ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE Șl POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE R O MÂNIA : ’i rr11 •' -| । i , i 11 ii . ■ 1 , i 'i f| ■' ih j , 'apărarea suveranității 'național,!: a IROMÂNIEIiILa'ICONFE- , RllkȚA ' PĂCII iDE LA PARIS (1919-1920 )i , i f h, Ț , |[ 1 I .1 |hl' hl'l |i| Ohi 'ri {!J 11°7*.| "regimul forței1 de muncă ÎN ROMAnH| In anii războiului HITLERIST 1941—1944 , I, p Ț I I , (| , || k f u |i |( | i1 i P । I 5 । । I 11 I li 1' 1 i1 "i ll ll II P '' ! ' Dumitru Tuțu ' ! ii I 1 I ’i I ii , 11 li i ,| ’l . r 'IP 'i f || i iK । ।1 i । - " i dezvoltarea!] arm apei și piiegătirea, ei, Inii vederea; cuce- ririi INDEPENDENȚEI „ROMÂNIEI (| !| "| ,| ’l ' |, ! „ |, J ! I' I1 I^'i I il || I1 " | ji- ■■ I" ll 11 P' lj iNianTA|lADĂNILoLF.I(t ASPECTE PaIrTICULARE .ML.E1! |PROCESUUUI FORMAR Iii 'OILVȘU1.LT " MEDiEVAL^UCEAVA f r | 1 | , 11 J 'l II . I I f I '! , 1 I1 , i ll 'i ■ ,NI , 1 ' . I I D.l Matei II । ’ । il' 1 l' -li 1,1 1 L ' K ’ ' I1 II * ' '! j’ CONTRIBUȚII și 5 876 (bărbați între 18—20 și 41—50 ani) au lucrat în București. La 6 august 1941, problema muncii obligatorii a bărbaților evrei între 18—50 ani a fost preluată de M.St.M., iar a celorlalți evrei, bărbați, pînă la 13 ani și peste 50 de ani, precum și a femeilor evreice a rămas la Ministerul de Interne. Evreii între 18—50 de ani apți de muncă la 1 octombrie 1941 erau în număr de 84 042. Dintre aceștia, în cursul anului 1941 au participat la muncă obligatorie numai 47 345. Restul au fost scutiți sub diverse forme : astfel 9 365 lucrau în industrie, comerț, birouri; 11 933 erau intelec- tuali și ca atare nu erau folosiți la munci manuale; 15 399 au avut situația, neclară 21. Conform decretului-lege din iulie 1941 evreii în vîrstă de 18—19 ani și cei de 41—50 de ani erau repartizați pentru nevoile unităților și institu- țiilor în orașele în care domiciliau, iar cei de 21—40 ani, în detașamentele exterioare de lucru 22. Prin ordinul nr. 10 009 din 13 octombrie 1941, Ministerul Afacerilor Interne făcea cunoscut prefecturilor de județ că» „evreicele să fie întrebuințate în cadrul muncii de interes obștesc la confec- ționarea diverselor lucruri pentru armată; mănuși, ciorapi, tricotaje etc.” 23. 19 Arh. M.Ap.N., S. I-a, G-10, dosar 584/1941, f. 190. 20 Ibidem. 31 Arh. M.Ap.N., S. I, B. 10, dosar 589, f. 165. * 23 Monitorul oficial nr. 164 din 14 Iulie 1941. 23 Arh. M.Ap.N., dosar 584/1941, 'S. I-a, B. 10, f. 50. www.dacoromaiiica.ro 9 FORȚA DE MUNCĂ ÎN ROMANIA (1941—1944) 2207 Decretul-lege nr. 2 650 din 8 august 1940, clasifica evreii în 3 categorii din punct de vedere politic, juridic și economic. în categoria I-a intrau evrei stabiliți în România înainte de 1918, în categoria a 2-a cei care au obținut naturalizarea în anumite condiții, iar în categoria a 3-a restul evreilor. Dar această clasificare n-a jucat nici im rol în ceea ce privește obligațiile de a presta munca de folos obștesc. Au fost însă o serie de factori care au contribuit la nefolosirea unui mare număr de evrei la munca obligatorie. Dintr-o notă a Marelui stat major din 1941 rezultă că au făcut mari sacrificii materiale să scape de efectuarea acestor munci24. în cursul anului 1942, dintr-un număr de 28 650 de evrei s-au pre- zentat la detașamentele de lucru exterioare numai 15 015, un procent de 53 %. în acel an, pe întreaga țară, Comisia Centrală de revizie a evreilor a scutit 16 922 — un număr mai mare de evrei decît cel scontat25 care au lucrat în industrie și diferite instituții. De altfel, întreprinderile „bom- bardau” Marele stat major cu sute și mii de cereri prin care solicitau scuti- rea de muncă obligatorie a evreilor specialiști în diverse ramuri ale indus- triei 26. în anul 1943, numărul evreilor stabiliți de a lua parte la muncă obliga- torie a fost de 101 641 bărbați între 18—50 ani. Din situația Marelui stat major din decembrie 1943 rezultă că dintre acești 24 218 au fost folosiți în industrie ca meseriași, ingineri sau alte îndeletniciri, la munca obligatorie au fost repartizați numai 42 397 dintre care 13 071 la autorități civile, 11 054 la unitățile militare, iar în detașa- mente exterioare 18 272 (la Ministerul Lucrărilor Publice, Direcția generală a drumurilor — 7 000, Direcția superioară și comandamentul geniului — 5 000, Marele stat major, Secția I-a — 1 800, la C.F.R. — 1 900, Comanda- mentul etapelor — 800, Ministerul Afacerilor Interne — 550, Ministerul Agriculturii — 550, Ministerul Muncii — 500, la Președinția Consiliului de Miniștri, Consiliul de patronaj 460) 27. Restul au fost scutiți sau nu s-au prezentat la detașamentele de lucru. în anul 1944 (pînă la 23 august) au fost mobilizați la muncă obliga- torie 10 024 evrei constituiți în 19 detașamente, folosite la lucrările de fortificații și drumuri, la îndiguiri etc. 28. La 30 august 1944, detașamentele de evrei precum și munca obliga- torie au fost desființate 29. în anii regimului dictaturii militare antonesci- •ene, un însemnat număr de evrei au fost deportați. Marea majoritate (42 000) erau din nordul Bucovinei și Basarabiei. Din Transilvania, Mol- dova, Oltenia, Banat, Crișana și Muntenia au fost deportați circa 800 de -evrei, luptători antifasciști, membri ai Partidului Comunist Bomân. Dintre aceștia, în lagărele de la Bîbnița și Grosulovo au fost internați 700. La 16 martie 1944, Marele stat major român a ordonat ca toți evreii depor- tați în Transnistria să fie transportați în țară. Cei de la Grosulovo și de la Bîbnița au fost transportați în lagărul de la Tîrgu Jiu, iar cei care erau 21 Arh. M.Ap.N., S. I-a, G. 10, 1941, dosar 584, f. 188. 25 Ibidem, dosar 906/1942. 26 Ibidem, dosar 584, f. 189. 27 Arh. M.Ap.N., S. I-a, B. 10, dosar 855 1944/1945. 28 Ibidem. ' 23 Ibidem, dosar 820/1943, ord. M.St.M., nr. 52 311 din 30 august 1944. www.dacoromanica.ro 2208 DUMITRU TUTU 10 originari din Basarabia și Bucovina de nord au rămas în orașele și comunele lor de domiciliu. în anii războiului, evreii au fost folosiți și la curățatul zăpezii, dar numai 5 zile în cursul anului 1942. în București această activi- tate s-a desfășurat astfel: în ziua de 25 ianuarie 1942 au efectuat muncă obligatorie la curățatul zăpezii evrei între 18—32 de ani; în ziua de 261 ianuarie, cei între 33—38 ani; în ziua de 27 ianuarie, cei în virstă de 39 — 42 ani; 28 ianuarie, restul evreilor 80. Pentru munca obligatorie, Marele stat major avea în evidența sa numai bărbați valizi între 18—50 ani, restul populației evreiești se conforma dispozițiunilor Ministerului Afacerilor Interne. Femeile evreice erau întrebuințate potrivit pregătirii lor în spatele frontului ca medici sau personal medical ajutător, la repararea echipamen- tului militar și alte asemenea munci S1. Bărbații peste 50 de ani, precum și tinerii sub 18 ani, intrau în nomenclatura Marelui stat major și erau la nevoie mobilizați și ei la diferite munci. De pildă, în luna mai 1944, la lucrările de fortificații din Moldova au fost folosiți bătrîni, copii, femei, toți cei capabili de muncă. La muncile manuale au fost folosiți în special evrei săraci. Cei bogați erau scutiți sub cele mai diferite forme, fie rechiziționați ca specialiști în industrie, comerț sau în diferite instituții, fie că plăteau sume mari de bani pentru a nu presta munca obligatorie. Din datele sumare de mai sus rezultă că din efectivul total al celor obligați să efectueze muncă, se prezentau uneori mai puțini de jumătate. Detașamentele de lucru evreiești au lucrat sub îndrumarea și condu- cerea autorităților românești. Guvernul lui Antonescu a respins cererile Comandamentului german de a pune sub ordinele sale detașamentele evreiești, motivînd că germanii îi extermină. în anii războiului hitlerist (22 iunie 1941 — 23 august 1944) au fost capturați de trupele române 91 060 prizonieri sovietici. Dintre aceștia peste 60 000 au fost permanent în lagărele din România, iar restul au fost preluați de comandamentul hitlerist și internați în lagărele germane. Prizonierii sovietici au fost repartizați în 12 lagăre, instalate în clădiri de zid, în barăci sau bordee. Pentru ofițeri a fost destinat un lagăr special, în barăci cu paturi, saltele, pături și cearșafuri. Alocația de hrană pentru ofițeri era echiva- lentă cu a elevilor din școliile militare pentru ofițeri. Trupa și subofițerii dormeau în paturi comune, iar alocația de hrană era ca a soldaților români. Asistența medicală era asigurată în fiecare lagăr de o infirmerie încadrată cu doctori români și sovietici. Prizonierii bolnavi mai grav sau care nu putea să fie tratați în infirmerie erau internați în spitalele din garnizoană. Săptămînal erau trase în zona lagărelor trenuri baie pentru prizonieri. în fiecare lagăr s-a înființat o cantină, de unde prizonierii puteau să-și procure alimente, tutun etc. La muncă a fost folosită numai trupa. Prin muncă prizonierii erau obligați să realizeze întreținerea lor. Din sumele încasate 8% se depunea la O.E.C. pentru fondul prizonierilor, iar restul se cheltuia cu îmbrăcămin- tea, hrana și alte nevoi. Acolo unde prizonierii erau folosiți la muncă * 33 Arh. M.Ap.N., S. I, G. 10, dosar 584, f. 78. 31 Ibidem, f. 30. www.dacoromanica.ro 11 FORȚA DE MUNCA IN ROMANIA (1941—1844) 2209 potrivit aptitudinilor și specialității pe care o aveau, jumătate din remune- rație le revenea. Timpul de lucru al prizonierilor era de regulă de 8 ore pe zi (1 octom- (brie — 31 martie) și 10 ore pe zi de la 1 aprilie la 30 septembrie, cu respec- tarea sărbătorilor legale. Dar acest program nu era respectat nici în indus- trie și nici în agricultură unde ziua de lucru se considera ziua lumină. Regimul antonescian a privit problema prizonierilor din punct de vedere economic, ca o problemă deosebit de importantă. „Forța de lucru a prizonierilor formează o valoare care trebuie recunoscută și exploatată”. Pentru aceea se cerea ca prizonierii de război să fie bine hrăniți pentru a putea să lucreze cît mai mult. Prizonierii au fost folosiți la muncă încă din anul 1941. Din totalul de 29 413 prizonieri existenți în 1941, 23 861 au fost folosiți la lucrări de interes general și anume : la căile ferate = 5 849, la drumuri 14 303; în agricultură 3 709 82. Restul de circa 6 000 erau bol- navi, ofițeri sau meseriași care au fost opriți în lagăre și folosiți la lucrări de amenajare. în cursul anului 1942, situația prizonierilor sovietici la muncă se prezenta astfel: Luna Total La munci agricole Industria de război Diverse C.F.R. Ianuarie 16 591 3 067 10 526 2 998 Februarie 15 020 3 146 — 9 475 2 399 Martie 16 724 4 046 — 9 475 3 201 Aprilie 23 939 18 165 — 3 444 2 330 Mai 32 717 23 896 — 6 810 2 001 Iunie 45 907 32 394 3 935 8 935 2 011 Iulie 53 843 35 256 5 052 11 324 2 311 August 52 092 33 197 5 824 9 521 3 550 în luna noiembrie 1942, din totalul de 58 683 prizonieri, erau folosiți la muncă 53 495, după cum urmează : La munci agricole 24 723 întreprinderi industriale 7 817 în industria forestieră și carboniferă 5 014 Drumuri, cariere 4 693 C.F.R. 4 020 Edilitare 3 825 Pentru nevoile armatei 3 403 în timpul iernii, circa 20 000 prizonieri s-au reîntors în lagăre, iar restul au rămas în continuare la muncă. De pildă, în ianuarie 1943 se mai aflau la muncă 34 145 prizonieri după cum se constată din situația de mai jos: La munci agricole 16 384 Forestieri 5 018 Industrie 4 343 3Î Arh. M.Ap.N., dosar 2, (Raportul Secției de prizonieri din 15 noiembrie 1941). www.dacoromanica.ro 2210 DUMITRU TUȚU 12 C.F.E. Edilitar Pentru armată Drumuri Pentru serviciile de întreținere a lagărelor 2 498 1 664 1 498 1 391 1 349 La 1 aprilie 1943 dintr-un efectiv total de 67 750 erau repartizați la munci 49 524, după cum urmează : La munci agricole 35 378 Industrie 5 241 Forestiere 4 047 C.F.E. 3 015 Edilitar 1 827 Pentru nevoile lagărului 1 816 Pentru nevoile armatei 1 728 Drumuri 1 472 în lunile mai și iunie 1943, efectivul prizonierilor crescuse la circa 70 000 dintre care 50 630 erau repartizați la muncă după cum urmează : în luna mai iunie La munci agricole 31183 31 200 în forestieră 4110 3 866 Industrie 5 714 6103 Edilitare 2 376 2 386 Pentru nevoile lagărelor 1 966 1 949 La C.F.E. 1 916 1 902 La drumuri, cariere La dispoziția armatei 1 707 1 864 1 658 1 638 Pînă la sfîrșitul anului 1943, schimbările în rîndul prizonierilor sînt insensibile. în cursul anului 1944, problema repartizării prizonierilor la muncă s-a prezentat astfel: din totalul de 59 414 — în august 1944, la muncă erau repartizați 41 791, după cum rezultă din situația de mai jos : La munci agricole în industrie Exploatări forestiere Lucrări edilitare La dispoziția lagărelor La dispoziția armatei La C.F.E. 28 092 6 237 2 995 1 928 1 770 479 290 88 Din situațiile de mai sus reiese că marea majoritate a prizonierilor a lucrat în agricultură. în industrie și în alte ramuri ale economiei națio- nale prizonierii au fost folosiți în număr mai mic și îndeosebi la munci necalificate. 33 Idem, dosar 4/1944, f. 17,j • www.dacoromamca.ro 13 FORȚA DE MUNCA IN ROMANIA (1341—1344) 2211 La 23 august 1944, activitatea prizonierilor sovietici a încetat. La acea dată se aflau în lagărele din Bomănia 59 859 84 prizonieri, dintre care 57 062 trupe și 2 794 ofițeri M. în tabelul ce urmează dăm localitățile unde au fost lagăre de prizo- nieri în anii războiului hitlerist. Nr. crt. Denumirea localității Nr. lagăr Data înființării Data des- ființării Prizonieri 1 Slobozia- Ialomița 1 1 IX 1941 — sovietici 2 Tîrgu-Jiu 2 18 VII 1941 4 VIII 941 sovietici 3 Vlădeni-jud. Brașov 2 4V III 1941 mutat de la Tîrgu-Jiu 23 VIII 944 sovietici 4 Drăgășani 3 19 VI 1941 31 VII 1941 sovietici 5 Vameș-jud. Covurlur 3 31 VII 1941 mutat de la Drăgășani 1944 sovietici 6 Găiești 4 iunie 1941 14 VII 1941 sovietici 7 Vaslui 4 14 VII 1941 august 1941 sovietici 8 Alexandria 5 iunie 1941 10 VII 1941 sovietici 9 Iași 5 10 VII 1941 1944 sovietici 10 Slobozia-Ialomița 6 22 VI 1941 10 VII 1941 sovietici 11 Domești 6 10 VII 1941 1944 sovietici 12 Bălți 7 21 VIII 911 1944 sovietici 13 Bolgrad 8 7 IX 1941 1944 sovietici 14 Crăeiunești Hunedoara 9 10 IX 1941 sovietici 15 Alexandria 10 6 IX 1941 sovietici 16 Odesa 11 1 VII 1942 sovietici 17 Tighina 12 1 VIII 943 sovietici 18 Timișul de Jos 14 7 VIII 943 americani 19 0 ești-Argeș 15 13 IX 1943 italieni 20 Timișoara 17 1 IX 1942 august 1944 sovietici La 23 august 1944 mai existau următoarele lagăre de prizonieri : Slobozia, Feldioara-Brașov, Bărbătești-Gorj, Eomula-Bomanați, Calafat, Dudești-IIfov, Turnu-Măgurele, Vulcan-Hunedoara, Maia-Ilfov, Corbeni, Timișoara. Parte din aceste lagăre au fost constituite în cursul anului 1944, pentru prizonierii retrași din teritoriile pe care ajunsese armata sovietică. De asemenea, continuau să existe lagărele de prizonieri ameri- cani și italieni de la Timișul de Jos, respectiv de la Oești-Argeș. Numărul prizonierilor aflați în Eomânia la 23 august 1944 a fost 59 856 (57 062 trupă și 1 794 ofițeri) sovietici; 1 123 (465 ofițeri, 649 subo- fițeri și 9 trupă) prizonieri americani, nefolosiți la muncă; 39 (17 ofițeri, 21 subofițeri și 1 soldat) prizonieri englezi și 494 italieni * 36 numai trupă. Aceștia din urmă au fost folosiți mai ales la construcții. 94 Idem, f. 52. 36 în cursul anilor 1941 — 1SM4 un nirăr de 13 682 de prizonieri din teritoriile ocupate au fost eliberați rar 5 221 au murit din cauza gravelor răni de pe front. 86 Arh. M.Ap.N., dosar 4/1944, f. 52. • www.dacoromanica.ro 2212 DUMITRU TUȚU 14 Prizonierii americani și englezi s-au bucurat de un tratament absolut deosebit. Ofițerii s-au bucurat de prevederile Convenției de la Geneva 37, primind pe tot timpul prizonieratului solda gradului respectiv din armata română. Subofițerii și trupa aveau alocația de hrană a trupei române. Prizonierii sovietici în Eomânia s-au bucurat de sprijinul larg al oamenilor muncii, care le-au acordat ajutor moral și material, ușurîndu-le pe cît posibil captivitatea. Autoritățile de stat antonesciene și clasele dominante au privit problema prizonierilor numai sub aspect economic, ca forță de muncă gratuită, producătoare de venituri. Militarii români, în marea lor majoritate țărani, care au fost însărci- nați cu paza detașamentelor, sau a lagărelor de prizonieri au dat dovadă de înțelegere și umanism. în raporturile cu prizonierii n-au fost brutali și nu i-au terorizat, în unele situații i-au apărat împotriva samavolniciilor marilor moșieri, care îi priveau numai ca pe niște unelte de muncă. Medicii români în tratamentul pe care-1 aplicau n-au făcut deosebire între prizonierii sovietici și militarii români, ei s-au comportat la fel și cu unii și cu alții. Toate acestea explică de fapt și numărul destul de redus al bolnavilor și morților din rîndul prizonierilor sovietici în lagărele din Eomânia în anii 1941—1944. (5221 morți). S Privită în ansamblu, forța de muncă din Eomânia, în anii războiului hitlerist a fost pusă sub controlul administrației de stat și îndeosebi al Marelui stat major al armatei și a Ministerului de Interne. Legile aspre elaborate în anii războiului n-au putut stăvili rezistența oamenilor muncii împotriva dictaturii militare antonesciene și a războiu- lui. Neprezentarea la concentrare în detașamentele de lucru, lipsa sub cele mai diverse motive de la variatele munci obligatorii, precum și sabotarea producției de război, despre care s-a relatat într-o serie de lucrări de specialitate, sînt manifestări ale opoziției ce s-a dezvoltat continuu în Eomânia, sub conducerea P.C.E. și a culminat cu declanșarea revolu- ției de eliberare națională și socială, la 23 august 1944. LE EEGIME DE LA FOECE DE TEAVAIL EN EOUMANTE DUBANT LES ANNEES DE GUEEEE HITLEEIENNE 1941 - 23 AOtTT 1944 RfiSUMlâ Durant la periode 1941—1944, en Eoumanie la force de travail dans son ensemble fut utilisâe de fagon obligatoire. La militarisation des institutions et entreprises pendant la guerre a signifi6 la mise sous râgime de contrâle, de discipline et de juridiction militaire des institutions et entreprises d’Etat et privdes, ainsi que du personnel de celles-ci, considârâ comme rdquisitionde. La durâe de la journde du travail fut portde ă 10 — 12 heures. 37 Uniunea Sovietică n-a aderat la Convenția de la Haga din 1928 cu privire la tra- tamentul prizonierilor in timp de război, de aceea prizonierii sovietici au avut regim aparte; el n-au intrat sub incidența sus-zisei convenții. www.dacoromamca.ro 15 FORȚA DE MUNCA IN ROMÂNIA (1941—1944) 2213 Les dimanches, les jours de fetes et les cong6s legaux de repos furent suspendus. L’obligation de l’octroi des conges de repos dtait transformi par le l^gislateur en obligation de payer â part le salaire respectif, l’indem- nitd de congd, dgale au salaire moyen touchd pendant les trois derniers mois, avec tous les accessoires rapportds aux jours de congd. Par ddcrets spiiaux furent annulds une sdrie d’articles des lois de 1928 qui stipulaient la protection du travail des mineurs et des femmes. On adopta toute une sdrie de mesures antiouvcieres : les greves dtaient interdites, les organes militaires de controle des entreprises d’Etat et privdes avaient le droit d’dlaborer des reglements d’ordre intdrieur qui contenaient une sdrie de restrictions; leur transgression entraînait diverses sanctions, dont le licenciement des ouvriers, le licenciement sans le droit d’aller se faire embacher sans une autre institution ou entreprise, etc. Le sabotage de la production de guerre dtait puni de la peine capitale. Les autoriti communales dtaient autorisdes â mobiliser tous les habitants valides, hommes ou femmes, ă l’exiution des travaux agricoles. Pour assurer la production industrielle et agricole, des centains de milliers d’ouvriers et paysans furent exempts de concentration ou mobilisa- tion pour le front. A in si en 1942, furent exempts de concentration 462.665 hommes, dont 13.914 officiers, 7620 sous-officiers de rdserve et 441.131 sol- dats. Une pârtie d’entre eux travaillaient dans les institutions civiles (poște, chemins de fer, administration d’Etat etc.); leur nombre s’dlevait en 1942 ă 153.443, soit un tiers des habitants exempts de mobilisation. En 1943, le nombre des personnes exemptes de concentration s’est montd â environ 547.000 et en 1944, jusqu’au 24 aout, â 512.300. Des ddtachements de travail furent constitui pour l’exiution des travaux agricoles et des Services de chemin de fer. Les Juifs furent exclus de l’exiution du service militaire et, par consdquent, de l’envoi au front; en ihange tous les Juifs de sexe masculin allant de 18 â 50 ans dtaient astreints au payement de taxes militaires et â> la prestation du travail d’utilitd publique, independamment de leur categorie sociale. La grande majorii des Juifs dtaient exempts du tra- vail d’utilitd publique, soit en qualitâ d’anciens combattants dans la pre- miere guerre mondiale, orphelins de guerre, anciens officiers actifs ou de rdserve, pretres et les intellectuels dtaient utilisds suivant leur specialii dans l’industrie, le commerce ou l’administration. Pour les travaux manuels on employait uniquement des Juifs pauvres ou non-qualifii. Les prisonniers de guerre sovi^tiques furent ipartis â travailler dans diverses entreprises industrielles et institutions, â exiuter certains travaux qui ne iclamaient pas une qualification speciale. Consideri dans son ensemble, la force de travail de Eoumanie durant la guerre hitliienne fut mise sous le controle de l’administration d’Etat. Les sdvâres lois elabordes durant cette piiode ainsi que les mesures de ipression n’ont pu entraver cependant la riistance antifasciste qui s’est d6velopp6e sous la direction du P.C.E. et qui a culmii par le dilen- chement de la r^volution de libiation naționale et sociale du 23 aout 1944. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro DEZVOLTAREA ARMATEI ȘI PREGĂTIREA EI ÎN VEDEREA CUCERIRII INDEPENDENȚEI ROMÂNIEI DE NICHITA ADĂNILOAIE Detronarea lui Cuza, în februarie 1866, s-a repercutat negativ în privința dezvoltării și omogenizării armatei. îndepărtarea unui domnitor atît de popular și aducerea altuia necunoscut a nemulțumit oștirea. în mai 1866, cînd grănicerii de pe linia Dunării s-au răsculat, strigătele cele mai frecvente ale lor erau: „...noi am jurat credința lui Cuza, cerem să ni se dea loan I și nu vrem pe Carol, care l-au pus ciocoii”, sau „să trăiască Cuza... căci ne-a dat puștile și pămîntul” x. în aceiași lună, numeroase cadre din conducerea armatei — dezaprobînd pe ofițerii eare și-au călcat jurămîntul militar față de Cuza și au contribuit (alături de politicieni) la detronarea lui — au cerut lui Carol, printr-un protest curajos, să îndepărteze din oștire pe cei implicați în conspirația de la 11 februarie 1866. Protestul de condamnare a ofițerilor „fevruariști” a fost semnat de generalii: I. Em. Florescu și Savel Mânu, de 7 colonei, 7 locotenenți colonei, 12 maiori, 40 căpitani, 38 locotenenți și 48 de sublocotenenți2. Noul domnitor, fiind beneficiarul acțiunii „fevruariștilor”, a refuzat să-i îndepărteze din armată. Totodată, adunînd ofițerii la palat, el a susținut că înțelege sentimentele semnatarilor protestului dar nu poate îngădui ca ofițerimea să facă „presiuni morale” asupra „șefului suprem al armatei” 3, adică asupra sa. Neluîndu-se nici o măsură împotriva celor ce și-au călcat jurămîntul, atmosfera din corpul ofițeresc a devenit apăsă- toare; mult timp „fevruariștii” n-au fost agreiați de colegii lor4. S-au iscat certuri și dueluri între „fevruariști” și „antifevruariști” și chiar o încercare, în vara anului 1869 — în tabăra de la Furceni —, de a-1 sili pe maiorul D. Lecca (principalul ofițer implicat în conspirația contra fostului domnitor Cuza) să-și dea demisia din armată5. Interesele majore 1 V. Mihordea, Răscoala grănicerilor de la 1866, Edit. Academiei, București, 1958, p. 38. * General Radu Rosetti, Un uitat, generalul Ion Em. Florescu, București, 1937, p. 14. 3 Memoriile regelui Carol I al României (de un martor ocular), voi. I, p. 22 (citat In continuare Memoriile...) Vezi și Ulysse de MarsiDac, Histoire de l'armle roumaine, Bucu- rești, 1871, p. 131-133. 3 Pentru atmosfera din armată, vezi General Radu Rosetti, Corespondența generalului Gr. Cantilli, București, 1931, p. 9 — 11. 6 Idem, Un uitat, generalul Ion Em. Florescu, p. 14, „REVISTA DE 1STQRJE”, Tom. 34, nr. 12, p.2215-2246, 1981 www.dacoromanica.ro 2216 NICHUA ADĂNILOAIE 2 ale națiunii impuneau însă ca dezvoltarea și pregătirea de luptă a armatei să continuie, în ciuda schimbărilor petrecute în conducerea statului român și a animozităților vremelnice din corpul ofițeresc. 1. DEZVOLTAREA ȘI MODERNIZAREA FORȚELOR ARMATE ÎNTRE ANII 1866-1877 în primăvara anului 1866 — încă înainte de venirea prințului Carol — au luat ființă două noi batalioane de vînători și, totodată, s-a adoptat legea de reînființare a gărzii orășenești, subordonată Ministerului de Interne și menită să vegheze la paza ordinei în comunele urbane. Această gardă — denumită și națională ori civică — era, de fapt, un instrument al burgheziei; ea se compunea din orășenii valizi între 20—40 de ani care nu ieșeau la sorți pentru armata permanentă ori teritorială, erau alegători și aveau un cens minim anual de 200 lei. Funcționarii publici și toți licențiații erau exceptați de la cens. Ofițerii erau aleși de către gardiști, iar de la gradul de căpitan în sus erau numiți de domnitor la recomandarea Ministerului de Interne. Garda civică era organizată pe legiuni, batalioane și companii. în orașele mari gardiștii formau o legiune, în cele mai mici cîte un batalion sau o companie două. Instrucția militară a gardiștilor se făcea duminica și în sărbători6. Armele, echipamentul și muniția gărzilor orășenești trebuia — con-» form legii — să fie asigurate de către stat, numai îmbrăcămintea urma să și-o procure fiecare. Dar, în conjunctura internațională din primăvara anului 1866 — cînd reprezentanții puterilor garante întruniți în conferința de la Paris discutau situația Eomâniei și cînd exista primejdia unei inter- venții otomane în țară — era foarte greu de adus arme și munițiuni din străinătate pentru înarmarea gărzilor orășenești. Treptat, procurîndu-se arme și munițiuni, acestea s-au trimis formațiunilor gărzii dintr-o serie de orașe —București, Craiova, Pitești, Tirgoviște, Ploiești, Brăila, Bacău 7 etc. — și astfel s-au putut înarma în cursul anului 1866 peste 11.000 de gardiști din cei aproximativ 16.000 care se înscriseseră în primele luni de activitate ale gărzii. Dintre aceștia 6518 erau în București, 1200 la Craiova, 1537 la Ploiești, 1128 la Brăila, 2193 la Galați, 415 la Pitești, 400 la Tirgoviște, 547 la Focșani, 400 la Bacău etc. 8. Și în anii imediat următori, gardiștii din multe orașe, dornici de a se înarma — pentru a face față primejdiilor ce amenințau țara —, cereau guvernului armament contra cost ori aprobarea de a și-l comanda din străinătate. Se estimează că, pînă în toamna anului 1868, existau în orașe peste £0.000 de gardiști narmați9, care constituiau astfel o putere armată apreciabilă, menită să 6 Lt. col. V. Nădejde, Centenarul armatei române (1830 — 1930), Iași, 1930, p. 123; Maior I. Popovici, Organizarea armatei române, voi. I, Roman, 1900—1902, p. 205—206. în privința organizării și activității gărzii orășenești vezi Maria Totu, Garda cinică din Româ- nia 1848—1884, Edit. militară, București, 1976; vezi și General Radu Rosettl, Garda națio- nală, scurt istoric. Rostul ei In războiul din 1811—1818, București, 1943. 7 Arh. St. București, fond. Min. Int., Dlv. comunală, dosar 253/1866, f. 1, 12, 71, 183, 211 și 306. 8 Maria Totu, op, cit., p. 146. 9 Ibidem, p. 147; Arh. St. București, fond. Min. Int. Div. comunală, dosar 106/1867, f. 241. www.dacoromanica.ro 3 PREGĂTIREA ARMATEI PENTRU CUCERIREA INDEPENDENȚEI 2217 completeze oștirea permanentă ori s-o înlocuiască în diferite servicii de pază. Dotarea cu armament a gărzilor orășenești se încadra în politica generală de înarmare, dusă de guvernele liberale românești în acei ani (1866—1868), politică ce viza — în condițiile războiului pruso-italo-aus- triac și a intensificării mișcărilor de eliberare națională din Balcani — reali- zarea dezideratelor legitime de unitate și independență națională ale po- porului nostru. Se știe că în primăvara anului 1866, cînd Poarta otomană— considerînd instalarea unui principe străin pe tronul României drept „o încălcare a tratatelor” și o gravă știrbire adusă prestigiului ei de putere suzerană10 — își masase trupele pe linia Dunării și amenința țara noastră11 cu ocupația militară, 21 batalioane de infanterie, 12 escadroane de cava- lerie și cinci baterii de artilerie românești au fost concentrate pe Sabar 12 (între București și Giurgiu), iar alte unități au fost trimise la frontieră spre a respinge o eventuală agresiune turcească13. Guvernul român, hotărît să se opună cu fermitate violării teritoriului țării, a decis și organi- zarea unui corp de 10.000 de voluntari care să opereze împreună cu armata permanentă la respingerea agresiunii14. în fiecare județ s-au deschid birouri de înrolare a voluntarilor și de trimitere a lor spre București. Gene- ralul Gh. Magheru a fost numit — ca și la 1848 — comandant al corpului de voluntari. Acesta a lansat o proclamație prin care, amintind de vitejia lui „Mircea, Ștefan și Mihai”, le cerea voluntarilor să urmeze exemplul străbunilor — care „au înfruntat dușmanii și au învins în timpurile cele mai cumplite” —, să alerge sub drapelul patriei pentru a-și apăra „țara, soțiile, copii și proprietatea”15. La apelul generalului Magheru, în afară de români, s-au înscris și voluntari sîrbi, greci și bulgari care locuiau pe teritoriul țării noastre18. Tot atunci, patriotismul cetățenilor s-a remarcat prin numeroase inițiative, apeluri și subscripții pentru înarmarea și apărarea țării. Consi- liul municipiului București a luat inițiativa de a înrola și întreține pe chel- tuiala sa un număr de 500 de voluntari17. La 31 mai și 3 iunie 1866, Consiliul făcea apeluri călduroase către bucureșteni și către locuitorii celorlalte orașe îndemnîndu-i sa se înroleze. „De la patriotismul vostru— se arată în apel — de la exemplul ce-1 veți da țării, atîrnă mîntuirea, libertatea și independența ei” 18. De altfel, încă de la sfîrșitul lunii aprilie primarul capitalei propusese înființarea în fiecare județ a cîte unui bata- 10 Nicolae Gachir, România tn sud-estul Europei (1848—1886), Edit. politică, București, 1968, p. 82-83. 11 Arh. St. București, fond. Casa regală, dosar 34/1886, f. 2. 13 Lt. col. V. Nădejde, op. cit., p. 145. 13 Arh. St. București, Microfilme Franța, roia 78, c. 546—556. Rapoartele lt. col. Lamy din 28 mal și 8 Iunie 1866. 14 Ibidem, cadrele: 556—560. E. Lamy raporta, la 18 iunie 1866, că la București s-ar fi constituit un comitet secret de salvare publică. 16 Vezi textul proclamației lui Gh. Magheru la Ulysse de Marslllac, op. cit., p. 156 — 157. 18 Nicolae Ciachir, op. cit., p. 83. 17 Vezi ziarul „Românul”, din 2 iunie 1866. 18 Ibidem, din 3 iunie 1866. www.dacoromanica.ro 2218 NICHTTA ADĂNILOAIE 4 lion de 1000 de voluntari — întreținuți de cetățenii mai cu stare — spre a majora astfel cu 30.000 de oameni efectivele armatei permanente. Liberalii radicali — întrevăzînd posibilitatea cuceririi independenței naționale în conjunctura internațională creată de concentrarea trupelor turcești la Dunăre și de izbucnirea războiului austro-prusian — chemau populația la arme, prin apeluri patriotice publicate, în luna iunie, în coloanele ziarului „Românul”19. Prin acest ziar se cerea și fortificarea, unor puncte strategice pentru apărarea capitalei. Fiecare bucureștean trebuia să devină un luptător pe baricadele ce urmau a fi ridicate la intră- rile principale ale orașului. Băspunzînd chemărilor, mii de locuitori —de pe întreg cuprinsul țării — s-au înrolat în unitățile de voluntari ori în gărzile orășenești, iar alte sute de mii au contribuit cu bani pentru apro- vizionarea și echiparea armatei20, toți fiind gata de luptă pentru a stăvili eventuala incursiune turcească la Nord de Dunăre. Hotărîrea poporului român de a-și apăra cu orice sacrificiu teritoriul în fața invaziei otomane, teama de o eventuală colaborare cu sîrbii și celelalte popoare din Balcani și împotrivirea unor puteri garante (Franța, Italia, Prusia și Anglia), în cadrul conferinței ce se ținea în acel timp la Paris — toate acestea au determinat Imperiul otoman să renunțe, în vara anului 1866, la încercarea de a ocupa țara noastiă. Începînd din vara lui 1866 și continuînd în anii următori, un mare număr de locuitori din orașele : Giurgiu, Călărași, Roșiorii de Vede, Slatina, Curtea de Argeș, Buzău etc., animați de sentimente patriotice, au cerut guvernului permisiunea de a constitui și ei gărzi civice; iar alți cetățeni din orașele în care gărzile erau deja organizate au cerut formarea unor noi unități21. Pe linia perfecționării organizatorice și a majorării efectivelor arma- tei permanente, în anul 1868 guvernul a luat măsuri pentru înființarea, unor noi unități militare. Se urmărea crearea unor unități puternice, cu efective complete, pentru a face față nevoilor de apărare ale țării. Astfel, au luat ființă : Regimentul 8 linie și Batalionul 4 vînători, — în cadrul infanteriei —, Regimentul 2 artilerie și un nou regiment de cavalerie care va purta, mai tîrziu, numele de Regimentul 2 roșiori22. Toamna anului 1868 a adus o intensificare a campaniei de înarmare și de pergătire de luptă a oștirii românești. Din inițiativa lui C. A. Rosetti, Eugeniu Carada, Gr. Serurie și a altor liberali radicali s-a constituit atunci un comitet provizoriu „pentru subscrierea națională” în vederea cumpărării de arme. Comitete asemănătoare — subordonate celui din București — s-au format în majoritatea orașelor din provincie spre a aduna de la locuitori fonduri pentru cumpărarea de arme necesare cuceririi „libertății și neatârnării țării”. Consulul francez din Iași scrie, la începutul lui septembrie 1868, că „partidul roșu” (adică liberalii radicali) urmărește să înarmeze 80.000 de oameni pe care să-i folosească împotriva Turciei 18 Vezi „Românul” din 6, 7 și 9 iunie 1866. 20 Vezi subscripțiile in „Monitorul oficial” din 9 aprilie, 21 iunie, 9 august 1866 etc. 21 Arh. St. București, Min. Int., Div. comunală, dosar 106/1867, f. 241; dosar 113f 1867, f. 2; dosar 115/1867, f. 2 șl 8; dosar 117/1867, f. 2, 6 și 8; dosar 118/1867, f. 28; dosar 119/1867, f. 70; dosar 120/1867, f. 4. 22 Maior I. Popovici, op. cit., p. 293—297. www.dacoromanica.ro 5 pregătirea armatei pentru cucerirea independentei 2219 sau împotriva Austriei23. La 5 și 17 septembrie și la 15 octombrie 1868 ziarul „Românul” a lansat apeluri către toți românii în care i-a îndemnat să contribuie voluntar la cumpărarea de arme pentru înarmarea mili- țiilor și a gărzilor orășenești, subliniindu-se că, fiind puternică, sub raportul militar, „România va fi un stat mure”, respectat, un „bulevard neînvins”, că numai așa se pot întări „libertățile și drepturile legale ale patriei”, că înarmarea „este un drept vechi al țării din timpuri de mărire”. Popu- lația, răspunzînd apelurilor lansate de ziar, a făcut numeroase donații bănești pentru cumpărarea armelor necesare oștirii; sume importante s-au primit și de la românii transilvăneni24. Politica de înarmare dusă de guvernul român în anii 1866—1868 — pentru înaltele țeluri menționate —, nu urmărea numai creșterea efec- tivelor oștirii și achiziționarea unei cantități de arme și munițiuni, ci avea în vedere și creșterea capacității de luptă a trupelor prin folosirea unui armament modern și mai ales eficace. Se urmărea, astfel, ca oștirea română să fie dotată cu cea mai nouă tehnică militară spre a nu fi pusă în stare de inferioritate față de armata adversarului. Dar, în condițiile cînd majoritatea puterilor garante considerau România ca parte inte- grantă a Imperiului otoman și urmăreau menținerea intactă a acestui imperiu, efortul de înarmare a țării noastre era privit cu suspiciune de cabinetele europene, iar transporturile de armament modern din străină- tate erau sabotate sau chiar interzise. Țelurile poporului român — de independență și unitate națională — erau nobile, dar mijloacele financiare ale țării erau reduse, iar conjunc- tura internațională devenise în 1867 cît se poate de defavorabilă. Nepu- tîndu-se aduce imediat armament din străinătate, s-a căutat mai întîi transformarea vechilor puști în arme de model nou, ghintuite, și cu încăr- carea prin cutată, permițindu-se astfel o mărire a cadenței de tragere. Pentru transformarea puștilor s-au încercat mai multe sisteme, preferîn- du&e, în 1867, un sistem original al ofițerului de artilerie român E. Herkt, considerat ca mai economicos. După acest sistem — care mai prezenta totuși unele defecțiuni — au fost transformate complet circa 16.000 de puști25. Date fiind bunele raporturi dintre domuitorul Carol și regele Wilhehn I, s-au comandat din Prusia 20.000 de puști Dreyse, model nou (experimentat cu succes în războiul din 1866) care — deși nu avea o bătaie prea lungă — permitea un tir rapid și precis. Datorită opoziției Austro-Ungariei și Turciei, armele acestea au ajuns cu mare întîrziere în România, primul transport în vara anului 1868, iar ultimul — făcînd o rută ocolitoare prin Rusia — abia în iarna anului viitor. Colonelul Adrian, ministrul de război român, — pentru a evita unele dificultăți de transport — a comandat, în aprilie 1868, 15.000 puști Peabody (arme cu bune calități balistice) din S.U.A. impunînd condiția ca plata să se facă după primirea armelor la Galați. La 25 octombrie 1868, cu banii adunați din subscripții, I. C. Brătianu (ministru de război ad interim) a făcut o nouă comandă pentru 10.000 puști Peabody și pentru o serie de munițiuni necesare : 2.500.000 tuburi metalice (pentru Peabody), 23 Arh. St. București, Microfilme Franța, rola 45, cadrele 99 — 100. 84 Vezi „Românul” din 20 septembrie, 8 șl 13 octombrie 1868. 25 Arh. St. București, Casa regală, dosar 23/1867, f. 1—2. www.dacoromanica.ro 2220 NICHITA ADANILOAIE 6 3.000.000 capse și o 'serie de mașini pentru a putea fabrica în țară cel puțin 30.000 cartușe pe zi26. După multe greutăți întîmpinate și după intervenții energice la Poartă, armele, mașinile și o parte din muniția comandată au ajuns în țară în cursul anului 1869 27. S-au mai comandat în acei ani: 40 de tunuri de oțel, Krupp, (încărcîndu-se prin cula ta), 4 bate- rii complete, tunuri de munte, franceze; precum și alte materiale la firme particulare din Belgia, Franța (Godillot) etc. Tot pe linia echipării și înarmării oștirii noastre, la începutul anului 1869, Ministerul de Eăzboi a făcut comenzi de postav—de diferite culori — la fabrica lui M. Kogălniceanu de la Tîrgu Neamț pentru îmbrăcămintea trupelor 28; iar în februarie 1873 același departament va fi autorizat de guvernul conservator să cumpere 6 milioane de cartușe pentru puștile Peabody cu care era dotată infanteria română 29 *. Paralel cu acțiunile de înarmare, s-a intensificat și propaganda pentru deprinderea cetățenilor cu folosirea armelor de foc. Acest lucru s-a realizat și prin Societatea română de arme, gimnastică și dare la semn, fondată în 1867, sub președinția istoricului V. A. Urechiă. Conform regula- mentului (publicat în ,,Monitorul oficial” din 11 august 1867), orice comună era obligată să aibă un loc amenajat pentru tragerea la țintă. Cei mai buni trăgători participau la concursurile de toamnă ale Societății. în capitală, Societatea a avut foarte mulți aderenți, începînd cu miniștri și terminînd cu micii funcționari și comercianți. La 8 septembrie 1868 delegații din întreaga țară au luat parte, la București, la „acea memora- bilă serbare a tragerii generale la semn”. Aici, după un discurs patriotic rostit de V. A. Urechiă, în prezența domnitorului și a miniștrilor — într-o sală ornată cu harta Daciei —, concurenții au executat trageri la țintă. La serbarea din anul următor, inaugurîndu-se o nouă sală (la locul numit „Cuibul cu barza”), Carol însuși a deschis tragerea. Deși n-a mai fost încurajată de guvern, iar entuziasmul inițial a mai scăzut, Societatea și-a continuat activitatea și după 1869, izbutind să antreneze numeroși locuitori ai țării în utilizarea mai eficace a armelor de foc. Lui V. A. Urechiă i-a urmat la președinția Societății, în 1872, Ștefan Golescu, apoi Gr. Lahovary, iar în 1877 Carol Davila “l ★ Domnitorul Carol, fost ofițer în armata prusiană, voia să reorganizeze și să instruiască oștirea română după ideile militare din țara sa natală. El își manifestase, de la început, nemulțumirea față de influența militară franceză care-și lăsase urmele pînă și în uniformele armatei române; cu greu s-a lăsat convins să îmbrace uniforma de general român, motivînd că nu se simte bine într-însa fiind „imitată întocmai după cea franțu- zească” 31. în toamna anului 1866, Carol s-a adresat guvernului din Berlin 28 Ibidem, f. 3. 27 Ibidem, f. 4. 28 Arh. St. București, Min. Int. Div. Adm., dosar 196/1869, f. 16 și 19. 28 Memoriile... voi. VII, p. 22. 80 Societatea centrală română de arme, gimnastică, dare la semn fi natafiune, București, 1906, p. 3, 16, 20, 39 și 231. 81 Memoriile... voi. I, p. 54, 56 și 75. www.dacoromanica.ro 7 pregătirea armatei pentru Cucerirea independenței 2221 cerînd fia fie sprijinit ctt instructori militari 32. Dealtfel un căpitan de lănceri, baronul de Locquenghien fost aghiotant al prințului Carol Anton, tatăl domnitorului —, sosise la București, „pentru o vizită mai îndelungată”, încă de la 19 septembrie; acesta l-a însoțit pe domnitor nu numai în călătoria, de recunoaștere, la Constantinopol82 * 84 * 8& 87 88, ci și în inspec- țiile făcute la diferite unități militare ori în vizitarea cazărmilor din capi- tală 34. Pe de altă parte, misiunea militară franceză — care jucase un rol important pînă în 1866 — nu se împăca cu ideia de a fi neglijată de noul conducător al statului român35. Locotenent-colonelul Eugene Larny, intrînd în divergență și cu ministrul de război — pentru unele conflicte iscate la Stabilimentul de artilerie din București36 —, a fost rechemat în vara anului 1866 și, în locul lui, șef al misiunii franceze a fost numit Paul Lamy (fratele său)s7. Acesta încearcă, în zadar, să neutralizeze tendințele antifranceze din anturajul domnitorului. Totodată, supărat de intenția domnitorului de a aduce în țară ofițeri prusieni și de impor- tanța ce i se acorda deja lui Locquenghien, el alarmează guvernul din Paris, propunînd chiar rechemarea întregii misiuni franceze38. La un moment dat — spre sfîrșitul anului — miniștri francezi, de război și de externe, și-au dat acordul pentru rechemarea misiunii militare din Bomâ- nia, dar vor reveni în ianuarie 1867, în urma unor asigurări primite din partea lui Carol39. în același timp, veștile rele aduse de I. Bălăceanu, agentul diplomatic român din capitala Franței, îl pun pe Carol în derută. I se relatează că Franța se simte jignită din cauză că misiunea ei militară e pe cale de a fi înlocuită „cu instructori prusieni”. De asemenea, curtea din Paris ținea să reamintească și ea lui Carol că de la 1856 împăratul Napoleon al Hl-lea a fost „singurul protector al Principatelor”, în timp ce Prusia „n-a făcut nimic” nici pentru domnitor pînă la recunoașterea lui de către Poarta otomană40. în februarie și martie 1867, alte scrisori și telegrame din Paris anunțau că Napoleon „se simte ofensat” din cauza planului lui Carol de a angaja „pe lîngă ofițeri francezi și prusieni” ; împăratul declara că nu vrea să împartă cu Prusia ajutorul acordat Eomâniei41. I. Bălă- ceanu recomanda „să nu se ceară instructori prusieni” sau, cel puțin, ,,să se amîne sosirea lor”. Domnitorul a răspuns că n-a cerut „o misiune militară prusiană”, ci doar „cîțiva ofițeri pentru o scurtă ședere” în Româ- nia 42. 82 Ibidem, voi. III, p. 27. 88 Ibidem, voi. II, p. 59 și 75. 84 Arh. St. București, Microfilme, Franța, rola 78, cadrele 600 — 605. 88 Memoriile..., voi. I, p. 89 — 90. 86 Arh. St. București, Microfilme Franța, rola 78, cadrele 567—571 (Raportul Iui E. Lamy către contele Randon din 25 iunie 1866). 87 Ibidem, cadrele 572 — 577 și 583 — 584. 88 Ibidem, cadrele 603—605 și 611—614. (Rapoartele Iui Paul Lamy către Randon din oct. — dec. 1866). 88 Ibidem, cadrele 615—620 și 623 — 626. 10 Memoriile... voi. III. p. 30. 41 Arh. St. București, Casa regală, dosar 41/1866, f. 66; vezi și General Radu Rosetti, Partea luată de armata română..., p. 102. 48 Memoriile ..., voi. III, p. 43. www.dacoromanica.ro 2222 NICHITA ADĂNILOAIE 8 Unii diplomați prusieni erau, de asemenea, de părere că România trebuie să menajeze susceptibilitatea cercurilor politice franceze și să nu cheme pentru instruirea armatei ofițeri prusieni. Chiar și Carol Anton i-a atras atenția domnitorului să nu se pună ;,în contrazicere directă cu Napoleon”, deoarece „România are nevoie de Franța mai mult decît de alte puteri”43. Și în România — cu rare excepții — miniștrii, oamenii politici, corpul ofițeresc și opinia publică, păstrau o vie recunoștință Franței și nu doreau o misiune militară prusiană. Cînd un ministru de război — Tobias Gherghel — a făcut în parlament o declarație contrară acestui curent general de opinie, la puțin timp, a fost silit să demisioneze44. Se poate deci conchide că, din cauza opunerii Franței și a rezistențelor întîmpinate în țară, Carol n-a putut aduce în România — în primii ani de domnie — o misiune militară prusiană, care s-o înlocuiască pe cea franceză, așa cum intenționa. Dimpotrivă, în primăvara anului 1867, el va fi nevoit chiar să accepte majorarea misiunii franceze cu încă doi ofițeri, față de care va căuta să pară binevoitor, deși nu le va da funcții importante45 *. Ducînd o politică duplicitară, Carol a continuat să facă intervenții în Prusia pentru a i se trimite, de acolo, instructori militari. Regele Wilhelm, trecînd peste părerea unor miniștri prusieni, i-a trimis în martie pe locot. colonelul von Krenski, din statul major 48. îndată după sosire, Krenski ajunge un sfetnic prețuit de Carol și-l însoțește pe domnitor în călătoriile făcute prin țară — la Pitești, Curtea de Argeș, R. Vilcea, Tg. Jiu, Turnu Severin47 etc. —, fapt ce irită din nou pe francezi. Din aceste motive guvernul român — în dezacord cu domnitorul — nu considera oportună prezența lui Krenski în țară. Devenit indezirabil, lt. colonelul prusian Krenski va trebui să plece pentru un timp din România și nu va reveni decît în septembrie 1868; de astă dată Carol dispune să i se amenajeze locuință chiar în palatul său48. După sosirea la București a primului transport de arme prusiene, Wilhelm I îi scria, la 4 octombrie 1868, lui Carol că i-a trimis pe lt. colonelul Krenski și pe locotenentul Sanden să-i dea ajutor la instruirea trupelor române „cu pușca cu ac” ; (e vorba de puștile și carabinele sistem Dreyse). Totodată, regele Prusiei i-a atras atenția domnitorului că va trebui să se descurce cum va ști „cu instructorii francezi”49. Deși von Sanden venise în țară ca atașat militar al consulatului prusian din București, în realitate el va activa ca instructor în oștirea română. în aceiași toamnă, cînd colonelul Gh. Mânu — trimis de Carol la Berlin să studieze sistemul militar prusian — era pe punctul de a recruta instructori și tehnicieni militari prusieni pentru armata română50, Ion O. 43 Ibidem, p. 92-93 și 48-49. 44 Ibidem, p. 71. 45 Arh. St. București, Microfilme Fraufa, rola 78, cadrele 627 — 629, 642 — 646 o50, 656. 48 Memoriile..., voi. III, p. 50. 47 Arh. St. București, Casa regală, dosar 41/1867, f. 1. 48 Memoriile..., voi. IV, p. 86. 48 D. A. Sturdza, Domnia regelui Carol I. Fapte, cuulntări, documente, tom. I. Bucu- rești , 1906, p. 472. 50 Arh. St. București, Casa regală, dosar 18/1868, f. 5 — 6. www.dacoromanica.ro 9 PREGĂTIREA armatei pentru cucerirea independenței 2223 Brătianu, ministru de război ad interim, s-a opus aducerii lor în țară. „Prusianizarea” armatei nu era dorită de I. C. Brătianu, întrucît nemulțu- mea atît opinia publică din România cît și guvernul francez S1. Din aceste considerente, el a refuzat — cu toate insistențele lui Carol — să oficializeze, prin contrasemnarea unui decret de numire, prezența și atribuțiile lui Krenski în cadrul armatei române52. Refuzul lui I. C. Brătianu se datora și faptului că locot. colonelul Krenski — deși era valoros ca tehnician militar — avea o atitudine disprețuitoare față de armata română și cadrele ei ofițerești; la vizitarea cazărmii de la Giurgiu a provocat chiar un con- flict cu căpitanul Greceanu, iar ministrul de război l-a dezaprobat53 *. Spre sfîrșitul anului 1868 — întîmpinînd la noul guvern o mai mică rezistență —, Carol și-a mai adus din Prusia pe locot.-colonelul Falkenhayn care, deși chemat la București, chipurile, „pentru organizarea grajdurilor princiare” M, se va ocupa, în realitate, de instruirea regimentelor de cavale- rie ; apoi au venit în România și tehnicienii militari recrutați de colonelul Gh. Mânu, încă din septembrie, la Berlin și anume : un inginer militar, un conducător pentru „pudrerie”, 2 șefi artificieri și 2 șefi armurieri. Acest personal militar a fost instalat la Stabilimentul de artilerie din Dealul Spirei (arsenalul armatei) și investit cu anumite funcțiuni55. La 20 decembrie 1868, dintr-un raport al șefului misiunii franceze rezultă că domnitorul era hotărît să îndrepte spre Prusia politica României și organizarea armatei sale. Ministrul de război român — colonelul A. Duca — i-a mărturisit lui P. Lamy că, în ultimul timp, Carol s-a angajat pe o cale nepopulară, că nu ținea seama nici de el, conlucra doar cu ofițerii prusieni și aștepta cu plăcere plecarea misiunii militare franceze56. în aceste condiții, la începutul anului 1869, Ministerul de Externe al Franței a cerut rechemarea misiunii militare din România, motivînd că principele Carol urmărește organizarea armatei române după model prusian și că locot. colonelul Krenski a fost deja însărcinat cu dirijarea măsurilor cores- punzătoare 57. Cu ocazia rechemării, ministrul de război român a transmis colegului său francez mulțumiri pentru rodnica activitate a misiunii58. Starea de spirit în România fiind în continuare pro-franceză, ofițeri, prusieni nu erau agreiați59. Ziarul „Românul” critică, de mai multe orii prezența lor în țara noastră. Este adevărat că locot. colonelul Krenski a contribuit la îndrumarea instrucției, la revizuirea ori la aplicarea unor noi regulamente militare, dar comportarea lui arogantă și disprețul manifes- tat adeseori față de armata română l-a pus din nou în conflict cu corpul nostru ofițeresc. Exasperați — de jignirea adusă demnității naționale românești — un număr de 20 de ofițeri superiori s-au dus la Ministerul de Război cerînd îndepărtarea lui Krenski din țară; în caz contrar, ei 61 Vezf Radu I. Vasile, Pregătirea armatei române in vederea cuceririi independenței (ms.) 68 Memoriile voi. IV, p. 108 — 109. 68 Arh. St. București, Microfilme Franța, rola 78, cadrele 699 — 701, 720, 725. 64 Memoriile..., voi. V, p. 9. 55 Arh. St. București, Microfilme Franța, rola 78, cadrele 724—630. 66 Ibidem, cadrele 729 — 730. « Ibidem, cadrele 731-732. 58 Ibidem, cadrele 744—746. 68 Ibidem, cadrele 742—743. www.dacoromanica.ro 2224 NICHITA ADĂNILOAIE 10 amenințau eă vor demisiona în masă 60. Și astfel locot. colonelul prusian Krenski — deși se bucura de încrederea domnitorului Carol — n-a putut, nici de data aceasta, să rămînă decît cîteva luni în Eomânia. în schimb, tehnicienii de la arsenal, ca și locotenentul de infanterie Sanden, ocupîn- du-se serios de sarcinile încredințate — și neafișînd nici morga lui Krenski—, au stat mai mult timp în țara noastră. ★ Anul 1868 a marcat în istoria oștirii noastre și adoptarea unei noi legi de organizare a puterii armate întocmită după proiectul colonelului Gh. Adrian, devenit, între timp, ministru de război. Conform acestei legi — care o dezvoltă pe cea din 1864 — forțele armate ale țării erau alcătuite din cinci elemente distincte : 1) armata permanentă cu rezervele ei, 2) corpurile dorobanților și grănicerilor, 3) milițiile, 4) garda orășănească (sau civică) și 5) gloatele. Toți cetățenii români de la 20 la 50 de ani erau datori a purta armele într-una din aceste formațiuni, în felul următor: a) de la 20 la 27 de ani în armata permanentă sau (după completarea, prin tragere la sorți, a efectivului anual al acesteia) în corpurile grănicerilor și dorobanților; b) de la 27 la 36 de ani în miliție, alături de cei între 20 și 27 de ani care nu fuseseră încorporați în primele formațiuni militare ; c) în orașe de la 36 la 50 de ani în garda civică; d) în sate de la 36 la 50 de ani în gloate, împreună cu toți care nu făceau parte din alte forma- țiuni (inclusiv tinerii, între 17—20 de ani). Eecrutarea se făcea, ca și în 1864, tot prin conscripțiune. Din armata permanentă făceau parte — prin legea din 1868 — și pompierii. Termenul obligatoriu era de 3 ani în activitate și 4 în rezervă, după care oșteanul liberat trecea în miliție. Stagiul dorobanților și grănicerilor era tot de 7 ani, dar ei făceau serviciu o săptămînă din patru (în fiecare lună) și la vîrsta de 27 de ani treceau și ei în miliție. Se preconiza ca miliția să aibă în fie- care județ cel puțin un batalion format din șase companii. Un stat major al milițiilor va fi însărcinat cu inspectarea, privegherea și instruirea trupe- lor lor. Cadrele permanente ale batalioanelor și companiilor erau salarizate de stat. Odată pe săptămînă, în sărbători, milițienii erau adunați de coman- danții de unități pentru „exerciții ordinare”. Armele și munițiile urmau să fie date de stat, iar îmbrăcămintea să și-o procure fiecare. Întrucît miliția nu avea tunuri, la concentrările anuale împreună cu armata perma- nentă ea putea să se servească de piesele de artilerie ale acesteia. Legea organică din 1868 prevedea că teritoriul Eomâniei se împarte în 4 divizii militare, cu sediile la: București, Craiova, Iași și Galați și că cei patru comandanți de divizii au sarcina de a supraveghea administrația, instrucția și disciplina trupelor permanente și cu schimbul de pe teritoriul diviziei lor. Se sublinia că în caz de război, sau la nevoie, se pot mobiliza toate elementele puterii armate, inclusiv miliția, garda orășenească și gloatele. Spre deosebire de legea din 1864 (care împărțea cetățenii mobiliza- bili în clase de chemări după criteriul vîrstei), cea din 1868 împărțea oame- nii miliției și-i chema sub drapel în funcție de starea civilă. în prima clasă intrau cei neînsurați și văduvii fără copii, într-a doua cei însurați și fără 60 Ibidem, cadrele 743 —744; vezi, in legătură cu Krenski, și General Radu Rosetti, Partea luată de armata română..., p. 16 — 17. www.dacoromanica.ro 11 PREGĂTIREA ARMATEI PENTRU CUCERIREA INDEPENDENȚEI 2225 copii, iar în ultima cei ce aveau copii. Chemările la arme urmau să se facă după trebuință, treptat, începînd cu prima stare (clasă) care, de altfel, trebuia să constituie totdeauna baza. în privința gloatelor se menționa că acestea, în timpuri normale, nu aveau vreo îndatorire, decît în mod voluntar. Se făcea însă precizarea că în cazuri extraordinare, cînd celelalte formațiuni militare ar fi fost insuficiente, guvernul putea chema oameni din categoria gloatelor care, organizați în mici corpuri, vor menține ordinea în comune, ori vor servi ca auxiliari pe lîngă miliție. Chemările gloatelor urmau a se face treptat, după intensitatea necesității, ca și la miliție61. După cum s-a arătat și de către istoricii militari62 ai perioadei modeme, autorul legii organice din 1868 s-a inspirat în bună parte, din principiile organizării armatei prusiene fiindcă în acel timp numai în Prusia serviciul militar era obligatoriu și personal și numai acolo, la caz de nevoie, se apela la rezerve mari, instruite sistematic mai înainte. De altfel, milițiile și gloatele cu garda orășenească, într-o oarecare măsură, aveau asemănare cu Landverul și respectiv cu Landsturmul prusian. Trebuie să subliniem însă că — independent de sursa inspiratoare — colonelul Adrian a izbutit să introducă un sistem militar compatibil cu obiceiurile străvechi ale țărilor române, puțin costisitor, eficace și corespunzător cerințelor vremii. Cuprinzînd pe toți bărbații capabili de a purta armele, noua armată era menită să întărească forța de apărare a țării. Dacă se aplica strict această lege militară, în cîțiva ani Eomânia putea pune pe picior de război o armată de peste 300.000 de oameni. Principiul acestei organizări militare — reco- mandat de N. Bălcescu cu două decenii în urmă și preluat de colonelul Adrian — era acela al națiunii înarmate. Pentru apărarea și consolidarea statului național român, se urmărea, așadar, instruirea unei armate teri- toriale cu efective cît mai mari și cu o cheltuială minimă. Scopul principal al întăririi organismului militar al țării era legat, în primul rînd, de cuceri- rea independenței de stat a Eomâniei, obiectiv care nu se putea realiza decît de către întregul „popor sub arme” 63. E de precizat că începînd din 1868 s-a decis extinderea instrucției militare și asupra generației mai tinere. Astfel, în iunie guvernul a hotărît ca și tineretul școlar să facă o pregătire militară obligatorie, pregătire ce va fi introdusă în programul de învățămînt64. înlăturarea de la putere, în noiembrie 1868 — în urma presiunilor externe —, a guvernului liberal radical, condus de N. Golescu, a făcut ca această lege de organizare a armatei române să nu se mai aplice integral, cu toate că s-au adoptat o serie de regulamente — inclusiv cel asupra serviciului milițiilor și cel al chemării rezervelor — menite să contribuie la îndeplinirea concretă a prescripțiilor ei. Pe de altă parte, cancelarul Bismarck recomanda lui Carol, încă din ianuarie 1869, să-și organizeze o armată mai mică, disciplinată și bine plătită, care să poată fi mai ușor ținută în mină decît una numeroasă 6B. Aceiași recomandare i-o va face 61 Vezi textul legii in „Monitorul oastei” nr. 21, din 22 iunie 1868, p, 257 — 270. 62 Vezi Maior I. Popovici, op. cit., p. 393; Lt. col. V. Nădejde, op. cit., p. 133 — 135 și 153-154. 68 General dr. Ilie Ceaușescu, Războiul întregului popor pentru apărarea patriei la români, Edit. militară, 1980, op. cit., p. 129. 64 Ibidem, p. 132. 66 Vezi D. A. Sturdza, op. cit., p. 500. www.dacoromanica.ro 2226 NICHITA ADANILOAIE 12 și împăratul Wilhelm I în aprilie 1872 și iunie 1873. împăratul, precizînd că o trupă puternică și disciplinată „va ști să facă să se respecte ordinele guvernului nu atît prin numărul cît prin calitatea ei”, îi reproșa domnitoru- lui că această părere i-a transmis-o, de mult, prin locot. colonelul Krenski dar n-a luat-o în seamă, dînd în continuare „mai multă însemnătate valorii numerice a trupelor decît calității lor” 66. La 24 iunie 1873 Wilhelm La sfătuit din nou pe Carol că e „mai bine să aibă un mic corp de trupă bună decît unul mare și mai puțin instruit” 67. De altfel și părerea guvernan- ților conservatori era ca armata română să nu aibă efective mari, dar să fie mai bine echipată și instruită; ei puneau accentul pe armata perma- nentă, considerînd-o mai disciplinată și mai fidelă guvernului. O oștire numeroasă — formată în marea ei majoritate din țărani — le inspira teamă conservatorilor. Din această cauză ei vor minimaliza instruirea milițiilor și vor ignora cu totul organizarea gloatelor. Totodată, pentru a lovi în burghezie, conservatorii vor desfășura o adevărată ofensivă împotriva gărzii orășenești încercînd s-o scoată de sub influența liberalilor radicali, s-o subordoneze — prin reorganizare — intereselor politice moșierești, iar în caz contrar s-o desființeze ca instituție, în acest sens, ei au micșorat numărul orașelor care aveau dreptul la organi- zarea de gărzi, au redus efectivele și au boicotat susținerea materială a» formațiunilor gărzii (legiuni, batalioane, companii), au înlocuit — în mare parte — pe vechii ofițeri, cu orientare politică liberală, din fruntea unităților, cu oameni de încredere ai guvernului conservator, iar în unele localități au trecut chiar la dezarmarea și dizolvarea unităților socotite recalcitrante 68 *. E de precizat că gărzile din unele orașe, pentru atitudinea lor fățiș radicală, au fost dizolvate chiar de guvernul anterior, condus de conservatorul moderat Dimitrie Ghica. De pildă, la Ploiești legiunea gărzii orășenești a fost dizolvată în 1869, reînființată—peste cîteva luni— a fost dizolvată din nou în iunie 1870. Cu toate acestea, mulți membri ai gărzii dizolvate au participat activ la mișcarea antidinastică, din acel oraș, în august 1870 6B. Plecînd de la aceste realități, ni se pare explicabilă adoptarea, în 1872, de către guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu, a unei noi legi militare care modifică mai multe articole din legea organizării puterii armate din anul 1868, restrîngînd tocmai conținutul elementelor de înarmare populară. Este adevărat că prin legea organică din 1872 70 conservatorii n-au desființat garda civică, milițiile și gloatele — ca elemente ale puterii armate — dar le-au redus efectivele, dotarea cu armament și instruirea necesară. Orășenii (potrivit legilor speciale) puteau face parte din garda civică și sătenii din gloate numai pînă la 45 de ani, nu pînă la 50 ca mai înainte. Tinerii dintre 17 —21 de ani au fost, de asemenea, excluși — prin noua lege — din aceste formațiuni militare. Garda orășenească a fost trecută de la Ministerul de Interne la cel de Eăzboi pentru a putea fi •6 Memoriile..., voi. VI, p. 98. 67 Ibidem, voi. VII, p. 40. w Maria Totu, op. cit,, p. 193, 199, 200, 203-207. «’ Ibidem, p. 238—240. 70 Vezi textul legii In „Monitorul oastel”, nr. 14 din 1872, p. 221 — 224 șl 267—274. www.dacoromanica.ro 13 PREGĂTIREA ARMATEI PENTRU CUCERIREA INDEPENDENȚEI 2227 transformată dintr-o instituție burgheză — cu caracter politic — într-un instrument folositor guvernului conservator. E de menționat că prilejul reorganizării a servit politicienilor conservatori pentru a dezarma temporar garda civică și că unele unități — printre care și cele din Craiova —, refu- zînd să predea armele, au fost forțate să se conformeze ordinului. Legea din 1872 a suprimat articolele : 51, 54, 55, 57 și 62 din legea din 1868 care prevedeau ca milițiile să se servească la concentrările anuale de artileria armatei permanente, ca ofițerii miliției să se bucure de aceleași drepturi la avansare ca cei din trupele permanente, ca ei să fie salarizați de stat. în general, se suprimă obligația ca armata permanentă să contri- buie, cu ofițerii ei, la instruirea milițiilor. Se menționează, e drept, că im ,,regulament special” va fi întocmit de Ministerul de Război pentru chema- rea sub steag a milițiilor — pentru concentrări și manevre —; dar, acest regulament nu s-a elaborat nici pînă în 1874 din moment ce, la modificările ulterioare ale legii, este din nou prevăzut71. Pe baza noilor dispoziții ale legii, în iulie 1872, inspectoratele de miliții vor fi desființate. Tot atunci ofițerii superiori și inferiori, subofițerii și caporalii, ce compuneau cadrele batalioanelor de miliții, vor trece la regimentele de dorobanți72. Obiectivitatea științifică ne impune însă să arătăm că legea organică din 1872 a avut și unele laturi pozitive; ea a contribuit la activizarea și creșterea eficienței armatei permanente și teritoriale. Termenul stagiului în armata permanentă: infanterie (regimentele de linie și batalioanele de vînători), cavalerie (regimentele de roșiori) și artilerie era majorat la 8 ani din care 4 în activitate și patru în rezervă, după care treceau în miliție. Același termen de opt ani era și în armata teritorială — serviciu cu schim- bul, o săptămînă din patru — numai că dorobanții trebuiau să fie 6 ani în activitate și călărașii 5 ani. Se preciza că armata teritorială constituie armata activă a fiecărei diviziuni teritoriale și se compune din regimente de infanterie (sub denumirea de dorobanți), regimente de cavalerie (sub denumirea de călărași) și baterii de artilerie. Prin această lege vechii grăniceri iau numele de dorobanți și se recrutează de pe întreg teritoriul țării, nu numai din comunele apropiate de frontieră ca pînă atunci j iar vechii dorobanți călări iau numele de călărași. Recrutarea călărașilor se face — ca și înainte—tot dintre cei căzuți la sorți (și neîncorporați în armata permanentă) alegîndu-se cei mai înstăriți care-și pot procura singuri caii73. Pe baza legii, din fostele batalioane de grăniceri se vor înființa — în vara anului 1872 — 8 regimente de dorobanți, iar din escadroanele de „dorobanți cu schimbul” se vor organiza 8 regimente de călărași. Organiza- rea regimentelor de dorobanți era aceiași ca și a regimentelor de linie, instrucția trupei făcîndu-se cu cadre permanente 74. în fiecare județ era, de regulă, cîte un batalion de dorobanți și în fiecare plasă cîte o companie. Instruirea dorobanților și a călărașilor a fost intensificată, apropiindu-se tot mai mult de cea a trupelor permanente. Întrucît din 1872 făceau parte din însăși armata de operațiuni, menirea principală a dorobanților și călă- 71 Vezi „Monitorul oastel”, nr. 14 din 1874, p. 607. 72 Maior I. Popovlci, op. cit., p. 340. 78 „Monitorul oastei”, nr. 14, din 1872, p. 271—272. 74 Lt. col. V. Nădejde, op. cit., p. 159. www.dacoromanica.ro 2228 nichita adAniloaie 14' iașilor nu mai era — ca pînă atunci ■— paza ordinei și supravegherea frontierelor. Legea organizării puterii armate, cu excepția cîtorva modificări suferite în 1874, a rămas în vigoare pînă la războiul de independență. Modificările de la 1874 se referă mai ales la organizarea și îndatoririle unităților de pompieri. Se prevede, textual, că „pompierii din București și Iași, precum și ai reședințelor de județe, sînt organizați și formați ca trupe de artilerie, constituind artileria armatei teritoriale” 7S 76. Ei vor depinde direct de Ministerul de Eăzboi și vor fi organizați pe divizioane, baterii și secțiuni după „importanța orașelor”. Aceste orașe aveau sarcina să contribuie anual cu diferite sume care, totalizate la Ministerul de Eăz- boi, serveau la procurarea armamentului pompierilor și în primul rînd la dotarea lor cu material de artilerie. Pompierii puteau fi concentrați anual pentru instruire, dar numai jumătate din efective. Ofițerii de pom- pieri urmau să fie recrutați dintre cadrele de artilerie și geniu 7a. Soluția adoptată de guvern pentru a improviza artileria armatei teritoriale pare în adevăr ingenioasă și economicoasă pentru stat, dar abia după o instruire intensă, în ajunul războiului de la 1877, vor putea să se apropie aceste baterii teritoriale de pregătirea și capacitatea de luptă a regimentelor permanente de artilerie. Legile organice din 1864, 1868 și 1872 au constituit baza juridică a creșterii eficienței puterii armate a Eomâniei în vederea cuceririi indepen- denței naționale. Pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor acestor legi organice s-au luat o serie de măsuri prin regulamente, legi speciale 77, ordine de zi sau ordine circulare adresate marilor unități ale armatei. Begulamentele tactice și de instrucție a diferitelor arme — infanterie, artilerie, cavalerie, geniu etc. — au fost influențate de cele germane. Unele regulamente erau noi, iar altele — decretate anterior — erau refă- cute în lumina experienței războaielor Prusiei din 1866 și 1870—1871. în 1873 s-au tradus și publicat chiar manuale militare germane referitoare la manevre și la lupta infanteriei. Legile organice și regulamentele adoptate au creat, totodată, cadrul favorabil unei perfecționări organizatorice a puterii militare a Eomâniei. în ciuda faptului că între anii 1866—1871 — din cauza instabilității guvernamentale — s-au perindat 10 miniștri pe la Departamentul de Eăzboi, administrația centrală a armatei, (deși a avut de suferit de pe urma fluctuațiilor politice) s-a străduit să facă față trebuințelor mereu crescînde ale oștirii române. Schimbările de miniștri au afectat, bineînțeles, continui- tatea de vederi în urmărirea unuia și aceluiași program de organizare a forțelor militare românești, dar dezvoltarea și pregătirea de luptă a armatei — fiind privite ca deziderate majore ale națiunii — au găsit, aproape întotdeauna, înțelegerea cuvenită din partea titularilor care au trecut pe la Ministerul de Eăzboi. Din martie 1871 și pînă în aprilie 1876 75 „Monitorul oastei”, nr, 14, din 1874, p. 603. 76 Ibidem, p. 604. 77 Majoritatea acestor legi și regulamente slnt menționate la Maior I. Popovici, op. cit., p. 399-405. www.dacoromanica.ro 15 PREGĂTIREA armatei pentru cucerirea independenței 2229 în fruntea Ministerului de Război fiind un singur titular, generalul I. Em. Florescu — același care contribuise eficient și la organizarea oștirii în tim- pul domniei lui Al. I. Cuza —, au existat condiții mai bune în privința continuității de vederi și a realizării unui anumit program de întărire a forțelor armate românești. Ministerul de Război, ca organ central al administrării și suprave- gherii puterii armate, a cunoscut el însuși o anumită evoluție organizatorică pe linia creșterii eficienței sale. Pe lingă cele patru direcții ale sale, prin regulamentul serviciului interior din 1870, apare și Depozitul de Resbel, subordonat direct ministrului și însărcinat cu lucrări: cartografice, topo- grafice, statistice, istorice etc. Acesta, numit și Depozit științific de resbel, fusese preconizat să ia ființă încă din 1867 și să fie încadrat cu ofițeri, cu cunoștințe speciale, din Corpul de stat major 78. Tot în cadrul Ministeru- lui, în 1871, a fost creat un comitet consultativ permanent — format din ofițeri superiori ai tuturor armelor — îndatorat cu studierea probleme- lor ce interesau dezvoltarea oștirii române. Legea organică din 1868 prevedea că Statul major al armatei române era format din Statul major general și Corpul de stat major. Statul major general se compunea din generalii destinați a comanda marile unități militare : corpuri de armată, divizii și brigăzi.(în 1872 se făcea precizarea că Statul major al armatei se compune din 4 generali de divizie și 6 generali de brigadă). Prin regulamentul asupra serviciului ofițerilor din Corpul de stat major, promulgat în 1870, se precizau criteriile de intrare —pe bază de concurs — ale candidaților doritori să facă parte din acest orga- nism militar și se stabileau atribuțiile ofițerilor admiși. Se menționa că ofițerii din Corpul de stat major vor fi întrebuințați la comandamentele teritoriale în timp de pace, la divizii și brigăzi pe timp de război, la Depozi- tul de Resbel și ca adjutanți sau în diferite misiuni. în 1873 condițiile de admitere în Corpul de stat major vor fi revizuite din nou preferîndu-se ofițerii bine pregătiți ce au absolvit o școală specială de stat major în străinătate, au făcut un stagiu activ de 2 ani și au avut o conduită foarte bună 79. Pentru a înlătura anumite dificultăți izvorîte din componența divi- ziilor teritoriale, în anul 1872, s-a făcut o nouă distribuire a județelor și o renumerotare a acestor divizii. Astfel, Divizia I-a teritorială, cu sediul la Craiova, cuprindea județele : Mehedinți, Dolj, Gorj, Romanați, Vîlcea, Argeș și Olt. Divizia Il-a, cu reședința la București, se compunea din județele : Teleorman, Vlașca, Ilfov, Ialomița, Dîmbovița, Muscel, Prahova și Buzău. Divizia IlI-a, cu sediul la Galați, era formată din județele : Brăila, Covurlui, Ismail, Bolgrad, Cahul, Tutova, Tecuci, Putna și R. Sărat. Divizia IV-a, cu reședința la Iași, se compunea din județele : Vaslui, Fălciu80, Iași, Botoșani, Dorohoi, Bacău, Roman, Neamț și Suceava. Comandanții acestor divizii aveau în subordinea lor toate trupele — indife- rent de armă sau categorie — aflate pe teritoriul menționat și răspundeau, în fața Ministerului de Război, de administrația, disciplina și instruirea 79 Lt. col. V. Nădejde, op. cit., p. 156—157; vezi și Radu I. Vasile, op. cit., p. 4—8. 79 Maior I. Popovici, op. cit., p. 264—272. 90 Începînd 'din ianuarie 1877 județul Fălciu va trece la Divizia IlI-a, iar județul Muscel la Divizia I-a. , www.dacoramamca.ro 2230 NICHITA ADANUjOAXE 16 lor. Se știe, de altfel, că multe din concentrările și manevrele din acei ani s-au organizat pe aceste divizii teritoriale, care vor deveni divizii active în timpul războiului din 1877. Perfecționări organizatorice, vizînd majorarea efectivelor și crește- rea capacității de luptă a trupelor, au avut loc la diferite arme în preajma războiului de independență. Astfel, batalionul de geniu a fost reorganizat în 1873 adăugîndu-i-se o companie de „mineri” (pentru mînuirea materia- lului explozibil) și o secție de telegrafiști; în anul următor i se adaugă încă o companie de „săpători” (pe lîngă cele 3 ce le avea înainte), iar în ianuarie 1876 este completat cu compania de „pontonieri” (ce făcuse parte, timp de opt ani, din artilerie) a. Corpul flotilei, care avea în dotație vasele de război Eomânia și Ștefan cel Mare, a fost reorganizat și subordonat direct de Ministerul de Război81 82. în 1873 i s-a adăugat o canonieră numită Fulgerul, comandată la Toulon, și adusă în țară, în pofida dificultăților create de turci la trece- rea ei prin Bosfor. Poarta otomană a permis trecerea tănonierei prin Bosfor numai după avertizarea guvernului român că — în caz contrariu — va refuza plata tributului. Peste un an în dotația flotilei românești intră și șalupa cu vapori Eîndunica (înarmată cu torpile) comandată în Anglia 83 *. Spre sfirșitul anului 1876, cînd precipitarea evenimentelor arăta clar că războiul se apropie, îmbunătățiri organizatorice au fost operate și în rîndurile armatei teritoriale. Întrucît teritoriul unui regiment de doro- banți se întindea pe 4—5 județe și îngreuna exercitarea administrației și a’ comenzii de către șeful de regiment, se impuneau anumite măsuri organizatorice pentru remedierea situației. Luarea acestor măsuri a fost urgentată cînd s-a simțit „absolută nevoie de a spori forțele active ale dorobanților și a face mai grabnică mobilizarea lor” M. Aceste considerente au condus, la 26 noiembrie 1876, la decretarea înființării a încă opt regimente de dorobanți (pe lîngă cele 8 existente) și repartizarea lor pe divizii teri- toriale și județe, socotindu-se un regiment (format din două batalioane) la 2 județe. Astfel, Regimentul 1 dorobanți (cu reședința la Craiova) cuprindea județele : Mehedinți și Dolj, cîte un batalion în fiecare (primul batalion cu sediul la T. Severin și al doilea la Craiova), Regimentul 2 doro- banți cuprindea județele : Gorj și Vîlcea, Regimentul 3 : Romanați și Olt, 4 : Argeș și Muscel, 5 : Teleorman și Vlașca; 6 : capitala și județul Ilfov, 7 : Dîmbovița și Prahova, 8 : Buzău și ialomița, 9 : Brăila și R. Sărat, 10 : Putna și Tecuci, 11: Covurlui, Cahul și Bolgrad-Izmail (acest regiment avea 3 batalioane), 12 : Tutova și Fălciu, 13 : Iași și Vaslui, 14 : Roman și Bacău, 15 : Neamț și Suceava, 16 : Botoșani și Dorohoi8S 86. Fiecare regiment de dorobanți avea cîte opt companii (patru la primul batalion și patru la al doilea) ce-și aveau sediul în localitățile de reședință ale plășilor mai importante din județe; Regimentul 11 dorobanți 81 „Monitorul oastei”, nr. 22, din 10 august 1873, p. 511 și nr. 1 din 20 ianuarie 1875, p. 41; vezi și I. Vasiliu-Năsturel, Istoricul pontonierilor și operațiunile lor tn timpul campa- niei din 1811—18, București, 1900, p. 6 — 11. 82 Pentru detalii vezi C. Ciuchi, Istoria marinei române tn curs de 18 secole, Constanța, 1906, p. 110-122. 88 Radu I. Vasile, op. cit., p. 19. 81 Maior I. Popovici, op. cit., p. 325 — 326. 86 „Monitorul oastei”, nr. 1 din 12 ianuarie, 1877, p. 15—30. www.dacoromanica.ro 17 PREGĂTIREA ARMATEI PENTRU CUCERIREA INDEPENDENȚEI 2231 constituia o excepție ; acesta fiind organizat pe 3 batalioane avea un număr de 11 companii. Efectivul regimentelor — ofițeri și trupă — varia în jurul cifrei de 2000 de oameni, iar al batalioanelor la jumătate din aceasta. Erau totuși și excepții; de pildă, Regimentul 1 dorobanți avea un efectiv de 3436 oameni, iar al 12 regiment avea numai 1590 oameni; batalionul de Mehedinți avea 1729 combatanți, în schimb cel de Fălciu numai 784 86 87 88. Această nouă organizare a regimentelor de dorobanți a intrat în vigoare în ianuarie 1877 cînd au fost numiți și comandanții de imitați87. Ultima modificare organizatorică, înainte de începerea războiului, privește arma artileriei. Prin decretul din 5 februarie 1877 ,,se înființează încă două regimente de artilerie” (pe lîngă cele 2 existente), se hotărăște ca fiecare regiment să fie compus din șase baterii (cinci montate și una călăreață) și se distribuie cîte un regiment la fiecare divizie teritorială. Primul regiment de artilerie își va avea sediul la Craiova, al doilea la Bucu- rești, al treilea la Focșani și al patrulea la Roman 88. Observăm, deci, că ultimele două regimente nu-și aveau sediul în orașele de reședință ale diviziilor respective : Galați și Iași. Crearea acestor noi unități a fost motivată — de colonelul Gh. Slăniceanu, ministrul de război — prin faptul că „perfecționările aduse materialului de artilerie a dat acestei arme în ultimele războaie un rol preponderent”, iar în noile condiții, atît de diferite mai ales din punct de vedere tactic, „mașina tinde din ce în ce a se sub- stitui pe cîmpul de bătaie acțiunii omului” făcînd din război „mai mult o știință decît o artă” 89. De fapt, decretul de înființare a noilor regimente de artilerie nu a adus imediat o majorare a efectivelor trupei și o creștere a numărului de baterii sau de guri de foc. S-a făcut — după expresia timpului — o ,,des- doire” a regimentelor existente ; din primul regiment s-au format regimen- tele 3 și 4 (împărțindu-se în două cele 12 baterii), iar din al doilea regiment s-au format regimentele 1 și 2 artilerie 90. Crearea acestor unități și numirea, la 1 martie 1877, a cadrelor de conducere 91 a îmbunătățit însă structura organizatorică a artileriei noastre asigurîndu-i, în scurt timp, prin chemarea rezerviștilor și înzestrarea cu noi guri de foc, o eficiență sporită pe cîmpul de luptă. După aplicarea ultimelor măsuri organizatorice, tabloul general al efectivelor armatei române și împărțirea lor pe diferite arme — conform bugetului Ministerului de Război — se prezenta înaintea mobilizării din aprilie 1877 în felul următor : a) Infanteria : 8 regimente de linie, 4 batalioane de vînători și 16 regi- mente de dorobanți, cu un efectiv total de 775 ofițeri și 42.869 trupă, (din care 35.876 dorobanți); b) Cavaleria : 2 regimente de roșiori și 8 regimente de călărași, cu un efectiv total de 207 ofițeri și 11.039 trupă (din care 9.834 călărași); 86 Ibidem, p. 31-38. 87 Ibidem, nr. 2, din 29 ianuarie 1877, p. 44—56. 88 Ibidem, nr. 6, din 18 martie 1877, p. 146. 88 Ibidem, p. 145. 80 Vezi Istoricul Regimentului 3 de artilerie, voi. I, Brăila, 1877, p. 16 — 17. 81 „Monitorul oastei”, nr. 6, din 18 martie 1877, p. 1§8 —170. www.dacoromamca.ro 2232 NICHITA ADÂNILOAIE 18 c) Artileria: 4 regimente, plus o companie de lucrători de artilerie, cu un efectiv total de 137 ofițeri și 2.420 trupă; d) Geniul: un batalion, plus o companie de pontonieri, cu un efec- tiv total de 31 ofițeri și 605 trupă; e) Pompierii : un efectiv total de 52 ofițeri și 1.671 trupă; f) Flotila: un efectiv total de 20 ofițeri și 246 trupă; g) Jandarmeria: 2 companii și 2 escadroane, cu un efectiv total de 16 ofițeri și 525 trupă; h) Trupele de administrație : corpul ofițerilor de administrație, o companie sanitară, un escadron de tren, cu un efectiv total de 34 ofițeri și 504 trupă; i) Școlile: Școala de infanterie și cavalerie și Școala fiilor de militari, cu un efectiv total de 4 ofițeri și 288 trupă. La aceste efective se mai adăugau 113 ofițeri și asimilați din: administrația centrală, statele majore, inten- dență, justiție militară și serviciul sanitar al arma- tei, plus 119 funcționari civili folosiți, cei mai mulți în serviciile menționate sau la școli. în total armata română avea atunci — „pe picior de pace” — 1.389 ofi- țeri și asimilați, 60.167 soldați și 119 funcționari civili. Total general deci: 61.675 oameni92. Armata avea în dotare și un număr de 13.187 de cai. După mobilizarea rezerviștilor, a 30 de batalioane de miliții, a contingen- tului de recruți din 1877 și a gărzii orășenești, efectivul armatei române se va dubla la începerea campaniei de peste Dunăre. în legătură cu efectivele forțelor militare românești, pe diferite arme — existente înainte de mobilizările din aprilie 1877 —, observăm că la infanterie 82,20% erau trupe teritoriale de dorobanți cu schimbul, la cavalerie 87,11% erau trupe teritoriale de călărași cu schimbul, iar la artilerie, geniu și celelalte arme erau numai trupe permanente. De asemenea, con- statăm că dacă armata permanentă era cu 3.400 de oameni mai redusa decît cea existentă la sfirșitul domniei lui Cuza, în schimb cea teritorială sporise cu 21.162 oameni (adică cu 86,20%). 2. FORMAREA CADRELOR OSTĂȘEȘTI. PREGĂTIREA TEORETICĂ ȘI INSTRUIREA PRACTICĂ A TRUPELOR încă din 1844, democratul revoluționar Nicolae Bălcescu atrăsese atenția cîrmuirii că este „de neapărată trebuință” înființarea „unei școli ostășești speciale, în care să se formeze atît ofițerii” pentru cele trei arme — infanterie, cavalerie și artilerie — cît și „un trup de ingineri”; această școală „ar costa puțin”, dar ar aduce foloase minunate, sublimase fostul iuncăr ®3. De altfel, se știe că N. Bălcescu n-a fost preocupat numai de pregătirea de luptă a tinerei armate naționale ci și de înlesnirea pătrunderii ideilor înnoitoare în rîndurile oștirii, implicit de ridicarea capacității de înțelegere a soldaților prin instruirea lor în școlile elementare ostășești 82 Vezi Supliment la „Monitorul oastel”, nr. 11, din 1877, p. 60—101. ’8 N. Bălcescu, Opere, vol.,1, Edit. Academiei, 1953, p. 36. www.dacoromamca.ro 19 PREGĂTIREA ARMATEI PENTRU CUCERIREA INDEPENDENTEI 2233 menite să înlăture neștiința de carte ce era evidentă la toată trupa. Așa se explică de ce iuncărul N. Bălcescu s-a numărat printre cei trei învăță- tori ai primei școli ostășești care luase ființă, în august 1838, în clădirea cazărmii de la DudeștiM. La școala ostășească înflăcăratul istoric în afară de materiile ce-i reveneau — citirea și geografia —, propaga în rîndurile oștenilor dragostea de patrie și de trecutul glorios al poporului român, în orele de recreație — potrivit relatării lui Ion Ghica — N. Bălcescu „aduna pe lîngă dînsul”, la cazarmă, „mai mulți sergenți și soldați, cărora le povestea despre vitejiile românilor în luptele cu turcii, cu tătarii, cu ungurii și cu lehii, de pe vremea lui Mircea, lui Mihai și lui Ștefan” 95. Pentru pregătirea ofițerilor, N. Bălcescu preconizase redactarea unei „foi ostășești” și mai ales înființarea unei școli militare speciale, de tip superior. Dacă presa militară avea să capete viață abia în timpul lui Cuza, școala de pregătire a ofițerilor (sau,,școala de iuncări”) se va înființa încă din septembrie 1847 în cazarma, „Sf. Gheorghe” din București (vii- toarea cazarmă Malmeson), la festivitatea de deschidere participînd chiar domnitorul Gh. Bibescu. în 1848, din cauza evenimentelor, școala și-a încetat activitatea iar cei 22 de elevi au fost trimiși la corpurile lor. Spre sfîrșitul anului 1849 domnitorul Barbu Știrbey a reînființat școala de ofițeri; la concursul de admitere s-au prezentat 200 de candidați, din care au fost primiți numai 24. Printre materiile predate, la loc de frunte, se aflau: istoria, franceza, geometria și arhitectura. După absolvirea școlii și un stagiu făcut la unități, la 7 aprilie 1856 a primit epoletul prima promoție de ofițeri români, din care unii vor deveni cadre de conducere ale armatei noastre la 1877 — ajunși atunci la gradul de colonel — ca : Gh. Slăniceanu, Șt. Fălcoianu, C. Barozzi, G. Anghelescu, E. Boteanu, C. Budișteanu, I. Cotruț, V. Crețeanu, I. Algiu, A. Berindei, Eustație Penco- vici ș.a.9B. , Anii următori dau noi promoții de ofițeri cu efective de circa 10 —15 oameni. Promoția de absolvenți din 1861 număra printre sublocotenenți și pe Gh. Sonțu, Serghie Voinescu, I. Borănescu. Șeful misiunii militare franceze din Eomânia, locot. colonelul Eugene Lamy—care primise sarcina să se ocupe și de instruirea teoretică a cadrelor armatei — avea cuvinte de apreciere față de cunoștințele do- bîndite de promoția de ofițeri din 1861. El informa, în iulie 1861, pe mare- șalul Eandon, ministrul de război al Franței, despre modul cum s-au desfășurat examenele de absolvire ale elevilor97 și despre intenția lui Al. I. Cuza de a uni cele două școli de la București și Iași (școala de ofițeri din capitala Moldovei fusese înființată în 1858 și era condusă de Gh. Adrian) într-una singură, cu sediul la București. în adevăr, în aceiași lună, printr-un ordin de zi al domnitorului, se decide întrunirea celor două școli la București98. Documentele ulterioare arată că nu s-au putut 94 Dan Berindei, Bălcescu, Edit. tineretului, 1969, p. 20 —22; vezi și Cornelia Bodea și Paul Cernovodeanu, Primele școli ostășești tn Țara Românească, in ,,Studii și art. de istorie”, VIII, 1966, p. 107—112. •* Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri, Edit. pentru literatură, 1967, p. 344. 98 Căpitan Nicolae Uică, Istoricul școlii militare de infanterie de la anul 1847—1911, București, 1911, p. 9—10. 97 Arh. St.' București, Microfilme, Franța, rola 78, cadrele 229—235. 98 Maior I. Popovici, op. cit., p. 189. www.dacoromanica.ro 2234 NICHITA ADANILOAIE 20 duce la îndeplinire măsurile luate pentru contopirea celor două școli militare la București și că, din rațiuni politice, s-a hotărît ca sediul școlii unificate de ofițeri să fie la Iași9B. După cîteva luni de funcționare — loca- lul de la Iași dovedindu-se neîncăpător — în vara anului 1862 s-a revenit asupra hotărîrii anterioare mutîndu-se școala de ofițeri din nou la Bucu- rești, unde va funcționa — pînă în 1866 — ca școală unică pentru ambele principate99 100. Tot atunci s-a promulgat un nou regulament de organizare al școlii, scopul ei fiind de a forma ofițeri pentru toate armele. La 20 septembrie 1862, școala de ofițeri din București, reorganizată, își va redeschide cursurile sub conducerea It. col. Eugene Lamy, domnito- rul însuși participînd la festivitatea inaugurării. Cu această ocazie, Al. I. Cuza sublinia : „Sunt fericit de a prezida astăzi inaugurarea unei singure școli militare a României unde, pentru întîia oară, se găsesc împreună elevi de dincoace și de dincolo de Milcov. Acest lucru consacră odată mai mult unirea nedespărțită a românilor” 101. Se hotăra ca școala să aibă 70 de elevi, în principiu numărul lor putînd varia după necesitățile armatei. Durata studiilor se stabilise a fi de 5 ani, după care, înaintați la gradul de sublocotenent, urmau să-și aleagă armele și regimentele în ordinea cla- sificării obținute. Cei mai merituoși — mai ales cei din artilerie și geniu — puteau fi trimiși de guvern să-și desăvîrșească studiile speciale în școlile de aplicație din Franța. Cursurile școlii de ofițeri erau numeroase și varia- te. Se predau : româna, franceza, germana, istoria, geografia, aritmetica, geometria, trigonometria, algebra, topografia, geodezia, fizica, chimia, arta și istoria militară, fortificații, artileria, arhitectura, administrația militară și legislația, teorie de infanterie și cavalerie, poduri și șosele, desen și caligrafie etc. Nu erau neglijate nici ridicările de planuri pe pămînt, scrima, gimnastica, natația și exercițiile militare102. în vara anului 1866 școala de ofițeri va fi mutată din nou la Iași. Măsura aceasta este considerată „regretabilă sub toate aspectele” de căpi- tanul Paul Lamy, noul șef al misiunii militare franceze103. în rapoartele din 31 august și 16 octombrie 1866, el se ocupă, pe larg, de situația și viitorul îndoielnic al școlii transferată în fosta capitală a Moldovei104. Condițiile de la Iași fiind necorespunzătoare, nu asigurau o dezvoltare normală a învățămîntului militar. La începutul anului 1867, domnitorul Carol, vizitînd școala, o găsește „cu desăvîrșire neîngrijită”, lipsindu-i „toate cele necesare” 105. în afară de aceasta, distanța mare pînă la Iași a elevilor din Oltenia și Muntenia — în condițiile cînd nu exista linia ferată — numărul mic de burse și durata lungă a școlarizării au făcut ca numărul candidaților la admitere să fie foarte redus, să fie necesare noi examene pentru completarea locurilor și să scadă chiar exigența la exa- 99 Arh. St. București, Microfilme Franța, rola 78, cadrele 255 — 261, 273 — 281 (Rapoar- tele lui E. Lamy către contele Randon din 9 noiembrie 1861 și 3 mai 1862). io° Ibidem, cadrele 282—291 (Raportul lui E. Lamy din 25 iulie 1862); vezi și Căpitan Nicolae Uică, op. cit., p. 17—24. im Biblioteca Academiei R. S. România, manuscrise, fond. Arhiva Cuza, mapa X, f. 288; vezi și „Monitorul oastei”, nr. 51, din 26 septembrie 1862. 102 Maior I. Popovici, op. cit., p. 189 — 190. 103 Arh. St. București, Microfilme Franța, rola 78, c. 591. io» Ibidem, cadrele 587 — 590 și cadrele 603 — 605. 105 Memoriile, voL III, p. 35. www.dacoromanica.ro 21 PREGĂTIREA ARMATEI PENTRU CUCERIREA INDEPENDENȚEI 2235 mene. Dealtfel, într-o anumită perioadă a fost redusă și durata școlari- zării de la 5 la 4 ani, tot pentru a atrage mai mulți candidați. în aceste condiții numărul absolvenților școlii de ofițeri era mult prea mic față de nevoile de cadre ale armatei române. Pentru a remedia situația, generalul I. Em. Florescu va propune, în 1872, revenirea școlii la București precum și alte măsuri privind reglementarea învățămîntului militar 106. Pe baza legii de organizare a armatei, votată de corpurile legiuitoare în martie 1872, în luna următoare școala de ofițeri a fost divizată în : Școală militară de infanterie și cavalerie, cu reședința la București și Școala pregătitoare (sau a fiilor de militari), cu sediul la Iași. Școala din București își recruta elevii atît din cea de la Iași, cît și dintre bacalaureați, pe bază de concurs. Efectivul școlii bucureștene de ofițeri a fost stabilit la 60 de elevi, iar durata cursurilor la 2 ani. Întrucît nu exista o școală specială de artilerie și geniu, s-a hotărît — ca pînă la crearea acesteia — să se adauge la școala de infanterie și cavalerie din București o secție deosebită pentru a forma ofițeri de artilerie și geniu. De obicei, elevii acestei secții speciale se recrutau, prin concurs, dintre absolvenții școlii de infanterie și cavalerie care aveau aptitudini deosebite pentru matema- tică ; ei trebuiau să frecventeze, timp de un an, cursuri complimentare de matematică superioară, mecanică, fortificații pasagere ori permanente, construcții militare etc.107 Paralel cu școala de ofițeri, au mai funcționat — pe perioade dife- rite — și alte școli militare, fie pentru formarea de cadre, fie pentiu in- struirea teoretică a trupei. Astfel, pe linia pregătirii cadrelor militare, se impune a fi amintită înființarea școlii de chirurgie din București. Des- chisă în 1856, această școală avea 50 de elevi, din care jumătate erau interni și întreținuți de oștire. Dealtfel, la admiterea în școală se preferau fii de militari108. Școala a fost condusă, cu competență, de doctorul Carol Davila, medicul șef al spitalului militar, care va deveni mai tîrziu organi- zatorul serviciului sanitar al armatei și coordonatorul neobosit al ambulan- țelor pentru îngrijirea răniților de la Plevna. După terminarea cursurilor — care durau patru ani — absolvenții făceau, ca subchirurgi, un stagiu de trei ani la unități sau la spital, iar apoi primeau titlul de medic mili- tar 109. La un an după Unire — întrucît majoritatea ostașilor, proveniți din mediul rural, erau analfabeți — s-au luat măsuri pentiu înființarea unor școli regimentare în fiecare corp de trupă. Cu ocazia înființării acelor școli ostășești s-au distribuit trupelor 10 000 de abecedare. Menirea școli- lor regimentare era de a pregăti gradele inferioare și mai ales de a învăța pe soldați ,,a citi și scrie”, apreciindu-se că, în felul acesta, ei se vor pătrunde mai ușor de drepturile și datoriile lor, nu-și vor precupeți viața pentru apărarea patriei, iar armata va deveni „o școală a națiunii” lio. Spre sfîrșitul anului 1863 a luat ființă la Iași o școală a copiilor de trupă, iar la începutul anului uimător o școală de scrimă, gimnastică și loo Vezi „Monitorul oastei”, nr. 18 din 1872, p. 326—327. 107 Nicolae Uică, op. cit., p. 47—49. io» Maior I. Popovici, op. cit., p. 73. loo Ulysse de Marsillac, op. cil., p. 69 — 70. no Lt. col. V. Nădejde, op. cit., p. 12 ses alentours, des les premiers siecles de notre ere. La necropole dacique du H-eme et du IH-eme siecle qui se trouvait sur le territoire meme de la viile, habitat, de la meme periode, d^couvert ă la limite ouest de eelle-ci (habitat superposâ d’un autre, datant du IV-eme et du V-eme siecles, appartenant ă l’aire culturelle Sîntana de Mureș) ou la necropole d’inhumation du IV-eme et du V-eme siecle n.e, de Moara (4 Km sud. de la viile) constituent les preuves materielles d’une telle continuit6. Pour les siecles suivants, dans le meme sens plaident tant des dâcou- vertes isolâes faites ă Suceava, que des complexes archâologiques ddcou- verts ă Udești ou sur une surface âtendue aux alentours de Suceava. A hase de ces dâcouvertes, on a pu demontrer pas seulement la continuitâ de vie roumaine sur ce territoire, mais aussi l’existence des relations culturelles de cette population avec d’autres zones du nord du Danube habitudes par des Roumains; ainsi on a pu comprendre plus facilement les conditions qui ont rendu possible l’assimilation par la population locale des slaves qui s’y sont âtablis, des le Vl-eme siecle. La dâcouverte de grande importance faite r^cemment ă Vornicenii Mari, preș de Suceava, reprâsentâe par une necropole du Xl-eme siecle appartenant ă la population roumaine de cette zone, tout comme l’identi- fication d’un niveau de vie ă la fin du X111-feme siecle et au commence- ment du siecle suivant sur la place meme de la cour princiare de Suceava ont complâtâ, heureusement, la documentation archâologique, de telle maniere que les affirmations conformâment auxquelles la viile de Suceava aurait 6t6 construite sur un terrain vide semblent dânuâes de fondement. Le completement de la documentation arch^ologique et ladispari- tion de l’histoire de Suceava ă la suite de quelques apparents hiatus ont conduit, d’une maniere nâcessaire, ă la reinterpr^tation d’autres dâcou- vertes, importantes, faites antârieurement sur le territoire de la viile. C’est ainsi que, au cadre documentaire crââ par les dâcouvertes archâolo- www.dacoromanica.ro 15 FORMAREA ORAȘULUI SUCEAVA 2261 giques rappeldes — ci-dessus — l’existence d’une forteresse qui entourait la viile de Suceava au commencement du XlV-eme siecle a une signifi- cation particuliere (forteresse qui contenait une palissade et une douve de protection). Quoique l’auteur fut conscient du caractere encore hypothdtique de l’interprdtation proposde, l’existence d’un tel chateau-fort ă Suceava a la plus plausible interprdtation dans la situation de celui-ci au commen- cement du processus d’urbanisation (la fin du XHI-eme siecle et le commen- cement du XlV-eme siecle) tout comme dans la considdration de la viile de Suceava comme centre politique, administratif et militaire de ce „pays” des Romains, duquel parle la chronique en rimes d’Ottokar de Stiria sur les dvdnements de 1307—1308, pendant les luttes pour occuper le trâne de l’Hong ie, restd libre apres la disparition du dernier arpadien. Si une telle interp .dtation a pourtant un caractere hypothdtique, la ddter- ihination de l’amiennetd de la vie sur le territoire de Suceava et de sa continuitd ininterrompue, durant le premier milldnaire et les premiers siecles du deuxidme milldnaire, assure aux discussions sur l’origine rou- maine de la viile de Suceava un profond fondement, et lui offre en meme temps un caractdre de certitude. www.dacoramanica.ro www.dacoromanica.ro PAGINI DE ISTORIE UNIVERSALA CONTRIBUȚII CU PRIVIRE LA RELAȚIILE CUBEI CU ȚĂRILE AMERICII LATINE (1959-1975) DE DORU BRATU Numaroasele evenimente din anii 1979—1980 petrecute în America Latina au solicitat atenția opiniei publice mondiale prin implicațiile com- plexe care le-au generat. Noile transformări survenite în viața politică a numaroase țări latino-americane întăresc atributul de „continent vul- canic” folosit tot mai des în caracterizarea stării de spirit a popoarelor de la sud de Rio G-rande. în etapa actuală în America Latină mișcarea revoluționară pentru eliberare socială, pentru democrație și socialism esta strîns legată de mișcarea de eliberare națională, dată fiind dependența economică și politică a majorității statelor latino-americane față de impe- rialism. Obțiunea strategică fundamentală a forțelor progresiste și demo- cratice este înfăptuirea unei revoluții antiimperialiste, agrare, democratice. Se face simțită din ce în ce mai mult în această parte a lumii creș- terea spiritului de independență a multor țări de pe continent, aspirația lor către o dezvoltare continuă, opoziția crescîndă față de tutela și politica imperialistă, ascuțirea contradicțiilor dintre popoarele latino-americane și monopolurile imperialiste. Apare astfel evidentă cauza preocupărilor pentru studierea istoriei contemporane a acestui continent și a relațiilor dintre primul stat socialist din această parte a lumii, Republica Cuba, și restul țărilor latino-ameri- cane. De altfel necesitatea studierii istoriei Americii Latine se înscrie și ca o sarcină de mare importanță pe linia trasată de conducerea de partid, d3 s-*nretarul general, frontului istoric privind cunoașterea aspectelor complexe ale vieții economice, politice și sociale ale acestui continent, cunoaștere ce va servi la întărirea relațiilor de colaborare, pace și prietenie cu popoarele latino-americane de care sîntem legați prin afinități de origine, cultură și limbă \ România a salutat cu căldură victoria revoluției cubaneze. La 26 octombrie 1959 au fost stabilite relații diplomatice între cele două țări. Tot la acea dată au fost semuate și acordurile pe termen lung care regle- m°ntează raporturile bilaterale în domeniul economic, tebnico-științific și cultural1 2. România a sprijinit Cuba la O.N.U. și în alte organizații 1 Nicolae Ceaușescu, Expunere la ședința activului central de partid și de stat, Edit. politică. București, 1979, p. 27. 2 Sub steagul internaționalismului socialist. Vizite și intUnlrl reciproce ale conducătorilor de partid șl de stat ai R.S.R. cu conducători de partid și de stat ai țărilor socialiste din Europa și Republica Cuba, Edit. politică. București, 1972, p. 332. REVISTA DE ISTORIE”, Tom. 34, nr. 12, p. 2263 - 2285, 1981 www.dacoromanica.ro 2264 DORU BRATU 2 internaționale, manifestîndu-și deplina solidaritate cu lupta poporului cubanez împotriva agresiunii americane din aprilie 1961 și în timpul blocadei militare și a crizei din Marea Caraibilor din octombrie—noiem- brie 1962. Un mare aport la întărirea legăturilor de prietenie și colaborare a celor două popoare l-au avut întîlnirile la nivel înalt dintre conducerea de partid și de stat ale celor două țări, dintre tovarășul Nicolae Ceaușescu și tovarășul Fidel Castro Ruz 8. Izvoarele folosite în cercetarea problemei care face obiectul lucrării de față cuprind atît informații ale presei române și străine, documente oficiale și cuvîntări, lucrări privind istoria Cubei, cu caracter special sau general, cît și lucrări de sinteză privind istoria contemporană universală. De mare folos în clarificarea unor probleme a fost consultarea revistei „Probleme ale păcii și socialismului”. Printre culegerile de documente amintim pe cea privind politica internațională a revoluției cubaneze, în două volume, publicate la Havana precum și culegerea de documente americane editată sub îngrijirea lui Henri S. Commager. Lucrări cuprin- zînd cuvîntări ale conducătorilor de partid și de stat cubanezi sînt în număr îndestulător atît în limba spaniolă cît și în limba franceză și italiană. Lucrările cu caracter general privind istoria contemporană a Americii Latine sînt în număr mic și adesea tributare formației autorilor care de cele mai multe ori se situează pe poziții ideologice opuse marxismului, socialismului științific și materialismului istoric, majoritatea acestor lucrări fiind apărute în Occident. Pentru formarea unei prime imagini de ansamblu pot fi folosite cu un avantaj real cunoscutele lucrări ale lui J. B. Duroselle și William Rostow. O sinteză prețioasă, din păcate adesea impregnată de un anticomunism desuet, o oferă lucrarea lui Herbert Herring Storia delV America Latina. Una din lucrările cele mai preți- oase pentru cel interesat de problemele unui subiect asemănător cu cel tratat de noi este cartea lui Boris Goldenberg The Cuban Revoluțion- ând Latin America, apărută la New York în 1965. Un foarte util instru- ment de lucru îl constituie monografia Ocerki istorii Kubî, apărută în editura „Nauka” la Moscova în anul 1978. Dintre lucrările cubaneze trebuie menționată lucrarea în patru volume Playa Giron. Lerrota del imperialismo și care este prin alcătuire și modul de tratare al subiectului de o valoare excepțională. Lucrările românești privind Cuba sînt în număr de 7, cele mai utile studiului de față fiind volumul Cuvîntări alese cuprinzînd o serie de dis- cursuri ale lui Fidel Castro, pînă în anul 1962. Lucrarea lui Ionel Cloșcă și Constantin Mihăilă privind Organizația Statelor Americane este funda- mentală pentru înțelegerea modului de acțiune al sistemului interamerican. Dorim să mai menționăm lucrarea apărută în 1979 Cuba revoluționară și România, autor Aurel Pantea, care aduce o prețioasă contribuție la dezvoltarea istoriografiei românești privind primul stat socialist de pe continentul latino-american. ★ s Ibidem, p. 342 precum și Eveniment de importantă istorică tn relațiile româno-latino- americane. Vizita oficială a tovarășului Nicolae Ceaușescu, secretar general al P. C. R., președintele Consiliului de Stat al R.S.R., tn unele țări din America Latină. Vizita in Republica Cuba, 29 august - 3 septembrie^^.^^^Qm «fiica TO 3 RELAȚIILE CUBEI CU AMERICA LATINA (1959—1975) 22*55 Victoria revoluției cubaneze salutată cu entuziasm de toate forțele progresiste din lume a marcat începutul unor profunde transformări în toate domeniile vieții economice și social politice ale țării. După cum sub- linia și Râul Roa, ministrul de de externe al guvernului revoluționar, în septembrie 1960, „politica internațională a Cubei își are rădăcinile sale adînci în schimbările care au avut loc în structura politică, economică și socială a țării noastre, fiindcă întreaga politică internațională este corespondentul întregii politici naționale” 4 5. Cu aceeași ocazie ministrul de externe cubanez arăta că la baza politicii internaționale a noului guvern democrat și revoluționar stau 3 principii fundamentale și anume : afirmarea plenară a suveranității naționale, extinderea relațiilor diplomatice, cultu- rale și de prietenie cu toate popoarele lumii și diversificarea piețelor de desfacere, ceea ce reprezintă una din bazele fundamentale care garantează și protejează exercitarea deplină a suveranității naționale. Se preciza în continuare că de cîte ori va avea prilejul Cuba se va afirma în arena internațională ca apărătoare, alături de interesele poporului cubanez, a intereselor țărilor subdezvoltate din lumea întreagă6. în S.U.A. cercurile oficiale erau dispuse să acorde „credit” revoluției cubaneze în primele luni de la victorie. Pe măsură însă ce procesul revo- luționar se adîncea devenea tot mai evidentă demagogia și duplicitatea administrației Eisenhower 6. Forțele progresiste în frunte cu comuniștii nord-americani își exprimau însă adeziunea deplină față de revoluție și idealurile ei, angajîndu-se „în mod solemn să apere drepturile Cubei la o suveranitate deplină și neîngrădită, independența și prosperitatea ei socială și economică...”7. Mișcarea de solidaritate a popoarelor latino-americane cu revoluția cubaneză s-a manifestat din primele momente spontan, instinctiv, sub forma unui impuls emoțional de adeziune față de eforturile duse pînă la cele mai înalte culmi ale eroismului revoluționar care au caracterizat procesul ce se declanșase în Cuba în iulie 1953. în Mexic, guvernul președintelui Lopez Mateos devine unul dintre cei mai energici apărători ai revoluției cubaneze8. în Venezuela influența revoluției cubaneze a făcut să crească opoziția împotriva guvernului Betancourt mai ales după ce în vara anului 1960 acesta a adoptat o poziție reacționară față de guvernul Castro 9. în Brazilia ligile țărănești și-au exprimat în mod entuziast simpatia pentru Cuba, noul președinte Quadros luînd poziție fermă în fața oricăror sugestii anticubaneze ale nord-americanilor. Reprezentanții peroniștilor, comuniștilor și socialiștilor de stînga au creat în Argentina un front comun al sprijinitorilor revoluției cubaneze. Congresul partidelor socialiste și populare din America Latină care a avut loc în Uruguay, în luna iulie a anului 1960 s-a exprimat în 4 La revolucion cabana ante al Mundo, Havana, 1960, p. 84, 5 Ibidem, p, 83. • Herbert Herring, Storia dell’America Latina, Rlzzoli, Milano, 1971, p. 580, precum și J. B. Duroselle, Histoire diplomatique de 1919 ă nosjours, Dalloz, Paris, 1971, p. 622. 7 „Probleme ale păcii șl socialismului”, revistă teoretică și informativă a partidelor co- muniste șl muncitorești, Ediția in limba română, an II, nr. 4, aprilie 1959, p. 87 — 88. 8 Idem, nr/ 9 (25), an III, septembrie 1960, p. 47, • Idem, nr. 8 (24), august 1960, p. 47. www.dacoromanica.ro 2266 DORU BRATU 4 favoarea apărării revoluției cubaneze. „Revoluția cubană, se arăta în rezoluția întrunirii, nu este numai o revoluție cubană ci una continen- tală. Problemele Cubei sînt problemele tuturor țărilor Americii noastre mutilate de penetrația imperialismului” 10 11. în Chile Fidel Castro a devenit un simbol pentru întreaga stingă în lupta ei împotriva programului de stabilizare al președintelui Alessandri. Revoluția din Cuba a trezit sim- patia entuziastă a maselor și guvernului din Bolivia. în Peru, în sprijinul revoluției cubaneze, s-au coalizat în jurul comuniștilor Mișcarea Stîngii Revoluționare, sindicatele, ligile țărănești și o parte a armatei. Președin- tele ecuadorian Velasco Ibarra se opunea cu înverșunare oricărei inter- venții în problemele Cubei. în Columbia adepții revoluției cubaneze au dat naștere unei puternice mișcări de mase. Rezoluția celui de-al IH-lea Congres al Partidului Muncii din Guatemala „Cu privire la solidaritatea cu Cuba”, arăta că partidul guatemalez sprijină poporul și regimul revo- luționar cubanu. Conferința Partidului Socialist Popular din Republica Dominicană și-a exprimat solidaritatea cu revoluția cubaneză și a con- damnat agresiunea ce se punea la cale împotriva Cubei12. Idei asemănă- toare și-au găsit expresia și în apelul la solidaritate adresat maselor popu- lare, patrioților și democraților de Partidul Unității Poporului din Haiti13. „El Mozo” organ al C.C. al Partidului Comunist din Panama arăta că revoluționarii panamezi sînt hotărîți să lupte pentru ca zona canalului să nu poată fi și să nu devină trambulină pentru un atac împotriva Cubei14. * Activitatea Cubei în cadrul Organizației Statelor Americane s-a concretizat în perioada de început a revoluției, așa după cum preciza ministrul de externe Râul Roa, printr-o neîncredere radicală față de toate activitățile organizației, activități considerate ca fiind cel puțin „suspecte” în sensul că deciziile luate au rămas adesea vorbe goale și au servit intereselor de dominație în America Latină15. Pe măsură ce activita- tea guvernului revoluționar lovea în interesele monopoliștilor americani, în paralel cu creșterea deosebită a mișcării de solidaritate față de revoluție în țările Americii Latine, S.U.A. au început să angajeze gradual O.S.A. împotriva Cubei. în acest sens s-a desfășurat cea de-a V-a reuniune consulta- tivă a miniștrilor de externe ai țărilor membre ale O.S.A. în luna septem- brie a anului 1959. în esență declarația de la Santiago (Chile), adoptată la această reuniune, încerca legitimarea intervenției în treburile interne ale statelor membre, care, după aprecierea în ultimă instanță a S.U.A., nu s-ar afla „sub protecția instituțiilor democratice” 16. A urmat cea de-a 10 Idem, nr. 12 (40), an IV, decembrie 1961, p, 65. 11 Idem, nr. 10 (26), an III, octombrie 1960, p. 78. 12 Idem, nr. 8 (24), an III, august 1960, p. 49. 13 Idem, nr. 12 (27), an III, decembrie 1960, p. 49. 14 Idem, nr. 12 (40), an IV, decembrie 1961, p, 54. 18 La reoolucion cabana ante al Mundo, p. 91. 18 După ce Cuba a semnat această declarație S.U.A. a pus In circulație un document ce demonstra creșterea comunismului In această țară. Cf. Ionel Cloșcă, Constantin Mibăiiă, Organi- zația Statelor Americane. De la principii la realitate, Edit. politică, București, 1974, p. 131 — 133. www.dacoromanica.ro 5 RELAȚIILE CUBEI CU AMERICA LATINA (1959—1975) 2267 VI-a reuniune consultativă convocată în condițiile în care S.U.A. luau primele măsuri economice împotriva Cubei revoluționare, printre ele cea mai perfidă fiind aceea a reducerii cotei de zahăr importat de proveniență cubană cu un milion de tone17. Aceste acțiuni se împleteau cu activități cu caracter terorist printre care cele mai numeroase erau raidurile siste- matice a unor avioane de proveniență americană care lansau asupra orașe- lor cubaneze manifeste, grenade de mînă, bombe, cu scopul de a crea o stare de tensiune și nesiguranță, de a lovi în economia tinerei republici revoluționare prin incendierea plantațiilor de zahăr18. Formal cea de-a VI-a reuniune consultativă trebuia să condamne regimul lui Trujillo, în fapt ea a servit drept precedent în politica de agresiune dusă față de Cuba. Cu ocazia acestei reuniuni s-a evidențiat o nouă orientare în politica O.S.A. a cărei activitate urma a se desfășura de acum sub auspiciile tratatului interamerican de asistență reciprocă ce putea hotărî măsuri de constrîngere mergînd pînă la folosirea forței armate. Tot acum s-au adoptat pentru prima oară sancțiuni împotriva unui stat american hotă- rîndu-se ruperea relațiilor cu Republica Dominicană 19. Continuînd politica de folosire a cadrului juridic oferit de O.S.A. împotriva statelor americane însăși, S.U.A. a reușit organizarea celei de-a VH-a reuniuni consultative a miniștrilor de externe din țările Americii Latine. Conferința fusese convo- cată pe baza unei agende propusă de Peru, dar ordinea de zi nu era decît copia fidelă a Rezoluției 93 de la Caracas, care a justificat agresiunea din Guatemala, obiectivul urmărit fiind acela de a crea bazele pentru o agre- siune ulterioară împotriva Cubei. Ignorînd protestele guvernului revoluțio- nar cubanez 20 conferința a avut loc pe baza ordinei de zi propusă de Peru între 16—28 august 1960. S.U.A. au prezentat o rezoluție în care era con- damnată Cuba revoluționară subapreciind însă presiunea pe care opinia publică o exercita asupra guvernelor din țările Americii Latine. Statele Unite au trăit experiența unei înfrîngeri parțiale: simpatia cubaneză a popoarelor Americii Latine ca și adînca suspiciune cu care guvernele latino-americane priveau orice ar fi putut fi interpretat ca o intervenție în problemele unei republici surori, au atîrnat mai mult decît presiunea guvernului nord-american și antipatia față de comunism. S-a votat o rezoluție cu 19 voturi pentru și niciunul împotrivă (Cuba părăsind demon- strativ întîlnirea), care se mărginea la a condamna „comunismul interna- țional” interzicînd statelor americane să întrețină relații cu țările socialiste. In rezoluție numele Cubei nu era amintit21. Răspunsul poporului cubanez a fost de o mare demnitate revolu- ționară și a îmbrăcat forma „Declarației de la Havana” adoptată într-o atmosferă de entuziasm clocotitor de cei 1 200 000 de oameni prezenți la mitingul din capitala Cubei. „Declarația de la Havana”, adevărat docu- ment programatic al revoluției cubaneze pornită pe calea socialistă de dezvoltare confirma hotărîrea poporului cubanez „de a acționa în interesul 17 Fidel Castro, Cuvlntări alese, Edit. politică, București, 238. 18 Ibidem, p. 234—235. 18 Hotărîre fără efect deoarece S.U.A. au ignorat-o. Cf. Ionel Cloșcă, Constantin Mihăilă, op. cit., p. 131 — 133. 20 Vezi declarația guvernului curbanez in legătură cu propunerea Perului in La revolution cubana anle al Mundo, p. 107. 21 Ionel Cloșcă, Constantin Mihăilă, op. cit., p. 131—133. www.dacoromanica.ro 2268 DORU BRATU 6 destinului comun al Americii Latine, fapt care va permite țărilor noastre să făurească o adevărată solidaritate întemeiată pe voința liberă a fiecăruia dintre ele, pe aspirațiile comune ale tuturor” 22. Atitudinea fermă a Cubei revoluționare a găsit un larg ecou în rîndul popoarelor latino-americane, a elementelor progresiste, ale intelectualității acestor popoare. Mișcările de solidaritate și-au intensitificat activitatea. în acest context guvernul S.U.A., văzîndu-și zădărnicite planurile urzite în umbra O.S.A., a trecut la acțiuni fățișe de înăbușire a revoluției cubaneze, rupînd relațiile diplo- matice cu Cuba la 1 ianuarie 1961 și pregătind intervenția militară. Ideia invaziei militare a început să prindă contur în vara anului 1960. îngrijorată de adîncirea revoluției cubaneze și de ecoul acesteia pe continentul american administrația Eisenhower căuta o modalitate de a pune capăt unei stări de fapt care devenise stînjenitoare pentru Statele Unite. Pentru avantajul teoretic de a lăsa S.U.A. în afara „afacerii” s-a hotărît organizarea unei invazii cubaneze, cu ajutorul unui corp expedițio- nar format din refugiații de origine cubaneză, în marea lor majoritate reprezentanți ai claselor și păturilor sociale lovite de transformările revolu- ționare. Sarcina organizării întregii acțiuni a căzut în seama Agenției Centrale de Investigații, organism specializat în astfel de activități23. Spre sfirșitul mandatului lui Eisenhower problema a rămas în suspensie urmînd ca ea să fie preluată de noua administrație. După alegerea sa John Kennedy a fost destul de des informat cu privire la situația din Cuba24, în urma unui raport detaliat făcut de directorul C.I.A., Allen W. Dulles, președintele a permis continuarea eforturilor F.B.I. și C.I.A. în vederea organizării recrutării refugiaților cubanezi pentru detașamentul de inva- zie. în scopul organizării lor politice s-a creat un așa-numit „Front Revolu- ționar Democratic” sub conducerea exilaților burghezi, liberali în special, cărora li s-au alăturat partizanii lui Batista. Mijloacele financiare destinate viitorilor luptători se pare că proveneau din „donațiile” unor mari compa- nii americane 25 26 *. La 5 aprilie 1961, învingîndu-și toate ezitările președintele și-a dat acordul definitiv față de proiectul C.I.A. Imediat s-a constituit un „Consi- liu Revoluționar Cuban”, în scopul instituirii, odată cu victoria invaziei, a unui guvern cubanez „liberal și moderat”, ostil comunismului2B. Planul operațional a fost botezat „Must Go !” — un nume sugestiv și care se 22 Fidel Castro, op. cit., p. 209—214. 23 C.I.A. a organizat, de exemplu, In 1954 răsturnarea guvernului democratic din Guate- mala. In rîndurile mercenarilor circula un joc de cuvinte legat de inițialele acestui organism C.I.A. = Cuba Invaslon Agency (Agenția pentru invazia in Cuba) — cf. Eugen Phoebus, Blitz— eșecul agresiunii împotriva Cubei, Edit. politică, București, 1961, p. 33. Vezi și K. M. Oblden, Cuba In luptă pentru libertate și independentă, Edit. politică, București, 1960. 24 Historia de una agresion, Edition Venceremos, Havana, 1962, p. 212. Vezi și Ocerki istorii Kubt, Nauca, Moscova, 1978, p. 448 — 453. 26 J. B. Duroselle, op. cit., p. 626. 36 Ibidem. www.dacoromanica.ro '7 RELAȚIILE CUBEI CU AMERICA LATINA (1959—1975) 2269 voia aducător de noroc 27. în linii mari el era următorul: forțele exilaților cubani vor debarca într-un loc .izolat de pe coastele Cubei. Sosirea lor va produce o ridicare populară împotriva guvernului Fidel Castro și dezertări în masă în cadrul armatei. Dacă forțele de invazie anticastriste vor reuși să mențină un cap de pod timp de două săptămâni, S.U.A. vor recunoaște un nou guvern al Cubei libere și vor interveni direct în conflict. Se miza pe faptul că în Cuba populația ar fi în pragul unei răscoale și că în fața acestei răscoale Fidel Castro va fugi din insulă 28. Cei aproximativ 1000 de mercenari recrutați au fost împărțiți în mai multe grupuri și transportați din insula Oseppon din Forts Mayers, Florida, cu consimțămîntul guverne- lor respective, la o serie de baze din Guatemala și Nicaragua unde au fost antrenați în mod special pentru acțiunea plănuită. Pentru pregătirea condițiilor locale, în vederea invaziei în Cuba, se trimiteau prin interme- diul bazei navale de la Caimanera, cu ajutorul submarinelor sau parașutați, spioni, teroriști, provocatori, cu misiunea de a pune în aplicare un imens plan de sabotaj și diversiune ce urma să instaleze haosul economic. Majori- tatea acțiunilor de acest fel au eșuat ca urmare a activității energice a ,,Comitetelor pentru apărarea revoluției” (CDK) 29. Pregătirile fiind terminate la 4 aprilie, președintele Kennedy a avut o ultimă consultare cu membrii Departamentului de Stat și șefii Pentagonului, hotărîndu-se definitiv să se pornească operațiunea proiec- tată 30. La 12 aprilie 1961 președintele Kennedy declara într-o cqnferință de presă ca răspuns la zvonurile care circulau că nu va avea loc nici un fel de intervenție armată în Cuba 31. Trei zile mai tîrziu, la 15 aprilie, s-a declanșat așa-numita „Operațiune Preludiu” care urma să distragă atenția și vigilența forțelor armate revoluționare prin intermediul violării spațiului aerian și a apelor teritoriale cubaneze. în această zi la orele 6 a.m. flotila aeriană anticastristă a întreprins un atac prin surprindere asupra mai multor orașe cubaneze făcînd numeroase victime, morți și răniți, din rîndul militarilor și civililor. Obiectivul principal, și anume acela de a distruge forța aeriană revoluționară la sol, nu a fost atins 32. în presa nord-ameri- cană s-a lansat știrea că aviația cubaneză a suferit pierderi produse de către proprii săi piloți care și-au bombardat propriile aerodromuri înainte de a fugi din Cuba. Se încerca în acest fel derutarea opiniei publice, masca- rea rolului jucat de S.U.A. și ponegrirea guvernului revoluționar condus de Fidel Castro 33. 27 Marcel Niedergang, Les vingt Amerigues Lalin.es, Edition du Seuil, Paris, 1969, tomul III, p. 242. 28 Ibidem. Trebuie menționat că In ciuda afirmațiilor categorice și evident eronate ale CIA, existau și oameni politici realiști care se opuneau acestei expediții militare. Amintim In acest sens poziția senatorului Wiliam Fulbright, președintele comisiei pentru relații externe a Senatului. 28 CDR-urile au fost Înființate la 28 septembrie 1960 ca o formă specific cubaneză pentru apărarea revoluției de către poporul organizat — cf. Pueblo Organizado, Ediciones con la Guardia en Alto, Havana, 1965, p. 11 — 12. 30 Historia de una agresion, p. 217. 81 Henri Steele Commager, Documents of American History, New York, 1968, p. 680 — 684. 32 Fidel Castro, op. cit., p. 307. 38 Plaga Giron. Derrota del imperialismo, p. 62 și 67. 7 —c—1681 www.dacoromamca.ro 2270 DORU BBATU 8 Prin agresiunea armată împotriva Cubei se violau numeroase pre- vederi ale dreptului internațional printre care alineatul 3 și 4 ale Cartei O.N.U. Se încălcau de asemenea și obligațiile specifice impuse de art. 17 al Cartei O.S.A. în același timp se încălcau obligațiile speciale asumate de Statele Unite prin termenii convenției din 1928 M. în condițiile violării suveranității și integrității sale de stat Cuba a cerut o reuniune de urgență a Consiliului de Securitate al O.N.U. în cadrul căruia reprezentatul acestei țări, Eaul Eoa, a acuzat S.U.A., Guate- mala și Nicaragua ca fiind implicate în acțiunea de răsturnare prin forță a guvernului legitim al țării sale * 34 35 *. Timp de cîteva zile Consiliul de Securi- tate al O.N.U. va fi scena unde ambasadorul Adlai Stevenson a jucat o vastă partitură, adesea penibilă, a unei tragicomedii, a inocenței, nereușind să convingă pe nimeni, nici măcar presa nord-americană, de adevărul celor susținute. în timp ce la O.N.U. reprezentanții guvernelor complice ale S.U.A., ambasadorul guatemalez și nicaraguan încercau să suțină guvernul nord- american prin declarații pline de un cinism nemaiîntîlnit 38 * la ora 2,30' în dimineața zilei de 17 aprilie 1961 a început să debarce pe coasta cuba- neză, în sudul privinciei Las Villas, în zona cunoscută sub numele de Cienga de Zapata, venind din Puerto Cabezas, Eepublica Nicaragua, o brigadă compusă din aproximativ 1.500 de oameni. încă din primele momente invazia mercenară s-a lovit de rezistența eroică a milițiilor națio- nale revoluționare, a forțelor armate revoluționare, a întregului popor mobilizat la luptă sub lozinca ,,Patria sau Moartea!” 37. în urma operațiunilor întreprinse de guvernul revoluționar cuba- nez în noaptea de 19 spre 20 aprilie 1961 la ora 3,15' a.m. orice rezistență a mercenarilor înceta marcînd sfîrșitul fără glorie al unei expediții pentru care nu a mai existat ,,nici măcar un Dunkerque” 38. Bilanțul final al bătăliei de la Playa Giron va fi destul de rușinos pen- tru cei ce puseseră la cale invazia. Au fost luați prizonieri 1179 mercenari împreună cu tot echipamentul, au fost doborîte 10 avioane, au fost scufun- date 10 unități navale, au fost capturate 6 tancuri „Sherman” precum și mortiere, arme antitanc, aruncătoare de mine, mitraliere, autocamioane militare și sute de tone de muniții. Din rîndul mercenarilor s-a înregistrat un număr de 82 de morțiM. Pierderile cubaneze au însumat un număr de 87 de morți și 250 de răniți la care se adaugă zecile de vieți ale muncitorilor, femeilor și copiilor asasinați în timp ce se aflau integrați în activitatea lor zilnică, ca și pagubele materiale în valoare de milioane de pesos. Forțele aeriene revoluționare au pierdut un număr de 6 avioane40. 34 Historia de una agresion, p. 367 — 368. 38 Playa Giron. Derrota del imperialismo., tomo III, care prezintă dezbaterile in Consiliul de securitate. Nefăclnd obiectul studiului de față Insistăm mai puțin asupra acestei chestiuni. Trebuie Insă menționată poziția constructivă a României. In legătură cu aceasta vezi „Scînteia”, nr. 5139, 19 aprilie 1961, p. 6. 34 Historia de una agresion, p. 225. 37 In legătură cu amănuntele militare ale operațiunii vezi Historia de una agresion și Playa Giron. Derrota del imperialismo, tomo I. 38 Ibidem, precum și „Scînteia” nr. 5141, 21 aprilie 1961, p. 6. 38 Fidel Castro, Cuotntări alese, p. 334 — 335; Historia de una agresion, p. 221; Herbert Herring, op. cit., p. 580. 43 Fidel Castro, op. cit., p. 334, Historia de mia agresion, p. 50. www.dacoromamca.ro RELAȚIILE CUBEI CU AMERICA LATINA (195»—1973) 2271 Victoria cubaneză de la Playa Giron marca prima mare înfrîngere a imperialismului nord-american pe continent, atît în plan politic cît și pe plan militar. La 18 aprilie 1961 președintele Cubei, Osvaldo Dorticos și primul ministru, Fidel Castro, adresau un apel popoarelor lumii: „Adresăm popoarelor Americii și întregii lumi chemarea de a fi solidare cu noi. Cerem îndeosebi fraților noștri din America Latină să-i facă pe imperialiștii nord- americani să simtă forța de netăgăduit a acțiunilor prietenilor noștri” tl. în America Latină mișcarea de solidaritate cu revoluția cubană a fost continuă, nestăvălită și combativă. în Mexic, a doua zi după invazie, președintele republicii, Adolfo Lopez Mateos, a reafirmat politica guvernului său de neintervenție și respectare a dreptului la autodeterminare a popoarelor 42. în ziua de 18 aprilie a avut loc o mare manifestație în capitala țării și mai mult de 1000 de voluntari se pregătiseră deja să plece în Cuba,pentru „a lupta împotriva agresiunii”, cu riscul de a pierde cetățenia mexicană43. Președintele Brazdei, Janio Quadros a ratificat atitudinea guvernului brazdian de a nu se supune șantajului imperialist care împinge guvernele latino-americane împotriva Cubei44. Clasa muncitoare brazdiană s-a situat alături de revoluția cubană. Studenții au organizat înrolări de voluntari pentru a merge să lupte în Cuba, acțiune oprită însă de auto- rități. Poporul chilian s-a ridicat în masă în apărarea revoluției cubaneze, în ziua de 20 aprdie a avut loc o adunare comună a Frontului de Acțiune Populară, Confederației Unice a Muncitorilor din Chile, Federației Studen- ților Chdieni, Colegiului învățătorilor și Comitetului de Pace Chilian. La această adunare s-a început și înrolarea voluntardor pentru lupta din Cuba. Salvador Adende, senator și președinte al Frontului de Acțiune Popu- lară a denunțat agresiunea organizată cu ajutorul S.U.A., arătînd că lupta Cubei este un simbol al luptei popoarelor latino-americane45. Exprimîn- du-și poziția sa față de triumful poporului cubanez, Partidul Comunist Chilian, prin glasul secretarului său general, Luis Corvalan, proclama că eșecul invaziei din Cuba este „înfrîngerea cea mai rușinoasă pe care impe- rialismul a suferit-o în America-Latină 46. în Argentina, cu toată repre- siunea dezlănțuită de guvern, poporul nu a ezitat să-și manifeste sprijinul său față de Cuba. Au fost atacate cu bombe și sticle incendiare diferite reprezentanțe și instituții nord-americane. în ziua de 20 aprdie Comitetul Național al Organizației de Tineret a anunțat iminenta plecare a primei brigăzi de voluntari pentru apărarea revoluției cubaneze47. “ „Scînteia”, an XXX. nr. 5139, 19 aprilie 1961, p. 4, precum și Alvaro Prendes, En el Punto Rojo de Mi Colimador, Edicione Huracan, Havana, 1976, p. 121. 43 Historia de una agresion, p. 430— 443, precum și colecția „Scînteia” din 17—25 aprilie 1961. 48 Ibidem. 44 Historia de una agresion, p. 443. 44 Ibidem, p. 446. 44 Ibidem, p. 449. 47 Ibidem, p. 452. 2. www.dacoromanica.ro 2272 DORU BRATU 10 Centrala Unică a Muncitorilor din Uruguay cu peste 250.000 de muncitori afiliați recomanda într-un vibrant manifest adresat oamenilor muncii, sectoarelor progresiste și întregului popor să-și îndeplinească prin orice mijloace datoria de solidaritate cu revoluția cubaneză 48. Guvernul bolivian, a condamnat acțiunea din Cuba și atitudinea țărilor utilizate ca bază de către mercenari. în ziua de 17 aprilie conducătorul Centralei Muncitorești, Stanley Gamberos, a făcut cunoscut că 300 de bolivieni s-au înscris pentru a pleca în Cuba. în Columbia cu toată opoziția guvernului, care a folosit pe cale largă mijloacele militare, în ziua de 18 aprilie au avut loc patru manifestații de solidaritate convocate de diferite organizații politice de stînga: Partidul Comunist, Partidul Socialist, Mișcarea Revoluționară» Liberală, Mișcarea „7 ianuarie”, „Mișcarea populară Gaitanistă”. S-au înregistrat sute de înscrieri ale tinerilor pentru detașamentele de voluntari constituite în ajutorul revoluției cubaneze49. în Venezuela guvernul Betancourt a suspendat garanțiile constituționale și cursurile universitare pentru a putea face față amplelor manifestații de solidaritate cu poporul cubanez inițiate de Partidul Comunist, Mișcarea Republicană de Stînga» și Partidul Uniunii Republicane Democratice50. Jose Maria Velasco Ibarra, președintele Republicii Ecuador, arăta că acțiunile îndreptate împotriva Cubei ,,au sfărîmat toate principiile dreptului internațional și toate normele de viață juridică mondială și panamericană” 51. Cu toate măsurile de precauție luate de guvernul Ydigoras Fuentes, poporul guate- malez a realizat numeroase acțiuni de solidaritate cu Cuba și de protest împotriva politicii urmate de guvern. La 18 aprilie mii de persoane s-au. reunit în fața Palatului Național pentru a protesta împotriva agresiunii imperialiste52. Adunarea populară de solidaritate de la San Jose, din !£► aprilie, s-a alăturat valului de mișcări de solidaritate declanșat de inter- venția din Cuba. încă din aceeași zi 150 de tineri costaricani s-an organizat pentru a merge în Cuba în apărarea revoluției53. în Panama, mai ales în zona canalului, s-au semnalat ciocniri violente cu poliția în cadrul unei manifestații de solidaritate cu Cuba, desfășurată sub lozincile : „Trăiască Cuba!”, „Jos imperialismul yankeu”54. Oprobiul față de acțiunea împotriva Cubei și simpatia față de eroicul său popor s-au manifestat în întreaga lume începînd chiar cu S.U.A. M. Mișcarea de solidaritate cu revoluția cubană s-a dezvoltat în numeroase țări capitaliste ca Franța, Italia, Canada, Japonia, India, Australia, Grecia, Austria, Anglia, R.F.G., Egipt, unde au avut loc numeroase acți- uni de protest împotriva invaziei mercenare, cerîndu-se încetarea ei ime- diata și oferind un puternic suport moral luptei eroice a poporului cuban50. 48 Ibidem, p. 456. 49 Ibidem. 38 Ibidem, p. 464. 51 Ibidem, p. 467. 52 Ibidem, p. 470. 53 Ibidem, p. 474. 54 Ibidem. 33 „Scînteia", an XXX, 17 aprilie, p. 4 și 20 aprilie 1961, p. 6. 34 Playa Giron. Derrola del imperialismo, tomo II, p. 50 — 56; www.dacoromanica.ro 11 RELAȚIILE CUBEI CU AMERICA LATINA (1959—1975) 2273 Țările socialiste s-au. situat în fruntea mișcării de solidaritate cu poporul cubanez desfășurînd o activitate multilaterală de sprijinire a guvernului Fidel Castro 67. Menționăm totodată că, alături de celelalte țări socialiste, Bomânia s-a situat pe o poziție de solidaritate activă cu lupta eroicului popor cubanez, acționînd în cadrul organizațiilor internațio- nale pentru încetarea imediată a agresiunii88. Putem concluziona așadar că dorința tuturor forțelor progresiste din lume de a reașeza relațiile internaționale dintre state pe alte principii decît cele ale forței sau ale amenințării cu folosirea ei și-au găsit expresie în mișcarea de solidaritate cu Cuba revoluționară și eroicul său popor. ★ în condițiile create de adîncirea caracterului socialist al revoluției cubaneze și de eșecul agresiunii militare împotriva ei, S.U.A. vor încerca să angreneze tot mai mult O.S.A. în acțiunile ostile împotriva Cubei. Această activitate a fost ușurată de așa-numita „Alianță pentru Progres” născută din inițiativa președintelui Kennedy și care va fi folosită ca pîrghie de Statele Unite pentru escamotarea reticențelor pe care le aveau unele guverne ale unor țări latino-americane față de pericolele pe care le-ar putea naște acțiunile ostile împotriva Cubei în propriile țări. în „Alianța pentru Progres” și-au găsit expresia două forme paralele de acțiune : opoziția directă față de revoluția cubaneză și încurajarea unor reforme sociale largi care urmăreau să slăbească mișcarea revoluționară* 58 59. John Kennedy, care proclama „Alianța pentru Progres” în martie 1961, acționa în numele tendinței cu fațadă democratică a cercurilor politice americane ce doreau să liniștească burghezia latino-americană speriată de revoluția cubaneză prezentată de oligarhia financiară nord- americană „ca un avertisment” 60. „Alianța pentru Progres” își va găsi confirmarea la întîlnirea Consi- liului Economic și Social Interamerican (I.A. — ECOSOC) care a avut loc la Punta del Este în august 1961. Cuba a trimis la conferință o delega- ție condusă de Eroesto Che Guevara 61. Așa după cum aprecia acesta, făcînd analiza evenimentelor desfășurate la această conferință, S.U.A., care nu putuseră să înăbușe revoluția cubană, porniseră pe calea izolării ei, prilejul reuniunii I.A. — ECOSOC, marcînd pregătirea acestei izolării62. în rîndul țărilor care se situau pe o poziție favorabilă Cubei se aflau Brazi- 97 Vezi Historia de una agresion, p. 481 — 486, precum și „Scînteia” din 19 aprilie 1961, p. 1. 58 Acțiunile din România desfășurate in Sprijinul revoluției cubaneze pot face obiectul unui studiu aparte. Din presa acelor ani cit și din mărturiile participanților la evenimente se poate contura tabloul celui mai înalt spirit internaționalist atît de caracteristic Partidului Comunist Român, Întregului nostru popor. 59 Pentru istoricul, obiectivele și activitatea „Alianței pentru Progres” vezi Boris Gol- denberg, The Cuban revolution and Latin America, Frederick A. Praeger, 1966, p. 331 — 333, precum și Georges Fournial, Roland Labarre, De Monroe a Johnson. La politique des Etats- Unis en Amerique Latine, Editions soclales Paris, 1966, p. 75. 99 Ibidem. 91 Cuba at Punta del Este, Editorial en la Marcha, Havana, 1962, p. 5. 92 Ernesto'Che Ghevara, Cuba ți planul Kennedy tn „Probleme ală păcii și socialismului”, an V. nr. 2 (42) februarie 1962, p. 26 — 39. ' ’ www.dacoromanica.ro 2274 DORU BRATU 12 lia, Bolivia, care abstracție făcînd Cuba, au prezentat planul economic cel mai concret, și ai cărei reprezentanți au fost numiți „veri buni ai Cubei”, și Ecuadorul al cărui guvern se afla sub influența cercurilor patriotice și democratice care sprijineau activ revoluția cubană 83. Erau și o serie de delegații, care datorită raportului de forțe din țările lor, nu puteau promova o politică proprie dar nici nu doreau să execute fără rezerve ordinele Washingtonului. Căutînd să obțină avantaje economice aceste delegații au rămas impasibile la lupta ideologică ce se desfășura. Din acest grup făceau parte Chile, Argentina, Uruguay M. Un alt grup de delegații, printre care Peru, Guatemala și Honduras, jucau rolul de „berbece” în lupta împotriva Cubei. Luînd cuvîntul în sesiunea plenară a conferinței, la 9 august 1961, maiorul Ernesto Ohe Guevara a criticat poziția S.U.A. fața de Cuba și a expus 29 de propuneri ale țării sale cerînd să fie incluse în actul final6S. Cuba a participat prin reprezentanții săi la toate cele patru comisii de lucru ale conferinței făcînd propuneri constructive care însă au fost mereu boicotate deoarece „Toți se temeau de Cuba ca de foc” 88. La toate întrebările Cubei dacă poate participa și ea la programul „Alian- ței pentru Progres” nu s-a primit nici un răspuns direct. Tăcerea și eschi- varea au fost interpretate de Cuba ca un răspuns negativ. După adopta- rea celor două documente finale, „Declarația către popoarele Americii” și „Carta de la Punta del Este” delegația cubaneză subliniind aspectele lor pozitive arăta totodată că numai măsurile concrete și nu întrecerile oratorice pot rezolva situația grea în care se află popoarele continentului. Exprimîndu-și dealtfel simpatia pentru o mare parte a ideilor cuprinse în aceste documente, Cuba și-a declinat posibilitatea de a le semna în momentul respectiv 87. „Alianța pentru Progres”, în ciuda faptului că avea la bază o ideie venită din America Latină, reprezenta o formă de intervenție indirectă a Statelor Unite în afacerile interne ale țărilor de la sud de Rio Grande. Ea a fost acceptată de mulți lideri latino-americani ca o cale între revoluția social democrată dorită de ei și o revoluție de tip comunist88. Analizele făcute în timp asupra „Alianței pentru Progres” consemnează eșecul ei în sensul faptului că Statele Unite nu și-au ținut promisiunile ce le-au făcut și implicit nu s-au atins țelurile propuse 6* * ••. La 1 decembrie 1961 Fidel Castro rostea un discurs lung de șase ore care a devenit celebru prin clarificările pe care le aducea asupra orien- tării ideologice asupra revoluției cubaneze și a conducătorilor ei. fnlăturînd speculațiile care se făceau referitor la revoluția cubaneză Fidel Castro afirma cu claritate caracterul socialist al revoluției70. Aceste declarații au avut un uriaș ecou pe continent. O parte a cercurilor burghezo-demo- •• Ibidem. 84 Ibidem. 66 Ibidem. •• Ibidem, p. 28. •7 Cuba ai Punta del Este, p. 67. •’ Boris Goldenberg, op. cit., p. 336. •• Vezi Georges Fournail și Roland Labarre, op. cit., p. 75. 78 Boris Goldenberg, op. cit., p. 182. www.dacoromanica.ro 13 RELAȚIILE CUBEI CU AMERICA LATINA (1959—1975) 2275 cratice, majoritatea liderilor politici democrat creștini și a altor grupări de centru stingă, unii lideri socialiști, reformiști, care văzuseră în revoluția cubaneză „o a treia cale”, s-au desolidarizat de ea și au început să acționeze deschis împotriva Cubei. „Declinul” influenței revoluției nu trebuie însă, în nici un caz, exagerat fiindcă chiar dacă condițiile de viață ale cubanezilor erau mai grele decît se sperase aceasta se datora acțiunilor agresive ale imperialismului și, oricum, aceștia trăiau mai bine decît zeci de milioane de latino-americani. Din ce în ce mai multe mișcări socialiste și mișcări radicale acceptau cu entuziasm calea revoluției cubaneze ca o alternativă în fața democrației burgheze, ca un aport original, la aplicarea în condițiile concrete a ideilor socialismului științific. în același timp, însă, mai multe guverne au simțit că pot rupe în siguranță relațiile cu Cuba, proclamarea „Alianței pentru Progres” părînd că va asigura un fundament solid pentru o mai ascuțită politică anticubaneză și anti- comunistă. Propunerea pentru reunirea Conferinței miniștrilor de externe ale țărilor membre ale O.S.A. a fost făcută de Columbia. Dar în spatele Colum- biei se găseau Statele Unite al căror țel era acela de a-și oficializa prin excluderea Cubei din O.S.A. viitoarele agresiuni împotriva primului stat socialist din America Latină. în aceste condiții în țările de la Sud de Eio Grande s-a declanșat un val de acțiuni de solidaritate cu eroicul popor cubanez și de protest împotriva organizării acestei reuniuni interamericane. Antiimperialismul fervent, sentiment adînc înrădăcinat în conștiința latino-americanilor, a unit în cadrul acestui nou val de solidaritate cu Cuba cercurile cele mai largi din viața politică, toate forțele progresiste și demo- cratice. Aceste acțiuni s-au manifestat înainte, în timpul și după Conferința O.S.A. de la Punta del Este desfășurată între 22 și 31 ianuarie 1962. în Uruguay, țara gazdă a Conferinței, încă din primele zile ale anului au apărut pe străzi lozinci care cereau: „Nu trădați Cuba la Conferința O.S.A. !” n. în apărarea Cubei s-au ridicat toate forțele progresiste, muncitorii, intelectualii, studenții, acțiunile lor culminînd cu convocarea de către Centrala Unică a Muncitorilor din Uruguay și de către Eederația Studenților Universitari la 23 ianuarie, la Montevideo, a „Conferinței pentru apărarea neintervenției și autodeterminării popoarelor” organi- zată ca ripostă a Conferinței O.S.A.71 72. Plenara C.C. al P. C. Columbian a criticat politica dusă de guvern față de Cuba considerînd solidaritatea față de poporul cubanez ca o sarcină a întregului popor columbian 73. La 12 ianuarie ministrul de externe al Braziliei, Santiago Datas, a convocat pe diplomații latino-americani acreditați în această țară pentru a le comu- nica că la Punta del Este țara sa se va opune aplicării vreunor sancțiuni diplomatice sau politice împotriva Cubei74 *. în Argentina, „Comitetul național de solidaritate cu revoluția cubană” a lansat un manifest care, chemînd la solidaritate cu lupta eroicului popor, condamna complotul imperialist împotriva Cubei76. Conferința Centralei Unice a Muncitorilor 71 „Sclnteia”, an. XXXI, nr. 5369, 21 ianuarie 1962, p. 4. 78 „Sclnteia”, 21 ianuarie 1962, p. 4. 78 „Sclnteia”, 4 ianuarie 1962, p. 3. 74 „Sclnteia”, 15 ianuarie 1962, p. 4. 74 „Sclnteia”, 20 ianuarie 1962, p. 6. www.dacoromanica.ro 2276 bORU BRATU 14 din Chile a adresat președintelui Jorge Alessandri o scrisoare în care se spunea că orice hotărîre a Conferinței interamericane îndreptată împotriva Cubei va avea de întîmpinat rezistența hotărîtă a clasei muncitoare chi- liene 76. în Ecuador guvernul a declarat oficial prin glasul președintelui Carlos Arosemena că se va opune oricăror sancțiuni care ar putea fi adop- tate de O.S.A. împotriva Cubei77. în Mexic se desfășura o amplă și puter- nică mișcare de solidaritate față de politica guvernului țării care apăra principiul neamestecului în treburile interne și al neintervenției și față de lupta eroică a poporului cubanez 78. într-un comunicat dat publicității de Federația Centrală a Studenților Universitari din Venezuela se arăta că aceștia au decis să declare la 22 ianuarie o grevă de solidaritate cu Cuba. La 20 ianuarie 1962 în fața Ministerului de Externe al Venezuelei a avut loc o mare manifestație împotriva alinierii guvernului la politica anti- cubaneză a S.U.A. 79. în Costa Bica Confederația Generală a Muncitorilor a dat publicității o declarație în care chema pe muncitorii costaricani să declare grevă la 22 ianuarie, ziua deschiderii Conferinței O.S.A. 80. în Bolivia „Mișcarea Națională Eevoluționară”, organizația tineretului bolivian scria în ziarul său că „revoluția cubană reprezintă steagul glorios al mișcării pentru eliberare națională a țărilor latino-americane, sub care trebuie să lupte curajoși și neobosiți toți revoluționarii bolivieni” 81. Beprezentantul Frontului Unit de Eliberare Națională din Paraguay, aflat la 9 ianuarie în fruntea unei delegații în Cuba, declara că poporul paraguayan consideră revoluția cubană drept propria sa cauză 82. Valul de solidaritate declanșat de planurile de a lovi Cuba, a deter- minat guvernul S.U.A. să ia o serie de măsuri care au îmbinat metodele șantajului politic și ale celui economic în așa fel încît să fie prevenită orice „surpriză” din partea țărilor latino-americane. Scopul final urmărit era acela al adoptării unui document, prezentat de Columbia, prin care se recomanda statelor americane să rupă în colectiv relațiile diplomatice și economice cu Cuba și aceasta să fie exclusă din O.S.A. La 8 ianuarie, la Havana, s-a dat publicității o declarație a mai multor fruntași ai vieții publice și oameni politici de seamă din țările Americii Latine, printre care Lazaro Cardenas, Salvador Allende, Fran- cisco Juliao, în legătură cu convocarea în Cuba, la 22 ianuarie a „Confe- rinței reprezentanților popoarelor latino-americane în apărarea Cubei”. La 20 ianuarie s-a anunțat la Havana crearea secretariatului acestei conferințe, ce urma să se desfășoare între 23—26 ianuarie, cu participarea unor delegații reprezentînd 17 țări ale continentului. Poziția Cubei la reuniunea O.S.A. era precizată de primul ministru Fidel Castro într-o discuție cu reprezentanții Organizației Internaționale a Ziariștilor. Liderul cubanez arăta că la Conferința de la Punta del Este se va da o bătălie între dreptul popoarelor latino-americane la independență 76 „Scînteia”, 21 ianuarie 1962, p. 4. 77 „Scînteia”, 5 ianuarie 1962, p. 4. 78 „Scînteia”, 13 ianuarie 1962, p. 4. 78 „Scînteia", 21 ianuarie 1962, p. 4. 80 „Scînteia”, 13 ianuarie 1962, p. 4. 81 „Scînteia”, 17 ianuarie 1962, p. 4. * ••SctoleU" »*■W^tfe&rfcmanicajo 15 RELAȚIILE CUBEI CU AMERICA LATINA (1959—1975) 2277 și autodeterminare, luptă ajutată de raportul de forțe din lume care res- pinge acțiunile agresive, și tendințele de dominație ale guvernului nord- american. De aceea Cuba nu va participa la conferință ca acuzat ci ca acuzator 8?. Atmosfera în care se deschideau la 22 ianuarie 1962 lucrările Confe- rinței consultative a miniștrilor de externe ai țărilor membre ale O.S.A. era prezentată de agențiile de presă ca fiind dominată de o stare de nesigu- ranță în legătură cu rezultatele reuniunii. încă din primele momente s-au manifestat puternice divergențe între pozițiile țărilor grupate în jurul S.U.A., Columbia, Venezuela, republicile din America Centrală, și cele- lalte state, care se opuneau planurilor nord-americane. Fără a intra în detaliile desfășurării lucrărilor dorim să menționăm lupta aprigă care s-a desfășurat între marile puteri latino-americane ce nu erau dispuse să voteze sancțiuni economice și politice și Statele Unite care făceau eforturi deosebite de a izola Cuba încercînd să realizeze o majoritate de voturi în rîndul republicilor latino-americane mai mici. în culisele reuniunii secreta- rul de stat nord-american, Dean Rusk, a desfășurat o gamă întreagă de acțiuni persuasive pentru a determina guverne ca ale Braziliei, Argentinei și Republicii Chile să-și schimbe poziția în defavoarea Cubei. Toate aceste manevre, tergiversările și înfruntările din timpul conferinței s-au repercu- tat asupra situației interne din țările latino-americane. Această situație care amenința să devină explozivă nu a putut fi stăpînită de guvernele peruan, bolivian, guatemalez decît prin folosirea pe o scară largă a mijloace- lor militare M. în timp ce în Uruguay asupra conferinței interamericane se instalase un fel de dezinteresare reieșită din dezacordul profund al diferitelor pozi- ții susținute de reprezentanții țărilor participante, la Havana, la 26 ianua- rie, se încheia într-o atmosferă de solidaritate militantă, lucrările „Confe- rinței popoarelor latino-americane”. Rezoluția, elaborată în urma dezbate- rilor, la care au participat 200 de delegați reprezentînd forțele progresiste și democratice din întreaga Americă Latină, condamna Conferința de la Punta del Este ca o „samavolnicie” arătînd că „solidaritatea cu Cuba este acum o datorie incontestabilă a tuturor popoarelor Americii Latine” s5. Tot la 26 ianuarie, la Montevideo, își încheie lucrările „Conferința popoarelor pentru neintervenție” care a adoptat o declarație ce afirma că orice rezoluție adoptată de O.S.A. care ar implica excluderea Cubei din acest organism nu va putea niciodată să o despartă practic de comuni- tatea popoarelor latino-americane. Poziția Cubei în legătură cu desfășurarea reuniunii O.S.A. a fost reafirmată în luarea de cuvînt, din ziua de 29 ianuarie, a președintelui Osvaldo Dorticos care a cerut cu tărie să fie respectate drepturile popoare- lor la autodeterminare, a condamnat politica intervenționistă a S.U.A., împotriva căreia poporul cubanez va lupta necontenit și a arătat că țara sa nu acceptă ca „conținutul socialist al revoluției să slujească drept * 84 88 „Scînteia”, 20 ianuarie 1962, p. 6. 84 „Scînteia”, 25 ianuarie 1962, p. 4. 88 „Scînteia”, 28 Ianuarie 1962, p. 6. www.dacoromamca.ro 2278 DORU BRATU 1& pretext pentru limitarea drepturilor sale de stat suveran” deoarece Cuba este oricînd dispusă să dezbată diferendele sale cu alte țări la masa tratati- velor în mod sincer și fără nici o rezervă 88. Rezoluția adoptată în ultima ședință plenară a Conferinței consulta- tive a miniștrilor de externe ai țărilor membre ale O.S.A. din 31 ianuarie 1962, decidea că : „Cuba s-a plasat în mod voluntar în afara sistemului interamerican” și că incompatibilitatea marxism-leninismului cu sistemul interamerican și cu principiile obiective ale acesteia „exclud guvernul actual al Cubei de la participarea la sistemul interamerican”. Ultimul paragraf al rezoluției cerea doar ca „Consiliul O.S.A. și celelalte organe și organizații ale sistemului interamerican să adopte fără întîrziere măsurile necesare pentru punerea în vigoare a acestei rezoluții” 87. Nu erau specifi- cate măsurile împotriva Cubei și nu se adoptau sancțiuni. Teoretic însă, Cuba era expulzată din cadrul O.S.A. Numai 14 delegații, exact numărul cerut pentru îndeplinirea condiției majorității de două treimi au votat în favoarea rezoluției, pe cînd delegațiile a șase state (Argentina, Brazilia, Bolivia, Chile, Ecuador și Mexic) locuite de 2 treimi din populația Americii Latine s-au abținut. Cele șase state care s-au abținut erau de acord cu con- damnarea referitoare la marxism-leninism dar erau împotriva unei rupturi complete cu Cuba și susțineau că statutul O.S.A. nu poate oferi o bază pentru expulzarea unui stat american 88. Argumentele juridice ascundeau însă motivele reale : teama de tulburări pe plan intern și refuzul de a face orice mișcare care ar fi putut fi interpretată ca o intervenție în afacerile unui stat frățesc sau ca dînd cale liberă presiunii imperialiste yankee. Prin reprezentantul său, președintele Osvaldo Dorticos, Cuba a respins toate documentele adoptate arătînd că: „Nici o rezoluție nu va putea să împiedice dezvoltarea revoluției cubane, nu va putea să împiedice întărirea relațiilor prietenești cu țările socialiste” ". Conferința de la Punta del Este a contribuit la o creștere imediată a tensiunii politice la sud de Rio Grande. Manifestații de solidaritate cu Cuba au avut loc în numeroase orașe latino-americane. S-au înregistrat arestări, ciocniri cu forțele de ordine, în același timp cu o creștere a presi- unii forțelor de dreapta. Sub presiunea reacțiuni interne sau a unei situații economice dificile o serie de state ca Argentina, Bolivia și Ecuador nu au putut rezista multă vreme, la întrunirea Consiliului O.S.A., de la mijlocul lunii februarie 1962, reprezentanții lor votînd alături de ceilalți 14 în favoarea excluderii Cubei90. La Havana, în seara zilei de 31 ianuarie s-au organizat „funerariile O.S.A.”, mii de cubanezi defilînd în urma unui sicriu pe care flutura emblema organizației interamericane. în Cuba, conferința era calificată cel mai adesea drept „o farsă scandaloasă” 91. 86 ,.Scînteia”, 30 ianuarie 1962, p. 4. 87 C. A. Collilard, A. Manin, Droit internațional et histoire diplomatique, Documente choisis par..., edition Montchrestien, tome premier, II Afrlque—Amerlque — Asie, Paris, 1971. p. 889 — 891; textul Rezoluției Conferinței Miniștrilor Afacerilor Externe a O.S.A. 88 Ibidem. 88 „Scînteia”, 1 februarie 1962, p. 6. 80 Boris Goldenberg, op. cit., p. 322. “ ■ 2 "“"WW’âieOTranamcajo 17 RELAȚIILE CUBEI CU AMERICA LATINA (1959—1975) 2279 Răspunsul poporului cubanez la această nouă agresiune a S.U.A., organizată cu ajutorul O.S.A., a fost impresionant. La 4 februarie 1962 seara, 1500000 de cubanezi au adoptat în unanimitate cea de-a doua „Declarație de la Havana” 92. Arătînd că poporul cubanez este sigur de sprijinul popoarelor latino- americane în lupta pe care o duce, „Declarația de la Havana” respingea ca iluzorie orice speranță de rezolvare a crizei sociale a subcontinentului prin reforme și fără o revoluție de tip socialist. Ultimul act al farsei de la Punta del Este s-a jucat la 26 iulie 1964 cînd la reuniunea conferinței miniștrilor de externe ai O.S.A. de la Washing- ton s-a hotărît cu 14 voturi pentru și 3 împotrivă (Bolivia, Chile, Mexic) ruperea relațiilor diplomatice și comerciale cu Cuba. Mexicul va fi singura țară care nu va ține cont de aceste decizii și legăturile se vor menține cu Cuba pe plan diplomatic și printr-un zbor săptămînal Mexico—Havana. Această situație a durat pînă în anul 1970, cînd noi schimbări pe arena politică latino-americană vor permite reluarea legăturilor firești și tradițio- nale între Cuba și țările de pe continent. La sfîrșitul lunii octombrie a anului 1962 un eveniment a tulburat foarte mult liniștea relativă a lumii: Statele Unite amenințau Cuba cu intervenția armată aducînd astfel omenirea pe marginea prăpastiei războiu- lui. Evenimentele derulate în acele zile sînt cunoscute în istoriografia contemporană sub numele de „criza din Caraibe”. Întrucît fondul proble- mei depășește oarecum obiectul lucrării de față ne vom referi doar la atitudinea Organizației Statelor Americane față de aceste evenimente93. Desfășurarea evenimentelor a făcut necesară convocarea la 23 octom- brie 1962 a Conferinței O.S.A., care, deși părea că va crea dificultăți guver- nului nord-american, a sprijinit unanim propunerile făcute de Statele Unite. „Baza legală” obținută în acest fel de Washington era însă formală întrucît Cuba, exclusă din O.S.A., prin încălcarea principiilor organizației, nu era nevoită să ia în considerare hotărîrile luate sub emblema ei. Mențio- năm, în legătură cu poziția guvernelor latino-americane, că atitudinea lor a fost condamnată de Cuba prin glasul primului ministru Fidel Castro, care arăta că în realitate niciodată popoarele latino-americane nu vor furniza carnea de tun pentru agresiunea imperialistă94. Moartea președintelui Kennedy și instalarea administrației Johnson vor însemna pentru America Latină repunerea în circulație, într-un amba- laj nou, a vechii politici a „marii bite”. Cu toată înăsprirea relațiilor dintre S.U.A. și Cuba, precum și Cuba și unele țări latino-americane, revoluția 82 * 84 82 Pentru textul declarației vezi: A Doua Declarație de la Havana, Edit. politică, Bucu- rești, 1962. 82 Amănunte In legătură cu evenimentele care s-au derulat In octombrie 1962, oferă următoarele lucrări: Fidel Castro, Cuba et la Crise des Caraibes, Franțois Maspero, Paris 1963; Fidel Castro, Rivoluzione e pace mondiale. Roma 1962; Hubert Herring, op. cit.; Hendri S. Commager, op. cit.; Robert F. Kennedy, Thirteen Days. A Memoir of the Cuban missle crisis, New York, 1974; B. Ponomarev, A. Gromyko, V. Khostov, Histoire de la politique extirieure de l’U.R.S.S. (1945—1970), sous la dlrection de ..., Edition du Progres, Moscova, 1974; Ocerki istorii Kubt, p. ,461 —464. 84 Fidel Castro, Cuba et la crise des Caraibes, p. 39 www.dacoromanica.ro 2280 DORU BRATU 18 socialistă în această țară se va consolida tot mai mult. în restul continentu- lui democrația burgheză parlamentară trecea printr-o gravă criză care se manifesta prin instabilitate politică, prin lovituri de stat militare care au înlocuit guvernele constituționale. în urma agravării situației economice, nemulțumirile diferitelor pături și categorii sociale au început să răbuf- nească creîndu-se în numeroase țări o situație revoluționară, apărînd o nouă formă de luptă și anume gherila urbană95 * 97. în acest context au avut loc evenimentele din aprilie 1965 din Republica Dominicană care au opus încă odată infanteria nord-americană unui popor înarmat ridicat în apărarea dreptului său la independență, suveranitate și pace ". Deja mult slăbită de punerea în carantină a Cubei, O.S.A. a făcut odată în plus dovada, la Santo Domingo, că nu era un orga- nism regional independent ci un ansamblu eterogen supus Statelor Unite. Prevalîndu-se de acordul unui număr de țări ale Americii Latine, Statele Unite au creat o așa-numită „forță de pace” interamericană, care deși aborda emblema O.S.A. nu putea ascunde adevărul. Alături de celelalte țări socialiste, de toate forțele progresiste și democratice din lume Cuba a protestat cu vehemență împotriva intervenției americane în Republica Dominicană, a cerut condamnarea agresorului și retragerea lui imediată. Reprezentantul Cubei la O.N.U. a descris forma în care s-a produs invazia, a scos în evidență adevăratele ei motive și a demonstrat că se violau atît principiile neintervenției înscrise în Carta de la Bogota ca și principiile pe care se bazează însăși Națiunile Unite. Glasul Cubei nu s-a ridicat însă numai în apărarea și sprijinul popoa- relor surori de pe continentul american. în conformitate cu principiile politicii sale externe, guvernul revoluționar cubanez s-a ridicat cu hotă- rîre împotriva agresiunii neocolonialiste, a războaielor dezlănțuite de imperialism în diferite părți ale lumii. în acest cadru s-a înscris și activi- tatea desfășurată de guvernul revoluționar cubanez în vederea înființării Organizației de Solidaritate a Popoarelor Asiei, Africii și Americii Latine (O.S.P.A.A.A.L.)B7. Prima Conferință a noii organizații a avut loc, în semn de omagiu față de revoluția cubaneză, la Havana, între 3 —15 ianua- rei 1966. în cadrul lucrărilor s-a hotărît crearea organizației de solidaritate a popoarelor de pe cele trei continente, organizație care avea ca scop să „unească, să coordoneze și să dezvolte lupta popoarelor Asiei, Africii și Amaricii Latine împotriva imperialismului, în frunte cu imperialismuj. nord-american, precum și să acorde un ajutor eficient mișcărilor de elibe- rare națională și popoarelor eliberate de pe cele trei continente" ®8. Cubei i-a revenit înalta cinste de a numi pe secretarul general al noii organizații, acesta fiind desemnat în persoana lui Osmany Cienfuegos, membru al C.C. al Partidului Comunist din Cuba, președintele comisiei pentru politică externă al C.C. al P.C.C.9B 99. 95 Boris Goldenberg, op. cit., p. 338 — 340. 98 în legătură cu situația din Republica Dominicană, vezi: Gregorio Ortega, Santo Domingo —1965, Ediciones Venceremos, Havana, 1965, și Marcel Niedergang, op. cit,, tom. 3, p. 180-210. 97 în legătură cu istoricul organizației vezi ,.Probleme ale păcii și socialismului”, nr. 4 (92) an IX, aprilie 1966, p. 9 — 14. 98 Ibidem, precum și „Politica internacional”, revista del Instituto de politica interna- cional, M.A.E., Cuba, 1968, p. 210. 99 Ibidem. , www.dacoromanica.ro 19 RELAȚIILE CUBEI CU AMERICA LATINA (1959—1975) .2281 Importanța conferinței iese cu putere în relief prin faptul că a demon- strat posibilitatea realizării. unității forțelor revoluționare, a reafirmat principiul autodeterminării și suveranității naționale, dreptul popoarelor de a înfăptui fără amestec străin transformările pe care le consideră nece- sare. Conferința tricontinentală a marcat o etapă nouă superioară în lupta de eliberare națională și socială a popoarelor din Asia, Africa și America Latină. în timpul Conferinței Tricontinentalei la consfătuirea membrilor celor 27 de delegații latino-americane s-a hotărît în unanimitate crearea Organizației Latino Americane de Solidaritate (O.L.A.S.). Se răspundea astfel unor năzuințe imperioase a luptei popoarelor latino-americane necesității obiective a unei tactici și strategii unice în această parte a Înmii unde imperialismul american era deosebit de agresiv. Prima Conferință O.L.A.S. s-a desfășurat între 31 iulie și 10 august 1967 la Havana100. Conferința căpăta o semnificație deosebită în condi- țiile existenței unei situații cu caracter revoluționar în America Latină. Existența unor divergențe printre revoluționarii latino-americani în condițiile cînd întărirea unității în lupta împotriva imperialismului era tot mai necesară a sporit însemnătatea discuțiilor care au avut loc. Con- ferința O.L.A.S. a fost marcată pe întreg parcursul ei de înfruntarea între partizanii „acțiunii armate” și cei ai „mijloacelor pașnice” 101. Divergen- țele existente nu au constituit un obstacol, prevalînd în cele din urmă principiul unității revoluționarilor în lupta lor comună împotriva oligar- hiilor naționale și a monopolurilor străine, în depășirea momentelor grele un rol determinant avîndu-1 partidele comuniste. în legătură cu problemele dezbătute la Conferință subliniem faptul că în ceea ce privește calea de dezvoltare a revoluției în America Latină s-a concretizat im punct de vedere constînd în ideea că lupta armată era, pe termen lung, singura cale pentru majoritatea țărilor de pe conti- nent. în unele țări vor fi folosite forme nearmate de luptă revoluționară, dar, și aici, într-o anumită etapă a dezvoltării situației revoluției, în momen- tul începerii revoluției sau ca răspuns la o acțiune armată a reacțiunii, ori la o intervenție a imperialismului, lupta armată va deveni, de regulă într-o formă oarecare, veriga hotărîtoare a desfășurării revoluției. O serie de delegați au evidențiat în mod deosebit gherila ca formă de luptă arătînd că ea nu poate fi ruptă de lupta politică și nu-i poate fi opusă, cele două forme completîndu-se reciproc. La Conferință s-a manifestat dorința de a nu se adopta formulări schematice, de a nu se impune tactici, un punct comun fiind ideea că revoluționarii din fiecare țară trebuie să-și înfăptuiască singuri revoluția aducîndu-și astfel, implicit, contri- buția la opera comună a eliberării popoarelor din America Latină. Prima Conferință O.L.A.S. a constituit un pas înainte în dezbaterea problemelor majore ale revoluției latino-americane. în discursul de încheiere al Con- ferinței Fidel Castro spunea : „O revoluție e în gestație pe acest continent. Nașterea poate fi mai mult sau mai puțin dificilă dar ea este inevitabilă” 102. 100 „Probleme ale păcii și socialismului”, nr. 10 (100), an 10, octombrie 1967, p. 77—80. 101 Herman P. Gebhardt, Fidel Castro et la Confârence de l'OLAS., in „Articles et Docu- menta” nr. 01867, an 22, 29 martie 1968, p. 16—20. 102 „Probleme ale păcii șl socialismului”, nr. 10 (100), an X, octombrie 1967, p. 77 — 80. www.dacoromanica.ro 2282 DORU BRATU 20 După succesul revoluției din Cuba un val al luptei de gherilă s-a extins asupra întregii Americi Latine. însă exemplul revoluției cubaneze nu trebuie considerat ca un început, țările acestei zone geografice avînd deja o mare experiență în organizarea luptei grupurilor de partizani, în acest val se încadrează și evenimentele din Bolivia din anul 1967, țară pe care Ernesto Che Guevara și tovarășii săi de arme au "ales-o ca loc de aplicare în practică a teoriei lor103 * 10s, considerînd în urma analizei făcute, că oferă terenul cel mai prielnic pentru declanșarea unei lupte armate cu caracter continental, datorită situației politice instabile, a slăbiciunilor economice și a nenumăratelor revolte ale proletariatului minier. La 2 octombrie 1965 cu ocazia Conferinței P.U.R.S., care avea să schimbe numele partidului în Partidul Comunist din Cuba, Fidel Castro a dat citire unei scrisori care punea capăt zvonurilor în legătură cu dispa- riția lui Ernesto Che Guevara și prin care acesta renunța la toate demni- tățile sale oficiale și la cetățenia cubaneză1M. însoțit de mai mulți ofițeri cubani106 și sprijinit de mai mulți comuniști bolivieni108 Guevara a ame- najat o bază de gherilă în zona sălbatică a provinciei Nancahuazu la Sud de Santa Cruz și în apropiere de Camiri unde se extrage aproape 90% din petrolul bolivian. Crearea focarului insurecțional, primul obiectiv al venirii lui Che în Bolivia, era legată de crearea unor noi baze de gherilă în Paraguay, poate în Brazilia și în mod sigur în Peru, ceea ce constituia al doilea obiectiv în ordinea priorităților, după cum o dezvăluie jurnalul său107. în ciuda succeselor spectaculoase înregistrate împotriva armatei boliviene grupul lui Guevara trebuia să înfrunte dificultăți enorme pentru organizare și deplasare. Oboseala provocată de neîncetatele marșuri și contramarșuri în junglă, trădările și defecțiunile, imposibilitatea de a interesa în mod real pe țăranii din regiune, divergențelor din sinul miș- cării de stînga boliviene, slăbiciunile rețelelor urbane, izolarea aproape totală a luptătorilor și despărțirea lor în grupe separate au fost tot atîtea motive care explică lentul proces de dezagregare care se termina simbolic într-un colț sălbatic în apropiere de la Higuera, la nord de Vallegrande, la 8 octombrie 1967. La această dată unitatea de partizani condusă de Guevara a căzut într-o încercuire a armatei organizată cu ajutorul a 1 500 de soldați specialiști în lupta anti-gherilă. In urma luptei care se dezlănțuie Che Guevara este rănit la piciorul drept, capturat și închis în localul școlii din Higueras. Din La Paz sosește un mesaj imperios: Guevara trebuie lichidat. Ordinul este executat fără nici o șovăire. Legenda eroului începea o dată cu sfîrșitul tragic al omului care părăsise totul pentru a-și pune viața în acord cu convingerile. 103 Este vorba de „teoria focarului” („el foquismo”) revoluționar dezvoltată pe baza revoluției cubaneze de către Che Guevara In lucrarea Războiul de gherilă și preluată de ziaristul francez Regis Debray in lucrarea Revoluție In revoluție? 101 Andres Sorel, Vida y obra de Ernesto Guevara, Editions de la Llbrairie du Globe, Paris, 1968, p. 32 — 33. Vezi și I. Lavretsky, Ernesto Che Guevara, Progress Publishers, Mos- kow, 1976, p. 207-276. 105 în legătură cu identitatea lor vezi K. S. Karol, The guerillos in porner; Paris, 1970, p. 382. 106 Semnalăm faptul că din 1964 Partidul Comunist din Bolivia era dlvlzatt Cf. Ruben Vasquez Dlaz, La Bolivie ă l'Heure du Che, Franțols Maspero, Paris, 1968, p. 98. io? Marcel Niedergang, op. cit., tom 2, p. 82 — 85. www.dacoromanica.ro 21 RELAȚIILE CUBEI CU AMERICA LATINA (1959—1975) 2283 Anul 1968 a marcat o cotitură în politica externă a Republicii Cuba. Momentul acestei cotituri a fost semnalat de declarația făcută deHaydee Santamaria, secretar general al Conferinței O.L.A.S., care, într-un interviu acordat televiziunii, vorbind despre ajutorul dat de Cuba mișcărilor de gherilă a respins ideea trimiterii de arme cubaneze în alte țări sau a con- ducerii acestei lupte de către O.L.A.S. Aceste declarații oficiale, cărorar li se adăuga faptul că niciodată, nimeni nu a putut aduce dovezi pentru a demonstra că armele mișcării de gherilă sînt provenite din Cuba, au avut ecou în țările latino-americane membre ale O.S.A. Acest fapt a ieșit în evidență cu ocazia conferinței miniștrilor de externe ai țărilor membre ale O.S.A., care a avut loc în decembrie 1968 la Washington 108. Toate eforturile întreprinse de guvernul S.U.A. de a se ajunge la consti- tuirea unui stat major interamerican, însărcinat să organizeze intervențiile împotriva focarelor de gherilă, au eșuat. Singurul rezultat al conferinței a fost alcătuirea unei liste negre pe care au fost trecute într-o nouă încer- care de agravare a blocadei împotriva Cubei toate societățile navale care prin vasele lor procedaseră la schimburi comerciale cu această țară. Anul 1970 a marcat desprinderea unei noi verigi din lanțul blocadei instituite de Statele Unite împotriva Cubei. La 12 noiembrie 1970 Repu- blica Chile a restabilit relațiile diplomatice cu Cuba în contextul preluării ?uterii politice de către coaliția forțelor de stînga „Unitatea Populară”, n fruntea noului guvern se afla Salvador Allende G-ossens, liderul Parti- dului Socialist Chilian, unul dintre marii prieteni ai revoluției cubaneze, inițiator și sprijinitor activ al mișcării de solidaritate cu Cuba10B. Dat fiind aceste premise vizita întreprinsă de Fidel Castro în Chile între 10 noiembrie—4 decembrie 1971 venea să pecetluiască faptul reluării rela- țiilor diplomatice, fapt care, după cum arăta liderul cubanez ,,a consti- tuit pentru noi un motiv de mare bucurie și recunoștință”. în comu- nicatul comun dat publicității la sfîrșitul vizitei partea chiliană a reafir- mat poziția sa de respingere a blocadei economice și politice îndreptate împotriva Cubei, arătînd că această politică este destinată înfrîngerii. La rîndul său guvernul cuban și-a exprimat poziția sa de respingere față de încercările de intimidare a guvernului „Unității Populare” uo. Solidaritatea dintre cele două popoare a cunoscut momente înăl- țătoare în zilele grele ce au urmat loviturii de stat militare care a răs- turnat guvernul „unității populare” cu sprijinul și amestecul S.U.A. Mii de refugiați chilieni și-au găsit în Cuba ca și în celelalte țări socialiste un al doilea cămin. Eforturile depuse de guvernul cubanez pentru salvarea vieții a numeroși patrioți chilieni stau drept pildă vie a solidarități care a unit, din primele zile ale cuceririi independenței și pînă azi, cele două popoare. Alături de fermitatea Mexicului, exemplul Republicii Chile a creat un precedent. în iulie 1972 Peru reia relațiile diplomatice cu Cuba în urma venirii la putere a unui guvern militar progresist. La scurt timp- 108 Hermann P. Gebhardt, op. cit. 10* Cuba — Chile. Encuentro entre dos procesos historicos, Ediciones politicos, Havana, 1972, p. 141. / 110 Ibidem, p. 527—531. www.dacaramanica.ro 2284 DORTJ BRATU 22 țările de limbă engleză din Caraibe, Jamaica, Barbados, Guyana, Trinidad- Tobago își normalizează și ele relațiile cu Cuba. Aceste țări sînt urmate în mai 1973 de Argentina, în august 1974 de Panama, în decembrie 1974 de Venezuela, în martie 1975 de Columbia. Survenite în urma creșterii influenței sectoarelor progresiste și democratice în viața politică internă din țările menționate, aceste reorientări față de Cuba exprimau și tendința evidentă spre o politică externă independentă nedirijată de la Washington. în această perioadă două Conferințe ale O.S.A. vor dezbate problema menținerii blocusului devenit anacronic. în iunie 1972 la propunerea lui Juan Domingo Peron, se supune la vot o rezoluție care permitea oricărei țări, careva hotărî astfel, să reînnoiască relațiile cu Cuba. Șapte voturi au sprijinit rezoluția, 3 delegații abținîndu-se, restul statelor fiind împotrivăU1. în noiembrie 1974 rezoluția Conferinței O.S.A. care avea loc la Quito, în Ecuador, declara blocada împotriva Cubei ca „anacronică, ineficace și inoportună”. Două voturi au lipsit celor 12 state care au votat rezoluția pentru ca Cuba să-și capete locul firesc în comunitatea latino-americană* 112. Reprezentanții celor 12 state au declarat că nu se simt legați de acest vot și că normalizarea relațiilor cu Cuba este o problemă a fiecărui stat. Conferința O.S.A., din iulie 1974, care s-a desfă- șurat la San Jose punea în mod practic capăt carantinei economice și diplomatice impuse în 1964, prin hotărîrea luată de a se lăsa fiecărei țări libertatea reluării relațiilor cu Cuba. în privința relațiilor dintre Cuba și S.U.A. trebuie să subliniem progresele făcute pentru înlăturarea încordării dintre cele două țări. La 30 mai 1977 în urma angajării negocierilor privind normalizarea relațiilor bilaterale sînt acreditați reciproc „diplomați permanenți”. Așa cum sublinia Fidel Castro la Congresul I al Partidului Comunist din Cuba, politica externă a Cubei își are punctul de plecare în „subordo- narea pozițiilor cubane necesităților internaționale ale luptei pentru socialism și pentru libertatea națională a popoarelor” U3. După cum arăta Fidel Castro, Cuba a dovedit vocația sa de solidaritate internațională militantă în numeroase moduri. în acest sens trebuie citate relațiile Cubei cu țări ca Vietnam, Angola, Mozambic, Etiopia, Guyana și recent Nicaragua. ★ Victoria deplină și definitivă a revoluției socialiste cubaneze a constituit un model teoretic și un imbold în lupta popoarelor latino-ameri- cane de făurire a unei societăți de tip nou. A fost spulberat mitul „fata- lismului geografic”. Mișcarea de solidaritate a popoarelor latino-americane a contribuit din plin la întărirea tînărului stat socialist cînd acesta a fost amenințat de agresiunea imperialistă. Politica externă a Cubei a jucat un rol pozitiv în relațiile internaționale regionale prin susținerea ideilor respectării reciproce a suveranității și independenței naționale, a nere- curgerii la forță și la amenințarea cu forța în relațiile dintre state, a bunei vecinătăți și a colaborării pe multiple planuri. m Andrfe Canei, Georges Fournial, Cuba Socialiste de A. ăZ, Editions sociaies, Paris, 1975, p. 31-33. ' 112 Ibidem. 118 Fidel Castro, Raport central la Congresul 1 al Partidului Comunist din Cuba, Havana, 1976, p. 290. www.dacoromanica.ro 23 RELAȚIILE CUBEI CU AMERICA LATINA (1959—1975) 2285 CONTRIBUTIONS CONCERN ANT LES EAPPORTS DE CUBA AVEC LES PAYS DE L’AMEEIQUE LATINE (1959-1975) RfîSUMfi Analysant 1’impact de la revolution cubaine en Amerique Latine, l’etude releve le vif int6ret suscite parmi les forces democratiques et progressistes latino-americaine par l’engagement de Cuba dans la voie du socialisme. On demontre l’importance particuliere du mouvement de solidarite avec le premier Etat socialiste du continent dans le contexte des essais des U.S.A., facteur politique extremement important dans le systeme inter-amdricain de l’O.S.A., d’annihiler par tous les moyens la revolution de Cuba. On examine de fașon chronologique l’evolution de la position adoptee par divers gouvernements latino-americains envers le gouvernement revolutionnaire cubain dans le contexte des pressions exercdes par les forces democratiques interieures qui militaient pour la defense des conquetes de la revolution cubaine et des actions de l’impe- rialisme nord-americain qui agissait en vue d’isoler Cuba et de l’exclure de la communaute regionale. En soulignant l’importance de la victoire de la lutte du peuple cubain contre le chantage economique et politique, contre l’agression armee organisee et appuyee par les U.S.A., l’etude souligne que la reconsideration de la position des Etats latino-americains envers les rapports avec Cuba au debut de la septiemme decennie s’imbri- que etroitement avec le deșir de ces Etats d’affirmer de maniere pieniere leur emancipation de la tutelle exercde par l’imperialisme nord-americain. L’auteur conclut que la revolution cubaine a offert un lumineux exemple pour la lutte de liberation sociale et naționale deployde par de nombreux peuples du sud de Eio Grande. 8 - c. 1619 www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro DOCUMENTAR DIN TRECUTUL UNUI VECHI ORAȘ DEVENIT SAT - GHERGHIȚA (La 550 de ani de la prima mențiune documentară) DE NICOLAE STOICESCU $1 RADU LUNGU Gherghița este unul din cele mai vechi orașe ale Țării Românești, fiind amintit prima oară la 1431 în cunoscuta poruncă adresată de Dan al II-lea tuturor tîrgurilor din țară cu privire la comerțul cu Brașovul; „Gherghicenii” sînt menționați alături de orășenii din Cîmpulung, Curtea de Argeș, Tîrgoviște, Tîrgșor, Brăila, Buzău și Orașul de Flocix. împrejurările în care a apărut acest oraș sînt greu de precizat, întrucît aici nu s-au făcut săpături arheologice ca în alte așezări urbane (București, Tîrgoviște, Tîrgșor etc.). Procesul de apariție a orașului a fost studiat de Ștefan Olteanu 2 și Aurelian Sacerdoțeanu. Primul a menționat doar data pomenirii în documente a localității, presupunînd o vechime a aces- teia din vremea domniei lui Mircea cel Bătrîn. Cel de-al doilea s-a oprit asupra procesului de apariție a orașului într-un studiu special 3 în care a arătat că dezvoltarea Gherghiței s-a datorat unor cauze economice și strategico-militare: localitatea era așezată „pe marele drum comercial de-a lungul lalomiței și Prahovei, de la Tîrgoviște și pînă la Gura lalomi- ței, în care veneau și toate drumurile impuse de afluenții acestor ape”. Din punct de vedere militar, Gherghița era „platformă deschisă cu răscruce de drumuri printre păduri și bălți, obstacol important pentru ofensive nord-estice” 4. După cum a dovedit P. P. Panaitescu, pe aici trecea drumul ce venea din Moldova prin Buzău spre București, motiv pentru care în * 8 1 Documenta Romaniae Hisiorica, D, I, p. 278 (In continuare colecția va fi citată DRH) șl I. Bogdan, Documente privitoare la relațiile Țării Românești cu Brașovul și cu Țara Ungurească tn sec. XV—XVI, București, 1905, p. 32-38. * Cercetări cu privire la geneza orașelor din Țara Românească („Studii", 1963, nr. 6, p. 1279-1280). 8 începuturile orașului Gherghița, in File din trecutul istoric al jud. Prahova, Ploiești, 1971, p. 31 -52. Documentele inedite privesc istoria orașului In sec. XVIII. * Ibidem, p. 38. Despre originea numelui vezi opinia lui N. lorga in „Rev. istorică", 1915, p. 149, unde se spune că Întemeietorul ,,e aici un Gherghiță (de la Gheorghe)". Părerea marelui istoric că Gherghița s-ar fi ridicat după arderea Bucureștilor In vremea luptelor cu Ștefan cel Mare ni se pare neîntemeiată. „REVISTA DE ISTORIE”, Tom 34, nr. 12, p. 2287-^2296, 1981 www.dacoromanica.ro 2288 DOCUMENTAR 2 această regiune s-au desfășurat o serie de lupte, începînd cu cea dintre Ștefan cel Mare și Badu cel Frumoss. La acestea, trebuie să adăugăm poziția geografică favorabilă: orașul era așezat la marginea regiunii păduroase, la adăpostul rîurilor Prahova și Ialomița, pe locul unde își schimbau produsele locuitorii cîm- piei cu cei din regiunea dealurilor Cricovului și Istăului6 7 8. (în această privință avea o situație asemănătoare cu Tîrgoviștea.) Importanța economică a orașului în secolul al XVI-lea este dove- dită de participarea sa activă la comerțul cu Brașovul. în perioada anilor 1503—1554 (de cînd dispunem de date), Gherghița s-a aflat printre pri- mele orașe din Țara Bomânească care întrețineau relații comerciale cu Brașovul, fiind întrecută de obicei doar de Oîmpulung, Tîrgoviște, Tîrgșor, iar uneori de Buzău și Pitești; în 1554 a reușit să ocupe chiar locul 1 în țară după valoarea comerțului realizat cu marele oraș din sudul Transilvaniei. Iată evoluția participării sale la schimburile comerciale amintite : Anul Aspri Participanți Transporturi Locul 1503 400676 18 27 4 1529-1530 36870 22 44 5 1542 176970 32 108 5 1543 211630 34 111 6 1545 137945 30 83 5 1546 (43 săpt.) 147960 36 97 6 1547 205150 39 108 6 1548 86570 10 21 5 1549 209690 42 136 4 1550 117350 33 100 7 1551 53070 25 58 6 (34 săpt.) 1554 47Q920 36 109 1’ Negustorii de aici își duceau produsele spre vînzare fie singuri, fie în tovărășie cu alți comercianți din Gherghița sau din Tîrgșor, cum fac la 1503 Vasile Negru din Gherghița cu Manea Șerb din Tîrgșor sau de la 1548 Badu Ilie din primul oraș cu Busta din cel de-al doilea 8. Printre negustorii din Gherghița se aflau și 10 „m&rcatores magni seu grandi” 9. 6 P. P. Panaitescu, Ștefan cel Măreți orașul București (,,Studii", 1959, nr. 5, p. 14 -18). Vezi și A. Sacerdoțeanu, op. cit., p. 39, care subliniază importanța strategică a regiunii, ceea ce a făcut necesară stabilirea aici a unei garnizoane de slujitori și G. Zagoriț, Tlrguri ți orașe Intre Buzău, Tîrgoviște și București, București, 1915, p. 59, care arată că Gherghița era așezată la vadurile de trecere peste Prahova și Ialomița spre București, vaduri care aveau, lingă oraș, poduri statornice din vremuri străvechi. • Ibidem, p. 49 — 50. 7 Badu Manolescu, Comerțul Țării Românești și Moldovei cu Brașovul (sec. XIV—XVI), București, 1965, p. 260-261, 263-264, 265-267, 269-271,272-275, 277-278, 280-282, 283—294, 296 — 298, 300 — 303. 8 Ibidem, p. 205. • Numele lor la A. Sacerdoțeanu, op. cit., p. ,36 — 37, 40—44. www.dacoromamca.ro 3 DOCUMENTAR •2289 Importanța politică a orașului rfezultă din faptul că numeroși domni din secolele XV—XVII au rezidat la Gherghița, de unde au eliberat foarte multe documente:1 Vladislav al II-lea, la 1453, Vlad Țepeș, la 1458, Eadu cel Frumos, la 1471—1472, Laiotă Basarab, la 1476, Basarab cel Tînăr (Țepeluș) ,1a 1482, Vlad cel Tînăr, la 1511, Vladislav al Hl-lea, la 1523, Eadu de la Afumați, tot la 1523 10 etc. Mihai Viteazul însuși a locuit în cetatea de scaun de la Gherghița, de unde a eliberat numeroase documente în anul 1596, începînd de la 7 ianuarie pînă la 25 iulie și din nou la 23 septembrieu. în secolul al XVII-lea numărul actelor domnești eliberate din „scau- nul” Gherghița scade mult; aici mai poposesc Eadu Șerban în 1608 și 1609 (probabil cu această ocazie va fi făcut palanca = întăritura de care vom vorbi mai jos) sau Eadu Mihnea în 1622 12. Ca și celelalte orașe din Țara Eomânească, încă din a doua jumătate a sec. XV, Gherghița era condusă de un jude, ajutat de 12 pîrgari, care rezolvau treburile administrației curente, judecau pricinile mărunte dintre locuitori, întăreau schimburile de proprietăți intervenite în oraș etc.10 * 12 13 Se poate spune că epoca de înflorire a orașului Gherghița este cuprinsă între secolele XV și XVII. La 1641, italianul Locadello amintea Gherghița ca fiind primul dintre orașele mari ale Țării Eomânești, urmată de Buzău, Eîmnic, Focșani și Slatina14 15. încă din această vreme, călătorii străini remarcau faptul că orașul „a fost pe vremuri mai mare și mai populat” 1B. în vremea lui Eadu Șerban la Gherghița exista și un important centru militar unde domnul a făcut o palancă și a așezat orășeni și „slujitori ca să șaza într-însa”. în timpul năvălirii oștilor lui Gabriel Bâthory, în iarna anului 1610—1611, orășenii și slujitorii au părăsit palanca, situată „din susul orașului”, și s-au mutat „la seliștea lor la Gherghița” 16. în timpul domniei lui Alexandru Cuconul (1623—1626), Gherghița era una din cele mai importante garnizoane ale călărașilor, care — alături de cei din Mănești, Ploești și Eușii de Vede — s-au ridicat împotriva domnului, fiind învinși însă la Mănești de „curtea” și boierii lui Alexandru vodă17. 10 DRH, B, voi. I, p. 193, 196, 232, 236-237, 257-290; I, Bogdan, Relațiile, p. 320, 331, 332; Hurmuzaki, XV/1, p. 49, 87; DRH, voi. II, p. 187, 491; A. Sacerdoțeanu, op. cit., p. 33-34. u DRH, B, XI. p. 190 șl urm. și 273. Vremea ,,clnd a fost Mihai voevod In scaunul Gher- ghiței” este amintită la 14 ian. 1610. (Documente privind istoria României, B, veac. XVII, voi. I, p. 429; va fl citat mai departe DIR). 12 DIR, B, veac. XVII, voi. I, p. 341, 366. Tot In vremea domniei Iul Radu Șerban orașul a fost robit de tătari (ibidem, p. 85); voi. IV, p. 195, 201, 203. „Conacul ot Gherghița”, unde poposea domnul, este amintit In timpul domniei lui C. Brincoveanu (Radu Greceanu, Istoriadomniei lui Constantin Basarab Brincoveanu voievod, ed. A. Illeș, București, 1970, p. 161,179). 18 DIR, B, veac XVII, voi. I, p. 203; I. Bogdan, Relațiile, p. 199; DIR, veac XVI, voi. III, p. 141. 14 Călători străini despre țările române, V, p. 34. 15 Ibidem, p. 120. 18 DIR, B, veac XVII, voi. II, p. 11, III, p. 230; DRH, B, voi. XXII, p. 587. 17 Istoria Țării Românești, ed. C. Grecescu — D. Simonescu, București, 1960, p. 94. Despre aceste evenimente vezi șl C. Rezachevicl, Fenomene de criză social-politică In Țara Româ- nească In secolul al XVII-lea („Studii șl mat. de istorie mediț”, IX, 1978, p. 59—84). www.dacoromamca.ro 2290 DOCUMENTAR 4 Este foarte probabil că efectivele lor vor fi scăzut după această» bătălie18. Orașul avea să joace apoi un rol important în timpul matei răs- coale din 1655, cînd aici a fost punctul de concentrare al oastei slujito- rilor ; tot aici și-au sărbătorit sîngeroasa biruință cei trei principi aliați: G. Rakoczy al II-lea, Gh. Ștefan și C. Șerban19. Importanța orașului în această epocă se reflectă și în monumentele sale, unele ajunse pînă în vremea noastră. Este vorba de biserica lui Eniu portarul, dărîmată de cutremur în vremea lui Mihai Viteazul, schitul Malamuc din a doua jumătate a sec. XVI, biserica domnească Sf. Procopie, ridicată de Matei Basarab la 1641, în urma luptei de la Nenișori, schitul lui Pahomie și schitul Ruptura, ambele din sec. XVH, precum și biserica Sf. Dimitrie, ridicată de Preda căpitanul la 1705, ultima dintre construc- țiile religioase ale orașului, ridicată într-o epocă în care decăderea aces- tuia începuse 20. Gherghița a avut mult de suferit cu prilejul evenimentelor ce au urmat domniei lui Mihnea al Hl-lea. Un martor ocular al acestor eveni- mente — celebrul călător Evlya Celebi — notează că trupele turco-tătare au prădat localitatea și, după ce au jefuit ,,toată avuția acestui oraș”, i-au dat foc. Numărul robilor luați de aici se ridică la 3000 (cifră desi- gur exagerată, dar care arată că tîrgul era destul de populat). Cînd a revăzut orașul peste doi ani, Evlya nota că ,,era în curs de refacere” 21. Nu știm exact în ce a constat această refacere, dar este greu de crezut că orașul și-a mai revenit la starea dinainte de jefuirea și incendirea sa din 1659. în a doua jumătate a secolului al XVlI-lea, Gherghița era consi- derată încă oraș; ea apare în lista orașelor întocmită de Miron Costin la 1684 22 23 24, ca și în harta stolnicului C. Cantacuzino de la 1700. Tot în rîndul orașelor „mai principale” o trece și Anton Maria del Chiaro, secre- tarul italian al lui C. Brincoveanu 2S. Acest domnitor a fost, dealtfel, ultimul care a mai încercat să salveze orașul de la decădere; întrucît în această epocă se ridicase tîrgul de la Urlați, pe moșia spătarului Mihai Cantacuzino, constatînd că acesta „aducea pagubă domniei pentru că și vama Gherghița se strica dintru această pricină”, domnul hotărește desființarea tîrgului de la Urlați M. 18 Un căpitan din Gherghița, lancu, este amintit la 11 ianuarie 1623 și 20 aprilie 1628 (DIR, B, veac XVII, voi. IV, p. 213 și DRH, B, XXII, p. 109). Acest căpitan a fost răsplătit apoi de Matei Basarab pentru vitejia dovedită in lupta de la Plumbuita din toamna lui 1632 (N. Stoicescu, Curteni și slujitori, București, 1968, p. 252). 18 Lidia Demăny, L. Deminy, N. Stoicescu, Răscoala seimenilor sau răscoală populară?, București, 1968, p. 140, 147, 153, 164. Despre reizbucnirea șl infrlngerea răscoalei la București, Ploiești și Gheorghița vezi ibidem, p. 158, 242. 20 Pentru toate acestea vezi N. Stoicescu, Bibliografia localităților și monumentelor feu- dale din Țara Românească, 1970, p. 330—331. 81 Călători străini, VI, p. 470, 727. 22 M. Costin, Opere, ed. P. P. Panaitescu, București, 1958, p. 217. 23 A. M. del Chiaro, Revoluțiile Valahiei, Iași, 1929, p. 10. 24 Gh. Zagoriț, op. cit., p. 51. Vama de la Gherghița exista incă la Începutul sec. XIX {V. A. Urechia, Istoria românilor, IX, p. 508 — 511); la 1822 in locul ei se ridicase vama de la Urziceni (ibidem, XIII, p. 242). www.dacoromanica.ro 5 DOCUMENTAR 2291 în această vreme vechiul oraș începuse să decadă. Prima mărturie ne este oferită de cronicarul lohann Filstich, care — prelucrînd Letopisețul Cantacuzinesc pe la 1728 — înlocuiește termenul de tîrg din cronica mun- teană cu acela de sat, după situația în care ajunsese probabil în vremea sa. Astfel, cînd vorbește de lupta dintre Vlăduț și Mircea care a avut loc, potrivit cronicii, ,,la tîrgu din Gherghița”, Filstich pune „la satul Gherghița, în zi de tîrg”, iar la textul relativ la biserica lui Matei Basarab din Gherghița, amintită în cronică, precizează că este vorba de satul Gherghița 25. Mai tîrziu, în a doua jumătate a sec. XVIII (îndeosebi după 1765, cînd moșia orașului a fost dăruită mitropoliei), semnele decăderii sînt evidente. Bauer consideră Gherghița „bourgade seigneuriale” 26. Peste puțin timp, la 1781, Sulzer trecea Gherghița ca fiind a doua locali- tate din județul Ilfov (după București). Pe vremea aceea era ,,un tîrgu- șor nevoiaș... în afară de citeva case, mai bine zis colibe, localitatea nu mai posedă nimic”. La Gherghița își avea încă sediul un căpitan, însărcinat cu paza regiunii27. Tot „orășel” o consideră și D. Fotino la 1815 28, foarte probabil în virtutea tradiției ca și a faptului că era încă centru administrativ. Decăderea orașului Gherghița s-a datorat mai multor cauze. Prima este ridicarea orașului Ploești, îndeosebi în sec. XVIII. După cum remarca Gh. Zagoriț, „dispariția Gherghiței și înlocuirea ei prin centre mai mici... a fost condiția fără de care Ploeștii nu se puteau ridica din rîndul orașelor regionale la rangul de oraș mare, părtaș direct Ia viața economică generală a țării” 29. A doua cauză a fost schimbarea direcției drumurilor comerciale spre București, îndeosebi a drumului Moldovei spre capitala Țării Româ- nești ’°, care din a doua jumătate a sec. XVIII nu mai trecea prin Gher- ghița, ci prin Urziceni31. “ Istoria Țării Românești, ed. cit., p. 106, 205; I. Filstich, încercare de istorie românească, București, 1979, p. 107, 171. 88 Bauer, Mimoires historiques et geographiques sur la Valachie, Frankfurt—Leipzig, 1778, p. 146. în răspunsurile date de boieri munteni diplomaților ruși la 1770, unde se spune că la Ploești ,,se face cea mai Însemnată vlnzare din produsurile țării’’, Gherghița nu mai figu- rează ca tlrg (M. Cantacuzino, Genealogia Canlacuzinilor, ed. N. lorga, București, 1902, p. 471). In schimb, același M. Cantacuzino in Istoria politică și geografică a Țării Românești, alcătuită In aceeași epocă, consideră Gherghița oraș cu o căpitănie (ed. Tunusli, București, 1863, p. 174). La 1777 Ch. de Peyssonel o trece printre „les principales places de la Walaquie” intr-o listă nu prea exact alcătuită din care lipsesc orașe Însemnate ca Ploiești (Traiti sur le commerce de la Mer Noire, II, Paris, 1777, p. 177). *’ F. J. Sulzer, Geschichte des transalpinischen Daciens, I, Viena, 1781, p. 290. Vezi și Oniciu Grația na, Localități din județul Ilfov, București, 1935, p. 12. 88 D. Fotino, Istoria generală a Daciei, III, București, 1863, p. 164. m Gh. Zagoriț, op. cit., p. 61. 80 Despre itlnerariul Buzău—Gherghița —București, urmat in sec. XVII de călătorii străini care veneau din Moldova, vezi Călători străini, V, p. 120 (1636), 137 (1637 — 1638), 172 (1640). 81 G. Zagoriț, op. cit., p. 59 — 60. La 1811 Urziceni era stația de poștă principală intre București și Buzău (I. Cojocaru, Documente privitoare la economia Țării Românești, 1800—1850, 1, București, 1958, p. 99). Nu credem că decăderea Gherghiței este legată de dispariția schelei de la Floci și Îndrep- tarea drumului spre Brăila, cum afirmă A. Sacerdoțeanu, op. cit., p. 40, aceasta deoarece drumul Brăilei este mult mai vechi și mai important. www.dacoromanica.ro 2292 DOCUMENTAR & în sfîrșit, decăderea orașului și transformarea sa treptată în sat a fost cauzată și de trecerea moșiei orașului pe seama mitropoliei la 1765 și. de transformarea unei părți a locuitorilor în clăcași. Trebuie șă subliniem faptul că în această epocă și alte orașe ale Țării Românești (Ploești, Oraiova, Tîrgoviște etc.) au fost dăruite unor proprietari feu- dali, dar că aceste orașe, datorită luptei lor dîrze și, mai ales, puterii lor economice, au reușit să scape de aservire 32. Neavînd această putere eco- nomică, deoarece orașul decăzuse 33, Gherghița nu a reușit să se emanci-, peze din starea de aservire, deși locuitorii ei au luptat împotriva sarci- nilor feudale ce li se impuseseră după 1765. Dăruirea moșiei orașului mitropoliei este, în același timp, cauză dar și efect al decăderii orașului,, proces început înainte de 1765 și agravat după această dată de transfor- marea locuitorilor în clăcași. Trebuie să arătăm că dania făcută mitropoliei a fost ușurată de faptul că aceasta avea deja, înainte de 1765, unele drepturi în Gherghița ; poseda ca metohuri biserica ctitorită de Preda căpitan și biserica dom- nească a lui Matei Basarab, care aveau moșie în localitate, și încasa din timpul domniei lui Ștefan Racoviță, împreună cu biserica Sf. Ștefan din București, vamă din tîrgul ce se făcea la Gherghița 34. în documentul din 19 mai 1765, prin care Ștefan Racoviță dă mitro- poliei moșia domnească din Gherghița, se și motivează, dealtfel, dania prin faptul că în oraș exista o biserică domnească, ajunsă ,,la pustiire”, și că biserica Sf. Ștefan din București avea deja unele drepturi în oraș. Prin extinderea acestor drepturi ale mitropoliei — care răspundea de biserica domnească, de metohul închinat de Preda căpitan și de biserica din București — aceasta căpăta o poziție care-i înlesnea aservirea ora- șului, aflat în decădere. Prin acest document se hotărăște ca toți locuitorii „cîți se vor afla șăzători pe moșia domnească, ori slujitori, ori călărași, ori birnic sau măcar cine ar fi să aibă a-și da dijma după obicei, cum dau și celelalte sate ce sînt șezătoare pe moșii boerești și mănăstirești și să-și dea și claca, urmîndu-se la tot strînsul de venit cu spor și cu adaos”. Se inter- zicea, totodată, orășenilor vînzarea vinului și rachiului. Erau scutiți de sarcinile feudale numai urmașii ,,vechilor orășani” care aveau cărți domnești și care stăpîneau în continuare „un petec de moșie” 35. Ca urmare a acestui hrisov, locuitorii orașului Gherghița au fost transformați în 82 Vezi Îndeosebi C. Șerban, Aspecte din lupta orășenilor din Țara Românească și Moldova împotriva asupririi feudale In sec. XVIII și la începutul sec. XIX („Studii”, 1961, nr. 3, p. 623-658). 88 Despre sărăcia locuitorilor, care ajunseseră să fumeze din lulele de cocean, vezi legenda reprodusă la Gh. Zagoriț, op. cit., p. 53—54. 84 A. Sacerdoțeanu, op. cit., p. 44—45, 52—53. Moșia stăplnită de orășeni se numea Lipovul. La 15 mai 1761 Scarlat Ghica dăduse jumătate din „moșia domnească ce să numește Gherghița” lui Ștefanache biv vel stolnic, dar dania sa a fost anulată in 1765 (Arh. St. Bucu- rești, Mltr. Țării Rom., VI/35). 85 „Biserica ortodoxă română”, 1893, p. 845. Dania a fost Întărită de Al. Ipsilanti In 1776 (Arh. St. București, Mitr. Țării Rom., VI/39). Situația este asemănătoare cu a orașului Roșiorii de Vede, unde urmașii slujitorilor au primit de la domnie 600 de stinjeni din moșia dom- nească a orașului, Închinată mănăstirii Sf. Spiridon din București (V. A. Urechia, Istoria româ- nilor, XIII, p. 432). www.dacoromanica.ro “7 DOCUMENTAR '2293 clăcași pe moșia devenită proprietatea mitropoliei. în anii următori ei s-au opus la clacă și la darea dijmei, fiind nevoie de porunci domnești penitru a-i sili ‘să se supună36. Procesele cu mitropolia au început în vremea domniei lui Nicolae Mavrogheni, cînd 30 „orășani de la orașul Gherghița..., carii să trag din orașanii cei vechi”, au venit la domnie „zicînd că acest oraș Gherghița și cu moșia cît ține împrejur mai-nainte au fost slobodă domnească și să hrănea ei pe dînsa făr-de a da vreun adet al pămîntului”. După ce moșia a fost dăruită mitropoliei, orășenii ,,au rămas supt dare de adetul pămîntului la clacă i dijmă și opriți de alișverișu lor a vinului și a rachiului”. Orășenii cer eliberarea moșiei ,,ca să rămîie orașul iarăși slobod domnesc asupra lor”. Neputînd strica dania făcută mitropoliei, domnul a hotărît ca moșia să rămînă mai departe a acesteia, dar cei 30 de orășeni să nu mai fie „supărați de clacă și dijmă” deoarece ,,să trag din orașanii cei vechi care au fost slobozi, pentru slujbele ce au făcut moșii lor domnilor și țării” (este vorba evident de vechii slujitori domnești). Restul locuitorilor erau obligați „a-și da dijma și claca după obicei.. . și să nu fie volnici a vinde vin sau rachiu” 37. Locuitorii din Gherghița își bazau drepturile de proprietate asupra moșiei tîrgului pe un document de la Constantin Brîncoveanu din 13 iunie 1712, în care li se întărea orășenilor „această moșie domnească ce iaste împrejurul Gherghiții pe hotarele cele bătrîne” 38, hotare stabilite încă din 1534 39. Procesul a fost reluat în 1790 cînd gherghițenii s-au plîns domniei că ispravnicul mitropoliei le cerea adeturile moșiei „și pentru anii trecuți” și că acesta săvîrșea fel de fel de samavolnicii, luîndu-le pînă și uneltele agricole și căldările de mămăligă drept zăloage40. La 1 mai 1790 „tîrgoveții ot Gherghița” au venit din nou la divan, arătînd că „din început” orașul „fiind moșie domnească, era ei sub privileghiuri de la domni a nu fi supărați de a da adeturile moșii” ; deși N. Mavrogheni a scutit pe 31 liude ce se trăgeau „din cei vechi orașani” de prestațiile feudale, ispravnicul mitropoliei le cerea și aces- tora clacă și dijmă. Vechilul mitropoliei a răspuns că scutirea din 1786 a fost alcătuită „de frica domnului Mavrogheni”, chiar la cancelaria 36 La 2 sept. 1779, la pltngerea mitropolitului că „oamenii ce sint șezători” pe moșiile Gherghița, Borusul și Berilești „nu să supun a-și tace claca și a-și da dijma după obiceiu”, Alexandru Ipsilantl le poruncește să clăcuiască 12 zile pe an, să dea dijma 1/10 „din toate semă- năturile”, de capră cite doi bani și de stup cite trei bani pe an (Arh. St. București, Mitr. Țării Rom., TV/24). Vezi și Documente privind relațiile agrare in veacul XVIII. I. Țara Românească p. 651, 693. 37 Ibidem, p. 736. Pentru acordarea acestui drept orășenii au dat lui Mavrogheni 3500 de taleri. (V. Mlhordea, Politica lui Nicolae Mavrogheni față de' țărănime, in „Studii”, 1963, nr. 6, p. 1339). 33 Arh. St. București, Mitr. Țării Rom., VI/20. Vezi și A. Sacerdoțeanu, op. cit., p. 47. 33 DRH, B, voi. III, p. 286. Pentru Întinderea moșiei Gherghița vezi și documentul din 8 iulie 1767, din care rezultă că se Învecina cu satele Drăgănești—Prahova, Bairactar, Petrea și Brebeasca (Arh. St. București, Mitr. Țării Rom., V/3, nr. 5). La 19 noiembrie 1854, moșia Gherghița se compunea „și din alte trupuri”, anume: Boru- sul, Bușani, Zidurile, Berilești, Merii Petchi și Malamucul (ibidem, VI/47). La 27 martie 1816 se preciza că „moșia au fost domnească plnă In apa Prahovei” (V. A. Urechia, Istoria românilor XIII, p. 310). 40 Arh. St. București, Mitr. ram^pry^^Vjț|40.^Ve^.y^C^|erban, op. cit.; p. 628 — 629. 2294 DOCUMENTAR 8 acestuia, și că mitropolitul „au fost silit dă nevoe de au pus pecetea” sa pe învoiala cu orășenii. Ca urmare, documentul din 1786 a fost anulat și „toată moșia Gherghița, cu tot cuprinsul ei”, a fost încredințată mitro- poliei, toți cei care locuiau pe această moșie fiind obligați „a da dreptul adet al moșii la sfînta mitropolie”tt. După această dată opoziția foștilor orășeni la darea dijmei și pres- tarea clăcii s-a intensificat, documentele înregistrînd numeroase conflicte între locuitorii din Gherghița și reprezentantul mitropoliei în anii 1791, 1794, 1799 și 1801 «2. Conflictul s-a agravat în 1801, cînd la Gherghița a avut loc un adevărat „zurbalîc” împotriva isprăvniceilor care-i năpăstuiau pe locuitori cu dijma și claca „peste dreptul și obiceiul pămîntului”; ei „s-au ridicat cu zurba” și au bătut pe ispravnicul abuziv, iar unul din conducătorii lor, Stoian Sîrbu, a amenințat „cu obrăznicie... că va să facă una să să sperie și domnia” și mitropolitul, cerînd să vină om domnesc la cercetare, nu omul mitropoliei. Cînd reprezentantul domniei s-a dus la fața locului, locuitorii „au început a-1 înfrunta, zicîndu-i vorbe proaste” și au cerut mitropoliei să li se facă „deosebit așezămînt după a lor voe, peste obiceiul pămîntului”, cerere cu care mitropolitul nu a fost de acord. El a solicitat domniei „a să pedepsi acei zurbagii ce fără judecată au bătut omul nostru” 41 * 43. Locuitorii din Gherghița îl acuzau pe arendașul Necula sin Anastase Grecu „pentru prăzile i bătăile, închisorile, înfrico- șările cu iatagane și (pentru) toate obiceiurile lor stricate” 44 *. La 29 ianuarie 1816 gherghițenii s-au plîns din nou la domnie împo- triva arendașilor Gheorghe și Constantin care-i jefuiau „cu nemilostivire” ; la data respectivă, aflîndu-se de 8 săptămîni la București „cu grea chel- tuială”, locuitorii cer domnului să le facă dreptate „pentru pagubele și jafurile” pricinuite de arendași, arătînd că sînt „oameni săraci, birnici și cu greutăți asupră-ne” și că le „pier” casele în timpul cercetărilor întreprinse, locuitorii au susținut că dania făcută mitropoliei este ilegală și că ei stăpîneau moșia încă din vremea domniei lui Matei Basarab 46. (Este interesant de reținut faptul că la 1791 urmașii vechilor călărași din Ploești afirmau că strămoșii lor primi- seră moșia orașului tot de la Matei Basarab, pentru slujbă)47. Cerîndu-li-se acte doveditoare, gherghițenii au făcut o declarație sub prestare de jură- mînt (tacrir), arătînd că mitropolitul le-a sustras cu amenințări actul de stăpînire48. Declarația lor nu a fost luată în seamă, ei fiind obligați mai departe la prestațiile feudale și la plata sumei de 9000 de taleri drept cheltuieli de judecată49. 41 Arh. St. București, Mitr. Țării Rom., VI/41. 48 Ibidem, V/23, 26, 27, V. A. Urechia, Istoria românilor, IV, p. 128 — 130. La 1801 se spune că „neguțătorașii” din Gherghița ,,nu Încetează de a face prăvălii” in care Își vindeau vinul și rachiul fără voia mitropoliei. 48 Arh. St. București, Mitr. Țării Rom., V/30. 44 Ibidem, V/31. Pentru o altă pricină din 1813 — cauzată de mărimea prăjinii cu care se măsura — vezi V. A. Urechia, op. cit., X B, p. 184. 48 Arh. St. București, Mitr. Țării Rom., V/57. 44 Ibidem, V/28, 41, 43 și C. Șerban, op. cit,, p. 630. 47 N. Stolcescu, Curteni ți slujitori, p. 83—84. 48 Arh. St. București, Mitr. Țării Rom., V/5O. 48 Ibidem, V/42, 45, 47-48. www.dacoromanica.ro 9 DOCUMENTAR 2295 Pentru a înfricoșa pe gherghițeni, domnul a hotărît ca pe fruntașii lor, considerați „răzvrătitori”, „să-i pue în falangă în vileag și să le dea cîte 200 toege fieșcăruia”, amenințîndu-i că „de se vor mai purta și de acum înainte cu asemenea urmări de nesupunere și răzvrătire, pedeapsa lor va fi spînzurătoarea” B0. Înspăimîntați de pedepse și amenințări, gherghițenii s-au supus; întrucît erau „muritori de foame”, ei au cerut să fie iertați de plata cheltuielilor de judecată, promițînd că nu vor mai acționa în judecată mitropolia și că se vor supune la clacă, dijmă și la celelalte adeturi cuvenite mitropolieiB1. în mai 1822 pricinile cu mitropolia au reînceput; mai mulți „oră- șani” din Gherghița (Nițu sin Dedu, loniță al Zmedei, Dinu băcanul, Dumitrache sin Ivan, Ion sin Voicu băcanul, Petre dogarul, Mogîrdici armeanul, Nicolae Mazilu, Nicolae sin Sandu brutarul, Stroe postelnicelul, Dumitru bărbierul și loniță măcelarul) au venit la divan arătînd că au avut așezămînt cu mitropolia pentru clacă „însă 30 lude să dea cîte un leu și 20 lude cîte 60 de parale pe an”. Mitropolitul a arătat că „așezămînturile sînt făcute din vremea răzmeriței, în vreme de mitropolit pus de stăpînire străină” și că ele au fost „anerisite” cînd s-a făcut pace. Discutîndu-se despre judecățile din trecut cu mitropolia, orășenii au arătat că au fost două categorii de judecăți: „ima a oațnenilor mun- citori pentru asuprirea ce le făcea (arendașii) la dijma finului i a porum- bului, iar alta a fost a orășanilor, cînd ar fi moșia că ar fi a lor”. între- bați „de a fost și ei în judecata aceea”, „răspunseră că au fost, pentru că ceilalți orășani care s-au pornit cu pîră i-au luat în silnicie, zicînd că, de nu vor fi cu ei împreună, le dărîmă casele și îi izgonește și de nevoie au venit, dar n-au nici un dovagealîc, căci ei erau odihniți pe așeză- mîntul ce aveau cu mitropolia” 52. Interesantă această stratificare între ■orășeni și oamenii muncitori, între care existau puternice contradicții de interese la 1822. Întrucît însă condiția de „oameni muncitori” s-a extins și asupra orășenilor, fosta așezare urbană a fost considerată sat, pierzîndu-și statutul de oraș. în epoca regulamentară locuitorii din Gherghița au continuat lupta împotriva obligațiilor feudale ce li se impuneau, neîmpăcîndu-se cu situa- ția ca așezarea lor să fie considerată sat, aceasta deoarece mulți dintre ei erau meșteșugari și patentări. în anul 1837, cînd au fost obligați să-și facă magazii de rezervă în care să depună cota de porumb, ei au cerut Vistieriei să fie scutiți de această sarcină deoarece sînt tîrgoveți, nu săteni plugari. Cererea le-a fost respinsă pe motiv că : „tîrgul Gherghiții fiind sat, sînt datori patentării dă sat să contribuiască la toate datoriile sătenești” B3. Este interesant de reținut dubla calitate de tîrg și sat pe care o avea Gherghița la 1837 : deși era tîrg prin tradiție și prin numărul de mește- 50 V. A. Urechla, op. cit., X B, p. 182. 51 Arh. St. București, Mitr. Țării Rom., V/25, 49, 52. " V. A. Urechla, op. cit., XIII, p. 308—313. La acest proces au fost invocate numeroase Învoieli și anaforale din anii 1810 și 1816 relative la relațiile dintre locuitorii din Gherghița și mitropolie. •• Ilie Corfus, Lupta de eliberare a orașelor și tlrgurilor din Țara Românească sub Regula- mentul Organic („Studii și mat. de istorie modernă”, V, 1975, p. 20). La 1831 existau in Gher- ghița 81 de familii de negustori și meșteșugăriși 44 familii de plăcași (ibidem, p. 15). www.dacoromamca.ro 2296. DOCUMENTAR 10 șugari și negustori (care aveau o stărostie afiliată la București), era consi- derat de stăpînire sat datorită numărului mare de plugari supuși la prestațiile feudale M. în primăvara anului 1842 locuitorii s-au opus din nou obligației de a depune porumb la magazia de rezervă, la această acțiune solidari- zîndu-se și categoriile privilegiate, neamurile, postelniceii și mazilii din sat, care afirmau : ,,ne hrănim cu meșteșugul, iar alții cu negoțul, ca niște tîrgoveți ce sîntem, iar nu cu plugăria... Noi nu sîntem plugari și nici că am fost vreodată, tîrgoveți fiind și cumpărători pentru hrana noastră”. Li s-a răspuns din nou că stăpînirea nu-i consideră tîrgoveți, ci săteni65. în 1861 cei peste 100 de patentări din Gherghița au cerut din nou stăpînirii să li se dea dreptul de municipalitate de care ,,se bucură alte tîrgulețe sau orășele” mai mici și să-și înființeze „maghistrat pentru binele comun, precum și stărostia trebuincioasă, scăpînd cu acest chipu de toate necuviincioasele maltratații” ce sufereau la „răspunderea datoriilor către subprefectură prin pîrcălabi, vătășei și deputați comunali”. Deși aren- dașul moșiei, Sidoride, a protestat împotriva pretențiilor satului de „a se transforma în tîrg”, în 1862 localitatea era considerată tîrg neeman- cipat, avînd dreptul de a fi condusă de o comisie orășenească 56. La sfîrșitul secolului trecut, Gherghița era comună rurală. Marea majoritate a locuitorilor erau agricultori; existau doar 17 meșteșugari. Se păstra însă amintirea că în sec. XVI așezarea fusese „în toată splen- doarea ei”, splendoare pe care o pierduse în secolele următoare 57. Aceasta este pe scurt istoria unuia din orașele vechi ale Țării Româ- nești, devenit sat în decursul veacurilor XVIII—XIX. * 68 54 Tot ca sat, cu numele Gherghița Pămînteni, avînd 153 de gospodării, este trecut și in harta rusă din 1835 (C. C. Giurescu, Principatele Române la începutul sec. XIX, București, 1957, p. 244), In această perioadă se stabiliseră la Gherghița și un număr de 22 de familii de sîrbi, meșteșugari și negustori: 7 croitori, 4 dulgheri, 2 mămulari, 2 olari, 2 băcani, 2 cizmari și cite un papugiu, ciigiu și zidar (1. Cojocarii, op. cil., I, p. 125—126). “ I. Corfus, op, cit., p. 20. 68 Arh.. St. București, Min. de interne, Direcția comunală, dpșar 33/1861.' 67 Marele dicționar geografic al României, III, București, 1900, p_ 508. www.dacoromanica.ro IDEI SOCIAL-POLITICE ÎN A DOUA PARTE A „ROMANULUI ROSEI” DE RADU-ȘTEFAN ClOBANU în secolul al XlV-lea, trei mari scriitori din Italia, Anglia și Franța Francesco Petraicax, Groffrey Chaucer1 2 și Frangois Villon 3 au scris pagini elogioase despre Le Roman de la Rose pe care au apreciat-o unaniiu ca pe una dintre cele mai celebre opere literare franceze. La sfîrșitul ace- luiași veac, Le Roman de la Rose care, judecind după numărul manuscriselor păstrate a fost cea mai citită scriere din Franța între secolele al XlII-lea și al XVI-lea4 a provocat o vie și amplă polemică între pioasa Christine de Pisan și cancelarul Universității din Paris, Jean Gerson5 care i-au avut ca potrivnici pe Jean de Montreuil și pe frații Col 6. Modul în care s-a desfășurat această dispută în anul 1399 ne dovedește peremptoriu că opera ce constituie obiectul ei, avea la peste un secol de la terminare, o largă răspîndire în Franța. Ea a trezit protestul și indignarea celor grupați în jurul Christinei de Pisan, în special datorită ideilor antinobiliare sus- ținute și propăvăduite de autorul celei de a doua părți a operei — Jean de Meung — al căror sens profund nu a fost sesizat7. Deoarece limbajul epocii în care a fost conceput și scris Le Roman de la Rose devenise caduc, în secolul al XVI-lea, poetul Clement Marot a transpus opera în franceza vremii sale, iar în anul 1527 a publicat-o și a pus-o în circulație 8. în versiunea prezentată de Marot, romanul a fost cunoscut și apreciat de Sibilet9, de reprezentanții Pleiadei, Bonsard 10 1 Cf. P. O. Kristeller, Studies in Rcnaissance Thought and Letters, Roma. 1956. 1 G. Chaucer, The legend of good women. The Prologue, In Complete Works, publ. de W. Skeat, voi. III, Oxford, 1896. 8 Fr. Villon, Le Testament, In Oeuvrcs, publ. de G. Paris, Paris, 1901. 4 Cf. E. Langlois, Manuscripte du Roman de la Rose, In Travaux et Memoires de l’Uni- versiti de Lille, Nouvelle s£rie, 1/7, 1910. 5 Christine de Pisan, Le Livre des faitset bonnes moeurs du roi Charles V, coli, des Mfemoires, Paris, 1840, p. 99; Jean Gerson, Oeuvres, ed. de Ellies Dupin, Anvers (Amsterdam), 1706, voi. III, p. 215 și urm. • Cf. A. Thomas, De Joannis de Monsterolio vita et operibus, Paris, 1883, p. 75 și urm. 7 Cf. G. Lanson, Histoire de la litterature franțaise, ed. XVIII, Paris 1924, p. 139. 8 Guillaume de Lorris, et Jean de-.Meung, Le Roman de la Rose, mise en franțaise moderne par Climent Marot, Venise, 1527. 8 Thomas Sibilet, Art poUtque, publ. de JFr. Michel, Paris, 1837, p. 82. 10 Ronsard, Remontrance au peuple de France, Paris, 1563, p. 53. ,,REVISTA DE ISTORIE”, Tom. 34, nr. 12, p. 2297—2310 , 1981 www.dacoromanica.ro 2298 DOCUMENTAR 2 și Baif u, de Etienne Pasquier12 și apoi, în secolele următoare de erudiții Bochus13, Lantin de Damerey14, Dainou1S, Ampere16, etc. Datorită interesului manifestat de literați și de oamenii de cultură pentru cunoașterea textului primitiv al Le Roman de la Rose, acesta a fost publicat în secolul al XlX-lea, reproducîndu-se manuscrise originale de către M6on17 și Francisque Michella. Remarcînd necesitatea unei ediții critice, corespunzătoare exigențelor studiilor moderne, Ernest Lan- glois a publicat o asemenea ediție pe care a însoțit-o cu numeroase note explicative ce alcătuiesc un studiu cu un caracter aproape exhaustiv asu- pra autorilor și a operei19. Avînd la dispoziție roadele muncii predecesorilor lor bazate pe ample investigații în arhive, începînd de la sfîrșitul secolului trecut, de cînd au început să fie elaborate studii corespunzătoare cerințelor cercetării știin- țifice contemporane, erudiții și-au expus în mai multe rînduri părerile mai mult sau mai puțin asemănătoare asupra Le Roman de la Rose. între numele acelora care au contribuit la progresul studiilor, putem remarca literați cum ar fi Gaston Paris w, Gustave Lanson 21, Gustave Cohen 22, Joseph Bedier 23, Edmond FaralM, Paul Zumthor Albert Saulnier26, Andr6 Lagarde, Laurent Michard 27, Ion Zamfirescu 28, Sorina Bercescu 29, filosofi ai culturii și literaturii ca G6rard Par6 30, Emst Robert Curtius 31, 11 Antoine de Baîf, Taillebras, Paris, 1567, p, 28, 12 Etienne Pasquier, Oeuvres completes, voi. 1, Amsterdam, 1723, p. 16. 13 Cf. A. Mary, Prlface, în Guillaume de Lorris, Jean de Meung, Le Roman de la Rose, mise en francaise moderne, Paris, 1928, p. 5. 14 Ibidem. 15 Ibidem. 18 Ibidem, p. 6. 17 Guillaume de Lorris, Jean de Meung, Le Roman de la Rose, publ. de M6on, 4 voi., Paris, 1814. 18 Idem, publ. de Fr. Michel, 2 voi. Paris, 1864; Se va cita J. de M. 18 Idem, publ. de E. Langlois, 5 voi., coli. S.A.T.F., Paris, 1914—1923. 20 G. Paris, La littirature franțaise au Moyen Age (XI—XIV), voi. I, ed. V., Paris, 1914, p. 181. 21 G. Lanson, op. cit., p. 130—140. 22 G. Cohen, Le mouvement intellectuel, moral et littiraire, în Histoire ginirale, publice sous la dir. de G. Glotz, voi. III, Paris, 1933, 23 J. Bedier, Les Fabliaux, Etudes de la littirature populaire et d’histoire litteraire du Moyen Age, ed. V, Paris, 1925, p. 221, 235, 277, 282. 24 E. Faral, Le Roman de la Rose et la pensie franțaise au XIII e siicle, în „Revue des deux mondes”, XXVI annies, Viile piriode, Paris, 1926, p. 430 — 456; Idem, De la IV e croisade au debut de la guerre de cent ans; J, Bedier — P. Hazard, Littirature franțaise, voi, I, ed. II, Paris, 1948, p. 47-135. 25 P. Zumthor, Histoire litteraire de la France midiivale (VIe — XIVe siicles), Paris, 1954, p. 278 și urm. 28 A. Saulnier, Histoire de la littirature franțaise, Paris, 1965, p. 131 și urm. 27 A. Lagarde—L. Michard, La littirature franțaise, T. 1, Paris, 1973, p. 147 și urm. 28 Ion Zamfirescu—Margareta Dollnescu, Istoria literaturii universale, voi. 1. București. 1970, p. 206. 28 Sorina Bercescu, Istoria literaturii franceze, București, 1970, p. 40 — 70. 20 G. Pară, Le Roman de la Rose et la scolastique courtoise, Paris —Ottawa, 1941; Idem, Les idies et les lettres aux XHIe siicle. Le Roman de la Roșe, Centre de Psyhologie et Pedagogie, Montreal, 1947. A se consulta șl A. Bruce, Recenzie, în „Specullum, A Journal of Medieval Stu- dies”, publ. of Medieval Academy of America, January, 1952 (XXVII) A, p. 116—119. 81 E. R. Curtius, Literatura europeană fi evul mediu latin, București, 1970, p. 149, șl urm. www.dacoromanica.ro 3 DOCUMENTAR 2299 Paul Rinucci32, Hermann Ley 33 sau istorici ca Nicolae lorga 34 35, Jacques le Goff Ldopold Genicot 36, Elisabeth Carpentier 37, M. Berza 38 etc. Din urmărirea studiilor asupra răspîndirii manuscriselor, Le Roman de la Rose, al disputelor și al aprecierilor făcute în legătură cu el și din simpla lectură a numelor erudiților moderni care au scris despre opera din secolul al XHI-lea, a căror enumerare este departe de a fi completă, ne apare ca deosebit de evidentă permanența preocupărilor pentru cerce- tarea și aprofundarea spiritului scrierii medievale de care ne ocupăm. Deși a existat și există un interes incontestabil al specialiștilor pentru Le Roman de la Rose, el este încă puțin cunoscut. Există o serie de pro- bleme ridicate de ideile social-politice și filozofice ale autorului celei de a doua părți a Le Roman de la Rose, Jean de Meung, ce nu au găsit un răspuns pînă în momentul de față, poate și datorită faptului că relația dintre literatura beletristică și filozofia secolului al XHI-lea se află încă în stadiul de început al cercetărilor 39. Le Roman de la Rose desigur că a atras atenția asupra lui, din prima clipă după apariție, atît datorită fondului bogat și complex de idei pe care-1 conține cît și modului în care a fost alcătuit. Opera compusă din 22.817 octosilabe 40 41 este rodul îmbinării scrierilor a doi autori, Guillaume de Lorris și Jean de Meung care nu au trăit în aceeași epocă, nu au colaborat nicio- dată, iar din punct de vedere al formației mentale și al concepțiilor des- pre lume și despre viață au fost diametral opuși. Dintre cei doi autori, neîndoielnic, acela care a pus în circulație o serie de idei profunde, deci în ultimă instanță, a contribuit la marele succes în spațiu și în timp al operei, a fost Jean de Meung. Dar pentru a putea discuta scrierea lui, ni se impune să zăbovim puțin asupra primului autor. Despre viața lui Guillaume de Lorris se știu puține date. Nu i s-a putut Stabili data nașterii și a morții ci numai regiunea originară — Or- leans u, locul de rezidență — orașul Paris 42, iar din analiza textului pe care ni l-a lăsat, s-a dedus că parcursese probabil ciclul de învățămînt for- mat din trivium și quadrivium unde-și însușise tehnica poetică numită „artes dictaminis” 43 44. Făcînd parte din aceeași categorie de scriitori ca și Andrd le Chapelain, Renard de Beaujeu, Chretien de Troyes u, etc., care 32 P. Rinucci, L'Avenlure de l’humanisme europien du Moyen Age— Ve — XVe siicles, Paris, 1953, p. 83, și urm. 33 H. Ley, Studii de filosofie medievală, București, 1973, p. 337 și urm. 34 N. lorga, Istoria literaturilor romanice tn dezvoltarea și legăturile lor, voi. 1, ed. II, București, 1968, p. 275 — 301. 35 J. le Goff, Les inlellecluels au Moyen Age, Paris, 1957, passim; Idem, Civilizafia occi- dentului medieval, București, 1970, p. 255. 38 L. Genicot, Le XlIIe siicle europien, Paris, 1968, p. 360 — 361 și urm. 37 E. Carpentier, La Grand Royaume (1210—1348), in Histoire de la France, sub dir. lui G. Duby, voi. 1, Paris, 1970, p. 361 și urm. 38 M. Berza, Cultura In Europa apuseană tn secolelele XI— XV, In Istoria evului Mediu, Curs universitar, voi. II, partea 1, Feudalismul dezvoltat, București, 1974, p. 411. 33 Cf. H. Ley, op. cit., p. 337. 40 Romanul are această Întindere ta ediția publ. de Fr. Michel. V. N. 18 41 Cf. Fr. Michel, Introduction, in J. de M., p. XIII; G. Lanson, op. cit., p. 123. 43 Ibidem. 43 Cf. P. Zumthor, op. cit., p. 254. 44 Cf. E. Faral, Le Roman de la Rose et,la pensie francaise .. loc. cit. p. 435—436. www.aacoromattica.ro <2300 DOCUMENTAR •4 au dezvoltat genul cunoscut sub numele de „art d’aimer”, Guillaume de Lorris a mărturisit de la începutul celor 4669 octosilabe 45 * pe care ni le-a lăsat : „Ce est le Romanz de la Rose, Ou î’Art d'Amors est toute enclose” 16 Este evident că aceste două versuri ne arată că autorul a urmărit să alcă- tuiască o scriere tipică asupra „ars amandi”. în această primă parte a romanului, care nu se pretează la analiză și nu poate fi judecată după un rezumat, autorul a reușit să alcătuiască un tratat didactic în care aii figu- rat formele, fazele, accidentele și progresele dragostei așa cum o înțelegeau tinerii nobili. Folosind cu măiestrie personificările și alegoria, poetul a reușit să eludeze uscăciunea codificării și a colorat abstracțiile 47 creînd un manual asupra dragostei1 de curte. Opera, a cărei valoare constă în execuție și nu în originalitatea scriitorului, „ultimul și cel mai frumos fruct al tradi- ției cavalerești, încheind o întreagă literatură asupra dragostei” 48, a evitat orice nominalizare a personajelor : îndrăgostitul a fost numit „l’Amant” iar doamna aleasă „la Rose”. Toate celelalte personaje Teprezentînd sentimente sau stări de spirit^ proiectate în afara personajelor principale, au căpătat numele cuvenit, în funcție de situația respectivă. Autorul a făcut să se desfășoare firul acțiunii pînă în apropierea clipei în care „l’Amant” era pe punctul de a cuceri „la Rose”. întreru- perea istorisirii acțiunii înainte de atingerea țelului principal — cucerirea femeii iubite — care încheia în mod firesc toate tratatele asupra „art d’aimer” 49 și afirmația lui Jean de Meung că Guillaume de Lorris a fost răpit de moarte „cînd era încă foarte tînăr” 50, au făcut să se creadă că opera sa ar fi rămas neterminată51 *. Edmond Faral analizînd cursul acțiunii și spiritul operei scrise de Guillaume de Lorris, a ajuns la concluzia că scrierea ar fi fost încheiată în momentul în care autorul a lăsat pana din mînă 62. Dacă ținem seama de caracterul impersonal al romanului și de dedicația clară către o doamnă oarecare căreia-i era destinat pentru a fi cucerită, atunci putem înclina către acceptarea ipotezei lui Faral, căci într-un tratat al „art d’aimer” nu ar fi fost greșeală mai flagrantă ca mărturisirea succesului înainte de a fi fost obținut. Fie că a fost întrerupt din motive mai mult sau mai puțin cunoscute pentru noi, fie că a fost lăsat intenționat de autor în forma în care ne-a parvenit, partea romanului scrisă de Guillaume de Lorris între anii 1225—124 0 53 s-a bucurat de un enorm succes54. Remarcînd larga răspîndire a scrierii lui Guillaume de Lorris Jean de Meung a decis să se folosească de cadrul comod creat de predecesorul său, să afirme că „la 40 de ani după moartea acestuia”, „îi continuă 45 Scrierea are această Întindere In ediția publ. de Fr. Michel, Cf. N. 18. 48 J. de M., Prologue. 47 Cf. G. Lanson, op. cit., p. 126. 48 Cf. P. Zumthor, op. cit., p. 254—255.. 49 Cf. E. Faral, op. cit., p. 438. 60 J. de M„ v. 11338 și urm. 81 G. Lanson, op. cit., p. 130; G. Cohen, op. cit., p. 294, etc. 58 E. Faral, op. cit., p. 438. , 68 Fr. Michel, op. cit., p. XII; G. Lanson, op'cit., p,.126; E. Faral, op. cit., p. 435, etc. 64 Ibidem; E. Langlois, op. cit., passim. , . . , , . www.dacoromanica.ro 5 DOCUMENTAR 2301 opera” 54 55 și aproximativ între anii 1270—1285 56 să scrie un enorm final de 18 148 octosilabe57. Procedeul întrebuințat de autorul celei de a doua părți a Le Roman de la Rose era obișnuit în secolul al XlH-lea : literații preluau cadrul și ficțiunile existente într-o operă de succes și le prelucrau pentru a-și expune propriile lor gînduri58. în acest mod au procedat Rutebeuf59 și poetul din Lille, Jacquemart Gielee 60: ei au preluat cadrul faimosului Roman de Renart, l-au adaptat în mod convenabil pentru ei și au prezentat ideile care-i frămîntau. Limitîndu-ne la aceste două exemple grăitoare pentru cele afirmate anterior, alese la întîmplare din multitudinea existentă în literatura seco- lului al XUI-lea, este evident că valoarea părții a doua a Le Roman de la Rose nu constă în dezvoltarea ficțiunii concepută de Guillaume de Lorris. Lectorul este imediat surprins și impresionat de modul de gîndire diametral opus al celor doi autori, ceea ce face ca Romanul Trandafirului să se găsea-scă la cotitura pe care a făcut-o, între cele două date extreme de com- poziție, spiritul francez” 61. Jean de Meung a creat o operă în care a reflectat modu] în care a gîndit orășenimea franceză în a doua jumătate a secolului al XlII-lea, ce corespunde temporal cu domnia efectivă a lui Ludovic IX (1226—1270) începută după revenirea sa din Egipt (1254), un monarh cu un spirit rea- list, cu tendințe absolutiste dar animat de idealurile moralei cavalerești, cu domnia fiului său Filip III cel îndrăzneț (1270—1285), întruparea regelui cavaler și cu cea a nepotului său, Filip IV cel Frumos (1285—1314), politician calculat, lipsit de scrupule, dar în același timp, cel mai complex și mai ciudat reprezentant al familiei Capețiene. Acum se remarcă profunde schimbări în structura orașelor și în inteligență, arătînd că, cel puțin în aceste direcții, reprezintă o civilizație omogenă, fruct al maturizării celor trei secole anterioare, evidentă în artă, literatură, gîndire cît și în dome- niul social. Monarhia franceză a știut să se impună pe marea majoritate a teri- toriului țării, a adus ia ascultare o nobilime care fusese temperată, a legi- ferat „instituția păcii”, baterea monedelor regale și astfel a făcut posibilă circulația comercială fără primejdii. Consecința imediată a constat în dispariția comerțului ambulant, în dezvoltarea negoțului cu bani, izvorul celor mai mari averi, autorizat de subtilitățile clerului82, în reducerea marilor neamuri aristocratice la grupuri apropiate de familiile moderne, » J. de M„ v. 11333-11336. 54 Cf. Fr. Michel, op. cil., p. XIII; G. Paris, op. cit., p. 315; G. Lanson, op. cit., p. 130; E. Faral, op. cil., p. 436; P. Zutnthor. op. cil., p. 274, etc. 57 Cf. ed. Fr. Michel; A se vedea N. 18. 58 Cf. E. Faral, op. cil., p. 438. 89 Rutebeuf, Renacl le Bestourne, in Oeuvres complites (te Rutebeuf, voi. 1, ed. de Julie Bastin —Edmond Faral, Paris, 1959, p. 537 — 544. 60 Jacquemart Gielfie, Rcnarl le Nomei, edit6 d’apres le manuscrit la Valliere (B. N. fr. 255GC) These complfementaire, publ. de Henri RousSel, 1961. 81 Laffont — Bompiani, Dictionnaire des oeuvres de lous les temps el de tous les payx. Lit- leralure— Philosophie—Musique — Science, voi. II, Paris, 1959, p. 304. 82 Cf. Henri Pirenne, Histoire economique el sociale du Moyen Age, ed. II, Paris, 1969, p. 89. www.dacoromamca.ro 9 - c. 1681 2302 DOCUMENTAR 6 în sărăcirea micilor nobili siliți să se angajeze ca militari63. în eliberarea șerbilor 64 și în vinderea de scrisori de înobilare orășenimii 65, deținătoarea unei părți însemnate a avuției publice. Regalitatea a folosit acum „aliatul ei firesc” — orășenimea — în opera de reorganizare a Franței și de impunere în fața marilor feudali și a puterii spirituale. Deși viața rurală a rămas dominantă atît din punct de vedere demo- grafic 66 cît și din cel economic-social, elementul dinamic l-a reprezentat mediul urban unde s-a răspîndit știința scrisului și cititului, evidentă și din comerțul cu cărți67. Sesizînd cu acuitate și promptitudine ponderea deosebită a orașelor din Franța și în special a populatului și activului Paris, papalitatea a căutat să și le subordoneze prin intermediul ordinelor cerșetorești, al dominicanilor și al franciscanilor. Apărute la începutul secolului al XIII-lea, cele două ordine au fost destinate părăsirii vechiu- lui ideal al mîntuirii în sihăstrie, departe de lume și practicării „vita atti- va” în mijlocul orașelor68, în universități, unde trebuiau să slujească dogma confesiunii catolice. Acum, în a doua parte a secolului al XIII-lea s-au văzut roadele întregului veac care mai mult inventator decît organizator, mai mult practic decît fantezist, a elaborat o operă intelectuală imensă într-un cli- mat de cercetare concretă și dragoste religioasă pentru adevăr 69. Deși este ușor de remarcat că printre gînditorii cei mai originali, francezii sînt puțin numeroși în comparație cu italienii, englezii și germanii, școlile din Franța, a căror putere materială și spirituală nu a încetat să sporească, au rămas fruntașe pe continent iar regina lor a continuat să fie Universi- tatea din Paris. Aici s-au dezbătut marile dar insuficient cunoscutele pro- bleme ale filosofici secolului al XIII-lea70 care a încercat să împace ideile marilor antici și ale aristotelismului păgîn al lui Averoes cunoscute prin intermediul traducătorilor, cu fundamentele filosofiei creștine. Din aceas- tă confruntare de idei a reieșit evident că pe planul moravurilor și al ideilor, Europa occidentală începea să se laicizeze: rari erau aceia care erau conștienți deși domnea convingerea că școala era suficientă pentru învățămînt, regii de ajuns pentru guvernare și vedeau că rolul ieraihiei eclesiastice, concepută într-o formă caducă, era din ce în ce mai puțin corespunzător. Unul dintre acești intelectuali medievali, cum este plastic numit de J. le Goff, a fost Jean de Meung care a surprins toate modificările vremii și a scris pentru orășenii de rînd, micii negustori și meșteșugari, 63 E. Carpentier, op. cit., p. 380. 64 Cf. G. Duby, L'economie rurale et la vie des campagnes dans /'Occident mtditval, voi. 1, Paris, 1962, p. 260 și urm. 65 Populația rurală din Franța reprezenta circa 80 — 85% din totalul locuitorilor țării. Cf. R. Mols, Introduction ă la demographie historique des villes d'Europe du XlVe au XVIIIe sitele, voi. II, Louvain, 1955, p. 44. 66 M. Bloch, La socitte fiodale, Paris, 1969, p. 445 șl urm. 67 S. Jako —R. Manolescu, Scrierea latină tn emil mediu, București, 1971, p. 71, 85, 139; J. le Goff, Les intellectueles ... ed. cit., p. 83. 68 Cf. L. Genicot, op. cit., p. 223. 68 Cf. P. Zumthor, op. cit., p. 227. ” cf H Ley’op wtiW.3dad6^omanica.ro 7 DOCUMENTAR 2303 dezarmați și fricoși care apar în paginile sale alături de bogății medici și avocați din rîndurile cărora se vor ridica juriști regali ca Pierre dela Broce71, Pierre Flote, Pierre Dubois, Guillaume de Nogaret72, etc. Datele cunoscute despre viața, formația mentală și relațiile sociale ale lui Jean de Meung deși sînt sumare, ne oferă posibilitatea să-l cunoaș- tem mai bine ca pe Guillaume de Lorris. J. de Meung ni se prezintă el însuși așa cum era cînd a scris partea a doua a Roman de la Rose: „Puis vendra Jehans Clopinel, Au cuer jolif, au cors isnel, Que nestra sor Loire â Meun” 73 Dacă judecăm după conținutul scrierii în care întîlnim reproduse frecvent expresiile profesorilor universitari și părți din prelegerile audiate 74, după traducerile din Boetius 75 *, Vegetius 79 și Abelard 77 și după epitaful în care este numit „doctor”, desigur că J. de Meung a absolvit cursurile Universității din Paris. Acest om pe care documentele din jurul anului 1300 ni-1 înfățișează ca pe un respectabil și bogat orășean, posesor al unei case în str. St. Jacques și al unei grădini la Tournelles 78, a murit, pro- babil în preajma anului 1305 7fl. în continuarea la Le Roman de la Rose, J. de Meung nu s-a mai arătat partizanul dragostei idilice preconizată de înaintașul său, ci al ideii că raportul între sexe presupune numai continuarea speciei, așa cum o cere personajul său alegoric, Natura 80. Prin cuvintele unui negustor, soț gelos 81 * care exprimă în fond ideile autorului, au fost denigrate toate femeile. Ele au fost prezentate ea ființe inferioare, imorale, cărora nu li se poate încredința nici o taină: „Et quiqonques dit a sa fame Les secrez, il en fait sa dame Nus homs qui soit de m6re n£s, S'il n'est yvres ou forsennes, Ne doit â fame răv^ler , Nul rlens qui face â căler, Se d’autui ne le vuet oîr. Miex vaudroit du paSs foîr, Que dire â fame chose â talre, Tant soit loial ne dăbonaire”.8a 71 Pentru viața și activitatea lui, a se vedea Ch. V. Langlois, Philippe III le Hardi, Paris, 1899, p. 15. 73 Idem, De recuperatione Terrae Sanctae de Pierre Dubois, Paris, 1891, passim. 73 J. de M„ v. 11330-11332. 74 Cf. N. lorga, op. cit., p. 276. 73 Traducerea este Încă Inedită. Cf. E. Faral. De la IVe croisade- • • • loc. cit; p. 96. 74 A fost publicată sub titlul L’art de chevalerie de Vegece, traduit, de J. de Meung, publ. de U. Robert, in coli. S.A.T.F., Paris, 1897. 77 J de M., Abelard et Hiloise, publ. de Charlotte Charrler, coli. S.A.T.F., Paris, 1934. 78 Cf. Fr. Michel, op. cit., p. XIV; G. Lanson, op. cit., p. 130. 78 Ibidem. so J. de M„ v. 15045-15046. si Idem, v. 9282 —și urm. Ibidem, v. 17285-17293. www.dacoromaiiica.ro 2301 documentar s Dar parcă în antiteză cu aceste cuvinte, discursul unui alt personaj, „La Vieille”, adevărată străbună a Celestine-i83 84 pare să justifice actele de răzbunare ale femeilor permanent lovite și umilite. în alt paragraf în care dă sfaturi femeilor cum să se îmbrace, să se machieze, să se comporte în societate, autorul arată cum înțelegeau oră- șenii regulile de politețe impuse în păturile sociale mijlocii și bogate din mediul urban. Deși în această situație este cîteodată însuflețit de o ironie malițioasă ca în cazul în care a scris că pieptănătura femeilor ar stîrni și invidia „țapilor și cerbilor” M. J. de Meung nu dă dovadă de reavoință față de femei și pledează pentru stabilirea unor raporturi firești în căsnicie. Analiza ansamblului textului ne arată împotriva celor scrise pînă acum, că autorul nu a fost un misogin 85 iar vena antifeministă care stră- bate Le Roman de la Rose 86, a constituit un atac deliberat al lui Jean de Meung împotriva unuia din principiile fundamentale ale eticii aristo- crației — respectul monden al femeii 87. Discutînd tema dragostei autorul, în timp ce-și conducea eroul către reușită, pe căi cu totul opuse celor folosite în prima parte a scrierii, a găsit prilejul să-și dezvolte ideile antifeudale, favorabile orășenimii, într-o serie de digresiuni despre egalitatea oamenilor, origina regalității și a nobililor, viața clerului, raporturile om-natură-divinitate, cunoștiințele în domeniul magnetismului, transmutației metalelor, regulile de politețe ale vremii, etc. Pornind de la un curent filozofic antic reînviat în secolul al XlII-lea, de la ideile milenarismului lui Gioacbino del Fiore 88 89 90 și de la concepțiile egalitariste care circulau în vremea lui8B, J. de Meung a prezentat idilic „vîrsta de aur” a omenirii. El a afirmat că atunci pămîntul cu toate bogă- țiile lui aparținea tuturor oamenilor care nu aveau proprietăți, munceau în comun și-și împărțeau cele obținute fără ură și dușmănie. Dar pe pă- mînt, între oameni au venit „Barat” 80 însoțit de rudele sale reprezentate de toate viciile posibile. în această situație oamenii au fost obligați să aleagă : „Un grant vilain entr-eus eslurent, Le plus ossu de quanqu’il furent, Le plus corsu et le greignor, Si le firent prince et designor. Cil jura qu’a droit les tendroit, Et que lor loges desfendroit, Se chacuns endroit soi le libre, Des biens dont il se puisse vivre. Ainsin l’ont entr-eus acordă, Cum cil l’ont dit et recorde. 83 G. Lanson, op. cil., 138. 84 J. de M„ v. 14239-14242. 85 Cf. G. Lanson, op. cil., p. 134; N. lorga, op. cil., p. 280. 86 E. Carpentier, op. cil., p. 386. 87 P. Zumthor, op. cit., p. 278. 88 J. le Goff, Civilizația occidentului medieval, ed. cit., p. 255. 89 Fr. Pali, Structura socială a Franței după tratatul de drept al lui Beaumanoir, In „Studii și cercetări de istorie”, Cluj, VII/1956, p. 49 și urm. 90 Vechi cuvint de origine celtică ce desemna tn franceza medievală frauda. www.dacoromanica.ro 9 DOCUMENTAR 2305 Cil tiut grant piecc cest Office. Li robfcor plain de malico. S’assemblere quant seul le virent, Et par maintes fois le batirent Quant les biens vcnoient embier, Lors r’estut le peuple assemblere, Et chascun endroit soi tailler Por serjans au prince bailler. Communement fors sc taillferent. Et tous et toutes li bailli&rent Et donerent grans tenemens De la vint li commencemens As rois, as princes terriene, Sclonc l’escrit as anciens” 91. Explicînd astfel originile regalității, el o „desacraliza”92 *, o golea de esența ei divină și-i răpea astfel drepturile de a se impune ereditar în fruntea societății. Prin cuvintele sale Jean de Meung contesta și poziția nobilimii de sînge care nu avea nici un drept, numai pe baza descendenței congenitale, de a moșteni onorurile și bunurile dobîndite de înaintași prin merite de mult dispărute 9a. El a cerut nobilimii să nu-și mai iro- sească timpul în turniruri sau vînători unde urmăreau iepuri și cerbi94 95, ci să se comporte asemeni lui Gauvain și Robert d’Artois 96 și să-și înde- plinească menirea lor pe acest pămînt: luptînd pentru apărarea patriei. Discutînd problema responsabilității în societate a ordinelor privile- giate el a găsit că cea mai mare vină pentru neîndeplinirea menirii originare o au clericii. Jean de Meung și-a motivat afirmația arătînd că aceștia, prin învățătura pe care au dobîndit-o, știu mai bine să diferențieze faptele pozitive de cele negative, pot să prevadă și să prevină răul96. Critica îm- potriva modului de viață al clerului, pe care J. de Meung îl cunoștea bine căci el însuși era preot, constituie, alături de atacul împotriva femeilor, una din marile vene care străbat a doua parte a Roman de la Rose. Autorul s-a referit în special la ordinul dominican. Atitudinea lui este ex- plicabilă. Acest ordin de la întemeierea lui s-a așezat în Paris 97, unde orășenii i-au putut observa bine practicile, a fost depozitarul Inchiziției, a reușit să-și construiască numeroase noi stabilimente monastice pe întreg teritoriul Franței, în timp ce celelalte ordine, cu excepția franciscanilor, au stagnat98, a adunat averi imense în timp ce predica cerșetoria și sără- cia 99 * și în fine, a fost principalul promotor al luptei contra profesorilor seculari în timpul certei universitarilor (1253—1257) 10°. Acuzația care 91 J. de M.( v. 10357-10380. 92 M. Berza, op. cit., p. 411. 92 J. de M., v. 19553-19554. 94 Idem, v. 19610 și urm. 95 Ibidem. 99 Idem, v. 19593-19600. 97 Cf. Chartularium Unioersitatis Parisiensis, pubL de H. Denifle și P. Chatelain, voi. I, Paris, 1876, p. 171. 98 Cf. E. Faral, Responsiones de Guillaume de Saint Amour, in Archives d’histoire litti- raire et doctrinales du Moyen Age, Paris, 1951, p. 369 și urm. 99 Ibidem.' 190 Ibidem. www.dacoromanica.ro 2306 DOCUMENTAU 10 revine cu cea mai mare frecvență împotriva clericilor din mănăstiri este cea a nerespectării posturilor și a vieții de penitență prin care trebuiau să atingă idealul creștin de viață : în timp ce ei predică viața simplă, în vremea posturilor, mănîncă bucate alese și beau vinuri bune101. Folosind viclenia, perfidia și un ansamblu de alte asemenea metode ne- cinstite, călugării, care-i disprețuiesc pe oamenii sărmani și pioși102 103 *, au reușit să strîngă mari averi de la bogății pe care i-au lingușit: ,,Mes d’un riche usurier mala de La visitance est bone et sade: Celi vois-ge rteonforter Cer g’en cuit deniers aparter”1M. Pentru a completa imaginea despre ordinul dominican, J. de Meung l-a îmbrăcat pe cel mai odios personaj din scrierea sa, pe Faux-Semblant în rasa folosită de călugării iacobini și l-a pus să făptuiască o crimă pentru a-și atinge țelul1M. Prin această acuzație adusă ordinului iacobin, J. de Meung a făcut o aluzie evidentă la soarta magistrului Guillaume de Saint Amour105. El a fost conducătorul magiștrilor seculari care au vrut să apere drepturile Universității din Paris în timpul „certei universitarilor”. Bun cunoscător al dogmei și al dreptului „decretual”, Guillaume de Saint Amour împreună cu magiștrii seculari a susținut libertatea de predare în Univer- sitate, dreptul magiștrilor de a se opune autorităților temporale și spiri- tuale prin închiderea cursurilor și a contestat ocuparea de către ordinele cerșetorești a trei catedre în loc de două care li se acordaseră oficial106. J. de Meung ca și Butebeuf107. a descris larg această luptă la care se pare că a participat alături de Guillaume de Saint Amour. El a păstrat în opera sa o serie de detalii asupra desfășurării conflictului, referindu-se în special la lucrarea astăzi pierdută, a franciscanului Giovanni de Borgo San-Do- mino, „L’Evangile pardurable” 108 și la combaterea celor 31 erori grave pe care le conținea. îmbrățișarea cauzei Universității din Paris și a magis- trului Guillaume de Saint Amour, probabil fost profesor al lui J. de Meung, o credem explicabilă. Autorul orășean, ca și alți autori orășeni, în numele categoriei sale sociale a apărat acum libertatea de gîndire, în accepția secolului al XIH-lea și nu a înțeles să facă nici un fel de concesie autori- tății pontificale care dorea s-o înăbușe. Poziția lui J. de Meung nu a fost singulară, nici în domeniul criticii regalității și a ordinelor privilegiate, nici în acela al apărării Universității din Paris. Ideile propagate de autorul părții a doua a Le Homan de la Rose le întîlnim și în operele altor autori orășeni cum ar fi Butebeuf109 *, Jacquemart Gielee u0 sau în diverse „dits”, 101 J. de M. v. 11811-11815. 102 Idem, v. 11890 și urm. i» Idem, v. 12178-12181. Idem, v. 13031 — 13039. 103 Pentru viața și activitatea Iul Guillaume de Saint Amour, a se vedea E. Faral, Res- ponsiones... loc. cit., p. 369 și urm. 1M Chartularium Universitatis Parisiensis, voi. 1, ed. cit., p. 180. io? Cf. Rutebeuf, Le dascorde de L'Unipersiti et des Jacobins In Oeunres compUtes de Rutebeuf, voi. 1, ed. cit, p. 238—241. ms J. de M., v. 12734 — 12740. io’ Rutebeuf, Le dit de Guillaume de Saint Amour, Ioc. cit., p. 243—248- no Jacquemart Gielâe, Renart le Nouoel, ed. cit., v. 5350 — 5500; 6170—6250. www.dacoromanica.ro 11 DOCUMENTAR 2307 „fabliaux”, etc. ai căror autori sînt anonimi U1. Existența acelorași idei în mai multe opere orășenești, din cele relativ puține care ni s-au păs- trat, ne arată că ele formau o stare de spirit generală pentru orășeni. Jean de Meung a avut meritul de a le exprima mai clar, într-o formă mai categorică, făcîndu-le astfel să circule mai intens. Prin punerea pro- blemei existenței concordanței între menirea stărilor privilegiate și reali- tatea vieții lor cotidiene și a modului de folosire a timpului, se pare că autorul pe care-1 discutăm, a arătat că din secolul al XlII-lea orășenimea își punea întrebarea dacă sînt necesare stările privilegiate U2. îndrăzneala și profunzimea gîndirii scriitorului a mers mai departe. Prin numirea personajului său, Natura, ,,vicar și contabil al lui Dumnezeu” * 113 el a contestat rolul papei care deținea acest titlu 114 * și implicit întreaga struc- tură a ierarhiei bisericești. J. de Meung nu s-a limitat exclusiv la atacarea vieții clerului și a ierarhiei eclesiastice. Indiscutabil că prin violența și precizia invectivelor sale și-a depășit contemporanii, dar aceasta nu în- seamnă prea mult căci atacurile contra clerului au fost extrem de obiș- nuite în toată literatura secolului al XlII-lea U5. J. de Meung s-a ridicat pe un plan superior, depășindu-și net contemporanii, în momentul în care a atacat o serie de probleme de dogmă discutate și disputate atunci între profesorii de la Universitatea din Paris. Jean de Meung în momentul în care a pus în discuție una dintre problemele fundamentale ale disputei dintre teologi și filozofi, cea a crea- ției sau a eternității lumii, l-a prezentat pe Dumnezeu ca pe o forță pasivă care lasă rolul creator numai pe seama Naturii116. Poziția autorului în această direcție ne face să vedem limpede că el înclină către eternitatea, deci către materialitatea lumii : este astfel împotriva recunoașterii actului genezei care stă la baza Bibliei. Apoi discută raportul dintre liberul arbi- tru, preștiința divină și nemurirea sufletului, natura mișcării în univers, relația dintre credință și rațiune, valoarea virtuții, a păcatului și a rugă- ciunilor, în fine, origina și natura adevărului. Prin acceptarea liberului arbitru care practic contestă rolul predestinării divine, valoarea păcatului și a rugăciunilor, prin admiterea adevărului dublu ce are drept corolar primatul rațiunii în fața credinței în Divinitate, Jean de Meung s-a vădit a fi un adept al ideilor lui Siger de Brabant, animatorul celor mai înaintate idei de la Universitatea din Paris între anii 1250—1277 117. în momentul de față nu putem stabili relația exactă dintre filozofii Siger de Brabant și Boece de Dacie care desigur au fost materialiști118 și în nici un caz tomiști119 deoarece operele acestora nu au fost încă publicate ui A. Langfors, A. Jeanroy, L. Brandin, Recueil general des Jeux-parlis franțais, colb S.A.T.F., Paris, 1926, passim. 113 Cf. E. Carpentier, op. cit., p. 362. ii» J. de M., v. 7719, 20439-20444. im Cf. G. Lanson, op. cit., p. 136. ii» Cf. E. Faral, Le Roman de la Rose et la pensee.. Ioc. cit., p. 440 ii» j. de M., v. 16100 și urm. iu Cf. Mary McLaughlin, Paris maslers of the XIII1* and XIVth cenluries and ideas of inlellectual freedom, in „Church History”, V, XXIV, F. L., 1935, p. 196. u» Cf. H. Ley, op. cit., p. 273 și urm. UB Cf. F. van Steenbcrghen, Nouaelles recherches sur Siger de Brabant et son icole, în „Revue philosophique de Louvain”, 1956, p. 41. www.dacoromanica.ro 2308 DOCUMENTAR 12 integral120. Deși nu putem stabili limitele raporturilor dintre filozoful Siger de Brabant și scriitorul orășean Jean de Meung, putem afirma totuși că ideile din opera celui de al doilea, desigur preluate de la primul, au avut o largă circulație și o profundă influență, căci Toma d’Aquino, unul din cei mai de seamă filozofi creștini în Contra impugnantes a polemizat cu Le Roman de la Rose121 imediat după apariția lui. Preocuparea lui Jean de Meung nu s-a rezumat numai la rezolvarea problemelor filozofice și teologice ci și la explicarea lor pentru oamenii de rînd. Făcînd parte dintre intelectualii medievali care au îmbrăcat haina eclesiastică pentru a putea studia, dar au rămas constant cu sufletul laic, apropiat de cei din rîndurile cărora a provenit122, J. de Meung a căutat să înlăture superstițiile și să explice în mod științific fenomenele naturii. Autorul a redat într-o formă ușor acceptabilă cunoștințele sale despre Arab ia și aurul ei123, despre orașul Napoli124, despre animale exotice ca elefanți, lei, tigri etc.12S, despre transmutația metalelor126, despre puterea miraculoasă a oglinzilor care măresc și micșorează imaginile 127 etc. Pre- zentarea acestui ansamblu de cunoștiințe variate pe care Jean de Meung și le-a însușit în urma audierii prelegerilor universitare, au dat părții a doua a Roman de la Rose un caracter enciclopedic128 făcînd-o să devină o adevărată sumă a cunoștiințelor timpului129. Credem că meritele auto- rului nu s-au limitat exclusiv la popularizarea cunoștiințelor ci ele constau și în modul de a pune problemele, prin care a urmărit să-l facă să gîndească pe orășeanul de rînd. După ce a prezentat inundațiile, ocazie cu care a vorbit cu simpatie despre țărani130, scriitorul a arătat că ele au o influență nefastă asupra orășenilor săraci căci scumpesc viața131. Grija pentru explicarea corectă a fenomenelor naturii se vădește și în momentul în care au fost amintite cometele. Ele au fost prezentate real ca niște „stele căzătoare” : cu aceas- tă ocazie au fost combătute superstițiile legate de ele 132 *. Jean de Meung a demonstrat peremptoriu pentru lectorii săi că nu au nici o legătură cu dispariția regilor și a principilor, că nu o vestesc mai mult ca pe aceea a unui om de rînd, căci monarhii nu valorează mai mult ca un porcar în fața morții138. A fost un pretext pentru autor pentru a ataca din nou tema favorită : relațiile social-politice din epoca sa. 120 Idem, Siger de Brabant", Oeuvres inediles, in Philosophcs belges, t. XII, Louvain, 1931, p. 184. 121 Cf. G. Pare, Les idees et les lettres aux XlIIe sticle. Lc Roman de la Rose, ed. cit., p. 109. 122 H. Grundmann, Nalărivissenschaft und Medizin in Mitlelalter lichen Schulen und Uniuersitălen, in Deutsches Museum, Abhandlung und Berichle (XXVIII), 2/1960, p. 60. i22 J. de M„ v. 10248. 222 Idem, v. 19660-19662. 125 Idem, v. 14521 și urm. Idem, v. 12222 șl urm. 222 Idem, v. 12600. 128 Cf. G. Lanson, op. cil., p. 137. 122 Cf. N. lorga, op. cit., p. 137. i’® J. de M., v. 18864 — 18873. 131 Ibidem. 232 J. de M., v. 12150 și urm. 233 Ibidem. www.dacoromanica.ro 13 DOCUMENTAR 2309 Deși a fost orășean și a lovit în special în ordinele privilegiate, Jean de Meung nu a neglijat nici structura socială din orașe. El a privit cu severitate cupiditatea avocaților și a medicilor care doreau tot mai mulți clienți și pacienți134, necinstea judecătorilor care făceau dreptate celor ce plăteau mai mult, neuitînd astfel să se legene ei în ștreang în locul condamnatului135. Aici scriitorul care blama irosirea timpului de către nobilime s-a ridicat împotriva tezaurizării care reprezenta un fenomen de acumulare 136: deci a sesizat instinctiv rolul de frînă în economie al aces- tui proces și l-a condamnat. în antiteză cu bogătașii din Paris au fost descriși oamenii de rînd, salahorii din Place de Greve. Viața lor simplă formată din muncă și apoi din cheltuirea imediată a cîștigului în petreceri137 * este descrisă de autor în mod voit idilic, ca o formă de existență fericită. Acești oameni sînt comparați cu monarhul: ei sînt considerați a-i fi superior deoarece nu au nici o obligație și se pot mișca liber unde vor 1 ‘8. Suveranul care s-a ridi- cat din rîndul oamenilor de rînd datorită unor calități care au fost pierdute de urmașii săi, trebuie să respecte contractul primitiv cu poporul căci alt- fel riscă să fie răsturnat139. Pornind de la această idee contractuală, scrii- torul a discutat cu mult curaj actele politice externe ale regelui. El a aprobat „cruciada” lui Charles d’Anjou în Sicilia, lupta cu Hochenstauffe- nii Manfred și Konrad și preluarea regatului lor 14°. în guvernarea țării, scriitorul și-a permis să-l sfătuiască pe rege cum să guverneze. El l-a îndemnat să se înconjoare de oameni învățați care, spre deosebire de principele ocupat cu numeroase treburi, au timp numai pentru a citi și a găsi în cărți cele mai bune exemple și soluții pentru situațiile ivite 141. Probabil că prin acest îndemn, J. de Meung s-a referit la situația existentă în timpul său cînd monarhii au folosit larg juriștii ridicați din rîndurile orășenimii. Era astfel un îndemn la colaborare cu orășenimea în dauna aristocrației, îndemn înscris în linia generală, anti- feudală care domină Le Roman ăe la Rose. După ce amintește fugitiv răscoala cetățenilor din Marsilia, sub conducerea lui Boniface de Castel- lane și înăbușirea ei de către Charles d’Anjou 142, J. de Meung revine la ideea contractuală și-i atrage atenția regelui că dacă nu respectă înțele- gerea inițială cu poporul trebuie să se teamă de mînia lui de care nu-1 va putea scăpa nimeni și nimic 143. Este o amenințare evidentă care ne aduce aminte de Eutebeuf144 și ne arată că orășenimea era conștientă de forța ei, îi atrage atenția regelui și-i cere să țină seama de ea. Dar scrii- torul orășean nu a văzut singura soluție de rezolvare a situației grele a celor săraci într-o bună guvernare a monarhului în care se pare, nu avea multă încredere. El a alcătuit un adevărat program de lichidare al sără- 134 J. de M., v. 6100 și urm. Idem, v. 6306-6315. 13C Cf. J. Ie Goff, Civilizația occidentului..ed. cit., p. 249. 1’7 J. de M., v. 5850 și urm. i3s Idem, v. 5920 — 5930. 139 Idem, v. 5931— si urm. no Idem, v. 7373 —7,J89. 141 J. de M., v. 19830 și urm. 142 J. de Mv v. 7463-7474. 143 Idem, v. 7902 și urm. 144 Rutebeuf, Renart le Bestourne, loc. cit., v. 159 — 165. www.dacoromanica.ro 2310 DOCUMENTAR 14 ciei: a cerut bogătașilor să dea o parte a avuțiilor lor celor nevoiași și să contribuie astfel la realizarea unei egalizări a situației existente în socie- tate145. Ideea lui Jean de Meung în această direcție este utopică, simi- lară cu acelea ale socialiștilor utopici din secolele următoare, deci ireali- zabilă. Credem că nu se putea cere mai mult scriitorului din secolul al XlII-lea. în orice caz și în acest domeniu are un merit net superior față de contemporanii săi: nu s-a limitat numai la critică, ci a căutat și a oferit o soluție pentru a înlocui într-un fel oarecare ceea ce dărîma. ideile expuse de J. de Meung în a doua parte a Roman de la Rose trecute în revistă fugitiv în funcție de spațiul pe care l-am avut la dispo- ziție, dar care ar merita o analiză mult mai amplă, ni-1 arată a fi nu numai un literat ci și un profund cunoscător al realităților social-economice și un filozof. El a sesizat o serie de aspecte semnificative ale societății timpului său și le-a redat în mod sugestiv și semnificativ așa cum s-a întîmplat în cazul nobilimii aflate în criză : în legătură cu ea a cuplat personajele alegorice Larghețea și Sărăcia. A știut să surprindă tarele vieții clerului, slăbiciunea monarhiei și să-i arate clar acesteia din urmă că deține puterea din voința poporului și nu din mila divinității. Eidicînd în legătură cu divinitatea o serie de probleme de dogmă el nu s-a dovedit păgîn146, ci mai degrabă credincios147, profund interesat de soarta bisericii și a confesiunii catolice. în discutarea problemelor de dogmă, unde atinge un nivel deosebit de înalt prin situarea lui pe poziția unora din cei mai de seamă filozofi ai evului mediu, cum a fost Siger de Brabant, Jean de Meung, chiar dacă nu a expus ultimele teorii care circulau atunci, s-a im- pus prin punerea în centrul atenției a „omului microcosmos” 148. Credem că această manieră de abordare și rezolvare a problemelor filozofice care au fost fermentul tuturor ereziilor și au stat la baza filozofiei moderne, ni-1 arată pe Jean de Meung ca pe unul din primii și cei mai mari umaniști medievali. Toate aceste idei ne dovedesc că Jean de Meung a fost un spirit interesat de a ști tot ce era nou, iar sub acest aspect poate fi comparat cu Eabelais 149 și cu Voltaire150 și nu sub cel al problematicii care a fost deosebit pusă și rezolvată în funcție de epoca în care a trăit fiecare. Poate că meritul cel mai mare al autorului părții a doua a Le Roman de la Rose constă în virulența, profunzimea și totodată accesibili- tatea ideilor sale social-politice care, găsindu-se atît în scrierile contempo- ranilor cît și în acelea ale imitatorilor săi, ne arată că au fost general acceptate și au făcut ca lucrarea să circule intens : astfel autorul ei a fost deschizătorul drumului criticii sociale franceze căreia i se vor alipi ulterior multe nume ilustre. 145 J. de M,, v. 8802 - 8830. 146 G^rard Pară. op. cit., p. 109. 147 Cf. Raynaud de Lage, Conte-rendu, în „Bulletin crique de Revue du Moyen Age latin”, T. VI, nr. 1, Strassbourg, 1950, p. 334 — 335- 149 p. Rinucci, op. cit., p. 83. 119 Cî. G. Lanson, op. cit., p. 139. is» G. Paris, op. cit., p. 314. www.dacoromanica.ro PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE lABĂȘt DESPBE LOCALIZABEA VICINEI De aproximativ 100 de ani problema localizării Vicinei1 constituie obiectul unor pasio- nante dezbateri. Aproape nu există așezare arheologică mai importantă pe ultima porțiune a Dunării inferioare care să nu fi fost aleasă drept loc unde ar fi existat acest misterios oraș 1 2. Rlnd pe rlnd, cercetătorii au identificat Vicina cu Măcin, Troesmis —Iglița 3, Isaccea, Niculițel, cu un loc neprecizat din împrejurimile Tulcei, cu Mahmudia, Păcuiul lui Soare, Somova, Ismail 4, Hirșova, Capidava și Cernavoda6 *. Teza localizării Vicinei la Păcuiul lui Soare am cnunțat-o noi 8 9, aducînd in sprijinul ei numeroase argumente oferite de analiza documentelor arheologice, numismatice, cartografice, cum și de cercetarea — pe cît ne-a fost posibil — a izvoarelor scrise: portulane, cronici, acte comerciale, procese verbale ale Patriarhiei din Constantinopol, etc. Se vede însă că teza noastră n-a convins în suficientă măsură de vreme ce și astăzi se mai încearcă localizarea Vicinei altundeva decît la Păcuiul lui Soare. Cea mai recentă tentativă in acest sens aparține talentatului istoric Ion Dumitriu-Snagov. Ea constă dintr-un succint studiu care are la bază cercetarea a două hărți cunoscute sub nu- mele de Borgiana V și Borgiana VIII, ambele păstrate în Biblioteca Vaticană 8. Ion Dumitriu-Snagov se oprește mai întii asupra Borgianei V s, ieșite din atelierul lui Fra Mauro, pe la 1450, dacă ar fi să dăm crezare specialiștilor, și completată, după cum se crede, de un anonim din Veneția. Ion Dumitriu-Snagov ne atrage atenția că — dincolo de cîteva insule dunărene, de mărime mijlocie, dantelate de anume canale ale bătrînului fluviu în amonte de deltă — în această hartă se observă încă o insulă mai mare decît precedentele. în cuprinsul ei este Înscris toponi- micul Pecui. în două locuri de pe insulă cartograful a realizat imaginea unei biserici și, res- pectiv, a unui castel (cetate). 1 în fapt, mai corect ar fi Vecina decît Vicina. 2 O bibliografie despre Vicina vezi la Ion Dumitriu-Snagov Borgiana V șî Borgiana VIII, două hărți italiene din Benașlere și localizarea Vicinei, în „Revista de Istorie”, 32, 1979, 10, p. 1941 1942, nota 2. în următoarele trei note, noi vom adăuga lucrările necitate de Ion Dumitriu-Snagov. 3 Gr. Tocilescu, Monumente epigra/'ice și sculpturale ale Muzeului Național de Antichi- tăți, I, București, 1902, p. 68. 4 Al. Kuzev, Zur Lokalisi rung der Stadt Vicina, în „Etudes balkani [ues”, 3, Sofia, 1977, p. 112 125. 6 Elisabeta Todorova, More about Vicina and the West Black Sea Coast, în „Etudes bal- caniques”, 2, Sofia, 1978, p. 121 138. Cercetătoarea bulgară admite posibilitatea ca Vicina să se fi aflat în unul din următoarele trei centre : Hîrșova, Capidava, Cernavoda. 6 Petre Diaconu, Despre localizarea Vicinei, m „Pontica”, 3, Constanța, 1970, p. 275 — 295 ; idem, Păcuiul lui Soare—Vicina, in „Bizantina”, 8, Thessalonique, 1978, p. 409—450. ’ Ion Dumitriu-Snagov, op. cit., p. 1941 1947 (vezi și nota 2 din acest aiticol). 8 Ibidem, p. 1912. 9 Această harta este publicată de Roberto Almagia, Planisferi carte nautiche ed afl'im dai secolo XIV XVII, (Monumento Cartographica Vaticana I, Biblioteca Apostolica Vati’ana), MCMXLIII, harta nr. XIV, și republicată in CnaermcKU p&Konucu, âoKyMeHmu u Kapniu om BamuKaHCKama AnocmonuHecKa 6u6jiuomeKa u CeKpemHua Apxue Ha Bamuama (IX—XIII gen), Sofia, 1978, harta nr. LVIII și textul la nr. 25 (sub redacția lui Josfe Roescard și Ivan Dujcev) ..REVISTA DE ISTORIE” Tom 34, nr. 12, p. 2311—2316, 1981 www.dacoromanica.ro 2312 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE 2 Avînd în vedere existența toponimicului Pecui din Borgiana V, Ion Dumitriu-Snagov susține că Vicina nn mai poate fi localizată la Păcuiul lui Soare 10 11. Dindu-ne să înțelegem că pe la 1450 — cînd se presupune că a fost realizată Borgiana V—așezarea arheologică dc la Pa- cului lui Soare se numea Pecui, preopinentul nostru propune că Vicina să fie căutată în altă parte. Dar unde anume? Răspunsul nî-1 dă tot D-sa. Ion Dumitriu-Snagov observă că în Borgiana V. mai la vale dc Pecui și imediat înainte de despletirea fluviului în brațele deltei sale, este desenată silueta unei cetăți numite Torre. Această cetate, adică Torre, plasată pe malul drept al fluviului, nu ar fi altceva decît Vicina. Și, ca să poată dovedi că in Torre din Borgiana V sc ascunde numele Vicinei, Ion Dumitriu- Snagov apelează la cea de-a doua hartă, adică la Borgiana VIII, elaborată la începutul secolu- lui al XVI-lea, mai exact, in anul 1508 u. în Borgiana VIII se distinge limpede conturul unei cetăți, cu numele de Vicina, situate pe malul drept al fluviului. Plecind de aici Ion Dumitriu-Snagov încearcă să ne convingă de faptul că Vicina din Borgiana VIII este plasată în același spațiu geografic în care este plasată și Torre din Borgiana V. în alte vorbe, aceasta vrea să însemne că Torre din prima hartă (Borgiana V) este tot una cu Vicina din a doua hartă (Borgiana VIII). Și, iată cum prin mijlo- cirea unei hărți în care apar toponimele Pecui și Torre, dar lipsește toponimicul Vicina și a altei hărți in care apare toponimicul Vicina dar lipsesc toponimele Pecui și Torre, sintem îmbiați să căutăm Vicina cît mai aproape dc delta Dunării și, în plus, să acceptăm că acest oraș se mai numea și Torre. Evident, dacă am ține seama că Ion Dumitriu-Snagov socotește că Vicina se afla la Isaccea 12, căreia, după clte știm, i se mai spunea și Oblucița 13, ar trebui să admitem că mult căutatul oraș avea — în antichitatea medievală — patru nume: Isaccea, Vicina, Oblucița și Torre, ceeace, să recunoaștem, este prea mult, chiar pentru un centru urban de faima Vicinei. 10 Prin urmare, Ion Dumitriu-Snagov ajunge oarecum la „concluzia” la care a ajuns și Al. Kuzev, 3a uMenama Ha cpedHoeeKoenama Kpenocm Ha dyHaecKim ocmpoe IlaKyioA Jiyă Coape în Izvestija-Varna, XIII (XXVIII), 1977, p. 57 — 58. Al. Kuzev socotește că cetatea din insula Păcuiul lui Soare a avut în decursul istorici sale două nume : Mundraga, m sec. IX—XI și Păcui, începînd din secolul al XlII-lea. Faptul că cetatea s-ar fi numit întîi Mundraga îi este impus lui Al. Kuzev de împrejura- rea că prin anii 895 izvoarele bizantine (vezi bibliografia lui Al. Kuzev, op. cit., p. 68) amin- tesc de o fortificație indicată ca atare, fortificație in care și-ar fi găsit salvarea Simeon fugind din calea ungurilor. „Argumentul” cercetătorului bulgar nu poate sta în picioare, deoarece la acea dată, adică în 895, cetatea din insula Păcuiul lui Soare încă nu exista. Ea a fost construită pe la 971 (vezi, Petre Diaconu, în Păcuiul lui Soare, I, Cetatea bizantină, București, 1972, p. 23 și urm; idem, „Revista de istorie”, 29, 1976, 6, p. 939—941. Numelui Păcuiul lui Soare, Al. Kuzev îi atribuie o origine slavo-bulgară (vezi infra, nota 30). în aceeași ordine de idei, Al. Kuzev mai susține că insula a avut un nume slavo- bulgar și în secolul trecut. Dovada ? Denumirea de Plosca, consemnată pentru anul 1854, într-o hartă rusească publicată la S. Petersburg în 1854 (vezi Al. Kuzev, op. cil., p. 58). Evident, Al. Kuzev nu a sesizat că harta pe care o invocă este greșită în această privință. în vremea al- cătuirii hărții insula se numea Păcuiu lui Soare (vezi T. Mateescu, Documente privind istoria Dobrogei (1830—1877), București, 1975, p. 165, doc. nr. 15, din 12 I, 1852 și p. 170, doc. nr. 154, din 2 II, 1852. La această dată, adică în 1852, insula aparținea Țării Românești. Numele de Plosca aplicat în harta rusească insulei Păcuiul lui Soare era, în realitate, numele unui canal dunărean care scălda malul de nord al insulei. La p. 61 a articolului său. Al. Kuzev declară că argumentele lui Petre Diaconu în privința localizării Vicinei n-au „nici o valoare probatorie”. Asupra „valorii probatorii” a contra argumentelor lui Al. Kuzev vezi Petre Diaconu, in „Re- vista de Istorie”, 33, 1980, 2, p. 353-361. 11 Ion Dumitriu-Snagov, op. cit., p. 1944. 18 Idem, Codex Latinus Parisinus, 7239, în „Revista Arhivelor”, 52/37, 1975, p. 208. 15 Olandezul G. Douza scria pe la 1598: „Am intrat In satul Obluczice sau Saczy cum il numesc turcii”. (P. Matcovic, Putovanja po Balkanskom poluotoku, XVI oieka, Rad. CXXXVI, p. 96, ap. Al. Kuzev, in Izvestija-Varna, VII (XXII), 1971, p. 83). Numele de Oblucița este consemnat pentru prima dată în scrisoarea din 11 II 1462 a lui Vlad Țepeș către Matei Corvin (vezi Bogdan, L, Vlad Țepeș, București, 1896, p. 81). Este locul să recunoaștem că noi n-aveam dreptate atunci cînd susțineam („Pontica” III, 1970, p. 284, notă), că prin Oblucița din documentele vremii era indicată „după toate probabilitățile... localitatea din fața Isaccei... și trecerea (vadul) din acest loc”. www.dacoromanica.ro 3 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE 2313 Firește, Ion Dumitriu-Snagov sprijinindu-se — in problema localizării Vicinei — pe Borgiana V și Borgiana VIII, n-a ajuns la cea mai fericită soluție, iar aceasta, în primul rînd fiindcă a operat o neîndreptățită comparare a celor două hărți, iar în al doilea rînd, fiindcă le-a cercetat incomplet. Să ne explicăm. După cum am văzut mai sus, Ion Dumitriu - Snagov susține că Torre din Borgiana V ocupă ,,o poziție asemănătoare” din punct de vedere geografic cu poziția Vicinei din Borgiana VIII34, probabil în sensul că ambele orașe sînt situate pe malul drept al Dunării. Dar aceasta nu poate sluji cu nimic tezei înfățișate de preopinentul nostru. In Borgiana V este consemnată existența și a altor cetăți (orașe) pe malul de sud al Dunării de Jos. Avem în vedere Duracam, Jorgoramco, Fisco 14 15 16 * etc. Metodologic judecind lucrurile, Vicina din Borgi- ana VIII poate fi identificată cu oricare din cetățile (orașele) din Borgiana V, amintite aci. Este posibil ca acest fapt să-l fi sesizat și Ion Dumitriu - Snagov. Poate că tocmai de aceea D-sa s-a grăbit să ne atenționeze că dintre cetățile de pe malul drept ăl Dunării de Jos numai enigmaticul Torre este plasat în același spațiu topografic în care este plasată și Vicina din Borgiana VIII. Cu alte cuvinte, Ion Dumitriu - Snagov vrea să susțină că atît Vicina din Borgiana VIII cît și Torre din Borgiana V sînt situate în zona dinainte de începerea deltei flu- viului, adică în partea de miazănoapte a fostei provincii Scythia Minor, mai exact, acolo unde se află astăzi Isaccea. însă o analiză, chiar sumară, a reperelor din cele două hărți nu ne îndreptățește să accep- tăm opinia lui I. Dumitriu - Snagov. Dacă Torre din Borgiana V ocupa o zonă din nordul Dobrogei, care, cu puțină bunăvoință, poate fi identificată cu teritoriul Isaccei, în schimb, Vicina din Borgiana VIII ocupă o zonă din afara Dobrogei, corespunzînd platformei prebal- canice și părților ce se întind pînă la insula Sirma (Sirmium). Intr-adevăr, în timp ce marginea vestică a conturului orașului Vicina se sprijină pe insula Sirma, marginea estică a aceluiași oraș se oprește la oarecare distanță de deltă ; reperele din hartă ne îndeamnă să susținem.că distanța respectivă corespunde tocmai teritoriului Dobro- gei — deci teritoriului in care nu se afla Vicina. Și, în felul acesta, am arătat, credem noi, de ce nu se poate face nici o apropiere între Torre din Borgiana V și Vicina din BorgianaVIII. Este de la sine înțeles că noi nu vom cădea în păcatul absolutizării criteriilor reperelor geog afice din Borgiana VIII și, drept urmare, să căutăm, în temeiul lor, a vedea în ce zonă se găsea Vicina $i pe ce mal al Dunării se afla ea. Și nu o vom face pentru că în această privință nu Borgiana VIII constituie cel mai bun izvor cartografic. La drept vorbind, Borgiana VIII este o copie a hărților de după începutul secolului al XlV-lea, hărți despre care se știe că abundă în erori. N-avem motive să ne îndoim că la erorile existente în hărțile copiate, cartograful din 1508 a adăugat propriile sale erori. Că Borgiana VIII e o copie a hărților de după începutul sec. XIV ne-o dovedește consemnarea numelor Bulgariei și al Greciei. Or, aceste state își încetaseră ființa cu multă vreme înainte de data elaborării Borgiei VIII. Neținînd scama de aceste fapte oricine poate ajunge la para- doxala încheiere că Vicina a dăinuit pină la 1508 (cel puțin), că Bulgaria a supraviețuit secolului al XlV-lea sau că imaginea împăratului bizantin zugrăvită pe hartă în spațiul sud-dunărean este imaginea patriarhului eonstantinopolitan18. Pentru problema dată era indicat ca Ion Dumitriu-Snagov să consulte hărțile mai vechi, contemporane epocii de dezvoltare maximă a Vicinei, cum sînt cele ale lui Petro Vesconti (1318) și, respectiv, Marino Sanudo (1320), deoarece ele ne dau o imagine mai fidelă a poziției mult căutatului oraș. Consultîndu-le, Ion Dumitriu-Snagov ar fi constatat că Vicina se afla într-o insulă situată la o bună distanță de delta Dunării și nu pe malul drept al fluviului în apropiere de gurile acestuia1’. Ajungînd aici se impune să facem unele precizări și în privința Borgianei V. Această hartă se aseamănă extrem de mult cu alte două hărți elaborate tot în atelierul lui Fra Mauro. Cu siguranță că toate cele trei hărți sînt copiate una după cealaltă, sau împreună reproduc datele unui alt exemplar pierdut între timp. Nu-i mai puțin adevărat, că există unele deosebiri între cele trei hărți, dar ele nu sînt esențiale. Una dintre deosebiri rezidă în formele diferite sub 14 Ion Dumitriu-Snagov, Borgiana V și Borgiana VIII, p. 1946. 15 Fisco trebuie să fi fost scris inițial Sisco (Sistov). Eroarea se datorează confuziei care se făcea în scrierea medievală între literele f șl s. Oricum, faptul în sine ne îndeamnă să credem că Borgiana V este o copie după o altă hartă în care numele de Sistov trebuie să fi fost scris Sisce sau Intr-o formă apropiată. 18 Ion Dumitriu-Snagov, op. cit., loc. cit. " Petre Dlaconu’op-cit- pw^Wi.dacoromanica.ro 2314 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE 4 care apare numele insulei. Am văzut că în Borgiana V această insulă se numește Pecui. în prima dintre cele două hărți, zugrăvită pe unul dintre zidurile bisericii San Michele din Murano18 *, ea se numește Pacin, iar în a doua, realizată în anul 1459, se numește Pacui12. Deși ultimele două hărți sînt executate imediat după mijlocul sec. XV, ele reflectă o- situație din secolul al XlV-lea ; altfel nu s-ar explica menționarea Bulgariei, stat care și-a încetat existența în 1393.20 Evident, nu-i ușor de stabilit care dintre cele două hărți este mai veche ; aceea cu topo- nimicul Pacin-'1 sau cealaltă cu toponimicul Pacui22. în schimb, noi înclinăm să credem că Borgiana V (cu toponimicul Pecui) este cea mai nouă23 24 și că autorul ei, coplind-o după alt exem- plar, a încercat să o adapteze realităților politice din vremea sa. Spre o atare opinie ne mină constatarea că din Borgiana V lipsesc mențiunile Grecia, Bulgaria, Zagora, păstrindu-se în schimb cea de Vlahia. Numai din acest punct de vedere avea dreptate Ion Dumitriu-Snagov cînd socotea că Borgiana V înfățișează o situație dîn sec. XV. Prin urmare, atunci cînd vrem să apreciem realitățile geografice din secolul XV de la Dunărea de Jos, în temeiul hărților lui Fra Mauro, este mai bine să luăm in considerare datele Borgianei V decît datele celorlalte două hărți. Oprindu-ne însă asupra Borgianei V, s-ar fi cuvenit ca Ion Dumitriu-Snagov să subli- nieze măcar o parte a particularităților și a inexactităților din cuprinsul ei. Insula Pecui se prezintă sub forma unei „delta” circumscrise de fluviul Dunărea și gurile unui rîu care vine dinspre Transilvania, după cit se pare. Așa dar, Pecui din Borgiana V nu este o insulă dunăreană în înțelesul drept al cuvîntului. Judecind după reperele din dreapta hărții rezultă că insula Pecui se găsește la apus de munții Olteniei. Desigur, în cazul de față sîntem confruntați cu incongruentele cartografice tipice hărților medievale de după începutul secolului al XlV-lea. Acestea nu sînt însă singurele erori din Borgiana V. Cartograful a desenat la răsărit de Tristra (Silistra) un rîu care vine de dincolo de sudul Bulgariei. Este de prisos să adăugăm că un asemenea rîu nu există și nici n-a existat vreodată. Și pentru că a venit vorba de Tristra vom semnala că acest oraș nu este plasat pe Dunăre, cum ar fi fost firesc, ci în apropiere de Tîrnovo, la poalele unui munte. Jorgoramco21, identificat — pe bună dreptate — de Ion Dumitriu-Snagov cu Giurgiu, se găsește în Borgiana V, nu pe malul stîng al Dunării de Jos, ci pe cel opus, iar Laspera, unul dintre brațele Deltei Dunării este marcat la sud de Sfintu- Gheorghe și nu la nord. Am subliniat aici numai cîteva din erorile hărții, dar ele sînt mai numeroase. în pofida nepotrivirilor din Borgiana V să admitem — împreună cu Ion Dumitriu-Sna- gov — că toponimicul Pecui este o realitate istorico-geografică. în consecință, se ridică întrebarea : prin toponimicul Pecui este Indicat numele insule» și al localității de pe teritoriul ei —așa cum crede I. Dumitriu-Snagov — sau numai numele insulei ? 18 Marin Popescu-Spineni, România In istoria cartografiei pină la 1600, I, p. 80 și II, nr. 34, București, 1938. Autorul atrage atenția că această hartă a mai fost publicată la noi în țară și de V. A. Urechia, Cartografia română, în An. Acad. Române, seria II, tomul II, secția II, București, 1880, p. 419. Cf. și Al. Kuzev, 3a UMeHama, p. 58, nota 10. 18 T. Gasparini Leporace, II mappamondo di Fra Mauro, Presentazione di Roberto. Almagia, Roma, 1956, p. 51, nr. 283, harta XXIX (non vidi); ap. Al. Kuzev, op. cit., loc cit. 20 Cf. Al. Kuzev, op. cit., p. 58 — 59. Autorul — în acest loc — crede că Borgiana V reflectă o situație din sec. XIV. 21 în cazul că — din punct de vedere cronologic — prima hartă ar fi aceea cu numele Pacin, atunci lucrurile ar fi oarecum simplificate. Cartograful, vroind să marcheze toponimi- cul Vicina (Vecin) a scris Pacin, greșală explicabilă în contextul informațiilor din acea vreme. 22 Evident, pacui, este scris în loc de păcui (pecui). Și astăzi încă unii locuitori de pe malurile Dunării pronunță pecui dar niciodată pacui. 33 în acest caz, nu mai poate fi datată pe la 1450, ci după 1459. 24 Al. Kuzev, în Izvestija-Vama, XIV (XXIX), 1978, p. 73—79, printre alte greșeli pe care le comite socotește că numele de Giurgiu n-ar fi românesc șl ar reproduce un slavo- bulgar Ghiurghevo. Lui îi scapă din vedere că Giurgiu este un antroponim autentic româ- nesc, prin el indiclndu-se numele de Gheorghe (vezi G. Ivănescu, Istoria limbii române, Iași, 1980, p. 496). www.dacoromanica.ro 5 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE 2315 Acceptînd valabilitatea primei posibilități25 trebuie să admitem că „cetatea” Pecui era în același timp un puternic centru ecleziastic, sediul unei episcopii sau al unei mitropolii. De altfel, Pecui este scris în dreptul unei biserici. Or, din analiza hărții Borgiana V reiese că acolo unde cartograful a desenat o biserică exista o episcopie sau o mitropolie. Ne grăbim să adău- găm însă că nicicînd n-a ființat o episcopie sau mitropolie cn numele de Pecui. Un astfel de nume este complet necunoscut documentelor ecleziastice. Ca atare, se exclude posibilitatea ca prin numele de Pecui din Borgiana V să fie identificată o localitate. Astfel prezentîndu-se lucrurile rămîne să admitem că Pecui din Borgiana V designează numele unei insule26, în care — ce-i drept — se afla o cetate și o biserică cu numele neconsem- nat însă27. în acest caz, se dovedește nu netemeinicia tezei că Vicina se afla la Păculul lui Soare ci, mai degrabă, că insula în care se găsea Vicina se numea Pecui (Păcui) încă din veacurile de mijloc, fapt care este de natură să îmbogățească șiragul toponimelor vechi românești din bazinul Dunării de Jos. Perlele Papahagi atrăgea atenția că în limba localnicilor din sud-vestul Dobrogei păcui înseamnă o insulă „aproape de sat, unde oamenii pot trece ca să-și ducă vitele Ia păscut”28 ; cu alte cuvinte păcui (pecui) înseamnă pur și simplu ostrov, insulă (păcuiu Aurora, păcuiu La Nisip etc.). Intre km 355 și km 366, există următoarele păcuie : Păcuiu lui Soare, Păcuiu Mare, Păcuiu Mijlociu, Păcuiu Mic zis și Păcuiaș29 30. Asupra originii cuvîntului păcui s-au propus mai multe soluții. Lăsind Ia o parte explicația bizară dată de V. Beșevliev80, vom aminti că unii cercetători i-au atribuit o origine pecenego- cumană31. Cei mai mulți însă au căutat, cum era și firesc, dealtfel, originea latină a acestui toponim. Ion Dumitriu-Snagov derivă forma pe cui (consemnat ca atare în Borgiana V) din sin- tagma per cuneum. Propunerea pleacă insă de Ia un fapt greșit32, de aceea și soluția la care se ajunge este greșită. Ovid Densușianu derivă cuvîntul din picculeus (tema pice, răspîndită în apus cu sensul de „vîrf de munte”)33. Această opinie este însușită intrucitva și de lorgu Ior- dan34 35. G. Ivănescu socotește că păcui vine din latinul peculium, cuvint din care ar deriva mace- doromânul picul’u36. Din acest punct de vedere opinia lui G. Ivănescu se identifică cu aceea a 26 Ion Dumitriu-Snagov pare a opta pentru această ultimă posibilitate. Dealtfel, în articolul său scrie odată (p. 1943) că este vorba de ,,un ostrov denumit pecui” iar altă dată (p. 1,496) despre o fortăreață denumită Pecui. 36 Ceeace nu trebuie să ne mire, de vreme ce pe parcursul Dunării inferioare mai slnt indicate numele și a altor insule: Porto di Ferro, de exemplu. 37 în Borgiana V mai slnt marcate localități cu numele neindicat. 28 Perlele Papahagi, Ostroavele Dunării, In „Dunărea”, Revistă științifico-literară, anul I, 5—8 (sept. —dec.) 1923, p. 117—118. 29 Nu Pacui, cu a cum apare în Marele Dicționar Geografic al României (s.v.) Cf. Perlele Papahagi, op. cit., p. 117. 30 V. Beșevliev, 3a anmuMHomo umb Ha HPyMeHCKama xpenocm, în M.II.K, XIV, 4,1974, p. 3; cf. Al. Kuzev, op. cit., p. 59, nota 13. în fond, savantul bulgar susține că Păcuiul lui Soare Înseamnă cjiwvee nex (adică dogoarea soarelui), dîndu-ne, prin aceasta, să Înțelegem că cuvîntul pecui, păcui este de origine slavo-bulgară. Al. Kuzev, la pagina indicată, acceptă această explicație (vezi supra nota 10). 81 I. Conea — I. Donat, Contributions onomastigu.es, publiies ă l’occasion du VIe Congres International des Sciences onomastiques ă Munich du 24 au 28 aout, 1958, București, 1958, p. 150. 32 întruclt turla bisericii se Înălța plnă Ia limita nordică a insulei, cartograful a fost nevoit să scrie cuvîntul pecui de o parte șl de alta a acestuia. Așa se explică de ce el apare In Borgiana V sub forma pe cui și nu pecui. Faptul nesesizat de Ion Dumitriu-Snagov a fost luat ca atare și, de aceea. In articolul său toponimicul Pecui apare totdeauna sub forma pe cui. 33 Ov. Densușianu, Graiul din Țara Hațegului, București, 1915 p. 54. 34 lorgu Iordan, Toponimia Românească, București, 1961, p. 39. Autorul adaugă acolo și următoarele toponime; Păcuiul, (deal de lingă Focșani), Păcoiul de Jos, Păcoiul de sus (ambele In zona Piteștilor), Picuieta, Picuiel, Picului. 35 G. Ivănescu, op. cil., p. 181. 36 Vezi, infra, nota 37. 87 Perlele Papahagi, op. cit., p. 117—118; Tache Papahagi, Dicționarul dialectului aromân, ed. Il-a, București, 1974, p. 972 crede Insă că picuniu nu reproduce latinescul pecunia. Tot acolo se afirmă că piculiu (piculju la P. Papahagi, op. cit. loc. cit.) vine din latinul peculium. www.dacoromanica.ro 2316 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE 6 lui Tache Papahagi36. Pericle Papahagi37 după ce apropie, pe nedrept, păcui de macedo- românul „piculju”, care înseamnă averea lăsată moștenire ,,la fii și nepoți ca să fie pomeniți părinții”38 39 socotește cu învederată dreptate că păcui vine din latinul pecunium, exprimîndu-și totodată dezacordul față de explicația oferită de Ovid Densușianu. Dealtfel, P. Papahagi susține că dacă păcui ar deriva din picculeus (tema pice) el ar fi trebuit să sune picui, datorită lui i lung. In fapt, adăugăm noi, picui, chicui, ar putea să derive tot din pecunium, prin transformarea lui e (precedat de p) in i. Ce-1 drept, unul (păcui) înseamnă insulă dunăreană ,iar celălalt (picui), deal, vîrf de munte ; ne grăbim să precizăm însă că în antichitatea medievală păcuiele erau neinundabile, deci mai înalte decît nivelul maxim de creștere al apelor30. Pericle Papahagi atrage atenția că la început păcui însemna avuție în vite și că acest înțeles, pierzîndu-se cu timpul la dacoromâni, s-a păstrat numai în toponimie. După cum se vede substantivul păcui (pecui), devenit toponimic, trebuie legat de ocupa, ția păstoritului românesc. Dealtminteri, în regiunea Dunării de Jos există multe alte toponi- mice cu acest sens (a se vedea Ciobanu, Mocanu, Vadu-Oii, Ciobănești etc)40. Oricum ar fi, păcui (pecui) este un cuvînt românesc moștenit din limba latină. Dacă Ion Dumitriu-Snagov s-ar fi oprit numai la acest fapt, articolul D-sale ar fi ciștigat mult mai mult. Concentrîndu-și silința pentru a dovedi că Vicina nu se afla în insula Păcuiul lui Soare, preopinentul nostru trebuia să ia în discuție și argumentele care au stat la baza ipotezei combă- tute. Din păcate n-a făcut-o. La dovezile aduse de noi în sprijinul localizării Vicinei în insula Păcuiul lui Soare, astăzi mai adăugăm una, hotărîtoare în felul ei. în 1947, savantul italian B. Motzo publica un portulan datînd de la sfîrșitul secolului al XIII-lea41, în care sint indicate distanțele dintre porturile aflate pe țărmurile mărilor. în portulan se face o largă prezentare a gurilor Dunării. La un moment dat sîntem informați că vasele italieote pot ajunge la Vicina pătrunzînd prin cele patru guri ale Dunării : Sf. Gheorghe, Aspera, Sulina și Licostoma, precizindu-se însă că mai accesibile sint primele două. Tot acolo se susține că de la gura Aspera și pînă la Vicina sînt 200 mile — desigur, genoveze — deoarece partea din portulan referitoare la bazinul Mării Negre a fost alcătuită de un genovez. 200 de mile genoveze înseamnă circa 347 km. Or, așezarea din insula Păcuiul lui Soare se găsește astăzi la o distanță de 356 km față de gura brațului Sulina. Fie-ne permis să credem că diferența de 9 km între distanța din portulanul lui Motzo și distanța actuală reprezintă porțiunea de deltă sedimentată în mare de apele Dunării, în ultimii 600—700 de ani. La capătul notei noastre nu putem încheia fără a sublinia și meritele lucrării lui Ion Dumitriu-Snagov. Ele rezidă, cu deosebire, în publicarea a două hărți (Borgiana V și Borgiana VIII) necunoscute pînă în prezent specialiștilor români. Petre Diaconu 38 Pericle Papahagi, op. cit., p. 117. 39 Ibidem. 40 Desigur, mare parte dintre păcuie slnt inundabile astăzi, iar aceasta din cauza ridicării nivelului apelor Dunării ca urmare a defrișării pădurilor din Europa Centrală și sud-estică In epoca medievală. 41 B. Motzo, II compaso di navigare, In „Annali della Facolta dl Lettere e dl Filosofia della Universită di Cagliari”, 8, 1947, p. 130 — 131. Cf. și Bojidar Dimitrov, In „Arheologja”, XXI, 1979, 1, p. 26—28 care localizează Vicina la Păcuiul lui Soare tot In baza portulanului lui B. Motzo. www.daroromanica.ro CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE AL XVI-lea CONGRES INTERNAȚIONAL DE ISTORIA ȘTIINȚEI începînd din anul 1925 istorici ai tuturor domeniilor științei din Întreaga lume se întîl- nesc la un interval de trei ani in cadrul unor congrese mondiale — cu excepția anilor 1940 — 1952 — pentru a dezbate pe diferite planuri problemele specifice pentru fiecare știință in parte și a stabili aportul științei In general la politica de colaborare internațională intre toate sta- tele și popoarele de pe planeta noastră. In acest fel au avut loc plnă anul acesta (1981) un număr de 15 congrese internaționale de istoria științei, cele din ultimul deceniu fiind găzdu- ite de orașele Moscova (1971), Tokio (1974), Edinburg (1977). Din 1977 insă s-a hotărlt ca aceste reuniuni internaționale de Înalt prestigiu științific să se desfășoare odată la patru ani. Drept urmare intre 26 august — 3 septembrie 1981 Bucureștiul a fost gazda lucrărilor celui de al XVI-lea Congres internațional de istoria științei organizat sub auspiciile Uniunii internaționale de istoria și filozofia științei — divizia de istorie a științei — și ale Academiei R. S. România, cu sprijinul U.N.E.S.C.O., și sub Înaltul patro- naj al tovarășei acad. dr. ing. Elena Ceaușescu, membru al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., prim viceprim ministru al guvernului, președintele Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie, tematica generală a acestei deosebit de importante manifestări știin- țifică fiind de data aceasta: ,,Știință ți tehnologie, umanism ți pace”. Deschiderea oficială a lucrărilor Congresului a avut loc in ziua de 27 august in sala Palatului R. S. România in prezența unui număr de peste 1 200 oameni de știință, perso- nalități marcante ale științei mondiale, printre ei laureați ai premiului Nobel — savanți din peste 50 de țări (503 România, 80 U.R.S.S., 48 S.U.A., 47 Marea Britanie, 44 Franța, 40 R. F. Germania, 35 Japonia, 32 R. D. Germană, 31 R. P. Ungaria, 31 R. P. Bulgaria, 24 R. S. Cehoslovacă etc.), de pe toate continentele (22 Europa, 13 Asia, 8 Africa, 6 Ame- rica, Australia), care prin lucrările lor au adus pînă acum un aport important la realizarea marilor speranțe ale omenirii și anume menținerea păcii și dezvoltarea progresului și civili- zației. La ședința inaugurală a Congresului au participat deasemenea membri ai guvernului R. S. România, academicieni, cercetători și cadre didactice din învățăinîntul superior, repre- zentanți ai vieții noastre științifice și culturale, șefi de misiuni diplomatice acreditați în țara noastră, membri ai corpului diplomatic, trimiși speciali ai unor ziare, posturi de radio și tele- viziune și corespondenți ai presei străine. Cuvîntul de deschidere a fost rostit de acad. Gh. Mihoc, președintele Academiei R. S. România, președintele Comitetului român de organizare a congresului. In alocuțiunea sa acesta a subliniat importanța lucrărilor congresului, care, prin diversitatea tematicii, a dezbaterilor va contribui la mai buna punere în valoare a activității științifice și tehnice a predecesorilor noștri de pe toate meridianele, la cunoașterea participării lor nemijlocite la progresele științei și civilizației umane. Totodată vorbitorul și-a exprimat convingerea că lucrările Congresului „se vor desfășura sub semnul dorinței unanime a oamenilor de știință din Întreaga lume de a cunoaște și înțelege mai bine, dc a conlucra mai ferm și mai strins pentru a pune cuceririle științei în slujba cauzei nobile a păcii, spre binele omenirii, în folo- sul tuturor popoarelor, al progresului și civilizației pe planeta noastră”. A urmat apoi la cuvînt acad. dr. ing. Elena Ceaușescu, prim viceprim ministru al guvernului, președintele C.N.Ș.T. care a scos în evidență marea importanță a congresului ținut la București („un eveniment de seama în viața științifică mondială ... o contribuție pozitivă la întărirea conlu- crării între oamenii de știință la o mai bună cunoaștere și aprofundare dintre popoare la cauza Înțelegerii și păcii în lume”). Vorbitoarea a apreciat în mod elogios contribuția de seamă a gîndirii științifice și tehnice românești, din trecut și din zilele noastre, la îmbogățirea știin- ței universale, acordînd o deosebită atenție cercetărilor din domeniul istoriei științei („Istoria „REVISTA DE ISTORIE”, Tom. 34, nr. 12, p. 2317-2329, 1981 10—c, 1681 www.dacoromaiiica.ro ■2318 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 2 științei demonstrează că fiecare popor, fie el mare sau inie, poate aduce o contribuție de seamă la dezvoltarea științei la sporirea tezaurului universal de creație științifică și tehnică”). Președintele C.N.Ș.T. a făcut un apel vibrant pentru Încetarea dezvoltării acelor cercetări științifice și tehnice consacrate descoperirii și folosirii unor noi arme de nimicire In masă (rachetele nucleare, bomba cu neutroni, armele bacteriologice), a arătat că ,,dorința și hotă- rlrea oamenilor de știință a cercetătorilor din România” este ,,de a participa In modul cel mai activ la colaborarea internațională, la schimbul mondial de valori cooperlud tot mai strîns cu oamenii de știință din celelalte țări în toate marile probleme de care depinde mersul înainte al omenirii pe calea progresului și civilizației”, încheind cu convingerea că „toți parti- cipanții la Congres conștienți de rolul răspunderii deosebite ce revin științei în epoca noastră, vor face totul pentru ca lucrările acestui congres să ducă la dezvoltarea și mai puternică a ■colaborării dintre oamenii de știință și întărirea conlucrării pentru afirmarea misiunii nobile a științei de a fi purtătoarea binelui și progresului, a libertății, independenței și păcii popoa- relor”. în continuare a luat cuvîntul prof. A. T. Grigorian, președintele Uniunii Internațio- nale de Istorie și Filozofie care a relevat marele interes manifestat de cercetările științifice contemporane în domeniul istoriei în general și al istoriei științei în special. Totodată oaspetele a arătat necesitatea stabilirii unei strinse colaborări între oamenii de știință din toate dome- niile cunoașterii reuniți în jurul specialiștilor în istoria științei pentru a conlucra cil toții la dezvoltarea procesului de destindere, de pace și de înțelegere între popoarele tuturor țări- lor. Ședința oficială de deschidere a congresului s-a încheiat cu un reușit spectacol de gală dat în onoarea participanților la congres, la care și-au dat concursul personalități de presti- giu ale artei interpretative românești. în după amiaza aceleiași zile și în zilele următoare lucrările congresului au continuat cu cele aproape o mie de comunicări și rapoarte (din care peste 400 aparțin savanților din R. S. România) înscrise în program, în cadrul mai multor categorii de manifestări: A. Secții științifice, B. Simpozioane, C. Ședințe tematice, D. Comemorări. "Al O caracteristică a acestui congres a fost prezența în număr mare la discuții a parti- cipanților la problemele legate direct de preocupările lor și la acelea de interes general, ■care necesitau o amplă dezbatere pentru adîncirea cercetării științifice. Această afluență s-a dovedit atit în secțiile care și-au desfășurat lucrările în sălile de la Universitatea din București cît și în sălile de la Muzeul Arhivelor Statului și de la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”, unde s-au desfășurat o parte din lucrările congresului. Un important sprijin acordat participanților la discuții s-au dovedit a fl cele patru volume conținînd rezumatele comunicărilor și rapoartelor Înscrise la Congres (însutnînd peste 2 000 pagini), realizate prin grija Comitetului român de organizare a congresului și apărute înainte de desfășurarea ședinței inaugurale. Aceste materiale au permis celor interesați să aibă în prealabil o bună orientare cu privire ia elementele generale conținute de fiecare raport șl comunicare ce avea să fie expusă în plen. La Secțiile științifice, în număr de 14, au fost înscrise în program 625 comunicări șl rapoarte, din care aproape o treime aparținînd cercetătorilor din țara noastră. Dat fiind numărul acestora prea mare și ținînd seama de diversitate a preocupărilor celor care le-au prezentat, ne vom referi în relatarea noastră, numai la acelea care s-au dovedit a fi de interes general și pe profilul cercetării istorice în înțelesul cel mai larg al cuvîntului. Astfel la Secția 1, Știința și tehnologia în antichitate au fost expuse lucrări ca de ex.: A. K. Bag (India) Astronomy in the Indus Culture; E. I. Berezkina (U.R.S.S.), O razvitii matematiki v Drevnem Kitae; M. Brudiu (România) Les plus anciens outils d’exploitation miniire dicouverte sur le territoire de R. S. de Roumanie; I. H. Crișan (România) La pensie et la creation scienti- fique de Geto-Daces; G. Haring (R.D.G.) Asklepiades von Bithynien in der modernen Forschnng; G. lugulescu, C. Lanchy (România, Franța). Le debut de l'activiti pharmaceutique dans la Dacie romaine; K. D. Mathur (S.U.A.), The World-view of Indian Atomists; J. Piaskowski (Polonia), The Technology of Pattern-welded Roman Swords Examined in Poland; H. Smolenov (Bulgaria) Zenon’s Paradoxes and Logic of Becoming etc.; la Secția 2 Știința șl tehnologia din antichitate pînă la 1600, comunicări ca de ex. N. M. Boyer (S.U.A.), Working at a Bridge Site in Medieval France; I. E. Emandi, N. Băncescu (România), Contributions historiques au sujet des techniques et des technologies d’usinage pour les piices de fer (les IXe—XVIIe sii- cles); M. Folkerts (R.F.G.), Zur Fruhgeschichte des magischen Quadrate in Westeuropa; AI. A. Youssef Hassan (Siria), A Note on Gunpowder and Cannon in Arabic Literature; Z. Mihail www.dacoromanica.ro 3 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 2319 (România) Technologie et outils agricoles roumains aoant 1600; G. A. Molland (Anglia), The Role of Infinite Seiies in the Middle Age; J. Samso (Spania), Une nouoelle Traduction latine du XIIIe siecle du Calendrier de Gordone; S.Seiki (Japonia), Three Technological and two Great Reoolutions etc.; la secția 3 Matematică și meeanieă: F. Bălan (România), The influ- ence of Gătitei and Newton in the Mechanics of the 18 th and 19-th Centuries in Romania; A. Islinski (U.R.S.S.) Razvitie i sovromennle probleml mehaniki; E. Knobloch (R. F. G.), L’edi- tion academique des manuscrits mathimatiques de Leibnitz (1672—1676) ; M. Martinez (Argentina), Anticipations de la theorie de la relatioitt generalisee; S. Popp (România), Les commencements de l’ecole de mecanique des fluides ă l’Universiti de Bucarest; R. Rider (S. U. A.) Applied Mathema- tics in 20 th Century America; Y. Yamagata (Japonia), On the Modernity of Galileo’s Work etc.; la Secția 4, Fizică și astronomie comunicările; G. B. Abdullayev, R. M. Seidov (U.R.S.S.), Development of Physical Science in Azerbaijan; Gh. Chis, P. Arpad (România), Les debuts et le dioeloppement de Tastronomie ă Cluj; C. Drâmbă (România), Sur les cimes de la mecanique celeste (1775—1875): Laplace, Lagrange, Poisson, Haret; A. Gabbey (Irlanda), Relexions on the Rotaiion of the Monn: Newton, Descartes and others; A. J. L. James Frank (R. F. G.), Thermo- dynamics and Solar Theories (1846—1862); A. D. King (S.U.A.), Universal Solutions in Medieval Islamic Astronomy; N. I. Nevaskaia (U. R. S. S.) The Forgotten Work of Petersburg Astronomers of the 18 th Century; M. Popescu (România), Les contributions roumaines au progres de la physique (1860—1914) etc.; la Secția 5 Chimie comunicările: F. Aragon de la Cruz (Spania) Research on Platinum in 18 th Century — Spain; T. A. Balaban (România), C. D. Nenitzescu and the Progress of Romanian Organic Chemistry; A. Bruylants (Belgia), Louis Henry (1834 — 1913) chimiste belge, membre itranger de TAcademie de Science de Bucarest, decore de l’ordre de la Couronne de Roumanie; M. P. Crosland (Anglia), Input, Instruction and Influence; the Library of the Chemist Gay—Lussac (1778—1850); G. Pallo (Ungaria), Mărie Curie's Influence on the Chemistry in Hungary at the Beginning of the Century; C. J. Simionescu (România), Les fonda- teurs de Tâcole roumaine de chimie. Les relations avec les savants etrangers etc. La Secția 6 Științe biologice, comunicările: M. Băcescu, Al. Marinescu (România) Emile Racovitza et les archives de zoologie experimentale et ginerale ă la lumiire d’une correspondance inedite; A. H. M. Helmy (Kuvelt), Evolutionary Speculations of Mustim Medieval Scholars; R. Hohlfeld (R. F. G.), Theory Development in Molecular Biology; R. Lother (R.D.G.), August Weismanns Auffassung vom Verhăltnis ztvischen Ontogenese und Phylogenese; E. Pora, I. Mirza (România), Livres de biologie animale en Transylvanie dans les sibcles XVII et XVIII; A. N. Shamin (U.R.S.S.), Problems of History of Biochemistry — Soviet Studies etc.; la Secția 7 Științe medicale și farma- ceutice, comunicările: B. Ben Yahia (Tunisia), Medicine Sociale en Lunisie au X-e siecle; B. Biserka (Iugoslavia), Science and Medicine in 19 th Century in Croația; Gh. Chun (Taipei China), On the Discovery of Acupuncture; M. Cotrău (România), Les Transylvains dans la culture et la Science de Moldavie; E. Crișan (România), Les plantes medicinales utilisees par les geto- daces; R. R. Florcscu (S.U.A.) Why They Died: A Medical History of the Plymouth Plantation During the Winter of 1620—1621; O. Keel (Canada), La formalion de la notion d’anatomie des systbmcs; A. A. H. Saber (Egipt), Pharmaceutical Education in Egypt; H. Schwann (R. D. G.), Die Bedeutung der altiigyptischen Medizin filr die Entwicklung des Ohrenheilkunde; A. Aslan, Al. Vrăbiescu, M. Dumitru (România) Râalisations de la gerontologie et de la geriatrie en Roumanie etc.; la Secția 8 Științele agricole, comunicările: G. Feher (Ungaria) Landwirtschaftliche Versu- chsstationen in kapitalistischen Ungarn zwischen 1869—1938; D. Davidescu, V. Davidescu (România), Bref apperțu sur l’histoire de la recherche agrolechnique en Roumanie; G. Constanti- nescu, AI. Timosenco (România), Une pioniere roumaine des actions de contrate du climat et de ev italisation des zones arides: la physicienne Slephanie Mărăcineanu etc.; la Secția 9 Știința pă- mîntului, comunicările: M. Albotă (România), Contributions to the History of Phologrammetry in Romania until the Secând World War; M. Bassin (R.F.G.), Geographical Exploration in the Russian Far East during the 1850’s 1860’s; I. P. Gherasimov (U.R.S.S.), The Preseht-day Face on the Earth and its Formation; A. Lundgren (Suedia), Attitudes toivards Natural Resources. Geologists Mining Engineers 1850—1900; R. D. Oldroyd, O. Reinhardt (Australia) Kant’s Theory of the Earth; E. Pennini de Vega (Argentina), La paleontologie en Argentine aux XVIIIe et XIXe siecles; C. Rusenescu (România) La contribution de l’ecole geographique roumaine ă la methodologie de l’etude de la population etdes etablissements humains; L. A. Shur (Israel), Kiril Khlebnikov’s Travel and Researche in North America etc.; la Secția 10 Tehnologie și inginerie comunicările: D. F. Chanell (S.U.A.) The Biological Roots of Nineteenth Century Technology; V. I. Dovgopol (U.R.S.S.) The Development of Ferrous Metallurgy of Urals; J. A. Garcia — Diego (Spania) Les roues hgdrauliques en pierre dans le Pays Basque; G. Heckenast (Ungaria), Bemer- kungen zur Typologie des ăltesten HochOfen in Ungarn; FI. Neaga (România), Historique de la www.dacOromamca.ro 2320 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 4 (etimologie de refrigeration des roches dans les travaux d'inginerie; J. Novak (Cehoslovacia), Gornaia telmika v Slovakii i ee otnoșeniia a gornoi Evropoi; M. Oroveanu (România); L'tidment historique dans l'industrie avec un special regard sur la construdion de machines; N. Petrovici (Iugoslavia), Hofrat von Kenipellen aus dem Jahre 1194 fur den Schiffahrtskanale Donau— Theiss ■erbaut 1183— 1802; R. Răduleț (România), La contribution de la recherche metatheorique au progres de l’electromagnetisme au XIX-c siecle; C. Serbau (România), Preoccupations concernant la construdion des fusees en Moldavie â la fin du XVIII* siecle; I. M. Ștefan (România); Forer- ■unning and Priority Ideas in Romanian Modern Technique etc.; la Secția 11 Istoria științei despre om, comunicările : P. Boev (Bulgaria), Antropologiia i filosofiia; D. Droixhe (Belgia), Systeme et patente dans la linguistique du XVIII* siecle; E. A. Moutsopoulos (Grecia), Psycho— and Bio- cybernetics inPlato’s Acoustics andTheory of Education; R. Theodorescu (România) L’his- loire de l’art medieval entre l'approche culturelle et l'approche formelle; A.N. Tkacenko (U.R.S.S), Razvitie predmeta psihologii v kontekste istorii nauk o celoveke etc.; la Secția 12 Știința șl socie- tatea, comunicările: J. Balabanici (Iugoslavia), On the Impact of Darivinism in Croația until 1918; Ilie Ceaușescu (România) The Armed Forces — Society Interface in Technological and ‘Cultural Spheres in Romania in the 20 th Century ; D. P. Gribanov (U.R.S.S.), Probleml vzai- modeistviia nauki i obșestva; B. Jaczwwski (Polonia), Evolution des formes organisationnelles des Sciences dans les annees 1918— 1939 en Europe centrale et orientale; E. Kahane (Franța), Lavoisier, l’experience et la causalite probable; Șt. Pascu (România), Science et sociiie: W. Schlicker (R.F.G), Ausbauplâne der Berliner Akademic in der 1 Half te des 20. Jahrhunderts in sozialen und wissen- schaftlichen Kontext; H. Shiokawa (Japonia), Genetic Engineering and Japanese Society; A. Spiridon (România), Romanian’s Industrialization Concept within European Context till 1914; Al. Zub (România), De la conception humaine de l’histoire ă l’historiologie etc.; la Secția 13 Pro- bleme metodologice ale istoriei și filozofiei științei, comunicările: Șt. Bălan, R. Pantazi (Româ- nia), The History of Science as a Scienlific Discipline; A. Drago (Italia), K.Marx's Contribution to Ihe Critique and Re-founding Mathematique; A. Ferraz (Spania), Histoire des Sciences et rationa- lite scientifique; C. Gaek (Cehoslovacia), Predmet filozofii nauki; S. Gonzales Juan—Jose (Mexic), La Science et la non-science dans l’explication historique des Sciences; S. R. Mikulinski (U.R.S.S.), V. I. Vernadski kak istorik nauki; Ni Guang—Jong (China), On the Methodology in the Theory ■of Relativity; A. Petit (Franța), Ernest Renan et l’histoire des Sciences; G. Schubring (R.F.G.), Alethodologische Probleme der Sociologeschichte der Alathematik; D. Trifunovici (Iugoslavia), Prilojenie metodologhii istorii matemaliki; M. Wakidi (Maroc), Les principes eplslimolotiques et les fondements ideologiques des classifications arabo-islamiques des Sciences, etc.; la Secția 14 Transporturi și telecomunicații in sec. XIX și XX, comunicările: R. E. Bilstein (S.U.A.), A. Myriad of Wings: the General Aviation Sector in the United States; P. Postelnicii (România), Pioniers roumains dans la technique des systemes de transmission telephonique; S. Mărieș (Româ- nia), Aspects de l’histoire des transports en Roumanie au XIX* siâcle; P. Vajda (Ungaria), Die Radar—Astronomie ist fiinfunddreissig Jahre alt: Fi. Zăgănescu (România), Original Contribu- lions on the Liquid Fuel Rocket Engines Carried out betiveen 1940—1944 in Romania etc. Materialele prezentate la secțiile științifice au atestat, in unele cazuri, vechimea cerce- tărilor din domeniul astronomiei și geologiei in India Încă din mileniul IV—III 1. e. n., a utili- zării sudurii fierului in Imperiul roman in secolele I 1. e. n. — V e. n., a exploatării miniere șl practicării olăritului in Dacia din secolul VI 1. e. n., faptul că in Spania se lucrau orologii in secolul XIII și că in Dacia era creat calendarul solar In mileniul V 1. e. n., că in Orientul mijlociu se făcea praf de pușcă in secolul al XIH-lca, că in China a fost construit primul telescop în 1615 Înainte cu 13 ani de acela al lui Galileu, că in Europa din evul mediu timpuriu existau preocupări privind problema sporirii mijloacelor mecanice pentru producerea energiei, că in Țările Române se construiau rachete cu mai multe trepte Încă de la Începutul secolului al XVI- lea, că teoria relativității generalizate a fost elaborată in Anglia in 1870 așa dar cu 36 ani mai Înainte de cercetările savantului Einstein, etc. Alteori ele s-au remarcat prin furnizarea unor știri noi relâtiv la crearea școlii de matematică din Blaj, la studierea matematicii in India Înainte de 1600, ,1a editarea manuscriselor lui Leibnitz, la dezvoltarea fizicii In Azerbaigean, la contri- buțiile savanților italieni din secolul al XVIII-lea in problema structurii materiei, la activitatea savanților olandezi in domeniul interacțiunii intre lumină șl materie, la acelea ale celor români la progresul fizicii și chimiei intre 1860 —1914, ale celor spanioli in cercetările asupra platinei in secolul al XVIII-lea, la ale celor francezi in domeniul alchimiei și chimiei, ale celorcehiși maghiari in radioactivitate, ale savanților belgieni din secolul XIX in electricitate etc. Deosebit de interesante s-au dovedit a fi comunicările și rapoartele precum șl discuțiile in legătură cu contribuția savanților din Tunisia șl Polonia In domeniul medicinii sociale, al celor din Croația in medicina generală, al celor din China șl România in practicarea acupuncturii in secolele XIX și XX, al celor din Egipt șl R.D.G. ia farmacologie, al celor din România In endo- www.dacoromanica.ro 5 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 2321 crinologie, neurologie, geriatrie, apiterapie, dermatologie, diabetul zaharat, chirurgie etc. Merită a fi menționate de asemenea și lucrările care au abordat unele aspecte din dezvoltarea agriculturii pe calea capitalismului in secolul al XlX-lea și la începutul secolului XX în Ungaria și România, din trecutul geografiei și geologiei în U.R.S.S., Polonia, R.F.G., Cehoslovacia, Suedia, Anglia, America de Nord, Japonia și China, etc. Discuții fructuoase s-au mai angajat pe marginea unor comunicări privind dezvoltarea meteorologiei în R.D.G., paleontologiei în Argen- tina în secolele XVIII—XIX, cartografiei privind Canada, etc., metalurgiei fierului în Urali în in secolele XVII—XIX, existenței roților hidraulice din piatră în Spania în epoca contemporană, tipologiei cuptoarelor de topit în Ungaria în secolele XVII—XVIII, transferului dc tehnologie pe plan european în secolul al XlX-lea, dezvoltării energeticei în Rusia în secolele XIX și XX, exploatării sării în țările est europene, construirii de rachete în Moldova în secolul al XVIII-lea, construirii de căi ferate în România în secolul al XlX-lea cu repercusiuni în viața economică a țărilor vecine, aportului aviației utilitare în viața economică, socială, culturală a S.U.A. în zi- lele noastre etc. în cadrul Simpozioanelor (12 la număr) au fost înscrise în program 220 comunicări din care aproape 100 aparținînd cercetătorilor din țara noastră. Dat fiind aspectul mult prea tehnic al multor lucrări din această grupă ne vom referi numai la acelea care privesc în mod direct știința istorică*. Așa dc ex. la secția 2 Tehnologie, umanism și paee, aspecte istorice, comunică- rile: Si. A. Kolev (Bulgaria), L'influence du progres lechnique sur certain developpements sociaux en Bulgarie oers la fin du XIXe siecle; J. Purs (Cehoslovacia), Industrial Revolution to the Scien- lific and Technological Revolution: Technology, VVar and Peace in Historical Perspective; A. G. Cock (Anglia), Scientific Internaționalism, Chauvinism and World Peace; I. Holban (România). L’int gration des problemes de l’cducation pour la paix dans l’ensemble des actions visant la cristal- Hsation de la personnalite; etc.: la Secția 3 Știința, tehnologia și problemele dezvoltării soeiale, comparații și perspective istorice comunicările: Șt. Bălan, M. Mihăilescu (România), Histoire chronologique de la Science et de la technique en chiffres; I. Malecki (Polonia), Science Policy and Social Development in the Last Thirty Years; MA. Luisa R. Sala Gomezgil (Mexic); Scientists in ihe Mexican Society: a Historical Revision; V. Roman (România), The Industrial Revolutions in the History of Society; Mary M. Robischon (S.U.A.), Scientific Instrument Makers in London (17 th 18 th Centuries); la Secția 4 Știința și universitatea în epoca Renașterii comunicările: N. Bacivarova (Bulgaria), Bolgarskoe literaturnoe obșestvo v Braile — predședstvenik Bolgarskoi Akadcmii Nauk (1869—1911 gg); Șt. Birsănescu (România), Essais et commencement de l’ensei- gnement superieur dans les Pays Roumains; G. Mlhăescu, E. Fruchter (România), Un Moyen accademique dans la Valachie au milieu du XVII-e siecle; M. Markowski (Polonia), Die Geschichte und die Philosophie der Wissenschaft im XV Jh. an den mittcleuropăischen Universitatea; F. Mordechai (S.U.A.) Science in the Sixteenth and the Seventeenth Centuries at Cambridge; J. Vozar (Cehoslovacia), Anfănge des Hochschulunterrichs der Bergbauwissenschaften in der Habsburgsmonarchie etc.; la Secția 6 Rolul femeilor in dezvoltarea științei și tehnicii comuni- cările: S. Gursey (Turcia), Women in Science in the Young Turkish Republic; J. Haughton (Australia), Womcn in Agricultura! and Velerinary Science in Australia before 1970; S. Gîdea (România), La contribution de la femme au progres multilateral de la Roumanie actuelle; D. Jac- quart (Franța), Le savoir medical des femmes au Mpyen ăge (XII9 — XVe siecles) — l’exemple de la France; S. G. Kohlstedt (S.U.A.), Women in Science in the United States in the 19 th Century; O. Lejneva (U.R.S.S.), Jenșinî v sovetskoi nauke;E. Damian (România), Les premieres femmes — doctcur en medicine en Roumanie et leur apport ă l’evolution des specialistes medicales; A. Yama. shita (Japonia), Women Scientists in Japan etc. la secția 7 Roiul instrumentelor științifice in dezvoltarea științei; comunicările: A. Kunio (Japonia), The Watermills in Japan; M. Popescu (România), L’ilectroscope et les premibres recherches de physique nucUaire; Em. Poulle (Franța), Les Instruments astronomiques du Moyen Age; K. Schillinger (R.D.G.) Die Bedeutung von Bren- nspiegeln und Brennjglâsern des 17. und 18. Jahrhunderts far verschiedene Wissenschaftsgebiete ; G. L. E. Turner (Anglia), Experimental Philosophy in the University of Oxford during the Eighte- enth Century, etc.; la secția 9 Promovarea cercetării științifice și invățămîntului in istoria științei șl tehnologiei, comunicările: Șt. Bălan, E. Roman (România), Les Academies de Constantinople et les influences exercees sur les Acadbmies Roumaines; S. Garma, L. C. Arboleda (Spania), Promotion de la recherche scientifique; M. H. Otero (Mexic), Education and Research in History of Science and Technology in Mexico; O. Y. Tarasov (U.R.S.S.), Introduction in the History oț * Diu aceste motive au fost omise comunicările de la secțiile: 1 Roiul unităților standard iu istoria'științei și tehnicii; 5 Creațiile științifice și problemele progresului; 8 Revoluția ia biologia secolului XX. www.dacoromanica.ro 2322 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 6 Science and the Formation of a Young Researcher; C. I. Simionescu, B. C. Sîmionescu (România), Petru Poni et Constantin Istrati — fondateurs de l’âcole roumaine de chimie; la secția 10 Protecția și punerea în valoare a moștenirii culturale și naturale comunicările; A. Biernackl (Polonia) Romania and Poland, The Reality and the Legend in the Expatriation of Ovidius; Cr. Kirsten (R.D.G.) Die Archive wissenschaftlicher Institutionen und die Mbglichkeit ihrer Wirksamke't filr die ivissenschaftsgeschichtliche Forschung; Al. Ștefan (România), Les prospections airophotogra- phiques au service de la recherche, de la protection et de la mise en valeur du patrimoine arheologique en Roumanie; J. Vondra (Cehoslovacia), Die Sichung und gesellschaftlichen Niitzung der Denk- malen der Technik des 19. Jahrhunderts in C.S.S.R.; Fr. Greenaway (Anglia), A Project for a Suroey of Physical Evidence of History of Science; la secția 11 Publicații cu privire la Istoria științei comunicările: C. Damian (România) Publications d’histoire de la Science et de la technique en Roumanie; E. Garfield (Anglia), Some Neiv Standards for History of Science Journals; D. Nâgler (România), Beitrăge zur Geschichte der Wissenschaflen amf Grund der Sammlungen alter Bilcher (15—18. Jahrhundert) aus der Bibliothek des Brukenthal—Museums; M. Kranzberg (S.U.A.), Setting Style and Scope; F. Kraft (R.F.G.), Berichte zur Wissenschaftsgeschichte; Journal of Wissenschaftsgeschichte etc.; la secția 12 Istoria acusticii muzicale comunicările: I. K. Klemke (R. F. G.), Die ,,Musica Mathematica” (1614) des Abraham Bartolus und ihre Bedeutung filr die Musiktheorie der Renaissance; M. Hua—Jue, F. Jia Yun (China), A Further Exploration of Designând Manufacture of the Chinese Ancient Chine Bells; E. Ursescu (România), Aspects de l’histoire des automates musicals reflâtâs dans les collections des musies de Roumanie; T. Yamada (Japonia), On the Ptich — Sense of Japanese Musicieans from Medieval Time in the End of the Nineteenth Century etc. In lucrările prezentate la grupa Simpozioane au fost scoase In evidență progresele Înre- gistrate de nivelul tehnic In industria din Bulgaria și din Cehoslovacia In a doua jumătate a secolului al XlX-lea, elementele comune și diferențierea Înregistrată In dezvoltarea tehnicii și tehnologiei producției In țările din Europa de sud—est In secolele XVIII —XIX, aspectele umane ale introducerii automatizării In epoca contemporană, caracterul specific al dezvoltării științei și tehnicii contemporane la nivel mondial, politica guvernului mexican tn anii 1935 — 1976 In problema organizării cercetării științifice, construirea de instrumente științifice in Anglia in secolele XVII—XVIII destinate navigației și comerțului In special, principalele aspecte ale revoluției industriale pe plan european, prioritățile și perspectivele științei și tehnologiei româ- nești In epoca contemporană, frecvența invențiilor In tehnologia românească la sfîrșitul epocii moderne și In epoca contemporană. în cursul expunerii lucrărilor lor mulți dintre autori au prezentat prin diapozitive, grafice, tabele sinoptice, statistici, desene, ilustrații menite să comple- teze expunerile lor. De o desebită atenție s-au bucurat acele lucrări care au analizat activitatea Societății literare bulgare din Brăila (România) din anii 1869 — 1911, instituție care a creat condițiile Înfiin- țării Academiei de științe bulgare, dezvoltarea științelor europene (astronomia, fizica, medicina In epoca Renașterii, Începuturile Invățămintului superior In țările române atestat Încă din secolul al XVI-lea, studiul istoriei șl al filozofiei științei in Universitățile din Europa centrală Încă din secolul al XV-lea, crearea primelor grădini botanice (cu profil Inițial numai de plante medicinale) pe lingă Universitățile din Italia, Germania, Franța In secolul al XVI-lea etc. Așa cum era și de așteptat au trezit mare interes acele comunicări și rapoarte in care a fost dezbătute problema contribuției femeii In dezvoltarea Istoriei științei și tehnologiei. In acest sens s-au impus acele lucrări In care s-au adus informații noi privind aportul femeilor din România, Turcia, S.U.A., Ungaria in știința și tehnica din secolul al XlX-lea și al XX-lea, a femeilor din Bulgaria In domeniul matematicii și In secolul al XX-lea, al femeilor din Australia jn științele agricole și veterinare In ultimele patru decenii. Au fost evocate și figurile unor femei savanți In diferite țări din lume a căror activitate a Îmbogățit știința și tehnica universală și a fost subliniat faptul că azi femeile slnt profund im- plicate in cercetarea științifică șl că ele slnt un factor important in progresul social. S-a subliniat in multe lucrări rolul hotăritor al instrumentelor științifice in dezvoltarea tehnicii din antichitate pină in zilele noastre, modul cum s-au răspindit in lume tabelele astronomice menite să contribuie la fundamentarea științifică a meteorologiei in toate continen- tele, dimensiunile istorice europene ale unor realizări românești din domeniul invățămintului in evul mediu și in epoca modernă, influența exercitată de academiile din Constantinopol in se- colul al XVII-lea asupra primelor academii românești, aspectele teoretice și metodologice ale păstrării moștenirii culturale și naturale, posibilitatea creării arhivelor conținind descoperiri științifice pentru adincirea dezvoltării tehnicii, necesitatea creării fondului de carte rară științifică www.dacoromanica.ro 7 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 2323 în bibliotecile din zilele noastre, alcătuirea tratatelor cu caracter național și internațional privind istoria științei și tehnicii în perspectivă istorică, contribuțiile originale românești în problemele acusticii și organologiei muzicale etc. în cadrul Ședințelor tematice (7 secții) au fost înscrise în program 100 de comunicări și rapoarte din care 40 aparțin participanților din România. Ca și Ia celelalte grupe precedente de manifestări științifice ne vom referi numai la acelea care au fost în concordanță cu preocupările specialiștilor în domeniul istoriei cu larg orizont de cercetare. Astfel la secția 2 întîmplare și necesitate în descoperirea științifică au fost prezentate comunicările: C. Mare (România), La relation entre la necessite el le hasard dans la decouverte scientifique; 7. M. Karpov (U.R.S.S.), On Correlation of Necessity and Chance in Scientific Discoveries; A. Miller (S,U,A, On Einstein’s Discovery of the Relativity of Time; la secția Dezvoltarea științei și tehnicii în țările din Extremul Orient comunicările: J. Needham, Lu Gwei-Djen (Anglia), New Lighl on the History of Gunpower and Fire Arms in the Chinese Culture-Area; XI Zezong (China), The Discovery of JupitePs SatelliteMade by Gan De 2000 Years before Galileo; J. C. Martzloff (Franța), Les preuves dans l’oeuvre mathimatique de Mei Wanding (1633-1721) etc.; la secția 6 Izvoare pri- mare pentru Istoria științei și tehnicii comunicările: P. Czartoryski (Polonia), La fonction des mănuscrils dans la preparation de l'iducation des oeuvres completes de Nicolas Copernic etc.; I. Gal ■(România), Primary Sources for the History of Science and Technique: R. Constantinescu (România),Medieval Scientific manuscripte of Transylvania; M. Vanku (Iugoslavia), Manque de documentation ă l’examination de l’histoire contemporaine: Fr. Greenway (Anglia), The Variety of Sources for the History of Science; R. Taton (Franța), Sur la publication de la correspondance ■de Lconhard Euler (1707 -1733); E. Savova (Bulgaria), Bibliograficeskie istociniki po istorii bolgaroskoi nauki; M. Dogarii (România), Les sources sigillaires au service de l’histoire de la Science el de la technique; la secția 7 Istoria științei și tehnicii în Africa comunicările: B. Mubabinge (Zair); La culture africaine face aux exigences du Cosmos tehno-scientifique; Omar El Nasgar, Ahmed M. A. Abdaila Hakera (Sudan), Iron Working at Meroe and the African Iron Age; C. I. Guhan (România), Humanisme et ralionalisme dans les cultures africaines traditionnelles etc. Ca și la alte grupe anterioare de manifestări științifice, materialele prezentate s-au impus prin bogata lor documentare și știrile noi privind unele probleme ale istoriei științei și tehnicii. Astfel s-a arătat în unele din ele faptul că deși necesitatea și întîmplarea slnt fenomene în opozi- ție din punct de vedere dialectic, între acestea există o strînsă corelație. Cit privește meritul savantului privind aceste două fenomene el constă în faptul că a reușit să le stăpînească pe ambele pentru a asigura viabilitatea descoperirilor sale științifice. în altele s-a subliniat faptul că cercetările recente au demonstrat folosirea prafului de pușcă în China încă din secolele VI-X e. n., că tot în China savanțli au descoperit sateliții planetei Jupiter cu 2000 de ani înaintea lui Galilei, așadar în secolul IV î. e. n., că în Africa precolonială știința și tehnica cunoscuseră o mare dezvoltare nu numai tn Egipt, cum s-a susținut pînă acum, ci și în Libia, Nubia șl Etiopia, că matematicienii arabi și-au adus o contribuție însemnată în evul mediu la elaborarea teoriei numerelor; că în Spania aflată sub dominația arabă crearea instrumentelor astronomice a cu- noscut o înflorire la Cordoba și Sevilla în special. Un interes sporita fost acordat lucrărilor re- feritoare la izvoarele de bază ale istoriei și tehnicii de-a lungul istoriei. Participauții la discuții au susținut, printre altele, necesitatea publicării în viitor a unei bibliografii ample, cataloage de documente, elaborarea unor filme documentare în legătură cu istoria științei și tehnicii la nivel mondial, crearea unor comisii mixte menite să studieze astfel de probleme etc. La ultima grupă intitulată Comemorări (4 secții) au fost înscrise în program 38 comuni- cări și rapoarte din care aproape jumătate au aparținut participanților din țara noastră. Așa cum reiese din titlu, în lucrările prezentate au fost evocate cîteva mari personalități aflate la loc de cinste în galeria savanților care au îmbogățit istoria științei și tehnicii universale cu prilejul sărbătoririi jubileului nașterii lor. Pentru împlinirea unui mileniu de la nașterea lui Avicenna (Ibn - Șina), filozof și medic din Orientul mijlociu a cărui operă s-a aflat sub influența lui Aristotel șl neoplatonicienilor au fost expuse comunicări ca M. S. Asimov (U.R.S.S.), Ibn Șina i mirovaia fivilizafiia; Gh. Brătescu (România), Avicenne le medicin; T. Kavyali (Siria), D’ou vient le nom d’Ibn Șina; S. M. Haklm (Pakistan), Avicenna and Medical Ethics; A.N. Samin (U.R.S.S.), Trudi Ibn Sini v Evrope epohi vozrojdeniia etc. ♦ Secțiile la care nu ne-am referit sînt: 1. Probleme ale interacțiunii științelor natu- rii, tehnicii și sosiale; 3. Raportul dintre matematică și fizică începînd din secolul XVIII; 5. Științele matematice și fizice în țările arabe din Orientul mijlociu. www.dacoromanica.ro 2324 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 8 La Intimpinarea bicentenarului nașterii lui Denis Poisson, renumit matematician francez care a lăsat lucrări fundamentale relativ la mecanica generală, la teoria eleasticității și la analiza matematică au fost expuse comunicările: P. Dugac (Franța), Poisson ses traoaux et les fonde- ments de l’analyse; R. E. Rider (S.U.A.), Poisson and Algebra: Against an 18 th Century Bac- kground; J.F. Clarke (Australia), S. D.Poisson and tlte Quaniification of Electrostatice; C. Drîmbă (România), S. D. Poisson un tresor scientifique inepuisable; O.B. Sheynin (U.R.S.S.) Poisson, G avar ret and Medical Stalistics etc, Cum era și firesc pentru sărbătorirea centenarului savantului român de renume mondial George (Gogu) Constantinescu, descoperitorul sonicității și al mecanicii sonice, au fost prezentate numeroase comunicări — in special de către cercetători români — după cum urmează: Șt. Bălan (România), George Constantinescu; I. Mc. Neil (Anglia), George Constantinescu and the Develop- ment of Sonic Power Transmission: C. I. Drăgan (Italia), Gogu Constantinescu’s Sonics Impact on Modern Technology: Set, Application, Record; M. Marinescu (România), Georges Constanti- nescu le createur de la Science ,,sonique" etc. Cit privește pentru amintirea bicentenarului nașterii lui George Stephenson, inginer englez creatorul transportului feroviar și al primei locomotive cu abur din lume, au fost prezentate comunicările: M. C. Duffy (Anglia), The Euolution of the Stephenson Traction System; R. L. Hills (Anglia), George Stephenson (1781—1848); D. Urmă (România), George Stephenson ou le tri- omphe de la perseoerance; în lucrările lor participanții au abordat probleme privind istoria științei și tehnicii pe plan multidisciplinar pentru a căror cercetare au folosit material informativ edit și inedit; totodată ei au prezentat concluziile la care au ajuns la capătul unor Îndelungi cercetări in laboratoare, arhive și biblioteci, congresul dovedindu-se a fi un prilej cit se poate de favorabil pentru a efectua un larg și fructuos schimb de opinii In legătură cu evoluția științei și tehnicii din toate domeniile la nivelul mondial atit în trecut cit șl In prezent. Deasemenea, in multe din rapoartele și comunicările prezentate au fost expuse și perspectivele de viitor ale dezvoltării științei și teh- nicii in diferite ramuri de activitate. S-a mai constatat apoi faptul că in lucrările lor și In discuțiile angajate pe marginea acestora participanții au scos tn evidență unele aspecte mai puțin cunos- cute specialiștilor preocupați in această direcție a cercetării științifice, mai ales că tn zilele congre- sului a fost relevată în același timp și evoluția diferitelor științe de-a lungul vremii In coi cor- danță cu drumul pe care l-a parcurs conceptul filozofic care a stat la baza lor. De un real folos au fost pentru cei prezenți la lucrările acestui congres concluziile la care au ajuns specialiștii in legătură cu rezultatele cercetării fundamentale in domeniul științei și tehnologiei întreprinse de savanți din diferite părți ale lumii începînd din antichitate pînă în zilele noastre. Tot atît de interesante s-au mai dovedit apoi a fi acele cercetări consacrate modului cum rezultatele desco- peririlor în domeniul științei și tehnicii de-a lungul veacurilor au influențat dezvoltarea societății umane. De altfel discuțiile purtate pe marginea comunicărilor au avut rolul să scoată la iveală în special necesitatea studierii interdisciplinare a științelor și mai ales cunoașterea problemelor interacțiunii științelor naturii, sociale și tehnice Începînd mai ales din epoca modernă pînă azi. Asemenea probleme au mai fost discutate și la o masă rotundă avînd ca temă: tendințe viitoare în dezvoltarea științei și tehnologiei vizînd o dezvol tare soeială și umană(2 septembrie 1981), organizată din inițiativa României cu sprijinul Academiei de Științe Sociale și Politice, Consiliul Național pentru Știință și Tehnologie (£NȘT) U.N.E.S.C.O. și Federația mondială pentru studierea viitorului, la care au participat oamenii de știință specialiști, cercetători din 20 de țări. Problemele dezbătute au fost In general cele legate de necesitatea creșterii solidarității internaționale a oamenilor de știință pentru apărarea celor mai Înalte țeluri ale gîndirii umane, de sublinierea actualității laturii prospective a istoriei și filozofiei științei, de formularea unor recomandări metodologice pentru dezvoltarea științei tehnologiei in viitor. La discuții au luat cuvîntul: prof. dr. doc. Mihnea Gheorghiu, președintele Academiei de Științe sociale și politice, Mihai Florescu, ministru secretar de stat la C.N.Ș.T., Jose Jaz, reprezentantul directorului ge- neral al U.N.E.S.C.O., directorul Biroului de cooperare științifică pentru Europa și America de Nord, Abdur Rahman, președintele Consiliului Internațional pentru studierea politicii științei, Eleonora Mașini, președinta Federației mondiale pentru studierea viitorului, Ulrika von Hau- meder, secretar al Comisiei internaționale pentru istoria științifică și culturală a umanității de pe lîngă U.N.E.S.C.O., acad. Șt. Milcu, președintele Comisiei naționale române pentru istoria și filozofia științei, ing. Ion Crișan director general al Institutului central pentru construcții de mașini. în urma discuțiilor participanții au ajuns la unele concluzii’și^anume’că existăjo relație www.dacoromanica.ro 9 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 2325 dialectică intre știință, societate și dezvoltare umană, că se impune proiectarea tuturor acțiuni- lor consacrate dezvoltării sociale și umane, că este utilă orientarea eforturilor oamenilor dc știință dc pretutindeni spre idealurile păcii și cooperării, preocupările privind căile și modalitățile de incorporare efectivă a valorilor sociale și umane în conceperea soluțiilor și rezolvarea problemelor economice, sociale, politice și culturale actuale și de perspectivă ce trebuiesc legate de cerințele progresului material și spiritual al societăților contemporane și de cele ale dezvoltării, prin efort colectiv și planificat a științei însuși. S-a mai arătat că în stadiul actual dc dezvoltare a științei și tehnologiei se impune necesitatea unei noi ordini și în aceste domenii ale activității umane, dat fiind decalajele mari care separă țările sărace dc cele bogate și mai ales accentuarea fenomenului de concentrare a resurselor și tehnologiilor în statele puternic dezvoltate. în cuvîntul de închidere rostit de prof. dr. docent Mihnea Gheorghiu, au fost scoase în evidență eforturile făcute de România pentru realizarea unei noi ordini economice și a unor inovații în politica mon- dială a dezvoltării sociale, în promovarea păcii și progresului pe planeta noastră. Merită să fie remarcat și faptul că într-una din zilele cînd au avut loc lucrările congresului, George Palade, laureat al premiului Nobel, profesor la Universitatea Yalc (S.U.A.), a ținut conferința „Scurtă istoric a biologici celulare” (la Institutul de biologie și patologie celulară). In aceeași perioadă au mai fost inaugurate trei expoziții privind istoria științei și tehnicii în p speetha istorică. Expoziția de «arte științifică din secolele XV — XVI — XVIII organizată în in iuta Bibliotecii R. S. România, care a reunit citeva zeci de volume privind preocupările științifice in evul mediu și în epoca modernă (incunabule, cărți rare, atlase, gravuri și hărți), multe din ele prczentînd ex-librisuri de marc valoare națională și internațională; Expoziția inter- națională de carte privind Istoria științei, organizată, în sala de expoziții a Institutului de Arhi- tccti ră „Ion Mincu”, de către Biblioteca Centrală de Stat și cu concursul Comitetelor naționale de is oria științei din țările participante, care a cuprins peste 1250 volume din diverse domenii: fizică, chimie, medicină, istorie, arheologic, etc. apărute în S.U.A., U.R.S.S., Franța, R.F.G., Italia, R.D.G., India, Israel, Iugoslavia, India, Ungaria, România etc. A treia expoziție a avut ca t uă: Știința și tehnica din România în documentele epocii organizată la Muzeul Arhivelor Stat lui, care a cuprins citeva sute de exponate din Fondul arhivistic național, a reflectat per- manența și continuitatea civilizației și culturii românești în spațiul carpato-danubian-pontic din antichitate pînă la începutul secolului XX (documente, manuscrise, hărți, planuri, stampe, fotog . fii, gravuri). Dintre aceste materiale documentare merită a fi menționate cele care se refe- reau a construcțiile din Dacia preromană (murus dacicus), la mijloacele tehnice pentru exploata- rea mieră pentru obținerea de energie (morile dc apă cu făcae), la realizările din domeniul bali- sticii din evul mediu (racheta din sec. XVI), la construcțiile de drumuri și poduri, la primele aparate dc zbor, de la începutul sec. XX, la lucrările de hidrotehnică etc. Încheierea lucrărilor celui de al XVI-lea Congres internațional de istoric a științei a avut loc în ziua dc 3 septembrie, in aula Universității din București. An luat cuvîntul: acad. Gh. Miho ', președintele Comitetului român de organizare a congresului, care a relevat înaltul nivel al comunicărilor și dezbaterilor ce au avut loc pe marginea acestora, comunicări bogate în idei originale, realizate pe baza unei tematici foarte diverse, faptul că din aceste comunicări a reieșit înalta responsabilitate ce revine oamenilor de știință din lumea întreagă pentru sporirea contri- buției lor la procesul dc cunoaștere, înțelegere și colaborare reciprocă. „A fost afirmată fără echivoc convingerea că realizările științei și tehnicii, ale culturii și civilizației trebuie puse In slujba tuturor popoarelor, a binelui oainenirii, a progresului, a păcii pe planeta noastră” a spus în continuare vorbitorul. Deascmenea s-au adus mulțumiri organelor de partid și de stat care au acordat o atenție deosebită bunei desfășurări a lucrărilor congresului. A urmat la cuvînt apoi prof. Jose Jaz, reprezentantul directorului general al U.N.E.S.C.O., directorul Biroului de cooperare științifică pentru Europa și America de Nord, care a subliniat faptul că U.N.E.S.C.O., care urmărește cu mult interes congresele internaționale dc istoria științei, va sprijini în viitor uncie programe internaționale „vizind îmbunătățirea condițiilor generale pentru folosirea științei și tehnologiei și protecția mediului și resursele naturale”. Ședința finală s-a încheiat cu cuvîntul prof. A. Grigorian, președintele în exercițiu al Uniunii internaționale de filozofie și istoria știin- ței, care a remarcat faptul că la actualul congres calificat drept „un exemplu convingător de co- laborai e internațională” a fost realizat un climat dc prietenie și înțelegere reciprocă între savanțli din toată lumea datorită în special eforturilor depuse de Comitetul român de organizare pentru crearea celor mai bune condiții în acest sens. Deasemenca vorbitorul a subliniat faptul că lucrările congresului desfășurate ,,la un înalt nivel științific și profesional” s-au aflat tot timpul sub puternica impresie pe care a produs-o ideile de un înalt umanism, existente în cuvîntarea pre- ședintelui G.N.Ș.T/din România , acad. dr. ing. Elena Ceaușescu. Președintele Uniunii interna- ționale dc istoria și filozofia științei a dat citire în continuare,,,Mesajului participanților la cel www.dacoramamca.ro 2326 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 1» de al XVI-lea Congres internațional de istoria științei” al cărui conținut reflectă preocuparea permanentă a oamenilor de știință pentru viitorul strălucit al omenirii. „Avem convingerea că oamenii de știință, toată intelectualitatea omenirii — se spune printre altele In acest mesaj — vor acționa fără ostenire pentru ca toate popoarele lumii să se bucure de minunatele rezultate ale științei șl tehnologiei, ale progresului economic și cultural, pentru ca toate națiunile să se dez- volte libere și independente, să poată privi și să pășească cu încredere și demnitate spre viitor". Constantin Șerban DICȚIONARUL ISTORIC AL LOCALITĂȚILOR DIN ROMÂNIA în cadrul Institutului de istorie „N. lorga” se elaborează o amplă cercetare, la care, ală- turi de un colectiv de cercetători, care au determinat cadrul teoretico-metodologic și asigură coordonarea științifică, participă istorici, arheologi, profesori, muzeografi, arhiviști, etnografi și alți specialiști din județe. Cercetarea urmează să fie finalizată în Dicționarul istoric al localităților din România, oferind astfel un instrument științific de primă mînă pentru cunoașterea istoriei locale și implicit naționale a poporului român. Lucrarea își propune să demonstreze continuitatea noastră istorică, aspectele particulare proprii fiecărui județ, care, în diversitatea lor, asigură unitatea spirituală, politică și economică a națiunii române. în prima sa formă, dicționarul va fi alcătuit pe județe, începînd cu Țara Românească (Muntenia, Oltenia, Dobrogea). Dicționarul va cuprinde istoricul fiecărei localități (sat, tîrg, oraș), începînd cu cele mai vechi urme de viață omenească descoperite prin săpături arheologice pînă în vremea noastră, după următoarea ordine aproximativă: — Cadrul geografic — pe scurt — șes, deal, munte, valea unui nu, pe Dunăre, etc. și măsura în care cadrul geografic a influențat viața și ocupațiile locuitorilor (agricultori, pastori, pietrari, lemnari, pescari, cărăuși etc.). Drumurile mai importante, eventual distanța de orașul mai apropiat. Se vor alcătui și hărți pe comune, cu satele respective, sau planuri de orașe. — Numele localității explicația acestuia, numele schimbat dacă este cazul. — întinderea satului, utilizind eventual și vechi hotărnicii, care cuprind topice, în parte dispărute. Dacă este cazul, sate dispărute foste pe teritoriul localității actuale. — CeZe mai vechi urme de locuire descoperite prin săpături sau periegheze arheologice începînd din paleolitic, neolitic, etc., subliniindu-se continuitatea de viață. Dacă pe teritoriul satului s-au făcut descoperiri deosebite (cultura Ipotești—Cmdești, Dridu etc.), se Insistă asupra' caracterelor acestor culturi. — Prima mențiune documentară a localității care se poate face: cînd satul devine depen- dent sau se vinde o parte din el, cînd are loc o hotărnicie, cînd apare ca martor un locuitor de acolo etc. Dacă la prima mențiune documentară se evocă acte mai vechi (pînă la Negru Vodă!) se ține seama de data acestora. — Mersul proprietății: dacă satul a fost liber sau aservit, cînd, de cine, succesiune, pro- prietarilor, perioadele de aservire și eliberare prin răscumpărări (dacă este cazul). Pentru satele libere, de subliniat lupta pentru apărarea libertății și împotriva cotropirii. — Relațiile cu proprietarul, subliniindu-se aspectele luptei împotriva exploatării (fugă, nesupunere la lucru, răzvrătiri locale). — Evenimente importante; participări la marile răscoale sau revoluții (1655, 1821, 1848, 1888, 1907 etc.), alte evenimente (lupte, arderi de turci, robiri, tabere militare etc.). — Ocupațiile locuitorilor, vechimea acestora și în ce măsură s-au păstrat unele din ele. De menționat tîrgurile, bîlciurile, locurile de vamă etc. — Populația ți evoluția ei, utilizind documente și catagrafii vechi. — Familii cu rol important In trecut (Bălăceanu, Băleanu, Brlncoveanu, Corbeanu etc.) și oameni de seamă născuți în localitate. — Dezvoltarea culturii (vechimea școlii, cămin cultural etc.). — Situația actuală (cu date luate de pe teren, de la autoritățile locale). — Monumente (cetăți, mănăstiri, biserici, curți boierești, hanuri etc.), istoric și descriere, subliniind importanța acestora unde este cazul. La fostele tlrguri (Gherghița, Tîrgșor etc.) se va explica procesul de ascensiune și decădere a acestora. www.dacoromanica.ro 11 cronica vieții științifice 2327 La orașe prezentarea va fi asemănătoare, Insistindu-se asupra procesului de urbanizare, rolului economic și politic, luptei pentru emancipare de sub tutela domniei sau a stăpînilor feudali (Ploiești, Tîrgoviște, Clmpulung etc.), dezvoltării mișcării muncitorești de la apariția acesteia, evenimentelor de seamă la care au participat locuitorii, etc. în Introducere la fiecare dicționar pe județ se va prezenta un scurt istoric al județului (vechime, așezare geografică, Întindere șl modul cum a evoluat aceasta, evenimente de seamă petrecute pe teritoriul său, rolul economic etc.), utilizindu-se datele din colecția Județele patriei și din diverse alte studii. Se va insista asupra situației actuale a județelor, aportului lor la dez- voltarea economică a țării. La această operă de interes național lucrează un colectiv de 8 cercetători de Ia Institutul „N. lorga”, care a strlns un bogat material informativ privitor la localitățile din județele din Muntenia și Oltenia și care organizează in colaborare cu organele locale din județele respective (incepind cu Teleorman, Dîmbovița, Argeș) dezbateri cu caracter științific și metodologic precum și cu diverse probleme organizatorice in cadrul cărora s-au stabilit detaliile colaborării, urmînd ca dicționarele respective să fie predate tiparului Începînd din 1982. Nicolae Stoicescu CÎTEVA CUVINTE DESPRE UNELE „ÎNSEMNĂRI” RECENT APĂRUTE In Revista de istorie, 33, 12, 1980, p. 2407 — 2410, la secțiunea „însemnări”, se află și acelea prilejuite tov. Victor Eskenasy de lectura lucrării Comana de Jos. Așezările de epocă dacică și prefeudală, publicată anul trecut sub egida muzeului din Făgăraș. Cum lectura lor este In mă- sură să inducă In eroare pe cititorul care nu are totdeauna timpul și răbdarea să verifice In detali i consistența și veracitatea afirmațiilor și considerațiilor lui V. E., am socotit de obligația noastră să zăbovim succint asupra lor. într-o Întreprindere de felul celei a lui V. E. slnt firești, adesea necesare, diferențele In opinii in aprecierea faptelor și evenimentelor istorice, cu elementara condiție ca amintitele opinii să fie formulate dacă nu de pe poziții obiective, cel puțin oneste. Dar, în legătură cu cele spuse acum, este mai bine să nu-1 influențăm pe cititor în conturarea aprecierii sale. Fie-ne îngăduit, deci, să dăm textele. Revista de istorie, p. 2408: „Structura lucrării și, de ce să nu o spunem, limitele sale sînt devansate de intențiile exprimate de autori în Cuvlntul înainte. Merită amintite aceste intenții pentr i a putea judeca în final măsura în care ele au fost realizate. Astfel, este remarcabilă pro- misiunea de a publica integral cercetările de la Comana de Jos, ca și aceea de a trage concluziile de ordin istoric și arheologic ce se impun (p. 6). Dar alături de aceste promisiuni se strecoară și rezerva enunțului că nu vor fi discutate decît materialele rezultate din complexe închise și chiar și acelea doar prin prezentări selective (p. 6)”. Comana de Jos, p. 6: „Intenția noastră a fost aceea de a prezenta integral cercetările, rezultatele acestora șl concluziile de ordin arheologic și istoric, fără a ilustra însă exhaustiv ma- terialele arheologice descoperite. Am preferat prezentarea materialelor în discuție pe complexe Închise (locuințe, amenajări gospodărești) tocmai pentru a rezulta asocierea lor și, atunci cînd s-au făcut prezentări selective de materiale, selecția nu a denaturat structura și proporțiile diferitelor categorii de descopeririri. Mai mult, pentru a nu da o extindere neobișnuit de mare ilustrațiilor, nu au fost prezentate materialele descoperite în toate complexele închise, renunțîn- du-se la cele cu extrem de puține descoperiri și cu descoperiri nesemnificative. Materialele arheo- logice ilustrate, provenite fie din complexe închise, fie din stratul de cultură sînt însă în măsură să ofere imaginea de ansamblu și de detaliu asupra inventarului așezărilor”. Revista de istorie, p. 2410:.neatențiile în limbajul folosit (vezi forma stranie — și atlt! — a unui semibordei: p. 81)”. Comana de Jos, ,,Semibordeiul 37, descoperit tot în secțiunea XXII, m 20—22 (fig.23) are o formă stranie (rezultată din prăbușirea pereților), cu un ieșind pe latura de nord-est”. Comentariile sînt inutile. Alte imputări pot fi socotite, In cel mai bun caz, curioase. De pildă, referindu-se la capi- tolul I, intitulat ,,'Jmra Făgărașului - cadru geografic”, reproșul se adresează capitolului (s. n) .....capitolul abuzează de noțiuni pure de geografie și geologie, preluate din lucrări de speciali- www.oacoromamca.ro 2328 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 12 tate ..Trebuiau folosite „noțiuni pure” clin alte științe? Și, pentru că tot e vorba de geo- grafie, așezarea dacică de la Crizbav, neluată in discuție dc autori (de unde prilejul pentru V. E. de a formula un alt reproș — p. 2408) este, intr-adevăr, situată într-o „Țară” dar... a Blrsei. Lăsind insă la o parte „obiectivitatea” lui V. E., însemnările acestuia semnalează și in- advertențe reale, ce nu pot fi decit binevenite, utile cititorului (p. 2409): ,,... gr. 1 apare in cap. II Intre (s. n.) m. 9—10, iar la descrierea așezării dacice intre (s. n.) m. 9 — 11 real tn m 9 — 11, n. n.); semibordeiul 5 are odată plan rectangular, pentru a deveni in capitolul următor trapezoi- dal (de fapt era scris „Cu plan aproape trapezoidal..n. n); semibordeiul 10 prezent (probabil prezentat pentru că „prezent” fusese la Comana de Jos, n. n.), revine cu nr. 11 în cap. V, într-un caz de formă patrulater neregulată, în al doilea, cu rezerve nefiind integral cercetat, cu plan trapezoidal, și in realitate avînd o formă vădit ovală!” (tn realitate se spunea „pare să li avut plan trapezoidal” pentru că două dintre laturile sale, anume cele lungi, slnt drepte și se distan- țează continuu una de cealaltă, iar a treia, scurtă, este puțin rotunjită, n. n.). Cit privește numă- rul semibordeiului, el este 10, dar, în adevăr, la p. 73, apare cu nr. 11. Aceasta este una din- tre cele peste 130 greșeli de tipar de care a „beneficiat” lucrarea în discuție, urmarea acordării bunului de tipar „cu condiția operării corecturilor semnalate” (N. B.: „remedierea” aparține întreprinderii Poligrafice Cluj —Napoca, și, din motive binecunoscute, Îndreptările de cuviință nn au putut fi incluse decît parțial in errata — și așa neobișnuit de mare — atașată volumului). Dealtmintcri pe aceeași p. 73, deasupra semibordeiului 11 se amintește semibordeiul 9, iar sub 11 locuința 11 și bordeiul 12. Cum numerotarea trebuia să curgă firesc, nu era prea greu de știut pe seama cui ar fi fost de pus inadvertența. Greșelile de mai sus, ca și altele (după V. E.) ce se vor aminti in continuare, „ridi ă un semn de întrebare asupra atenției cu care a fost redactat textul și a concordanței dintre i oțele carnetului de șantier și planurile anexate. Potrivit stratigrafiei obositor reluată in discuție (se va vedea Îndată ce efecte nedorite a avut asupra lui V. E., n. n.) stratul de cultură nediferențiat cronologic este reprezentat de un pămînt brun-negricios. Se naște de la Început întrebarea dacă nu au existat totuși diferențe sesizabile între nivelele de cultură dacică și prefeudală, cel puțin la acele citeva locuințe care se suprapun. De altfel, ceva mai departe (p. 70), se afirma că există un nivel de călcare distinct prefeudal, deosebit de cel dacic, dar care lipsește de regulă dii pro- filcle desenate. Spre exemplu, semibordeiele 5 și 6 (fig. 5), unul dacic celălalt prefeudal se între- taie vizibil in planul prezentat, dar nu și in profilul desenat, unde apare o unică groapă de locu- ință. Pe același plan, dar faptul se repetă și in alte cazuri, apare un simbol neexplicat în legendă sau text (intre m. 24 — 27), o combinație între simbolurile pămîntului viu și stratului de cultură. Nu odată gropi desenate în plan, lipsesc in desenul profilului sau invers”. „Urmează exemplele amintite (groapa 1, semibordeiele o și 10) și se adaugă: „Nu apar marcate pe profile întotdeauna nici numeroasele refaceri ale locuințelor prefeudale, deși se afirmă ca diferențele de înălți ne în- tre podelele de lut sînt notabile (0,20 m).” — p. 2409. Lăsind la o parte „amabilitățile” prin care excelează însemnările lui V. E., să ur îriin concret ceea ce se cuvine. La p. 70 se scrie de fapt: „Reamintim totuși că acolo unde în strat nivelul de călcare prefeudal era distinct de cel dacic, diferența pe verticală între ele varia de la 0,10 la 0,15 m”. Primul „exemplu”: în fig. 5, locuința 5, prefeudală, a străpuns parțial lo uința 6, dacică ; în profil doar în m. 7 se putea păstra și s-a păstrat nivelul podinei locuinței dacice, ceea ce se vede clar in desen. Al doilea: combinația există (nu în plan, ci în profil și nu litre m. 24—27, ci tn m. 25 — 27, pentru că, firesc, numerotarea curge de la 0 și nu de la 1) dar nu credem că avea nevoie de explicații speciale cît timp pină și V. E. și-a dat seama ce repi inta. Al treilea: gropile desenate în plan, care lipsesc din profil fie că erau în mijlocul secțiunii, fie că erau dintre cele surpate (surpările amintite în text); celelalte, desenate în profil, fără a li și in plan, din aceeași cauză a friabilității solului nu era posibil să fie coturate clar. Al patrilea; refacerile au fost marcate doar acolo unde erau vizibile, și, în cazul concret la care se referă (B 7, fig. 5) refacerea este marcată clar în m. 14—18. în aceste situații nu mai poate fi vor! a de „obiectivitate” sau „amabilitate”. în atare situație ni se pare inutilă explicarea lăsării nccerce- tate a unei suprafețe dintr-un obiectiv de interes arheologic în vederea verificărilor ulteiioare, regulă ce ține de A —B—C—ui arheologici. Altă imputare se referă la predilecția pentru a cita analogii ale ceramicii prefeudale în așezări aflate în curs de cercetare și „inexplicabila atracție pentru materialele ceramice din așe- zările din Bulgaria” (p. 2410). Analogiile cu materiale din așezări aflate în curs de cercetare se referă strict la zona de sud a Transilvaniei și la Banat. Credem că nu este nevoie de explicații suplimentare. Cît despre cele- lalte, din Bulgaria, nu este necesar, pentru cunoscători, să insistăm asupra răspîndirii pe vaste spații geografice a unor forme de vase și motive ornamentale, nici asupra asocierilor de forme și motive ornamentale , de unde decurge necesitatea de a vedea materialul arheologic și în special ceramica. Trimiterile la materialele din Bulgaria (firesc, cu citarea acelora ce ni le-au pus la dis- www.dacoromanica.ro 13 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 2329* poziție pentru studiu — pare-se un obicei de neînțeles pentru V. E.) vizau tocmai deosebirile existente față de ceramica de la Comana de Jos. După menționarea particularităților ceramicii de la Comana de Jos (p. 90 — 91), In legătură cu vasele de acolo se adaugă: „Luate individual toate își găsesc analogii nu numai pe teritoriul patriei noastre ei pe spații mai largi din Europa sud-estică și centrală. Nota de individualitate constă, pe dc o parte, în absența integrală a unor forme ..., ornamente..., ornamente lustruite și specii ceramice..., iar pe de altă parte, în compoziția complexelor Închise. Este de adăugat, de pildă, că în ciuda analogiilor pentru unele forme de vase- și anumite motive ornamentale existente în muzeele din Bulgaria . . ., factura ceramicii este totuși alta”. Pentru ca la p. 9G —97 să se reia în discuție particularitățile inventarului așezării în context cu stabilirea etnicului locuitorilor așezării prefeudale și să sc conchidă că așezarea este de atribuit populației românești. Sperăm că dc astă dată, in adevăr, V. Eskcnasy nu a înțeles și nu că ne-a reproșat atribuirea așezării populației românești. în domeniul interpretării istorice a descoperirilor arheologice, pe lingă logica evidentă, dar inoperantă („Lipsa cercetărilor de teren iui implică și inexistența locuirii” — p. 2408. Ar trebui să sc scrie și despre ce nu știm încă?), V. E. ne dă o lecție. Anume, referindu-se la acea parte a lucrării privitoare la descoperirile databile In epoca romană, V. E. notează: „Radical deosebită este considerată (de autori, n. n.) amplasarea așezărilor din epoca i'omană citlndu-se în acest sens o serie de puncte arheologice cercetate în ultimii ani .. . Este de observat însă că situația descrisă nu se datorează modificării ambianței naturale ci unor considerente de ordin- istoric-politic, unei concepții a administrației romane din Dacia, care a transformat provizoriu Oltul într-o frontieră naturală.” (p. 2410). Ni sc explică, deci, cam cum ar fi trebuit interpretate istoric amplasarea așezărilor Înainte dc și in epoca romană. Dc ce? După trecerea în revistă a descoperirilor de epocă romană din Țara Făgărașului și de pe malul drept al Oltului, la p. 6G se poate citi: „Cu alte cuvinte, cel puțin in stadiul actual al cercetărilor din Țara Făgărașului, se constată inexistența oricăror urme dc locuire pe durata epocii romane. Această situație a fost explicată (vezi trimiterea din nota 85, deci nu de V. E.) prin stabilirea liniei de castre pc malul drept al Oltului și prin transformarea zonei dintre Olt și munți într-un teritoriu supravegheat de Imperiul roman dar golit dc populație din motive lesne de înțeles” pentru ca la p. 67 să sc adauge: „Restricția — ca să o numim așa Ic locuire a zonei dintre Olt și munți a funcționat doar atît cît a durat stăpînirea romană în- Dacia, adică în vremea cînd autoritatea administrației romane s-a impus . Imediat după retra- gerea autorităților romane din Dacia lucrurile aveau să revină la starea lor firească” etc. în general vorbind însă, considerațiile istorice și interpretările persoanele ale lui V. E. privitoare la Țara Făgărașului In epoca antică așteptăm să le citim cu toată atenția în studii consistente. I. Glodariu CRONICA în ziua dc 12 septembrie 1981 a avut loc în fața Comisiei de doctorat a Institutului de istoric „Nicolae lorga” susținerea publică a tezei de doctorat Relațiile României cu Statele Unite tn anii primului război mondial 1914— 1520 elaborată dc Ion Stanciu. Lucrarea cuprinde următoarele capitole: Cap. I, „Relațiile româno-ameiicane în perioada anterioară primului război mondial”; Cap. II, „România și Statele Unite în anii neutralității ambelor state 1914 — 1916”; Cap. III, „Relațiile româno-americanc de la intrarea României în război la ieșirea din neutralitate a Statelor Unite, august 1916 - aprilie 1917”; Cap. IV, „România și Statele Unite, relațiile lor dc la intrarea în război a celui din urmă la „pacea” de la București, aprilie 1917 — mai 1918”; Cap. V, „Sfîrșitul războiului mondial și relațiile româno- amcricanc, martie —decembrie 1918” ; Cap. VI, „Relațiile româno-americane în anii 1919— 1920- Problemele conferinței de pace și rolul lor în debutul interbelic al acestor relații”. în afara acestor capitole lucrarca mai cuprinde „Cuvînt înainte”, „Bibliografie selectivă”. Comisia de doctorat a fost alcătuită din prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu, directorul Institutului de istorie „Nicolae lorga” președinte; dr. Dan Berindei, conducător științific; conf. univ. dr. Vasile Curticăpeanu, col. dr. Victor Atanasiu, dr. Ion M. Oprea membri. în unanimitate comisia de doctorat a acordat lui Ion Stanciu titlul științific dc doctor In istorie. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE MIBCEA MUȘAT, ION ARDELEANU, Unitate, continuitate și ascensiune în mișcarea muncitorească din România 1821—1948, Edit. Acade- miei R.S.R., București, 1981, 342 p. Istoria clasei muncitoare reprezintă o parte distinctivă și integrantă în cadrul istorici zbuciumate și glorioase a poporului nostru, istorie a luptei necontenite duse de generații de înaintași, care timp de peste două milenii, s-au jertfit pentru propășirea patriei pe căi de libertate, de unitate națională și progres social. Din această istorie s-a născut, ca o cerință obiectivă a mersului înainte al României în epoca modernă, forța social- politică cca mai viguroasă și mai revoluțio- nară, clasa muncitoare. încă de la apariția sa pc scena istorică a țării, clasa muncitoare, nișcarca socialistă ca exponentă a intereselor sale pe plan politic și ideologic, a ținut să-și exprime nu numai legătura organică cu ante- mergătorii, cu cei care au purtat prin timp steagul libertății sociale și naționale, dar și hotărîrea fermă de a duce aceste aspirații spre limanul împlinirii, al transformării lor din deziderat în realitate concretă. Aniversarea a 6 decenii de la făurirea Partidului Comunist Român a prilejuit îmbo- gățirea istoriografiei de specialitate cu date, fapte și interpretări științifice noi, de mare valoare istorică, puse în circulație de cercetă- torii științifici, cadre didactice și alți lucrători în domeniul științelor sociale. Cartea: Unitate, continuitate și ascensiune tn mișcarea muncito- rească din România 1821 — 1948, apărută de curînd în Editura Academiei Republicii Socia- liste România, constituie tocmai un atare însemnat ciștig pentru frontul nostru istoric; este o lucrare care pune în evidență în mod pregnant faptul că evenimentul politic petre- cut în urmă cu 60 de ani își are rădăcinile în vechea mișcare muncitorească și socialistă din România, că Partidul Comunist Român este legatarul unei bogate moșteniri revolu- ționare, al unor îndelungate tradiții de luptă ale poporului român pentru libertate și progres, pentru dreptate socială și națională. Autori de prestigiu, afirmați deja în isto- riografia perioadelor modernă și contempora- nă prin lucrări și studii de certă valoare știin- țifică, Mircea Mușat și Ion Ardeleanu au reu- șit să realizeze o amplă sinteză a evolției mișcării muncitorești în România din epoca apariției proletariatului, pe fondul destrămă- rii relațiilor de producție feudale în cea de a doua jumătate a secolului XVIII, pînă în zilele contemporane nouă, în pragul epocii edificării societății socialiste. Pornind de la constatarea reală că în com- parație cu alte țări din centrul și apusul Europei dezvoltarea economiei capitaliste în țările române a fost întirziată, datorită, cu precă- dere, dominației străine, autorii analizează evoluția ascendentă, sub raport organizatoric, a mișcării noastre muncitorești. Primele forme de organizare ale proleta- riatului din România apar încă de la jumăta- tea veacului trecut, sub forma unor asociații de întrajutorare. Paralel și concomitent cir procesul de apariție a asociațiilor muncito- rești, apare și se dezvoltă în România miș- carea socialistă. Cercurile socialiste, create în principalele centre ale țării, în cca dc a doua jumătate a secolului trecut, au jucat un rol însemnat în procesul răspîndirii marxismului in România, stimulind transformarea treptată a asociațiilor de întrajutorare în organizații proletare de sine stătătoare, bazate pe princi- piile luptei de clasă. în atare împrejurări — și pe fondul unei activități propagandistice propice organizării clasei muncitoare, susținută prin intermediul unor gazete proletare ca „Tipograful român.”, „Analele tipografice”, „Uvrierul” — , este înființată, în octombrie 1872, Asociația generală a lucrătorilor din România, care reprezintă un pas însemnat în cadrul efortu- rilor de organizare a proletariatului român la scară națională. în perioada ce a urmat acestui însemnat eveniment politic, se contu- rează tot mai mult procesul de apropiere a socialiștilor de mișcare muncitorească. în sensul acestor idei și eforturi, în'anul 1886, Constantin Dobrogeanu —Gherea publică lucrarea „Ce vor socialiștii români?,” in care se susține ideea dictaturii proletariatului și necesitatea organizării partidului politic, de avangardă al clasei muncitoare din România, jalonînd, totodată, principalele obiective pro- REVISTA DE ISTORIE”, Tom. 34, nr. 12, p. 2331-^53, 1981 www.oacaramamca.ro 233 2 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 2 gramatice in spiritul învățăturii marxiste. Un an mai tirziu, în 1887, sc constituie la București, Iași și în alte orașe cercuri munci- torești care își vor baza activitatea pe princi- piile luptei dc clasă, impulsionînd unirea mișcării muncitorești cu socialismul științific și apariția primului partid politic al proleta- riatului român. Acest eveniment a avut loc în primăvara anului 1893, la Congresul ținut la București, în zilele de 31 martie — 3 aprilie 1893 care a statuat Înființarea Partidului Social-Dcmocrat al Muncitorilor din România. Congresul socialist național din 1893, sublinia tovarășul Nicolae Ceaușescu, „con- stituie un moment de însemnătate istorică tn dezvoltarea luptelor sociale din (ara noastră, în organizarea clasei muncitoare pe plan național, începutul afirmării sale in principalele pro- bleme care frămintau viața social-politică a societății in acea vreme”. Dcmonstrind convingător că socialiștii români s-au situat de la început pc poziții marxiste clare, că și-au propus ca obiectiv fundamental soluționarea problemelor arză- toare izvorite din realitățile concrete ale țării, din necesitățile dezvoltării României pe calea progresului material, social și spiritual, Mircea Mușat și Ion Ardeleanu arată, totodată, că partidul clasei muncitoare din România s-a manifestat consecvent ca detașament activ al mișcării muncitorești internaționale. In mod deosebit se impun și concluziile autorilqr în privința coordonatelor patriotice caracteristice dezvoltării ascendente a miș- cării muncitorești din țara noastră, oglindite în documentele programatice și în practica partidului său revoluționar. Exponentă politică și ideologică a intereselor maselor muncitoare, mișcarea muncitorească, socia- listă din România a afirmat ca un postulat de primă importanță ideea că unitatea și inde- pendența sint atribute inalienabile ale națiu- nii, că pentru realizarea lor nici un sacrificiu nu putea fi prea mare. Această poziție înainta- tă, patriotică explică consensul național al luptei poporului român, exprimat in eforturi și jertfe considerabile, pentru realizarea sta- tului național unitar. Desfășurate larg în bătaia vîntului dc libertate și unitate na- țională — scriu autorii — flamurile proletare, alături de cele naționale, prezente la 1 Decem- brie 1918 la Marea Adunare Națională dc la Alba lulia, care a hotărit în unanimitate unirea Transilvaniei cu România, au dat consistență și vigoare deosebită acestui act istoric care reprezenta chezășia viitorului poporului român, deschizindu-i posibilități largi dc acțiune pentru înlăturarea exploatării capitaliste și cucerirea, în perspectivă, a liber- tății sociale. Procesul afirmării clasei muncitoare din România în viața social politică a țării s-a deziderat, Programul partidului comunist www.dacoromanica.ro intensificat în anii ce au urmat desăvirșirii statului național unitar, în contextul unor mari conflicte sociale și politice de clasă. Adincirea contradicțiilor social-economice ale regimului burghezo-moșieresc, cauzată de distrugerile războiului, de dezorganizarea activității economice și Înrăutățirea situației materiale a maselor largi populare, determină o creștere impetuoasă a avintului și combati- vității revoluționare a maselor muncitoare. In acești ani lupta clasei muncitoare din Ro- mânia s-a ridicat pe o treaptă superioară. Ea și-a găsit expresia în trecerea mișcării muncitorești de la acțiuni și cerințe mai mult sau mai puțin limitate și parțiale, la revendi- cări și lupte de anvergură. Multiplele și vigu- roasele mișcări de masă au influențat puternic modul de a gindi și a activa al militarilor socialiști. Ei pun problema reorganizării partidului și a sindicatelor pe baze noi. Luptele dc clasă din anii 1918 — 1920 au reprezentat o importantă școală politică pen- tru clasa muncitoare din România, necesitatea făuririi partidului comunist fiind principala concluzie pc care proletariatul român a des- prins-o din învățămintele acestor mișcări revoluționare. După cum este cunoscut, Congresul parti- dului socialist, în același timp și primul Congres al P.C.R., s-a întrunit in București, in ziua dc 8 mai 1921, intr-o atmosferă dc puternic entuziasm. Delegații participanți la Congres, rcprezentînd peste 45 000 de membri dc par- tid, au luat in discuție o serie dc probleme fundamentale ale mișcării muncitorești din România: raportul dc activitate al Comi- tetului executiv al partidului socialist; ra- portul asupra afilierii la Internaționala Co- munistă și Programul dc activitate al parti- dului; proiectul dc statut; proiectul progra- mului agrar; o serie dc alte probleme referi- toare la presa și propaganda partidului, orga- nizarea tineretului revoluționar, a mișcării femeilor ș.a. Locul central în cadrul lucrărilor Congresu- lui l-au avut dezbaterile asupra raportului privind afilierea la Internaționala Comunistă și programul partidului. Pornind dc la analiza celor mai importante etape ale luptei clasei muncitoare din România și dc la experiența mișcării muncitorești internaționale, raportul prezentat in legătură cu această problemă sublinia că mișcarea muncitorească din România, organizațiile sale politice și profe- sionale au respectat în permanență și au apli- cat în practică principiile dc bază ale învăță- turii marxiste, pornind de la necesitatea luptei pentru înfăptuirea unei noi societăți, a socie- tății comuniste. Referitor la căile și mijloacele de acțiune prin care clasa muncitoare din România putea ajunge la înfăptuisca acestui 3 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 2333 indica necesitatea cuceririi puterii politice din mina burgheziei de către clasa muncitoare și aliații săi. Idealul comunist se releva în această privință în documentul dezbătut la Congres, invocat de autori în cel de al III-lea capitol al lucrării, „are scop trecerea puterii politice și economice în mina muncitorilor de la sate și orașe..„Pentru atingerea acestui scop, masele proletare vor lupta, după cum va fi rezistența adversarilor, pînă la conflict armat cu puterea de stat capitalistă. Dicta- tura proletariatului fiind o stare de tranziție, ea va funcționa pînă la înfăptuirea organi- zației socialiste a societății și dispariția ori- cărui pericol de revenire a dictaturii burghe- ziei”. în seara zilei de 11 mai 1921, marea majo- ritate a delegaților au votat pentru transfor- marea partidului socialist în partid comunist și afilierea sa la Internaționala a IlI-a. Dele- gații curentului centrist din partidul socialist s-au pronunțat la rîndul lor în sens asemănă- tor, dar și-au manifestat rezerve față de cîteva puncte din statutul Internaționalei Comuni- ste — cu precădere față de cele care limitau autonomia partidului față de hotărîrile Inter- naționalei, hotărîri considerate obligatorii pentru toate partidele afiliate. Apreciind de la început pericolul pe care îl reprezenta crearea P.C.R. pentru menți- nerea dominației lor politice, clasele exploa- tatoare au trecut neîntîrziat la măsuri repre- sive. Astfel, în după-amiaza zilei de 12 mai, In timpul dezbaterilor pe marginea problemei agrare, lucrările Congresului au fost întrerupte prin intervenția brutală și samavolnică a organelor de represiune. Delegații care au votat afilierea necondiționată a partidului la Internaționala Comunistă au fost arestați și întemnițați, fiind judecați mai apoi — alături de numeroși alți fruntași ai partidului din Întreaga țară — In cunoscutul proces din Dealul Spirii. Paginile cărții demonstrează clar că eveni- mentele social-politice ulterioare au dovedit însă că în pofida măsurilor samavolnice la care a fost supus fără încetare și care au culminat cu scoaterea partidului în afara legi- lor, în primăvara anului 1924, Partidul Comu- nist Român nu a putut fi zdrobit. Și aceasta tocmai datorită faptului că exstența P.C.R. răspundea tn România unei necesități obiec- tive, evoluției societății spre libertate și progres social. Pe fondul sublinierii prealabile a princi- palelor caracteristici ale situației economice și social-politice specifice României în dece- niile 3 șl 4, lucrarea pune In evidență faptul că prin transformarea Partidului socialist tn Partidul Comunist Român, lupta revolu- ționară a clasei muncitoare din România s-a ridicat pe o treaptă calitativ superioară, cu www.di implicații largi in viața social-politlcă a țării. Apăruse acea forță politică conducătoare a proletariatului român care înscriind în pro- gramul său de activitate înfăptuirea unei societăți noi, și-a dovedit și capacitate organi- zatorică și politică de a-1 transpune din dezi- derat teoretic in fapt, în realitate practică. Interpretînd științific date și fapte istorice deosebit de revelatoare, Mircea Mușat și Ion Ardeleanu au reușit să demonstreze în mod convingător, mai ales în capitolele VI și IX, că Partidul Comunist Român a doblndit recunoașterea rolului de conducător al oameni- lor muncii datorită fidelității, devotamentului și spiritului de jertfă cu care a slujit neîncetat interesele supreme, fundamentale ale po- porului român. Politica sa, inspirată din nevoile arzătoare ale dezvoltării societății românești, a devenit drapelul sub care s-au unit muncito- rimea, țărănimea, intelectualitatea progre- sistă. De pe această platformă, și în pofida condițiilor de conspirativitate deosebit de dificile, partidul comunist a desfășurat o acti- vitate multilaterală pentru unitatea clasei muncitoare, a organizat și condus marile bă- tălii de clasă ale proletariatului român împo- triva exploatării capitaliste. în anii ascensiunii fascismului, P.C.R. a creat și condus o serie de organizații de masă, de asociații, ligi, comitete etc., care în lupta pentru apărarea democrației șl a intereselor naționale, pentru zdrobirea grupă- rilor fasciste, au reunit, alături de muncitori numeroși reprezentanți din rîndurile celor mai diferite clase și pături sociale. Partidul comunist s-a ridicat în apărarea Independen- ței și integrității teritoriale, a ținut trează grija neostenită pentru soarta țării. „Ne chea- mă la luptă sîngele lui Doja, Horia și Tudor Vladimirescu — glăsuia o vibrantă chemare adresată întregului popor de Partidul Comu- nist Român in ianuarie 1938. Ne cheamă la luptă dragostea de țară, pe care nu orem să o vedem sfirșită și cotropită, dragostea de acest popor, pe care nu-l vrem ingenunchiat și robit". Hotărîrea fermă de a apăra, cu orice sacri- ficiu și prin orice mijloace, independența na- țională și integritatea teritorială a patriei a fost probată, ca urmare, nu numai de concepția teoretică, dar și de acțiunile practice, de luptă Împotriva primejdiei fasciste și de război, organizate și conduse de, partidul comunist. Aceste sentimente antifasciste și voința de luptă, arată autorii lucrării, și-au găsit o remarcabilă confirmare în documentele plena- relor partidului comunist din februarie 1935 și iulie 1936, în marile întruniri și demonstrații de masă care au avut loc, de la un capăt la altul al țării, în anii 1935 — 1940, impunîn- du-se în mod deosebit manifestările revolu- ționare și patriotice de la 1 Mai 1939. Numă- rîndu-se printre puținele manifestări din 11 - c, 1881 2334 CARTEA ROMÂNEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE' 4 Europa care au avut loc tn condițiile clnd fascismul era tn ofensiva după Munchen — sublinia tovarășul Nicolae Ceaușescu, factor de conducere în organizarea și desfășurarea acestor acțiuni revoluționare remarcabile — „manifestațiile antifasciste de la 1 Mai 1939 constituiau o dovadă a maturității clasei munci- toare, a posibilităților de care dispunea atunci poporul român, forțele sale revoluționare și progresiste de a organiza cu succes lupta împo- triva războiului și fascismului. Eroismul, abnegația și spiritul de sacri- ficiu dovedite de masele populare: români, maghiari, germani și de alte naționalități care au imprimat conținut mișcării de rezistență antifascistă din România, reprezintă o expre- sie grăitoare a aspirațiilor patriotice care au animat întregul popor român tn anii grei ai dictaturii militare-fasciste și războiului hitle- rist, o dovadă a consecvenței cu care au fost slujite interesele majore ale națiunii noastre. în focul viu al rezistenței antifasciste și antihitleriste, organizate și conduse de parti- dul comunist — reliefează autorii lucrării In capitolul X — a luat naștere un sistem de alianțe suplu, dinamic, adecvat exigențelor epocii respective, ajungtndu-se la evenimen- tele memorabile din august 1944, evenimente care au deschis o eră nouă in istoria poporului român. Procesul revoluționar declanșat tn august 1944 a dus la zidirea, sub conducerea P.C.R., a unei realități istorice noi, o realitate a ini- țiativei și activității revoluționare, patriotice a clasei muncitoare, țărănimii, intelectualită- ții, fără deosebire de naționalitate. Pentru prima dată in zbuciumata sa istorie, poporul român doblndea adevăratul statut de națiune liberă, independentă și suverană. Actul istoric din anul 1944, operă a tutu- ror forțelor antifasciste, progresiste, și demo- cratice naționale, a marcat o cotitură decisivă In evoluția contemporană a României, deschi- ztnd calea Înfăptuirii revoluției populare și trecerii la edificarea socialismului. Revoluția populară, lupta pentru democratizarea țării au dat noi dimensiuni luptei Partidului Comu- nist Român, care a dovedit, și cu acest prilej, capacitatea de a elabora o linie strategică și tactică tn concordanță cu realitățile din România. Rcluîndu-și activitatea legală, Partidul Comunist Român a acordat o mare atenție întăririi Frontului Unic Muncitoresc și Înfăptuirii unității de acțiune a clasei muncitoare, a acționat pentru a atrage alături de muncitorime masele țărănești, intelectuali- tatea progresistă, categorii sociale și cercuri politice cit mai largi, pentru a concentra In jurul său toate forțele creatoare ale poporului. Ca urmare a făuririi unui larg front național- democrat, care grupa toate forțele progresiste ale națiunii, in centrul cărora s-a aflat alianța muncitorească-țărănească, masele populare au tnfrînt, în furtunoase bătălii de clasă, for- țele reacțiunii și au instaurat puterea democrat- populară, deschizind României perspectivele trecerii la construirea socialismului. Acestea slnt în rezumat, concluziile de- esență pe care le desprindem din lectura capi- tolului final al lucrării, capitol dedicat analizei trăsăturilor definitorii, economice și social- politice ale României în epoca revoluției de mocrat-populare, capitol pe care autorii 11 intitulează în mod semnificativ Condițiile istorice ale făuririi partidului unic al clasei muncitoare (1944 — 1943). Redactată Intr-o manieră științifică și stilistică corespunzătoare istoriografiei noastre contemporane, lucrarea istoricilor Mircca Mușat și Ion Ardeleanu se adresează, desigur, tn primul rind publicului larg, valorile ei poli- tice și educative fiind și din acest punct de vedere deosebit de relevante. Trebuie să reți- nem Insă și interesul pe care 11 prezintă cartea pentru specialiști, pentru profesorii de istorie și alți lucrători In domeniul științelor sociale. Menționăm, In această privință, capitolele VII și VIII, care aduc date și interpretări știin- țifice inedite incontestabile in privința anali- zei evoluției mișcării socialiste și social-demo- cratice din România In contextul vieții politice interne din epoca interbelică. Olimpiu Matichescu Prof. univ. dr. GHEORGHE I. IONIȚĂ, Istoria României și a Partidului Comunist Român (194:8—-1981), Tipografia Universității București 1981, 148 p. Apărut în preajma celei de-a 60 aniversări a creării Partidului Comunist Român, volu- mul de față urmărește, după cum ne-o declară autorul său în Prefață „să înfățișeze sintetic problemele de bază ale istoriei patriei și parti- dului nostru în acest interval de timp hotă- în .condițiile în care sînt www.dacoromamca.ro rîtor pe fluviul marilor noastre deveniri”, constituind totodată un „suprem omagiu” adus gloriosului jubileu amintit mai sus. Cunoașterea istoriei acestei perioade — se arată în continuare — se impune cu acuitate „voci peste hotare” 5 CARTEA ROMANEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 2335 care denigrează realizările obținute de poporul român. în elaborarea lucrării autorul a utilizat documentele de partid, lucrările tovarășului Nicolae Ceaușescu, concluziile istoricilor care au studiat această perioadă. Lucrarea cuprinde patru părți. în prima dintre acestea cititorului îi sînt înfățișate prin- cipalele elemente și momente care au caracte- rizat procesul făuririi socialismului în România (anii 1948 — 1965). Sînt analizate pe larg, în ordine cronologică, Congresul de unificare a mișcării muncitorești din februarie 1948, na- ționalizarea principalelor mijloace de produc- ție din iunie același an, declanșarea procesu- lui de cooperativizare a agriculturii în 1949, Congresele al Vll-lea — din 1955 și al VUI-lea din 1960 ale partidului. Sînt relevate succesele obținute de poporul român în direcția indus- trializării țării, precum și importanța încheierii în 1962 a cooperativizării. Un amplu paragraf este consacrat procesului de făurire și perfec- ționare a statului socialist, arătîndu-se în context importanța creării Marii Adunări Naționale ca organ suprem al puterii de stat, în martie 1948, a adoptării Constituției, o lună mai tîrziu, a constituirii, la sfîrșitul anu- lui 1950, a organelor locale ale puterii de stat, a reorganizării activității guvernului, a creării organelor de securitate, miliție, procuratură însărcinate cu apărarea noii orînduiri socialis- te. Urmează un paragraf înfățișînd modul de rezolvare a problemei naționale în care se arată că meritul în rezolvarea acestei probleme revine P.C.R., eare a elaborat și aplicat tn anii socialismului o politică națională știin- țifică novatoare, corespunzătoare realităților patriei, a cărei trăsătură fundamentală este caracterul ei integral, de drept (constituțional și legal) și de fapt, pe tărîm politic, economic, ideologic, al învățămîntului, al culturii, sub toate aspectele practice ale vieții sociale (p. 46 — 47). Penultimul paragraf al primei părți este rezervat de autor tratării creș- terii necontenite a rolului conducător al partidului în care se subliniază permanenta preocupare a partidului de întărire per- manentă sub aspect politic și organiza- toric, de afirmare a rolului său conducător în toate compartimentele vieții sociale, de strîngere a legăturilor sale cu masele ca premisă esențială a făuririi societății socialiste. Paragraful final al primei părți înfățișează succint activitatea internațională a partidului în care, după ce se analizează în mod critic aspectele legate de activitatea Biroului Infor- mativ al partidelor comuniste și muncitorești și se prezintă creșterea necontenită a presti- giului internațional al partidului, se face o amănunțită prezentare a documentelor ple- narei partidului din aprilie 1964 care a reafir- mat principiul egalității în drepturi a tuturor partidelor, a neamestecului în treburile altor partide, a dreptului fiecărui partid de a-și hotărî linia politică internă și externă și în cadrul căreia s-a făcut un apel la unitate, la rezolvarea deosebirilor de principiu prin trata- tive, A doua parte a volumului, tratînd peri- oada de consolidare a societății socialiste cu- prinsă între Congresele al IX-lea (1965) și al X-lea (1969) ale P.C.R., debutează cu o amplă prezentare a lucrărilor Congresului al IX-lea, congres care, pe lîngă o amplă ana- liză economică pe baza căreia s-au produs direcțiile de dezvoltare a României pentru următorii cinci ani în vederea continuării procesului de desăvîrșire a construcției socia- liste, are meritul de a fi dezbătut problematica orînduirii socialiste în România și de a propune în concordanță cu noile realități sociale, caracterizate de victoria deplină a socialis- mului, elaborarea unei noi Constituții a cărei adoptare de M.A.N, a avut loc la 21 august 1965 și a cărei analiză constituie subiectul paragrafului următor. Caracteristica fundamentală a acestei Con- stituții, consideră cu temei autorul, este demo- cratismul, faptul că întreaga putere, înteme- iată pe rolul conducător al clasei muncitoare în strînsă alianță cu țărănimea și intelectuali- tatea, aparține poporului. în continuarea narațiunii sale prof. Gheorghe I. loniță se oprește asupra Confe- rinței Naționale a partidului din decembrie 1967, asupra măsurilor de perfecționare a activității în domeniul industriei, agriculturii, învățămîntului, a acțiunilor de lărgire a de- mocrației socialiste, relevîndu-se în context importanța creării în noiembrie 1968 a Fron- tului Unității Socialiste. A treia parte a volumului ce-1 supunem atenției cititorului în rindurile de față tratează o perioadă extrem de bogată în evenimente, de mari succese în toate domeniile de activi- tate, cea a anilor de făurire a societății socia- liste multilateral dezvoltate 1969 — 1981. Paragraful de debut este consacrat Congresu- lui al X-lea al P.C.R., care a definit trăsăturile noii etape a societății românești, caracterizată de creșterea intensă a forțelor de producție, crearea unei economii avansate, a unei indus- trii și agriculturi moderne, dezvoltarea sus- ținută a științei, învățămîntului și culturii, ridi- carea continuă a bunăstării oamenilor muncii, perfecționarea continuă a relațiilor de pro- ducție, participarea tot mai activă a oameni- lor muncii la conducerea societății, dezvolta- rea democrației socialiste (p. 83). Cititorului îi este înfățișată problematica dezbătută la congres, autorul oprindu-se apoi asupra mă- surilor din domeniul ideologiei adoptate în 1971, asupra Conferinței Naționale a P.C.R. din 1972, care a dezbătut modul cum se înfăp- tuiesc hotărîrile Congresului al X-lea și a sta- www.dacoromanica.ro 2336 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 6 bilit măsuri de îmbunătățire și perfecționare a activității economice și a creșterii rolului conducător al partidului și a analizat activi- tatea internațională a partidului. Autorul se oprește de asemenea asupra momentului in- stituirii funcției de președinte al republicii și a alegerii în această funcție supremă tn stat a tovarășului Nicolae Ceaușescu, martie 1974, precum și asupra primului congres al Frontu- lui Unității Socialiste din mai 1974. Urmează un paragraf consacrat politicii externe, prilej pentru autor să releve princi- piile ce stau la baza relațiilor externe ale țării noastre precum și principalele realizări în acest domeniu, pentru ca în continuare un amplu paragraf să fie consacrat Congresului al Xl-lea al P.C.R. Importanța deosebită a acestui Congres constă — arată autorul, citind cuvintele secre- tarului general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu — în faptul că a adoptat „Progra- mul Partidului Comunist, carta ideologică fundamentală a partidului, programul făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintării patriei noastre spre comunism”. Ca și la precedentele congrese, autorul anali- zează pe larg documentele congresului, în special Raportul C.C. al P.C.R. și Programul P.C.R., insistîndu-se asupra aprofundatei analize făcute fenomenelor și tendințelor din lumea contemporană. în continuare autorul ne înfățișează succint principalele realizări obținute de poporul român atît pe plan intern cît și extern în anii 1976 — 1979, această a treia parte înebeindu-se cu paragraful consa- crat celui de-al XH-lea Congres al Partidului. Moment de importanță excepțională în drumul înaintării noastre spre comunism, Congresul din noiembrie 1979, a făcut o amplă trecere în revistă a succeselor obținute în> cincinalul precedent, a trasat liniile directoare ale dezvoltării economico-sociale a României în următorul cincinal și de perspectivă, a făcut o amplă trecere în revistă a politicii externe a partidului și statului și a hotărî t elaborarea pînă la următorul congres a unui nou Program al Partidului. Ultima parte a volumului prezintă succint revoluția înfăptuită în anii socialismului în domeniul culturii, arătîndu-se importanța Plenarei C. C. al P.C.R. din noiembrie 1971 și a Congresului educației politice și al culturii socialiste din 1976 tn stabilirea direcțiilor fundamentale de dezvoltare a educației și culturii. în continuare se punctează princi- palele realizări din domeniul Invățămintului științelor sociale, literaturii și artelor în anii noștri. în încheiere, apreciind volumul ca o reu- șită sinteză a istoriei anilor noștri, ca o demon- strație convingătoare a marilor realizări obți- nute de poporul nostru sub conducerea Parti- dului Comunist Român, credem că așa cum s-a rezervat o secțiune specială culturii s-ar fi putut realiza același lucru și pentru politica externă, aspect care ni se parc mai puțin realizat in raport cu restul problemelor tratate în lucrare. Prin stilul clar, prin bogăția infor- mațională, cursul profesorului Gh. I. loniță va fi apreciat deopotrivă dc studenți cît și de toți cei interesați în studierea acestei perioade. Mihai Oprifescu TOAN SILVIU NISTOR, Contribuții mureșene la Marea Unire din 1918, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1981, 280 p. Istoriografia noastră a înregistrat în ulti- mul timp un fenomen semnificativ și anume intrarea în circuitul științific a numeroase lucrări de istorie locală și în special culegeri de documente care pun la dispoziția cercetării științifice materialul necesar elaborării sinJ tezelor și a altor lucrări cu caracter general. Volumul pe care încercăm să-l prezentăm întărește încă de la început ideea că docu- mentele de arhivă moștenite de la generațiile trecute, cît cele create de contemporaneitate, se înscriu cu prisosință între valorile spiritu- ale ale poporului nostru cu însemnat rol știin- țific, cultural și educativ, deoarece reprezintă izvorul cel mai bogat și autentic de cunoaștere și scriere a istoriei patriei, a luptei eroice a poporului român pentru independență națio- nală și eliberare socială. Autorul volumului la care ne referim — se ocupă de zona Mureșului, deoarece este origi- nar din aceste părți precum și pentru faptul că această zonă a fost „mai puțin studiată pînă acum sub raportul evenimentelor din toamna anului 1918”. Lucrarea este apărută în colecție „Testi- monia” a prestigioasei edituri clujene și bene- ficiază de o consistentă prefață semnată de academicianul Ștefan Pascu. Volumul se compune dintr-un amplu studiu, format din trei părți, fiind urmat de anexe, care cuprind un număr de 83 docu- mente din perioada 5 noiembrie 1918 — 16 februarie 1927, care oglindesc atitudinea și lupta mureșenilor pentru realizarea Marii Uniri din 1918. De fapt aceste documente au stat la baza elaborării studiului fiind selectate www.dacoromanica.ro 7 CARTEA ROMANEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE? 2337 dintr-un noian de documente dintre cclc mai semnificative din dorința de „a oferi un film viu, elocvent și veridic al evenimentelor”. Selectarea documentelor a fost o sarcină foarte grea, deoarece autorul a avut In vedere două aspecte și anume de a oferi publicului larg iubitor de istoric, imaginea vie a luptei mureșenilor și de a satisface și interesul cerce, tării științifice. De remarcat că In amplul său studiu, au- torul se ocupă și de unele Irealități care deși din punctul dc vedere al Împărțirii adminis- trativ-teritoriale de atunci nu aparțineau județului Mureș. I.a baza elaborării studiului au stat și surse edite, marea majoritate a in- formațiilor , cea 80 — 85% este inedită, fiind folosit un bogat material dc arhivă aflat In depozitele Arhivelor Statului. în demersul său științific, loan I. Nistor relevă că și in zona Mureșului, ca de altfel in întreaga Transilvanie, erau acumulate pro- funde nemulțumiri cauzate de război și de crunta asuprire socială și națională. De ase- menea activitatea agitatorică a foștilor pri- zonieri din Rusia a avut un puternic ecou in răspîndirea și generalizarea revoluției burghezo- dcmocraticc. Din studiu se desprinde ideea că și aici descompunerea armatei a făcut ea soldații să sc alăture luptei păturilor populare din orașele fără o muncitorime dezvoltată și mai ales luptei țărănimii, generalizlnd astfel revoluția burghezo-dcmocratică Începută in centrele mai importante. De asemenea unirea mișcărilor greviste ale proletariatului cu mișcările soldaților, încă din prima zi a izbucnirii revoluției burghezo- dcmocratice, a pus In imposibilitate clasele exploatatoare să reprime lupta revoluționară a maselor populare. Autorul menționează că furia cu care țăranii s-au năpustit in primul rlnd Împotriva autorităților, mai ales a jan- darmilor și a notarilor, denotă că țăranii știau că, pentru a se răfui cu moșierii era ne- cesar în primul rlnd să zdrobească aparatul de stat represiv. Deși aveau un caracter spon- tan, nefiind legate Intre ele, răscoalele s-au extins cu iuțeala fulgerului In tot județul Mureș, constituind o imensă forță a revoluției burghezo-democraticc din noiembrie 1918, și au contribuit din plin la destrămarea apara- tului de stat represiv austro-ungar. De fapt răscoalele țărănești din noiembrie 1918 au con- stituit parte integrantă a revoluției burghezo- democratice din Transilvania. Totalitatea acțiunilor revoluționare ale maselor populare din Transilvania au consti- tuit prin țelurile și rezultatele lor, o mișcare unitară, care a reușit nu numai să Înlăture și să lichideze vechiul aparat de stat austro- ungar, ci și să creeze In locul acestuia noi forme de organizare și conducere a vieții publice. Studiul relevă și activitatea celor 2 insti- tuții create In Județul Mureș In focul revolu- ției dc eliberare națională și anume Consiliile naționale, ca forme politice de organizare a maselor populare și garda națională, ca factor dc acțiune militară al Consiliului Național. în primele zile ale revoluției au început și în Județul Mureș, ca de altfel, in întreaga Transilvanie, procesul de constituire a gărzilor naționale, care erau concepute ca o instituție profund democratică. Aici organizarea Consi- liilor Naționale s-a realizat nu numai la che- marea C.N.R.C., ci și din inițiativa proprie a populației românești, aflată In plină eferves- cență revoluționară. Aceste Consilii Naționale locale au fost create ca organe populare în cadrul unor mari adunări, cu participarea tuturor locuitorilor. Alcătuite din reprezen- tanți ai tuturor straturilor sociale, țărani care nutreau dorința fierbinte a Înlăturării ex- ploatării sociale și a dbținerii pămîntului pe care-1 munceau, muncitori, intelectuali, micii meșteșugari, soldați socialiști ori membri ai P.N.R., animați de ideea obținerii libertății naționale și a unirii cu România, Consiliile Naționale Române, născute In ritmul viu al mișcării naționale revoluționare, au dovedit în cursul activității lor un deosebit simț al receptivității față de cerințele și doleanțele maselor populare, ceea ce le-a permis să fie adevărate forțe organizatorice capabile să preia și să dirijeze întreaga viață economică, politică și administrativă a orașului, comi- tatului sau comunei respective. Din studiu rezultă că Consiliile Naționale Române au fost secondate Îndeaproape de gărzile naționale, care au început să sc formeze odată cu constituirea C.N.R., avînd menirea forței executive pentru aplicarea hotărlrilor inițiale de C.N.R. și de forță publică care să asigure ordinea și liniștea pe întreg teritoriul Transilvaniei. Autorul relevă faptul că insti- tuția gărzii a fost’larg îmbrățișată de mase și a întrunit de la început adeziunea soldaților, muncitorilor, țăranilor și intelectualilor care s-au înrolat cu însuflețire în aceste formațiuni înarmate românești. în ultima parte a studiului, istoricul clu- jean se ocupă de entuziasmul cu care populația Județului Mureș a primit armata română și activitatea desfășurată de autoritățile militare. Studiul este rodul unei cercetări științifice îndelungate, fiind scris cu acribie de specialist, dublat de un stil fluent și convingător. Regre- tăm totuși că autorul nu a folosit în biblio- grafia utilizată o serie de lucrări dc sinteză relativ recente asupra anului 1918 și anume lucrarea lui Gh. Une și Augustin Deac Gărzile naționale române din Transilvania, apărută în 1979 la Editura militară. Partea a doua a volumului se compune dintr-un set de documente care ne arată că www.dacoromanica.ro 2338 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 8 autorul s-a orientat mai cu seamă spre acele mărturii „care vin în întîmpinarea ideii de participare efectivă, plenară, la lupta pentru libertate națională și socială, a tuturor clase- lor și păturilor sociale de pe Valea Superioară a Mureșului și cîmpia transilvană” (p. 141). Prezenta ediție se compune dintr-o mare varie- tate de documente ca protocoale, rapoarte, apeluri, manifeste, tabele, informări etc. scrise în limbile română și maghiară, cu un conținut divers cu stiluri și terminologie deosebite, care au o trăsătură comună și anume dorința fierbinte a tuturor celor care au îndeplinit sarcini redacționale de a sur- prinde și fixa în actele întocmite, voința populației de a duce pînă la capăt lupta pen- tru unirea politică a tuturor românilor și de a învinge. Documentele oferă și informații bogate și valoroase cu privire la modul de organizare, funcționare și activiste a gărzilor naționale române. Această lucrare mixtă, rod al unui îndelun- gat travaliu științific, are și un indice selectiv de persoane, foarte util, precum și un grupaj de ilustrații foto, care vin să sporească valoa- rea documentară a lucrării amintite. Ar fi fost totuși util ca în cazul în care unele documente au mai fost publicate să se fi specificat de către autor locul publicării lor anterioare. De asemenea nu era lipsit dc inte- res ca volumul să fi fost însoțit și de un glosar, care să cuprindă explicarea unor termeni re- gionali cu circulație mai restrîusă. Stilul este alert (mai ales în capitolele de sinteză) și contribuie în acest fel la asigurarea unui nivel de prezentare redacțională cores- punzător unei lucrări de sobră ținută știin- țifică. Se poate conchide deci că lucrarea lui loan Silviu Nistor reprezintă o contribuție meritorie în literatura noastră de specialitate consacrată anului 1918, mareînd reliefarea unor laturi mai puțin cunoscute din acțiunile maselor populare din județul Mureș pentru desăvîrșirea statului național unitar român. Constantin Vasilescu BTANCA VALOTA CAVALLOTTI, Nicola lorga, Guida Editori, Napoli, 1977, 312 p. Colecția Gli Storici, coordonată de istoricii S. Mazzarino și F. Tessitore, și-a propus să publice ample și judicioase monografii consa- crate unor mari istorici europeni de diferite naționalități. După monografiile consacrate lui Jacob Grimm, Otto Hintze, Heinrich Ritter von Srbik (ilustrul biograf al lui Met- ternich), Michele Amari, Gioacchino Volpe și Ludvig Dehio, un al șaptelea volum din serie a fost dedicat marelui nostru istoric Nicolae lorga de pietatea unei savante des- cendente, Bianca Valota Cavallottil. Este vorba de cea dintîi biografie compactă a mare- lui istoric român publicată într-o limbă străină 1 2 și, dacă ținem seama de biografiile 1 Ulterior au mai apărut biografiile lui Savigny, Antonie Gramsci, Don Rămân Menândez Pidal (1869 — 1968) și Theodor Mommsen. 2 Se știe că numeroși istorici străini au consacrat o serie de studii și articole lui Nicolae lorga, mai ales în urma tragicului său sfîrșit. Printre aceștia: Mario Boqucs, Paul Henry, I. Mațurek, Henri Fofillon, H. Grâgoire, V. Laurent, C, T. Dimaras, Keith Hitchins, O. Folberht, R. Samardzik, T. Golbilgin și J. Campbell, al cărui studiu, Nicolas lorga, publicat în The Slavonie and Eeast European Review, anul XXVI (1947), lui Barbu Theodorescu (1968) și Vasile Netea (1971, și ediție franceză), publicate în limba română 3,a treia biografic generală a marelui dispărut. Uriașa, aproape neverosimila complexi- tate intelectuală a lui Nicolae lorga, spriji- p. 44—59, a fost considerat ca fiind „by far the best account in English of lorga’s perso- nality and historical work” (Cf. George C. Soulis, „Historical Studies”, apud Charles & Barbara Jelavich / ed /. The Balkans in Transition, Hamden, Archon Books, 1974. p. 437. 2 Autoarea menționează toate studiile importante consacrate de istoricii români lui Nicolae lorga, în reviste sau volume omagiale. Sînt astfel pomeniți: G. Tofan, Ștefan Meteș, Tudor Vianu, A. Sacerdoțeanu, M. Alexnn- drescu-Dersca-Bulgaru, M. Berza, Gh. I. Brătianu, D. M. Pippidi, Eugen Stănescu, Virgil Cîndea, Șerban Cioculescu, Emil Con- durachi, C. Daicoviciu, George Fotino, Ștefan Pascu, Ștefan Ștefănescu, G. Zâne, Valentin Al. Georgescu, Ștefan Olteanu, Paul Simionescu, Camil Mureșanu, Valeriu Rîpeanu, Dan Zamfirescu, Valeria Costăchel, A. Fochi, Francisc Pali, I. Scurtu, Al. Duțu, Gh. Cronț, Dan Berindei, Titus Georgescu, Eliza Campus, M. lonescu, Al. Elian, P. Teodor, Al. Zub etc. www.dacorornanica.ro 9 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 2339 nită pe o memorie fenomenală și pusă In slujba unei arzătoare pasiuni culturale și patriotice, poate foarte anevoie să fie cuprinsă, analizată și Înfățișată într-un singur volum și de o singură persoană. Fațetele personalității culturale și politice a lui Nicolae lorga slnt mult prea multiple, activitățile sale In toate domeniile prea dinamice, prea multilaterale, pentru a îngădui, pînă la generația noastră, o sinteză finală și un bilanț coerent. Pretu- tindeni, în viața culturală și politică a Româ- niei, între 1896 — 1940, umbra lui Nicolae lorga a fost prezentă. Autoarea s-a străduit totuși, și a reușit în mare măsură, să înfățișeze cititorilor străini o imagine coerentă și vero- similă a uriașei personalități a lui Nicolae lorga, surprinsă în încleștarea ei permanentă pe o înaltă linie culturală, morală și națio- nală și în permanentă luptă cu nenumărate stihii care se puneau în calea realizării, apără- rii și modernizării acelei „Grande Romania”, la edificarea căreia a contribuit atît de sub- stanțial. Analiza personalității lui Nicolae lorga este urmărită de autoare în paralel cu analiza evoluției istorice a României între 1866 — 1940 și sub formula comună de „tradizione e inno- vazione”. Reluînd celebra formulă a lui Mario Roques, autoarea îl înfățișează pe lorga ca fiind „un de ces hommes des temps âpiques, initiateurs, conducteurs et directeurs de la nation, qui doivent inlassablement tout com- prendre de leur pays, tout apprendre, mais aussi tout dămâler, trier et adapter de ce que les auteurs nations peuvent lui fournir; tout essayer chez eux, tout commencer, tout organiser; plus tard, tout vârifier, corriger et souvent tout reprendre ă la base 1 * * 4. Curio- zitate universală pusă în slujba unei energii de apostolat, deschizătoare de drumuri noi în toate domeniile, aceasta este, poate, for- mula cea mai sintetică susceptibilă de a îmbrățișa o vastă activitate risipită în fapte și în acte, în cele peste 1 300 de volume și peste 25 000 de articole ale căror titluri au fost cu evlavie culese și strînse de colaboratori devotați, în frunte cu Barbu Theodorescu. Autoarea indică obîrșia bizantină — pe linie maternă — a lui N. lorga (familia Arghiropol) și analizează liniile de confluență — cele tradiționaliste și cele novatoare — care s-au exercitat, în ultimul sfert al veacului trecut, asupra intelectului marelui istoric, făcîndu-1 să se simtă cu încetul „sempre piti mercatamente „diverso” dai mondo che lo 1 Mario Roques, „Eloge funăbre de M. N. Iorga> membre de l’Acadămie de Ins- scriptions et Belles Lettres”, în „Revue histo- rique du Sud—Est europâen” XVIII (1941), p. 10-19. circonda” (p. 19). Deosebit de profesorii să formați în școala pozitivistă, deosebit, mai cu seamă, de societatea burgheză in care viețuia, de mediul ambiant cultural, mult prea static pentru dinamismul exacerbat al personalității sale. Cercetările sale în străinătate l-au făcut să-și depășească orizontul natal, dar l-au îndemnat mai presus de toate spre munca rodnică și migăloasă a cercetării documente- lor: „Raccogliete il documente e tenete conto del documente” este sfatul suprem dat istori- cilor de către Nicolae lorga, care aborda „la dura disciplina di richerche metodiche et meticolose”. Maeștrii străini ai lui Nicolae lorga, un L. Duchesne, un Charles Bâmont, un Gabriel Monod, un Charles V. Langlois, un Ludwig Geiger, un Karl Lamprecht, dar, mai cu seamă scrierile marelui istoric german Leopold von Ranke, au fixat cadrul enciclopedic, universa- list și comparatist care va determina marea vocație istorică a lui Nicolae lorga și-i va sta- bili locul cuvenit în istoriografia universală, înapoiat în țară, și ajuns, după un concurs universitar disputat, titular al catedrei de istorie universală de la Universitatea din București, Nicolae lorga își va începe numai- decît activitatea de critică acerbă a societății burgheze, îmbinînd linia critică tradiționalistă a .Junimii cu linia critică socialistă5. El a regîndit atunci, în adîncime și comparativ conceptul modern al națiunii, punîndu-1 la temelia „della grande Romania”, anticipată din tot sufletul în toate scrierile sale de-atunci, culminînd cu istoria lui Mihai Viteazul (1900), simbolul retrospectiv al unității naționale, în același sens, lorga devine, din 1903, spiritus rector al revistei „ Semănătorul” și al mișcării semănătoriste, care se străduia să înțeleagă și să definească specificul „sufletului romî- nesc” pentru a-i înțelege linia de evoluție și a-i extrapola corect perspectivele. Națiunea rămîne astfel în concepția lui N. lorga, pentru totdeauna, ,,il punto di riferimento obligata ed esaltante” (p. 69), lorga rămînînd, toată viața, „uno storico nazionalista”, care, prin toate manifestările lui : oratorice, politice, educative, publicistice, mai cu seamă prin „Neamul Românesc”, inițiat în 1906, se va manifesta, impetuos, în acest sens. Autoa- rea n-a crezut nimerit să menționeze curioasa luare de poziție a lui N. lorga împotriva „franțuzismului” unui anumit segment al societății românești, luare de poziție care a 6 De notat o eroare, probabil de tipar, la pag. 45, rîndul final, unde se pomenește despre „tradimento dei generoși” (trecerea unor inte- lectuali ca Vasile Morțun, Al. Radovici, Gh. Diamandi, losif Nădejde, V. Sassu, etc., de la socialiști în P.N.L.) ca avînd loc In 1889, nu 1899. www.dacoromanica.ro 2340 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 10 determinat6 tulburările studențești din piața Teatrului Național la 13 martie 1906 șl care i-a silit pe conservatorii de orice nuanțe să-și revizuiască părerile pe seama celui care păruse, un moment, dispus să se încadreze politic printre junimiști. Dar insistă asupra impor- tanței universității populare întemeiate în 1908 la Vălenii de Munte după cum insistase asupra structurii criticii sociale și culturale necruțătoare lansate de lorga încă din 1899 și asupra poziției curajoase luate de marele istoric In timpul răscoalelor țărănești din 1907. între 1901 — 1914 lorga, colaborator la La Grande Eneyclopedie și autorul unor lucrări fundamentale in colecția de istoriografie euro- peană întemeiată de Heeren și Uckert, s-a impus în cercurile intelectualității europene ca un maestru al istoriografiei universale și românești. Conxlns că istoria românilor este de neînțeles fără situarea ei in mediul ambiant european și mai ales sud-est european și balcanic, lorga a cercetat întreaga istorie europeană, zăbovind asupra fiecărui popor european și căutind să-i înțeleagă specificul evolutiv și sensul legăturilor istorice și cultu- rale cu poporul român. Astfel a luat naștere Geschichte des Osmanisches Reiches, în cinci volume, ca și numeroasele lucrări și studii consacrate Imperiului bizantin și tuturor popoarelor balcanice, din care reiese credința iul lorga în existența unei străvechi comunități carpato-balcanice (...) din care facem parte și noi și care s-a păstrat nealterată pînă ieri, și s-ar putea deci reconstitui lesne într-o formă corespunzătoare nevoilor epocii noastre”6 bi8. Sîmburele acestei comunități rămîne, pentru lorga, ,, marele popor al tracilor” 7. * în mijlocul preocupărilor multilaterale ale marelui istoric, reprezentant al țării sale la cel de-al patrulea Congres internațional de studii istorice, la Londra (1913), izbucnirea primului război mondial a dat aripi noi nădej- dilor și energiilor poporului român și lui Insusi. în atmosfera multă vreme tulbure a neutralității oficiale, printre curentele politice exacerbate și învrăjbite, N. lorga căuta să deslușească firul fermecat Care putea duce cît mai temeinic la realizarea visurilor unui neam în conformitate cu dreptatea și cu interesele europene. Articolele sale publicate 8 Opinions sincires d'un mauvais patriote. La Die intellectuelle des Roumains en 1899, lucrare care, după cum se știe, a determinat automat o coaliție de resentimente a tuturor celor vizați de N. lorga 8 1118 Histoire des Etats balkaniques â l’ipoque moderne, București, 1915, p. 11. atunci în „Neamul Românesc”, înălțătoarele discursuri rostite in Parlament, culminînd cu celebrul discurs dc la Iași ; „ Vom fi iarăși ce-am fost, și mai mult decit attlal” au încălzit inimile robitei deznădejde! și bicertitudinilor șl au contribuit esențial la menținerea cît mai sus a moralului unui întreg popor. Meritele astfel ciștigate în perioada războiului și a neutralității îl îndrituiau pe marelc istoric să joace un rol politic de prim plan în noua viață politică românească, reformată prin consecin- țele întregirii neamului, ale introducerii sufra- giului universal și ale împroprietăririi țăraniior. „La grande, „inesperala", vitloria romena e anche la vitloria di lorga", notează foarte just autoarea (p. 119), menționînd activitatea depusă in cadrul Ligii Culturale de marele tribun și prin „Neamul Românesc” de marele ziarist, care a fost Nicolae lorga. Totuși, în noua ambianță politică, In năvala patimilor și confruntarea intereselor a peste zece partide, Nicolae lorga 8 n-a putut fi decit un izolat. Temperamentul său vijelios, o anumită viziune subiectivă și romantică asupra semenilor săi, ca și multiplele preocu- pări și activități : culturale, universitare, edu- cative, misionare in străinătate, ziaristice, teatrele, memorialistice, nu-i dădeau răgazul unei acthități politice obișnuite și nu-i pri- lejuiau apropierea îndelungată față de nici unul din noile partide burgheze, mici-bur- gheze și „țărănești” care-și disputau sufra- giile universale precondiționate administrativ. Ce căuta marele istoric, se întreabă singur, „in questa turba rumorosa di animi talmente corrotti?”9 Omul care a fost ales membru al 17 academii europene șl a 10 institute inter- naționale de înaltă cultură; doctorul honoris causa al 11 universități străine; profesorul docent în Sorbonna din 1920 și vice-președintele Comitetului Internațional de științe istorice, din 1938, a dat probabil prea mult din prețioasa lui activitate măruntelor conflicte politice lăun- trice. întemeietor, în 1922, al școlii române 8 Cariera lui politică, începută în 1907, este marcată, după primul război mondial, de trei momente caracteristice: (1) prezidenția primei Camere a deputaților a României Mari (1919 — 1920); (2) prezidenția guvernului „de tehnicieni” coordonat de C. Argetoianu (1931 — 1932); în sfirșit, (3) funcția de consi- lier regal (1938 — 1940). 9 Constatare îndurerată figurind in voi. III (p. 139) din O uiafă de om, și care generează In sufletul marelui om de cultură „un supremo disgusto”. Autoarea se mărginește să schițeze sumar, relațiile personale alternative ale lui N. lorga cu unii bărbați de stat și oameni politici români din perioada interbelică: Ion I. C. Brătianu, Maniu, Vaida etc. ’ Ibid., p. 9-10. www.dacoromanica.ro 11 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 2341 de la Paris, a Academiei Romena, din Roma (1922, cu Vasile Pârvan) și a Casei Romena, din Veneția (1930), N. lorga avea altă misi- une decît aceea de a se confrunta In Parlament cu adversarii săi politici detestați, un G. Stere, un A. G. Cuza sau un Virgil Madgearu. Recto- rul Universității din București (1929 — 1931) părea, cum l-a calificat un critic recent, un anacronism în viața politică a României inter- belice. Respins de politica burgheză și dispre- țuind-o, N. lorga a revenit la marile sale lu- crări istorice, inaugurînd o nouă perioadă de sinteze universale culminînd cu cele 11 volume din Hislorie des Roumains et de la Româniți Orientale și cu acele fragmente din Historio- loffia umană pe care soarta nu i-a îngăduit să le mai vadă tipărite. Atunci a izvorit în mintea istoricului român ideea fecundă a mul- tiplelor Romanii, fragmente izolate rămase din strălucita împărăție romană în perioada năvălirilor barbare și ținind, instinctiv, să se reîntregească într-o formă sau alta, politică sau culturală, în vechea structură tradițională a unei unități de civilizație greco-romană imperială. Atunci a reconsiderat N. lorga uncie segmente privilegiate din trecutul po- porului român, cum ar fi domnia lui Ștefan cel Mare, aceea a lui Mihai Viteazul, epoca fanarioților, ca și problemele Mării Negre și cele privind comerțul sud —est european. Nicolae lorga s-a străduit să deslușească etapele istorice ale evoluției poporului român către formele și instituțiile moderne ale socie- tății și ale statului, paralel cu năzuința către libertate, independență și unitate națională. Din aceste cercetări s-au înălțat, luminoase, citeva figuri istorice scumpe inimii lui Nicolae lorga. dc la Ștefan cel Mare pînă la Alexandru loan Guza, „bărbat vrednic de propria lui legendă”. Dar Nicolae lorga n-a pierdut niciodată din vedere energia creatoare de istorie a poporului român, în pofida tuturor năvălirilor și a influențelor nocive rămase totdeauna la stadiul epifenomcnal, nevolnice să sc pună pînă la urmă deacurmezișul năzuin- țelor creatoare de libertate în cadrul autonom al unui stat național. Pentru a Înțelege mai temeinic acest feno- men, fundamental și singular în istoria Euro- pei, al dăinuirii milenare a unui neam așezat „in calea răutăților” Nicolae lorga și-a lărgit foarte curînd perspectiva istorică și culturală, îmbrățișînd întreaga istorie a sud-estului Europei. A evocat astfel, cu predilecție, vre- mile de slavă ale Imperiului bizantin, și moș- tenirea lui încă atît de pregnantă în cultura fiecărei țări răsăritene, care a realizat, fiecare, după specificul poporului respectiv, un „By- zance apris Byzance”, Această preocupare i-a asigurat prietenia și admirația tuturor marilor bizantinologi europeni, în frunte cu Charles Dichl, cu Henri Grăgoirc, cu Louis Brfehier și cu V. Laurent. împotriva succesorului asiatic al Imperiului bizantin, românii au reprezentat „cel din urmă avanpost al civilizației europene împotriva Asiei”, după pregnanta formulă a marelui istoric român; cel din urmă popor eruropean care a lăsat, vremelnic, arma din mină, fără a consimți — în contrast cu abso- lut toți vecinii săi — să îngăduie implantarea semilunii, a geamiei și a administrației isla- mice pe teritoriul lui, cîrmuit, fără vreo soluție de continuitate, de domnitori de legea lui. După cum — așa cum a arătat Nicolae lorga în atîtea împrejurări — tot poporul român este acel popor european care s-a singularizat — printre toate celelalte popoare europene — prin refuzul hotărit și statornic de a contropi ținuturi asupra cărora se proiectau drepturile legitime ale altor popoare. Popor al omeniei, românii au urmărit numai și numai să-și apere „sărăcia, și nevoile, și neamul”, împotriva neconteniților năvălitori care și-au împins hoardele spre Dunărea de jos. j* Al patrulea, și cel de pe urmă, capitol al acestei pioase monografii, atît de pătrunză- toare în puterea ei de analiză, și atît de colora- tă în puterea ei de evocare, se intitulează, trist, Rine de una epoca. Sfîrșitul epocii a fost și sfîrșitul, atît de tragic, al vieții lui Nicolae lorga, jertfită pentru poporul său și pentru un anumit stil de cultură și de civilizație euro- peană pe care marele istoric îl identificăse cu structura spirituală a poporului român; și față de care intransigența lui se dovedise atît de îndărătnică, fără nici cea mai redusă con- cesie, îneît dușmanii neamului au intuit că Nicolae lorga trebuia jertfit pe pragul inde- pendenței României pentru a proceda apoi la destrămarea ei politică, teritorială și culturală, într-o formulă sintetică și temeinică, autoarea prefigurează această dramă: „Propria questa sua concezione del nazionalismo, questo modo di intendere la Romania nel contesto europeo, la stretto legame fra le. sue posizlone polltiche e le sue interpretatione storiografiche, si scontravano del resto con l’affermarsi di nuove tendenze, nuove ideologie, all’interno delle classe dirigenti romene” (p, 183). în fața curentelor divergente care se exercitau, cu tot mai sfidătoare intransigență în Europa post-belică, curente cărora le corespundeau luări de poziții paralele în politica lăuntrică a statului român, tradiționalismul și patrio- tismul la fel de intransigent al lui Nicolae lorga reprezentau un bastion de apărare care putea juca rolul de polarizator al energiilor conștiente ale neamului românesc. Surprin- dem aici una din cheile psihologice ale evolu- ției marelui nostru istoric și ale liniilor sale de confruntare cu corifeii vieții publice româ- nești în diferite epoci. în 1899, Nicolae lorga www.dacoromanica.ro 2342 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 12 luase poziție hotărită, critică și iconoclastă, Împotriva direcției din acea vreme a culturii și vieții politice românești, Momentul culmi- nant al iconoclasmului II reprezintă manife- stația din Piața Teatrului (13 martie 1906), in ambianța euforică a serbărilor jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I. Această poziție de frondă nu putea să nu stirnească aprehensiunile și neîncrederea cori- feilor vieții politice și universitare românești: junimiștii, spirite esențial clasice, ca Titu Maiorescu, Petre P. Carp și Alexandru Marghi- loman, familia Brătianu, jenată în veleitățile ei de ascensiunea vijelioasă a personalității lui Nicolae lorga. Toți s-au coalizat pentru a formula, atunci, aprecieri dubitative asupra acestei vijelioase personalități, pomenind de lipsă de echilibru (Petre Carp), de confuzie permanentă între etnic, etic și estetic (Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu), de incoerență și vedetism (frații Brătianu), de naționalism excesiv (Take lonescu), și evoluție îndoielnică (I. L. Caragiale). Erau tot atitea formule de autoapărare instinctivă Tolosite de persona- lități politice și culturale jenate, în interesele și concepțiile lor, de latura dinamică, expan- sionistă, romantică, novatoare, a personalită- ții lui Nicolae lorga. După primul război mondial, pozițiile se schimbă exponențial și polarizarea are loc de-acum Înainte, tot mai pregnant, între latura tradiționalistă și in- transigent și inteligent naționalistă a lui Nicolae lorga și dinamismul novator cu orice preț al unor curente politice vehiculînd cu- vinte de ordine de peste hotare în slujba unor veleități grăbite de ascensiune socială și politică. împotriva acestor tendințe, apreciate și demascate progresiv de Nicolae lorga ca fiind primejdioase pentru sănătatea morală a României, atitudinea marelui istoric a fost intransigentă și explică, nuanțat, anumite luări finale de poziții care au putut deconcerta pe numeroși admiratori ai savantului de reputație mondială. Problema fundamentală, în epoca post- belică, a fost aceea a c va iun-, man Lillo .Ferducci, scrisoare dedicatorie www.dacoromamca.ro 2350 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 20 prin care acesta li oferă suveranului turc opera prietenului său Filelfo în care numele ilustrului sultan e recomandat posterității (Ad illustrissimum et invictissimum Turcorum Amyram Olhman Lillus Anconitanus prae- fationem in Amyridos codicem misit.) Compunerea poetică, scrisă la comanda lui Ferducci între anii 1471—1476 (timp în care autorul s-a aflat în Ancona), este o re- dactare alterată în final in raport cu intenția inițială, pentru că ultima parte a cărții a patra, exaltă personalitatea principelui Galeazzo Maria Sforza pe care autorul încearcă astfel să-l determine să preia comanda crești- nătății spre a bara expansiunea turcească. Narațiune versificată a istoriei vieții lui Mohamed II din adolescență pînă la 1476, opera, construită după canoanele poemului epic constituite de la Homer la Dante, abundă de episoade, oracole, profeții și tot felul de figuri literare, în tonalitate retorică. Ca surse, autorul se putea adresa nu nu- mai celor scrise, reprezentate în special de cronicile bizantine, dar și — foarte larg — informației orale. E suficient să amintim că raporturile italo-turce și mai ales cele între republicile maritime italiene și Constantino- pol, n-au încetat nici la 1453, nici mai tîrziu, că Ancona era nu numai centrul unui activ comerț cu Orientul, dar cucerirea otomană făcuse din ea și un loc de refugiu solicitat. Manuscrisul, în posesia Bibliotecii Publice și Universitare din Geneva, a fost cercetat de Favre, exeget al operei lui Filelfo (1856) din care a citat în studiul consacrat acesteia un număr considerabil de versuri. Editat apoi nu după mult timp de Hopf și Dethier pentru Monumenta Hungariae H istorica, poemul filelfian n-a satisfăcut exigențele Academiei Ungare care a respins inserarea lui în volum și a decis distrugerea publicației, motiv pen- tru care Aldo Manetti crede că Amyris poate fi considerat o operă inedită pînă în 1978. Prima carte — 1030 versuri — narează, după invocație și justificarea tributului enco- miastic, nașterea și prima parte a vieții lui Mohamed în care, înclinațiile genetice, exem- plele eroilor antici și setea de glorie, îl deter- mină să opteze pentru cariera armelor a cărei alegere este consimțită, în cele din urmă, și de tatăl său, Murad II. Mohamed este chemat să continue și să încheie opera punitivă contra grecilor uzur- patori, care au distrus pe troienii cei de ace- eași origină cu turcii, au vrut să răpească imperiul succesorilor lui Enca, transferlndu-l la Constantinopol, și să domine pămlnturile ce aparținuseră străbunilor lui Mohamed. O parte a acestora fusese recuperată, Mohamed era acum dator să triumfe definitiv. După exemplul atît de frecvent cultivat de Homer, Vergilius, Dante, i se prezice ace- luia al cărui tată se încumentase să încerce a trece Dunărea, cucerirea Traciei și a Noii Rome, a Galației, Mitilenei, Cicladelor și Peloponezului, disputa pe viață și pe moarte cu Veneția pentru supremația în Mediterana orientală, dezlănțuirea unei serii de campanii militare care vizau îngenunchierea Serbiei și a Ungariei, a Iranului lui Uzum-Hasan, dar și pe valahi, chiar dacă „descendenți ai Romei” sau „din stirpea romanilor” — cum îi identi- fică autorul — neam de țărani deprins să reziste cu tenacitate. Cartea a doua (1017 versuri) prezintă începutul domniei noului sultan, care convoa- că, pentru a discuta proiectele sale, consiliul de război. Halii recomandă urmărirea drep- tății și pacea cu grecii de slnge comun cu al turcilor (Constantinopolul fusese fondat de romani, urmașii troianului Enea). Decizia prin arme nu poate aduce nici un avantaj, apreciază acesta. întreaga creștinătate, ar- gumentează vizirul, s-ar opune, unită, dintr-o extremitate în cealaltă a Europei. Alt consi- lier pledează însă pentru arme, deoarece ina- micul nu e periculos, europenii — francezii, englezii, germanii ungurii, slavii de sus, valahii și alții — sînt divizați, nu există o amenințare iminentă din partea lor, „Intr-un atît de mare e discordia între frați”, venețienii, cei puternici pe mare și pe uscat, napolitanii, florentinii, ferrareziî, mantovanii și ceilalți italieni, sînt sau nepregătiți sau angajați in lupte intestine, nici o putere nu se va expune pentru greci, după a căror înfringere Mahomed își va extinde dominația și peste alte popoare. Sultanul ia marea decizie, o armată de patru sute de mii de oameni este pusă în miș- care, de la Galipoli, împotriva grecității, care nu mai e cea antică, ci una decăzută și eretică. Nici o mirare dar că abandonată de toți — ginta aceea n-a putut evita triumful și jugul otoman, consemnează autorul, după care narează asediul Gonstantinopolului, participarea genovezilor lui Giovani Giusti- niani la apărare, trecerea ingenioasă a na- velor turcești în golful Cornul de Aur, opera- țiune care a surprins peste măsură și a parali- zat rezistența bizantină, conduita demnă a ultimului împărat, Constantin, care înțelege să piară odată cu imperiul pentru a nu deveni prizonierul sultanului, măcelul și jaful la care este supusă capitala, ducerea în sclavie a populației, intrarea lui Mohamed într-o cetate moartă. în cartea a treia (1126 versuri) se redă convorbirea dintre cuceritor și Lucas Notaras, execuția lui Halii care i-a avizat pe bizantini de iminența asaltului turcesc, apoi a lui Zagan, celălalt consilier trimis ca amba- sador pe lingă lancu de Hunedoara și acuzat de corupție, supunerea Peloponezului (cu excepția posesiunilor venețiene de la www.dacoromanica.ro 21 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 2351 Modon, Coron și Cicon), a imperiului de la Trebizonda, a insulei Lesbos dominată de familia genovcză Gattilusio, invadarea și devastarea Serbiei despotului Gheorghe Brancovici, călcarea Bosniei și a altor pămîn- turi sud-slave, întoarcerea sultanului. Cum ungurii (in original denumiți Hunni) păreau să nu mai aibă de gind să se dezlănțuie, pregătind un nou război — ungurii atlt de temuți de tatăl acestuia, Murad, care cunoștea și alianța valahilor cu ei, Mohamed iși permite un repaos, după care construiește o flotă impunătoare și înrolează marinari. Ultima carte, cea mai amplă (1673 versuri) inițiată prin considerații despre destinul oamenilor, popoarelor și puterilor, îi oferă autorului ca materie narativă ofensiva Turciei Împotriva posesiunilor mediteraniene ale Veneției, Îndepărtata campanie în Iran cu alternativa desfășurare a luptelor cu Uzun- Hasan, ajutat de venețieni, și — după o nouă referire la valahii „odinioară colonie romană- organizată între ghețurile scitice” cc încercau constant, să se unească in luptă, printr-un tratat, cu Ungaria — o expediție în Epir, întreruptă apoi, o alta contra coloniei geno- veze Caffa, din Crimea, apărută împreună cu strălucita junime a Genovei și de bărbați „valahi” (citește moldoveni), de unguri, de senatul venețian, de cavaleria lui Hasan — o coaliție în fața căreia, pentru a supune Caffa și „a nimici pe valahii cei neîndurători”, (in altă parte „înspăimintători în războaie”), Mohamed încheie un armistițiu cu Serenissima. O flotă de opt sute de nave e înarmată, Caffa asediată din nou, e ocupată datorită discordiei interne și o pradă considerabilă îi așteaptă pe cuceritori, mulți locuitori sînt duși in Grecia, teama domină Mediterana. O încercare neconcludentă dc a cuceri Cetatea Albă (Moncastro) imediat succesivă supunerii Calfei, este abandonată, in aștep- tarea primăverii. Mohamed însuși a constituit o flotă con- siderabilă pe care o conduce pe Dunăre cu scopul de a-i distruge pe valahi („ut Vlachis noceat”), dar pe „Valahul” (utilizat aici cu sensul de domnul Moldovei, în alt loc „Vlachus princeps”), care s-a unit prin legămînt cu ai săi împotriva turcilor, nu-1 impresionează nici desfășurarea extraordinară de forțe care s-a pregătit, nici semnalele de trompete și tumultul insolit. „Ce face așa dar nefericitul de el”? — ne- fericitul (miser) e Ștefan cel Mare — se în- treabă, în fața atltor mari popoare proster- nate în fața lui Mohamed, poetul. Rade la pămînt zidurile de incintă (moenia) și porun- cește ca tot poporulj părinți și copii, cu toate turmele, să se retragă în munți, neînspăimîn- tat de amenințarea Turcului, domn-oștean și nu numai de el. www.dacoromanica.ro deprins ab ipso principia generis cu mînuirea armelor și purtarea războaielor. Pus într-o asemenea situație de cel care nici nu dă locul, nici nu recurge încă la arme, sultanul amină, în așteptarea anotimpului cald, planul său. Ncunite, despărțite de uri și discordii, popoarele nu pot avea altă perspectivă decît subjugarea, sclavia. Unica salvare e într-o alianță împotriva agresiunii, într-o coaliție a tuturor — italieni, francezi, englezi, germani, spanioli, unguri, români și alții, călăuziți de același crez — sub conducerea ducelui milanez. Galeazzo Maria Sforza. In încheiere, unele observații privind ediția, introducerea și notele editorului ca și opera în sine. Fără discuție, ediția e mai mult decît prețioasă. Filolog exigent, profesorul Manetti a pus în această lucrare scrupul profesional înalt, perseverență și pasiune. Grație lui, un nou document literar, de real interes, chiar dacă de mai puțină valoare istorică și artistică e pus la îndemina specialiștilor. Informația, însemnările editorului, sînt în genere exacte. O triplă inexactitate sem- nalăm cu privire la Dracul, considerat supra- nume, atribuit lui Vlad Țepeș și explicat prin cruzimea acestuia. O alta, în plasarea Cetății Albe la gurile Dunării. Pe lingă umaniștii Poggio Bracciolini, Enea Silvio Piccolomini, Flavio Biondo și numeroși alții, încă unul — Gian Maria Filelfo afirmă cu demnitate romanitatea ro- mânilor, idee cu circulație curentă în ambien- tul bizantin și italian al epocii, frecventat de el. Sub raport geografic și istoric—cronologic, informația lui Filelfo lasă de dorit. E dificil să se identifice uneori cu precizie momentul sau evenimentul exact la care se referă, în asemenea cazuri e necesar un efort pe baza datelor verificate de care istoriografia temei dispune din abundență. Să avem în vedere însă că avem de a face cu o operă a literaturii encomiastice, al cărei prim scop nu era acela de a informa. Figurile literare cultivate dc autor sînt profund tributare clasicismului, tendința comparației eroilor cu personaje reale sau mitice ale antichității, domină. Referitor la cunoștințele sale despre ro- mâni, dc notat cu portretul colectiv pe care li-1 face, e viu și autentic, în general corect. Sub numele de Vlachi, el cuprinde nedife- rențiat atît pe munteni cît și pe moldoveni. Din narațiunea, incompletă, a expediției lui Mohamed în Moldova, rezultă că scriitorul cunoștea bine practica pustiirii în calea inva- datorului, aplicată de domnul țării de atunci 2352 CARTEA ROMANEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 22 Relevabilă forma Hyanchus pentru lancu de Hunedoara, semnificativă atît pentru că traduce perfect aspectul ei fonetic românesc, cît și pentru că explică derivația deformată sub care e cunoscut în Italia, Bianco (cavale- rul Alb, de fapt cavalerul lancu). în apendice, autorul ediției mai oferă listele ultimelor împărați și patriarhi ai Bizan- țului, ale sultanilor turci ai perioadei respec- tive și împăraților de la Trebizonda. încheie cu un rezumat al poemului Conslantinopoleos (Miscellanea di varie operette, Venezia, torni 8, 1743, I) al lui Ubertino Puscolo, martor ocular al căderii imperiulu*. Ștefan Delureanu TS. A. ABDULADZE — M. H. SVANIDZE, Defter-i Caba-i Eyâlet-i țhldtr — „Djaba defter Qildîrskago eyâleta” (Condica geaba a pro- vinciei Cildîr) 1694—1732; Textul turc cu traducere gruzină (geor- giană) și note de Ts. A. Buladze, studiul introductiv de M. H. Sva- nidze1 Tbilisi, 1979, 326 p. + facs. Această condică importantă, împreună cu alte documente turcești, provine din arhiva secției orientale a Bibliotecii Naționale „Chirii și Metodiu” din Sofia (fond OAK 261, AE. 17), prezentate acum 13 ani de isto- ricul gruzin K. L. Meșveviliani s * * II. După unele caractere specifice și conținut este o condică care aparține fostului minister de finanțe otoman (Defterhane) din Istanbul, cedat împreună cu multe alte acte Bulgariei pentru „maculatură” (1930—1931). în orice caz, un astfel de izvor istoric privind Georgia (Gruzia) nu putea fi creat pe pămîntul Bulgariei, ci adus aici întîmplător. Condica și studiul, prezentate succint, au următorul cuprins: „Predislovie” (p. 9 — 10). — Din istoria carcetării condicilor otomane (11—24); Condicile-cadastrului (Tapu-tahrir defterleri) (25—44). — Condicile otomane, alcătuite pe teritoriul Gruziei (45—63); Con- dica de impuneri „djaba provinciei (eyâlet) Qldir (64—75. — Condica de impunere ca izvor pentru istoria pașalicului Ahalițihski (=Ctldir) (76—95); — Despre publicarea textului (96—98); — Lista de abrevieri — Traducerea gruzină a „condicii djaba” (100—204); — Condica de impunere a pro- vinciei Cildlr 1694 — 1734 (rez. rus, p. 205 — 215); The Defter-i Caba of the Chtldir Eyalet tn 1694-1732 (Summary, p. 216-222); - Indice de persoane și geografice (223—241). 1 Despre bibliografia autorului cf. Mihail Haritonovici Svanidze în Bibliograficeskij Slova? Sovetskih Vostokovedov de S. D. Milli- band, Moscova, 1977, p. 499/1 —II. 2 Osmanskie dokumental’noe istociniki o Gruzii v Arhivah Bolgarii — „Ottoman Do- cumentary Sources Sources on Georgia in the Archives of Bulgaria”, Tp. TGY, t. 127, Seria istorii, VII, Tbilisi, 1968, p. 413—421. I:.„Caba akcesi.. www.aacOTomamca.ro Urmează textul turc al condicii de impunere in descifrare și transcriere (caractere arabe, p. 3—80), redîndu-se și unele titluri In roșu (cerneala chinovar), 2 f. (4 p.) fascimile ilus- trative (p. 245—248). Se observă că autorii au intimpinat unele dificultăți In redarea sensului pentru ter- menul otoman „djaba” (Caba), lăsind chiar la titlul condicii publicate, care Însemna „impunere la dări, sistem impozitar”. Se impunea ca Abulai să insiste mai mult asupra tipului de scris „siyakat” al contabilității otomane 1 2 3 *, și să ne dea o descriere amănunțită a condicii respective. N-ar fi fost de prisos facsimilarea Întregului registru de impunere „djaba”. Este interesant că termenul otoman (arab) „djaba” seamănă cu termenul româ- nesc de’geaba (de+geaba)*, fără plată, In zadar, fără folos etc.; de fapt — geaba ( 27 Iei. MIRCEA PETRESCU-DÎMBOVIȚA, Depozitele de bronzuri din România, 1979, 390 p„ 51 lei. ION BARNEA și colab., Tropaeum Traiani, I, Cetatea, 1979, 258 p., 38 Ici. LIGIA BÂRZU, Continuitatea creației materiale și spirituale a poporului român pe terito- riu! fostei Dacii, 138 p., 10 lei. RADU POPA, MONICA MARG1NEANU CÎRSTOIU, Mărturii dc civilizații medievală românească, 1979, 162 p., 28 lei. * ** Documente privind revoluția de la 18-18 in țările române C. Transilvania voi. II, 1979. LXI + 47 p. 27 ici. ION I. RUSSU, Daco-yrțil In Imperiul Roman, 1980, 115 p., 8,75 lei. MIRCEA MUȘAT, Izvoare și mărturii străine despre strămoșii poporului român, 1980, 158 p., 11 lei. MUSTAFA A. MEHMET, Cronici turcești privind Țările Române. Extrase. III, Sfirșltul sec. XVI — începutul sec. XIX 1980, 4-14 p., 37 lei. ȘERBAN BOBANCU, SAMOILA CORNEL, EMIL POENARU, Calendarul de fa Sar- misegetusa Reyla, 1980, 191 p., 11 ici. VIRGIL MIHÂILESCU BÎRLIBA, La monnale romalnc cher les Daces orientam, 1980, 312 p., 19,50 lei. * * * Nouvelles ctudes d’blstoire, VI/1 -ț-VI/2. 1980. 318 + 340 p., 24 + 28 lei. * * * Revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Documente externe, 1980, 496 p„ 32 lei. * * * Inscripțiile Dacici Romane, 111/2, 1980, 484 p., 31 lei * * * Inscripțiile din Scytlila Minor, voi. V, 1980, 351 p., 317 fig., 35 Ici. CONSTANTIN PREDA, Callatls. Necropola romano-blzantlnă, 224 p., 36 Ici. VALENTIN AL. GEORGESCU, Bizanțul șl Instituțiile românești piuă la mijlocul secolului al XVULIea, 1980, 296 p., 22,50 lei. VENIAMIN C1OBANU, Relațiile politico româno-polonc Intre 1C99 și 18-18, 1980, 239 p., 11,50 lei. MARIA HOLBAN, Din cronica relațiilor româno-unynre tn secolele XIII —XVI, 1981, 310 p„ 21,50 lei. MIRCEA MUȘAT, ION ARDELEANU, Vultatc, continuitate șl ascensiune tn mișca- rea muncitorească din România 1821—1948. 1981, 342,12 lei. OLGA CICANC1, Companiile grecești din Transilvania șl comerțul european in anii 1836-1746, 1981, 208 p., 21 Iei. RM ISSN €<) - 3870 www.da(xmmKu|ca.ro „1. P. Lutormitla" C.-16S1 !___! Lei 10