ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE Șl POLITICE  REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA OCTOMBRIE E D i T u imvw,d3®E ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE A REPUBLICIL.'SOCÎXfirSTE ROMÂNIA SECȚIA DE ISTORIE ȘI ARHE0LOGUâ COMITETUL DE REDACȚIE Ion Apostol (redactor responsabil adjunct); Nichita AdXniloaie; Ludovic Dement; Gheorghe»!. IonițX; Vasile Liveanu; Aurel Loghin; Damaschin Mioc; Ștefan Olteanu; Ștefan Ștefănescu; Pompiliu Teodor (membri). Prețul unui abonament este de 120 lei. Tn țară abonamentele se primesc la oficiile poștale, factorii poștali și difuzorii de presă din intreprinderi și instituții. Revistele, se mal pot procura (direct sau prin poștă) și prin PUNCTUL DE DESFACERE AL EDITURII ACADEMIEI, Calea Victoriei nr. 125, sector 1. Cititorii din străinătate-se pot abona adrcslndu-se la ILEXIM Departamentul Export-Import presă, P.O. BOX 136 — 137. Telex 11226 — București, Str. 13 Decembrie nr. 3. Manuscrisele, cărțile .și revfstele pentru schimb precum și orice corespondență se vor trimite pe adresa Comitetului de redacție al revistei „REVISTA DE ISTORIE". Apare de 12 ori pe an. Adresa Redacției: B-dul Aviatorilor, nr. 1 , București. tel.. 50.72.41 www.dacoronianica.ro TOM 34, NR. 10 OCTOMBRIE 1981 SUMAR INVESTIGAREA ISTORIEI ROMÂNEȘTI GHEORGHE ZAHARIA, Fapte reprobabile plătite scump de popoare ...... 1797 VASILE NETEA, Semnificația istorică a tratatului de la Trianon (1920) ..... 1813 NICHITa ADĂNILOAIE, Dezvoltarea și modernizarea armatei in anii formării sta- tului național român............................................... 1839 ANCA GHIAȚĂ, Aspecte ale organizării politice in Dobrogea medievală (secolele XIII-XV) ........................................................... I863 PAGINI DE ISTORIE UNIVERSALĂ MIRCEA N. POPA, Atitudinea Internaționalei I-a și a II-a față de problema națio- nal-colonială.........................................................1899 ISTORIE Șl IDEOLOGIE ILIE FONTA, Neofascismul in Italia ........................................1919 DOCUMENTAR RĂZVAN THEODORESCU, Anglo-saxonii pontici din secolul al Xl-lea............1941 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE Premiile Academiei R. S. România pe anii 1979 și 1980 (Constantin Damian); Al IlI-lea Colocviu româno-englez de istorie (Paul Cernovodeanu); Comemorarea cente- narului Atatiirk in România (Mihai Maxim); Cronica.........................1955 CARTEA ROMÂNEASCĂ Șl STRĂINĂ DE ISTORIE S. CUTIȘTEANU, GH. I. IONIȚĂ, Electoratul din România In anii interbelici, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1981, 314 p. (loan Saizu)........................1965 DUMITRU TURCUȘ, TRAIAN CARACIUC, CONSTANTIN FLOREA, Solidari- tate militantă cu toate forjele revoluționare și progresiste (tradiții și contempora- neitate), Edit. politică, București, 1981, 298 p. (Gelcu Maksutovici)......1968 „REVISTA DE ISTORIE”, Tom. 34, nr. 10, p. 1793-1986, 1981 www.dacoromanica.ro 1794 ION MICLEA, România. Pămlnturi eterne. Valea Jiului, Țara Hațegului, Orâștia, Țara Zarandului, Hunedoara, Valea Mureșului, Deoa, text de Radu Florescu. Tran- silvania, Sibiu, 1980, cca. 50 p. + 355 foto (Vector Eskenasy)............................. 1971 GUY LACHENAUD, Mythologie, religion et philosophie de l’histoire chez Herodote, Uni- versiti de Paris, IV, Henri Champion, 1978, XIV + 761 p. (Dan A. Lăză- rescu)..................................................................................... 1975 S. D. SKAZKIN, Iz istorii sofialno-politiceskol i duhounoi jizni zapadnoi Europi o srednie ueka, Izd. Nauka, Moskva, 1981, 296 p. (L. Demeny)......................................... 1982 GARRY WILLS, Inoenting America. A Jefferson Declaration of Independence, Vin- tage Books. A Division of Random House, New York. 1979, 410 p. (M. Stroia) . 1984 www.dacaramanica.ro E TOME 34, N° 10 OCTOBRE 1981 S O M MA I RE L’INVESTIGATION DE L’HISTOIRE ROUMAINE GHEORGHE ZAHARIA, Faits blâmables cherement payes par les peuples .... 1797 VASILE NETEA, La signification historique du trăite de Trianon (1920)...... 1813 NICHITA ADĂ.NILOAIE, Le developement et la modernisation de l’armee pendant la pteiode de constitution de l’Etat național roumain....................1839 ANCA GHLAȚÂ, Aspects de l’organisation politique de Dobroudja au moyen-âge (XlII-e—XV-e siteles).................................................1863 PAGES D’HISTOIRE UNIVERSELLE MIRCEA N. POPA, L’attitude des l-fere et Il-e Internationales face au problfetne na- tlonal-colonlal.......................................................1899 HISTOIRE ET IDEOLOGIE ILIE FONTA, Le ntefascisme en Italie....................................... 1919 DOCUMENTAI RE RÂZVAN THEODORESCU, Les Anglo-Saxons du Pont pendant le Xl-e sitele . . . 1941 CHRONIQUE DE LA VIE SCIENTIFIQUE Les prix de l’Acadtenie de la R. S. de Roumanie pour les anntes 1979 et 1980 (Con- stantin Damian); Le IlI-e Colloque roumano-anglais d’histoire (Paul Cerno- vodeanu); Commtenoration du centenaire d’Atatiirk en Roumanie (Mihai Ma- xim); Chronique.............................................................1955 LE LIVRE ROUMAIN ET ETRANGER D’HISTOIRE S. CUTIȘTEANU, GH. I. IONIȚĂ, Electoratul din România In anii interbelici (L’filec- torat de Roumanie pendant la pteiode de l’entre-deux-guerres), Editions Dacia, Cluj-Napoca, 1981, 314 p. (loan Saizu)..................................... 1965 «• „REVISTA DE ISTORIE”, Tom. 34, nr. 10, p. 1793-1986, 1981 www.dacoromanica.ro 1796 DUMITRU TURCUȘ, TRAIAN CARACIUC, CONSTANTIN FLOREA, Solidarita- tea militantă cu toate forțele revoluționare și progresiste (tradiții și contemporanei- tate) (La solidaritâ militante avec toutes les forces rfevolutionnaires et progres- sistes (traditions et contemporanâitâ), Editions politiques, Bucarest, 1981, 298 p. (Gelcu Maksutooici).........................................................1968 ION MICLEA, România. Pămlnturi eterne. Valea Jiului, Țara Hațegului, Orăștia, Țara Zarandului, Hunedoara, Valea Mureșului, Deva (La Roumanie. Terres âternelles — la vallâe du Jiu, le Pays de Hațeg, Orăștia, le Pays du Zarand, Hunedoara, la Vallâe du Mureș, Deva), texte de Radu Florescu, Transylvanie, Sibiu, 1980, env. 50 p. + 355 foto (Victor Eskenasy) ................ 1971 GUY LACHENAUD, Mythologie, religion et philosophie de l’histoire chez Herodote, Uni- versitâ de Paris IV, Henri Champion, 1978, XIV + 761 p. (Dan A. Lăzărescu) . 1975 S. D. SKAZKIN, Iz istorii sotialno-politiceskoi i duhovnoi jizni zapadnoi Evropl v srednie veka, Izd. Nauka, Moskva, 1981, 296 p. (L. Demeny)..........................1982 GARRY WILLS, Inventing America. A Jefferson Declaration of Independence, Vintage Books. A Division of Random House, New York, 1979, 410 p. (M. Stroia) . 1984 www.dacoromanica.ro INVESTIGAREA ISTORIEI ROMANEȘTI FAPTE REPROBABILE PLĂTITE SCUMP DE POPOARE DE GHEORGHE ZAHARIA în urmă cu patru decenii, în zorii zilei de 22 iunie 1941, Germania hitleristă a atacat prin surprindere U.R.S.S., încâlcind astfel tratatele politice încheiate în 1939 de guvernul sovietic cu guvernul de la Berlin — Tratatul de neagresiune, din 23 august, și Tratatul de prietenie și fron- tieră, din 28 septembrie — care reglementaseră pînă atunci relațiile sovieto- germane. Prin această nouă agresiune, căpeteniile naziste puneau în aplicare ideea inițială și esențială a politicii lor agresive expusă în Mein Kampf: sud-estul Europei, Ucraina, Rusia pînă la Ural. Cucerirea acestei zone bogate, stăpînirea unor centre europene vitale, de mare importanță stra- tegică, dădeau conducerii Germaniei naziste perspectiva dominării absolute a Europei, mutării războiului pe alte continente. în urma discuțiilor sovieto-germane din noiembrie 1940 de la Berlin, a unor precizări și propuneri noi făcute ulterior de guvernul sovietic pri- vind relațiile în viitor dintre cele două statex, conducătorii Germaniei au ajuns la concluzia că „U.R.S.S. reprezenta principala piedică în calea realizării planurilor fasciste, de cucerire a dominației mondiale”2. în consecință, ei au accelerat definitivarea planului Barbarossa de atacare a Uniunii Sovietice, a cărui execuție avea să înceapă în dimineața zilei de 22 iunie 1941, pe baza ,,directivei nr. 21”, semnată de Hitler la 18 decem- brie 1940, care prevedea, în esență, nimicirea forțelor sovietice din „Rusia occidentală” și înaintarea rapidă pînă la aliniamentul Volga-Arhanghelsk. Baza industrială din apropierea munților Urali trebuia să fie distrusă de aviație. Obiectivele strategice importante care urmau să fie cucerite erau Leningradul, Moscova și bazinul Donețului. Forțele principale erau îndrep- tate spre capitala U.R.S.S. Planul prevedea de asemenea, ca ofensiva sa se execute pe trei direcții principale : din Prusia Orientală, pe direcția generală Leningrad; de la est de Varșovia, pe direcția generală Moscova; din zona Lublin, pe direcția generală Kiev 3. 1 Vezi mai pe larg, File din istoria militară a poporului român — studii volumele 5 si 6, Edit. militară, București, 1979, articolul semnat general-locotenent (r.) Gheorghe Za- haria, p. 37 — 39. 3 Istoriia otoroi mirovoi Doini 1939—1945, (în continuare: tom. III, Voen- noe izd., Moskva, 1974, p. 346 — 347. 3 Hitler, A., Direclives de guerre, Edit. Arlhaud, Paris, 1965, p. 76 — 77. ,.REVISTA DE ISTORIE”, Tom. 34, nr. 10, p. 1797-1812, 1981 www.dacoromanica.ro 1798 GHEORGHE ZAHARIA 2 Alături de Germania nazistă s-au aflat Italia, Ungaria, Slovacia, Eomânia și Finlanda. Totalul forțelor desfășurate de comandamentul german la începutul războiului hitlerist antisovietic se ridica la 190 de divizii (dintre care 153 germane), cu aproximativ 5 000 000 de oameni, 3140 de tancuri, peste 50 000 de tunuri și aruncătoare de mine, peste 4 900 de avioane. Uniunea Sovietică dispunea atunci de forțe armate totalizînd 4 207 000 de oameni, dispersate la frontiere pe fronturi largi și în interior4. Prin lovituri puternice, date prin surprindere, aviația și blindatele germane au provocat trupelor sovietice din zona de frontieră pierderi mari. Forțele agresoare, superioare numericește, au silit marile unități și unitățile înaintate ale regiunilor militare de frontieră sovietice să se retragă; presînd pe întregul front dintre Marea Baltică și Marea Neagră, trupele hitleriste au pătruns adînc pe teritoriul sovietic: 750 km pe direc- ția Leningrad, 700—800 km pe direcția Moscova, între 600—850 km în Sud. Supraapreciind rezultatele obținute, comandamentul hitlerist consi- dera că trupele sovietice din regiunile vestice ale țării fuseseră zdrobite și că drumul spre principalele obiective strategice era deschis. Ctirînd însă iluziile a\eau să fie spulberate de rezistența tenace a popoarelor sovietice. Din primele zile ale războiului, P.C.U.S. s-a manifestat ca forța conducătoare a luptei împotriva cotropitorilor fasciști. Potrivit hotărîrii Comitetului Central al P.C.U.S. și a guvernului sovietic, a fost înființat Comitetul de Stat al Apărării, în mîinile căruia a fost concentrată conduce- rea politică, economică și militară a țării. Ca președinte al acestui comitet a fost numit I. V. Stalin. Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a unit eforturile întregului popor și le-a dirijat spre un scop unic: oprirea și apoi zdrobirea dușmanu- lui cotropitor. Partidul comunist a mobilizat clasa muncitoare, țărănimea colhoznică și intelectualitatea sovietică să înfrunte cu abnegație greutățile războiului, a organizat un puternic avînt în muncă, a subordonat economia națională satisfacerii nevoilor frontului, oamenii sovietici învingînd, prin eforturi eroice, greutăți imense5. S-au luat măsuri pentru o nouă reparti- ție a resurselor țării în funcție de nevoile frontului și ale industriei de răz- boi, adaptarea instalațiilor industriale pentru producția de armament, muniții și alte materiale tehnice necesare armatei. S-a făcut o redistribuire a rezervelor umane și o nouă repartiție a mijloacelor financiare. Trecerea economiei pe picior de război a fost îngreuiată de faptul că o mare parte a industriei din regiunile amenințate a trebuit să fie eva- cuată în părțile răsăritene ale U.B.S.S. în primele trei luni de război au fost evacuate în Ural, Asia Centrală și Siberia 1360 de întreprinderi mari, care, pînă a fi puse în funcțiune în noile regiuni, și-au încetat producția. 4 Velikaia Oleceslvennaia Voina Sovelskogo soiuza. Kratkaia istoriia, Voenizdat, 1967, p. 33 și 52. 5 Vezi pe larg in Marea conflagrație a secolului XX — al doilea război mondial (in conti- nuare: Marea Conflagrație) ediția a II-a revăzută și adăugită, Edit. politică, București, 1974, p. 163-164, 226-231. www.dacoromanica.ro 3 FAPTE REPROBABILE PLĂTITE SCUMP DE POPOARE 1799 Măsurile adoptate și eforturile depuse au dat roadele scontate. încă din decembrie 1941 producția industrială a început să crească; în martie 1942 întreprinderile de materiale de război din părțile răsăritene ale U.R.S.S. au atins nivelul producției antebelice în întregul ei. Pe teritoriul vremelnic cotropit a început să se dezvolte mișcarea de partizani. Organizațiile de partid, lucrînd în clandestinitate, ridicau poporul la luptă împotriva ocupanților. Pentru oprirea ofensivei inamicului, Comandamentul suprem sovie- tic a îndreptat spre front noi forțe sosite din regiunile centrale ale țării; cele mai multe au fost destinate Frontului de Vest pentru a întări apărarea pe direcția capitalei. Totodată s-au luat măsuri pentru întărirea apărării pe direcția Leningrad și în estul Ucrainei. Trupele armatelor naziste au suferit pierderi foarte mari, care la diviziile blindate se ridicau la 50% în efective și tehnică de luptă. Rezis- tența tenace a forțelor sovietice a spulberat aprecierea optimistă a lui Hitler. Se contura perspectiva unei campanii de iarnă, pentru care armata germană nu era pregătită. Teoria ,,Blitzkrieg”-ului dăduse faliment la porțile Leningradului, ale Moscovei, în pădurile Bielorusiei și pe cîmpiile Ucrainei, în fața rezis- tenței eroice a popoarelor Uniunii Sovietice, ale căror eforturi erau urmărite cu admirație și speranțe noi de popoarele cotropite și dominate ale Europei. Agresiunea nazistă împotriva U.R.S.S. a făcut posibilă realizarea alianței sovieto-anglo-americane, lărgirea coaliției antihitleriste. în pofida a numeroase divergențe manifestate pe parcurs, rezultate din deosebirile de orînduiri sociale, guvernele Marii Britanii și S.U.A., ale căror interese erau amenințate de cel de al treilea Reich, au înțeles totuși că prezența Uniunii Sovietice în sînul coaliției antihitleriste va grăbi zdrobirea armate- lor germane, va scurta considerabil durata războiului; că menținerea majorității forțelor coaliției naziste pe frontul răsăritean, va fi o adevărată salvare pentru Marea Britanie, care se aflase pînă atunci singură în război cu Germania hitleristă. în discursul rostit în ziua atacării U.R.S.S., Wins- ton Churchil, premierul britanic, declara că „fiecare ostaș rus care se luptă pentru căminul patriei lui se luptă și pentru libertatea tuturor oamenilor și popoarelor din toate țările lumii. Să tragem învățătură din experiența atît de crudă pe care am făcut-o. Să avem viața și puterea să o facem” 6. El se angaja să acorde Uniunii Sovietice tot ajutorul posibil pe plan eco- nomic și tehnic, precum și să intensifice bombardamentele asupra Ger- maniei. La 24 iunie 1941, președintele S.U.A., Franklin D. Roosevelt a făcut, de asemenea, o declarație de simpatie pentru lupta poporului sovie- tic, care ducea un război greu, cu cea mai puternică mașină de război cunoscută pînă atunci7. Dîndu-și seama că „războiul fulger” contra U.R.S.S. dăduse greș și că se profila perspectiva unui război de durată, comandamentul nazist și-a limitat în vara 1942 operațiile ofensive la două mari acțiuni: cucerirea zonei petrolifere din Caucaz, concomitent cu întreruperea circulației sovie- tice pe Volga și cucerirea Leningradului. Operația ofensivă germană pe direcția sud-vest și sud a reușit să ajungă, pînă la jumătatea lunii septem- • 'Winston Chtfrchill, Discursuri de război, Londra, 1944, p. 137, 139. 7 Vezi în detaliu Marea Conflagrație, p. 180 187, 224— 226, 207 — 216. www.dacoromanica.ro 1800 GHEORGHE ZAHARIA 4 brie 1942, pînă la Stalingrad — unde, la 13 septembrie, au început luptele în interiorul orașului — la Novorosiisk și Mozdok, unde a fost oprită după cucerirea celor două localități. Scopul urmărit, de a pune stăpînire pe zona petroliferă Groznîi-Baku nu a putut fi atins, datorită dîizeniei apărătorilor sovietici care au provocat pierderi foarte mari forțelor naziste. Pe direcția Leningrad, încercările au fost zadarnice. Eroicii apărători ai marelui oraș de pe Ne va, leagăn al Marii Eevoluții Socialiste din Octom- brie, au continuat să reziste, în pofida unor lipsuri și suferințe de neînchi- puit. Pe teritoriul ocupat, agresorii hitleriști au instaurat un regim de teroare, de cruntă exploatare economică și de exterminare sistematică a populației, ceea ce a sporit și mai mult ura acesteia exprimată prin nume- roase acțiuni de luptă împotriva ocupanților, în larga și puternica mișcare de partizani însuflețită de profundul sentiment al patriotismului sovietic, organizată și condusă cu abnegație și înalt spirit de sacrificiu de organiza- țiile P.C.U.S. și de Comsomol ce acționau în clandestinitate. ★ împingerea Eomâniei la 22 iunie 1941 în războiul hitlerist anti- sovietic și punerea ei în stare de război cu Marea Britanie (6 decembrie 1941) și S.U.A. (6 iunie 1942), au fost posibile în condițiile răsturnării raportului de forțe pe plan internațional în preajma declanșării celui de-al doilea război mondial, ale izolării Eomâniei pe plan extern, ale înfrîngerii Franței și trupelor britanice, ale dominației nestingherite a celui de al treilea Eeich asupra majorității Europei, ale situației tragice a țării din vara 1940 cînd, ca urmare a unor presiuni concentrice din afară, a dictatu- lui nazist, teritoriul ei a fost sfîșiat. Poporului român i se impusese o situa- ție pe care el nu o dorise; Hitler o precizase, la 25 august 1939, în scrisoa- rea adresată lui Mussolini: „Eomânia nu se mai află în postui-a de a putea lua parte la vreun conflict împotriva Axei” 8. în acest context, care favorizase aducerea la suprafața vieții politice românești a celor mai reacționare cercuri ale burgheziei progermane, pronaziste și fasciste, profund anticomuniste și antisovietice, a fost instaurat regimul dictaturii militare fasciste avînd în frunte pe generalul Ion Anto- nescu. Țara a fost subordonată Germaniei naziste, ale cărei trupe se aflau pe teritoriul ei din octombrie 1940 și ai cărei consilieri împănaseră diverse departamente și sectoare economice. Aceste cercuri încercau să inducă opinia publică în eroare, afirmînd că, în noua conjunctură internațională, numai Germania mai putea asigura existența statului român și refacerea frontierelor lui interbelice. Toate cele de mai sus explică faptul că Eomânia — bine cunoscută în lume ca o țară puternic dominată de sentimente potrivnice imperialismu- lui și militarismului german — s-a putut afla timp de patru ani alături de Germania hitleristă, deși aceste sentimente continuau să persiste cu intensitate. Directiva nr. 21, privind „Operația Barbarossa”, includea Eomâ- nia între „aliații probabili ai Eeichului”, precizînd că „Pe flancurile opera- 8 Dociiments on German. Foreign Policy 1918—1945 (în continuare: D.G.F.P.), Seria D, voi. VII, Her Majesty’s ^t^^er^|^jice^^^^ry^l ro'a nr- 883/5631, c. 433—434. 11 FAPTE REPROBABILE PLĂTITE SCUMP DE POPOARE 1807 18 divizii de infanterie, 5 divizii de vînători de munte, 5 divizii de cavalerie, un corp motomecanizat și alte 28 unități corp aparte, precum și Corpul 1 aerian și unități ale marinei. Efectivele totale participante la luptele desfășurate între 23_ august — 25 octombrie 1944, s-au cifrat la aproape 526 000 de oameni. în cursul acestor lupte, forțele române au pierdut cca. 58 330 de soldați, subofițeri și ofițeri (morți, răniți și dispăruți) 20. Trecînd, în luna octombrie 1944, pe teritoriul Ungariei, armata română a continuat lupta, umăr la umăr cu armatele sovietice ale Frontu- lui 2 ucrainean. Însumînd cca. 210 000 de oameni, în operațiile pentru eliberarea Ungariei trupele române au pierdut aproape 43 000 de oameni (morți, răniți, și dispăruți) ; ele au eliberat și și-au adus contribuția la eliberarea a circa 1 240 de localități și alte așezări, între care Budapesta, Debrecen, Miskolc, Gybr și alte 10 orașe importante 21. în intervalul 18 decembrie 1944 — 12 mai 1945, forțele române, totalizînd peste 248 000 de oameni, au luptat în Cehoslovacia, în grele condiții de teren și anotimp, contra unui adversar înverșunat. Cu prețul pierderii a circa 66 500 de soldați, subofițeri și ofițeri (morți, răniți și dispă- ruți), trupele române au înaintat prin lupte pînă la aproximativ 80 de km sud-est de Praga, au eliberat sau au contribuit la eliberarea a 1 722 de localități și alte așezări, dintre care 31 de orașe cum sînt Eoznâva, Kremnica Bânovce, Kromefiă, Lucenec, Zvolen, Banska Bystrica, Bratislava. Pe timpul operațiunilor din Cehoslovacia, regimentul român de tancuri, precum și subunități de căi ferate au acționat, de la începutul lunii aprilie, în cadrul unor mari unități și unități sovietice și pe teritoriul Austriei, în zonele localităților Hohenruppersdorf (30 km nord-est de Viena), Schrick, Wilfersdorf, Mistelbach, Eibenthal, Poysdorf, Laa, Stockerau, Ziersdorf, Zellendorf, Leopoldau, Absdorf ș.a. 22. Ca și în luptele pentru eliberarea patriei, soldații și ofițerii români au săvîrșit, în timpul acțiunilor din Ungaria, Cehoslovacia și Austria numeroase fapte de eroism, dînd dovadă de energie și spirit de sacrificiu. Vorbind despre comportarea ostașilor români în războiul antihitlerist, cînd au manifestat „înalte calități de luptă și un mare curaj”, mareșalul Uniunii Sovietice E. I. Malinovski, comandantul Frontului 2 ucrainean, în cadrul căruia au acționat trupele române, arăta, într-un articol publicat în nr. 2/1959 al revistei „Voenno istoriceskii jurnal” : „Unele divizii româ- nești au stîrnit admirația noastră prin elanul lor de luptă cît și prin spiritul lor de sacrificiu. Ele rezistau în cele mai grele lupte. Aceste calități valo- roase, proprii trupelor armatei populare române, dovedeau că ea poate să lupte foarte bine și va fi un demn aliat al nostru”. In cursul celor 260 de zile de luptă, armata română a străbătut cu mult peste 1 000 km, de la țărmurile românești ale Mării Negre, pînă în Boemia ; a escaladat, prin lupte, cca 20 de masive muntoase, a forțat 12 cursuri mari de apă, a eliberat 3 831 de localități și alte așezări, dintre care 53 de orașe, a provocat inamicului pierderi cifrate la peste 118 000 de prizonieri și cca 20 000 de morți lăsați pe teren, ceea ce însumează efectivul aproximativ a 14 divizii. 20 Vezi în detaliu România tn războiul antihitlerist, Edit. militară, București, 1966, p. 595-634, 699-700. 21 Ibidem, p. <48—663. 22 Ibidem, p. 664-694, 695. www.dacoromamca.ro 1808 GHEORGHE zaharia 12 La sfirșitul războiului pe front se găseau 16 divizii române, un corp aerian, un regiment de tancuri și alte unități și formațiuni militare, cu un efectiv total de aproape 196 000 de oameni. Pierderile armatei române în războiul antihitlerist, începînd cu insurecția din august 1944, au fost în jur de 167 500 oameni (morți, răniți și dispăruți). Pentru înlocuirea acestor pierderi au fost trimiși pe front — numai între 1 noiembrie 1944 și 10 mai 1945 — circa 140 000 de oameni. Contribuția totală a Eomâniei în efective luptătoare, precum și în personal ocupat cu îndeplinirea unor servicii legate nemijlocit de noile operații, de la 23 august 1944 și pînă la 12 mai 1945, cînd trupele române, urmărind resturile armatei germane înfrînte, au tras ultimele focuri de pușcă, a totalizat aproape 540 000 de oameni23, cifră care nu cuprinde formațiunile de luptă patriotice și alți numeroși cetățeni care au luat parte la lupte în țară sau în rîndurile parti- zanilor în U.E.S.S., Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia, Franța, Belgia, în ceea ce privește contribuția economică, aceasta este evaluată — după date incomplete — la cu mult peste un miliard de dolari, valută 1938. Eeflectînd starea de spirit a întregului popor muncitor aflat în plină luptă revoluționară, ostașii români au fost însuflețiți de cauza dreaptă a eliberării propriului popor și a altor popoare subjugate de nazism. O puternică iminență asupra armatei — formată în majoritate de țărani muncitori — a avut lupta forțelor democratice sub lozinca „Pămînt țăranilor !”, pentru exproprierea moșierilor și împroprietărirea, cu priori- tate, a celor ce luptau pe front, a văduvelor și orfanilor de război. însemnătatea actului din august 1944 al poporului român și â contri- buției lui la războiul antihitlerist s-a bucurat de o înaltă apreciere din partea coaliției antihitleriste. Președintele Consiliului de Miniștri al U.E.S.S., I. V. Stalin, arăta într-un mesaj adresat premierului britanic W. Churchill, la 27 mai 1945, că „au trecut mai bine de opt luni de cînd România (subl. a.) și Bulgaria au rupt alianța cu Germania hitleristă, au încheiat un armistițiu cu statele aliate și au intrat în război de partea aliaților împotriva Germaniei, folosind, în acest scop forțele lor armate. Prin aceasta ele și-au adus aportul la cauza înfrîngerii hitlerismului și au contribuit la terminarea victorioasă a războiului în Europa”. Aprecierea lui I. V. Stalin asupra importanței politice și militare a aportului poporului român la înfrîngerea fascismului, prin insurecția din august 1944 și contri- buția umană și economică la efortul Națiunilor Unite, a fost reluată în Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.E.S.S., prin care șefului statului român i s-a conferit, în luna iulie 1945, cea mai înaltă distincție de război sovietică, care se acorda „pentru îndeplinirea cu succes a acelor operațiuni militare (la scara unui front sau a mai multor fronturi), al căror rezultat duce la schimbarea situației în favoarea Armatei Sovietice”, în acest decret se spunea : „Pentru actul curajos al cotiturii hotărîte a politicii Eomâniei spre ruptura cu Germania hitleristă și alinierea cu Națiunile Unite în clipa cînd încă nu se precizase clar înfrîngerea Germaniei, Majestatea Sa Mihai I, regele Eomâniei, se decorează cu Ordinul Victoria”. După cum se știe, cu această înaltă decorație au mai fost distinși, în străină- tate, mareșalul losip Broz Tito, mareșalul polonez Michal Zymerski-Eola, za ibidem, p. 703- rn 13 FAPTE REPROBABILE PLĂTITE SCUMP DE POPOARE 1809 generalul nord-american Dwight Eisenhower și feldmareșalul britanic Bernard Law Montgomery. La Conferința de pace de la Paris, din 1946, delegațiile R.S.S. Ucrai- nene, R.S.S. Bieloruse, Republicii Cehoslovace și Republicii Franceze, au pledat pentru acordarea unei situații mai bune României. Șeful delega- ției cehoslovace a adus în sprijinul susținerilor sale atitudinea pozitivă a României față de Cehoslovacia în timpul crizei din 1938 și a subliniat că „România a ajutat la trecerea în U.R.S.S. a numeroși soldați cehi care voiau să lupte împotriva fasciștilor”. El a arătat, de asemenea, că Româ- nia nu s-a împăcat cu soarta ce i-o hărăziseră dictatura antonesciană și Germania nazistă, că „poporul român a întors armele împotriva cotropito- rilor germani”, că „trupele române au luptat voluntar împotriva nemților pe teritoriul Cehoslovaciei, ajutînd la eliberarea ei”. Din păcate, aceste puncte de vedere, pe deplin justificate și legi- time, nu au fost admise. Neacor darea cobeligeranței a sporit greutățile în refacerea economică postbelică a României. Revenirea armatei române în țară, în vara anului 1945, a oferit opiniei publice internaționale un nou prilej de a face aprecieri în legătură, cu comportarea sa pe frontul antihitlerist, cu modul exemplar în care s-a. achitat de misiunea ei eliberatoare. * Evocînd cu respect profund pe eroii săi, care s-au jertfit pentru făurirea în vara anului 1944 a actului crucial din istoria țării și pentru victoria de la 9 mai 1945, poporul român păstrează vie amintirea marelui sprijin primit în aceste lupte din partea poporului sovietic, a eroismului legendar de care au dat dovadă oamenii sovietici în lupta împotriva, fascismului. Pentru glorificarea armatei sovietice, a memoriei ostașilor săi care au luptat și s-au jertfit pe pămîntul României pentru eliberarea ei de sub dominația Germaniei naziste, au fost ridicate numeroase monu- mente și obeliscuri, au fost puse plăci comemorative. Cimitirele în care odihnesc osemintele celor căzuți sînt îngrijite cu respect de poporul nostru și tineretul său. Sîngele vărsat de ostașii români și sovietici în bătăliile purtate umăr la umăr pentru eliberarea țării și dincolo de frontierele României, pînă la încheierea victorioasă a războiului, s-a adăugat celui vărsat în anii 1918—1920 pentru apărarea puterii sovietice, punînd bazele prieteniei româno-sovietice. De-a lungul anilor ce au trecut de la victoria popoarelor asupra fascismului, poporul român a parcurs o întreagă epocă istorică. Au avut loc puternice transformări revoluționare în toate domeniile activității economico-sociale. Au fost lichidate orînduirea burgheză, exploatarea omului de către om; socialismul a triumfat atît la orașe, cît și la sate, generalizîndu-se relațiile de producție socialiste. Dintr-o țară cu o economie slab dezvoltată, predominant agrară, România s-a transformat într-o țară industrial-agrară. S-au dezvoltat puternic învățămîntul, știința, cultura — factori primordiali în progresul societății omenești. Ca rezultat al victoriei socialismului, s-a întărit și s-a omogenizat națiunea noastră care capătă noi caracteristici esențiale. S-a asigurat deplina egalitate în drepturi a tuturor oamenilor muncii, fără deosebire de naționa- litate : toți cetățenii patriei au drepturi și îndatoriri egale; ei participă www.aacoromamca.ro 2 — c. 1546 1810 GHEORGHE ZAHARIA 14 activ la întreaga activitate economico-socială, la conducerea societății. Se dezvoltă puternic democrația socialistă, factor important în edificarea noii orînduiri. Pornind de la faptul că atîta timp cît există în lume imperialism, forțe reacționare și conservatoare, există și pericolul unui nou război, se iau toate măsurile de pregătire a țării pentru apărarea împotriva ori- cărei agresiuni, pentru salvgardarea independenței și a cuceririlor revolu- ționare. O atenție neabătută se acordă întăririi capacității de apărare a patriei, dotării și pregătirii de luptă și politice a forțelor noastre armate. Toate succesele remarcabile obținute de poporul român în făurirea noii orînduiri sociale, demonstrează cu putere justețea politicii Partidului Comunist Român care se călăuzește neabătut, în întreaga sa activitate, după concepția revoluționară materialist-dialectică și istorică. Legînd faptele contemporanilor de cele ale înaintașilor, secretarul general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, concluzionează că cea mai bună cinstire a celor ce s-au jertfit pentru eliberarea patriei și victoria asupra fascismului constă în ,,a face totul pentru a asigura înfăptuirea neabătută a programului partidului — Carta fundamentală politico-ideologică ce orientează partidul și întregul popor și luminează calea pentru făurirea societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintarea României spre comunism” 24. Dezvoltarea României pe calea socialismului a creat premisele pen- tru afirmarea ei suverană în politica internațională, pentru participarea ei mereu mai activă la soluționarea — în interesul păcii și progresului social — a problemelor majore ale contemporaneității. în deplină concordanță cu țelurile politicii interne, pe planul politicii externe România pornește de la necesitatea — resimțită acut de popoare — de a se dezvolta nestingherite, în mod liber și suveran, în condiții de pace și colaborare, pe baza principiilor independenței și suveranității naționale, deplinei egalități în drepturi, ale avantajului reciproc și neamestecului în treburile interne. Odată cu instaurarea puterii populare în România, prietenia cu U.R.S.S., alianța și colaborarea între cele două țări, între poporul român și popoarele Uniunii Sovietice, pentru care partidul nostru s-a pronunțat neabătut întotdeauna, au devenit politică de stat, ocupînd un loc esențial în ansamblul relațiilor externe ale țării noastre. în decursul anilor, relațiile de colaborare și alianță româno-sovietice s-au dezvoltat pe planuri multi- ple, pe fundamentul trainic al ideologiei comune, al comunității orînduirii sociale și țelurilor finale. Partidul Comunist Român și guvernul R. S. România consideră că există toate posibilitățile pentru o evoluție mereu ascendentă a legături- lor multilaterale româno-sovietice, pentru întărirea continuă a prieteniei, colaborării și alianței dintre cele două partide și țări. Exprimîndu-și convingerea că sistemul socialist își poate manifesta deplin superioritatea și influența prin contribuția fiecărei țări socialiste, România dezvoltă relații de prietenie, de asistență și colaborare cu toate statele socialiste, fără excepție. Ea se manifestă totodată ca o adeptă a 24 Nicolae Ceaușescu, op. cit., n. 580. www.dacoromanica.ro 15 FAPTE REPROBABILE PLĂTITE SCUMP DE POPOARE 1811 cooperării cu toate statele lumii, indiferent de orînduirea lor socială, pe baza acelorași principii ale respectării independenței și suveranității națio- nale, neamestecului în treburile interne, egalității în drepturi, avantajului reciproc, văzînd în statornicirea unor raporturi interstatale normale și rodnice, calea destinderii climatului internațional, a apărării păcii, a înles- nirii progresului popoarelor. Militînd consecvent pentru dezvoltarea cooperării între state, pen- tru încetarea cursei înarmărilor, interzicerea necondiționată a folosirii armelor atomice și distrugerea stocurilor existente, România, împreună cu celelalte forțe antiimperialiste, ale progresului social și păcii, desfășoară o luptă susținută împotriva politicii agresive a cercurilor imperialiste,, pentru stingerea focarelor de război. Poporul român se ridică cu tărie împotriva amestecului imperialist în treburile interne ale altor popoare, se pronunță ferm pentru respectarea dreptului națiunilor de a-și hotărî singure soarta, potrivit aspirațiilor proprii. învățămintele politicii internaționale care a precedat cea de a doua mare conflagrație mondială, ca și ale relațiilor dintre statele coaliției antihitleriste, cer respectarea intereselor și demnității tuturor popoarelor, a integrității teritoriului și unității lor naționale. Ele demonstrează că independența și suveranitatea unui popor, bunăstarea și fericirea lui nu se pot realiza în detrimentul altui popor, al altei națiuni; că numai respec- tînd pe deplin unitatea, independența și suveranitatea celorlalte popoare se pot asigura independența și fericirea fiecărei națiuni. Iată de ce România consideră că în soluționarea tuturor problemelor complexe ale situației internaționale contemporane — din nefericire domi- nată încă de stări de lucruri anacronice și explosive — trebuie să se por- nească de la necesitatea participării active la viața politică mondială a tuturor statelor. Nici o problemă a lumii de astăzi nu mai poate fi rezolvată doar de cîteva state, indiferent de mărimea și potențialul lor economic și militar. Este necesar să se țină seama de voința țărilor în curs de dezvoltare, a țărilor mici și mijlocii, a țărilor nealiniate care sînt vital interesate într-o politică de egalitate în drepturi, de soluționare a problemelor complexe în interesul tuturor națiunilor lumii. Ca țară europeană, România socialistă este interesată vital în reali- zarea unor relații de colaborare, încredere și prietenie între toate statele continentului, relații indispensabile păcii și securității, excluderii sub orice formă a folosirii forței și amenințării cu forța în raporturile interstatale. O preocupare constantă a Partidului Comunist Român este asigurarea și întărirea unității mișcării comuniste și muncitorești internaționale, pornind de la faptul demonstrat de experiență că în realizarea acestui deziderat istoric al mișcării comuniste și muncitorești trebuie să se por- nească de la realitățile epocii noastre, de la diversitatea de condiții în care activează partidele revoluționare ale clasei muncitoare, ceea ce conferă fiecărui partid dreptul suveran de a-și elabora linia politică proprie. El consideră că premisa fundamentală a unității și solidarității internaționale a mișcării comuniste și muncitorești o constituie colaborarea tovărășească, liber consimțită între egali, în spirit de stimă și încredere reciprocă. Activitatea pe plan internațional a R. S. România, a președintelui Nicolae Ceaușescu are ca obiectiv esențial asigurarea condițiilor externe pentru desfășurarea nesting^y^a^^^j^g^j^^ponstrucție socialistă 1812 GHEORGHE ZAHARIA 16 în patria noastră, dezvoltarea și întărirea relațiilor politice și economice cu toate țările socialiste, creșterea aportului la întărirea unității mișcării comuniste și muncitorești internaționale, solidaritatea cu toate forțele progresiste, antiimperialiste, cu toate țările iubitoare de pace, în lupta pentru crearea unui climat internațional de securitate, cooperare și încre- dere între popoare. Numai un astfel de climat poate face imposibilă repeta- rea acelor fapte reprobabile care au generat al doilea război mondial, fapte pe care popoarele le-au plătit cu prețul atît de scump a 60 de milioane de vieți omenești și distrugerea unor imense bunuri materiale și spirituale. FAITS BLÂMABLES CHÎ3REMENT PAYES PAR LES PEUPLES RE SUME L’article presente les efforts de l’Union Sovietique visant â arreter l’agression declenchee contre elle par l’Allemagne nazie, le III-e Reich ayant viole les traites politiques du 23 aout et 28 septembre 1939 qui avaient reglemente les rapports sovieto-allemands pendant les premieres annees de la deuxieme guerre mondiale. L’etude examine egalement les relations sovi6to-anglo-am6ricaines, ainsi que la situation de la Roumanie ă laquelle on avait impos^ la participation â la guerre contrairement ă la volonte du peuple, la r^sistence du peuple roumain ainsi que l’apport du pays, qui a commencâ par l’insurrection d’aout 1944, â l’âcrasement du III-e Reich. L’auteur considere que les enseignements de la politique internațio- nale qui a precede la deuxieme grande conflagration mondiale de notre siecle, ainsi que les relations entre les Etats de la coalition antihitlerienne reclament le respect des interets et de la dignite de tous les peuples, de l’integrite du territoire, de l’unit6, de la souverainet^ et de l’independance naționale. Ceci dâmontre que le bien-etre et le bonheur d’un peuple ne sauraient etre râalisâs au detriment d’un autre peuple, d’une autre nation, que ce n’est qu’en respectant pleinement le principe de lAgalite de droits, de l’unite, de l’independance et de la souverainete des autres peuples que l’on peut assurer l’independance, la paix, le progres et le bonheur de chaque nation. Seul un climat internațional de securite internaționale, fondâ sur la confiance et le respect mutuel peut empecher la repetition des faits blâmables qui ont engendre la deuxieme guerre mondiale, faits qui ont coute aux peuples 60 millions de vies humaines et la destruction d’immenses biens materiels et spirituels. www.dacoromanica.ro SEMNIFICAȚIA ISTORICĂ A TRATATULUI DE LA TRIANON (1920) DE VASILE NETEA Au trecut mai bine de șaizeci de ani de la semnarea tratatului de la Trianon prin care s-au recunoscut, pe plan internațional, actualele fron- tiere de vest ale României. în linii generale, tratatul s-a inspirat din hotărîrile Adunării națio- nale de la Alba lulia, care s-a ținut la 18 noiembrie/1 decembrie 1918. Prin punctul I al rezoluțiilor adunării s-au stipulat următoarele : Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba lulia în ziua de 18 noiem- brie/1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor terito- riilor locuite de dînșii cu România. Adunarea națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins. între nurile Mui eș, Tisa și Dunăre1. Mai înainte de a fi format obiectul hotărîrii marii adunări istorice de la Alba lulia, și apoi a tratatului de la Trianon, frontierele nord-vestice ale României au constituit principala preocupare a guvernului de la București, precizarea lor făcînd parte integrantă din tratatul încheiat la 4/17 august 1916 de Ion I. C. Brătianu cu miniștrii Puterilor Antantei acreditați pe lingă guvernul român : Stanislas Poklewski Koziel (Rusia), contele de Saint Aulaire (Franța), Sir George Barklay (Marea Britanie), Baronul Fasciotti (Italia) 2. Prin acest tratat — articolul IV — viitoarele frontiere nord-vestice ale României urmau să atingă următoarele puncte : linia de delimitare va începe pe Prut, la un punct de pe frontiera actuală între România și U.R.S.S., aproape de Noua Suliță, și va urca rîul pînă la frontierele Galiției la confluența Prutului cu Ceremușul. Apoi ea va urma frontiera dintre Galiția și Bucovina și frontiera din Galiția și Unga- ria pînă la punctul Stog (cota 1655). De aici, ea va urma linia de separare a apelor dintre Tisa și Vișeu, pentru a atinge Tisa la satul Trebușa în amonte de locul unde ea se unește cu Vișeul. Plecînd de la acest loc, ea >--------------- 1 Vasile Goldiș, Discursuri, București, 1928, p. 18. 2 Tratatul — după precizările din memoriile lui I. G. Duca — a fost semnat în casele lui Vintilă Brătianu la orele 11, fiind de față numai ministrul Rusiei Poklewski-Koziel, Ion I. C. Brătianu, Constantin Diamandi, ministrul României la Moscova, Vintilă Brătianu, de- venit ministru de război, și I. G. Duca, ministrul Instrucțiunii publice și al Cultelor, care a făcut lectura celor cinci exemplare ale tratatului. Primul a semnat tratatul ministrul Rusiei, care a adus și exemplarele semnate de ceilalți miniștri ai Antantei. Ultimul a iscălit Ion I.C. Brătianu, primul ministru al României. După semnarea tratatului, afirmă I.G. Duca, Bră- tianu și Poklewski cu lacrimile în ochi s-au îmbrățișat. Întorcîndu-se către Duca, ministrul Rusiei i-a declarat: ,,Ca român poți fi fericit de ceea ce a oblinut d. Brătianu de la noi” („Liberalul”, 1946, 15 august). „REVISTA DE ISTORIE”, Tom. 34, nr. 10, p. 1813-1838, 1981 www.dacoromamca.ro 1814 VASILE NETEA 2 va urma talvegul Tisei pînă la 4 km în aval de confluența cu Someșul lăsînd satul Vasaroș Nameny, României. Ea va continua apoi în direcția sud-est pînă la un punct situat la 6 km est de orașul Debrețin. Din acest punct ea va atinge Crișul la 3 km în aval de unirea cu cei doi afluenți (Grisul Alb și Crișul repede), atingînd Tisa la înălțimea satului Algyei la nord de Seghedin, plecînd la vest de satele Oroșhaza și Bekcss Samson la 3 km de care se va face o mică curbă. Plecînd de la Algyei linia va coborî talvegul Tisei, pînă la confluența cu Dunărea și, în fine, va urma- talvegul Dunării pînă la frontiera actuală a României 3. Acestea au fost acordurile de ordin teritorial pe baza cărora România avea să intre în marea conflagrație mondială, declarînd război numai Austro-Ungariei., în noaptea de 15/28 august 1916. în declarația de război prezentată Ministerului de externe de la Viena la orele 8,45 (20,45') de către ministrul nostru în capitala Austro-Ungariei, se preciza cu toată sinceritatea: în statul austro-ungar „românii... au fost tratați ca o rasă inferioară și condamnați să sufere apăsarea unui element străin”, regimul impus acestora întreținînd între Austro-Ungaria și România „o stare continuă de animozitate”, pe care guvernele de la București nu reușiseră să o potolească pînă atunci decît „cu prețul a mari greutăți și a numeroase sacrificii”. Scopul intervenției României, se arăta în încheiere, este „înfăp- tuirea unității sale naționale” 4. Ion I. C. Brătianu a acordat acestui tratat — pe care I. G. Duca în memoriile sale îl numește „cel mai mare dintre tratatele noastre” încheiate pînă atunci — o excepțională importanță, motiv pentru caro în Consiliul de Coroană prin care s-a declarat războiul el avea să declare : „Chiar de-ar fi să fim bătuți, prin faptul că patru din cele mai mari Puteri ale lumii au recunoscut temeinicia revendicărilor noastre naționale și au consfințit printr-un act solemn hotarele etnice ale românilor de peste Carpați, cauza românismului va face un pas înainte mai mare și mai însemnat decît oricînd” 5. Concomitent cu discuțiile asupra viitoarelor frontiere, s-au discutat și stabilit — articolele V și VI — și modalitățile de reprezentare ale Româ- niei la viitoarea conferință de pace, hotărîndu-se ca niciuna din părți să nu încheie pace separată sau generală „decît în unire și în acelaș timp”, ca România să fie admisă la tratativele la care se vor discuta preliminariile cu privire la frontiere, hotărîndu-se totodată ca „România să se bucure de aceleași drepturi ca și Aliații pentru tot ceea ce o privește, prelimina- riile, tratativele de pace precum și discuțiile care vor fi necesare deriziunii conferinței de pace”. Textul exact al acestui paragraf era următorul: „La France, La, Russie, La Grande Britanic et L1 Italie reconnaissaient â la Roumanie le droit de participer au ndgociations de la paix avec Vennemi sur un pied d'tya- litâ parfait avec elles”. Prin articolul VII se prevedea păstrarea absolută a secretului celor hotărîte pînă la convocarea conferinței de pace. 3 Vezi România tn primul război mondial, 1916—1919, I, 1934, p. 10. 4 Documenls diplomatiques concernant les rapports entre l’Autriche-Hongrie et la Rou- manie, 22 juillet—27 aoilt 1916, Viena 1916, p. 74 — 77. 5 Ion 1 c BrătianwW.da www.dacoromanica.ro 7 TRATATUL DE LA TRIANON (1920) 1819 de popoare subjugate din Austro-Ungaria, precum și asupra legitimelor aspirații ale poporului român 16. La 12 octombrie Consiliul național român a fost recunoscut de guvernul francez ca singurul organism îndreptățit a vorbi în numele Româ- niei — guvernul Marghiloman fiind complet ignorat — recunoașterea Fran- ței fiind urmată de cea a Statelor Unite (6 noiembrie), a Angliei (11 noiem- brie) și a Italiei (22 noiembrie)17. în același timp, Take lonescu a întreținut cordiale relații și cu repre- zentanții sîrbilor (Nicolae Pasici, Milenko Vestnici) a cehilor și slovacilor (Thomas Masaryk, Eduard Beneș, Karel Kramarz, Osuski), ai polonezilor (Paderewski), și ai grecilor (E. Venizelos, N. Politis), precum și cu comite- tele naționale ale acestora, care urmăreau și ele aceleași scopuri: indepen- dența și unitatea națională 18. Marea satisfacție a lui Take lonescu la cererea sa de recunoaștere a Consiliului român a fost răspunsul ministrului de externe al Franței, 8. Pichon, care, considerînd Consiliul ca „interpretul cel mai autorizat al luptătorilor români, izvorît din însăși „aspirațiunile seculare” ale poporu- lui român către „libertatea și unirea tuturor țărilor române”, a ținut să asigure că membrii acestuia „pot să conteze pe concursul întreg al guvernu- lui francez”. Asigurări tot atît de categorice se primeau și din partea președin- telui Franței, Raymond Poincarâ, care în răspunsul la mesajul lui Take lonescu, a ținut să facă urări „pentru prompta realizare a unității națio- nale a României, amica Franței” 19. La 27 septembrie 1918 însuși președintele Statelor Unite, Woodrow Wilson, ținea să declare de la tribuna Congresului american că guvernul său va susține la conferința de pace dreptul la autodeterminare al popoarelor”20. în urma acestor asigurări Take lonescu a ajuns a nu se mai îndoi — cu toate vocile ostile ce se auzeau în anumite cercuri — de recunoaște- rea în continuare a României ca aliată, așteptînd astfel cu încredere, războiul fiind pe sfîrșite, conferința de pace. Despre toate cele săvîrșite la Paris el a informat cu proptitudine atît pe regele Ferdinand I, cît și pe Ion I. C. Brătianu, rămași în continuare în capitala Moldovei pentru a reintra în luptă la momentul oportun — niciunul, nici altul, neîndoindu-se de victoria Aliaților. S-au trăit atunci la Iași ceasuri amare și pline de o adîncă îngrijorare, guvernul Marghiloman arătîndu-se întru totul subordonat germanilor. Misiunile militare ale Antantei au fost astfel silite să părăsească țara, trupele rusești, care pără- seau frontul, se aflau în plină descompunere, iar criza economică luase proporții îngrijorătoare. îndată după semnarea păcii de la Buftea—București — pace pe care regele Ferdinand, sub diferite pretexte, în așteptarea victoriei Alfați- 16 loan Ursu, Pourquoi la Roumanie a fait la guerre? Paris, 1918; D. Drăghicescu, La Transylvanie, Paris, 1918; G. G. Mironescu, Aperțus sur la question roumaine, Paris, 1918; M. Vasilesco, La Roumanie dans la guerre et dans la paix, 2 voi., Paris, 1919; Simion C. Mândrescu, In Franfa și Italia pentru cauza noastră, București, 1919 ș.a. 17 Vezi textele de recunoaștere a „Consiliului național al unității române” în R. Sei- șanu, op. cit., p. 314 318. u Pentru detalii, Eduard Beneș, Souvenirs de guerre et de revolution (1914—1918. La lutte pour l’independance des peuples, Paris, 1918, II, p. 103 — 104. . “ R. Seișanu, op. cit., p. 317. 20 W. Wilson, Hfessages discours, documenls diplomatiques rclalifs ă la guerre mondiale, Paris, 1919, p. 315-316. , www.dacoromamca.ro 1820 VASILE NETEA 8 lor, a refuzat să o sancționeze și astfel nici Parlamentul ales sub baionetele ocupanților nu a putut-o vota — armata română, în cea mai mare parte, a fost demobilizată, ofițerii și ostașii originari din Muntenia și Oltenia reîntdrcîndu-se la vetrele lor aflate sub ocupația inamicului. Membrii guvernului Brătianu, care declarase războiul, au fost totodată supuși unei anchete în vederea trimiterii în judecată ca criminali de război. Ion I. C. Brătianu, demn și optimist, a refuzat să se prezinte în fața magistratu- lui anchetator, iar AL Constantinescu, ministru al Agriculturii și Domeniilor și apoi al Internelor în anii de război, care a fost și arestat timp de cîteva zile, a acceptat să răspundă numai pentru a sfida pe anchetator și pentru a-și mărturisi încrederea în viitor. La întrebarea anchetatorului asupra profesiunii și ocupației sale, Al. Constantinescu a răspuns cu aplombul său obișnuit : — Fost și viitor ministru. în aceste condiții ancheta a fost suspendată, Marghiloman, la spatele căruia se aflau dealtfel germanii, căutînd să-și construiască un instrument legal cu care să poată interveni cu mai multă eficacitate. Una din speranțele lui Marghiloman de a rămînea la putere a fost faptul că încă de la 27 martie 1918 Sfatul Țarii de la Chișinău, urmînd dreptul de autodeterminare al popoarelor, preconizat de V. I. Lenin prin Decretul asupra păcii (8 noiembrie 1917) și prin Declarația dreptului popoarelor din Rusia (25 noiembrie 1917), votase unirea Basarabiei cu România, la 9 aprilie reprezentanții ei, Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu, intrînd în guvernul de la Iași. Marghiloman încerca să prezinte aceasta ca un succes exclusiv al guvernului său 21 și spera totodată să obțină din partea germanilor o „revizuire” a păcii de la București, — pace pe care în noile condiții ei n-o mai puteau impune. Vîntul bătea însă în alte pînze decît cele sperate de Marghiloman, fiindcă m toamna anului 1918 aliații Puterilor centrale, și apoi însăși acestea, se vor prăbuși cerînd rînd pe rînd armistițiu — Bulgaria la 29 sep- tembrie, Turcia la 30 octombrie, Austro-Ungaria la 3 noiembrie, Germania la 11 noiembrie. îndată după capitularea Bulgariei, primul ministru al Franței, Georges Clemenceau, a adresat, cunoscînd marea lui autoritate politică, un mesaj lui Ion I. O. Brătianu — mesaj trimis prin intermediul fostului ministru român Victor Antonescu, aflat la Paris, transportat la Iași cu un avion francez — cerîndu-i să grăbească reintrarea României în război pentru a forța trupele germane de la Dunăre comandate de mareșalul Mackensen să se retragă 22. La 6 noiembrie 1918 regele ceru astfel demisia lui Marghiloman și însărcină cu formarea unui guvern de tranziție pe generalul Constantin Coandă — din care făceau parte și generalii Arthur Văitoianu și Ieremia Grigorescu — la 9 noiembrie acesta avînd să someze trupele de ocupație inamice să părăsească fără întârziere teritoriul național. Românii virtual- mente reintrase astfel în război, redobîndindu-și calitatea de aliat obținută în 1916. Odată cu demiterea guvernului Marghiloman, sub care contactul oficial cu frații pentru care se declarase războiul fusese întrerupt, ardelenii 21 Vezi I. G. Pelivan, L’union de la Bessarabie, Paris, 1919; I. Nistor, Istoria Basara- biei, Cernăuți, 1923. 22 Gh. I. Brătianu, Acfiunea rwlitică și militară a României în 1919, București, 1939, p. -18. www.oacoromamca.ro 9 TRATATUL DE LA TRIANON (1920) 1821 își îndreptară din nou privirile spre Iași, acolo unde se aflau regele Ferdi- nand I, Ion I. C. Brătianu, N. lorga și atîția alți patrioți susținători ai războiului început cu doi ani în urmă. Rînd pe rînd sosiră astfel la Iași, aducînd noului guvern informații exacte asupra Transilvaniei și cerînd lămuriri asupra celor ce urmau să fie dispuse de guvernul român, Laurențiu Oanea, avocat năsăudean, trimis de AL Vaida Voevod și Teodor Mihali, profesorul Nicolae Bălan de la Sibiu, viitorul mitropolit, pornit la drum din îndemnul lui Vasile Goldiș, și apoi George Crișan și Teodor Roxin de la Oradea, trimiși din încredințarea Consiliului național transilvănean care își avea sediul la Arad. Toți aceștia au luat contact atît cu primul ministru, generalul Coandă, cît și cu Ion I. C. Brătianu, considerat ca pri- mul bărbat politic al țării, cu generalul Prezan, șeful Marelui Stat Major, cu N. lorga și cu fruntașii ardeleni aflați la Iași: Al. Lapedatu și O. C. Tăslăuanu. Ei au solicitat totodată și o audiență la regele Ferdinand I, iar Nicolae Bălan a fost primit și de miniștrii Franței, Angliei și Statelor Unite aflați la Iași. Hotărîtoare pentru orientarea lor, și deci a Consiliului ardelean, aveau să fie discuțiile avute cu Ion I. C. Brătianu care, prin Laurențiu Oancea, adresîndu-se lui Teodor Mihali, comunica ardelenilor că „cea mai sfînta aspirațiune a neamului se îndeplinește”, sfătuindu-i totodată ca în programul politic al viitorului să includă toate punctele necesare „pen- tru o largă dezvoltare democratică”. Prin Nicolae Bălan el sfătuia, printre altele, ca adunarea de la Alba lulia 23 să fie convocată cît mai repede, cu o largă participare popu- lară, înainte de intrarea armatei române în Transilvania, și totodată să se facă demersuri pentru a se obține și adeziunea sașilor, a șvabilor și a secuilor. Delegaților de la Oradea, Brătianu le-a comunicat totodată și conținutul tratatului încheiat cu Aliații în 1916, — tratat prin care Oradea lor și regiunea înconjurătoare era destinată să intre în componența viitoa- rei Românii. La intervenția lui Brătianu s-au trimis totodată și doi delegați la Dej — profesorul Solomon Halița și Dr. loan Bordea — pentru a informa în mod sistematic guvernul român despre toate acțiunile și mișcările din Transilvania 24. La 12 decembrie 1918, după ce între timp trupele lui Mackensen fuseseră izgonite de pe teritoriul României iar Adunarea de la Alba lulia votase Unirea Transilvaniei cu România, generalul Coandă a demisionat, în locul lui constituindu-se, din elemente liberale, un nou guvern Ion I. C. Brătianu — stabilit acum la București — a cărui principală misiune era de a organiza participarea și reprezentarea României la conferința de pace de la Paris, care fusese convocată pe data de 18 ianuarie 1919. Din guvern făceau parte și reprezentanții Basarabiei Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu. La conferință, conform înțelegerii de la Iași din decembrie 1916, România ar fi urmat să fie reprezentată de Ion I. C. Brătianu și Take lonescu. La formarea guvernului său, Brătianu informase dealtfel pe 23 E vorba de adunarea de la 1 decembrie 1918. 24 Vezi Vasile Netea, O zi din istoria Transilvaniei. 1 decembrie 1918, Edit. Albatros, București, 1978, p. 131 134. www.dacoromanica.ro 1822 VASILE NETEA 10 aderenții lui Take lonescu de la București, — reprezentați de Cantacuzino Pașcanu — că noul guvern are un caracter provizoriu, el urmînd să fie reconstituit eu participarea takiștilor cărora, ca și în 1917, le oferea trei ministere (Finanțe, Lucrări publice, Industrie), un ministru de stat, iar pentru Take lonescu personal, un minister fără portofoliu și locul de delegat — alături de el și de N. Mișu, ministrul României la Londra — la ■conferința păcii. Pentru reconstituirea guvernului, Brătianu punea însă condiția ca Take lonescu să se întoarcă la București, unde, într-o conferință prezidată de rege, să se stabilească un deplin acord asupra tuturor problemelor ce urmau să se prezinte în fața conferinței 25. Take lonescu n-a acceptat însă propunerea lui Brătianu, el recomandînd formarea unui guvern într-adevăr național în care să fie reprezentate toate partidele din țară, care susținuseră războiul, precum și românii uniți prin Adunarea de la Alba lulia, așa cum făcuseră și sîrbii (iugoslavii), care s-au prezentat la conferință în numele unui guvern format din sîrbi, croați și sloveni. El voia totodată și un program de reforme mai larg decît cele preconizate de Brătianu. La acestea se mai adăuga și faptul că Take lonescu știa mai de mult că Brătianu va veni la Paris cu hotărîrea implacabilă de a cere respec- tarea integrală a tratatului din 1916, și în deosebi frontierele Banatului, așa cum au fost ele prevăzute în tratat și votate de Adunarea de la Alba lulia. Din contactul cu oamenii politici și cu diplomații adunați la Paris, Take lonescu s-a ales însă cu convingerea că niciuna din cele două revendi- cări esențiale ale lui Brătianu nu vor putea fi satisfăcute, mai întîi fiindcă președintele Statelor Unite, Woodrow Wilson, nu voia să recunoască niciunul din tratatele încheiate de Franța și Anglia înainte de intrarea Americii în război (6 aprilie 1917) — deci ale Italiei și României — și apoi fiindcă Iugoslavia, care ieșise din război cu un mare prestigiu, se opunea din răsputeri, prin Nicolae Passici, cu care el a avut mai multe convorbiri, ca frontiera româno-iugoslavă să ajungă pînă la Dunăre, a\înd astfel în fața ei zidurile Belgradului. Take lonescu a informat despre toate acestea atît pe regele Ferdi- nand I, cît și pe Brătianu, declarîndu-se pentru o atitudine mai elastică, pentru o pace de adaptare la noile situații. Tratatul încheiat de România în 1916 era dealtfel sortit revizuirii chiar din momentul semnării lui, fiindcă față de intransigența lui Bră- tianu cu privire la revendicările teritoriale, aliații, și îndeosebi Rusia și Franța, au căzut de acord să i se dea, pentru a obține imediata intrare a României în război, tot ceea ce revendicase, urmînd ca apoi tratatul să fie revizuit. în acest sens s-a încheiat la 11 august 1916, cu trei zile înainte de semnarea tratatului invocat de Brătianu, un acord secret între Rusia și Franța, acord semnat din partea Rusiei de către noul ministru de externe, Boris Sturmer, succesorul lui Sassonov, iar din partea Franței de către premierul Aristide Briand. Prin acest acord cei doi parteneri se angajau, ascunzînd totul României, că la conferința de pace să se înțe- leagă mai întîi între ei în tot ceea ce avea să privească revendicările guver- nului român. 25 Gh. I. Brătianu, op. cit., p. 34. www.dacorornanica.ro 11 TRATATUL DE LA TRIANON (1920) 1823 Acordul secret fusese cerut de Sturmer, care, gîndindu-se la un nou congres de pace ca cel de la Berlin din 1878, nu voia să admită participarea României la conferință cu drept egal cu celelalte puteri aliate, și nici atribuirea completă a Bucovinei și Banatului. Briand — Franța găsindu-se în fața uriașei ofensive germane de la Verdun — voind ca România să intre fără întîrziere în acțiune pentru a constrînge astfel pe germani să disloce o parte din trupele de la Verdun, a acceptat propunerea lui Sturmer, și astfel acesta la 13 august a autorizat pe ministrul său de la București să semneze imediat tratatul solicitat de Brătianu 26. Sceptici cu privire la posibilitățile de aplicare ale tratatului se arăta- seră și doi dintre semnatarii lui, contele de Saint Aulaire și baronul Fasciotti, primul afirmînd că tratatul a fost semnat într-un anumit moment psiho- logic impus de firea lui Brătianu, iar al doilea că nu vor trebui să aibă nici o remușcare dacă prevederile lui nu se vor putea aplica 27. Evident, acordul secret ruso-francez rămăsese necunoscut românilor, dar Take lonescu aflase destul de multe la Paris pentru a-și putea da seama că tratatul din 1916 nu va putea fi aplicat în întregimea lui, el soco- tind că România n-ar pierde nimic dacă nu ar mai invoca autoritatea lui, mai ales că nici Iugoslavia și nici Grecia nu aveau astfel de tratate, în chestiunea Banatului el ajunsese dealtfel la o înțelegere cu Nicolae Passici — pe care îl cunoștea încă din timpul conferinței de pace de la București din 1913 — pe baza căreia, renunțînd la frontiera Dunării, România ar fi putut obține o frontieră mai largă decît cea care avea să fie stabilită de conferință. Despre caducitatea tratatului din 1916 Brătianu fusese dealtfel informat de către însuși ministrul Franței la București, mai înainte ca primul ministru să fi plecat spre Paris. Ca răspuns la toate aceste „preveniri”, Brătianu a declarat însă cu mult aplomb că „sau sunt primit la conferință cu tratatul acesta, sau mă întorc în țară ca să-mi dau demisia” 28. Cu această hotărîre, neîmpărtășind avertismentul și punctele de vedere ale lui Take lonescu, el a apărut la Paris la 13 ianuarie 1919 aducînd cu sine, semnată în alb, și o plenipotență pentru Take lonescu, în cazul că acesta i-ar fi acceptat politica, dar cum o înțelegere nu s-a putut realiza, în locul acestuia Brătianu a luat ca al doilea delegat pe Nicolae Mișu, ministrul nostru la Londra. Hotărîrea lui Brătianu, izvorîtă din dorința de a nu ceda nimic din ceea ce i se asigurase în 1916, a stîrnit o adevărată stupoare în toate cercu- rile diplomatice de la Paris, care cunoșteau prea bine imensa activitate desfășurată în capitala Franței de către Take lonescu, și totodată o firească durere și indignare în sufletul acestuia. în tot timpul conferinței de la Paris raporturile dintre cei doi oameni de stat ai României nu s-au mai putut deci reconcilia — ei nici nu s-au întîlnit măcar niciodată — fiecare rămînînd pe poziția adoptată 29. 28 Un livre noir, Diplomație d’Orient guerre et de guerre, I —III, Paris, 1922—1931 (citat după Const. Kiri(escu, Preludiile diplomatice ale războiului de întregire, București, 1940, p. 41. 27 Sherman David Spector, Romania of the Paris Pence Conference. A Sludy the Dipl-o- macy of Ion I.C. Brătianu, New York, 1962, p. 35, 44 ș.a. 28 „Viitorul'*, 1919, 3 noiembrie, nr. 3509. 29 C. Xeni, Take lonescu, p. 388 — 389. www.dacoromamca.ro 1824 VASILE NETEA 12 Deși avea mai puține și mai fragile legături cu cercurile diplomatice decît Take lonescu, Brătianu s-a prezentat totuși în fața conferinței cu aerul omului hotărît să apere o cauză pe care o considera nu numai îndreptă- țită din punct de vedere etnic românesc, dar totodată și recunoscută prin tratatul din 1916. în locul său ca interimar la prezidenția Consiliului de miniștri rămă- sese bătrînul Pheiekide, în guvern intrînd acum, ca miniștri fără portofo- liu și trei reprezentanți ai Transilvaniei, Al. Vaida Voevod, Vasile Goldiș, Ștefan Cicio Pop și doi reprezentanți ai Bucovinei, lancu Flondor și loan Nistor, Ion Inculeț și D. Ciugureanu își păstrează și ei vechile locuri. Din delegație, ca specialiști și consilieri, mai făceau parte Al. Vaida Voevod, din partea Consiliului dirigent al Transilvaniei, Gheorghe Crișan, unul din secretarii Adunării de la Alba lulia, Neagoe Flondor și Ion Peli- van, alături de care se înșirau ca principali colaboratori, Victor Antonescu, ministrul României la Paris, Constantin Diamandi, fost ministru la Petro- grad, istoricul Alexandru Lapedatu, membru corespondent al Academiei Române, recomandat de N. lorga, Dr. Danielopolu, Vasile Stoica care avusese pînă atunci o importantă misiune în Statele Unite 30. Ca secretar al delegației urma să funcționeze Constantin Brătianu. Primul act săvîrșit de Brătianu la Paris îndată după sosirea sa a fost publicarea în ziarul „Le Matin” (15 ianuarie), a tratatului semnat la București în 1916 de către aliați, punîndu-i astfel pe aceștia într-o situație neașteptată. Primirea ce i s-a făcut n-a fost astfel dintre cele mai calde, el dovedin- du-se astfel chiar de la început un om puțin comod, greu de încovoiat. Urmările nu întîrziară să se vadă. în loc ca și României să i se acorde la conferință dreptul la trei delegați, așa cum se acordase, la propunerea lui Clemenceau, Serbiei (Iugoslaviei), Belgiei și Greciei, considerate și ele ca țări mici, i s-au acordat numai doi — cum, după remarca lui Gh. Bră- tianu — aveau și Siamul și Hedjazul. Evident, era vorba numai de delegații în adunarea plenară a confe- rinței, fiindcă în comisiile și comitetele adiacente s-a permis participarea și a altor delegați și experți. România a avut astfel reprezentanți în comisia pentru stabilirea răspunderii războiului, în comisiile aeronautică, finan- ciară, economică, ca și în comisiile pentru reparații și daune, pentru porturi și căi navigabile și pentru Liga Națiunilor ce urma să se înființeze — institu- ție la care președintele american ținea mai mult ca la orice. Ea n-a fost admisă însă nici în Consiliul suprem și nici în comisiile pentru chestiunile teritoriale și a convențiilor pentru ocrotirea minorităților, adică tocmai în comisiile unde avea mai multe interese. în total au funcționat 58 de comisii. O altă surpriză a lui Brătianu a fost apoi faptul că, îndată după deschidere, conferința s-a divizat în două categorii de state; cele cu interese nemărginite, Statele Unite, Franța, Austria, Italia și Japonia — pentru problemele estului Asiei și al Oceanului Pacific — și cele cu interese mărgi- nite, limitate la țările lor, în care intrau toate celelalte state prezente la conferință. Această divizare, suportată greu de Brătianu, ca și de alți delegați, a ridicat apoi pe primul plan Consiliul celor patru mari — Wilson, 30 Vasile Stoica, în America pentru cauza românească, București, 192G. www.dacoromanica.ro 13 TRATATUL DE LA TRIANON (1920) 1825 Clemenceau, George Lloyd și Orlando (la început se vorbise de Consiliul celor 10 (cîte doi din partea fiecăreia din marile puteri) — care a devenit repede forul superior și implacabil al conferinței. După o scurtă perioadă de participare la acest Consiliu, primul ministru al Italiei l-a părăsit, cum avea să părăsească apoi și Conferința, interesele țării sale nebucurîndu-se de atenția așteptată. Istoricul francez J. B. Duroselle avea să afirme mai tîrziu că, în fond, Conferința nu consta decît în întîlnirile pe care le aveau aproape cotidian Wilson, Clemenceau, Lloyd George și Orlando 31. Dealtfel, după precizările istoricului american, Charles Seymour, „în momentul deschiderii conferinței de pace, imperiul austro-ungar nu era decît o insti- tuție ce aparținea trecutului. .. în mai puțin de o lună (luna decembrie 1918 — n.n.) cimentul artificial care unea elementele disparate ale imperiu- lui se dislocase, fidelitatea față de împărat dispăruse, supremația germani- nilor și maghiarilor fusese măturată” 32. Lupta lui Brătianu pentru respectarea tratatului din 1916 și a integrității teritoriului Banatului avea să se dea astfel cu cei „patru”, și mai apoi cu cei „trei”, — toți trei orgolioși și greu abordabili — el înțelegînd să apere, indiferent de atmosfera țesută în jurul său, drepturile Eomâniei pînă la capăt. îndată după sosirea la Paris, Brătianu, ca și Take lonescu cu cîteva luni mai înainte, a căutat să vadă și să convingă de dreptatea cauzei pe care o reprezenta pe principalii exponenți ai Conferinței și, totodată, pe o bună parte din consilierii și experții lor. Printre primii au fost văzuți Philippe Berthelot, secretarul general al Ministerului de externe francez, S. Pichon, ministrul de externe, A. Tardieu, secretarul general al confe- rinței, și apoi însuși Clemenceau. Dintre englezi au fost vizitați Harold Nicolson, expertul Marei Britanii pentru Balcani care, uimit de orgoliul și spiritul său autoritar, avea să-i facă un portret nu prea măgulitor 33, pe lordul Balfour, ministrul de externe, și, în cele din urmă, pe primul ministru, Lloyd George. De la americani s-a întreținut cu colonelul E. M. House, sfetnicul personal cel mai influent al președintelui Wilson, cu experții pentru problemele Europei sud-estice, Clive Day, Charles Sey- mour, șeful secției pentru Austro-Ungaria, Douglas Johnson, seria înche- indu-se cu Eobert Lansing, titularul externelor, și, primit cu multă greu- tate, și Woudrow Wilson (17 aprilie). Dintre italieni au fost văzuți îndeosebi ministrul de externe Sidney Sonino și primul ministru Orlando. Ca și Take lonescu, și el a intrat apoi în legături cu reprezentanții Cehoslovaciei, ai Poloniei, ai Greciei și ai Iugoslaviei. Pentru a desminți anumite zvonuri, interesate și răuvoitoare cu privire la situația evreilor din Eomânia, Brătianu a vizitat și pe Eduard de Eotchild, președintele Consiliului evreiesc de la Paris, precum și pe marele rabin Israel Levy. Asupra convorbirilor cu toți aceștia, ca și asupra lucrărilor conferin- ței, primul ministru român trimitea în mod sistematic rapoarte și scrisori lui M. Pherekyde — scrisori pe baza cărora fiul său, istoricul Gheorghe 31 J. B. Duroselle, Le Wilson â Rooseoeli. Politique exterieur des Etats Unis, Paris, 1960, p. 110. 32 Charles Seymour, La fin d’un empire..., p. 81. 33 Harold Nicolson, Quand faisaient la paix, p. 3. www.dacoromanica.ro 3 - c. 1546 1826 VASILE NETEA 14 I. Brătianu, avea să scrie mai tîrziu documentata sa lucrare: Acțiunea politică și militară a României în 1919, (București, 1939). în 31 ianuarie 1919, Brătianu a luat cuvîntul în fața conferinței arătînd temeiul etnic al revendicărilor României, recunoscut — sublinia el cu putere — și de aliați prin tratatul din 1916, întregindu-și expunerea în ziua următoare printr-un memoriu prin care invoca numărul sutelor de mii de români care urmau să rămînă și după aplicarea acestui tratat în afara granițelor statului român. Brătianu a relevat totodată conferinței și faptul că populația germană din Transilvania — sașii — s-a pronunțat și ea pentru unirea cu România, la 8 ianuarie 1919 ținîndu-se în acest scop o adunare publică la Mediaș care a dat publicității o categorică decla- rație în acest sens. Chestiunea cea mai grea o reprezenta firește, frontiera Banatului, la care Brătianu nu înțelegea să renunțe cu nici un preț, dar pe care Pasici și colegii săi o apărau și ei cu tot atîta îndîrjire 31. Din partea iugoslavilor au răspuns Vestnici, ministrul de externe, Ante Trum- bici, membru al delegației și apoi bătrînul Pasici34. Conferința avea să încline balanța în favoarea Iugoslaviei. Constituindu-se o comisie pentru discutarea revendicărilor Româ- niei — comisie formată din Clive Day și Charles Seymour, delegați ameri- cani, Sir Eyre Growe și A. W. Lepear (englezi), Andr6 Tardieu și Jules Laroche (francezi), Giacomo Martine și contele Ray Vannutelli (italieni), — aceasta s-a întrunit la 8 februarie 1919, fără delegații noștri, pentru a discuta frontierele României cu Ungaria. Discuțiile s-au continuat sub prezidenția lui Tardieu și în zilele de 11, 17, 19 și 22 februarie — la aceasta fiind invitat și Ion I. C. Brătianu, pentru a expune punctul de vedere al României — și apoi, pentru a încheia, în ziua de 28 martie la care, cu participarea experților juriști, s-au definitivat frontierele României atît cu Iugoslavia cît și cu Ungaria. în aceste discuții fiecare din cele patru delegații și-a prezentat punctul ei de vedere, propunînd o anumită linie. Delegația italiană a propus astfel cu privire la Transilvania o linie care, pornind de la localitatea Săvîrșin de pe Mureș, urca pe la vestul satului Bratca, pînă la Tisa, lăsînd înafara hotarelor României orașele Arad, Beiuș, Oradea, Careii Mari și Satu Mare, împreună cu regiunile înconjurătoare. Linia propusă de experții americani, mai puțin cunoscători ai situației, deși fixată mai la vest, lăsa și ea în afara granițelor românești aceleași regiuni. Linia propusă de francezi, la fixarea căreia colaborase și geograful E. de Martonne, atribuia României toate orașele menționate, adăugîndu-le și Gyula. Și mai spre vest mergea linia stabilită de experții englezi, aceasta fiind cea mai realistă, care ne atribuia și localitatea Macău, mergînd apoi pînă la frontiera cehoslovacă, în cele din urmă s-a acceptat de către toate delegațiile un compromis între liniile propuse de englezi și francezi, lăsînd Ungariei Macăul și Gyula, fără a atinge însă linia fixată în 1916 prin tratatul de la București 3S. Aceeași gradație s-a observat și în legătură cu frontiera iugoslavă, cu 34 Vezi cu privire Ia frontiera Banatului Sever Bocu, L-a Banat Roumain, Paris, 1919; G. G. Mironescu, Le problime du Banat, Paris, 1919; Traian Lalescu, Le problime ethnogra- phique du Banat, Paris, 1919; Take lonescu. Politica externă a României și chestiunea Banatului, București, 1920. 35 Vezi V. V. Tilea, Acțiunea diplomatică a României, Sibiu, 1925, anexa 1. www.dacoromanica.ro 15 TRATATUL DE LA TRIANON (1920) 1827 deosebire că aici linia franceză a depășit pe cea propusă de experții englezi36. Brătianu, ca și ceilalți experți români, a apărat cu multă energie linia din 1916, comisia impunînd însă, în unanimitate, linia propusă de delega- ții francezi și englezi. Este frontiera de astăzi a Bomâniei! în aceeași atmosferă încordată aveau să se discute — la tratatul cu Germania — și problemele reparațiilor și a despăgubirilor de război, „Marii” — avînd în vedere îndeosebi interesele lor, printre care un loc impor- tant îl reprezenta și petrolul românesc, și mai ales, în legătură cu tratatul cu Austria, problema viitorului regim al minorităților din toate statele succesorale ale Austro-Ungariei (Bomânia, Cehoslovacia, Polonia, Iugosla- via, dar nu și din Italia) — problemă prin care Marile Puteri aliate, — prin articolul 60 al tratatului, voiau să-și asigure un pretext permanent pentru a interveni în afacerile interne ale tuturor acestor țări. Brătianu, recunoscînd tuturor minorităților cele mai largi drepturi — drepturi preconizate și de adunarea de la Alba-Iulia și care urmau să fie înscrise în noua constituție a statului — a respins însă orice drept al Marilor puteri de a se amesteca în probleme care priveau suveranitatea și independența Bomâniei. „Convin- gerea mea este — scria Brătianu la 3 iunie interimarului său de la București — că noi in nici un fel nu putem primi asemenea condiții. Am moștenit o țară independentă și chiar pentru a-i întinde granițele, nu-i putem jertfi neatârnarea” 37. Alături de Brătianu luară aceeași atitudine și celelalte state succe- sorale. Alte complicații se iviră în legătură cu reizbucnirea ostilităților dintre Ungaria și Bomânia, ostilități provocate de hotărîrea guvernului maghiar de a ataca în noaptea de 15/16 aprilie linia demarcațională cu Bomânia — după ce în prealabil atacase cu succes Cehoslovacia — pentru a redobîndi teritoriile pierdute. La 28 iunie Brătianu semna în faimoasa sală a oglinzilor din palatul de la Versailles, sala în care la 1871 Bismarck proclamase Imperiul german, tratatul de pace cu Germania, dar refuza — din cauza dispozițiilor privi- toare la minorități — să accepte tratatul cu Austria, retrăgîndu-se în mod demonstrativ de la conferință 38, cu intenția de a organiza în țară o politică de rezistență. La 6 iulie el se afla Ia București, cu sufletul plin de amărăciune, în locul său rămînînd N. Mișu și Al. Vaida, cu dispoziția însă de a nu semna acest tratat39. „Întrucît Conferința de Pace nu și-a schimbat punctele de vedere cu privire la minorități, iar la 10 septembrie 1919 Marile Puteri semnaseră tratatul de pace cu Austria, Ion I. C. Brătianu prezintă demisia guver- nului său la 12 septembrie, în locul lui numindu-se un guvern prezidat de generalul Arthur Văitoianu”. 38 Ibidem, anexa nr. 2. 37 Gh. I. Brătianu, op. cit., p. 81. 38 Vezi pentru detalii, Gh. I. Brătianu, Acțiunea politică și militară a României in 1919, București, 1939; Sherman David Spector, Romania of the Paris Peace Conference; vezi și recenzia Elizei Campus asupra acestei lucrări în „Revue Roumaine d’Histoire’’, 1965, nr. 1, p. 119-130. 39 I. Gh. Duca, Portrete și amintiri, ed. IV, București, 1934, p. 31 — 32. www.dacoromamca.ro 32 1828 VASILE NETEA 16 Sub acest guvern se făcură primele alegeri din Eomânia unită, iar la 1 decembrie 1919 se formă un guvern, instituit pe bază parlamentară, condus de AL Vaida-Voevod — din guvern făceau parte și aderenții lui N. lorga, care fu ales președinte al Camerei deputaților, precum și expo- nenții noului partid țărănesc în frunte cu Ion Mihalache — cu sarcina de a relua colaborarea cu conferința de la Paris, și de a semna totodată tratatele de pace cu Bulgaria și Austria. Tratatul cu aceasta din urmă, prin care Eomânia dobîndea Bucovina, a fost semnat de Aliați la 10 sep- tembrie, iar de Eomânia numai la 10 decembrie — prin generalul C.Coandă — după ce dispozițiile cu privire la minorități au primit anumite ameliorări. Tratatul cu Ungaria, care urma să se semneze la Trianon, avea să fie discutat în lunile februarie și martie 1920 în conferința de la Londra, în prezența delegației ungare. Tensiunea dintre Ion I. O. Brătianu și principalii exponenți ai confe- rinței de la Paris cu privire la problemele teritoriale și la chestiunea mino- rităților 40, n-a afectat însă relațiile economico-financiare ale Eomâniei cu Aliații săi, și îndeosebi cu Marea Britanie și Statele Unite. Urmărind cifrele publicate de Consiliul suprem de ajutorare și aprovi- zionare, ca și de Crucea Eoșie americană și engleză, constatăm, că din cele 16 țări ajutate de acestea — printre care se aflau și Franța, Italia, Belgia, Grecia, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia — Eomânia ocupa locul al cincilea41. în lunile anului 1919 Eomânia a primit astfel de la Consiliul suprem economic 186.082 tone alimente, 42.354 tone îmbrăcăminte, încălțăminte, 700 tone materiale feroviare în valoare de 1.581.500 lire sterline. Prin Crucea Eoșie engleză s-a primit îmbrăcăminte în sumă de 125.000 lire sterline, iar Crucea Eoșie americană a trimis materiale și ajutoare pentru 273 spitale, 55 infirmerii, 30 școli și alte instituții, precum și cantități de alimente pentru 663.508 persoane. Prin „American Eelief Administrativ” s-au mai primit pînă la 31 mai 1920 alimente în valoare de 64.538.29 dolari, și totodată mărfuri în valoare de 1.374.119.35 dolari. Prin intervenția miniștrilor plenipotențiari de la București ai Angliei și Franței s-au acordat totodată Eomâniei 50 de locomotive aflate pe frontul din Balcani, care au înviorat mișcarea feroviară română42. Astfel de ajutoare se vor acorda și sub guvernul Vaida Voevod, și apoi sub guvernul Averescu, ele contribuind esențial la refacerea economică a țării care, ca o consecință a războiului, se găsea într-un grav impas. Principala grijă a noului guvern a fost însă de a pune capăt conflictu- lui cu Conferința păcii, care la 15 noiembrie dăduse guvernului român un ultimatum prin care declara că, dacă acesta „nu va da satisfacție Consiliului suprem și aliaților săi, aceștia sînt hotărîți să notifice Eomâniei că s-a separat de aliați. Ei o vor invita totodată să-și recheme imediat delegații de la Conferința păcii și își vor retrage misiunile lor de la Bucu- rești”. în încheierea ultimatumului se afirma că „în ceea ce privește regle- mentarea frontierelor, Eomânia va fi astfel, prin propria sa acțiune, 40 A se vedea Ion I. C. Brătianu, Situația internațională a României — Expunerea făcută în Adunarea deputaților (16—17 decembrie 1919), București, 1919. 41 V. V. Tilea, op. cit., p. 25. 42 Ibidem, p. 25—26. j www.dacoromamca.ro 17 TRATATUL DE LA TRIANON (1920) 1829 despuiată de orice sprijin din partea Puterilor Aliate, precum și de recunoaș- terea drepturilor sale din partea conferinței”43. Politica de rezistență preconizată de Ion I. C. Brătianu eșuase. Vaida nu o mai putea continua. Luînd cuvîntul în fața Camerei deputați- lor, el s-a văzut astfel nevoit să mărturisească : „Cum ruptura aliaților cu noi era iminentă, cum nimeni nu voia să ia răspunderea — în prealabil se încercase o formulă de guvern luliu Maniu — m-am hotărît să iau eu asupra mea sarcina iscălirii tratatelor litigioase”. La 10 decembrie 1919 se semna astfel la Saint Germain tratatul cu Austria, prin care se recunoștea unirea Bucovinei cu România, primul ministru îndreptîn- du-se apoi înspre Londra și Paris. în locul său rămînea ca președinte ad-interim al guvernului Ștefan Ciceo Pop. Londra reprezenta acum pentru statele succesorale principala scenă diplomatică, fiindcă la 3 martie urma să se întrunească aici Consiliul Suprem al Conferinței sub prezidenția lui Lloyd George, și Consiliul miniș- trilor de externe, sub prezidenția lordului George Nataniel Curzon, în fața căruia avea să se prezinte delegația maghiară care intenționa să ceară revizuirea tratatului stabilit la Paris cu privire la frontiera româno- maghiară și dat publicității la 13 iunie 1919 44. în 28 ianuarie 1920 însoțit de Caius Brediceanu, reprezentantul Banatului, primul ministru român se afla la Londra, unde dispunea de vechi cunoștințe, printre care se aflau marii ziariști H. W. Stees și Seton Watson (Seotus Viator), cunoscuți de la Viena încă înainte de război. La Paris cunoscuse apoi pe toți membrii delegației engleze în frunte cu Lloyd George, primul ministru. Ziarele — „Daily Chronicle”, ziarul lui Lloyd George, „The Times”, „Manchester Guardian”, „Morning Obser- ver” ș.a. — îi făcură o excelentă primire, dînd declarațiilor sale o largă atenție. în 30 ianuarie el fu primit de primul ministru Lloyd George, iar în ziua următoare de A. Short, ministrul de interne și apoi pe lordul Cur- zon, noul ministru de externe. De la acesta a aflat că delegația maghiară, în frunte cu contele Albert Appony, urma să sosească la Londra în ziua de 11 februarie, timpul pînă la deschiderea conferinței (3 martie), avînd să fie ocupat de confruntările prin presă ale celor două teze. A României care se menținea pe pozițiile dobîndite la Paris, și a Ungariei care ducea o luptă înverșunată pentru revizuirea acestora, tratatul nefiind încă semnat. Delegația maghiară era condusă de Appony, un excelent orator, cunoscut pentru ideile sale șoviniste încă dinainte de război, alături de care se afla contele Paul Teleki, geograf de prestigiu, contele Bethlen, viitor prim-ministru, ministru Valka și Zolay, 38 de experți dintre cei mai competenți, precum și numeroși ziariști. După prunul contact cu bărbații de stat englezi și cu ziariștii, Vaida s-a reîntors la Paris (4—21 februarie) pentru a realua legăturile cu oamenii politici francezi cunoscuți în timpul conferinței. Au fost văzuți din nou Georges Clemenceau, mai amabil cu Vaida, — erau amîndoi medici — 43 „Viitorul”, 1919, 5 decembrie. 44 Relevăm desfășurarea și importanța Conferinței de la Londra, întrucît niciunul din memorialiștii și istoricii noștri, in afară de V. V. Tilea, n-au dat acestei conferințe atenția meritată, deși ea, prin hotăririle ei, a făcut posibilă definitivarea și semnarea tratatului de la Trianon în formele stabilite la Paris. www.dacoromanica.ro 1830 VASILE NETEA 18 decît cu Ion I. C. Brătianu, dar care la 18 februarie se va retrage de la șefia guvernului și totodată din viața politică, S. Pichon, Andre Tardieu, Philippe Berthelot, care avea să reprezinte Franța la conferința de la Londra, și numeroși ziariști. La 22 februarie el se afla din nou la Londra unde în ziua de 25 februa- rie a avut onoarea de a fi invitat la un dejun intim de regele George al V-lea, la 30 ianuarie oferindu-i-se un banchet și de către primarul Londrei. Pentru a întări rîndurile experților români el dispuse să fie chemați la Londra și istoricul bănățean Ion Sîrbu, autorul cunoscutei monografii asupra lui Mihai Viteazul, precum și luptătorul Avram Imbroane, unul din principalii exponenți bănățeni, refugiați la București, ai acțiunii pen- tru intrarea României în război alături de aliați. Întîia confruntare publică cu reprezentanții maghiari s-a făcut prin presă, unele ziare engleze precum și unii deputați, făcîndu-se ecoul dorințe- lor acestora. De un real folos ne-au fost în această privință intervențiile celor doi vechi prieteni ai românilor, ziariștii H. W. Steed și Seton Watson — primul fiind director al ziarului „The Times” iar al doilea al revistei „New Europe” — care cunoșteau temeinic, în calitate de foști corespon- denți de presă la Viena, viața și contradicțiile naționale ale monarhiei austro-ungare, datorită intervențiilor cărora revendicările maghiare au fost demascate. în legătură cu această chestiune trebuie menționat și rolul lui N. D. Ciotori, consilierul de presă român de la Londra. Delegații maghiari s-au servit cu aceeași stăruință și de relațiile cu confesiunile religioase engleze, calvină, catolică și unitariană, episcopii maghiari din Ardeal (Mailath, Ferencz Jozsef și Nagy Karoly) făcînd apel pentru sus- ținerea revendicărilor conaționalilor lor atît la confesiunile bisericești din Anglia, cît și la Consiliul suprem, toți trei acuzînd guvernul român de intoleranță și persecuții religioase. Pentru a înlătura toate aceste false susțineri, primul ministru român a luat contact cu toți conducătorii confesiunilor engleze — arhiepiscopul de Canterbury, șeful bisericii anglicane, cardinalul Bourne, conducătorul catolicilor, Capland Bawie, reprezentantul confesiunii unitariene și alții— precum și cu exponenții evreilor, Dr. Gaster (plecat din Eomânia) și Dr. Herz, reușind să-i convingă de substratul politic al memoriului semnat de cei trei episcopi ardeleni. Întîlnirile cu aceștia s-au urmat mai întîi separat și apoi cu toți împreună, în prezența ministrului de interne A. Short, discuțiile finale conchizînd la scoaterea problemei de la ordinea zilei. Cu tot atîta îndemînare au fost neutralizate, avîndu-se însuși ajuto- rul primului ministru Lloyd George și a ministrului de externe lordul Curzon și unele intervenții făcute în Camera Comunelor de deputății Sir 8. Hoare, colonelul Wedgwood, Donald Maclean și alții, care s-au arătat îngrijorați, la presiunea membrilor delegației maghiare, de viitorul minorităților din Eomânia și de noile frontiere trasate la Paris45. La 3 martie s-au întrunit la Londra membrii Consiliului suprem : Franța, al cărei șef de guvern devenise Al. Millerand, a fost reprezentată prin Philippe Berthelot și Paul Cambon, ambasadorul Franței la Londra, Marea Britanie prin Lloyd George și lordul Curzon, Italia mal întîi prin 45 Vezi pentru detalii V. V. Tilea, op. cil., p. 62—63. www.dacoromanica.ro 19 TRATATUL DE LA TRIANON (1920) 1831 primul ministru Francesco Nitti și apoi, după întoarcerea acestuia la Borna, prin Scialoja, noul ministru de externe, și marchizul Imperiali, ambasadorul italian la Londra. Din partea Japoniei a participat ambasa- dorul acesteia în capitala Angliei, vicontele Chinda. împreună cu primul ministru român se aflau la Londra și primii- miniștrii ai Iugoslaviei (N. Pasici), Greciei (E. Venizelos) și ai Cehoslova- ciei (Eduard Beneș), care înaintaseră în comun un memoriu Consiliului suprem și Consiliului miniștrilor de externe cu privire la revendicările maghiare, printre care, cu privire la Bomânia, se aflau orașele Timișoara, Arad, Oradea, Satu Mare. Deși acestea au fost susținute în fața Consiliului de Francesco Nitti, care a preconizat revizuirea frontierelor fixate la Paris, Consiliul a respins la 8 martie 1920, după o matură examinare, toate memoriile delegației maghiare, menținînd întru totul hotărîrile luate de conferința de la Paris. La încheierea lucrărilor conferinței miniștrilor de externe și a ambasadori- lor lordul Curzon, președintele conferinței, a ținut să declare: „A fost inevitabil ca elementele fostei Ungarii să se unească cu frații lor din țările învecinate și să formeze state noi”, situația anterioară nemaiputînd continua, ea fiind „contrară justiției46. Consiliul a rezolvat apoi problemele legate de frontierele Basarabiei, ale Maramureșului, statutul Dunării și diferite chestiuni economico-finan- ciare47. Ceea ce mai rămăsese de făcut era semnarea tratatului cu Ungaria, așa cum se semnaseră și tratatele cu Germania, Bulgaria și Austria. Acesta nu avea să fie semnat însă de cel care îl apărase cu atîta iscusință și dîrze- nie, fiindcă la 12 martie guvernul Al. Vaida-Voevod, din motive interne asupra cărora nu insistăm aici, a fost demis pe neașteptate și înlocuit, la sugestiile lui Brătianu, cu un guvern prezidat de generalul Alexandru Averescu 48. Ca ministru de externe fu numit scriitorul Duiliu Zamfirescu, puțin cunoscător al situațiilor specifice ale Transilvaniei și a ținuturilor legate de ea. Datorită lui, s-au pierdut, la stabilirea frontierei cu Cehoslovacia, cîteva vechi sate românești din nordul Maramureșului. La 13 iunie el avea să fie înlocuit cu Take lonescu care își văzuse confirmate, cu privire la politica lui Brătianu, toate previziunile de la Paris. Intrînd în guvernul Averescu el nu o făcea, după aprecierea lui N. lorga, ca „un subordonat sau ca un miluit”, care nu mai dispunea de un partid viabil, conservatoris- mul aflîndu-se în plină disoluție, ci hotărît să realizeze un vast proiect de politică externă, conceput la Paris, concretizat prin strîngerea într-un bloc unitar a statelor succesorale ale Austro-Ungariei — Bomânia, Cehoslo- vacia, Iugoslavia — pentru a împiedica o revenire pe tron a Habsburgilor, și pentru a-și apăra în comun teritoriile naționale, bloc la care el ar fi dorit să asocieze și Polonia și Grecia pentru problemele răsăritului. Avînd astfel de intenții el a refuzat să accepte misiunea oferită de generalul 48 R.E.L. Vaugham, 'William, The Hungarian guestion in the British Parliament..., 1933, p. 235. 47 Vezi pentru detalii: V. V. Tilea, Acțiunea diplomatică a României, p. 83 și urm. 48 Vezi peijtni situația internă Mircea Mușat și I. Ardeleanu, Viața politică In România 1918—1921, Edit. politică, București, 1976. www.dacoromanica.ro 1832 VASILE NETEA 20 Averescu de a fi șeful delegației de la conferința păcii, care își continua lucrările la Paris, preferind să devină titularul ministerului de externe. în primul moment după demiterea guvernului Vaida, Averescu se simțise tentat, apreciind valoarea diplomatică a acestuia ca și aureola sa de luptător ardelean, să-i ofere să rămînă în continuare prim delegat al țării la Conferința de pace care se pregătea să-și încheie lucrările în vederea semnării tratatului dintre România, Cehoslovacia și Iugoslavia pe de o parte, și Ungaria pe de alta 49. Vaida din motive politice interne a refuzat să accepte însă propunerea lui Averescu, acesta fiind silit astfel, Take lonescu neacceptînd nici el, să se orienteze în altă parte. Cel ales pentru această misiune a fost, la recomandarea lui Take lonescu, Nicolae Titu- lescu, fost ministru de finanțe în guvernul de la Iași și fost membru al Consiliului unității de la Paris. Dealtfel, odată cu Take lonescu, el avea să primească și sarcina de ministru al finanțelor, pentru a se impune în curând ca una din cele mai strălucite personalități ale politicii și diplomației românești. îndată după numirea în această funcție, Titulescu s-a reîntors la Paris, președinte al comisiei pentru România fiind acum Al. Millerand, delegația maghiară, condusă în continuare de contele Appony, înaintînd comisiei noi memorii și note. Comisia — ascultînd și pe delegații Cehoslovaciei (Eduard Beneș) și ai Iugoslaviei (Ante Trumbici) — a studiat memoriile și documentarea maghiară timp de mai multe luni, șeful delegației române combătînd pas cu pas toate aserțiunile adversarilor noștri, tenacității și erudiției contelui Appony opunîndu-i-se tenacitatea, erudiția și ingenioasa inteligență a lui N. Titulescu, stăpîn pe o vastă aparatură juridică și istorică, între timp delegația maghiară a avut surpriza de a afla că și germanii din Banat — șvabii — au trimis la Paris o delegație condusă de avocatul Ștefan Tricot, pentru a cere, pe baza hotărîrii de la 10 august 1919 a unei adunări de la Timișoara, integrarea lor în noul stat român50. La 6 mai, confirmînd hotărîrile luate în anul precedent la Paris și în lunile februarie și martie la Londra, comisia a remis delegației ungare textul definitiv al tratatului de pace însoțit de o scrisoare a președintelui Millerand. La invocarea contelui Appony că apărînd integritatea Ungariei Șf. Ștefan, — care oprimase deopotrivă pe români, sîrbi, croați și slovaci — el este apărătorul unei situații milenare, Millerand a răspuns în mod lapidar și concludent: „o stare de lucruri, chiar milenară, nu merită să dăinuiască cînd ea este recunoscută contrară justiției”. în prealabil Millerand, care la 23 septembrie avea să fie ales președinte al Republicii, subliniase cu toată fermitatea că „dacă Puterile aliate s-au hotărît la această operație, cauza este că s-au convins că orice modificare a fruntariilor fixate de ele ar aduce inconveniente și mai grave decît acelea pe care le denunță delegația ungară. Condițiile etnografice în Europa centrală sînt astfel, — preciza președintele comisiei — încît este cu adevă- rat imposibil ca fruntariile politice să coincidă în toată întinderea lor cu frontariile etnice. în consecință — declara în continuare Millerand — Puterile aliate și asociate s-au supus acestei necesități cu regret, știind că 49 V. V. Tilea, op. cit., p. 198. 60 Vezi pentru detalii William Marin, Unirea din 1918 și poziția șvabilor bănățeni, Edit. Facla, Timișoara, 1978. , www.dacoromamca.ro 21 TRATATUL DE LA TRIANON (1920) 1833 anume nuclee de populație maghiară se vor găsi trecute sub suveranitatea unui alt stat. Dar nimeni — adăuga președintele — nu se poale bizui pe această situație pentru a pretinde că ar fi fost mai bine să nu se modifice vechiul statut teritorial”. Scrisoarea lui Millerand nu cuprindea numai o realistă lecție a istoriei, ci totodată și o sentință a sa. Tratatul astfel întocmit avea să se semneze la 4 iunie 1920 în palatul de la Trianon, vechiul palat al Măriei Antoaneta, el adunînd încă odată în jurul lui, sub prezidenția lui Al. Millerand, pe toți exponenții Puterilor aliate și asociate51. Din partea Statelor Unite tratatul a fost semnat de ambasadorul Hugh C. Walace, din partea Marii Britanii de contele de Derby, Eduard George Villies, ambasador la Paris, din partea Franței de Alexandru Millerand, președintele Consiliului de miniștri, ministru de externe, și de alți trei delegați, din partea Italiei de contele Lelio Bonin Langara, ambasa- dor la Paris, și de contra amiralul Mario Grassi, din partea Japoniei de ambasadorul K. Matsui, din partea Iugoslaviei de primul ministru Nicolae Pasici, din partea Cehoslovaciei de Eduard Beneș, ministrul afacerilor străine și de toți ceilalți reprezentanți ai statelor asociate. Pentru Ungaria a semnat ministrul Gaston de Benard și A. Drasche Lazăr, ministru plenipotențiar, contele Appony demisionînd cu cîteva zile mai înainte52. Din partea Eomâniei au fost delegați să semneze dr. Jean Cantacu- zino, bacteriolog cu reputația mondială, investit pentru circumstanță cu titlul de ministru de stat, — calitate pe care o avusese și în guvernul Vaida—și, evident, Nicolae Titulescu care depusese atîta energie și ingenio- zitate _ pentru codificarea lui. în acelaș an, atît Camera deputaților cît și Senatul Eomâniei au ratificat tratatul semnat la Trianon, pruna la 16 iar al doilea la 17 august, Anglia ratificîndu-1 și ea în luna mai 1921, după care a urmat ratificarea Franței și apoi a Italiei și a Japoniei. Arareori un tratat a fost semnat cu mai multă justificare morală, decît tratatul semnat la Trianon de cei doi corifei români, fiindcă și unul 61 Vezi pentru lucrările și principalii protagoniști ai conferinței de la Paris, Andră Tardieu, La Paix, Paris, 1921; Harold Nicolson, Peace making, Londra, 1919, cu o traducere și în limba franceză Quand on faisait, La Paix, Paris, 1936; O.W.H. Temperley, A History of the Peace Conference of Paris, 6 voi., London, 1920—1924; Robert Lansing, The Peace Negociations. A Personal Narrative. Boston, 1921; Baker Roy Stannow, The Public Papers of Woodroui War and Peace, 2 voi., New York, 1927, George Clemenceau, Grandeur et misbre d’une victoire, Paris, 1930; G. Moroianu, Les luttes des Roumains Transylvains pourla liberte et Topinion europeenne, Episodes et souvenirs, Paris, 1933; Victor S. Mamatey, The United States and East Centrale (1914—191S), New Jersey, 1925; Paul Montaux, Les dâliberations du Conseil des quatres Paris, 1955; V. E. Orlando,Memorie 1915—1919, Milano, 1960; Sherman David Spector, Romania of the Paris Peace conference. A Study Diplomacy of loan I.C. Bră- tianu, New York, 1962; Ivo J. Lederer, Iugoslavia of the Paris Peace Conference, New Haven and London 1963; Emilian Bold, Unele probleme privind participarea delegației române la Con- ferința păcii (1919 — 1920) în „Analele st. ale Universității „Al. I. Cuza” din Iași, (serie nouă) secțiunea a IlI-a, Istorie, tom. XIV/1968; Boris Rangheț, Relațiile româno-americane tn pe- rioada primului război mondial (1916—1920), Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1975; Viorica Moisuc, Tratatul de la Trianon, consacrare internațională a legitimității unirii Transilvaniei cu România în „Anale de istorie”, 1976, nr. 3, p. 44—57. 62 Vezi Trai/6 de Paix entre Les puissances alliees et associies et la Hongrie Protocole el declaration, Bucarest, 1920 (text francez); Ceremonia semnării a fost descrisă în mod amă- d. ziarul „Flgaro" (5 '»^;dacotommicajo 1834 VASILE NETEA 22 și altul fuseseră vechi și încercați luptători pentru Transilvania. Dr. Jean Cantacuzino, născut la 25 noiembrie 1863, profesor la Universitatea din București, a fost în 1914 inițiatorul societății patriotice Acțiunea națională, în casele sale adunîndu-se la 27 octombrie un mare număr de luptători patrioți care și-au luat angajamentul de a duce „o imediată acțiune pînă la realizarea deplină a idealului neamului românesc’'. Printre semnatarii acestui angajament se aflau, în afară de inițiator, Barbu Delavrancea, Niculae Filipescu, Take lonescu, Ion Grădișteanu, Dr. C. Istrati, Simion C. Mândrescu ș.a.53 *. Și lupta a fost dusă într-adevăr pînă la realizarea deplină a vechiului ideal, pînă la semnarea tratatului de la Trianon. Dr. Jean Cantacuzino a fost totodată primul care s-a înscris în Fede- rația Unionistă, înființată în 1915 de Nicolae Filipescu și Take lonescu, care avea să conducă acțiunea pentru intrarea Bomâniei în războiul pentru eliberarea Transilvaniei, și apoi, după încheierea păcii de la București (7 mai 1918), să intre la Paris, alături de Take lonescu și Nicolae Titulescu, în Consiliul național al unității române, care a purtat o îndîrjită luptă împotriva păcii lui Marghiloman și pentru menținerea României alături de Aliați, el fiind unul din prietenii români primiți în audiență de însăși președintele Raymond Poincare. A decedat la 4 ianuarie 1934M. Nicolae Titulescu, la rîndul său, (născ. la 4/16 martie 1882), a fost unul din cei mai apreciați oratori din perioada anilor neutralității (1914 — 1916), într-unul din marile sale discursuri, rostit la Ploiești în ziua de 3 iunie el declarînd că : „România nu poate fi întreagă fără Ardeal. Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit numele, e farme- cul care i-a susținut viața... Ardealul e românismul în restriște, e întări- rea care îndepărtează vrăjmașul, e viața care cheamă viață55 * *. La Paris, alături de Take lonescu, Nicolae Titulescu a desfășurat totodată prin conferințe, articole și discursuri una din cele mai largi activități cu privire la Transilvania. Trimiterea la Trianon a celor doi luptători pentru a semna tratatul ce codifica pe plan extern eliberarea Transilvaniei și unirea ei cu România, a fost astfel întru totul justificată, ei fiind printre cei mai indicați să-și pună semnătura pe un astfel de act istoric. N. Titulescu n-a fost însă numai unul din semnatarii tratatului, ci totodată și unul din cei mai înflăcărați susținători ai lui în anii ce au urmat, precum și unul din cei mai autorizați istorici ai săi. într-adevăr, nimeni n-a adus mai multe lămuriri și mai multe precizări asupra atmosferei și spiritului în care a fost redactat acest tratat, asupra ideilor progresiste care au stat la temelia sa, decît a adus Nicolae Titulescu în calitate de ministru de externe, printr-un discurs rostit în Cameră deputaților din București la 4 aprilie 1934 într-o vreme cînd guvernul horthyst — sprijinit de guvernele fasciste de la Berlin și de la Roma — deslănțuise o mare campanie împotriva tratatului de la Trianon5B. Nicolae Titulescu declara 53 „Universul”, 28 octombrie 1914. 61 A se vedea Ion Cantacuzino, In memoriam, număr special din „Revista științelor medicale”, 1934; Petre Tăutu, Ion Cantacuzino, Edit. Tineretului, București, 1965. 55 „Epoca”, 5 iunie 1915. 66 A se vedea L’Atitude de la Roumanie ois-ă-vis de la campagne proreoisioniste. Seance du Parlament Roumain. Les interpellations adressees au gouvernement roumain par: luliu Maniu et C.I.C. Brătianu, La repons de Nicolas Titulescu, în „L’heure actuelle”, Bucarest, 1934, nr. 1; vezi și 23 TRATATUL DE LA TRIANON <1920) 1835 cu această ocazie, evocînd împrejurările care au precedat semnarea trata- tului — că Ungaria s-a prezentat la conferință cu un vast material docu- mentar din păcate refractar adevărului istoric și realităților etnice din Transilvania. Materialul respectiv — preciza Titulescu — era alcătuit din patru mari volume, primul avînd 661 de pagini, al doilea 535, al treilea 418 iar al patrulea un mare număr de hărți și schițe. în prefața lucrării57, se mărturisea de către însăși editorii săi că ,,această lucrare este un tezaur unic al științei ungare. Niciodată — se arăta mai departe — n-a apărut o lucrare similară. Ar fi imposibil să se facă una la fel în viitor. Este o lucrare standard, izvor constant pentru istoricii viitorului”. Pe lîngă acest material, delegația maghiară a mai prezentat apoi conferinței un mare număr de note, la 16 ianuarie 1920 contele Appony fiind invitat din nou în fața Consiliului suprem pentru a expune și oral sensul și conținutul notelor respective. E vrednic de remarcat totodată că la fixarea definitivă a frontierelor și la redactarea protocoalelor finale n-a participat niciunul din delegații Eomâniei, ai Cehoslovaciei și ai Iugoslaviei, hotărîrile fiind luate exclusiv de membrii Consiliului (Anglia, Franța, Italia, Statele Unite, Japonia). Din momentul semnării acestui tratat și pînă în clipa morții sale, Titulescu n-a avut o preocupare mai înaltă și mai intransigentă decît apărarea hotarelor Eomâniei așa cum au fost ele fixate, pe baza etnicității sale, de către marele areopag. Ani și ani, atît în interiorul țării ca ministru, cît și peste hotare ca ambasador la Londra, ca președinte în două rînduri a Ligii națiunilor (1930—1931) și ca participant activ la atîtea reuniuni europene, și îndeosebi la reuniunile Micii înțelegeri — printre ai cărei întemeietori principali fusese și Take lonescu — și ale înțelegerii Balcanice — în mare parte opera sa58 — Nicolae Titulescu a dus o permanentă luptă pentru apărarea hota- relor, a independenței și a suveranității Eomâniei, și totodată împotriva fascismului, a revizionismului horthyst și a războiului59. Cu contele Appony, un adversar de talie, Titulescu a avut apoi și alte memorabile dueluri politice și oratorice în fața Ligii Națiunilor, în anii 1923—1928 cînd s-a judecat faimosul proces al optanților maghiari prin care guvernul de la Budapesta a cerut Eomâniei despăgubiri pentru moșiile marilor potentați din Transilvania care au fost expropriate și împăr- țite deopotrivă țăranilor români și maghiari, fără discriminare de națio- nalitate 60. 57 A se vedea Les Ntgociations de la Paix Hongroise (Compte rendu sur les travaux de la D616gation de paix de Hongrie, voi. I, Budapest, 1920. 68 Vezi Eliza Campus, Mica Înțelegere, București, 1968; Eliza Campus, Înțelegerea Bal- canică, București, 1972; C. Popișteanu, Bomânia și Antanta balcanică, Edit. politică, București, 1968. 59 Vezi pentru întreaga lui activitate Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, Edit politică, București, 1967, editate de G. Macovescu (redactor responsabil), Dinu C. Giurescu,- Gh. Ploeșteanu, George A. Potra, Const. S. Turcu; Nicolae Titulescu, Discursuri, Edit. știin- țifică, București, 1967 (studiu introductiv, texte alese și adnotări de Robert Deutsch, precum și monografia lui Ion M. Oprea, Nicolae Titulescu, Edit. științifică, București, 1966; vezi și Vasile Netea, Nicolae Titulescu, Edit. Meridiane, București, 1969 (versiune în limbile franceză, engleză, germană și rusă). 60 Vezi N. Titulescu, La riforme agraire en Roumanie et les optants hongrois de la Transyl- vanie deoant la sociitl des Nations marș—juillet, Paris, 1924; C. D. Cutcutache, Optanfii unguri, București, 1931 (cu o prefață de N. Titulescu). www.aacoromamca.ro 1836 VASILE NETEA 24 Atît la Geneva cît și la Paris, apărînd cauze retrograde și șoviniste, contele Appony n-a putut recolta în fața lui Titulescu, om al democrației și al progresului, decît înfrîngeri peremtorii. Cît despre dragostea ce a purtat-o N. Titulescu Transilvaniei, ea este îndeajuns de subliniată prin dispoziția sa testamentară făcută în preajma morții sale (17 martie 1941), de a fi înmormîntat la Brașov, la poalele Tîmpei, acolo unde se odihnesc și osemintele lui Andrei Mureșianu, autorul marșului revoluționar : Deșteaptă-te române. Inerția și lipsa de fermitate a „conciliatorilor” francezi și englezi6l, care nu trebuie reproșate numai guvernelor din momentul Mimchenului (1938), Daladier și Chamberlain, ca și lipsa de clarviziune a conducătorilor Statelor Unite, în cazul Titulescu — demis din guvern la 29 august 1936 — trebuind să se releve și megalomania nefastă a regelui Carol al II-lea 62, au împiedicat însă ca politica lui Nicolae Titulescu, sprijinită de toți patrioții clarvăzători, ca și a atîtor altor bărbați politici democrați, români și europeni, să poată obține rezultatele așteptate, totul urmînd să se prăbușească în fața agresivității Puterilor Axei. După capitularea de la Miinchen, care a hotărît desmembrarea Cehoslovaciei (29—30 septembrie 1938), au urmat apoi cele două diktate de la Viena (12 noiembrie 1938 pentru Cehoslovacia și 30 august 1940) dintre care cel de la 30 august a adus o grea lovitură Eomâniei, prin acest diktat răpindu-i-se un teritoriu de 42.243 km și o populație de 2.603.589 cu orașele Oradea, Satu Mare, Sighetul Marmației, Dejul, Năsăudul, Clujul, Bistrița, Tîrgul Mureșul, Miercurea Ciuc, Sfîntu Gheorghe. Prevederile tratatului de la Trianon, ca și ale celui de la Versailles—Franța pierzînd și ea în anul 1940 Alsacia și Lorena — au fost astfel cu totul înlăturate. Poporul român nu s-a lăsat însă înspăimîntat de această lovitură, marile sale adunări de protest de la sfîrșitul lunii august și din septembrie 1940 din orașele Cluj, Bistrița, București, Brașov, Sibiu, Alba lulia, Arad, Timișoara și altele, arătînd îndeajuns indignarea și tenacitatea sa, și deși țara a fost ocupată de armatele hitleriste, sub presiunea cărora s-a instituit dictatura legionaro-antonesciană și apoi împinsă în războiul antisovietic (1941—1944), speranța în refacerea granițelor pierdute i-a rămas intactă. Dealtfel, niciuna din Marile Puteri antifasciste — U.E.S.S., S.U.A., Marea Britanie și Franța — n-au recunoscut odiosul diktat de la Viena 63, așa încît nimeni nu s-a îndoit că odată cu înfrîngerea Axei va urma și anularea acestuia, Eomânia urmînd să revină la frontierele de la 30 august 1940. Anularea diktatului a fost anunțată atît prin declarația noului guvern român de la 23 august 1944 — cît și prin armistițiul încheiat la Moscova la 12 septembrie acelaș an cu Puterile coaliției antifasciste, Eomânia întorcînd armele împotriva naziștilor, și apoi codificată prin 81 Martin Gilbert — Richard Gott, Conciliatorii, Edit. politică, București, 1966. 62 Florin Constantiniu și loan Chiper, Din nou despre cauzele înlăturării din guvern a lui N. Titulescu (29 august 1936), „Buletinul de studii și referate al Asociației de drept inter- național și relații internaționale”, 1968, nr. 2. 83 A. Simion, Dictatul de la Viena, Edit. Dacia, Cluj, 1972; O. Matichescu, Opinia publică internațională despre Diktatul de la Viena, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1975; vezi și Vasile Netea, Aclions et ecrits contre le diktat de Vienne, în „Revue Roumaine d’Histoire”, 1974, nr. 5-6, p. 765-788. , www.dacoromamca.ro 25 TRATATUL DE LA TRIANON (1920) 1837 tratatul de pace de la Paris (10 februarie 1947)64. Prin acest tratat Eomânia a revenit la frontierele fixate de la 4 iunie 1920, la frontierele recunoscute la Trianon, frontiere care purtau semnăturile lui Jean Cantacuzino și a lui Nicolae Titulescu. La împlinirea a 60 de ani de la încheierea acestui tratat, semnificația și importanța sa istorică au revenit încă odată în actualitate, el fiind într-adevăr o piatră de hotar în istoria poporului nostru, iar semnatarii săi români — dr. Jean Cantacuzino și Nicolae Titulescu — doi din marii patrioți ai timpului, adevărați ctitori de țară. Avînd ca punct de plecare hotărîrile adunării naționale de la Alba lulia, luate pe bază democratică, ca și adeziunile adunărilor populației germane de la Mediaș și Timișoara, tratatul de Trianon a reprezentat o consfințire, pe plan internațional, a luptelor seculare ale poporului român. „Desfășurarea evenimentelor istorice demonstrează — arăta tovarășul Nicolae Ceaușescu — în modul cel mai categoric faptul că Unirea nu a fost efectul unei întîmplări, rodul unei simple conjuncturi favorabile sau al înțelegerii lor intervenite la masa tratativelor, ci rezultatul luptei hotărî- toare a celor mai largi mase ale poporului, un act de profundă dreptate națională, realizarea unei concordanțe logice între realitatea obiectivă și drepturile inalienabile ale poporului, pe de o parte, și cadrul național cerut cu stringență de aceste realități” 65. La semnarea tratatului Eomânia pornise vertiginos pe calea noii sale dezvoltări. Ca urmare a proclamării unirii Transilvaniei cu Eomânia, îndată după adunarea de la Alba lulia, guvernul de la București s-a com- pletat cu 3 miniștri ardeleni, la 12 septembrie 1919 Consiliul dirigent ardelean a emis decretele pentru reforma agrară și pentru introducerea votului universal cerute de Adunarea de la 1 decembrie 1918, s-a înființat Universitatea românească din Cluj precum și Opera română și Teatrul național din acest oraș; în noiembrie 1919 s-au făcut alegeri generale pe întreg teritoriul românesc, iar la 1 decembrie s-a format, pe bază parla- mentară, un guvern în fruntea căruia se găsea exponentul ardelean Al. Vaida-Voevod, noul parlament avînd să voteze la 29 decembrie legile de ratificare a unirii cu Eomânia a tuturor provinciilor eliberate. Eevoluția de eliberare socială și națională antifascistă și antiimpe- rialistă a poporului român începută prin actul istoric de la 23 August 1944, a „marcat — arăta tovarășul Nicolae Ceaușescu — începutul unei epoci istorice noi în dezvoltarea societății românești, a deschis poporului român perspectiva făuririi unei vieți noi demne și independente” 66. M A se vedea St. Lache—Gh. Țuțui, România și Conferința de pace de la Paris din 1946, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1978. 65 Nicolae Ceaușescu, Expunere la Sesiunea solemnă comună a Comitetului Central al Partidului Comunist Român, Consiliului Național al Frontului Unității Socialiste și Marii Adu- nări Naționale, consacrată sărbătoririi a șase decenii de la făurirea statului național unitar român In România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate, voi. 17, Edit. poli- tică, București, 1979 p. 275. 66 Nicolae Ceaușescu, Expunere la Sesiunea solemnă comună a Comitetului Central al Partidului Comunist Român, Consiliului Național al Frontului Unității Socialiste și Marii Adu- nări Naționale, consacrată sărbătoririi a șase decenii dela făurirea statului național unitar român în România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate, voi. 17, 1979, p. 283. www.dacOTomanica.ro 1838 VASILE NETEA 26 Eliberați de orice exploatare, oamenii muncii, fără deosebire de națio- nalitate, înfrățiți în muncă, construiesc sub conducerea P.C.R. societatea socialistă multilateral dezvoltată contribuind prin aceasta la întărirea permanentă a națiunii noastre socialiste. LA SIGNIFICATION HISTORIQUE DU TRĂITĂ DE TRIANON (1920) RlSSUMlS La pr6sente 6tude est consacr^e â l’evocation du trăita de Trianon, signe le 4 juin 1920. Par ce trăita, les grandes puissances du temps — la Grande-Bretagne, la France, 1’1 talie, le Japon, les Etats-Unis et leurs allies de meme que la Hongrie ont reconnu les actuelles frontieres ouest de la Roumanie. Les stipulations du trăite ont repos6 sur les d6cisions prises par la Grande Assemblee Naționale d’Alba lulia du 1-er decembre 1918 en vertu desquelles les Roumains de Transylvanie, en pleine liberte, ont decidă leur union â la Roumanie. Les frontieres de la Roumanie reconnues pai' le trăita de Trianon ont 6t6, au prealable, discutâes dans leurs grandes lignes et discutâes par les gouvernements anglais, frangais, italien et russe en 1916, faisant pârtie integrante du trăite d’alliance du gouverne- ment roumain avec les Puissances de l’Entente concernant l’entree de la Roumanie dans la guerre pour la liberation de la Transylvanie. En 1919, dans le cadre des pourparlers de Paris pour la conclusion du trăite de paix entre les Puissances de l’Entente, dont faisaient pârtie egalement, en 1917, les Etats-Unis d’Amerique, et les puissances alliâes avec l’Allemagne, les frontieres de la Roumanie ont ete discutees, en vue de leur parachevement, par les representants de la Grande-Bretagne, de la France, de 1’1 talie, du Japon et des Etats-Unis. Les revendications de la Roumanie ont 6t6 soutenues, sur la base de documents et donn6es statistiques par Ion I. C. Brătianu — pr6sident du gouvernement roumain et par N. Mișu, ambassadeur de Roumanie ă Londres et celles de la Hongrie, par l’ancien ministre Albert Appony. Dans la seconde pârtie de la conf6rence, les dâbats se sont poursuivis â Londres. Le 4 juin 1920, le trăită a 6t6 sign6 â Trianon par la dd6gation des gouvernements de Grande-Bretagne, d’Italie, du Japon, des Etats-Unis et de leurs allies. Du cot6 de la Roumanie, le trăită a 6t6 sign6 par Dr. Jean Cantacuzene et Nicolae Titulescu. Par ce trăita l’on a condu la paix entre la Roumanie et la Hongrie et etabli les nouvelles frontieres entre les deux pays. En 1947, par le trăita de paix de Paris qui a mis fin â ladeuxidne guerre mondiale, les frontieres ouest de la Roumanie ont 6t6 reconnues ă nouveau par les gouvernements de Grande-Bretagne, de France et des Etats-Unis, elles 6tant reconnues cette fois-ci Egalement par le gouverne- ment de l’Union Sovidique. Ces frontieres s’appuient sur les realit^s ethniques et historiques imprescriptibles du peuple roumain. www.dacoromanica.ro DEZVOLTAREA ȘI MODERNIZAREA ARMATEI ÎN ANII FORMĂRII STATULUI NAȚIONAL ROMÂN DE NICHITA ADĂNILOAIE în timpul domniilor fanariote — după cum se știe — oastea autoh- tonă din Țara Românească și Moldova fusese desființată. încercări de restaurare a oștirilor pămîntene fuseseră totuși făcute de domnitorul N. Mavrogheni în anii 1787—1789, de C. Ipsilanti în 1807 și de amiralul rus Pavel Ciceagov în 1812 x. încercările menționate — deși vremelnic materializate — n-au putut dăinui deoarece erau inspirate de puterile vecine și menite să servească, mai ales, interesele acestora : ale Porții otomane în primul caz, și ale Rusiei țariste în celelalte două. Participarea detașamentelor de panduri olteni la războiul ruso-turc din 1806—1812 a făcut însă să apară posibilă realizarea proiectelor româ- nești de renaștere a armatei naționale. Dealtfel, reînființarea armatei pămîntene era un deziderat major, urmărit de multă vreme de mișcarea de emancipare națională din Principate care considera că acest instrument militar de acțiune, menit să ducă la înlăturarea suzeranității otomane, va putea fi concretizat într-o conjunctură externă favorabilă 1 2. 1) înființarea și evoluția oștirii naționale pînă la unirea Principatelor Române. Începînd, mai ales, din 1821 patrioții români se vor preocupa tot mai insistent de organizarea unei forțe armate naționale care să sprijine aspirațiile spre independență ale celor două principate; Tudor Vladimi- rescu, în Cererile norodului românesc, a preconizat, „pentru apărarea țării de dușmani”, crearea unei armate formată din „patru mii de ostași panduri”, care să fie plătită din veniturile mănăstirilor 3. Reluînd această revendicare formulată de Tudor, boierii munteni refugiați la Brașov, într-un memoriu adresat Rusiei, au cerut în 1822 alcătuirea unei miliții „de ostași pămîn- teni îndestui” pentru „paza țării” și a hotarului de la Dunăre4 *. Alte memorii ale boierilor munteni și moldoveni, adresate în același an Rusiei 1 Vezi: Ion I. Nistor, Primele încercări de restaurare a oștirilor pămîntene, București, 1939, p. 1 — 19; Apostol Stan, Renașterea armatei naționale, Edit. Scrisul românesc, Craiova, 1979, p. 53-78, 103-116 și 137-145. 2 Apostol Stan, op. cit., p. 16 și 137—138. 3 Răscoala din 1821. Documente interne, voi. I, Edit. Academiei, București, 1959, p. 273 și 279. 4 Vezi Emil Vîrtosu, 1821. Date și fapte noi, București, 1932, p. 138. ,,REVISTA DE ISTORIE”, Tom. 34, nr. 10, p. 1839 1862, 1981 www.dacoromamca.ro 1840 NICHITA ADANILOAIE 2 ori Turciei, au revendicat, de asemenea, „înființarea unei miliții pămîn- tene”, sau chiar a unei gărzi naționales. După restaurarea domniilor pămîntene, revendicarea unei armate naționale — din rîndul căreia să fie excluși arnăuții și celelalte elemente străine — a fost susținută și de noii domni. în iunie 1824 Obșteasca adu- nare a Moldovei — cu încuviințarea domnitorului Ion Sandu Sturdza — a preconizat crearea unei oștiri pămîntene de circa 5000 de oameni. Tot în același an, într-o jalbă prezentată Porții otomane, „cărvunarii” moldo- veni, sprijiniți de domnitor, au cerut — printre altele — „o miliție per- manentă”, plătită din bugetul țării®. Imperiul otoman se împotrivea însă constituirii armatei naționale românești. Cu toate acestea, domnitorul muntean Grigore Ghica, în primii ani după înscăunare, a organizat „trupul de panduri”, punînd astfel — după expresia lui N. Bălcescu — „temelie armatei românești” 6 7. Războiul antiotoman din 1828—1829 a reprezentat un alt moment important în lupta pentru fortificarea elementului militar românesc 8. Participarea, alături de ruși, a miilor de voluntari români, în special panduri olteni — organizați în detașamente ori batalioane conduse de I. Solomon, Mihalache Ciupagea, N. Verbiceanu9, Christian Teii, Gh. Magheru ș.a. — care s-au distins în luptele de la Glogova, Sișești, Golenți, Calafat, Breasta, Cerneți, Băilești, Cireșu, Simian, Cladova etc.10 11, a înve- derat, de asemenea, posibilitatea și necesitatea înființării oștirii pămîntene și a facilitat totodată constituirea acesteia. De altfel, pandurii vor consti- tui nucleul de bază al viitoarei miliții naționale în Țara Românească. Referindu-se la detașamentele de panduri antrenate în războiul anti- otoman, I. Eliade Rădulescu scria în „Curierul românesc”, încă din mai 1829, despre „întocmirea oștirei rumânești în județele de peste Olt” u. Tot în primăvara anului 1829, într-un „Apel către locuitorii Țării Românești, pentru ridicarea unei armate naționale”, se arăta necesitatea unei asemenea oștiri pentru emanciparea și propășirea unui popor care, după secole de asuprire străină, trebuie să se reînalțe la strălucirea de odinioară. „Români! — sublinia apelul — gloria este înaintea voastră, ea vă cheamă și vă indică drumul onoarei. Treziți-vă din letargia voastră... Reluați vigoarea și vitejia voastră... Alergați la arme și mergeți înaintea gloriei care vă așteaptă pentru a vă încorona”. Apelul cerea românilor să se înroleze „sub drapelul național” și să lupte pentru a „restabili onoa- rea națională” a patriei lor12. 6 Vezi loan C. Filitti, Frămlnlările politice și sociale tn Principalele române de la 1821 la 1828, București, 1932, p. 90—91. 6 D. V. Barnoschi, Originile democrației române ,,Cărvunarii", Iași, 1922, p. 108 — 109. 7 N. Bălcescu, Opere, voi. I, Edit. Academiei, București, 1953, p. 35. 8 Apostol Stan, op. cil., p. 232. 9 Vezi Amintirile colonelului loan Solomon. Publicare după ediția din 1862 a lui P. Geor- gescu, Văleni de Munte, 1910, p. 61 — 63. 10 Apostol Stan, Constantin Vlăduț, Gheorghe Magheru, Edit. științifică, București, 1969, p. 38; vezi și Ileana Petrescu, Considerații asupra activității lui loan Solomon, în ,,His- torica”, II, Edit. Academiei R.S.R., București, 1971, p. 159 — 160. 11 Apud Apostol Stan, op. cit., p. 252. 12 Hurmuzaki, Documente, voi. XVII, București, 1913, p. 172. Apelul este inserat în raportul agentului diplomatic francez Hugot, din 6 iunie 1829. www.dacoromaiiica.ro 3 modernizarea armatei 1841 Lupta viguroasă a detașamentelor de panduri a reactivat dezidera- tul creării urgente a armatei naționale nu numai în Muntenia, ci și în Moldova unde Manolache Drăghici insista în 1828, și M. Sturdza în februa- rie 1829, pentru înființarea acestei oștiri. Iar la sfirșitul lunii martie 1829 aflăm, dintr-un raport al agenției austriece de la Iași, că românii moldoveni lucrau în taină la alcătuirea unei oștiri pămîntene așa cum existase pe timpul neatîrnării țării13. Insistența Principatelor pe linia constituirii armatei naționale a determinat Rusia și Turcia să țină seama de această dorință legitimă a poporului român și s-o înscrie printre clauzele tratatului de pace de la Adrianopol. în adevăr, actul separat relativ la Principatele Române — încheiat, la 2 septembrie 1829, la Adrianopol — prevedea în acest sens următoarele : „Pentru serviciul carantinelor, ca și pentru a supraveghea siguranța frontierelor, menținerea bunei ordini în orașe și la sate și executa- rea legilor și regulamentelor, guvernul fiecărui principat va putea să între- țină un număr de gărzi armate, strict necesare pentru aceste diverse func- țiuni. Numărul și întreținerea acestei miliții vor fi reglementate de hospo- dari în înțelegere cu divanurile respective, pe baza vechilor exemple” M. Aceste prevederi au constituit, de fapt, baza juridică internațională a creării armatei naționale române15. în virtutea lor, generalul Pavel Kiselev, în calitate de președinte plenipotențiar al divanurilor Moldovei și Țării Românești pe timpul ocupației ruse din anii 1829—1834, a luat măsuri, încă din aprilie 1830, pentru instituționalizarea oștilor pămîntene a celor două principate. Astfel el a prezentat divanurilor (obșteștilor adu- nări) de la București și Iași un proiect de organizare a armatei, a numit comandanți ai oștirii pe spătarul Al. D. Ghica (viitorul domn) în Țara Românească și pe hatmanul C. Paladi în Moldova și a instituit comitete speciale pentru elaborarea unor regulamente militare, luîndu-se ca model regulamente rusești. Nu-i mai puțin adevărat că și membrii acestor comitete speciale au elaborat, de urgență, Regulamentul ostășesc pentru miliția pămîntească a principatului Valahiei și Regulamentul pentru miliția națională a Moldo- vei care, după ce au fost revizuite și aprobate de divanuri, au fost incluse în Regulamentele organice din cele două țări, legalizîndu-se astfel renaște- rea armatei naționale, una din instituțiile principale în lupta poporului român pentru unitate și neatîrnare statală. Regulamentele militare cuprin- deau dispoziții detaliate referitoare la recrutarea, organizarea, echiparea, înarmarea, instruirea și atribuțiunile acestor incipiente oștiri naționale românești, denumite impropriu „miliții” ori „strajă pămîntească”16. i 13 Vezi Apostol Stan, op. cit., p. 251 — 252; vezi și Ion I. Nistor, Organizarea oștirilor pămîntene sub regimul Regulamentului organic, București, 1943, p. 4. 14 Relațiile internaționale ale României In documente (1368—1900), Culegere selectivă de tratate, acorduri, convenții și alte acte cu caracter internațional, întocmită de I. lonașcu, P. Bărbulescu și Gh. Gheorghe, Edit. politică, București, 1971, p. 286; vezi și Lt. col. V. Nă- dejde, Centenarul renașterii armatei române (1830—1930), Iași, 1930, p. 20 — 21. 15 Vezi în acest sens Ion Cupșa și Gh. Romanescu, Curs de istoria artei militare. Arta militară românească de la apariție plnă la primul război mondial inclusio, sub redacția..., București, 1968. p. 76. 16 Ibidem, p. 77 — 78; vezi și loan C. Filitti, Principatele române de la 1828 la 1834. Ocupația rusească și Regulamentul organic, București, 1934, p. 65 — 66 și 216 — 219. www.dacoromanica.ro 4 — c. 1546 1842 NICHITA ADĂNILOAIE 4 Armata permanentă a Țării Românești, înființată în anul 1830, era alcătuită din trei regimente mixte de infanterie și cavalerie. Fiecare regiment avea cîte două batalioane de infanterie și două escadroane de cavalerie. Batalionul era alcătuit din patru companii (roate) și avea un efectiv de 586 oameni; iar escadronul de cavalerie din patru plutoane și avea un efectiv de 190 oameni. Efectivul total al acestei miliții naționale se ridica la 4673 oameni17. Întrucît această mică oștire nu putea asigura îndeplinirea multiplelor sarcini ce-i reveneau, s-a hotărît, tot pe baza Regulamentului organic, să se recurgă și la organizarea unor formațiuni teritoriale — întreținute de satele de birnici — care să ajute și apoi să preia unele atribuții ale serviciului polițienesc18 19. Astfel, pentru poliția interioară s-au înființat în anul 1832 un număr de 18 cete de dorobanți (cîte una pe fiecare județ), iar pentru paza graniței s-au alcătuit, începînd din 1834, formațiuni de poterași și cordonașils. în Moldova oștirea permanentă purta denumirea de „strajă pămîn- tească” și era formată dintr-un regiment (polc) mixt, compus dintr-un batalion de infanterie și un escadron de cavalerie. Efectivul total al regi- mentului era de 1129 oameni, din care 907 infanteriști și 212 călărași. Ca formațiune teritorială — pentru paza graniței, vămi și poliție inte- rioară — a luat ființă, tot în anul 1830, „corpul slujitorilor” cu un efectiv de 1563 oameni din care 906 călăreți și 657 pedeștri20. E de menționat că recrutarea în oștire, făcîndu-se prin înrolări de bună voie, a întîmpinat, la început, și greutăți, mai ales în Moldova, dato- rită faptului că locuitorii se temeau că vor fi încadrați în unități rusești și dislocați în Imperiul țarist. Se pare că aceste zvonuri false, potrivnice recrutării, erau răspîndite de „negustorii turci care umblau prin țară pen- tru afaceri” ; împotriva lor s-au și luat măsuri restrictive 21. Pandurii olteni, în schimb, avînd o bogată tradiție militară, „se îngrămădeau la înrolare” 22. Polcovnicul loan Solomon, trimis de Divan la Craiova, în primăvara anului 1830, a recrutat, în scurt timp, peste 900 de panduri, după ce le-a dat mai întîi asigurări că nu vor fi trimiși în Rusia 23. Acești panduri, împărțiți cîte 300 de fiecare regiment (polc), vor constitui nucleul de bază al oștirii naționale din Țara Românească. De altfel 2 regimente au fost organizate în județul Dolj (Regimentul 1, comandat inițial de Ema- noil Băleanu, la Craiova și Regimentul 3, comandat de loan Solomon, la Coțofeni) și numai unul la București (Regimentul 2, avînd comandant pe C. Ghica) 24. Iar unii dintre foștii comandanți ai detașamentelor de panduri au fost numiți comandanți de batalioane în oștirea națională. Pe aceeași linie, se cuvine să adăugăm că întregul efectiv al celor 3 regimente putea fi completat numai de panduri, dar boierii Divanului „se cam fereau de olteni” atît „din cauza firii lor aprinse și certărețe”, cît mai ales „din 17 Lt. col. V. Nădejde, op. cit., p. 39 — 41. 18 Ibidem, p. 51. 19 Ibidem, p. 52—53; vezi și M. Bălcescu, Opere, voi. I, p. 37. 20 Lt. col. V. Nădejde, op. cit., p. 47—50 și 54—55. 21 Ion I. Nistor, Organizarea oștirilor pămtntene..., p. 12—16. 22 Ibidem, p. 11. 23 loan Solomon, Amintirile..., p. 60. 24 General Ion I. Anastasiu, Oastea română de-a lungul veacurilor, București, 1933, -p 639. www.dacoromanica.ro 5 MODERNIZAREA ARMATEI 1843 cauza atitudinii lor din timpul revoluției lui Tudor Vladimirescu”. De aceea s-a hotărît ca numărul pandurilor olteni să nu depășească o treime din efectivul armatei, iar două treimi din ostași să fie recrutați „din rîndu- rile populațiunii mai pașnice din Muntenia” 2S *. Trebuie să precizăm că în condițiile istorice din perioada regula- mentară — cînd puterea politică era concentrată în mîinile boierimii și cînd protectoratul țarist asupra Principatelor devenise insistent și apăsător — organizarea armatei, componența ei numerică, dotarea și instruirea ei erau încă departe de a împlini țelul unei armate moderne, adică de a garanta o bună apărare națională Z0. Dealtfel nici Rusia — sub ocupația căreia se făcea organizarea miliției naționale —, deși urmărea slăbirea Porții otomane, nu voia o armată românească numeroasă, care să fie în stare să apere frontierele țării și să lichideze orice ingerință străină 27. Strălucitele calități ostășești ale țăranului român nu puteau suplini lipsa armamentului și a ofițerilor corespunzători de care suferea tînăra noastră armată în acei ani. Cu puține excepții, primii ofițeri au fost numiți, mai ales în Moldova, dintre boieri, care nu aveau pregătirea corespunzătoare pentru a comanda și instrui trupa. Acordarea gradelor în funcție de titlu- rile și rangurile boierești făcea imposibilă selecționarea și avansarea ofițeri- lor după cunoștințele și valoarea lor militară 28 *. Lipsa de cadre a făcut ca unele unități să aibă — în timpul ocupației țariste și chiar în timpul domniei lui Al. Ghica — ofițeri și instructori ruși, ca : Singurov, Kuștov, Garbatski, Banov, lacobson, Paznaski, Grammont, Kazacovici, Macedon- ski aceștia au rămas surprinși de progresele rapide ale instruirii oșteni- lor 30. Cu toate lipsurile lor, oștile pămîntene, renăscute în anul 1830, au însemnat un mare progres pe linia asigurării ordinei interne și a apărării intereselor naționale ale Principatelor Române. încă de la început, elementele avansate ale societății românești vedeau în armată nucleul viitoarei forțe naționale prin care se putea afirma pregnant dreptul la o existență statală independentă; acest fapt explică și entuziasmul cu care a fost salutată reînființarea oștireipămîntene de către tineretul patriotic din Principate 31. Numeroși tineri entuziaști, atît din rîndurile burgheziei cît și din rîndurile moșierimii liberale, — cu nostalgia epocilor glorioase din timpul lui Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul — au intrat în armată, închinîndu-și toată capacitatea lor de muncă și de creație cauzei întăririi ei și dezvoltării sentimentelor patriotice la masele de militari. Astfel, însuflețiți de o profundă dragoste de țară și de dorința eliberării ei, se vor înrola sub faldurile drapelului tinerei armate române — fie ca ofițeri, fie ca iuncări (cădeți) — mulți dintre viitorii revoluționari 2S Ion I. Nistor, Organizarea oștirilor pămîntene..., p. 11. M Vezi Cornelia Bodea și Paul Cemovodeanu, Primele școli ostășești din Țara Româ- nească (1838—1840), în „Studii și articole de istorie”, VIII, București, 1966, p. 106. 27 Apostol Stan, op. cit., p. 253. 28 Ion Cupșa și Gh. Ronianescu, op. cit., p. 81; vezi și Lt. col. V. Nădejde, op. cit.,. p. 46 și 58-59. 28 Vezi I. Filitti, Domniile române sub Regulamentul organic, București, 1915, p. 23» 31 Șa.; vezi și General Ion I. Anastasiu, op. cit., p. 682, 684, 693, 703. 30 Lt. col. V. Nădejde, op. cit., p. 34 și 46. 31 Cornelia Bodea și Paul Cemovodeanu, op. cit., p. 105. www.dacoromanica.ro 1844 NICHITA ADANILOAIE 6 pașoptiști ca : I. Cîmpineanu, Christian Teii, N. Golescu, R. Golescu, Șt. Golescu, I. Voinescu II, N. Bălcescu, C. A. Rosetti, Cesar Bolliac, M. Kogălniceanu, Al. I. Cuza, Gr. Alexandreseu, Ion Brătianu ș.a. 32. Reînființarea oștirilor naționale permanente, în care poporul român vedea chezășia sigură a obținerii independenței patriei, a produs un larg ecou în rîndurile maselor populare și în general în conștiința românească. Cînd, la 12 mai în București și la 14 septembrie 1830 în Iași, au fost văzute pentru prima dată — pe străzile celor două capitale — uniformele armatei române, un entuziasm de nedescris a cuprins întreaga populație. Simță- mîntul libertății și al demnității naționale vibra, din nou, cu putere în toți românii. Ziarele vremii publicau articole înflăcărate în cinstea oștirei * naționale, iar poeții cîntau în versuri eroice visurile de înălțare a României pe calea armelor. La 19 iunie 1830 „Curierul românesc” scria : „Mare mișcare și bucurie au pricinuit în toată capitala noastră uniforma româ- nească și organizația oștirii ce se gătește. Tot românul pare că-și vede nația renăseîndu-se din însăși înfruntată moleșite și degenerație în care o adusese intrigile străine”. în aceeași lună „Albina românească” din Iași — scoasă de Gh. Asachi — sublinia că „ulițele, casele și locurile sînt îneîntate de bucurie, unde în această zi vestitoare de multe fericiri sună tînăra sabie românească”. Tînărul poet Vasile Cîrlova, înrolîndu-se în rîndurile armatei, a scris atunci cunoscuta Odă oștirii române, prin care-și chema concetățenii la arme pentru reînălțarea patriei și națiunii române. Tot în anul 1830, poetul lancu Văcărescu a închinat armatei un marș militar și o poezie intitulată Glasul lui Mihai Viteazul 33. * Întrucît Regulamentul organic interzicea sporirea oștirei Principate- lor, domnitorii români au căutat mijloace adecvate spre a înșela vigilența Turciei și Rusiei și a dezvolta continuu forțele armate naționale. Astfel, încă din 1835 regimentele de infanterie și cavalerie din Țara Românească au fost demixtate. Separîndu-le de cavalerie și completîndu-le efectivele, domnitorul Al. D. Ghica a urmărit să ușureze și instruirea celor trei regi- mente de infanterie. Tot atunci cele șase escadroane de călărași au fost constituite într-un regiment separat. în 1844 s-a înființat prima companie de pompieri în București, iar peste doi ani și prima baterie de artilerie. Din ambele principate au fost trimiși în Rusia ofițeri și grade inferioare pentru a se instrui în unitățile de artilerie ale armatei țariste 34. în Moldova, de asemenea, efectivele armatei au fost majorate, luînd ființă noi unități < de infanterie, cît și un divizion de lanceri și o baterie călăreață 3S. Revoluționarii pașoptiști au preconizat mărirea efectivelor armatei prin organizarea unor forțe militare legate nemijlocit de națiune, de interesele ei. De aceea, ei au militat pentru constituirea gărzilor naționale, din care — după cum arăta M. Kogălniceanu — urmau să facă parte 32 Vezi Ion Cupșa și Gh. Romanescu, op. cit., p. 78; vezi și Vasile Netea, C. A. Ro- setti, Edit. științifică, București, 1970, p. 19 — 20. 33 Vezi Lt. col. V. Nădejde, op. cit., p. 28 — 37. 31 Ibidem, p. 63 și 65—66. 35 în privința organizării oștirii moldovene vezi detalii la Anghel Popa, Regulamentul * organic și organizarea armatei pămlntene In Moldova, în „Revista de istorie”, 32, nr. 10/1979. www.dacoromanica.ro 7 MODERNIZAREA ARMATEI 1845 „toți românii în stare de a purta arme” 36, și care, la rîndul lor, trebuiau să apere libertățile politice proclamate de revoluție. Și proclamația de la Islaz, preconizînd înființarea gărzii naționale, sublinia că tot românul trebuie să fie un soldat, ,,un gardian al fericirii publice, un garant al liber- tății publice” 37. Cerută de programele revoluției, garda națională simbo- liza pentru elementele cu vederile cele mai înaintate „reazimul de nădejde al salvgardării intereselor majore ale țării” 38 39. Se știe că revoluția pașoptistă a încorporat de la început în rîndurile ■ei, mai ales în Muntenia, cea mai mare parte a armatei și, cu puține excep- ții (coloneii I. Odobescu, I. Solomon, maiorul Gr. Lăcusteanu), toți ofițerii — după cum constatase și generalul țarist Duhamel — „erau contaminați •de spiritul revoluționar” 3fl. Trebuie să precizăm însă că, în afară de antre- narea armatei permanente și de organizarea gărzii naționale, fruntașii pașoptiști militau atunci și pentru găsirea altor forme eficiente de apărare a țării și a cuceririlor revoluționare; printre acestea numărîndu-se consti- tuirea unităților de dorobanți și panduri voluntari și înarmarea întregului popor spre a putea face față unei invazii externe. Adepți ai înarmării poporului, gînditorii pașoptiști considerau că numai „antrenînd — sub •diferite forme — masele cele mai largi la rezistență, țările române puteau supravețui tentativelor cotropitoare ale celor trei imperii înconjurătoare” 40. încercarea fruntașilor revoluției de a crea armate populare, prin înarmarea tuturor cetățenilor valizi, nu s-a putut concretiza, deși un început promițător se făcuse în Muntenia prin instituirea gărzii naționale — care ajunsese la circa 20.000 de oameni din care 10.375 (adică 10 bata- lioane) numai în București41 —, și prin organizarea taberei lui Gh. Magheru ■de la Rîureni al cărei efectiv se ridicase, în septembrie 1848, aproape la B0.000 de combatanți42. înăbușind revoluția, trupele de ocupație otomane și țariste au trecut și la dezarmarea miliției pămîntene și a dorobanților. Dar, în anul următor, Jtusia și Turcia, prin art. V al convenției de la Balta Liman, dispuneau „reorganizarea miliției indigene” a Principatelor Române ,,în așa fel încît, prin disciplina și efectivul ei, să ofere o garanție suficientă pentru menține- rea ordinei legale” 43. Această hotărîre a fost interpretată de viitorii domni- tori în sensul că, odată cu reorganizarea, le era îngăduit să-și majoreze •efectivele militare spre a-și putea crea astfel un suport sigur în oștire. Mărirea forțelor noastre armate s-a putut realiza însă, în perioada regulamentară, mai ales prin crearea acelor formațiuni teritoriale care la început aveau rosturi administrative și care, — după cum am menționat 38 Anul 1848 tn Principatele Române, Acte și documente., tom. III, București, 1903, p. 139. 37 Ibidem, tom. I, București, 1902, p. 492 — 494. 38 General dr. Ilie Ceaușescu, Războiul întregului popor pentru apărarea patriei la români, IZdit. militară, București, 1980, p. 116. 39 Vezi Gheorghe G. Bezviconi, Călători ruși In Moldova și Muntenia, București, 1947, p. 387. 40 Constantin Căzănișteanu, Probleme militare tn revoluția română de la 1848, în Revo- luția de la 1848 In țările române, Edit. Academiei R.S.R., București, 1974, p. 141. 41 Maria Totu, Garda civică din România 1848—1884, Edit. militară, București, 1976, p. 39-40. 42 Constantin Căzănișteanu, op. cit., p. 140; vezi și General dr. Ilie Ceaușescu op. cit., p. 120. 43 Relațiile internaționale ale României In documente- (1388—1900)..., p. 328. www.aacoromamca.ro 1846 NICHITA ADANILOAIE 8 — fiind, cu vremea, militarizate și întărite, au putut spori simțitor rindurile oștirii naționale. în acest sens, domnitorul muntean Barbu Știrbei a decretat în 1850 legea ,,pentru reorganizarea dorobanților de județe” și ,,legea pentru organizația grănicerilor” 44. Conform legii, din foștii cor- donași și potecași s-au alcătuit cinci batalioane de grăniceri, fiecare bata- lion avînd cîte patru companii. Grănicerii au fost organizați militărește și încadrați cu ofițeri din armata activă. Și cetele de dorobanți erau instruite tot de ofițeri activi4S. Peste doi ani, și domnitorul moldovean Grigore Ghica a transformat „corpul slujitorilor” într-un regiment de jandarmi, cu 14 companii (cîte una pe fiecare ținut), pe care le-a echipat, înarmat și instruit la fel ca pe oștirea permanentă46. Dezvoltîndu-se mereu, forța militară a Principatelor Române și-a împătrit efectivele între anii 1830—1858. De pildă, în Muntenia trupele permanente ajunseseră la 6.359 de oameni, iar trupele cu schimbul — grăni- cerii și dorobanții — la 12.893 oameni. în același timp, în Moldova efecti- vele armatei, inclusiv a celei teritoriale (regimentul de jandarmi), erau numai de 5.696 oameni. Așadar, în preajma Unirii, Principatele dispuneau de o armată cu un efectiv total de 24.948 oameni (ofițeri și trupă); în afară de armamentul ușor, oștirea avea în dotație 24 piese de artilerie, cinci vase fluviale (canoniere) și 6.781 cai47. Această mică oștire românească nu putea rivaliza însă cu o adevărată armată modernă nu numai în privința efectivelor, dar nici a organizării, înzestrării și instruirii trupelor. Armata nu avea nici suficiente cadre ofițerești cu pregătire corespunzătoare. La început oștirea era încătușată cu însărcinări pur administrative; abia mai tîrziu — și în mod treptat — ea a fost scutită de această servitute și orientată spre o pregătire de luptă propriu zisă. Cu toate acestea, unele unități militare românești au demon- strat că, atunci cînd sînt bine conduse, știu să se poarte vitejește 48 și să înfrunte focul unui inamic superior numericește. Eroismul de care a dat dovadă compania de pompieri — de sub comanda căpitanului Pavel Zăgănescu —, la 13 septembrie 1848, în lupta sîngeroasă cu turcii din Dea- lul Spirei, este o mărturie peremptorie în acest sens. Este elocventă și atitudinea patriotică a unităților de artilerie și cavalerie din Iași care, în timpul războiului Crimeii — cu toate amenințările generalului rus Sachen și ale hatmanului Mavrocordat (șeful oștirii moldovene) — au refuzat categoric să accepte a fi încorporate în armata țaristă și a se retrage cu ea peste Prut în august 1854. Căpitanul D. Filipescu, comandantul bateriei de artilerie, a replicat curajos — în numele camarazilor săi —, în fața generalului rus, că armata română este datoare să servească „numai țării noastre” 49. Drept represalii, unitățile românești au fost dezarmate cu forța, ofițerii escortați peste Prut, iar D. Filipescu condamnat la 4 ani 44 Maior I. Popovici, Organizarea armatei române, voi. I, Roman, 1900—1902, p. 76 și 83. 45 în privința instruirii, echipării, înarmării și întreținerii dorobanților vezi Ulysse de Marsillac, Histoire de l’armie roumaine, București, 1871, p. 67— 68. 46 Ibidem, p. 72; vezi și Lt. col. V. Nădejde, op. cit., p. 80—81. 47 Ion Cupșa și Gh. Romanescu, op. cit., p. 92; vezi și Lt. col. V. Nădejde, op. cit., p. 94-95. 48 Vezi General Radu Rosetti, Partea luată de armata română In războiul din 1811—1878, București, 1926, p. 11. 48 Lt. coi. V. Nădejde, op. cit., p. 85. www.dacoromanica.ro 9 MODERNIZAREA ARMATEI 1847 de exil în Siberia. La Brăila, de asemenea, comandanții unităților româ- nești — cu excepția colonelului Lenș și a unui locotenent — au refuzat să urmeze trupele țariste în retragere. Dar și aici, ca și la Iași de altfel, rușii au luat cu ei tot materialul românesc de artilerie50. 2) Dezvoltarea și modernizarea armatei românești în timpul domniei lui Cuza. S-a spus — pe bună dreptate — că în evoluția armatei române dinaintea războiului de independență se disting trei perioade deosebite. Prima perioadă începe odată cu Regulamentul organic și durează pînă la unirea Principatelor, a doua cuprinde domnia lui AL I. Cuza și a treia înglobează anii 1866—1877. Fiecăreia, din aceste perioade, îi corespunde o lege fundamentală deosebită: Regulamentul organic, Convenția de la Paris din 1858 și Constituția din 1866 51. Ar mai fi de adăugat constatarea că pentru fiecare din pjceste perioade prevalează o anumită influență străină — rusă, franceză, prusiană —, altoită pe fondul rezistent al tradi- țiilor românești, atît în privința organizării, cît și a instrucției și dotării cu armament a oștirii noastre. Succesiunea acestor influențe trebuie căutată nu numai în succesiunea preponderenței militare pe plan european a celor trei mari puteri: Rusia, Franța și Germania, ci și în alți factori obiectivi, unii chiar de ordin intern. Ocupația militară țaristă din anii 1829—1834 a impus influența rusă. Înfrîngerea Rusiei în războiul Crimeii de către puterile apusene în frunte cu Franța, sprijinul acordat de această țară unirii Principatelor și faptul că mulți revoluționari pașoptiști români își făcuseră studiile la Paris, iar mai tîrziu găsiseră tot acolo refugiu și încurajare, legînd totodată prietenii strînse cu unii publiciști și oameni politici francezi —ca de altfel și pregătirea a numeroși ofițeri la școlile militare din Metz și Saint Cyr — explică, din plin, influența franceză care s-a prelungit în armata noastră chiar și după detronarea lui Cuza. Influența germană din ultima perioadă a fost determinată atît de victoriile Prusiei împotriva Austriei în anul 1866 și împotriva Franței în 1870 — care au demonstrat superiori- tatea armamentului și a organizării forțelor militare prusiene — cît și de prezența principelui Carol de Hohenzollern pe tronul României, care — fost ofițer în armata prusiană —urmărea să impună în noua lui patrie concepțiile militare din țara natală, în detrimentul celor franceze. Spre deosebire de tratatul de la Adrianopol din 1829 și de Regula- mentul organic care preconizau pentru milițiile românești numai un rol de poliție internă și de supraveghere a siguranței frontierelor, tratatul și Convenția de la Paris întrevedeau — pentru prima oară — și eventualita- tea ca oștirile din cele două principate să se poată întruni în caz de nevoie pentru a apăra granițele și „a respinge orice năvălire străină” 52. în Con- venție se menționa că oștirile regulate existente în principate „vor primi o organizare identică spre a putea la nevoie să se unească și să formeze o singură armată”; la propunerea inspectorilor generali, armata putea fi concentrată în tabără pentru manevre sau pentru a fi trecută „în revistă”. Se arăta totodată că, în înțelegere cu puterea suzerană, oștirile „trebuie 60 Ion I. Nistor, Organizarea oștirilor pămtntene..., p. 30—31. 61 General Radiț, Rosetti, Partea luată de armata română..., p. 8 și 97. 62 Relațiile internafionale ale României tn documente,.., p. 331; vezi și Lt. col. V. Nă- dejde, op. cu., p. 99. www.dacaramanica.ro 1848 NICHITA ADANILOAIE 19 să se reunească ori de cîte ori siguranța internă sau cea a hotarelor va fi amenințată”. Se făcea însă și precizarea că efectivul oștirilor regulate, fixat prin Regulamentul organic, nu va putea fi mărit „cu mai mult de o treime, fără o prealabilă înțelegere cu curtea suzerană” S3 *. Cu aceste îngrădiri va avea de luptat domnitorul Cuza cînd va urmări să creeze o armată națională modernă, capabilă să apere frontierele țării și chiar să cucerească neatîrnarea statului român. Și principelui Carol i se interzisese, prin firmanul de învestitură, de a spori forțele armate române peste 30 000 de oameni „fără o înțelegere prealabilă” cu Turcia M, dar el putea să le majoreze pe baza constituției din 1866 care preciza că „tot românul face parte sau din armata regulată sau din miliție sau din garda cetățenească conform legilor speciale” și că în fiecare an se va fixa» și vota „contingentul armatei” 5S 56. După cum am menționat, unirea Principatelor a marcat începutul unei noi perioade în istoria dezvoltării armatei române. Pe lîngă procesul de unificare a unităților militare moldovene și muntene, acum apar preocu- pări majore privind modernizarea oștirii naționale5B. Aici este cazul să menționăm că modernizarea oștirii și creșterea capacității de luptă a poporu- lui nostru au preocupat gîndirea militară românească și înainte de unirea Principatelor. Astfel, N. Bălcescu, primul istoric modern al armatei române, dîn- du-și seama că oștirea noastră prin felul cum era organizată și prin răspîn- direa ei „în toată țara” nu putea asigura ,,o bună apărare națională”, propusese, în 1844 —în lucrarea sa intitulată Puterea armată și arta, militară de la întemeierea Principatului Valahiei pînă acum —, unele reforme menite să ducă la întărirea capacității de luptă a armatei și la» „organizarea rezervelor naționale” pentru a putea face față cu succes unei eventuale invazii din afarăS7. Subliniind că „o nație războinică și unită, oricît de mică ar fi, n-a fost niciodată biruită și nici că va fi”, el preconizase ca oștirea română să fie reorganizată — eventual după mode- lul prusian (cu „armată de linie” „landver” și „landsturm”) — ca ponde- rea să cadă nu pe mulțimea armatei active, ci pe înarmarea poporului (a gloatelor) și pe posibilitatea mobilizării urgente a acestuia în caz de pri- mejdie. De aceea, marele luptător patriot recomandase ca „tot românul fără excepție” să aibă „datoria d-a fi soldat al patriei de la 20—60 ani”, de a învăța mînuirea armelor și a putea fi chemat în caz de nevoie, în funcție de vîrstă, să servească în diferite formațiuni militare centrale ori teritoriale58. 53 Relațiile internaționale ale României In documente..., p. 341. 51 Vezi textul firmanului la Dimitrie a Sturdza, Domnia regelui Carol I. Fapte, cuvln- tări, documente, tom. I, București, 1906, p. 358 — 359. 56 Vezi Dionisie lonescu, Gheorghe Țuțui, Gheorghe Matei, Dezvoltarea constituțională a stalului român, Edit. științifică, București, 1957, p. 480. 58 în legătură cu modernizarea oștirii române din acei ani, în 1974 a fost elaborată, în cadrul Facultății de istorie din București, de către Teodor Popescu, o amplă și documen- tată teză de doctorat intitulată Modernizarea forțelor armate românești sub domnia lui Alexandru loan Cuza (1859—1866). Recent, același autor a publicat și interesantul articol Modernizarea forțelor armate românești tn timpul domniei lui Alexandru loan Cuza, în ,.Revista de istorie”, 32, nr. 1/1979, p. 79 — 102, pe care-1 vom utiliza și în lucrarea noastră. 57 N. Bălcescu, op. cit., voi. I, p. 38 — 39. 58 Ibidem, p. 40—41. « www.dacoromanica.ro 11 MODERNIZAREA ARMATEI 1849 în preajma Unirii și imediat după aceasta, gîndirea miltară româ- nească își afirmă tot mai mult prezența printr-o serie de lucrări, articole, proiecte de organizare etc., în care se avansează idei îndrăznețe referitoare la necesitatea majorării și modernizării forțelor armate românești spre a putea servi drept scut statului nostru național ce se forma în acei ani. Un interesant memoriu asupra organizării forțelor armate a Principatelor Române a fost elaborat de George Adrian, adept al concepției militare propagată de N. Bălcescu și viitor ministre de război. Deși făcuse stră- lucite studii de stat major în Franța, G. Adrian a propus totuși în memoriul său59, ca, în liniile mari, să se adopte sistemul militar prusian fiind mai avantajos pentru statele mici și avînd „multă afinitate cu vechea organi- zare militară a celor două principate”. Pornind de la tradiția noastră istorică și de la mijloacele financiare reduse ale țării, el recomanda o armată permanentă puțin numeroasă (maximum 40 000 de oameni), amplificată însă cu o instruire militară a unor mari efective de trupe cu schimbul (puțin costisitoare) și gloate care, în caz de război prin chemarea sub arme, puteau tripla numărul soldaților permanenți, ajungînd chiar la 155 000 de oameni60. Proiectul său n-a fost însă acceptat. Abia peste 10 ani, cînd colonelul Adrian va ajunge ministru de război, acest proiect de organizare militară va fi luat în considerare. Alți ofițeri, coloneii Cornescu și Macovei, au întocmit proiecte de organizare a dorobanților călări și pedeștri. în mai 1859 s-a elaborat un proiect de organizare a grănicerilor și de transformarea lor într-o „oștire de linie”. Tot din 1859 datează și un proiect — probabil de inspirație franceză — privind organizarea unei armate românești de 50.000 de soldați, care la început să fie comandată de ofițeri francezi61. Odată cu apariția în 1860 a „Monitorului oastei” și mai ales cu înfiin- țarea în 1864, de către un grup de tineri ofițeri patrioți — Al. și Gh. Ange- lescu, Eraclie Arion, O. Barozzi, G. Borănescu, Emanoil Boteanu, Al. Gramont, E. Pencovici și Gh. Slăniceanu —, a revistei de specialitate, „Eomânia militară”, discuțiile și confruntările de idei privind reorganiza- rea și modernizarea armatei noastre naționale au luat o mare amploare. De altfel, revista „Bomânia militară” —menită a contribui la reorgani- zarea sistemului nostru militar, la studierea trecutului de luptă al patriei, la cunoașterea de către ofițeri a evenimentelor și a tehnicii militare euro- pene, la instrucția oștirii — a constituit o adevărată tribună în care s-au dezbătut cu pasiune problemele vitale legate de formarea armatei tînăru- lui stat național român 62, de necesitatea asigurării unei apărări eficiente a țării. în acest sens, o serie de ofițeri capabili scriu articole ca : Oarecari considerații asupra armăturii infanteriei, Necesitatea școlilor militare, Despre cavalerie, Necesitatea unei armate, Despre un sistem militar la noi, Organizarea militară a Bomâniei, Studiu asupra apărării staturilor, Reflec- 59 G. Adrian, Jllemoire sur l’organisation de la force armee des deux Principautes Rou- maines reunies, București, 1858. 60 Vezi Lt. col. V. Nădejde, op. cit., p. 133 — 134. 61 Vezi Teodor P6pescu, op. cit., p. 86. 99 ion Cupșa și Gh. 1850 NICHITA ADANILOAIE 12 țiuni asupra organizării forței publice în România, Ceva despre fortificații ș.a.63 *. Alte articole fac aprecieri în privința tehnicii militare a Franței,. Austriei, Prusiei etc. Alături de ofițeri, mulți oameni politici ai vremii — D. Bolintineanu, Cezar Bolliac, C. A. Rosetti, V. Boerescu, C. D. Aricescu, D. G. Negulici etc. — au publicat, mai ales în anii 1859 —1861, numeroase articole în ziarele : „Dîmbovița”, „Românul”, „Naționalul”, „Reforma”, „Buciumul”, „Tribuna” ș.a. în care au pledat pentru înarmarea urgentă a statului român. Sînt grăitoare, prin însuși titlul lor, articolele: Armare înainte de toate, Guvernul și armarea, Ai armată... ai țară, Despre trupele întrebuin- țate în războiul cel mic, Armarea, O idee despre înarmarea țării, Garda națională și românii, Guardelele naționale și independența României, Garda orășenească și milițiile ș.a. M. Dezvoltarea gîndirii militare românești din acel timp a fost încura- jată de domnitorul Unirii, el însuși provenind din cadrele armatei. Se știe că, în calitate de locțiitor de hatman, în ajunul alegerii sale ca domn, colonelul Al. I. Cuza comanda de fapt oștirea Moldovei. De altfel, armata, din ambele principate — alături de întregul popor — a primit cu mare bucurie vestea dublei alegeri a domnitorului Cuza, iar acesta — îndată după înscăunare — a devenit inițiatorul reformelor și al măsurilor menite să ducă la unificarea, majorarea, modernizarea și în general la pregătirea forțelor militare românești65 în vederea dobîndirii independenței și, even- tual a desăvîrșirii unificării național statale. Dealtfel, domnitorul îi scria, în noiembrie 1859, consulului francez Victor Place, eă armata română trebuie „să se pregătească pentiu orice” 66. Convenția de la Paris — după cum se știe — nu prevedea ca domni- torii Principatelor Române să exercite direct comanda celor două aimate (moldovene și muntene). Cu toate acestea, domnitorul Unirii își va asuma, această sarcină 67, ajutat fiind de miniștri de război și de unii ofițeri supe- riori. După îndoita alegere, Al. I. Cuza a urmărit sistematic — eludînd cu abilitate prevederile îngrăditoare ale Convenției — realizarea unei armate unitare și a unui singur Minister de Război. Acționînd cu tact și perseverență, el va izbuti să înfăptuiască unificarea forțelor armate chiar înainte de a se realiza — și recunoaște de către puterile garante — unirea, deplină, pe plan administrativ, a celor două principate. Cu alte cuvinte, contopirea celor două armate —adică realizarea unei armate românești unitare — va premerge unirii administrative a Principatelor cu un singur* guvern, cu o singură adunare legislativă, o singură capitală, care vor da, bineînțeles, o singură Românie, așa cum a fost cerută de poporul ei. După unificarea celor două armate se va impune reorganizarea noii oștiri pe bazele unui sistem modern și întărirea capacității de apărare a statului național român. A trebuit deci — cum bine s-a spus —„să fie făurită 63 Vezi „Monitorul oastei”, nr. 2, 7 și 8 din 1860; „România militară”, din ianuarie — februarie 1864. M Vezi titlurile și autorii unora dintre aceste articole la Teodor Popescu, op. cit., p. 87-88. 65 Vezi Ion Cupșa și Gh. Romanescu, op. cil., p. 95. 66 Vezi R. V. Bossy, Agenția diplomatică a României tn Paris și legăturile politice franco- romăne sub Cuza Vodă, București, 1931, p. 172—173. 67 Maior I. Popovici, op. cit., p. 159. www.dacoromanica.ro 13 MODERNIZAREA ARMATEI 1851 o armată unică și totodată să i se dea trăsăturile caracteristice unei armate moderne în privința organizării, a echipării și dotării, a instruirii, a cadrelor și a efectivelor” 68. Procesul de unificare a armatei a început, în primăvara anului 1859, prin trimiterea unor unități militare din Moldova la București (regimentul de muscatîri și o baterie de artilerie) și a altora din Muntenia la Iași (regimentul 3 infanterie), unități care — spun martorii oculari — au fost foarte bine primite de populație 69. Acest proces, de omogenizare pe tărîm militar, avea să capete însă o amploare deosebită, în a doua jumătate a lunii aprilie 1859, odată cu concentrarea trupelor moldovene și muntene în tabăra de la Florești (Prahova). Organizarea acestei tabere s-a făcut în condițiile cînd Turcia, refuzînd să recunoască dubla alegere a domnitorului, concentra trupe de intimidare la Varna și Șumla, iar Austria — de asemenea potrovnică Unirii — se afla în război cu Franța și Sardinia. Deși motivul oficial al concentrării armatei, invocat de domni- tor, era de a trece în revistă regimentele și a le verifica, în realitate organiza- rea taberei de la Florești avea scopul de a ține la respect pe turci și dea obliga pe Habsburgi să mențină în Transilvania o parte din forțele lor militare, spre a preveni o eventuală intrare a trapelor române. în felul acesta se dădea și un sprijin indirect operațiunilor armatelor franceze și italiene împotriva Austriei70. Presa timpului, salutînd concentrarea arma- tei române, considera, de asemenea, că tabăra de la Florești este un mijloc de a răspunde amenințărilor externe și o necesitate de a ne apăra interesele naționale. Astfel, ziarul „Dîmbovița” din 25 aprilie 1859 scria: „de i-o veni gust neamțului și turcului să mai vie în țară să-i oprim la graniță că ne-am săturat de lăcuste străine” 71; iar la 5 mai același ziar sublinia că „nu vom ajunge la țelul de fericire, libertate și mărire” dacă nu vom sprijini cu arma în mînă dorințele noastre. De asemenea „Tribuna” scria, peste o lună, că „de nu vom avea curajul a ne bate într-o zi pentru noi și pămîntul nostru, vom fi siliți a ne bate mai tîrziu pentru străini” 72. Domnitorul Cuza a urmărit totodată prin adunarea celor două armate la Florești să uniformizeze instrucția și exercițiile și să realizeze înfrățirea dintre ostașii moldoveni și munteni. In adevăr, timp de aproape jumătate de an, peste 12 000 de militari, din toate județele țării, au execu- tat diferite exerciții și aplicații tactice — inclusiv manevre cu dublă acți- une —, care au contribuit la ridicarea pe o treaptă superioară a pregătirii de luptă a trupelor și în același timp la realizarea coeziunii morale a osta- șilor moldoveni și munteni73. Obiectivele urmărite prin concentrarea armatei în tabăra de la Florești, atît din punct de vedere politico-mili- tar cît și a pregătirii și educației trupelor, au fost atinse. Un ostaș partici- ,B Dan Berindei, Epoca Unirii, Edit, Academiei R.S.R,, București, 1979, p. 164. ” Vezi Lt. col. V. Nădejde, op. cit., p. 103. 70 A. D, Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, voi. I, Iași, 1903, p. 100; Lt. col. V. Nă- dejde, op. cit., p. 104; Dan Berindei, Frământările grănicerilor și dorobanților In jurul formării taberei de la Florești (oara anului 1859), în „Studii”, X, nr, 3/1957, p. 116 — 117 și 132; pen- tru detalii în privința organizării acestei tabere, vezi Constantin Toderașcu, Tabăra militară de la Florești, din vara anului 1859, începutul contopirii oștilor Principatelor Unite Române, în File din istoria militară a poporului român, voi. I, București, 1973. 71 Apud Dan Berindei, Epoca Unirii, p, 165. 73 Lt, col. V. Nădejde, op. cit., p. 105. 73 Ion Cupșa și Gh. Romanescu, op. cit., p. 95—96.. www.dacoromamca.ro 1852 NICHITA ADĂNILOAIE 14 pant la acea tabără militară relata mai tîrziu. următoarele : „Cînd ne duceam spre a forma acest lagăr, aveam entuziasmul unei armate care merge la război pentru o cauză sfîntă națională; iar cînd ne-am întors în garnizoană credeam că venim de la un război glorios”, lumea ne ieșea înainte și ,,ne primea cu strigăte de bucurie” 74. Dimitrie Bolintineanu a arătat, de asemenea, că tabăra de la Florești a fost „de o mare utilitate pentru redeșteptarea spiritului militar... Oștenii, văzîndu-se adunați pentru prima oară așa de mulți, începură a-și recunoaște și a-și da valoarea lor ostășească” 75. După desconcentrarea trupelor, măsurile de unificare a armatei au fost continuate prin crearea, în noiembrie 1859, a unui Stat Major General și prin numirea în fruntea lui, în mai 1860, a colonelului I. Em. Florescu, care devine astfel ajutor al domnitorului Ia comanda efectivă a ambelor oștiri. Avansat general, I. Em. Florescu a fost numit în vara anului 1860 ministru de Război atît în Moldova cît și în Țara Românească, unificîn- du-se în acest mod conducerea celor două ministere 76. Tot în 1860 s-au unificat uniformele și echipamentul, s-au adoptat unele din legiuirile și regulamentele militare ale unei oștiri (care erau mai complete) pentru ambele armate, s-au unificat ambele intendențe, administrații și contabili- tăți militare; s-au organizat cîte un regiment de artilerie și unul de geniu compuse din unități moldovene și muntene; iar pentru uniformizarea instrucției, exercițiilor și disciplinei s-au organizat la București detașamente model în vederea formării de instructori ai întregii armate 77. De asemenea, s-a unificat serviciul sanitar al armatei numindu-se, la 3 decembrie 1860, în fruntea acestuia doctorul Carol Davila, ca inspector general pentru ambele oștiri78. Ca un corolor al acțiunilor de unificare, la 1 septembrie 1862, tuturor unităților li s-au distribuit drapele de un singur fel, care aveau culorile naționale : roșu, galben și albastru. Cu această ocazie, într-o vibrantă cuvîntare, domnitorul arăta că drapelele cele vechi înfățișau „țările despăr- țite”, în timp ce noile steaguri întrunesc culorile ambelor țări. „Primind dar steagurile cele noi — spunea Cuza militarilor prezenți — aduceți-vă pururea aminte că vă încredințez onoarea țării. Steagul e România! Acest pămînt binecuvîntat al patriei, stropit cu sîngele străbunilor noștri și îmbelșugat cu sudorile muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinții și unde se vor naște copiii voștri. Steagul e încă simbolul devotamentului, credinței, ordinii și al disciplinei ce repre- zintă oastea. Steagul e totodată trecutul, prezentul și viitorul țării, întreaga istorie a României... Jurați să păstrați cu onoare și fără pată steagurile voastre și astfel veți corespunde încrederii și așteptării ce am pus, cu țara întreagă, în oaste” 79. 74 M. Dimitrescu, Amintiri și episoade din rezbelul pentru independență, cu o privire retrospectivă asupra dezvoltării armatei de la 1859, București, 1893, p. 2. 75 D. Bolintineanu, Viața lui Cuza Vodă, București, 1870, p. 36. 76 Lt. col. V. Nădejde, op. cit., p. 107 — 108. 77 Vezi General Radu Rosetti, Partea luată de armata română..., p. 12—13; Maior I. Popovici, op. cil., p. 170 și 180. 78 Teodor Popescu, op. cil., p. 91. 79 Mesagii și proclamații ale lui Cuza Vodă, Vălenii de Munte, 1910, p. 90; vezi și Maior I. Popovici, op. cit., p. 158.*-161. . www.dacoromanica.ro 15 MODERNIZAREA ARMATEI 1853 Măsurile luate în timpul domniei lui Cuza pentru majorarea, reorgani- zarea și modernizarea forțelor armate au fost variate, unele urmărind mărirea numărului unităților regulate, altele avînd drept scop militariza- rea formațiunilor de jandarmi, dorobanți și grăniceri spre a putea coopera în caz de nevoie cu armata permanentă80, iar altele fiind menite să ducă la întărirea capacității de luptă a oștirii naționale române. Domnitorul însuși, în calitate de comandant suprem al armatei, se preocupa continuu de majorarea efectivelor, de instruirea, înzestrarea și finanțarea trupelor, avînd grijă ca cel puțin un sfert din bugetul țării să fie destinat cheltuielilor militare; iar uneori autorizînd chiar depășirea sumei alocată Ministerului de Război. De pildă, într-un ordin dat ministrului de război, în decembrie 1860, Al. I. Cuza spunea : „Completați cadrele, îngrijiți de echipament și, dacă este nevoie, treceți chiar și peste cifra bugetară. Astăzi țara își are steagul ei și românii se vor strînge în jurul lui spre a-1 apăra” 81. încă din primii ani de domnie, prin ordine de zi, Cuza a dispus înfiin- țarea unor noi unități militare. Astfel, în 1860 s-au înființat regimentele 6 și 7 de linie, un batalion de tiraliori independent și un batalion de vînători. De asemenea, divizionului de lănceri de la Iași i s-au adăugat două esca- droane fiind transformat în regiment de lănceri82. Au luat ființă, în 1861, trei companii de pompieri în București care, împreună cu cea existentă din 1844, au format un batalion; iar la Iași — mărindu-se efectivul — s-a organizat un divizion de pompieri. S-au înființat totodată două com- panii „trupe de tren și administrație” care, în 1863, vor forma „trenul echipagiilor” 83. O atenție deosebită s-a dat, în 1861, creării — după modelul francez —, a unui corp de intendență militară subordonat Ministerului de Război, avînd sarcina de a se ocupa de „trebuințele interioare ale armatei” ca : soldă, subsistență, echipament, cazarmament etc.; tot acum s-a introdus sistemul de contabilitate francez 84. Pe aceeași linie, peste un an, se va înființa și un corp al ofițerilor de administrație însărcinat cu îndeplinirea serviciilor administrative ale armatei. Au fost mutate la București, încă de la sfirșitul anului 1860, unele servicii ale Ministerului de Război al Moldovei, contopindu-se cu cele ale Țării Românești; în locul lor s-a organizat la Iași un comandament superior al oștirii. în anii următori, astfel de comandamente au mai lyat ființă la București și la Craiova; în 1865 toate acestea vor lua denumirea de divizii teritoriale și vor fi urmate — în martie 1866 — de înființarea unui nou comandament teritorial de divizie în orașul Galați85. Referitor la trupele teritoriale, e de menționat că, în 1860, la propune- rea lui I. Em. Florescu, s-a hotărît ca — după exemplul grănicerilor — corpul dorobanților din Muntenia să fie asimilat cu armata regulată și trecut sub autoritatea Ministerului de Război sub raportul armamentului, instrucției și disciplinei, iar în privința serviciului administrativ să rămînă 80 General Radu Rosetti, Partea luată de armata română.... p. 13. 81 „Monitorul Oficial al Țării Românești” din 12 decembrie 1860. 82 Lt. col. V. Nădejde, op. cit., p. 109 — 110; vezi și Ion Cupsa și Gh. Romanescu, op. cit., p. 96 — 97. 83 Lt. col. V. Nădejde, op, cit., p. 120. 84 Teodor Popescu, op. cit., p. 96; vezi și maior I. Popovici, op. cit., p. 171—173. 88 Maior I. Popovici, op. cu., op'cit > p'11Z 1854 NICHTTA ADANILOAIE 16 la dispoziția Ministerului de Interne, implicit la dispoziția prefecților de județe. în iulie 1864 s-a decretat extinderea formațiunilor de dorobanți și în Moldova, acestea luînd locul și atribuțiile fostului regiment de jan- darmi ; (de acum, mici efective de jandarmi vor mai rămîne doar în unele orașe)86 87 88. Cu această ocazie, pe întreaga țară, dorobanții au fost reorgani- zați pe șapte divizioane și 33 de escadroane (cîte unul pe fiecare județ) a căror efective variau însă în funcție de mărimea județului. în timp de pace dorobanții își mențineau aceleași atribuții administrative, dar instruc- ția lor militară era simțitor intensificată. Pe baza regulamentelor de che- mare și instruire din anul următor, dorobanții pedeștri și călări urmau să fie recrutați din tineri rămași disponibili după completarea efectivului armatei permanente prin tragere la sorți; ei trebuiau să-și facă serviciul, cu schimbul, 6 ani, cîte 10 zile pe lună, iar dacă își procurau echipamentul și caii termenul serviciului activ li se reducea la jumătate 87. A fost apoi decretată, tot în 1864, extinderea formațiunilor de grăni- ceri și în Moldova, după sistemul de organizare din Muntenia. Prilejul a servit și pentru reorganizarea întregului corp de grăniceri în patru „inspec- torii” cu reședința în : Giurgiu, Pitești, Iași și Piatra Neamț. Grănicerii formau 10 batalioane cu 38 companii88. în iarna anului 1866 „inspecto- riile” se vor desființa, iar cele 10 batalioane vor intra sub ordinele comanda- mentelor diviziilor teritoriale. Grănicerii erau recrutați ca și dorobanții și făceau același stagiu în activitate. * Pentru a crea o armată modernă, capabilă să realizeze aspirațiile legitime ale națiunii române, nu era suficient a-i mări numai efectivele, ci trebuia a o înzestra cu armament corespunzător și a-i da pregătirea teoretică și practică necesară. De asemenea, era necesar să se adopte legi și regulamente militare care să favorizeze organizarea și pregătirea de luptă a oștirii. Cum țara nu avea suficiente mijloace, experiență și personal specializat în organizarea comandamentelor, a detașamentelor model, a administrației și a contabilității militare, s-a recurs și la guvernul francez care-și oferise sprijinul încă din iarna anului 1859. Este cunoscută convorbirea lui Vasile Alecsandri cu Napoleon al III-lea, din februarie 1859, cînd împăratul francez — care pregătea în secret războiul cu Austria — a sfătuit pe români să-și organizeze forțele militare pentru a putea profita de evenimente. La remarca ministrului de externe român, că am putea pune pe picior de război 50 000 de comba- tanți, dacă am fi ajutați, Napoleon a oferit 10 000 de puști noi și două baterii de tunuri; a făgăduit totodată sprijinul său pentru contractarea unui împrumut de zece milioane de franci și s-a învoit de a primi cîțiva ofițeri români la școlile din St. Cyr și Metz. în același timp, împăratul a promis să trimită „ofițeri superiori pentru organizarea armatei, ingi- neri, oameni speciali pentru deschiderea de fonderii și uzine, un ofițer superior pentru ridicarea unui plan de apărare și pentru comanda armatei 86 Maior I. Popovici, op. cit., p. 197—201. 87 Lt. col. V. Nădejde, op. cit., p. 122 — 123. 88 „Monitorul Oastei”, nr. 18, din 27 iulie 1864, p. 351 — 354; vezi și General Ion I. Anastasiu, op. cit., p. 17 MODERNIZAREA ARMATEI 1855 la vreme de război... etc.” 89 *. Armele oferite au fost trimise, cu un vapor italian, la Brăila unde — din ordinul lui Cuza — au fost preluate de colonelul român Savel Mânu și distribuite trupelor care se aflau în tabăra de la Florești, înlocuind vechile puști cu cremene ®°. După ce prin legea din mai 1860 — care hotăra uniformizarea instruc- ției — se autoriza aducerea de instructori militari francezi în Principate91, contactele dintre cele două țări s-au intensificat iar împăratul și-a dat aprobarea pentru trimiterea unei misiuni militare la București. Membrii misiunii franceze au venit treptat în Bomânia, începînd din toamna anului 1860. La început au sosit cîțiva ofițeri de intendență și administrație în frunte cu subintendentul Gustave le Cler, apoi căpitanul de artilerie Guerin și It. colonelul de stat major Eugene Lamy care a fost numit șeful acestei misiuni militare. în septembrie 1861 a sosit la București căpitanul de infanterie Paul Lamy, iar spre sfîrșitul anului următor adjutantul Etienne Gastal și guardul de artilerie Grincourt92. Tot din prima etapă se constată și prezența unui artificier și a unui sergent de cavalerie. Ultimii ofițeri, membri ai misiunii — căpitanul de artilerie Bodin și căpitanul de geniu Boussel —vor sosi în primăvara anului 1867 93 94. Începînd din aprilie 1861, E. Lamy a trimis mareșalului Bandon, ministrul de război al Franței, rapoarte detaliate privind activitatea misiunii în Eomânia; inspecțiile făcute la diferite unități militare, greută- țile întîmpinate în introducerea sistemului francez în armata română (cauzate de lipsa de fonduri pentru construcția de cazărmi pentru echiparea și înarmarea trupelor), pregătirea și adoptarea noilor regulamente, progre- sele înregistrate în domeniul învățămîntului militar și în instruirea practică pe categorii de arme, ștarea de spirit din armată și din țară — toate acestea sînt pe larg descrise de șeful misiunii militare franceze din, Bomânia M. Pe de altă parte, subintendentul Le Cler trimitea și el rapoarte trimestriale aceluiași ministru de război, în privința introducerii sistemului francez de contabilitate și administrație în armata română, relevînd, de asemenea, dificultățile financiare ale țării noastre95 * *. Din analiza rapoartelor menționate, precum și din confruntarea lor cu alte informații documentare, rezultă că misiunea militară franceză — modificîndu-și uneori componența — a activat în Bomânia pînă la începu- tul anului 1869 și a contribuit la modernizarea și organizarea armatei române după modelul francez 9B. Concretizînd lucrurile, trebuie să subliniem 89 A. D. Xenopol, op. cit., voi. I, p. 63—64 și voi. II, p. 261 — 262. 99 Lt. col. V. Nădejde, op. cit., p. 106. 91 Vezi ,.Monitorul oastei”, nr. 8, din 26 mai 1860, p. 273—277. 92 Arh. St. București, Microfilme Franța, rola 78, cadrele: 249—254, 297—300, și 735. (Aceste documente — reprezentînd rapoarte ale șefilor misiunii — au fost microfilmate din Arhiva istorică a Ministerului de Război al Franței). 93 Ibidem, c. 656-659. 94 Ibidem, c. 215-218, 219-223, 236-261, 273-300, 386-405, 422-436, 469-532, 553-584. 99 Ibidem, c. 226-228, 301-304, 333, 406-413, 440-442. “ în afara rapoartelor menționate, în privința activității misiunii militare franceze vezi: Ulisse de Marsillac, op. cit., p. 104 — 106; Gustave Le Cler, La Moldo-Val achie, Ce qu’elle a ele, ce qu’elle est, ce qu’elle pourrait etre, Paris, 1866, p. 225—242; Marcel Emerit, Le dossier de la premiere mission militaire franțaise en Roumanie, în ,,Revue Roumaine d’Histiore”, V, nr. 4/1966, p. 575—586; Lt. col. V. Nădejde, op. cit., p. 113—116; Dan Berindei, Epoca Unirii, p. 174—176; Rădu I. Vasile, Pregătirea armatei române In vederea cuceririi independentei (manuscris). www.dacoromanica.ro 1856 NICHTTA ADANILOAIE 18 că misiunea a introdus sistemul de contabilitate francez și a organizat intendența armatei (îngrădindu-se astfel posibilitatea fraudelor și abuzuri- lor din partea șefilor de unități), a participat la organizarea taberelor de instrucție, a unităților militare model, a stabilimentelor de artilerie, a batalionului de geniu, a comandamentelor, a școlii de ofițeri, a școlii de tir, scrimă și gimnastică, precum și la elaborarea unor legi și regulamente militare. în ansamblu — în ciuda unor neînțelegeri dintre membrii ei ori a unor divergențe trecătoare cu unii ofițeri sau autorități militare româ- nești — misiunea franceză a avut un rol pozitiv în modernizarea forțelor noastre armate. Nu-i mai puțin adevărat că unele regulamente și instituții introduse — copiate după cele franceze — nu se potriveau, întru totul, oștirii române deoarece nu țineau seama de specificul și condițiile locale, ca și încercarea hazardată de a crea în țara noastră trupe de zuavi97. Uniformele introduse în acei ani — la regimentele de infanterie, cavalerie și artilerie — au fost, de asemenea, inspirate după cele ale armatei franceze; numai uniforma vînătorilor a luat ca model pe cea a bersaglierilor italieni. La acestea mai trebuie să adăugăm că adoptarea sistemului centralizat francez de contabilitate și administrație militară a constituit, evident, un progres față de situația existentă anterior în armata română. Dar dacă acest sistem complex, cu un aparat funcționăresc încărcat, era potrivit unei armate numeroase — cum era cea franceză — pentru mica oștire română el s-a dovedit prea costisitor; de aceea, mai ales după 1870, sistemul va fi continuu descentralizat și simplificat. * Pentru înzestrarea trupelor cu armament modern —în colaborare cu misiunea franceză — s-au luat măsuri privind organizarea unor ateliere care să asigure mai întîi muniția necesară și în al doilea rînd să repare ori să fabrice arme. Căpitanul E. Herkt a fost trimis, în 1860, să se docu- menteze în Belgia, unde a proiectat, împreună cu locotenentul Boulanger, un atelier pentru fabricarea munițiilor de artilerie și infanterie98 * 100 101. în urma misiunii lui s-a putut construi o pirotehnie în Dealul Spirei. La începutul anului 1860 fusese, dealtfel, amenajat într-o casă de la Malmeson și primul arsenal românesc; apoi se va construi cel din Dealul Spirei și fabrica de pulbere de la Tîrgșor, o mică turnătorie de proiectile adusă din Belgia ". în august 1861 s-a hotărît înființarea Direcției stabilimentelor de artilerie avînd ca secții: pirotehnia, arsenalul de construcții și fabrica de pulbere de la Tîrgșor 10°. Tot atunci s-a proiectat înființarea unei „fonderii de proectile” 1C1 la Tîrgoviște (care va intra în producție în anu 1864) și s-au organizat ateliere militare, pentru confecționarea uniformelor ostășești, în fostele clădiri ale mănăstirii Mihai Vodă din București. în anul 1864 a fost creat, pe Dealul Spirei, Stabilimentul de artilerie cuprinzînd atît vechile ateliere militare cît și altele noi. Stabilimentul 87 Arh. St. București, Microfilme Franța, rola 78, c. 422—429; vezi și Lt. col. V. Nă- dejde, op. cil., p. 115. 88 Teodor Popescu, op. cit., p. 95. 88 Dan Berindei, Epoca Unirii, p. 177. 100 „Monitorul Oastei”, nr. 50, din 2 septembrie 1861, p. 746—748. 101 Maior I. Popovici, op. cit., p. 183. www.dacoromanica.ro 19 MODERNIZAREA ARMATEI 1857 includea: pirotehnia, o fabrică de pulbere, o „manufactură de arme”, precum și ateliere de mecanică, lemnărie etc. Aici vor fi transformate vechile puști cu cremene în puști cu percuție, vor fi ghintuite armele primite din Franța și vor fi fabricate, în 1865, — fără a se putea trece la producție de serie — primele puști românești cu capsă102. Domnitorul Cuza a trimis imediat un ofițer la Belgrad spre a prezenta principelui Serbiei mostre din aceste arme de fabricație indigenă103 *. Dotarea oștirii cu armament modern s-a făcut însă, mai ales, pe baza achizițiilor din străinătate. Deși informațiile nu concordă în privința numărului armelor achiziționate îh acei ani, din documente rezultă că Al. I. Cuza s-a preocupat în mod deosebit de procurarea puștilor și tunurilor moderne necesare trupelor române. După cum se știe, în afara celor 10 000 de puști eu capse oferite de Franța în primăvara anului 1859, spre sfîrșitul aceluiași an au mai fost procurate alte 15.000 de puști tot de sistem mai vechi pentru care, la rugămintea domnitorului, împăratul Napoleon al III-lea a acordat deasemenea scutirea de plată 1M. Din documentele aflate în Arhiva Cuza constatăm că între anii 1863 —1865 s-au cumpărat din Franța : 47 000 puști ghintuite, 10 000 puști spahis, 5 300 carabine, 4 000 muschetoane, 200 carabine Enfield, 700 pistolete, 12 000 săbii și 48 de tunuri105 106. în 1863 s-au cumpărat din Belgia 24 tunuri de cîmp (cal. 4 livre), și în același an Serbia a dăruit Eomâniei 24 tunuri lise108, drept mulțumire pentru concursul dat la tranzitul armelor sîrbești peste teritoriul românesc. Din scrisoarea trimisă de domnitor, la 1 octombrie 1865, lui Napo- leon al III-lea observăm însă că numărul armelor procurate din Franța e mai mare. Astfel, Cuza scria : „Posed astăzi 70 000 de puști ghintuite cumpărate în Franța. Cele 25 000 puști neghintuite, pe care le datorez generozității Majestății Voastre Imperiale, au fost împărțite comunelor, unde am instituit un serviciu de pază care dă populațiilor rurale obișnuința armelor și le pregătește, pentru orice eventualitate, la apărarea căminelor lor. Artileria mea numără 72 de tunuri ghintuite, construite în Franța după modele franceze” 107. Dacă relativ la numărul de puști achiziționate diferența cifrelor e mai greu de explicat, în privința tunurilor se pare că e doar o încadrare de model greșită. Probabil în numărul tunurilor franceze domnitorul a inclus și cele 24 guri de foc procurate din Belgia, care împre- ună cu cele 48 cumpărate din Franța totalizează exact 72 de tunuri. Eeferitor la proveniența fondurilor pentru procurarea armamentului e semnificativ faptul că, în afara creditelor speciale deschise în contul Ministerului de Eăzboi, — în condițiile cînd cele trei imperii limitrofe, iritate de secularizarea averilor mănăstirești, amenințau cu ocuparea Eomâniei — s-a inițiat o mișcare generală de subscripții publice, în toată țara, pentru înzestrarea armatei mai ales cu tunuri108. Județele, orașele 102 Dan Berindei, Epoca Unirii, p. 178. io» Biblioteca Academiei, Serviciul manuscrise, fond. Arhiva Cuza, mapa XIV, f. 364. im Ibidem, mapa XV, f. 110—113 ; R. V. Bossy, op. cit., p. 120; vezi și Dan Berindei, Epoca Unirii,p. 176. i»5 Biblioteca Academiei, Serviciul manuscrise, fond. Arhiva Cuza, mapa X, f. 349; vezi și Teodor Popescu, op. cil., p. 97. 106 Dan Berindei, Epoca Unirii, p. 176; Teodor Popescu, op. cit., p. 96. 107 Apud R. V. JBossy, op, cit., p. 384. 108 Constantin Cf Giurescu, Viața și opera lui Cuza Vodă, Edit. științifică, București, 1966, p. 220 și 198. www.dacoromanica.ro 5 — c, 1546 1858 NICHITA ADANILOAIE 20 și numeroși cetățeni particulari — după cum sublinia, la 10 ianuarie 1864, primul ministru M. Kogălniceanu, într-o telegramă către prefecți — au contribuit voluntar „pentru cumpărarea de tunuri și puști spre a se oferi domnitorului” pentru satisfacerea trebuințelor armatei române109 * * *. în scurt timp s-a strîns suma de 1.121.386 lei, cu care se puteau achiziționa 35 de tunuri moderne. Dealtfel, 93% din această sumă s-a trimis imediat la Paris lui Alexis Godillot, furnizorul oștirii române, în contul „armelor comandate” uo. ★ în vara anului 1860 a fost adoptată o nouă lege de recrutare în armată, inspirată după cea franceză. Potrivit prevederilor ei, toți cetățenii români, care împlineau vîrsta de 20 de ani — fără deosebire de rang sau condiție socială — aveau obligația satisfacerii serviciului militar, contin- gentul anual al oștirii recrutîndu-se după sistemul tragerii la sorți. înainta- rea în grad urma să se facă pe baza meritelor personale. Introducerea acestui nou sistem a constituit un progres. Recrutarea se făcea mai ușor, iar îndeplinirea serviciului militar nu mai era privită ca o povară, ci ca o datorie față de țară. Prin această nouă atitudine insuflată soldaților, față de serviciul militar, s-a ridicat spiritul patriotic al întregii oștiriul. Și nu este o simplă coincidență că, în același an, s-a hotărît înființarea școlilor regimentare în fiecare unitate. Prin aceste școli ostășești se facilita pregăti- rea soldaților în vederea însușirii teorii și practicii militare și, totodată, se insufla sentimentul de sacrificiu și de dragoste pentru țară. Tot pe linia intensificării instrucției și a disciplinei ostășești se înscrie și adoptarea, în anii 1862 —1863, a numeroase regulamente militare, parte influențate de cele franceze, parte traduse direct din acestea. Cele mai importante regulamente se refereau la : ierarhia militară și înaintarea, în armată, serviciul de companie, serviciul în garnizoană, serviciul interior, serviciul soldei, serviciul transporturilor și convoaielor, tragerea la țintă, școala de batalion, comandamentele militare, consemnul general pentru posturi, organizarea depozitelor etc. u2. Pentru a desăvîrși cunoașterea noilor regulamente de către trupe și a le deprinde cu viața de campanie, majoritatea unităților au fost concentrate — în preajma Bucureștilor — în tabere de instrucție atît în 1862 cît și în 1863. Cu ocazia concentrărilor, s-au făcut și manevre militare. Cea mai importantă dintre manevre — la care au participat și ofițeri străini113 * — a avut loc în toamna anului 1863 în apropiere de Cotroceni și a fost condusă de domnitor, secundat de generalul Florescu, șeful Statului Major u4. Aceste concentrări și manevre militare au contribuit la pregătirea de luptă a armatei. 109 Arh. St. Craiova, fond. Prefectura jud. Dolj, dosar 137/1864, f. 1. no Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 221. in Vezi Teodor Popescu, op. cil., p. 92. na Vezi „Monitorul Oastei” pe anii 1862 și 1863; vezi și Maior I. Popovici, op. cit., p. 244. na La 8/20 decembrie 1863 E. Lamy raporta ministrului de război francez că ofițerii sîrbi care au asistat la aceste manevre au rămas impresionați de pregătirea armatei române (Arh. St. București, Microfilme Franța, rola 78, c. 386 — 394). iu Ulysse de Marsillac, op. cit., p. 122—126.‘ vezi și Lt. col. V. Nădejde, op. cit., p. 127-128. www.dacoromamca.ro 21 MODERNIZAREA ARMATEI 1859 Continua sporire a efectivelor oștirii, dotarea ei cu armament modern, manevrele militare, întocmirea, spre sfîrșitul anului 1863, a unui proiect pentru organizarea forțelor armate române și, mai ales, distribuirea de puști comunelor rurale (cîte 4—8 bucăți fiecărui consiliu sătesc) pentru instruirea locuitorilor în mînuirea armelorU5, toate acestea au alarmat Poarta otomană care avea interes ca țara noastră să rămînă slabă sub raportul militar. La 11 ianuarie 1864, marele vizir a trimis domnitorului Cuza o notă de protest115 116 * în care — menționînd că Principatele Unite n-au voie să-și majoreze armata cu mai mult de o treime peste cifra de 6 208 oameni fixată de Regulamentul organic, fără o prealabilă înțelegere cu Poarta, —susține că guvernul turc nu mai poate rămîne nepăsător la înarmările românilor care aduc atingere tratatelor existente și drepturilor stabilite. Peste o lună, Al. I. Cuza răspunde, cu demnitate, arătînd că Regu- lamentul organic a fost impus de evenimentele de atunci; acum însă situa- ția s-a schimbat, iar Convenția de la Paris prevede că armata trebuie să împiedice o agresiune din afară. „A impune atît de mari îndatoriri nu înseamnă a admite implicit și a autoriza mijloacele necesare?” Și apoi —continuă domnitorul — orice atac va trebui să găsească România pregă- tită pentru a-și apăra pămîntul și existența națională, întrucît viitorul „poate să ne arunce fără veste în fața unor mari evenimente” u7. Adunarea deputaților a votat, la 7 februarie 1864, Legea pentru organizarea puterii armate pe baza proiectului din 1863, dar incluzînd și amendamentul privind instituirea gărzii naționale, gardă pe care unii reprezentanți ai opoziției intenționau s-o manevreze —ca pe o armată a Camerei — împotriva guvernului. Discuțiile contradictorii din Adunare — între guvern și reprezentanții opoziției118 — în legătură eu înarmarea gloatelor (pe care n-o vroiau marii moșieri) și cu înființarea gărzii orășenești (pe care n-o agrea, atunci, guvernul) — ca și atmosfera explozivă creată de dezbaterea reformei agrare — au determinat pe Cuza să amîne sancțio- narea legii de organizare a armatei pînă la aprobarea Statutului și la dobîndirea deplinei autonomii legislative. La 27 noiembrie 1864 — cu unele modificări față de textul inițial — legea a fost decretată de domnitor și pusă în aplicare. Spre deosebire de Regulamentul organic și de Convenția de la Paris, legea aceasta prevedea atît mărirea forțelor armate, în caz de război, prin chemarea rezervelor, cît și încorporarea grănicerilor și dorobanților, la nevoie, în forțele armatei de operațiuni. Conform legii, puterea armată a României era formată din două elemente principale a) armata permanentă cu rezerva ei și b) mili- țiile 119, alcătuite din grăniceri și dorobanți, cu rezervele lor. Legea preve- dea obligativitatea serviciului militar pentru toți românii și împămînteni- ții de la 20 la 50 de ani; anumite înlocuiri se admiteau numai în momentul 115 Dan Berindei, Epoca Unirii, p. 169. ii» Vezi nota marelui vizir Aali Pașa publicată de Ulysse de Marsillac, op. cit., p. 85 — 87; și răspunsul domnitorului, p. 88 — 100. ni Ibidem, p. 92 și 99. ii’ Vezi Dezbaterile Adunării legislative a României. Sesiunea 1863—1864, p. 562 — 614. ii’ B interesant de observat că termenul de miliție fusese dat — impropriu — de Regu- lamentul organic și de unele acte internaționale armatei permanente; în 1864, sub această denumire întîlnim grănicerii și dorobanții, iar prin legea din 1868 denumirea de miliții va fi dată formațiunilor militare alcătuite, în general, din cetățenii între 27—36 de ani care-și fă- cuseră deja stagiul în armata permanentă j>ri teritorială.. www.dacoromamca.ro 1860 NICHITA ADĂNILOAIE 22 tragerii sorților. Serviciul militar în armata permanentă era de 6 ani (între 20—26 de ani) din care 4 ani în activitate și 2 în rezervă. Șeful suprem al oștirii era domnitorul, iar ministrul de război era intermediarul său „pentru comenduirea și administrarea armatei”. Ca organ de comanda- ment era Statul Major General format din generali comandanți de divizii și brigăzi. Țara era împărțită, din punct de vedere militar, în trei divizii teritoriale. Oștirea permanentă — conform legii — trebuia să cuprindă următoarele arme : infanteria, cavaleria, artileria, geniu, flotila, jandarme- ria existentă în unele orașe și trupele de administrație. Prin legea organică din 1864 se stabilea, de asemenea, sistemul de organizare a milițiilor de grăniceri și dorobanți (în batalioane și escadroane). Serviciul militar în miliție era tot de 6 ani, din care 2 în activitate și 4 în rezervă. Grănicerii se recrutau din comunele rurale și urbane mărginașe, adică din apropierea frontierelor. Dorobanții se alcătuiau din tinerii de la 20 la 26 de ani pe care tragerea la sorți nu i-a hotărît a servi în armata permanentă. Se prevedea că din dorobanții călări vor face parte cei ce vor putea „avea și întreține caii”, iar dacă, în contingentul anual, nu va fi numărul corespunzător de tineri cu mijloacele necesare, atunci comunele vor contribui la cumpărarea cailor pentru cei nevoiași. Dorobanții și rezervele lor urmau să facă exerciții, dumineca, cel puțin la două săptămîni în comunele lor și odată pe an să fie concentrați pentru manevre. Articolul 58 al legii preciza că, „în cazuri extraordinare, guvernul poate chema sub arme în puterea unei ordonanțe domnești și oamenii de la vîr sta de 17—20 și 26—50 ani” — împărțiți în trei clase de chemări după etate (el. I-a de la 26 — la 32 de ani, a Il-a de la 32 la 40 de ani etc.) — aducerea lor sub drapel uimind să se facă treptat, începînd cu cei din prima clasă. Se menționa apoi că, în timpul concentrărilor, regimentele de miliții și clasele adunate vor forma brigăzi comune cu regimentele din armata permanentă și vor fi instruite în folosirea armelor 12°. Această lege, completată și mai ales concretizată prin regulamentele din 1865 —referitoare la chemările periodice ale rezervelor, la chemarea în serviciu a dorobanților pedeștri și călări, a jandarmilor și la chemarea și instrucția gloatelor120 121 —, a constituit un instrument viabil și de un real progres și a asigurat o dezvoltare modernă a forțelor armate ale Eomâ- niei 122. Acest lucru îl demonstrează și faptul că legile viitoare de organi- zare a armatei (din 1868 și 1872) vor păstra principiile de bază ale legii din 1864 dezvoltînd și completînd numai anumite părți ale ei, mai cu seamă în privința forțelor militare așa zise „neregulate”123. Spre deosebire de unele regulamente anterioare, la elaborarea legii din 1864 modelul francez de organizare a armatei n-a mai fost respectat. Așa se explică amploarea dată de lege trupelor teritoriale (milițiilor) care au sporit considerabil efectivul armatei active și de care misiunea franceză 120 Vezi textul legii în „Monitorul Oastei”, nr. 27, din 19 decembrie 1864 (voi. I, p. 456 — 463). 121 Denumire dată celor trei clase de chemări la arme, prin regulamentul din 28 decem- brie 1865. Conform acestui regulament locuitorii comunelor rurale; de la 17 la 50 de ani (care nu erau încorporați în armata permanentă sau teritorială), erau convocați de primari „în toate duminicile”, cîte 3 ore, pentru a fi deprinși cu minuirea armelor și cu tragerea la țintă. Instrucția lor era încredințată cadrelor din rezerva armatei. (Maior I. Popovici, op. cit., p. 234.) 122 Teodor Popescu, op. cit., p. 99. 123 General Radu Rosetti, Partea luată de jarmata română..., p. 15 — 16. www.dacoromamca.ro 23 MODERNIZAREA ARMATEI 1861 s-a dezinteresat întrunit ele nu existau în Franța.Cu toate acestea, Gustave Le Cler, unul dintre membrii cei mai activi ai misiunii franceze, a recunos- cut utilitatea și valoarea formațiunilor teritoriale de dorobanți și grăni- ceri. El arată eă aceste formațiuni sînt „foarte utile încă și cu rădăcini în straturile populare cu toate că ele sînt încă o rămășiță a vechii organi- zări militare a țării” și precizînd totodată eă „dorobanții și grănicerii, oameni viguroși, deprinși cu oboselile unei vieți aspre, sînt adevărata putere militară a țării” 124. De altfel, și despre ostașii armatei permanente, el avea aprecieri excelente subliniind că „bine comandați, acești oameni ar valora cît cei mai buni soldați europeni” 125. Prin eforturile lui Cuza și ale colaboratorilor săi militari, prin măsu- rile luate în cei șapte ani de domnie, armata română a fost simțitor sporită, reorganizată, modernizată și pregătită în vederea apărării granițelor și chiar a realizării independenței și unității naționale într-o conjunctură europeană favorabilă. Efectivele oștirii — trupele regulate și trupele teritoriale aproape s-au dublat în perioada 1859—1866. Dacă în 1859 oștirea permanentă avea un efectiv de 12 055 oameni și cea teritorială de 12.893 oameni, la începutul anului 1866 efectivul armatei permanente era de 19.365 și a celei teritoriale de 24.548 soldați. Totalul oștirii române era deci, la sfîrșitul domniei lui Cuza, de 43.913 oameni126, înarmați cu- armament modern, și putînd la caz de nevoie, prin chemarea rezervelor, să ajungă — după cum accentua și domnitorul în scrisoarea prin care-și face bilanțul activității — „la triplul efectivului normal” 127. Modernizarea în continuare a forțelor armate românești, ca și spo- rirea efectivelor lor în perioada ce a urmat după 1866 formează însă obiec- tul următoarei părți a studiului nostru. D^VELOPPEMENT ET MODERNISATION DE L’ARAlRE PENDANT LA FEB I ODE DE CONSTITUTION DE L’ETAT NATIONAL ROUMAIN RE SUME La prdsente dtude demontre que, des sa cr^ation en 1830, l’armee naționale s’est ddveloppde et perfectionnde de maniere continue pendant la pdriode de constitution de la Roumanie moderne. L’accroissement des effectifs militaires et leur dotation en armement moderne ont etd accomplis en d6pit des protestatations de l’Empire ottoman et des limrta- tions imposdes aux Principautes par les grandes puissances europeennes. 134 Gustave Le Cler, op. cil., p. 242. 125 Ibidem, p. 238. îs» Teodor Popeseu, op. cil., p. 100. 12’ R. V. Bossy, op. cit., p. 384. www.dacoromanica.ro 1862 NICHITA ADANILOAIE 24 Vu que la Convention de Paris ne permettait d’augmenter l’effectif de l’armee reguliere roumaine que d’un tiers par rapport au chiffre fix6 par le Reglement organique, l’on essays de majore notamment le nombre des formations territoriales — de „dorobanți” et „călărași” — leur instruc- tion approchant sensiblement de celle des unit^s de l’armee permanente. Par suite, la capacitâ militaire de l’Etat roumain quant aux effectifș et en quelque sorte ă la teehnique de lutte — s’est accrue durant la periode 1830 —1877 d’environ vingt fois. www.dacOTomanica.ro ASPECTE ALE ORGANIZĂ EH POLITICE ÎN DOBROGEA MEDIEVALĂ (SECOLELE XIII-XV) DE ANCA GHIAȚĂ Așa cum remarcam și cu alt prilej, concepția materialist-dialectică a istoriei oferă posibilitatea ca accentul cercetărilor să cadă asupra societă- ților omenești creatoare de valori materiale și spirituale în fiecare epocă istorică. Orice izvor, indiferent de natura și conținutul său, dă date care, interpretate critic, trebuie să ducă la evidențierea manifestărilor unei societăți pe plan economic, social, politic și cultural, începînd însă cu reliefarea aspectelor de demografie. Pînă acum în centrul cercetării se afla studierea acelor popoare avînd o organizare politică în primul rînd. Or, actuala concepție istorică ține seama de realitatea după care continui- tatea într-un spațiu geografic au asigurat-o nu atît organismele politice, ci mai ales societățile de a căror perenitate a depins existența neîntreruptă a popoarelor. Avînd în vedere aceasta, studierea organizării politice implică corelarea obligatorie, cu datele despre populația, alcătuind societatea în epoca propusă investigației. Cu aceste succinte considerații, precizăm că în studiul nostru am căutat să urmărim unele aspecte ale vieții politice în Dobrogea medievală, legate de societatea românească sau cu implicații asupra acesteia, în peri- oada delimitată în timp de cele două mari evenimente ce au avut repercu- siuni profunde asupra situației din toate domeniile de activitate ale popoa- relor de la Dunărea de jos, și anume : invazia mongolo-tătară (secolul XIU) și instaurarea dominației otomane (secolul XV). Pornind de la unele concluzii ale istoriografiei mai vechi și mai noi, bazate pe o serie de izvoare temeinic cercetate și interpretate critic, privind ansamblul relațiilor poli- tice la Dunărea de jos în secolele XTTT —XV —am reținut pe cele care ne-au permis să prezentăm dintr-un unghi nou de vedere unele din aspectele de viață politică, demografică și economică ale societății românești viețuind în ținutul dobrogean (respectiv județele Tulcea și Constanța de astăzi). Eeluînd firul evenimentelor, am reținut pe cele care au avut legătură directă cu viața ținutului, lăsînd la o parte unele laturi nu mai puțin importante ale complexului de relații politice internaționale privind Dună- rea, Marea Neagră și sud-estul Europei, care însă ne-ar fi depărtat de ceea ce ne-am propus în limitele studiului de față. în cele ce urmează ne vom referi la: dominația tătară în Dobrogea (secolul XIII — prima jumătate a secolului al XlV-lea), forme ale autonomiilor locale românești și raportu- ,.REVISTA DE ISTORIE", Tom. 34, nr. 10, p. 1863-1897, 1981 www.dacoromamca.ro 1864 ANCA GHIAȚA 2 rile cu tătarii, Bizanțul și genovezii la gurile Dunării, politica domnilor români de apărare a ținutului dobrogean în raport cu ofensiva și instaura- rea dominației otomane în Dobrogea (secolele XIV și XV)x. Urmărind evenimentele de la Dunărea de jos, constatăm la sfirșitul secolului al Xll-lea și începutul secolului al Xlîl-lea consolidarea forma- țiunilor politice locale atît la sud cît și la nord de fluviu. Datorită răscoalei îui Asan și Petru (1186), a luat sfîrșit existența temei bizantine Paristrion, ceea ce nu a însemnat extinderea stăpînirii statului asăneștilor în toate fostele posesiuni bizantine de la Dunărea de jos. Desființarea temei Paris- trion — riverană malului drept al Dunării ce includea în nord-est ținutul dobrogean (fosta Sciție Minor din epoca romano-bizantină) — a favorizat apariția în ținutul românesc transdunăreano-pontie a unei formațiuni politice locale autonome. Această formațiune, ca și statul asăneștilor avea interes să stabilească relații strînse, economice și politico-militare, cu confederațiile de obști și celelalte formațiuni politice din teritoriile româ- nești din stînga Dunării, pentru a-și consolida autonomia față de Bizanț (sau Imperiul latin de răsărit, 1204—1261). în timpul lui loan II Asan (1218—1241), ce stăpînea la Tîrnovo și care a căutat să întărească autorita- tea centrală, aflăm teritoriul românesc transdunăreano-pontie (actualele județe Tuleea și Constanța) — a cărei istorie ne interesează — delimitat separat de statul asăneștilor prin regiunea denumită „Țara Carvunei” (situată în nord-estul Bulgariei); într-o diplomă de pe la 1230, țarul loan II Asan permitea negustorilor raguzani să treacă cu mărfurile lor prin „Țara Carvunei” (KapeyubCKa Xcopa) 1 2. Din enumerarea localităților în care negustorii republicii Raguza aveau dreptul să vină, reiese că țarul nu avea nici un port sau tîrg situat la nord de „Țara Carvunei” 3, respec- tiv în teritoriul românesc asupra căruia ne-am propus să ne oprim cerceta- rea. Este epoca în care Ungaria înființa episcopatul catolic cuman de Mileov (1227), prin care a căutat să-și accentueze presiunea asupra forma- țiunilor politice din teritoriile românești de la sud de Carpați și Dunărea 1 A. Ghiață, Condițiile instaurării dominației otomane In Dobrogea în Studii istorice sud-est europene, I, București, 1974, p. 43 — 126; idem, La domination roumaine en Dobroudja (XIVe — fin du XV‘ siecle) comunicare la colocviul internațional „Românii și Marea”, Man- galia, 1975; idem, Politica domnilor români de apărare a Dobrogei (secolele XIV—XV), comu- nicare la sesiunea cu tema „Lupta poporului român pentru libertate și independență”, Bucu- rești, 1977; idem, Lupta domnilor români pentru apărarea teritoriului dobrogean In secolele XIV— XV, comunicare la sesiunea cu tema „Etape evolutive ale civilizației și stalului român de la Burebista pînă în contemporaneitate”, Constanța, 1980. 2 Fr. Miklosich, Monumenta serbica spectantia historiam Serbiae, Bosnae, Răguși, Viena, 1858, p. 2—3; G. A. Ilyinskiy, Gramotg bolgarskih careg, Londra, 1970, p. 13, r. 5. 3 P. Mutafciev, Dobrotii-Dobrotica et la Dobrudia, în „Revue des ătudes slaves”, VIL 1 — 2, Paris, 1927, p. 39 face o distincție clară între „Țara Carvunei” și Dobrogea: A. Sacer- doțeanu, Guillaume de Rubrouck 1 et les roumains au milieu de XIII’ siecle, Paris, 1930, p. 148. N.n.: distincția dintre ținutul transdunăreano-pontie românesc și „Țara Carvunei” (nucleul stătulețului lui Balica, Dobrotici și Ivanco) se poate urmări în izvoare sub raport geografic, politic și religios. Din punct de vedere religios acea „Țara Carvunei” după invazia mongolo- tătară apare sub epitropia patriarhiei de Constantinopol (doc. din 1261; după ce înainte ținuse de epitropia patriarhiei de Tirnovo); în prima jumătate a secolului al XlV-lea în regiunea Varna, Kaliacra, Kavarna, Kraneea-Gerania, Ekrene, precum și Dristra-Silistra erau castele ale patriarhiei de Constantinopol (cca 1318/1320, amintite și spre 1359), care au avut o exis- tență independentă sub raport religios de mitropolia de Vicina și mitropolia de Tîrnovo; astfel, în 1325 apare un arhiereu, apoi un mitropolit de Varna și Carbona pe la 1375 în vre- mea lui Dobrotici, deci separarea religioasă se menține și în a doua jumătate a secolului al XlV-lea. j . www.dacoromamca.ro 3 ORGANIZAREA POLITICA ÎN DOBROGEA MEDIEVALA 1865 de jos, pentru ca în vest Ungaria să înceapă luptele cu țaratul bulgar în regiunea Vidinului (1230); aceste lupte s-au încheiat cu victoria Ungariei care pentru a asigura paza la hotarele cu statul bulgar a creat Banatul Severinului (tip de marcă militară de graniță). în această conjunctură politică, de dinainte de invazia mongolo- tătară, formațiunile politice românești erau o realitate istorică de care trebuiau să țină seama toate statele vecine. Unul din aceste organisme politice românești, ce se va menține și după invazia mongolo-tătară, se afla pe cursul inferior al Dunării de jos în ținutul transdunăreano-pontic („Țara românilor”) ce apare distinct delimitat de „Țara Carvunei” sub raport geografic, economic, religios și politic. Teritoriile românești din stînga și dreapta Dunării, teritorii ce vor intra în unitatea statală a Țării Românești și Moldovei, le găsim în secolul al XlII-lea și, în parte, în prima jumătate a secolului al XlV-lea sub dominația politică mongolo-tătară4, instaurată în urma invaziei din 1241/1242, dominație ce a avut implicații și asupra țaratului de la Tîr- novo 5 6. în scrierea foarte bine informată a cronicarului persan Fadl-Allah Rașid ad-Din (redactată pe la 1300) se transmit știri privind desfășurarea invaziei mongolo-tătare, arătîndu-se că aceasta a întîmpinat rezistența românilor în teritoriile locuite de aceștia („trecînd pe drumul Kara-Ulagh” mongolii „au învins acele popoare Ulagh” ®. în orice caz, Batu-han a avut legături cu urmașii asăneștilor, cum reiese dintr-o scrisoare a regelui Bela IV din 1254, care-i plăteau tribut. Faptul este susținut de mărturia lui Guillaume de Rubrouck, ce menționează că rutenii, românii (blaci) și bulgarii dădeau dări lui Batu-han; venind din Franța la Constantinopol, Rubrouck se îmbarca pe la 1252/1253 pe o corabie cu destinația curtea hanului. Aici aude că țările care se găseau pînă la Dunăre și dincolo de fluviu erau tributare tătarilor 7. Dominația mongolo-tătară asupra ținutului românesc transdună- reano-pontic se continua, așa cum o dovedesc izvoarele arabe, care transmit știrea că Isaccea (Sakci) era un centru important al nogailor la Dunărea de jos, la sfîrșitul secolului al XlII-lea; aceiași scriitori arabi, Baybars și An-Nuwayri, arătau că hanul Nogai a reușit spre 1282 să restabilească 4 G. I. Brătianu, Vicina I. Contributions â l’histoire de la domination byzantine et du commerce ginois en Dobrogea, în „Academie Roumaine. Bulletin”, X. 1923în a doua jumătate a sec, XIII gurile Dunării și orașele dobrogene erau sub influența directă a hanului tătar; Bizanțul avînd în Dobrogea un drept pur teoretic, se poate ca Dobrogea să fi aparținut șefilor locali ce au recunoscut autoritatea hanului; A. Sacerdoțeanu, Guillauir.e de Rubrcuck..., passim; idem, Marea invazie tătară șt sud-estul european. București, 1933. 6 Ibidem; V. Zlatarsky, Le sort historique et politique de la Dobroudja, în La Dobroudja, Sofia, 1918; H. Inalcik, art. in Encyclopedie de l’Islam, II, 1964, p. 625; B. Spuler, Die Goldene Ilorde. Die Mongolen in Russland, 1223 —1502, ed. II, Wiesbaden, 1965. 8 A. Decei, L' inoasion des Tatars de 1241/1242 dans nos rigions selon la Djami ot-Te- varikh de Fazi ol-lah RăSid od-Din, în „Revue roumaine d’histoire”, XII, 1973, p. 116 și urm. 7 ,,Ab orificio Tanais versus occidentem, usque ad Danubium, totum est eorum [Tartaro- rum], etiam ultra Danubium, versus Constantinopolium, Blakia, que est ierra Assani et minor Bulgaria usque in Sclavoniam, omnes soluunt eis tributum; et etiam ultra tributum condictum sumpserunt annis nu per transactis de qualibet domo securi in unam et totum ferrum quod inre- nerunt in massa” apud Recueil de voyages et de mimoires, publiG par la Soci6t6 de găographie, IV, 2, p. 216; E. Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, I (1199—1345J, Bucu- rești, 1887, p. I, 265, 273; comentariu A. Sacerdoțeanu, Guillaume de Rubrcuck..., passim. www.dacoromanica.ro 1866 ANCA GHIAȚA 4 suzeranitatea sa asupra țaratului bulgar8. După moartea lui Nogai (1299), în urma luptei cu Toktai, hanul legitim al Hoardei de Aur, constatăm următoarele : Tukal Boga, fiul lui Toktai, se așează la Dunărea de jos, avînd ca reședință Isaccea, iar Ceaka, fiul lui Nogai, vine în Bulgaria sub pretext că ajută pe cumnatul său Svetoslav și reușește pentru un scurt interval de timp să ocupe tronul de la Tirnovo. Toktai, pentru a-și vedea în liniște de problemele asiatice, era nemulțumit de atitudinea lui Ceaka pe care-1 considera un rebel; de aceea încurajează acțiunea internă a clasei conducătoare din Bulgaria de a suprima pe uzurpator și a aduce țar pe Svetoslav (1300—1322). Se pare chiar că sub protecția și suzeranitatea hanului Uzbek, antrenat și el în părțile asiatice, la un moment dat, pe la 1314 —1316, Svetoslav ajunge pentru scurt timp să aibă un anume control de-a lungul litoralului pînă la Cetatea Albă (Mauro Castro J9. Sub Uzbek, Hoarda de Am* cunoaște o perioadă de înflorire în toate domeniile; hanul menține sub dominație ținuturile de la gurile Dunării, învingînd manifestările locale de autonomie îndreptate împotriva tătarilor. Diferite izvoare sînt unanime în a recunoaște întărirea dominației tătare în ținutul transdunăreano-pontic în deceniul al patrulea din secolul al XlV-lea. Astfel, în 1339 Macarie, mitropolit de Vicina, semnala că Vicina (Vitzina) căzuse sub loviturile tătarilor (pa'ienne) ; într-o listă episcopală, tot de pe la 1339 —păstrată într-o copie din secolul al XlV-lea — se arată că episcopul de Vicina, ridicat la rang de mitropolit de Andronic cel Bătrîn a decăzut datorită stăpînirii barbare, iar numărul creștinilor scă- zuse; pe harta nautică a lui Dulcert (1339) figura la Vicina și Cetatea Albă (Mavrocastro) steagul mongolo-tătar, avînd ca emblemă semiluna și tamghaua10. Un alt izvor contemporan evenimentelor este jurnalul de călătorii al învățatului arab Ibn Batutah, ce a surprins unele realități din ținutul transdunăreano-pontic cu care a venit nemijlocit în contact. Traversînd în două rînduri regiunea, pentru a însoți pe soția hanului Uzbek, de origine bizantină, la Constantinopol, Ibn Batutah arată că „orașul Babadag (Baba-Saltik) este cel din urmă pe care-1 stăpînesc tătarii. între el și începutul împărăției grecești [bizantine] sînt 18 zile de mers printr-un pustiu în întregime lipsit de oameni. Din aceste 18 zile, opt le parcurgi fără să găsești apă” ; mai amintește că trecînd canalele Dunării, pe cel de-al treilea canal a văzut un oraș puternic fortificat pe 8 H. Inilcik, loc. cit., p. 625 apud Biybirs, Zubdat al-fikra în W. de Tiesenhausen, Allinordu deuleti tarihine alt metnler, Istanbul, 1941, p. 221: Al-Nuwayri, loc. cit., p.282; vezi și C6ophuk Mam-puajios opMocauț'ixcn k ucmapuu 3oMmoă Opăbi I, ed. V, Tiesenhausen, Sankt Peterburg, 1884, p. 116-117 și 160-161. 9 G. Brătianu, Les Bulgares ă Cetatea Albă (Akkerman) au debut de XLVe sitele, în „Byzantion”, II, Paris, 1926, p. 153 — 168. N.n: despre o întindere a bulgarilor de-a lungul litoralu’ui pînă la gurile Dunării, amintea pe la mijlocul secolului al X-lea Constantin Porfi- rogenetul; cum opera acestuia a circulat mult, izvoarele medievale (narative și cartografice) au preluat informația ca atare, generalizînd-o pentru întregul teritoriu dobrogean. Or, se constată că nici un izvor (arheologic sau narativ) din secolele X—XIV nu amintește puncte fortificate la nord de Silistra pe malurile românești ale Dunării înspre Dobrogea (județele Constanța și Tulcea de azi), ca aparținînd țarilor bulgari sau lui Balica, Dobrotici, Ivanco (ce au avut un stătuleț pontic, care nu a atins Dunărea în nici un punct); fără aceste fortificații, nu era posibil controlului fluviului pînă la vărsare și nici stăpînirea în interior a ținutului, așa cum o dovedește, dealtfel, strategia și dominația romană, bizantină și otomană; enclavice coloniile grecești și cele genoeze de pe malul mării nu au stăpînit ținutul, rezumîndu-se la relații oca- zionale cu popi'ația locală. 10 Idem, Vicina I, p. 165 — 166. www.dacoromanica.ro 5 ORGANIZAREA POLITICA ÎN DOBROGEA MEDIEVALA 1867 care îl numește Fenikăh (identificat de unii cu Vicina, de alții cu Enisala) u. Cu toate tulburările intervenite pe plan local după moartea lui Uzbek (1341), care declanșează o perioadă de criză în Hoarda de Aur, dominația mongolo-tătară se prelungește : în 1343 într-un regulament privind dreptu- rile de vamă ale coloniei genoveze din Pera, se precizează că imperiul mongol se întindea de la fluviul Vicina pînă la Tana; mai precis, de la gurile Dunării la cele ale Donului11 12. Subliniem că, referindu-se la starea unor centre ca Vicina, Babadag, Isaccea în raport cu dominația tătară, izvoarele dau lămuriri privind situația politică a întregului ținut dintre Dunăre și Marea Neagră și uneori chiar pentru ținuturile de dincolo de aceste delimitări geografice, căci, în general, în epoca aceasta de mare instabilitate avem de-a face cu teritorii întinse nehotărnicite. De mitropolia Vicinei depindea întreaga comunitate religioasă ortodoxă locuind în ținu- turile riverane Dunării de jos; în aceste tîrguri se concentra o parte din potențialul de schimb al populației din regiune etc. Imperiul de stepă, Hoarda de Aur, nu a creat o organizare adminis- trativă proprie în ținuturile căzute sub dominația ei politico-economică. Această dominație mongolo-tătară s-a exercitat ca un control de la distanță, în care s-a adoptat sistemul dărilor (alîm) impuse populației printr-un iarlîk al hanului; acest iarlîk însemna un control indirect, întrucît hanul acorda autonomie politică ținuturilor supuse, lăsîndu-le conducători pro- prii, rămînînd dependente de han prin obligația de a plăti tribut, realizat din dările strînse de la populație. Dările se adunau din mai multe părți într-un anume centru la o dată fixă. Pentru ținuturile dunăreano-pontice acest centru a fost Isaccea, alegerea favorizată fiind de poziția sa pe malul Dunării și la încrucișarea de drumuri. în caz de nerespectare a termenului de predare a tributului, se organizau incursiuni de pedepsire. Belațiile cu populația din teritoriile supuse depindeau de trimiterea regulată a tributului și de gradul de rezistență al comunității locale. Steagul cu emblema tătară ce figurează în hărțile nautice avea mai mult o semnifica- ție comercială, nu atît politică, în sensul de delimitare a hotarului pînă unde se întindea dominația tătară; se indicau centrele comerciale — mai ales cele în care aveau interese negustorii italieni —, centre cărora tătarii le acordau protecție și apărare în schimbul unor obligații economice. Dominația tătară (spre deosebire de cea romană, bizantină, otomană) nu a instituit o administrație directă în teritoriile asupra cărora își întinsese supremația și nu a fortificat malurile Dunării; supremația mongolo-tătară nu a dispus de elementele unei ocupații militar-administratfve directe, care să împiedice unitatea politică locală a românilor din stînga cu cei din dreapta Dunării. Mai mult, în cursul procesului de unificare organică pohtică — bazat pe comunitatea etnică, de limbă și cultură, economică — formațiunile românești de dincolo și dincoace de fluviu („schismaticii” 11 Călători străini despre țările române, I, București, 1968, p. 200—203; vezi și C. Defi’e- mery, Fragments de giographes et d’historiens arabes et persans inedils relatifs aux anciens peuples des Caucase et de la Russie meridionale, Paris, 1849; V. Laurent, Le metro polițe de Vicina Macaire et la prise de la viile par les Tartares, în „Revue historique du Sud-Est euro- p6en, XXIII, 1946, p. 225— 232 identifică Fenikah cu Vicina; C. C. Giurescu, în „Biserica ortodoxă română”, 1959/p. 685 identifică cu Enisala. la G. Brătianu, Recherches sur Vicina et Cetatea Albă, București, 1935 (apud L. T. Belgrano, Documenti riguardantLJfâ^iQrf^ffîfc-PZDl, P- 304). 1868 ANCA GHIAȚ 6 ortodocși, cum îi numesc izvoarele ungurești) au găsit nimerit să se ali- eze în mai multe ocazii cu tătarii, pentru a respinge tendințele de expan- siune ale statelor vecine (Ungaria și țaratul de la Tîrnovo). După ce am fixat cadrul general politic, al teritoriului aflat sub sem- nul dominației tătare, să încercăm să deslușim trăsături legate de autono- miile locale românești, raporturile lor cu tătarii, Bizanțul și negustorii itali- eni. în vederea acestui scop, analiza izvoarelor ne obligă să reliefăm unele aspecte demografice, de viață religioasă și economică a societății locale. Interpretarea judicioasă a textului redactat de Rubrouck a condus la concluzia că „terra Blacorum” era o „Valahie dunăreană” situată pe cursul inferior al Dunării, care la un moment dat a fost aliată cu Asan 13. Știrile din alte izvoare vin, după părerea noastră, să susțină existența acestei,,Valahii dunărene”, căci în timp ce statul asăneștilor se dezmembra, formațiunile statale românești de la Dunăre se întăreau. Scriitorul arab Abdulfeda (ce a trăit între 1273—1331) arăta că „orașul Isaccea unde mulți profesează islamismul se află în « Țara românilor » (Al-Ualak)” 14. Mai tîrziu cronicarul turc Enveri, povestind evenimentele privind expe- diția lui Umur-bei la gurile Dunării de la începutul secolului al XlV-lea, relatează că emirul Umur a ajuns la Chilia (Kili), aflată la hotarul Țării Românești (Eflâk)-, aici a găsit ghiauri (kâfir), ce semnalau pericolul în fața unui atac, dînd foc ierburilor 15. Acesta era de bună seamă obiceiul locului, obicei întîlnit la românii de oriunde. Pînă acum acestor două știri li s-a atribuit o valoare etnică sau pornind de la ele s-a vorbit deșpre stăpînirea statului Țara Românească în Dobrogea în primele decenii ale secolului al XlV-lea. După opinia noastră se poate susține că „Țara români- lor” din părțile dunărene, ce îngloba și ținutul transdunăreano-pontic din estul Cîmpiei Române, era o formă organizată a societății românești viețuind la Dunărea de jos; această „țară” oferea comunității locale cadrul organizat pentru a-și îndeplini obligațiile față de tătari sau a-și aduna forțele pentru a rezista acestora. Dealtfel, episcopul din Vicina — așa cum reiese din actele mai suscitate — arăta că la începutul secolului al XlV-lea tătarii au trebuit să depună eforturi militare pentru a-și men- ține dominația în ținut, ori, tulburările erau provocate de nemulțumirile comunităților locale sprijinite de prelații din castelele patriarhale de la gurile Dunării. Acțiunea de protest a populației din această „țară” nu se singularizează, căci în acea epocă în toate teritoriile românești din stînga Dunării aveau loc manifestări potrivnice dominației tătare sau ungare. Dealtfel, această „Țară a românilor” dunăreni se documentează, crono- logic și geografic, în suita formațiunilor politice medievale românești prestatale semnalate în teritoriile din stînga fluviului: amintim între Carpați și Dunăre — cnezatele lui loan și Farcaș, voievodatele lui Litovoi și Seneslau (vezi Diploma ioaniților, 1247), continuate sub conducerea lui Bărbat și Tihomir; în arcul extra carpatic, aflate pe drumul ce conducea 13 A. Sacerdoțeanu, Guillaume de Rubrouck..., p. 80—81, 90 Dobrogea nu a tăcut parte din imperiul româno-bulgar; aici în Dobrogea românii aveau formațiunile lor politice distincte sub suzeranitate tătară. 14 Geographie d’Abdoulfeda, ed. Ausg. Reinaud, II, 1848, Paris, p. 316; C. Brătescu, Un călător arab prin Dobrogea In sec. al XlV-lea, în „Analele Dobrogei”, IV, 1923. 15 Le Destân d’Umur pacha, ed. I. Mâlikoff-Sayar, Paris, 1954, p. 155; comentariul P. Lemerle, L’imirat d’Aydin. Byzance et l’Occident, Paris, 1957 arată că stăpînirea românească nu era la Chilia, unde urmau să revină tătarii. . www.dacoromamca.ro 7 ORGANIZAREA POLITICA 1N DOBROGEA MEDIEVALĂ 1869 spre curtea hanului, apar formațiuni locale comandate de doi „duci ruteni” Roman și Olaha (numele ultimului însemnînd „român”, vezi relatările franciscanului Plano Carpini, 1247)18, despre întîmplările din „țările vlahilor” (secolul XIII, de asemenea, vezi Baybars și An-Nuwayri). Toate aceste „țări” întîlnite documentar și a căror amintire s-a conservat, în general pînă azi la populația românească (de pildă, Țara Severinului, Țara Hațegului, Țara Loviștei, Țara Făgărașului, Țara Bîrsei, Țara Oltu- lui, Țara de jos și Țara de sus, la Dimitrie Cantemir — „țările” Vrancea, Cîmpulung de Suceava, Tigheciu de Fălciu sînt numite republici etc.) erau traversate de drumuri (comerciale, ale sării sau ale oierilor) ce coborau din munți spre vadurile Dunării, drumuri ce însoțeau îndeobște apele (de pildă, Cerna, Motru, Jiu, Olt, Lotru-Argeș, Putna, Trotuș, Șiret, Prut etc.); privită alături, „Țara românilor” de la Dunăre se integrează firesc nu numai în unitatea etnică, dar și în cea economică cu celelalte regiuni locuite de români, căci situată pe cursul inferior al fluviului, spre ea convergea rețeaua de drumuri venind din teritoriile românești intra și extra carpatine (pe văile Prahova, Ialomița, Buzău, Șiret, Prut etc.). Pe drumurile acestea se vehiculau valori materiale și culturale de la sau înspre gurile Dunării; aceste drumuri strîngeau laolaltă într-o cunoaș- tere populația românească din spațiul carpato-dunăreano-pontic. Toate aceste „țări”, care prezintă la un moment dat trăsăturile economico-sociale și politice ale unor formațiuni prestatale apăreau numite în izvoare simplu „Țara românilor” după numele locuitorilor sau pentru a le diferenția li se dă o denumire provenind de la un antroponim sau toponim local* 17. For- marea celor două state românești separat a necesitat adoptarea unor denumiri diferite; primul stat primește numele derivat din vechiul etno- nim — adică Țara Românească, iar cel de-al doilea, înființat la scurt timp după, a căpătat o altă denumire (Moldova). în timpul procesului de unificare a celor două state, „țările” rămase în afară continuă să apară în izvoare sub numele locuitorilor, adică „Țara românilor sau românească” (de pildă, denumirea pe care o poartă formațiunea politică a lui Costea, la sfîrșitul secolului al XlV-lea). Știrile din izvoarele amintite au, de bună seamă, și un conținut etnic. Românii, fiind populația autohtonă în întreg spațiul carpato-dună- reano-pontic, apar fie sub denumirile medievale de vlahi, olahi, blaci, ulah, eflâk, fie cu numele străvechi al strămoșilor daci, geți, romani. Pentru Dobrogea avem numeroase date privind societatea românească locală în secolele XIII—XV; regăsim populația românească de aici în scrierile lui Rașid ad-Din, Rubrouck, Abdulfeda, Baybars, An-Nuwayri, apoi la Laonic Chalcocondil, Dlugosz, Ducas, Walerand de Wavrin, Enea Silvio 18 V. Spinei, Informațiile istorice despre populația românească de la est de Carpați In secolele XI—XIV, în ,.Anuarul Institutului de istorie și arheologie A. D. Xenopol”, XIV. 1977, Iași, p. 6 — 9 informațiile, interpretarea știrilor, ea și întreaga structură a articolului ne-au fost de un real folos pentru viziunea de ansamblu a aspectelor demografice de la Dunărea de jos; aceleași aprecieri și pentru articolul V. Spinei, Aspekte der politischen Verhălt- nisse des Gebietes zuiischen Donau und Schivarzen Meer zur Zeii der M ongolenherrschaft (XIII— XIV. Jahrhundert), în „Dacoromania”, 3, 1975 — 1976. 17 A. Ghiață, Geografie istorică și umană In perioada formării statului unitar și indepen- dent Țara Românească, comunicare la sesiunea „Memoria Argeșului” ediția X, Pitești, 1978; idem, Geografie istofică și demografie, comunicare la Secția de științe istorice a Academiei R. S. România, 1980. www.dacoromanica.ro 1870 . ANCA GHIAȚA 8 Piccolomini ș.a.m.d. Cronicarul bizantin Chalcocondil, contemporan cu Mircea cel Bătrîn, constata latinitatea limbii și obiceiurilor la românii (daci) din Țara Românească, numită „Țara dacilor” ce-și avea hotarul la Marea Neagră; cronicarul remarca asemănarea limbii și a obiceiurilor vlahilor locuind în Pind cu ale românilor din țările române și mai ales cu „ale românilor (daci) care locuiesc la Istru de care nu se deosebesc”18. Cronicarul polon Diugosz, descriind înfrîngerea de la Varna (1444), nota că trupele ce s-au retras pe drumul spre Hîrșova au fost îndrumate în ținut de români (vlahi) 19. Documentul din 1451 preciza că teritoriul dintre Dunăre și Mare era locuit de români (geți): „Gethes omnes qui ad Istrum et extremum [Pontwm'\incolunt'" 20. Șeihul Bedreddin, care vine la curtea domnului Mircea pe mare pe la 1417, găsește în Țara Românească (Eflâk) la gurile Dunării o populație nemusulmană 21; iar în însemnările lui Wavrin, participant la expediția dunăreană din 1445, stă scris că, ajungînd la gurile fluviului „și intrînd, au mers pînă la cetatea Licostomo, unde au găsit pe români (les Vallaques)” 22. Cronicarul bizantin Ducas sublinia că „frica i-a cuprins pe toți românii (ȘXtxYot.) ce locuiesc la Licostomo” la amenințările otomanilor din 1462 23 24. Enea Silvio Piccolomini, încă înainte de 1462, nota că: „românii (Walachus) populează și insulele Dunării, dintre care insula Peuce (adică delta> și mai multe insule ale Dunării...”; contemporan cu Vlad Țepeș, același Piccolomini arăta că Transilvania și Țara Românească luate laolaltă formau o țară care „a fost locuită odată de geți”, iar acum geții „o parte se numesc valahi, iar o parte transilvăneni” ; și acest neam locuind în „Valahia de dincolo de Dunăre care s-a numit mai dinainte Dacia, în ținutul sarmatic sau, după cum vor unii scitic, pînă la Marea Neagră” — vorbește limba romană, deși în bună parte schimbatăSocietatea românească din ținutul transdunăreano- pontic — indiferent de situația politică — prezintă un caracter stabil și continuu în intervalul secolelor NTTT-XV; prezenți în ținut înainte și după ce hotarul statelor române a ajuns la Marea Neagră, românii au fost elementul etnic hotărîtor care a contribuit la realizarea acestei unități teritoriale în spațiul geografic carpato-dunăreano-pontic; și societatea românească continuă să viețuiască în așezările dobrogene și după instaura- rea dominației otomane 25. Pentru perioada în care ținutul transdună- 18 Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice, București, 1958, p. 63. 18 C. Brătescu, Dobrogea la 1444, în „Arhiva Dobrogei”, 1919, p. 103, 104 apud I. Dlu- gosz, Historiae Polonicae libri XII, voi. I, Leipzig, 1711, col. 809. 20 N. lorga. Notes et extraits, I, 1899, p. 82. 21 Cronici turcești privind țările române, București, I, 1966, p. 25. 22 Călători străini..., I, p. 82. 23 Ducas, Istoria turco-bizantină (1341 — 1462), București, 1958, p. 426, 427. 24 Călători străini..., I, p. 473, vezi și G. Vâlsan, Românii locuiau delta Dunării In veacul al XV-lea, în „Graiul românesc”, I, 7, București, 1927, p. 145—148. 25 A. Ghiață, Contribuia noi privind unele aspecte ale societății românești din Dobrogea in secolele XV—XIX, în „Memoriile secției de științe istorice”, seria IV, tom I, 1975—1976, București, 1978, p. 71 — 106; idem, Les Roumains en Dobroudja au milieu du XIX* siicle d’aprbs les informations de Ion lonescu de la Brad, în „Revue des 6tud?s sud-est europâennes, XV, 1, 1977, p. 131—157; idem, Românii tn Dobrogea (secolele XV—XIX), expunere la Uni- versitatea cultural-științifică, București, 1976; idem, Românii tn izvoarele medievale și moderne, comunicare la sesiunea cu tema „Continuitatea elementului autohton în Dobrogea”, Insti- tutul de studii sud-est europene, 1977; idem, Toponimie și geografie istorică tn Dobrogea me- dievală și modernă, comunicare „Pontica — 1978”, Constanța, sub tipar în „Memoriile secției www.dacoromanica.ro a ORGANIZAREA POLITICĂ ÎN DOBROGEA MEDIEVALĂ 1871 reano-pontic, fie în întregime, fie apoi numai regiunea gurilor Dunării (1420—1484), s-a aflat în hotarele țărilor române — știrile referitoare la românii de aici se înmulțesc, întrucît izvoarele cu conținut etnic își păstrează valoarea documentară atît pentru cei locuind în dreapta, cît și în stînga Dunării. Pe lîngă populația autohtonă românească, cel mai des întîlnită în izvoarele epocii, mai sînt semnalate în Dobrogea și alte elemente etnice; apar elemente alogene mai ales în tîrguri și porturi. La Isaccea era o populație mixtă, din numărul căreia o mare parte era religie islamică — după aprecierile lui Abulfeda. în rîndurile acestei populații intrau elementele turco-oguze sosite în Dobrogea în a doua jumătate a secolului al XlII-lea (pe la 1263), alcătuind grupul lui Izeddin și Sarî-Saltîk-Baba 26; de aminti- rea acestuia este legat și numele orașului Babadag (aici, se află și azi mormîntul — turbe al lui Sarî-Saltîk), dealtfel, în acest oraș trebuie să se fi instalat o populație musulmană. Se adaugă și alte populații de stepă : pe la anul 1300, după moartea lui Nogai, episcopul de Vicina este rugat de un grup de 16.000 (sic !) alani (neam iranic) să le mijlocească intrarea în imperiul bizantin, după ce se convertesc la religia ortodoxă 27; în vre- mea lui Mircea cel Bătrîn, avînd permisiunea acestuia, un grup de tătari ai lui Aktav s-au refugiat în ținut și o parte trec în imperiul otoman 28. Dintre aceste elemente musulmane unii, au trecut la ortodoxism în această perioadă dinainte de instaurarea dominației otomane ; numai așa se explică prezența în aceste părți ale Dunării de jos a unei populații vorbind limba turcă, dar de rit ortodox, încă de la începutul dominației otomane. Nu putem trece cu vederea populația cosmopolită — în parte catolică — din orașele genoveze de la gurile Dunării; Vicina (o biserică catolică), Chilia, Lieostomo (două biserici catolice) sau din porturile maritime Constanța, Mangalia, Vadu, Sfîntu Gheorghe, Sulina etc. în raport cu aceste elemente străine locurilor și venite întîmplător, populația românească apare cea mai des documentată, fiind și cea mai numeroasă și veche în ținut. Cu toată vitregia dominației tătare, apoi a intervenției otomane — românii au rămas populația cea mai stabilă, ce constituia elementul de bază în valorificarea bogățiilor naturale ale ținutului și realizarea produselor necesare achitării dărilor. Din punct de vedere al densității populației, aceasta apare mai ridicată în nordul ținutului, spre malurile și gurile Dunării, acolo unde erau condiții geografice mai prielnice adăpostirii (păduri, delta) în caz de primejdie, acolo unde erau principalele orașe înfloritoare ale epocii; în schimb, numărul locuitorilor era mai scăzut spre litoral și sud-estul de științe istorice”, Voi. V; idem, Dobrogea — vatră a continuității românești, comunicare la sesiunea cu tema ..Ecosinteze și etnosinteze carpatine”, Pitești, 1979; idem, Vechi atestări documentare de toponimie românească tn Dobrogea, comunicare la ,,al Il-lea Simpozion național de toponimie”, București, 1980. 28 P. Wittek, Yazijtoghlu. Aii, On the Christian Turks of the Dobrodja, în „Bulletin of the School of Oriental and African Studies”, XIV, 3, 1952, p. 639—668 a cărui interpretare am adoptat-o. 27 G. Pachymeris, De Michaele et Andronico Palaeologis libri tredecim..., II, Bonnae, 1835, p. 307. 28 A. Decei, Stablissement de Aklau de la Horde d’ Or dans l'Empire Ottoman au temps de Ytldinm Bayazid, în A. Zaki Velidi Pogan armațjam, Istanbul, 1950/1955, p. 77—92 lămu- rește cronologia și evenimentele. www.dacoromanica.ro 1872 ANCA GHIAȚA 10 Dobrogei, așa cum reiese din relatările lui Ibn Batutah și cele ale lui Giovani Maria Angiolello (la 1476); ambii martori oculari ai realităților locale, spun că trecînd prin aceste locuri le-au găsit pustii (desertum). în realitate, era o regiune lipsită de apă, nisipoasă și mai puțin locuită, prin care trecea drumul spre Constantinopol, și aceasta într-o vreme ce coincidea cu decăderea dominației tătare de la începutul secolului al XlV-lea sau cu începuturile dominației otomane (secolul al XV-lea). Am insistat asupra aspectelor demografice, întrucît elementul uman în ultimă instanță rămâne definitoriu pentru înțelegerea istoriei politice, economice și cultu- rale a unei societăți; populația dă sensul real al tuturor evenimentelor prin continuitatea ce o imprimă vieții și aceasta indiferent dacă la un moment dat o societate, oricum organizată după cutumă, a găsit sau nu forța să-și constituie un organism politic propriu autonom, a acceptat sau nu o dominație externă. în „Țara românilor” de la Dunărea de jos, populația românească de rit ortodox avea o organizare religioasă bine închegată. între 1250 — 1280, Vicina figurează ca reședință de episcopat, pentru ca sub Andronic cel Bătrîn să capete rang de mitropolie depinzînd de Patriarhia de Constan- tinopol, fiind prezentă la sinodurile dintre 1341—1348 2B. Pe la 1318/1320 sînt menționate Chilia și Licostomo, castele ale patriarhiei de Constantino- pol 29 30. Această organizare temeinică cu episcopat, mitropolie, castele patri- arhale a servit interesele acelei numeroase populații românești locuind la Dunărea de jos în secolul XIII—XIV, dovedind totodată un caracter durabil — a funcționat neîntrerupt mai bine de un secol —, căci se men- ține pînă la 1359 cînd se mută sediul mitropolitului de Vicina la Argeș, Chir lachint devenind mitropolit al Țării Românești sub domnul Nicolae Alexandru. în legătură cu această organizare religioasă, s-a ajuns la concluzia că stăpinirea bizantină s-a prelungit la gurile Dunării în a doua jumătate a secolului al XlII-lea și prima jumătate a secolului al XlV-lea. în fapt, Bizanțul avea în Dobrogea un drept pur teoretic 31: prezența flotei la gurile Dunării se datora alianței cu nogaii și aceasta facilita relațiile eco- nomice cu Bizanțul (dovadă și monezile bizantine ce au circulat în ținut descoperite cu diferite prilejuri), mai erau și relațiile prin intermediul prelaților ce depindeau de patriarhia de Constantinopol — dar legăturile cu imperiul bizantin se rezumau la atît, căci Bizanțul nu mai întreținea» o administrație în ținut, nu mai controla fluviul și nu mai avea puncte fortificate pe malurile Dunării. Kefalia de la Fenikah, semnalată în însem- nările lui Ibn Batutah, era deja o căpetenie locală ce nu mai amintea, decît numele instituției bizantine (așa cum se păstrează denumirea și la Silistra la sfîrșitul secolului al XlV-lea). Cînd izvoarele, cum ar fi cronica» 29 G. Brătianu, Vicina I, loc. cit. 30 F. Miklosich-J. Miiller, Acta patriarchatus Constantinopolitani, I, Vienne, 1860, p. 95; E. Hurmuzaki, op. cit., voi. IV/I, p. 1. (Vezi N.n. de la nota 3). 31 G. Brătianu, Recherches sur le commerce genois dans la Mer Noire au XIIle siecle,. Paris, 1929; idem, Les Roumains aux bouches du Danube â l’ipoque des premiers Paleologues, în „Revue historique de Sud-Est europien”, XXII, p. 199 — 203; în primul articol nu se pro- nunță pentru o stăpînire bizantină în Dobrogea, în al doilea articol este de părerea lui V. Lau- rent, La domination byzantine aux bouches du Danube sous Michel VIII Paleologue, în „Re- vue historique du Sud-Est europGen”, XXII, 1945 care susține dominația bizantină. www.dacoromanica.ro 11 ORGANIZAREA POLITICA IN DOBROGEA MEDIEVALA 1873 lui Abulfeda, notează că Isaccea atîrna de Constantinopol, sensul era dat de subordonarea instituțiilor religioase din ținut față de patriarhia de Constantinopol, în cadrul ierarhiei bisericești. De fapt, prelații de aici se bucurau de o autonomie largă, căci nu trebuie uitat că în acea epocă rolul patriarhului în viața politică a imperiului bizantin în raport cu împăratul crescuse. Sporise desigur și rolul prelaților în domeniul politico- administrativ și cu atît mai mult aceștia se amestecau în treburile civile în aceste teritorii dunărene depărtate de Constantinopol, unde împăratul nu le mai putea seculariza pămînturile în lipsa unui aparat administrativ. Populația locală, trăind în majoritatea ei în mediul sătesc, acceptase să le recunoască mai departe unele concesiuni în schimbul asistenței religioase și a altor servicii administrativ-judecătorești și militare — care facilitau prelaților împlinirea intereselor lor fiscale. Cu concursul localnicilor, s-au construit fortificații în jurul unor scaune de reședință, care serveau de refugiu prelaților în caz de primejdie, dar și enoriașilor; și tot alături res- pingeau sau inițiau unele atacuri datorate raporturilor cu tătarii.în 1340 mitropolitul de Vicina scria că nu va părăsi dioceza 32; deci, cu toată situația grea din regiunea Dunării de jos datorită presiunilor tătare, prela- tul nu abandonează comunitatea locală. Potențialul economic al ținutului era însemnat; spre gurile Dunării convergeau drumurile comerciale coborînd din stînga fluviului și cele din ținutul dobrogean. Sînt semnalate în izvoarele cartografice și nara- tive, ca centre cu rol în viața economică locală și în comerțul de tranzit, o serie de localități avînd în acest sens roluri diferite; Isaccea (Sakci) centru dezvoltat sub nogai, Babadag (probabil Bambola), porturile mari- time, Mangalia (Panguala), Constanța (Costanga, Costanza), Vadu (Zanauarda), Sfîntu Gheorghe (San Georgio), Sulina (Solina), Vicina (Vecina, Vizina, Vacina) și alte localități demn să fie reținute pe hărțile negustorilor italieni ce aveau interese comerciale acolo : Grossea, Proslaviga, La Spera, Stravicho etc. 33 *. Cea mai intensă viață economică pulsa însă la Vicina, afacerile înfloritoare (1281—1291) erau mînuite de genovezL Grînele, vitele, sarea erau din produsele cel mai mult căutate. Grîul de Vicina — provenit din regiunile românești — era preferat celui de Cri- meea ; se cunoaște măsura de Vicina și moneda de Vicina — ceea ce dove- dește dezvoltarea acestui centru în bazinul dunăreano-pontic. Monezile găsite în ținut (tătărăști — la Isaccea, Tulcea, Cernavodă, Mangalia, datînd foarte multe din perioada lui Toktai, apoi mulțimea de hiperperi bizantini și hiperperi de Vicina) probează puternica dezvoltare economică ce exista în ținut, la care era antrenată societatea locală M. Genovezii apar în Marea Neagră în a doua jumătate a secolului al XlII-lea (după căderea imperiului latin), profitînd de relațiile dintre Bizanț și Hoarda de aur, și beneficiază de protecția tătarilor pentru a-și 33 G. Brătianu, Le commerce ginois sur le Danube â la fin du XIII® siecle, în „Bulle- tin de l’Institut par l’fetude de l’Europe sud-orientale”, 5 — 6, 1922, p. 6. 33 Datele pentru așezările dunărene din Dobrogea vezi S. Baraschi, Die Donauufersied- lungen aus der Dobrudscha in den schriftlichen Quellen des XI. bis XIV, Jahrhunderls, în „Da- coromania”, 4, Miinchen, 1977 — 1978, p. 27 — 64 izvoarele și bibliografia istoriografică. 31 G. Brătianu, op. cil., passim; idem, Recherches sur le commerce ginois..., passim; idem, Vicina I, passim; idem, La Mer Noire, Miinchen, 1969 (lucrare de sinteză). 6 - C. 1546 www.dacoromanica.ro 1874 ANCA GHIAȚA 12 instala colonii și comptuare de-a lungul litoralului pontic. Imperiul mon- golo-tătar participa de două ori la profitul rezultat din producția realizată ■de populația aflată sub dominația sa : prin tributul ce-1 lua din produse și din taxele ce proveneau din comerțul de tranzit — care constituia una ■din principalele sale surse de venit. De aceea tătarii au facilitat tranzitul de mărfuri prin teritoriile stăpînite de ei, asigurînd securitatea drumurilor. La adăpostul puterii hanilor, în secolul al XlII-lea genovezii domină comerțul în Marea Neagră. Pentru administrarea coloniilor era la Genova un consiliu superior și, conform statutului de organizare a coloniilor geno- veze din Marea Neagră (oct. 1290), în fiecare din acestea era un consul (subordonat unui podesta de la Pera, cu excepția Caffei), asistat de un consiliu, un notar și alți funcționari35 36. în vremea hanului Geanibek, urmașul lui Uzbek, izbucnește conflic- tul cu republicile maritime italiene; genovezii pierd situația privilegiată deoarece hanul îi avantajează pe venețieni. încep și ostilitățile tătarilor cu Lituania, ceea ee pune în pericol drumurile. Destrămarea Hoardei de Aur face să se deturneze activitatea comercială în profitul regiunilor dunărene; navigația pe Dunăre capătă o nouă importanță. Drumul mol- dav venind din Transilvania și Ungaria coboară acum pînă la Chilia, și tot spre porturile de la gurile Dunării încep să se îndrepte drumurile venind din Polonia și Lituania (în timp ce drumul tătar al orașelor poloneze spre Crimea decade). în condițiile în care Țara Românească se detașează de alianța cu tătarii și apar aceste perspective economice legate de gurile Dunării, interesul statului muntean pentru litoralul pontic începe să devină manifest. Asistăm totodată, în cadrul rivalității dintre Veneția și Genova în bazinul pontic, la o nouă consolidare a genovezilor la gurile Dunării, în locul Vicinei se ridică, la mijlocul secolului al XlV-lea, Chilia 38 și Licostomo; ele vor juca un rol activ în comerțul dunăreano-pontic în acest secol. Chilia era unul din principalele centre pontice ce furniza grîu Caffei, exista măsura și monedă de Chilia (1361) și asperii de Licostomo (1383) 37. Reținem că în secolele XIII și XIV grînele erau produsul cel mai căutat și comercializat, și proveneau în mare parte din regiunile românești dunărene, în care agricultura constituia îndeletnicirea de bază. în ceea ce privește structura organizatorică a coloniilor genoveze de la gurile Dunării, ea are același caracter propriu de comunitate închisă, separată de societatea locală băștinașe. Din documentele referitoare la Chilia (1360—1361), reiese că administrația civilă și juridică a acestui burgus era constituită de un consul genovez, asistat de curia (un consiliu de conducere); din actele privind Licostomo (1373—1381, 1389), ce apare calificat castrum, administrația civilă de aici era reprezentată de consul și la un moment dat apare funcția politico-militară dată unui guvernator 35 Ibidem. 36 Ș. Papacostea, De Vicina ă Kilia byzantins et gdnois aux bouches du Danube au XTVe siecle, în „Revue des âtudes sud-est europâennes”, XVI, 1, 1978, p. 65 — 79. 37 O. Iliescu, Emisiuni monetare ale orașelor medievale de la Dtlnărea de jos, în „Peuce” II, Tulcea, 1971, p. 261 — 266 cu bibliografia asupra tezaurelor monetare tătărăști, bizantine, locale descoperite în Dobrogea. Vezi și materialul informativ în Din istoria Dobrogei, voi. III, 1971, p. 400—405; O. Iliescu, Asperi de Licostomo la 1383, în „Revista de istorie”, XXVII, 3, 1974. www.dacoromanica.ro 13 ORGANIZAREA POLITICA 1N DOBROGEA MEDIEVALA 1875 (1373) 38; în ambele centre mai sînt menționați în aparatul administrativ diverși funcționari — notar, casier, scribi etc. ce lucrau în cancelaria comunei. în general, în caz de conflict militar, administrația angaja merce- nari, putea apela la ajutorul Genovei sau al stăpînului teritorial. Știrile apar în succesiune cronologică (întîi pentru Chilia, apoi pentru Licostomo), ceea ce ne îngăduie, în actualul stadiu de dociunentare să ne menținem părerea, că la gurile Dunării colonia genoveză avea o singură administra- ție, fie că aceasta avea reședința în burgul Chilia, fie în castrul Licos- tomo. Dacă avem în vedere evenimentele politice, putem aprecia că în deceniul șapte din secolul XIV, în timp ce Chilia ținea locul principal în administrația genoveză, protecția în ținuturile dunăreano-pontice (inclusiv la gurile Dunării) o asigura „princeps” Dimitrie, conducătorul forțelor locale. După dispariția acestuia, în condiții necunoscute încă, colonia genoveză de la gurile Dunării se simte în nesiguranță și mută reședința administrativă în castrul de la Licostomo; mai mult, numește un guvernator cu atribuții militare de apărare în principal. Aceasta coin- cide cu perioada deceniului opt, secolul XIV, cînd hotarul de răsărit al statului muntean trece în stînga Dunării, înglobînd ținutul transdună- reano-pontic. în ultimele trei decenii ale secolului, colonia genoveză, simțindu-se amenințată de domnii români, își menține administrația la Licostomo, unde locul era fortificat și de aici dirijează operațiunile finan- ciare legate de activitatea comercială; în acest timp, Chilia începe să intre treptat în sfera activității economiei românești. în ceea ce privește siste- mul de apărare a Chiliei de un avanpost fortificat ca Licostomo nu era ceva neobișnuit (vezi sistemul Silistra — cetatea din insula Păcuiul lui Soare, așezarea civilă Giurgiu — cetatea din insulă etc.). Se pare deci că fortificarea Chiliei (Chilia Veche din deltă) se datorează domnilor români (vezi pe hărțile moderne ruine de cetate însemnate la sud de localitate). Colonia genoveză de la gurile Dunării, prin natura organizatorică a comunității și a activității economice, orientate într-un anume sens, se încadrează în unitatea maritimă a celorlalte orașe-colonii din Marea Nea- gră ; privită din acest unghi, ea apare izolată de restul ținutului. Și totuși, datorită raporturilor economice, care constituiau esența vieții acestei colonii, a intrat nemijlocit în legătură cu societatea românească locuind ținuturile dimăreano-pontice ; de natura acestor relații depindea în ultimă instanță înflorirea economică a coloniei, interesată nu numai în comerțul de tranzit, dar și în schimbul direct de produse cu populația locală. Așadar, prezența coloniei genoveze la gurile Dunării a avut implicații în viața economică a societății românești, care-și găsea un debușeu sigur pentru surplusul de produse. Pe lîngă unele incidente inerente, raporturile între colonia genoveză și societatea locală s-au menținut fără conflicte de amploare, la adăpostul mai întîi al protecției oferite de dominația tătară, iar mai apoi al protecției locale recunoscute ca atare de conducerea comuni- 38 G. G. Musso, Nuove richerche d’archivio su Genova e 1’Europa centro-orientale nell'uN timo medio evo, în ,.Revista storica italiana”, LXXXIII, 1, Napoli, 1971; G. Pistarino, Notat genovesi in Oltremare atti rogati a Chilia da Antonio di Ponzd (1360—61), Genova, 1971? G. Airaldi, I Genovesi a Licostomo nel sec. XIV, în „Studii medievali”, seria 3, 13, 1972,. p. 967—981; Giovanna Balbi-Silvana Raiteri, Notai genovesi in Oltremare. Atti rogati a Caffa e a Licostomo (sec. XLV), Genova, 1973, p. 191—237, doc. 2 — 16. www.dacoromanica.ro 1876 ANCA GHIAȚA 14 tații genoveze (fie cînd autoritatea teritorială a fost reprezentată de „princeps” Dimitrie, fie mai apoi de domnul Costea și în sfîrșit de domnul Mircea cel Bătrîn). Dr Condițiile și data la care Dobrogea a fost unită Țării Românești au ■constituit un subiect îndelung comentat în istoriografie ; s-a opinat pentru domnia primilor Basarabi (Basarab I și Nicolae Alexandru), în timpul cărora Țara Românească ajunsese să aibă ținutul gurilor Dunării și „spre părțile tătărăști” — adică partea de sud a Moldovei dintre Milcov și Marea Neagră, și aceasta în condițiile luptelor ce le-au purtat domnii munteni alături de regele Ungariei împotriva tătarilor. Cei mai mulți au acceptat pe Mircea cel Bătrîn ca primul stăpînitor român al ținutului dobrogean în împrejurările create de dispariția lui Ivanco și ale expediției otomane din 1388, folosind — în lipsa altor documente — ca argument atestînd stăpînirea munteană în Dobrogea actul din 1389, unde domnul apare „stăpînitor al Podunaviei” (formulă întrebuințată pentru întîia oară în cancelaria Țării Românești). în cele ce urmează, vom prezenta punctul nostru de vedere asupra cronologiei și felului în care a intrat în hotarele răsăritene de stat ale Țării Românești, ținutul transdunăreano-pontic (actualele județe Tulcea și Constanța). Integrarea în hotarele Țării Românești era o etapă firească a procesului de unificare a tuturor ținuturilor românești din Banat pînă la Marea Neagră, întrucît se baza în primul rînd pe unitatea etnică, dar și pe gradul de dezvoltare economico-socială și de interese politice comune. întreaga istorie politică a țării noastre subliniază importanța stra- tegică a ținutului dobrogean în apărarea teritoriilor nord-dunărene și în primul rînd al Cîmpiei Române; cine stăpînește ținutul dintre Dunăre și Mare are sub dominație directă sau indirectă teritoriile din stînga Dunării. Pentru aceasta e nevoie de fortificarea ambelor maluri ale Dunării, de o flotă permanentă dunăreană care să controleze aceste puncte și de o organizare administrativă proprie în ținut. însemnătății strategice a Dobrogei pentru celelalte ținuturi nord- dunărene i se adaugă și realitatea după care ținutul transdunăreano-pon- tic este stăpînit numai de cei ce controlează sau stăpînesc fluviul. Deci, •elementul esențial al dominației ținutului transdunăreano-pontic și al posibilității de exercitare, în aceste condiții, a unui control în ținuturile din stînga Dunării, este stăpînirea fluviului. Denumirea bizantină de Paristrion, Paradunavon sau cea din documentele cancelariei muntene de Podunavia — sînt termeni generici indicînd un ținut riveran Dunării, stăpînirea flu- 'viului constituind elementul de bază în dominarea ținutului. Teritoriul transdunăreano-pontic îl aflăm în unitatea politică firească cu ținuturile din stînga Dunării sau gravitînd spre acestea ori de cîte ori fluviul nu s-a găsit sub controlul sau stăpînirea unei puteri străine. Așa se face că în momentul în care dominația tătară dispare, aflăm ținutul dobrogean în unitatea etnico-geografică și de interese economico-politice cu a români- lor din nord de Dunăre, fie în formațiunea politică de la Dunărea de jos .a lui „princeps” Dimitrie, fie a „Țării românești” a domnului Costea www.dacoromanica.ro 15 ORGANIZAREA POLITICA IN DOBROGEA MEDIEVALĂ 1877 (numai ținutul gurilor Dunării), pentru a ajunge la integrarea întregului ținut în unitatea statală a Țării Românești (secolul al XlV-lea)39 40. Fără a enumera etapele procesului de unificare a Țării Românești, vom încerca să fixăm în timp perioada integrării ținutului transdună- reano-pontic în hotarele statului muntean, momentele principale ale acestei înglobări în raport cu autonomiile locale și ținînd seama de complexi- tatea raporturilor politice de la Dunărea de jos în a doua jumătate a secolu- lui XIV. Atenția noastră se îndreaptă spre întinderea hotarului Țării Româ- nești în răsărit, în Cîmpia Română și spre raporturile statului muntean ■cu tătarii, dominație ce a oferit cadrul general unitar dezvoltării societății românești din dreapta și stînga Dunării. Pentru a contrabalansa tendințele de suzeranitate ale Ungariei, dar căutînd totodată întinderea țării spre •est, primii Basarabi au dus o politică abilă față de hanii tătari — mai ales de înțelegere și cooperare. Sub domnul Nicolae Alexandru hotarele Țării Românești ajung pînă la Dunăre și trec la nord de valea lalomiței. Sus- ținînd aceasta, avem în vedere interpretarea pe care o dăm noi actului •din mai 1359, în care se arată că Vicina este în vecinătatea Țării Româ- nești (TtpoaexaXecaTO 7tĂ7)atâpovTa auvăi tov îepwTavov p.7)Tpo7toĂiT7(v piT^.vrjț)10 • •este vorba desigur despre vecinătatea eparhiei teritoriale (ce depindea de mitropolitul de Vicina) cu Țara Românească, care se delimitau în părțile dunărene. Asistăm apoi la strămutarea Mitropolitidui lachint de Vicina pe scaunul de la Argeș (capitala statului muntean), în 1359, iiind nemulțumit de atacurile tătare41 ce tulburau liniștea enoriașilor din eparhia Vicinei. Putem aprecia că din punct de vedere religios, enoriașii din ținutul transdunăreano-pontic au rămas sub păstoria mitropolitidui Țării Românești (devenită autocefală), căci după 1359 nu s-a mai numit de patriarhia de Constantinopol alt prelat la Vicina ce decade din toate punctele de vedere. Din motive economice, atenția Ungariei și Poloniei se îndreaptă spre gurile Dunării, căutînd să beneficieze de decăderea Hoardei de Aur. Astfel, Ungaria caută prin orice mijloace să se substituie dominației tătare in teritoriile românești extra carpatice, ceea ce îi putea asigura accesul la gurile Dunării: în 1347 înființează episcopia Milcoviei (catolică, în locul celei cumane distruse de invazia tătară din secolul anterior). Această •episcopie se afla în regiunea prin care treceau drumurile coborînd din Transilvania pe văile Trotuș —Șiret și Buzău spre Brăila și de aici la mare ; geografic, deci se afla în imediata apropiere a eparhiei ce depindea de Vicina, care fusese ridicată la rangul de mitropolie. Regele Ungariei nu vedea cu ochi buni întărirea organizării religioase în „Țara românilor” ■dunăreni, într-o vreme în care statul Basarabilor obținuse independența. 39 A. Ghiață, Coordonate dobrogene tn istoria patriei: permanențe istorice și etnice, comu- nicare la sesiunea „Pontica”, 1979, Constanța. 40 F. Miklosich —J. Miiller, op. cit., I, p. 383, doc. CLXXI din mai 1359. 41 Documente privind istoria României, veacul XIII, XIV și XV, B, (1247 — 1500), J). 13 — 16. V. Laurent, Le metropolite de Vicina Macaire..., loc. cit.; idem, Derniere ambas- sade grecque ă la Horde d’Or (1341), în Byzantina et franco-graeca, Roma, 1970; idem, L’as- saut avorte de la Horde d’Or contre l’Empire byzantin (printernps-4tt 1341), în „Revue des etudes byzantines”, 18, 1960 deslușește condițiile încetării dominației tătare la Dunărea de jos. j www.dacoromanica.ro 1878 ANCA GHIAT'Ă 16 Consolidarea sub orice formă a autonomiei locale la Dunărea de jos era motiv de îngrijorare pentru Ungaria, ce nutrea planuri expansioniste în. aceste regiuni. Pe de altă parte, dezmembrarea Hoardei de Aur încurajează și planu- rile de extindere spre Marea Neagră și Dunăre ale Lituaniei și Poloniei. Evenimentele se precipită după moartea lui Geanibek (1357), Hoarda de Aur trece printr-o nouă criză și se scindează în mai multe hanate, avînd centre separate și autonome; procesul se accentuează după bătălia cu Lituania de Sinîe-vodî (Apele albastre) pe lîngă Bug (1362/1363), cînd prințul Olgert obține victoria asupra celor trei hani: Kutlu-bei, Kaczi- bei și Dimitrie. Cum relatează cronica lui Stanislas Sarnicki (din secolul al XVI-lea, reproducînd texte mai vechi) hanii învinși au trecut dincolo de Don (Tanais) și de Nistru (Tyras), ajungînd pînă în „cîmpiile dobro- gene” : ,,... tres duces eorum Kadlubachum, Demetrium et Kaczibeium, a quo portus iile Kaczibeius vocatus est, armis suis attriuit, porofligauit, et disiecit, it a ut alii eorum ultra Tanaim fluuium, alli ultra Tyram ad Dobrucenses usque campos, a quibus orda Dobruciorum vocata est, fuga dilaberentur" 42. în deceniul șapte al secolului al XlV-lea, apare în regiunea riverană Dunării la nord și sud de Isaccea, acest Dimitrie „princeps Tarta- rorum”, ca deținînd puterea, atribuită lui de forțele locale din acea „Țară, a românilor” dunăreni, și exercitîndu-și o suveranitate recunoscută de Ungaria (prin diploma din 1368) și, de bună seamă, de colonia genoveză de la gurile Dunării, care vedea în el un protector teritorial. Dimitrie (chiar de origine tătară) nu mai reprezenta dominația Hoardei de Aur în aceste părți dunărene, dominație ce încetase deja în deceniul anterior; însemnul de steag cu emblema tătărască, ce apare la Vicina pe harta nautică a fraților Pizzigani (1367) nu. redă realitățile intervenite la Dună- rea de jos după dispariția lui Uzbek și Geanibek cînd dominația tătară încetase în aceste părți; dealtfel, Vicina decăzuse la această dată pentru a mai fi indicată ca centru comercial în împărăția tătară. Domnul Dimitrie apare ca un exponent al forțelor locale, în numele cărora își arogase pute- rea și afirma autoritatea față de vecinii de loc inofensivi. Formațiunea, politică condusă de domnul Dimitrie nu avea în nici un fel un caracter tătărăsc în ceea ce privește conținutul său. Dimitrie fusese acceptat condu- cător într-un moment de criză prin care trecea „Țara românilor” de pe cursul inferior al Dunării de jos: în nord, nord-vest se formase statul Moldova (1359), iar Ungaria, după cum am văzut, căuta orice mijloc pentru a se infiltra în teritoriile românești riverane Dunării spre vărsare; mitropolitul Vicinei părăsise scaunul și nu fusese numit alt prelat; domnii munteni erau antrenați în conflicte la hotarul de vest; la gurile Dunării genovezii își întăreau pozițiile; în sud se consolida stătulețul pontic a lui Dobrotici (avînd ca nucleu „Țara Carvunei”). în diploma regelui Ungariei din 22 iunie 1368, se prevedea o scutire de vamă a negustorilor lui ,^domini Demetry, princeps Tartarorum" pentru produsele lor, cînd veneau în regat cu titlul de reciprocitate pentru negusto- rii din Brașov, care circulau ,,in terra ipsius domini Demetry", adică în 42 Stanislas Sarnicki, Annalium Polonicarum liber VI apud J. Dlugosz, Historiae... II, Leipzig, 1712, col. 1134; datarea și interpretarea G. Brătianu, Demetrius Princeps Tar- tarorum (cca 1360—1380). IX—X, 1965, p. 39 — 46. 17 ORGANIZAREA POLITICA ÎN DOBROGEA MEDIEVALA 1879 -țara Iui ,, prin cep s” Dimitrie43.' Acest privilegiu urma diplomei, scrisă în latinește, dată în 20 ianuarie 1368 de domnul Țării Românești Vlaicu, al cărui text formulat în aceiași termeni acorda privilegii comerciale negus- torilor brașoveni ce traversau Țara Românească pentru a exporta mărfuri în alte țări, cu precizarea că vor fi scutiți de vamă cei ce vor lua „drumul Brăilei”. Cele două privilegii au avut o deosebită importanță pentru dezvol- tarea Brăilei ca principal port la Dunăre și a economiei Țării Românești. Beiese totodată interesul crescut al domnului muntean, alături de care se manifestă cel al regelui Ungariei, pentru drumul spre Mare, drum ce trecea prin „țara” unde era domn Dimitrie și căruia i se cerea acordul în vederea desfășurării în condiții normale a comerțului înspre aceste părți. Mai mult însă, se acordau aceleași clauze și negustorilor venind din țara lui Dimitrie, -ceea ce semnifică un anumit grad de evoluție economică și de relații între ținuturile românești extra și intra carpatice. Întrucît în anul 1373 la Licostomo este necesară numirea unui guvernator cu funcții militare, înseamnă că interveniseră tulburări în ■ordinea interioară din „țara” de la Dunăre : Dimitrie dispare în condiții neștiute, și genovezii iau măsuri de apărare. Domnia lui Dimitrie în „Țara românilor” de la Dunăre din deceniul șapte al secolului al XlV-lea {din intervalul cca 1362/1363 — cca 1373) este una din manifestările de autonomie locală a societății românești de la Dunărea de jos înainte de de>ăvîrșirea unității statelor române prin avansarea lor la Marea Neagră. Succesele obținute în politica sud-est europeană de domnul Vlaicu <1364: — cca 1377) prin ajutorul acordat lui Strațimir în problema Vidinu- lui, relațiile bune pe care le-a întreținut cu Dobrotici și respingerea atacu- lui otoman — au făcut să crească prestigiul Țării Românești; pe plan intern domnul își întărise hotarele, deoarece în schimbul jurămîntului de vasalitate Ungaria l-a recunoscut pe Vlaicu stăpîn al Severinului, Amlașului și Făgărașului. în acest timp apare un nou moment de criză în teritoriile românești de pe cursul inferior al Dunării de jos prin dispariția lui „princeps” Dimitrie; aceasta crea o conjunctură favorabilă expansiunii Ungariei aici, căci regele maghiar urmărea să se înstăpînească în ținuturile Tomânești de margine (respectiv Banatul Severinului și Dobrogea) pentru a putea înfeuda țările române. în aceste împrejurări de cumpănă, forțele locale din ținutul transdunăreano-pontic se alătură statului muntean (căci în partea de sud a Moldovei lucrurile nu erau clare). Cu toată atenția necesară unei ipoteze de lucru, avînd în vedere lacunele documentării prezente, apreciem că la începutul deceniului opt din secolul al XlV-lea s-a unit statului Țara Românească ținutul transdunăreano-pontic; inte- grarea acestei „Țări a românilor” de la Dunăre s-a făcut fără intervenție armată, urmînd calea firească și deloc singulară a întregului proces de unificare a ținuturilor românești dintre Carpați și Dunăre în jurul forma- țiunii de la Argeș. Se realiza un pas însemnat al avansării statului muntean spre Marea Neagră, căci gurile Dunării rămîn dominate de colonia geno- veză, care văzîndu-se amenințată și pe mare (continuă între 1370—1375 43 F. Zimmermann, C. Werner, G. Miiller, Vrkundenbuch zur Geschichle der Deutschen in Siebenburgen, II, Sibiu, 917 documentul comentat în mai multe rînduri; N. lorga, Notes d’un historien relatives aux evinements des Balcans, în „Academie Roumaine. Bulletin de la section historique”, 1/2, 1913, p. 57—101 alirmă în legătură cu acest document că principele Dimitrie stăpînise gurile Dunării. www.dacoromanica.ro 1880 ANCA GHIAȚA 18 ostilitățile cu Dobrotici), dar și pe uscat prin extinderea puterii domnului muntean în ținutul transdunăreano-pontic, se grăbește pentru a nu-și pierde pozițiile să treacă la o apărare proprie (1373). Rolul strategic al Dobrogei nu putea să scape domnului muntean, dar nici Ungariei care, nemulțumită de toate succesele Țării Românești, trece la măsuri potriv- nice : după ce mai întîi interzisese negustorilor brașoveni să mai vîndă produsele lor în Țara Românească, oprește importul de sare valahă (1373), ca să pornească o expediție contra domnului muntean, care-i deturnase planurile și în părțile Vidinului și ale cursului inferior al Dunării de jos. încercăm să delimităm hotarul de sud al ținutului transdunăreano- pontic românesc de stătulețul lui Dobrotici folosind datele din defterele turcești din secolele XVI—XVII44; în aceste deftere aflăm kazaua și nahia Tekfiirgdlii (partea de sud a județului Constanța) delimitate de kazaua Varna (din Bulgaria de nord-est) pe un hotar administrativ care coincidea cu actuala frontieră româno-bulgară, cu excepția cîtorva sate situate mai la sud și ținînd de kazaua Tekfiirgdlii; mai apare la sud de acest hotar — în unele deftere — și unitatea administrativă denumită nahia Dobrogea sau vilaietul Dobrogea, care se situa în vecinătatea de- est a kazalei Silistra; (or, știut este că Silistra cu împrejurimile ei nu a făcut parte din stăpînirea lui Dobrotici, ci a aparținut țarului de la Tîr- novo); în sud-vest kazaua Tekfurgblii se delimita de kazaua Silistra pe un hotar convențional coborînd de la Dunăre pe lîngă lacul Mîrleanu spre sud. Se observă, în general, că cel puțin în perioada de început a administrației, otomanii au avut în vedere tradiția locală la împărțirea teritorială. Cu rezervele impuse de cercetarea științifică, aceste constatări dau cît de cît o imagine geografico-politică a unor delimitări, într-o epocă în care documentarea ne lipsește pentru a fixa mai exact hotarele între statul muntean (al lui Vlaicu, a urmașilor săi Radu, Dan, Mircea) și stătu- lețul pontic al lui Dobrotici și fiului său Ivanco. Raporturile dintre domnul Vlaicu și despotul Dobrotici se mențin prietenești în continuare. Dobrotici, antrenat în războiul cu Genova, interesat de politica pontică, a căutat să nu aibă relații încordate cu vecinul din nord, domnul muntean, și pe aceeași linie s-a înscris și politica urmașu- lui său Ivanco. Stăpînirea lui Dobrotici și Ivanco în ținutul de la nord, de „Țara Carvunei” nu este justificată de documentația cunoscută pînă în prezent, nici de conjunctura politică de la Dunărea de jos. Identificînd cu Chilia una din localitățile aflate în registrul de conturi ale expediției lui Amedeo de Savoia, registru ținut de Anthoni Barberi între 22 iulie 1366 și 22 ianuarie 1368, Nicolae lorga atribuia lui Dobrotici stăpînirea Chiliei și considera că această stăpînire cuprindea întreaga Dobroge; într-un alt studiu al său, istoricul român revine asupra acestei identificări, dar nu și asupra tezei sale privind întinderea stăpînirii despotului în Dobro- gea de nord. Mai recent, Octavian Iliescu, supunînd izvorul unui comenta- 44 B. Cvetkova, A. Ghiață, HoeoHaMepeH omwbc om doKejienKewaHCKua peeucmbp aa. ceeepouamouHa E’bjiaapun u JJoSpydotca om 1573 e. în , ,H3BecTMH Ha HapojțiiaTa EnSJiMOTeKa «Hapaji n Mea-opuiiXIV (XX), 1976, p. 349 — 360; T. Gokbilgin, Hu- meli’de Yurukler, Tatarlar oe Eolăd-i Fatihan, Istanbul, 1957, p. 116 — 119, 146, 150—157; R. Stoicov în „HaBecTMH sa Hap op, nan Myaeft Bapna”, VIII, 1972, p. 209—291. Tot pornind de la documentele turcești amintite A. Kuzev, Ztvei Notizen zur Historischen Geo- graphie der Dobrudza, în Studia Balcanica, 10, 1975, p. 124—136 delimitează hotarul stătu- lețului Iul Dobrotici de țaratul de la Tîrnovo (deci spre sud șl vest). www.dacoromanica.ro 19 ORGANIZAREA POLITICA ÎN DOBROGEA MEDIEVALĂ 1881 riu critic, pune sub semnul întrebării, pe bună dreptate, stăpînirea lui Dobrotici la gurile Dunării, fără însă a arăta cui aparținea ținutul din punct de vedere politic45, Domnii munteni Vlaicu, Radu, Dan I, Mircea și Mihail au stăpînit ținutul transdunăreano-pontic (fără sau cu regiunea gurilor Dunării), așa cum au stăpînit Cîmpia Română sau alte ținuturi intrate în compo- nența organică a statului. în cancelaria munteană apar menționate, în mod special, în titlul domnului teritoriile de margine — Severinul, Amlașul, Făgărașul — teritorii în a căror stăpînire s-a amestecat Ungaria în urma unor lupte înverșunate. Ținutul transdunăreano-pontic, nefiind expus vreunui atac extern pînă la ofensiva otomană, nu figurează separat în titlul domnului muntean; formula cea mai simplă, dar în același timp cea mai atotcuprinzătoare de „domn al Țării Românești” (Ungrovlahia, Vlahia, domn transalpin), indica în fapt toate ținuturile ce intrau în hota- rele statului, inclusiv stăpînirea ținutului transdunăreano-pontic. Numai în momentul în care domnul Mircea se simte amenințat la hotarul meridio- nal al ținutului de dincolo de Dunăre, în urma campaniei otomane din 1388 îndreptată spre părțile de nord-est ale Bulgariei (atac ce nu a ajuns în teritoriul românesc dobrogean, așa cum precizam într-un studiu anterior), apare în titlul domnului din documentul de la 4 septembrie 1389, că stă- pînește „părțile Podunaviei” IIohyHaBCKMM crpanaM; se folosește pentru a se indica ținutul transdunăreano-pontic (care la rîndu-i fusese a „Țară românească”) termenul generic de Podunavia, cunoscut pentru a numi ținutul încă din epoca bizantină, avînd înțelesul de „țara de la Dunăre” sau „ținut dunărean”, ceea ce nu excludea stăpînirea litoralului. Cînd, în cadrul politicii de colnolidare a hotarelor la sud și la nord ale stăpînirii transdunăreano-pontice (Podunavia), domnul Mircea și apoi Mihail instau- rează un control temporar în teritorii ce nu aparținuseră statului mun- 46 46 N. lorga, Comunicări mărunte, în „Convorbiri literare”, 35, 1901, p. 576; idem, Venefia și Marea Neagră. I, Dobrotici, în „Analele Academiei Române. Memoriile secției istorice”, seria II, 36, 1913 — 1914, p. 1047, nota 2. G. Vâlsan în voi. La Dobrogea roumaine, București, 1919, p. 58 arată că nimic nu indică pe Dobrotici ca stăpîn al Dobrogei de nord; O. Iliescu, A stăpînit Dobrotici la gurile Dunării?, în „Pontica”, 4, 1971, p. 371 — 376 arată că autoritatea politică a despotului Dobrotici nu a trecut la nord de linia Silistra-Mangalia și în nici un caz dincolo de linia Cernavoda-Medgidia-Constanța. Vezi pentru cunoașterea întinderii la nord a autorității lui Dobrotici și Ivanco N.n. la nota 9 și în text p. 1880 ; mai adăugăm și alte știri din izvoarele narative după care Ivanco era „regișorul Varnei și al regiunii înve- cinate zise Dobritze” (cf. J. Leunclavius, Historiae Musulmanae Turcorum de monumentis ipsorum exscriptae libri XVIII, Frankfnrt, 1591, col. 272 ce face și precizarea că numele Do- britze vine de la cetatea Doberi; ori Doberi poate fi identificat cu Dobriț din izvoarele tur- cești sau Bazargic (azi Tolbuhin) centru în vilaietul sau nahia Dobrogea (1543, 1675 — 1676 vezi nota 44); putem aminti aici și însemnările lui Evliya Celebi (Călători străini..., VI, p. 352, 355, 384, 749) care, preluînd tradiția orală locală, arată că Provadia și Caliacra (Ke- ligra) au aparținut „craiului Dobrogei” (Dobruca kiral), iar la Constanța (Kostence) cetatea fusese ridicată de „Kalvare, fiul craiului Dobrogei” — desigur un personaj legendar. După călătorul bavarez Schiltberger (Călători străini..., I, p. 30) „a treia Bulgarie” avea centrul la Caliacra (Ralliacerca) și ajungea la gurile Dunării. Din toate izvoarele reiese că Dobrotici și Ivanco au condus un stătuleț pontic, care a avut legături cu Bizanțul, Veneția și Genova datorită intereselor legate de Marea Neagră; informațiile din izvoarele narative privind întinderea acestui stătuleț pînă la gurile Dunării nu este confirmată de nici un do- cument de cancelarie sau arheologic, nici în ceea ce privește stăpînirea unor puncte de-a lun- gul Dunării sau în intețior și nici pe litoralul românesc; aici genovezii și-au menținut comp- tuoarele și au întreținut o administrație proprie în colonia de la vărsarea fluviului (vezi și Evliya Celebi, loc. cit.) cu învoirea domnilor români. . www.dacoromamca.ro 1882 ANCA GHIAȚA 20 tean, în formula de cancelarie se adoptă diferite formule pentru a se indica hotarele lărgite ale Țării Românești, ca „terrarum Dobrodicii despotus. et Tristri Dominus” (pentru a arăta hotarul de sud), „către părțile tătă- răști” (pentru extinderea la nord de Isaccea a Basarabilor, în teritoriile aflate odinioară sub autoritatea lui „princeps” Dimitrie, a domnului Costea și apoi a domnului Roman). Folosirea termenului de Podunavia și a celorlalte formule în cancelarie, pentru a se numi întinderea stăpînirii muntene dincolo de Dunăre, dovedește că toponimul „Dobrogea” nu eia folosit în epocă, pentru a denumi această regiune. Ținînd seama de informațiile din izvoa- rele vremii, sîntem de părere că otomanii au întrebuințat mai întîi toponi- mul Dobrogea-ugi sau Dobrogea-vilaiet pentru a se indica integrarea (1415) în hotarele imperiului a stătulețului lui Ivanco, fiul lui Dobrotici (Dobruca- oglu Yuvaki, în cronicile turcești), avînd ca centre pe litoral Caliacra, iar în interior Dobrig sau Hagi-oglu Pazargic (Bazargic, azi Tolbuhin); deci inițial toponimul se referea la o regiune situată la sud de actuala frontieră, româno-bulgară. Abia mai tîrziu, după ce s-a cucerit (1419) ținutul româ- nesc transdunăreano-pontic (Podunavia) din nord de stătulețul lui Ivanco, autoritățile otomane au extins pe cale oficială toponimul de Dobrogea pentru teritoriul ajungînd la Isaccea; de altfel, mult timp în însemnările călătorilor apare diferit delimitată întinderea Dobrogei. Insuccesele statelor balcanice în lupta cu otomanii au atras atenția domnilor români de necesitatea consolidării frontierelor lui Vlaicu mai întîi46, apoi lui Dan I (1383—1386), Mircea, Mihail. Domnul Dan I luptă cu Șișman, țarul de la Tîrnovo ce se recunoscuse vasal al otomanilor și care deținea Silistra, punct strategic important^ în apăiarea ținutului românesc transdunăreano-pontic; se pare că dctAnul muntean și-a pierdut viața în timpul acestor lupte. Domnul Mircea, cînd își începu domnia, moștenea în hotarele estice ținutul transdunăreano-pontic, fără partea de nord-est (delta). Aici, în ținutul gurilor Dunării, colonia genoveză își conserva autonomia adminis- trativă și se grăbea să recunoască stăpîn teritorial și protector pe domnul Costea, stăpînitorul unei țărișoare mici, ce nu prezenta un pericol egal cu cel al puternicului domn muntean. Domnul Costea era conducătorul unei „Țări românești” (Valahe) situate la nord de Isaccea ce includea și ținutul gurilor Dunării; Costea, deci, domnea peste o parte din stăpînirile lui Dimitrie, din nord și sud de Dunăre. Politic și geografic, „Țara româ- nească” a domnului Costea (care apare în Pomelnicul de la Bistrița) se învecina la nord cu statul Moldova, iar la sud cu statul muntean. Crono- logic, stăpînirea lui Costea în această țară se încadrează cca 1386 (dată la care o solie genoveză, părăsind Caffa, se îndrepta spre Moldova, tra- versînd țara lui Costea) și pînă la 1392 (an în care Roman, domnul Moldo- 46 46 Giacomo di Pietro Luccari, Copioso ristretto degli annali di Ragusa, 1790, p. 82, (ed., I, Veneția, 1605 p. 49) în acest izvor tîrziu susceptibil la diferite datări și identificări se spune că un domn român pe nume Layco (pe care noi îl identificăm cu Vlaicu) a întărit cetatea San Giorgio; această cetate poate fi identificată cu Giurgiu sau cu Enisala. în hăr- țile medievale și moderne (Seutteri, Valk etc), lîngă Enisala apare însemnarea Af<ănăstirea> 5. Georgio. Domnul român era contemporan cu Ștefan Dușan (mort 1355) și cu țarul Ale- xandru (1331 — 1370), după cronica lui Luccari ce reproduce știri din izvoare anterioare; or, aceasta face posibilă datarea eronată din cronica secolului al XVII-lea. Așadar, se poate ca Vlaicu să fi fortificat o cetate menită a apăra hotarele țării pe cursul inferior al Dunării de jos. www.dacoromamca.ro 21 ORGANIZAREA POLITICA IN DOBROGEA MEDIEVALA 1883 vei, apare în titlu stăpînind pînă la Mare) 47. Era și aceasta una din „țările” în care s-a desfășurat existența medievală a românilor înainte de constitu- irea statelor române. Desăvîrșirea unificării celor două state a avut loc aproape în același timp, și a însemnat includerea teritoriilor dunăreano- pontice în hotarele de stat; acest proces a încheiat existența acestei „țări” autonome a românilor de la Dunărea de jos; Moldova ajunge la Mare în părțile Cetății Albe sub domnul Roman (pe la 1392), iar Țara Românească la Chilia-Licostomo sub Mircea cel Bătrîn (pe la 1389—1391). Mircea se impusese stăpîn teritorial coloniei genoveze de la gurile Dunării. Cele două state românești ajung în hotar comun pe cursul inferior al Dunării de jos, desăvîrșindu-și unitatea teritorială și asigurîndu-și ieșirea la Marea Neagră atît de dorită; această situație se va menține pînă în 1481, cînd prin cucerirea Chiliei și Cetății Albe, țările române au pierdut accesul direct la Mare. Ținutul românesc dobrogean, învecinat Mării Negre și Dunării, situat la încrucișarea unor artere principale de comunicație pe apă și uscat, a avut o poziție economico-politică cheie atît în dominarea bazinului maritim cît și a cursului inferior al fluviului. între acțiunile politice ale domnilor români de la sfîrșitul secolu- lui al XlV-lea și din tot cursul secolului al XV-lea, menite de a păstra integritatea teritorială a statului, se înscriu și eforturile de a apăra ținutul dunăreano-pontic în hotarele răsăritene aflate sub amenințarea mereu crescîndă a ofensivei otomane, atrasă pe aceste meleaguri de interese economice și politico-strategice. La sfîrșitul secolului al XlV-lea, porturile românești maritimo-fluvi- ale continuau să fie vizitate de negustori; un număr mare de hărți nautice și portulane — ce aveau de bună seamă o importanță practică în secolele XIV și XV — căutau să informeze pe negustorii italieni, ce manifestau un interes constant economic în Marea Neagră, despre punctele de acostare, aprovizionare și schimb din ținutul gurilor Dunării și de pe litoralul pon- tic. Aceste interese economice lămuresc raporturile politice ce s-au stabilit între genovezi și Mircea, domnul Țării Românești, al cărui hotar se afla la Marea Neagră; domnul român îi tolera pe italieni în aceste părți, unde aveau vadurile lor comerciale, stabilind chiar relații cu aceștia. Legăturile lui Mircea cu genovezii reies din unele însemnări aflate în registrele de con- tabilitate ale acestor negustori italieni făcute la Pera : la 17 iunie 1392 figurează suma de 2 perperi dată unui curier ce adusese genovezilor din Pera scrisori din partea domnului Țării Românești (dominus Voivoda Velaehie), iar la 8—10 iulie apare suma de 60 perperi ce trebuia rambursată lui loan Daniel, care la rîndu-i dăduse această sumă în Țara Românească lui Pascuali de Restis de Raguzia, ambasadorul Genovei trimis la regele Ungariei48. Pe măsură ce sistemul administrativ românesc se întărește și ponderea economică a negustorilor români crește în centrele maritimo- fluviale, coloniile genoveze vor abandona treptat pozițiile administrative 47 S. Papacostea, La începuturile statului moldooenesc. Considerații pe marginea unui izvor necunoscut, în Studii și materiale de istorie medie, VI, 1973, p. 47. 48 Belgiano T. L.» Documenti riguardanti la colonia genooese di Pera, Genova, 1888, în Afli della Societă ligure di storia patria, voi. XIII, p. 172—173; N. lorga. Acte și fragmente, voi. III, București, p. 3—4. www.dacoromanica.ro 1884 ANCA GHIAȚA 22 din aceste orașe-porturi, rămînînd ca negustorii italieni să fie încă mult timp în secolul al XV-lea o prezență activă — în măsura în care succesele ofensivei otomane în bazinul Mării Negre le-a îngăduit. Alături de Brăila, în secolul al XV-lea se afirmă la Dunărea de jos, ca un centru economic românesc—Chilia; oraș, cetate, port Chilia coordo- nează viața economică și administrativă a ținutului gurilor Dunării atri- buindu-i-se un rol deosebit în apărarea regiunii nord-dobrogene. Totuși se observă că în documentele provenind din cancelaria munteană, Chilia nu apare ca punct vamal al Țării Românești, întregul control al comerțu- lui maritimo-fluvial al acestui stat rămînînd concentrat la Brăila. Oraș-port, Brăila era vama cea mai însemnată a Țării Românești în această regiune; aici se realizau legăturile comerciale ale statului muntean cu negustorii venind din Marea Neagră ce treceau prin Chilia sau pe uscat, traversînd ținutul dobrogean ori coborînd pe Dunăre la Silistra, stabileau contacte economice cu Peninsula Balcanică. Stăpînirea românească dincolo de Dunăre a ținutului istro-pontic a asigurat securitatea acestei vămi inte- rioare — nefiind necesară fortificarea orașului Brăila; el rămînea un impor- tant vad comercial și principalul antrepozit al comerțului cu Transilvania și Ungaria, în timp ce la Chilia se vor înoda interesele economice ale negusto- rilor din Polonia cu cele ale românilor. De-a lungul secolului al XV-lea în ținutul gurilor Dunării a pulsat o intensă viață economică, bazată cu osebire pe exploatarea peștelui din Dunăre și din bălțile riverane, precum și pe creșterea vitelor, îndeletnicire la care au contribuit alături de localnici, în mare măsură, și oierii ce tre- ceau periodic cu turmele în deltă în procesul de transhumanță. Aici a existat o activitate comercială determinată de valorificarea produselor locale, rezultat al muncii producătorilor direcți; aceasta a înlesnit partici- parea activă a ținutului la schimbul de mărfuri intern și extern al țărilor române. Importanța exploatării peștelui din ținutul gurilor Dunării explică știrile privind organizarea și reglementarea pescuitului în această, regiune, perceperea sau scutirea de vamă pentru peștele adus de la Chilia și de la Brăila ; pe această linie se înscriu privilegiile acordate de domnii români unor mănăstiri, precum și negustorilor brașoveni și poloni. In regulamentul otoman (kanunname) din 22/23 august 1484 49 referitor la pescuitul de la gurile Dunării, se prevedeau dispoziții care le aminteau pe cele din vremea administrației românești anterioare în ținut. Se constată că în comerțul cu pește al Poloniei, Chilia a jucat un rol din ce în ce mai accentuat. Așa cum reiese din privilegiile domnilor Moldovei, Ștefan II, Petru Aron (1456), Ștefan cel Mare (1460), negustorii poloni veneau la Chilia pentru a cumpăra pește, pe care îl desfăceau apoi pe piața lor. După 1465, cînd ținutul gurilor Dunării trece sub administrația Moldovei, locul negustorilor poloni — intermediarii comerțului de pește adus de la Brăila, Chilia și Cetatea Albă pentru consumatorii poloni — îl iau negusto- rii moldoveni, care încep să asigure aprovizionarea cu pește pe piața Poloniei. După 1470, produsele pescărești din Moldova apar și în Transil- vania; astfel, regele Matei Corvin, în 1473, acorda negustorilor moldoveni 49 N. Beldiceanu, Kilia el Cetatea Albă ă travers des documents ottomans, în „Revue des fetudes islamiques”, XXXVI, 2, Paris, 1968, p. 23 și urm. publică și comentează docu- mentul. www.dacoromanica.ro 23 ORGANIZAREA POLITICA ÎN DOBROGEA MEDIEVALA 1885 garanții pentru activitatea lor comercială în Transilvania. Din țările române veneau la gurile Dunării, pentru a aproviziona piața locală sau pentru a fi exportate, o serie de produse : grîu, sare, ceară, miere, postav sau pînzeturi etc., așa cum reiese din documentele cancelariei lui Ștefan cel Mare, privind scutiri de vamă pentru aceste mărfuri trimise la Chilia (mitropolitului din Boman, mănăstirilor Neamț, Probota, Voroneț). în 1454,1455,1475, negustorii din Caffa erau interesați să procure cantități de grîu în ținutul Chiliei, la Licostomo și Cetatea Albă. Cronicarul turc Tursun-bei arăta că Cetatea Albă și Chilia erau loc de trecere pentru negustorii din Caffa, pentru negustorii ruși, poloni, unguri și tătarii din Deșt-i Kîpceak, iar Kodja Efusein arăta în același sens că în cele două cetăți veneau negustori din Caffa, Crimeea și Deșt-i Kîpceak. După cuceri- rea cetății Chilia în 1465, Ștefan trimitea un sol la Caffa și în alte locuri de pe litoralul Mării Negre, invitînd pe genovezi și pe alți negustori să reia legătura comercială cu noua sa posesiune50. Din documentele din vremea lui Ștefan cel Mare privind scutirile de vamă pentru peștele luat de la Chilia sau pentru produsele trimise într-acolo, reiese că domnul atribuia, în ansamblul activității economice a Moldovei, un loc deosebit Chiliei, sprijinind dezvoltarea comercială a orașului; aceasta se conjugă cu importanța politică acordată cetății în apărarea ținutului gurilor Dunării. La Chilia se întîlneau interesele comer- ciale ale negustorilor din Moldova, Țara Românească și Transilvania; în același timp, înlesnea tranzitul mărfurilor între Europa și Orient, între lumea tătară și Peninsula Balcanică, comerț efectuat în principal de negustorii genovezi. Viața economică în ținutul dunăreano-pontic, ca și în restul țării, se desfășura în bună parte în mediul sătesc. Aceasta se desprinde și din descrierea făcută înainte de 1404 de loan, arhiepiscop de Sultanieh : ,,... lingă Marea cea Mare sau Pontică este Valahia (Volaquia) o țară mare... Valahia e numită cea mare [Țara Românească] și cea Mică [Moldova], Prin această țară trece Dunărea... și se varsă în Marea cea Mare, lingă Licostomo (Nicostomus) ceea ce înseamnă ,,gura lupului”, deoarece cînd se varsă în mare formează multe insule și guri. Ei nu au orașe mari, ci sate multe și multe animale” 51. în registrele turcești privind Dobrogea apar multe așezări din mediul rural — obligate la dări în cereale și oi — purtînd denumiri neturce, datînd din perioada anterioară instaurării dominației otomane. Despre permanența schimburilor comerciale în ținutul dunăreano- pontic, stau mărturie și tezaurele monetare, grupînd monede bătute de domnii țărilor române, începînd cu primele emisiuni de la Vlaicu Vodă, Radu I, Mircea cel Bătrîn, Petru Mușat, Alexandru cel Bun. Monede românești s-au găsit la sud de cetatea Isaccea, lingă Niculițel, pe teritoriul comunei Luncavița și la schitul Saon, la Măcin, în ruinele cetății Enisala, unde s-au găsit și cele mai vechi monede turcești din timpul lui Baiazid I, precum și în părțile de sud ale ținutului, la Păcuiul lui Soare. M A. Ghiață, Condițiile instaurării.p. 94—100 despre dezvoltarea economică a ținu- tului și note bibliografice. 51 Călători străini..., I, p. 39 — 40; publicat de S. Papacostea, Un călător In țările române la începutul veacului al XV-lea, în ,,Studii”, XVIII, 1, 1965, p. 171 — 173. www.dacoromanica.ro 1886 ANCA GHIAȚA 24 în ansamblul dezvoltării economice a țărilor române din secolele XIV și XV, se înscrie și dezvoltarea economico-comercială din ținuturile maritimo-fluviale românești; la aceasta a contribuit în primul rînd produc- ția locală (de cereale, pește, vite, lină, miere, ceară etc.), dar și activi- tatea comercială continuă de aici. Importanța economică a ținutului dunăreano-pontic, pe lîngă cea strategică, justifică încercările constante ale domnilor români de a întări apărarea acestuia față de tendințele de amestec și cucerire a unor forțe politice străine. Astfel, în afară de obiec- tivul major al politicii otomane urmărind dominarea bazinului pontic și dunărean, care a orientat ofensiva otomană în secolul al XV-lea în direcția ținutului românesc dunăreano-pontic, o cauză determinantă a cuceririi a reprezentat-o valoarea economică în sine a regiunii. Întrucît aspectele legate de politica domnilor români de apărare a ținutului dobrogean în raport cu ofensiva otomană și etapele instaurării dominației otomane în Dobrogea le-am analizat pe larg cu critica izvoa- relor într-un studiu anterior, vom prezenta numai cîteva concluzii52. Politica de apărare a ținutului transdunăreano-pontie se pune ca atare din momentul în care ofensiva otomană, înaintînd pe direcția Adria- nopol spre nord-estul Bulgariei, se îndreaptă spre Dunăre la sfirșitul secolului al XlV-lea și începutul secolului al XV-lea. Vulnerabile la un atac din sud, cît și din nord, apărarea hotarelor stăpînirii transdunăreano-pontice a necesitat o politică atentă din partea domnului Mircea și urmașului său Mihail, care au căutat să instituie un control dincolo de frontierele statului muntean în aceste părți. Să vedem mai întîi politica la hotarul meridional, amenințat de un atac otoman iminent încă la sfirșitul secolului al XlV-lea. Politica domnului Mircea a căutat fără întrerupere să apere independența și integritatea teritorială a statului, fie pe cale diplomatică, fie prin, forța armelor; în acest scop, domnul a consolidat din punct de vedere militar frontierele: a construit cetăți sau le-a fortificat pe cele existente — așa s-a întîmplat cu Isaccea și Enisala —, a inițiat acel control politico-militar în ținuturile din nord și sud învecinate statului său, unde s-a menținut respectînd autonomia administrativă locală — acea kefalie sau conducere a căpitanilor de la Silistra sau a comunității genoveze de la gurile Dunării. în campania din 1388, otomanii au atacat teritoriile stăpînite de Ivanco din vecinătatea Varnei și localitățile fortificate ce se găseau între Silistra și Nicopol, aparținînd țarului Șișman. Otomanii au încercat să lase garnizoane în multe din aceste localități de pe malul Dunării și din regiunea situată la nord de Deliorman, dar nu au reușit din cauza rezistenței forțelor locale, cărora li s-a adăugat ajutorul armat al lui Mircea; domnul român inter- vine, în acest moment critic, în favoarea supușilor lui Ivanco, dispărut în împrejurări neelucidate încă, și ai lui Șișman, care, retras la Nicopol, abandonase apărarea Silistrei și celorlalte puncte fortificate din zona dunăreană a țaratului său. Datorită inițiativei lui Mircea de a organiza o colaborare armată între trupele române și forțele locale antiotomane, otomanii au fost nevoiți să se retragă. Cu prilejul acestei intervenții în 62 A. Ghiață, Condițiile instaurării,.., p. 43—126 cu indicarea istoriografiei, comentariu critic și note bibliografice; idem, Organizarea adminislrattv-teritorială a Dobrogei (sec. XIV— XIX), comunicare la sesiunea „Pontica” 1977. www.dacoromanica.ro 25 organizarea politica în dobrogea medievala 1887 dreapta Dunării, domnul muntean a instituit un control politico-militar temporar la Silistra (Dîrstor), dar și în regiunea învecinată, spre Bazargic și Cavarna—Caliacra, regiune ce făcuse parte din posesiunile de nord și vest ale lui Ivanco, fiul lui Dobrotici. Se consolida astfel, 1388—1389, frontiera meridională a teritoriului românesc transdunăreano-pontic; aceasta reiese și din cele două tratate încheiate de Țara Românească cu Polonia în 1390 (Lublau) și 1391 (Lemberg) în care în titlul domnului se menționau hotarele țării stăpînite de Mircea — hotare ce urmau să fie apărate în fața unor eventuale atacuri ale Ungariei sau ale altor vecini amenințători —, enumerîndu-se și posesiunile noi sud-dunărene, deoarece domnul muntean apare și „terrarum Dobrodicii despotus et Tristri domi- nus'1 (adică „despot al pămînturilor lui Dobrotici și stăpînitor al Dîrstoru- lui”); Tristri sau Dîrstor pentru Silistra, figurează separat, întrucît nu făcuse parte din teritoriile stăpînite de Dobrotici și Ivanco. Prin cucerirea țaratelor de la Tîrnovo (1393) și Vidin (1396), imperiul otoman ajunsese în hotar cu Țara Românească pe Dunăre, de la Vidin la Silistra și de aici, pe un hotar convențional ce trecea prin posesiunile lui Ivanco pînă la Mare. Domnul muntean rămăsese singurul apărător principal în aceste părți ale Dunării de jos și spre el se îndreptau speranțele populației din Balcani amenințate de instaurarea dominației otomane. Domnul muntean avea de apărat linia Dunării și totodată ținuturile de margine (Banatul de Severin și Dobrogea) riverane, rîvnite de Ungaria și de otomani; stăpînirea acestor regiuni de margine de o altă putere prezenta un real pericol pentru integritatea și independența Țării Românești. Otomanii organizează după 1393, în nord-estul Bulgariei, ugiul Deliorman ce amenința din sud hotarul statului muntean. Aceste ugiuri (tc. uc, provincie de margine), încredințate ugibeilor comandanți ai trupelor de azapi și acîngii, erau baze de atac folosite de otomani în politica ofensivă și erau organi- zate de-a lungul principalelor direcții de înaintare a acesteia; așa a fost ugiul Karnobat, ugiul Deliorman, așa va fi ugiul Dobrogea. în mai multe rînduri domnul muntean a trebuit să respingă raidurile prădalnice ale ugibeilor din estul Peninsulei Balcanice; aceștia, din proprie inițiativă (căci trupele de azapi și acîngii se întrețineau în principal din invaziile de pradă) sau din ordinul sultanului, atacau pământurile Țării Românești, fie situate la nord de Dunăre, fie la est — respectiv ținutul transdună- reano-pontic —, precum și posesiunile sud-dunărene controlate de domnii munteni în părțile Silistrei, Bazargicului și Caliacrei. în timp ce ținutul transdunăreano-pontic rămîne neîntrerupt în hotarul de est al Țării Româ- nești, controlul în posesiunile sud-dunărene, foste ale lui Ivanco, precum și la Silistra, s-a exercitat cu unele întreruperi, datorate războiului de fron- tieră întreținut permanent de ugibei. în 1393 n-au rămas străine acțiunii de cucerire otomană aceste ținuturi (Silistra și posesiunile lui Ivanco); atunci cînd în Țara Românească se afla domn Vlad Uzurpatorul (1394— 1397), ugibeii reușesc să aducă garnizoane în aceste părți din sud de hota- rul statului muntean și să devasteze localitățile de pe litoralul românesc Mangalia, Constanța, Kara-harman (azi Vadu), Babadag — atacuri amin- tite de Evliya Celebi în însemnările sale de călătorie (de la jumătatea secolului al XVII-lea), bazate pe știrile tradiției orale și pe cele din alte izvoare turcești mai vechi. Domnul Mircea a căutat să distrugă puterea ugibeilor ce-și aveau taberele militare pe direcția ofensivei otomane ce www.dacoromanica.ro 1888 anca ghlața 26 trecea prin estul Peninsulei Balcanice ; pe această linie se înscrie expediția domnului român, care a devastat tabăra din ugiul Karnobat după căderea taratului de la Tîrnovo, căci acești ugibei îi amenințau hotarele de sud. Apoi, domnul Mircea reușește să reia controlul în posesiunile sud-dună- rene, atrăgînd și pe regele Ungariei în lupta antiotomană dusă în aceste părți. în tratatul încheiat cu Ungaria la Brașov (1395), avînd drept scop cooperarea forțelor româno-ungare în lupta contra otomanilor, se preci- zează că regiunile, prin care trupele ungare urmau să treacă împotriva otomanilor, erau în ,,ad partes Dobrodicii”. în vremea acestor conflicte de frontieră provocate de incursiunile ugibeilor, domnul Mircea era numit „eliberator” într-o inscripție datată 1408 și găsită în orașul Silistra. în zonele de margine ale imperiului otoman au loc o serie de manifestări de eliberare antiotomane, cum ar fi mișcarea din 1403 a lui Frujin și Con- stantin sau cea din 1412 organizată în părțile Provadiei. Spre provinciile de margine — aceste ugiuri — se îndreaptă venind din Țara Românească, Musa (1413) și Bedreddin (1417), care au găsit fiecare la momentul potrivit ajutor armat la ugibeii din Deliorman și la cei din Dobrogea (ugi format după 1415 în posesiunile lui Ivanco, situat la hotarul de sud al stăpînirii românești transdunăreano-pontice). Domnul muntean a încurajat și a ajutat pe toți acești răzvrătiți care, prin acțiunile lor, contribuiau la starea de anarhie din imperiu otoman, slăbind puterea centrală a statului. Și, profitînd de această situație creată la marginea statului otoman, dom- nii români au reușit să-și consolideze frontierele pentru menținerea integri- tății teritoriale a țării lor. în o serie de documente interne din 1406, 1409, 1413, 1415, 1419 domnul Țării Românești apare ca „singur stăpînitor al cetății Dîrstor”; ori, cum reiese din documentul datat cca 1404—1406, domnul român respecta forma locală tradițională de conducere a orașului, ce rămînea încredințată căpeteniilor (kefalia). Controlul domnului se exercita și în regiunea estică, învecinată Silistrei: cum arată un act de vînzare din 1412, în care sînt menționați ca martori Constantin de la Calia- cra și popa Radomir din satul lui Baldovin logofăt; acești martori locuiau în sate vecine, din părțile Caliacrei (cum era obiceiul pentru mărturii), dintre care unul era al lui Baldovin, cunoscut ca dregător al lui Mircea cel Bătrîn (în documentele dintre 1391—1415). Pentru a-1 pedepsi pe Mircea, care sprijinise pe Musa, și pentru a-1 sili pe domnul muntean să trimită tributul — sultanul Mehmed I ordonă expediția din 1415 ; cu acest prilej se cucerește cetatea Giurgiu și se insta- lează o garnizoană la Silistra ; otomanii caută să slăbească sistemul de apărare (prin cetăți fortificate) la Dunăre al domnului Mircea. Ugibeii cu trupele lor de acîngii pustiesc Țara Românească dincolo de Dunăre și trecînd la nord de ugiul Deliorman ocupă partea nordică a fostelor pose- siuni ale lui Ivanco — posesiuni care, datorită intervenției defensive a domnului Mircea, nu fuseseră integrate statului otoman în intervalul 1388—1415, cu toate acțiunile de cucerire repetate ale ugibeilor. După 1415, îndepărtînd controlul politico-militar al domnului muntean din împrejurimile Bazargicului și Caliacrei, otomanii transformă fostele pose- siuni ale lui Ivanco în provincie de margine : apare ugiul Dobrogea; creat la hotarul de sud al stăpînirii transdunăreano-pontice a statului muntean, noul ugi amenința direct hotaiele Țării Românești. Scurt timp după aceasta, Mircea reia Silistra, așa cum o aflăm de la Bedreddin (1417), dar nu și www.dacoromanica.ro 27 ORGANIZAREA POLITICA IN DOBROGEA MEDIEVALĂ 1889 posesiunile foste ale lui Ivanco ce rămân în hotarele imperiului otoman. Domnul Mihail este și el „singur stăpînitor al cetății Dîrstor” la 1419, înainte ca teritoriul românesc transdunăreano-pontic să fie cucerit de oto- mani. Orașul-cetate Silistra, dat fiind importanța lui strategică pe cursul inferior al Dunării de jos, a rămas să fie disputat de domnii români în tot cursul secolului al XV-lea; în cîteva rînduri sînt îndepărtate garnizoanele otomane și domnii se amestecă în controlul vamal de aici. în ceea ce privește situația la frontiera de nord a ținutului trans- dunăreano-pontic, în politica domnilor români se observă aceeași linie consecventă : de apărare și consolidare a hotarelor împotriva amenințări- lor de orice natură. Spre 1389—1391, domnul Mircea desăvîrșește unitatea Țării Românești, integrînd hotarului la Marea Neagră și regiunea gurilor Dunării. Cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil vorbind de campania lui Baiazid I împotriva lui Mircea, în 1394, o numește „expeditio pontica”; același cronicar precizează că Țara Românească (Țara Dacilor) se întinde pînă la Marea Neagră. Domnul se impune stăpîn teritorial și protector al coloniei genoveze de la gurile Dunării, cu care, așa cum am arătat înainte a avut bune relații. Ca și la Silistra, domnul a respectat autonomia administrativă a comunității italiene. Mircea stăpînea ținutul gurilor Dunării cînd se intitula domn „usque ad confinia Tartariae” sau „a toată Podunavia încă pînă la Marea cea Mare”. Prin tratatele cu Polonia din 1389, 1390 și 1391, Mircea voia să-și asigure un aliat în vederea apărării hotarelor țării, în primul rînd împotriva Ungariei, dar și a altor eventuale pericole externe. Regele Ungariei, Sigis- mund, căuta să stabilească de-a lungul Dunării o legătură directă cu gurile fluviului, de unde interesul său pentru posesiunile muntene de din- colo de Dunăre și proiectele sale din 1397, 1408, 1411, 1412 care dezvăluie dorința acestuia de a ocupa Chilia. (Era o reluare a unei politici mai vechi inițiate de Ludovic de Anjou, ce urmărise să ajungă la gurile Dunării, prin regiunea drumurilor ce coborau din Transilvania spre Brăila). Polo- nia, pe de altă parte, era și ea interesată în slăbirea Ungariei din motive politice bine cunoscute, dar în egală măsură și economice, la rîndu-i dorind să aibă acces ușor spre porturile maritimo-dunărene românești; de unde alianțele repetate cu domnul muntean 1389,1390,1391,1403,1411. Alianța din 1389—1390 a fost cerută și de pericolul otoman (manifestat la sud), dar și de conturarea unui atac tătar din partea hanilor din Deșt-i Kîpceak. în urma războiului din 1387 dintre Timur Lenk și Toktamîș, care se prelun- gește pînă în 1393, acesta din urmă este învins și devine han în Deșt-i Kîpceak, Timur Kutlu sprijinit de Timur Lenk. Cu prilejul frămîntărilor lor din banat, un grup de tătari ai fostului han Toktamîș, în frunte cu Aktav, trece cu învoirea domnului prin Țara Românească spre statul otoman, unde se stabilesc cu încuviințarea sultanului Baiazid, care întreținuse bune relații cu Toktamîș S3. Această puternică alianță între Timur Lenk și hanul din Deșt-i Kîpceak putea deveni un pericol pentru teritoriile românești dunăreano-pontice. Formînd un sistem de alianță în care intrau Țara Românească, Polonia și Moldova, vasala regelui polon, Mircea urmă- 53 P. P. Panaitescu, Mircea l’Ancien et les Tatares, în „Revue historique du Sud-Est curopâen”, XIX, 2, București, 1942, p. 438 — 448; Marcel Popa, Aspecte ale politicii internațio- nale a Țării Românești și Moldovei tn timpul lui Mircea cel Bătrln și Alexandru cel Bun. m a. 2,1.78, t-T^Jacoromanicajo - c. 1546 8 1890 ANCA GHIAȚA 28 rea un dublu scop : să-și asigure apărarea hotarelor într-un eventual atac extern, dar totodată să obțină fără luptă unele posesiuni la nord de Isaccea și brațul Chilia, acolo unde se afla formațiunea statală „Țara valahă” a domnului Costea ; aceasta ar fi întărit din punct de vedere strategic hotarul nordic al Țării Românești în părțile dunărene. Domnul muntean va trebui însă să-și amîne realizarea acestui plan, deoarece Roman, domnul Moldovei, avînd încuviințarea Poloniei, va reuși să desăvîrșească unitatea statală a Moldovei și, unind „țara” lui Costea, să ajungă cu hotarele pînă la Marea Neagră (1392—1393). După înscăunarea lui Alexandru cel Bun, pe care Mircea l-a ajutat să obțină tronul Moldovei, se stabilește o înțelegere între cei doi domni cu privire la hotarul dintre țările lor. Ca urmare a aces- tei înțelegeri, după 1400, Mircea obține „părțile tătărăști”, cum indică și titlul domnului purtat în documentele din 1406, 1409, 1413, 1415 ; „păr- țile tătărăști” se refereau la o parte din Bugeac și vor rămâne sub controlul politico-militar al Țării Românești pînă la 1419, adică și sub domnul Mihail. Acest control al Basarabilor la nord de Isaccea, bazat pe înțelege- rea cu Moldova, a dejucat planurile Ungariei, care nu a reușit în nici un fel să se amestece în stăpînirea ținutului dunăreano-pontic. Această uni- tate teritorială dunăreană, la nord și sud de Isaccea, avea o tradiție în acea „Țară a românilor” dunăreni (amintită de Abulfeda), în eparhia episcopatului și mitropoliei de Vicina (mai tîrziu în aceste părți mitropolia Proilavului), în formațiunile conduse de „princeps” Dimitrie și „țara” domnului Costea. Avînd în vedere întreaga politică de consolidare a hotarelor meridi- onale și septentrionale, precum și raporturile politice cu statele vecine interesate de stăpînire românească dunăreano-pontică, putem conchide că acest ținut transdunăreano-pontic („Podunavia”, „părțile Podunaviei”, „toată Podunavia”, „pe ambele laturi peste toată Podunavia încă și pînă la Marea cea Mare” — cum apare în titlul domnului) s-a aflat neîntre- rupt în hotarele estice ale statului Țara Românească, sub domnii Mircea, Vlad și Mihail, care au înțeles să păstreze intactă moștenirea teritorială în aceste părți, transmisă de Vlaicu, Radu, Dan; mai mult, sub Mircea cel Bătrîn s-a desăvîrșit unitatea teritorială a Țării Românești prin inte- grarea în frontierele de stat a ținutului gurilor Dunării. Raporturile domni- lor Mircea, Vlad, Mihail cu otomanii pe de o parte, ungurii și polonii pe de altă parte, nu au afectat stăpînirea transdunăreano-pontică (pînă la 1419/ 1420) a domnilor români sau independența statului muntean : și aceasta nici ca urmare a unor campanii otomane sau atacuri din partea ugibeilor la Dunăre sau dincolo de fluviu (1388, 1390, 1393, 1394, 1396, 1415), nici ca o consecință a impunerii la tribut a domnilor Vlad și Mircea, nici datorită unor raporturi de vasalitate. în ceea ce privește sistemul administrativ al Țării Românești, în genei al pentru secolul al XlV-lea sînt puține știri; abia în a doua jumătate a secolului se cristalizează instituțiile acestui aparat și informațiile se înmul- țesc în secolul al XV-lea, cînd cea mai mare parte a ținutului transdună- reano-pontic fusese deja cucerită de otomani. De aici, și lacunele documen- tare referitoare la organizarea medievală românească a ținutului. în orice caz, statele medievale românești aplicau un sistem unitar de organizare administrativă, care asigura impunerea aceluiași sistem fiscal pentru întreaga populație, care locuia. Pentru apărare 29 ORGANIZAREA POLITICA IN DOBROGEA MEDIEVALĂ 1891 s-a folosit sistemul cetăților fortificate : Isaccea și Enisala erau situate spre ținutul gurilor Dunării, pentru a se putea interveni operativ. Căci din aceste cetăți, ca și din cele de la Chilia și Dîrstor, se asigura apărarea militară la hotare și în același timp se putea exercita controlul în interiorul ținutului. Cercetînd defterele turcești din secolul al XVI-lea, aflăm existența unor unități administrativ-teritoriale (kazale, nahii), a căror reședință fusese fixată, sau mai bine zis menținută, la Isaccea, Babadag (lîngă Eni- sala), Chilia, Silistra. Malurile Dunării nu apar fortificate, deoarece fluviul, de la Silistra pînă la vărsare, trecea prin teritoriul românesc; cetăți în stînga Dunării erau spre Bulgaria începînd cu Giurgiu. Brăila era socotită vamă interioară a țării și datorită faptului că ținutul transdunăreano-pontic se afla în hotarele Țării Românești, orașul nu a fost fortificat54 de Mircea ce, știut este, a construit și a întărit toate cetățile de hotar; nici Hîrșova nu figurează ca cetate în documentele din epoca ce ne interesează, înainte de dominația otomană. Cercetările specialiștilor turci, analiza comparativă a cronologiei din cronicile turcești și din izvoarele ungurești ne-au permis să tragem concluzia că turcii au cucerit ținutul românesc transdunăreano-pontic dobrogean (respectiv județele Constanța și Tulcea de azi) de la domnul Mihail în urma campaniei din 1419, succedată de cea din 1420. Cele două expediții descrise de Husein Kodja și amintite de Idris Bitlisi, precum și de alți cronicari turci, arată că otomanii au atacat sistemul de cetăți ale Țăiii Românești Isaccea, Enisala, Giurgiu, Turnu Măgurele, precum și Severinul (unde interveniseră ungurii). Cu tot efortul politicii defensive dusă de domnii Mircea și Mihail, otomanii reușesc în urma campaniei din 1419 55 (repetată în 1420) să-și instaleze dominația în cea mai mare parte din teiitoriul transdunăreano-pontic, pînă la cetățile Isaccea și Enisala, care devin cetăți de margine (sehat) la hotarul nordic al imperiului oto- man ; ținutul cucerit devine dar-ul islam (ținut supus) și este încredințat spre administrare ugibeilor din ugiul Dobrogea, care-și extind puterea pînă la Isaccea; totodată, pe cale oficială, se va generaliza treptat și toponimul Dobrogea pentru acest teritoriu nou cucerit. Dincolo însă de noua frontieră otomană, a ugiului Dobrogea, hotar marcat de cetățile Isaccea și Enisala, ținutul românesc al gurilor Dunării a continuat timp de aproape un secol să se afle în hotarele țărilor române, cunoscind o administrație românească pînă în 1484. Ținutul gurilor Dună- rii în izvoarele cartografice și narative din secolele XV și XVI este numit Peuce sau „Delta Peucină” — toponim folosit încă din antichitate —, care în evul mediu se referea uneori la partea de sud a deltei, dar cel mai adesea la deltă în întregimea ei (cum apare pe harta lui Nicolo Todescho cca 1478, la cronicarul Bonfini, cînd descrie evenimentele din 1484). în atlasul lui G. Mercator din 1612 figurează însemnarea ,,Peuce insula quam hodie Barillanam dicunt”, care o are în însemnările sale și Paul Giorgio (secolul 64 C. C. Giurescu, Istoria orașului Brăila, București, 1968, p. 62. BB D. Onciul, Scrieri istorice, ed. A. Sacerdoțeanu, București, 1968, p. 256, 293, 296 arată că Dobrogea a fost cucerită în campania din 1419, punct de vedere demonstrat de noi prin analiza comparativă a izvoarelor (vezi p. 87 —94) și mai recent întărit prin studiul temeinic, analitic, de Condițiile instaurării..., V. Pervain, Lupta antiotomană a fărilor române tn anii 1419 — 1420, în „Anuarul Institutului de istorie și arheologie Cluj-Napoca", XIX, 1976, p. 55 — 79. www.dacoromanica.ro 1892 ANCA GHIAȚA 30 al XVI-lea)56. Constatarea se bazează, desigur, pe consultarea izvoarelor mai vechi, cînd Țara Românească stăpînea ținutul gurilor Dunării; topo- nimul Barillana, provenind de la numele Brăilei, care a fost în legătură permanentă cu gurile Dunării, înainte și după cucerirea otomană, cînd la rîndu-i Brăila a devenit raia. Legătura între Țara Românească și gurile Dunării, între Brăila (vamă internă a statului muntean) și Chilia, se făcea pe fluviu, situație înlesnită de faptul că restul Dobrogei se află, pînă în a doua jumătate a secolului al XV-lea, într-o fază inițială de organizare ca provincie de margine, de tipul ugi, iar malul stîng al Dunării era tot românesc aparținînd Moldovei; de aici și interesul succesiv afirmat al celor două țări române pentru gurile Dunării și dominarea cursului inferior al fluviului. în provinciile de margine ale Imperiului otoman, datorită ugibeilor ce căutau să-și întărească pozițiile și averea în propriul lor folos, era o continuă stare de anarhie care agrava situația puterii centrale otomane. Domnii români, cunoscînd aceste realități politice dunărene, în intervalul 1420—1484 au continuat să apere ținutul gurilor Dunării. Pînă la declanșa- rea ofensivei de Mehmed al II-lea spre regiunile dunăreano-pontice, ei au intervenit de mai multe ori dincolo de Dunăre; distrugînd sistemul cetăților pe care se baza administrația otomană în provinciile de margine și făcînd înțelegeri locale cu ugibeii, domnii români încercau să reia în stăpî- nire ținutul dobrogean cucerit de otomani în 1419. între acțiunile ce au întîr- ziat consolidarea dominației otomane în ținuturile riverane Dunării, au fost: cele conduse de Dan II (1426), participarea lui VladDracu la bătălia de la Varna (1444) și în 1445, alături de expediția dunăreană ce a distrus o parte din fortificațiile otomane de pe malurile fluviului (Silistra, Turtu- caia, Rusciuc, Giurgiu); expediția din iarna 1461—1462 a lui Vlad Țepeș ce distruge sistematic fortificațiile otomane de pe malul drept dunărean, înce- pînddela Silistra pînă spre Oreahovo, ca și pe cele din Dobrogea, Isaccea și Enisala, precum și localitatea ,,Rahoma” (neindentificată) situată în veci- nătatea ținutului Chiliei. Armistițiul din 1451 și pacea de la Adrianopol între lancu și otomani interziceau acestora să mai construiască întărituri pe linia Dunării, „începînd de la Severin cea dintîi la Dunăre” și cereau asigu- rări pentru Chilia și ținutul ce ținea de ea : aceasta a garantat pacea la gurile Dunării o perioadă de timp. Tratatul reprezenta un succes în poli- tica de apărare a liniei Dunării, obținut de lancu de Hunedoara, care în planurile sale defensive a căutat să transforme Chilia într-un avanpost al luptei antiotomane de-a lungul Dunării pînă la Belgrad; de aceea lancu a căutat ca în timpul administrației muntene la Chilia, să țină o garni- zoană militară, menită să sprijine conducerea locală în cazul unui atac împotriva cetății, căci legătura între Țara Românească și Chilia era îngreu- uiată de prezența trupelor otomane în ugiul Dobrogea, care ar fi putut împiedica ajutorai operativ între țară și cetatea de la gurile Dunării. Prezența garnizoanei lui lancu și apoi a fiului său Matei Corvin, se justifică pe temeiul legăturilor de vasalitate dintre Țara Românească și Ungaria; aceasta nu însemna amestecul comandantului garnizoanei în treburile administrative și judecătorești ale conducerii românești locale. Evenimentele din 1426, 1444, 1445, 1461—1462 și condițiile impuse în 1451, au atras atenția Porții asupra necesității consolidării dominației M B. P. Hașdeu, Istoria critică a românilor, I, București, 1875, p. 32—33. www.dacoromanica.ro 31 ORGANIZAREA POLITICA ÎN DOBROGEA MEDIEVALA 1893 otomane în Dobrogea și pe întreaga linie a Dunării. Din vremea lui Meh- med II, se observă că ugibeii pierd puterea pe măsură ce se intensifică procesul de centralizare și se transformă teritoriile cucerite în sangeacuri (în ultimele decenii ale secolului al XV-lea). în orice caz, după campania din 1461—1462, otomanii trimit pe malul Dunării, ca bei de Silistra, pe lunus și bei de Nicopol pe Ceakîrgibașî Hamza. Aceștia erau ugibei în vila- iet-ugiul Silistrei și Nicopolului; ei au participat la numeroase campanii îndreptate contra țărilor române sub comanda beilerbeiului Rumeliei sau a sultanului (în a doua jumătate a secolului al XV-lea). Desigur, alte măsuri de consolidare a dominației otomane în Dobrogea au fost luate cu ocazia trecerii sultanului Mehmed II prin ținut în 1476 și în preajma lui 1484. în intervalul dintre 1420—1484 au avut loc și atacuri ale otomanilor îndreptate spre gurile Dunării, care au căutat să cucerească Chilia. Mai întîi atacul otoman din 1420, în timp ce se instalaseră garnizoane în cetă- țile Isaccea și Enisala; dar cucerirea Chiliei este împiedicată de intervenția lui Alexandru cel Bun, care ia Chilia și ținutul pendinte de ea sub protecția Moldovei. Abia în a doua jumătate a secolului al XV-lea, după cucerirea Constantinopolului, otomanii reiau ofensiva spre ținuturile românești dunăreano-pontice dependente de Chilia și Cetatea Albă. Aceste ținuturi se înscriu în planul amplu otoman de stăpînire pontică și dunăreană, pe care-și propune să-l înfăptuiască Mehmed II. însuși sultanul spunea — cum remarca ienicerul sîrb Mihailovici de Ostrovița — că : „Atîta vreme cît Chilia și Cetatea Albă le ține și le stăpînesc românii (Volochove), iar ungurii Belgradul sîrbesc, noi nu vom putea avea nici o biruință”57. încă înainte de 1462, se stabilesc relații polono-otomane pentru a se lua Chilia de la Țara Românească; ambele state aveau interese comune econo- mice și politice și erau nemulțumite de amestecul Ungariei aici. Polonia și Ungaria nu ajunseseră la nici un rezultat prin politica lor scontînd să ia în stăpînire teritoriile românești maritimo-dunărene (conform înțelegerii de la Luck, 1429) sau folosind raporturile de vasalitate ale domnilor români; Sigismund a încurajat în acest sens atacurile lui Dan, 1429 și 1430, de a lua Chilia de la Alexandru cel Bun. în schimb, succesul lui lancu de a avea o garnizoană la Chilia a nemulțumit Polonia și de bună seamă pe otomani, care-și vedeau dejucate planurile de consolidare în bazinul dunăreano-pontic și frînată ofensiva pe Dunăre spre Belgrad. Se ajunge deci la un acord polono-otoman; încurajați otomanii atacă Chilia în 1462, atac la care cooperează și Moldova, avînd încurajarea Poloniei. însă Chilia nu este cucerită și rămîne sub administrație munteană. Abia în 1465 Ștefan, domnul Moldovei, ia Chilia; el nu considera prezența lui Radu cel Frumos la domnia Țării Românești, ce avea dublă vasalitate față de Ungaria și Poartă, o garanție pentru securitatea Chiliei. Constatăm că după 1470, Ștefan își schimbă atitudinea, părăsind politica polono-oto- mană și trece intens la pregătirea armată și diplomatică pentru a înfrunta inevitabilul atac otoman. în scurtul răstimp al armistițiului cu Veneția, otomanii revin în Marea Neagră : cuceresc cetățile italiene din Crimeea și hanul se recunoaște vasal (1475). Desăvîrșirea cuceririi Dobrogei trecea pe primul plan, dictată de motive economice și politice. Dobrogea 67 Călători străini..., I. p. 128. , . www.dacoromamca.ro 1894 ANCA GHIAȚĂ 32 devenea legătura directă pe uscat cu hanul tătar, pe ajutorul căruia a contat Poarta în ofensiva nord-dunăreană apoi, cucerirea gurilor Dunării permitea instituirea monopolului asupra comerțului dunăreano-pontic. Drept urmare, în 1475 (din informațiile lui Dlugosz și Grigore Ureche), apoi în 1476 (în timpul campaniei împotriva lui Ștefan) sînt întreprinse atacuri asupra posesiunilor maritimo-fluviale ale Moldovei, Cetatea Albă și Chilia, care sînt apărate și rămîn sub administrație moldovenească. Din motive strategice, Ștefan hotărăște în urma acestor atacuri să constru- iască cetatea Chiliei pe malul stîng al Dunării, făcînd-o mai ușor de apărat; construirea cetății se termină în 1479. în cadrul politicii defensive românești, se înscrie și acțiunea de întărire a sistemului administrativ în ținutul gurilor Dunării, pendinte de Chilia (avînd reședința administrativă mai întîi la Chilia Veche din deltă, apoi mutată la Chilia de pe malul stîng). Fie administrație moldo- venească (cca 1420—1448, sigur 1426—1448 58 și 1465—1484), fie adminis- trație munteană (1448—1465) la Chilia, ținutul gurilor Dunării a rămas în stăpînirea și hotarele țărilor române. Domnii români își exercitau autoritatea aici, reușind să asigure apărarea acestei regiuni în fața ofensi- vei otomane sau a intențiilor de anexare a altor state. Iată și interesanta observație a lui Enea Silvio Piccolomini privind faptul că hotarele celor două țări „se schimbă adesea după autoritatea și puterea suveranilor”59 60 61 — și aceasta se întîmplă și în părțile sus amintite. Conducerea cetății și a ținutului era încredințată unor pîrcălabi, obicei întîlnit atît în administrația Moldovei, cît și a Țării ^Românești. Forma prin care la conducerea unui ținut — socotit unitate administrativă în Moldova — se afla un pîrcălab, se adoptă pe vremea lui Alexandru cel Bun. în timpul administrației moldovenești, documentele atestă pîrcălabi la Chilia, așa cum reiese din actul de cancelarie din 19 februarie 1446 80 și din numeroasele acte din intervalul 1465—1484, ce amintesc cîte doi pîrcălabi exercitând, în cetate și în ținutul din dreapta și stînga Dunării, atribuții administrative, judecă- torești și militare; dregătoria de pîrcălab, în cronicile turcești ce relatează cucerirea cetății, este indicată prin termenii de dizdar sau emin, desemnînd o funcție asemănătoare în administrația otomană. Regulamentul (kanun- name ) emis de sultanul Baiazid II în august 1484, prevedea o serie de măsuri, urmărind trecerea la exploatarea bogățiilor noului ținut cucerit în folosul statului otoman în multe privințe se conservă obiceiul locului practicat și sub domnul Ștefan cel Mare și înainte de acesta. în ceea ce privește administrația munteană la Chilia ( ~ Veche din deltă) și în ținutul gurilor Dunării (1448—1465), numărul știrilor este restrîns. Semnalăm în mod deosebit informația transmisă de cronica lui Mathias Miechowski despre prezența a doi pîrcălabi, „duos capitaneos" 81, aflați în cetate în timpul evenimentelor din 1465, care s-au soldat cu cucerirea acesteia de 58 Asupra intervalului de timp cînd Chilia a aparținut Moldovei și cînd Țării Româ- nești în prima jumătate a secolului al XV-lea se poartă discuții vezi Ș. Papacostea, Rilia et la politique orientale de Sigismond de Luxembourg, în „Revue roumaine d’histoire”, 3, 1976, p. 421 — 436; M. Popa, op. cit., loc. cit. 68 Călători străini..., I, p. 472—473. 60 Documente pripind istoria României, A (Moldova), I, doc. 256; pentru lista plrcălabilor între 1465—1484 vezi A. Ghiață, Condițiile instaurării.,., p. 102 — 103. 61 Matthias Miechow, Chronica Polonorum, Cracovia, 1521, p. 333. www.dacoromamca.ro 33 ORGANIZAREA POLITICA ÎN DOBROGEA MEDIEVALA 1895 Ștefan cel Mare. Prezența a doi pîrcălabi munteni dovedește perpetuarea obiceiului administrativ moldovenesc, sub care se aflase conducerea cetății înainte de 1448. în Țara Românească, titlul de pîrcălab se dădea conducă- torului unui oraș; în tîrguri el era reprezentantul domnului. La Chilia se întîlnește aceeași formă la conducerea cetății și orașului, unde domnul era reprezentat de pîrcălab; fiind doi, probabil unul avea sarcina de a apăra cetatea și celălalt de a supraveghea strîngerea vămii, dărilor, pescării- le și administrația propriu-zisă locală a tîrgului. Administrația româ- nească în ținutul gurilor Dunării este una din laturile politicii de apărare la hotare în secolul al XV-lea, care și-ajdovedit—cu sprijinul locuitorilor— eficacitatea timp de un secol. în 1483 se încheie pe timp de cinci ani armistițiu între Ungaria și Poartă; aceasta semnifica anularea tratatului dintre Ștefan și Matei Cor- vin, Moldova rămînînd singură în fața ostilităților otomane. Și, într-adevăr, în vara anului 1484 are loc campania de cucerire a Chiliei și Cetății Albe de trupele otomane comandate de sultanul Baiazid II62. încercarea Moldo- vei de a recupera în 1485 cele două cetăți nu a reușit; astfel că, a rămas neschimbată situația din 1484, cînd sultanul a fixat „granița între Moldova și țările islamice” prin cucerirea celor două cetăți cu ținuturile din jur — devenite dar-ul islam —, cum scria cronicarul Ibrahim Pecevi63. în vremea lui Mehmed II, apoi sub Baiazid II a început consolidarea dominației otomane în Dobrogea : se deplasează trupe și începe să se colonizeze ținutul cu elemente de iuruci turco-tătari, ceea ce a înlesnit întărirea administrației otomane aici. O fază importantă în acest proces de instaurare a dominației otomane în Dobrogea a fost marcată de a doua etapă a cuceririi ținutului — respectiv a gurilor Dunării. Dintr-o descriere de călătorie de la 1528 a lui Tranquillo Andronico, reținem că „după ce turcii au început să fie puternici în Europa, luînd în stăpînire țărmul Mării Negre și aducînd sub stăpînirea lor gurile Dunării, au impus tribut celor două Valahii — [Moldova și Țara Românească] — lăsîndu-le putința de a-și alege voievozi, cu condiția ca ei să fie întăriți de sultanul turcilor” M. După 1484, vilaiet-ugiul Dobrogea este inclus, din punct de vedere adminis- trativ, într-o unitate mai mare : sangeacul Silistra. în lucrarea sa, Donado da Lezze, nota că la 1484 sangeacul Silistra ajunsese să se învecineze în sud cu sangeacul Malgara sau Chiersaluch (adică Kîrk-Kilise) și sangeacul Vize, ajungînd la Dunăre unde la vest este în hotar cu sangeacul Nicopol și cel de Vidin (Alvidin), iar în nord includea Chilia (Licostomo) și Ceta- tea Albă (Moncastro). în aceleași însemnări se arată că, mergînd de la Varna de-a lungul mării spre nord, se întinde ținutul numit Dobrogea (De Brozie)&. Este evident că Dobrogea era inclusă sangeacnlui de Silistra, subdiviziune a beylerbeylik-ului Rumelia. Așa cum întreaga istorie politică 62 Descrierea campaniei N. Beldiceanu, La campagne ottomane de 1484: ses preparatifs militaires et sa cronologie, în „Revue des âtudes roumaines”, Paris, V—VI, 1957 — 1958, p. 67 și urm.; idem, La conquHte des citis marc/iandes de Chilia et Cetatea Albă par Bayatid II, în „Siidost-Forschungen”, XXIII, Miinchen, 1964. 63 N. Beldiceanu, Problema tratatelor Moldovei cu Poarta tn lumina cronicei lui Pecevi, în „Balcania”, V, 1, București, 1942, p. 395. 84 Călători străini..., I, p. 248. 63 Donado da Lezze, Historia Turchesca (1300—1514), ed. I, Ursu, București, 1909, P. 87. , www.dacoromanica.ro 1896 ANCA GHIAȚA 34 a Dobrogei arată, ținutul a fost stăpînit în realitate numai de cei ce au dominat fluviul, iar, pentru a avea controlul efectiv al Dunării, a fost nevoie de puncte de sprijin militare pe malul sting dunărean. Prin urmare, momentul decisiv în consolidarea instaurării dominației directe otomane în Dobrogea l-a marcat cucerirea cetății Chilia și a Bugeacului din nord de Isaccea (la 1484 și la 1538 pînă la Tighina-Bender) și organizarea raialei Brăila în primele decenii ale secolului al XVI-lea. Instaurarea dominației otomane în Dobrogea s-a realizat în timp și spațiu în două etape. Întîrziată mult, datorită politicii de apărare a ținutului dusă cu consecvență și îndîrjire de domnii români, cucerirea a fost posibilă datorită numărului forțelor antrenate în lupta ofensivă de imperiul otoman, datorită lipsei de cooperare cu domnii români, de care au dat dovadă statele vecine, urmărind fiecare propriile planuri de expan- siune. Prima etapă se încheie în urma campaniei din 1419 (succedată de cea din 1420) cînd, cu toată rezistența trupelor conduse de domnul Mihail, care își pierde viața în bătălie, este cucerită cea mai mare parte a ținutului dobrogean, pînă la cetățile de margine Isaccea și Enisala. în nord-est de aceste cetăți, ținutul gurilor Dunării rămîne în stăpînire și administrație românească pînă la sfîrșitul secolului. Pe o hartă — e drept tîrzie — editată în atlasul lui E. Cortambert (cca 1852) unde se înscriu hotarele imperiului otoman la 1453, delta este însemnată cu altă culoare în afara hotarelor otomane și aparținînd țărilor române 88. A doua etapă a cuceririi otomane în Dobrogea o marchează campania din 1484, cînd ținutul gurilor Dunării (împreună cu Chilia) apărat de Ștefan cel Mare este cucerit și înglobat în hotarele statului otoman 87. Și tot în campania din 1484, otomanii cuceresc și Cetatea Albă cu ținutul pendinte de ea la nord de brațul Chilia. Unite în aceeași perioadă de timp la statele române (sfîrșitul secolului al XlV-lea), aceste ținuturi dunăreano-pontice au fost cucerite de otomani după un secol în împrejurări similare. Ni se pare semnificativ a aminti cîteva din argumentele prezentate în divanul Moldovei de C. Hurmuzaki în raportul din 9 decembrie 1857, prin care se protesta împotriva încălcării prevederilor tratatului de la Paris (1856). Conform acestui tratat, delta și cele trei județe Cahul, Bolgrad și Ismail, trebuiau alipite Moldovei; datorită schimbării de atitudine a diplomației europene, gurile Dunării au trecut în hotarele imperiului otoman. Or, în divanul Moldovei raportul-protest reamintea opiniei publice — și aceasta numai cu 20 de ani înainte de realipirea Dobrogei la Bomânia — că : Mircea cel Bătrîn a stăpînit Dobrogea; învocîndu-se o serie de izvoare cunoscute pe atunci, se arăta că cetatea Chilia comandase întreg teritoriul deltei în vremea domnilor români; se aprecia că „ținutul Bugeacului, Ismailului, Akkermanului și Chiliei” — delta făcînd parte din acesta din urmă —, formau „a treia parte a Moldovei” și au fost „pro- pietatea necontestată a Moldovei” din vremea lui Ștefan cel Mare 88. 66 Nouvel Atlas de geographie, ouvrage dress6 sous la direction de E. Cortambert, Paris, <1852}, harta nr. 24. 67 Punctul nostru de vedere privind cele două etape de cucerire a Dobrogei acceptat de C. C. Giurescu, D. C. Giurescu, Istoria românilor, voi. II, București, 1976, p. 381. 68 D, A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, Acte și documente relative la istoria renascerei Ro- mâniei, voi. VI, Bucur 35 ORGANIZAREA POLITICA ÎN DOBROGEA MEDIEVALA 1897 întreruptă brusc de cucerirea otomană și instaurarea dominației străine, unitatea teritorial-politică a românilor a fost restabilită în urma războiului de independență, care a readus Dobrogea în hotarele firești ale statului român (1877—1878), etapă în unificarea teritoriilor românești carpato-dunăreano-pontice, ce se înscrie cu o semnificație profundă alături de evenimentele din 1859 și 1918. în tot intervalul dominației otomane (secolele XV—XIX), societatea românească a continuat să locuiască neîntrerupt în Dobrogea, să întrețină legături permanente cu românii din stînga Dunării, așa cum s-a întîmplat în toată istoria zbuciumată a ținu- tului, să aspire la unitatea națională. ASPECTS DE L ’ORGANISATION POLITIQUE DE DOBROUDJA AU MOYEN-ÂGE(XIII-e - XV-e SlfiCLES) RfiSUMfi L’etude expose quelques aspects de la vie politique de Dobroudja (les actuels d&partements de Constanța et Tulcea) au moyen-âge ayant trăit ă la sociât6 roumaine ou pr^sentant des implications sur celle-ciT pendant la pâriode comprise entre l’invasion mongole (XlII-e siecle) et les etapes de l’instauratîon de la domination ottomane dans cette rdgion (XV-e siecle). L’auteur aborde de maniere syntMtique, marquee par im nouveau point de vue, plusieurs problemes importants tels la domination tatare en Dobroudja (XlII-e siecle — premiere moitid du XlV-e siecle), les formes des autonomies locales roumaines et les rapports de celles-ci avec les Tatars, Byzance et les G^nois, la politique des princes roumains de d^fense de la r^gion de Dobroudja face â l’offensive ottomane. Durant cette p&’iode de meme que pendant l’intervalle de domina- tion ottomane ( (XV-e -XlX-e siecles), la Dobroudja a et£ habit^e par la population roumaine qui a entretenu des rapports permanents avec les Roumains vivant sur la rive gauche du Danube. Interrompus brusquement par la conquete de la Dobroudja par les Ottomans, l’unit^ territoriale-politique des Roumains a 6t£ retablie par la suite de la guerre d’ind^pendance de 1877 —1878 qui, en ramenant la Dobroudja 6ntre les frontieres naturelles de l’Etat roumain, se situe comme une etape significative dans le processus d’unification des terri- toires roumains carpatho-danubiens-pontiques, aux cât^s des 6v6nements de 1859 et 1918. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro PAGINI de istorie universala ATITUDINEA INTERNAȚIONALEI I-a ȘI A Il-a EAȚĂ DE PROBLEMA NAȚIONAL-COLONIALĂ DE MIRCEA N. POPA Istoria mișcării muncitorești și socialiste internaționale de pînă la primul război mondial relevă strînsă legătură dintre problema colo- nială și cea națională, interdependența dintre poziția și tactica organi- zațiilor politice și profesionale muncitorești în cele două chestiuni. în dezvoltarea sa istorică, ca rezultat al acțiunii unei legi universale a capitalismului, acesta a cunoscut în problema națională două tendințe : pe de o parte, trezirea popoarelor la viață națională, apariția și dezvol- tarea mișcărilor naționale, crearea statelor naționale și lupta împotriva opresiunii naționale, pe de altă parte, dezvoltarea relațiilor între națiuni, tendința de desnaționalizare a unor popoare, de exploatare a națiunilor dominate, crearea și dezvoltarea unității internaționale a capitalului, a vieții economice în ansamblu etc. în ajunul revoluțiilor și mișcărilor revoluționare de la mijlocul vea- cului, trecut, și cu atît mai mult în anii 1848—1849 și în epoca postrevolu- ționară, cînd proletariatul modern, de fabrică, își făcuse apariția în țările europene mai dezvoltate, iar clasa muncitoare debutase în activitatea politică ca o forță conștientă de interesele sale, cele mai avansate elemente muncitorești se afirmaseră alături de democrații burghezi în activitatea de sprijinire a luptei de independență a unor popoare europene și extra- europene. în contextul creat de dezvoltarea conștiinței naționale a numeroase popoare oprimate, de lupta de rezistență a unor popoare față de cuceri- rile colonialiste, K. Marx și F. Engels au sprijinit lupta pentru recucerirea, independenței de către italieni, români, polonezi, maghiari ș.a., au dez- văluit baza materială a expansiunii și cuceririlor europene și extraeuro- pene a unor state de pe vechiul continent, consecințele social-economice și politice ale dependenței economice și politice față de marile puteri europene pentru popoarele subjugate. Relevînd faptul că Marea Britanie, țara capitalistă «model», avea, în domeniul industriei moderne la mijlocul veacului al XlX-lea un avans de 80 de ani față de celelalte țări, că ea deținea un monopol mondial în plan industrial, că din 1833 avea loc ,,o extindere forțată a piețelor asia- tice prin distrugerea rasei umane” 1, F. Engels sintetiza politica claselor conducătoare britanice către mijlocul secolului în felul următor : ,,Anglia 1 K. Marx, F. Engels, Opere, voi. 23, Edit. politică, București, 1966, p. 457. <> „REVISTA DE ISTORIE", Tom. 34, nr. 10, p. 1899-1917, 1981 www.dacaromaiiica.ro 1900 MIRCEA N. POPA 2 trebuia să devină «atelierul lumii»; toate celelalte țări trebuiau să devină pentru Anglia ceea ce devenise deja Irlanda : piețe pentru produsele sale industriale, surse de materii prime și de mijloace de trai. Anglia, marele centru industrial al unei lumi agrare, cu un număr mereu crescînd de sateliți producători de grîu și de bumbac care să se învîrtească în jurul soarelui industrial. Ce perspectivă minunată” 2. în a doua jmnătate a veacului al XlX-lea, cînd deja alte cîteva țări europene au evitat să ajungă în situația de anexe agrare ale Angliei industriale, devenind ele însele puteri industriale moderne și expansioniste, numărul celor care urmăreau o politică similară celei britanice a crescut rapid. K. Marx și F. Engels nu s-au limitat la demascarea metodelor, devenite tradițio- nale folosite de marile puteri europene, — deschiderea piețelor «barbare » cu ajutorul tunului, recurgerea la războiul comercial pentru rezolvarea rivalităților dintre statele europene —, ci au insistat în a releva impli- cațiile social-economice ale politicii acestora față de societățile asiatice sau africane. K. Marx remarca, de pildă, că comerțul englezilor cu India și China exercita ,,. . .o influență revoluționarizatoare asupra modului de pro- ducție manual în măsura în care prețul scăzut al mărfurilor desființează torsul și țesutul, care din timpuri străvechi fac parte integrantă din această unitate a producției industriale — agricole și astfel distruge obștea” 3. Antrenînd în civilizația modernă popoare din Asia sau Africa, industria europeană a avut efecte pustiitoare asupra a numeroase țări. Așa, de pildă „aburul britanic și știința britanică — sublinia K. Marx, n.n. — au distrus pe întreg teritoriul Hindustanului legătura dintre agricul- tură și producția meșteșugărească” 4, au provocat decăderea unor vechi orașe indiene și a numeroase meșteșuguri, au atras suferințe inimagina- bile și pieirea a milioane de oameni. Pe scurt, în întregul veac al XlX-lea, meșteșugurile tradiționale ale Asiei orientale, în special, au fost victimele concurenței făcute de produsele industriei moderne europene și nord- americane. în lumea extraeuropeană avea loc adesea un fenomen asemă- nător celui semnalat de K. Marx și F. Engels în cazul Irlandei: „Ori de cîte ori Irlanda era pe punctul de a se dezvolta din punct de vedere indus- trial, ea a fost zdrobită și transformată din nou într-o țară eminamente agrară” 5. Cei doi gînditori au sesizat și un alt aspect al relațiilor dintre țările avansate din Europa și țările care au cunoscut o dezvoltare tardivă : schimbul de mărfuri industriale și primare în defavoarea furnizorilor celor din urmă. Această teză, ca și altele, a fost confirmată de cercetări ulterioare, ca cele ale lui Samir Amin, care au demonstrat, de exemplu, că în 1939 țările subdezvoltate puteau cumpăra cu aceeași cantitate de produse primare numai 60% din cantitatea de produse industriale cum- părată în 1870 —1880 6. Pornind, așadar, de la analiza a numeroase aspecte ale vieții social- economice, politice și spirituale, K. Marx și F. Engels și-au fundamentat științific atitudinea ostilă față de războaiele comerciale și coloniale, față 2 Ibidem, voi. 2, p. 673. 3 K. Marx, F. Engels, op. cit., voi. 25, partea I, 1969, p. 337 — 338. 4 Ibidem, voi. 9, p. 138. 5 K. Marx, F. Engels, op. cit., voi. 16, p. 486. 6 Samir Amin, L’Accumulation ă Vechelle mondiale. Critique de la theorie du sous-di- veloppement, Editions Anthropos, Dakar-Paris, 1970, p. 89. www.oacoroiiianica.ro 3 INTERNAȚIONALA I-a ȘI A Il-a ȘI PROBLEMA NAȚIONAL-COLONIALA 1901 de asuprire și exploatare națională, furnizînd totodată mișcării muncito- rești și socialiste o bază solidă pentru elaborarea tacticii în problema națională și în cea colonială. în epoca Internaționalei I-a (1864—1876), K. Marx și F. Engels concepeau rezolvarea problemei naționale 7 în strînsă legătură cu perspec- tivele revoluției europene și sarcinile proletariatului și ale organizațiilor sale politice. Teza marxistă fundamentală, însușită și promovată de Inter- naționala I-a, cu privire la problema națională a fost sintetizată în cunos- cuta formulare potrivit căreia « o națiune nu poate deveni liberă atîta timp cît asuprește alte națiuni». în consecință, sub conducerea lui K. Marx și F. Engels, Internaționala I-a s-a solidarizat cu mișcările de elibe- rare națională, a chemat proletariatul să lupte împotriva exploatării națio- nale, să militeze pentru dezrobirea naționalităților asuprite, să combată războaiele de jaf și cotropire a țărilor mai slab dezvoltate, de înăbușire a mișcărilor de eliberare națională. Problema națională a fost privită ca o componentă a luptei revoluționare proletare împotriva exploatării și pen- tru socialism. Iată de ce, K. Marx și F. Engels și, sub influența lor, Inter- naționala I-a și-au definit cu claritate poziția în cele mai acute probleme de evidentă exploatare națională, de reprimare a rezistenței față de cotropi- torii străini și a luptei de eliberare a unor popoare subjugate, cum era, de exemplu, cazul irlandezilor și polonezilor, al italienilor și mexicanilor, al bulgarilor și indienilor etc. Ipoteca irlandeză, «maladia cronică a Angliei » continua să influențeze soarta mișcării muncitorești din Anglia 8. Lupta irlandezilor în «insula lor verde » — « prima colonie » a Angliei — a fost sprijinită cu vigoare, remarcîndu-se faptul că eliberarea Irlandei era o condiție a însăși victoriei proletariatului britanic în lupta sa de clasă. F. Engels sublinia că pretinsa libertate a cetățenilor britanici se baza pe asuprirea irlandezilor, a coloniilor. Totodată, marxiștii combăteau senti- mentele de națiune dominantă dezvoltate în rîndurile proletariatului englez de propaganda capitalistă, pentru a-i transforma pe muncitori în instru- mente ale stăpînirii asupra Irlandei. în repetate rînduri, F. Engels a relevat necesitatea sprijinirii luptei de eliberare națională a polonezilor de sub dominația Busiei țariste și a altor asupritori, precum și efectul istoric pe care l-ar fi avut distrugerea țarismului. în anul 1892 el scria : ,,.. . Benașterea unei Polonii indepen- dente, puternice, este o chestiune care ne privește pe noi toți, nu numai pe polonezi”9. Independența Poloniei, considera F. Engels, ,,... este o necesitate pentru colaborarea armonioasă a națiunilor europene. Ea poate fi cucerită numai de tînărul proletariat polonez... Iar muncitorii din restul Europei au tot atîta nevoie de independența Poloniei ca și muncitorii polonezi înșiși” 10. Cît privește Busia, F. Engels sublinia în 1883 : ,,.. .Pie: irea țarismului, nimicind ultimul reazem al monarhismului în Europa, înlăturînd « agresivitatea » Busiei, ura Poloniei și a altora față de ea, va 7 Vezi: G. Haupt, C. Weil, L’eredita di Marx ed Engels e la questione nazionale, în ..Studii storici”, Instituto Gramsci Editore, a. XV , nr. 2, aprile-giugno, 1974, p. 270 — 324. 8 Ibidem, p. 323. 9 K. Marx, F. Engels, op. cit., voi. 22, 1965, p. 275-276. 10 p- 276. www.dacoromanica.ro 1902 MIRCEA N. POPA 4 duce la o cu totul altă combinare a puterilor, va face țăndări Austria și va stîrni în toate țările o puternică mișcare în vederea transformării interne” 11. în ultimele decenii ale veacului al XlX-lea, dominate de activitatea Internaționalei a Il-a socialistă, marxiștii consecvenți au rămas credin- cioși poziției și tacticii care susțineau autodeterminarea politică a popoare- lor subjugate. Astfel, congresul socialist internațional întrunit la Londra în anul 1896, ,,.. .repetînd principiul democratic statornicit (principiu la care congresul, firește, nu s-a limitat), a avut de asemenea în vederea tocmai autodeterminarea politică — a popoarelor oprimate, n.n. — și nicidecum vreo autodeterminare «culturală» oarecare”11 12 13 *. în rezoluția adoptată la Londra se sublinia : „Congresul se declară în favoarea dreptu- lui la autodeterminare... al tuturor națiunilor și exprimă simpatia sa pentru muncitorii din orice țară care actualmente gem sub jugul absolutis- mului militar, național sau de altă natură”. în mod special, congresul a ținut să-și exprime simpatia și solidaritatea cu popoarele din Orient care luptau pentru libertate 1S. Social-democratul rus G. V. Plehanov, de pildă, ca și alți militanți care se situau pe pozițiile socialismului revoluționar, lupta în primii ani ai secolului nostru pentru ca partidele și organizațiile Internaționalei a Il-a să promoveze neabătut principiul autodeterminării politice a popoare- lor. în aceeași perioadă, socialistul sloven, H. Turna releva în scrierile sale « unitatea economică naturală » a sîrbilor, croaților și slovenilor și se pronunța pentru autodeterminarea lor. în Bulgaria, D. Blagoev și Kolarov susțineau tezele marxiste în problema națională, dar, totodată, respingeau concesiile făcute de unii socialiști naționalismului partidelor burgheze și insistau asupra primordialității luptei de clasă. Socialistul român C. Bakovski milita pentru formarea de state naționale, pronun- țîndu-se, în același timp, pentru respectarea fermă a principiilor luptei de clasă. P.S.D.R. nu a înțeles însă faptul că realizarea deplină a unității naționale a poporului român constituia un obiectiv al etapei de desăvîrșire a revoluției burghezo-democratice, că burghezia română mai avea în ajunul primului război mondial capacitatea de a conduce lupta cu caracter pro- gresist a poporului pentru înfăptuirea aspirațiilor naționale legitime. Congresul socialist sud-slav, întrunit la Lubliana în 1909, remarcînd faptul că slovenii, sîrbii și croații aparțineau aceleași familii, căuta soluția problemei naționale în cadrul Austro-Ungariei. Totuși, Conferința socialistă interbalcanică, întrunită la Belgrad în anul 1910, s-a plasat pe pozițiile autodeterminării naționale, pînă la separarea totală, preconizînd comuni- tatea liberă a popoarelor balcanice. Liderii oportuniști ai Internaționalei socialiste nu au înțeles însă importanța revoluționară a mișcării de eliberare națională în țările depen- dente și coloniale. Atitudinea lor față de mișcarea de eliberare națională era legată și de dezvoltarea tendințelor oportuniste în mișcarea muncito- rească și socialistă. Se remarcă divizarea socialiștilor în ceea ce privește 11 Ibidem, voi. 21, p. 472. 12 V. I. Lenin, Opere, voi. 20, p. 44. 13 Verhandlungen und Beschlusse des Internalionalen Sozialistichen Arheiter-und Ge- werkschafts-Kongresses zu London vom 27. Juli bis 1. August 1896, Verlag der Buchhandlung Vorwărts, Berlin, 1896, cit- voi. 20, p. 435-436. 5 INTERNAȚIONALA I-a ȘI A II-a ȘI PROBLEMA NAȚIONAL-COLONIALA 1903 interpretarea imperialismului, poziția și tactica în chestiunile națională și colonială etc. Dealtminteri, Internaționala socialistă nu a înscris nicio- dată ca atare problema națională pe ordinea de zi a congreselor sale pentru o dezbatere teoretică. Problema națională a preocupat, însă, după cum s-a semnalat deja într-o oarecare măsură, partidele socialiste. Social-demo- crația germană, de exemplu, susținute înainte de 1890 reconstituirea Poloniei independente, dar după această dată, în condițiile creerii unui Partid Socialist Polonez, care revendica reconstituirea unui stat polonez unificat, au apărut atitudini diferite : în 1897, în cadrul congresului de la Hamburg, unii social-democrați au cerut, «în numele progresului », germanizarea teritoriilor poloneze. G. Ledebour recunoștea de altfel că social-democrații germani erau departe de a înțelege nevoilor minorităților naționale din Reichul wilhelmian. în problema poloneză, în special, și în cea națională, în general, se remarca poziția adoptată de Roșa Luxemburg. Cunoscuta militantă socialistă se pronunța în ultimii ani ai veacului al XlX-lea și la începutul secolului al XX-lea împotriva oricărei concesii față de « ideea națională ». Ea afirma, provocînd, este drept, riposte din partea multor socialiști, că crearea de state naționale nu constituie de loc im progres în ochii unui socialist, iar revendicările naționale stînjeneau unitatea internațională a proletariatului. Din această cauză, privitor la problema poloneză și în general la chestiunea națională în imperiul țarist, R. Luxemburg preconiza: unitatea proletariatului tuturor națiunilor aflate sub jugul rus; lupta comună pentru o republică democrată rusă care să asigure între granițele sale libertatea polonezilor și a celorlalte națiuni. Pentru înțelegerea atitudinii social-democrației germane și în bună parte internațională în problema națională în ajunul primului război mondial, o semnificație aparte are poziția pe care s-a situat Karl Kautsky — teoretician al Internaționalei socialiste. în anul 1907 el scria : „Pro- blemele naționale nu mai trebuie să preocupe proletariatul în luptele sale practice actuale” M, deoarece victoria clasei muncitoare în lupta sa împo- triva burgheziei va permite și rezolvarea acestora. în 1916, în cursul primului război mondial imperialist de reîmpărțire a lumii, mai mulți socialiști — Radek, Gorter, H. Roland — Holst — se declară de acord cu Roșa Luxemburg, nerecunoscînd caracterul progresist, revoluționar al aspirațiilor naționale ale popoarelor asuprite din Europa și Rusia țaristă. Roșa Luxemburg aprecia că războiul imperialist punea la ordinea zilei revoluția proletară. în această situație, aspirația la indepen- dență națională era tardivă și lipsită de semnificație revoluționară. Fără îndoială, aceste fapte legate de raportul dintre socialiști și problema națională au dus la apariția unor tensiuni în mișcarea muncito- rească. Ele erau, de pildă, deosebit de evidente în mișcarea socialistă din Austro-Ungaria. La Viena, socialistul Otto Bauer se teme ca « națio- nalismele » care se afirmau să nu ia forme separatiste și să distrugă cadrul necesar unei dezvoltări economice rapide — cum era socotit Imperiul habsburgic — și al formării unei conștiințe supranaționale. El preconiza ca țel al social-democrației cu tendințe internaționaliste organizarea în c imunități naționale autonome care să se bucure de realizările culturii 11 Karl Kautsky, Patriotism și social-democrație, Edit. revistei „Viitorul social”, Iași, p. 15. www.dacoromanica.ro 1904 MIRCEA N. POPA 6 lor. Un alt social-democrat, Karl Renner, a elaborat în Austro-Ungaria teoria autonomiei personale, care avea la bază ideea că naționalitatea era un atribut al cetățeanului, ca și confesiunea religioasă. în consecință, trebuiau organizate «asociații naționale» independente de teritoriu, avînd administrație proprie și autonomie în problemele de limbă, învăță- mînt și cultură. Așadar, unitatea reprezentată de monarhia multinațională habsburgică nu era pusă în discuție. în rindurile socialiștilor unguri și ale intelectualilor cu tendințe socialiste se exprimau în problema națională puncte de vedere deosebite. Dacă poetul Endre Ady condamna asuprirea națională, manifestînd multă simpatie pentru românii din Transilvania, liderul Partidului Social-Demo- crat Ungur, Sigismund Kunfy, disprețuia revendicările naționale. Partidul însuși dorea independența Ungariei față de monarhia Habsburgilor, dar nu admitea independența națiunilor subjugate din cuprinsul Ungariei — români, sîrbi, slovaci. Toate acestea au provocat neînțelegeri și sciziuni, fricțiuni naționale între socialiștii de pe cuprinsul Austro-Ungariei, ducînd la introducerea federalismului în organizarea politică și profesională a clasei muncitoare în dauna intereselor proletariatului și a luptei sale de clasă. Eevoluția burghezo-democratică din Eusia (1905—1907), dezvolta- rea mișcărilor de eliberare socială și națională în Orient au stimulat aborda- rea mai atentă a chestiunilor națională și colonială. Devenea tot mai limpede faptul că lupta pentru socialism nu era o problemă specifică exclusiv țărilor dezvoltate ale Europei. Un sistem coerent, științific, referitor la sarcinile și locul în mișcarea general revoluționară a luptei de eliberare națională și colonială n-a putut fi conceput și elaborat decît de V. I. Lenin. Epoca imperialistă, constata V. I. Lemn, . .a transformat toate marile puteri în asupritoare ale unui șir de națiuni...”15 *, iar în timp de pace ,,... Eusia a bătut recordul mondial de asuprire a nați- unilor pe baza unui imperialism mult mai brutal, medieval, înapoiat din punct de vedere economic, militar-birocratic” 18. Iată de ce, con- cluziona V. I. Lenin, ,,nu poate fi socialist proletariatul care se împacă cu o cît de mică violență din partea propriei sale națiuni împotriva altor națiuni”17. Așadar, sintetiza V. I. Lenin concepția sa revolu- ționară marxistă, „egalitatea deplină în drepturi a națiunilor, dreptul națiunilor la autodeterminare, unirea muncitorilor de toate naționa- litățile — iată programul național pe care marxismul îl indică muncitori- lor, pe care-1 indică experiența lumii întregi și experiența Eusiei” 18. w K. Marx și F. Engels au fost preocupați în mai multe rînduri de problemele puse mișcării muncitorești de expansiunea colonială în lumea extraeuropeană și au demascat și condamnat colonialismul. încă în Capita- lul, ocupîndu-se de procesul acumulării primitive de capital, K. Marx scrisese : „Descoperirea zăcămintelor de aur și de argint din America, exterminarea, înrobirea și îngroparea de vie a populației băștinașe în mine, începutul cuceririi și jefuirii Indiilor Orientale, transformarea Africii 15 V. I. Lenin, Opere, voi. 22, 1952, p. 354. 18 Ibidem. 17 V. I. Lenin, Opere complete, ediția a doua, voi. 26, 1965, p. 332. 18 V. I. Lenin, Opere, voi. 20, p. 456. www.dacoromanica.ro 7 INTERNAȚIONALA l-a ȘI A Il-a ȘI PROBLEMA NAȚIONAL-COLONIALA 1905 într-un ținut de vînătoare sistematică împotriva negrilor — așa au arătat zorile erei producției capitaliste. Aceste procese idilice sînt momente principale ale acumulării primitive” 19. Analizînd relația dintre exploatarea, sălbatică a Africii și prosperitatea unor « civilizate » centre urbane europene, K. Marx remarca : „Orașul Liverpool s-a dezvoltat pe baza comerțului cu sclavi. Acest comerț constituie metoda lui proprie de acumulare primi- tivă” 20. Mai apoi, pînă la declanșarea primului război mondial, problemele specifice țărilor coloniale nu au constituit obiectivul unei cercetări și analize profunde și atente din partea socialiștilor. în primii ani ai veacului nostru, au fost făcute totuși încercări de elaborare a unor doctrine anticolo- nialiste de inspirație socialistă. Așa, de exemplu, J. A. Hobson a publicat în 1902 în Anglia lucrarea «Imperialism a Study », iar în Franța a apărut în 1905 cartea lui Paul Louis « Le eolonialisme». în epoca trecerii de la capitalismul liberei concurențe la imperialism și în primii ani de existență a acestuia, lipsa unei concepții științifice globale despre noul stadiu de evoluție al capitalismului a stînjenit aborda- rea ideologică sub toate aspectele a problemei coloniale. Problema colonială nu era înțeleasă în multitudinea aspectelor ei. în anul 1903, socialistul olandez Wiedijk aprecia că dominația europeană în colonii făcea necesară apariția în aceste teritorii a structurilor social-economice capitaliste, moderne. K. Kautsky, teoretician al social-democrației germane și inter- naționale, împărtășea păreri asemănătoare. în consecință, apărea firească concluzia obligativității parcurgerii de către colonii a stadiului capitalist de dezvoltare. Totuși, în aceeași perioadă socialiștii olandezi Mendels și Gorter au întrevăzut posibilitatea ca popoarele subdezvoltate din colonii « să sară » peste faza capitalistă în condițiile victoriei revoluției socialiste în țările dezvoltate ale lumii. Cît privește lupta de eliberare a popoarelor subjugate din colonii, este notabil faptul că Eosa Luxemburg aprecia că aceasta se încadra în lupta generală împotriva capitalismului și imperialismului. Anticolonialiștii au fost mai numeroși și activi îndeosebi în țările care la sfîrșitul secolului al XlX-lea și începutul veacului al XX-lea nu aveau colonii. Dealtminteri, rîndurile lor cuprind, pe lîngă socialiști, numeroși democrați burghezi. Așa, de pildă, primul război parțial pentru reîmpărțirea coloniilor, declan- șat în 1898 de imperialismul nord-american împotriva Spaniei, a provocat vii reacții în S.U.A. Exprimîndu-și vehement indignarea, scriitorul Mark Twain declara că politica colonialistă impunea ca pe steagul Statelor Unite „dungile albe să fie vopsite în negru, iar stelele înlocuite cu capul de mort”. Mai mult, Liga antiimperialistă, constituită din mai multe ligi antiimperialiste locale și districtuale din S.U.A., s-a întrunit în octom- brie 1899 într-o conferință la Chicago și a adoptat Platforma Ligii antiim- perialiste americane (18 octombrie 1899) 21. în document se declara: „...A devenit necesar, în țara lui Washington și Lincoln, să reafirmăm dreptul la viață, libertate și fericire al tuturor oamenilor indiferent de rasă și culoare... Insistăm asupra faptului că subjugarea oricărui popor este 19 K. Marx, Capitalul, ed. a IV-a, voi. I, 1960, p. 745. 20 Ibidem, p. 753. !1 Vezi textul în: Doeuments of American History, eighith edition, voi. II, edited by H. S. Commager, Npw York, 1968, p. 11 — 12. www.dacoromanica.ro 8 — c. 1546 1906 MIRCEA N. POPA 8 o agresiune criminală... Condamnăm sincer politica actualei Administrații Naționale în Filipine 22 ... Semnalăm măcelul din Filipine ca un lucru îngrozitor și inutil... Regretăm că sîngele filipinezilor pătează mîinile americanilor. Susținem, împreună cu Abraham Lincoln, că nici un om nu este destul de bun pentru a-1 guverna pe altul fără încuviințarea aces- tuia ; cînd un alb se guvernează pe sine, asta este autoguvernare, dar cînd el se guvernează pe sine și îl guvernează și pe altul, asta este mai mult decît autoguvernare — asta este despotism”. Se putea totuși constata că organizațiile afiliate Internaționalei socialiste luptau adesea puțin și insuficient împotriva colonialismului, deși nu au lipsit protestele împotriva fărădelegilor și crimelor colonialiștilor. Cu toate că în Marea Britanie mișcarea aboliționistă avea deja o îndelun- gată tradiție, grupînd mai întîi de toate intelectuali burghezi etc., dar atrăgînd, mai ales în secolul al XlX-lea, și elemente cu orientare socialistă, nu se remarca existența unei grupări anticolonialiste puternice, influentă și activă. Situația era similară în Franța, țara în care, la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, revoluția burgheză, prin reprezentanții săi de orientare democrată, pusese bazele unei tradiții anticolonialiste. M. Robespierre nu ezitase să declare în 1793 Convenției naționale că „nici un popor nu poate deveni proprietatea unui alt popor, nici un om nu poate fi considerat proprietatea unui alt om” 23 și, în consecință, ceruse corectarea « Declara- ției drepturilor omului și ale cetățeanului » din 1789, în sensul că „orice atentat la securitatea și, bineînțeles, la libertatea, cu atît mai mult la existența omului, este oprit de lege și, mai ales, este interzis ca un om, oricum ar fi el, să devină proprietatea unui alt om, oricine ar fi el” 24. Ca urmare, M. Robespierre ceruse și obținuse suprimarea sclaviei în colo- niile franceze și a comerțului cu sclavi. Această orientare revoluționar-demo- crată a inspirat în veacul următor atitudinea anticolonialistă și de sprijinire a luptei pentru libertate a popoarelor manifestată în unele cercuri burghezo- democrate sau liberare, precum și în rîndurile proletariatului 2S * *. în Germania, de pildă, încă în 1880 social-democrația a protestat, prin articolele publicate în presă de Karl Kautsky, împotriva achiziționării de colonii de către Reichul wilhelmian și a contribuit la respingerea de către Reichstag a proiectului de acaparare a insulei Samoa. Un an mai tîrziu, social-democrația a combătut, cu prilejul campaniei electorale, colonialismul, subliniind că „prin colonii și emigrație nu poate fi dirijată supraproducția și suprapopulația ...Trebuie să ne îngrijim ca patria noastră să fie locuibilă pentru toți cetățenii și cererii de colonii peste hotare îi opunem cerința colonizării interne, adică îmbunătățirea cultivă- 22 Colonie spaniolă pentru care S.U.A. luptau cu scopul de a o acapara. 23 Robespierre, Textes choisis, tome I, Paris, 1956, p. 86. 21 Ibidem, p. 142. . 25 Semnificativă In acest sens este atitudinea adoptată de comuniștii francezi, sub con- ducerea lui M. Threz, față de războiul colonial din Indochina, declanșat In 1946, ca șl față de politica guvernului de Înăbușire a insurecției anticolonialiste izbucnită In Madagascar In aceeași perioadă: comuniștii au refuzat să aprobe represiunea și In martie 1946 toți deputății comuniști, cu excepția miniștrilor comuniști, s-au abținut de a-și da votul de Încredere In po- litica guvernului față de Indochina (cf. R, Tiersky, Le mouuement comuniste en France (1920 — 1972), Paris, Fayard, 1973, p. 127). www.dacoromaiiica.ro 9 INTERNAȚIONALA I-a ȘI A Il-a ȘI PROBLEMA NAȚIONAL-COLONIALA 1907 rii pămîntului... ” 26. în 1884, ziarul « Sozialdemokrat »prezenta cititorilor săi raportul dintre colonialism, militarism și politica agresivă, scriind : „Cine spune astăzi colonii, spune și războaie coloniale, spune cuirasate, spune armată colonială, spune într-un cuvînt militarism” 27. Același organ de presă dezvăluia raportul dintre colonialism și exploatarea capita- listă din metropolă: „Colonizare înseamnă acumulare de capital, iar acumularea de capital înseamnă acumularea mizeriei” 28 *. De la tribuna Reichstagului, la 4 martie 1885, deputatul social-democrat Wilhelm Liebknecht nu ezita să demaște propaganda colonialiștilor, care urmărea „...crearea unor iluzii în ochii poporului, un fel de fata morgana pe nisipul și mlaștinile Africii, unde cursa colonială apare ca un dans final, un dans al morții pentru societatea burgheză” 2B. Opoziția față de politica colonialistă a Reichului a continuat prin repetate luări de poziție din partea social-democraților. Efectul distrugător al alcoolismului practicat de colonialiști în Africa a fost, de exemplu, dezvăluit în plin Reichstag : „Unde pune creștinismul piciorul, pe lîngă Biblie apare sticla de alcool și ultima are o atracție mai mare ca prima” 30. în 1893, represaliile germani- lor împotriva răsculaților din Camerun au stîrnit idignare și condamnare din partea social-democrației. Franz Mehring nu a ezitat să înfiereze această operațiune care « a pătat numele de german în lume ». De asemenea, frac- țiunea social-democrată din Reichstag a condamnat masacrarea tribului herero din Africa de Sud. Această atitudine avea o bază și argumente științifice, marxiste. Presa social-democrației germane preciza, de pildă, în articolul « Marx despre sistemul colonial »: „Unde Marx a fost înțeles s-a terminat cu înșelăciunea reformei sociale, locul ei luîndu-1 lupta de clasă a proletariatului, care a devenit conștient de misiunea sa istorică în lume...” 31. Așadar, social-democrații germani consecvent revoluționari au con- stituit unica forță politică care s-a ridicat hotărît împotriva aventurilor colonialiste și a șovinismului colonial, demascînd, totodată, intențiile claselor guvernante de a folosi colonizarea ca o armă împotriva mișcării muncitorești, dînd proletariatului iluzia unei vieți mai bune în colonii. Burghezia imperialistă germană încerca să «exporte » problema socială și să abată clasa muncitoare de la lupta de clasă, considerînd colonizarea peste mări drept « cel mai bun deviator pentru pericolul social-democrat » din Reich. Această politică a găsit, din păcate, susținători fățiși sau mascați în rîndurile social-democraților de dreapta, care se străduiau să acrediteze ideea că prin sprijinirea politicii colonialiste a guvernului făceau «un serviciu industriei și muncitorimii germane ». Mai mult, la începutul veacului nostru, ei făceau eforturi pentru a elabora o politică colonială « socialistă ». în ultimul an al secolului al XlX-lea, problema atitudinii față de politica colonialistă s-a pus cu deosebită acuitate și în Marea Britanie 28 Die Sozialdemokratie im Deutschen Reichstag, Berlin, Verlag Buchhandlung Vorwărts, 1966, p. 204. 27 Cf. Walter Heinz, Alternative zu Bismarck, Akadcmie Verlag, Berlin, 1970, p. 119. 28 Ibidem. 28 Ibidem, p. 117. 30 Die Sozialdemokratie im Deutschen Reichstag, p. 342. 31 Cf. Waltet Heinz, op. cit., p. 119. www.dacoromanica.ro 1908 MIRCEA N. POPA 10 cu prilejul războiului anglo-bur, ceea ce a dus la divizarea socialiștilor englezi: Keir Herdie și tovarășii săi s-au opus politicii guvernului, în timp ce « fabienii » în frunte cu B. Shaw, ca de altfel și Blatchford, au sprijinit războiul colonialist imperialist dus în Africa de Sud. în Franța, liderul socialist Jean Jaures — și totodată istoric al revoluției burgheze de tip clasic din Franța, cunoscător, așadar, al tradi- țiilor democratice ale acesteia — a luat atitudine în legătură cu doctrina expansiunii coloniale pașnice, cu prilejul unui discurs rostit la Bordeaux în 1903 : „Noi socialiștii, considerăm ca o datorie pentru diplomația noastră ca, fără violențe și fără extinderi coloniale, să insiste, în măsura dreptului ce îl dă Franței puterea producției ei, pentru ca o parte din debu- șeele îndepărtate... să asigure penetrația pașnică a industriei noastre, ceea ce este o condiție necesară pentru o abundență a salariilor în folosul clasei muncitoare” 32 33 *. în ultimul deceniu al secolului al XlX-lea, socialiștii italieni au con- damnat colonialismul, cerînd cu fermitate încetarea războiului de cucerire din Abisinia. în 1911, mai mulți lideri socialiști italieni — L. Bissolati, L. Bonomi, anarho-sindicalistul Arturo Labriola ș.a. — au aprobat însă politica colonialistă a guvernului G. Giolitti în Africa de Nord, apreciind că Tripolitania ar fi putut servi la instalarea a 2 milioane de coloniști italieni. Această atitudine a provocat o criză în Partidul Socialist, deoarece Turati și G. Salvenini sprijiniți pe majoritate se împotriveau războiului colonialist, susținînd lozinca « Nici un om, nici un ban ! ». Congresul de la Eeggio Emilia al Partidului Socialist (1912) a decis expulzarea reformiști- lor «colonialiști». Se impune însă observația că ostilitatea partidului față de aventurile colonialiste și de colonialism în general nu se bizuia pe o analiză temeinică, științifică a fenomenului colonialist. Crizele politice internaționale de la începutul veacului al XX-lea, expresie a agravării continue a contradicțiilor dintre marile puteri imperia- liste, a luptei pentru reîmpărțirea lumii între marile puteri colonialiste, care va culmina prin declanșarea primului război mondial, au relevat influența covîrșitoare exercitată de conflictele coloniale asupra relațiilor internaționale antebelice. Astfel, crizele marocane (1904, 1911), criza bosniacă sau criza balcanică au contribuit la « sensibilizarea » mișcării muncitorești și socialiste din diverse țări, ca și a Internaționalei a Il-a, față de problemele coloniale, nu numai față de cele privitoare la lupta împotriva militarismului și a pericolului de război. La 9 iulie 1905, sub influența evenimentelor legate de prima criză marocană, Jean Jaures declara : ,,. . .Tendința de a stoarce totul prin exploatare, noile debușee pentru degajarea producției capitaliste, rivalitatea de interese, toate acestea întrețin lumea de astăzi în stare permanentă și latentă de război; ceea ce numim război nu este decît explozia acestui foc subteran care circulă prin toate venele planetei și care este febra cronică și profundă a întregii vieți pe care o ducem astăzi...” 3S. La rîndul său, militantul social-democrat german Karl Liebknecht spunea în 1905: „Apărarea patriei ? Gîndiți-vă la isprăvile voastre din China, la luptele din coloniile africane, la tîrgul cu Marocul care era cît pe-aci să împingă Germania 32 Jean Jaurfes, Texles choisis, tome premier, fiditions Sociales, Paris, 1959, p. 14. 33 J. Jaures, op. cit., tome «premier, p. 126. Www.dacoromanica.ro 11 INTERNAȚIONALA I-a ȘI A Il-a ȘI PROBLEMA NAȚIONAL-COLONIALA 1909 într-un război mondial... Ce legătură aveau toate acestea cu apărarea patriei ? O politică externă și colonială de mare putere servește interesele marilor capitaliști; pentru patrie, pentru proletariat ea nu înseamnă însă •decît noi poveri” 34. Dar, foarte mulți socialiști, chiar și de « stînga », nu au sesizat relația ce putea fi stabilită între lupta de clasă a proletariatului și lupta popoarelor subjugate din colonii. Se considera că problema socialismului nu putea fi pusă în țările dependente, aflate în stadii de dezvoltare precapitaliste, decît după maturizarea condițiilor economice și sociale, « după ce istoria și-ar fi încheiat opera». Trecerea coloniilor prin stadiul capitalist era socotită adesea obligatorie. După victoria socialismului în țările dezvoltate, acestea ar fi urmat să exercite o tutelă luminată asupra coloniilor pentru a le orienta spre socialism. Referindu-se în 1907 la atitudinea congreselor Internaționalei a Il-a în problema colonială, V. I. Lenin constata că „toate hotărîrile lor de pînă acum au însempat o condamnare categorică a politicii coloniale burgheze, politică de jaf și de violență” 35. Totuși, se impune remarca că pînă la congresul internațional muncitoresc socialist de la Paris (1900), Internaționala a Il-a a neglijat nejustificat popoarele coloniale și proble- mele lor. Congresul de la Paris a protestat împotriva politicii colonialiste, i-a chemat pe muncitori să lupte împotriva acesteia, a recomandat proleta- riatului din colonii să se organizeze în partide politice sub drapelul socialismului internațional. Cu acest prilej s-a apreciat că coloniile nu sînt decît «întreprinderi și exploatări capitaliste », care servesc ca « supapă de siguranță » pentru capitalism. Delegați la congres — Hyndman, Burrow, Pete Curran — au atacat energic « brigandajul»împotriva burilor, rapaci- tatea care înfometa India, crimele imperialismului. Deși tezele anticolonia- liste au fost adoptate în unanimitate, existența unor divergențe între socialiști în problema colonială este totuși evidentă. în Anglia, « fabienii » se situau, de pildă, pe poziții imperialiste, iar în septembrie 1900 Eduard Bernstein a publicat un studiu asupra problemei coloniale de pe pozițiile oportunismului de dreapta, revizionist, sprijinind de fapt politica colo- nialistă a guvernelor burgheze, deși el nu și-a apărat ideile în cadrul Con- gresului de la Paris, cînd s-a protestat vehement împotriva politicii colo- nialiste. Congresele internaționale socialiste de la Amsterdam (1904) și Stuttgart (1907) au abordat și dezbătut poziția și tactica partidelor munci- torești în problema colonială. Dar încă din timpul lucrărilor congresului de la Paris (1900), ca și din activitatea ulterioară a unor socialiști, s-a putut constata existența divergențelor între socialiști în problema colo- nială. Pe fondul confruntării generale tot mai aprige între socialiștii revo- luționari și oportuniști, al conturării tot mai clare în primii ani ai veacului nostru a diverselor curente din Internaționala a Il-a, socialiștii s-au grupat în trei mari orientări în problema colonială : partizanii anticolonialis- mului ; adepții expansiunii coloniale « umanitare și socialiste »; partizanii « socialismului imperialist», sprijinitorii politicii colonialiste. Aceste trei curente, cu nuanțe variate pot fi urmărire în diferite partide, mai cu seamă în țările posesoare de colonii. 34 Karl Liebknecht, Cuvtntări, scrisori și articole alese, Edit. politică, București, 1959, p. 39-40. 35 V. I. Lenin, Opere complete, ediția a doua, voi. 16, 1963, p. 69. www.dacaromanica.ro 1910 MIRCEA N. POPA 12 în acest context, congresul internațional muncitoresc socialist de la Amsterdam a dezbătut problema colonială, audiind rapoartele privind politica colonială prezentate de H. van Kol (Olanda) și Hyndman (Marea Britanie). H. van Kol constata : „Tendința spre expansiune colonială este universală : ea e o consecință a dezvoltării societății capitaliste... Și totuși trebuie condamnată orice posesiune colonială, în toate cazurile, toate timpurile și toate locurile ? Nu cred. în concluzie, chiar și viitoarea societate socialistă își va avea politica colonială, stabilind relațiile țărilor care au atins un grad ridicat de dezvoltare economică cu masele înapoiate. Coloniile sînt necesare” 36. Analizînd politica colonialis- mului britanic în India, Hyndman o califica ca fiind ,,o crimă hidoasă” 37. India, continua el, . .nu oferă decît cel mai frapant exemplu al infamiei capitalismului modern în colonii. Nu spun că englezii sînt mai răi decît ceilalți. Ei au avut însă prima ocazie și urmează acest sistem pe o scară mai largă decît națiunile rivale” 38 39. Congresului internațional muncitoresc socialist de la Stuttgart i-a revenit însă, în 1907, misiunea de a organiza o amplă dezbatere și de a adopta o rezoluție în problema colonială. V. I. Lenin constata că tocmai cu acest prilej ,,...s-a demascat într-un mod cît se poate de evident oportunismul socialist, care cedează la ademenirile burgheziei. în al doilea rînd, s-a manifestat aici o trăsătură negativă a mișcării muncitorești din Europa, trăsătură care merită o serioasă atenție, deoarece poate pricinui mult rău cauzei proletariatului. Marx citează în repetate rînduri o cugetare a lui Sismondi, care are o deosebită semnificație. Proletarii lumii antice — , glăsuiește această cugetare — trăiau pe socoteala societății. Societatea modernă trăiește pe socoteala proletarilor” 3J. Aceste aprecieri se spriji- neau, printre altele, pe faptul că, analizîndu-se politica colonială, care „.. .se bazează pe înrobirea directă a indigenilor: burghezia introduce de fapt sclavia în colonii, aplicînd băștinașilor un regim de persecuții și violențe nemaipomenite, « civilizîndu-i » prin răspîndirea alcoolului și a sifilisului” 40 41, socialiști au rostit totuși ,,.. .fraze evazive despre posibilita- tea recunoașterii principiale a politicii coloniale... !”tt. Semnificativă pentru atitudinea social-democraților de dreapta a fost luarea deschisă de atitudine de către Ed. Bernstein, care, de fapt, a sintetizat idei expri- mate încă din 1900. în cadrul dezbaterilor de la Stuttgart, Bernstein a declarat: „în materie de politică colonială nu este îngăduit să avem un punct de vedere pur negativ, ci trebuie să promovăm o politică colonială socialistă pozitivă. Trebuie să abandonăm ideea utopică care preconizează părăsirea pur și simplu a coloniilor... Coloniile există. Iată un fapt cu care trebuie să ne împăcăm. O oarecare tutelă a popoarelor civilizate față de popoarele necivilizate este o necesitate pe care și socialiștii ar trebui să o recunoască și să o admită” 42. Stînga revoluționară a condamnat 36 Cf. S. Schram et H. Carrere d’Emcausse, Le marxisme et l'Asie. 1853—1964, Armând Colin, Paris, 1965. p. 156—157. 37 38 39 40 41 42 1907, p. Ibidem. Ibidem. V. I. Lenin, Opere complete, ediția a doua, voi. 16, 1963, p. 71. Ibidem, p. 69 — 70. Ibidem. Internationaler Sozialisten-Kongress zu Stuttgart, 18. bis 24. August 1907, Berlin, 2g__29 www.dacoromanica.ro 13 INTERNAȚIONALA I-a ȘI A H-a ȘI PROBLEMA NAȚIONAL-COLONIALA 1911 această poziție, dar ea nu avea prea numeroși adepți, după cum a demon- strat-o votul din congres. Totuși, rezoluția finală, adoptată de congres, demasca politica colonială, confirma rezoluțiile de la Paris (1900) și Amster- dam (1904). „Ca dușman al oricărei exploatări a omului de către om și ca apărător al tuturor celor asupriți fără deosebire de rasă — sublinia rezolu- ția — Congresul condamnă politica jafului și de cuceriri, care nu este decît aplicarea nerușinată a dreptului celui mai puternic și calcă în picioare dreptul popoarelor învinse... în sfîrșit, Congresul declară că deputății socialiști au datoria ca, în toate parlamentele, să combată fără cruțare metoda aceasta a exploatării nemiloase care domnește în toate coloniile, în scopul acesta, ei vor stărui pentru adoptarea unor reforme menite să îmbunătățească soarta indigenilor, împiedicînd transformarea lor în sclavi, și vor lucra cu toate mijloacele care le stau la dispoziție la educarea lor în vederea independenței” 43. Se remarcă, așadar, în ciuda condamnării deschise a politicii coloniale, absența definirii clare a perspectivelor pentru dezvoltarea independentă a popoarelor din colonii și țări dependente. Congresul a abordat fenomenul colonialism mai cu seamă de pe pozițiile luptei pentru menținerea păcii între marile puteri europene aflate în compe- tiția pentru reîmpărțirea lumii. Istoria confruntărilor politico-ideologice din cadrul partidelor socia- liste, ca și din congresele internaționale muncitorești socialiste, relevă, pe de altă parte, faptul că mai cu seamă în acești ani de la începutul secolu- lui al XX-lea, social-democrații de dreapta au sprijinit fățiș sau în ascuns, în ciuda rezoluțiilor anticolonialiste adoptate, politica colonialistă a guvernelor imperialiste. în anii următori Congresului de la Stuttgart, grupul așa-numiților «tribuniști » olandezi și socialistul Pannekock au sesizat mai clar legătura dintre lupta de eliberare a popoarelor din colonii și țări dependente și revoluția europeană, constatînd integrarea celei dintîi într-o « dinamică mondială a revoluției». Totuși, specificul, rolul și sarcinile mișcărilor de eliberare din țările a căror independență era formal respectată, dar care erau dependente din punct de vedere economic față de marile puteri, constituind practic « colonii comerciale », economice ale acestora, nu au fost sesizate în întreaga lor complexitate de mișcare socialistă internațio- nală și, adesea, nici de socialiștii din aceste țări. Așa, de exemplu, depen- dența țărilor Americii Latine, faptul că, imediat după victoria din primele decenii ale veacului al XlX-lea a revoluțiilor burgheze de eliberare națio- nală de sub dominația spaniolă, tinerele republici central și sud-americane au intrat în relații de dependență din ce în ce mai strînse față de capitalul englez, nord-american, francez, iar mai tîrziu german etc., nu au reținut în mod special atenția socialiștilor europeni. Invazia monopolurilor străine în primii ani ai secolului al XX-lea a provocat însă luări de poziție în diverse țări latino-americane. Astfel, uruguaianul Jose Enrique liodo chema țările continentului la unire în fața presiunii externe crescînde, iar Manuel Ugarte, socialist argentinian, îndemna masele populare la luptă împotriva imperialismului. Totuși, socialiștii latino-americani nu aveau încă o perspec- tivă clară a luptei lor, raportul dintre lupta lor de eliberare social-politică 43 Internationaler Sozialisten-Kongress zu Stuttgart, 18. bis 24. August 1901, Berlin, 1907, p. 110-113. ' www.dacoromanica.ro 1912 MIRCEA N. POPA 14 de sub dominația burgheziei naționale și sfărîmarea dependenței de capita- lul străin nefiind pe deplin înțeles. Este semnificativ faptul că în Programul Partidului Muncitoresc Socialist din Chile de pildă, elaborat cu contribu- ția hotărîtoare a lui Luis Emilio Recabarren în ajunul primului război mondial, nu există nici o referire directă și explicită la situația de depen- dență economico-financiară și politică a țării față de marile puteri străine și, inevitabil, nici stabilirea clară a sarcinii dobîndirii independenței depline. O analiză lucidă, realistă, a situației Americii Latine avea să fie întreprinsă, decenii mai tîrziu de către comuniști. în anii 50 ai veacului nostru, preșe- dintele P.C. din S.U.A., W. Z. Foster, avea să scrie demascator : „Imperia- liștii care investeau capital în America Latină — la începutul secolului al XX-lea, n.n. — fie americani, fie englezi, canadieni, germani, italieni sau alții, au aplicat în mod consecvent obișnuitele principii economice coloniale de înăbușire a industriei, principii pe care le-au folosit de ase- menea cu aceleași efecte dezastruoase în India, China, Africa, Indonezia și ' n alte regiuni coloniale și semicoloniale din lume” 44 4S. în aceeași epocă, bolșevicii ruși au făcut pași hotărîți înainte. Confe- rința generală a P.M.S.D. din Rusia, întrunită la Praga (5—17, 18—30 ianuarie 1912), în Rezoluția despre revoluția din China — semicolonie a imperialismului european și nord-american — sublinia în mod semnifica- tiv următoarele : „Conferința constată importanța mondială a luptei revoluționare a poporului chinez, care aduce eliberarea Asiei și subminează dominația burgheziei europene...”46. V. I. Lenin avea să dezvolte în anii următori strategia și tactica partidului proletar de tip nou în condițiile imperialismului, stabilind științific poziția și tactica clasei muncitoare și a organizației sale politice în problema colonială. în vara anului 1914, guvernele marilor puteri imperialiste au declarat războiul mondial ca singurul mijloc posibil de rezolvare a contradicțiilor antagonice care divizau și învrăjbeau lumea capitalistă. Conflictul a relevat semnificația istorică profundă a unor fenomene social-economice, politice și ideologice antebelice, punînd mișcarea muncitorească și socialistă internațională în fața unor noi și grave probleme. Expansiunea colonială a puterilor imperialiste a creat la sfîrșitul secolului al XlX-lea și începutul veacului al XX-lea, datorită contradic- țiilor antagonice inevitabile, o stare lantentă de conflict, care s-a prelungit pînă în vara anului 1914. Rivalitățile coloniale au fost așadar unul dintre cei mai importanți și decisivi factori care au determinat agravarea conti- nuă a relațiilor internaționale antebelice. Fondul pe care s-au produs constituirea alianțelor politico-militare agresive, repetatele crize politice internaționale, modificarea raportului de forțe dintre marile puteri și repartiția generală a forțelor în arena internațională era constituit, pe de o parte, de expansiunea colonială, neegalată pînă la această epocă în istorie, 44 Vezi: Julio Cesar Jobet, Jorge Barria, Luis Vitale, Obras Selectas de Luis Emilio Recabarren, Empresa Editora Nacional Quimantu Li mita da, Santiago de Chile, 1971, p. 232— 243. 45 W. Z. Foster, Schiță a istoriei politice a celor două Americi, ESPP, București, 1954, p. 256-257. 46 Rezoluțiile și hotărlrile congreselor, conferințelor Partidului Comunist al Uniunii So- vietice și ale plenarelor C.C., Partea I (1898—1925), Editura pentru literatură politică, Bucu- rești, 1954, p. 293-294. www.dacoromanica.ro 15 INTERNAȚIONALA l-a ȘI A Il-a ȘI PROBLEMA NAȚIONAL-COLONIALA 1913 iar pe de altă parte, de dezvoltarea neîncetată a sentimentelor și conștiinței naționale, a luptei de eliberare națională și pentru unitate națională în ■cadrul unor state unitare. în organizațiile politice și sindicale ale proletariatului, masa membrilor s-a pronunțat, în anii premergători marelui război pentru reîmpărțirea lumii, pentru folosirea unei strategii și a unei tactici politice bazate pe lupta de clasă, revoluționare, inclusiv în cazul luptei pentru apărarea păcii. Totuși, liderii socialiști și sindicali oscilau între metode reformiste și revoluționare de luptă, considerînd că la ordinea zilei nu se afla revolu- ția proletară, ci compromisul de clasă, « integrarea » în limitele societății capitaliste și reformarea treptată a acesteia. în consecință, nu surprinde faptul că unii lideri ai Internaționalei socialiste au salutat încheierea alianței anglo-ruse din 1907, de pildă, ca pe o «garanție a păcii», sau că Partidul Socialist Britanic își exprima, printr-o rezoluție adoptată în 1911, asentimentul la întreținerea unei puternice flote destinată «apărării naționale », deși aprobase rezoluțiile privind apărarea păcii adoptate de congresele muncitorești socialiste internaționale. Cînd în vara anului 1914, pretutindeni în țările beligerante clasele conducătoare au făcut apel la «pacea internă » și «uniunea sacră », oportunismul de dreapta, aflat la conducerea partidelor socialiste și muncitorești, a sprijinit guver- nele imperialiste, a înlesnit pătrunderea propagandei naționalist-șovine în rindurile proletariatului și înregimentarea a milioane de muncitori, sub pretextul « apărării patriei », sub drapelele burgheziei imperialiste. Cuprinși de « beția patriotică », sute de deputați socialiști au votat în parlamentele Germaniei, Franței, Angliei etc. creditele de război destinate « apărării patriei », cînd lumea intra într-un război imperialist. Înșelîndu-se asupra caracterului real al politicii Franței, Jean Jaures, de exemplu, declara, la 30 iulie 1914 : „Guvernul francez este cel mai bun aliat al păcii, al acestui minunat guvern englez care a luat inițiativa reconcilierii...”47. Cîteva zile mai tîrziu, la 4 august, președintele Partidului Social-Democrat german declara în Reichstag : „Poporul nostru are mult a se teme de victoria acestui criminal despotism rus. Trebuie înlăturat acest pericol, salvată cultura și independența patriei noastre. De aceea facem ceea ce am spus mereu : la ora pericolului noi nu abandonăm patria. Cerem pacea imediat ce va fi posibil. în acest spirit aprobăm creditele de război” 48. Declarații asemănătoare au fost făcute în numeroase alte parlamente. Așadar, numeroasele rezoluții adoptate de congresele Internaționalei socialiste au fost încălcate. însăși Internaționala a dat faliment. Era însă „...falimentul oportunismului socialist — produs al epocii precedente, «pașnice» de dezvoltare a mișcării muncitorești”49 *. Mulți socialiști au rămas însă pe poziții consecvent revoluționare : bolșevicii ruși, « stînga » social-democrației germane în frunte cu K. Liebknecht și Roșa Luxem- burg, Partidul Social-Democrat din România, «tesniacii » bulgari ș.a. au continuat lupta împotriva războiului imperialist de pe pozițiile interese- lor vitale ale clasei muncitoare. 47 Cf. J. Humbert-Droz, L’Origine de rInternationale Communiste. De Zimmerwald ă AIoscou, Edition de Baconniere, Neuchâtel, 1968, p. 45. 48 Ibidem, p. 47—>48. 49 V. I. Lenin, Opere complete, ediția a doua, voi. 2J5, p. 163. www.aacoromamca.ro 1914 MIRCEA N. POPA 16 în războiul declanșat în 1914, marile puteri imperialiste au continuat politica lor promovată în deceniile precedente. Iată de ce sînt justificate întru totul aprecierile făcute de V. I. Lenin : ,,.. .Războiul actual este un război dus de puterile sclavagiste în vederea consolidării sclaviei în care sînt ținute coloniile printr-o împărțire mai dreaptă... ; în al doilea rînd, pentru consolidarea asupririi altor națiuni chiar în cadrul «marilor » puteri, deoarece și Austria și Rusia (Rusia într-o măsură mai mare și mai prost decît Austria) se mențin numai prin această asuprire, pe care o inten- sifică prin acest război; în al treilea rînd, pentru consolidarea și prelun- girea robiei salariate, deoarece proletariatul este dezbinat și oprimat, în timp ce capitaliștii au numai de cîștigat, îmbogățindu-se de pe urma războiului, ațîțînd prejudecățile naționale și întreținînd reacțiunea, care a ridicat capul în toate țările, pînă și în cele mai libere și mai republicane” 50. Pentru clarificarea pozițiilor față de război, în perioada 5 —8 septem- brie 1915 s-a întrunit la Zimmerwald (Elveția) o Conferință socialistă internațională — în convocarea căreia Partidul Social-Democrat din România, socialiști din Italia și Bulgaria au jucat un rol activ — cu partici- parea elementelor revoluționare ale minorității din mai multe partide socialiste și a unor « centriști ». în cursul acestei Conferințe, V. I. Lenin a organizat grupul «stîngii zimmerwaldiene», iar procesul delimitării forțelor, al definitivării sciziunii dintre internaționaliștii revoluționari și social-șoviniști s-a accelerat. Manifestul adoptat la Conferință aprecia, războiul mondial ca fiind imperialist, demascînd astfel propaganda bur- gheză și social-șovină. Se făcea astfel un pas înainte pe calea luptei deschise cu oportunismul. Manifestul dezvăluia originile imperialiste ale confla- grației mondiale, relevînd eforturile clasei capitaliștilor din fiecare țară beligerantă de a acapara munca și resursele naturale ale întregii lumi, de a subjuga națiunile subdezvoltate din punct de vedere economic sau slabe din punct de vedere politic, de a modifica prin fier și sînge harta hunii cu scopul satisfacerii intereselor lor de exploatatori. Numeroase popoare erau amenințate de a fi folosite în politica de compensații, de a fi divizate sau anexate în parte sau în totalitate. Acest război, conchidea Manifestul, semăna ruina și devastarea, ducea la dispariția libertăților și a independenței popoarelor 51. O a doua Conferință socialistă internațio- nală — întrunită la Kienthal (Elveția) în 24—30 aprilie 1916 — a marcat intensificarea eforturilor în direcția izolării, demascării social-șoviniștilor. Rezoluția asupra păcii adoptată cu acest prilej era îndreptată împotriva imperialiștilor și social-șoviniștilor, trăgînd concluzia că o pace trainică nu putea fi realizată în cadrul societății capitaliste. Proiectrd de rezoluție al «stîngii zimmerwaldiene» cuprindea ideea centrală a transformării războiului capitaliștilor în război civil, pentru preluarea puterii de către proletariat. în primul din cele 14 puncte ale rezoluției se menționa : ,,Răz- boiul actual este consecința antagonismelor imperialiste rezultate din dezvoltarea regimului capitalist. Forțele imperialiste se străduiesc să exploateze în interesul lor problemele privind naționalitatea rămase nesolu- ționate, aspirațiile dinastice și tot ceea ce supraviețuiește din trecutul feudal. Adevăratul scop al războiului este de a provoca o nouă repartiție 60 61 60 V. I. Lenin, op. cit., voi. 26, p. 318. 61 Cf. J. Humbert-Droz, op. cit., p. 139— ,140. www.dacoromamca.ro 17 INTERNAȚIONALA I-a ȘI A n-a ȘI problema național-colonialA 1915 a posesiunilor coloniale și de a supune țările rămase în urmă în dezvolta- rea lor economică dominației marei finanțe” 52 * 54. Din aceste motive, punctul 12 al rezoluției stabilea : „Pînă cînd socialismul nu realizează libertatea și egalitatea în drepturi a tuturor popoarelor, datoria proletariatului este de a lupta hotărît împotriva oricărei oprimări naționale, contra oricărei violențe față de popoarele mai slabe, pentru a obține prin lupta de clasă autonomia lor pe o bază pe deplin democratică, ca și protecția minorită- ților naționale” 63. în anii următori, ideile revoluționare ale Manifestului de la Zimmer- Avald și ale rezoluției de la Kienthal s-au răspîndit în țările beligerante și neutre, cîștigînd tot mai mulți aderenți, contribuind la pregătirea terenu- lui revoluțiilor burghezo-democratice și socialiste din anii 1917 —1919, al intensificării și victoriei luptei de eliberare națională. Cei peste patru ani de conflict mondial au relevat, printre altele, imensa dependență economică a marilor puteri imperialiste europene — mai cu seamă a celor grupate în Antantă — față de resursele de materii prime minerale și vegetale, de potențialul uman ș.a. din imperiile lor coloniale. Eăzboiul economic, dus de beligeranți concomitent cu opera- țiile militare terestre, navale și aeriene, a determinat intensificarea maximă în anii 1914 18 a exploatării de către țările Antantei —Puterile Centrale fiind izolate prin blocada navală de coloniile lor — a tuturor resurselor accesibile din coloniile lor. Fără contribuția masivă în materii prime, oameni, produse agro-alimentare, mijloace financiare ș.a. a acestora, Antanta nu ar fi cîștigat războiul economic și, în consecință, nici victoria decisivă în confruntarea cu blocul austro-german. Cîteva date statistice sînt deosebit de semnificative pentru contribuția de război a coloniilor. Așa, de pildă, coloniile franceze, fără Africa de Nord, au furnizat 2,5 mili- oane tone de materii prime și produse alimentare, Congo belgian a expor- tat 24.600 tone de diverse produse în 1913, 32.440 în 1914, 81.975 în 1917, comerțul Senegalului a crescut de la 161 milioane de franci în 1913 la 511 milioane în 1918 etc. Efortul economic al Africii de Nord (Algeria, Maroc, Tunisia) se ilustrează în creșterea continuă a valorii exporturilor sale către Franța de la 1.835 milioane de franci în 1913 la 2.415 milioane în 1918 M. Contribuția coloniilor și dominioanelor britanice a fost de ase- menea enormă. Se remarcă de asemenea aportul financiar al coloniilor în anii războiului. De exemplu, în anii 1915 —1920 Indochina a vărsat 367 mil'oane de franci-aur în cadrul împrumuturilor de război, iar alte colonii fianceze în Africa de Nord au contribuit cu cca 700 milioane de franci5S. Metropolele au impus coloniior și dominioanelor lor și o contri- buție enormă în oameni pentru trupele combatante, trupele auxiliare și mai cu seamă pentru prestare de diverse munci. în Africa Occidentală Franceză — îndeosebi în Senegal — au fost recrutați, de exemplu, 193.349 oameni, în Africa Ecuatorială Franceză 17.910, în Algeria 173.000 soldați musulmani și 119.000 muncitori, în Maroc și Tunisia 121.000 soldați. 62 Ibidem, p. 190. 62 Ibidem, p. 192. 54 Cf. J. L. Miăge, Expansion europeenne et decolonisation de 1870 ă nos jours, Paris, P.U.F., 1973, p. 272. 55 Ibidem, p. 273. www.dacoromanica.ro 1916 MIRCEA N. POPA 18 I îndoctrina a furnizat 70.000 muncitori și 48.932 soldați. în total, coloniile au furnizat Franței 587.000 de combatanți și 184.000 de muncitori. Din acest total, 518.000 soldați și muncitori au fost folosiți în Europa. în cazul Marii Britanii reține atenția faptul că India a furnizat 953.374 soldați, dintre care 190.000 au luptat în Franța, iar 800.000 în Orientul Mijlociu56. Africa de Sud a mobilizat 136.000 soldați și ofițeri. Pierderile suferite de trupele recrutate în Imperiul britanic s-au ridicat la un total de 205.801 morți, iar cele ale trupelor din imperiul colonial francez au însumat : Algeria — 23.000 morți • Tunisia — 10.500 ; Indochina — 1.123 ; Africa Occidentală Franceză și Africa Ecuatorială Franceză —24.762 ; Madagas- car — 2.368 ; Antile — 2.03 7 57. Dar și celelalte state colonialiste —Italia, Portugalia Și chiar Germania, deși aceasta din urmă în foarte mică măsură și numai în operațiunile militare din coloniile sale africane — au recurs la recrutarea de trupe negre și muncitori. Așadar, contribuția de sînge impusă de puterile colonialiste popoarelor subjugate din Africa și de pe alte continente a fost considerabilă și cu atît mai oneroasă, cu cît marile metropole imperialiste luptau și pentru menținerea și extinderea domina- ției lor coloniale. Desfășurarea operațiunilor militare în anii 1914/18 a afectat nu numai pămîntul continentului european: vaste regiuni din Orientul Apropiat și Mijlociu, Extremul Orient și Africa au devenit teatre de război, suportînd, firește, consecințe distrugătoare. Timp de peste patru ani, de pildă, trupe coloniale germane au efectuat operațiuni de luptă pe pămîn- tul Africii în Camerun, Togo, în așa-numita Africa Germană de Sud-Est în Angola, Mozambic etc. Efectele tuturor acestor evenimente, mai ales recrutarea de soldați în colonii și folosirea lor pe teatrele de operațiuni militare din Europa, apoi reîntoarcerea în patrie a celor demobilizați, desfășurarea de lupte între trupe ale Antantei și germani chiar pe pămîntul Africii, de exemplu, au fost considerabile și incalculabile în plan social, politic etc. Pe de altă parte, aceste evenimente din anii 1914/18 au prilejuit continuarea rezistenței din perioada precedentă împotriva regimului colo- nialist, declanșarea de insurecții și frămîntări social-politice în Sahara, Madagascar, Dafoomey, Sudan, Nyassaland, Angola, Indochina, In dia> etc. Așadar, primul mare război mondial imperialist pentru reîmpărțirea lumii a frapat Europa prin relevarea importanței considerabile a rolului coloniilor, a accelerat ritmul exploatării și al transformărilor social-eco- nomice și politico-ideologice în lumea colonială și, mai cu seamă, a contri- buit la pregătirea unor importante schimbări viitoare. L’ATTITUDE DES l-ere ET Il-e INTERNATIONALE S FACE  LA QUESTION NAȚIONALE COLONIALE RESUME L’auteur aborde l’un des problemes particulierement controverses dans le mouvement ouvrier et socialiste internațional de la seconde moitiă du XlX-e et du debut de notre siecle, aussi bien que dans l’historiograp hie. 56 Cf. J. L. Miege, op. cil., p. 275. 57 Ibidem, p. 275-276. www.dacoromamca.ro 19 INTERNAȚIONALA l-a ȘI A H-a ȘI PROBLEMA NAȚIONAL-COLONIALA 1917 Bien qn’unitaire, l’âtude comporte trois parties concernant: la question naționale, la maniere dont elle a ete abordâe et la tactique preconisee par K. Marx, F. Engels, les l-ere et II-e Internationales; la position face â l’expansion coloniale, l’âvolution de la tactique socialiste dans la question coloniale, le rapport entre la lutte de libâration naționale et celle de libâra- tion coloniale; le rapport entre la guerre mondiale (1914—1918) et la question national-coloniale. L’auteur insiste sur la difference d’opinions et l’orientation tactique differente dans le mouvement ouvrier et socialiste internațional, le con- flit entre la „gauche” et ,,la droite”. On releve âgalement le râie de la lutte pour la nouvelle division du monde colonial et de la lutte pour la liberation naționale des peuples subjugues — europeens et extraeuropeens — dans la preparation, le declan- chement et le deroulement de la premiere guerre mondiale. On releve le fait que „la premiere guerre mondiale imperialiste pour la nouvelle division du monde a frappe l’Europe par l’importance considerable attachee au râie des colonies, a accelerd le rythme de l’exploitation et des mutations sociales, âconomiques et politico-ideologique dans le monde colonial et surtout a contribui ala preparation d’importants changements ă l’avenir”. www.dacorornanica.ro www.dacoromanica.ro ISTORIE ȘI IDEOLOGIE NEOFASCISMUL ÎN ITALIA DE ILIE FONTA Neofascismul, fenomen politic și ideologic specific societății capita- liste postbelice, apărut pe fondul crizei generale a capitalismului, datorită pericolului pe care-1 reprezintă pentru democrație, pentru drepturile și libertățile omului a devenit o problemă de actualitate politică, care, în vederea soluționării ei, necesită riposta teoretică și practică a clasei munci- toare și a celorlalte forțe democratice, Neofascismul este reacția cercurilor retrograde ale claselor dominante împotriva sporirii forței politice a clasei muncitoare, a maselor largi populare, a tuturor forțelor democratice. Referindu-se la acest fenomen tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretar general al P.C.R., arăta : „este cunoscut că o serie de organizații de extremă dreaptă, deschis anticomuniste, se activizează tot mai mult și se organi- zează inclusiv pe plan internațional. Atrage atenția în mod deosebit recru- descența unor organizații care propagă teorii fasciste, hitleriste, ce pre- zintă un serios pericol pentru cauza democrației și progresului social și față de care trebuie să luăm o poziție fermă, de demascare și combatere politică și ideologică” Fascismul italian după al doilea război mondial, la fel ca în perioada interbelică, este expresia politică a cercurilor economice retrograde și antidemocratice, care își propun să contracareze avansul mișcării munci- torești și democratice. Aceste cercuri depun eforturi politice pentru a deplasa spre dreapta viața politică, pentru a da o orientare conservatoare păturilor mijlocii și chiar unei părți a clasei muncitoare și a țărănimii, pentru a abate mișcarea muncitorească de la lupta de depășire a crizei pe cale democratică. în forme organizate fascismul este reeditat imediat după al doilea război mondial prin constituirea mai multor organizații și grupuri neofas- ciste, între care, în Italia, s-a afirmat „L’Uomo Qualunque” 2 (Omul oarecare). Aceste organizații au exploatat decepția, starea de mizerie și lipsa de educație a maselor pentru a le antrena la lupta împotriva partide- lor politice, a regimului parlamentar, ă statului republican în curs de 1 Nicolae Ceaușescu, Expunere la Ședința activului central de partid și de stal, în Eomânia pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate, voi. 16, Edit. politică, Bucu- rești, 1979, p, 549. 2 P. Ingrao, Crisi e terza via. Interxista di R. Ledda, Editori Riuniti, Roma, 1978, p. 9. .REVISTA DE ISTORIE”, Tem. 34, nr. 10, p. 1919-1939, 1981 www.dacoromanica.ro 1920 ILIE FONTA 2 consolidare, considerîndu-1 incapabil să rezolve gravele probleme care stăteau în fața societății italiene. „L’Uomo Qualunque” și sateliții săi nu erau periculoși prin numărul de aderenți și activitatea politică pe care -o desfășurau, ci prin exemplul pe care-1 ofereau foștilor membri ai partidu- lui fascist privind posibilitatea trecerii la luptă deschisă împotriva noului regim politic. Un alt moment important în renașterea organizatorică a neofascismului îl constituie crearea, în 1948, a Mișcării Sociale Italiene (M.S.I.) și apoi a organizațiilor care gravitau în jurul ei. Se pune întrebarea : cum a fost posibilă renașterea fascismului în Italia1? După cum se știe fascismul este o tendință de evoluție social-poli- tică a societăților capitaliste bazate pe liberalism. Acest proces a mai fost favorizat de alți factori: puternica întrepătrundere a capitalismului monopolist de stat cu formele de activitate economică bazate pe rentă și speculă; neputința Partidului Democrat Creștin (P.D.C.) de a rezolva problemele fundamentale ale societății italiene, cercurile retrograde ale burgheziei, armatei, magistraturii și poliției au considerat că este posibilă depășirea crizei societății printr-un regim autoritar, care ar putea duce la instituirea unui sistem economic eficient și la evitarea pericolului pierderii puterii politice; tendința burgheziei de a anula rezultatele obținute și de a rupe unitatea partidelor clasei muncitoare și a sindicatelor; situația critică din Mezzogiomo ; spațiile politice libere, lăsate de guvernele centru- stînga, au fost ocupate de inițiativa forțelor de dreapta și reacționare; slăbirea autorității guvernelor în perioada postbelică. Organizațiile patro- nale 3 au folosit neofasciștii pentru organizarea unor provocări sau pentru împiedicarea activității revoluționare a clasei muncitoare. De asemenea, în perioada imediată celui de-al doilea război mondial P.D.C. a conferit M.S.I. rolul de organizație politică auxiliară în lupta împotriva comuniști- lor. Astfel Almirante, secretar național al M.S.I., arăta că este necesară „urmărirea inamicului în fiecare oraș, clădire, locuință deoarece acesta se găsește în casele tuturor italienilor, în toate orașele... fiecare sediu comunist este un sediu al inamicului, este o conjurație împotriva păcii, și a statului italian”4 *. M.S.I. la început s-a autodefinit ca o mișcare care se adresează între- gii națiuni deoarece existența și activitatea sa erau posibile numai sub forma unui partid care folosea cu prioritate mijloacele electorale pentru cucerirea puterii politice. El s-a caracterizat printr-o duplicitate politică: în programul său a înscris cererile unor largi categorii sociale, dar în prac- tică urmărea instrumentalizarea conjuncturilor politice critice și satisface- rea intereselor unor grupuri restrînse. Menținerea statutului de legalitate de către M.S.I. a fost posibilă deoarece forțele de stînga au considerat că lupta împotriva fascismului poate fi victorioasă prin anihilarea bazei sale de masă și nu prin scoaterea partidului în afara legii. încercarea de a combate numai pe calea actelor normative organizațiile teroriste neofas- ciste nu a dat rezultate deosebite deoarece desființarea unora era urmată de crearea altora. Forțele conservatoare și curentele de dreapta ale P.D. C., 3 I. Ariemma, Ancora una sospetta coincidenta con i piani FIAT, „Rinascita”, 6, 1973, pp. 5. 4 P. Rosenbaum, II nuooo fascismo. Da Sald ad Almiranie, Feltrinelll E., Milano, ed. a Il-a, 1975, p. 209-210. www.dacoromanica.ro 3 NEOFASCISMUL ÎN ITALIA 1921 în condiții de criză, au recurs și recurg la manevrarea de aceea ori de cîte ori forțele de stînga au propus în parlament dizolvarea sa, ele s-au opus. Astfel, în noiembrie 1961, cînd s-a consumat o asemenea ocazie, senatorul comunist P. Secchia se întreba dacă în Italia există unanimitate în dorința de a contracara fascismul. în 1960 Togliatti arăta că P.D.C. nu a fost ferm în combaterea acțiunilor neofasciste și nu a dorit aplicarea prevederilor constituționale privind desființarea M.S.I. O serie de ideologi burghezi apreciază că apariția neofascismului în Italia se explică prin faptul că după fiecare avans al forțelor progresiste ar fi necesară o reacție contrară, de dreapta, care ar avea rolul de a provoca criza instituțiilor democratice nou create. Activitatea subversivă a neofas- cismului a fost favorizată de teza extremismelor opuse, susținută la început chiar de către unele personalități democrat-creștine și de o serie de mijloace mass-media de orientare democrat-burgheză. Conform acestei teze, în mod greșit, se considera că existența și activitatea organizațiilor de extremă dreaptă și neofasciste se legitima prin existența organizațiilor de extremă stingă. De asemenea, se susținea că orice înaintare și avans al mișcării muncitorești și al Partidului Comunist Italian (P.C.I.) este urmată, chipu- rile, în mod automat de activizarea și întărirea neofascismului. Marxiștii italieni au subliniat caracterul de clasă al acestei teze, rolul ei de a sub- mina lupta forțelor democratice și de a justifica formele violente de luptă folosite de cele mai reacționare cercuri ale burgheziei. U. Pecchioli, referin- du-se la această teză, arată că, în urma luptei comuniștilor, în actuala fază de tranziție organele ordinii publice nu mai sînt cele din trecut și au o altă orientare, deoarece s-a renunțat la teza extremismelor opuse, care era o aberație nu fiindcă extremismele opuse n-ar fi existat sau nu există, ci pentru că P.C.I. era considerat unul din extremisme, deci se specula un fapt real pentru a stimula anticomunismul forțelor conservatoare și pentru justificarea orientării anticomuniste a forțelor ordinii publice. După cum a demonstrat istoria cauza primară a fascismului nu o constituie avansul partidelor socialist și comunist, cum afirmă istoricii de orientare liberală și fascistă; dimpotrivă, o mișcare muncitorească puternică și unită poate constitui un baraj în calea ascensiunii fascismului. Criza demo- crației politice burgheze, neînsoțită de afirmarea alternativei democra- ției socialiste, constituie un teren prielnic de apariție a fascismului5. De asemenea, în perioada interbelică s-a văzut că neputința mișcării muncitorești de a propune o alternativă crizei statului liberal clasic a creat premise favorabile afirmării fascismului. Reactivarea neofascismului italian a fost favorizată și de acele teorii care identifică lupta de clasă cu lupta antifascistă, încercîndu-se astfel ruperea coeziunii frontului anti- fascist, care, după cum se știe, a cuprins și curpinde organizații politice și profesionale ale burgheziei mari și mijlocii și curentele de stînga ale P.D.C. Dar principala cauză a reactivării neofascismului italian o constituie actuala fază a crizei capitalismului. Chiar un ideolog al burgheziei italiene, A. Ronchey, este nevoit să recunoască că rădăcinile neofascismului, ale terorismului se găsesc în fenomenele de dezagregare generate de criza 6 6 U. Cerroni, Teoria politica e socialismo, Editori Riuniti, Roma, 1973, p. 101, www.dacoromanica.ro 9 — c- 1546 1922 ILIE FONTA 4 societății italiene. „Terenul cel mai prielnic pentru acțiunile de guerilă teroristă este o societate dezorganizată, în care... guvernanții încalcă regulile eticii și echității politice” 6. Terorismul politic, atît cel de „stînga”, cît și cel de dreapta, spune U. Spagnoli, folosește criza și dezagregarea societății ca „o modalitate de a ieși din izolare și de a se impune aten- ției anumitor grupuri sociale” 6 7. Marasmul societății capitaliste, șomajul duc la marginalizarea pături- lor mijlocii, la instaurarea unei stări de teamă și disperare în rîndurile unor importante grupuri de oameni ai muncii. în Italia, mai mult decît în alte țări capitaliste, criza a accentuat convulsiile sociale, a zdruncinat întregul țesut social. Ca urmare, s-au desprins din „corpul” claselor și păturilor tradiționale unele grupuri de oameni care se raportează la socie- tate doar prin prisma situației lor dramatice. Aceste condiții constituie factorii socio-economici și instituționali care favorizează neofascismul și terorismul deoarece înseamnă „alienare, marginalizare forțată, dificul- tate în angajarea în muncă, imposibilitatea prevederii și luării deciziilor pentru asigurarea unui viitor optimist” 8. Periculozitatea neofascismului constă în faptul că se sprijină pe datele obiective ale crizei sistemului capitalist, date pe care s-a bazat, într-o altă etapă istorică, anume în timpul crizei de după primul război mondial, fascismul. Și acum, ca și atunci, scrie cunoscutul cercetător marxist L. Paggi, se recurge la violență pentru „autoconservarea societății capitaliste” 9. Erodarea puterii politice a burgheziei, ascuțirea contradicției dintre guvernanți și guvernați a dus la criza vechiului model de desfășurare a vieții politice. Clasa muncitoare nu a reușit să realizeze transformările politice necesare, multe din reformele propuse de ea au fost respinse sau sabotate de către burghezie. în Italia, începînd cu anii 60’, a apărut un decalaj între aspirațiile spre reînnoire ale maselor și răspunsurile (întîrziate și neadecvate) pe care le-au dat forțele politice ale burgheziei. Neofascismul, terorismul politic, indiferent de culoarea sa politică, scrie E. Alquati, este generat de „incapacitatea forțelor și instituțiilor politice de a repre- zenta noul, de dezinteresul puterii politice” 10 față de existența rădăcinilor social-politice ale forțelor politice conservatoare și reacționare. Criza democrației și a statului italian a contribuit la reactivarea neofascismului. Mișcarea muncitorească a subminat rolul statului de instrument al hegemoniei burgheziei, democratizarea unor instituții poli- tice a permis susținerea revendicărilor politice de către unele grupuri sociale și s-a pus problema schimbări raportului de forțe între principalele clase sociale în cadrul statului. Burghezia opunîndu-se acestor cerințe și realități a creat posibilități pentru manifestarea unor tendințe și orien- 6 A. Ronchey, Libro bianco suU'ultima generazione. Tra candore e terrore, Garzanti, Milano, 1979, p. 86. 7 U. Spagnoli, Action et mobilisalions unilaires pour la diferise de l’ordre dimocratique, in Terrorisme et democrație, fîditions Sociales, Paris, 1978, p. 96. 8 F. Ferraroti, L’ipnosi della violenta, Rizzoli, Milano, 1980, p. 15. 9 L. Paggi, 11 sistema politico a una prova difficile, , .Rinascita”, 12, 1978, p. 12- 10 R. Alquati, Câni e morii, câni morti, câni sciolti, intellettuali e terrorismo roșii nel paese, tn Terrorismo verso la seconda repubblica’l Stampatori, Torino, 1980, p. 44. www.dacoromanica.ro 5 NEOFASCISMUL IN ITALIA 1923 tari retrograde, caracterizate prin violență. Forțele sociale care au intrat pe scena vieții politice, ca urmare a crizei „statului bunăstării”, sînt un teren prielnic de recrutare de membrii și simpatii pentru M.S.I. și organiza- țiile teroriste de dreapta și de „stingă”. Societatea burgheză pentru a supraviețui actualei încercări istorice recurge la îmbinarea activității politice cu violența și forța în viața politică internă și internațională. Burghezia pentru a impune maselor populare, țărilor mici și mai slabe din punct de vedere economic suportarea sacrificii- lor cerute de depășirea actualei crize este dispusă să recurgă la promovarea unor metode autoritariste pe plan intern și la demonstrații de forță, la acțiuni militare agresive. La fel a procedat burghezia în timpul crizei de după primul război mondial, cînd democrațiile parlamentare din Italia, Germania și din alte state au fost înlocuite cu regimuri fasciste, iar pe plan extern Hitler și Mussolini au trecut la anexarea unor teritorii străine și la subordonarea țărilor lipsite de putere militară. Pentru a nu se repeta aceste experiențe tragice este necesar să sporească atît mijloacele de întă- lire a regimurilor democrat-burgheze, cît și cele de împiedicare a unor acte de agresiune, de apărare a statelor mici și mijlocii, de asigurare a securității și a păcii. în acest sens în documentele P.C.R. se avertizează că „într-o serie de țări occidentale se observă o reactivizare a unor cercuri neofasciste, care se străduiesc să recruteze în slujba lor elemente declasate, foști membri ai unor organizații de extremă dreaptă, folosindu-le pentru a învenina atmosfera politică internațională, pentru a submina înfăptuirea obiectivelor stabilite la Helsinki, cursul destinderii și colaborării” u. Centrul de greutate politic și ideologic al neofascismului în Italia îl reprezintă M.S.I., în jurul căreia gravitează o mulțime de organizații de extremă dreaptă și de orientare fascistă. în Proiectul de teze pentru Congresul al XV-lea al P.C.I., referitor la proliferarea acestor grupuri, se scrie că „există și acționează, deși au trecut zece ani de la crimele neo- fasciste din Piața Fontana, puternice grupuri de orientare nazistă și fas- cistă” 11 12. Crearea acestei formații politice înseamnă încălcarea Constituției și a unei legi antifasciste din 20 iunie 1952 care prevăd caracterul ilegal și antidemocratic al reorganizării sub orice formă a partidului fascist. Unii ideologi burghezi italieni susțin că apariția și activitatea M.S.I. sînt expresia democratismului societății italiene. Dar acest mod de a înțe- lege democrația este greșit, contrar intereselor clasei muncitoare. în acest sens, tovarășul Nicolae Ceaușescu arăta: „trebuie să spunem clar că teoria revoluționară despre democrația socială și libertățile omului este incompatibilă cu libertatea pentru fascism, pentru terorism, pentru ele- mentele reacționare, declasate, care pun în pericol viața oamenilor, dezvol- tarea progresistă a societății”13. în actul de constituire al partidului neofascist italian, semnat, între alții, de G. Almirante, actualul secretar național al partidului, se scrie: „convinși de necesitatea coordonării inițiativelor îndreptate în direcția creării unui front unic (...) conside- 11 Nicolae Ceaușescu, Cuvlnlare la Consfătuirea pe țară a unităților de control al oameni- lor muncii, In op. cit., voi. 14, 1977, p. 44. 12 Progello di teși per il XV Congresso nazionale del P.C.I., Decembrie 1978, teza 46. 13 Nicolae Ceaușescu, Expunere la Ședința activului central de partid și de stat, in op. cit., p. 545. www.dacoromanica.ro 1924 ILIE FONTA 6 răm necesară crearea unui organism politic național” 14. Deși nu se afirmă în mod deschis caracterul fascist al partidului totuși au fost preluate unele idei din programul partidului lui Mussolini, iar ca simbol al M.S.I. a fost ales un catafalc, obiect de cult specific misticii fasciste.Cei care au sprijinit regimul fascist au intrat în M.S.I., iar cîțiva industriași și mari proprietari agricoli au oferit fonduri pentru extinderea activității partidului la nivel național. F. Coisson, cunoscut cercetător marxist al extremismului de „stînga” și de dreapta, avînd în vedere faptul că partidul neofascist a apărut prin încălcarea unor prevederi constituționale, că grupurile care l-au organizat și orientat au acționat în semiclandestinitate, afirmă că „M.S.I. este astăzi partidul cel mai misterios, mai puțin studiat și cunoscut în lumea politică italiană, poate tocmai datorită naturii sale ciudate în cadrul siste- mului democratic” 15. Este cert totuși că M.S.I. este centru de orientare și punct de referință al activității subversive, inspirator și autor al actelor de violență și terorism, dușman neîmpăcat al mișcării muncitorești și populare, al partidelor democratice. M.S.I. este împărțită în două curente, ambele constituite în 1952, unul denumit al „durilor”, grupați în jurul lui Almirante, și altul al mode- raților inițiat de Michelini, pe atunci secretar național al partidului. Contra- dicțiile între curente s-au accentuat la Congresul al V-lea din 1956 cînd s-a pus problema colaborării cu P.D.C. Cu acel prilej, Almirante declara : „noi trebuie să ne prezentăm în fața opiniei publice ceea ce sîntem în realitate, adică fasciști”. La rîndul lor „durii”, sau fața neagră a neofascis- mului, se împart în cei care îl sprijină pe Almirante (majoritari în conduce- rea partidului și a grupului parlamentar), care oscilează între orientări net fasciste și moderate, și intransigenți, conduși de P. Eomualdi. Cei din urmă îl acuză pe Almirante că a introdus în partid o masă nerevoluțio- nară, că promovează o linie politică ambigua, nefascistă, în speranța ilu- zorie a realizării unei mari drepte naționale. Intransigenții cer o politică agresivă împotriva regimului democratic, reîntoarcerea la originile fascis- mului, deoarece acceptarea regulilor jocului democratic nu le permite ascensiunea rapidă la putere. Aripa moderată, sau fața cenușie a M.S.I., dispune de importante fonduri financiare și este adepta colaborării cu P.D.C. Evoluția politică a M.S.I. a fost favorizată de ruperea unității forțe- lor antifasciste, de încercarea de a submina coeziunea mișcării muncito- rești. Partidul neofascist, sprijinind măsurile antipopulare, și-a găsit un larg spațiu de acțiune politică, a reușit să pătrundă în parlament, avînd astfel ocazia să-și facă cunoscute părererile asupra celor mai importante probleme ale țării, să se prezinte în fața opiniei publice sub înfățișarea respectabilă a unui partid de opoziție, să se bucure de protecția organelor de stat. M.S.I. și-a consolidat pozițiile în timpul guvernării centru-stînga datorită sprijinului primit din partea acelor grupuri ale burgheziei care erau nemulțumite de caracterul democrat al unor reforme. în această perioadă a reușit să atragă de partea sa o serie de grupuri marginale ale 14 F.I.R., Le neofascisme en Italie, Vienne, 1971, p. 11,13. 15 F. Coisson, ,.Rinascita” 1, 1973, p. 29. 1 NEOFASCISMUL IN ITALIA 1925 societății, a încercat să-și mascheze caracterul său anticonstituțional, a trecut la organizarea grupurilor paramilitare și de extremă dreaptă și la stabilirea contactului cu unele personalități influente din armată, poliție și magistratură. Sînt concludente în acest sens unele probe judiciare rezul- tate din procesele intentate împotriva teroriștilor neofasciști. Așa, r.pre exemplu, în sentința pronunțată împotriva unui numeros grup de neofas- ciști de către tribunalul din Catanzaro se notează : „niciodată grupurile de teroriști nu au trecut la organizarea atentatelor pînă nu s-au asigurat de complicitatea unor înalți funcționari sau a unor persoane influente care își desfășurau activitatea în organele de stat pe care urmau să le lovească” 16. Guvernele de centru-dreapta au încurajat activitatea subversivă a forțelor reacționare, au cerut sprijinul parlamentar al neofasciștilor, au creat premisele necesare stabilirii contactului acestora cu mediile cele mai retrograde ale burgheziei. în acea perioadă a sporit sprijinul financiar primit de M.S.I. de la unele elemente retrograde aparținînd marilor indus- triași, liber profesioniștilor, antreprenorilor, marilor proprietari de pămînt, armatorilor, proprietarilor de hoteluri. E. Berlinguer spunea : „centrul dreapta a cimentat speranța M.S.I. că se va putea insera atît de mult în jocul politic încît va ajunge să exercite o influență asupra puterii poli- tice” 17. Dar, ulterior, orientarea politică imprimată țării de curentele democrat creștine de stînga nu a dus la creșterea forței M.S.I. deoarece acestea, prin recurgerea la corporatism și la așa-zisa politică de asistență socială față de anumite pături sociale, i-au redus baza de masă. Avansul său politic a fost împiedicat și de scăderea influenței sale în Mezzogiorno ca urmare a participării, împreună cu P.D.C., la conducerea întreprinderi- lor locale și a unor organisme ale administrației regionale, provinciale și comunale, dar mai ales datorită creșterii influenței P.C.I. asupra populației din această zonă. Neofasciștii, pentru a distruge „zidul politic” care-i izolează de oamenii muncii și de pîrghiile puterii politice, se străduiesc să desfășoare o gamă diversificată de acțiuni politice. Acționează și în sensul întăririi lor organizatorice, fac apel la disciplina oarbă, relansează principiul autori- tății absolute și necontestate a șefului. De asemenea, Susținînd că este necesară reactualizarea tezei extremismelor opuse, încearcă cîștigarea rolului de conducător al forțelor politice de dreapta și conservatoare*. “ Apud S. Criscuoli, Alternanta o mutuo soccorso tra i due lerrorismi, „Rinaseita”, 33, 1980, p. 7. 17 E. Berlinguer, Rapporto al C.C. e alia C.C.C. del P.C.I., ,,L’Unită”, 27.07.1973, p. 12. ♦ M.S.I. avea In anul 1973, 400 000 de membri, din care 35% funcționari in Întreprin- derile statale, 27,7% comercianți și meșteșugari, 10% funcționari, 10% țărani. Voturile clș- tigate de M.S.I. se reparUzează astfel: Camera Deputaților — 1948 — 526 670 (2,0%) alegă- tori ; 1953 - 1 580 293 (5,9%); 1958 - 1 406 358 (4,8%); 1963 - 1 569 815 (5,1%); 1968- 1 828 726 (5,76%); 1972 - 28 996 071 (8,68%); 1976 - 2 241 650 (6,12%); 1979 - 1 924 251 (5,3%); Senat - 1948 - 164092 (0,7%); 1953 - 148 037 (0,6%); 1958 - 1 384120 (5,3%); 1963 - 1 457 785 (5,3%); 1968 - 1 898 363 (6,65%); 1972 - 2 764 976 (9,2%); 1976 — 2 086 512 (6,65%); 1979 — 1 781 341 (5,7%). M.S.I. in 1968 a avut 45 consilieri regionali, 142 provinciali, iar in 1970—917 consilieri municipali. Faptul că cei mai mulți dintre alegă- torii săi domiciliază in reședințele de regiuni, că a sporit de la 7,6% la 12,2% electoratul In localitățile cu peste 5 000 de locuitori indică prezența pe care o au in mediul urban. www.dacoromanica.ro 1926 ILIE FONTA 8 Pentru lărgirea bazei sale de masă M.S.I. exploatează starea de criză în care se găsește țara, fenomenul dezagregării sociale, recrutînd militanți, simpatizanți și alegători din rindurile șomerilor, a straturilor sociale, care, datorită, mizeriei în care se găsesc, sînt predispuse la violență. Neo- fasciștii pentru a controla și a desprinde de viața democratică aceste pături le stimulează spiritul de nemulțumire și încearcă să le organizeze pe baza principiilor corporatismului. Criza face ca păturile mijlocii și mica burghe- zie să fie unul din principalii factori coagulanți ai mișcării neofasciste. De fapt teoreticienii neofasciști nu urmăresc să elaboreze o ideologie, o cultură alternativă, care să ofere instrumente teoretice, științifice în analiza societății capitaliste, ci își propun forjarea unor noi valori care au rolul de a preveni declinul micii burghezii și de a o mobiliza politic pentru susți- nerea proiectelor politice ale cercurilor de dreapta ale burgheziei. în cen- trul atenției M.S.I. se află sudul țării, în acest sens Almirante, la Congresul al X-lea spunea : „considerăm că baza de masă ne-o putem asigura folo- sind situația explozivă din orașele meridionale” 1’. Întrucît în Sud nu s-a pus accentul pe dezvoltarea bazei productive, veniturile provenite din activitățile terțiare și din administrația publică oscilează de la o provincie la alta, între 56,3% și 62%. în rindurile muncitorilor partidul încearcă să-și desfășoare activita- tea prin intermediul sindicatului C.I.S.N.A.L., care folosește ca metode de acțiune : intimidarea, amenințarea muncitorilor care fac parte din alte sindicate sau care sînt activi din punct de vedere politic, desolidarizarea de cei care fac grevă; înțelegerea cu patronatul pentru a face concesii lucrătorilor din anumite sectoare sau susținerea demagogică a unor cereri, prezentîndu-se astfel ca singurul sindicat care le poate satisface revendică- rile economice și sociale. C.I.S.N.A.L. și-a intensificat activitatea mai ales după anul 1969 pentru a reduce elanul de luptă al clasei muncitoare. Numărul membrilor este de 250 000, din care jumătate sînt funcționari în Roma și Neapole18 19 20 21. Neaderența clasei muncitoare la sindicatul neofascist se explică prin conștiința sa politică ridicată, prin antifascismul său tradi- țional. Activitatea politică a M.S.I. în rindurile muncitorilor se caracteri- zează prin demagogie, prin oferirea de soluții facile pentru probleme com- plicate. Pe această linie, B. Berlinguer sublinia : „caracterul demagogic și absoluta inconcludență a acestei politici..., lipsa oricăror posibilități de a oferi ceva pozitiv celor care o urmează” 2°. Partidul neofascist își propune să transpună în viață tot ceea ce, în condițiile actuale, este realizabil din doctrina politică fascistă. Almi- rante recunoaște că între partidul său și vechea doctrină există „legături de idei”, el spune despre fascism : „l-am modificat, dar nu-1 renegăm”, iar „ruptura cu el am realizat-o renunțînd la salutul roman și la cămășile negre” a. Rezultă preponderența elementelor de continuitate și dorința M.S.I. de a păstra patrimoniul înaintașului său. Semnificativ în acest sens este anticomunismul său, apelul insistent pe care îl lansează tuturor cetățenilor pentru constituirea unui front anticomunist, pentru salvarea 18 F. Coisson, IIgioco delte tre carte del M.S.I. net Mezzogiorno, „Rinascita”, 3, 1973, p. 9. 19 Idem, Bombe e demagogia sotto il doppio petto, In op. cit., p. 29. 20 E. Berlinguer, op. cit., p. 8. 21 M. Ferra, 22> 1973- P- 6- 9 NEOFASCISMUL ÎN ITALIA 1927 societății italiene de „pericolul socialismului”. Anticomunismul organiza- țiilor neofasciste rezultă și din numele pe care și le iau : „Comitetul anti- comunist pentru apărarea poporului” (Roma), „Comitetele anticomuniste care luptă pentru creșterea nivelului de trai” (Roma) 22. M.S.I. — se arată în ziarul „Secolo d’Italia” — „reafirmă voința sa, existentă la toate nivelele, de a realiza acorduri pentru formarea unui larg Iront al italienilor care se opun venirii la putere a forțelor de stingă” 23 24. Neofasciștii suoțin că sînt principala barieră împotriva socialismului, de aceea avertizează burghezia că eventuala desființare a partidului lor va fi o lovitură de grație dată capitalismului, va netezi drumul P.C.I. spre putere. O primă încercare de lărgire a alianțelor sociale și politice s-a făcut la cel de-al X-lea congres al partidului cînd s-a autointitulat M.S.I. — Dreapta Națio- nală, ca urmare a intrării în partid a unui mare număr de monarhiști și a unor așa-ziși independenți. Tot pe această cale s-a căutat atragerea păturilor mijlocii și a grupurilor sociale conservatoare și marginale. Rezultatele deosebite din 1972 se explică prin voturile monarhiștilor, ale „independen- ților” și ale unor grupuri sociale controlate pînă atunci de curentele de dreapta ale P.D.C. Almirante, referindu-se la această victorie, la Congre- sul al X-lea al partidului, spunea : „astăzi M.S.I. nu mai înseamnă Movi- mento Senza Importanza (Mișcarea fără importanță), cum era denumită în derîdere înainte, ci Magioranza Silenziosa Italiana (Majoritate liniștită italiană”). Dar operațiunea „dreapta națională” nu a reușit, fapt pentru care o parte din parlamentarii neofasciști nu-1 mai sprijină pe Almirante. De asemenea, liderul M.S.I. a fost contestat de la dreapta de către cei care au favorizat apariția unei organizații numită generic „Autonomia neagră”, care este în legătură cu grupurile naziste (cel mai cunoscut este „Nucleele de acțiune revoluționară”), toate „corelate politico-ideologic și poate chiar organizatoric cu aripa nazistă a partidului neofascist” M.S-I. a sprijinit forțele conservatoare atît în formarea unor majori- tăți de dreapta în parlament, în consiliile regionale și locale, cît și în adopta- rea unor măsuri și reforme antipopulare. Dar recurge și la o serie de activi- tăți caracterizate prin violență și terorism. în acest sens teoreticienii neofasciști Evola și Preda recomandă „constituirea unor nuclee revoluțio- nare a căror activitate să se caracterizeze în exclusivitate prin violență” 2S 26. într-un manifest al grupului neofascist „Mișcarea revoluționară de asalt” se scrie că „violența, la fel ca războiul, este o necesitate dură în anumite momente istorice. Noi sîntem violenți ori de cîte ori este necesar. Dacă violența ește singurul mijloc pentru a înlătura o tumoră malignă înseamnă că este sfîntă, morală și necesară” ?B. Au fost organizate bande și grupuri de extremă dreaptă și li s-au pus la dispoziție mijloacele necesare pregătirii de luptă. Începînd cu anii 60 majoritatea actelor de violență și terorism au fost inițiate și concepute de M.S.I. și de brganzațiile clandestine neo- fasciste. Din inițiativa acestora sînt dinamitate sediile partidelor, organiza- țiilor, asociațiilor și mijloacelor mass-media democratice și progresiste. Se urmărește mai ales sabotarea activității P.C.I. și a Partidului Socialist Italian (P.S.I.), slăbirea lor. 22 La proliferazione dei gruppi terroristi, în „Rinascita”, 19, 1978, p. 27. 23 F.I.R., op. cit., p. 22 -23. 24 A. Coppola, op. cit., p. 8. 25 Apud S. Flamigni, L’area del terrorismo nero, „Rinascita”, 38, 1980, p. 8. 26 Apud P. Rosenbaum, op. cit., p. 17. www.dacoromanica.ro 1928 HJE FONTA 10 în jurul M.S.I. există mai multe grupuri neofasciste. Astfel grupul „Europa-Civiltă” avea în anii 70’ în jur de 2000 de membrii, care se antre- nau în mod sistematic în poligoane militare. în 1968 M. Tedeschi, senator ales pe listele M.S.I., a fondat „Grupurile de acțiune națională” cu 250 de secții. Scopul lor era de a sabota grevele organizate de sindicatele comuniste și catolice. în anul 1972 s-au constituit mai multe grupuri universitare de orientare neofascistă („XXI Aprilie”, „Circolo dei Selva- tlci”). Existau grupuri clerico-fasciste („I cavaleri di Cristo Ee”, „Centrul politic italian”, condus de M. Eichberg, care a figurat pe listele de alegă- tori ale M.S.I.), liberal-fasciste și monarhist-fasciste. Grupul A.E., fondat de G. Freda, fost membru al M.S.I., avea o orientare rasistă susținînd necesitatea impunerii limbilor indo-europene. Organizația „Ordinea Nouă”, apărută în cadrul M.S.I. sub numele „Centrul de studii Ordine nuovo”, sub conducerea lui P. Eauti, a ieșit din partid, în 1956, datorită opoziției acestuia față de orientarea electorală a neofasciștilor. Adoptînd teorii rasiste a încercat să-și intensifice legăturile cu neonazismul european. în anii 60 avea 10 000 membrii. Venirea lui Almirante la conducerea M.S.I. a readus grupul în cadrul partidului, iar apoi s-a divizat în două părți, una condusă de P. Eauti care susținea că partidul trebuie să se prezinte unit în fața opiniei publice și alta condusă de C. Graziani, întitulată „Mișcarea politică Ordine Nuovo”, care susținea că orientarea sa revoluționară era incompatibilă cu strategia M.S.I., care nu afirma deschis depășirea sistemului politic. La așa-zisele întruniri culturale ale organizației „Ordine Nuovo” au participat ofițeri italieni care au activat în serviciile SS și senatori neofasciști. V. Borghese, comandant în armata lui Mussolini, adept al metode- lor Gestapoului, în anul 1951 a intrat în M.S.I., iar în 1968, a creat Frontul Național, care își propunea să unească luptătorii anticomuniști și să devină o alternativă pentru sistem. Avea 3000 de membrii și delegați în fiecare provincie care aveau rolul de a constitui comitete locale și de a menține contacte cu alte grupuri de dreapta. Tentativa de lovitură de stat, din 1970, a eșuat. „Avangarda Națională” a fost fondată în 1959 de S. delle Chiaie fost secretar al unei federații din Eoma a M.S.I. în 1964 s-a autodizolvat, dar după 1970 au reapărut grupuri care afirmau aderența la A.N. Pe măsura întăririi M.S.I., în armată au fost create cercuri secrete de propagandă (sînt cunoscute „Nucleele pentru apărarea statului”). Asociația „Amicii forțelor armate” urmărea cîștigarea unor simpatii în cadrul militarilor pentru partidul lui Almirante. Asociația era formată din militari, cadre medii neofasciste și susținea orientarea pro-N.A.T.O. a politicii externe. Esența platformei ideologice a grupurilor neofasciste constă în pro- pagarea ideei necesității luptei împotriva partidelor, democrației, burghe- ziei, comunismului și a sistemului politic. Ca metodă de acțiune se reco- mandă suprimarea fizică a celor care susțin comunismul și democrația. Organizațiile neofasciste aveau și au un statut legal atunci cînd predomină în viața politică italiană și în conducerea țării curentele politice de dreapta și conservatoare. în aceste condiții, împreună cu M.S.I., acor- dînd prioritate activității politice și propagandistice, sînt mai eficiente www.dacoromanica.ro 11 NEOFASCISMUL IN ITALIA 1929 în lupta împotriva partidelor de stînga. Reculul forțelor conservatoare și democratizarea vieții politice face dificilă existența legală a organiza- țiilor fasciste, de aceea trec in clandestinitate și pun accent în activitatea lor pe operațiile tehnico-militare, suprimarea fizică a personalităților democratice și dinamitarea sediilor sindicatelor și partidelor de stînga. Procesele intentate organizațiilor neofasciste, în marea lor majoritate, au arătat că autorii morali ai delictelor săvîrșite făceau parte din conduce- rea M.S.I., a unor organisme de stat sau din grupări politice reacționare burgheze. Scopul creării și activității organizațiilor neofasciste este de a lărgi gama mijloacelor organizatorice, politice și ideologice folosite de burghezia conservatoare în lupta pentru promovarea intereselor sale. Actele de violență și intimidare ale neofasciștilor fac parte din așa-numitul „complot negru” sau „strategia tensiunii” — termen folosit pentru prima dată de săptămînalul englez „The Observer” 27. Strategia tensiunii își propunea înlăturarea democrației, anularea rezultatelor obținute de clasa muncitoare și de partidul comunist, reducerea luptei politice la ciocnirea între grupurile neofasciste, pe de o parte, și poliție și celelalte forțe ale ordinii publice, pe de alta, crearea dezordinii și haosu- lui pentru a deschide calea instaurării unui regim autoritar. Teroriștii neofasciști urmăresc pasivitatea politică a maselor, ca o premisă a distru- gerii statului democratic. în acest sens, într-o revistă de extremă dreaptă se nota : „noi sîntem împotriva formei actuale a statului, de aceea toți cei care luptă împotriva lui, indiferent pe ce poziții se situează, dacă adoptă lupta armată, nu trebuie considerați a fi dușmanii noștri” 28. Rezultă că teroriștii neofasciști doresc să colaboreze cu cei de „stînga” deoarece au un obiectiv comun : distrugerea pe cale armată a statului. în acest sens cu temei afirmă cercetătorul marxist F. Mussi că „ambele terorisme consti- tuie embrionul unui alt tip de stat, opus statului democratic constitu- țional, care este deschis unor evoluții și reforme politice” 29. Teroris- mul negru, după 1978, a susținut proiectul terorismului de „stînga” de a se trece în Italia de la forma actuală a luptei de clasă, promovată de comuniști, la războiul civil. Formele de acțiune specifice strategiei tensiunii au fost diferite : sabotarea manifestațiilor publice la care partici- pau forțele de stînga, infiltrarea agenților neofasciști în rîndurile demon- strațiilor organizate de comuniști și de sindicatele democratice pentru a provoca dezordine, a ultragia sau ucide polițiști. Liderii neofasciști consi- deră că obiectivele lor pot fi realizate prin activitatea militanților revo- luționari, care constituie opoziția extraparlamentară a partidelor de stînga și de dreapta. Teoreticianul Freda susține că înlăturarea sistemului este posibilă numai prin infiltrarea neofasciștilor în toate grupurile și formațiile politice de stînga care își propun folosirea violenței în distrugerea sistemu- lui. Aceasta duce atît la derutarea politică și ideologică a clasei muncitoare, cît și la diseminarea concepțiilor și metodelor de acțiune violentă în rîndu- rile păturilor sociale marginalizate și afectate de criză. O trăsătură politico- ideologică a unor organizații neofasciste este aceea că ele se consideră reprezentante ale proletariatului, că au menirea de a corecta reformismul 27 F.I.R., op. cit., p. 60. 22 Apud S. Flamigni, op. cit., p. 8. » F. Mussi, Che cosa rende^m^r^QtmmumW»iTl^inascita". 32, 1980, p.4. 1930 ILIE FONTA 12 partidelor politice și al sindicatelor clasei muncitoare. în acest sens sînt semnificative numele pe care și le iau organizațiile de dreapta și neofasciste. O mare parte din cele 64 de organizații teroriste de dreapta care la începutul anului 1978 au revendicat unul sau mai multe atentate poartă denumiri ca : „Zorile Roșii” (Chieti), „Comandoul Revoluționar” (Catania), „Nucleul Comunist înarmat” (Roma), „Prima linie” (Milano), „Nucleele proletare comuniste” (Milano), „Nucleele înarmate ale puterii muncitorești” (Bres- cia), „Organizația luptătorilor comuniști” (Milano), „Revoluționarii anti- imperialiști comuniști” (Brescia), „Nucleele înarmate revoluționare” (Roma) 30. S-a recurs la suprimarea fizică a unor oameni care lucrează în ministerul de interne, în prefecturi, în consiliile puterii de stat teritoriale, în presa și editurile de orientare comunistă și socialistă. Bandele neofas- ciste, dotate cu mijloace moderne, atacă sau răpesc oamenii, le violează domiciliile, subminează securitatea publică și personală. Aceste grupuri șe multiplică continuu și folosesc modalități de acțiune asemănătoare, în acest sens E. Berlinguer la Congresul al XV-lea al P.C.I. spunea că „grupurile teroriste clandestine sînt autorii actelor de violență politică, de banditism și vandalism inițiate de fasciști și autonomi, care pot fi foarte greu deosebiți după metodele folosite și obiectivele urmărite” 31. M.S.I. a creat organizații de tineret cu scopul de a dispune de o pepinieră proprie, pentru a frîna mișcarea democratică a tineretului. Riposta hotărîtă a oamenilor muncii mobilizați de P.C.I. a dus, în jurul anului 1976, la slăbirea terorismului de dreapta. Menținerea sub tensiune a vieții politice italiene a fost realizată în continuare de către terorismul de „stînga”. La început publicistica burgheză a încercat să acrediteze ideea că noul terorism a fost generat de către clasa muncitoare, dar cercetarea judiciară a actelor teroriștilor, demascarea lor politică de către partidele comunist și socialist au dovedit că terorismul roșu și cel negru au o singură conducere strategică”32 . în Italia, în perioada 1978 — 1980, s-a desfășurat, pe plan juridic, politic, ideologic și al mobilizării populare, o intensă luptă împotriva terorismului de „stînga”. Deși s-au obținut succese destul de importante, totuși după cum era de prevăzut, „ștafeta terorii” a fost din nou preluată de către terorismul neofascist, în acest sens cunoscutul publicist comunist italian M. Ghiara notează: „...terorismul fascist se relansează în momentul în care terorismul de stînga pare a traversa o criză, în condițiile în care se găsește într-o fază de reorganizare și de regîndire a strategiei sale care îl blochează și îl împie- dică să-și atingă obiectivele sale criminale” 33; După 1976 terorismul neofascist a fost neglijat de către organele ordinii publice, profitînd de aceste împrejurări el și-a construit structuri organizatorice, și-a mărit efectivele de aderenți și s-a dotat cu mijloace tehnice perfecționate care-i permit, sarie S. Flamigni, să dispună de „capacități de ucidere și de dis- trugere alarmante” 34. în acest sens U. Spagnoli scrie că „terorismul negru, multă vreme subapreciat, a fost lovit doar parțial în organizarea 30 La proliferazione dei grttppi terroristi, „Rinascita”, 19, 1978, p. 27. 31 E. Berlinguer, Rapporto al XV Congresso del P.C.I., „L’Unitâ”, 31.03.1979, p. 11. 32 S. S. Criscuoli, op. cil., p. 7. ' 33 M. Ghiara, L’uso del terrorismo nero, „Rinascita”, 36, 1980, p. 4. 34 s F'amîgnî. op. țtfwwMacnrnmflnica rn 13 NEOFASCISMUL IN ITALIA 1931 sa, gravele sale crime rămînînd în cea mai mare parte nepedepsite” 35. Numai în cazul unui număr redus de organizații au fost pedepsiți liderii tehnico-militari. încă nu sînt nominalizați conducătorii politici, inspirato- rii, susținătorii mai mult sau mai puțin suspectați, operație politico-judi- ciară absolut necesară pentru a preîntîmpina diseminarea organizațiilor neofasciste teroriste. Printre acțiunile desfășurate de teroriștii neofasciști în 1980 pot fi amintite următoarele : în luna august, în urma exploziei unei bombe, au murit 83 persoane, au fost rănite alte 200 și a fost distrusă gara din Bologna. Numărul actelor comise de organizațiile teroriste de dreapta și de „stînga” cunoaște o spirală crescîndă: 1975 — 702; 1976 — 1138; 1977 — 2128 (din care 8 uciși); primul semestru 1978 — 23 morți, 318 răniți și alte 1487 acte teroriste; 1979 — 2150 acte teroriste (soldate cu 40 morți); primul semestru — 1980 — 615 (din care 112 morți); total în perioada avută în calcul — 7919 acte teroriste. în ceea ce privește trăsăturile, activității teroriștilor neofasciști se poate constata că, în perioadele de agravare a crizei și de ascensiune a forțelor populare, ei preferă atacul asupra mulțimilor și nu asupra persoa- nelor. Acest tip de acțiune teroristă întotdeauna a fost corelat cu forțe și proiecte politice gata să speculeze dificultățile de moment, situațiile critice care pot apărea. Teoreticienii neofasciști, pretextînd analiza revoluționară a crizei capitalismului, susțin că elementele eșențiale ale sistemului politic s-au devalorizat, s-au golit de conținut și și-au pierdut trăsăturile definitorii, transformîndu-se în opusul lor. Ei afirmă că astăzi în Italia nu se mai poate vorbi în adevăratul sens al cuvîntului de ordine, pluralism politic și ideo- logic, de economie de piață, de parlament și de republică. Toate acestea S-au metamorfozat în trei noi realități politice : dominarea țării de către curentele P.D.C., pârtidocrație și sindicatocrație 36, ultima fiind considerată pea mai gravă deoarece a devenit o putere autonomă, care, chipurile, șantajează instituțiile politice. Ideologii neofasciști susțin că nu mai există în societate reprezentativitate, libertate și justiție, ci numai frustrare, expropriere politică și mafie. Aceste considerente despre criză arată că pentru cercurile reacționare ale burgheziei dezvoltarea democrației, spori- rea forței politice a organizațiilor politice și profesionale ale oamenilor muncii semnifică cancer social, care poate fi vindecat numai prin măsuri ferme și autoritarism. De asemenea, se recurge la analiza pseudorevoluționară a societății, la folosirea unor concepte și noțiuni specifice ideologiei clasei muncitoare pentru a produce deruta în rîndurile acesteia și ale celorlalți oameni ai muncii. Astfel devalorizarea componentelor sistemului politic înseamnă diminuarea caracterului lor de clasă burghez, slăbirea pozițiilor sociale și politice ale burgheziei. Lipsa libertății pentru neofasciști înseamnă condamnarea de către stat a actelor de violență și terorism, sporirea drepturilor și libertăților politice; neofasciștii se ridică mai ales împotriva dreptului la grevă, a celui de organizare politică și sindicală a 36 U. Spagnoli, Un ,,no” per diferendere la Repubblica e rinnouare lo Stato, „Rinascita”, 9, 1981, p. 9. 36 M. Ferra, op. cit., p. 6. www.dacoromanica.ro 1932 ILIE FONTA 14 clasei muncitoare și de participare a sa la conducerea întreprinderilor. Atacurile îndreptate împotriva parlamentului și a Constituției trădează intenția cercurilor reacționare ale burgheziei de a le înlocui, în condițiile crizei, cu forme autoritare de conducere. M.S.I. susține inutilitatea institu- țiilor democratice, care ar fi surse ale dezordinii publice, folosește nemul- țumirea șomerilor și a grupurilor marginale pentru a le submina autorita- tea și a le face ineficiente. Astfel ei pun pe același plan grevele muncito- rești și răpirile de persoane, ocuparea universităților de către organizațiile democratice ale studenților și delictele de drept comun, acțiunile de luptă ale forțelor de stînga cu actele de violență ale grupurilor de extremă dreaptă. Deci se identifică în mod voit drepturile democratice ale oamenilor muncii, lupta de clasa cu cele mai răspîndite acte antisociale. Un loc însemnat în cadrul dezbaterilor politice și ideologice neofasciste îl ocupă probleniele statului și ale democrației. Astfel încă în programul M.S.I. din 1948 se arăta că formele economice și politice organizatorice bazate pe principiul reprezentării sînt în criză datorită apariției unor forțe, necesități și metode noi de acțiune. M.S.I. propunea o „democrație organizată, centralizată și autoritară”, realizabilă prin intermediul dicta- turii care era definită de fascistul Marsanich ca „o etapă obligatorie a procesului de formare a popoarelor, ca un dat autobiografic ineludabil al istoriei fiecărui popor” 37. Dacă ideologia fascistă este o rudimentară filosofie a acțiunii în situații conjuncturale, în schimb se constată că refe- ritor la stat există elaborări teoretice și practici mai articulate și mai rafinate. Astfel statul fascist suprimă toate instituțiile, drepturile și liber- tățile politice care au permis apariția treptată a unor forțe politice care ar fi putut depăși societatea capitalistă. Această situație este justificată de teoreticianul Freda prin afirmația că burghezia și proletariatul nu sînt clase antagoniste, ci forțe care se integrează în societate, de aceea este posibilă construirea statului popular. Ideologii neofasciști susțin că înainte de al doilea război mondial criza statului liberal, iar astăzi criza regimului parlamentar au determinat înstrăinarea proletariatului de burghezie. Eolul fascismului și al neofascismului a fost și este de a reconcilia cele două clase, de a crea premisele necesare restabilirii unor relații de armo- nie, care sînt naturale, între cele două clase. Ideea păcii sociale are rolul de a atenua contradicțiile sociale și lupta de clasă în cadrul societății și a statului burghez. Neofasciștii, contrar concepției democratice despre ordinea publică, dar în acord cu cea autoritară, se declară împotriva violenței, cu scopul de a salva aparențele de legalitate ale partidului. Dar, pe de altă parte, în vederea speculării fricii provocate de terorism și pentru sublinierea ineficienței tehnice și politice a forțelor de ordine, susțin că cetățeanul, fiind lipsit de apărare din partea statului, este autorizat, și chiar i se reco- mandă, să interpreteze legile „în mod creator și curajos”, adică să se preo- cupe singur de asigurarea propriei securități, ceea ce însă, în mod inevita- bil, afirmă ei, duce la „dispariția societății”, adică a ordinii democratice burgheze. Evident, prin această „recomandare” se urmărește denigrarea părții antifasciste a poliției, magistraturii și armatei, care este majoritară, 37 Apud P. Rosenbaum, op. cit., p. 186. www.dacoromanica.ro 15 NEOFASCISMUL ÎN ITALIA 1933 compromiterea acestora în fața opiniei publice, atragerea populației pe drumul greșit al sprijinirii partidului neofascist, care, în mod demagogic, se autointitulează partid al ordinii, al securității publice și personale, trăsă- turi care permit, susțin ideologii de extremă dreaptă, dezvoltarea nestin- gherită a libertăților cetățenești și a personalității umane. în concepția soluționarea crizei societății italiene nu se poate realiza prin metoda democratică, care și-ar fi epuizat toate resursele de optimizare social-politică, ci prin cea autoritară, fapt pentru care ia atitu- dine antitetică, de alternativă față de sistem, poziție pe care o consideră „revoluționară”. Desigur, și în sistemul preconizat de ei baza socială a puterii o constituie tot burghezia. Neofasciștii, în definirea „revoluției” pe care vor să o realizeze, pentru a atrage de partea lor pături sociale cît mai largi, pornesc de la aspirațiile politice cele mai înalte ale acestora, afirmă că în statul pe care vor să-l instaureze libertatea și autoritatea, ordinea și dreptatea, educația și cultura, urmează să-și recapete adevărata lor valoare, să se îmbine în mod armonios, să fie cu adevărat egale pentru toți oamenii muncii. „Revoluția” în domeniul economiei constă în reveni- rea la sistemul corporatist, despre care teoreticienii neofasciști spun că în ciuda tragicei experiențe oferite de Italia fascistă, este totuși singurul care însumează un minim de calități absolut necesare funcționării optime a economiei. Dar, în realitate, aceste calități au rolul de a contracara lupta de clasă, de a pune interesele economice ale clasei muncitoare pe același plan cu cele ale burgheziei, de a împiedica procesul de dezvoltare a con- științei politice a muncitorilor. Contrar direcției obiective de dezvoltare a societății italiene, anume trecerea la socialism, neofasciștii susțin că timpul trece în favoarea lor, pentru că, mai devreme sau mai tirziu, vor instaura regimul lor politic. Pentru a-i combate pe cei care susțin ireversibilitatea distrugerii statului fascist, conducătorii M.S.I. susțin că în Italia „istoria încă nu a fost scrisă, iar ultimul cuvînt nu a fost spus” 38. Forțele revoluționare și antifasciste trebuie să stea mereu în gardă, deoarece M.S.I. este hotărîtă să-și realizeze obiectivele sale, fie în împrejurări considerate de ea favorabile, prin promo- varea unei politici alternative față de sistemul politic actual, adică cuce- rirea puterii prin forță, fie în împrejurări defavorabile, prin promovarea unei politici conservatoare, bazată pe formarea unei mari drepte naționale, pe păstrarea unei brume de democrație, pe deplasarea spre dreapta a condu- cerii politice naționale. Avînd în vedere natura celor două linii politice, Almirante spunea că prima ar fi modernă, plină de perspective, izvor de satisfacții și piatră de încercare pentru neofasciști, iar a doua conformistă, comodă, impregnată de nostalgiile conservatorismului și contrară dorinței și puterii lor de luptă. M.S.I. și organizațiile neofasciste legale și ilegale care gravitează în jurul ei, indiferent de natura obiectivelor sociale, politice pe care le afișează în fața poporului, rămîn ceea ce sînt, anume forme de expresie politică de excepție a celor mai reacționare cercuri ale burgheziei, în situații politice critice. Exponenții antifasciștilor, în frunte cu comuniștii, au demascat caracterul subversiv, anticonstituțional al neofasciștilor, au 38 A. Giornori, II segretario missino „invitalo” al processoper il manifesta antipartigiano, „L’Unitâ”, 11.10.1973, p. 6. « www.dacoromamca.ro 1934 XLIE FONTA 16 cerut în repetate rînduri inculparea conducerii M.S.I. pentru vina de a fi reconstituit partidul fascist. De asemenea, P.C.I. a organizat dezbateri teoretice, ideologice, orientîndu-și activitatea cu precădere în direcția dezvoltării conștiinței politice, a îmbunătățirii condițiilor de muncă și de viață ale păturilor sociale controlate de neofasciști, demers, care, în timp, a dus la scăderea influenței lor politice. Intensificarea luptei împotriva neofascismului este cerută de pericolul pe care-1 reprezintă pentru democrație, liniștea publică și pacea lumii și pentru civilizație. în acest sens G. C. Pajetta, membru al Direcțiunii P.C.I., spunea că „acțiunile neofasciste sînt un adevărat război împotriva vieții și libertății cetățenilor, niște acte feroce, lovirea oamenilor la întîm- plare sau a celor lipsiți de apărare” 39. De asemenea, E. Berlinguer atrage atenția asupra faptului că „perpetuarea incertitudinii politice și a incapaci- tății în conducerea țării favorizează în mod obiectiv tendințele subversive și antidemocratice. Dacă actele de violență se vor produce în continuare este de presupus că o parte a grupurilor dominante și a oamenilor politici se vor gîndi la o soluție politică de dreapta, indiferent ce formă va îmbrăca, încercînd să convingă o parte a cetățenilor că așa se poate umple golul de conducere existent în prezent... Trebuie să se afirme din nou cu tărie și unitate că masele populare nu cedează în fața terorismului, indiferent de orientarea sa, că ele stimulează și susțin forțele care au sarcina de a apăra ordinea publică și securitatea statului democrat” 4°. De asemenea, E. Berlinguer cere ca forțele politice democratice să-și propună obiectivul de a „lovi centrele negre, comploturile și complicitățile... trecute și pre- zente ale M.S.I., ale conducătorilor săi... Este necesar să fie pedepsiți penal și politic cei care sînt responsabili de desfășurarea activităților sub- versive și să fie izolați neofasciștii de alegătorii lor” 41. Terorismul neofas- cist este indiciul existenței unui proiect politic autoritar, elaborat și susți- nut de către forțe care pot fi destul de greu demascate pe plan juridic. Diferitele acte teroriste sînt concepute de către aceste forțe ca fapte care ar trebui să creeze premisele necesare realizării obiectivului final, trecerea la o formă dictatorială de conducere a societății. Se impune desfășurarea luptei pe plan politic împotriva terorismului neofascist deoarece, după cum notează L. Violante, „violența neofascistă este în mod tradițional condusă”42 din afara organizațiilor de extremă dreaptă. în lupta împotriva neofascismului forța principală a constituit-o clasa muncitoare, care a reacționat prompt și cu hotărîre împotriva actelor teroriste și a adunat în jurul ei pe toți cei care le dezaprobau. Muncitorii au înțeles că terorismul este un instrument al strategiei subversive împo- triva democrației, a drepturilor și libertăților politice, au demonstrat că sînt apți pentru a prelua puterea politică și a conduce societatea. Principalul element al strategiei antiteroriste îl constituie apărarea democrației italiene, implicarea maselor în activitatea de perfecționarea ei. Oamenii muncii au demonstrat practic că sînt atașați democrației și că sînt hotărîți să o apere. De altfel deceniul al 8-lea al vieții politice și mai 39 G. C. Pajetta, Italia con Bologna, „Rinascita”, 32, 1980, p. 1, 39. 49 E. Berlinguer, Senza timone, „L’Unitâ”, 5.08.1980, p. 1. 41 Idem, La ,,questione comunista", Editori Riuniti, Roma, 1975, voi. 2, p. 789. 42 L. Violante, Lo strumento, l’azione e il disegno politico, „Rinascita”, 33, 1980, p. 6. www.dacoromanica.ro 17 NEOFASCISMUL ÎN ITALIA 1935 ales-ultimii ani au arătat că democrația se poate apăra împotriva terorismu- lui neofascist prin democrație. în acest sens publicistul comunist R. Gia- notti scrie că „organismele de bază ale democrației... s-au dovedit a fi coloana vertebrală a luptei împotriva acțiunilor subversive” 43, indiferent în ce direcție s-au manifestat. Se consideră că democrația pentru a rezista împotriva terorismului trebuie perfecționată și reînnoită. Preocuparea pentru viitorul democrației intră în activitatea P.C.I., a forțelor politice democratice, a oamenilor muncii. Reactivarea neofascismului a dus la restabilirea unității frontului antifascist. Curentele democratice ale P.D.C., Partidul Republican Italian și alte forțe democratice burgheze au colaborat cu P.C.I. și P.S.I. în lupta împotriva neofascismului. Reorientarea activită- ții organelor ordinii publice, intensificarea activității antifasciste pe plan guvernamental, parlamentar, juridic și ideologic a fost însoțită de ample mobilizări de masă, la care au participat un mare număr de demonstranți de cele mai diferite orientări politice. După cum se știe, în alte situații, păturile mijlocii, comercianții și electoratul partidelor burgheze nu sînt mobilizate la acțiunile de stradă. La ultimul congres al P.D.C. F. Cossiga, făcîndu-se interpretul curentelor de stînga ale partidului, a arătat că tero- rismul poate fi înfrînt numai prin colaborarea, pe toate planurile, dintre democrat-creștini, comuniști și alte forțe democratice. Comuniștii consideră că terorismul poate fi blocat prin apărarea statului; ei acționează de mai mult timp în această direcție deoarece strategia și tactica trecerii la socialism se bazează pe transformarea și nu pe distrugerea lui. De la primele atacuri teroriste ei au mobilizat masele pentru apărarea statului, iar acestea au răspuns favorabil chiar dacă nu se identificau cu el deoarece conține o serie de elemente democratice și antifasciste care sînt vitale pentru regimul democratic. țjupta împotriva terorismului neofascist presupune, în primul rînd, reînnoirea și democratizarea magistraturii, poliției și a serviciilor de securi- tate. Multe din performanțele teroriștilor au fost posibile tocmai datorită slăbiciuni acestora și complicității unora dintre lucrătorii lor. în acest sens E. Berlinguer arată că „în magistratură și în alte aparate de stat există persoane care au dat dovadă fie de îngăduință, fie „acoperă” și protejează teroriștii și adepții violenței” 44. P.C.I. a propus de mai mult timp reorganizarea acestor organisme, punerea acțiunii lor în mai mare măsură în slujba maselor populare, dar P.D.C. s-a opus. Forțele de ordine trebuie prevăzute cu mijloace și structuri care să le permită să se mobilizeze și să reacționeze rapid, să pedepsească și să preîntîmpine acțiunile violente, întărirea poliției și a magistraturii va crea premisele necesare aplicării normelor care vizează prevenirea acțiunilor subversive și va face inutilă recurgerea la legi excepționale. P.C.I. consideră că înlăturarea terorismu- lui necesită perfecționarea actelor normative, democratizarea lor. Se impune adoptarea unor legi care să dea posibilitatea intervenției forțelor publice în momentul pregătirii atentatelor teroriste. Este mai ușoară combaterea lor prin acțiuni de prevenire, antefaptum, decît prin acțiuni coercitive, postfaptum. Noile acte normative trebuie să permită justiției 43 R. Gianotti, La risposta di massa non era scontata, ,.Rinascita”, 12, 1978, p. 14. 44 E. Berlingtier, op. cit., p. 11. www.dacoromanica.ro 1936 ILIE FONTA 18 să stabilească adevărul, să dovedească vinovăția teroriștilor și să-i desco- pere pe cei care îi finanțează și îi manevrează. Revederea reglementărilor juridice formulate ambiguu, care de regulă erau invocate pentru apăra- rea lor, va duce la întărirea democrației, la extinderea și perfecționarea garanțiilor de libertate. Se urmărește ca drepturile și libertățile personale să fie îmbinate cu cele colective, să se creeze cadrul juridic care să permită clasei muncitoare, oamenilor muncii să-și exercite în mod real, și nu doar formal, dreptul de a participa la conducerea politică a societății, la lupta pentru transformarea societății și combaterea forțelor conservatoare și neofasciste. De asemenea, se propune ca noile garanții să nu apere numai inculpatul, ci și judecătorii, ceilalți magistrați și martorii, pe toți cei care contribuie la stabilirea adevărului, să fie îndreptate împotriva intimidării și violenței. Ca urmare a înmulțirii actelor terorismului negru și roșu în Italia, începînd cu 1978, s-a intensificat activitatea de reformare a forțelor ordinii publice. După cum se știe, grupările neofasciste, pentru a-și atinge obiectivele lor, întotdeauna au contat pe complicitatea unei părți a forțelor ordinii publice. Pentru a preveni transformarea lor neofasciștii italieni au recurs la atentate, la masacre. De aceea, scrie M. Ghiara, în ultima perioadă „terorismul negru a încercat recucerirea unor poziții, și-a propus anularea încrederii în statul democratic și împiedicarea procesului de reînnoire a sa”45. Terorismul neofascist este generat de criză și încearcă, în același timp, să se constituie ca un fals și halucinant răspuns pentru depășirea ei. în acest sens A. Occhetto scrie că „terorismul este brațul înarmat al crizei îndreptat împotriva mișcării muncitorești40. înlăturarea rădăcinilor sociale și politice, a bazei obiective a terorismului neofascist înseamnă soluționarea unor grave probleme ridicate de criză. Esența luptei împotriva terorismului, scrie A. Bolaffi, constă în necesitatea rezolvării a n probleme care apar, a face față complotului obiectiv generat de fenomenele disfunc- ționale ale societății capitaliste și de efortul depus de aceasta în vederea propriei sale restructurări. Combaterea terorismului neofascist înseamnă confruntarea cu complexitatea crizei, realizarea unor profunde reforme economice și politice. Desigur nu trebuie considerat că terorismul va dispare după înlăturarea uneia din bazele sale obiective, adică odată cu depășirea fazei actuale a crizei societății capitaliste. După cum am văzut, criza ca factor de reactivare a terorismului neofascist are mai mult rolul de a accelera acest proces și nu de a determina nașterea lui. în fapt, recurge- rea cercurilor reacționare ale burgheziei la autoritarism, indiferent că îmbracă forma fascismului sau a neofascismului, a terorismului de dreapta sau de „stînga”, este o trăsătură structurală a societății capitaliste. Exploa- tarea socială, proprietatea privată, împiedicarea participării oamenilor muncii la activitatea instituțiilor, la luarea deciziilor care îi privesc, înstrăi- narea sub toate aspectele ei, manevrarea politică și ideologică, frînarea luptei anticapitaliste și pentru trecerea la socialism sînt premise social- 46 M. Ghiara, Perche riparte il terrorismo nero, „Rinaseita”, 37, 1980, p. 10. 48 Diffendersi dai braccio armato della crisi. Intervista con A. Occhetto, „Rinaseita _ ii Contemporaneo”, 19, 1978, p. 14. www.dacaromamca.ro 19 NEOFASCISMUL ÎN ITALIA 1937 politice care permit cercurilor retrograde ale burgheziei să recruteze mili- tanți și simpatizanți pentru partidul și organizațiile neofasciste sau, mai recent, să încurajeze terorismul de „stingă”. Reducerea ariei de recrutare de noi membrii de către terorismul neofascist presupune preocuparea forțelor politice de guvernămînt, a P.C.I. de soluționarea problemelor tineretului. Mai întîi trebuie combătute tendințele anticomuniste, atitudinea de neîncredere și pasivitate politică care au început să se manifeste în cadrul unor grupuri de tineri, luate o serie de măsuri care să reducă duritatea consecințelor crizei asupra tinere- tului. Problema cheie este crearea unor locuri de muncă pentru tineri, reforma școlilor, a universităților, punerea lor de acord cu nevoile economiei naționale și ale societății, integrarea lor în procesul de producție și în activitatea de conducere a societății. Forța politică cea mai activă în lupta împotriva neofascismului o constituie comuniștii. P.C.I. a luptat împotriva fascismului încă de la fondarea sa. Aportul lui a sporit în timpul Rezistenței și a participării la guvern în perioada 1944—1947. Togliatti arăta atunci că partidele clasei muncitoare intrate în guvern au sarcina „de a elimina și de a distruge fascismul, de a crea condițiile necesare renașterii unui regim care să asigure libertatea, civilizația și progresul”47. El susținea că lupta antifascistă trebuie să fie o caracteristică permanentă a vieții politice italiene deoarece clasele conducătoare italiene, prin intermediul grupurilor mai puternice și reacționare, au tendința de a înlătura drepturile și libertățile politice, în primul rînd pe cele ale oamenilor muncii. Comuniștilor le revine meritul că au organizat o serie de dezbateri teoretice, politice, ideologice privind cauzele apariției și modalitățile de combatere a terorismului neofascist. „Lupta împotriva terorismului — se spune în Proiectul de teze pentru Congresul al XV-lea al P.C.I. — în toată complexitatea sa, este obiectivul fundamental al mișcării muncitorești și în primul rînd al comuniștilor. Ea trebuie îmbinată cu inițiativele politice și cu o fermă și intransigentă luptă de idei” 48. Această luptă presupune colaborarea cu forțele de stingă, mai ales cu P.S.I. și cu unele organizații democratice ale oamenilor muncii de orientare catolică. Referitor la neofascism și terorism în documentele noastre de partid se evidențiază faptul că „forțele sociale înaintate, oamenii politici, popoa- rele au înalta îndatorire, în fața generațiilor de azi și de mîine, de a face totul pentru a bara calea unei noi ascensiuni a fascismului, pentru a feri omenirea de acest dușman al civilizației și progresului, pentru a salvgarda libertatea, independența și însăși viața tuturor națiunilor lumii” 49. Ele- mentul esențial al luptei împotriva renașterii fascismului îl constituie unitatea tuturor forțelor democratice. Referindu-se la aceeași problemă tovarășul Nicolae Ceaușescu, arăta că analiza evenimentelor din perioada 47 P. Togliatti, Classe operata e partecipazione al gooerno, In II compromesso slorico, a.c. P. Valenza, Newton C.E., Roma, 1976, p. 84. 48 Progetto di teși per il XV Congresso nazionale ..., teza 62. ** Nicolae Ceaușescu, Ciwtntare Ia Marea Adunare Populară consacrată zilei de 1 Mai, In op. eit., 1978, voi, 18, p. 246. www.dacoromanica.ro 1938 ILIE FONTA 20 anilor 1920—1940 demonstrează că în Europa fascismul a putut triumfa într-un număr mare de state, atît datorită unor cauze economico-sociale, cît și lipsei de unitate a clasei muncitoare, a comuniștilor și socialiștilor, a celorlalte forțe democratice antifasciste. „Iată de ce — se subliniază mai departe — are o însemnătate vitală ca partidele comuniste, socialiste și social-democrate, toate partidele și organizațiile muncitorești, democratice să nu uite nici un moment lecțiile istoriei, să tragă învățămintele corespun- zătoare din greșelile trecutului, întărind colaborarea și unitatea lor, intensi- ficînd lupta actuală pentru apărarea libertăților democratice”50. Bealitatea social-politică postbelică a demonstrat că accentuarea crizei capitalismului și avansul partidelor clasei muncitoare au constituit cauza principală care a contribuit la reactivarea neofascismului italian. Evoluția acestor factori a determinat schimbarea formelor activității neofasciste, începînd cu cele legale, desfășurate cu precădere de M.S.I., în perioadele .de avînt ale societății capitaliste și de relativă stagnare a forțelor de stînga, și terminînd cu cele bazate pe violență și terorism, inițiate de organizațiile neofasciste, în perioadele de agravare a crizei și de avans al forțelor populare. Forțele politice progresiste sînt hotărîte să bareze calea neofascismului deoarece, în actualele împrejurări, el este o piedică în calea soluționării crizei societății capitaliste pe cale democratică și în favoarea intereselor oamenilor muncii și un pericol la adresa păcii și progresului social. LE NEO-FASCISME EN ITALIE RE SUME Vu que, apres la deuxieme guerre mondiale, dans les pays capitalistes, en general, et en Italie, en particulier, sont apparus et ont commenc6 ă deployer leur activitd des partis et organisations politiques ayant une orientation nazie et neo-fasciste, l^gales et clandestines, l’auteur se propose de relever les causes de la recrudescence de ce ph^nomene politique et iddologique; on insiste sur la correlation entre l’aggravation de la crise de la soci&A capitaliste et la resurrection du n&j-faseisme. Considdrant que le Mouvement Social Italien constitue le centre de gravite du n6o-fascisme italien, on examine la constitution, l’organisa- tion, les orientations politico-id^ologiques et l’activit^ politique d6ploy£e par ce parti. On analyse en outre le processus de formation et la maniere d’action des organisations d’extreme-droite, 6tant relevi que celles-ci ddploient leur activ itd en des conditions de 16galit6 lorsque le rapport de forces entre les partis de gauche et les orientations politiques conservatrices incline en faveur de ces dernieres et inversement. On souligne que le parti nâo-fasciste italien aux cot6s des organisations n6o-fascistes se proposent 60 Idem, Expunere la Congresul educației politice și al culturii socialiste, In op. cit., 1977, voi. 13, p. 45. www.dacoromanica.ro 21 NEOFASCISMUL IN ITALIA 1939 de liquider la democrație et l’Etat democratique bourgeois, d’annuler les droits et libertes conquis par les travailleurs, d’affaiblir le Parti Communiste Italien et les autres partis et organisations politiques et professionnelles de la classe ouvriere. En conclusion de l’etude on releve que le Parti Communiste Italien, les autres forces politiques dâmocratiques et progressistes et meme certaines forces ayant une orientation bourgeoise, vu le danger que represente le nâo-fascisme, sont dâcidâs â attirer la classe ouvriere, les autres travailleurs â l’adoption de mesures politiques et juridiques, â l’initiation de processus de transformation sociale et politique susceptibles de creer les prâmisses necessaires â l’affaiblissement et puis, dans une perspective plus ou moins eloignee, â la liquidation du n6o-fascisme et de la violence dans la vie politique italienne. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro DOCUMENTAR ANGLO-SAXONII PONTICI DIN SECOLUL AL XI-LEA DE RĂZVAN THEODORESCU Am avut deja prilejul într-alt loc1 — fără a putea face, prin natura acelui text, nici trimiteri bibliografice și nici comentarii în note — să evoc însemnătatea pe care o au, pentru specialiștii Europei de sud-est interesați de istoria veacului al Xl-lea, cercetările detaliate ale colegei olandeze Krijnie Nelly Ciggar din Leiden consacrate raporturilor anglo- bizantine, topografiei și istoriei constantinopolitane din secolele XI—XII, sintetizate acum cinci ani într-o remarcabilă lucrare de doctorat 1 2. între aceste cercetări una m-a interesat în chip deosebit și la ea mă voi referi în continuare, aplecîndu-mă asupra unui aspect neluat în seamă nici de specialista olandeză, nici de alți comentatori răzleți, nici de mine însumi atunci cînd am luat cunoștință de textul unui izvor occiden- tal fundamental pentru subiectul în cauză, cu un an înainte de prima sa publicare, de către K. N. Ciggaar, în ,,Eevue des Etudes Byzantines” (1974) 3. în litera sa pasajul din „Chronicon Laudunense” sau „Chronicon Universale Anonymi Laudunensis” — cronică universală compilată în Franța primelor decenii ale secolului al XTTT-lea de către un călugăr englez sau anglo-normand — care se referă la o emigrație anglo-saxonă în părțile Mării Negre este deja cunoscut de către specialiști: cîtva timp după, bătălia decisivă din octombrie 1066 de la Hastings, către 10724, unii importanți baroni saxoni ai Angliei de vest, opuși proaspeților cuceritori normanzi, pleacă cu slujitorii lor, în 235 de corăbii, într-un lung periplu, atlanto-mediteraneano-pontic, cu mai multe etape și fapte vitejești consu- mate în Baleare, în Sardinia și la Constantinopol unde ajung în 1075, după chiar indicația textului (,,acta sunt hec anno Domini MLXXV”) 5. 1 Istoria văzută de aproape, București, 1980, p, 43—46. 2 Byzance et l’Angleterre. Etudes sur trois sources mal connues de la topographie et de l’histoire de Constantinople aux Xle et XI7e siecles, Leiden, 1976; volumul cuprinde urmă- toarele trei studii: Une description anonyme de Constantinople du XIIe siecle, p. 1 — 19; L’i- migration anglaise ă Byzance apris 1066 (Un nouveau texte en latin sur les varangues ă Con- stantinople), p. 20— 71; Une description de Constantinople traduite par un pilerin anglais„ p. 72-136. 8 în anul 1973, prin bunăvoința Krijniei N. Ciggaar și a prof. Em. Condurachi. 4 An indicat In textul latin al cronicii: K. N. Ciggaar, L'imigration anglaise, p. 37, p. 55. Evenimentul s-a petrecut, firește, in epoca de după expedițiile nordice ale lui William I din 1069—1070, cind se știe că au existat vii nemulțumiri printre feudalii anglo-saxoni, după ce la sfîrșitul anului 1068 regele normand cucerise Întreaga Anglie meridională și atunci cind, către 1070—1071, asediase insula Ely (G. M. Trevelyan, Istoria ilustrată a Angliei, București,. 1975, p. 152, p. 154). 4 K. N. Ciggaar, op. cit., p. 23—24, p. 38. „REVISTA DE ISTORIE”, Tom: 34, nr. 10, p. 1941-1953, 1981 www.dacoromanica.ro 1942 DOCUMENTAR 2 împăratul bizantin, pe atunci Mihail al Vll-lea Dukas — confundat în text însă cu Alexios I Comnenul („Alexius imperator Graecorum”), pe atunci numai mare comandant militar dar menit unei apropiate purpuri imperiale și unei faime puțin obișnuite în Occidentul primei cruciade 6 —, îi va primi bine pe acești „principes Anglie”, unii dintre ei și dintre însoți- torii lor — peste patru mii (4350 mai exact) — vor rămîne în orașul impe- rial chiar, în garda bazileului o parte, dar alții, cu mult mai numeroși (,,erat numeros infinitus”)7, nemulțumiți de șederea lor pe țărmurile Bosfo- rului — ședere ce pare a se fi prelungit cîțiva ani, într-a doua parte a celui de al optulea deceniu al secolului al Xl-lea 8 — vor fi trimiși prin hotărîre imperială spre miazănoapte, într-o regiune aflată deja în mîinile păgînilor, dar fostă bizantină, unde noii veniți dau așezărilor nume de orașe engleze, unde intră curînd în conflict cu emisarii împăratului bizantin și unde — — iată-ne ajunși la aspectul care, el singur, mă va interesa aici — își manifestă conflictul deschis cu Bizanțul și în registrul ecleziastic, intrînd în contacte cu clerul catolic al Ungariei arpadiene. Textul latin sugerează vag itinerariul celor plecați din Constan- tinopol: după ce menționează trecerea lor în „Marea cea Mare”, în Marea Neagră adică, prin brațul Sf. Gheorghe, arată că au sosit într-un ținut, Domapia, care a fost răpit cu trei decenii și jumătate înainte de către infideli de sub autoritatea împăratului bizantin, ținut bogat în pășuni, cu izvoare curate, cu ape bogate în pește, cu păduri plăcute, cîmpii fertile, roade minunate („Tune per Brachium Sancti Georgii ad Mare Maius venientes ad Domapiam tendunt, ante annos XXXV a paganis ab impera- tore ereptam et inhabitatam”... „Sed et civitates nominibus civitatum Anglie appellaverunt. Est autem regio pascuis uberrima, fontes salubres, flumina piscosa, saltus ameni, agri fertiles, fructus gustus iocundi”)9. Nu este scopul meu aici a mă opri asupra fiecărui detaliu geografico- istoric din text. Nu mai puțin, voi menționa printre atîtea obscurități și posibile răspunsuri, incertitudinea ce stăruie în legătură cu situarea brațu- lui Sf. Gheorghe — pentru K. Ciggaar este vorba de strîmtoarea de lîngă Constantinopol, în ordinea expunerii firești, atunci cînd combate, poate nu fără dreptate, opinia mea din 1973 potrivit căreia cronica nu mai păstrează riguros ordinea evenimentelor narate, inversînd episoade și nume de locuri într-un pasaj unde ar fi putut fi vorba și de apelativul brațului dunărean omonim 10; aceea privitoare la localizarea și la numele „Domapiei” — pentru mine, mai curînd numele generic al zonei dună- rene, un fel de „Donavia” amintind, poate, numele themei bizantine din secolul al Xl-lea, cuprinzînd deopotrivă Bulgaria de nord-est și Dobrogea, 6 Ibidem, p. 25. 7 Ibidem, p. 39, p. 4 3. 8 Ibidem, p. 26, p. 62. 9 Ibidem, p. 39. 10 Ibidem, p. 62 „Bien qu’il soit tentant de voir ici mentionnăe un des bras du Da- nube, nous croyons plus logique de penser au dâtroit se trouvant ă Constantinople”, ibidem, p. 159, nota 254). Numele strîmtorii S4. Gheorghe de lingă Constantinopol pare a veni, In pe- rioada de Început a cruciadelor, de la numele mănăstirii Sf. Gheorghe a Manganelor con- struită de Constantin Monomahul și aflată pe malul european al Bosforului — idem, Vne des- .cription anonyme, p. 19—, mănăstire unde se păstra, ca o relicvă foarte venerată, un braț al Sf. Gheorghe amintit ca atare de călători englezi în Constantinopolul secolului al XII-lea („et .brachium Sancti Georgii integrum et incarnatum”, apud, ibidem, p. 7). www.dacoromanica.ro 3 DOCUMENTAU 1943 anume „Paradounavon”11 sau însuși numele fluviului, Aouva6t<;-ul izvoarelor bizantine din epocă11 12 (Ana Comnena, de pildă), dacă nu cumva pe cel, medieval, al unuia dintre brațele Dunării, Dunavățul dintre Eazelm și brațul Sf. Gheorghe („Io Donavici” în secolul al XlV-lea)13; înfine, aceea legată de cifia anilor — poate greșit copiată în manuscrisul latin, așa cum s-a sugerat14 — ce trecuseră de la cucerirea păgînă a „Domapiei” și care ar putea indica direct, de data aceasta, Nord-Estul bulgar ocupat de pecenegi către 1048—1049, cu acel ținut al „celor o sută de coline” ('Exavov Bouvoi) a cărui descriere într-o bine știută cronică bizantină seamănă neașteptat de mult, trebuie să convenim — dincolo de un curent „topos” literar medieval —, cu descrierea „Domapiei” din textul latin (bogată în pășuni, păduri, ape)15 și unde, ca și la Dristra după 1072—1074, așadar după evenimentele insurecționale de la începutul domniei lui Mihail al Vll-lea Dukas în care pecenegii, „sciții”, au avut rolul știut, un ele- ment și el alogen precum cel apusean ar fi putut să fie direcționat de imperiu în scopul restabilirii unui echilibru de forțe. Aflăm mai departe că această aproape fabuloasă „Nova Anglia” din spațiul pontic se afla la o distanță de șase zile de navigație de Constan- tinopol, spre miazănoapte, la începuturile ținuturilor „scitice” („Distat vero hec nova Anglia ab urbe regia bis tridua navigatione versus Septen- trionem, in inicio scitice regionis”)16, informație care, în ciuda amănunte- lor date, nu sporește de fel precizia localizării: pentru izvoarele epocii, și cu atît mai mult pentru o cronică apuseană compilată într-un loc atît de îndepărtat de teatrul evenimentelor, „începuturile ținutului scitic” — așadar ale vastului spațiu de stepă tradițional aflat sub stăpînirea ,,sciți- lor” care sînt practic, pentru cronicile bizantine, ca Sxu6ai stăpînind o SxuOia, toate neamurile nomade răsăritene de la huni la tătari și la turcii osmanlîi17 *, dar care aici sînt, cel mai sigur, pecenegii — pot fi lai fel de bine așezate în părțile nord-est bulgare, în delta dunăreană sau ma 11 Opinie exprimată verbal de către P. Diaconu. 12 Această părere a noastră din 1973 pare a fi împărtășită și de către V. Tăpkova- Zaimova, Doini Dunav — granicina zona na vizaniiiskiia zapad. Kăm istoriiata na seuernite i severa — iztonicile bălgarski zemi kraia na X—XII v., Sofia, 1976, p. 133. O opinie asemă- nătoare fusese consemnată în 1974 de J. Shepard, Another New England? Anglo-Saxon Set- llement on the Black Sea, în „Byzantine Studies. Etudes Byzantines”, I, 1, 1974, p. 18, nota 4 unde, în legătură cu „Domapia”, autorul scrie: „possibly this is a reference to the Danube”. 13 Unde, se pare, există încă ruine de cetate neinvestigate arheologic (S. Baraschi, Die Donauufcrsiedlungen aus der Dobrudscha in den Schriftlichen Quellen des XI. bis XIV. Jahrhunderls, In „Dacoromania. Jahrbuch fur ostliche Latinităt” 4, 1977 — 1978, p. 62). 11 K. N. Ciggaar, L’emigration anglaise, p. 62. 15 Cedrenus-Skylitzes, Historiarum compendium loannis Skglitzae (ed. Im. Bekker)’ II, Bonn, 1839, p. 594; pentru aceasta, vezi P. Diaconu, Les Petchenegues au Bas-Danube> București, 1970, p. 66—69. în acest caz referirea textului la Dobrogea propriu-zisă ar fi mai greu de acceptat dacă ținem seama de faptul că aceasta a fost mereu, într-a doua jumătate a secolului al Xl-lea, sub stăpînire bizantină, deși uzii o invadaseră în 1064—1065 (ibidem, p. 79); în 1072—1073, la începutul domniei lui Mihail al Vll-lea, numai Dristra pare a fi ieșit pentru un timp — pină la expedițiile lui Alexios I — de sub stăpînirea directă a impe- riului, fiind cirmuită de un șef peceneg, „scit”, precum Tatos. 16 K. N. Ciggaar, op. cit., p. 39. 17 G. Moravcsik, Byzantinoturcica. II. Sprachreste der Turkvolker in den bijzanfinischen- Quellen, ed. a Il-a, Berlin 1958, p. 279—283. www.dacoromanica.ro 1944 DOCUMENTAR 4 spre miazănoapte, menționata distanță de șase zile nefiind atît de edifica- toare de vreme ce, în funcție de anotimp, de folosirea curenților și de alte circumstanțe ale navigației, o călătorie de la Trapezunt la gurile Dunării se putea face în nouă zile potrivit mărturiei lui Idrisi la mijlocul secolului al Xll-lea, Marea Neagră putea fi traversată de la nord la sud în numai trei zile conform unui izvor de la sfîrșitul aceluiași secol al Xll-lea, iar drumul de la Caffa la Sinope se făcea în cinci zile de către un mitropolit al Moscovei de la sfîrșitul secolului al XlV-lea18. După un neașteptat și foarte scurt excurs al cronicii latine redactate în Franța veacului al XlII-lea, prin evenimente ale istoriei Ungariei veacului al Xl-lea, în legătură cu depunerea regelui Salomon și cu ridicarea ungurilor împotriva împăratului german („Hungari regem suum Salomonem regno deturbatum sub custodia excruciant et imperatori rebellant”) — excurs ce a sugerat19, pe drept cuvînt, drept o sursă de inspirație a compila- ției de la Laon cunoscuta „Chronica” a lui Sigebert de Gembloux, călugărul contemporan și adversar al lui Grigore al Vll-lea Hildebrand 20, operă care, în chestiunea specială ce mă preocupă aici, nu este deloc lipsită de interes—, se ajunge la menționarea trimiterii de către împăratul bizantin a unui înalt dregător pentru a cere tributul pe care așa numiții, de text, „Angli orientales” îl refuză, ucigînd emisarul imperial21 și sporindu-și apoi numă- rul cu unii dintre consîngenii lor veniți din Constantinopol. înainte de a se încheia relatarea unui episod atît de semnificativ pentru relațiile Orient-Occident într-un veac de răscruce al acestor legături precum a fost secolul al Xl-lea; înainte de a ni se da noi informații suc- cinte de istorie europeană și asiatică privind invadarea Suabiei de către împăratul Henric al IV-lea și invazia selgiucidă din Armenia și Siria; înainte, înfine, de a ni se istorisi, la confiniile legendarului parcă, faptele unei căpetenii engleze, Hardigt, ce va deveni pînă la urmă șef al gărzii împărătești de la Constantinopol într-o vreme în care în cuprinsul acestui corp militar elementul scandinav pierdea din însemnătatea pe care o avu- sese pînă către penultimul deceniu dinainte de 110022 *, izvorul latin evocă relațiile de natură ecleziastică stabilite de seniorii anglo-saxoni și de întovă- rășitorii lor, în mediul cel mai apropiat, din punct de vedere confesional, de locul în care se vor fi aflat pe țărmurile Mării Negre, anume în Ungaria Arpadienilor: „Angli orientales, nolentes Grecorum patriarche subesse, miserunt clericos suos ad Hungariam in episcopos consecrandos, qui sunt 19 Toate aceste date la J. Shepard, op. cit., p. 20—21. 19 K. N. Ciggaar, op. cit., p. 63. 20 Din această cronică — sflrșită in 1111 și scrisă cu acordul Împăratului Henric al V-lea (A. Fliche, La reforme grigorienne. II. Grigoire VII, Louvain-Paris, 1925, p. 60—61) — se inspiră compilatorul din secolul al XHI-lea și pentru unele pasaje privitoare la papa Grigore al Vll-lea, la imperiul german, la turcii selgiucizi (K. N. Ciggaar, op. cit., p. 66). Pasajul referitor la Ungaria este aproape identic la Sigebert de Gembloux atunci clnd, pentru anul 1075 — cu precizarea că suveranul german este „Heinricus imperator Saxones”, așadar fai- mosul Henric al IV-lea —, el indică: „Ungari contra imperatorem rebellant, regemque suum Salomonem regno deturbatum sub diutina custodia excruciant” (Sigebertus Gemblacensis, Chronica, in Patrologiae cursus compleius. Series Latina Prior, 1880, p. 218). 21 „Nicephorus prothosimbolus Alexi imperatoris, ab eo ab eis tributa exigere, ab eis occiditur” (K. N. Ciggaar, op. ibidem, p. 63 — 65). 22 Ibidem, p. 66. , www.dacoromamca.ro ed. J. P. Migne, 160, Paris, missus ad Anglos orientales cit., p. 39; comentariile la 5 DOCUMENTAR 1945 sub iurisdicione Eomani pontificis, que res multum displicuit imperatori et Grecis” 23. în consens, așadar, cu atitudinea — să o numesc ,,politică” — de refuz a unor legături de dependență, exprimată într-o dare feudală, cu Bizanțul ce-i primise nu de mult dar îi trimisese la marginile stăpînirii sale incerte, anglo-saxonii pontici refuză, în mod la fel de firesc, să se supună autorității spirituale a patriarhului constantinopolitan, trimițîn- du-și unii dintre clericii ce nu puteau lipsi, desigur, într-o asemenea expedi- ție numeroasă, către o zonă politico-confesională aflată, ca și ei, sub juris- dicția Eomei, anume în Ungaria, spre a fi consacrați episcopi, fapt ce a sporit nemulțumirea autorității imperiale bizantine. Creionat astfel tabloul istoric este și logic și evocator, dar el trebuie, cred, mai bine precizat sub raportul coordonatelor generale și de detaliu în care un asemenea episod, de loc neobișnuit, de aventură feudală se poate plasa mai coerent spre a fi înțeles mai ușor. Evident, prezența unor locuitori ai insulelor britanice în Bizanțul veacului al Xl-lea, ca și al celor următoare dealtminteri — cu toate dificul- tățile de a distinge între ei pe anglo-saxoni, normanzi și anglo-normanzi24 — este un fenomen relativ bine știut astăzi, prin cercetările mai vechi ale lui A. A. Vasiliev 25 sau prin cele mai recente ale lui Donald Nicol26, spre a le menționa doar pe cele mai cunoscute. De la cronicile engleze ce vorbesc despre o solie a lui Eduard Confesorul la Constantinopol27 28 *, la unele texte bizantine ce amintesc pe englezii din cvasilegendara Thule 2S, de la mărturiile din jurul lui 1090 ale călugărului losif de la Canterbury, care întîlnește englezi pe țărmurile Bosforului la solia din secolul al Xll-lea a lui Alexios I Comnenul către Henric I sau la relațiile lui Manuel Comnenul cu Henric al II-lea Plantagenetul, circulația de oameni ai Extre- mului Occident către orașul imperial — fie ei pelerini, mercenari sau ambasa- dori — pare a fi devenit un fapt curent, ceea ce și explică de altfel prezen- țele unor monede și sigilii bizantine din secolul al Xl-lea în chiar însemna- tul centru de cultură al Angliei acelui timp care era Winchesterul 30. în oștile bizantine prima menționare știută a unor englezi datează din 1080, într-un hrisov al lui Nicefor al III-lea Botaneiates pentru mănăstirea Vatopedi 31, cu cîțiva ani înainte fiind datate, cum se știe, acele „Sfaturi și povestiri” ale lui Kekaumenos unde se recomanda evitarea promovării la Bizanț a unor străini veniți din Anglia 32; oricum, pe la mijlocul penulti- mului deceniu al secolului al Xl-lea anglo-saxonii par a fi înlocuit, ca rol predominant, pe scandinavi în garda imperială, veacul următor consem- 88 Ibidem, p. 40. u Ibidem, p. 35. 34 The Opening Slage of the Anglo-Saxon Immigration to Byzanlium in the Elenenth Cen- lury, In ,.Seminarium Kondakovianum’’ IX, 1937, p. 39—70. Fără a cunoaște izvorul pe care 11 comentez aici, și care 11 confirmă pe de-a Întregul, marele bizantinist observa judicios: „The greatest wave of English immigrants arrived in Constantinople in the seventies of the eleventh century” (ibidem, p. 58). 28 Byzantium and England, in „Balkan Studies", 15/2, 1974, p. 179—203. 27 Ibidem, p. 183. 28 A. A. Vasiliev, op. cit., p. 43. 21 K. N. Ciggaar, op. cit., p. 31 și urm. 20 Ibidem, p. 34. 21 Ibidem, p. 59; D. Nicol, op. cit., p. 188. 88 K. N. Ciggaar,' op. cit., p. 50, p. 67; D. Nicol, loc. cit. www.dacoromanica.ro 1946 DOCUMENTAR 6 nîndu-i pe acești „Englinovârangoi” (eYXĂwopâpaYYoi) ce au propriile lor lăcașuri de închinăciune la Constantinopol și sînt fideli Romei 33. Este nu numai semnificativ, ci și o chezășie a veridicității informa- țiilor transmise în legătură cu acest eveniment, faptul că tocmai în această» vreme — cîțiva ani după 1075 34 — are loc expediția pontică a anglo- saxonilor, expediție care, ca și aceea anterioară către Bizanț, presupunea firești informații preliminare despre Europa răsăriteană ajunse în insulele engleze 35. în treacăt fie spus, de asemenea semnificativă este și împrejura- rea că alături de cronica de la Laon, izvoare nordice medievale, comentate deja de specialiști, vorbesc despre același eveniment: este cazul, de pildă, al compilației islandeze din secolul al XlV-lea numită „Edwardsaga” — „Saga regelui Eduard Confesorul” 36 — care folosește la rîndu-i un izvor din care derivă și „Chronicon Laudunense” de vreme ce, diferită în detalii de aceasta din urmă, istorisește în linii mari, telescopînd evenimentele 37> același exod anglo-saxon în Pontul Euxin, aceeași stabilire de raporturi cu Ungaria unde erau ceruți „episcopi și alți clerici” (în traducere modernă engleză : „They. .. sought bishops and other clergymen in Hungary”) 38, adăugind însă, între altele, numele unui „earl” conducător, Sigurd de Gloucester, personaj istoric real în Anglia în jur de 1070 39, și numele unor orașe întemeiate în „țara” („land”) nou ocupată la șase zile de „Mick- legarth”-ul izvoarelor medievale care este Constantînopolul (stăpînit de împăratul „Kirjalax” care este, evident, Alexios Comnenul), nume ce au o rezonanță atît de engleză precum Londra și York40. în legătură cu această din urmă împrejurare narată de izvorul septentrional voi aminti și faptul că apariția în Crimea și pe coasta de nord-est a Mării Negre a unor topo- nime precum „Londina” și „Susaco” — menționate în portulanele italiene și catalane — La îndemnat pe Jonathan Shepard41 a le socoti puncte întărite datînd din secolele XI—XII, legate tocmai de o asemenea emigra- ție anglo-saxonă, ceea ce, sporind complexitatea și dificultățile discuției, adaugă în șirul ipoteticelor localizări ale „Domapiei” — chestiune asupra 33 K. N. Ciggaar, Une description, p. 85 — 86. 34 în legătură cu acest an indicat de cronica de la Laon J. Shepard, care plasează emigrația engleză spre nord de Constantinopol către 1090 — 1091, crede că amintitul izvor latin nu ar fi „wholly trustworthy” (op. cit., p. 18, nota 4). 35 A. A. Vasiliev, op. cit., p. 54. 36 K. N. Ciggaar, L’emigration. anglaise, p. 68 — 71. 37 J. Shepard, op. cit., p. 26. 38 Apud K. N. Ciggaar, op. cit., p. 71. 39 J. Shepard, op. cit., p. 19. 40 Apud K. N. Ciggaar, loc. cit.-. „To the towns that were in the land and to those which they built they gave the names of the towns in England. They called them both London and York, and by the names of other great towns in England”. 41 Op. cit., p. 26 — 29, p. 31. Alături de amintitele toponime mai apar aici „Varango- limen”, „Vagropoli”, „Varangido”. în secolul al XlII-lea călătorii franciscani vor aminti in aceste locuri pe unii ,,saxi”, deținind asemenea puncte întărite pe coastă, deosebiți de „goții” ce știm că sălășluiai! în evul mediu în Crimea (ibidem, p. 33, nota 106). Remarcînd exis- tența, lingă Varangolimen, a unei „Grosida” („Glosea”, „Groxida”), J. Shepard (ibidem, p. 29, nota 72) li găsește analogii cu „Glosea” („Grosea”) menționată undeva în Dobrogea (pentru identificarea acesteia vezi I. Barnea, Șt. Ștefănescu, Bizantini, români și bulgari la Dunărea de Jos. Din istoria Dobrogei. III, București, 1971, p. 379), al cărei nume vine din yXwaaa, aici cu sens de „limbă de pămînt”; trebuie spus că, în mod sigur, acest din urmă toponim nu poate avea nimic comun cu o cit de vagă amintire a unui toponim englez de felul lui „Gloucester” (J. Shepard, loc. cil.). www.dacoromanica.ro 7 DOCUMENTAR 1947 căreia geografia istorică este chemată a-și spune cuvîntul, dar care din punctul de vedere al interesului meu aici e departe de a constitui un aspect esențialalături de Bulgaria de nord-est și de gurile Dunării42, o a treia regiune pontică ce putea foarte bine să fie socotită și ea în ochii unui apusean medieval — ca și celelalte două — un „început de Sciție”. Evident, în stadiul actual al cunoștințelor noastre, ar putea să determine un pas înainte în chestiunea localizării episodului discutat abea ivirea unor noi izvoare scrise — eventual chiar izvorul principal de unde au venit, în secolele XIII și XIV, informațiile din cronica franceză și din „Saga” islandeză —, ca și noi dar concludente descoperiri arheologice — am în vedere spade, scuturi lungi, topoare cu două tăișuri pe care știm că le aveau, alături de varegi, așa-numiții „britani purtători de secure” (TCeĂexutpopoi Bpevawol)43 — care să se adauge acelora știute din spa- țiul est-românesc, din secolele XI—XII, avînd un caracter nord-european (Murfatlar44, Dinogetia-Garvăn 4S, Bîrlad 46). Revenind însă la subiectul ce ne ocupă, voi remarca că nici unul dintre specialiștii care au comentat apariția, fie și efemeră, a acestei „New England” pontice, nu s-a preocupat de informația privitoare la stabilirea unor relații ecleziastice între anglo-saxoni și lumea arpadiană47. Chiar dacă cifrele date de izvorul latin sînt exagerate — și ele par a fi ca atare dacă judecăm măcar după un episod relatat de cronică și consumat pe dramul ce lega Anglia de Constantinopol48, ca și după faptul că, într-o vreme în care William ducele Normandiei se înstăpînea în insu- lele britanice cu aproximativ cinci mii de cavaleri49 * *, este excesiv a bănui că la Constantinopol rămîneau aproape tot atîția anglo-saxoni, iar spre Marea Neagră plecau cu mult mai mulți —, acești credincioși ai Romei ajunși din spațiul extrem-occidental în cel extrem-oriental al continentului vor fi fost suficient de numeroși spre a avea nevoie de o păstorire spirituală ierarhic constituită care să implice clerici și unul sau mai mulți episcopi, eventual cu rol misionar (necesitatea aceasta, în chip firesc resimțită, știm că o vor avea, un veac și ceva mai tîrziu, englezii aflați la Constantino- 42 Pentru această localizare argumentele — mai curînd de bun simțsînt date de K. N. Ciggaar,. op. cil., p. 61: „Parce que le texte latin ne parle que de la direction du nord, nous sommes tentee de placer cette răgion en Bulgarie ou de preference dans la Roumanie actuelle, ă cause de la distance plus grande â partir de Constantinople. A notre avis il s’agi- rait plutât du delta du Danube ou des răgions voisines. Les marCcages que les Anglais y rencontrferent leur ont certainement rappelâ le paysage des Fenlands en Angleterre, d'oii venaient, peut-etre, plusieurs d’entre eux”. 43 D. Nicol, op. cil., p. 187. 44 Mă gindesc mai ales la halebardele incizate In naosul bisericuței B3, adăugate celor- lalte elemente nord-europene de aici (I. Barnea, Șt. Ștefănescu, op. cil., p. 199). 45 Garda de spadă normandă din a doua jumătate a secolului al Xl-lea și unele podoabe cu caracter nordic (ibidem, p. 229, p. 295). 46 V. Spinei, Informații despre vlahi In izvoarele medievale nordice (II), în „Studii șî cercetări de istorie veche”, 2, 1973, p. 277. 47 Cazul lui J. Shepard (op. cit., p. 20) care, comentind „Saga lui Eduard Confesorul”, întrerupe comentariul tocmai acolo unde se vorbește de stabilirea relațiilor cu Ungaria și — in- tr-o oarecare măsură — cel al colegei K. N. Ciggaar, op. cil., p. 65. 48 Este vorba de episodul de la „Septa” (Septem, Ceuta), lingă Tanger, unde anglo- saxonii ar fi ucis în luptă 32 000 de păgini! (K. N. Ciggaar, op. cit., p. 38, p. 42, p. 55 — 56). 49 G. M. Trevelyan, op. cil., p. 148, cifra armatei cuceritoare fiind aproximată la 12 000 de ostași. j www.dacoromamca.ro 1948 DOCUMENTAR 8 pol și întîlniți de cniciați, în 1204, cu preoții lor proprii, după cum ne informează jRobert de ClariM). Indiferent de plasarea lor geografică între Bulgaria și Crimea — nu fără a remarca că o așezare a lor în spațiul românesc era, geografic vorbind, cea mai logică dacă ne gîndim la stabilirea unor asemenea relații exact în anii în care, sub regii Salomon, Geza I și Ladislau I statul feudal ungar se afla în prima etapă a expansiunii sale spre răsărit, pătrunzînd în Transilvania și ciocnindu-se, între alții, de pecenegi („bisseni”)51 intrarea anglo-saxonilorîn legături canonice cu biserica ungară, organizată pe atunci în două mari arhiepiscopate — Esztergom și Kalocsa — și mai multe episcopate (Veszprdm, P6cs, Cenad ș.a.), ridică mai multe probleme de istorie culturală și politică ce-și pot găsi o lămurire într-un context ceva mai larg, beneficiind de informații și de conexiuni pe care cei ce s-au aplecat înainte asupra acestui mic capitol de istorie pontică a secolului al XI-lea nu le-au avut sau nu le-au făcut. Aceste probleme sînt, de fapt, după părerea mea, în număr de trei și toate trei ar putea da un răspuns mai limpede întrebării: ce a determinat, cîndva în anii de după 1075, stabilirea unor relații de natură bisericească între feudalii, oștenii, corăbierii și clericii anglo-saxoni ajunși undeva pe coastele Mării Negre, la miazănoapte de Constantinopol, și Ungaria nu demult devenită regat „apostolic”? Prima problemă ar putea fi socotită aceea a „preliminariilor” acestui contact anglo-maghiar din ultima pătrime a veacului al XI-lea. Dincolo de resortul confesional firesc al apropierii de aparținătorii la biserica romană cei mai apropiați de țărmurile pontice care erau tocmai supușii lui Geza I și Ladislau I, va fi jucat, fără doar și poate, un rol important în stabilirea de către anglo-saxoni a amintitelor contacte un fapt istoric ce pare a fi fost cu desăvîrșire uitat, dar pe care cercetarea erudită modernă de la finele epocii interbelice l-a pus în lumină. în anul 1938, S. Fest, sprijinit pe informații ale cronicilor engleze și germane din secolele XI—XII — în primul rînd pe cele date de călugărul Florent de Worcester — a căutat să clarifice împrejurările, de tot obscure, în care la începutul veacului al XI-lea, către 1017—1018, doi fii ai foarte efemerului rege anglo-saxon Edmund Ironside au ajuns, după rezistența antidaneză la Londra și după moartea tatălui lor în noiembrie 1016 — prin grija interesată a celebrului cuceritor Canut al Danemarcei, Norvegiei și Hebridelor, prin intermediul cînnuitorului suedez Olaf și, probabil, de-a lungul ținuturilor rusești —, la curtea regală, recent constituită și creștinată, a Ungariei52. Aici, în 60 61 60 „Engles, Danois estoient et gens d’autres nations” (Robert de Clari, La eonquite de Constantinople, ed. Ph. Lauer, Paris, 1924, p. 79). In legătură cu acest episod D. Nlcol Își punea o Întrebare mai curind gratuită căreia ii dădea insă un răspuns verosimil: „Wether the English clergy in Constantinople in 1204 were still from Hungary (sic!) or sent from England cannot be determined. But the chances are that they were English” (op. cil., p. 190). 61 Șt. Pascu, Voievodalul Transilvaniei, I, ed. a II-a, Cluj, 1972, p. 85 — 88. Este la fel de adevărat insă că nici o eventuală așezare a anglo-saxonilor in Crimea nu ar fi fost o stavilă Însemnată in calea stabilirii unor legături cu Ungaria, devreme ce se poate bănui că, la finele veacului al XI-lea, ungurii nu demult creștinați vor fl avut Încă legături cu zonele, acum ruso-bizantine, din care maghiarii veniseră cu două secole Înainte, după ce controlaseră, intre altele, Crimea, puțin timp Înaintea stabilirii lor in Panonia: A. A. Vasiliev, The Goths in the Crimea, Cambridge, Massachusetts, 1936, p. 99 — 100, p. 110, p. 113. n The Sons of Eadmund Ironside Anglo-Saxon King at the Court of Saint Stephen. Saint Margaret of Scotiand, Buwwwr..d«Bf>rnmanica rn 9 DOCUMENTAR 1949 timpul domniei lui Ștefan I — confundat de cronicarul englez cu regele Salomon53 din pricina unei anumite notorietăți a acestui fiu al lui Andrei I în evenimentele central-europene dinainte de 1060 —, destinul celor doi principi englezi a fost diferit, Edmund murind curînd, în timp ce Eduard54 va zăbovi în preajma regilor arpadieni pînă în 1057 cînd revine în Anglia, în vremea domniei unchiului său omonim și regal, Eduard Confesorul; revenea, se pare, întovărășit chiar de unii feudali maghiari peste care, semnificativ, un Orderic Vital, într-a sa „Historia ecclesiastica” îl crezuse a fi fost cîndva stăpînitor55, fiul său Edgar Atheling (Moștenitorul) fiind zadarnic proclamat rege după Hastings de către feudalii anglo-saxoni după ce, cîteva luni înainte, aceștia îi preferaseră, în demnitatea regală, pe vestitul Harold®6, fiul contelui Godwin. Iată așadar că de-a lungul unei jumătăți de veac aproape și numai cu cîteva decenii înaintea stabilirii contactului ecleziastic între anglo-saxo- nii pontici și biserica de la Esztergom — evident, deși o informație explicită nu ni se dă, și între primii și curtea regală a Ungariei —, înalte personaje ale feudalității anglo-saxone s-au aflat în strînse legături cu regii maghiari pe lîngă care au stat: de la Ștefan I — a cărui soție bavareză, soră a ultimului împărat din dinastia saxonă și a unui episcop de Augsburg, întreținea o bineștiută atmosferă progermană la curtea Ungariei, legătu- rile de tot felul, și îndeosebi culturale, între mediile germane și cele anglo- saxone fiind la rîndu-le foarte strînse în această vreme57 —, pînă la Andrei I, de-a lungul unor ani de crize politice și religioase, de ciocniri ale noii credințe romane cu vechea mentalitate păgînă, sub venețianul Petru I și sub Samuel Aba. Nu lipsit de interes îmi pare și faptul că hălăduirea acestor feudali din Apusul cel mai îndepărtat în Ungaria secolului al Xl-lea s-a soldat, se pare, și cu o obișnuită concedare a unor teritorii, a unor domenii feu- dale ss, un ecou al acestei împrejurări fiind regăsit în referirea, la aproape două veacuri după aceste evenimente, într-un act de la începutul secolu- lui al XIII-lea al regelui Andrei al II-lea, la o „terra Britannorum” 59 undeva in zona Baranya, între Dunăre și Drava, spre hotarele regatului arpadian cu Serbia ®°, nu departe, așadar, de ținuturile bănățene 61. Subli- nierea vecinătății cu Banatul a acestui presupus loc de conviețuire anglo- maghiară din secolul al Xl-lea, cu ecou în veacul al XIII-lea, nu va apare, poate, absolut gratuită dacă voi aminti — cu titlul de pură, dar tulbură- toare, coincidență — apariția cu predilecție aici, în Banat, a monedelor * *• M Ibidem, p. 10. ** Acesta se căsătorise cu Agatha care era, după opinia lui S. de Vajay (Mathilde, reine de France inconnue. Contribution ă l’histoire politique et sociale du rogaume de France au XI* s., in Journal des Savants, 1971, p. 254), fiica lui Liudolf, marcgraf de Frizia, și a Gertrudei de Eguisheim, sora papei Leon al IX-lea, și nu o fiică a regelui maghiar Ștefan I (opinia lui S. Fest, op. cit., p. 15 și urm.). “ Apud ibidem, p. 17. •• G. M. Trevelyan, op. cit., p. 145, p. 151. »’ Vezi, de exemplu, la P. Lasko, Ars sacra. 800—1200, Londra, 1972, p. 111 — 112. M S. Fest, op. cit., p. 22. *• Ibidem, p. 32, nota 35, cu discutarea și bibliografia chestiunii. •° Vezi și Historia critica regnum Hungariae stirpis arpadianae ex fide domesticorum et externorum scriptorum concinnata a Stephano Katona, IV, Poson-Cassovia, 1781, p. 239. 61 Este vorba, probabil, de localitatea Piispoknâdasd, in regiunea Păcs (S. Fest, loc. cit.). " www.dacoromanica.ro 1950 DOCUMENTAR 10 engleze din secolele XI—XII și de la începutul secolului alXIII-lea descope- rite pe teritoriul românesc, venite, după părerea numismaților, prin filiera negoțului cu Germania și a altor raporturi cu Europa centrală și apuseană în epoca cruciadelor ®2, la Gaiul Mic 62 63, la Cenad, la Teremia Mare, la Sîmbă- tenbArad 64, sterlingii englezi, ea și dinarii de Friesach și Kiiln, fiind legați, desigur, de începuturile legăturilor economice ale acestor regiuni vest-româ- nești cu Occidentul, dar poate și — de ce nu — de tradiția unei anume vremelnice prezențe, în aceste zone dinspre joncțiunea Dunării de Jos cu Dunărea mijlocie, a unor coloniști englezi din secolul al Xl-lea. A doua problemă ce se ridică înaintea cercetătorului episodului anglo-saxonilor pontici din veacul abia amintit este aceea a unor surprin- zătoare coincidențe — neremarcate încă în acest sens — existente în acea vreme, pe terenul comun al regulilor, dogmelor și doctrinei romano-catolice dar și, uneori, în conflict cu unele dintre acestea, între biserica anglo-saxonă și biserica ungară, fapt care este menit să explice și mai bine apropierea survenită între anglo-saxonii din încă neidentificata „Domapia” și arhiepis- copii de la Esztergom și Kalocsa. Pentru cel care cercetează comparat istoria ecleziastică a Angliei, imediat înainte și imediat după cucerirea normandă, și a Ungariei contem- porane, un fapt rămîne evident: nici în spațiul britanic, nici în acela pano- nic, particularitățile spirituale locale împotriva cărora, în materie biseri- cească, se ridicase cu energia și înverșunarea știută călugărul toscan Hilde- brando di Bonizio Aldobrandeschi, devenit papă în 1073 sub numele de Grigore al Vll-lea, nu au dispărut odată cu decretele pontificale ce au reprezentat miezul așa-numitei „teocrații gregoriene” 65 66 și au dus la așeza- rea bisericii occidentale pe noi temeiuri. Simptomatic, din acest punct de vedere, este cazul decretului din 1074 condamnînd „nicolaismul” și stipulînd celibatul preoților. în Anglia, unde William Cuceritorul s-a bucurat din plin de sprijinul personal al papei Grigore al Vll-lea 8ft, dar unde suveranul normand nu se afla în vreo legătură feudală cu Roma, ajungînd chiar la a refuza în 1079 jurămîntul de fidelitate față de Sf. Scaun fr7, și unde decretul papal ,,de principiu” în problema învestiturii laice nu a fost niciodată promulgat 88 tradițiile epocii anglo-saxone— acuzată de papalitate pentru „simonie”, „nicolaism”, ignoranță și „rdle moravuri” 89 — erau atît de puternice, îneît clerul inferior englez a rămas 62 C. Știrbu, Un tezaur din sec. al XlII-lea descoperit la Sîmbăteni, jud. Arad, In „Cer- cetări numismatice”, II, 1979, p. 60. 63 I. Sabău, Circulația monetară tn Transilvania secolelor XI—XIII, In lumina izvoa- relor numismatice, în „Studii și cercetări de numismatică”, II, 1958, p. 276, p. 289; este vorba de o monedă de argint de la sfîrșitul secolului al Xl-lea, emisă de William al II-lea, găsită într-un tezaur mixt din secolele XII—XIII. 61 C. Știrbu, op. cil., p. 59—60. 65 A. Fliche, La reforme gregorienne. I. La formation des idees gregoriennes, Louvain- Paris, 1924, p. 364. 66 G. M. Trevelyan, op. cil., p. 125, p. 147. 87 A. Fliche, La reforme gregorienne II.. ., p. 347. 88 Ibidem, p. 186. 88 Idem, La reforme gregorienne et la Reconquete chrelienne (1051—1125), în Histoire de l’Eglise depuis les origines jusqu’ă nos jours publiee sous la direction de Augustin Fliche et Victor Martin, 8, Blond et Gay, 1950, p. 42; la moartea lui Eduard Confesorul, în 1066, căsătoriile preoților anglo-saxoni erau un fapt curent (G. M. Trevelyan, op. cit., p. 162). www.dacoromanica.ro 11 DOCUMENTAR 1951 net ostil reformei din 1074 a lui Grigore al Vll-lea 70, iar conciliul de la Winchester din 1076 — așadar strict contemporan cu emigrația anglor saxonă spre Marea Neagră — a autorizat pe preoții Angliei să-și păstreze soțiile, încercările succesive de a impune aici decretul roman eșuînd pînă la sfîrșitul evului mediu71. Aproape surprinzător, dar cu atît mai interesant pentru subiectul nostru, Ungaria era în lumea catolică a celei de a doua jumătăți a secolului al Xl-lea, alături de Anglia, celălalt regat feudal unde aceleași măsuri ale papalității gregoriene aveau să se lovească de similare rezistențe. în bună parte acestea vor fi venit și dintr-o particularitate ce distinge civilizația ungară a secolelor XI—XII în cadrul civilizației de expresie latină, catolică, anume din marea sa permeabilitate față de înrîurirea Bizanțului,mai ales în sfera bisericească, ca urmare și a unei vecinătăți politico-geografice și a unor legături politico-dinastice ce făceau, de pildă, ca diadema regală â probizantinului Geza I să vină, în anii 1074—1077, de la Constantinopol, sau ca soția fiului lui Alexios I Comnenul să fie o nepoată a aceluiași Geza, fiică a lui Ladislau I 72. Sînt de toată lumea binecunoscute prezen- țele monahale grecești, baziliene? din secolul al Xl-lea de la Veszprem, Visegrâd și Tihany în timpul unor Ștefan I și Andrei I 73 sau existența unor ierarhii ținînd de biserica bizantină în Ungaria meridională 74; mai rar sînt însă amintite — pentru o epocă în care deosebirile dintre patriarha- tul de la Constantinopol și papalitatea de la Roma erau mai accentuate doar în sfera disputei asupra primatului și în cea a teologiei dogmatice — elementele orientale din biserica ungară cum ar fi celebrarea unor sărbători de sfinți după calendarul bizantin, marele cult al Sf. Gheorghe, respectarea postului după regulile bisericii răsăritene 75. în acest context, în timpul cîrmuirii lui Grigore al Vll-lea, cînd Roma va revendica suzeranitatea asupra Ungariei în numele unei legături feudale de la începutul veacului, dintre Ștefan I „cel Sfînt” și Silvestru al II-lea — în sensul căreia Ungaria devenea în ochii papei un „benefi- cium”, un fief apostolic —, pontiful roman va protesta energic în 1074 împotriva omagiului regelui Salomon către împăratul german Henric al IV-lea, se va amesteca în luptele pentru tronul maghiar, pentru ca odată cu înscăunarea lui Ladislau I în 1077, relațiile Ungariei cu Roma, deși foarte bune, să piardă.caracterul unei suzeranități a celei din urmă asupra celei dintîi76, situație amintind îndeaproape de aceea stabilită între papali- 70 A. Fliche, La reforme grcgorienne. p. 166. Opoziția clerului față de aceste mă- suri ale lui Grigore al Vll-lea a fost importantă, de asemenea, în Franța și în Germania (ibidem, p. 167). 71 K. Heussi, G. Miegge, Sommario di storia dell cristianesimo, ed. a IlI-a, Torino, 1969, p. 95. 72 G. Moravcsik, Byzantium and the Magyars, Budapesta, 1970, p. 70. în epoca unor legături foarte strlnse între Bizanțul împăraților Mihail al Vll-lea și Nicefor al III-lea Bo- taneiates, pe de o parte, și Ungaria regilor Geza și Ladislau I, pe de altă parte, este firesc a ne închipui că unele Informații despre această din urmă țară — ascultătoare de Roma și, implicit, de rînduielile ei spirituale — au putut fi cunoscute la Constantinopol de către abia sosiții anglo-saxoni, fideli și ei scaunului roman. 73 Ibidem, p. 63. 74 Ibidem, p. 116. 76 Ibidem, p. 117. 76 A. Fliche, op. cit., p. 330—331. « > www.dacoromanica.ro 1952 DOCUMENTAR 12 tate și suveranul de la celălalt capăt al lumii apusene, William Cuceritorul. Din această poziție, mai „liberă”, a regatului apostolic maghiar față de papalitate — această rezistență față de mișcarea reformatoare gregoriană avea să dăinuie aici pînă la domnia lui Coloman 177 de la sfîrșitul extrem al secolului al Xl-lea și de la începutul celui de al Xll-lea —, ca și din amprenta bizantină, deloc neglijabilă, asupra bisericii ungare, vor purcede hotărîrile — și ele atît de asemănătoare, în fond, cu unele reguli ecleziastice din lumea anglo-saxonă și anglo-normandă — ale sinodului din 1092 de la Szabolcs și din 1104 de la Esztergom ce permiteau, de pildă, căsătoria preoților, aidoma ca în Bizanț 78. Sînt, toate acestea, rațiuni care mă îndeamnă a socoti în ordinea firească a lucrurilor ca înstrăinații anglo-saxoni, ajunși către anii ’80 ai scolului al Xl-lea undeva pe coastele pontice, să-și fi îndreptat ochii, pentru nevoile lor spirituale, către cea mai apropiată biserică-soră, cea a Ungariei, care s-a întîmplat a fi nu numai în proximitatea lor geografică, ci și — fapt și mai însemnat poate — într-o imediată vecinătate spirituală, fidelii arhiepiscopilor de Canterbury și de York găsind în lumea păstorită de arhiepiscopii de Esztergom și de Kalocsa „libertăți” religioase cu care erau obișnuiți din patria lor, la care se pare că țineau nespus și care erau încă atît de importante în acel veac de început al mileniului nostru. Evident însă, unele relative distanțe luate de bisericile anglo-saxonă sau anglo-nor- mandă și de aceea maghiară față de rigorile unui Grigore al Vll-lea nu au în- semnat, cîtuși de puțin, o slăbire a fidelității lor funciare față de universa- lismul roman, și una și cealaltă împărtășind din acest punct de vedere, într-o aceeași solidaritate cu Eoma, o aceeași distanțare tot mai reală față de Constantinopol, în preajma primei cruciade. Cu aceasta ajung la a treia și ultima chestiune pe care mi-a ridicat-o textul de cîteva rînduri din „Chronicon Laudunense” referitor la poziția ecleziastică a anglo-saxonilor din Marea Neagră la sfîrșitul secolului al Xl-lea, aceea antibizantină. Cercetări recente asupra relațiilor Constantino- polului cu papalitatea în timpul pontificatului lui Grigore al Vll-lea — îndeosebi cele ale împăratului bizantin Mihail al Vll-lea Dukas 7#, care s-a întîmplat a fi unul și același cu cel care i-a primit pe fugarii anglo-saxoni în capitala sa — au evidențiat cu tărie următorul fapt semnificativ pentru subiectul nostru: după o tentativă grecească de apropiere de Occident în cursul grelelor lupte împotriva selgiucizilor, determinată de aristocrația civilă ce-1 sprijinea pe Mihail al Vll-lea w, după apelul bazileului, în 1074, către Grigore al Vll-lea — unii istorici cred chiar în realitatea unei amba- sade bizantine ajunse pînă în Anglia și bine primită de William Cucerito- rul81 —, după închegarea chiar a unui proiect de cruciadă ce urma a fi condusă de importanți seniori ai Apusului — Godefroy al III-lea, ducele Lorenei, Guillaume contele burgund, Eaymond al IV-lea de Saint Gilles ” G. Moravcsik, op. cit., p. 118. ” Ibidem, p. 117-118. ” A. Tuilier, Michel VII et le pape Gregoire VII: Byzance et la rifbrme grfgorienne, tn Ades du XV’ Congris International d’etudes byzantines. Alhines. Seplembre 1976, IV, Atena, 1980, p. 350-364. 80 Ibidem, p. 353-354. 81 Vezi la K. N. Ciggaar, op. cit., p. 26. www.dacoromanica.ro 13 DOCUMENTAR 1953 și Amedeo al II-lea de Savoia 82 * * —, s-a ajuns în anul următor, 1075 — așadar chiar în cel al venirii anglo-saxonilor la Constantinopol —, la o ruptură gravă între papalitate și Bizanț, ruptură ce confirma schisma cu două decenii mai veche, din 1054 8:t, opoziția tranșantă față de biserica Bizanțului prinzînd trup în punctul al 26-lea al faimosului „Dictatus papae” („Quod catholicus non habeatur, qui non concordat Romane ecclesie”) M. Este, din nou, în ordinea firească a lucrurilor a bănui că în contextul unei atari încordări confesionale — soldată, de pildă, în Constantinopolul lui Alexios I Comnenul proaspăt întronat, cu închiderea tuturor bisericilor „latine” între 1081 și 1089 85 —, unul dintre motivele exodului anglo-saxon de la Bosfor spre miazănoapte trebuie aici căutat, chiar dacă textul latin al cronicii de la Laon nu o spune explicit, abia respingerea veleităților bizantine de anexare politică a acestei „Noi Anglii” pontice ducînd — în ochii compilatorului anonim — la stabilirea unor contacte cu biserica Ungariei. întregul episod trebuie descifrat, cred, în lumina a ceea ce a fost, în materie spirituală, depărtare, apropiere și din noii confruntare dramatică între Occidentul latin și Orientul bizantin în cea de a doua jumătate a secolului al Xl-lea, în deceniile scurse între marea schismă și prima cruciadă. într-o narație care îți pare, pe alocuri, că are un iz de legendă medievală, cu întemeieri de „orașe” și călătorii pe mare la distanțe uriașe, cu punți aruncate între colțuri atît de îndepărtate ale Europei — dincolo de creditul ce i-a fost dat unei asemenea relatări în cercetarea relațiilor Bizanțului cu Extremul Occident —, găsim atîtea fapte mărunte și sugestii revelatoare care concordă cu detaliile și cu ansamblul istoriei veacului al Xl-lea pe spații largi ce merg de la Atlantic în stepa pano- nică, în Balcani, spre Dunăre și spre Marea Neagră, încît dorind să dove- dești numai prin fragmentele, știute sau bănuite, ale unui asemenea eve- niment verosimil, complexitatea istorică a veacului în care el s-a petrecut, și încă ești mai aproape decît crezi de adevăr. >2 A. Fliche, op. cit., p. 169. «s A. Tuilier, op* cil., p. 355—359. m Apud ibidem, p. 362, nota 58. w k. n. ciggaar, Une ,/cic'WwwidâBoromanica.ro www.dacoromanica.ro CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE PREMIILE ACADEMIEI E. S. BOMÂNIA PE ANII 19T9 ȘI 1980 în ziua de 16 iulie 1981 în aula Academiei, într-un cadru festiv au fost decernate pre- miile Academiei Republicii Socialiste România pe anii 1979 și 1980. în domeniul științelor istorice cele patru premii — „Vasile Pârvan” pentru lucrări de istorie veche și arheologie, „Nicolae Bălcescu”, „Nicolae lorga” și „Ștefan Gheorghiu” pentru lucrări de istorie medie, modernă și contemporană — au fost atribuite, pentru anul 1979, astfel: Premiul „Vasile Pârvan” a fost decernat lucrărilor Histria, V — ateliers câramiques, autori Maria Coja și Pietre Dupont și Tropaeum Traiani, I — cetatea, opera unui colectiv de autori, coordonatorii lucrării fiind Alexandni și Ion Barnea. Prima lucrare realizată de Maria Coja cu colaborarea lui Pietre Dupont de la Laboratorul de ceramică din Lyon reprezintă deopotrivă rodul unei colaborări internaționale și al unor studii interdisciplinare. Volumul e consacrat atelierelor ceramice descoperite în săpăturile de la Histria și oferă specialiștilor rezul- tatul unei cercetări moderne, în care arheologia, ceramografia și istoria se îmbină cu studiul statistic și cu investigația analitică, chimico-fizică, întrunind calitățile unei contribuții de istorie social-economică a coloniei milesiene — de cercetarea căreia se leagă o bogată tradiție românească, inaugurată de Vasile Pârvan. Cea de-a doua lucrare, Tropaeum Traiani — cetatea, este o lucrare monografică care prezintă, analizează și încheie cu un capitol sintetic de concluzii, rezultatele primelor opt campanii de săpături (1968 — 1975), valorificînd pe un plan superior, în conținut și formă, rezultatele cercetărilor arheologice. Este cea dinții lucrare monografică despre o așezare urbană romană de la noi. Premiul „Nicolae Bălcescu” a fost acordat unui volum de studii, apărut în limba maghiară, cu titlul Erdilyi hâtkăznapok (1750—1850), studii ce îmbrățișează toate aspectele dezvoltării societății transilvănene, în perioada dată, cu o atenție mai accentuată asupra păr- ților estice ale Transilvaniei, asupra societății secuiești — în perioada destrămării orînduirii feudale și apariția relațiilor de producție capitaliste, (autorul lucrării este conferențiarul Imreh Istvân de la Universitatea „Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca). Acest premiu a fost acordat și lucrării Diplomații Unirii, autor Dumitru Vitcu, lucrare ce abordează una din cele mai fas- cinante epoci din istoria patriei, epoca cînd au fost puse bazele diplomației românești moderne și ale statului național unitar. Cunoscînd bine epoca și pe iluștrii ei reprezentanți, autorul, pe baza unor fapte concrete, prezintă dăruirea, curajul, demnitatea și modestia celor ce s-au străduit să facă o Românie modernă. Premiul „Nicolae lorga” a fost decernat lui Simion Retegan pentru lucrarea Dieta românească a Transilvaniei, monografie ce oferă o imagine asupra uneia din cele mai impor- tante momente ale luptei politice a românilor transilvăneni: momentul recunoașterii oficiale ca națiune în cadrul Dietei din 1863 — 1864, prima șl ultima dietă cu majoritate românească din întreaga istorie a Transilvaniei, întrunită în epoca formării și consolidării statului național român, în epoca celui mal mare avînt al mișcării naționale din Transilvania, de după revoluția din 1848. Premiul „Ștefan Gheorghiu” a fost acordat pentru două lucrări: Viat a politică tn Eomânia, 1922 — 1928, autori Mihail Rusenescuși loan Saizuși Eomânia tn primul război mondial, rodul muncii unui colectiv format din Victor Atanasij, Anastasie lordache, Mircea losa, Paul Oprescu și coordonat de Ion M. Oprea. Autorii primei lucrări prin documentația bogată, prin modul de prezentare a vieții politice românești prin concluziile pe care le prezintă, ajută pe cititor să înțeleagă întreaga istorie a țării din primul deceniu interbelic, facilitînd, în același timp, posibilitățile de cercetare a activității forțelor politice românești în perioada următoare. Cel de-al doilea volum este unica lucrare de vaste proporții tipărită în țara noastră de pe pozi- țiile istoriografiei noi, în care se abordează global ampla și complexa problematică dată. Ana- liza critică a informațiilor, confruntarea diferitelor mărturii sau puncte de vedere (lucrarea are la bază un extrem de amplu material — o bună parte inedit — precum și foarte numeroase studii) fac din acest volum o lucrare de referință în literatura noastră de specialitate. „REVISTA DE ISTORIE”, Tom. 34, nr. l s-au 9 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 1963 concretizat în încheierea Tratatului de prietenie, de neagresiune, arbitraj și conciliere între România și Turcia (oct. 1933), care-și păstrează și astăzi valabilitatea, în colaborarea fructuoasă din cadrul Antantei Balcanice (1934—1938), „un model de relații între națiuni într-o perioadă extrem de agitată” și cu numeroase alte prilejuri. Semnificativă pentru această conlucrare pe plan internațional și pentru interesele comune ale celor două țări este Conferința de la Montreux (1936), în cadrul căreia Titulescu a apărat ferm interesele legitime ale Turciei în pro- blema Strîmtorilor și a scos în evidență importanța vitală a Bosforului și Dardanelelor și pentru țara noastră, prin faimoasele cuvinte: Strîmtorile „sînt însăși inima Turciei, dar ele sint, în același timp, și plămînii României”. La simpozion, desfășurat într-o atmosferă de respect și prețuire pentru personalitatea marelui om de stat turc, de prietenie și simpatie pentru poporul turc, au fost de față am- basadorul Turciei la București și membri ai ambasadei. M Tot în suita manifestărilor dedicate comemorării Centenarului Atatiirk a fost organizat la Constanța, de către Societatea de Științe Istorice din R. S. România și Filiala Constanța a Societății de Științe Istorice, simpozionul Kemal Atatiirk, creatorul Turciei moderne, in con- știința contemporaneității. 100 de ani de la nașterea sa, ale cărui lucrări s-au desfășurat, în ziua de 6 iunie 1981, la Muzeul de istorie națională și arheologie din Constanța. După Cuvîntul introductiv, rostit de lect. univ. Ion Șendrulescu, secretarul Societății de Științe Istorice, dr. Adrian Rădulescu, directorul Muzeului din Constanța a prezentat co- municarea Personalitatea multilaterală a lui Atatiirk In epoca contemporană, urmată de aceea a eonf. univ. Mihail Guboglu, membru corespondent al Societății turce de istorie, pe tema: Locul lui Kemal Atatiirk in istoria lumii după cercetări străine și turcești, subliniindu-se în ambele expuneri interesul mereu sporit pentru cunoașterea operei ataturkiste, ecoul mesajului său umanist în lumea contemporană. Reflectata personalității lui Mustafa Kemal în docu- mente românești de epocă a fost urmărită de conf. dr. Nicolae Ciachir, de la Facultatea de Istorie-Filozofie a Universității din București (Atatiirk In arhivele românești), în timp ce imaginea lui Atatiirk, văzut din Dobrogea, a fost prezentată de prof. Murat Actuan, de la Muzeul constănțean (Atatiirk văzut de dobrogeanul Ibrahim Temo), și de prof. Ekrem Men- libay, de la aceeași instituție (Presa dobrogeană despre Kemal Atatiirk). Oglindirea în litera- tura turcă a personalității lui Kemal Atatiirk și a epocii sale a constituit obiectul comuni- cărilor susținute de cercetătorii Mamut Nedret, de la Institutul de istorie literară „G. Căli- nescu” (Mustața Kemal Atatiirk In lirica turcă) și Valeriu Veliman, de la Arhivele Statului București (Războiul de eliberare națională 1918—1923 In romanul turc contemporan). Meritele deosebite ale lui Atatiirk în domeniul militar sau în acel al emancipării femeii, căreia i-a acordat drepturi politice, civile și sociale largi, înaintea altor state sud-est europene și chiar occidentale, au fost puse în lumină de comunicările cercetătorilor Sergiu losipescu și cpt.Mihail lonescu, de la Centrul de istorie și teorie militară din București (Probleme ale istoriei militare iurco-kcmaliste) și Anca Ghiață de la Institutul de studii sud-est europene (Concepția kema- listă despre emanciparea femeii In Sud-estul Europei). De asemenea, Principiile și metodele politicii externe promovate de Atatiirk au fost evocate, în comunicarea cu același titlu, de către Mehmet Aii Ekrem, redactor la Radioteleviziunea Română, autorul unei cunoscute monografii consacrate făuritorului Turciei moderne, iar in contextul acestei politici au putut fi urmărite Relațiile româno-turce tn memoriile lui Abdullah Suphi Tannovrr, susținută de dr. Tahsin Gemil, de Ia Arhivele Statului București. La simpozionul constănțean, cu o tematică atît de variată, au fost de față ambasa- dorul Turciei la București, precum și consulul general al acestei țări la Constanța. Aducînd, și prin aceste manifestări științifice, un vibrant omagiu marelui fiu al poporului turc prieten, poporul român se bucură sincer de roadele pe termen lung ale operei kemaliste, care infirmă astfel categoric temerile celor ce considerau că Turcia modernă se va prăbuși la scurtă vreme după dispariția fondatorului său. Or, trebuie spus că Ataturk însuși a ținut totdeauna să precizeze că el nu este o „minune”, o apariție ieșită din comun, un „lup cenu- șiu” salvator al neamului său (ca într-o străveche legendă tiircică), ci un conducător legat prin mii de fibre de poporul său, de la care-și trage toată puterea și fără de care n-ar fi fost posibile nici victoriile, nici reformele sale. Iată de ce imaginea „lupului cenușiu”, lan- sată de Armstrong, era considerată de marele om de stat jignitoare la adresa poporului turc, www.dacoromanica.ro 1964 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 10 căci exprima neîncrederea în forțele sale, îi subestima capacitatea de a supraviețui pe calea progresului și modernizării (pregătită în fond de mai multe generații de reformatori), chiar și după dispariția conducătorului de excepție. Mihai Maxim CRONICA în ziua de 9 iulie 1981, la facultatea de istorie-filozofie de la Universitatea din București a avut loc susținerea publică a tezei de doctorat Activitatea organizațiilor revoluționare și pro- gresiste de femei din România In perioada interbelică, elaborată de Elisabeta loniță. Lucrarea cuprinde următoarele capitole: Cap. I, „Cercul femeilor socialiste”; Cap. II, „Cercul feminin comunist”; Cap. III, „Cercul femeilor de pe lîngă sindicatele unitare; Cap. IV, „Uniunea femeilor muncitoare din România (U.F.M.R.)”; Cap. V, „Frontul feminin”; Cap. VL „Asociația pentru emanciparea civilă și politică a femeilor române (AECPFR)”; Cap. VII, „Uniunea femeilor române (UFR)”. în afara acestor capitole lucrarea mai cuprinde „Introducere” și „Bibliografie”. Comisia de doctorat a fost alcătuită din prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu, președinte; prof. univ. dr. Nicolae Petreanu, conducător științific; conf. univ. dr. Iulian Cârțână, dr. Elena Georgescu, dr. Marin C. Stănescu, membri. în unanimitate, comisia a acordat Elisabelei loniță titlul științific de doctor In istorie. S în ziua de 10 iulie 1981, în fața Comisiei de doctorat a Facultății de istorie-filozofie a Universității din București a avut loc susținerea publică a tezei de doctorat Politica externă și coordonatele apărării naționale 1934 — 1939 elaborată de loan Talpeș. Lucrarea cuprinde următoarele capitole: Cap. I, „România la sfirșitul crizei economice mondiale. Considerații politico-strategice”; Cap. II, „Factorii diplomatici și militari româ- nești în contextul acțiunilor de edificare a securității colective”; Cap. III, „De la eșuarea politicii de securitate colectivă la încălcarea statu-quo-ului teritorial în Europa”; Cap. IV, „în fața expansiunii Germaniei naziste și a atacurilor revizioniste”. în afara acestor capitole lucrarea mai cuprinde „Introducere” și „Bibliografie selec- tivă”. Comisia de doctorat a fost alcătuită din prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu, decanul Fa- cultății de istorie-filozofie a Universității din București, președinte; prof. univ. dr. Nicolae Petreanu, conducător științific; general maior dr. Ilie Ceaușescu, prof. univ. dr. Gheorghe I. loniță, conf. univ. dr. Iulian Cârțână, membri. în unanimitate, comisia a acordat lui loan Talpeș titlul științific de doctor In istorie. www.dacoromanica.ro CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE S. CUTIȘTEANU, GH. I. IONIȚĂ, Electoratul din Eomânia în anii inter- belici, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1981, 314 p. Se știe prea bine că, în ultimii ani, impor- tante aspecte ale vieții politice an intrat în vizorul atenției cercetătorului științific cu buna intenție ca, pe lîngă laturile sociale și economice, analizate cu precădere în creația istoriografică, să se realizeze un tablou com- plet al procesului uman contemporan. Faptul, pe cit de complex, pe atît de util, a îngăduit, după îndelungi și stăruitoare prestații, ela- borarea unor lucrări care, cu siguranță, vor fi preferate nu numai pentru o posibilă și dorită sinteză a vieții politice a României moderne și contemporane, cît și pentru tra- tatele de istorie națională. In asemenea lăudabile eforturi s-au ma- nifestat de multă vreme, cu rezultate dintre cele mai remarcabile, și S. Cntișteanu și Gh. I. loniță, ambii făcînd dovada reală, pentru o temă sau alta, unor însușiri de excepție. Tocmai persistența asupra problemelor de atare gen le-a permis nu numai să se cupleze în vederea tratării în comun a subiectului, dar să și abordeze en ușurință o temă dificilă în esența ei. Căci, dacă ecuația vieții politice cere, spre a fi rezolvată, o muncă tenace, care să faciliteze cunoașterea exactă a structurii, a mijloacelor și a raporturilor dintre partide, ca și a comportării lor față de aspirațiile maselor populare, fapt pregnant prin pro- grame, statute, organe de presă, manifestări teoretice și acțiuni practice etc., nu mai puțin complexă este strădania pentru studierea elec- toratului — ca factor politic — pe care parti- dele, de orice culoare, căutau să-l cîștige. Pînă la apariția acestei cărți, istoriogra- fia zilelor noastre nu a consemnat o lucrare de sinteză pe un atare profil, deși cercetările analitice și studiile întreprinse în temeiul unei bogate și variate documentări, mai cu seamă pentru primul deceniu interbelic, sînt relativ numeroase. Cu siguranță, rezultatele de pînă acum oferă posibilitatea realizării unei sinteze a electoratului din toate punctele de vedere. S. Cutișteanu și Gh. I. loniță, însă, din inte- resul de a prezenta cu limpezime doar un aspect esențial, s-au oprit la prezența mișcării muncitorești și democratice In viața electorală. în acest fel, problema, ca ansamblu, rămîne deschisă, bucurîndu-se de soluționarea care s-a dat aspectului investigat de autori. Lipsa unui studiu introductiv și a unui capitol consacrat în exclusivitate regimului electoral, ca act juridic, face ca, pe de o parte, cititorul să nu intuiască cu precizie stadiul la care s-a ajuns cu analiza problemei din pricină că multe din contribuții nu au fost luate în seamăx, iar pe de alta, autorii, intrînd direct în subiect, să se autopriveze de un privilegiu. Abstracție făcînd de lipsa celor două ele- mente, lucrarea îndeplinește o structură op- x Menționăm, între altele, Gh. I. Florescu, Partidele politice tn alegerile parlamentare din 1919, în „Anuarul Institutului de istorie și arheologie «A. D. Xenopol# din Iași”, IX, 1972; Gh. lancu, Campania electorală pentru alegerile parlamentare din 1919 tn circumscrip- țiile din Transilvania, în „Studia Universi- tatis Babeș-Bolyai”, Historia, 1, 1973; idem, Desfășurarea și rezultatele alegerilor parlamen- tare din noiembrie 1919, tn circumscripțiile Transilvaniei, în „Studia Universitatis ...”, 1, 1974; Mircea T. Mușat, Partidele politice și alegerile parlamentare din 1919. Guvernarea Blocului parlamentar, în „Anale de istorie”, 1, 1974; I. Bitoleanu, Venirea liberalilor la putere și alegerile parlamentare din 1929, în „Studii și articole de istorie”, XV, 1970; L. Eșanu ș.a., Momente din istoria regimului electoral din România (1922—1928), în ,,A- nale de istorie”, 3, 1970; Venera Teodorescu, Alegerea candidaților Blocului Muncitoresc- Țărănesc în Parlament (iunie 1931), în „Re- vista de istorie”, 4, 1974; Gh. I. Florescu ș.a., Alegerile parlamentare din România (1919—1922), în „Cercetări istorice”, Iași, IV, 1973; idem, Alegerile parlamentare din România (1926—1928), în „Cercetări isto- rice”, Iași, IX-X, 1978-1979; A. Loghin ș.a., Regimul electoral tn România contem- porană, în „Analele științifice ale Universi- tății «Al. I. Cuza# din Iași”, Istorie, XXI, 1975; I. Scurtu, Political parties in Romania after parlimentary elections (1919—1931), în „Anuarul Institutului de istorie și arheologie «A. D. Xenopol» din Iași”, XVII, 1980. ..REVISTA DE ISTORIE”, Tom. 34, nr. 10, p. 1965—1985, 1981 www.dacoromanica.ro 1966 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 2 timă pentru tema prezența mișcării munci- torești și democratice în viața electorală, pe care, în fapt, o și au în vedere, după cum anunță și subtitlul. Aceasta nu însemnează cîtuși de puțin că problema este tratată Inde- pendent de contextul general, așa încît citi- torul găsește destule elemente care să-i în- tregească răspunsul și la alte întrebări pri- vind electoratul. Pe parcursul a nouă capitole, cel dintîi autor prezintă cititorului relația dintre orga- nizațiile politice de stînga și alegători de la 1919 pînă la confruntările electorale parla- mentare și comunale din anii 1932 — 1934. în primul, S. Cutișteanu expune tradițiile muncitorești pe acest tărim, locul și rolul clasei muncitoare în lupta pentru cucerirea votului universal și participarea la campaniile electorale din noiembrie 1919 și mai 1920, relevînd că efortul maselor populare pentru participarea lor la conducerea treburilor so- cietății a cunoscut un proces îndelung și com- plex, cu geneza în epoca modernă. Ocupîndu-se, apoi, de alegerile parlamen- tare din martie 1922, autorul remarcă prima participare a P.C.R. în viața electorală a țării prezentindu-se în confruntarea respectivă cu un program realist de cerințe imediate, ce au avut un larg ecou în rîndurile electoratului. Prin mijlocirea presei, a întrunirilor și a pro- pagandei orale, el a putut să afirme deschis tezele despre lume și societate, ca și modul de aplicare a lor la realitatea românească. Un alt moment asupra căruia se oprește S. Cutișteanu îl reprezintă alegerile comu- nale din februarie 1926, participarea comu- niștilor și a socialiștilor la campania electo- rală în cadrul blocului socialist unitar și al opoziției unite. Stabilind că alegerile respec- tive au marcat o etapă importantă în viața politică a țării și, îndeosebi, a mișcării mun- citorești, autorul distinge cîteva semnificații, pe care le enumerăm și noi: liberalii au tre- buit să se retragă „onorabil”, nu prin demisie, cum susține autorul, ci la expirarea manda- tului', experiența acumulată a demonstrat posibilitatea conlucrării între comuniști, so- cialiști și social-democrați, ca și a realizării unității organizatorice; în fine, alegerile au permis verificarea practică a orientării parti- delor muncitorești de a încheia alianțe cu alte forțe politice interesate. Capitolul al patrulea se referă la partici- parea Blocului Muncitoresc-Țărănesc și a Fe- derației Partidelor Socialiste din România la alegerile parlamentare din mai 1926. în- vățămintele trase cu acel prilej au indicat necesitatea perfecționării activității B.M.Ț. mai cu seamă pentru diversificarea compo- nenței sale, în sensul atragerii în rîndurile lui a unui mare număr de muncitori și țărani. Participarea organizațiilor politice respective a semnificat pentru mișcarea muncitorească o nouă ocazie legală de a fi prezentă în viața politică a țării. Campania electorală pentru alegerile par- lamentare din iulie 1927, cu prezența B.M.Ț. și a P.S.D. în timpul disputei, formează tema celui de-al cincilea capitol. Scrutinul în dis- cuție a însemnat o nouă experiență și un nou test electoral pentru partidele muncitorești, îndemnînd la analize și la meditații, la lăr- girea influenței lor în rîndurile maselor popu- lare. în decembrie 1928, electoratul a fost din nou „consultat” pentru alegerile parlamen- tare. Momentului acela, autorul i-a consacrat pagini dense de istorie și de istoriografie, expunînd pe larg programul și participarea B.M.Ț., ca și clauzele cartelului electoral dintre P.S.D. și P.N.Ț. Concluzia principală extrasă după trecerea scrutinului a fost că, pentru a cuceri masele de alegători, erau ne- cesare cunoașterea îndeaproape a nevoilor, a aspirațiilor și a gîndurilor lor. Alegerile județene, municipale și comunale din 1930, ca și cele legislative din 1931, tra- tate în capitolele șapte și opt, au constituit un teren de verificare a unor teze juste, ce s-au materializat în prestigioasele succese ob- ținute față de rezultatele anterioare. Ele au demonstrat că un important număr de ale- gători și-au pierdut încrederea în partidele burgheze și că se îndreptau spre forțele poli- tice ale clasei muncitoare. Este neîndoielnic că o conlucrare între partidele muncitorești în fața urnelor și eliminarea unor aprecieri eronate ar fi permis o fructificare și mai pro- nunțată a potențialului electoratului. Cu capitolul al noulea, dedicat analizării activității partidelor muncitorești în confrun- tările electorale parlamentare și comunale din anii 1932 — 1934, se încheie contribuția lui S. Cutișteanu la această carte. Documentele de partid au subliniat cu tenacitate că co- muniștii au folosit prilejul pentru a pătrunde în mase, creind noi organizații, inclusiv de U.T.C. Odată cu aceasta, s-a făcut realist observația că în planul forțelor politice, ra- portul dintre ele s-a schimbat în sensul re- ciștigării de către liberali a influenței asupra electoratului, a păstrării de către P.N.Ț. a unor puternice rădăcini în masele țărănești și a intensificării activității organizațiilor pro- fasciste in diferite pături sociale. Următoarele trei capitole ale lucrării sînt semnate de Gh. I. loniță, care are în ve- dere tot atîtea momente electorale însemnate. Mai întîi, strălucitele succese obținute de for- țele democratice unite în alegerile parlamen- tare parțiale din județele Mehedinți și Hune- doara la 18 februarie 1936. înfăptuirea fron- tului democratic în cele două județe a demon- strat posibilitatea unirii forțelor antifasciste . t______r____ în întreaga țară. însuflețite de rezultatul ace- www.dacoromanica.ro 3 CARTEA ROMANEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 1967 lor alegeri, masele populare s-au alăturat cu mai multă convingere liniei politice a P.C.R. Apoi, remarcabilele biruinți obținute de aceleași forțe în alegerile comunale și județene din anii 1936—1937. Analiza acestora i-a dat posibilitatea lui Gh. I. loniță să aprecieze realist raportul de forțe din viața politică a României din preajma alegerilor parlamen- tare din decembrie 1937. împotriva arsena- lului de abuzuri și ilegalități, de presiuni și demagogii, care însoțeau, de obicei, campa- niile electorale, masele largi s-au afirmat pretutindeni în alegeri ca adversare hotărîte ale oricărei tendințe dictatoriale și fasciste, ca partizane fidele ale luptei democratice, în izbinzile consemnate se reflectă contribuția P.C.R. la concentrarea forțelor democratice în jurul unui candidat comun, care, indiferent de apartenența sa la partid, trebuia să repre- zinte, ca ales, interesele și voința colectivă a electoratului popular. în fine, Gh. I. loniță tratează activitatea P.C.R. și a celorlalte forțe democratice pentru realizarea frontului popular antifascist și vic- toria la urne în alegerile parlamentare din decembrie 1937, ajungînd la concluzia că confruntarea electorală și alegerile parlamen- tare din acel moment au constituit pentru P.C.R. și celelalte forțe democratice prilejul unor temeinice reflecții, ocazia unor analize atente și adinei, a desprinderii învățăturilor de care întreaga mișcare revoluționară, de- mocratică și antifascistă a avut nevoie în anii următori. în sistemul" vieții politice ro- mânești interbelice, alegerile din decembrie 1937 au reprezentat ultimele împrejurări în care a fost convocat la urne corpul electoral. în încheierea lucrării, autorii se ocupă și de inițiativa guvernului național-creștin în vederea scrutinului de la 2 martie 1938. în timpul campaniei electorale s-a produs o delimitare vizibilă a forțelor nefasciste de cele fasciste și aceasta pentru că guvernul s-a decis să recurgă la măsuri, la mijloace și la metode „noi”, care transformau alegerile Intr-o parodie, iar normele democrației par- lamentare într-o ficțiune. în acele împreju- rări, P.C.R. a desfășurat o intensă activitate pentru a demonstra că primejdia fascistă cres- cuse, că se pregăteau noi lovituri împotriva drepturilor și libertăților democratice. în ve- derea alegerilor, Uniunea democratică a de- pus liste proprii, iar comuniștii au primit indicații să îndrume în așa fel masele îneît, acolo unde Uniunea democratică nu putea, din diferite motive, să-și prezinte listele, să fie votați candidații altor grupări democra- tice și nefasciste, în speță a acelora care aveau cele mai multe șanse să dobîndească majo- ritatea voturilor și astfel să se înfrîngă lis- tele organizațiilor de dreapta. Asigurat, în timpul disputei electorale, că se bucură de asentimentul vîrfurilor ma- relui capital din țară și că principalele partide burgheze — P.N.L. și P.N.Ț. — nu i se vor împotrivi, regele Carol s-a decis să instituie fără întîrziere regimul dictaturii sale perso- nale, fapt petrecut, după cum se știe, la 10 februarie 1938. în noile condiții, rostul cam- paniei electorale și al alegerilor preconizate nu se mai justificau; regimul carlist a blocat dintr-odată așezămintele democratice tradi- ționale, sistemul parlamentar obișnuit. Privite în ansamblu, campaniile electo- rale — demonstrează autorii — au constituit pentru partidele și organizațiile clasei munci- toare revoluționare, ca și pentru forțele de- mocratice în general, un important mijloc de participare la viața politică a țării. Întîl- nirea cu electoratul a permis, cu toate restric- țiile, să se propage la scară națională ideile socialismului, programele forțelor politice mun- citorești. Pentru P.C.R., fiecare campanie electorală, a reprezentat un prilej, inegalabil ca amploare în alte perioade, de a veni în contact cu mari mase de muncitori, de țărani și de alte categorii de oameni ai muncii. Fie- care rundă a determinat pași de seamă în elucidarea unor probleme programatice, în realizarea unei colaborări fructuoase între partidele clasei muncitoare, ca și între aces- tea și alte forțe politice interesate în dezvol- tarea democratică a României interbelice. Participarea la alegeri a îngăduit verifi- care în teren a prevederilor social-economice și politice și, la nevoie, corectarea și îmbu- nătățirea lor; era ocazia dobîndirii unor în- vățăminte, care au fost folosite, ulterior, în anii regimului carlist și ai dictaturii antones- ciene. Este în afara oricărei îndoieli că lucrarea datorată lui S. Cutișteanu și Gh. I. loniță reprezintă un mare cîștig pentru istoriografia contemporană. Abordînd problema și prac- tica electorală prin prisma mișcării muncito- rești și democratice, autorii realizează, în fapt, un veritabil capitol de viață politică interbelică, precizînd, în temeiul unei bogate și variate documentări, cea inedită provenind cu precădere din arhivele centrale, locul și rolul organizațiilor politice ale clasei munci- toare, a forțelor democratice și antifasciste în raporturile cu electoratul. Se detașează prin excelență nu numai maturizarea progra- matică și ideologică a partidelor de stînga în confruntarea cu partidele burgheze și grupă- rile profasciste, dar și o sensibilă orientare a maselor de alegători spre factorii revolu- ționari, democratici și antifasciști. Prin atributele sale științifice, interpreta- tive șl bibliografice, lucrarea la care ne-am referit consolidează poziția autorilor în rîndul istoricilor de valoare, poziție cîștigată prin trndă, devotament și pasiune. loan Saizu www.dacoromanica.ro 1968 CARTEA ROMANEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 4 DUMITRU TUROUȘ, TRAIAN CARACIUC, CONSTANTIN FLOREA, Solidaritate militantă cu toate forțele revoluționare și progresiste (tradi. ții și contemporaneitate), Edit. politică, București, 1981, 298 p. Anul 1981, an de rodnică și prolifică acti- vitate editorială în domeniul studiilor de is- torie contemporană, favorizată în bună mă- sură și de aniversarea a 60 de ani de la fău- rirea Partidului Comunist Român, a fost mar- cat de citeva apariții de sinteză și de excepție între care se numără și lucrarea Solidaritate militantă cu toate forjele revoluționare și pro- gresiste. Ea se adaugă, în mod fericit, mono- grafiilor de pînă acum privind solidaritatea poporului român cu o anumită țară sau eve- niment remarcabil din istoria omenirii, avînd menirea de a înfățișa, în prima parte, tradi- țiile românești și în acest domeniu, iar în partea a doua, concepția Partidului Comunist Român, a secretarului său general tovarășul Nicolae Ceaușescu asupra conținutului și di- mensiunile solidarității internaționale în epoca actuală, cerințele și principiile acesteia. Cu o viziune clară asupra istoriei, autorii reușesc să sintetizeze principalele momente politice din perioada modernă și contemporană a țării noastre și a altor țări, pentru a scoate în evi- dență glorioasele acțiuni de solidaritate inter- naționalistă desfășurate de mișcarea munci- torească, revoluționară și democrată din Ro- mânia, de conducătorul încercat Partidul Co- munist Român, „continuitatea istorică” a problemei, gradul sporit de energie și vitali- tate revoluționară al poporului român în marile bătălii de clasă, în luptele de eliberare națională, precum și în puternicile confrun- tări ideologice manifestate în mișcarea mun- citorească internațională. Contribuția Par- tidului Comunist Român, în deosebi după Congresul al IX-lea, la dezvoltarea relațiilor de prietenie și colaborare cu toate țările so- cialiste, la întărirea unității mișcării comu- niste și muncitorești, la bunele raporturi cu toate forțele democratice și progresiste con- temporane este tratată în mod exemplar, ar- gumentată de mulțimea faptelor și datelor citate, a documentelor ce oglindesc concepția revoluționară, înnoitoare a partidului nostru, dorința întregului popor român de a-și în- deplini cu cinste îndatoririle sale naționale și internaționaliste. Fiecare capitol conține date și idei definitorii pentru problematica abor- dată, expuse clar și concis, redind esența poziției partidului și țării noastre față de eve- nimentele și fenomenele noi ale lumii con- temporane. în „introducere” autorii definesc ideile de care au fost animați și scopul lu- crării, concluzionînd: „Condus de partidul său comunist, poporul român — deseori în- cercat în istorie, astăzi constructor liber al socialismului — este mîndru că, alături de celelalte popoare care edifică noua orinduire socială, de forțele revoluționare și democra- tice din întreaga luine, participă cu întregul său potențial la marea bătălie a popoarelor pentru transformarea înnoitoare a societății, pentru pace, democrație și independență na- țională, pentru socialism, își îndeplinește sta- tornic și cu cinste îndatoririle sale naționale și internaționale, afirmîndu-se ca un factor activ al progresului contemporan” (p. 12). Capitolul I, intitulat Tradiții de solidaritate internațională ale Partidului Comunist Ro- mân, ale mișcării muncitorești, revoluționare și democratice din România cu subtitlurile ,,A- dînci rădăcini istorice”, „Largi legături cu mișcarea muncitorească și socialistă interna- țională”, „Sprijin activ luptei revoluționare a proletariatului, a popoarelor împotriva ex- ploatării sociale și asupririi coloniale”, „Soli- dari cu lupta împotriva fascismului și răz- boiului, pentru democrație și independență națională”, sugestive pentru tematica tra- tată, constituie un strălucit exemplu de sin- tetizare a faptelor cunoscute din lucrările de pînă acum pe această temă a solidarității, meritul autorilor constînd în selecția și ex- punerea într-o formă nouă, ținînd cont de cele mai recente documente și interpretări, uneori adăugind propria lor formulare la mai buna clarificare a unui eveniment sau altul în acest capitol sînt inserate legăturile româ- nilor cu gînditorii socialismului utopic, rezo- nanța socialismului științific, ca ideologie a proletariatului, în mișcarea muncitorească și democratică din România, solidaritatea cu cauza Comunei din Paris, ajutorul poporului român acordat marinarilor ruși de pe vasul „Potemkin” în timpul revoluției din 1905, simpatia față de revoluția burghezo-demo- crată din China (1911 — 1912) condusă de Sun-Iat-sen, participarea directă a mii de români la lupta cu arma în mină, alături de Armata Roșie, pentru instaurarea și consoli- darea puterii sovietice. Sînt prezentate de asemenea acțiunile de solidaritate cu insurec- ția populară antifascistă bulgară din 1923, cu mișcările de protest împotriva terorii dez- lănțuite în Italia după instaurarea dictaturii fasciste, cu campania internațională de soli- daritate cu Gh. Dimitrev și alți comuniști implicați în procesul de la Leipzig din anul 1933, participarea activă la diferite reuniuni internaționale de luptă împotriva fascismului și a războiului, apoi la luptele din Spania, alături de republicanii spanioli, sprijinul față de lupta de emancipare națională și socială din Asia, Africa și America Latină, și multe www.dacoromanica.ro 5 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 1969 altele. Foarte bine sînt redate acțiunile pre- mergătoare și din timpul celui de-al doilea război mondial, începînd cu condamnarea cotropirii Cehoslovaciei, în martie 1939, a atacului nazist asupra Poloniei, a agresiuni- lor fasciste împotriva Albaniei, Greciei și .Iugoslaviei, și altor atacuri ale fascismului împotriva popoarelor. Este subliniată parti- ciparea a numeroși patrioți români în miș- carea de rezistență antifascistă din Uniunea Sovietică, Franța, Belgia, Cehoslovacia, Iu- goslavia. în acest context se arată că: „Evo- luția din ce în ce mai complexă a evenimen- telor, accentuarea diversității de condiții în care activau partidele revoluționare, precum și creșterea maturității politice au adus noi argumente pentru încetarea activității Inter- naționalei a IlI-a, Comuniste, ca centru de conducere a mișcării comuniste” (p. 37). în continuare este reliefată participarea ostașilor români la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei și Austriei, angajarea întregului popor român în marea bătălie pentru înfrîngerea fascis- mului, contribuția sa la încheierea celui de-al doilea război mondial. Capitolul al doilea poartă titlul Concepția Partidului Comunist Român, a secretarului său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu, despre conținutul și cerințele solidarității internaționale In condițiile epocii contemporane, și este cel mai cuprinzător din punct de vedere al con- ținutului poziției țării noastre față de soli- daritatea militantă cu toate forțele revolu- ționare și progresiste din întreaga lume. Prin formulări clare, prezentări de date statistice concludente, sînt subliniate amploarea și di- namismul relațiilor de solidaritate ale Parti- dului Comunist Român, participarea sa activă la dezbaterea problemelor lumii contemporane, neobosita activitate a secretarului general al partidului, președintele Republicii, tovarășul Nicolae Ceaușescu pentru îndeplinirea cu res- ponsabilitate a îndatoririlor naționale și in- ternaționale. Astfel, se arată că: „Secretarului general al partidului nostru îi revine, in- contestabil, marele merit de a fi înlăturat cu curaj o serie de teze vechi, dogmatice, abor- dările înguste, limitative și echivoce ale no- țiunii de solidaritate internațională — și, în acest cadru, ale noțiunii de unitate a mișcării comuniste — și de a fi formulat și fundaman- tat, în mod științific, pornind de la analiza materialist-dlalectică și istorică a noilor rea- lități mondiale, de la studierea experienței mișcării revoluționare, muncitorești interna- ționale — un ansamblu de teze și concluzii de însemnătate primordială pentru afirmarea, pe baze noi, trainice, a unității și colaborării militante dintre partidele comuniste, dintre toate forțele înaintate ale omenirii” (p. 42 — 43). în continuare, sînt expuse componen- tele fundamentale ale concepțiilor și contri- buțiilor românești, în 'contextul analizării ce- lor mai de seamă probleme ridicate de dez- voltarea relațiilor dintre țări și popoare în lumea de astăzi. Fiecare subcapitol conține substanțiale aporturi ale autorilor la defini- rea cu claritate a unor noțiuni și teze în lu- mina documentelor elaborate de țara noastră, în acest sens cităm chiar modul de formulare a titlurilor purtate de fiecare subcapitol: ,, Caracterul epocii contemporane și noile di- mensiuni ale procesului revoluționar mondial”, „Raportul dialectic între național și interna- țional în lupta pentru unitatea și colaborarea forțelor revoluționare și progresiste”, „Uni- tatea de tip nou a mișcării comuniste — com- ponentă esențială a solidarității internațio- nale”, „Solidaritatea internațională și rela- țiile dintre statele socialiste în etapa actuală”, „Colaborarea tuturor forțelor revoluționare, progresiste și antiimperialiste — imperativ primordial al epocii noastre”, toate teme de- finitorii pentru problemele tratate și anali- zate. Cel de al treilea capitol se referă la Dez- voltarea colaborării și solidarității Partidului Comunist Român cu partidele comuniste și muncitoreșli. Contribuția partidului nostru la făurirea unor noi relații tn mișcarea comunistă internațională, în care sint analizate și expli- cate teme ca: procesul de creștere și matu- rizare politico-ideologică a partidelor comu- niste, relațiile de solidaritate internațională ale Partidului Comunist Român cu partidele comuniste și muncitorești în prima perioadă a construcției socialiste, pe baza unor docu- mente de însemnătate națională și interna- țională. Subcapitolul „Congresul al IX-lea — începutul unei noi etape calitativ superioare în activitatea Partidului Comunist Român de întărire a unității și solidarității cu toate partidele comuniste și muncitorești” este deo- sebit de util pentru înțelegerea contribuției partidului nostru la „lărgirea” sferei solidari- tății internaționale. Subcapitolul următor se ocupă de „Amplificarea și diversificarea rela- țiilor Partidului Comunist Român cu parti- dele comuniste. Congresul al XH-lea al Par- tidului Comunist Român despre necesitatea refacerii și întăririi unității mișcării comu- niste internaționale”, din nou o formulare a temei, edificatoare pentru conținutul de idei ce-1 abordează. Date și fapte comentate și analizate pe baza celor mai recente documente interne și externe, sint cuprinse și în capitolul al pa- trulea care se referă la Raporturile de colabo- rare ale Partidului Comunist Român cu par- tidele socialiste și social-democrate In lupta pentru democrație, pace și progres social. După o scurtă prezentare a stării de spirit exis- tentă în sinul mișcării muncitorești după pri- mul război mondial cînd s-au adîncit „deose- birile ideologice, programatice și organizato- rice între partidele comuniste și cele socia-- www.dacoromanica.ro 1970 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINA DE ISTORIE 6 liste sau social-democrate” (p. 129), autorii se opresc mai pe larg asupra tendințelor și orientărilor actuale existente în partidele so- cialiste și social-democrate, subliniind atît evoluțiile pozitive, cît și limitele și inconsec- vențele existente în rîndul acestora, pentru a fundamenta necesitatea unității de acțiune a clasei muncitoare ca, condiție hotărîtoare a luptei victorioase pentru pace, democrație, independență națională și socialism. In în- cheierea acestui capitol este prezentată dez- voltarea conlucrării Partidului Comunist Ro- mân cu partidele socialiste și social-demo- crate arătîndu-se că: „Experiența partidului nostru demonstrează posibilitatea reală de a dezvolta relațiile cu partidele socialiste și social-democrate, de a găsi împreună cu ele — dincolo de deosebirile de păreri într-o pro- blemă sau alta, de divergențele de principiu — numeroase puncte de contact, de apropiere și acțiune comună” (p. 156). Capitolul V, Întărirea relațiilor de colabo- rare și solidaritate ale Partidului Comunist Român cu mișcările de eliberare națională, cu partidele progresiste din țările In curs de dez- voltare, cu partide și organizații democratice, cu forțele antiimperialiste de pretutindeni, pune în evidență datele legate de prăbușirea sis- temului colonial al imperialismului și impli- cațiile asupra raportului de forțe pe plan mondial, problema solidarității active cu mișcările de eliberare, cu lupta popoarelor pentru cucerirea și consolidarea independenței naționale, pentru progres social iar în fina- lul capitolului este prezentată extinderea cola- borării Partidului Comunist Român cu par- tidele și organizațiile democratice, cu toate forțele progresiste și antiimperialiste. Ultimul capitol, al șaselea, România socia- listă participantă activă la lupta popoarelor lumii pentru o politică nouă de independență națională, de pace, înțelegere și colaborare inter- națională, poate ține loc și de concluzii asu- pra întregii problematici a cărții, prin mo- dul coerent în care este expusă politica ex- ternă a țării noastre, prestigiul de care se bucură pe plan mondial. Cu toate că marea majoritate a datelor sînt cunoscute, faptul că autorii s-au străduit și au reușit în mod fericit să le sintetizeze în trei subcapitole bine închegate și sugestiv formulate sînt lecturate cu interes. In „încheiere” se subliniază că: „Privită retrospectiv, activitatea internațională a Par- tidului Comunist Român și a Republicii So- cialiste România evidențiază un ansamblu unitar de preocupări statornic îndreptate spre soluționarea marilor probleme ale lumii con- temporane, o multitudine de acțiuni, ferm orientate spre întărirea solidarității și unității cu toate și între toate forțele revoluționare, progresiste și democratice” (p. 210), Este de fapt concluzia logică la care te conduce bogatul și variatul material expus de autori cu siguranță și pricepere, într-o formă plă- cută, tonică, exprimînd optimismul robust al întregului nostru popor în triumful păcii și rațiunii, al înțelegerii și bunei conviețuiri între toate popoarele lumii. La elucidarea tuturor temelor dezbătute în cele șase capitole, mai ales a celor de ordin teoretic, de o însemnătate cu totul deosebită este prezentarea unor citate adecvate, bine alese, din cele niai reprezentative documente, punînd cititorul în legătură directă cu textul, precum și siguranța de care au dat dovadă autorii în interpretarea și expunerea faptelor, în cunoașterea întregului complex de pro- bleme ideologice și social-politice existente în lumea contemporană. De un real folos este și partea documen- tară a lucrării, unde, în ordinea cifrică a ani- lor, sînt inserate toate datele perioadei 1965 — martie 1981, referitoare la: „Întîlnirile tova- rășului Nicolae Ceaușescu, secretar general al Partidului Comunist Român, cu președinți, secretari generali și alți conducători ai par- tidelor comuniste și muncitorești, partidelor socialiste și social-democrate, partidelor de- mocratice și progresiste, mișcărilor de elibe- rare națională și altor formațiuni politice” (Întocmit de Ilie Olteanu) ; „Participarea tovarășului Nicolae Ceaușescu, secretar general al Partidului Comunist Român, a delegațiilor și reprezentanților Partidului Comunist Ro- mân la congresele partidelor comuniste, so- cialiste și social-democrate, democratice și progresiste”; „Mesaje ale Partidului Comu- nist Român (fără participare) adresate con- greselor partidelor comuniste, socialiste și social-democrate, democratice și progresiste”; „Delegații și reprezentanți ai partidelor co- muniste și muncitorești, ai altor partide par- ticipante la Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român”; „.. .la Congresul al X-lea; ..; „.. .la Congresul al Xl-lea...”; ,,... la Congresul al Xll-lea.. .” (p. 215—280), Sumarele în limbi străine (franceză, en- gleză, germană, rusă și spaniolă) facilitează înțelegerea tematicii lucrării și de către străini. Prin tipărirea acestei cărți, Editura poli- tică oferă publicului larg posibilitatea de a avea la îndemînă o lucrare de excepție, de mare actualitate, necesară atît unei bune informări cît și înțelegerii în profunzime a po- liticii externe a țării noastre, a solidarității militante a poporului român cu cauza dreaptă a tuturor popoarelor lumii. Gelcu Maksutovici www.dacoromanica.ro 7 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 1971 ION MICLEA, România. Pământuri eterne. Valea Jiului. Țara Hațegului, Or ăștia, Țara Zarandului, Hunedoara, Valea Mureșului, Deva, text de Eadu Florescu, Transilvania, Sibiu, 1980, cca. 50p. + 355 foto. Arta fotografiei ca act de cultură istorică și cetățenească și-a făcut loc încet dar cu insistență și dăruire în viața științifică, în istorie și arheologie. De la vechile clișee pe sticlă realizate de comisia monumentelor is- torice sub conducerea lui Nicolae lorga și pînă la albumele actuale distanța în timp a fost mare. Noile contribuții sînt datorate ta- lentului deosebit al cîtorva artiști fotografi care, de obicei asociați cu istorici au pus în valoare prin imagine și comentariu nume- roase zone de tradiție culturală străveche, mo- numente prețioase, adesea supuse degradării timpului, piese muzeografice rare sau greu accesibile. Fotografia rămîne la ora actuală martorul cel mai important al stării de con- servare a monumentului istoric, al modifi- cărilor pe care le-a suferit, înlesnind prin aceasta intervențiile contemporane restaura- toare și, nu odată, devenind mărturie-docu- ment a unor distrugeri ireversibile. în același timp, albumele-ghiduri turistice și istorice au căpătat un important rol forma- tiv, educativ și de îndrumare pentru un pu- blic larg de cititori, autorii lor avînd obligații morale deosebite în a informa corect, cu pro- bitate științifică și potrivit celor mai noi cîș- tiguri ale cercetării istorice. .România. Păminturi eterne, carte de istorie ilustrată și, totodată, distinsă realizare de artă fotografică se înscrie pe linia unei mai vechi colaborări între artist — Ion Miclea — și istoric — Radu Florescu. Este suficient a aminti Întreprinderile anterioare dedicate ți- nuturilor bucovinene sau dobrogene, ca și volumele masive, de dată recentă, care ilus- trează preistoria și antichitatea românească. Albumul își justifică interesul pentru is- toric și, implicit, însemnările de față, în pri- mul rînd grație bogatului comentariu de spe- cialitate ce însoțește ilustrația (cca. 50 pa- gini de text alăturate celor 355 de clișee foto alb-negru și color) x. Textul amintit se struc- turează în opt capitole care preced, fiecare, un set bogat de ilustrații, înmănunchiate în general după un criteriu geografic, desigur discutabil pentru istoric. împărțirea pare a fi vizibil influențată de delimitările unui mai vechi ghid turistic al ținutului Hunedoarei apărut, într-o primă ediție, în 1957 1 2. Fără îndoială, faptul nu impietează asupra calității lucrării, observația de mai sus im- punîndu-se numai istoricului, medieval în spe- cial, pentru care structurile spațiale diferă de opțiunile autorului. în acest sens zona Că- lanului, cu monumentele de la Strei și Strei- singeorgiu (și nu Strei Sîngeorgiul), sau cursul superior al Streiului, cu turnul de la Criva- dia și cetatea medievală de la Peștera Bolii (Bănița) au aparținut organic de Țara Ha- țegului, în accepțiunea istorică, ce s-a impus de mult, a unei „țări” românești. După un criteriu similar, monumentele de pe cursul superior al Crișului Alb au aparținut mai cu- rînd unei vechi țări românești cuprinse într-un mare voievodat ce includea și cnezatele de la Ribița și Crișcior. De altfel, satele din această zonă făceau parte în veacurile XIV —XV din domeniul cetății Șiria din comitatul Ara- dului 3. Zarandul ar cuprinde, în această lu- mină, partea nordică a culoarului Mureșului. Dar evident alte criterii au guvernat struc- turarea materialului ilustrativ al albumului. Acesta este deschis de o largă introducere menită a trece în revistă istoria ținuturilor hațegane și crișene, subliniind continuitatea culturală de-a lungul mileniilor, relațiile mul- tiple, permanente, cu zonele înconjurătoare, lupta românilor în evul mediu pentru menți- nerea statutului autonom în cadrul structurilor social-politice proprii, iar mai tîrziu pentru recunoașterea drepturilor lor naționale. Ta- bloul istoric este completat, ajutat de ilus- trație, cu realizările actuale, deosebit de bo- gate, recomandind ținuturile hunedorene prin- tre cele mai reprezentative ale țării. Desigur, mici corecturi pot fi aduse sub- stanțialei introduceri dar ele se referă la su- blinierea unor realități de epocă medievală: moartea voievodului Litovoi în acțiunea sa pentru apărarea autonomiei voievodatului din Hațeg și Oltenia nordică, sau reacția dură angevină, la mijlocul veacului al XlV-lea, care condiționa nobilimii românești deținerea pămînturilor de trecerea la catolicism etc. Prima secțiune a albumului ilustrează, sub titlul Valea Jiului, zona de la izvoarele Jiu- rilor, cunoscutul bazin carbonifer al Petroșa- nilor și zona învecinată, istoric aparținînd Țării Hațegului. Din această ultimă delimi- tare fac parte turnul de la Crivadia, cetățile de la Peștera Bolii, cunoscute impropriu sub 1 Comentariul, neavind numerotație infra- paginală, observațiile se vor referi la fiecare capitol în parte. 2 Octavian Floca,' Regiunea Hunedoara. Ghid turistic, Deva, 1957. 3 David Prodan, Domeniul Șiriei la 1525, Cluj, 1962 (extras din ,.Anuarul Inst. Ist- Arh. Cluj’\ t. III, 1960). www.dacoromanica.ro 1972 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE & numele de Banița, podul In ruină de la Ciopeea. Documentația istorică prezentată este bo- gată, la ea putîndu-se adăuga datele cercetă- rilor mai recente. Turnul de la Crivadia, spre exemplu, aflat în vecinătatea satului, pose- siune a cnezilor de Sălaș în secolul al XV-lea, a fost construit în perioada anilor 1528—1529 de către voievodul Transilvaniei, cu o dublă menire, aceea de a constitui o fortificație an- tiotomană la intrarea în țara Hațegului pe drumul ce traversa Dealul Babii, continuînd pe cel ce venea din Țara Românească peste pasul Vulcan și, totodată, un punct de vamă care controla un intens trafic comercial între românii transilvăneni și cei gorjeni4. Informații suplimentare meritau și forti- ficațiile de la Peștera Bolii, alături de con- strucțiile dacice, distingîndu-se pe teren im- portante urme ale fortificației medievale, cu ziduri cu mortar 5, cetate semnalată de altfel în literatura de specialitate mai veche. O a doua secțiune ilustrează cu imagini deosebit de frumoase străvechea Țară a Ha- țegului. Comentariul istoric preia, în general, datele cunoscute din literatura de speciali- tate, dar ar fi meritat o reactualizare a lor pe baza cercetărilor arheologice de dată re- centă, informațiile noi fiind comunicate în cadrul sesiunilor științifice, iar parte a con- cluziilor deja publicate. Structurile cneziale hațegane și monumen- tele — curți nobiliare, cetăți, biserici de curte sau sat — sînt suficient de cunoscute pentru a fi putut căpăta un relief mai precis în co- mentariul albumului. Astfel, cnezilor de la Densuș le-a aparținut Răchitova și fortifica- ția din apropiere, un turn donjon apărat de un val de pămînt, cetățuie datată de cerce- tările arheologice spre sfirșitul veacului al XlII-lea. Familia Cîndea de la Rîu de Mori a deținut satul Nucșoara — care nu mai pu- tea constitui astfel o structură aparte — și tot ea a construit, între altele, monumentele aflate azi în raza satului Suseni, imprecis numite în text, cînd de la Colț, cînd biserică a Colțeștilor etc. Pe teritoriul satului Rîu de Mori se află o frumoasă biserică din veacul al XVI-lea, învecinată curții nobiliare a fa- miliei, devenită într-un proces istoric com- plex, Kendeffy. în posesiunea aceleiași vechi familii de cnezi români s-au aflat, în cursul veacului al XV-lea, monumentele de la Sîn- tamaria Orlea și Subcetate. Ultimul, recent 4 losif Pataki, Domeniul Hunedoara la începutul secolului al XVI-lea. Studiu și docu- mente, București, 1973, p. 204 și 236. 5 Radu Popa, Observații privind zidurile de mortar din cetățile dacice hunedorene, în ,,Sargeția”, XIII, 1977, p. 277-282. XIV, 1979, p. 667-673. www.dacoromanica.ro cercetat arheologic, nu este de dimensiuni atît de mici cum se afirmă, fortificația din veacul al XlII-lea, dezvoltîndu-se ca o cetate cu un impresionant val de pămînt și șanț de apărare, turn de plan hexagonal (după cum a stabilit de curînd arheologul Adrian Andrei Rusu) și diverse construcții de piatră aferente. Informații mai noi se puteau aduce și des- pre construcțiile cnezilor din Sălașu de Sus, anume curtea nobiliară din satul omonim, construită abia în veacul al XVI-lea (nu al XlII-lea!)6. Capela de curte redată în ima- gine nu este un monument romanic, ci o construcție tîrzie, pe structura unei clădiri din veacul al XVI-lea dezvoltîndu-se în vea- cul următor structurile unui monument reli- gios calvin. Ar fi meritat, de asemenea, ilus- trată biserica ortodoxă din sat, aflată în apro- piere, cu o frumoasă pisanie din secolul al XVI-lea. Acelorași cnezi le-au aparținut monumen- tele de la Mălăiești, o mică biserică de sat în ruină, evidențiată de cercetările arheologice ca și cetatea. Aceasta din urmă a fost con- struită la sfirșitul secolului al XlV-lea, pri- mei faze aparținîndu-i turnul donjon de plan pătrat. Ulterior cetatea s-a dezvoltat adău- gîndu-i-se treptat o incintă sprijinită de con- traforți (spre mijlocul veacului al XV-lea) și patru turnuri poligonale adosate incintei în jurul anului 1588 ’. Acestor observații li se pot adăuga alte corecturi de amănunt care însă nu își găsesc locul aici. Mai important de semnalat ni se pare lipsa inexplicabilă din ilustrație a unor mo- numente deosebit de interesante pentru pei- sajul hațegan, cum sînt cetățile Răchitova și Subcetate, biserica de la Sîmpetru, impozan- tul castel Nopcea din Săcel, la care am adău- ga, pentru o altă secțiune a albumului, mî- năstirea Prislop și frescele dela Cinciș, parte a acestora din urmă aflate în stare avansată de degradare într-unul din depozitele caste- lului de la Hunedoara. Sînt de semnalat și micile inadvertențe, adesea datări contradictorii, între textul in- troductiv și textele explicative alăturate fie- cărui clișeu (vezi, spre exemplu, cazul cetății Mălăiești, în text atribuită primei jumătăți a veacului al XlV-lea, lîngă fotografie cu explicația sfirșitul secolului al XlII-leal). 6 Victor Eskenasy, Cercetările arheologice de la Mălăiești și Sălașu de Sus, Jud. Hunedoara. Campania 1978, în „Materiale și cercetări arheologice”, Oradea, 1979, p. 345—348. ’ V. Eskenasy, Adrian A. Rusu, Cercetări arheologice de la cetatea cnezială de la Mălă- iești, jud. Hunedoara. Clteva rezultate și per- spective ale campaniei din 1978, în „Sargeția”, 9 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 1973 Cea de a treia secțiune a albumului este dedicată zonei geografice-istorice al cărui cen- tru îl constituie Orăștie. Greutatea textului și a ilustrației este dată, în acest caz, de com- plexul de cetăți dacice din Munții Șureanuhu. Ilustrațiile lor sînt deja document al unui stadiu de cercetare și consolidare, la ora ac- tuală imaginea locurilor fiind schimbată de intervențiile recente care au dus la descope- rirea unor noi vestigii. O a doua ediție a albu- mului va trebui să țină seamă de modificările intervenite, de descoperirile unor noi ele- mente la sanctuare (tamburi, stîlpi etc.), care au uzat deja moral comentariul albumului. Este de semnalat, în același context, confuzia strecurată în harta introductivă, pe care ce- tatea de la Piatra Roșie, aflată în realitate la Izvoarele văii Luncanilor, a fost notată pe locul cetății de la Peștera Bolii (Bănița). Ar fi trebuit eliminate din această secțiune și stațiunile arheologice de la Ohaba Ponor, Federi și Băiești al căror loc era la descrierea văii Streiului, respectiv a Țării Hațegului. Comentariul aceluiași grup de ilustrații conține și o amplă trecere în revistă a seco- lelor de debut ale feudalismului pe teritoriul transilvănean — repetînd în linii mari intro- ducerea — și în zona orașului Orăștie. Desigur o mică neatenție a făcut să se strecoare în text, la pagini alăturate, date diferite ale invaziei mongolo-tătare — la 1240—41, apoi 1241 —42—ca și afirmația că Orăștie ar fi fost distrus în timpul acestui eveniment.Ace- leiași cauze i se datorează și atribuirea mă- năstirilor de la Igriș și Cîrța benedictinilor, în locul precizării mai utile a rolului cister- cienilor, autorii construcțiilor. La fel este de interpretat și afirmația repe- tată despre Palia de la Orăștie ca fiind tipă- rită de diaconul Coresi în 1582, în realitate fiind cunoscută apariția ei datorită lui Șer- ban, fiul diaconului și lui Mărian diacul, în anii 1581—1582® (o eroare regretabilă de tipar o datează și în 1552). în sfirșit ar fi fost poate necesar să se in- siste asupra vechii așezări romane de la Geoa- giu, amintită vag sub Rapoltu Mare și, prin- tr-un clișeu rătăcit, Hercule de la Germisara, la băile romane de la Aquae-Călan. Meritau a fi nuanțate, în general, dată- rile unor monumente încă necercetate arheo- logic sau cu rezultate neconcludente, pentru a se evita preluări de date și interpretări ha- zardate de către publicul cititor (vezi în acest sens datarea, sigur prezentată, a rotondelor de la Geoagiu și, ceva mai departe, Gurasada). Pentru capitolul intitulat Țara Zarandului am exprimat deja opțiunile diferite față de 8 N. Cartojan, Istbria literaturii române vechi. București, 1980, p. 109. - p. 21-37. . www.dacoromamca.ro prezentare. Tot așa cum în alte părți erau necesare rezerve în preluarea unor date încă neconfirmate de cercetarea arheologică, în cazul acestui capitol apare o situație inversă- Spre exemplu, despre monumentul de la Crișcior se poate afirma cu siguranță că a su- ferit importante modificări ale planului ini- țial, fapt vădit între altele și de neconcor- danța perfectă între descrierea din comentariu și desenul alăturat. La fel, nu există nici o îndoială asupra existenței unui mare voie- vodat al Crișului Alb, documentele de epocă numindu-1 chiar și pe conducătorul lui, un anume Moga 9. Nici unele generalizări istorice în afir- marea unor realități locale nu exprimă la modul cel mai fericit intențiile autorului. în acest sens, nu este cazul de a condiționa apa- riția unor structuri feudale românești de fac- tori cu totul generali, proprii de altfel modu- lui de producție denumit asiatic, cum sînt coordonarea unor lucrări comune legate „în- deosebi” de folosirea apei; și asta pentru o regiune muntoasă cum este cea a masivului Metaliferilor?!! De altfel, fie permis să spu- nem că întreaga zonă în discuție este înca- drată mai puțin de munții Zarandului, fiind împrejmuită de masivul Metaliferilor, de ulti- mele culmi ale munților Bihorului și de masi- vul Trascăului. în sfirșit la Birtin, se prezintă scena „Răstignirii” drept „Coborirea de pe cruce”. Printre cele mai importante capitole prin interesul istoric al monumentelor ce le in- clude, Hunedoara, înglobează o zonă geogra- fică mai largă, care cuprinde, alături de ținu- tul pădurenilor, și partea hațegană a cursului inferior al Streiului. Aici se află monumentele de excepție de la Strei și Streisîngeorgiu strîns înrudite prin destinul istoric al ctitorilor, cît și prin frumusețea realizărilor de artă medie- vală. Cercetări arheologice ample au pus în valoare, în ultimul deceniu, ambele monu- mente, studiul lor prilejuind și o reîmpros- pătare a documentației de arhivă asupra isto- riei cnezilor hațegani. Comentariul albumului preia, în general, rezultatele acestor cercetări, fără a le asimila însă în întregime. De aici s-a născut posibi- litatea erorilor, a descrierilor inexacte, într-o nefericită împletire între informația mai veche și aceea foarte recentă. Un cîștig al studiilor hațegane îl consti- tuie, spre exemplu, relevarea unor importante relații de ordin cultural între această regiune, celelalte state românești și ținuturile sud-du- 9 V. Eskenasy, Hălmagiu, un sat medieval din țara Crișului Alb (sec. XIV—-XVI). Considerații istorice, în „Ziridava”, V, 1975, 1974 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 10 nărene, în special dalmatine. De aici și pină la afirmația autorului comentariului asupra unui „amplu circuit economic, tehnic, cul- tural” căruia i s-ar datora, intre altele, ter- minologia de ordin social-politic hațegană — ohabă, jupan, cneaz — este o distanță foarte mare. Natura acestor legături la mijlocul vea- cului al XlV-lea o cunoaștem foarte bine, ea rezidind in rațiuni de ordin politic și militar care au purtat oastea transilvăneană, implicit a cnezilor hațegani, in campaniile angevine spre Adriatica și Italia. Pe de altă parte, ter- minologia invocată și răspîndită pe întreg spațiul românesc, ișl are origini mult mai vechi și mai complexe. Discuția asupra ohabei ha- țegane, care există nu numai în două variante, ci in vreo șapte denumiri de sate, cu sensul de sat liber, rămîne o problemă încă în cer- cetare, in mod cert însă, fiind expresia unor legături mal vechi cu ținuturile sud-carpatice, cu dreptul feudal al țărilor române. Un spațiu larg, mai bine de o pagină și jumătate, a fost acordat monumentelor de la Strei șl Streisîngeorgiu. Pe marginea infor- mațiilor prezentate se impun citeva obser- vații și îndreptări. în primul rind planurile celor două biserici de curte au fost, dintr-o neatenție, inversate, Streisingeorgiul fiind pre- zentat drept Strei și invers. Prima mențiune a acestuia din urmă trebuie considerată, po- trivit noilor cercetări, 1377 (și nu 1392). De altfel rectificarea se subînțelege, pe pagina următoare apărind Petru, fiul lui Zeicu, din districtul Strei. Puțin mai încurcate sint lucrurile în pre- zentarea Streisîngeorgiului. Biserica de curte nu a fost construită pe locul mai vechii villa rustica, deoarece aceasta se afla în apropiere, dar pe o terasă mai joasă, la confluența văii Luncanilor cu Streiul. Despre înfățișarea așe- zării romane nu se știu date precise, deoarece pe teritoriul acesteia nu au fost făcute săpă- turi arheologice în anii 1975—1976 (autorul continuă confuzia cu Streiul f). în schimb, pe terasa imediat superioară, cu prilejul dezve- lirii parțiale a curții cneziale, au apărut ves- tigii ale necropolei romane și materiale din veacul al VUI-lea10 11. Despre toate acestea comentariul nu amintește nimic! Descrierea bisericii cneziale suferă și ea din cauza nepreluării atente a datelor recent publicate. Monumentul din piatră a fost ridi- cat pe temeliile celui de lemn în preajma ani- lor 1130—1140 (și nu la sfîrșitul veacului al Xl-lea). Planul naosului este aproape pătrat, 10 Idem, Cercetări și sondaje arheologice pe teritoriul așezării medievale de la Streisln- georgiu, în „Revista muzeelor și monumente- lor. Monumente istorice și de artă”, XLVII, iar cel al altarului trapezoidal, așa cum o arată studiul preliminar de arhitectură, rea- lizat în vederea restaurării monumentului. Pronaosul a fost construit inițial din lemn, clndva în secolul al XVII-lea, cel de piatră fiind înălțat la 1850 u. în sfîrșit, pisaniile din 1313 — 1314 și din 1408 au fost și ele stu- diate și publicate în același volum dedicat Streisîngeorgiului și, desigur, cititorul ar fi fost ciștigat dacă i se ofereau noile tran- scripții, corectate și întregite, In locul acelora mai vechi.12 Ultimile două secțiuni prezintă zona cu- loarului Mureșului și Deva. Și aici, mici retu- șuri unor scăpări — Roșcani și Ilia absente de pe hartă, lipsa castelului de la Mintia, existența unui strat de pictură ceva mai vechi la Leșnic — sau evitarea unor repetări inutile, ar fi dat mai multă consistență tex- tului. O bibliografie selectivă încheie albumul, din parcurgerea ei desprinzindu-se două mari absențe în enumerarea celor care au contri- buit decisiv la mai buna cunoaștere a zonei prezentate: acad. David Prodan și prof. losif Pataki. Dincolo de toate aceste remarci la adresa fiecărui capitol se impun cîteva observații cu caracter mai general. Prima vizează pre- luarea diferită în secțiunile volumului a ono- masticelor medievale. Astfel Matias Corvin apare cînd sub forma Mateiaș, cînd Matei iar pentru Gabriel Bethlen se folosește adesea forma arhaică Gavril. Discutabile sînt și for- mele Georg de Brandenburg și loan Zapolyai. O reeditare a volumului ar fi de dorit să re- vadă și să transcrie după un criteriu unic nu- mele personalităților medievale. Răsfoind albumul se impune și o altă re- marcă, deja semnalată. Numeroase fotografii din album nu mai corespund, chiar din mo- mentul apariției volumului cu realitatea din teren. în multe cazuri este vorba de modi- ficări recente datorate cercetărilor arheolo- gice, consolidărilor și restaurărilor întreprinse în ultimii ani. Așa este cazul cetății Mălăești, complexului de monumente de la Grădiștea Muncelului, complexului roman de la Sarmi- segetuza etc. în alte cazuri fotografiile nu redau forma originală a monumentului, de- teriorat de cilrînd, în mod întîmplător, așa cum s-a intlmplat cu castelul Kendeffy din Sin- 11 Arh. Ș. Popescu-Dolj, Rezultatele cer- cetărilor de arhitectură la biserica din Streisln- georgiu — județul Hunedoara, în ibidem, p. 43-46. 12 G. Mihăilă, Cele mai vechi inscripții cunoscute ale românilor din Transilvania (1313—1314 și 1408, Streisîngeorgiu — orașul Călan, județul Hunedoara), în ibidem, p. 34 și 38. 1978, 1, p. 57-62. www.dacoromaiiica.ro 11 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINA DE ISTORIE 1975- tamaria Orlea. Pentru a se evita formarea unei imagini greșite asupra monumentelor, ar fi fost util ca fotografiile să fie datate, să înre- gistreze cu foarte mare folos și pentru Istoricul viitor momentul la care au fost făcute cli- șeele. Propunerea este valabilă și pentru alte întreprinderi editoriale de acest gen care înfă- țișează monumente istorice și de artă. Nu este nevoie a mai insista, la sfîrșitul acestei prezentări, asupra necesității de a privi cu maximă seriozitate orice angajament al Istoricului în comentarea unui asemenea album-ghid. Subestimarea rolului său cultural informativ este, adesea, de natură să producă aberațiile de interpretare istorică ale amato- rilor mai mult sau mai puțin bine intențio- nați, cu care viața științifică a ultimilor ani este mereu și inutil confruntată. într-o epocă în care interesul pentru cartea istorică este deosebit de mare și pretențiile pentru abor- darea cu maximă responsabilitate a orică- rui subiect de acest gen slnt justificate. Un cuvint bun se cuvine, în încheiere, calității deosebite artistice a clișeelor, teh- nicii adecvate de apropiere sau încadrare a imaginilor, fapt care nu este, cel mai adesea, vizibil publicului cititor. Cu totul remarca- bilă este și realizarea editorială și tipografică a albumului apărut la Sibiu, poate cea mai reușită din clte ne-a fost dat să vedem în ultimii ani în redarea coloritului frescelor atît de frumoase ale monumentelor hațegane. Victor Eskenasy GUY LACHENAUD, Mythologie, religion et philosophie de l'histoire chez Hirodote (These Universite de Paris IV, Henri Champion, 1978, XIV -|-761 p. Concepută și realizată la nivelul actual al marilor teze doctorale universitare fran- ceze în ceea ce privește informarea exhaus- tivă, adîncimea și minuțiozitatea analizei și, pe cit posibil, noutatea punctelor de vedere, teza profesorului Guy Lachenaud izbutește să reînoiască perspectivele critice privind opera „Părintelui Istoriei”, Astfel cum și-a aflat obirșia în opera lui Herodot, concepția istorică europeană a fost, de la început, „investită cu menirea de a con- feri un sens, și o semnificație, aventurii u- mane” \ consideră autorul. Această formulă complexă răspunde condițiilor însăși de timp, de spațiu și de conjunctură culturală și Isto- rică în care a izvorît opera lui Herodot, re- zultat al frămîntărilor fizice și intelectuale ale autorului ei. Intr-adevăr, născut în tim- pul celui de-al doilea război medic, în chiar anul biruinței de la Salamina (480), Herodot va muri în cel dintîi ani ai războiului pelo- ponesiac. El va fi astfel martor și participant la înflorirea supremă a culturii și civilizației eline sub egida Atenei, biruitoare, într-o luptă pe viață și pe moarte, a Asiei reprezen- tată de regele perșilor. Pe de altă parte însă, Herodot va fi unul din cei de pe urmă repre- zentanți ai strălucitoarei culturi ioniene asia- tice, care, de atîtea veacuri, fusese purtătoa- rea și inovatoarea constantă a marilor idea- luri culturale șl politice ale poporului grec. Ga atare, Herodot va infiltra în opera sa ceva 1 „L’histoire se charge de donner un sens ă l’aventure humaine’'’, p. IX. din spiritul epopeilor homerice, ceea ce va da atlta farmec stilistic și folcloric narațiunilor sale. Curiozitate în veșnică investigație a fap- telor omenești și a cauzelor și motivațiilor lor, Inteligența lui Herodot izvorește totuși dintr-o cultură robită încă fideismului reli- gios specific civilizațiilor ioniene, premergă- toare civilizației și culturii atice. De aici tendința, specifică lui Herodot, de a explica faptele omenești, nu atît prin cauze imanente și psihologice, sociale sau instituționale — cum vor face cu predilecție urmașii lui He- rodot, Tucidide și Polibios — cît, precumpă- nitor, prin cauze primare mai ales fideiste: voința unei divinități, care totuși depășește cu mult sfera mediocră a panteonului elin. Concepția istorică a lui Herodot este to- tuși suficient de puternică, de laică și de suplă pentru a-i îngădui autorului să organizeze stilistic, în condiții optime, masa complexă a faptelor sociale șl Istorice privind întreaga antichitate mediteraniană — și adiacentă Me- diteranei — contemporană lui Herodot. Dacă acesta a putut fi denumit, pe drept cuvint, „Părintele Istoriei”, aceasta se explică, într-o măsură considerabilă, prin faptul că Herodot a mers în mare parte — în toate sensurile — pe urmele predecesorului său în proza nara- tivă, vestitul Hecateu din Milet, care a fost numit, și el, pe drept cuvint, „Părintele geo- grafiei”, pentru opera lui, în cea mai mare parte pierdută, intitulată Descrierea pămln- tului și alcătuită, cît se poate de semnifica- tiv, din două cărți intitulate, respectiv, Eu- ropa și Asia. Intenția dihotomică — și anti- nomică — a lui Hecateu, a fost reluată și 2 www.dacoromanica.ro 1976 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINA DE ISTORIE 12 aprofundată de Herodot, al cărui obiectiv în Ancheta sa în 9 cărți — care poartă, fie- care, numele unei muze, — a fost să explice cauzele și să nareze episoadele celui dinții război pe viață și pe moarte dintre războa- iele care vor opune, de-alungul veacurilor, Europa Asiei: războaiele medice. Secolul în care și-a format ideile Herodot, secolul al V-lea, rămîne secolul de aur al cul- turii eline, secolul marilor tragedii și comedii, secolul marilor sculpturi și marilor complexe arhitectonice, ca și secolul marilor biruințe militare și politice ale rasei eline, pindite to- tuși de hubrisul care, prin fratricidul război peloponesiac, va pune capăt civilizației poli- sului elin. Era deci firesc ca autorul să ana- lizeze în permanență, comparativ, mentalul ideatic și cultural al lui Herodot, confrun- tindu-1 cu concepțiile altor reprezentanți de frunte ai geniului elin, predecesori sau con- temporani ai lui Herodot. Mai ales cu con- cepțiile marilor gînditori ai școlii filosofice ioniene, născute din clipa în care subtila inte- ligență elină s-a străduit să găsească o expli- cație rațională și sistematică a complexității fenomenelor fizice și sociale: Thales, Pita- gora, Empedocle, Heraclit, Anaxagora, Xe- nofan, Parmenide și Zenon din Eleea. Dar, precumpănitor, cu concepțiile filosofice, etice și sociale ale celor trei mari dramaturgi ate- niei, Eshile, Sofocle și Euripide. * încă din Introducere, autorul stabilește o tricotomie a acestor concepții ale marilor dramaturgi elini și o confruntă cu ideile cores- punzătoare aflate în opera lui Herodot. La Eshile, de pildă, concepția dramatică — și acțiunea celor șapte tragedii care ne-au rămas de la „Părintele tragediei” — se axează pe noțiunea păcatului săvirșit față de divinitate, mai cu seamă prin orgoliul lipsit de măsură, acel hubris (hybris) care-1 mînă pe Xerxes spre pieire (Perșii, versul 747) pentru resta- bilirea echilibrului moral pe lume. Este con- cepția argumentată de Temistocle după bă- tălia de la Salamina 2 3 în cuvinte aproape si- milare. Dar o idee asemănătoare este pusă de Herodot în gura înțeleptului pers Otanes, 2 Cartea VHI-a (Urania), CIX: „Noi am •scăpat printr-o minune neașteptată, și noi și Elada, cînd am risipit un nor atît de gros •de oameni... Căci nu noi am fost făptașii acestor isprăvi, ci zeii și eroii, care n-au răb- dat ca un singur bărbat, un nelegiuit și un bolnav de închipuire, să domnească singur și peste Asia, și peste Europa" (folosim tradu- cerea românească a Istoriilor a Feliciei Vanț- Ștef și a Adelinei Piatkovski, 2 voi. în Editura științifică, 1961 ți 1964). ca o judecată finală a despotismului neinfrî- nat al lui Cambyses s. Același hubris situațio- nal este foarte limpede învederat — și stig- matizat implicit — prin nararea celebrului episod al biciuirii Helespontului, nevolnic să se supună poruncii lui Xerxes (Cartea VII — Polymnia — XXXV). Remediul aflat de înțelepciunea elină se exprimă în celebra formulă pathemata — mathemata: înțelepciu- nea prin suferință, admirabil cîntată de Eshile într-o antistrofă a corului bătrinilor din Ar- gos 4 și pe care o folosește și Herodot în ves- titul dialog dintre Cyros și Cresus, regele Li- diei6. Toate tragediile lui Eshile se caracte- rizează, de altfel, prin sensul lor strict hie- ratic, care vrea ca osinda să depășească mult păcatul săvîrșit. Herodot nu e prea departe de această idee. în dramaturgia lui Sofocle, păcatul este în același timp de natură religioasă și morală, iar osinda poate fi limitată, ca urmare a reve- nirii eroilor, prin suferință, la înțelepciune; deci, prin reconversiunea lor morală. Aceasta este morala marilor tragedii ale lui Sofocle: Filoctel și Aias, mai cu seamă. Deși Învede- rează, și el, consecințele negative ale puterii politice nelnfrinate (mai ales în Oedip Rege), 3 Cartea IlI-a (Thalia) LXXX: „Știți foarte bine plnă unde a mers trufia lui Cam- byses și cu toții ați încercat pe pielea voastră trufia magului. Cum poate oare monarhia să fie o orînduire nimerită, cind In monarhie este Îngăduit unuia să facă tot ce vrea, fără să fie tras la răspundere? Fie și cel mai desă- vlrșit dintre oameni, pus In acest loc tot s-ar abate de la firea obișnuită. Trufia i se zămis- lește In suflet de pe urma bunurilor pe care le are la Indemlnă, iar pizma este dintru În- ceput Înnăscută In om. Cel ce-ar lua puterea In mină cu aceste două neajunsuri In suflet ajunge cu desăvîrșire rău; plin de Înfumurare și invidie, săvlrșește nelegiuri fără număr”. Este vorba am putea spune, de o culpă situa- țională, sau instituțională. 4 „Clntind biruința lui Zeus și binele cel mai Înalt / Căci el spre-lnțelepciune pe oameni li mină și lege ne-a dat / Să suferi și preț su- ferinței / să afli deci Înțelepciunea l” (Aga- memnon, v. 177—80. Aceeași concepție se degajă din marile tragedii shakespeariene, ai căror eroi ajung prin suferință la ceea ce cri- ticul american Robert B. Heilman a numit foarte just anagnorisis. 6 Cartea I (Clio), cap. 207: „Nenorocirile prin care am trecut, așa amare cum au fost, mi-au slujit totuși de Învățătură/.../. Cugetă că ești doar un om care domnești tot peste oameni muritori; și că roata norocului din viața omenească, tot Invirtindu-se, nu În- găduie ca tot mereu unii și aceiași să se bu- cure de fericire”. www.dacoromanica.ro 13 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINA DE ISTORIE 1977 Sofocle, spre deosebire de Eshile, concepe posibilitatea îmblînzirii legii nelndurate a ta- lionului prin pocăință, deși prescrie, și el, ■obligația strictă a răzbunării celor uciși pe nedrept. Și în dramaturgia lui Sofocle, hu- brisul, care ia de obicei forma unei Încrederi excesive în propria inteligență și fericire a per- sonajelor (Oedip Rege, de pildă), așa cum apare foarte limpede, la Herodot, la regele Cresus, stîrnește un fel de ironie tragică, în sfirșit, Sofocle ajunge, mai cu seamă In Trahinienele, să raționeze asupra intențiilor personajelor, ceea ce Herodot nu ajunge de ■obicei să facă. Cel de-al treilea mare dramaturg atenian, Euripide, conferă păcatelor săvirșite de eroii săi mai cu seamă o semnificație socială și mai puțin religioasă sau chiar morală. Ceva mai mult, el cutează să-și sumețească eroii să-și înalțe glasul Împotriva nedreptății zeilor și ■a soartei, crelnd In tragediile sale un cadru social și moral In care libertatea oamenilor este plndită din umbră de numeroase puteri potrivnice. Evident, Herodot, a cărui minte era robită Încă străvechilor fideisme, nu pu- tea merge atit de departe. Este semnificativ totuși că unii eroi ai săi, cum ar fi Cresos (I, 89 — 91) și, mal ales, Aristodicos (II, 159) și faraonul Mykerinos (II, 133) nu se sfiesc să Înfrunte și ei, ca eroii lui Euripide, oslnda zeilor și rostirea oracolelor. * Problema Timpului istoric este cea dinții problemă pe care și-o pune profesorul Guy Lachenaud atunci clnd trece la analiza deta- liată a Weltanschauung-ului lui Herodot, con- fruntîndu-1, pas cu pas, cu acel al predece- sorilor și contemporanilor lui Herodot In cul- tura elină. Străvechea concepție a civilizațiilor me- diteraneene asupra timpului — așa cum pare a fost sintetizată, după Varro, mai cu seamă de Censorinus in De die natali, XXI, 1 —5, — distingea trei perioade: aceea care s-a scurs de la apariția oamenilor pe pămînt, pînă la primele cataclisme (glaciațiuni, potop); aceea care Începe cu aceste cataclisme, cărora oa- menii izbutesc, prin iscusința lor, să le supra- viețuiască; și plnă la prima olimpiadă, con- stituind ceea ce vechii filosofi denumeau ca fiind perioada mythicon; In sfirșit, de la fixa- rea reperului cronologic al primei olimpiade (776 Î.e.n.) începe timpul historicon, acela care îl preocupă cu predilecție pe Herodot, spre deosebire dc predecesorul său imediat, He- catcu din Milet, atît de interesat de epoca mitică. încă din primele capitole ale lucrării sale, Herodot are grijă astfel să îndepărteze vechile explicații mitologice ale conflictului dintre Asia și Europa', pentru a-și fixa un reper istoric incontestabil, și anume expediția regelui Cresos împotriva ionienilor6. Ceea ce rezultă cît se poate de limpede din vasta „anchetă” întreprinsă de Herodot în toate unghiurile împărăției perșilor, pentru a iscodi pricinile războiului dintre Asia și Europa, și, cu acest prilej, pentru a-și informa cititorii asupra moravurilor și săvîrșirilor a nenumărate popoare, este necesitatea recur- sului la amintirea, la memoria popoarelor, pentru reconstituirea oblrșiei și istoriei lor. Rezultatul a fost o expunere în același timp „demonstrativă, pedagogică și îneîntătoare”, cum o consideră autorul, folosind o formulă întrebuințată recent de R. Weil pentru opera lui Platon. Dar, în mod just, autorul opune acestei atitudini a lui Herodot intransigența disprețuitoare față dc mituri și legende afi- șată de Tucidide (I, 21), părintele criticii istorice și criticii corecte a izvoarelor istorice. Timpul însă nu este, pentru Herodot, nici un vehicol automat de progres, nici un îndreptător de nedreptăți. Concepția istorică a lui Herodot este mai degrabă pesimistă. Istoria lumii apare pentru el sub chipul unui uriaș joc de cumpănă între neant și slavă, între fericire și nenorocire, pentru oameni și pentru popoare. Este ceea ce sesizase Plutarc (cf. studiul său, De Malignitate Herodoti) și, mult înaintea lui Plutarc, Platon, care se temea de imaginația convingătoare a lui He- rodot. Fără a-șî pune nădejdea în scurgerea tim- pului pentru cumpănirea răului cu binele, Herodot n-a pregetat totuși să exprime în opera lui cele mai înalte idei ale panhelenis- mului, care-și vor găsi interpretul suprem în Isocrate. Mai ales ideia luptei statornice a civilizației împotriva barbariei, și concepția după care orice lege este emanațiunea sufle- tului unui popor7. Expus vicisitudinilor soar- tei 8, omul, pentru Herodot, trebuie să-și pună mintea la contribuție pentru a-și explica temeinic pricinile succeselor și ale 6 Ibid. cap. V unde se contestă obîrșia Iul în asediul Troiei. 7 Aceste elemente prezente în opera lui Herodot au fost folosite de istoricul german M. Pohlenz pentru a vedea în el ,,der erste Geschichtssreiber des Abendlandes”, titlul unui studiu publicat în 1937, ca preludiu al lu- crării aceluiași autor intitulate Decedam in Greek Life and Thought (Dordrecht, 1966). 8 Temă tratată de Herodot în celebrul său dialog dintre Cresos și Solon (I, 32) cu concluzia că „tot omul e la voia întlmplării . . . Nu-i niciodată Înțelept să te grăbești a numi pe cineva fericit, cit mai este în viață, ci poți doar să spui să arc noroc” trasă de Solon. www.dacoromanica.ro 1978 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 14 eșecurilor sale In viață 9. Este ceea ce exprimă, frecvent, într-un stil paratactic, cele nouă cărți ale Anchetei atit de vaste întreprinse de „Părintele istoriei”. Atitudinea contrarie a omului, atît de frecventă, este înfățișată de Herodot prin conceptul destul de amfibologie de aitie, care poate însemna în același timp: învinuire, do- leanță, pricină și cauză, și care duce frecvent la atitudinea specifică de hubris. Herodot nu se străduiește să deslușască enigmele istoriei, de pildă, aceea a recurenței atît de frecvente a trecutului, și necesitatea mutației. El nu a ajuns la concepția de creștere, de sporire a culturii și civilizației prin scurgerea timpului, deci prin istoricitate, concept la care se va Înălța ulterior Tucidide. Fără a contesta nece- sitatea mutațiilor, Herodot constată totuși că trecutul apasă asupra prezentului10 11, ca o fatalitate care poartă, în mentalitatea lui Herodot, ceva din pecetea mentalului orien- tal 11. Fatalitate pe care filosofii greci o vor analiza în vestitul concept de Ananke (anan- ghie) 12, reductibilă sau nu la ideea destinului. E semnificativ că în opera lui Herodot întîl- nim de 37 de ori acest concept: Moira13. într-a doua parte a lucrării, autorul ana- lizează concepțiile lui Herodot despre eveni- mentul istoric și cauzele și motivațiile lui, 9 De pildă, necesitatea testării experimen- tale a afirmațiilor este expusă de Artabanos în fața lui Xerxes (VII, 10) cu încheierea sem- nificativă: „Divinitatea nu îngăduie ca altul în afara ei să aibă năzuinți spre mărire”, și mai departe la cap. 46 — 51. 10 De pildă, sensul viziunii lui Hipparchos (V, 56) și, mai ales, acela al episodului lui Polycrates (Cartea XlII-a — Thalia — cap. 121-126). 11 Foarte clar exprimată în cartea IX (Calliope), cap. 16:.....omului îi este cu ne- putință să împiedice ce hotărește divinitatea că trebuie să se întîmple; căci nimeni nu vrea să dea crezare celor care spun lucruri vrednice de crezare... Aceasta este, de altfel, cea mal cumplită dintre durerile oamenilor: să ai multă minte, dar nici o putere!". 12 Parmenide, I, fragm. 10, Heraclit, fragm. 5 și 8, Eshile, Prometeu, 105, și Agamemnon, 211. Herodot, III, 65 (sfîrșitul lui Cambyses), I, 89 (sfîrșitul lui Cresos) și II, 90 (unde e vorba mai cu seamă de o necesitate morală). Cf. și Tucidide, III, 82 (firea oamenilor ră- mlne aceiași). 13 Începînd cu vestitul oracol dezvăluit lydienilor de Pythia de la Delfi: „De ceea ce i-a hărăzit soarta nu-i este dat să scape nimănui, nici măcar unui zeu” (I, 91). Cresos, în speță, ispășea fărădelegea celui de-al cin- cilea strămoș al său! și complexitatea în care timpul și soarta (mai presus de zei sau sub voința zeilor) participă la desfășurarea evenimentelor și la geneza lor. Concepția lui Herodot în această privință își află obîrșia în gindirea individualistă a fi- losofiei ionice, care punea accentul pe desti- nele individuale. Dar Herodot pare a fi fost pe deplin conștient de antinomia, în această privință, dintre sistemul religios și filosofic al ionienilor și cele, mult mai vechi, ale po- poarelor asiatice. Curiozitatea și erudiția luf Herodot îl fac astfel să zăbovească pe larg asupra religiilor perșilor (Cartea I-a), babilo- nienilor (ibid.), egiptenilor (Cartea Il-a) șî chiar a sciților (Cartea IV-a). El indică foarte limpede procedura folosită pentru a obține această informație (Cartea Il-a, 3, 35) și-și manifestă predilecția pentru Egipt, în care vede un fel de loc privilegiat pentru istoricul religiilor antice (II, 35). Autorul analizează capitolele în care se Învederează părerile lui Herodot privind locul pe carc-1 ocupă zeii în devenirea oamenilor; dar observă că prin conceptul folosit de Herodot, Theos, se poate înțelege mal puțin voința unei anumite zei- tăți cit o voință mai presus de voința oame- nilor, Doinja cerului, pentru a folosi un ter- men mai puțin teologic. S-ar părea că He- rodot intuise tensiunea monoteistă ances- trală a culturii eline, tensiune vizibilă în poe- mele homerice și în opera lui Hesiod. Pentru Herodot, divinitatea caută să pună anumite opreliști acțiunilor oamenilor, care cutează totuși să le înfrîngă (VI — Erato — cap. 91, cazul regelui spartiat Cleomenes; VII — Polym- nia — cap. 56 și mai ales 203, campania lui Xerxes împotriva Greciei, cu toată postirea potrivnică a unei divinități destul de confuze). Aceste situații duc în mod firesc la inves- tigarea posibilității revelației poruncilor di- vine, deci a comunicării dintre lumea cauzelor supreme și lumea oamenilor. Antichitatea solu- ționase această chestiune delicată prin cre- dința în mantia, în capacitatea oracolelor de a opera asemenea comunicări de sus în jos. Foarte superstițios, ca imensa majoritate a contemporanilor lui, Herodot acordă o exce- sivă importanță oracolelor și ne dă chiar un inventar amănunțit al lor, o adevărată cata- grafie a sediilor oracolelor14 *, fără a eluda to- tuși ambiguitatea frecventă și specifică a acestor oracole 16. 14 Herodot narează astfel sistemul de ora- cole al perșilor (I, 107, VII, 12, 19, 57); al lichenilor (I, 93—94); al egiptenilor (II, 79); al sciților (IV, 67—69). Menționează, fără a da multe detalii, oracolul de la Delfi, vizitat de el (I, 20, VIII, 39). 16 D. ex. I, 47—53 (episodul ispitirii ora- colului de la Delfi de către Cresos, cu răspun- sul ambiguu al oracolului). www.dacoromanica.ro 15 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 1979 Aceasta îngăduie autorului să stăruiască asupra importanței esențiale pe care a ju- cat-o, în istoria și cultura Eladei, colectivul de preoți grupat în jurul oracolului de la Delphi. Mai cu scamă după reorganizarea amfictioniei de la Delfi (după anul 582 î.e.n.), hyeromnemonii și pylagorii care constituiau amficționia delfică au urmat o politică per- severentă — și multă vreme încununată de succes — tinzînd la exercitarea unei magis- traturi intelectuale, morale și religioase asu- pra întregii Elade, mai cu seamă a celei con- tinentale. Ei au elaborat și difuzat astfel o concepție teologică sistematică și o viziune globală unitară asupra lumii, pusă sub sem- nul venerat al lui Apollo, zeul soarelui și al inteligenței și artelor. Influența stăruitoare exercitată de Templul de la Delphi a contri- buit în mare măsură la unitatea intelectuală a poporului elin și la moralizarea și intelec- tualizarea, umanizarea chiar, a religiei eline16. în același context, autorul analizează func- ția mitului in concepția lui Herodot, ca schemă motrice eficientă și fecundă, după definiția dată mitului de către Levy-Strauss. Mitul prezintă astfel, pe bază de precedente pozi- tive, o garanție pentru viitor, cu condiția să se respecte precedentele. Dar, prin acest sche- matism comod, mitul are tendințe net con- servatoare și frinează orice mutații de gîn- dire sau acțiune, orice progres. Numai prin depășirea și înfrinarea miturilor și-a putut asigura cultura și civilizația elină posibilita- tea avintului novator și creator 17. 16 Autorul menționează faptul istoric după care colectivul sacerdotal de la Delfi a rămas constant favorabil dorienilor și mai ales Spar- tei, ceea ce explică în mare măsură atitudinea echivocă a acestui colectiv în timpul războa- ielor medice, care vizau mai ales pe ionieni, nu pe dorieni, deși Sparta s-a solidarizat cu ionienii. 17 Herodot dă o serie de exemple, de pildă în VI, 87. Cel care exprimă mai temeinic această idee este însă Tucidide, redînd cele- brul discurs funebru rostit de Pericles pe mor- mintele atenienilor căzuțl în primul an al războiului peloponesiac (Tucidide, II, 41, 4, și I, 73). în acest context autorul mențio- nează importantul studiu al lui M. J. Finley: Mylh, Memory and History publicat în re- vista History and Theory, IV, nr. 3 (1965), p. 281 — 302 (V. recenzia subsemnatului în Revista de Referate și Recenzii a CDS al Acad. RSR, 7, 1966, p. 549—553). Finley consideră că funcțiunea primordială a mitului este aceea de a face inteligibil trecutul prin selecție, în vreme ce istoria este concepută ca durată plină de evenimente. www.dac6î,âinWdât.T6x ★ Războaiele medice n-au opus numai Asia Europei. Ele au opus, de asemenea, o putere precumpănitor continentală, Persia — cu tot ajutorul naval dat de cetățile feniciene la lupta comună a Asiei împotriva Europei — unei puteri precumpănitor maritime, Atena, care a izbutit să-și asigure concursul hotă- ritor al celei mai puternice cetăți continen- tale a Eladei, Sparta. Și au mai opus menta- lul continental și fideist asiatic mentalului novator și creator al Eladei. Herodot pare a fi fost conștient de substanța și sensul final al acestor antinomii18; dar, mai presus de toate, el distingea foarte limpede antinomia structurală dintre mentalul servil al perșilor, propriu despotismului monarhic, și mentalul elin doritor și creator de libertate. Prin ex- punerea limpede a consecințelor acestei anti- nomii, Herodot devine cu adevărat istoric și ne poate transmite o viziune a unei istorii în care evenimentele rezultă din structuri men- tale și social-politice imanente, fără a mai fi nevoie de suplimentul soartei sau al divini- tății, care nu fac altceva decît să pecetluiască o situație rezultînd din tensiuni pur umane și sociale19. în privința misoneismului și a filoneismu- lui, Herodot a înțeles foarte corect că cea dintîi tensiune era specifică, nu numai spi- ritului asiatic al perșilor, dar și spiritului eminamente conservator al lacedemonienilor, în vreme ce cel de-al doilea a început să do- mine mentalul atenian mai cu seamă după opțiunea finală între mare și uscat făcută de politica ateniană în anul 48 3 20 21. Biruința navală de la Salamina a fost consecința aces- tei opțiuni providențiale iar nu simplu acci- dent istoric în milenarul duel dintre Europa și Asia al. 18 De ex. in Cartea IX, cap. 27. 19 Herodot arată, de pildă, că Xerxes a plecat urechea la sfaturile interesate ale lui Mardonios (VII, 6), și dezvăluie întregul sis- tem de dezinformare folosit de sfetnicii inte- resați ai lui Xerxes pentru a-1 determina să organizeze al doilea război medic. în Cartea a IX-a, cap. 42, Herodot insistă asupra impo- sibilității libertății de cuvînt In societatea persă. La consiliul de război convocat de Mardonios „cei chemați de față tăceau mîlc, unii pentru că nu cunoșteau oracolele, alții, fiindcă, deși le cunoșteau, socoteau că n-ar putea să vorbească deschis fără primejdie”. Mardonios, care tranșează cu autoritatea dez- baterea și se substituie destinului, cade curînd victimă a hubrisului (IX, 59). 20 IX, 46 (mental lacedemonian); VII, 142 (mental atenian). Cf. și Plutarc, Temislocle, 7 și 10. 21 Cf. discursul lui Alcxandros din Macc- 44. 1980 CARTEA ROMANEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 16 Concepțiile antropologice ale lui Herodot sînt analizate de autor în cea de-a treia parte a voluminoasei sale lucrări. Aceste concepții rezultă destul de limpede din atitudinea luată de Herodot față de evenimente și de acțiuni, după cum istoricul le explică prin imperativul divini- tății, al soartei sau al voinței actorilor umani. Problema relațiilor dintre societăți, indi- vizi și cauzalitate ia multiple aspecte, pornind de la elementul pur material al cauzalității cosmice, materiale, climatologice, geografice, pînă la elemente psihologice, culturale, poli- tice și sociale. Astfel, în capitolul final al An- chetei (Cartea IX-a, 122), Cyrus schițează cea dintîi formulare a ceea ce va fi expusă de nenumărați istorici și sociologi, pînă la Mon- tesquieu și după el, sub formula teoriei cli- matelor. Autorul crede că se pot desluși în opera lui Herodot originile spiritului indivl- d ualist european, prin observarea, analiza și expunerea reacțiilor omenești specifice la sli- muli externi. Civilizația elină va ajunge să considere că la baza evenimentelor și chiar a destinului trebuie situat caracterul oameni- lor șl structura mentală a societății pe care ei o alcătuiesc. De aceste elemente atirnă fe- ricirea și prosperitatea, sau nefericirea și pră- bușirea Împărățiilor. Acest proces dialectic pare a fi fost intuit de Herodot. în vestitul dialog dintre Cresos și Solon (I, 30), acesta din urmă face elogiul atenianului Tellos înfă- țișat drept cel mai fericit dintre oameni, spre marea surprindere a monarhului oriental care se aștepta, probabil, să se vadă citat el Însuși, sau, cel puțin, un altul dintre despoții lumii. Un alt exemplu 11 gă im in Cartea Il-a (Eu- terpe) privind nefericirile faraonului Psammis. Semnificativ este și cazul faraonului Apries (II, 169—70). încă mai semnificativă este ad- mirația învederată de Herodot strămoșilor noștri geți „cari se cred nemuritori” (IV — Melpomene — 93—96). De asemenea, cele- brul episod al capturării lui Mardonios de către Pausanias este folosit de Herodot pentru a scoate In relief spiritul de dreptate și de mă- sură al grecilor, in antinomie cu spiritul pră- dalnic și despotic, Îndemnat congenital spre hubris, al potrivnicilor lor. Mardonios a fost ucis în bătălia de la Platea de armata confe- derată a grecilor sub comanda supremă a regelui Spartei, Pausanias. Eginetul Lampon se duce la Pausanias și-l îndeamnă să tragă în țeapă hoitul lui Mardonios, ca să răzbune moartea unchiului său, regele Leonidas, ucis de perși în bătălia de la Thermopile și al cărui cadavru, din porunca lui Xerxes și a lui Mar- donios, fusese decapitat și atirnat într-un par. Răspunsul lui Pausanias, astfel cum ni-1 transmite Herodot (IX, 79) se înalță la o culme a moralei războinice europene. Generator de deprinderi despotice, Orien- tul pers se mai lasă frecvent^-^n^viz^jm^hb^^^lo|^