I ^5 E MIA ' DE Științe 5 0 c i a l e și politice A REPUBLICII SOCIALISTE românia DIN SUMAR 30 Bis ANI Di: LA FÂURiniiA PARTIDULUI POLITIC UNIC AL CLASEI MUNCITOARE DIN ROMÂNIA CREAREA PARTIDULUI REVOLUȚIONAR UNIC - MOMENT DE SEAMĂ 1 ÎN ISTORIA PATRIEI |f Gheorsue Țl’T^i , PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA PRINCIPALELOR PUBLICAȚII DE ISTORIE ROMÂNEȘTI. „REVISTA DE ISTORIE ’ - REALIZĂRI ȘI PERSPECTIVE LA 30 DE ANI DE APARIȚIE | Ion Apostol 1 RELAȚIILE ROMÂNO-BELGIENE ÎNTRE 1859-1873 t Albia riujjoy I (CONTRIBUȚII PRIVIND ÎNCEPUTURILE ARMATEI ROMÂNE MODERNE P ■1812-1830) Dobina. N. Risr ASPECTE ALE POLITICII INTERNAȚIONALE A ȚĂRII ROMANEȘTI ȘI MOLDOVEI ÎN TIMPUL LUI MERGEA CEL BĂTRÎN ȘI ALEXANDRU CEL BUN Marcel D. Popa CONCEPȚIA DESPRE ISTORIE ÎN OPERA LUI ANTONIO GRAMSCI Andrei Si lard DOCUMENTAR VIAȚA ȘTIINȚIFICA RECENZII | ÎNSEMNĂRI 2 TOMUL 31 1978 FEBRUARIE edit u REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA SECȚIA DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE COMITETUL DE REDACȚIE Aron Petbic (redactor responsabil); Ion Apostol (redactor responsa- bil adjunct); Niqiita AdXniloaie; Ludovic dement; Gheobghb I. IonițX ; Vasile Liveaxu ; Aurel Loghin ; Damaschin Mioc ; Ștefan Olteanu ; Ștefan Ștefănescu ; Pompiliu Teodor (membri). Prețul unul abonament este de 120 lei. în țară abonamentele se primesc la oficiile poștale, factorii poș-i tali șl difuzorii de presă din Întreprinderi și instituții. Revistele se mal pot proeura (direct sau prin poștă) șl prin „PUNCTUL DE DESFACERE AL EDITURII ACADEMIEI”, 71.021, București, Calea Victoriei ar. 125, sector 1. Cititorii din străinătate se pot abona adreslndu-se la ILEXIM Departamentul Export-Import presă, P. O. BOX 136-137, Telex 11226 — 70,116 București, Str. 13 Decembrie nr. 3. Manuscrisele, eărțile șl revistele pentru schimb, precum șl orice corespondență se vor trimite pe adresa Comitetului de redacție al revistei „REVISTA DE ISTORIE”. Apare de 12 ori pe an. Adresa redacției ■ B-dul Aviatorilor, nr. 1. 71.261. București, tel- 50.72.41. www.dacoromanica.ro REVISTA WRIE TOME 31, Nr. 2 februarie 1978 SUMAR 30 DE ANI DE LA FĂURIREA PARTIDULUI POLITIC UNIC AL CLASEI MUNCITOARE DIN ROMÂNIA GHEORGHE ȚUȚUI, Crearea partidului revoluționar unic — moment dc seamă în istoria patriei .................................................................... ION APOSTOL, Privire generală asupra principalelor publicații de istorie românești. „Revista de istorie” — realizări și perspective la 30 de ani de apariție. . . . 199 ★ AUREL FILIMON, Relațiile româno-belgiene intre 1859-1878 ............................. 223 DORINA N. RUSU, Contribuții privind începuturile armatei române moderne (1812-1830)..................................................................... 241 ★ MARCEL D. POPA, Aspecte ale politicii internaționale a Țării Românești și Moldovei în timpul lui Mircea cel Bătrin și Alexandru cel Bun............................ 253 STELIAN BREZEANU, Ideea de imperiu în occidentul medieval în lumina cercetărilor din ultimele decenii.......................................................... 2^2 ★ ANDREI SILARD, Concepția despre istorie in opera lui Antonio Gramsci.................. 299 DOCUMENTAR ADRIAN T. PASCU, Din istoricul presei unirii: „Juriului Craiovci” (1854) .... 323 TEODOR BOJAN, IOAN GABOR, Contribuții cronologice la domniile lui Alexandru și Bogdan Lăpușncanu ...................................................................... 329 VIAȚA ȘTIINȚIFICĂ Colocviul internațional de demografie istorică (Louis Roman); Colocviul de geografie istorică bizantină (Stclian Brezeanu) ; Călătorie de documentare în Cehoslovacia (Lucian Boia)....................................................... „REVISTA DE ISTORIE", Tom 31, nr. 2, p. 175-358, 1978 www.dacoromanica.ro 176 RECENZII Independența României. Documente, voi. II, Partea I—II, corespondență diplo- matică străină, București, Edit. Academiei R.S.R., 1977, 424 + 526 p. (PaulOprescu) ................................................................ 337 IOAN LUPAȘ, Scrieri alese. I, Introducere, ediție critică, note și comentarii de acad. Ștefan Pascu și Pompiliu Teodor, Cluj-Napoca, Edit. Dacia, 1977, 259 p. (lacob Mârza) .................................................................. 339 ILCIO DIMITROV, Bălgarskata dcmokraticina obStevstvcnost, faSizrrât i voi na la (Forțele democratice din Bulgaria, fascismul și războiul) 1934—1939, Izdatclstvo na Otccestveniia front, Sofiia, 1976, 332 p. (Crișan Iliescu).................. 342 EDOUARD PERROY, Le monde carolingien, Paris. Socidtd d’edition d'enseignement supârieur, 1974, 274 p. (Andrei Busttioceanu)........................................ 345 ÎNSEMNĂRI ISTORIA ROMÂNIEI: Documente pricind marea răscoală a țăranilor din 1907, voi. I, București, Edit. Academiei R.S.R., 1977, 573 p. (Constantin Dobrescu) ; ȘTEFAN IONESCU, Manuc bei, zaraf și diplomat la începutul secolului al XIX-lea, Napoca, Edit. Dacia, 1976, 206 p. -J- il. (Paul Cernovodeanu) ; PA VEL CHI- HAIA, De la Negru Vodă la Neagoe Basarab. Interferențe llterar-artistice in cultura românească a evului de mijloc, București, Edit. Academiei R.S.R., 1976, 255 p. (Maria Constantin) ; ISTORIA UNIVERSALĂ: JEAN BERENGER, Pinances et absolutisme autrichicn dans la scconde moilie du XVII-e sleclc. Paris. 1975, Imprimerie naționale, 527 p. (Ștefana Simionescu); RAMON DE ARMAS, La Renolucion pospuesta. Conlenido y aliance de la Revolucion Martiana par la independencia. La Habana, Editorial de Ciencias Socialcs, 1975, 216 p. (loan I. Neașcu) EU(jENGIZEK, Structures et ideologic dans ,,Lcs Vics des Douze Cesars” de Suetone, București, Edit. Academiei R.S.R., Paris, Les Bellcs Lcttres. 1977, 264 p. (Gheorghe Ceaușescu)...................................................... 349 www.dacoromanica.ro TOME 31, No 2, fevrier 1978 SOMN AIRE 30 e ANNIVERSAIRE DE LA CREATION DU PARTI POLITIQUE UNIQUE DE LA CLASSE OUVRlERE DE ROUMANIE GHEORGHE ȚUȚUI, La crcation du parti revolutionnaire uniquc — moment im- portant de 1‘histoire de la patrie........................................... 179 ★ ION APOSTOL, Apercu general des prineipales publications roumaines d’histoirc „Revista de istorie” realisations ct perspectives lors de son 30-e anniversaire 199 ★ AUREL FILIMON. Les relations routnano-belgcs entre 1859—1878 ................. 223 DORINA N. RUSU Contributions eoncernant Ies coinmencements de l’armee roumaine moderne (1812—1830)..................................................... 241 ★ MARCEL D. POPA, Aspccts dc la politique internaționale de la Valachic et dc la Mol- davie sous le rfegnc de Mircea l’Aneicn et d’Alexandre le Bon........... 253 STELIAN BREZEANU. L’idee de l’empire dans l’occident mâdteval ă la lumidre des re- cherchcs de ces derniârcs decennies..................................... 273 ★ ANDREI SILARD, La conception eoncernant l’histoire dans l’ceuvre d’Antonio Gramsci 299 DOCUMENTAIRE ADRIAN T. PASCU, L’histoire de la presse de l’union:,,Le Journal dc Craiova” (1851) 323 TEODOR BOJAN, I0AN GABOR, Contributions chronologiqucs au regnes d’Alexandre ct de Bogdan Lăpușneanu ...................................................... 329 LA VIE SCIENTIFIQUE Le colloquc internațional de demographie historique (Louis Roman); Le colloque de geographie historique byzantine (Stelian Brezeanti) ;Voyagedc documentation en Tchecoslovaqui (Lucian Boia).................................................. 333 „REVISTA DE ISTORIE". Tom 31, nr. 2, p. 175-358, 1978 www.dacoromanica.ro 178 COMPTES RENDUS * ** Independenta României. Documente (L’independance dc la Roumanie. Docuinents), voi. II, l-fere—Il-e parties, correspondance diploiuatiquc strângere, Bucarest, Editions de l’Acaddmie de la R. S. de Roumanie, 1977, 424 + 526 p. (Paul Oprescu)............................................................................. 337 IOAN LUPAȘ, Scrieri alese (Ecrits choisis), I, Introduction, ddition critique, notes et commentaires de l’academicien Ștefan Pascu et Pompiliu Teodor, Cluj-Napoca, Editions Dacia, 1977, 259 p. (lacob Mârza).................................................. 339 ILCIO DIMITROV, Bălgarskata demokraticina obStcvstuenost, faiizmat i voinata (Les forces democratiques de Bulgarie, le fascisme et la guene) 1934—1939, Izdatelstvo na Otecestveniia front, Sofiia, 1976, 332 p. (Crișan llicscu)............................... 342 EDOUARD PERROY, Le monde carolingien, Paris. Socifte d’âdition d’enseignement supirieur, 1974, 274 p. (Andrei Busuioceanu)................................................ 345 NOTES HIST01RE DE ROUMANIE: Documente privind marea răscoală a țăranilor din 1901 (Documents concernant la grande rfvolte des paysans de 1907), voi. I, Bucarest, Editions de l’Acadâmie de la R. S. Roumanie. 1977, 573 p. (Constantin Dobrescu) ; ȘTEFAN IONESCU, Manuc bei, zaraf și diplomat la începutul secolului al XIX- lea (Manuc bey, usurier et diplomate au debut du XlX-e silele), Cluj-Napoca, Editions Dacia, 1976, 206 p. + il. (Paul Cernovodeanu) ; PA VEL CHIHAIA, De la Negru Vodă la Neagoe Basarab. Interferențe literar-artistice în cultura româ- nească a evului de mijloc (De Negru Vodă â Neagoe Basarab. Interfirences littd- raires-artistiques dans la culture roumaine du moyen-âgc), Bucarest, Editions dc l’Academie de la R. S. de Roumanie, 1976, 255 p. (Maria Constantin) ; HIS- TO1RE UNIVERSELLE : JEAN BERENGER, Finances et absolutisme autrichien dans la seconde moitie du XVII-e siecle, Paris, 1975, Imprimerie naționale, 527 p. (Ștefana Simionescu) ; RAMON DE ARMAS, La Revolucion pospuesta. Conte- nido y aliance de la Revolucion Martiana par la independencia, La Habana, Edi- torial de Ciencias Sociales, 1975, 216 p. (loan I. Neacșu) ; EUGEN CIZEK, Structures et idiologie dans ,,Les Vies des Douze Cesars" de Suetone, Bucarest, Edi- tions de l’Academie de la R. S. de Roumanie, Paris, Les Belles Lettres, 1977, 264 p. (Gheorghe Ceaușescu).............................................. 349 www.dacoromanica.ro 30 DE ANI DE LA FĂURIREA PARTIDULUI POLITIC UNIC AL CLASEI MUNCITOARE DIN ROMÂNIA CREAREA PARTIDULUI REVOLUȚIONAR UNIC - MOMENT DE SEAMĂ ÎN ISTORIA PATRIEI DE GHEORGHE ȚUȚL’I în februarie 1978 se împlinesc trei decenii de la congresul de unifi- care a Partidului Comunist Român cu Partidul Social-Democrat și fău- rirea Partidului Muncitoresc Român, partid revoluționar unic al clasei muncitoare din România. Referindu-se la acest eveniment prin care s-a pus capăt pentru tot- deauna sciziunii din mișcarea noastră muncitorească, Programul Parti- dului Comunist Român formulează aprecierea că făurirea partidului unic al clasei muncitoare ,,a fost o necesitate obiectivă pentru dezvoltarea cu succes a revoluției, pentru împlinirea misiunii istorice ce revenea prole- tariatului în calitate de clasă conducătoare a societății. Pe această bază partidul a asigurat mobilizarea și unirea tuturor forțelor revoluționare, democratice ale poporului într-un singur șuvoi — ceea ce a avut un rol determinant în desfășurarea cu succes a marilor bătălii politice care au dus la instaurarea regimului socialist în România”1. Unificarea Partidului Comunist Român cu Partidul Social-Demo- crat, pe baza principiilor revoluționare și crearea în februarie 1948 a partidului unic al clasei muncitoare din România, reprezintă încu- nunarea unui îndelungat proces de maturizarea mișcării noastre munci- torești, a ridicării nivelului său de conștiință și organizare, a activității susținute duse de elementele înaintate ale muncitorimii pentru lichidarea sciziunii și asigurarea hegemoniei proletariatului în lupta pentru desăvîr- șirea revoluției burghezo-democratice, cucerirea deplină a puterii de stat și transformarea socialistă a societății românești. Avînd la bază unitatea inițială și concluziile unei experiențe îndelun- gate, din perioada interbelică, procesul de desăvîrșire a unității mișcării muncitorești în România s-a desfășurat în strînsă legătură cu dezvoltarea revoluției populare, ca o parte a acesteia. El se caracterizează prin aceea că frontul unic realizat în aprilie 1944 s-a dezvoltat neîntrerupt pe multiple planuri și s-a extins asupra mișcării sindicale, în acțiunile de masă pentru instaurarea și consolidarea puterii populare, asupra activității comuniștilor și social-democraților în guvern și în parlament și a exercitat o puternică influență asupra întregii vieți politice din țara noastră. Punînd la temelia luptei pentru desăvîrșirea unității mișcării, interesele fundamentale ale 1 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăți socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism Edit. Politică, București, 1975, p. 56. „REVISTA DE ISTORIE", Tom 31, Nr. 2, p. 179-138, 1978 www.dacoromanica.ro 180 GHEORGHE ȚUȚUI 2 clasei muncitoare, care precumpăneau și aveau un rol mobilizator, înde- părtînd treptat, dar continuu elementele de divergență, cele două partide muncitorești au reușit într-un timp scurt să determine unificarea mișcării muncitorești, nu prin contopirea mecanică a celor două partide existente, ci prin asigurarea victoriei depline a materialismului dialectic și istoric în întreaga mișcare muncitorească. Acest fapt a exercitat o influență puterni- că asupra creșterii capacității revoluționare a clasei noastre muncitoare, a determinat continue deplasări spre stingă în cadrul întregii societăți și a făcut din muncitorimea rcmână un detașament activ al luptei pentru unita- tea clasei muncitoare internaționale, pentru democrație, pace și socialism. „Viața — arăta tovarășul Nicolae Ceaușescu — a demonstrat că una din condițiile succesului în construcția socialismului este crearea unității politice, ideologice și organizatorice a clasei muncitoare. Fără realizarea acestui obiectiv sint imposibile închegarea coeziunii celorlalte forme pro- giesiste ale societății, unitatea 1 DEZVOLT\RE\ FRO.NTLT.il UNIC MUNCITORESC l.N LUPTA PENTRU INSTAURAREA GUlERNTI.il RE- VOLUȚION IR-DEUOCRATIC de voință și de acțiune a poporului”2. Victoria insurecției naționale armate an- tifasciste și antihnperialiste din august 1944, care a deschis poporului român ca- lea spre înfăptuirea unor profunde trans- formări revoluționare, a marcat începu- tul unei noi etape în lupta clasei munci- toare din România, in activitatea celor două partide muncitorești. Factor ho- tărîtor al luptei pentru doborîrea dictaturii antonesciene și eliberarea țării, unitatea clasei muncitoare reprezenta o condiție esențială a victoriei forțelor democrate în revoluție, chezășia desăvîrșirii transformărilor cu caracter burghezo-democratic în interesul maselor, a dezvoltării ulterioare a României pe calea socialismului. După 23 August 1944, cînd Partidul Comunist Român și Partidul Social-Democrat au trecut fiecare la reorganizarea activității pe baze legale, la încadrarea a noi membri de partid, la elaborarea și aplicarea unei linii politice care să conducă la soluționarea sarcinilor fundamentale care se ridicau în fața țării, în ciuda a numeroase piedici și greutăți, care uneori erau destul de mari, în condițiile creșterii avîntului revoluționar al maselor, unitatea de acțiunea realizată în anii ilegalității s-a dezvoltat pe multiple planuri, s-a ridicat pe noi trepte. în această ordine de idei, se impune a sublinia faptul de mare însem- nătate, că noile contingente de membri — înscriși în cele două partide după 23 August 1944 erau de acum formați în spiritul unității de acțiune și al colaborării dintre P.C.R. și P.S.D., în lupta comună de front unic, dusă atît împotriva dușmanului de clasă, dar și a acelora care căutau să reînvie sciziunea în mișcarea muncitorească, să semene neîncredere și discordie, să provoace din nou lupte fratricide. Răspîndirea în masa membrilor de partid a ideologiei revoluționare și combaterea curentelor oportuniste sau sec- tare, ridicarea nivelului cultural al întregii clase muncitoare, eliminarea din propaganda scrisă sau verbală a invectivelor sau a altor aprecieri cu 1 Nicolae Ceaușescu, Expunere la Plenara C.C. al P.C.R. din 24 — 25 octombrie 1963 in RimUnia pe drumil desâoirșirli construcției socialiste, voi. 3, Edit. politică, București, 1969, p. 620-621. www.dacaromanica.ro 3 CREAREA PARTIDULUI REVOLUȚIONAR UNIC 181 caracter polemic, au contribuit de asemenea la crearea climatului necesar depășirii greutăților care se ridicau în fața politicii de front unic 2bls. Avînd concepția clară că unitatea deplină se poate realiza dezvoltînd neîncetat colaborarea și lărgind sfera acesteia, nu ascuțind contradic- țiile, Partidul Comunist Român i-a subordonat acestui obiectiv nume- roase acțiuni în domeniul organizatoric, politico-ideologic și teoretic. Considerînd că pentru dezvoltarea luptei revoluționare a poporului trebuie întărită și extinsă unitatea de acțiune a clasei muncitoare, încă în zilele insurecției partidul comunist a chemat clasa muncitoare să acționeze unită și să treacă pe baza aceleiași unități la făurirea organizațiilor pro- fesionale. „Muncitori! — se arăta în apelul C.C. al P.C.R. din 26 august 1944 — uniți în Frontul Unic Muncitoresc, puneți-vă în fruntea luptei de eliberare a poporului român ! Refaceți imediat organizațiile voastre sindicale !”3 în documentele elaborate de P.C.R. după 23 august, ca și în cuvîntările fruntașilor partidului au fost subliniate de repetate ori necesitatea unității proletare ca o condiție ca muncitorimea să-și exercite rolul de forță conducătoare în revoluție. în ceea ce privește poziția Partidului Social-Democrat față de pro- blemele colaborării cu Partidul Comunist Român, acesta a răspuns în general pozitiv la inițiativele comuniste de perfecționarea formelor de conlucrare stabilite. La 24 august 1944, în primul manifest adresat către țară de Partidul Social-Democrat se arăta că socialiștii români au văzut în frontul unic nu numai „un vremelnic mijloc de acțiune”, dar mai ales „primul pas hotărîtor spre unitatea organică a clasei muncitoare din România”4. Șase zile mai tîrziu, ziarul „Libertatea” avea să sublinieze din nou hotărîrea P.S.D. de a colabora cu P.C.R. spre a asigura dezvol- tarea democratică a țării și de a acționa „pentru o înțelegere definitivă cu partidul comunist și pentru o îndrumare spre un partid unic proletar”r’. Alături de problemele nemijlocite ale frontului unic și ale perspec- tivelor sale, numeroși lideri ai P.S.D. în cuvîntări și în presă încep să abordeze de pe poziții noi probleme de mare însemnătate politică cum ar fi raportul dintre democrație și dictatura proletariatului, caracterul și sarcinile partidului socialist, poziția partidului față de reforma agrară etc., probleme care în decursul anilor constituiseră puncte nodale în diver- gențele dintre social-democrați și comuniști. în această ordine de idei se impun prin însemnătatea lor atitudinea militantă de acceptare a necesității puterii proletariatului ca etapă de trecere spre socialism, formulată de L. Ghelerter în articolul „Directive socialiste” ; argumentarea făcută de Lotar Rădăceanu asupra necesității ca P.S.D. să părăsească poziția pe care se situase de a milita pentru democrația burgheză, formală, și să se situeze de partea democrației active, condusă și controlată de clasa muncitoare, armă și instrumentul constructiv al acesteia”6. Deși viața social-politică a României postbelice impunea dezvoltarea unității de acțiune a clasei muncitoare, lucru remarcat în mod just de Ibl“ In această problemă, vezi mai pe larg: Gh. Țuțui, A. Petric, Frontul Vnic Munci- toresc In Homânia, Edit. politică Buc. 1971 p. 88—126. 0 „România liberă”, nr. 12, din 26 august 1914. 4 „Libertatea” nr. 1 din 25 august 1944. 8 „Libertatea”, nr. 6 din 1 septembrie 1944. • Lotar Rădăceanu, Democrația și clasa muncitoare, Edit. P.S.D., 1946, p. 26—2 www.dacaromanica.ro 13- GHEORGHE ȚUȚUI 4 conducerea P.C.R. și elementele înaintate din P.S.D., realizarea acestui deziderat a cerut eforturi îndelungate și susținute și a necesitat de multe ori o luptă tenace împotriva tuturor manifestărilor care frînau procesul de făurire a unei depline unități proletare pe baze revoluționare. Desfășurarea revoluției populare și, în strînsă legătură cu aceasta, dezvoltarea unității muncitorești a demonstrat că o serie de elemente soeial-democrate de dreapta, care, după încheierea Frontului Muncitoresc, cît și după 23 August 1944 sub presiunea luptei contra fascismului și a avîntului revoluționar au făcut declarații de fidelitate frontului unic și au ajuns în funcții de răspundere în partid și în mișcarea sindicală, au folosit ulterior pozițiile deținute pentru a readuce partidul social-democrat la vechile poziții, au promovat practici scizioniste. Dar în noile condiții istorice, cînd unitatea clasei muncitoare pe poziții revoluționare era cerută și înfăptuită de către însăși masa proletară, iar influența politică și forța organizatorică a P.C.R. era în continuă creștere, aceste încercări, deși au produs destule greutăți, nu mai puteau avea sorți de izbîndă. în acest sens, înseși elementele înaintate din conducerea P.S.D. aveau să declare public că : „nimeni și nimic nu mai pot fi o piedică pentru atingerea țe- lurilor muncitorimii”7. Primul pas însemnat pe drumul dezvoltării unității de acțiune în noile condiții istorice a fost făcut în România pe tărîmul activității sin- dicale. Ca urmare a înțelegerii survenite între conducerile celor două partide unite în F.U.M., la 1 septembrie 1944 a avut loc conferința delc- gaților comitetelor centrale ale Partidului Comunist Român și Partidului Social-Democrat care au constituit comisia de organizare a salariaților în sindicate. Cu acest prilej, cele două partide au reafirmat hotărîrea ca reorganizarea mișcării sindicale să se înfăptuiască pe baze revoluționare, ale unității și democrației muncitorești, ale luptei de clasă și internațio- nalismului proletar. în rezoluția adoptată la 1 septembrie 1944 se arăta că la baza organizațiilor sindicale stătea unitatea clasei muncitoare, ca emanație a Frontului Unic Muncitoresc, că aceste organizații profesionale trebuiau să acționeze în spiritul luptei de clasă și al solidarității interna- ționale a oamenilor muncii. Autonomia mișcării sindicale față de partidele politice a ușurat procesul de făurire și consolidare a unității acesteia, iar adoptarea principiilor frontului unic ca bază de acțiune a permis lupta împotriva manifestărilor scizioniste, a făcut din sindicate o școală a unității proletare. O latură importantă a activității desfășurate de partidul comunist pe linia dezvoltării unității de acțiune a reprezentat-o munca în rîndurile tineretului muncitor. După reorganizarea pe baze legale a Uniunii Tine- retului Comunist, în condițiile dezvoltării acesteia prin cuprinderea celor mai înaintate elemente din rîndurile tineretului, la 5 septembrie 1944, între U.T.C. și U.T.S. s-a închegat, pe baza unei platforme cuprin- zînd obiectivele principale ale luptei pentru democratizarea țării și spri- jinirea războiului antihitlerist, frontul unic al tineretului. Secretarul general al U.T.C., Nicolae Ceaușescu, a militat cu deosebită energie ca frontul unic să capete viață în acțiuni concrete, practice, s-a ridicat împo- triva înțelegerii formale a acordului încheiat. „în vederea ducerii cu succes -------------1 7 «•3 w^:a&<®Wiicajo 5 CREAREA PARTIDULUI REVOLUȚIONAR UNIC 183 a luptei comune — scria la 22 septembrie 1944 secretarul general al C.C. al U.T.C. — este necesar să eliminăm tot ce ne-ar putea despărți. O cola- borare loială, pe baza platformei Frontului Unic, este o sarcină primor- dială”. Consecvența, botărirea și spiritul creator în abordarea proble- melor revoluției și a rolului tineretului în desfășurarea acestui proces au contribuit substanțial la definirea sarcinilor și obiectivelor colaborării celor două organizații de tineret, la gruparea în jurul frontului unic ă tinerei generații. Afirmarea publică a hotărîrii P.C.E. și P.S.D. de a menține -și dezvolta colaborarea în frontul unic, măsurile concrete adoptate de cele două partide în această direcție, reorganizarea mișcării sindicale pe prin- cipiile unității de acțiune, au reprezentat succese de seamă ale forțelor revoluționare din țara noastră, pași pe calea manifestării clasei munci- toare ca forță conducătoare a revoluției. Dar colaborarea dintre cele doua partide muncitorești nu se ridicase nici principial nici practic la nivelul cerințelor ; acțiunile pe lărîm sindical cuprindeau un cerc restrîns de ches- tiuni, mai ales profesionale; se impunea elaborarea unor noi măsuri orga- nizatorice comune, care să ducă la coordonarea activității pe tărîm politic și profesional și să creeze condiții corespunzătoare pentru asigurarea hegemoniei proletariatului în lupta revoluționară. în acest scop C.C. al P.C.E. a elaborat un proiect de platformă care cuprindea în esență sarcinile fundamentale ale luptei pentru desăvîrșirea transformărilor cu caracter burghezo-democratie în folosul maselor. Acest program minimal, dat publicității la 25 septembrie 1944 a fost imediat luat în dezbatere de Comitetul Executiv al P.S.D., care la 29 septembrie, în scrisoarea adre- sată către C.C. al P.C.E. își afirmă acordul în legătură cu necesitatea con- solidării și desăvîrșirii regimului democratic ca și a înfăptuirii unor re- forme sociale și economice urgente necesare. Deși Partidul Social-Democrat avea încă într-o serie de probleme puncte de vedere deosebite de cele for- mulate în proiectul de platformă, față de unele formulînd propuneri și observații chiar în scrisoarea de răspuns, pe primul plan sînt puse și în acest caz chestiunile esențiale în care nu existau divergențe. „Sîntem bucuroși — se arăta în scrisoarea amintită — să constatăm din proiectul de platformă pe care ni l-ați trimis că punctul nostru de vedere principal este același”8. Acceptarea platformei P.C.E. ca bază de discuție, a făcut posibil ca în ziua de 2 octombrie să aibă loc ședința comună a delegaților comi- tetelor centrale ale celor două partide, care au dezbătut atît proiectul pro- pus, cît și scrisoarea de răspuns a P.S.D. și prin adăugiri și modificări s-a ajuns la o nouă redactare a platformei pe care Frontul Unic Mun- citoresc se angaja să o susțină și o propunea tuturor partidelor și organizațiilor democrate ca program de acțiune și bază pentru realizarea unui guvern real democratic. Expresie a hotărîrii P.C.E. și P.S.D. de a adopta o atitudine unică în problemele politice și tactice și de a acționa în comun pentru a asigura hegemonia clasei muncitoare în lupta pentru nimicirea fascismului, înde- plinirea condițiilor de armistițiu, realizarea unei politici de prietenie cu toate popoarele îndeosebi cu cele vecine, apărarea intereselor muncito- 8 „Libertatea” nr. 35 din 1 octombrie 1944. www.dacoromanica.ro 184 GHEORGHE ȚUȚUI 6 rimiișiale întregului popor prin înfăptuirea unei reale democrații9, rezo- luția Comitetului Central al F.U.M. adoptată la 2 octombrie 1944 sub- liniază necesitatea ca frontul unic să devină o forță puternică, bine orga- nizată”. în acest scop s-a hotărît crearea unui comitet central de F.U.M. precum și comitete locale „în toată țara unde există organizații ale celor două partide, menite să coordoneze acțiunea clasei muncitoare atît pe teren politic, cît și pe teren sindical”10. Actul din 2 octombrie 1944, prin care cele două partide muncitorești reînnoiau acordul de front unic și-l extindeau potrivit cerințelor izvorîte din situația social-politică existentă în țară și schimbărilor survenite în cele cinci luni de colaborare, stabilirea formelor organizatorice menite să asigure conlucrarea de sus și pînă jos, hotărîrea P.C.R. și P.S.D. de a mobiliza întreaga clasă muncitoare la îndeplinirea platformei-program ca și realizarea frontului unic al tineretului au contribuit la asigurarea unei largi adeziuni față de obiectivele înscrise în Platformă. O ilustrare a acestei realități a constituit-o faptul că în scurtă vreme, la 12 octombrie 1944, s-a constituit Consiliul Național al Frontului Național Democrat, în care au iutrat pe bază de paritate cîte trei reprezentanți din partea P.C.R., P.S.D. și sindicatelor unite. Noua platformă și organele create au avut o importanță deosebită pentru închegarea unei coaliții, care să strîngă în jurul și sub conducerea clasei muncitoare toate forțele sociale interesate în a acționa pentru dezvoltarea democratică a țării, pentru independența și suveranitatea ei. Crearea Fr ontului Național Democratic, care cuprindea muncitori, țărani, intelectuali, păturile mijlocii de la orașe, masele de femei și tineret, oameni ai muncii aparținînd naționalităților conlocuitoare, a însemnat un important succes al luptei P.C.R. Faptul că la baza acestei largi con- centrări de forțe democratice, avînd o componență de clasă neunitară, a stat Frontul Unic Muncitoresc, i-a asigurat dinamism și combativitate; în cadrul acestei coaliții, unitatea proletară a îndeplinit rolul unui adevărat catalizator politic. în focul luptelor de stradă, a mitingurilor și demostrațiilor politice pentru regim democratic și reforma agrară, rolul clasei muncitoare de forță conducătoare a revoluției s-a evidențiat și mai mult. Expresie a rolului jucat de clasa muncitoare în desfășurarea revoluției populare, încă înainte de cucerirea puterii politice din mina forțelor reac- ționare, frontul unic, ca relație de colaborare dintre comuniști și social- democrați s-a extins și în cadrul aparatului de stat, inclusiv în guvern. Avînd doi reprezentanți în guvernul constituit la 23 August 1944, P.C.R. și P.S.D. dețineau în cel de-al doilea cabinet, format la 4 noiembrie, cinci ministere — Comunicații, Mine și Petrol, Muncii, Educației Naționale, Asigurări sociale și patru subsecretariate de stat. Instaurarea la 6 martie 1945 a primului guvern revoluționar demo- cratic din istoria României în care cele două partide muncitorești dețineau 6 ministere și 4 subsecretariate de stat, a deschis noi perspective politicii ’ ,, Scînteia", nr. 16 din 7 octombrie 1944. 10 Idem. Din Comitetul Central al F.U.M. au făcut parte cadre din conducerea celor două partide muncitorești, patru din partea P.C.R. și patru din partea P.S.D. www.dacoromanica.ro 7 CREAREA PARTIDULUI REVOLUȚIONAR UNIC 185 2 COXSOJJDAREA FJIOXTVLVI l’XJC MUNCITORESC 1X LlPTA PEXTRU IXTlRlREA 0HÎNDV1H11 DEJIO- CRAT-POPl LABE. de unitate. Prezența miniștrilor și subsecretarilor de stat comuniști și social-democrați în guvern, activitatea pe baza principiilor stabilite în comun, a reprezentat un element esențial în asigurarea hegemoniei clasei muncitoare în cadrul noii puteri de stat, o chezășie sigură a trăi- niciei noului regim, a activității sale puse în slujba revoluției. După 6 martie 1945, în lupta pentru de- săvîrșirea transformărilor cu caracter burghezo-democratic și trecerea la re- voluția socialistă, conlucrarea princi- pială dintre partidul comunist și social- ......... ______________,____a clasei muncitoare s-au dezvoltat con- tinuu, acestea reprezentînd o condiție esențială a însăși consolidării puterii democrat-populare. Evoluția vieții politice din Eomânia în perioada de după instaurarea puterii populare demonstra influența directă pe care o exercita clasa muncitoare asupra tuturor domeniilor de activitate, rolul unității sale în realizarea programului de guvernare și zdrobirea acțiunilor contrarevo- luționare. De aceea, încă în săptămînile imediat următoare instaurării guvernului democrat, partidul comunist, Comitetul Central al Frontului Unic Muncitoresc și Confederația Generală a Muncii, au adoptat o seric de măsuri în vederea întăririi frontului unic și a rolului diferitelor organe muncitorești în viața țării. La 14 aprilie 1945 a avut loc ședința Comitetului Central al Frontului Unic Muncitoresc eare a analizat situația economică și social-politică din țară și sarcinile ce revin clasei muncitoare. Cu acest prilej s-au stabilit și noi măsuri pentru aplicarea hotărîrii din 2 octombrie 1944 în vederea constituirii organelor de front unic pe întreaga scară organizatorică a celor două partide și s-au adus precizări detaliate asupra sarcinilor acestora u. S-a hotărît, de asemenea, ca, începînd de la organizația de bază a par- tidelor să se păstreze un contact permanent spre a se consulta și pune de acord asupra tuturor problemelor economice, politice și sindicale. Aceeași metodă urma să fie aplicată de toate celelalte organe de front unic, pînă la verigile cele mai înalte ale celor două partide. în lunile următoare, în întreaga țară — concomitent cu activitatea de mobilizare a maselor la opera constructivă desfășurată de guvern — a avut loc o susținută acțiune de consolidare a comitetelor județene și locale de front unic, s-au ținut numeroase adunări pe fabrici, instituții, pe centre indus- triale, s-au elaborat planuri de acțiune comună, s-au organizat mari manifestări populare. Corespunzător noilor sarcini și în raport direct cu stadiul la care se aflau relațiile dintre membrii celor două partide, la inițiativa comuniștilor, m vara anului 1945, apar și se dezvoltă noi forme de colaborare : consfă- tuirile de front unic pe întreprinderi, instituții, sectoare pînă la nivelul orășenesc sau județean și adunări ale salariaților membri ai celor două pari ide. Astfel, la 22 iunie 1945 a avut loc prima consfătuir e a comite- telor de front unic din capitală la care au luat parte circa 500 de parti- cipanți11 12, care s-au angajat să militeze pentru întărirea frontului unic, 11 Circulara nr. 2 a Comitetului Central al Frontului Unic Muncitoresc, București, 1945, p. 1. 12 ..Sclnteia” nr. 259 din 23 iunie 1945. www.dacoromanica.ro GHEORGHE ȚUȚUI 8 186 să mobilizeze toți salariații pentru susținerea politicii guvernului democrat, să lupte pentru organizarea și mărirea producției. în perioada care a ur- mat, consfătuirile comitetelor de front unic din capitală au avut loc cu regularitate, ele contribuind substanțial la întărirea unității muncitorești. Asupra evoluției procesului de dezvoltare a unității proletare, o în- semnătate excepțională o reprezintă hotărîrea adoptată de Conferința Națională a P.C.R. din octombrie 1945, cu privire la felul în care partidul comunist concepe realizarea partidului unic : nu ca o contopire mecanică a celor două partide, ci prin unificarea politică și organizatorică pe baze principiale în urma unei acțiuni de lămurire ideologică și a înfăptuirii unei depline unități de acțiune* 11 * 13, ca și sarcinile generale stabilite cu acest prilej. Poziția consecventă cu care P.C.R. milita pentru dezvoltarea și ridicarea calitativă a activității de front unic, forța politică și organiza- torică pe care se sprijinea14 activitatea unită a clasei muncitoare, re- prezentau tot atîția factori stimulatori. Dar, timp de aproape un an, din mai 1945 pînă în martie 1946, perioadă de mare însemnătate în consoli- darea regimului democrat-popular, frontul unic muncitoresc a trecut prin unele momente mai dificile. Ca o reacție la creșterea numerică a P.C.R. și a influenței sale în mase, folosindu-se de unele neînțelegeri locale și stimulați de noile ma- nevre ale reacțiunii internaționale, o serie de lideri social-democrați, în frunte cu președintele partidului C. Titel Petrescu, au început să se înde- părteze de comuniști. La nivelul unor organizații locale, cum ar fi la Reșița, Galați, Oradea, organizația P.S.D. din atelierele S.T.B. din capitală, social-democrații din conducere s-au manifestat direct împotriva colaborării cu partidul comunist. Cauzele acestei recrudescențe a spiritului scizionist în rîndurile Partidului social-democrat nu pot fi analizate fără a lua în considerare intensificarea activității tuturor forțelor reacționare, îndeosebi după terminarea războiului în Europa. Acum, la sfîrșitul anului 1945, în efer- vescența politică premergătoare pregătirii campaniei electorale avansurile făcute social-democraților de către grupările burgheze de opoziție au sti- mulat și mai mult activitatea elementelor scizioniste din P.S.D., au favo- rizat apariția și dezvoltarea în interiorul lui a unei aripi de dreapta. La finele anului 1945 și începutul anului 1946, problema principială și practică în relațiile dintre P.C.R. și P.S.D., a fost aceea a tacticii de urmat în alegerile parlamentare. Față de punctul de vedere exprimat de P.C.R. încă din octombrie 1945 la Conferința Națională, de cooperare a tuturor forțelor democrate pentru înfrîngerea reacțiunii în alegeri, poziție primită cu bucurie de masa membrilor P.S.D., unii lideri de dreapta ai acestui partid, urmăreau să împiedice realizarea unui acord între Parti- 13 Rezoluția Conferinței Naționale a P.C.R., In „Sclnteia" nr. 377 din 14 noiembrie 1945. 11 La Începutul lunii octombrie 1945 Partidul Comunist Român număra circa 300.000 de membri de partid grupati In aproape 17.000 de organizații de bază, 58 de comitete jude- țene și 12 comitete regionale La aceeași dată, P.S.D. număra peste 100.000 de membri și avea organizații tn toate regiunile și județele țării. www.dacoromanica.ro 9 CREAREA PARTIDULUI REVOLUȚIONAR UNIC 187 dul Comunist și Partidul Social-Democrat, afirmînd că „trebuie respins orice cartel electoral”15. Poziția ca P.S.D. să meargă în alegeri pe liste separate a stîrnit puternice frămîntări în rîndurile social-democraților. Tot mai mulți membri de partid, cadre județene, regionale și centrale s-au ridicat împotriva abaterii partidului de la poziția stabilită prin acordul de front unic. Confruntările care aveau loc în P.S.D. în legătură cu lupta pentru con- solidarea F.U.M. și cu tactica partidului față de alegeri s-au intensificat și mai mult în timpul pregătirii și desfășurării conferinței pe țară a partidului din decembrie 1945. Deși a avut mai multe puncte la ordinea de zi: situația politică, alegerile, situația economică și raportul administrativ, Conferința a dezbătut mai ales probleme de tactică. în această direcție tonul a fost dat de raportul prezentat de Ștefan Voitec și Lotar Rădăceanu, prin care se argumenta necesitatea ca partidul să dezvolte colaborarea de front unic și în campania electorală, să participe la realizarea unui cartel cu toate grupările participante la guvern. Cu acest prilej s-a demon- strat că o serie de cadre ale organizațiilor P.S.D din Arad, Constanța, Cluj, București, sînt hotărîte să apere unitatea proletară. „Este o greșeală a merge singuri în alegeri — arăta M. Moraru — reprezentat al organizației P.S.D. Constanța deoarece comuniștii ne sînt frați și ei se situează în fruntea luptei pentru socialism.” Evoluția dezbaterilor în conferință a determinat ca și unii lideri ce susțineau ca partidul să meargă separat în alegeri, să renunțe la pozițiile anterioare, precizînd că ei nu vor merge în alegeri împotriva comuniștilor, iar după campania electorală colaborarea cu aceștia va continua. Așa că, deși aripa de dreapta — ca urmare a măsurilor luate în perioada pregă- titoare — a avut în cadrul conferinței o ușoară majoritate (104 contra 98), ea nefiind unitară, neavînd un suport de masă și nici sprijinul dele- gaților care pînă atunci se situaseră pe poziții de centru, nu a putut să-și impună punctul de vedere, iar încercarea de a produce o ruptură a Frontului Unic Muncitoresc a eșuat. Dat fiind că Conferința P.S.D. din decembrie 1945, nu a exclus posibilitatea unei reexaminări a poziției partidului față de alegeri, cît și a pericolului pe care continua să-l prezinte elementele de dreapta, se im- punea intensificarea acțiunii de demascare politică și ideologică a acestora, întărirea unității de acțiune. Acestui scop i-au consacrat lucrările plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 25—28 ianuarie 1946, care a dezbătut pe larg problema întăririi unității clasei muncitoare și în special a măsurilor ce urmau a fi luate pentru a face din Frontul Unic Muncitoresc temelia și motorul coaliției democrate. în realizarea acestui deziderat P.C.R., continuînd munca de întărire a colaborării cu P.S.D. în frontul unic, în guvern și în diferite verigi ale aparatului de stat, și-a concentrat eforturile în vederea pregătirii și bunei desfășurări a alegerilor sindicale, prilej favorabil pentru demascarea și înfrângerea elementelor de dreapta care pătrunseseră în conducerea orga- nizațiilor sindicale, pentru combaterea tendințelor reformiste și anarho- sindicaliste ce se manifestau pe alocuri, pentru ridicarea nivelului de con- știință și de organizare al clasei muncitoare. Referindu-se la importanța 16 16 ,,Libertatea” nr. 372 din 8 noiembrie 1945. www.dacoromanica.ro 188 GHEORGHE ȚUȚUI 10 acestor alegeri, Plenara C.C. al P.C.R. din ianuarie 1946 le aprecia ca „o repetiție a alegerilor generale” în care „trebuie să se înfăptuiască unitatea practică cu P.S.D...”16. începute în ultimele zile ale lunii ianuarie 1946 alegerile sindicale s-au transformat într-o largă acțiune de întărire a F.U.M. și a unității mișcării sindicale. Totodată alegerile sindicale au arătat prestigiul și încrederea de care se bucura partidul comuniștilor în masa largă a oame- nilor muncii. Pe baza hotărîrii plenarei C.C. al P.C.R. din ianuarie 1946, la 6 febru- arie conducerea partidului comunist a adresat partidului social-democrat propunerea de a merge în alegeri pe liste comune. Acest fapt, care implica dezvoltarea colaborării dintre cele două partide pe noi baze, a determinat precipitarea evenimentelor în rîndurile P.S.D, unde lupta între elementele revoluționare și cele scizioniste a atins intensitatea maximă. La 10 martie 1946 în plină desfășurare a alegerilor sindicale și în bună măsură sub influența spiritului de unitate manifestat aici, s-a des- fășurat la București congresul extraordinar al P.S.D., care avea să hotă- rască tactica partidului în bătălia electorală. Luînd poziție hotărîtă împotriva „separatiștilor” raportul prezentat Congresului de către Ștefan Voitec, care susținea participarea P.S.D. pe liste comune cu P.C.R., arăta că „în nici un caz și sub nici o formă nu poate fi pusă în discuție existența Frontului Unic Muncitoresc — care mai presus de orice considerațiune este expresia supremă a celor mai însemnate interese ale clasei muncitoare, a intereselor ei vitale”17. Cu același prilej s-a afirmat cu tărie poziția hotărîtă a majorității membrilor P.S.D. care vedeau în convergența electorală a celor două partide muncitorești din România un comandament de la care nu se poate dezice „fără cele mai grave riscuri pentru menținerea și adîncirea rolului activ pe care l-au ciș- tigat aceste partide în viața politică și în aparatul de stat”18. în cursul dezbaterilor s-au făcut referiri la legătura existentă intre președintele partidului — C. Titel Petrescu — și conducătorii partidelor de opoziție, care se angajau ca în cazul cînd P.S.D. va candida separat, pe liste proprii, i-ar acorda un sprijin politic și material. Acest fapt a contribuit și mai mult la izolarea elementelor de dreapta din conducerea P.S.D., ceea ce s-a reflectat concludent în rezultatul votului: din 351 de delegați, reprezentînd 69 de organizații, 292 au votat pentru colabo- rarea cu P.C.R. în alegeri și 29 împotrivă. Un număr de 60 de delegați s-au abținut iar 30 au fost absenți19. Hotărîrea Congresului P.S.D. de a menține și dezvolta colaborarea cu P.C.R., măsurile adoptate ulterior deC.C.alP.S.D. de a pune în afara parti- dului, pentru acțiunea lor „dizidentă”, pe liderii de dreapta: Titel Petrescu, i---------------, 16 Arhiva C.C. al P.C.R., fond 2, dosar 6, 279. 17 „Libertatea” nr. 474 din 14 martie 1946. 18 Ibidem. 19 Procesul verbal al numărătorii voturilor, ședinței din 10 martie 1946 ; „Buletinul P.S.D.” nr. 6, din martie 1946, p. 48. După anunțarea rezultatului votării, Șerban Voinea. unul din susținătorii lui C.-Titel Petrescu, a declarat că se supune majorității și a criticat In termeni aspri hotărîrea lui C.-Titel Petrescu de a părăsi lucrările congresului, arătlnd că nu sc solidarizează „cu un gest care poate Însemna spargerea partidului” („Libertatea” nr. 473 din 13 martie 1946). www.dacoromaiiica.ro 11 CREAREA PARTIDULUI REVOLUȚIONAR UNIC 189 Adrian Dumitriu, losif Jumanca și Hie Dumitra desființarea funcției de președinte și lărgirea Comitetului Central al P.S.D. cu elemente atașate unității proletare, au contribuit la consolidarea frontului unic, la crearea unor condiții prielnice pentru dezvoltarea sa. în zilele următoare, pe adresa conducerii Partidului Social-Democrat și Comitetului Central al F.U.M. au sosit sute de moțiuni și telegrame adoptate în adunări generale ale salariaților sau în conferințe ale Comitetelor județene, în care se exprima adeziunea față de hotărârile adoptate. Amintim aici adeziunea totală pentru frontul unic a organizațiilor P.S.D. din toate sectoarele capitalei ca și din județele Moldovei, Munteniei, Olteniei, Transilvaniei și Dobrogei20 21. în această atmosferă de îmbunătățire substanțială a manifestărilor de unitate și de muncă pentru soluționarea cu eforturi comune a multi- tudinii de probleme ridicate de viață, la 29 martie 1946 are loc ședința de Front Unic Muncitoresc a reprezentanților celor două Comitete Cen- trale 22 23, care a luat în discuție colaborarea pe mai departe a celor două partide muncitorești și lupta în comun împotriva tuturor încercărilor de .subminare a unității clasei muncitoare 2S. Apreciind însemnătatea pasului de apropiere făcut de P.S.D. dele- gații celor două partide au fost unanimi în a constata că prin întărirea unității dintre P.C.E. și P.S.D. se desehid noi perspective întăririi miș- cării sindicale, a creșterii rolului de hegemon al clasei muncitoare, a realizării unei coaliții a tuturor forțelor democrate. Pe baza acestui comu- nicat în cursul lunii aprilie în întreaga țară s-au desfășurat numeroase acțiuni comune : adunări ale salariaților, plenare ale comitetelor județene de front unic etc., în care, pe lingă dezbaterea și însușirea documentului menționat s-au rezolvat numeroase probleme curente. Organizarea de către F.U.M. a marii demonstrații muncitorești din 1 mai 1946, concordanța lozincilor și chemărilor cuprinse în apelurile lansate de conducerile celor două partide, ca și a cuvîntărilor rostite, demonstrau o dată în plus că unitatea proletară poate constitui nucleul noii coaliții de forțe care să meargă în alegeri pe o platformă comună și pe aceeași listă. în aceste condiții, C.C. al P.C.E. a elaborat și a propus celorlalte partide și organizații politice o platformă pe baza căruia urma să se rea- lizeze unirea tuturor forțelor democrate în alegeri în cadrul unui bloc al partidelor democrate. Expresie a noilor cerințe ridicate de desfășu- rarea revoluției. Platforma B.P.D. prevedea ca partidele guvernamentale să se prezinte în alegerile generale pe o singură listă și cu un program comun, în vederea „continuării și desăvîrșirii operei de refacere și demo- cratizare a țării începută la 6 martie 1945”, în care „unitatea de acțiune 20 La 9 mai 1919, grupul celor care au părăsit congresul P.S.D. din 10 martie s-au în- trunit în sala „Amiciția’’, intr-un congres separat punind bazele Partidului Socialist-Inde- pendent. Documentele pregătitoare acestui congres, ca și ample relatări despre activitatea P.S.D.I., au fast publicate in ziarul P.N.Ț. „Dreptatea”, din 19 și 20 martie, 10 mai, 10, 12 in 18 iulie 1946. 21 „Libertatea” nr. 480 din 22,2j martie 1916. 22 „Scînteia", nr. 490 din 31 martie 1916; Vezi și „Libertatea” nr. 489 din 31 martie 1946. 23 Comunicatul C.C. al F.U.M., punctele 1, 2, 4 in „Scînteia”. nr. 490, 31 martie 1916. www.dacoromanica.ro 190 GHEORGHE ȚUȚUI 12 și colaborarea rodnică”, urma să constituie garanția realizării aeestui program 24. Sub influența acțiunii unite a clasei muncitoare, în cursul lunilor martie și aprilie 1946, Frontul Plugarilor, Partidul național-popular, Partidul național-țărănesc, Anton Alexandrescu și partidul național- liberal—Tătărescu, s-au pronunțat pentru participarea la alegeri pe o listă comună cu P.C.R. și P.S.D., iar la 17 mai s-a constituit Blocul Parti- delor Democrate, coaliție a tuturor partidelor și organizațiilor ce consti- tuiau guvernul de concentrare democratică. Desfășurarea campaniei electorale a dus la consolidarea regimului democrat și a legăturilor sale cu masele. Clasa muncitoare care s-a afirmat cu tărie drept forța conducătoare a societății românești și-a dezvoltat alianțele cu țărănimea și cu celelalte pături sociale muncitoare. S-a dovedit astfel încă o dată însemnătatea deosebită pe care unitatea proletară o are în viața societății, în realizarea și menținerea unității de acțiune a unor forțe politice eterogene, îndreptarea lor în direcția soluționării pro- blemelor majore ale etapei istorice date. Alegerile parlamentare din noiembrie 1946 s-au încheiat cu o stră- lucită victorie a forțelor democrate, care au obținut 78,86% din voturile exprimate trimițînd în noul parlament 378 de deputați din totalul de 414. Activitatea unită a celor 149 de deputați comuniști și social-deinocrați a avut o mare însemnătate în asigurarea aplicării cu fermitate a platformei program, ca și în întreaga activitate a parlamentului ca organ legislativ pus în slujba revoluției. Pe baza rezultatelor obținute în alegeri, la 29 noiembrie 1946 Consiliul politic al B.P.D. a hotărît remanierea guver- nului, în care principala schimbare produsă consta în creșterea numărului de miniștri comuniști și social-democrați — de la șase la opt — și a sub- secretariatelor de stat — de la patru la șase. Anul 1947, îndeosebi cea de-a doua ju- 3 realizarea partidvlli I xic matate a sa, este caracterizataprin orien- al clasei muncitoare Di.v tarea fermă spre trecerea la revoluția românia socialistă. Desăvîrșirea principalelor obiective ale transformărilor burghezo- democratice, cursul revoluției spre înfăptuirea unor măsuri cu un conținut anticapitalist tot mai pronunțat, au determinat deplasări și schimbări în conținutul alianțelor politice înfăptuite în perioada ante- rioară, iar în ultimă instanță în însuși caracterul puterii de stat25. Pe baza analizei atente a noii situații din țară, Partidul Comunist Român a luat în cadrul plenarei Comitetului Central din 8 — 9 ianuarie 1947 un ansamblu de măsuri pentru îmbunătățirea activității tuturor organelor și organizațiilor sale, deplasînd centrul de greutate al muncii de partid spre verigile de jos, acolo unde se hotăra soarta liniei politice și realizînd prin aceasta o îmbunătățire calitativă a comitetelor județene de partid, legarea nemijlocită a organizațiilor județene de comitetul central ---------------—i 24 Platforma Program a Blocului Partidelor Democrate, Edit. B.P.D,, 194G, p. 3 — G. 26 .România in anii revoluției democral-populare, Edit. politică, București, 1971, p. 259 și următoarea. www.dacoromamca.ro 13 CREAREA PARTIDULUI REVOLUȚIONAR UNIC 191 al partidului, întărirea legăturilor partidului cu masele 26. Acțiunea desfă- șurată de către P.C.E. pentru răspîndirea în rîndurile maselor munci- toare a socialismului științific, orientarea științei și culturii pe baze materialiste au asigurat preponderența ideologiei clasei muncitoare asupra celei burgheze. Analiza activității organelor de partid și îndepărtarea din rîndurile P.C.E. a unui însemnat număr de elemente carieriste sau cu origină socială și trecut politic necorespunzătoare au contribuit în mod eficient la întărirea partidului și a legăturilor sale cu masele. O expresie a acestei realități o constituie și faptul că pînă în septembrie 1947 Partidul Comunist Eomân ajunsese să cuprindă în rîndurile sale 726.973 de membri, dintre care 44% muncitori și 39% țărani muncitori27. însemnate modificări au avut loc în viața și activitatea Partidului Social-Democrat, unde după congresul din martie 1946, prin îndepărtarea din conducerea partidului a principalelor elemente de dreapta și mai ales după usturătoarea înfrîngere în alegeri a P.S.D.I. — care de fapt a marcat dispariția acestei grupări hibride — forțele revoluționare au fost tot mai puternic sprijinite și de sus. Evoluția spre stînga a Partidului Social-Democrat, ca urmare a colaborării cu P.C.E. și a cerințelor revoluției, a fost astfel prezentată de către unul din liderii acestui partid : „Așa cum ne cere doctrina marxistă — noi nu ne-am înțepenit în dogme, ci am mers înainte dialectic, dînd principiilor noastre de bază aplicarea cerută de realitățile vii ale clipei. Unde am greșit, căutăm să ne îndreptăm, unde am fost pe drumul bun, încercăm să întărim linia justă pe care am mers. Dar la capătul drumului trebuie să stea acea sinteză superioară socialistă, care singură poate fi expresia unei adevărate unități44 28. în această ordine de idei se impune a fi menționată ampla acțiune de clarificare începută în P.S.D. încă de la finele anului 1946, analiza atentă a structurii partidului, a liniei sale politice și ideologice, indicațiile, propunerile și măsurile adoptate pentru a face din P.S.D. un partid revo- luționar. Astfel, în o serie de articole publicate în „Viitorul Social”, revista teoretică a partidului29, au fost analizate, rînd pe rînd și trecute prin focul criticii, principiile de organizare ale P.S.D., criteriile de primire și educare a membrilor, activitatea sa teoretică, cerîndu-sb cu insistență să se treacă la aplicarea de măsuri hotărîte pentru a face din P.S.D. un partid cu adevărat de clasă, marxist-leninist. Critica temeinică a felului în care se făcea primirea în partid și formularea cerinței de a se acorda titlul de membri numai acelora care și-au însușit principiile marxist- leniniste și disciplina de partid, hotărîrea cu care se cerea îndepărtarea _________________> 28 C. Olteanu, Măsurile politice și organizatorice stabilite de plenara C.C. al P.C.R. din ianuarie 1941 ți însemnătatea lor pentru îmbunătățirea muncii de partid și a legăturilor lui cu masele in „Anale” nr. 5 1903. 27 Gh. Țuțui, Dezvoltarea Partidului Comunist in anii 1944—1948 in „Anale” de istorie nr. 6 1970. 28 Lotar Rădăceanu, Temeliile politicii de Front Unic Muncitoresc și perspectivele ei, Edit. P.S.D., București, 1910, pag. 24. 28 Revista „Viitorul Social” și ziarul „Libertatea” au publicat intre altele următoarele articole : Principii organizatorice, Conștiința de clasă in mișcarea muncitorească, Mai multă teorie marxistă, Structura P.S.D., Dircctii’elc politicii noastre socialiste, Democrația internă de partid, Critica și autocritica în partidul clasei muncitoare, Morala proletariatului, Ideologia Partidului Unic Muncitoresc și altele. www.dacoromanica.ro 192 GHEORGHE ȚUȚUI 11 din P.S.D. a elementelor străine, cu mentalitate mic burgheză, neadap- tabile, numeroasele propuneri de organizare a partidului pe baza centra- lismului democratic, ridicarea teoriei la rangul de cerință a practicii revo- luționare, ca și preocuparea cadrelor de conducere a partidului de a con- tribui la elucidarea unor probleme importante cum ar fi: căile de trecere la socialism, evoluția și perspectivele frontului unic, conținutul și carac- terul puterii de stat, superioritatea democrației populare față de demo- crația burgheză etc,, demonstrează tocmai noua etapă în care pășise Partidul Social-Democrat. Dar, teama de socialism a elementelor mic burgheze pătrunse în P.S.D., presiunea burgheză — care se accentua pe măsura ofensivei revoluției, — ca și anumite influențe externe, au determinat mai ales la unele dintre vechile cadre social-democrate în special la cele cu funcții medii de conducere în partid și în sindicate, o recrudescență a practicilor politicianiste. Această situație evoluînd în strînsă legătură cu activitatea unui număr de membri noi ai partidului, mai ales din rîndul acelora stre- cnrați în mișcare sau străini de interesele ei, a dus la reapariția la unii membri și cadre ale P.S.D. a unor manifestări de încălcare a hotărîrilor adoptate de propria lor conducere. Dăunătoare prin urmările ce le aveau asupra unității clasei munci- toare, dar mai ales periculoasă prin tangențele sale cu activitatea de frî- nare a revoluției desfășurată de gruparea burgheză din guvern, acțiunile elementelor social-democrate de dreapta trebuiau demascate și zdrobite cu toată hotărîrea. Pe această liuie, în cursul anului 1947 din rîndurile partidului au fost excluși un număr apreciabil de membri, a fost dizolvat comitetul de partid al județenei Ilfov precum și comitetul P.S.D. din Capitală, s-a retras mandatul unor fruntași ai partidului care aveau funcții de răspundere în aparatul de stat. In același timp, pe măsura desfășurării conferințelor regionale ale P.S.D. și a alegerilor sindicale, numeroase elemente de dreapta din P.S.D., fără a fi îndepărtate din partid, au fost înlocuite din funcțiile deținute, fapt care de asemenea a con- tribuit la întărirea pozițiilor stîngii revoluționare. Evoluția acestui proces a fost puternic stimulată de precizările făcute de conducerea P.S.D. în legătură cu perspectivele colaborării cu Partidul Comunist Eomân și cu caracterul Partidului Social-Democrat. Referitor la prima problemă, la 24 iunie cu prilejul Conferinței Comite- telor P.S.D., din județul Prahova, Ștefan Voitec, secretar general al par- tidului arăta : ,,în ceea ce privește colaborarea cu partidul comunist... ea trebuie să se manifeste... într-o străduință de a da țării o nouă orîn- duire... de a dezvolta la maximum capacitatea de producție, pentru a ridica în felul acesta standardul de viață al tuturor păturilor muncitoare”30. Această precizare privind hotărîrea P.S.D. de a merge împreună cu P.C.R. spre făurirea noii orînduiri sociale, stimulatoare ea însăși pentru dezvoltarea spre stînga a social-democrației, a fost completată în august 1947 cu hotărîrea Biroului Politic al Partidului Social-Democrat în care se preciza că acest partid : „este un partid socialist de stînga... care va duce o politică corespunzătoare acestei orientări și nu va tolera în rîndurile sale manifestări sau elemente de dreapta'* 31. 30 „Libertatea” nr. 853 din 7 iunie 1917. 31 „Poporul” nr. 466 din 26 august 1947. www.dacoromanica.ro 15 CREAREA PARTIDULUI REVOLUȚIONAR UNIC 193 Analiza evoluției P.S.D. în prima jumătate a anului 1947 duce la concluzia clară că în acest timp s-a manifestat pe multiple planuri hotărîrea acestui partid de a face totul pentru a ține pasul cu cerințele de dezvoltare ale frontului unic, de a-și aduce contribuția la realizarea unității depline a clasei muncitoare. Aceste fapte infirmă totodată apre- cierile unor istorici occidentali care neînțelegînd procesele interne ce s-au desfășurat în interiorul mișcării muncitorești din toată țara noastră, încearcă să acrediteze ideea după care trecerea la făurirea partidului unic ar fi fost determinată de influența unor factori externi 32, sau datorită faptului că P.S.D. era mai slab numericește decît P.C.R.53. întărirea continuă a P.C.R. și a legăturilor sale cu masele și evoluția spre stingă a P.S.D., au făcut posibilă, către finele anului 1947, trecerea la adoptarea și aplicarea unui șir de măsuri în vederea realizării partidului unic. Astfel, la 27 septembrie 1947, Birourile politice ale P.C.R. și P.S.D. s-au întrunit în ședință comună spre a examina situația politică și sarcinile ce re- veneau clasei muncitoare din România. în cursul discuțiilor, ambele părți au fost de acord cu aprecierea potrivit căreia întărirea unității de acțiune a clasei muncitoare continua să fie condiția de bază pentru zdrobirea defi- nitivă a reacțiunii și desăvîrșirea transformărilor burghezo-democratice. în consecință ele au hotărît ,,să pună în discuția forurilor de conducere respective mijloacele practice pentru grăbirea înfăptuirii unității politice, organizatorice și ideologice a mișcării noastre muncitorești 34. Imediat după adoptare, hotărîrea a fost dezbătută de către comitetele județene ale P.C.R. și P.S.D. reunite în ședințele de Front Unic Muncitoresc, stabilindu-se totodată noi măsuri și acțiuni comune, care să ducă la întă- rirea unității proletare. în aceste condițiuni istorice s-au desfășurat lucrările congresului general al Partidului Social-Democrat (4 — 9 octombrie 1947) care a avut misiunea de a contribui la sporirea contribuției acestui partid la opera de făurire a unității politice a clasei muncitoare. Referindu-se la această problemă, Raportul prezentat la Congres de către Ștefan Voitec arăta că unirea este necesară istoricește și se impune a fi realizată din punct de vedere practic, ea legînd „preocupările zilei de azi de cele ale viito- rului”33. Congresul al XVIII-lea al Partidului Social-Democrat din România a adoptat Rezoluția politică, în care își însușește comunicatul Birourilor Politice ale P.S.D. și P.C.R. din 27 septembrie și împuternicește Comitetul Central să discute cu Comitetul Central al Partidului Comunist Român mijloacele practice pentru realizarea unității politice, organizatorice și ideologice a mișcării muncitorești, și, pe baza acordului ce se va stabili, să se facă toate lucrările și formele pentru desăvîrșirea unității în cadrul unui singur partid al clasei muncitoare. M Franrois Fejto Histoirc des diniocraties populaircs, Paris, Comunist Eastern Europe New York, 1961, p. 43, Hug Scton-Watson, l'rom J.cnin to Khrushchco the History of World Comunism. New York, 1965, p. 249 — 253. 33 în iulie 1947, P.S.D. avea 9136 dc secțiuni care cuprindeau 570.201 membri repar- tizați astfel: 155.303 muncitori, 253.803 agricultori, 30.346 meseriași, 62.180 funcționari, 13.903 liberi profesioniști, 8.663 comercianți și 46.603 alte categorii („Libertatea” nr. 940 din 8 octombrie 1947). 34 „Scînteia” nr. 935 din 29 septembrie 1947. 33 „Libertatea” nr. 942, din 10 octombrie 1947. www.dacoromanica.ro 194 GHEORGHE ȚUȚUI 16 Poziția comună a celor două partide muncitorești față de alegerile sindicale care s-au desfășurat în perioada august-noiembrie 1947 și înseși rezultatele alegerilor au constituit o grea lovitură pentru reacțiune, care spera că alegerile s-ar putea transforma într-o „luptă deschisă între parti- dele de stînga”33. Au eșuat totodată și planurile reacțiunii de a folosi ale- gerile sindicale spre a izola Partidul Social-Democrat de Partidul Comunist Român și a-1 opune acestuia ca o „a treia forță”. Desfășurarea întregii campanii a alegerilor sindicale din 1947 efec- tuată în strînsă legătură cu lupta- pentru refacerea economiei naționale și limitarea exploatării capitaliste a dus la alegerea a 4.967 de comitete sindicale și de întreprinderi, cuprinzînd în total 41.601 membri 37. în aceste comitete au intrat ca reprezentanți ai întregii mase de salariați 27.122 de comuniști, 5.484 de social-democrați și numeroși oameni ai muncii fără de partid 38. Ca urmare a schimbării hotărîtoare a raportului de forțe în favoarea proletariatului și a aliatului său principal, țărănimea muncitoare, la 6 noiembrie 1947 au fost îndepărați din guvern și ultimii reprezentanți ai burgheziei, numărul miniștrilor comuniști și social-democrați mărin- du-se de la 8 la 11 și a subsecretarilor de stat de la 6 la 839. Schimbarea calitativă survenită în guvern, preludiu al doborîrii monarhiei și instaurării republicii ca formă de stat a celor ce muncesc, a dat un nou impuls luptei pentru desăvîrșirea unității proletare. La începutul lunii noiembrie 1947, Comitetul Central al Frontului Unic Muncitoresc a stabilit începerea lucră- rilor pregătitoare ale realizării Partidului Unic Muncitoresc. în acest scop au fost constituite două comisii din reprezentanți ai conducerii P.C.R. și P.S.D. care au fost însărcinate cu elaborarea Platformei și a Statutului partidu- lui unic precum și a măsurilor politice și organizatorice necesare acțiunii de unificare. Lucrînd în comun și într-o atmosferă prietenească și principială cele două comisii au elaborat în scurt timp Proiectul de Platformă a Partidului UnicMuncitoresc și măsurile organizatorice corespunzătoare, documente ce au fost prezentate spre dezbatere și aprobare Birourilor Politice ale P.C.R. și P.S.D. reunite în ședința comună la 11 noiembrie 1947. Cu acest prilej s-a reliefat faptul că proiectul de platformă care a fost supus spre apro- bare era rezultatul unanimității de păreri a comisiei, care — după cum se precizează în stenograma discuțiilor „Nu a avut în activitatea sa divergențe principiale”40. în urma dezbaterilor au fost clarificate numeroase probleme ridicate de înfăptuirea unității. Cele două Birouri politice, a căror ședință a fost prezidată de secretarul general al P.C.R., au adoptat în unanimitate documentele prezentate a, au constituit fundamentul principial pe care s-a realizat unitatea clasei muncitoare din România, în cadrul unui singur partid marxist-leninist. Platforma prevedea că „Partidul Unic Muncitoresc trebuie să fie partidul de avangardă a clasei muncitoare”, ideologia sa ----------------1 39 „Libertatea" nr. 434, din august 1947. 37 Arhiva C.C. al P.C.R., fondul nr. 1/1947, dosarul nr. 306, fila 97. 38 Vezi mai pe larg Gheorghe Țutui, Paraschiv Coțofană, Sindicalele din România in anii democrației populare, Edit. politică, București, 1970. 39 ,,Scînteia” nr. 970 din 9 noiembrie 1947. 40 Arhiva C.C. al P.C.R., fond P.S.D., registru de procese-verbale, mâpa 2/1947, pro- cesul-vcrbal din 11 noiembrie 1947. 41 „Scînteia” nr. 970 din 9 noiembrie 1947. www.dacoromanica.ro 17 CREAREA PARTIDULUI REVOLUȚIONAR UNIC 195 „ideologia de clasă a proletariatului: marxism-leninismul”, iar centralismul democratic „principiul organizatoric de bază”42. Prevederile programatice inserate în documentul principial care stăteau la baza unificării P.C.R. și P.S.D. — și care prin prevederile și structura sa se asemăna unui statut al „partidului de tip nou” — demonstrau faptul că cele două partide muncitorești aveau un punct de vedere unitar și în ceea ce privește dezvoltarea ulterioară a țării pe calea socialismului. I’latforma ilustra de asemenea unitatea deplină de vederi a celor două partide în ceea ce privește scopul final al partidului unic, arătînd că acest scop este „înfăptuirea societății socialiste — prima fază a comunismului... pentru a se trece apoi la realizarea fazei superioare — societatea comunistă”*3 44. Stabilind principalele jaloane ale luptei pentru trecerea la socialism, platforma cuprindea în prevederile sale și poziția partidului față de cele- lalte clase și pături sociale, față de organizațiile și partidele politice ale țării noastre. Punîud în centrul politicii sale consolidarea alianței dintre clasa muncitoare și țărănimea muncitoare, partidul unic muncitoresc se angaja să promoveze în continuare o politică plină de grijă față de celelalte pături de oameni ai muncii, fără deosebire de naționalitate. După adoptarea Platformei P.U.M. în lunile noiembrie și decembrie ale anului 1947, în întreaga țară au avut loc adunări comune ale mem- brilor celor două partide în cadrul cărora documentul a fost dezbătut și aprobat, iar începînd din ianuarie 1948 s-a procedat la alegerea birourilor organizațiilor de bază, a comitetelor de sector, de plasă și județene ale partidului unic **. La 21 februarie 1948, în condițiile unui puternic avint politic al clasei muncitoare și al celorlalți oameni ai muncii, în sala Ateneului Român din București s-au deschis lucrările Congresului de constituire a P.M.R. La Congres, membrii partidului unic, în număr de aproape un milion, au fost reprezentați de 822 delegați cu drept de vot deliberativ — 760 aleși în adunările județene, 62 membri ai celor două comitete centrale, precum și 8 delegați cu drept de vot consultativ 45. Delegații la congres au aprobat activitatea desfășurată de Comitetele Centrale ale P.C.R. și P.S.D. în vederea unificării și au adoptat în unanimitate hotărîrea istorică de fău- rire a partidului unic al clasei muncitoare din România. Au participat, ca invitați, delegați ai partidelor comuniste, socialiste și ale altor organi- zații democratice din Albania, Anglia, Austria, Bulgaria, Cehoslovacia, Franța, Grecia, Iugoslavia, Italia, Olanda, Palestina, Polonia, Ungaria46 * 48. 42 Platforma avea o introducere despre condițiile interne și internaționale și următoarele capitole : Ideologia și principiile organizatorice, Morala proletară a Partidului Unic Muncitoresc, Sarcinile imediate ale Partidului Unic Muncitoresc pentru dezvoltarea democrației populare In România, Politica externă și scopul final al Partidului Unic Munictoresc. Platforma Partidului Unic Muncitoresc — București, 1947, p. 17—23. 43 Platforma P.U.M., p. 29 — 30. 44 La data de 10 februarie 1948, clnd s-a Încheiat acțiunea de constituire a organiza- țiilor partidului unic, numărul total al membrilor P.U.M.. era dc 937.846 dintre care 805.769 (85,92%) P.C.R. și 132.077 (14,08%) P.S.D. ^Arhiva C.C. al P.C.R., fondul nr. 2, dosar 505, f. 106. 46 Congresul Partidului Muncitoresc Român — București, 20 — 23 februarie 1948, Edit. P.M.R., 1948, p. 32. (Pe partide 74,77% din delegați proveneau din P.C.R. și 25,23% din P.S.D.) 48 ,,Sclnteia” nr. 1052 din 22 februarie 1948. www.dacOTomanica.ro 196 GHEORGHE TUȚUI 18 Pe adresa congresului au sosit mesaje #Aii^țffifr august 1874. Vezi și A. Filimon, Stabilirea consulatelor belgiene in România. www.dacoromanica.ro 11 RELAȚIILE ROMANO-BELGIENE ÎNTRE 1859—1878 233 1874, rețeaua consulară belgiană va cuprinde principalele orașe românești, «eea ce este încă o dovadă a interesului față de bunul mers al acestor relații. La baza acestor decizii au stat, fără îndoială, rațiuni diferite. Au primat și acum rațiunile economice, fără a se neglija însă mutațiile poli- tice. Dacă în perioada anilor 1865—1870 statisticile belgiene nu mai oferă date prea sigure privind valoarea comerțului, menționîndu-se numai numă- rul de vase belgiene și străine care au încărcat mărfuri de la Galați și Brăila pentru Anvers, nu se poate crede că valoarea acestor schimburi ar fi scăzut foarte mult. Se poate admite, așa cum am spus, doar o scădere de intensitate care pare firească și normală în relațiile dintre două țări. După 1870 statisticile demonstrează, cu date sigure, sporirea volu- mului schimburilor dintre Belgia și România. Față de perioada anilor trecuți, pe piața românească au apărut mărfuri belgiene de o mai mare varietate. Primul loc îl deținea tot sticla, urmată de zahăr, amidon și produse textile40. Pină în anul 1875 exportul acestor produse în țara noastră a atins cele mai înalte cote41. Alături de acestea au fost aduse însă și multe produse noi: vagoane și șine de tramvai, arme și mașini pentru utilarea fabricilor de zahăr. în anul 1875 valoarea totală a acestora depășea suma de 1300000 de franci42. Peste numai un an valoarea totală a exportului belgian în România s-a ridicat la suma de 2 175 000 de franci, ceea ce reprezintă o creștere, „nu numai față de anul 1875 ci și față de toți anii precedenți”43. Prin aceste valori, în importul României, din anul 1876, Belgia ocupa locul al Vl-lea, ceea ce ar însemna o dare înapoi. S-ar părea însă că nu acesta era locul ei. Explicația ne-o oferă vice-consulul de la Brăila care arăta că „cea mai mare parte a mărfurilor de proveniență belgiană, veneau pe la Viena, s-au transbordau la Londra, sau veneau pe la Amsterdam- Constantinopol, de unde erau reexpediate prin vapoarele companiei Lloyd. Cele care veneau pe la Viena erau declarate la vamă ca provenind din Austria, iar cele de la Londra ca provenind din Anglia”44. Dealtfel, iiceasta se va vedea și din insistența cu care diplomații acreditați la noi sin cerut restabilirea liniei de vapoare Anvers-Galați”, principala cauză a diminuării și durabilității acestor relații”45. 40 Arelt. M.A.E.B. Dos. 991, doc. din 29 iunie 1874. 41 Ibidem, Dos. 2750, doc. 11, partea a Il-a. Statisticile indică următoarele date: -sticlă = 50 000 bucăți, amidon = valoare 180 00 dc franci, draperii și mătase = 200 000 dc franci și zahăr = 20 000 de kilograme. 43 Ibidem. 43 Ibidem, doc. 114 bis (anexa). Din suma totală de 2 175 000 de franci, 600 000 fr. reprezenta valoarea armelor, 300 000 fr. șinele și vagoanele și 400 000 fr. mașinile pentru fabrica dc la Chitila. Restul erau diferite alte mărfuri. Pentru mărfurile aduse la Galați, sint menționate următoarele cantități: 14 lăzi cu oțel (6 751 kg), 625 lăzi amidon (22 060 kg), 375 lăzi luminări (6 440 kg), 200 barili ciment. 1414 barili fier forjat, 269 colctc fierărie (14 368 kg), 650 barili cuie, 3 249 eolete materiale pentru Sascut (720 193 kg), 14 lăzi cu pate alimentar, 1 ladă ornamente bisericești, 1 colet cu țesături, 34 lăzi cu sticlă, 5 471 lăzi cu sticlărie (6 961 kg), 25 barili zinc. (Cantitățile In kg sint din aceeași sursă.) 44 Ibidem. 45 Ibidem. www.dacoromanica.ro 234 AUREL FILIMON 12 Din cele spuse se poate lesne deduce că valoarea mărfurilor de pro- veniență belgiană sosite în România, în anul 1876, era mult mai mare. în ce privește importul belgian din țara noastră situația statistică este și mai puțin clară. Lipsa unui consulat românesc în Belgia ne priveaz.ă de o situație exactă a vînzărilor de produse de la noi în această țară. Știm însă că Belgia cumpăra cereale din România. Nu știm cantitățile, întrucît cea mai mare parte a acestora era încărcată pe vase străine cu destinația Anvers. Nu știm, de asemenea, dacă acestea erau vîndute în Belgia sau erau reexpediate în alte părți. Merită însă de notat, ceea ce diplomații belgieni au recunoscut, că negustorii din această țară erau inte- resați pentru cerealele și produsele animaliere de proveniență romanească. Intensificarea schimburilor comerciale între România și Belgia s-a făcut într-un moment deosebit. După cum se știe, începînd cu deceniul al VUI-lea al secolului al XlX-lea, România a intrat și mai serios, deschis, pe calea obținerii independenței. în cadrul acestei pregătiri, relațiile cu alte state, mai ales cele comerciale, au avut importanța lor recunoscută. Prin modificările survenite în cadrul politicii economice, prin tratatele comerciale încheiate în perioada anilor 1875—1877, s-a realizat o primă parte a programului de cîștigare a independenței depline. în aceste acțiuni se încadrează organic și relațiile cu Belgia. Tendințele de independență ale României au fost .sesizate și apreciate, de diplomația belgiană, cu mult timp înainte de anul 1877. încă din anul 1859, consulul Poumay arăta că „Unirea este realizată de o mare adunare populară care disprețuiește toate drepturile de suzeranitate”46. în anul 1874, Ministrul de Externe al Belgiei, contele d’Aspremont de Lynden, recunoștea că independența României era „o problemă deloc simplă ci una care ar putea avea serioase consecințe”4'. El avea în vedere, în primul rînd, consecințele pentru relațiile dintre cele două țări. Urmărind evenimentele, premergătoare proclamării independențe țării noastre, diplomația belgiană și-a format părerile din care se desprind cîteva idei edificatoare pentru a demonstra și o anumită simpatie cu cauza românilor. Astfel, agentul diplomatic de la București, J. Jooris, un fin și atent observator al evenimentelor, sublinia complexitatea feno- menului. între altele menționa că „aspirațiile României spre independență completă și nerăbdarea de a sfărîma legăturile de vasalitate ce o leagă de Turcia, corespund pe deplin dorinței naționale și sînt aspirații legi- time”48. Mai mult decît atît, se considera sosit momentul ca „marile puteri să îndemne Turcia să asculte de vocea rațiunii și a dreptății”4'', acordînd independența României. Evident, diplomații belgieni au evaluat consecințele independenței țării noastre prin prisma relațiilor cu țara lor. Aceasta, pentru că era de așteptat, mai mult decît după realizarea Unirii, să aibă loc modificări * 18 •• Ibidem, Dos. 992 T. I, doc. 9 februarie 1839. *’ Ibidem, Correspondance... Roumanie, T. IV (1871 — 1874), doc. 64. 18 Ibidem, doc. 81. **Ibldc " www.dacOTomanica.ro 13 relațiile româno-belgiene intre 1859—1878 235 care să permită o dezvoltare pe alte planuri a acestor relații. Nu se poate trece însă cu vederea peste atitudinea diplomaților, care exprimă în fond atitudinea unei țări care a făcut eforturi pentru obținerea și recunoașterea independenței sale. Această asemănare între cele două țări — făcută pentru prima dată de către Jooris 50 — era un element de apropiere și nu unul dintre cele mai puțin importante. în preajma obținerii independenței țării noastre, problemele care se puneau în cadrul relațiilor sale cu Belgia erau cu totul deosebite, față de perioadele trecute, profilîndu-se și mai bine semnele modificării caracte- rului acestora și a rolului crescut al diplomației românești. Prima noutate a fost tendința firească și obiectivă a Eomâniei de a reglementa schimburile comerciale și cu Belgia pe baza unui tratat direct. Inițiativa a pornit din partea guvernului român și făcea parte din acțiunile de scoatere a comerțului de sub autoritatea și prevederile tratatelor încheiate de Poarta otomană cu alte state. în acest sens, agentul diplomatic al Belgiei nota, ca fapt deosebit, această manifestare a Eomâniei „de a nu mai recunoaște tratatele încheiate de Poartă, tratate care fuseseră deja profund modifi- cate prin măsuri de legislație internă”51 și atrăgea atenția guvernului său asupra a ceea ce avea să urmeze. Analizate, în contextul general al situației de atunci, toate aceste acțiuni au fost privite de diplomația belgiană ca „o necesitate economică, care să permită dezvoltarea unei industrii naționale autohtone”52, ca o formă de manifestare a independenței economice. Tratatul dintre Eomânia și Austro-Ungariâ, din anul 1875, a edi- ficat și mai mult, guvernul belgian, asupra acestor tendințe. La încheierea acestuia se știa precis că nu se mai puneau numai probleme economice. Pe de altă parte, se crea și convingerea mai fermă asupra necesității reglementării pe baze noi a relațiilor dintre cele două țări. La începutul anului 1876, prin agentul diplomatic de la București, J. Hooricx, guvernul român a explicat oficial noile sale intenții. Cu acest prilej, Belgia a fost invitată să încheie o convenție comercială cu țara noastră „pe baza principiilor convenției cu Austro-Ungaria”53. în virtutea acestor principii, guvernul român a făcut următoarele propuneri: a) pentru comerț tratamentul reciproc al națiunii celei mai favorizate, b) pentru cetățenii de origine belgiană sau română, tratamentul de ega- litate în raport cu impozitele și obligațiile de orice natură, c) avantajele speciale acordate Austro-Ungariei pentru comerțul de frontieră, ca stat limitrof, nu vor fi acordate și Belgiei, d) această înțelegere este provizorie și va fi încheiată pe baza declarațiilor care vor fi schimbate între cele două guverne și are forță obligatorie pînă la 30 aprilie 187754. Declarația guvernului român, din care a reținut atenția în mod special punctul d, a fost analizată în cadrul unei ședințe a cabinetului belgian. Cu acest prilej a fost analizată situația generală a comerțului 60 Ibidcin. Relerindu-sc la situația țării noastre spunea Intre altele că i s-a creat, după tratatul dc la Paris, o situație asemănătoare en a Belgiei. 61 Ibidcin, doc. 73. 62 Ibidem, doc. 98 și 101. 63 Ibidem, Dos. 2750, doc. 939 și anexa 82. Dos. 2013, doc. din 24 mai și 15 august 1876. 54 Ibidem, Dos. 2750, doc. 45 anexa și Dos. 2013, doc. din 15 august 1876. www.dacoromanica.ro 236 AUREL FIL1MON 14 cu România și atitudinea altor țări față de noua ei politică economică* în primul caz, au fost discutate și cererile camerelor de comerț „de a nu se pierde din vedere avantajele comerțului belgian”36, atît în ce privea comerțul cu țara noastră, cît și cel cu alte state din această parte a Europei. în privința atitudinii altor state s-a reținut ideea că unele 56 erau dispuse să discute cu România, ceea ce a fost considerat încurajator, pentru Belgia, și nu putea fi scăpat din vedere. La 17 iulie 1876, consulul belgian a înmînat Ministerului de externe răspunsul guvernului său. Deși era redactat într-o manieră generală57, nota guvernului belgian deschidea perspective bune pentru viitoarele tratative cu guvernul român. Pînă la sfârșitul anului 1876 tratativele n-au avansat prea mult din cauza unor nepotriviri de vederi asupra duratei convenției, cît și din cauza unor probleme, de altă natură, care preocupau guvernul român. Pe de altă parte, s-a simțit foarte acută lipsa unui diplomat român acre- ditat în capitala Belgiei. La începutul anului 1877, cînd și alte țări și-au reglementat schim- burile comerciale cu țara noastră pe bază de tratate directe 58, guvernul belgian a urgentat tratativele. Discuțiile dintre M. Mitilineu, secretarul general al Ministerului de externe, și J. Hooricx au evidențiat intenția de a încheia cît mai repede aceste tratative. în ziua de 1 martie 1877, în cadrul ultimei întîlniri, pe această temă, între cei doi diplomați au fost stabilite detaliile tehnice ale convenției. în aceeași zi, Hooricx raporta că „guvernul român este gata să admită, în cazul ratificării, toate obser- vațiile pe care Belgia le considera convenabile”59. Semnată la 14 martie 187760 61, convenția comercială (prima de acest fel între România și Belgia) a fost bine primită de către negustori, în primul rînd 81. Dealtfel, datele statistice, mult mai precise decît în anii trecuți, demonstrează o creștere substanțială a valorii schimburilor. Pînă la 31 decembrie 1877 pe piața românească au venit mărfuri belgiene în valoare de 2 895 000 de franci. Totodată, navigația vaselor sub pavilion belgian, prin restabilirea liniei Anvers-Dunărc, a revenit la condițiile apreciate normale 62. 85 Ibidem, Dos. 2750, doc. 36. 58 Hooricx a anunțat că „Franța, Rusia, Germania și Grecia și-au manifestat intențiile de a discuta cu guvernul român”. El cerea guvernului său să se grăbească „pentru ca și co- merțul belgian să se găsească pe picior de egalitate cu a celorlalte națiuni”. Doc. 36 bis. 57 Ibidem, doc. 40 anexa 1. Nota era o declarație de intenție. Textual se spunea „Anim6 du deșir de voir la commerce belge placi sur un pied d'ăgalitâ avec celui des autres nations, le gouvcrnement du Roi, mon Auguste Souverain, me charge de vous manifester son dăsir de conclurc une convention commerciale avec la Roumanie”. 68 Istoria României, voi. IV, Edit. Academiei, București, 1964, p. 479. 59 Areh. M.A.E.B. Dos. 2750, doc. 91 și 92. 60 Camera și Senatul Belgiei au ratificat-o In ziua de 26 mai. Doc. 105 și 106. 61 Ziarul „L’Independance belge” a publicat In luna februarie 1877 mai multe note spe- ciale prin care se cerea urgentarea tratativelor cu România. 82 Circulația vaselor belgiene la Dunăre, Intre anii 1871—1876, conform statisticilor consulatului de la Galați se prezenta astfel: 1871 = 1 vas (1 022 tone), 1872 — 1873 = 7 vase (4 054 tone), 1874 = 10 vase (12 089 tone), 1875 = 7 vase (6 801 tone), 1876 = 3 vase (2 964 t). Areh. M.A.E.B. Dos 2750, doc. 93 și anexa din 8 iunie 1877. www.dacoromanica.ro 15 RELAȚIILE ROMANO-BELGIENE INTRE 1859—1878 237 Reglementarea relațiilor economice a fost apreciată și de către cele două guverne. Era însă îngrijorător că, la 31 decembrie 1877, convenția expira. Din acest motiv, la 7 septembrie 1877, guvernul român, prin M. Kogălniceanu, a remis agentului diplomatic al Belgiei o notă prin care a propus încheierea unei noi convenții ca fiind „în interesul ambelor părți”63. Belgia a răspuns la 21 septembrie, dîndu-și acordul pentru începerea noilor tratative. „Guvernul regal — se menționa în răspunsul dat — a primit cu foarte mare interes nota și o examinează cu atenție pentru a se ajunge la o fericită înțelegere”64. Tratativele, purtate tot la București, au început imediat. Din cauza situației speciale a României, determinată de participarea ei la război, n-a fost posibilă desfășurarea normală a acestora. Singura chestiune notabilă a fost prelungirea convenției existente pînă la 12 februarie 1878 și acordarea unor noi scutiri vamale pentru produsele belgiene. De ase- menea, Ministerul de externe al Belgiei a notificat hotărîrea guvernului că „toate produsele românești de export — cerealele în special — erau scutite de orice fel de taxe vamale la intrarea și ieșirea din Belgia”65. La începutul anului 1878 problema încheierii unei noi convenții comerciale a preocupat din nou, în alte condiții, ambele guverne. In timpul întrevederii, din ziua de 22 ianuarie, Hooricx i-a înmînat lui Kogăl- niceanu nota guvernului său prin care se anunța intenția de a începe tratativele și se solicitau în acest sens reduceri vamale și pentru alte produse decît cele prevăzute pînă acum 66. în aceeași zi se raporta la Bruxelles acordul de principiu al guvernului român. „Cabinetul princiar — remarca Hooricx — nu se pare că n-ar accepta propunerile belgiene”67 rc menționa însă dorința ca „(Hooricx) să primească puteri depline pentru semnarea noului tratat”68. în urma aprobării date și a noilor instrucțiuni primite în luna febru- arie a anului 1878, Hooricx s-a întîlnit de mai multe ori cu Kogălniceanu. în timpul audienței din 10 februarie au fost prezentate din nou cererile guvernului belgian pentru noi reduceri vamale. S-a înțeles însă că situația nu era propice pentru continuarea tratativelor. „Ministrul (Kogăbiiceanu) — scria Hooricx — era preocupat de afaceri politice, ceea ce m-a deter- minat să nu mai insist”69. 63 Ibidcm, doc. 117. M Ibidcm, doc. 118 și 119 bis anexa. “ Ministerul de Externe al Belgiei estima valoarea griului importat din România la suma de 140 — 150 milioane dc franci. Dos. 2750, II, doc. 6 anexa C (Este cuprins și comerțul dc tranzit). •• Belgia a cerut următoarele reduceri : șine dc calc ferată = 1,20 lei in loc de 1,75 lei, bandaje de fier 1,25 lei In loc de 1,90 lei, fier brut = 2,90 lei in loc dc 5 lei, fier forjat = 3 lei tn loc de 4 lei, cuie dc fier = 5 lei in loc de 8 lei, sticlă = 3 lei in loc de 6,te lei, lurtic de tipar 10 lei In loc de 19 lei, cuțite ordinare = 30 lei în loc de 100 lei, bugii de stearină — 18 lei In loc de 29 lei, ciocolată = 19 lei in loc de 20 lei, fire de tot felul = 39 lei In loc de 70 Ici, ață de bumbac = 12 sau 15 Iei in loc de 21 lei, țesături de tot felul = 30 lei In loc de 55 lei. Doc. 6 anexa A și D. 47 Ibidcm, doc. 9. “ Ibidem, doc. 10. *• Ibidem, doc. 16. www.dacaramanica.ro 238 RELAȚIILE ROMANO-BELGIENE INTRE 18^9—1878 16 . • Cu toată situația delicată în care se afla România, la 19 februarie s-a răspuns la nota belgiană. Cu acest prilej se menționează „intenția de a acorda Belgiei regimul vamal acordat Germaniei”70, aceasta fiind o noutate. La 12 martie s-a dat un răspuns și mai complet prin care erau admise propunerile cabinetului de la Bruxelles, precizîndu-se și dorința de a fi inserate în noul tratat articolele XIII, XIV și XV din tratatul cu Germania relative la taxarea unor mărfuri în anumite orașe. De asemenea, se propunea ca durata tratatului să fie de 7 ani și nu de 10, cum a propus Belgia, din dorința subliniată „ca toate tratatele să expire la aceeași dată”71. Cu același prilej, s-a promis că „dacă tratatul cu Germania va fi ratificat înainte de semnarea celui cu Belgia, modifi- cările aduse prin el vor fi inserate și în acesta”72. în principiu, au fost stabilite deci aproape toate detaliile noului tratat, ambele părți declarîndu-se de acord cu ele. Dar, din motive care n-au depins de ele, tratatul n-a fost semnat în anul 1878. Ambele partenere s-au resemnat în fața situației și au reglementat relațiile dintre ele, în funcție de aceasta, prin prelungirea cu încă un an a convenției din 1877. Soluția a fost un compromis, care a răspuns însă unei necesi- tăți și dorinței celor două guverne de a dezvolta relațiile bune existente pînă acum. Din aceste motive prelungirea convenției a fost considerată un adevărat succes. Diplomația ambelor state a înțeles exact situația creată și s-a preocupat pentru găsirea celor mai bune metode de rezolvare a problemelor și, în spiritul unei perfecte înțelegeri, le-a găsit. Pe baza celor stabilite relațiile dintre cele două țări, schimburile comerciale în mod deosebit, au continuat să se dezvolte. Tratativele economice româno-belgiene, din anul 1878, au încheiat o etapă importantă a relațiilor dintre cele două țări, în secolul al XlX-lea. Cuprinsă între anii 1859—1878, această etapă, pe lîngă evenimentele deosebit de importante din istoria țării noastre, a pus și citeva probleme pentru relațiile sale cu Belgia. Prin problematica lor, prin modul de desfă- șurare, relațiile dintre cele două țări au demonstrat și ele eforturile diplo- mației românești de a activa detașat de Poarta otomană, pentru obținerea independenței politice. Totodată, este evidențiat modul de evoluție al acestor relații, faptul că în această perioadă, deși își păstrează importanța, nu mai putea fi vorba numai de relații economice sau culturale. Rela- țiilor politice, prin tot ceea ce s-a făcut, dar mai ales prin tratativele directe, li s-au deschis perspective noi la baza cărora vor sta cele stabilite acum. 70 Ibidem, doc. 17. 71 Ibidein, doc. 18, 19 și 23. • 72 Ibidem, doc. 19 și 23. Au fost acceptate următoarele reduceri : șine de calc ferată — 1,25 lei !n loc de 1,75 lei, bandaje de fier = 1,45 lei in loc de 1,90 lei, sticlă și oglinzi 5 lei in loc de 6,50 lei, țesături — 15 lei in loc de 55 lei. Nu au fost admise reducerile va- male pentru stearină și hirtie. Aceasta pentru că „România — spunea consulul belgian de la București — dorește să stabilească fabrici de hirtie și stearină pe solul ei și nu va admite degre- vări la aceste articole”. www.dacoromanica.ro 17 AUREL FILIMON 239 LES RELATIONS ROUMANO-BELGES ENTRE 1858-1878 RfîSUMIÎ Prenant comme limites chronologiques de l’etude les deux moments fondamentaux de l’histoire moderne de la Roumanie, l’auteur examine l’evolution des rapports politico-diplomatiques entre l’Etat roumain nouvellement cr46 et le royaume de la Belgique. La position favorable de la Belgique envers l’Union des Princi- pautes et le cours constant des relations mutuelles — releve l’auteur — ont contribui â> la creation d’un climat de detente et de cooperation reci- proquement avantageuse. Le dâveloppement du roșeau consulaire belge dans notre pays pen- dant les anndes qui ont suivi le regne du prince Cuza, de meme qu’une seiie de contacts d’ordre dconomique ont permis une intensification des rapports et une diffusion favorable de la cause roumaine en Occident. Dans la derniere pârtie de l’etude on analyse les pour-parlers econo- miques roumano-belges (1878), leurs effets iimn^diates de meme que l’importance qu’ils ont prdsentd pour l’evolution du conanierce ext^rieur roumain durant la pdriode mentionnde. 5 — c. 7727 www.dacoromaiiica.ro www.dacoromanica.ro CONTRIBUȚII PRIVIND ÎNCEPUTURILE ARMATEI ROMÂNE MODERNE (1812-1830) DE DORINA N. RUSU La sfirșitul secolului al XVIII-lea și la începutul celui următor, ca urmare a procesului reformator de degajare a țărilor române de peri- matele structuri feudale și de scoatere a lor de sub dominația străină, reorganizarea oștirilor pămîntene și așezarea lor pe baze moderne deve- nise o necesitate obiectivă. Este ceea ce George Adrian va sublinia mai tîrziu : „Credința că națiunea noastră nu-și va putea dobîndi niciodată libertatea decît prin puterea armelor trebue a se înrădăcina și a se întări în inima fiecărui român care voiește scăparea patriei”1. înfăptuirea largului program social și național cerut de statornicirea noii orînduiri impunea crearea unei forțe armate capabilă să apere fruntariile de dife- ritele încălcări, să poată contribui, la momentul oportun, la realizarea independenței și unității poporului român. Prezența armatei asigura, dealtfel, claselor dominante din țările române instrumentul de coerciție necesar chiar în condițiile unei apăsătoare dominații străine, oferea un element de siguranță în calea deselor incursiuni de pradă pornite din afara granițelor, reprezenta, în același timp, un factor important în efortul de păstrare a acelui statut de autonomie de care beneficiau și acum țările române. Iată de ce, primele decenii ale secolului al XlX-lea au reprezen- tat perioada unei înverșunate lupte pentru realizarea unuia din cele mai arzătoare deziderate : reorganizarea, pe baze moderne, a oștirii pămîntene. Fie că emana de la boierimea conservatoare sau de la fracțiunea boierimii liberale, ale căror țeluri se identificau adesea cu cele ale burgheziei aflată în plin proces de formare și afirmare, ideea necesității creării unei foițe armate tot mai numeroase, a cărei funcție principală urma să fie apărarea țării și menținerea libertăților ei, se impunea tot mai mult. Recunoașterea internațională a acestui vechi și elementar drept a repre- zentat ,,o mare și memorabilă izbîndă politică a neamului nostru în nă- zuințele sale de libertate și independență”2, căci ea „nu era o simplă măsură administrativă sau practică, ci a ieșit din însăși cerințele de acum o sută de ani ale sufletului românesc”3. 1 George Adrian, Idee răpede despre rcsbclul de partizani, ediție Îngrijită și studiu intro- ductiv de gl.-mr. G. Antip, Edit. militară, București, 1973, p. 27. 3 Ion I. Nistor, Organizarea oștirilor pămîntene sub Regulamentul organic, București, 1943, p. 17-18. 3 Nicolae lorga, Istoria armatei române, voi. II (de la 1599 piuă In zilele noastre), București, 1919, p. 219. „REVISTA DE ISTORIE", Tom 31, Nr. 2, p. 211-252, t978 www.dacoromanica.ro 242 DORINA N. RUSU 2 în cele ce urmează ne propunem să subliniem, mai puternic, unele fapte asupra cărora, după părerea noastră, nu s-a stăruit în suficientă măsură în literatura de specialitate : lupta de idei și forțele politice anga- jate într-o asemenea luptă în vederea realizării scopului final — reorga- nizarea, pe baze moderne, a unei oștiri pămîntene cu funcții bine stabilite — ca și caracteristicile pe care trebuia să le aibă această oștire. în acest sens, lipsa unei documentări corespunzătoare, la care s-a adăugat, firește, și greutatea selectării, din noianul de aspecte ale programelor de refor- mare națională, doar a aspectului militar, a determinat, de cele mai multe ori, formarea unor încheieri în dezacord total cu realitatea și cu adevărul istoric. O cercetare atentă și minuțioasă a acestei probleme deosebit de importantă atît pentru istoria noastră națională, eît și pentru cea militară — parte indestructibil legată de prima — dezvăluie aspecte noi și reașează această atît de mult controversată perioadă la locul ce i se cuvine. Iată cîteva argumente care pledează în sprijinul reconsiderării propuse de noi luptei duse, începînd încă din primii ani ai secolului al XlX-lea, în vederea reorganizării unei oștiri pămîntene, a forțelor care militau pentru acest deziderat, ca și al locului ce-1 ocupa aspectul militar în cadrul general al reformării patriei. Particularitățile procesului de trecere de la feudalism la capitalism 4 pe teritoriul țării noastre și-au pus cu pregnanță amprenta asupra progra- melor și metodelor de luptă ale forțelor sociale și politice interesate în victoria noii orînduiri. Afirmarea și statornicirea relațiilor capitaliste, la sfîrșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui de-al XlX-lea, im- punea cu acuitate atît desființarea vechilor relații economice feudale, cît și obținerea unei largi autonomii în raporturile cu Imperiul otoman. Aceasta presupunea înlăturarea sistemului de guvernare turco-fanariot și crearea condițiilor favorabile pentru cucerirea puterii politice de către burghezia în formare și boierimea liberală autohtonă. Aceste forțe pro- gresiste ale societății românești au întreprins o susținută acțiune revendi- cativă, formulînd și făcînd publice planuri și programe de reformare a structurilor interne perimate care, chiar dacă nu ar fi dus la înlăturarea totală a orînduirii feudale și la obținerea independenței, ar fi ușurat acțiunea ulterioară pentru atingerea acestor deziderate. Lupta ideologică din această perioadă, manifestată prin proiecte de constituție, memorii, programe de reforme sau de organizare a statului a tins să inspire, să faci- liteze ori să obțină aplicarea unor soluții de modificare a raporturilor sociale și de reorganizare a statului prin preconizarea introducerii unor instituții și norme care — după cum memoriile, proiectele și programele emanau de la una sau alta din clasele și păturile sociale ale vremii — urmăreau fie răsturnarea și înlocuirea totală, fie numai modificarea parțială, prin adoptarea unor schimbări și ameliorări, a vechiului meca- nism de stat. Practic, așa cum se manifestă în numeroasele memorii și 4 Pentru această problemă, vezi, spre exemplu : A. Oțetea, Considerații asupra trecerii de la feudalism la capitalism in Moldova și Țara Românească, In ,,Studii și materiale de istoric medie”, voi. IV, Edit. AOTfl»e, București, 1960, p. 307—390. 3 ÎNCEPUTURILE ARMATEI ROMANE MODERNE (1812—1830) 243 programe politice * 4 5 *, acțiunea de reformare acoperă un cîmp foarte vast mergînd de la reorganizarea structurilor administrative prin crearea unei stabilități și ordini interne — cerință de prim ordin a dezvoltării produc- ției și schimbului capitalist —, și pînă la problemele de politică economică și culturală. în acest cadru, necesitatea creării unui sistem militar modern capabil, deocamdată, de a apăra fruntariile contra diferitelor încălcări și de a asigura ordinea internă, ca și lupta pentru atingerea acestui scop, apare ca o adevărată permanență. Iată de ce, lupta de idei, asupra căreia vom stărui, oglindită în numeroasele planuri și proiecte elaborate de diferitele forțe politice ale vremii se detașează în mod pregnant. Deși deosebite în privința modalităților de înfăptuire practică, a structurii organizatorice, a efectivelor sau denumirilor ce urma să primească noua oștire pămân- teană, planurile și proiectele elaborate reflectă, neîndoios, modul constant în care acest deziderat național este prezent în gîndirea înaintată a epocii. Un rol în dezvoltarea luptei ideologice din acel timp au îndeplinit, de asemenea, și factorii externi, printre care pe primul plan se aflau suze- ranitatea turcească și protectoratul țarist, puternice frîne în calea pro- gresului social, economic și politic. Transformarea suzeranității otomane, din nominală și neacompaniată de imixtiuni în administrația internă» într-o suzeranitate tot mai apăsătoare și însoțită de tot mai frecvente ingerențe în funcțiunea mecanismului interior al statelor române, apariția imperiilor țarist și habsburgic la granițe și tendințele lor de expansiune și amestec în viața acestor provincii, în urma dispariției Poloniei ca stat și a scăderii rolului Ungariei, au dus — ca urmare a limitării funcției ex- terne și a știrbirii funcțiilor interne ale țărilor române — la apariția unor noi motive de nemulțumire, la stimularea procesului revendicativ, la schimbări și adăugiri în fundamentarea, mijloacele și țintele ideologiei social-politice din Moldova și Țara Românească, care, dată fiind rivali- tatea dintre cele trei mari puteri vecine și contradicțiile provenind din ciocnirea de interese între ele, utilizează căi noi, variate și variabile după împrejurări în urmărirea apărării teritoriului și autonomiei ®. Un rol sti- mulant în dezvoltarea acestei ideologii și mai ales în amplificarea și con- solidarea bazei ei teoretice au avut curentele ideologice externe. Desigur, evenimentele petrecute pe plan internațional, cu largi implicații de ordin militar, ca și mutațiile ce au avut loc în raporturile internaționale au influențat pozitiv orientarea eforturilor oamenilor politici ai vremii, determinante răminînd însă necesitățile obiective izvorîte din realitățde românești. 5 Vezi Vlad Georgescu, Mfmoires et projets dc reforme dans les Principautis Roumaines 1769—1830. Ripertoire ct textes inedites, Bucarest, 1970. 4 Vezi V. Șotropa, Proiectele de constitufic, programele de reforme și petifiile de drepturi din fările române in secolul al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XlX-lea, Edit. Aca- demiei Republicii Socialiste România, București, 197C, p. 19—20. www.dacoromamca.ro 244 DORINA N. RUSU 4 Primul proiect amplu de reorganizare a oștirilor pămîntene a fost formulat de amiralul rus Pavel Ciceagov în 18127. La 10 iulie 1812, prin nota adresată divanurilor Moldovei8 și Țării Românești, Ciceagov pre- coniza organizarea unei „miliții din țărani” și a unei „gărzi orășenești”, ambele necesare „de a înarma pe români pentru apărarea lor și pentru ca ei să dea tuturor popoarelor vecine o pildă elocventă despre un mare adevăr și anume că un popor care-și cunoaște puterile și care înțelege să-și afirme drepturile sale cu arma în mînă, trebuiește să dobîndească o îmbunătățire a soartei sale”9. Conform acestui proiect, miliția națională urma să se compună din 30 000 oameni recrutați dintre săteni, împărțită în două corpuri dis- tincte : unul, dc cel puțin 5 000 panduri în Oltenia, iar altul, format din 15 000 catane în Muntenia. Cu organizarea miliției în cele 12 județe ale Munteniei a fost însărcinat vistiernicul Varlaam care, în calitate de efoi, trebuia să ia și comanda asupra catanelor, iar în județele din Oltenia, cavalerul Constantin Samurcaș 10. La rîndul ei, garda orășenească, „înre- gistrată și organizată pentru apărarea orașelor”, urma să fie încredințată spătarului. O delegație permanentă a divanului, formată din mitropolitul țării, Ignatie, din vicepreședintele divanului și din cei doi efori, avea să vegheze la executarea promptă a proiectului inițiat de Pavel Ciceagov care, în nota adresată divanului Țării Românești, își exprima dorința „ca această înarmare să se producă prin o mișcare spontană a națiunii”11. Proiectul lui Ciceagov, deosebit de interesant și, în același timp, îndrăzneț pentru acea epocă, nu a putut fi transpus în realitate, el devenind caduc odată cu numirea ca domn a lui vodă Caragea. Cu toate că acest proiect nu a căpătat o finalizare practică, ideea reorganizării oștirilor pămîntene nu a fost părăsită. Ea a revenit in toate momentele de afirmare a aspirațiilor naționale, o viguroasă expri- mare a acestei revendicări făcîndu-se auzită în timpul mișcării revoluțio- nare de la 1821, caracterizată de Nicolae Bălcescu drept „una din acele mișcări energice care arăt junețea popoarelor și dorința lor dc propășire”12, în acest sens, se poate afirma că Tudor Vladimirescu, împreună cu „noro- dul /. . ./ adunat întru dobîndirea dreptăților patriei” a urmărit rea- lizarea unor revendicări cu caracter social și național, prin care se tindea la stîrpirea unor abuzuri și la instaurarea unor libertăți, ca și a unor forme de organizare care trebuiau să ofere posibilitatea de activitate și afirmare pentru toți cetățenii vrednici ai țării, de orice categorie socială. La 23 ianuarie 1821, Tudor Vladimirescu adresa locuitorilor Țării Româ- 7 Vezi R. Rosetti, Arhiva Senatorilor din Chișinău șl ocupația rusească de la 18OS— 18 12, voi. II. Negocierile diplomatice și operațiunile militare de la 1807 la 1812; amănunte relative la ambele țări, București, 1909, p. 118 — 120; Ion I. Nistor, Un proiect de organizare a oștirilor pămîntene din 1812, București, 1939, p. 10 — 12; Eudoxiu dc Hurmuzaki, Documente prioind istoria României (seric nouă), voi. II. Rapoarte consulare austriece (1812 — 1823) din „Wiener Hius-, Hof- und Staatsarchiv, Moldau und Wallachiei Viena, sub Îngrijirea acad. A. Oțetea, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1967, p. 43 — 45. 8 Proiectul adresat Moldovei era identic cu cel pentru Țara Românească. ’ I. I. Nistor, op. cit., p. 5. 10 Ibidem, p. 10—11. u Ibidem, p. 6. 12 Nicolae Bălcescu, -^j^^j^kj^iy^yești, 1953, p. 208. 5 ÎNCEPUTURILE ARMATEI ROMANE MODERNE (1812—1830) 215 nești chemarea, izvorîtă tocmai din dorința de a îndrepta, prin toate mijloacele, abuzurile de care suferea țara, de a se înrola „în grabă cu toții: care veți avea arme, eu arme, iar care nu veți avea arme, eu furci de fier și cu lănci”13, convins fiind că ,,făr’ de arme nu o să ne putem izbăvi țara din mîinile celor care au mîncat-o atîția ani”14. Căutînd să reformeze toate instituțiile perimate ale statului, deci și aceea a oștirii, Tudor a formulat, înainte de 16 februarie, în programul său de reforme — „Cererile norodului românesc” — dezideratul ca „țara să fie volnică a-și face și a ținea patru miie de ostași panduri cu căpe- teniile lor și doăo sute arnăuți, scutiți de toate dările și cu leafă ușoară, pentru apărarea țării de dușmani, spre fala orașelor, spre paza granițelor și spre stăvilirea molimelor care bîntuie adesea”15 16. „Adunarea norodului” — oastea revoluționară a lui Tudor — care număra, la 15 mai 1821, circa 5 000 pedeștri, 1 000 călăreți și șase tunuri18, reprezenta o încercare, izbutită pentru scurtă vreme, de a reînvia puterea militară a Țării Româ- nești. Grija deosebită a lui Tudor pentru organizarea armatei, pentru întărirea și păstrarea capacității de luptă, organizarea bazei de operații în Oltenia, întărirea mănăstirilor ca puncte de sprijin și rezistență, măsu- rile pentru apărarea Bucureștiului17 vădesc, în egală măsură, obiectivele pentru care el milita. în plină desfășurare a evenimentelor revoluționare, revendicarea oștirilor pămîntene și-a aflat noi susținători. La 10 aprilie 1821, marele ban Grigorie Băleanu, membru al partidului național, simpatizant al Eteriei, a întocmit un memoriu18 către țarul Rusiei, Alexandru I, în care arăta țelurile ridicării lui Tudor și cerea sprijinul Rusiei pentru obținerea independenței Țării Românești. Printre alte obiective, autorul memoriului formula și dezideratul formării unei oștiri pămîntene menită „să se împotrivească și să respingă orice încercare lacomă care din altă parte ar îndrăzni să tulbure liniștea și suveranitatea acestei provincii între hotarele ei și să atingă un fir de păr din integritatea ei”. în aceeași direcție sperau să găsească protecție și boierii munteni refugiați la Brașov în urma mișcării din anul 1821. într-un amplu memoriu adresat Rusiei sînt înfățișate proiectele de reformare a rînduielilor exis- tente în Țara Românească, planuri a căror aplicare ar fi dus, fără în- doială, la o emancipare a administrației interne în raporturile cu Impe- riul otoman și eu reprezentanții săi fanarioți. Pe tărîm militar, „ca să nu mai îndrăznească turcul a călca pe pămîntul țării”19, se preconiza alcă- tuirea unei miliții formate din ostași pămînteni, „cu cetăți la toate vadurile Dunării și cu o artilerie numeroasă”. Pentru asigurarea ordinii interioare 13 Documente privind istoria României. Răscoala din 1821. Documente interne, voi. Edit. Academici Republicii Populare Române, București, 1959, p. 208. 14 Ibidem, voi. II, p. 34. 15 Ibidem, voi. I, p. 273. 16 T, V. Năsturel menționează că ,,la 1821 In tabăra lui Tudor se văd tunuri dc lemn de cireș” (Conlribnfii la istoria artileriei române. București, 1907, p. 33), iar N. lorga notează că ,.această armată, carcera foarte numeroasă, avea și tunuri” (Istoria armatei române, voi II, p. 210). 17 Arhivele statului București, Microfilme Italia, rola 23, c. 27. 18 Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România, ms, rom. 322, f. 124—127; cf. Documente prioind istoria României. Răscoala din 1821. Documente interne, voi. II, p. 55. 18 Emil Vlrtosu, 1821. Date și fapte noi. București, 1932, p. 138. www.dacoromanica.ro 246 DORINA N. RUSU 6 împotriva altor „făcători de rele”, autorii memoriului — membri ai partidei rusofile, avîndu-1 în frunte pe mitropolitul Dionisie — socoteau ca suficiență „un polcovnic de poteră și un polcovnic de vînători, avînd catauele țării, carii să fie datori numai unde se vor ivi tîlhari să năvă- lească, cu porunca divanului, a-i sfărîma”20 21, cu alte cuvinte se profila ideea unei jandarmerii naționale. Cugetarea emigrației muntene aflată la Brașov a fost o încercare mai întinsă de a codifica viața națională a Țării Românești pe baza unor principii noi, cu toate consecințele ce decurgeau de aici. Dar acestea au rămas doar în stare de proiecte, în primul rînd pentru că Rusia protec- toare, de la care boierii munteni cereau sprijin, nu se afla în situația politică favorabilă pentru a se ocupa direct de țările române. Singura în măsură pentru aceasta era Turcia, dar emigranții — rusofili învederați — nu i se puteau adresa. în al doilea rînd, trebuia obținut și asentimentul boierilor rămași în țară și, mai ales, al lui Grigorie Dimitrie Ghica, domnul Țării Românești, ostil lor. La sfirșitul anului 1822, după retragerea trupelor turcești care înăbușiseră mișcarea lui Tudor și instauraseră un apăsător regim de ocupație, elemente ale boierimii liberale au reluat acțiunea de alcătuire a unor proiecte de reorganizare a țărilor române — dovadă peremtorie a rolului însemnat ce se atribuia și organizării armatei în procesul larg de descătușare a țării. Astfel, aga Alexandru Villara, fer- vent susținător al luptei de reformare a Țării Românești, sau, după o părere mai veche, Grigorie Brîncoveanu a, reîntorși, împreună cu alți boieri emigranți, de la Brașov, în memoriul adresat Porții în decembrie 182222, subliniau, într-un larg preambul, că ridicarea armatelor de către români la 1821 n-a fost decît „războiul săracilor împotriva celor socotiți bogați”, iar duhul răzvrătirii continua să persiste în rîndul poporului român care „a pierdut cu totul /. . ./ supunerea pe care o avea mai înainte față de bici și de despotism”. Printre cele 29 de articole ale pro- gramului de reforme menit să schimbe structural stările de lucruri din țară, la punctul 8 figurau măsurile de ordin militar. Se cerea alcătuirea unei gărzi regulate, cu efective „cît ar cere siguranța țării”, dar care să nu aducă „împovărare locuitorilor ei”, urmărindu-se astfel înarmarea generală a poporului, despre care Nicolae Bălcescu avea să scrie mai tîrziu că „atunci cînd e vorba de apărarea teritoriului național, d-a apăra patria de o năvălire străină sau d-a o scăpa dacă este ocupată /. .•./, atunci trebuie o populație întreagă armată, pătrunsă de focul sacru al amorului de patrie”23 *. Realitățile locale, ca și experiența altor popoare dovediseră cu prisosință — așa cum arăta Engels — că „un 20 Ibidem. 21 De părerea că actul a fost Întocmit de Grigorie Brîncoveanu a fost Cezar Bolliac, care socotește coautor pe Dionisie Lupu (Vezi Vlad Georgescu, op. cit., p. 27); de părerea că autorul a'fost aga Alexandru Villara slnt: I. C. Filitti, Frămintări polVice și sociale tn principalele române de la 1821 plnă la 1848, București, 1932, p. 89; Emil Virtosu, op. cit., p. 141; N. lorga, Istoria românilor, voi. VIII, București, 1938, p. 293, n. 3. 22 Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România, Arhiva Al. Villara, pachet DCCCXCVII, f. 297—309 ; cf. Documente prioind istoria României. Răscoala din 1821, Docu- mente interne, voi. III, p. 225 — 239. 23 N. Bălcescu, op. cit., p. 237.« . www.dacoromamca.ro 7 ÎNCEPUTURILE ARMATEI ROMANE MODERNE (1812—1830) 247 popor care vrea să-și cucerească independența nu trebuie să se rezume la mijloacele obișnuite de ducere a războiului. Răscoala de masă, război revoluționar, guerilă pretutindeni — iată singurul mod în care un popor mic poate s-o scoată la capăt cu un popor mare și o armată mai slabă este în stare să țină piept unei armate mai puternice și mai bine orga- nizate”24. Se preconiza astfel ca „această gardă să se folosească la apăra- rea țării de orice atac din partea unor răzvrătiți, tîlhari și criminali fie că sînt din locuitorii țării, fie din cei de peste hotare, de orice națiune ar fi”, iar în cazul unor conflicte armate între Poartă și alte puteri europene, „atunci garda să rămînă pe loc, în deplină neutralitate”. Comună tuturor planurilor și proiectelor de reorganizare a oștirilor păniîntene pe baze noi, moderne, a fost preocuparea îndepărtării tuturor elementelor de mercenari, atît de numeroși în perioada anterioară. Așa cum reclama același Alexandru Villara în al său „Proiect pentru îndrep- tarea țării” din 182225 26, ostașii pămînteni însărcinați cu paza și stră- juirea țării „numai aceia să poarte arme în tot ocolul Țării Românești, iar străinii nicidecum, nici măcar cuțit la brîu să nu aibă”. Același punct de vedere l-au împărtășit și autorii programelor re- formatoare din Moldova, fie că se adresează țarului, așa cum o fac boierii refugiați la Cernăuți, fie că își îndreaptă apelurile către sultan, cmn au procedat reprezentanții micii boierimi moldovene, autorii „Constitu- ției” din 1822. Primii, între care un rol deosebit l-au avut Alecu și Doxachi Hur- muzaki, Constantin și lordache Balș, Anastasie Scorțescul, Scarlat Miclescu 28 și alții, declarîndu-se dornici de o cîrmuire potrivită cu pravilele și obiceiurile țării, solicitau ca „după veche rînduială, paza domnului și a țării va fi încredințată la o miliție alcătuită numai di moldoveni, căci fără aceasta liniștire obștească nu poate fi nădăjduită”27. Un loc aparte în seria reformelor din Moldova îl ocupă Constituția din aprilie 182228, operă teoretică a cărvunarilor — reprezentanți ai micii boierimi liberale — în care se rezumă întreaga lor activitate socială și politică. Este, dealtfel, o caracteristică a acestei perioade în care memoriile și proiectele de reformă sînt opera boierimii care, în lipsa unei burghezii suficient de dezvoltată și puternică, se fac purtătorii de cuvînt ai noului, sprijinind, filtrată prin prisma intereselor lor de clasă, necesi- tatea realizării unor prefaceri în structura economică, socială și politică a țărilor române. La acestea au contribuit, fără îndoială, atît spiritul „carbonarismului”, manifestat de la un capăt la altul al continentului, cît, mai ales, evenimentele din Moldova, care au dus la „generarea și 21 K. Marx, It, Engels, Opere, voi. VI, Editura politică, București, 1959, p. 429, 26 Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România, ms. rom. 322, f. 147—148. Despre proiectul lui Al. Villara, vezi și : Em. Vlrtosu, op. cit., p. 179. 26 T. Bălan, Rcfugialii moldoveni în Bucovina 1821 și 1848, București, 1929, p. 28. 27 Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România, fond documente, nr. CCCLX/59. 29 Vezi A. D. Xcnopol, Istoria partidelor politice in România, voi. I (de la origini pină la 1866), București, 1910, p. 582—592; D. V. Barnoschi, Originile democrației române. „Căr- vunarii”. Constituita Moldovei de la 1822, Iași, 1922; I. C. Ciubotaru, Un proiect moldovenesc de organizare a statului după eteric (1821—1822), In ,,Studii și cercetări științifice", Iași, III (1961), fasc. 2, p. 251 257. www.dacoromanica.ro 218 DORINA N. RUSU 8 potențarea fenomenului redeșteptării naționale la nivel european”29, prin delimitarea unei părți progresiste în rîndul boierimii care, „prin investigarea raporturilor istorice cu Poarta otomană, discuții și elaborări de proiecte, căuta să contribuie la refacerea statutului adus la limita extremă a existenței”30. Autorul principal al Constituției se pare că a fost comisul Ionică Tăutul31, sufletul mișcării cărvunare, sau, așa cum l-a caracterizat presa vremii, „România reînviată, mișcată de toate patimile patriotice și giu- cînd tot același rol de condei și stăruinți în politică, care îl giuca și Vladi- mirescu cu pușca plăieșească”32, alături de care se aflau : Andronache Donici — boier de adîncă cultură și judecător iscusit, aga Greceanu, serdarul Stavăr și alții. în domeniul militar, Constituția menționa crearea unei oștiri na- ționale care, sub comanda hatmanului, să vegheze „la paza marginilor țărei și prinderea tâlharilor cu plăieșii și slujitorii țărei, iar nu cu alt feliu de oameni străini”33. în articolul 69 al Constituției, ei cer cu hotă- râre desființarea cetelor de arnăuți și a celorlalte formații militare compuse din străini „ca niște oameni ce au fost pururea turburători și supărători patriei”34, interzicîndu-li-se pe viitor intrarea în Moldova. Proiectul acesta, datorită ideilor și calităților sale de fond și formă, avea să rămînă, cu toate scăderile inerente, unul din actele de valoare istorică ale trecutului nostru, unul din cele mai importante, ca bogăție și multilateralitate a fondului de idei, dintre actele prin care s-au mani- festat la noi, în perioada de trecere spre capitalism, frămîntările și preo- cupările politico-ideologice. Aplicarea acestei constituții, chiar și parțială, a dovedit, o dată mai mult, că, după două decenii de frămîntări, menta- litatea societății românești, din medievală, devenise modernă. Reinstaurarea domniilor pămîntene a făcut să renască speranțele patrioților români și în ceea ce privea posibilitatea organizării unei oștiri naționale. în Țara Românească, printre măsurile administrative ce și le propunea noul domn Grigorie al IV-lea Ghica figura și aceea ca „12 000 de oșteni pămînteni să ție țara să să ocîrmuiască de către spă- tari”35. în Moldova, loniță Sandu Sturdza începuse recrutarea unui corp de 4 710 oșteni36. Aceste încercări s-au lovit de ostilitatea Porții care a împiedicat traducerea în viață a proiectelor militare românești. în scri- soarea din 28 octombrie 1822, comandantul trupelor turcești de ocupație din țările române, Mehmed Selirn, pașă de Silistra, declara domnului Moldovei că „nu a înțeles scopul acestei recrutări” și îi recomanda ca în 33 A. Russo, Scrieri alese. Omul. Opera. Comentarii, ediție Îngrijită de Geo Bogdan, E S.P.L.A., București, 1959, p. 57. 30 D, Ciurea, Moldova in anii 1821— 1822, In,, Anuarul Institutului de istorie și arheologie A. D. Xenopol”, Iași, toni IX, 1972, p. 257, 31 Vezi, In acest sens, A. Russo, Opere, publicate de P. V. Haneș, București, 1908, p. 121. 33 ,,România literară”, Iași, I, nr. 9 din 27 februarie 1855, p. Gl. 33 A. D. Xenopol, op. cil., p. 582. 34 Ibidem, p. 592. 33 Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România, fond documente, nr. CCLIX/188. 33 Documente prioind istoria României. Buscoala din 1821. Documente interne, voi. III, p 173-174 www.dacoromanica.ro 9 ÎNCEPUTURILE ARMATEI ROMANE MODERNE (1812—1830) 249 locul unei oștiri pămîntene să alcătuiască trupe de beșlii „dintre musul- manii cinstiți”37. Nici după retragerea aimatei otomane din țările române, condițiile pentru crearea unei armate autohtone nu au devenit mai favorabile. Speranțele într-un concurs binevoitor al Rusiei s-au dovedit iluzorii. La 12 februarie 1823, consulul general al Rusiei în Moldova și Țara Româ- nească, Minciaky, îi scria vornicului Mihail Sturdza că țarul dezaprobă categoric „orice proiect de inovație sau de modificare a vechilor instituții ale țării”38. în ciuda numeroaselor greutăți create de atitudinea ostilă a celor două mari puteri vecine, forțele politice înaintate din țările române și-au continuat eforturile în direcția reorganizării oștirii pămîntene. Astfel, într-un program de inspirație cărvunară din 1824 se cerea, printre altele, o „miliție permanentă, plătită din buget”39, în timp ce, în același an, obștea boierilor moldoveni, prin condeiul comisului Ionică Tăutul, solicita încuviințare pentru „a alcătui un număr de oameni într-armați, cîți să vor socoti îndestui spre paza marginilor și înlăuntrul locului”40. La 12 octombrie 1826, dintr-un raport al consulului Prusiei la București, Kreuchely, rezultă că în Țara Românească se încerca, în această vreme, organizarea unor trupe regulate naționale care însumau 10 000 de oa- meni41, în timp ce în Moldova, într-un memoriu al acelorași boieri „novatori” datat 6/18 iunie 1824, adresat domnului țării, se preciza necesitatea creării unui corp format din 4 — 5 000 de oameni puși sub comanda hatmanului42. Treptat se constată și o folosire mai frecventă a conceptului de armată națională. Astfel, omul de cultură și patriotul român Simion Marcovici pleda pentru „o armie națională spre a apăra patria de veri ce primejdie”43. Insistența cu care a fost susținută revendicarea unor forțe aimate autohtone nu a rămas fără rezultat. Ea s-a impus în conștiința contempo- ranilor alături de alte idei programatice, de a căror înfăptuire depindea mersul înainte al societății românești. Necesitatea reorganizării unei armate naționale pe baze moderne s-a impus, totodată, atenției marilor puteri vecine, Rusia și Turcia care, în urma războiului dintre anii 1828—1829, au recunoscut, prin tratatul de la Adrianopol, dreptul țărilor române de a-și constitui forțe militare permanente autohtone. Prin actul adițional și dezvoltător al articolului 5 din tratat, încheiat la 2/14 septembrie 1829, se prevedeau următoarele dispoziții referitoare la înfățișarea oștirilor pămîntene : „Pentru slujba carantinelor cît și de a priveghia pentru siguranța marținilor, pentru ținerea bunei orînduieli prin politiile țărei, și pentru aducerea leților și a poruncilor în împlinire, guvernul fieștecăruia -----------------5 Ibidem, p. 174. 38 Ibidem, p. 257. ;9 II. V. Barnoschi, op. cit., p. 95. 40 Ionică Tăutul, Scrieri social-politice, Editura Științifică, București, 1974, p. 146. 41 Eudoxiu de Hurmuzaki, op, cit., voi. X, p. 378. 42 Arhivele statului Iași, fond Litere, P/12G/251; Arhivele statului București, Microfilme Franța, rola 69, voi. 13, c. 188 — 189. 43 Simion Marcovici, Idee pe scurt asupra tuturor formelor de oblăduiri, In ,.Curierul ro- mânesc”, 1, nr. 35 din 9 august 1829, p. 151. www.dacoromanica.ro 250 DORINA N. RUSU 10 prințipat va pute ține un număr de garda înarmată, cît va fi neapărat nevoie pentru împlinirea acestor însărcinări. Numărul și ținerea acestor oșteni se va regula de cătră domni în înțelegere cu al lor respectiv divan pe temeiul învechitelor paradigme” 4i. Acesta a fost temeiul juridic care a favorizat formarea a ceea ce s-a numit de contemporani „straja pămîn- tească” sau „miliția națională” — moment inițial al armatei române moderne. Concomitent cu măsurile pregătitoare pentru organizarea milițiilor naționale s-a constituit, în 1829, și comitetul pentru elaborarea Regula- mentului organic care, după aprecierea lui A. D. Xenopol, „căuta să prindă viața românească, șovăindă și plutitoare, în reguli precise, fixe și nestră- mutate ale unor prevederi formulate în chip general”45. în timpul elaborării acestor regulamente și al punerii lor în aplicare, în afară de lupta majorității boierimii pentru menținerea și înscrierea în regulamente a diferitelor drepturi și privilegii care îi asigurau dominația economică și politică, s-au exprimat și unele puncte de vedere progresiste. Astfel, într-un memoriu al lui Mihail Sturdza din februarie 1829 48 se preconiza, între altele, și organizarea unei armate naționale de 2 000 de oameni în Moldova și 3 000 în Țara Românească, în care să se introducă lefuri fixe pentru funcționarii de toate gradele. Din același an (1829) datează și un alt proiect de reforme — „Cererile ce ar putea face Valahia și Moldova la un congres de prinți creștini, pentru siguranța lor cea din afară și stator- nicirea lor din lăntru” — întocmit, probabil sub influența Constituției cărvunare moldovene, de elementele înaintate din Țara Românească, atît din rîndurile boierimii cît, mai ales, ale burgheziei în plină ascensiune, cu intenția de a-1 înainta unui Congres al Sfintei Alianțe. Cu toate că autorii acestui proiect au rămas necunoscuți, din cuprinsul său, carac- terizat de Nicolae lorga ca înglobînd „lucruri de o extraordinară îndrăz- neală” 47 se pot desprinde idei dintre cele mai importante în epocă — dezi- derate ale noii clase în plin proces de afirmare. Astfel, se propunea ca „Valahia și Moldova să se împreune și să facă amîndouă un prințipat” 48, iar „eîrmuirea acestor întrupate provinții să fie slobodă a-și face cel puțin 25 000 de oaste regulată, după tactica evropienească, pentru paza sa ce din lăuntru și din afară, și o flotilă măcar de 25 de vase într-armate, iarăși evropienească, pentru siguranța negoțului său pe Dunăre” 4S, toate acestea sintetizînd cîteva din cele mai stringente necesități ale noii clase în formare. în dezvoltarea luptei ideologice desfășurate pentru modificarea și, apoi, înlocuirea vechii orînduiri sociale și organizări statale, întocmirea și punerea în aplicare a „Regulamentului organic” formează un punct de răscruce. Admiterea unora dintre cererile și propunerile prezentate în memoriile și proiectele anterioare, cuprinderea lor, fie fidelă, fie modifi- ----------------4 44 Tractat de pace Intre mărirea sa împăratul tuturor Roșiilor șl înălțimea sa împăratul și padișahul otomanilor înc/ieiet la Adrianopole in 2 septembrie 182S, Iași, 1829, p. 17. 45 A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, voi. VI, Iași, 1893, p. 101. 46 Eudoxiu de Hurtnuzaki, op. cit., voi. V, supliment 1, p. 23 — 29. 47 N. lorga, op. cit., p. 282. 48 Ibidem. 49 Eudoxiu de Hurtnuzaki, op. cit., voi. X, p. 647 —G 18. www.dacoromanica.ro 11 ÎNCEPUTURILE ARMATEI ROMÂNE MODERNE (1812—1830) 251 cată, într-uu act normativ fundamental, a făcut ca lupta ideologică să sufere diferite transformări în conținutul și metodele ei. în cadrul lor se dădeau dispoziții amănunțite în privința atribuțiilor, organizării, recru- tării, dotării și instruirii trupelor nou constituite. Prin aceasta se făcea un pas de mare importanță, asigurîndu-se oștirii, după o perioadă îndelun- gată, o bază nestrămutată pentru dezvoltarea și afirmarea lor, deschizîn- du-se astfel drumul organizării lor pe baze moderne50, iar prin stipulațiile, destul de apropiate în conținutul și spiritul lor, se pregătea actul unirii oștirilor românești. Reorganizarea armatei naționale a fost primită cu un entuziasm deosebit. „Toată tinerimea, din toate unghiurile țării și din toate clasele societății, alergau a se pune sub drapelele noilor organizațiuni ale strajei pămîntești” 60 61 * 63. Referindu-se la organizarea armatei naționale, în februarie 1831, boierii munteni constatau că „ea va contribui la desăvîrșirea ordinei și siguranței publice, astfel că lumea nu va mai avea motive să se teamă de hoți, că administrarea țării va avea la îndemînă instrumente tari și energice, așa cum existase pe timpul independenței țării”52. Pentru contemporani, apariția noilor uniforme și a steagurilor naționale a însemnat un eveniment istoric de rezonanță deosebită, producînd „o mare bucurie la tot românul în ale cărui vine țirculează sînge românesc” 53. Nostalgia trecutului încărcat de biruință se conjuga cu speranța optimistă într-un viitor nu mai prejos : „Mare mișcare și bucurie au pricinuit în toată capi- tala noastră uniforma românească și organizația oștirii ce se gătește. Tot românul parcă-și vede nația sa renăscîndu-se din însăși înfruntată moleșite și degenerațiune în care o adusese intrigile străine” M. Se punea astfel în practică unul din dezideratele cele mai întîlnite în planurile și proiectele de reorganizare a țărilor române din primele trei decenii ale veacului al XlX-lea — reorganizarea armatei naționale, care marca o lărgire a autonomiei țărilor române și un început de indepen- dență națională. Cu toate limitele impuse și carențele inerente începuturi- lor, reorganizarea armatelor țărilor române a însemnat un eveniment cu importante consecințe pentru efortul poporului nostru în vederea emanci- pării de sub dominația străină. Aceasta explică străduințele neîntrerupte ale forțelor politice înaintate ale vremii de a transforma oștirile pămîntene în armate moderne autentice, capabile să apere fruntariile țării de diferitele încălcări și să poată contribui — atunci cînd condițiile ar fi permis — lăTrealizarea unității și independenței poporului român. 60 Pentru organizarea armatelor din cele două țări române și evoluția lor ulterioară, vezi: I. Popovici, Organisarea armatei române, Roman, 1900; I. I. Anastasiu, Oastea română dc-a lungul veacurilor, București, 1933. 61 Biblioteca Academici Republicii Socialiste România, Arhiva D. A. Pappasoglu, II ms. 67. 63 Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., voi. XXI, p. 334. 63 ..Albina românească”, II, nr. 72 din 18 septembrie 1830, p. 307. 51 Ibidem. www.dacoromanica.ro 252 DORINA N. RUSU 12 CONTRIBUTIONS CONCERNANT LES DiEBUTS DE L’ARMfiE ROUMAINE MODERNE (1812—1830) RESL’Ml'e Le prâsent article, s’appuyant sur des informations de vieille ou de recente date, quelques-unes d’entre elles plus rarement utilis^es dans le circuit scientifique, se propose d’analyser l’un des problemes moins abordâs dans notre littârature de sp£cialit6, â savoir : l’organisation de l’armăe roumaine consid£r£e â travers le prisme de la lutte d’id^es et des forces engagâes dans une telle lutte. Vers la fin du XVIII-e siecle et au dâbut du siecle suivant, par suite de l’approfondissement du processus de passage de la soci6t6 fâodale â celle capitaliste, la râorganisation de l’ann6e roumaine sur des bases modernes âtait devenue une ndcessitâ objective impos6e par les exigences de l’âvolution des structures socio-politiques dans l’espace carpato-danu- bien. L’accomplissement du programme social et național que supposait l’âtablissement du nouveau râgime se montrait impossible â realiser sans le bras armâ capable de dâfendre les frontieres contre les diverses viola- tions, de pouvoir contribuer — au moment opportun — â l’accomplissement de l’unit6 et de l’ind6pendance du peuple roumain. Presque toujours pr^sente dans la multitude de programmes et projets de constitutions, de plus en plus nombreux, au fur et â mesure que l’on approchait de la conclusion du trăita d’Ândrinople, l’idde de la r&vitalisation des armâes des pays roumains devint une permanence dans la pensie des leaders de la lutte râvolutionnaire de lib6ration sociale et naționale des premidres d^cennies du XlX-e siecle — preuve pâremp- toire du role que l’on attribuait ă l’arm^e dans le large programme de râfor- mes des pays roumains. Bien qu’âtant enregistrees des opinions diverses quant aux modalitâs d’accomplissement pratique, aux effectifs ou aux d^nominations qu’allait recevoir la nouvelle armee, la r^alisation de ce desideratum marquait, dans certaines conditions, une extension de l’auto- nomie des pays roumains et un commencenrent d’inddpendance politique. www.dacoromanica.ro ASPECTE ALE POLITICII INTERNAȚIONALE A ȚĂRII ROMÂNEȘTI ȘI MOLDOVEI ÎN TIMPUL LUI MIRCEA CEL BĂTRÎN ȘI ALEXANDRU CEL BUN DE MARCEL D. POPA Dacă marea majoritate a izvoarelor interne ale istoriei noastre, cîte s-au păstrat, ne sînt cunoscute și au fost utilizate de istoricii noștri, in privința celor externe sîntem încă departe de a fi epuizat explorarea și exploatarea vastului tezaur de informații pe care acestea le conțin pentru trecutul nostru. în rîndurile de mai jos ne propunem să semnalăm atenției medieviștilor români un asemenea izvor, care a scăpat pînă acum investigațiilor lor. Este vorba de scrisoarea hanului Hoardei de Aur Ulug Muhammed adresată, la 14 martie 1428, sultanului otoman Murad al II-lea — care prezintă un interes deosebit și pentru trecutul poporului nostru, relevîndu-ne, în special, un aspect necunoscut din durabila domnie a lui Alexandru cel Bun L Descoperită și editată acum patru decenii de filologul și istoricul tmc Akdes Nimet Kurat1 2, scrisoarea este menționată — fără a fi însă 1 Dintre lucrările Închinate marelui domn al Moldovei menționăm : E. Picot și G. Ben- gcsco, Alexandre le Bon, prince de Moldavie, Viena, 1882, 100 p.; P. P. Panaitescu, Alexandru cel Bun, La cinci sute de ani de la moartea lut, București, 1932, 00 p.; Constantin Bobulescu, Pentru pomenirea lui Alexandru-cel- Bun. Iașii in legătură cu aducerea moaștelor Sf. loan-cel-Nou dela Suceava la 1402. Un aer sau epitaf din 1428, Clușinău, 1934, 74 p.; Ion I. Nistor, Alexandru ccl Bun, cu ocaziunea aniversării de 500 de ani de la moartea lui. Cernăuți, 1932, 51 p.; N. lorga, In jurul pomenirii lui Alexandru-cel-Bun, tn ,,Anal. Acad. Rom., Mcm. Secț. Ist.”, Sena III, Tom. XIII (1932 — 1933), Metn. 10, lip.; Emil Diaconescu, Alexandru cel Bun, București, 1968, 86 p. ; includem In prezenta Înșiruire lucrarea lui Ilie Minca, Principalele Bomâne și politica orientală a împăratului Sigismund, Note istorice, București, 1919, 280 p. și studiu) lui C. Racovitâ, începuturile suzeranității polone asupra Moldovei (1387—1432), in „Revista istorică română”, voi. X (1940), p. 237 — 332, In care domniei lui Alexandru cel Bun ii sint acordate spatii ample (nu am avut In vedere sintezele privind istoria românilor). 2 Akdes Nimet Kurat, Kazan Hanligtnî kuran Uluțf-Muhammed Hanln yarlljl. Edirne vc yoresi eski eserleri sevenler kurumu yayînlarîndan, Istanbul, 1937 ; această lucrare nu ne-a lost accesibilă. Mai tirziu, a fost republicată, de același autor, In Topkapî Sarayi Muzcsi Arși- vindckl Altîn Ordu, liirim ve Turkistan Hanlarina alt Yarlîk ve Bitikler, In „Dil ve Tarih — Cografya Faciiltesi yayînlarîndan, Tarih Serisi 1” („Scrisori și yarliguri apartinlnd Hoardei dc Aur, Criineci și Turkestanului aflate In Arhiva Muzeului Topkapî Sarayi”, In „Publicațiile Facultății de litere și istorie-geografie, seria istorie, nr. 1”); aci, autorul arată că scrisoarea se afla in Arhiva Muzeului Palatului Topkapî din Istanbul, Înregistrată sub numărul 10202 și menționată In catalogul documentelor vechi sub numărul 4472, fără a i se indica dala și conținutul, dar cu precizarea că este scrisă In limba „fagatay”; ea se prezenta într-o stare bună, cn excepția rlndului 13, care era deteriorat și de aceea nu a putut fi descifrat integral (op. cil. mai sus, p. 6 — 7). „REVISTA DE ISTORIE”, Tom 31, Nr. 2. p. 253-271, 1978 www.dacoromanica.ro 254 MARCEL D. POPA 2 înfățișată în întreaga ei semnificație 3 — de principalele sinteze istorice privind Hoarda de Aur — cum ar fi cele aparținînd lui Bertold Spuler 4, B. D. Grecov și A. I. lacubovschi5 sau lui M. G. Safargaliev 6, și cu toate acestea ea nu a intrat în circuitul istoriografiei române. Iată textul documentului tradus în limba română 7 : ,,Din grația lui Dumnezeu Preamăritul, prin miracolul Profetului Muhammed de la Muhammed 8 către Gâzi Murad 9. Salutări. Domnii hani ai noștri și domnii părinți ai voștri, sultanii vilaietului Rum al vostru, trimițîndu-și reciproc soli purtători de cuvînt, obișnuindu-se între ei daruri, salutări, umblînd împreună cu negustorii părtași, stabiliră raporturi bune. Apoi, domnul nostru hanul Toktamîș10, trimițîndu-și reciproc cu marele vostru tată Gâzi Baiazid11 Beg, după vechiul și bunul obicei, sol purtător de cuvînt, schimbînd între ei daruri, salutări, amîndoi, pe cînd erau în bună prietenie, au trecut la cele veșnice. Apoi, prin porunca lui Dumnezeu Preamăritul, pe cînd i-a fost dat înaltul loc domnului nostru hanului, noi ne aflam în luptă între noi. în anii ce au urmat, petrecîndu-se evenimente importante, tronul a trecut în mîna lui Barak 12. Anul trecut, prin grația lui Dumnezeu, a pornit oastea, la sosire i-au alungat pe Barak și Mansur 13. (Dumnezeu) ne-a dat nouă tronul și stăpînirea. Iar ei, lum- du-și numai oamenii lor, au rupt-o la fugă. De un an, doi, am sosit strămu- tîndu-ne ca să iernăm de-a lungul Niprului. Deși v-am fi trimis oameni, nu i-am putut pane pe drum, căci românii14 (Ulak) ziceau că nu pot trece. Știam că de la voi va veni un om pe apă. Cum s-a întîmplat de nu a venit? De la Haci Ibad 15 ... (?) am aflat de bunul vostru nume, de starea sănătății voastre. Mai apoi ... și noi împreună un veac (?) ... dacă ne dă putere, și noi cu ajutorul lui Dumnezeu, după bunul obicei de mai înainte, prin raporturi bune între noi, ne vom trimite reciproc sol purtător de cuvînt, expediindu-ne salutările și darurile noastre, dacă 3 Surprinde că In amplul comentariu istoric referitor la Hoarda dc Aur și la personajele menționate In „bitik”, A. N. Kurat nu Încearcă o prezentare a Moldovei lui Alexandru cel Bun, Împotriva căreia solicita hanul sfatul și alianța sultanului Murad al H-lca. De asemenea, in lucrarea citată aparținînd lui B. D. Grecov și A. f. lacubovschi nu se spune nimic despre români, atunci clnd se arată că legătura pc uscat dintre Hoarda dc Aur și Imperiul otoman a fost oprită, autorii mulțumindu-se a afirma că relațiile erau ,,Întrerupte din cauza unor neînțe- legeri” (op. cit., p. 144). 4 Bertold Spuler, Die Goldenc Hordc. Dic Mongolen in Russland, 122.1—1302, Wiesbadcn, ediția a Il-a, 1965; vezi p. 133, nota 1, 158 și 307. 6 B. D. Grecov și A. I. lacubovschi. Hoarda de Aur și decăderea ei. București, 1953, p. 144, 385. • M. G. Safargaliev, Raspad Zolotoi Ordi, Saransk, 1960, p. 161, 234. 7 Mulțumesc colegului Valeriu Vcliman pentru traducerea documentului, revăzută de regretatul Aurel Decci. 8 Ulug Muhammed, han al Hoardei de Aur (1419 — 1424, 1427 — 1437/1438). • Murad al II-lea, sultan otoman (1421 — 1444, 1444, 1446 — 1451). 10 Toktamîș (Tohtamlș), han al Hoardei de Aur (1377—1395). 11 Baiazid I Trăsnetul, sultan otoman (1389 — 1402). 13 Barak, han al Hoardei de Aur (1422—1427). 13 Mansur, căpetenie tătară, fiul emirului Edigti. 11 Românii din statul feudal Moldova. 15 Haci Ibad (Bck, Ebck, Abbas? sau Haci Abd); numele acestui personaj uu se poate citi mulțumitor In document, din cauza deteriorării sale; pentru diferite supoziții, vezi A. N. Kurat, Topkapi ... cit., p. 34. Pentru Bertold Spuler, el este „Hăggi “Ibăd”, op. cit., p. 133 nota 61 și p. 158. www.dacoromanica.ro 3 POLITICA INTERNAȚIONALA A ȚARII ROMANEȘTI ȘI MOLDOVEI 255 negustorii părtași ai noștri vor circula, toate trec, aceasta însă rămîne pentru vecie și de bună seamă aceasta este bine. Așa stînd lucrurile, comunică-mi cum ar fi mai bine să-l înlăturăm dintre noi pe ghiaurul ăsta de român16. Negustorii părtași mergînd și venind pe uscat și pe apă, să vadă traiul sărmanilor săraci. Iar noi am trimis salutări cu scrisoare prin Haci Ibad ... (?) ca să vină să vadă starea sănătății voastre... l-am trimis pe Ibar 17, care e o persoană foarte înțeleaptă, ca să știți și voi, cu scrisoare și salutări. S-a scris în anul maimu- ței18, cînd oastea se afla pe țărmul Niprului. în ziua a douăzeci și șaptea a (lunii) cemaziyiilevvel, în anul opt sute treizeci și unu”19. * Izvor de primă însemnătate, scrisoarea lui Ulug Muhammcd către Murad al II-lea ne oferă prilejul de a analiza două momente importante din istoria noastră medievală în vremea domniilor lui Mircea cel Bătrîn și Alexandru cel Bun. Bunele raporturi dintre hanul Toktamîș și sultanul Baiazid I pe care ni le dezvăluie scrisoarea, aduc din nou în discuție episodul trecerii unui grup numeros de populație tătară din Hoarda de Aur prin teritoriul românesc în stăpînirile otomane din Peninsula Balcanică. Primul în istoriografia noastră care a abordat evenimentul a fost P. P. Panaitescu 20 *; pentru a-și lămuri cum și cînd anume s-a petrecut exodul sus-amintit, despre care pomenește bizantinul Laonic Ghalcocon- dil autorul a analizat situația politică din această zonă a Europei, ajungînd la următoarele încheieri: după bătălia de la Worskla (12 august 1399), mare parte din oastea lui Toktamîș — care-și aflase salvarea prin fugă —, s-a retras în Lituania, unde, însă, nu a putut rămîne multă vreme ; obligați să părăsească țara lui Witold, tătarii trec (în 1401) prin Moldova în Țara Eomânească, unde li se admite așezarea. Mai apoi, domnul Mircea cel Bătrîn „a vrut să folosească pe tătarii trecuți în țara lui împotriva lui Baiazid ... Ce s-a întîmplat precis, nu știm; tătarii n-au vrut să lupte împotriva turcilor și au trecut prin solii lor în legătură cu Baiazid .. Mircea n-a putut sau n-a vrut să-i oprească și astfel ei trec Dunărea în slujba noului lor stăpîn, după ce fuseseră scurt timp în slujba domnului român” 22. în sprijinul părerii sale că evenimentul s-a produs în 1401, autorul aduce ca argument un raport venețian 23 * din Candia, bazat pe 19 E vorba dc Alexandru cel Bun, domnul Moldovei (1400 — 1432). 17 Un personaj neidentificat ; după opinia editorului scrisorii, s-ar putea ca acest Ibar să nu fie un nume propriu. 19 Conform calendarului cu 12 animale folosit și de tătari, anul maimuței este al noulea. 19 Adică 14 martie 1428. 20 P. P. Panaitescu, Mircea l’Ancicn et Ies Tatares, In „Revue liistorique du Sud-Est Europden” XIX (1942), nr. 2, p. 438 — 444 ; ulterior, studiul a fost introdus de autor, aproape integral, In monografia Mircea cel Bătrîn, București, 1944, p. 285 — 291, 325 — 326; In conti- nuare vom cita după monografic. 21 Vezi pasajul, pus la noi In valoare pentru prima oară de P. P. Panaitescu, In Laonic Cbalcocondil, Expuneri istorice, traduse In românește de Vasile Grecu, București, 1958, p. 75. 22 P. P. Panaitescu, op. cil., p. 290. 22 Raportul venețian a fost publicat dc Nicolae lorga In Notes et eitraits pour servir ă l’histoire des croisades au XV’ sibcle, I, Paris, 1899, p. 116 — 117; republicat, cu unele precizări. In „Revue historique du Sud-Est Europfen”, an XIV (1937), nr. 4 — 6, p. 91 — 92, de același editor. www.dacoromanica.ro 6 - c. 7727 25G MARCEL D. POPA 4 o știre sosită de la Enos la 11 aprilie 1402, în care se vorbește despre lupta pornită de domnul Țării Românești împreună „cu ungurii și tătarii” „împotriva lui Baiazid”. Este evident că între raportul venețian, care indică clar că forțele coalizate „au pornit împotriva lui Baiazid” și părerea de mai sus că „tătarii n-au vrut să lupte împotriva turcilor” există o contradicție; ea izvorăște din confundarea de către P. P. Panaitescu a două fapte diferite într-un singur moment istoric, cînd în realitate Chalcocondil relatează deplasa- rea tătarilor prin teritoriul românesc în Peninsula Balcanică, iar informația receptată la Enos, în 6 aprilie 1402, menționează luptele purtate în acest an împotriva turcilor otomani de Mircea cel Bătrîn — în a cărui oaste se aflau și auxiliari tătari —, în alianță cu ungurii; după cum se va vedea însă, primul eveniment este anterior anului 1401 propus de P. P. Panaitescu. Regretatul Aurel Decei are meritul de a fi lămurit și întregit, în mare măsură, cunoașterea episodului discutat. într-un erudit studiu 24, bazat pe o largă informație 2S, el a reluat problema colonizării populației tătare în Peninsula Balcanică, considerînd că prin explicarea contextului acestui eveniment se putea ajunge la „deslegarea” unui pasaj inserat în cronica lui al-’Aynî, pasaj care l-a determinat pe istoricul turc A. Zeki Velidi Togan 26 să afirme că în anul 1399 (sau 1398) a avut loc o luptă la nordul Dunării între hanul Toktaniîș și sultanul Baiazid I. Succesiunea momentelor legate de acest exod — potrivit lui Aurel Decei — ar fi fost următoarea : o parte dintre tătarii Hoardei de Aur în frunte cu noyonul Aktav 27 *, după ce fuseseră înfrînți din nou de Tirnur- 21 Aurel Decei, Etablisscmcnt dc Aktav dc la I/ordc d’Or dans l’Emptrc Otloman au tcrnps dc Yîldirtm Baijezid, In ,,A. Zeki Velidi Togan Arniagani", Istanbul, 1950 1955, p. 77 92. 26 Comparativ cu P. P. Panaitescu, autorul citat aduce In discuție următoarele surse noi: relatările cronicarilor Nizam al-Dîn Abd al-vasl Sliaml (art. cit., p. 82 83; vezi textul și traducerea in limba rusă In Sbornik materialov, otnosjacihsja k istorii Zolotoj Ordi, Extrase din lucrările persane adunate de W. G. Tiesenhausen și prelucrate de A. A. Romaskevici și L. L. Volin, Moscova-Leningrad, voi. II, 1941, p. 104 — 121); Sheref al-DIn Aii Yezdl (art. cit., p. 83 ; vezi textul și traducerea In limba rusă in Sbornik...cil., p. 141 — 189), Orudj Edrenevl (art. cit., p. 87—88; vezi Cronici turcești privind (Urile române. Extrase, voi. I, Sec. X V — mi- tocul sec. XVI/, București, 1966, volum Întocmit de Mihail Guboglu și Mustafa A. Mehmet, p. 50), Ruhi Edrenevl (art. cit., p. 88) și Aii Mustafa (ibid.), precum și unele izvoare docu- mentare menționate In lucrările istoricilor turci Tayyib Gokbilgin (Rumeti' de Yiiriik ve Tatarlar, folosită de A. Decei in manuscris, art. cit., p. St>, a văzut lumina tiparului In 1957, la Istanbul, cu titlul Rumeli' de Yilrukler. Tatarlar ve Evlâd-i Fâtihan, vezi p. 26, 87 — 88) și 0. L. Bar- kan (XV— XVI net aslrtarda Osmanii imparatorlujunda zirai ckonomim kukuki ve mall esaslari. Birnicl citt: Kanunlar, Istanbul, 1913, p. 260) (ari. cit., p. 90). 24 A. Zeki Velidi Togan, Umanii Tiirk tarihine giris, voi. I, En cski d-virlerden 16 asra kadar, Istanbul, 1916, p. 338. 27 Aktav (Ak Ta'v> In turca osmană Akdag, Munte Alb), noyon tătar; apare menționat pentru prima dată in conturile Caffei la 5 noiembrie 1382 (AtaoJ (vezi N. lorga, Notes et extrais..., cil., p. 18—19, informație pe care A. Decei nu o cunoștea); apoi este pomenit intre conducătorii armatei Iui Toktamiș (informația se află la cronicarul persan Yezdl, In Sbornik... cit., p. 167, textul in limba rusă) cu prilejul luptei Împotriva lui Timurlenk, din 18 iunie 1391, de pe rlul Kondurcea (azi in regiunea Kuibișev din R.S.F.S. Rusă, U.R.S.S.); pe harta lui bra Mauro, in zona acestui riu există indicația : „aci Tamerlan a făcut un mare măcel de tătari” (cf. M.G. Safargaliev, op. cil., p. 154, nota 1). El reapare în izvoare cu prilejul luptei din aprilie 1395, cînd, împreună cu Konce (Kunce) Oglan, Bek Yarik, Davud Sufi, ginerele lui Tok- tamîș, și Udurku, conducea aripa dreaptă a oștirii Iui Toktamiș (vezi Sliami, în Sbornik...cit., p. 120 și Yezdl, ibid., p. 1761. www.dacaramanica.ro 5 POLITICA internaționala a țarii romanești și moldovei 257 lenk pe cursul inferior al Niprului „în 1397”, s-au îndreptat spre apus; ei au traversat Bugeacul și au pătruns în Țara Românească „unde Mircea cel Bătrîn i-a primit de voie, de nevoie” ; tătarii nu s-au stabilit definitiv aici; în urma tratativelor purtate de Aktav cu sultanul Baiazid I, acesta din urmă a acceptat cererile acestor „inamici ai lui Timurlenk” —, permi- țîndu-le să se așeze în teritoriile aflate sub stăpînirea sa; în consecință, ei au trecut — „probabil în 1398” — la sud de Dunăre și Balcani28; totuși, Baiazid I, precaut, a decis mai apoi uciderea căpeteniilor tătare; masacrarea nu s-a putut face fără o împotrivire din partea tătarilor și deci fără luptă. Astfel, după părerea lui Aurel Decei, la această ciocnire se referă cronicarul arab Badr al-Dîn al-'Aynî (23 iulie 1361 — 28 decem- brie 1451) și nu la o luptă între tătari și turcii otomani la nord de Dunăre, „deoarece în această alternativă ar trebui să admitem o campanie a lui Yîldîrîm Baiazid pe direcția Moldova — Hoarda de Aur, fapt ce nu poate fi dovedit nicicum” 29. Ulterior, Mustafa A. Mehmet, prezentînd unele aspecte ale istoriei Dobrogei sub dominația otomană 30, a abordat și el problema refugiaților tătari, fără a cunoaște însă studiul lui Aurel Decei. Față de P. P. Panaitescu, el aduce unele elemente noi, cum ar fi estimarea numărului participanților la exod 31 * 33 și locul unde aceștia au fost colonizați 3'-. Cît privește teritoriul pe unde a avut loc această trecere Mustafa A. Mehmet își exprimă dezacordul cu P. P. Panaitescu (care își însușise afirmația lui Chalcocondil), arătînd că i se pare mai probabilă pătrunderea tătarilor prin Moldova și de aici în Dobrogea, decît prin Țara Românească „cum lasă să se înțeleagă cronicarul Laonic Chalcocondil, a cărui relatare despre trecerea „sciților” „peste Dacia” i-a silit pe istorici să caute explica- :s A. Decei, pornind de la constatarea că știrea ciocnirii Intre tătari și turcii osmanlii sosise la Cairo In aprilie 1399, unde a fost Înregistrată de cronicarul al-'Ajnl, ținând seama și dc condițiile de difuzare a știrilor In epocă, datează lupta pentru a doua jumătate a anului 1398 (ari. cit., p. 78). 2# A. Decei, art. cit., p. 92. în prezentul articol nu ne-am propus să discutăm teza isto- ricului turc A. Zeki Velidi Togan, reluată și in studiul Timurs Oshuropa-Politik (în „Zeitschrift der Deutschen Morgcnlăndischen Gesellschaft”, CVJ11 (1958), 2, p. 293), care, bazat in primul rlnd pe o informație consemnată la cronicarul arab al-'Aynl („Și Ia aceeași dată sosi vestea că Toktamiș han, stăpînul țării Deșt și Saray, se întilni cu unele trupe ale lui Jbn Dtbman și că au fost pierderi de ambele părți...”; vezi citatul la Aurel Decei, ari. cit., p. 77—78, precum și textul tradus in limba rusă la XV. Tiesenhausen, op. cit., voi. I, p. 531), considera că In anul 1398 (sau 1399) a avut loc o confruntare, la nordul Dunării, Intre tătarii Hoardei de Aur și turcii otomani. Asupra acestei probleme vom reveni cu alt prilej. 30 Mustafa A. Mehmet, Aspecte din istoria Dobrogei sub dominația otomană in veacurile XIV—XVIII (Mărturiile călătorului Evlia Celebi), In „Studii”, tom. 18 (1965), nr. 5, p. 1097-1116. 31 După estimările lui Enveri, numărul participanților la exod se ridica cam la 30 000 de suflete. A. Decei, art. cit., indică apioximativ 50 000 de persoane; asupra valorii acestei eifre, vezi și Maria-Matilda Alexandrcscu-Dcrsca, La campagne dc Timur cn Anatolie (1J02J, București, 1942, p. 60, nota 1. 33 ibrahim l’ețevi știa că „unii dintre ei s-au stabilit prin părțile Adrianopolei”, iar alții „prin ținutul cazalei Baba < dag >”, ibid., p. 1102, nota 54 și 1103, nota 59. Potrivit unei legende locale „un număr de 30 de familii tătăiești au fost așezate In satul Chirnogeni (fost Chiuvenlia : Giivtnli), din raionul Negru Vodă, in timpul luptelor dintre Mircea și Baiazid (ibid., p. 1103, nota 60; azi localitatea se află în jud. Constanța). Evlia Celebi „vorbind de o anumită categorie de populație (cilak) tocmai din aceste părți ale Dobrogei, pune la baza formării ci clementul turco-tătăresc, colonizat de sultanul Baiazid, și populația locală” (ibid., p. 1103, nota 61). www.dacoromanica.ro 258 makcel d. popa G ția acestui fapt, care venea în contradicție cu condițiile politico-militare de atunci” 33. Totuși, credem noi, încercarea lui Mustafa A. Mehmet de a renunța, în cazul interpretării informației lui Chalcocondil, la semnul de egalitate pus între Dacia și Țara Eomânească, pe motivul că „grecii i-au numit pe tătari „sciți” și au atribuit „Daciei” nu numai sensul de Țară Eomânească, ci și cel de Moldova pînă în veacul al XVIII-lea, după cum se poate vedea dintr-o scrisoare a lui Nicolae Mavrocordat din 3 sep- tembrie 1711” 34 35, nu-și are temeiul. P. P. Panaitescu afirmă și el că tătarii au trecut prin Moldova și abia după aceea au pătruns în Țara Eomânească36. Este adevărat că bizantinii obișnuiau să arhaizeze numele unor etnii și al unor formații statale, precum este la fel de adevărat că prin termenul „Dacia” — în evul mediu 38 — nu s-a înțeles numai Țara Eomâ- nească, însă, în cazul comentatului autor bizantin, Moldova apare clar sub denumirea „Bogdania” sau „Bogdania Neagră” 37, deosebită de „Dacia” 38 (prin care desemna Țara Eomânească) sau „Dacia peonilor” sau „Penodacia” 39 (prin care desemna Transilvania). în cazul de față, „Dacia” peste care au trecut tătarii noyonului Aktav, desemna, după opinia noastră Țara Eomânească și anume acele teritorii de la nordul Dunării de Jos, care vor fi luate în stăpînire de către Alexandru cel Bun în 1426 40. Eeluînd firul evenimentelor — așa cum ne sînt dezvăluite de mărtu- riile vremii — aflăm că, după lupta de pe rîul Kura (14 aprilie 1395), Aktav, Bek Yarîk Oglan și Taș Timur Oglan s-au retras spre părțile apusene ale Hoardei de Aur ; la puțină vreme41, avangarda oștii lui Timur- lenk, comandată de emirul Osman, i-a ajuns din urmă pe fugari și i-a izbit pe cursul inferior al Niprului; înfrînți, Aktav și Taș Timur Oglan — împreună cu populația care-i urma — s-au refugiat la vest de fluviu, unde se afla ulusul „lui Hurmadai” 42, „ai cărui locuitori le erau dușmani. Acolo situația lor a devenit și mai rea decît jaful și robia”, ceea ce l-a determinat pe Aktav „să-și caute (scăparea) prin fugă”43; acțiunea • 33 Ibid., p. 1101-1102. 34 Ibid., p. 1103, nota 58. 35 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 287 și nota 44. 38 Asupra acestei probleme, vezi studiul lui A. Armbruster, Evolufia sensului denumirii de ,,Dacia". încercare de analiză intre terminologia politico-gcografică șl realitatea șl gindirea politică, in „Studii”, tom. 22 (1969), nr. 3, p. 423—444. 37 Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice, ed. cit., p. 63, 93 — 94, 158, 286, 290. 33 Ibid., p. 64-65, 75, 114-115, 130-131, 137, 148, 158, 199-200, 210, 282-287, 289, 291, 293, 295, 300, 309; o singură dată apare Btakia, p. 287. 39 Ibid., p. 63, 137, 155-156. 40 Vezi mai jos. 41 Surprinde faptul că A. Decei vorbește In ari. cit., p. 92, de o luptă Intre Aktav și Timurlenk in anul 1397, clnd In același articol (p. 81) arată clar — cum dealtfel este și corect — că expediția emirului din Samarkand Împotriva Hoardei de Aur a avut loc in anii 1395 — 1396; lupta de pe Nipru a avut loc In anul 1395. 43 Vezi Yezdi, In Sbornik.,.cit., p. 179. La Shaml, ibid., p. 121, apare „locul Uimatai”; vezi pentru acest nume, A. Decei, ari. cit., p. 85 și B. D. Grecov și A. 1. lacubovschi, op. cit., p. 344. 43 Vezi Yezdi, in Sbornik...cit., p, 179. www.dacoromanica.ro 7 POLITICA INTERNAȚIONALA a țarii romanești și moldovei 259 sa a reușit, căci izvoarele documentare și narative atestă așezarea lui Aktav și a „poporului” său în Rumelia44 * 46. Dar imaginea exodului populației din Hoarda de Aur după teribila campanie a lui Timurlenk din anii 1395—1396 nu ar fi îndeajuns conturată dacă nu am arăta că o parte din refugiații tătari s-au așezat și în alte teritorii, între care Moldova, Țara Românească și Dobrogea — zona geografică prin care s-a scurs grosul populației tătare spre Rumelia —, și izvoarele narative între care îbn 'ArabșahLaonic Chalcocondil4B, Ibrahim Pegevî47 și Evlia Celebi48, o atestă. 44 Sursele istorice referitoare la Aktav și la exodul tătarilor nu au fost epuizate de cele trei studii pomenite. Menționăm că In valoroasa culegere de izvoare orientale privitoare la Hoarda de Aur inițiată de W. Tiesenhausen, știri prețioase despre acest noyon și colonizarea ,,poporului” său aflăm și la Ibn ‘Arabșăh (Ahmad b. Muhammed b. ‘Abd Allah b. Ibrăhlm Shiliăb al-Dîn Abu 1- 'Abbas al-Dimashkî al-Hanafî al-‘Adjami) (1389—1450) (vezi articolul ,,lbn ‘Arabshăh”, aparținind lui J. Pedersen din Encycloptdie de l'Islam, voi. III, 1968, p. 734). Vezi W. Tiesenhausen, Sbornik milcrialov otnosjascihsja k istorii ZolotoJ Ordi, Culegere din scrierile arabe, Sankt-Petersburg, 1884, voi. I, p. 465 ș. urm. în istoriografia română, croni- carul Ibn'Arabșah a fost folosit, parțial, de Maria-Matilda Alexandrescu-Dersca, In La campagne dc Timtir cn Anatolie (1402), București, 1912; Inșirind forțele armate pe care le pregătea sul- tanul Baiazid pentru inevitabila confruntare cu Timurlenk, li menționează și pe tătarii veniți din Deșt-i Kipceak și care, potrivit cronicarului citat, an trecut prin Moldova (op. cit., p. 59—60), sub conducerea lui ,,Ak Năr” (aceiași lectură a acestui nume fusese făcută și de A. Decei in studiul intitulat A participat Mircea cel Bătrînla lupta dc la Ankara? In „Revista istorică română”, voi. VII (1937), p. 339 și urm., bazat pe Ruhi Celebi) (art. cit., p. 60, nota 1). \e.i și A. Decei, Etablissement... cit., p. 88 și notele 28 și 31. 46 După campania devastatoare a lui Timurlenk în Hoarda de Aur, cronicarul Ibn ‘Arab- sah afirma : „O mare mulțime dintre ei (tătari) pleacă Împreună cu Timur, căruia i se supusese și la care se afla ostatică. Din ei se separă o parte care nu poate fi socotită și nici nu se poate afla, nici de către defter, nici de către divan ; ei plecară la rumi și la ruși, și așa soarta lor vitregă și ursita schimbătoare i-a aruncat intre creștini Închinători la mulți dumnezei și musulmani captivi, cum s-a inthnplat și cu hassanidul Djebele. Numele acestei cete este Kara Bogdan” (in W. Tiesenhausen, op. cit., voi. I, textul In limba rusă, p. 470). Kara Bogdan ( karabojdăn) este numele turcesc dat Moldovei; din cite cunoaștem, el se intilnește prima oaiă la istoricul turc Yazlcioglu (Yazicîzâde) Aii, in Tarih-i al-i Selguk, a cărei redactare a fost Încheiată in anul 827 h. (5 decembrie 1123 — 22 noiembrie 1424) (vezi A. Decei, Le problime dc la colonisation des Turcs Seljoukidcs dans la Dobrogea au XIII1 sitele, in „Ankara Univ. D.F.C. Facultesi Tarih Araștirmalari Dergisî”, Ankara, VI, 1968, 10—11, p. 89. Redactarea operei lui Ibn ‘Arabșah fiind anterioară anului 1450, considerăm că ne aflăm in fața celei de-a dmia atestări cunoscute — in ordine cronologică — a numelui de Kara Bogdan. Pentru con- semnarea acestui nume, precum și pentru Înțelesul ce i s-a atribuit de-a lungul secolelor, vezi Emil Vlrtosu, Bogdania, alt nume dat Moldovei, in „Anuarul Institutului de Istorie și Ar- heologie”, Iași, I, 1964, p. 155—165, care insă nu cunoaște aceste două mențiuni. 46 Laonic Chalcocondil infățișind răspindirea tătarilor afirma că: „Ei veneau dinspre Sarmația (Rusia), mergind spre Tanais (Don); și o bună parte din neamul acesta s-a sălășuit aci la Istru. Dintre aceștia partea mai mare trecind sub Baiazid peste Istru, a fost colonizată, fiecare trib din acest neam răminînd despărțiți” (Expuneri istorice, ed. cit., p. 90). 47 Ibrahim Pețevi știa că „O parte din triburile tătare mai sus menționate (cele din Deșt-i Kipceak) s-au așezat in Țara Moldovei și Țara Românească și s-au creștinat datorită unui lung răstimp de legături prietenești cu ghiaurii”. După cum mărturisește cronicarul, el deținea infor- mația așezării tătarilor in aceste locuri și in Rumelia de la contemporanul său Altî Parmak („Omul cu șase degete”) (Muhammed b. Muhammed) (7—1623/1624), Învățat și traducător reputat (vezi articolul din Enciclopedie de l'Islam, voi. I, 1960, p. 435 s.u.) ; ar fi interesant de aflat de unde se informase Alti Parmak asupra acestei probleme (textul lui Pețevi, in Cronici tur- cești. ., voi. I, p. 492—493). 48 Evlia Celebi, descriind Silistra. arăta că „hanul Baiazid Ildtrîm a colonizat aceste locuri cu tătari. Mamele lor fiind bulgăroaice, valahe și moldjven'., ei au devenit pe urmă- eitaki” (în Călători străini despre țările române, voi. VI partea a 11-a, îngrijită de Mustala Aii Melnnet, p. 372), iar în alt pasaj intitulat „Despre limba dobrogeană, adică a neamului citak” www.dacoromanica.ro 260 MARCEL D. POPA & Cînd anume a avut loc trecerea tătarilor în Peninsula Balcanică? Am văzut că data propusă de P. P. Panaitescu (anul 1401) este ulterioară evenimentului. în stadiul actual al informației disponibile nu sîntem în măsură să fixăm cu exactitate data colonizării populației conduse de Aktav, dar o anumită precizare se poate face : în bătălia de la Nicopole (25 septembrie 1396), încheiată cu înfrîngerea cruciaților, oastea biruitoru- lui Baiazid nu cuprindea și contingente tătare; absența lor ne îndrituiește să considerăm că pînă în momentul luptei, exodul în sudul Dunării nu se săvîrșise. Pare probabil ca datarea propusă de Aurel Decei — respectiv a doua jumătate a anului 1398— să fie cea corectă. Cine erau tătarii participanți, alături de Mircea cel Bătrîu, la luptele împotriva turcilor pe care îi menționează raportul venețian din aprilie 1402 49 ? Am arătat mai sus că și în Țara Românească, a cărei stăpînire se întindea în acea vreme pînă la gurile Dunării, și-au aflat refugiu o parte dintre supușii hanului Toktamîș. Cunoscute fiind calitățile ostășești ale tătarilor, este probabil ca domnul român să le fi acceptat așezarea în stă- pînirile sale în anumite condiții, și în primul rînd în schimbul unor obligații cu caracter militar60. Aceștia vor fi constituit rezervorul de auxiliari din oastea lui Mircea cel Bătrîn în luptele împotriva turcilor. Acțiunea lui Mircea din 1402, la care au participat tătarii — instalați desigur în teritoriile răsăritene ale Țării Românești — și ungurii, interesați și ei în cel mai înalt grad din punct de vedere comercial și militar în asigura- rea circulației pe fluviu, a fost un episod al neîncetatelor lupte pentru stăpînirea gurilor Dunării, unde poziția dominantă o aveau Chilia și Licostomo51. Este probabil că acum, în urma acestor lupte, domnul Țării Românești să fi intrat în stăpînirea Chiliei52. ★ afirmă că „După ce Ildirim Baiazid han a cucerit acest ținut de la bulgari, valahi ți moldoveni, a așezat acolo tătari și cete de ostași din populația Anatohei. Acest grup a rezultat din Încrucișarea ostașilor cu valahii și a apărut un vocabular pe care II foloseau Intre ei..." (ibid., p. 382). 44 Pentru analiza documentului și a contextului istoric, vezi George T. Dennis, Thrce raports frem Crete of the siluaticn in Remania, 1401—1402, in „Studii Veneziani", XII, 1970, p. 241 — 265; autorul fixează ca dată a campaniei antiotomane pomenită In acest raport a doua jumătate a lunii martie 1402 (p. 265). li0 Obligații militare asemănătoare și-au asumat tătarii și față de Baiazid I (vezi Laonic Chalcocondil, ed. cit., p. 75). 61 Pentru existența dc-sinc-stătătoare a celor două așezări — atit de indehmg discutată — vezi Octavian Ilicscu, Localizarea vechiului Licostomo, In „Studii. Revistă de istorie”, 25 (1972), nr. 3, p. 435—462 și Gabricla Airaldi, I Genovesi a Licostomo net sec. XIV, in „Studi medievalii A cura del Centro italiano di studi sull’ alto Medio Evo", Spolcto, scria a 111-a, an XIII, fasc. nr. 2, decembrie 1972, p. 967 — 982. 62 începlnd cu Nicolae lorga care, in fundamentala sa monografie privind cele două importante porturi de la Marca Neagră, propunea ca dată pentru instăplnirea lui Mircea cet Bâtrin la Chilia anul 1403 (vezi Studii istorice asupra Chiliei și Cetății Albe, București, 1899 (1900), p. 274), această importantă problemă cronologică a constituit obiectul a numeroase luări de poziție In istoriografia românească; vezi istoriografia problemei la Octavian Iliescu, Localizarea... cit. și Anca Ghiață, Condițiile instaurării dominației otomane in Dobrogca, tn „Studii istorice sud-est europene”, voi. 1, București, 1974, p. 52 — 55. Localizarea propusă de noi pentru acțiunea lui Mircea cel Bătrln din 1402 pare a fi confirmată și de faptul că informația o deținea un oarecare Costa Carchia din Enos, cunoscător, prin activitatea sa comercială, a realităților din Marea Neagră. www.dacoromanica.ro 9 POLITICA INTERNAȚIONALA A ȚARII ROMANEȘTI ȘI MOLDOVEI 261 După înfrîngerea lui Toktamiș pe rîul Kura și odată cu impunerea , a negustorilor Ieși și unguri. într-adevăr este un loc dc trecere populat și Înfloritor” (Vezi Cronici turcești, voi. I, p. 77 — 78). 88 Ibid., voi. I, p. 130-132. 85 Ibid., voi. I. p. 325-327. 88 Cronicarul Ibn Kemal, care dă unele informații mai amănunțite față de ceilalți cro- nicari amintiți, arată că Înainte de a Începe ostilitățile Intre turci și români, comandantul navelor Înarmate ale Moldovei, deci prezența unei flote a țării, care se aflau la Chilia, a fost capturat și dus in fața sultanului Baiazid al 11-lea (vezi N. Beldiccanu, La conquete de citis mar- ehandes de Kilia el de Cetatea Albă par Băijcșid 11, In „Stldost-Eorschungen”, Munchcn, 1964, t. XXIII, p. 36-90). 87 Vezi Cronici turcești privind fările române. Extrase, voi. II, Sec. XVII— începutul sec. XVIII, volum Întocmit de Mihail Guboglu, București, 1974, p. 144. 88 Ibid., p. 249. 88 O valoare deosebită au știrile cuprinse In cronica lui Kodja Husein care, deținînd, Intre 1638 și 1650, Înalta funcție de prim-cancelar (reis-efendi) al Porții otomane, a putut să-și sporească informația istorică din parcurgerea a numeroase documente aflate In arhivele otomane. Prezcntlnd cauzele care l-au determinat pe sultanul Baiazid al 11-lea să Întreprindă campania Împotriva Moldovei In 1484, el afirmă: „Ghiaurii din vilaietul Moldova care se aflau In cetățile Chilia și Cetatea Albă, pricinuiau mereu pagube negustorilor care veneau acolo din Caffa și Klrlm și din Deșt-i Tatar și apoi, trecind peste fluviul Dunărea, atacau mereu țările islamice” (vezi Cronici turcești, voi. II, p. 461). 80 Vezi Călători străini, voi. I, p. 380 — 385. Vezi și observația Iui T. Mateeseu din stu- diul Un oraș dobrogean dispărut —Ester, In Pontice’.’, II (1969) p. 413 — 426. www.oacoromamca.ro 13 POLITICA INTERNAȚIONALA A ȚARII ROMANEȘTI ȘI MOLDOVEI 265 ce unea lumea tătară cu Peninsula Balcanică* 82 83 * 85 * 87 * * * 91, străbătînd nemijlocit teritoriul românesc, adică Moldova92 Țara Eomânească și Dobrogea. Izvoarele nu ne îngăduie să stabilim lista mărfurilor desfăcute de negustorii tătari pe piața românească sau în stăpînirile otomane din Pe- ninsula Balcanică. Spre deosebire de activitatea negustorilor italieni asupra căreia dispunem de o informație abundentă, în cazul mărfurilor vehiculate de negustorii tătari sîntem reduși la ipoteze. Credem totuși a nu greși punînd pe primul loc al acestora așa-numitele „mărfuri tătărești”93, între altele : „mătase, piper, cambă (un fel de mătase turcească), tebenci (un fel de podoabă de mătase pe șeaua calului), tămîie” M, la care adăugăm ghimber (Zingiber officinale), cuișoare, scorțișoară, șofran, orez, smochine, stafide, lămîi, uleiuri parfumate, vite, cai, piei, blănuri, alaun (piatră acră), argint, diferite țesături și diferite arme95. Campania devastatoare a turcilor la nordul Dunării din auul 142096 nu a cruțat nici țara lui Alexandru cel Bun, care s-a confruntat acum, probaail pentru întîia oară, cu un adversar ce va pune în pericol, nu peste multă vreme, integritatea teritorială și chiar ființa de stat a Moldovei. Situația grea în care se afla Țara Eomânească vecină și pericolul unei invazii otomane îl determinaseră pe domnul Moldovei să se adreseze puternicului vecin și aliat de la nord care era regele Poloniei, cerîndu-i insistent ajutor militar97. După cum este cunoscut, atacul turcilor s-a ,l Vezi Halii Inalci’k, The Ollomaii Empirc. The classical Age. 1300—1600, New York — Washington, 1973, p. 122—123 (harta), 129—133. 82 Pentru drumurile ce străbateau Moldova, vezi și I. Nistor, Handcl und Wandcl in der Moldau bis zum Ende des 16. Jahrhunderls, nach den Quelen dargestellt, Cernăuți, 1912, 13 — 22; Cccilia Alincscu și Natalia Pașa, Vechile drumuri moldovenești, In „Anuarul de geografie, și antropogeografie”, 1914 —1915, p. 3 — 43 ; P. P. Panaitescu, La route ... cil.; C.C. Giurescu, Istoria Românilor, voi. II, partea a Il-a, București, 1937 p. 553 ; E. Diaconescu, Vechi drumuri moldovenești, Iași, 1939; Istoria României, voi. II, București, Edit. Academiei, 1962, p. 298—300 (vezi și harta, planșa VIII); C. C. Giurescu, Tirgurl sau orașe și celăji moldovene din sec. al X-lca piuă la mijlocul scc. al XVI-lca, București, 1967, p. 56—57. 83 Referitor la expresia „mărfuri tătărești”, considerăm că este momentul să ne Înde- părtăm dc vechea viziune enunțată dc P. P. Panaitescu (La route...cil., p. 9) și reluată de Barbu Cămpina (Scrieri istorice, voi. I, București, 1973,p. 69), potrivit căreia negustorii tătari nu aveau nici un rol in vehicularea lor. 81 M. Costăchcscu, Documente...cit., voi. II, p. 633 și notele 1 și 2. 85 Vezi și Șerban Papacostca, Kilia...cit., p. 426, nota 14 și Radu Manolcscu, Comerțul Țării Românești și Moldovei cu Brașovul (Secolele XIV— XVI), București, 1965, p. 168. •• Vezi scrisoarea adresată din Piotrkâw de Wladislaw Jagiello lui Sigismund dc Luxem- burg Ia 27 iulie 1420 (In J. Caro, Liber canccllarie Stanislai Ciolek. Ein Formelbuch der polnischen Klinigskanzlei aus der Zeii der hustlischcn Bewcgung, partea a I I-a, In „Archiv fiir osterrcichische Geschichte”, voi. 52, Viena, 1875, p. 160—161, 163; vezi și articolul lui V. Pcrvain, Lupta antiotomană a {ărilor române In anii 1419—1420, in „Anuarul Institutului de istorie și arheo- logie Cluj-Napoca", XIX (1976) p. 71, 73 — 75. 87 în aceeași scrisoare, regele Poloniei anunța că intr-un interval scurt de timp (intre Rusalii și Sf. lacob, aproximativ trei luni), curtea sa a fost vizitată de trei solii ale domnului Moldovei, care solicitau trupe pentru preintlmpinarea unei invazii otomane ; Wladislaw ordo- nase comandanților militari aflați In apropierea granițelor Moldovei să acorde ajutor Iui Alexandru cel Bun ; de asemenea, regele ceruse același lucru și vasalului său, marele duce al Lituaniei (J. Caro, Liber cancellarie ... cil., p. 160 — 161). www.dacoromanica.ro 266 MARCEL D. POPA 14 produs, dar izvoarele vremii nu rețin o cooperare antiotomană a Moldovei, Poloniei și Lituaniei — așa cum era prevăzut —, ceea ce ne determină să credem că Alexandru cel Bun și-a apărat țara, respingînd pe invadatori, numai cu propriile sale forțe. Cu acest prilej, domnul va fi înțeles că turcii otomani, instalați în imediata apropiere a hotarelor țării sale, deveniseră un pericol permanent pentru Moldova. Participarea la frontul comun al popoarelor amenințate de expansiunea otomană, în scopul stăvilirii și dacă era posibil, al înde- părtării acestor periculoși inamici era atitudinea politică ce î se impunea. în consecință, depășindu-și adversitatea față de regele Ungariei — care prin politica sa de hegemonie la Dunărea de Jos afecta și interesele Moldovei — ,Alexandru s-a aliniat la cruciada antiotomană proiectată de Sigismund de Luxemburg pentru anul 1426. în acest sens stau mărturie atitudinea favorabilă față de propunerile regelui Ungariei, precum și asigurările date de domn solului Ștefan Pohârnok de Berzeviczy98, salv- conductul99 acordat celor 5000 de oșteni polonezi, comandați de starostele Rusiei Roșii, Janusz Kobilenski100, ce urmau să treacă prin Moldova pentru a ajunge în zona Brăilei — locul de întîlnire al trupelor aliate —dar mai ales trimiterea unui corp de oaste moldovenesc în același loc101 — expresie a angajamentului ferm antiotoman al lui Alexandru cel Bun. Dar, după aproape două luni de zadarnică așteptare lîngă Brăila, trupele polone și moldovene au ridicat tabăra102. Acest fapt i-a confirmat domnu- lui Moldovei — ceea ce el cu siguranță va fi cunoscut de mai multă vreme că atît Sigismund de Luxemburg, ,,în goana Iui nervoasă” „de a fi pretu- tindenea în chestiile europene” — cum îi caracteriza Ilie Minea103 firea ambițioasă —, cît și Wladislaw Jagiello împreună cu Witold, nu prezen- tau garanții ferme în prevenirea unei noi agresiuni otomane împotriva țării sale. Necesitatea apărării hotarelor de sud și sud-vest — cel mai expuse incursiunilor prădalnice ale akîngiilor —, precum și interese de ordin economic i-au dictat lui Alexandru cel Bun acțiunea din 1426. Pare proba- bil că după eșuarea proiectatei cruciade antiotomane, domnul Moldovei a hotărît, folosindu-se în primul rînd de efectivele armate dislocate lîngă Brăila, luarea în stăpînire a teritoriului de la nord de Dunărea de Jos care aparținea Țării Românești, stabilind astfel hotarele țării sale pe întreg litoralul Mării Negre cuprins între Cetatea Albă și brațul Chilia (cu cetatea104), iar pe linia Dunării, de la confluența cu Șiretul pînă la vărsare. 38 Vezi Ilie Minea, op. cil., p. 181. 00 Mihai Costăchcscu, Documente..., voi. II, p. 612 — 611. 100 Informația se află la cronicarul polon Jan Dlugosz (vezi Ilie Minea, Informa(iile românești ale cronicii lui Jan Dlugosz, Iași, 1926, p. 18). 101 Ibid. 102 Ibid. 103 Vezi Principalele Române...cil., p. 134. 104 Luarea In stăpînire a Chiliei dc către Alexandru cel Bun a fost lămurită de P. P. Panaiteseu, in studiul Legăturile moldo-polone in secolul XV și problema Chiliei, in „Romano- slavica”, 111 (1958), p. 98—102 ; vezi insă și obiecția prof. Alexandru Elian cu privire la modul eronat in care P. P. Panaiteseu a citat un pasaj din cronica bizantinului G. Splirantzes in problema localizării Chiliei in ,,Valahia Mare”, cu prilejul Întoarcerii, In 1424, la Constan- tinopol a lui loan al VUI-lea Paleokig #< Bizanful in secolul al A'V lea, 15 POLITICA INTERNAȚIONALA A ȚARII ROMANEȘTI ȘI MOLDOVEI 267 Revenind la documentul prezentat, să încercăm să stabilim cînd și cu ce prilej a luat Alexandru cel Bun hotărîrea de a interzice negustorilor tătari comerțul prin teritoriul țării sale. Din datele de care dispunem, reținem ca posibile două momente și anume: anul 1420 (odată cu atacul turcilor asupra Moldovei) sau anul 1426 (odată cu luarea în stăpînire a teritoriului sus-amintit). Deoarece imediat după 1420 se constată că cir- culația pe drumul de uscat105 ce unea Cetatea Albă cu Caffa crimeană nu era întreruptă, credem că iniț iativa domnului Moldovei devenise fapt împli- nit la sfîrșitul anului 1426 sau la începutul celui următor, ceea ce concordă și cu afirmația din scrisoarea hanului Ulug Muhammed106. Modificarea configurației teritoriale la Dunărea de Jos a însemnat pentru Alexandru cel Bun nu numai dobîndirea unor poziții militar stra- tegice excepționale, ci și asigurarea unui cadru economic și politic cît mai avantajos pentru țara sa107. Interzicerea desfacerii și tranzitului produselor venite din Hoarda de Aur prin intermediul,,negustorilor părtași” este o componentă a acestei noi politici; fără îndoială, restricțiile impuse — care loveau în primul rînd interesele economice ale Hoardei de Aur — aveau și un pronunțat carac- ter politic, și ele au fost neîndoielnic generate de ostilitatea care caracte- riza în acea vreme relațiile moldo-tătare108. Nu este însă exclus ca și motive din culegerea de studii Îngrijită de Mihai Berza, Cultura moldovenească in timpul lui Ștefan cil Mare, București, 1964, p. 126, nota 1 ; pentru traducerea corectă a pasajelor, vezi Georgios Sphrantzes, .Memorii, 1401—14 77, ediție critică de Vasile Grecu, București, 1966, p. 17 și 19). în legătură cu plecarea lui loan al VUI-lea Paleolog de la Cetatea Albă la Constantinopol, vezi Al. Elian, art. cit., p. 130—131, nota 3, precum și Șerban Papacostea, Kilia...cit., p. 429, nota 26, ambele avlnd la bază informația unei cronici scurte bizantine contemporane. Referitor la perioada din anul 1426 In care Alexandru cel Bun a pus stăpînire pe Chilia, considerăm că ea trebuie fixată imediat după părăsirea taberei de lingă Brăila. 106 Vezi mai sus, nota 80. 106 ,,De un an, doi, am sosit strămutlndu-ne ca să iernăm de-a lungul Niprului. Deși v-atn fi trimis oameni, nu i-am putut pune pe drum, căci românii ziceau că nu pot trece", 107 Intensificarea traficului cu produse orientale prin teritoriul Moldovei, și implicit, creșterea importanței internaționale a „drumului moldovenesc”, instituirea controlului asupra Chiliei — punct final al importantei artere comerciale ce lega Marea Neagră cu centrul și estul Europei —, sporirea veniturilor vistieriei — realizată mai ales prin noile și substanțialele taxe vamale —, asigurarea unui punct de trecere favorabil spre regiunile din sudul Dunării (este vorba de vadul aflat In fața orașului Isaccea), bogăția de pește a regiunii, iată numai cîteva din avantajele doblndite ca urmare a acțiunilor anului 1426. 108 Pentru anii 1439 și 1440, Letopisețul anonim al Moldovei (in Cronicile slavo-romăge din sec. XV— XVI, publicate de Ion Bogdan, ediție revăzută și completată de P. P. Panai- tescu, București, 1959, p. 15), menționează incursiuni de jaf ale tătarilor In Moldova. Este cunoscut faptul că, In anii 1420 și 1422, Lituania, aflată In bune raporturi cu Ulug Muhammed a avut de suferit de pe urma incursiunilor prădalnice ale tătarilor (B. Spuler, op. cit., p. 154); probabil tătarii vor fi Întreprins incursiuni și pe teritoriul Moldovei înainte de cele consemnate In cronicile interne; că interzicerea circulației „negustorilor părtași” era expresia unui con- flict Intre cele două state ne-o dovedește, mutatis mutandis, o scrisoare a lui Timurlenk adresată lui Baiazid I, In februarie 1395, In care marele cuceritor mongol afirma că dacă Toktamîș „nu va lăsa pe negustori și călători să vină de acolo Încoace..." (adică din Hoarda de Aur In stăplnirile sale), atunci el va porni război împotriva acestuia, ceea ce s-a și întlmplat (vezi scrisoarea analizată In studiul lui A. Z. V. Togan, Timurs.. cit.). în anul 1430 se constată o apropiere moldo-tătară [Vezi Codex cpistolaris Vitoldi magni ducis Lithuaniac, 1316—1430, collectus opera Antonii Prochaska, Cracovia, 1882, p. 915 (tomul VI din Monumenta medii aevi hislorica res gestas Poloniae illustrantia], legată, probabil, de pregătirea noii orientări de politică externă a lui Alexandru cel J3un. www.oacdromanica.ro 268 MARCEL D. POPA 16 de ordin economic să fi contribuit la luarea unei asemenea decizii, știut fiind că unele dintre mărfurile pe care negustorii tătari le comercializau în stăpînirile turcești din Peninsula Balcanică, puteau fi oferite și de eco- nomia prosperă a Moldovei. în acest fel, inițiativa domnului crea con- dițiile amplificării comerțului moldovenesc cu regiunile sud-dunărene, comerț atestat, în perioada anterioară, de prezența monedelor emise de Petru I al Mușatei și Alexandru cel Bun în tezaurele descoperite în Dobrogea109. Dar complexul de măsuri economice și politice adoptate de Alexandru cel Bun nu putea rămîne fără răspuns din partea celor care-și vedeau preju- diciate grav interesele în regiunea Dunării de Jos. în consecință, Țara Românească110, regatul Ungariei și Hoarda de Aur vor încerca, singure sau în diferite combinații politice, să anuleze consecințele acțiunilor domnului Moldovei. Dan al II-lea, cu sprijinul larg al regelui Ungariei, va urmări să obțină reintegrarea în hotarele statului său a importantei regiuni pierdute. Va face în acest scop apel, zadarnic însă, la toate mijloacele care îi stă- teau la îndemînă, politice și militare111. Pentru Sigismund de Luxemburg în a cărui acțiune, orientată spre toate orizonturile, controlul direct sau indirect al gurilor Dunării era o necesitate atît comercială cît și strategică, inițiativa lui Alexandru cel Bun a fost o grea înfrîngere, care a compromis un timp politica sa orien- tală112. Hotărît să recîștige pozițiile pierdute și chiar să obțină noi avantaje, Sigismund, pe lîngă sprijinul acordat acțiunilor lui Dan al II-lea, a exerci- tat puternice presiuni asupra lui Wladislaw Jagiello, încercînd să-l deter- mine pe regele Poloniei să consimtă la punerea în aplicare a clauzelor privitoare la Moldova stipulate în tratatul din 15 martie 1412, încheiat la Lublau (azi Starâ L’ubovna)113. Dar nici așteptata întrunire de la Luck (ianuarie 1429) și nici acțiunea de mediere a conflictului, încredințată marelui duce al Lituaniei114, nu au dat rezultatul scontat de Sigismund, 109 Vezi Scarlat Lambrino, Săpăturile arheologice din Ținutul Dunărea-de-Jos, in „Revista istorică română”, IX (1939), p. 498—502; O. Iliescu, însemnări privitoare la descoperiri mone- tare (II), In „Studii și cercetări de numismatică”, voi. II, 1958, p. 456, precum și informațiile din lucrarea Din istoria Dobrogei, voi. III, Bizantini, români și bulgari la Dunărea de Jos, Bucu- rești, 1971, p. 404 — 405 și notele. Pentru existenta legăturilor comerciale Intre Hoarda de Aur și Dobrogea, vezi și monedele de bronz emise in Hoardă, datlnd din anul 810 h. (1407—1408), descoperite la Enisala (O. Iliescu, însemnări...(II) cit., p. 456). 110 Asupra agravării raporturilor dintre Țara Românească și Moldova, vezi P. P. Panai- tescu, Legăturile...cit., p. 99—102 și Șerban Papacostea, La începuturile statului moldovenesc. Considerafii pe marginea ținui izvor necunoscut, in „Studii și materiale de istorie medie”, voi. VI, 1973, p. 52-53. 111 Pentru cele două campanii ale lui Dan al II-lea, din anii 1429 și 1130, Împotriva Moldovei, vezi I. Minea, Principatele Române...cit., p. 196. 112 Pentru politica orientală a lui Sigismund de Luxemburg, vezi I. Minea, Principatele Române...cit., passim și Șerban Papacostea, Kilia...cit. 113 Asupra acestui tratat și a consecințelor lui, vezi Florin Constantiniu și Șerban Papa- costea, Tratatul de la Lublau (15 martie 1412) și situafia internațională a Moldovei la începutul veacului al XV-lea, în „Studii. Revistă de istorie”, 17, 1964, nr. 5, p. 1129—1140 și Ș. Papa- costea, Kilia...cit., p. 421 — 428. 114 Vezi scrisoarea adresată din Troki de către marele duce al Lituaniei lui Wladislaw Jagiello la 3 mai 1429, In Codex epistolarls Vitoldi, pt 830. www.dacoromamca.ro 17 POLITICA INTERNAȚIONALA A ȚARII ROMANEȘTI ȘI MOLDOVEI 269 situația răminmd neschimbată pînă în momentul cînd Alexandru cel Bun, în ultimii ani ai domniei, și-a orientat politica externă în alt sens. Ulug Muhammed, neputînd răspunde eficace inițiativei antitătare a lui Alexandru cel Bun, cu tot sprijinul pe care-1 avea din partea prietenu- lui și protectorului său lituanian115, și-a legat speranțele de puterea de la sudul Dunării, aflată în plin proces de expansiune. Subliniind și interesul turcilor otomani în activitățile neîngrădite ale „negustorilor părtași”, hanul tătar cerea sfatul sultanului Murad al II-lea, sugerînd în același timp și necesitatea unei acțiuni conjugate împotriva Moldovei. Nu cunoaș- tem reacția sultanului la această scrisoare, însă izvoarele istorice nu con- semnează nici o campanie otomană împotriva Moldovei lui Alexandru cel Bun de la 1426 înainte. Atitudinea Lituaniei în conflictul lui Alexandru cel Bun cu Dan al II-lea, Sigismund de Luxemburg și probabil cu Ulug Muhammed, ne dez- văluie poziția net ostilă a marelui duce. Vechea adversitate a lui Witold față de Alexandra cel Bun, suspendată pentru o scurtă perioadă de timp, a fost reluată și amplificată după 1421116. Un rol important în agravarea acestor raporturi a revenit și lui Sigismund de Luxemburg, care, speculînd cu abilitate neînțelegerile polono-lituaniene, și întreținînd ambițiile regale ale lui Witold, a reușit să facă din bătrinul și ambițiosul conducător al Lituaniei un instrument al politicii sale orientale117. Mult mai anevoie ni se oferă cunoașterii raporturile lui Alexandru cel Bun cu turcii otomani și cu negustorii italieni — genovezi și venețieni — începînd din 1426. Campaniei împotriva Moldovei din 1420 i-a urmat o perioadă de „tăcere” a surselor, întreruptă în 1425—1426 de acuzația adusă lui Alexan- dru cel Bun de adversarii săi, că s-ar fi aliat cu turcii118. Pentru perioada imediat următoare, și care ne interesează în mod deosebit, reținem ca interesantă informația potrivit căreia, înainte de 8 mai 1427, curtea dom- nului Moldovei era vizitată de emisari turci119; știute fiind atitudinea lui Alexandru cel Bun, precum și practicile Porții în politica externă, pare ' puțin probabil ca această solie să fi urmărit stabilirea unei alianțe politice ; 116 Sint cunoscute bunele raporturi dintre Ulug Muhammed și Witold; In anul 1426, hanul tătar a susținut eu forțe armate proprii pe marele duee al Lituaniei In campania Împotriva Pskovului (vezi B. Spuler, op. cit., p. 157 și nota 18). 116 între 1418 și 1421, Ryngalla (Rimgaila), sora lui Witold, fusese soția lui Alexandru cel Bun. La 13 decembrie 1421, domnul Moldovei li acorda, pentru tot timpul vieții ci, tlrgurile Șiret și Volohovăț, o rentă anuală de 600 ducați aur ș.a. (vezi Documenta Homaniae Ilistorica. A. Moldova, voi. I (1384—1448), București, 1975, p. 70). 117 Asupra raporturilor Moldovei eu Lituania, vezi C. Racoviță, Începuturile suzerani- tăfii...cit., p. 316-320. 118 Vezi, Intre altele, scrisoarea marelui duce al Lituaniei către Sigismund de Luxemburg, editată de .1. Caro, Liber cancellariae...cit., In „Archiv fiir Ssterreichische Geschichte”, voi. 45, Viena, 1871, p. 481 — 483 și scrisoarea lui Sigismund de Luxemburg către Witold din 15 inai 1427, In Codex epistolaris Vitoldi, p. 724. 118 Vezi scrisoarea adresată dc Witold marelui maestru al Ordinului teuton, Paul von Russ- dorf, la 8 mai 1427, tn Codex epistolar ia Vitoldi, p. 7H. Ww.dacoronianica.ro 270 MARCEL. D. POPA 18 putem admite însă rosturile precumpănitor economice120 ale ambasadei otomane, avînd în vedere că atît Alexandru cel Bun, cît și turcii sud-dună- reni, neaflîndu-se într-un conflict deschis, erau interesați în întreținerea unor relații comerciale normale, reciproc avantajoase. Genovezii, tradiționalii furnizori de produse orientale la Dunărea de Jos, dar și aliații de dată veche ai lui Sigismund de Luxemburg, nu vor fi văzut cu ochi buni modificările dictate de Alexandru cel Bun. Dar, pentru continuarea activităților comerciale în Moldova, și în special în cele două importante centre care erau Cetatea Albă și Chilia, aflate cîndva în stăpînirea lor, trebuiau să se încadreze în coordonatele politice și economice impuse de domn. Venețienilor, prezenți și ei în schimburile comerciale din bazinul Mării Negre, dar într-o rivalitate de neîmpăcat cu genovezii și în război cu Sigismund de Luxemburg, nu le putea scăpa prilejul de a profita de pe urma modificărilor petrecute la Dunărea de Jos. Din punct de vedere politic, Alexandru cel Bun era un posibil aliat împotriva unui dușman co- mun care era Sigismund de Luxemburg, iar din punct de vedere economic, Republica lagunelor va încerca, probabil, să obțină anumite avantaje cotnerciale, făcîndu-și simțită prezența121 în cele două mari porturi ale Moldovei. Am lăsat la urmă relațiile Moldovei cu puterea suzerană. Raporturile lui Alexandru cel Bun cu Wladislaw Jagiello, pînă la cotitura ce va interveni în 1431, au fost bune122, cu toate că, de-a lungul anilor, au existat și momente în care, de ambele părți s-au formulat și nemulțumiri. în repe- tate rînduri, regele Poloniei s-a opus acțiunilor ostile Moldovei preconizate de Sigismund de Luxemburg și susținute de marele duce lituanian, rezis- tînd presiunilor de tot felul exercitate asupra sa de aceștia, în diferite ocazii, și îndeosebi la întrunirea de la Luck123. Această atitudine îi era dictată nu numai de natura raporturilor stabilite cu domnul român, dar și de interesele economice și politice ale propriei sale țări. 120 Reacția marelui duce la primirea știrii transmise de Alexandru cel Bun, potrivit căreia aceeași solie urma să cerceteze și Lituania, parc a confirma și ca că ambasada turcilor era dic- tată In primul rlnd de interese economice și mai puțin dc cele politice (ibid.). Relațiile comer- diale dintre Moldova lui Alexandru cel Bun și turcii otomani slnt atestate, Intre altele, și de circulația monedelor dc aur turcești in Moldova anilor 1431 (vezi scrisoarea lui loan de Ryza, episcop catolic de Baia către episcopul de Cracovia Zbygniew Olesnicki, adresată la 5 martie 1431, publicată de Șerban Papacostea In studiul Știri noi cu privire la istoria husiiismului in Moldova în timpul lui Alexandru cel Bun, In „Studii și cercetări științifice”, Istoric, Iași, anul Xin (1962), fasc. 2, p. 257). Amplificarea și intensificarea schimburilor comerciale din dece- niile următoare au făcut necesară reglementarea raporturilor politice și economice Intre Moldova și statul otoman (vezi actul dat la 9 iunie 1456, din Ycni-Dcrbend, de sultanul Mehmed al II-lea, In .Documente turcești privind istoria Bomâniei, voi. I, 1455—1774, Întocmit de Mustafa A. Mehinet, București, 1976, p. 2). 121 în 1435 guvernul venețian botărise să stabilească relații comerciale cu Cetatea Albă, unde In 1436 va fi numit un viceconsul In persoana lui Franccso Duodo (Diedo) (vezi N. lorga Noi descoperiri privitoare la istoria Bomânilor, in „Academia Română, Mcm. secț. ist.", seria III, tom. XIX (1937), p. 190—196 și N. Băncscu, Maurocastrum — Mo(n) castro-Cetatea Albă, In,.Academia Română, Mem. sccț. ist.”, scria III, tom. XXII (1939—1940), p. 165—178. 122 Căsătoria lui Iliaș, fiul lui Alexandru cel Bun, cu Maria, sora soției lui Wladislaw Jagiello, Sonca (Sofia), In octombrie 1425, exprimă apropierea moldo-polonă din acâastă vreme (vezi I. Minca. Informațiile românești...cit., p. 17 și Letopisețul anonim al Moldovei, ed. cit ’’ p. 14 — 15. 123 Vezi I. Minca, Informațiile românești...cit., p. 18. www.dacoromanica.ro 19 FOI rTICA INTERNAȚIONALA a țarii romanești și moldovei 27 1 Intervenția lui Alexandru cel Bun în Țara Românească pentru a susține la domnie pe Radu al II-lea Prasnaglava124 împotriva lui Dan al II-lea, omul regelui Ungariei, încorporarea la Moldova a importantului teritoriu de la nord de Dunărea de Jos, măsura antitătară dezvăluită de scrisoarea hanului Ulug Muhammed, acțiunea energică împotriva acelora care încercau să-i nesocotească ordinele125, dar mai ales eșecul îndelungate- lor eforturi ale adversarilor săi, și în primul rînd al lui Sigismund de Luxemburg, de a anula — pe cale diplomatică sau prin forța armelor — rezultatele atît de avantajoase dobîndite de Moldova în urma acțiunilor din 1426, demonstrează capacitatea acestei țări românești de a-și impune și susține o poziție politică internațională proprie, conformă intereselor sale, ilustrînd în același timp calitățile remarcabilului om de stat care a fost Alexandru cel Bun. îndelungata sa domnie a constituit pentru Moldova o etapă hotărî- toare în evoluția ei istorică și nu întîmplător, peste decenii, principalele duecții ale politicii sale vor fi reluate, pe alt plan și în alte condiții inter- naționale, de cel mai ilustru dintre urmașii săi — Ștefan cel Mare. ASPECTS DE LA POLITIQUE INTERNATIONALE DE LA VALACHIE ET DE LA MOLDAVIE SOUS LE EfiGNE DE MIRCEA L’ANCIEN ET L’ALEXANDRE LE BON RfiSl’MlS Source de premiere import ance, la lettre adressee par le khan de la Horde d’Or Ulug Mahomet le 14 marș 1428 au sultan turc Murad II, inconnue jusqu’â present â notre historiographie, a offert â l’auteur la possibilite d’analyser certains moments des rapports roumano-tatars â la fin du XlV-e siecle et au ddbut du siecle suivant. On remet en discussion les relations entre Mircea l’Ancien voivode de Valachie (1386 — 1418) et les Tatars, relations ndes lors du passage d’un gioupe noinbreux de population tatare, conduit par le chef Aktav de la Hordre d’Or, â travers le territoire roumain, vers les possessions ottoma- nes de la Peninsule Balkanique. Mais la nouveautd et l’importance particuliere de ce document pour les Etats roumains mddidvaux consistent dans la ddcouverte d’un acte d’autoritd du au voivode de Moldavie Alexandre le Bon (1400—1432), qui interdisait les activites commerciales des Tatars â l’interieur de son pays. Cet article presente, tout â tour, le regne d’Ulug Mahomet, le connnerce pratiqud par les Tatars, les sources attestant la route commer- ciale internaționale qui traversait le Sud de la Moldavie. L’initiative anti-tatare du voîevode roumain, analysee dans le con- texte des directions de la politique etrangere de la Moldavie, montre la position internaționale de ce pays roumain pendant la 3-e decennie du XV-e siecle. 124 Vezi P. P. Panaitescu, Legăturile...cil., p. 100. 125 in vara anului 1429, Alexandru cel Bun Împiedică pătrunderea pe Dunăre, pe la Chilia, a unui convoi de 12 vase, probabil genoveze, obliglndu-le să-și schimbe direcția și să-și ducă Încărcătura la Cetatea Albă (Codex cpistolaris Vitoldi, p. 860 ; vezi asupra acestui moment și Ș. Papacostea, Kilia...cil., p. 431). 7 c. 7727 www.dacaramanica.ro www.dacoromanica.ro IDEEA DE IMPERIU ÎN OCCIDENTUL MEDIEVAL ÎN LUMINA CERCETĂRILOR DIN ULTIMELE DECENII DE SI EMAN BREZEANU „Că este necesar a se rescrie periodic istoria lumii, nota cu aproape două veacuri în urmă Goethe, nu mai comportă nici o îndoială în zilele noastre. Această necesitate nu decurge atît din împrejurarea că multe fapte ale trecutului au fost descoperite între timp, ci ea se impune pentru că noi aspecte apar, pentru că cel care trăiește o epocă de progres descoperă anumite puncte de vedere de unde trecutul se dezvăluie și se judecă într-o nouă manieră”1. între marile teme ale istoriei universale, aflate statornic în preocupările cercetării istorice moderne, puține ilustrează mai convingă-, tor temeinicia reflecției marelui gînditor german ca evoluția studiilor asu- pra ideii de imperiu în Occidentul medieval. Din examinarea evoluției viziunii istoricilor moderni asupra ideii de imperiu se desprind două fapte majore. Mai întîi, se impune atenției rapor- tiil strîns între evoluția acestei viziuni și exigențele climatului politic și social în care-și desfășoară activitatea istoricul. Începînd cu faimoasa dis- pută Sybel — Ficker, pentru a ne referi numai la cercetările din ultimul veac, dispută care nu poate fi înțeleasă fără luarea în considerație a amplei dezbateri din anii ’60 ai secolului al XlX-lea în jurul unificării Germaniei®, discuția a alunecat în problema caracterului imperiului, partizanii caracte- rului universal al imperiului medieval și adversarii lor continuînd să se înfrunte pînă în zilele noastre. în anii celui de-al doilea Reich teza carac- terului universal al imperiului devine oficială3. Istoricii celui de-al treilea Reich au preluat și au dezvoltat aceeași teză pentru a furniza argumente istorice „noii ordini” plănuite de dictatorul nazist4. Pe bună dreptate s-a subliniat că „la istoricii vremii, convingerile politice erau mai puternice 1 Goethe, Gexchichtc dcr Farbcnlehrc, In : Goethe's sămmtiichc Werke, Stuttgart-Augsburg, 1858, voi. 39, p. 127. * G. Koch, Der Strcit zivischcn Sybel undFicker und dic Einschăizttng dcr mittelalterlichen Kaiscrpolitik in der modernen llistoriographic, In voi. Studien iiber dic deutsche Gcschichlstvisscn- schaft, I, Berlin, 1963, p. 311 — 336. 3 Reflectată, cu deosebire, In două teze dc doctorat apărute In ajunul primului război mondial (J. Hartung, Die Lchre von dcr Weltherrschaft im Mittclaltcr, Hallc, 1909; W. ROscncr, Der Weltherrschaftsgcdanke und das deutsche Kaiscrtum im Mittclalter, Halle, 1913). 4 Vezi tipic, H. Aubin, Das crsle deutsche Fleicii als Versuch einer europâischen Staals- gestaltung, Brcslau, 1941; E. Bach, Imperium Eomanum „Classica et Mcdievalia”, 1945, p. 138-145. ..REVISTA DE ISTORIE". Tom 31, Nr. 2, p. 273 - 298, 1978 www.dacoromanica.ro 271 STELIAN BREZEANU 2 decît integritatea științifică’5’. După al doilea război mondial6, cei mai mulți istorici germani și străini au abordat problema caracterului imperiu- lui medieval dintr-o nouă perspectivă, pornind de la interesele monarhiilor „naționale”7 europene în plină afirmare. Din acest punct de vedere imagi- nea imperiului din Occidentul medieval apare mult mai nuanțată; carac- terul universal al puterii acestuia este contestat, iar locul instituției în istoria medievală a Germaniei a fost complet reconsiderat în comparație cu perioada anterioară8. Al doilea fapt major constă în caracterul dialectic al evoluției concepției despre imperiu, urmînd triada hegeliană teză-anti- teză-sinteză, cunoașterea istorică dovedindu-se ea însăși un proces, dînd astfel cititorului sentimentul dinamismului cercetării istorice și complexi- tății adevărului din ce în ce mai bogat, mai convingător9. Se cuvine însă a fi menționate dificultățile care au stat în fața studierii ideii de imperiu medieval. O primă dificultate constă în însuși caracterul ideii imperiale. Vagă, lipsită de consistență în secolele IX—XI, aceasta se precizează în veacul XII sub presiunea realităților politice și sub influența bizantină și mai ales a dreptului roman, pentru ca după 1250 să intre în „epoca teoreticienilor”, în care pierde orice contact cu realitatea politică, și să se transforme într-o temă de reflecție și speculație filozofică. Totodată, spre deosebire de Bizanț, în Occident biserica nu a fost încadrată în stat, de unde și existența a două idei de imperiu, papală și imperială, care au evo- luat paralel10. O altă greutate izvorăște din bogăția și diversitatea docu- mentației, foarte greu de dominat; pe de altă parte, ea nu ne oferă de o manieră suficientă reprezentările pe care oamenii politici și masele popu- lare și le-au făcut despre imperiu11. în sfîrșit, o altă dificultate majoră s-a dovedit a fi terminologia folosită de sursele vremii pentru a defini natura puterii împăraților medievali. De origine romană, această terminologie cunoaște de cele mai multe ori o schimbare evidentă de sens în evul de mijloc, adesea chiar de la un izvor la altul, punînd istoricul modern în fața unui examen anevoie de trecut. Noțiuni ca auctoritas12, renovat™ 5 G. Barraclough, The Mediaeval Empirc. Idea and Hcality, London, 1950, p. 24. * Nu lipsesc insă In această perioadă construcții anacronice, de inspirație nazistă (K. G. Hugclinann, Stămme, Nailon und Nationalstaaten im dculschcn Mittclallcr, Stuttgart, 1955). Vezi critica lucrării la H. Sproemberg, La naissance d'un filai allemand au Moycn Âge, ,,Le Moyen Agc”, 64, 1958, p. 213 — 248 și la O. Brunner, In „Historische Zeitschrift”, 186, 1958, p. 103—111). 7 Noțiunea dc monarhie ,.națională” este luată ca termen tehnic, pentru a surprinde noua realitate teritorială, politică și instituțională ce Începe să se contureze In sec. XII XIII Intr-o Europă dominată de papalitate și imperiu. Asupra utilității unor atari termeni, vezi O. Brunner (In ..Historische Zeitschrift”, 186, 1958, p. 109 110) și J. Sziics („Nationalilăl” und „Nationalbeivussiscin" im Mittelaltcr, ,,Acta historica”, 18, 1972, p. 35). 8 între lucrările fundamentale asupra chestiunii din perioada postbelică amintim : Cari Erdinann, Forschungcn zur politischcn Idccmvelt des Friihmillclalteis, Berlin, 1951 ; H. Folz, L’idie d'Empire en Occident du Ve au XIVf sieclc, Paris, 1953 ; M. Pacaut, Lcs striictnrcs poli- tiques de l’Oeeident midiiual, Paris, 1969 ; H. ,J. Kirfcl, Wctlhcrrschaftsidcc und Enndnispohlik Untersuchungen zur ausiuartigcn Politik der Slaufer, Bonn, 1959 etc. ’ Vezi o bună prezentare a evoluției concepției despre imperiu In ultimul veac la B. Gue- nie, L’Oeeident aux XI\'e el A'P sibclcs. Lcs fitals, P.l'.F., col. „Nouvelle C.lio”, Paris, 1971, p. 288-291. 10 R. Folz, L'idtc d'Empire, p. 6. 11 Ibidcm, p. 7. 12 Noțiunea a fost studiată dc R. Holtzinann (Der Wclthcrrschaflsyedankc dis miltelal- lerlichen Kaisertums,,.Historische Zeitschrift”, 159, 1939, p. 251 261 ; ediție nouă, neschimbată, Darmstadt, 1953) dar interpretarea sa a fost contestată de .1. Haller, H. .1. Kirfel, Walter Holtzmann și alții. www.dacoromanica.ro 3 IDEEA DE IMPERIU ÎN OCCIDENTUL MEDIEVAL 275 imperii13, honor imperii14, reges provinciarum, regulus, amiciția15, christia- nitas16, corpus principium secularium17 etc. au provocat mari controverse în rîndurile specialiștilor în încercarea de a surprinde evoluția ideii de imperiu în Evul Mediu. ★ înainte de a trece la analiza evoluției ideii de imperiu se impun două precizări. Mai întîi, analiza unei teorii sau a unui concept politic nu se poate realiza în abstract, fără raportare la realitatea concretă asupra căreia își exercită influența. Orice teorie politică medievală are la origine un număr de axiome filozofice sau teologice, dar ea evoluează sub înrîuri- rea faptelor, făcîndu-se ecoul, într-un domeniu particular, al mutațiilor economice, conflictelor sociale și politice, realizărilor politice etc.18. Așadar, în cele ce urmează ne preocupă modul în care ideea sau, cu mai multă îndreptățire, „ideile” de imperiu se adaptează, se modelează la realitatea în necontenită schimbare dar, totodată, să surprindem capacitatea conceptului de a depăși planul reflexiei pentru a comanda sau a contribui la formarea unor structuri statale în numele unui ideal politic. în al doilea rînd, trebuie să distingem între existența palpabilă a unei stăpîniri limi- tată geografic asupra mai multor țări și popoare și ideea, proprie nu numai evului de mijloc, că divinitatea își întemeiază pacea și ordinea pe o stăpî- nire dreaptă și tocmai această ordine, imagine a ordinii cerești, reprezintă de jure lumea19. Această ultimă idee constituie pentru cei mulți — într-o societate împărțită în clase în care flagelul războiului făcea din pace un imperativ al vieții sociale — „un vis colectiv, o aspirație către o stare ideală de lucruri”20, identificată de masele populare cu imperiul, iar pen- tru factorii politici constituind un program de acțiune. Prin urmare, un imperiu este universal nu în realitatea sa teritorială, ci virtual și în raport cu un ideal de unitate și de civilizație. De origine orientală, ideea de imperiu a trecut de la asiro-babilonieni la perși și, de la aceștia din urmă, la greci21, în epoca elenistică, cînd ideea cunoaște și fundamentarea sa filozofică și cînd, după subminarea bazelor polisului grec, lumea clasică este în căutare de noi valori morale și poli- tice. Noua comunitate elenistică de cultură, care teoretic trebuia să atingă limitele universului (cosmos), își află cadrul său logic în monarhia — luată în sensul etimologic al cuvîntului — a lui Alexandru cel Mare; în con- cepția stoicilor, teoreticienii noii formule de organizare a lumii, monarhu- 13 P. E. Schranim, Kaiscr, Rom und Renovat io2, Darmstadt, 1957. 14 Peter Rassow, Honor Imperii. Vie nene poliiik Fricdrich Barbarossas, 1152— 11502, Darmstadt, 1961. O nouă interpretare a noțiunii propune G. Wolf, Der ,,Honor Imperii” als Spannungsfeld von Lcx und Sacramentum in Hochmiltclallcr, în voi. ,,Lex et Sacramcnta” im Millelaller, Berlin, 1969, p. 189-207. 15 H. .1. Kirfel, op. cit., p. 24 și urm. 16 .1. Rupp, L'idic dc chretienld dans la prnsee pontificale des origincs ă Innocent III, Paris, 1939. 17 Gunther Wolf, Vniversales Kaiscrium und nalionalcs Kbnigtum im Zcitaltcr Kaiscr Friedrichs II, în voi. Vnirasalumus und Paitilularifmus im Millelaller, Berlin, 1968, p. 243-269. 18 M. Pacaut, in „Le Moyen Âge”, 64, 1958, p. 626. 18 G. Wolf, op. cit., p. 245. 20 R. Folz, L’idee d’Empire, p. 7. 21 Vezi literatura STELIAN BREZEANU 4 276 lui îi revine misiunea de a modela ordinea politică pe aceea cosmică22. Cîteva veacuri mai tîrziu, noua ordine romană (pax Ho mana) avea să-și găsească tot între stoici cei mai buni teoreticieni și, după uzura stoicismu- lui, între filozofii neoplatonicieui. Monarhia, identificată cu imperium Romanum și concepută la scara universului, este considerată sistemul politic ideal în timp ce legalitatea constituie pentru neoplatonicieni imaginea și emanația divinității. Creștinismul se substituie curînd neoplatonismului; filozofii creștini preiau însă esențialul din ideologia de stat a predecesorilor lor stoici și neoplatonicieni, punînd bazele unei adevărate teologii imperiale23. în Orient, Eusebiu de Cezareea stabilește o relație intimă între funcția monarhică și divinitate : așa cum curtea imperială reflectă pe cea divină, imperiul roman reflectă universul24 2 *. De-a lungul unui întreg mileniu, aspirația spre universa- litate, rezimîndu-se pe creștinism și pe moștenirea imperială romană, avea să constituie una din laturile esențiale ale doctrinei bizantine de stat; vita- litatea ei se datorește bazei solide pe care ideea de imperiu a găsit-o în structurile centralizate ale statului de pe malurile Bosforului28. în condițiile unei evoluții politice diametral opuse față de Orient, în jumătatea occi- dentală a Imperiului roman doctrina lui Augustin face o distincție netă între imperiu și biserică; episcopul de Hippona salva astfel pe plan teore- tic biserica, singura realitate ce se putea impune tinerelor regalități apu- sene, din catastrofa spre care se îndrepta imperiul dar, totodată, punea în mîna papalității o armă redutabilă în lupta pe care aceasta avea s-o anga- jeze pentru independență și, apoi, pentru supremație în Occident. Dar lumea medievală occidentală nu a abandonat tradiția imperială romană; civi- lizația clasică a reprezentat pentru Occidentul evului de mijloc ,,o comoară inepuizabilă, care a dat fiecăruia ceva și în care fiecare a găsit ceva”28. Pe plan politic, în căutare de modele de stat societatea medievală s-a adre- sat totdeauna antichității, în care vedea vîrsta sa de aur. De aici, aspira- ția ei către „renaștere” (renovatio). Reînnoirea apostolică, aspirație de esență religios-mistică, ce năzuia spre întoarcerea la creștinismul primitiv, speranța într-o lume a mîntuirii, într-un imperiu al păcii și ideea reînnoirii Romei ca centru al lumii sînt principalele direcții care se întîlnesc în noțiunea de renovatio, cu implicații dintre cele mai importante pentru viața poli- tică și spirituală a omului medieval. Speranța într-un imperiu al păcii, a cărei origine trebuie căutată în spiritualitatea iudaică și autică-păgină, și ideea reînvierii Romei ca centru al lumii au constituit, cu intensități diferite în funcție de epocă și mediu social, subiect de contemplație dar și program de acțiune politică27. ,a J. Touchard, Histoire des idees politiques, P.U.F., Paris, 1937, I, p. 43 și urm. (vez i și literatura problemei, Ibidem, p. 59). 23 O analiză magistrală a transformărilor din ideologia tlrzie romană și a fundamen- telor teoretice ale universalismului roman și bizantin a Intreprins-o E. Peterson, Der Mono- theismus als politisches Problem. Ein Beitrag zur Geschichtc der politischen Theologie im Imperium Romanum, Leipzig, 1935. 24 J. Torchard, op. cit., p. 105—106; N. H. Baynes, Eusebius and the Christian Em- pire, ,,M61anges Bidez", I, Bruxelles, 1934, p. 13 — 18. 2S Fundamentală pentru studiul doctrinei imperiale in Bizanț rămlne lucrarea lui Otto Treitinger, Die ostrbmischen Kalser- und Reichsidee naefi ihrcr Gestattung im hBfischen Zeremo- niell3, Bad Homburg von der Hohe, 1969. Vezi recent și H. Ahrweiler, L’ideologie politique de l’Empire byzantin, P.U.F., Paris, 1975. 23 P. E. Schramm, Kaiscr, Rom und Renooatio p. 292. ” Ibldem-p 6 și ‘"'Www.dacoromamca.ro 5 IDEEA DE IMPERIU ÎN OCCIDENTUL MEDIEVAL 277 Cariera imperiului medieval în Occident este inaugurată de ceremo- nia din biserica Sf. Petru din Roma din 25 decembrie 800, pregătită de evenimente cunoscute. Alungat din cetatea eternă de o mișcare a orășe- nimii, papa Leon III (795—816) se refugiază în regatul franc, cerînd spri- jin lui Carol cel Mare (768—814) pentru a înfrînge rezistența populației romane. Intervenția regelui franc restabilește ordinea în Roma în toamna anului 800; cîteva luni mai tîrziu, primea coroana imperială din mîna papei Leon III, după care era aclamat împărat de populația romană, poporul imperial prin excelență. Cercetările din ultimele decenii ne oferă o imagine foarte complexă asupra originilor evenimentului consumat la Roma în ultimele zile ale anului 800. Crearea unui imperiu în Occident apare astăzi încununarea îndelungatului proces de emancipare a lumii latine de sub autoritatea împăratului din Constantinopol, în care inițiativa a aparținut Romei. înce- puturile propriu-zise ale afirmării papalității ca factor politic în Europa apuseană se plasează sub pontificatul lui Leon I (440—461), cel dintîi care suprapune vechii concepții orizontale a bisericii o articulație verticală, fundamentînd-o din punct de vedere teoretic și preluînd o serie de atribuții de competență imperială28. Gelasius I (492—496) merge mai departe în elaborarea argumentației doctrinale, care-i îngăduie să revendice pe plan teoretic supremația în respublica christiana, inclusiv asupra puterii tem- porale, punînd premisele emancipării pontificale de sub autoritatea bizan- tină și ale rolului conducător jucat de papalitate pe scena politică occiden- tală în secolele VI—VIII. Inaugurată de Justinian, în strînsă legătură cu opera de „recucerire”, și continuată de sucesorii săi, politica de transfor- mare a papalității într-un simplu mecanism al organismului condus de împărat întîrzie pentru aproape două secole mișcarea de emancipare a Romei față de Constantinopolul imperial29, dar nu poate împiedica crește- rea autorității episcopului roman în Occident, unde tinerele regalități medievale aveau să ofere un prețios reazim papei în atingerea obiectivelor sale politice față de împărat. Prima jumătate a secolului VIII reprezintă, neîndoielnic, etapa decisivă a emancipării de sub obediența bizantină a papei, care exploatează cu multă abilitate carențele autorității basileilor în peninsulă, odată cu reorientarea politicii bizantine sub Leon III (717— 741) și succesorii săi spre provinciile orientale ale imperiului, îndeosebi spre Asia Mică, placa turnantă a imperiului din Constantinopol. în aceste condiții, episcopii de Roma se îndreaptă spre regalitatea francă în fața primejdiei ce venea din partea regilor longobarzi din peninsulă, care, după ce au lichidat exarhatul bizantin din Ravenna (751), amenință cetatea eternă. Dubla intervenție a lui Pepin cel Scurt în Italia în 754 și 756, răs- puns la cooperarea papei în substituirea Carolingienilor vechii dinastii merovingiene, are ca principal rezultat crearea statului papal în teritoriile fostului exarhat imperial, eliberate de sub stăpînirea longobardă. Reacția basileului Constantin V (741—775), care trece sub autoritatea patriarhu- lui de Constantinopol diocezele din sudul Italiei și din Hlyricum, aflate * 22 28 R. Folz, La Papauti medievale tue par cvclțuts-uns de sex historier.s rreents, ,,Revue- historiqne”, 218, 19 57, p. 35—36. 22 Ibidem, p. 37. j www.dacoromamca.ro 278 STELIAN BREZEANU 6 pînă atunci sub obediența Romei30, are ca rezultat ruperea ultimelor punți dintre papă și împărat. Pe plan teoretic, doctrina lui Leon I și Gelasius I își afla o logică încununare în Donatio Constantini, celebrul fals elaborat, după toate probabilitățile, în anturajul papei în deceniul 7 al veacului VIII31, care consacra de jure emanciparea papalității de sub autoritatea basileului dar, totodată, conferea episcopului roman un rang cvasiimperial în Occident, împrejurare ce explică locul eminent pe care documentul urma să-l dețină în arsenalul propagandei pontificale din veacurile urmă- toare în conflictul ce avea să opună Roma papală împăraților romano- germani32. Pasul următor, crearea unui imperiu latin, trebuia să consoli- deze independența Occidentului față de Constantinopol, dar se va dovedi nu lipsit de riscuri pentru poziția în lumea apuseană a inițiatorului actului. Cît privește rolul celuilalt mare actor al evenimentului din biserica St’. Petru în punerea în scenă a actului, chestiunea este mult mai complexă. Este un lucru stabilit că evenimentul din 800 nu l-a găsit nepregătit pe Carol cel Mare iar nemulțumirea afectată de el, la care se referă Eginhard, biograful său oficial, avea în vedere forma și nu fondul lucrurilor. în ade- văr, alipirea regatului longobard, lupta Carolingienilor împotriva primej- diei arabe și expansiunea francă la sud de Pirinei, distrugerea puterii avare din Pannonia și aducerea între granițele regatului franc a triburilor saxone au transformat monarhia francă într-o superregalitate între regali- tății e occidentale, care corespundeau în concepția contemporanilor unui singur popor. La această situație singulară a regalității france se referă Alcuin, principalul sfetnic al lui Carol cel Mare, în faimoasa scrisoare din mai 799 către suveranul său, în care, în condițiile crizei puterii pontifi- cale sub Leon III și ale uzurpării tronului bizantin de către Irena (797 — 802), regele franc este așezat, ca putere și prestigiu, înaintea episcopului roman și a împăratului33. Același Alcuin folosește pentru definirea rega- 30 V. Grumel, L’annexion d‘Illyricum Oriental, dc la Sicilia et de la Calabrie au patriarcat de Constantinopole,,, Melanges J. Lebreten”, II (= „Recherehes des Sciences Rcligieuses”), 40, 1952, p. 191-209. 31 Chiar dacă falsul a fost întocmit abia In anii 804 — 805, sub pontificatul lui Leon III, teză în favoarea căreia au fost aduse In ultima vreme argumente convingătoare (W. Ohnsorge, Die Konstantinische Schenkung, Leo III. und die Anfânge der kurialen romischcn Kaiscridcc In: Idem, Abendland und Byzanz, Weimar, 1958, p. 104 și urm.; Idem, Der griechische Papst- papyrus aus Erfurt, In : Idem, Konstantinopel und der Okzident, Darmstadt, 1966, p. 29 și urm. -; H. Beuman, Nomen imperatoris, „Historische Zeitschrift”, 185, 1958, p. 547), în substanța sa Donatio aparține anilor care au urmat creării statului pontifical. 32 O bună analiză a funcției actului în disputa ideologică papă-lmpărat vezi la Giuseppe Martini, Translazione dell’Imperio e Donazione di Costantino nel pensiero e nclla politica d’Inno- cenzo III, ..Archivio della R. Societă Romana di Storia Patria”, LVI —LVII, 1933 34, p. 219 — 362. 33 Dată fiind importanța documentului, 11 redăm în cele ce urmează în versiune româ- nească ,,Plnă acum trei persoane au fost în virful ierarhiei lumii : 1. Reprezentantul sublimității apostolice, vicarul prea fericitului Petru, prințul apostolilor, căruia li ocupă și scaunul. Ceea ce. tocmai 1 s-a întlmplat deținătorului actual al acestui scaun, maiestatea voastră a avut grija să-mi facă cunoscut; 2. Vine îndată titularul demnității imperiale, care exercită puterea seculară în cea de-a doua Romă . Despre chipul nedemn în care conducătorul acestui imperiu a fost depus, nu (le străini ci de ai săi și dc proprii săi supuși, vestea, s-p răspindit pretutindeni; 3. Vine în al treilea rlnd demnitatea regală, pe care Domnul nostru Isus Christos v-a rezervat-o pentru a guverna poporul creștin. Ea este superioară celorlalte două demnități, le eclipsează în Înțelepciune și le depășește. Pe tine singur se sprijină bisericile lui Christos, de la tine așteaptă salvarea, de la tine răzbunătorul crimelor, călăuză a celor rătăciți, cel ce consolează pe J• Touchard, op. cit., p. 133). 7 IDEEA DE IMPERIU IN OCCIDENTUL MEDIEVAL 279 lității france dinainte de 800 noțiunea de decus imperialis regni, subliniind prin aceasta că prin strălucire și întindere monarhia lui Carol cel Mare este demnă de imperiu. în acest fel, mediul intelectual din Aachen asimila tot mai mult realitatea carolingiană imperiului34. Echivalentă cu imperium Romanum și cu sancta respublica, noțiunea de imperium christianum se concentrează tot mai mult asupra regalității france35 36. Dacă toate acestea demonstrează că inițiativa lui Leon III nu l-a putut lua prin surprindere, este însă greu de stabilit cîtă influență vor fi avut asupra suveranului franc aceste idei din anturajul său. Și mai complexă ne apare astăzi interpretarea dată evenimentului din 800 și noului titlu al lui Carol cel Mare de către cei doi actori princi- pali. Pentru papalitate, singură depozitară a tradițiilor romane în Occi- dent 3B, noul imperiu nu putea fi decît roman și, implicit, unic ; prin aceasta, era contestat statutul de imperiu și calificativul de roman al statului basi- leilor din Constantinopol. Pe de altă parte, încă de la început, prin actul încoronării papalitatea încearcă să acrediteze ideea că ea singură est în drept să legitimeze puterea împăratului roman în virtutea supremației pe care o exercită în lumea creștină. La rîndul său, Carol cel Mare a avut o cu totul diferită viziune atît asupra surselor puterii sale cît și a noului titlu. Nemulțumirea lui, la care ne-am referit mai sus, pare să fi fost deter- minată de forma în care s-a desfășurat ceremonia din biserica Sf. Petru37 — la început încoronarea de către papă, ca act central al ceremoniei și izvor al puterii imperiale, și numai în al doilea rînd, ca element secundar, acla- marea poporului roman—, formă ce a dus la inversarea riturilor în raport cu ceremonialul bizantin. Regele franc a întrezărit primejdia ce-1 amenința legînd titlul imperial de papalitate și Roma; aceasta explică refuzul de a mai reveni la Roma după 800 ca și desfășurarea încoronării imperiale a lui Ludovic Piosul la Aachen, în sept. 813, încoronare oficiată de Carol însuși. în ceea ce privește viziunea lui asupra ideii de imperiu, cea mai controversată chestiune legată de noua creație politică din Occident, cer- cetările recente au deosebit trei componente, cu ponderi diferite : creștin- biblică, francă și romană. Latura creștin-biblică s-a dovedit într-atît precumpănitoare în viziunea imperială a primului împărat franc și a mediului intelectual din Aachen, încît unii istorici au văzut în monarhia lui Carol cel Mare o rega- litate de inspirație exclusiv „davidiană”38. Fără a merge atît de departe, Carol cel Mare, acest novus David, deopotrivă rex et sacerdos, cum îl pro- clamă sursele timpului, este puternic pătruns de substanța creștinismu- lui ; în concepția sa, imperium christianum se concentrează asupra rega- lității carolingiene, ce se află în fruntea poporului franc, popor creștin prin excelență39. Suveranul franc, respingînd teza papală pusă în scenă 34 Ren6 Fâdou, L’Etal au Moyen Agc, P.U.F., Paris, 1971, p. 89. 36 Ibidcm, p. 72 — 74 ; L. Halphen, L’idie d’tHalsous les Carolingicns, ,,Revue historique” 185, 1939, p. 66. 36 C. Erdmann, Forschungcn, p. 48. 37 Eginhard, Vie de Charlcmagne, ed. Halphen, Paris, 1923, p. 80. Cf. H. Sproemberg, in „Deutsche Literaturzeitung”, 74, 1953, p. 676. 38 W. Mohr, Die Karolingische Reichsidee, Minister, 1962. Vezi și critica lui R. Folz (în „Revue historique”, 231, 1964, p. 202 — 204). R. F6dou, op. cil., p. 72—73. www.dacoromanica.ro 280 STELIAN BREZEANU 8 de Leon III cu prilejul ceremoniei din 800, apără ideea că sursa imperiului este în divinitate și deținătorul lui — a Deo coronatus — exercită ,,pro- tecția autoritară” asupra bisericii creștine și a episcopului roman40. Viziunea lui Carol cel Mare asupra imperiului nu este teritorială ci mistică ; prin noțiunea de imperium se înțelege misiunea cu care este investit, misiune cu o finalitate creștină, conceptul însuși de creștinătate compor- tînd o doctrină și o etică politică41. Titlul imperial al lui Carol cel Mare — serenissimus augustus a Deo coronatus magnus et pacificus imperator Roma- num gubernans imperium qui et per misericordiam Dei rex Francorum et Langobardorum — luat la cinci luni de la ceremonia din biserica Sf. Petru și după multe ezitări, reflectă în fapt viziunea sa creștină asupra imperiu- lui ; formula Romanum gubernans imperium nu exprimă altceva decît misiunea de a conduce poporul creștin cu care suveranul franc se credea investit42. Cea de a doua componentă a ideii carolingiene de imperiu este legată de situația de excepție dobîndită de regalitatea francă în Occidentul european, stăpînind peste regna et gentes; titlul imperial al lui Carol cel Mare — noțiunea de imperium este concepută în accepțiunea sa primară, ca putere de a comanda, și nu are vreo legătură cu teritoriul statului caro- lingian43 44 45 — venea să consacre de jure această situație. Aceeași concepție imperială o întîlnim, fără vreo legătură cu ideea romană, în Britania anglo-saxonă și la regii creștini din Spania. în condițiile concrete ale hep- tarhiei anglo-saxone, încă înainte de 800 cronicarii de dincolo de Canalul Mînecii vorbesc de un totius imperator Britanniae sau de un imperium SaxonieumP; în secolul X exemplele se înmulțesc și fenomenul este legat de poziția particulară pe care unul sau altul dintre regii insulari o dobîn- dește în lupta împotriva primejdiei normande. în titulatura lor întîlnim calificativele de imperator, casere (cezar) și chiar basileus^. La sud de Pirinei, apariția titlului de împărat stă în legătură cu preeminența pe care unii regi spanioli din secolele XI—XII au dobîndit-o între ceilalți monarhi iberici în opera de recucerire46. Atît în cazul carolingian cît și în cel al regalității anglo-saxone sau iberice, luarea titlului imperial era justificată de stăpînirea sau de hegemonia exercitată de un rege asupra mai multor regate și popoare47. în cazul concret al lui Carol cel Mare, acesta este deplin conștient că misiunea ce-o exercită în comunitatea creștină este indisolubil legată de titlul de rege al francilor și longobarzilor, fapt ce explică păstrarea acestuia în noua titulatură pe care și-o ia în mai 801. Tot tradiției france îi este tributară și practica, preluată de la înaintași de Carol cel Mare și de succesorii săi, de a considera regatul ca un patrimoniu, care trebuie împărțit în mod egal fiilor, chiar dacă unii istorici aduc un omagiu influen- ței concepției politice romane atunci cînd încearcă să vadă în actele de 40 Ibidem, p. 74 — 75. 41 M. Pacaut, Structures politiqucs, p. 96. 42 Asupra conceptului, P. Classcn, Romanum gubernans imperium, „Deutsclies Archiv”, IX, 1951. p. 103-121. 43 C. Erdmann, Forschungen, p. 11. 44 Ibidem, p. 4 și urm. 45 R. Folz, L'idie d’Empire, p. 52 — 54. 46 Ibidem, p. 51 — 52, 65 și urm.; H. Lowe, Von den Grenzen des Kaisergedankens in der Karolingerzeit, „Deutsches Archiw fur Erforschung des Mittelalters", XIV, 1958, Hft. 2, p. 361 și urm. 47 C. Erdmann, Forschungen, p. 4 —5. www.dacoromanica.ro 9 IDEEA DE IMPERIU IN OCCIDENTUL MEDIEVAL 281 împărțire a imperiului — divisio imperii (806), Ordinatio imperii (817) și tratatul de la Verdun (843) — o subtilă dialectică între ideea diviziunii și cea a unității, titlul imperial fiind considerat indivizibil48. în aceste 9 împrejurări, locul componentei romane în cadrul concepției politice a lui Carol cel Mare apare cu totul secundar, legat de regăsirea vagă a ideii de bun public și de communis utilitas*9. Putem conchide, așadar, că în concepția lui Carol cel Mare, noua creație politică, denumită în literatura de specialitate cu drept cuvînt „imperiul din Aachen”50, pentru a sublinia deopotrivă originalitatea și realismul viziunii marelui suveran franc, era de inspirație franco-creștină și nicidecum romană. Dar nașterea noului imperiu, pregătită îndelung de întreaga dezvoltare a societății occidentale din primele veacuri medievale, nu este lipsită de o serie de echivocuri, ce anunță conflictele viitoare.Mai întîi, în raporturile sale cu Imperiul bizantin. Din necesități politice, legate de catastrofa din 811 suferită de Nikephor I în defileurile Balcanilor în fața hanului Crum și de presiunile militare france asupra Veneției, bizan- tinii au recunoscut în 812 titlul lui Carol cel Mare, dar nu ca basileu al romanilor, titlu rezervat exclusiv împăraților din Constantinopol, ci ca simplu basileus, inclus însă în familia de împărați bizantini cu calitatea de „frate”51 al împăratului roman de pretenții universale din Orient52. Pentru suveranul franc însuși și pentru mediul intelectual din Aachen, imperium Romanum era statul bizantin, continuatorul legitim al imperiului cezarilor romani53 iar noul imperiu, ca imperiu franc, revendica numai recunoașterea unui loc sub soare54. Dar în pofida acestui limbaj comun găsit de Carol cel Mare cu basileii din Constantinopol nu putea fi ascunsă reali- tatea a două imperii europene rivale; de aceea situația nu era mai puțin echivocă din punctul de vedere al doctrinei imperiale romane și creștine, în virtutea căreia nu putea exista decît un singur imperiu, cu misiunea de a apăra biserica creștină, și ea unică. încoronarea din 800 deschide astfel problema celor doi împărați, ce avea să constituie timp de peste patru veacuri un fapt de politică europeană55 * * și o temă de reflexie poli- tică58. Nu mai puțin important pentru evoluția istoriei politice medievale 48 R. Fcdou, op. cit., p. 42. 48 L. Halpbcn, op. cil., p. 61 — 63. 80 Noțiunea a fost remarcabil pusă in lumină de C. Erdmann, Forschungen, p. 16 și urm. Cf. H. Sprocmbcrg, In „Deutsche Literaturzeitung", 74, 1953, p. 672—679. 81 Vezi satisfacția lui Eginhaid (cp. cit., p. tO) că, in urma mai multor ambasade trimise la Constantinopol, Carol cel Mare a învins rezistența „împăraților romani" , care i-au recunoscut titlu] imperial, și le-a zis „frați” (...vicitque eorum contumaciam magnanimitate, qua eis piocul dubio longe praestantior erat, mittendo ad eos crebras legationes et in epistolis fratres eos appellando). 88 Fr. Dolger, Byzanz und Abendland tor den Kreuzziigcn, în „Relazioni del X Congrcsso Internazionale di Scicnze Storiche", Roma, 1955, III, Firenze, 1955, p. 73 și urm. 85 W. Ohnsorge, Renovatio regni Francorum, în voi. Idem, Abendland und Byzanz, p. 122 și urm.; H. LiAse, Von den Grcnzcn'dcs Kaisergcdankens, p. 358. 64 W. Ohnsorge, Renovatio regni Francorum, p. 128—129. 88 în acest sens, vezi clasica lucrare a lui W. Ohnsorge, Das Zuicikaiserproblem im friihen Miltelalter. Die Bcdeutung des byzantinischcn Rcieltcs fiir die Entwicklung der Staatsidce in Eu- ropa, Hildesheim, 1947. 88 în legătură cu această problemă a fost elaborată și teoria translației imperiale studiată la scara istoriei umane, ca mecanism al trecerii de la un imperiu mondial la altul, de W. Goez (Translația imperii, Ttlbingeu, 1958) iar la nivelul Occidentului medieval de A. van den Baar (Die l.irchliche Lchrc der Translația imperii Romani bis zur Mitic des 13. Jahrhunderts, Roma, 1956). www.dacoromanica.ro 282 STELIAN BREZEANU 10 este echivocul legat de diferența de concepție din tabăra occidentală asupra surselor și naturii puterii imperiale. Conflictul de doctrină dintre Carol cel Mare și papa Leon III57 prefigurează drama, în care rolurile principale urmau a fi jucate de papă și împărat, ce avea să se desfășoare pe scena politică occidentală în cursul veacurilor următoare. Sub succesorii lui Carol cel Mare, ideea de imperiu evoluează sub greutatea acestor echivocuri. Pe de o parte, încoronarea la Roma devine o condiție necesară a luării titlului imperial, actul oficiat de papă consti- tuind în ochii contemporanilor principala sursă de legitimare a puterii împăratului. Mai mult decît atît, în condițiile anarhiei politice din imperiu și ale incapacității ultimilor Carolingieni de a restabili ordinea, papalita- tea, principală beneficiară a operei lui Carol cel Mare, se substituie sub energicii Nicolae I și loan VIII puterii temporale în imperium christianum. Pe de altă parte, contrar politicii realiste a lui Carol cel Mare, incapabilii săi urmași au cedat curiei papale, legînd ideea imperială de tradiția romană prin renunțarea la vechiul titlu regal și luarea celui de imperator Romano- rum. Ideea de imperiu pierdea în acest fel tot mai mult contactul cu reali- tatea și, totodată, trezea opoziția basileilor din Constantinopol, care con- testă titlul suprem rivalilor lor din Occident. Conflictul de doctrină dintre împărații bizantini și ultimii Carolingieni cunoaște punctul culminant sub Vasile I (867—886) și Ludovic II (855—875), conflict hrănit și din rivalita- tea celor două state pentru sudul Italiei58. în aceste împrejurări, propaganda occidentală, a cărei argumentație a fost elaborată de Anastasius Biblio- thecarius, principal colaborator al lui Nicolae I și loan VIII, trece la ofensivă și, pentru întîia oară, contestă titlul de împărați romani basileilor din Constantinopol59. Dispariția imperiului din Aachen odată cu detronarea lui Carol cel Gros, ultimul împărat carolingian (888), punea în lumină fragilitatea formațiunii politice care încorporase pentru mai puțin de un veac ideea de imperiu în Occident. Preluarea titlului de împărat de către ducii longobarzi din Italia în deceniile următoare rămîne un fapt minor pentru istoria europeană dar evenimentul are importanța lui pentru evolu- ția concepției imperiale.- pentru întîia oară imperiul devine obiect de cuce- rire de către un monarh, care pune stăpînire pe Roma, sau se confundă cu regalitatea italiană însăși60. Apare astfel o nouă concepție de imperiu, ce are la bază amintirea și glorificarea Romei antice, concepție în fundamen- tarea căreia un rol esențial l-a jucat aristocrația romană, care a transformat ideea de renovatio imperii Romani dintr-o idee de caracter mistic într-un ideal politic, devenit curînd un program de acțiune61. ★ Renovatio imperii din 2 februarie 962 are loc în condiții asemănă- toare celor în care a apărut imperiul lui Carol cel Mare. Amenințat în 67 W. Ohnsorge, Die konstantinische Schenkung, p. 101 și urm. 68 Asupra acestei evoluții, Idem, Das Zwcikaiserproblcm, p. 32 și urm.; Idem, Die Ent- ivicklung der Kaiseridee im 9. Jahrhundert und Suditalien, in voi. Abendland und Byzanz, p. 184 — 226. 68 Vezi scrisoarea papei Nicolae I către basileul Mihail III din 865 (Mansi, Noua et amplis- sima collectio conciliorum, XV, col. 191) Cf. W. Ohnsorge, Vas Zweikaiserproblem, p. 40 și urm. 60 R. Folz, L'idee d’Empire, p. 44 — 45. 81 P. E. Schramm, Kaiser, Rom und Renovatio, p. 45. www.dacoromanica.ro 11 IDEEA DE IMPERIU ÎN OCCIDENTUL MEDIEVAL 283 Roma de Berengar de Ivrea, fostul rege al Italiei, papa loan XII cere sprijinul regelui german Otto I (936—973), care coboară pentru a doua oară in peninsulă. După ce se încoronează rege al Italiei la Pavia, vechea capi- tală a regilor longobarzi, fără ca Berengar să poată reacționa, Otto I pătrunde în Borna, unde primește din mîna papei coroana imperială. Interpretarea papală a evenimentului desfășurat în biserica Sf. Petru apare limpede în privilegiul lui loan XII din 12 febr. 962, în care pon- tiful își motivează gestul, invocînd victoria regelui german asupra maghia- rilor și a altor popoare păgîne și sprijinul acordat de acesta bisericii contra lui Berengar. Așadar, papa încredința regelui german misiunea de impe- rium și, odată cu aceasta, și pe aceea de apărător al bisericii (advocatus ecclesiae), în virtutea căreia aștepta noi servicii din partea lui Otto I. loan XII, ieșit din rîndurile aristrocației romane, și succesorii săi văd în Otto I un imperator Romanorum iar în imperiul renăscut un imperium Romanum de aspirații universale82, în opoziție cu concepția papală, ră- masă fidelă tradiției romane, Otto I și curtea din Aachen se găsesc sub miiurirea moștenirii carolingiene. Mai întîi, sînt păstrate capitala la Aachen .și interpretarea imperiului ca o superregalitate, Otto I fiind rege al Germaniei și Italiei. Noul suveran respinge, ca și Carol cel Mare, titlul de imperator Romanorum pentru cel de imperator augustus iar bula sa poartă inscripția renovatio regni Francorum a3. Mediul intelectual saxon, care cultivă tradiția carolingiană, vede în Otto I un împărat franc, rupt de ideea romană. Aceasta explică faptul că Widukind, călugăr la mănăs- tirea Corvev, din Saxonia, care scrie la 966, îi dă titlul de împărat încă din 955 Otto I apare în cronica acestuia proclamat împărat de armata victorioasă asupra maghiarilor la Lechfeld — și nu amintește nimic de evenimentele romane din 962 64. Ostilitatea mediului intelectual saxon față de romani și de titlul de împărat roman este ilustrată de faimoasa diatribă a lui Liutprand, episcop de Cremona, ambasador la curtea din Constantinopol, contra basileului Nikephor II Phocas și a bizantinilor ®5. Abia către sfîrșitul domniei, în fața refuzului lui Nikephor II de a-1 recunoaște împărat, Otto I acceptă de o manieră formală titlul de împărat roman — o singură dată, în 966, se intitulează imperator Romanorum et Francorum , considerîndu-1 însă izvorît din actul cuceririi și din grația lui Dumnezeu și nu din voința papei6a. Bestabilirea raporturilor dintre Aachen și Constantinopol sub loan Tzimiskes (969 — 976), în urma recu- noașterii titlului de împărat franc lui Otto I și a căsătoriei moștenitorului tronului cu Theophano 87, nepoată a basileului, slăbește și mai mult orien- * 63 64 * 66 67 * * * W. Ohnsorge, Das Zivcikaiscrproblem, p. 52 și urni.; R. Folz, L’idee d’Empire, p. 58. 63 P. E. Schranim, Jxaiscr, Hom und Henovatio, p. 68 și urni.; G. Barraclough, op. cil., p. 15; R. l'olz, L'idtc d’Empire, p. 59 și urm. 64 Cf. W. Ohnsorge, Widukinds Stillung zum Eaiscrtum, in: Idem, Abendland und Byzanz, p. 255—260; R. Folz, L'idic d'Emj irc, p. 59 — 60; H. Li vve, Kaisertum und Abend- land ottonischer und fruhsalischcr Zeii, „Flistoiische Zeitsclnift”, 196, 1963 p. 535. 66 Asupra evoluției raporturilor lui Otto 1 cu bizantinii vezi, recent, W. Ohnsorge, Die Anerkennung des Kaiserlums Oțios I. durch Dyzanz, in Idem Konstantinopel und der Okzident, p. 176-206. 66 R. Folz, L’idte d’Empire, p. 60—62. 67 Este astăzi un fapt stabilit că '1 heophano nu era o poiphj rogenetă, fiică a lui Ro- manos II, ci o nepoată a lui T/imiskes. Asipia casatoiiei, cu întreaga literatură asupra ches- tiunii, vezi W. Ohnsorge, Die Hcint Kaiscr ( li s li. mit der 1 jz< ntincrin Theophano (972). ,,Braunschweigisches Jahrbuch", 54, 197J, p. 20 —a6. www.dacoromaiiica.ro 284 STELIAN BREZEANU 12 tarea romană a primului împărat saxon. Se poate, așadar', conchide că fondatorul noului imperiu nu revendică dominium mundi, promovînd o politică realistă în efortul de adaptare a doctrinei imperiale la noua reali- tate politică68 *. Otto II (973 — 983) urmează tradiția părintelui său dar la sfîrșitul domniei,' probabil sub influența ambițioasei Theophano, își ia titlul de imperator Romanorum din dorința de a fi pe picior de egalitate cu basileii din Constantinopol8B. Cu totul accidental sub primii doi împărați saxoni, titlul de împărat roman devine curent sub Otto III (983—1002), a cărui domnie înscrie o pagină aparte în evoluția ideii de imperiu. Exemplul bizantin, care a îndrumat încă de la început pașii noului imperiu 70, cunoaște sub Otto III punctul culminant al influenței sale, grație educației primite de împărat de la mama sa, Theophano. La aceasta s-a adăugat curînd înrîurirea lui Gerbert de Beims, devenit principalul său sfetnic, care avea să-l conducă în cunoașterea tradiției imperiale romane 71. Analiza programului de renovatio imperii Romani, pe care și-l propune tînărul împărat, s-a aflat în preocupările multor generații de istoricii. în acest plan — chiar dacă este foarte dificil să facem distincție între gîndire și program — , așa cum reiese din articulațiile doctrinale dar și din faptele lui Otto III, ultimele cercetări au subliniat existența unei triple inspirații. Imitația carolin- giană aduce ideea unei superregalități, care exercită hegemonia în Occident, împăratul cultivă, ca nhneni altul pînă atunci, amintirea lui Carol cel Mare, gravînd pe bula sa de metal portretul marelui suveran franc 72. Dar moștenirea francă cedează repede pasul în fața tradiției romane. Singurul împărat medieval care-și stabilește reședința pe Aventin în cetatea eternă, Otto III creează noi demnități și funcții de rezonanță antică și bizantină, imită ceremonialul de la curtea din Constantinopol, se proclamă succesorul lui August și Constantin cel Mare 73, toate acestea înscriindu-se în pro- gramul său de renovatio, în virtutea căruia Roma aurea — cum apare vechea capitală a cezarilor în documentele vremii — urma să redevină centrul universului. Noile titluri de inspirație bizantină, pe care tînărul împărat le adaugă — chiar dacă numai ocazional — celui de imperator Romanorum, și anume „servitor al lui Christos” și „servitor al apostolilor”, dezvăluie cea de-a treia latură, de esență creștină, a programului lui Otto III și, totodată, latura principală a programului său de renovatio : refor- marea bisericii, prin reîntoarcerea la creștinismul primitiv 74. Imperium christianum a lui Otto III, ce se confundă cu respublica christiana, în care amintirea romană rămîne pe plan secundar, „își trage forța cea mai impor- tantă din reprezentarea puterii sacre pe care o deține pe pămînt locote- •* R. Folz, L’idte d’Empire, p. 75; M. Pacaut, Structurez politiques, p. 169—170 •• W. Ohnsorge, Das Zwcikaiserproblem, p. 66—67; G. tVolf, Universalcs Kaisertum, p. 250. 70 R. Folz, L’idee d’Empire, p. 74 — 75. 71 P. E. Schramm, Kaiser, Dom und Renovatio, p. 96 și urm. 73 Ibidem, p. 93; R. F6dou, op. cit., p. 93. Pentru funcția politică a legendei Iui Carol cel Mare In noul imperiu din Aachen, vezi R. Folz, Le souvcnir et la legende de Charlcmagne dans l'Empire germanique medieval, Paris, 1950. 73 P. E. Schramm, Kaiser, Rom und Renovatio, p. 108 și urm.; W. Ohnsorge, Das Zivei- kaiscrprobltm, p. 68 și urm. 7'1 R. E. Schramm, Kaiser, Rom und Renovatio p. 122 șl urin. www.dacoromanica.ro 13 IDEEA DE IMPERIU ÎN OCCIDENTUL MEDIEVAL 285 nentul lui Christos” 75. în numele principiului unității puterii, ce decurge în gîndirea medievală din cel al unității creației, Otto III revendică con- ducerea atît pe plan temporal cît și în biserică75, încercînd să organizeze o ,,creștinătate imperială”, condusă de împărat și în care papa reprezintă un simplu auxiliar în opera de reformare a lumii76 77în cadrul acestui pro- giam, ale cărui laturi sint reîntoarcerea la biserica apostolică și reînnoirea Romei imperiale, tînărul împărat, ajutat de Gerbert, ales papă sub numele de Silvestru II (999—1003), creează noi regi după modelul bizantin, înfiin- țează noi arhiepiscopate san ia inițiativa evanghelizării populațiilor păgine 78. Pe plan teoretic, idealul creștin și amintirea romană stau la baza ideologiei imperiale a lui Otto III, care revendică puterea universală. Dar ideea de a subordona efectiv întregul Occident latin sau, mai mult încă, de a creea o monarhie universală rămîne lipsită de orice temei concret în realitatea politică a timpului79. în deceniile ce urmează morții timpurii a lui Otto III se înregistrează o dublă reacție față de opera sa. La nord de Alpi, partizanii ideii imperi- ale france, ostile „romanizării” ei, abandonează planurile himerice ale lui Otto III, pentru a reveni la concepția realistă a primului suveran ger- man asupra imperiului80. Chiar dacă menține încă titlul de împărat roman, Conrad II (1024—1039), întîiul împărat din noua dinastie saliană, concepe imperiul ca ansamblul celor trei regate asupra cărora stăpînește : Germania, Italia și, din 1032, Burgundia. Urmașul său, Henric III cel Negru (1039 — 1056), introduce titlul de tex Romanorum, ce desemnează pe împărat, înainte de a fi uns la Roma, sau pe succesorul său, titlu dobîndit prin elec- ția principilor germani, fapt ce dădea o mai largă autonomie împăratului față de papalitate, după ce un moment încoronarea din Roma apăruse con- temporanilor drept unica sursă a puterii imperiale, în urma renunțării lui Otto I și a succesorilor săi, contrar politicii lui Carol cel Mare, la vechiul titlu regal. în noua viziune, imperiul pierde caracterul său nebulos și renunță la ambițiile de hegemonie europeană sau mondială din vremea lui Otto III dar dobîndește mai multă consistență prin transformarea lui mtr-un edificiu coerent, cu o arhitectură proprie, conceput ca o putere teri- torială, definită și limitată geografic la cele trei regate 81; aceasta a con- ferit instituției o mare capacitate de rezistență, ce i-a îngăduit să se aco- modeze pentru încă două secole la realitățile politice europene în continuă schimbare. Cealaltă reacție, cu consecințe de importanță decisivă pentru istoria politică europeană a veacurilor următoare și legată nemijlocit de refornla cluniacensă, a fost determinată atît de indisciplina din sînul bisericii, care punea în primejdie existența însăși a instituției cît și de pericolul ca papalitatea să fie total subordonată de autoritatea imperială în urma 76 E. Folz, L'idee d’Empire, p. 75. 78 Otto III este singurul Împărat medieval care respinge autenticitatea donației constan- tiniene, datorită consecințelor sale pe planul doctrinei In cadrul creștinătății latine (Schramni, Kaiser, Rom und Rcnooatio, p. 168; R. Folz, L’idie d’Empire, p. 78). 77 R. Folz, Papautt p. 46. 78 P. E. Schramm, Kaiser, Rom und Renooaiio, p. 136 și urm.; W. Ohnsorgc, fJas Zu>elkaiserproblem, p. 71—72. 78 M. Pacaut, Slructures politlques, p. 167 — 168. 80 C. Erdmann, Forschungen, p. 48; Schramm, Kaiser, Rom und RenoDatio, p. 186 — 187. 81 C. Erdmann, Forschungen, p. 47 — 48; G. Barraclough, op. cit., p. 16 — 17. www.dacoromanica.ro 286 STELIAN BREZEANU 14 reformelor inițiate de primii doi împărați salieni. Mișcarea pornită din mănăstirea burgundă cuprinde în prima jumătate a secolului XI lumea de la sud de Alpi, pentru a fi îmbrățișată și de papalitate la mijlocul aceluiași veac, sprijinită la început și de autoritatea seculară — cum este cazul lui Henric III cel Negru — pentru disciplina ce o aducea în viață clerului, într-o primă etapă a mișcării, biserica reușește să se emancipeze de sub controlul puterii laice și să realizeze o profundă reorganizare al cărei principal obiectiv era centralizarea instituției în jurul Eomei, fenomen care face din episcopul roman suveranul pontif 82. Principalul artizan al acestei reforme a fost papa Grigore VII (1073—1085), în opera căruia noutatea ține mai puțin de doctrină cît de practică, unde nu mai recunoaște pu- terii seculare o sferă de sine stătătoare 83. Această concluzie pe planul doc- trinei, impusă de reforma gregoriană, era încununarea logică a moștenirii carolingiene, care a lăsat ideea că autoritatea stabilită trebuia să exer- cite înainte de toate o guvernare morală, conformă eticii creștine, și a augustinismului politic, care conducea la afirmația că singura funcție a autorității temporale era să sprijine biserica în opera de salvare a oamenilor84, în această lumină, ideea de imperiu era concepută în și pentru biserică; cele două domenii — spiritual și temporal — se confundă tot mai mull și papa intervine suveran în ordinea temporală, preluînd — într-o tot mai afirmată aspirație spre imitatio imperii — atribuții, instituții și În- semne ale puterii seculare 8S 86. Tendința este accentuată în deceniile care au urmat pontificatului lui Grigore VII, cînd are loc transformarea ideii de creștinătate într-o realitate vie sub impulsul cruciadelor, cu care prilej resursele temporale au fost puse în slujba bisericii, al cărei șef este privit „suzeran suprem sau împărat spiritual” 88. în contact cu ideologia romană, reforma gregoriană duce la consolidarea imaginii asupra carac- terului universal al bisericii romane, ideea de creștinătate sub.stituindu-se celei de imperium christianum 87. Acest fapt ne oferă cheia înțelegerii feno- menelor din perioada postgregoriană : dimensiunea spirituală a mișcării cruciate, formarea ordinelor monaho-cavalerești, pretențiile papale la dreptul de demitere a împăratului precum și stabilirea unor raporturi feudo-vasalice între Eoma și regatele europene 88. O „spiritualizare” a funcției imperiale, purtătoare exclusiv a unei misiuni moral-religioase advocatus eeelesiae — în slujba papalității, cum interpretează unii istorici fenomenul 8â, ori o puternică subțiere a ideii imperiale, cum îl interpre- tează alțiifl0, acest fenomen stă sub semnul marilor mutații politice și ideologice pe care le cunoaște Europa în secolul XI. Succesul operei lui Grigore VII, ce are loc într-un climat de largă dezbatere ideologică, în 83 J. Touchard, op. cit., p. 151 ; R. F£dou, op. cit., p. 76 — 78. 83 Asupra concluziilor ultimelor cercetări privind personalitatea lui Grigore VII, vezi R. Folz, Papauti, p. 51. 81 M. Pacaut, Slruclures politiques, p. 172. 88 Anunțată prin Dictatus Papac (1075), această tendință este accentuată in perioada următoare (R. Folz, L’idte d’Empirc, p. 87 și urm.). 86 Idem, Papauti, p. 51. 87 A. van den Baar, op. cit., p. 107—108. 88 Ibidem, p. 108. 88 F. Kempf, Papslum und Kaisertum bei Innocenz 111. Ilie geisligen und rechtlichen Grundlagen seiner Thronstreitspolitik, Roma, 1954, p. 94 ; A. van den Baar, op. cit., p. 108—109 80 R. Folz, in ,,Le Moyen Age”, 63, 1957, p. 546. www.dacoromanica.ro 15 IDEEA DE IMPERIU 1N OCCIDENTUL MEDIEVAL 287 cadrul căreia propaganda papală, mult mai bine dotată doctrinal și juridic, vădește o superioritate incontestabilă în confruntarea cu tabăra imperială, obligată să lupte cu argumente extrase din arsenalul adversarului, se dato- rește în mare măsură suportului material de care beneficiază Borna în urma alipirii la statul papal a teritoriilor contesei Mathilda de Toscana și a insulelor Sardinia și Corsica, a intrării în relații de vasalitate față de papă a prinților normanzi din sudul Italiei sau a recunoașterii tutelei pontificale de către regii Ungariei, Croației, Serbiei, Cehiei, Danemarcei, Aragonului și Castiliei, papalitatea urmărind în aceste legături feudale, așa cum au subliniat ultimele cercetări, mai puțin o preponderență poli- tică cît avantaje financiare 91. ★ Veacul ce desparte venirea la tron a lui Frederic I Barbarossa (1152 — 1190) de moartea nepotului său, Frederic II de Hohenstaufen (1212 — 1250), reprezintă ultima etapă din evoluția ideii de imperiu medieval, îna - inte ca aceasta să devină o temă de speculație filozofică. Transformările social-economice, politice și culturale profunde legate, în principal, de re- nașterea economică, de afirmarea treptată pe toate planurile a orașului în universul lumii medievale și de reconstrucția în direcție „națională” a tinerelor monarhii europene, cum este cazul celor din Anglia, Franța și a celei normande din Italia sudică, au exercitat o puternică influență asupra evoluției gîndirii politice a vremii. Una dintre cele mai importante con- secințe a acestor transformări a fost „declericalizarea” lumii medievale și nașterea treptată a spiritului laic92. Dar dacă această evoluție asigura importante avantaje puterii seculare, o alta consolida pozițiile autorității pontificale. în adevăr, paralel cu transformarea creștinătății într-o reali- tate vie sub imboldul mișcării cruciate, secolul XII înregistrează o lăr- gire considerabilă a cadrelor geografice în care Borna își exercită efectiv autoritatea, prin conectarea la continent, după mai multe veacuri de izolare, a Angliei, în urma cuceririi lui Wilhelm I (1066), a Scandinavici și a regatelor iberice, în plină ofensivă împotriva dominației maure93. O dublă mișcare pornită din sinul bisericii și a imperiului — biserica în dorința de a-și prezerva pozițiile cucerite în perioada anterioară, amenințate de noua evoluție favorabilă construcției statale, imperiul vizînd stabilirea unui domeniu propriu de manifestare — duce la disocierea netă între sacer- dotium și im/pervutn, între care lupta ia un tot mai pronunțat caracter politic în disputa pentru supremație în respublica christiana. Secolul XII înregistrează în sînul bisericii două curente în inter- pretarea raporturilor dintre sacerdoțiu și imperiu. Cel dinții, de esență teo- logică, rămîne fidel tradiției gregoriene, recunoscînd papei suveranitatea asupra întregii lumi, în concepția reprezentanților lui temporalul fiind cuprins în spiritual. în viziunea lui Bernard de Clairvaux, principalul 91 J. Touchard, op. cit., p. 131 155; R. I-'gdou, op. cit., p. 77 — 78. 91 M. Pacaut, Structurcs politiqucs, p. 17G. 93 W. Holtzmann, Das miltclallcrlichc hnpcrium und dic wirdendcn Nationen, „Arbeits- geineinschaft fiir Forsehung des Landes Nordrhein-Westfalen", Hft. 7, Koln, 1953, p. 15—17. Studiul a fost reluat, Iu substanța lui, la al X-lea Congres de științe istorice de la Roma (W. Holtzmann, Jrnpcriiun und Xationcn, In ,,Relazioni del X Congresso Internazionale di Scicnze Storiclic”, Roma, 1955, voi. III, Firenzc, 1955, p. 275 303). www.dacoromanica.ro 8 - c, 7727 268 STELIAN BREZEANU 16 reprezentant al curentului, temporalul nu are valoare decît raportat la spiritual și în funcție de eficacitatea lui în serviciul acestuia ; sabia seculară este primită de la biserică și pentru biserică M. Celălalt curent, reprezen- tat mai ales de canoniști, ține seama de noua evoluție în curs și dis- ti ige fiecărei autorități un domeniu propriu de manifestare. Huguccio de Pi->a, cel mai de seamă dintre canoniștii din a doua jumătate a secolului XII și dascăl al viitorului papă Innocențiu III, recunoaște autonomia imperiului față de sacerdoțiu atît ca origine cît și ca finalitate. în concepția sa, originea puterii împăratului se află în actul elecției principilor germani, iar „confirmarea” papală nu lovește, în esență, independența puterii impe- riale. Pe de altă parte, el consideră că puterea seculară are un domeniu de sine stătător de acțiune, iar autoiitatea papală, suverană in cadrul creș- tinătății, se exercită numai în împrejurări excepționale asupra tempo- ralului 9;>. De cealaltă parte, propaganda imperială nu pierde ocazia oferită de noua evoluție din societatea europeană pentru a afirma independența împăratului față de papă și pretențiile lui la supremație universală. Papalitatea, care continuă să vadă în împărat un simplu purtător al misiunii de apărător al bisericii, se găsește în timpul domniei lui Frederic I și a fiului său, Henric VI (1190—1197), în fața unui adversar mai bine dotat atît pe plan politic, unde imperiul dobîndește o tot mai puternică bază instituțională, cît și pe plan doctrinal, prin aspirația spre seculari- zare a argumentației imperiale9u. Modificările de pe plan politic merg în întîmpinarea operei primilor doi împărați salieni, sub influența dreptului roman renăscut și urmînd modelul Imperiului bizantin, cu care contactele divin foarte intense94 * 96 97. Ideea că imperiul constituie ansamblul celor trei regate, între care Germania este piesa centrală, cîștigă tot mai mult teren în condițiile dispariției treptate a distincției dintre puterea imperială și cea regală, ambele confundate în conceptul comun de imperiu, con- fuzie exprimată și în termenul german de Riyke, care, sub Staufeni, desem- nează deopotrivă imperiul și regatul Germaniei98. De aici și concepția nouă asupra originii imperiului, în virtutea căreia împăratul primește puterea (potestas) de la principii germani, care prin actul elecției revelă voința divină, și independent de intervenția papei, care nu conferă decît un nume (nomen). Chiar dacă istoricii sînt departe de a fi ajuns la un acord în interpretarea realității complexe, ce o reprezintă imperiul în secolul XII, cei mai mulți admit că regele roman, desemnat de principii germani, este privit ca un pre-împărat, încoronarea papală reprezentînd o simplă „con- firmare” în concepția multor canoniști ai vremii99. Henric VI merge mai departe și încearcă — încercare compromisă însă de evoluția evenimentelor din Germania de după moartea sa prematură — să transforme imperiul 94 M. Pacaut, Alexandre III. fitude sur la conception du pouvoir pontifical dans sa pensie el dans son auvre, Paris, 1956, p. 402. 96 Ibidem. 98 F. Kempf, op. cit., p. 226—227; H. J. Kirfel, op. cit., p. 100 și urm. 97 Asupra acestor contacte, H. von Kap-Herr, Die abendlăndische Politik Kaiser Manuels mit besonderer Hucksicht auf Deutschland, Strasburg, 1881; P. Lamrna, Comneni e Staufer. Bi- ccrche sui rapporti fra Bisanzio e l’Occidente nel sccolo XII, 2 voi. Roma, 1955 și 1957. 98 R. Folz, Bialiti de l'Empire au XIIe sitele, „Cahiers de l'Association interuniver- sitaire de l’Est'’, 1960, p. 28. 99 Ibidcm, p. 28-30. www.dacoromamca.ro 17 IDEEA DE IMPERIU IN OCCIDENTUL. MEDIEVAL 289 într-o monarhie ereditară, fapt care ar fi slăbit și mai mult valoarea con- stituțională a intervenției papale în alegerea împăratului 10°. Pe plan doc- trinal, începutul secularizării argumentației imperiale se realizează în contact cu dreptul roman. Juriștii din Bologna, principalii auxiliari ai politicii lui Frederic I Barbarossa, afirmă caracterul esențialmente roman al imperiului, de unde decurge și teza unicității — în virtutea principiului „un Dumnezeu, o biserică, un imperiu, un papă, un împărat” — și uni- versalitatea lui. Totodată, ei proclamă pe Frederic I succesorul lui Constan- tin cel Mare, Justinian, Heracliu, Carol cel Mare și Otto cel Mare, iar constituțiile suveranului german sînt înserate în Corpus juris civilis al lui Justinian 100 101. Cea mai completă teorie asupra imperiului medieval occidental o aflăm în cronica universală a lui Otto de Freising, unchiul lui Frederic I, care se mișcă încă în cadrele gîndirii lui Augustin, chiar dacă abandonează planul transcedental10 2. în viziunea sa, Imperiul roman este, în succesiunea celor patru împărății universale — asiro-babiloniană, persană, macedo- neană și romană —, al patrulea și ultimul imperiu, înainte de intrarea omenirii în regnum Christi103. în această viziune anacronică, Imperiul roman apare continuat de greci, în urma translației centrului imperiului din Roma la Constantinopol în 330, de franci, ca urmare a translației in- Ăerse din 800, realizată—în concepția sa—de Carol cel Mare prin actul cu- ceririi, și, în sfîrșit, de teutoni prin renovatio imperii a lui Otto I (962) 104. Paralel noii doctrine imperiale în curs de secularizare, întemeiată pe dreptul roman și pe exemplul bizantin, la încercările curiei romane de a acredita ideea că imperiul este o simplă concesiune papală către regii germani10s, propaganda lui Frederic I Barbarossa dezvoltă concepția potrivit căreia imperiul roman este deținut de titularii săi direct de la divinitate (divino beneficio) ; apărea astfel concepția despre „sfîntul impe- riu” (sacrum imperium), întemeiată pe tradiția creștină a lui Constantin cel Mare și a lui Carol cel Mare 106. Dar această doctrină imperială foarte închegată se precizează, se modelează și chiar se schimbă în contact cu faptele celei de a doua jumătăți a secolului XII, care cunoaște pentru întîia oară o politică cu adevărat europeană, legată de înfruntarea pe teren italian a papalității, Imperiului romano-german, Imperiului bizantin și a regatului normand din Sicilia și la care participă, cu regrupări de forțe și chiar cu răsturnări spectaculoase de alianțe în funcție de interese de moment, Franța, Anglia, Ungaria, Serbia, republicile maritime italiene și chiar unele puteri medi- teraneene extraeuropene, bunăoară statele latine din Orient, sultanatul selgiucid și Egiptul. în acest context, într-o primă etapă a domniei, Frederic I promovează, sub influența cancelarului Rainald de Dassel, o politică anacronică, vizînd dobîndirea supremației în Europa în luptă 100 Ibidem, p. 31. 101 R. Folz, I.’idee d’Empirc, p. 115—116. ,oa Ibidem, p. 111 — 113. 103 Asupra acestei teorii In lumea bizantină, \czi G. Podskalsky, Byzanlinische Bcichs- e.ichalologie, Mtlnchen, 1972. 104 Otto von Freising, C/ironica sive fi istoria de dnabus ciinlalibus, în col. „Ausgewălille Quellen zur dcutschen Geschichte des Mittelalters”, Berlin, 1960, p. 12, 18 și urm. 106 Asupra faimosului incident de la Besanțon (oct. 1157), vezi M. Pacaut, Alexandre IU, p. 92 și urm. 1" G. Barraclough, op. cil., p. 18; R. Folz, Bealite de l'Emptre, p. 31 — 32. www.dacoromanica.ro 290 STELIAN BREZEANU 18 nu numai cu papalitatea și cu Imperiul bizantin — care sub Manuel Comnenul (1143—1180) urmărește o politică nu mai puțin reacționară, reluînd planurile himerice de „recucerire” ale lui Justinian și de stabilire a unui imperium unicum m lumea creștină 107 — dar și cu tinerele regalități occidentale în curs de cristalizare pe baze noi108. După eșecurile grave suferite în lupta cu orașele lombarde și cu papa Alexandru 111(1159 — 1181) și după umilirea de la Veneția (1177), în a doua parte a guvernării sale împăratul revine la o politică realistă în care accentul se deplasează pe imperiul în sens restrîns, redus la cele trei regate, realizînd o consolidare a lui pornind de la principiile și mijloacele puse la dispoziție de societatea germană contemporană. Abia în acești ultimi ani ai domniei, cînd Fre- deric I își îndeplinește funcția de apărător al bisericii prin luarea condu- cerii celei de a IlI-a cruciade, cronicarii latini din afara imperiului îi recunosc primul rang între principii creștini și titlul de împărat109. Prin moștenirea regatului Siciliei, Henric VI, care preia condu- cerea imperiului în urma morții bătrînului împărat în expediția din Orient, dobîndea o situație pe care părintele său n-o avusese în con- flictul cu papalitatea. Piesa centrală a imperiului devine Italia, unde resursele superioare ale regatului normand din Sicilia îi furnizează o forță cu care tînărul împărat năzuia să pună bazele unui imperiu meditera- nean 110 111. El este primul suveran german care încearcă să treacă de la hegemonie la dominație efectivă în Europa prin jocul raporturilor de vasalitate. Regii Ciprului și ai Armeniei Mici — acesta din urmă primește chiar coroana regală de la împăratul german — i se recunosc vasali, Ri- chard I Inimă de Leu, regele Angliei, este obligat să-i depună jurămînt de vasalitate, iar Imperiul bizantin promite să-i plătească tributln. Deși reprezintă numai „un complex de state, de drepturi de suzeranitate, de relații feudale și zone de influență”112, imp°riul amenință sub Henric VI mai mult ca oricînd independența tinerelor regalități occidentale. Cea mai mare primejdie plana însă asupra papalității, în pericol să-și piardă posesiunile temporale din centrul peninsulei, operă a atîtor generații de pontifi, și situația cucerită în ultimul veac în Europa prin stabilirea ra- porturilor de natură feudală față de prinții seculari. Moartea neașteptată a lui Henric VI (sept. 1197) și disputa pentru tron dintre Philip de Suabia, fratele împăratului defunct, și Otto de Braunschweig, fiul lui Henric Leul, oferă Romei o ocazie nesperată să preia ofensiva în evoluția raporturilor sale cu imperiul sub pontificatul lui Innocențiu III (1198 — 1216), una dintre cele mai ilustre figuri ale papalității medievale. Mai puțin doctrinar decît s-a crezut cîndva, elevul lui Huguccio de Pisa este un dualist convins, care nu ignoră evoluția realizată în favoarea autorității temporale, căreia îi admite un domeniu 107 Vezi lucrarea lui P. Lamina, mai sus citată. 108 W. Holtzmann, op. cit., p. 18 și urm.; H. J. Kirfel, op. cit.,p. 126 —127 ; K. F. Wer- ner, Das hochmitlelallerliche Imperium im politiscicn Dewusstscin I'rankrcichs (10—12. Jahr- hundert), „Historische Zeitschrift”, 200, 1965, p. 37. lt9 W. Holtzmann, op. cit., p 24. 110 M. Pacaut, Structures politiqucs, p. 170. 111 R. Folz, L'idie d’Empire, 123—121; Idem, Rfalite dc l’Empirc, p. 31; G. Wolf Unluers'i e.' Kaiscrtum, p. 255 — 256. 112 H. Mitteis, Der Slavi des hohen Millclaltcrs, Weiniar, 1953, p. 266. www.dacoromamca.ro 19 IDEEA DE IMPERIU IN OCCIDENTUL MEDIEVAL 291 propriu de acțiune113. Dar Innocențiu III adaugă noi argumente, de natură istorică îndeosebi, pentru a justifica amestecul său în disputa dintre cei doi candidați la scaunul imperial. Conform doctrinei sale, impe- riul aparține papalității prin origine (principaliter) — misiunea de imperiu a fost transferată în Occident în anul 800 de către papă de la greci la franci114 și prin finalitate (finaliter) — marele pontif insistă ca nimeni altul pînă atunci asupra rolului împăratului ca apărător al bisericii115 116—, de unde izvorăște și dreptul Romei nu numai de a consacra pe împărat ci și de a-1 examina pe alesul principilor germani11G. Această teză, cuprinsă in Per Venerabilem, a fost preluată, în pofida unor dificultăți doctrinare legate de modificările din peisajul politic european în 1204117, de cei mai mulți canoniști din prima jumătate a secolului XIII118. Prin argumentele sale istorice, bunăoară prin teoria translației imperiale, Innocențiu III afirmă supremația incontestabilă a papei în lumea creștină iar prin poziția sa față de imperiu slăbește noțiunea în profitul celei de creștinătate. Prima jumătate a secolului XIII reprezintă etapa ultimă și cea mai dramatică a înfruntării dintre papalitate și imperiu sub pontifii Grigore IX (1227 1241) și Innocențiu IV (1243 — 1254) și sub împăratul Frederic II de Hohen.staufen. Teza teocratică cunoaște expresia sa ultimă sub pana lui Innocențiu IV, papă „doctrinar prin temperament dar totodată ferm și realist în politică”119. El reușește cel dinții să regîndească și să integreze toate argumentele bisericii Donatio Constantini, translatio imperii, teoria celor două săbii etc. — într-o construcție coerentă, în virtutea căreia revendică plenitudo potestatis. Această ordinatio ad mm, reali- zată în profitul papalității, face ca domeniul spiritualului să cunoască o lărgire considerabilă iar imperiul să fie încorporat în biserică; papa posedă administrarea (ministerium) spadei temporale în timp ce împăratul nu exercită decît dreptul de execut io 12°. în practică, Innocențiu IV exco- munică și destituie din funcția de împărat pe Frederic II și numește, unul după altul, doi împărați în locul acestuia. De cealaltă parte, se afla însă una dintre cele mai mari personalități ale imperiului medieval, educat in spiritul tradițiilor politice bizantine și arabe, foarte puternice la curtea din Palenno121. în lupta împotriva doctrinei papale, „romanizarea” ideii imperiale cunoaște punctul culminant sub Frederic II, care vede 113 Vezi in acest sens, M. Maccarone (Chiosa c Slalo nclla dollrina di papa Innccenzo III, Roma, 1940), F. Kempf (op. cit.,) H. Tillman (Zur Frage des Verhâllnisses ton Kiiche und Slaal in Lehre und Praxis Papsl Innocaiz’ III., „Deutsclies Archiv.”, IX, 1951, p. 136—181) etc. Cf. R. I-’olz, Papauli, p. 58—60. 114 A. van den Baar, op. cil., p. 99 și urm., cu literatura problemei. 115 Asupra sensului celor doi termeni — principalilor și finalilor — vezi F. Kempf, op.cit,, p. 59; H. Tillman, op. cil., p. 151 și urm. 116 M. Pacaut, Structures politiqucs, p. 178; R. Fidou, op. cil., p. 116. 117 Stelian Brezeanu, ,, Translația imperii” und das laleinische Kaisserreich von Konslan* linopel, „Revue roumaine d’histoire”, XIV (1975), nr. 4, 607—617. 118 A. van den Baar, op. cit., p. 112 și urm.; W. Goez, op. cil., p. 166 și urm. 118 M. Pacaut, L’aulorite pontificale selon Innoccnl IV ,,Le Moyen Âge”, 65, 1960, p. 92. 120 Ibidem, p. 106; R. Folz, Papaute, p. 60—61. 121 Fundamentală pentru personalitatea lui Frederic II rămine Încă, la o jumătate de veac de la apariție, magistrala monografie a lui Kantorowicz, Kaiscr Friedrich der Zuieile, Ber- lin, 1927, la cnre autorul a adăugat un volum complementar de Qucllcnnweise und Exkurse, 1931. www.dacoromanica.ro 292 STELIAN BREZEANU 20 în Roma caput et auctrix imperii iar în populația Romei poporul imperial prin excelență 122. împărat roman și rege al SiciJiei și al Ierusalimului, Frederic II se mișcă în plan universal și năzuie, ca și tatăl său, să pună bazele unui imperiu mediteranean, a cărui piesă centrală să fie Italia. Pentru întîia oară în istoria sa, ideea imperială afla în regatul Siciliei un stat în care se putea înrădăcina după modelul bizantin 123. De aici, înver- șunarea conflictului dintre cei doi adversari ale căror obiective politice sînt primordiale : papa urmărește să-l deposedeze pe Frederic II de regatul Siciliei în timp ce împăratul caută să lichideze statul papal și să trans- forme Roma în capitala de facto a imperiului124. Fiul lui Henric VI și al Constanței de Sicilia opune tezei teocratice a lui Innocențiu IV ideea unui imperiu cu o finalitate laică de sine stătătoare. în viziunea doctrinei sale, împăratul este pater et filius iustitiae, reprezentant, așadar, al jus- tiției, păcii și ordinei pe pămînt, fără să facă vreo referință la biserică sau la doctrina creștină125 126. El opune noțiunilor de christianitas și respublica christiana, de tentă religioasă, pe cele de corpus principum secularium12C și Europa imperialis127, concepte complet secularizate. în ochii partiza- nilor săi, Frederic II apare drept vicarius Dei și cooperator Dei și încar- nează speranțe mesianice — de unde și calificativele de Cosmocrator, Soter, Novus Adam128—, investit cu misiunea de reformare a bisericii pentru readucerea ei la puritatea evanghelică129. Dar domnia lui Frederic II a fostcîntecul de lebădă al imperiului medieval. Moartea sa lăsa victoria în tabăra papală și consacra sfîrșitul carierei imperiului medieval de pretenții universale. încercarea nepotului lui Barbarossa de a pune bazele unei doctrine politice deplin secularizate se dovedise prematură într-o lume în care biserica deținea încă solide poziții. Totodată, acțiunea lui Frederic II a ruinat forța morală a imperiului, care izvora tocmai din caracterul sacru al instituției130. Pe de altă parte, prima jumătate a seco- lului XIII adusese tot mai hotărît pe primul plan al dezvoltării societății europene tinerele monarhii „naționale”, fapt ce îngusta considerabil cîmpul de acțiune al imperiului, incapabil să se acomodeze la noile rea- lități politice. Pe măsură ce imperiul se cufundă tot mai mult în criză după 1250, transformîndu-se treptat din imperiu romano-german într-un stat german ,,național”130blB, ideea imperială pierde contactul cu realitatea, devenind subiect de reflexie politică și speculație filozofică. în viziunea lui Ale- xandru de Roes, care scrie în penultimul deceniu al veacului XIII, exis- 122 R. Folz, L'idte d'Empire, p. 127. 123 Ibidem, p. 125; M. Pacaut, Structura politiques, p. 170. 124 P. Brezzi, Roma c l'Impero mediocoale. Storia di /fonia, voi. X, Bologna, 19-17, p. 405 ți urm. 126 M. Pacaut, Innoccnl IV, p. 90. 123 G. Wolf, Uniuersalcs Kaisertum, p. 260 și urm. 127 Matei de Paris, Chronicon Maius, In : „Mom. Genn. Hist." voi. 28, p. 212. Cf. Ste- lian Brezeanu, In ,.Revista de istorie”, XXVII (1974), nr. 2, p. 299. 128 G. Wolf, Universales Kaisertum, p. 259; R. Folz, L’id/c d'Empire, p. 130—132. 122 G. Wolf, Universales Kaisertum, p. 263 și unn.; H. J. Kirfel, op. cit., . 156—157, R. Folz, L'idte d'Empire, 131 — 132. 130 Către mijlocul secolului XIII se alunecă tot mai mult de la imperiu spre creștină- tate (L. Ginicot, Le XIIIe sitele europten, P.U.F., col. „Nouvelle Clio”, Paris, 1968, p. 188). isobla Karin Runge, Die frânkisch-karolingische Tradition in der Jtîeschichtssclireibttmj des spâteren Mittclalters, Hamburg, 1965, p. 152—153. www.dacoromanica.ro 21 IDEEA DE IMPERIU IN OCCIDENTUL MEDIEVAL 293 tcnța imperiului este impusă de rolul său ca factor de ordine într-o Germanie aflată în plină anarhie politică131. în opoziție cu acesta, gîndi- iea călugărului cistercian Engelbert de Adinont (Stiria) și a lui Dante, care scriu în al doilea deceniu al veacului următor, este pur speculativă, fără vreo aluzie la realitate. La ambii existența imperiului izvorăște din necesitatea ordinii universale. în concepția călugărului cistercian, împăratul este apărătorul păcii generale, fără a distinge clar între sacer- doțiu și imperiu 132. Sub pana marelui gînditor italian, justificarea impe- iiului este mult mai bogată filozofic. în tratatul său politic De Monarchiu funcția imperială își află un întreit temei: împăratul este cauza primară •i ordinii universale, rațiunea însăși de a fi a societății și incarnarea ntelectului universal al umanității133. Dante face o netă distincție între c le două puteri universale, plecînd de la dubla natură și dublul scop al o nului; puterii imperiale ii este încredințată de divinitate sarcina de a se îngriji de atingerea scopului temporal — asigurarea fericirii ființei umane aici pe pămînt în timp ce biserica trebuie să aibă în vedere atingere i scopului etern fericirea eternă — al omului. Imperiul și sacerdoțiul, între care trebuie să domnească armonia, sînt egale și deo- potrivă responsabile în fața puterii divine 134. Dar oricît de bogată și de viguroasă ar fi gîndirea lui Dante, ea rămîne profund conservatoare și lipsită de ecou într-o lume ce scrutează noi orizonturi politice. * în ce măsură autoritatea împăratului era recunoscută dincolo de hotarele efective ale imperiului? Acest aspect, ultimul pe care ne pro- punem să-l prezentăm în cele ce urmează, ocupă un loc eminent în preo- cupările istoricilor din ultimele decenii. în perioada carolingiană, Britania și Spania, principalele regiuni din Occidentul latin rămase în afara impe- riului și formînd, fiecare în parte, un alter orbis, au opus propriul lor imperiu statului fondat de Carol cel Mare135; pentru suveranii insulari și iberici singurul imperiu roman era Bizanțul136. Situația se schimbă odată cu crearea imperiului lui Otto I. Dacă Britania și Spania rămîn încă în izolare și continuă tradiția imperială din perioada precedentă, pe continent peisajul politic se diversifică simțitor. Pe de o parte, noul imperiu din Aachen nu mai cuprindea ansamblul teritoriilor lui Carol cel Mare, lăsînd în afară regiunile Franciei occidentale, piesa centrală a imperiului carolingian. Pe de altă parte, în est, spațiul controlat de bi- serica romană se lărgește considerabil, prin creștinarea populațiilor slave și maghiare și prin formarea regatelor Poloniei și Ungariei, care împiedică expansiunea imperiului ottonian în această direcție. Aceeași evoluție ne întîmpină și în regiunile nordice ale Europei, unde se cristalizează rega- tele scandinave. Analiza raporturilor dintre imperiu și aceste tinere 131 W. Mohr, Alexander von Roes — Die Krise in der universalen Reichsauffassung nach dem Interregnum In voi. Unloersalismus und Partikularismus im Mittelalter, Berlin, 1968, p. 270—300; R. Folz, L’idăe d’Empire, p. 149—151. 133 Ibidem, p. 154-156. 133 Dante Aligheri, Monarhia (p. 605—688), In: Idem, Opere minore, ediție Virgil Cândea, București, 1971, cartea I, 4, 5, 6, 7, 11, 12. Cf. R. Folz, L'iddc d’Empire, p. 156. 134 Dante Aligheri, op. cit., cartea III. Cf. R. Folz, L'ldde d’Empire, p. 158 . 135 L. Lowc, Von den Grenzcn des Kaiscrgedankes, p. 345 și unn.; Idem, liaisertum und Abendland, p. 548—549. 136 Idem, Von den Grenzcn des Kaisergedankes. p. 358; K. F. Werner, op. cit., p. 57. www.dacoromanica.ro 294 STELIAN BREZEANU 22 regate presupune disocierea aspectului teritorial de acela al autorității. Teritorial, nici un împărat romano-german nu a încercat să aducă regatul francez între hotarele imperiului. Un rol important în acest sens l-a putut juca faptul că, în momentul formării imperiului romano-german de către Otto I, la apus de Ein mai domneau încă succesorii lui Carol cel Mare, priviți de cei mai mulți contemporani ca singurii în drept să poarte titlul imperial137 138. Amestecul Ottonilor în disputa pentru tron angajată dincolo de Ein între ultimii Carolingieni și Capețieni a fost determinată de legăturile lor de familie cu feudalitatea franceză. în răsărit, Ottonii și primii Salieni promovează o politică ofensivă, purtată adesea în numele misiunii cu care se socoteau investiți de către biserică; după crearea regatelor maghiar și polonez și creștinarea lor, politica ex- pansionistă germană în aceste regiuni cunoaște eșecuri răsunătoare. Din punctul de vedere al autorității, ne interesează să surprindem în ce măsură gîndirea politică a timpului lăsa puterii imperiale dreptul să-și exercite misiunea și atribuțiile sale în afara celor trei regate care com- puneau imperiul. C'ei mai mulți contemporani limitează misiunea impe- rială, de defensio ecclesiae Romanae, la Borna, papalitate și statul papal și resping orice pretenție a împăratului de a o exercita dincolo de hotarele imperiului, luat în sens restrîns. Cronicarii francezi, englezi și spanioli insistă asupra faptului că proprii lor regi îndeplinesc misiunea de apără- tori ai bisericii în teritoriile asupra cărora își exercită suzeranitatea la8. Mai mult decît atît, cronicarii francezi tind să-i așeze pe Capețieni pe aceeași treaptă cu împărații germani, dîndu-le unora chiar titlul suprem (tantus Francorum imperator) — în Anglia și în Spania monarhii continuă să se intituleze imperator sau basileus — și respingînd astfel veleitățile Ottonilor și succcesorilor lor de exercitare a unei autorități, oricare ar fi natura ei, asupra regatelor occidentale 139. Singurul teren pe care împă- ratului i se recunoaște o superioritate morală, în sensul unei preeminențe și nu al unei autorități efective, este acela al noțiunii largi de creștină- tate, concepută ca o comunitate a popoarelor creștine. Teoretic, papa este instanța supremă în respublica christiana dar, în practică, slăbiciunea puterii episcopului roman din această perioadă oferă împăratului șansa exercitării misiunii sale religioase în afara hotarelor imperiului, niciodată însă spre apus140. Această atitudine independentă a tinerelor regalități apusene se explică prin faptul că ele nu datorau nimic imperiului ottonian, o creație de dată recentă; puterea regală din Occident nu putea fi con- siderată o uzurpare a unei puteri imperiale universale, în măsura în care se poate vorbi de monarhiile bulgare, sîrbe și chiar occidentale față de Bizanț141. Perioada 1050—1125 este decisivă pentru evoluția ulterioară a raporturilor dintre imperiu și statele occidentale. La sfîrșitul ei, preten- țiile papale la supremație în cadrul creștinătății devin o realitate : atît imperiul cît și regatele occidentale sînt privite ca aflîndu-se sub papa- litate 142. Prin pierderea caracterului sacru pe care își întemeia și preten- 137 H. Lowe, Kaisertum und Abcndland, p. 514 — 516. 138 Ibidem, p. 542 și urm. 138 Ibidem, p. 545 — 546; K. F. Werner, op. cit., p. 16. 140 H. Lowe, Kaisertum und Abcndland, p. 556 și urm. 141 K. F. Werner, op. cit., p. 57 — 58. 142 G. Wolf, Uniucrsales Kaisertum, p. 251 — 252; W. Holtziuaiiii, op. cit., p. 15 18. www.dacoromanica.ro 23 IDEEA DE IMPERIU 1N OCCIDENTUL MEDIEVAL 295 țiile sale la preeminență în ordinea temporală, imperiul apare după concordatul de la Worms (1122) un stat ca oricare altul, cu nimic deo- sebit de celelalte monarhii ale vremii. Vechea imagine politică a Evului Mediu, în care imperium Romanum ocupa un loc preeminent în virtutea faptului că constituia un singulare imperium, cedează locul unei imagini politice pluraliste în ordinea temporală143. Această evoluție a fost grăbită de noua tendință din structura tinerelor monarhii occidentale. în Sicilia, mai întîi, unde înrîurirea bizantină a jucat un rol esențial, în Anglia și Franța, mai apoi, regalitatea pune bazele unor instituții cu o finalitate străină de idealul creștin144. Renașterea dreptului roman, chemat aici să susțină pozițiile unor forțe sociale și politice progresiste, oferă bazele teoretice ale acestei noi evoluții, aducînd „nu numai ideea unei potestas publica rotunda et plena ci și modelul unui stat, statul roman, care nu era religios nici prin esență și nici prin finalitate”145. Prin redescoperirea lui Ai ist otel în secolul XIII, ideea de stat face un pas înainte : era stabilită, înainte de apariția bisericii creștine, existența unui organism social natural. Aristotelismul distinge astfel două domenii, temporal și spi- ritual, fiecare cu o finalitate proprie, și ruinează vechea concepție a lui Augustin asupra lumii. Chiar dacă îi lipsea noua bază instituțională ce începea să se contureze în monarhiile „naționale” apusene, imperiul Staufenilor beneficiază și el, așa cum am văzut mai sus, de aportul dieptului roman în desacralizarea sa treptată. Dar dreptul roman aducea și ideea unui imperiu mondial; propaganda Staufenilor insistă, de aceea, asupra atributelor exclusive — îndeosebi asupra celor de legislator uni- versal și unic și de judecător suprem — ale împăratului146. Rainald de Dassel, cancelarul lui Frederic I Barbarossa, vorbește despre reges pro- vinciarum și chiar despre reguli, referindu-se la regii occidentali, în raport cu autoritatea împăratului147. Reacția propagandei „naționale” nu se lasă însă așteptată. în Anglia, John of Salisbury opune cel dintîi doctrinei politice reacționare a lui Otto de Freising o concepție politică pluralistă asupra lumii, contestînd dreptul „tiranului” Frederic I Barbarossa de a exercita vreo autoritate în afara hotarelor imperiului148. într-o scri- soare din 1168, tot el pune în gura lui Henric II Plantagenetul (1154—1189) faptul că înaintașul său, Henric I (1100 — 1135), era în Anglia rex,legatus 143 K. I-'. Werner (op. cit., p. 59, n. 3) conchide, cu dreptate — deși cu oarecare lipsă de nuanță in formulare—, că „evul mediu este lumea statelor particulare ( Staatcnivelt) și nu a imperiului universal”. 144 G. Wolf, Univcrsales Kaiscrtum, p. 253 251. în Franța, un rol important in afir- marea personalității regatului capețian in sec. XII l-au jucat legenda lui Carol cel Mare (vezi R. Folz, Lc souvcnir et la legende dc Charlemagnc) și „mitul regal” (P. E. Schramm, Der Konig von l-'rankrcich-, Darmstadt, 1960, p. 138, 139, 115 și urm. Asupra chestiunii, in an- samblul său, răininc fundamentală excelenta monografie a lui Si. Bloch, Les rois thaumaturges 3, Paris, 1961). 146 E. Fădou, op. cit., p. 81. 144 S-a afirmat (K. F. Werner, op. cit., p. 58 — 59; Kirfel, op. cit., p, 17 și unn.) că Staufenii n-ar fi amenințat independența regatelor occidentale; in acest caz, cum se explică reacția propagandei „naționale” din sec. XII Împotriva lui Frederic I și a lui Henric VI? 147 Kirfel, op. cit., p. 24 și unn. 148 „Quis Tcutonicos constituit iudices nationuin? Quis hanc brutis et iinpetuosis homini- bus auctoritatem contulit, ut pro arbitrio principem statuant super capita filioruin hominum?” (John of Salisbury, Epistolac, in: Migne, „Patrologia latina”, voi. 199, col. 39, Cf. K. F. werner, op. cu., p. 38-39). www.dacoromanica.ro 296 STELIAN BREZEANU 24 apostolicus, patriarcha, imperator et omnia quae volebat149. în viziunea engleză, regatul lui Wilhelm Cuceritorul și al succesorilor săi este un regale imperium, iar regele este mai mare și mai nobil decît cezarul romano-german 1S0 *. La sud de Pirinei, teoreticienii susțin cu argumente istorice teza independenței regatelor iberice față de imperiu, evocînd tradiția lor imperială și funcția lor în lupta pentru apărarea creștinătății1M. Aceeași reacție împotriva pretențiilor universaliste ale lui Frederic I Bar- barossa și ale succesorilor săi le întîlnim și în Danemarca ori în Ungaria 152 * * *. în sfîrșit, în Franța amenințarea germană conduce, încă de la sfîrșitul secolului XII, la ideea că regele francez exercită în regatul său atribuții imperiale, teză care avea să-și afle formularea sa clasică (rex imperator in suo regno) la mijlocul veacului următor sub pana lui Jean Blanotlsa. în fața acestei reacții a monarhiilor „naționale”, aflate în alianță cu papalitatea, propaganda imperială bate în retragere în a doua parte a domniei lui Frederic I Barbarossa. împăratul însuși în politica reală recunoaște egalitatea dintre imperiu și regatele Angliei și Franței; în căutarea alianței lor, marele Staufen vorbește, referindu-se la imperiu și la cele două regate, despre „aceste trei regate” (hec tria regna)***. După încercarea eșuată a împăratului Henric VI de instaurare a unei dominații efective în Europa prin jocul raporturilor vasalice, poziția monarhiilor „naționale” față de imperiu se consolidează și acestea iau o tot mai netă cunoștință asupra independenței lor. Această evoluție este foarte pronunțată în Franța lui Filip II August (1180—1223), care, după afirmațiile lui Innocențiu III, „nu recunoaște superior în ordinea tem- porală” (rex ipse superiorem in temporalibus minime recognoscat)1^. Venit în fruntea imperiului cu sprijinul aliatului său francez după marea bătălie de la Bouvines, Frederic II trebuie să țină seama de noua reali- tate politică. Dacă teza dominației universale pierde orice ecou în politica sa156, marele împărat încearcă în schimb să-și păstreze primul rang prin crearea unei confederații de stat (corpus principium secularium), în care urma să fie un primus inter pares157. S-a subliniat, pe bună dreptate, că această preeminență pe care urmărea s-o exercite Frederic II în Europa imperialis este pusă de acesta totdeauna în raport cu funcția sa de apă- rător al bisericii (specialis defensor ecclesiaeJ158; curtea din Palermo i«» John of Salisbury, op. cit., col. 271. 1£0 G. Wolf, Vnivcrsalcs Kaisertum, p. 253. I£1 G. Post, ,,I3lessed Lady Spain” Vicentio Hispanus and Spanish National Imperialism in the XIIIlh ccntury. „Speculum”, 29, 1954, p. 198—209; Idem, Two notes on naționalism in the Middle Agcs, „Traditio”, IX, 1953, p. 306 și urni. 162 W. Holtzmann, op. cit., p. 21; H. J. Kirfcl, op. cit., p. 128—130. 163 G. Post, Two notes, p. 289—290; A. Bossuat, La formule ,,I.e roi est cmpercur en son royaume. Son cmploi au A’V* sitele devant le Parlament de Paris, „Revue historique dti droit franțais et ătranger”, IV, 39 (1961), p. 371 — 372. Pentru funcția formulei In afirmarea drepturilor regale față de supuși, vezi Ibidem, p. 374 — 381. 1M H. J. Kirfel, op. cit., p. 113, 1££ G. Wolf, Unioersalcs Kaisertum, p. 258; A. Bossuat, op. cit., p. 372 — 373. 1££ Dacă In documentele inteme ale cancelaiiei din Palermo ideea relativă la dominium mundi este Încă prezentă (Kirfel, op. cil., p. 158 și urm.), In documentele externe această idee dispare. Mi se pare, de aceea, lipsită de orice temei afirmația lui E. Kantorowicz (op. cit., p. 514 — 516) că Frederic II, dat fiind caracterul universal al dominației sale, nu are politică externă. 1£’ G. Wolf, Vniocrsales Kaisertum, p. 259 și urm. 1£* h. j. Kirfel, op. eanina rn 25 IDEEA DE IMPERIU ÎN OCCIDENTUL MEDIEVAL 297 solicită solidaritatea regilor occidentali în lupta contra „ereziei” politice a orașelor lombarde, răsculate contra autorității imperiale, împotriva primejdiei tătare și contra papei, a cărei politică atingea interesele tutu- ror principilor seculari159. Chiar dacă nu la regii înșiși, propaganda impe- rială a găsit un important ecou în opinia publică din Franța și Anglia 16°, anunțînd astfel succesul operei lui Filip IV cel Frumos. Prăbușirea im- periului medieval de pretenții universale după moartea lui Frederic II înlătura orice primejdie ce putea amenința tinerele monarhii „naționale”. Dar pentru afirmarea deplină a independenței lor, monarhiile euro- pene mai aveau de doborît cea de-a doua putere universală — papali- tatea —, nu mai puțin anacronică decît imperiul. Am subliniat mai sus că odată cu reforma ’cluniacensă, episcopul roman a reușit nu numai să-și impună puterea întregii biserici catolice ci să exercite și o autoritate temporală asupra unor regate occidentale, care au devenit vasale Sfîn- tului Scaun. Această vasalitate se accentuează sub Innocențiu III, care impune același regim și Angliei sub loan Fără de Țară (1213). Pe de altă parte, existența unui cler cu o jurisdicție proprie și cu un vast sis- tem de imunități și privilegii era incompatibilă cu independența și suve- ranitatea statelor în curs de centralizare. încercarea lui Henric II Plan- tagenetul de a supune clerul englez jurisdicției regale s-a dovedit prematură; suveranul englez și succesorii săi au lărgit cîmpul influenței papale în Anglia, in veacul XIII teoriile moniste ale lui Innocențiu IV amenința deopotrivă imperiul și monarhiile „naționale” în încercarea de lărgire a domeniului spiritualului. Această amenințare cunoaște punctul culmi- nant în primii ani ai secolului XIV sub pontificatul lui Bonifaciu VIII (1294—1303); noutatea operei acestuia trebuie căutată mai puțin pe plan doctrinal cît în practică, unde își propune să impună doctrina teo- cratică a lui Innocențiu IV161. Dar încercarea lui de a supune Romei pe. Filip IV cel Frumos se lovește de rezistența hotărîtă a opiniei pu- blice franceze, ce se solidarizează cu acțiunea suveranului său; societatea franceză făcea astfel dovada coeziunii sale, datorată progreselor construc- ției statale din veacul precedent și operei juriștilor regali162. După moartea hii Bonifaciu VIII, care a urmat umilirii de la Anagni (1303), papalitatea își pierde treptat prestigiul și forța morală în cursul crizei pe care avea s’-o traverseze în perioada următoare datorită “captivității babilonice” de la Avignon (1309—1377) și „marii schisme” (1378-1417). Pe plan teoretic, Marsiliu de Padova dezvolta în Defensor Pacis (1324) teoriile juriștilor lui Filip cel Frumos, despuind statul de orice finalitate meta- fizică ; funcția sa principală, asigurarea păcii, nu se mai înscrie într-o ordine divină, reducîndu-se la „funcționarea fără dificultate a organelor 159 G. Wolf, Universales Kaisertum, p. 263 și urm. 180 Ibidem, p. 264. 181 Gabriel Le Bras, Boniface VIII, symphoniste el moderaleur, „Melanges Louis Hal- phen”, Paris, 1951, p. 383-394. i«2 în acest sens este semnificativ noul conținut pe care-1 dobîndește noțiunea de patrie ; fără a pierde intru totul vechile accepțiuni medievale — locul natal și patria communis, iden- tificată vag cu comunitatea creștină sau cu imperiul (B. Guenee, op. cit., p. 119 — 120) — aceasta sc identifică tot mai mult în sec. XIII cu noua realitate teritorială și politică, monarhia ,.națională”, asupra căreia se răsfrlnge Întreaga ei forță afec'ivă și emoțională (G. Post, Tivo notes, p. 281 —320; E. Kantorowicz, ,,Pro patria mori" in medieval Polilical Thought, „Ame- rican historical Rcvicw", 56,1951wl^,da^f(ffiWca.ro 298 STELIAN BREZEANU 26 cetății”163. Membrii clerului, priviți ca membri ai cetății și nu ai unei caste privilegiate supranaționale, trebuie să se supună jurisdicției prin- cipelui laic; termenii monismului lui Innocențiu IV erau răsturnați în favoarea puterii seculare164. Chiar dacă tezele lui Marsiliu de Padova aveau să găsească puțin ecou la contemporani datorită caracterului lor revoluționar, ele anunță Pragmatica Sancțiune (1438) și Concordatul de la Bologna (1516), care, în Franța, au încununat opera lui Filip cel Frumos, creînd biserica galicană, și biruința statului asupra bisericii în Anglia și în regatele scandinave în cursul Reformei. L’IDEE DE L’EMPIRE DANS L’OCCIDENT M^DIISVAL  LA LUMlfiRE DES INVESTI GATIONS DES DERNIÎiRES dFcennies RESL’ME La pensie politique et surtout l’idee de l’empire en Occident repr6- sentent l’un des domaines de l’histoire europeenne medievale, qui a connu, par suite des investigations effectuees ces derniers temps, des progres incontestables. Les preoccupations des specialists de cette periode se sont orientâes en deux directions. Ainsi, l’on a accentul la distinction entre les deux idees de l’Empire en Occident — papale et imperiale — qui ont evolu6 parallelement. La premiere s’est averee consequemment romaine et la seconde a ete beaucoup plus complexe, les historiens relevant l’existence d’une triple inspiration — franque, chretienne et romaine — celles-ci jouant un role different d’une periode â l’autre et meme d’un empereur â l’autre. La preponderance de l’inspiration franque et chretienne romaine est enregistree au temps de Charlemagne et d’Otton le Grand qui appliquent une politique realiste; l’idee de l’empire commence â se „romaniser” sous le regne d’Otton III et des Staufen et surtout sous celui de Frederic II, dans le conflit pour la supremație en Occident avec la papaute et dans la tentative de jeter les bases d’un empire m6diteraneen. Mais cette ten- tative s’est solde par un echec retentissant dans les conditions du de- saccord entre l’idde et la realite. Une seconde direction des preoccupations des histoires a consiste dans l’examen de l’idee de l’empire en contact avec la realite directe. Par suite de l’analyse de cette intime relation entre l’idee de l’empire et les faits economiques, les conflits socio-politiques ou les realisations poli- tiques, les recherches de ces derniers temps ont mis en lumiere la maniere dont l’idee se precise ou meme se transforme au long du Moyen Age. Ce qui plus est, l’on a souligne la capacite du concept de depasser le plan de la reflex ion pour commander ou contribuer â la formation de structurez 6tatiques au nom d’un ideal politique . 163 R. Fedou, op. cit., p. 82. io* Ibidem-, J. TouchalttrwwdaCflfftWaflgfca.rQ CONCEPȚIA DESPRE ISTORIE ÎN OPERA LUI ANTONIO GRAMSCI DE ANDREI S1LARD Creșterea continuă în ultimii ani a influenței Partidului Comunist Italian în viața politică a țării, — cea mai recentă confirmare fiind con- secințele deplasării masive a electoratului italian spre platforma P.C.L în alegerile parlamentare din iunie 1976, — a fost însoțită de apariția, cu o frecvență crescîndă, a unor studii și lucrări monografice (mai ales în Italia și Franța), consacrate activității teoretice și practice a lui Antonio Gramsci (ianuarie 1891 — aprilie 1937), unul dintre întemeietorii acestui partid. O serie de cercetători au interpretat contradictoriu unele pasaje ale operei gramsciene, ceea ce reflectă nu numai optici politice divergente, dar și bogăția de conținut a concepției social-politice și activității de militant a celui care apare astăzi — într-o perspectivă istorică — ca unul dintre cei mai eminenți gînditori marxiști ai secolului XX. Cunoașterea operei gramsciene in țara noastră * se înscrie pe linia politicii consecvente a Partidului Comunist Român de dezvoltare a colaborării internaționale cu toate partidele comuniste, de studiere a istoriei, experienței și contri- buției „fiecărui partid la dezvoltarea gîndirii și practicii sociale, la defini- rea perspectivelor evoluției societății în noua etapă istorică”* 1. PRELIMINARIILE CERCETĂRII Originalitatea și actualitatea scrierilor lui Gramsci derivă din per- manenta sa referire la realitățile concret-istorice și la practica social- politică, întreaga sa operă fiind rezultatul unei gîndiri creatoare, într-o continuă luptă împotriva oricăror schematizări ale istoriei. Gramsci nu a sistematizat însă propria sa concepție despre istorie în texte speciale, ce ar putea fi considerate de referință, ci a abordat acest concept în două moduri: fie criticînd concepțiile și părerile unor autori, pe care le consi- * în țara noastră au fost publicate: Scrisori din închisoare, București, E.S.P.L.P., 1955; Opere alese, București, Edit. politică, 1969; Scrieri alese, București, Edit. Univers, 1973. Studii și articole consacrate activității teoretice și militante a lui Gramsci au fost publicate de : P. Apostol, A. Busuioc, FI. Potra, G. Lăzărescu, I. Fonta. A. Siiard, ș.a. 1 Piogramul Partidului Comunist Român di făurire a societății socialiste multilateral dez- voltate și înaintare a României spre comunism. București, Ldit. politică, 1975, p. 19J. „revista de istorie", t<™ ,d, n. 2-,^^a»ramanica.ro 300 ANDREI SILARD 2 dera eronate, cum este cazul lui B. Croce * sau a lui N. Buharin, fie relevîndu-și indirect propriile opinii cu prilejul dezvoltării altor subiecte. Datorită acestei particularități, tratarea concepției gramsciene despre istorie întâmpină dificultăți, ceea ce s-a reflectat în numărul relativ redus de lucrări publicate pe această temă în diferite țări, precum și în abordările trunchiate, unilaterale a activității gramsciene. Este incon- testabil faptul că, în lucrările lui Gramsci, istoria nu poate fi disociată de filozofie și politică; ea pulsează în activitatea sa de militant și în scrierile sale, atât în cele din tinerețe, cît și în „Caietele din închisoare”**. în concepția sa, istoria se identifică cu însăși mișcarea lumii, cu evoluția, transformarea și devenirea sa, avîndu-1 ca protagonist pe omul concret conceput ca subiect al raporturilor complexe în toate domeniile vieții social-economice. Această mișcare a lumii este rezultanta unui ansamblu de raporturi de forțe, care au acționat în trecut, acționează în prezent și determină într-o oarecare măsură viitorul, devenind în cele din urmă istorie care analizează trecutul, actualizează prezentul și care „prevede” — în sensul „proiectului” — viitorul. Procesul cristalizării concepției gramsciene despre istorie nu este liniar; Gramsci este tributar tradiției gîndirii social-politice italiene, care de la G. Vico la A. Labriola *** își găsește punctul de referință în „cel mai clasic maestru al artei politice 2 — N. Machiavelli *"*. Studiile uni- versitare au ghidat gîndirea lui Gramsci spre concepțiile lui B. Croce — acest „hegelian inteligent”, precum și spre G. Sorel***** și sindicalismul francez. Factorii decisivi ai evoluției acestui „triplu și chiar cvadruplu provincial”, — cum își definește Gramsci însuși obîrșia sa sardă, — tre- buie însă căutați în tradițiile culturii europene, în luminismul și raționa- lismul francez și în consecințele revoluției săvîrșite în gîndirea timpului de către Hegel. în acest sens, formația sa intelectuală este comparabilă cu cea a fondatorilor materialismului istoric : Marx și Engels ***“*. * Despre B. Croce vezi „Note istorice” de la sfîrșitul lucrării. ** Remarcabila activitate din tinerețe de publicist revoluționar s-a concretizat In arti- colele publicate In ziare și reviste ca: „II Grido del Popolo” (1914—18), „La Cittă Futura (1917), „Avânți” (1915-19), „Ordine Nuovo” (1919-24), ,, L'Unită” (1924-26). Cele aproximativ 3000 de pagini ale Caietelor din închisoare au fost redactate de Gramsci In anii detențiunii sale (1926 — 1937). Referințele la operele lui Marx, Engels și Lenin din Caiete slnt făcute din memorie sau din unele texte, care figurau tn diverse cârți și reviste. Imaginea care rezuma sărăcia bibliotecii pe care Gramsci o ducea cu sine de la un penitenciar la altul: o singură valiză, pe care o lega cu o curea de piele pentru a o Împiedica să se deschidă, subliniază elocvent universalitatea și capacitatea activității sale intelectuale. Constanta sa activitate intelectuală, voința sa de a nu renunța „la sine” clnd, de fapt, Înce- tase existența „pentru sine”, hotărlrea sa de a-și face cunoscut glasul critic in toate sferele cunoașterii, i-au permis să-și mențină luciditatea spiritului in fața opresiunii fasciste. (P. Togli- atti — Antonio Gramsci. Roma, Edit. Riuniti, 1967, p. 142; M.-A. Macciocchi — Pour Gramsci. Paris, Edit. du Sevil, 1974, p. 91). între scrierile din tinerețe și „Caietele din Închisoare” există o certă continuitate pe planul ideilor și a modului coroziv dc abordare a problemelor din punct de vedere metodologic. *** Giambattista Vico (1668—1774) — filozof, jurist și istoric italian. Considera că mersul istoriei este determinat dc legi sociale obiective. Antonio Labriola (1843 — 1904) — om de litere și filozof italian, propagator al mate- rialismului istoric In Italia. 2 A. Gramsci — Opere alese. București, Edit. politică, 1969, p. 206. **** N. Machiavelli (1469 — 1527) — ginditor, om politic și scriitor din Florența, strălucit reprezentant al burgheziei In ascensiune. ***** f.eorges Sorel (1847—1922) — teoretician al anarho-sindicalismului. ****** ji. A. Macciocchi — Pour Gramsci. Paris, Edit. du Seuil, 1974, p. 81. www.dacoromanica.ro 3 CONCEPȚIA LUI ANTONIO GRAMSCI DESPRE ISTORIE 301 în perioada marilor frămîntări în gîndirea socialistă, ceea ce-1 con- duce pe Gramsci la depășirea definitivă a îngustimii provincialismului său și la înțelegerea creatoare (evitînd cele două extreme : dogmatismul și revizionismul) a spiritului operei inițiate de Marx și Engels, este leni- nismul. Fără Lenin, Gramsci nu ar fi atins poate niciodată amploarea viziunii sale teoretice, nu ar fi avut acea largă deschidere spre lumea faptelor și ideilor care i-a permis evitarea schematizării și fatalizării istoriei. MANIFESTUL GRAMSCIAN Cheia pentru înțelegerea întregii concepții gramsciene rezidă în părerea sa potrivit căreia opera inițiată de fondatorii materialismului istoric nu este un discurs definitiv și absolut despre istoria societății ome- nești, un sistem închis și rigid. în concepția lui Gramsci, marxismul este un complex viu al teoriei și practicii, care aderă strîns la dezvoltarea realității, adică la procesul istoric de devenire al societăților. Pietrificarea acestei teorii în scheme dogmatice o condamnă la sterilitate și inutilitate, îndepărtînd momentul atingerii scopului pe care-1 urmărește această filozofie. Viitorul conturat de marxism nu conține nici o schemă imuabilă, nici o previzibilitate mecanicistă, în sensul legilor naturii, a înlănțuirii moleculare a elementelor sale constitutive; viitorul conturat de această teorie este tendențial — probabilistic, delimitînd direcțiile, impulsurile, liniile de forță și echipotențialele. Confirmarea marxismului ca ansamblu al legilor sociale generale i-a fost furnizată lui Gramsci de către Lenin și de Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, care a izbucnit într-o țară relativ înapoiată din punct de vedere economic — Rusia și nu în țările industriale avansate, cum fusese prevăzut de Marx. în două articole * despre Revoluția din Octombrie, tînărul Gramsci și-a afirmat poziția sa dialectică : legile dezvoltării istorice apar ca o tendință generală, fiind în realitate faptele oamenilor într-un cadru delimitat de elemente obiective și subiective ce caracterizează o realitate națională. „Revoluția bolșevică... este revoluția contra Capitalului lui Marx. Aceasta din urmă era în Rusia mai curînd cartea burgheziei decît a proletariatului...”3, întrucît pe baza ei se putea invoca rămînerea în urmă a țării ca argument în fa- voarea necesității dezvoltării unui capitalism de tip occidental, înainte ca proletariatul să fie apt de a-și pune problema menirii sale istorice. „Marx a prevăzut previzibilul. El nu putea prevede războiul eu- ropean**... și că acest război va avea durata și efectele pe care le-a avut. El nu a putut prevede că... în Eusia războiul va avea ca efect eliberarea voințelor... suscitarea unei voințe populare colective... care în condiții normale are nevoie pentru formare de un lung proces de infil- trări capilare...” (subl. A.S.). în Rusia, „evenimentele au depășit ide- ologiile”, demonstrînd că „legile materialismului nu sînt pe atît de * Renalul ia contra Capitalului (publicat in ziarul „Avânți” la 24 noiembrie 1917) și Marx al nostru (publicat In „II Grido del Popolo” din 4 mai 1918). 8 A. Gramsci — La rinoluzione contro ,,Jl Capitale". în: Scritti Giovonili. Torino, Ei- naudi, 1958, p. 148—152 (și: L'erits Polittques. Paris, Gallimard, 1974, p. 135—139). ** Prevăzut, de altfel, de Engels (A.S.) www.dacoromanica.ro 302 ANDREI SILARD 4 intangibile pe cît s-a crezut... Este adevărat că dacă bolșevicii au negat unele afirmații ale Capitalului, ei nu au negat însă gîndirea sa imanentă... Ei au trăit gîndirea marxistă... și această gîndire consideră totdeauna ca factor determinant al istoriei nu faptele brute ale economiei, ci omul, societatea omenească... cei ce afirmă o voință socială, colectivă, înțeleg faptele economiei, le judecă, le supun voinței lor, pînă la a o transforma pe aceasta din urmă în forța motrice a economiei, în elementul formator al realității obiective1 * * 4...” (subl. A.S.). „Manifestul gramscian” este îndreptat însă nu contra Capitalului ci împotriva interpretărilor fataliste, deterministe și schematice date operei lui Marx. Faptul că bolșevicii au infirmat, prin acțiunea lor istorică, interpretările unor pasaje din „Capitalul" demonstrează că, revoluția așa cum a fost codificată și sistematizată*, redusă la o ecuație ce pre- tinde să cuprindă nu numai procesul general, dar și fazele acestuia, nu este un simplu act determinist, ci o acțiune umană colectivă în condiții istorice specifice. Or meritul incontestabil al lui Marx a fost tocmai ela- borarea unei concepții globale, integrale, care identifică realitatea cu ac- țiunea umană concretă, cu activitatea economică și productivă (cu „pra- xisul”), în cadrul căreia se stabilește un dublu raport organic între natură și oameni, precum și raporturile sociale dintre oameni. „Marx a fost un gigant, acțiunea sa a fost fecundă... nu pentru că el a extras din imaginația sa o viziune originală a istoriei, ci pentru că tot ce nu era decît fragmentar, neterminat... a devenit la el maturitate, sistem, conștientizare... Marx este... un moment individual al (acestei) căutări seculare... pe care o întreprinde umanitatea pentru a deveni con- știentă de existența sa și de devenirea sa, pentru a descoperi ritmul misterios al istoriei și de a risipi acest mister, pentru a fi mai puternică în momentul gîndirii și acțiunii. Marx este pătrunderea inteligenței în istoria umanității, este ascensiunea conștiinței...”5. Dacă odată cu Marx, istoria a devenit pentru prima oară cea a ac- țiunii și practicii umane conștiente, „pătrunderea inteligenței în istoria umanității” nu înseamnă în nici un caz stabilirea unui set de reguli și dogme definitive, absolute, în afara spațiului și timpului, a unei „doc- trine exterioare” faptelor istorice. Dobîndind conștiința realității obiective, oamenii devin stăpînii secretului care asigură succesiunea evenimentelor și contribuie la modificarea legilor, aparent imuabile, ale dezvoltării istorice. Conștiința puterii voinței individuale și colective le permite oamenilor ca, ascultînd de necesitate, supunîndu-i-se, să ajungă chiar să domine această necesitate, „identificînd-o cu scopul pe care-1 urmărește voința...”6 Or din punct de vedere marxist, voință înseamnă conștiința scopului, ceea ce la rîndu-i semnifică cunoașterea exactă a propriilor posibilități, precum și a mijloacelor existente pentru a le exprima în acțiune. 1 A. Gramsci — Ibidem. ' Mai ales prin absolutizarea literei Învățăturii marxiste și prin extinderea la scară generală a unor analize efectuate de Marx In cazul unor situații particulare, concrct-istoricc. 5 A. Gramsci — Marx al nostru (in: fccrits Politiques. Paris, Gallimard, 1974, p. 115 — 148). 6 Ibidem. www.dacoromamca.ro 5 CONCEPȚIA. (LUI ANTONIO GRAMSCI DESPRE ISTORIE 303 Astfel, încă în primele scrieri din tinerețe, istoria apare în concepția lui Gramsci ca o pură activitate practică (economică și morală) a oame- nilor : o idee se realizează nu în măsura în care ea este logic coerentă cu o schemă prestabilită sau cu adevărul pur, cu umanitatea pură (care nu există decît ca program, ca scop etic al oamenilor), ci în măsura în care ea găsește în realitatea economică justificarea sa, instrumentele care îi permit afirmarea. însăși transformarea lumii apare ca un lanț complex de dependențe și interacțiuni: prin activitatea sa fiecare om acționează asupra naturii, asupra societății (alți oameni), asupra sa însuși. Izvorît din practica istorică și aplicat creator, marxismul este o expresie a articulării com- plexe a teoriei și practicii în raportul dialectic infrastructură-suprastruc- tură. Eevalorizînd conceptul de „praxis”, Gramsci conferă subiectului primatul plenitudinii sale, dar nu în sens abstract, ci într-o perspectivă revoluționară, în sensul trecerii de la „necesitate” la „libertate”. Cu alte cuvinte, în concepția gramsciană negarea negației nu este numai rezultatul unei determinări economice, ci a unei activități umane, fiind actul asumării conștiente a contradicțiilor economice în practica cotidiană. Revoluția din Octombrie constituie pentru Gramsci tocmai un exemplu al victoriei repurtate de voința politică asupra determinismului economic, a omului în realitatea istorică asupra cursului, aparent „ineluctabil”, al evenimentelor. Este o victorie a gîndirii creatoare asupra închistării conducătorilor socialiști ai Internaționalei a Il-a, reduși la neputință politică prin propria lor abdicare de la lupta pentru transformarea so- cietății. Prin însăși geneza și esența sa, materialismul marxist este incon- testabil istoric, căci odată cu Marx, „istoria continuă să fie domeniul ideilor, a spiritului, a activității conștiente a indivizilor izolați sau asociați. Dar ideile, spiritul, se substanțializează, își pierd caracterul arbitrar; ele nu mai sînt ficțiuni abstracte, sociologico-religioase; substanța lor se găsește în economie, în viața practică, în sistemele și raporturile de producție și de schimb... Karl Marx este mentorul vieții noastre spirituale și morale...”7 (subl. A. S.). Lectura de tinerețe a operei lui Marx, deși marcată de o tentă de voluntarism * *, este dublată la Gramsci de o permanentă referire la prac- tica politică și la realitatea coucret-istorică, la căile optime de edificare a unei societăți, în care fiecare om să devină artizanul propriului destin, în manifestul său — „Revoluția contra Capitalului'1'1, Gramsci con- sidera opera înfăptuită de Lenin ca rezultatul aplicării creatoare a mar- xismului în condiții istorice specifice și utilizării ansamblului legilor sociale generale în vederea modificării elementelor inacceptabile ale realității social-economice naționale. Confruntînd teoria marxistă cu realitățile concret-istorice, Lenin a oferit mișcării socialiste ceea ce i-a lipsit în acea vreme : o autentică revoluție în gîndire care a stat la baza unei autentice revoluții sociale. Exemplul leninist de înțelegere dialectică a raportului teorie-practică și-a pus amprenta pe întreaga operă gramsciană, 7 Ibidem. * Cu ocazia reuniunii socialiste de la Florența (18 — 19 noiembrie 1917) a fost lansată contra lui Gramsci acuzația — adesea reluată de atunci — de voluntarism și bergsonism (V. Ecrits poltttques..., p. 30, 147, 425). www.dacoromanica.ro 9 c. 7727 304 ANDREI S1LARD 6 întrucît în concepția sa, efortul lui Lenin de a uni teoria și practica social-politică a demonstrat în fapt că sinteza efectuată de Marx și Engels nu înseamnă o epuizare totală a moștenirii filozofiei hegeliene, nu este „un cerc istoric închis de acum înainte, în care acțiunea de absorbție a părții vitale din gindirea hegeliană s-a terminat odată pentru totdeauna”8, ci este un proces istoric complex, atît în planul economic, cît și în cel suprastructural, care în dialectica sa imanentă creează șanse pentru noi sinteze, noi depășiri și înnoiri * *. Exaltarea omului,** împinsă pînă la voluntarism, istorismul marcat de o tentă de idealism, apar în tinerețe ca elemente legitime ale „umanis- mului gramscian”, constituind totodată puncte de confluență cu părerile similare ale tînărului Marx. Influența lui B. Croce asupra scrierilor grams- ciene din perioada 1915—18 este incontestabilă***; această înrîurire este firească, întrucît gindirea lui Croce a stîrnit în general o creștere a interesu- lui tinerilor pentru marxism, tot așa cum hegelianismul a constituit pentru tînărul Marx originea unei noi concepții despre istorie și legile ei. Lui Hegel, simbol al libertății gîndirii în opoziție cu arbitrariul și constrînge- rile metafizice, Gramsci îi recunoaște o valoare incontestabilă, într-o strînsă legătură pe care o stabilește între Hegel și Marx, între idealism și materialismul istoric****. „în conflictul care-1 opune pe Syllabus lui Hegel, victorios este Hegel, deoarece el este viața gîndirii care nu cunoaște limite și se constituie ea însăși ca un lucru tranzitiv, care se depășește ca istoria și urmînd istoria...”9 (subl. A.S.). Gramsci utilizează creator lecția sa de neohegelianism în lupta contra materialismului vulgar, strict determinist, care nega influența suprastruc- turii asupra dezvoltării istorice. ***** Din concepția sa dialectică a rezultat șipolemicacu Buharin******, care prin reducerea marxismului la o sociologie a redus în final o concepție despre lume la o „schemă mecanică” care ne dă iluzia că avem toată istoria în buzunar”, adică că poate „standardiza” întreaga istorie. Or ,,ex- 8 A. Gramsci — Opere alese. București, Edit. politică, 1969, p. 84. * Filiația dialectică dintre Marx și Lenin revine în permanență în textele gramsciene. Sugestiv in acest sens este următorul pasaj din ,,L'Unită”, 10 sept. 1925 : ,.Leninismul conțim o viziune asupra lumii, care îi este proprie și fără de care nu ar li astăzi posibila Înțelegerea lui Marx. Se poate spune că Lenin 11 continuă pe Marx, actualizindu-1”. ** „Dumnezeu e Omul 1” scria In tinerețe Gramsci. (M. A. Macciocchi — Op. cit., p. 59). *** Opera gramsciană de maturitate s-a născut in bună parte prin lupta sa contra pozi- țiilor filozofice ale lui Croce. Rămmind fidel lui însuși, Gramsci remarca nu fără ironie, ,,Cro- ceanismul” tinereții sale, atunci cînd scria în, Caietele din închisoare” :,,In 1917..., eu eram mai curlnd crocean” (A. Gramsci — II maici iulisnm istorico t la filosof ia di Liencdctlo Croce, Torino, Ed. Einandi, 1949, p. 199). *“* O legătură similară se poate stabili intre Croce și Gramsei. 9 Syllabus și Hegel apărut în ,,I1 Grido del l’opolo”, din 15 ianuarie 1916. (A. Gramsci — Scritti Giovanili..., p. 17; și £criis politiques..., p. 73). ***** Relevind dimensiunea etico-politică a materialismului istoric, Gramsci afirma: „Nu este adevărat că filozofia praxisului (marxistă — A.S.) exclude istoria etico-politică, adică faptul că, ea nu recunoaște realitatea unui anumit aspect al hegemoniei, că ea nu acordă nici o importanță direcției culturale și morale și că ea consideră doar pentru pură aparență fenomenele suprastructurale.” (A. Gramsci II materialisimo..., p. 189). ****** Pentru polemica cu Buhari^^'^A|_^ramscț — O^erc alese... p. 92—128. 7 CONCEPȚIA. LUI ANTONIO GRAMSCI DESPRE ISTORIE 305 periența pe care se bazează filozofia praxisului nu poate fi schematizată; această experiență e însăși istoria, în varietatea și multiplicitatea ei infi- nită10. .. ” RELAȚIA ISTORIE-FILOZOFIE-POLITICĂ Pornind de la părerea lui Marx, potrivit căreia nu există o cheie universală pentru determinarea „cauzei fundamentale”, mai presus de istorie, Gramsci consideră ca inseparabilă legătura dintre istorie, filozofie și politică. în concepția sa, o filozofie este istorie, deoarece ea reflectă isto- ria, dar și pentru că își aduce contribuția la formarea ei, și în acest caz este politică. Noțiunea de „politică ”la care se referă Gramsci nu se re- zumă la aspectele ei clasice de organizare a valorilor și instrumentelor pu- terii, a artei de a guverna și de a supune (împărțirea societății în conducă- tori și guvernați * reproducînd și legitimizînd alte disjuncții: munca manuală — munca intelectuală, teorie-practică, etc.), ci implică căutarea formelor și modalităților de participare a fiecărui om la opera de transfor- mare continuă a lumii, adică la forjarea propriei sale istorii și a unei noi filozofii, care să reflecte schimbările economice și suprastructurale în societate. Faptul că în concepția lui Gramsci orice act în relația muncă-trans- formare este act politic, rezultă implicit din considerarea istoriei ca rezul- tatul activității umane productive, adică ca itinerariul praxisului în per- manentă devenire. Fundamentul acestei concepții îl formează omul, fiecare individ, care „nu e numai o sinteză a raporturilor existente, ci și a istoriei acestor raporturi, adică e rezumatul întregului trecut”11. Omul este un proces, „procesul actelor sale”, natura cărora se identifică cu istoria însăși; însă caracterul actelor sale nu este legat de „natura biologică” care constituie doar o unitate generică, de suprafață, fiind de fapt o premiză a istoriei, ci se fondează pe relațiile pe care omul, fiecare om le întreține cu alți oameni și cu natura. Acesta este motivul pentru care „istoria e întotdeauna istorie contemporană, adică politică”12. Istoria admisă ca politică și iden- tificată cu ea este o recunoaștere a intervenției (a inserțiunii) imediate a oamenilor, ca indivizi și ca grupuri sociale în realitatea hunii. Istoria este filozofie în măsura în care ea este creată de gîndire, filozofia, pasiunile, conștiința și voința colectivă a oamenilor ; în acest caz „nu se poate separa filozofia de politică și chiar se poate demonstra că alegerea și critica unei concepții despre hune** sînt și ele fapt politic”13. 10 A. Gramsci — Op. cil., p. 96. * Rcfcrindu-sc la scopurile finale ale noii orînduiri Gramsci scria că ,,în operația dc formare a conducătorilor, ceea ce e fundamental c premisa : soim să existe veșnic oameni care "iiverneaza și oameni care sint guvernați, sau vrem să creăm condițiile in care necesitatea ■xistenței acestei diviziuni să dispară?” (\. Gramsci — Op. cil., p. 148). 11 A. Gramsci — Op. cit..., p. 49. 18 A. Gramsci — Scrieri alese, București, Editura Univers, 1973, p. 184. ** Adevărata filozofic a fiecărui om este cuprinsă in întregime in conduita sa, în politica sa, căci a aefiona conform unii filozofii înseamnă întotdeauna a acționa politic (v. A. Gramsci — Opere alese, p. 21 — 25). 13 A. Gramsci — Op. cit., p. 25. (D. Grisoni R. Maggiori — Lire Gramsci. Paris, Ed Universitaires, p. 1972, p. 190 — 193). www.dacoromanica.ro 306 ANDREI SILARD 8 Identitatea istoriei și filozofiei* este imanentă în concepția mate- rialismului istoric** în sensul previziunii istorice a unei faze viitoare și prin legătura cu politica, relație devenită evidentă odată cu apariția mar- xismului, adică în momentul în care filozofii nu s-au rezumat numai la încercări de a explica lumea, ci și-au propus sarcina de a o schimba. *** Conștientizarea contradicțiilor sociale într-un sistem filozofic relevă exis- tența unei dinamici interne a istoriei****; Gramsci revine la principiul acestei dinamici, în cadrul căruia se situează legăturile dintre filozofia praxisu- lui și istorie, arătînd că în cadrul ei se dezvoltă funcțiile pozitive și negative ale procesului istoric, însuși ritmul înnoirii social-istorice. Filozofia pra- xisului înțeleasă ca o totalizare, ca o concepție integrală este istorie în măsura în care ea unește și face coerente elementele existenței sale și leagă între ele diferite manifestări evenimențiale sau organizează forțele active ale acestei istorii. Filozofia praxisului nu este o simplă metodologie isto- rică, un set de canoane de interpretare care nu ar avea altă menire decît de a îmbogăți cercetarea istorică, adică o cazuistică dogmatică, ci dimpo- trivă, ea vine să afirme că orice realitate este istorică, în perpetuă devenire, că istoria dă naștere întotdeauna unei noi realități istorice*****. Nu există în această concepție nici o dezvoltare liniară sau de tip naturalist, căci pro- cesele istorice sînt guvernate de legi dialectice ale dezvoltării prin teze și antiteze, confirmările cele mai imediate ale acestei aserțiuni fiind chiar concepțiile despre lume care s-au succedat în cursul istoriei. O filozofie se elaborează în jurul factorilor în permanentă evoluție, urrnînd atit trans- formările elementelor fundamentale (structură), cît și ale celor derivate (suprastructura), fiind un seismograf sensibil în urmărirea sistematică a procesului istoric. în concepția gramsciană istoria este un permanent proces de „eli- berare”, adică de trecere de la necesitate la libertate. Fiecare etapă a acestui proces, care este imediat absorbită de trecut, adică depășită, con- cură la actualizarea prezentului și pregătește viitorul —, operație care se efectuează fie pozitiv, fie negativ. Istoria este însă și conștiința de sine a omului, care se surprinde ca subiect-obiect al istoriei, ca creator și produs al istoriei, om care nu ignoră valoarea „provizorie” a cunoștințelor sale, * „Filozofia unei epoci istorice nu e deci altceva decît „istoria” acelei epoci”, adică transformarea, prin politică, a realității; „istoria și filozofia sint, in acest sens, inseparabile, constituie un „bloc”. Filozofia la care se referă Gramsci „nu e filozofia unui filozof sau a altuia, a unui grup de intelectuali sau a altuia, a unei mari părți din masele populare sau a altei părți, ci e o Îmbinare a tuturor acestor elemente, care culminează intr-o orientare de- terminată, devenind normă de acțiune colectivă, adică „istorie” concretă și completă (inte- grală)” (A. Gramsci — Opere alese..., p. -11). “ V. A. Gramsci Ibidem, p. 82. *** în sensul celei de a Xl-a teze despre Feuerbach. **** Dinamica internă a istoriei este determinată de lupta pentru depășirea contradicțiilor sociale și din acest punct de vedere, istoria apare ca teren al „eliberării” omului, adică de trecere de la necesitate la libertate. Acest proces este Întrevăzut ca un lanț de sinteze și depășiri, inerente unei dezvoltări dialectice care oscilează intre două puncte cardinale : nici o societate nu piere Înainte de a-și fi consumat Întregul său potențial pentru Înnoiri, iar „omeni- rea își pune Întotdeauna sarcini pe care le poate rezolva, căci la o examinare mai aprofun- dată se va constata Întotdeauna că sarcina Însăși se naște numai atunci clnd condițiile materiale ale rezolvării ei există deja, sau cel puțin, slnt In proces de devenire”. (K. Marx — Prefață la „Contribuiti la critica economiei politice”. în K. Marx, F. Engels Opere alese in două volume. Buc., Edit. Polit., 1966 ed. 111., voi. 1, p. 311). ***** D. Grisonl, R. Maggiorl - Ibidem. www.dacoromanica.ro o CONCEPȚIA LUI ANTONIO GRAMSCI DESPRE ISTORIE 307 evitînd însă scepticismul și pesimismul moral. Istoria este pulsația proce- sului de umanizare a omului, adică este rezultanta luptelor care se deru- lează la nivelul structurii (bazei economice) și suprastructurii. Această mișcare (devenire) istorică atît pe plan economic, cît și suprastructural, se realizează prin acte politice, care tind spre o „depășire a praxisului”, adică la o transformare a structurilor economice și politice ale societății, conform exigențelor dezvoltării «ociale*. Orice „realitate”, întreaga „realitate” este istorie (istorismul fiind concepția despre lume care aderă la acest punct de vedere), întrucît ea este un produs al trecutului, pentru că fiecare fază a istoriei reale lasă urme în fazele următoare și „care devin, intr-un anumit sens, cel mai bun document.” Filozofia praxisului concepe procesul de dezvoltare istorică ca o unitate, „ceea ce face ca prezentul să conțină întreg trecutul și din trecut să se realizeze în prezent ceea ce e „esențial”, fără rămășița vreunui „incognoscibil”, care ar fi adevărata „esență”. De aceea, istorismul nu poate fi pesimist și nu poate conduce la un scepticism marcat, căci ceea ce se conservă în istorie, adică ceea ce sc transmite dialectic prin procesul istoric este esențialul; restul, „ceea ce s-a „pierdut” ceea ce nu s-a transmis dialectic în procesul istoric era prin sine însuși fără importanță, sau era o „zgură” ocazională și întîmplătoare, era cronică, nu istorie, episod superficial, în ultimă analiză neglijabil”.* 14 ISTORISMUL .ȘI LEGITĂȚILE ISTORIEI în concepția filozofiei praxisului, nici un fapt, nici o condiție nu se pot repeta, datorită prezenței umane, decît „o dată ca fapt și o dată ca lege...”15. Omul este „ultima cauză” care neagă cauzalitatea metafizică cu tendințele acesteia spre regularitate, normalitate, uniformitate. Unicita- tea actelor sale conferă legilor sociale caracterul tendențial-probabilistic și numai pasivitatea sa conferă legilor statistice o demnitate în știința și arta politicii. Omul este cel ce neagă toate schemele prestabilite și con- feră istoriei varietatea și multiplicitatea ei infinită**. Intelectul și voința sa sînt instrumente ale progresului istoric, politic și științific. Prin gîndi- rea și lupta sa omul descoperă legile sociale, care tocmai prin acțiunea sa încetează de a mai fi legi, iar previziunea istorică este expresia modului practic de a crea o voință colectivă contra fatalismului și a jugului nece- sității. Tocmai această nesupunere, căutarea neobosită a căilor spre liber- tate constituie fundamentul dialecticii istorice, a ascensiunii demnității umane. în mîinile fiecărui om stă puterea de a strînge într-un singur focar ideile mărețe și realizarea lor concret-istorică, de a nu permite strecura- * Gramsci considera ,,că valoarea istoricii a unei filozofii poate fi ,,calculată” după eficacitatea „practică” pe care ea a cucerit-o...”, căci „dacă e adevărat că orice filozofie e expresia unei societăți, ea ar trebui să acționeze asupra acelei societăți, să determine unele efecte, pozitive sau negative ; gradul in care ea acționează e tocmai gradul insemnălăfti sale istorice (subl. A.S.), dovada că ea nu e o „elucubrație” individuală, ci un „fapt istoric”. (A.Gramsci — Operc alese. București, Editura Politică, 1969, p. 43). 14 A. Gramsci — Ibidem, p. 90. IS A. Gramsci — ibidem, p. 123. ** Gramsci consideră eă filozofia praxisului este „legată de concepția subiectivă asupra realității, In măsura in care ea o răstoarnă, tocmai expliclnd-o ea fapt istorie, ea „subiec- tivitate istorică a unui grup social”, ca fapt real care se prezintă ca fenomen de „speculație” filozofică, deși in fond nu c dccit un act practic, forma unui conținut social concret și modul de a face ca ansamblul societății să-și constituie o unitate morală (subl. A.S.) v.A. Gramsci — Opere alese..., p. 82. www.dacoromanica.ro 308 ANDREI SILARD 10 rea inadvertențelor dintre idei și materializarea lor practică*. Privită prin această prismă istoristă, materia ** este fundamentul praxisului în acțiune, este produsul unor nesfirșite procese anterioare, fiind „natura umanizată”, adică rezultatul transformării naturii de către ora. Unind teoria cu practica, filozofia praxisului se bazează pe această concepție integrală a realității, care implică înțelegerea raportului dialectic dintre om și natură (materie), a raportului transformării lor reciproce. Datorită acestor elemente, precum și a inseparabilității dialecticii naturii de cea a omului, materia nu poate fi socotită ca atare, ci „organizată social și isto- ric pentru producție și, prin urmare, științele naturii trebuie considerate în esență ca o categorie istorică, ca un raport uman”. în lumina acestei abordări critice și umaniste, „filozofia praxisului e istorismul absolut, gîn- direa devenită absolut încorporată în lume și terestră, un umanism abso- lut al istoriei (subl. A.S.). în această direcție trebuie explorat filonul noii concepții despre lume”16. Astfel, istorismul gramscian nu se referă numai la procesul apariției unor legi, simultan cu dispariția altora, ci consideră posibilă explicarea tuturor fenomenelor sociale numai în contestul progresului societății și a cunoașterii omenești. Acest aspect rezultă implicit din identificarea filozofiei marxiste cu „istorismul absolut”, afirmație care a suscitat pole- rnicile cele mai vii și violente***. Din ansamblul scrierilor gramsciene reiese că marxismul este istorism în măsura în care el este rațional, adică în măsura în care filozofia praxisului reflectă istoria oamenilor, creatori ai istoriei și produsul acesteia. Pentru a se realiza în practică, această con- cepție integrală despre lume trebuie să producă o normă de conduită în viață, capabilă de a îndrepta voința colectivă spre transformarea raporturi- lor sociale. Expresia coerentă a concepției despre lume existentă în socie- tate, această filozofie devine normă de viață, călăuză de acțiune colectiva care acționează asupra realității în sensul modificării acesteia ; ea este aptă de a deveni „istorie” în momentul cînd este înzestrată cu o voință colectivă. Astfel spus, o filozofie „este rațională” în măsura în care, cores- punzînd unor necesități istorice obiective, ea devine „real” ****, fiind cauza reală a schimbărilor în realitatea înconjurătoare*****. * Pentru aceste concepții, v. A. Gramsci — Opere alese... p. 65, 96 97 98, 103, 101, 123-128. ** Conceptul de „materie” utilizat de Gramsci este natura, realitat • i înconjurătoare și na categoria filozofică, adică o realitate a priori și autonomă, situata in afata omului. 18 A. Gramsci. Opere alese. București, Edit. politică, 1969, p. 125 — 126. *** Poziția istoristă a lui Gramsci, care suscită încă controverse, se inserează iu primul rînd în lupta contra deformărilor mecaniciste și fataliste ale conducătorilor Internaționalei a Il-a. Concepția sa este pusă in slujba valorizării subiectivității fn ved'rea trecerii la acțiuni, politică, iar exagerările lui Gramsci sînt o reacție la lecturile contemplative si ancliilozaute ale „Capitalului”, simultan cu neglijarea revoluției pe care istoria o p mea la ordinea zilei. **** Acest proces de transformare a teoriei in „real” reprezintă pentru Gramsci o rezultanta a legăturii strînse dintre economie și suprastructură. (A. Gramsci — II m iterialism'i storico... p. 39-40). ***** în sensul celei de a^țț^z^flfflW|lmiam mai 1968; Florca Firan, Începuturile presei literare craionene, in Bezonanfe culturale oltene, Craiova 1971, p. 117—118 ; Ileana Pctrcscu și Vladimir Osiac, Anul revoluționar 1848 in Oltenia, Craiova. Scrisul românesc, 1973, p. 75 —80 ; Nicolae Andrei, Ani de lumină, Craiova, Scrisul românesc, 1976, p. 328—329; Istoria Craiovei, Craiova, Scrisul românesc, 1977, p. 53). Tribună mobi- lizatoare, în vederea unirii forțelor revoluționare române, prin articolul programatic redactat de transilvăneanul loan Axcntc, publicația explica maselor populare „principiile sale despre tot ce este național, despre baza naționalității și drepturile ce le arc o națiune, fie ea mică sau marc” (Vezi și Adrian Pascu, loan Axcnle Sever și revoluția română dc la 1818, in „St idii”, 26, 1973, nr. 3, p. 489). 8 L. Boicu, Austria și Principatele Uomâne in vremea războiului Crimeii, 1853 1856 București, Edit. Academiei, 1972, p. 125—138, 112 — 144, 191. 9 Cornelia Bodea, Lupta pentru Unire a revoluționarilor exilati de la 1848, în Studii privind Unirea Principalelor, București, 1960; idem, Din activitatea revoluționară a ,,Junimii române" de la Paris intre 1851—1853, în „Studii”, XIV, 1961, nr. 5; Dan Simonescu, Din istoria presei românești: „Republica română" — Paris, 1851, Bruxelles, 1853, București, 1931. 10 Fii. Arh. St. Dolj., Craiova, fond Magheru, LXI bis/15, 16. 11 B.A.R.S.R., București, Mssc., nr. 6, f. 45. 12 Fii. Arh. St. Dolj, Craiova, fond Ocirm. jud. Dolj, inv. 26/1854, f. 1. 12 Ibidem, f. 2 (fost dos. nr. 14 a). 14 „Jurnalul Craiovei", Craiova, I, 1854, nr. 1, 13/25 mai, p. 1. 18 Ibidem, f. 1 — 2. www.dacoromanica.ro 3 DOCUMENTAR 325 urina a fi „văzută in legi drepte”18. Erau formulate deziderate ale revolu- ției de la 1848, transformări burghezo-democratice. Pe primul plan al luptei — avînd în vedere eliberarea Craiovei, a Olteniei de sub ocupația țaristă și părăsirea orașului de „arbitrarii guvernului”17 — trebuia trecut insă dezideratul național. Trebuia declanșată lupta unită a forțelor sociale și politice interne „împotriva vrăjmașului obștesc” care ocupa încă teri- toriul de la est de Olt. De succesul luptei naționale depindea la acea dată ^progresul social al românilor, dădeau să se înțeleagă cei ce semnau „co- mentarii la situația politică”18. Chemarea la lupta împotriva ocupației instaurate în vara anterioară era însoțită de apeluri și proiecte în vederea înfăptuirii — în condițiile extinderii războiului continental — a unirii Moldovei și Țării Românești. Un astfel de proiect a fost publicat în numărul al treilea, apărut la 17/29 iunie 1854. Elaborat de Dimitrie Bolintineanu, într-un articol care purta chiar titlul dezideratului național19, proiectul își propunea „cîștigarea de partea forțelor revoluționare, a opiniei publice europene”20. Pe baza unor argumente istorice convingătoare, apelînd și la articolul 425 din Regula- mentul organic, autorul proiectului susținea ideea unirii celor două țări române sub suzeranitatea Porții și cu concursul și garanția puterilor demo- cratice ale Europei, care la acea dată ar fi putut asigura autonomia decla- rată anterior 21. Desigur, Bolintineanu exprima punctul de vedere al unui larg cete de militanți revoluționari care, încă din 8/20 martie 1849, cu prilejul adunării de la Constantinopol a emigrației române, cereau „în interesul național... ca ambele emigrații din Moldova și Țara Românească să se împreune sub o singură direcție” și „să lucreze pe lîngă cabinetele europene pentru unirea ambelor principate într-un singur stat, sub suze- ranitatea Turciei”22. Unirea Principatelor, aprecia D. Bolintineanu în ,, Jurnalul Craiovei”, ci a de mare folos atît românilor cît și Europei. „Centralizarea politico- administrativă” ar fi contribuit la dezvoltarea de ansamblu a statului național român. Apoi, prin crearea acestuia, se putea forma o barieră puternică intre cele două imperii aflate în conflict, o „barieră care se află, dar slabă și lăsată la dispoziția Rusiei...”23. Utilitatea noului stat pentru asigurarea liniște! la Dunăre era argumentată în strînsă legătură cu posibilitatea apărării de către localnici a spațiului carpato-danubiano- pontic. Franța și Anglia, participante la războiul ce se extindea, dacă ar fi dorit să apere acest spațiu — calcula Bolintineanu — nu ar putea ține la Dunărea de jos 100.000 de oameni și nici nu-și puteau permite să cheltuiască în plus circa 200 de milioane de franci24. 18 Fii. Arh. St. Dolj, Craiova, fond Oclrm. jud. Dolj, inv. 94/1854, f. 15. 17 Ibidem. (fost dos. nr. 54 1854). 18 „Jurnalul Craiovei” nr. 1, p. 1 — 2. 18 Cel de al treilea număr al ziarului nu se păstrează. O copie, cu caractere semichirilice, a articolului semnat de D. Bolintineanu, la B.A.R.S.R., București, Msse, nr. 6, f. 45 — 54. 20 Istoria Craiovei, p. 57. 21 B.A.R.S.R., nr. 6, f. 52-53. 22 Ion Ghica, Amintiri din pribegia după 1848. Noi scrisori către V. Alecsandri, comentate de Olimpiu Boitoș, voi. 3, Craiova, 1940, p. 86. 28 B.A.R.S.R., Ms. nr. 6, f. 50. 24 Ib,dcm’f 49 www.dacoromanica.ro 326 DOCUMENTAR 4 în schimb românii, în cadrul unui singur stat, cu o autonomie ga- rantată și cu o armată proprie puteau realiza în condiții optime apărarea teritoriului lor istoric, de o deosebită importanță strategică. ★ Includerea în cadrul articolelor publicate de „Jurnalul Craiovei” a ideilor înaintate de la 1848 — consolidarea autonomiei interne, înlă- turarea armatelor străine, unirea, armată națională, legi noi, libertăți individuale, intensificarea comerțului, a celorlalte activități economice, emanciparea țărănimii ș.a. — a stîrnit reacția elementelor reacționare din interior și din afară. Vechiul cîrmuitor al Doljului, care efectuase anterior numeroase arestări și exilări, sub protecția trupelor de ocupație a pus la cale oprirea apariției gazetei după răspîndirea celui de al treilea număr 28. G. Măcescu a mers la Musir Sami Pașa, guvernatorul Vidi- nului și „nazirul României” după părăsirea Olteniei de către trupele ruse 2T. în urma protestelor redactorului, demnitarul otoman a adresat, în 2 iulie 1854, o notă cîrmuitorului județului Dolj, cerînd „a lăsa liberă ieșire acestui jurnal fără să i se facă nici o cenzură, lăsînd răspunderea asupra redactorului care, la întîmplare de vreo abatere va trage singur asupra-i osînda ce-i hotărăște articolul de lege din condica penală”28. Din considerente tactice, guvernatorul Vidinului, care continua politica Porții de apropiere a militanților români numai pentru a-i supraveghea, avea de gînd să lase să circule „Jurnalul Craiovei”. Solicita însă autori- tăților județene să „trimită regulat la cancelaria sa cîte un exemplar din acel jurnal spre a se vedea totdeauna spiritul lui”29. Cîrmuitorul Dol- jului a trimis, la 4 iulie, materialele care urmau să apară în al patrulea număr al jurnalului. Preciza că acestea erau „articole dintre cele ce au circulat în acest principat în anul 1848”, potrivnice „atit ordinului regal cit și vătămătoare lini.ștei obștești, pe care temei... s-a poprit ieșirea afară a unei asemenea gazete”30. Cum redactorul G. Măcescu a stăruit „a se tipări fără excepție „articolele, cîrmuitorul a interzis editarea nu- mărului. Solicita lui Musir Sami Pașa să citească originalele și să decidă31. Acesta a răspuns în 15 iulie încuviințînd „libera ieșire a acelui jurnal nu- mai sub cenzura noastră”32. Evident și acesta era un abuz. Cîrmuitorul reacționar nu a dat însă curs dispoziției. Profitînd și de faptul că, pentru o perioadă de timp, redactorul, de comun acord cu revoluționarii intrați în țară, a activat iu afara Craiovei, acest cîrmuitor a pus capăt activității de publicare a unui ziar militant în Oltenia. Revenirea lui Măcescu în reședința județului Dolj și încercarea lui de a obține, la 28 septembrie 1854, o nouă aprobare nu au putut asigura reapariția „Jurnalului Cra- 28 ..Gazeta Transilvaniei”, Brașov, XVI, 1853, p. 376. 28 Fii. Arh. St. Craiova, fond Oelrm. jud. Dolj, inv. 26 (fost dos. nr. 14.a, f. 9/r.) 27 Ibidem, f. 8r. 28 Ibidem. 28 Ibidem, f. 8r. în același timp, guvernatorul Vidinului eerea oprirea răsplndirii ziarului lui Zaharia Carealeehi (ibidem, f. llr-v.) 30 Ibidem, f. 9r. 31 Ibidem, f. 9v. 32 Ibidem, f. 21r-v. t . www.dacoromanica.ro 5 DOCUMENTAR 327 iovei”33. împotrivirea vehementă venea acum și din partea autorităților habsburgice, care considerau că, la Craiova, „presa predica idei socialiste și comuniste”34. Așa aprecia Alfons Graf von Wimpffen, acest „mare dușman al emigrației romăne”, cum îl caracteriza N. lorga 35, revendi- cările economice, sociale și politico-naționale preconizate, de pe poziții burgheze radicale, de D. Bolintineanu și ceilalți colaboratori la „Jurnalul Craiovei”. La rîndul lor, autoritățile otomane, pe măsură ce au trecut iarăși în nordul Dunării, au acceptat tacit măsura arbitrară. ★ Deși de scurtă durată, apariția „Jurnalului Craiovei” a reprezentat totuși un fapt foarte important, prin publicarea proiectului de program unionist de la 1854. De asemenea, ea a servit activității generale desfășu- rate de revoluționarii care încercau să reintre în țară și să ridice poporul la lupta pentru înlăturarea ocupației instaurate în urmă cu aproape un an, pentru trecerea la crearea statului național modern. Așa cum va spune redactorul G. Măcescu, „Jurnalul Craiovei” a îndeplinit „funcții folositoare și anunțătoare de lumini”36, propagînd o parte din punctele viitoarelor programe unioniste. „Jurnalul Craiovei” a deschis seria publi- cațiilor unioniste din țară, fiind primul dintre cele cinci ziare aprobate să apară în 185 4 37. El a fost deci primul organ de presă al mișcării revolu- ționare pentru unire desfășurate în acel an, un organ de presă militant, apărut în contextul adîncirii stării de spirit de luptă a maselor populare, a tuturor forțelor sociale progresiste din Oltenia. O stare de spirit între- ținută de „Jurnalul Craiovei” în mod strălucit și concretizată în nume- roase acțiuni sociale și naționale desfășurate în satele, tîrgurile și orașele de la vest de Olt, apoi în întreaga Țară Eomânească 38. Toate aceste mișcări urmau a fi valorificate de revoluționarii aflați la Dunăre, care urmăreau să formeze un guvern, capabil să conducă lupta pentru unire și reorganizare internă a țării 39. Articolele publicate în „Jurnalul Craiovei”, cu precădere programul mișcării de înnoire a societății românești, precum și prezența temporară a unor revoluționari emigranți au sporit neliniștea, dezordinea și frica marii boierimi conservatoare40. Ea s-a împotrivit continuării apariției jurnalului, determinînd — după cum am văzut — cîrmuitorul județean reacționar să îndeplinească un act lipsit total de patriotism. Pe de altă parte, Austria, care — după alianța cu Turcia — pregătea ocuparea Principatelor, era împotriva generalizării mișcării revoluționare din 33 Ibidem. inv. 91/1854 (fost dos. nr. 56), f. 15r-v, 17 r. 34 Alfons Wimpffen, Brinnerungen aus der Walachel Wâhrend der Besctcung durch die Oesterreichischen Truppenin den Jahrcn 1854—1856, Wien, 1878, p. 68. 33 N. lorga, Conflictul militar austro-rus din 1854—1851 după un martor austriac, in „Anal. Acad. Rom. Mcm. Secț. Istorie”, scria III-a, t. XIX, 1937, p. 249. ” Fii. Arh. St. Craiova, fond Oclrm. jud. Dolj, inv. 94/1854 (fost dos. nr. 56) f. 17 r. 37 Dir. Arii. Cent. St., fond M. I., Dir. Ad-ve, dos. 18/1854, f. 5; Dan Bcrindci, op. cit., p. 669. 33 Dir. Arh. Cent. St., fond M.I., Dir. Ad-ve, dos. nr. 2/1854, f. 3 și urm.; Ibidem. Microfilme, Austria, rola 81, c. 353 — 364; B.A.R.S.R., fond Corespondența consulatului austriac din București, Mapa X, acte 139, 184, 234, 237—238, 246 ș.a. 33 „Telegraful român". Sibiu, II, 1854, nr. 71, p. 283. 33 Fii. Arh. St. Craiova, fond Ocirm. jud. Dolj. inv. 11, dos. nr 5/1854, f. 56, 85, inv. 41. (dos 22/1854), f. 386 r-v. ș.a. www.dacOTomanica.ro 328 DOCUMENTAR 6 Oltenia, mult prea aproape de Transilvania și Banat, unde dealtfel con- centrase puternice trupe41, Ea nu putea deci accepta — din interese străine aspirațiilor românilor — nici editarea unei publicații care propunea unirea Principatelor, prilej de mobilizare la luptă a supușilor săi, crunt exploatați de oamenii regimului neoabsolutist. De asemenea, prezența armatelor turce în nordul Dunării, apoi în țară, împreună cu cele austriece, a împiedicat realizarea planului privind organizarea unei noi ridicări la luptă a românilor, prin crearea legiunii acestora — și pentru că făceau eforturi Gh. Magheru 42, Chr. Teii43 și ceilalți revoluționari44 — și insu- recționarea Olteniei45 46. Prin aceasta, turcii au împiedicat practic și edi- tarea în continuare a „Jurnalului Craiovei”. Nu au putut însă împiedica, nici ei, nici habsurgii, nici boierimea conservatoare, generalizarea ideilor de unitate, autonomie, pînă la independență, idei la a căror popularizare a contribuit în 1854 „Jurnalul Craiovei”. Ulterior, prin noi modalități tactice, aceste idei își vor găsi concretizarea în îndeplinirea obiectivului strategic național. 11 L. Boiciu, op. cit., p. 1-10. 42 B.A.R.S.R., Msse, Arii. I. Ghica, V, act 109; f. 402 — 405. Vezi și Apostol Stan și Constantin Vlăduț, Gheorghe Magheru, București, Edit. științifică, 1969, p. 199 200. 43 B.A.R.S.R., Msse., Arh. Chr. Teii, I, varia 2a-31 ; Anastasie lordache și Constantin Vlăduț, Christian Teii, Craiova, Scrisul românesc, 1976, p. 71 și urm. 44 Vasile Maciu, De la Tudor Vladimirescu la răscoala din 1907, Craiova, Scrisul românesc, 1973, p. 174. 46 Detalii la L. Boicu, op. cil., p. 125—138. www.dacoromanica.ro CONTRIBUȚII CRONOLOGICE LA DOMNIILE LUI ALEXANDRU ȘI BOGDAN LĂPUȘNEANU DE TEODOR BOJAN și IOAN GABOR Analele, cronicile și istoriile noastre consemnează lacunar și diver- gent elementele cronologice ale încheierii domniei lui Alexandru Lăpuș- neanu, ale morții lui și cele ale începutului domniei fiului său, Bogdan. Astfel, încheierea domniei lui Alexandru Lăpușneanu și moartea lui este dată în 15661, 15682, martie 15683 4 * 6, 5 martie 15681, 5—16 martie 1568B, 5 mai 15688, 15727, ori este omisă 8. în lucrările mai recente aceste două 1 Gheorghc Șincai, Opere II. Ilronica românilor, tomul II, ediție Îngrijită dc Florca I ngaru, note de Manole Neagoc, București, 1969, p. 292. 2 Letopisețul Țării Moldovei pină la Aron Vodă (1369—1695), Întocmit de Grigore Ure- che și Simion Dascălul. Ediție dc Constantin C. Giurescu, Craiova, 1939, p. 149; Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ediție Îngrijită, studiu introductiv, indice și glosar de P. P. Panaitescu, București, 1955, p. 180; D. Onciul, Din istoria României, București, 1908, p 185 186; A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiana, cd. a IlI-a, revăzută de autor, Îngrijită și ținută la curent de I. Vlădescu, voi. V, București, 1927, p. 84 — 85 ; Istoria României, Ml. II, București 1962, p. 909; Miron Constantincseu, Constantin Daicovieiu, Ștefan Pascu, Istoria României. Compendiu, București, 1969, p. 623. 3 Cronicile slavo-românc din sec. XV—XVI publicate dc Ion Bogdan, ediție revăzută si o nplctată dc P. P. Panaitescu, București, 1959, p. 147 ; Aurelian Sacerdoțeanu, Liste de merani. In ,.Hrisovul", I (1911), p. 165 (in extras p. 27); Dicfionar enciclopedic român, voi. 1 București, 1964, s. v. domn. 4 Documente privitoare la istoria românilor, colecția Eudoxiu Hurmuzaki, voi. XV, nrtca I, București, 1911, p. 628; N. lorga, Istoria românilor, voi. V, București, 1937, p. 97. 6 Istoria României in date, elaborata sub conducerea lui Constantin C. Giurescu, București 1.171, p. 458 4 Data dc 5 mai 1568 a sfirsitului domniei a dona a lui Alexandru Lăpușneanu și a morții u a fost consemnată mai Iutii de N. lorga, bazindu-se pc un calc incomplet pc care X. Bcldt- •canu 1 a scos după piatra funerară a unui călugăr Pahomic, găsită dc el la mănăstirea Slatina piatra pe care Insa marele istoric nu o mai găsește acolo prin 1905. Vezi N. lorga, Istori romanilor..., voi. V, p. 97, n. 4; N. lorga, Inscripții din bisericile României, Fascicula I, București, 1905, p. 18, inscripția nr. 102; Documente..., colecția E. Hurmuzaki, voi. XV, par- tea I, p. 629, nota 1; loan Bogdan, Scrieri alese, eu o prefață de E. Pctrovici, Bucu- rești, 1968, p. 411; Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești, ] ublicate dc A. Vcress, voi. III, București, 1931, p. 155, nota 3. 7 Nicolaus Isthvanffius, Rcgni Ilungarici historia, Coloniac-Agrippinac, 1721, p. 321; Nicolae Costin, Chronica Valachica, copie manuscrisă din 1765, fila 325, în prezent în Biblio- teca Academici R. S. România, Filiala Cluj-Napoca, sub cota Ms. rom. 53. 8 Nicolae Costin, Letopisețul Țării Moldovei dela zidirea lumii pină la 1601, ediție cu o nlroduccrc dc loan Șt. Petre, București, 1942, p. 490, ambele redacții; Miron Costin (greșit, în loc de Nicolae Costin, — n.n.), Opere complete după manuscripte si note de V. A. Ureehia, tomul II, București, 1888, p. 335 — 336. www.dacoromamca.ro 330 DOCUMENTAR 2 evenimente sînt separate, indicîndu-se sfirșitul domniei lui Alexandru Lăpușneanu între 5 și 16 martie 1568, iar moartea lui în 5 mai 15689. Pe de altă parte, începutul domniei lui Bogdan IV Lăpușneanu este trecut sub anii 156610, 156711, 156812, martie 156813, 5—16 martie 156814, 5 mai 156815 16, 157218, 7076—1574, 7076—1572 (sic !)17. Diferit apare și numele de călugărie al lui Alexandru Lăpușneanu, atribuindu-i-se fie numele de Pahomie18, fie cel de Paisie19. Divergențele asupra acestor probleme — justificate de însăși dez- acordul izvoarelor cunoscute pînă acum — își găsesc clarificarea în două însemnări făcute în 1568 pe un manuscris slavon păstrat azi în Bibliotecar • Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pinâ astăzi, ed. a Il-a, București, 1975, p. 908; Documente privind istoria Homânici, Intro- ducere, Voi. I București, 1956, p. 489; vezi nota 6 de mai sus. 10 Gh. Șincai, Opere II..., voi. II, op. cit., p. 292— 293, apud Constans Miron, Chronica Valachica, cap. 52, și apud Engel, Hcccnt. Hist. Mold., p. 214. Editorul volumului consem- nează eronat datele din nota a) de la p. 293; Gh. Șincai, Colecție de documente, manuscris, voi. III, fila 48 din Ms. rom. 463 din Biblioteca Academiei R. S. România, Filiala Cluj- Napoca ; August-Treboniu Laurian, apud Miron Costin, Opere complete..., ed. V. A. Urechia, op. cit., voi. II, p. 337. n Miron Costin, Opere complete..., ed. V. A. Urechia, op. cit., voi. II, p. 337, nota cu asterisc, in care editorul consemnează că la Arhivele Statul ui există urice date de Bogdan Încă In octombrie 1567. Datarea este insă greșită și astfel de urice nu au fost publicate plnă acum In niciuna din colecțiile noastre dc documente. 18 D. Onciul, Din istoria..., op. cit., p. 185— 186 ; Istoria Homânici, op. cit., II, p. 909; Călători străini despre țările române, III, București, 1971, p. 282, nota editorului; A. D. Xe- nopol, Istoria românilor..., op. cit., voi. V, p. 85, nota 105; Miron Costin, Opere complete..., ed. V. A. Urechia, op. cit., II, p. 337, nota cu asterisc la Cod. C; Cronicile slavo-românc..., ed. P. P. Panaitescu, op. cil., p. 147. 13 Gr. Ureche, Letopisețul..., ed. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 181 ; Gr. Ureche, Leto- pisețul..., op. cil., ed. C. C. Giurescu, p. 150; Aurelian Sacerdoțeanu, Liste..., op. cit., p. 165 (tn extras p. 27); Dicționar enciclopedic român, op.cit., II, s.v. domn. 14 Documente privind istoria Homânici. Introducere, voi. I, op.cit., p. 489 ; Istoria Homâ- niei fn dale..., op.cit., p. 458; C. C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor..., op.cit., p. 908. 16 N. lorga, Istoria românilor pentru poporul românesc, Vălenii-de-Munte, 1910, p. 397. *• N. Isthvanffius, Hcgni hung..., op.cit., p. 321 ; Miron Costin, Opere complete..., ed. V. A. Urechia, op.cit., voi. II, p. 337, In Codicele Văcărescu și nr. 11. 17 Nicolae Costin, Letopisețul..., ed. loan Șt. Petre, op.cit., p. 491, redacția către cititor și redacția către domn; Miron Costin, Opere complete..., ed. V. A. Urechia, op.cit., p. 337, apud Cod AA Văcărescu și nr. 11 ; Miron Constans, Uranica Valachica..., op.cit., ms. rom. 53 (nr. vechi 57). 18 Cronicile slavo-românc..., ed. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 117 ; Gr. Ureche, Letopisețul..., ed. C. C. Giurescu, op. cit., p. 149; Gr. Ureche, Letopisețul..., ed. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 181; A. D. Xenopol, Istoria românilor..., op. cit., voi. V, p. 84 ; N. lorga, Istoria românilor, voi. V, op.cit., p. 97. 18 Nicolae Costin, Letopisețul..., ed. loan Șt. Petre, op.cit., p. 489, redacția către domn; Miron Costin, Opere complete..., ed. V. A. Urechia, op. cit., voi. II, p. 336; Gh. Șincai, Uranica românilor..., op.cit., II, ed. Fugarii Florea, p. 292; Constans Miron, Chronica Valachica, cap. 51, ms. rom. 53. www.dacoromanica.ro DOCUMENTAR 331 Academiei R. S. România, Filiala Cluj-Napoca 20, însemnări pe care le reproducem aici în facsimil: Tt'flMKUlrt • IfroiTo -wip 4h -^r hțuc|M«7Sâ^ț>nrnrit»Ă.^|.l5r.j /<7.'Z rrcV Sf'iS Fig. 1 Prima Însemnare (scrisă cu negru pe fila 891) ra râ KPrfirtAA -{tril ai . rt r b <<2 fwaS 1 (..............••• X •■ •h ‘’|rtF *’*<** «*♦«•»» •n Crt* rtpW^r» 4Al-iî Fig. 2 A doua Însemnare (scrisă cu roșu pe fila 89v) 20 Ms. sl. 26 (număr vechi 18), Sbornic, cuprinde, pe lingă clteva texte religioase, și texte astrologice, ca zodiacul, trepetnicul, gromovnicul, colednicul. Provine din fosta biblio- tecă arhidiecezană de Ia Blaj, dar in 1661 (vezi fila lr și 2r) a aparținut mănăstirii din Bălgrad (Alba lulia). A fost descris de I. lufu, Manuscrisele slave in bibliotecile din Transilvania și Banat, In „Romanoslavica”, VIII, București, 1963, p. 453 și 456—457, dar nu a sesizat În- semnările de la f. 89, Incit datează manuscrisul din sec. XVI—XVII, consemnlnd ca filigran o stemă. Pr. Chirii Pistrui, Manuscrisele slave în Transilvania Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România — Filiala Cluj, in „Biserica ortodoxă română”, anul XC, nr. 9—10, sept.- oct., 1972, p. 1101, transcrie și traduce incomplet însemnările de la f. 89, și nu sesizează Însemnătatea acestora pentru cronologia epocii. Atenția asupra valorii acestor Însemnări a fost atrasă de coautorul acestei lucrări in comunicarea Manuscrise slavone din fondul Blaj (30 mai 1975). www.dacoromanica.ro 332 DOCUMENTAR 4 Textul slavon al ambelor însemnări fiind deosebit de clar, tran- scrierea lui este superfluă, dar este utilă traducerea lor integrală și cît mai corectă 21 22. Prima, însemnare: „în anul 7076 (=1568), luna martie, în 9 zile pruni domnia dreptcredinciosul Ion Bogdan voievod al Țării Moldovei fiul preacucernicului Alexandru numit monahul Pahomie”. A doua însemnare : „în anul 7076 (=1568) a murit dreptcredincio- sul Io Alexandru voievod, domnul Moldovei, luna martie, 11, și a fost înmormîntat la Slatina, martie în 14 zile”. Avînd în vedere abundența informațiilor cuprinse în aceste două însemnări (data înscăunării lui Bogdan, data morții lui Alexandru Lă- pușneanu, data și locul înmormîntării lui, ca și numele său de călugăr), sîntem îndreptățiți să le considerăm sincronice cu evenimentele con- semnate. Ele sînt scrise de aceeași persoană, de pisarul manuscrisului. Precizia informațiilor ne îndeamnă să credem că însemnările au fost făcute la Curtea domnească, ori în vreuna din mănăstirile din timpul lui Ale- xandru Lăpușneanu, poate chiar la Slatina. Filigranul hîrtiei, mistrețul (vezi f. 25, 43, 93, 101, 377)23 este tot în sprijinul tezelor de mai sus, pentru că el apare frecvent pe hîrtia manuscriselor moldovene din a doua jumătate a secolului al XVI-lea 23. în sfirșit, datele însemnărilor sînt în concordanță cu datele istorice pe care le cunoaștem din Letopisețul lui Azarie și din alte izvoare. Pe de altă parte, ele se încadrează perfect în limitele 5—16 martie 1568 stabilite pe baza documentelor care ni s-au păstrat de la acești doi domni ai Moldovei. în același timp, aceste în- semnări completează informațiile noastre de pînă acum. Admițînd autenticitatea și corectitudinea acestor însemnări, sîntem îndreptățiți să le considerăm și ca etalon pentru analiza critică a celor- lalte anale, cronici și istorii care consemnează evenimentele din Moldova anului 1568. Astfel, consemnarea lui Grigore Ureche, că Bogdan a fost ridicat domn după moartea lui Alexandru Lăpușneanu, este respinsă atît de însemnările de pe fila 89r-v, cît și de cronica lui Azarie. Primul izvor, notînd evenimentele imediat după consumarea lor, precizează că Bogdan a primit domnia la 9 martie 1568, iar Alexandru Lăpușneanu a murit după două zile, în 11 martie 1568. Al doilea izvor, Azarie, redă evenimentele în aceeași succesiune, menționînd că „Alexandru... a dat schiptrul singurei stăpîniri fiului său, Bogdan dar a mai trăit numai puțin” și a murit, în 1568, luna martie. Azarie nu indică însă zilele în care au avut loc aceste două evenimente, distanțate oarecum în timp de perioada redactării cronicii sale. Elementele cronologice cuprinse în însemnările de pe manuscrisul slavon nr. 26, aici analizate, ne oferă posibilitatea de a înlătura „petele albe” din cronologia domnilor Moldovei, Alexandru și Bogdan Lăpușneanu. 21 Pr. Chirii Pistrui, Manuscrise slave..., lucr.cil., p. 1101, omite din Însemnarea a doua data înmormîntării lui Alexandru Lăpușneanu. 22 I. lufu, Manuscrise slave..., lucr.cil., p. 456 și Pr. Chirii Pistrui, Manuscrise slave..., Iu r cil., p. 1100, arată greșit că filigranul liirtiei acestui Sbornic ar fi o stemă, pentru că, dc fapt, nu apare decît filigranul mistreț. 23 I.-A. Candrea, în introducerea la Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI și XVII traduse din slavoneștc, București, 1916, p. XCVII — XCIX, semnalează ca filigranul mistreț, dc diferite tipuri, apare în special In primei- trei pătrimi ale secolului al XVI-lea, îndeosebi în manuscrisele moldovenești. www.daccffomanica.ro VIAȚA ȘTIINȚIFIC A COLOCVIUL INTERNAȚIONAL DE DEMOGRAFIE ISTORICĂ Prestigioasa manifestare, organizată de Comisia internațională de demografie istorică și-a desfășurat lucrările în zilele de 5—9 septembrie 1977. Programul extrem de bogat al celor trei zile de dezbateri la Cluj-Napoca (In sălile Universității), completat cu vizitarea muni- cipiului și a Muzeului Transilvaniei, precum și cu primirea participanților la Președinția Consi- liului Popular Județean, a fost fericit Împlinit cu o excursie de două zile la mlnăstirile din Moldova de Nord. Lucrările Colocsiului s-au bucurat de participarea oaspeților din Belgia, Brazilia, Canada, Cehoslovacia, Elseția, Franța, R. D. Germană, Grecia, Italia, Norvegia, Polonia, Suedia, Ungaria. Țara noastră a fost reprezentată de o delegație — condusă de acad. Ștefan Pascu — , formată din 25 de cercetători din Cluj-Napoca, București, Iași, Sibiu, Bis- trița și Tîrgu-Mureș : I. I. Adam, I. M. Copil, Adriana Ghibu, Natalia Giurgiu, St. Imreh, Al. Matei, Stela Mărieș, L. Moldovan, Ecaterina Negruți, Gh. Platon, G. Retegan ș. a. în vederea pregătirii Colocviului, au fost redactate din vreme și trimise In multe țări ale lunni chestionare asupra celor trei teme puse In discuție. Chestionarul asupra primei tmie („înregistrarea botezurilor, căsătoriilor și Inmormlntărilor de către biserici"’) a fost elaborat de către Andre LaRose de la Universitatea din Montr&al; se solicitau date asupra reglementarii Înregistrării, asupra inventarului si Înfățișării registrelor, asupra raporturilor Intre înregistrarea confesională și cea civilă, asupra exploatării registrelor parohiale; se propuneau formularea de sugestii asupra direcțiilor cercetării ulterioare. Chestionarul asupra celei de-a dona teme („în- ceputurile statisticilor naționale”) a fost alcătuit de Etienne H61in de la Universitatea din Li ‘ge, secretarul Comisiei Internaționale de demografie istorică; se puneau Întrebări asupra rapor- tului Intre primul recensămlnt al populației la scara întregii țări și numărătorile demografice anterioare, asupra condițiilor întreprinderii și realizării primului recensămlnt, acțiunii recen zenților, tehnicii de Înregistrare, specificului variabilelor colectate, limitelor lucrării verifi- cărilor și utilizării ei. Chestionarul asupra celei de-a treia teme („Sursele demografiei istorice”) a fost trimis de Jacques Dupâquier din laboratorul de Demografie Istorică de la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales din Paris, Secretar-adjunct al Comisiei Internaționale de demografie istorică; se propunea a se răspunde asupra bibliografiei problemei, statisticilor mișcării naturale, structurii și repartiției populației în plan național. Pe baza răspunsurilor primite, fiecare din cei trei demoistoriografi a prezentat raportul general de deschidere a dezba- terilor asupra temei date. S-au prezentat, de asemenea, 58 de comunicări; au fost făcute nu- meroase intervenții. La Colocviu a fost marcată o importantă contribuție românească. Raportul general al întregii reuniuni a fost expus dc acad. Ștefan Pascu, președintele Comisiei Internaționale de demografie istorică. Subliniindu-se însemnătatea disciplinei, atrăglndu-se atenția asupra varie- tății tehnicilor de cercetare și izvoarelor utilizabile, s-a schițat o istorie a actelor de stare civilă și recensăinintelor demografice pe plan mondial. S-au stabilit și jaloanele unei asemenea istorii în România, cu relevarea specială a conscripției josefine din 1784 — 1787, a catagrafiilor moldo- venească din 1820 și regulamentare, a rccensămîntuhii din 1850 — 1851 de dincolo de Carpați și a celui din 1859 — 1860 din Vechea Românie. Luarea în considerare a problemelor dinamicii populației a prilejuit trecerea în revistă a unor momente esențiale ale procesului în secolele XIX—XX și sublinierea perspectivelor. S-a arătat preferința pentru o politică demografică optimalistă, în concordanța cu interesele poporului respectiv, și s-a încheiat în spiritul nostru umanist: „Și odată cu creșterea populației, a mediei de vîrstă, a speranței de viață se dezvoltă și știința demografiei, care a depășit domeniul cifrelor pentru a deveni o știință în slujba omu- lui, care a depășit faza cercetării individuale pentru a deveni colectivă”. 21 de comunicări în cadrul celor trei teme, precum și diferite intervenții s-au datorat participanților din țara noastră. în Intlmpinarea colocviului a fost totodată publicat volumul 11 din Populație și societate care întrunește noi interesante lucrări. „REVISTA DE ISTORIE”. Tom 31. Xr. 2, p. 333-335, 1978 www.dacoromanica.ro 334 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 2 însăși alegerea României ca gazdă a reuniunii — ce precede cealaltă manifestație, de mai mare amploare : Congresul Istoric Internațional din 1980 de la București — este semnifi- cativă. Este o recunoaștere a rolului României in lumea contemporană, este o elocventă măr- turie referitoare la succesele istoriografiei țării In general, a demoistoriografiei In special, in Înflorirea căreia există aportul valoros al atltor oameni de știință. Louis Boman COLOCVIUL DE GEOGRAFIE ISTORICĂ BIZANTINĂ în zilele de 12—13 septembrie 1977 s-a desfășurat la București ședința de lucru' a comisiei de geografie istorică bizantină internațională, cu participarea reprezentanților țărilor europene. Colocviul a fost deschis In prezența acad. Mihnea Gheorghiu, președintele Academiei de Științe Sociale și Politice, care a adresat participanților un cnvint de salut. La rindu-i prof. Helene Ahrweiler (Sorbonne), președintele comisiei de geografie istorică internațională, a adus cuvinte de mulțumire organizatorilor colocviului, subliniind că acesta se Înscrie In suita de manifestări științifice din domeniul istoriei, organizate in țara noastră In acest deceniu, suită inaugurată de al XlV-lea Congres internațional de studii bizantine (septembrie 1971) și care se va Încheia cu al XV-lea Congres internațional de științe istorice de la București din 1980. Colocviul a avut la ordinea zilei trei puncte : a) rapoarte privind situația cercetărilor din domeniul geografiei istorice bizantine In diferite țări in perioada ce s-a scurs de la ultima ședință a comisiei, desfășurată la Atena (decembrie 1974); b) scurte comunicări personale de geografie istorică bizantină, și c) proiecte pentru viitor. La primul punct au luat cuvîntul Armin Hohlweg (Republica Federală Germania), Johannes Koder (Austria), Johannes Irmscher (Republica Democrată Germană), Andră Guillou (Franța), Agostino Pertusi (Italia), Semavi Eyice (Turcia), Anna Avramea (Grecia), Vera Hrochova (Cehoslovacia), Petre Diaconu (România), Anthony Bryer (Anglia), Vasilka Tăp- kova-Zaimova (Bulgaria) și Boiidar Ferjanciă (Iugoslavia), care au prezentat stadiul cercetă- rilor de geografie istorică bizantină In țările pe care le reprezentau. în ansamblu, se poate vorbi de eforturi, mai mult sau mai puțin susținute, la nivelul fiecărei țări In acest domeniu al bizantinisticii. Au fost elaborate lucrări de geografie istorică bizantină (R.F.G., Austria, Franța, Grecia, Cehovlovacia, România, Bulgaria, Iugoslavia), au fost Întocmite fișiere complete cu monumentele și săpăturile arheologice din teritorii ce-au aparținut clndva statului bizantin (Grecia, România, Bulgaria), au fost Întreprinse de către specialiști din Franța, Italia, Anglia, S.U.A., Grecia, Austria, săpături arheologice In vechile teritorii bizantine, au fost Întocmite hărți istorice bizantine (R.F.G., Austria, Bulgaria, Iugoslavia) etc. Cîteva dintre proiectele naționale — unele dintre ele deja In curs de realizare — mi se par foarte importante pentru viitorul cercetărilor In domeniul geografiei istorice bizantine. între acestea figurează Tabula Imperii Bizantini (Austria), atlasul geografic și istoric al Orientului Apropiat, pregătit de specialiștii de la Universitatea din Tiibingen (R.F.G.) și Beallexikon der Byzantinistik pregătit In R.D.G., care va fi, de fapt, o enciclopedie Pauly-Wissowa medievală. De un real interes slnt săpăturile arheologice engleze de la Amorion sau cele ce urmează a fi efectuate la Samosata, pe Eufrat, ca și cele Întreprinse de arheologii americani pe coasta pontică a Anatoliei. Dar cele mai multe dintre aceste realizări rămin fructul unor inițiative individuale sau ale unor cercuri foarte restrlnse de specialiști, fără a exista o coordonare la nivelul fiecărei țări pentru cercetări sistematice In acest domeniu. în acest sens, prof. H. Ahrweiler sublinia necesitatea unei coordonări a eforturilor depuse In domeniul geografiei istorice bizantine atlt pe plan național cit și internațional, de către misiunile oficiale britanice, franceze, germane, italiene, americane, austriece etc. din Istanbul, Atena, Roma, Beirut, Cairo și din alte centre și de către școlile arheologice ce Întreprind săpături, cu deosebire In Asia Mică și Italia de Sud, precum și Intre acestea și autoritățile locale. în cadrul seriei de scurte comunicări, prof. A. Pertusi s-a oprit asupra unui mic raport adresat de un anonim sirbo-dalmatin papei Sixt IV, In care slnt indicate drumurile din Balcani pe care trebuiau să le urmeze armatele cruciadei antiotomane, plănuită de papalitate. Pe mar- ginea acestui raport, autorul a dezvoltat importante probleme metodologice dc geografie istorică bizantină. Prczentlnd o mică cetate bizantină necunoscută din regiunea anatoliană Silifke, prof. S. Eyice a pus In lumină serviciile pe care arheologia le poate aduce geografiei istorice. La rlndul său, P. Diaconu a relevat importanța arheologiei In cazul concret al Dobrogei bizan- tine, regiune periferică asupra căreia informațiile surselor bizantine slnt foarte sărace. în sflrșit. In comunicarea sa A. Avramea a prezentat o hartă a Țării Românești, descoperită la Biblio- teca Națională din Paris, care constituie o copie a unei hărți germane Întocmite In 1747. www.dacOTomanica.ro 3 Viata știintific 335 Dintre proiectele internaționale, ce urmează să stea in atenția comisiei de geografie istorică bizantină in anii următori, două au fost prezentate dc prof. H. Ahrveiler tn cadrul colocviului de la București. Cel dinții, finanțat dc U.N.E.S.C.O., ce interesează deopotrivă pe bizantiniști și arabiști, arc ca temă ,,Insulele mediteraneene — loc dc întilnirc intre civilizația europeană și cea arabă”. Principala atenție va fi acordată insulelor centrale și occidentale ale Mediteranci dar și fațadei maritime a Africii dc Nord. Cel dc al doilea proiect arc ca obiect studierea litoralului bizantin, cu ansamblul comunicațiilor maritime, fluviale și chiar terestre. Cele două proiecte au in vedere publicarea dc lucrări dc geografic istorică bizantină, schimburi de tineri cercetători, finanțarea unor săpături arheologice in regiunile studiate etc. Stellan Brezeana CĂLĂTORIE DE DOCUMENTARE ÎN CEHOSLOVACIA tn perioada 12—27 octombrie 1977 am Întreprins o călătorie de documentare In Ceho- slovacia, ca oaspete al Universității din Fraga. Constituind un prilej dc investigații utile in bibliotecile pragheze — și mai ales la marca bibliotecă universitară Klcmcntium —, vizita s-a dovedit In același timp deosebit dc folositoare prin cunoașterea directă a unor realități șl prin contactele stabilite cu mai multi specialiști cehi. Călăuzit cu multă amabilitate dc dr. Joscf Haubelt, specialist In istoria științelor, care se interesează și dc istoria românească și pregătește o vizită dc documentare In România, am fost primit la Catedra dc istoria universală dc șeful catedrei Alena Zavadovă și am discutat, de asemenea, și cu alte cadre didactice universitare. Cea mai importantă manifestare a con- stituit-o informarea pc care am prezentat-o, la 24 octombrie, in fața membrilor Catedrei, cu privire la preocupările și realizările actuale ale istoriografiei românești. Cu acest prilej, colegii cehi și-au arătat interesul pentru o mai bună cunoaștere a României și a istorici sale, pentru • colaborare mai strlnsă cu istoricii români. Tot la Fraga am avut Întrevederi cu lectorii dc limbă și literatură română Mărie Karkovâ și Jlfi Fclix, precum și, la Institutul cclioslovaco-sovietic, cu Miroslav Tcjchman, specialist In istoric contemporană sud-est europeană, cunoscător al limbii române și autor al mai multor studii privitoare la istoria noastră. Deosebit de interesantă, deși a durat numai două zile, a fost și vizita pc care am făcut-o la Universitatea din Brno. Brno este un puternic centru dc cercetări asupra istorici Europei Răsăritene, meritul pentru această orientare revenind In bună măsură profesorului Joscf Macilrck. Autor al unor monografii și sinteze privind aproape toate popoarele Europei Centrale și Răsăritene, specialist In istoria românească (activitatea sa debutind, in urină cu o jumă- tate dc veac, cu o cercetare privitoare la răsplndirca husitismului In țările române), profesorul Macurck este In prezent un șef dc școală recunoscut și continuat dc discipolii săi. Nu a Încetat nici in prezent să sc intereseze dc istoria românească, ini-a arătat o impresionantă colecție de fotocopii ale unor documente privind istoria noastră medievală, culese in arhivele cehoslovace sau din alte țări. La Universitatea din Brno am fost primit la Catedra dc istoric a Europei Centrale, Răsă- ritene și Sud-Esticc de șeful catedrei, prof. FrantiSck Hcjl, care a avut amabilitatea să mă pre- zinte și studenților, trecînd In revistă activitatea mea științifică, in primul ilnd preocupările de istoric a raporturilor româno-cclioslovacc. Am discutat, dc asemenea, cn prof. Richard Praiâk, preocupat mai ales dc istoria Ungariei, dar interesat și dc istoria noastră, conduclnd și lucrări de diplomă cu această problematică (mi-a arătat o asemenea lucrare, despre refor- mele lui Cuza oglindite in presa cehă). M-am Intllnit și cu profesorul Jaroslav Kudrna, cunoscut specialist In probleme de istoriografie universală, precum și cu alte cadre didactice universitare. Am Întreprins o vizită și la filiala Institutului cclioslovaco-sovietic din Brno, aflat Intr-o aripă a cetății Spielberg, renumită Închisoare politică sub Habsburgi, astăzi In cea mai marc parte muzeu. Am discutat aici cu dr. Vladimir Stâsny și dr. Milan Sinerda. Am Intllnit peste tot In Cehoslovacia un interes deosebit pentru România și dorința de a Întreprinde mai mult pentru conlucrarea istoricilor din cele două țări. A fost, cred, semnifica- tiv In acest sens, și interesul pc care numeroși Istorici l-au manifestat pentru cartea mea recentă Helallonships between Bomanlans, Czechs and Slovaks, 1848—1914. Există o frumoasă tradiție de colaborare — de amintit aici și cele două simpozioane româno-cehoslovacc din 1967 și 1969 —, tradiție care poate fi continuată, cu noi realizări, de istoricii din cele două țări. Lucian Bota ii - c. rrn www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro RECENZII *** Independența României. Documente, voi. II, partea I—II, Cores- pondență diplomatică străină, București, Edit. Academiei Republicii Socialiste România, 1977. In seria de documente publicate de către Direcția generală a Arhivelor Statului, cu colaborarea Institutului dc istorie ,,N. lorga", In cinstea centenarului independenței noastre de stat, volumul II cuprinde corespondența diplomatică străină. Marele număr de docu- mente, cc se publică cu acest prilej, a făcut necesară Împărțirea volumului in două părți : partea I, cuprinzlnd perioada de plnă la proclamarea independenței, iar partea Il-a din mai 1877 plnă la sfîrșitul anului 1878. Toate documentele slnt inedite și provin din fonduri dc arhivă din străinătate. Piesele publicate au fost selecționate cu migală de un colectiv dc cercetători din cadrul Direcției generale a Arhivelor Statului. Coordonator al acestei scrii este Ionel Gal, director general al Arhivelor Statului, iar redactor respon- sabil Vasile Arimia. Redactori responsabili adjuncți pentru cele două tomuri de co- respondență diplomatică slnt losif I. Adam și Dan Berindei. Culegerea, transcrie- rea, traducerea, adnotarea, confruntarea și colaționarea textelor s-au efectuat dc către un colectiv din care au făcut parte următorii: Lelița Gămulescu, Vasile Matei, Gabricla Mărăsoiu, Elena Moisuc, Cornelia Moraru, Sanda Racoviccanu, Dumitru Zaharia. Au mai colaborat Eugenia Ciocan, Valentina Costakc, Slavka Diainandi, Marilcna Popcscu și Sabina Popcscu. întreg materialul publicat provine din fondul dc microfilme și xerografii păstrat la Arhivele Statului. El a fost cules ca urmare a acțiunii de reproducere și colectare a docu- mentelor din străinătate privind istoria țării noastre. întllnim astfel piese din arhivele Ministerelor de externe ale Marii Britanii, Austro-Ungarici, Belgiei, Franței, Germanici, Italiei, Rusiei, Serbiei sau Statelor Unite ale Americii. Depistarea celor publicate in volu- mul II a necesitat strădanie și competență, materialul parcurs fiind de multe ori mai numeros dcclt ceea cc s-a Încredințat tipa- rului. După părerea noastră acest efort a dus la excelente rezultate. Cele două tomuri dc corespondență diplomatică devin acum instrumente de informare de maximă impor- tanță pentru cercetătorii problemelor la care se referă. Tehnica dc elaborare, Înfățișarea volumului, slnt auxiliare prețioase In buna și utila folosire a culegerii. Documentele sin- reproduse In original, dlndu-ni-se și tradu- cerea In limba română, ceea ce sporește va- loarea științifică a lucrării. întreg materialul este organizat strict cronologic, iar la fiecare document se reproduce data și după stilul vechi, ceea cc facilitează mult folosirea lui. Ctnd s-a ivit cazul, s-au dat In notă, la sftr- șitul documentului respectiv, explicații asu- pra unor evenimente sau persoane. Din punct dc vedere formal Întllnim cores- pondență diplomatică provenind de la repre- zentanții altor state In România, instrucțiuni către agenții diplomatici la București, ra- poarte ale unor diplomați In principalele capi- tale europene, mai ales dc la Constantinopol, Viena, Petcrsburg, corespondență dc presă, toate acestea referindu-se la probleme român nești. Lista documentelor este tradusă și In limba engleză, dlnd astfel și cercetătorului, străin posibilitatea folosirii Întregii lucrări, în partea I se publică și o foarte utilă „Notă asupra ediției", In care losif Adam și Sanda Racoviccanu arată cum s-a Întocmit lucrarea și dau explicații asupra tehnicii folosite. Fiecare din cele două tomuri este Înzestrat cu un indice. Un număr dc ilustrații, reproduse la finele fiecăreia din cele două părți comple- tează vizual Întreaga lucrare, oferindu-ne portrete și imagini ale evenimentelor dc care documentele ne vorbesc. Toate acestea fac din Întreaga lucrare o culegere alcătuită după cele mai exigente ccrinți ale tehnicii dc editare, după cele mai pretențioase deziderate ale specialistului. Volumul se bucură dc un studiu introduc- tiv semnat dc Dan Berindei. Pentrn a ușura prezentarea materialului, fiecare parte a volu- mului Își are o introducere. Ni se dezvăluie importanța materialului documentar, prin o expunere cronologică, dc Înaltă ținută știin- țifică, pe baza evenimentelor. Slnt arătate vederile unor oameni politici sau militari și cum se reflectă acestea In materialul publicat. Activitatea diplomatică, participarea militară. REVISTA DE ISTORIE”, Tom 31, Nr. 2, p. 337-348, 1878 www.dacaromanica.ro 838 RECENZII 3 sint Încadrate dc autorul introducerii In mersul general al evenimentelor, căpătlnd astfel mai mult relief și importanță. Dan Beriudei por- nește de la prezentarea luptei pentru indepen- dență a poporului român și importanța sa In istoria răsăritului european. Fără a pierde din vedere cadrul general, autorul subliniază pe bună dicptate că „nașterea României moderne a fost In primul rind rezultatul efor- turilor și sacrificiilor poporului român, care a reușit, făclnd față indiferenței și deseori ostilității puterilor, să-și croiască drumul Înainte, rcalizlndu-și obiectivele naționale Intre care independența se Înscria la loc marcant”1. Apoi, urmind documentele volu- mului, pe care le Încadrează In fapte dc istorie universală și explicații de istoric națională, introducerea ne prezintă pe larg inițiativele ce aveau să aducă independența de stat a României. împrejurările, bine analizate și cu claritate expuse, creează un bun cadru pentru Înțelegerea și folosirea documentelor din volum. Seria documentelor se deschide cu un rapert din 3/15 februarie 1853, semnat dc Eugene Poujade, agent și consul general al Franței la București, care In ajunul războiului din Crimeca, propunea la Paris independența și neutralitatea Principatelor române. Apoi, In tot timpul războiului, plnă la Încheierea Tratatului de la Paris, relatările diplomaților străini vorbesc despre năzuința spre indepen- dență a românilor. în ianuarie 1856 L. Bâcard, agent și consul general al Franței, stăruia pentru „suprimarea legăturilor care unesc Moldo-Valahia de Poarta otomană”. Privind epoca de după 1859, un grup de documente ne dezvăluie politica externă a lui Alexandru loan Cuza, considerată dc un diplomat turc că „nu a făcut altceva declt să Înfrunte auto- ritatea suzerană". Aspirația spre indepen- dență a domnitorului unirii, continuă să rețină pe toți observatorii străini al societății româ- nești plnă In 1877. Corespondența diplomatică ne aduce Intr-o lumină mai completă ecoul demersurilor și strădaniilor pe care le face guvernul dc la București In anii premergători cuceririi independenței, pentru a apăra auto- nomia țării și drepturile ci legitime. încer- carea din 1873 sau problema dreptului dc a Încheia convenții comerciale dă loc unui număr de rapoarte, care. In ceea ce ne pri- vește, furnizează știri deosebit dc interesante privind optica In care era văzută situația internațională a României, interesele econo- mice ale puterilor străine, situația internă etc. în această vreme agentul diplomatic al Franței raporta că la București „prerogativele suzeranității Porții sint reduse la perceperea tributului anual", iar „această formalitate www.dacorom^e#.tdimp 1 Partea I, p. XI. Îndeplinită, guvernul român Înțelege să trateze cu puterile străine, șl chiar cu Poarta, pe picior de egalitate și de independență per- fectă”. Redeschiderea crizei orientale obliga pe diplomații străini să se intereseze de ati- tudinea României. Consulul general al Marii Britanii la București li semnala lordului Derby că „principele Carol așteaptă doar o Întorsătură favorabilă a evenimentelor pentru a-și proclama independența”. Și rapoar- tele vorbesc despre pregătiri militare, despre Înțelegerea cu Rusia. Sint Insă In aceste ra- poarte și știri, unele foarte prețioase, cu pri- vire la politica guvernului român ca și la poziția marilor putori. Ne vorbesc despre eforturile pentru neutralizarea Dunării, poli- tica de neutralitate, apropierea de Rusia și avertismentele, mal ales ale Angliei și Franței, temătoare dc orientarea spre vecinul din răsă- rit. La Începutul anului 1877 tot mal multe sint veștile despre pregătiri militare, tato- nările la Pctersburg, Viena și Berlin. în aprilie 1877, se raportează că Alvensleben „a primit instrucțiuni dc a-i determina pe români să se angajeze pe căile politicii rusești”. De la mijlocul lui aprilie știrile dc război dețin prioritatea. Imediat după semnarea conven- ției româno-rusc, Kogălniceanu li declară lui Mansfield, agent și consul general al Marii Britanii, că „singura noastră dorință este de a păstra ceea ce am doblndit și de a nu schimba In nici un fel poziția noastră poli- tică”. Cu pregătirea proclamării indepen- denței și a primelor ecouri ce a trezit actul de la 9 mai 1877 se Încheie partea Intlla a volumului. Partea a Il-a Începe cu zilele imediat următoare proclamării independenței. Rapoar- tele Încearcă să evalueze consecințele, se menționează entuziasmul populației. Infor- mații prețioase răzbat despre starea de spirit din țară, despre mișcarea populară In favoa- rea cuceririi independenței. Reține atenția dc asemenea problema cooperării armatei române. La 3/15 iunie 1877 englezului Kingston i se pare „aproape imposibil ca armata română să nu la parte activ la lupta iminentă ...” Sint urmărite cu atenție tratativele române- rusc și toate Împrejurările cooperării mi- litare. Rapoartele oglindesc și intențiile marilor puteri. în mai Viena Își arată tendința de a se opune oricărei influențe sau protectorat exclusiv In țările creștine eliberate de sub turci. în ceea ce privește independența Româ- niei chestiunea este amlnată de marile puteri. Dar o „notă foarte secretă”, pornită de la Ballplatz la 31 mai/12 iunie 1877 arată marea valoare a actului din 9 mai, subliniind impo- sibilitatea ignorării proclamării independen- ței României. în legătură cu participaroi armatei române dincolo de Dunăre consulii raportează pe larg despre discuțiile din țară. alte documente ne vorbesc a BSCKNZU S39 despre ecoul produs la românii din Transil- vania, prin măsurile ce se iau de către autori- tăți spre a Împiedica trecerea lor in România și a se Înrola In armata română. Atitudinea diplomatilor străini reprezintă desigur pozi- ția guvernelor ce ic reprezintă. Mansficld vede campania armatei române inutilă, Dibains o prezintă de cele mai multe ori mali- țios, Fava este favorabil românilor, dar arc Îndoieli asupra rezultatelor, reprezentantii austro-ungar și german slnt mai favorabili. Lipsesc rapoarte rusești, probabil pentru că Gorceakov, In această vreme, era la Bucu- rești. Mansficld scria la 9/21 dec. 1877 că ,,entuziasmul guvernului român cu privire la rolul jucat de armata lui In ultimele opera- țiuni este tn mod curios exagerat". Reprezen- tantul Belgiei informează obiectiv, chiar cu simpatie, dar păstrează o rezervă prudentă In relațiile cu oficialitățile românești pentru a nu angaja Belgia lntr-o atitudine sau alta. Dâbains se laudă In ianuarie 1878 că este singurul agent diplomatic la București, care nu a cerut audiență să prezinte felicitări domnitorului și care evita legăturile cu mi- niștrii români. Atitudinea lui pornește de la credința sa că guvernul român era sub in- fluența Rusiei și Germaniei. în perioada de pregătire a Congresului de la Berlin stnt mai ales știri despre ecoul intern, acțiunea diplomatică a României, interesul subit al diplomației britanice, Înțelegerea germano- rusă. în mijlocul atttor adversități sau inte- rese contradictorii, manifestate dc marile puteri, apar In permanență de dincolo de Dunăre statornice dovezi dc simpatie din partea Serbiei. în ziua independenței ei, Serbia trimitea un mesaj In care vorbea despre „țelul comun al luptei pe care cele două popoare au susținut-o vitejește, a strtns și mai mult vechile noastre legături dc prie- tenie și interese". Și volumul se Încheie cu problemele ridicate dc Congresul dc la Berlin și cu efortul pentru recunoașterea indepen- denței. Privind In ansamblu materialul documentar publicat tn acest volum, 11 considerăm de o deosebită importanță, prin știrile ce ni le aduce cu privire la unele importante momente din lupta pentru cucerirea independenței, la uncie probleme interne și externe, care stau la baza acestui marc eveniment al istoriei noastre naționale. Un cuvlnt dc laudă se cuvine colectivului care a investit muncă și competență, precum și Direcției generale a Arhivelor Statului care a avut inițiativa și a lucrării și a aducerii In țară a documen- telor. Paul Opreseu IOAN LUPAȘ, Scrieri alese, I, Introducere, ediție critică, note și comen- tarii de acad. Ștefan Pascu și Pompiliu Teodor, Cluj-Napoca, Edit. Dacia, 1977, 259 p. Unul din meritele editurii clujene Dacia este și acela că revalorifică, prin temeinice ediții critice, opera unor străluciți reprezen- tanți ai vechii școli istorice din orașul dc pe Someș. Seria a fost deschisă cu volumul loan Moga, Scrieri istorice 1926—1946, Ediție îngrijită dc Mihail Dan și Aurel Răduțiu. Studiu introductiv de Ștefan Pascu, Cluj, Editura Dacia, 1973, 357 p. O continuitate a preocupărilor editurii In această direcție se concretizează In actuala ediție, in care stnt selecționate o parte din contribuțiile științifice ale lui loan Lupaș (1880 —1967), reprezentant de seamă al istoriografiei ro- mânești din perioada interbelică. Ediția critică dc față debutează cu o te- meinică Introducere (p. 7—28), in care edi- torii prezintă, cu deosebită aplicație, viața și activitatea culturală, politică și științifică a creatorului de școală care a fost istoricul loan Lupaș. Cercetarea unei opere atit de di- verse și, nu o dată, contradictorie, cum este aceea datorată lui loan Lupaș, impune, In mod firesc, raportarea ei la etapa de creație, detectarea formației spirituale a omului de www.dacoromanica.ro știință, In directă congruență cu specificul unui Început de secol atit de frămlntat. Originar din Săliște (jud. Sibiu), loan Lupaș urmează școala elementară In comuna natală iar cursurile medii la gimnaziul crăiesc din Sibiu, pe care este silit să-l părăsească, In 1899, In urma unui conflict. După absol- virea liceului românesc din Brașov, loan Lupaș se Înscrie la Universitatea din Buda- pesta, la cursurile Facultății de litere și filozofic; aici va studia istoria modernă, istoria Ungariei, filozofia, diplomatica și latina. Anii de studii budapestani, hotărltori pentru evoluția istoricului dc mai tirziu, li Încheie In 1904, cu diploma de licență In istorie și latină, la care se adaugă teza de doctorat Biserica ortodoxii română din Transil- vania șl unirea religioasă în cursul veacului al XVIII-lea. Epoca fertilă a studiilor universitare n-ar fi completă dacă n-am aminti activitatea culturală a lui loan Lupaș In cadrul Societății Petru Maior și In calitate dc frecvent cola- borator la revista „Luceafărul". 940 RXCZNZH 4 După un scurt stagiu la Brad, ca profesor de liceu, loan Lupa? sc Îndreaptă spre Berlin, beneficiind, alături de Octavian Goga, de o bursă de studii, acordată de Societatea Tran- silvania. Anul studiilor berlineze, profitabili pentru formația viitorului cercetător și dascăl de istorie, 11 familiarizează cu metodica de cercetare germană, determinlnd o lărgire a orizontului său intelectual și o sensibilizare pentru problematica de filozofie a istoriei. După o scurtă călătorie de studii in Italia, reintllnim pe loan Lupaș la Institutul teologic din Sibiu, In calitate de profesor, unde iși va inaugura cursul cu prelegerea Despre ori- ginea românilor. Negăsind Înțelegerea necesară pentru Împlinirea aspirațiilor sale, prea cura- joase față dc momentul pe care 11 traversa, tlnărul profesor sc vede obligat să-și Între- rupă cursul, In 1909, stabilindu-se la Săliște, ca protopop și inspector școlar. Aceasta este epoca In care loan Lupaș se dedică, după puteri, ridicării poporului la cultură, in spiritul tradiției iluministe. Perioada coincide și cu apariția primelor contribuții științifice fundamentale, dintre care reținem monografia Andrei Șaguna. Stăruitoarele cercetări asupra veacului luminilor au drept rezultat contri- buții de genul: Misiunea episcopilor Gherasim Adamovici și loan Bob la curtea din Viena 1792 (1912), Conlribuțtuni istorice privitoare la trecutul românilor pe Pămintul Crăiesc (1913), Contribuțiuni la Istoria românilor ardeleni, 1780—1792. Cu 84 acte și documente inedite (1915) ș. a. Prin lucrări de genul celor mai sus menționate, cercetarea veacului luminilor primește noi dimensiuni, Îndeosebi In direcția referințelor la istoria central- europeană, loan Lupaș, de acum o personalitate pe deplin conturată, era cunoscut in Transil- vania și peste Carpați. Este epoca in care semnează o seamă de contribuții, temeinic documentate, dedicate lui Gh. Lazăr și V. Moga, ziaristicii ardelene, lui G. Bariț și A. Mureșianu, epocii reformei In Ardeal (1917) și redactează o istorie bisericească a românilor ardeleni (1918). Ales membru al Academici Române, In 1916, loan Lupaș va rosti discursul de recepție abia In anul 1920, cu Nieolae Popea șt loan M. Moldovan, răspunsul fiindu-i acordat dc N. lorga. Afirmindu-sc pe tărlmul vieții politice ca un element progresist, animat de spiritul patriotic pentru Unirea cu patria mamă, loan Lupaș ajunge profesor la Universitatea clujeană, nou Înființată. în această calitate va depune o stăruitoare muncă de dascăl, va semna cursuri și va conduce seminarii, va contribui la pregătirea mai multor gene- rații de studenți, dintre care unii se vor dis- tinge prin contribuții științifice remarcabile. crelnd o adevărată școală istorică. - sens, loan Lupaș se declară adeptul metodei www.dacoromamca.ro Personalitatea istoricului s-a impus nu numai de la catedră sau in munca de cerce- tare ci și printr-o neobosită activitate cultu- rală : a contribuit la bunul mers al Institutului de Istorie Națională, fundat tn 1920, a fost președinte al Secțiunii istorice a Academiei Române, membru In Comitetul central șl președinte al Secțiunii istorice a Astrel. A susținut conferințe, a participat la pole- mici dar a rămas, Înainte de toate, un cre- dincios adept al zeiței Clio, un cercetător și un popularizator al istorici, știință care a găsit, in persoana profesorului loan Lupaș, pe unul din cei mai pasionați și mai devotați slujitori ai perioadei. După această privire retrospectivă asupra vieții și activității istoricului de excepție care a fost loan Lupaș, vom putea pătrunde mai bine in universul valorii științifice și vom Înțelege la justa lor importanță valențele documentare și educaționale ale articolelor și studiilor incluse de editori In volumul I din Scrieri alese, volum care demonstrează, In ansamblul lui, dimensiunile personalității istoricului și, in același timp, incită la abor- darea dar și la reinterpretarea unor subiecte de cercetare istorică. în spiritul celor propuse In Notă despre ediție (p. 29), selecția se deschide cu textul unei conferințe, susținută, la Colegiul Aca- demic din Cluj, cu prilejul deschiderii anului universitar 1939—1940: Valoarea educativă a istoriei naționale (p. 31 — 38). Parte inte- grantă din ciclul de lecții inaugurale, rostite de loan Lupaș timp de două decenii, con- ferința a fost susținută Intr-un moment politic de excepție, clnd evenimentele Incer- cau să amenințe integritatea statului unitar român. De fapt, valoarea interioară a lecției este In deplină congruență cu dominantele concepției istorice de o viață a lui loan Lu- paș. Inițial, lecție dc introducere la cursul Politica externă a Transilvaniei, predat In primul semestru al anului universitar 1920— 1921, Individualitatea istorică a Transilvaniei (p. 39 — 53) ne aduce In față una din temele preferate ale savantului. Subliniind sensul istoric al voievodatului ca instituție, contri- buția lui loan Lupaș nu pierde cu nimic din importanța științifică, dacă mai reținem și alte studii ale aceluiași autor, cum ar fi, de pildă Voievodatul Transilvaniei in secolele XII șl XIII sau Fazele istorice in evoluțiunea constituțională a Transilvaniei. Sensul și scopul istoriei, lecție expusă la 1 noiembrie 1923, inclusă In ediție (p. 54—62), ne demonstrează, In mod peremptoriu, că loan Lupaș s-a aplecat, și Încă cu succes, asupra filozofiei istoriei, subliniind contri- buțiile In domeniu ale lui Leopold von Ranke și Oswald Spengler, dar precizlndu-și, in același timp, punctul de vedere; In acest & RECENili 341 explicativ-științifice. Preocupat de problema periodizării istoriei, loan Lupaș Își fixează, In mod clar, punctul de vedere In Diferite criterii pentru împărțirea Istoriei românilor In epoci (p. 63—71). în spiritul acestui stu- diu, evul modern românesc este marcat de ravolufia lui Tudor (1821). Prin multe din contribuțiile lui loan Lupaș s-au conturat, in contextul școlii is- torice de la Cluj, preocupări pentru istoria istoriografiei, domeniu subordonat, potrivit concepției sale, reconstituirii evenimentului. Acestui spirit critic de cercetare li răspunde, in chip deosebit, lecția de deschidere a cursului de Istoria Românilor, susținută la Universi- tatea din Cluj, in toamna anului 1940 : Pro- bleme de Istoriografie transilvană (p. 72—84). Potrivit concepției sale (aceea a istoriei unitare a poporului in care se Încadra și Transilvania, prin remarcabila sa contribuție la civilizația românilor) termenul de istorio- grafie transilvăneană este depășit in sensul strict al cuvlntulni, cercetarea fiind expusă și la realitățile din afara arcului carpatic. Dtn scrisul cronicarilor latini al Transil- vaniei (p. 85—112), studiu extrem de inte- resant și de mobilizator pentru eventuale noi cercetări, a constituit, inițial, o introducere la seminarul despre Vechea istoriografie tran- silvăneană. Studiul, in sine, este o mărturie in plus a preocupărilor profesorului clujean pentru chestiuni legate de istoriografie. Strlns legată de această contribuție, ne apare cea imediat următoare, intitulată: Dezvoltarea istoriografiei române din Transilvania în sec. XV—XIX (pp. 113-135). într-o primă etapă, introducere la Cronicari și istorici români din Transilvania — Școala ardeleană, I—II, Craiova. 1933, lucrarea ne demon- strează, In mod ferm, faptul că una din domi- nantele activității sale științifice a consti- tuit-o abordarea istoriei istoriografiei. Introdusă In ediția de față, conferința rostită In Aula Universității clujene, in 8 noiembrie 1923, intitulată Activitatea liierar- știinfifică a lui Dimtirie Caniemir (p. 136— 148), poate și trebuie considerată nu numai ca un moment in fișierul personal al lui loan Lupaș ci și In cadrul mai larg al exegezei cantemiriene. Cu ocazia centenarului morții unei alte personalități din istoria culturii românești — avem in vedere pe Petru Maior — loan Lupaș a expus, la 15 februarie 1921, conferința Scrierile istorice ale lui Petru Maior (conferința va fi publicată in Anuarul Institutului de Istorie Națională din Cluj). Textul conferinței este, in esență, o dovadă concretă a preocupărilor școlii istorice clu- jene asupra unuia din cei mai remarcabili reprezentanți ai Școlii ardelene. Chestiunea originii și continuității româ- nilor într-o predică de la 1791 (p. 166—175 ni se relevă ca un interesant studiu, depășit, pe anumite coordonate ca optică : Intlie- tatea ideilor cuprinse in predica lui Sava Popovici din 1792, in ansamblul lor, rapor- tate la universul operei lui Petru Maior, nu poate fi susținută temeinic, fiindcă, deja in 1792, o parte din ideile istorice ale Școlii ardelene erau receptate in anumite medii ale societății românești. Hegel și influența lui In scrisul lui Nicolae Bălcescu șt Mlhat Emlnescu (p. 176 — 183), studiu datorat lui loan Lupaș, va Întruni aprecierile cuvenite in ampla cercetare a lui Tudor Vianu, Influența lui Hegel în cul- tura română, lucrare editată cu ocazia cente- narului morții filozofului (1933). Influența lui Ranke asupra lui Kogălniceanu a fost abordată, nu o dată, in istoriografia română; de fapt, Însuși Mihail Kogălniceanu a recu- noscut atașamentul său față de marele istoric. Contribuția lui loan Lupaș, Leopold Banke și Mihail Kogălniceanu, parte integrantă a ediției de față (p. 184 — 194), reprezintă, In esență, o cercetare de o valoare documentară incontestabilă, conformată și de recentele studii ale lui Al. Zub. Viața și activitatea istoricului loan Bogdan l-a preocupat In mod deosebit pe loan Lupaș. Rezultatele acestor străduințe s-au concre- tizat In două studii de o certă Însemnătate, introduse in ediție : loan Bogdan (p. 195— 202) și loan Bogdan in lumina unor fragmente din corespondența sa (p. 203 — 229). Ambele studii subliniază contribuția lui loan Bogdan la critica latinismului exagerat, sesizează spiritul critic profesat de istoricul fondator de școală, legăturile sale cu slavistica euro- peană etc. Anumite aspecte ale personalității lui loan Bogdan au fost relevate, In ultimii ani, de cercetările regretatului profesor Mihail P. Dan, fost student al lui loan Lupaș. Ultimul studiu, reeditat In volum, este un medalion, Teodor V. Păcățian (p. 230—239), de o reală valoare comemorativă, care demon- strează, o dată In plus, Înțelegerea și prețuirea lui loan Lupaș pentru Înaintașii istoriografiei transilvănene. Cele 15 studii, incluse in ediție, diferite ca subiect de abordare dar definitorii pentru concepția și metoda istoricului loan Lupaș, beneficiază de pertinente comentarii (p. 240—247), in care editorii judecă valoarea fiecărui text in raport direct cu restul con- tribuțiilor semnate de istoric asupra aceleiași problematici. Comentariile conțin și referințe științifice asupra unor lucrări românești sau străine care abordează o tematică identică sau apropiată dc aceea care a fost, odată, In atenția lui loan Lupaș. Concluziile care se impun pe marginea ediției de Scrieri alese, I, se referă la utilitatea anica.ro 341 RECENill 6 el științifică și educativă, ca și In cazul altor apariții editoriale similare; ediția contribuie, tntr-o manieră aparte, la conturarea persona- lității lui loan Lupaș, ca savant și om de aleasă cultură, calități care au dublat Întotdeauna profesorul de la universitatea clujeană. lacob Mărza ILCIO DIMITROV, Bălgarskata demokraticina obStestvenost, faSizmât i voinata (Forțele democratice din Bulgaria, fascismul fi războiul), 1934—1939, Izdatelstvo na Otecestveniia front, Sofiia, 1976,332 p. Interesanta lucrare a istoricului bulgar Dcio Dimitrov prezintă. In baza unei bogate documentații,,.radiografia** — am putea spune — a unei scurte dar, din păcate, Întunecate perioade din istoria poporului bulgar. Este vorba de perioada anilor 1934 — 1939 clnd, așa cum arată autorul, a avut loc, pc dc o parte, ,,Întărirea dictaturii monarlio-fascistc, concentrarea puterii In mlinile țarului, gene- ralilor, funcționarilor 'superiori dc stat și carieriștilor politici, grupați In jurul acestuia**, iar pc dc alta ,.privarea maselor largi populare dc drepturile politice și libertățile cetățenești elementare'* In paralel cu ,,antrenarea Bulga- riei In cel dc al doilea război mondial dc partea blocului fascist" (p. 25). Lucrarea este precedată de o introducere In care slnt prezentate pe scurt principalele partide și grupări politice burgheze, inclusiv cele fasciste, care acționau in țară In ajunul loviturii dc stat militaro-fasciste dc la 19 mai 1934. Apoi, In cele patru capitole ale lucrării, autorul analizează In mod detaliat evoluția situației social-politice din Bulgaria anilor 1934-1939. in iunie 1923 printr-o lovitură dc stat, caracterizată de istoricii bulgari drept mili- taro-fascistă, la cirma țării a venit un guvern fascist condus dc Al. Țankovl. in urma loviturii guvernul Uniunii Populare Agrare Bulgare, condus de Al. Stamboliiski, este Înlă- turat dc la conducere. După o perioadă dc 8 ani In care noul regim cu toate eforturile depuse, inclusiv schimbări dc cabinete, n-a reușit să-și creeze un sprijin dc masă. In iunie 1931 partidul dc guvcrnămlnt „înțelegerea democratică" (Dcmokraticcski sgovor) este Învins In alegerile legislative. La conducerea țării vine un guvern al „Blocului Popular" (Narodcn blok), coaliție politică burgheză formată din Partidul Democratic (condus de Al. Malinov), Uniunea Populară Agrară Bul- gară (aripa lui D. Ghiccv), Partidul Național Liberal (condus de Gh. Petrov) și Partidul Radical (condus de St. Kosturkov). ________ 1934, s-au creat posibilități pentru instau- rarea dictaturii monarho-fascistc, Inccplnd 1 Istorlla na Bălgarskata komunttttceska cu luna noiembrie 1935. A se vedea : Istoriia partita, Izdatelstvo na B.K.P., Sofiia, 1969, na Bălgarskata komunisticeska partiia... p. 269. , P 275, 372, 400. www.dacoromanica.ro Blocul clștigasc alegerile și sc instalase la cirma țării In numele instaurării regimului parlamcntaro-constitnțional burghez, al pro- movării unei politici care să țină cont de interesele maselor populare. Datorită Insă lipsei dc omogenitate, a tendințelor centrifuge din interiorul său, la care s-au adăugat con- secințele crizei economice mondiale care a lovit serios și Bulgaria, Blocul nu a putut pune consecvent In aplicare nici principiile unei conduceri democratice și nici programul de Îmbunătățire a situației maselor muncitoare. Toate acestea au diminuat serios rezistența opusă loviturii de stat dc la 19 mai 1934, moment cu a cărui prezentare Începe capitolul I al lucrării, intitulat „Dc la dictatura militară la cea monarhică". Dc la Început autorul declară că prin lovitura dc stat dc la 19 mai 1934, „a fost deschisă calea spre dictatura fascistă In Bul- garia" (p. 26)*. El urmărește cu atenție evoluția vieții politice interne din Bulgaria, disensiunile din sinul partidelor sau dintre partide, rclieflnd faptul că deși aproape toate partidele și grupările politice burgheze, cu excepția celor de extremă dreaptă, erau adepte ale parlamentarismului, atitudinea lor față dc lovitura dc stat a fost diferită : unele au privit lovitura dc stat cu satisfacție (U.P.A.B. — gruparea „Al. Stamboliiski"), altele au criticat doar modul In care s-a efec- tuat transferul dc putere și au cerut membrilor lor să adopte o atitudine dc expectativă (Partidul Democratic), in sfirșit au fost șl partide sau grupări care au condamnat lovi- tura de stat considcrlnd-o drept o „aventură, o Încercare dc instaurare a unei noi dictaturi" (U.P.A.B. — gruparea „Vrabcca 1") (p. 30). 1 în alte lucrări ale istoriografiei bulgare sc consideră că In urma loviturii dc stat dc la 9 Iunie 1923 In Bulgaria s-a instaurat „dic- tatura monarho-fascistă". Perioada anilor 1931 — 1934 este considerată drept o breșă In regimul dc dictatură fascistă, iar In urma loviturii dc stat militaro-fasciste din 19 mal 7 RECENZII 313 Pc o poziție fermă, deschisă, s-au situat Partidul Comunist Bulgar și Partidul Munci- toresc Social-Democrat care au „apreciat eorect caracterul fascist al loviturii de stat și al puterii instaurate prin aceasta” (p. 27), earacterizindu-le ca o „acțiune Îndreptată Împotriva poporului, plină de urmări peri- culoase pentru viitorul Bulgariei” (p. 37). Dar P.M.S.D.B. era un partid cu o influ- ență redusă In mase și de aceea protestul său, de altfel singurul protest deschis Împotriva loviturii de stat pornit din rlndul forțelor politice necomuniste, a fost adresat țarului. La țlndul său P.C.B., deși constituia cel mai dinamic element al forțelor antifasciste, „n-a putut organiza o rezistență de masă Împotriva dictaturii militaro fasciste” datorită faptului ca a fost „paralizat de curentul sectarist de stingă care domina conducerea lui" (p. 38). Autorul urmărește evoluția situației poli- tice pe două planuri : 1) al comportării echipei aflată la conducerea țării, care urmărea cre- area unui stat totalitar după exemplul Italiei sau al Germanici; 2) al acțiunilor partidelor politice (dizolvate de jure după 19 mai 1934). El prezintă grupările și regrupările de forțe la nivelul echipei guvernamentale, mecanismul prin care a avut loc transferul puterii In inimile țarului, evoluția unora dintre parti- eipanții la lovitura de stat spre opoziția față de regimul la a cărei instaurare contribuiseră. Grupări și regrupări au loc și In rîndurile partidelor politice nefasciste, care pun bazele unui larg front opoziționist față de regim. Un rol important In crearea acestui front i-a revenit P.C.B. care, spre finele anului 1934, face propuneri concrete U.P.A.B. și P.M. S.D.B. dc a crea un front unic de luptă Împotriva regimului instaurat la 19 mai 1934. Dar dacă la nivelul partidelor, In acest an, nu se reali- zează nimic concret, pe linia organizațiilor dc tineret această acțiune reușește. în noiem- brie 1934, de pildă, conducerea organizațiilor de tineret Uniunea Tineretului Muncitor (, Bcms”) și Uniunea Tineretului Agrarian — gruparea „Vrabcea”, publică un apel comun de luptă Împotriva exploatării capitaliste și a terorii fasciste, apel primit favorabil și dc conducerea altor organizații de tineret. Anul 1935 debutează cu o puternică acti- vizare a vieții politice, provocată de inten- țiile regimului de a modifica Constituția *. împotriva acestor proiecte s-au pronunțat toate forțele opoziției. Ele nu au găsit ecou nici chiar In rîndurile cele mai apropiate regimului. împotriva intențiilor guvernului dc a schimba Constituția s-a pronunțat, in modul cel mai ferm, Partidul Comunist * Este vorba de Constituția adoptată In anul 1879, cunoscută sub numele de Consti- tuția de la Tlrnovo. Bulgar. El a propus celorlalte forțe de opoziție o platformă constituțională democratică, anti- fascistă și antimonarhică. Lupta sa pentru apărarea Constituției, a drepturilor și liber- tăților democratice ale cetățenilor a repre- zentat, așa cum arată autorul, „o etapă im- portantă In eforturile depuse pentru Infrln- gerea sectarismului de stingă, pentru Însușirea tacticii de front popular” (p. 74). Ca urmare a puternicei opoziții a forțelor nefasciste, unanime in apărarea Constituției, intențiile regimului au fost contracarate, pro- iectul noii Constituții nefiind nici măcar publi- cat. Autorul remarcă faptul că unitatea de vederi a opiniei publice bulgare In problema menținerii vechii Constituții exprima posi- bilitatea creării unui larg front antifascist Împotriva dictaturii. Nerealizarca acestui front, concluzionează Insă el, s-a datorat In primul rînd „pregătirii insuficiente a factoru- lui subiectiv” (p. 71). în continuare, llcio Dimitrov descrie amă- nunțit procesul de transformare a dictaturii militaro-fasciste in dictatură monarho-fas- cistă. El amintește că In perioada mai 1934 — noiembrie 1935 au fost schimbate trei guverne, in cadrul cărora țarul, sprijinit In primul rlnd de partidele fasciste, a căpătat o influență tot mai mare. Spre deosebire de poziția oscilantă a par- tidelor burgheze, P.C.B. a mers, mai ales după depășirea anumitor limite, pe o linie tactică fermă, de realizare a unei largi unități anti- fasciste. Aceasta a stimulat și partidele bur- gheze nefasciste să renunțe la pasivitatea lor și să se manifeste mai ferm pe linia realizării unității de acțiune a forțelor opoziționiste. Capitolele II și III ale lucrării tratează evoluția situației politice din Bulgaria, din noiembrie 1935 și plnă In primăvara anului 1938. Această perioadă debutează prin insta- larea la cirma țării a guvernului condus dc Gh. Kioseivanov care proclamlnd că urmărește „normalizarea situației din țară și aducerea ei la o viață politică armonioasă și liniștită” (p. 104), pregătea de fapt terenul pentru impu- nerea „monarho-fascismului ca formă a domi- nației de clasă a burgheziei” (p. 192). Un nou pas spre instalarea dictaturii monarho-fas- ciste l-a constituit remanierea ministerială din octombrie 1936 (Gh. Kioseivanov rămlne prim ministru). Procesul se Încheie In urma ale- gerilor parlamentare din primăvara anului 1938 clnd, de jure, „este asigurată puterea supremă a țarului In cadrul sistemului de dictatură” (p. 254). în contextul prezentării amănunțite a evoluției situației politice din acești ani, auto- rul remarcă faptul că la finele anului 1935 și la Începutul anului 1936, In țară sc conturaseră principalele grupări politice care, In pofida schimbărilor și regrupărilor ce vor mai avea www.dacoromanica.ro 344 RECENZII 8 loc, Își vor menține fizionomia pînă la Înlătu- rarea dictaturii monarho-fascistc, la 9 sep- tembrie 1941. Cresc și sc delimitează In această perioadă detașamentele forțelor dc stingă. Pe poziția cea mai consecventă și mai fermă se postează Partidul Comunist Bulgar care, prin noua sa linie tactică adoptată la plenara a Vl-a a C.C., din februarie 1936, crcază premisele organizării unei largi mișcări antifasciste. Frontul forțelor dc stingă se mărește prin ralie- rea unor enrente dc stingă care sc delimitează In rlndurile unor partide și grupări politice burgheze. Amintim Intre acestea, U.P.A.B. — gruparea ,,Pladne”, P.M.S.D.B., Liga mili- tară (Vocna liga) etc. Concomitent Își desfășoară activitatea forțele dc centru, reprezentate dc principalele partide și grupări politice burgheze care năzu- iau spre refacerea regimului parlamentar și reinstaurarea Constituției dc la Tirnovo. Ro- lul principal In cadrul acestora 11 juca U.P.A.B. — gruparea „Vrabcea”, in jurul căreia s-a concentrat o parte a membrilor Partidu- lui Național-Libcral, ai Partidului Radical, ai P.M.S.D.B., și a membrilor fostului partid de guvernămlnt In perioada 1923 — 1931, — „înțelegerea democratică”. De asemeni aici intrau Partidul Democratic și o scrie de alte partide. Tot mai active devin insă în această peri- oadă forțele de dreapta reprezentate de orga- nizații fasciste ca „Mișcarea social-populară”, „Uniunea Legiunilor Naționale Bulgare” etc. Fără a participa direct la conducerea statu- lui, organizațiile fasciste „constituiau spriji- nul politic al dictaturii monarhice” (p. 126). Unul din cele mai importante momente ale perioadei 11 reprezintă crearea in mai 1936 a așa numitului „Comitet al celor cinci”. Din el an făcut parte: U.P.A.B. — gruparea „Vrabcea”, P.M.S.D.B., Partidul Național Liberal (condus de B. Sinilov), Partidul Radi- cal (condus dc Gh.P. Ghcnov) și înțelege- rea democratică. Deși la baza creării acestui Comitet a stat unirea a două curente de bază ale opoziției burgheze, dintre care unul repre- zenta „fidelitatea față de conducerea burghezo- democratică” iar al doilea — „loialitatea abso- lută față de capul statului” (p. 136), această coaliție — arată autorul — „sc opunea fas- cismului și dictaturii” și sc sprijinea pe „o platformă de refacere a regimului parlamentar constituțional” (p. 137). în același timp Insă, Comitetul se opunea și „frontului popular care reprezenta a treia linie politică în evoluția țării” (p. 139) căutlnd, In funcție dc etapă, cînd colaborarea cu forțele de stingă, clnd cu cele de dreapta. Această atitudine deseori inconsecventă a făcut ca In afara Comitetu- lui să rămină P.C.B. și alte organizații poli- tice care evoluaseră spre stingă, ca dc pildă U.P.A.B. gruparea „Pladne”, Liga militară ctc. în pofida limitelor sale, subliniază auto rul, prin Înființarea acestui comitet, în viața politică a apărut „o grupare politică nefas- cistă” care a enunțat deschis „un program dc Înlăturare a dictaturii și restaurare a regi- mului constituțional” (p. 139). Remanierea guvernamentală dc la 23 oc- tombrie 1936 care a dus la consolidarea dicta- turii monarho-fascistc determină pc conducă- torii partidelor ncfasciste să renunțe vremelnic la disensiunile dintre ei și să Încerce realiza- rea „unei largi uniuni politice In numele Cons- tituției” (p. 202). „Comitetul celor cinci” elaborează un document comun al partidelor de opoziție, pe care îl adresează țarului. în document se arată că prin amlnarea alegeri- lor s-a pierdut momentul cel mai favorabil pentru realizarea unității dintre capul sta- tului și popor și sc cerea desemnarea unui gu- vern dc concentrare națională. Acțiunile des- fășurate de „Comitetul celor cinci” In veder-a restabilirii regimului parlamentar, a respec- tării prevederilor constituționale, acțiuni la care s-a căutat atragerea tuturor forțelor de opoziție, erau, după părerea autorului, o dovadă a orientării Comitetului „spre cola borarca cu celelalte partide ncfasciste și a căutării unui larg sprijin popular In vederea reinstanrării prevederilor constituționale” (p. 207). După instalarea la cîrma țării, în noiembrie 1935, a guvernului Gh. Kioscivanov, acesta și-a propus zgomotos „atragerea poporului la conducere” prin organizarea alegerilor pen- tru consiliile comunale și Parlament. Prcvă zute a avea loc in anul 1936, ele sint amlnate pină în primăvara anului 1937 clnd, după aprobarea de către țar a noii legi electorale (ianuarie 1937) sc hotărăște ținerea alegerilor pentru consiliile comunale în luna martie a aceluiași an. Urmărind lărgirea rlndurilor opoziției, Comitetul celor cinci hotărăște organizarea dc așa numite comitete constitu- ționale In cadrul cărora slut atrași, în afara reprezentanților celor cinci partide, și alți „adepți ai democrației și constituției”. Apre- ciind această atitudine ca „un pas înainte pe calea unei uniuni reale a tuturor forțelor democratice" (p. 209) P.C.B. hotărăște sa sprijine și cl această acțiune. Prezentlnd cu lux de amănunte atitudinea diferitelor par- tide și grupări față de alegerile din martie 1937, autorul concluzionează că unitatea dc acțiune realizată dc forțele dc opoziție a reprezentat „unul din apogeurile unității antifasciste ale democrației bulgare în ajunul celui de al doilea război mondial” (p. 214 , și „un prim succes mai însemnat pe linia creării unui larg front popular în Bulgaria” (p. 217). www.dacoromanica.ro 9 RECENZII 345 in primăvara anului 1938 au loc alegeri parlamentare. în vederea alegerilor forțele democratice, dînd curs chemării P.C.B., iși strlng rîndurile coalizindu-se. Ca atare, alege- rile au Însemnat ,.noi succese importante ale mișcării antifasciste din Bulgaria, un nou pas pe calea făuririi frontului popular" (p. 246). Prezentind atmosfera din preajma alegerilor, autorul demască numeroasele manevre făcute la nivelul echipei guvernamentale prin care se urmărea să fie alese numai acele persoane care erau fidele regimului existent. El descrie procesul complex de formare a coaliției forțe- lor democratice*, subliniind strădaniile P.C.B. de a orienta această coaliție spre realizarea unei unități principiale, bazate pe lupta activă Împotriva regimului. Referindu-se la rezul- tatul alegerilor**, autorul conchide că coaliția democratică s-a manifestat „ca o Însemnată forță politică” (p. 255), iar acțiunile și activita- tea ei slut urmărite pină in ajunul celui dc al doilea război mondial, cum de altfel se și intitulează ultimul capitol. Urmărind, in cadrul acestui capitol, evo- luția vieții parlamentare pină In vara anului 1939, autorul prezintă procesul In urma căruia deputății opoziției devin o forță tot mai activă ce folosește „toate formele posibile in vede- rea criticării dictaturii monarho-fasciste”, și „demascării politicii economice a guvernului” de legare a economiei țării de cea a Germa- nici (p. 261). Atenție acordă autorul in acest capitol și problemelor de politică externă a regimului monarho-fascist, subliniind activitatea in- tensă a opoziției democratice care a demascat in cadrul parlamentului politica Germaniei hitleriste și a cerut promovarea „unei poli- tici active de pace și Înțelegerea cu popoarele apropiate sau mai Îndepărtate" (p. 289). în Încheierea lucrării autorul consideră că chiar dacă s-a ajuns la instaurarea dic. taturii monarho-fascistc, poporul bulgar s-a opus regelui și politicii promovate dc acesta, „sentimentele, starea dc spirit și năzuințele marii majorități a poporului bulgar fiind expri- mate de forțele nefasciste" (p. 321). în cadrul acestor forțe politice cel mai consecvent a fost Partidul Comunist Bulgar — care a militat neobosit pentru unirea tuturor forțe- lor democratice antifasciste ale poporului bulgar, In lupta Împotriva dictaturii monarho- fasciste. Lucrarea recenzată are marea calitate că prezintă cititorului complexitatea vieții poli- tice din Bulgaria anilor 1934 — 1939, forțele politice care s-au confruntat și cele care s-au coalizat, diversele orientări politice și atitu- dini, numeroasele probleme care au confruntat viața politică internă și externă a Bulgariei. Constituie un mare merit al autorului faptul că Încearcă să explice cauzele și să prezinte procesul complex de trecere In opoziție față de regimul fascist a unor organizații și gru- pări politice care inițial, și-au adus un aport direct la instaurarea lui. Deși lucrarea suferă de unele inconsecvențe in folosirea terminolo- giei ca de pildă, folosirea tn unele locuri a termenului dc dictatură militară, alteori cel de dictatură militaro-fascistă, sau de dictatură monarhică iar uneori cel de dictatură monarho- fascistă, In ansamblu ea constituie un aport vizibil la explicarea procesului de instaurare a regimului fascist Iu Bulgaria. Crișan Iliescu EDOUARD PERROY, Le monde carolingien, Paris, Soci^tâ d’^dition d’enseignement sup^rieur, 1974, 274 p. Lucrarea lui Edouard Perroy, profesor la facultatea de litere și științe umanistice din Paris, Încearcă ordonarea principalelor pro- bleme care privesc Europa occidentală și cen- trală in epoca carolingiană (secolele VIII — IX). 5u este vorba de un studiu de ansamblu, ci de o lucrare care lăslnd de o parte eveni- mentele politice analizează economia caro- lingiană, structura socială care li corespunde, instituțiile politice și administrative. * în această coaliție au intrat partidele ce formaseră „Comitetul celor cinci”, Partidul Democratic, U.P.A.B. — gruparea „Pladne” și Partidul Muncitoresc. ’* Din 160 deputați, 63 erau din partidele aflate in opoziția regimului. Prima parte a lucrării, „Economia caro- lingiană” urmărește : 1) Problema și sursele subiectului; 2) Mecanismul regimului dome- nial, In fine 3) Activitățile de schimb. Sursele referitoare la economie slut gru- pate in două categorii : 1) surse relative la riscurile regale și 2) surse relative la proprietă- țile eclesiastice, foarte complete fiind polip- ticurile-inventarii detaliate (de exemplu polip- ticul mănăstirii Saint Germain des Pres)- Odată cu expunerea datelor problemei, autorul trece la studierea regimului domenial. Atingind problema „Întinderii”, formării și dezintegrării domeniilor, „istoricul francez menționează că cele trei categorii de proprie- tari funciari (suveran, mlnăstire, senior laic), posedau domen ii ce variau considerabil cu www.dacoromanica.ro 346 RECENZII 10 Întindere. Celula economică dc bază o repre- zenta villa sau tisei (pentru proprietățile regale). Dar caracteristica domeniului caro- lingian nu apare net marcată prin Întinderea lui (variabilă) ci prin structura sa internă, prin modul dc exploatare”. Secolul al IX-lea este o epocă dc creație a domeniilor noi, care apar fie prin defrișări dc terenuri (de exemplu in regiunea Ardeni- lor), fie în ținuturi noi care nu cunoscuseră organizarea domenială și unde cuceritorii au impus economia acestui regim, fie prin frac- ționarea unor vechi domenii cedate de seniori laici minăstirilor. Elementele fundamentale In organizarea domeniului, pe care autorul le punctează, slnt rezerva, anexele și pămlnturile neculti- vate. Rezerva cuprindea pămlnturile culti- vate (terra arabilis) aflate In exploatarea directă a proprietarului sau a administratorului, curtea (curtis), centrul de exploatare sau grupul de clădiri cu locuința seniorului (sala domini- cata), grădina, livada, pășunile, la care se adaugă pămlnturile arabile propriu-zise gru- pate după cultura practicată anual (cultura). Pc rezervă locuiesc sclavii care formează fami- lia proprietarului. Adăpostiți și hrăniți de stăpin aceștia nu posedă nici un mijloc de Întreținere propriu. Anexele cuprind moara, biserica sau capela iar In categoria pămlnturi- lor nccultivate (deșerta) se găsește și pădu- rea (silvae). Exploatarea acestor pămlnturi ale rezervei scniorale se asigură urmind principiul siste- mului domenial: folosirea țăranilor liberi sau neliberi, așezați dincolo de pămlnturile proprietății. Aceștia primesc pămînt (ce poate fi lăsat moștenire ereditară) pentru a-și asigura existența. Chiria acestui pămînt repre- zintă renta anuală pe care stăplnul o fixează odată pentru totdeauna atlt In natură cit și In bani, la care se adaugă diferite servicii gra- tuite pc pămlntul rezervei unde țăranul se folosește de propriul inventar agricol. Deci, subliniază autorul, prin aceste pămlnturi date în arendă proprietarul obținea mină de lucru gratuită și rente cc sporesc producția obți- nută pe domeniu. Aceste produse nu ar fi considerate decit o chirie pentru pămînt dacă la ele nu s-ar adăuga prestațiile de muncă. Pămlnturile ocupate de țărani apar In documente sub numele dc terra mansionaria în care manșa desemnează pămlntul unui sin- gur țăran. în marea lor varietate manșele se pot împărți în două sau trei categorii principale : 1) mansi ingenuiles (libere); 2) mansi servi (servile); 3) mansi ledilas (lizi). în această clasificare autorul neglijează mansi fiscales care provin din donații regale și care nu au nimic de a face cu sarcinile grele și condiția juridică a celorlalte categorii. Această dife- rențiere este marcată de condiția juridică a țăranului : 1) liber; 2) dependent; 3) condiție intermediară Intre libertate și servitute. La această deosebire se adaugă o alta care pri- vește caracterul diferit al sarcinilor datorate seniorului. Prczentlnd In linii generale problema ori- ginii și naturii acestor păminturi, Perroy subliniază cele două puncte ale conflictului dintre romaniști și germaniști. Dacă primii susțin că manșa este o continuare francă a iugum-ului roman, ceilalți consideră că aceste manșe slnt de origine germanică „inventate și impuse de popoarele germanice peste tot unde s-au așezat”. Dar pentru autorul acestei cărți importantă rămine nu atlt stabilirea ori- ginii cit influența anumitor elemente care au produs generalizarea caracteristicilor sale proprii. Acceptlnd definiția general recunos- cută de istorici a acestor manșe ca „un ansam- blu de pămlnturi capabile să asigure minimum dc existență al unei familii de țărani ” Perroy nu acceptă calculele care Încearcă să demons- treze că suprafața acestor păminturi ar fi prezentat o mare fixitate, o identitate de struc- tură internă. Alăturlndu-sc părerilor altor doi istorici (Ch. E. Perrin, și F.L. Ganshof), auto- rul cerc o mal mare nuanțare a acestei pro- bleme, accentuarea complexității, a nerc- gularitățiilor sistemului manșelor. Ultimul subcapitol legat dc problema regi- mului domenial sc referă la „Rolul economic al domeniului”. Modul In care trăsăturile esen- țiale ale economici au acționat In contextul general al epocii ridică citeva Întrebări. Prima legată de latura demografică Încearcă să stabilească dacă populația era In creștere sau in scădere. Sc poate vorbi dc o „anemie demo- grafică In ansamblul lumii carolingiene”, cu excepțiile cunoscute, in regiunea pariziană sau pe domeniile renane. în ceea ce privește veniturile domeniului, Perroy Înfățișează na- tura și originea lor diversă, ca și destinația diferită in funcție de categoria de proprietar funciar. Prima secțiune a lucrării sc Încheie cu capitolul „Activitățile de schimb”. Autorul Încearcă să demonstreze că deși schimburile erau de foarte mică importanță totuși pentru anumite regiuni sau perioade ale acestei epoci nu se poate vorbi dc o reluare a activităților de schimb. încerclnd să contureze cadrul urban al acestor activități, autorul demonstrează, bazln- du-se pe documente, „stagnarea vieții ur- bane”. Orașele capătă un caracter semirural, ceea ce duce la degradarea rolului lor econo- mic. Aceste afirmații Perroy le nuanțează arătlnd că anumite cetăți din nordul Galiei suportă un fenomen invers : avlnt demografic, creșterea suprafeței construite; se impune ipoteza unei creșteri a activității meșteșugă- www.dacoromanica.ro 11 RECENZII 347 rcști și comerciale. De exemplu apariția In regiunea Galiei de Nord a unor așezări ce apar In texte sub numele de Fontcs și care concentrau populație parțial detașată din mediul rural. Puternic legate de rețeaua flu- vială aceste mici tîrguri erau dotate cu cheiuri și antrepozite care asigurau traficul mărfuri- lor, negoțul. în subcapitolul „Negustorii” Pcrroy Își pune Întrebarea dacă aceștia formau sau nu o categorie omogenă, numeroasă și bogată. Se cunosc mai multe categorii de negustori: evreii, care aduceau curții lui Carol cel Mare produse orientale; predecesorii acestora au fost sirienii, termen generic care sc referă la toți negustorii veuiți din provinciile orien- tale ale vechiului imperiu roman. La cele două categorii se adaugă negustorii ambulanți locali. Mai numeroși decît evreii, mai Înstăriți decît vinzatorii ambulanți slnt negociatorcs care par a aparține unei categorii de negustori profesioniști a căror actriitate este mai amplă. Xceștia obțin de la suveran privilegii : scu- tiri dc rechiziții, de serviciu militar. în legătură cu piețele sau mărfurile aduse la schimb, lucrarea amintește mai înlli pc plan local, existența piețelor denumite forum sau mercatuin, In care schimburile erau In mici cantități; țăranii din Împrejurimi veneau cu produsele excedentare. în schimb ei cum- părau produse de manufactură. Pe plan regio- nal comerțul angrena cantități mult mai mari din produsele de primă necesitate (griu, vin, pește, sare, metale). Marele comerț se ocupa Insă cu produsele dc lux din orientul bizantin sau islamic. Veniturile acestui comerț erau foarte ridi- cate. Căile prin care mărfurile pătrundeau in lumea francă slnt fie pe continent, prin țările slave sau prin clinpia danubiană, fie prin Medi- teraua orientală cu porturile bizantine ale Italiei dc Sud sau ale Adriaticci. O ultimă întrebare pe care Pcrroy și-o pune In legătură cu activitățile de schimb este cea legată de modul In care se stabilește balanța conturilor și a plăților. Din acest punct de ședere caracteristică era deflația monetară. Autorul remarcă ,,un marasm al prețurilor”. Masa monetară In circulație este minimă și nu circulă decît cu Încetineală, în același timp este minimă și masa bunurilor și a serviciilor oferite pe piață. în fața acestei paralizii a schimburilor, prețurile rămln scă- zute ; argintul, In calitate de scară a valori- lor, rămlne rar și scump. A doua secțiune a cărții, „Societatea earo- ligiană”, demonstrează că în general societa- tea acestei epoci se caracterizează prin : exis- tența unei aristocrații funciare impusă de marea proprietate (criteriul esențial al dis- tincției sociale), cu apariție relativ recentă, posterioară invaziilor germanice, formată prin amestecul a două elemente : minoritatea de războinici de origină germanică care parvine la Împărțirea pămlnturilor și vechea aristo- crație galo-romană. Prin interese comune și mod dc viață analog, cele două aristocrații fuzionează formind un singur grup social unit și puternic. Această societate de tip agrar Își dato- rează structura și caracteristicile sale originale unui fenomen pc care condițiile economice 11 pot explica parțial: vasalitatea. Voința oameni- lor și mentalitatea epocii au creat această instituție socială pc care autorul încearcă să o definească In capitolul „Vasalitatea caro- lingiană”. Deși elementele constitutive ale unui regim vasalic apar Încă din perioada merovingiană, totuși secolul IX creează vasalitatea ca o operă proprie. Perroy con- sideră că cele două caracteristici fundamentale ale acestui regim slnt: legătura Intre efectua- rea datoriei vasalice și concesiunea de pămln- turi ca beneficiu, caracterul ereditar In creș- tere al beneficiului. Dar transformările impuse dc fenomenul dc vasalitate la nivelul unei categorii laice nu intlrzic să influențeze și clerul. Ideia cen- trală a capitolului „Clerul și regalitatea in societatea carolingiană” este că extinderea vasalității a fost unul dintre factorii care a contribuit In marc măsură la ruinarea autori- tății monarhice. Ultimul capitol al acestei părți sc ocupă dc studierea „claselor inferioare”. Principiul care separă clasele inferioare este cel al liber- tății. Libertate totală posedă numai micii pro- prietari considerați ca liberi deși cu Îndatoriri materiale mari și țăranii cultivatori (coloni) din villac. La aceste categorii se adaugă masa dependentă pe care autorul consideră că tre- buie să o numim sclavi și nu iobagi. O secțiune a lucrării se ocupă de studierea „administrației carolingiene”. Cn toate că suveranii Încearcă să impună ordine, sa asigure o armătură puternică stalului, impe- riul sc menține unit numai prin bunăvoința unei aristocrații preocupată mai mult dc interesele proprii decît de sprijinirea autorității suveranului. în aceste condiții nu putem vorbi decît de o administrație rudimentară. „Nici unul din principalele servicii ale palatului nu corespunde, nici pe departe cu ceea ce noi am numi administrație centrală”. Aceleași caracteristici se mențin și la nivelul cadrelor locale ale administrației. Teritoriul este împărțit în comitate a căror întindere variază de Ia o zonă la alta. Cornițele exercită conducerea ajutat de un personal administrativ format din notarius, „un scrib capabil de a redacta textele esențiale ale administrației”, vicontele, „un fel de delegat permanent al regiunii”, și vicarul, reprezentat al autorității contelui într-o circumscripție www.dacoromanica.ro 348 RECENZII 12 secundară. Contele reprezintă pc plati local puterea suveranului atit in sectorul administra- tiv și financiar cit și In ccl juridic și militar. Caracterul numai aparent unitar al imperiu- lui este dat pc de altă parte dc existența rega- telor (cea mai mare parte a regiunilor Înglo- bate In imperiu In secolul al IX-lea dar mai ales trei dintre acestea, Aquilania, Bavaria și Italia s-au constituit in regale autonome). Tot un caracter autonom păstrează ducatele ,,naționale”, teritorii care teoretic se supun autorității suveranilor earolingieni dar prac- tic iși păstrează legile, organizarea politică. Acestea sint : ducatele din regiunea Bom- bardă, Brctania și Gasconia. Idcia centrală a capitolului ..Administrația justiției” este aceea că dc fapt condiția esen- ți. lă a puterii politice este exercitarea justi- ție. O aparentă unitate caracterizează și orga- nizarea juridică a imperiului; ca este dată de marea diversitate a legilor și obiceiurilor aplicate in tribunalele publice. Suveranii cnro- lingieni au Încercat să redacteze in scris prin- cipiile esențiale ale organizării juridice. Astfel, Carol cel Marc a pus să se Întocmească legea saxonilor, a turingienilor, a frizonilor. Tot suveranii earolingieni au Încercat ,,să pună in aplicare Înalte principii in exercitarea justiției”. Astfel, justiția poate apărea ca o Îndatorire impusă suveranului dc morala creș- tină. înccrcind să amelioreze acest regim imperfect al administrației justiției, suveranul dă o serie de reforme „care introduc principii echitabile și fac să crească autoritatea regală in domeniul juridic”. Pentru limitarea abuzurilor dc putere tn comitate, Carol cel Mare Încearcă să dimi- nueze competența politică a contelui, in acest scop se mărește importanța tribunalu- lui palatului (prezidat teoretic de suveran), care devine instanța supremă a imperiului. Capitolele finale ale lucrării se axează pe diferitele probleme care privesc armata și finanțele sau mijloacele dc control. Deși este o societate războinică, totuși imperiul nu posedă o armată regulată, chiar dacă obligatisitatea dc a veni la oaste există, „biccarc franc de condiție liberă este prin definiție un războinic. El are datoria ca dc fiecare dată clnd este chemat, să-și ia armele fie ca supus al suveranului, fie al vreunui marc senior.” Studiind documentele carolingienc s-a putut stabili un tablou al principiilor funda- mentale ale legislației militare : 1) Serviciul militar este supus suveranului ori care ar fi comandantul militar; 2) Serviciul militar este obligatoriu pentru fiecare om liber indiferent de condiția sa economică sau rangul său social. In domeniul finanțelor se poate observa absența unui veritabil sistem financiar, im- pusă dc condițiile materiale ale vieții. Capi- tolul punctează clteva idei : 1) Există Încă In timpul lui Carol ecl Mare vestigiile unei fiscalități directe, care cuprinde In același timp capitația și un impozit funciar; 2) Acest impozit nu apare dcclt asupra anumitor păinln- turi și numai anumiți contribuabili continuă să-l plătească, și el este pe calc de dispari- ție. Concluzia Ia partea a III-a a lucrării arată că In lipsa unui adevărat aparat administra- tiv palatul regal nu putea asigura cl Însuși ordinea. Singura rezolvare era ca suveranul să se ocupe el Însuși dc toate problemele și dacă era posibil chiar la fața locului. „Adevărata problemă nu este dc a ști dc ce s-a prăbușit imperiul carolingian, ci prin ce joc al circumstanțelor și acțiuni individuale el s-a putut menține, de bine de rău, timp de mai bine dc un secol”. Dintre lacunele monografici menționăm că lucrarea nu posedă un aparat critic și o bibliografie. Prin faptul dc a da cititorului Intr-un sin- gur volum ultimilc opinii asupra epocii carolin glcne lucrarea reprezintă totuși un bun instru ment pentru medieviști, puțind fi apreciată ca un util și judicios instrument dc lucru. Andrei Busuioccanu www.dacaromanica.ro 1 N S E M N Ă R I ISTORIA ROMÂNIEI ,*» DOCUMENTE PRIVIND MAREA RĂS- COALĂ A ȚĂRANILOR DIN 190". VOLUMUL 1, EDIT. ACADEMIEI R.S.R., BUCUREȘTI, 1977, p. 573 încă un volum sc adaugă la lucrările