ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE Șl POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA DIN SUMAR: ' 1 ' " lf ‘ I ■ lf ' I I I! I In Întâmpinarea celei'de a mwv aniversari a făuririi statuluii ' ( । I || /I || p । NAȚIONAL UNITAR ROMÂN ij । i( |[ il |l PROBLEMA națională încontextul RAPORTURILOR ROMÂNO-; AUSTRO—UNGARE , ÎN ULTIMELE DECENII, ALE SECOLULUI [ALXIX-LEA |{ j( | l‘ | II | I , I II li |j । | || I ( i| I II j' ' | | l| || Șbbban RXDuiBaatr-ZoNBB ASPECTE ȘI iCONSIDERAȚII PRIVIND CUCERIREA PUTERII, , i, | 1N ORIENTAREA P.QR. (1921-1944) 1 |! . | || J i | ,i । ’f li 1 , li p 1 I pi1 'I 1 1 i' |l fl । {FLqbba Nedslcu STRATEGIA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ 'îN SECOLUL AL XVII-LEA । Constantin Rkzachhvkh ISTORIOGRAFIA , n M > 1 i1 । RĂZBOIUL ITALO-ETIOPIAN UNIVERSALĂ , h | , I ] lj (1935-jl|936> । 1R j 1 li , PI'i P if PI I' 1 1| J | j r l PATBKaA Eoguston i In lNTtMPI^AREĂ;CELuil DE1 AL XV-LEA CONGRES ‘ INTERNAȚIONAL h II |i 1 । l . p । DE ȘTIINȚE ISTORICE 1 : .1 j | iHMCBUMA DV a ' icrnnn n i riT/i X ev emxTertr txnnscmtrt AflfTtr nr>' Nicoub DascXvu i u [I I ’ . |[ 1 | WC fllin|G IOIVR1WC -I I |? CONSEMNAREA ISTORIOGRAFICĂ ȘI SENSUL INVESTIGAȚIILOR । h. [ । lj i‘ ETNOLOGICE ,1 I I, । . j. ll L jl i UH l , l' | il J )i 1 ' 11 . II , ( | f „ । li l| I [J JLL j. NICOLAE IORGA Șl CONGRESELE INTERNAȚIONALE DE ISTORIE ; 'i :i j 11 i’ pi u । ii (! f । pi । j ^bou ,i I DOCUMENTAR ) I; [> 1 1 ' l| ' RECENZII " .. 11 , PRQBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI ' : REVISTA REVISTELOR '( li'li-l CONTEMPORANE <. I' ii 11 [l | ÎNSEMNĂRI - IJ, 1 'l| (| ;; VIAȚA: ȘTIINȚIFICĂ ,■ j | |p | > P । ,! li f | I 1 ii»(, f ‘‘ |i TOMUL 31 II REPUBLICII SOCIALISTE SlMIONBSCU ! REVISTA REVISTELOR ROM ANIA 1978 OCTOMBRIE ca.ro ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA SECȚIA DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE COMITETEL DE REDACȚIE Aron Petric (redactor responsabil) j Ion Apostol (redactor responsabil adjunct) J Nichita AdXniloaik | Ludovic DbmAny ț Gheorghe L IonițX i Vasile Ltvbanu J Aurel Loghin ; Damaschin Mioc 1 Ștefan Oltbanu ; Ștefan ȘtefXnescu ) Pohpiliu Teodor (membri). Prețul unul abonament eate de 120 lei. In țară abonamentele ie primesc la oficiile poștale, factorii poștali și dlfuzorll de presă din Întreprinderi șl InstituțlL Revistele se mal pot procura (direct sau prin poștă) șl prin PUNCTUL DE DESFACERE AL EDITURII ACADEMIEI, Calea Victoriei nr. 125, sector 1, 71021 București Cititorii din străinătate se pot abona adreslndu-se la ILEXIM Departa- mentul Export-Import presă, P.O. BOX 136—137. Telex 11226 — București. 70116 Str. 13 Decembrie nr. 3. Manuscrisele, cărțile și revistele pentru schimb precum șl orice corespondență se vor trimite pe adresa Comitetului de redacție al revistei „REVISTA DE ISTORIE”. Apare de 12 ori pe an. Adresa redacției ■ București 71261 tel. 50 72 41. xvww.datetofbma»ich.ro ORIE TOM 31, nr. 10, Octombrie 1978 SUMAR 1N ÎNTÎMPINAREA CELEI DEA 60 a aniversări a făuririi STATULUI NAȚIONAL UNITAR ROMÂN ȘERBAN RĂDULESCU-ZONER. Problema națională tn contextul raporturilor româno- austro-ungare in ultimele decenii ale secolului al XlX-lea............1723 VASILE NETEA, Un luptător pentru unitatea națională : Octavian C. Tăslăuanu . . . 1741 FLOREA NEDELCU, Aspecte și considerații privind cucerirea puterii în orientarea P.C.R.(1921 —1944)........................................................ 1755 CONSTANTIN REZACHEVICI, Strategia militară românească in secolul al XVII-lea 1773 NICOLAE DASCĂLU, PATRICIA EGGLESTON (S.U.A.), Războiul italo-etiopian (1935 1936) în istoriografia universală...............................1793 ÎN ÎNTÎMPINAREA CELUI DE AL XV-LEA CONGRES INTERNAȚIONAL DE ȘTIINȚE ISTORICE PAUL SIMIONESCU, Consemnarea istoriografică și sensul investigațiilor etnologice . . 1813 LUCIAN BOIA, Nicolae lorga și congresele internaționale de istorie..........1825 DOCUMENTAR GHEORGHE NAGHI, Lupta românilor din Banat împotriva anexării la Ungaria (1860) 1833 EMIL RÂCILÂ, Organizarea militaro-administrativă a teritoriului românesc vremelnic ocupat (1916-1918)................................................... 1839 ALECU LENCO, Aspecte ale luptei împotriva ocupanților germani pe teritoriul fostului județ Putna în anii 1916 — 1918........................................... 1849 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE (STUDII DOCUMENTARE) Cristian Rakovski într-o ediție antologică (Damian Hurezeanu)...............1863 VIAȚA ȘTIINȚIFICĂ Simpozionul româno-turc de istorie (Mihai Maxim) ; Sesiunea omagială de Ja Belgrad consacrată centenarului independenței de stat a României (Uamtmrhn. Mioc) ; , .REVISTA DE ISTORIE”. Tom. 31. nr. 10, p. 1719- 1918, 1978. www.dacoromanica.ro 1720 2 Conferința științifică dedicată centenarului ,,Ligii din Prizren" (Gelcu Maksulo- vici) ; Călătorie de documentare în R.F. Germania (Virgll Ciociltan) ; Cronica . . 1877 RECENZII t , Dezarmarea și noua ordine internațională. Coordonator : dr. Nicolae Ecobescu, Edit. politică, București, 1978, 448 p. (Alexandru Bolintineanu)......................................1885 General-maior dr. ILIE CEAUȘESCU, col. dr. VASILE I. MOCANU, prof. univ. dr. ION CĂLIN, Drum de glorii. Pagini din eroismul armatei române in războiul nos- tru pentru independentă. Edit. Scrisul românesc, Craiova, 1977, 318 p.(Irina Gulu) 1889 JAKO ZSIGMOND, Irăs - Kânyv - lirtelmiseg (Scrisul, cartea, intelectualitatea), Edit. Kriterion, București, 1976, 374 p. (Ludovic Deminy)......................................1892 DANIEL CHIROT, Social Change in a Peripheral Society.The Creatlon of a Balkan Colony New York — San Francisco — London, Academic Press, 1976, 180 p. (Liviu Mar cu) .................................................................................1895 REVISTA REVISTELOR , * , ,,Studii și materiale de muzeografie și istorie militară”, nr. 7 — 8/1974—1975, 9 /1976, 10/1977, 1025 p. (Dumitru Preda)..................................1899 ÎNSEMNĂRI ISTORIA ROMÂNIEI - Acad. ȘTEFAN PASCU, Leet. univ. LIVIU MAIOR, Cule- gere de texte pentru IsioriaRomâniei, voi. I, Edit. didactică și pedagogică, București, 1977, 324 p. (lacob Mârza); ION HURDUBEȚIU, Die Deulschen Ubcr die Her- kunfl der Rumănen. Mit einem Vorwort von Akademietglied Constantin C. Giu- rescu (Germanii despre originea Românilor. Cu un cuvlnt înainte de acad. Constantin C. Giurescu), trad. germană de Gustav Gundisch, Kriterion Verlag, Bukarest, 1977, 229 p. (Valentin Al. Georgescu); CARMEN LAURA DUMITRESCU, Pictura murală din Țara Românească in veacul al XVI-lea Edit. Meridiane, București, 1978, 121 p. + 99 fig. (Nicolae Stoicescu); ISTORIA UNIVERSALĂ — GHEOR- GHI NEȘEV, Bălgarski dovăzrejdenski kulturno — narodnosll sredlsta (Centre ale culturii și naționalității bulgare in perioada anterioară renașterii bulgare), Edit. Academiei Bulgare de Științe, Sofia, 1977, 259 p. (Constantin N. Velichi); * * * Cultura antică nelfOccidenle latino dat VII al XI secoli, Spoleto, Centrul italian de studii asupra evului mediu timpuriu, voi. I—II, 951 p. + ii. (Nicolae N. Rădu- lescu) ; J.E. DORAN, F.R. HODSEN, Mathematics and compulers in archaeology, Edinburg University Press, 1975, XI 4- 381 p. (Irina Gavrilă)..................1905 www.dacoromanica.ro STA TOME 31, N° 10, octobre 1978 SOMM AIRE EN L’HONNEUR DU 60e ANNIVERSAIRE DE L’^DIFICATION DE L’fxTAT NATIONAL UNITAIRE ROUMAIN ȘERBAN RĂDULESCU-ZONER, La question naționale dans l’ensemble des raports roumano-autrichiens-hongroises pendent les dernitees dteennies du XIX-£me sitele ................................................................. 1723 VASILE NETEA, Un combattant pour l'uniti naționale : Octavian C. Tăslăuanu . . . 1741 FLOREA NEDELCU, Aspects et considteations concemant la conquâte du puvoir dans l’orientation du Parti Communiste Roumain (1921 — 1944)................. 1755 CONSTANTIN REZACHEVICI, La strategie militaire roumaine au XVII-feme slfecle . . 1773 NICOLAE DASCĂLU, PATRICIA EGGLESTON (U.S.A), La guerre italo-ethiopienne (1935 — 1936) dans l’historiographie universelle.........................1793 EN L’HONNEUR DU XV-e CONGRES INTERNATIONALE DES SCIENCES HISTORIQUES PAUL SIMIONESCU, La consignation historiographique et le sens des investi gat ions ethnologique ............................................................1813 LUCIAN BOIA, Nicolae lorga et les congres internationaux d’histoire............1825 DOCUMENTAIRE GHEORGHE NAGHI La lutte des Roumains contre l’annexion du Banat par L’Hongrie (1860) ..................................................................I833 EMIL RĂCILĂ, L'organisation administrative et militaire du territoire roumain provisoiretnent ocup6 (1916—1918)............................................' ^83^ ALECU LENCO, Aspects de la lutte mente contre les occupants allemands dans l’ancien departement de Putna dans les anntes 1916 — 1918.........................1849 PROBLEMES DE L’HISTORIOGRAPHIE CONTEMPORAINE (ETUDES DOCUMENTAIRES) Cristian Rakovski — (Sdition antologique (Damian Hurezeariu)...................1863 ..REVISTA DE ISTORIE", Tom. 31, nr. 10. p. 1719-1918, 1978. www.dacoramanica.ro 1722 LA VIE SCIENTIFIQUE Lesymposium d’histoireroumano-turque (Mihai Maxim) ;Lasession deBelgradeconsacree au centenaire de l’Indâpendance d’Iitat de la Roumanie (Damaschin Mioc); La Confârence scientifique dediâe au centenaire de la „Ligue de Prizren” (Gelcu Maksuto- viei); Voyage de documentation en R.F. d’Allemagne (Virgil Ciocillan) Chro- nique..............................................................................1877 COMPTES RENDUS , * „ Le desarmement et le nouvel ordre internațional. Coordonnateur : dr. Nicolae Ecobescu, Editions politiques, Bucarest, 1978, 448 pages, (Alexandru Bolintineanu) .... 1885 General-major ILIE CEAUȘESCU, colonel dr. VASILE I. MOCANU, professeur universitaire dr. ION CĂLIN, Drum de glorii. Pagini din eroismul armatei române în războiul nostru pentru independentă (Chemin glorieux. Pages de l’heroîsme de l’armee roumaine dans notre guerre pour l’indâpendance). Editions Scrisul româ- nesc, Craiova, 1977, 318 p. (Irina Gu/u)...........................................1889 JAKO SZIGMOND, Irăs — Konyv — Erlelmiseg (L’ăcrit, la livre, Ies intelectuels), Edi- tions Kriterion, Bucarest, 1976, 374 pages (Ludovic Deminy)..................1892 DANIEL CHIROT, Social Change in a Peripheral Society. The Crealion of a Balkan Colony, New York — San Francisco — London, Academic Press, 1976, 180 pages (Liviu Marcu)......................................................................1895 REVUE DES REVUES * * , „iStudes et materiaux de musâographie et d’histoire militaire”, nr. 7 —8/1974 —1975, 9/1976, 10/1977, 1025 pages (Dumitru Preda)........................................1899 NOTES HISTOIRE DE ROUMANIE — Academicien ȘTEFAN PASCU, lecteur universitaire LIVIU MAIOR, Culegere de texte pentru istoria României (Recueil des textes pour l’histoire de la Roumanie), voi. I, Editions didactiques et pâdagogiques, Bucarest, 1977, 324 pages (lacob Mârza) ; ION HURDUBEȚIU, Die Deutschen ilber die Her- kunft der Rumanen. (Ies Allemands ă propos de l’origine des Roumains), Avant-pro- pos de l’acadâmicien Constantin C. Giurescu. Traduction allemande de Gustav Giindisch, Editions Kriterion, Bukarest 1977. 229 pages(Valentin Al. Georgescu) ; CARMEN LAURA DUMITRESCU, Pictura murală din Țara Românească in veacul al X Vl-lea (La peinture murale en Valachie au XVI-eme siâcle), Editions Meri- diane, Bucarest, 1978, 1211 p. + 99 fig. (Nicolae Stoicescu) ; HISTOIRE UNIVERSELLE — GHEORGHI NEȘEV Bălgarski dovăzrojdenski kultiurno — narodnosti sredisla (Centres de la culture et de la nationalite bulgare pendant la periode anterieure ă la renaissance bulgare) Editions de L’Acaddmie des Sciences de la Bulgarie, Sofia, 1977, 259 pages (Constantin N. Velichi); , ♦ „ Cultura antica nell’ Occidente latino dai VII al XI secoli, Spoleto, Centre italien pour l’âtude du bas Moyen-Age, voi. Tomes I—II, 951 pages-|-illustrations (Nicolae N. Rădu- lescu) ; J.E. DORAN, F.R. HoDSEN, Mathematics and computers in archaeology, Edinburgh University Press, 1975, XI + 381 pages (Irlna Gavrilă)...........................1905 www.dacoromanica.ro PROBLEMA NAȚIONALĂ ÎN CONTEXTUL RAPORTURILOR ROMÂNO-AUSTRO-UNGARE ÎN ULTIMELE DECENII ALE SECOLULUI AL XIX-LEA DE ȘERBAN RĂDULESCU-ZONER încă în perioada imediat următoare „războiului Crimeii”, cînd proble- ma viitorului statut internațional al „principatelor danubiene” figura în prim plan pe agenda diplomatică internațională, cabinetul vienez și-a manisfestat îngrijorarea față de forța de atracție ce o va avea statul român, constituit prin unirea Țării Românești cu Moldova, asupra românilor supuși monarhiei habsburgice. „L’attraction qu’exercera ce nouvel Etat sur toutes les populations roumaines, menacera l’Empire de la d^sertion de deux millions de ses sujets” x, a declarat încă în vara anului 1856 un reprezentant al guvernului austriac, delegatului Franței în comisia celor șapte mari puteri, menită să supravegheze alegerile pentru divanurile ad-hoc din Țara Românească și Moldova. Aceasta a fost explicația dată la Viena numitului diplomat francez, asupra eforturilor din acea vreme, ale monarhiei habsburgice de a împiedica Unirea Principatelor 2, ce avea însă să fie realizată, pînă la urmă prin „actul energic al întregii națiuni române”3 de la 24 ianuarie 1859 4. Lupta împotriva afirmării unității naționale a poporului român, efortul neutralizării atracției crescînde exercitată de România asupra mișcării de emancipare națională și socială a românilor din Austro-Un- garia, în consecință împiedicarea realizării năzuinței românilor de desăvîr- șire a unității lor statale a constituit obiectivul central al strategiei diplomației de la Ballplatz, în contextul raporturilor dintre București și Viena, de-a lungul deceniilor ce au urmat, pînă în momentul dezagregării monarhiei habsburgice. 1 Talleyrand către Wallewski, Viena, 11 iulie 1856, Acte și documente relative la istoria renașterii României, publicate de Ghenadie Petrescu, Dimitrie A. Sturdza și Dimitrie C. Sturdza, voi. 3, București, 1889, doc. nr. 592. 2 Cancelarul Buol considera Unirea Principatelor chiar ,,o primejdie de moarte” pentru imperiul habsburgic : vezi W.G.East, The Union of Moldavia and Wallachia, Cambridge, 1929, p. 75. 3 Cf. aprecierii lui M. Kogălniceanu în 1863, vezi Dan Berindei, Mihail Kogălniceanu. Texte social-politice alese, Edit. politică, București, 1967, p. 39. 4 Austria a recunoscut „Unirea Principatelor” de abia la 6 septembrie 1859, după înfrîn- gerea acesteia în războiul austro-franco-sard (29 apr. —11 iul. 1859). „REVISTA DE ISTORIE”. Tom. 31. nr. 10, p. 1723 1'40, 1978. www.dacoromanica.ro 1724 ȘERBAN RADULESCU-ZONER 2 Conducătorii politicii externe austro-ungare au urmărit cu consec- vență acest obiectiv5, incit diferitele nuanțe ce aveau să apară în ati- tudinea monarhiei habsburgice față de România, în decursul anilor, n-au reprezentat decît expresia modelării strategiei diplomației vieneze în func- ție de evoluția situației internaționale, pentru atingerea de fapt a aceluiași scop. Dacă, în ciuda atitudinii dușmănoase a cercurilor guvernante din Bu- dapesta, care preconizaseră în 1877 o intervenție militară peste Carpați6, monarhia austro-ungară nu s-a plasat totuși pe o poziție categoric ostilă dobîndirii independenței de către România, pe calea armelor 7, aceasta s-a datorat în primul rînd angajamentului de a rămîne neutră în cazul izbucnirii unui război ruso-turc, pe care și-l luase în prealabil față de imperiul țarist 8 *, iar decizia guvernului de la București, de a participa cu armata la campania din sudul Dunării, a fost luată, după cum se știe, nu numai la cererea manifestă a întregii opinii publice românești ci și la insistențele conducătorilor militari ai Rusiei, datorită dificultăților întîmpinate în fața Plevnei *. Limbajul, din aceeași perioadă, al diploma- ției vieneze a fost însă cu totul altul în momentul în care circulaseră unele zvonuri referitoare la intenția domnitorului României, Carol I, de a se proclama rege, odată, cu sfîrșitul victorios al războiului de independență. Consulul Austro-Ungariei la București a primit, ca atare, instrucțiuni, după reîntoarcerea de pe front a domnitorului, să atragă atenția premie- rului român I.C. Brătianu, că, într-o asemenea eventualitate, Viena își va schimba atitudinea de „bunăvoință” față de România10. De altfel, încă în luna iulie 1877, contele Andrâssy, ministrul de externe al Austro- Ungariei, declarase agentului diplomatic român, I. Bălăceanu, că ridicarea principatului României la rangul unui regat ar fi „singurul lucru pe care nu l-am putea recunoaște” deoarece împăratul Franz Josef „are în cali- * în 1871 cancelarul Austro-Ungariei, Friedrich Ferdinand von Beust, preconiza Încă scindarea statului român in cele două vechi principate : Schweinitz către Bismarck, 4 aprilie 1871, cf. Gr. Ploeșteanu, Aspects diplomatiques de la guerre d'independance de la Roumanie, în „Revue Roumaine d’Histoire”, XVI (1977) nr. 1, p. 68. • Gr. Ploeșteanu, op. ct7.,p. 82. Unele cercuri progresiste maghiare din Transilvania adop- taseră în schimb o atitudine favorabilă României: vezi Sextil Pușcariu, Răsunetul războiului pentru independentă în Ardeal, București, 1927, p. 211. 7 Diplomația vieneză s-a limitat doar să sfătuiască guvernul de la București să nu la decizia referitoare la trecerea Dunării de către armata română : Correspondance diplomatique roumaine sous le roi Charles I-er (1866—1880), publlăe sous les auspices du Ministfere des Affal- res Etrangăre de Roumanie par N. lorga, Paris, 1923, nr. 491. Proclamarea Independenței României a fost de asemenea primită cu rezervă ia Viena iar contele Andrâssy a declarat lui I. Bălăceanu că monarhia austro-ungară se va pronunța în această problemă la congresul de pace. Numitul conducător al diplomației vieneze s-a opus totuși înaintării vreunui protest la București sau rechemării consulilor ,.măsuri propuse de o altă putere pe care el n-a numit-o”: Bălăceanu către Kogălniceanu, 13 mai 1877, ibidem, doc. nr. 466. 8 Cf. acordului de la Budapesta din 3/15 ian. 1877. Printr-o convenție suplimentară s-au prevăzut achizițiile teritoriale, ale celor două state semnatare ale acordului, de pe urma iminentului război ruso-turc. Austro-Ungaria avea să treacă sub administrația sa Bosnia și Herțegovina, fără sangiacul Novibazar iar , .pentru Rusia se prevedea reluarea Basarabiei (n.n. : de sud)” : V.P. Potemkin, Istoria diplomației (traducere din limba rusă), voi. 3, București, 1928, p. 49. 8 Vezi Independenta României, red. resp. academician prof. Șt. Pascu, Edit. Academiei, București, 1977, p. 165-168. 10 Andrâssy către Zwiedinek, 27 dec. 1877, cf. Gr. Ploeșteanu, op. cil., p. 84. www.dacoromanica.ro 3 PROBLEMA NAȚIONALA ȘI RAPORTURILE ROMANO-AUSTRO-UNGARE 1725 tate de rege [n.n. : al Ungariei] supuși români, care înșelați de similitu- dinea titlului ar putea crede că suveranul lor nu se mai află la Viena ci la București” „Dacă ei nu ar crede aceasta în mod spontan — s-a adresat în continuare contele Andrassy lui I. Bălăceanu — jurnalele și tribunii dumneavostră le-ar striga-o peste Carpați” u. Din aceleași considerente, autoritățile austro-ungare au încercat să împiedice trecerea Carpaților de către tineri români din Transilvania și Bucovina pentru a se înrola ca voluntari în forțele armate ale României, iar Ministerul Afacerilor Străine al monarhiei habsburgice a protestat energic la București față de primirea acestora de către statul român, cu atît mai mult cu cît sosirea lor provocase manifestații entuziaste pe linia afirmării unității naționale11 12. în contextul încordării raporturilor dintre Austro-Ungaria și Rusia, odată cu începutul anului 1878, datorită eforturilor celor două imperii de a-și extinde influența și dominația în sud-estul Europei, diplomația de la Ballplatz a avut însă interes să nu-și îndepărteze România ale cărui raporturi cu fostul aliat din timpul războiului dus împotriva Turciei se deterioraseră datorită cunoscutei cesiuni teritoriale pe care guvernul român a fost nevoit s-o facă, sub amenințările Peters- burgului în favoarea imperiului țarist13. De aceea Austro-Ungaria a fost printre primele țări care au stabilit relații diplomatice la rang de legație cu statul român independent 14 iar, cu ocazia noului diferend intervenit între București și Petersburg, la înce- putul anului 1879, în legătură cu stabilirea frontierei româno-bulgare în Dobrogea, a fost singura mare putere care a luat o atitudine foarte dîrză în sprijinul poziției adoptate de guvernul român1S 16 *. Pe această cale diplomația de la Ballplatz a urmărit, pe de o parte, să-și întărească influența la Dunărea de jos și să contracareze politica activă a Rusiei țariste în sud-estul Europei iar, pe de alta, exploatînd raporturile încordate dintre București și Petersburg, să-și apropie România în vede- rea neutralizării pe cît posibil a punctului de atracție pe care statul român independent îl constituia pentru lupta de eliberare națională a românilor aflați sub stăpînirea coroanei austro-ungare. Cea mai bună dovadă, sub acest ultim aspect, o constituie încerca- rea contelui Gustav Kalnoky, ministrul de externe al monarhiei habsbur- gice, de a introduce în proiectul de tratat de alianță, ce-1 negocia, în sep- tembrie 1883, cu premierul român I.C. Brătianu, o clauză care, dacă ar 11 I. Bălăceanu către Carol I, 20 iul. 1877, Arhivele Statului București (in continuare : Arh. St. Buc.) fond Casa regală, dosar 42/1877. 12 Vezi Independenta României, p. 226. M. Kogălniceanu a respins cererea Austro-Unga- riei de a fi extrădați românii din Transilvania și Bucovina sosiți in România pentru a se înrola voluntari în armată, Ibidem. 12 Ibidem, p. 302-306. 14 La 9 21 septembrie 1878, Franz Josef și-a dat agrementul pentru numirea lui I. Bălă- ceanu în calitate de ministru plenipotențiar al României la Viena. în aceeași calitate, contele Hoyos și-a prezentat scrisorile de acreditare principelui Carol la 21 octombrie/2 noiembrie 1978, o săptămină după ce baronul Stuart îndeplinise la București, în numele Rusiei, aceeași misiune : vezi Reprezentantele diplomatice ale României, voi. 1, Edit. politică, București, 1967, p. 213 — 214. 16 ,,La language que le comte Andrassy a tenu ă l’ambassadeur de Russie au sujet de notre differend [•..] est d’une ănărgie rare: telegramă semnată de Bălăceanu, Viena 20 ian./l feb. 1879, Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (in continuare : A.M.A.E.), fond Războiul de inde- pendență, voi. 105, f. 136-137. www.dacoromanica.ro 1726 ȘERBAN RAIXJILESCU ZONER 4 fi fost acceptată, guvernul de la București ar fi ajuns în situația de a trebui să ia măsuri represive împotriva mișcării naționale din țară16. Cucerirea independenței Eomâniei și astfel creșterea prestigiului ei internațional au determinat un incontestabil salt calitativ al mișcării naționale a românilor, atît din țara liberă cît și din provinciile aflate încă sub stăpînire străină. Articolele entuziaste ale presei românești, din Transilvania și Banat, ca și manifestațiile populare ale românilor de peste Carpați, care salutau dobîndirea independenței Eomâniei17, erau străvezii în afirmarea năzuin- ței poporului român de a trăi în curînd, ceea ce „Gazeta Transilvaniei” denumea, „marea sărbătoare a unității sale”18. „Gîndul Marii Uniri care va trebui să vină, cuprinzînd întreg neamul românesc, nu mai stă în sufletele cîtorva visători și cărturari aleși ci pătrunde convingător și dătător de încredere chiar în pătura de jos”19 20. Se vorbea, într-adevăr, în rîndul țăranilor din Transilvania, că în curînd armata română va trece Carpații pentru a-i dezrobi M, pe cînd cărturarul Timotei Cipariu scria că anul 1878, „în inimile multor nenorociți a semănat mari sperări” 21. Lupta de emancipare națională a românilor din Austro-Ungaria n-a înregistrat doar progrese sub aspectul manifestărilor de opinie ci și sub cel organizatoric. Este cunoscut faptul că doar la trei ani după eveni- mentele din 1878, respectiv între 12 și 14 mai 1881, la scurtă vreme după proclamarea regatului în Eomânia — apropierea de date nu e întîmplă- toare 22 — s-a întrunit la Sibiu conferința națională a românilor din Transilvania și Banat, care a pus bazele unitare ale Partidului Național Eomân și a constituit totodată punctul de pornire a mișcării memoran- diste, grăitoarea manifestație a solidarității naționale, a unității strînse a poporului român, în ultimul deceniu al secolului trecut. Eomânia independentă era concomitent martora unor diverse forme de manifestare a mișcării naționale, a afirmării năzuinței de desă- vîrșire a unității statului român și a susținerii, morale și materiale, a lup- tei românilor din Transilvania și Banat, împotriva politicii de deznațio- nalizare dusă de guvernanții din Budapesta. O asemenea stare de spirit era întîlnită, după cum o confirmă între altele și rapoartele confidențiale austro-ungare de la București, în toate straturile societății cît și în armată23, luînd forma întrunirilor, a activității diverselor societăți și asociații cu 18 Vezi Gh. N. Cazan, Tratatul secret de alianță intre România șl Austro-Ungarta (1883) în ,.Revista română de studii internaționale”, VII (1973), 1(19), p. 186. 17 Vezi L. Maior, Transilvania și războiul pentru independență, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1977. 18 Cf. Ștefan Pascu, Marea Adunare Națională de la Alba lulia, încununarea ideii, a ten- dințelor și a luptelor de unitate a poporului român, Cluj, 1968, p. 144. 19 V. Stoica, Suferințele din Ardeal, București, 1926, p. 197 — 198 20 St. Pascu, op. cit., p. 143—144, 21 V. Netea, Lupta românilor din Transilvania pentru libertate națională (1848 1881), București, Edit. științifică, 1974, p. 411. 22 Cf. Șt. Pascu, op. cil. p. 145. 23 Lachmann către Informationsbureau, 3 apr. 1880 și 27 mai, 6 ian. și 5 iul. 1881, Haus- Hof und Staatsarchiv Wien (în continuare H.H. S.W.), Informationsbureau, 1880, Karton 115, 1881, Karton 133 (microfilme la Arh. St. Buc., fond Xerografii Viena, pachet XLI, rola 9, c.438 și pachet XLIII, rola 9, c. 1005, 1017—1019 și 1035—1038); cu privire la starea de spirit din armată, vezi și Mayr către Kâlnoky, 20 feb. 1884, Documente privind istoria militară a poporului român, 1882—1883, București, Edit. militară, 1975, doc. nr. 111. www.dacoromanica.ro 5 PROBLEMA NAȚIONALA ȘI RAPORTURILE ROMANO-AUSTRO-UNcrA’.IE 1727 caracter cultural-politic, a atitudinii diverselor publicații, indiferent de coloratura lor politică, în sfîrșit a dezbaterilor parlamentare Față de toate aceste forme de manifestare ale opiniei publice din România, diplomația vieneză era deosebit de sensibilă, informîndu-se cu mare atenție asupra evenimentelor și căutînd totodată, prin presiuni exercitate la București, să atenueze pe cît posibil mișcarea națională. Erau urmărite contactele de la București dintre fruntașii Partidului Național Român și liderii politici din România diferitele publicații ce apăreau în țară 21 * * * * 26, activitatea românilor transilvăneni stabiliți, temporar sau definitiv, pe teritoriul statului român, militanți pentru realizarea idea- lului național, mai ales a membrilor asociației „Carpați” 27, în sfîrșit, orice formă de manifestare a conștiinței naționale făcea obiectul unor rapoarte detaliate ale diplomaților și informatorilor aflați în slujba monar- hiei austro-ungare. Ceea ce a preocupat, din acest punct de vedere, în mod deosebit diplomația de la Ballplatz, în anii imediat următori Congresului de la Berlin, a fost problema ridicării principatului României la rangul de regat. Din motivele analizate mai înainte, conducătorii politicii externe austro-ungare au încercat să împiedice realizarea acestui act politic. Din corespondența diplomatică românească și austro-ungară reiese că atît con- tele Andrâssy28 cît și succesorul său la Ballplatz, baronul Haymerle29 au luat o atitudine hotărît potrivnică, atunci cînd această problemă începuse să preocupe cu adevărat cercurile politice de la București. Deoarece nu au reușit să realizeze un consens al celorlalte mari puteri 30, deși numita decizie luată în capitala României nu a fost bine primită nici la Petersburg 31, conducătorii politicii austro-ungare, care nu își schimbaseră atitudinea pînă în ultimele zile premergătoare procla- mării regatului în România, au trebuit, în final, să cedeze pentru a nu fi totuși puși în fața unui fapt împlinit 32. Dat fiind motivele care determi- naseră această opoziție pînă în ultima clipă, faptul că la festivitățile 21 Vezi Șt. Paseu, op. cit., 147—152; de asemenea P. Cîncea, Viata politică din Româ- nia în primul deceniu al independentei de stal, Edit. Științifică, București, 1974, p. 130—136. 26 E.R.v. Rutkowski, Osterreich-Ungarn und Rumănien 1880—1883, în „Sudost For- schungen”, XXV, 1966, p. 182 — 183, 193. 28 Hoyos către Haymerle, 28 apr. 1880, Biblioteca Academiei R.S.România, secția manuscrise, fondul Corespondență diplomatică austriacă [în continuare: C.D.A.], mapa XLII, 1880, partea I, f. 162; Bosizio către Haymerle 4 și 17 sept. 1880, ibidem, partea a Il-a, f. 42, 57—58; Salzberg către Haymerle, 20 și 27 iul., 31 aug. 1881, ibidem, 1881, f. 73 — 74, 76 și 86 87; de asemenea Lachmann către Informationsburo, 21 ian. și 5 iul. 1881, H.H.S.W., Informations bureau Z. 7, Karton 133, 1881 (vezi Arh. St. Buc., fond Xerografii Viena, r. 9, c. 854 856 și 1035-1038). 27 Mayr către Kalnoky, 20, 21, 22 mai, 4 iun. 1884, 5 aug., 5 și 6 sept. 1885, C.D.A., mapa XLII, partea a Il-a 1884, f. 64 — 71 și 78, dosar special f. 27—28, mapa XLIII, 1885, f. 88-89, 96-106. 28 E.R.v. Rutkowski, op. cit. p. 155. 28 Arh. St. Buc., fond Casa regală, dos. 43/1880, f. 1 ; C.D.A., XLII, partea I, 1880 — 1881, nepaginat; Hoyos către Haymerle, 15 iul. 9, 18 și 19 mart. 1881, ibidem, nepaginat. 30 E.R.v. Rutkowski op. cit. p. 174. 31 N. lorga, Istoria românilor, voi. 10, București, 1939, p. 231. 32 în ultimă instanță, contele Hoyos a dat de înțeles Iui I.C. Brătianu că monarhia habs- burglcă și-ar schimba atitudinea dacă România ar face concesii în problema Dunării, ceea ce premierul român a refuzat: vezi Ș. Rădulescu-Zoner, La suveraineti de la Roumanie et le probltme du Danube apris le Congrits de Berlin, în „Revue des dtudes sud-est europiennes”, nr. 1, 1971, p. 151. www.dacoromaiiica.ro 1728 ȘERBAN RADULESCU-ZONER 6 din București, prilejuite de proclamarea regatului, participaseră numeroși români de peste Carpați, ce au fraternizat cu ardelenii stabiliți mai de mult în țara independentă, a fost imediat remarcat de observatorii austro-ungari, ca de altfel, și prezența în capitală a lui Manole Diamandi și Gheorghe Barițiu în luna martie 188133 34. Conform rapoartelor confidențiale transmise la Viena pe această temă, Diamandi ar fi asistat chiar la ședința parlamentului, în care a fost votată moțiunea transformării principatului României în regat **, iar Barițiu, cu același prilej, ar fi discutat cu liderii politicii din București posibilitățile întăririi mișcării naționale din Tran- silvania. Această ultimă explicație, ce aparține principalului agent de infor- mații austro-ungare, din acea vreme, de la București, Feodor Lachmann, pare verosimilă, dacă se ia în considerare faptul că, la puțină vreme după prezența în capitala României a lui Gh. Barițiu, avea să aibă loc la Sibiu amintita conferință de constituire a Partidului Național Român. Același Lachmann constata, de altfel, după o călătorie de cercetare efectuată prin Transilvania, în cursul lunii august 1881, că în acel moment România independentă exercita o mai mare forță de atracție asupra românilor ardeleni decît fusese cazul în trecut cu vechiul principat3S. în același raport confidențial trimis la Viena, numitul informator mai semnala o intensifi- care a contactelor dintre românii de pe o parte și de alta a Carpaților. Concomitent, contele Hoyos protesta la București, cu ocazia unei audi- ențe la rege, față de unele acțiuni din România, de afirmare a conștiinței naționale; considerate la Viena intolerabile 36, și împotriva cărora guvernul român nu înțelegea să ia măsuri, ci dimpotrivă le încuraja în mod tacit: apariția celei de a IlI-a ediții a hărții Daciei, editată de colonelul Gorjan 37, atitudinea generalului Carol Davila la vernisajul unei expoziții din Sibiu, cu care ocazie ar fi asistat la înlocuirea de către participanți a unui por- tret al împăratului Franz Josef cu cel al șefului statului român 38, cam- pania de presă dusă de diferite cotidiene bucureștene împotriva monarhiei habsburgice, atît pe tema asupririi naționale a românilor din Aus- tro-Ungaria cît și pe cea a problemei dunărene39 40, ce ocupa, în acea vreme, primul loc de pe agenda diplomatică a relațiilor româno-austro-ungare. Rezistența reușită a diplomației românești în fața manevrelor monarhiei habsburgice de a obține controlul navigației pe porțiunea Dunării dintre Porțile de Fier și Galați *°, prin intermediul unei preconi- 33 E.R.v. Rutkowski, op. cit. p. 189 și 182. 34 Ibidem. 33 Lachmann căre Informationsbttro, 3 oct. 1881, loc. cit. 36 Hoyos către Haymerle, 7 sept. 1881, C.D.A., mapa XLII/1881, dos. 1, f. 88 — 90. 37 Prima ediție apăruse in primăvara anului 1880, ceea ce a atras după sine protestul contelui Hoyos la București, determinlnd guvernul să publice, în „Monitorul Oficial” din 4 iulie 1880, un comunicat că numita hartă a fost tipărită fără avizul Ministerului Educației incit nu va fi răspindită in școli. Feodor Lachmann a semnalat ulterior la Viena că acest comunicat a reprezentat cea mai bună reclamă, incit curind a putut apare a Il-a ediție : Lachmann către Informaționsbiiro, H.H.S.W., Informationsbureau, Z3/245, III Teii, Karton 115, vezi Arh. St. Buc., fond Xerografii Viena, r 9, c. 659—662. 38 Hoyos către Haymerle, 7 sept. 1881, C.D.A., mapa XLII/1881, f. 88 — 90. 33 într-un raport cu data de 27 iulie 1881, însărcinatul cu afaceri al Austro-Ungariei la București sublinia,, pe drept cuvînt, că „aproape zilnic, cînd într-unul cînd într-altul dintre ziarele românești” erau intilnite atacuri la adresa monarhiei habsburgice : ibidem, f. 76. 40 Vezi Ș. Rădulescu-Zoner. La souoeraineli de la Houmanle et le problime du Danube apris le Congris de Berlin, In „Revue des âtudes sud-est europăennes”, nr. 1, 1971. www.dacoromanica.ro 7 PROBLEMA NAȚIONALA ȘI ROPARTURILE ROMANO-AUSTRO-UNGARE 1729 zate „comisii mixte”, care ar fi adus prejudicii grave intereselor economice și suveranității României, a deteriorat, în bună măsură, raporturile dintre București și Viena. în acest context s-a ajuns, pînă la sfîrșit, la cunoscutul conflict diplomatic, din decembrie 1881, determinat de un fragment din mesajul de deschidere a parlamentului de la București, pasaj considerat la Viena drept „ofensator” deoarece, în mod special, se aduceau critici politicii danubiene a dublei monarhii cît și măsurilor luate de guvernanții austrieci și maghiari cu scopul împiedicării exportului românesc de vite în Austro-Ungaria. Dar atitudinea dură a diplomației de la Ballplatz, care a obținut, în cele din urmă, din partea guvernului român o retractare a termenilor, puși în discuție, din mesajul tronului, nu a fost determinată doar de conflictul în sine sau, pe plan mai larg, de impasul la care se ajunsese în problema dunăreană ci și de avîntul mișcării naționale a românilor de pe ambele părți ale Carpaților. Ca atare, contele Gustav Kâlnoky, noul ministru de externe al Austro-Ungariei, căutînd să lovească în pres- tigiul statului român, spera să diminueze totodată, pe această cale, forța de atracție cresîndă a României independente, exercitată asupra mișcării de emancipare națională a românilor supuși monarhiei habsburgice. Dar, în ciuda evoluției nefavorabile a raporturilor româno-austro- ungare, conducătorii diplomației românești au înclinat încă din anul 1880 spre o apropiere de puterile centrale 41. Era o reacție a factorilor de decizie din capitala României față de politica activă a Petersburg-ului în sud-estul Europei, după 187 8 42, cu atît mai mult cu cît la București era încă proaspătă amintirea modului în care imperiul țarist tratase statul român la sfârșitul războiului dus de ambele țări împotriva Turciei. Ceea ce a determinat pe premierul I.C. Brătianu să recurgă de-abia în 1883 la cunoscuta opțiune a încheierii unui tratat de alianță cu puterile centrale a fost politica danubiană a monarhiei habsburgice cît și starea de spirit din țară, unele manifestări pe linia afirmării conștiinței naționale provo- cînd noi fricțiuni în raporturile diplomatice dintre București și Viena. La 24 ianuarie 1882 — ziua nu a fost aleasă la întîmplare — un grup de români transilvăneni, ce militau pentru eliberarea „fraților de peste munți” prin declanșarea imediată a revoluției, înființaseră la București asociația „Carpați”, curînd cu filiale în cîteva orașe mai însemnate ale țării 43. Jurnalele bucureștene, de orientări politice cele mai diverse **, 41 încă In primele zile ale lui martie 1880, premierul Brătianu declarase contelui Hoyos că ,,în cazul unui război împotriva Rusiei, Austro-Ungaria poate conta pe cooperarea armatei române” : Hoyos către Haymerle, 3 mart. 1880, C.D.A., mapa XLII, partea 1/1880, f. 30. în aceeași lună, Brătianu a vizitat Viena pentru a cerceta stabilitatea raporturilor dintre Germania și Austro-Ungaria șl a sonda in același timp terenul dacă, în caz de război, România ar putea conta pe un sprijin din partea puterilor centrale : vezi E.R.v. Rutkowski, op. cit. p. 155. 42 Independenta României, p. 353—356. 43 Vezi Al. Lapedatu, Un episod revoluționar In luptele naționale ale românilor de peste munți acum o Jumătate de veac, in „Academia Română. Memoriile secțiunii istorice" seria III, t. XVIII, p. 235—236. Datorită limbajului extrem de violent al manifestelor lansate de această asociație, ce aveau să provoace complicații nedorite guvernului român, in domeniul relațiilor internaționale, ziarul proguvernamental „Românul", condus de C.A. Rosetti, s-a desolidarizat de modul de a proceda al societății (vezi „Românul" XXVI, 20 și 29 mal 1882 st. v.), fapt comunicat Imediat contelui Kălnoky de către baronul Mayr la 14 Iunie 1882 : C.D.A., mapa XLII/ 1882, f. 133. 44 „Timpul”, „L'Indâpendance Roumaine", „România Liberă”,„Telegraful", „Românul". www.dacoromanica.ro 1730 ȘERBAN RADULESCU-ZONER 8 de la oficiosul conservator „Timpul” la periodicul socialist „Emancipa- rea”45, demascau concomitent politica de deznaționalizare la care erau supuși românii din Austro-Ungaria. Toate acestea făceau obiectul unor detaliate rapoarte trimise la Viena de către diplomații monarhiei habs- burgice acreditați în România46. în sfîrșit, discursul de la Iași, rostit de deputatul Petre Grădișteanu cu ocazia dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare, cuvîntare în care vorbitorul a făcut o aluzie foarte străvezie la năzuința nutrită de întregul popor român de a vedea, cît mai curînd toate provinciile românești aflate sub stăpînire străină, unindu-se cu România independentă, a creat un nou incident diplomatic între București și Viena47. în aceeași perioadă, statul român se găsea însă, pe plan extern, într-o situație deosebit de dificilă. Deoarece refuzase să adere la tratatul asupra regimului Dunării, încheiat la Londra în luna martie 1883, România făcea obiectul unor presiuni crescînde mai ales din partea diplomației austro-germane dar și a celei franceze și britanice. Statul român ajunsese într-o periculoasă izolare diplomatică tocmai într-o perioadă cînd criza politică din Bulgaria progresa spre un deznodămînt exploziv, cu perspec- tiva unei intervenții a trupelor țariste, ce ar fi avut loc prin România 48. Toate acestea au determinat factorii de răspundere ai politicii externe românești să grăbească inițierea unor negocieri în vederea aderării Româ- niei la Tripla Alianță. Privirile partizanilor acestei opțiuni au fost îndrep- tate la început spre Germania, cum însă cancelarul Bismarck arătase, în mod deschis, conducătorilor politicii externe românești că drumul de la București la Berlin trebuie să treacă neapărat pe la Viena, tratatul de alianță a fost încheiat după cum se știe, între România și Austro- Ungaria, reprezentantul Imperiului german, semnînd doar o declarație de adeziune 49. Această alianță cu caracter defensiv ®°, încheiată de guvernul român din. nevoia asigurării suveranității statului și a unei stabilități din punct de vedere politico-diplomatic51, după marele efort al dobîndirii indepen- denței, a constituit un incontestabil obstacol în adoptarea, pentru moment, în Jlonjânia a unei politici externe care să aibă ca obiectiv imediat realiza- re^ idealului național de desăvîrșire a unității statale. Dar o asemenea politică, ce ar fi fost susținută cu entuziasm de majoritatea opiniei publice, animată de un înflăcărat patriotism și o vie conștiință națională, nu ar fi avut cîtuși de puțin sorți de izbîndă, ba ar fi fost chiar aventuroasă, într-o perioadă în care, pe de o parte, viața internațională era martora rrt-----i-------- 45 Vfizl „Emanciparea” I, nr. 2, 1883 : lupta de eliberare națională este „dreaptă fiindcă româiiii din provinciile supuse sînt astăzi în stare de robie și sfărimarea oricărei robii este porun- cită de dreptate; trebuincioasă fiindcă o Românie mare șl puternică va permite românilor să se miște în libertate la ei acasă și să-și așterne după cum le-ar fi pe pofta inimii”. 44 Hoyos (1 și 8 mart. 1882) șiMayr (7 iun., 29 noiem., 30 dec. 1882) către Kâlnoky, C.D.A., majM XLII/1882, f. 77; 80, 127, 204 — 205, 218; de asemenea Mayr către Kâlnoky, 28 mart. 1883, Ibidem, mapa XLIII/1883, partea a Il-a , f. 30. ’ 47 Vezi P. Cincea, op. cit., p. 133—134. 49 Independerifa României, p. 354—355. 44 Cu privire la negocierea tratatului, vezi Gh. N. Cazan, op. cit., p. 180 — 185. 60 Cf. articolelor 2 $ 3 al tratatului, vezi textul republicat de Viorica Moisuc In „Anale de istorie”, XXII (1976) nr. 1, p. 119-120. M fndeperiden/a Romântelj p. 356. www.dacoromanica.ro 9 FKCBLEMA NAȚIONALA ȘI RAPORTURILE ROMANO-AUSTRO-UNGARE 1731 supremației Germaniei, aliata Austro-Ungariei, cînd, potrivit unei carac- terizări a istoricului Pierre Renouvin ,,problema relațiilor cu imperiul german sta în centrul preocupărilor bărbaților de stat din toate țările europene” 52, iar, pe de alta, țarul Alexandru al III-lea, urmărea să-și extindă în continuare influența sa în sud-estul Europei. Alianța României cu Austro-Ungaria nu a stat însă în calea mișcării naționale a românilor, fapt constatat încă în acea vreme de amintitul agent al biroului de informații al Vienei, Feodor Lachmann 53, pe cînd baronul Mayr, ministrul plenipotențiar al împăratului Franz Josef la București, avertiza pe contele Kâlnoky că tratatul secret semnat de guvernul român în octombrie 1883, avea să-și mențină valabilitatea pînă cînd o conjunc- tură favorabilă va permite României să ducă o politică externă potriv- nică monarhiei habsburgice M. Mișcarea națională a fost, după 1883, dealtfel, în progres, atît în Transilvania, unde a atins un moment de vîrf în timpul celebrului Memo- rand, cît și în România independentă, și a format mai departe obiectul unor numeroase fricțiuni în raporturile dintre București și Viena, mărturie stînd numeroase documente de arhivă. Acestea confirmă totodată faptul că înșiși inițiatorii orientării alianțelor României spre puterile centrale ca și continuatorii acestei politici au susținut, în Urnitele poziției oficiale pe care o dețineau, lupta de emancipare națională a românilor din Austro- Ungaria, fiind animați de aceleași idealuri. Orice observator atent al eve- nimentelor din România — semnala la 6 februarie 1884, baronul Mayr superiorilor săi de la Viena — poate constata că mișcarea națională este în plină ascensiune și că „opoziția și partidul liberal se întîlnesc pe acest teren”. „Miniștri privesc spre această mișcare cu brațele încrucișate în loc să acționeze cu toată energia împotriva acestei agitații absurde” — se poate citi în același document55. într-un alt raport, redactat trei luni mai tîrziu, același diplomat austro-ungar relata contelui Kâlnoky asupra protestului înaintat premierului I.C. Brătianu, în legătură cu manifesta- țiile, ostile monarhiei habsburgice, provocate de persecutarea studenților români din Cluj, demonstrații la care ar fi participat nu numai tineretul universitar bucureștean, ci și „funcționari publici și ofițeri, asupra cărora — conform observațiilor baronului Mayr — guvernul ar fi trebuit să aibă o oarecare autoritate” 62 63 * * 66. Era perioada în care opinia publică își manifesta indignarea față de noul val al politicii guvernanților de la Budapesta de deznaționalizare a românilor din Austro-Ungaria, în urma ■promulgării celei de a doua legi școlare a ministrului instrucțiunii publice, August Trdfort, cînd tineretul universitar din București și Iași protesta față de desființarea societății „Julia” a studenților români din Cluj, cînd, pe lîngă cunoscutele cotidiene bucureștene, care continuau să publice o serie de articole, afirmîndu-și solidaritatea cu lupta de emancipare a 62 P. Renouvin, Histoire des relations internationales, voi. 6, Paris, 1955, p. 26. 63 Cf. E. R. v. Rutkowski, op. cit., p. 262. 84 Mayr către Kâlnoky, 5 mart. 1884, C.D.A., mapa XLII, partea II, 1884, dosar special, f. 14-15. 66 Ibidem, f. 5—6. 63 Mayr către Kâlnoky, 20 mai 1884, ibidem, f. 27—28. www.dacoromanica.ro 1732 ȘERBAN RADULESCU-ZONER 10 românilor transilvăneni57, își făcuseră apariția ziare noi cu tendință de frondă : „Carpați”, „Unitatea națională”, „Națiunea” și „La Roumanie”. Era perioada cînd societatea „Carpați”, cu o mare priză în rîndurile tine- retului, îndemna prin întruniri și manifeste, masele populare la luptă „pentru unirea tuturor țărilor românești sub un singur sceptru” 58 *. în același an apărea la Sibiu ziarul „Tribuna”, pe frontispiciul primului număr fiind înscris un motto ce sintetiza un întreg program : Soarele nostru la București răsare. Concomitent, în cadrul conducerii Partidului Național Român din Transilvania și Ungaria se discuta problema întocmirii celebrului Memo- rand, ce urma să fie înaintat împăratului Franz Josef, după ce cu doi ani în urmă fusese publicat în patru limbi un prim memoriu, redactat de Gh. Barițiu, pentru a fi cunoscută opiniei publice europene situația românilor din cadrul monarhiei austro-ungare și „dreptele postulate ale națiunii române”6®. Este cunoscut faptul că acoperirea cheltuielilor, pentru tipărirea acestui document s-a efectuat, în bună parte prin fonduri tri- mise din România ®°, la inițiativa lui Mihail Kogălniceanu, printre cei ce s-au alăturat acestei acțiuni figurînd și Titu Maiorescu 61, deși în articolul său publicat în „Deutsche Revue” pledase în favoarea orientării politicii externe românești spre puterile centrale ®2 * *, opțiune la baza căreia, după cum am arătat, au stat cu totul alte motive. Ceea ce a iritat în mod special diplomația vieneză a fost activitatea societății „Carpați” 6S, mai ales tipărirea în România, într-un tiraj de 100 000 exemplare, și difuzarea în Transilvania și Banat a cunoscutei proclamații semnată de fruntașii acestei asociații, Gh. Secășanu și Gh. Ocășanu, în care, demascîndu-se din nou politica guvernanților maghiari față de românii din Austro-Ungaria, se făcea apel, însă într-un limbaj violent cu tente naționalist-exclusiviste M, la unirea tuturor forțelor din țara liberă și din provinciile românești subjugate pentru a porni, într-un viitor apropiat, lupta armată împotriva opresorilor. 67 Toate acestea au făcut obiectul unor detaliate rapoarte și mai multor proteste ale diplomației austro-ungare: Mayr către Kâlnoky, 20 și 26 feb., 20, 22, 28 mai 1884, ibidem, f. 8, 27—28, 64 — 65, 72 — 73; de asemenea Salzberg către Kâlnoky, 7 sept. 1884, ibidem, f. 112. La 1 oct. 1884 Salzberg semnala aceleași sentimente și în rîndul membrilor guver- nului, al funcționarilor publici și al ofițerilor: ibidem, f. 125 — 126. 58 G. S. [ecășanu], Românii de peste munți. Cileua cestluni de actualitate. București, 1884, p. 47. Ziarul ,,Carpați” (I, nr. 97, 30 apr. 1884) chema românii la arme. 68 Vezi în acest sens, L. Maior, Le Mimorial de 1882 et son icho en Europe în „Revue Roumaine d’Histoire”, VII (1969) nr. 2, p. 283—295. 80 După cum reiese din fondul Comitetului electoral central din Sibiu, toate cheltuielile pentru ediția a doua a Memorialului, în lunile ianuarie-mai 1883 au fost acoperite din suma virată prin Banca Națională de către M. Kogălniceanu : Arhivele Statului Cluj-Napoca, Co- lecția Blaj, fond P.N.R., dosar Visarion Roman, 1881—1884, neinventariat. 61 Vezi anexa VIII la articolul lui D. Popovici, Din legăturile lui Mihail Kogălniceanu cu Transilvania, în „Arhiva românească”, IX, partea I, 1943, p. 148. 82 Zur politischen Lage Rumâniens în „Deutsche Revue”, Bd. 1, ian.-mart. 1881. încă din acel moment Ion Slavici a înțeles rostul opțiunii lui Maiorescu : cf. scrisorii către Nicolae Cristea, 13/25 mart. 1881, Bibi. Astra Sibiu, Arhiva Astra MXXII/7/2. 83 Mayr către Kâlnoky, 20 mai 1884, C.D.A., mapa XLII, partea a Il-a, 1884, dosar special, f. 27—28; Eissenstein către Kâlnoky, 5 aug. și 5 sept. 1885, ibidem, mapa XLIII, 1885, f. 88 — 89, 92, 96-105. 88 Cf. Șt. Pascu, op. cit, p. 151. www.dacoromanica.ro 11 PROBLEMA NAȚIONALA ȘI RAPORTURILE ROMANO-AUSTRO-UNGaRE 1733 Răspîndirea acestui manifest alarmase, după cum reiese din adresa confidențială a Ministerului de Interne către Ministerul Cultelor și Instruc- țiunii Publice din Ungaria 65, cercurile guvernante maghiare. Diplomația vieneză a protestat ca atare energic la București66, incit pînă la urmă pentru a se evita o serioasă agravare a raporturilor cu monarhia habsburgică, într-un moment cînd evenimentele din sudul Dunării amenințau să dege- nereze într-un război67, guvernul prezidat de I.C. Brătianu a recurs sub presiunile Vienei, la expulzarea dar nu și la extrădarea celor doi sem- natari al proclamației. Totodată au mai fost obligați să părăsească Româ- nia, Nicolae și Alexandru Ciurcu, ce duceau o activitate agitatorică în calitate de redactori la „Ind6pendance Roumaine”, loan Dronc Bănciu- lescu, secretarul societății „Carpați” și loan Corneanu, români cetățeni ai Austro-Ungariei. Această măsură, deși a fost luată din incontestabile rațiuni politice, a provocat nu numai vii proteste ale opiniei publice, ci și o furtunoasă dezbatere în parlamentul țării68. Evoluția situației politice instabile din Bulgaria, de-a lungul anilor 1885—1887, manevrele diplomației țariste la Sofia, cu consecința răstur- nării prințului Alexandru de Battenberg și încercarea Petersburg-ului de a numi ca nou principe „un om sigur” 69, în persoana generalului Ehren- roth sau a contelui Ignatiev, știrile sosite la București asupra tensiunii dintre Rusia și puterile centrale datorită acelorași evenimente, eventuali- tatea unei intervenții a armatei ruse în sudul Dunării, toate acestea au avut o incontestabilă influență asupra orientării politicii externe româ- nești 70. în contextul situației internaționale existente, factorii de deci- zie de la București considerau oportună alianța dintre România și Austro- Ungaria, în ciuda dinamismului pe care îl înregistra în aceeași perioadă mișcarea națională de peste Carpați. în cadrul conferinței de la Sibiu a P.N.R., la 7 mai 1887 st. n., s-a luat hotărîrea definitivă a întocmirii și înaintării împăratului Franz Josef a celebrului „Memorandum” 71. In aceeași lună a anului 1887, ministrul plenipotențiar al țarului la București avertizase însă pe premie- rul Brătianu asupra unei posibile intervenții a armatei ruse în Bulgaria, prin România 72 * *. Conform unui raport diplomatic austro-ungar, cercurile guvernante românești nu excludeau asemenea eventualități nici la înce- putul anului 1890 7S. Era perioada cînd autoritățile românești descoperi- seră complotul condus de maiorul bulgar Ranița, pus la cale în România, cu sprijinul ministrului imperial de la București, Hitrovo, împotriva nou- lui principe de la Sofia, pe cînd pe teritoriul statului român acționa conco- । 66 Vezi Al. Lapedatu, op. cit., anexa VII. 88 Mayr către Kâlnoky, 11 sept. 1885. C.D.A., mapa XLIII, 1885, f. 108. 87 La 18 septembrie 1885 a izbucnit răscoala din Rumelia Orientală, urmată de pro- clamarea unirii acesteia cu principatul bulgar, declanșînd cunoscuta criză internațională din anii 1885-1887. 88 Al. Lapedatu, op. cit., p. 255—261 ; de asemenea C. Bacalbașa, Bucureștii de altă- dată, voi. 2, București, 1928, p. 11 —J3. 88 Vezi V. P. Poteinkin, op. ctt., voi. 3, p. 94 — 95. 70 Cf. Independenta României, p. 358. 71 Vezi V. Netea, Istoria Memorandului, București, 1947, p. 45—47. 78 Cf. comunicării secrete a ministrului imperial la București către Ministerul de Ex- terne din Petersburg, 20 mai/1 iunie 1887, în „Anale de istorie”, XXII (1976), nr. 2, p. 122. 78 Goluchowski către Kălnoky, 15 feb. 1890, Arh. St. Buc., fond Casa regală, dosar 15/1890 f. 12. www.dacaramanica.ro 1734 ȘERBAN RADULESCU ZOiNER 12 mitent un întreg aparat de agenți ai Ohranei, mulți din aceștia operînd sub identitatea de așa-zis vînzători ambulanți și agenți veterinari (iconari și jugănari) 74 *. Expulzarea acestora din România a creat noi asperități în raporturile dintre București și Petersburg 76. Climatul vieții internaționale din sud-estul Europei și mai ales, politica activă a imperiului țarist în această zonă a determinat și pe noii guvernanți conservatori de la București să mențină vechea orientare a politicii externe românești. Ca atare, în primăvara anului 1891, au început negocierile în vederea încheierii unui nou tratat de alianță cu Austro- Ungaria, semnat apoi la 13/15 iunie 1892, pe cînd mișcarea națională era în plină ascensiune. Memorandul, redactat de luliu Coroianu, fusese prezentat încă la 27—28 octombrie 1890 conferinței Partidului Național Român, care l-a acceptat hotărîndu-se totuși, la cererea lui Vincențiu Babeș, amînarea înaintării documentului la Viena pentru a fi pregătită mai întîi opinia publică 76. Cu aceeași ocazie, cei prezenți au ținut să sublinieze că românii din Transilvania se simt „membrii marii familii românești de 11 milioane”77. Două luni mai tîrziu, a fost înființată la București „Liga pentru unitatea culturală a românilor”, care își va începe, în mod semnificativ, activita- tea în ziua de 24 ianuarie a anului următor. Prin crearea „Ligii Culturale”, ale cărei scopuri, de fapt politice, depășeau pe cele afirmate în denumirea acestei asociații, mișcarea națio- nală — conform aprecierii ministrului Austro-Ungariei la București — „a căpătat o formă concretă” 78. încă cu ocazia uneia din ședințele preliminare de constituire a „Ligii” (24 octombrie 1890), se luase hotărîrea întocmirii cunoscutului „Memoriu al studenților universitari români privitor la situațiunea românilor din Transilvania”, document ce a fost apoi redactat după datele furnizate de Ion Slavici79 și publicat în anul 1891. Datorită vîlvei pe care l-a produs în opinia publică europeană, memoriul a fost combătut de un altul al stu- dențimii maghiare care, la rîndul său, a primit „Replica” din anul 1892, scrisă de Aurel C. Popovici în numele studenților români din Cluj, Viena și Graz. în luna ianuarie a aceluiași an, conferința de la Sibiu a P.N.R. a hotărît înaintarea Memorandului, alegînd cu același prilej, ca nou pre- ședinte al partidului pe dr. loan Rațiu. Analizînd starea de spirit din România, în acea vreme, contele Golucho'wski, ministrul Autro-Ungariei la București, atrăgea atenția supe- riorilor săi de la Viena asupra semnificației faptului că, în ultimul timp, erau întîlnite atacuri îndreptate împoriva monarhiei habsburgice, datorită oprimării românilor din Transilvania și Bucovina, „nu numai în ziarele 74 Independenta României, p. 358 — 359. 76 Ibidem, p. 359. 76 V. Babeș, sprijinit de A. Mocioni, căuta de fapt să tergiverseze lucrurile, temător de repercusiunile acțiunii memorandiste : vezi V. Netea, Istoria Memorandului, p. 50 — 52. însărcinatul cu afaceri al Austro-Ungariei la București raporta cu satisfacție la Viena despre decepția presei din România față de hotărîrea P.N.R. de a amina înaintarea Memorandului : Szăcsen către Kâlnoky, 10 noiemb. 1890, C.D.A., mapa XLIII, 1890, f. 120. 77 E. Brote, Gestiunea românilor din Transilvania și Ungaria, București, 1895, p. 125. 78 Goluchowski către Kâlnoky, 30 dec. 1890, C.D.A., mapa XLIII, 1890, f. 142. 79 V. Netea, op. cit., p. 54. www.dacoromanica.ro 13 PROBLEMA NAȚIONALA ȘI RAPORTURILE ROMĂNO-ĂUSTP.O- JNGARE 1735. de opoziție ci și intr-unele apropiate partidului azi la putere” [n.n. : con- servator] 80. De altfel, ceea ce îngrijorase, în special, pe același diplomat al Vienei, atunci cînd luase cunoștință de amintitul memoriu al studen- ților din București, a fost constatarea că cele conținute de respectivul document erau „împărtășite de cele mai largi cercuri” 81. Faptul că pro- blema națională frămînta toate straturile societății românești a fost sub- liniat, în mod expres, și de regele Carol I, într-o convorbire, din luna ianua- rie 1892, cu ministrul Germaniei la București, Bernhard von Biilow, monarhul menționînd că situația existentă în Transilvania nu poate să-i fie indiferentă deoarece starea de spirit din această cauză a populației din Eomânia i-ar putea paraliza hotărîrea de a prelungi tratatul de alianță cu puterile centrale 82. Dat fiind că la Wilhelmstrasse se acorda, odată cu „noul curs” al politicii externe germane 83 84 *, o mare importanță menținerii Eomâniei în sistemul Triplicei, problema mișcării naționale a românilor, datorită celor amintite.mai sus, a făcut obiectul unei serii de contacte între Berlin șl Viena, diplomații germani încercînd să convingă pe diriguitorii monarhiei habsburgice asupra necesității adoptării unei atitudini mai conciliante față de românii din Transilvania M. Aceste intervenții au rămas fără, succes. în schimb, alți factori, după cum am amintit, au determinat totuși pe guvernanții români să recurgă la semnarea noului tratat cu puterile- Triplei Alianțe. Pînă la semnarea acestuia, guvernul de la Budapesta s-a abținut însă să întreprindă vreo acțiune judiciară, nici împotriva autorului Eepli- cei și nici împotriva semnatarilor Memorandului, dus între timp la Viena de conducătorii Partidului Național Eomân, însoțiți de o delegație de 300 de români din toate părțile Transilvaniei și Banatului. Este cunoscută amploarea pe care a luat-o, de-a lungul anilor 1892—1894, afirmarea solidarității întregului popor român, din țara independentă și din provinciile subjugate, cu acțiunea memorandistă manifestații care au alarmat cercurile conducătoare de la Budapesta, unde cu prilejul diferitelor interpelări parlamentare a fost evocată forța de atracție a Bucureștilor pentru mișcarea națională a românilor de peste Carpați și legătura existentă dintre aceasta din urmă și cea de pe cuprinsul Eomâniei86. întrunirile de protest din Eomânia, începînd cu cele provocate de actele de agresiune ale autorităților locale îndreptate împotriva dele- 80 Goluchowski către Kâlnoky, 19 mart. 1892, C.D.A., mapa XLIV, 1892, p. 29. 81 Goluchowski către Kâlnoky, 9 feb. 1891, ibidem, 1891, f. 22. 82 Goluchowski către Kâlnoky, 20 ian. 1892, ibidem, 1892, f. 4. 83 După căderea lui Bismark in dizgrație, noii conducători ai politicii externe germane n-au mai reînnoit tratatul de reasigurare cu Rusia, considerind că acesta ar periclita Tripla Alianță. 84 Aufzeichnung iiber eine streng vertrauliche Unterredung mit Prinzen Reuss, April 1891 C.D.A., mapa XLIV, 1891, f. 186 — 193; de asemenea, Caprivi către Reuss, 26 mart. 1891, și Reuss către Caprivi, 30 mart. 1891, Die Grosse Politik der Europâischen Kabinelle, 1871—1914, voi. 7, Berlin, 1924, doc. nr. 1469 — 1470; vezi și G. Fotino, Les Missions de Goluchowski et de Btilow aupris du Roi Charles I de Roumanie, în „Revue d’Histoire Diplo- matique”, juillet-sâptembre 1932. 86 Vezi Șt. Pascu, op. cit., p. 167 — 199; de asemenea V. Netea, op. cit., p. 335 — 345,. 359-369. 86 Șt. Pascu, op. cit., p. 190. 2- o. 567 www.dacoromanica.ro 1736 ȘERBAN RADULESCU-ZONER 14 gaților reîntorși de la Viena, după refuzul împăratului Franz Josef de a primi Memorandul, și terminînd cu cele determinate de procesul de la Cluj, doi ani mai tîrziu, intentat conducerii Partidului Național Român, articolele pe aceeași temă apărute în presă, furtunoasele dezbateri parla- mentare, în care opoziția a atacat guvernul învinuindu-1 de a fi stat pasiv față de evenimentele din Transilvania, toate acestea au făcut, în mod inevitabil, obiectul unor detaliate rapoarte ale legației Austro-Ungariei din București87. în contextul situației internaționale existente la acea vreme, în sud- estul Europei, guvernul de la București, prezidat de Lascăr Catargiu, n-a luat o atitudine de sprijinire deschisă a mișcării naționale a românilor de peste Carpați, după cum reclama opoziția liberală 88, care încerca, folo- sind agitația opiniei publice din cauza persecuțiilor din Transilvania, să răstoarne totodată de la putere pe conservatori 89 90. ,,Război nu pot să fac, domnule Sturza, iar scuze n-am obiceiul” (o referire la amintitele scuze din 1881 înaintate la Viena de fostul cabinet liberal), a răspuns ministrul de externe, Alexandru Lahovary, liderului liberal, care calificase atitudi- nea oficială de rezervă a guvernului, față de evenimentele din Transilva- nia drept „nemernicie” ®°. Replica lui Lahovary, în furtunoasele dezbateri parlamentare de la finele anului 1893, rezuma, în final, o situație de fapt. Guvernul de atunci al României a sprijinit în schimb, pe căi ocolite, lupta de emancipare națională a românilor de pe cuprinsul imperiului habsbur- gic. Este elocvent faptul că guvernul Lascăr Catargiu, care a stat la cîrma țării între anii 1891—1895, a înscris cea mai mare sumă, pentru subvenționarea școlilor, publicațiilor și societăților românești din Tran- silvania, în bugetul pe anul 1893 91, anul conferinței Partidului Național Român, ținută la Sibiu, care a adoptat o poziție de solidaritate cu conți- nutul Memorandului, protestînd în același timp împotriva procesului 87 Goluchowski, către Kâlnoky, 25 iun, 2 și 16 iul. 1892, C.D.A., mapa XLIV, 1892, f. 60 — 62 și 66; Goluchowski către Kâlnoky, 31 mart. 1894, ibidem, 1894, f. 32, f. 32 : ,,Seit umgefăhr sechs Wochen wird fast alle Sonntage eine solche Aufftihrung zum besten gegeben" ; de asemenea Lippert către Goluchowski, 11 mar. și 3 iun. și Dumba către Kâlnoky, 15 iun. 1894, ibidem, mapa LVII, nepaginată. Sterneck, în raportul din 4 aug. 1893, atrage atenția lui Kâlnoky asupra semnificației festivității de la Predeal, cu care ocazie o delegație de stu- denți români din Transilvania a predat colegilor lor din București și Iași, steagul albastru al conferinței P.N.R. de la Sibiu și unul roșu : C.D.A., mapa XLIV, 1893, f. 49 și 55 — 59. Cu privire la atitudinea presei, Sterneck raportează, la 5 iul. 1893, că aproape zilnic apar articole de fond referitoare la persecutarea românilor din Ungaria, ,,sei es in der conservatoren sei es in der liberalen Presse” : ibidem, f. 41. Raportul lui Weber din 13 sept. 1893 este mai nuan- țat, subliniind rezerva ziarelor proguvernamentale, „Timpul” și „Constituționalul”, față de atacurile violente din „Voința Națională” și din ziarele radicale, „Adevărul” și „Lupta”, ibidem, f. 68 — 69. La 17 dec. 1893, Goluchowski, raportează despre violentul discurs a lui Sturdza din Senat, ibidem, f. 91 — 94. 88 Vezi A. Bunea, Problema Transilvaniei In dezbaterile parlamentare ale României în timpul mișcării memorandtste (1892—1895), în. „Studia Universitatis Babeș-Bolyai”, series historia (1969) fasc. 1, p. 83 — 93. 89 T. Lungu, Vta(a politică in România la sfirșltul secolului al XlX-lea, Edit. știin- țifică, București, 1967, p. 159. 90 „Dezbaterile Senatului”, 1893/94, șed. din 27 noiemb. p. 56 — 70. 91 Cf. datelor statistice publicate de A. Bunea, vezi Parlamentul României în sprijinul tnvă(ămintulut românilor din Transilvania (1892—1899), în „Studia Universitatis Babeș-Bo- lyai”, series historia, (1970), fasc. 2, p. 86. www.dacoromanica.ro 15 PROBLEMA NAȚIONALA ȘI RAPORTURILE ROMANO-AUSTRO-UNGARE 1737 intentat fruntașilor români ardeleni. Pe cînd premierul Lascăr Catargiu și ministrul de externe făceau în parlament declarații oficiale de neamestec ale statului român, în ceea ce privește acțiunea memorandistă, Take lonescu, membru al aceluiași cabinet, trimetea în Transilvania emisari secreți, cu bani pentru sprijinirea mișcării. într-un raport, cu data de 9 iulie 1893, însărcinatul cu afaceri al Austro-Ungariei la București, Sterneck, punea de altfel superiorilor săi de la Viena insinuante întrebări asupra provenienței fondurilor de care dispunea în acel moment mișcarea națio- nală a românilor de peste Carpați, fonduri care depășeau posibilitățile de colectare ale studenților din România și ale „Ligii Culturale” 92. în aceeași perioadă, guvernul român a intervenit pe cale diploma- tică la Viena pentru a obține oprirea procesului intentat conducătorilor P.N.R.93 * * 96 *, iar regele Carol I, conform unui raport a lui Sterneck, din 4 august 1893, „nu pierdea nici o ocazie” pentru a critica în fața diploma- ților străini, acreditați sau în trecere prin București, politica guvernanți- lor de la Budapesta față de românii din Austro-Ungaria M. După pronun- țarea verdictului în „procesul Memorandului” de la Cluj, șeful statului român și-a exprimat de asemenea dorința de a avea pe această temă o întrevedere cu împăratul Prânz Josef, deoarece situația creată îngreuna în gravă măsură obligațiile de aliat ale României față de monarhia hab- sburgică, subliniind cu aceeași ocazie că la „nenumăratele demonstrații naționale” de la București și din alte orașe ale țării, provocate de recentele evenimente din Transilvania „au participat, cu excepția cercurilor ofici- ale, tineri și bătrîni, toate partidele în egală măsură” M. Punerea sub semnul întrebării a alianței dintre România și puterile centrale, datorită asupririi românilor din Austro-Ungaria — demonstrată cu date concrete de ministrul de externe, Alexandru Lahovary — a făcut de asemenea obiectul unei ample note trimisă de guvernul român la Berlin în ziua de 2/14 noiembrie 1894 98. într-un memoriu de sinteză asupra „problemei românești”, întocmit la Viena în cursul lunii iulie 1894, contele Golucowski susținea că neluarea în considerare de către guvernul de la Budapesta a cererilor românilor va duce la complicații „neplăcute și nedorite”, cu urmări catas- trofale pentru monarhia habsburgică, deoarece „aceste revendicări au pătruns adine în conștiința poporului”, adăugind că evenimentele din Transilvania constituie „cauza unor agitații tot mai periculoase” în România, cu consecința afectării raporturilor dintre București și Viena. „Nu tăgă- duiesc — sublinia în concluzie numitul diplomat austriac — că problema românească este puțin simpatică, dar nu poate fi ignorată ci trebuie din contră să se facă tot posibilul ca ea să devină nevătămătoare pentru noi căci România, datorită poziției ei geografice, este astăzi un factor impor- tant pentru a nu fi tratată în „quantitâ ndgligeable” și tot ceea ce vom " C.D.A., mapa XLIV, 1893, f. 43. 93 A. Lahovary către E. Ghica (5/17 iun. 1893) și E. Ghica către A. Lahovary (11/23 iun. 1893), Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Socialiste România, fond Pri- goana românilor din Ungaria, voi. 184, f. 147 — 150. C.D.A. mapa XLIV, 1893, f. 53-54. 96 Dumba către Kâlnoky, 15 iun. 1894, ibidem, mapa LBII, 1894, xerografii nepa- ginate. 99 Bibi. Academiei, secția manuscrise, arhiva D.A. Sturdza, XI, varia 23. www.dacoromanica.ro 1738 ȘERBAN RADULESCU-ZONER 16 întreprinde sau emite pentru a ne îndepărta acest factor este — nu tre- buie să uităm — o lovitură în propria noastră inimă” 97. După cum se poate constata, contele Goluchovski, care urma în doi ani să ocupe fotoliul lui Kâlnoky de la Ballplatz, avea o viziune clară a evoluției în viitor a evenimentelor și a raporturilor dintre Eomânia și Austro-Ungaria, încercînd să determine ca atare pe diriguitorii monar- hiei habsburgice ca prin concesii să încerce să schimbe cursul istoriei. Dar la Viena și mai ales la Budapesta se știa tot atît de bine că, în final, românii de pe o parte și de alta a Carpaților nutreau realizarea desăvîrșirii unității statului național român. O cale de compromis, de fapt, nu exista. De aceea diriguitorilor dublei monarhii nu le rămînea decît să spere că prin acte de reprimare în interiorul imperiului și prin presiuni exercitate asupra Eomâniei vor reuși să oprească procesul istoric al realizării unității statale a națiunii române. Eforturile fără succes, din toamna anului 1894, ale legației austro-ungare din București de a determina guvernul Lascăr Catargiu să ia ^năsuri coercitive împotriva „Ligii culturale a tuturor românilor” 98 *, important factor dinamizator al mișcării naționale, sau mași- națiile, de astă dată reușite, ale diplomației vieneze de a sprijini în 1895 revenirea la putere a liberalilor în Eomânia ", pentru a neutraliza astfel activitatea agitatorică, de pînă atunci, a lui D.A. Sturdza, încît acesta, în calitatea sa de prim ministru, adept convins al menținerii alianței cu puterile centrale, să fie nevoit a ține cunoscutul său discurs de la Iași, prin care se angaja să nu sprijine lupta de emancipare a românilor 100 101 din Austro-Ungaria, aceste manevre nu au avut, pînă la urmă, efectul dorit de diriguitorii monarhiei habsburgice. Manifestațiile populare din Eomânia, de solidaritate cu cauza „fra- ților” de peste Carpați, din primăvara anului 1896, ce au determinat noi proteste ale legației Austro-Ungariei din București1M, manifestații pri- lejuite de serbările „Mileniului” în Ungaria, pe care reacțiunea din monar- hia dualistă le transformase într-o demonstrație de forță a claselor exploa- tatoare producînd mari nemulțumiri în întregul imperiu102, primirea 97 Denkschrtft iiber die rumănische Frage, Wien, Juli 1894, C.D.A., mapa LVII, 1894, xerografii nepaginate. 88 Dumba către Kâlnoky, 5 sept. 1894, ibidem. 88 într-un raport adresat Ministerului de Interne de la Budapesta la 7 noiembrie 1895, prefectul Banffy sublinia că o parte a membrilor noului guvern liberal, venit la putere la 4/16 oct. 1895, fac parte din conducerea ..Ligii Culturale” (Palladi, Cantacuzino, Beldiinan, Sihleanu) încît ,,mișcarea [n.n. : națională] se intensifică” : Arhiva Institutului de studii istorice și sociai- politice de pe lingă C.C. al P.C.R., fond Problema națională, dosar 5, f. 21—23. 100 Vezi T. Lungu, op. cit., pp. 200 — 209. în prealabil regele Carol I obținuse din par- tea împăratului Franz Josef (august 1895) grațierea memorandiștilor. Conform unui document diplomatic francez, expediat din Viena la 1 septembrie 1896, diriguitorii monarhiei habsbur- gice ar fi obținut acordul guvernului de la București, asupra convenției militare încheiată cu ocazia vizitei lui Franz Josef în România (septembrie 1896), numai în schimbul unei promi- siuni de a înceta persecutarea românilor din Transilvania : Ministere des Affaires Etrangâres France, Archives Diplomatiques, Roumanie, voi. 5, f. 4 — 5 (in microfilm, Arh. St. Buc., fond Microfilme Franța, r. 25, c. 331 — 332. 101 Aehrenthal către Goluchowski, 7 mai 1896, C.D.A., mapa XLV, 1896, f. 137. Le- gația Austro-Ungariei a trimis rapoarte asupra acestor manifestații la 2, 6, 7, 14, 16 și 18 mai 1896, ibidem, f. 132-134, 138-144, 151-158. 102 Magyarorszâg tor tinete, II, Budapest, 1964, p. 147; vezi și Șt. Pascu, op. cit., p. 206-208. www.dacoromanica.ro 17 PROBLEMA NAȚIONALA ȘI RAPORTURILE ROMANO-AUSIRO-bNGARE 1739 triumală, din același an, a lui Vasile Lucaciu la București103, desfășurarea, în 1895, la Budapesta, din inițiativa Partidului Național Român, a congre- sului naționalităților oprimate 104 sînt doar cîteva exemple ale eșecului politicii interne și externe a diriguitorilor monarhiei habsburgice, de-a lungul ultimilor ani ai secolului trecut, de a se opune afirmării unității naționale a poporului român. De altfel, conform unor rapoarte din aceeași perioadă ale legației Austro-Ungariei din București, de o parte și de alta a Carpaților circulau cărți poștale ilustrate care „făceau aluzie la unirea românilor” în timp ce în redacțiile ziarelor, în birourile ministerelor și înalte instituții publice din România puteau fi întîlnite hărți ale „Daco- României” care cuprindeau provinciile românești aflate sub stăpînirea monarhiei austro-ungare105. în sfîrșit, un alt eșec, al amintitelor mașinații ale diplomației de la Ballplatz, a fost demisia primului ministru D.A. Sturdza la 31 martie 18 9 9 106, dezavuat în parlament de proprii săi par- tizani politici datorită tocmai unor acțiuni ale acestuia, dăunătoare miș- cării naționale 107. Odată cu noul veac, cu adîncirea crizei ireversibile a monarhiei austro-ungare și cu ivirea semnelor unei conjuncturi favorabile realizării, în viitor, a desăvirșirii unității statului român 108, mișcarea națională a românilor, din țara independentă și din provinciile subjugate, va intra în etapa finală, încununată pînă la urmă de actul „Marii Uniri” de la 1 decembrie 1918. LE „PROBLEME NATIONAL” DANS L’ANSAMBLE DES RAPPORTS DIPLOMATIQUES ROUMANO-AUTRICHIENNE-HONGROISES PENDANT LES DERNlERES DECENNIES DU XIX-EME SlECLE RESUMlâ L’etude met en lumifere les permanentes contradictions manifestdes dans les rapports diplomatiques roumano-autrichienne-hongroises, qui ont et6 provoqude d’une part, par la situations des Roumains vivants en monar- chie des Habsbourg, soumis a une domination etrangere, et d’autre part, a suite de leur continues tendances vers l’unitd naționale. 103 Urmărit cu atenție de legația Austro-Ungariei din București: H.H.S.W., P.A. Ru- mănien, IV. F, XVIII Karton 54, apud Șt. Pascu, op. cil., p. 203. 101 Unirea Transilvaniei cu România, 1 decembrie 1918, sub red. I. Popescu-Puțuri și A. Deac, ed. a Il-a, București, 1972, p. 254 — 258. i” Șt. Pascu, op. cit., p. 207 și notele 263—264. io» D. A. Sturdza a fost prim ministru din 1895 pînă în 1899, cu o scurtă întrerupere (21 noiembr/3 dec. 1896 — 31 mart/12 apr. 1897) cînd țara a fost guvernată de un cabinet libe- ral ,,al drapeliștilor", prezidat de P. S. Aurelian. 107 Vezi A. Bunea, Parlamentul României, in sprijinul inuă/ămîntului din Transilvania.. . pag. 92 — 96; de asemenea T. Lungu, op. cit., p. 231—237. tos Cu privire la evoluția raporturilor dintre România și Austro-Ungaria în primul de- ceniu și jumătate a noului veac, vezi Ș. Rădulescu-Zoner, România și Tripla Alianță la înce- putul secolului al XX-lea, 1900—1914, Edit. Litera, București, 1977 ; de asemenea C. Nuțu, România in anii neutralității, 1914—1916, Edit. științifică, București, 1972. www.dacoromanica.ro 1740 ȘERBAN RADULESCU-ZONER 18 Malgr6 l’alliance conclue de Roumanie en 1883 avec la Triplice, ces frictions ont continues, sans cesse, jusqu’a la commencement du premiere guerre mondiale. L’auteur releve les actions represifs, men^es sur le plan interne, tant que les pressions diplomatiques efectu^es par le gouvernement autri- cienne-hongrois, pour etouffer lereveil et l’affirmation du conscience nați- onale de Roumains de Transylvanie. Bas6 esur la correspondance diplomatique etreng6re — la plupart d’elle etant encore moins connue — l’article demonstre la position poli- tique elastique de dirigeants et des cercles politiques roumaines. Dans le cadre internațional de la fin du XlX-eme silele, ils ont soutenu — dans les limites permis par leur ligne tactique et politique — la lutte d’elibe- ration naționale xnen^e par les Roumains d’autre cot6 des Carpathes. www.dacoromaiiica.ro UN LUPTĂTOR PENTRU UNITATEA NAȚIONALĂ: O. C. TĂSLĂUANU DE VA SILE NETE A într-o conferință autobiografică rostită în anul 1932 în fața studen- țimii din București, Octavian Goga mărturisea că s-a născut la Rășinari, la poale de munte pe „coloana vertebrală a românismului”, acolo unde silnica frontieră de odinioară a Austro-Ungariei părea „un piron înfipt în carnea unui popor” ... „M-am născut la graniță — afirma în continuare Goga — am știut deci din primul moment al vieții mele că există granițe, și totodată că ele, tăind în carnea neamului, trebuie să fie înlăturate. în mod organic deci — conchidea poetul — am avut totdeauna tendința să mă urc pe creste, și de acolo, din vîrful Cindrelului (muntele de la Rășinari) să văd cele două aspecte ale aceluiași popor”, al părții libere într-o direcție, al părții sub- jugată în cealaltă \ în același fel și-ar fi putut povesti biografia și Octavian C. Tăslăuanu fiindcă și el, la Bilbor în județul Harghita — într-un loc care simțea astfel și el „pironul” graniței nefaste înfipte în însăși inima lui, Bilborul, ca și Rășinarii, fiind unul din acele sate care ofereau imaginea desmădulată a trupului neamului despicat în două de stîlpii de frontieră ai anacroni- cului imperiu austro-ungar. Dar și de o parte și de alta a frontierei se aflau aceeași puternică și tumultoasă viață românească, același grai, același port, aceleași străvechi obiceiuri, aceleași cîntece. Oamenii din stînga și din dreapta frontierei erau aceiași, profund înrudiți între ei nu numai prin stirpea neamului ci și prin lanțul căsătoriilor, botezurile, nunțile, înmor- mîntările, hramurile și bîlciurile regiunii adunînd în jurul lor pe o întindere de zeci de sate, de la Călimani pînă la Ceahlău, de la apa Mureșului pînă la cea a Bistriței, o lume în vinele căreia curgea același sînge, și care nu alcă- tuia, în fond, decît o imensă familie românească, stăpînă de veacuri pe aceleași povîrnișuri și plaiuri, pe aceleași piscuri. Ce putea însemna pentru acești țărani, fii ai codrului, un stîlp de frontieră, un post de jandarmi, un pichet de grăniceri? Potecile și drumu- rile lor erau drumurile vîntului, nesupuse niciunei îngrădiri, ale luminii soarelui și a lunii — drumuri care îi purtau pretutindeni, printre poiene și frați, fără a fi siliți să țină seama de vopseaua stîlpilor sau de penele de cocoș ale jandarmilor. 1 O. Goga, Fragmente autobiografice — mărturisiri literare, București, 1933, p. 26. ..REVISTA DE ISTORIE". Tom. 31. nr. 10. p. 1741-1753, 1978. www.dacoromanica.ro 1742 VASILE NETEA 2 într-o astfel de lume s-a născut Octavian C. Tăslăuanu, la 1 februarie 1876, în alcătuirea sa fizică și sufletească contopindu-se vechi spițe româ- nești atît de pe Valea Taslăului Moldovei cît și de pe Valea Topliței tran- silvănene. Linia vieții sale, ca și a lui Goga, a fost trasată astfel de un sever determinism geografic, care nu-i putea indica altă misiune decît aceea a- luptei pentru desăvârșirea unității naționale. Determinismului geografic i s-au adăugat apoi preceptele educative ale tatălui său, părintele loan, un român aprig, care fusese un pasionat cititor al vechilor periodice ardelenești — „Familia”, „Federațiunea”, „Observatoriul” — și totodată al literaturii patriotice scrisă de Andrei Mureșianu, Vasile Alecsandri, D. Bolintineanu, poeții „deșteptării” românești, ai unirii și ai independenței. Copilul a fost crescut în cîntecele vitejești ale războiului neatîrnării, cîntate de tatăl său cu aceeași virtuo- zitate ca și cîntările ecleziastice și care îi vorbea mereu de trebuința și de posibilitatea unirii tuturor românilor 2. Ce putea deveni un tînăr născut într-un asemenea loc și crescut într-o asemenea atmosferă? Un luptător pentru libertatea națională, fără îndoială, un luptător pentru unire, care nu va uita însă nici de marile racile ale vieții țărănești: sărăcia, întunericul, desconsiderarea. Primii săi pași făcuți în arena publică au fost astfel pași de afirmare românească, de solidaritate cu cei care se ridicau cu îndrăzneală să înfrunte opresiunea străină. Ca elev la Blaj în primăvara anului 1894 — în preajma faimosului proces național de la Cluj — a organizat astfel împreună cu ceilalți colegi ai săi, sfidînd dispozițiile oficiale, o mare manifestație în piața orașului pentru Vasile Lucaciu — Leul de la Sisești — unul din marii eroi ai acestui proces, aflat în trecere prin Blajul emoționantelor amintiri de la 1848. La aclamațiile elevilor — după amintirile lui Tăslăuanu — s-a „cutremurat” însăși catapeteazma catedralei. în zilele următoare s-a făcut o altă manifestație tot atît de însuflețită pentru memorandiștii care veneau cu trenul de la Sibiu pentru a se îndrepta spre Cluj, locul proce- sului. Pentru inscripția „Venin vom lua, în foc ne vom scălda, pentru idealul național”, — pentru idealul Unirii cu alte cuvinte — pusă în 1895 ca „motto” pe tabloul de absolvire al clasei a VlII-a a liceului, a fost elimi- nat, în urma unei anchete a Ministerului, de la examenul de bacalaureat, — examen pe care avea să-l dea apoi în sesiunea următoare la Năsăud 3. De o astfel de eliminare va avea parte și Goga în 1899, cînd, împre- ună cu Ion Lupaș, a fost silit pentru atitudinea sa patriotică să părăsească liceul de stat de la Sibiu și să se transfere la liceul confesional românesc din Brașov. Manifestații și instigații împotriva statului opresor se constată în acest timp și în vacanțele pe care le petrecea la Bilbor, Tăslăuanu deve- nind din ce în ce mai îndrăzneț. Atitudinea patriotică a tînărului luptător se va accentua și mai mult în timpul studiilor sale universitare (1898—1902) — urmate, fapt semnificativ prin sine însuși, — la Universitatea din Bucu- rești, care l-au pus în contact atît cu marii învățați români ai timpului 2 O. C. Tăslăuanu, Spovedanii, București, 1976, p. 42—44. Ediție îngrijită de Gelu Voi- can cu o prefață de Vasile Netea, p. 42. 3 Ibidem, p. 81 — 83. www.dacoromaiiica.ro 3 OCTAVIAN C. TASLAUANU 1743 — Titu Maiorescu, N. lorga, D. Onciul, O. Densușianu — cît și cu viitorii exponenți ai generației sale în frunte cu Vasile Pârvan și I. Petrovici. Șederea în capitala României i-a favorizat și un strîns contact cu scriitorii și cărturarii ardeleni stabiliți la București — George Coșbuc, St. O. losif, Ilarie Chendi, Zaharia Bârsan, Ion Bianu, Gh. Bogdan Duică, înflăcărați patrioți cu toții — care l-au inițiat în viața literară și culturală a Bucu- reștilor. Cu această zestre sufletească, dublată de o mare energie și de un nesecat optimism, a ajuns O.C. Tăslăuanu în primăvara anului 1902 secretar al Consulatului român de la Budapesta, iar la începutul anului 1903 redactor al revistei „Luceafărul”. Odată cu numirea în aceste funcțiuni începe afirmarea viguroasei personalități a lui Tăslăuanu, și totodată angajarea în marea luptă națio- nală a timpului care avea să facă din el — mergînd pe calea lui George Barițiu și a lui losif Vulcan — unul din cei mai activi și mai perseverenți exponenți ai românilor. întreaga sa activitate publică a fost dominată de ideea națională și de convingerea că intelectualul român—și mai ales intelectualul român din Transilvania — trebuie să fie un luptător permanent pentru apărarea ființei etnice și dezvoltarea puterilor de creație ale neamului său, a limbii și a culturii românești. „Pentru mine — precizează Tăslăuanu în „Spo- vedaniile” sale — consulatul nu putea rămîne un simplu serviciu (admi- nistrativ), ci căutăm să fie un post de luptă națională” 4. Aceasta însemna strînse legături cu ziarele și cercurile politice românești, raportarea la București a măsurilor șoviniste luate de guvernul de la Budapesta, susți- nerea stăruitoare, pe cale diplomatică, a problemelor românești. Modul cum a înțeles Tăslăuanu să-și îndeplinească aceste îndatoriri, de care șeful său, consulul Victor Cuciurean, — diplomat de carieră — se arăta prea puțin preocupat, se poate vedea dintr-un denunț al primului minis- tru al Ungaiiei, contele Tisza Istvan, adresat în chip confidențial con- sulului șef. Denunțul poartă data de 26 martie 1904 și din el aflăm, pe lîngă unele exagerări, că secretarul consular era în „permanente legături cu indivizii români cari în Ungaria profesau principii vătămătoare sta- tului”. în continuare Tisza arăta că secretarul întreținea relații cu zia- riștii români de la ziarele iredentiste, secondînd propaganda,,ultra română”, și că participă la anumite conferințe politice secrete4bls. Un post de luptă națională avea să reprezinte și revista „Luceafă- iul”, din care, trecînd peste începuturile ei firave, a izbutit să facă, ală- turi de Octavian Goga, „o tribună de propagandă națională, de trezire a conștiinței românești unitare” *. Motivarea și sensul acesteia sînt des- lușite prin cuvintele următoare : „Din Budapesta nu priveam spre Viena lui Franz Ferdinand ... ci spre București. Nu serveam grossosterreichul federalist, ci unitatea națională”s. Al treilea post de luptă al lui O.C. Tăslăuanu urma să fie „Asociați- unea pentru literatura română și cultura poporului român” de la Sibiu, Ia al cărei secretariat, renunțînd la funcția de la consulat, a fost numit 4 Ibidem, p. 109. 4 bis Ibidem, p. 184 — 186. * Ibidem, p. 114. 5 Ibidem. www.dacoromaiiica.ro 1744 VASULE NETEA 4 împreună cu Goga în anul 1906. în cadrul „Asociațiunii” avea să conducă și revista „Transilvania” — vechea publicație a lui George Barițiu — precum și Biblioteca poporală a Asociațiunii, ambele oferindu-i noi posibili- tăți de acțiune patriotică și culturală. în toate aceste posturi principala sa preocupare a fost afirmarea, pe de o parte, a valorilor culturale transilvănene, iar pe de alta a strîngerii cît mai puternice și mai ample a legăturilor, în vederea unei lupte comune, cu scriitorii, oamenii de știință și artiștii din vechea Românie. Arma cea mai puternică a acestei lupte a fost, precum se știe, limba și literatura română. Prima grijă a lui Tăslăuanu intrat în redacția „Luceafărului” a fost astfel ridicarea nivelului și a calității limbii, pe care nu o putea lăsa în situația care o găsise. „Una din calitățile cele mai mari ale „Luceafărului” — avea să scrie mai tîrziu Sextil Pușcariu—a fost că de la început s-a eli- berat de ardelenisme și a făcut legătura intimă cu cultura românească de peste Munți” 6. Datorită îndemnurilor și stăruințelor sale, — unite cu ale lui O. Goga care, prin poeziile sale de un dinamic patriotism, era purtătorul de steag al revistei — la „Luceafărul” au colaborat astfel, încă din primii ani ai apariției sale, pe lîngă scriitorii și învățații transilvăneni, Octavian Goga, I. Agârbiceanu, Al. Ciura, Maria Cuțan, loan Lupaș, Sextil Pușcariu, Onisifor Ghibu, și numeroși poeți, prozatori și istorici din vechea Românie, — în frunte cu N. lorga, V. Pârvan, Duiliu Zamfirescu, M. Sadoveanu, E. Gârleanu, D. Anghel, C. Sandu Aldea, Cincinat Pavelescu, Caton Theodorian. LA. Bassarabescu, Elena Farago, precum și bucovinenii George Rotică și L'iviu Marian, a căror întîlnire în paginile revistei arde- lene dădea imaginea întregii Românii, „Luceafărul” continuînd tradiția „Foii pentru minte, inimă și literatură”, a „Familiei” lui Vulcan și a „Tribunei” lui Slavici, fiind o „oglindă a tuturor frămîntărilor românești”7. Popularizarea operelor acestora în Transilvania se făcea, pe lingă colaborările lor directe, și prin rubrica dorită de Tăslăuanu și realizată de Sextil Pușcariu, Foi răzlețe, în care se reproduceau diferite bucăți din volumele recent publicate, comentîndu-se totodată în mod succint biografia și opera lor. Unele din aceste „foi” sau fișe bibliografice — lucru uitat chiar și de exegeții săi — au fost scrise de Tăslăuanu 8. „în felul acesta — precizează Pușcariu — aduceam în mod indirect la reviste de dincoace de Carpați colaborarea scriitorilor din Țara veche, și treceam cu cititorii ardeleni Munții în țara spre care privirile noastre trebuiau să fie necontenit ațintite” 9. La chemarea „Luceafărului” au răspuns în mod firesc și scriitorii tran- silvăneni stabiliți la București — George Coșbuc, St. O. losif, Ion Gorun, Z. Bârsan, Uarie Chendi, Gh. Bogdan Duică — scrisul lor reprezentînd un scris de sinteză românească. Ideea unității nu s-a reflectat însă în paginile „Luceafărului” numai prin aceste colaborări, ci totodată și prin consacrarea a numeroase numere • Sextil Pușcariu, Scrisori de la O.C. Tăslăuanu, in „Transilvania” 1943, n. 2, p. 104. 7 Ibidem. 8 A se vedea „Luceafărul”, 1904, 15 martie, n. 6; Ion Ciocirlan, Pe plai, Idem, 1904, 1 iulie n. 12 — 13; N. lorga, Istoria lui Ștefan cel Mare. Vezi și voi. O. C. Tăslăuanu, Infor- mam literare și culturale 1303—1910, Sibiu, 1910. ’ „Transilvania”, 1943, nr. 3, p. 106. www.dacoromanica.ro 5 OCTAVIAN C. TASLAUANU 1745 speciale unor personalități istorice, literare și artistice, care prin geniul și opera lor au dat o înaltă expresie însăși geniului creator al poporului român și unității sale etnice. Din acest spirit s-au născut renumitele numere ale „Luceafărului” dedicate lui Ștefan cel Mare10 11 — cu prilejul comemorării a 400 de ani de la moartea lui — și lui Andrei Șaguna u, lui Vasile Alecsandri12 13 și M. Eminesculs, lui Ion Creangă14 și George Coșbuc lui Al. Vlahuță16 și I.L. Caragiale17, pictorilor N. Grigorescu18 și Ștefan Luchian19, precum și unor mișcări colective ca activitatea „Tine- rimii artistice” de la București20 și a nuveliștilor din vechea Românie aflați atunci în viață 21. Unele din aceste numere au fost prefațate de două din cele mai emoționante poezii ale lui Goga : Noi și De ba noi. Organizarea acestor numere — care îl făcuseră să se gîndească chiar și la un Pantheon național — ca și diferite alte evenimente festive, l-au îndemnat pe Tăslăuanu și la scrierea unor pagini pe cît de calde tot pe atît de revelatoare pentru preocupările și modelele sale de viață : „Activi- tatea noastră, a celor de dincoace de Munți — scria el în 1904 în legătură cu intrarea la Academia Română a lui Ion Bianu — e de o importanță hotărîtoare în evoluția istoriei culturale a neamului nostru. înaintașii noștri din veacul trecut, drept cugetători și harnici, călăuziți de idealul unității de rasă (citește neam V.N.), au muncit din răsputeri cu scrisul și cu graiul, să ne adune, să ne înfrățească pe toți sufletește. Au făcut-o aceasta fiindcă și-au dat seama, că viitorul neamului rezidă în conștiința unității noastre, în omogenitatea organismului nostru cultural22. înaintașii — printre care se număra acum și Bianu — fuseseră George Lazăr și loan Maiorescu, Aaron Florian și Treboniu Laurian Simion Bărnuțiu și Timotei Cipariu, George Barițiu și losif Vulcan. Și cîți alții ! Pe urmele lor, pentru aceeași „adunare”, și „înfrățire”, mergea și Tăslăuanu, mergeau toți exponenții și colaboratorii „Luceafărului”. „Prin el — scrie Pușcariu —„Luceafărul” s-a încolonat în rîndul publica- țiilor stăpînite de o credință puternică în vitalitatea neamului, în zorile Unirii naționale” 23. în primăvara anului 1906, cînd la București aveau loc marile mani- festații patriotice organizate de N. lorga, „Luceafărul”, prin condeiul lui O.C. Tăslăuanu, subordona ideea de înviere mistică ideii de înviere româ- nească. „Și iarăși va să vie — scria Tăslăuanu cu îndrăzneală și nebi- ruită speranță — ziua învierii naționale, cînd toată obștea neamului nostru 10 „Luceafărul”, 1904, 1 iulie nr. 12 — 13. 11 Ibidem, 1909, 15 oct. nr. 20. 12 Ibidem, 1905, 1 iunie nr. 11. 13 Ibidem, 1909, 15 oct. nr. 20. 14 Ibidem, 1910, 1 ian. nr. 1. 18 Ibidem, 1905, 15 apr. nr. 8. 18 Ibidem, 1905, 15 ian. nr. 2. 17 Ibidem, 1912, 24 iunie, n. 26. 18 Ibidem, 1905, 1 ian. n. 1. 18 Ibidem, 1905, 1 martie, nr. 5. 20 Ibidem, 1905, 1 aprilie, n. 7. 21 Ibidem, 1905, 15 august, n. 15 — 16. 22 „Luceafărul”, 1904, 15 iunie, n. 9 —11. 23 Sextil Pușcariu, Călare pe două veacuri. București, 1968, p. 308. www.dacoromanica.ro 1746 VASELE NETEA 6 va serba izbîndirea unui gînd pribeag încă... întruparea ideii mari .... Mulți din multe părți nu putem să ne mărturisim credința, dar o piutăm cu sfințenie în suflet ... și vor veni ... vremuri cînd urmașii vor rosti fără sfială și fără de nici o frică : A înviat neamul întreg si credința în trăinicia lui"2i. „Luceafărul” consacra în același an un număr în care istorici de presti- giul lui N. lorga, Vasile Pârvan, loan Lupaș, Alexandru Lapedatu înfăți- șau — precedați de poezia lui O. Goga în munți — întreaga istorie a poporu- lui român de la origini și pînă în acel moment, relevînd în mod firesc perspectivele dezvoltării sale. „Unitatea unui neam — scria în concluzia numărului O.C. Tăslăuanu — e reprezentată prin conștiința lui națională înainte de toate, iar această conștiință e chemată la viață mai ales prin cunoașterea trecutului propriu și prin cunoașterea de aproape, din prezent a celor ce sînt de un neam și vorbesc o limbă . .. Această încopciere a traiului de ieri în cel de azi — afirmau în continuare Tăslăuanu — face cu putință limpezirea viitorului; ea ne călăuzește pașii spre ținta finală : visul unității noastre" 24 25. în 1909 la aniversarea a 50 de ani de la Unirea Principatelor, consi- derată ca „prima unire”, Tăslăuanu afirma că „un neam care a dat dovadă că e în stare să trăiască clipe de înălțare și întinerire sufletească așa cum a fost cea a primei Uniri, are dreptul să nădăjduiască într-un viitor mare, care-i va cere întreaga lui putere de viață pentru a putea fi o podoabă a ome- nirii și a naturii ce l-a creat". Unirea statală se contopea însă în concepția sa cu unirea „între egoismul claselor stăpînitoare și țărănimea lui Moș Ion Roată”, binefacerile acesteia urmînd să se facă simțite de către toți cei care vorbesc „aceeaș limbă”26. Și pentru Tăslăuanu, ca și pentru Barițiu, Slavici și losif Vulcan, una din căile cele mai sigure pentru pregătirea Unirii românilor era literatura, cunoașterea reciprocă a scriitorilor i omâni și de pe o parte și de pe alta a Carpaților, colaborarea lor comună la revis- tele românești din orice parte a neamului, pătrunderea lor în sufletul românesc de pretutindeni. Această concepție a călăuzit întreaga sa activitate redacțională, și ei i se datorește faptul că arareori apărea un număr din „Luceafărul” fără colaborarea vreunui scriitor român transcarpatin, ori fără cîteva recenzii, notițe sau ilustrații în legătură cu noutățile literare și evenimen- tele artistice și culturile din „țară” 27. Colaborarea acestora la „Luceafărul” nu se făcea printr-o participare întîmplătoare, ușor de confundat și de uitat, ci prin afișarea fățișă, demonstrativă, în mod permanent, pe însăși coperta revistei. Pînă în anul 1912, cînd se împlineau 10 ani de la apariția „Luceafă- rului”, la revista sibiană colaboraseră pe lîngă istoricii amintiți, peste 35 scriitori transcarpatini, înafara colaborărilor ocazionale. îi cităm în mod alfabetic : Ion Adam, D. Anghel, Alexandru Cazaban, I.A. Basara- 24 „Luceafărul”, 1907, 1 aprilie, n. 7. 26 Ibidem, 15 august 1906, nr. 13 — 16. 26 „Luceafărul”, 1909, 16 febr. nr. 4. 27 A se vedea pentru toate aceste colaborări M. Tritcanu, Luceafărul 1902 — 1920, indice bibliografic analitic. București, 1972. www.dacoromanica.ro 7 OCTAVIAN C. TASLAUANU 1747 bescu, Alice Călugăru, N.D. Ciotori, Ion Ciocîrlan, I. Chiru-Nanov, V. Demetrius, loan Dragoslav, Victor Eftimiu, Elena Farago, Emil Gâr- leanu, George Gregorian, A. de Herz, E. Lovinescu, M. Lungianu, Liviu Marian, Corneliu Moldovan, A. Naum, D.D. Pătrășcanu, I.N. Pîrvulescu, Cincinat Pavelescu, G. Rotică, M. Sadoveanu, C. Sandu Aldea, M. Său- lescu, Vasile Savel, M. Simionescu-Râmniceanu, Caton Theodorian, D. Tomescu, G. Vâlsan, Al. Vlahuță, Duiliu Zamfir eseu. Spre deosebire de vechile reviste ale înaintașilor — „Foaia pentru minte, inimă și literatură” și „Familia” — colaborările transcarpatine ale „Luceafărului” nu s-au realizat prin reproduceri, ci printr-un contact direct al scriitorilor cu redacția, putîndu-se astfel închega nu numai o identitate de orientare ideologică, ci și una de simțire și solidaritate umană, de reală confraternitate românească. în felul acesta revista putea să urmă- rească prin antene și legături proprii un plan concret de manifestări, legat de marile aspirații ale neamului. Relevăm din acest punct de vedere soli- citarea colaborării lui N. lorga, numit de Tăslăuanu „împărat al cugetării românești”, a lui V. Pârvan, a lui Delavrancea, Vlahuță și a altor scriitori consacrați. Din corespondența cu Sextil Pușariu se relevă concludent mo- dul de a lucra al lui Tăslăuanu. La 17 martie 1903 filologul era solicitat să scrie articole despre unificarea limbii, iar în 1903 un portret al lui Vlahuță pentru numărul consacrat acestuia, Bogdan Duică era rugat să trimită „scrisori din București”, Chendi cronici despre mișcarea lite- rară transcarpatină. La 28 noiembrie 1904 Pușeariu era anunțat că Sado- veanu, la rugămintea lui Tăslăuanu, a acceptat să scrie „zece povestiri cu subiect din revoluția lui lancu”. Contactul cu atîția alții se făcea în mod tot atît de nemijlocit. „în felul acesta — sublinia Pușeariu — „Luceafărul devenea revista literară cu cei mai de seamă scriitori ai tim- pului” 28, rivalizînd cu „Sămănătorul” și „Viața românească”. Scriitorii de peste Carpați au fost în contact cu Transilvania nu numai pe calea tiparului, ci și prin viu grai, „Luceafărul” organizînd la 29 februarie/ 5 martie — în colaborare cu Societatea scriitorilor români de la Bucu- rești — cea dintîi șezătoare literară românească la Sibiu 29. La șezătoare au participat, alături de O.C. Tăslăuanu, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu și Maria Cunțan, și scriitorii bucureșteni, Emil Gârleanu (președintele societății), Victor Eftimiu, A. de Herz, A. Mîndru, Corneliu Moldovanu, D. Nanu, Cincinat Pavelescu, Caton Theodorian — toți vechi colaboratori ai „Luceafărului” — precum și artista Maria Filotti. Deși anunțați,. M. Sadoveanu și D. Anghel nu putuseră veni. O manifestație de acest fel transilvănenii nu mai văzuseră pînă atunci, și în notele consacrate comen- tării ei Emil Gârleanu a subliniat fără rezerve partea avută de Tăslăuanu în inițierea și organizarea șezătorii 30 31. O altă șezătoare se va organiza la 18/30 aprilie la Arad, cu aceeași scriitori, cărora li s-a adăugat însă și Al. Th. Stamatiad sl, Tăslăuanu fiind unul din cei mai entuziaști promo- tori ai acestei acțiuni. 28 ,,Transilvania”, 1943, nr. 2, p. 207. 20 Ibidem. 30 E. Girleanu, Scriitorii lomâni la Sibiu, „Universul”, 1911, 1 martie, nr. 58, idem. Cu prilejul șezătorii din Sibiu, „Tribuna”, 1911, 13 martie, n. 59. (Reprodusă și în voi. Pri- veliști din /ară, Schițe, Însemnări, București, 1915, p. 173 — 178. 31 „Tribuna”, 1911, 3 mai st. n. www.dacoromanica.ro 1748 VASULE NETEA 8 Principiul afirmării unității naționale avea să-l călăuzească nu numai în activitatea sa redacțională, ci și în cea editorială, în 1905 Tăslăuanu înființînd la Budapesta o tipografie și o editură românească proprie. Primul volum editat de noua editură a fost culegerea de Poezii al lui Octavian Goga — care a adus poetului un adevărat triumf — urmat de cărțile în proză ale lui Ion Agârbiceanu (De la țară). Al. Ciura (Icoane), Ion Slavici (Mara) ș.a. Pentru a da editurii o semnificație cît mai larg românească, Tăslăuanu a trecut însă repede și la editarea unor scriitori de peste Munți, aflați atunci într-o promițătoare ascensiune : Ion Ciocârlan și Elena Earago. Din cel dintîi a tipărit culegerea de schițe și nuvele Tra- iul nostru (1906), care avea să fie reeditată apoi și de tiparnița „Minervei” din București, iar din cea de a doua un volum de Versuri (1906) care avea să o impună atenției criticilor timpului. Același principiu, bazat pe colaborarea scriitorilor români de pretu- tindeni, îl făcea ca la înființarea unei colecții de literatură pentru copii intitulată Biblioteca copiilor și a tinerimii, să solicite și să obțină concursul lui I. Al. Brătescu-Voinești, M. Sadoveanu, I.A. Bassarabescu, Sandu- Aldea, O. Goga, Maria Cunțan și Adelina Maior (soția lui, originară de la Craiova). Spiritul lui Tăslăuanu de abordare a problemelor de istorie națională și culturală, și totodată de colaborare cu scriitorii transcarpa- tini, s-a dovedit și în redactarea revistei „Transilvania” (1909—1914) și a „Bibliotecii poporale a Asociațiunii”, în colecția căreia a publicat cărți de istorie pentru popor (I. Lupaș, Despre începutul neamului nostru, De demult), George Coșbuc (Povestea unei coroane de oțel), precum și diferite antologii din clasici: V. Alecsandri, Gh. Asachi, Al. Donici, C. Negruzzi, Ion Creangă, Anton Pann. în toate inițiativele și acțiunile sale literare și culturale, Tăslăuanu înțelegea astfel să se sprijine pe o colaborare cît mai largă cu scriitorii de peste Carpați, afirmarea unității românești fiind principala sa preocu- pare. Concomitent cu popularizarea scriitorilor de peste Munți, Tăslăuanu urmărea și traiectoria marilor personalități europene ale timpului — Gio- sue Carducci, Bjbrnotjerne Bjbrnson, Lev Tolstoi, Edgar Allan Poe, Charles Darwin — operele lor prezentînd tot atîtea pledoarii pentru liber- tatea spiritului și a umanității32. ★ Declanșarea primului război mondial (1 august 1914) a oferit lui O.C. Tăslăuanu, ca și tuturor celorlalți militanți ardeleni, obligați pînă atunci la anumite prudențe și rezerve, prilejul mult așteptat de a trece la o acțiune deschisă, categorică, pentru înfăptuirea a tot ceea ce pînă atunci gîndiseră sau spuseseră în surdină: lichidarea Austro-Ungariei, eliberarea și necondiționata unire a Transilvaniei cu patria mamă. „Acuwi ori niciodată” al anului 1848 se punea acum din nou cu toată puterea zguduind profund toate cunoștiințele românești. Vechea afirmație a lui Barițiu că soarta Transilvaniei nu se va hotărî la Cluj sau la Buda, ci la București — locul de unde se aștepta să răsară soarele pentru toți românii — a prins acum aripi noi și înțelesul ei a deve- nit mai actual ca oricînd. 32 Vezi O. C. Tăslăuanu, Informații literare și culturale, Sibiu, 1911. www.dacoromanica.ro 9 OCTAVIAN C. TASLAUANU 1749 Adevărata scenă istorică pentru românii transilvăneni avea să fie de acum înainte capitala României. Mai înainte ca dorobanții români să treacă Munții spre Alba lulia, ei au fost trecuți în sens invers, spre Bucu- rești, de numeroși patrioți transilvăneni în frunte cu O. Goga și Vasile Lucaciu, hotărîți să devină cu un ceas mai degrabă cetățeni ai României care nu mai putea fi concepută decît „mare”. Mobilizat pe neașteptate la începutul lui august — poliția Sibiului urmărea îndeaproape pe redactorul „valah” — și trimis pe frontul din Galiția, Tăslăuanu a profitat de cel dinții prilej pentru a se refugia și el la București unde, alături de ceilalți refugiați ardeleni și de marii luptători ai timpului — Take lonescu, Nicolae Filipescu, Delavrancea, Nicolaelorga, Nicolae Titulescu — urma să dea glas marilor așteptări ale Transilvaniei. Aici, pe lîngă vechii săi tovarăși de luptă de la „Luceafărul” — O. Ghibu, Gheorghe Popp, C. Bucșan — se va întîlni și cu con județenii săi mureșeni: Simion C. Mîndrescu (din Rîpa de jos), losif Șchiopul (publicist) și Florea Bogdan (inginer) ambii din Reghin. Prima sa manifestare în această direcție a fost publicarea în vara anului 1915 a volumului de impresii și povestiri de pe front intitulat Trei luni pe tâmpul de război — ziarul unui român ofițer în armata austro- ungară ce a luat parte cu glotașii români din Ardeal la luptele din Galiția. Volumul, deși scris fără pretenții literare, a avut un succes imens, în timp de numai cîteva luni el fiind reeditat de trei ori, în peste 6000 de exemplare. Aceasta a fost prima scriere de război românească, ea deschizînd lunga serie de lucrări dedicate războiului care, pentru ardeleni, va culmina prin roma- nul lui Liviu Rebreanu, Pădurea spînzuraților. Mai mult decît o carte cu un emoționant caracter autobiografic, scrierea lui Tăslăuanu reprezenta un adevărat rechizitoriu împotriva Austro-Ungariei care, lăsînd goale satele Transilvaniei, trimisese în prima linie a frontului zeci de mii de români care trebuiau să lupte și să moară pentru apărarea imperiului care le încătușase viața. Cartea a fost îmbrățișată cu un viu elan de însuși N. lorga, și tipărită, din ordinul primului ministru Ion I.C. Brătianu, pe cheltuiala Ministerului de război. Ea a dat totodată naștere la violente polemici între susținătorii și adversarii Puterilor Centrale, ofițerii în rezervă solidarizîndu-se cu noul lor tovarăș de arme ss. Pentru valoarea sa documentară și pentru caracterul ei patriotic, cartea a fost tradusă în același an și în limba franceză, sub titlul Trois mois de campagne en Galice. Carnet de route d'un Transylvain offitâer dans V armie austro-hongroise, denunțindu-se astfel și pe această cale ororile din Austro-Ungaria. în 1916 Tăslăuanu a publicat și volumul de nuvele și reportaje de război — Hora obuzelor — remarcabile prin tragicul lor realism. Pe lîngă aceste două cărți, Tăslăuanu a desfășurat și o energică activitate publicistică, el fiind împreună cu Georghe Popp și Onisifor Ghibu, unul din redactorii revistei „Tribuna nouă”, înființată la București ca organ de luptă transilvăneană, și apoi alături de Goga, unul din prin- cipalii colaboratori ai ziarului „Epoca” — ziarul lui N. Filipescu — care 33 Vezi pentru detalii O. C. Tăslăuanu, Sub flamurile nafionale, note și documente din războiul de întregire al neamului, Sighișoara, 1935, p. 43 — 47. www.dacoromanica.ro 1750 VASULE netiea 10 înființase rubrica Ardealul vorbește. Rubrica a fost inaugurată printr-o scrisoare adresată directorului ziarului de principalii publiciști ardeleni refugiați la București — O. Goga (citația e făcută în ordinea semnării), O.C. Tăslăuanu, Vasile 0. Osvadă, Onisifor Ghibu, 0. Bucșan, losif Șchiopul, Gheorghe Pop, luliu Enescu, Aurel Esca, Sebastian Bornemisa, A. Imbroane — conducătorii de pînă în ajun ai presei românești transilvă- nene. „Ideea unității politice a neamului românesc — se afirma în pream- bulul scrisorii — propagată de noi ani de-a rîndul în ziarele din Ardeal, ne călăuzește și acum cînd credem că a sosit ceasul să se împlinească visul atîtor generații. Această credință — se preciza în continuare — ne-a îndemnat să trecem Munții ca să ne putem pune în serviciul operei de desrobire a pămîntului care ne cheamă. îndeplinim această datorie cu condeiul pînă în clipa cînd conștiința țării ne va da prilejul să luăm arma în mînă” 34 35 36. în cadrul acestei rubrici a publicat Tăslăuanu cîteva din cele mai înflăcărate articole ale sale, biciuind, pe de o parte, pe „vînduții” din presa bucureșteană care susțineau politica nefastă a Puterilor Cen- trale ’s, iar pe de alta îndemnînd la luptă societatea scriitorilor români38 și tinerimea universitară 37. Cităm cîteva rînduri din apelul adresat la 28 iunie 1915 „Societății scriitorilor” în rîndurile căreia constatase — la anumiți scriitori — o surprinzătoare pasivitate. „De ce tăceți” ? — întreba O.C. Tăslăuanu — nu simțiți că tăcerea voastră e o crimă națională, o umilire a numelui de scriitor ? Nu vedeți că la toate popoarele Europei scriitorii stau în fruntea mișcărilor naționale, că ei întrețin în suflete entuziasmul, că ei îndeamnă necontenit mulțimea la jertfe? Nu auziți glasul lor ce trezește delirul biruințelor? Nu vi se înfioară sufletul de datoria sfîntă de a lupta alături de tovarășii voștrii pribegi pentru întruparea idealului național al tutu- rora? Vă chemăm — scria Tăslăuanu în încheiere — să vă ridicați glasul pentru mîntuirea pămîntului în care se citește scrisul vostru. Veniți și strigați, că jumătate din trupul neamului nostru piere. Porniți o luptă biruitoare, faceți-vă datoria, dacă vreți să mai fie cinstit numele de scriitor român”. O chemare tot atît de vibrantă adresa la 12 iulie și lui George Coșbuc, pe care pierderea unicului său fiu îl făcuse să cadă într-o neașteptată depresiune psihică. Fostul redactor al „Luceafărului” ar fi dorit să-l reînsuflețească pe marele poet și să-l urce pe noile baricade ale luptei naționale. „D-ta, bade George — îi scria Tăslăuanu — care ai înveșnicit Ardealul în minunate cîntece și care ai scris „In opressores” și „Noi vrem pămînt”, cunoști jalea părinților și neamului de acasă și știi ce vor și ce așteaptă țăranii din Ardeal. Bade, d-ta simți, ca și noi, durerea suspinelor de pe Someș, Murăș, Olt și Crișuri. Sufletul d-tale aude bocetele Zamfirei, Radei, subțiricei din vecini, care plîng și-și mîngîie copilașii orfani ... plîng și-și blestemă soarta ... Nu socoți — întreba Tăslăuanu în încheiere — c-ar trebui să-ți rupi și d-ta fulgerile răzvrătire! din suflet și să le arunci In largul pămîntului românesc? 38. 34 ,,Epoca”, 1915, 15 iunie. 35 0. C. Tăslăuanu, Coru/lia presei, „Epoca”, 1915, 6 iulie. 36 Către ,.Societatea scriitorilor români”, „Epoca”, 1915, 28 iunie. 37 Semne bune, „Epoca”, 1915, 31 august. 38 „Epoca”, 1915, 12 iulie. www.dacoromanica.ro 11 OCTAVIAN C. TASLAUANU 1751 Goșbuc n-a putut ieși însă din tăcerea sa, deși astfel de îndemnuri îi veniseră și din partea lui Simion Mândrescu, a lui O. Goga, a lui Onisifor Ghibu, precum și a altor ardeleni39. La începutul lunii septembrie 1915, s-a constituit la București orga- nizația patriotică Federația unionistă, alcătuită din toat.e societățile și grupurile care luptau pentru intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei. Conducerea „Federației unioniste” o avea Nicolae Filipescu și Take lonescu. La 17 septembrie au aderat la această „Fede- rație”, printr-o declarație redactată de O. Goga, toți publiciștii ardeleni aflați în București — Tăslăuanu semnînd din nou al doilea — precum și cei din Bucovina, Ion Grămadă, George Tofan, Emilian Slușanski, G. Rotică, D. Marmeliuc, D. Moldovan. Unul din cei mai însuflețiți membri ai „Federațiunii” au fost O.C. Tăslăuanu, care, pe de o parte, și-a continuat seria de articole începută la „Epoca”, iar pe de altă a participat la numeroasele întruniri organizate de aceasta în Capitală și provincie. „Federațiunea unionistă” — scria Tăslăuanu la 11 noiembrie 1915 — e un templu larg al legii celei nouă : înfăptuirea României Mari. Temeliile acestui templu se reazimă pe întreg pămîntul neamului, el e durat de credința ... obștească în biruința sfin- telor aspirațiuni ale marelui suflet românesc, iar pe catapeteazma lui strălucesc îndemnurile scrise cu sîngele eroilor de mîine. Unirea cu Ardea- lul ! "Ori moartea !40 41. La 24 martie 1916 are satisfacția de a prezenta cititorilor „Epocii” noul volum de versuri al lui Octavian Goga — Cîntece fără țară — care înfățișa cea mai înaltă expresie patriotică și artistică a luptei pentru Transilvania. în comentarul lui Tăslăuanu nu vibra numai dragostea și admirația pentru vechiul său amic, despre care acum scria pentru întîia oară, ci totodată și puternica susținere a cîntecelor în care se biciuia „țara neutrală” La 14/28 august 1916, în urma unui nou Consiliu de coroană, țara se decide să declare război Austro-Ungariei. Oștile române trec fulgerător Carpații. O.C. Tăslăuanu și ceilalți refugiați care fuseseră ofițeri în armata austro-ungară Și susținuseră cu atîta însuflețire intrarea în război a României, își manifestă cu promptitudine dorința de a fi accep- tați ca ofițeri combatanți. Faptul că încă nu erau cetățeni români, lucru care, din cauza formalităților, cerea un anumit timp, face ca cererile lor să se rezolve cu o exasperantă încetineală. La 1 septembrie 1916, împreună cu Vasile Lucaciu și cu publiciștii ardeleni și bucovineni care semnaseră declarația de colaborare la „Epoca”, Tăslăuanu adresează un memoriu Consiliului de miniștri — redactarea memoriului îi aparținea — cerînd înființarea unor regimente formate din ostași ardeleni și bucovineni din armata Austro-ungară căzuți prizonieri în Rusia — prizonieri care urmau să fie ceruți de guvernul român — pre- cum și din refugiații aflați în țară 42. Numărul prizonierilor era apreciat la peste o sută de mii, iar al refugiaților la peste 15 000. 38 O. Ghibu, Oameni pe care i-am cunoscut, Cluj, 1974, p. 58 — 60. 40 Un templu de credință, „Epoca”, 1915, 11 noiembrie. 41 „Epoca”, 1916, 24 martie. 42 Vezi textul complet al memoriului în O. C. Tăslăuanu, Sub flamurile naționale, p. 195-201. www.dacoromaiiica.ro € - c. 567 1752 VASULE NETEA 12 O asemenea idee preocupa în acel moment .și pe generalul Averescu. Precipitarea evenimentelor militare au făcut însă ca realizarea acestei propuneri să întîrzie pînă la primăvara anului 1917, cînd Tăslăuanu va înainta un nou memoriu regelui Ferdinand, foștii prizonieri reorganizați la Darnița lîngă Kiev, ui mind să participe la marile bătălii de la Mărășești și Oituz *3. în octombrie 1916, fiind repartizat la divizia VII, i se încredințează misiunea de a organiza serviciul de informații în regiunea Tulgheș-Bicaz, regiunea sa natală, urmînd să poarte apoi haina militară pînă la demobili- zarea din 1918 43 44. Activitatea sa publicistică se continuă și în timpul războiului, Tăslăuanu colaborînd cu povestiri și articole la „Gazeta ostașilor” de la București și la ziarul „Eomânia” de la Iași. în toamna anului 1918, gasindu-se la Iași, se dedică împreună cu istoricul Alexandru Lapedatu organizării unui Comitet al ardelenilor aflați în Moldova (Comitetul național al românilor emigrați din Austro- Ungaria) care la 6 octombrie a convocat o „adunare națională” aceasta în numele tuturor „fraților subjugați”, cerînd imperios eliberarea terito- riilor românești și contestînd Austro-Ungariei dreptul de a mai vorbi în numele românilor, atitudinea comitetului de la Iași anticipînd pe cea a Partidului național român luată la 12 octombrie la Oradea și citită apoi de Alexandru Vaida Voievod în Parlamentul maghiar. Moțiunea adunării a fost prezentată de președintele comitetului și de secretarul său — Al. Lapedatu și O.C. Tăslăuanu — atît guvernului român de la Iași, în fruntea căruia se găsea încă Al. Marghiloman, .>i principalilor bărbați politici aflați în capitala Moldovei, cît și a reprezen- tanților diplomatici. In numele Comitetului, în calitate de secretar, Tăslă- uanu a făcut apoi un apel către toți fruntașii politici și oamenii de cultură români, de pe ambele versante ale Carpaților, pentru a grăbi, prin legăturile și activitatea lor, combătînd orișice tendințe autonomiste, „închegarea întregului popor român, într-un stat național liber”. Din acest comitet, alături de cei menționați, mai făceau parte — Vasile Lucaciu, O. Goga și Simion Mîndrescu aflîndu-se la Paris — , O. Ghibu, Victor Deleu, M. Popovici, G. Baiculescu, I. Mețianu ș.a. în această perioadă Tăslăuanu tipărește și broșura Pentru neam. De ce România nu putea urma altă cale^ în care justifica intrarea Româ- niei în război și apăra politica de înfăptuire a unității naționale. La 6 noiembrie, după ce guvernul Marghiloman fusese înlăturat și România — ținînd seama de entuziastele manifestații pentru unire din Transilvania și Bucovina — se pregătea să reintre în război, Tăslă- uanu îi scria lui Sextil Pușcariu, angajat în mișcarea bucovineană : „Am ajuns, Sextile, și vremurile acestea. Am satisfacția sfîntă de a ne vedea visurile întrupate, visuri pentru care am luptat și noi, cît ne-au ajutat puterile” 45. 43 Vezi P. Neinoianu, Prima Alba Iulie. Voluntarii români in războiul pentru tntregiiea neamului, Timișoara, 1922. D. Pompiliu-Nistor, Corpul voluntarilor români ardeleni, bucovi- neni. Istoricul infiinfării pînă la sosirea lor la Iași, in ,,Gazeta Transilvaniei’’, Brașov,1922, n. 176-198. 44 Vezi pentru detalii. Sub flamurile naționale, p. 203 — 309. 46 Sextil Pușcariu, Călare pe* două veacuri, p. 310. www.dacoromamca.ro 13 OCTAVIAN C. TASLAUANU 1753 Nu se putea mărturisi in mai puține și mai modeste cuvinte o bucu- rie mai mare, și totodată o biruință națională mai deplină. Rapiditatea desfășurării evenimentelor l-au împiedicat de a parti- cipa la adunarea de la 1 decembrie 1918 de la Alba lulia, care a adus trium- fătoarea hotărîre a Unirii, prin care s-au realizat așteptările de veacuri ale poporului român. La 1 ianuarie 1919, hotărit să contribuie la consolidarea noii Românii, el făcea să reapară, însă la București, vechiul „Luceafăr” al Transilvaniei în paginile căruia anticipase de atîtea ori marea biruință a neamului și semănase în atîtea inimi, alături de O. Goga, speranța unei lumi ce avea să vie. La alegerile din 1919 este ales deputat al cercului său natal (Tulghe- șul), avînd astfel satisfacția — pe care a avut-o și O. Goga la Sibiu, și V. Lucaciu la Satu Mare — de a se vedea membru al primei Camere a României întregite — Cameră ce reprezenta acum pe toți românii. în anii următori el se va dedica unei fecunde activități memoria- listice, principalele sale scrieri de această natură fiind : Sub flamurile naționale. Note și documente din războiul de întregire al neamului, Sighi- șoara, 1935; Amintiri de la „Luceafărul”, București, 1936; Octavian Goga — Amintiri și contribuții la istoricul revistei „Luceafărul”, epoca 1905 — 1906, București, 1939 40. A decedat izolat și uitat la 23 octombrie 1942. Prin dinamismul și elanul său patriotic, prin spiritul de organizare, prin activitatea sa de la consulatul din Budapesta, prin redactarea „Lu- ceafărului” și a „Transilvaniei”, prin acțiunea sa însuflețită și neșovăi- toare din anii neutralității și ai războiului, Octavian 0. Tăslăuanu a avut o largă participare la lupta pentru desăvîrșirea unității naționale, fiind și el unul din marii ei crainici și atleți. UN COMBATTANT POUR L’UNITE NAȚIONALE : OCTAVIAN C. TĂSLĂUANU RfiSUME La premiere parti de l’etude offre une succinte et dense apergu biographique du bien connu militante sociale et publiciste, et une presen- tation de sa formation intellectuele et politique. L’activite multiplane de O.C. Tăslăuanu, deploy^e dans les premierea decennies du XX-eme siecle, connu comme une epoque tres agitee, s’ens- crit comme une notable contribution personelle â la lutte du peuple rou- main tout entiere pour le parachevement de sa union âtatique. L’activite d’ordre litteraire et la activit4 de presse du grand patriote roumain de Transylvanie sont evoqudes dans la pârtie finale del’article, l'auteur signalant toutefois quelques des faiblesses existents dans la Vision historique et litteraire de celui-ci. 411 Vezi asupra lui O. C. TâsMuanu ca memorialist prefața lui V. Netea la \olumul Spo- vedanii. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro ASPECTE ȘI CONSIDERAȚII PRIVIND CUCERIREA PUTERII ÎN ORIENTAREA P.C.R. (1921-1944) DE FLOREA NEDELCU Constituită de la începuturile sale pe principiile ferme ale învăță- turii marxiste, mișcarea socialistă și muncitorească din România și-a fixat ca trăsătură fundamentală a activității sale politice răsturnarea regimului de exploatare al burgheziei și moșierimii, preluarea puterii și instaurarea societății drepte, lipsită de exploatarea omului de către om. în acest sens, încă în anul 1886 C. Dobrogeanu-Gherea în cunoscuta lucrare ,,Ce vor socialiștii români” menționa că : „Poporul, proletariatul ajungînd la putere după revoluția socială proletară, va întrebuința dicta- tura de clasă ca mijloc pentru a-și întări domnia, pentru a organiza formele de viață ale societății socialiste” C Este semnificativ faptul că luînd cunoștință de o asemenea stare de luciani, Friedrich Engels sublinia într-o scrisoare adresată socialiștilor români la scurt timp de la apariția lucrării menționate : „Cu mare plă- cere am văzut că socialiștii din România primesc în programul lor princi- piile de căpetenie ale teoriei care a izbutit a aduna într-un mănunchi de luptători mai pe toți socialiștii din Europa și America — e vorba de teo- ria prietenului meu răposatul Karl Marx” 2. Această orientare strategică fundamentală corespunzătoare con- dițiilor în care-și desfășura activitatea a stat la baza programului și acti- vității P.S.D.M.R., partid revoluționar marxist, creat în 1893; moment de însemnătate istorică în dezvoltarea luptelor sociale din țara noastră, în organizarea clasei muncitoare pe plan național, noul partid își înscria în programul de acțiune, alătur i de revendicări zilnice ale proletariatului, necesitatea luptei pentru „desființarea proprietății pri- vate asupra mijloacelor de producție și prefacerea lor în proprietate soci- ală”, „distrugerea societății burgheze și întemeierea societății socialiste”, răsturnarea monarhiei și instaurarea marii republici democratice în care să se respecte drepturile și libertățile cetățenești, indiferent de orien- tarea politică sau apartenență națională 3. 1 vezi 80 de ani de la crearea partidului politic al clasei muncitoare din România, Edit. politică, București, 1974, p. 10. s Ibidem, p. 11. 3 vezi, Nicolae Ceaușescu, Partidul Comunist Român — continuator al luptei revoluțio- nare și democratice a poporului român, al tradițiilor mișcării muncitorești și socialiste din România, Edit. politică. București, 1966, p. 17. „REVISTA DE ISTORIE", Tom. 31. nr. 10. p. 1755 1771, 1978. www.dacoromanica.ro 1756 RUOREA N'HDEIjCU 2 Ceea ce intenționăm să evidențiem în lumina faptelor și realităților epocii respective, avînd în vedere multiplele discuții și aprecieri purtate în istoriografia noastră, cît și cea din alte țări, mai ales în condițiile actuale cînd se pun în dezbatere diverse căi ale trecerii la socialism, o constituie experiența bogată a mișcării noastre socialiste și activitatea P.C.R. pînă în august 1944 cînd a devenit partid de guvernămînt, experiență care eviden- țiază o permanentă și elastică îmbinare în orientarea sa strategică și tac- tică a celor două laturi esențiale ale activității revoluționare : lupta pen- tru democrație și progres ca o necesitate stringentă a progresului între- gului popor, și opțiunea fermă de clasă pentru dictatura proletariatului, ca țel final al luptei împotriva regimului de exploatare burghezo-moșie- resc. Aceste două laturi ale activității revoluționare aveau să constituie în fapt un tot unitar cu accentuarea uneia sau a alteia în funcție de con- dițiile concrete din țară, precum și a situației dominante în mișcarea mun- citorească internațională. în acest sens este de remarcat faptul că paralel cu activitatea revo- luționară de organizare și conducere a mișcării greviste, puternice demon- strații și mitinguri împotriva regimului de exploatare, atît organizațiile socialiste cît și P.S.D.M.R. au desfășurat o constantă și fructuoasă .activi- tate pentru vot universal ca una din laturile însemnate ale cuceririi puterii politice pe cale democratică, orientare proprie mișcării muncitorești internaționale din acea perioadă. Și aceasta fără a se putea interpreta — așa cum greșit s-a spus într-o epocă trecută a istoriografiei noastre — ca fiind o cale oportunistă, ci, dimpotrivă evidențiind o largă varietate în mijloacele tactice pe care le utiliza tînăra noastră miș- care socialistă pentru limitarea treptată a puterii burghezo-moșierești și cucerirea treptată a puterii politice. Această orientare realistă a fost confirmată prin activitatea rodnică, militantă desfășurată la tribuna par- lamentului de primii deputați socialiști în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea4. Problema cuceririi puterii politice pe cale revoluționară de către clasa muncitoare, și pe această bază, a instituirii societății socialiste a reprezentat o permanență în activitatea teoretică și programatică a miș- cării muncitorești din România la începutul secolului al XX-lea, pe măsura întăririi curentului muncitoresc, al fortificării proletariatului ca o clasă de sine stătătoare, avangardă a întregului proces revoluționar premer- gător declanșării primului război mondial. Aceasta s-a reflectat în poziția constant militantă, favorabilă demo- crației și progresului a P.S.D. din România, și care în condițiile marelui măcel declanșat în 1914 de puterile imperialiste, își mărturisea convinge- rea că sînt coapte condițiile izbucnirii unei uriașe revolte sociale ce va îmbrăca forma revoluției socialiste. „Popoarele care, cum e de priceput nu se vor lăsa tîrîte pînă la sinu- ciderea lor — menționa „Lupta zilnică” de 1 ianuarie 1916 — vor apuca în mîini ceea e trebuiau să apuce încă de la 30 iulie 1914, funia clopotelor, și în prăbușirea generală vor chema spre salvare ultimul mijloc, singurul . u * vezi Vasile Nicolae, Acțiunea politică In concepția mișcării socialiste din România la sfîrșitul secolului XIX, în In slujba cercetării marxiste a istoriei P.C.R., p. 92 — 111. www.dacoromanica.ro 3 CUCERIREA PUTERII 1N ORIENTAREA P.C.R. (1921—1944) 1757 care n-a dat greș niciodată : revoluția și (în) anul ce-și va tîrî zdrobit ultimele-i zile el va face să apară roze zorile socialismului triumfător. Părtași de la început ai căii acesteia și încrezători neclintiți în trium- ful idealului nostru, în pragul anului ce vine strigăm : „Orice s-ar întîmpla socialismul nu moare ! înainte !”5. în condițiile victoriei Marii Revoluții Socialiste din Octombrie 1917, eveniment cu un profund ecou în viața politică internațională, precum și în mișcarea muncitorească internațională, în sînul majorității partidelor și grupurilor muncitorești de pe toate continentele, problema necesității instaurării dictaturii proletariatului ca formă a conducerii după răsturnarea regimului burghez a devenit dominanta fundamentală în opțiunea strategică a mișcării muncitorești radicalizată. Aceasta mai ales după înființarea Internaționalei a IlI-a Comuniste cînd acceptarea acestei forme de trecere la socialism a devenit principalul indicator în aprecierea caracterului revoluționar al unui partid, condiție esențială (alături de alte 20) pentru a se putea afilia la Comintern și de a nu fi cate- gorisit ca oportunist, reformist, agent al biu’gheziei etc., etc. în aceste condiții și în mișcarea postbelică socialistă din România opțiunea pentru revoluția socialistă și instaurarea dictaturii proletariatu- lui a devenit orientarea strategică fundamentală, fapt exprimat direct s-au într-o formă mai mult sau mai puțin afișată în majoritatea documentelor programatice ale partidului socialist; Declarația de principii — decembrie 1918; Programul partidului social-democrat din Ardeal și Banat (19—20 ianuarie 1919)—Sibiu ; Programul partidului socialist adoptat la Conferința din 23—26 mai 1919 etc. 6. Este necesar de precizat însă că deși acționa în condițiile înăspririi considerabile a reacțiunii biu’ghezo-moșierești, precum și a recrudescenței curentelor anarhiste, teoriilor revoluției armate, sîngeroase cu orice preț — mișcarea socialistă din România și-a menținut o accentuată stabili- tate în orientarea sa tactică revoluționară repudiind astfel de practici nemarxiste, aventuriste, fixîndu-și fundamentul pe tradițiile vechii miș- cări pe pilonul sănătos al teoriei și practicii revoluționare marxiste funda- mentată la sfirșitul secolului al XlX-lea și începutul secolului XX. Aceasta se poate demonstra prin însăși analiza Declarației de prin- cipii — considerat momentul fundamental al evoluției mișcării revo- luționare din România de la Internaționala a Il-a spre IlI-a Comunistă ce se va crea în martie 1919, cînd afirmîndu-se deschis : „Că lupta pentru cucerirea prin orice mijloc a puterii politice din mîinile biu’gheziei române și instaurarea dictaturii proletare în vederea realizării idealului comunist formează unicul său scop” (al partidului socialist n.n.) se precizează imediat „Că pentru atingerea acestui scop partidul socialist din România se va folosi de toate libertățile politice și-și va cuceri altele noi. Că se va folosi de parlament, comună și județ pentru a duce și acolo critica, opoziția și dezorganizarea statului burghez” 7. Aceasta este evident o afirmare a unei orientări tactice flexibile realiste 6 '.ezi, Documente din istoria mișcării muncitorești din România 1916 — 1921, Edit. poli- tică, București, 1966, p. 11. • Ibidem, p. 127; 155 — 156; 205. 7 Ibidem, p. 127 www.dacoromanica.ro 1758 FUOREA NEDELCU 4 în strategia politică a partidului socialist în care dictatura proletariatului nu neagă dar presupune o variantă democratică a trecerii la socialism. Această orientare realistă proprie avea să-și exprime deplin repulsia față de schematism și scolasticism, să convingă asupra caracterului profund patriotic național al mișcării noastre muncitorești prin adeziu- nea fără rezerve la desăvîrșirea statului unitar român, eveniment marcat de Adunarea Națională de la Alba lulia (1 decembrie 1918), și aceasta în condițiile în care unele partide din mișcarea muncitorească internațională, afirmau o orientare ostilă marelui act de răscruce în viața națiunii noastre. Activitatea revoluționară într-un stat național unitar independent și puternic constituia condiția fundamentală a victoriei socialismului românesc. Tocmai acest lucru era exprimat concis și ferm prin pana socialistului revoluționar Emil Isac în articolul ,,Alba lulia socialiștilor români” cînd afirma : „Independența noastră este o condiție „sine qua non” a viitorului nostru și independența nu poate fi asigurată decît atunci dacă nu vor mai exista provincii românești, ci dacă toată românimea va trăi o singură viață de stat. Asta-i argumentul suprem pentru care socialis- mul român s-a declarat în Alba lulia pentru idealul unirii tuturor româ- nilor” 8. Este de semnalat faptul că în preajma creării partidului revolu- ționar marxist-leninist cînd dezbaterile și analizele din cadrul mișcării muncitorești în care căpătase un avînt extraordinar problema puterii, a mo- dului de cucerire și a conținutului acesteia—opțiunea strategică a ocupatun loc demaximă importanță. în acest sens se pot evidenția amplele studii publi- cate în perioada iulie — august 1920 în revista teoretică „Lupta de clasă”9 semnate de D. Fabian, teoretician marxist și militant revoluționar de seamă, membu de frunte în conducerea P.C.E. la a cărui creere a parti- cipat activ, documente teoretice menite să aducă clarificări în problemele strategiei viitorului partid revoluționar. Subliniind faptul că „Problema dictatuiii proletare, problema formării statului în perioada de trecere de la capitalism la comunism, problema revoluției proletare nu este pentru noi o „discuție” ci este un centru de greutate, fără de cunoașterea căruia nu poți înțelege poziția unui corp în raport cu celelalte corpuri din spațiu” 10 11, și optînd în mod categoric pentru dictatura proletariatului ca fundament al strategiei politice, opusă fundamental, democrației burgheze, David Fabian men- ționa în mod deosebit necesitatea interpretării fenomenelor ca atare, în strînsă legătură cu realitatea social-politică și tradiția revoluționară în care acționează partidul de tip nou, evitarea cu orice preț a exagerărilor dogmatice, stabilirea liniei strategice „urmînd evoluția” și învățînd de la „experiențele vii” :u. „Nu existăm noi, marxiștii — releva în acest sens militantul revolu- ționar — pentru a scrie învățăminte pentru istorie, ci noi existăm pentru 8 „Adevărul” din 23 decembrie 1918/5 ianuarie 1919. 8 „Lupta de clasă” nr. 1 din Iulie 1920 (De la doctrină la tactică) ; Ibidem, nr. 2 din iulie 1920 (De la Marx la Lenin) ; Ibidem, nr. 4 din august 1920 (De la Marx la Lenin). 10 Ibidem, nr. 1 din Iulie 1920. 11 Ibidem, nr. 4 din august 1920. www.dacoromanica.ro 5 CUCERIREA PUTERII IN ORIENTAREA P.C.R. (1921—1944) 1759 a primi de la dînsa învățăminte. Istoria este laboratorul exprimental al sociologilor, și cu atît mai vîrtos al marxiștilor. Pentru noi singurele experiențe posibile sînt fenomenele ce s-au desfășurat în societate și trebuie să ținem seamă de ele. în acest chip e marxist Lenin, și în acest chip a împerecheat și Marx, cercetarea istorică cu revoluționarismul” 12. în același timp este de remarcat faptul că și Directivele elaborate în noiembrie 1920 cu prilejul consfătuirii grupurilor comuniste13, după ce afirmau necesitatea revoluției sociale și deplina adeziune la concep- ția marxist-leninistă, privind conducerea acesteia de proletariat în frunte cu partidul revoluționar, atunci cînd abordează problema formei de stat, care trebuia instaurată după răsturnarea regimului burghezo-moșieresc, și care trebuia să fie în chip necesar dictatura proletariatului, așa cum se orientau în acea vreme toate partidele și grupările revoluționare, ținea să afirme că : ,,în ce privește tactica am afirmat că tactica noastră va fi tactica Internaționalei Comuniste și a rezoluțiunilor luate de ea. Dar și aceasta în mod relativ (...)”14; și își argumentează această poziție rea- listă cu aprecieiile lui V.I. Lenin care precizase cu claritate că: „Atîta timp cît există deosebiri naționale și de stat între popoare și țări aceste deosebiri vor rămîne încă multă vreme, foarte multă chiar, după dictatura prolateriatului — unitatea tacticii internaționale a miș- cării comuniste nu cere înlăturarea particularităților, desființarea deosebi- rilor naționale (în momentele hotărîte aceasta ar fi un vis nebunesc) ci o astfel de întrebuințare a principiilor fundamentale ale comunismului (sistemul sovietelor și dictatura proletariatului) care schimbă în mod exact, le întrebuințează exact și le potrivește deosebirilor naționale de stat” 1S. O asemenea poziție realistă este cu atît mai convingătoare asupra structurii și evoluției profund marxiste și a mișcării muncitorești din România anilor premergători creării partidului, cu cît ea aparține aripei celei mai radicale din mișcare și care, uneori în contextul și sub unele influențe ale mișcării comuniste și revoluționare din perioada respectivă a avut și unele orientări cu caracter stîngist — sectar. Convingător pentru constatarea că mișcarea revoluționară din România nu aborda simplist problemele cuceririi puterii și a instaurării dictaturii proletariatului, este participarea Partidului Socialist la alegerile parlamentare din 1919 cînd, în condițiile unei aspre terori exercitate de regi- mul burghezo-moșieresc au fost aleși 7 deputați în adunarea legislativă, a sus- ținut neabătut lărgirea și perfecționarea sistemului democratic al votului universal introdus sub presiunea valului revoluționar, în primul rînd al clasei muncitoare și a combătut fără rezerve curentele teroriste, puciste inițiate sub influențe anarhiste externe care confundau violența cu revo- luția și care vedeau cu prioritate în dictatura proletariatului conținutul represiv al acesteia. Sprijinirea activă a marilor reforme postbelice de cătie Partidul Socialist (reforma agrară, votul universal etc.) a libertă- 12 Ibidem. 13 Documente din istoria mișcării muncitorești din România, 1916—1921, Edit. politică, București, 1966, p. 548. 14 Ibidem, p. 549. 15 Ibidem. www.dacaromanica.ro 1760 EWiREA. NEDELCU 6 ților și drepturilor cetățenești cucerite in mari bătălii sociale, precum și încadrarea sa deschisă în viața politică a țării, atestă faptul că atunci cînd revendica puterea sub forma dictaturii sale de clasă partidul revoluțio- nar al clasei muncitoare nu exclude, ci dimpotrivă, acorda o deosebită atenție laturii democratice a puterii, avea în vedere și posibilitatea tre- cerii pe cale democratică la socialism. Crearea în mai 1921 a Partidului Comunist Român, eveniment crucial în istoria mișcării revoluționare, a întregii noastre națiuni a adus în arena politică partidul revoluționar de avangardă al proletariatului exponentul celor mai înaintate forțe politice din România care-și propu- neau ca strategie răsturnarea regimului burghezo-moșieresc și instaurarea unei societăți lipsite de exploatare. „Partidul nostru — arată în acest sens Gheorghe Cristescu, primul secretar general al P.C.R., — se poate mîndri că a luat, printre altele, inițiativa convocării Conferinței ținute la Zimmerwald, punînd acolo bazele fondării unei a IlI-a Internaționale care să unifice din nou proleta- riatul mondial socialist sub steagul Internaționalei Comuniste. Cu această ocazie, s-a afirmat că proletariatul trebuie să cuce- rească puterea politică și economică din mina burgheziei, înlocuind-o prin statornicirea puterii dictaturii clasei muncitoare, singura în stare să redea adevărata libertate imensei majorități a poporului. Nu demo- crația burgheză ci dictatura proletariatului va fi aceea care va asigura triumful socialismului” 16. Problema revendicării puterii forma și obiectul primului punct al proiectului de statut al P.C.R. care sublinia că : „Par- tidul socialist-comunist din România urmărește organizarea proletaria- tului pe terenul luptei de clasă și al solidarității internaționale a munci- torilor, pentru cucerirea puterii politice și aplicarea dictaturii proleta- riatului .. .”17. Este de remarcat faptul că departe de a se axa într-un mod simplist, dogmatic pe formula „dictaturii proletariatului” ca o structură imuabilă, rigidă, documentele P.C.R. precum și activitatea practică revoluționară desfășurată de comuniști evidențiază o remarcabilă suplețe a strategiei partidului avînd la bază o studiere activă a realităților din România acelei perioade în care majoritatea populației o constituia țărănimea muncitoare supusă exploatării și vexațiunilor oligarhiei burghezo-moșie- rești. De aici și stabilirea unei direcții strategice realiste marxist-leniniste; concepția politică a P.C.R. relevată de majoritatea documentelor în perioada 1921— 931 și înscrisă în documentele Congreselor III și IV, subliniază că puterea politică a clasei muncitoare trebuia să fie exerci- tată de „arborele uriaș al guvernului muncitoresc-țărănesc” 18 in cadrul unui „stat muncitoresc-țărănesc” 19 in care conducea „poporul munci- tor” 20. „Problema luării puterii și lozinca Guvernului Muncitoresc Țără- nesc — se sublinia într-una din rezoluțiile Congresului al IH-lea al P.C.R. 16 ,,Socialismul” din 7 mai 1921. 17 „Socialismul” din 9 mai 1921. 18 Arbiva I.S.I.S.P., cota A IX- 17, înv. nr. 1335. » Loc. cit., cotă A VIII - 3, inv. nr. 126. î0 Loc. cit., cotă A b — 14, inv. nr. 162. www.dacoromanica.ro 7 CUCERIREA PUTERII ÎN ORIENTAREA P.C.R. (1921-1944) 1761 (1924) — devine așadar cheia de boltă a atitudinii- partidului” 21. Acest guvern reprezentînd aproape întregul popor (avînd în vedere că numai țărănimea constituia 80%) avea sarcina înfăptuirii „reformelor sociale” 22 23 și democratizarea întregii societăți; prin aceasta era evident că P.C.R. avea în vedere desăvîrșirea revoluției burghezo-democratice în Romănia. Chiar și Marcel Pauker care în cadrul partidului evidenția unele accente avangardiste, stîngiste, vorbind despre necesitatea instaurării unui guvern muncitoresc-țărănesc explica această opțiune revoluționară ca reprezentînd un „prim pas spre dictatura claselor muncitoare, primul act al revoluției noaf e proletaro-țărănești” 2a. Ca argument în plus pentru linia sa realistă în problemele de bază ale orientării P.C.R. menționăm faptul că în perioada anilor 1921—1928 numeroase documente ale P.C.R. au subliniat necesitatea luptei parlamen- tare „ca o față a luptei de clasă”24 * *, „aplicare integrală a principiilor demo- cratice” ceea ce constituiau aspecte ale acțiunilor hotărîte ale comu- niștilor pentru coalizarea întregului popor în lupta pentru cucerirea de fapt a drepturilor democratice. „Proletariatul din România — menționa organul teoretic al C.C. al P.C.R. „Lupta de clasă”, referindu-se la alegerile din 1926 — nu poate sta de o pai te nepăsător în aceste alegeri. Muncitorimii nu-i este indife- rent dacă va învinge Averescu cu planurile sale sau nu. Datoria sa este de a strînge în jurul său prin acțiunea sa hotărîtă, masele populare, în primul rînd țărănimea, și de a le antrena la luptă pentru apărare, adică cucerirea de fapt a drepturilor democratice și pentru lărgirea lor” 28. O activitate susținută în lupta pentru asigurarea, cucerirea și lăr- girea libertăților democratice a dus-o Blocul Muncitoresc Țărănesc, orga- nizație legală de masă creată și condusă de Partidul Comunist Român, care-și propunea în Programul de luptă între altele : restabilirea, garantarea și lărgirea drepturilor și libertăților maselor populare, amnistia generală politică și militară, legislația largă în interesul și sub controlul muncito- rimii, răsturnarea guvernelor oligarhice ale burgheziei și moșierimii și instalarea unui guvern muncitoresc-țărănesc etc. 27. Subliniind faptul că „Partidul Comunist nu stă în situația de a putea participa la alegeri cu o listă proprie de candidați”, avînd în vedere situația de ilegalitate în care era nevoit să-și desfășoare activitatea, un manifest al P.C.R. din această perioadă adresa o fierbinte chemare clasei muncitoare, țărănimii exploatate, maselor largi populare pentru a vota candidații B.M.Ț., „ca și reprezentanții adevărați, cinstiți, hotărîți și curajoși ai oamenilor muncii, să aibă locurile lor în parlament, ca lupta revoluționară împotriva domniei bancherilor, capitaliștilor, ciocoilor și speculanților să cîștige teren și în parlament și să se întărească și pe această 21 Loc. cit., cotă A VIII — 3, inv. nr. 126. 22 „Socialismul” din 5 aprilie 1924. 23 „Socialismul” din 7 martie 1924 (art. Să vrem puterea politică). 24 „Socialismul” din 17 februarie 1922 (Manifestul Partidului Socialist-Comunist către muncitori ți fărani). “ „Lupta comunistă”, din 10 aprilie 1924. 24 „Lupta de clasă”, nr. 1, Iunie 1926 (art. Însemnătatea alegerilor apropiate și tactica Par- Udului Comunist). K „Dezrobirea” din 22 aprilie 1926 (Programul Blocului Muncitoresc-Țărănesc). www.dacoromaiiica.ro 1762 HUOREA nededcu 8 cale lupta dusă de masele de muncitori și țărani în afara parlamentului, pe frontul luptei revoluționare” 28_ Toate acestea atestă convingător faptul că deși în perioada pînă la Congresul al V-lea al P.C.R. au continuat să se mai manifeste unele confuzii în stabilirea și fixarea liniei tactice și a strategiei, multe dintre ele datorate mai ales unor practici negative ale Cominter- nului, de amestec în viața internă a partidelor, în impunerea unor direcții de orientare necorespunzătoare situației concrete din țara respectivă, Partidul Comunist Român, majoritatea cadrelor sale de bază care au pus fundamentul partidului revoluționar, s-au orientat just, dovedind o accentuată maturitate pentru un partid tînăr, silit să activeze în grele condiții dar care-și trăgea seva din filonul sănătos al mișcării socialiste și muncitorești de pînă la 1921. în condițiile în care opțiunea fermă pentru dictatura proletariatului era o condiție „sine qua non” de a fi primit în Internaționala a IlI-a, deci de a fi apreciat că un partid marxist-leninist și în condițiile existenței la con- ducerea țării a unei oligarhii burghezo-moșierești care guverna printr-un regim semidemocratic cu un sistem parlamentar-constituțional minat de practici polițienești, represive vizînd în primul rînd mișcarea munci- torească — Partidul Comunist Român nu a încetat nici un moment, între care unele deosebit de dificile, să-și manifeste ferma credință în forța și trăinicia democrației, în regimul democratic de guvernare pen- tru care înțelegea să lupte deschis alături de celelalte forțe politice de orien- tare progresistă, în primul rînd de masele țărănești exploatate. Această orientare merge pînă acolo încît P.C.R. a acceptat și a reușit cu succes așa cum s-a întîmplat cu victoria B.M.Ț. în alegerile din 1931, ciud în parlament au fost aleși pentru prima dată 5 deputați, membrii de frunte ai P.C.R. — să utilizeze și anumite pîrghii sau instituții ale democra- ției burgheze care-i permiteau să fie mai prezent în sînul maselor, de a le smulge de sub influența partidelor și grupărilor politice burgheze și a infirma propaganda reacțiunii la adresa partidului, în sensul că ar constitui o grupare cu orientare totalitară clandestinistă prin concepția de a exista și pucistă în practică. Efectuînd o amplă și profundă analiză a situației social-economice și politice din România, a contradicțiilor din societatea românească, Con- gresul al V-lea a negat teoriile stîngiste care apreciau că România se află în fața revoluției socialiste, precum și concepțiile oportuniste care apreciau că țara se află în faza revoluției burgheze, fixînd cu realism și spirit analitic revoluționar că societatea românească se afla în faza desăvîrșirii revoluției burghezo-democratice29. „Problema revoluției din România — subliniau în acest sens docu- mentele Congresului — constă în doborîrea cu forța a puterii de stat burghezo-moșierești, în stabilirea dictaturii revoluționare democratice a proletariatului și a țărănimii, adică a guvernului revoluționar muncitoresc-țărănesc al sfaturilor de deputați muncitori, argați, țărani și * i ■ ■ “ Arhiva I.S.I.S.P., cola Ab XI —1. ** vezi Nicolae Ceaușescu, Partidul Comunist Român — continuator al luptei re>i lufio- nare fi democratice a poporului român al tradițiilor mișcării muncitorești și socialiste din România. Edit. politică, București, 1966, p. 30. www.dacoromanica.ro 9 CUCERIREA PUTERII 1N ORIENTAREA P.C.R. (1921—19-14) 1763 soldați, care se sprijină pe organizațiile de masă ale muncitorilor de Ia orașe și sate (...). Toate acestea — nu spre a curați terenul pentru dezvoltarea capitalismului ci cu scopul de a asigura forțelor revoluțio- nare printr-o libertate nelimitată a forțelor revoluționare dezvoltarea lor ulterioară pe drumul înspre revoluția proletară socialistă, în intere- sele luptei pentru dezrobirea definitivă a tuturor celor ce muncesc de orice exploatare, de orice asuprire de clasă și națională, de capitalism” 30. Stabilindu-se pe baza unei profunde analize linia generală strate- gică și tactică a partidului, Congresul al V-lea releva ca element deosebit de important faptul că revoluția burghezo-democratică va fi desăvîrșită sub hegemonia proletariatului organizat și condus de partidul comunist, în alianță cu țărănimea muncitoare și celelalte categorii sociale supuse exploatării regimului burghezo-moșieresc. Totodată se evidenția cu pre- viziune științifică revoluționară că răsturnarea dictaturii burgheziei și moșierimii și instaurarea dictaturii proletariatului nu constituiau în concepția de luptă a partidului o etapă finală ci condiția de bază „pentru alcătuirea societății socialiste singura care pune capăt oricărei exploa- tări și asupriri ...” 31. Această linie justă în orientarea ei fundamentală avea să fie verificată și confirmată de practica activității revoluționare din perioada crizei economice, politice și sociale din anii 1929 — 1933 cînd deși în cadrul forurilor conducătoare ale Internaționalei a IlI-a con- tinuau să se acrediteze teze nerealiste după care partidele socialiste și social-democratice precum și grupările politice burgheze cu o orientare democratică ar fi reprezentat orientări „fasciste”, „fascizante”, dușmani ai clasei muncitoare, așa cum de altfel se întîlnește și în unele documente emise de Secretariatul C.C. al P.C.R. din acea perioadă căruia i se impu- neau tezele respective, în practică, în marile bătălii de clasă, comuniștii, organele și organizațiile partidului au încheiat alianțe puternice de F.U.M. cu socialiștii și social-democrații pentru apărarea drepturilor și libertă- ților muncitorești, de luptă împotriva ofensivei patronale precum și cola- borări cu partidele burghezo-democratice de apărare a maselor exploatate indiferent de apartenența politică. Marile bătălii de clasă ale ceferiștilor și petroliștilor din ianuarie-februarie 1933 au dat o puternică lovitură și au zădărnicit încercarea regimului burghez de a ieși din criză pe seama intensificării exploatării maselor largi populare, au constituit una din primele ridicări la luptă pe plan internațional împotriva fascismului după instaurarea hitlerismului la conducerea Germaniei. Se poate afirma că experiența dobîndită de P.C.R. în marile încleștări revoluționare din anii 1929—1933 a constituit elementul fundamental în evoluția sa în perioada luptei împotriva pericolului instaurării dictaturii fasciste, împotriva pericolului revizionist imperialist pe plan internațional. După 1933 orientarea fundamentală a P.C.R. se îndreaptă spre constituirea grabnică a F.U.M., coloană vertebrală a Frontului Democratic, a tuturor forțelor politice, cu singura condiție a luptei cu succes împotriva pericolului fascist, pentru apărarea și lărgirea libertăților constituționale 30 Arhiva I.S.I.S.P., cota Ab XVI-3, înv. 4747 (Congresul al V-lea al Partidului Comu nist Român din România, Ediția 1932, p. 33—37). 31 Ibidem. www.dacoromanica.ro 1764 FDOREA NEDEUCU 10 și a drepturilor muncitorești32 33 34. Crearea după 1933 a unui mare număr de organizații democratice de masă, influențate sau conduse de P.C.R., care au desfășurat o largă activitate în sinul maselor populare pentru asi- gurarea democrației și instaurarea unui guvern de front popular, repre- zentînd totalitatea orientărilor antihitleriste și antigardiste atestă con- vingător f'exibilitatea tactică a P.C.R., căruia i-a revenit rolul de avan- gardă revoluționară a proletariatului, al tuturor forțelor înaintate din România, misiunea de a conduce lupta victorioasă a poporului 3S. Plecînd de la aprecierea că „Sarcina cea mai însemnată a P.C.R. constă în a respinge nsiva capitalului și a reacțiunii fasciste în a zdrobi orice încălcare de a . itrona în România dictatura fascistă” M, precum și necesitatea ca „Formele de organizare ale frontului antifascist trebuie să fie mlădioase” 3S, Plenara din februarie 1935 a C.C. al P.C.R. sublinia faptul că „Numai îndeplinirea acestei sarcini prin lupta pentru interesele economice și sociale arzătoare ale muncitorilor, ale țărănimii muncitoare și ale tuturor păturilor populației muncitoare de la orașe, pentru drepturile lor elementare politice și contra ofensivei fascismului, deschide în fața acestor mase calea către lupta pentru lozinca propagată de P.C.R. a instau- rării României muncitorești-țărănești” 36. Ținînd seama de faptul că grupările de orientare dictatorială carlistă și fascistă urmăreau răsturnarea sistemului constituțional parlamentar, deși P.C.R. sublimase în repetate rînduri lacunele acestuia, avînd în vedere tocmai necesitatea alcătuirii Frontului democratic, comuniștii au luat poziție pentru apărarea Constituției din 1923 care legiferase și o serie de libertăți și drepturi cetățenești, pronunțîndu-se ferm împotriva tendin- țelor forțelor reacționare de a o „modifica” care în realitate însemna o legiferare a unui regim dictatorial 37. Pornind de la sarcinile majore ale perioadei care impunea în primul rînd concentrarea tuturor forțelor democratice împotriva fascismului, a Gărzii de Fier, P.C.R. abandonează treptat unele influențe dogma- tice, folosește cu multă prudență fără a renunța însă la opțiunea pentru „Dictatura proletariatului”, chemările la cucerirea necondițio- nată și pentru sine a puterii, care în condițiile respective ar fi înde- părtat de partid mase largi aflate sub influența altor organizații sau fără opțiuni politice, dar care se pronunțau pentru un regim larg democratic, reprezentînd interesele tuturor categoriilor sociale și care repudiau orice formă de guvernare care conținea termenul de „dic- tatură” devenit odios prin ceea ce se întîmpla în această perioadă în Germania hitlerîstă, Italia fascistă, Spania franchistă etc. O linie 32 vezi Ion Popescu-Puțuri, Mircea Mușat, Lupta P.C.R. pentru unitatea clasei munci- toare și coalizarea tuturor forțelor de stingă, democratice împotriva fascismului, pentru preluarea puterii și construirea socialismului în , .Anale de istorie” nr. 2/1975, p. 103 — 113. 33 vezi Nicolae Ceaușescu, Expunere prezentată la Sesiunea solemnă a Comitetului Central al Partidului Comunist Român, Marii Adunări Naționale și activului central de partid și de stal consacrată sărbătoririi centenarului proclamării independentei de stata României — 9 mai 1977, Edit. politică, București, 1977, p. 26. 34 Documente din Istoria Partidului Comunist din România, E.S.P.L.P. București, 1957, p. 213-214. 35 Arhiva I.S.I.S.P. cota Ab - XIX, 2. 34 Documente din istoria Partidului Comunist din România, E.S.P.L.P., București. 1957, p. 213-214. 37 ..Scînteia”, din 20 iunie 1935 (art. împotrioa modificării fasciste a Constituției). www.dacoromanica.ro ll CUCERIREA PUTERU IN STRATEGIA P.C.R. (1921—1944 1765 stîngistă, nereahstă solicitând în mod violent puterea în stat, ar fi izolat partidul de viața politică a țării și l-ar fi supus represiunii mai accentuate din partea regimului burghez precum și provocărilor organizațiilor fasciste pronaziste. Orientarea justă a P.C.E. s-a intensificat considerabil după hotă- rîrile adoptate de cel de-al Vll-lea Congres al Internaționalei Comuniste, din august 1935, care pe baza experienței revoluționare încununate de succes a numeroase partide comuniste, între care la loc de frunte se situa și cea dobîn- dită de P.C.E. 3S, hotăra, între altele : lichidarea în timpul cel mai scurt a rămășițelor tradițiilor sectare, constituirea F.U.M. cu partidele socialiste și social-democrate, recomanda forurilor conducătoare ale Cominternului „să pornească la dezlegarea tuturor problemelor de la împrejurările concrete și particularitățile fiecărei țări, și ca regulă, să evite intervenția directă în afacerile interne organizatorice ale partidelor comuniste”, evitarea ca „experiențele dintr-o țară să fie în mod mecanic aplicate în alte țări și ca analiza concretă să fie înlocuită în repetarea de clișee și formule generale etc.” M. Ca urmare a unor condiții favorabile în care puteau să-și ducă acti- vitatea revoluționară, desfășurată de partidele comuniste după august 1935 pe frontul luptei împotriva fascismului și a pericolului de război, aceasta cunoaște o largă varietate de forme și un conținut mult mai bogat față de perioada anterioară. Problemele Frontului Democratic, cuprinzînd toate partidele politice nefasciste, a necesității unui guvern de front popu- lar care să instaureze o largă democrație chiar în cadrul societății existente, ca un baraj împotriva dictaturii fasciste pronaziste, pentru care acționau mișcarea legionară și alte agenturi hitleriste, sînt opțiuni deschise ale P.C.E. Arătind că partidul a rămas un partizan credincios liniei strategice de a desăvîrși revoluția burghezo-democratică în Eomânia, un document al P.C.E. dinnoiembrie 1935 menționa că: „noi am fost și sîntem gata de a lupta cu toate puterile pentru apărarea și lărgirea la maximum a demo- crației burgheze împotriva fascismului de a apăra ori cuceri cel mai mic, cel mai umil drept democratic al maselor, de a nu ceda nici o palmă de teren democratic față de ofensiva fascistă de a cuceri brazdă cu brazdă ogorul, nou lărgit al libertăților democratice răpite” în aceeași peri- oadă P. Constantinescu-Iași, unul din militanții de frunte ai partidului, luptător neobosit pentru închegarea Frontului democratic antifascist, publica o serie de articole în paginile publicațiilor progresiste, între care menționăm : „Iluzii primejdioase” ", ,în jurul problemei frontului popu- lar” 42, „Istoria frontului popular”43 ș.a. în care sublinia necesitatea stringentă a instalării unui guvern de front popular, faptul că dictatura proletariatului care avea să se instaureze și în Eomânia într-o perioadă viitoare, marcînd desăvîrșirea revoluției burghezo-democratice, „va fi 33 a se vedea detalii în M.C. Stănescu, N. Popescu, Partidul Comunist Român și con- gresele Internaționalei a IlI-a, în ,,Anale de istorie”, nr. 5/1975, p. 65 — 67. 39 Al Vll-lea Congres mondial al Internaționalei Comuniste, Rezoluții și hotărîri, ediție în limba română, Moscova, 1935 (vezi, Rezoluția adoptată la Raportul pezentat de Wilhelm Pieck). Documente din istoria P.C.R., voi. IV-, E.S.P.L.P., București, 1957, p. 311. 41 P. Constantinescu-Iași, Pagini de luptă, din trecut, 1914—1936, Edit. politică, Bucu- rești, 1972, p. 346. 42 Ibidem, p. 321. 43 Ibidem, p. 306. www.dacoromanica.ro 1766 FHJOREA NRDELCU 12 probabil mult atenuată ca durată și intensitate” 44 comparativ cu modul în care a fost instaurată dictatura proletariatului în condițiile războiului civil, în Eusia anilor 1917—1920 ; aceasta în scopul de a combate pe adver- sarii Frontului unic muncitoresc și a Frontului popular care sub pretextul că P.C.E. ar fi urmărit o copiere a unor forme și metode revoluționare specifice altor țări și condiții istorice, căutau să semene neîncredere în propunerile comuniștilor, pe care-i acuzau că pregăteau subversiv insta- larea în Eomânia a unei dictaturi proprii de clasă cu trăsături represive și lichidarea tuturor libertăților democratice. Tocmai în acest scop P.C.E. sublinia în documentele sale faptul că Frontul popular în Eomânia constituia o problemă specifică a vieții social-politice interne și că parti- dul înțelegea să se încadreze în această luptă pentru a acționa pentru interesele vitale ale poporului, pentru apărarea comandamentelor nați- onale, între care la loc de frunte se situau independența și suveranitatea națională, libertățile democratice și cetățenești. în acest sens, după ce menționa că : „Frontul popular se va impune și la noi, respectînd specificul național” 45, P. Constantinescu-Iași releva : „Frontul popular este o necesitate locală, iar nu o copie de peste graniță. Dacă el apare și-n alte țări (cu forme variate) aceasta nu înseamnă altceva decît că frontul popular este un fenomen specific întregii societăți din care țara noastră nu poate excepta” 46. Această orientare justă, corespunzătoare situației concrete din viața politică și socială a Eomâniei, în care pe prim plan se înfruntau gru- pările progresiste, democratice, pe de o parte, cele prodictatoriale, carlistă sau cele de extremă dreaptă fasciste, prohitleriste pe de altă parte, a creat Partidului Comunist o apreciabilă platformă de masă, fapt concreti- zat într-o serie de acorduri încheiate cu P.S.D., P.N.T., P.E.Ț., precum și constituirea din inițiativa sau sub influența comuniștilor a numeroase organizații de masă cu orientare democratică : Frontul Plugarilor, Blocul democratic, Frontul democratic studențesc, Uniunea democrată, M.A.D.O.S.Z. ș.a. Totodată, succese însemnate au fost obținute și în acti- vitatea practică revoluționară, frontul popular realizat pe plan local reușind să învingă organizațiile fasciste și cele promonarhiste carliste în alegerile parlamentare parțiale din februarie 1936 în județele Hunedoara și Mehedinți, comuniștii aflîndu-se în primele rînduri în marile manifes- tații și demonstrații antifasciste organizate de forțele democratice în primăvara și vara anului 1936 în Capitală și alte centre ale țării47. Cu acest prilej s-a demonstrat încă o dată că în afara organizațiilor și grupurilor fasciste care, cu excepția Gărzii de Fier, dețineau un loc cu totul periferic în viața politică, marea majoritate a formațiunilor politice se situau pe poziții tranșant antihitleriste, că întregul popor român își manifesta opțiunea fermă pentru pace și securitate împotriva puterilor imperialiste-revizioniste. Este un mare merit al Partidului Comunist Eomân că, în aceste momente grele atît pentru destinele națiunii cît și 44 Ibidem, p. 316. 45 Ibidem, p. 306. 46 Ibidem, p. 321. 47 vezi Gh.I. loniță, P.C.R. și masele populare, Edit. științifică, București, 1971, p. 203-273. www.dacoromanica.ro 13 CUCERIREA PUTERII IN ORIENTAREA P.C.R. (1921—1944) 1767 ale păcii mondiale, s-a situat cu luciditate pe pozițiile cele mai înaintate și realiste în arena politică în România ceea ce i-a adus o largă adeziune în mase, a sporit încrederea acestora în orientarea sa. Avînd în vedere atacurile deschise ale legionarilor și național-creștinilor împotriva regimu- lui burghez parlamentar-constituțional, în scopul compromiterii totale a acestuia și a înlocuirii lui cu un r gim totalitar, de extremă dreaptă, P.C.R. s-a situat cu fermitate în apărarea tuturor instituțiilor constituționale democratice cărora deși le menționa carențele, ținea să le afirme superio- ritatea de necontestat față de dictaturile fasciste sîngeroase care se insta- laseră în Germania, Italia, Portugalia în acest sens, revelatoare ni se par vprecierile lui Lucrețiu Pătrăș- canu, conducător de frunte al partidului, cercetător și analist profund al evenimentelor, care menționa că deși „regimul democrației burgheze nu satisface necesitățile maselor” totuși: „în fața regimului dictatorial fascist, regimul democrat cu toate insuficiențele lui — trebuie apărat. Nu pentru aceste insuficiențe, nu pentru că se acceptă, valabilitatea principiilor care-i stau la bază ca deter- minante în lupta de descătușare economică și politică a largilor mase populare (...). Regimul democratic trebuie apărat pentiu posibilitățile de largă mobilizare a maselor pe care le oferă el, mobilizare prin care cerințele lor imediate pot fi impuse, pentru putința de a dezarma reacți- unea, a împiedica războiul și a ușura drumul concentrării forțelor în scopul acțiunilor de masă fundamentale. Tocmai pentru acele motive pentru care fascismul atacă democrația și îndreaptă împotriva ei lovitu- rile, tocmai pentru aceste motive partidele și grupările antifasciste, trebuie s-o apere” 48. Un moment de referință în viața partidului l-a constituit Plenara C.C. al P.C.R. din iulie 1936, prilej de afirmare amplă a opțiunii pentru Frontul Democratic antifascist, de hotărîre fermă a comuniștilor de a apăra cu arma în mînă fiecare petec de pămînt din trupul patriei aflată în pri- mejdie. Cu acest prilej, Plenara a subliniat hotărîrea P.C.R. de a lupta împotriva tendințelor dictatoriale ale reacțiunii, pentru apărarea regi- mului constituțional și a instituțiilor democratice existente, a libertăților și perfecționarea democrației existente prin desființarea stării de asediu, a legilor excepționale care îngrădeau și anulau în multe cazuri prevederile constituționale. Menționînd faptul că „România suferă nu de regimul parlamentar constituțional ci de lipsa unui regim cu adevărat parlamentar, democratic” 49, Plenara preciza cu realism că masele largi populare, tota- litatea păturilor sociale și grupările politice care le reprezentau „sînt pentru un regim constituțional parlamentar democratic, sînt pacifiste”50. Răspunzînd calomniilor reacțiunii care încerca să semene neîncredere în sînul forțelor politice ale burgheziei cu privire la sinceritatea afirmațiilor partidului și ale țelurilor expuse cu prilejul tratativelor pentru constitu- irea unor acorduri de Front popular, Plenara ținea să asigure totalita- 48 vezi Lucrețiu Pătrășcanu, Texte social-politice (1921 —193S), Edit. politică, București, 1975, p. 249 (Statul țărănesc, un nou tip de stat?). 48 Arhiva I.S.I.S.P., cota Ab X1X-2. 60 Ibidem. www.dacoromanica.ro 1768 PUOREA NEDEJjCU 14 tea grupărilor politice nefasciste de faptul că : „comuniștii nu urmăresc slăbirea partidelor și organizațiilor cu care duc aceste acțiuni comune (Partidul Național Țărănesc, Partidul Radical Țărănesc, Frontul Plu- garilor, MADOSZUL ș.a.) noi urmărim întărirea lagărului antifascist și a organizațiilor participante ca factori de luptă antifascistă” 51. Este deosebit de necesar de menționat că Partidul Comunist Român se situa pe această poziție în condițiile în care era nevoit să activeze în stare de ilegalitate, în care cadrele sale de conducere se aflau în lagăre și închisori, cu membrii supuși unor permanente vexațiuni, urmăriri și arestări din partea organelor represive ale regimului burghez; aceasta pentru a înțelege bine sacrificiul profund sporit al partidului, devotat total cauzei întregului popor, comandamentelor majore ale patriei, faptul •că înțelegea în mod sincer să pună deasupra țelului său doctrinar intere- sele națiunii, chiar cu prețul unor sacrificii ale propriilor cadre. Deși se afla într-o situație deosebit de grea, supus acțiunilor represive ale bande- lor fasciste teroriste, Partidul Comunist s-a situat cu consecvență în apă- rarea regimului parlamentar constituțional atît în alegerile comunale din februarie 1936 și alegerile parlamentare din decembrie 1937 cînd a sprijinit listele electorale ale Partidului Național Țărănesc, precum și în puternicele dispute și frămîntări din perioada premergătoare instaurării dictaturii regale, în care a mers pînă la încheierea unor alianțe de front democratic și cu grupările liberale aflate pînă în decembrie 1937 în guvern, dar care se pronunțau împotriva Gărzii de Fier și a dictaturii. Partidul Comunist Român era pătruns de realitatea exprimată atît de clar de dr. Petru Groza, într-una din cuvîntările sale în fața maselor populare în decembrie 1937 cînd, între altele, afirma : „Dacă iubim demo- crația, să ne ridicăm sus de tot, deasupra noastră, deasupra persoanelor, pentru salvarea democrației și dacă praf s-ar alege din interesele și cadrele unui partid sau altuia, Frontul democratic este piatra de încercare a par- tidelor democratice” 52. Instaurarea dictaturii regale în februarie 1938 ca o consecință directă în primul rînd a poziției reacționare a liderilor de dreapta din con- ducerea P.N.Ț. și ai P.N.L. care au tărăgănat în mod nejustificat consti- tuirea Frontului democratic național, a marcat lichidarea Constituției din 1923, a regimului burghezo-parlamentar constituțional și instituirea unui regim politico-administrativ cu caracter represiv, cu un conținut antilegionar activ dar care totodată lichida și o serie de libertăți demo- cratice și cetățenești. în același timp, s-a instalat un regim administrativ polițienesc sever în întreaga țară, s-a înăsprit considerabil regimul deținu- ților politici în lagăre și închisori, au fost scoase în afara legii, odată cu toate partidele politice și organizațiile profesionale și politice ale clasei muncitoare, organizațiile de masă și organele de presă legale sau semi- legale. în aceste condiții grele în care era nevoit să activeze, și cînd pe plan extern norii amenințători ai unei noi conflagrații mondiale apăreau din ce în ce mai amenințători întunecînd cerul Europei, Partidul Comunist 51 Ibidem. 52 vezi, dr. Petru Groza, Articole, cuvtniări, interviuri, — texte alese, Edit. politică, Bucu- rești, 1973, p. 204. www.dacoromanica.ro 15 CUCERIREA PUTERII IN ORIENTAREA P.C.R. <1921- 1944) 1769 Român a inițiat și condus neabătut lupta pentru răsturnarea dictaturii regale pe care a denunțat-o de la început ca nefiind o soluție viabilă de lichidare totală a agenturilor pronaziste din țară, chemînd totalitatea forțelor politice nefasciste să instaureze un guvern democratic de front popular activ, singura soluție de salvare și fortificare a democrații, de mobilizare a întregului popor împotriva invaziei imperialismului german care se pregătea la Berlin 53. „Singura formulă menită să opună dreptei o forță mărită și unitară — remarca cunoscutul militant revoluționar Grigore Preoteasa — iar democraților diversioniști să le răpească orice posibilitate de atac e for- mula concentrării democrate. (...) Noi am părăsit conceptul vetust al democrației idilice. Pentru noi democrația înseamnă faptă democratică. Sîntem democrați pentru că am țintit sensul existenței și al faptelor noastre. Luptăm pentru dreptate, pentru că refuzăm să trăim înșelați și asupriți. Luptăm pentru libertate, pentru că numai cei liberi pot să parti- cipe la construirea propriului lor viitor” Profitînd de puținele posibilități de activitate legală și dovedind o mare abilitate tactică, comuniștii s-au aflat și în această perioadă în fruntea marilor manifestații și demonstrații de stradă îndreptate împotriva pericolului fascist, pentru democrație și apărarea independenței patriei, acțiuni care au culminat cu puternicele demonstrații de 1 mai 1939 din Capitală și numeroase localități ale țării 6S. Deși a aprobat acțiunile adoptate de dictatura regală împotriva mișcării legionare, Partidul Comunist a subliniat în repetate rînduri că aceasta nu era o soluție radicală de a bara posibilitatea instalării unei dictaturi fasciste, că soluția se afla în instaurarea în țară a unui regim democratic profund. „Faptul că Garda de Fier este în mod formal dizolvată — menționa în acest sens „Lupta de clasă” în decembrie 1938 —, iar Codreanu condamnat pentru trădare de țară nu trebuie cîtuși de puțin să slăbească lupta împotriva oamenilor lui Hitler, care, după cum a arătat rezultatul alegerilor (din decembrie 1937 n.n.) au știut să otrăvească cu veninul fascist o parte însemnată a micii burghezii și chiar a muncitorimii. Dimpotrivă, este de așteptat că fasciștii vor folosi aceste măsuri represive în scopuri demagogice, și își vor mai înteți demagogia socială printre păturile mai înapoiate ale maselor popu- lare. (...) Nu trebuie uitat, pe de altă parte, că această campanie împotri- va fasciștilor (pe care documentul de partid o propune ca o contramăsură față de demagogia legionară n.n.) va avea succes numai dacă ea va fi însoțită de mobilizarea maselor la lupta pentru revendicările parțiale cele mai actuale în chestiunea salariului, impozitelor, datoriilor etc. și dacă se va duce o luptă completă de zi cu zi împotriva dictaturii regale, M vezi Gheorghe Zaharia, Mircea Mușat, Lupta pentru independentă și unitatea statală — permanență a istoriei poporului român, in ,.Anale de istorie”, nr. 1/1975, pp. 71 — 72. 64 vezi Grigore Preoteasa, Texte social-politice, Edit. politică. București, 1973, pp. 27; 45. 85 vezi Nicolae Ceaușescu, Partidul Comunist Român — continuator al luptei revoluțio- nare și democratice a poporului român, al tradițiilor mișcării muncitorești și socialiste din România Edit. politică, București. 1966. p. 45. www.dacOTomanica.ro 1770 FJJOREA NEDEDCU 16 pentru restabilirea și garantarea drepturilor democratice și a libertății poporului” S6. Asemenea orientări realiste au fost relevate cu claritate de Plenara C.C. al P.C.R. din vara anului 1939, cu puțin timp înainte de declanșarea celui de-al II-lea război mondial cînd comuniștii au fost chemați să parti- cipe în primele rînduri ale mobilizaților pentru apărarea frontierelor ame- nințate, pentru suveranitatea și independența patriei. în perioada luptei împotriva regimului antonescian cînd era silit să acționeze în cea mai adîncă ilegalitate, cu cadrele supuse celor mai crîncene represalii în închisori și lagăre, în fața plutoanelor de execuție, Partidul Comunist a chemat toate forțele politice nefasciste să se unească pe o platformă comună într-un front unic național avînd ca orientare : scoaterea României din războiul nedrept hitlerist, răsturnarea guvernului antonescian colaboraționist, instaurarea unui regim democratic în care să fie reprezentate opțiunile tuturor forțelor antihitleriste, ducerea răz- boiului împotriva Axei în alianță cu puterile aliate pînă la victoria finală57. Alcătuirea unor puternice alianțe cu toate forțele de orientare demo- cratică și antifascistă (Frontul Patriotic Antihitlerist — 1943, Frontul Unic Muncitoresc — aprilie 1944, Blocul Național Democratic — iunie 1944, înțelegeri și colaborări cu cercurile palatului și o serie de cadre din rîndurile armatei care se opuneau ocupației naziste și războiului hitlerist ctc.) a dus la coalizarea întregului popor în jurul partidului, ceea ce a avut drept consecințe izolarea și prăbușirea rapidă a regimului antonescian la 23 august 1944—eveniment crucial în istoria patriei și a națiunii noastre. Insurecț ia națională armată antifascistă și antiimperialistă confirmă orien- tările juste, realiste, corespu nzătoare intereselor poporului român pe care comuniștii le-au promovat cu consecvență în anii de luptă și sacrificii. Reinstalarea în noile condiții istorice intervenite după 23 august 1944 a regimului constituțional-parlamentar care afirma libertățile demo- cratice și de data aceasta se angaja să le respecte, regim în cadrul căruia P.C.R. se încadra ca partid de guvernămînt constituie dovada convin- gătoare a realismului tactic profund pentru atingerea țelului său strategic derivînd din pătrunderea realităților momentului, a credinței ferme cu car^ Partidul Comunist Român își apărase deschis opțiunile pentru democrație ca sistem de guvernămînt și condiție esențială a progresului națiunii în drumul ei spre construirea societății socialiste. ASPECTS ET CONSIDERATION S CONCERNANT LA CONQUETE DU POUVOIR DANS L’ORIENTATION DU PARTI COMMUNISTE ROUMAIN (1921 — 1944) RfiSUME Le probleme de la conquete par la classe ouvriere du pouvoir poli- tique par voie r^volutionnaire et, sur cette base, de l’institution de la societe socialiste a repr^sente un Clement permanent dans l’activite 86 ,.Lupta de clasă”, nr. 5, decembrie 1938 (articolul Slăbiciunile și sarcinile P.C.R. in lupta împotriva fascismului). 67 vezi, Documente din istoria Partidului Comunst Român”, E.S.P.L.P. ediția a Il-a 1953, pp. 339 — 340; 347 ; 360; 371. (De la regimul legionar la dictatură militară; Platforma di n 6 septembrie 1941; Pieirea sau salvarea poporului român; Ilolărirea C.C, al PC.R. din iunie J943 privind încheierea F.P.A.). www.dacoromanica.ro 17 CUCERIREA PUTERII ÎN ORIENTAREA P.C.R. (1921—1944) 1771 theorique et â caractere de programme du mouvement ouvrier de Eoumanie â la fin du XlX-e siecle et au debut du XX-e siecle. Notons que, loin de s’axer de fațon simpliste, dogmatique, sur le mot d’ordre de la „dictature du proletariat”, conșue comme une struc- ture rigide, les documents du Parti Communiste Eoumain et l’activiti politique revolutionnaire diployde par les communistes mettent en ividence une remarquable souplesse de la strategie du parti s’appuyant sur l’itude active des rialitis de la Eoumanie de l’ipoque, periode ou la majoriti de la population itait constituie par la paysannerie laborieuse soumise â l’exploitation et aux vexations bourgeoises-agrariennes. De lâ igalement l’itablissement d’une direction strategique rialiste marxiste- lininiste qui pricisait que la rivolution socialiste doit conduire â l’institu- tion d’un ,,Etat ouvrier-paysan”, gouverni par le „peuple travailleur”. Partant des tâches majeures de la piriode qui a suivi Fannie 1933 ou s’imposait notamment la concentration de toutes les forces, indifferem- ment de la couleur politique, contre le fascisme, contre la Garde de Fer, officine liitlirienne en Eoumanie, le Parti Communiste Eoumain abandonna peu â peu certaines influences dogmatiques, utilisa toujours moins le mot d’ordre de la „dictature du proletariat” qui, dans les conditions respecti- ves criait certaines riserves parmi les larges masses populaires qui se pro- nonșaient pom1 un rigime de larges libertes detnocratiques et civiques, manifestait ouvertement son opposition aux rigimes de dictature institues en Italie, en Allemagne et en Espagne. Cette juste orientation du P.C.E. s’est considirablement intensifiee apres le VÎI-e Congres du Komintern du mois d’aout 1935 ou le sectarisme et le dogmatisme furent officielle- ment repudies et l’on accorda une liberti et possibiliti d’orientation notables â tous partis communistes, sur la base des conditions concretes d’activiti spicifique ă la conjoncture politico-sociale du pays ou ils deplo- yaient leur activiti. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro STRATEGIA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ ÎN SECOLUL AL XVII-LEA DE CONSTANTIN REZACHEVICI Strategia sau „știința conducerii armatelor”1 în războaiele din Țara Românească și Moldova în veacul XVII, constituie un domeniu puțin cercetat în literatura istorică românească 2 (cu excepția celei referi- toare la epoca lui Radu Șerban 3 și în parte a celei a lui Matei Basarab 4) și deloc amintit în cea universală. Aceasta a generat părerea falsă că îndeo- sebi din a doua jumătate a secolului XVII asistăm la „decăderea și în urmă la dispariția artei militare românești”, situație care va dura vreme de două veacuri5. Cercetarea izvoarelor veacului XVII, extrem de numeroase, relevă însă că strategia și tactica în Țara Românească și Moldova în veacul XVII nu numai că nu au dispărut, ci dimpotrivă, au constituit un teren fertil pentru afirmarea artei militare românești. STRVTEGIA ÎN 1EACUL AL XWI-LEA ÎN LEGĂTURĂ CU POLITICA EXTERNĂ A ȚĂRILOR ROMĂNE Cercetarea pe plan larg a strategiei militare (corelată cu politica externă) a domnilor români din veacul XVII dovedește că aceasta a avut drept cheie de boltă problema alianțelor, aproape nerelevată în trecut, relativ la perioada de care ne ocupăm. Imperiul otoman, care prin, des repetata amenințare cu transformarea lor în pașalîcuri, a rămas și în această perioadă principalul inamic de fapt al țărilor române, putea mobiliza o 1 Cf. gen. R. Rosetti, Termenii militari din dicfionarcle și enciclopediile noastre. In „Anal. Acad. Rom.”, Mem. Secț. Lit., S. III, t. VIII, 1937, p. 31; idem, Istoria artei militare a românilor pină la mijlocul veacului al XVII-lea, București, 1947, p. 101, etc. 3 Cf. N. Bălcescu, Puterea armată și arta militară de la intemeierea principatului Valahiei pină acum, în Opere, I, București, 1974, p. 66 ; gen. I, Anastasiu, Oastea română de-alungul veacurilor, București, 1933, p. 434 și urm. (lucrare de compilație). 8 V. Motogna, Războaiele lui Radu Șerban (1602—1611), București, 1926; gen. R, Rosetti, Istoria artei militare a românilor, p. 376—382; Tr. Mutașcu, Arta militară in Țara Românească la începutul secolului al XVII-lea. Radu Șerban, București, 1961. 4 Gen. R. Rosetti, op. cit., p. 533—546; col. D. I. Georgescu, Istoria Armatei Române și a războaielor poporului românesc, ed. Il-a București, 1936, p. 388 — 402 (lucrare de compilație); N. lorga, Istoria armatei românești, ed. III-a, 1970 (prezentare de izvoare referitoare la diferite bătălii). 5 Gen. R. Rosetti, Privire generală asupra artei militare a românilor, in „Anal. Acad. Rom.” S. III, Mem. Secț. Ist., t. XXVI, 1944, p. 500 ; cf. și idem, Istoria artei militare a românilor, p. 6. „REVISTA DE ISTORIE” Tom 31, nr. 10, p. 1773 1791, 1978. www.dacoromanica.ro CONSTANTIN REZACHEVICI 2 forță militară atît de numeroasă, incit, cum remarca Fr. Sivori încă la sfîrșitul secolului XVI, referindu-se la posibilitatea rezistenței antioto- mane a Țării Românești : „deși la nevoie s-ar putea ridica în acea țară pînă la 40 000 de călăreți (efectiv însemnat pentru oricare țară europeană- C.E.), fiind însă înconjurați de turci și de aliații lor, muntenii nu ar putea să le țină piept singuri, fără de alte alianțe" 6. Această necesitate a alianțelor, sub o formă sau alta, a fost adesea exprimată de Mihai Viteazul și Radu Șerban, la sfîrșitul secolului XVI și începutul celui următor, în corespondența cu conducătorii forțelor creș- tine 7. In condițiile războiului purtat de Liga Sfîntă împotriva Imperiului otoman (1593—1606), în chip firesc cei doi voevozi s-au orientat către alianța cu Imperiul habsburgic, principala forță militară capabilă să se opună ofensivei otomane spre centrul Europei. După pacea de la Zsitwa- Torok (1606), reînnoită de mai multe ori în deceniile următoare, Imperiul habsburgic renunțînd pînă la începutul deceniului al șaptelea al veacului XVII la lupta deschisă cu Poarta, domnii țărilor române fără a părăsi ideia alianței cu imperialii (Matei Basarab), se orientează îndeosebi către Polonia (Constantin și Alexandru Movilă, Gaspar Grațiani, Ștefan Petri- ceicu) și Transilvania (Matei Basarab, Gheorghe Ștefan, Constantin Șerban, Mihnea III). Desigur nu sînt neglijate nici alte alianțe cu forțe antiotomane. Mihnea III intră în legătură și cu venețienii, Gheorghe Ștefan și Dimitrie Cantemir cu rușii etc. Și cu toate că în multe cazuri aceste alianțe n-au dat rezultatele așteptate, domnii români neprimind un ajutor militar efectiv (Radu Șerban în cele două bătălii de la Brașov, din 1603 și 1611, Matei Basarab în luptele cu Vasile Lupu etc), planurile lor strategice au ținut întotdeauna seama în principalele campanii atn veacul amintit de colaborarea cu forțele militare ale aliaților. Planul campaniei lui Radu Șerban din vara lui 1611, în Țara Româ- nească și Transilvania, a fost definitivat din punct de vedere strategic în februarie același an, în funcție de colaborarea cu forțele imperiale, care urmau să pătrundă în Transilvania concomitent cu declanșarea ofensivei lui Radu Șerban la sud de Carpați8. Faptul că același Radu Șerban a ales drept teatru al bătăliei cu marele han al tătarilor, vecinătatea satului Ogretin (1602) se datora nu atît locului bine protejat de munți (existau numeroase alte locuri mai prielnice din punct de vedere tactic), cît consi- derentului că acesta se găsea pe calea cea mai lesnicioasă de acces spre Țara Bîrsei, unde se afla tabăra generalului Basta, cu ajutoarele imperiale. Locurile bătăliilor de la Nenișori (1639) și Finta (1653) au fost alese de Matei Basarab nu numai din necesități tactice (care în aceste cazuri au jucat, desigur, un rol important), ci și din cauză că se aflau în apropierea eăii dc acces (pe valea Teleajenului), pe unde erau așteptate ajutoarele promise de Gheorghe Râkoczi I și Gheorghe Râkoczi II. în 1616 Alexandru Movilă și susținătorii săi poloni întîrzie retragerea din Moldova, înaintea 8 Călători străini despre fările române, III, București, 1971, p. 18. Cf. și C. Rezachevici, Efectivele oștilor din Moldova și Țara Românească in veacul al XVII-lea, în ,,Studii și materiale de muzeografie și istorie militară", Nr. 6 (1973), p. 95 — 118. 1 Cf. A. Veress, Documente, VII, p. 160—164 etc. 8 Planul de campanie, elaborat la Iași de Radu Șerban, a fost expus în tratatul Încheiat de el la 20 februarie 1611 cu reprezentantul împăratului Matias de Habsburg (Hurmuzaki, Documente, IV1, p. 429—430, nr. CCCLXVI, și ulterior aprobat de împărat (A. Veress, Docu- mente, VIII, p. 160-162). www.dacoromanica.ro 3 STRATEGIA MILITARĂ ROMA1NHA3CA IN SEC. XVTT 1775 forțelor mult superioare turco-muntene, între altele și din pricina faptului că așteptau oastea de ajutor condusă de Radu Șerban, care venea din Polonia, îndată după declanșarea campaniei antiotomane condusă de Mihnea III în septembrie 1659, domnul muntean încheie tratatul de alianță cu Gheorghe Rakoezi II, care devenea astfel principalul său aliat în lupta împotriva Porții9. Fără ajutorul cazacilor lui Timuș Hmelnițki, Vasile Lupu n-ar fi pornit ultima mare campanie asupra Țării Românești (1653), iar fără participarea polonilor n-ar fi avut loc expedițiile Movileștilor pentru redobîndirea Moldovei în 1612 și 1615, și răscoalele antiotomane ale lui Gaspar Grațiani (1620) și Ștefan Petriceicu (1673, 1684). Ca atare, strategia domnilor români din veacul XVII, ORIGINALĂ ÎN CONCEPȚIE nu poate fi însă înțeleasă în afara evoluției evenimentelor militare din estul și centrul Europei. Acționînd ca și Mihai Viteazul în cadrul Ligii Sfinte în colaborare cu armatele imperiale din Transilvania, Radu Șerban a conceput manevre strategice de largă amploare, mergînd de la atacul Belgradului (1602), prin care se ușura situația oștii imperiale care lupta în Ungaria, pînă la atacul tuturor fortărețelor turcești mai importante de pe linia Dunării. Marea campanie antiotomană condusă de Radu Șerban în iarna și primă- vara anului 1603 a dus la cucerirea sau distrugerea a numeroase fortărețe turcești de la cea din Ostrovul Florentin (la hotarul de sud vest al Țării Românești) pînă la Brăila și cele de la gurile Dunării10. Nimicirea atîtor cetăți turcești, pe care o va mai încerca doar Mihnea III în 1659, cu mai puțini sorți de izbîndă, însemna de fapt distrugerea bazelor de atac și aprovizionare ale forțelor turcești, care în frunte cu pașa de Silistra contro- lau Țara Românească. în condițiile în care Poarta lupta în Persia și Unga- ria, forțele de care dispunea pe linia Dunării erau singurele care puteau periclita independența Țării Românești (tătarii constituind mai mult un instrument de represiune decît de asigurare a stăpînirii otomane). Făcînd față pașilor dunăreni, cum a izbutit și Matei Basarab în 1636, Radu Șerban asigura de fapt independența țării, și mai tîrziu, după acceptarea de formă a suzeranității Porții, obligații materiale considerabil scăzute față de cele din perioada anterioară anului 1595. Alegerea momentului declanșării ofensivei antiotomane (miezul iernii și începutul primăverii) asigura mari avantaje strategice și tactice, exploatate de altfel în campanii similare și de Mihai Viteazul. Dunărea înghețată facilita trecerea ușoară în ținuturile turcești și realizarea sur- prizei. Iar faptul că în aceste anotimpuri oștile otomane, după obiceiul lor, evitau organizarea de campanii11 constituia de asemenea un însemnat factor de succes. 9 A. Veress, Documente, X, p. 340 — 341, Voind să imite mecanic pe Mihai Viteazul, Mihnea III n-a ținut însă seama că în 1659 condițiile externe erau cu totul altele ca în 1595, că el nu acționa in cadrul și cu sprijinul unei „Ligi Sfinte” ca modelul său, și ca atare răscoala sa antiotomană a fost repede înăbușită. 10 A. Veress, Documente, VII, p. 119, 124, 125, 162 (unde se enumeră fortărețele turcești cucerite); N. lorga, St. și doc., IV, p. 115 — 117, XX, p. 298 — 299; Al. Ciorănescu, Docu- mente, privitoare la istoria românilor culese din arhivele din Simancas. București, 1940, p. 217; cf. și N. lorga, Istoria armatei românești, ed. 1970, p. 298; V. Motogna, Războaiele lui Radu Șerban, p. 261 — 263; Tr. Mutașcu Arta militară In Țara Românească la începutul secolului al XVII-lea, p. 93-94. 11 Cum observă și gen. R. Rosetti, Istoria artei militare a românilor, p. 549. www.dacoromaiiica.ro 1776 CONSTANTIN REZACHEVICI 4 Pentru a evita înconjurarea Țării Românești de forțe ostile, filo- turce, deci în cadrul unui plan strategic de apărare a țării, Radu Șerban a recurs la ofensivă, atacînd inamicul pe teritoriul acestuia (campaniile din 1603 și 1611 în Transilvania). Dacă în 1603 domnul muntean conți - nuînd ca și Mihai Viteazul lupta antiotomană peste Carpați, și-a asigurat baze de operații în Țara Bîrsei, măcinînd forțele inamicului și obligîndu-1 să accepte o luptă de apărare, în condiții de inferioritate numerică, în 1611 planul său de luptă a fost diferit. Campania lui Radu Șerban din 1611, constituie din punct de vedere strategic o manifestare de frunte a geniului militar românesc în veacul XVII, și una din cele mai originale experiențe militare de acest fel din istoria noastră militară medievală. Pentru a evita prinderea sa înte doi redutabili inamici (forțele otomane și cele ale lui Gabriel Bâthory), Radu Șerban, bazat pe alianțele cu imperialii, moldovenii și polonii, și pe un plan bine stabilit12, și-a părăsit țara vreme de aproape jumătate de an, concentrînd în liniște în Moldova o puternică oaste, și așteptînd ca între inamicii săi să înceapă inevitabile neînțelegeri. Ofensiva rapidă care a dus la redobîndirea Țării Românești, urmată de marșul forțat peste Carpați și înfrîngerea principelui, constituie verifi- carea practică a justeții planului strategic al unuia din comandanții români de seamă din veacul al XVII-lea. Dar politica de alianță militară cu imperialii, urmată de Mihai Viteazul și Radu Șerban n-a fost urmată în aceeași măsur" de ceilalți domni români din veacul XVH. Aceștia, și nu numai ei, au înțeles că Poarta dispunea încă de însemnate resurse militare iar ajutoarele impe- riale, greoaie în mișcări, erau adesea așteptate zadarnic. încă în august 1602 moldoveanul Damian vistierul și P. Nâpoly sfătuiau pe căpitanul secuilor Șt. Tholdi și pe alți ardeleni să sprijine pe Moise Szekely, omul turcilor, nu pe Radu Șerban : „Să se gîndească domniile voastre că aceste trei țări sînt în pragul porții atît a tătarilor cît și a turcilor, ajutorul nemțesc e cu zăbavă"13. Voevozii care au înțeles aceasta au căutat pe plan politic și militar să obțină sprijinul Porții, deși nici unul (nici măcar cei care ca Gaspar Grațiani îndepliniseră funcții de credință la turci) nu era în realitate partizan al stăpînirii turcești asupra țărilor române14. Dintre aceștia se detașează Ștefan Tomșa II, bătrîn oștean, cunoscător al artei militare apusene și orientale, ca unul care luptase în ambele tipuri de armate. în luptele cu Movileștii și polonii strategi a sa se baza în esență pe : atragerea inamicului spre locul ales de el pentru desfășurarea bătăliei hotărîtoare, element care îl întîlnim de altfel și în strategia lui Matei Basarab, pe cooperarea cu tătarii (care însă nu constituie ca în luptele purtate mai tîrziu de Gheorghe Ghica masa principală a oștenilor săi, cei mai mulți pămînteni), iar în caz de înfrîngere, pe hărțuirea neîntreruptă a inamicului și incursiuni în ținuturile stăpînite de acesta. Tomșa preconiza de asemenea retragerea populației din calea inamiculuils, desigur pentru 12 Cf. C. Rezachevici, Les relations politiques et militaires entre la Valachie el la Transylvanie au dibui du XV//e sticle, In ,,Rev. Roum. d’hist.”, XI (1972), nr. 5, p. 768—769. la A. Veress, Documente, VII, p. 72. 11 Cf. In acest sens testamentul lui Gabriel Bethlen din 1629, la G. Kratts, Cronica Tran- silvaniei, ed. 1965, p. 66. ls Relatarea cavalerului Alexander, din 1615 (Călători străini despre jările române, IV, București, 1972, p. 419). www.dacoromanica.ro 5 STRATEGIA MILITARĂ ROMÂIN3A3CA ÎN SEC. XTVTI 1777 a-i creia acestuia greutăți în aprovizionare și a da naștere la o situație de instabilitate politică, favorabilă acțiunilor sale. Acțiunile militare ale lui Matei Basarab și Vasile Lupu ne oferă exemple prețioase asupra nivelului atins de strategia românească în veacul XVII. Deși cei doi voievozi, comandanți de oști se deosebesc din punct de vedere al capacităților tactice și al gîndirii strategice, aprecierile categorice asupra lor, care apar în istoriografia noastră militară sînt departe de realitate. Matei Basarab nu a fost un „tip de moșnean cuminte”, care „stătuse totdeauna în defensivă”10, numeroase porunci interne cu o violență de limbaj fără analogie în istoria noastră medievală, și acțiunile militare îndrăznețe, începînd cu cele care preced și apoi cu cele care inau- gurează domnia sa16 17, dovedesc o fire energică îndreptată spre acțiune. Iar Vasile Lupu nu poate fi socotit, sub aspect militar, doar „un om foarte ambițios... ”18, în ultimă instanță necugetat în acțiunile mili- tare. Din punct de vedere al pregătirii diplomatice a campaniilor, Vasile Lupu nu e cu nimic inferior lui Matei Basarab. Dimpotrivă, deși ambii voievozi au relații puternice la Poartă, în vreme ce domnul muntean obține cel mult neutralitatea Porții și recunoașterea stătu quo-ului19, Vasile Lupu dobîndește însăși domnia Țării Românești, pentru fiul său mai întîi, iar apoi pentru sine. Referindu-se la campania din 1637, Miron Costin afirmă că „pre unul din acdle capete la împărățiie (la Poartă- C.R.), pe silihtar pașea, îl cuprinse Matei vodă cu dările (darurile-C.R.), iară pre cîzlar aga Vasilie vodă și ieșiia isprăvi și lui Vasilie vodă de la împără- țiie și lui Matdi vodă, pren chipurile de mai sus pomenite. Covîrșiia cu atîta Matei vodă pre Vasilie vodă, că avea Matei vodă și cu megieșii mare priieteșug, ales cu ungurii” 2®. Dar alianța cu cei doi Răkoczi nu i-a folo- sit din punct de vedere militar domnului muntean decît cel mult în sensul unei asigurări a spatelui frontului său spre Transilvania. Iar prin tratatul încheiat în 1638 cu Gheorghe Râkoczi I, Vasile Lupu a izbutit să neutra- lizeze pe acesta, care nu mai putea acorda ajutor aliatului său muntean, fără a încălca tratatul cu domnul moldovean 21. în plus, Vasile Lupu a încheiat legături cu polonii, iar mai apoi cu cazacii, obținînd ajutorul efectiv al celor din urmă în campania din 1653. 16 Gen. R. Rosetti, Istoria artei militare a rcmânilor, p. 542, 544. 17 Cf. Istoria Țării Românești, ed. 1960, p. 97 — 98, 102. ls Gen. R. Rosetti, op. cit., p. 535; citează și aprecierile lui N. lorga, care vedea in Vasile Lupu ,,un tiran în sensul antic și italian al cuvintului, un cuceritor de noroc..(St. și doc., IV, p. CLXXI CLXXIV). 18 Pentru relațiile lui Matei Basarab cu Poarta cf. îndeosebi rapoartele rezidențllor impe- riali de la Constantinopol în vremea domniei sale (Eud. de Hurmuzaki, Fragmente, III, p. 118 și urm.). 20 VIiron Costin, Letopisețul Țării .Moldovei, ed. 1958, p. 113. 21 N. lorga, St. și doc., IV, p. 209—210. Cf. și Istoria României, III, 1964, p. 169. în 1645 agenții lui Matei Basarab și Vasile Lupu la Poartă declară rezidentului imperial că "Râkoczi a fost, —așa zic ei—întotdeauna, ce-i drept, un cap înfierbîntat și un vecin rău și neastimpărat, dar mai ales pentru popoarele și pentru țările din vecinătatea sa a ajuns a fi nesuferit; de aceia dar, iar nu pentru că ar fi rîvnit la Ardeal, care e mai prejos de Muntenia, Matei Vodă stăruie ca Râkâczi să fie scos din Ardeal și roagă pe împăratul (Habsburg—C. R.) să lucreze în vederea acestui rezultat_"(s. a. — C. R.) (Eud. de Hurmuzaki, Fragmente, HI, p. 179). www.dacoromanica.ro 1778 CONSTANTIN REZACHEVICI 6 Strategia lui Vasile Lupu, care, așa cum afirmă Miron Costin în cîteva rînduri, acorda ascultare sfetnicilor săi în probleme militare 22, se baza pe atacuri prin surprindere; iar atunci cînd pregătirile sale erau descoperite, el își amîna planul, așteptînd momentul potrivit. Campaniile inițiate de Vasile Lupu în 1637 și 1639 au avut loc la sfîrșitul lui octombrie- noiembrie, în condițiile unei ierni timpurii23 24, și respectiv în noiembrie- începutul lui decembrie, pentru a realiza elementul surpriză 2i. Cît privește campania din 1653 care are loc în luna mai, data aleasă se datorează con- juncturii militare de moment (sosirea ajutorului căzăcesc etc), și nu are legătură cu faptul că locuitorii erau ocupați cu lucrul cîmpului, cu atît mai mult cu cît ambii voevozi foloseau un mare număr de oșteni de meserie. Un alt element al strategiei lui Vasile Lupu îl constituie accentul deosebit pe care-1 pune pe pustiirea teritoriului adversarului, pentru a provoca nemulțumirea populației împotriva lui Matei Basarab, și tot- odată pentru a-1 obliga pe acesta(care căuta să cîștige timp pentru adunarea oștilor și sosirea ajutorului ardelean) să dea bătălia în condițiile și mai ales în locul ales de el. Strategia domnului moldovean conține elemente juste în Tond, iar în campania din 1639 a obținut ca bătălia hotărîtoare să se dea în cîmp deschis, în locul ales de el2S. Faptul că populația munteană nu s-a ridicat împotriva lui Matei Basarab, dar mai cu seamă faptul că Matei vodă s-a dovedit im talentat comandant de oști, știind să aleagă răspunsul potrivit, a dejucat însă planurile strategice ale lui Vasile Lupu. Strategia lui Vasile Lupu se bazează pe acțiuni ofensive. în luptele cu pretendentul Gheorghe Ștefan (1653), domnul preferă să-și părăsească țara (dar nu în urma unui plan bine chibzuit, cum procedase Eadu Șerban în 1611, ci sub impulsul evenimentelor), pentru a reveni cu ajutor străin (căzăcesc, solicită și pe cel al polonilor și tătarilor), deci fără a încerca o rezistență cît de cît serioasă. Iar campaniile din Țara Bomânească repre- zintă evidente acțiuni ofensive. Acdstea din urmă au fost însă inegal pregătite. Dacă în 1639 de pildă, Văsile Lupu și-a conceput cu grijă cam- pania, din punct de vedere militar și diplomatic, cea din 1653 — pe care Miron Costin o socotea gratuită 26 — poartă pecetea improvizației, și a lipsei unui aprofundat calcul al situației politice interne și externe 27. “ Miron Costin, op. cit., p. 116, 147. După părerea cronicarului, aceasta l-a făcut uneori să ia hotăriri greșite. M I. Kemâny, comandantul lui Gh. Râkâczi II, afirmă că la sfirșitul campaniei curtenii lui Matei Basarab ,,s-au întors cu săniile de la luptă” ('Călători străini, V, 1973, p. 133). 24 Momentele ctnd au loc campaniile lui Vasile Lupu n-au nici o legătură cu faptul că „locuitorii respectiv ostașii terminaseră lucrul cîmpului” cum s-a afirmat în trecut (gen. R. Ro- setti, Istoria artei militare a românilor, p. 540). 26 Cf. mărturia in acest sens a lui Miron Costin, op. cit., p. 116. 24 în sensul că Vasile Lupu ar fi trebuit să se mulțumească cu redobîndirea Moldovei și nu să atace Țara Românească (ibidem, p. 147). Cf. și analiza pe care o face gen. R. Rosetti. op. cit., p. 541 — 543, șanselor deizbîndă ale lui Vasile Lupu in 1653, în cazul defensivei (apărarea Moldovei) sau ofensivei (atacarea Țării Românești), pronunțîndu-se în favoarea ultimei, dar criticînd modul cum a fost dusă la Îndeplinire. 27 Vasile Lupu face apel chiar la „oastea cea mare” (Miron Costin, loc. cil.) deși aceasta nu se mai concentrase de multă vreme, și se știe că nu lupta peste hotare. www.dacoromanica.ro 7 STRATEGIA MUTARĂ ROMAtNEASCA ÎN SEC. XVII 1779 Din punct de vedere strategic, Matei Basarab respinge ofensiva directă care poate aduce victorii, dar în egală măsură înfrîngeri28 * și se orientează spre defensiva prudentă urmată de contraofensiva rapidă asupra inamicului înfrînt, epuizat, în retragere 2S. Toate cele trei campanii ale lui Vasile Lupu în Țara Românească (1637,1639,1653) au fost urmate de contraofensivele lui Matei Basarab spre Moldova : directe în primele două cazuri, și indirectă (prin Gbeorghe Ștefan) în ultimul caz 30. Tot o acțiune cu caracter ofensiv poate fi socotită și susținerea cu oști muntene a candidaturii lui Gbeorghe Ștefan la scaunul Moldovei. Dar cel mai mare succes strategic — în maniera „â la Belizarie” (fără pierderi)31 — obține Matei Basarab în 1637, reușind să oprească campania lui Vasile Lupu, care pătrunsese adine în Țara Românească, fără a da nici o bătălie, determinînd cu multă abilitate diplomatică presiunea turcilor asupra domnului moldovean, cu toate că aceștia îl susținuseră inițial pe Vasile Lupu. Un succes în aceiașimanieră, deși de mai mică amploare obți- nuse Matei vodă și cu un an în urmă, cînd bazat pe alianța cu Gheorghe Râkoczi I, a determinat pe Kenan pașa să se retragă cu oștile sale de lîngă București, fără a îndrăzni să se măsoare cu trupele muntene. Matei Basarab n-a neglijat nici acțiunile strategice indirecte. Plă- nuind trimiterea lui Ion vodă Movilă (pretendentul moldovean) prin Transilvania în Moldova, în timp ce Vasile Lupu cu oștile sale se afla în campania din Țara Românească (1637), acțiune oprită însă de Gheorghe Râkoczi I, Matei Basarab a dat dovadă de remarcabile calități strategice la nivelul marilor comandanți din Europa vremii sale. Urmașul lui Matei Basarab, Constantin Șerban face față răscoalelor interne ale slujitorilor, concepția sa strategică bazîndu-se pe alianțele cu Gheorghe Râkoczi I și Gheorghe Ștefan. Stratagemele folosite față de răsculați, în tabăra cărora a rămas multă vreme, pentru a-și masca adevărata poziție, înaintea luptei de la Șoplea (1655), dovedesc pricepere în corelarea obiectivelor strategice cu cele politice. Iar tenacitatea cu care luptă, folosind oști de lefegii, în maniera comandanților apuseni contem- porani, în alianță cu principele Transilvaniei și Mihnea III pentru ocu- parea scaunului Moldovei (1659, 1661) sau al Țării Românești (1660) ne amintesc strădaniile similare ale tatălui său, Radu Șerban, din perioada 1611—1620. încercarea de apărare înaintea oștilor otomane (1658) pe drumul dintre Tîrgoviște și Cîmpulung, într-un loc întărit cu șanțuri 32, ne amintește de asemenea de apărarea organizată de tatăl său în același 28 Fr. Engels, Atacul, în K. Marx, Fr. Engels, Opere, XIV, București, 1963, p. 78 — 79. 28 O strategie similară aplică în decursul istoriei lor — după Fr. Engels, op. cit., p. 78— — 79 — grecii, englezii, elvețienii și germanii. Napoleon teoretizează acest principiu strategic arătind că „Toată arta războiului constă în apărarea bine concepută și extrem de prudentă, urmată de o ofensivă rapidă și îndrăzneață” (citat de B. H. Liddell-Hart, Strategia. Acțiunile indirecte, București, 1973, p. XV, care aderă și el la justețea acestui principiu). 30 După lupta de la Finta, Matei Basarab n-a socotit necesar să urmărească el însuși pe Vasile Lupu și Timuș Hmelnițki, întrucît aceștia au fugit în direcții diferite, numărul prizonierilor dobîndiți era ridicat, iar tabăra căzăcească care se retrăgea rapid și în bună ordine din țară, n-avea nici un rost să fie împiedicată de la aceasta și obligația la o rezistență sîngeroasă și inutilă. 31 „Cea mai completă și fericită victorie — afirma Belizarie — constă în a-1 obliga pe inamic să renunțe la scopul urmărit fără prejudicii pentru tine” (citat de B. H. Liddell-Hart, loc. cit.). 32 Paul de Alep, Călătoriile patriarhului AI acar ie de Antiohia, ed. Em. Cioran, 1900, p. 227. www.dacoromanica.ro 1780 CONSTANTIN REZACHEVICI 8 loc33, împotriva a 30 000 de tătari (1603), apărare încununată de succes, și urmată de o fulgerătoare contraofensivă a călărimii muntene, care a urmărit pe tătari pînă la Dunăre. Este demnă de subliniat și strategia adoptată de conducătorii sluji- torilor răsculați la 1655, al căror exponent poate fi socotit în parte Hrizea vodă din Bogdănei. Partizan al slujitorilor răsculați, înainte de a fi ales domn el a inițiat tratative cu comandanții lui Gheorghe Ștefan pentru a scoate pe moldoveni din alianța cu Gheorghe Rakoczi II, îmbinînd metodele diplomatice, cu cele militare (hărțueli la hotar). Tot lui Hrizea vodă, care a condus bătălia de la Șoplea i se datorează desigur inițiativa răsculaților de a lovi întîi pe Gheorghe Rakoczi II, tocmai în ajunul zilei cînd oștile acestuia urmau să facă joncțiunea cu cele ale lui Gheorghe Ștefan, pentru ca cei doi inamici să poată fi înfrînți pe rînd. Căutînd să-l imite fățiș pe Mihai Viteazul și izvodindu-și concepția strategică din cea a marelui său înaintaș, Mihnea III a acționat însă în condiții diferite și ca atare aplicarea întocmai (cit a fost posibil) a strate- giei eroului de la Călugăreni nu s-a dovedit justă. Mihnea III n-a avut sprijinul tactic (fie chiar pe alte fronturi) al imperialilor M, a întîmpinat o opoziție boierească cu m ,lt mai puternică decît Mihai Viteazul, iar în rela- țiile cu principalul său aliat, principele Transilvaniei a jucat rolul de subor- donat. în schimb a știut să inducă in eroare pe turci 35 pînă în momentul declanșării răscoalei sale antiotomane, la fel ca și eroul său, iar față de opoziția boierilor la planurile sale antiotomane s-a dovedit cu mult mai necruțător36. Aparține însă concepției sale strategice originale planul de a-i ataca pe turci care luptau și pe frontul asiatic, în timpul campaniei acestora asupra lui Gh. Rakoczi II (1658), prinzîndu-i între oștile sale și cele ardelene, plan desconspirat însă de boierimea trădătoare. O mare iscusință diplomatică în relațiile cu Poarta 37, pusă în final în slujba realizării planurilor sale strategice i-a îngăduit să-și mențină domnia și să atace prin surprindere pe turci în toamna anului 1659. Dar aliații lui Mihnea III (Gh. Râkoczi II și Constantin Șerban) n-au acționat împreună, deși și-au coordonat în timp planurile strategice, fiind înfrînți concomi- tent unul în Transilvania și celălalt în Moldova. în ciuda unor incursiuni încununate de succes în sudul Dunării38, a hărțuirii trupelor otomane de intervenție și chiar a unei biruințe la Frățești, Mihnea III s-a aflat singur în fața forțelor turco-tătare, și neizbutind — după tactica domnilor români — , de a-și organiza apărarea în preajma reședinței domnești, a fost nevoit să se retragă în Transilvania 39. 33 „Acesta era un Ioc intre munți, într-o vale toarte strimtă, fortificată nu numai de natură, dar și de voievozi, și in unele locuri extinsă de Radu <Șerban> ’’ (C.Spontoni. H istoria della Transilvania, Veneția, 1638, p. 246; cf. și Călători străini, IV, 1972, p. 318. 33 Cf. Lia Lehr, Mihnea al III-lea (Mihail III Radu) (1658-1659), in „Studii”, XXVI (1973), nr. 6, p. 1168. Nici papa, nici Veneția sau Polonia nu-i acordă vre-un ajutor militar. 33 Istoria Țării Românești, ed. 1960, p. 131. 33 L. Lehr, op. cit., p. 1169, 1172. 3’ Ibtdem, p. 1169-1170, 1174. 38 Al. Ciorănescu, Documente privitoare la domnia lui Mihail Radu (1658—1659) in „Bul. Com. Ist. a Rom.”, XIII(1934), p. 147. 33 L. Lehr. op. cit., p. 1176. www.dacoromanica.ro 9 STRATEGIA MILITARĂ ROMANEASCA ÎN SEC. XVII 1781 După experiența neizbutită a lui Ștefan Petriceicu, care fără a avea o bază trainică în țară, încearcă să se opună Porții doar cu sprijin polon (1673, 1683), domnii români pînă la Dimitrie Cantemir manifestă o ati- tudine prudentă în relațiile cu Poarta. Pe plan diplomatic unii dintre ei se orientează spre Liga Sfîntă, dar pe plan strategic nu inițiază acțiuni deschise antiotomane. Era aceasta o politică prudenta, menită să cruțe țările române de cumplitele pustiiri turco-tătare, care au însîngerat țările române după 1658w. Astfel, Constantin Cantemir încheie un tratat secret cu impe- rialii în 1691, și trimite o solie la Moscova în același an, dar ca unul care slujise în „steâgurile moldovene” ale lui J. Sobieski, cunoscînd slăbiciunile oastei polone, refuză să treacă de partea regelui în vremea campaniilor antiotomane ale acestuia desfășurate pe teritoriul Moldovei. Șerban Cantacuzino poartă tratative, de asemenea secrete, cu polonii (1686), imperialii și rușii (1688), dar la cererea împăratului Leopold de a trece pe față, cu oastea sa de partea imperialilor, condiționează aceasta de momen- tul „cînd obștescul vrăjmaș (Imperiul Otoman-C.R.) de ajuns va fi îmfrînt și ne vom încredința că este într-atît rușinat, încît să nu mai poată prăpădi și pustii cu totul aceste mult asuprite țeri ... mai ales tătarii ... căci nici prealățitele crăii, nici puternicile domnii nu-i pot înfrîna ... ”40 41 Politica sa externă, cu un spor de prudență, a fost urmată și de Constantin Brîncoveanu. în iulie 1689, la mai puțin de un an de la luarea domniei, Brîncoveanu scria cancelarului M. Teleki despre înclinarea sa spre imperiali și „spre creștinătate” deși această era ,,*pre marea pri- mejdie și stricăciune a acestui pămînt nevoiaș al nostru, locuind în gît- lejul lor, aceia (turcii și tătarii-C.R.) sînt împrejurul nostru din toate păr- țile, care nu ne țin dușmani tnici” (subl. ns. -C.R.). Cu toate că pentru împărat și creștinătate s-a încărcat „cu griji nespuse și cu nevoi”, domnul muntean e conștient că la acea dată ; ,,... cu cîtă putere mai au încă păgînii, foarte ușor și fără întârziere ne pot strica și pot pustii această țară sărmană... Lăsăm la judecata fiecărui om înțelept și creștin, în ce fel de primejdie sîntem noi acum, atît noi cît și sărmana noastră țară... ”42. Aceeași prudență l-a făcut pe Brîncoveanu să condiționeze în 1711 colaborarea cu Petru I de sosirea oștilor rusești în număr suficient in Țara Românească, fapt care, așa cum prevăzuse domnul, n-a avut loc. TRĂSĂTURILE STRATEGIEI ROMÂNEȘTI ÎN VEACUL AL XVI1-LEA Spre deosebire de strategia europeană a vremii, care prevedea campanii lungi, de epuizare a inamicului43, (dar care duceau și la epuizarea forțelor proprii, adesea într-o măsură mai mare), statele beligerante grupîn- 40 După Evlia Celebi, marele vizir a poruncit hanului in timpul campaniei pentru alun - garea lui Mihnea III: ,,Distrugeți și devastați populația și țara și gustați din belșugul prăzilor de acolo ,.. ..Cînd s-a dat citire acestei scrisori inalte, fiecare tătar se prefăcu intr-un balaur cu 7 capete” (A. Antalffy, Călătoria lui Eolia Celebi prin Moldova in anul 16-59, în ,,Bul. Corn. Ist. a Rom.’’, XII (1933), p 25). 41 M. Cantacuzino, Genealogia Cantacuzinilor, ed. N. lorga, București, 1902, p. 234. 43 Constantin Brîncoveanu cere lui Teleki să-l informeze pe generalul Veterani despre adevăratele sale sentimente procreștine (A. Veress, Documente, XI, p. 374—375). Pentru poziția dificilă a lui Brîncoveanu între turci și Imperiali cf. rapoartele imperiale din 4 iunie și 21 august 1691 (Eud. de Hurmuzaki, Fiagmen'e, III, p. 461—463). 43 Cf. B. H. Liddell-Hart, Strategia. Ac/iimile indirecte^, p. 67 și urm. www.dacoromanica.ro 1782 CONSTANTIN REZACHEVICI 10 du-se în „ligi” și „confederații” și purtînd războaie decenii în șir, fără rezultate semnificative, țările române (care au făcut întotdeauna parte dintre statele neagresoare) caută să rezolve conflictele armate prin campanii de scurtă durată, urmărind rezultate decisive. Prin aceasta nu trebuie înțe- les că se urmărea nimicirea totală a inamicului M, ci doar distrugerea sau neutilizarea forțelor principale (sau acelora de invazie) ale acestuia, de obicei prin metoda combinată a hărțuielilor (care începeau la hotare) și a bătăliei hotărîtoare. Comandanții români se orientează deci spre obiecti- vul principal. Renunță la asediul cetăților (cazul lui Vasile Lupu care nu asediază Hotinul în 1653 44 45), de obicei puternic întărite în veacul XVII în raport cu eficacitatea armelor de foc, și care constituiau obiectivul preferat al comandanților apuseni46. Iar atunci cînd Radu Șerban inițiază asediul Sibiului (1611) face aceasta deoarece miza era însăși capturarea principalului inamic (Gabriel Bâthory), care ar fi adus sfirșitul rapid al campaniei. Din punct de vedere al căutării „efectelor decisive” strategia românească din veacul XVII se aseamănă în parte cu cea aplicată în războaiele civile din Anglia (1642—1652) 47. Lungile și costisitoarele campanii bazate pe acțiuni indirecte, care caracterizează comandanții de tipul lui Wallenstein, au fost evitate de domnii români. Numai în cazul acțiunilor antiotomane ale lui Radu Șerban asupra cetăților turcești de la Dunăre (atunci însă planurile strategice ale domnului care lupta în cadrul Ligii Creștine erau corelate cu ale imperialilor), sau în luptele dintre pretendenții domnești48, acțiunile militare s-au prelungit. înmănuncherea în aceeași persoană — domnul țării — a conducerii politice și a celei militare a făcut ca între strategie și politică să existe un acord deplin49 50, domnul stabilind obiectivele strategice si modul de luptă în funcție de posibilitățile proprii și cele ale inamicului w. In stabilirea aces- tor obiective, domnii români din veacul XVII, care s-au remarcat în domeniul militar, dovedesc chibzuință și o apreciere justă a potențialului 44 în maniera preconizată de Clausewitz în secolul XIX (cf. ibidem, p. 351 și urm.). 45 Fapt criticat de Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei, ed. 1958, p. 144 ; dar de forțele necesare asediului avea nevoie împotriva pretendentului Gheorghe Ștefan (gen. R. Rose- tti, Istoria artei militare a românilor, p. 542). 46 B. H. Liddell-Hart, op. cil., p. 76 Cf. și Tr. Mutașcu, Aria militară în Țara Românească la începutul secolului al XVII-lea, p. 175. 47 B. D. Liddell-Hart, op. cit., p. 69, care citează principala maximă a războiului civil ,,unde este inamicul ? înainte la luptă”. Schematic aceasta ne amintește de strigătul căpeteniilor slujitorilor din Țara Românească, în 1655, la aflarea de la Constantin Șerban a veștii despre agresiunea lui Gh. Râkâczi II și Gheorghe Ștefan : ,,La ei, la ei, numai să ni-i arăți” (Miron Costin, op. cit., p. 171). 48 Este cazul luptelor dintre Movileștii din Țara Românească și Moldova cu pretendenții Radu Mihnea, Radu Șerban și Ștefan Tomșa, la începutul veacului XVII. în unele cazuri preten- denții ocupau o parte din țară și atunci urmau lupte de hărțuială. 48 Menționînd dispariția în veacul XIX a conducătorilor-comandanți de oști care întru- neau atît funcția politică cit și cea strategică, B. H. Liddell-Hart, op. cil., p. 331, afirmă : „consecințele au fost foarte dăunătoare”. ȘI în gîndirea militară românească din epoca modernă s-a observat și preconizat necesitatea unui „deplin acord” Intre politică și conducerea războiului la contribution originale des auteurs. On conclut que la guerre italo-ăthiopienne, au - delâ des apparen- ces, est amplement prăsentăe dans l’historiographie universelle. Neanmoins, certains aspects du probleme sont insuffisamment abordăs, dont la publi- cation des sources, l’attitude de l’Ehiopie, la position de l’opinion publique internaționale ou l’aspect economique de la guerre. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro ÎN ÎNTÎMPINAREA CELUI DE AL XV-LEA CONGRES INTERNAȚIONAL DE ȘTIINȚE ISTORICE CONSEMNAREA ISTORIO GRAFICĂ ȘI SENSUL INVESTIGAȚIILOR ETNOLOGICE DE PAUL S1M1ONESCU Punctele de interferență a celor două discipline științifice pot fi surprinse cu deosebire din trei unghiuri de perspectivă : al obiectului în sine, al metodologiei și al determinărilor de ordin teleologic (al finalității pe care și-o propune fiecare disciplină în parte). La această trivalență — didactică în mare măsură — s-ar putea adăuga în mod firesc și alte refe- rințe de reper, adiacente, nu mai puțin eficace însă analizei orientative propuse : semnificația limbajului, a semnelor specifice fiecărei implicații tematice; a sensului relațiilor interdisciplinare (raportul : știință funda- mentală — știință auxiliară); a convergenței unor categorii și structuri ideative operaționale comune celor două discipline, privite fie în parte, fie în corelația lor firească (cum ar fi problema etnogenezei, considerată atît în sensul cercetării istorice, cît și în sensul cercetării etnologice) și așa mai departe. Investigația realității sociale — cu precădere a macrounităților, a popoarelor înțelese ca mari grupări etnice — a cunoscut în cursul secolelor cîteva etape specifice de efort comprehensiv. Alai întîi, o înțelegere, o încercare de apropiere a obiectului propus pe care o numim, cu un termen aproximativ, intuitiv-integratoare. Este suficient să amintim din acest punct de vedere — pentru a surprinde exemplificativ modelul acestei orientări — unele consemnări istoriografice din perioada antichității greco-romane, în paginile acestor consemnări, fenomenelor, faptelor, evenimentelor ana- lizate și ordonate mai mult sau mai puțin explicit le sînt infuzate și strati- ficate — contextual vorbind — unele indicații și supoziții (de ordin etno- grafic, antropologic, sociopsihologic etc.) lăturalnice realităților istorice propriu-zise. Acesta este, în linii mari, din perspectiva propusă, cadrul generos al operei lui Herodot, ca să ne referim aluziv la una din exemplifi- cările remarcate și în introducerea excelentului studiu semnat de Hubert Deschamps și Jean Poirier L în acest sens se detașează și observația după care : „Oricît de ele- mentară și, într-un fel, oricît de naivă ne-ar părea tentativa lui Herodot, 1 Ethnologie ginirale (sub red. J. Poirier) (col. Encyclopâdie de la Pleiade), Paris, 1968, p. 1433-1464. „REVISTA DE ISTORIE", Tom 31, nr. 10, p. 1813 1824, 1978 www.dacoromanica.ro 1814 PAIUtL ISIMTONE9CU 2 sîntem totuși izbiți de efortul de interpretare științifică pe care-1 manifestă : chiar și la acest excelent povestitor, la prima vedere atît de ingenuu, istoria apare ca o tentativă de comprehensiune, de explicare .. ,”2 Este un lucru evident faptul că toate aceste indicații de ordin etno- grafic, antropologic, sociopsihologic etc., descifrabile în anumite limite în vechile consemnări istoriografice, nu pot avea multe elemente comune cu ceea ce sîntem obișnuiți să numim astăzi frecvent cercetare științifică3. Ca și istoria de fapt, etnologia ca știință, în sensul exact al conceptului, s-a constituit mult mai tîrziu prin însăși sublinierea delimitărilor de ordin interdisciplinar (în latura obiectului, a metodelor de investigare și a sco- pului propus). Spiritul modern — pozitivist și hipercritic — cu indicația referirii stricte la obiect (în cazul consemnării istoriografice la documentul sau faptul istoric propriu-zis) a impus ca datelor de ordin etnologic să le fie rezervat un cîmp aparte de investigație. De cele mai multe ori, acest cadru ideativ aparte a fost limitat la categoria largă a comunităților sau popoare- lor considerate „retardate” sau, ca să folosim o expresie obișnuită, fără istorie, cu alte cuvinte, neprinse în fluiditatea evenimențială. Ar fi vorba deci de acele grape sau unități umane „tradițional-arhaice” care ar trăi într-o continuă reverie a timpului originar mitic — in illo tempore — refuzînd în genere ancorarea sau participarea la timpul istoric privit adeseori chiar cu adevărată ostilitate4. „Faptul că etnologul și-a îndreptat o parte importantă a activității sale asupra popoarelor care nu cunosc scrisul atestă specializarea sa în fixarea tradițiilor orale... Unul din rolurile etnologului a fost deci, și rămîne încă, acela de a determina intrarea în istorie a popoarelor fără scris” 5 6. De la redarea intuitiv-integratoare a multiplicității fenomenelor sociale s-a trecut la formularea bazată, metodologic vorbind, aproape exclusiv — fie pentru consemnarea istoriografică, fie pentru investiga- ția etnologică — pe austeritatea selectiv analitică a noului mit: docu- mentul specific. Orice implicație considerată dincolo de delimitarea docu- mentului propriu-zis (act oficial, cronică, memorialistică, atestfare arheo- 2 Henri-Iren^e Marrou, Qu’est-ce que 1‘histoire? în L'histoire et ses mtlhodes (col. Ency- clopMie de la Pleiade), Paris, 1961, p. 8. 3 Remarcăm, in această privința, lucrarea de sinteză publicată de Santo Mazzarino, II pensiero storico classico, 3 voi., Bari, Laterza, 1966, I— II ,_2 . Este drept, cronologic vorbind, autorul își desfășoară investigația sa pe o perioadă mult mai largă, coborînd în analiza propusă pînă spre sfîrșitul evului mediu. Se conferă noțiunii de clasic o cuprindere mai „generoasă” decît aceea acceptată îndeobște. Semnalăm cîteva exemple, edificatoare chiar prin titlul lor : II pensiero storico e lo spirilo dell' „orfismo", Poesia e pensiero storico ; La „sloricizzazione" dell' epos; Teogonia e ,,preistoria" in Erodoto ; Festioită e simbolismo ; Memorie e storiografia ; Slorio- grafia pragmatica e tragedia slorica ; Origine e significalo del pensiero ellenislico e romano ; L’intui- zione del tempo nella storiografia classica ș. a. m. d. Cu aceeași semnificație, în același sens de preo- cupări s-ar putea menționa desigur și alte încercări. Am aminti, de exemplu, lucrarea editată cu o jumătate de veac în urmă de James Shotwell, atît de sugestiv intitulată An Introduction to the History of History, New York, Columbia University Press, 1923, XII + 339 p. + 1 f. pl. 4 Mircea Eliade, Le mythe de 1’eternei relour. Archetypes et repilition, Paris, Gallimard, 1949; idem, Mythes, r&ves et mystbres, Paris, Gallimard, 1957 ; idem, Naissance mythigue. Essai sur guelgues lypes d’initiation, Paris, Gallimard, 1959. 6 Andre Leroi-Gourhan, L’histoire sans textes. Etimologie et prihistoire, în L’histoire et ses mdlhodes, p. 219. www.dacoromanica.ro 3 CONSEMNAREA ESTORIOG-HAFTCA ȘT INVESTIGAȚIILE ETNOLOGICE 1815 logică sau numismatică etc.) nu era receptată de generalizarea sau sinteza istoriografică nici, eventual, cu titlu de ipoteză. îndeobște, toate aceste date sau fenomene (de pildă, cele care prin natura lor proprie definesc conținutul categoriilor de civilizație și cultură tradiționali) erau privite cu reticență și îngăduința de circumstanță. „Acolo unde nu există docu- mente, nu există istorie" 8. Perspectiva limitativă a istoriografiei, în care documentul în sine, rezultat al consemnărilor, reprezenta singura sursă de reconstituire a fost, sub diferite forme, depășit chiar în deceniile în care corifeii orientării pozitiviste, Ch. V. Langlois și Ch. Seignobos, notau : „Istoria se face cu documente. Documentele sînt urmele lăsate de gîndurile și actele oamenilor de odinioară... Orice gînd și orice act care n-a lăsat urme, directe sau indirecte, sau ale cărui urme vizibile au dispărut este pierdut pentru istorie : e ca și cum n-ar fi existat niciodată”7. Toate sau marea majoritate a informațiilor bazate pe observația directă, reieșită din ancheta in situ, au format și, firește, continuă să formeze, exclusiv fundamentarea cercetării etnologice. Datele rezultate din aceste observații au constituit, cu deosebire pentru unele orientări teoretice din a doua jumătate a seeolului al XlX-lea și din primele decenii ale seco- lului al XX-lea — așa cum aminteam mai sus — sursele documentare care vizau cu predilecție popoarele considerate și denumite „retardate”. Aceste comunități sociale nedeprinzînd pe parcursul îndelungatelor secole consemnarea scrisă, nu au deprins, firește, nici consemnarea evenimentelor istorice sau a fabulațiilor marginale acestora. Cu timpul însă, cercetarea directă prin anchetele de teren — în genere cercetarea de tip etnologic — s-a extins tot mai mult și asupra acelor macro- sau microunități sociale identificate firesc de consemnarea în timp a documentelor istorice. în atare condiții, investigația viza aproape în exclusivitate aspectele civili- zației și culturii tradiționale a unităților sociale anchetate in situ. Din acest moment dat s-a detașat tot mai subliniat schema logică a noului raport interdisciplinar constituit. Investigația istoriografică și investiga- ția etnologică devin, implicit, complementare. Pe de o parte deci, cercetarea realităților sociale, rezultată exclusiv din interceptarea, descifrarea și analiza critică a documentelor — înscri- suri, piese de ordin arheologic, numismatic etc. — considerate ca singure surse primare de explicitare și de reconstituire, pe de altă parte, surprin- derea unor note de specificitate sau originalitate în latura civilizației și culturii tradiționale, regăsite în suita documentelor de oralitate. Istoriografia contemporană nu a mai păstrat însă sensul reductibil al cercetării rezultat din înscrierea simplificată a unor evenimente și date. Cu alte cuvinte, ea trebuia să explice, să generalizeze, să găsească mai cu seamă mecanismele interne ale evoluției sociale și, implicit, să sugereze o meditație atentă asupra confluențelor de informații analizate. Investi- gația istoriografică trebuia să devină sau să accepte un context explicativ, în acest sens, vechea formulă baconiană „Historia proprie individorum est, quae oircumscribuntur loco et tempore" 8 a fost, firește, cu mult depășită. • Etimologie gindrale, p. 1433. ’ Cf. V. Langlois et Ch. Seignobos, Introduction aux fttides historiques. Paris, Hachette, 1899, p. 1. ’ Baconis de Vemlamio Francisci, De dignitate et augnmentis. scientiarum, Libri II, eap. 1, paragr. 2, Lugd. Batav, 1645. www.dacoromanica.ro 7 — c. 567 1816 PAUtL SJMKJNESCU 4 Cadrul lărgit și tematica istoriografiei contemporane, atît de diver- sificată și bogată în conținut, pe de o parte, multiplicitatea datelor inter- ceptate referitor la fenomenele de civilizație și cultură tradiționale rezul- tate din investigațiile etnologice, pe de altă parte, au determinat, cum era și firesc, o nouă punere în discuție și o nouă rezolvare a corelațiilor posibile dintre cele două științe conexe. în atare perspective de înțelegere, însăși noțiunea de interdisciplinaritate își schimbă conținutul său explicativ. Prin relații interdiscipinare nu se mai surprinde exclusiv raportul de limită, de tangență a două sau mai multe arii tematice. Nu ar fi suficientă nici determinarea unor valențe de ordin etnologic, de pildă, în documentul istoric și nici descifrarea unor indicații de ordin istoric în înregistrarea informațiilor transmise în anchetele de teren. Și într-un caz, și într-altul ar fi mult prea puțin. Unele încercări teoretice și „aplicative” în această privință au fost dealtfel abordate în literatura noastră de specialitate în ultima perioadă de timp, dar asupra lor, oricît de sugestive ar fi ele, nu considerăm util — în limita rîndurilor de față — să ne oprim 9. Cercetările și generalizările, mai mult sau mai puțin recente, au conferit în mod adîncit celor două sisteme de referințe un grad subliniat de obiectivitate și judecată axiologică. Fiecărui sistem de concepte, jude- căți și, în final, de „reconstituire” îi este auxiliar complementar sistemul de concepte, judecăți și „reconstituire” considerat, într-o formulare nea- vizată, mai mult sau mai puțin înstrăinat, dacă nu chiar divergent. Astfel spus, teza convergenței prin subordonare a celor două discipline științifice se estompează. Fiecare cercetare devine complementară celeilalte, fără nici o implicație valorică privilegiată. Nu există știință auxiliară, în sensul uzitat al cuvîntului, decît în măsura în care acceptăm corelativi- tatea termenilor : investigația istorică este auxiliară investigației etno- logice, după cum investigația etnologică este auxiliară investigației isto- rice. Dealtminteri, însuși termenul de știință auxiliară, deși comod, cum observă pe bună dreptate Leon E. Halkin10 11 , poartă în sine o anumită ambiguitate. Se constată, de exemplu, că filologia și geografia — pentru a nu numi decît dduă dintre ele — înainte de a deveni științe auxiliare ale istoriei erau constituite totuși ca științe propriu-zise, echivalente ca importanță, prin obiect, metodologie și rezultate, cercetărilor de ordin istoriografie. „Fără îndoială, termenul de știință auxiliară este cel ce supără sau irită cel mai mult tinerele științe sociale. Dar în cugetul meu toate științele umane, fără excepție, sînt auxiliare, pe rînd, unele față de cele- lalte ... Nu e vorba deci de o ierarhie, fixată o dată pentru totdeauna . .. Esențialul este ca toate explicațiile de ansamblu să se armonizeze, sfîr- șind prin a se întrepătrunde” n. în sensul deplin al ultimei afirmații se înscriu în mod firesc și concluziile lui Raymond Aron : „Repetăm cu toții, la nesfîrșit, că o colaborare între discipline se impune, că realitatea istorică ’ Remarcăm, cu titlu exetnplificativ, Henri H. Stahl și Ion Donat, Etnografie și istorie, în „Revista de etnografie și folclor”, t. XI (1966), p. 3—12 ; Ovidiu Birlea, Folclor și istorie, în rev. cit., p. 13—25 ; Paul Simionescu, Mărturii etnografice — puțin cunoscute — ale unor călători străini tn Țările Române (sec. XVII—XVIII), în rev. cit., t. XVI (1971), p. 283—299; Paul Simionescu și Paul Cernovodeanu, Pagini de etnografie românească in opera memorialistică a uw călători străini (sec. XVII—XVIII), în rev. cit., t. XVII (1972), p. 373-390. 10 Initiation ă la critiqae historique, Paris, Armând Colin, 1963, p. 66. 11 Fernand Braudel, Ecrtts sur l'histoire, Paris, Flammarion, 1969, p. 194. www.dacoromanica.ro 5 CONSEMNAREA ISTORtOGRAFDCA Șf INVESTIGATELE ETNOLOGICE 1817 este una, iar cunoașterea ei trebuie să fie atotcuprinzătoare. Dar un ansa- blu nu poate fi creat prin suprapunerea unor fapte sau prin enumerarea unor sectoare” 12. Impactul interdisciplinar al consemnării istoriografice și al investi- gației etnologice presupune în fond formulări superioare de comprehen- siune. O astfel de înțelegere clarificată a acestui raport ar rezulta, ca model de interpretare, și din paginile relativ recentei lucrări publicate de Mircea Eliade 13. Parte din referințele supuse analizei — în lucrarea amintită — sînt desprinse din interceptarea unor documente de ordin istoric (fragmente de cronică privind vînătoarea ,,rituală” a voievodului Dragoș și unele fragmente din opera memorialistică a acelui peregrin de pe meleagurile noastre, Bandinus). Această intenționalitate de a descifra un document istoric în semnificațiile lui paraistorice reprezintă nu numai un punct de plecare deosebit de insolit, dar în unele cazuri (exemplele amin- tite mai sus sînt concludente în această privință), singura modalitate de a pătrunde și de a depăși în profunzime unele date comunicate, mai mult sau mai puțin „înstrăinat” de esența lor explicativă, în documentul respectiv. în acest sens, indicația autorului este pe deplin edificatoare pentru ceea ce voim să subliniem : „Aceste pagini au fost redactate nu atît pentru a ne aduce contribuția la cercetările istoricilor, folcloriștilor sau ale celor ce se ocupă de cultura românească, cît pentru a ilustra posi- bilitățile unei hermeneutici a universurilor arhaice și populare, altfel spus ale creațiilor spirituale lipsite de expresia scrisă și, în genere, de cri- terii cronologice valabile” 14 * * *. O astfel de înțelegere a complementarității celor două structuri ideative, în ultimă analiză a celor două discipline, exprimă cu mult mai mult decît descifrarea acelui simplu împrumut sau osmoze, atît de firești preocupărilor conexe sau de tangență. Etnoistoria 13 în accepția pe care i-o acordăm — reprezintă certificarea acestei limite superioare de com- prehensiune a raportului interdiciplinar propus : indicarea unor valențe mai mult sau mai puțin înstrăinate conținutului specific al documentului. Un document istoric, de pildă, prin intermediul căruia întrevedem semnifi- cații paraistorice, de ordin etnologic (vezi memorialul de călătorie al lui Bandinus), constituie baza discuției acestei noi orientări științifice. Tot astfel și în ceea ce privește interpretarea documentului de factură etnolo- gică în semnificația lui paraetnologică. Poate acesta este sensul concluziei lui Paul Mercicr, după care : „Fiecare disciplină poate deschide celorlalte noi perspective, mai importante uneori decît le-ar ji bănuit” 18. Noile orientări ale cercetării rezultate din interceptarea unor oarecari valențe posibile ale analizei interdisciplinarității propuse (etnologie — istoriografie) au rezultat, fie ca poziții teoretice, fie ca implicații aplicative, în ultimele decenii și din prodigioasa producție științifică a școlii ameri- 12 Raymond Aron, Dimensions de la conscience historique, Paris, Pion, 1961, p. 110. 18 Mircea Eliade, De Zalmoxis ă Gengis-Khan. Etudes comparatives sur les religions el le fblklore de la Dacie et de l’Europe Orientale. Paris, Payot, 1970, 252 p. 14 Ibidem, p. 11. “ Vezi din acest punct de vedere Paul Simionescu, Elnoisioria — semnificația unui raport inlerdisciplinar, hi „Transilvania”, II (1977), nr. 6, p. 43—44, studiu reprodus și în volumul Omagiu lui losif Constantin Drăgan, II, Roma, Editrice Nagard, 1978, p. 283 — 289. 18 Paul Mercier, Hisioire de l’anthropologie, Paris, Presses Universitaires, 1966, p. 212. www.dacoromanica.ro 1818 PAUL SaMaoNESCU 6 cane (grupată cu precădere în jurul acelei publicații de program insolit denumită simbolic Ethnohistory). Conceptul și implicit pozițiile teoretice la care ne referim, deosebit de sugestive dealtfel, rămîn numai în parte asimilabile deschiderii teoretice pe care o propunem, fie și pentru faptul că marea majoritate a acestor noi orientări teoretice vizează cu deosebire așa-numitele comunități etnice „retardate”. în acest cîmp ideativ se înscriu cercetările unor oameni de știință ca: William C. Sturtevant, Anthropology, history and ethnohistory17; Charles Hudson, Eolk history and ethnohistory 18; Arell M. Gibson, Chic- kasaw ethnography : An ethnohistorical reconstruction19; Robert M. Carmack, Ethnography and ethnohistory: Their application in middle American studies20; Robert C. Euler, Ethnohistory in the United States 21 (studiul, cu caracter istoriografie, detașează unele poziții teoretice și cercetări efec- tuate de Henry Dobyns pentru care Etnoistoria ar urma să intercepteze documentele istorice într-un anume sens, „în termenii pe care îi presupune studiul dinamicii culturale și — în genere — privind categoriile implicate cercetării etnografice moderne”; ale folcloristului Richard M. Dorson care subliniază: „aspectele istorice ale folclorului”, precum și punctele de vedere ale lui Baerreis, ale lui Nuncy O. Lurie sau Wilcomb E. Wash- burn pentru care etnoistoria fiind „o cercetare originală în istoria documen- tară a culturii ... popoarelor primitive”, trebuie oricum sărămînă „flexi- bilă, nerestrictivă și expansivă”); Henry F. Dobyns, Ethnohistory and contemporary United States social problems 22; Sandra L. Orellama, Ethno- historical and archaeological boundaries of the Tzutujil May a 23 24; Robert E. and Lillian A. Ackerman, Ethnoarcheological interpretations of territoriality and land use in Southwestern Alaska21; Joan B. Townsend, Mercantilism and societal change : an ethnohistoric examination of some essential variables25 * (cel ce remarca, printre altele : „Unul din cele mai importante obiective pentru ambele discipline, arheologia și etnoistoria, este cercetarea dina- micii schimbării ”). La toate acestea s-ar mai cuveni adăugite, tot cu titlu exemplifica- tiv, unele monografii editate relativ recent, al căror conținut este străbă- tut de firul director explicativ implicat oricărei sinteze realizată din profil interdisciplinar : History and Social Anthropology Edited by I.M. Levis 28; Sociology and history methods. Edited by Seymour Martin Lipsed and Richard Hofstadter 27; Harold Hickerson, The Chippewa and their neigh- bors : A Study in Ethnohistory 28; R.T. Zuidema, Etnologia e storia Cuzco 17 în revista „Ethnohistory”, t. XIII (1966), nr. 1—2, p. 1 — 51. 18 Ibidem, p. 52—70. 19 Ibidem, t. XVIII (1971), nr. 2, p. 99-118. 20 Ibidem, p. 127 — 145. 21 Ibidem, t. XIX (1972), nr. 2, p. 201-207. 22 Ibidem, p. 1 — 12. 23 Ibidem, t. XX (1973), p. 125-142. 24 Ibidem, nr. 4, p. 315 — 334. 26 Ibidem, XXII (1975), nr. 1, p. 213. 28 London, New York, Sydney.. .Tavistock Publications, 1968, XXVIII + 307 p. 27 New York, London, Basic Books Inc. Publisheres, 1968. VI -f- 423 p. < 28 New York, Chicago, San Francisco, Hoit, Rinehart and Winston Inc. 1970, 133 p. www.dacoromanica.ro 7 CONISEIMNAREA. ISTORPOGHAFJCA ȘI INVESTIGATELE ETNOLOGICE 1819 e le strutture dell’impero inca 29; Oral History : jra antropologia e storia. Con discussioni e note sulla storia sociale e Veconomia italiana del nove- cento 30. Firește, implicații și perspective teoretice care să depășească punc- tul de vedere strict pozitivist în investigația istorică — prin asimilarea unor valențe paraistorice — au existat, așa cum remarcam și în rîndurile de mai sus, încă din a doua jumătate a secolului trecut. Așa, de exemplu, Karl Lamprecht — unul dintre mentorii lui Nicolae lorga, fapt pentru care ne-am și oprit asupra operei sale — refe- rindu-se la problema cercetării izvoarelor istorice și lărgind, la acea vreme, cadrul respectiv al școlii și orientării pozitiviste, considera că orice mărtu- rie a trecutului, indiferent de caracterul ei, poate fi interceptată ca ele- ment component tabloului de viață socială reconstruit. Karl Lamprecht a avut, indiscutabil, meritul de a fi atras odinioară atenția asupra necesi- tății cunoașterii aprofundate a vieții și manifestărilor micro- sau macro- unităților sociale în laturi și aspecte incluse numai parțial în documentele de epocă. în ceea ce privește categoria surselor care fundamenztează cercetarea istorică, el a imprimat acestui domeniu o lărgime de orizont nebănuită pînă la acea dată 31. Nicolae lorga a asimilat explicit, în unele din lucrările sale de sin- teză, fenomene, aspecte realități înstrăinate faptului istoric propriu-zis, nu arareori desprinse din sfera civilizației și culturii tradiționale, privite în sine ca obiect al etnologiei. în acest sens, se cuvin amintite cuvintele de profundă semnificație pe care le nota încă la începutul prodigioasei sale activități: ,,Se vor urmări aceste culturi în datinile și însemnările practice și artistice ale poporului nostru de la țară, bun și sigur păstrător al moștenirii celor mai îndepărtați strămoși... în tradițiile satelor, mai ales ale celor ferite de influența administrativă a statului român ..., se vor găsi aceste cunoștințe prealabile care vor umplea lacuna conside- rabilă pe care o lasă în trecutul nostru izvoarele străine ale lumii civilizate 32. Aceste exemple, la care se pot adăuga și altele, poate chiar mai importante, din sfera consemnărilor istoriografice, nu au însă rezonanța și semnificația valorică a descifrărilor etnoistoriei, ca orientare științifică, în sensul celor remarcate mai sus. O formulare mai aparte în înțelegerea relației de interdisciplinari- tate, vizînd direct consemnarea istoriografică și etnologică, se degajă și din unele concluzii ale școlii structuraliste contemporane. Din punctul de vedere al conceptelor vehiculate și, în genere, din perspectiva întregii econcmii a sistemului de referințe — așa cum aceste concepte și acest sistem au fost definite de antropologia structurală a lui CI. Levi-Strauss — istoria și etnologia, ca discipline științifice cu domenii 29 Torino, Giulio Einaucli editore, 1971. XXXII + 304 p. 30 în revista ,, Quaderni Storici”, XII (1977), voi. 35, maggio-agosto, 619 p. 31 Dintre lucrările de prestigiu, tributare în bună parte unei atare concepții de orizont lărgit, menționăm : Deutsches Wirtschaftsleben in Mittelaltep, 4 voi., Leipzig, 1885—1886 ; Deutsche Geschichte, 12 voi.. Berlin, Freiburg, 1894 — 1899; Alte und neue Richtungen in der Geschtchts- wissenschaft, Berlin, 1896 ; Moderne Geschichtswissenschaft, Berlin, 1909; Einfiihrung in das historische Denken, Leipzig, 1913. 32 N. lorga, Douăconcep/ii istorice. Cuvintare de intrare la Academia Română (17 mai 1911), tn Generalită/i cil privire lă studiile istorice, ed. a 3-a, București, 1944, p. 92— 93. www.dacaramanica.ro 1820 PAiUțL SBMCONESCU 8 de cercetare bine delimitate, se definesc diferențiat, nu atît prin obiect, scop sau metode proprii, cît mai cu seamă prin nivelul de conștiință al cîmpului faptic investigat. în acest sens, detașăm următoarea observație : „Ne propunem să demonstrăm că diferența fundamentală între cele dudă (istorie și etnologie) nu este nici de obiect, nici de scop, nici de metodă; dar că avînd același obiect care este viața socială; același scop, care este o mai bună cunoaștere a omului și o metodă comună în care diferă numai aplicarea unor procedee de cercetare, ele se disting mai ales prin alegerea unor perspective complementare : istoria își organizează datele în raport cu exprimările conștiente, etnologia în raport cu condițiile inconștiente ale vieții sociale” 33. Orientarea teoretică conform căreia înțelegerea realităților și feno- menelor convergente investigației etnologice, prin asimilarea acestora la fundalul unei psihologii a inconștientului — inconștientul considerat la nivel de grup social — constituie, de bună seamă, nexul explicativ al în- tregii concepții privind categoriile de model și structură, precum și func- ționalitatea acestora, mai mult sau mai puțin revelatoare pentru contex- tul propus. Analiza structurilor ca date inteligibile determină, în final, elabo- rarea modelelor. Fiecare operațiune logică — luată în sine — presupune, pe de o parte, imersiunea în inconștient, iar pe de altă parte, intercep- tarea unor categorii și judecăți necesare oricărui elaborat comunicabil. Trebuie subliniat în acest sens, pentru a avea o perspectivă de ansamblu a problemei: a) în economia gîndirii structuraliste, în sensul analizelor preconizate de Claude L6vi-Strauss, inconștientul este — așa cum pre- cizam mai sus — o categorie a gîndirii colective, iar comunicarea acestor realități se face prin significate, prin simboluri; b) conceptul de model are o accepție strict instrumentală, fără nici o aderență la unele even- tuale implicații ontologice; modelul ar rămîne, în esența lui, un simplu mijloc de cunoaștere (din acest punct de vedere, sîntem exclusiv în limi- tele unui proces epistemologic). Interesant de remarcat, în sfirșit, în acest cadru ideativ, și problema comunicabilității datelor analizate sau investigate. „Inconștientul ar fi deci termenul mediator între „mine” și „ceilalți”. Aprofundînd datele sale, noi nu ne prelungim, ca să spunem așa, în sensul de „noi-înșine”; atin- gem însă un plan care nu ne pare străin deoarece ascunde eul nostru cel mai secret și pentru că (lucru perfect normal), fără a ne face să ieșim din noi-înșine, ne pune în concordanță cu unele forme de activitate ce ne apar- țin în aceeași măsură ca și celorlalți, condiții ale vieții mentale a tuturor oamenilor din toate timpurile” Mai original deci în opera lui Claude Ldvi-Strauss este, fără îndoială, nu atît determinarea conceptelor de structură și model, concepte care pot fi regăsite la rîndul lor, cel puțin cu titlu orientativ metodologic, in studii și preocupări științifice cu mult anterioare curentului structuralist contemporan, ci faptul de a fi subliniat apartenența acestor realități de ordin etnologic sau antropologic la zona de profunzime a psihicului colec- tiv. într-o atare perspectivă, realitățile și fenomenele etnologice ar fi •* Claude L6vi-Strauss, Anthropologie structurale, Paris, Pion, 1958, p. 24—25. M Idem, Race et histoire, Paris, Gonthier, 1961, p. 114—115. www.dacoromaiiica.ro 9 CONSEMNAREA TSTORTOGHAFJCA ȘI INVESTIGAȚinLE ErNOIDOGKE 1821 private, în raport direct cu seria realităților și fenomenelor înregistrate de investigația istoriografică, de conștiința clarificată a grupului social an- chetat. Toate aceste lucruri nu sînt, ce e drept, foarte noi. Este însă nou, am putea spune, felul tranșant, categoric al concluziilor și mai cu seamă extraordinara capacitate de reducție a exemplificărilor desprinse din analiza etnologică efectuată cu atîta simț al nuanțelor. Punctul acesta de vedere vizează în plin gradul și natura corelativității celor două dis- cipline științifice la care ne referim. Cu toată puterea de seducție a tezelor amintite și, cu deosebire, a exemplificărilor surprinse în contextul expli- cativ, considerăm că perspectiva din care este înțeleasă realitatea etno- logică — ca funcționînd exclusiv în zona acelui inconștient colectiv — este deformată și numai parțial justificată. Sînt nenumărate date și aspecte de ordin etnologic care pot fi surprinse, fără nici o îndoială, în planul con- științei clarificate. Ar fi să omitem serii întregi de note definitorii ale realităților de civilizație și cultură tradițională pentru a recepta necritic o astfel de poziție teoretică. Așa, de exemplu — rămînînd, lucru de la sine înțeles, în planul psihologiei colective — cum s-ar putea explica seria largă a actelor și gesturilor privite ca simple deprinderi sociale, comunicate și acceptate, de la o generație la alta, fără prealabile explicitări, sau cum s-ar putea explica acele trăiri, imagini obsesive, automatisme, regăsite încă la limita cu mult mai permeabilă a subconștientului 35 ? Revenind asupra textului lui Claude Levi-Strauss, am fi tentați să reținem — în spiritul celor remarcate mai sus — și următoarele considerente : Cerce- tarea etnologică încearcă să ajungă, prin intermediul faptelor de conștiință, pe care dealtfel nu le-a ignorat niciodată, spre acele trăiri ale inconștien- tului ; investigația istoriografică, spre deosebire de cea etnologică, își îndreaptă cu precădere eforturile — lăsînd adeseori impresia unor per- manente reveniri asupra activităților și datelor concrete de care nu se îndepărtează decît în intenția de a le cuprinde într-o perspectivă mai largă și mai completă. Un adevărat Janus cu două fețe : expresie a uni- tății celor două discipline, modalitate proprie de a avea permanent în fața ochilor integritatea traseului parcurs 36. Consemnările istoriografice și etnologice — în sensul investigațiilor contemporane — s-au detașat din ce în ce mai mult de vechile formulări de tip pozitivist, determinate cu deosebire, ca să nu spunem în exclusi- vitate, de lectura critică și strictă a documentelor. Vechea orientare meto- dologică nu putea impulsiona cercetarea științifică decît spre o erudiție unilaterală. Cu timpul, s-a impus tot mai subliniat ideea comprehensiunii și a explicitării datelor, fenomenelor și realităților comunicate în limbajul specific disciplinelor respective. Nici sinteza istoriografică și nici cadrul ideației etnologice nu vor putea fi ferite de acea infuzie a categoriilor și judecăților de ordin filosofic. Cunoașterea trebuie să depășească tot mai mult aderența strictă la concret, particular, singular, invariant. Parafra- 36 Această modalitate de înțelegere se recomandă printr-o largă listă bibliografică, din care reținem, pentru economia lucrării, numai tematica orientativă a capitolului L’influence des modiles inconscients sur le comportement social, studiu reeditat relativ recent în excelenta și cuprinzătoarea monografie a lui Edward Sapir, Anthropologie. Traduit de l’amâricain par Christian Baudelot et Pierre Clinquart. Paris, Editions de Minuit, 1967, p. 33—48. 83 Claude Lâvi-Strauss, Anthropologie structurale..., p. 32. www.dacoromanica.ro 1822 paol smrroNEScu 10 zînd cunoscuta indicație platoniciană, am fi tentați să considerăm înscris pe frontul Propileelor celor două discipline : „Nimeni nu are căderea să pășească în această incintă fără să mediteze sau, cu un termen mai adec- vat, să filosofeze”. Cele două modalități de abordare și înțelegere a micro- sau macro- unităților sociale, dincolo de specificitatea diferențierii lor, trebuie să sur- prindă și să postuleze existența unor structuri de unificare, a unui tot coerent, a ceea ce se numește îndeobște Zusammenhang. Această coerență și unitate structurală trebuie înțeleasă nu ca un deziderat prestabilit, ci ca o modalitate de explicitare, degajată din însăși natura temei sau a obiectului, privite în esența lor. Este un. lucru îndeobște cunoscut că pe parcursul ultimelor decenii — pentru consemnarea istoriografică, pe parcursul ultimelor secole — atît istoriografia, cît și etnologia și-au desăvîrșit cîmpul de cuprindere. Cerce- tarea istorică a depășit de mult stadiul acelor prezentări de evenimente în succesiune; o tot mai mare pondere a fost rezervată datelor și surselor informaționale vizînd latura socioeconomică, culturală, instituțională, diplomatică etc. Etnologia a devenit, dintr-o știință unică, un adevărat sistem de științe particulare 37. Ceea ce în istorie s-a conturat mai de mult, în etnologie se prefigurează sub privirile noastre. Cercetarea isto- rică și etnologică se pronunță tot mai avizat, fiecare în parte, pentru dis- cipline cu caracter comprehensiv' în care ansamblul să primeze asupra detaliului, în așa fel încît marile linii de înțelegere să nu fie dizolvate de înșiruirea neintegrată a elementelor cu semnificații minore. Selectarea documentelor istorice, necesare oricărei încercări de sin- teză, presupune obligatoriu o anumită analiză prealabilă a lor în confor- mitate cu acele indicații metodologice statuate încă de multă vreme : critică externă (autenticitate și proveniență), critică internă (de interpre- tare și credibilitate). Toate aceste indicații restrictive pot fi, fără mari dificultăți, transferate și adaptate procesului de înțelegere și de fundamen- tare a oricărei sinteze etnologice. Este drept, nimeni nu a încercat — după știința noastră — un astfel de transfer metodologic. Ne referim la indi- cațiile teoretice în sine, nu la aplicativitatea criteriilor de selectare amin- tite mai sus sau a altora,.neamintite, care au fost uneori, ce e drept, intuitiv aplicate seriilor de documente strînse. Istoria se face cu documente scrise, fără îndoială, atunci cînd există astfel de documente sau atunci cînd sînt în număr suficient de mare ca să justifice tema cercetării. Istoria se poate face însă și cu alte surse de informație care au supraviețuit trecutului dispărut. Totul depinde de pri- ceperea și ingeniozitatea celui care utilizează aceste surse 38. Tehnica cercetării etnografice este fundamentată pe observație și anchetă. în măsura în care cel ce-și apropie o realitate de cultură și civi- lizație tradițională are la îndemînă, fie texte de document, fie relicte înre- gistrabile, activitatea lui este întru totul asemănătoare procedeelor folo- site de consemnarea istoriografică. 37 Romulus Vulcănescu, Sistemul științelor etnologice particulare și contemporaneitatea,.în Metode noi și probleme de perspectivă ale cercetării științifice, București, Edit. Academiei, 1971, p. 591-597. 38 H. J. Marrou, De la connaissance historique, Paris, Editions du Seuil, 1954, p. 78. www.dacoromanica.ro 11 CONSEMNAREA ISTORIOGRAFiCA ȘI INVESTIGAȚIILE ETNOLOGICE 1823 întrebările rămm în mare aceleași cînd ne referim la creația tradi- țională sau populară, cum e numită ea îndeobște, atît în latura ei mate- rială, cît și în latura ei spirituală. Care sînt documentele prin excelență semnificative și care sînt limitele documentelor etnologice în general ? Se poate vorbi de o selecție a lor ? în ce condiții și după ce criterii ? Sînt aspecte de viață tradițională care pot defini mai concludent gradul de originalitate al unității sociale investigate? Se poate vorbi de o analiză critică a acestor surse ? Ca și în analiza istoriogiafică, documentele pot fi și trebuie ierarhizate, selectate și, bineînțeles, receptate după o prealabilă tratare critică. Istoricul și etnologul trebuie să fie obligatoriu selectivi, iar selecti- vitatea este determinată, la rîndul ei, de intenționalitatea de a surprinde sau de a se apropia de esența fenomenelor anchetate. Afirmația lui J. Hui- zinga „Historical thinking is always teleological” (Gîndirea istorică este întotdeauna teleologică) poate fi extinsă și asupra preocupărilor de ordin etnologic. Ideea surprinderii coerenței de structură și-a găsit din ce în ce mai mult aplicativitatea în investigația istoriogiafică. Din acest punct de vedere, de pildă, conceptele de infrastructură și suprastructură cu care operează gîndirea marxistă reprezintă un plus metodologic incontestabil de abordare și de analiză a realităților sociale privite în dinamica lor. „Geniul lui Marx, secretul îndelungatei sale puteri constă în faptul de a fi fost primul creator al unor adevărate modele sociale și, pornind de aici, de lungă durată istorică”38 * 40. Pentru cercetarea istorică, modelele particulare ce se impun în urma unor analize de structură sînt, prin ele însele, mult mai ipotetice, mai fragile, mai puțin consistente decît modelele particulare descifrate în cadrul cercetării de ordin etnologic. în genere, modelele desprinse cu deo- sebire din congruența realităților istorice trebuie confruntate cu ideea de timp, singurul determinant care poate să certifice valoarea lor prezu- mată. Dar, indiferent de gradul de aplicativitate al modelării, fie în cer- cetarea istorică, fie în cercetarea etnologică, un luciu sigur se poate spune și pentru o disciplină și pentru alta. Și anume : „modelul și modelarea” vor alunga în mod definitiv gustul excesiv pentru detaliul singular și particular, înțeles neintegrat complexului din care face parte. în sistemul științelor sociale, etnologia și istoria, luate fiecare în parte, fără statut privilegiat rezultat din tendința de subordonare a cîm- pului ideativ advers, se desprind totuși din ce în ce mai mult de izolarea unei specializări înguste. Ideea unei științe integratoare, a unor sinteze bazate pe corelație și nu pe strictă interpretare sau colecționare de surse se face tot mai mult simțită. Indicînd un program comun de lucru, fie- cărei structuri tematice îi revine în parte obligația să preia, prin conta- minare, o serie întreagă de rezultate ale altor discipline științifice. Atît etnologia, cît și istoria vor cultiva tot mai mult judecata de valoare pen- 38 Varielies of Hibtory, ed. F. Stern, 1957, p. 293; vezi și Edward Hallett Carr, What is history, London, MacMillan, 1962, 155 p. 40 Fernand Braudel, op. cit., p. 80. www.dacoromanica.ro 1824 PAfUIL. IS3MPONE3CTJ 12 tru a desăvîrși accentuat gradul de inteligibilitate. Esența corelativității și interdisciplinarității, în cadrul disciplinelor sociale, nu rezultă din izolarea fragmentară a unor teme aprioric admise și nici din simpla lor tangență. Lectura decalcării lor înseamnă în fapt sporirea acuității com- prehensive. Etnoistoria este, din acest punct de vedere, mai mult decît o soluție de circumstanță. Ca direcție de cercetare în cadrul preocupărilor științifice românești, Etnoistoria implică un grad sporit de acuitate, atît în descifrarea nume- roaselor aspecte de viață istorică puțin explicite prin analiza „clasică” a seriilor de documente, cît și în descifrarea numeroaselor realități de civi- lizație și cultură tradițională, recitite și reinterpretate în sensul dreptului de mărturie reclamat de toate „monumentele” de civilizație și cultură tradiționale, constituite în fapt cu mult înaintea consemnărilor de text, L’ENREGISTREMENT HISTORIOGRAPHIQUE ET LA SIGNIFICATION DES INVESTIGATIONS ETHNOLOGIQUES RfiSUME Les perspectives de notre £tude reposent — au fond — sur l’analyse de certains points de repere, concernant le rapport interdisciplinaire pro- pos6 (historiographie-ethnologie) : par des references qui concernent la signification accord6e ă ce „statut”, soit dans les recherches effectu^es dans le passâ, soit dans les orientations theoriques contemporaines. Les recherches des dernieres dix annees ont accentue de plus en plus la nâcessitâ de d^passer le stade des etudes strictement sp6cialis6es et non-int6gr6es. En soulignant une telle conclusion, l’etude remarque aussi le sens et la signification d’un certain surplus de connaissance, d’un degr6 sup6- rieur de rigueur qu’implique toute analyse ethnohistorique (tant dans le d6chiffrement des nombreux aspects concernant la vie sociale, peu expli- cita par la r6f6rence „classique” ă des sâries de documents, que par une nouvelle compr6hension ou r&nterpr6tation des nombreux aspects de civi- lisation et culture traditionnelles). www.dacoromanica.ro NICOLAE IOEGA ȘI CONGRESELE INTERNAȚIONALE DE ISTORIE DE LUCIAN BOIA Acum, cînd ne despart numai doi ani de al XV-lea congres inter- național de științe istorice (București, 1980), este firesc să ne interesăm și de tradiția — de aproape opt decenii — a acestor întruniri și în mod deosebit de contribuția românească. Desigur, nu vom afirma că marile congrese internaționale au jucat rolul decisiv in evoluția științei istorice de-a lungul secolului. Ele sînt însă momente repiezentative pentru mani- festarea principalelor tendințe istoriogiafice de la 1900 pînă în prezent, iar cercetarea lor înseamnă un sondaj semnificativ asupra evoluției con- cepției istorice, a metodelor și a domeniilor aboidate de știința istorică, în acest sens, o istorie a congreselor internaționale poate oferi o viziune destul de completă asupra istoriografiei secolului nostru, iar participarea românească la acestea poate ajuta nu în mai mică măsură la degajarea principalelor preocupări istoriogiafice lomânești, precum și a forței de pătrundere a științei noastre istorice în sfera largă a istoriografiei uni- versale. Un asemenea istoric ar merita, credem, să fie întreprins. în ce ne privește pe noi, el ar marca participarea românească — prin A. D. Xeno- pol și V. A. Urechia — încă de la primul congres de științe istorice, ținut la Paris, în 1900, sub numele de ,,Congres internațional de istorie compa- rată”. Începînd de la a patra mare întrunire, din 1913, și pînă în preajma celui de-al doilea război mondial, contribuția noastră va sta, în primul rînd, sub semnul activității și geniului lui Nicolae lorga. Primul congres la care participă iN. lorga este cel de la Londra, din 3 — 9 aprilie 1913. A fost una dintre cele mai reușite manifestări de acest gen, prin contribuția masivă a unor mari istorici, a căror operă a influen- țat decisiv istoriografia la începutul secolului nostru. Erau prezenți, astfel, savanți ca Henri Pirenne, Lamprecht, Ed. Meyer, Willamowitz-Moel- lendorff, Altamira, Bostovtzev, Vinogradov și multe alte nume ilustre. N. lorga se înscrisese mai întîi cu o comunicare, pentru secțiunea a IlI-a, de istorie medievală. I s-a solicitat însă, după cum rezultă din corespon- dența sa inedită, participarea și la secțiunea a Il-a, de istorie greco-romană și bizantină, date fiind contribuțiile de răsunet european pe care le adusese în domeniul sud-est european. Deci, prezența marelui istoric a fost dublă, comunicările sale tratînd, prima, Bazele necesare ale unei noi istorii a evului mediu, cea de a doua, Supraviețuirea bizantină în țările române. „REVISTA DE ISTORIE", Tom. 31. nr. 10. p. 1825-1881, 1978. www.dacoromanica.ro 1826 LUCIAN BOIA 2 Sînt două contribuții deosebit de importante pentru definirea concepției istorice a lui lorga și pentru încadrarea acesteia în marele curent de înnoire istoriografică, care se manifestă la începutul secolului. Marii istorici ai vremii (un Lamprecht, un Pirenne, ceva mai tîrziu un Lucien Febvre, pentru a da numai cîteva exemple), sintetizînd tendințele de ansamblu ale vremii lor, au încercat să scoată istoria dintr-o anume încremenire și izolare, dintr-o falsă și greșit înțeleasă obiectivitate, să facă din ea o știință cu adevărat vie, pe cît posibil completă, apelînd la nevoie și la științele vecine, o știință a trecutului, dar în același timp și a prezentului. Pe căi ce îi sînt proprii, fără a imita pe nimeni, lorga s-a integrat acestui efort (o cercetare comparată a operei sale și a celorlalți mari înnoi- tori contemporani cu el ar merita să fie întreprinsă). La congresul de la Londra, el a început prin a arăta valoarea practică, actuală, a istoriei, pornind nu de la vechiul sens îngust, moralizator, ci de la necesitatea absolută, pentru orice societate, pentru progresul acesteia, a simțului istoric, a cunoașterii evoluției istorice organice, care leagă într-un tot indi- solubil trecutul, prezentul și viitorul. în continuare, el sublinia necesi- tatea unei adevărate istorii universale și „nu o istorie universală erudită, un repertoriu de fapte și date, sau o istorie universală de caracter imper- sonal, încremenită în „obiectivitatea” ei inutilă. Provocată de necesită- țile vitale ale societății noastre, ea trebuie să aibă vitalitatea, căldura, caracterul practic, chiar polemic, al operelor care vor să influențeze, să mențină sau să transforme”. Pentru a da însă un adevărat sens istoriei — și mai concret istoriei medievale la care se referă — trebuie renunțat la înțelegerea izolată a faptelor sau a evoluției națiunilor; este necesară o viziune globală, care să renunțe la amănunt, la pitoresc, tinzînd în fond, spre ceea ce înțelegem astăzi prin „istorie totală”. Asupra celei de a doua comunicări, privind supraviețuirea elementelor de civilizație bizantină în țările române, nu vom insista. La fel de ori- ginală ca și prima, ea anunță și definește cu toată claritatea, încă de acum, cunoscuta concepție a lui lorga despre „Bizanț după Bizanț” (volumul respectiv a apărut însă abia în 1935, la peste două decenii după Congre- sul de la Londra). Se pare că cele două comunicări au făcut o puternică impresie asu- pra auditoriului. în orice caz, lorga le-a publicat cu o rapiditate remar- cabilă ; în luna mai, deci doar la o lună după congres, istoricii din cele patru colțuri ale Europei primiseră broșura, de 50 de pagini, cuprinzînd cele două texte. S-au păstrat în arhiva lui N. lorga mai multe scrisori de mulțumire, unele cu aprecieri măgulitoare; printre acestea, o scrisoare a marelui istoric englez, specialist în antichitate și Bizanț, J. B. Bury, sau o alta a cunoscutului istoric rus Lappo-Danilevski, care își amintea cu plăcere de momentele petrecute împreună la Londra. Impresia făcută de lorga este confirmată și de faptul că, alături de alți istorici importanți, a devenit membru al comitetului pentru pregătirea noului congres internațional, plănuit pentru anul 1918, la Petersburg. Din motive evidente, acest congres nu a mai putut avea loc. Prima întru- nire postbelică s-a ținut abia în aprilie 1923, la Bruxelles. Participarea a' fost însă incompletă, întrucît lipseau reprezentanții statelor înfrînte în război (germanii, austriecii ș.a.). Dintre români, au fost prezenți N. lorga, V. Pârvan și C. Marinescu. www.dacoromanica.ro 3 NICOLAE KXRCA ȘI CONGRESELE INTERNATIONALE DE ISTORffiE 1827 Ca și la precedentul congres, lorga a prezentat tot două comunicări. Prima dintre ele se referea la „Romania" danubiană și barbarii în secolul al Vl-lea, aducînd în circuitul științific internațional (avea să fie publicată în „Eevue belge de pbilologie et d’histoire”), originala sa idee asupra continuării formelor de viață și de organizare romane, în fața lumii bar- bare, și după prăbușirea puterii imperiale. Cea de-a doua comunicare înfă- țișa Originile artei populare românești; ea a fost apoi publicată, ca intro- ducere, în volumul L'Art populaire en Roumanie, editat de lorga la Paris în același an, 1923. lorga definește aici trăsăturile esențiale ale artei noastre, stabilind fondul ei străvechi, tracic; arta devine astfel un argu- ment important în demonstrarea continuității. Eidicînd discuția la un nivel superior de generalizare, el subliniază faptul că arta populară poate, acolo unde alte informații lipsesc, să lumineze trecutul îndepărtat al popoa- relor. O aplicare interesantă, originală, de tip interdisciplinar, și un dome- niu nou propus istoricilor. în activitatea lui lorga, congresul de la Bruxelles este important și pentru faptul că, din discuțiile avute aici, mai ales cu bizantinistul belgian Henri Gr6goire, a izvorît inițiativa sa, atît de rodnică, a întrunirii, după modelul congreselor istorice internaționale, a unor congrese speciale de studii bizantine și sud-est europene. Se știe că primul avea să-și desfă- șoare lucrările, la București, în aprilie 1924. Prezența lui lorga la Bruxelles a constituit un bun prilej și pentru progresul relațiilor culturale româno-belgiene, pentru o mai bună cunoaș- tere a istoriei și problemelor noastre în Belgia. La I iunie 1923, H. Gr6- goire îi scria următoarele : „Prezența Dv. printre noi, comunicările Dv. la congres, conferința pe care ați ținut-o la Fundația universitară au făcut deja mult pentru a interesa publicul belgian cu privire la țara Dv.”. Congresul din 1923 a avut și o altă urmare : constituirea, sub preși- denția lui H. Pirenne, a unui comitet provizoriu, ca primă etapă spre crearea Comitetului internațional de științe istorice, înființat la 14—15 mai 1926. Din motive insuficient lămurite, lorga nu a făcut parte nici din comi- tetul de inițiativă, după cum nu a participat nici la întrunirea inaugurală de la Geneva, din mai 1926. Eomânia a fost reprezentată aici de Vasile Pârvan, fiind una dintre cele 19 state fondatoare ale comitetului inter- național. în urma refuzului lui Pirenne, președinte a fost ales cunoscutul istoric și om politic socialist norvegian Halvdan Koht. Congresul următor s-a desfășurat la Oslo, în august 1928. în însem- nările sale zilnice, lorga ne oferă o descriere detaliată a lucrărilor întrunirii din capitala norvegiană, schițînd sugestiv și portretele unor participanți; astfel, Pirenne, „expansiv, tumultuos, agresiv, ofensiv, elocvent și pito- resc”. Alți participanți de seamă, amintiți de lorga : norvegianul Koht, sovieticul Pokrovski, austriacul Dopsch, germanul Brandi ș.a. Alături de lorga au prezentat comunicări și alți istorici români, printre care I. An- drieșescu, Gh. Brătianu, C. Marinescu, A. Oțetea etc. Comunicarea prezentată de lorga se intitula Interpenetrația Orien- tului și Occidentului în evul mediu și se axa pe ideea deseori subliniată de el, a unității lumii medievale. Se opunea astfel tezei lui Pirenne, înfă- țișată la același congres, potrivit căreia expansiunea arabă a rupt uni- tatea Mediteranei, ducînd la un adevărat cataclism economic. Viziunea www.dacoromanica.ro 1828 lucian boia 4 lui lorga, a unor legături și influențe permanente, a unor schimburi eco- nomice continue, apare mult mai nuanțată și mai conformă faptelor decît demonstrația, strălucită, dar rigidă, a istoricului belgian. Congresul al Vll-lea s-a desfășurat la Varșovia, în august 1933. Din nou, însemnările lui lorga ne dau informații amănunțite. Printre participanți, remarcați de el: Koht, care acum își încheia mandatul, britanicul Temperley (ales, cu această ocazie, președinte al comitetului internațional), cehul Bidlo, polonezii Handelsman și Halecki, iar dintre Români P. P. Panaitescu, A. Oțetea, C. Marinescu și alții. lorga a vorbit despre Originea și dezvoltarea ideii naționale, mai ales în lumea orientală, contribuind astfel la una dintre temele principale dezbătute la congres, anume problema națională. Era de altfel normal ca primul congres care se ținea într-o capitală est-europeană să se intereseze de acest aspect al istoriei, care privea în mod deosebit pe multe dintre popoarele aflate în această zonă. în contribuția sa, lorga a încercat să marcheze principalele etape care au dus de la formele romane și bizantine, de tip universal, la cristalizarea națiunilor, a conștiinței naționale și a statelor naționale. Deși lorga a fost înconjurat cu o deosebită atenție în timpul congre- sului de la Varșovia, el a rămas și de data aceasta în afara biroului comi- tetului internațional ales. Și-a manifestat nemulțumirea față de modul cum s-au desfășurat lucrurile, nu din vreo ambiție personală, care nu-și avea rostul în cazul său (spunea, pe drept cuvînt: „am putința să-mi procur satisfacții cu mult superioare”), ci deoarece considera că, după atîția ani de așteptare, României i se cuvine un loc în biroul comitetului internațional (fuseseră aleși deja, cu o ocazie sau alta, din. 1926, repre- zentanți a 13 țări). Din acest moment eforturile lui lorga se vor îndrepta spre impunerea recunoașterii cuvenite istoriografiei românești în domeniul organizării comitetului și a congreselor internaționale. O acțiune pe care o va duce la bun sfîrșit, după o perioadă de criză în raportmile dintre el și comitet, cu punctul culminant la începutul anului 1935. Memoriile publicate, dar mai ales corespondența sa inedită, ne dau numeroase amă- nunte privind această problemă, ale cărei elemente esențiale sînt urmă- toarele : La adunarea generală a comitetului internațional (din care făcea parte și lorga. ca președinte al comitetului național român), ținută la Paris, în martie 1934, s-a decis ca locul viitoarei adunări (septembrie 1935) să fie Piaga, deși lorga sugerase capitala României. Se crea astfel impresia unei îndepărtări sistematice a României. lorga a hotărît să treacă peste forurile oficiale și să aranjeze singur lucrurile. în ianuarie 1935 discuta întreaga chestiune cu Seba, ministrul Cehoslovaciei la București, cu care se afla în foarte bune relații. Acesta „promite să scrie lui Beneă. și să mă înștiințeze dacă Cehoslovacia n-ar putea ceda locul României”. De altfel, lorga avea relații directe, deosebit de cordiale, și cu ministrul de externe cehoslovac Edvard Beneă. Partea cehă, care se pare că nu ținea în mod deosebit — și din mo-' tive financiare — la întrunirea de la Praga, s-a declarat întru totul de acord cu dorința lui lorga, pe care avea să o sprijine pînă la sfîrșit. în schimb, din motive nu prea clare, opoziția a survenit la nivelul biroului internațional, mai ales din partea președintelui. S-ar putea ca acesta să-și fi considerat încălcate prerogativele în urma aranjamentului bilateral www.dacoromanica.ro 5 NICWAE JORGA ȘI CONGRESELE TN^EHNAȚIONiAILE DE ISTORIE 1829 București—Praga. Cert este că prima sa reacție a fost aceea de a consi- dera că ținerea adunării nu este obligatorie în 1935 (deci la București, singurul loc care mai rămînea în discuție), puțind fi amînată pentru 1936, fără specificarea vreunei localități. La toate acestea, lorga a reacționat, scriind atît lui Temperley, cît și secretarului general Lh6ritier, la 23 martie 1935, despre hotărîrea sa de a propune retragerea comitetului român din organizația internațională. Era clar însă că lucrurile nu puteau merge atît de departe. Alegerea Bucureștiului era cît se poate de convenabilă, iar majoritatea membrilor biroului, desolidarizîndu-se de gestul de autoritate al președintelui, au susținut întru totul poziția lui lorga. însuși Lheritier îl informa pe lorga despre sprijinul și demersurile sale, precum și despre atitudinea favorabilă a altor colegi. Curînd, Temperley a început să dea înapoi, să se explice, și-a manifestat dorința de a intra în legătură și cu ministrul român de externe, Nicolae Titulescu. în sfîrșit, la 8 mai 1935, lorga putea să noteze că adunarea comitetului de istorie va avea loc la București, în primăvara anului 1936, adăugind : „e o mare satisfacție pentru mine”. întreg epi- sodul nu trebuie văzut sub latura sa anecdotică, ci ca pe un efort necesar întreprins de lorga, sprijinit în fond și de alți istorici proeminenți din dife- rite țări, pentru a pune Eomânia la locul cuvenit în comunitatea interna- țională a istoricilor. De fapt, un efort pentru a da acestei comunități un caracter cu adevărat internațional, trecînd peste unele prejudecăți occi- dentale și stabilind o colaborare pe picior de egalitate între comitetele naționale. în aprilie 1936 comitetul se afla întrunit la București. Printre nume- roșii participanți, în frunte cu președintele Temperley, se afla și fostul președinte H. Koht, devenit ministru de externe al țării sale. A fost o adunare reușită, meritul esențial revenindu-i fără îndoială lui lorga. A fost și un bun prilej oferit importanților istorici străini — unii aflați aici pentru prima oară — pentru cunoașterea cît mai completă a țării; s-a întreprins un adevărat turneu, cu vizite la Curtea de Argeș, Sinaia, în Bucovina, la Hotin, apoi la Văleni și Snagov. Ultimul congres internațional al perioadei interbelice și-a desfășu- rat lucrările la Zurich, la sfîrșitul lui august și începutul lui septembrie 1938. Este al cincilea și ultimul congres de acest gen la care a participat lorga. Dintre numele care ilustraseră congresul de la Londra, din 1913, apar acum doar al său și al spaniolului Altamira; o generație nouă se ridicase între timp. în ce îi privește pe români, ei s-au înscris cu 15 comu- nicări ; printre autorii acestora : P. P. Panaitescu, Gh. Brătianu, C. C. Giu- rescu, C. Marinescu, A. Oțetea, I. Lupaș, A. Sacerdoțeanu și alții. A fost cea mai masivă prezență românească de pînă atunci. lorga a prezentat comunicarea Permanențele istoriei, caracteristică pentru ultima fază a activității sale, cu tendința accentuată spre generalizări, similitudini și paralelisme, spre stabilirea elementelor durabile, care într-adevăr contează în 'mersul istoriei. Este rezultatul unei meditații al cărei scop ultim era elaborarea Istoriologiei vmane. Dacă precedentele comunicări tratau — desigur la un înalt nivel de generalizare — probleme istorice concrete, acum este evident interesul său crescînd pentru filozofia și teoria istoriei. Se știe, deci nu vom mai insista, că factorii reținuți erau : rasa (în sensul www.dacoromanica.ro 4830 XUCtLAN BOIA 6 mai cui'ind de specific național, de civilizație), mediul geografic și ideea (nu orice idee, ci ideea durabilă, adînc înrădăcinată într-un popor, care, devenind aproape instinct, îi determină acțiunea, misiunea istorică). Congresul de la Ziirich a marcat și un act de recunoaștere, un act de dreptate, pentru lorga în primul rînd, dar și pentru istoriografia româ- nească în general. Alături de elvețianul Nabholz, reprezentant al țării- gazdă, lorga a fost ales vicepreședinte al comitetului internațional. De- sigur, istoria nu poate fi refăcută ; dar ne putem totuși gîndi că, în condi- țiile unei desfășurări normale, pașnice, a evenimentelor, la următorul con- gres, lorga ar fi devenit, probabil, președinte al comitetului (funcție în care, după război, în 1948, va fi ales Nabholz). Și în ce privește soarta lui lorga, ca și cea a congreselor internaționale, istoria a hotărît însă altfel. Anii 1936—1938 reprezintă astfel un semnificativ moment de bilanț, întrunirea adunării generale la București în 1936, frumoasa prezență românească la congresul din 1938 și alegerea lui lorga ca vicepreședinte sînt fapte ce dovedesc, după un drum lung și nu lipsit de asperități, ascen- siunea istoriografiei românești pe plan internațional și recunoașterea valorii sale în marele for mondial al istoricilor. Meritul personal al lui lorga în toate acestea nu mai are nevoie de nici o demonstrație. Cîteva concluzii și sugestii la capătul acestei foarte succinte treceri în revistă. Participările lui lorga la lucrările congreselor și ale comitetului internațional nu au. reprezentat simple manifestări ocazionale, mici eve- nimente ale unei vieți atît de pline. Ele au însemnat punerea în aplicare, cu consecvență, a unui plan sistematic de promovare a istoriografiei româ- nești în arena internațională. El nu vorbea numai în numele său, ci în numele unei întregi culturi, încă insuficient cunoscută în lume, dar meritînd pe deplin mai multă atenție și mai multă considerație. Organi- zația internațională a istoricilor reprezenta, în acest sens, un bun mijloc de promovare a unor raporturi științifice și culturale, de captare a inte- resului pentru istoria și civilizația noastră, pentru România în general. în ce privește cele șapte comunicări susținute de lorga din 1913 pînă în 1938, ele reprezintă, laolaltă, o foarte bună introducere în concepția istorică și în marile probleme care l-au preocupat pe savant. Noutatea, originalitatea lor, poate nu au fost surprinse în întreaga lor amploare, în atmosfera agitată a marilor congrese. Citite astăzi, dintr-o singură lectură, ele dovedesc însă unitatea de concepție și gîndirea adîncă ce le străbate. Poate că, în întîmpinarea viitorului congres, un volum cu aceste contribuții ale lui lorga, ar reprezenta un bun element de legătură cu tradiția participării românești la marile întruniri internaționale și, în fond, cu tradiția gîndirii istorice românești în ce are ea mai original. în altă ordine de idei, însemnările publicate, dar mai ales impresio- nanta corespondență inedită a lui N. lorga, se dovedesc a fi surse impor- tante pentru — în cazul că va fi vreodată scris — un viitor istoric al comi- tetului și al congreselor internaționale și, cu atît mai mult, al participării românești la aceste activități. Este un întreg tezaur documentar care aș- teaptă să fie folosit. www.dacoromanica.ro 7 NICOLAE IORGA ȘI CONGRESELE INTERNAȚIONALE DE ISTORIE 1831 BIBLIOGRAFIE Comunicările prezentate de N. lorga la congresele internaționale de științe istorice : Les bases necessaires d’une nouvelle histoire du moyen-âge. La survivance by-antine dans les pays roumains, Bucarest — Paris, 1913, 49 p. La „Romania" danubienne e les barbares au Vl-e sitele, în „Revue belge de philologie etd’histo- ire", nr. 1/1921, p. 35 — 50. Les origines de l'art populaire roumain. Communicalion faite au conglis d'histoire de Bruxelles, In L'arl populaire en Roumanie, son caractere, ses rapports et son origine, Paris, 1923, p. VII-XII. L'inter-penetration de l'Orient et de 1‘Occide- ' au moyen-âge, Bucarest, 1928, 38 p. Origine et diveloppement de l'idee național surtout dans le monde oriental, Bucarest, 1934, 23 p. Les permanences de l'histoire, în „Revue hi- torique du sud-est europăen", nr. 7 — 9/1938 ; versiune în limba română, în Generalităfi eu privire la studiile istorice, ed. III, București, 1944. Alte surse privind activitatea lui N. lorga : O viată de om așa cum a fost, 3 voi. București, 1934 ; ed. a Il-a, Editura Minerva, București, 1972. Memorii, voi. IV, București, 1932, p. 75 — 76 (congresul de la Bruxelles), voi. V, 1932, p. 296—300 (congresul de la Oslo), voi. VII, 1939, p. 103—111 (congresul de la Varșovia), p. 216, 233 — 234, 251 etc. (în legătură cu problema convocării adunării comitetului internațional la București), p. 327—333 (adunarea de la București). Corespondența inedită a lui N. lorga, aflată la secția manuscrise a Bibliotecii Academiei R. S. R. Pentru istoricul comitetului și al congreselor internaționale, articolul succint al lui Michel Franțois. Cinquante ans d'histoire du comiți internațional des Sciences historigues, în „Comite internațional des Sciences historiques. Bulletin d’information”, nr. 10, 1974 — 1976, p. 5 — 16. 8 - c 567 www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro DOCUMENTAR LUPTA ROMÂNILOR DIN BANAT ÎMPOTRIVA ANBXĂRII LA UNGARIA (1860) DE GHEORGHE NAGHI Imperiul habsburgic ajunge în anul 1859 într-o nouă situație poli- tică. Înfrîngerea suferită în războiul italo-franco-austriac, soldată cu pier- derea Lombardiei, Modenei și Toscanei în urma luptelor de la Magenta și Solferino va slăbi puterea politică a imperiului. La aceasta se va adăuga și situația economico-financiară deficitară precum și continua luptă a naționalităților subjugate pentru împlinirea dezideratelor lor \ Unirea din 1859 a celor două Principate va da românilor din Banat noi speranțe și imbolduri pentru intensificarea cererilor lor cu privire la teritoriul națio- nal și recunoașterea limbii române ca limbă oficială2. în astfel de împrejurări guvernul de la Viena va fi nevoit să-și schimbe sistemul de guvernare absolutist-centralist. Ca urmare, în 5/17 martie 1860 împăratul promulgă o patentă prin care convoacă senatul imperial — Reichsrat — în care se vor include și reprezentanții naționalită- ților 3. Va fi un prim pas spre constituționalism. Românii reprezentați de Andrei Șaguna pentru Transilvania, Andrei Mocioni pentru Banat și Nicolae Petrino pentru Bucovina 4 vor desfășura o intensă luptă pentru 1 Foaie pentru minte, inimă și literatură, 1859, XXII, nr. 21, p. 164; Telegraful Român, 1859, VIL nr. 17, 23 aprilie, p. 67 ; Dr. loan Lupaș Viața șt faptele mitropolitului Andrei Șaguna, în Mitropolitul Andrei baron de Șaguna. Scriere comemorativă. Sibiu, 1909, p. 221 ; Memoriile Arhiepiscopului și Mitropolitului Andrei Șaguna din anii 1846—1871, Sibiu, 1923, p. 91 ; Albert Berzeviczy, A: abszolutizmus kora magyarorszăgon 1849—1865, voi. II, Budapesta, 1925, p.136, 177 — 251 ; Dr. Teodor Botiș, Andrei Mocioni, în Revista Institutului social Banat-Crișana, 1 934, II,nr. 6 — 9, p. 2—3 ; Dr. Teodor Botiș, Monografia familiei Mocioni, București. 1939, p. 33 ; I. D. Suciu, Nicolae Tincu Velia (1816—1867) Viața și opera (Teză de doctorat). București, 1945, p. 36. 2 N. Popea, Vechia metropolie ortodoxă a Transilvaniei, suprimarea și restaurarea ei, Sibiu, 1870, p. 180 ; I. D. Suciu, Revoluția de la 1848—1849, în Timișoara 700. Pagini din trecut și azi, sub red. Ștefan Pascu, Timișoara, 1969, p. 111; Pe larg la Ștefan Pascu, Ecoul Unirii Țării Românești și Moldovei în Transilvania, în Studii pi ivind Unirea Principatelor, București,! 960. 3 Telegraful Român, 1860, VIII, nr. 9, 3 martie, p. 33; Dr. T. Botiș art. cit. p. 3; Istoria României, voi. IV, București, 1964, p. 434. * Telegraful Român, 1860, VIII, nr. 17, 28 aprilie, p. 65; N. Popea, op. cit. p. 180; Dr. loan Lupaș, op. cit., p. 222 ; Nicolae lorga Istoria Românilor, voi. X, București, 1938, p. 70 ; I. D. Suciu, op. cit., p. 36; Dintr-o scăpare probabil se menționează doar A. Șaguna și A. Mo- cioni în George Bariț și contemporanii săi, voi. III, coord. Ștefan Pascu, losif Pervain, București, 1976. p. 167. „REVISTA DE ISTORIE”. Tom. 31. nr. 10. p. 1833-1838, 1978. www.dacoromanica.ro 1834 DOCUMENTA^ 2 o egală îndreptățire politică, națională și confesională a românilor, cu celelalte naționalități5. Rezultatul dezbaterilor din senatul imperial, la baza căruia va sta principiul individualității istorico-politiee 6 7 se va concretiza în diploma din 20 octombrie 1860, numită și „diploma din octombrie”. Ea va deschide o nouă etapă în cadrul luptei desfășurate de poporul român. Prin ea se abrogă sistemul absolutist-centralist — regimul lui Bach — și se începe „era liberală” (1860—1867). A fost legea prin care Transilvania redevine autonomă în cadrul imperiului habsburgic Banatul are însă o situație aparte și nu se încadrează în efectul acestei legi, în mare parte datorită intensei lupte desfășurată de poporul român prin reprezentanții săi, în care un merit deloc neglijabil l-a avut Andrei Mocioni8. Ca urmare este trimis în Banat generalul Alexandru Mensdorff- Pouilly pentru a examina situația la fața locului și a face un raport în acest sens. în aceste împrejurări bănățenii se întrunesc într-o conferință națio- nală în 18—19 noiembrie 1860 la Timișoara, convocată de Andrei Mocioni, sub președinția episcopului Alexandru Dobra și în prezența comisarului Mensdorff-Pouilly9. Un document inedit vine să întregească datele ce se cunosc pînă acuma despre organizarea acestei conferințe de la Timișoara și să precizeze rolul lui Andrei Mocioni în desfășurarea ei. Detaliile ni le oferă chiar An- drei Mocioni într-o scrisoare din 15 noiembrie 1860 adresată episcopului Alexandru Dobra al Lugojului10. 5 Telegraful Român, 1860, VIII, nr. 40, 6 octombrie, p. 158 ; Teodor V. Păcățian, Cartea de Aur sau luptele politice-naționale ale românilor de sub coroana ungară, voi. II, Sibiu, 1902, p. 79 ; Dr. T. Botiș, art. cit., p. 7—11 ; idem op. cit., p. 40. 8 în senat erau două curente, federalist — cu teoria individualității istorico-politiee, pusă in circulație de laroslaw Clam-Martinitz și care susține ca drepturi constituționale să se dea la acele națiuni care au avut înainte de 1848 — situație neconvenabilă pentru români și centra liști (Mocioni) care cereau un parlament central pentru toată monarhia. Rezultatul a fost de: 34 voturi pentru federaliști, 16 pentru centraliști și 6 abțineri (Saguna), cf. Dr. loan Lupaș, op. cit., p. 224 — 225. De fapt din teoria individualității istorico-politiee au avut de cîștigat numai maghiarii; cf. Teodor V. Păcățianu, op. cit., voi. II, p. 108. 7 Telegraful Român, 1860, VIII, nr. 41, 13 oct., p. 161 —162 ; N. Popea, op. cit., p. 180; G. Barițiu, Părfi alese din Istoria Transiloaniei. voi. III, Sibiu, 1891, p. 37 — 41 ; Dr. loan Lupaș, Mitropolitul Andrei Saguna, Sibiu, 1911, p. 230 370 ; Dr. T. Botiș, op. cit., p. 49 ; Istoria Româ- niei, voi. IV, București, 1964, p. 434. 8 Gelu Neamțu, Tendințe și valori in activitatea politică a lui Andrei Mocioni (ISIS — 18f>7) în Banatica, 1971, I, p. 301 311. 8 Arhivele Statului Arad ,,Fondul Aslra" Dosar. 2/1861, LI—2, 56, Dosar 3 1861 f. 1., după Eugen Gliick, Contribuția maselor populare arădene la lupta pentru libertate și unitatea naționala in perioada care urmează revoluției pașoptiste, manuscris dactilografiat, p. 6 (pus la dispoziția noastră de autor, pentru care îi mulțumim); Telegraful Român, 1860, VIII, nr. 47, 24 noiembrie, p. 186 ; Foaia pentru minte, inimă și literatură, 1860, XXIII, nr. 51, 24 dec. p. 371—373; G. Barițiu, op. cit., \ol. HI, p. 45 — 46; Teodor V. Păcățian, op. cit., voi. II, p. 128 ; Biecesa Lugoșului. Sematism istoric... Lugoj, 1903, p. 95 ; Dr. George Popovici, Memorii cu privire la integritatea Banatului, Caransebeș, 1929, p. 48 ; Dr. T. Botiș, art. cit. p. 12 ; idem, op. cit., p. 50 — 51 ; Istoria României, voi. IV, București, 1961, p. 437 ; I. D. Suciu, art. cit., p. 111, I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1977, p. 145. 10 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond Lugoj, act. 16 11 — 1860. www.dacoromamca.ro 3 documenta® 1835 Bun cunoscător al situației politice în care se aflau românii din Banat „pînă astăzi din toate părțile asupriți”, Andrei Mocioni caracteri- zează această situație ca pe „una din cele mai grele”. Aceasta mai ales ținînd cont de momentul politic respectiv. Din aceste motive Andrei Mocioni arată și modul în care trebuie să se desfășoare lupta românilor din Banat preconizînd unitatea lor. „Nu încape îndoială — ne spune autorul documentului în sprijinul ideii de mai sus că toți românii Banatului intr-o unanimitate și coînțelegere „viribus unitis” trebuie să se apere în contra acestui pericol amenință- toriu”. De aceea „în interesul scumpei noastre națiuni” îl invită pe Ale- xandru Dobra, la Timișoara, pentru conferința națională din 18—19 noiembrie 1860 „fiind eu convins de simțămintele naționale ale Iluștri- tății Voastre... ca să ne sfătuim despre treburile noastre naționale.. . ”u. în același timp, Alexandru Mensdorff-Pouilly îl invită în 18 noiem- brie 1860 pe Constantin Udrea din Lugoj, tot în problema națională, să vină la Timișoara 11 12. Ca să se apere „contra acestui pericol amenințătorii!” — deznațio- nalizarea — conferința națională a românilor din Banat își formulează următoarele deziderate : 1) autonomia, adică neatîrnarea de Ungaria; 2) un teritoriu național, care să cuprindă majoritatea românilor și care să se numească „căpitanat român”; 3) garantarea vieții naționale a poporu- lui român prin înființarea de instituțiuni naționale; 4) șeful politic al căpitanatului român să se numească „căpitan român” și să fie român din naștere; 5) limba oficială în administrația politică și juridică a căpi- tanatului să fie limba română; 6) căpitanul român să fie ales liber de popor ca și funcționarii politici și să fie confirmați de împărat13. Episcopul Dobra ca președinte al conferinței, mulțumește tuturor pentru participare și a precizat în concluzie că în nici un caz să nu se dea asentimentul românilor la încorporarea Banatului la Ungaria14. într-adevăr românii bănățeni nu ^.i-au dat asentimentul, dar nu a folosit la nimic dacă misiunea generalului Mensdorff-Pouilly era o farsă, întrucît guvernatorul Banatului, Bigot de Saint-Qventin a fost rechemat, fapt ce demonstra adevăratele intenții ale Curții de la Viena. în acest fel autonomia Banatului a fost desființată, iar Mensdorff-Pouilly raportează, cu toate demersurile lui Audrei Mocioni, că Banatul nu se poate admi- nistra singur15. Andrei Mocioni mai face q ultimă încercare — fapt ce demonstrează înalta sa conduită patriotică — pentru salvarea situației, printr-un me- moriu în 18 decembrie 1860, prezentat împăratului în care cerea, în ultimă instanță, ca Banatul, dacă nu poate fi organizat ca provincie autonomă, să fie încorporat la Mirele Principat al Transilvaniei16. 11 Ibidem. 12 Idem Fond Documentar, neinventariat. 13 Telegraful Român, 1860, VIII, nr. 47,.24 nov., p. 186, reproducere după Gazeta Transil- vaniei (nr. 53); G. Birițiu, op. cit., voi. III, p. 66 ; Teodor V. Păcățian, op. cit., voi. II, p. 130 ; Dr. T. Botiș art. cil., p. 13 ; Idem, op. cit., p. 51; I. D. Suciu, Nicolae Tincu Velia (1816—1867) Vlafa și opera. Teză de doctorat. București, 1945, p. 37 ; Idem. art. cit., p. 111. 14 Teodor V. Păcățian, op. cil. voi. II, p. 131 ; Dr. T. Botiș, op. cit. p. 56. 15 Dr. T. Botiș, art. cit., p. 13 ; I. D. Suciu, op. cit. p. 38 13 Naționalul, 1861, IV, nr. 21, 23 mart., p. 95 — 96; Dr. George Popovici, Istoria româ- nilor bănățeni, Lugoj, 1904, p. 374 : Idem, op. cit., p. 48; Dr. T. Botiș, art. cit.., p. 13 ; Idem op. cit., p. 52 ; I. D. Suciu, op. cit., p. 38. www.dacoromanica.ro 1836 DOCUMENTIAIR 4 Cu privire la această ultimă încercare a lui Andrei Mocioni un docu- ment — de asemenea inedit — vine să lămurească, după părerea noastră, componența delegației ce urma să prezinte împăratului memoriul cu cele 12 000 de semnături17, înlăturînd versiunea acreditată că Andrei Mocioni ar fi înaintat acest memoriu 18. Astfel Andrei Mocioni într-o scrisoare din 15 decembrie 1860 tri- misă episcopului Alexandru Dobra la Lugoj, adresîndu-se ca unuia „care după stare ești înaintea maiestății sale plăcut și binevoit și de altă parte prin adevăratele simțăminte naționale stai la popor ' român în vaza și încrederea cea mai mare ... să Te determinezi a că*atori la Viena”. An- drei Mocioni i se adresează „în numele Românilor din Banat” accentuînd că această călătorie reprezintă „o misiune de importanța cea mai mare pentru întrebarea vieții noastre naționale”. Din acest document mai aflăm că Andrei Mocioni aștepta un răspuns de la Viena dacă împăratul „ar fi aplecat a primi o deputațiune”. în acest caz stabilește și pe însoțitorii lui Alexandru Dobra în persoana lui Iova Popovici și Constantin Udria, ambii participanți la alte multe dele- gații la Viena. Andrei Mocioni îi amintește lui Alexandru Dobra și de faptul că venind în 18 decembrie la Timișoara pentru instalarea episcopului Bonnaz” ar fi cu sfat dacă Ilustritatea Ta îndată în ziua turnătoare ai pleca de aici la Viena” 19. Corelînd aceste noi date cu cele cunoscute, considerăm că Alexandru Dobra dîndu-și seama de importanța misiunii sale și-a tri- mis un reprezentant la instalarea lui Bonnaz, sau nu a participat, depu- nînd în 18 decembrie 1860 memoriul cu cele 12 000 de semnături la Viena, care era în același timp — mai amplificat — hotărîrea conferinței din 18—19 noiembrie 1860 de la Timișoara, așa cum ne determină Andrei Mo- cioni să credem din începutul scrisorii sale 20. Finalmente împăratul Francisc losif, fără să țină seamă de acest memoriu, prin rezoluția din 27 decembrie 1860 decretează încorporarea Banatului la Ungaria pe motivul pretențiilor de drept public ale coroanei ungare asupra acestei provincii21. Conferința din 18, 19 noiembrie 1860 a avut un apreciabil ecou în presa timpului care publică reportaje despre dezbaterile din timpul confe- rinței, ca și hotărîrile ei. Așa fac „Telegraful Român”, „Foaia pentru minte, inimă și literatură” și „Gazeta Transilvaniei”. Ele vor fi preluate de presa 17 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond Lugoj, nr. 1073/1860. 18 Acad. A. Oțetea, Istoria poporului român, București, 1970, p. 275. 19 Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond Lugoj, nr. 1073/1860. 20 „A sosit timpul ca noi Românit Banatului încheierile conferinței noastre ținute aiei in Timișoara in 18 si 19 a lunei trecute (noiembrie) să le subșternem mult iubitului nostru monarh". 21 Beincorporarea Banatului cu Ungaria, tn Foaie pentru minte, inimă și literatură, 1861, XXIV, nr. 5, p. 34—36; Alexandru Papiu Ilarian, Independența constituțională a Transilvaniei in Foaie pentru minte, inimă și literatură, 1861, XXIV, nr. 26, p. 204—208 ; nr. 27, p. 211 — 214 ; nr. 28, p. 219—220, nr. 29, p. 227—230; nr. 30, p. 238—241 ; Telegraful .Român, 1860, VIII, nr. 51, 22 dec., p. 201 ; Dr. George Popovici, Istoria românilor bănățeni, Lugoj, 1904, p. 373 ; Teodor V, Păcățian, Anexarea Banatului la Ungaria, în Societatea de mline 1929, VI, p. 347 — 351 ; Dr. T. Botiș, art. c .., p. 13. www.dacoromanica.ro 5 DOCUMENmAIR 1837 din București prin revista Naționalul22 care reprodueînd articole, memorii, petiții ale românilor adresate autorităților habsburgice, va informa pu- blicul românesc din Principate care privea cu simpatie lupta politică a românilor din imperiu. Cu această ocazie istoricul Vasile Maniu mărtu- risește că : „ ... nici că vom renunța la legitimile noastre speranțe si drepturi, vom lupta pentru patrie și pentru unitatea națională... Ne place viața de unitate națională, sub cerul patriilor străbune!“23. Importanța documentelor prezentate primesc un plus de semnifi- cație dacă ne gîndim că ele aruncă o nouă lumină asupra organizării și a hotărîrilor luate de conferința din 18, 19 noiembrie 1860 de la Timișoara, prin care se protesta împotriva anexării Banatului la Ungaria. Ele înlă- tură confuzia existentă în sensul că Mocioni ar fi prezentat dezideratele conferinței din Timișoara împăratului. Apoi ele provin de la un militant de frunte și un reprezentant deosebit de apreciat al poporului român din Banat, a cărui arhivă în cea mai mare parte s-a pierdut. Fără a neglija scăderile sau limitele sale politice, proprii majorității fruntașilor politici din această perioadă, trebuie să remarcăm totuși aportul deosebit de pre- țios pe care l-a adus în lupta pentru neatîrnarea poporului român din Banat și în mod implicit în susținerea ideii pentru crearea unei Daco- Eomânii, pentru unitatea tuturor românilor. Chiar dacă dezideratele ro- mânilor din Banat nu s-au realizat, rămînind această perioadă doar ca proteste fără rezultat, totuși ele au fost făcute cunoscute Curții din Viena de un bun cunoscător politic cu o vervă și fermitate deosebită. Lupta lui Andrei Mocioni ca și a celorlalți fruntași politici români din Transilvania și Banat a pregătit terenul prielnic pentru realizarea dezideratelor de mai tîrziu. Și lupta lor nu a fost zadarnică căci „abia acum încep să se convingă românii din Banat că numai prin propriile forțe și nu prin mila împăratului, vor putea să-și cîștige drepturile” 24. Rezultatul final al acestei neobosite și legitime lupte avea să fie consfințit pe marea cimpie de la Alba lulia în istorica zi de 1 decembrie 1918. ANEXA i ILUSTRISIME DOMNULE EPISCOPE, Situațiunea prezentă a sărmanilor români din Banat, pină astăzi din toate părțile asupriți, e una din cele mai grelef...] Ilustrisime Domnule. Nu încape indoială, că toți românii Banatului tntr-o unitate și coînțelegere „viribus unitis” trebuie să se apere în contra acestui pericol amenințâtoriu. 23 Nafionalul, 1861, IV, nr. 22. 16 martie, p. 88. Aprecieri asupra acestei reviste la, Gr. Chiriță, Periodicul bucureștean ,,Naționalul" (1857—1861) fi problemele Transilvaniei, în Studii. .Revistă de istorie, 1972, tom. 2.'>, nr. 1, p. 96. 28 Naționalul, 1861, IV, nr. 21. 12 martie, p. 81—82. cf. I. D. Suciu. art. cil., p. 111 - 112. 24 I. D. Suciu, art. cit., p. 112 ; vezi și N. lorga, op. cit., voi. X, p. 72 — 73, 83. www.dacoromanica.ro 1838 DOCUMENTAR 6 Fiind eu convins de simțămintele naționale ale Ilustrității Voastre îmi iau libertatea In interesul scumpei noastre națiuni a vă ruga, ca să binevoiți a vă osteni simbăta sau cel mai mult Duminecă către noi'la Timișoara, ca să ne sfătuim despre treburile noastre naționale și să facem totodată și (cererea) noastră comisarului împărătesc contelui Mensdorf. în speranță cum că Ilustritatea Voastră imi veți împlini cererea, vă aștept cu cea mai fier- binte dorire și adine respect. Al Ilustrității Voastre Andrei de Mocionl Timișoara 15/3 noi. 1860. II Inlustrisime Domnule Episcope A sosit timpul ca noi Românii Banatului încheierile conferinței noastre ținute aici în Timișoara In 18 și 19 a lunei trecute să le subștemem mult iubitului nostru monarh. Cine e spre aceasta mai tare, chemat, decit Ilustritatea Ta, care după stare ești înaintea maiestății sale plăcut și binevoit și de altă parte prin adeveritele simțăminte naționale stai la poporul român în vaza și încrederea cea mai mare. Către Ilustritatea Ta deci mă adresez în numele Românilor din Banat cu rugămintea, ca Ilustritatea Ta asemenea nouă tuturor mult stimatului Domn arhiepiscop de Siuluțiu, să primești această misiune de importanța cea mai mare pentru întrebarea vieții noastre naționale și să Te determinezi în cursul săptămînii viitoare a călători la Viena. în cazul că maiestatea sa ar fi aplecat/ă/ a primi o deputațiune, despre ce în tot momentul aștept răspuns de la Viena, vom ruga pe D. Iova P^povici și Constantin Udria și dacă acesta din urmă ar fi împiedicat, pe D. Catrusca de a însoți pe Ilustritatea Ta în această misiune. Fiindcă Ilustritatea Ta și așa vei veni tn 18 a lunei acestei/a (decembrie n. n.) pentru instalarea d. episcop Bonnaz la Timișoara, pentru aceea după părerea mea ar fi cu sfat dacă Ilustritatea Ta îndată în ziua următoare ai pleca de aici la Viena. In fine rugind ca ședința noastră să se țină cit de ocultă (ascunsă n. n), am onoarea [...] Andrei de Mocioni Timișoara, 15 dec. 1860. www.dacoromanica.ro OBGANIZABEA MILITARO-ADMINISTBATIVĂ A TERITOBIULUI ROMÂNESC VBEMELNIC OCUPAT (1916-1918) DE EMIL RĂCILĂ Intrînd, la mijlocul lunii august 1916, în prima conflagrație mon- dială alături de Antanta, România a urmărit „încheierea procesului de făurire a statului național unitar”1, ce se impunea ca o cerință legică, obiectivă, reclamată de necesitatea asigurării propășirii patriei, a progre- sului său economic și social-politic. Succesele remarcabile obținute de ostașii români la începutul ope- rațiilor militare concretizate prin eliberarea unei bune părți a gliei stră- moșești transilvănene, au fost urmate de ofensiva reușită a inamicului datorită superiorității sale numerice și în dotare, slabei înzestrări a uni- tăților noastre militare 2, cum și neonorării la timp a angajamentelor ini- țial asumate de către aliați 3. Stingîndu-se treptat, anul 1916, lăsa în urmă unul din cele mai dureroase bilanțuri din milenara și zbuciumata istorie a poporului român. Peste două treimi din teritoriul țării de atunci, incluzînd Oltenia, Muntenia, Dobrogea și colțul sud-vestic al Moldovei, au căzut sub ocupație străină4 * * *. Trupe numeroase geimane, austro-ungare, bulgare și turcești au împînzit ca o usturătoare plagă, zona de la Carpații Meridionali la Dunăre și de la Jiu la Marea Neagră. Confruntîndu-se, după doi ani de război epuizant, cu serioase pro- bleme materiale8 Puterile Centrale au văzut, în cotropirea pămîntului românesc, soluția tămăduitoare pentru redresarea situației lor ce devenise extrem de precară. în centrul atenției forțelor inamice a stat exploatarea resurselor economice românești, menite să servească atît posibilității de continuare a războiului de către Germania și Austro-Ungaria, cît și aco- 1 N. Ceaușescu, Expunere prezentată la Sesiunea solemnă comună a C. C. al PCR, Aiaiit Adunări Naționale ți activului central de partid ți de stat, consacrată sărbătoririi centenarului proclamării independentei de stat a României, Edit. politică, București, 1977, p. 24 2 Arh. Ist. Centr., fond Preș. Cons. de Miniștri, dos. 5/1918, f. 5 — 8 ; Enciclopedia Româ- niei, voi. I, p. 898—899. 8 Arh. Ist. Centr., fond Casa regală, dos. 53/1916, f. 1. 4 Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, Vțața politică in România 1918—1921, Edit. politică. București, 1976, p. 27. 8 Const. C. Giurescu, România ți primul război mondial. Știri noi din Arhivele Vienei, ta „Unitate ți continuitate în istoria poporului român", Edit. Academiei R.S.R. București, 1968, p. 355. ..REVISTA. DE ISTORIE”, Tom. 31, nr. 10. p. 1839-1847. 1978. www.dacoromanica.ro 1840 DOCUMENTIA® 2 peririi nevoilor interne de alimentație pentru cele două imperii ale căror rezerve se subțiaseră îngrijorător 6. Vasta acțiune de spoliere economică inițiată de cotropitori, s-a des- fășurat pe baza unui plan minuțios alcătuit, a cănii osatură inspirată și de experiența ce o acumulase deja Germania cu prilejul exploatării altor teritorii, a fost concepută încă din ajunul invaziei în Eomânia și discutată în cadrul întrunirilor dintre reprezentanții Puterilor Centrale și aliații acestora ținute în cursul lunilor octombrie și noiembrie 1916 la Berlin, Viena 7 etc. Constituind în forma sa perfectată, expresia unui reușit mo- del de asuprire și exploatare a unei națiuni din partea unor forțe opre- soare, sistemul de organizare uzitat de inamic, a cuprins, în angrenajul său toate compartimentele vieții administrativ-teritoriale și economice, bazîndu-se pe un complicat aparat instituțional militarizat, de coerciție. Porțiunea invadată a României a fost compartimentată adminis- trativ în mai multe zone dintre care amintim : teritoriul administrației militare (cuprindea cea mai mare parte din suprafața cotropită a țării, incluzînd județele : Argeș, Dîmbovița, Gorj, Ialomița, Ilfov, Mehedinți, Muscel, Olt, Prahova, Vîlcea, Romanați, Teleorman și Vlașca)8 *; zona armatei a 9-a de operații, (includea județele Buzău, Rm. Sărat, Brăila și parte din Putna); Dobrogea cu județele Tul cea, Constanța, Durostor și Caliacra). Teritoriul dobrogean a avut o situație într-un fel aparte, aici manifestîndu-se pregnant regimul de condominium exercitat de către Germania, Bulgaria, Turcia și Austro-Ungaria. Se impune, de asemenea, precizarea că la începutul ocupației în Dobrogea a dominat autoritatea bulgară. Regimul excesiv promovat de Bulgaria pe pămîntul dobrogean a impresionat pînă și pe Germania, care, începînd cu luna februarie 1917, a intervenit mai direct și în administrarea Dobrogei® fără a slăbi însă constrîngerea populației. Teritoriul din cadrul administrației militare de ocupație, considerat ca nucleul de bază al extorcării economice de către inamic, a fost mai întîi parcelat in cinci zone de exploatare. După stabilirea frontului pe Șiret și gurile Dunării, s-a adoptat o nouă formulă de organizare, teritoriul respectiv fiind împărțit în 14 districte militare, care au luat locul județelor, păstrînd însă aceleași delimitări și denumiri10. Districtele erau conduse de comandaturi militare din care trei austro-ungare (Dîmbovița, Romanați, și Vîlcea), iar restul de 11 germane u. Comandaturile districtuale militare își îndeplineau misiunile de menținere în subordine a populației și spolierea economică a zonelor respective prin intermediul comandaturilor de etapă (germane) și a comandaturilor de stațiuni de etapă (austro-ungare). în funcție de mărime districtele puteau avea cîte două, trei, patru sau chiar cinci comandaturi de etapă (cum a fost cazul districtului Ialomița). Coman- daturile de etapă germane (treizeci și două), aveau fiecare cîte un simbol • Ministerul de Externe (în continuare M. E.), fond „E—2”, dos. 174/1914 — 1918, f. 172-173. ’ Arhivele M.A.N. fond Marele Cartier General (în continuare M. C. G.), dos. 1/1917, f. 46 ; E. C. Decuseară, România sub ocupațiunea dușmană — Fasc. I — Organizarea și activitatea poliției militare, București, 1920, p. 4. * Vezi Rumănien in Wort and Bild, nr. 3/1917, 26 mai, p. 13. • M. E., fond „Paris’', dos. 147/1914-1922, f. 166. 10 Vezi Rumănien in Wort und Bild, loc. cit. 11 Ilie I. Georgian, România sub ocupația dușmană. Fac. II. Exploatarea economică a țării. Organizarea și activitatea statului major economic. București, 1920, p. 11. www.dacoromanica.ro 3 DOCUMENTAR 1841 (o cifră arabă) ce le identifica. Comandaturile de stațiuni de etapă austro- ungare (zece la număr) erau marcate prin abreviațiunea K.u.K. (Kaiserliche und Konigliche Komandatur = Comandatura de etapă regală și impe- rială...)12 13. Comandatura imperială a Bucureștilor (cum era denumită), avea mai multe circumscripții pe raza capitalei prin intermediul cărora își desfășura activitatea. Pe teritoriul Dobrogei sau cel al zonei de operații militare au existat, de asemenea, comandaturi de etapă, primele fiind subordonate adminis- strației germane de etape Dobrogea, iar ultimele depinzînd direct de co- mandamentul armatei a iX-a. Spre deosebire de districte care au însemnat o continuare a fostelor județe, ca rază de acțiune, etapele militare ne apar ca elemente noi, spe- cifice prin însăși definiție, situației militare de ocupație în care se găsea țara. Fiecare etapă își exercita autoritatea peste două, trei sau mai multe plăși. De pildă, pe teritoriul fostului județ Muscel au funcționat: Etapa 267 Cîmpulung ce cuprindea plășile : Argeșel, Dîmbovița și Rîul Doamnei și Etapa 282 Florica”, incluzînd în cadrul razei sale plășile Rîuri, Golești și Podgoria ls. în timpul ocupației au mai funcționat așa-zisele reprezentanțe per- manente pentru „apărarea intereselor germanilor” 14. Cîmpul de acțiune a unei reprezentanțe era foarte vast. Reprezentanța din Craiova, de exemplu, avea în obiectiv toate județele din Oltenia la care se adăugau Argeș și Olt15. Administrația militară din perioada vremelnicei ocupații în România, s-a sprijinit pe mai mulți pivoți de susținere a căror forță se exercita prin foruri centrale speciale cu atribuții bine stabilite. Pentru îndeplinirea sar- cinilor ce-i reveneau, fiecare componentă a sistemului central de organi- zare, dispunea de un aparat militaro-instituțional complex care pătrundea pînă în cele mai îndepărtate colțuri ale teritoriului invadat. Autoritatea supremă militară în timpul ocupației străine a constitu- it-o Marele Cartier al grupului de armate Mackensen (O.K.M.), avînd reșe- dința stabilită la Athen6e Palace16. Urma în ordine guvernatorul admi- nistrației militare străine în România, funcție deținută de contele Tiilff von Tscheppe und Weidenbach, general de infanterie, fost comandant de corp de armată pe frontul de apus17. Contemporanii ni-1 descriu ca o per- sonalitate ștearsă, fără orizont, de o brutalitate excesivă, care nu ținea cont de nici o îngrădire legală, recurgîng la orice mijloace pentru realizarea unor profituri maxime în favoarea Germaniei18. Adevăratul creier al mecanismu- lui de spoliere economică a fost considerat colonelul Hentsch, care a înde- plinit misiunea de șef al statului major al administrației militare în România. împrejurările au făcut ca Hentsch să rămînă înghițit în pămîntul 12 Rumănien in Worl und Bild, loc. cit. 13 Arh. Stat. Argeș, fond. Prefect, jud. Muscel, dos. 30/1917, n. p. 14 Ibidem, dos 45/1918, n. p. 16 Ibidem. 14 C. Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, voi. III, ediția a Il-a, Bucu- rești, p. 144. 17 Gr. Pherekide, Colecfiunea ordonanțelor penlru populația română in cuprinsul adminis- trației militare (în continuare Colecț. ordon, germane). București, 1918, ordonanța nr. 1/decem- brie 1916. 18 N. lorga, Războiul nostru in note zilnice, voi. II, Craiova, 1921—1924, p. 203. www.dacoromanica.ro 1842 DOCUMENHAIR 4 împotriva căruia a lucrat. A încetat din viață în februarie 1918 și a fost îumormîntat la cimitirul german de la Belu. Pe lingă guvernatorul general se afla cîte un atașat din partea fie- cărei puteri aliată Germaniei. Această calitate au avut-o : gen. Sendler (schimbat după o perioadă cu col. Kontz), din partea Austro-Ungariei; Osman — Nizami — Pașa din partea Turciei; gen. Tantiloff din partea Bulgariei. Guvernatorul german al administrației militare în România și-a îndeplinit misiunea de exploatare a bogățiilor aflate în cuprinsul terito- riului vremelnic cotropit, avînd la dispoziție ca organe centrale : Ober- quartiermeisterstab (Comadamentul suprem militar); Verwaltungs- stab (Statul major administrativ); Wirtschaftsstab (Statul major eco- nomic) ; Militărverwaltungspolizei (Poliția administrativă militară). Fiecare dintre foruri avea atribuții bine stabilite în cadrul sistemu- lui general de organizare. Să spicuim cîteva dintre acestea. în sarcina comandamentului suprem-militar cădeau problemele generale și cele de ordin militar din cuprinsul administrației germane. Comandamentul avea în grijă conducerea militară a capitalei ce a fost încredințată generalului Koch ; răspundea de asigurarea efectivului militar necesar comandaturi- lor militare districtuale, de etapă și ale jandarmeriei; urmărea problema transporturilor, a serviciilor sanitare, a personalului etc. Statul major administrativ a constituit un vast aparat militarizat care a preluat și condus toate laturile vieții administrative, financiare, de aprovizionare, telecomunicații sau de transporturi ce au existat în peri- oada anterioară ocupației. Conducerea centrală a statului major adminis- strativ a fost dirijată de consilierul neamț Welser, apreciat ca specialist în probleme de administrație. Prin intermediul secțiilor sale, de fapt, adevărate departamente ministeriale germane19, statul major adminis- trativ a cuprins o diversitate de probleme printre care amintim : controlul, evidența și urmărirea cetățenilor, aprovizionarea trupelor imperiale și a populației civile, sarcini financiare, de contabilitate, de asigurare și mun- citorești, cenzurarea presei și a tuturor publicațiilor, a conferințelor, a re- prezentațiilor teatrale și cinematografice ; avea, de asemenea, în subordine comandaturile districtuale și de etape, administrarea telefoanelor și poștelor, a podurilor, a drumurilor de fier și șoselelor; controla și dirija întreaga administrație comunală, urmărind în colaborare cu statul major economic, exploatarea tuturor bunurilor de ordin industrial, minier, agricol sau silvic din cuprinsul teritoriului ocupat. Statul major economic a reprezentat principala forță de exploatare a bogățiilor țării noastre, o perfectată instalație de pompare prin care s-a absorbit întreaga sevă economică din zona teritorială românească vre- melnic cotropită. în acest scop au fost constituite secții speciale pentru fiecare sector de producție 20. Prima formulă de funcționare a statului major economic a fost concepută pe zece secții ca să se ajungă treptat la 17 secții și anume : 1. Procurarea de alimente și furaje, (Avea în cadrul ei șapte grupe care se refereau la export, la exploatarea morilor, la uleiuri și materii grase, strîngerea ouălelor, fabricarea chibriturilor, comerciali- M Arh. Ist. Centr., fond Minist. Industr. și Comerț, dos. 27/1917, f. 56. 20 Ilie I. Georgianu, op. cit., p. 12 — 18. www.dacoromanica.ro 5 documentwr 1843 zarea tutunului și a altor articole de monopol, rechiziționarea vinului, strîngerea legumelor și a fructelor de tot felul); 2. Agricultură (avea ca subdiviziuni: munca cîmpului, sectorul zootehnic, administrarea domeniilor statului și ale coroanei, controlul asupra proprietăților private puse sub administrație forțată și asupra fabricilor instalate pe aceste proprietăți, industriile agricole, mașinile agricole, prepararea lactatelor etc.); 3. Expediții (transporturi, procurarea vagoanelor pentru transport, trimi- terea mărfurilor pe Dunăre sau căi ferate, evidența transporturilor); 4. Materii prime sau fabricate de război (cuprindea ca grupe materii textile, piei crude și fabricate, taninuri și blănuri, exploatarea tăbăcăriilor și a fabricilor de încălțăminte, metale de tot felul, produse chimice, expediția și transportul); 5. Statistica și distribuția (urmărea repartiția produselor smulse poporului român, între aliați, după cheia convențională stabilită, evidența exportului pe Dunăre și uscat, activitatea din cadrul stațiilor de distribuție ale statului major din Tr. Severin, Vîrciorova, Eîul Vadului, Predeal, Giurgiu); 6. Uleiurile minerale; 7. Industria lemnului; 8. Silvi- cultura și vînatul; 9. Electrotehnica ; 10. Utilizarea mașinilor ; 11. Pescui- tul ; 12. Minele; 13. întreprinderile industriale de război; 14. Chestiuni economice în general (creditele, administrațiile forțate); 15. Financiare (emisiunea biletelor Băncii generale); 16. Contenciosul; 17. Chestiuni muncitorești. A mai funcționat ca parte structurală separată de secții oficiul de despăgubiri. Activitatea statului major economic a fost dirijată de către un coman- dament central în cadrul căruia, alături de autoritatea germană și subor- donată acesteia, exista și una austro-ungară. Cele 17 secții erau reparti- zate pe trei birouri, fiecare avînd cîte un secretariat pentru problemele de cancelarie. Secțiile aveau în teritoriu reprezentanți speciali cooptați în cadrul comandaturilor districtuale și de etape 21. Considerînd incomplet sistemul inițial alcătuit, privind spolierea economică a teritoriului românesc invadat, guvernămîntul imperial german a mai instituit, începînd cu data de 28 aprilie 1917, comisia economică mixtă din Eomânia (Eumănischer Wirtschaftsverband) ce a servit ca organ de executare, alături de celelalte deja existente, a dispozițiilor statului major economic 22. Măsura a urmărit exploatarea și mai intensă a zonei ocupate, angajînd direct organele centrale și locale românești la această acțiune prin cooptarea lor în componența comisiei. Astfel, conducerea comisiei economice mixte a revenit unui comitet alcătuit dintr-un președinte (german) și o serie de membri ca reprezentanți din partea statelor majore (administrativ și economic), ministerelor (de interne, agriculturii și domeniilor), băncilor populare, sindicatelor agricole, obști- ilor de arendare etc. Atribuțiile comisiei erau îndeplinite în teritoriu prin intermediul sucursalelor sale districtuale compuse din: comandantul districtului, prefectul, președintele băncilor populare, al sindicatelor agricole etc. La rîndul lor comisiile districtuale aveau în cadrul fiecărei 21 Arh. milit., fond M.C.G., etos., 370/1916, f. 16; Arh. Stat, Mehedinți, fond Pref. jud. Mehedinți, dos. 2/1919, f. 15; Arh. Stat. Argeș, fiind Ocolul Silvic Leordeni, dos. 131/1917 — 1918. n. p. . 22 Arh. Stat. Vîlcea, fond. Pref. jud. Vîlcea, dos. 34/1917 — 1918, n. p. www.dacoromanica.ro 1844 DOCUMENT AIR 6 comune cîte un comitet economic mixt cuprinzînd pe : primar, notar, preot, învățător și unii proprietari2S. Printre acțiunile efectuate de către comisia economică mixtă amin- tim : întocmirea unor statistici economice și demografice pentru regiunea cotropită, strîngerea și transportul recoltelor, sprijinirea rechizițiilor * 24 etc. Amintim, în sfîrșit tot ca o componentă importantă a angrenajului instituțional economic „Oficiul de despăgubire pentru teritoriul ocupat”, înființat prin ordonanța nr. 195 din 12 iulie 1917 avînd ca scop prin- cipal reglementarea problemelor financiare în special cu firmele străine care avusese capital investit în România. Poliția militară a constituit una din forțele principale coercitive folosite contra populației locale românești. Utilizarea unor experți în probleme de poliție ca Rothmann sau Amelung, ce cunoșteau și situația din țara noastră, a contribuit la sporirea capacității de coerciție a forței polițienești străine. încă de la începutul invaziei poliția militară s-a constituit pe trei secții: poliția politică, poliția de siguranță și centrala polițiilor 2e. Atri- buțiile secțiilor erau multiple, acoperind întreaga sferă a vieții politice și social-economice a zonei românești cotropite. Din încărcata agendă de preocupări ale poliției militare, amintim : urmărirea atitudinii populației față de ocupanți, cenzurarea presei, acțiuni de spionaj și contraspionaj, urmărirea ostaticilor, a prizonierilor și întrunirilor politice, supravegherea respectării ordonanțelor și constrîngerea locuitorilor la executarea ordi- nelor administrației de ocupație, arestări anchete etc. Pentru teritoriu, poliția militară avea o centrală (Zentrale Polizei- stelle) la București; două și apoi trei circumscripții centrale polițienești (la Craiova, Ploiești, Constanța) și 16 oficii polițienești. Localitățile mai mici aveau suboficii care-și exercitau autoritatea pe raze teritoriale mai restrînse. în zona de operații de luptă a existat poliția secretă de campanie (Geheime Feldpolizei) subordonată direct comandamentului armatei a IX-a. în Dobrogea, de asemenea, s-a constituit o unitate polițienească aparte, fiind subordonată administrației de etapă din această regiune, pînă la 15 iunie 1918, cînd a trecut sub tutela oficiului de poliție centrală. Astfel, întreaga zonă a teritoriului românesc vremelnic cotropit a fost cuprinsă ca într-o imensă pînză de păianjen de către poliția militară de ocupație ce-și exercita rolul coercitiv și de spionaj sau contraspionaj pe seama populației românești prin intermediul circumscripțiilor și al oficiilor polițienești. Fiecare circumscripție avea incluse în raza sa de acti- vitate mai multe județe și un număr de oficii polițienești. Sediile circum- scripțiilor centrale polițienești au fost la Ploiești, Craiova și Constanța, la care se adăuga Poliția de campanie a armatei a IX-a și o formațiune polițienească aparte cu sediul la Corabia, avînd ca scop controlul navi- gației pe Dunăre. 22 Arh. Stat. Argeș, fond Pref. jud. Argeș, dos. 9/1917, n. p. 24 Ibidem; vezi și Arh. Stat Vilcea, fond Pref. jud. Vilcea, dos. 34/1917—1918, n. p. 24 Colect, ordon, germane, ordonanța nr. 195/12. VII. 1917. 24 E. C. Decuseară, op. cit., p. 8 — 20. www.dacoromanica.ro 7 DOCUMENTIAIR 184& în cadrul administrației străine a funcționat și o justiție militară organizată în mod special pentru apărarea intereselor germane, ale supu- șilor puterilor aliate și pentru sancționarea actelor de rezistență din par- tea românilor. în acest sens, s-au constituit: Tribunalul guvernămîntului imperial la București 27 ca instanță supremă, tribunale imperiale germane la București, Craiova, Constanța 28 și tribunale militare de judecată în cadrul fiecărei comandaturi de district sau etapă 29. Se cunosc însă și numeroase cazuri de pedepse capitale aplicate direct de către autoritățile locale străine sau de complete de judecată improvizate 30. Normele juridice românești au fost complet ignorate, singurul cadru „legal” constituindu-1 pentru ocupanți sistemul ordonanțelor mili- tare. Elaborate în numele comandamentului suprem militar al grupului de armate Mackensen sau a guvernatorului Tiilff, ordonanțele au cuprins toate sectoarele de activitate, avînd caracter de ordin și prevăzînd aspre sancțiuni în cazul nerespectării lor. Simpla lectură a ordonanțelor este suficientă pentru a ne forma o imagine despre caracterul diaconic al regimului întreținut de cotropitori în România 31. Berlinul era informat trimestrial și semestrial prin dări de seamă speciale despre întreaga stare de lucruri din România vremelnic cotropită. Complicatul aparat birocratic folosit de autoritățile străine în Româ- nia, cum și nevoia de constrîngere a populației la supunere, au necesitat un mare efectiv uman. Din unele izvoare rezultă că în anul 1917, numărul militarilor din armata de ocupație, aflați în capitală și în restul teritoriului cotropit a depășit cifra de 480 00032. în cursul anului 1917 s-au înregistrat în București numai ofițeri cu o prezență pasageră în număr de peste 55 00033. Majoritatea armatei străine adusă în țară a fost desigur, concentrată în zona de operații, parte din ea însă a servit la constituirea echipajelor de forță și execuție din cadrul comandaturilor de districte, de etape sau sta- țiuni de etape. Etapele dispuneau pentru fiecare comună, de grupuri formate din 6—8 militari sau chiar mai mulți, care obligau populația, prin uti- lizarea de măsuri excesive, să se supună ordinelor comandaturi! germane 34 *. în afara efectivului militar amintit, administrația străină a folosit și un număr sporit de personal civil, constînd în special din femei aduse din Germania. Numărul acestora s-a ridicat în ultimele luni ale ocupației la peste 6 000 27 Colecl, ordon, germane, ordonanța nr. 31 din 1. III. 1917. 28 Ibidem, ordonanțele 121/21. V. 1917 și 136/29. V.1917. 22 Arh. Stat. Argeș, fond. Pref. jud. Muscel, dos. 34/1917 — 1918, n. p. 30 Ibidem, dos. 35/1919, n. p. 31 Gr. Pherekide, op. cil. p. 34 32 Ilie I. Georgiana, op. cit., p. 27. 33 C. Kiritescu, op. cit., voi. 111, p. 141. 31 Arh. Ist. Centr., fond Casa regală, doc. 74/1917, f. 304 ; Arh. Stat. Prahova, fond Pref. jud. Prahova, dos. 10/1917, f. 12. 32 C. C. Bacalbașa, Capitala sub ocupai ia dușmanului 1916—1918, București, 1921, p. 113. www.dacoromanica.ro 1846 DOCUMENTA® ■ 8 Administrația militară străină a recurs și la utilizarea unora din fostele autorități românești subordonate statelor majore (administrativ și economic). Dintre instituțiile centrale au continuat să funcționeze în terito- riul ocupat: a) Ministerul de Interne a cărei conducere a fost încredin- țară lui Kostaki C. Lupu, ce primise misiunea de a „face legătura între ocupanți și țară”, după cum se afirmă în unele lucrări 86; b) Ministerul de finanțe, avînd ca șef pe Dumitru Nenițescu; Ministerul Domeniilor, încredințat dr. Grigore Antipa; Ministerul Justiției, condus de Al. S.Minna; Ministerul Instrucțiunii și al Cultelor, a fost condus mai întîi de G. Lit- zica, iar din 31 mai 1917, de către Virgil Arion. Toți cei amintiți în fruntea ministerelor din zona cotropită, au îndeplinit rolul de giranți, fiind numiți în această calitate printr-o ordo- nanță emisă de guvernatorul imperial german Tiilff 87. O altă dispoziție din 23 aprilie 1917, transfera abuziv atribuțiile guvernului țării și ale autorităților locale, Administrației militare în România. Giranții funcți- ilor de miniștri aveau doar calitatea de executanți 88. în capitală au mai funcționat cu atribuțiile care interesau pe ocu- panți, Ministerul Lucrărilor Publice și Casa Centrală a meseriilor, cre- ditului și lucrărilor muncitorești 89. Unele sectoare au fost preluate și conduse direct de către autoritățile militare străine. Pe raza Bucureștilor s-a menținut în timpul ocupației Prefectura Poliției capitalei, păstrînd în general, organizarea pe care o cunoscuse în perioada anterioară invaziei. O companie de poliție militară alcătuită din 6 ofițeri, 24 subofițeri și 426 soldați a fost atașată pe lîngă agenții de poliție români, pentru ,,paza” capitalei* 37 38 * 40. Prefecturile, preturile și primăriile din teritoriul vremelnic cotropit au fost încă de la începutul ocupației solicitate intens pentru sprijinirea intereselor forțelor străine. în acest scop s-au luat măsuri de asigurarea conducerii acestor instituții cu prefecți, pretori, primari etc. recrutați din rîndurile străinilor, germanofililor sau a persoanelor servile, lipsite de scrupule, ce erau nreferate de către inamic. Noul cadru de funcționare al autorităților comunale și consiliilor județene sub regimul ocupației străine, a fost definitivat prin ordonanța nr. 236 din 16 august 1917, în care se prevedea, printre altele, că : pri- marii și ajutorii de primari vor fi confirmați în comunile rurale de coman- dantul județului (districtului), iar pentru orașe de către Statul major administrativ, recrutarea făcîndu-se prin grija acelorași foruri; membrii comisiilor interimare vor fi numiți sau revocați în aceleași condiții; Statul maior administrativ are dreptul de a dizolva total sau parțial consiliile ju țene și de a numi noi membri, cum și de a anula sau înlocui hotărîrea unui consiliu județean sau comunal, ori a unei comisii interimare, avînd 34 V. Drăgbiceanu, 707 zile sub cultuia pumnului german, București. 1920, p. 66; vezi și Tigara-Samurcaș „Mărturisiri silite”, București. 1920, p. 59. 37 Colecț. ordon, germane, ordonanța nr. 26/12. III.1917. 38 Ibidem, ordonanța nr. 88/1917. 88 Arh. Ist. Centr., fond M.A.I., dos. 20/1917, f. 12, 16-18. 40 E. C. Decuseară, op. cit., p. 13. www.dacoromanica.ro 9 DOCUMENT AIR 1847 în același timp dreptul să completeze hotărîrile luate41 etc. Sensul acestor dispoziții era, așa cum ni-1 dezvăluie conținutul lor, de a se impune o totală subordonare a autorităților române față de cele militare de ocupație. Desființată inițial odată cu invazia, justiția românească și-a reluat parțial activitatea la începutul lunii martie 1917. Prin ordonanța nr. 31 din 1.III.1917, s-a dispus continuarea funcționării instanțelor de judecată românești (judecătorii, tribunale, Curtea de apel), însă în sfera competen- ței lor limitată la cazurile supușilor români42. In mai 1917, în mod arbi- trar, s-a prevăzut anularea decretului regal român nr. 3.102 din 12.XI.1916, prin care se dispusese strămutarea Curții de casație la Iași, reluîndu-și activitatea la București, cu personalul din capitală 43. Prinse în orbita forțelor de ocupație și fiind încadrate, în majori- tatea situațiilor, cu elemente devotate inamicului, instituțiile românești din teritoriul vremelnic cotropit au constituit, cu unele excepții, o anexă subordonată intereselor generale ale invadatorilor. întreg scheletul de organizare din timpul Administrației militare de ocupație, a avut ca note dominante o strînsă sudură între componentele sale și o severă disciplină în executarea misiunilor sale de tristă amintire, ce le-a avut de îndeplinit de spoliere economică și opresiune național- politică a poporului român. La sfirșitul anului 1918, în condițiile înfrîngerii Puterilor centrale și a eliberării teritoriului românesc cotropit, s-a pus capăt administrației militare străine care, pe lîngă exploatarea bogățiilor naționale a provocat victime în rîndurile populației civile românești prin modul brutal de comportare al ocupanților. u Colecț. pordon. germane, ordonanța 236/1917. , după cum suna raportul delegației române Ia precedentul congres de la Bruxelles din 1892” (Cristian Racovski, Scrieri social-politice, (1900 — 1916) Edit. politică, 1977, p. 86). 8 Vezi „România muncitoare” din 8 iulie 1912; Damian Hurezeanu, Constantin Dobro- geanu-Gherea, Studiu social-istoric, București, Edit. politică, 1973, p. 151. •Acolo, s-a și însurat cu o fostă colegă de studenție. Curind avea să-și piardă prima soție. S-a căsătorit din nou, în 1913, cu profesoara Alexandrina Alexandrescu, soție devotată care avea să-l însoțească în întreaga lui viață, atît de zbuciumată, mai ales după anii '30. (Vezi Francis Conte, Chrislian Guergueoitch Rakooski (1873 — 1941) Essai de biographie poli- tique. Thâse pourle doctorat es — lettres, Universite de Bordeaux III, 1973, p. 55 — 63; Cris- tian Racovski, Scrieri social-politice, Studiu introductiv, antologie, bibliografie și note de Ion lacoș, Edit. politică, 1977, p. 10—11.) Referiri concludente vezi și în Dr. C. Racovski, Din regimul arbitrariului și lașității. Conlribuțiune la istoria oligarhiei române, București, Cercul de editură socialistă, 1909, p. 29—30. www.dacoromanica.ro 3 STUDH DOCUMENTARE 1865 carii muncitorești ruse, colaborează la periodicele socialiste, inclusiv la renumita ,,Iskra”, unde scrie despre narodnicism in mișcarea revoluționară rusă, procedind la analiza marxistă a unor aspecte ale tacticii și politicii narodnice. Dealtfel Racovski a contribuit și material la susține- rea gazetei care apare din ianuarie 1901 pină in noiembrie 1903 sub conducerea nemijlocită a lui Lenin (in total 52 de numere) iar de aci inainte, pină la 1905, alte 60 de numere sub direcția și orientarea lui G.V. Plehanov7. în 1902 Racovski face cunoștință, la Paris, cu Lenin. Cunoscător Îndeaproape al mișcării socialiste ruse, și chiar membru al P.M.S.D.R., Racovski era foarte bine introdus în mișcarea socialistă din occident, mai ales din Franța. Din 1904 el este corespondent al ziarului „L'Huma- nite" pentru Balcani. Pentru caracterul susținut al participării sale în coloanele gazetei socia- liste franceze este demnă de subliniat seria colaborării din iunie —iulie 1905 care insumează nu r i puțin de 13 articole ’. Era momentul in care Racovski se afla de acum angajat cu întreaga sa energie, putere de muncă și pricepere in mișcarea muncitorească din România. Aceasta cunoaște un reviriment remarcabil între 1905 — 1907 și continuă, după aceea, o linie de dezvoltare ascendentă pînă în pragul primului război mondial. Racovski reprezintă tipul intelectualului legat organic de clasa muncitoare, de idealul eliberării sale, de cauza socialismului internațional. A fost o fire de luptător, aflat mereu în acți- une, în primă linie a tranșeelor socialiste. Viața nu i-a cruțat liniștea și nu l-a scutit de cele mai dure încercări, dar trebuie spus că el a fost cel care și-a impus vîrtejul amețitor de încercări și de eforturi. A văzut în aceasta sensul și obligația lăuntrică de militant socialist a cărui imagine o ilustrează într un înalt grad. Găsim potrivită caracterizarea făcută de un recent biograf al său. „Cum a demonstrat-o de-a lungul întregii vieți, el s-a simțit obligat moral să acționeze, să ia măsuri; reflexia se inlănțuia direct cu practica și atracția intelectuală cu voința de acțiune”8 * 10- Racovski a fost nu numai un om de mtins orizont cultural și un bun cunoscător al unor variate medii de viață, știind să se adapteze cu ușurință, să sesizeze ceea ce este esențial, să se facă util și remarcat. El a îmbinat în mod fericit calități eminente de organizator și propagandist. A dove- dit tenacitate, perseverență și energie, ca organizator, și a fost, în același timp, un propagandist talentat al socialismului, cu ușurință în scris, cu darul dea expune limpede și interesant chesti- unile examinate. Și tăria polemicii sale, și forța de convingere și de captare a interesului provin mai ales din calitatea argumentării sale vizînd esența, repudiind arabescurile colaterale pentru a construi temeinic demonstrația ideilor directoare ale raționamentului. Aceasta este observabil în toate ipostazele scrisului său, de la articolul ocazional de ziar la scrieri întinse. La începutul secolului al XX-lea mișcarea muncitorească și socialistă din România avea nevoie, pentru a înregistra o treaptă nouă în dezvoltarea sa, de un tip nou de conducător decît cei care formaseră nucleul conducător pînă la 1900. Trebuie spus că acest tip se formează în etapa despre care vorbim. Putem evoca aici numele lui I.C. Frimu și Ștefan Gheorghiu, Gheorghe Cristescu și Dimitrie Marinescu, M.Gh. Bujor și Ottoi-Călin, Ecaterina Arbore și Alecu Constan- tinescu. Racovski aparține acestei pleiade de militanți socialiști care au contribuit, într-o așa de însemnată măsură, la evoluția ascendentă a socialismului român. Obiectivul fundamental pe care fruntașii socialiști îl urmăresc la începutul secolului al XX-lea este lărgirea bazei proletare a mișcării și fortificarea spiritului său militant, revoluți- onar. Pentru a se apropia de acest obiectiv socoteau sindicatele drept mijlocul cel mai important. De aci preocupările pentru întemeierea unei mișcări sindicale largi, cuprinzătoare, bine organizate și combative18. Ea trebuia să fie o școală de educație și de mobilizare a proletariatului, precum și de apărare a intereselor acestuia. Ea trebuia, de asemenea, să pregătească terenul pentru relan- sarea acțiunii politice a clasei muncitoare prin refacerea partidului social-democrat. 7 Precizarea este necesară pentru că in literatura noastră de specialitate se face uneori mențiune in bloc la „Iskra leninistă”, deși e vorba de colaborări atunci cînd Lenin nu mai era redactorul gazetei. Racovski a publicat chiar în primul număr al ..Iskrei”. 8 Vezi Francis Conte, op. cit., p. 65 — 75. 8 Ibidem, p. 12. 10 Numeroase referințe despre aceasta aflăm în Documente privind mișcarea muncitorească din Homănia, 1900—1909, București, Edit. politică, 1975. www.dacoromanica.ro 1866 STUDII DOCUMENTARE 4 Cristian Racovski devine unul dintre principalii promotori ai acestui curs și acționează perseverent pentru realizarea lui. Cîteva dintre articolele publicate în culegerea de față reflectă cu destulă claritate concepția sa vizind rolul și caracteristicile mișcării sindicale in etapa dată de dezvoltare a mișcării muncitorești din țara noastră. Ideea apare in chiar primul număr al seriei reînnoite a „României muncitoare” (5 martie 1905) in articolul Jurnalul nostru. Articolul este, în felul lui, un giuvaer, un model de propagandă socialistă, scris limpede și pe înțelesul unui cititor obișnuit al timpului, dar argumentind idei de o mare bogăție in conținut, intr-o gradare progresivă, grupate în jurul citorva puncte nodale. Desigur, nu este nimic neobișnuit in a demonstra că „România muncitoare” este un organ de presă ce-și propune să militeze pentru interesele generale ale proletariatului, că aceste interese au, evident, șl un aspect economic, dar că ele își găsesc expresie concentrată pe plan politic, că socialismul este principiul care insuflă lupta politică a proletariatului și, în același timp, ținta istorică a acestei lupte, in sfirșit, că revendicările mișcării muncitorești și aspirațiile sale cores- pund și unor adineinevoinaționale de libertate, de democrație, de progres. Măcstria lui Racovski. ca publicist, consta în arta cu care a știut să pună în valoare aceste idei, să le înlănțuie intr-o succesiune progresivă folosind procedeele cele mai accesibile spre a fi pe înțelesul masei de cititori. Cu acest prilej Racovski sugerează că atîta timp cit „n-a sosit incă momentul unei puter- nice acțiuni politice din partea clasei muncitoare” organizarea proletariatului urmează să se concentreze spre mișcarea sindicală. „Noi - scria Racovski — ne punem in slujba proletariatu- lui nu numai pentru a vorbi pentru dinsnl, dar și pentru a-1 ajuta să-și organizeze lupta economică de clasă prin crearea de organizații ale lui proprii”. (Op. cil., p. 48) Ideea este reluată in articolul consacrat Conferinței sindicale din 13—15 august 1906: „preocupările noastre, ale tuturora, sint concentrate spre sindicate” (Op. cil. p. 64) și in alte studii ale sale printre care Programul și slalulele mișcării noastre, publicat in culegerea recent apărută. „Chezășia succesului nostru — scrie Racovski acolo — stă in conștiința și forța prole- tariatului. Așa se explică și toată însemnătatea ce am dat-o noi mișcării sindicale, care nu este numai o armă pentru îmbunătățirea soartei muncitorimii, dar și acea stincă solidă pe bazele căreia se poate ridica o serioasă mișcare socialistă. Noi am procedat la crearea sindicatelor ca să putem avea un adevărat partid muncitor socialist. Și in viitor, mișcarea sindicală va fi o preocu- pare de căpetenie a noastră. Noul Statut general al sindicatelor, chemat a da o mai mare efica- citate mișcării sindicale, este una dintre manifestațiile acestei preocupări ... Nota caracteristica a noului Statut este o centralizare (subliniat în text — n.n.) in toate privințele "(op. cil., p. 130; vezi, de asemenea și articolul Ce esle așa-zisul ,,sindicalism revoluționar" in Op. cil. p. 187—193). Problema care se punea in epocă nu se limita la a descifra importanța sindicatelor in noua etapă de dezvoltare a mișcării muncitorești. Trebuia elaborată o concepție privind caracteristi- cile acțiunii sindicale, in general, obiectivele și mijloacele sale de luptă, locul mișcării sindicale în cadrul luptei de emancipare a proletariatului și, mai ales, raporturile sale cu mișcarea socia- listă. Cristian Racovski a stăruit in acest domeniu, alături de alți fruntași ai socialismului român, cu foloase și rezultate remarcabile. Astfel, in mișcarea muncitorească din România s-a ajuns la înțelegerea corectă a ideii autonomiei sindicale, a raportului dintre lupta pentru rcxcndicări economice și interesele generale ale proletariatului deci, implicit, a relației partid politic miș- care sindicală etc., a necesității de a se insufla un spirit militant, de clasă, acestei mișcări. A fost, desigur, un mare ciștig istoric faptul că mișcarea socialistă .și cca sindicală au mers împreună în România, într-o strinsă unitate, fără acele ezitări sau confruntări de-a dreptul dramatice, cum s-a întimplat în alte țări, și fără cheltuieli inutile de energic. „Sindicatul, fără să fie o organi- zație politică și socialistă propriu-zisă, — scria Racovski — trebuie, în același timp, să aibă toate caracteristicile unei organizații muncitorești de clasă. Iată de ce in principiile fundamentale ale sindicatelor trebuie să intre admiterea luptei de clasă și a internaționalismului și ca scop suprimarea exploatațiunii sub orice formă ... Con- cepția mișcării sindicale este astăzi ... că ea, cu toate că rămine pe terenul luptei economice, trebuie tot mai mult și mai mult să se pătrundă de spiritul socialist, singurul carc-i poate da forța morală și semnificarea istorică” (Op. cit., p. 132). Văzînd cu limpezime cimpul propriu de activitate a sindicatelor — al luptei economice — Racovski a militat împotriva închistării pro- fesionale a acestora, pentru ancorarea lor în lupta generală de emancipare a muncitorilor, penlru considerarea mișcării ca o parte constitutivă a frontului de acțiune în vederea eliberării clasei muncitoare. (în opera lui Racovski intilnim numeroase mărturii în acest sens, inclusiv in culegerea alcătuită de Ion lacoș; vezi op. cil., p. 100 — 102; 132 — 133; 188 etc.) Dar aportul esențial ai lui Racovski în orientarea mișcării muncitorești din România la începutul secolului al XX-lea nu rezidă în aceasta, oricît de importante erau atit descifrarea rolului sindicatelor, cît și conceperea corectă a dezvoltării mișcării sindicale. Esențială rămîne în activitatea sa dezbaterea unor probleme vizind mișcarea politică a proletariatului, pornind de la necesitatea acțiunii politice organizate, ca magistrală a luptei de www.dacoromanica.ro STUDII DOCUMENTARE 1867 emancipare a clasei muncitoare și pînă la principiile de organizare a partidului, avînd, cum se știe, un rol capital în destinele evolutive ale mișcării muncitorești. Racovski a dezvăluit rolul luptei politice ca expresie concentrată a intereselor generale ale proletariatului și a militat pentru •crearea unei conștiințe teoretice asupra politicului în societate. El a văzut lupta politică izvorînd din necesitatea unei profunde reînnoiri sociale, deci ca o luptă pentru socialism. ,,Ca să unească toate formele de acțiune, ca să nu jertfească interesele vitale și mai îndepărtate celor ale momen- tului, ca să ducă lupta dintr-o dată și pe toate terenurile proletariatului au nevoie de un partid unit și puternic” se scria în ,,România muncitoare” într-un moment important al dezbaterilor din sinul mișcării muncitorești vizînd raportul sindicat partid și principiile de organizare a partidului socialist11. în adevăr, în complicatele împrejurări ale războaielor balcanice și ale primului război mondial (în primii doi ani de neutralitate a României) a crescut nevoia fortifi- cării politice a mișcării muncitorești, ca o condiție a afirmării sale în viața țării. Dezbaterile privind raportul sindical partid și principiile organizării politice a proletariatului au căpătat acuitate și au fost punctate de serioase confruntări. Revenit nu de mult timp în țară (la sfirșitul anului 1911) în urma expulzării sale de către autoritățile liberale curînd după răscoala din 1907 12, Racovski militează pentru lărgirea acțiunii politice a mișcării muncitorești și pentru reconsiderarea principiilor de organizare a Partidului Social-Democrat prin ridicarea gradului de centralizare și de unitate a mișcării politice. în cali- tate de membru al Comitetului executiv al partidului susține cu tărie aceste principii la congre- sul din 6 8 aprilie 191 i și în coloanele presei socialiste (mai ales ,.România muncitoare” și ,,Viitorul social”). Articolul său Reorganizarea Partidului Social-Democral (inserat și în culege- rea de față, p. 227 236) este unul dintre textele principale ale social-democrației române care dezbate cu pătrundere dialectica raportului dintre acțiunea politică și principiile de organi- zare ale partidului politic al clasei muncitoare, pledînd convingător pentru centralismul demo- cratic. ,.Prealabil scrie Racovski între altele — este necesar să stabilim care este țelul ce tre- buie să urmărească un partid. Doctrina și teoria socialistă trebuie să treacă ca un fir roșu prin statutul partidului. Ce este, in ultimă analiză, partidul nostru? Organizația politică a clasei mun- citoare, considerată ca ceva întreg, avînd un interes comun și un scop comun. Deci, cînd este vorba de un statut social-democrat, noi nu trebuie să ne întrebăm dacă el corespunde ideilor noastre despre « libertate », < independență •, < toleranță » și alte abstracții metafizice care se pretează la tirade frumoase, dar care nu ne pot servi ca principii conducătoare sigure. Ceea ce noi trebuie să căutăm este dacă un anumit statut are la baza sa comunitatea și unitatea de interese ale clasei muncitoare, comunitatea de scop și comunitatea și unitatea de acțiune, (subl. în text —n.n.). Pentru clasa muncitoare, cuvîntul de comunitate și unitate nu este o vorbă vană, ci esența chiar a mișcării muncitoare. Unitatea clasei muncitoare nu este o unitate fizică, ci una ideală, una care reiese din scopul comun și din acțiunea urmărită in comun. Cu cît se va dezvolta miș- carea noastră sindicală și socialistă —, cu atit va deveni mai evident că ei nu-i convine altfel •de organizație decît cea centralistă, și aceasta nu pentru motive de practică numai, dar și pentru motive de teorie. Mișcarea proletară este o mișcare centralistă fiindcă ea este după conținutul ci social, cea mai unitară mișcare pe care o cunoaște istoria” (Op. cit., 228; 229 — 230) Puternica pledoarie a lui Racovski pentru refondarea principiilor organizatorice ale Par- tidului Social-Democrat merge de fapt în întimpinarea concepției privind partidul de tip nou. Desigur, Racovski încă nu ajunge la teoria cuprinzătoare, leninistă, a partidului de tip nou, dar argumentele și raționamentul se desfășoară în acest sens. Dealtfel el cunoaște bine situația din mișcarea social-democrată rusă. Nu este intîmpîător că în articolul Reorganizarea Parti- dului social-democrat Racovski menționează disputele dintre menșeviciși bolșevici și preia, aproape textual, o Idee a lui Lenin. „Prin portița care e lăsată deschisă cu ocazia redactării unui articol de statut scria el — se strecoară toată doctrina și toată tactica unui partid”. Astfel, continuă Racovski, „diviziunea social-democraților ruși iu majoritate și minoritate (bolșeviclii și menșevichi) s-a făcut cu ocazia discuției statutului partidului” (Op. cit., p. 227). Aspectele structurii organizatorice a partidului socialist formează punctul de fuziune al practicii și teoriei socialiste. Ele reprezintă teoria în acțiune a socialismului. Racovski era con- vins de aceasta, subliniind momentul teoretic al dezbaterii principiilor organizatorice ale parti- dului. „Consider sublinia el că însăși propaganda și clarificarea ideilor socialiste vor ciș- tiga foarte mult cu ocazia acestei discuții” (Op. cil., p. 227). 11 Vezi „România muncitoare", anul IX, nr. 95 din 21 noiembrie 1913. 12 întreg filmul „cazului Racovski” și a expulzării sale se desfășoară într-o relatare foarte amănunțită in cartea Din regimul arbilrariului și lașității. Contribuțiune la istoria oli- garhiei române, care are și un caracter autobiografic pronunțat. Păcat că Francis Conte care a prezentat ca teză de doctorat la Bordeaux 1(1 o biografie politică a lui Cristian Racovski nu a putut folosi această lucrare, indispensabilă, ca și Autobiografia sa (apărută în limba rusă) In reconstituirea activității politice și publicistice a lui Racovski pînă la 1909. www.dacoromanica.ro 1868 STUDII DOCUMENTARE 6 Om de acțiune și organizator excelent, Racovski a repudiat, în același timp, empirismul și improvizația doctrinară ; el a militat pentru așezarea mișcării pe solide temelii teoretice, pentru lărgirea orizontului teoretic al mișcării. Sînt semnificative unele remarci conținute in chiar textele din culegerea de fa(ă. „Asemenea pilotului care, cunoscind bine drumurile, conduce corabia cu mină sigură în port — scrie figurat Racovski — socialismul, cunoscător al legilor dez- voltării sociale, îndreaptă mișcarea proletară către ținta ei. El face clară și inteligibilă în mințile muncitorilor lupta pe care ei singuri, prin condițiile lor de trai, sînt siliți a o duce... De aci se înțelege și toată însemnătatea ce are educația teoretică a muncitorimii” (Op. cit., p. 127). In altă parte Racovski subliniază că fără o doctrină teoretică, fără un corp de principii bine cristalizate „noi am fi căzut in empirismul cel mai grosolan, neștiind astăzi ce avem de făcut, iar miine lăsindu-ne a fi conduși deintimplări, fără posibilitatea de a le prevede și îndrepta într-un sens favorabil nouă. Mișcarea muncitoare ar fi semănat cu un vas fără cîrihă și fără drum” (Op. cit., p. 192). Asemenea remarci sînt mult i multe in opera lui Racovski, pledind, prin spiritul ei, pentru formarea unei conștiințe teo -tice a mișcării muncitorești. Dealtfel Racovski a și dezbătut unele aspecte importante ale teoriei marxiste, este drept, nu ca probleme de sine stătătoare, ci in strinsă legătură cu activitatea practică a proletariatului și cu sarcinile care se ridicau in fața acestuia. O mențiune specială, pentru importanța pe care o avea in epocă și pentru felul în care caracterizează viziunea lui Racovski, este problema rapor- tului dintre necesitate și acțiune in istorie, dintre factorul obiectiv și subiectiv. Militantul soci- alist se ridică hotărit împotriva tendinței de a interpreta in chip mecanicist sau fatalist determi- nismul marxist. El dezvoltă cu finețe dialectică ideea rolului subiectivității in istorie, dă un sens activ, transformator, dezvoltării conștiinței sociale. Nu poate fi greșală mai mare sublinia Racovski — decit aceea de a interpreta marxismul din perspectiva mecanicismului rigid (resp. fatalism) sau, dimpotrivă, a imanentismului pur. „Socialismul — scria el ... are tocmai preten- ția ... de a dezvălui tainele dezvoltării sociale și a face pe oameni făuritori conștienți ai propriei dezxoltări. Activitatea omenească nu se desfășoară in spațiu pustiu, ci într-un complex de împre- jurări istorice și sociale care constituie limitele materiale ale putinței noastre. Noi trebuie să cunoaștem aceste limite, ca acțiunea noastră să le poata atinge” (op. cit., p. 128. O mai buna pătrundere a doctrinei socialiste — menționa Racovski — ar fi înlăturat tezele care interpre- tează marxismul in chip mecanicist. „Așa, filozoful francez Ribot, care a înțeles bine sensul doctrinei noastre, a clasat-o între, așa-numitele teorii energetice, care fac adică apel la voință, la maximum de acțiune. Nici o doctrină socială, intr-adevăr, n-a deșteptat în așa măsură uriașa inițiativă și voință a omenirii ca socialismul, care a ridicat masele proletare la viața politică, economică și culturală... El a inscris pe drapelul său aceste cuvinte nemuritoare, în care, după cum s-a spus și altădată, se poate rezuma toată filozofia mișcării socialiste modeme : ,.Dezrobirea lucrătorilor va fi opera lor înșiși” (Op. cit. p. 129 — 130). Gindirea lui Racovski nu se constituie insă cu precădere in dezbaterea unor teze teore- tice generale; analizele de cel mai mare interes au un caracter aplicativ, răspunzind unor nevoi și obiective directe, am putea spune imediate. Cu toate acestea, ele să disting prin lărgimea orizontului de judecată și puterea de pătrundere a fenomenelor examinate. Aci observăm, mai ales, prezența unui intelect viu, iscoditor, capabil să evalueze rapid o situație, să discearnă liniile caracteristice ale unui fenomen și să selecteze cu ușurință esențialul. Se impune din acest punct de vedere studiul Poporanism, socialism și realitate publicat în „Viitorul social”, studiu constituind un răspuns polemic la seria articolelor din „Viața Româ- nească” (1907, nr. 8—11, și 1908, nr. 1 și 4) ale lui Constantin Stere reunite sub titlul Social- democratism sau poporanism. Studiul lui Cristian Racovski rămîne un text de bază și in anumite privințe nedepășit in literatura consacrată poporanismului, prin caracterul substanțial al analizei economiei românești, prin justețea aprecierilor privind tendințele evolutive ale proceselor social- economice, prin acuitatea cu care dezvăluie piedicile ce stau in fața unui autentic progres social- economic al țării și prin larga deschidere de idei asupra manifestării fenomenului poporanist pe plan european. Este evident că Stere a găsit în persoana lui Racovski un adversar redutabil, excelent pregătit in tema tratată de mentorul „Vieții Românești”, între altele prin participarea activă a lui Racovski la dezbaterea dintre narodnicii și socialiștii ruși (vezi Op. cit., p. 177 — 184). Ceea ce dă mai ales valoare studiului lui Racovski este, după părerea noastră, însăși un- ghiul de abordare a problemei capitalismului în România. El nu pornește de la parametrii dez- voltării industriei, așa cum proceda Stere, ci privește capitalismul ca pe un fenomen global și ca pe un proces istoric, dezvăluie sensurile și tendințele evolutive ale societății. Se aduce, in țelul acesta, în discuție o imagine mai bogată și mai cuprinzătoare a fenomenului. De asemenea, Racovski ridică o chestiune sociologică de interes fundamental, sesizată și formulată și de alți socialiști români, In special de C. Dobrogeanu-Gherea. Este vorba de arti- cularea procesului istoric românesc la ccl european, în condițiile dezvoltării capitalismului ca www.dacoromanica.ro 1 STUDII DOCUMENTARE 1869 sistem de ansamblu. Racovski susține, in mod justificat, că modul de producție capitalist schimbă modalitatea in care transformările dintr-o tară sint inrîurite de procesul de ansamblu al dezvol- tării capitaliste In sensul că această inruirire este mai activă, mai directă și se manifestă pe diverse planuri. Se realizează, astfel, o înscriere a procesului istoric in acest ansamblu, cu certe tendințe de a dobindi formele de existentă specifice ansamblului, deși aceste forme se modelează atit de structurile social-econoinice și politice anterioare, cît și de locul ce-i revine noului intrat in ansamblul evolutiv al capitalismului. l’rin studiul lui Racovski se aduc noi elemente de cercetare și înțelegere a problemei ,,dez- voltării țărilor Înapoiate in orbita celor înaintate” — după binecunoscuta formulă a lui Gherea, dc fapt a conectării fenomenului românesc la cel european, in condițiile dezvoltării capitalismului. în numeroase alte studii Racovski reia radiografia asupra societății românești și a pro- blemelor ei. Este drept, nu Intr-un cadru de ansamblu, ci oprindu-se la diferite aspecte parțiale. Astfel, el a analizat aspectele vieții politice, contribuind la sesizarea trăsăturilor acesteia, mai ales a lipsei de profunzime a democratismului politic și constituțional. Dacă aprecierea Partidului Național-Liberal, ca reprezentant exclusiv al burgheziei, și a Partidului Conservator, ca expo- nent exclusiv al moșierimii, ni se parc, într-un fel, rigidă și schematică, pulsația autentică a vieții politice este surprinsă cu vigoare și relief. De asemenea, este bine realizată radiografia Parti- dului Conservator și a conservatorismului român și sint percepute cu juste(e condițiile care duceau la disoluția acestuia (vezi Op. cit., p. 109 116). Racovski pune și problema raporturilor P.S.D. cu alte partide și forțe politice. El se pronunța pentru posibilitatea unor alianțe sau colaborări pe terenul anumitor obiective, in măsura în care se vor manifesta forte autentice democratice pe eșichierul politic românesc. Analizînd condițiile date de o manieră din care nu lipseau unele excese, așteptările lui Racovski sint mai curind pesimiste decit optimiste. Un loc important in preocupările lui Racovski l-a ocupat problema agrară și situația țărănimii. A scris despre condițiile agriculturii românești cu justețe și pătrundere, dar mai ales s-a interesat de politica agrară și de soluțiile problemei. Deslăntutrea marii răscoale din 1907 l-a aflat pe Racovski in plină activitate. Evenimentul i-a deschis dintr-odată un cimp nou de manifestare. Trebuie spus că aprecierea rolului luptei țărănimii și poziția sa față de răscoală ridică destule obiecții; Racovski dă dovadă de cramponare dogmatică și insuficientă suplețe militantă. Teza îmbrățișată de el a fost, la început, aceea a inutilității acțiunii țărănimii prin răscoale. De aci dezacordul cu aceste forme de luptă. Poziția proeminentă a lui Racovski in mișcarea socialistă de la noi din tară a influențat întreaga atitudine de principiu a acesteia față de răscoală. Printre altele, el este autorul cunoscutului apel Către lucrători și țărani! Către studenti („România muncitoare” din 11 — 18 martie 1907) devenit punct de vedere oficial al mișcării socialiste in timpul evenimentelor din 1907. Și la Congresul de la Stuttgart din august 1907 al Internaționalei a Ii-a Racovski a inspi- rat, ca membru al delegației române, o rezoluție (elaborată împreună cu delegati austrieci) in fond defetistă față de potențialul revoluționar al țărănimii (vezi și op. cit., p. 106). Desigur, teza lipsei de perspectivă a răscoalelor țărănești și judecarea lor din acest unghi nu era nici nouă și nici originală in mișcarea socialistă din România, ca și in cea internațională. Surprinzătoare este situarea lui Racovski in perimetrul acestei teze într-un moment de maximă deslănțuire a energiilor revoluționare ale țărănimii. Este adevărat că dincolo de poziția de principiu, Racovski a căutat să mobilizeze cit mai activ cu putință mișcarea socialistă in sprijinul cauzei țărănimii. Apoi, el a revenit in repetate rinduri asupra evenimentelor din 1907, orientarea sa indicind o tendință evidentă de radicali- zare la. Faptul este pus în evidență de felul în care e considerată răscoala, ca un eveniment mar- cant al luptelor de clasă din România, de căldura care străbate pledoaria pentru cauza țărănimii și de vehementa atacurilor la adresa cercurilor dominante ale societății („oligarhia boierească”) dar mai ales de radicalismul soluțiilor propuse in rezolvarea problemei agrare. Astfel, chiar in articolul Chestia agrară, publicat in septembrie 1907 in „Viitorul Social”, Racovski ridică pro- blema „exproprierii forțate a marii proprietăți (Op. cit., p. 79) pentru că in perioada dezbaterii reformelor inițiate de liberali (1913—1914) el să militeze pentru desființarea acesteia. în cuvîn- tarea rostită la Congresul Partidului Social-Democrat din aprilie 1914 el spunea : „Noi, partid social-democrat, noi, partidul revoluției sociale, nu ne putem opri la barierele pe care aritmetica de partid a liberalilor o ridică intre diferitele categorii de proprietăți mari ... Viata singură 13 Notăm, astfel, că încă articolul Prăbușirea morală publicat in „România muncitoare” din 18 — 25 martie are o notă de mai pronunțată combativitate decît apelul Către lucrători și țărani, către studenti. www.dacoromanica.ro 1870 STUDII DOCUMENTARE 8 răstoarnă barierele ridicate de către liberali și acum nu mai poate fi \orba de altfel de expropriere decit de cea totală". (Op. cit., p. 224.) Reformele liberale in domeniul agrar din anii de după răscoală au găsit in Racovski un analist pătrunzător; sensul analizei sale ducea la concluzia insuficientei organice a rezultatelor reformelor înfăptuite după 1907. Evenimentele anului 1907 au avut urmări nemijlocite asupra lui Racovski. Sub acuzația de „străin turbulent", el a fost expulzat, deși era cetățean român, consilier județean și satisfă- cuse serviciul militar în cadrele armatei române. N-au lipsit, desigur, intervenții pentru reveni- rea lui, făcute energic, pe căi diferite. Dobrogeanu-Gherea, prieten apropiat al lui Racovski, i-a dat tot sprijinul 11 * * * „Chestiunea Racovski" a fost mereu prezentă pe agenda mișcării muncito- rești din România. Faptul se reflectă cu prisosință în coloanele presei socialiste, in multiplele Întruniri și demonstrații de simpatie cu Racovski organizate in toată această perioadă la Bucu- rești, Ploiești, Brăila și in alte orașe ale țării. Aflat în străinătate, Racovski a menținut contacte strinse cu tovarășii de idei, cu miș- carea muncitorească română. A scris in presa vremii, a angajat polemici cu reprezentanți ai cercu- rilor dominante, a încercat să revină în țară, întreținînd în jurul numelui său o atmosferă fier- binte. Peste hotare a reprezentat mișcarea socialistă din România, ca și pe cea din Balcani. Prezența sa în coloanele publicațiilor socialiste europene, inițiativele sale la congresele Inter- naționalei a Il-a și pe plan balcanic au contribuit nu numai la creșterea prestigiului personal, dar și la o mai bună cunoaștere a problemelor socialismului sud-est european in ansamblul mișcării socialiste internaționale 15 16. Este drept, nu toate inițiativele au fost izbutite sau suficient de cumpănite. Prin intermediul gazetei „Napred", scoasă de el în 1911, Racovski a încercat, se știe, să reconcilieze, in numele unității, pe tesniaci cu aripa „largă”, moderată, din mișcarea socia- listă bulgară. Încercarea a eșuat datorită deosebirilor de principiu existente in orientarea celor două mișcări. Reîntors in țară (la sfirșitul anului 1911) Racovski se află din nou în miezul miș- cării socialiste. A ținut rapoarte și cuvintări la congresele Partidului Social-Democrat, a fost ales in Comitetul executiv al acestuia, a fost unul dintre protagoniștii mișcării. Era vremea precipitării vertiginoase a evenimentelor pe scena istoriei balcanice. în timpul celor două războaie balcanice (1912 — 1913) n-au lipsit acuzațiile de filobulgar la adresa lui Racovski din partea unei anumite prese, ostilă mișcării muncitorești. Adevărul este că Racovski a fost mai presus de aceste bănuieli insidioase. A militat pentru cauza popoarelor 11 Despre ajutorul celor apropiați din țară, în primul rînd al lui Dobrogeanu-Gherea pe care nu-1 numește direct din delicatețe, Cristian Racovski mărturisea : „Nu pot termina fără să spun aci de ce mare însemnătate a fost pentru mine sprijinul activ ce am găsit eu în aceste împrejurări grele din partea citorva prieteni personali. Unii dintre ei sînt tovarăși vechi, care împreună cu prietenia lor ne dădeau și noțiunile socialismului. Decenii de ani au trecut, dar simpatia lor caldă nu ne-a părăsit niciodată" (Dr. C. Racovski, Din regimul arbi- trariului și lașității. Contribuliune la istoria oligarhiei române, București, 1909, p. XV). O frumoasă ținută în cazul expulzării liderului socialist a avut ziarul „Adevărul" și directorul său C. Miile. Racovski nota : „Și în primul loc trebuie să pomenesc aci „Adevărul" dlui Constantin Miile, care prin o apărare dibace și caldă, pe care nimic, nici amenințările și nici făgăduielile n-au putut-o slăbi, a dat afacerei mele acea popularitate care este o condiție esențială pentru triumful unei cauze drepte" (Ibidem, p. XXII). Aflîndu-se la Leipzig, unde frecventa familia Zarifopol (ginerele lui Dobrogeanu-Gherea) Racovski l-a întilnit pe I. L. Caragiale cu care s-a și împrietenit. Despre aceasta a scris și fiul lui Dobrogeanu-Gherea, Ionel, cunoscind bine situația. „O bună parte din surghiun Ra- covski l-a petrecut la Lipsea, găzduit de Paul Zarifopol, pe care, după cum se știe, îl vizita foarte des Caragiale. Astfel s-a legat o foarte stnnsă prietenie intre Caragiale și Racovski.. (loan D. Gherea, Amintiri, Editura pentru literatură, 1968, p. 31). La apariția cunoscutei bro- șuri a lui Caragiale Din primăvară pînă in toamnă, Racovski scria : „Sub acest titlu modest se ascunde una din criticile cele mai drepte și mai virulente ce s-a făcut asupra întregii noas- tre alcătuiri politico-sociale... Publicul i-a făcut o primire strălucită și credem că nu numai pentru faptul că este scrisă de acela care a fost numit « cel mai mare scriitor român în viață » dar fiindcă conținutul ei corespunde stării sufletești a opiniei publice" („Viitorul social”, nr. 4 (1907), p. 353). 16 O trecere în revistă a acestei activități vezi în Raportul Comitetului executiv al Parti- dului Social-Democrat din România prezentat la Congresul al III-lea (6 — 8 aprilie 1914). Vezi Documente din istoria mișcării muncitorești din România 1910—1915, Edit. politică, București, 1968, p. 722-727. www.dacoromanica.ro 9 STUDIU DOCUMENTARE 1871 balcanice, denunțînd energic rivalitățile dintre clasele și cercurile dominante ale acestei zone europene, atît de frămîntată și încercată de istorie. El, care știa așa de bine situația și pro- blemele sud-estului european își dădea seama ce pericol poartă în sine aceste rivalități în con- dițiile ascuțirii contradicțiilor dintre marile puteri in jurul Balcanilor. Aceste împrejurări și explică, probabil, insistențele pe care le-a pus Racovski în planul de confederare a țărilor balcanice. îl vedem protagonist la conferințele socialiste interbalcanice, a organismelor și publicațiilor Federației socialiste din Balcani. Unele știri relativ la conferințele socialiste inter- balcanice se află și în cuprinsul culegerii alcătuite de Ion lacoș (op. cit., p. 106 ; 197 — 198). Mult mai multe materiale adăpostește, desigur, presa socialistă a timpuluile. Problema a fost intens agitată în anii din preajma primului război mondial. Istoria punea însă la ordinea de zi alte sarcini de ordin național și statal in Balcani. Racovski a văzut legitimitatea deplinei unificări politico-statale a popoarelor din Balcani, in special a românilor. Ca și ceilalți socialiști români, el a subliniat justețea și caracterul firesc al acestei năzuințe naționale. Dar ca și ceilalți socialiști români, el nu a descifrat în ce fel se regăsește și se exprimă sarcina istorică a unirii în cuprinsul unui asemenea eve- niment ca participarea României la război. Primul război mondial era judecat ca fenomen global; socialiștii români n-au sesizat modalitatea în care sarcina națională se înscrie in acest eveniment. Nu pentru că războaiele, în general, nu ar comporta și o asemenea sarcină, ci pentru că războiul dat ar exclude-o. Par- ticiparea României la război era văzută, astfel, numai din perspectiva calamităților pe care evenimentele le-ar atrage după sine asupra țării, asupra poporului (calamități și suferințe, dealtfel, reale și nenumărate, așa cum au arătat-o desfășurarea lucrurilor). De aci militarea socialiștilor români, inclusiv a lui Racovski, pentru neutralitatea României, strictă și necon- diționată, în anii 1914 — 1916. Perspectiva satisfacerii idealului național ei o așezau în lumina favorabilă a transformării socialiste a societății, in atmosfera de pace și înțelegere între popoare, care se va statornici atunci. Năzuință nobilă și generoasă, dar care nu s-a impus cursului istoric al frămîntatei perioade de la începutul secolului nostru I Este drept, atitudinea lui Racovski în perioada primului război mondial nu a fost lipsită de sinuozități. Mai ales la începutul marii conflagrații, neputînd să explice retranșarea socialiștilor francezi și germani pe poziția apărării patriei”, a căutat s-o justifice16 17. A înțeles însă, nu peste mult timp, că este vorba de abandonarea principiilor și idealurilor fără de care socialismul îsi pierde substanța, că de fapt s-a ajuns la un faliment politic și teoretic al socia- lismului oportunist. Așadar, ceea ce este propriu poziției lui Racovski în perioada războiului este respin- gerea alianțelor de clasă, sublinierea necesității ca proletariatul să militeze potrivit cu idea- lurile sale permanente și cu principiul luptei de clasă intransigentă. Departe de a se men- ține în pasivitate, socialiștii trebuiau să-și intensifice activitatea, să relanseze legăturile inter- naționale, în condițiile eradicării mentalității oportuniste, păgubitoare și falimentară. în acest spirit acționează Racovski pe plan intern și internațional. Acest spirit pătrunde pole- mica sa cu socialistul francez Charles Dumas (Vezi Les socialistes el la guerre. Discussions entre les socialistes franțais el les socialistes roumains, București, Cercul de editură socialistă, 1915) intervențiile sale în oficiosul socialist francez „Humanitâ” (din 17 martie 1915) sau scrisoarea de salut a lui C. Racovski către redacția cotidianului socialist rus ,,Golos” (ia- nuarie 1915)18. Dar mai ales în această lumină ni se dezvăluie Racovski la cea de-a doua conferință socialistă interbalcanică (6 8 iulie 1915) și la Conferința de la Zimmerwald (5 — 8 septembrie 1915) pentru convocarea căreia el a intervenit energic, a dus tratative cu socia- liștii italieni, elvețieni, a avut întrevederi cu Lenin și Troțki (în mai 1915)19. în ansamblu, Conferința a fost socotită de Lenin drept „un pas spre o ruptură ideologică și practică cu oportunismul și social-șovinismul” 20. Se cuvine subliniat că nici anterior și nici la această 16 Racovski făcea parte din Biroul și Comitetul Executiv al Federației social-democrate balcanice proiectată la Conferința socialistă interbalcanică de la București, din 6 — 8 iulie 1915. El era și redactorul „Buletinului socialist Balcanic” care urma să apară în limbile franceză și germană. (Vezi „Lupta zilnică” din 9 — 10 iulie 1915.) 17 Vezi „România muncitoare", nr. 92 din august 1914; Dezbaterile Congresului extra- ordinar al P.S.D.R. și ale mișcării sindicale in contra războiului. 18 Scrisoarea a fost reprodusă de „Lupta zilnică” (22 ianuarie 1915) ca și în publicațiile socialiste „Avânți”, „Arbeiter Zeitung”, „Narod” și „Rabotniceski vestnik” (Vezi Op. cit., p. 248-250; 323). 18 Vezi Francis Conte, op. cit., p. 150—153. 20 V. I. Lenin, Un prim pas, in Opere complete, voi. 27, Edit. politică, București, 1964, p. 38. www.dacoromanica.ro 1872 STUDII DOCUMENTARE 10 conferință Racovski nu a ajuns la punctul de vedere leninist care orienta proletariatul și miș- carea socialistă spre transformarea războiului imperialist in război civil. El era pentru dez- voltarea luptei de clasă, dar nu in sensul Împiedicării apărării naționale -1. Susținea mai ales, încetarea războiului printr-o „pace fără despăgubiri și fără anexiuni” și milita pentru „redeș- teptarea internaționalei”, dar dornic să salveze unitatea acesteia, chiar dacă denunța energic oportunismul. La mitingul organizat la Berna, in 8 februarie 1916, cu prilejul lucrărilor conferinței Comisiei socialiste internaționale lărgite, Racovski a ținut, alături de V. I. Lenin, D. Mo- digliani (Italia) și Robert Grimm (Elveția) o cuvintare puternică și impresionantă (Vezi op. cit., p. 324). Nu-și modificase în principiu felul in care aborda războiul, dar parcă era mai vie chemarea ca socialismul „să revină la glorioasa tradiție a luptei de clasă revolu- ționară”, iar socialiștii să arate și să dovedească că progresul omenirii „nu se poate înfăptui decit prin revoluțiunea socială!” (Op. cit., p. 266; 267.) Cuvinte avind să dobindească forța unui adevăr răscolitor odată cu Marea Revoluție Socialistă din Octombrie care captează pe Cristian Racovski, deschizindu-i un alt capitol de viață, alte orizonturi de luptă și de acțiune. Chiar și pînă la această nouă și mare pagină a vieții sale, Racovski se revelează ca un participant activ al multora dintre evenimentele însemnate ale mișcării socialiste europene și ca o prezență proeminentă a mișcării muncitorești din România la început de veac. A fost un militant pentru cauza socialismului, o fire pasionată și ardentă, dar nu mai puțin și un spirit constructiv și metodic. Tocmai îmbinarea temerității luptătorului cu luciditatea omului de muncă organizată și de construcție metodică constituie, probabil trăsătura pro- prie a personalității sale și explică dimensiunea impunătoare a unei activități desfășurată pe multiple planuri — organizatoric, politic, ideologic, propagandistic etc. ★ O idee despre ghidirea și opera de propagandă a lui Racovski o sugerează selecția pe care o prezintă Ion lacoș în Scrieri social-politice. Este, inevitabil, o parte cu totul restrînsă față de ceea ce a publicat Racovski în românește. Nu mai vorbim de totalitatea scrisului său care ar însuma, probabil, zeci de volume 21 22 23 *. Ținînd seama de rigorile la care trebuie să se supună antologiile din seria celei întoc- mite de I. lacoș nu putem, totuși, să nu observăm faptul că antologia trebuia lărgită cn unele texte semnificative pentru ideile și gîndirea lui Racovski. Iată cîteva : Legiunile tre- cutului; Un asalt naționalist, C. Dobrogeanu-Gherea, Trei aniversări, Războaiele balcanice, Ștefan Gheorghiu, Reorganizarea partidului, Spre revoluție, Les socialistes et la guerre etc *. Este drept, Ion lacoș a prevăzut culegerea de Scrieri social-politice cu o bibliografie a lucră- rilor lui Racovski publicate in România. (Ea conține nu mai puțin de 575 de titluri : lu- crări, broșuri, articole, cuvîntări, intervenții.) Autorul culegerii ne-a dat un prețios instru- ment de lucru, întocmit, în general, cu destulă acuratețe. (Am aminti nuinai că la pseudo- nimele menționate s-ar mai putea adăuga și cel de S. Gherengiceanu pe care credem că l-a folosit tot Racovski.) De asemenea, trebuiau menționate unele documente despre care se știe că au fost scrise de Racovski din spusele lui în public, fără să fie, totuși, iscălite. Așa este Apelul menționat mai sus Către lucrători și țărani, către studenli, la fel și Manifestul Cercului socialist „România muncitoare” — Patruzeci de ani de sărăcie, de robie și rușine, editat cu prilejul jubileului regal din 1906 2S. Cum era și firesc, mai ales atunci cînd e vorba de o figură despre care s-a scris puțin. Ion lacoș, precede scrisorile lui Cristian Racovski de un studiu introductiv. Găsim aci date utile despre formarea lui ca socialist, despre legăturile sale cu cunoscute figuri ale mișcării 21 Ibidem, Socialismul și războiul în Opere complete, voi. 26, Edit. politică, București, 1964, p. 327. 22 G. Haupt nota cu privire la volumul și aria tematică a scrisului lui Racovski: „Pro- pagandist neobosit, eseist erudit, publicist și polemist de mare talent, este autorul cîtorva sute de broșuri, studii și articole. Scrierile și discursurile sale au apărut în numeroase limbi și în nenumărate ziare și reviste. Racovski a tratat problemele cele mai diverse : de la teoria marxistă, trecînd la istorie, filozofie și artă, pînă la practica luptei cotidiene muncitorești" (Georges Haupt, Jean-Jacques Mărie, Op. cit., p. 357). * Indicațiile privind data și condițiile publicării lor se află în bibliografia întocmită de I. lacoș. 23 „Faptul că l-am redactat eu — menționa Racovski — n-a fost tăgăduit niciodată și n-am căutat să mă sustrag responsabilității de autor”, (cf. Din regimul arbitrariului și lașității. Contribufiune la istoria oligarhiei române, București, 1909, p. 50.) www.dacoromanica.ro 11 STUDII DOCUMENTARE 1873 muncitorești internaționale (deși simpla enumerare de nume nu rezolvă situația, atunci cînd e vorba de afinități și influențe, de contacte ocazionale sau de trainice legături de idei), despre activitatea sa de publicist. (A fost membru fondator și a colaborat foarte activ la ,,România muncitoare” — resp. „Lupta” și „Lupta zilnică” — și „Viitorul social”, a scris frecvent in coloanele altor publicații socialiste: „Muncitorul căilor ferate", „Tribuna trans- porturilor”, „Fer și metal”, „Lemn șl mobilă”, „Calendarul muncii", „Viața socială”, „Facla” etc.) De asemenea, studiul lui I. lacoș face mențiuni la activitatea organizatorică a lui Ra- covski in mișcarea din țara noastră. în ce privește moștenirea teoretico-ideologică a militantului socialist, studiul introductiv ne pare indecis intre analiza substanței acesteia și prezentarea cimpului ei problematic. Mai franc vorbind, Ion lacoș a conturat geografia preocupărilor lui Racovski, dar nu a întreprins, in măsura cuvenită, un examen al caracteristicilor gindirii sale sociale, al profilului său de militant socialist, pe plan intern și internațional, la hotarul dintre cele două veacuri. Fiindcă trebuie să convenim că nu spun prea mult o serie de epitete sau de constatări co- mune ca : „Racovski surprinde fenomenele supuse analizei in conexiunea lor firească, desvă- luind cauzele obiective și subiective, ca și cele care le-au generat” etc., sau : „Scrisul său e caracterizat printr-o expunere clară a ideilor, Însoțite de soluții realiste pentru activi- tatea teoretică și practică a mișcării muncitorești” (Op. cit., p. 14; 15). Uneori sensul ideilor lui Racovski nu este transmis cu toată acuratețea, chiar dacă se apelează la citate, așa cum e cazul cu citatul voind să sugereze in ce chip Partidul so- cialist reprezintă interesele naționale autentice (op. cit., p. 17). Alteori s-ar fi cuvenit mai mare stăruință pentru a dezvălui complexitatea și bogăția de sensuri a unor opinii ale mili- tantului socialist cum sînt, de pildă, cele privitoare la industrializare. Este adevărat I. lacoș amintește perspectiva de judecată a lui Racovski, implicînd raportul dintre industrializare și interesele de clasă ale proletariatului, dar ar fi urmat să se valorifice tocmai nuanțările raționamentului său. Cît privește teza despre felul în care realitatea social-istorică românească se articulează la cea general europeană, in condițiile capitalismului, ea nu este, după pă- rerea noastră, abordată în acord cu sensul ei real. Iată cum apare în formularea din studiu: „Relația dintre țările mai dezvoltate din punct de vedere industrial și cele mai puțin dezvol- tate, între care și România, folosirea cuceririlor științei și tehnicii înaintate din diferite sec- toare de activitate și aplicarea lor in țara noastră l-au preocupat îndeaproape pe Racovski, care ținea însă să precizeze că asemenea metode «noi nu le putem transporta și implanta la noi cum transportăm semințele de flori sau de cereale », ci se cer aplicate în funcție de condițiile și particularitățile României” (Op. cit., p. 23). De fapt chestiunea gîndită de Ra- covski e alta. Nu se explicitează în chipul cel mai adecvat nici ideile sale despre natura fundamental deosebită a partidului clasei muncitoare față de cea a partidelor burgheze. „Racovski a demonstrat — se scrie în studiu — deosebirea fundamentală dintre partidul muncitorimii (ce termen vag ! — n.n.) ca partid de masă, organizat la nivel național, cu un program și o tactică precisă, și partidele politice burgheze, care «nu sînt organisme închegate pe baza unui principiu general, conservator sau liberal... ci un fel de aglomerare fără coeziune, unde indivizii suit legați prin interese personale și trecătoare" (op. cit., p. 26—27). Evi- dent, existau deosebiri esențiale și de natură organizatorică intre partidul social-democrat și partidele burgheze ale vremii. Zidul despărțitor dintre aceste partide este dat însă de natura intereselor de clasă și de obiectivele urmărite de ele. în studiul introductiv se folosesc citate în care Racovski subliniază ideea de revoluție și de dictatură a proletariatului. Ea este centrală pentru caracterizarea gindirii militantului socialist. De aceea ar fi meritat să fie analizată. Aici ne mărginim să subliniem că nu se susține imaginea acreditată altădată in literatura de specialitate despre un Racovski adept exclusiv a) căii legale de luptă. Este drept, in unele texte importante, cum ar fi raportul privind tactica mișcării la cea de a 1 l-a conferință a sindicatelor și cercurilor socialiste (din 29 — 30 iunie și 1 iulie 1907) el declara : „Cucerirea drepturilor noastre pe cale legală trebuie să fie ținta noas- tră” 34. Trebuie insă avut hi vedere că in raport această idee țintea spre o cit mai netă deli- mitare de acțiunile violente individuale. în plus, declarația era făcută la puțină vreme de la marea răscoală țărănească. Or aci, se știe, Racovski a apelat la falsa alternativă : potențial revoluționar spontan potențial revoluționar organizat, disciplinat, ceea ce a dus la deza- vuarea mișcării. Aceasta nu trebuie să întunece eforturile lui Racovski ca mișcarea socialistă să-și asume și să acționeze ca promotoare și apărătoare a cauzei țărănimii, ca exponentă a unității de interese muncitorești-țărănești. 34 Documente din istoria mișcării muncitorești din România 1900— 1909, Edit. politică, București, 1975, p. 581. www.dacoromanica.ro 1874 STUDII DOCUMENTARE 12 Ceea ce ne pare semnificativ pentru orientarea lui Racovski din primul deceniu și jumătate al secolului nostru — explicînd și disponibilitățile evoluției sale ulterioare — este însă faptul că el acceptă și ideea revoluției in termeni de acțiune. A făcut-o pînă la răscoala din 1907, a făcut-o și după aceea. ,,Revoluția socială, ca și orice transformare politică — scria el în 1908- — nu este un act automatic a nu știu cărei dezvoltări obiective, ci un act subiectiv și conști- ent. Nu un rezultat al calculelor economiștilor sau al meteorologilor din istorie, ci manifestări ale voinței și forței proletariatului. Acesta din urmă, ca să decidă, va consulta nu statisticile fabricilor care au de la 100 de muncitori în sus, ci pregătirea sa pentru luptă și împrejurările istorice în acest război ; în războiul social succesul acelui care atacă va depinde atît de forțele lui, cît și de forțele și pozițiile adversarului” (Op. cit., p. 155). Aceeași idee, exprimată figurat apare în altă scriere a sa, tot din anul 1908. „Este un cuvînt care spune că toate genurile lite- rare sînt bune, afară de acelea care sînt plictisitoare. Putem spune ceva analog despre mij- loacele de luptă la care trebuie să recurgă proletariatul : toate sînt bune, afară de acelea care aduc rău mișcării. în această privință nu există o dogmă” (Op. cit., p. 195). în aceeași direcție se desfășoară, în fond, raționamentul și în articolul său Chestiuni de tactică. Mijloace violente și mijloace pașnice (op. cit., p. 208 — 211). în preajma primului război mondial se înmulțesc mențiunile la revoluție, înțeleasă în termeni de acțiune. Astfel, Racovski susținea în rezoluția asupra tacticii mișcării propusă spre aprobare Congresului al II-lea al P.S.D.R. și al IV-lea al sindicatelor (1912) : ,,A1 II-lea Congres, declară că și mișcarea proletară din România este o mișcare esențial revoluționară. Pentru atin- gerea scopului, proletariarul n-are să țină seama în lupta sa de niciuna din prejudecățile pe care le răspîndește burghezia pentru menținerea domniei sale. Singurul sfătuitor sînt interesele sale de clasă. Mijloacele la care va recurge proletariatul trebuie să fie în primul rînd în armo- nie cu scopurile sale și în proporție cu forțele sale ... dacă revoluția violentă poate să apară într-o zi ca un mijloc de luptă, ea nu poate să fie decît revoluția spontanee nu a unui mă- nunchi de oameni, ci a unui popor întreg, împiedicat de a-și apăra interesele pe căi legale” * 26. Foarte limpede apare accepția revoluției ca luptă insurecțională a maselor în broșura Războa- iele: cauze, consecințe, sfîrșil, „Eliberarea popoarelor nu poate fi decît opera lor însele, iar nu a claselor stăpînitoare — scrie Racovski; Războiul este mijlocul la care recurg acestea din urmă. Mijlocul la care recurg clasele asuprite este lupta organizată în Partidul social-democrat, luptă care recurge la întruniri, la alegeri parlamentare, la greve și, cînd împrejurările o impun, la revoluția violentă (subl. în text — n.n.) pentru înfăptuirea țelului ei” (op. cit., p. 247). Faptul că Racovski a văzut în revoluția socială nu numai transformarea, ci și actul transformator, nu numai caracteristicile procesului petrecut, ci și evenimentul, în dinamismul acțiunii maselor, reiese și din rolul pe care-1 atribuie partidului în triumful revoluției. Partidul era, în concepția lui Racovski, expresia unității conștiinței și a organizării politice. întreaga lui acțiune și gîndire, ca socialist, era pătrunsă de importanța rolului ce revine acestor două pirghii în succesul cauzei proletariatului. „Partidul social-democrat — preciza el — este orga- nizatorul revoluției sociale. Dacă în pregătirea revoluției sociale lupta electorală este de folos, noi o admitem, precum admitem și celelalte mijloace de luptă : greva generală, revoluția etc. .. . Ceea ce vrem să stabilim noi este că cucerirea puterit politice, adică a puterii de a făuri legi, este condiția esențială pentru triumful revoluției socialiste” 2e. Din perspectiva cuceririi puterii politice de către proletariat, folosindu-se de toate mij- loacele care-1 aduc mai sigur apare acest țel, Racovski a pus și problema dictaturii proletaria- tului. A văzut in ea nu neapărat aspectul dominației violente, cit funcția de organizare a societății socialiste, cu ajutorul pîrghiilor politico-statale. „Această perioadă de organizare a societății socialiste cu ajutorul mașinei guvernamentale este ceea ce se numește dictatura poli- tică a proletariatului (subl. in text — n.n.) către care trebuie să țintească toate luptele sale”. (Op. cil., p. 135.) Ion lacoș a căutat să valorifice aspectele pozitive ale gindirii și activității lui Racovski. Tocmai de aceea s-ar fi cuvenit o dezbatere mai amplă și mai temeinică a tezei enunțate mai sus, privită în conexiune ca orientarea generală a scrierilor sale, cu spiritul lor, cu alte 26 Documente din istoria mișcării muncitorești din România, 1910—19 li, Edit. politică, București, 1968, p. 378. 26 „România muncitoare”, nr. 45 din 13 iunie 1913; vezi și nr. 47 din 20 iunie 1913. www.dacoromanica.ro ±3 STUDII DOCUMENTARE 1875- momente nodale ale preocupărilor lui Racovski (intensificarea acțiunii politice, întărirea coe- ziunii interne a partidului etc). și cu perspectiva viitoarei evoluții politice a sa, pentru a-i contura mai precis caracteristicile de militant socialist. Fiindcă, în fond, și după apariția cule- gerii de față continuă să rămînă problema definirii trăsăturilor gîndirii social-politice a lui Racovski, a trasării profilului său ca tip de militant socialist, după cum continuă nevoia adîn- cirii analizei aspectelor tematice, a cercului de probleme îmbrățișat de acesta, de care Ion lacoș. s-a ocupat ceva mai larg. Oricit de mare ar rămîne sarcina cercetării viitoare, in ambele direcții amintite, începutul a fost făcut prin culegerea întocmită de I. lacoș, ca și perceperea mai clară a dimensiunilor acestei sarcini. Ceea ce, trebuie să recunoaștem, nu este puțin. Prin culegerea de față ne apro- piem mai mult de înțelegerea faptului că Racovski a fost o personalitate marcantă a socialis- mului român și a mișcării socialiste internaționale la începutul secolului al XX-lea, o conștiință puternică și activă care a rămas fidelă chemării sale și crezului ei interior. Damian llurezeanii www.dacaromanica.ro www.dacoromanica.ro VIAȚA ȘTIINȚIFICA SIMPOZIONUL BOMÂNO-TURC DE ISTOBIE în zilele de 25—28 mai 1978, la Institutul de istorie ,,N. lorga” din București, s-au desfășurat lucrările Simpozionului româno-turc de istorie, organizat de Academia de Științe Sociale și Politice a Republicii Socialiste România, Societatea turcă de istorie (Turk Tarih Kurumu) și Institutul de istorie ,,N. lorga”. Delegația turcă a fost compusă din prof. dr. Bekir Sitki Baykal (conducătorul delegației), prof. dr. Afet Inan, prof. dr. Bahadir Alkim, prof. dr. Semavi Eyice și prof. dr. Tayyib Gokbilgin. Din partea română au participat academicieni, cadre didactice universitare, cercetători și studenți. La ședința inaugurală a fost prezent prof. dr. doc. Mihnea Gheorghiu, președintele Aca- demiei de Științe Sociale și Politice. Au fost, de asemenea, de față, Nahit Ozgiir, ambasadorul Turciei la București, și membri ai ambasadei. în cuvîntul de deschidere și de salut, prof. dr. Ștefan Ștefăneseu, membru al Prezidiului Academiei de Științe Sociale și Politice, directorul Institutului de istorie ,,N. lorga”, a rele- vat semnificația simpozionului de la București, care continuă pe cel organizat la Ankara in 1977, de către Academia de Științe Sociale și Politice și Turk Tarih Kurumu, cu prilejul sărbă- toririi Centenarului Independenței de stat a României : este vorba de primele acțiuni comune ale celor două instituții, vlzînd strîngerea legăturilor de colaborare dintre istoricii români și turci, pe linia bunelor raporturi existente actualmente între popoarele român și turc, între Republica Socialistă România și Republica Turcia. Simpozionul se înscrie totodată în suita mai largă de manifestări care preced vizitei președintelui Republicii Turcia, Fahri Koriitiirk, în România, ca răspuns la vizita pe care președintele Nicolae Ceaușescu a întreprins-o anul trecut în Turcia. La rindul său, acad. Emil Condurachi, în calitate de profesor la Universitatea din București și de secretar general al Asociației internaționale de studii sud-est europene, a salutat inițiativa organizării acestei reuniuni științifice, care va contribui, fără îndoială, la crearea unei atmosfere de încredere, căldură și conlucrare între istoricii români și turci. El a evocat succesul simpo- zionului turco-român de Ia Ankara de anul trecut, ca fiind extrem de semnificativ pentru stadiul noilor raporturi româno-turce, căci în 1977 Societatea turcă de istorie a celebrat Centenarul Independenței de stat a României cu o căldură care dovedește cu prisosință că adversarii de ieri au devenit amicii de azi. în calitate de președinte al Societății Numismatice Române, care și-a sărbătorit în acest an 100 de ani de existență, acad. Em. Condurachi a oferit delegației turce, în semn de omagiu, medalia jubiliară a Societății, precum și un exemplar al medaliei de argint bătute cu prilejul celei de-a doua Conferințe balcanice organizate la Istanbul (20—26 oct. 1931), sub auspiciile președintelui Mustafa Kemal Atatiirk. în răspunsul său, conducătorul delegației turce, prof. dr. Bekir Sitki Baykal, vicepreșe- dinte al Societății turce de istorie, titularul Catedrei de istorie modernă a Turciei de la Univer- sitatea din Ankara, și-a exprimat satisfacția că se află în România cu un scop nobil, acela de a stabili relații de colaborare mai strînsă între Academia de Științe Sociale și Politice și Tiirk Tarih Kurumu, astfel Incit noi, istoricii, prin cercetarea trecutului să slujim viitorul relațiilor dintre popoarele noastre. Au urmat apoi comunicările. în prima zi, prof. B. S. Baykal a prezentat comunicarea : Considerații asupra „Istoriei Imperiului otoman” a lui N. lorga, iar profesoara Afet Inan, Drep- turile femeii în Turcia. Profesorul Baykal (care a tradus în limba turcă voi. V al istoriei otomane a lui N. lorga) a început prin a remarca faptul că, printr-o fericită coincidență, în ziua de 26 mai — a doua zi după deschiderea simpozionului — se vor împlini 68 de ani de la intrarea lui lorga la Acade- mia Română, aniversare pe care istoricii turci sînt fericiți s-o întîmpine în chiar casa ilustrului savant. Personal, a luat cunoștință cu Istoria lui N. lorga încă de pe vremea cînd era student în Germania, cînd a și tradus în turcă Introducerea la Geschichte des Osmanischen Beiches. A hotărît să traducă integral volumul V din G.O.B., întrucît acesta începea cu istoria otomană din chiar punctul unde-o lăsase Hammer. Primul merit al lucrării lui lorga a fost acela că a .REVISTA DE ISTORIE", Tom. 31. nr. 10. p. 1877-1884. 1078. www.dacoromanica.ro 1878 VIAȚA ȘTIINȚIFICA răspuns exigențelor vremii sale, cărora nu le mai corespundeau vechile sinteze ale lui Haimner și Zinkeisen, atit ca metodă și viziune, cît și ca informație. Pină la lorga, istoria otomană era prezentată mai mult sub aspectul său anecdotic, exotic și genealogic. Singur Zinkeisen acordase o anumită însemnătate istoriei culturale. lorga a fost primul învățat, care a prezentat istoria otomană in context universal și care a stăruit nu numai asupra moștenirii de către Imperiul otoman a tradițiilor imperiale bizantine, ca și a celor islamice, califale, dar și asupra continui- tății dintre statul selgiuclnd și beilicurile turcești din Anatolia, pe de o parte, și Imperiul otoman, pe de altă parte. Tot lorga a atras atenția asupra caracterului cosmopolit al statului otoman, insistînd asupra faptului că nu trebuie să se facă obișnuita eroare dc a se pune sem- nul egal intre statul otoman și cel (național) turc, căci, dimpotrivă, statul otoman a constituit o piedică in calea dezvoltării spiritului național turc, după cum Islamul a fost o piedică iu calea modernizării structurilor socio-economice și instituționale. De aceea, lorga a putut să prevadă (înainte de Atatiirk— M. M.) că numai un stat național, laic și democratic poate să-i salveze pe turci și să le deschidă calea spre o autentică dezvoltare modernă. Opera lui N. lorga, ,,bun comun al culturii mondiale” — a conchis prof. Baykal — e plină de sugestii, după cum are nevoie, desigur, de o serie de corective, în lumina cercetărilor din ultimii 70 de ani. De fapt, fiecare generație își scrie propria istorie, potrivit viziunii și exigențelor proprii. (Generația noastră, de la lorga încoace, nu și-a scris încă, după părerea profesorului Baykal, această istorie a sa, o „adevărată istorie otomană”). Or, judecind opera lui N. lorga din acest unghi de vedere, este neîndoielnic că ea și-a îndeplinit cu prisosință rostul său istoric. Pe marginea comunicării, concepută, cum se vede, ca un omagiu adus marelui istoric român, care prin sinteza sa a adus reale servicii mai bunei cunoașteri reciproce și apropierii dintre popoarele român și turc, au luat cuvîntul Emil Condurachi, Mihail Guboglu, Mehmet Aii Ekrem, Vasile Liveanu și Semavi Eyice. Acad. Em. Condurachi a subliniat că G.O.R. reprezintă realmente un moment al istoriogra- fiei mondiale și câ meritul ei — dincolo de noile documente și puncte de vedere introduse între timp in circuitul științific — este de a fi așezat istoria otomană in contextul mai larg al istoriei universale, tratind Imperiul otoman in cadrul marilor imperii universale. Prof. M. Guboglu a evidențiat contribuțiile aduse de prof. Baykal la studiul istoriei mo- derne a Imperiului otoman și calitățile traducerii turcești realizate de domnia sa din G.O.R. Mehmet Aii Ekrem a insistat asupra necesității de a se scrie o istorie obiectivă, știin- țifică a poporului turc și a sugerat, în context, să se traducă în limba română valoroasa sinteza a lui N. lorga. Dr. T. Liveanu a făcut unele referiri la modernizarea Imperiului otoman, sub semnul raporturilor Orient-Occident, și a relevat că această problemă a reținut in chip deosebit atenția lui N. lorga, intrucît acasă, în propria-i țară, savantul era confruntat cu aceeași problemă. Prof. dr. Semavi Eyice a atras atenția asupra faptului că viziunea și contribuțiile lui N. lorga în domeniul istoriei otomane trebuie căutate nu numai în marea sinteză G.O.R., dar și în „micile” sale lucrări, care ating doar tangențial problematica otomană, cum ar fi, de pildă, cele cuprinzînd relații de călători occidentali în Orient. în ce ne privește, regretăm absența de la simpozion a cunoscutei noastre specialiste in turcologie, dr. doc. Maria M. Alexandrescu-Dersca Bulgarii, care, după cum se știe, s-a ocupat îndelung de N. lorga ca istoric al Imperiului otoman, scriind recent și o substanțială carte pe această temă. Sîntem de acord cu prof. Baykal că o adevărată istorie a Imperiului otoman, la nivelul exigențelor vremii noastre și cu metodele ei modeme de cercetare, nu s-a scris încă. Probabil însă că această mare sinteză nu se va mai scrie decît colectiv, sintezele individuale nemaifiind posibile — după cum o dovedesc ultimele încercări — decît parțial, pe perioade limitate. Din acest punct de vedere, se poate aprecia, aproape fără teamă de a greși, că sinteza otomană a lui N. lorga va rămîne ultima lucrare de anvergură de acest gen realizată de un singur om. în tot cazul, prezentarea acestei monumentale scrieri în haină românească și cu necesarele aduceri la zi ar fi de mare utilitate publicului larg, iubitor de istorie din țara noastră, datorită bogăției de idei și intuiției geniale de care e străbătută lucrarea învățatului român. Comunicarea doamnei Afet Inan — fiica adoptivă a lui Mustafa Kemal Atatiirk s-a ocupat de contribuția pe care femeile au adus-o la războiul de eliberare națională al poporului turc din 1919 — 1923 și de drepturile pe care ele și le-au dobindit, pe această bază, în statul turc modern, fondat de Atatiirk. Autoarea — a cărei carieră reprezintă ea însăși un simbol al emancipării femeii turce modeme — a fost de multă vreme preocupată de asemenea probleme, cercetind bogate fonduri de arhivă. Ea a atras atenția asupra faptului că aportul femeilor la eliberarea teritoriului turc de sub ocupație străină și la crearea Republicii Turcia este, în ge- nere, prea puțin cunoscut, iar, cînd este cazul, este înfățișat mai mult sub aspect strict material •(au cărat muniții, au colectat articole necesare armatei etc.). Or, in realitate, acest aport a fost www.dacoromanica.ro 3 viața ștunțiutca 1879 mult mai substanțial și a cuprins și forme de luptă „intelectuală" : propagandă prin presă, mitinguri de protest, informarea opiniei publice mondiale asupra ororilor regimului de ocu- pație etc. în intervenția sa, dr. Eliza Campus a insistat asupra legăturii indispensabile dintre poli- tica internă și cea externă, relevînd în acest sens, reflectarea democratismului politicii interne a lui Atatilrk asupra politicii sale externe, Îndreptată spre pace, înțelegere și colaborare in Balcani și în întreaga lume (potrivit celebrei sale formule : „Pace în țară, pace în lume” — M.M.). în context, s-au evocat bunele raporturi româno-turce din perioada interbelică, culminînd cu for- marea Antantei Balcanice (1934 — 1938), perioadă ce a coincis și cu mandatul prezindențial al lui Mustafa Kemal în Turcia. în ziua următoare, 26 mai, au fost prezentate comunicările susținute de profesorii : Baha- dir Alknn, Săpăturile de la Ikiztepe din regiunea Samsun. Noi contribuții la relațiile culturale dintre Anatolia și Balcani in epoca eneolitică și la începutul epocii bronzului, Semavi Eyice,Reia- tii artistice turco-române și Tayyib Gokbilgin, Structura relațiilor lurco-române și cauzele unor dispoziții și decizii ale suveranilor otomani adresate domnitorilor din Țara Românească șiMoldooa in sec. XVI-XVII. în comunicarea, bogat ilustrată și întemeiată pe un splendid material arheologic, susți- nută de prof. B. Alkim de la Universitatea din Istanbul, s-a insistat — după cum rezultă și din titlu — asupra similitudinilor și legăturilor dintre zona micro-asiatică și cea sud-est euro- peană in epoca eneolitică și de început a epocii bronzului. La rîndul său, cunoscutul istoric de artă Semaoi Eyice a prezentat o serie de monumente care pun în evidență interconexiunea istoriei Turciei cu cea a României (bunăoară, monumente antice din Turcia privind pe daci sau pe Traian) sau legături artistice româno-turce din perioada medievală și modernă : elemente turcești la unele edificii românești (Cozia, Curtea de Argeș, biserica Fundenii Doamnei din București etc), construcția unor hanuri românești după modelul caravanseraiurilor turcești ș.a. Au fost înfățișate imagini comparative, în baza cărora istoricul turc a afirmat că, de pildă florile, arcadele și discurile ornamentale de la Curtea de Argeș sînt executate sub influența artei de la moscheia lui Bayezid II, construită la începutul veacului XVI, deci contemporană cu biserica episcopală de la Curtea de Argeș etc. Comentînd interesanta comunicare, dr. Răzoan Theodorescu a relevat, între altele, că există un anume cosmopolitism și manierism în arta otomană de la sfirșitul sec. XVI — înce- putul sec. XVII, care va culmina cu „epoca lalelelor" din veacul XVIII. Sub influența acestui cosmopolitism otoman, apare o anumită „atitudine regală a monumentelor principilor români". Cît privește „moda turcă” din Europa, inclusiv din țările române, din epoca modernă, ea se datorește în primul rînd expansiunii culturale a Europei, dornică să asimileze noi orizonturi culturale cu parfum exotic din afara Europei. în ce ne privește, readucem în atenție opinia regretatei cercetătoare Corina Nicolescu (care a studiat cu rodnice rezultate raporturile artistice dintre țările române și Orientul Apro- piat și, în context, dintre țările române și Imperiul otoman) că influența orientală, inclusiv tur- cească. asupra artei noastre nu s-a limitat decît la elemente decorative, de suprafață, in vreme ce structura și concepția de ansamblu a monumentelor noastre rămîn bizantine și autohtone. Lucrul nu trebuie uitat a fi subliniat atunci cînd se vorbește de o influență turcească asupra artei românești. Pe de altă parte, credem că pe viitor ar trebui puse în lumină și acele indicii — puține, e drept, la ora actuală —, care vorbesc de o prezență românească în arta otomană (bunăoară, influența prelucrării bronzului transilvănean asupra celui otoman, existența unor meșteri decoratori moldoveni la construcția unor moschei sau în Orientul creștin etc). în tot cazul, studiul sistematic al acestor legături artistice, început cu rezultate atît de promițătoare, trebuie continuat cu eforturi sporite și fără prejudecăți. Cu foarte mare interes a fost așteptată comunicarea profesorului Tayyib GSkbilgin, cunoscut osmanist, de la Universitatea din Istanbul, consacrată raporturilor politico-juridice româno-otomane în secolele XVI—XVII. în prima parte a contribuției sale, istoricul turc a trecut în revistă principalele momente ale procesului de instituire a dominației otomane în țările române și prevederile de bază ale statutului acestor țări în sistemul otoman, după cunoscutele texte din 1772 ale „capitulațiilor" (după Testa și Noradounghian). Autorul a citat numeroase porunci (htlkm), în special din veacul XVII, care confirmă existența autonomiei românești față de Poartă. El a afirmat că pentru a înțelege și studia mai bine relațiile româno-otomane, tre- buie să se aibă în vedere următorii 4 factori : 1. atitudinea marelui vizir și a Divanului impe- rial, care emiteau poruncile în numele sultanului; 2. expedițiile otomane (cauze, obiective, modalitate de conducere, aprovizionare etc); 3. dispozițiile Vistieriei; 4. situația „raialelor” (a supușilor) — principala sursă de venituri a Vistieriei — a căror bunăstare constituia o preo- cupare pentru sultan. 11 - c. 567 www.dacoromanica.ro 1880 VIBAȚA ȘTIINȚIFICA 4 Turcologii Mustafa A. Mehmel și Mihail Guboglu au adns elogii Îndelungatei și rodnicei activități istorice a profesorului T. Gokbilgin, al cărui sprijin acordat turcologilor români a constituit o încurajare pentru aceștia. Lectorul uniu. dr. Mihai Maxim a relevat interesul și valoarea comunicării prezentate din punct de vedere al noilor documente extrase din arhivele turcești, al problematicii de an- samblu a puterii otomane în secolele XVI—XVII și, in fine, al cunoașterii instituțiilor otomane, al căror strălucit cunoscător este prof. Gdkbilgm. Documentele evocate de prof. Gokbilgin confirmă deci și ele că la baza redactării textelor din 1772 ale „capitulațiilor” an stat nu nu- mai o tradiție și un fond istoric real cert, cum a arătat prof. Ștefan Ștefănescu. dar și acte reale și oficiale ale Porții, confirmind statutul autonom al țărilor române față dc Imperiul oto- man. Cercetările din ultima vreme an pus în lumină existența unor asemenea acte, diferite ca formă de textele modernizate din 1772, dar foarte asemănătoare cu acestea ca fond și care prezintă o serie de elemente comune cu „capitulațiile (ahidnâme) clasice acordate de statul otoman marilor puteri creștine. Chiar firmanele și beratele adresate domnilor români după insta- urarea efectivă a dominației otomane în țările române — mijlocul veacului XVI — mai păs- trează elemente specifice abidnâme-lelor (acte otomane cu caracter intern), deși sînt concepute sub forma unor acte de caracter intern, în urma schimbărilor intervenite în raporturile osinano- române. Poruncile adresate domnilor români prezintă particularități față de cele adresate simplilor beilerbei și prin titulatura rezervată voievozilor români, asemănătoare în bună măsnră cu aceea a suveranilor creștini. Atunci cînd acesta nu există, lucrul se explică prin aceea că marile colecții de deftere ale Porții, păstrate pînă astăzi, conțin, de fapt, nu originale, ci copii (snret), care nu mai reproduceau toate detaliile originalelor. în fine, simpla utilizare a termenului de vllayel pentru țările române nu înseamnă că acestea erau în adevăr provincii otomane căci în veacurile XVI —XVII termenul se folosea in sensul de „țară”, „ținut” și în această accep- țiune îl găsim în documente la desemnarea unor state ca Franța (Franca vilayeti), Polonia (Leh vilayeti). Veneția etc. Neîndoielnic, în studiul acestor probleme ale relațiilor turco-române, avem nevoie de cunoașterea istoriei, limbii și paleografiei otomane, de cercetarea bogatelor arhive turcești, or în aceste domenii sprijinul și colaborarea învățaților turci ne pot fi de neprețuit folos. Asemenea colaborare nu poate fi decit utilă întăririi relațiilor de prietenie dintre popoarele român și turc, progresului științific in general. Răspunzind, prof. T. Gokbilgin a mulțumit pentru elogiile și observațiile făcute pe mar- ginea comunicării sale. întrucit lucrările simpozionului au ajuns la capăt, domnia sa a expri- mat în numele întregii delegații turce gratitudinea acesteia pentru căldura și ospitalitatea aleasă cu care a fost primită la București. învățatul turc a precizat că delegația turcă a ales in mod expres teme generale pentru comunicări — fără a intra în detalii — cu scopul de a servi astfel înțelegerii reciproce, întăririi încrederii intre istoricii turci și români. înainte de a declara închise lucrările simpozionului, prof. dr. doc. Mihai I3er:a, membru corespondent al Academiei R. S. România, directorul Institutului de studii sud-est europene din București, și-a exprimat satisfacția pentm faptul că Societatea turcă de istorie a fost extrem de sensibilă față de organizarea acestei reuniuni, trimițînd la București 5 personalități marcante ale istoriografiei turce contemporane care, prin profilul specialității lor, s-au îmbinat armonios. Comunicările ne-au dat un „avant-gout” pentru viitorul congres de studii sud-est europene de la Ankara, atît prin prezentarea unor legături culturale în antichitate (prof. B. Alkim) sau în epoca medie și modernă (prof. Seuravi Eyice), cît și prin evocarea unor aspecte ale rapor- turilor politice turco-române (prof. T. Gokbilgin). Rămîn însă de explorat și alte domenii ale relațiilor dintre cele două popoare, de pildă in cimpul literaturii. Aducînd mulțumiri distinșilor oaspeți pentru efortul lor nobil, prof. M. Berza a încheiat subliniind că „avem nevoie de arhivele dv., de cunoștințele șl înțelegerea dv.” în cercetarea relațiilor turco-române, care nu poate decît să servească științei și mai bunei cunoașteri a po- poarelor noastre. ★ în scopul dc a oferi oaspeților posibilitatea de a lua contact direct cu unele realizări artistice și de altă natură ale poporului român, s-au organizat vizite la Muzeul de istorie al R. S. România, Muzeul Satului, la o serie de monumente și obiective reprezentative ale Capi- talei, la palatul brîncovenesc de la Mogoșoaia, la Tirgoviște, Curtea de Argeș și Pitești. Desfășurat intr-o atmosferă de desăvîrșită înțelegere și caldă sinceritate, Simpozionul româno-turc de istorie de la București a fost conceput, cum se vede, ca o nouă puncte de legă- tură intre istoriografiile română și turcă actuale, ca o reuniune menită să întărească încrederea www.dacoromanica.ro 5 VWAȚA ȘTIINȚIFICA 1881 și înțelegerea reciprocă dintre istoricii români și turci, să faciliteze contactele dintre aceștia și să le impulsioneze cercetările. Din acest punct de vedere, Simpozionul — organizat pe linia unei colaborări ce se anunță rodnică dintre Academia de Științe Sociale și Politice și Ttirk Tarih Kuruinu — și-a atins pe deplin scopul, constituind o frumoasă reușită. Viitoarele reuniuni de acest gen, organizate even- tual pe o tematică științifică limitată și dinainte stabilită, vor avea nobila misiune de a con- tinua acest promițător început. Mihai Maxim SESIUNEA OMAGIALĂ DE LA BELGEAD CONSACEATĂ CENTENAEULUI INDEPENDENȚEI DE STAT A EOMÂNIEI Sub auspiciile Academiei sirbe de știință și artă, in prezența unor academicieni, profesori, cercetători în domeniul istoriei, a unui numeros public, a avut loc în ziua de 18 mai 1978, o sesiune solemnă, consacrată omagierii centenarului Independenței de stat a țării noastre. Sesiunea a fost deschisă de acad. Milutin Garaăanin, secretarul general al Academiei, care, salutînd pe cei prezenți, a făcut și o scurtă trecere in revistă a relațiilor prietenești dintre popoarele Iugoslaviei și poporul român de-a lungul veacurilor. S-au prezentat apoi două referate, al acad. Vasa Cnbriloviâ, Popoarele balcanice și criza orientală din 74 7J —1878 și al prof. dr. Gheorghe Zaharia și general maior dr. Ilie Ceaușescu, Lupta poporului român pentru libertate și făurirea stalului na/ional român independent și unitar. în comunicarea sa, acad. Vasa Cubriloviă, exprimîndu-și satisfacția că adunarea solemnă are loc în cel mai înalt for de cultură al R. S. Serbia, s-a referit la tradiționala prietenie a popoa- relor sîrb și român, mai cu deosebire în secolele al XlX-lea și al XX-lea. A analizat apoi criza politică din Balcani în anii 1875 1878, în special răscoala din Bosnia și Herțegovina, cea din Bulgaria și Macedonia, războiul Serbiei și Muntenegruhii împotriva Imperiului otoman, răz- boiul ruso-româno-turc și urmările sale pentru popoarele balcanice. Trăsătura definitorie a acestor vremi a fost strinsa legătură dintre aceste popoare, dornice de libertate, în lupta comună împotriva asupritorului străin. Exemplul colaborării dintre popoarele iugoslave și poporul român în împrejurările crizei orientale din 1875 1878, ca și in vremea noastră, este cea mai bună dovadă și cel mai bun exemplu al unei înțelegeri reciproce, al modului cum trebuie ea cultivată între popoarele din sud-estul Europei. în comunicarea delegației române, după ce se face un scurt istoric al luptei milenare a poporului român pentru independență, se trece la o analiză aprofundată a actului istoric dc la 9 mai 1877. Se arată că similitudinea de poziții a României și Serbiei față de Poartă a determinat și o colaborare politică și militară între cele două state ; se subliniază, in continuare, îngemănarea efortului tuturor popoarelor balcanice pentru înlăturarea dominației otomane și se reliefează marile sacrificii, în oameni și materiale, ale României în cursul războiului. Se amin- tesc ecourile pe care le-a provocat războiul de independență la românii aflați sub dominație străină, inscriindu-se acum o ,,pagină impresionantă de solidaritate națională". S-a scos de asemenea in evidență faptul că obținerea independenței a exercitat o inrîurire favorabilă dez- voltării poporului român în toate domeniile, eoonomic, social, politic și cultural, ceea ce a permis afirmarea României pe plan internațional. „în noile condiții, voința maselor pentru desavîrșirea unității statale a căpătat o amploare și o intensitate mereu crescinde”. Unitatea statală, făurirea statului național român unitar, a avut loc la sfîrșitul primului război mondial, „prin voința și eforturile întregului popor român”. Comunicarea a reamintit principalele eveni- mente interbelice, cele ale celui de-al doilea război mondial și cele ale insurecției naționale din august 1944. în încheiere, s-au subliniat importanța deosebită pe care o acordă Partidul Comu- nist Român și guvernul Republicii Socialiste România legăturilor dintre popoarele iugoslave și poporul român, colaborării pe toate planurile și în toate domeniile dintre România și Iugo- slavia, in spiritul deplinei egalități, ele „constituind un strălucit exemplu de relații intre două țări socialiste”. Comunicările au fost primite cu interes de către auditoriu. La sesiunea solemnă au participai membri ai Prezidiului și ai Consiliului Executiv ale R. S. Serbia, membri ai ambasadei române la Belgrad, precum și o delegație a Academiei de Științe Sociale și Politice a R, S. România. D. Mioc www.dacoromanica.ro 1882 VWAȚA ȘTUNTIFTCA 6 CONFERINȚA ȘTIINȚIFICĂ DEDICATĂ CENTENARULUI „LIGII DIN PRIZREN” în zilele de 6—9 iunie 1978, în pitorescul centru universitar de la Prishtina, capitala Regiunii Socialiste Autonome Kosovo din Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, s-au desfășurat lucrările Conferinței științifice consacrată sărbătoririi Centenarului „Ligii din Priz- ren”, la care au participat oameni de știință și cercetători din 15 țări din Europa, din S.U.A. și Canada. Lucrările s-au susținut în două secțiuni : de istorie, unde au fost prezentate peste 80 de comunicări, și de filologie, care a cuprins aproape 50 de studii și referate, abordîndu-se o largă paletă tematică legată de activitatea „Ligii de la Prizren” dintre anii 1878 — 1881, cu implicațiile sale pe plan politic, social, economic și militar, precum și al ecoului ei în opinia publică internațională a timpului. Din partea țării noastre au fost susținute două comunicări in secțiunea de istorie de către conf. univ. dr. Nicolae Ciachir cu titlul Atitudinea României față de Mișcarea Națională Albaneză (1878—1886) și prof. Gelcu Maksutovici despre Solidari- tatea poporului român cu mișcarea albaneză pentru independență, iar la secțiunea de filologie au prezentat comunicări dr. Ariton Vraciu despre Considerații asupra unor cercetări românești privind limba albaneză șt raporturile lingvistice albano-române și cercetătoarea Cătălina Vătă- șescu Tradițiile Ligii de la Prizren in activitatea culturală a coloniei albaneze din România. Lucră- rile cercetătorilor români au fost primite cu viu interes de către participanții la sesiune, cele de Ia secția de istorie fiind citate și în presa iugoslavă. Conferința a fost salutată în numele dele- gației române de către conf. univ. dr. Nicolae Ciachir care, în cuvîntul său, a subliniat inte- resul manifestat de cercetătorii din țara noastră față de problemele sud-estului european, evi- dențiind tradițiile de luptă comună pentru independență și suveranitate națională a popoarelor din această zonă, legăturile de întrajutorare reciprocă existente de-a lungul secolelor. Arătînd că anul trecut poporul român a sărbătorit Centenarul cuceririi independenței sale de stat, N. Ciachir a reliefat însemnătatea „Ligii de la Prizren” pentru lupta de renaștere națională și independență a poporului albanez, singurul popor din Balcani, căruia, nici la San Stefano și nici la Congresul de la Berlin, nu i s-a recunoscut independența de sub jugul apăsător al Impe- riului Otoman. Ziarele iugoslave „Borba”, „Politika" și „Rilindja" au oglindit in largi reportaje lucrările și însemnătatea acestei conferințe științifice pentru dezvoltarea studiilor de albano- logie din R. S. F. Iugoslavia. Cuvîntul de salut și de deschidere a Conferinței a fost rostit de Dushan Ristici, Președintele Adunării R. S. A. Kosovo, iar la sfirșitul lucrărilor s-a dat o recepție. Conferința a fost deosebit de utilă pentru cunoașterea și schimbul de opinii dintre parti- cipanți. Presa, radioul și Televiziunea din R. S. F. Iugoslavia au transmis zilnic reportaje și informații despre lucrările Conferinței. Gelcu Maksutovici CĂLĂTORIE DE DOCUMENTARE ÎN R.F. GERMANIA în perioada 15 ianuarie — 15 aprilie 1978 am întreprins o călătorie de studii și docu- mentare în R. F. Germania, în urma acordării unei burse de către Institutul de istorie uni- versală din Mainz Institutului de istorie ,,N. lorga” din București. Direcția principală de cercetare urmărită a fost culegerea de materiale în vederea comple- tării și definitivării seriei de izvoare orientale privitoare la istoria noastră și la spațiul româ- nesc între secolele X—XIV, izvoare care urmează să alcătuiască un volum din colecția „Fontes Historiae Daco-romanae”. în cele trei luni pe care le-am avut la dispoziție am reușit să defi- nitivez o serie de texte prin confruntare cu noi ediții și studii care lipsesc în bibliotecile româ- nești. Instrumentele de lucru pe care le-am putut folosi mi-au îngăduit să redactez notele bio- bibliografice pentru toți autorii ale căror texte urmează să intre în volumul de izvoare orientale ; de asemenea necesarele note de subsol au fost în parte alcătuite. Paralel cu investigația referitoare la izvoarele orientale am întreprins cercetări pentru depistarea unor izvoare de altă proveniență privind istoria medievală a României. în centrul acestei cercetări s-a aflat problema expansiunii otomane și a luptei țărilor române pentru apă- rarea independenței lor. Din explorarea bibliografiei acestui domeniu a rezultat un șir de infor- mații noi privitoare la istoria noastră îndeosebi în secolul XV ; problema gurilor Dunării și a luptei pentru controlul ei între otomani și puterile creștine, participarea țărilor române la reuniunile internaționale consacrate pregătirii acțiunilor antiotomane (Constanz, Basel, Florența), www.dacoromanica.ro 7 viața științifica 1883 invaziile otomane în spațiul românesc și altele, care permit o mai judicioasă apreciere a ponderii politice a țărilor române în contextul general al istoriei europene. Informații noi au rezultat și cu privire la istoria țării noastre în perioada dominației cumane și tatare din surse orientale și apusene (dominicane cu precădere). Cea mai mare parte a timpului am petrecut-o la centrul din Mainz. Aici am beneficiat de concursul extrem de binevoitor al prof. dr. K. O. von Aretin, directorul institutului, a asis- tenților și bibliotecarilor. Conform tradiției institutului lasfîrșitul stagiului am prezentat rezul- tatele investigațiilor în cadrul unei reuniuni la care a participat conducerea institutului și ceilalți bursieri. La Universitatea din Mainz am avut o întrevedere cu profesorul Gotthold Rhode, titularul catedrei de istorie a Europei răsăritene. Discuția s-a axat pe teme de istorie medievală. Am întreprins o călătorie la Miinchen unde am lucrat cîteva zile la biblioteca de stat care dispune de un însenuiat fond de publicații din domeniul orieutalistich. în timpul șederii la Miinchen am fost la Institutul de studii sud-est-europene unde am avut o întrevedere cu prof. Mathias Bernath și alți cercetători (K. Nehring, D. Ghermani). De la Miinchen, urniind invitația prof. Gottfried Schramm.am fostla Freiburg in Breis- gau. Cu acest profesor, foarte bun cunoscător al istoriei Europei răsăritene, am avut o lungă și fecundă convorbire. Virgil Ciocilian CRONICA în ziua de 8 iunie 1978 a avut loc la București Sesiunea de comunicări „130 de ani de la revoluția burghezo-deinocratică de la 1848” organizată de Direcția Generală a Arhivelor Statului. Au fost susținute următoarele comunicări : Dan Berindei — Programele revolu/iei din 1848 ; Apostol Stan — Contribuții la cunoașterea desfășurării revoluției din Țara Românească; Mioara Tudorică — Idealul unitâ/ii naționale in documentele reoolufiei dc la 1848 ; Reghina Dragomir — Documentele provenite dc la unii participanti la rcvolu/ia din 1818, aflati in emigra/ie ; Florica Ranca — Aspecte privind participarea cadrelor didactice din Țara Românească la revoluția de la 1848 ; Reta Popescu — Memoria lui 13 Septembrie dc la 1848 ; Cornelia Bodea — Revoluția de la 1848 șl ecourile ei in America ; Constantin Velichi — Influenta revoluției din Țara Românească de la 1848 in Bulgaria; Maria Dogaru și Viorel Cosma — ,,Marșul in numele guvernului pro- vizoriu” ; — Viorica Michița și Aurel Gereg — Refugiata transilvăneni in Țara Românească in timpul revolu/iel de la 1848 șl acțiunea de ajutorare întreprinsă in folosul acestora. ★ în ziua de 24 iunie 1978 a avut loc în organizarea Comitetului Județean Bihor al P.C.R. și a Consiliului Educației Politice și al Culturii Socialiste al județului Bihor Sesiunea științifică consacrată aniversării a 130 de ani de la revoluția de la 1848 și a 30 de ani de la Naționalizarea principalelor mijloace de producție. Cuvîntul de deschidere a fost rostit de Gheorghe Blaj, membru al C. C. al P.C.R., prim- secretar al Comitetului județean Bihor, după care au urmat comunicările susținute de : Dr. Alexandru Porțeanu, cercetător științific principal, Institutul ,,N. lorga” București — Tradițiile pașoptiste in mișcarea revoluționară din România ; prof. univ. dr. Teodor Pop, rectorul Institu- tului de învățămînt superior din Oradea — Naționalizarea principalelor mijloace de producție — act revoluționar cu Implicații social-politice profunde; dr. Liviu Moldovan, șeful Secției de propa- gandă a Comitetului județean P. C. R. Bihor — Directii de ac{iunc ale P.C.R. pentru promovarea principiilor și normelor elicii și echității socialiste ; losif Maștei, vicepreședinte al Consiliului jude- țean de control muncitoresc al activității economico-sociale de pe lingă Comitetul județean P.C.R. Bihor — Aspecte ale dezvoltării social-economlce a județului Bihor ; Gheorghe Groza, secretarul Comitetului de partid, președintele Consiliului oamenilor muncii dc la întreprinderea „înfrățirea” — Momente importante din dezvoltarea întreprinderii oradene ,,Înfrățirea” dc la naționalizare și pînă in prezent. în continuare lucrările s-au desfășurat în două secțiuni : Secțiunea l-a : Lect. univ. Mihai Drecin — Rolul muncilorimii in revoluția din 1848; Dr. Pușcaș Petru, — Revoluția din 1848 șl lupta cadrelor didaclicc; Prof. Ion Golban, directorul Cabinetului județean pentru activitatea ideologică și politico-educativă — Istoriografia românească contemporană despre revolufia din www.dacoromanica.ro 1884 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 8 1848 ; Conf. univ. dr. Vasile Bozga (București ) — Premisele economice ale revoluției din 1848 — 1849 ; Muzeograf principal Viorel Faur, — Aspecte ale desfășurării evenimentelor revoluționare din anii 1848 — 1849 in Oradea ; Prof. ludita Călușer — Contribuia la cunoașterea stării de spirit a populației din Bihor în perioada post-pașoptistă ; Muzeograf principal Toții Jănos — Aspecte ale luptei revoluționare comune româno-maghiare in revoluția de la 1848 ; Dr. Gh. I. Bodea, cercetător științific principal (Cluj-Napoca) — Noi documente despre aspirațiile de unitate națio- nală ale românilor exprimate in ideea de realizare a Daco-României (1848 1852) ; Csucsuja Ștefan — Revoluția de la 1848 — 1849 din Transilvania in gindirea forțelor progresiste maghiare din România interbelică; Prof. Mihai Vântnrache — Patriotismul generației pașoptiste in con- știința contemporană. Secțiunea a Il-a : Dr. Gheorghe Suciu, secretar al Comitetului municipal P.C.B. Oradea, Dezvoltarea economico-socială a municipiului Oradea în anii socialismului; Le. Mihai Morgovan, Lupta revoluționară a maselor din Bihor pentru înfăptuirea naționalizării; Prof. Octavian Nazadt, Actul naționalizării principalelor mijloce de produc fie in Bihor; Dr. Mihai Nistor — Pcrfec/ionarca legislației socialiste în lumina hotăririlor Conferinței Naționale a partidului (dec. 1911) ; Prof. Viorica Luțaș, Teodor Ilea, Aspecte ale perfecționării și adincirii democrației socialiste in Județul Bihor ; Prof. Kovâcs Ludovic, Unele aspecte concrete privind revolvarca de către partid a problemei naționale in județul Bihor; Conf. univ. dr. Ecaterina Deliman, — Femeia in dinamica omogeni- zării societății noastre; Aron Petruș, directorul întreprinderii poligrafice „Crișana” Dezvol- tarea întreprinderii poligrafice ,,Crișana” de la naționalizare și pină in prezent; Prof. Aurica Broinaș, directoarea școlii interjudețene de partid Oradea, Naționalizarea principalelor mijloace de producție oglindită in presa bihoreana; prof. Vasile Șuta Rolul cabinetelor de istoric din școlile bihorene in prezentarea științifică a evenimentelor de la 1818, 1948 in istoria patriei noashe. * Lucrarea Știinja și arta heraldică in România (București, Editura științifică și enciclo- pedică, 1977) elaborată de Dan Cernovodeanu, membru fondator al Comisiei de Heraldică, Genealogie și Sigilografic a Institutului de istorie ,,N. lorga”, a fost distinsă la 12 mai 1978 cu premiul internațional „Infante Don Fernando de Baviera” al Institutului Internațional hispano-american de Genealogie și Heraldică din Madrid. * în ziua de 10 iunie 1978 în fața comisiei de doctorat a Institutului de studii istorice și social-politice de pe lîngă C. C. al P.C.R. a avut loc susținerea publică a tezei de doctorat Crearea Uniunii Tineretului Comunist din România elaborată de Constantin Pctculcscu. Lucrarea cuprinde următoarele capitole : Cap. I, „Premisele apariției mișcării revolu- ționare de tineret din România” ; Cap. II, „Primele organizații ale tineretului din România și activitatea lor pină în 1918” ; Cap. III, „Mișcarea socialistă de tineret în anii avîntului revo- luționar (1918 — 1921); Cap. IV, „Crearea organizației unice, revoluționare de tineret din România”. în afara acestor capitole lucrarea mai conține: Introducere; încheiere; Bibliografie. Comisia de doctorat a fost alcătuită din dr. Gheorghe Zaharia, director adjunct științific al Institutului de studii istorice și social-politice de pe lîngă C. C. al P.C.R., președinte ; conf. univ. dr. Augustin Deac, conducător științific; prof. univ. dr. Vasile G. lonescu, conf. univ. dr. Gheorghe I. loniță, dr. Gheorghe Unc, membri. în unanimitate comisia a acordat lui Consiantin Petculcscu titlul științific de doctor în istorie. www.dacoromanica.ro RECENZII *% Dezarmarea și noua ordine internațională, coordonator : dr. Nicolae Ecobescu, Edit. politică, București, 1978, 448 p. Lucrarea pe care o recenzăm se recomandă printr-o scrie de calități, reprezentînd o pre- țioasă contribuție românească la dezvoltarea literaturii consacrate relațiilor internaționale contemporane. Valoarea deosebită a lucrării constă în îmbinarea a două teme majore — organic legate între ele — ale vieții internaționale contemporane: necesitatea înfăptuirii dezar- mării și în primul rînd a dezarmării nucleare, problemă vitală pentru omenire în contextul edificării unei noi ordini internaționale, singura cale pentru asigurarea progresului șl viitorului civilizației. Sînt obiective funda- mentale ale politicii externe românești, do- menii în care România socialistă, președintele Nicolae Ceaușeseu au adus și aduc contribuții inestimabile și unanim apreciate în întreaga lume. Remarcăm totodată caracterul cuprinzător al studiilor înmănunchiate în volum, îmbrăți- șînd cele mai variate probleme ale dezarmării, inceplnd cu includerea ei in contextul unei noi ordini internaționale, și continuind cu cerce- tarea aspectelor economice și politice ale cursei înarmărilor, cu analizarea măsurilor pe calea realizării dezarmării, studiile axindu-se totodată, la fiecare pas, pe contribuțiile și propunerile țării noastre la eforturile de dezar- mare pe importantele șl numeroasele propuneri făcute în acest sens. La acestea se adaugă o înaltă ținută știin- țifică și politică a cercetărilor care fundamen- tează teoretic și practic, pe baza unei ample documentări la zi, direcțiile în care acționează România socialistă în scopul de a se ajunge la măsuri efective de dezarmare. Dar autorii studiilor nu se limitează la o sinteză și analiză a problemelor dezarmării în lumina politicii externe românești, ci indică noi linii de acțiune în această direcție, ca de exemplu — și acesta, desigur, nu este singurul — cele privitoare la noi măsuri în vederea demilitarizării complete a spațiului extraatmosferic și întărirea rolului O.N.U. în domeniul dezarmării (p. 39 — 40, 44 — 45 și 51). Menționăm de asemenea, că actualitatea lucrării este augmentată prin publicarea ei în ajunul sesiunii speciale a Adunării Generale a O.N.U. din mai — iunie 1978. De mare valoare este și aparatul științific cu care este prevăzut volumul, și anume un glosar de termeni și abrevieri, date și evenimente sem- nificative ale perioadei postbelice (1945 — 1977) cu privire la dezarmare prezentate în ordinea lor cronologică, precum și un bogat indice alfabetic. Reușita lucrării se datorește desigur com- petenței deosebite a autorilor studiilor — spe- cialiști In drept internațional, în economia mondială, politologi, care îmbină, în cele mai multe cazuri, pregătirea lor teoretică cu acti- vitatea practică în domeniul relațiilor Inter- naționale. De altfel, se cuvine subliniat că nu este vorba despre o cercetare intîmplătoare și izolată, ei că ca se înscrie în preocupările consecvente ale coordonatorului volumului, inițiate prin lucrarea Către o nouă ordine internațională (lucrare publicată tot de Editura politică în 1976) de a oferi unui larg cerc de cititori o imagine cît mal completă a probleme- lor și tendințelor dominante ale vieții inter- naționale, axate pe eforturile privind făurirea unei noi ordini mondiale. Printre specialiștii interesați în urmărirea acestei problematici se numără desigur și istoricii perioadei con- temporane. Dc altfel, eforturile vizînd realiza- rea unor măsuri pentru dezarmare au o istorie destul de îndelungată, ținînd seama că ele au început in perioada Societății Națiunilor, spre a se continua cu alte proporți și în condiții noi, după cel de al doilea război mon- dial. Iar aceste eforturi fac parte integrantă din istoria politicii externe a României, în cadrul căreia ele au ocupat un loc de scamă, marcat prin acțiunile diplomației românești dezvoltate de Nicolae Titulescu, fără a fl nevoie să mai insistăm asupra impulsului nou și calitativ deosebit dat acestei orientări iu deceniile postbelice, în cadrul activității externe a statului socialist român, a președintelui României, tovarășul Nicolae Ceaușeseu. Primul studiu din lucrarea de care ne ocu- păm, aparținînd lui Nicolae Ecobescu, oferă o viziune de ansamblu asupra dezarmării ca o componentă fundamentală a noii ordini internaționale (p. 7 — 58). Studiul fundamen- tează pe larg raportul dintre realizarea dezar- mării și edificarea noii ordini, învederînd diferitele aspecte și Implicații economice și „REVISTA DE ISTORIE”. Tom. 31, nr. 10, p. 1885-1898. 1978. www.dacoromanica.ro 1886 RECENZII 2 politice prin care cursa înarmărilor afec- tează considerabil posibilitățile de edificare a acestei ordini. O valoare deosebită o au considerațiile cu caracter critic prin care se demonstrează în mod elocvent dezinteresul manifestat față de obiectivul fundamental — dezarmarea generală și completă, predomi- narea în cadrul acordurilor încheiate sau care se negociază a acordurilor cu un caracter de neînarmare, deficiențele și contradicțiile conceptului dc control asupra armamentelor. Este apoi abordată relația dintre dezar- mare și problema cardinală a păcii și războiu- lui, realizarea unei ordini de pace, colaborare și înțelegere între popoare, din care vor fi dispărut recurgerea la forță și la amenințarea cu forța. în acest cadru sînt analizate aspecte majore ale dezarmării nucleare, autorul făcind o seric de propuneri în problema garanțiilor de securitate pe care puterile deținătoare de arme nucleare trebuie să le acorde statelor care nu posedă astfel de arme, pre- cum și în alte probleme și măsuri de dezar- mare. Sînt de asemenea învederate și docu- mentate implicațiile cursei înarmărilor asupra comerțului internațional, colaborării eco- nomice și tehnico-științifiee, cooperării finan- ciare și monetare, asupra dezvoltării și progre- sului popoarelor. în încheiere autorul se ocupă de mijloacele dc acțiune în vederea realizării unor măsuri de dezarmare, prin întărirea rolului O.N.U., indicînd și o serie de măsuri ce s-ar putea lua în această direcție și subliniază necesitatea conjugării pe o bază permanentă a eforturilor tuturor națiunilor lumii. Studiul nu reprezintă o simplă punere în temă sau sinteză a aspectelor problematicii dezarmării, care sînt examinate în continuare în volum, ci o reușită sinteză a acestei proble- matici, încadrarea ei în valorile fundamen- tale care trebuie să călăuzească eforturile comunității internaționale în direcția elimi- nării a instrumentului însuși de purtare a războiului, a gravei amenințări la adresa păcii și securității precum și bunăstării popoarelor, pe care o constituie proporțiile și dimensiunile cursei înarmărilor. în studiul consacrat contribuției României la eforturile de dezarmare (p. 58 — 76), George Macovescu face o analiză amănunțită a con- tribuțiilor aduse de România socialistă în acest domeniu, relevînd pe drept cuvînt faptul că de-a lungul anilor s-a cristalizat o concepție românească despre dezarmare. Caracteristic pentru această concepție este sublinierea că realizarea unei securități autentice depinde de dezarmare și nu trebuie căutată prin mijloacele ,,tradiționale” ale împărțirii în blocuri și alianțe militare, on ale echilibrului de forță. Dezarmarea constituie astfel o „componentă esențială a edificării unul sistem nou și eficient de pace și securitate, în măsură să ofere fiecărui popor garanția materială că se află la adăpost de pericolul folosirii forței sau a amenințării cu forța, că se poate consacra cu întreaga sa capacitate rezolvării problemelor propriei sale dez- voltări” (p. 59). Autorul studiului analizează apoi contri- buțiile României la eforturile îndreptate spre dezarmare, evidențiind caracterul lor con- structiv și original. Sînt astfel examinate acțiu- nile țării noastre în legătură cu : obiectivul dezarmării generale; acorduri colaterale și măsuri parțiale de dezarmare; măsuri de întărire a încrederii între state, de dezan- gajare militară și de diminuare a pericolului de război; consecințele profund nocive ale cursei înarmărilor; adoptarea unui program cuprinzător de dezarmare; cadrul negocierilor de dezarmare și creșterea rolului O.N.U. în domeniul dezarmării. O cercetare multilaterală a dimensiunilor, mecanismelor și consecințelor cursei înarmă- rilor este întreprinsă de Gheorghe Dolgu (p. 77 — 104). Arătînd că s-a imprimat cursei înarmărilor un caracter generalizat, autorul pune in lumină faptul că în spatele acestei situații se ascunde responsabilitatea primor- dială a țărilor celor mai mari, puternic înar- mate, ele fiind acelea care întrețin cursa înarmărilor. Se atrage de asemenea atenția asupra faptului că în ultimii ani s-au acumulat numeroase premise pentru o nouă accelerare, fără precedent în trecut a cursei înarmărilor, prin proliferarea verticală și orizontală a armamentelor, inclusiv a celor nucleare. în ilustrarea mecanismului cursei înar- mărilor autorul prezintă mai multe scheme privind nucleul motor al acestei curse în țările mari puternic înarmate, și complexul militar industrial, pentru a ajunge la o schemă cuprinzătoare a acestui mecanism. Sînt anali- zate apoi consecințele acestei curse asupra progresului economic și social folosindu-se mai multe scheme elocvente privitoare la modurile de incompatibilitate între noua ordine eco- nomică și politică internațională, atît în domeniul păcii, abordării conflictelor, atitu- dinea față de schimbări, cit și în privința resurselor naturale și tehnico-științifice, mediul înconjurător dezvoltarea economico-soclală, prețurile și cooperarea internațională. Costin Murgescu și Eugen Dijmărescu consacră studiul lor impactului dezarmării asupra dezvoltării economico-sociale con- temporane (p. 105 — 130). Sînt analizate următoarele aspecte : dezarmarea ca premisă a eradicării subdezvoltării și accelerării pro- gresului economlco-social al tuturor popoare- lor; rezultatele care s-ar ajunge prin folo- sirea sumelor care se cheltuiesc pentru dez- armare în scopuri legate de reducerea și elimi- narea subdezvoltării, precum și efectele pozi- www.dacoromanica.ro 3 RECENZII 1SB7 tive asupra economiilor țărilor capitaliste; reconversiunii treptate a producției militare in producție de pace; impulsul pe care l-ar da dezarmarea spre o utilizare mai rațională a forței de muncă existente în lume precum și în redarea cercetării științifice-tehnice a fina- lității sale primordiale. Din cercetarea întreprinsă, autorii trag concluzia că din punct de vedere economic, trecerea de la o producție militară la o pro- ducție de pace nu ridică probleme insurmon- tabile pentru țările dezvoltate industrial, angrenate astăzi puternic în cursa înarmărilor, iar reconversiunea in producție civilă ar fi cu atît mai ușoară cu cit aceste state și-ar spori sprijinul pentru țările în curs de dez- voltare, cărora dezarmarea le-ar deschide noi și largi perspective de reducere a decala- jelor. în studiul semnat de Liviu Aurelian cu privire la dezarmarea generală și completă — deziderat vital al popoarelor —, sînt invocate ansamblul argumentelor care configurează atingerea acestui obiectiv ca un imperativ vital al salvării omenirii de la o distrugere totală (p. 132 146). Un accent deosebit este pus pe strategia dezarmării generale și com- plete și universalitatea eforturilor pentru realizarea dezarmării generale in cadrul poziției și propunerilor României în această direcție. Teodor Meleșcanu se înscrie cu un amplu studiu privind adoptarea unor măsuri efec- tive de oprire a cursei înarmărilor nucleare și de dezarmare nucleară care reprezintă prio- ritatea priorităților în domeniul negocierilor de dezarmare (p. 147 — 170). Reținem schema amănunțită a unui program complex de de- zarmare nucleară care se axează pe următoa- rele grupuri de măsuri : interzicerea utilizării armelor nucleare, interzicerea amplasării de noi arme nucleare pe teritoriul altor state; retragerea armamentului nuclear de pe teri- toriul altor state; încetarea perfecționării, experimentării și producției armelor nucleare și a mijloacelor de transportare a lor la țintă ; încetarea producției de materiale fisionabile cu destinație militară; reducerea și lichidarea completă a tuturor scopurilor de arme nu- cleare șl a mijloacelor de transportare la țintă existente; abolirea totală a armelor nucleare. Această ordine a măsurilor de dezarmare nucleară, așa cum este elaborată în propunerile României, învederează, odată mai mult, caracterul realist și lucid al acestor propuneri, luarea în considerare a necesității a rezolvării treptate a complexelor probleme ale dezar- mării nucleare. Zonele libere de arme nucleare formează obiectul studiului lui Ovidiu lonescu (p. 172 190). Sînt analizate apariția conceptului de zonă liberă de arme nucleare și clementele sale constitutive, locul acestor zone in procesul dezarmării, realizări și perspective. în înche- iere autorul scoate in lumină necesitatea de a se continua examinarea problemei creării de zone libere de arme nucleare în cadrul foruri- lor însărcinate cu negocierea problemelor dezarmării, subliniind totodată că de cea mai mare importanță rămîne transpunerea in practică a voinței statelor dintr-o anumită regiune de a se constitui ele însele într-o zonă denuclearizată. în studiul lui Romulus Neagu referitor la dezangajarea militară și dezarmarea în Europa (p. 191 — 212) se fundamentază multi- lateral necesitatea de a se intensifica eforturile pentru promovarea dezangajării militare și dezarmării pe plan regional, și îndeosebi pe continentul european. Autorul relevă în continuare liniile directoare ale negocierilor asupra problematicii militare în Europa cum sînt: legătura dintre aspectele politice și cele militare ale securității, legătura dintre securi- tatea pe continent și securitatea fiecărui stat din Europa, nediminuarea securității niciumv stat din Europa, legarea dezarmării de dez- voltare și stabilirea unui control strict și eficace pentru aducerea la îndeplinire a hotă- ririlor adoptate. După trecerea în revistă a măsurilor de întărirea încrederii și de creșterea stabilității pe continent, stabilite la Conferința pentru securitate și cooperare în Europa precum și altor măsuri propuse în acest cadru, se exami- nează alte măsuri de dezangajare și dezar- mare în Europa. în acest context el se referă la desființarea bazelor militare străine și retragerea forțelor armate de pe teritoriile altor state, crearea de zone denuclearizate și desființarea celor două blocuri militare și promovarea dezarmării generale și în primul rind a dezarmării nucleare, integrîndu-se astfel organic eforturile pe plan european in activitățile pe plan mondial pentru dezan- gajarea militară și dezarmarea în lume. în studiul lui Constantin Ene cu privire la principii, program de acțiune și mecanisme de negociere in domeniul dezarmării, (p. 214 — 232) sint expuse principiile care să stea la baza negocierilor de dezarmare, programul cuprinzător al negocierilor și crearea unor mecanisme eficiente de negocieri. Reținem in deosebi considerațiile in legătură cu noile principii de negocieri implicind o acțiune pe două planuri: al normelor care să stea la baza participării statelor la negocieri și corelarea obiectivelor urmărite pe parcursul negocierilor în cadrul unei strategii globale. Unei cercetări amănunțite cu propuneri concrete ii este supus cadrul instituțional al negocierilor, domeniu in care, după cum se știe, sesiunea specială a Adunării Generale a O.N.U. consacrată dezar- mării a luat o serie de măsuri. www.dacoromanica.ro 1888 RECENZII 4 O tematică similară dar privită dintr-un alt unghi de vedere ii are studiul lui Petre Bărbulescu despre un cadru democratic, viabil negocierilor de dezarmare (p. 233 255). După o prezentare critică, incepind cu peri- oada Societății Națiunilor al cadrului nego- cierilor de dezarmare, autorul evidențiază principiile elaborate de țara noastră, menite să asigure un nou cadru acestor negocieri: participarea tuturor statelor ți egalitatea deplină intre ele; excluderea abordării de la bloe la bloc; creșterea rolului O.N.U.; interes egal ți considerație constantă pentru toate propunerile care se fac în diferitele foruri de negocieri; desfășurarea negocierilor in concordanță cu postulatul diplomației deschise ți informarea corectă a opiniei publice internaționale asupra implicațiilor cursei inar mărilor ți negocierilor de dezarmare. Studiul lui Ionel Cloțcă privind scoaterea în afara legii a mijloacelor de distrugere in masă (p. 256 — 277) examinează instrumentele (tratate internaționale ți rezoluții ale O.N.U., în lumina principiilor dreptului internațional, care pledează pentru ilegalizarea tuturor categoriilor de arme de distrugere in masă. Se subliniază astfel că din punct de vedere juridic, armele nucleare cad sub incidența normelor in vigoare ale dreptului internațional prevăzute în convențiile internaționale privind interzicerea armelor ale căror efecte ating umanitatea și care cauzează un „rău” super- fluu. în ceea ce privețte armele chimice, autorul relevă valoarea și eficacitatea Proto- colului de la Geneva din 1925 privind inter- zicerea folosirii in război a gazelor toxice sau similare și a mijloacelor bacteriologice și valoarea Convenției asupra interzicerii perfecționării, producerii și stocării armelor bacteriologice (biologice) a toxinelor și asupra distrugerii lor adoptată în cadrul O.N.U. in 1972, primul document internațional care prevede distrugerea și eliminarea din arse- nalele statelor a unei arme existente. Sint examinate de asemenea, sub aspectul ilegali- tății lor, napalmul și alte arme incendiare, armele noi și sistemele de arme noi, analizind ți preocupările existente in această direcție. O problemă adiacentă a cursei înarmărilor o constituie comerțul cu arme șî implicațiile lui în viața internațională, problemă care face obiectul studiului lui Traian Grozea (p. 278 299). Autorul, după ce analizează diferite aspecte actuale ale acestui comerț, stabilind un model al comerțului cu arme, și analizind hegemonismnl ‘ n comerțul cu arme ca și efectele sale privind proliferarea și sti- mularea înarmărilor, precum și consecințele sale economice propune o strategie de natură să soluționeze problemele acestui comerț. Din această strategie reținem subordo- narea rezolvării problemelor comerțului cit arme strategiei dezarmării și ca obiectiv strategic imediat înlăturarea efectelor sale nocive, inclusiv efectul beligen, ca și subli- nierea faptului că realizările chiar parțiale în înlăturarea acestor efecte dăunătoare se reper- cutează pozitiv asupra întregii problematici a transferului de armamente, asupra procesului de dezarmare ți dezangajare militară. Ultimul studiu datorat lui Vasile Secărcș este consacrat noilor arme și impactul lor în viața internațională (p. 300—318). După trecerea in revistă a principalelor repere ale actualei etape în desfășurarea cursei calitative a înarmărilor (indicarea perfecționărilor obți- nute in domeniul armelor noi ca și al armelor convenționale) autorul se oprește asupra consecințelor globale de ordin social-politic ale anumitor tendințe obiective manifestate In dezvoltarea tehnologică militară. Asemenea consecințe sînt descrise de autor sub aspectul escaladării (intensificarea eforturilor al celorlalte state in domeniul tehnologiei militare ca urmare a dobîndirii de noi arme de către o țară sau alta), autonomi- zarea factorului tehnologic (evoluarea cursei înarmărilor conform unei logici tehnologice fără a ține seama de starea relațiilor politice dintre state) provocarea de puternice fenomene desta bilizatoare in sistemul raporturilor polilico- militare de după cel de al doilea război mondial precum și sporirea complexității problematicii dezarmării ea urmare a proiectării și fabricării unor noi tipuri de arme. Este, firește, greu ca in spațiul unei re- cenzii să poată fi cuprinsă multitudinea anali zelor și ideilor precum ți a contribuțiilor aduse de fiecare studiu in parte în înfățișarea com- prehensivă a unei problematici atît de vaste și de complexe ca aceea care face obiectul volumului de față. I.a meritele lucrării pe care le-am eviden- țiat la începutul acestei recenzii adăugăm spiritul realist și lucid in care sint analizate aceste aspecte îmbinat cu încrederea In posi- bilitățile popoarelor de a rezolva prin eforturi universale și susținute problemele dezarmării — caracteristică fundamentală a acțiunilor și propunerilor țării noastre in acest domeniu ca și in celelalte domenii ale vieții interna- ționale. Alexandru Bolintineanu www.dacoromanica.ro 5 RECENZII 1889 General-maior dr. Ilie Ceaușescu, col. dr. Vasile I. Mocanu, prof. univ. dr. Ion Călin, Drum de glorii. Pagini din eroismul armatei române în războiul nostru pentru independență, Edit. Scrisul românesc, Craiova, 1977, 318 p. Sărbătorirea centenarului independenței de stat a României a prilejuit, cum era și firesc, o rodnică și variată activitate edito- rială consacrată momentului istoric de acum un secol. Studii docte, bazate pe interpretarea cit mai exactă a izvoarelor documentare dece- late cu migală in arhive și scrieri de epocă, sau Înfățișarea romanțată a faptelor politice și militare circumscrise evenimentului aniversat au îmbogățit literatura românească inspirată din trecutul de luptă al poporului român pentru libertate și independență națională. Este dificil de precizat cărui gen literar aparține lucrarea Drum de filării, scoasă la finele anului trecut de binecunoscuta editură craioveană „Scrisul Românesc”, avind ca autori trei nume prestigioase in istoriografia națională contemporană. Din „cuvintul Înain- te'' aflăm mai curind ce nu și-au propus autorii, decît intențiile cu care au pornit la drum. Astfel, volumul nu se vrea „o mono- grafie sau o istorie a războiului nostru pentru independență din 1877 — 1878 și nici nu-și propune să abordeze multitudinea de aspecte ale războiului”. Scopul declarat al cărții, pe care cititorul îl simte realizindu-se de Ia primele pagini, este de a surprinde „istoria vie a masei de militari care a făcut efortul suprem în acest război, a dat cea mai grea jertfă de singe și care a pus, mai presus de orice, la locul înaltei cinstiri, interesele vitale ale patriei, ale înfloririi și prosperității ei”. Destinată unor largi cercuri de cititori, iubitori de literatură cu tematica istorică, lucrarea se constituie într-o frescă viu și bogat reprezentată a faptelor de arme săvîrșite de oștirea română în războiul antiotoman de acum un veac. Suita de tablouri, aparent discontinui, in care sînt înfățișate scenele de aprigă încleștare cu inamicul, eforturile supraomenești depuse de luptătorii noștri pentru a înfrînge rezistența înverșunată a vrăjmașului, jertfele dureroase, amărăciunea insucceselor trecătoare și bucuria nemăsurată a victoriilor, oferă narațiunii in ansamblu un caracter unitar și fluent. Volumul realizează o îmbinare fericită a mai multor specii literare. El este in același timp o inmănunchere de veritabile reportaje de front, fiecare din cele 27 de capitole avind propria-i identitate prin varietatea subiectelor abordate ; este totodată un film al eroismului românesc in care secvențele, diferind in timp și spațiu, urmăresc același personaj multiplicat în mii de fațete — ostașul român, de la simplul soldat ori dorobanț, pînă la capul suprem al oștirii, uniți prin aceeași fierbinte dorință de a cuceri cu orice sacrificiu independența patriei. Dar, ceea ce conferă lucrării un plus de valoare este caracterul ei pronunțat știin- țific. Scrisul alert și sobru, cu o puternică încărcătură emoțională, este dublat de pecetea autenticității. Autorii, buni cunoscători ai rigorilor genului, pun la baza narațiunii ade- vărul istoric, păstrat nealterat pentru posteri- tate de documentele vremii. Faptele, ca și oamenii care le-au săvirșit, nu sînt creații ale fanteziei povestitorilor. Ele s-au petrecut aidoma, iar eroii au trăit aievea, au luptat și sîngerat. Ei își continuă prin vremi existența căci numele lor, intrate în legendă, au rămas săpate în piatra monumentelor și in conștiința urmașilor. Au fost utilizate, cu discernămintul carac- teristic istoricului de profesie, documentele de arhivă, colecții de izvoare mai vechi sau mai noi, memoriile publicate ale unor presti- gioși comandanți militari participanți la război, valoroase scrieri edite, precum și periodicele de acum un veac. După o succintă prezentare a cadrului politic general, in care contradicțiile ruso- ototnane în sud-estul Europei aveau să genereze, în primăvara anului 1877, conflictul armat dintre cele două imperii, autorii reali- zează un izbutit tur de orizont asupra situației politico-militare a României. Opțiunea gu- vernului de la București pentru o alianță cu Rusia, ca și perspectiva participării țării la război alături de imperiul țarist, apar drept consecințe firești ale refuzului Porții de a accepta independența statului nostru, cerută cu justificat temei de diplomația română. Era totodată o înțeleaptă măsură politică prin care se reglementau juridic condițiile trecerii trupelor ruse prin România, evitîndu-se consecințele nedorite, cunoscute din trecutele războaie, ale transformării teritoriului național în teatru de operații militare. Numeroase izvoare documentare, la care autorii fac apel printr-o judicioasă selecție, oferă o grăitoare imagine a stării de spirit ce domnea în primăvara lui 1877 în rindul trupelor române ca dealtfel a întregului popor. îndeplinind misiunea de acoperire strategică a Dunării, cele 4 divizii române, cu efective ce se ridicau la 58 700 de oameni, fremătau de nerăbdare în așteptarea ordinului de intrare în luptă, cu atît mai mult cu cît www.dacoromanica.ro 1890 kechnzh 6 artileria otomană începuse bombardamente dc represalii împotriva localităților noastre de pe malul nordic al fluviului. Răspunsul artileriei române dc la Calafat, care a supus cetatea Vidinului unui puternic și precis tir al bateriilor sale, a constituit, așa cum se declară in titlul primului capitol al cărții „preludiul independenței dc stat”. Pe fondul sonor al bubuitului tunurilor de la Calafat, ale cărui reverberații au umplut inimile românilor de pretutindeni de o justificată mindrie și dc încredere în victorie, parlamentul țării a adoptat istorica proclamație dc la 9 mai 1877 care anunța lumii întregi botărirca națiu- nii române de a trăi liberă și independentă. Cea mai mare parte a volumului prezintă epopeea marilor confruntări militare în care trupele române, de toate armele, au făcut dovada unor înalte calități morale și ostășești. Este bogat ilustrată participarea armatei noastre la desfășurarea primelor acțiuni între- prinse de forțele ruse, îndeosebi sprijinul dat acestora la forțarea Dunării și la cucerirea cetății Nicopole. După consumarea celor două bătălii, din iulie 1877, în care trupele ruse au încercat fără succes să cucerească Plevna, intr-un moment critic pentru atacatori a sur- venit telegrama alarmantă a marelui duce Nicolae, prin care solicita prințului Carol I concursul urgent al armatei române. Dind curs acestei cereri, comandantul suprem al oștirii române a hotărît trecerea grosului forțelor noastre, constituite în Armata de operații, la sud de Dunăre, pentru a lupta alături de ruși în zona Plevnei, în vreme ce altă parte a armatei, care forma Corpul de observație, rămînea pe malul nordic al flu- viului, continuînd să acopere între Bechet și Calafat, frontiera de stat. Aceste din urmă forțe, împreună cu milițiile de pe teritoriul Olteniei care au fost și ele chemate sub arme, îndeplineau o importantă misiune strategică, fiind menite să apere flancul drept și spatele dispozitivului armatei ruse în fața unor even- tuale operații otomane dc întoarcere ce puteau fi executate din zona de concentrare a nume- roaselor efective inamice de la Vidin. Cu deosebită putere de evocare este înfă- țișat momentul cu trecerii Dunării de către trupele de operații române, peste podul de vase de la Măgura — Siliștioara. Atît docu- mentele militare, cit și relatările din presa vremii sau memoriile unor martori oculari, redau emoționant solemnitatea acestui episod din istoria războiului de independență pe care poetul Alexandrii Vlahuță îl socotea „mare, dc-a pururea vrednic de aducere aminte în viața neamului nostru”. Cea de a treia bătălie pentru Plevna, de la finele lui august 1877, ocupă un loc central în lucrare, pe măsura semnificației deosebite a acestui moment de maximă intensitate în desfășurarea de ansamblu a războiului și a valorii contribuției armatei române. Descrie- rea cîmpului de bătălie de dinaintea luptei și a forțelor care aveau să se confrunte, con- cepția tactică a comandamentului româno- rus, avîndu-1 în frunte pe domnitorul Româ- niei, angajarea succesivă a unităților în luptă și asalturile repetate, cu vigoare sporită în ciuda nenumăratelor jertfe, dar și rezistența indirjită a defensivei otomane, își găsesc, cu măiestrie, o reflectare în paginile acestei cărți. Nu lipsesc — din respect pentru adevărul istoric — nici constatările critice privind scă- derile comandamentului aliat, manifestate îndeosebi în etapa premergătoare a bătăliei, cînd lipsa unei cercetări eficiente a pozițiilor inamice a făcut să se creadă că in sectorul de ofensivă al trupelor române se găsea o singură redută otomană, pc cînd în realitate forțele noastre au fost nevoite să atace, disperîndu-se. două obiective — celebrele redute Grivița 1 și Grivița 2. Faptele de vitejie ale ostașilor români din unitățile de linie, de dorobanți și dc vînători săvîrșite la Plevna în zilele fierbinți ale sfirșitului de august 1877, au stat la baza obținerii singurului succes notabil din întreaga desfășurare a acestei bătălii : cucerirea, după repetate și înverșunate asalturi la baionetă, a redutei Grivița 1, punct important în siste- mul defensiv otoman. Această prestigioasă victorie românească obținută pe plan tactic, deși nu a condus nemijlocit la cucerirea Plevnei, a avut efecte pozitive asupra moralu- lui forțelor aliate de impresurare și a făcut să crească și mai mult rolul și locul armatei noastre în cadrul acțiunilor concentrate ruso- române. Ea a fost plătită însă cu prețul a peste 3 000 de vieți jertfite în acea plină de singe „Vale a Plîngerii” din fața redutelor otomane. Și in capitolele consacrate luptelor de la Plevna, inclusiv in descrierea acțiunilor ofensive din septembrie și octombrie pentru cucerirea Griviței 2, ca și în celelalte descrieri ale luptelor din diferite sectoare ale teatrului de război sud-duBărean, autorii volumului Drum de glerii reușesc să evidențieze deopotri- trivă eroismul colectiv ca și faptele de bravură individuale. în asalturile asupra redutelor inamice, la vederea drapelului tricolor, sub- unitățile acționează ca un singur om; sub ploaia de gloanțe și șrapnele, în frunte cu comandanții lor, atacă cu impetuozitate, sfidind moartea, și nu se retrag de sub focul vrăjmaș decit la ordinul superior. Așa proce- dează batalioanele regimentelor 10 dorobanți și 8 infanterie, din care cad eroic, alături de ostașii pe care-i comandau, maiorul George Șonțu și căpitanul Nicolae Valter Mărăcineanu, căpitanul Leon Cracalia, locotenentul Mihai Șurcă, dar și sergenții Simion Taflă și Con- stantin Panțuru, soldații Nicolae Palade, Ilie Stanciu, Sandu Neagu și mulți, mulți alții. www.dacoromanica.ro 1 RECENZII 1891 în ordinul de zi nr. 58 al Marelui cartier general român, comandantul suprem se adresa osta- șilor care luptaseră la Plevna cu aceste cu- vinte : „în lupta de la 30 august voi ați dovedit că virtutea ostășească n-a pierit din rîndurile ostașilor români. Sub focul cel mai viu al inamicului ați înfruntat moartea cu bărbăției ați luat o redută, un drapel și trei tunuri, țara vă va fi recunoscătoare de devotamentul, de abnegația voastră ; deși am avut simțitoare pierderi, deși depling cu voi pierderea bravilor camarazi căzuți pe cîmpul de onoare, dar singele vărsat nu va fi In zadar; dintr-insul va rodi mărirea, independența patriei”. Impresionante, prin dramatismul confrun- tărilor descrise, sînt și secvențele în care se redau luptele pentru cucerirea Rahovei. Comportarea eroică a trupelor române din zilele de 7 9 noiembrie 1877, jertfa supremă făcută pe altarul independenței de maiorii Dimitrie Giurescu și Constantin Ene. de loco- tenenții l’avel Bordeanu și Nicolae Radovici, alături de sutele de dorobanți căzuți la asal- turile redutelor dușmane, au fost remarcate atit dc căpeteniile militare ale forțelor aliate, cit și de observatorii străini. „Izbinda de la Rahova scria marele duce Nicolae princi- pelui Carol I aparține pe deplin trupelor române”, in vreme ce ziarul „Polilik” din Praga făcea următoarea remarcă intrutotul întemeiată : „Poate că Rahova să fie o locali- tate mică, insă ocuparea ei e foarte importantă, deoarece cu modul acesta cercul de înconju- rare se închide și mai mult in jurul Plevnei. Este incontestabil că armata română a dat o nouă doxadă despre vitejia ei”. Un nou prilej de manifestare a înaltelor virtuți ce caracterizau oștirea română l-au oferit luptele de la finele lui noiembrie 1877 care aveau să conducă la căderea Plevnei. Pregătirea șl desfășurarea ultimei bătălii pentru Plevna, consecințele și semnificația acestui eveniment ce a determinat soarta războiului, sînt înfățișate într-o manieră alertă ; textul, zgircit în comentarii, este, în schimb, extrem de bogat în fapte, în strălucite fapte de arme care încoronau efortul făcut necontenit de trupele române și ruse timp de cinci luni pentru zdrobirea puternicei rezis- tențe otomane din acest sector cheie al teatru- lui de operații balcanic. încercarea lui Osman pașa de a sparge încercuirea și a ieși din ce- tatea asediată cu întreaga sa oștire, luptele ermeene purtate în sectorul vestic al zonei de investire între forțele ruse și cele otomane, intervenția impetuoasă a trupelor române din sectoarele de vest și nord, care a dus la cuceri- rea redutei Grivița 2 și a celor de la Opanez, intrarea românilor în Plevna și lovirea din flanc și spate a dispozitivului inamic, înce- tarea rezistenței inamice și predarea lui Osman pașa către colonelul Mihail Cerchez, iată secvențe ce se derulează într-un cres- cendo al patosului epic, transpunând pc cititor în atmosfera acelor ore de maximă încleștare, de bărbătească hotărire de a tranșa, cu orice sacrificiu, soarta bătăliei în favoarea forțelor româno-ruse. Ordinul de zi al Marelui cartier general român, dat la scurt timp după încheie- rea bătăliei, glăsuia : „Ostași, străduințele voastre nobile și eroicele suferințe ce ați indurat, sacrificiile generoase ce ați făcut cu singele și cu viața voastră, toate acestea au fost răsplă- tite și încununate in ziua în care îngrozitoarea Plevnă a căzut înaintea vitejiei voastre, în ziua în care cea mai frumoasă oaste a sulta- nului, cel mai ilustru și brav general al său, Osman biruitorul, au fost biruiți și au depus armele înaintea voastră și a fraților voștri de glorie, soldații / ... / Rusiei. Povestea fapte- lor mărețe ale trecutului voi ați îmbogățit-o cu povestea faptelor nu mai puțin mari ce ați săvîrșit și cartea veacurilor va păstra pe neștersele ei foi numele acestor fapte, alături de numele vostru”. Ultimele capitole ale cărții sînt consacrate descrierii noilor misiuni primite de armata română după căderea Plevnei și modului strălucit în care ele au fost îndeplinite. Marșul executat de diviziile române spre Vidin, în condiții excepțional de vitrege, în care tre- buiau învinse atît rezistențele inamice cit și vicisitudinile unei ierni aspre, cu geruri puter- nice, drumuri înzăpezite și o acută lipsă de provizii, ca și acțiunile desfășurate în jurul puternicelor cetăți otomane Vidin și Belo- gradeik au avut o importanță strategică deosebită in ansamblul operațiilor din spațiul balcanic. Forțele române, acționînd singure, sub comandament propriu, reprezentau acum aripa dreaptă a marelui dispozitiv ofensiv aliat; avind asigurat flancul de nord-vest, forțele ruse puteau continua ofensiva peste trecătorile Balcanilor, spre Adrianopol și Constantinopol, nestingherite de puternica grupare mămică de la A idin. Ca și în capitolele precedente, iinbinind la fel de meșteșugit tonul sobru al documentului de epocă cu stilul cald, evocator al povestitoru- lui de fapte istorice, autorii aduc in prim plan figurile eroilor de la Smîrdan și Inova, Tatar- gik și Novoselo, descriu scenele de luptă din jurul Belogradcikului, asediul și bombar- darea Vidinului, pînă Ia încheierea victorioasă a războiului și întoarcerea trupelor române în patrie. Un capitol aparte, vădind, dacă mai era cazul, impresionanta documentare de care au dispus autorii în scrierea acestui volum, prezintă opiniile exprimate de nume- roșii corespondenți de presă străini asupra armatei române, aprecierile elogioase ale acestora la adresa vitejiei, măiestriei militare, capacității de efort și moralul înalt al ostașilor noștri. „Armata română — scria coresponden- tul unor gazete din America și din Elveția — www.dacoromanica.ro 1892 RHCBNZEI 8 merită a fi pusă lingă orice altă armată a Europei și oricine poate fi mindru de soldații și ofițerii ei, care au dat probe atit de strălucite de vitejie”. Volumul Drum de glorii este o meritorie contribuție la cunoașterea trecutului nostru național. Este o carte de ținută știin- țifică, scrisă cu profund respect pentru ade- vărul istoric, dar șl cu un bogat filon patriotic, concretizat intr-o suită de tablouri vii ce rămin adine intipărite in mintea și inima cititorului, descrieri pline de talent care emoțio- nează, conving, educă. Volumul poate servi, in același timp, ca o lucrare de referință, utilă frontului cercetării științifice. Din acest unghi, ar fi fost binevenit, credem, șl un indice onomastic și toponimic pe care il sugerăm autorilor in eventualitatea reeditării cărții. Irina Gufu JAK6 ZSIGMOND, Irâs-Kdnyv — firtelmiseg (Scrisul, cartea, intelectua- litatea) București, Edit. Kriterion, 1976, 374 p. Profesorul universitar clujean, Zsigmond Jak6 a pregătit pentru tipar un volum selectiv din studiile publicate sau elaborate de-a lungul prodigioasei sale activități de cercetare știin- țifică. Specialist cunoscut și recunoscut al Istoriei epocii feudalismului timpuriu și dez- voltat, profesorul Jak6 s-a ocupat cu pre- cădere de istoria culturii, cu toate că o serie de lucrări și publicații reprezentative întoc- mite de el au ca obiect istoria economică și socială, demografia istorică și fenomene ale luptei de clasă din epoca feudală. Tocmai acest aspect a făcut ca studiile și investigațiile de istoria culturii întreprinse de profesorul clujean să aibă o trăsătură particulară care sporește valoarea lor și interesul față de ele. Fenomenele de cultură sint analizate întot- deauna în strinsă și indisolubilă legătură cu societatea care le-a creat, ca un produs al acestei societăți, Se remarcă acest lucru la orice pas în studiile autorului fie că este vorba de începuturile scrierii, de carte, de tipar, de biblioteci sau arhive. Zsigmond Jakâ de la începutul activității sale științifice s-a ocupat și se ocupă de istoria Transilvaniei, fără a scăpa vreodată din vedere faptul că ea constituie parte componentă din trecutul istoric al patriei și prin aceasta legat de istoria generală europeană. Această viziune oferă studiilor și monografiilor elaborate de Zsigmond Jakâ o respirație și o perspectivă largă, temele și subiectele abordate incadrin- du-se în mod organic în istoria universală. Toate studiile elaborate de autor au la bază o bogată documentație, in cea mai mare parte inedită. Rod al unei îndelungate depis- tări în arhive și biblioteci, această documen- tație este astfel grupată de Zsigmond Jakâ și sistematizată incit să sublinieze principalele idei și constatări noi ce se degajează din fie- care studiu. Reconstituirea adevărului istoric hi toată complexitatea lui face ca orice studiu publicat de profesorul clujean să suscite interes. Materialele noi aduse în circuitul științific, metodele moderne folosite în cerce- tare stau la baza constatărilor inedite. Zsigmond Jak6 se situează in fruntea isto- ricilor de naționalitate maghiară din România. Acest fapt a pus amprenta pe orientarea în preocupările sale de cercetare științifică, în această privință Zsigmond Jakâ face urmă- toarea mărturisire : ..Destinul autorului a avut o desfășurare foarte fericită : el si-a putut consacra întreaga sa activitate de pină acum cercetării rarităților vechi ale Transilvaniei, în cadrul acestor preocupări, prin natura obligațiilor de serviciu a avut ca sarcină per- manentă de a se ocupa de tradiția scrisă a tre- cutului maghiarimii transilvănene. El și-a putut cu atit mai lesne realiza sarcina îndoită cu cît cercetarea istoriei medievale a Transil- vaniei și studierea istoriei naționalității maghiare nu numai că nu se exclud, ci se completează reciproc, una presupune pe alta. Instituțiile create în legătură cu viața maghia- rimii transilvănene și izvoarele scrise, biblio- tecile precum și colecțiile științifice care au luat naștere de pe urma activității acestor instituții constituie izvoare de primă însemnă- tate pentru întreaga istoriografie a patriei noastre”. De la aceste considerente și orientări a pornit profesorul Zsigmond Jakâ cind prin studiile sale pune la indemina întregii istorio- grafii din România instrumente de lucru, prezintă fonduri de cărți și manuscrise, expune istoricul unor biblioteci și arhive și înfățișează unele instituții medievale transilvănene, toate acestea fiind indispensabile pentru o cerce- tare aprofundată. ,,Prin urmare — subliniază Zsigmond .Jak6 — examinarea aspectelor specifice ale trecutului naționalităților este o sarcină actuală a științei noastre istorice. Cultivarea șl înflorirea cercetărilor privind trecutul naționalităților este cel puțin în aceeași măsură spre folosul istoriografiei întregii țări pe cit de necesară este ea publicu- lui de cititori din rîndurile naționalității interesate”. www.dacoromanica.ro 9 RECENZII 189S Pentru definirea corectă a coordonatelor în care se înscrie volumul de studii realizate de profesorul Zsigmond Jakă este necesar să subliniem concepția materialist-dialectica, consecventă de care sînt pătrunse investiga- țiile autorului. Această concepție și patriotismul fierbinte al cetățeanului de naționalitate maghiară al României socialiste definesc în egală măsură conținutul volumului, refleclînd în inod fidel o muncă de aproape patru de- cenii de activitate științifică neobosită și deloc ușoară. Volumul este compus din trei părți. Prima dintre ele cuprinzînd patru studii sc referă la epoca de început a scrierii medievale. Atît din punct de vedere al metodei cit și din cel al informației pe prim plan se situează stu- diile care abordează începuturile formării intelectualității si a scrierii laice in Transil- vania medievală, arătînd că acest proces își are începuturile sale la sfirșitul secolului al XH-lea și începutul secolului al XlII-lea. In această perioadă apar primele documente interne și redactarea lor presupunea nu numai anumite cunoștințe de natură juridică, ci și o scriere, care, cu canoanele ei bine stabilite, nu mai era pusă exclusiv în slujba bisericii, ci mai degrabă in interesul feudalilor laici. Pînă la mijlocul secolului al XVI-lea intelec- tualitatea laică, ce se afirmă din ce în ce mai mult, s-a dezvoltat în cadrul clerului care desfășura o activitate de natura laică. La acea dată are loc și în Transilvania, nu fără aportul important al Reformei, formarea unei noi intelectualități din sinul păturilor laice, care — dispunînd de o înaltă cultură umanis- tă — îndeplinea funcții politice de conducere în stat. Nu este fără importanță să menționăm că rezultatele obținute de Zsigmond Jakâ tn privința dezvoltării scrierii latine, comuni- cate la cel de al Xl-lea Congres internațional al științei istorice, an fost întîmpinate cu viu interes de specialiști. în contextul acestor cercetări și în cursul lungilor sale investigații in arhive Zsigmond Jakâ a descoperit unul din cele mai vechi monumente laice ale limbii maghiare datat din 1507 și care — dincolo de interesul filo- logic — arată că la începutul secolului al XVI-lea practica redactării documentelor în limba maghiară era în Transilvania pe deplin formată. Testamentul lui Istvân Rodi Cseh, din 1507 ti oferă lui Zsigmond Jakâ prilejul de a aborda problema apariției intelectuali- tății care promova scrierea în limba maternă. Un mare interes pentru specialiști și pentru toți cei care doresc să cunoască istoria patriei în perioada feudală este studiul lui Zsigmond Jakâ despre organizarea cancelariei voievo- dale în Transilvania la începutul secolului al XVI-lea. Dnpă o prezentare a instituțiilor protonotariatuhii transilvan și a secretaria- tului cancelariei voievodale, profesorul Jako înfățișează pas cu pas activitatea persoanelor care îndeplineau diferite funcții importante in cadrul cancelariei amintite. Studiul iși găsește o profundă justificare istorică și prin aceea că el ne arată unde se găsesc rădăcinile formării cancelariei princiare de mai Urziți, din epoca principatului autonom al Transil- vaniei. Un capitol important al lucrării lui Zsig- mond .Jakâ, format din patru studii, este consacrat analizei moștenirii, păstrării și conservării materialului arhivistic transilvă- nean. în analiza libertăților fostului centru al mineritului de fier, Remetea de pe Aricș, profesorul Jako urmărește pas cu pas cum și cînd s-a format legenda despre aceste libertăți, ce rol au jucat ele în lupta locuitorilor comu- nității și care este adevărul istoric. Este un studiu model de critică a izvoarelor perioadei feudale. începmdu-și activitatea de cercetător în domeniul istoriei, profesorul Zsigmond Jako a fost mai întîi arhivar la Arhiva Muzeului Ardelean. Aici a adunat el un bogat material de documente privitoare la evoluția păstrării și organizării fondurilor arhivislice din Tran- silvania în perioada feudală. De această activi- tate este legat și studiul din volum care pre- zintă și analizează instrucțiile organelor de gmernămînt transilvănene cu privire la arhive între anii 1575 și 1841. Nu mai puțin important este studiul despre proiectul de inventariere și de organizare a arhivelor comi- tatelor elaborat de Lipât Viser la 1785. în sfîrșit tn șirul prezentării fondurilor de arhive, această păstrătoare a memoriei timpurilor apuse despre istoria Transilvaniei, un loc bine meri- tat ocupă prezentarea arhivei bisericii calvine și a felului în care s-a dezvoltat această arhivă deosebit de bogată. Mai mult de jumătate din volum este for- mată din studii referitoare la istoria cărfii, tiparului și bibliotecilor din Transilvania. Cei care doresc să cunoască cum arăta o biblio- tecă de manuscrise în secolul al XV-lea găsesc, in studiul profesorului Jako descrieri despre locul orașului Oradea in istoria bibliotecilor medievale de la noi, informații deosebit de bogate și instructive. Figura umanistului Vitdz Jănos, contemporan cu loan de Hune- doara și regele Matia Corvinul apare în acest studiu într-o lumină nouă, de întemeietor de bibliotecă umanistă. într-un alt studiu auto- rul înfățișează legăturile vestitei biblioteci Corvina de la curtea regelui Matia care în secolul al XV-lea era una din cele mai mari biblioteci din Europa. Istoria bibliotecilor documentare de la Aiud și Odorheiu Secuiesc constituie obiectul a trei studii cuprinse în volum. Primul dintre ele ne prezintă începuturile și primele patru www.dacoromanica.ro 1894 RECENZII 10 decenii de existență (1622 — 1658) ale Biblio- tecii colegiului Betlilen din Aiud, punind în lumină rolul hotăritor al principelui Gabriel Bethlen in întemeierea ei. In cel de al doilea studiu autorul analizează citeva din codicele manuscrise rare ale Bibliotecii documentare Bethlen din Aind. Reține atenția codicele din secolul al XV-lea care cuprinde copia textului Cronicii pictate, redactată la curtea regelui Ungariei Ludovic de Anjou la sfîrșitul dece- niului al șaselea din secolul al XlV-lea. Va- loarea manuscrisului pe lingă faptul că păs- trează copia cea mai autentică a cronicii amintite constă in aceea că el cuprinde și unul din cele mai vechi monumente ale limbii maghiare datată din secolul al XV-lea. Profe- sorul Jakă înfățișează apoi soarta codicclui Bânffy din priina jumătate a secolului al XV-lea precum și fostul fond de manuscrise orientale rare, care ne este cunoscut din de- scrierile făcute de Timotei Ciparhi la 1841. în acest context ni se oferă date inedite despre activitatea cărturarului român în domeniul orientalisticii publicîndu-se în întregime notele făcute despre manuscrisele orientale care se aflau atunci tn Biblioteca Bethlen din Aiud. în cel de al treilea studiu profesorul Jakă urmărește pas cu pas istoria Bibliotecii docu- mentare din Odorheiu Secuiesc, care s-a for- mat pe lingă Colegiul reformat întemeiat de cărturarul loan Bethlen în a doua jumătate •a secolului al XVII-lea. Pe baza unei minu- țioase cercetări autorul prezintă fondurile de cărți (inclusiv biblioteci particulare) din care s-a format, cu precădere prin donații, această valoroasă bibliotecă. în cursul prodigioasei sale activități antonii s-a ocupat și de istoria bibliotecilor colecții particulare. în volum el a inclus studiul său despre întemeierea și istoria bibliotecii lui Timotei Cipariu, personalitate proeminentă a culturii naționale române de activitatea căruia istoricul clujean s-a ocupat în cîteva din cercetările sale științifice și față de care manifestă o deosebită căldură. El a reușit să contureze mai clar locul pe care-1 ocupă Cipariu in bibliografia românească precum și să reconstituie în modul cel mai minuțios cînd și ce fel de fonduri de cărți au fost achiziționate de cărturarul român, cu ce mijloace bănești și cum a organizat el fru- moasa sa bibliotecă de la Blaj și care a fost soarta ei după revoluția de la 1848. Profeso- rul Jak6 a clarificat toate aceste aspecte cu scopul mărturisit de a reconstitui din fondurile păstrate biblioteca lui Timotei Cipariu. Din însemnările făcute de cărturarul român in cărțile sale, din moștenirea manu- scrisă a lui, din corespondența purtată de el, profesorul Jakă ne înfățișează o imagine foarte bogată despre această bibliotecă, arăttnd printre altele că Însemnarea făcută de Cipariu in anul școlar 1818 — 1819, cînd el se afla în clasa de retorică la școala din Blaj, in ediția de la Lipsea a Iliadei lui Homer : Ex libris Timothei Czipăr rhetoris in 5 trebuie să fie considerată ca actul de naștere al bibliotecii. Este cunoscut rolul proeminent pe care l-a jucat Zsigmond Jakă la mijlocul deceniului trecut în cercetările privitoare la istoria cărții și tiparului românesc din secolul al XVI-lea. El a fost primni care a dovedit cu date greu de contestat că la Sibiu încă la 1528 a început să funcționeze o tiparniță in care la 1544 a fost tipărită prima carte în limba română. Datorită studiilor publicate de el cunoaștem azi in amănunțime istoria tiparniței din Sibiu, inclusiv activitatea cărturarului român Filip Moldoveana alias Philippus Pictor sau Maler, care a tipărit primele cărți in limba română cu un deceniu și jumătate mai înainte de începutul activi- tății lui Coresi. Pe urmele cercetărilor des- chise de profesorul Zsigmond Jakă s-a ajuns la depistarea, identificarea și datarea primei tipărituri în limba română păstrată pină azi, căci precum se știe prea bine Catehismul românesc din 1544 pînă acum nu a fost încă găsit. Profesorul Jakă nu a renunțat însă la căutarea acestei cărți și în volumul său include un studiu intitulat sugestiv : Pe urmele Catehismului românesc din anul IS44- în el autorul aduce informații inedite cu privire la faptul că această valoroasă carte cu semnificația de piatră de hotar m istoria culturii române se afla In secolul al XVIII-lea într-una din bibliotecile particulare transil- vănene, ceea ce înseamnă că nu trebuie să ne pierdem nădejdea în posibilitatea depistării Catehismului românesc din 1544, cel dinții monument tipărit al limbii române. într-un alt studiu inclus în volum profe- sorul Jakă înfățișează pe larg istoria tiparului sibian cu caractere latine tn secolul al XV I-lea. Tiparnița sibiană, așa cum arată autorul, a constituit și constituie una din minunatele exemple de colaborare româno-maghiară- săsească în domeniul culturii, căci aici au activat într-o perfectă înțelegere fii celor trei neamuri. De fapt, Istoricul clujean caută să sublinieze, să scoată în relief și să dove- dească cu informații noi, inedite, tradiția seculară de conviețuire pe meleagurile transilvane, precum și faptul că cercetarea trecutului cultural al naționalităților conlo- cuitoare îmbogățește in egală măsură și istoria poporului român, că aceste cercetări au de îndeplinit o sarcină de mare importanță in frontul comun al istoriei patriei. Un alt moment al colaborării româno- maghiare, scos la lumină pentru prima dată de profesorul Zsigmond Jakă, îl constituie întemeierea tipografiei române de la Blaj. El arată rolul important pe care l-a avut www.dacoromanica.ro 11 RECENZII 1895 episcopul unit Petru Pavel Aaron in reîn- noirea tiparului românesc transilvănean Ia mijlocul secolului al XVIII-lea. Pe baza unor informatii pină acum necunoscute Zsigmond Jako demonstrează că tipograful care a înnoit Înzestrarea tehnică a tiparniței române de la Blaj a fost P Idi Szekely Istvân, tipo- graful colegiului reformat din Cluj, care și-a însușit arta tiparului in Olanda și care a fost în secolul al XVIII-lea unul din cei mai vestiți tipografi transilvăneni. Tot Pâldi a fost acela care a înzestrat tipografi de la Blaj cu litere latine, punîndu-se istfel bazele trecerii tiparului românesc de la caracterele chirilice la cele latine. Acest tipograf renumit a avut printre ucenicii săi și o serie de tineri români, dintre care s-a ridicat o pleiadă de tipografi blăjeni cunoscuți. Din această colaborare, reconstituită in special pe baza documentelor referitoare la tiparnița română din Blaj și a corespondenței episcopului unit amintit, s-a realizat ridicarea la nivelul euro- pean avansat al tipografiei din acest centru al culturii românești transilvănene. Bogatul capitol de istoria cărții, tiparului și bibliotecilor este încheiat de un studiu de sinteză in care profesorul Jako înfățișează rolul cărții și al bibliotecilor în dezvoltarea culturii maghiare din Transilvania punind în felul acesta moștenirea naționalității maghiare in acest domeniu la dispoziția tuturor celor care doresc să aprofundeze cercetarea trecutu- lui comun al poporului român și al naționali- tăților conlocuitoare. Astfel cartea la care ne referim, pe lingă interesul său științific, are un mesaj de o profundă semnificație ideo- logico-politico-educativă, acela al chemării la cunoașterea trecutului comun și prin acesta slujind respectul reciproc și întărirea unității și frăției dintre națiunea română și naționali- tățile conlocuitoare. Ludouîc Deme'ny DANIEL CHIROT, Social Change in a Peripheral Society. The Creation of a B alic an Colony, New York, San Francisco, London, Academic Press, 1976, 180 pag. Cartea profesorului Daniel Chirot de la Universitatea din Washington, Departamen- tul de sociologie, constituie o originală și îndrăzneață abordare a sensului dezvoltării istoriei românești în evul mediu și epoca modernă, abordare în care metoda istorico- comparativă se îmbină cu cea tipologică și cu analiza statistică. Ca atare, este greu de spus unde istoricul își încheie expunerea și unde sociologul trece la generalizarea teoretică într-o operă care prin natura ei trebuie să fie de istorie socială și reușește să fie. Ipotezele de lucru pe care și le propune autorul sînt în număr de trei: verificarea existenței legilor și a stadiilor în istorie pe un studiu de caz, a succesiunii modurilor de producție și a felului în care relațiile economice pot determina dezvoltarea istorică a părții de sud a României, adică a Țării Românești. In demonstrarea acestor ipoteze se folosește, între altele, analogia cu „lumea a treia” și se admite ca un postulat caracterul de „sistem mondial” al Imperiului otoman. Concluzia la care ajunge autorul are mai degrabă va- loarea unei noi ipoteze de lucru, ca premisă în cadrul unui sorit ce trebuie să-și ducă pînă la capăt înlănțuirea logică mai înainte de a se ajunge la încheierea pe care o preconizează autorul și anume că ne aflăm in fața unei „societăți periferice in transformare”, a unei ,,colonii balcanice” ce a reușit de-abia în ultima vreme să-și schimbe statutul. Rezerva noastră își are temeiul în aceea că ideea de „periferie” implică pe cea corelată de „centru" — care în concepția autorului nu poate fi decît occidentul — , iar termenul de „colonie” pentru o țară europeană nu poate fi luat în accepția pe care D. Chirot a putut-o constata nemijlocit atunci cînd, cu ani in urmă, a studiat cazul Sudanului (Urban and Rural Economies in the Western Sudan: Birni N’Kouni end tis Hinterland, în „Cahiers d’ătudes africaines”, IV, 1968). Dar să vedem mai precis despre ce este vorba. Lucrarea in ansamblul ei cuprinde opt capitole, din care primul este o introducere în care se expun principiile metodologice, iar ultimul o încheiere, la care se adaugă biblio- grafia generală și indicii. Modelul pe care D. Chirot își propune să-l urmeze este Im. Wallerstein cu a sa The Modern World- System: Capitalist Agriculture and the Origtns of the European World-Economy in the Six- teenth Century (1974), iar din lucrările româ- nești se acordă prioritate celor ale prof. H. H. Stahl, din care sînt reținute și o serie de puncte de vedere. Capitolul al doilea prezintă geografia Țării Românești în perioadele medievale și modernă (1250—1917), teritoriu ale cărej cîmpil — după părerea autorului — au folosit cîndva popoarelor de stepă, iar în perioadele mai recente au devenit un grînar- îmbelșugat www.dacoromanica.ro 12 - c. 56- 1896 R0C7DNZII 12 (p. 7 14). Ceea ce a scăpat atenției autorului este insă faptul că aceste citnpii în vechime erau bine împădurite, creînd dificultăți se- rioase popoarelor migratorii și avantaje însemnate populației autohtone care s-a adăpostit în ele veacuri de-a rindul, fără a fi nevoită să pribegească și care, atunci cînd condițiile politice și sociale i-au permis, le-a transformat în ogoare fertile. Cel de al treilea capitol privește perioada anilor 1250 — 1500 (p. 15 — 35) pe care autorul o definește ca pe o epocă de dominare a economiei naturale a comunităților vicinale, alături de care exista și economia mai dezvol- tată a claselor suprapuse, deci un „sistem dual'’stabilit în cadrul „modului de producție asiati” și „caracterizat prin următoarele trăsă- turi : existența unui tribut impus populației care trăia în „comunități primitive”, cu o proprietate apartinind obștilor sau tribului, comunități foarte puțin diferențiate intre ele și exploatate de o nobilime in formare prin intermediul statului. Dovada concretă a acestei organizări inițiale ar forma-o satele de moșneni și formele de confederare păstrate pină la începutul secolului nostru. în ceea ce privește clasa dominantă, ea s-a format din fruntașii satelor, unii din ei (cnejii) rămînind în continuare cu funcții administrative și judiciare locale, în timp ce cei cu funcții militare s-au constituit în clasa boierească. Statul muntean nou format a păstrat elemente din organizarea politică a ultimelor popoare migratorii și a vecinilor bulgari a căror stăpînire efectivă la nordul Dunării autorul o socotește insă îndoielnică. Un amănunt a scăpat insă lui D. Chirot și anume faptul că aceste comunități vicinale românești — ca și cele din Albania și unele părți ale Muntenegrului într-o perioadă mai recentă, în ciuda terminologiei gentiliee păstrate — pierduseră de mult caracterul lor gentilic-tribal și aveau in perioada analizată o structură pe de-a întregul teritorială, în devălmășie rămînind doar terenurile nefertile, fapt ce a asigurat un ascendent asupra populațiilor barbare care se aflau intr-adevăr în ultimul stadiu al comunei primitive. Aceasta a și permis asimilarea lor de către autohtoni și crearea unor state proprii, dife- rite de formațiunile politice barbare și cu un sistem juridic bine conturat. în rest, procesul formării statului feudal Țara Românească — pe care D. Chirot nu îl consideră a fi încă feudal — este bine pre- zentat, ca și dezvoltarea schimbului de mărfuri în prima perioadă de existență a acestui stat și din care autorul își va trage motivarea carac- terizării epocii următoare pe care ne-o prezintă tn capitolul al patrulea al lucrării. Perioada anilor 1500—1600 este conside- rată ca o epocă de destrămare a sistemului economic dual al comunităților vicinale și de constituire a statului senioral (p. 37 — 56). Tributul impus de turci determină o sporire a fiscalității ce ruinează pătura suprapusă sătească și pe producătorii direcți in general și permite boierimii și apoi domnului țării să acapareze întreaga putere politică. Țărănimea, în bună parte, își pierde libertatea și devine dependentă, fapt ce face pe autor să admită prezența începînd din acest moment a „unor caracteristici ale feudalismului” (p. 56). Rolul precumpănitor al marii boierimi în această perioadă este bine argumentat, ca și reversul fenomenului, și anume tendințele de întărire a stăpînirii centrale și de contracarare a puterii boierimii. Aceasta nu exclude însă, după părerea lui D. Chirot — în opoziție cu unii istorici care admiteau pentru perioada anterioară existența unei descentralizări poli- tice— că autoritatea domnului ar fi fost consi- derabilă și în etapa inițială de existență a statului, deoarece căpeteniile satelor nu aveau poziția de care dispunea aristocrația gentillcă în cadrul democrației militare din care s-au născut statele barbare și care a creat impresia generalizării sistemului fărâmițării feudale ca fază obligatorie in începuturile dezvoltării oricărui stat feudal. Interesant ca ipoteză de lucru este califica- tivul de „sistem economic protocolonial” pe care autorul îl dă perioadei următoare (1600 — 1821) pe care o tratează în capitolul al cincilea (p. 57 88). Motivul este considerarea însăși a stăpînirii otomane, în esența ei, ca o astfel de dominație „protocolonială”, cu un specific propriu și diferit de sistemul tributar propriu-zis practicat de cumani și tătari. Acest sistem presupune existența unei „metropole” — în speță Imperiul otoman — in măsură să preia surplusurile de producție dintr-o „arie periferică” care să fie exploatată fie direct, fie prin intermediul unor elemente „de acelaș neam”. Prețuind o formulă elabo- rată de G. Balandier (The Colonial System. A. Theorelical Approch, 1966), D. Chirot consi- deră că surplusul preluat de „metropolă” privea prin excelență produse naturale, că importul și exportul acestor produse era dirijat de „metropolă”, că gradul de exploatare a maselor producătoare înregistrează o creștere și că aceasta a frînat considerabil propria dezvoltare economică a țării supuse acestui regim, ascuțind contradicțiile dintre reprezentanții „metropolei” și țara aservită a cărei clasă dominantă începe să fie totuși cointeresată în menținerea unei situații din care trage șl ea profit. în acest sens se urmărește, pc baza unei literaturi de prim ordin, evoluția haraciului față dc Poarta otomană, evoluția vieții eco- nomice a Țării Românești și situația producă- torilor direcți. Sînt demne de reținut obser- www.dacaromanica.ro 13 RDCENZOI 1897 vațiile privitoare la cotitura pe care au repre- zentat-o reformele lui Mavrocordat la mijlocul sec. XVIII în transformarea țăranilor depen- denți in clăcași, precum și faptul că începînd din aceiași secol ponderea în economia mixtă pastoral-agrară se schimbă in favoarea agricul- turii, introducerea culturii porumbului avind un rol însemnat în această privință. Ceea ce a scăpat însă atenției autorului este împrejurarea, nu lipsită de importanță, că exploatarea țărilor române de către Poartă — abstracție făcind de natura acestei exploa- tări, deoarece exploatarea Indiei, de pildă, de către suveranii moguli sau administrația engleză nu pot fi puse pe același plan, deși și unii și alții s-au folosit de tribut — nu a avut ioc printr-o administrație străină, spriji- nită de o forța armată străină — și aceasta nici chiar in epoca fanariotă — , iar clasa dominantă autohtonă, deși avantajată in unele privințe de stăpînirea străină, nu s-a împăcat niciodată cu știrbirile aduse inde- pendenței țării; in sfirșit. produsele obținute de „metropolă” erau folosite exclusiv pentru consum și nu în scop productiv, ceea ce explică caracterul prădalnic al sistemului, secătuirea resurselor țării exploatate și lipsa de progres economic și social al țării benefi- ciare, situație incompatibilă cu esența unui regim colonial sau protocolonial. Denumirea nu este aplicabilă nici măcar vremelnicei stăpîniri austriace din Oltenia (1718 — 1739) și in care autorul vede un „prematur experiment al colonialismului modern” (p. 74). Exploatarea a fost într-a- devăr și aici deosebit de intensă, dar nu mult diferită de restul Imperiului habsburgic care nu poate fi totuși considerat un imperiu colo- nia], pentru același motiv pentru care acumu- larea primitivă a capitalului printr-o exploa- tare exagerată în propria țară nu justifică declararea ei drept colonie, deși sistemul are asupra maselor producătoare același rezultat nefast. Secolul al XlX-lea, în special cel de al treilea deceniu, aduce o relativă slăbire a dependenței față de Imperiul otoman și o orientare a schimbului de mărfuri spre occident, fapt ce marchează, după părerea lui D. Chirot, „tranziția spre colonialismul modern” (1821 — 1864), etapă pe care o tratează in capitolul al șaselea al cărții (p. 89—118). în definirea acestei situații, autorul pornește de la aceleași criterii ale lui G. Balandier, însă de această dată surplusul agricol al „coloniei” este foiosit de „metropolă” pentru industrializare, importul și exportul continuă a fi în miînile agenților „metropolei” sau al „paria-capita- liștilor” autohtoni, se continuă deposedarea intensă a producătorilor direcți, economia cauza importurilor din „metropolă”, contra- dicțiile dintre autohtoni șl reprezentanții „metropolei” se adîncesc, clasa exploatatoare proprie — ajunsă, ca și in perioada precedentă o „enclavă socială” — se depărtează tot mal mult de popor, deținînd în mîna el frinele puterii, însă sub supravegherea permanentă a „metropolei”. în această privință. Regulamentele orga- nice au jucat, după opinia autorului, un rol dublu și anume au înlăturat monopolul turcesc asupra comerțului românesc și au sporit pos’biiitățile de exploatare a țăranilor de către b< eri. Revoluția de la 1848 a dus însă la abolirea sistemului regulamentar care amenin- ța cu o „reînfeudare” șl la afirmarea politică a burgheziei pe care Regulamentele organice o recunoscuseră ca „starea a treia”. O cotitură deosebit de importantă în statul român rezultată din Unirea Principatelor a repre- zentat-o reforma agrară din 1864 care a creat pentru țărănime posibilitatea de a se integra organic în sistemul pieții și totodată de a deveni o pradă pentru proprietarii de pămint ale căror nevoi de brațe de muncă crescuseră. Aceasta este de altfel și cauza care va duce, în perioada următoare, la instaurarea unui sistem de „dominație colonială dezvoltată și criză agrară” pe care autorul il tratează în capitolul al optălea și ultimul al lucrării (p. 119 — 148). Explicind transformarea socie- tății românești într-o „societate colonială modernă deplină”, arată că prin aceasta nu trebuie să se înțeleagă că ar fi vorba de o țară modernă industrială și nici de una rămasă in faza tradițională, ci pur și simplu că este vorba de o societate aflată în plin proces de transformare, cu începuturi de industriali- zare și de occidentalizare a elitei conducătoare. Spre deosebire insă de societatea românească în transformare din sec. XIV—XV, care avea un caracter „dual”, și căreia stăpînirea otomană i-a pus capăt, societatea modernă în transformare nu mai avea un caracter „dual” deoarece ruralul și urbanul formau acum o unitate. Reforma agrară din 1864 rezolvase numai parțial problema țărănimii, oferind în schimb marilor proprietari posibilități sporite de exploatare a locuitorilor satelor, de această dată in sistemul contractual capitalist, fapt pe care autorul il demonstrează cu ajutorul datelor statistice și pentru care acceptă denu- mirea de „ncoiobăgie". Acestei a doua aser- viri a țărănimii i-ar corespunde și o „nouă burghezie", legată de administrație și devenită birocratică, ivită după dispariția vechii boie- rimi și a vechii burghezii comerciale spre sfirșitul secolului al XIX-lea. Interesantă este precizarea că deși vechea boierime dispăruse proprie cunoaște o stagnare pronunțată din aproape cu totul la acest sfîrșit de veac, totuși www.dacoromanica.ro 1898 RECENZII 14 pondere» politică a marilor proprietari fun- ciari nu se redusese deloc (p. 148) Urmarea acestei situatii a fost marea răs- coală țărănească din 1907, căreia autorul îi consacră un studiu special (The Alarket. Tra- dition and Peasant Rebellion. The Case of Rumania in 1901, în ,.American Sociological Review", XL, 1975), folosind modele mate- matice după exemplul altor sociologi ameri- cani (v. critica procedeului în „Viitorul social”, VI, 1977, nr. 3, p. 515 — 516); părerea sa este că această răscoală a fost efectul direct al penetrației capitolului străin într-o socie- tate încă insuficient pregătită. Reformele agrare care au urmat au lichidat treptat lipsa de echilibru între marea proprietate, proprietatea mică și mijlocie, proces care a fost desăvîrșit prin măsurile radicale luate după cel de al doilea război mondial. în concluzie, autorul încearcă o sintetizare a etapelor parcurse de Țara Românească in perioada analizată, subliniind că aceste etape pot fi grupate în trei: 1) societatea m care domina economia obștilor pînă la destrămarea sistemului și impunerea tributului (sec. XVI); 2) societatea protocolcnială, aservită Impe- riului otoman (sec. XV1-XIX); 3) societatea modernă neocolonială, aservită capitalismului occidental (1821. pînă la Primul război mon- dial). în prima etapă, a societății „duale”, statul șl boierii aveau mai mult un rol de control, influența lor fiind limitată. în cea de a doua etapă, oprimarea otomană a dus la o adincire a luptei de clasă și la o întărire in final a puterii centrale, ceea ce a sporit capacitatea de re- zistență, însă „Țara Românească n-a putut niciodată să devină o Suedie a Balcanilor, deși Vlad Țepeș și Mihai Viteazul au acționat în această direcție” (p. 161). Trecerea la sis- temul protocolonial a fost posibilă, după pă- rerea autorului, datorită economiei pastorale, lipsa unei agriculturi dezvoltate făcînd inope- rantă introducerea sistemului ciflikurilor, ca in restul Imperiului otoman ; pe același temei se explică și insuccesul politicii de aservire a țăranilor de la sfîrșitul sec. XVI, în timp ce în alte țări răsăritene sau in America latină a reușit. Saltul înregistrat In secolul al XlX-lea a fost uriaș, nu insă în măsură să evite situația de a deveni o colonie a țărilor mai dezvoltate din Europa. în încheiere, autorul se simte obligat să precizeze că „tipologia colonială stabilită in acest studiu este de mare folos, insă nu trebuie exagerată”, în aplicarea ei trebuind să se țină seama de împrejurările istorice concrete. în al doilea rind, ține să precizeze că însuși conceptul de societate periferică este relativ, la baza lui stind modul de difu- ziune al culturii. Fără îndoială, că la o analiză pertinentă, demersul teoretic al lui D. Chirot își are, sociologic vorbind, originalitatea și caracterul său de noutate interpretativă. Aceasta nu poate insă estompa viziunea sa subiectivistă, ca și tentativele de analogii modernizatoare pe care autorul lucrării le practică cu dezinvoltură. Istoria este intra devăr o știința socială în care fiecare cerce- tător are dreptul și datoria de a-și exprima propriul punct de vedere, dar de aici și pînă la sistemul de „etichetare conceptuală” utilizat de istoricul american la adresa etniilor din sud-estul european este o mare și de nedepășit barieră. Liviu Marca www.dacoromanica.ro REVISTA REVISTELOR *** „Studii și materiale de muzeografie și istorie militară” nr. 7—8/ 1974-1975; 9/1976; 10/1977, 1025 p. Revista Muzeului Militar din București, continuatoare a „Buletinului MMN” editat între 1937—1941, a ajuns acum la al 10-lea tom. Am socotit prilejul binevenit pentru a-i dedica aceste rinduri, deoarece in anii care au trecut de la apariție ea s-a inscris cu contri- buții merituoase în domeniul Istoriografiei militare și al muzeisticii de profil. Ne propunem ca în continuare să facem o succintă prezentare a tematicii și conținutului ultimelor trei numere. De la început dorim să subliniem că revista este structurată pe următoarele secțiuni: arheologie și istorie veche, istorie medievală, istorie modernă și contemporană, la care se adaugă studii și articole privind colecțiile cuprinse in patrimoniul muzeului, materiale de muzeografie, o pagină de cronică și o rubrică de recenzii. Spațiul acordat fiecăreia din secțiuni diferă de la un număr la altul. Am considerat oportun a prezenta materia- lele la care ne vom referi, în funcție de peri- oada istorică pe care o tratează, indiferent de volumul căruia aparțin. La secțiunea de istorie veche și arheologie cele mai multe lucrări aparțin unor cunoscuțl cercetători (Gh. Poenaru Bordea și it.-col. Cristian Vlădescu) care semnează fie separat, de exemplu primul Amfore ștampilate din Callatis incolecfia M.M.C. (nr. 7 — 8, p. 5 — 12), iar al doilea Observații asupra tipologiei arma- mentului roman din Dacia inferior (ibidem, p. 23—54) sau Noi observații asupra traseului Brazdei lui Novac de nord pe raza Județului Mehedinți (10, p. 79 — 88), fie împreună Fortificația centrală de la Bomula (9, p. 3 — 15) și Complexul de fortificații de la Bomula in cadrul sistemului defensiv roman de pe Limes Alutanus (10, p. 17—24). Ne vom opri la acestea două din urmă dintre care ultimul a constituit și obiectul unei comunicări susți- nute la Congresul XI de istorie asupra fron- tierelor militare romane de la Szăkesfehervăr (26 august — 6 septembrie 1976). Avînd la bază rapoartele campaniilor de săpături întreprinse sistematic din 1965 (din 1969 sub directa responsabilitate a M.M.C.), autorii prezintă rezultatele și concluziile la care au ajuns privind organizarea, caracteris- ticile de construcție și rolul însemnat jucat de acest complex de fortificații de la Romula în sistemul defensiv roman de pe Olt. Complexul se compunea din două castre de formă pătrată situate la marginea de est a orașului — nu s-au putut face precizări asupra lor —, dintr-o fortificație centrală dreptunghiulară — cea mai atent investigată, pe toate laturile sale — și un zid de apărare de formă poligonală ce înconjura spațiul locuit. Fortificația centrală construită pe locul unui mai vechi castru de pămînt din perioada de stabilire a romanilor in Dacia, măsoară pe laturile de nord și sud — 216 m, iar pe cele de est și vest — 182 m, poarta de răsărit fiind la 82 m de colțul sud-estic. ăfurus-ul din cărămidă, fără legătură de mortar, are o grosime de 1,85 — 1,95 tn. Nu s-au surprins turnuri de apărare, dar s-a observat că în colțul de sud-est lățimea zidului atinge 3 m, aici utilizîndu-se mortarul, lucru ce indică preocuparea de întărire a rezistenței colțurilor. Au fost determinate, de asemenea, celelalte elemente ale sistemului defensiv: agger, berma și fossa. Observațiile stratigrafice alăturate monedelor, cărămizilor fără stampilă desco- perite și alte elemente au făcut ca fortificația să fie datată din a doua jumătate a sec. II, eventual în legătură cu crearea Daciei Malvensis sau la sfirșitul său și primii ani ai sec. III, poate sub Septimius Severus, indeplinindu-și funcția defensivă pînă la 248 e. n.,cînd, în urma atacurilor cârpe, Filip Arabul ridica un nou zid de apărare în jurul orașului. în încheierea celui de-al doilea studiu auto- rii apreciază că continuarea și intensificarea în viitor a cercetărilor la Romula și pe Limes Alutanus, precum și la alte obiective militare, vor contribui la mai buna cunoaștere a acti- vității armatei romane, factor activ în pro- cesul romanizării pe teritoriul patriei noastre. Date despre Cetatea dacică de la Palavragi, județul GorJ (Oltenia) (10, p. 25—32) și cerce- tările arheologice întreprinse între 1969 — 1973 „REVISTA DE ISTORIE”. Tom 31, nr. 10, p. 1899-1903, 1978 www.dacoromanica.ro 1900 REVISTA REVISTELOR 2 și 1976, care au constituit, la fel, obiectul unei comunicări, de data aceasta la al II-lea Congres de tracologie de la București (4 — 10 septem- brie 1976), ne oferă interesantul studiu al dr. Floricel Marinescu. Fortificația datează în mare parte din sec. I î. e. n., dar o serie de dovezi arată că începuturile ei se pot plasa chiar la sfîrșitul sec. II i. e. n. rezistir d pină spre finele sec. I î. e. n. cînd a fost d< trusă, după opinia autorului, în timpul frămintărilor interne care au izbucnit pe teritoriul Daciei, după dispariția regelui Burebista. De semna- lat existența mai multor mărturii asupra continuității vieții geto-dace în perioada urmă- toare. Prof. Dumitru Tudor este prezent cu un studiu despre Trupele din castrul roman de la Slăveni pe Olt (7 — 8, p. 13 — 32), rod al celor 12 ani de săpături arheologice (1962 — 1973) asupra acestui important punct strategic și economic de pe același Limes Alutanus. Eforturile cercetărilor au fost îndreptate In aceștianiasupra termelor și castrului roman, cel mai mare dintre cele ridicate din piatră în Dacia inferior. Materialul epigrafic recoltat permite realizarea catalogului de trupe romane care au staționat în aceste locuri în sec. II și III e. n. Un alt grup de materiale reflectă rezul- tatele săpăturilor arheologice în diferite locali- tăți din țară. N. Gudea și I. Pop în Cercetări arheologice recente in astrul roman de la Rișnov 1972 (7, p. 55 — 78) aduc o serie de precizări asupra orientării castrului ca urmare a iden- tificării deschiderii clădirii comandamentului: Doina Benea oferă cîteva date despre Cetatea romană tirzie de la Putinei (10, p. 37—46), în urma sondajului din 1968 efectuat în acest punct, aflat la 14 km nord de Drobeta Turnu Severin și care a reprezentat un avantpost pe limesul danubian ; în sfîrșit N. Gudea — Elemente de la piese de ,,artilerie” romană lirzie descoperite la Gorrea și Orșova (10, p. 47 — 60) informează asupra cercetărilor din cele două fortificații care au dus la completarea imaginii ce o aveam asupra forței și înzestrării armatei romane de pe Dunăre. Printre numeroasele dovezi arheologice scoase la lumina zilei au apărut cinci obiecte din fier reprezentînd elemente ale unor meca- nisme de ,.artilerie” antică (din categoria ballistelor), exemplare unice, pînă acum, pentru întreaga arie a fostului Imperiu roman. Este făcută descrierea pieselor și se arată condițiile în care au fost găsite; de asemenea, uncie sublinieri în legătură cu apartenența, datarea (sec. IV) și importanța lor. Tînărul arheolog de la Centrul de studii și cercetări de istorie și teorie militară din Capi- tală, Mihail Zahariade, atent cercetător al materialului epigrafic privitor la trupele his- panice din Dacia, semnează un Supplementum epigraphicum (p. 61 — 78) la materialele publi- cate în revistele de specialitate. Constantin Petolescu (Palmyreni sagiltarii tr}tr-o nouă diplomă militară din Dacia Supe- rior, 7 — 8, p. 89 — 92) face un scurt comentariu a celor cîteva fragmente ale diplomei militare găsite în castrul de la Românași (Sălaj) și publicate de I. I. Rusu. Materialele de istorie medie abordează problema fortificațiilor, unele campanii sau bătălii, precum și alte chestiuni referitoare la organizarea și efectivele oștilor românești, cian Chițescu întreprinde un interesant stu liu despre Fortificațiile Moldovei in timpul lui Ștefan cel Mare (7 — 8, p. 93 — 120). Este relevată activitatea de constructor militar a marelui voievod român și sînt înfățișate principalele etape, începînd cu cetatea depiatră de lîngă Roman (vara 1466), în cadrul acțiunii de consolidare a frontierelor statului său, mai întîi cele din sud, apoi linia Nistrului și Marea Neagră împotriva atacurilor tătare — Orhei sau a amenințărilor otomane — Cetatea Albă, de unde putea controla eventualele direcții de invazii. Paralel cu acestea s-au executat lucrări de fortificații de mai mică importanță, din păniint și lemn, la Berheci, Bîrlad și Valea Albă ; vechile cetăți de piatră de la Suceava și Neamț au fost adaptate noilor tehnici de purtare a asediului, dovedindu-și tăria în cursul anului 1476. Cele distruse în timpul luptelor — ex. Cetatea nouă de lîngă Roman — au fost refăcute, iar apoi s-a ridicat o nouă fortăreață, în sud, la Chilia (1479), ca și la Crăciuna, aici din pămînt și lemn, pe malul sting al Șiretului. Autorul subliniază existența unei concepții unitare de construcție a cetăților și de încadrare a lor într-un sistem defensiv bine organizat. Căderea cetăților de la Marea Neagră in urma ofensivei tot mai insistente a Imperiului Semilunei a produs o breșă decisivă în com- plexul defensiv al Moldovei, cu consecințe grave atît militare cît și economice. în ultimii ani ai domniei, atenția Iui Ștefan îndreptîndu-se spre frontiera de nord-est aici va fi ridicată din pămînt și lemn fortifi- cația dc la Soroca. Lt. - col. Paul Abrudan și Fritz Sontag oferă o documentată prezentare a Sistemului de apărare al cetății Sibiului in sec.XV și X VI, expresie a concepției războiului popular (7, p. 121 — 140). Concluzia la care ajung cei doi autori este că sistemul și-a dovedit superiori- tatea și eficacitatea de-a lungul întregului ev mediu, rezlstînd asediilor otomane din 1432, 1437 și 1438, în 1442, 1529, ca și în sec. XVII (1658, 1659, 1660), pentru ca apoi la sfîrșitul aceluiași secol, după ce atinsese apogeul dezvol- tării sale și-și împlinise menirea istorică, să-și piardă treptat din însemnătate ca urmare a www.dacorornanica.ro 3 REVISTA REVISTEIjOR 1901 evoluției armelor de foe, a tehnicii de luptă -și a noilor condiții istorice. Ștefana Simionescu încearcă să încadreze campania lui Soliman Magnificul Împotriva lui Petru Rareș in cadrul politicii generale europene, relevind efortul Moldovei In lupta pentru menținerea independenței — Campania lui Soliman din 1338 în Aloldova, antecedente fi urmări (7, p. 141 — 150), in timp ■ce Constantin Rezachevlci, bazindu-se pe o valorificare superioară a izvoarelor istorice Întreprinde o interesantă reconstituire a Bătăliei de a ,,Cornul lui Sas” din 3/13 iulie 1612 (9, p. 59 — 70) intre oștile moldo-polone ale lui Constantin Movilă și cele otomano- valahe ale hii Ștefan Tomșa. Autorul relie- fează, pentru prima dată, ajutorul acordat lui Movilă de Sigismiind a) III-lea, și stabilește data bătăliei. Lizica Papolu, muzeograf la M.M.C., în urma studiului comparativ al documentelor, prezintă Bătălia de la Comana, din decembrie 1169 (10, p. 89 — 96). Mai interesant ni se pare studiul : Un istoric italian, Maiolino Bisacciont despre țările române în sec. XVII (7 — 8. p. 181—192). Bisaccioni a trăit intre 1582 — 1663 și in ,,Historia delle guerre civili di questl ultimi tempi”. apărută fie la 1653 — 55, fie la 1661, in capitolul intitulat „Delle guerre civili della Moldavia”, p. 398—412, aduce informații inedite despre bătălia de la Finta, mișcarea seimenilor și relațiile domnilor români cu familia Rakozi; aceeași autoare ne oferă informații inedite privind trupele de frontieră românești in Transilvania in timpul Împărătesei Maria Tereza : Un document de la Maria Tereza despre unul din comandanții, Begimentului II român de grăniceri (9, p. 71-74). Manole Neagoe aduce în discuție o pro- blemă interesantă, cea privind Efectivele oștilor românești în secolul XIV — prima jumătate a secolului X VI (9, p. 32 46). Autorul face de la început remarca că in stabilirea efective- lor armate cu care țările române au reușit să-și edifice o epocă de glorie militară maximă, ce a permis salvgardarea ființei naționale in fața primejdiilor externe, trebuie să se țină seama de realitățile specifice nouă de organi- zare social-politică, care nu trebuie confundate cu ceea ce exista in apusul Europei; sint relevate elementele originale care diferențiază oștile românești de armatele feudale obișnuite, clasice. Rezistența țărilor române, încheie au- torul, constituie ea însăși o dovadă a unei forțe militare impresionante și a unei concepții originale privind modalitățile de purtare a războiului. Lt.-col. Cristian Vlădescu ne prezintă Arme albe și armuri folosite de oștile române în secolul al XV-lea (7, p. 151-180). Colabo- rarea militară dintre Radu Șerban, domnu Țării Românești și judele Michael Weiss, în timpul luptelor cu principele Transilvaniei, Gabriel Băthori (1611 — 1612), ca și partici- parea unor Ostași din Țara Bomâneaecă în solda magistratului din Brașov (1612) consti- tuie obiectul studiului datorat lui Pavel Binder. El ajunge printre altele la concluzia că nume- roasele detașamente valahe aflate in slujba magistratului și-au păstrat organizarea și nomenclatura militară proprie, alături de ele și uneori chiar sub conducerea lor luptind mulți români din Transilvania și Banat, contribuind astfel, la întărirea unității de neam. Totodată, prezența unor soldați unguri, secui, sîrbi etc. a dus la frăția între aceștia. Ca anexă sint date listele de dorobanți păstrate la Arhivele statului din Brașov, prețios izvor de istorie militară. Dintre materialele de istorie modernă, amintim in primul rind pe cele din nr. 10 consacrate centenarului cuceririi neatimării naționale. Astfel, It. - col. Paul Abrudan în studiul Voluntari transilvăneni în războiul pentru cucerirea independentei de stat a Bomâ- niei din 1871—1878 (p. 197—112) se referă Ia contribuția, cu multiple semnificații, a românilor de peste Carpați Ia lupta dreaptă a fraților lor, ce s-a manifestat și prin partici- parea directă a unor combatanți și personal medical atit in primele linii ale operațiunilor militare, cit și în spatele frontului. Autorul subliniază că „înrolarea voluntarilor din Tran- silvania și Banat, in momentul hotăritor al luptei pentru libertate, evidenția convingerea că aceasta era calea spre realizarea idealului unității naționale și dorința de a grăbi înfăp- tuirea acestui deziderat comun”. în acest context, sint evocate figurile cîtorva voluntari transilvăneni, precum Vincențiu Grama (1852—1920), studentul medicinist Nicolae Grancea (1851 1891), dr. loan Arsene (1838 — 1883), frații Ciuceanu, loan (1853—1891) și N'icolae (1856 — 1937) sau loco- tenentul doctor loan Mețianu (1848—1932). Poziția socialiștilor români fată de războiul pentru independentă 1877—1818 este subiectul articolului ce apare sub semnăturile Adinei Berciu-Drăghicescu și Doinei Smîrcca. Se relevă aportul clasei muncitoare, al membrilor cercurilor socialiste in ampla acțiune de Înfăptuire a idealului național, pe lingă sacri- ficiile materiale mulți dintre ei jertfindu-și viața pentru triumful măreței cauze. Se arată că mișcarea socialistă și-a exprimat activ concepția privind războiul și problema inde- pendenței in organele de presă proprii și că in perioada care a urmat, proletariatul român a atașat ideii consolidării independenței problema întregirii naționale, alături de speranța intr-o lume mai dreaptă. www.dacoromanica.ro 1902 REVISTA REIVrSTEWR 4 Un interesant studiu despre Armamentul armatei române in războiul pentru obținerea independentei de stat a României din 1877—1878 (p. 151 — 186) este rolul colaborării lui Carol Konig și a It.-col. Cristian Vlădescu, care și-au propus să prezinte stadiul înzestrării armatei române cu mcterial de luptă. Autorii evidențiază caracteristicile tehnico-tactiee, calitățile și slăbiciunile armamentului nostru în comparație cu nivelul atins de tehnica mondială, cu cel din dotarea oștirilor care s-au confruntat pe cîmpiile Bulgariei. Si' descrise mai intii armele albe, printre cai sabia de cavalerie model 1863, sabia baionetă de arti- lerie model 1863, diferite baionete de armă, sabia ofițerilor de infanterie și a celor de cava- lerie, ambele model 1873, coiful pompierilor model 1873 etc., apoi armele de foc, portative și grele. Se remarcă existența unor arme de sisteme și calibre diferite, lucru ce a influențat negativ aprovizionarea cu muniții de război a trupelor. Astfel erau pușca Dreyse model 62, cal. 15,43 (prima din seria celor care se vor încărca pe la culată), numită la noi pușca cu ac model 1867 și distribuită unităților permanente și teritoriale, aparținind diviziilor 3 șl 4 infan- terie, carabina Dreyse model ’57 același calibru, aflată în dotarea trupelor călare. Din SUA fusese achiziționată pușca Peabody, model 1868, cal. 11,43 repartizată diviziilor 1 și 2 infanterie. Pușca Krnka model 1877, cal. 15,24 importată din Rusia pentru infanterie avea caracteristici inferioare celorlalte arme. Turcii posesori ai armelor Winchester cu re- petiție aveau superioritate în ceea ce privea armamentul infanteriei. Un număr redus de 172 carabine Lamson model 1869, cal. 11,3 s-au aflat la escadroanele de jandarmi călări, care nu au luat parte efectiv la lupte. Se subliniază, însă, că aceasta a fost prima armă cu repetiție folosită în oștirea noastră și că România a fost a treia țară din lume, după SUA și Elveția, care a posedat asemenea arme. Este amintit și revolverul căpitanului de artilerie Buescu, model 1876, cal. 11 mm. intrat în dotarea artilerlștilor în decembrie 1877. Artileria română avea în compunere tunuri modernede cîmp cu țevi ghintuite și încărcare pe la culată sistem Krupp cu țeavă din bronz, model 1868, cal. 78,45, model 1870, cal. 78 sau cu țeavă și închizător din oțel, model 1875, cal. 87 mm. Pe lingă acestea mal dispuneam de tunul revolver cu culată de oțel, model 1874 și de cel de munte model 1868. Se mai păstrau și o serie de tunuri vechi cu încărcare pe la gura țevii. Artileria grea era achiziționată din Rusia. E menționată preocuparea forurilor mili- tare pentru intrarea în dotare și a mitralierelor Montigny 1872, Gatling 1873, Gatling rusesc 1375, care spre deosebire de mitralierele de mai tirziu foloseau o grupare de țevi așezate pe diferite planuri pentru a da un debit mai mare de foc. Un alt studiu care ne-a atras atenția prin modul de realizare este Asediul Vidinului (p. 119 — 130) scris de doi tineri istorici militari, VI. Zodian și T. Velter. Autorii prezintă ultima operațiune a armatei române în războiul de independență, care s-a desfășurat între 29 decembrie 1877 și 23 februarie 1878, la ea luînd parte cca 18 000 soldați. „Operația Vidin” concepută ca un asediu de lungă durată și sprijinită de focul a 40 de tunuri dispuse pe ambele maluri ale Dunării, urmărea blocarea, epuizarea și capitularea puternicei garnizoane otomane. Concluzia subliniată în finalul studiului este că luptele care au avut loc in împrejurimile Vidinului „constituie o creație exclusiv românească care se ridică, în con- cepție și execuție, la nivelul artei militare europene”. România a acordat un sprijin activ luptei drepte de emancipare națională a popoarelor sud-dunărene. Solidaritatea poporului român cu insurecția bulgară din aprilie 1876 (p. 3 — 10) este titlul unei comunicări aparținind genera- lului-maior C. Antip și col. dr. V. Mocanu. prezentată la sesiunea jubiliară din 1976 de la Sofia. Autorii pun în lumină aspectele lumi- noase ale luptei comune pentru libertate și independență purtate cu eroism de fiii celor două popoare vecine și prietene. Se mențio- nează ecoul mișcării revoluționare bulgare în Transilvania. în aceeași tematică se înscrie și articolul Măriei Radovici Ajutorul acordat Serbiei in anul 1876 de către ambulanta „Societății Crucea Roșie din România (9, p. 79 88), avînd la bază documente din arhiva societății de la București și din fondul M.M.C. O sinteză a realizărilor pe plan militar ale domniei lui Cuza este datorată col. I. Fetcu Armata română in timpul lui Alexandru loan Cuza (7 — 8, p. 209—218); Ionel Bătălii dedică cîteva pagini generalului Ion Emanoil Florescu — un precursor al armatei române moderne (9), p. 75-78). Cornel Scafeș, de la Centrul de studii și cercetări de istorie și teorie militară, începe din nr. 9 un interesant studiu istoric al dotării armatei române, mal întii despre Pușca Hcnry-Martini (9, p. 101 — 107), cu care s-a realizat pentru prima dată înzestrarea inte- grală cu un singur tip de armă a infanteriei și cavaleriei române, iar apoi Pușca Peabody (10, p. 187-196). Problemelor militare, trecutului de luptă al poporului nostru Ii s-a rezervat un loc însemnat în lucrările celui mai înalt for științific al țării. Aceasta constituie și subiectul tratat de It.-col. C. Căzănișteanu și Maria Georgescu, www.dacoromanica.ro 5 REVISTA REVISTELOR 1903 Istoria militară a poporului român in lucrările și desbaterile Academiei Române 1867—1920 (7-8, p. 219-226). Apreciatul istoric militar, C. Căzănișteanu mai este prezent cu alte două studii de mai mică Întindere : N. lorga, profesor la Școala superioară de război din București (9, p. 108 — 113) in care se relevă funcția socială și patrio- tică acordată de marele savant acestei activi- tăți desfășurate timp de trei decenii (1911 — 1940) și Organizarea militară a Dobrogei după războiul de independență pînă la sfirșitul veacului al XlX-lea, unde face o sinteză a măsurilor luate pentru încadrarea treptată a Dobrogei în sistemul național de apărare, mă- suri care se circumscriu amplei și complexei acțiuni de aducere a străvechii provincii românești la nivelul de dezvoltare a țării. C. Căzănișteanu arată că această operațiune s-a realizat treptat atit prin introducerea structurilor organice deja stabilite pentru România de la 1859, cit și prin înființarea altora noi adaptate condițiilor geografice și istorice, rolului strategic al provinciei. Memoriile din primul război mondial ale generalului de brigadă Leonte Comșa ne sînt puse la dispoziție de It.-col. Paul Abrudan (10, p. 197 216). Dintre materialele consacrate perioadei interbelice remarcăm studiul lui VI. Zodian și It. D. Rădulescu Confruntări și dezbateri în literatura militară română între anii 1919 — 1933 (9, p. 114 122), care aduce pe prim plan eforturile gindirii teoretice autohtone în încercarea de a adapta mai armonios organizarea militară națională la noile realități politice-teritoriale survenite în urma marelui conflict mondial, lupta pentru o doctrină originală care să aibă în vedere imperativele politicii externe și totodată cerințele reclamate de progresul spectaculos înregistrat de arta și tehnica de luptă pe plan internațional. Un rezumat al participării voluntarilor români la luptele pentru apărarea Spaniei republicane este datorat col. dr. C. Ucrain, Artileriști români pe frontul luptei antifasciste din Spania (1936-1939) (9. p. 123-130). Autorul scoate în relief calitățile morale și militare demonstrate de membrii Regimentu- lui de artilerie român in marile bătălii duse alături de forțele democratice iberice și luptă- torii brigăzilor internaționale. Col. dr. Vasile Mocanu e prezent cu studiul Momente din activitatea grupelor patriotice create de P.C.R. în armată in anii 1943—1944 (7 — 8, p. 282—296). Studiul relevă amplul efort politic al Partidului Comunist Român de atragere a armatei in frontul antibitlerist; unul din rezultatele acestei activități a fost organizarea grupelor patriotice, care, deși la început cuprindeau un număr mic de ofițeri și soldați, și-au extins treptat influența, sprijinind procurarea de arme și muniții pentru formațiunile patriotice, contribuind in diverse acțiuni de sabotaj și la pregătirea pentru reîntoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste. Aspecte ale organizării marșului spre Iară al armatei române în vara anului 1945 (7 — 8, p. 297 — 302) ne sînt înfățișate de It-maj. Al. Duțu. Dintre celelalte studii și articole mai notăm Uniformele armatei române 1930— 1948 de It.-col. Cr. Vlădescu (7 — 8, p. 263 — 282, 9, p. 131-137, 10, p. 217 228), Modificările survenite la sistemul de decoratii românești în deceniul patru al secolului AX de Floricel Marinescu (7 —8, p. 235-262, 9, p. 136-161), Din orespondența ui Traian Vuia cu George Dobrin de Lizica Papoiu (9, p. 208—212), Documente referitoare la independenta României din fondul M.M.C. de El. Aron și N. Moghior (10, p. 247 — 274), Căpitanul Marin Orifa — inventator român de prestigiu din al doilea sfert al secolului al XX-lea de C. Konig (10, p. 229-234) etc. Deși succintă, considerăm că din prezen- tarea celor trei numere a reieșit clar tematica largă a articolelor și studiilor publicației M.M.C. Subliniind condițiile grafice și prezeața masivă a fotografiilor, schițelor și hărților care însoțesc majoritatea materialelor, înche- iem aceste rînduri cu speranța că revista își va continua mersul ascendent șl că va intra mai direct în circuitul informațional al cerce- tării istorice. Dumitru Preda www.dacaromanica.ro www.dacoromanica.ro ÎNSEMNĂRI ISTORIA ROMÂNIEI Acad. ȘTEFAN PASCU, Lect. univ. LIVIU MAIOR, Culegere de texte pentru istoria României. voi. I, București, Edit. didactică și pedagogică, 1977, 324 p. Necesitatea unor instrumente de lucru pentru uzul tuturor celor interesați de proble- mele istoriei este astăzi un imperativ unanim recunoscut. Sînt Îndeosebi necesare acele apariții care pot fi folosite și servesc ca ma- terial didactic în învățămîntul de toate gradele. Volumul ne apare, în ultimă instanță, ca o dovadă peremptorie a eforturilor depuse de Editura didactică și pedagogică în direcția elaborării și tipăririi unor lucrări auxiliare pentru predarea istoriei, instrumente de lucru atît de necesare la pregătirea elevilor și cadrelor didactice pentru orele de curs. Prima secțiune a culegerii are ca punct de referință Epoca străveche și veche pe teritoriul patriei noastre (pp. 7—28). Pentru ilustrarea acestei perioade autorii au ales texte expli- cative din cei mai valoroși autori clasici greci și latini, pentru a fi folosite la lecțiile cu privire la Dacii și civilizația lor. Continuitatea populației daco-romane după părăsirea Daciei de către Aurelian și formarea poporului român sînt două mari probleme care se pot contura, după însușirea cunoștințelor din lecțiile adec- vate, prin interpretările elevilor după texte din lulianus, Festus, Priscus, lordanes ș. a. în fine, excerptele din scrierile lui Orosius, Socrates Scolasticul, Priscus, Procopius și Mauricius, selectate de semnatarii culegerii pentru capitolul deosebit de important al Populației autohtone și popoarelor migratoare pe teritoriul patriei noastre, oferă posibilități multiple elevilor și profesorilor să ia contact cu cîteva izvoare autentice, a căror lecturi atente va înlesni înțelegerea mai corectă a fenomenului istoric în esența lui. Mai bogat ilustrată în texte decît perioada străveche și veche, Epoca feudală (pp. 29—147) se bucură de mai multe excerpte extrem de Variate ca formă și conținut, abordînd ches- tiuni care se încadrează într-o perioadă isto- rică întinsă între formarea statelor feudale și epoca Supplexului. După interesanta temă Formarea statelor eudale românești. Voievo- dalul Transilvaniei pină in secolul al XV-lea, pentru care s-au selecționat izvoare contem- porane, inclusiv documente din secolul al XlII-lea, acad. Ștefan Pascu și lect. univ. Liviu Maior cunoscînd importanța fenomenu- lui social-economic în evoluția istorică a poporului român, s-au oprit la o serie de docu- mente sau fragmente din scrierile unor croni- cari pentru capitolul Situația social-economică a țărilor române pină la mijlocul secolului al XV-lea. Un spațiu aparte i se acordă, în cadrul culegerii, temei: Marea epopee românească antiotomană din veacul al XV-lea, prin care s-a înscris o strălucită pagină nu numai în istoria națională ci și contextul european al epocii, așa după cum a dovedit politica externă a lui Mircea cel Bătrin, loan de Hunedoara, Alexandru cel Bun, Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare. Extrasele din croni- carii Laonic Chalcocondil, Antonius Bonfinius, Grigore Ureche, Jăn Dlugosz, Tevarih-I Ali-I Osman rămin edificatoare în această privință. Pentru Frămintările sociale și politice în prima jumătate a secolului al XVI-lea elevii vor parcurge texte despre răscoala lui Gh. Doja, Tripartitul lui Werboczi etc. Pagini antologice din care rezultă Epopeea românească de sub conducerea lui Mihai Viteazul se pot găsi în extrasele din scrierile lui Balthasarus Walter, Kiatip Celebi, Stephanus Szamoskozy sau din documentele epocii. Epopeea lui Mihai Viteazul este și trebuie să constituie pentru profesorii de istorie un moment deosebit care le oferă, din plin, posibilitatea să desfășoare o aleasă educație patriotică la elevi, pornind chiar de textele culegerii. Tema Țările române in secolul al XVII-lea se bazează pe fragmente din scrierile lui Radu Popescu, Miron Costin, Del Chiaro, Dimitrie Cantemir și Ion Neculce. O rezolvare justă își găsește, în cuprinsul culegerii, Instau- rarea dominației habsburgice in Transilvania și a domniilor fanariote in Moldova și Țara Românească, prin transcrierea unui fragment din cronica lui Mihail Cserei sau prin prezen- tarea unor acte diplomatice, dintre care reți- nem tratatul dintre principele Mihail Apafi și împăratul Austriei și diploma leopoldină. Fără să fie omis subiectul Banatul și Oltenia sub ocupația austriacă, ilustrat cu texte din tratatul de pace de la Passarovitz și Belgrad, Șt. Pascu și L. Maior acordă un amplu spațiu „REVISTA DE ISTORIE”, Tom. 31, nr. 10, p. 190S-19W 1978 Www.dacoromanica.ro 1906 ÎNSEMNĂRI 2 aspectelor social-politico-economice din țările române in secolul al XVIII-lea, concentrate in lecțiile despre Țara Românească și Moldova in secolul al XVIII-lea și Transilvania in secolul al XVI I I-lea. Lupta românilor pentru drepturi sociale și politice. Excerptele din legi- slația lui Constantin Mavrocordat, tratatul de la Kuciuk-Kainargi, reglementarea rapor- turilor politico-economice dintre Moldova, Țara Românească și Turcia, documente rela- tive la activitatea lui Inocențiu Micu-KIein, Certa puncta, acte in ceea ce privește răscoala lui Horea, Supplex Libellus Valachorum și extrase din lucrările lui Sainuil Micu sint interpretate pentru această problematică ca izvoare de prim rang. Avind în vedere însemnătatea evenimente- lor care se încadrează, prin toate particulari- tățile lor, in perioada de istorie modernă a istoriei României, autorii culegerii au rezervat un spațiu însemnat Epocii moderne (p. 148 — 324), ilustrată prin texte începînd cu Revoluția condusă de Tudor Vladimirescu și terminind cu Desăvirșirea unității stalului național român. Șt. Pascu și L. Maior apre- ciază, cu multă justețe, momentul revoluției lui Tudor Vladimirescu, pentru care folosesc fragmente din proclamațiile eroului, ca mai apoi să fie tratată, tot prin exemplificare, situația țărilor române după evenimentele revoluționare ale anului 1821, la îndemina unor extrase din convenția de la Akennan, tratatul de la Adrianopol, Regulamentul Organic, documentele cu privire la falansterul de la Scăieni — Prahova, programul Daciei literare etc. Revoluția dc la 1848 in țările române apare amplu reprezentată in culegere. Textele despre Dorințele partidei naționale din Moldova, programul revoluției din Muntenia, proclama- țiile lui Simion Bărnuțiu și Aron Pumnul, discursul lui Bărnnțiu din catedrala de la Blaj (2/14 mai 1848), protocolul Adunării Naționale de la Blaj (15 17 mai 1848). o parte din corespondența fruntașilor revoluției (N. Bălcescu, A. lancu ș. a.) îi vor ajuta pe elevi, în urma unor lecturi atente, să-și facă o imagine adecvată asupra evenimentelor revo- luționare care trebuie încadrate, prin toate particularitățile lor, în contextul european al epocii. Unirea principatelor române își găsește în culegere o justă prezentare prin două mari capitole : Unirea Moldovei și a Țării Românești. Acțiuni premergătoare unirii principalelor și înfăptuirea unirii. Pentru aceste probleme elevii vor putea apela, sub indrnniarea profesorilor, la o serie de docu- mente, cum sînt de pildă : programul revislei Steaua Dunării, prevederile tratatului de pace de la Paris despre principatele dunărene, hotărîrile adunărilor ad-hoc ale Moldovei și Țării Românești cu privire la unirea princi- patelor, statutul țărilor române fixat prin convenția de la Paris (1858), proclamația lui Al. I. Cu za, după alegerea sa ca domn al Moldovei etc. Pentru temele România pină la războiul dc independență și Independența României autorii s-au oprit la texte semnificative, dintre care enumerăm : fragmente din constituția anului 1866, discursul lui T. Cipariu la inaugu- rarea Societății literare române (1867), ședința Adunării deputaților din 9 mai 1877, ordinul de zi nr. 49 către armata română, prin care se ordona trecerea Dunării, articole din ziaml Românul asupra evenimentelor războiului, fragmente din tratatele de pace de la San- Stefano și Berlin privind recunoașterea inde- pendenței de stat a României de câtre marile puteri. în cele ce urmează, culegerea, alcătuită de St. Pascu și L. Maior, include o scrie de texte care ilustrează două vaste probleme : România la sfîrșitul secolului al XIX-lea și Transilvania intre 1860—1900. în acest sens, sînt transcrise fragmente din tratatul prin care România aderă la Tripla Alianță (1883). C. Dobrogeanu-Gherea, Ce vor socialiștii români, programul PSDMR (1893), hotăririle dietei din Sibiu (1863), Pronunciamentul de la Blaj (1868), Memorandumul (1892) etc. evenimente care constituie, fiecare în parte și toate la un loc. etape importante ale istoriei românești la sfîrșitul veacului al Xl\-lea. Subiectul România intre 1900 1911 este prezent în culegere prin documente de arhivă care se referă la răscoala țăranilor din 1907 și reorganizarea PSD (1910), La aceeași cate- gorie de documente au apelat autorii și pentru diferite aspecte care contureaza Lupta pentru drepturi sociale și naționale in Transil- vania (1900—1914). România in primul război mondial este o temă deosebit de impor- tantă, mai ales dacă este privita prin pristna consecințelor evenimentului in sinea lui. După parcurgerea textelor la care s-au oprit autorii pentru exemplificare (manifestul PSD împotriva războiului, discursul lui N. Titu- lescu la adunarea națională de la Ploiești, 1915, poziția socialistuluiM. Gh. Bujor față de pro- blema națională etc.), la îndemina cunoștin- țelor dobîndite in cadrul lecțiilor de istorie, elevii vor putea înțelege mai bine însemnătatea evenimentului care a contribuit, m final, la destrămarea monarhiei austro-ungare și la formarea statelor naționale. Visul de veacuri al românilor transilvăneni, de-a se uni cu frații lor de peste munți, a cu- noscut fireasca încoronare prin hotăririle Marii Adunări Naționale de la Alba lulia din 1 decembrie 1918. Acad. Șl. Pascu și lect. univ. Liviu Maior au optat pentru texte variate, acoperind o mulțime de aspecte ale teniei, judecate în ansamblul ei. Profesorii de istorie și elevii se vor putea opri la fragmente din documentele epocii care ilustrează, într-o mani- www.dacoromanica.ro 3 ÎNSEMNĂRI 1907 cră sau alta, evenimentele istorice ce au con- tribuit la Desâoirșirea unității statului național român : declarația de război a României contra Puterilor Centrale (august 1916), măriurii despre eroismul ostașilor români in primul război mondial, acte referitoare la activitatea Comitetului Național al românilor din Transilvania și Bucovina la Paris, docu- mente cu privire la activitatea Consiliului Național Român, convocarea, desfășurarea Marii Adunări Naționale de la Alba lulia și hotărirea de unire a Transilvaniei cu România clauzele tratatelor de la Saint-Germain și ITianon pentru recunoașterea reunirii Buco- vinei la România și unirii Transilvaniei cu România etc. Dacă am încerca, să apreciem valoarea volumului 1 din Culegerea de texte pentru istoria României care ne demonstrează nu nutnai competența științifică dar și experiența pedagogică a celor doi autori trebuie să avem in vedere, în inod deosebit, aspectul practic al unor asemenea lucrări. Cunoștințele predate de către profesori, pe baza indicațiilor din programele analitice și după manualele in vigoare, se întregesc, în acest caz în mod admirabil, cu textele aplicative ale volumului. Aceasta constituie o posibilitate în plus pentru profesori să accentueze aspectul educativ al ecțiilor de istorie și să demonstreze, de cite ori sa fi prilejul că dictonul Historia magister vilae est raniinc valabil și astăzi. laeob Mârza ION FIL’RDL BEȚII', Die Deutsehen iiber die Herkunft der Rumănen. Mit einem Vorwort von Akademiemitglied Constan- tin C. Giurescu (Germanii despre origi- nea Românilor. Cu un cu vtnt inaintede acad. Constantin C. Giurescu). trad. germană de Gustav Giindisch. Kriterion Verlag. Bukarest, 1977, 229 p. Actuala teză de doctorat indrumată (1973) de acad. Const. C. Giurescu aduce la zi, adin- cește și completează disertația de doctorat a autorului susținută, cu același titlu, in 1943. Este vorba de un inventar cronologie și de un comentar critic al istoriografiei de limbă ger- mană (germană, austriacă, elvețiană-aleina- nică, săsească) in problema continuității elementului autohton la nordul Dunării, de Ia F. A. Biisching (1724 1793), J. Thumtnann (mort în 1778) și J. F. Sulzer (1781 — 1787) pină în zilele noastre, limitare în timp pe care titlul n-o enunță, iar introducerea n-o preci- zează, dar care este evidentă (vezi mai departe). in utilele capitole I și II, aparent exterioare temei tratate, se prezintă : a) clementele anti«e strass (* desemnează și în text pe austriaci). www.dacoromamca.ro ale problemei continuității (Vopiscus, Eutro- pius, Hyeronimus, Salvianus, Lydos, Jordan- nes, Rufius Festus, cu discuția noțiunii de Dacia și a autenticității celebrei Historia Augusta) și b) romanitatea și continuitatea în izvoarele literare medievale, incepind cu bizan- tinii (Kekaumenos și Kinnamos, dar nu și Choniates, din eap. 3. p. 42, și alte locuri) și papa Inocențiu, 111. De la p. 27 înainte, acest cap. 2 este consacrat istoricilor sași formați în universitățile apusene. în felul acesta, bilanțul istoriografiei de limbă germană (care, practic, pentru mu Iți era încă înlocuită cu latina umanis- tă) începe cu Johannes Lebel (1559), fără a se extinde la cei din afara Transilvaniei inainte de Biisching și fără a le constata acestora inexistența. Autorul are dreptate să considere că autorii de cronici sași din Transilvania (p. 31 — 34) merită o înaltă atenție (pe care A. Armbruster, citat, le-o acordase așa cum era firesc), dar motivul pentm care inventarul german și austriac începe cu Biisching și Sulzer (vienez de origine elvețiană) trebuie să fie altul. El este sugerat de aluzia din concluzii, unde se spune rapid că obiectul urmărit a fost prezentarea originii românilor in istoriografia de limbă germană a ultimilor două sute de ani, de cînd ea a devenit ..zugleich Forschungsob- jekt und Problem” * l. Dealtfel, pentm istorio- grafia anterioară lui Sulzer, avem și remar- cabila lucrare a acad. Werner Bahner, Zur Romanităt des Rumănischen in der Geschichte der romanischen Philologie vom 18. bis zur Mitte des 18. Jahrhunderts (1957), de care istoricul nu poate face abstracție. Cei 58 (59) de autori dc limbă germană de la Biisching încoace menționați pe scurt sau analizați mai pe larg de I. FI. se impari, intr-o zdrobitoare majoritate de susținători ai continuității (50 de nume, v. p. 197) și o minoritate de discontinuiști (10 nume, ibid.) Printre primii figurează savanți de primul rang ca J. Thummann, J. Burckhart, Th. Mom- msen, H. Kieperi, L. von Ranke, C. Patsch, J. Jung, H. Aubin, K. Haberg, G. Reichen- kron, E. Gamillscheg, K. N. Schroeder. în tabla de materii, noi am numărat 11 aderenți ai discontinuității 2, la care se adaugă aus- triacul de origine slavă W. Tomaschek care și-a schimbat poziția inițială, doi amatori 4 in repetate locuri combătut de Top- dintii continuitatea 1 Autorul arată insă (p. 29, 38, n. 31, 49) că Ștefan Szamoskozy (1565 — 1612), cronicarul - • — peitinus, a atacat cel (A. Sacerdoțeanu). 1 *Sulzer, *Eder, ♦Engel, *Roessler, Diimmler, Theutsch, Gooss, Fischer, Schmalz. •Machatchek, Stadtmuller, VVeczerka, Mittel- 1908 însemnări 4 (Fischer din București și Schmalz), dar nu și Diefenbach, cu colegul său K. Koch. Aceștia doi au căutat o soluție intermediară 3, care nu este discontinuistă, ci admigraționistă. Proporția este justă, dar totalurile la care s-a oprit autorul au nevoie să fie explicate citito- rului. Din cei 11 discontinuiști, cinci sînt austriaci și doi sași din Transilvania dinainte de 1914 (G. A. Theutsch și K. Gooss). Acest important rezultat statistic permite să se afirme că știința germană s-a pronunțat pentru continuitate cu o pondere mai puțin întîlnită in alte istoriografii străine, pentru care ar fi extrem de util să avem o lucrare asemănătoare bilanțului alcătuit de I. Hur- dubețiu, O primă întrebare ee-și pune firesc fiecare cititor al cărții este aceea de a ști dacă inven- tarul este și în ce sens poate năzui să fie exhaustiv. Autorul nu dă nici o explicație asupra criteriilor de alegere și asupra posi- bilităților de realizare, in afară de istoricii șvabi care lipsesc, tot ceea ce a fost important și chiar secundar se poate spune că a fost detectat și folosit. Cum insă investigația nu s-a limitat la istorici, ci s-a ocupat și de filologi, geografi, un jurist (E. Schmidt, p. 118) și chiar de unii diletanți din care autorul nu semnalează ca atare decit pe cei doi mai sus amintiți, unele scăpări nu puteau fi evitate, mai ales în domeniul filologiei, etnografiei și dreptului. Lucrarea nu și-a propus să investi- gheze și articolele mari și importante din Dicționare enciclopedice, iar manualele școlare n-au fost socotite a intra în noțiunea de isto- riografie reținută de autor. Dar blocul de autori, divizat cum se arată mai sus, este important și de o grăitoare valabilitate. El nu dezechilibrează raportul între cele două con- cepții confruntate cu o deosebită claritate și eficacitate demonstrativă. Credem că, oricum, criteriul cronologic trebuia să rămînă dominant. între cele trei sau patru scheme de plan care puteau să fie legitim închipuite și cîntărite, alegerea ar fi rămas în orice caz subiectivă, fiecare cu alte avantaje și neajunsuri, poate compensate. Discuția lor critică însă l-ar fi lămurit pe cititor în privința schemei alese. De pildă, s-ar fi putut studia separat, dar tot cronologic, susținătorii discontinuității și cei ai conti- nuității, cu o scurtă introducere a problemei înainte de Sulzer, Inconvenientul ar fi fost că dispărea oglindirea dialogului viu și pasio- nat din care este alcătuit procesul istoric în 3 în sensul unei admigrări sud-dunărene care înainte de cucerirea Transilvaniei de către coroana ungară a consolidat elementul autoh- ton persistent la nordul Dunării (ceea ce la D. Onciul nu era decît un proces de întărire a continuității autohtone nord-dunărene). întregul lui dialectic, O altă schemă de plan ar fi putut despărți pe autorii germani de cei austrieci și de sașii transilvăneni, împreună cu șvabii din Banat, pentru a se putea mai ușor învedera și verifica nexul cauzal între un anumit context istoric și poziția fiecărui autor, într-adevăr, deși C. Patsch de la Viena și J, Jung de la Praga (elev al lui Mommsen) sînt continuiști, nu este mai puțin adevărat că doctrina politică a dicontinuității este un produs inseparabil de fostul stat habsburgic și de condițiile politice din interiorul lui. Nici o separare pe discipline n-ar fi fost în totul zadarnică, deși autorul, ca istoric, era firesc să se mențină la expunerea istorică generală pe care ne-a dat-o, fără ca să aibă și să trebuiască a avea ambiția unui bilanț omnidisciplinar aprofundat și exhaustiv. Titlul ar fi putut preciza această poziție : Istoricii de limbă germana... etc., lucrarea limitîndu-se la istoriografia, asa cum acad. Bahner s-a ocupat de istoria filologiei roma- nice. Cu metoda aleasă se trece adesea, fără tranziție sau diviziune de plan, in fiecare capitol, de la un autor la altul, O tratare mai puțin discretă și uniformă n-ar fi fost rău venită. Ar fi trebuit ca în toate cazurile să apară de la început personalitatea națională și științifică a autorului analizat, cu data cînd a trăit și cînd a scris. Unele din aceste date, astăzi, cititorul le regăsește în cele mai multe cazuri consultînd Bibliografia și Indicele de nume. Dar adesea locul de apariție al unei lucrări nu indică precis naționalitatea auto- rului, dacă cititorul n-o cunoaște prin propriile lui mijloace. Cît privește micile inegalități care au scăpat în redacția autorului, ele vor fi ușor eliminate la noua ediție a cărții. Lipsește uneori data nașterii și a morții, care în general s-au socotit utile, pe drept cuvint. Această dată are două forme : a — b și a bis b. Unificarea se impune. La p. 5 la p, 225 aceeași greșală de tipar este evidentă și cititorul o poate corecta singur. La citatul din L, Bîrzu (p. 161 n. 51), lipsește indicația paginii. Din Călători străini despre țările romăne, ed, M. Holban, se citează numai voi. I (1968) și II (1970). Leo Gra- maticus (p. 53) figurează în Index la li- tera G. — Unul sau doi autori analizați în text nu figurează în bibliografie (Machatchek și Schmalz), iar Schlăzerși Jaberg nu figurează în tabla de materii, primul poate pe drept cuvînt. Pentru Machatchek, cititorul atent poate observa însă la p. 118 că și-a publicat lucrarea în Seydlitzsche Geographie, și va căuta referința la lit. S în bibliografie. Din cartea lui A. Armbruster despre romanitate se citează numai ediția românească, singura apărută www.dacoromanica.ro 5 ÎNSEMNĂRII 1909 Ia data susținerii tezei4. Ne întrebăm dacă o anexă cuprinzind o densă notiță bibliografică a fiedărui autor n-ar permite, pentru lucrări ca cea recenzată, o prezentare standardizată, ușurînd și textul de o serie de indicații utile, desigur, dar negeneralizate, intr-o ediție -viitoare, toate clasificările utile, mai sus discu- tate, ale autorilor analizați, clasificări ne- oglindite in unica schemă de plan aleasă de autor, pot fi înfățișate in mici tablouri anexă. Cititorul n-are decît de profitat din ele și va fi recunoscător autorului pentru această ușurare a consultării, așa cum natura lucrării recenzate o face necesară. Lucrarea lui Ion Hurdubețiu era indis- pensabilă și autorul trebuie sincer și călduros felicitat de-a o fi scris, asumindu-și o sarcină ingrată pe care a dus-o la bun sfîrșit cu rezultate de care nu va putea face abstracție de acum înainte nici un cercetător in problema continuității. Lucrarea aparține, desigur, acelor prețioase și necesare instrumente de lucru, care nu pot fi scrise fără spirit de abnegație și o obstinată putere de muncă. Practic și colectiv, cîștigul este mai important pentru istoriografia noastră decît dacă eforturi mai reduse ar fi fost investite intr-un subiect de investigație istorică cu vizibile satisfacții de creativitate personală. Progresul la un nivel înalt și clarificarea unei probleme de interes național, cum este continuitatea, nu pot fi obținute fără lucrări de sacrificiu istoriografie ca aceea pe care ne-a dat-o I. H. Încheiem cu o intrebare pe care autorul și-a pus-o, fără indoială, înaintea noastră. i>e poate separa istoriografia germană, austriacă și săsească (și șvăbească) a continui- tății, de cea maghiară și românească? Un răspuns negativ l-a dat autorul prin bibliogra- fia sa, precum și atunci cînd a multiplicat mai ales in prețioasele note ale fiecărui capitol apropierile de acest fel. O soluție directă și eficace ar fi fost încadrarea sintetică și critică a contribuției de limbă germană in rezultatele generale ale celor două istoriografii care s-au ocupat in principal de problemă. Recunoaștem însă că în acest fel lucrarea nu numai și-ar fi schimbat structura, dar prin comparatismul ei ar fi lărgit sarcina și așa enormă a autorului, la dimensiuni care trebuiesc rezervate unei 4 Bibliografia, foarte bogată și utilă, ar putea fi completată cu unele lucrări ale lui Const. C. Giurescu (La formation du peuple roumain et de sa langue, 1972) sau, în colabo- rare cu Dinu C. GurescuJ Istoria românilor, I, 1975, cu o bogată bibliografie de care se poate ține seama). C. Daicoviciu, A. Decei, Louis Halphen N. lorga, M. Macrea, G. Popa- Lisseanu, Gh. Brătianu etc., care nu lipsesc, bine înțeles, cu o partc din lucrările lor privi- toare la problemă. alte etape sau unei Întregi echipe. într-o lucrare consacrată numai istoriografiei de limbă germană (latissimo sensu), încadrarea sintetică la care ne gindim nu s-ar fi putut concepe decît sub forma unor capitole de densă sinteză comparativă și de degajare a direcțiilor generale de cercetare, a asemănărilor și deo- sebirilor, precum și a semnificației rezultatelor obținute. Cît privește fundamentalul substrat politic al teoriei lui Sulzer și Rosler și a partizanilor ei, autorul il subliniază repetat cu o deosebită vivacitate și cu un stăruitor accent critic și dezaprobator. Continuitatea este atît de firească, de logică și de temeinic dovedită, incit numai susținătorii ei pot recurge la simpla dezbatere științifică și senină, in spiritul unei constructive vecinătăți și con- locuiri a popoarelor interesate. Prin întreaga ei structură, această foarle utilă lucrare se adresează în mod evident și cu folos și unui public cultivat mai larg, a cărui lămurire in problema continuității este firească și necesară, pentru care o versiune română ar fi utilă. Traducerea germană de către Gustav Giindisch a textului românesc se dovedește o frumoasă reușită care merită toată lauda. Valentin Al. Georgescu CARMEN LAURA DUMITRESCU, Pic- tura murală din Țara Românească In veacul al XVI-lea, Edit. Meridiane, București, 1978, 121 p.-(-99 fig. Autoarea acestei frumoase lucrări s-a remarcat printr-o serie de studii de atentă și pertinentă analiză a picturii păstrate de citeva monumente importante din Țara Românească a sec. al XVI-lea (Bucovăț, Stănești, Căluiu, Snagov, Tismana, botnița mănăstirii Bistrița), studii tipărite in anii 1969 — 1975 și care au fost bine apreciate de specialiști. Lucrarea apărută recent reprezintă o încununare firească a acestor eforturi, o prezentare generală a celor 8 monumente muntene care și-au păstrat pictura din sec. al XV I-lea (la monumentele amintite autoarea adaugă acum biserica mănăstirii Argeș și bolnița Coziei). Lucrarea — pe care autoarea o vrea cu modestie doar „un instrument de lucru" — se bazează în primul rînd pe o atentă și fină observație a tuturor monumentelor studiate, precum și pe o serie de observații strtnse de autoare în călătoriile sale prin unele țări de la sudul Dunării care au influențat într-o oarecare măsură evoluția artei medievale românești. Compararea atentă a monumen- telor din aceste țări cu aeelea din Țara Româ- www.dacoromanica.ro 1910 Însemnări (> nească i-a permis autoarei să încadreze pic- tura acestora din urmă in aria de cultură sud-est europeană, subliniind pe bună drep- tate „individualitatea artistică a acestei pro- vincii românești in contextul artei post- bizantine”. Observațiile proprii sint completate cu o amplă informare de specialitate, autoarea dovedindu-se la curent cu ultimele realizări în acest domeniu (lista lucrărilor române și străine folosite și citate este impresionantă). Ca istoric, apreciez în mod deosebit cunoștințele foarte serioase și temeinice ale autoarei despre istoria Țării Românești în secolul al XVI-lea, despre domnii și boierii care au ctitorit monumentele studiate, cunoș- tințe care i-au îngăduit o largă înțelegere a mentalităților epocii, aspect important care a fost neglijat în general de istorici. Cunoașterea relațiilor dintre domni și boieri, a împrejurărilor istorice pe care aceștia le-au trăit, ca și a mentalității epocii — pro- fund pătrunsă de spirit religios — i-au îngă- duit autoarei să lămurească fenomenul artis- tic in reia ție cu împrejurările care l-au generat. Cu deosebire prețios mi se pare în această privință cap. al III-lea, in care autoarea dovedește că „gestul ctitoricesc” nu era un act gratuit, că ctitorii urmăreau un anume scop prin opera pe care o patronau. Utilizînd metoda colegului Sorin Ulea de investigare a fenomenului artistic medieval in legătură și determinat de factorul social-politic al momentului ctitoricesc (așa cum declară Carmen Dumitrescu la p. 7), autoarea ne oferă posibilitatea unei înțelegeri mai depline a picturii monumentelor studiate, pe care auto- rii mai vechi se mulțumeau doar să o descrie. Ținind seama de mentalitatea medievală, de împrejurările istorice imediate In care aceste monumente au fost pictate, de relațiile și situația ctitorilor în momentul zugrăvirii ctito- riilor lor, Carmen LauraDumitrescu lămurește scopul urmărit de călugărul Pahomie (fost Barbu Craiovescu) la pictarea bolniței mănăsti- rii Bistrița, pe acelea ale voievozilor care au pic- tat galeria portretelor din biserica mănăstirii de la Argeș sau care l-au determinat pe boierul Giura să comande un anumit program icono- grafic la Stănești, pe doamna Chiajna la pictarea bisericii Snagov, pe Alexandru al II-lea Mircea la Bucovăț sau pe puternicii boieri Buzești la Căluiu. Chiar dacă nu am fi de acord cu toate argumentele și explicațiile autoarei, trebuie să recunoaștem că acest capitol constituie o contribuție de seamă la înțelegerea mentali- tății societății sec. al XVI-lea, la lămurirea unor momente și aspecte importante din istoria acestui secol zbuciumat, a relațiilor ce domneau în momentele realizării ansamblu- rilor de pictură studiate între membrii clasei conducătoare din acea vreme, îndeosebi între marii boieri ctitori și domnii lor. în sfîrșit, capitolul luminează unele aspec- te ale ideologiei voievodale sau domnești, manifestate prin grija cu care unii domni țin să fie zugrăviți la Curtea de Argeș sau la Snagov sau prin introducerea la bolnița Coziei a investituri! divine. De aceea consider că autoarea și-a atins scopul propus la p. 8, acela de a explica „cu elementele concrete de care dispunem la fiecare dintre ansamblurile pictate modul de reflectare al unor împrejurări istorice — și ele foarte precise și circumscrise — trăite de ctitori și sublimate de aceștia în planul suprastructural, în forme parti- culare dar conforme ideologiei feudale”. Deosebit de interesante sint și concluziile autoarei cu privire la continuitatea viziunii artistice în sec. al XVI-lea, precum și la nivelul înalt de cultură al celor care au patro- nat aceste realizări artistice. Cît privește „ideologia puterii voievodale” și reflexul ei in arta sec. al XVI-lea, fără îndoială că istoricii vor trebui să țină seama de contribuția autoarei și vor căuta să-i continue cercetările în acest domeniu deo- sebit de pasionant. Foarte interesantă ini s-a părut din acest punct de vedere explicația autoarei despre introducerea de către Radu Paisie a investiturii divine în bolnița mănăs- tirii Cozia în 1542—1543, adică tocmai intr-un moment în care autoritatea domnească trecea printr-o perioadă de gravă criză (p. 52). Nu poate fi desigur o întîmplare că, în aceeași epocă, la 18 și 23 februarie 1540 același Radu Paisie se adresează urmașului său că „unsule al lui Hristos” (D IR, B, veac. XVI, voi. II, p. 265, 267). Momentul cînd scena inves- titurii divine pătrunde în pictura bisericească precede probabil pe acela in care domnii Țării Românești evocă în introducerea hri- soavelor lor „mulți împărați voievozi, tncu- nunafi de Dumnezeu care au fost înaintea noastră și care s-au veselit în domnie”, cum face Petru voievod (cel Tînăr) la 1 august 1564. Pe lîngă ampla informare istorică (infor- mare ce se reflectă și în notele foarte bogate de la sfîrșitul lucrării), aș mai remarca — lucru rar întîlnit in asemenea lucrări — modul cum autoarea subliniază meritele înaintașilor săi în studierea problemelor, ca și stilul lim- pede și concis în care Carmen Laura Dumi- trescu și-a redactat opera. Sobrietatea stilului, proprie unei asemenea opere științifice, nu o împiedică pe autoare să utilizeze și unele com- parații literare foarte reușite. în încheiere mi-aș îngădui să exprim cîteva mici rezerve față de unele afirmații sau opinii ale autoarei, ca și unele mici com- pletări : Nu mi se pare prea corectă afirmația de la p. 5 că se poate considera sec. XVI „drept www.dacoromanica.ro 7 ÎNSEMNĂRI 1911 o etapă istorică cu trăsături proprii în dez- voltarea raporturilor feudale interne și a relațiilor Țării Românești cu Poarta otomană”, aceasta deoarece secolul amintit prezintă două jumătăți cu caracter distincte datorită Instaurării dominației otomane, despre urmă- rile Căreia vorbește de altfel și autoarea la p. 88 — 89. Ceea oe s-ar cuveni subliniat aci ar fi modul cum deteriorarea situației econo- mice a Țării Românești, survenită pe la jumătatea secolului, s-a reflectat ceva mai tîrziu in domeniul picturii (deci in suprastruc- tură) prin ,,absența unor pictori cu bună formație prin anii '70 ai veacului al XVI-lea” (p. 89). „Pictura murală se dovedește a fi un element sensibil de testare a condițiilor economice”, arată pe bună dreptate autoarea. Nu cred eă, din ambiție politică, Pirvu Craiovescu a putut accepta să se căsătorească „cu o femeie care aștepta să dea naștere unui bastard domnesc, fiul lui Basarab cel Tinăr”, cum declară autoarea la p. 44, urmind pe Dan Pleșia (de altfel, autorul citat nu afirmă decît că „se prea poate ca Pîrvu Craiovescu să se fi devotat pentru domnul său, căsătorindu-se cu Neaga”, vez.l „Vala- chica”, 1969, p. 53). Este vorba deci de o simplă prezumație. Distrugerea mănăstirii Bistrița nu a fost un act singular in istoria Țării Românești (p. 44); și Mircea Ciobanul a pustiit m-rea Mislea, ctitoria dușmanului său Radu Paisie. După cum a dovedit prof. Valentin Georgescu într-un studiu recent, ar fi vorba de prădal- nica domnească care nu ținea seama de „con- siderente de pietate”. Nu este doar probabil ci sigur ajutorul dat de Stroe Buzescu lui Mihai Viteazul înainte de luarea domniei (p. 64) (Vezi N. Stoicescu, Dicționar al marilor dregători, p. 38). Nu mi se pare bine spus că zugrăvirea portretului unui domn într-o ctitorie boierească constituie „un omagiu de vasalitate” (p. 64). Vasalitatea nu avea de-a face cu biserica și religia. Cît privește pictarea lui Petru Cercel la Căluiu, aceasta este în mod sigur un act de recunoștință pentru domnul care a ridicat familia Buzescu în dregătorii (Radu al lui Buzea a fost mare armaș, iar Radu Buzes- cu, fiul cel mai mare al armașului, a devenit mare comis in 1585). Este un gest asemănă- tor aceluia al boierilor Craiovești față de Vladislav al II-lea, care-i făcuse vlastelini. în concluzie consider că lucrarea repre- zintă o contribuție de seamă la cercetarea pic- turii Țării Românești în sec. al XVI-lea, domeniu în care îmbogățește substanțial cunoștințele noastre. Ea reprezintă, în același timp, o etapă importană in lămurirea ideolo- giei voievodale și boierești a sec. al XVI-lea șl un îndemn pentru istorici de a continua cercetările în acest domeniu. N. Stoicescu ISTORIA UNIVERSALĂ GHEORGHI NEȘEV, Bălgarskt dovăzroj- denski kulturnonarodnostni sredișta (Centre ale culturii și naționalității bulgare în peri- oada anterioară Renașterii bulgare), Sofia, 1977, Edit. Academiei bulgare de științe, 259 p. Lucrarea istoricului bulgar Gheorghi Neșev vine să umple un gol îndeajuns resimțit, într-adevăr dacă teza, susținută la finele secolului trecut și chiar ia începutul secolului nostru, potrivit căreia dezvoltarea social- culturală a poporului bulgar ar fi încetat odată cu instaurarea dominației otomane și pînă in secolul al XVIII-lea, este astăzi total depășită, principalele focare ale acestei culturi, adică mănăstirile bulgare și activi- tatea lor în perioada dată era prea puțin cunoscută, excepție făcînd, bineînțeles, mănăs- tirile mari ca Rila sau Bacikovo precum și altele cîteva, in general puține la număr. Acesta este de fapt și meritul autorului, care, cu o perseverență remarcabilă a cercetat personal cele mai multe din vechile ctitorii bulgare, depistînd activitatea dusă aici, menționind pe cărturari, copiști, zugravi sau sculptori, ca și lucrările lor. L-au ajutat în acest sens vechile cercetări, nu prea multe la număr, asupra acestor mînăstiri, cataloagele de manuscrise și cărți vechi precum și muzeele și bibliotecile în care s-au păstrat destul de numeroasele manuscrise provenite din ace- leași lăcașuri de cultură. La toate acestea se adaugă o informație bogată luată din docu- mentele otomane, ca și din bibliografia curentă de specialitate. Lucrarea cuprinde o introducere, patru capitole și concluzii. în introducere autorul arată scopul lucrării sale și materialele pe care se bazează. în primul capitol intitulat Invazia otomană In Balcani si consecințele ci asupra dezvoltării culturale din teritoriile bul- gare (p. 13 — 52) se prezintă pe scurt realiză- rile pe plan cultural la care ajunseseră țara- tele bulgare în momentul căderii lor sub jugul otoman. Se apreciază apoi marile dis- trugeri cauzate de cucerirea otomană precum www.dacoromanica.ro 13-c. 567 1912 tNISEMNAMI 8 și revenirea la o situație aproximativ nor- mală spre finele secolului al XV-lea. Izvoarele folosite de autor arată că in momentul căderii Bulgariei sub turci, numă- rul mănăstirilor bulgare era foarte mare. Astfel numai cele dintre orașele Stanimaka (azi Asenovgrad) și Samokov era de 132, in Bulgaria de sud-est erau circa 70 de mănăs- tiri, după cum numărul călugărilor uciși numai din mănăstirile din jurul Slivenuhii trecea de 300. Apar o mulțime de mănăstiri pe care le cunoaștem doar prin numele lor amintit in documentele otomane, unele fiind distruse in timpul cuceririi, altele mai tirziu in secolele XV —XVII sau in vremea cirja- liilor. Interesantă pentru noi este acea mănăs- tire numită Basaraba, care făcea parte din timarul domnitorului Țării Românești. Ipo- teza autorului potrivit căreia in jurul acestei mănăstiri, de mult dispărută, a luat ființă satul Besarabovo, care există și azi in apro- piere de Ruse, este perfect întemeiată. După cum se poate vedea din datele oferite de docu- mente numărul mănăstirilor care au reușit să-și refacă existența după distrugerea lor de cucerirea otomană a fost destul de mic față de cel inițial. Unele din ele s-au refăcut ttrziu. Astfel chiar mănăstirea Rila, care a avut de suferit din partea cuceritorilor s-a refăcut abia in 1469. Autorul arată apoi regimul juridic și fiscal al mănăstirilor bul- gare sub dominația otomană, privilegiile obținute etc. Construcțiile noi insă nu s-au mai făcut in vechiul stil monumental nu numai din lipsa mijloacelor materiale, ci și din ordinul autorităților, care nu permiteau ridicarea unor biserici sau mănăstiri prea Înalte, cu turle etc. De aceea ele sint scunde, uneori avînd podeaua sub nivelul solului și lăsînd, după caracterizarea autorului ,,im- presia unui oarecare primitivism”. în capitolul al doilea intitulat Monumentele istorice bulgare de la Athos și rolul lor după cucerirea fării de către turcii osmanlii” (p. 53 — 81), autorul se oprește in special la mănăs- tirea Zograf in care au fost cei mai mulți călugări bulgari, și mai puțin asupra altora ca Hilandar ș.a. Călugării de la Athos, avind privilegii din partea sultanilor, rezidind intr-o regiune lipsită de importanță strategică și negăsindu-se nici în calea oștilor, au putut duce o viață liniștită. Aici s-au adus o serie Întreagă de documente și manuscrise bulgare. Numai la Zograf erau în 1908 peste 40 de manscrise din secolele XIII —XV (din cele 184 existente). Desigur aceste manuscrise au fost cu mult mai numeroase. Este de ajuns să amintim că in 1654 arhimandritul rus Suhanov a luat de la Athos 198 de manuscrise slave, după cum altele au fost duse in Rusia de Uspenski, de Grigorovici și de alți invă- țați și clerici ruși. Călugării de la Zograf și în general de la Athos au ținut o strlnsă legă- tură nu numai cu teritoriile bulgare și balca- nice, ci și cu Țările Române și Rusia. Autorul arată in repetate rinduri bogatele daruri in bani făcute de domnitorii țărilor române ca și construcțiile lor la Zograf, inslstind asupra rolului pe care l-au jucat unele mănăs- tiri în păstrarea tradițiilor culturale bulgare, în secolul al XVIII-lea la Hilandar se aflau 400 de călugări bulgari și sirbi, la Zograf 250 de călugări bulgari, la Rusikon 80 de greci și bulgari, la Marea lavră 550 de călu- gări, greci, bulgari și români ș.a. Pentru legăturile Zografului cu teritoriile bulgare, deosebit de interesante sint pomelnicile și celelalte documente care arată numele loca- lităților — foarte numeroase — și ale mănăs- tirilor din care proveneau pelerinii, vizitatorii și donatorii bulgari. Se arată apoi rolul jucat de mănăstirea Hilandar, ajutată atît de generos de domni- torii Țării Românești și Moldovei, citați in repetate rinduri de autor. în acest capitol Neșev, dă și o foarte bogată listă a autorilor francezi, germani, ruși, cehi, sîrbi și bulgari care au scris despre arhitectura și pictura de la Athos, despre sprijinul dat mănăstirilor de aici și despre monumentele literare ce se păstrează in ele. Este cu totul inexplicabilă lipsa autorilor români dintre care Gheorghe Cioran, Marcu Beza, Paul Mihailovici și Titus Bodogae trebuiau citați. Consultarea acestei bibliografii românești l-ar fi scutit pe autor și de unele greșeli făcute cu prilejul menționării numelor unor domnitori români. Astfel la domnitorii Moldovei, Alexandru cel Bun apare drept fiu al lui Mircea, Ștefan cel Mare este numit uneori Ștefan Bogdan, după cum Bogdan cel Orb poartă numele de loan Bogdan. La fel la cei ai Țării Româ- nești se dă Rad cel Mare in loc de Radu cel Mare sau Neag Basarab in loc de Neagoe Basarab. De asemenea atunci cînd autorul arată pe drept cuvînt că uneori numai gene- rozitatea domnitorilor români au salvat existența unor mănăstiri de la Atbos, se citează doar închinarea la Zograf a Dobrovățului și a Căprianei, cu marile lor proprietăți, fără a se da și alte exemple din cele ait de numeroase. Aceste scăpări nu impietează insă asupra sensului fundamental al capitolului în care autorul dovedește cu prisosință rolul jucat de aceste mănăstiri in menținerea și dezvol- tarea tradițiilor culturale bulgare. Capitolul al III-lea al lucrării (p. 82 — 131) este consacrat activității culturale de la mănăstirea Rila în perioada dată. După un scurt istoric al acestei mari mănăstiri bulgare, se arată refacerea ei în 1469 și legăturile pe care le-a avut cu mănăstirile de la Athos șl cu țările române, mențlonindu-se pentru acestea din urmă darurile și evangheliile donate www.dacoromanica.ro 9 ÎNSEMNĂRI 1913 de domnitorii români. Se prezintă apoi activi- tatea desfășurată aici de unii cărturari ca Vladislav Gramatic, Dimitrie Cantacuzino, Mardarie șa. Dacă și pînă aici lucrarea lui Neșev aduce elemente noi, ele abundă mai ales In capitolul al IV-lea Initulat Mănăstirile bulgare în secolele XV-XVIII (p. 132-245). După cum se vede acesta este cel mai întins și după părerea noastră cel mai interesant, dat fiind că despre rolul mănăstirilor de la Athos și al celei de la Rila s-a scris destul pină acum chiar dacă rămăseseră unele aspecte insufi- cient adîncite. Este vorba de cele circa 100 de mănăstiri răspindite pretutindeni și in care a pulsat o viață culturală — este adevărat de multe ori de interes local sau regional, ceea ce după părerea noastră este deosebit de important. Prădate și arse de mai multe ori, ele se refac reluindu-și vechea lor activi- tate. Autorul începe prin prezentarea monu- mentelor literare scrise in mănăstirile din regiunea macedoneană — vechile mănăstiri sf. loan din Bitolia, sf. Kliment și sf. Naum de la Ohrida, ultima fiind ajutată eu bani șl de domnitorii Țării Românești. Pentru mănăs- tirea sf. Naum, Neșev citează însă numai daniile lui Alexandru Ipsilanti și Caragea. De notat că nici un Caragea nu a domnit în Țara Românească în 1806. De asemenea daniile făcute acestei mănăstiri de domnii Țării Românești sînt cu mult mai numeroase. Numai Paul Mihailovici a publicat incă șase documente in afară de cele citate de Neșev, plus unul al lui Scarlat Calimachi domnul Moldovei. Interesante sînt datele despre mănăstirile Osogovo, distrusă de turci în 1690 și refăcută tîrziu in secolul al XlX-lea, a celor din jurul orașelor Trăn și Breznik, dar mai ales cele referitoare la mănăstirea Poganovo. Pe un Octoih din secolui ai XV-iea o însemnare din 1747 relatează că monahii de aici dădeau cărți pentru folosul oamenilor care știau să citească din satele apropiate. Se descriu apoi mănăstirile dintre Samokov și Sofia și apoi cele din jurul capitalei, se prezintă manuscri- sele și cărțile lor, se comentează vechi însem- nări și se publică acum altele necunoscute. Se continuă cu mănăstirile Kurilo, Buhovo, și eu cunoscuta mănăstire de la Kremikovți ale cărei remarcabile picturi, deseori comen- tate, se subliniază. Se trece apoi la cele din nord-vestul Bulgariei, din părțile Vraței și Vidinului, la cele de pe valea Iskerului și in general din Bulgaria dintre Balcani și Dunăre. (Etropole, Troian, Drianovo, Kaplnovo, Pla- kovo, bisericile și mănăstirile de la Arbanași ș.a.). Lucrarea se încheie cu mănăstirile din sudul Bulgariei, între care rolul cel mai important revine marel și vechii mănăstiri de la Bacikovo. Și aici autorul adaugă la datele mai vechi rezultatele cercetărilor sale per- sonale. Se pun tn evidență și legăturile pe care unele din aceste mănăstiri le-au avut cu Țara Românească. Astfel la mănăstirea Pla- kovo s-au găsit cărți bisericești, slavonești și românești, tipărite la Buzău șl donate aici în 1698. tn general mănăstirile din nordul Bulgariei au fost susținute in secolele XVI — XVIII de către domnitorii din Țara Româ- nească, fapt atestat și de documentele oto- mane relatate de Neșev. Exmplele sint nume- roase și autorul citează in acest sens și mănăs- tirile din jurul Tîmovei și în special sf. Treime de lingă Tirnovo — veche ctitorie a țarului Sișman. Pentru ea se citează insă numai documentele noi incepind cu cel de la Ștefan Cantacuzino. Prin toate cele de mai sus autorul a reușit să dovedească continuitatea unei vieți cultu- rale in mănăstirile bulgare în perioada domi- nației otomane, așa incit scopul urmărit a fost atins pe deplin. După părerea noastră această viață culturală ar fi apărut și mai bogată dacă s-ar fi utilizat toate notițele de pe manuscrisele descrise în cataloagele lui Țonev șl Sprostranov. Acestea arată o serie întreagă de manuscrise și cărți de proveniență românească și care au trecut in Bulgaria în diferite vremuri și pe diferite căi. Desigur această circulație de cărți și manuscrise este nu numai dovada sprijinului românesc și a strinselor legături cu Țara Românească, ci și faptul că ele erau cerute în Bulgaria unde îndeplineau un rol cultural. Unele din aceste cărți au fost menționate de către Paul Mihai- lovici în lucrarea sa Mărturii românești din Bulgaria și Grecia, apărută în 1933. Mihai- lovici, ca și alții, a menționat și unele manus- crise și cărți românești venite de la nord de Dunăre și ajunse la uneie mănăstiri bulgare. De altfel, personal am găsit in 1936 la mănăs- tirea sf. Treime de lingă Timova mai multe cărți românești (un Antologhion tipărit de Antim Ivireanu, tipărituri de la mănăstirea Neamțul ș.a.) Tot biografia românească i-ar fi fost necesară autorului pentru problemele de artă șl în special de pictură. Astfel, rela- tiv la Kremikovți, se citează numai autorii români care atribuie această ctitorie lui Radu cel Mare. Independent insă de problema ctito- rilor, acad. Constantinescu Iași de pildă și-a spus cuvîntul în problema picturii și artei și nu numai pentru această mănăstire, ci și pentru Arbănași ș.a. Studiul trebuia citat și era bine ca autorul să-și arate și punctul său de vedere. De fapt însă Neșev prezintă prin numeroase exemple numai generozitatea domnitorilor români, care au susținut cu ajutoare bănești mănăstirile din Bulgaria și mai ales pe cele de la Athos, intre care Zograful și Hilandarul ocupă un loc impor- tant. Autorul consideră insă că acest ajutor s-ar datora doar ..autorității tradiționale ale www.dacoromanica.ro 1914 ÎNSEMNĂRI 10 culturii medievale bulgare în teritoriile de la nord de Dunăre” (p. 41). De fapt însă ajutorul românesc a fost acordat întregului răsărit ortodox și instituțiilor lui cultural-reli- gioase. Oare prin autoritatea culturii bulgare se pot explica ajutoarele date unor școli și mănăstiri grecești și nu numai de la Athos, ci și patriarhiei din Ierusalim, gruzinilor sau arabilor creștini? Mai grav este insă faptul că autorul repetă teza susținută în trecut de Miletici (combătută la timpul ei de loan Bogdan) potrivit căreia limba bul- gară ,,se vorbea la curțile domnești, în casele boierimii și ale negustorilor. Acest proces, deosebit de caracteristic după cunoscutul nostru învățat L. Miletici pentru Țara Românească, mai puțin in Transilvania și Banatul unguresc, începe în secolul al XlV-lea și continuă incă cîteva secole”. Nu reluăm aici o discuție încheiată a unei teze de mult apuse, in care, spre sfirșitul vieții lui, nu mai credea nici Miletici însuși care o emisese. Că diecii și grămăticii sau chiar marele logofăt, șeful cancelariei domnești cunoșteau slavona documentelor noastre, limbă oficială a can- celariei statului, aceasta este sigur. Că toți cei de mai sus nu vorbeau slavonește, ci româ- nește, se vede ușor, atît din greșelile de limbă pe care le făceau la redactarea documentelor, cît mai ales din influența limbii române asu- pra limbii documentelor, pe care o români- zează sub influența limbii românești pe care o vorbeau. Dacă făcem însă abstracție de observațiile făcute mai sus, lucrarea lui Gheorghi Neșev reprezintă o cercetare utilă, rod al unei munci asidui și a utilizării unei bogate infor- mații în care izvoarele ocupă un rol însemnat. Așa cum afirmam la începutul acestei recenzii, deși teza continuării activității culturale dusă în tinuil stăpînirii otomane în mănăstirile bulgare este de mult admisă, cartea lui Neșev vine să aducă încă odată noi dovezi materiale care o sprijină. In același timp cititorul găsește aici elementele care arată Importanța fiecărei mănăstiri în parte. Lucrarea sublini- ază prin numeroase exemple ajutorul româ- nesc acordat creștinilor de sub jugul otoman. Dat fiind că este un prețios instrument de lucru, ar fi fost bine ca lucrarea să aibă un indice general. Și așa însă ea este o contri- buție importantă pentru viața mănăstirilor bulgare din timpul stăpînirii otomane. Constantin N. Velicht » * » Cultura antica nell ’Occidente latino dat VII al XI secoli, Centrul italian de studii asupra evului mediu timpuriu, Spoleto, 1976, 951 p. + 11, voi. I—II. Cele două volume prezintă comunicările ținute cu prilejul celei de a XXII-a Săptă- mini de studii a Centrului italian de studii asupra Evului mediu timpuriu, care a avut loc între 18—24 aprilie 1975 la Spoleto. Volumul debutează cu Moștenirea filo- zofiei antice in timpul Evului mediu timpuriu comunicare ținută de E. Jeauneau care prezintă opere „profane” din secolele V—VI ce sînt de fapt cureaua de transmisie dintre filozofia greacă și latină și mai ales cea a lui Platon și Aristotel și Evul mediu timpuriu : De nuptiis de Martianus Capellus, Comenta- riu la Visul lui Scipio de Macrobius, tradu- cerea latină a lui Timeus și comentariul lui Calcidius, „Con sola tio philosphiae” de Boe- tlus. Acestea vor cunoaște perioada lor de glorie in epoca carolongiană. în Paleografie și tradiția clasică a Evului mediu timpuriu B. Bischoff oferă un tabou complet al culturii epocii in care alături de enumerarea unor centre scriitoricești ca Tours, Fleury, Auxerre este examinată și tradiția unor „scriptores historiae Augustae” cum ar fi Lupus din Ferrieres, Nunius sau Solinus precum și existența la Ferrieres a unui „scriptorium” condus de Lupus și a unul stil regional de scriere. A. Vernet trece în revistă în comuni- carea Transmiterea textelor in Eran/a, tradi- ția textelor, atît directă cît și indirectă, con- dițiile in care ea a fost transmisă, subliniind rolul primordial al Franței în recucerirea antichității clasice prin intermediul școlilor, bibliotecilor, învățătorilor de pe lingă mănăs- tiri sau catedrale, precum și a așa numitelor „scriptoia”. Autorul propune o reconsiderare a culturii franceze de la Sidonius Apollina- rius pînă în secolul al Xl-lea, evidențiind cauzele care au dus la repunerea in drep- turi a clasicilor. M.C. Diaz y Diaz în ,,Trans- miterea textelor antice tn Peninsula Iberică in secolele VII—XI analizează activitatea culturală a celor mai importante centre de pe peninsulă : Sevilla, Toledo, Cordoba, sau regiuni: Leon, Asturia, Castilia, Catalonia. în urma cercetărilor întreprinse au fost descoperite texte ale unor autori africani: Sedulius, Corippus, Dracontius și de pe con- tinentul european. T.J. Brown în Introdu- cere istorică la utilizarea autorilor clasici latini in insulele britanice din secolul al V-lea pină in secolul al Xl-lea, face legătura între cultura care s-a dezvoltat pe teritoriul actual al Marii Britanii și așa-nuinite „renovatio” carolingiană de pe continent, încercînd să deli- miteze și să clarifice influențele lor reciproce. Sint amintite figurile unor autori locali (Colombanus, Aldelmus, Bedalcuinus), precum și unele centre culturale. De notat de ase- menea atenția pe care autorul o acordă raportului dintre latina vulgară și cea clasică. Problema transmiterii textelor in Italia nord-occidentală (Monza, Pavia, Milano), Bob- bio) este tratată de către AL Firmani care www.dacoromanica.ro 11 ÎNSEMN AKI 1915 prin intermediul unor texte (Epigrammata Bobiensia) sau semnate de Probus sau Dra- contius conservate și recuperate de către călugării de la S. Colombano Încearcă să demonstreze rolul însemnat pe care l-a jucat această regiune a Italiei în cultura medie- vală timpurie. Autoarea presupune că Epi- grammata făcea parte din același codice care conținea Res geslae diui Alexandri de lulius Valerius (împreună cu o satiră a Sulpiciei și cu De reditu suo de Rutilius Namatianus). G. Billanovich studiază aceeași problemă la Brescia și Nonontola prezentînd De medicina de Comelius Celsus. Autorul încearcă să alcătuiască o primă listă a codicelor existente in mănăstirea S. Ambrogio. G. Cavallo tratează problema transmiterii textelor în aria Benevento-Montecassino-Napoli-Capua și perioadele de maximă înflorire a acestor centre culturale. Aria respectivă este consi- derată ca fiind privilegiată în conservarea tradiției textelor datorită izolării sale care a contribuit la menținerea tradițiilor antice. La Montecassino, spre pildă, s-au evidențiat două perioade de înflorire reprezentate prima în secolul al Vlll-lea prin Pavel Diaconul și Hildericus, a doua în secolul al Xl-lea prin Desideriu și Albericus. în lluslralia textelor clasice in regiunea Bencvenlo in secolele IX— XI, C. Bertelli evidențiază autonomia figurativă a acestora, in ele putindu-se regăsi atit influențe antice, cit și carolingiene. în Tradiția textelor șî comentariul autorilor cla- sici latini păstrată in manuscrisele din Biblio- teca Vaticanului, Y.F. Riou și C. Jeudy, autori ai Catalogului manuscriselor clasice din Biblioteca Vaticanului, prezintă aportul acestei însemnate biblioteci la cunoașterea creației autorilor latini în perioada amintită. Riou prezintă așa-numitul ,,Commentum Brunslanuin” care conține comedii de Teren- tius șl ,.Titlurile satirelor lui Juvenal”. Jeudy aduce noi date în legătură cu desco- perirea cărții a IlI-a din Comentariul lui Rcmigius d'Auxerre la Ars Maior de Donatus. Cultura greacă din secolul al Vll-lea pină in secolul al Xl-lca in occidentul latin este tema tratată de J. Irigoin. Autorul susține teza dispariției aproape totale a acesteia care a supraviețuit numai in sudul Italiei și mai ales in Sicilia, datorită tradiției locale și influenței bizantine. C. Leonardi in Comentarii din Evul mediu timpuriu al clasicii păgini Severinus Boctius și Rernigius d’Auxerre arată aportul textelor antichității păgine la formarea cul- turii acestei epoci. în afară de opera acestora autorul face referiri și la cea a reprezentanți- lor școlii carolingiene: Martianus Capella Martinus de Laon, lanus Scotus. G. Vinay încadrează problema din punct de vedere istoric în Literatura antică și literatura latină din Evul mediu timpuriu analizind mai ales poezia. Este trecută in revistă creația lui Isidor de Sevilla, Fredegarius, Beda, Pavel Diaconul, Rabanus Maurus, Alcuinus, Abbo- nus Sedulius, Otlonus, Folcus de Beauvais Hildebertus de Lavardin, Wilhelm de Mal- mesbury. în Cosmologia antică și comenta- riul la facerea lumii-IIaosul și cele 4 elemente în creația citorva autori din Evul mediu tim- puriu, S. Viarre trasează două căi de transmi- tere a temei păgîne a facerii lumii la comen- tatorii greci și latini ai lui Platon și Aristotel și la autorii creștini ai Hexameronului și De genesi, analizind apoi dezvoltarea feno- menului la Isidor de Sevilla, Beda și Rabanus Maurus. P. Legendre tratează aspecte pur juridice în La sursele culturii occidentale: vechiul drept de penitentă, ca și R. Gilbert în Antichitatea clasică în Spania vizigotă, G. Astuti în Influențe romane in izvoarele de drepl longobard”, sau G. Mor în Drept roman și drept canonic. Un spațiu destul de mare este consacrat artei. C.Heitz in Vilruvius și arhitectura Evu- lui mediu timpuriu prezintă tradiția textului vitruvian atit directă cît și indirectă (cu slabe urme la Sidonius Apollinarius, Cassio- dorus, Eginardus, Herman Paraliticul, Petru Diaconul). Influența lui Yitruvius poate fi observată în creații arhitectonice din epoca carolingiană și romanică ca : S. Gallo, bazilica din Steinbach a lui Eginardus sau bazilica Sf. Mihail din Hildesheim. A. Romanini cu Tradiții și mutații in cultura figurativă pre- carolingiană, M. Cagiano de Azevedo cu începuturi de comentarii in epoca longobardă și carolingiană, W. Messerer cu Antichitatea și Bizanțul in aria ollonică, V. Elbers cu Aria decorativă a Evului mediu timpuriu, completează vastul tablou al artei acestei epoci. Epilogul semnat de P. Riche face bilanțul studiilor prezentate și subliniază raportul dintre tradiția antică și noile căi care duc occidentul spre lumea modernă. în ansamblu, cele două volume consti- tuie o bogată și prețioasă mărturie a aportu- lui oamenilor de știință la elucidarea unor aspecte mai puțin cunoscute ale unei perioade istorice care mai prezintă încă numeroase semne de întrebare la care se așteaptă un grabnic răspuns. Xicolae N. Rădulescu J.E. DORAN, F.R. HODSON, Malhemalics and computcrs in archaelogy, Edinburg University Press, 1975, XI + 381 p. Această carte este rezultatul colaborării dintre un specialist in calculatoare, J.E. Doran, și nn arheolog cu vechi, preocupări www.dacoromanica.ro 1916 insbmnabi 12 tn domeniul aplicării metodelor matematice și a folosirii calculatorului in prelucrarea datelor arheologice, F.R. Hodson, profesor tn departamentul de arheologie preistorică la Universitatea din Londra. Lucrarea, cuprinzind trei părți principale, se adresează studenților și cercetătorilor arheologi, oferind o trecere in revistă a tuturor metodelor statistice ce pot fi folosite în arheo- logie, ilustrate și prin exemple concrete. Partea I, ,,Basic Archaelogical and Mathe- matical Tools”, include patru capitole și con- stituie o introducere a conceptelor fundamen- tale de matematică și statistică. Sînt prezen- tate noțiunile de număr real și imaginar mulțime, graf, vector, variabilă, constantă și ecuație, algoritm, putere, acestea fiind urmate de o introducere sumară în geometria euclidiană, cu scopul de a elucida noțiunea de distanță (cap. 2). Capitolul 3 explică principalele concepte ale teoriei probabilităților și inferenței sta- tistice, accentulndu-se pe cîteva procedee de statistică neparametrică și analiză rnulti- variată. Capitolul 4, intitulat „Computers. What they can do and How they are used”, prezintă pe scurt principiile procesului de programare și modul in care calculatorul poate sluji în descrierea și analiza datelor arheologice. Deși, in această primă parte a cărții, se face simțit efortul autorilor de a evita notațiile și demonstrațiile complicate, este greu de presupus că un arheolog, fără o pre- gătire matematică prealabilă, este capabil să înțeleagă șl să aprecieze semnificația metodelor expuse Este cred necesară con- sultarea în paralel a unor cărți de statistică introductivă, cum ar fi „Statistlcs for Social Scientists”a lui Frank J. Hohout, sau ,,In- troduction to the Statistica! Methods”; Foundation and Use in the Behavioral Sci- ences” de Alfred A. Knopf. Partea a Il-a, „Data Analysis”, cuprinde cinci capitole (5—9) și este cea mai valoroasă secțiune a cărții. Scrisă de prof. Hodson, această parte este dedicată in principal descri- erii cantitative a datelor arheologice. Capitolul 5 indică motivele care-1 conduc pe arheolog către cuantificare, acestea fiind urmate de o discuție asupra procedeelor de scalare, organizare și prezentare vizuală a datelor. Exemplele cele mai des întiinite implică clase de obiecte, ca ceramică, obiecte din piatră etc. Capitolul 6 introduce măsuri ale simila- rității și corelației, cum sînt coeficienții de corelație liniară și cei de corelație a rangurilor. în capitolul 7, intitulat „Automatic Classification; Taxonomy and Typology” stat prezentate procedeele care conduc la trans- formarea masei primare de informații arheolo- gice intr-o mulțime de date ușor de intatuit, in care unitățile de același fel sînt grupate în clase, acestea constituind subiectul stu- diului ulterior. Recunoscind meritele clasificării intuitive, prof. Hodson subliniază dublul rol al taxo- nomiei numerice : pe de o parte acela de a-1 ajuta pe arheolog în realizarea unei clasificări consistente, pe de altă parte acela de a face posibilă o clasificare acolo unde s-ar crede că nu este posibil sau unde există deja clasificări controversate. Capitolul 8 explică cercetătorului cîteva tehnici de analiză multivariată, accentul fiind pus pe analiza componentelor princi- pale și pe analiza factorială. Deși cele două modele diferă, deosebirea lor din punct de vedere practic este privită ca fiind minimă. Foarte mult folosită și ușor de realizat in psihologie, analiza facto- rială implică un complex de ipoteze rareori îndeplinit de datele din arheologie. De aceea metoda analizei componentelor principale este de preferat. Capitolul 8 mai cuprinde cîteva metode mai puțin răspîndite, cum ar fi analiza con- stelațiilor sau scalarea multidimensională. Capitolul 9 ilustrează prin exemple metodele prezentate în capitolele anterioare. Extrase in special din lucrările Iul Hodson, aceste cazuri concrete dau cititorului posibilitatea de a examina in mod critic rezultatele apli- cării statisticii în arheologie. Partea a HI-a, „Beyond Data Analysis”, constă din patru capitole (10—13) scrise de J.E. Doran. Capitolul 10 examinează diverse tehnici de seriere automată care au fost dezvoltate de matematicieni și arheologi in special pen- tru probleme de cronologie, tadlcindu-se limitele și avantajele acestora. Modelele matematice și simularea cu ajuto- rul calculatorului sînt discutate in capitolul 11. Modelul matematic este reprezentarea simbolică a unui sistem real complex, care insă nu poate fi studiat direct de către cer- cetător. Simularea permite cercetătorului să specifice un număr mare de variabile, să definească in mod explicit interacțiunile din cadrul unui sistem dinamic șl in sfirșit, fâcind ca acest sistem să parcurgă un număr mare de cicluri și, folosind lanțurile Markov, să evalueze probabilitatea diferitelor variabile ale sistemului la un anumit moment al aces- tui proces. Avantajul acestui procedeu, imposibil de realizat fără ajutorul calculatorului, este acela că se pot obține modele suficient de complexe pentru a putea reprezenta o situație reală. www.dacoromanica.ro 13 ÎNDEMNĂRI 1917 Capitolul 12 se referă la alcătuirea băn- cilor de date arheologice. Pornind de la ideea că una dintre cele mai simple sarcini pe care un calculator le poate indeplini este aceea de a înmagazina o infor- mație și de a o furniza apoi la cerere, J.E. Doran explică necesitatea, modul de a alcă- tui și exploata un fișier de date arheologice. Ultimul capitol al cărții prezintă rolul matematicii și al calculatorului in arheologie. !n ultimii ani, folosirea statisticii și a calculatorului in problemele de arheologie decurge dintr-o necesitate obiectivă creată de varietatea și numărul mare de date cu care cercetătorul este pus față în față. Deși în cele mai multe cazuri arheologia confruntă matematica cu probleme pe care le ridică și alte discipline, uneori se impune elaborarea unor noi metode în locul celor existente. Lucrarea lui Hodson și Doran nu este o- introducere în metodele statisticii aplicabile in arheologie. Ea se adresează cititorului deja familiarizat cu elementele statisticii mate- matice. Caracterul științific al cărții este dublat de valoarea sa didactică, lucrarea puțind servi ca un ghid de aplicare a metodelor statisticii matematice pentru studenții secției de arhe- ologie. Jrina Gavrilă www.dacoromanica.ro „REVISTA DE ISTORIE” publică In prima parte studii, note ți comunicări originale, de nivel științific superior, din domeniul istoriei vechi, medii, moderne șl contemporane a României și universale. In partea a doua a revistei, de informare științifică, sumarul este completat cu rubricile i Probleme ale istoriografiei con- temporane (Studii documentare), Viața științifică. Recenzii, Revista revistelor, Însemnări, Buletin bibliografic, in care se publică materiale privitoare la mani- festări științifice din țară și străinătate și stat prezentate cele mai recente lucrări șl reviste de specialitate apărute ta țară și peste hotare. NOTĂ CĂTRE AUTORI Autorii stat rugați să trimită studiile, notele și comunicările, precum și materialele ce se Încadrează ta celelalte rubrici, dactilografiate la două rtaduri In trei exemplare, trimiterile tafrapaglnale fiind numerotate ta continuare. De asemenea, documentele vor fi dactilografiate, iar pentru cele în limbi străine se va anexa traducerea. Ilustrațiile vor fi plasate la sfîrșitui textu ui. Numele autorilor va fi precedat de inițială. Titlurile revistelor citate in bibliografie vor fl prescurtate conform uzanțelor internaționale. Autorii au dreptul la un număr de 30 de extrase. Responsabilitatea asupra conținutului materialelor revine ta exclusivitate autorilor. Manuscrisele nepublicate nu se restituie. Corespondența privind manuscrisele, schimbul de publicații etc. se va trimite pe adresa Comitetului de redacție, B-dul Aviatorilor nr. 1, București. REVISTE PUBLICATE IN EDITU 1 . CADE.V EI REPUBLICII SOCIALIST,. MlIlUA • REVISTA DE ISTORIE • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIE VECHE ȘI ARHEOLOGIE • DACIA. REVUE D’ARCHEOLOGIE ET D’HISTOIRE ANCIENNE • REVUE DES ETUDES SUD-EST-EUROP^ENNES • ANUARUL INSTITUTULUI DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE GLUJ-NAPOCA • ANUARUL INSTITUTULUI DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE „A.D. XENOPOL” - IAȘI • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIA ARTEI - SERIA ARTA PLASTICĂ — SERIA TEATRU-MUZICĂ-CINEMATOGRAFIE • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE DE L’ART - SERIE BEAUX-ARTS - SERIE LUCRĂRI APĂRUTE ÎN EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA NICOLĂESCU-PLOPȘOR DARDU șl WOLSKI WANDA, Elemente de demografie șl ritual funerar Ia populațiile vechi din România, 1975, 292 p„ 1 pt, 23 lei. OLTEANU ȘTEFAN, Lee Pays roumalns â l'âpoque de Nichel le Brave (L'Unfon de 1600), 1975, 159 p., 13,50 lei. PIPPIDI D.M., Scythlea Minora. Recherches sur les colonles grecques du llttoral roumain de la Mer Noire, 1975, 314 p. XXXIV p., 38 lei. POTRA GEORGE, Documente privitoare la istoria orașului București. 1821—1848, 1975, 527 p„ 43 lei. ȘANDRU D., Reforma agrară din 1921 In România, 1975, 360 p., 24,50 lei. CIHODARU C., CAPROȘU L și ȘIMANSCHI I. (sub redacția), Documenta Roumanlae Historica A. Moldova (1384-1448) voi. I, 1976, 607 p., 46 lei. NICOLAE STOICESCU, Vlad Țepeș, 1976, 280 p., 20 lei. ION POPESCU-PUȚURI, acad. ANDREI OȚETEA (sub redacția) Documente privind marea răscoală a țăranilor din 1907, 573 p., 38 lei. , * , Independența României, 1977, 526 p., 39 lei. * * * Arta șl literatura in slujba Independenței naționale, 1977, 238 p., 28 Iei. IONEL GAL (coordonator), Independența României, Documente, vot 1,1977,420 p. 33 let ȘTEFAN PASCU ș.a. Documenta Romanlae Historica. D. Relații intre Țările Române, vot I (1222-1458), 1977, 527 p., 39 lei. PETRE DIACONU, SILVIA BARASCHI, Păeulul lui Soare. Așezarea medievală (seco- lele V1H-XV), vot II, 1977, 201 p. + XXVIII planșe, 36 let Acad. ANDREI OȚETEA, Pătrunderea comerțului românesc in circuitul Internațional (in perioada de trecere de la feudalism Ia capitalism), 1977, 168 p., 11 let GHEORGHE CRISTEA, Contribuții la Istoria problemei agrare In România. Învoielile agricole (1886—1882), legislația șl aplicare 1977, 169 p., 11 lei. LEON ȘIMANSCHI (redactor coordonator), Petru Rareș, 1978, 328 p., 20 lei. LUCIAN BOIA, Relationshlps between Romanians, Czechs and Slovak (1848—1914), 1977, 159 p., 12 lei. • * , Răscoala secuilor din 1595—1596. Antecedente, desfășurare șl urmări, 1978, 336 p., 19 let FLOREA MOGOȘANU, Paleoliticul din Banat, 1978, 152 p., 11 let PETRE I. ROMAN, IOAN NEMETI, Cultura Baden In România, 1978, 159 p., 18 let RM ISSN CO — 3870 I. P. INFORMAȚIA - o. S61 43 856 www.dacoromanica.ro Lei 10