ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE Șl POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA 2%" DIN SUMAR: 't1 ,t hh ii ii ' i ' " i i, > • ii , ,t J i| | CENTENARUL||INDEpENDENȚEI DE STAT A ROMÂNIEI •! 1 I | 11 'I , . I1’ 1 | ! । CUCERIREA INDEPENDENȚEI' , NAȚIONALE — ÎNCUNUNARE A ASPIRAȚIILORpSECULARE DE LIBERTATE ALE POPORULUI,, ROMÂN l| | 1 ' | ! ! I j 1 '! 'jj! I1 !| ,f Ncchita AdXnu.oa.ie , , (I 1 I [I , | I 1 il I I (| OPERAȚIUNILE ARMATEI ROMÂNE ÎN PRhMAliPARTE’ A RĂZBOIULUI DE ([INDEPENDENȚĂ (APRILIE-AUGUST 1877) 1 | ’ f , AM;:. J ,| | | j'.h ’’ । r Constantin Cobbu MIȘCAREA 'SOCIALISTĂ ȘI „PROBLEMELE INDEPENDENȚEI, SUyE- .RANITĂȚII SI UNITĂȚII-NAȚIONALE (I)H J " I I ij " li ' ' | r I1 ‘I | ii i' [I I l1 1 ..IAlexandru Porțeanu I !| (I |l 1 1 d .1 i 1 , ii 1 . I ,[ ' 1 “ AȚITUDINEA1 PUTERILOR EUROPENE1 ||FAȚĂ DE PROCLAMAREA . 1 '.INDEPENDENȚEI ROMÂNIEI i ■ 1 ' '[ ' „ , | || , '■ i I 1 ■ ( 'i । ih ।1 1 ‘ II II1' ! । 1 G«- CONSOLIDAREA INDEPENDENȚE} NAȚIONALE,- FACTOR "DE BAZĂ "ÎN DEZVOLTAREA ROMÂNIEI ( I1 U J l| I | । , .1 । l[ I ,i ' i ", |l I. i ' ' 'l . Aron Petric Hi "| 1 l! H i 1 ' 11 ,, il i' |. ^CONCEPTUL DE INDEPENDENȚĂ NAȚIONALĂ ÎN Po'lUTICA EXTERNĂ A tl/Mi t XTTTT1 t» AOT A T' TC'î’r' *1 . ’ il I .1 ’ L A ROMÂNIEI SOCIALISTE, I 1 , , | i, LI -|l £ "d I 11 i'i'di! . VIAȚA ȘTIINȚIFICĂ ' । ; i I il |,;L > Alexandru Bolintineanu I 1 ‘i,r ' H ! I |l [l * RFC.RN7.II RECENZII ÎNSEMNĂRI ,1 . , 1 । TOMUL 30 APRILSE E DIT U RTW?feWiWnicaJ0 REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA SECȚIA de istorie și arheologie COMITETUL DE REDACȚIE Vasile Maciu (redactor responsabil) ; Ion Apostol (redactor responsabil adjunct); Nichita AdĂniloaie ; Ludovic Dement; Gheoroiie I. Ioniță ; Vasile Liveanu ; Aurll I oohin ; |Traian Lunou ; Damaschin Mioc; Ștefan Oltbanu ; Abon Petric; Ștefan Ștefănescu ; Pompiliu Teodor (membri). Prețul unui abonament este de 120 lei. tn țară, abonamentele se primesc ia oficiile poștale, factorii poștali șl difuzorii de presii din Întreprinderi șl instituții. Revistele se mai pot procura (direct sau prin poștă) și prin „PUNCTUL DE DESFACERE AL EDITURII ACADEMIEI", Calea Victoriei nr. 125, sector 1. Cititorii din străinătate se pot abona adresindu-sela ILEXIM — Departamentul Export-lmport presă. P.O.BOX 136—137. Telex 11226—București, Str. 13 Decembrie nr. 3. Manuscrisele, cărțile și revistele pentru schimb, precum și orice corespondentă, se vor trimite pe adresa Comitetului de redacție al revistei „REVISTA DE ISTORIE", Apare de 12 ori pe an. Adresa redacției: B-dul Aviatorilor, nr. 1 Wwda&frdffirtiica.ro REVISTA 'ISTORIE TOM. 30, NR. 4, aprilie 1977 SUMAR CENTENARUL INDEPENDENȚEI DE STAT A ROMÂNIEI NICHITA ADĂNILOAIE, Cucerirea independenței naționale — Încununare a aspira- țiilor seculare de libertate ale poporului român...................... 569 CONSTANTIN CORBU, Operațiunile armatei române in prima parte a războiului de inde- pendență (aprilie —august 1877) .................................. 597 ALEXANDRU PORȚEANU, Mișcarea socialistă și problemele independenței, suvera- nității Și unității naționale (I).......................................... 625 STETAN CSUCSUJA, Războiul pentru independență in opinia publică progresistă maghiară a epocii .................................................... 645 GR. CHIR IȚĂ, Atitudinea puterilor europene față de proclamarea independenței Ro- mâniei................................................................ 673 Col. VASILE ALEXANDRESCU, Lt. col. CONSTANTIN CĂZĂNIȘTEANU, Opinii străine despre armata română In războiul pentru independență.......... 691 MIRCEA IOSA, Urinările economice și sociale ale dobindirii independenței dc stat a României.............................................................. 709 ARON PETRIC, Consolidarea independenței naționale — factor de bază in dezvol- tarea României ............................................................ 733 ALEXANDRU BOLINTINEANU, Conceptul de independență națională In politica externă a României socialiste ........................................ 749 V AȚA ȘTIINȚIFICĂ Sesiunea științifică „Damasehin Bojineă” (I.D.S.) A doua Intilnire intre specialiști români și so\ie,iei autori de manuale de istorie (Gh. I. Ioni(ă) ; Cronica .... 765 RECENZII MARIA TOTU, Garda cinitădin România (1848—1884), București, Edit. militară, 1976, 300 p. (Apostol Stan)................................................. 769 OVIDIU PAPADIMA, Ipostaze ale iluminismului românesc, București, Editura Minerva, 1976, 396, (Vasile Netea)............................................. 772 .REVISTA DE ISTORIE”. Tom. 30, nr. 4. p. 565-780, 1977 www.dacoromanica.ro 566 Însemnări Istoria României : * * * România in războiul pentru independentă (1877—1878). Contri- buia bibliografice, București, Biblioteca Centrală a Ministerului Apărării Na- ționale, 1976, 54 p. (M. Stroia); General ALEXANDRU CERNAT, Memorii. Campania 1877—1878, Ediție Îngrijită, cuvint Înainte și notă biografică de general- maior doctor Constantin Olteanu, București, Edit. militară, 1976, XLI + 41 p. + 4- Iportr. (Valeriu Stan) ; TEODOR VÎRGOLICI, Ecourile literare ale cuceririi independentei naționale, București, Edit. Eminescu, 1976, 304 p. (Vasile Netea) ; CONSTANTIN GÎLEA, I. KARA, CONST.-LIVIU RUSU, De la Unirea Princi- palelor la războiul pentru Independenta de stat a României, Iași, Biblioteca „Gh. Asachi”, 1977, 48 p. (Mircea C. Dumitriu)......................................... 777 www.dacoromanica.ro REVISTA “ISTORIE I TOME 30, N° 4, avril 1977 SOMMAIRE LE CENTENAIRE DE L'IND&PENDANCE D’gTAT DE LA ROUMANIE NICH1TA ADĂNILOAIE, La conqufite de l’indâpendance naționale couronnement des aspirations sâculaires de liberte du peuple roumain .............. 569 CONSTANTIN CORBU, Les opârations de l’arm6e roumaine pendant la premiere pârtie de la guerre d’indfependance (avril — aoht 1877)...................... 597 ALEXANDRU PORȚEANU, Le mouvement socialiste et les problemes de l’indfepen- dance, de la souverainet6 et de 1’uniU naționale (I).................. 625 ȘTEFAN CSUCSUJA, La guerre pour l’indfependance et l’opinion publique progressiste hongroise de l’epoque................................................. 645 GR. CHIRIȚĂ, L’attitude des puissances europâennes face â la proclamation de l’inde- pendance de la Roumanie .............................................. 673 Colonel VASILE ALEXANDRESCU, Lieutenant colonel CONSTANTIN CĂZĂNIȘ- TEANU, Opinions âtrangăres sur l’armfee roumaine dans la guerre pour l’inde- pendance.............................................................. 691 MIRCEA IOSA, Les effcts ficonomiques et sociaux de la conquâte de l’indfependancc d’Etat de la Roumanie ................................................ 709 ARON PETRIC, La consolidation de l’independance naționale —facteur fondamental dans le developpemcnt de la Roumanie................................... 733 ALEXANDRU BOLINTINEANU, Le concept d’indfependance naționale dans la poli- tique extârieure de la Roumanie socialiste........................... 7 49 LA VIE SCIENTIFIQUE La session scientifique „Damaschin Bojincă" (I.D.S.) La deuxiăme rencontre de spâcia- listes roumains et soviâtiques auteurs de manuels d’histoire (Gh. I. lonifă) : Chronique............................................................. 765 COMPTES RENDUS MARIA TOTU, Garda doică din România (1848—1884) (La garde civique en Roumanie (1848 — 1884), Bucarest, Editions militaires, 1976, 300 p. (Apostol Stan) .... 769 „REVISTA DE ISTORIE”. Tom. 30, nr. 4, p. 565-780. 1977 www.dacoromanica.ro 568 OVIDIU PAPADIMA, Ipostaze ale iluminismului românesc (Hypostases de la philoso- phie des Lumieres en Roumanie), Bucarest, Editions Minerva, 1976, 396 pages, (Vasile Netea) ............................. 772 NOTES Histoire de la Roumaine:* ♦ * România in războiul pentru independentă (1877—1878). Conlribufii bibliografice (La Roumanie dans la guerre pour Tind^pendance (1877 — 1878). Contributions bibliographiques), Bucarest, Bibliothtique Centrale du Mi- nistere de la DGfense Naționale, 1976, 54 p. (M. Stroia); G6niral ALEXANDRU CERNAT,Memorii. Campania 1877—1878 (MGmoires. La campagne de 1877—1878), Edition parue par Ies soins, avant-propos et note bibliographique du major- g^năral dr. Constantin Olteanu, Bucarest, Editions militaires, 1976, XLI + 41 p + 1 portrait (Valeriu Slan); TEODOR VÎRGOLICI, Ecourile literare ale cuceririi independentei naționale (Les gchos litUraires de la conquâte de I’indd- pendance naționale), Bucarest, Editions Eminescu, 1976, 304 p. (Vasile Netea); CONSTANTIN GÎLEA, I. RARA, CONST.-LIVIU RUSU, Dc la Unirea Prin- cipalelor la războiul penlru independenta de stat a României (De l’Union des Prin- cipautăs â la guerre pour l’indâpendance d’Etat de la Roumanie), Jassy, Biblio- thâque „Gh. Asachi”, 1977, 48 p. (Mircea C. Dumilriu). 777 www.dacaromanica.ro CUCERIREA INDEPENDENȚEI NAȚIONALE — ÎNCUNUNARE A ASPIRAȚIILOR SECULARE DE LIBERTATE ALE POPORULUI ROMÂN DE NICHITA ADĂNILOAIE „împlinirea a 100 de ani de la proclamarea independenței de stat a Eomâniei constituie — sublinia tovarășul Nicolae Ceaușescu — un moment epocal în istoria poporului nostru și el trebuie sărbătorit în mod corespunzător”. Pentru că el „constituie, după unirea din 1859, un însem- nat moment în dezvoltai ea națiunii noastre, în dezvoltai ea statului nostru, în afirmarea independenței noastre naționale, în mersul înainte al Eomâniei pe calea progresului. Trebuie să fie evident pentru toți că fără Unire, fără proclamarea independenței de stat însăși ființa națională și dezvoltarea poporului român, a națiunii noastre nu ar fi fost posibile” Centenarul independenței naționale a Eomâniei constituie, în adevăr, un minunat prilej de evocare și cinstiie a trecutului de luptă al poporului român pentru apărarea pămîntului strămoșesc și a ființei neamului, pentru neatîr- naiea patriei și afirmarea suverană a statului nostru în viața internațională. Eveniment crucial în istoria patriei, cucerirea neatîrnării statale depline în anul 1877 a reprezentat, totodată, încununaiea unor veacuri de tiude, zbuciumări și lupte eroice ale poporului român pentru înlăturarea dominației otomane. Aceste strădanii și aspirații seculare spre libertate ale poporului român — care-și vor găsi încununaiea legică și logică prin cucerirea independenței la 1877, — consemnate la loc de cinste în analele istoriei naționale, merită toată solicitudinea noastră. Paicuigînd filele istoriei, constatăm că poporul român — format încă din primul mileniu al erei noastre din contopii ea dacilor băștinași cu romanii — și-a menținut continuitatea pe ambele veisante ale Carpaților și pe ambele maluri ale Milcovului și s-a dezvoltat, în decursul secolelor, printr-o luptă neprecupețită împotriva forțelor externe caie voiau să-i încalce teritoriul și să-l supună. Această luptă — pentru apărarea liber- tății, unității și a pămîntului strămoșesc — se poate urmări continuu, ea fiind trăsătura caracteristică a istoriei noastre naționale. 1 Nicolae Ceaușescu, Cuvinlare la plenara C.C. al P.C.R. din 14 aprilie 1976, In România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate, voi. 12, București, Edit. politică, 1976, p. 556-557. ..REVISTA DE ISTORIE”, Tom. 30, nr. 4, p. 569 595. 1977 www.dacoromanica.ro 570 NICHlTA ADÂNTDOAIE 2 Favorizată de fondul etnic comun, de mediul geografic, de legătura indestructibilă dintre oameni și locuri, de dragostea de țară și de neam, lupta pentru neatîrnare — de-a lungul veacurilor — a fost, în esență, o luptă pentru dăinuirea poporului român și a organizării sale statale, în toiul bătăliilor pentru independență, prin eforturi neostenite, s-au înre- gistrat momente de glorie, de riposte viguroase date agresiunilor venite din afară; alteori au fost și ani de restriște, de durere și frustrare, dar, pînă la urmă, forțele interne se refăceau și libertatea, implicit existența țărilor române, era din nou asigurată. La aceasta contribuia din plin dîr- zenia și vigoarea poporului nostru, dornic să-și apere libertatea și glia strămoșească — cu care se înfrățise și din care nu putea să fie alungat —, dornic să-și păstreze ființa sa națională, în pofida tuturor vicisitudinilor istorice aduse peste el de curgerea veacurilor. De la primele forme de organizare statală, românii au trebuit să lupte pentru a-și apăra existența primejduită. Libertatea și glia stră- bună și-au apărat-o Menumorut, Gelu, Glad și urmașii lor în Transil- vania, Tatos și Sestlav în Dobrogea, Litovoi și Seneslau în Muntenia, brodnicii și bolobovenii în Moldova. Chiar după supunerea Transilvaniei de către arpadieni, unele formațiuni politice au continuat să-și păstreze o autonomie locală. Datorită supraviețuirii acestor autonomii și a împo- trivirii populației băștinașe românești în genere, Transilvania n-a putut fi cuprinsă organic în cadrul statului feudal maghiar. Ea și-a păstrat o organizare proprie fiind condusă de un voievod, numit de regele maghiar, cu atribuții administrative, judiciare și militare. Autonomia voievodatului transilvănean se accentua mai ales în perioadele de tulburări și instabilitate ale statului maghiar. După cum se știe, în prima jumătate a secolului al XlV-lea, evoluția internă și anumite schimbări survenite în situația internațională — de- clinul Hoardei de aur după moartea hanului Nogai și frămîntările din regatul maghiar cauzate de stingerea dinastiei arpadiene contribuind la slăbirea forțelor militare și a presiunii exercitate de acești puternici vecini care-și impuseseră suzeranitatea asupra cnezatelor și voievodatelor româ- nești — au favorizat unificarea formațiunilor politice existente pe teri- toriul Munteniei și Olteniei, iar mai tîrziu și a formațiunilor din Moldova și au dus la constituirea celor două state feudale românești de la sud și est de Carpați. Prin biruințele asupra tătarilor și, mai ales, prin victoria de la Posada (noiembrie 1330) împotriva regelui maghiar Carol Robert — fostul său suzeran — Basarab și-a cucerit independența statală și a devenit „întemeietorul Țării Românești”. De altfel, strălucita victorie de la Posada a consacrat ființa politică de sine stătătoare a Țării Românești, a întărit prestigiul internațional al marelui voievod — care a pus bazele dinastiei naționale a Basarabilor — a creat o stabilitate a vieții de stat și a favo- rizat dezvoltarea și prosperitatea economică a țăriiz. 3 Ștefan Ștefănescu, Țara Românească de la Basarab 1 „întemeietorul” pină la Mthat Viteazul, București, Edit. Academiei, 1970, p. 33 și 36 ; idem, Mișcări demografice in țările române pină in secolul al XVII-lea și rolul lor in unitatea poporului român, in volumul Unitate și continuitate in istoria poporului român (sub redacția prof. univ. D. Berciu), București, Edit. Academiei, 1968, p. 197. www.dacoromanica.ro 3 CUCERIREA INDEPENDENȚEI NAȚIONALE 571 De asemenea, în Moldova, Bogdan, venit din Maramureș, ajunge repede, ales fiind de boieri, conducătorul forțelor locale de rezistență împotriva suzeranității maghiare. în anul 1359, Bogdan a îndepărtat din scaun pe urmașii lui Dragoș și a pus capăt dependenței țării de coroana maghiară. Și astfel, voievodul Bogdan a ridicat Moldova în rîndul statelor independente, a unit în juru-i și alte formațiuni feudale românești din nordul și sudul țării și a dat o stabilitate vieții politice prin întemeierea dinastiei domnitoare a Mușatinilor. încercările regalității maghiare — ca și în cazul Țării Românești — de a readuce la ascultare pe moldoveni au rămas zadarnice, izbindu-se de rezistența îndîrjită a acestora 3. Formarea statelor feudale românești, de sine stătătoare, a asigurat conservarea ființei poporului nostru, întărindu-i capacitatea de rezistență în fața tendințelor permanente de expansiune ale puterilor vecine și, în fond, salvîndu-1 de primejdia de a fi înghițit de acestea4. Totodată, neatîrnarea a asigurat țărilor române condiții mai bune dezvoltării social- economice, înfloririi civilizației materiale și spirituale și creșterii presti- giului lor internațional. în cadrul statelor feudale românești, poporul nostru — în ciuda împrejurărilor istorice vitrege — a mers mereu înainte, afirmîndu-și cu tărie entitatea și originalitatea sa, creînd bunuri materiale și spirituale inestimabile și dovedindu-se, în decursul veacurilor, un puternic factor de civilizație și progres în sud-estul Europei. Dar, atît Moldova cît și Țara Românească (Valahia), îndată ce au luat ființă, pentru a-și apăra existența, libertatea, legile și obiceiurile, au fost nevoite să opună o rezistență îndelungată în fața expansiunii statelor feudale maghiar și polonez ori în fața încercărilor de cotropire din partea turcilor și tătarilor. „Istoria poporului român — sublinia pe bună dreptate tovarășul Nicolae Ceaușescu — este străbătută, ca un fir ioșu, de lupta împotriva cotropitorilor, pentru eliberare națională și so- cială “ 5. Abia după două secole de lupte grele, copleșiți de forța numerică a invadatorilor, țările române au putut fi obligate să accepte dominația otomană. Victoriile obținute de Mircea cel Bătrîn împotriva turcilor au oprit întinderea Imperiului otoman la nordul Dunării și au consolidat poziția Țării Românești. Tributul plătit de Mircea în ultimii ani ai domniei, pentru răscumpăraiea păcii, ca și cel plătit la 1456 de Petru Aron, voievodul Moldovei, nu reprezenta o subordonare vasalică față de Poarta otomană. Dealtfel, plata tributului, fără alte obligații și fără vreun amestec în politica internă și externă a țării, nu însemna, în dreptul ginților, pierderea suve- ranității. în decursul istoriei, au plătit tribut sultanului și Veneția și Polonia și Casa de Habsburg; ori nu se poate susține că vreunul din aceste state și-au pierdut vreodată suveranitatea lor față de Poartă6. La fel se pune și problema țărilor române în secolele XIV—XV. 3 Islorta României, voi. II, București, Edit. Academiei, 1962, p. 168—171 ; vezi și Istoria poporului român (sub redacția acad. Andrei Oțetea), București, Edit. științifică, 1970, p. 128. 4 Istoria poporului român, p. 130. 6 Nicolae Ceaușescu, Expunere la ședința jubiliară a Marii Adunări Naționale consacrată sărbăloririi semicentenarului unirii Transilvaniei cu România, București, Edit. politică, 1968, p. 6-7. ’ Alex. Lapedatu, Antecedentele istorice ale independenței române, In Războiul nealirnării 1877—1878, București, 1927, p. 7. www.dacoromanica.ro NICH1TA ADANIDOAIE 4 572 Reglementarea raporturilor politice dintre țările române și Poarta otomană s-a efectuat pe baza unor firmane și a unor tratate vechi, numite „capitulații”, cu obligații bilaterale. Contestate de unii autori — la începutul secolului al XX-lea — aceste capitulații aveau la bază un fond istoric real. Eleprevedeaupentru Principatele române dreptul de a-și face legi, de a-și ale- ge voievodul, de a purta război și de a încheia pace cu vecinii după cum vor crede de cuviință, fără a puteafi trase larăspundere de sultan pentru faptele lor. De altfel, în baza acestor capitulații — după cum sublinia și Karl Marx mai tîrziu —„Principatele dunărene sînt două state suverane, sub suze- ranitatea Porții, căreia îi plătesc tribut, însă cu condiția ca Poarta să le apere de toți dușmanii din afară oricare ar fi ei, și totodată să nu se ames- tece sub nici o formă în treburile lor interne” 7. Imperiul otoman nu și-a respectat însă angajamentele asumate prin capitulații nici în privința neamestecului în treburile interne, nici în privința garantării integrității teritoriale a Principatelor; în afară de aceasta, turcii au mărit continuu tributul, au adăugat mereu noi sarcini economice transformînd, de fapt, țările române în „chelerul” de provizii al Constantinopolului. Este de subliniat că datorită rezistenței eroice a poporului nostru, dornic să-și apere libertatea și glia strămoșească — cu care se înfrățise — dornic să-și păstreze ființa sa națională, cotropitorii otomani n-au putut transforma niciodată țările române în pașalîcuri (provincii turcești) cum au procedat cu statele din Balcani sau cu Ungaria, fiind nevoiți să le lase o conducere și o administrație autonomă. în general, regimul suzeranității otomane asupra țărilor române se înăsprea, se atenua ori înregistra perioade de stabilitate relativă în funcție de capacitatea de rezistență a poporului nostru, de situația internă a Imperiului otoman și de conjunctura politică internațională. Acest regim poate fi împărțit — în funcție de evoluția lui — in mai multe perioade sau etape. Prima începe atunci cînd Mircea cel Bătrîn (în anul 1415) și res- pectiv voievodul Moldovei Petru Aron (în 1456) au fost nevoiți să accepte suzeranitatea nominală a sultanului plătindu-i un tribut anual și durează pînă aproape la mijlocul veacului al XVI-lea (1538 în Moldova și 1540 în Țara Românească); este perioada cînd țările române au izbutit să-și păstreze independența, să poarte războaie victorioase și ani în șir să nu plătească nici un fel de haraci turcilor. A doua perioadă — care ține pînă la domnia lui Mihai Viteazul — aduce o accentuare a aservirii politice și economice de către turci a țărilor române cînd acestea își pot menține numai autonomia și cînd, pe fundalul suzeranității, se instaurează domi- nația otomană propriu-zisă favorizată fiind de factori externi și interni, inclusiv de conflictele pentru putere dintre domni și unele fracțiuni boie- rești turcofile. Spre sfîrșitul secolului al XVI-lea, poporul român, condus de sabia și înțelepciunea lui Mihai Viteazul, își recucerește pentru aproape două decenii neatîrnarea statală. După această etapă, dominația otomană se va instaura din nou, intensificîndu-se treptat și atingînd dimensiunile cele mai împovărătoare pentru Moldova și Țara Românească în perioada domniilor fanariote (1716—1821). O altă etapă în raporturile țărilor române cu Imperiul otoman începe după revoluția lui Tudor Vladimirescu care 7 Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, voi. 10, București, Edit. politică, 1961, p. 329. www.dacoromanica.ro 5 CUCERIREA INDEPENDENȚEI NAȚIONALE 573 a pus capăt domniilor fanariote și a obligat Poarta să numească domni pămînteni. Dominația otomană zdruncinată serios la 1821, va primi o lovitură de grație la 1829 cînd monopolul turcesc al comerțului exterior va fi înlăturat, împreună cu toate sarcinile materiale—în afara tributului— ce fuseseră impuse Principatelor de către Poartă. După 1829, nu mai putem vorbi de dominație otomană, ci numai de suzeranitate otomană. Odată cu unirea din 1859 începe ultima etapă în care, treptat, se cîștigă noi atribute ale suveranității naționale, statul român își afirmă existența de sine stătătoare pe plan internațional, iar în 1877 aruncă peste bord și ultima verigă a suzeranității otomane, cucerindu-și independența deplină. Țelul călăuzitor al politicii marilor voievozi români, din cele mai vechi timpuri, a fost asigurai ea dăinuirii poporului nostru în cadrul formei organizate de stat. Fie prin victorii militare împotriva agresorilor, fie prin negocieri purtate de diplomați iscusiți — și însoțite uneori de daruri și „argumente” bănești — fie folosind ambele mijloace, țările române s-au putut menține cu instituțiile lor proprii fără nici o întrerupere. De altfel, este îndreptățită afiimația că românii sînt „singurul popor din spațiul carpato-balcanic făiă o discontinuitate a vieții de stat, de la începutul secolului al XlV-lea” 8. Politica externă a voievozilor se întemeia pe o continuă apreciere a realităților și urmărea, de regulă, menținerea unor bune relații cu vecinii, spre a se putea dezvolta organizarea internă de stat și totodată a se consolida poziția internațională a țărilor române. Se trimiteau solii, se purtau negocieri, se încheiau tratate de prietenie și alianță cu puterile creștine limitrofe, menite să asigure cooperarea sau cel puțin atitudinea binevoitoare a acestora în eventualitatea confruntării cu forțele militare otomane. Oastea și diplomația românească, încă de la formarea statelor feudale, au căutat să fie totdeauna în slujba apărării drepturilor funda- mentale ale poporului nostru și nu a unor tendințe agresive 9. Chiar după recunoașterea suzeranității otomane, de multe ori voievozii români, asu- mîndu-și mari riscuri, refuzau, să participe cu oștile lor la campaniile turcești împotriva Ungariei, Poloniei sau altor țări. în schimb — ca un revers al medaliei — cînd voievozii noștri se aflau în fața unor primejdii externe și apelau la sprijinul regilor maghiari ori polonezi, nu odată, li se pretindea să depună mai înth umilitorul omagiu de vasalitate. Se poate conchide că, în general, politica marilor voievozi români găsea în înțelegerea poporului reazim împotriva primejdiilor înconjurătoare, cărora trebuia să le facă față. Cînd împrejurările îngăduiau, țările române adoptau o politică activă de apărare, susținută cu armele; iar cînd situația era însă nefavorabilă, se accepta, temporar, o dureroasă vasalitate față de turci,ungu- ri, polonezi ori habsburgi, pînă ce condițiile permiteau înlăturarea acesteia. Cînd Mircea cel Bătrîn, Dan al II-lea, Vlad Țepeș, Radu de la Afumați, ori Ștefan cel Mare, după lupte înverșunate cu turcii, acceptau totuși plata tributului și suzeranitatea sultanului însemna — și de obicei faptul era recunoscut de întreaga obște — că aceasta era singura posibili- tate nu numai de menținere a independenței ci și de supraviețuire a 8 Virgil Cândea, Dinu C. Giurescu, Mircea Malița, Pagini din trecutul diplomatul româ- nești, București, Edit. politică, 1966, p. 50—51. • ibidem, p. io și 126. www.dacoroiiiamca.ro 574 NICHITA ADANHJOAIE 6 țării10 11 *. Acești voievozi cutezători—ca de altfel și loan Vodă, Mihai Viteazul ori lancu de Hunedoara — conducînd cu măiestrie oștile la biruință, au reușit să păstreze ori să recucerească, temporar, independența deplină a țărilor române. Totodată, ei au izbutit să stăvilească adeseori înaintarea turcilor în această parte a Europei salvînd, astfel, țările din centrul conti- nentului de invazia otomană. Deci, apărîndu-se pe sine, poporul român a constituit, în același timp, și o pavăză a Europei centrale în fața pri- mejdiei otomane. Este recunoscut și apreciat de contemporani mai ales rolul lui lancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul în stăvilirea și întîrzierea invaziei otomane asupra centrului Europei. Totodată, trebuie subliniat faptul că acești mari conducători de oști erau conștienți de importanța europeană a luptei lor. Ștefan cel Mare, de exemplu, știa prea bine că prin rezistența Moldovei în fața invaziei otomane se apăra civilizația Eu- ropei. De aceea, înaintea începerii războiului cu turcii, Ștefan scria, la 29 noiembrie 1474, papei de la Roma — Sixt al IV-lea — că „noi. .. sîntem veșnic și din toată inima pregătiți întru totul, avînd de gînd să ne batem pentru creștinătate din toate puterile”, iar în anul următor, după biruința de la Vaslui, cerînd ajutor unor conducători de stat din Europa, el su- blinia că Moldova este o „poartă a creștinătății care dacă va fi pierdută „toată creștinătatea va fi în primejdie” n. Creștinătatea era o formulă religioasă a unității europene de luptă împotriva pericolului otoman. La 8 mai 1478, Ștefan arăta, de asemenea, că Moldova este „zidul de apărare al Ungariei și al Poloniei și este straja acestor două crăii” la. Regii Ungariei și Poloniei, senioria Veneției, papa de la Roma și mulți alții i-au adus elogii voievodului român pentru răsunătoarele victorii împotriva forțelor otomane. Papa preciza că numele lui Ștefan „se află pe buzele tuturor”; iar cronicarul polonez Jan Dlugosz, scriind că domnitorul Moldovei este „cel dintîi dintre principii lumii care a repurtat... o victorie atît de stră- lucită împotriva turcilor”, îl considera „cel mai vrednic” a fi numit în fruntea unei coaliții europene de luptă „împotriva turcilor”. Biruința lui Ștefan de la Vaslui este consemnată și de izvoarele otomane; văduva lui Murad al II-lea, referindu-se la această bătălie, scria că „oștile tur- cești n-au suferit nici cînd o mai mare înfrîngere” 13. Lupta pentru apărarea independenței, în fața pericolului turcesc, a dus, de multe ori, la solidarizarea pe cîmpul de bătăie a oștilor celor trei țări românești — Moldova, Țara Românească și Transilvania — și la încercări repetate de unire a acestor state într-un bloc antiotoman. în conștiința multor conducători politici — începînd cu Mircea cel Bă- trîn — s-a cristalizat ideea că țările române nu se pot apăra cu efica- citate decît aliate între ele14 ; și uneori ele au fost, temporar, unite sub forma vasalității. în evul mediu sînt momente importante de unire a forțelor militare ale țărilor române împotriva invaziei otomane. E vorba de ac- 10 Vezi, in privința lui Mircea cel Bătrin, Ștefan Ștefănescu, Țara Românească de la Basarab I „întemeietorul" pînă la Mihai Viteazul, p. 57 — 59; vezi și Virgil Cândea, Dinu Giu- rescu, Mircea Malița, op. cit., p. 60—75. 11 Vezi Istoria României, voi. II, p. 512, 515 — 516. 13 Vezi Ion Sabău, Relațiile politice dintre Moldova șl Transilvania în timpul lui Ștefan cel Mare, In volumul Studii cu privire la Ștefan cel Mare,București, Editura Academiei, 1956, p.220. 13 Istoria României, voi. II, p. 515. 14 Ștefan Ștefănescu, î^^^^ române ..., p. 205. 7 CUCERIREA INDEPENDENȚEI NAȚIONALE 575 țiunea lui lancu de Hunedoara, a lui Ștefan cel Mare și mai ales de unirea realizată de Mihai Viteazul în anul 1600. lancu de Hunedoara — voievod al Tiansilvaniei și apoi guvernator al Ungariei — a încercat să creeze un sistem politic bazat pe unirea efor- turilor celor trei țări române în scopul luptei și rezistenței comune împo- triva turcilor. Pentru organizarea apărării comune, el a intervenit în conducerea politică a Moldovei și Țării Românești înscăunînd domni fideli orientării sale antiotomane. Unii dintre acești domni tindeau să unească țările lor cu Transilvania, spre a forma „o singură țară”15. în marile bă- tălii purtate de lancu de Hunedoara împotriva turcilor s-au întîlnit, lao- laltă, sub steagurile sale, români din Transilvania, Moldova și Țara Româ- nească — alături de maghiari, sîrbi, croați etc., — toți luptîndu-se vite- jește pentru libertatea lor și a țărilor lor. După moartea lui lancu de Hunedoara (1456), rolul de conducător principal, al efortului românesc de stăvilire a invaziilor otomane, avea să-i revină lui Ștefan cel Mare16. în lupta antiotomană, Ștefan a căutat să atragă atît Transilvania cît și Țara Românească. Ca și lancu de Hune- doara, Ștefan a trecut de mai multe ori în Țara Românească, a izgonit pe turci și a înlocuit pe domnii servili față de Poartă cu alții, vasali ai săi, care trebuiau să-i dea tot sprijinul în fața primejdiei comune. Timp de aproape două decenii, marele voievod al Moldovei a controlat situația politică din Țara Românească spre a coordona lupta antiotomană a ambelor țări. Prin intervențiile repetate în Țara Românească, Ștefan urmărea să și-o facă aliată și să împiedice aservirea ei turcilor. Dar, scopul n-a fost decît parțial atins, deoarece domnitorii puși pe tron de Ștefan au trecut, îndată după instalare, de partea turcilor17 neputînd rezista presiunii și amenințării acestora. Nevoia de apărare împotriva primejdiei comune a cotropirii otomane și legăturilor economice existente au creat, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, condițiile unei strînse colaborări între Moldova și Transil- vania 18. Iar participarea transilvănenilor la luptele lui Ștefan cel Mare împotriva turcilor a cimentat și mai mult aceste relații prietenești. Se știe că la bătălia de la Vaslui el a fost sprijinit și de aproape 7000 de lup- tători transilvăneni. în general, biruințele lui Ștefan împotriva oștilor otomane au salvgardat nu numai interesele Moldovei ci și ale Munteniei și Transilvaniei. într-o scrisoare din aprilie 1478 brașovenii îi cereau ocro- tirea : „Parcă ai fi fost ales și trimis de Dumnezeu pentru cîrmuirea și apărarea Transilvaniei” arătau ei și continuau rugîndu-1 să se apropie de regiunile lor „spre a le apăra” de turcii „prea cumpliți”19. Peste un an, brașovenii, scriind lui Ștefan că-1 consideră apărătorul și chinuitorul firesc al Transilvaniei, îl rugau din nou să vină neîntîrziat în ajutor spre a apăra ținutul lor de cotropirea turcească20. Expediția Porții i'omane în Ardeal a fost înfrîntă, iar Ștefan, ajutat de trupe transilvăi ene, a ls Istoria României, voi. II, p. 423 și 442; Ștefan Ștefănescu, Mișcări demografice in țările române ..., p. 206 ; vezi și V. Curticăpeanu, Formarea națiunii române fi a statului național unitar român, București, Edit. politică, 1574, p. 25. 10 Ștefan Ștefănescu, Mișcări demografice tn țările române ..., p. 206. 17 Idem, Tara Românească dela Basarab I, „întemeietorul” ptnălaMihai Viteazul, p. 71 — 74. 18 Ion Sabău, op. cit., p. 240. 18 Ibidem, p. 220. « 20 Ibidem, p. 224. www.oacoromanica.ro 576 NICHITA ADANIDOAIE 8 trecut apoi în Țara Românească să pedepsească pe voievodul de acolo (Basarab cel Tînăr) care trecuse de partea turcilor. Se cuvine să evidențiem faptul că Ștefan cel Mare — urmînd exem- plul lui lancu de Hunedoara — pentru a putea cîștiga bătăliile împotriva turcilor și a apăra astfel independența Moldovei a căutat să-și alieze cele- lalte două țări românești și totodată a făcut apel la întregul popor, dar mai ales la țărănime, chemînd-o la luptă. De altfel, este cunoscut că țărănimea, pentru a-și apăra libertatea și glia strămoșească, a dus greul bătăliilor împotriva cotropitorilor străini. Cronicarul Jan Dlugosz — con- temporan cu marele voievod — scria că Ștefan chema la arme ,,nu numai pe oșteni ori pe nobili, dar încă și pe țărani” ; iar în privința componenței oastei de 40 000 de moldoveni care au înfrînt pe turci, în anul 1475, la Vaslui, el preciza că aceasta era alcătuită, în „cea mai mare parte” din țărani21. Probabil pe acest izvor s-a întemeiat și K. Marx cînd a subliniat vitejia moldovenilor în lupta de la Vaslui reliefînd faptul că oștirea lor, deși era formată „din țărani care fuseseră luați direct de la plug” și era „mult mai slabă decît armata turcească, a zdrobit-o complet, numai puțini turci au scăpat cu viață; au fost omorîte patru pașale, au fost capturate 100 de steaguri” 22. Și Grigore Ureche, referindu-se la alcătuirea armatei lui Ștefan arăta, la un moment dat, că, „după pierzarea oștii dintîi” domnitorul strîngea păstorii din munți și argații de-i întrarma” și astfel „să ridica deasupra biruitorilor dintăi” 23. De altfel Ștefan, spre a umple golurile lăsate de luptătorii căzuți în sîngeroasele bătălii, își primenea tot prin țărani — în special răzeși — și cadrele permanente ale armatei 24. Tendințele de înfăptuire a unui organism politic unitar din cele trei țări române, capabil să înfrîngă acțiunile cotropitoare otomane, își vor găsi o măreață încununare abia în timpul lui Mihai Viteazul. între timp, spre mijlocul veacului al XVI-lea, — după cum am menționat — în Moldova și Țara Românească se instaurase dominația otomană — cu tot cortegiul ei de peșcheșuri și angarale — țările române păstrîndu-și totuși autonomia. Tot atunci, în condițiile destrămării regatului Ungariei, Transilvania se desprinsese complet din cadrul acestuia și intrase sub suzeranitatea Porții. în ciuda condițiilor vitrege, în această perioadă s-a observat o tot mai strînsă împletire a istoriei celor trei țări române, adică a intensificării relațiilor dintre ele pe toate tărîmurile. Oricum, intensificarea legăturilor economice dintre țările române, necesitatea unității de acțiune în războiul de eliberare de sub dominația otomană și începutul formării conștiinței unității de neam și limbă a poporului român vor sta la baza unificării politice înfăptuite, în anul 1600, de Mihai Viteazul25. După ce Mihai a aderat la liga antiotomană — ce-1 avea în frunte pe papa Clement al VH-lea — în 1594 a încheiat o alianță ofensivă cu prin- 21 Vezi Barbu T. Cimpina, Cercetări cu privire la baza socială a puterii lui Ștefan cel Mare, In volumal Studii cu printre la Ștefan cel Mare, p. 88. 22 Arhiva Marx-Engels, voi. VII, ediția rusă, 1946, p. 203, apudM. Guboglu, Inscripția sultanului Saleimm Magnificul in urmi expediției in Moldova (15381945), in „Studii”, IX, nr. 2-3/1956, p. 108. 23 Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ediția a Il-a, Îngrijită de P. P. Panaitescu, Editura de stat pentru literatură și artă, 1958, p. 105. 24 Barbu T. Cimpina, op. cil., p. 89. 25 Radu Manolescu, Unitatea economică a țărilor române tn evul mediu (secolele XIV — XVI), In volumul Unitate și continuitate în Istoria poporului român, p. 152. www.dacoromanica.ro 9 CUCERIREA INDEPENDENȚEI NAȚIONALE 577 cipele Transilvaniei și domnul Moldovei26, iar în anii următori — ajutat și de trupe ardelene și moldovene, — printr-o serie de lupte, atît în nordul Dunării (la Putinei, Stănești, Șerpătești, Călugăreni, Giurgiu, Brăila, Turnu, Tîrgoviște) cît și în sudul marelui fluviu (la Nicopole, Rusciuc, Silistra, Vidin, Cladova, Rahova și Plevna, unde s-a bucurat și de sprijinul voluntarilor sîrbi și bulgari) 27 28, el a învins armatele turcești și pe cele tătărești (care invadaseră mai multe județe muntene) și a eliberat Țara Românească de sub dominația Porții2a. Independența, redobîndită de poporul român cu sabia, prin vitejia oștilor sale — duse la biruință de un comandant atît de strălucit și de temerar—, trebuia păstrată și consolidată. Aceasta se putea face, cu mai multă eficacitate, prin menținerea alianței antiotomane a celor trei țări române. înfăptuirea unirii celor trei țări române, din anul 1600, va fi facilitată tocmai de necesitatea luptei lor comune împotriva Porții otomane, pentru redobîndirea neatîrnării. Dincolo de împrejurările ime- diate, unirea era însă rezultatul unei solidarități istorice intensificate în cursul veacurilor, și de aceea fusese încercată, în forme diferite — după cum am menționat — și de alți voievozi înaintea lui Mihai Viteazul, după cum va fi căutată și după el. Unitatea de limbă a populației celor trei țări române, conștiința ei de a aparține aceluiași popor a venit, evident, în sprijinul acțiunii de unificare întreprinsă de marele voevod. Politica antiotomană, de redobîndire și consolidare a neatîrnării țării, pe care a dus-o cu hotărîre Mihai Viteazul, a corespuns năzuinței spre libertate a întregului popor român și a servit interesele acestuia de supraviețuire și unificare statală. Unirea înfăptuită de Mihai Viteazul a ridicat prestigiul țărilor române pe plan internațional și a sporit puterea de rezistență a popoarelor din sud-estul Europei în fața expansiunii și asupri- rii otomane. Dar, această primă unificare politică a teritoriului românesc, dătătoare de mari speranțe pentru poporul român, a durat mai puțin de un an. Stadiul dezvoltării social-economice și mai ales forțele externe potrivnice au făcut ca ea să fie curmată atît de brusc. Ostilitatea nobilimii maghiare din Transilvania, tendințele expansioniste ale Austriei și Poloniei și interesul Porții de a restaura dominația asupra țărilor române — toate acestea au dus la suprimarea unirii29 și a făuritorului ei, ucis mișe- lește, în august 1601, pe Cîmpia Turzii, de către uneltele habsburgilor. Faptele de vitejie ale marelui voievod român au avut un puternic ecou mai ales în centrul și sud-estul Europei, iar asasinarea lui Mihai a fost considerată de unii publiciști străini drept „o faptă rușinoasă” cu consecințe nefericite pentru lupta antiotomană30. Istoricul german J. Christian 26 Vezi Virgil Cândea, Dinu G. Giurescu, Mircea Milita, op. cit., p. 131. 27 Ion lonașcu, Mihai Viteazul și unitatea politică a (Urilor romane, In volumul Unitate și continuitate in istoria poporului român, p. 163 și 177. 28 Mărețele fapte de vitejie, ca și Întreaga operă a lui Mihai Viteazul, slnt analizate judicios de Eugen Stănescu Intr-un amplu capitol din Istoria României, Voi. II, p. 949—1 018 ; iar recent intr-un volum omagial scos de Institutul de istorie „N. Iorga". 28 Ion lonașcu, op. cit,, p. 185; vezi și Ștefan Ștefănescu, Țara Românească dc la Basarab I „întemeietorul” pină la Mihai Viteazul, p. 169 — 171. 30 Eugen Stănescu, O disertație din 1856 despre Mihai Viteazul, in „Studii”, XVIII, nr. 1/1965, p. 120. www.dacOTomanica.ro 578 NICHITA ADANIUOA1E 10 Engel, elogiind lupta tenace dusă de Mihai Viteazul pentru stăvilirea invaziei turcești, scria : „să semănăm flori pe mormîntul acestui domn român, care prezintă un interes istoric universal. El a ajutat — și a ajutat puternic — să apere restul Europei de barbaria otomană... Domnia lui, dacă ar fi durat mai mult, ar fi îmbunătățit în mod irevocabil soarta țărilor situate în regiunea Dunării de Jos 31. Pentru români, Mihai Viteazul va rămîne unul dintre cei mai mari voievozi care s-a jertfit pentru neatîrnarea și unitatea poporului nostru. Opera realizată de el, deschizînd perspectivele formării unui stat românesc în limitele întinderii demografice a poporului nostru, va contribui, în seco- lele următoare, la transformarea conștiinței de neam în conștiința națională și la intensificarea luptei pentru unitate și eliberare națională. Independența și unirea, înfăptuite de oștile luiMihai Viteazul, vor mări încrederea poporului român în forțele proprii și vor constitui, totodată, exemple de urmat și idealuri de realizat pentru toate generațiile viitoare. Este adevărat că, la un deceniu după moartea marelui voievod, Poarta a reușit să-și restau- reze dominația asupra țărilor române, dar ea va fi silită să-și revizuiască regimul de exploatare și chiar să-l atenueze 32. Timp de mai bine de un secol—mai exact, pînă la instaurarea domniilor fanariote—se vor simți încă efectele binefăcătoare ale luptei unitare a țărilor române și nu vor lipsi noi încercări de reluare a războiului antiotoman. Domnitorul Radu Șerban (1602—1611) a încercat să continue politica antiotomană dusă, eu atîta succes, de Mihai Viteazul 33 34. Principele Tran- silvaniei Gabriel Bethlen, intensificînd legăturile cu Moldova și Țara Românească va iniția, în 1627, un proiect al unirii celor trei țări româ- nești într-un „regat al Daciei”, sub sceptrul său M. Acest proiect nu s-a putut însă realiza din cauza împotrivirii Porții și a Imperiului habsburgic. In timpul domniilor lui Gheorghe Râkoczy I (1630—1648), Matei Basarab (1632—1654) și Vasile Lupu (1634—1653) se reia alianța 35 dintrețările româ- ne, fiind îndreptată atît împotriva încercărilor de schimbare a domnilor cît mai ales în vederea luptei de eliberare de sub dominația otomană. Matei Basarab a trimis mai multe solii la Viena propunînd imperialilor reluarea războiului antiotoman, iar în 1639 a tratat și cu venețienii încheierea unei alianțe contra turcilor, angajîndu-se să înceapă și el o acțiune la Dunăre cu 40 000 de oameni 36. Cînd regele Poloniei, Vladislav al IV-lea, a inițiat alcătuirea unei ligi antiotomane domnitorii celor trei țări române au aderat la ea, rolul principal în războiul eu turcii fiindu-i destinat lui Matei Basarab numit din partea ligii ca „general al întregului Răsărit” 37. 31 Vezi Ion lonașcu, op. cit., p. 154. 32 Istoria României, voi. III, p. 13 — 19; vezi și Istoria poporului român, p. 161 164. 33 Matei D. Vlad, Moștenirea lui Mihai Viteazul pentru independentă și unitate na/ională pină la instaurarea regimului fanariotic șl habsburgic, In „Studii și articole dc istorie”, XXV, București, 1974. 34 Istoria României, voi. III, p. 153—154. 36 Vezi tratatele de alianță din 1638 Încheiate de Gheorghe Râkoczy I cu Vasile Lupu și cu Matei Basarab, In Relațiile internaționale ale României în documente (1638—1900), volum Întocmit de Ion lonescu, Petre Bărbulescu, Gheorghe Gheorghe, București, Edit. politică, 1971, p. 179-183. 36 Istoria României, voi. III, p. 166 și 170. 37 Ibidem, p. 171. www.dacoromanica.ro 11 CUCERIREA INDEPENDENȚEI NAȚIONALE 579 în anii 1657—1660 se continuă lupta comună a țărilor române împo- triva turcilor pentru recucerirea independenței. Principele Transilvaniei Gheorghe Eâkoczy al II-lea, domnul Moldovei Gheorghe Ștefan, domnul Țării Românești Constantin Șerban și mai ales Mihnea al III-lea, — care-1 înlocuiește în scaun, — vor participa activ la această luptă. Oastea lui Mihnea al III-lea, de pildă, sprijinită de trupe ardelene și moldovene, a înfrînt, în toamna anului 1659, la Frățești și Călugăreni armata otomană, a recucerit, pentru scurt timp, cetățile Giurgiu și Brăila. Tătarii — aliații tradiționali ai turcilor — și de data aceasta au intervenit cu trupe nume- roase atacînd oastea lui Mihnea dinspre nord. Prins între două focuri și trădat de boieri, Mihnea a fost nevoit să se retragă în Transilvania, unde a și murit după cîteva luni. în anul următor, oștile otomane și tătărești au trecut în Transilvania, unde au înfrînt, la Florești (lîngă Cluj) și ultima încercare de rezistență a lui Eâkoczy al II-lea, principele însuși fiind rănit mortal pe cîmpul de luptă 38. După ce armatele Porții au fost respinse, în 1683, la asediul Vienei și declinul puterii Imperiului otoman a devenit mai evident, domnitorii români au căutat să folosească atît rivalitatea austro-polonă-turcă, cît și pe cea ruso-turcă (ce se va accentua în veacul al XVUI-lea), spre a putea dobîndi neatîrnarea țărilor lor. Dealtfel, au fost perioade cînd, în fața puterilor ce-și disputau sud-estul Europei, țările române au trebuit să folosească nu numai forța armelor ci și o diplomație chibzuită pentru a-și putea menține autonomia și existența statală. într-o astfel de perioadă, eruditul stolnic Constantin Cantacuzino dirija, cu iscusință, politica externă a Țării Eomânești — în anii domniei lui Șerban Cantacuzino (fratele său) și Constantin Brîncoveanu (nepotul său) —, iar în București se concentrase „cea mai intensă activitate diplomatică din Europa de sud-est” 39. Curieri și solii numeroase plecau spre : Viena, Veneția, Iași, Varșovia, Kiev, Moscova, Constantinopol, Ierusalim etc., purtînd mesajele, adine chibzuite, ale cancelariei domnești. Aceste mesaje erau izvorîte din dorința de libertate ce călăuzea întotdeauna pe marii voevozi și diplomați români, care luptau pentru scuturarea dominației otomane și totodată — prudenți — căutau să contracareze tendințele anexioniste ale celorlalte state limitrofe spre a scuti țara de o nouă dominație străină, îmbrăcată în „mantie creștină”. Se știe că la asediul Vienei voievozii români, deși fuseseră siliți să urmeze armata otomană, au dat, din tabăra turcească (prin diferite acțiuni și informații), un prețios concurs trupelor austriece și poloneze facilitîndu-le victoria40. Dar—ca o ironie a istoriei—în deceniile următoare, conjunctura internațională va fi și mai critică pentru țările române, întrucît ele vor deveni obiect imediat al chestiunii orientului, fiind disputate de puterile învingătoare care voiau să ia locul Imperiului otoman. Hab- 38 Ibidem, p. 188—193 ; vezi și Matei D. Vlad, op. cit., p. 148. 39 Virgil Cândea, Dinu C. Giurescu, Mircea Malița, op. cit., p. 168 — 169. în privința activității diplomatice din acel timp, vezi și C. Șerban, Legăturile stolnicului Constantin Canta- cuzino cu Rusia, In „Studii și articole de istorie”, II, București, 1957, p. 235 — 254. 40 într-o scrisoare din februarie 1688, generalul austriac Wallstein ținea să-i reamintească domnului muntean, Șerban Cantacuzino, „acele frumoase fapte ce măria ta ai făcut in vremea înconjurării Vienei „contribuind la eliberarea trupelor imperiale asediate de turci. (Vezi Ge- nealogia Cantacuzinilor, de banul Mihai Cantacuzino, publicată și adnotată de N. lorga, Bucu- rești, 1902, p. 248). - www.dacoromamca.ro 580 NICHITA ADANIWAIE 12 sburgii (în primul rînd), izgonind pe turci din Ungaria, și Transilvania și încorporînd aceste teritorii, se pregăteau să anexeze — în a doua tranșă — și Țara Românească, sub pretextul că a fost cîndva vasală a statului feudal maghiar41. Pe de altă parte, regele Poloniei, loan Sobieski, a pătruns de mai multe ori în Moldova, chipurile, s-o „elibereze” de sub turci, în realitate însă urmărind s-o încorporeze la regatul său; partea de nord a țării a ținut-o sub ocupația trupelor sale cîțiva ani. Dealtfel, Sobieski cerea să i se plătească „cu Moldova sacrificiile făcute pentru creștinătate”42. La tratativele de pace de la Karlowitz, din 1699, Polonia va insista din nou să i se cedeze Principatele române ; dar Poarta otomană — după cum precizează Karl Marx — va refuza, arătînd că „nu are dreptul de a face vreo cesiune teritorială, deoarece capitulațiile nu-i confereau decît un drept de suzeranitate” asupra acelor țări43. Șerban Cantacuzino, domnitorul Țării Românești (1678—1688), dorea să reediteze opera politică a lui Mihai Viteazul prin reunirea celor trei țări române sub sceptrul său și înlăturarea dominației otomane. Urmărind cucerirea independenței și descifrînd, totodată, intențiile Austriei și Poloniei de a pune stăpînii e pe țările române, Șerban Canta- cuzino a căutat, mai întîi, să înjghebeze o alianță a Munteniei, Transil- vaniei și Moldovei44, apoi și-a intensificat piegătirile pentru organizarea unei armate antiotomane de circa 30 000 de oameni4S, formată nu numai din români ci și din sîrbi și bulgari. El avea legături strînse cu popoarele creștine de peste Dunăre, unde se bucura de multă tiecere, fapt pentru care era considerat de Habsburgi drept un om foarte util politicii lor expansioniste46. Ducînd tratative cu Austria, voevodul a insistat ca și împăratul, Leopold I, să-și asume angajamente concrete privind înlătu- rarea dominației otomane din Principatele Române și dobîndirea de către acestea a unui statut de independență, la încheierea păcii cu țuicii47. Dar, după ce a aflat adevăratele pretenții ale Habsburgilor — provizii de cereale, vite, care de transport și salahori pentru oștile imperiale, un tribut (plocon) anual de 75.000 taleri (150 pungi)48, jurămînt de credință și supunere prestat de domn față de împărat care considera Muntenia 41 Virgil Cândea, Dinu C. Giurescu, Mircea Malița, op. cit., p. 168. 42 Ibidem, p. 172. 43 K. Marx, Însemnări despre români (Manuscrise inedite), Publicate de Acad. A. Oțetea, și S. Sclrwann, București, Edit. Academiei, 1964, p. 106. 44 Vezi Matei D. Vlad, Aspecte generale privind politica externă a țarilor române în perioada 1678 — 1688, în „Studii și articole de istorie”, XXX, București, 1975, p. 205 206. 43 în privința efectivului oștirii lui Șerban Cantacuzino părerile sint Împărțite; Mihai Cantacuzino vorbește de ,,20 000 de oaste cu leafă, afară de volintirii ce putea în vreme să mai stringă” (Genealogia Cantacuzinilor ..., p. 213), istoricul sovietic L. E. Semeonova scrie că armata voevodului „număra de la 35 pină la 40 mii de oameni” (L.E. Semeonova, Stabilirea legăturilor diplomatice permanente între Țara Românească și Rusia la sfirșitul secolului al XVII-lea și inceputul secolului al XVIII-lea, in „Românoslavica”, 5, 1962, p. 39, iar într-o lucrare mai recentă se arată că acest efectiv se ridică la 30 000 — 40 000 de oameni (Ștefan lonescu și Panait I. Panait, Constantin vodă Brincoveanu, București, Edit. științifică, 1969, p. 43). 46 Vezi Ștefan lonescu și Panait I. Panait, op. cil., p. 36. 47 Ibidem, p. 42 43 ; vezi și Vlad D. Matei, Aspecte generale privind politica externă..., p. 209-210. 48 Voievodul român a rugat pe împărat ca din suma tributului anual „să mai scază 25.000 și să rămiie lei 50.000, pentru că la mare lipsă țara și toți locuitorii ei au ajuns” (Genea- ojia Cantacuzinilor..., p. 225). www.dacoromanica.ro CUCERIREA INDEPENDENȚEI NAȚIONALE 581 drept „o parte a Ciăiei Ungurești” 49 *, ce fusese deja anexată — Șerban Cantacuzino a căutat o apropiere și față de Eusia spre a primi sprijin împotriva turcilor și a contracara, totodată, acapararea țării de către austrieci ®°. Solia trimisă de Șerban Cantacuzino, în vara anului 1688, la Moscova avea să constate însă că nici Eusia nu era dispusă să le acorde românilor un ajutor dezinteresat pentru obținerea neatîrnării, că urmărea — sub masca ortodoxiei — să-i facă supușii ei; în plus de aceasta, le cerea să lupte pentru eliberarea teritoriilor ei sudice de hoardele tătărești, între timp domnul muntean a încetat din viață, la 29 octombrie 1688, fără a mai parafa tratatul cu Austria, fără a-1 cunoaște pe cel cu Eusia51 * și fără a reuși să obțină independența țării sale. Pe aceeași linie a luptei pentru neatîmare s-a situat și Constantin Brîncoveanu (1688—1714), care, cu multă prudență, a continuat politica lui Șerban Cantacuzino de rezistență împotriva dominației otomane și de apropiere față de Eusia. El considera că Eusia, fiind situată mai departe de granițele românești, nu prezintă o amenințare pentru libertatea și existența țării, ca Imperiul Habsburgic. De aceea, Brîncoveanu, după ce printr-o acțiune energică va izbuti să scoată tiupele austriece din Muntenia, va întreține relații permanente cu țarul Petru cel Mare de la care așteaptă sprijin atît împotriva Imperiului otoman cît și a Imperiul Habsburgic 53 54. La rîndul rău, țarul Petru I căuta „să consolideze influența Eusiei în țările române și în general în Balcani, în scopul folosirii luptei popoarelor creștine împotriva Turciei”S3. După terminarea războiului cu Suedia, Petru cel Mare s-a hotărît să reia lupta cu Imperiul otoman intensificînd propaganda printre populația creștină din Balcani și căutînd să încheie tratate de alianță cu domnitorii Moldovei și MuntenieiS1. Dimitrie Cantemir, de asemenea, a încercat să obțină eliberarea Moldovei de sub dominația Porții, alăturîndu-se acțiunilor antiotomane ale Eusiei. Prin tratatul de alianță dintre Dimitrie Cantemir și Petru I, încheiat în aprilie 1711, la Luțk, se prevedea cooperarea armată în contra turcilor, țarul obligîndu-se totodată să ocrotească Moldova, să-i garanteze autonomia deplină și integritatea hotarelor sale, precizate în articolul XI al tratatului. Chiar de la începutul ostilităților ruso-turce, trupele lui D. Cantemir au luptat alături de forțele rusești. Constantin Brîncoveanu, în schimb, mai prevăzător, a rămas cu oștirea sa în tabăra de la Urlați așteptînd — conform înțelegerii — ca armata rusă să intre învingătoare pe teritoriul Munteniei. Dar, armata rusă, fiind învinsă în lupta de la Stănilești, nu a mai putut ajunge la hotarul Țării Eomânești. Această înfrîngere s-a răsfrînt negativ și asupra țărilor române. Ca răspuns la întețirea luptei pentru independență a poporului român, Poarta otomană și-a intensificat dominația asupra Moldovei și Țării Eomânești numind în fruntea lor domni fanarioți — în locul celor 49 Ibidem, p. 228. 60 C. Șerban, op. cit,. 242 ; vezi și L. E. Semeonova, op. cit., p. 30 — 31. 61 Vezi textul tratatului cu Rusia In Relațiile internaționale ale României in documente 1368 1900..., p. 194-197. 62 C. Șerban, op. cit., p . 242. 63 L. E. Semeonova, op. cit., p. 38. 54 Istoria Diplomației, sub Îngrijirea lui V. P. Potemkin, Traducere din limba rusă de Valeria Costăchel, voi. I, București, 1964. p. 307. www.dacoromanica.ro 2 — c. 7144 582 NICHITA ADANIUOAIE 14 pămînteni — mai docili și mai legați de Constantinopol. în Transilvania, în urma victoriilor imperialilor asupra turcilor, prin pacea de la Karlowitz (1699), dominația otomană a fost înlocuită cu cea habsburgică, iar peste un deceniu a fost extins pe teritoriul întregului principat regimul absolutist austriac. în felul acesta — după cum se exprimau plastic ardelenii — „jugul de lemn” turcesc a fost înlocuit cu „jugul de fier” austriac care a îngrădit complet autonomia Transilvaniei, principatul fiind încorporat la Imperiul babsburgic. Deși domnii fanarioți, în majoritate, — pentru a fi pe placul sul- tanului — vor căuta să înăbușe lupta pentru neatîrnare a Principatelor (cum sînt denumite tot mai frecvent, de aici înainte, Moldova și Mun- tenia), poporul român își va afirma, în continuare, voința de a se elibera de sub dominația otomană. Această voință se va manifesta atît prin înaintarea unor memorii — întocmite de boieri patrioți — cabinetelor din Petersburg, Viena ori Paris, cît mai ales prin participarea zecilor de mii de voluntari români la lupta antiotomană în cadrul deselor războaie ruso-austriece-turce ce s-au desfășurat pe teritoriul țărilor noastre. Uni- tățile de voluntari români au luptat eroic în cadrul armatelor ruse ori austriece convinse fiind că se jertfesc pentru libertatea propriei țări. Dar, independent de cauza nobilă a acestor jertfe —ca o ironie a istoriei, — lupta antiotomană a voluntarilor români înrolați în armata rusă ori aus- triacă a servit și scopurilor expansioniste ale imperiilor țarist și habsburgic. Anii cei mai negri — după cum am menționat — din epoca domi- nației otomane i-au reprezentat domniile fanariote care au durat în Mol- dova și Muntenia mai bine de un secol. Acest regim „turco-fanariot” — în care domnii erau numiți de sultan dintre grecii bogați din mahalaua Fanarului (din Constantinopol) în funcție de prețul ce-1 ofereau pentru tron, în care toate obligațiile impuse de turci, inclusiv monopolul comer- țului extern, au fost înăsprite, iar armatele autohtone desființate — a constituit perioada de maximă exploatare și îngrădire a autonomiei Prin- cipatelor române de către Imperiul otoman. în acei ani, de regulă, peste 70% din veniturile vistieriei țării erau acaparate de asupritorii otomani sub formă de haraciu, peșcheșuri, prestații în natură și muncă, zaherele pentru Constantinopol etc., fără a include aici corvezile, stoarcerile bănești neoficiale ori contribuțiile extraordinare și jafurile cauzate de lungile războaie purtate pe teritoriul Principatelor de către cele trei imperii abso- lutiste limitrofe: otoman, țarist și habsburgic. După cum se știe, războaiele Rusiei și Austriei împotriva Imperiului otoman au contribuit la slăbirea acestuia și au înlesnit prin aceasta lupta de eliberare a poporului român. în același timp, aceste confruntări mili- tare, desfășurîndu-se, de obicei, pe teritoriul românesc, au constituit un izvor în plus de suferințe și distrugeri, de spoliere a Principatelor. Numai în anii 1711—1856 au avut loc între Imperiul otoman și Imperiul habsbur- gic și între Imperiul otoman și Imperiul țarist opt războaie, totalizînd, împreună cu perioadele de ocupație militară — inclusiv cu ocupațiile de după revoluțiile din 1821 și 1848 —, un număr de 42 de ani în care Princi- www.dacoromanica.ro 15 CUCERIREA INDEPENDENȚEI NAȚIONALE 583 patele române au fost transformate în teatru de război, avînd de suportat toate rigorile unui astfel de regim. în perioada domniilor fanariote, poporul român, mai mult ca oricînd, a trebuit să lupte nu numai pentru apărarea patriei și dobîndirea neatîr- nării, ci și pentru a-și păstra ființa națională primejduită de puterile vecine. Se știe că în timpul și după împărțirea Poloniei (1772—1795) s-au făcut mai multe proiecte de împărțire și a Principatelor române, dar ele au eșuat datorită rezistenței poporului român, cît și intereselor divergente ale mari- lor puteri limitrofe. De asemenea, tot în timpul domniilor fanariote — și a rivalităților militare dintre puterile vecine — Imperiul habsburgic, a anexat în anul 1775 Bucovina, iar Imperiul țarist, în 1812, a încorporat în granițele sale Basarabia, considerîndu-le simple provincii otomane. Numeroase războaie pustiitoare — amplificate de exploatarea cruntă a regimului turco-fanariot — au dus la secătuirea bogățiilor naturale, la distrugerea sau înstrăinarea a nenumărate valori materiale și spirituale, la frînarea vremelnică a dezvoltării economice și politice a societății românești și la rămînerea în urmă a țărilor române față de statele din centrul și apusul Europei. Toate acestea, făcînd și mai apăsătoare dominația otomană asupra Principatelor, au întîrziat dezvoltarea forțelor de producție capita- liste și destrămarea structurilor feudale, încetinind, totodată, procesul de închegare a națiunii române și a statului unitar independent. In timp ce statele occidentale, pornite pe drumul capitalismului, își dezvoltau ver- tiginos industria și mergeau hotărît pe calea civilizației și a culturii moderne, avuțiile poporului român încăpeau pe mîinile exploatatorilor și asuprito- rilor străini, iar Principatele se zbăteau în lipsuri și sărăcie. Trebuie, totodată, să menționăm că asuprirea otomană și vicisitu- dinile istorice menționate au încetinit mult procesul evolutiv al societății românești, dar n-au izbutit să-l zăgăzuiască. După cum sublinia, pe bună dreptate, tovarășul Nicolae Ceaușescu „Istoria României a confirmat cu putere concluzia științifică, marxist-leninistă, că dominația străină, știr- birea sau pierderea suveranității și independenței naționale afectează grav dezvoltarea popoarelor, evoluția societății omenești, aduc imense prejudicii intereselor vitale ale maselor. Totodată ea pune în evidență adevărul fundamental că jugul asupririi străine poate frîna pentru un timp, poate întîrzia evoluția unui popor, dar nu-1 poate împiedica să-și realizeze aspi- rațiile de libertate, unitate și progres, nu poate anihila acțiunea legilor inexorabile ale dezvoltării sociale, dacă acest popor este hotărît să trăiască liber”58. Și poporul român demonstrase cu tărie, în decursul istoriei, hotă- rîrea sa de a trăi liber. Anul 1821 marchează un moment de cotitură în reglementarea rapor- turilor politice dintre Principate și Imperiul otoman și o afirmare catego- rică a drepturilor naționale ale poporului român. Mișcarea de eliberare națională și socială condusă de Tudor Vladimirescu — prin forțele antre- nate, programul politic și economic formulat și prin consecințele ei—a 66 Nicolae Ceaușescu, Expunere Ia ședința jubiliară a Marii Adunări Naționale consacrată sărbătoririi semicentenarului unirii Transilvaniei cu România, București, Edit. politică, 1968, p. 9-10. www.dacoromanica.ro 584 NICHITA ADĂNILOAIE 16 deschis epoca modernă in istoria noastră și totodată a marcat începutul procesului de desprindere a Principatelor de sub stăpînirea otomană, proces ce se va încheia la 1877. Mișcarea din 1821 a dat o puternică lovi- tură dominației otomane, a pus capăt regimului fanariot și a obligat Poarta să numească domnii pămînteni în Moldova și Muntenia, fapt ce a însemnat un pas înainte spre dezvoltarea autonomă a celor două principate. După reintroducerea domniilor autohtone stoarcerile turcești din Principatele române vor fi mai reduse, iar cheltuielile care serveau pînă atunci între- ținerii protipendadei Fanarului vor dispare cu totul. Perioada începută în 1821 a căpătat contururi noi în 1829 cînd tratatul de la Adrianopol, înlă- turând monopolul turcesc asupra comerțului exterior, precum și toate sarcinile economice — în afara tributului*— și interzicînd amestecul dregătorilor otomani în afacerile interne ale Principatelor, a dus la o res- trîngere a raporturilor de vasalitate față de Poartă limitîndu-le la rapor- turi politice. De acum dominația otomană (sau jugul otoman, în accepția medievală a cuvîntului) încetează iar Principatele, rămînînd în continuare sub suzeranitatea Porții, sînt trecute și sub protectoratul Rusiei țariste. Dar, libertățile și drepturile legitime obținute la 1821 și 1829 erau insu- ficiente față de aspirațiile poporului român. Suzeranitatea Porții otomane implica nu numai menținerea tributului, confirmarea domnilor, respectarea tarifului vamal scăzut impus de turci — dublată acum și de protectoratul țarist — conținea și o serie de alte restricții care știrbeau suveranitatea Principatelor atît în privința adoptării unei legislații conforme cu interesele naționale cît și a politicii externe. Alătură de relațiile învechite feudale, stăpînirea străină frînînd, în continuare, dezvoltarea țărilor române pe calea progresului devenise și mai greu de suportat într-o perioadă în care — odată cu ascensiunea noilor forțe de producție capitaliste — națiunea română, în plin proces de formare, își afirma tot mai hotărît voința de a trăi liberă. în pragul epocii moderne, lupa seculară a poporului român pentru neatîrnare s-a îmbinat cu lupta, tot așa de susținută, pentru unitate națio- nală, menită să creeze un stat liber, în care toți românii să poată contribui, cu talentul și capacitatea lor creatoare la tezaurul civilizației umane. Prin „Actul de unire și independență, redactat în noiembrie 1838, „partida națională” din Țara Românească — condusă de colonelul Ion Cîmpineanu — își asuma sarcina de „a mîntui suveranitatea română” și a reda „o patrie slobodă și independentă” tuturor membrilor națiunii române50. Năzuințele firești de libertate, unitate și independență națională — printr-o activitate îndelungată a cărturarilor și în general a oamenilor progresiști din țările române — au căpătat contururi precise în timpul revoluției de la 1848. în adevăr, revoluția pașoptistă, creînd un cadru favorabil de mani- * în privința tributului e de m-nționat că acesta a fost stabilit la o suină fixă in 1834 și pe măsură ce veniturile Principatelor au crescut, ponderea lui a devenit tot mai mică. Dacă la 1848 tributul reprezenta 5,55% din bugetul Moldovei și 6,73% din bugetul Țării Româ- nești, in timpul Unirii el ajungea la 4% pentru ambele principate iar la 1877 „darea către Poartă” reprezenta sub 2% din bugetul anual al României. După Unire, nu tributul făcea odioasă suzeranitatea otomană, ci șicanele făcute țării noastre la tot pasul de dregătorii Porții, mai ales pe plan extern. 66 Cornelia Bodea, Lupta românilor pentru unitatea nafională 1834 1849, București, Edit. Academiei, 1967, p. 216. www.dacoromanica.ro 17 CUCERIREA INDEPENDENȚEI NAȚIONALE 585 festare, a deschis calea luptei publice de amploare pentru înfăptuirea uni- tății și independenței naționale a poporului nostru, implicit pentru făurirea Eomâniei moderne. Eevoluționarii pașoptiști luptau și pentru obținerea independenței naționale întrucît erau convinși—așa cum arăta N. Bălcescu — că „libertatea dinlăuntru... este peste putință de dobindit fără liber- tatea din afară, libertatea de sub domnirea străină”57. Chiar dacă la 1848, din cauza condițiilor externe nefavorabile, idea- lul românilor de a se uni într-un stat național independent nu s-a putut realiza, revoluționarii și urmașii lor vor lupta cu abnegație, în deceniile următoare, pentru a înfăptui, pas cu pas, acest măreț ideal. Se știe că în 1850 N. Bălcescu atrăsese atenția că mai erau de făcut alte două revoluții: una pentru unitatea națională și alta pentru independența națională pentru ca națiunea română „să reintre în plenitudinea drepturilor sale naturale”58; și viitorul avea să-i confirme previziunile marelui patriot în anii memorabili 1859, 1877 și 1918, chiar dacă mijloacele de realizare au fost puțin diferite. La aceasta a contribuit și faptul că revoluționarii pașoptiști și urmașii acestora, însuflețiți de idealurile eliberării sociale și naționale și de un fierbinte patriotism, au continuat lupta pentru realizarea integrală a programului de la 1848. La mijlocul secolului trecut, luptătorii patrioți români: N. Bălcescu, I. Cîmpineanu, M. Kogălniceanu, Cezar Bolliac, C.A. Rosetti, ș. a., funda- mentînd dreptul poporului nostru la independență națională, au căutat, totodată, să demonstreze — pe plan intern și internațional, prin presă, broșuri și memorii — că Poarta otomană, nerespectîndu-și angajamentele asumate prin tratatele vechi (capitulații) în privința neamestecului în treburile interne și a garantării integrității teritoriale a Moldovei și Țării Românești, și-a pierdut orice drept de suzeranitate asupra acestor princi- pate. Această realitate a fost consemnată și de Karl Marx — în timpul războiului Crimeii — care arăta că turcii, permițînd ocupația austriacă ori înstrăinînd provincii românești, „au săvîrșit astfel, ca și rușii odinioară, o încălcare flagrantă a drepturilor poporului moldo-valah. Ei n-aveau dreptul să treacă Principatele dunărene sub ocupație austriacă, după cum n-aveau dreptul nici să le declare provincii rusești”. încâlcind, prin aceasta, capitulațiile încheiate cu românii, turcii „și-au pierdut dreptul la suzerani- tate” asupra Principatelor59. în timpul războiului Crimeii (1853—1855) cînd, datorită contradic- țiilor survenite între marile puteri și a acțiunilor desfășurate în emigrație de foștii revoluționari pașoptiști, problema Principatelor căpătase o impor- tanță europeană, luptătorii români au pledat pe lîngă cabinetele apusene nu numai pentru unirea Moldovei și Munteniei ci și pentru înlăturarea suzeranității turcești și a protectoratului țarist, implicit pentru neatîrnarea viitorului stat național. Unii dintre militanți pentru cauza neatîrnării românești se temeau ca, după înlăturarea suzeranității otomane, Princi- patele să nu trezească din nou apetiturile expansioniste ale imperiilor abso- lutiste limitrofe. Această teamă și prevedere i-a făcut, în condițiile cînd 67 Vezi Gîndirea social politică despre Unire, culegere Îngrijită de acad. Petre Constan- tinescu-Iași și Dan Berindei, București, Edit. politică, 1966, p. 53. 58 Ibidem, p. 49. 88 Karl M mc și Friedrich ^^3^^0^311100.10 586 NICHiTA ADĂNILIOAIE 18 principalele state din Europa nu agreau independența noastră, să preco- nizeze o autonomie deplină a Principatelor române sub ocrotirea mai multor puteri, care în felul acesta nu ar fi putut să-și însușească vreun teritoriu românesc, întrucît intențiile uneia ar fi fost practic anulate de interesele celorlalte. Pe această linie s-a cerut și s-a statuat, prin hotărî- rile Congresului de pace de la Paris din 1856 (ce a pus capăt războiului Crimeii) și ale Conferinței din 1858, ca Principatele, rămînînd sub suzera- nitatea Porții să-și păstreze deplina autonomie pe temeiul capitulațiilor și, în același timp, să se bucure de „chezășuirea colectivă” a celor șapte puteri garante — Anglia, Austria, Franța, Prusia, Rusia, Sardinia și Turcia — semnatare ale tratatului. Prin voința fermă a întregii națiuni, în 1859, s-a înfăptuit unirea celor două principate, punîndu-se, astfel, bazele statului nostru național, a României moderne. Unirea din 1859 și înfăptuirea, în anii următori, a unor reforme structurale cerute de modernizarea statului român — con- tribuind eficient la întărirea capacității politice, economice și militare a țării — au constituit premise importante pentru obținerea independenței naționale. Dealtfel, odată cu Unirea din 1859 începe etapa finală a suzera- nizării otomane asupra Principatelor cînd, în condiții mai propice, acțiu- nile întreprinse de poporul român pe linia dobîndirii neatîrnării statale vor continua, pe o treaptă și cu o intensitate superioară, strădaniile ante- rioare, ducînd la încununarea victorioasă și legică, totodată, din anul 1877. în timpul domniei lui Al. I. Cuza (1859 — 1866), Principatele Unite — care din 1862 luaseră oficial numele de România — au dus o politică de cvasi independență. Politica externă a fost orientată în direcția determi- nării recunoașterii Principatelor ca membru cu drepturi egale în comu- nitatea europeană de state și a reglementării relațiilor țării pe baza nor- melor de drept internațional, fiind abolite, treptat, unele limitări aduse suveranității naționale prin Convenția de la Paris și alte acte impuse din afară. Politica demnă dusă de Cuza în raporturile sale cu Turcia, și cu celelalte puteri europene, a ridicat prestigiul țării și a netezit drumul spre o neatîrnare reală. Totodată, domnitorul s-a preocupat și de obținerea independenței pe calea armelor — atît în 1859 cît și mai tîrziu —, ducînd tratative pentru o alianță antiotomană cu Serbia, Grecia și Muntenegru. Negocieri pentru o cooperare militară a popoarelor subjugate de turci vor avea loc și după detronarea lui Cuza; dar, puterile europene — sus- ținînd integritatea Imperiului otoman — vor interveni să potolească pe cei însetați de libertate națională. Detronarea lui Cuza la 11 februarie 1866 și înscăunarea lui Carol de Hohenzollern — trei luni mai tîrziu —, fiind considerate de Turcia și puterile garante drept încălcări grave ale Convenției de la Paris, au adus României mari complicații internaționale și chiar riscul de anulare a Unirii. Deși unii oameni politici români care participaseră la răsturnarea domni- torului Unirii erau conștienți de eventualele consecințe ale actului lor, ei militau totuși pentru aducerea unui principe străin, dintr-o dinastie apuseană — deziderat al deputaților din Divanurile adhoc —, în speranța că țara de origine a noului suveran va sprijini obținerea independenței statale. Ei considerau totodată că instituirea unei monarhii constituționale cu un prinț străin — după exemplul Belgiei și Greciei — va contribui la consolidarea statului național român, dîndu-i un plus de siguranță în www.dacoromanica.ro 19 CUCERIREA INDEPENDENȚEI NAȚIONALE 587 privința dezvoltării sale libere între cele trei imperii absolutiste înconju- rătoare. Dar, speranțele lor n-au fost îndreptățite, iar decepțiile nu s-au lăsat așteptate. Imediat, reprezentanții celor șapte puteri s-au întrunit, în confe- rință, la Paris și au combătut alegerea vreunui domnitor străin pe tronul Principatelor pe motiv că aceasta ar echivala cu „declararea independenței acestor provincii”, cu știrbirea integrității și prestigiului Imperiului otoman întrucît nici un principe n-ar fi „dispus a accepta poziția de vasal al Porții”. Ministrul de externe francez, președintele conferinței, a susținut însă cu tărie să se lase românilor dreptul de a alege un principe „fie străin fie pămîntean”60. După anunțarea plebiscitului din aprilie 1866 în vederea alegerii principelui Carol, Turcia, învinuind guvernul de la București de „încăl- care a tratatelor”, a concentrat numeroase trupe în sudul Dunării amenin- țînd cu invadarea teritoriului României61 spre a restabili, chipurile, ,,ordinea de lucruri legală” și a impune hotărîrile conferinței. In fața pri- mejdiei otomane, România a luat măsuri energice de apărare mobili- zîndu-și armata și organizîndu-și un corp de 10 000 de voluntari — sub conducerea generalului Gh. Magheru, ca și la 1848 — spre a respinge agre- siunea turcească. Pregătirea de rispostă a românilor și teama că exemplul lor va ridica la luptă și celelalte popoare din Balcani, declanșînd „războiul din Orient”, a determinat pe majoritatea delegaților la Conferința de la Paris să respingă propunerea otomană de ocupare a țării noastre și să recomande Porții acceptarea domnitorului Carol dacă va avea o purtare „respectuoasă” față de puterea suzerană62 Cu ocazia recunoașterii lui Carol, demnitarii otomani au căutat să accentueze poziția de vasalitate a României față de Poartă și să stăvilească orice acțiune pregătitoare a independenței naționale. Prin firmanul de învestitură i s-a impus lui Carol unele îngrădiri ale suveranității naționale care nu figurau nici în tratatul sau în Convenția de la Paris. Cu toate acestea, România n-a renunțat la lupta pentru dobîndirea independenței naționale alături de celelalte popoare din Balcani. în anii 1866—1868 s-au dus tratative ori s-au purtat discuții de principiu în vederea închegării unei alianțe militare a popoarelor asuprite de turci sau care (cazul Greciei) aveau unele teritorii subjugate, pentru cucerirea independenței. Inițiative pentru cooperarea militară antiotomană au venit atît din partea României cît și din partea Serbiei și Greciei. Cu toate îndemnurile la moderație venite din partea puterilor garante, România a adoptat un program masiv de înarmare și pregătire militară potrivit căruia (pe baza legii din 1868) toți bărbații valizi, de la 20 la 50 de ani, puteau fi încorporați în diferite for- mațiuni militare și instruiți spre a lua parte la lupta pentru cucerirea independenței statale. Paralel cu acțiunile întreprinse de guvern în vederea închegării unor alianțe militare cu statele din Balcani, România a acordat un larg sprijin organizării pe teritoriul ei a comitetelor, societăților, ziarelor cît și a cetelor 60 Dimitrie A. Sturdza, Domnia regelui Carol I. Fapte, cuvintări, documente, tomul I, 1860—1876, București, 1906, p. 19 20. 61 Arh. St. Buc., fond Casa r-gală, dosar 34 1866, f. 2. 62 D. A. Sturdza, op. cit., p. 306 307. www.dacoromamca.ro 588 NICHITA ADANIUOAIE 20 bulgărești care, înarmate, treceau Dunărea cu scopul de a dezlănțui o răscoală generală antiotomană. Astfel au putut trece Dunărea, în aprilie și mai 1867 cetele conduse de Panait Hitov și respectiv Filip Totiu, iar în iulie 1868 ceata condusă de Hagi Dimităr și Ștefan Caragea; ultima, numărând 125 de voluntari bulgari, a fost înarmată cu puști aparținînd gărzii civice românești. în anii următori, poporul nostru avea să sprijine, de asemenea, activitatea revoluționarilor L. Karavelov, V. Levski și H. Botev îndreptată tot spre eliberarea Bulgariei de sub jugul otoman. Începînd din 1869 și mai ales după 1871 — odată cu aducerea la cîrma țării a guvernelor de nuanță conservatoare — calea revoluționară de obținere a independenței naționale va fi însă înlocuită cu calea desprin- derii lente de Imperiul otoman. De altfel, în condițiile cînd marile puteri foloseau Imperiul otoman ca un avantajos debușeu economic și cînd con- siderau menținerea integrității lui drept o garanție a păstrării echilibrului european, iar forța militară turcească — după reformele tanzimatului — creștea continuu, ori ce încercare a României de a dobîndi neatîrnarea pe calea armelor — chiar printr-o luptă alături de popoarele din sudul Dunării — devenea tot mai iluzorie. De aceea, în anii următori, fără a se neglija întărirea capacității militare a țării, se va da întâietate activității diplomatice — dirijată spre a smulge Porții, pas cu pas, noi atribute ale suveranității statului român — așteptîndu-se o conjunctură europeană favorabilă care să ducă la o confruntare armată victorioasă cu asupri- torii otomani. în toamna anului 1870, grupaiea politică de centiu — condusă de V. Boerescu — a declanșat, prin ziarul „Pressa”, o campanie, cu oarecare răsunet european, privind posibilitatea și necesitatea indepen- denței României drept compensare a denunțării de către Rusia a neutra- lității Mării Negre, stipulată prin tratatul de la Paris. Se preconiza că neatîrnarea țării trebuie dobîndită pe cale diplomatică la viitorul congres de pace ce urina să fie convocat după terminarea războiului franco-prusian. Se spera că eventualul congres european va crea României în Orient o situație similară cu aceea a Belgiei în Occident, adică un regat independent, neutru și garantat de marile puteri, un fel de „bulevard latin pe malurile Dunării”. V. Boerescu și adepții săi învederau — prin campania lor de presă — că proiectul de neatîrnare formulat satisface atît interesele de echilibru în această parte a Europei cît și interesele de securitate pentru Turcia deoarece un stat român independent ar constitui o barieră între imperiile țarist și otoman și s-ar evita astfel eventualele conflicte militare dintre ele 83. Războiul franco-prusian — după cum se știe — nefiind urmat de un congres de pace al marilor puteri europene — în genul congresului de la Paris din 1856 — nici conjunctura internațională favorabilă sperată de gruparea lui Boerescu nu s-a putut crea. înfrângerea Franței de către Prusia (care de acum va deveni Imperiul german) a avut implicații și asupra țării noastre, unde opinia publică exprimîndu-și deschis sentimentele de simpatie și recunoștință pentru cea dinții, iritase pe domnitor și nu mai puțin pe cancelarul Bismarck. Victoria *3 Vezi această problemă tratată Intr-un articol special, la Apostol Stan, O acțiune politi ă pentru cucerirea independentei nafionale în timpul războiului franco-prusian (1870—1871), In „Studii”, XXVI, nr. 4/1973, p. 749-765. www.dacoromanica.ro 21 CUCERIREA INDEPENDENȚEI NAȚIONALE 589 Prusiei a contribuit la menținerea lui Carol pe tronul României, iar mai tîrziu și la orientarea politicii externe a statului nostru spre o apropiere de „puterile nordice” — Germania, Austro-Ungaria și Rusia — de la care se aștepta un sprijin eficient — pe care Franța nu-1 mai putea acorda— pentru obținerea neatîrnării. Speranțele nutrite de domnitorul Carol și de guvernanții conservatori, că Germania va interveni la Constantinopol pentru acordarea independenței României, au rămas zadarnice. Ba mai mult, cancelarul Bismarck a cerut Porții otomane o intervenție militară în România spre a o sili să plătească pe creditorii germani înșelați de fali- mentarul consorțiu Strousberg. în mai și august 1873 s-a discutat în cadrul guvernului român problema declarării independenței statului — prin capitalizarea tributului și cointeresarea economică a puterilor nordice—dar nu s-a proclamat atunci neatîrnarea din cauza reacțiilor nefavorabile ale marilor puteri europene. Discuțiile purtate de domnitorul Carol și de oamenii politici români cu factorii de conducere din Germania, Austro-Ungaria și Rusia în privința independenței României n-au fost deloc încurajatoare. I s-a replicat României că siguranța ei constă în respectarea trata- tului de la Paris din 1856 : dacă-1 încalcă, declarîncTu-se neatîrnată, va rămîne „în aer”, nemaifiind chezășuită de nimeniM. Aceste încercări infructuoase — ca și altele ce vor avea loc în 1876 — lovindu-se de miopia politică a miniștrilor otomani, și de împotrivirea marilor puteri europene vor demonstra că independența deplină a României nu se poate obține decît pe calea armelor, într-o conjunctură externă favorabilă. Lupta pentru independență națională a fost intensificată după Unire găsindu-și un suport și în dezvoltarea mai susținută a economiei românești. De altfel, în urma formării statului național român și a înfăp- tuirii reformei agrare din 1864, economia capitalistă a țării — în pofida obstacolelor ridicate de Poarta otomană — s-a dezvoltat într-un ritm tot mai intens. între 1864 și 1877 s-a triplat numărul mașinilor folosite în agricultură, numărul marilor întreprinderi industriale (pe întreaga economie) a crescut de la 51 la 136, al celor metalurgice de la 6 la 24, al rafinăriilor de petrol de la 8 la 20, iar cantitatea petrolului extras în acești ani, de asemenea, s-a triplat. S-a înființat (în 1867) un sistem monetar național, s-au creat instituții de credit și asigurare, s-a lărgit piața internă și s-a dublat volumul comerțului exterior. Dezvoltarea comerțului a fost ușurată de construirea, între 1867—1877, a unei rețele de peste 1250 km de cale ferată. Dezvoltarea industriei, comerțului, mijloacelor de transport, băncilor și societăților de asigurare au consolidat economia capitalistă și au întărit poziția burgheziei românești făcînd-o să suporte tot mai greu suzeranitatea otomană, care o împiedica să ducă o politică vamală protec- ționistă atît de necesară pentru a asigura prosperitatea industriei naționale. Înlăturarea tutelei otomane devenise, așadar, o necesitate imperioasă și pentru dezvoltarea economică și socială a României. Suzeranitatea otomană reprezenta o frînă serioasă și în afirmarea suveranității statului român pe plan intern și internațional. îngrădirile aduse suveranității naționale de congresul de la Paris au fost — după cum am menționat — accentuate de Poartă în 1866 prin firmanul de investitură 81 General Radu Rosetti, Vn capitol al luptei pentru ncatlrnare, București, 1944, p. 4 — 5. www.dacoromanica.ro 590 NLCH1TA ADANIUOAIE 22 dat lui Carol. Astfel i se interzicea României să încheie tratate — politice și comerciale— cu alte țari, să aibă reprezentanțe diplomatice oficiale pe lîngă celelalte guverne, să bată monedă națională fără aprobarea expresă a puterii suzerane, să creeze vreun ordin sau decorație, să-și majoreze forțele armate fără o înțelegere prealabilă cu Poarta etc. De altfel, pînă la 1877, Poarta otomană — secundată și de Anglia — nu a recunoscut nici denumirea de „România”, ea folosea tot titulatura de „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”. Se cuvine, totodată, să subliniem că între anii 1859—1877 au avut loc numeroase acțiuni politice și diplomatice curajoase ale României, prin care a izbutit să înlăture cea mai mare parte din îngrădirile menționate și să smulgă Turciei, pas cu pas, noi atribute ale suveranității naționale, implicit a izbutit să se desprindă tot mai mult de dependența față de Imperiul otoman și să-și afirme pe plan internațional existența de sine stătătoare și voința de independență statală deplină. Realitățile istorice ne învederează, astfel, că obținerea independenței absolute la 1877 nu va fi un act spontan, de conjunctură imediată, ci un salt calitativ, o etapă finală dintr-o succesiune de momente importante de afirmare categorică a suveranității și neatîmării țării. Lupta României pentru obținerea independenței statale depline și-a găsit un cadru european favorabil de manifestare și împlinire în timpul crizei orientale, provocată de intensificarea mișcării de eliberare națională a popoarelor din Balcani și de amestecul marilor puteri, cu interese diver- gente, în această zonă. în vara anului 1875, popoarele din Herțegovina și Bosnia, nemai- putînd suporta asuprirea, s-au răsculat împotriva Porții otomane. în anul următor s-au ridicat la luptă și bulgarii, iar Serbia și Muntenegru — încurajate de adepții curentului panslavist din Rusia — au declarat război Turciei pentru a se elibera de dominația multiseculară a acesteia. Cu toate că România, spre a evita o ocupație străină, adoptase oficial o atitudine de neutralitate, ea a dat, în secret — în ciuda amenințărilor Porții și ale majorității puterilor garante, — un mare ajutor sîrbilor și bulgarilor în lupta lor de eliberare. Astfel, România a permis trecerea pe teritoriul ei a voluntarilor plecați din Rusia în Serbia, înrolările de voluntari sîrbi și bulgari pe teritoriul românesc, transmiterea de armament către Serbia, ferindu-se numai de transporturile masive și acțiunile prea vizibile care compromiteau neutralitatea țării în ochii puterilor garante. România a oferit adăpost și hrană miilor de refugiați sîrbi care, în august 1876— cînd situația țării lor devenise critică, — spre a evita crunta repre- siune turcească și-au găsit salvarea pe teritoriul românesc. De asemenea, în țara noastră și-au desfășurat activitatea numeroși revoluționari bulgari — în frunte cu Hristo Botev — care, trecînd apoi Dunărea, s-au jertfit eroic pentru eliberarea patriei lor de sub jugul otoman. Politica de neutralitate a României, deși sugerată de cabinetele europene, n-a fost totuși garantată de acestea. Mai mult, miniștrii britanici declaraseră că țara noastră este garantată numai ca parte integrantă a Imperiului otoman, — fiindcă Anglia era interesată în existența acelui imperiu — iar „ca stat independent puțin îi importă de este sau nu o Românie” ®. 46 Documente privind istoria României. Războiul pentru independență, voi. I, partea Il-a, București, Edit. Academiei, 1954, p. 82. www.dacoromanica.ro 23 CUCERIREA INDEPENDENȚEI NAȚIONALE 591 Guvernul român, cu toate că nu se aștepta să fie sprijinit de puterile garante, a adoptat, în vara anului 1876, o poziție mai fermă față de Poarta otomană cerîndu-i ca, în schimbul politicii de neutralitate, să dea o rezol- vare dreaptă și urgentă „tuturor problemelor” ce interesează statul nostim și care sînt încă în suspensie. Prin memoriul și nota diplomatică din 16 iunie ministrul de externe, M. Kogălniceanu, revendică: recunoașterea individualității statului român și a denumirii sale istorice de Bomânia, inviolabilitatea teritoriului român și delimitarea insulelor Dunării, fixarea graniței între Bomânia și Turcia la gurile Dunării, luîndu-se ca bază tal- wegul brațului principal al acestui fluviu, admiterea reprezentantului Eomâniei în corpul diplomatic, recunoașterea pașaportului român și abținerea consulilor turci de a se amesteca în afacerile privind pe românii din străinătate etc. în esență, revendicările românești reprezentau o cerere indirectă de independență statală. Eefuzul Porții de a satisface revendicările românești și masacrele odioase comise de trupele neregulate turcești în Bulgaria au indignat profund pe M. Kogălniceanu determinîndu-1 — mai ales că intuia reali- zarea unui acord ruso-austriac, în privința soluționării crizei orientale, la întrunirea ce avusese loc la Beichstadt — să încerce să precipite intrarea țării în războiul otoman spre a-și cuceri independența. Pentru a pregăti terenul intrării în acțiune, M. Kogălniceanu a trimis la 20 iulie o notă circulară agenților diplomatici români din străinătate, prin care le cerea să facă cunoscut guvernelor pe lîngă care sînt acreditați că este necesară o intervenție urgentă pentru a opri masacrele turcești din Bulgaria. Infie- rînd ororile săvîrșite de turci asupra populației bulgare, ministrul de externe român atrăgea atenția că ne este „cu neputință... să rămînem nepăsători la strigătele de durere care ne vin de pe malul drept al Du- nării ..., că frămîntarea în sînul poporului nostru crește pe zi ce trece, că un mare partid politic de la noi s-a și pronunțat categoric în favoarea creștinilor, că armata română freamătă sub jugul disciplinei, doritoare să ia parte la luptă”. Șeful diplomației românești preciza, totodată, că pentru a preveni eventualitățile și a împiedica răul de a lua proporții, este de datoria Puterilor europene să intervină, cu toată greutatea, pentru a face respectate de către armatele turcești „drepturile omului, datoriile omeniei” 68. Curajoasele acțiuni diplomatice întreprinse de M. Kogălniceanu s-au dovedit însă infructoase, izbindu-se de împotrivirea Turciei și a puterilor garante; ridicarea poporului român la luptă hotărîtă, alături de Busia și de popoarele asuprite din Balcani, împotriva suzeranității otomane, pentru eliberarea națională, nu mai putea fi amînată. Toate clasele sociale doreau și erau interesate în obținerea indepen- denței statului român; deosebiri erau numai în privința modului de rea- lizare a acestui măreț ideal național. Ziarul „Bomânul”, condus de frun- tașul liberal radical C. A. Eosetti, scria la 14 mai 1877, că participarea la războiul antiotoman este dorită și necesară pentru „mărirea și ridicarea patriei”, pentru ca „românii să-și datorească lor înșile independența abso- lută” a statului lor. “ Ibidem, p. 292-294. www.dacoromanica.ro 592 NICH1TA ADĂNIUOAIE 24! Eșuarea conferinței de la Constantinopol, din decembrie 1876, în care marile puteri europene încercaseră zadarnic să impună Porții otomane- adoptarea unui program de reforme necesare pentru provinciile răsculate- din Balcani, a demonstrat încă o dată că soluționarea chestiunii orientale- — implicit eliberarea națională a popoarelor asuprite de turci — nu este- posibilă decît pe calea armelor. Spre deosebire de puterile occidentale — care urmăreau să mențină integritatea Imperiului multinațional otoman — Eusia, interesată în slăbirea Turciei, a intervenit activ în sprijinul luptei de eliberare a popoa- relor din Balcani. Țarismul, pentru a potoli spiritul revoluționar din societatea rusă, a modifica clauzele tratatului de la Paris din 1856 și a-și extinde dominația asupra Peninsulei Balcanice și a strîmtorilor, a început încă din toamna anului 1876 să pregătească un război împotriva Imperiului otoman. Cu alte cuvinte, țarismul „spera să-și întărească situația internă prin succese de politică externă” ®7. Indiferent însă de- scopurile expansioniste ale țarismului, războiul Rusiei va servi și luptei de eliberare națională a României și a popoarelor balcanice, ale căror forțe militare — după cuin am menționat — erau insuficiente pentru susținerea unei campanii victorioase împotriva Porții otomane. Întrucît Imperiul otoman era susținut de puterile occidentale iar Austro-Ungaria — împinsă și de Germania — avea propriile planuri anexioniste în Peninsula Balcanică, Rusia a căutat mai întîi să cîștige- neutralitatea Habsburgilor, și apoi a așteptat creai ea unei conjuncturi internaționale prielnice care, oricum, să lase impresia că acționează ca mandatară a Europei împotriva Porții otomane. După ce Turcia a respins și ultima propunere de reforme — (Protocolul de la Londra),, în favoarea popoarelor balcanice — la 12 aprilie 1877 Rusia îi declaiă război. Cu jumătate de an mai înainte, întrucît războiul devenise inevitabil, au avut loc la Livadia (în Crimeia) negocieri între factorii de conducere ai Rusiei și României în privința condițiilor de trecere ale armatelor impe- riale spre Dunăre. Cu această ocazie primul ministru, I. C. Brătianu, a atras atenția miniștrilor țariști că, dată fiind noua situație politică inter- națională a României — garantată de cele șapte puteri europene —, ar- matele rusești nu mai pot trece, ca în războaiele anterioare, peste teritoriul țării noastre fără un consimțămînt scris, fără o convenție politică și militară bine precizată. Conform înțelegerii de la Livadia — de la sfîrșitul lui septembrie 1876 — în lunile următoare, Rusia a trimis la București mai mulți negociatori pentru a elabora, împreună cu guvernul român, textul concret al convenției. Și astfel s-a semnat la 4 aprilie 1877 convenția politică și militară româno-rusă prin care România acorda „liberă trecere”' trupelor țariste spre Dunăre, iar Rusia garanta apărarea și menținerea integrității teritoriale a României. La convenția politică era anexată o „convenție specială” care cuprindea detalii referitoare la relațiile armatei ruse cu autoritățile românești, la aprovizionare, mijloacele de transport și la modalitățile de plată. Toate cheltuielile ocazionate de transportul și aprovizionarea acestei armate reveneau guvernului rus. •’ Istoria diplomației, sub Îngrijirea lui V. I. Potemkin, voi. III, București, 1948, p. 38. www.dacoromanica.ro 25 CUCERIREA INDEPENDENȚEI NAȚIONALE 593 Deși nu prevedea și o cooperare militară a trupelor românești, convenția deschidea totuși calea pentru participarea României la războiul împotriva Porții otomane spre a-și cuceri independența. De altfel, în timpul discuțiilor de la Livadia, delegația română a arătat că trupele românești, acoperind și apărînd linia Dunării, vor servi ca avangardă armatei ruse, ușurîndu-i astfel înaintarea spre Balcani. Participarea țării la războiul antiotoman era dorită nu numai de masele populare ci și de burghezie iar reprezentanții acesteia, fiind la guvern, vor pregăti acțiunile militare românești — în concordanță cu ale armatei ruse — spre a dobîndi cît mai repede și prin iertfe proprii neatîrnarea statală. Dezideratul guver- nului și a întregii națiuni era ca în cadrul marii campanii militare ruso- turce din 1877—1878, România să poarte războiul său propriu contra Porții otomane pentru a înlătura suzeranitatea acesteia. De aceea, atît domnitorul cît și primul ministru au insistat, în cadrul discuțiilor purtate, în primăvara anului 1877, cu marele duce Nicolae (comandantul suprem al armatei ruse) ca armata română — colaborînd pe plan general cu cea rusă — să aibă peste Dunăre o bază proprie de operațiuni, o linie de comu- nicații, un sector distinct de front la vest de Plevna și o conducere națională. Dorința guvernului român era legitimă și ea dădea posibilitatea armatei noastre să-și dovedească pe cîmpul de luptă întreaga sa capacitate militară, iar la încheierea păcii se putea aprecia, în mod concret, contribuția Ro- mâniei la victoria finală. îndată ce a aflat de intrarea trupelor ruse în România și de votarea de către parlament a convenției româno-ruse, Poarta otomană a început să atace țărmul stîng al Dunării cu bande de bașibuzuci. Vasele de război turcești au bombardat la 21 aprilie Brăila, unde ajunseseră de curînd trupele ruse. La 26 aprilie, Calafatul, Bechetul, Oltenița și Călă- rași au fost bombardate de artileria turcă deși în aceste orașe nu se găseau soldați ruși. în aceeași zi artileria română răspundea la Calafat bombardamentului turcesc trăgînd asupra Vidinului. Se ajunsese așadar, în fapt, la starea de război cu Turcia. Armata, presa (în special ziarele „Românul” și „Telegraful”) și în genere opinia publică din România, condamnînd aceste acte dușmănoase ale turcilor, au cerut cu insistență proclamarea neîntîrziată a independenței și începerea războiului împotriva Porții otomane. în aceste condiții, la 29 aprilie a fost declarată starea de război între România și Turcia; iar la 9 mai 1877, conformîndu-se aspirațiilor seculare, ale întregului popor, parlamentul avea să proclame independența de stat a României. în acea memorabilă zi M. Kogălniceanu, ministrul de externe, sublinia, în aplauzele deputaților și ale publicului prezent în Cameră, că legăturile cu puterea suzerană fiind rupte, „suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare ... Așadar, d-lor deputați, nu am cea mai mică îndoială și frică de a declara în fața reprezentanței naționale că noi suntem o națiune liberă și independentă ... Noua noastră condițiune cu definirea independenței ... trebuie să fie acceptată de Europa ... Noi trebuie să dovedim că suntem națiune vie ... că avem conștiința misiunii noastre, trebuie să dovedim că suntem în stare să facem și noi sacrificii pentru ca să păstrăm această țară și drepturile ei pentru copiii noștri, și această misiune în momentele de față este încredințată fraților și fiilor noștri cari mor la hotare”. La închiderea ședinței solemne, Adunarea a votat o mo- www.dacoromanica.ro 594 NICHITA ADANWOAIE 26 țiune prin care „ia act că resbelul între Eomânia și Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta și independența absolută a Eomâniei au primit consacrarea lor oficială” 68. Tot atunci Senatul a votat o moțiune asemănătoare. în aceeași zi, ca prime acte ale suveranității absolute a statului român, parlamentul a votat înființarea ordinului Steaua României cu care să se decoreze militarii și civilii care se vor distinge în serviciul țării și, de asemenea, printr-un proiect de lege s-a cerut ca tributul către Poartă să fie anulat, iar suma respectivă — de 914 000 lei — să fie destinată pentru întreținerea armatei române. Proclamarea independenței — atestă mărturiile vremii — s-a făcut „în cea mai mare înfrățire” ... „deputății fraternizau cu tribunele” ®9. Mulțimea care asistase în curtea și pe dealul Mitropoliei se revarsă spre centrul capitalei. Imediat studenții, împreună cu negustorii și muncitorii bucureșteni, arborează drapele și manifestează cu torțe pe străzile capitalei cîntînd Deșteaptă-te române. Corespondenții ziarelor străine semnalau că mulțimea era „beată de entuziasm”. Manifestații asemănătoare au avut loc și în alte orașe ale țării. Eeferindu-se la importanța istorică a procla- mării independenței naționale, ziarul „Telegraful” arăta că acest eveniment a fost „dorit de secole” și el „va fi înscris cu litere de aur în analele române. Ideea pentru care au luptat atîția domni patrioți și atîtea generații .. . s-a împlinit” 70. în adevăr, proclamarea independenței de stat a țării a fost determinată de năzuința de veacuri a poporului român către o viață de sine stătătoare. Votul corpurilor legiuitoare n-a făcut decît să sancțio- neze, din punctul de vedere al normelor constituționale, acest drept legitim al poporului nostru. Proclamarea independenței statale depline a Eomâniei a constituit un eveniment istoric de cea mai mare însemnătate atît pentru vremea săvîrșirii lui, cît și după aceea în mersul înainte al țării. încunu- narea aspirațiilor seculare spre libertate și independență ale poporului, prin actul de la 9 mai 1877, a fost, totodată, rezultatul legic al dezvoltării ascendente a societății românești. Independența națională fiind un deziderat al întregului popor, a fost firesc ca la obținerea ei să contribuie toate clasele și păturile sociale românești, ca greutățile și victoriile ostașilor noștri de pe front să găsească un larg ecou în rîndul românilor de pretutindeni. Și în adevăr (făcînd abstracție de unele elemente provenite din rîndurile moșierilor și aren- dașilor), poporul român de pe ambele versante ale Carpaților a răspuns cu entuziasm la sprijinirea morală și materială a luptei pentru cucerirea independenței naționale, iar trupele de pe front — în primul rînd doro- banții și călărașii — prin memorabile bătălii, de la Grivița, Eahova, Plevna și Smîrdan, au consfințit și sigilat cu sîngele lor această inde- pendență. Cucerirea independenței — încununare a sute de ani de strădanii și lupte eroice ale poporului nostru — a constituit un moment istoric hotă- rîtor în evoluția Eomâniei moderne, o premisă importantă a desăvîrșirii unității statale românești. Pe bună dreptate în Programul Partidului ” „Monitorul oficial", nr. 118 din 27 mai 1877, p. 3451 3453. 69 N. lorga, Războiul pentru independenta României. Ac/iuni diplomatice și stări de spirit, București, 1927, p. 98. 70 „Telegraful”, din 11 mai 1877. www.dacoromanica.ro 27 CUCERIREA INDEPENDENȚEI NAȚIONALE 595 Comunist Eomân se reliefează că „dobîndirea independenței naționale a dat un nou și puternic imbold dezvoltării economice și sociale a țării, a exercitat o profundă înrîurire asupra întregii evoluții istorice a Eomâniei pe drumul progresului social, a permis afirmarea tot mai viguroasă a poporului nostru ca națiune de sine stătătoare” 71. LA CONQUETE DE L’IND^PENDANCE NAȚIONALE — COUEONNEMENT DES ASPIEATIONS SDCULAIEES DU PEUPLE EOU.MAIN RESUME L’âtude fait ressortir le fait que la lutte pour la defense de la liberte et de la terre ancestrale a constitui un trăit caract^ristique de l’histoire du peuple roumain. L’auteur souligne que grâce â la r^sistance h^roîque de ce peuple — desireux de conserver son entite naționale — les envahis- seurs ottomans n’ont jamais pu transformer les pays roumains en pachalics (provinces turques) comme ils ont procedă avec les Etats des Balkans ou avec la Hongrie. Les Etats f^odaux roumains ont toujours maintenu leur autonomie, reussissant parfois meme a conqudrir temporairement leur indâpendance. On analyse l’6volution et puis l’attânuation Progressive de l’asser- vissement politique et 6conomique des Principaut^s roumaines par la Porte Ottomane, etant mentionnAs les dommages causes au pays par les occupations 6trangeres pendant l’6poque phanariote lorsque, du fait des rivalit^s militaires des trois grands empires feodaux absolutistes, le peuple roumain devait lutter non seulement pour conqu^rir son ind^pendance, mais aussi pour conserver son entite naționale, menac^e par les puissances limitrophes. On releve que l’oppression ottomane et les vicissitudes historiques ont frein^ temporairement le processus dvolutif de la societd roumaine, sans cependant r^ussir ă l’entraver. Surtout apres l’union des principaut^s, le peuple roumain est parvenu, par une lutte continuelle d’arracher ă la Porte, pas ă pas, de nouveaux attributs de la souverainetd naționale, impli- citement de se ddtacher toujours davantage de la dependance de l’Empire ottoman et d’affirmer, sur le plan internațional, son existence ind^pen- dante et la volont6 d’ind^pendance ^tatique pleine et entiere. La conquete de l’ind^pendance pleine et entiere en 1877 n’a pas £te un acte spontani de conjoncture, mais le couronnement naturel de luttes sâculaires du peuple roumain pour la liberte et 1’indApendance. 71 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism, București, Edit. Politică, 1975, p. 34. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro OPERAȚIUNILE ARMATEI ROMÂNE ÎN PRIMA PARTE A RĂZBOIULUI DE INDEPENDENȚĂ (APRILIE -AUGUST 1877) DE CONSTANTIN CORBU Epopeea națională și populară a războiului pentru cucerirea neatîr- nării de stat a României se detașează în istoria noastră ca moment cu semnificații și urmări multiple, care își prelungesc reflexul pînă în con- temporaneitate. însemnătatea sa pentru destinele poporului român apare în toată plenitudinea în contextul măreței perioade în care a avut loc — o perioadă de continuă revoluționare a poporului român, inaugurată de mari și ascendente momente cum sînt: revoluția burghezo-democratică de la 1848, Unirea, în 1859, a Moldovei și Țării Românești și desăvîrșirea statului național unitar, în 1918. Niciunul dintre aceste momente nu poate fi conceput și înțeles fără celelalte. Idealurile național și social se între- pătrund în însăși fundamentul lor. Năzuințele întregului popor român spre libertate națională, eroismul și spiritul de sacrificiu pe fronturile de luptă, angajarea în această mișcare a tuturor claselor și păturilor sociale, și în primul rînd a țărănimii și muncitorimii, pentru ducerea și susținerea războiului, conferă ridicării de la 1877—1878 caracterul de „revoluție pentru independență”, cum precizase și preconizase eu trei decenii înainte Nicolae Bălcescu. Întîiul și cel mai de preț mesaj pe care îl poartă această luptă este de valoare permanentă și a fost astfel înțeles în istoria ulterioară a poporu- lui nostru. Acest mesaj glăsuiește că în fața unor comandamente națio- nale supreme, care vizează destinele patriei, libertatea și ființa sa, întregul popor se ridică la acțiune, își unește rîndurile pentru a dobîndi izbînda. în cursul războiului de independență, toate clasele și păturile sociale au format o puternică forță națională de luptă împotriva opresorului străin. Ca întotdeauna în întreaga istorie de pînă atunci și de după aceea, temeiul și brațul de tărie al luptei și victoriei l-au format masele largi populare, cea mai patriotică forță socială a țării, purtătoarea celor mai înaintate idealuri de propășire a țării, de libertate națională și dreptate socială. „Rezultat al luptei eroice a armatei române împotriva imperiului otoman, al voinței ferme de libertate și neatîrnare a poporului nostru, care și-a dovedit încă odată marea capacitate de luptă— dobîndirea inde- pendenței naționale a dat un nou și puternic imbold dezvoltării economice și sociale a țării, a exercitat o profundă înrîurire asupra întregii evoluții „REVISTA DE ISTORIE". Tom.30, nr. 4, p. 597-624. 1977 . „ ,144 www.dacoromanica.ro 598 CONSTANTIN CORBU istorice a României pe drumul progresului social, a permis afirmarea tot mai viguroasă a popoiului nostiu ca națiune de sine stătătoare” \ Capacitatea de dăruire și de sacrificiu a unei armate stă în legătură nemijlocită cu cauzele și cu mobilurile care determină angajarea luptei. O ilustrează în modul cel mai elocvent comportarea ostașului român în războiul din 1877—1878. Idealul neatîrnării a dinamizat forța unui întreg popor, i-a insuflat bărbăție și fermitate, căci cauza pentru care lupta era o cauză dreaptă, legitimă prin toate resorturile sale istorice. Iar masa ostașilor era, înainte de toate, masa de truditori ai țării, care purtaseră cu demnitate flacăra năzuințelor de dreptate socială și libertate națională, văzînd, deopotrivă, în independență un act cu caracter național și social, modalitatea abordării unui destin mai bun. Purtat oi ii acestor năzuințe erau și cei care aveau să le afirme de pe cele mai înalte poziții, iar apoi să le dea glas prin brațul înarmat — masele cele mai largi ale poporului. Căci, după cum se știe, armata română de front era alcătuită din țărani, muncitori, tineri studioși, mește- șugari, funcționari. Grosul ei îl alcătuia, insă, țărănimea, care, veacuri de-a rîndul, fusese principala forță socială de împotrivire față de împilatorii din lăuntru și din afara țării, angajată într-un continuu și neslăbit con- flict de clasă cu exploatatorii, în împrejurările istorice date, truditorii ogoarelor nu numai că au dat curs chemării de a lupta, ci au înțeles că această luptă este o problemă a lor, a viitorului propriu, al viitorului patriei, îmbrăcînd în masă haina militară, indiferent dacă primeau sau nu ordin de încorporare. „Spuneau adică răuvoitorii noștri că țăranii de la plug — căci era primăvară — au să apuce codrii cînd le va veni poruncă să s-adune sub steaguri, că se vor resfira ca fumul, ca să n-ai de unde să-i aduni — scrie George Coșbuc. Și a fost cu totul altfel. S-au mirat străinii de buna rînduială și de iuțeala cu care s-au adunat dorobanții. N-au apucat drumul spre codri, ci spre cazarmă. Cînd a fost la apel, n-a lipsit niciunul, ba se adunaseră mai mulți decît cei chemați”. în război „a plecat de două ori mai multă țărănime decît știa stăpînirea că putea pleca” 1 2. Țăranul român — spunea T. C. Văcărescu — „se arăta demnul, și la fiie neschim- batul urmaș al gloriosului legionar, al căi ui braț puternic era tot atît de ager spre a brăzda cu plugul, ș-a definde cu spada pămîntul strămoșesc. Recrut, soldat, reservist, milițian, niciunul nu lipsi la apel, nici unul nu rămase îndărăt de la datoriile sale, și toți ca Peneși, legendarul dorobanț, puteau zice cu drept și cu mîndrie : „Din cămp, de’acasă, de la plug / Plecat-am astă -vaiă / Ca să scăpăm de turci, de jug / Săimana, scumpă țară” 3. De altfel, nu o tehnică militară specială, și nici un exercițiu războinic deosebit au fost factorii care i-au impus pe luptătorii români. Calitățile lor se numesc vitejie, iscusință, încredere în propriile lor forțe și dragostea de glie, nesupunerea în fața oprimării, orideunde ar fi venit. Cu cît cam- pania înainta, cu atît virtuțile de legendă ale ostașilor români dădeau măsura valorii lor, a capacității de adaptare la asprimea încleștării mi- 1 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și inaintare a României spre comunism. Editura politică, București, 1975, p. 34. 3 George Coșbuc, Povestea unei coroane de ofel, București, 1899, p. 224. 3 T. C. Văcărescu, Luptele românilor in resbelul din 1811 1878, voi. I, București, 1886. p 244-245 www.dacoromanica.ro 3 OPERAȚIUNILE ARMATEI ROMANE (APRILIE—AUGUST 1877) 599 litare. „Viața taberilor și a bivuacurilor — nota un participant la eveni- mente— se potrivea de minune cu deprinderile acestor oameni trăiți la cîmp și în aer liber, îi ținea sănătoși, sprinteni și veseli. Alarmele și ostilitățile ce se întrețineau zilnic de pe un țărm al Dunării pe celălalt îi făceau ageri, isteți și gtta pe luptă” 4. Ostașul de la Plevna este expresia reprezentativă a ceea ce înseamnă românul în luptă, care, apărîndu-și cauza dreaptă, nu dă înapoi. Acest luptător este țăranul român, lucrătorul și păstrătorul pămlnturilor de baștină. „Țăranul român — scria Alexandru Candiano- Popescu ■— este bun de multe. Este drept și milos. Dar mai bun decît orice este de soldat. Este vesel și brav. N-are trebuință să-l ducă ofițerul la foc, căci merge alături cu ofițerul și adesea ori înaintea lui, nu ca să-i dea curaj, ci ca să-i facă pavăză din pieptul lui. Este cel mai generos soldat din lume. Apoi este și ostaș — cetățean” 5 *. Iar din totalul de 4 293 de militari care și-au pierdut viața pe chnpul de luptă sau ca urmare a rănilor primite, covîrșitoarea majoritate — 4 065 — provenea din lumea satelor ®. La începutul ostilităților, efectivul armatei române, cu rezervele și contingentele chemate sub arme era, potrivit estimărilor lui T. C. Văcă- rescu, de peste 50 000 de oameni, cu 180 de tunuri. Forțele armate totale, inclusiv contingentele încă neînrolate, se cifrau la 100 000 de oameni 7. Radu Rosetti consideră că întregul efectiv era de pînă la 117 000 de oa- meni 8. Aceste cifre atestă la rîndul lor, acel principiu al luptei românilor pentru apărarea libertății naționale și independenței că nu mărimea armatei prezintă cheia victoriei. Și atunci, ca de altfel în întreaga noastră istorie, s-a ilustrat cu putere ideea că un popor angajat în luptă în numele cauzei sale drepte nu poate fi învins, căci armele nu pot îngenunchea aspirațiile legitime, care se înscriu în traiectoria de progres a istoriei. Tocmai de aceea, încă de la începutul ostilităților dintre Rusia țaristă și Imperiul otoman, poporul român dorea să se confrunte el însuși și în mod direct cu dușmanul, să-i dea o usturătoare lecție istorică și să-i ia posibilitatea să mai atenteze la neatîrnarea României. în numele acestui țel, poporul nostru a acordat importanță colaborării de arme cu trupele rusești. „Nu azi pentru întîia oară—arăta ziarul „Timpul”, la 6 mai 1877 — românul luptă alăturea cu rusul” împotriva Imperiului otoman. După proclamarea oficială a independenței depline, românii așteptau nerăbdători semnalul trecerii Dunării pentru „a consînti independența cu armele și de a o sigila cu sîngele lor. « Victoria sau moartea» era devisa fiecărui soldat român. « Să dăm tot ce avem pentru bravii noștri soldați» era devisa fiecărui cetățean român”. în tabăra română „nu vedeai decît hore întinse și jocuri entuziastice, îneît se părea că nu se afla în ajunul 4 Ibidem, p. 245. 5 Biblioteca Academiei, Serviciul Manuscrise, Arhiva 734, Generalul Alexandru Candiano- Popescu, Din viața-mi, voi. III, f. 30—31. • N. Adăniloaie, Cucerirea independenței de stai a României 1877—1878, Editura politică, București, 1973, p. 98. 7 T. C. Văcărescu, op. cil., p. 51 52. 8 Generalul Radu Rosetti, Partea luată de armata română în războiul din 1877—1878, București, 1926, p. 104, Nota 121. www.dacoromanica.ro 600 CONSTANTIN CORBU 4 unui resbel” 9. Armata română „ardea de dorul de a da piept cu dușmanul secular, care i-a bîntuit atîtea veacuri străvechia ei moșie, aștepta cu una sete și cu una însuflețire rară momentul pentru a trece Dunărea” 10 11. Participanții la evenimente exprimă cu putere entuziasmul și dorința, ostașilor de a-i înfrunta cu arma pe împilatorii otomani. Moise Groza — român de peste munți, care venise să se înroleze în armata de front — într-o scrisoare din 13 iunie 1877 către cumnatul său, Aurel Mureșianu, spunea : „Fiecare zi care trece în neacție ne mărește nerăbdarea ... Voi- nicii românași, plini de abnegațiune, oftează pe malul Dunării dorîndu-și momentul în care să realizeze speranțele națiunii, să documenteze încre- derea ei, punînd cununi înversinde pe vechile edificiuni ale strămoșilor Mihai și Ștefan, a căror mărețe umbre le insuflă curagiu, iar memoria lor le indică modul și calea pe care conduși de « Steaua României» să ajungă la ținta dorită, salvarea patriei” n. Poporul român sesizase dimensiunile europene ale luptei sale pentru independență, faptul că înaintașii noștri reprezentaseră un braț puternic de împotrivire față de opresori în această parte a continentului. întregul popor — scria Moise Groza — aștepta în fiecare moment să se dea semnalul „în urma căruia armele bravilor români să deștepte toată Europa și mai mult pe acei care, de veacuri, n-au vrut sau nu le-a convenit a ne vedea liberi și independenți și ne-au provocat a deveni aceasta prin arme. Da, prin arme ! Cu atît mai bine, căci va avea totodată și ocazia a ni le respecta” 12. Voința ostășimii române de a trece Dunărea pentru a da piept cu asupritorii turci lua forme de manifestare extrem de puternice și mate- rializa întreaga stare de spirit a țării, care așteptase cu încordare clipa acțiunii decisive. Ceea ce exprimase opinia generală, sintetizată în istorica declarație a lui Mihail Kogălniceanu, la 9 mai 1877 în parlament, era acum continuat și exprimat, în condițiile date, de dorobanți, călărași, artileriști etc. Căci fiecare dintre ei știa și simțea că linia de luptă se prelungește în întreaga țară, că întregul popor român este la postul său. Pînă a primi ordinul să treacă Dunărea, „nu numai ofițerii — se arată într-o lucrare a vremii —, ci și soldații români începură să mm mure, că de ce să-i țină în acea stare nicidecum glorioasă. Iritațiunea ajunsese la culme” 13. St. Geor- gescu-Sergent își amintește că atunci cînd unitatea din care făcea parte a primit ordinul să se auropie de Dunăre, un mare entuziasm a cuprins ostașii. „Erau atît de voioși, încît credeam că nimic nu va putea rezista în contra noastră” 14 .J Participarea României la război a cunoscut două mari etape. Prima a durat din aprilie 1877, cînd Rusia a declanșat războiul, și pînă la sfîr- șitul lunii august 1877, cînd a avut loc a treia bătălie pentru cucerirea Plevnei. A doua etapă este cuprinsă între începutul lunii septembrie 1877 9 A. P. Alessi și Massimu Popu, Rezbelul orientale ilustratu, Gratz, 1878, p. 459. 10 Ibidem, p. 375. 11 Sextil Pușcariu, Douăzeci scrisori ale lui Moise Groza din războiul dc la 1871, in ,,Anuarul Institutului de istorie națională”, IV, București, 1927, p. 231. 12 Ibidem. 13 A. P. Alessi și Massimu Popu, op. cit., p. 363. 14 St. Georgeseu-Sergent, Din carnetul unui veteran : 1877, Editura militară, București, 1956, p. 53. j www.dacoromamca.ro 5 OPERAȚIUNILE ARMATEI ROMANE (APRILIE—AUGUST 1877) 601 și februarie 1878, perioadă în care Plevna a fost asediată și cucerită,apoi armata română , acționînd separat de armata rusă, a eliberat Vidinul și alte localități din Bulgaria de sub dominația otomană, iar războiul a luat sfîrșit în urma armistițiului ruso-turc. La începutul primei etape, armata română a îndeplinit un rol militar de mare importanță. în cursul lunii aprilie și la începutul lunii mai, pînă la sosirea armatei ruse la Dunăre, și apoi pînă la trecerea acesteia în Bulgaria, efectivul armatei române a avut misiunea să apere teritoriul țării, să facă față unui eventual atac masiv al trupelor otomane dinspre Vidin, atac care se putea produce pe direcția Gruia, Calafat, Bechet, precum și unei posibile încercări de debar- care între Nicopole și Silistra. în acel timp, armata română a constituit un zid în calea înaintării forțelor otomane, a menținut liberă zona atacată/ de armata otomană ușurînd înaintarea trupelor rusești spre Dunăre. în acest fel, armata rusă a fost scutită de piedici din partea inamicului, căruia îi făceau față soldații români, avînd posibilitatea să-și desfășoare în voie mersul peste Dunăre. Armata română, punînd stăpînire din timp pe podul strategic de la Bărboși și nepermițînd unităților otomane să treacă la nord de Dunăre, a mijlocit forțelor militare ruse deplasarea fără dificul- tăți pînă la Dunăre. Prin realizarea acestor sarcini — scrie T. C. Văcă- rescu — „rușii nu mai avură a cuceri malul sting înainte de a trece în ofensivă peste Dunăre, cum erau siliți a face în anterioarele războaie cu turcii. Dar — arăta mai departe Văcărescu — nu aceste foloase numai, prin ele însele, destul de însemnate, le trase armata rusă, înainte de a păși în Bulgaria, din acțiunea trupelor române. Vom vedea în curînd concursul viguros și eficace pe care armata noastră îl dete trupelor țarului la trecerea lor peste Dunăre, la luarea Nicopolei, și la asigurarea și lărgirea bazei lor de operațiuni” 18. Pentru realizarea obiectivelor din respectiva etapă comandamentul român a dispus, la 25 aprilie, dislocarea în Oltenia a Corpului Ide armată, format din diviziile 1 și a 2-a, iar Corpul al II-lea, constituit din diviziile a 3-a și a 4-a, s-a concentrat în sudul Munteniei. La 26 aprilie, unitățile otomane de la Vidin, deși știau că în față nu se aflau trupe ruse, ci române, au deschis focul de artilerie asupra Calafatului. Cu acest prilej, și-a jertfit viața primul ostaș român în războiul de independență — Constantin I. Popescu, voluntar bucovinean 16. între 28 aprilie și 4 mai, trupele otomane de la Turtucaia au bom- bardat Oltenița. La 4 mai, artileria inamică a bombardat Islazul17 18. întregul mal românesc al Dunării a fost supus bombardamentelor otomane. Pe lîngă tirul artileriei de la sud de Dunăre, inamicul a atacat malul româ- nesc și cu vase de război și a trimis cete de incursiune pe teritoriul țării noastre, pe care Mihail Kogălniceanu le denumea „cete de jefuire și barbarie” 18. 16 T. C. Văcărescu, op. cit., p. 114 — 115. 16 Traian Cantemir, Semnificațiile popularității lui 14 77, In „Ateneu", anul IV, nr. 5/34, Bacău, 20 mai 1967, p. 3. Pentru acțiunile armatei române din această etapă, a se vedea mai pe larg : General-maior Constantin Olteanu, Măsurile luate de comandamentul român pentru acoperirea Dunării in perioada aprilie—august 1877, în „Revista de istorie" nr. 4/1976, p. 557 și urm. 17 Colonel P. Niculescu, Războiul din 1877 1878 în Bulgaria, București, 1911, p. 7; T. C. Văcărescu, op. cit., p. 60 și urm. 18 Mihail Kogălniceanu, Texte social-politice alese, Edițura politică, București, 1967, p. 318. www.dacoromamca.ro 602 CONSTANTIN CORBU 6 Succesele ostașilor români în primele săptămîni ale luptei au sti- mulat și au încurajat armata română, întregul nostru popor, avînd un deosebit rol militar și,în același timp, moral pentru desfășurarea întregului război. Cu prilejul bătăliilor purtate în această perioadă de unitățile româ- nești au ieșit în relief priceperea și abnegația artileriștilor români, care aveau să uimească specialiștii în probleme militare și ziariștii străini, aceștia considerîndu-i printre cei mai capabili și mai pregătiți ostași din lume. Ziarul „Telegraful” din 28 aprilie 1877 sugera semnificația primelor obuze trase de tunarii români: ,,.. .tunul român a bubuit la Calafat ... ■ca să arate străinilor care ne calcă drepturile, care ne jefuiesc porturile și ne bombardează orașele că nu putem permite aceasta fără a protesta și în scris, și cu tunul ... Ferice de ofițerii și soldații care au tras primul foc, primul foc după două sute și mai bine de ani, căci ei au pus temelia unei alte situații a statului român. Numele lor trebuie afișat în toată țara, prin toate comunele și prin toate căminele. Semnalul apărării naționale s-a dat; acum este datoria românilor, în genere, de a-i urma. Dreptul este cu noi ... Statul român, bazat pe capitulați!, are dreptul să zică azi : mi-am îndeplinit obligațiunile ce mi-am luat față de Turcia, sînt inde- pendent și suveran”. Un participant la evenimentele din 1877 — T. C. Vă- •cărescu — evocind semnificația ripostei date dușmanului de artileriștii români, spunea: „Glasul tunului românesc de la Calafat, Oltenița și Izlaz era însuși glasul peste veacuri răsunător al oștenilor lui Țepeș, Bogdan și Eareș, Eadului de la Afumați și Viteazului Mihai, care, sub acești mari ai noștri Domni, știuseră de atîtea ori să înfrîngă și să zdro- bească trufia musulmană” 19. Pe lîngă faptul că a apărat teritoriul țării în fața inamicului și a ajutat din plin armata rusă în mersul ei spre Dunăre, armata română a facilitat concentrarea și organizarea detașamentelor de patrioți bulgari în vederea luptelor care se anunțau. încă în toamna anului 1876, guvernul rus, avînd în vedere iminența unui război cu turcii și în zona Balcanilor, a luat o serie de măsuri, printre care organizarea, sub îndrumarea genera- lului rus N. G. Stoletov, a unor detașamente de voluntari bulgari. Se punea, însă, problema ca aceste detașamente să-și lărgească rîndurile și să activeze mai aproape de zona de la sud de Dunăre. Condițiile cele mai propice în această direcție puteau fi întrunite numai de Eomânia, unde •erau în afara primejdiei, din partea urmăritorilor otomani. Ca puncte de organizare, au fost propuse următoarele orașe : Craiova — pentru deta- șamentele din vestul Bulgariei; Ploiești — pentru cele din centru; — Buzău — pentru cele din partea răsăriteană a Bulgariei. La 10 aprilie 1877, generalul rus Stoletov a acționat pe lingă ■comandamentul armatei ruse în vederea trimiterii de emisari bulgari în orașele din Eomânia care să îndrume pe voluntarii bulgari spre tabăra ce se inițiase, în acest scop, la 2km de Ploiești. Totodată, la 8 aprilie 1877, detașamentele bulgare deja constituite au primit ordinul să se deplaseze la Ungheni, iar apoi la Ploiești. Tot la Ploiești s-au concentrat voluntarii bulgari care se aflau în Eomânia și cei care veneau din Serbia. O serie de voluntari au sosit în această tabără chiar din Bulgaria. Generalul Stoletov aprecia că, la Ploiești, urmau să se concentreze aproximativ M T. C. Văcărescu, op. cil., p. 70—71. www.dacoromanica.ro 7 OPERAȚIUNILE ARMATEI ROMANE (APRILIE—AUGUST 1877) 603 6 000 de luptători bulgari, care să acționeze apoi la sud de Dunăre împo- triva Imperiului otoman. Autoritățile române au sprijinit deplasarea voluntarilor bulgari spre Ploiești. După organizarea și instruirea, cu sprijinul românesc, a detașamentelor de voluntari bulgari în tabăra de la Ploiești, la 29 mai generalul Stoletov a ordonat ca pregătirile să fie încheiate pentru ca, la 31 mai, aceste cete să plece spre teatrul de luptă 20. Sînt semnificative reflecțiile unui participant la război, St. Geor- gescu-Sergent, despre ajutorul pe care poporul român l-a acordat poporu- lui bulgar în lupta împotriva aceluiași opresor : „Bulgarii și românii au avut aceiași inamici; și suferințele lor au fost identice. De aceea, ambele aceste popoare, deși deosebite prin gintă, au fost unite prin suferință, în timpurile din urmă, românii, respirînd mai liber, întotdeauna au dat ajutor bulgarilor, în luptele lor pentru emancipare. Refugiații bulgari, ca să scape de răzbunarea turcilor, în România găseau azil și ocrotire. Aici se plămădeau toate revoluțiunile care aveau ca scop ruperea lanțu- rilor a celei mai urîcioase sclavii. în România se formau corpurile de volun- tari bulgari. în tipografiile românilor se efectuau toate proclamațiunile și manifestele revoluționare, precum și scrierile patriotice ale bulgarilor”21. între 7 și 15 mai, armata rusă, sosind la Dunăre, a preluat apărarea zonei pînă la Gura Oltului. Diviziile a 3-a și a 4-a românești s-au deplasat în sudul Olteniei, întărind efectivul armatei române de aici. Ele aveau sarcina să efectueze presiuni asupra armatei otomane de la Vidin, Rahova și Nicopole, în cazul în care aceasta voia să atace la nord de Dunăre. La 10 și 15 iunie, trupele rusești au trecut Dunărea. Trebuie subli- niat că armata română le-a acordat și în acest caz ajutor nemijlocit. în vederea asigurării tranzitului peste Dunăre, o deosebită importanță prezenta distrugerea flotilei otomane care patrula pe fluviu și efectua bom- bardamente, provocînd mari dificultăți în construirea podurilor. Pentru a înlătura acest pericol, au fost instalate baraje de torpile între Brăila și Reni, iar artileria rusă și cele patru vase românești — „Rîndunica”, „Fulgerul”, „Ștefan cel Mare” și „România” — au conlucrat, începînd încă din luna aprilie, la distrugerea unor bastimente otomane. în cele din urmă, vasele turcești din această zonă a Dunării au fost scoase din luptă. în cursul luptelor de pe Dunăre împotriva monitoarelor turcești s-au desfășurat și primele acțiuni militare comune româno-ruse, care aveau să ducă la conlucrarea de la Plevna, pe drumul spre victoria finală. Operațiunile militare împotriva flotei otomane de pe Dunăre au evidențiat vitejia și abnegația de luptă a ostașului român. Cu acest prilej, a rămas pilduitoaie bărbăția și tenacitatea dovedită de maiorul Ion Murgescu 22. Pentiu traversarea cu succes a Dunării de către armatele ruse, comandamentul rus a hotărît organizarea unei acțiuni de diversiune în 20 Nicolae Ceachir, România in sud-estul Europei, Edit. politică, București, 1963, p. 166 ; Ion Focșăneanu, Nicolae Ciachir, Ac(iuni militare ruso-româno-bulgare în războiul din 1877 — 1878, Editura militară, București, 1957, p. 65 și urm. 21 St. Georgescu-Sergent, Din cornelul unui veteran, p. 60. 22 N. Adăniloaie, Cucerirea independentei de stat a României, 1877—1878, p. 66 și urm., Gh. Bejancu, I. C>aușescu, V. Mocanii, C. Olteanu, Asalt la redute. Eroi ai războiului de independentă, Editura militară, București 1969, p. 197 și urm. (în continuare vom cita această lucrare : Asalt la redute). « www.dacoromanica.ro 604 CONSTANTIN CORBU 8 zona Galați—Brăila, în noaptea de 8 spre 9 iunie. La realizarea acestui obiectiv, încredințat Corpului XIV al armatei ruse, au colaborat și cele patru vase românești. Trecerea, fixată pentru ziua de 10 iunie, pe traseul Măcin — Hîrșova, a fost realizată potrivit planului stabilit. Odată înde- plinită această acțiune, urma momentul cel mai dificil, și anume trecerea prin punctul Zimnicea la Sistov. Pentru transportul unităților rusești prin această zonă, statul major rus a rugat comandamentul român „ca bateriile române de la Calafat pînă la Olt să bombardeze malul drept și bateriile de la Turnu Măgurele, să protejeze coborîrea materialului de pod în jos de Nicopole și să ocupe malul drept al Oltului în fața Nicopolei cu un lanț de tiraliori”. Cererea a fost satisfăcută 23. De fapt, încă în noaptea de 13 spre 14 iunie, artileria română de la Islaz a început să cola- boreze cu cea rusă în vederea asigurării deplasării pe Olt a pontoanelor care trebuiau să treacă peste Dunăre. Tot în scopul cooperării, infanteria română avea sarcina să ocupe malul drept al Oltului, aproape de vărsarea acestuia. O acțiune importantă și o contribuție a românilor la forțarea Dunării a fost isgonirea unităților turcești de la gura rîului Osmei, căci de aici erau stînjenite bateriile rusești și era împiedicată trecerea pontoane- lor și a plutelor din Olt spre Zimnicea. Artileria română a sprijinit armata rusă la oprirea trupelor otomane de pe frontul din fața zonei Calafat-Islaz, care căutau să vină în ajutorul unităților turcești din punctul pe unde armata rusă trecea Dunărea. încă la 9 iunie, artileria română de la Cala- fat a bombardat puternic Vidinul. Aici s-au remarcat, prin vitejia lor de arme, soldații Manole Dobre, Dumitru Duță, Ion Grosianu, Temistocle Enică, caporalul Anghel lonescu. Bombardarea Vidinului a continuat în zilele de 10 și 11 iunie și a fost reluată între 14 și 16 iunie. La 15 iunie, artileria română de la Ciuperceni a bombardat și ea Vidinul. Forțarea Dunării în direcția Zimnicea — Sistov a avut loc în noaptea de 14 spre 15 iunie. Sprijinite de artileria română și rusă, precum și de tirul infanteriștilor români, 60 de plute și pontoane au reușit să coboare Oltul și să treacă Dunărea în aceeași noapte, pe la Zimnicea. în dimi- neața zilei de 15 iunie și în zilele următoare, au traversat fluviul celelalte unități rusești. La 17 iunie, a început construirea a două poduri de pon- toane la Zimnicea—Sistov. Unitățile de voluntari bulgari care se aflau în bivuac la Zimnicea au trecut și ele Dunărea la 20 iunie, cînd au fost terminate podurile peste fluviu 24. Raportînd Marelui Cartier General și Ministerului de Război că acțiunea de bombardare a Vidinului a ținut toată ziua, generalul Gheorghe Lupu, comandantul Coipului I armată, telegrafia : „Niciodată pînă acum tirul nostru n-a fost așa de bine îndrep- tat” 2S 26. în zilele de 14 și 15 iunie, artileria rusă a bombardat Nicopolul, iar artileria română de la Islaz a bombardat din spate bateria turcă, lovită în față de cea rusă. în aceleași zile, bateria a 4-a din Regimentul 4 artilerie de la Corabia bombarda localitatea Măgura de pe malul drept al Dunării, 23 Căpitan Darnian Gheorghe, Istoria rcsbelului ruso-româno-lurc din 1877—78, Bucu- rești, 1898, p. 31-32. 24 Războiul românilor pentru nealirnare. Biblioteca populară „Minerva”, voi. II, Bucu- rești, 1902, p. 6. 26 Documente priolnd Istoria României. Războiul de independentă, voi. IV, Editura Academiei, București, 1953, p. 1. (în continuare, vom cita această colecție astfel: Doc. Răzb. Indep.). www.dacoromanica.ro 9 OPERAȚIUNILE ARMATEI ROMANE (APRILIE—AUGUST 1877) 605 iar bateriile 2 și 5 din același regiment atacau Rahova 26. Ajutați pretu- tindeni de români — arăta T. C. Văcărescu —, trupele rusești „trecuseră Dunărea la Sistov, și în a doua jumătate a lui iunie își urmează operațiu- nile în Bulgaria, avînd ca scop a respinge pe inamic și a-și deschide calea spre Balcani ”27. Sprijinul substanțial dat de armata română unităților rusești la traversarea Dunării a fost subliniat de înșiși generalii ruși. Așa cum notează generalul Gheorghe Mânu, comandantul Diviziei a 4-a, „atît generalul Wiliaminov, cît și Tichinikov ne-au arătat, în diferite mărturii, mulțu- mirile lor pentru ajutorul ce brigada din Islaz le-a dat, atît în combaterea infanteriei turcești, cît și la trecerea vaselor și plutelor din Olt în Du- năre” 28 *. La 9 iulie, colonelul Grigore Cantili informa pe generalul Mânu : „Pentru serviciul făcut de trupele noastre, am primit mulțumirile repetate ale generalilor Manolov și Wiliaminov, comandanții Diviziilor 14 și 31 și a E.S. generalului Simioanicov, șef de Stat major al Corpului 9 de armată ; căci bateriile noastre, deși aflate la o mare depărtare, concurase prin focurile lor de a face să tacă bateriile turcești pe care le bătea la spate, pe cînd artileria rusă, le bătea în față, precum și a goni tiraliorii turcești, retranșați pe partea dreaptă a Dunării la Gura Osmei, de unde făceau mari pierderi servanților din bateriile rusești” 28. Prin trecerea armatei ruse peste Dunăre, flancul ei drept, care ope- rase pînă atunci la gura Oltului, rămăsese descoperit, încît la flancul sting al armatei române s-a produs un gol pînă la Zimnicea. Divizia a 31-a din Corpul IX rus, cu care Divizia a 4-a română cooperase la gura Oltului, s-a retras spre localitatea Seaca pentru a traversa și ea Dună- rea, iar întăririle de la Turnu-Măgurele, Bulgaru și Flămînda, din fața cetății Nicopole, rămăseseră descoperite. în această situație, trupele oto- mane puneau în pericol flancul sting al armatei române și flancul drept al unităților rusești, care trecuseră Dunărea. De aceea, la 20 iunie, Divizia a 4-a română, care apărase Dunărea între Jiu și Olt, s-a resfirat spre stingă și a ocupat poziții în zona Turnu Măgurele. Din noile poziții de la stingă Oltului, armata română, prin focurile de artilerie asupra cetății Nicopole, a ajutat apoi trecerea unor pontoane rusești spre Sistov în zilele de 27—30 iunie 30. Astfel, încă în această fază, armata română a dat un ajutor practic și dincolo de Dunăre trupelor rusești. Un sprijin deosebit a dat Divizia a 4-a română, comandată de gene- ralul Gheorghe Mânu, Corpului IX al armatei ruse la cucerirea Nicopolului. La 1 iulie, Corpul al IX-lea, întărit cu unități de cazaci, constituind aripa dreaptă a armatei ruse, în frunte cu generalul Kriidner a început opera- țiunile ofensive la sud de Dunăre. Generalul rus, care avea sub comanda sa peste 25 000 de oameni, nu a înaintat simultan spre Nicopole și spre Plevna, ci a hotărît să atace cu întreg efectivul cetatea Nicopole. Marele duce Nicolae a rugat Comandamentul român să sprijine cu trupele sale 28 Ion Focșăneanu, Nicolae Ciachir, Ac/iuni militare ruso-romăno-bulgare in războiul din 1877—78, p. 100 și urm. 27 T. C. Văcărescu, op. cit., p. 122. 28 Doc. Răzb. Indep., voi. IV, p. 136. 28 Apud, Ion Focșăneanu, Nicolae Ciachir, op. cit., p. 102—103. 80 t. c. văcărescu, op. ctwww2dac0romamca.ro 606 CONSTANTIN CORBU 10 de la Islaz și Turnu Măgurele „lupta contra turcilor, să bombardeze atît înainte, cît și în ziua atacului, orașul și cetățuia”. Comandamentul armatei române a dat curs acestei cereri. Ore în șir, mai ales în zilele de 30 iunie, 3 și 4 iulie, pe o distanță de 14 km, artileriștii și infanteriștii români au sprijinit atacul armatei ruse asupra Nicopolului, contribuind din plin la primul succes mai important al armatei ruse la sud de Dunăre. în timpul luptelor, ambulanțele Diviziei a 4-a română, „deteră un ajutor uman și frățesc răniților ruși” 31. în seara zilei de 2 iulie, unitățile rusești au ajuns în preajma Nicopo- lului, iar în dimineața zilei următoare generalul Krudner a început ofen- siva. Inițial, el a dispus ca stînga și central poziției otomane să fie bom- bardate, iar Divizia 31-a de infanterie, comandată de generalul Schilder- Schuldner, să atace aceste obiective ; Divizia a 5-a a primit ordin să treacă rîul Osma în vederea atacării flancului drept al turcilor și înălțimile de la Samovit. Atacul acestei divizii urma să fie susținut de unitățile românești de la Islaz și Turnu-Măgurele. După ocuparea acestor înălțimi, Divizia a 5-a rusă a primit misiunea să urmărească armata turcă pe malul drept al Osmei. Astfel, inamicul trebuia să fie înconjurat și blocat în Nicopole, fără putința de a se retrage spre Eahova sau Plevna. Acest plan a reușit grație și sprijinului dat de armata română 32. Momentul cel mai important al luptelor pentru cucerirea cetății Nicopole a fost atacul asupra înălțimilor de la Samovit. Victoria de aici a fost cîștigată de armata rusă, la care a contribuit și bombardamentul artileriei române. „Focul minunat de precis și bine hrănit al trupelor române de la Islaz fu de mare folos — arăta T. C. Văcărescu —, făcînd pentru turci imposibilă menținerea acestei pozițiuni atacată de front și de revers”33, încă în zorii zilei de 3 iulie, generalul Gheorghe Mânu a cerut artileriei române de la Islaz pînă la Măgura-Bulgarului să bombardeze pozițiile turcești de la Nicopole, „atrăgînd astfel spre sine focul inamic și înlesnind sarcina artileriei rusești”. în același timp, infanteria română de la Islaz (Regimentul 14 Dorobanți) și Gura Oltului (Regimentul 5 linie) acționa în fața înălțimilor de la Samovit, îndreptînd asupra unităților turcești puternice focuri de salve, care sporeau eficacitatea loviturilor artileriei române, secerînd adînc rîndurile otomane. Cînd infanteriștii turci, isgo- niți de unitățile ruse din retranșamentele de pe malul stîng al rîului Osma, au încercat să se refugieze în Nicopole, au fost luați în flanc de ostașii regimentului al 7-lea Călărași de la Gura Oltului, și nimiciți de șrapnelele bateriei din regimentul al 3-lea al artileriei române. în seara zilei de 3 iulie, armata rusă a reușit să împresureze Nicopolul. Tunurile au efectuat masive bombardamente asupra fortificațiilor. în dimineața zilei de 4 iulie, cetatea Nicopole a fost năpraznic lovită de artileria rusă și de cea română de la Flămînda, Bulgara și Turnu-Măgurele. „Retragerea turcilor este închisă de toate părțile, Nicopole arde în flăcări, depozitele de pulbere și de munițiuni sar în aer, tot cartierul de-a lungul Dunării este distrus de obuzele române”. în aceste condiții, trupele otomane s-au predat. 31 Ibidem, p. 166. 33 N. Adăniloaie, I. Gh. Cupșa, Războiul pentru independența nafionaid a României, Edit. politică, Buc., 1967, p. 44 ; Dan Berindei, Cucerirea independenței României (1877—1878), Edit. științifică, Buc., 1967, p. 57 — 58. 33 T. C. Văcărescu, op. cit., p. 163. www.dacoromamca.ro 11 OPERAȚIUNILE armatei ROMANE (APRILIE—AUGUST 1877) 607 7 000 de oameni, 10 000 de puști și 113 tunuri au căzut în mîinile armatei ruse” 34. Vorbind despre compoitarea ostașilor români la cucerirea Nicopo- lului, generalul Gheorghe Mânu informa Marele Cartier General român : „Sînt cum nu se poate mai mulțumit de trupele noastre și cred că criticul cel mai aspru nu ar avea decît să se feliciteze de dînsele. Bravînd primej- dia, oștenii au lucrat cu bărbăție” 3S. în jurnalul de operațiuni al Diviziei a 4-a, se consemnează că, la cucerirea Nicopolului, armata română „s-a purtat cu multă bravură” 36. în rîndurile populației depe întreg cuprinsul meleagurilor românești, au produs un viu ecou faptele de arme ale ostașilor români la Nicopole „Gazeta Transilvaniei” din 6 iulie 1877 scria că „românii au contribuit la luarea Nicopolei și că din nou au dat dovadă că românul este brav și viteaz” 37. Observatorii străini din zona frontului au apreciat, la rîndul lor, elogios rolul armatei române la cucerirea cetății Nicopole. La 17 iulie, ziarul „Pressa” relua o corespondență apărută în ziarul „L’In- dependance Belge” privitoare la împrejurările căderii Nicopolului, în care se arăta : „Tirul artileriei române, a cărei preciziune s-a observat la Calafat, a fost la înălțime reputațiunei căpătate de această armă de la începutul cooperării” 38. Contribuția oștirii române la cucerirea Nicopolului și vitejia luptă- torilor români au fost recunoscute și de marele duce Nicolae și chiar de țarul Rusiei. La 12 iulie 1877, generalul Gheorghe Mânu, raportînd Marelui Cartier despre conlucrarea armatelor române și ruse la sfirșitul lunii iunie și în primele zile ale lunii iulie, care, a dus la cucerirea importantului punct strategic Nicopole, reproducea aprecierile marelui duce Nicolae, potrivit cărora „soldații români într-atîta s-au oțelit în foc încît i-am văzut lucrînd la dregerea unui amplasament în afara adăpostului bateriei, sub un foc infernal al dușmanului” 39. Mai mulți ofițeri și soldați din Divizia a 4-a română au primit distincții ruse 40. încă la 20 iunie, Marele Stat Major român informase comandamentul armatei ruse că generalul Osman-pașa, comandantul cetății Vidin, a depla- sat spre est o parte a trupelor sale de aici, care amenințau astfel flancul drept al armatei ruse41. Apoi unitățile lui Osman-pașa s-au instalat la Rahova, căutînd să vină în ajutorul trupelor otomane de la Nicopole. Aflînd de căderea acestei cetăți, s-au îndieptat spre Plevna, pe care au început s-o întărească, reușind să oprească pentru mult timp ofensiva armatei ruse spre Balcani. Soarta războiului va depinde, în cele din urmă, de această cetate. O succintă retrospectivă asupra acestei perioade a războiului evi- dențiază în mod semnificativ ideea că armata română a luptat ca o armată națională distinctă, pe teritoriul său național, ducînd un război de apărare 34 T. C. Văcărescu, op. cit., p. 160 și urm. Vezi și Căpitan Damian Gheorghe, Istoria resbelului, p. 36; St. I. Fălcoianu, Istoria răsboiului din 1877—1878 (ruso-româno-turc). București, 1895, p. 84 și urm.; Doc. Răzb. Indep., voi. IV, op. cit., p. 385 și urm. 36 Doc. Răzb. Indep., voi. IV, p. 385. 33 Ibidem, p. 384. 37 ,,Gazeta Transilvaniei”, anul XL, nr. 52, 6 iulie 1877. 38 Apud, „Pressa”, anul X,nr. 141, 17 iulie 1877. 38 Doc. Răzb. Indep., voi. IV, p. 534. 40 T. C. Văcărescu, op. cit., p. 165. 41 lbidem’p 159“160 www.dacoromanica.ro 608 CONSTANTIN CORBU 12 în fața atacurilor otomane. Totodată, ea a dat ajutor armatei ruse pentru ca aceasta să poată intra în luptă dincolo de Dunăre. Din punctul de vedere militar, era vorba de două laturi ale aceluiași obiectiv : îndepărtarea peri- colului otoman de la granițele țării, al unor eventuale ostilități pe terito- riul nostru național. Tocmai de aceea, trupele turcești se temeau cel mai mult de unitățile românești. Debutul practic al armatei ruse în război se înscria sub semnul unui concurs nemijlocit și esențial al armatei române, care avea să imprime astfel cursul ireversibil al luptei. După trecerea Dunării de către armata rusă, în fața României se punea problema orientării poziției sale în noua situație. Alternativa era una singură : menținerea în defensivă sau trecerea la ofensivă în sudul Dunării. Ea a creat o mare efervescență în țară. Dominantă era convin- gerea marii majorități a țării că o continuare a luptei peste Dunăre este urmarea firească a situației create de evenimente și se impune ca o cerință absolută a apărării independenței. Totul conducea la necesitatea urmă- ririi și lovirii puternice a trupelor otomane, astfel încît acest opresor să nu mai poată pune piciorul pe pămîntul românesc. Și în continuare, armata română și-a păstrat libertatea de acțiune, a activat ca o forță de sine stătătoare. A fost întocmit un plan de luptă pentru ca ostașii români să acționeze pe cont propriu la sud de Dunăre, în partea de vest a Bulgariei, spre Vidin. De aceea s-a întocmit un plan de acțiune în zona Calafatului, unde fortificațiile fuseseră consolidate, pentru even- tualitatea că trupele turcești de la Vidin ar fi atacat. în această zonă, erau concentrați peste 30 000 de ostași români și peste 80 de tunuri. S-a format imediat o comisie care să pregătească condițiile pentru întinderea unui pod peste Dunăre, iar la Craiova s-au concentrat toate mijloacele în material și lucrători. Operațiunea, însă, putea fi întîrziată din cauza că o mare parte din material fusese folosită la construirea podurilor pentru trecerea armatei ruse. Urma să se pregătească, deci, alt material în munți, care trebuia adus de la mare distanță 42. Concomitent, au fost luate măsuri pentru constituirea de noi regimente de dorobanți și artilerie 43, au fost întocmite planurile de ofensivă, intendența a continuat acțiunea de comple- tare a aprovizionării armatei, mai ales prin rechiziții și contribuții volun- tare de la populație 44. După prima înfrîngere a armatei ruse în fața Plevnei, la 8 iulie unitățile acesteia aflate în apropierea Dunării au fost obligate să se depla- seze spre noul teatru de luptă. în acest fel, cetatea Nicopole rămînea fără apărare și putea fi recucerită de trupele otomane din Rahova sau chiar din Plevna. Totodată, era pus în dificultate flancul sting al armatei române care urma să treacă la ofensivă pe cont propriu la sud de Dunăre. Dată fiind această situație și în condițiile insistenței Statului-major rus, susți- nute de marele duce Nicolae și de țar, Comandamentul armatei române a ocupat poziții la Nicopole. La 11 iulie, generalul Gheorghe Mânu a primit ordin să ocupe cu un detașament cetatea Nicopole. Unitățile române au înlocuit garnizoana rusă la 17 iulie, cu care prilej „drapelul român fu înălțat asupra cetăței” 4S. 43 Ibidem, p. 145 — 146. 43 Războiul românilor pentru neatirnare, p. 11 — 12. 44 T. C. Văcărescu, op. cit., p. 148. 46 Ibidem’p 200 și 'Ww.dacoromanica.ro 13 OPERAȚIUNILE ARMATEI ROMANE (APRILIE—AUGUST 1877) 609 în aceeași zi, șeful Marelui Stat Major al Armatei române cerea genera- lului Gheorghe Mânu, comandantul Diviziei a 4-a, să trimită oameni pe malul drept al Dunării pentru recunoașteri, în vederea aplicării pro- priului plan de acțiune la sud de Dunăre. Se punea problema cuceririi Rahovei și a formării unui cap de pod pentru viitoarele acțiuni ale armatei române. La 15 iulie, Marele Stat Major comunica generalului Gheorghe Mânu că acțiunea Diviziei a 4-a nu trebuie să se limiteze la ocuparea Nico- polului, ci să marcheze începutul acțiunii pe cont propriu a armatei române la sud de Dunăre : „veți coopera mai departe, fie chiar la Plevna, în marșul spre Isker. Veți căuta a fi în forță, fiind un punct principal luarea Rahovei de către trupele noastre, în sensul scheletului general al operațiilor, ce cunoașteți încă de cînd erați în București”46. în cursul lunii iulie, întreaga Divizie a 4-a a trecut la sud de Dunăre. Marele duce Nicolae s-a arătat „foarte mulțumit de trecerea Diviziei 4 la Nicopole” 47 — informa generalul Alexandru Cernat. Trecînd, în cele din urmă, cu tot efectivul său la sud de Dunăre, Divizia a 4-a română avea următorul dispozitiv de acțiune : regimentele 7 călărași și 13 dorobanți constituiau garnizoana Nicopolului; regimentele 5 linie, 14 și 16 dorobanți, un escadron de călărași și trei baterii de artilerie formau principalele forțe ale Diviziei amplasate în spatele rîului Osma, cu misiunea să apere cetatea Nicopole dacă ar fi fost atacată de unitățile otomane de la Plevna sau Rahova. Regimentele 3 și 8 călărași, regimentul 7 linie și o baterie aveau ordin să efectueze recunoașterea către vest și sud-vest, pînă la Breslani, unde se realiza joncțiunea cu avangarda Corpului IX rus. La 27 iulie, Comandamentul armatei ruse a rugat comandamentul Diviziei a 4-a română să înainteze spre Plevna, iar brigada de călărași română, care opera în lungul Vidului, să treacă sub ordinele generalului Laskarev. în acest fel, la 30 iulie, s-a format Divizia de cavalerie româno-rusă, constituită din regimentele românești 3 și 8 călărași și o brigadă rusă, cu sarcina de a apă’’a căile de acces spre Sofia48. în urma celei de a doua înfrîngeri a armatei ruse în lupta pentru cucerirea Plevnei, la 18 iulie, planul de operațiuni al armatei române s-a modificat structural. La 19 iulie, a doua zi după această înfrîngere, marele duce Nicolae, profund alarmat, telegrafia domnitorului României, cerîndu-i ajutorul: „Turcii, îngrămădind cele mai mare mase la Plevna, ne nimicesc. Rog faceți fuziunea, demonstrație și, dacă-i posibil, trecerea Dunării, după cum tu dorești. între Jiu și Corabia această demonstrație este indispensabilă pentru a ușura mișcările mele” 49 * *. Poporul român a primit cu bucurie această cerere. Dofința sa era de a lupta pentru înfrîngerea dușmanului secular și pecetluirea pe această cale a independenței. Scrisoarea domnitorului României către marele duce Nicolae, datată 23 iulie 1877 glăsuia : „în urma telegramei tale din 19 iulie, după mari silințe, cu toată mulțimea greutăților sînt fericit a te încunoștiința că toate dispozițiile sînt luate pentiu concentrarea a 44 Doc. Răzb. Indep., voi. IV, p. 530, 594. 47 Arh. ist. centr., Fond general Alex. Cernat, dos. 59/1877, f. 1. 48 Ion Focșăneanu, Nicolae Ciachir, op. cit., p. 120. 48 Pagini din lupta poporului român pentru independenta națională (1877—1878) Docu- mente și texte social-politice, Edit. politică, Buc., 1967, p. 175 ; Vezi și N. Adăniloaie, Cucerirea independentei de stat a Dornâniei^^^j^^^^ m 610 CONSTANTIN CORBU 14 30 000 oameni în scop de a cuceri Plevna cu puterile noastre, unite la corpurile angajate în juiul acelei pozițiuni ce rămine o primejdie perma- nentă pentru armata imperială” 5u. La 27 iulie, marele duce Nicolae s-a adresat din nou lui Carol: „Cum ți-am mai spus de atîtea ori, aș fi tot- deauna dispus să profit, cu mare plăceie, de concursul pe caie Armata română l-ar putea da Armatei rusești” 51. Din nou, la 9 și 19 august, marele duce a făcut apel la ajutorul românilor ®2. Generalul Alexandru Cernat care, la începutul lunii august, în calitate de ministru de război, fusese însărcinat de domnitor să ia legătură cu marele duce Nicolae în vederea înțelegerii asupra trecerii Dunării de către armata română, notează în memoriile sale că ducele a fost deosebit de mișcat cînd l-a văzut, întîmpinîndu-1 cu exclamații de bucurie : „Cum m-a văzut, ducele m-a luat în brațe și mi-a zis : «Vous tombez comme la Providence », primim toate condițiunile voastre numai veniți mai curînd, spune-i prin- țului dv. să nu aibă grijă despre hrana oamenilor și a cailor, vă vom da noi tot ce veți avea trebuință numai treceți dacă se poate chiar astăzi” ®3. Răspunsul de ajutorare a armatei ruse nu a întîrziat căci, în caz contrar, aceasta era aruncată dincoace de Dunăre, iar teritoriul țării putea deveni teatru de război. Prezintă un interes deosebit precizarea că poporul român a acceptat cooperarea atît pentru salvgardarea intereselor sale naționale, cît și mînat de solidaritatea cu popoarele balcanice, soli- daritate care devenise și mai strînsă „prin nevoi și restriște suferite în comun; a uita aceasta — spune T. C. Văcărescu —, este a uita însăși istoria și legăturile stabilite de veacuri între români și vecinii lor bul- gari” ®4. între comandamentele român și rus s-a ajuns la înțelegerea ca armata română să treacă Dunărea și să acționeze la aripa dreaptă a armatei ruse din fața Plevnei, iar trupele românești și rusești din această zonă, Armata de Vest, să fie pusă sub conducerea domnitorului României, ceea ce, de altfel, s-a și întîmplat. Concomitent cu apărarea malului sting al Dunării, de la gura Timocului pînă la Turnu-Măgurele, armata română trebuia să asigure un număr însemnat de ostași la Plevna. Unitățile destinate Plev- nei aveau, inițial, un efectiv de 36 000—38 000 de oameni, 7 000 de cai și 108 tunuri, iar cele pentru apărarea malului sting al Dunării 10 000 de oameni, 1400 cai și 74 de tunuri ®®. în vederea asigurării succesului acțiunilor militare la sud de Dunăre. Comandamentul armatei române a întocmit un nou plan de luptă. Efec- tivul militar a fost repartizat în armată de cperații, alcătuită din divi- ziile a 3-a și a 4-a și o divizie de rezervă, formată atunci, precum și Corpul de observație, în care intrau diviziile 1 și a 2-a. Acestora li s-au adăugat unitățile de miliție din Oltenia, puse sub conducerea generalului Nicolae Haralambie. Armata de operațiuni compusă din 38 000 oameni, cu 108 * 54 30 General Sc. Scheletti, Adevărul istoric asupra Plevnei (1877— 78), Iași, 1911, p. 44 — 45. 61 Charles I-er, Chroniques -Acts-Documents, tom II (1876—1877), București, 1904, p. 892. 33 N. lorga, Războiul pentru independenta României. Acfiuni diplomatice ți stări de spirit. București, 1927, p. 131 — 132. 63 Arh. ist. centr., Fond. Alex. Cernat, Memorii. Campania 1877—1878. Suvenire din campania Bulgaria 187711878, dos. II1/84/1877-1878, f. 2. 54 T. C. Văcărescu, op. cit., p. 214. 33 Radu Rosetti, din 1877— 1878, op. cit., p. 38. 15 OPERAȚIUNILE ARMATEI ROMÂNE (APRILIE—AUGUST 1877) 611 tunuri, și comandată de generalul Alexandru Cernat, urma să ia parte la lupta pentru cucerirea Plevnei. Corpul de observație, comandat de generalul Gheorghe Lupu, avea sarcina să apere zona Calafatului și tot malul sting al Dunării. La 12 august, au început să traversese Dunărea unități ale Diviziei a 3-a 5i, iar la 20 august a trecut fluviul și Divizia de rezervă. Pentru tranzitul grosului trupelor peste Dunăre, Comandamentul român a hotărît ca podul peste acest fluviu să fie așezat la punctul Siliș- tioara-Măgura, la 2 km est de Corabia. în acest scop, urmau să fie aduse, de la Craiova, pe Jiu, în condiții grele, din cauza timpului, pontoanele și materialul plutitor necesar. De multe ori, aceste pontoane se împotmoleau în Jiu; „soldați! înșiși se înhămau la dinsele și le tîrau pe fundul de nisip și de pietriș distanțe de mai mulți kilometri”. La 14 august s-a putut trece la așezarea podului5’. Traversarea Dunării de către grosul armatei române a început în ziua de 20 august. în întreaga țară, acest act a stîrnit un viu entuziasm, înțeles fiind ca pas important spre înfrîngerea asupritorului otoman și consolidarea independenței. în rîndurile armatei, „Strigătele de ura făceau să se cutremure cerul și pămîntul, soldații se îmbrățișau unul pe altul, cunoscuți și necunoscuți, veselia era în toate inimile”58. Marșul peste Dunăre a fost o manifestare a încrederii în victorie. Ținuta ostașilor glăsuia despre „gîndurile care le înălțară sufletul pînă la cel mai sublim act de sacrificiu și de devotament”. Poetul Vasile Alecsandri — preci- zează T. C. Văcărescu — evocă, la rîndul său, „minunatul avînt al oștenilor noștri, care porneau să înfrunte dușmanul veseli și cîntînd ca la nuntă, cînd ei mergeau să se cunune cu moartea și cu victoria” 53. Este foarte semnificativ pentru legătura dintre populație și luptă- torii de pe front, pentru unitatea țelului de independență faptul că tre- cerea Dunării a fost însoțită de o impresionantă manifestare populară în sprijinul acțiunii combatante a oștirii. Asemenea revoluției de la 1848, cînd masele dădeau viață regimului revoluționar prin manifestările și hotăririle luate pe Cîmpia libertății la București și Cîmpul libertății la Blaj, tot astfel acum poporul s-a adunat pe Cîmpia de la Corabia pentru a da acreditare națională continuării luptei peste Dunăre. Regăsim în aceasta o ilustrare elocventă a marii conlucrări naționale în numele unui obiectiv de interes istoric — apărarea și consolidarea independenței. Acest fenomen al înmănuncherii forțelor poporului în lupta pentru libertate națională, al unirii forțelor maselor celor ce muncesc în bătălia pentru dreptate socială și eliberare națională s-a manifestat cu tărie și în alte momente anterioare ale istoriei românești, avînd a se amplifica, la un nivel mereu mai înalt și în condiții istorice deosebite în întreaga istorie modernă și contemporană a României, formînd unul dintre pilonii de specificitate și distincție ai istoriei revoluționare a poporului român. Au venit la Corabia țărani, lucrători, tîrgoveți, preoți și alte categorii sociale, tineri și vîrstnici, femei și copii. Și, ca o confirmare a continuității * * 67 68 58 Leonida Loghin, Constantin L'crain, Plevna 1871, Editura militară, București, 1967, p. 39. 67 T. C. Văcărescu, op. cit., p. 228 și urm. 68 St. Georgescu-Sergent, op. cit., p. 56. 68 T. C. Văcărescu, op. cit., p. 227. www.dacoromaiiica.ro 612 CONSTANTIN CORBU 16 acțiunii revoluționare, pe acea cîmpie de la Corabia se aflau foștii fruntași ai revoluției române de la 1848, între care C. A. Rosetti și I. C. Brătianu. George Coșbuc avea să scrie că, în acea zi de duminică, senină și caldă, cîmpia de lîngă Corabia „era plină de lume, de țărani și de tîrgoveți, de preoți și de soldați, de femei și de copii. Erau părinții ostașilor, erau frații și rudele lor, erau prietenii și cunoscuții, erau nevestele și copiii lor. Din văi și din cîmpie, din orașe, din sate și din creștetul munților veniseră românii, de pretutindeni, ca să vadă trecerea oștirii. Țăranii de pe cîmpul Bărăga- nului erau în amestec cu cei de pe plaiurile Cîmpu-lungului, și cei din munții Gorjului și-ai Mehedinților se’n vălmășiau cu ciobanii de pe cul- mile Vrancei. Femei în portul de pe Valea Prahovei alături de nevestele de pe văile Bîrladului, furnicau pe cîmpie printre femei sosite din fundul codrilor de la Suceava și de pe apele întunecate ale Oltului. Mamele își căutau fiii, nevestele bărbații. Unele aduseră în traiste merinde pentru ai lor, altele bani adunați cu multă trudă. Și toți și toate alergau să-și ia rămas bun de la oamenii care plecau poate ca să nu se mai întoarcă niciodată” 60. Trecerea armatei române peste Dunăre a produs, de asemenea, o puternică satisfacție și bucurie în rîndurile armatelor ruse și ale populației bulgare. Mărturii contemporane evenimentelor notează că „nu se găsea un rus în anturajul țarului sau al marelui duce, care să nu aprecieze cu entuziasm valoarea intervenirii românilor în luptă, în momente atît de primejdioase pentru armata imperială”61. Trecînd Dunărea, ostașii români „au fost primiți ca adevărați aliați, cu toate onorurile militare, așa cum se primește o armată aliată, ce vine în ajutor pentru a ușura o situație primejdioasă” 80 * B2 83. St. Georgescu-Sergent redă astfel, în amintirile sale, momentul întîmpinării românilor de către bulgari: „Pretutindeni eram întîmpinați cu bucurie, privindu-ne ca pe liberatorii lor, bine pri- miți prin case și ospătați cu de toate” 63. Unitățile române și ruse de la Plevna, denumite Armata de Vest, au fost comandate de domnitorul României, iar ca șef de Stat-major a fost numit generalul rus, Zotov. Generalul Alexandru Cernat, care, pînă la 20 august 1877, fusese ministru de război, a fost numit comandantul trupelor românești de operațiuni din Armata de Vest. După trecerea Dunării, ostașii români au avut a da bătălii acerbe, care au pus în lumină extraordinara capacitate de angajare în luptă, curajul și vitejia legendară a poporului nostru. De altfel, acest eroism, de o măreție pilduitoare, încorporează, deopotrivă, justețea cauzei națio- nale și sociale a maselor, trăsăturile moral-spirituale proprii poporului nostru. Participarea armatei române la operațiunile militare desfășurate după 20 august 1877, în colaborare strînsă cu armata rusă, iar uneori pe cont propriu, a cunoscut trei faze. în prima fază (20 august-începutul lunii septembrie), se cuprind acțiunile din cadrul celei de a treia bătălie pentru cucerirea Plevnei, primele două acțiuni (8 și 18 iulie) fiind purtate 80 George Coșbuc, op. cit., p. 213. 61 Sc. Scheletti, op. cit. p. 55. 83 Ibidem, p. 39 — 40. 83 St. Georgescu-Sergent, op, cil», p. 62. • Wvm.aâcbromamca.ro 17 OPERAȚIUNILE ARMATEI ROMANE (APRILIE—AUGUST 1877) 613 de armata rusă ; a doua fază corespunde asedierii și cuceririi Plevnei (prima decadă a lunii septembrie—28 noiembrie), iar ultima fază circumscrie evenimentele de după căderea Plevnei pînă la încheierea războiului (28 noiembrie 1877 — februarie 1878). Caracteristica de bază a primei faze o formează pregătirile de arti- lerie din zilele de 26 — 29 august, istoricul atac al trupelor române și ruse din 30 august asupra inamicului, și luptele din primele zile ale lunii sep- tembrie, cînd armatele aliate au încercat să-l împingă și mai mult pe dușman, care căuta să refacă situația anterioară momentului 30 august. Efectivul armatei române de la sud de Dunăre se cifra, în acea perioadă, la 52 340 de oameni. El avea în dotare 11.916 cai și 180 de tunurie4. Pentru descoperirea și respingerea inamicului și pentru facilitarea apropierii tru- pelor româno-ruse de obiectiv, erau necesare acțiuni de artilerie. încă din prima zi de bombardament al artileriei asupra Plevnei, „soldații români, deși stau deschiși, pe cîmpul liber, expuși tocurilor turcești, erau, totuși, veseli și bucuroși... Ofițerii noștri căutau să se întreacă unii pe alții în îndeplinirea rolului lor. Această ținută demnă atrăgea simpatia tuturor” 65. Prin bărbăția și îndemnul la luptă, artileriștii români au uimit Comanda- mentul rus și atașații militari străini. Căpitanul danez Hedemanns atașat militar pe lîngă armata rusă, relata în rapoartele sale că „în primul rînd, trebuie semnalată artileria românească, care înainta curajos” 66. în acele zile de bombardament — aVăta T. C. Văcărescu —, „era o adevărată modă... d’a merge a vizita pozițiunile ’naintate ale românilor. «Ați fost să vedeți bateriile românilor ? »> întreba colonelul Gaillard, atașat militar al Franciei, pe un adjutant al împăratului Rusiei. «Eu vin de la dinșii», zicea ofițerul francez, «și am fost cu deosebire mulțumit de ce am văzut»67 68. La 28 august, țarul Rusiei, impresionat de vitejia românilor în timpul bombardamentelor din 26 august, a toastat „în sănătatea armatei române, lăudîndu-i bravura” 88. Una dintre importantele acțiuni de luptă a avut loc la 28 august, cînd armata otomană a atacat din mai multe părți, concentrînd forțe masive pe direcția Dolni-Etropol. Aici au și reușit turcii să treacă podul de pe rîul Vid și să înainteze pe malul stîng, spre cavaleria română. Dar, în țața contraofensivei cavaleriei române și ruse, care a acționat în coope- rare, turcii au început retragerea și apoi au luat-o la fugă spre podul Vidului, înregistrînd pierderi însemnate. Generalul rus Laskarev, care a venit pe cîmpul de luptă, a adresat trupelor călduroase felicitări. „Călă- rimea românească — a spus el —, luptînd cu cavaleria și infanteria tur- cească, sprijinite de artilerie, primise astfel bărhătește botezul ei de foc”69. Cel mai de seamă succes al armatei române comandate de generalul Alexandru Cernat, în preajma zilei de 30 august, a fost cucerirea unui redan care acoperea redutele Grivița. La atac a asistat și țarul Alexandru “ Războiul românilor pentru neatirnare, p. 32. 88 Ibidem, p. 59. 66 Generalul Radu Rosetti, Rapoarte daneze asupra războiului din 1877—1878, In „Me- moriile Secțiunii istorice”, seria III, tom. IX, Mem. 9. București, 1929, p. 8. n T. C. Văcărescu, Luptele românilor in resbelul din 1877—1878, voi. II, București, 1887, p. 72-73. 68 Doc. Răzb. Indep., op. cit., voi. V, p. 651. “ T-c' ‘M(0rrwnflnica Tf> 702 VAGELE ALEXANDRE3CU, CONSTANTIN CAzANIȘTEANU 12 intr-o felicitare adresată domnitorului român, marele duce Nicolae, după căderea Plevnei, declara: „Rezultatele strălucite care s-au dobîndit la Plevna sînt datorate în mare parte cooperațiunei bravei armate române, precum și imboldului pe care trupele aliate îl primeau de la comandantul lor imediat, în care au admirat activitatea, curajul și devotamentul la datoria sa de soldat” 59. Aceleași cuvinte de înaltă prețuire la adresa arma- tei române au exprimat cu diverse prilejuri și generalii ruși care au cunos- cut nemijlocit faptele de arme ale ostașilor ei. Generalul D. A. Miliutin, ministrul de război al Rusiei, remarca după cucerirea redutei Grivița nr. 1 „acțiunile reușite” ale trupelor române care „ne-au trezit noi speranțe și încredere” 80. Generalul E. I. Totleben, locțiitor al principelui Carol I la comanda Armatei de vest, felicita armata română „a cărei comportare, indiferent de grad, de la general și pînă la soldat, a fost mai presus de orice laudă”81. Relevînd caracterul deosebit de sîngeros al luptelor pentru cucerirea redutei Grivița nr. 2, un comunicat al comandamentului rus consemna că „românii au dat dovadă de o bărbăție fără seamăn” 82, iar generalul I. V. Gurko, care a avut în compunerea corpului ce-1 comanda și unități de cavalerie română, vorbea intr-unui din rapoartele sale despre „armata română, viteaza noastră aliată” ®3. Și generalul Meyendorf, care cooperase la atacul Rahovei, cu un detașament mixt ruso-român, descria astfel acțiunea dorobanților de sub comanda sa „Ei înaintară cu cea mai mare tărie și cu un curaj care întrece orice laudă” 84. O confirmare de prestigiu a veridicității constatărilor pozitive făcute la adresa vitejiei și eroismului armatei române în războiul pentru independență a venit și din partea istoriografiei otomane de după război, iar mai recent a celei turce moderne. Astfel, generalul Muzafer, într-o lucrare consacrată luptelor de la Plevna, descria atacul din ziua de 30 august în acești termeni: „Coloanele inamice, formate din ruși și români, demonstraseră atîta înflăcărare, căutînd să se întreacă reciproc și făcuseră eforturi atît de energice încît reușiră să ajungă pînă la reduta nr. 8 85, ale cărei tranșee le-au cucerit la căderea serii, în ciuda intensității canona- dei și a împușcăturilor ce plecau din reduta nr. 7” 88. într-un studiu dato- rat generalului Izzet Fuad, ce conține o analiză pertinentă a cauzelor înfrîngerii suferite de armata Imperiului otoman în războiul din 1877 —1878, mpmentul cuceririi redutei Grivița nr. 1 este astfel înfățișat și apreciat: „La aripa dreaptă, românii dovediseră, de asemenea, multă bravură și atacul lor reușise; ei cuceriseră faimoasa redută de la Grivița pe care au păstrat-o cu ajutorul rușilor. Era o treabă foarte frumoasă din partea unor trupe cărora, nu știu din ce motive, nu se voise a li se recunoaște pînă atunci nici o valoare militară” ®7. 63 Memoriile regelui Carol I al României, voi. XII, p. 39. 80 Dneimik D. A. Miliutina 1876-1877, tom 2, Moskva, 1949, p. 213-214. 81 Sbornik malerialoo po rusko-turețkoi ooine, voi. 55, p. 278 — 279. 82 Ibidem, voi. 52, p. 425. 83 Ibidem, voi. 53, p. 27. 88 După T. C. Văcărescu, op, cil., p. 466. 8S în sistemul defensiv otoman reduta Grivița nr. 1 purta numărul 8, iar Grivița nr. 2 avea numărul 7. 88 Gănăral de division Mouzaffer pacha, op. cit., p. 96. 87 Gănăral Izzet Fuad-Pacha, Les occasions perdues ..., ătude stratăgique et critique sur la campagne turco-russe 13 OPINTI STRĂINE DESPRE ARMATA ROMANA 703 Cu același spirit de obiectivitate prezintă comportarea armatei române și istoricul turc contemporan T. Yilmaz Oztuna într-o amplă „Istorie a Turciei”: „Tînăra, curajoasa și neobosita armată română a început să lupte cot la cot cu rușii [... ] și a cîștigat astfel independența la sfîrșitul războiului. Fără armata română, inamicul nu ar fi putut cîș- tiga bătălia de la Plevna”68. Puternicul ecou internațional al faptelor de vitejiesăvîrșite de ostașii români s-a datorat în cea mai largă măsură activității publicistice a cores- pondenților de presă, ca și rapoartelor atașaților militari străini de pe lîngă cartierele generale ale armatelor aliate. Scrise sub puternica emoție provocată de scenele la care au fost martori, relatările acestora și-au păstrat nealterate reverberațiile de-a lungul vremii, găsindu-și oglindirea și în studiile sau în lucrările de erudiție publicate în diverse țări de istorici și specialiști militari. O impresionantă frescă a asalturilor eroice date de ostașii români asupra redutelor de la Grivița realiza cunoscutul corespondent al ziarelor „Le Siecle” și „L’Ind6pendance Belge”, Fr. Kohn Abrest, într-un repor- taj din septembrie 1877, inclus ulterior într-o lucrare de largă răspîndire. „în acest moment mi-am putut da seama de curajul de care e capabil soldatul român. Se aruncau înainte cu o ardoare irezistibilă pe cînd focul turcilor devenea din ce în ce mai intens. Ei bine, acești țărani români simpli, cu mantăile lor uzate și căciulile lor împodobite cu pene de curcan, au dovedit că știu să moară sau să învingă și că în venele lor curge sîn- gele vechilor daci. Cu o îndîrjire de necrezut s-au avîntat în această vale a morții, respinși, striviți, decimați de focul ucigător al unui dușman adăpostit, dar fără să dea înapoi nici un pas, fără să șovăie o clipă, înain- tînd mereu, revenind fără încetare la atac pentru a lăsa, vai ! în urma lor un șir de morți și muribunzi”69. Opinia publică italiană uimărea și ea cu vizibilă emoție comportarea oștirii noastre. „Intrați în luptă, românii au dat dovadă de o vitejie sin- gulară, de o valoare tactică puțin comună și noi, italienii — scria ziarul „Il Dovere” — trebuie să salutăm cu sinceră bucurie redeșteptarea unui popor de care sîntem legați prin legături de rudenie atît de strînse” 70. La Eoma, „Gazetta de la Capitale” publica, în octombrie 1877, scrisoarea adresată poporului român de Giuseppe Garibaldi în care septuagenarul patriot italian spunea: „Descendenții vechilor noastre legiuni, românii, se luptă cu eroism pe țărmurile Dunării pentru independența lor; îmi pare că este bine a face să se audă o aplaudare din partea capitalei vechii lumi și a Italiei întregi îndreptată valoroasei noastre rude” 71. Martor ocular al luptelor de la Plevna, colonelul francez L’. Gaillard, atașat militar pe lîngă cartierul general rus, scria la 31 august 1877 lui I. C. Brătianu: „Armata română s-a acoperit de glorie. Dealtfel, aici sînt mult lăudate, în afară de bravura sa, ținuta, maniera sa de a sluji în condițiuni atît de noi și modul în care a fost prevăzută cu toate lucrurile 68 T. Yilmaz Oztuna, Bașlangictndan zamanimiza kadar Tiirkiye Tarihi (Istoria Turciei de la Început plnă In vremea noastră), voi. 12, Istanbul, p. 113 — 114. 69 Fr. Kohn Abrest, Zigzags en Bulgarie, 1879, p. 279—280. 70 După ,,Românul", 30 septembrie 1877. ” 13 'Ww.dacoromanicaxo 704 VASILE ALEXANDRESCU’, CONSTANTIN CAzANIȘTEANU 14 pînă în cele mai mici amănunte [.. . ] nimeni nu va putea aplauda mai cordial decît mine succesele ei viitoare” 72. Presa spaniolă, prezentă în zona luptelor prin mai mulți ziariști și ilustratori, a difuzat în rîndurile cititorilor săi numeroase știri și comentarii însoțite de imagini ce înfăți- șau chipuri de ostași români. Descriind însuflețirea ce domnea în rîndul trupelor în ajunul atacului de la Grivița, ziarul „Imparcial” relata: „în- crederea în triumf e mare. Unele batalioane românești la trecerea, astăzi, a principelui prin fața lor, au strigat: Asaltul! Asaltul !” 73. După cucerirea redutei Grivița nr. 1, același ziar madrilen consemna: „Efectul moral produs în sufletul trupelor române de ultimele operații e excelent. Soldați! aceștia începători se cred acum soldați deprinși cu războiul și ard de dorința gloriei militare. Toată lumea recunoaște că armata română știe să se bată. Sîngele vărsat n-a fost deci neroditor” 74. Faptele de arme săvîrșite de trupele române în confruntările cu redutabilul lor adversar au determinat o substanțială modificare în atitu- dinea presei engleze și de pe alte meridiane, reticentă, dacă nu chiar ostilă, la începutul războiului la adresa Eomâniei și a armatei sale. Astfel, după luptele de la Plevna din august 1877, „The Times” scria cu nedisi- mulată admirație: „Trupele române au dezmințit în mod efectiv toate bîrfelile pe care criticii străini le-au afirmat în privința capacității lor de a sta sub foc și au demonstrat încă o dată faptul că curajul fizic nu apar- ține numai cîtorva naționalități favorizate [...]. Dacă rușii vor reuși să ia Plevna, ei vor datora o parte, nu mică, a izbîndei lor, cooperării aliaților români” 75. Descriind eforturile neizbutite ale forțelor noastre de a cuceri și reduta Grivița nr. 2, în lunile septembrie și octombrie, ace- lași ziar afirma că „românii au fost respinși după ce au suferit pierderi ale căror cifre sînt singure îndeajuns pentru a proba cu cită bravură s-au luptat. Ei au căzut într-un mod foarte onorabil acolo unde era aproape imposibil de a reuși” 76. Gazeta londoneză „The Daily Telegraph”, recu- noscută pentru parcimonia aprecierilor sale la adresa românilor 77, nu își mai drămuia, după luptele de la Plevna, constatările admirative: „Tinerii soldați români — nota ziarul la 17 septembrie — se luptă în chip admira- bil” 78, iar la 3 octombrie: „Trupele [române—n.n.] s-au purtat cu un curaj lăudabil-și au pornit de repetate ori la asalt, deși respinse d» focul zdrobitor al infanteriei turcești [...]. în rezumat, s-au purtat minunat de bine, mai ales avînd în vedere că era prima lor încercare și că era îndrep- tată contra pozițiilor puternic fortificate și apărate de o armată de te- mut” 79. Trimisul ziarului „The Daily News” transmitea cititorilor săi știrea că „reduta Grivița a căzut aseară în fața vitejiei hotărîte a româ- nilor” 80 și dădea o descriere detaliată a luptei. „Spre surprinderea mea — ’a pagini dtn lupta poporului rom in pentru independență națională 1877—1878, Editura politică. București, 1969, p. 194, ” După N. lorga, Informații spaniole despre războiul nostru pentru independență, ed. c>t., p. 7. 74 Ibidem. 7S După General Radu Rosetti, Citeva extrase din presa engleză 1877—1878, ed. cit., p. 375. 76 După ,,Românul”, 23 octombrie 1877, 77 După General Radu Rosetti, op. cil., p. 379. 78 Ibidem, p. 380. 79 Ibidem. 80 Ibidem, p, 388. - www.dacoromanica.ro 15 OPINTI STRĂINE DESPRE ARMATA ROMANĂ 705 își încheia el reportajul — cînd am sosit astăzi dimineața în valea Plevnei, am văzut fluturînd sfidător [sic] steagul românesc deasupra temutei redute Grivița” 81. „Este mult dor de luptă în brava tînără armată a domnitorului Carol — scria același comentator englez după ce asistase la asaltul ostașilor români asupra redutei Grivița nr. 2 — spiritul lor combativ și vesela lor îndurare a greutăților este admirabilă” 82. Respingînd în termeni categorici aprecierile nedrepte și ofensatoare la adresa armatei noastre puse în circulație de unele oficine ostile Româ- niei, cotidianul „The Morning Post” scria la 1 octombrie 1877 : „în fața Plevnei brigăzile române au repurtat singurul succes al zilei pentru for- țele atacatoare și în întîlnirile următoare presupușii indolenți și „jouis- seurs” de pe moșiile domnitorului Carol s-au arătat cu totul egali cu cele mai bune trupe ale Rusiei. [...] S-a uitat că numele poporului român este acela al unui neam vînjos și voinic” 83 84. O entuziastă apreciere a vite- jiei ostașilor români publica și „Londoner Journal” curînd după încheierea ostilităților: „La Plevna românii s-au bătut ca leii și au cîștigat lauri de glorie. Cu toate grelele sacrificii pe care i le-au impus războiul [Româ- nia — n.n.] a știut să-și îndeplinească îndatoririle sale internaționale din toate punctele de vedere” M. Aflat în apropierea coloanelor de atac române la asaltul asupra redutelor de la Grivița, cunoscutul gazetar Feodor Lachman, corespon- dent al ziarelor „Bund” din Berna și „Gazeta de Chicago”, relata într-o scrisoare adresată ziarului „Românul” scenele de luptă pe care le asemuia celor de la Solferino și Custozza. „Niciodată — declara el — n-aș fi crezut să văd atîta bravură la o trupă care pînă atunci n-a cunoscut focul. [... ] Armata română merită a fi pusă lîngă orice altă armată a Europei și oricine poate fi mîndru de soldații și ofițerii ei care au dat probe atît de strălucite de vitejie” 8S. Informații și relatări elogioase asupra luptelor purtate de armata română erau difuzate în diverse țări ale lumii și pe calea rapoartelor diplo- matice. Astfel, consulul american la București Adolf Stern adresa, la 17 septembrie 1877, secretarului de stat al S.U.A., William Evarts, un raport ce conținea o expunere detaliată a confruntărilor armate de la Plevna. „Pentru prima dată după 200 (?) de ani — scria el — românii au intrat în război și luptă cu vitejie [...]. Trupele române au luptat splendid, chiar și miliția [dorobanții — n.n.] care s-au aflat în prima linie de atac, întrecîndu-se în vitejie cu rușii” 86. Recunoașterea eroismului trupelor române pe cîmpurile de bătălie, și-a găsit oglindirea și în publicistica austriacă. „Am văzut cu ochii mei — scria corespondentul ziarului vienez „Die Presse” — cum se bate soldatul român și pot atesta că el e neînfricat, curajos și iscusit în luptă” 87. O altă gazetă austriacă, „Le Messager de Vienne” declara la 7 decembrie 1877 : „Noi nu sîntem nicidecum nesimțitori la dovezile de vitejie pe care 81 Ibidem, p. 389. 82 Ibidem, 83 Ibidem, p. 385. 84 După „Românul”, 25 martie 1878. 85 „Românul”, 3 septembrie 1877. 88 Arhivele stalului București, Microfilme S.U.A., rola 18, raport nr. 124. 87 După prof. dr. A. P. Alessi, prof. Massimu Popu, op. cit., p. 500. www.dacOTomanica.ro 706 VASILE ALEXANDRESCU, CONSTANTIN CAZANIȘTEANU 16 le dă juna națiune română. [...] Nimic nu putea asigura mai bine, în condițiile Europei, triumful independenței Eomâniei” * 81 82 83 84 * * * 88. Periodicul „Me- morial diplortiatique”, editat de legația Austriei la Paris, releva că „în numeroasele lupte care au inundat cu sînge vecinătățile Plevnei, românii s-au condus cu un eroism căruia Europa întreagă îi aduce omagiu”89. De asemenea, presa elenă, în același spirit de obiectivitate și admirație, socotea armata română ca „model demn de imitat de Către popoarele orientale” 90. Cucerirea Eahovei de către trupele române a avut o puternică rezonanță în rîndurile opiniei publice internaționale pentru consecințele militare ce le implica. Ziarul „Politik” din Praga scria că „românii, prin luarea Eahovei, au săvîrșit un act important ale cărui consecințe n-au să fie disprețuite [... ] deoarece în felul acesta cercul de înconjurare se închide și mai mult în jurul Plevnei. Este incontestabil că armata română a dat o nouă dovadă despre vitejia ei” 91. Specialiștii militari germani au avut și ei cuvinte de bine asupra valorii armatei române despre care corespondentul revistei „Militar Wochenblatt” declara că i-a plăcut mult „din toate punctele de vedere” 92. Un ofițer superior german făcea o comparație între asaltul românilor la Plevna și cel al prusienilor în războiul cu danezii (1864) și, deși critica planul de ansamblu al operației din august 1877, remarca virtuțile morale ale armatei noastre. „Trupa românească—scria el—a fost în general bravă; ea avea chiar la începutul activității sale de război să treacă o probă foarte aspră; pierderile lor au fost foarte mari” 93. Felicitîndu-1 pe domni- torul Carol I, pe care-1 decora cu ordinul „Pour le M6rite”, împăratul Germaniei, Wilhelm I, îi scria acestuia, la 6 decembrie 1877 : „Cu cel mai mare interes am urmărit operațiunile tale și bravura armatei române. Nu pot să-ți exprim îndeajuns bucuria de care îmi e cuprinsă inima pentru aceste fapte mari de aime”M. Căderea Plevnei a avut o înrîurire hotărîtoare asupra desfășurării ulterioare a războiului, grăbindu-i în chip decisiv sfirșitul. Așa cum aprecia istoricul francez Am£d£e Le Faure, acest mare succes „a dat un nou impuls operațiilor și a marcat sfirșitul rezistenței serioase a armatelor turce” 95. „Indiscutabil — scria F. V. Green — căderea Plevnei a fost un mare dezastru pentru turci, deoarece au pierdut cea mai bună din armatele lor și, poate, pe cel mai bun general” 96. 88 „Românul”, 2 decembrie 1877. 88 Ibidem, 24 septembrie 1877. 88 „Familia”, an XIII, nr. 42, 16 octombrie 1877. 81 După „Românul”, 16 decembrie 1877. 82 „Militar Wochenblatt”, nr. 56, 14 iulie 1877, p. 989, după N.Z. Muntcanu, Mărturii ale unor corespondenți de presă și observatori militari străini despre eroismul Armatei rcmâne în războiul de independentă. In „Analele Institutului de studii istorice și social-politice de pe lingă C.C. al P.C.R.”, anul XIII, nr. 2, 1967, p. 48. 83 După N. lorga, Războiul pentru independenta României, ed. cit., p. 137. 84 Memoriile regelui Carol 1 al României, voi. XIII, p. 44. 88 Amâd6e Le Faure, Histoire de la guerre d’Orient (1877—1878), tom II, Paris, 1878, p. 229. 88 F. V. Green, Report on the Russlan Army and tis Campaigns tn Turkey in 1877—1878, New York, 1879, p. 321, www.dacoromanica.ro 17 opinti străine despre armata romana 707 Contribuția armatei române la victoria finală asupra forțelor Impe- riului otoman s-a bucurat de un larg și meritat ecou internațional. Ea a fost reliefată în publicistica străină de toți acei care, din diverse motive, manifestau simpatie pentru cauza națiunii române și o considerau ca un puternic argument în lupta diplomatică postbelică pentru recunoașterea de către marile puteri a independenței sale de stat. „Românii — scria gazeta „Le Bien Public” — s-au purtat cu vitejie ; ei au luat parte la împre- surarea Plevnei și la înfrîngerea definitivă a lui Osman pașa, care a hotă- rît rezultatul campaniei; ei și-au dovedit, în război ca și în timp de pace, dreptul de a exista ca națiune independentă” 97. Aceeași idee o exprima și comentatorul revistei „La ilustracion espanola y americana” care, referindu-se la rolul românilor în cucerirea Plevnei și a victoriei depline asupra Porții, spunea despre ei că reprezintă „o națiune tînără care cu eroismul său a cîștigat și a meritat să fie liberă și independentă. Noi, latinii din Occident — conchidea autorul — trebuie să salutăm cu mîndrie pe latinii de la Dunăre care s-au bătut ca niște eroi. Trebuie să salutăm pe dorobanții care au asaltat la baionetă formidabilele redute de la Grivița” 98. într-un ciclu de conferințe ținute în ianuarie 1878 la Școala de Război din Bruxelles, căpitanul belgian Gilet reținea atenția auditoriului său asupra „rolului strălucit al armatei române, acest extrem de prețios sprijin pentru armata rusă. împăratul Alexandru, marele duce Nicolae și ceilalți generali ruși au fost unanimi în a recunoaște deschis cutezanța și bravura tinerei armate române; ea s-a dovedit în toate împrejurările la înălțimea celor mai bune trupe ale marelui său aliat” ". Totodată, ofi- țerul belgian recomanda ca obiect de studiu experiența cîștigată de armata română, subliniind eventualitatea unor situații de natură să impună ridi- carea la lupta de apărare a libertății patriei. „Apropierea dintre rolul vitezei armate române — afirma el — și misiunea ce ne-ar putea reveni atunci, se impune de la sine” 10°. Pe spirala istoriei, din perspectiva celor o sută de ani ce s-au scurs de atunci, putem aprecia că prin lupta sa eroică poporul român a confirmat întrutotul previziunile făcute de gazeta austriacă „Der Osten” care, cu un secol în urmă, scria : „Bărbăteasca pășire a României pe cîmpul de război a schimbat cu o singură lovitură situația statului român [...]. România liberă și independentă va ocupa cu mîndrie un loc în concertul european și măreața ei faptă împreună cu numele ei vor fi imprimate în inimile generațiilor viitoare” 101. ________________> ” După „Românul”, 19 februarie 1878. 98 „La ilustracidn espafiola y americana”, 8 ianuarie 1878. 99 „La Belgique militaire” (Bruxelles), nr. 367, 3 februarie 1878, P- 155- 100 Ibidem. 101 După „Românul”, 14 octombrie 1877. www.dacoromanica.ro 708 VASILE ALEXANDRESCU, CONSTANTIN CAZANIȘTEANU 18 OPINIONS fîTRANGERES SUR L’ARMEE ROUMAINE PENDANT LA GUERRE POUR L’INDEPENDANCE DE 1877-1878 RgSUMg Les auteurs presentent des t&noignages d’observateurs 6trangers — militaires, correspondants de presse, attach^s aupres de commandements etc. — sur la capacite organisationnelle et de lutte de l’armâe roumaine pendant la guerre pour l’indâpendance de 1877—1878. Recueillis dans la presse de l’epoque et les ouvrages de sp6cialistes de nombreux pays euro- peens — alli&s, adversaires et neutres — les appr^ciations jettent une lumiere objective sur la contribution militaire de la Roumanie dans la conflagration roumano-russo-turque, de meme que sur le degr6 d’instruc- tion militaire des troupes roumaines qui ont lutt6 sur le front des Balkans, sur leur formation morale et politique, sur leur dotation en armement et equipement, sur le role des soldats, dont l’hGroisme et l’esprit de sacrifice ont scelle sur le champ de bataille l’independance naționale de la Roumanie. www.dacoromanica.ro URMĂRILE ECONOMICE ȘI SOCIALE ALE DOBÎNDIRII INDEPENDENȚEI DE STAT A ROMÂNIEI DE MIRCEA IOSA Proclamarea independenței de stat a României, la 9 mai 1877, a constituit un moment crucial în istoria poporului nostru, încununînd lup- tele seculare purtate de masele largi populare pentru libertate și neatîr- nare, pentru apărarea și afirmarea ființei naționale. Dobîndită prin jertfa de sînge a poporului român, prin eroismul maselor populare, independența a constituit un puternic factor de progres, de dinamizare a întregului proces al dezvoltării social-economice, politice și culturale a țării. Odată cu cucerirea independenței, România înlătura ultimul impediment pe calea afirmării sale, care o împiedica să-și ocupe locul ce i se cuvenea în rîndurile celorlalte state europene. Cucerirea independenței a permis transformări importante în întreaga viață socială și politică a țării, a creat condiții favorabile dezvoltării capitalismului, extinderii și adîncirii lui în toate sectoarele de activitate. Cu deplin temei, în Programul Partidului Comunist Român se subliniază faptul că ,,dobîndirea independenței naționale a dat un nou și puternic imbold dezvoltării economice și sociale a țării, a exercitat o profundă înrîurire asupra întregii evoluții istorice a României pe drumul progre- sului social, a permis afirmarea tot mai viguroasă a poporului nostru ca națiune de sine stătătoare” *. în urma cuceririi independenței, în fața României se deschideau noi perspective privind modernizarea țării, organizarea ei pe temelii trainice, înlăturarea barierelor impuse de Poarta Otomană constituind un puternic stimulent pentru înviorarea activității economice, pentru avîntul forțelor de producție și dezvoltarea relațiilor capitaliste. întreaga perioadă de după dobîndirea independenței este marcată de preocuparea forțelor înaintate ale societății de a asigura progresul economic al țării în toate domeniile. Un contemporan, referindu-se la principalele probleme cu care se confrunta societatea din vremea lui, considera că în prim planul preocupărilor se cereau a fi rezolvate următoarele : „Ameliorațiunea agriculturii, creațiunea unei industrii naționale potrivită cu trebuințele noastre și cu împrejurările în care ne aflăm, dezvoltarea comerțului, sînt lucrările care de acum înainte trebuie să ne preocupe pe toți de la mare 1 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism, București, Edit. politică, 1975, p. 34. „REVISTA DE ISTORIE", Tom. 30, nr. 4. p. 700-732, 1077 www.dacoromanica.ro 10 - C. 7144 710 MIRCEA IOSA 2 pînă la mic ... Guvernul, oricare ar fi, este dator să se pătrundă de rolul cel mare ce are de îndeplinit în această direcțiune, să cuprindă cu o singură ochire toate nevoile țării, să le coordoneze, să-și aștearnă un program și să stea pe lucru...”2. Mesajul domnesc pentru deschiderea sesiunii ordinare a Corpurilor legiuitoare din 1880—1881 avea în vedere tocmai astfel de probleme. ,,Pe tărîmul economic — se arăta în mesaj, n.n. — Eomânia trebuie să intre pe o cale mai largă, pe care o reclama atît pozițiunea cît și interesul ei” 3. Urmărind aplicarea în practică a problemelor impuse de mersul ascendent al societății românești, în mesaj se înfățișa un amplu program de activitate privind: dezvoltarea industriei, agriculturii, creditului, transporturilor, administrarea căilor ferate, completarea rețelei de șosele, amenajarea porturilor, exploatarea minelor, conservarea pădurilor etc.4. Factorii de răspundere ai țării, conștienți de necesitatea consolidă- rii independenței și pe plan economic, înțelegeau să-și însușească progra- mul înfățișat. In adresa de răspuns a senatorilor la mesajul domnesc se arăta : „Știm și recunoaștem că, pentru ca o națiune să-și menție independența, ea trebuie să se ridice la un nivel moral înalt, care singur dă impulsiunea puternică în toate ramurile activității omenești și puterea de rezistență în timpuri grele : ea trebuie să lucreze cu seriozitate și fără contenire pe tărîmul economic și științific”s *. în noile condiții create de dobîndirea independenței politice s-a impus cu necesitate imperioasă consolidarea economică, la baza căreia stătea dezvoltarea industriei naționale. Lupta pentru afirmarea Eomâniei ca stat suveran în relațiile eco- nomice internaționale a fost stimulată de puternicul curent de gîndire care a inspirat într-o mare măsură politica statului din ultimul pătrar al secolului trecut. Această luptă a devenit deosebit de acută tocmai în legătură cu convenția comercială încheiată cu Austro-Ungaria, care a dăinuit pînă în iunie 1886. Cercurile politice și economice interesate în progresul țării au folosit toate mijloacele pentru a stăvili consecințele acesteia ®. Forța principală care milita în direcția consolidării economice era burghezia, — în special acea parte a ei legată de industrie și care se pronunțase încă din anii 1876, în mod ferm, pentru independență. Prin influența ei politică, burghezia a reușit să ralieze de partea sa puternice forțe care militau, alături de ea, pentru încurajarea industriei. Curentul în apărarea mișcării industriale din Eomânia creștea și se întărea cu atît mai mult cu cît criza agrară, care s-a prelungit ani de-a rîndul, evidenția că limitarea politicii economice numai la agricultură, fără o dezvoltare corespunzătoare și a industriei nu putea să aibe decît urmări negative pentru economia țării în general. Pentru protejarea indus- triei militau numeroși gînditori și oameni politici ca : Mihail Kogălniceanu, P. S. Aurelian, A. D. Xenopol, B. P. Hașdeu și alții, care, prin cuvîntări 2 Dr. C. I. Istrati, O pagină din istoria contemporană, București, 1880, p. 490. 3 „Monitorul Oficial”, nr. 257 din 15/27 noiembrie 1880, p. 7 514. 4 Ibidem, din 19/21 decembrie 1880, p. 7 954. 6 Ibidem, din 3/15 decembrie 1880, p. 7 827. • Tranzacțiile economice ale României au Înregistrat in 1875 un deficit de 1 470 573 lei, pentru ca In 1877 deficitul să aiungăja 89 648 544 lei (vezi Dr. C. I. Istrati, op. cit., p. 477). www.aacoromamca.ro urmările economice și sociale ale independenței 711 și scris, au militat consecvent în favoarea adoptării de măsuri privind încurajarea industriei. Fără o politică de încurajare și protejare a indus- triei naționale, arăta Mihail Kogălniceanu — ne osîndim a fi alt nimic decît o populațiune producătoare de grîu și materii brute. „Industria națională însă — arăta el — pretutindeni s-au considerat ca o mare nece- sitate pentru fiecare țară, ca cel mai puternic ram al avuției țării și că de aceea toate guvernele luminate s-au silit a o dezvolta în toate țările încre- dințate lor” 7. Pe linia încercărilor de a anihila consecințele negative ale conven- ției cu Austro-Ungaria, încă în iulie 1878 Parlamentul avea să adopte un proiect de lege potrivit căruia tarifarea din convenție era majorată cu 15%, abrogîndu-se, în felul acesta, tarifarea din 1876. Acțiunea de dezvoltare și de încurajare a industriei naționale avea să fie stimulată și de înființarea în 1880 a Băncii Naționale a Bomâniei, instituție financiară ce avea să pună la dispoziția celor ce doreau să înfiin- țeze fabrici importante credite bănești. Unele măsuri parțiale, referitoare la încurajarea industriei naționale, au fost luate încă din 1881, parlamentul adoptînd legea pentru încura- jarea industriei hîrtiei8; în același sens era adus în discuție proiectul de lege pentiu încurajarea industriei îmbrăcămintei, potrivit căruia, începînd din 1884, toate obiectele de îmbrăcăminte pentru armată, ca și pentru „stabilimentele de binefacere” etc., urmau a fi confecționate din stofe, piei și alte materii prime fabricate în țară. „Pentru a da în viitor o direc- țiune industriei naționale și pentru a deștepta inițiativa privată — se arată în expunerea de motive — se va înființa în Capitala țării o societate centrală pentru încurajarea industriei naționale, guvernul urmînd să acorde acestei societăți o subvenție anuală de 30 000 lei” 9. Față de preve- derile acestui proiect de lege, delegații secțiilor (Pantazi Ghika, Emanuil Morțun, Dimitrie Moruzi, P. S. Aurelian, Chenciu Panaitov, Mihail Buri- leanu și Grigore Bălănescu) s-au pronunțat în unanimitate în favoarea necesității înființării unei industrii naționale, văzînd în aceasta „o Ges- tiune vitală pentru țara noastră”. P. S. Aurelian, raportorul proiectului de lege pentru încurajarea industriei îmbrăcămintei, făcea cu acest prilej un judicios istoric al împre- jurărilor ce au determinat România să rămînă, din punct de vedere indus- trial, în urma țărilor înaintate : „Nevoită să-și apere naționalitatea și existența ei — arăta el — n.n. — România a trebuit să sacrifice acestor două bunuri supreme toată activitatea și toată inteligența sa. De altă parte, legată economicește prin atotputernicia Europei de imperiul oto- man, țara noastră nefiind stăpînă desăvirșită la sine, a trebuit să îndure, cu voie, fără voie, tractatele încheiate de Puterile europene cu Turcia. 7 Procesele-vcrbale ale Adunării elective din Moldova, Iași, 1860—1861, proces-verbal nr. VII, ședința din 17 decembrie 1860, p. 72. Vezi și Virgil lonescu, Mihail Kogălniceanu, Bucu- rești, Edit. științifică, p. 253. B încă la Începutul anului 1880 — nota un memorialist — un comitet format din C. Fo- rum baru, V. I. Socec, P. S. Aurelian, G. Dem. Teodorescu, dr. Carol Davilla, Teodor Ștefănescu și I. P. Balanolu lansează o chemare către public spre o subscrie pentru Înființarea unei atari fabrici” (C. Bacalbașa, Bucureștii de altădată, voi. I, București, 1927, p. 302). • Dezbaterile Adunării Deputaților (In continuare D.A.D.) 1881 — 1882, nr. 32, ședința din 19 ianuarie/1 februarie 1882. P. 405« www.oacoromamca.ro 712 MIRCEA IOSA 4 încercările făcute, după timp, pentru a întemeia fabrici, au fost lovite și strivite de concurența necruțătoare din afară” 10. Același P. S. Aurelian, referindu-se în raportul său la mijloacele necesare dezvoltării industriei naționale (care, după părerea lui erau : a) protecțiunea industriei prin tarife; b) introducerea industriilor prin școli practice și fabrici model, precum și încurajarea consumării obiectelor fabricate în țară”), pleda pentru înființarea de școli11, în care elevii să învețe modul în care se fabricau pînzeturile, stofele tricotate, tăbăcăria și confecționarea obiec- telor de piele, olane și cărămidă12. De altfel, încă din 1877, în calitate de ministru al Agriculturii, comerțului și lucrărilor publice, P. S. Aurelian, într-o circulară adresată prefecților, constata că s-a, stabilit ,,de la un capăt al țării la celălalt un curent cît se poate de favorabil..., că românii s-au convins cum că crearea și dezvoltarea diferitelor industrii este o chestiune vitală pentru țara noastră, că a mai amîna crearea stabilimen- telor de învățămînt profesional-industrial este a ne expune de bună voie a rămîne în mijlocul Europei industriale o națiune numai agricolă” 13. Inițial, el propunea înființarea a numai cinci școli profesionale, dintre care : două pentru Moldova, două pentru Muntenia și una pentru Dobro- gea, precum și înființarea unei Societăți centrale pentru încurajarea indus- triei naționale și a societății industriale din județe (acestea avînd caracter de instituțiuni private). în încheierea raportului său, el arăta că Comi- tetul delegaților a propus să se îndatoreze guvernul ca, începînd din 1884, toate obiectele de îmbrăcăminte pentru armată, pentru stabilimentele de binefacere, pentru toți impiegații și agenții publici îndatorați a purta veșminte de uniformă, pentru persoanele întreținute în internatele statului să se confecționeze din materii prime existente în țară, să trateze guvernul cu industriașii români. în 1882, o nouă lege de încurajare oferea fabricilor de zahăr exis- tente cît și celor ce aveau a se înființa în decurs de 15 ani o primă de 16 bani pentru fiecare kg de zahăr produs; pentru zahărul exportat prima de fabricație era de 20 de bani de kg. în același scop, la începutul anului 1885 era prezentat Parlamentului „Proiectul de lege pentru încurajarea fabricațiunei țesăturilor, sforilor, corderiei și sacilor de iută”, care era apreciat ca fiind de natură să contribuie la dezvoltarea economică a țării. Cu prilejul discuțiilor, Emil Costinescu arăta că statului îi erau încă nece- sare măsuri de amploare pentru încurajarea industriei naționale, în ansam- blul său 14. Numărul mare de voturi acordat de Cameră proiectului 61 pentru din 70 votanți — reflecta interesul burgheziei pentru măsurile legislative referitoare la dezvoltarea industriei. Ulterior, parlamentul 10 D.A.D., 1881-1882, nr. 49, ședința din 10/22 februarie 1882, p. 671. 11 încă In octombrie 1877, pe clnd era ministrul agriculturii, comerțului și lucrărilor publcic, P. S. Aurelian, In circulara nr. 10 895 adresată prefecților spunea :„Slnt cîțiva ani de cînd mai toate județele țării au manifestat dorința de a Înființa școli de meserii; unele dintre consiliile generale, pentru a satisface, Intru cit este cu putință, o trebuință atit de simțită dc țara Întreagă, au pus la cale Înființarea de asemenea școli.între acestea pot cila județele: Dolj, Mehedinți, Romanați, Prahova, Buzău și Bacău. Alte județe slnt pecalc a imita exemplul dat ...” (,.Monitorul Oficial”, nr. 235, din 19/31 octombrie 1877, p. 5 991). 12 D.A.D., 1881-1882, nr. 49, ședința din 10/22 februarie 1882, p. 671. 12 „Monitorul Oficial”, nr. 235 din 19/31 octombrie 1877, p. 5 991. 14 Ibidem, 1884 — 1885, nr. 36, ședința din 19 ianuarie 1885, p. 590. www.dacoromanica.ro 5 URMĂRILE economice și sociale ale INDEPENDENȚEI 713 acorda scutire de vamă pentru importul de tananți necesari industriei pielăriei. Aceste încurajări parțiale nu erau de natură să satisfacă necesitățile societății românești și cu atît mai mult nu puteau să mulțumească noua «lasă socială în plină ascensiune — burghezia — interesată în promovarea unei politici protecționiste pentru toate ramurile industriale. în legătură cu încurajarea industriei între reprezentanții burgheziei existau chiar unele deosebiri. Astfel, în timp ce P. S. Aurelian cerea ca accentul să cadă pe încurajarea industriei casnice și a meseriilor, A. D. Xenopol opina ca sprijinul esențial să fie acordat industriei de fabrică. „Industria mare — spunea el — n.n. — este ceea ce trebuie să căutăm a dezvolta mai întîi în România” 1S. Deși limitate, concepțiile lui P. S. Aurelian și A. D. Xenopol își aveau importanța lor în orientarea opiniei românești spre necesitatea încurajării industriei naționale. Curentul în favoarea adoptării de măsuri care să permită crearea unei industrii naționale, apte să contribuie la consolidarea independenței politice a României, avea să cuprindă, în scurt timp, mase tot mai largi. Numeroși gînditori și oameni politici cer cu insistență un tarif vamal avantajos. încă în ședința Camerei din 10/22 februarie 1882, deputatul I. C. Codrescu, referindu-se la situația cu totul defavorabilă activității economice a țării, arăta că a sosit momentul ca încă de pe acum și Camera și Guvernul să înceapă a studia bazele generale ale unui tarif vamal care să fie cît se va putea mai avantajos pentru prote- jarea comerțului și a industriei16. Dealtfel, la puțin timp, Emil Costinescu propunea corpurilor legiuitoare, în numele unui grup de deputați liberali, discutarea proiectului „Măsuri generale spre a veni în ajutorul industriei naționale” care, pînă va căpăta putere de lege, va fi supus dezbaterii opiniei publice unde i se vor face multiple modificări. Concomitent, îndată după expirarea convenției cu Austro-Ungaria, burghezia cere cu insistență și obține un nou tarif al drepturilor de vamă, care avea să fie votat cu unanimitate de voturi, la 9 mai 1886, de Cameră, iar ulterior și de Senat17. Noul tarif autonom contribuia într-o măsură mai mare la dezvol- tarea economiei naționale, bineînțeles de efectele binefăcătoare ale aces- tuia profitau în primul rînd burghezia18. Tarifarea avea ca principale obiec- tive următoarele : a) regim vamal protecționist pentru materiile prime existente în țară și pentru produsele care se fabricau sau se puteau fabrica prin întreprinderi deci autohtone; b) scutirea de taxe la export pentru materiile prime pe care România le avea în cantități suficiente; c) taxe de import reduse pentru materiile prime sau produsele industriale de care era nevoie și nu existau în țară în cantități suficiente. Pentru materiile prime existente în țară și pentru produsele care erau sau ar fi putut fi fabri- cate în țară, în cazul unor taxe vamale protectoare, se aplica un regim vamal 15 A. D, Xenopol, Studii economice, Craiova, 1880, p. 235, i’ D.A.D., 1881-1882, nr. 49, ședința din 10/22 februarie 1882, p. 006. 17 D.S., 1885 1886, nr. 82, șclința din 16 mai 1886, p. 923. 18 Vezi Anastasie lordache, Primele măsuri legislative pentru protejarea și încurajarea industriei naționale. Legea din 1881, in „SUidii”, tom. 25,(1972), nr. 1, p. 90. www.dacaromamca.ro 714 MIRCEA IOSA 6 protecționist. Tariful cuprindea 590 de aiticole, din care : pentru 22 se prevedea o protecție vamală variind între 50—180%; pentru 31 între 40—50%; pentru 43 între 30—40%; pentru 113 între 20—30%, iar pentru 53 între 10— 20%19. Deși regimul vamal protecționist, adoptat în mai 1886, avea o apli- care parțială, o mare parte din importul și exportul României fiind regle- mentat prin convențiile comerciale aflate în curs cu Germania și Anglia, care expirau abia în 1891, cu toate acestea, el avea să impulsioneze, într-o anumită măsură, acțiunea de dezvoltare a industriei autohtone. Protec- ționismul — așa cum preciza K. Marx — nu era altceva decît „un mijloc de a face să se dezvolte marea industrie” 20 21. Măsurile vamale protecțio- niste, deși aveau în vedere obținerea unei independențe economice, erau totuși insuficiente pentru a asigura dezvoltai ea industriei, a cărei lipsă era din plin resimțită. Asupra industriei erau îndreptate toate privirile, tariful vamal protecționist nefiind un scop ci o condiție esențială pentru dezvoltarea industriei naționale. Precum s-a menționat, încă în februarie 1885 Emil Costinescu pre- zenta în Cameră proiectul de lege pentru încurajaiea industriei naționale, în expunerea de motive, relevîndu-se importanța deosebită a creării în România a unei industrii proprii, se arăta : „Astăzi nu mai este de trebuință de a dovedi că dacă ne vom mărgini toată activitatea economică numai la agricultură, pozițiunea noastră va fi în curînd du desăvîrșire compi omisă... Trebuie cu orice preț să creem o industrie națională. Numai cu acest preț vom scăpa de ruina economică care aduce în genere și ruina politică” Și în continuare: „Trebuie a se crea o atmosferă priincioasă dezvoltării acestei ramuri (industriei — n.n.), de activitate economică. Trebuie ca oricine are capitaluri și specialitate să fie îndemnat a deschide o nouă ramură de industrie avînd perspectiva de a fi susținut în concurență, pe de o parte, și ajutat prin oarecare măsuri generale, pe de altă parte” 22. Din acest îndemn și chemare se desprind limpede interesele burgheziei de a dezvolta, pe toate căile posibile, industria autohtonă. Emil Costinescu aducea argumente dintre cele mai variate privind importanța deosebită pe care o avea industria în ridicarea economică a țării și rolul ei în înain- tarea spre civilizație. „Țara aceasta — arăta el — n.n. — trebuie să aibă odată suveranitatea și a intereselor sale economice; ea trebuie să fie stă- pînă la ea acasă, să arate că și ea are puterea ei... și cînd vom fi pe tărî- mul industriei și al agriculturii destul de tari, vom arăta că putem fi dar- nici și vom zice : „ne dați, vă dăm, nu ne dați, cale bună, noi trăim și fără dumneavoastră” 23. Proiectul de lege prevedea o serie de înlesniri pentru cei care se an- gajau să înființeze fabrici: cedarea unui teren pentru instalarea fabricei, scutirea de impozite pe timp de 15 ani, scutirea de taxe vamale pentru mașinile importate sau materiile prime care nu se găseau în țară în mare cantitate, acordarea unor prime de export pentru o mare producție 12 C. I. Băicoianu, Cîteva cuvinte asupra politicii noastre vamale și comerciale de la 1875 pină în prezent, București, 1901, p. 36. 20 Marx-Engels, Opere, voi. 4, București, Edit. politică, 1958, p. 460. 21 Desbaterile Corpurilor legiuitoare, 1884 — 1885, nr. 66, ședința din 26 februarie 1885, p. 1106. 22 Ibidem, 1885 1886, nr. 111, ședința din 12 iunie 1886, p. 1 834. 23 Arh. Ist. Centrală, fond Parlament, dos, 1^23/1886 — 1887, p. 510. www.dacoromamca.ro 7 URMĂRILE ECONOMICE ȘI SOCIALE ALE INDEPENDENȚEI 715 de peste 600 000 lei anual M. Proiectul era semnat, printre alții, în afară de Emil Costinescu, de deputății liberali D. Butculescu, C. C. Arion, Take lonescu. Pe de altă parte, raportorul asupra legii de încurajare a industriei naționale, avînd în vedere faptul că Bomânia — stat care-și cîștigase de curînd independența — era lipsită de capitaluri și de experiență, sublinia că înființarea marii industrii nu era posibilă numai prin ,,concepția și forța de muncă românească”, că era necesară colaborarea cu capitalurile străine, care dispuneau și de o experiență bogată în această direcție. Ca atare, Emil Costinescu sublinia în raportul său că era nevoie să fie atrase aceste capitaluri prin crearea condițiilor optime în vederea desfă- șurării activității industriale. „Nimeni nu va veni din străinătate — arăta el — n.n. — spre a ne ajuta să înființăm industrii, dacă nu va fi atras de sistema de stat în acest scop în țara noastră”, adăugind că „nu este stat în lume care să nu-și fi creat industria sa cu ajutorul capitalurilor împrumutate de la țări mai înaintate decît dînsul în industrie” 24 2S. Proiectul revenea în discuția Corpurilor Legiuitoare în ședința din 10 iunie 1886, cînd Emil Costinescu avea să arate că, după consultarea unui mare număr de industriași, s-a ajuns la concluzia extinderii avanta- jelor de încurajare și asupra întreprinderilor mijlocii. în dezbaterile din secțiile Adunării Deputaților, cît și în Comitetul de delegați ai secțiilor, proiectul legii de încurajare a industriei naționale avea să fie succesiv modificat, avantajele fiind extinse, în urma intervenției deputaților con- servatori și asupra întreprinderilor avînd un capital minim de 25 000 de lei sau, în lipsa acestuia, întrebuințarea a 12 lucrători timp de minimum 5 luni pe an. în intervențiile lor, reprezentanți ai moșierimii liberale (I. Codrescu, N. lonescu, Al. Djuvara, G. D. Pallade etc.) cereau limitarea posibilităților pătrunderii capitalurilor străine. Totodată, exponenții mo- șierimii au adus în discuție concepții învechite, dăunătoare progresului economic și social, concepții care aveau să fie viu combătute de Ion C. Brătianu, inițiatorul dezvoltării și încurajării industriei naționale, în pledoaria sa, el a demonstrat faptul că industria mare înlătura pe cea mică, că ea avea viitorul în față. I. C. Brătianu s-a pronunțat, totodată, pentru acordarea avantajelor industriei și capitaliștilor străini, arătînd că „străinii chiar dacă vin în Bomânia, nu pot trăi decît în legătură cu românii, folosind mai întîi brațele și apoi și mintea lor” 26. Becunoscînd faptul că, în toate țările, dezvoltarea industriei autohtone a implicat anu- mite greutăți și sacrificii inițiale, în dauna altor domenii de producție, Ion C. Brătianu își exprima speranța că, întocmai ca și în alte țări, reali- zările vor depăși sacrificiile 27. Cu unele modificări minime, proiectul de lege era admis în Cameră cu 58 voturi pentru, contra 14 și înaintat spre aprobare senatului; menținerea acestuia în secții vreme mai îndelungată (cîteva luni) a oferit prilej unor opozanți să critice lipsa de solicitudine a guvernului pentru încurajarea industriei. „Se vorbește mult de industria națională, se fac mereu proiecte pentru încurajare ...— arăta Dimitrie Brătianu — dar, numai cu proiecte ne-am ales”. în continuare, el releva 24 Dezbaterile Corpurilor Legiuitoare, 1884 — 1885, nr. 66, ședința din 26 februarie 1885, p. 1 107. 28 D.A.D., 1885 — 1886, nr. 111, ședința din 10 iunie 1886, p. 1 831. 26 Ibidem, p. 1 835. 27 Ibidem, p. 1 845 — 1 846; vezi și Paraschiva Cincea, Viafa politică din România In primul deceniu al independentei de stat, București, Edit. Științifică, 1974, p. 249. www.dacoramamca.ro 716 MIRCEA IOSA 8 faptul că pînă la crearea de noi industrii „cele ce avem au dispărut mai toate și cîte au mai rămas trec pe toată ziua în mîinile străinilor” 2S. In secțiile Senatului proiectul de lege avea să sufere o nouă modifi- care restrictivă în sensul că pentru a putea beneficia de înlesnirile acordate de lege, o întreprindere industrială trebuia să îndeplinească atît condiția minimului de capital, cît și pe aceea a numărului minim de lucrători, deși în formularea de la Cameră se admisese fie una din condiții, fie cealaltă. Revenit în Adunarea Deputaților, proiectul nu era admis, fiind modificat din nou în forma inițială votată de Cameră 28 29 30. La Senat însă proiectul era acceptat în forma votată de Cameră. Legea „Măsuri generale pentru a veni în ajutorul industriei națio- nale” a fost promulgată la 12 mai 1887. La adăpostul prevederilor ei, industria din România se dezvoltă, atît cantitativ cît și calitativ. Astfel, dacă în 1887 îndeplineau condițiile legii de încurajare un număr de 153 fabrici, dintre care 70 erau mori, velnițe și braserii (indus- tria făinei, a alcoolului și a berei fiind exceptate de la încurajaie), în 1893, cînd intră în vigoare tariful general vamal, se constată că beneficiau de încurajare 146 fabrici, reprezentînd o medie de 24,3 pe an, pentiu ca la sfirșitul anului 1905 să îndeplinească condițiile de încurajare 281 de între- prinderi, reprezentînd o medie de 11,1 întreprinderi pe an. Măsurile pentru încurajarea industriei naționale au dat — în ciuda imperfecțiunilor legii și inegalităților pe care le creea termenul fix de 15 ani între fabricile al căror termen expira și cele nou înființate t0, a concu- renței dintre ele — un impuls rapid dezvoltării industriei. Giație măsurilor adoptate, a tarifului vamal protecționist din 1886 și a legii de încurajare a industriei — industria a făcut un salt rapid. Ancheta Industrială din 1901—1902 constata existența a 62 188 întreprinderi industriale, iar to- talul persoanelor ocupate în ele era de 169 198. Industria mare, prelucrătoare — în care intrau întreprinderi avînd minimum 10 000 lei capital, folosind forță motrică și utilizînd cel puțin 5 lucrători, — era reprezentată doar prin 625 de stabilimente (în care lucrau un număr de 37 325 de muncitori); 502 dintre acestea, dispunînd de o forță motrică de 45 211 C.P., puteau fi socotite fabrici. în general, cu toată creșterea înregistrată, industria ocupa totuși o pondere redusă în ansamblul pro- ducției materiale a țării. Dezvoltarea diferitelor ramuri ale industriei s-a făcut în mod in- egal, ramura alimentară dezvoltîndu-se, datorită materiei prime abando- nate în țară, într-un ritm mai rapid. Ea era reprezentată prin 191 între- 28 D.S., 1886 — 1887, nr. 15, ședința din 9 decembrie 1886, p. 78. 28 D.A.D., 1886-1887, nr. 86, ședința din 31 martie 1887, p. 1 364-1 358 vezi și Paraschiva Cincea, op. cit., p. 249—250. 30 în anul 1903, legea pentru Încurajarea industriei naționale a suferit unele modificări prevăzlndu-se prelungirea termenului statuat la art. 4. în expunerea de motive la proiectul de lege relativ la prelungirea termenului prevăzut se arăta : ,,Din faptul că Încurajările s-au acordat pe individualități industriale, iar nu pe categorii de industrii și prin urmare pe termene care variază de la o fabrică la alta, după data cererii sau acordarea Încurajării, rezultă anomalia că Intr-un număr oarecare de ani unele fabrici pentru o industrie Încetează dea mai fi Încurajate, iar altele pentru aceeași industrie continuă dea se bucura mai departe deavantajele legii. Această concurență, păgubitoare pentiu cele dinții ar aduce ruina lor și la multe ar avea ca rezultat Închiderea lor ... Interesul nostru economic nu este ca să facem să dispară unele fabrici .. . spunea ministrul Agriculturii, Industriei, Ccmerțului și Dcmeriilcr C. 1. Stoicescu (Aih, I«t. CentralS, ..„d P.rldm.nl, 9 urmările economice și sociale ale independenței 717 prinderi, între care fabrici de făină, alcool, bere, conserve, zahăr etc., 108 fiind înființate după 1887 ; în multe dintre acestea capitalul străin găsindu-și un plasament avantajos. Creșteri însemnate au înregistrat și industria textilă, hîrtiei, lemnului, unde, mai ales în aceasta din urmă, capitalul străin deținea poziții preponderente. Așa cum se specifică în Programul Partidului Comunist — „la sfîrșitul secolului al XlX-lea în principalele ramuri industriale Puterile imperialiste dețin cea mai mare parte a capitalului, transformînd România într-o țară dependentă” 31. Industria metalurgică era, la finele secolului trecut și la începutul secolului nostru, slab dezvoltată, limitîndu-se la unele fabrici de sîrmă, bidoane, cuie și piese pentru repararea mașinilor agricole. Potrivit datelor Anchetei Industriale din 1901—1902, valoarea producției industriale me- talurgice reprezenta doar 7,55% din valoarea totală a producției, utili- zînd o forță motrice de numai 6,4% din forța motrice folosită în marea industrie prelucrătoare. Acest nivel industrial scăzut, în comparație cu cel al altor țări, asigura capitaliștilor străini atît o piață de desfacere pen- tru produsele lor, cît și dependența economică și politică a țării. O dezvoltare rapidă a cunoscut în ultimele decenii ale secolului al XlX-lea industria petrolului, ramură în care capitalul străin, grație con- dițiilor avantajoase ce-i fuseseră create atît prin legea de încurajare a industriei cît, mai ales prin legea minelor din 1895 adoptată de guvernul conservator 32, deținea poziții importante. în urma adoptării legii minelor în România s-au înființat mari întreprinderi petroliere cu capital străin. Dintre acestea amintim întreprinderea „Steaua română”, care și-a început activitatea cu un capital de 2 400 000 lei, ajungînd în scurt timp, în 1898, datorită rentabilității mari obținute, la 10 000 000 lei. Ea a acaparat nu- meroase terenuri petrolifere în regiunea Cîmpinei, Băicoilor, Buștenilor etc. „Steaua română” producea aproape jumătate din cantitatea de țiței ce se extrăgea în întreaga țară. La sfîrșitul secolului al XlX-lea s-au în- ființat și alte societăți cu capital olandez și englez. în cadrul industriei extractive, alături de petrol, un alt principal izvor al avuției țării îl constituiau salinele. Exploatate încă de la începutul secolului al XlX-lea prin concesionare, salinele iau o mare dezvoltare după războiul de independență. Datorită activității intense desfășurate de ingi- nerii români, precum și înzestrării lor cu utilaj tehnic modern, în mai puțin de doi ani producția salinelor crește de la 79 029 560 kg în anii 1881/1882 la 86 644 728 kg în 1883/188 4 33. Cea mai mare cantitate o dădeau sali- nele : Doftana, Slănicul, Slănicul-Mare și Tg. Ocna. în general, după războiul de independență, deși ritmul de dezvoltare a industriei capitaliste a fost mai rapid, comparativ cu perioada anterioară, totuși economia românească era predominant agrară; rămășițele relațiilor feudale erau încă puternice, România aflîndu-se de fapt abia în prima fază a dezvoltării capitaliste. ★ 31 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism, p. 34. 33 Legea prevedea separarea dreptului de proprietate a subsolului decelai solului, statul rezervindu-și dreptul asupra minereurilor din subsol, cu excepția țițeiului, ozdcherilei și asfal- tului, care rămineau in proprietate particulară, puțind fi vtndutesau concesionate oricui. 33 Cifrele sint reproduse după C. I. Băicoianu, Istoria politicii noastre monetare și a Băncii Naționale 191i-1S20. voi. II, 718 MIRCEA IOSA 10 Consecințe însemnate a avut dobîndirea independenței asupra agri- culturii — principala ramură a economiei țării și care ocupa majoritatea populației, avînd în vedere și faptul că și o parte a populației urbane, mai ales din orașele nereședință de județe, se ocupa tot cu agricultura. îndată după 1878 se pune problema înzestrării agriculturii în pas cu cerințele progresului. „Agricultura — arăta un reputat economist al vremii — este și va mai rămînea, multe decenii, și de aici înainte, prin- cipala sorginte a avuției noastre naționale. Ea este astăzi singurul mijloc de viețuire al marei majorități a națiunii” M. Importanța acestei ramuri a economiei românești era puternic reliefată de dr. C. I. Istrati, care arăta : „Agricultura ca industrie și țăranii ca populațiune sînt temelia acestei țări; în viitor, ca și în trecut, de la cultura pămîntului și de la vîrtoșia agricultorilor atîrnă puterea acestei țări” 35. Suprafața agricolă a țării s-a extins după războiul de independență, prin defrișări treptate. Pe domeniile statului, de pildă, suprafața culti- vată a crescut de la 3 333 454 ha în 1877 la 5 005 076 ha, în 1887 36, deși, între timp, suprafața lor totală se diminuase prin vinzările prilejuite de legile emise succesiv în acest interval și prin crearea domeniilor coroanei. Producția agricolă a înregistrat creșteri nu atît datorită înzestrării agriculturii cu unelte perfecționate și mașini unelte, cît intensificării ex- ploatării țărănimii. Apariția cerealelor ieftine din America, Eusia și India pe piața europeană a avut efecte negative asupra producției cerealiere românești, a cărei sferă de plasament s-a restrîns tot mai mult, odată cu aceasta înregistrîndu-se și o scădere accentuată a prețurilor acestora, avînd drept urmare o înrăutățire a situației maselor largi ale țărănimii 37. Nevoia de pămînt a țărănimii rămînea însă problema cea mai arză- toare. Eepartiția pămîntului dezavantaja o bună parte a țărănimii care sperase, odată cu dobîndirea independenței, să capete pămîntul mult așteptat, promis ei încă pe cîmpul de luptă. Pe de altă parte, o mare parte a țărănimii, datorită multiplelor nevoi, îngreuierii sarcinilor, obli- gațiilor de a achita ratele despăgubirii pămîntului, își înstrăinase terenurile primite în august 1864. Folosind această situație, burghezia satelor, vechili și vătafi în disponibilitate sau în activitate, arendași de mîna a patra, cîrciumari, dar mai cu deosebire primari, notari și perceptori 38 au pus mîna pe pămînturile celor împroprietăriți, încercînd să eludeze interzi- cerea de înstrăinare cuprinsă în art. 7. în scopul îmbunătățirii situației țărănimii C. A. Eosetti prezenta în Cameră, la 19 septembrie 1878, proiec- tul de lege referitor la neînstrăinarea pămînturilor țărănești primite la 1864. Inițial, potrivit prevederilor proiectului, deținătorii pămînturilor țărănești erau obligați să le restituie fără despăgubire, deoarece încălca- seră dispozițiile legii din 1864. Proiectul a suscitat dezbateri furtunoase, 84 „Românul", XXIV (1880), din 20 ianuarie, p. 1. 38 C. I. Istrati, op. cit., p. 490. 86 C. I. Băicoianu, op. cit. , voi. II, p. I, p. 6. 87 Dată fiind această situație, In 1878 deputatul G. Missail propunea, in Adunarea Depu- taților, elaborarea unei legislații care să contribuie la Îmbunătățirea condițiilor de viață ale țărănimii. El cerea adoptarea unui proiect de lege prin care țărăanilor care-și pierduseră vitele prin epizotii sau război să li se creeze Înlesniri pentru a și le putea procura și un altul prin care țăranii participanți pe front să fie scutiți temporar de plata impozitului. 88 Radu Rosetti, Pentru ce s-au răsculat (ăran[i, București, 1907, p. 470. www.dacGromanica.ro 11 URMĂRILE economice și sociale ale independenței 719 susținătorii elementelor burgheziei reușind în Cameră și în Senat să impună un contraproiect de lege în care se includea principiul despăgubirii 39, astfel că legea promulgată la 9 februarie 1879 dispunea restituirea părnîn- turilor țărănești, dar incluzînd obligația despăgubirii40 41. Ca rezultat al presiunii maselor țărănești, care-și vărsaseră sîngele pe cîmpul de luptă, guvernul liberal, în scopul îmbunătățirii situației acestora, va proceda la împroprietărirea însurățeilor. Măsura corespundea întru totul intereselor burgheziei, împroprietărirea familiilor însurățeilor asigurînd o lărgire a pieții interne. în acest scop, pentru a pune în aplicare art. 5 și 6 ale legii rurale, guvernul a alcătuit un regulament, precizînd, între altele, căror locuitori urma să li se dea preferință. Potrivit regula- mentului, pe moșiile mai puțin întinse și mai populate aceste întinderi se reduceau la 1/2 pogon în vatra satului și 6 pogoane ,,în țarină”; se re- zervau 17 pogoane pentru preot și 17 pentru învățătorul sătesc. Dacă un împroprietărit nu venea să-și ia în primire pămîntul primit în timp de 2 ani, el pierdea orice drept și statul putea dispune de el în folosul altui locuitor. Dispozițiile regulamentului, favorizînd elementele înstărite de la sate, pe preoți și învățători mai ales, au creat mari nemulțumiri în lumea satelor. în Cameră, mai mulți deputați au cerut să se aplice întocmai Constituția și instrucțiunile legii rurale, dîndu-se pămînt însurățeilor. Deputatul N. lonescu, referindu-se la modul cum s-au aplicat prevederile legii rurale, cerea în ședința Adunării Deputaților din 13 decembrie 1880 să se dea țăranilor care au lucrat cu clacă, iar nu preoților, aceștia trebuind să-și cumpere dacă aveau trebuință După 1878, deci la puțin timp de la reforma agrară, începuse să se resimtă din nou dificultățile problemei agrare. împroprietărirea însură- țeilor din 1878, care completa legea rurală din 1864, era departe de a satisface trebuințele țărănimii, nu putea menține pacea socială deplină în lumea satelor, unde problema țărănească se punea din nou cu acuitate. Deputatul N. lonescu, făcîndu-se interpretul unei cereri semnată de un număr de 8 000 țărani propunea modificarea legii pentru vînzarea pămîn- tului de muncă țăranilor, în sensul ca un număr mai mare dintre aceștia să poată cumpăra pămînt, văzînd în aceasta o consolidare a statului român. ,,Cu cît vom avea mai mulți țărani proprietari cultivatori de pămînt, — arăta el — n.n. — cu atît va fi țara aceasta mai prosperă și proprietatea privată va fi așezată pe temelii mai solide” 42. Pentru a asigura cît de cît liniștea în lumea satelor, statul a inaugurat, începînd din 1881, sistemul de vînzare a pămîntului de muncă aflat în posesia lui. Legea pentru vînzarea bunurilor statului din 12 aprilie 1881 autoriza vînzarea tuturor moșiilor al căror venit nu trecea peste 20 000 de lei pe an (fără dările accesorii) și nu aveau pe ele la un loc păduri de o întindere mai mare de 100 ha. Moșiile situate în jurul orașelor aveau a se vinde în loturi mici de 4, 6 și 8 ha țăranilor mărginași, „lucrătorilor manuali de pămînt”. Pe de altă parte, moșiile mici se puteau vinde și în 39 „Monitorul oficial” nr. 221, Adunarea Deputaților, ședința din 4/16 octombrie 1878, p. 5 631-5 636. 40 „Monitorul oficial” nr. 34, din 13/25 februarie 1879, p. 825—826. 41 „Monitorul oficial”, nr. 280 din 14/26 decembrie 1880, p. 8 113. 41 Desbaterile Corpurilor legiuitoare, 1881 — 1882, sesiunea prelungită, nr. 112, din 8/20 mai 1882, p. 1991. www dacoromâni na ro 720 MIRCEA IOSA 12 loturi de 25, 50, 100 pînă la 150 ha după cerere, dacă se făceau astfel de- cereri pentru toată moșia. Prețul evaluării avea să fie arenda medie a trei perioade înmulțite cu 15.43 în baza acestei legi statul a vîndut 31 297 ha la 6 686 familii țărănești. La 28 martie 1884 Parlamentul a modificat legea pentru vînzarea bunurilor statului, adoptînd măsura de a vinde pămînt țăranilor numai în loturi mici. De prevederile legii beneficiau și învățătorii și preoții sătești,, care, de asemenea, puteau cumpăra un lot de 5 ha cel mult, neputînd nimeni să cumpere mai mult de două loturi44. Cu banii încasați pe aceste terenuri statul urmărea, pe de o parte, să cumpere alte moșii, ca astfel domeniile statului să rămîie intacte pentru a constitui totdeauna o rezervă pentru împroprietărirea generațiilor viitoare45 *, pe de altă parte să-și echilibreze bugetul, plătind dobînzi la împrumuturile contractate în străină- tate. Aceste vînzări nu puteau să rezolve lipsa acută de pămînt de care sufereau masele țărănești. Răscoala din 1888 a silit guvernul conservator aflat la conducerea țării să adopte noi măsuri pentru liniștirea spiritelor48. Legea pentru înstrăinarea bunurilor statului din 6 aprilie 1889 prevedea că moșiile statului se puteau vinde locuitorilor în total sau în parte, însă numai în loturi de 5, 10 și 25 ha, rezervîndu-se pe seama statului pădurile întrecînd 25 de ha. în baza legii, Ministerul domeniilor putea impune cumpărătorilor cu loturi de 5 ha obligația de a se stabili cu locuințele pe moșia cumpărată în termen de 3 ani. Loturile de 5 ha se vindeau fără, licitație, iar cele de 10 și 25 ha cu licitație. Loturile de 5 ha nu se puteau înstrăina timp de 30 de ani, cele de 10 și 25 se puteau înstrăina după terminarea achitării lor. Ulterior, în mai 1896, legea asupra vînzării bunurilor statului avea să sufere noi modificări în sensul că moșiile statului să nu se poată vinde decît în loturi de 5 ha47. împroprietăririle parțiale de după 1878 ca și vînzările de terenuri țăranilor dovedeau, mai mult decît oricînd, caracterul limitat al reformei agrare din 1864, faptul că o mare parte a maselor de țărani continuau să fie lipsite de pămînt, deși, între 1864—1889, potrivit statisticilor timpului, un număr de 625 548 de țărani au primit peste 2 578 380 de ha pămînt. Cu toate acestea, un reprezentant al burgheziei,48 referindu-se la vînzările de pămînt ce s-au efectuat din moșiile statului, constata că măsurile luate nu au compensat nevoia izvorîtă din sporirea popu- lației și din parcelarea pămînturilor date foștilor clăcași în 1864. Deschiderea de debușeuri pe piețele străine și căile ferate au adus re- marca el — o ridicare a valorii proprietății rurale și tendința proprietarilor mari să cultive ei înșiși ori să arendeze; de aci și reducerea întinderii pă- șunilor și terenurilor cultivate de săteni; de aci și condițiile de muncă, tot mai înrobitoare și specularea țărănimii de către proprietari și arendași. Grație acestor circumstanțe, masele largi ale țărănimii au rămas înapoia 43 Radu Rosetti, op. cit., p. 472. 44 Ibidem, p. 473. 48 D. S. 1886 — 1887, nr. 25, ședința din 9 decembrie 1886, p. 78. 44 C. Corbu, A. Deac, Mișcări și frămlntări țărănești in România la sfîrșitul secolului al XlX-lea (1889 — 1900), București, Edit. științifică, 1965, p. 20 — 23. 47 Radu Rosetti, op. cit., p. 480. 48 V. Brătianu, 1937> P- 38°- 13 URMĂRILE ECONOMICE și sociale ale independenței 721 propășirii care s-a manifestat, ca urmare a dobîndirii independenței Eomâniei, la sfirșitul secolului trecut. în toată această perioadă — aprecia Vintilă Brătianu — n.n. — „valoarea pămîntului a crescut și prin urmare a crescut și chiria bucății de pămînt pe care erau nevoiți să o ia țăranii de la proprietari și arendași; impozitele, de asemenea, au sporit fără ca peticul de pămint ce-1 aveau să dea mai mult”. în consecință, negăsind în industria înființată la orașe un mijloc de trai, țăranul a rămas legat de sfertul sau jumătatea de pogon ce moștenise, fiind nevoit, totodată, pentru a-și asigura existența, să se împrumute la cămătarii satului. în astfel de condiții, antagonismul dintre masa țărănimii și deținătorii pămîntului s-a adîncit tot mai mult, manifestîndu-se cu vigoare deosebită la sfirșitul secolului al XlX-lea și mai ales în primul deceniu al secolului al XX-lea. ★ Consecințe importante a avut dobîndirea independenței și asupra dezvoltării transporturilor și telecomunicațiilor, căile ferate, în primul rînd, avînd menirea nu numai de a contribui la valorificarea bogățiilor țării, dar și să activizeze întreaga mișcare în ordinea intensificării producției țării. Construirea căilor ferate, începută încă din 1868, era, după cum se știe, în mare parte concesionată diferitelor societăți străine, care aveau dreptul să le exploateze un anumit număr de ani hotărîți prin contract. După această perioadă ele urmau să treacă în posesia statului. La intrarea Eomâniei în război, numai 262 342 km (respectiv 8,7 %) erau proprietate a statului român; restul de 1 145,165 km adică mai bine de 90%, apar- ținea societății române a drumurilor de fier și societății Lemberg-Cernăuți- lași. îndată după independență, s-a pus problema răscumpărării căilor ferate. Dată fiind manifestarea oficială a guvernului român, Bismark „ne-a cerut în schimbul sprijinului său — arăta I. G. Duca — n.n. — să răscumpărăm căile ferate” 49, operație care a reușit bine pînă la urmă și a fost de un mare folos pentru țară și din punctul de vedere politic și chiar din punct de vedere financiar, dar care în momentul în care ni se im- punea, adică în situația grea financiară în care se afla Eomânia a doua zi după război — era o operațiune plătită scump. La sfirșitul anului 1879 guvernul german declara că era hotărît să rupă relațiile diplomatice cu Eomânia dacă nu erau satisfăcute interesele concensionarilor germani. Dealtfel, independența țării avea să fie recunoscută de Germania abia după realizarea înțelegerii în vederea efectuării răscumpărării căilor fe- rate. în noiembrie 1879 în Parlament era adus un proiect de lege potrivit căruia statul urma să ia asupra sa exploatarea și administrația acestora, în Cameră și în Senat au avut loc discuții ample, unii deputați și senatori acuzînd guvernul că, în loc de o răscumpărare reală, lăsa să i se impuie de la Berlin o convenție prin care — fără a zdruncina cu nimic situația și orga- nizarea societății concesionare — asigura bancherilor beneficii imediate de zeci de milioane. Unii deputați caracterizau convenția ce se propunea drept „un fel de regie cointeresată, care, în fapt, însemna jaf, ruină, umi- 19 Războiul Neatirnării 1877—1878, conferințe ținute la Ateneu, București, 1927, p. 137. www.dacoromanica.ro 722 MIRCEA IOSA 14 lință” 60. Vasile Conta, P. P. Carp, Nicolae Blaremberg, Alex. Lahovary, Gh. Vernescu și alți deputați liberalo-independenți au atacat modul de răscumpărarea căilor ferate. în urma intervenției acestora, guvernul a introdus în convenție unele modificări ca: a) menținerea și consacrarea dreptului rezervat guvernului, prin actele concesiunii, de a cere desfiin- țarea societății la împlinirea termenului de 30 de ani; b) declararea trans- ferării sediului societății la București; c) suprimarea dispoziției tranzi- torii prin care se lăsa judecătorului comercial din Berlin dreptul de a face orice modificări în statutele adoptate de corpurile legiuitoare. După dobîndirea independenței, rețeaua de cale ferată a fost com- pletată cu noi linii. în 1886 a fost deschisă linia ferată Bîrlad-Vaslui, București-Călărași-Fetești și Făurei-Țăndărei61 *. Alte linii erau în construc- ție, lungimea căilor ferate înregistrînd creșteri de la an la an. Dacă în 1880 statul dispunea de o rețea de căi ferate de 1 313 km, în 1887 de 1 931 km, iar în 1901 de 3 171 km pentru ca în 1914 să dispună de 3 588 km52. Avintul pe care l-au luat căile ferate se reflecta și în creșterea to- najului mărfurilor. Astfel, dacă în 1876 greutatea mărfurilor transportate pe căile ferate era de 574 000 tone în 1905 se ridică la 6 723 000 tone, o creștere deci de 1 000%. în același timp, traficul de călători care în 1876 era de 742 000 persoane, în 1905/1906 ajunge la 6 590 000, ceea ce repre- zintă o creștere de 880 %63. în atenția guvernelor care s-au perindat la conducerea țării după dobîndirea independenței, a stat, paralel cu construcția căilor ferate, și construcția podurilor și șoselelor. Țara trebuia înzestrată cu mijloace de transport, căi ferate, drumuri, șosele care să o lege de la un capăt la altul cu punctele de frontieră, inclusiv cu Dunărea, principala arteră de navi- gație prin care se scurgeau produsele agricole spre largul Mării Negre și de aici către piețe occidentale. în 1895 a fost terminat marele pod de la Cernavodă — încredințat inginerului Anghel Saligny și altor ingineri absolvenți ai Școlii naționale de poduri și șosele — care lega țara cu Do- brogea și cu Marea Neagră. în urma înzestrării țării cu căi ferate, comerțul de cereale a putut să se dezvolte, el găsind în calea ferată una din condițiile esențiale de natură să-i asigure prosperitatea. La rîndul său, industria de toate categoriile, prin ușurința de a se alimenta cu materii prime cerute de procesul produc- ției, ca și lesniciosul transport al fabricatelor, a aflat în căile ferate un auxi- liar, indispensabil propășirii sale, fără a mai aminti aici avantajele create traficului de persoane. Grija față de dezvoltarea căilor de comunicație s-a manifestat și în direcția navigației. în anul 1887 se pun bazele serviciului național de navi- gație pe Dunăre și pe mare, corpurile legiuitoare votînd în acest sens un credit de 6 milioane lei pentru cumpărare de vase fluviale. Deși legea a 60 Nicolae Nicorescu, Nerescumpărarea drumurilor de fier, Discurs rostit In ședința Adu- nării Deputaților din 21 — 22 noiembrie, București, 1879, p. V ; vezi și „Monitorul oficial” nr. 265 din 24 noiembrie/6 decembrie 1879, p. 7 311 — 7 314. 61 D.A.D. 1886—1887, nr. 1, ședința din 18 noiembrie 1886, p. 7. M Tabloul complet al lungimii căilor ferate In C. I. Băicoianu, Istoria politicii noastre monetare ..voi. III, p. 5—6. , 83 Ibidem, p. 6. www.dacoromanica.ro 15 URMĂRILE economice și sociale ale independenței 723 fost promulgată la 12 Ianuarie 1888, totuși ea nu a fost aplicată decît în 1890, cînd Eegia Monopolurilor Statului, simțind nevoia de remorchere și șlepuri pentru a putea exporta în Serbia, a intervenit pentru înființarea unui serviciu de transporturi pe Dunăre, care a și luat ființă la 1 noiembrie 1890, punîndu-i-se la dispoziție un milion lei pentru cumpărarea vaselor. Eegia Monopolurilor Statului, care administra serviciul de navigație flu- vială, a fost însărcinată să organizeze și serviciul de navigație maritimă, punîndu-i-se la dispoziție un credit de 2 1/2 milioane lei cu care, pe lîngă că și-a făcut magaziile și instalațiile necesare, a cumpărat și primele va- poare pe mare : Meteor și Medeea. La 3 mai 1896 a fost creată Direcția generală a C.F.E. și direcția serviciului maritim, căreia i s-a deschis un nou credit de 10 milioane. Prin legea din 12 ianuarie 1906, Direcția ser- viciului maritim a trecut la Ministerul Lucrărilor Publice, în scurt timp, în 1894, ajungînd să posede 6 remorchere și 45 de șlepuri. La dezvoltarea navigației pe Dunăre au contribuit și operațiile de dragare făcute pe bra- țul Sulina, care au dat posibilitatea vaselor de mare tonaj să pătrundă pînă la Galați și Brăila. De asemenea, navigația în susul Dunării a fost ușurată prin terminarea în 1899 a canalului de la Porțile de Fier. Sporirea transportului vamal impunea și reorganizarea porturilor dunărene: Brăila, Galați, Tr. Severin și în special Constanța. Conștienți de acest lucru, reprezentanții burgheziei profitînd de faptul că la condu- cerea țării se afla, îndată după obținerea independenței, un guvern libe- ral, acționează în direcția dezvoltării orașelor dunărene, considerînd că „de menținerea porturilor franco la Galați și Brăila atîrnă toată dezvol- tarea comerțului și prosperitatea economică a țării” M. La puțin timp după recunoașterea independenței, guvernul Brătianu prezenta Parlamentului un proiect de lege prin care se prelungea privile- giul de porto-franco pentru orașele Brăila și Galați pe termen de 10 ani. N-au trecut însă decît doi ani și la 1 aprilie 1883 porturile franco au fost din nou desființate, ceea ce a avut consecințe negative asupra comerțului țării. „Desființarea acestor porturi — spunea Mihail Kogălniceanu — slujea Austro-Ungariei care dispunea de 3 linii ferate spre a dirija produ- sele sale în Eomânia, și care ar monopoliza, împreună cu Germania co- merțul acestei țări, dacă ar putea distruge traficul care se face la Galați și la Brăila cu națiunile occidentale” 55. în afară de amenajarea cheiurilor și bazinelor se simțea nevoia con- struirii în porturi a unor instalații pentru depozitarea mărfurilor. Pentru construcția magaziilor corpurile legiuitoare au votat un credit în valoare de 17 milioane de lei. Deși legea a fost votată încă în 1880, construcția acestora a întîrziat foarte mult. Deputatul G. Mihăilescu — interpelînd pe ministrul lucrărilor publice în legătură cu această întîrziere — spunea în Cameră: „Importă dar pe țară a ști pozitiv cînd guvernul va pune în practică construcțiunea acestor magazine, pentru că condițiunea în care se face astăzi comerțul pe piețele principale ale țării atîrnă foarte * 56 54 Porturile Franco Galafi și Brăila, f.a., p. 16. 56 Mihail Kogălniceanu, Raportul privitor la proiectul de lege pentru reînființarea porturilor franco Galați și Brăila prezentat in numele Comisiunii delegaților, Camera Deputaților, sesiunea 1884 — 1885, București, 1885, p. 5 — 6. www.dacoromamca.ro 724 MIRCEA IOSA 16 mult de la dezvoltarea lor... Din cauza docurilor operațiunile vamale sînt grele pentru comercianți și interesele comerciale suferă într-un mod simțitor” 56. Dezvoltarea comerțului, prosperarea lui impunea ca porturile dunărene, inclusiv Sulina, Tulcea și Constanța, să-și mențină dreptul de porturi franco. în acest sens, în 1889 guvernul junimist, condus de Theodor Rosetti, prezenta în Cameră proiectul de lege pentru reafirmarea siste- mului de porto-franco porturilor dunărene în special Brăila și Galați, în expunerea de motive erau prezentate suficiente argumente în acest sens : a) reînnoirea activității comerciale a celor două orașe, în decădere din acest punct de vedere; b) deschiderea unei posibilități de scădere a agiului, prin introducerea în țară a aurului, pe care se bazau tranzac- țiile comerciale din cele două porturi dunărene în cauză; c) reluarea rela- țiilor comerciale în porturile dunărene57. Susținătorii reafirmării siste- mului de porto-franco porturilor dunărene considerau că „Numai astfel vom atrage comerțul spre noi, numai astfel printr-un comerț mai activ, resursele noastre vor putea fi apreciate, cunoscute și exploatate. Aceste porturi franco vor deveni plămînii întregii noastre mișcări economice și comerciale a României. Galații și Brăila sînt stîlpii comerțului țării” 58. Odată cu terminarea construcției liniei ferate București-Constanța și răscumpărarea celei care lega Cernavodă de Constanța, se impunea și reorganizarea serviciului de navigație maritimă, precum și amenajarea portului Constanța. Efectuarea lucrărilor de organizare a portului a fost concesionată inițial antreprenorului francez Hallier care a întîrziat mult lucrările, acestea fiind ulterior încredințate, în 1899, inginerilor români. Dar, perioada de după cucerirea independenței este caracterizată nu numai printr-o febrilă activitate în domeniul construcțiilor de căi ferate, ci și al șoselelor. Cîteva cifre sînt elocvente în acest domeniu. Lun- gimea drumurilor crește de la 5 165 km în 1876, la 12 931 km în 1887 și la 24 823 km în 1900 59. Progresul materializat în dezvoltarea producției industriale și agri- cole, în extinderea mijloacelor de transport a determinat și o creștere accentuată a populației ocupate în comerț și industrie și, implicit, a pieții interne. Spre exemplificare semnalăm faptul că populația Bucureștilor a sporit cu 127 °0, a Galaților cu 140°0, a Brăilei cu 257%, a Craiovei cu 112 °0, a Turnu-Severinului cu 575%60 etc. Piața internă era frînată în dezvoltarea ei și de rămășițele relațiilor feudale menținute în agricultura țării și care îngustau mult puterea de cumpărare a maselor largi populare, a țărănimii, mai ales, exploatată de moșieri, arendași și cămătari. Ca urmare, schimbul dintre sat și oraș deși a înregistrat o oarecare creștere, era totuși scăzut. în ceea ce privește comerțul exterior, acesta a marcat progrese simțitoare în perioada care a urmat independenței țării, el era însă domi- nat mai ales în ultimul deceniu al secolului trecut, de marile concerne și 66 Dezbaterile Corpurilor legiuitoare, 1881 — 1882. Sesiunea prelungită nr. 108, din 4 16 mai 1882, p. 1 922. 67 D.A.D., 1888 1889, nr. 24, ședința din 14 ianuarie 1889, p. 443. 68 Porturile franco Gala/i și Brăila ..., p. 25. 69 C. I. Băicoianu, op, cit., voi. III, p. 5. 90 L. Colescu, Beccnsămintul general al populației României, București, 1905, p. 5—20. www.daroromamca.ro 17 URMĂRILE economice și sociale ale independenței 725 trusturi internaționale care, avînd sprijinul cercurilor conducătoare, au aservit din punct de vedere economic România. La puțin timp după dobîndirea independenței, în condițiile lipsei unei organizări a creditului privat, reprezentanți de frunte ai burgheziei, printre care Ion Ghica, Ion C. Brătianu și alții agită cu stăruință ideea creării unui așezămînt de credit național. încercări în vederea înființării unei bănci de scont și circulație, care să îndeplinească și funcția de credit ipotecar atît de necesar moșierimii se făcuseră și în perioada 1860—1873, mai ales din partea cercurilor financiare străine 61. Necesitatea creării unei atari instituții financiare se impunea cu atît mai mult cu cît lipsa ei stingherea în bună măsură dezvoltarea econo- mică generală a țării, interesele întregului popor român. La rîndul său statul, nevoit să facă mai tot timpul apel la capitalul străin, resimțea și el din plin lipsa unui organism bancar care să-i servească în mod dezin- teresat și de mijlocitor între acest capital și piața internă, fără a mai amin- ti aici de sprijinul ce putea să-l dea un astfel de așezămînt statului. De aceea, cînd, la 27 februarie 1880, guvernul prezidat de Ion C. Brătianu depunea în Cameră proiectul de lege pentru înființarea unei bănci națio- nale, se înfăptuia un punct important din programul de guvernare al Partidului liberal, se puneau bazele unei instituții financiare menită să pună în mișcare întreaga activitate economică a țării. „Necesitatea înfiin- țării unei bănci de scont și circulațiune simțită de societatea noastră într-un mod atît de intensiv de mai mulți ani încoace — arăta, în numele comi- tetului de delegați ai secțiilor, deputatul Gh. Chițu — n.n. — nu provine numai din cauza legitimei dorințe ce are fiecare om de a afla, cu înlesnire și cu cît mai mică dobîndă, un capital necesar spre a pune în mișcare ac- tivitatea sa comercială și industrială; ea este mai ales efectul dezvoltării ce au luat în țară tranzacțiunile comerciale și industriale, mijloacele de comunicație și în fine deșteptarea intelectuală în genere care, nemaipu- tînd sta în nelucrare și paralizare, caută în toate părțile și prin toate modurile a-și satisface spiritul de întreprindere, a multiplica necontenit ceea ce are deja, a se mișca în fine mai liber și cu puteri mai mari pe calea cea largă a progresului și a bunăstării” 62. Reprezentanții conservatorilor în Parlament nu erau însă convinși de necesitatea înființării unei bănci de emisiune. Theodor Rosetti, de pildă, acredita ideea neoportunității înființării Băncii Naționale, considerînd-o „creată înaintea timpului și pentru care nu există elementele necesare ale vieții sale economice” ... în continuare, el arăta : ,,.. .nu cred că timpul să fie oportun pentru introducerea la noi a acestei instituțiuni atît de deli- cată, atît de provocantă cum este banca” 63. în privința modului de organizare a Băncii Naționale se iviseră două curente: unul care cerea înființarea acesteia prin mijloace proprii; cel de-al doilea, neîncrezător, în forțele interne ale țării, preconiza înfiin- țarea acesteia cu sprijinul bancherilor străini. Discuții s-au ivit și în pri- 61 V. Slăvescu, Istoricul Băncii Na/ionale a României (1880—1924), București, 1925, p. 14. 62 „Monitorul oficial” nr. 48, din 28 februarie/11 martie 1880, Adunarea Deputaților din 27 februarie, p. 1276. 63 „Monitorul oficial” nr. 70 din 25 martie 6 aprilie 1880, Senatul, ședința din 21 martie p. 2063. www.dacoromanica.ro 11 - C. 7144 723 MIRCEA IOSA 13 vința organizării tipului de bancă, unii deputați declarîndu-se pentru tipul de bancă de stat, alții pentru tipul de bancă particulară. Pe de altă parte, unii cereau o singură bancă de emisiune cu monopol exclusiv, alții însă se pronunțau pentru privilegiul pluralității. în cele din urmă s-a adoptat sistemul mixt de colaborare a capitalurilor particulare cu cel al statului. înființarea Băncii Naționale a României a dat un puternic stimulent activității economice în următorii ani. Avînd privilegiul de a emite, în schimbul stocului ei de argint, bilete, adică seme de valoare, în canti- tate de 3 ori cît acel stoc, ea, din primul moment al funcționării sale a fost în putință de a reduce dobînda, ceea ce a avut ca efect încurajarea între- prinderilor existente și totodată crearea altora. Aceasta îl făcea pe un economist să remarce „Dacă, doar comercianții puteau lua de la Bancă bani cu dobîndă mai mică decît aceea pe care o plătea statul și... luau în mod normal cine oare se poate mii a că ei s-au silit a da o dezvoltare întreprinderilor ce aveau” M. în general, Banca Națională a sprijinit nevoile de credit ale burghe- ziei comerciale și industriale, oferind posibilități unui grup restrîns de financiari să-și creeze poziții dominante în domeniul bancar, în industrie și în comerț. Ea a dat un puternic impuls înființării de bănci comerciale și bănci speciale. Cu ajutorul ei au fost create, pînă în anul 1900, un număr de 24 de bănci noi. Printre acestea, merită a fi amintită aci Banca agri- colă, fondată în 1894, Banca de scont din București, creată în anul 1898 și Banca Comerțului din Craiova, înființată, de asemenea, în 1898. în afara băncilor cu capital românesc, s-au înființat și bănci cu ca- pital străin, dintre acestea cea mai însemnată fiind Banca generală română, înființată în anul 1897, cu un capital de 10 000 000 lei, aparținînd în între- gime capitaliștilor geimani. în completarea programului de organizare a creditului, în 1881 guvernul a înființat Casele de credit agricol, menite să contribuie la dez- voltarea agriculturii, principala ramură a economiei țării — asupra căreia apăsau dobînzi exorbitante, — sprijinind în acest sens întărirea elemen- telor înstărite de la sate. în discursul său asupra pioiectului de lege la Casele de credit agri- col, primul-ministru reliefa importanța deosebită pe care o avea agricul- tura „industria fundamentală” cum o denumea el, în viața economică a țării. „Oricît ar progresa comerțul nostru, oricît de mare avînt ar lua in- dustria națională — arăta el — n.n. — totuși producțiunea agricolă va fi temelia edificiului nostru economic, cel mai sigur și cel mai productiv izvor de bogăție al țării”. „Astăzi — arăta el în continuare — n.n. — chiar dacă avem o mișcare economică de oarecare importanță, dacă avem un comerț mai mult sau mai puțin înfloritor, o datorăm tot agriculturii, căci numai prin-trînsa există comerțul român. Aceasta fiind importanța agriculturii în economia generală a țării, urmează de la sine că sîntem datori a înzestra cu toate instituțiunile care pot contribui la înflorirea sa. între acestea, înființarea stabilimentelor de credit agricol ni se impun în rangul întîi” 6S. 44 I. G. Bibicescu, Cercetări asupra crizei și cauzele ei, București, 1885, p. 55. •s D.A.D. 1880—1881, nr. ... ședința din 25 mai 1881, p. 1318; vezi C. I. Băicoianu, Istoria politicii noastre monetare, voi. II, partea I, p. 182—183. www.dacaramanica.ro 19 URMĂRILE ECONOMICE ȘI SOCIALE ALE INDEPENDENȚEI 727 Potrivit prevederilor proiectului, împrumuturile urmau să fie acor- date țăranilor nu prin ipotecarea pămîntului, ci contra amanetării vitelor, uneltelor agricole și recoltei. Termenul pe care se acorda creditul era soco- tit la maximum nouă luni. în afara țăranilor propriu ziși, Casele de credit agricol puteau acorda împrumuturi și proprietarilor de pămînt, ca și aren- dașilor, fapt combătut de unii deputați66. Alți deputați socoteau că proiec- tul de lege neglija masa țărănimii. N. lonescu, de pildă, subliniind că insti- tuția caselor de credit trebuia să fie utilă mai ales țărănimii, aceasta resimțind mai mult decît alte pături sociale lipsa creditului — considera că tocmai ea nu putea beneficia de prevederile legii. în baza legii din 18 iunie 1881 se creau Case de credit agricol în fiecare județ, prin asocierea de capitaluri ale agricultorilor și,,industriașilor agricoli”, precum și ale statului, cu scopul de a acorda țăranilor mici proprietari, împrumuturi de 1 000—5 000 lei pe gaj de produse și unelte agricole, pe semințe, vite, etc., care puteau fi transmise prin gir și scontate ca efecte comerciale. Deși Casele de credit agricol au luat o mare dezvoltare — capitalul lor crescînd de la 486 000 lei în 1882, la peste 50 000 000 lei în 1892 67 — ceea ce arată nevoia mare de credit, în special de credit ieftin, solicitat de țărănimea înstărită68, ele nu și-au justificat întru totul menirea pentru care fuseseră create. Dimitrie Brătianu, într-un discurs ținut la Senat, la 9 decembrie 1886, arăta că „Creditul agricol în loc să ajute pe țărani, le grăbește ruina; cu banii împrumutați de cele mai multe ori își plătește birul, și neputînd întoarce banii exact la termen, creditul agricol cu pri- vilegiul său îi vinde tot, și uneltele și vitele de muncă ce-i creease legea de urmărire” 69. Casele de credit agricol au funcționat în forma aceasta pînă în 1892, deși durata lor fusese fixată prin lege pe 20 de ani. în 1892 ele au fost desființate și înlocuite prin Creditul agricol, organizat numai de stat și funcționînd pe lîngă Ministerul de finanțe, și avînd ca sucursale casele de credit. împrumuturile acordate de Creditul agricol nu puteau depăși suma de 1 000 lei, procentul de împrumut fiind fixat la 10%, creditul mai pu- țind percepe l°0 pentru cheltuielile de administrație. în scurt timp, în 1894, s-a înființat, pentru nevoile moșierimii, Banca Agricolă, căreia statul îi va acorda privilegii destul de mari. Dar, în timp ce Creditul agricol se silea să vină în ajutorul țărănimii, sub forma creditelor pe termene scurte, din însăși inițiativa sătească se pornește, începînd de pe la 1893, mișcarea cooperatistă a Băncilor Populare, de la început îndrumate de Spiru Haret și mai apoi organizate de Emil Costi- nescu prin legea din martie 1903. Izvorîte din nevoile reale ale țărănimii înstărite, în lupta împotriva moșierimii și arendășimii, Băncile populare aveau să contribuie într-o măsură mai mare la întărirea acesteia, rezol- vînd în mod satisfăcător problemele ei de credit. ----------------1 66 D.A.D. 1880 — 1881, ședința din 25 mai 1881, p. 1323-1324. 67 C. I. Băicoianu, op. cit., voi. II, partea 1, p. 188. 68 I. G. Bibicescu, Rectificări și constatări cu privire la B.N.R., București, 1914, p. 62. 88 Sumele scontate la B.N.R. In decursul celor 12 ani au crescut la 444 790 088 lei sau ta medie 40 435 462 lei Pe an www.dacoramanica.ro 728 MIRCEA IOSA 20 Sistemul bancar care s-a dezvoltat, după cîștigarea independenței țării era reprezentat, la sfirșitul secolului al XlX-lea prin 27 de societăți, însumînd un capital de 91 148 782 lei. Prin împrumuturile convenabile ce acorda burgheziei și moșierimii, el satisfăcea interesele acestora. Nu același lucru se poate spune de masele largi ale țărănimii, nevoite să apeleze la cămătari de unde lua împrumuturi cu dobînzi exorbitante de 2—4 ori mai mari decît sumele împrumutate. Urmarea firească a organizării și consolidării țării în toate domeniile de activitate și în primul rînd a dezvoltării industriei din ultimele decenii ale secolului al XlX-lea a fost dezvoltarea și afirmarea burgheziei și a proletariatului în viața social-politică a țării. Deși în structura socială moșierimea, ca deținătoare a majorității pămîntului, continua să fie o forță economică și politică, e drept, în des- creștere, totuși burghezia capătă în perioada ce a urmat cîștigării indepen- denței o oarecare întîietate în viața politică, impunîndu-se treptat și în viața economică. La sfirșitul secolului al XlX-lea și începutul secolului al XX-lea burghezia se situează în prim planul forțelor sociale, ca adop- tînd o serie de măsuri care, în general, au contribuit la progresul social al țării *. Odată cu dezvoltarea industriei și a burgheziei se afirmă proletaria- tul industrial care devine, treptat, forța înnoitoare a societății românești, ,,purtătorul idealurilor celor mai revoluționare ale maselor populaie,ex- ponentul aspirațiilor vitale ale întregului popor muncitor spre dezvolta- rea patriei pe calea progresului, spre o viață liberă și demnă, spre făurirea unității naționale... ” * 70. Dezvoltarea mai accentuată a producției capitaliste în Eomânia după cucerirea independenței a avut drept consecință o creștere mai ra- pidă a numărului muncitorilor salariați. Așa, în 1890, în cele 30 județe ale țării, existau aproximativ 500 000 muncitori în industrie, agricultură, transporturi, comerț etc. Centrele cu cei mai mulți muncitori erau Bucu- rești, Galați, Ploiești, Brăila, Craiova, ș.a. Un deceniu mai tîrziu Ancheta Industrială din 1901—1902 consemna numai în industria prelucrătoare 107 010 de muncitori, la aceasta adăugîndu-se muncitorii din industria extractivă, de la căile ferate, din petrol etc. în condițiile dezvoltării în ansamblu a clasei muncitoare se afirmă proletariatul — „clasa muncitorilor salariați moderni, care neposedînd mijloace de producție proprii, sînt nevoiți să-și vîndă forța lor de muncă pentru a putea trăi” 71. Dezvoltarea proletariatului — clasa fundamentală a societății capitaliste — a constituit un factor de cea mai mare impor- tanță pentru destinele istorice ale țării noastre. De altfel, așa cum arăta Engels, referindu-se la formarea proletariatului ca clasă, „numai dez- voltarea pe scară largă a producției capitaliste, a industriei moderne, și a agriculturii a făcut ca existența sa să aibă un caracter permanent, i-a * Asupra ponderii și rolului burgheziei In cadrul forțelor sociale vezi: Mircea fosa. Clasele și păturile sociale din Pomânia la sfirșitul secolului al XlX-lea și începutul secolului al XX-lea, in „Studii”, tom 24 (1971), nr. 2, p. 290-295. 70 Programul Partidului Comunist de făurire a societăți socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a Pomâniei spre comunism, p. 32._ 71 K. Marx și Fr. EngWWWtOafiOllOOiaiI|CaiI0L. politică, 1958, p. 466. 21 urmările Economice și sociale ale independenței 729 sporit rîndurile și l-a format ca o clasă deosebită, cu interese deosebite și o misiune istorică deosebită” 72. Sursele principale de formare și de creștere a rîndurilor proletaria- tului industrial au fost țărănimea, meseriașii ruinați și, într-o oarecare măsură, lucrătorii aduși de peste hotare. în perioada războiului de independență, țărănimea, datorită rechi- zițiilor, impozitelor, obligațiilor și prestațiilor de tot felul, a cunoscut un puternic proces d<> ruinare. Un contemporan referindu-se la situația de fapt a majorității țărănimii, scria: ,,în România există proletariat! proletari sînt cea mai mare parte din locuitorii poporațiunii rurale ! Și nu proletari de aceia pe care-i cunoaște Europa apuseană, ci proletari de 5 sau 10 ori mai înaintați în mizerie” 73. în continuare el remarca faptul că un proletar, în Europa, nu-și are munca vîndută cu cinci ani înainte. ,,La noi, enorma majoritate, 90 % din împroprietăriți, și-au vîndut pe 4—5 ani toată munca, cît o pot face în timpul priincios al agriculturii” 74. El arăta că dintr-o sută gospodari țărani, mai ales ca împroprietăriți, abia 15 își plătesc dările fără a fi siliți sau să-și vîndă pămîntul cu care au fost împroprietăriți sau vitele trebuincioase agriculturii, sau munca mîinilor pe cîte 4—5 ani înainte. Pe urmă, „nici o țară din Europa muncitoare nu-și vinde munca cu prețuri așa de barbar scăzute ca la noi” 75. Țărănimea, deși reprezenta numericește peste 81 % din totalul popu- lației țării, se afla, în raport cu celelalte clase și pături sociale, în completă stare de inferioritate. în mare parte lipsită de mijloace de producție, de pămînt, de unelte de muncă etc., țărănimea era supusă, unei adînci exploa- tări din partea moșierilor, arendașilor, cămătarilor, etc. Către sfîrșitul secolului al XlX-lea o parte mereu crescîndă a țărănimii rămasă complet fără pămînt, sau posedînd fîșii cu totul insuficiente pentru a-și asigura existența, se angajează ca muncitori salariați în industrie, în construc- ții etc. într-adevăr, o dată cu dezvoltarea capitalismului în agricultură, în perioada de după dobîndirea independenței, are loc un proces de dife- rențiere a țărănimii. Astfel, potrivit datelor statisticii din 1896, dintre țăranii care aveau gospodărie proprie, numai 19,15% posedau între 5 și 10 h; 45,97% dintre ei posedau pînă la 3 ha fiecare, iar 34,98% între 3 și 5 ha, ceea ce înseamnă că 80% din țărani nu aveau pămînt suficient fără a socoti aci pe cei 300 000 țărani care erau complet lipsiți de pămînt. Caracterizînd situația țărănimii din România de la sfîrșitul secolului al XlX-lea, Programul P.S.D.M.R. sublinia că „la țară exista un proletariat agricol, dar cea mai mare parte a țărănimii e semiproletară; ea are un simulacru de proprietate: o bucățică de pămînt care nu-i ajunge de fel pentru viață, așa că trebuie să ia cu chirie pămînt sau să-și închirieze brațele. Proletariatul și semiproletariatul nostru agricol alcătuiesc imensa majoritate a țărănimii și o mare majoritate a locuitorilor acestei țări” 76. în anul 1900 existau în mediul rural aproximativ 156 000 de locuitori capi 72 Ibidem, ...voi. XVI, partea I, p. 287. 73 Dr. C. I. Istrati, op. cit., p. 368 — 369. 74 Ibidem, 76 Ibidem. 76 Documente din istoria mișcării muncitorești din România, 1893—1900, București, Edit. politică, 1969, p. 17. www.dacoromanica.ro 730 ■MIRCEA IOSA 22 de familie care trăiau exclusiv din vînzarea forței de muncă. în plus, deși Constituția și legile țării prevedeau unele libertăți, de pildă, drept de vot, masele țărănești erau, în mod practic, lipsite de drepturi poli- tice. Gh. Panu, relevînd faptul că „ceea ce dă acestei țări caracterul de stat, de nație ca expresie politică este mulțimea, sînt milioanele de țărani și de suflete din masa populară”, făcea constatarea că „este revoltător ca tocmai aceia care justifică existența noastră de popor cu numărul lor cel mare și cu interesele lor legate de acest pămînt, tocmai aceia să fie sacrificați politicește în profitul unei pături subțiri sociale, oricît de bogată și de cultă ar fi ea” ”, Lipsa de pămînt, învoielile agricole înrobi- toare, care legiferau constrîngerea economică, au accelerat procesul de radicalizare a țărănimii. Răscoala din 1888 a marcat im moment al ten- siunii sociale la sate, în anii următori izbucnind un șir de alte răscoale. Flacăra luptei revoluționare a țărănimii a atins punctul culminant cu marea răscoală a țărănimii din primăvara anului 1907. Nu este lipsit de importanță faptul că în multe comune țăranii răsculați în martie 1907 aveau în primele lor rînduri gorniști care sunaseră asalturile la Plevna și Grivița, veterani cu decorațiile pe piept din războiul de independență. La rîndul lor, mulți meseriași ruinați de concurența fabricilor erau nevoiți să îngroașe rîndurile proletariatului. Meseriașii alcătuiau o pătură însemnată a populației țării. Existența unui mare număr de meseriași (aproximativ 166 000 la începutul secolului al XX-lea), se datora faptului că industria era încă slab dezvoltată, astfel că o serie de necesități ale pieții interne erau satisfăcute de aceștia. Lipsiți de magazine de desfacere, de materii prime suficiente și de unelte perfecționate, de credite ieftine, meseriașii suportau o puternică concurență, mulți dintre ei ruinîndu-se și intrând în rîndurile proletariatului industrial. în sfirșit, un alt izvor al creșterii numerice a rândurilor proletaria- tului l-au constituit muncitorii străini aduși fie ca specialiști pentru diverse mașini folosite în industrie, fie ca muncitori salariați în agricultură, în construcții etc. La sfîrșitul secolului al XlX-lea și la începutul secolului al XX-lea din cei 107 010 muncitori din industria prelucrătoare, 37 325 muncitori, reprezentînd aproximativ 30% din numărul total, lucrau în „marea indus- trie”, constituind proletariatul industrial. în categoria proletariatului industrial modern de fabrică intrau, de asemenea, muncitorii din industria carboniferă, din prelucrarea țițeiului, de la căile ferate, din porturi, etc. în comparație cu țările din Apusul Europei, mai dezvoltate din punct de vedere capitalist și unde proletariatul industrial de fabrică rupsese orice legătură cu satul, în România el păstra încă puternice legături cu masa țărănimii ruinate din rândurile căruia provenea. La căile ferate, în între- prinderile petroliere, pe șantierele de construcții, în porturi, precum și în industria forestieră, muncitorii păstrau încă legături cu satul respec- tiv unde posedau mici întinderi de pămînt. O trăsătură de evidențiat în legătură cu proletariatul industrial din România este și aceea că, deși în ansamblu numărul muncitorilor de fabrică era relativ scăzut, totuși concentrarea lor atinsese un nivel ridicat. 77 Gh. Panu, Chestiuni politice. Sufragiul universal, București, 1893, p. 44. www.dacoromanica.ro 23 URMĂRILE ECONOMItE ȘI SOCIALE ALE INDEPENDENȚEI 731 Astfel, întreprinderile avînd pînă la 50 de muncitori, reprezentînd 70,7 %, concentrau 24,9% din numărul total al muncitorilor din industria mare prelucrătoare, iar întreprinderile cu peste 100 de muncitori, deși reprezen- tau doar 13,4% din totalul întreprinderilor „marii industrii”, concentrau 56,5% din totalul muncitorilor de fabrică” * 78. Aproape 40% din numărul muncitorilor din industria mare se aflau în județul Ilfov și în mod deose- bit în București, care era nu numai centrul administrativ și cultural cel mai însemnat al țării, dar, în același timp, și centrul industrial și poli- tic cel mai puternic. De asemenea, proletariatul era concentrat în mare măsură și în județul Prahova, unde erau 3 770 de muncitori, precum și în porturile Galați și Brăila, care concentrau un mare număr de munci- tori folosiți atît în întreprinderile industriale, cît mai ales în comerțul intens de cereale ce se efectua aici. Numai în întreprinderile „marii indus- trii” din orașul Galați lucrau 2 325 de muncitori79. în rîndurile clasei muncitoare, alături de bărbați, capătă o mare importanță femeile și copiii. Din cei 37 325 muncitori înregistrați de sta- tistica oficială din 1901—1902 ca lucrînd în industria mare, 6 170 respectiv 17% erau femei, iar circa 20% din totalul muncitorilor marii industrii prelucrătoare erau copii între 14 și 16 ani. Situația muncitorilor era grea, deși reprezentanți de seamă ai bur- gheziei încercau să demonstreze că, datorită slabei dezvoltări a industriei și implicit și a proletariatului, în Eomânia de la sfirșitul secolului al XlX-lea nu se puneau probleme muncitorești stringente80. în realitate, clasa muncitoare suferea de pe urma întregului cortegiu de consecințe decur- gînd din dezvoltarea capitalismului. ★ în general, în urma dobîndirii independenței de stat, s-au pus teme- liile Eomâniei moderne, realizîndu-se o operă constructivă în toate dome- niile vieții sociale și ale vieții de stat, inclusiv în organizarea armatei și a finanțelor țării, astfel că, timp de mai bine de 20 de ani, nu s-au ivit greu- tăți financiare, exceptînd anii 1899—1902. Dobîndirea independenței și cîștigurile morale obținute în urma aces- teia au creat premise pentru viitoarele cuceriri ale poporului român materia- lizate 40 de ani mai tîrziu în desăvîrșirea procesului de încheiere a statului național unitar, cerință legică a dezvoltării istorice, prin Unirea Transil- vaniei cu Eomânia la 1 decembrie 1918, fapt ce a permis accelerarea propășirii economice și sociale a țării. „Fără unire, fără proclamarea inde- pendenței de stat — aprecia Secretarul General al Partidului Comunist Eomân, Nicolae Ceaușescu, la Plenara C. C. al P.C.E. din aprilie 1976 — însăși ființa națională și dezvoltarea poporului român, a națiunii noastre, nu ar fi fost posibilă”. 78 Ibidem, vezi și Din istoricul formării și dezvoltării clasei muncitoare din România, Plnă la primul război mondial. Sub redacția lui N. N. Constantinescu, București, Edit. politică, 1959, p. 230. 78 Ibidem, p. 39. »<• d.a.d. 1901-1902, »• 634- 732 MIRCEA IOSA 24 LES EFFETS ECONOMIQUES ET SOCIAUX DE LA CONQUETE DE L’IND^PENDANCE D’ETAT DE LA EOUMANIE RfiSUMlS La conquete de l’independance d’Etat a ouvert â la Roumanie de lumineuses perspectives de modernisation et d’organisation dans la voie du dâveloppement du capitalisme. Toute la p^riode qui a suivi la con- quete de l’independance est marquâe de la piÂoccupation des forces pro- gressistes de la societe d’assurer le progres âconomique du pays dans tous Ies domaines: l’encouragement de l’industrie, la dotation de l’agricul- ture, le developp ement des banques, des tianspoits et des voies de commu- nication, du roșeau routier, du commerce etc. L’4volution âconomique de la Eoumanie sur la voie du capitalisme a determini de profondes mutations dans la structure sociale et la dispo- sition des forces de classe, ayant pour resultat essentiel l’affirmation de ]a bourgeoisie et du proletariat, ce demier devenant „le porte-drapeau des ideaux Ies plus revolutionnaires des masses populaires, Ies represen- tant des aspirations vitales du peuple travailleur tout entier au develop- pement de la patrie dans la voie du progres, â une vie libre et digne”. La conquete de l’independance a crâ6 Ies pr^misses requises pour le parachevement du processus d’âdification de l’Etat național unitaire — exp^rience objective et nâcessaire de l’evolution historique — par l’Union de la Transylvanie â la Eoumanie, le 1-er decembre 1918, ce qui a permis l’acceieration du progres economique et social du pays. www.dacoromanica.ro CONSOLIDAREA INDEPENDENȚEI NAȚIONALE — FACTOR DE BAZĂ ÎN DEZVOLTAREA ROMÂNIEI DE ARON PETRIC Proclamarea independenței de stat a Eomâniei la 9 mai 1877, pecet- luită prin lupta eroică și jertfa de sînge a armatei noastre sprijinită cu entuziasm de întregul popor, a constituit un eveniment de însemnătate majoră în viața poporului român, consecințele sale resimțindu-se asupra, dezvoltării societății noastre în întreaga perioadă ce a urmat. Eeferindu-se la acest moment de însemnătate istorică, Programul Partidului Comunist Eomân subliniază faptul că . dobîndirea indepen- denței naționale a dat un nou și puternic imbold dezvoltării economico și sociale a țării, a exercitat o profundă înrîurire asupra întregii evoluții istorice a Eomâniei pe drumul progresului social, a permis afirmarea, tot mai viguroasă a poporului nostru ca națiune de sine stătătoare” L Prilejuind o profundă satisfacție în rîndurile maselor, exprimată, în ample manifestații populare pe întreg cuprinsul Eomâniei, obținerea independenței a avut un puternic ecou și în teritoriile naționale care se mai aflau în acea vreme sub stăpînire străină, însuflețind și mai mult lupta pentru libertate și neatîrnare. Totodată, acest important eveniment a fost întîmpinat cu satisfacție de către forțele progresiste din alte țări,, îndeosebi de acele popoare care, ca și românii, se aflau angajate în lupta de eliberare națională. Dar, deși dobîndirea independenței naționale reprezenta un drept legitim al poporului nostru, recunoașterea ei pe plan internațional a fost obținută numai prin înlăturarea unor dificultăți ridicate de unele puteri europene care urmăreau să-și extindă sau să-și consolideze influența lor în această zonă și care condiționau acest act de acceptarea unor clauze ce afectau drepturile suverane ale guvernului român. Eecunoașterea independenței Eomâniei mai întîi prin tratatul de pace semnat de Eusia» și Turcia la San Stefano, la 3 martie 1878, apoi și prin Congresul de la Berlin al marilor puteri europene, din iunie—iulie 1878, a conferit țării noastre un statut nou în cadrul relațiilor internaționale, ea devenind, un stat suveran, egal sub raport juridic cu toate celelalte state, cu care putea încheia de acum înainte tratate, acorduri și convenții de orice natură. în acest sens au și fost întreprinse demersurile necesare soldate 1 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste mullilalerai dezvoltate și înaintare a României spre comunism, București, Edit. politică, 1975, p. 34. „REVISTA DE ISTORIE”. Tom 30, nr. 4. p. 733-748. 1977 www.dacoromanica.ro 734 ARON PKTRIC 2 ■cu stabilirea treptată a relațiilor diplomatice cu alte țări2, acțiune care a însemnat o consolidare a poziției statului național român, afirmarea tot mai viguroasă a poporului nostru ca națiune de sine stătătoare, și a creat premise mai favorabile desăvîrșuii unității acestuia, prin unirea și a celorlalte teritorii românești aflate încă în afara granițelor sale. în noile condiții, a devenit posibilă dezvoltarea mai rapidă a societății noastre, valorificarea mai ușoară a bogățiilor naturale de care dispunea țara și a capacităților creatoare ale poporului. în acest scop a fost introdus în anul 1886 un nou tarif vamal, avînd un caracter protecționist, potrivit căruia se reduceau taxele la import pentru materiile prime și produsele necesare industriei indigene și erau scutite de taxe de export materiile prime excedentare, în schimbul cărora se puteau obține utilaje sau materii prime necesare economiei naționale. Urmări pozitive în această direcție a avut și legea adoptată în 1887, inti- tulată „Măsuri generale pentru a veni în ajutorul industriei naționale”, prin care se acordau o serie de facilități pentru înființarea de noi între- prinderi, precum și pentru introducerea unor mașini și tehnologii perfec- ționate în procesul de fabricație. în aceeași perioadă, România a încheiat tratate comerciale și con- venții vamale cu diferite țări, cum a fost cazul celor semnate cu Rusia, Franța și Turcia, în perioada 1886—1891, și a trecut la revizuirea celor semnate cu Anglia și Germania, la baza acestora fiind așezate unele clauze de natură să favorizeze dezvoltarea industriei autohtone. Din păcate, însă, această politică cu caracter protecționist, care stimula dezvoltarea industriei autohtone, nu a fost urmată cu consec- vență. în adevăr, moșierimea conservatoare, interesată în obținerea unui tarif vamal avantajos exportului de cereale și dînd curs și presiunilor exer- citate de capitaliștii din Germania și Austro-Ungaria, a determinat adoptarea unui nou tarif vamal, în baza căruia se reduceau taxele de import la o serie de produse — ceea ce a fost de natură să acționeze negativ asupra procesului de industrializare, căruia i-a imprimat un ritm lent și un caracter inegal. Orientarea spre dezvoltarea mai rapidă a forțelor de producție autohtone, de natură să asigure și o mai reală independență statului român, a fost sprijinită pe plan teoretic de o serie de ideologi, economiști, oameni politici și istorici cu concepții progresiste, ca Dionisie Pop-Marțian, P. S. Aurelian, Mihail Kogălniceanu, A. D. Xenopol etc. Astfel P. S. Aure- lian sublinia faptul că „existența României nu va fi asigurată pre cît timp pe lîngă independința politică nu va cuceri și independința econo- mică (...) Astăzi ca și acum douăzeci și unu de ani susțin același lucru : întemeierea unei industrii naționale este o condiție de viață pentru statul român...”3. El combătea, alături de A. D. Xenopol, concepția liber-schimbistă susținută de moșierime și burghezia comercială, ca și teza potrivit căreia România trebuia să rămînă o țară „eminamente agricolă”. Poziția de sprijinire a industrializării avea, însă, unele limite; 1 A se vedea, pe larg, In Reprezentantele diplomatice ale României, voi. I, 18i9~1917, București, Edit. politică, 1967, 3 P. S. Aurelian, Politica noastră comercială țață cu conoen/iunile de comerciu, București, 1885, p. 2. www.dacoromanica.ro 3 CONSOLIDAREA INDEPENDENȚEI NAȚIONALE 73& astfel, P. S. Aurelian pleda pentru dezvoltarea industriei casnice și a meseriilor, urmînd ca abia ulterior să se ajungă la producția de fabrică. Spre deosebire de acesta, A. D. Xenopol considera că o astfel de producție de fabrică era nu numai posibilă, ci chiar necesară, că ea trebuia sprijinită de către stat, dar o limita la acele ramuri industriale care țineau de agricultură. în orientarea dezvoltării economice și politice a României un loc important l-a ocupat, încă de la început, problema raporturilor dintre capitalul autohton și cel străin, a necesității încurajării industriei națio- nale, problemă care afecta însăși independența țării. Astfel Ion Ghica avertizase, încă în 1870, că adevăratul patriotism „ar fi a ne lupta cu străinii în activitate, în învățătură și în aplicare la lucru; a-i egala și a-i întrece în arte, în meșteșuguri și în știință...”* 4. în același sens, Dionisie Pop-Marțian pleda pentru o „politică națională”, care, numai ea „ne va da moravuri bune, finanțe bune, administrațiune bună, armată valoroasă și bine ținută, agricultură și industrie înflorită; numai ea ne va da încredere în noi, care ne lipsește ; ne va ridica în ochii noștri proprii și în considerațiunea străinilor; numai ea va da oamenilor noștri politici valoarea și demnitate către străini, avînd țara cu dînșii”fi. Avertizînd asupra pericolului înstrăinării avuțiilor naționale, P. S. Aurelian se pro- nunțase cu hotărîre : „Scutească-ne dară de atîtea întreprinderi pretinșii capitaliști străini; iubească-ne mai puțin ; lasă-ne să răsuflăm, să cugetăm, să alcătuim cu maturitate planul ameliorațiunilor economice de care are nevoie țara... ”. Și, adresîndu-se românilor, el reamintea faptul că „la noi cestiunile economice sînt strîns legate cu politica generală a țării, cu viitorul său, cu existența sa” și că „țara aceasta nu este făcută numai pentru generațiunea de astăzi, ci și pentru cele viitoare -, și, astfel fiind, nu ne este permis nouă celor de astăzi ca din neștiință să potolim orice progres economic național, să înlănțuim viitorul, să lăsăm drept moștenire o țară ale cărei întreprinderi economice fundamentale sînt în mîini străine” ®. în problema căilor de dezvoltare a României, pe pozițiile cele mai înaintate s-a situat mișcarea muncitorească și socialistă, care a militat pentru crearea în România a unei industrii proprii, în principal a> marii industrii mecanizate, singura capabilă să facă față concurenței economice externe, să realizeze o micșorare a decalajului existent între țara noastră și statele dezvoltate din punct de vedere industrial ale Europei și să asigure, astfel, apărarea și consolidarea independenței naționale. Ceea ce deosebea, însă, concepția mișcării muncitorești de cea a gînditorilor și oamenilor politici burghezi era faptul că cea dintîi vedea procesul industrializării și, prin acesta, procesul creării unui real suport al independenței economice, în strînsă împletire cu factorii de ordin social, respectiv cu creșterea pe plan numeric și politic a clasei muncitoare, principala forță a progresului societății noastre, progres văzut nu numai în direcția economică, ci și social-politică, prin înlă- turarea exploatării și asupririi de orice fel. în această privință, Constantin 4 Ion Ghica, Opere, voi. II, București, Edit. Minerva, 1970, p. 214. 4 Dionisie Pop-Marțian, Coloniștii germani și România, București, 1871, p. XXIX. 4 P. S. Aurelian, Opere WÎoi R-^-R-, 1967, p. 77—78. 736 ARON PETRIC 4 Dobrogeanu-Gherea afirma, combătând concepția poporanistă, că „dez- voltarea capitalisto-industrială ni se impune, că trebuie să o dorim ca pe un mare progres asupra stării noastre înapoiate, că o dezvoltare capi- talistă industrială e posibilă, și nu numai posibilă, dar și necesară, și nu numai necesară, dar e chiar o condiție de existență în viitor a țării, ■condiție de a fi ori a nu fi...” 7. în același sens, Programul Partidului Social-Democrat din România menționa că „Dezvoltarea României în direcția capitalismului e deci o necesitate politică, economică și socială, pe care nimic nu mai e în stare să o înlăturecă dezvoltarea „formelor economico-sociale capitaliste se operează la noi vrînd-nevrînd, sub impulsul diferitelor clase interesate într-un fel sau altul la această dezvoltare”, dar că, pe cînd toate celelalte clase împing la dezvoltarea formelor capitaliste numai în vederea satis- facerii intereselor proprii ale clasei lor, nesocotind interesele generale ale națiunii, clasa proletară e singura care, apărînd interesele ei particu- lare, apără totodată și pe cele ale tuturor claselor apăsate, cum și inte- resele generale ale țării de dezvoltare pe calea progresului și a civilizației” 8. Consolidarea independenței pe plan economic se lovea de o serie de piedici, printre care menținerea unor rămășițe feudale în agricultură și, mai ales, pătrunderea tot mai accentuată a capitalului străin în economie, într-adevăr, faptul că în România capitalul autohton era redus, iar materiile prime și forța de muncă erau ieftine, a atras de timpuriu capitalul străin care s-a infiltrat pe calea investițiilor în industrie, în comerț și în bănci, ca și pe calea împrumuturilor externe contractate de stat. Deținînd în mîinile sale o serie de poziții-cheie, capitalul străin a făcut să se scurgă peste graniță însemnate profituri care au diminuat posibilitățile de dezvol- tare a economiei naționale, imprimîndu-i totodată un caracter unilateral, în funcție de interesele acestui capital. De altfel, politica protecționistă și de asigurare a unei reale independențe economice s-a lovit și de împotri- virea brutală a cercurilor conducătoare ale unor mari puteri, ca și în cazul „războiului vamal” cu Austro-Ungaria, în cadrul căruia comerțul României a fost supus unui adevărat boicot. Toate acestea au determinat un ritm lent de dezvoltare capitalistă a României și o situare a ei în sfera de dominație a marilor puteri imperialiste, ceea ce i-a știrbit independența nu numai pe plan economic, ci și politic. Eforturile susținute de masele largi populare în direcția consolidării independenței s-au împletit strîns cu lupta pentru eliberarea teritoriilor naționale care se mai aflau încă sub stăpînire străină și desăvîrșirea, pe această cale, a statului național unitar român. Desfășurarea acestui proces legic, care se înscria pe linia mișcării generale a popoarelor europene de autodeterminare națională — proces stimulat de victoria Marii Revoluții Socialiste din Octombrie care a proclamat în mod solemn dreptul națiu- nilor de a-și hotărî singure soarta lor—a fost sprijinit cu energie de forțele înaintate ale societății, în primul rînd de mișcarea muncitorească și socia- ’ C. Dobrogeanu-Gherea, Post-scriptum sau cuvinte uitate, in „Viitorul social”, mai 1908, p. 263. 8 Documente din istoria mișcării muncitorești din România, 1919—191 j, București, Edit. politică, 1968, p. 16. www.dacoramanica.ro 5 CONSOLIDAREA INDEPENDENȚEI NAȚIONALE 737 listă. Explicînd rațiunea poziției socialiștilor în această problemă, Constan- tin Dobrogeana-Gherea arăta, încă înainte de izbucnirea primului război mondial, că ,,O țară cu un organism social trebuie să se dezvolte ca un organism întreg, în marginile sale etnice. împărțită în mai multe părți, cum e Polonia sau cum e în parte România, dezvoltarea sa devine anormală și nesănătoasă în cel mai înalt grad. .. Social-democrația deci din lumea întreagă, care luptă împotriva oricărei nedreptăți, oricărei apăsări și robiri a omului prin om, luptă și cu cea din urmă energie împotriva tuturor banditismelor politice din societatea capitalistă, împo- triva tuturor acaparărilor naționale, luptă pentru liberarea națiunilor de sub jugul străin... ”9. Reluînd ideea, în condițiile desfășurării primului război mondial, care a accelerat procesul destrămării imperiilor bazate pe asuprirea popoarelor și a ușurat lupta pentru constituirea sau desăvîr- șirea statelor naționale, M. Gh. Bujor sublinia că „Patriile sînt cadre naturale și istorice de dezvoltare a popoarelor. în aceste cadre s-a înte- meiat pentru fiecare națiune o existență proprie, cu tradițiile ei, cu viața ei sufletească, cu idealurile ei, cu civilizația ei, element prețios și indispen- sabil în concertul civilizației generale. în acest înțeles patriile sînt necesare, căci în regimul actual numai înlăuntrul acestor cadre popoarele și-ar putea dezvolta în voie și pe deplin toată originalitatea și toată puterea lor de creațiune. Acesta e unul — evident, nu singurul — din motivele pentru care social-democrația se ridică împotriva ciuntirii țărilor consti- tuite, împotriva frângerii popoarelor în bucăți, împotriva suprimării vieții naționale a popoarelor. Ea a proclamat întotdeauna dreptul imprescrip- tibil și inviolabil al tuturor națiunilor la viață liberă și integrală” 10 11. în același sens, din cealaltă parte a Carpaților, glasul unui alt militant socia- list, Emil Isac, venea să precizeze poziția socialiștilor români față de hotărîrea de unire a Transilvaniei cu vechea Românie, precum și legătura indisolubilă dintre desăvîrșirea statului național și independența acestuia. „Independența noastră — arăta el în articolul „Alba lulia socialiștilor români” — este o condiție sine qua non a viitorului nostru și indepen- dența nu ne poate fi asigurată, decît atunci cînd nu vor mai exista provincii românești, ci dacă toată românimea va trăi o singură viață de stat. Acesta-i argumentul suprem pentru care socialismul român s-a declarat în Alba lulia pentru idealul unirii tuturor românilor” u. în adevăr, desăvîrșirea unității statale a României, în 1918, ca rezultat al necesităților obiective de dezvoltare a poporului român și ca rod al luptei maselor largi populare de pe întreg cuprinsul țării, a creat condiții mai favorabile luptei forțelor revoluționare, progresului general al societății noastre, a contribuit la consolidarea independenței naționale. Și în acea perioadă, în gîndirea social-politică și în acțiunile practice, problema căilor de dezvoltare a societății noastre, îndeosebi pe plan economic, a ocupat un loc important. Astfel, a avut loc o vie dispută ’ C. Dobrogeanu-Gherea, Asupra socialismului In țările înapoiate. București, Cercul de edituri socialistă, 1911, p. 264. 10 Vezi Presa muncitorească ți socialistă din România, voi. II (1900—1921), partea a II-a (1907—1916), Editura politică, București, 1968, p. 155. 11 Documente din istoria mișcării muncitorești din România, 1916 — 1921, Editura politică, București, 1966, p. 142. www.dacoromanica.ro 738 ARON PETRIC 6 între concepția „tradiționalistă” a rămînerii României într-un stadiu agrar și cea care preconiza evoluția spre o civilizație de tip industrial. Prima cale a fost îmbrățișată, îndeosebi, de Partidul Național-Țărănesc și a avut drept corespondent, în planul acțiunii practice, politica „porților deschise”, cu consecințe negative dintre cele mai serioase asupra economiei naționale, dezarmată, în fața capitalului străin care a pătruns tot mai mult pe piața României, îndeosebi în perioada crizei din anii 1929—1933, cînd s-a ajuns chiar la elaborarea faimosului „plan de la Geneva”, cu dăunătoare implicații și consecințe asupra însăși independenței noastre. Acestei orientări i-a fost opusă cea privind necesitatea unei industrializări a țării, poziție îmbrățișată cu precădere de Partidul Națio nai-Liber al și cunoscută, îndeobște, sub formula politicii „prin noi înșine”. Susținută în plan teoretic de economiști, filozofi și sociologi ca D. Drăghicescu, Șt. Zeletin, E, Lovinescu, H. Sanielevici, P. P. Negulescu, etc. această poziție corespundea, în mod obiectiv, într-o mai mare măsură intereselor naționale; din păcate, însă, ea nu și-a găsit decît o aplicare parțială, determinată și limitată de interesele burgheziei „liberale”, ceea ce s-a reflectat în păstrarea de către capitalul străin a unor poziții puternice în economia României și în încălcarea unor atribute ale suveranității naționale, inclusiv în anii guvernărilor Partidului Național-Liberal. în ansamblu, țara noastră a continuat să fie, și în perioada inter- belică, importatoare de capital și, ca atare, obiect al luptei marilor mono- poluri internaționale pentru reîmpărțirea lumii. în diviziunea capitalistă a mimcii și în relațiile economice internaționale, România a rămas în mare măsură o sursă de materii prime, agro-alimentare și de combustibil pentru piața mondială, căreia îi oferea posibilități avantajoase de desfacere a fabricatelor, în special a mașinilor și utilajelor, situație dezavantajoasă pentru țara noastră — și aceasta nu numai în plan economic, ci și politic. în domeniul relațiilor externe, în perioada interbelică statul român a dus, în general, o politică de apărare a integrității teritoriale și a suvera- nității naționale, opunîndu-se încercărilor de revizuire a frontierelor țării și a revanșismului războinic, promovate de forțele fasciste, în frunte cu Germania hitleristă. în acest sens au fost întreprinse o serie de acțiuni vizînd păstrarea statu-quo-ului teritorial, crearea unui sistem de securitate colectivă și de apărare a păcii — unele din ele secondînd inițiativele rodnice ale Uniunii Sovietice, ca în cazul „protocolului Litvinov”, semnat la Moscova, prin care se condamna războiul ca mijloc de rezolvare a dife- rendelor, sau în problema definirii agresorului. Aceste acțiuni pozitive au întîmpinat, însă, o serie de dificultăți și adversități, atît de ordin extern, cît și intern. în adevăr, politica dupli- citară și „conciliatoristă” a unor cercuri politice occidentale care au cedat în fața agresivității hitleriste, precum și poziția anticomunistă a claselor dominante din România care au încurajat, în scop de diversiune, orga- nizațiile fasciste, au avut drept rezultat creșterea pericolului fascist, cu toate consecințele nefaste ce decurgeau din această situație, inclusiv pentru independența și integritatea statelor, pentru securitatea și pacea» lumii. Desigur, o astfel de situație nu putea să nu trezească neliniște și îngrijorare în opinia publică mondială, îndeosebi în acele țări care, ca și România, reușiseră, la capătul unei îndelungate lupte de eliberare națională, să-și desăvîrșească unitatea statală. în acele împrejurări, forțele democra- www.dacoromanica.ro 1 CONSOLIDAREA INDEPENDENȚEI NAȚIONALE 739 tice din țara noastră, reprezentînd imensa majoritate a poporului, au între- văzut pericolul grav care amenința libertatea și independența națională, ceea ce a fost de natură să mobilizeze forțele vii ale națiunii în jurul stindardului purtat cu hotărîre și eroism de Partidul Comunist Eomân. Depășind unele neclarități care se manifestă în poziția sa față de problema caracterului și rolului statului național român, Partidul comunist a dat semnalul de alarmă față de primejdia în care se găsea țara, și-a exprimat hotărîrea de a se afla în primele rînduri ale luptei pentru apărarea integrității teritoriale și independenței naționale. încă în decembrie 1935, P.C.E. se adresa poporului prin paginile ziarului „Scînteia”, în cuvinte pline de gravitate : „Existența neamului românesc, ca națiune, existența Eomâniei ca țară independentă sînt în joc. Poporul român trebuie să se decidă dacă înțelege să-și apere existența și independența. Iar poporul român nu poate da decît un singur răspuns. Cu toată energia, la nevoie cu arma în mină, poporul român își va apăra existența contra bandiților hitleriști care vor să ne răpească independența națională”12. în același sens, Plenara a V-a lărgită a C.C. al P.C.E. din august 1936 înscria în Eezoluția sa: ,,în caz dacă Germania hitleristă, dezlănțuind războiul în Europa în contra U.E.S.S. va ataca Eomânia cu ajutorul Ungariei hortyste, comuniștii vor considera necesară apărarea fiecărei palme de pămînt al țării noastre” 13 14. Cînd, mai tîrziu, armatele hitleriste au cotropit pămîntul Cehoslovaciei, amenințînd în mod direct și teritoriul Eomâniei, Partidul Comunist Eomân, a sprijinit mobilizarea generală din martie 1939, adresîndu-se poporului printr-o broșură-manifest intitulată sugestiv : După Austria, Cehoslovacia, în care își exprima soli- daritatea cu popoarele acestei țări prietene și dădea alarma împotriva pericolului grav ce plana și asupra țării noastre, chemînd la luptă întregul popor „pentru apărarea țării, împotriva cotropitorilor fasciști”, luptă în care comuniștii se vor afla „cu arma în mînă în primele rînduri”. Tot- odată, Partidul Comunist Eomân a militat cu hotărîre pentru o politică de strînsă prietenie cu Uniunea Sovietică, forța politică și militară cea mai hotărîtă să respingă pe agresorii fasciști, după cum a sprijinit și strîngerea alianțelor în cadrul Micii înțelegeri și înțelegerii Balcanice. Dar trădarea intereselor naționale de către cercurile politice cele mai reacționare, în frunte cu organizațiile fasciste, și presiunile brutale ale hitleriștilor au dus la instaurarea dictaturii militaro-fasciste, deschizînd calea sacrificării intereselor vitale ale țării față de Germania nazistă și marcînd, astfel, o gravă știrbire a suveranității și neatîrnării Eomâniei. Așa cum se subliniază în Programul Partidului Comunist Eomân, „Poli- tica de cedare și capitulare în fața Germaniei pe plan internațional, cît și politica antinațională a cercurilor celor mai reacționare din Eomânia, instaurarea dictaturii militaro-fasciste, în septembrie 1940, au deschis calea aservirii complete a țării noastre de către Germania hitleristă” u. Lipsită de o independență reală, Eomânia a fost împinsă, împotriva 12 „Scînteia”, an V, nr. 27—28 din decembrie 1935. 13 Documente din istoria Partidului Comunist Român, 1934 — 1937, E.S.P.L.P., București, 1957, p. 440. 14 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism, Editura politică, 1975, p. 45. www.dacoromanica.ro 740 ARON PETRIC 8 voinței poporului, în războiul antisovietic — ceea ce a constituit perioada cea mai neagră din întreaga noastră istorie. în acele dramatice împreju- rări, clasa muncitoare, în frunte cu Partidul Comunist Eomân, s-a dovedit din nou a fi la înălțimea misiunii sale, ridicînd steagul luptei pentru ieșirea din acest război, din alianța nefastă cu Germania nazistă și pentru alătu- rarea României forțelor coaliției antihitleriste — acțiune de natură să asigure restabilirea suveranității și independenței naționale. Grupînd în jurul proletariatului toate forțele sociale și politice interesate în răsturnarea dictaturii militaro-fasciste și în eliberarea țării de sub ocupația hitleristă, Partidul Comunist Eomân a pregătit și înfăptuit insurecția națională armată antifascistă și antiimperialistă din august 1944, în condițiile favorabile create de victoriile strălucite ale armatelor sovietice, — care au adus contribuția hotărîtoare la înfrîngerea Germaniei — și ale celorlalte forțe ale coaliției antihitleriste. Semnificativ este faptul că în documentele programatice care au stat la baza organizării și desfă- șurării insurecției — ca Platforma P.C.R. din 6 septembrie 1941 intitulată sugestiv Lupta poporului pentru libertate și independență națională, Hotărîrea C.C. al P.C.R. din iunie 1943 privind încheierea Frontului Patriotic Anti- hitlerist, Manifestul Frontului Unic Muncitoresc, din 1 mai 1944, Decla- rația Blocului Național Democrat din 20 iunie 1944 și Declarația Comite- tului Central al Partidului Comunist Român din 24 august 1944 — a fost prezentă, în mod constant și ca un obiectiv de prim ordin, ideea restabilirii independenței și suveranității naționale, factor de natură să asigure, prin adeziunea largă pe care o întrunea în rîndurile întregului popor, unirea tuturor forțelor interesate în dobîndirea dictaturii fasciste, pe deasupra poziției și intereselor lor de clasă. Marcînd începutul unor profunde transformări revoluționare în viața poporului român, insurecția din august 1944 a constituit, totodată, un moment hotărîtor în lupta pentru redobîndirea independenței naționale, a unei independențe și suveranități reale, nu numai în raport cu Germania nazistă, ci cu toate forțele imperialiste. Așa cum subliniază tovarășul Nicolae Ceaușescu, insurecția din august 1944 „a inaugurat o eră nouă în istoria milenară a patriei noastre, a deschis calea eliberării definitive a României de sub dominația imperialistă, a înfăptuirii năzuințelor poporu- lui român de a fi liber și stăpîn pe bogățiile și pe munca sa, pe propriul său destin” 18. O coincidență istorică a făcut ca, așa cum se petrecuseră lucrurile cu aproape un secol în urmă, cînd proclamarea independenței de stat fusese pecetluită prin sîngele vărsat pe cîmpul de luptă de armata română alături de cea rusă și de patrioții bulgari, tot așa și redobîndirea independenței ca urmare a victoriei insurecției a fost consolidată prin lupta eroică a armatei române, alături de glorioasele armate sovietice și de celelalte forțe ale Națiunilor Unite, pentru înfrîngerea definitivă a Germaniei hitleriste, pentru zdrobirea fascismului. După cum a subliniat tovarășul Nicolae Ceaușescu în cuvîntarea rostită cu prilejul aniversării a 30 de ani de la victoria asupra fascismului, în cartea de aur a istoriei vor rămîne 15 * 15 Nicolae Ceaușescu, Expunere prezentată la Congresul educa/iei politice fi al culturii socialiste, 2 iunie 1976, Editura politică, 1976, p. 23( www.dacoromamca.ro 9 CONSOLIDAREA INDEPENDENȚEI NAȚIONALE 741 „înscrise de-a pururi luptele comune ale armatelor române și sovietice, jertfele și sîngele vărsat în comun atît pentru eliberarea deplină a Româ- niei, cît și pentru înfrîngerea definitivă a fascismului. în această luptă s-au pus bazele trainicei și indestructibilei prietenii dintre poporul român și popoarele Uniunii Sovietice, care, în noile condiții istorice ale edificării societății socialiste și comuniste, s-au ridicat pe o treaptă superioară, transformîndu-se într-o puternică alianță și rodnică colaborare în toate domeniile de activitate”. Anii revoluției democrat-populare, caracterizați prin tumultul luptei maselor largi populare chemate la creație istorică conștientă, au marcat totodată o etapă nouă în consolidarea independenței națio- nale. Acționînd în această direcție, forțele democrate și patriotice conduse de Partidul Comunist Român au făcut mari eforturi pentru obținerea unui nou statut internațional al României, care să anuleze condiția de fost „satelit” al Germaniei naziste șr să consacre noua calitate a țării noastre, de partener al statelor din coaliția antihitleristă. Ca urmare, un prim pas a fost făcut prin semnarea, la 12 septembrie 1944, a Convenției de armis- tițiu dintre România și Națiunile Unite, Convenție care consfințea, pe plan juridic, starea de fapt a ieșirii țării noastre, încă din dimineața de 24 august 1944, din războiul antisovietic și întoarcerea armelor împotriva Germaniei. înființarea Comisiei Aliate de Control — organ cu largi împuterniciri reprezentînd Puterile Aliate — a creat un cadru nou de exercitare a atributelor statului român, limitîndu-i, în mod inevitabil, libertatea de acțiune independentă îndeosebi pe plan extern. în schimb, prezența și activitatea acesteia au fost de natură să frîneze manevrele reacțiunii interne și încercările unor cercuri imperialiste occidentale de a împiedică procesul de transformare revoluționară a țării, ceea ce a constituit, fără îndoială, un stimulent în lupta forțelor progresiste ale societății noastre. Un moment semnificativ sub acest raport l-a constituit încercarea reacțiunii de a sprijini prin toate mijloacele guvernul prezidat de generalul Rădescu și a împiedica formarea unui guvern democratic. în acele împre- jurări de aspră încleștare politică, reprezentanții Uniunii Sovietice în Comisia Aliată de Control și primul locțiitor al Comisarului popoiului pentru Afacerile Externe al U.R.S.S., Andrei Vîșinski, trimis special în România cu această misiune, au intervenit în mod energic, respingînd încercările de amestec ale cercurilor imperialiste occidentale și ușurînd, prin aceasta, lupta maselor populare de formare a unui guvern revolu- ționar-democratic. Rod al voinței și luptei forțelor democrate, organizate și conduse de Partidul Comunist Român, victoria de la 6 martie 1945 a marcat un moment de cotitură în desfășurarea procesului revoluționar. Faptul că ea a fost obținută prin înfrîngeiea reacțiunii interne, dar totodată și prin respingerea încercărilor de sprijinire a acesteia de către forțe impe- rialiste din afară, i-a conferit o valoare deosebită și în planul luptei pentru independență. Așa cum subliniază tovarășul Nicolae Ceaușescu, actul de la 6 martie 1945 „a avut, totodată, prin consecințele și implicațiile sale, un profund caracter antiimperialist; el a scos definitiv țara de sub orice dominație imperialistă, a pus bazele dezvoltării libere și independente a României, ale consolidării independenței naționale, www.dacoromamca.ro 12 și Republica Guineea (1974). www.dacoromanica.ro 756 ALEXANDRU BOLINTINEANU 8 la adresa suveranității și independenței sale naționale. Aceste principii fundamentale ale dreptului internațional vor fi aplicate atît în relațiile dintre statele semnatare cît și în relațiile lor cu celelalte state. Toate aceste documente încheiate, modul în care se desfășoară rela- țiile de colaborare între România și țările în curs de dezvoltare și neali- niate reprezintă un puternic sprijin pentru cauza libertății popoarelor și înlăturarea oricăror forme de dominație și asuprire. Aceste relații dobîn- desc un conținut și mai larg și mai bogat prin participarea ca invitată a țării noastre la reuniunile și conferințele țărilor nealiniate 17, precum și prin primirea ei ca membră a ,,Grupului celor 77” 18. După cum a subli- niat Comitetul politic executiv al C. C, al P.C.R., participarea României cît și a altor state socialiste „servește unității tuturor forțelor antiimperia- liste, progresiste și democratice, este în folosul luptei împotriva politicii imperialiste, colonialiste și neocolonialiste de agresiune și dictat politic și economic, pentru democratizarea vieții internaționale, pentru afirma- rea dreptului fiecărui popor de a se angaja pe calea progresului economic și social, de a fi stăpîn pe soarta sa, pentru făurirea unei lumi mai drepte și mai bune” 19. Subliniind că participarea țării noastre la activitatea „Grupului celor 77”, constituie o expresie a relațiilor tot mai strînse, de solidaritate și cooperare existente între România și țările în curs de dezvoltare, Comi- tetul Politic Executiv în ședința din 12 februarie 1976 aprecia că acest act „constituie o nouă și pregnantă recunoaștere a justeței politicii externe a țării noastre, a fermității și consecvenței cu care România socialistă acționează pentru afirmarea dreptului popoarelor la libertate și indepen- dență națională ...” 20 21. Aplicînd principiile coexistenței pașnice, România socialistă dez- voltă relațiile sale cu statele capitaliste dezvoltate pe baza egalității în drepturi și respectului reciproc al suveranității și independenței naționale și celorlalte principii destinate să asigure cadrul unor raporturi de cola- borare între state suverane și independente. Acest cadru își găsește expre- sia și într-o serie de declarații solemne comune și declarații comune înche- iate între România și aceste țări a. Cursul ascendent și îndeosebi în dome- niul cooperării economice și tehnico-științifice, al relațiilor dintre țara noastră și statele capitaliste dezvoltate ilustrează în mod elocvent că deo- sebirile dintre apartenența la sisteme social-politice, mărimea și poten- țialul statelor nu constituie o piedică în conlucrarea pe plan bilateral, ci dimpotrivă între ele se poate desfășura o rodnică și multilaterală colabo- rare cu condiția ca aceasta să se integreze în stricta respectare a princi- 17 Această invitare s-a făcut prin hotărirea unanimă a Conferinței miniștrilor de externe ai țărilor nealiniate, tn august 1975 și In această calitate de invitată România a participat și la cea de a V-a Conferință a țărilor nealiniate care a avut loc la Colombo (Sri Lanka) Intre 16 și 19 august 1976. 18 Primirea României ca membră a „Grupului celor 77” a fost liotărită In unanimitate de cea de a IlI-a Conferință ministerială de la Manila (2 6 februarie 1976). 19 „Scînteia” nr. 10293 din 24 septembrie 1975. 20 „Scînteia” nr. 10413 din 13 februarie 1976. Cu privire la participarea României la activitatea țărilor nealiniate și a „Grupului celor 77” a se vedea și Ștefan Năstăscscu, Suve- ranitatea și dinamica rela{iilor internaționale, București, Edit. politică, 1976, p. 157 — 164. 21 Astfel slnt de exemplu declarațiile încheiite de România cu Belgia și Luxemburg {1972), Olanda, Italia, R. F.Turcia și Marea Britanie (1975). 9 CONCEPTUL DE INDEPENDENȚA ÎN POLITICA EXTERNA A ROMĂNlEl 757 piilor fundamentale ale dreptului internațional menite să promoveze dez- voltarea liberă și independentă a popoarelor. Importanța deosebită acordată de România în relațiile ei de cola» borare cu toate statele lumii, cooperării economice și tehnico-științifice este legată de consolidarea necontenită a independenței sale naționale. Acest fapt își găsește expresia și în sublinierile făcute în documentele de partid. Astfel tovarășul Nicolae Ceaușescu, referindu-se la formele coope- rării internaționale, arăta că: „Viața demonstrează că încă pentru multă vreme de aici înainte cooperarea între state trebuie să se bazeze pe prin- cipiul dezvoltării independente a fiecărei economii naționale și că nici o formă care duce la încălcarea acestui principiu nu este și nu poate fi viabilă” 22. în Programul Partidului Comunist Român adoptat de cel de-al Xl-lea Congres al Partidului se învederează că, acordîndu-se o importanță deosebită extinderii relațiilor economice și tehnico-științifice ale României cu toate țările : „La baza relațiilor economice externe ale României vor sta principiile deplinei egalități în drepturi, avantajului reciproc, neamestecului în treburile interne, respectului riguros al indepen- denței și suveranității fiecărui stat. România va milita pentru dezvoltarea neîngrădită a colaborării și cooperării internaționale, pentru schimbul liber și echitabil de valori care să nu ducă sub nici o formă la subordo- narea economiei unui stat de către altul...” 23. în același context se cuvin menționate și acte legislative interne importante care creează cadrul cooperării economice și tehnico-științifice a României cu celelalte state. Astfel în Legea cu privire la activitatea de comerț exterior, de cooperare economică și tehnico-științifică a Republicii Socialiste România din 17 martie 1971 se precizează că activitatea de comerț exterior se desfășoară în raport cu toate țările pe baza respectării suveranității și independenței naționale, egalității în drepturi și avanta- jului reciproc, neamestecului în treburile interne. Semnificative sînt de asemenea prevederile cuprinse în Decretul pentru constituirea, organi- zarea și funcționarea societăților mixte în Republica Socialistă România din 4 noiembrie 1972 în care se arată că : în determinarea obiectului de activitate a acestor societăți urmează a fi avute în vedere orientările și direcțiile dezvoltării economico-sociale ale României; societățile sînt persoane juridice române și își desfășoară activitatea în conformitate cu legislația statului român; participarea părții române la capitalul social trebuie să fie de cel puțin 51 % M. 3. Activitatea României în cadrul organizațiilor și conferințelof~înter- ■naționale în scopul promovării principiilor suveranității și independenței naționale. Din momentul admiterii sale în Organizația Națiunilor Unite (decembrie 1955), una dintre orientările fundamentale ale participării deosebit de susținute a țării noastre la activitatea O.N.U. a constituit-o și o constituie promovarea, cu mijloacele oferite de organizație, a concep- 22 Nicolae Ceaușescu, Raportul cu privire la măsurile de perfecționare a conducerii șt planificării economiei naționale și la îmbunătățirea organizării administratio-teritoriale a Româ- niei. Prezentat la Conferința Națională a P.C.R. — 6 decembrie 1967. în România pe drumul desăvârșirii construcției socialiste, voi. 2, București, Edit. politică, 1968, p. 569. 23 Programul Partidului Comunist Român .... In Congresul al Xl-lea al P.C.R., p. 722 — 723. S1 A. ^^^.Sfcifoiiiaiiicaro 18-0, 7144 ALEXANDRU EfOLUmNEANU 10 *758 tului de independență națională, asigurarea unei contribuții sporite din partea Națiunilor Unite la înfăptuirea în viața internațională a princi- piilor garantînd existența de sine stătătoare a fiecărui popor. 25 Acțiunile Eomâniei în această direcție s-au manifestat în : a) dezvoltarea și aplicarea principiului suveranității și independenței naționale; b) sprijinirea luptei popoarelor pentru cucerirea și apărarea independenței naționale; c) așe- zarea la baza cooperării internaționale și în deosebi în domeniul economic și tehnico-științific a principiilor independenței naționale și dezvoltării de sine stătătoare a fiecărui popor și, în primul rînd în ceea ce privește țările în curs de dezvoltare. 26 a) Dintre numeroasele acțiuni ale Eomâniei în vederea înscrierii, definirii și dezvoltării în documente ale O.N.U. a principiilor suveranității și independenței naționale și a celorlalte principii legate de acestea 27, acțiuni concretizate fie în inițiative proprii sau în sprijinirea altor iniția- tive, evocăm propunerile făcute de Eomânia în 1960 în scopul de a se examina problema unor acțiuni pe plan regional în vederea îmbunătățirii relațiilor de bună vecinătate dintre state europene aparținînd unor sis- teme social-politice diferite. Inițiativa țării noastre și-a găsit concretizarea în rezoluția cu același titlu adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 21 decembrie 1965 (rezoluția 2029/XX). Din punctul de vedere al acestui studiu reținem ideea necesității de a pune la baza relațiilor de bună veci- nătate principii care să asigure independența națională, și anume egali- tate în drepturi, respectul reciproc. Este astfel exprimată ideea necesității de a se instaura noi relații între statele continentului european, în coope- rarea dintre ele, care, pînă la urmă, va fi pe larg consacrată cu un deceniu filai tîrziu în Actul final al conferinței pentru securitate și cooperare în Europa. Un sprijin activ a fost acordat de Eomânia elaborării Declarației asupra principiilor dreptului internațional referitoare la relațiile priete- nești și cooperarea între state în conformitate cu Carta O.N.U. 28 *, aducînd o Contribuție importantă la definirea elementelor componente ale princi- piilor egalității suverane și egalității in drepturi a popoarelor și al dreptului popoarelor de a dispune de ele înseși2fl. O semnificație definitorie deosebită pentru acțiunile Eomâniei în SCbpul includerii în documente fundamentale ale O.N.U. și aplicării în practică a principiilor suveranității și independenței naționale o prezintă propunerile Cuprinse în documentul prezentat în 1975 cu privire la îmbu- 25 încă la prima participare a României la sesiunile Adunării Generale a O.N.U., In 1950, Grigore Preoteasa, șeful delegației române sublinia că politica externă a României se inspiră din ^principiile ,,. t. egalității dintre state, ale respectului independenței și suveranității inter- naționale ale tutdror popoarelor, ele neimixtiunii In treburile altor țări ... Datorită Întăririi forțelor păcii In lume ele au devenit ... o lege a dezvoltării societății contemporane” (citat după 't. NeguleSCu, România la Organizația Națiunilor Unite, București, Edit, politică, 1975, p. 21^-22). 26 în cadrul studiului de față nu pot fi, desigur, evocate declt unele aspecte ale acestor acțiuni. Pentru o expunere de ansamblu și documentele pertinente, a se vedea .România in sistemul Națiunilor Unite, coordonator principal N. Ecobescu, studiul introductiv la acest volum de N. Ecobescu și loan Voicu, București, Edit. politică, 1974. Vezi și A. Bolintineanu, M, Malița, Carta QM.U. docutnent al erei noastre, București, Edit. politică, 1970, p. 270—311. •’ Pentru detalii a se Vedea T. Negulescu, op. cit., p. 19—29. 12 Rezoluția 2825 (XXV) a Adunării Generale a O.N.U. din 24 octombrie 1970. ’• A se vedea Pentru^)^^j^|finmaaic^/t31 24 și urm. 11 CONCEPTUL DE INDEPENDENȚA IN POLITICA EXTERNA A ROMÂNIEI 759 nătățirea și democratizarea activității Organizației Națiunilor Unite 30. Menționăm astfel propunerea ca în Carta Națiunilor Unite să se afirme cu toată tăria dreptul fundamental al fiecărui popor de a fi stăpîn pe desti- nele sale, abolirea deplină și definitivă a colonialismului, înlăturîndu^se orice prevederi în contradicție cu cerința dezvoltării libere și independente a popoarelor. în acest fel, Carta va deveni un instrument al lichidării colo- nialismului, a oricăror forme de dominație și asuprire, care să asigure afir- marea multilaterală și nestingherită a fiecărui popor. Totodată, țara noastră a propus elaborarea și adoptarea în cadrul O.N.U. a unui Cod de conduită cu caracter universal în care să fie statuate drepturile și îndatoririle fundamentale ale statelor, în care să fie înscrise pe primul plan dreptul sacru al fiecărui stat la existență liberă, la inde- pendență și suveranitate națională, dreptul inalienabil al fiecărui popor de a-și decide de sine stătător soarta precum și la exercitarea suveranității depline asupra resurselor sale naturale. b) Printre contribuțiile Eomâniei la activitatea Organizației Națiu- nilor Unite în afirmarea independenței popoarelor se înscrie cu o pondere deosebită, sprijinul activ, constant și multilateral acordat acțiunilor vizînd lichidarea colonialismului, rasismului și apartheid-ului, generate de acesta, exercitării de către fiecare popor a dreptului său de a-și decide singur destinele. Astfel țara noastră și-a adus o contribuție de substanță la ela- borarea Declarației cu privire la acordarea independenței țărilor și po- poarelor coloniale 31 adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. din 1960 și a susținut în mod stăruitor la toate sesiunile următoare necesitatea luării de măsuri pentru transpunerea în realitate a prevederilor acesteia, pentru lichidarea totală și în termen cît mai scurt a colonialismului, parti- cipînd la elaborarea și redactarea rezoluțiilor legate de atingerea unui asemenea obiectiv 32. Consecvența acestor acțiuni ale Eomâniei se exprimă și în sublinie- rile făcute în documentul cu privire la îmbunătățirea și democratizarea activității O.N.U. asupra necesității ca Organizația Națiunilor Unite să întreprindă acțiuni hotărîte și să ia măsuri ferme pentru a asigura elibe- rarea neîntîrziată și completă a tuturor popoarelor de sub dominația colonială sau neocolonială, pentru a aboli cu desăvîi'șire orice formă de dominație a unui stat de către altul. Eomânia s-a pronunțat și se pronunță pentru acțiuni practice în vederea sprijinirii mișcărilor de eliberare a popoarelor, prin reprezentarea lor adecvată la O.N.U. și elaborarea unor programe concrete de asistență multilaterală pentru aceste mișcări. în același document Eomânia și-a reînnoit propunerea privind con- vocarea unei sesiuni speciale a Adunării Generale a O.N.U. în care să se dezbată și să se adopte măsuri efective pentru acordarea independenței 30 Poziția României cu privire la îmbunătățirea șl democratizarea activității Organizației Națiunilor Unite, la întărirea rolului său în realizarea colaborării intre toate statele, fără deosebire de orlnduire socială, a unei lumi mat bune și mai drepte, a unei păci trainice, document prezentat la 12 noiembrie 1975 la cea de-a XXX-a sesiune O.N.U. In Contribuții ale României la soluțio- narea marilor probleme ale lumii contemporane, București, Edit. politică, 1975, p. 41 — 46. 31 Rezoluția 1514 (XV) a Adunării Generale a O.N.U. din 14 decembrie 1960. 33 Vezi T. Neguiescu, op. -\v^.a&omanica.ro 760 ALEXANDRU BOLINTINEANU 12 teritoriilor aflate încă sub dominație colonială și stabilirea în acest scop a unor termene cît mai apropiate 33. Nu a existat situație specifică privind decolonizarea, încălcarea dreptului popoarelor de a dispune de ele înșile, la regimurile rasiste din Africa australă în care Adunarea Generală a O.N.U. sau alte organe ale acesteia să fi adoptat recomandarea unor măsuri destinate să asigure eli- berarea popoarelor în cauză de sub dominație străină, la care Eomânia, prin reprezentanții săi, să nu-și fi exprimat cu fermitate sprijinul său, să nu fi contribuit la procesul de elaborare a hotărîrilor care au fost luate. c) Numeroase sînt și contribuțiile aduse de țara noastră la formu- larea ca bază a relațiilor economice între state a principiilor legate de suve- ranitate și independența națională, la elaborarea concepțiilor care preva- lează în cadrul Organizației Națiunilor Unite asupra modului în care cooperarea economică și tehnicd-științifică trebuie să sprijine eforturile popoarelor spre progres economic și social și în primul rînd ale țărilor în curs de dezvoltare. Printre aceste contribuții se înscriu propunerile făcute de Eomânia în 1957, la un an după participarea ei la sesiunea Adunării Generale a O.N.U. în scopul adoptării unei declarații care să cuprindă principiile fundamentale ale colaborării economice internaționale cum sînt: respectul reciproc al independenței economice a fiecărui stat; respectul integral al dreptului suveran al fiecărui stat de a dispune de bogățiile și de resursele naturale; respectarea în relațiile economice internaționale a egalității, schimburilor echivalente și avantajelor reciproce ; acordarea de ajutor eco- nomic și asistență tehnică țărilor în curs de dezvoltare, nelegat de condiții «are ar putea fi dăunătoare independenței economice și polii ice a acestor țări 34 35. în același context al formulării principiilor care trebuie așezate la baza colaborării economice internaționale pentru asigurarea independenței statelor, se înscrie și contribuția activă a Eomâniei la elaborarea Cartei drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor în care principiile egalității suverane și independenței naționale, precum și dreptul la suve- ranitatea permanentă asupra bogățiilor naționale figurează pe primul plan. Important este și aportul Eomâniei prin propuneri proprii și asocierea la inițiativele altor state, în primul rînd ale țărilor în cur» de dezvoltare — la concentrarea activităților O.N.U. spre elemente fundamen- tale ale dezvoltării: industrializarea, planificarea, reforma agrară, asigu- rarea suveranității permanente asupra resurselor naturale și valorificării 33 Contribuia ale Homăntei la soluționarea marilor probleme ale lumii contemporane p. 51, 52. 34 Ideile promosatc de inițiativa română desfășurata și la sesiunile ui matoai e ale Adunării Generale a O.N.U. și au găsit expresia in principiile incluse in Actul final al primei Conferințe a Națiunilor Unite pentru Comerț Și dezvoltare (UNGI AD, Gcnesa 196 t) și In rezoluții adoptate de sesiuni ulterioare ale L'NCTAD. 35 Adoptată prin Rezoluția Adunării Generale a O.NGC- 3488 (XXIX) din 12 decern bne 1974 www.dacoromanica.ro 13 CONCEPTUL DE INDEPENDENȚA IN POLITICA EXTERNA A ROMÂNIEI 761 lor, aplicarea științei și tehnicii în folosul dezvoltării, utilizarea rațională a resurselor umane 38. în cadrul regional european România, membră în C.A.E.R. încă de la înființarea acestei organizații a unor țări socialiste (1949) și-a extins necontenit colaborarea cu țările membre pe baza principiilor înscrise în statutul organizației (din 1960) și în „Programul complex” (adoptat la cea de-aXXV-a sesiune a C.A.E.R., București, 1971). Sînt principii des- tinate să asigure suveranitatea în domeniul economiei a fiecărei țări membre, dezvoltarea tot mai puternică a economiei naționale a fiecărei țări, acce- lerarea procesului de egalizare a nivelului de dezvoltare economică, spo- rirea rolului planului național în dezvoltarea economică și socială, a rolului conducător al Partidului, al clasei muncitoare în fiecare țară membră a organizației. Un aport de o deosebită importanță a fost adus în ultimii zece ani de România socialistă la făurirea unui nou concept de securitate și coope- rare în Europa, care are la bază edificarea unor relații noi între țările europene, de natură să asigure dezvoltarea nestingherită a fiecărui popor, crearea unei Europe unite, bazată pe națiuni independente, pe colaborarea pașnică și egală în drepturi între toate țările. In această direcție țara noastră a acționat cu deosebită perseverență la Conferința pentru securi- tate și cooperare în Europa, aducînd contribuții decisive la organizarea lucrărilor Conferinței pe baze democratice, potrivit principiului consen- sului și altor norme care să asigure participarea liberă și egală a tuturor la elaborarea deciziilor, precum și la afirmarea clară și completă în Actul final a principiilor egalității suverane, dreptului popoarelor de a dispune de ele însele, inviolabilitatea frontierelor, interzicerea amenințării sau folosirii forței împotriva independenței politice a altor state și altor prin- cipii menite să apere suveranitatea și independența statului 37. 4. Contribuții la fundamentarea caracterului de legitate al dezvoltării istorice al independenței naționale în lumea contemporană, în edificarea unei noi ordini internaționale. Promovarea conceptului de independență națională în politica externă a României socialiste constituie expresia — ca și această politică în ansamblul ei — a concepției științifice marxist- leniniste a Partidului Comunist Român despre dezvoltarea istorică a lumii contemporane, a tendințelor ei obiective, izvorînd din transformările și realitățile acestei lumi. Concepția asupra rolului suveranității și indepen- denței naționale în societatea contemporană făurită de partid, cu contri- buția decisivă a secretarului general al P.C.R, tovarășul Nicolae Ceaușescu reprezintă una dintre contribuțiile de seamă la îmbogățirea tezaurului 88 De exemplu, rezoluțiile privind activitatea O.N.U. in domeniul dezvoltării industriale (1962), planificarea In vederea dezvoltării economice (1963), știința și tehnica in folosul dez- voltării (1965) precum și inițiativa română de mare amploare din 1970 tn același domeniu care a impulsionat dezbateri, studii și organizarea unei Conferințe mondiale a O.N.U. In 1978 cu privire la știință și tehnică (Vezi pentru detalii T. Negulescu, op. cit., p. 192—210). 87 Romulus Neagu, Securitatea europeană. Afirmarea unul nou concept, București, Edit. politică, 1976, p. 61 și urm., 74 și urm., 102 — 125 și 152 ; Ion Diaconu, Principatele aspecte ale edificării securități dezvoltării cooperării in Europa. Contribuția României ta stabilirea ele- mentelor esențale și la promovarea procesului de instaurare a unor reiatii mai bune pe continent, tn Probleme Internationale, p. 2 ^^