ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE Șl POLITICE  REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA Dini SUMAR: P | 1 1 'I I. ' || I । " H । > || ÎN ÎNTÎMPINAREA CENTENARULUI 'INDEPENDENȚEI 'DE_STjAjT A ROMÂNIEI EXPERIENȚA RĂZBOIULUI DE INDEPENDENȚĂ ȘI DEZVOLTAREA’ PUTERII ARMATE A ROMÂNIEI PÎNĂ LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL1' , , ■ 11 ’ । I । , 1 । li 1 . ■ I । ,i ‘ J I Genera l-maior ■ Ecgen.IBantha Ii Ii । i I [ i I | । । SOLIDARIZAREA ROMÂNILOR BĂNĂȚENI CU RĂZBOIUL"'DE INDE- PENDENȚĂ 'i ' 1 ! ' ’ ' ’ 1 । " 'I j1" '| ' 1 " i ■ L D-Suciu CENTRE ROMÂNE DE DIFUZIUNE CULTUrXlă||îN SECOLELE XVII- I. D. Suciu XVIII .! i ■ । , i ' P , AlexAnobui.Dutu (I ii 1 I ' 1 I I । ii । LOCUL BĂNCILOR COMERCIALE DUN ROMÂNIA ÎN FINANȚAREA AGRICULTORII DUPĂ PRIMUL RĂZBOI MONDIAL PÎNĂ LA CON-1 VERSIUNEA1 DATORIILOR AGRICOLE 1' ,i , I I I 1 'I I I I । Dvmituu ȘA.NDBU H . . ! ■ M I ' ' 1 I AL XV-LEA ICONGRES INTERNAȚIONAL DE STADII BIZANTINE | j 1 I ! I P . Stelian Brezhanii I 11 I ' ,1 ECOURILE REINTRODUCERII SERVICII.LUI MILITAR OBLIGATORIU ÎN GERMANIA (1935) ÎN DOCUMENTE DIPLOMATICE ROMÂNEȘTI îl । 1 11 11 11 ] ll ' । t । I >1 ■ • i! Nicolae Dascălu DOCUMENTAR ' ll I . , . ’ I l| 1 u i . I| I . ! ! ,1 li PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE (STUDII DOCU- MENTARE) ' ' VIAȚA ȘTIINȚIFICĂ1 i I . ‘i RECENZII । ' 1 REVISTA REVISTELOR 'i '! I ii 11 1 1 j ' || . ÎNSEMNĂRI TOMUL 30 1977 MARTIE www.dacaromanica.ro EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE Șl POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA SECȚIA DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE COMITETUL DE REDACȚIE Vasile Maciu (redactor responsabil) ; Ion Apostol (redactor responsabil adjunct); Nichita AdXniloaie; Ludovic Dem£ny; Gheorghe I. IonițX ; Vasile Liveanu ; Aurel Loghin ; Traian Lungu I ; Damaschin Mioc; Ștefan Olteanu ; Aron Petric ; Ștefan ȘtefXnescu ; Pompiliu Teodor (membri). Prețul unui abonament este de 120 Iei. în țară abonamentele se primesc la oficiile poștale, factorii poș- tali și difuzorli de presă din Întreprinderi și instituții. Revistele se mal pot procura (direct sau prin poștă) și prin „PUNC- TUL DE DESFACERE AL EDITURII ACADEMIEI”, Calea Vic- toriei nr. 125, sector 1. Cititorii din străinătate se pot abona adrestndu-se la ILEXIM— Departamentul export-import presă. P.O. Box 136—137 telex 11226 — București, Str. 13 Decembrie nr. 3. Manuscrisele, cărțile și revistele* pentru schimb, precum și orice corespondentă se vor trimite pe adresa Comitetului de redacție al revistei „REVISTA DE ISTORIE” Apare de 12 ori pe an. Adresa redacției: B-dul Aviatorilor, nr. I wwwud^rQHiata£a.ro REVISTA "ISTORIE TOM. 30, Nr. 3, martie 1977 SUMAR ÎN ÎNTÎMPINAREA CENTENARULUI INDEPENDENȚEI DE STAT A ROMÂNIEI General-maior EUGEN BANTEA, Experiența războiului de independență și dezvoltarea puterii armate a României pină la primul război mondial. 381 I. D. SUCIU, Solidarizarea românilor bănățeni cu războiul de independență. 397 ★ ALEXANDRU DUȚU, Centre române de difuziune culturală In secolele XVII-XVIII 413 Colonel VICTOR ATANASIU, Aspecte ale angajării României in primul război mondial 427 DUMITRU ȘANDRU, Locul băncilor comerciale din România in finanțarea agriculturii după primul război mondial pină la conversiunea datoriilor agricole . 443 ★ STELIAN BREZEANU, Al XV-lea Congres internațional de studii bizantine..... 4G1 NICOLAE DASCĂLU, Ecourile reintroducerii serviciului militar obligatoriu in Germa- nia (1935) in documente diplomatice românești........... 475 DOCUMENTAR FL. CONSTANTINIU, Țărănimea, forță motrice a dezvoltării societății românești in evul mediu.................................................. 497 DAN BERINDEI, Făurirea statului modern român.............................. 511 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE (STUDII DOCUMENTARE) Noi studii românești de tracologie (Gheorghe Ceaușescu) .............. 523 VIAȚA ȘTIINȚIFICĂ Sesiunea de comunicări ,,Unitatea culturală a românilor. Tradiții culturale. Educație. Biblioteconomie” (Constantin Șerban) ; Al IX-lea Congres internațional de științe pre- și protoistorice de la Nisa (Alexandru Vulpe); Cronica. 529 ..REVISTA DE ISTORIE”, Tom. 80. nr. 8. p. 877-564. 1077 www.dacoromanica.ro 378 RECENZII NICOLAE STOICESCU, Vlad Țepeș, București, Edit. Academiei R.S.R., 1976, 238 p. (Florin Constantinii!) ........................................................... 535 » * » Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, voi. I, (1384—1448), București, Edit. Academiei R.S.R., 1975, 607 p. (Sergiu losipescu)........................... 537 ONDREJ R. HALAGA, Koiice Balt. Vfroba a cbchod v slyîcu Vychodosl ovenskych miest s Pruskom (1275—1526), KoJice 1975, 331 p. (Jân Sykoralj ......... 541 SIDNEY ASTER, Les origines de la seconde guerie mondiale, Traduit de l’anglais par Claude Yelnick, Evreux, Hachette Littfirature, 1974, 434 p. (Mihai Retegan).............. 546 REVISTA REVISTELOR * * * „Bulletin d’information”, Comitfe internațional des Sciences historiques, Nr. 10 (1974 —1976). Numârojdu cinquantenaire du comită. Rădigă par Michel Franțois, secrătaire gănăral, Paris, 1976, 146 p. (Lucin Boia).................................... 551 Însemnări Istoria României : ȘTEFAN OLTEANU, Lupta de la Valea Albă. 1476, București, Edit. militară, 1976,103p.(Gclu Apostol); ONISIFOR GHIBU, Din istoria literaturii didactice românești, Ediție îngrijită de Octav Păun, Tabel cronologic, studiu intro- ductiv, note și comentarii V. Popeangă, București, Edit. didactică și pedagogică, 1975, 315 p. + il. (lacob Mârza) ; GHEORGHE FOCȘA, Țara Oașului. Studiu etnografic. Cultura materială, voi. II, București, 1975, 437 p. + 468 fig. alb negru și color. (Maria Constantin). Istoria Universală: ARM GARD VON REDEN, Land- stăndische Verfassung und fiirstliches Regiment in Sachsen-Lauenburg (1543—1689), Gottingen, 1974, 284 p. (Stelian Brezeanu); Der Kurfurst von Mainz und die Kreis- assoziationen 1648—1746. Zur verfassungsmăssigen Stellung der Reichskreise nach dem Westfălischen Frieden, editată de Karl Otmar Freiherr von Aretin, Wiesba- den, 1975,120 p. (S. Brezeanu), M. M. PEȘCEAK, Gramoti XIV v. (Documente din secolul al XlV-lea), Kiev, 1974, 255 p. (Paul Mihail).................................... 555 www.dacoromanica.ro REVISTA ISTORIE TOME 30, No. 3 marș 1977 SOMN AIRE EN L'HONNEUR DU CENTENAIRE DE L’INDEPENDANCE D ETAT DE LA ROUMANIE G6n6ral-commandant EUGEN BANTEA, L’expferience de la guerre d’independance et le dfeveloppement de la force arm6e de Ia Roumanie jusqu’â premiere guerre mondiale....................................................................r. . . . 381 1. D. SUCIU, La solidarii des Roumains du Banat avec la guerre pour l’independance 397 ★ ALEXANDRU DUȚU, Centrcs roumains de diffusion culturelle aux XVII-e — XVIII-c sitcles ................................................................. 413 Colonel VICTOR ATANASIU, r'spects de l’cngageinent dc la Roumanie dans la premidre guerre mondiale.................................................................. 427 DUMITRU ȘANDRU, La place des banques commerciales de Roumanie dans le financement de l’agriculture apres la premiere guerre mondiale jusqu’ă la conver- sion des dettes agricoles........................................................ 443 ★ STELIAN BREZEANU, Le XV-e Congres internațional d’6tudcs byzantines .... 461 NICOLAE DASCĂLU, Les ichos de Ia rtintroduction du service militaire obligatoire en Allemagne (1935) en des documents diplomatiques roumains...................... 475 DOCUMENTAI RE Fl. CONSTANTINIU, La paysannerie, force motrice du dGvelloppement de la societe roumaine au Moyen-âge ........................................................ 497 DAN BERINDEI, La constitution dc l’etat moderne roumain............................. 511 PROBLEMES DE L’HISTORIOGRAPHIE CONTEMPORAINE (ETUDES DOCUMENTAIRES) Des nouveaux itudes roumaines de thracologie (Gheorghe Ceaușescu) ........ 523 LA VIE SCIENTIFIQUE La session de communication ,,L’unit6 culturelle des Roumains. Tradilions cullurelles. Education. Biblioteconomie (Constantin Șerban) ; Le IX-e Congrds internațional des Sciences pr6 et protohistorîques de Nice (Alexandru Vulpe) ; Chronique . . 529 ..REVISTA DE ISTORIE". Tom. 30. nr. 3. p. 377-604. 1977 www.dacOTomanica.ro 380 COMPTES RENDUS NICOLAE STOICESCU, Vlad Țepeș (Vlad l'Empaleur), Bucarest, Edition de 1’AcadG- mie de la Republique Socialiste de Roumanie, 1976, 238 p. (Florin Constanti- nii!) .......................................................................... 535 , ♦ t Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, voi. I, (1384—1448) (Documenta Romaniae Historica A. La Moldavie, voi. I, (1384—1448), Bucarest, Editions de 1’Academie la R. S. de Roumanie, 1975, 607 p. (Sergiu Josipescu)...................... 537 ONDREJ R. HALAGA, Kosice Balt. Vyroba a obchod v styku Vychodoslovenskych miest s Pruskom (1275—1526), KoSice, 1975, 331 p. |(Jdn Sykora)\ ......... 541 SIDNEY ASTER, Les origines de la seconde guerre mondiale, Traduit de l’anglais par Claude Yelnick, Evreux, Hachette Littirature, 1974, 434 p. (Mihai Retegan) 546 REVUE DES REVUES * * * ,,Bulletin d’information”, Comite internațional des Sciences historiques, N° 10 (1974 — 1976). Numâro du cinquantenaire du comite. Râdigâ par Michel Franțois, secretaire gânâral, Paris, 1976, 146 p. (Lucian Boia) .......... . . 551 NOTES L’Histoire de la Roumanie: ȘTEFAN OLTEANU, Lupta de la Valea Albă — 1416, (La bataille de Valea Albă — 1476), Bucarest, Editions militaires 1976, 103 p. (Gelu Apostol) ; ONISIFOR GHIBU, Din istoria literaturii didactice românești (Pages de l’histoire de la littferature didactique roumaine), Edition parue par les soins d’Octav Păun. Tableau chronologique, âtude introductive, notes et commentaires de V. Popeangă, Bucarest, Editions didactiques et pâdagogiques, 1975, 315 p. + il. (lacob Mâna); GHEORGHE FOCȘA, Țara Oașului (Le Pays d’Oaș), Etude ethnographique. La culture matferielle, voi. II, Bucarest, 1975, 437 p. + 468 figures en blanc-noir et en couleurs (Maria Constantin). L’Histoire Universelle: ARM GARD VON REDEN, Landstândische Verfassung und furslliches Regiment in Sachsen-La- ennburg(1543—1689,, Gottingen, 1974, 284 p. (Stelian Brezeanu) ;Der Kurfiirsfvon Mainz und die Kreisassoziationen 1648—1746. Zur verfassungsmâssigen Stellung der Reichskreise nach dem Westfelischen Frieden, Volume 6dit6 par Karl Otmar Freiherr von Aretin, Wiesbaden, 1975, 120 p. (S. Brezeanu) ; M. M. PEȘCEAK, Gramoti XIV v. (Documents du XlV-e siâcle), Kiev, 1974, 255 p. (Paul Mihail) 555 www.dacoromanica.ro In întîmpinarea centenarului INDEPENDENȚEI DE STAT A ROMÂNIEI EXPERIENȚA RĂZBOIULUI DE INDEPENDENȚĂ ȘI DEZVOLTAREA PUTERII ARMATE A ROMÂNIEI PÎNĂ LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL* DE General-maior EUGEN BANTEA COORDONATE POLITICO-STATALE NOI ALE FIINȚĂRII FORȚELOR ARMATE ROMÂNE încheierea victorioasă a războiului de independență și consfințirea internațională pe care puterile Europei au trebuit să o dea noului statut al României au creat un alt cadru și pentru ființarea puterii armate a țării. Pe de o parte, obiectivul politic fundamental care determina misiunea forțelor armate naționale era apărarea intangibilității statului român de sine stătător, contracararea tendințelor din afară de a-1 transforma în teatru de război la dispoziția unor puteri străine, zădărnicirea tentativelor de a pune din nou sub semnul întrebării, dacă nu de a anula, independența Românieiîn acest sens evoluția politică și militară internațională de la sfirșitul secolului XIX și începutul celui următor nu făcea decît să întrețină și, sub multe aspecte, să sporească primejdiile care planau asupra poporu- lui român : agresivitatea marilor puteri înconjurătoare și altora mai depăr- tate devenea tot mai consistentă pe măsura acceleratei dezvoltări a capi- talismului în Europa și America de Nord, a creșterii concurenței multila- terale dintre țările dezvoltate și, în general, dintre marile puteri, a concen- trării achizițiilor economico-tehnologice și, prin urmare, a ivirii unui decalaj de tip nou între un număr restrîns de țări dezvoltate și restul sta- telor, a expedițiilor menite să transforme în colonii tot ceea ce nu fusese * Formă dezvoltată a unui paragraf din volumul,,România în războiul de independentă 1877 1878” elaborat de un colectiv de autori, sub coordonarea unei comisii prezidate de genera- lul-colonel Ion Coman. Monografia este In curs de apariție la Edit. militară. 1 Printre numeroasele siinptome de acest gen, un raport al legației române din Italia semnala următoarele „Tratative foarte secrete au loc în acest moment între Viena, Berlin, Roma și Londra în scopul de a pune România sub garanția colectivă a marilor puteri / ... I. în fond este în cauză dorința de a ne pune sub tutelă”(Centrul de studii și cercetări de istorie și teorie militară, Documente privind istoria militară a poporului român iulie 1878— noiembrie 1882, volum întocmit de ; locotenent-colonel Constantin Căzănișteanu (coordonator), locotenent-colonel Niculae Niculae, Maria Georgescu, Sergiu losipescu, colonel Victor Atana- sin, Edit. militară, București, 1974. ..REVISTA De ISTORIE”, Tom. 30, nr. 3. p. 381 395, 1977. www.dacoromanica.ro 382 EUGEN BANTEA 2 pe glob adjudecat înainte de țările intens industrializate și acumulatoare de resurse financiare. Baza tehnică în înnoire conferită purtării războiului, deplasările economice, tehnice, politice au determinat la sfîrșitul secolului un val al înarmărilor și pregătirilor militare care anunța iminența unor conflicte militare de proporții nemaiîntîlnite. Acționau în sensul sporirii labilității păcii generale și existenței nați- unilor mici și mijlocii toate procesele care au fost definite de marxiști drept generatoare ale stadiului imperialist al capitalismului, în mod’ concret, în aria geografică de situare a națiunii tomâne coloșii economici, militari și teritoriali aveau noi motive de a-i rîvni resursele naturale, între care devenise utilizabil și situat la un loc de frunte petrolul;, dc asemenea, statutul țării era periclitat în continuare ca urmare a plasării ei la inter- ferența căilor de expansiune a celor mari spre Balcani și strîmtorile Mării Negre. Pe de altă parte, în conexiune cu salvgardarea inviolabilității și suveranității statului existent, esențial după 1878 pentru orientarea dis- ponibilităților militare ale României era țelul fundamental care se profila nemijlocit acum în fața românilor de pretutindeni: realizarea unității naționale depline, eliberarea provinciilor românești care se mai aflau sub dominație străină, Pășindu-se la noua etapă de desfășurare a forțelor armate naționale, exista la primă îndemînă recentul capital de experiență a amplei confrun- tări militare din 1877—1878 în care fusese angajată din plin România, coroborat cu acumularea unor profunde modificări și invenții notabile intervenite pe plan internațional în domeniul armamentului și altor genuri de material, care au pus bazele tehnicizării războiului, unor restructurări preconizate sau aplicate în arta militară la toate nivelele sale, în teoria și practica organizării armatelor, recrutării lor, în tehnica, ce depășea sta- diul incipienței, a pregătirii și realizării mobilizărilor etc. Factorii de decizie din România, ca și specialiștii militari au supus unor îndelungi analize, dezbateri, meditații efortul militar din războiul care trecuse, au urmărit cu atenție noua configurație căpătată în diverse părți ale lumii civilizate de știința și practica militară, au încercat pe aceas- tă bază să cristalizeze învățăminte, atît din ceea ce fusese valabil, promiță- tor, cît și din ceea ce se dovedise necorespunzător, perimat în cursul bătă- liilor date de armata noastră pe Dunărea românească și la sud de fluviu, să sintetizeze din performanțele internaționale ale epocii ceea ce se profila ca necesar, eficient și aplicabil organismului militar național. CREȘTEREA ȘI DIVERSIFICAREA ORGANICEI ARMATEI Descătușarea de drept din orice subordonare străină, creșterea resur- selor reale ale țării, necesitatea de a acoperi militar teritoriul pe temeiul noilor posibilități de foc și transport (avînd ca mijloc principal nou căile ferate care, într-o măsură, aveau să se constituie la noi într-o rețea generală la sfîrșitul secolului al XlX-lea) au impus extinderea accentuată a cadrului organizatoric al armatei române. Un jalon istoric în acest sens a fost „legea asupra organizării coman- damentelor armatei” adoptată în 1882, ale cărei prevederi esențiale (modi- www.dacoromanica.ro 3 EXPERIENȚA RĂZBOIULUI DE INDEPENDENȚA 383 licările legislative ulterioare au fost de regulă de detaliu) și-au menținut valabilitatea pînă la primul război mondial. Dintre înnoirile principiale introduse de acest document statal cadru făceau parte înființarea marilor unități ca entități militare permanente pe timp de pace, în timp ce înainte de război cea mai înaltă articulare per- manentă de pace fusese unitatea—regimentul, iar brigada sau divizia erau înjghebate temporar la marile manevre sau la război, odată cu mobilizarea, sistem, care, dealtfel, caracterizase pînă nu de mult chiar doctrina și prac- tica militară a unor țări mari și continua să existe în cele mai multe țări mici și mijlocii. Reglementarea din 1882 fixa corpul de armată ca cea mai înaltă diviziune a oștirii, compus fiecare din două divizii de infanterie subîmpăr- țite în cîte 2 brigăzi, o brigadă de călărași, o brigadă de artilerie, un bata- lion de geniu și alte trupe speciale și auxiliare 2. Pe acest cadru principalele modificări de amănunt au intervenit în 1908 și 1910. în preajma primului război mondial existau : 5 corpuri de armată, însumînd 10 divizii de infanterie de pace 3 (în 1877 —1878 fuseseră consti- tuite la mobilizare și angajatei—5 divizii), cu 40 de regimente (în comparație cu 24 existente la începutul lui 1877) și 9 batalioane de vînători (față de 4 din 1877). Cavaleria — 21 de regimente — 12 de roșiori sau similare, trupe permanente, și 9 regimente de călărași, trupe, în mare parte, de re- crutare teritorială nepermanente (față de 10 regimente de cavalerie — roșiori și călărași — în 1877). Artileria — 20 de regimente de artilerie de cîmp și 2 de „cetate” (pentru zonele fortificate) însumînd 1400 de guri de foc4 (față de cele 4 regimente plus baterii dispersate totalizînd aproxima- tiv 240 de piese din timpul campaniei 1877 —1878). Geniul, după o evoluție organizatorică în cursul căreia de la batalionul unic existent în 1877 se ajunsese la 2 regimente, era constituit în ajunul războiului de întregire națională din 6 batalioane (denumite de pionieri), cîte imul de fiecare corp de armată plus unul de „cetate” (pentru fortificații) și alte subunități specializate, dintre care se remarcau drept oglindire a noilor factori tehnici cele de căi ferate și de aero stație. Totodată, treptat, a fost redusă, pînă aproape de desființare, pon- derea trupelor nepermanente, teritoriale. Cea mai vădită expresie a acestei tendințe a fost contopirea regimentelor de dorobanți cu cele de „linie” 5, 2 Centrul de studii și cercetări de istorie și teorie militară, Documente privind istoria mili- tară a poporului român iulie 1878— noiembrie 1882, Edit. militară, București, 1974, p. 356 — 363. 3 Locotenent-colonelul V. Nădejde, Centenarul renașterei armatei române (1830 1930), Iași, Tipografia ,.Cultura românească", 1930, p. 199 — 203. * Cf. ibid°m., p. 201—203; Locotenent-colonel Niculae Niculae, Concepții și preocupări ale statului român privind fortificarea țării (1878—1916), teză de doctorat — manuscris, p. 75, 91, 158, 179. 3 Centrul de studii și cercetări de istorie și teorie militară, Documente privind istoria mili- tară a poporului român mai 1888—iulie 1891, volum Întocmit de : locotenent-colonel Constantin Căzănișteanu, coordonator, Maria Georgescu, locotenent-colonel Niculae Niculae,Edit. militară, 1975, p. 445—454. Este semnificativ că un observator străin, consulul Franței la Galați, carac- teriza decizia drept ,,desfințare a dorobanților (infanteria teritorială)**, In timp ce decretul regal formula că „regimentele de linie" se vor dizolva ,,ln regimentele de dorobanți" —cf. Centrul de studii și cercetări dc istorie și teorie militară, Documente privind istoria militară a poporului român iulie 1891—decembrie 1894, volum Întocmit de: locotenent-colonel Constantin Căză- nișteanu (coordonator), colonel dr. Vasile Alexandrescu, locotenent-colonel Niculae Niculae, locotenent-colonel Constantin Toderașcu, Edit. militară, București, 1976, p. 34. www.dacoromanica.ro 384 EUGEN BANTEA 4 deși statuarea din 1891 suna invers; în fapt ca sens dorobanții au fost transformați în trupe cu precădere permanente, astfel încît infanteria a fost unificată în acest mod. Motivată oficial ca o necesitate impusă de existența unui număr prea mare de unități de infanterie de două categorii (41), măsura pare să fi fost impusă de două rațiuni: 1) cumularea unor tensiuni sociale, determinate de nemulțumirile crescînde ale țărănimii, corelate cu constituirea și avîntul mișcării muncitorești, care avea curînd să se ridice la înălțimea făuririi propriului său partid politic, revoluționar. Sub impe- riul acestei evoluții, factorii de decizie politici și militari, reflectînd intere- sele claselor exploatatoare, nutreau tot mai multe suspiciuni față de o • organizare militară care lăsa cantități mari de arme și muniții la dispo- ziția populației civile și putea constitui premisa unor inițiative militare autonome ale cetățenilor înarmați. 2) Influența avută asupra șefilor mili- tari români de evoluția concepțiilor și doctrinelor militare europene din perioada dată, pe fondul creșterii caracterului reacționar al capitalismului, în direcția subestimării manierei populare, gueriliere de purtare a războiu- lui, „clasicizării” artei militare, lichidării entităților militare de tip cetă- țenesc, generalizării trupelor permanente, proces determinat parțial și de caracterul tot mai complex al materialului, care punea dificultăți sporite procesului de instruire. în ce privește trupele de uscat, dacă marile unități de infanterie și cavalerie de la pace urmau să fie angajate ca atare (corpuri, divizii, brigăzi) în bătălii sau lupte, la artilerie brigada era doar o mare unitate de instruc- ție, disciplină, coordonare a aprovizionării cu muniție, însă nu una desti- nată să fie folosită ca atare în luptă, ci, fracționată pe divizioane și baterii, afectate sau date în sprijin marilor unități, unităților și subunităților de infanterie și cavalerie. Evident, performanțele tehnice ale materialului și mijloacele de conducere nu permiteau atunci nicăieri în lume întrunirea și întrebuințarea centralizată a unor mase de artilerie de nivel mare unitate, ceea ce avea să fie, în unele armate, doar o realizare a celui de-al doilea război mondial. S-a mai prevăzut, ca inovație, că în caz de război comandamentele de mari unități și unități se vor dedubla, o parte urmînd să se deplaseze cu trupele ce aveau să plece în campanie, iar alta rămînînd pe loc pentru a constitui și instrui eșaloane și unități de completări. Se puneau astfel bazele sistemului „părților sedentare”, care avea să se dovedească deosebit de adecvat condițiilor României și să-și arate utilitatea multă vreme, inclusiv după primul război mondial. Etapa deschisă de independență în fața apărării armate a României a făcut posibilă și o nouă abordare în domeniul naval, determinată, parțial, de faptul că statul devenise consistent riveran al Mării Negre. Achiziționările, deosebit de costisitoare, de material naval au permis în cele aproape patru decenii de pace de după 1878 ca, de la cele 4 nave fluviale din 1877, parțial improvizate ca mijloace militare, să se constituie marina română din două componente : cea de mare (cu baza la Constanța, care a fost amenajată și ca port militar prin străduințele și ingeniozitatea muncitorilor și specialiștilor militari și civili români), însumînd 1 crucișă- tor, 3 torpiloare (care puteau fi folosite și pe fluviu), o navă școală, renumi- tul bric „Mircea”, și cu baza principală la 5 EXPERIENȚA RĂZBOIULUI DE INDEPENDENȚA 385 Galați, însumînd ca element de șoc 4 monitoare (cuirasate fluviale), de asemenea 8 vedete, 5 canoniere și diverse alte nave și ambarcațiuni8. Reglementările inaugurate de legea din 1882 au dat un impuls decisiv închegării statelor majore, integrate permanent, ca element princi- pal, în structura comandamentelor de mari unități, ceea ce reprezenta o asimilare atît a învățămintelor organizatorice ale războiului precedent, cît și a experienței marilor armate din Europa. S-a prevăzut — și s-a realizat treptat — ca statele majore să cuprindă ofițeri specializați pe acest tărîm, obligatoriu absolvenți ai unor trepte superioare de învățămînt militar. Organul statmajoristic suprem — care a primit în această perioadă denumirea de Marele stat major (coexistînd o perioadă cu cea de Statul major general) — a fost pus pe baze noi, ca principală componentă a Ministerului de Război și, în general, a conducerii militare naționale. în activitatea sa ponderea principală au căpătat-o pregătirea planurilor de operații probabile, fundamentarea instruirii trupelor, în special a coman- damentelor, pregătirea mobilizărilor, concepția amenajării militare a teri- toriului, adică întreaga gamă de activități care intrau pe plan european în competența organismelor similare. în același interval s-au adus repetate completări și perfecționări recrutării efectivelor în stagiu, s-au creat birouri de recrutare aferente inițial regimentelor de dorobanți, ca unități care ființau cel puțin una de județ. Recrutarea a rămas să se facă precumpănitor pe principiul local (județean), care convenea cel mai bine tradițiilor românești și posibilită- ților de atunci ale țării. PERFECȚIONAREA ȘI SPECIALIZAREA ÎNVĂȚĂMÎNTLLLT MILITAR O notabilă dezvoltare și diversificare a căpătat-o învățămîntul militar, destinat nu numai să rezolve problemele curente — pentru oricare armată — de completare a cadrelor, ci să micșoreze accelerat gravul deficit în ofițeri determinat de caracterul precar al dezvoltării anterioare a armatei naționale și de cerințele competitive apăsătoare pe care le punea forțarea înarmărilor de pe plan european, inclusiv din statele vecine, care, cu excepția Serbiei, aveau o atitudine ostilă, agresivă față de România, îi erau potențial inamice. Din școala militară unică de ofițeri (rămasă ca instituție cu profil de infanterie și cavalerie) s-a creat în 1881 Școala militară de artilerie și geniu, destinată atît să pregătească cadre permanente în aceste două arme care reuneau pe atunci chintesența tehnicii avînd aplicație militară, cît și să perfecționeze în specialitate, pe bază de serioasă pregătire matematică și fizico-chimică, tineri ofițeri din cele două arme * 7. în 1884 s-a reînființat Institutul medieo-militar (fusese desființat în 1872 după un an de existen- ță) pentru pregătirea, cu concursul facultății de medicină, a cadrelor ofițerești corespunzătoare. în 1883 a fost înființată Școala specială de cavalerie, destinată să completeze pregătirea tinerilor ofițeri ai armei. Aceasta punea și bazele unei trepte de învățămînt militar care avea să se • Locotcncnt-colonclul V. Nădejde, op. cit., p. 204, 219. 7 Albumul armatei române 10 mai 1902, Editura librăriei Socec & Co, București, p. I. www.dacoromanica.ro 386 EUGEN BANTEA 6 generalizeze în armata română, cîteodată sub numele de școli militare de aplicație : dezvoltarea calificării sublocotenenților și locotenenților, după ce aceștia își făcuseră un anumit stagiu la cele mai mici comenzi ofițerești (plutoane și similare) în unități de instrucție și luptă. Au fost dezvoltate școlile „fiilor de militari” (care aveau să devină licee militare). Cea mai notabilă realizare în domeniul învățămîntului militar a fost crearea, după cîteva amînări determinate de lipsa mijloacelor financiare ale statului și de încadrare, a Școlii superioare de război (1889), instituție militară de învățămînt superior, inițial destinată locotenenților și căpita- nilor (ulterior și ofițerilor superiori). Acest for didactic era destinat să pregătească ofițeri „brevetați de stat major”, singurii abilitați în perspec- tivă să funcționeze în statele majore închegate în etapa dată. Totodată Școala superioară de război a devenit repede un centru al elaborării știin- ței și doctrinei militare românești, al răspîndirii culturii militare generale 8. LĂRGIREA SFEREI RELAȚIILOR MILITARE EXTERNE Crearea treptei superioare de învățămînt militar a pus în mod firesc cerința restrîngerii practicii de a trimite of ițeri la studii în străinătate. însă această orientare nu a însemnat nici anularea acestei căi de contact cu știința și arta militară europeană și, cu atît mai puțin, restrîngerea sferei de legături cu alte armate. Odată independența țării recunoscută inter- național s-a trecut la acreditarea de atașați militari ai Eomâniei în unele state și la primirea reciprocă de diplomați militari a sporit delegarea de ofițeri sau grupuri de ofițeri pentru a studia diverse probleme concrete, pentru a asista la manevre militare în alte țări etc. Pe acest tărîm a continuat, și chiar s-a lărgit, studierea experienței Franței, în spiritul tradiționalei afecțiuni latine dintre cele două țări, dar, totodată, contactele militare ale Eomâniei s-au diversificat, căpătînd o anumită dezvoltare cele cu Italia, Austro-Ungaria, Belgia, Germania9. Soluțiile și experimentele românești din domeniul forțelor armate au antrenat curînd aprecieri pozitive și interesul crescînd al forurilor politice și conducerilor militare din diverse țări, străduința lor de a studia experi- ența militară a Eomâniei. în acest fel contactele țării în domeniul militar au căpătat caracterul unor schimburi de experiență, unor curente reciproce de impresii și constatări. încă imediat după sfîrșitul războiului de independență un istoric și teoretician militar belgian, căpitanul Fisch, ulterior general și unul din gînditorii armatei patriei sale, observa că istoria generală a Eomâniei „oferă un interesant subiect de studii și reflexii pentru noi” și că ea are „o organizare militară ale cărei principii” se bazează „pe legea echității și a obligației fiecărui cetățean de a contribui la apărarea patriei”. De aseme- nea, analistul adăuga că din războiul român de independență „noi mai 8 Locotenent-colonel loan Popovici, Organizarea armatei române, voi. II, partea a III-a, Tipografia Leon Friedmann, Roman, 1903, p. 116 — 119. ’ Cercetarea scrupuloasă a documentelor — In primul rind a celor cuprinse in volumele din corpusul de documente de istorie militară avind drept coordonator pe locotenent-colonelul C. Căzănișteanu — dovedește că au fost neîntemeiate aserțiunile apărute Înainte vreme In lite- ratura istorică de la noi că după 1866 politica militară a țării s-ar fi inspirat exclusiv din experi- ența germană. www.dacoromanica.ro 7 EXPERIENȚA RĂZBOIULUI DE INDEPENDENȚA 387 putem, din alt punct de vedere, trage concluzii care ar putea fi profitabile pentru armata belgiană, în cazul în care, asaltată de forțe superioare, ar trebui să reziste un timp singură unei armate invadatoare ”10 11. Aceeași impresie asupra valorii instructive a armatei române era folosită drept argument către sfîrșitul secolului, în 1892, de exponentul (ministru pleni- potențiar acreditat și pentru România) unei mari puteri în devenire — SUA — spre a convinge forurile corespunzătoare din îndepărtata sa țară să delege un atașat militar la București: ,,într-o depeșă anterioară am raportat asupra situației excelente existente în armata română în toate componentele ei; într-adevăr este îndoielnic dacă vreo altă armată din Europa e mai bine înzestrată sau instruită pentru a presta un serviciu eficient. Ea numără acum 87 000 de militari. Importanța strategică și politică avută de România în actuala situație a afacerilor Europei a deter- minat toate marile puteri să desemneze atașați militari permanenți la legațiile lor sau să delege pentru România și Serbia pe cei acreditați în Austro-Ungaria. Aș recomanda ca Departamentul de Stat să ia această măsură cu atașatul nostru militar de la Viena ” n. AMPLUL EFORT FĂCL'T PENTRU ÎNZESTRAREA MATERIAL-TEHNICĂ A OȘTIRII Lărgirea considerabilă a cadrului organizatoric și numeric al forțelor armate ale României de după războiul independenței a necesitat străduințe sporite în domeniul înzestrării lor tehnico-materiale, dincolo de cît ar fi cerut simpla înlocuire a armamentului depășit de rapida evoluție interve- nită atunci în domeniul tehnicii militare în Europa și America de Nord. Structura oștirii române implica, dată fiind preponderența absolută a infanteriei12, ca efortul prioritar de înzestrare să se facă în beneficiul acestei arme. Două masive comenzi lansate în străinătate au schimbat succesiv configurația dotării infanteriei române : în 1879—1880 a fost introdusă pușca Henry-Martini (variantă ameliorată a sistemului american Peabody), achiziționată în 100 000 de exemplare (între care și carabine de cavalerie)13 din Germania și Austro-Ungaria, iar muniția respectivă a fost comandată și cumpărată mai ales în Anglia (unele materiale componente și din Belgia etc.); în 1893 s-a cumpărat o partidă, de asemenea impor- tantă, de puști Mannlicher (110 000 de exemplare) de la uzinele Steyr din Austro-Ungaria, precum și 14 000 de carabine de cavalerie de la același fur- nizor. Era prima armă cu repetiție cu care a fost înzestrată armata noastră, curînd după ce pe plan mondial invenția căpătase aplicare în înzestrarea de serie a armatelor. Pușca de infanterie Mannlicher tip 1893 a căpătat 10 Cooptralion de l’armte roumaine enBulgarie par le capitaine d’infanterie Fisch, Bruxel- les, Spineux & Cle, Editeurs, 1879, p. 183, 184, 186. 11 Centrul de studii și cercetări de istorie și teorie militară, Documente privind istoria mililară a poporului român iulie 1891—decembrie 1894, p. 126. 12 în ansamblu aceeași era situația tuturor armatelor, Insă In țările care se industrializau rapid ponderea infanteriei — Încă absolută — Începea să se diminueze relativ In favoarea genu- rilor de armă cu tehnicitate mai ridicată (artilerie, marină, geniu). De asemenea, la noi ca și In alte țări din estul Europei proporția cavaleriei Începuse a fi prea ridicată In raport cu noile realități ale timpului tactic. 13 Centrul de studii și cercetări de istorie și teorie militară, Documente privind istoria militară a poporului român iulie 1878 — noiembrie 1882, p, 52, 62—63, 99 — 100, 120—121,163 — 164, 195-196, 231, 332, 380. . www.dacoromamca.ro 388 EUGEN BANTEA 8 denumirea de „model românesc”, deoarece autoritățile noastre au cerut modificări care au deosebit arma de alte tipuri ale aceluiași sistem. Ea a rămas multă vreme baza înzestrării infanteriei române — pînă în preajma celui de-al doilea război mondial. Muniția aferentă (inclusiv produse necesare spre a o confecționa și în țară) a fost cumpărată atît din Austro-Ungaria cît și din Franța14. în înzestrarea cu material artileristic s-au delimitat în linii mari două perioade. în prima, după 1880, s-au cumpărat din Germania piese Krupp de 75 și 87 mm model 1880 pentru artileria de cîmp ; tunuri Arm- strong de 63 mm din Anglia pentru artileria de munte; artileria de cetate (pentru fortificații) a fost de fabricație franceză (Schneider-Creusot). Aceste achiziții au marcat generalizarea pieselor din oțel, ghintuite, cu încărcare pe la culată. A doua perioadă, aproximativ în primul deceniu al secolului al XX-lea, a cunoscut înlocuirea parțială a vechiului material cu o nouă generație de piese, numite cu „tragere repede”, pe baza unui salt în cadență și a introducerii unor noi genuri de proiectile și pulberi: tunuri de 75 mm Krupp model 1904—1908, obuziere Krupp de 105 mm modele 1898 și 1912 (o parte din piese numite „model românesc” datorită aceleiași rațiuni ca și la pușca Mannlicher); în preajma primului război mondial tunuri de munte de 75 mm Skoda (Austro-Ungaria); obuziere grele de 150 mm model 1912 („românesc”) Schneider (Franța)15. Un însemnat efort tehnic și financiar a fost întreprins după războiul independenței pentru a pune la baza amenajării genistice a teritoriului statal fortificații permanente, sub impresia puternică a eficienței întărituri- lor otomane de la Plevna, cît și pe baza concepțiilor predominante în Europa în arta militară, corelate cu situația precară a Eomâniei expusă, cum s-a arătat, la pericole din partea unor agresori potențiali în general mult superiori numericește. Astfel, între 1884 și 1894 s-au construit două vaste sisteme fortificate. Unul, de formă circulară, în jurul Bucureștilor, menit să asigure transformarea capitalei țării într-un reduit național în caz că invadatorul ar fi izbutit să ocupe întreg teritoriul statal. Celălalt, de formă liniară, cu fața spre nord-est, între cotul Carpaților și cel al Dunării de Jos, obturînd clasica pătrundere spre cîmpia Dunării românești — zona fortificată Focșani—Nămoloasa—Galați16. A fost partea cea mai puțin durabilă din costisitoarele investiții materiale și financiare făcute pentru apărarea națională, căci progresele rapide din domeniul explozivilor, al mijloacelor artileristice, plus profilele parțial descoperite ale lucrărilor le-au făcut perimate în două decenii, ceea ce, dealtfel, s-a întîmplat și cu fortificațiile antebelice ale altor țări, inclusiv mari puteri (de exemplu „cetățile” rusești din Polonia). S-a recuperat însă o mare parte a materialului artileristic instalat staționar, transformat, prin improvizații, în artilerie de cîmp sau în noul gen de artilerie impus de cucerirea și utilizarea militară incipientă a văz- duhului — artilerie antiaeriană. Pe această ultimă dimensiune începuse 14 Centrul de studii și cercetări de istorie și teorie militară, Documente privind istoria militară a poporului român iulie 1891 — decembrie 1894, p. 113 — 114, 196, 235, 393. 15 Maior Miclescu B. Andrei și căpitan Focșeneanu I. Mihail, Istoricul artileriei române, In „Revista artileriei” nr. 5 — 10/1942, p. 183 — 188. 1B Lt.-colonel V. Nădejde, op. cit., p. 194 —19^. www.dacoromamca.ro 9 EXPERIENȚA RĂZBOIULUI DE INDEPENDENȚĂ 389 achiziționarea de avioane din Franța, care la mobilizarea din 1916 însu- mau 28 de bucăți17. Materialul naval a fost în acest timp cumpărat cu precădere din Marea Britanie. Așadar, cursul înzestrării tehnico-materiale a armatei române în perioada de la independență la unirea deplină a vădit unele trăsături caracteristice, care parțial continuau fenomene anterioare și erau în total determinate de dinamica economică, socială, culturală și politică a țării. într-o epocă în care înfățișarea tehnică a armatelor din apusul șj centrul Europei și din America de Nord devenea o aplicare a amplei revo- luții industriale în curs, statul român, cu o grea moștenire a situației pre- care din trecut, supus penetrației capitalurilor străine, rămas mereu în urma cerințelor obiective ale unei dezvoltări progresive, nu a fost în măsură, cu toată relativa lărgire a forțelor de producție și resurselor mobilizabile, să se înscrie pe orbita unei ample industrializări și modernizări a structurilor economice. Aceasta a înrîurit inhibant și asupra capacităților de dotare a oștirii naționale. Ca urmare, limitatele capacități tehnice autohtone cu destinație militară, proprietate de stat sau privată, au rămas cantonate aproape inte- gral la întreținerea și repararea armamentului sau la confecționarea de muniții pe bază de materie primă importată. De aceea în întregul interval cronologic izvorul aproape unic de alimentare cu armament și mijloace primare de luptă a armatei române au fost achizițiile din străinătate, care au implicat pentru țară poveri financiare uneori exorbitante, suportate în fond de oamenii muncii, au fost însoțite ici și colo de fenomene de corupție proprii tuturor țărilor capitaliste sau cu regim burghezo-moșieresc, au prilejuit diverse impietări și presiuni străine exercitate asupra României. Dincolo de aceste distorsiuni, „strategia” înzestrării materiale a armatei române vădea prevalarea cîtorva tendințe de atenuare a factorilor negativi: a) Străduința depusă de conducători politici și militari lucizi și patrioți pentru ca achizițiile de armament și alte materiale să includă ultimele ti- puri, cele mai perfecționate la momentul dat, preocuparea atentă față de evoluția intervenită în lume pe acest tărîm. De exemplu, pușca Henry- Martini, de care s-a amintit, a fost introdusă în înzestrarea armatei ro- mâne înainte ca armatele Franței, Austro-Ungariei, Italiei, Olandei să adopte în masă sisteme cu performanțe similare18. Istoricul și teoreticianul militar britanic generalul J. Fuller remarca, după al doilea război mondial, că la sfîrșitul secolului trecut, în cadrul încercărilor de a debloca contra- dicția dintre creșterea bătăii și puterii pieselor de artilerie și imobilitatea plus vulnerabilitatea lor crescîndă, maiorul german Schumann a inventat un tun cuirasat mobil (desigur, tractat hipo sau împins manual, pe șine) și că România a fost prima care, sesizînd această inovație, a făcut o co- mandă masivă de piese de acest gen19. 17 Lt. - colonel V. Nădejde, op. cit., p. 219. 18 Les armes â feu porlatioes des armies actuelles et leur munition, Librairie militaire de L. Baudoin, Paris, 1894, p. 15 ; W.H.B. Smith and Joseph B. Smith, TheBookof Rifles, Harris- burg, f. a., p. 48. 19 Major-Gănâral J.F.G. Fuller, L’influence de l’armement sur l’histoire depuis le dibut des guerres midiques jusqu’d la seconde guerre mondiale, Payot, Paris, 1948, p. 180. Aceste piese au fost instalate pe linia fortificată Focșani—Nămoloasa —Galați. www.dacoromanica.ro 390 EUGEN BANTEA 10 Totodată, însă, situația de subdezvoltare a țării, resursele financiare precare au făcut ca mereu tipurile noi cele mai corespunzătoare să consti- tuie doar o parte din parcul material al armatei române, coexistînd cu armamente și mijloace vechi. b) După cum a reieșit anterior din specificațiile conciete, forurile responsabile românești au căutat ca sursele externe de procurare a materia- lului militar să nu fie unice, să nu se instituie vreun monopol străin asupra înzestrării tehnice a oștirii noastre, întrucît furnizorii erau, de regulă, mari puteri înclinate să extrapoleze această situație pentru a-și subordona statul român. c) A început practica autorităților competente române de a nu se mărgini să cumpere material militar preexistent, ci de a impune cu prilejul comenzilor modificări și adaptări, uneori notabile, care, de exemplu, au justificat, după cum s-a arătat, ca armament Mannlicher sau Krupp să capete denumirea de „model românesc”. Orientare care avea să se lăr- gească după primul război mondial. d) Au apărut creații românești excepționale în domenii noi ale teh- nicii, din păcate inhibate sau sterilizate de rămînerea în urmă a infrastruc- turii economico-industriale autohtone. în acest sens a fost semnificativ că România a fost unul din puținele leagăne ale aviației mondiale, mai ales prin invențiile epocale ale unora ca Vuia, Vlaicu, Coandă (1906, 1910 — 1913, 1910). REDIMENSIONĂRI ALE ARTEI ȘI DOCTRINEI MILITARE ROMÂNEȘTI Terminarea victorioasă a războiului de independență a deschis un capitol bogat de înfăptuiri și pe tărîmul dezvoltării doctrinei militare a statului român independent, precizării și perfecționării tuturor nivelelor artei militare însușite de contingente și de cadrele permanente. în mod firesc startul a fost luat printr-o remeditare a experienței acumulate de oștire în operațiile de acoperire a Dunării, de la Plevna, Rahova și Vidin din 1877—1878. Pe tărîmul strategiei militare evoluția nouă putea porni mai lin, și pentru că la acest nivel soluțiile comandamentului suprem român n-au ridicat în retrospectivă obiecții deosebite, întrucît, dealtfel, încadrarea într-un război de coaliție a îngustat pentru România, în unele etape la maximum, marja de exercitare autonomă a strategiei, și pentru că în etapa ce se deschidea înrîurire determinantă asupra formulării strategiei militare naționale o exercitau considerentele de ordin politic internațional și fac- torii geografici, rămași sub multe aspecte aceiași ca în perioada prece- dentă. Dezbaterile au fost mai susținute și contradictorii pe tărîmul tacticii. Alături de meritele certe cu care victoriile creditaseră pe ostași și pe co- mandanții români de diverse trepte, analiza postbelică, inclusiv scrieri istorice de specialitate, imediat după evenimente sau în special mult mai tîrziu, s-a crezut în drept să releve diverse carențe, inadaptări, nesesizări ale noilor cerințe ale cîmpului de luptă, soluții neinspirate care ar fi întîr- ziat unele succese, ar fi mărit prețul de sînge al altora, ar fi dezavantajat tactic sau strategic oștirea noastră. Printre acestea s-au menționat: timpul www.dacoromanica.ro 11 EXPERIENȚA RĂZBOIULUI DE INDEPENDENȚA 391 prea scurt lăsat uneori la dispoziția unităților pentru organizarea luptei; inadecvarea principalului dispozitiv de luptă folosit în atac — coloana de batalioane sau companii, structură prea compactă față de noile proprietăți ale focului de artilerie și infanterie ; procedeul de a constitui coloanele din unități sau subunități foarte diferite, neînchegate deci psihologic și ca exercitare a comenzii; insuficienta cooperare între eșaloane sau arme și insuficiența spiritului manevrier etc.20. Pentru a aprecia corect valabilitatea acestor avansuri teoretice este necesar ca întreaga artă tactică aplicată de armata română în înfruntarea din 1877—1878 să fie plasată în contextul istoric militar internațional dat Astfel, în cea mai mare parte a războiului trupele noastre, reprezentînd o. oștire care, ca organism al statului abia unificat, era în proces incipient de constituire ca forță militară modernă, s-au bătut în cooperare cu forțele armate ruse, mai numeroase, desfășurate timp de secole pe baza disponibi- lităților unei mari puteri și, mai ales, beneficiind de o incontestabilă ex- periență recentă, ca unele ce cuprindeau mulți ostași care mai făcuseră o campanie și cu majoritatea ofițerilor avînd la activ mai multe campanii sau expediții militare. Față de acest decalaj este semnificativ de comparat cum a fost apreciat pe planul artei militare nivelul atins atunci de armata Rusiei. Iată ce se constata, de pildă, alături de remarcarea trăsăturilor pozi- tive, într-o analiză dintr-o lucrare sovietică de după cel de-al doilea război mondial: „Dispunînd de enorme posibilități militare, Rusia țaristă nu le-a putut folosi pe deplin. Corpul de comandă suprem și superior al arma- tei ruse, rutinier și reacționar /.../, a frînat în majoritatea sa pregătirea de război a armatei, iar în cursul lui a creat trupelor ruse condiții extrem de defavorabile luptei duse cu inamicul /.../. Aceeași a fost aproximativ și situația în domeniul tacticii marilor unități de nivel superior /... / Pentru a copleși defensiva turcă trupele ruse ar fi trebuit să-și restructu- reze tactica ofensivei. /.../ Reducerea pierderilor infanteriei atacatoare s-ar fi obținut pe două căi: pe de o parte, prin adoptarea unor formații și dispozitive de luptă fragmentate de front și în adîncime și prin folosirea unor procedee corespunzătoare de înaintare la distanțele mijlocii și mari ale focului de pușcă ; pe de altă parte, prin neutralizarea cu foc a infante- riei inamice. Infanteria rusă nu fusese pregătită suficient pînă la război pentru nici una din aceste două modalități. Cam la fel au stat lucrurile și cu artileria rusă /... / Deosebit de prost s-a organizat lupta ofensivă a marilor unități de nivel superior la Plevna, Gorni Dubnik și în prima luptă 20 Maior M. Anghelescu, Operațiunile armatei române in campania din 1877—78, Buzău, 1906, p. 63; General N. Stoika, Amintiri din războiul independenței. 1877—1878, București, 1911, p. 22 ; General Sc. Scheletti, Adevărul istoric asupra Pleonei (1877— 78), Iași, 1911, p. 345 ; Participarea românilor la resbelul din 1877—78, in „Revista armatei”, an XXI, nr. 2, februarie 1903, p. 57 ; General Radu Rosetti, Partea luată de armata română in războiul din 1877—78, București, 1926, p. 81; Academia Republicii Populare Române, Istoria României IV, Edit. Academiei Republicii Populare Române, 1964, p. 622—623,626; N. Adăniloaie, I. Gh. Cupșa, Războiul pentru independența națională a României 1477—1474, Edit. politică, București, 1967, p. 53, 88 ; N. Adăniloaie, Cucerirea Independenței de stat a României 1877—1878, Edit. politică. București, 1973, p. 73, 82. www.dacoromanica.ro 392 EUGEN BANTEA 12 de la Teliș /... / Organizarea cooperării diferitelor grupări de trupe ataca- toare și a diferitelor genuri de armă a fost slabă în majoritatea cazurilor /.../ Foarte adesea manevra făcută la flancuri și în spate, manevrarea rezervelor și manevra de foc fie că au fost insuficiente, chiar ținînd seama de limitele timpului, fie că au lipsit cu totul. Deseori în lupta ofensivă conducerea trupelor a fost neclaiă, confuză, atît sub aspectul trasării misiunii inițiale, cît și al orientării făcute subordonaților și punerii misiuni- lor suplimentare din cuisul luptei. /.../ Au existat cazuri cînd în cursul luptei ofensive conducerea trupelor a încetat cu totul în anumite intervale de timp. ... în comparație cu ofensiva, experiența rusă a defensivei a fost cu mult mai puțin valabilă” 21. O alăturare comparativă a armatei române cu aliata sa, armata rusă, este și ea insuficientă pentru a face aprecieri temeinice. Analiza istorică a artei militare arată că în acea epocă a existat pretutindeni un decalaj notabil între realitatea obiectivă a noilor mijloace tehnice de luptă și per- ceperea subiectivă a necesității de a schimba radical metodele și proce- deele tactice. în 1870—1871 la prusieni descompactizarea dispozitivelor de luptă în atac a fost, după cum se știe, o reacție spontană a ostașilor, împotriva prescripțiilor regulamentare și cerințelor comandanților. Un istoric și teoretician militar belgian din timpurile noastre, generalul Emile Wanty, nota că intervalul de 7 ani dintre războiul franco-prusian și cel din Balcani n-a fost „suficient pentru ca gîndirea militară să absoarbă, să digere, să asimileze lecțiile unei experiențe trăite și să tragă din ea la timp concluziile practice ” 22. Eăspîndirea europeană a acestui decalaj era ma- nifestă și în cazul unei armate europene occidentale ca cea franceză, unde, după ce în 1875 se adoptase un regulament ce prescria dispozitive aerisite, articulate, dispersate, a urmat o reacție, materializată în noul regulament din 1884, care statornicea din nou dispozitivele de atac compacte, pe co- loane, ce subestimau focul în favoarea izbirii. Eevenireaafost inspirată în mare parte de un tactician cu prestigiu, generalul Bonnal, care considera ca „practici rușinoase” ca soldatul să se „tîrască” și să „intre în vizuine”, așa cum cu cîțiva ani înainte generalul rus Skobelev glosa că „artileria nu mai are nici o valoare” și că „asaltul executat cu infanteria este singurul mijloc de succes, deși cel mai precar” 23. Sub imperiul acestor curente de gîndire și practică militară euro- peană se cer a fi considerate studiile, dezbaterile, căutările, controversele desfășurate în armata română pe tema asimilării experienței din 1877 — 1878 și a ajustării artei militare conform evoluției mijloacelor de luptă. Vreo doua decenii în doctrina noastră militară au mai fost ezitări, ba afir- mîndu-se că „formațiunile” compacte de coloane și-au trăit traiul, ba cre- zîndu-se, eronat, în posibilitatea de a le mai utiliza, măcar sporadic 24. 21 H. W. EeiineB, PyccKO-TypeițKaH Botina 1877—1878, p. 434, 435, 436, 437, 438] în această lumină, dacă la Începutul conflictului din 1877—1878 oficialități și analiști străin considerau drept handicap lipsa de experiență de campanie a armatei române, retrospectiva istorică Îndeamnă la concluzia contrară. Armata română s-a dovedit mai puțin legată de metode și procedee rutiniere care, In epocă, mai mult au dezavantajat decit au avantajat, s-a arătat mai permeabilă la Înnoiri, la noile cerințe ale cimpului tactic. 22 Emile Wanty, L’art de la guerre. De la guerre de Crimfe d la Blitckrieg hitlerienne, 2, Editions Gerard & Co., Verviers (Belgique), 1967, p. 52. 23 Emile Wanty, op. cit., p. 54, 52. 24 Curs de studiu. Tactica și Strategia, profesore general Slăniccanu, 1881, București, Pressa autografă a Școalei militare, p. 37, 40, 47—48, 234 — 237, www.dacoromanica.ro 13 EXPERIENȚA RĂZBOIULUI DE INDEPENDENȚA 393 Disputa a fost tranșată oficial cel puțin în regulamentul de manevră și de luptă al infanteriei din 1909. Două trăsături ale acestui document doctri- nar erau simptomatice : 1) chiar dacă se inspira și din experiențe străine, acestea erau diverse, iar soluțiile adoptate la noi reprezentau sinteze cău- tate a fi judicioase și adaptate cerințelor armatei noastre •, 2) înainte de oficializare regulamentul, în proiect, fusese dat spre experimentare și discutare largă în unitățile și comandamentele armatei române. Statuarea în cauză prescria clar dispozitivul „risipit” de „trăgători” ca element de bază al infanteriei în ofensivă ca și defensivă, prevedea o anumită eșalo- nare (neîntrevăzînd însă deplin ceea ce aveau să fie unele surprize ale con- flictului mondial în gestație), definea perspicace rolul mitralierei și necesi- tatea mobilității ei în atac, sesiza unele cerințe noi ale cooperării dintre arme, în speță dintre infanterie și artilerie 25. ORGAMSMLL MILITAR ROMÂNESC LA PROBA C0NFRLNTĂR1I ARMATE DIN RĂZBOILL DIN (1916 — 1918) Amploarea eforturilor făcute de poporul român între independență și desăvîrșirea unirii pentru asigurarea apăiării armate a statului este sin- tetic oglindită de compararea celor două mobilizări generale care au jalo- nat capetele epocii — circa 100 000 de cetățeni în 1877, circa 800 000 în 1916—, ca și de cuantumul bugetului militar--------181/2 milioane de lei aur în 1876/1877, respectiv 74 1/2 milioane în exercițiul 1912/13 26. Valoarea comparației crește dacă se ține seama că în intervalul dat teri- toriul statal și resursele materiale rămăseseră în esență aceleași. Aceste impresionante realizări își vădeau totodată insuficiențele, carențele lăuntrice. Apare astfel de la prima vedere că a existat un decalaj între creșterea cantitativă a cadrului organizatoric al apărării naționale și înzestrarea tehnico-materială a trupelor, decalaj pus în lumină de faptul că unei sporiri de 8 ori a efectivelor mobilizate îi răspundea o mărire doar de 4 ori a fondurilor bugetare cheltuite pentru apărarea națională. S-a apreciat adeseori în documente oficiale și scrieri istorice de după războiul de întregire națională din 1916 — 1918 că a existat din partea forurilor conducătoare imperiție în dotarea armatei române cu armament, muniții și alte mijloace de luptă, că dezavantajul tehnic al oștirii noastre a fost una din cauzele principale ale insucceselor suferite de ea pe parcursul campaniei. Eficiența sforțărilor depuse patru decenii pentru pregătirea nemij- locită a instrumentului armat destinat să fie folosit pentru realizarea idea- lului național se cere analizată și ea pe un plan mai larg : 25 Regulamentul de manevră ți de luptă al infanteriei, ediția a II-r, Librăria Leon Alcaly, București, 1911, p. 143-145, 154-156. 20 Lt. - colonelul V. Nădejde, op. cil., p. 205, 218. www.dacoromanica.ro 394 EUGEN BANTEA 11 1) Cînd se supune observației, de pildă, dotarea armatei române angajate în campania din 1916 comparația se face, de regulă, cu armatele germană și austro-ungară și nu cu armate ale unor țări mici și mijlocii. Se procedează astfel tocmai pentru că atunci, ca și alteori, armata română a avut de înfruntat cu precădere mari puteri. în cazul dat, la agresiunea Austro-Ungariei și a două țări mici sau mijlocii, s-a adăugat cu 2 armate principala putere a coaliției centrale, Germania. în acest chip asupra celor 25 de divizii române s-au năpustit 40 de divizii — din ele peste jumătate germane — ale puterilor centrale, cu o înzestrare beneficiind în mare măsură de disponibilitățile unor țări intens industrializate. 2) Importanța pe care blocul advers o acorda obstacolului reprezen- tat de România și armata sa reieșea și din alegerea comandanților celor două grupări de invazie lansate asupra țării noastre, în speță generalul Falkenhayn și mareșalul Mackensen, unele din cele mai remarcabile com- petențe militare ale Germaniei imperiale. Dealtfel, un istoric militar fran- cez aprecia că în august-septembrie 1916 Marele cartier general german a considerat că România a devenit principalul front european 27. 3) în pofida disproporției de forțe și mijloace și a amplelor cîștiguri de spațiu dobîndite, inamicul nu a izbutit să scoată din luptă armata română, să-i pună capăt existenței și să-i cotropească complet teritoriul. Iar cînd România a fost nevoită să încheie un armistițiu și să suporte condiții de pace pe cît de împovărătoare, pe atît de efemere, în primele luni ale lui 1918, aceasta nu se datora evoluției confruntării militare dintre români și invadatorii imperialiști, austro-ungari, germani, bulgari, otomani, căci, dimpotrivă, cele trei mari bătălii susținute de oștirea noastră în vara lui 1917 se soldaseră pentru ea cu considerabile succese. Puterile dușmane au trebuit să accepte dăinuirea unei remanențe de teritoriu și forță armată la dispoziția exclusivă a statului român, ceea ce forma o bază pentru reluarea ostilităților la momentul potrivit — cum s-a și întîmplat — și a exercitat o influență morală benefică asupra populației române din teritoriul statal ocupat și a celei din provinciile subjugate, năzuind să vină cît mai repede zorile eliberării naționale. L’EXP^RIENCE DE LA GUERRE D’IND^PENDENCE ET LE dEveloppement DE LA force armEe DE LA ROUMANIE JUSQU’A PREMIERE GUERRE MONDIALE RfiSUMfi L’aboutissement victorieux de la guerre d’indâpendance de la Bou- manie (1877 —1878), tant par ses cons6quences politico-6tatiques imm6- diates, que par l’exp^rience militaire acquise et rem6dit£e, a engendrâ une nouvelle phase dans la dynamique de la force arm6e du pays, vu la division du but fondamental du peuple roumain : sauvegarde de l’inddpen- 296. ’7 Gdndral J. E. Valluy, La premiire guerre mondiale, Tome premier, Larousse, p. 295 — www.dacoromanica.ro 15 EXPERIENȚA RĂZBOIULUI DE INDEPENDENȚA 395 dance soumise aux nouveaux dangers de la fin du XlX-e et du debut du XX-e siecle ; pr^paration de l’achevement de l’unite naționale, tant qu’une grande pârtie de la nation se trouvait scus des dominations etrangeres. Le systeme militaire național a, par cons^quent, connu une exten- sion quantitative consid^rable : les 4 divisions cre6es pour la guerre d’in- d^pendance se virent d6ploy6es jusqu’en 1914 en 5 corps d’arm^e (les grandes unitds devinrent des 616ments permanents du temps de paix), totalisant 10 divisions d’infanterie, 21 râgiments de cavalerie, 22 r6gi- ments d’artillerie etc. L’acces ă la mer permit, hormis l’augmentation des forces fluviales, la cr^ation d’un noyau de puissance navale en Mer Noire. On jeta les bases d’un enseignement militaire sup^rieur par la fon- dation de l’Ecole Superieure de Guerre en 1889, qui s’accompagna de l’agencement du corps des officiers brevet^s d’6tat-major. Malgr6 les maigres ressources 6conomiques et techniques du pays un effort soutenu fut d6ploy£ en vue de la dotation mat^rielle de l’armâe, surtout en armement d’infanterie et d’artillerie. Les achats, pass6s â l’6tran- ger, viserent n6anmoins une certaine diversification des fournisseurs, afin d’6viter tout monopole et ce qui pouvait s’ensuivre pour un pays coince entre grandes puissances. En art militaire, 1'enseignement de 1877—1878, s^verement jug6 malgiA le succes final, porta ă un r^ajustement de la tactique, parallele en grandes lignes â celui qui eut lieu partout en Europe. A l’dpreuve de la guerre de l’unite naționale complete de 1916—1918, l’instrument militaire roumain r6v61a aussi bien un s^rieux progres face â 1877—1878, que des insuffisances et d&iciences. Mais une analyse non- pr^congue met en 6vidence que celles-ci furent surtout fonction du fait que la Eoumanie dut, seule ou presque, subir une confrontation tout â fait inegale avec deux grandes puissances europeennes. Somme toute, les acquis de la defense naționale dans le laps de temps 1878—1916 constituent en 616ment indissoluble de l’6volution do la Eoumanie moderne. www.dacoromaiiica.ro www.dacoromanica.ro SOLIDARIZAREA ROMÂNILOR BĂNĂȚENI CU RĂZBOIUL DE INDEPENDENȚĂ DE I. D. SUCIU Alături de unirea Principatelor din 1859, evenimentul cel mai impor- tant din istoria modernă a românilor îl constituie proclamarea și cucerirea independenței de stat din 1877. Poporul român a reușit în mai puțin de un sfert de veac să formeze cu prețul sîngelui său un stat modern care va con- stitui nucleul de făurire a statului român din 1918 prin eliberarea celorlalte provincii române și unirea cu frații lor din România liberă. Deși cea mai mare parte a românilor în acea periodă erau supuși monarhiei austriece și din 1867 imperiului austro-ungar, ei urmăreau și participau cu cel mai viu interes la cele două evenimente care au dus la formarea statului modern român. Entuziasmul produs în Banat de unirea din 1859 era așa de mare încît guvernul din Viena ia măsuri de izolare a românilor supuși monarhiei habsburgice de frații lor din Principatele Unite. Prin adresa din 30 iulie 1859, generalul Coronini, guvernatorul Bana- tului, scria comandantului Regimentului 13 din Caransebeș : „Conform informațiilor oficiale, denaturările propagandistice din Principatele Dună- rene iau o formă care, chiar dacă pentru moment nu prezintă primejdii serioase pentru monarhia austriacă, rețin totuși atenția cea mai încordată a organelor guvernamentale”. Pentru înlăturarea eventualelor neplăceri, guvernul austriac ia măsuri de restrîngere a circulației dintre Moldova, Țara Românească și Banat. „Comunitatea de origine , limbă și religie — spune în continuare Coronini — determină la o parte din populația aus- triacă (aromânilor supuși imperiului austriac—n.n.) o receptivitate pentru exagerările propagandistice din Principate, în timp ce o altă parte simpa- tizează indiscutabil cu membrii emigrației revoluționare, tolerată și folo- sită de Cuza”. Ca măsuri de precauție, Coronini recomandă să se reducă la „minimum posibil” contactele cetățenilor austrieci cu locuitorii din Mol- dova și Țara Românească. în acest sens, pașapoartele pentru Moldova și Țara Românească se vor elibera „cu cea mai mare zgîrcenie”, iar călătorii ce vin din Principate vor fi supravegheați îndeaproape. „Acei călători care nu pot prezenta o justificare precisă a șederii lor în Banat vor fi expulzați”1. în ciuda acestor măsuri, în fiecare an, românii bănățeni serbau ziua de 24 ianuarie, ziua Unirii Principatelor, în cadrul unor manifestații care 1 Arhivele Statului Caransebeș. Fond Regimentul de graniță. Dos. 1859. Prezidențial, nr. 1202. Adresa lui Coronini din 30 iulie 1859 către comandantul regimentului. ..REVISTA DE ISTORIE”. Tom. 30. nr. 3. p. 397-412, 1977 www.dacoromanica.ro 398 I. D. SUCIU 2 merită să fie cunoscute, mai ales că constituie o dovadă impresionantă a solidarității cu frații lor de peste Carpați. In istoriografia noastră nu s-a relevat acest fapt, de aceea ne vom opri asupra unor mărturii documentare care atestă cum au decurs aceste serbări. Avem în acest sens cîteva dări de seamă publicate în presa contemporană care ne redau starea sufletească a participanților. „Junimea de la universitatea de aici (Pesta—n.n.) împreună cu alți bărbați avea datină și pînă acum a serba această zi (24 ianuarie-n.n.) dar în acest an participînd, așa zicind toți românii de aici au putut face dispozițiuni de a se serba ziua măreață a României regenerate demnă de însemnătatea ei... ”2. O amploare deosebită a luat această manifestație în 1864, cînd se împlineau cinci ani de la actul Unirii Principatelor. Au participat toți fruntașii vieții politice bănățene : frații Anton și George Mocioni, Vincențiu Babeș, Emanoil Gojdu. Serbarea a început printr-un concert susținut de studenții români de la Universitatea din Pesta, unde, pe lîngă arii clasice, s-au cîntat „ardelene și bănățene”, dansuri populare executate de orchestra studenților români, precum și nelipsitul „Deșteaptă-te române”. Se execu- tau și cîntece „din România”, precum și recitări de poezii patriotice ca „Ștefan și poetul” de D. Bolintineanu declamată de Ion loviță, „Omul frumos” de Andrei Mureșanu sau „Românul mare”, satiră de Iulian Grozescu. Concertul s-a încheiat prin „Marșul lui Mihai Eroul” care, după cum relatează un martor ocular, a făcut,,a bate mai iute inimile și a tresări sîngele în venele române”3. A urmat un banchet la care au participat peste 80 de persoane. Au toastat Vincențiu Babeș și losif Vulcan, apoi un student, Venteru, se ridică și „rosti un toast de entuziasm și inspirație sfîntă pentru frații din România, închină pentru împlinirea dorințelor noastre pentru învingerea dreptății și mărirea națiunii române”4. Demnă de reținut e impresia ce i-a lăsat-o poetului Iulian Grozescu aniversarea a cinci ani de la Unirea Principatelor : „Aceasta a fost o serbare mare pentru noi, pe fața fiecărui oaspe strălucea bucuria împreunată cu gloria națională; în acel timp uitaserăm calamitățile suferite de soarta cea vitregă și ne legănam în plăceri esaltate... Simțiam căldura cea dătătoare de viață a libertății”. Poetul încheie printr-o exclamație patetică : „Ah ! de ce a fost așa de scurtă fericirea !” 5. în 1869, cînd se împlineau zece ani de la Unirea Principatelor, stu- denții bănățeni de la Universitatea din Pesta organizează o nouă serbare, urmată de un bal. La banchet, studentul Ghilezan de la facultatea de drept „a purtat un toast pentru România”, iar conducătorii de atunci ai țării au fost aclamați. Urmărind celelalte manifestări din timpul serbării, constatăm că nu s-a ținut niciun toast, cum era firesc, pentru Franz Josef și nici pentru guvernul de la Pesta 6. * Iulian Grozescu, Corespondență particulară din Pesta (Evenimente din viața socială a românilor din Pesta), „Reforma” (București), 1864 (VI), nr. 16, (18 februarie), p. 62. 3 Cato Censorul, Sărbătorirea zilei de 24 ianuarie (6 februarie) de către studenții din Pesta, „Concordia”, 1864 (IV), nr. 9. 4 Iulian Grozescu, art. cit., cf. și reportajul din „Concordia” care spune că Venteru „dlnd zbor liber cugetelor sale, trimisese un dor tainic și preste culmile cele mai reci ale Bucegilor și Retezatului”. 3 Iulian Grozescu, art. cil. • Dare de seamă asupra serbării. In „Albina”, 1869 (IV), nr. 6, (19/31 ianuarie) și nr. 8 (23 ianuarie/4 februarie), www.dacoromanica.ro 3 ROMANU BĂNĂȚENI ȘI RĂZBOIUL. DE INDEPENDENȚA 399 Efectul consolidării tînărului stat român se resimte chiar în anul următor unirii, 1860, cu. ocazia anexării Banatului la Ungaria, împotriva voinței poporului român, exprimată în Conferința de la Timișoara din 18 și 19 noiembrie 1860. Ziarele mai importante din Principate reproduc darea de seamă apărută în „Gazetă” despre adunarea de la Timișoara7. C.A. Rosetti scrie în „Românul” că opinia publică din Banat „este revoltată contra acestei hotărîri și o califică de un act făcut spre apăsarea și umilirea poporului român; deputății care au votat această uniune sînt foarte rău priviți și tratați de inamici ai națiunii române” 8. Vasile Maniu, comentînd cererile adunării de la Timișoara, formulează în termeni categorici do- rința poporului român de a-și realiza unitatea statală fără „agresiuni ostile” : „Noi trebuie să le mărturisim — spune Maniu — că nu vom abjura crezul nostru, că nu ne vom sinucide ca să le deschidem succesiunea, dar nici că vom renunța la legitimile speranțe și drepturi, vom lupta pentru patrie și românism, pentru unitate națională, că nu putem ceda o palmă din eritagiul străbun... Ne place viața de unitate națională, sub cerul patriilor străbune”. Dorința românilor de a-și realiza unitatea sta- tală nu însemna „că spiritul nostru este inițiat pentru agresiuni ostile și ofensive”; tendința de unitate a poporului român i se pare ca ceva „firesc”, care este rezultatul „instinctului conservării a tot ceea ce este românesc” 9. Orientarea românilor bănățeni spre București și Principatele Unite devine foarte acută în timpul foametei din iarna anilor 1863/1964. Merită de menționat faptul că populația îngrozită de înfometare (din cauza sece- tei din vara anului 1863) s-a refugiat în Principatele Unite, ajungînd pînă la București. Scriitoarea Constanța Dunca publică un apel patetic pentru ajutorarea celor năpăstuiți de secetă 10 11. Atît guvernul din Pesta, cît și patriarhia din Carloviț au sărit în ajutorul regiunilor bîntuite de foame, dar au făcut discriminări, acordînd ajutoare mult mai mici comitatelor locuite în majoritate de români, încît presa a și protestat pentru inegali- tatea de tratamentu. Din această cauză, Andrei Mocioni apelează la ajutorul guvernului din Principate12. Guvernul român răspunde în mod prompt și impresionant. în ședința din 25 februarie 1864, Adunarea depu- taților a Principatelor Unite, la propunerea lui C. A. Rosetti, votează „de urgență și în unanimitate fără cea mai mică discuțiune” suma de 3.000 7 „Monitorul Oficial”, 1861, nr. 110 (19 mai) și nr. 152 (12 iulie); „Naționalul”, 1861 (IV), nr. 21 (12 martie), p. 81 — 82 și nr. 22 (16 martie), p. 88. 8 „Românul”, 1861 (V), nr. 36 (5/17 februarie). ’ Vasile Maniu, Peti[iunea bănățenilor, „Naționalul”, 1861 (IV), nr. 21 (12 martie), p. 81-82. 10 „Amicul familiei”, 1863, nr. 12 (1 septembrie), p. 134 : „Bănățenii ce mănlncă pine de lemn măcinat slnt frații noștri, vorbesc o limbă cu noi... E o crimă a lăsa să piară atiția bravi, nobili, frați” — spunea Constanța Dunca. Cf. și „Concordia”, 1863 (III), nr. 80—227 (22 septembrie/4 octombrie), p. 344. 11 „Concordia”, 1863 (III), nr. 27 (25 august/6 septembrie) cerea patriarhiei din Carloviț să dea Împrumuturi locuitorilor din comitatele Arad, Caraș și Bihor, nu numai celor din comi- tatele Bacs, Bodrog, Torontal și Timiș. în nr. 14 (16/28 februarie) din 1864 (IV), p. 55, „Concor- dia” publică sumele date de guvern, relevlnd discriminările : in timp ce pentru comitatul Caraș s-au acordat doar 9970 florini, pentru comitatul Torontal s-au acordat 76.531 florini I 12 Andrei Mocioni, Timișoara 4)16 februarie 1864, „Concordia”, 1864, nr. 13—267 (13/25 februarie), p. 51. www.dacoromanica.ro 400 I. D. SUCIU 4 de galbeni spre a se cumpăra cereale „și a se trimite fiaților noștri din Ba- nat cari sufăr de foamete”. Trebuie să precizăm că ajutorul a fost votat pentru toți locuitorii din Banat, indiferent de naționalitate13 14. Guvernul a mărit ajutorul la 6 000 de galbeni, care au fost convertiți după prețul bursei în 31 935 florini valută austriacă și predați de Mihail Kogălniceanu consulului Austriei la București. Această sumă s-a împărțit între cele trei comitate bănățene în felul următor : comitatul Caraș, 7.260 florini; comi- tatul Timiș, 10.180 fl.; comitatul Torontal, 12.945 fl.; orașul Kikinda, 1.000 fl.; iar orașul Vîrșeț 550, florini n. Ceea ce trebuie să reținem din acest gest sînt două momente semni- ficative : întîi, faptul că fruntașii bănățenilor se adresau pentru ajutor încă de acum la București, iar nu la Pesta sau Viena, iar în al doilea rînd că, deși între cele două partide din Principate, Liberal și Conserva- tor, era o mare rivalitate, totuși, cînd a fost vorba de o cauză ca aceea a ajutorării populației bănățene, votul s-a produs „în unanimitate”. Peste doi ani, bîntuind seceta în Moldova, Alexandru Buda, propunînd lansarea unei liste de subscripții de ajutor, apelează la Andrei Mocioni și Emanoil Gojdu invocînd gestul guvernului român : „Și frații noștri de dincolo de Carpați acum doi ani și-au îndeplinit o asemenea datorință filantropică”15 * *. După abdicare, Alexandru loan Cuza, în drum spre apus, se oprește în orașele Lugoj și Timișoara, unde este vizitat de fruntașii români din cele două orașe. La Timișoara, protopopul greco-catolic Avi am Maxim comu- nica prin circulara din 8 martie 1866 : ... „Ieri, principele Cuza cu suita sa au ajuns în Timișoara descălecînd la Trompeten; cît va sta aici nu pot ști; am avut onoarea de a-1 vedea .. . ”18. îndată după abdicarea lui Cuza, în Principatele Unite se va produce un eveniment de o importanță deosebită, care va avea un rol hotărîtor în strîngerea legăturilor tuturor românilor. Prin decretul locotenenței domnești din 1 aprilie 1866 se înființa Societatea literară, cu membri din toate provinciile românești. Banatul era reprezentat în noul așezămînt de cultură, care în 1867 își va schimba numele în Societatea Academică, iar în 1879 în Academia Română, prin două personalități proeminente, Andrei Mocioni și Vincențiu Babeș. Deși din punct de vedere științific sau literar nici unul nu prezentau o importanță deosebită, în acel moment erau personalitățile cele mai cunoscute din Banat, apreciate îndeosebi pentru lupta lor politică. Ședințele Societății Academice dădeau posibilitatea de a se întîlni fruntașii români din toate provinciile de a frămînta problemele vremii și de a acționa pentru satisfacerea intereselor superioare ale poporului român. în acest sens va acționa Andrei Mocioni și în vizita pe care i-o face lui Kossuth Lajos la Torino. Decepționat de 13 „Românul”, 1864 (26 și 28 februarie), p. 1 : Ajutorul s-a acordat pentru „toți locuitorii din Banat de orice naționalitate”. 14 „Concordia”, 1864 (IV), nr. 47 (11/23 iunie), p. 186. Publică scrisoarea lui Kogălniceanu către consulul Motlong prin care cerea să i se comunice numele comunelor In care s-a Împărțit ajutorul, pentru ca In acest fel să se poată justifica in fața camerei deputaților. 18 Idem, 1866 (VI), nr. 21-484 (13/25 martie), p. 95. 13 Circulara nr. 58 din 8 martie 1866. (Documentul la Arhivele Statului Timiș). Și Doamna Elena, cu ocazia vizitei la Orșova din vara anului 1863, a donat bisericii române de acolo un tabernacol, un potir cu pietre prețioase și un disc. „(Concordia”, 1864 (IV), nr. 1/256 (2/14 ia- nuarie, p. 3). www.dacoromanica.ro 5 romAndi bănățeni și războiul de independența 401 încheierea pactului dualist, Anexei Mocioni încerca prin vizita de la Torino să facă o alianță sinceră cu revoluționarii maghiari din exil și din patrie, cu scopul de s., dezmembra imperiul austro-ungar. El a declarat lui Kossuth că „românii din Ungaria și Transilvania doresc o independență asigurată a Eomâniei”. Și pentru ca Eomânia să ajungă la o independență reală e necesar ca Ungaria să nu mai fie „o proprietate a Austriei și ca atare un instrument în mîna Curții vieneze”. Austria împreună cu Ungaria este o mare putere europeană și nu poate fi aliata unui stat mic ca Eomânia ci totdeauna va căuta să o facă dependentă. Nu același lucru s-ar întîmpla cu o Ungarie independentă de Austria. Pentru a fi în bune relații cu Eomânia, Ungaria va trebui să acorde populației române „drepturi egale” 17. Eeținem din această întrevedere faptul că Andrei Mocioni punea pe primul plan problema independenței Eomâniei. El își dădea seama că, după ce Eomânia va deveni un stat independent și dacă românii din Ungaria ar fi primit drepturi egale, unitatea statală s-ar fi realizat mai repede. Că acesta era scopul întrevederii cu Kossuth, rezultă și dintr-o mărturie mai tîrzie în care, vorbindu-se despre scopul vizitei lui Andrei Mocioni la Kossuth, se confirmă că a fost făcută cu scopul de a se asigura „independența Eomâniei, împiedecată de politica austriacă” 18. Din păcate, această întrevedere n-a avut urmări pozitive în orientarea politică a celor două popoare, deoarece Kossuth a căutat să dea o altă interpretare între- vederii. După înființare, ziarul „Albina”, conform programului trasat de Vincen- țiu Babeș și Andrei Mocioni, în tot timpul apariției sale a militat cu o con- secvență admirabilă pentru strîngerea legăturilor dintre poporul român de o parte și de alta a Carpaților. încă din 1869, Vincențiu Babeș proclama „dacoromânismul spi- ritual”, care consta din unirea tuturor forțelor culturale ale națiunii: „Eomânia — spunea Babeș—cu toate însemnatele ei dispozițiuni naturale de cultură, nici în două și trei generațiuni nu poate fi în stare a deveni ea în sine și de sine tare, căminul de lumină al Orientului și bulevardul Occidentului. Aceasta, dacă cumva ar fi cu putință, ar fi numai și numai cu ceilalți români de peste graniță, împreună. Dar aceștia nu dispun de sine și de mijloacele lor fiindcă sînt supuși străinilor” ... Singura soluție, după părerea lui Babeș, este dezvoltarea și consolidarea spirituală a între- gului popor român : „adecă întemeierea îndată sau cît mai cuiînd a unei Dacoromânii în lumea morală, cu alte cuvinte, de formarea și învesto- șarea spiritului Dacoromaniei” 19. Altă dată, vorbind despre „Misiunea Eomâniei”, iată ce scria edi- torialul „Albinei”, încă din 1870 : „Europa n-are nici o națiune care să ne întreacă pe noi românii în privința unității noastre limbistice, topogra- fice și de aspirațiune. Aici zace puterea noastră de viață și gaianția vii- torului nostru”. Autorul — care credem că era Babeș — considera „nece- sară” consolidarea internă și externă a Eomâniei „pentru ca dînsa să poată răspunde la pretențiunile naționale ce le formă lomânii de pretutindenea 17 Kossuth Lajos, Iratami az emigraciobâl, voi. III, Budapest, 1882, p. 692 — 693. 18 Corespondenta română, „Dreptatea” 1894 (I), nr. 51 (4/16 niartie). 19 V. Babeș, Pesta 16 82(5/17 octombrie). 402 I. D. SUCIU 6 ca națiune, sperînd împlinirea lor de la România. Aceste pretențiuni erau „de cultură, de dezvoltare intelectuală și morală a națiunii. Sub acest raport, așteptăm ca România să devină un soare ale cărui raze să încăl- zească și să lumineze pe toți românii de prin țările vecine”20. Pînă unde mergea nădejdea fruntașilor politici români din imperiu în tînărul stat român, rezultă și din altă afirmare, care impresionează și acum, după un veac, prin tonul răspicat ce constituia un adevărat pro- gram : „România liberă, dezvoltarea ei, progresul ei pe cîmpul libertății și naționalității, formau de mult cele mai viguroase baze ale speranțelor și credințelor noastre într-un viitor ferice și ilustru, făr de cari speranțe și credințe, existența și lupta noastră de astăzi se pare a-și pierde cel mai valoros motiv, a-și pierde chiar îndreptățirea practică” 21. Asemenea declarații și altele care apăreau în „Albina”, oficiosul Partidului Național al românilor din Banat și Ungaria, erau citite și împăr- tășite de numeroși abonați din toate părțile provinciei și erau mult comen- tate. Ele ne dovedesc un lucru : că după făurirea statului modern român, prin unirea din 1859, românii de pretutindeni urmăreau cu cel mai mare interes actele de progres ale noului stat, de la care așteptau să ia iniția- tiva pentru realizarea a ceea ce n-au putut înfăptui revoluționarii pașop- tiști, deși aveau în program mult dorita unitate statală 22. Paralel cu acțiunile din presă, deputății bănățeni din Dieta Unga- riei susțin și prin interpelările parlamentare tînărul stat român de peste Carpați. în ședința din 18 mirtie 1871, Mircea Vasile Stănescu interpe- lează guvernul cerîndu-i să accepte în actele oficiale denumirea de Princi- patele Unite Dunărene, așa cum s-a stabilit la Conferința de la Paris și Londra. Menținerea vechilor denumiri constituia — după Stănescu — o violare a dreptului internațional 23. Și Vincențiu Babeș face două interpelări prin care urmărea consoli- darea noului stat român. în ședința din 19 martie 1871, Babeș cerea guver- nului ca în privința reglării cursului Dunării în partea de jos, adică aproape de vărsare, să încheie o convenție cu România și nu cu Turcia, întrucît — afirma el — suzeranitatea Turciei „e numai ficțiune” 24. Peste cîteva zile, printr-o nouă interpelare, Babeș cerea guvernului să-și precizeze politica față de România, deoarece nota ministrului de externe austro-ungar a provocat neliniște atît la București cît și la Belgrad 2S. ★ Cunoscînd strînsele legături ale românilor din Banat cu frații lor din principatele române, legături ce pot fi urmărite în istorie odată cu apariția primelor documente, entuziasmul provocat de proclamarea inde- 20 Misiunea .României, In ,.Albina”, 1870 (V), nr. 46 (4/16 iunie), p. 1. 21 România, „Albina”, 1870 (V), nr. 81 (17/29 septembrie), p. 4. 22 Menționăm in acest sens și articolul Acțiunile contra românilor ca un model de pledoarie pentru realizările și greutățile Intimpinate de poporul român din cauza vitregiei istorice : ,,S ar fi făcut mai mult dacă Europa era cu mai mult respect către români, dacă amenințările ce veneau acuș de o parte, acuș de alta, nu ar fi tulburat străduințele lor. Cum să poarte ei grijă mare de căile ferate cînd aveau să se teamă că vor trebui să se apere?” („Albina”, 1868 (III), nr. 120 20 noiembrie/2 decembrie, p. 4). 28 T. V. Păcățian, Cartea de aur, V, p. 518 ; cf. și „Albina”, 1871, nr. 22 (11/23 martie). 24 Ibidem, p. 524. 86 Ibidem, p. 533 — 534 ; cf. și „Albina”, 1871, nr. 25 (19/31 martie), p. 1. www.dacoromanica.ro 7 ROMANII BĂNĂȚENI ȘI RĂZBOIUL DE INDEPENDENȚA 403 pendenței statului român este explicabil. Ei vedeau în cucerirea indepen- denței un pas hotărîtor spre enfanciparea lor politică și socială, ceea ce se va întîmpla mai tîrziu. Este semnificativă în acest sens scrisoarea ofițe- rului bănățean Moise Grozea care, în timp ce lupta la Plevna, evocînd bătă- lia de la Custozza unde și-a făcut datoria „fără a ști pentru ce”, comple- tează în continuare : „Cu atît mai mult știu acuma pentru ce o să mă bat” 21 * * * * 26. Mentalitatea aceasta era caracteristică tuturor ofițerilor români din monarhia austro-ungară și din acest motiv, mulți ofițeri români din Banat și Transilvania priveau cu simpatie tratativele cu guvernul de la București de a se încadra în armata română. încă din timpul pregătirilor secrete în vederea proclamării independenței, guvernul din București, prin intermediul lui Vincențiu Babeș, încerca să atragă pe generalul Traian Doda și colonelul David Urs de Marginea. Dar Babeș avea unele rezerve deoarece se temea de un eventual eșec al proclamării independenței și în acest caz, situația politică a tuturor românilor se înrăutățea 27. Totuși tratativele cu Traian Doda au continuat, la început prin Deșliu apoi prin Eugeniu Carada care are o întrevedere cu Doda la Băile Herculane, între- vedere mijlocită de doctorul Alexandru Popoviciu, membru în Comitetul Central al Partidului Național a] românilor din Banat și Ungaria. Traian Doda n-a refuzat propunerea de a fi numit comandant suprem al armatei lomâne dar condiționa plecarea de aprobarea împăratului Franz-Joseph. Situația era destul de complicată din punct de vedere diplomatic deoarece guvernul maghiar manifesta simpatii pentru imperiul otoman pe de o parte, iar pe de alta însuși imperiul Austro-Ungar era un imperiu multi- național și nu vedea cu ochi buni lupta de independență a popoarelor din imperiul otoman, mai ales că el însuși domina o mare parte a poporului lomân din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. Din aces motiv împăratul Franz Joseph nu-și va da consimțămîntul pentru plecarea gene- ralului Traian Doda, cu toate intervențiile repetate ale guvernului român. Astfel, prin telegrama din 1 iunie 1877, șeful guvernului român, Ion C. Brătianu comunica lui I. Bălăceanu, agentul român de la Viena, că „Prin- țul (Carol — n.n.) va fi fericit dacă împăratul ar autoriza pe Doda să vină, îi vom crea o poziție foarte avantajoasă și dintre cele mai sigure” .. . Peste cîteva zile, Brătianu revine și în 9 iunie 1877 telegrafia aceluiași agent: „Nu mi-ați răspuns nimic în problema generalului Doda. Aștept răspunsul vostru” 28. Cu toate insistențele, împăratul nu-și va da consim- țămîntul dar generalul Traian Doda a rămas în legături cu guvernul din București, dîndu-le diferite sfaturi de strategie militară. El va rămîne alături de frații lui oprimați din monarhia austro-ungară și mai tîrziu, va crea acel moment Traian Doda, cînd cu prestigiul lui va exprima protes- tele pentru nedreptatea și oprimarea multiseculară a neamului său. 21 Sextil Pușcariu, Douăzeci de scrisori ale lui Moise Grozea din Războiul de la 1877, „Anu- arul Institutului de Istorie Națională; 1926 — 1927, (IV), p. 232. 27 La 29 noiembrie 1876, Babeș informa pe G. Barițiu despre atragerea celor doi militari, adăugind că plnă nu vor fi convinși Babeș, Mocioni și Barițiu „cum că aceia ce ațintesc ei este cuminte și serios, prin urmare și posibil și necesar” nu va Întreprinde nimic. (Biblioteca Acade- miei R.S.R., ms. 1007, p. 73. Scrisoarea din 17/29 noiembrie 1876 către G. Barițiu). w Din. scrierile șt cuvinlările lui Ion C. Brătianu (1821—1891), voi. III, publicate de (zC. Giurescu. București. 1930, p. 79,119. www.dacoromanica.ro 404 I. D. SUCIU 8 Românii supuși monarhiei austro-ungare urmăreau cu înfrigurare și mîndrie succesele armatei române ce lupta pentru independență. Deși guvernul din Budapesta a admis formarea de comitete pentru ajutorarea răniților turci, precum și numeroase manifestații în favoarea acestora, cînd populația română din monarhia austro-ungară a format comitete pentru ajutorarea răniților români, guvernul s-a opus, neadmițînd decît colecte individuale. în fața acestei situații, opinia publică română recurge la alte mijloace pentru adunarea ajutoarelor. După apelul luditei Măcelariu de la Sibiu, care a fost lansat chiar din prima lună a războiului, femeile din Banat și părțile Aradului lansează la rîndul lor apeluri pentru ajutorarea răniților. La 24 mai 1877, revista „Biserica și Școala” din Arad lansa ape- lul Ersiliei Sturza din Șepreuș : „... lupta o țin românii și noi sîntem române. Aceste legături ne duc inimile la frații noștri în lupta dincolo de Carpați și ele ne provoacă de a îmbrăca doliu pentru cei ce vor cădea victima dușmanului și a împleti cununi de flori pentru cei ce se vor în- toarce cu victoria. Aceste legături impun fieștecărei române adevărate a face sacrificii și oferte după putință pentru ajutorarea bravilor ostași din România” 28 29. La scurt timp după acest apel, revista „Gura Satului” din Arad condusă de avocatul Mircea Vasile Stănescu, personalitate remarcabilă a românilor din Arad, deschide o rubrică destinată ajutorării soldaților români răniți în războiul româno-ruso-turc. Redacția revistei anunță că va „publica numele și acelora cari pentru un scop atît de sfînt ar putea să dea și nu dau”. 30 Dar n-a mai fost nevoie de această rubrică deoarece toți fruntașii români din acele părți au sărit cu entuziasm în ajutorul soldaților răniți. Exemplul Ersiliei Sturza este urmat și de alte femei din Banat ca Elena Țăranu din Lipova și lulia Rotaru, soția avocatului și publicistului Pavel Rotaru din Timișoara, mai tîrziu director al ziarului „Luminăto- riul”. în apelul către publicul din Banat, lulia Rotaru scria : „Răzbelul actual din orient este unul dintre cele mai înverșunate. Știți bine că el a pretins mari jertfe de sînge de la frații noștri din România și cum că armele române, vitejia și bravura românelor a recucerit și împrospătat eroismul străvechi al antecesorilor iar numele de român l-au răspîndit în Europa întreagă și l-au înregistrat între popoarele eroice”. De onoarea națională cîștigată prin sîngele vitejilor de peste Carpați se împărtășesc toți românii deoarece „și noi purtăm numele de român” și „sîntem frați cu ei”. Din acest motiv, lulia Rotaru apela la românii din Banat care „în toate cazu- rile umane, filantropice și naționale s-au ținut pas în pas cu confrații lor din patrie” anunțîndu-i că a deschis o colectă cu „mărinimoasele oferte” ale românilor din Banat pentru frații lor31. Pe lîngă apelul luditei Măcelaru de la Sibiu, apelurile celor trei femei din Banat au avut un larg răsunet în rîndul populației române și numeroși intelectuali lansează apeluri pentru ajutorarea răniților. Deși guvernul din Budapesta a interzis formarea comitetelor de ajutorare și colectarea 28 Ersilia Sturza, Adresă filantropică către femeile române, „Biserica si Școala”, 1877 (I), nr. 19, p. 151 — 152. Date despre Ersilia Sturza la Al. Roz, Ecoul Războiului de independentă din 1877—1878 in păr(lle Aradului in „Ziridava” V (1974), p. 53. 30 „Gura Satului”, 1877 (XVII), nr. 10 (21 mai/10 iunie), p. 40. 31 Vn nou apel in formă de epistolă! In „Telegraful Român”, 1877 (XXV), nr. 77, p. 308. www.dacaramanica.ro s ROMANI BĂNĂȚENI ȘI RĂZBOIUL DE INDEPENDENȚA 405 pe cale oficială, admițînd numai inițiative particulare, totuși protopopul Ciacovei, Ioan P. Seiman, printr-o circulară oficială — necunoscută pînă acum —, îndeamnă preoțimea tractuală să adune bani și materiale pentru răniți: „Frații noștri de un sînge cu noi din Țara Românească de un timp încoace pentru eliberarea creștinilor de sub jugul tiranesc al Turcilor crîncen se luptă și sîngerează” — spune Seiman cerînd preoților să adune ajutoarele din comunele lor și să i le trimită „ca cît mai în grabă la locul necesar să le pot expedire” 32. Ceea ce indică entuziasmul și solidarizarea românilor din Banat cu frații lor ce luptau spre a-și cuceri independența este faptul că pe listele de subscripție apar toți fruntașii românilor din acea vreme alături de țărani, muncitori și intelectuali. în unele orașe ca Timișoara, Arad, Lugoj, Caransebeș, Lipova s-au lansat mai multe liste de subscripție, ajungîndu-se pînă la 4—5, cum a fost cazul Lugojului. Astfel la Lugoj s-au lansat 5 liste de subscripție: două de Constantin Rădulescu-junior, fiul fruntașului român, primar al Lugojului, Constantin Rădulescu; a treia a fost lansată de Coriolan Brediceanu, iar alte două de Lucreția Munteanu. în scrisoarea adresată ziarului „Telegraful Român”, Constan- tin Rădulescu arăta că apelul Crucii roșii române „a aflat ecoul său și în inimile lugojenilor”. Deși comitetele de ajutorare s-au interzis, totuși el ca particular a inițiat o colectă în care s-au adunat 805 lei. Pe lîngă această sumă, „din partea doamnelor lugojene se preparează încă și o cantitate considerabilă de scame, de bandaje și alte pînzerii care cu o coletă de bani adunați de la prima espedițiune încoace, cît mai curînd se vor trimite la destinația lor” 33 34. Rădulescu făcea aluzie la colecta lansată de Lucreția Munteanu care, pe lîngă bani, conținea și pînzeturi, scame „pentru soldații români care se luptă dincolo de Dunăre, pentru indepen- dența României” M. în a doua listă, Lucreția Munteanu scria : „Luptele care au decurs din partea bravilor ostași români din România contra semi- lunei pentru a-și salva patria îngrășată cu sînge de eroi m-au îndemnat a doua oară a contribui și a colecta după putință de la mărinimoșii oferi- tori din Lugoj” 35. Asemenea scrisori soseau din toate părțile Banatului. Alexandru Lebu din Cacova (azi Grădinari) care singur a subscris 200 franci aur iar soția lui un mare număr de cămăși în apelul lansat scria : „Ar fi de dorit, ba și așteptăm ca celelalte comune din margine luîndu-și de exemplu comunele Săliște și Cacova să-și facă datorința către frații noștri din România și la aceasta trebuie să-i îndemne nu numai simțămintele umanitare și legătura sîngelui ci și faptul necontestabil că românii noștri din margine a de a mulțămi bunăstarea lor materială cu deosebire viului comerț ce întrețin cu România” 36. Din Toracul Mic, colectanta Ana Fizeșan, în scrisoarea de trimitere a ajutoarelor, afirma : „Bravura armatei române în răzbelul prezent cu turcii ... a stors admirațiunea lumei civilizate și a umplut pieptul nostru de cea mai justă mîndrie națională” 37. 32 Arhiva Mitropoliei Banatului. Circularele eparhiei Caransebeș. Circulara nr. 216/1877 din 23 septemvrie 1877. 33 „Telegraful Român”, 1877, nr. 5 (3 15 iulie), p. 209-210. 34 „Gazeta Transilvaniei”, 1877, nr. 96 (8 20 decembrie). 35 Ibidem, 1878, nr. 19 (9/12 martie). 36 „Telegraful Român”, 1877, nr. 56, p. 226. 37 „Gazeta Transilvaniei”, 1877, nr. 18 (5/17 mai). www.dacoramanica.ro 406 I. D. SUCIU 10 La Arad, pe lîngă colecta tevistei „Gura Satului” care cuprinde pe majoritatea fruntașilor români din acel oraș, a făcut o colectă și George Purcariu iar alte liste au fost lansate în orașele și satele din comitat. La Lipova, Caransebeș au circulat mai multe liste de subscripție. La Timi- șoara, pe lîngă lista luliei Eotaru, o altă listă a fost lansată de Victoria Maxim, iar altele au circulat în satele din juiul Timișoarei. Din examinarea acestor liste rezultă unele concluzii semnificative asupra cărora ne vom opri. în primul rînd, pe liste apar numele tuturor fruntașilor români din Banat : Alexandru Mocioni, Vincențiu Babeș, Coriolan Brediceanu, episcopul loan Popasu, Iulian lanculescu, Titu Hațeg, losif Miescu, Constantin Rădulescu, fost primar al Lugojului, avo- catul loan M. Roșu, filologul Simion Mangiuca, scriitorul Elie Trăilă, istoricul Teodor V. Păcățian, publicistul Pavel Rotaru, prozatorul Dimitrie V. Păcățian, poetul loan Tripa, apoi numeroși protopopi. Și la Arad apar, în frunte cu Meletie Drăghici, pe listele de subscripție toți fruntașii români din acel oraș : avocații Mircea Vasile Stănescu, loan Popovici De- seanu, Nicolae Philimon, Nicolae Oncu, Lazăr lonescu, Demetriu Bonciu, Mihai Velici, viitorul memorandist, Sigismund Borlea și Constantin Gurban, deputați dietali, profesorii Atanasie Șandor,Aron Hamzea, Teodor Ceontea, Vincențiu Mangra. protopopii Terențiu Raț din Arad, Atanasie loanovici din Făget, George Vasilievici din Șiria, Vincențiu Șerban din Comloș, apoi secretarul consistorial Ignatie Papp, viitorul episcop din timpul unirii, George Popa fostul comite suprem al Aradului precum și numeroși învă- țători și preoți 38. Pe lîngă aceste nume cunoscute, în toate oiașele și satele din Banat apare un impresionant număr de învățători, preoți, comercianți și țărani care ne dovedește cît de dragă devenise problema independenței statului român în rîndul maselor populare. La Lipova pe lista piotopopului loan Țăranu apar între donatori nume cunoscute ca George Fogarași, luliu Missici, dar și nume de negustori, învățători și țărani ca : David P. Simion, Nicolae Șerban, Traian Putici, Grigore Marienescu 39 ș.a. Și la Caransebeș, alături de profesorii de la institutele pedagogice și teologice, avocați și clerici din jurul episcopiei ortodoxe române din acel oraș, apar și nume de cunoscute personalități dintre care amintim pe : FilaretMusta, protosinghel, loan Bartolomei, secretar consistorial, apoi profesorii Ștefan Velovan, loan Bălan, loan Nemoianu, Aron Damaschin, Filip Adam, protopopul Nicolae Andreevici, negustorii: George Băiaș, Constantin Zugrav, Nicolae Brancovici, loan Poșta, Alexandru Stancovici, Pavel Bona, Dimitrie Biju 40. Și la Lugoj apar numeroase nume de negustori și țărani, iar pe co- lecta Lucreției Munteanu apar numele tuturor soțiilor fruntașilor români din acest oraș ca : Cornelia Brediceanu, Paulina Rădulescu, Sofia Vlad- Rădulescu, mama cunoscutului poet Victor Vlad Delamarina, Roșa Hațeg, Sofia Bordan, Sidonia Maior, Maria Nedelcu, Ana Peșteanu, Livia Be- san 41. m ,,Gura Satului”, I877 (XVII), nr. 10—18; 1878 (XVIII), nr. 2, 18. 3» ’ Telegraful Român”, 18 77, nr. 67, p. 270. 40 l"bidein. 1878, nr. 1 (3 ianuarie), p«4. 41 „Gazeta Transilvaniei", 1878, nr. 96 <8/20 decemvrie). www.dacoromaiiica.ro 11 ROMANII BĂNĂȚENI ȘI RĂZBOIUL DE INDEPENDENȚA 407 Și în celelalte centre apar în număr maie nume de comercianți și țărani pe lîngă intelectualii satelor, învățătorii, preoții și notarii. La Bocșa Montană, Vasiova și Bocșa Română, unde au colectat învățătorul loan Marcu și cojocarul Vasile Diaconovici, alături de numele unor modești intelectuali ca Zaharia Botoșiu și Basiliu Nemoianu apar și nume ca ale lui Nicolae Panajoth, I. Petricu, Ștefan Antonescu, Mihai Brădiceanu, losif Roșcoban, fruntași ai celor trei comune 42. Colecte s-au făcut și în școli de către învățătorii confesionali și între cei ce s-au remarcat în această acțiune amintim pe loan Oiza, colectant în Ciclova Română, GeorgeBocu, colectant în Șistarovăț, Vasile Ciuta, colectant în Jebel, loan Marcu în Bocșa Montană precum și multe soții de învățători ca Maria Grofșoreanu în Comloș sau Emilia Andreescu din Beregsău 43. O altă caracteristică ce indică entuziasmul lomânilor din Banat pentru Războiul de independență este faptul că mulți dintre donatori apar pe liste diferite cu sume importante. Astfel, Alexandru Mocioni apare pe lista luditei Măcelaru cu 200 florini, apoi pe lista lui Constantin Rădu- lescu de la Lugoj, cu 50 florini. Pe aceeași listă apare și Eugen Mocioni44. Separat, Ileana Mocioni cu Sofia Babeș și fiica ei Alma donează în două rînduri mari cantități de scame, fășii, comprese și alte materiale 45. Vin- cențiu Babeș „și șase fii ai săi” au contribuit cu bani46. Coriolan Bredi- ceanu apare pe lista de la Lugoj cu 10 florini dar a și colectat printre locuitorii din comuna Nevrincea. Și în acest caz, între donatori apar toți membrif familiei: luliana Brediceanu, Cornelia Brediceanu și Tiberiu Brediceanu, viitorul compozitor47. Alți fruntași care apar pe diferite liste cu sume diverse sînt : publicistul Paul Rotaru, protopopul loan Țăranu, loan Bartolomei de la Caransebeș, lulia Rotaru, Mihail Veliciu ș.a. Pe lîngă listele locale de subscripție, mulți bănățeni, îndeosebi femei, apar pe listele lansate de ludita Măcelariu48 din Sibiu și Diamandi Manole din Brașov. Un alt aspect demn de relevat este faptul că fiecare român se simțea inîndru să-i apară numele pe listele de subscripție și din acest motiv, la foarte mulți donatori apar numele tuturor membrilor familiei. Astfel, pe lîngă familiile Mocioni, Babeș, Brediceanu, Pavel Rotaru, unde apar între dona- tori toți membri familiei, mai avem numeroase cazuri analoage. La Com- loș, apar Maria Grofșoreanu, colectantă, Andrei Grofșoreanu, Nicolae Grofșoreanu, Milentie Grofșoreanu49. La Bocșa, pe lîngă numele preotului Vasile Nemoianu apar : Aurel Nemoianu, student, Fabiu Nemoianu, elev, Virgil Cărnii Nemoianu, Elena Nemoianu, George Nemoianu. La familia Diaconovici: Vasile Diaconovici, Catarina Diaconovici, Adolf Diacono- vici, Vasile Diaconovici, Mihai Diaconovici, Aurel Diaconovici, student50. 4a „Telegraful Român”, 1878, nr. 43, p. 172. « Ibidem, 1877, nr. 64, p. 257; nr. 98, p. 394 ; 1878, nr. 6, p. 24. “ Ibidem, 1877, nr. 69, p. 278. « Ibidem, 1877, nr. 68, p. 274; 1878, nr. 9, p. 36. « Ibidem, 1877, nr. 69, p. 278. 47 Ibidem, 1877, nr. 52 (3/15 iulie), p. 209-210 ; nr. 69, p. 277-278 ; 1878, nr. 6, p. 23. 18 Ibidem, 1877, nr. 40, p. 161 ; nr. 50, p. 201 ; nr. 100, p. 402; nr. 101, p. 406. 48 „Gazeta Transilvaniei”, 1878, nr. 16 (26 februarie/10 martie). 80 „Telegraful Român”, 1878, nr. 43, p. 172. , www.dacoromamca.ro 408 I. D. SUCIU 12 Același lucru îl avem și la Lugoj la familia lui Constantin Rădulescu precum și la familia baronilor Billot, francezi stabiliți în Banat și prie- teni ai românilor, unde apar pe lista de subscripție : Emilia Billot, baron Henri Billot și baron Charles Billot, doctor al facultății de medicină din Paris 51 * * * * * * * * * 61. Pînă și modeștii învățători și preoți de țară țineau să-și treacă pe listele de subscripție numele lor, al soției și al fiilor, cu cîte o sumă separată. S-au făcut colecte de bani și materiale în 41 de orașe și comune mai importante din Banat la care, dacă adăugăm și pe cele din părțile Aradului, numărul lor trece de 50 de localități. însăși Crucea Roșie din București a rămas mulțumită de acest rezul- tat și în scrisoarea adresată avocatului Mircea Vasile Stănescu din Arad exprimă mulțumiri „fraților noștri care se întrec a veni în ajutorul româ- nilor răniți”82. După sfîrșitul războiului, guvernul din București va de- cora atît pe Elena Țăranu din Lipova cît și pe lulia Rotaru din Timișoara pentru zelul arătat în strângerea ajutoarelor S3. ★ Consecințele cuceririi independenței de stat a avut un efect extraor- dinar asupra maselor populare române supuse monarhiei austro-ungare, în- deosebi cele din părțile limitrofe cu România. în Barat acest fapt se poate constata din raportul judelui cercual din Orșova care raportează organelor comitatense că în urma victoriilor trupelor române, printre țărani se con- stată o rezistență îndîrjită împotriva autoriiăților austr o-ungar e. în comuna Dubova nu se mai respectă ordinile judelui cercual. La lablanița, Petnic și în alte comune a trebuit să trimită trupe împotriva țăranilor nemulțu- miți. La Berzasca au fost trimise trupe din Orșova spre a liniști pe țărani. Judele cercual indică, ca instigator pe preotul ortodox român din Orșova, Mihai Popovici M. Mihai Popovici s-a remarcat în activitatea de eliberare a românilor din Banat dînd dovadă de un patriotism luminat și un caracter ferm. A fost colaboratorul de încredere al generalului Traian Doda și în 1881 înființează Societatea de lectură din Orșova. După ce lui Traian Doda i se infirmă alegerea de deputat pentru neparticiparea la ședințele Dietei maghiare, Mihai Popovici este ales Ia 8 februarie 1888 ca deputat în Dietă al cercului Caransebeș 88. Dar și el adoptă tactica Iui Doda, așa încît și mandatul lui va fi infirmat. Așadar, în urma sesizării autorităților comitatense, guvernul din Budapesta prin ministrul cultelor și instrucțiunii ordonă anchetă împo- triva protopopului Mihai Popovici, Ministerul trimite consistorului din Caransebeș două adrese, la 13 aprilie 1878 și 18 aprilie 1878, prin care cere anchetarea lui Mihai Popovici din Orșova „pentru agitațiuni” 5B. în șe- 51 Ibidem, 1877, nr. 69, p, 277 278. 62 „Gura Satului”, 1877, nr. 15 (15 27 august), p. 59. 63 „Biserica și Școala”, 1879 (III), nr. 3 (25 ianuarie), p. 22; „Drapelul”, 1907 (VII), nr. 22 (22 februarie/7 martie), p. 3 : in necrologul luliei Rotarii scris de Emilia Lungii Puhallo arată că a fost decorată cu ordinul „Alinare și mingiiere” pentrucă a „strins ofrande de bani, scame și bandaje pentru ostașii vulnerați”. M Aurora Dolga, Ecoul războiului de independentă din 1877—1878 în Banat, „Studia Universitatis Babeș-Bolyai”, s. Historia, fasc. I (1968), p. 93. “ „Luminătoriul’L 1888 (IX), nr. 8 (30 ianuarie/11 februarie). M Arhiva Mitropoliei Banatului. Fond episcopia Caransebeș, Protocolul eshibitelor, nr. 262/13 aprilie 1878. www.dacoromanica.ro 1 3 ROMANII BĂNĂȚENI și războiul DE INDEPENDENȚA 409 dința senatului bisericesc al episcopiei Caiansebeșului ținută la 20 aprilie 1878 se ia următoarea hotărîre privitoare la cazul Popovici: Să se ceară ministerului să dea dispoziții funcționarilor acuzatori a se înfățișa în fața comisiunii consistoriale cînd vor fi convocați, apoi să comunice cazuri concrete de agitațiune împotriva statului iar nu termenul vag de agitație 57. Cu alte cuvinte, Consistorul din Caransebeș căuta să amine și să apere pe cel acuzat de agitație contra statului austro-ungar. Dar la 20 mai 1878, ministerul revine cerînd episcopului Popasu să comunice rezultatul anche- tei consistorului în cazul lui Mihai Popovici58. Episcopul răspunde minis- trului Trefort Agoston că încă din 20 aprilie 1878, consiliul eparhial a numit o comisie de anchetă. Comisia încă n-a reușit să înceapă activitatea deoarece membrii ei au fost obligați să participe la lucrările sinodului eparhial întrunit la Caransebeș în 5 mai și zilele următoare. în continuare, epis- copul analizează adresa ministrului din punct de vedere juridic : punc- tele de acuză sînt de ordin general, lipsind datele concrete și în plus lipsește și persoana acuzatoare. Pe de altă parte, autoritățile din Orșova ce l-au acuzat pe Mihai Popovici de atitudine antipatriotică nu vor accepta să fie audiate de consistor fără o aprobare a forurilor tutelare. De altfel — scrie episcopul — cauza aceasta aparține mai mult instanțelor civile decît bisericești. Față de aceste dificultăți, episcopul cere ministiului să-i comu- nice cazuri și fapte concrete din care rezultă „ținuta antipatriotică” a preo- tului Mihai Popovici. Totodată cere ca în caz de nevoie, autoritățile acuza- toare din Orșova să se prezinte în fața Consistorului spre a-și susține învi- nuirile 6*. Se pare că odată cu răspunsul abil al episcopului, cauza lui Mihai Popovici s-a închis. Dar din răspunsul lui Popasu către minister rezultă că a fost retrogradat din funcția de protopop rămînînd doar cu parohia : ,,a fostului protopop de Mehadia, Mihai Popovici, în prezent preot în Orșova” — scria episcopul. ★ Autoritățile comitatense sînt nevoite să ia măsuri de împrocesuare a unor învățători români care în școlile confesionale au folosit harta ce cuprindea pămîntul românesc ocupat de monarhia austro-ungară precum și Istoria Românilor de Treboniu Laurian și Abecedarul întocmit de Vasile Petri. Prin adresa din 6 iunie 3 877, nr. 215, Comisia administrativă a Comitatului Caraș aduce la cunoștința episcopului Popasu că au fost defe- riți justiției învățătorii confesionali loan loanescu din comuna Izgar, Petru Țieranu din comuna Ticvaniul Mare, Pavel Marcu din comuna Ohaba Sîrbească și Atanasie Farașiu din comuna Bruznic pentru folosirea și răspîndirea cărților „care conțin teze antipatriotice”. Comisia adminis- trativă comitatensă anunță că a raportat atît ministerului de interne cît și celui de instrucțiune publică și cere concursul episcopului ca să ordont îndepărtarea din școli a acestor manuale precum și a hărții Daciei care sîne dăunătoare integrității statului austro-ungart0 . Provocat atît de minis- 67 Idem, Protocolul ședinț»lor senatului biseikesc f e anul 1878. Ș.'din'a din 20 aprilie 1878. 68 Idem, Protocolul eshibitelor, nr. 350/20 mai 1878. 68 Idem, Adresa nr. 262 1878, nr. 445 preș. 8,1 Arhiva Mitropoliei Banatului. Fond episcopia Caransebeș. Adresa Comitatului Caraș nr. 215 din 6 iunie 1877. www.dacoromanica.ro 8-c. 7078 410 L D. sucro 14 trul instrucției publice și cultelor, Trefort Agoston, cît și de comitetul administrativ al comitatului Caraș, episcopul e nevoit să trimită o circu- lară : „Comitatul administrativ al măritului Comitat Caraș prin nota sa oficioasă din 6 iunie a.c. nr. 214/126 din 1877 ne face cunoscut că din Eomânia s-au importat astfel de hărți (mape) în care partea Ungariei de la Ungvar pînă la Titel se înfățișează ca anexată la Eomânia și că din aceste hărți contrare integrității stării politice și sociale a patriei noastre Ungaria, s-au și confiscat cinci exemplare de către autoritățile politice. Din incidentul acesta pretorii administrativi au primit strînsă însărcinare de a priveghea ca atari hărți (mape) sau tipărituri să nu se importeze mai mult în ținuturile preturilor lor; iar încît totuși s-ar im- porta, să le confiște și să le trimită la măritul Comitat”. De încheiere episcopul îndeamnă pe protopopi, preoți „și învățătorii școalelor noastre confesionale, în aceste timpuri foarte grele, să sfătuiți pe bunul nostru popor de a se feri de cumpărarea, întrebuințarea sau cetirea unor asemenea cărți și mape (hărți) cari sînt cu totul contrarii stării politice și sociale a iubitei noastre patrii și cari ușor pot vătăma sau altera bunăînțelegerea, liniștea și pacea tuturor fiilor patriei” “. Dar toate aceste opreliști n-au avut vreun efect deoarece ideile mari nu pot fi înăbușite prin măsuri administrative și poporul român pornit pe calea descătușării nu se va opri pînă la întregirea din 1918. Dovadă în acest sens o avem chiar în anul 1878 cînd Mihai Kogălniceanu mergea la Congresul din Berlin spre a susține interesele Eomâniei. în gara Orșova, Kogălniceanu e întîmpinat de Eeuniunea română de cîntări din Lugoj în frunte cu Coriolan Brediceanu și toți membrii Eeuniunei care pe lîngă manifestația însoțită de cîntece patriotice îl vor conduce în drumul lui pe teritoriul Banatului. „Bătrînul literat (M. Kogălniceanu, n.n.) și cel mai de frunte diplomat român a stat în fața Eeuniunii neclintit pînă s-au cîntat piesele și pînă a sosit timpul plecării. Mîngîiat se vedea de primirea noastră, dar norii de grijă nu i-au părăsit fruntea încrețită. Nouă, din inimă ne-a ieșit salutarea de stimă și iubire fiiască ce i-am dat-o” — scrie Coriolan Brediceanu despre această întîlnire62. * Ca un val uriaș ce nu putea fi zăgăzuit, toate manifestările oscilau spre Eomânia independentă. în turneele lui, actorul G.A. Petculescu reprezenta la spectacolele ce le dădea in Banat și Transilvnia piese pa- triotice, dintre care „Luarea Griviței de către armata română” stîrnea entuziasm și emoții dintre cele mai înălțătoare. Valeriu Braniște relatează că în copilăria lui a participat la acest spectacol și era mîndru „de voinicii de pe Grivița pe care îi știa reprezenta trupa lui Petculescu de minune pentru popor. Un român culca la pămînt cîte zece turci cu o lovitură. Curgeau din jurul Sibiului ca puhoiul țărani la teatru”... Pînă azi a rămas celebru — relatează Braniște în continuare — țăranul de la Poplaca, care — părîndu-i-se că un turc are să omoare pe un român — a strigat •J Idem, Circulara nr. 199 șc./16 iunie 1877. Documentele din Arhiva Mitropoliei Banatu- lui ne-au fost comunicate de Mitropolitul Nicolae al Banatului pentru care li mulțumim pe această cale. •2 Coriolan Brediceanu, Date și reminiscențe pentru istoria Reuniunii române de ciniătt și muzică din Lugoj, p. 39 ; cf. și Valeriu Braniște, Coriolan Brediceanu, p. 1G. www.dacaramanica.ro 15 ROMANU BĂNĂȚENI ȘI RĂZBOIUL DE INDHPENDENȚA 411 din galerie cît îl ținea gura : „iacă turcu ! Nu te lăsa, mă” 63 * ... Episodul, deși hazliu, e foarte semnificativ deoarece dovedește cît de intens trăiau masele populare din Austro-Ungaria marele eveniment al cuceririi inde- pendenței. La Arad, profesorul loan Goldiș publică în limba germană scrierea Schiță istorică despre participarea României la războiul ruso-turc din anul 1877—1878 ce a apărut succesiv în foiletoanele ziarului „Neue Arader Zeitung” în mai multe numere din anii 1882—1883 M. Tot cu scopul de „a convinge pe compatrioții maghiari despre vitalitatea românilor”, după cum însuși se exprimă, loan Goldiș traduce în limba maghiară piesa lui George Sion, La Plevna. Traducerea a apărut în foiletoanele ziarului „Arad âs Videke” în 1883 și în același an s-a tipărit și în broșură separată65. Vorbind despre influența Războiului de independență asupra româ- nilor supuși monarhiei austro-ungare, Valeriu Braniște scrie că cucerirea independenței „a electrizat întregul corp al românismului. Conștiința națională care zăcea amorțită s-a trezit și a luat proporții gigantice. Pe toate terenele vieții noastre publice se remarcă influența binefăcătoare ale acestei renașteri sufletești ... Reînvierea noastră pe toate terenele vieții publice și particulare își găsește germenii psihologici în acest mare moment al istoriei noastre” BB. Cucerirea independenței a avut drept consecință unificarea politică a românilor din imperiul austro-ungar prin fuziunea celor două Partide naționale române — Partidul Național al românilor din Banat și Ungaria cu Partidul Național al românilor din Transilvania — întrunite în Confe- rința de la Sibiu din 1881 în aceeași zi în care s-a proclamat independența fraților din România. LA SOLIDARITfi DES ROUMAINS DU BANAT AVEC LA GUERRE POUR LTNDEPENDANCE RfiSUMfi La proclamation de l’indâpendance d’Etat de la Roumanie, le 9 mai 1877, consequence naturelle de l’union des Principautes de 1859 par laquelle furent jet^es les bases de l’Etat moderne roumain a suscită un vif enthou- siasme parmi les Roumains du Banat de meme que parmi tous les Roumains de la monarchie Austro-Hongroise qui consideraient cet acte comme une etape importante dans leur lutte d’emancipation naționale et sociale. Le general Traian Doda de Caransebeș a entretenu d’etroits rapports avec le gouvernement de Bucarest et Moise Groza, ancien oficier dans le regiment de gardes-frontieres du Banat s’est fait remarquer dans les batailles de Plevna. Apres le d^clenchement de la guerre furent lances de nombreux appels ă l’appui des soldats blesses, auquel ont r6pondu tous les leaders •3 Valeriu Braniște, Societatea teatrală G.A. Petculescu, Brașov, 1902, p. 21. ei Eugen Arădeanul, Contribuții cu privire la activitatea științifico literară a lui loan losif Goldiș legată de Războiul de independentă din 1877 78. Sub voce. •5 Ibidem, " Valeriu Braniște, 7 412 I. D. SUCIU l(i des Eoumains du Banat, aux câtâs des paysans, ouvriers et artisans. En 41 villes et communes du Banat furent dress^es des listes de souscription, en dehord de fonds importants âtant recueillie aussi une grande quantitd de matâriaux ă l’intention des blessds. L’hâroisme des soldats roumains stimula puissament les mouvements des masses en vue de la lib6ration naționale du Banat. Le gouvernement de Budapest prit des mesures sâveres, cinq instituteurs confessionnels dtant traduits en justice et l’archipretre Mihai Popovici enquetâ pour attitude hostile ă l’intdgritd de l’Etat hongrois. Sur la demande du gouvernement, l’âveque de Caransebeș 6mit une circulaire pour apaiser les esprits, mais en 1878 lorsque Mihail Kogălniceanu en rendit ă Berlin pour y soutenir les inVrets de la Eoumanie, d fut accu- eilli dans la gare d’Orșova par les membres de la Eâunion roumaine de chants et de musique de Lugoj qui l’accompagnerent tout au long du voya- ge ă travers le Banat. La lutte des masses se poursuivra avec la meme in- tensiv jusqu’ă l’unification 6tatique de 1918. www.dacoromanica.ro CENTRE ROMÂNE DE DIFUZIUNE CULTURALĂ ÎN SECOLELE XVII - XVIII DE ALEXANDRU DUȚU Perioada dintre Renaștere și Lumini are o individualitate tot mai clară în istoriografia civilizației europene care constată că, din secolul XIX înainte, o nouă fază s-a deschis în viața societăților de pe continent, așa cum în etapa anterioară, în Evul Mediu, altele au fost trăsăturile dominante ale activității intelectuale. Conceptul de „cultură” și imaginea lumii „civilizate” sînt net deosebite în Evul Mediu, în perioada umanistă sau în epoca industrială. Centrele noi culturale apărute în societățile euro- pene din perioada dintre Renaștere și Lumini au difuzat noi concepte și valori care au desființat barierele mentale din perioada medievală, deși au creat alte animozități, și au construit noi punți de înțelegere reciprocă, deși a persistat tendința de a impune colectivităților și popoarelor progra- mul cultural cu ajutorul puterii politice x. Cercetarea istorică recentă din țara noastră a aruncat noi lumini asupra relațiilor dintre societatea română și societățile învecinate sau îndepărtate de pe continentul european; procesul de investigație a favo- rizat descoperirea unor noi modalități de interpretare care să explice nu numai contactele, dar și barierele ce păreau de netrecut. Treptat, cerce- tarea comparată a început să facă apel la alte coordonate decît cele folo- site în expunerea atentă, cu precădere, la procesele interne din societatea română. O separare netă a „vieții culturale” de „viața economică și so- cială” — diviziune cu vădite merite didactice, după cum rezultă din tra- tatul și compendiile apărute în anii din urmă — nu facilitează compara- 1 Despre perioada dintre Renaștere și Lumini, o recapitulare a opiniilor lui Denys Hay, A. Toynbee și alții in studiul lui Delio Cantimori, Za periodizzazione dell’etâ del Rinascimento in Storici e storia, Torino, Einaudi, 1971, p. 574 — 577. în același sens, de văzut culegerea de studii Renaissance, Barock, Aufklărung. Epochen-und Periodisierungsfragen. Herausgegeben von Werner Bahner. Berlin, Akademie Verlag, 1976. Despre noul ansamblu european preconizat de umanism și căruia i-a dat viață prin noi focare de activitate intelectuală vorbește și Karel KrejCi in articolul La zone littiraire europienne, „Neohelicon”, I, 1973, 1 — 2, p. 144 — 145. Programul cultural a devenit tot mai mult o parte din activitatea statului care și-a sporit rolul in viața socială după Reformă. Pentru perioada de mari transformări dintre 1550 — 1650 o recapitulare bibliografică și interpretări sugestive la Renzo Pecchioli, Crisi e transizione nel Sei- cento europeo, „Studii storici”, 1976, 1, p. 137—146 ; pentru legătura dintre Reformă și Întărirea autorității monarhice, care și-a asumat obligații ce reveneau anterior puterii spirituale, ca și pentru legătura dintre „camerialism” și absolutismul luminat, de văzut studiul documentat, deși cu unele teze prea categorice, al lui Marc Raeff, The Well-Ordered Police State and the Develop- ment of Modernity in Seventeenth — and EiQhteenth-Century Europe. An Attempt at a Comparative Approach, „The American Historical Review”, 80, 1975, 5, p. 1221 — 1243. „mm DE istorie». Tom. se. nr. ^w^.tfe^romanica.ro 414 ALEXANDRU DUȚU 2 rea, ci dimpotrivă. în perspectiva comparatistă, lupta dîrză din vremea lui Radu de la Afumați nu poate fi desprinsă de consecințele ei pe plan artistic și literar (de unde și conturarea unei cronici redactate în acest răstimp), așa cum marea operă de construcție a lui Petrii Cercel îndreaptă firesc privirile spre planurile lui de politică internațională. Manuscrisele, cărțile, construcțiile nu pot fi enumerate cronologic și apoi comparate cu realizările din alte societăți; în perspectiva comparatistă, ,,cultura seco- lului XVII”, de exemplu, nu poate fi separată de „dezvoltarea social-eco- nomică”, de „lupta dintre puterea princiară și marea nobilime’ și cu atît mai puțin de prezentarea situației din „Europa răsăriteană în secolul al XVII-lea”. Compararea operelor culturale din medii diverse implică implantarea prealabilă a operelor în viața intelectuală din societățile chemate sub fascicolul de lumină aruncat de reconstituirea istorică, după cum solicită descoperirea unor factori comuni — cum sînt centrele de activitate intelectuală — care să dea coerență restituirilor. O mai coerentă expunere, inspirată de obiectivele „istoriei globale” și de faptele de viață aduse în lumină de istoria mentalităților, poate prelungi puternic în trecut conul de lumină al cunoștințelor utile omului de azi, sporindu-i, prin înțelegerea trecutului, capacitatea de pătrundere în complexul univers al gîndurilor și faptelor omului. Concomitent, expunerea va depăși hota- rele țării, pe tot parcursul investigației, pentru a integra organic parti- cularul în general și a da un temei concret generalului. Cercetarea recentă a reliefat faptul că în toate momentele de densi- tate intelectuală din trecut, procesul de sintetizare a impulsurilor primite din partea culturilor apropiate sau mai îndepărtate, și de raportare a ino- vațiilor la moștenirea culturală s-a însoțit cu o viguroasă difuziune a valorilor elaborate în centrele române. în secolul XVI, cînd societatea română afirmă deliberat rolul ei în Sud-Estul european, mesajul de civili- zație ce este transmis printr-un cadru bizantin pornește dintr-o colectivi- tate care se înfățișează ca apărătoare a unor principii, și nu dintr-un im- periu dornic să impună programul său cultural pentru a-și consolida domi- nația politică, și, de aceea, este primit atît de popoarele de la Sud, cît și de popoarele din Nord și Est2. Este momentul în care principi români sînt înfățișați ca oameni exemplari de scriitori străini, cînd Petru Rareș apare ca voevodul cel mai îndreptățit să vorbească despre centralizarea puterii și problemele guvernării, spre beneficiul țarului rus — în memoriile lui Ivan Peresvetov —, cînd Petru Cercel se alătură principilor Renașterii care îmbină armonios însușirile omului de curte cu virtuțile domnitorului — în versurile lui Stefano Guazzo —, cînd Mihai Viteazul este o nouă întruchipare a eroului antic și a cavalerului cauzelor drepte — în poemele lui Stavrinos și Palamed. în secolul XVII, confruntările cu Reforma și Contrareforma sînt puternice, apărînd chiar elementele unei „Contra- 2 în acest sens, cartea lui Ekkehard VOlkl, Das Rumanische Fiirstentum Moldau und die Oststaven im 15. und 17. J., Wiesbaden, Otto Harrassowitz, 1975. „Paralel cu pătrunderea Euro- pei in conștiința și orizontul românilor, are loc pătrunderea românilor in conștiința politică și culturală a Europei. Victoriile militare Împotriva turcilor, ca și originea românească universal cunoscută a lui lancu de Hunedoara stau la originea numeroaselor mărturii despre poporul român datlnd din această epocă", constată George Ivașcu, Istoria literaturii române, București, Edit. științifică, 1969, p. 52 — 53. www.dacoromanica.ro 3 CENTRE ROMANE DE DIFUZIUNE CULTURALA 415 reforme românești”, după cum a surprins George Ivașcu 3; umanismul civic favorizează apariția unui „raționalism ortodox” cu importante consecințe asupra relațiilor cu popoarele balcanice, după cum putem deduce fie numai din prefața la Triodul-Penticostar, din 1649, a lui Udriște Năsturel, în care doctrina umanistă este răspîndită în limba slavonă utilizată în cult. Secolul XVIII, răstimp de luptă cu un manierism fără deschideri, se încheie cu afirmarea unui iluminism român care sprijină aspirația spre cultură, adusă pe nivel popular, în sudul Dunării, de unde vin cărturari care tipăresc cărți pentru conaționalii lor și care traduc opere românești, ca Sofronie de Vrața tălmăcitor al scrierii lui Dimitrie Cante- mir despre „sistema religiei musulmane” i. Această activitate se prelun- gește în secolul XIX, cultura română sprijinind lupta de afirmare a bul- garilor și albanezilor. Contactele cu marile curente europene nu au condus numai la asimi- larea și adaptarea stilurilor occidentale. S-a vorbit cu insistență despre „un baroc românesc” care ar indica „sincronizarea” cu Europa. Dar baro- cul nu se prezintă cu aceleași trăsături în toate culturile continentului; Philippe Minguet a demonstrat că țările protestante nu au acceptat in- tegral barocul6, un „model” care a încercat să restabilească echilibrul într-o viziune despre lume tot mai turburată de polemica aprigă confe- sională și de progresul lent, dar profund al științelor naturii. în cultura română, viziunea nu se dezechilibrează și barocul nu a fost asimilat ca o soluție necesară, ci ca o problematică modernă, primită de cărturari încre- zători încă în valorile umane ale tradiției medievale6; preluările baroce au fost reprogramate și difuzate ca părți dintr-un sistem intelectual coerent. Exemplul oferit de contactul cu barocul ne indică faptul că problema pri- mordială nu este de a identifica un „baroc românesc”, poate și un „rococo românesc” !, ci de a repune în lumină sistemul intelectual care a menținut vii valori din tradiție și a acceptat formule noi7. în aceste condiții, liber- tatea de inițiativă română a indicat soluții popoarelor balcanice, datorită acestui continuu proces de reînnoire a tradiției care nu a fost niciodată respinsă categoric; elementele comune din tradiția culturală au apropiat popoarele din Sud-Estul european, iar elementele noi introduse în această tradiție au captat atenția popoarelor balcanice spre experiența culturală română, factor dinamic în această zonă a continentului. Eliberînd studiul culturii române de obsesia sincronizărilor, cercetarea istorică va putea marca locul culturii române în civilizația continentului, surprinzînd dina- mica internă a vieții intelectuale române și depistînd în asimilări o parte dintr-un dialog care, în cealaltă parte, conține replică și difuziune. Or, sistemul intelectual din cultura română, așa cum ni-1 dezvăluie mai limpede limbajul figurativ, nu s-a desprins net de cel propus de către 3 Idem, p. 100—108. I-a acest capitol de văzut, cu precădere, studiile lui Șerban Papa- costea. 4 Despre această traducere amănunte in articolul Ancăi Irina lonescu din „Revue des dtudes sud-est europiennes”, 1977, 1. s în Estetica rococoului, București, Edit. Meridiane, 1973. • Despre „relațiile barocului cu unele din tradițiile evului mediu" vorbește și Dan Horia Mazilu, Barocul in literatura română din secolul al XVJI-lea, București, Edit. Minerva, 1976, p. 323. 7 Mai pe larg in articolul meu Barocul in cultura română, „România literară", 1976, 32, p 8 www.dacoromanica.ro 416 ALEXANDRU DUȚU 4 civilizația bizantină, în secolul XVI, moment de culme a tradiției medie- vale ce se deschide spre elemente de Renaștere; în acest răstimp, literatura istorică, opera lui Neagoe, splendoarea frescelor din Moldova mărturisesc un anume atașament față de Bizanțul care fusese, la începutul celui de-al doilea mileniu, mentorul, în materie de doctrină, al intelectualilor din Sud- Est, și centru sacru pentru masele largi8 9. Dar Constantinopolul, care deve- nise, între timp, capitala otomanilor nu a mai fost pentru români, ca pentru slavi, „orașul împăratului”, Țar-grad; a fost un centru care s-a pră- bușit, oferind omenirii o lecție. Atașamentul, care este evident la Stolnicul Cantacuzino și la Dimitrie Cantemir, nu înseamnă lamentare împietrită; așa cum în arhitectura din secolul XV pătrunseseră elemente gotice, tot astfel, în acest moment, apar elemente de Renaștere, ca la biserica sf. Dumitru din Suceava, ctitoria lui Rareș, pentru ca, în secolul următor, elemente baroce să fie prezente la Sucevița și Tismana, pe pietrele tombale sau în poezia emblematică. Atitudinea română față de moștenirea bi- zantină, trădează, în secolul XVI și în cel următor „o fidelitate schimbă- toare”, după expresia bizantinistei Hdlene Ahrweiler. în secolul XVII, sinteza din cultura română prezintă caractere ase- mănătoare unor sinteze efectuate în alte centre de viață intelectuală intensă de pe continent. Un asemenea centru este situat în Țările de Jos, unde umaniștii găsesc condiții bune de lucru, iar rezultatele investigațiilor știin- țifice sînt mai repede acceptate. Descoperirea epocală a lui William Harvey despre circulația sangvină nu a găsit audiență în Anglia monarhică, ci a fost popularizată de Olanda republicană; în timp ce primul manual englez care menționează teoria lui Harvey datează din 1651, Descartes a discu- tat-o în 1637, în anii în care se afla în Olanda, iar Roger Drake a elogiat-o într-o teză de doctorat prezentată la Leyda în 1639. Mișcarea de idei era mult mai vie în Țările de Jos®. Cîteva decenii mai tîrziu, Vico lăuda Elveția și Provinciile Unite pentru libertatea pe care știuseră să o apere ; Montes- quieu are, la rîndul lui, cuvinte de admirație pentru mișcarea intelectuală din aceste centre. Rousseau și Voltaire au ales Elveția ca loc în care să-și desfășoare activitatea. Conexiunile intelectuale au fost intense în cultura română care a dat continuu, datorită libertății de inițiativă culturală, răspunsuri clare pro- gramului habsburgic și modului de viață otoman, impulsurilor venite din Nord și Răsărit, plămădite în timpul dezbaterilor cu misionarii catolici, refugiații protestanți, cărturarii greci din Constantinopol. Ne vorbesc despre aceste conexiuni textele scrise de călători străini, cărțile păstrate în biblioteci, ca cele ale lui Brâncoveanu și Stolnicului Cantacuzino, cores- pondența purtată cu personaje diverse și dispoziții solemne, precum aceea din testamentul lui Matei Crețulescu privind trimiterea fiilor săi la școlile din Italia10. 8 Vezi Dimitri Obolensky, The Byzantine Commonwealth, London, Weidenfeld and Nicholson, 1971, p. 288—290. Pentru sinteza din cultura medievală română, Răzvan Theodo- rescu, Bizanf, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale românești, secolele X — XIV, București, Edit. Academiei, 1974. 9 Christopher Hill, William Harvey and the Idea of Monarchy in volumul The Intellectual Revolution of the Seventeenth Century, London, Routledge and Kegan Paul, 1974, p. 165—168. 10 Amănunte la Nicolae lorga, Istoria invă/ăm’ntului românesc, Buc., 1928, p. 45 : ,,ca să Învețe grecește, iar mai virtos letineaște și italianește". www.dacoromanica.ro 5 CENTRE ROMANE DE DIFUZIUNE CULTURALA 417 Dacă am aprofunda modul în care cultura română a conexat mișcări intelectuale din Orient și Occident, am surprinde acțiunea unor centre cu un important rol în viața intelectuală din societatea română. Mai întîi, activitatea cancelariilor princiare. Datorită faptului că ȚaraRomânească Moldova și Transilvania nu au fost înglobate în imperiul oto- man, așa cum s-a întîmplat cu țaratele sîrb sau bulgar și chiar cu o parte din. regatul maghiar, cancelariile au continuat să funcționeze și au chemat numeroși intelectuali, cunoscători de limbi străine, pentru corespondență și ca translatori. în Transilvania, latina, germana și turca au fost curent utilizate în cancelaria princiară, ca și în cele ale cetăților, precum Sibiu sau. Brașov; în Moldova1 și Țara Românească au lucrat secretari pentru turcă și italiană, polonă și greacă, mai tîrziu franceză u. Călătorii străini constată» că principii și demnitarii din suita lor vorbesc curgător italiana și franceza» Dimitrie Cantemir, ne spune biograful lui, „știa turca, persana, araba,, greaca modernă, latina, italiana, rusa, înțelegea bine greaca veche, slavona și franceza”. Dosoftei a tradus din neogreacă și vorbea polona, așa cum Udriște Năsturel citea cărți în latină (limbă „nouă vădit înrudită”, cum scria el) și traducea în slavonă. Nicolae Milescu, care ajungea, în 1676, în China, cunoștea latina, greaca, slavona, neo-greaca, italiana și turca. Cu un secol mai devreme, Franco Sivori consemna printre impresiile sale de la curtea lui Petru Cercel: „Sînt un neam care învață repede orice limbă și se găsesc mulți dintre ei care vorbesc patru sau cinci limbi. Și, fiind vorba de aceasta, nu voi lipsi de a arăta minunata inteligență a principelui, care vorbea minunat și scria limba latină, italiana, franceza, greaca, turca, sîrba, polona și româna” 11 12. Cunoașterea limbii latine era destul de răspîn- dită; misionarii catolici cîntau imnuri latine pe străzile orașelor munte- nești și moldovenești, cu prilejul procesiunilor 13. în Transilvania limba latină era și mai frecvent folosită în viața cotidiană. Nu poate surprinde, în aceste condiții, că zicalele populare sînt înlocuite cu dictoane latine în cronica Anonimului brâncovenesc care știe că „laus in fine cădit”. Desigur că orice gentilom cu vază din curțile europene știa o limbă străină sau două. Dar ceea ce frapează la cărturarii români sînt multiplele lor cunoș- tințe și îmbinarea limbilor occidentale cu cele orientale. în biblioteca Văcăreștilor s-a aflat, pe lîngă Marele lexicon al lui Varinus, tipărit cu cheltuiala lui Constantin Brâncoveanu, la Veneția, în 1712, Lexiconul greco-latin de la Basilea, din 1532, și două gramatici ale limbilor italiană și franceză, strîns legate de preocupările lui lenăchiță, autor a cinci dicțio- nare, ale limbilor germană, franceză, turcă14. Cunoașterea limbilor străine, pe un registru atît de amplu, a facilitat contactele culturale cu Orientul apropiat și Europa occidentală, avînd consecințe directe asupra imaginilor 11 Pentru cancelarii de văzut studiile din cele două volume de Introducere la Documente privind istoria României, București, Edit. Academiei, 1956, care acordă, Insă, prioritate aspecte- lor tehnice. Interesant articolul lui C. Turcu, Din cultura vechilor dieci moldoveni, ,,Revista arhivelor”, 1960, 2, p. 201—212. Despre „logofăt" și funcționarea cancelariei, Nicolae Stoicescu, Sfatul domnesc și marii dregători din Țara Românească și Moldova, sec. XIV— XVII, București, Edit. Academiei, 1968, p. 170—185. 12 Textul In Călători străini despre fările române, București, Edit. științifică, 1971, voi. III, p. 19. 13 După cuin arată Marco Bandini — „ne-am Întors In procesiune clntlnd Împreună pe românește și pe laUnește” — in Însemnările reproduse In Călători străini, voi. V, p. 340. 14 Vezi Mihai Caratașu, Documentele Văcăreștilor, București, Litera, 1975, p. 11—12. www.dacoromanica.ro -418 ALEXANDRU DUȚU 6 mentale pe care oamenii din preajma curții și le făceau despre lumea în care trăiau; în același timp, în cancelarii se strîngeau știri din surse foarte diferite, sintetizarea lor fiind rezultatul unor familiarizări cu concepțiile și modul de comportare ale unor popoare mult deosebite. în al doilea rînd, se impune a fi luat în considerare rolul tipografiilor, în mod evident, datorită faptului că au încurajat munca de traducere, în general, cărțile de ritual au fost redate în limba română, în secolul XVII, pornindu-se de la textul slavon și de la cel grecesc. Versiunile auto- rizate erau căutate cu insistență; traducerile nu se făceau după prima carte avută la îndemînă, după cum ne explică mitropolitul Ștefan al Munteniei în prefețele lui și după cum aflăm din prefața Pravilelor lui Vasile Lupu. Noul Testament de la Alba lulia, din 1648, a fost tradus din greacă de Silvestru care, anterior, tradusese din rusă un comentariu la Evanghelii, sub îndrumarea lui Udriște Năsturel; versiunea din greacă a fost cola- ționată cu o versiune latină. Pentru Biblia apărută în 1688, Milescu a făcut apel la o ediție tipărită la Oxford. Cîteodată, unul și același text a trecut prin veșmîntul mai multor limbi la București. Pildele filosof ești, colecția de maxime orientale întocmită de Antoine Galland, au fost traduse în italiană de secretarul princiar Del Chiaro, din italiană în neo-greacă de predicatorul de la curte, loan Avramios, iar din neo-greacă în română de Antim Ivireanu, într-o vreme în care Nicolae Costin traducea din latină opera spaniolului Antonio de Guevara, iar Dimitrie Cantemir cita, în Divanul, pe scriitorul persan Saadi, „măcar că era păgîn”. La sfîrșitul secolului XVIII tradu- cerile din germană și franceză au devenit preponderente. Din această activitate filologică intensă a decurs realizarea cărților pentru popoarele vecine15. Astfel, Psaltirea de la Govora, din 1637, a fost de la început menită clericilor care slujeau în slavonă în societatea română, dar, se arată expres, a fost imprimată și „spre folosul bulgarilor și sîrbilor”, în timp ce Antologhionul din 1643 a pornit, de la bun început, spre exterior, după cum arată prefața, că „mulți din alte țări rugîndu-ne foarte, ne-am silit să punem în lucrul tipografiei această carte”. Gramatica slavonească, din 1697, a fost tipărită pentru cei care doreau să învețe la București această „limbă străină și împrumutată”, ca și pentru cei care o vorbeau, „adică slavii”. în 1682, prima carte în neogreacă a văzut lumina tiparului în mănăstirea Cetățuia și epigrama dedicatorie a exprimat bucu- ria cărturarilor greci că un nou centru de producție a cărții în limba po- porului a apărut în Europa, mai aproape de zidurile Atenei16. Pe făgașul acestei activități s-a ajuns la edițiile care reliefează o înaltă calificare filo- logică, acelea în text paralel român și slavon, slavon și grec, arab și grec, cărțile caramanlitice. Prima tipografie pe teritoriul georgian a fost înteme- iată de un român, Ștefan fiul lui Mihai, ucenicul lui Antim Ivireanul, care scria, pe bună dreptate, pe un exemplar ieșit din presa georgiană, în 1709, că din „marea însuflețire” a lui Brâncoveanu, patronul acestei activități, 16 Mai pe larg in articolul meu din „Magazin istoric”, 1976, 7, p. 28—30. 16 Vezi Dan Simonescu, Le livre grec en Roumanie, „Balcania", VII, 2, 1944, p. 447—464 ; Idem, Le mănăstire de Cetă/uia foyer de culture de l'Ortent orthodoxe, idem, VI, 1943, p. 357—365. Pentru rolul acestor cărți in mișcarea de idei, de văzut Emil Turdeanu, Le livre grec en Russie: l'apport des presses de Moldavie el de Valachie (1682—1725), „Revue des Itudes slaves”, 26, 1950, p. 69—87, și de același, Les conlroverses des Jans'nistes el la crialion de l'lmprimerie grecque en Moldavie in M’langes offerts ă Mario Roques, Paris, 1952, III, p. 281—302. www.dacoromanica.ro 7 CENTRE ROMANE DE DIFUZIUNE CULTURALA 419) „patru rîuri” izvorîseră în Țara Românească pentru greci, arabi, georgieni și, mai demult, pentru slavi17. în secolul XIX, prima carte în limba bul- gară a apărut la Rîmnic, iar mare parte din presa progresistă în această limbă a ieșit din tipografiile române, mobilizînd cugetele în slujba luptei pentru independența Bulgariei. Numeroase cărți didactice și literare au apărut în limba albaneză. în al treilea rînd, noi idei au fost răspîndite în Balcani din școlilo slavo-române de la Tîrgoviște, Rîmnic, București, ca și din academiile princiare de la Iași și București, unde au venit profesori și elevi de la sudul Dunării, printre care învățați ca loan Cariofil, Hrisant Notaras, loan Comnenos 18 *, orientați spre universitatea de la Padova a republicii veneter unde Brâncoveanu a trimis mulți bursieri care ,,au adus în Țara Româ- nească atmosfera intelectuală din universitățile italiene” 1B. Corespondența cărturarilor a fost scrisă în mai multe limbi, în cea mai mare parte în limba de circulație a întregei zone, în neo-greacă ; contactele cu o arie geografică, destul de întinsă sînt indicate de epistolele redactate în această limbă și trimise sau primite pe lungi trasee, cum este epistola din 1576 20. Această vechime dovedește, la rîndul ei, cît de simplistă este formula înlocuirii influenței slavone prin cea grecească; așa cum contactele cu mediile gre- cești sînt mai vechi decît secolul XVII, tot astfel învățămînt și carte slavone au continuat să atragă dascăli, elevi, solicitanți în centrele române, in secolul XVIII. De altfel, dacă învățămîntului în greacă i-a fost acor- dată suficientă atenție, mai puțin a fost studiat rolul învățămîntului în limba slavonă în difuzarea culturii la popoarele vecine, din centrele ro- mâne. Și aceasta într-un răstimp în care biruința limbii române și eclozi- unea umanismului civic au dat temeiuri clare și solide conștiinței unui rol cultural în Balcani cărturarilor din tipografiile, școlile, cancelariile prin- ciare și orășenești ale secolelor XVII—XVIII. Această conștiință poate fi identificată la cărturarii din toate cele trei provincii române despărțite de frontiere feudale. Larga difuzare a pro- testantismului în Transilvani^ a provocat o separare, pe nivelul mentali- tăților claselor suprapuse, de lumea catolică, în plină expansiune politică, sub haină confesională, dinspre apus; provincia s-a individualizat în aria Europei centrale, un important rol revenind sașilor care au intrat în legă- tură cu Luther și cu Melanchton. Individualizarea a favorizat strîngerea legăturilor cărturarilor români din Transilvania cu compatrioții lor de peste munți, mai ales în secolul XVII. După ce Mihai Viteazul a realizat unirea care a lăsat o puternică imagine a Daciei în conștiința urmașilor, față de care au luat atitudine cărturarii care s-au oprit la evocarea domniei marelui principe unificator, relațiile dintre provincii au fost apropiate, pînă. în momentul instalării autorității habsburgice în Transilvania. în aseme- 17 Text reprodus în Opere editate de G. Ștrempel, Edit. Minerva, 1972, p. 411. 18 Vezi G, Pârnuță, Istoria inoățămintului și glndirea pedagogică din Tara Românească, sec. XVII — XIX, București, Edit. didactică și pedagogică, 1971, p. 53 — 64 ; Ariadna Camariano- Cioran, Academiile domnești din București și Iași, București, Edit, Academiei, 1971, p. 96 — 109, 215-223. 18 După cum constată și A. E. Karathanasis care semnalează date noi In „Balkan Studies”, 16, 1975, 2, p. 274-279. 20 Vezi Alexandru Elian, Scrisul grecesc în țările române In Introducere la Documente..., p. 367. Este vorba de corespondența Ecaterinei Salvaresso cu sora ei stabilită la Murano ; „ci- teva scrisori sint trimise din București". www.dacoromanica.ro 420 ALEXANDRU DUȚU 8 nea condiții, în fața presiunilor sistematice protestante, ierarhia română a opus o rezistență elastică, acceptînd o serie de măsuri administrative, precum difuzarea unor catehisme, pentru a nu ceda asupra punctelor doc- trinare esențiale; bunele relații dintre principii celor trei provincii, prinse frecvent în același sistem de alianțe, au influențat asupra raporturilor dintre puterea politică și biserica ortodoxă din Transilvania. Rakoczi a acceptat ca ierarh pe intransigentul Ee lorest de la Putna. Tensiunea ideologică dintre clasa suprapusă, care a adoptat idei preluate în alte părți de burghezie, dar pentru a se distinge, aici, de aris- tocrația legată de imperiu, și clasa oprimată, care a rămas atașată unei doctrine tradiționale, dar pentru a demonstra perenitatea drepturilor legate nu de rang, ci de natura umană, a avut multiple consecințe în viața culturală. Mai întîi, datorită faptului că în cadrul acestei dispute parti- zanii Reformei au primit replica reprezentanților unei doctrine care păstra în centrul ei ideea de personalitate și, în funcție de aceasta, definea trăsă- turile corpului mare uman care este colectivitatea; partizanii tradiției au înțeles că problematica socială impune analiză, dezbatere și acțiune, nu numai proclamarea unor principii de viață. în al doilea rînd, disputa a ridicat însăși problema universalității adevărului, pe care particularismul Reformei o trecuse pe im al doilea plan.Semnificativ este refuzul pe care îl opune Varlaam în Răspunsul la Catehismul cdlvinesc, din 1654, arătînd că nu pot fi acceptate inovații care nu sînt „sobornice” și nu au autoritatea lucrului consacrat, fiind „de curînd și noao, ca dă dăunădzi, dă o sută dă ani de-ar fi” în același timp, însă, disputele în jurul autenticității textelor și a autorității dovezilor au condus pe cărturarii români pînă la versiunile ebraice, pînă la limba originală pe care o introdusese în învăță- mîntul universitar din Occident umanismul; cu alte cuvinte, dialogul a consolidat caracterul umanist al expunerilor doctrinare. în 1649, Ștefan Fogorași din Lugoj a tradus Psaltirea din ebraică și a tipărit-o ; versiunea lui a fost reluată, confruntată cu alte versiuni de marele cărturar Simeon Ștefan și reimprimată la Alba lulia, în 1651. Caracterul umanist al dialogului dintre cărturari este pus în lumină și de activitatea lui Mihail Halici care a colaborat, mai mult ca sigur, la culegerea de sentințe din opera lui Ovidiu, Hecatombe Sententiarum Ovi- dianum, editată la Sibiu, în 1679, de Valentin Franck — culegere cu texte în română, germană și maghiară —, scriind, la rîndul lui, ode în care afirma clar originea latină a poporului român 21 22. Pornit din acest mediu de schimburi vii intelectuale, Daniil Panonianul trecea în Țara Românească și îngrijea ediții ce solicitau o mare pricepere filologică, iar David și Teodor Corbea se angajau în activitatea diplomatică a curții brâncovenești. Dia- logul confesional s-a însoțit, datorită umanismului, cu un interes în creș- tere pentru mentalitatea „celuilalt”, care trăia, în fond, în același mediu intelectual. Un secol mai tîrziu, Petru Maior observa că maghiarii din 21 Text citat și interpretat lingvistic tn Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu, Istoria limbii române literare, București, Edit. Minerva, 1971, p. 132. 22 Despre ideile acestui cărturar, vezi documentatul studiu al lui losif Hajds, Ipoteze despre poziția ideologică a lui M. Halici fiul, „Studia Universitatis Babeș-Bolyai”, Series Philo- sophia, 1974, p. 113 — 124. O semnalare a cărții din 1679 la N. Docan, încercările de versificație românească publicate de un sas in veacul al XVII-lea, „Arhiva”, 12, 1901. www.dacoromanica.ro CENTRE ROMANE DE DIFUZIUNE CULTURALA 421 Transilvania introduceau adeseori vorbe românești în frazele latine 23 24 * * *. în același răstimp, cîntece românești au fost cuprinse în antologiile maghia- re. De altfel, instaurarea dominației habsburgice în Transilvania a atras după sine o ofensivă a Contrareformei care a estompat disputa dintre protestanți și ortodoxi, acum mai deschiși la inovații. Dialogul favorizat de umanism a pregătit terenul pentru difuzarea iluminismului german în Transilvania și care nu ar fi putut prinde teren numai datorită măsurilor jozefiniste •, pe o linie mediană față de tradiție și teism, acest iluminism a fost, totodată, favorabil compromisurilor dintre burghezie și aristocrație în secolul XVIII, centrul de la Blaj, unde sursele tradiționale nu fuseseră părăsite — după cum dovedește opera lui Samuil Micu —, a dobindit o pondere mai mare decît centrul din Scheii Brașovului, dar ambele s-au angajat, cu egală vigoare, în lupta pentru drepturi politice care a culminat cu redactarea Supplex-ului de către cărturari cu formații diferite și cu difuzarea acestui act de către urmașii marilor dascăli din Școala Ardeleană de la Blaj și din Brașov. Totodată, semnificativ este faptul că în momentul în care românii au vorbit clasei suprapuse despre drepturile firești ale popoarelor, o revizuire a raporturilor politice dintre puterea princiară și „patrioți” a fost pusă în discuție de cărturarii de la Eîmnic și Iași. Așadar, din toate centrele tradiționale de pe întreg teritoriul locuit de români a pornit carte în limba țării, consolidînd solidaritatea care susținea acum conștiința națională, după ce sprijinise lupta împotriva celor „de altă lege”. Această deschidere spre o nouă formă de universalitate, în care oamenii să-și împlinească menirea socială în cadrul națiunilor și nu al unor mari ansambluri dominate de simboluri acum golite de semnificații, a fost, în mare parte, opera umanismului. în cultura română, umanismul care s-a întemeiat pe sursele antice ale istoriei poporului ce viețuia în provincii dominate de orînduieli feudale nu s-a dezvoltat pe construcțiile teoretice medievale transformate în ruină, în anii în care cărturarii încep să se grupeze în societăți filosofice, vechile centre de la Bistrița olteană, de la Neamț sau Putna ori de la Cernica sînt active în domeniul culturii scrise, difuzîndo literatură care nu blochează aspirațiile conștiinței naționale ; în același timp, aceste vechi centre mențin o idee de universalitate care împiedică aspirația patriotică să se închidă într-o suficiență primejdioasă. Relațiile de acestă natură dintre centrele tradiționale și cele noi formate sau cu noi funcții în perioada umanistă conduc firesc spre antecedente, spre raporturi care nu au dus la opoziție, în perioada medievală, puterea spirituală și cea temporară. Variația doctrinei umaniste din societățile moderne europene nu depinde exclusiv de deosebirile din structurile social-politice, ci și de moștenirea culturală lăsată de evul mediu, care nu a fost pretutindeni același; cînd vorbim 93 „Ba ș i ungur i bătrîni am văzut care știind amindouă limbile, și cea latinească și cea românească, cind grăesc latinește șl cuvinte și chipuri de grai românești, fără a se pricepe ce fac, aruncă In vorba cea latinească” scrie Petru Maior In Istoria pentru începutul Românilor in Dacia, București, Edit. Albatros, 1971, voi. II, p. 47 — 48. 24 în acest sens, Em. Turczynski, The role of the Orthodox Church in adapting and trans- forming the Western Enlightenment in South-Eastern Europe, „East European Quarterly", 9, 1975, 4, p. 421, problemă reluată pe larg de autor in cartea Konfession und Nation. Zur Friih- geschichte der serbischen und rumânischen Nationsbildung, DUsseldorf, Schwann, 1976. De ase- menea, Eduard Winter, Zur Geschichle der rumânischen Aufklărung in der Donaumonarchie, „Revue des âtudes sud-est europâennes", 1972, 2, p. 385 — 391. www.dacoromanica.ro 422 ALEXANDRU DUȚU 10 despre cultura medievală europeană nu putem avea în vedere un singur tip de cultură, ci o formă de universalitate asemănătoare, acoperind „modele” culturale variate. în secolele XVII și XVIII interferența curentelor culturale din socie- tatea română a fost favorizată și de marile șantiere deschise în această perioadă, în care a fost înălțată biserica Trei Ierarhi, încărcată de motive orientale, și palatele brâncovenești, ca cel de la Mogoșoaia, cu motive italiene. Numeroase mănăstiri au fost reconstruite și repictate conform unui gust nou care îmbina arta din Istanbul cu cea din Veneția. De altfel, în epoca brâncovenească relațiile cu Italia au fost multiple2S, dar ele nu au făcut să se micșoreze interesul pentru arta și literatura orientale 2®. Pentru cărturarii care au lucrat în cancelarii și, mai tîrziu, în cadrul unor societăți culturale a devenit evident, datorită știrilor variate primite sau a cărților și periodicelor studiate, că situația politică a regiunii sud-est europene devenise foarte complexă. Confruntări de mari imperii se trans- formau frecvent în războaie îndelungate. Românii au învățat limbile vor- bite în aceste imperii limitrofe și au studiat mentalitatea oamenilor și planurile politicienilor. Datele transmise înaltei Porți de către principii români au influențat adesea deciziile luate de imperiu, după cum, alteori, principii au intervenit direct în tratativele purtate cu austriecii sau cu rușii27. Pentru a asigura circulația rapidă a știrilor, poșta a fost întreți- nută cu atenție și, după ce înregistrase un ecou în scrierile lui Montaigne 2B, a cunoscut o dezvoltare modernă în secolul XIX. Mai buni cunoscători ai mișcărilor diplomatice și manevrelor de politică internațională decît demnitarii din capitala imperiului otoman, principii se dovedeau a fi surse prețioase pentru solii veniți din depărtare, care, la rîndul lor, informau pe domnitorii români despre raporturile dintre statele europene. Faptul că în cronicile interne nu pătrund, uneori, decît rare știri despre viața interna- țională trebuie atribuit orizontului redus al autorilor de scrieri partizane; la curte, asemenea știri erau destul de bogate. Constantin Șerban, de pildă, îl asigură pe Ralamb că ar fi dorit să angajeze 500 de soldați suedezi, exprimîndu-i, în același timp, regretul că cele două țări nu sînt mai apro- piate geografic, deoarece, în acest moment de apogeu al puterii suedeze, „starea lui ar fi fost mai bună” în complicatul context internațional sud-est european 29. Primul ministru al Franței, Richelieu, avea să recomande ambasadorului acestui stat la Istanbul, un secol și ceva mai tîrziu, la 22 august 1818, să fie atent la Țara Românească și Moldova : „Situația aces- tor provincii la granițele celor trei imperii, relațiile lor cu totul particulare, atît cu Poarta, cît și cu puterile limitrofe, dau loc unei mari mișcări de spirite” so. Circulația știrilor a influențat modul de a gîndi al cărturarilor 28 O recapitulire la Mario Ruffini, L’influsso italiano in Valacchia nell’epoca di Constan- tino-Vodă Brâncoveanu, 1688 — 1714, Munchen, 1974, 268 p. 26 Vezi Mircea Angheîescu, Literatura română fi Orientul, București, Edit. Minerva, 1975, cap. 1. 27 Vezi Andrei Otetea, Influenta Moldovei fi ’fării .Românești asupra politicii Por[il, „Revista arhivelor”, 1960, 1, p. 49—61, 28 Montaigne, Essais, edition Maurice Rat, Paris, Garnier, 1958, voi. II, p. 402 : ,,J’en- tends que les Valachi, courriers du Grand Seigneur, font des extremes diligences...” 29 Textul in Călători străini..voi. V, p. 612. 80 Vezi Leonid Boicu, Geneza chestiunii române ca problemă internațională, Iași, Edit. Junimea, 1975, p. 15. www.dacoromanica.ro 11 CENTRE ROMANE DE DIFUZIUNE CULTURALA 423 care nu au avut nici un moment impresia că trăiesc într-un colț uitat de lume, ocolit de primejdii și de moartea cea de năprasnă. Cărturarii balcanici care au venit pe teritoriul român, pentru a-și desfășura o activitate care nu găsise condiții normale de lucru în imperiul otoman, de la Gheorghe Brancovici la Dimitrie Philippidis și de la Sevastos Kymenitis la Petru Beton au descoperit aici modele de comportare și de gîndire. Se poate scrie, în spiritul istoriografiei romantice, că intelectualii greci au simțit o vie recunoștință pentru „ospitalitatea” oferită de socie- tatea română, „în care intelectualii greci puteau respira o adiere răcori- toare”, deși ni se spune, mai departe, că luminile grecești au fost „lumini balcanice” 31. Evident este, însă, faptul că prin ospitalitate trebuie să înțelegem școli superioare, tipografii, case în care cărturarii se puteau întruni și discuta; societatea literară „greco-dacică” a fost constituită la București, în 1810, și nu la Smirna sau la Viena, iar această societate a luat inițiativa publicării periodicului „Ermis o loghios” care a avut un rol hotărîtor în mișcarea greacă de renaștere națională 32. Alte exemple sînt la fel de grăitoare; dar atunci cînd vorbim despre un „model” avem în vedere însuși faptul că structura activității intelectuale și ideile vehiculate într-o societate care își păstrase autonomia în raporturile cu imperiul oto- man erau însușite de cărturarii veniți de la sudul Dunării care știau foarte bine că poziția pe care o dețineau la Poartă principatele române fusese revendicată de regiuni care doreau să-și capete o autonomie. „Modelul” politic român a inspirat pe oameni politici din imperiul otoman și este evident că „modelul” cultural român a oferit puncte de sprijin celor care au orientat spre noi orizonturi culturile balcanice 33. „Ospitalitatea” de care au beneficiat cărturarii balcanici în secolele XVII—XVIII și la înce- putul secolului XIX trebuie interpretată ca o structură de instituții în care și-au putut desfășura activitatea intelectualii străini și pe care au dorit să o implanteze în țările lor de baștină. „Modelul” pe care intelectualii balcanici l-au adaptat la realitățile din țările lor a putut inspira datorită faptului că, în toată perioada uma- nistă europeană, dar mai vizibil în secolele XVII—XVIU, cultura română a evoluat continuu, trecînd de la o formă de universalitate medievală spre 31 Ariadna Camariano-Cioran, op. cit., p. 265, 276 — 277. 32 Vezi datele din articolul Ariadnei Camariano-Cioran din ,,Revue des dtudes sud-est europăennes”, 1975, 4, p. 549—558. 33 Vezi articolul lui Ion Matei din „Revue des etudes sud-est europ^ennes”, 1972, 1, p. 65 — 81 ; 1973, 1, p. 81 — 95, In special capitolul L’autonomie des principautes roumaines — Analogie et modele pour d’autres pays dominis (partea a Il-a, p. 87—95). Chiar în concepția Înaltei Porți, arată autorul, regimul principatelor române era cu totul special de vreme ce, In 1812, Poarta recunoștea „slrbilor aceleași avantaje de care se bucură supușii din insulele Arhi- pelagului și alte părți”, prin tratatul de la București, dar nu ii asimila principatelor române deoa- rece, folosind desemnarea „slrbilor” și nu „Serbiei”, Poarta refuza să le acorde autonomia teri- torială de care se bucurau necondiționat principatele. Poziția acestora era cunoscută tuturor celor care ar fi putut asista la ceremonia Încoronării domnilor români InIstanbul, solemnitate ce consacra un statut politic clar de autonomie — detalii la Corina Nicolescu, Le couronnement- ,,Incorona/ia". Contributions d l’hisloire du ceremonial roumain, „Revue des dtudes sud-est euro- piennes”, 1976, 4. Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că toate cărțile ieșite din tipogra- fiile române și difuzate In Balcani purtau armele princiare; stemele evocau nu numai „Țar- gradul", dar Înfățișau și o putere contemporană, gata să lanseze și să dirijeze o campanie de eliberare a popoarelor balcanice — vezi, In această privință, analiza pertinentă a stemelor de pe cărți, sigiliului, sculpturilor din vremea lui Șerban Cantacuzino din articolul lui Dan lonescu, Ideal and Representation. The Ideal of the Restoration of theByzantine Empire during the Reign of Șerban Cantacuzino, „Revue des ătudes sud-est europăennes”, 1974, 4, p. 523 — 535. www.dacoromanica.ro 424 ALEXANDRU DUȚU 12 o formă modernă de universalitate. Cu siguranță, în societățile balcanice, „modelele” oferite de alte societăți, cele occidentale, cu precădere, au putut dobîndi o mare forță de atracție ; dar, de cîte ori s-a urmărit o dezvol- tare organică, în special în diaspora din Centrul Europei, s-a avut în vedere și experiența română, instructivă întrucît reliefa o continuitate, o perma- nentă amplificare și redimensionare a tradiției. Formularea unor soluții complet noi, fără legătură cu tradiția, a fost constant corectată de formulele care îmbinau tradiția cu inovația. Or, cultura română parcursese un traseu original, îmbinînd tradițiile cu rădăcini în Antichitate și în cultura bizantină cu impulsurile primite din partea culturilor europene în expansiune ; se realizase, treptat, o apropiere a celor două mari tradiții care se conturaseră, în civilizația europeană, la începutul mileniului al doilea — tradiția bizantină și tradiția inspirată de ecloziunea carolingiană. Cele două tradiții fuseseră împinse spre individua- lizare de animozitatea dintre Bizanț și Imperiul de origină germanică, după cum subliniază Stolnicul Cantacuzino și Dimitrie Cantemir, care ne indică limpede faptul că în momentul în care s-au orientat spre mișcarea culturală din centrele italiene și occidentale, în general, cărturari români au avut conștiința că fac o masivă deplasare culturală, fără să piardă din vedere soluțiile occidentale care nu puteau fi acceptate, întrucît apăruseră într-un context istoric ce nu se repetase în Sud-Estul european. Deschi- derea spre noile direcții apărute în societățile din Centrul Europei s-a amplificat în epoca Luminilor, cînd imaginea „Europei” a fost elaborată mai ales cu date comunicate de societățile de pe malul Atlanticului. O deschidere similară poate fi urmărită în culturile dezvoltate sub impulsul dat de renașterea carolingiană și de programul difuzat de la Eoma, datorită contribuției umaniștilor. Aceștia au fost atrași de urmașii „ele- nilor”, fără să acorde atenție, la începuturi,culturii neo-elenice, de masiva prezență a slavilor, fără să facă distincțiile necesare între diferitele popoare, de romanitatea românilor. Cei care au intrat în contact cu realitățile ro- mâne, acest fapt l-au consemnat, în primul rînd. Despre războaiele lui Tra- ian și colonizarea Daciei vorbește padovanul Francesco Della Văile, care ajungea, prin 1532, la Tîrgoviște, unde afla „istoria așezării locuitorilor din această țară” de la călugării de la mănăstirea Dealu 34. La rîndul său, Anton Verancsics, vicerege al Ungariei, în 1569, discuta în lucrarea lui despre cele trei provincii române — De situ Transylvaniae, Moldaviae et Transalpinae liber tertius — numele dat poporului român, cu sensibile variații după stadiul de cunoștințe al celor care inventaseră numele, și insista asupra romanității românilor35. Dar constatări de acest gen își făcuseră apariția, mai timpuriu, în scrierile umaniștilor cu posibilități largi de informare, de unde și marea faimă cunoscută de opera lor printre contemporani și după aceea, precum Cosmografia lui Enea Silviu Piccolo- mini, papă sub numele de Pius II, și unde, în 1501, sînt amintiți geții, dacii și romanii, subliniindu-se „graiul roman” al „vlahilor” 36. în conștiința culturală europeană, românii au pătruns datorită rezistenței eroice în fața puterii care subjugase popoarele balcanice, luptă cunoscută prin știrile despre Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, lancu de Hune- ----------------1 34 Textul in Călători străini..., voi. I, p. 322 — 323. 36 Ibidem, p. 399, 403. 33 Ibidem, p. 471-474. www.dacoromanica.ro 13 CENTRE ROMANE DE DIFUZIUNE CULTURALA 425 doara, ca și prin versiunile în limbi străine ale cronicilor autohtone sau prin contactul direct cu autorii lor 37. Această îmbinare dovedește, la rîndul ei, că istoria culturală nu poate fi separată de cea politică sau de cea economică' și că expunerea care trece dincolo de hotarele provinciilor sau ale statelor este datoare să facă apel la alte diviziuni, inspirate de viața oamenilor, decît cele impuse de un program de învățămînt,la un moment dat. Românii au intrat în conștiința europeană prin intermediul imaginei Daciei contu- rate de umaniști, cu un spor de claritate la bizantinii Laonic Chalcocondil sau Ducas •, fundația romană comună a făcut pe umaniștii români și din alte părți ale continentului să se apropie, întrevăzînd problemele comune care stăteau în fața tuturor popoarelor de pretutindeni. A contribuit,apoi, la această apropiere elaborarea unei noi imagini a lumii, din datele furni- zate de descoperirile geografice și investigațiile istorice care au lărgit ,,la scară mondială ancheta asupra omului” 38; s-au adăugat, ulterior, progre- sele științelor naturii și lupta pentru dreptate ce a unit masele împotriva asupritorilor și i-a făcut pe intelectuali să dea o fundație teoretică atașa- mentului față de patrie. Progresul a fost făcut, așadar, din ambele părți, după cum ne indică și pledoaria caldă a unor intelectuali din societăți mai îndepărtate pentru cauza unirii și independenței poporului român, la mijlocul secolului trecut; pledoarie care, a fost puternic stimulată de acțiunea hotărîtă a poporului în acel moment, dar care a fost și rezultatul unei acumulări de cunoștințe des- pre poporul romanic care rezistase în fața opresiunii copleșitoare. Desprinderea de cele două forme de universalitate medievală, evi- dentă în toate culturile europene modeme,a condus spre o nouă formă care s-a cristalizat în epoca Luminilor și a deschis perspectivele universalității ce a îmbrățișat, în faza revoluțiilor, toate națiunile europene. în acest proces, o serie de culturi au contribuit direct la mai buna cunoaștere reci- procă și la evoluția unei conștiințe europene, întemeiată pe cuceririle „civilizației”, datorită modului deliberat în care au favorizat activitatea comună a intelectualilor de formații diferite în centre care difuzau cunoș- tințe și valori la mai multe popoare. Culturilor care au conexat curente intelectuale și au făcut asimilabile, prin sinteză, datele comunicate de societăți diferite, li se datorește apariția unui nou ansamblu, al „Europei națiunilor”. în șirul acestora, cultura română care a propagat continuu ideea de libertate, independență, demnitate umană, ocupă un important loc, pe care-1 aduce în lumină investigarea atentă a mărturiilor privind „prezențe române peste hotare”, precum și a conceptelor pline de înțeles și a discriminărilor subtile, proprii spiritului de sinteză și prezente în scri- sul și pictura din umanismul român. 37 în anii In care Della Văile discuta cu călugării de la Dealu era, probabil, redactată cronica despre Radu de la Afumati despre care vorbește Pavel Chihaia, De la Negru Vodă la Neagoe Basarab, București, Edit, Academiei, 1976, p. 93 — 105. Pentru ideea romanității, de văzut cartea fundamentală a lui Adolf Armbruster, Romanitatea Românilor. Istoria unei idei, București, Edit. Academiei, 1972. 38 Michel Molat, Humanisme et grandes decouoertes (XV1- XV Ie siicles), „Francia”, Miinchen, III, 1976, p. 221 — 235. Pentru raporturile dintre Orientul ortodox și Occidentul cato- lic, In vremea Renașterii, de văzut, mai ales, Federico Chabod, Storia dell'idea d'Europa, Bari, Laterza, 1967 ; despre progresele făcute In cercurile savante occidentale de cunoașterea Sud- Estului european — mai ales In urma secularizării gîndirii și a reacției In fața pericolului oto- man —, dar și despre persistența unor imagini deformate, mai ales de planurile cabinetelor im- periale, vezi Mathias Bernath, Siidosteuropâische Geschichte als gesonderte Disziplin In Forschun- gen zur osteuropăischen Geschichte, Berlin, 1973, p. 135—144. www.dacoromanica.ro 426 ALEXANDRU DUȚU 14 CENTRES ROUMAINS DE DIFFUSION CULTURELLE AUX XVII-e-XVIII-e SI&CLES rEsumE Les contacts culturels entre les peuples europeens ont vari6 au long des trois grandes periodes de civilisation : le moyen âge, l’âpoque humaniste et l’epoque industrielle. Pendant l’epoque humaniste, entre la Renaissance et les Lumieres, les contacte different d’une râgion du con- tinent ă l’autre; il y a, pourtant, quelques centres ou les contacts ont 6t6 plus intenses qu’ailleurs et qui ont jou£ un role similaire dans la vie du continent. 11 s’agit des centres de connexions localis^s dans les Pays-Bas, la Suisse et les principautâs roumaines. L’auteur du prâsent article s’applique ă prâsenter les foyers de vie intellectuelle qui ont promu les connexions dans la culture roumaine, notam- ment les chancelleries princieres, ou l’on apprenait des langues tres diverses, les typographies, ou l’on faisait des traductions et l’on impri- mait des livres pour les peuples voisins, et les âcoles slavo-roumaines et les acadâmies princieres avec leur enseignement en langue grecque. Les connexions ont 6t6 tres intenses en Transylvanie, ou une confrontation particulierement vive eut lieu entre les principes traditionels etles idâes de la Reforme et de la Contre-Reforme; les connexions ont 6t6 dynami- sees par les conflits entre de grandes empires dans cette meme aire du con- tinent. Un „modele” culturel et poUtique est issu de cette activitâ intellec- tuelle et il a 6t6 reconnu comme tel par les lettrâs et hommes politiques du Sud-Est europ^en. www.dacoromanica.ro ASPECTE ALE ANGAJĂRII ROMÂNIEI ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL DE Colonel VICTOR ATANASIU îndelungata istorie a poporului român reprezintă un neîntrerupt șir de lupte pentru apărarea pămîntului strămoșesc și a entității sale naționale împotriva tuturor urgiilor pe care vremea le-a abătut asupra sa. Valurile pustiitoare ale migrațiilor, invaziile succesive ale marilor imperii și, în timpurile mai apropiate, tendințele expansioniste ale unor puteri capitaliste reprezintă, într-o expresie centralizată, doar cîteva suite ale marii sale epopei. Ele au fost de natură să-i distrugă în repetate rînduri valorile materiale și spirituale clădite cu trudă, să împrăștie agoniseala țăranului și muncitorului român, care dîipă fiecare furtună a trebuit aproape din nimic să-și făurească o vatră și să adauge încă ceva la pașnicele-i elemente de tradiție. Este un lucru unanim recunoscut, că din cele mai îndepărtate vremi poporul român s-a dovedit deosebit de ospitalier, dar că acestui sentiment nativ i s-a răspuns adeseori cu neloialitate. De aceea el apare uneori bănuitor și circumspect. Acest proces istoric, cu atîtea tenebre, a oferit românilor lecții de neuitat, fără a-i modifica însă trăsăturile etnice, cumpătarea și modestia sa specifică. Pe bună dreptate, scriitorul Mihail Sadoveanu, adînc cunoscător al tre- cutului și firii poporului căruia el însuși îi aparținea, făcea următoarea caracterizare : „sînt neamuri care prind rădăcină în pămînt ca pădurile și ca ierburile. Acestea se ridică din furtuni și din puhoaie, stăruind și pentru ele plinirea timpului. Asemenea neamuri nu arată morminte altora, nu deschid puhoaie de sînge și nu clădesc piramide de leșuri; nici nu adună în haznale aurul lumii. Nu se bucură de bunuri prea mari și de fală prea înflorită. Viața plugarului și a păstorului statornic e mărginită; e ordonată de apusuri și asfințituri, de anotimpuri, de vatra familiară și de mormintele strămo- șilor. Mulțămirea lui materială e mediocră; de aceea își creează bunuri sufletești. Religia și legenda, cîntecul și tradiția sînt pentru el bunuri mai substanțiale decît aurul. Din această categorie s-a întîmplat să fie pămîntenii aceștia din Dacia și din preistorie”x. Aria de dezvoltare a poporului român a fost cu timpul restrînsă tocmai datorită unor astfel de împrejurări. Așezările sale, ca dealtfel 1 Mihail Sadoveanu, Viața lui Ștefan cel Mare, Editura de stat pentru literatură și artă. București, 1954, p. 14. .REVISTA DE ISTORIE”, tom. 80. nr. 8, p. 427-441. 1977 www.dacoromanica.ro 428 VICTOR ATANASIU 2 și ale altor popoare, nu puteau reprezenta în trecutul mai îndepărtat nici densitatea zilelor noastre și nici o repartizare omogenă pe unitatea de supafață. în aceste condiții, acțiunile de invazie au scindat unitatea etnică și demografică a strămoșilor noștri. Așa se explică faptul, că în afara hotarelor țării au rămas insule mai mult sau mai puțin compacte ale arborelui genealogic românesc, supuse în timp diferitelor acțiuni de eroziune, atît sub raport material cît mai ales spiritual. Tendințele de desnaționalizare au căpătat uneori aspecte dramatice, chiar acolo unde erau mase compacte, populație majoritară românească, așa cum a fost de pildă cazul Transilvaniei. Curentul de unitate, tendința de unire a românilor apare astfel ca un proces legic și în același timp ca o ripostă firească la tendințele străine de a menține sub stăpînirea lor, de a exploata un popor care cerea să fie repus în drepturile sale istorice. în conștiința maselor ca și a conducătorilor săi s-a păstrat puternic ecoul acțiunilor glorioase conduse de vitejii săi voievozi, a căror titlu reprezintă autentice documente ce poartă prin timp o realitate istorică de nedezmințit. Mircea cel Bătrîn, într-un document dat la mănăstirea Tismana, datat 23 noiembrie 14062 se intitula „Io Mircea mare voievod și domn singur stapînitor a toată țara Ungrovlahiei și al părților de peste munți, încă și spre părțile tătărești 3 și herțeg 4 al Amlașului și Făgărașului și domn al Banatului Severinului și de amîndouă părțile peste toată Podunavias, încă pînă la Marea cea Mare 6 și singur stăpînitor al cetății Dîrstor”7. Filippo Buonaccorsi Callimachus, umanist italian aflat în slujba coroanei polone, vorbind în anul 1490 despre luptele muntenilor și moldove- nilor pentru neatârnare, amintește și despre statutul lor de autonomie față de Imperiul otoman 8. Mărturia lui Callimachus reprezintă cea mai conclu- dentă dovadă că acest statut figura în tratate, cunoscute nu numai de români și turci ci și de diplomația europeană. Acest document apărea la numai 12 ani de la data cînd loan Țamblac, solul domnului Ștefan cel Mare la dogele Veneției, solicita ajutorul acesteia împotriva lui Mehmed al II-lea, care pregătea o campanie împotriva Moldovei, cu scopul de a-i ocupa cele două cetăți din sudul țării: Chilia și Cetatea Albă9. A mai trebuit încă un secol de lupte și cumplite jertfe pentru ca istoria poporului român să poată înregistra pentru prima oară actul celei dintîi a sale uniri. Dat pentru prima oară în Iașii Moldovei și repetat în Alba lulia Transil- vaniei, titlul lui Mihai Viteazul ca domn al celor trei țări române unite sima astfel : „Io Mihai voievod și domn a toată Țara Românească și al Ardealului și al Țării Moldovei”10. în legătură cu această unire, istoricul Lupaș arăta, că „tot ce s-a lucrat și s-a plănuit de la 1601 pînă la 1918 4 Orig. slav și trad. rom.. Documenta Romaniae Hislorica, B, voi. I, p. 70 71. 3 Ținut în sudul regiunii dintre Prut și Nistru, eliberat de Basarab I, de sub domina(ia tătară. 4 Duce. 6 Dobrogea. • Marea Neagră. 7 Silistra. 8 Șerban Papacostea, Politica externă a Moldovei in vremea lui Ștefan cel Mare: puncte de reper, în „Revista de istorie”, nr. 1/1975, p. 15 — 31. 8 Orig. italian și trad. rom., I. Bogdan, Documentele lui Ștefan cel Mare, voi. II, București, 1913, p. 342—350. 10 Trad. rom., Documente privind istoria României, B., sec. XVI, voi. VI, p. 390. www.dacoromanica.ro ■3 ASPECTE ALE ANGAJĂRII ROMÂNIEI IN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL 429 de o latură și de alta a Carpaților a fost ca o pregătire îndelungată și temeinică pentru dorita ei înfăptuire pe veci”11 * *. în acest context, Unirea principatelor a însemnat concretizarea, într-o primă etapă, a năzuinței spre unitatea statal-politică a națiunii române. Unirea a fost și preludiul Independenței, tînărul stat național luptînd ferm în continuare împotriva oricărui amestec străin. Redeschiderea crizei orientale din anii 1875—1876 crea un nou cadru de relații, care se înscria pe linia realizării aspirației de cucerire a indepen- denței depline. Dar cu toată cooperarea existentă în luptă între ostașii ruși și români, cu toată bravura și jertfa de sînge recunoscute, țarismul S-a opus acceptării României la masa tratativelor. Trimisului român, colonelul Eraclie Arion, nu i s-a recunoscut dreptul de a participa la nego- cierile de armistițiu și preliminariile păcii de la Kazanlîk 12-13, deși, așa cum a arătat ministrul de externe al României, Mihail Kogălniceanu, era „absolut drept ca România să participe la negocieri așa cum a partici- pat la lupte”14 15. Atitudinii protestatare a guvernului român față de încăl- carea normelor de drept internațional și de etică rezultate din lupta comună, autoritățile țariste au răspuns cu duritate mergînd pînă la amenin- țarea cu ocuparea teritoriului român cu forța armată16. Reprezentanții burgheziei române, descurajați de atitudinea Imperiului țarist, s-au depărtat de acesta căutînd să poată stabiliza balanța relațiilor din punct de vedere extern printr-o alăturare la Germania (Puterile Centrale), în conjunctura dată un punct de reazim se cerea încercat. Regele se con- sidera că poate oferi o garanție ! Cît a fost de efemeră și această negociere a dovedit-o timpul. Dealtfel „tranzacția” însăși nu a fost cunoscută de masele populare, ea constituind un act secret, chiar pentru mulți din cei mai apropiați colaboratori ai regelui Carol I16. Acest tratat a făcut obiectul reînnoirilor la fiecare cinci ani, pînă în preajma primei mari conflagrații mondiale. în toată această perioadă, în fața tînărului stat independent a figurat, ca un imperativ, problema desăvîrșirii unității statale, premisa majoră a dezvoltării demne și juste a poporului român. în acest timp, pe plan extern se înregistra o tot mai accentuată dezvoltare economică a unor state capitaliste în detrimentul altora. Astfel, țări ca Germania și Statele Unite ale Americii au reușit a depăși rapid vechi state industriale și posesoare de întinse domenii coloniale cum erau Anglia și Franța. Din aceste cauze s-a ajuns într-o etapă de trei decenii la schimbarea raportului de forțe, la modificarea statu-quo-ului economic realizat anterior și a cărui încercare de restabilire nu mai era posibilă decît pe calea armelor, în conjunctura dată, cel mai interesat stat capitalist într-o nouă re- împărțire a lumii era Germania. în dorința sa de a obține noi debușeuri 11 I. Lupaș, Istoria unirii românilor, București, 1937, p. 152 — 153. 12-n Documente privind istoria României. Războiul pentru independență, voi. VIII, București, 1954, p. 378; Ministerul Afaceiilor Străine, Documente oficiale din corespondența diplomatică de la 5/17 octombrie 1877 pină la 15/27 septembrie 1878, prezentate Corpurilor legiuitoare in sesiunea anului 1880—1881, București, 1880, p. 27—29. 14 Documente privind istoria României. Războiul pentru independență, voi. VIII, București, 1954, p. 507-509. 15 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, fondul 71/U.R.S.S., anii 1812—1920, voi. 133, p. 72; „Analele Institutului de studii istorice și social-politice", XIV (1968), nr. 4, p. 55—58. 14 Emil Diaconescu, România și Marile puteri după Congresul de la Berlin pină la 1914, institutul grafic „Presa bună”, Iași, 1937, p. 12. www.dacoromanica.ro 430 VICTOR ATANASIU 4 pentru produsele industriale s-a ciocnit de Anglia, care dispunea de numeroase și variate piețe de desfacere pe întregul glob. între imperia- lismul britanic și cel german s-a ajuns în acest fel la o stare conflictuală, care a constituit cauza principală a celui dintîi război mondial, cele două mari puteri reprezentînd în acest stadiu și exponentele celor două coaliții imperialiste, bine conturate. Referitor la acestea, Lenin arăta că ,,au acaparat o anumită cantitate de pradă, iar doi rechini, cei mai mari și mai puternici — Germania și Anglia — au jefuit cel mai mult”17. Cu alte cuvinte, ceea ce a dus marile state capitaliste la constituirea — spre începutul celui de-al XX-lea secol — a celor două grupări de state care-și vor disputa pretențiile de hegemonie au fost condițiile de ordin economic. Faptul este unanim acceptat. „Regruparea forțelor pe arena internațională — menționează Constantin Nuțu — era încheiată în preajma anului 1908”18. Acestei contradicții dintre Anglia și Germania i s-a adăugat și con- tradicțiile existente între celelalte puteri imperialiste. în jocul alambicat al ciocnirilor de interese s-a înscris și politica Rusiei țariste. Scopurile ascunse ce le urmărea regimul țarist sînt relatate deosebit de clar de către Lenin : „Țelul politicii imperialiste a Rusiei — evidenția marele clasic — țel dictat de rivalitatea de veacuri și de raportul obiectiv dintre marile puteri pe arena internațională, poate fi rezumat astfel : să zdro- bească Germania în Europa cu ajutorul Angliei și Franței pentru a jefui Austria (luîndu-i Galiția) și Turcia (luîndu-i Armenia și în special Constan- tinopolul), iar apoi cu ajutorul Japoniei și al aceleiași Germanii, să zdro- bească Anglia în Asia pentru a pune mîna pe întreaga Persie, pentru a termina cu împărțirea Chinei etc.”19. în afirmarea acestor interese frnperialiste au luat ființă două tabere : Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria) și Antanta (Anglia, Franța și Rusia țaristă, la care s-au adăugat mai tîrziu Statele Unite ale Americii și Italia). Caracterul nejust al războiului dus de aceste state apare azi ca un fapt pe deplin demonstrat. Trebuie adăugată însă și mențiunea, că atunci cînd interesele acestor state dictau nu se dădeau înapoi de a încheia alianțe chiar cu puteri din tabăra opusă pentru a realiza avantaje pe seama unor terțe state, alese de preferință dintre cele mici sau mijlocii, în articolul „Pacifism burghez și pacifism socialist”, scris în luna ianuarie 1917, Lenin arăta în această privință : „Cu cît țarismului îi devine mai clară imposibilitatea reală militară de a recăpăta Polonia, de a cuceri Constantinopolul /.../, cu atît mai mult este el silit să închee o pace separată cu Germania, adică să treacă de la alianța imperialistă cu Anglia împotriva Germaniei, la o alianță imperialistă cu Germania împotriva Angliei /... . încă de acum cîteva luni s-a conturat o tendință accentuată a cercurilor imperialiste dominante din Germania spre o alianță cu Rusia împotriva Angliei. Baza alianței o va constitui, pe cît se vede, împărțirea Galiției, a Armeniei, și, poate, și a României”20. Referindu-se la trata- 17 V. I. Lenin, Opere complete, voi, 30, Editura politică, București, 1964, p. 246. 18 Constantin Nuțu, România in anii neutralită/ii, 1914—1916, Editura științifică, Bucureși, 1972, p. 32. 18 V. I. Lenin, Opere complete, voi. 30, Editura politică, București, 1964, p. 186—187 20 Ibidem, p. 244, 245. www.dacoromanica.ro 5 ASPBCTE ALE ANGAJĂRII ROMÂNIEI ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL 431 tivele secrete dintre Rusia țaristă și Germania, într-un alt articol („O cotitură în politica mondială”), publicat în același timp, Lenin arăta : ,,Nu este exclus ca o pace separată între Germania și Rusia, să fi fost, totuși, încheiată /.../. Cît despre planul de împărțire a României între Rusia și Quadrupla Alianță, respectiv Puterile Centrale, despre aceasta se vorbește pe față în presa imperialistă germană !”21. Acestea fiind realitățile, în timp ce reprezentanți a numeroase state, printre care și cei ai marilor puteri se adunau la masa unei conferințe de pace22, preparativele pentru marele conflict se desfășurau în mod susținut. Tensiunea politică creștea cu fiece zi. Cancelariile diplomatice ale marilor puteri își dezvăluiau tot mai clar intențiile. S-a ajuns la note ultimative și declarații de război. La numai o lună după atentatul de la Sarajevo (15/28 iunie 1914), Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, iar după cîteva zile, partenera majoră a Triplei Alianțe, Germania, a declarat război Rusiei, la 19 iulie /1 august și Franței, la 21 iulie / 3 august. Primul război mondial era în mod practic declanșat. Italia, deși aliată a Puterilor Centrale s-a declarat neutră. Atitudinea sa a fost de natură să ofere un exemplu și să influențeze și orientarea României. „De ce să intrăm în acțiune — afirma loan Filitti — cînd avem, în favoarea neutra- lității exemplul edificant al Italiei”23 24. Cauzele care obligau însă România la neutralitate erau mai adînci. Aflată în zona de interferență a intereselor marilor puteri, ea a trebuit să țină seama de complexitatea situației exis- tente și să acționeze conform necesităților asigurării independenței, suve- ranității și integrității sale, cît și pentru realizarea aspirației de veacuri a poporului român, desăvîrșirea statului național unitar. Din aceste motive, izbucnirea primului război mondial, a adăugat sentimentelor inițiale de îngrijorare ale opiniei publice și pe acelea de întemeiată spe- ranță, deoarece conflictul deschis între marile puteri putea aduce o con- junctură favorabilă pentru realizarea aspirațiilor naționale. Așa cum arăta V. I. Lenin „trăim într-o epocă în care foarte mulți români și sîrbi (în raport cu numărul total al românilor și sîrbilor) locuiesc în afara granițelor statului «lor», că în general «construcția de stat» în direcția burghezo- națională nu s-a terminat în Balcani.. .n24. Referindu-se la această stare de fapt ca și la tendința de eliberare a națiunilor de sub tutela marilor puteri, Lenin sublinia : „în special politica dusă și de Austria și de Rusia, atît în timp de pace cît și în timp de război, e o politică de înrobire a națiu- nilor și nu de eliberare a lor. Dimpotrivă în China, Persia, India și în alte țări dependente observăm, în ultimele decenii, o politică de trezire la viața națională a zeci și sute de milioane de oameni, de eliberare a lor de sub jugul „marilor” puteri reacționare. Războiul dus pe această bază istorică poate fi și în prezent un război burghezo-progresist, de eliberare națională”25. 21 Ibidem, p. 341, 342. 22 Arhivele statului București, fond Casa regală, dosar nr. 15/1907, f. 1—4. (în anul 1907 a avut loc cea de-a doua conferință a păcii, din inițiativa Rusiei). 23 loan D. Filitti, Politica externă a României și atitudinea ei in conflictul european, București, 1915, p. 56. 21 V. I. Lenin, Opere complete, voi. 30, Editura politică. București, 1964, p. 355. 24 Ibidem, voi. 26, p. 318-319. www.dacoromanica.ro 432 VICTOR ATANA&TU 6 în acest context, ideea luptei pentru unitate națională ,,a animat toate clasele și păturile sociale, a inspirat programele de acțiune ale tu- turor partidelor politice românești”26. Opinia publică din România, indi- ferent de orientarea politică, s-a situat pe această poziție; căile și formele de realizare erau însă diferite, funcție de o anumită grupare sau perso-, nalitate politică. Mișcarea socialistă, în general mișcarea muncitorească, s-a situat pe cea mai înaltă poziție, excluzînd războiul ca mijloc de realizare a dezi- deratului național. Socialiștii români au fost adepții acelor principii revoluționare ce au proclamat atît dreptul popoarelor la autodeterminare, cît și pe acela — subliniat de Lenin — al posibilității desăvîrșirii statului lor național. Ei păstrau vii cuvintele lui F. Engels, care încă din anul 1888, într-o scrisoare adresată lui Ion Nădejde, directorul revistei mar- xiste „Contemporanul”, arăta: „Țarismul căzînd, puterea nelegiuită reprezentată acum prin Bismarck, lipsită de sprijinul său, cel mai puternic, va cădea și ea; Austria se va desface în bucăți, pierzînd singura pricină de viață ce mai are, datoria de a împiedica, prin existența sa pe părți de a înghiți națiile împrăștiate de la Carpați și din Balcani; /... dacă mîine despotismul din Petersburg ar cădea, poimîine n-ar mai fi în Europa nici o Austro-Ungarie /.../ în asemenea luptă n-am putea să ținem cu vreunul din luptători; dimpotrivă, le-am dori ca să fie cu toții bătuți dacă s-ar putea”27. Pe aceste principii și-a orientat activitatea revolu- ționară mișcarea muncitorească din România, care vedea în politica de neutralitate singura linie de conduită corespunzătoare. în raportul Comitetului executiv, prezentat la Congresul extraordinar al P.S.D.R., început în ziua de 10 august 1914 se arăta : „Congresul se ridică împotriva oricăror aventuri războinice și declară că singura politică compatibilă cu interesele vitale ale țării este neutralitatea sinceră și definitivă, pentru a cărei menținere muncitorimea română se va lupta chiar cu prețul sîn- gelui său, apărînd integritatea teritorială a țării împotriva oricărei încer- cări de violare”28. Idealul național al poporului român, eliberarea teri- toriilor românești aflate sub stăpînire străină și întregirea statului național unitar erau înțelese deplin de mișcarea socialistă. Riscurile imprevizibile ale angajării țării în marele conflict, într-un moment în care nimeni nu putea anticipa cu certitudine de partea cui va fi victoria, cu o economie de război slab dezvoltată, produceau puternice motive de îngrijorare mișcării socialiste și nu numai acesteia. De aceea, cînd au început pre- siunile din ambele tabere, pentru a determina intrarea României în război, pericolul lua proporții și a fost necesară multă prudență și deosebită atenție pentru a nu se face un pas greșit, cu consecințe iremediabile. Acestea sînt motivele pentru care anii de neutralitate ai României, în preajma unui front deschis, pe care se înfruntau mari puteri imperialiste, 28 Dr. Augustin Deac, Caracterul participării României la primul război mondial, Editura politică, București, 1973, p. 10. 27 Presa muncitorească șt socialistă din România, 1865—1900, voi. I, Partea I-a (1865 — 1899), București, Editura politică, 1964, p. 190 (după „Contemporanul”, anul VI, p. 570—573); vezi și Gheorghe Zaharia, Mircea Mușat, Lupta pentru independență și unitate statală —permanență a istoriei poporului român, In „Anale de istorie", anul XXI, nr. 1/1975, p. 68 ș.a. 28 Documente din istoria mișcării muncitorești din România, 1910—1915, Editura politică, București, 1968, p. 811. www.dacoromanica.ro 7 ASPECTE ALE ANGAJĂRII ROMÂNIEI IN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL 433 au constituit momente de mare primejdie și impuneau calm și clarviziune politică. Burghezia, principal factor de guvernămînt, avea poziția ei. Aceasta consta în realizarea dezideratului național in mod prioritar pe calea armelor. Dar angajarea în război implica existența unei baze economice în măsură a asigura potențialul militar necesar. Această bază era însă destul de slabă, România aflîndu-se abia la începutul industrializării sale. Pe de altă parte, pătrunderea și creșterea ponderii capitalului străin a făcut ca în perioada antebelică România să devină tot mai dependentă de diferite grupuri financiare germane, franceze, engleze etc., prin investiții în domeniul bancar și comercial. în această situație de deosebită complexitate, formula unică pentru momentul anului 1914 era doar neutralitatea. Timp de doi ani, făcînd cu mari dificultăți față problemelor atît de acute care confruntau țara, diplo- mația românească a reușit să o mențină în afara ostilităților armate, fără a întrerupe relațiile politice și economice cu cele două tabere beli- gerante. în tot acest timp solicitările, care începînd cu anul 1915 s-au transformat în adevărate presiuni din partea celor două mari coaliții, pentru a forța intrarea României în război, au impus în cele din urmă acest lucru sub forma unui „ultimatum”. Din documentele diplomatice ale vremii, faptul rezultă cu deplină claritate. Astfel, din instrucțiunile trimise de ministrul de externe al Austro-Ungariei, baronul Burian, lui Ottokar Czernin, ministrul acesteia la București, rezultă că se indica folosirea — în convorbirile cu primul ministru român — a unui ton im- perativ și amenințător. Intrarea trupelor rusești în România — se spunea în telegrama din 7 august 1916 — „ar atrage aceeași măsură din partea noastră și ar face astfel din România teatrul de război 29-30. La rîndul său Czernin, raporta Vienei, despre existența unui „ultimatum” rusesc în care era vorba de prezența unei armate țariste de 100 000 de oameni la hotarele României. Guvernul român — scria Czernin — trebuia să aleagă dacă această trupă va intra în țară ca amică sau ca inamică. Consiliul de coroană, care a hotărit intrarea României în război „a fost pus de rege în fața unui fait accompli”* 31. Șantajul împotriva României a cunoscut forme și metode extrem de variate. Cel mai ades, cererile adresate pentru diverse nevoi unor state se cereau a purta girul unui angajament politic. Așa de exemplu, pentru executarea unei comenzi de 100 000 proiectile unice la fabrica Krupp, în septembrie 1914, al cărei export fusese oprit, colonelul Rudeanu a trebuit să meargă în audiență la ministrul de război, generalul Falken- hayn, care a condiționat posibilitatea livrării de intrarea României în război alături de Puterile Centrale. O situație similară s-a petrecut și la Viena, unde ministrul de război Krabotin a cerut în schimbul a 5 000 de arme Steyr, 500 vagoane de benzină 32. în audiență cu același scop, pe care a avut-o la ministrul de război al Angliei, lordul Kitchener, cît și m-30 cartea roșie auslro-ungară. Documente diplomatice privitoare la relatiunile dintre Austro-Ungaria și România în perioada de la 22 iulie 1914 pină la 27 august 1916, f.e., f.d., p. 71-72. 31 Ibidem, p. 88. 33 Colonel Vasile Rudeanu, Memorii,, voi. I (exempJar dactilografiat), f. 140 și 144. www.dacoraniamca.ro 434 VICTOR ATANASIU 8 la ministrul de externe Sir Eduard Grey, colonelul Rudeanu a primit același invariabil răspuns : „Cînd România va intra în război alături de noi, îi vom da toate armamentele și munițiile de care va avea nevoie”33 34. Și exemplele de acest fel s-ar putea încă mult înșirui pînă la cel mai cate- goric — telegrama din 23 iunie/6 iulie 1916 a comandantului en chef al armatelor franceze, la insistențele comandamentului militar țarist, care cerea primului ministru român, Ion I. C. Brătianu să se pronunțe „acum ori niciodată” asupra intrării neîntîrziate a României în război alături de Puterile Antantei M. în aceste condiții, intrarea României în război nu a constituit un act liber cugetat a acelor care aveau dreptul să-l facă, ci a fost impus din afară. După ce trăise timp de doi ani sub obsesia tragediei Serbiei și Belgiei, poporul român intra în viitoarea războiului. Conducătorii destinului său, pe cît le-a stat cu putință, au căutat să obțină în baza tratatelor încheiate asigurările pe care țara le cerea pentru drepturile istorice și marile sacrificii la care se angaja. Momentul angajării României în război nu era însă din punct de vedere militar cel mai oportun. El era un efect al stringenței nevoilor pe care le aveau Puterile Antantei, angajîndu-și partenera de luptă fără un studiu complet al situației date și fără să-și fi făcut un proces asupra consecințelor tragice la care aceasta putea fi expusă. Inoportunitatea momentului și impunerea lui de către abați apar în lumina documentelor ca fapte pe deplin dovedite. în acest sens, în cadrul Comitetului parla- mentar secret, care a avut loc între 28 noiembrie și 7 decembrie 1916, Andrd Tardieu declara : „Noi am antrenat România în luptă fără a fi studiat, nici calculat, nici cunoscut posibilitățile pe care inamicul le putea pregăti contra ei și pe cale de consecință, fără a grupa pe teri- toriul român sau pe frontul din Macedonia mijloacele materiale și umane care ne-ar fi permis poate să răsturnăm planurile inamicului”35. Primul ministru englez James Ramsay MacDonald, împărtășind părerea lordului Thomson din acest punct de vedere, se raliază în același timp și opiniei franceze : „Cînd în fine decizia a fost luată, el avu conștiința faptului că momentul era inoportun”36. Pe bună dreptate, generalul Gambiez putea exprima concluzia: „Fără îndoială, România fusese aruncatăîn aventură”37. Generalul german Falkenhayn, surprins de „hotărîrea” României a făcut unele aprecieri, a căutat și el unele explicații. El considera că generalul Joffre, ca exponent al înaltului comandament francez a făcut-o „pentru a deplasa atenția lumii de la ofensiva de pe Somme, care eșuase” și ca o consecință a presiunii din partea Rusiei, a cărei ofensivă din Galiția „se împotmolise”. „La 14 august 1916 — consemna Falkenhayn — România a declarat războiul în mod surprinzător de timpuriu. Eu îmi Închipuiam că intrarea în război, dacă urma să se producă chiar în acel an, trebuia să aibă loc după strîngerea recoltei, adică spre sfîrșitul lunii 13 Ibidem, f. 236. 34 Colonel Victor Atanasiu, Unele consideratii asupra angajării României in primul război mondial. Ipoteza „Z", in „Studii”, tomul 24, nr. 6 1971, p. 1 220. 36 G6n6ral F. Gambiez, colonel M. Suire, Histoire de la premiire guerre mondiale, toine I, Paris, 1968, p. 371. 34 Preface de James Ramsay Mac Donald a l'oeuvre de brigadier-gânâral lord Thomson of Cardington, Smaranda, Paris, p. 150. 37 G6n£ral F. Gambiez, colonel M. Suire, op..cit., p. 371. www.dacoromanica.ro 9 ASPECTE ALE ANGAJARII ROMÂNIEI 1N PRIMUL RĂZBOI MONDIAL, 435 septembrie. Nu este încă pe deplin clarificat care au fost cauzele care au grăbit-o”38. Generalul german făcea această apreciere in octombrie, 1920. Există însă și afirmații, care acuză de rea credință chiar unele înalte cercuri politice și militare țariste. Așa de exemplu, H. Vast scria : „Sol- datul rus se lupta bine, ofițerii își antrenau cu bravură oamenii. însă unii șefi mari erau suspecți. Rennenkampf lăsase să-i scape germanii încercuiți între cele patru rîuri; colonelul Manouilof fusese spînzurat ca trădător. Ministrul de război Soukhomlinof, căsătorit cu o austriacă, i s-a dovedit, în urma unui proces celebru, suspecte compromisuri cu inamicul. în fine, miniștrii Protopopof, și Sturmer gîndeau la ieșirea Rusiei din Antantă... Rusia promisese ajutor de 200 000 de oameni. Ea a trimis mai puțin de 20 000”39. Asupra numărului, calității și misiunii celor aproximativ 20 000 de oameni, trimiși în ajutorul României, care constituiau Corpul 47 rus (2 divizii de infanterie și una divizie cavalerie), sub comanda generalului Zaioncikovski, generalul rus Brussilov consemnează : „Generalul Zaion- cikovski refuză la început categoric acest comandament, apreciind că, față de compunerea și calitatea trupelor ce i se pun la dispoziție, acest corp nu era în stare să țină sus drapelul armatei ruse. El cerea cel puțin 3—4 divizii de calitate bună, fără de care nu-și putea asuma răspunderea... El pleacă spre Moghilev. Nu știu ce explicații i-a dat Alexeev, dar el se duse la postul său foarte supărat, rămînînd cu aceleași trupe. îmi scrie că Alexeev i-a afirmat că importanța corpului său era cu totul secundară și că nu va întîlni în Dobrogea nici o rezistență specială”40. în fine, din lungul șir de mărturii asupra momentului angajării României, mai redăm aprecierea lui Alfred Westphal, casier general al Ligii drepturilor omului: „La finele lui iunie 1916, aliații treceau printr-o perioadă foarte critică. Verdun era mai amenințat ca oricînd. Ofensiva de pe Sornrne nu părea să dea ceea ce se aștepta de la ea. Armata engleză era încă în plină for- mațiune. Armata lui Brussiloff, după ce pierduse 800 000 oameni în Galiția, se retrăgea în dezordine. Aripa stingă a armatei rusești rămăsese în vînt în Bucovina și inamicii erau la porțile Ucrainei, marele lor obiectiv, în acest moment, generalul Alexeieff, comandantul armatelor ruse, solicită intervenția imediată a României”41. Acest scurt tur de orizont asupra perioadei de neutralitate, cu sabia lui Damocles permanent deasupra capului, ca și a momentului impus de aliați pentru angajarea în război, exprimă cît se poate de simplu și clar primejdiile care amenințau statul român, dificultățile și în același timp răspunderile care apăsau pe umerii conducătorilor politici ai între- gului popor român. Analiza atentă a tuturor factorilor economici și politici, interni și externi, a scopurilor urmărite și a consecințelor acestui război, conduce la aprecierea, pe deplin întemeiată, că războiul în care s-a angajat și l-a purtat România a avut un caracter drept, deosebindu-se în mod radical de cel atribuit în ansamblu acestui uriaș conflict armat. Așa cum 38 General Erich von Falkenhayn, Campania Armatei 9 împotriva românilor și rușilor, 1916)17, traducere, București, 1937, ed. a 2-a, p. 15. 38 H. Vast, Pelile histoire de la grande guerre, Paris, 1919, p. 134 — 135. 40 România in războiul mondial 1916 — 1919, voi. I, Imprimeria națională, București, 1934, p. 94; Mimoires du glnlral Broussilov. Guerre 1914 — 1918, p. 224. « „La voix des communes 436 VICTOR ATANASIU 10 este bine cunoscut și a fost reamintit pe scurt, România nu numai că nu exporta capital și nu participa la împărțirea pieței mondiale, dar se afla ea însăși în sfera de influență a marilor puteri imperialiste, făcea obiectul acestei împărțiri, monopolurile străine disputîndu-și locul pe piața româ- nească și acaparîndu-i pozițiile cheie ale economiei sale. ,,Cu toate că primul război mondial a avut un caracter imperialist — sublinia tovarășul Nicolae Ceaușescu — poporul român nu a participat la acest război călă- uzit de intenții de cotropire și anexiune teritorială”42. Caracteristica principală a momentului istoric în care România a intrat în război o constituia faptul — subliniat de Lenin — că procesul de făurire a statului național unitar român nu era încheiat, că întinse teritorii locuite de români se aflau încă sub stăpînire străină. Lozinca sub care s-a angajat în luptă armata română — eliberarea teritoriilor românești aflate sub dominația austro-ungară — constituia în convingerile contemporanilor un drept de restituție istorică. El era ca atare formulat și deci recunoscut în art. 4 al tratatului de alianță încheiat la 4/17 august 1916 între România pe de o parte și Franța, Anglia, Italia și Rusia pe de altă parte. Această recunoaștere o găsim repetată și în „Declarația guvernului sovietic adre- sată popoarelor și guvernelor aliate la 17 30 decembrie 1917, cu referire la „vechile anexiuni” dinaintea războiului, unde se cita alături de Alsacia, Lorena, Bosnia, Herzegovina etc. și Transilvania43. Se demonstra prin aceasta nelegitimitatea stăpînirii austro-ungare asupra străvechiului pămînt românesc de dincolo de Carpați44. Convingerea în caracterul drept, eliberator al războiului purtat de România a fost exprimată prin entuziasmul general patriotic care a însuflețit nu numai armata română în marile bătălii purtate, dar și întregul popor care a suportat cu tărie toate marile greutăți ale războiului, din care perioada de ocupație dușmană constituie ea însăși un capitol de dîrzenie și demnitate. S-a dovedit încă o dată, că peste voința unei națiuni ce își apără dreptul la viață și liber- tate „nu se poate trece”. Socialiștii români au înțeles marile imperative ale momentului istoric respectiv și s-au încadrat fără șovăire în efortul general patriotic al întregului popor, aducîndu-și tributul de jertfă la cauza apărării patriei lor, la înfrîngerea ocupanților germani și austro- ungari, la împlinirea idealului național al unirii întregului pămînt și popor românesc. Dar, abia se declanșaseră ostilitățile și înaltul comandament român a început să înțeleagă, că unele erau angajamentele asumate prin Con- venția militară și alta era realitatea ! Mobilizarea armatei române ca și ofensiva în Transilvania trebuiau asigurate, conform prevederilor de la art. 2 și 3 ale Convenției „printr-o ofensivă viguroasă rusă în Bucovina”, iar „aliații (franco-englezii — n.a.) printr-o ofensivă fermă a armatelor de la Salonic”. Nerespectarea acestor importante clauze de către aliați 42 Nicolae Ceaușescu, România pe drumul desăvirșirii construcției socialiste, voi. 2, Editura politică, București, 1968, p. 467, 43 Cf. Miron Constantinescu, Etudes d’histoire Iransilvaine, Editions de l’Academie de la R. S. Roumanie, 1970, p. 66 — 67. 44 în timpul semnării tratatului de la Trianon (1920), referindu-se la drepturile istorice ale românilor asupra Transilvaniei, Alexandre Millerand, președintele Consiliului de Miniștri al Franței, declara: „O stare de lucruri chiar milenară nu este fondată să subziste clnd ea este recunoscută ca fiind contrarie ideii de Justiție". • www.aacoromaiuca.ro 11 ASPECTE ALE ANGAJA RII ROMÂNIEI ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL 437 au dus la grave perturbări, care puteau compromite acțiunea română45, chiar din etapa sa inițială. Faptul că în momentul angajării Eomâniei în război, principalele acțiuni de luptă de pe celelalte fronturi se consumaseră sau erau în curs de a fi încheiate, Puterile Centrale au putut deplasa pe frontul român un total de 24 divizii de infanterie, 11 divizii și o brigadă de cavalerie, 6 brigăzi de munte, precum și o numeroasă artilerie grea, majoritatea fiind germane.Pentru a ne face o imagine de dificultatea problemei pusă spre rezolvare Eomâniei, trebuie amintit și raportul dintre lungimea diferitelor fronturi și disponibilitățile în efective. Astfel, în timp ce francezii foloseau pentru ocuparea unui front de 500 km aproape 1700 000 oameni, iar englezii dispuneau pe 185 km de 926 000 luptători — însumînd pe 685 km aproximativ 2 600 000 oameni —, rușii pe un front de 1 600 km se apărau cu 8 000 000 de soldați. Continuînd mai departe această com- parație, constatăm că frontul franco-englez avea o lungime aproximativ egală cu aceea a frontului român pe aliniamentul arcului carpatic, în timp ce frontul rus depășea doar cu 50-—60 km pe aceea a întregului front ro- mân, considerat din Bucovina și pînă la Marea Neagră. Se poate ușor deduce că armata română ar fi trebuit să dispună de-a lungul întregului său front de 6—8 000 000 de luptători, adică de întreaga populație a țării din acea perioadă. Disproporția apare evidentă și ea pledează atît pentru cantitatea de forțe aliate cerute în sprijin, cît și ca o explicație a modului în care s-au desfășurat acțiunile armatei române, mai ales în timpul campaniei din anul 1916. Din documentele cunoscute, ca și din modul cum au evoluat ope- rațiile, rezultă că generalul Alexeev s-a abținut de la im ajutor substanțial pentru frontul român în timpul campaniei din anul 1916, deoarece el a rămas adeptul ideii că apărarea trebuia făcută pe aliniamentul rîului Șiret, unde dealtfel se și începuse amenajarea genistică a terenului. Obiectiv vorbind, formula favoriza armata rusă care-și prelungea în acest fel flancul său sting pe linia cea mai scurtă, realizînd și o economie de efective și mijloace. Acest lucru însă era în total dezacord cu angajamentele asumate prin convenția militară și crea aliatului român o situație nefavorabilă, lăsîndu-1 singur în luptă și obligîndu-1 în cele din urmă să-și abandoneze o importantă parte a teritoriului național. Așa se explică neparticiparea unei brigăzi ruse din Divizia 3-a de trăgători, aflată la Pietroșița, la contralovitura pregătită de comandamentul român pentru ziua de 8 octombrie 1916 în zona dintre Bran și Cîmpulung Muscel4®, ca și nepar- ticiparea Diviziei 40 infanterie rusă, comandată de generalul Easvoi, în bătălia de pe Argeș-Neajlov47. Putem considera că și modul cum au acționat comandamentele țariste în luptele de apărare din Dobrogea se înscriu în același context. Istoricul sovietic Vinogradov a evidențiat acest aspect al problemei prin cuvintele : ,,în aprecierea sa asupra situației din vara anului 1916, generalul Alekseev făcuse cele mai serioase greșeli 48 General D. Iliescu, Documente privitoare la războiul pentru întregirea României, București, 1924, p. 81 — 82. 45 Arhivele M. A. N., fond Marele stat major, Secția III-a operatii, dosar nr. 859/1916, f. 17 ; general Al. I. Stoenescu, în ploaia de gloanțe. Note din carnetul de campanie (1916—1918), București, 1919, p. 57. 47 Gândeai Pdtin, Le drame roumain, Paris, 1932, p. 125 și 68 („La non intervention des russes sur le champ de ^ataille^ajmit^âțce^d^ame^une^|o^^dj^rnystâre‘‘). 438 VICTOR ATANASIU 12 strategice și politice”48. Această, atitudine a fost de natură să contribuie la agravarea situației de ansamblu și cu tot eroismul și sacrificiile dovedite de ostașii români în apărarea Carpaților, cît și în bătălia de la Argeș- Neajlov, armata română a fost obligată să înfrunte și calvarul unei grele retrageri. Cu toate acestea, datorită eforturilor făcute, armata română nu a putut fi învinsă49, iar România nu a fost scoasă din luptă așa cum a urmărit inamicul. Pe măsura apropierii de aliniamentul Șiretului forțele ruse au intrat în acțiune cu un număr tot mai sporit de divizii reușind, împreună cu marile unități române apte de luptă, să oprească ofensiva • inamicului pe aliniamentul general al Carpaților Orientali, rîul Șiret și Dunărea maritimă. După reorganizarea armatei române, în cursul iernii și primăverii anului 1917, ostașii români alături de cei ai armatei ruse s-au opus cu bărbăție dorinței inamicului de a cuceri Moldova și a scoate România din acțiune. Apreciind starea morală a armatei române din vara anului 1917 ca deosebit de bună, un buletin informativ al Statului major al armatei franceze descria defilarea voluntarilor transilvăneni și bucovineni50 în orașul Iași, subliniind că a produs o profundă impresie atit asupra românilor cît și asupra trupelor rusești ,,făcîndu-i pe mulți să înțeleagă că intrarea armatei române în Transilvania este o operă de eliberare și nu [... ] o acțiune nedreaptă, anexionistă”51. Dovada însă cea mai con- cludentă a înaltului moral al armatei române, a unității de gîndire și de voință a ostașilor ei de toate gradele au demonstrat-o marile bătălii din lunile iulie și august, cunoscute în istorie sub denumirea de bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Neînfricarea, dirzenia, spiritul de jertfă al ostașilor români au stîrnit admirația contemporanilor. Generalul rus Untkovski scria: „Azi, cînd Germania amenință să ocupe și treimea de teritoriu ce a rămas românilor ei mor în mod fanatic... Mor dar nu se dau. Se luptă pentru orice bucățică din pămîntul lor așa de sălbatic, ca și lupoaica cînd i se răpește ultimul pui”52. în aceeași vreme generalul american Pershing declara : „Admir splendidul eroism al armatei române care și-a apărat cu îndîrjire pămîntul patriei. Să nu vă temeți de nimica; îl va recuceri și își va vedea visul împlinit”53. Comandamentul Puterilor Centrale urmărea însă prin orice forme și cu orice mijloace să lichideze Frontul oriental, sperînd astfel să-și poată deplasa tot potențialul de război pe Frontul de vest în ideea obținerii unei deciziuni. Cum eroica rezistență de pe frontul Moldovei nu a putut fi învinsă pe calea armelor s-a hotărît de către inamic punerea în practică a altor metode pentru disocierea frontului rus. Din această cauză situația 48 V. N. Vinogradov, itumania v godi pervoi tnirovoi volnî, Editura „Nauka", Moscova, 1969, p. 155. 48 Erich Ludendorff, Souvenirs de guerre (1914—1918), tome I, Payot, Paris, 1920, p. 331. („Noi am bătut armata română, dar n-am putut s-o nimicim”). 58 Români din Transilvania și Bucovina care au fost mobilizați In armata austro-ungară și au căzut prizonieri pe frontul rusesc. Ei s-au constituit Intr-un corp de voluntari pentru a lupta împotriva armatelor Puterilor Centrale In scopul eliberării teritoriului național cotropit de inamic și unirii Transilvaniei cu România. 51 Arhivele statului București, microfilme Franța, rola 81, cadrul 413. 52 ,, lujnii krai” din 7 septembrie 1917, In Arhivele statului București, fond Ministerul Propagandei Naționale, informații, dosar nr. 216, f. 123. 53 Arhivele M.A.N. - M. St. M., fond 948/35S, f. 24. www.dacoromamca.ro 13 ASPECTE ALE ANGAJARII ROMÂNIEI IN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL, 439 frontului român și a singurului colț de țară rămas încă liber s-a agravat foarte mult în cursul lunii noiembrie 1917. în această situație gravă pentru stabilitatea frontului român a' in- tervenit la data de 23 noiembrie suspendarea ostilităților pe Frontul oriental, ca o consecință a noilor condiții militare ivite în urma armisti- țiului ruso-german de la Brest-Litovsk, din 22 noiembrie / 5 decembrie. Frontul oriental se prăbușise; Rusia ieșise din luptă. Armata română a rămas izolată și departe de ceilalți aliați. în situația creată, România a fost obligată să accepte semnarea armistițiului de la Focșani (9 decembrie 1917) cu Puterile Centrale. Cum era și firesc, semnarea armistițiului pe Frontul oriental a produs o mare satisfacție armatelor austro-germane. Pentru armata română însă, situația se contura din ce în ce mai ame- nințătoare. „Luna decembrie 1917 — menționează istoricul C. Kirițescu — înseamnă desființarea și părăsirea frontului rus”54-55. în luna ianuarie 1918 — se afirmă în altă lucrare — „din Armatele VIII, IX, IV și VI ruse /... / numai circa 30 000 (oameni — n.a.) mai erau pe front”56. Spre sfîrșitul lunii ianuarie 1918, forțele române totalizau : 16 divizii de infanterie, 2 divizii de vînători, 2 divizii și 5 brigăzi de cavalerie. Pe același front armata germană dispunea de : 24 divizii de infanterie, 4 brigăzi independente de infanterie și 7 divizii de cavalerie. în această situație, trupele române trebuiau să facă singure față inamicului și în plus să asigure ordinea și liniștea în interior, ca și, „paza depozitelor armatei și populației”* 67, aflate în spatele trupelor operative române. La 17 februarie/ 3 martie 1918, Rusia Sovietică a fost silită să încheie pacea cu Germania și concomitent inamicul a denunțat armistițiul încheiat cu România la Focșani. Era astfel pregătit momentul începerii presiunilor care au obligat în cele din urmă România să accepte condițiile preliminariilor de la Buftea (5 18 martie), urmate la 24 aprilie / 7 mai 1918 de pacea de la București. România era scoasă din rîndul țărilor beligerante. Timp de jumătate de an ea a îndurat obligațiile de ordin economic, teritorial și militar impuse de inamic. La Iași, o misiune militară germană supraveghea executarea tratatului. Cu toată conjunctura atît de nefavorabilă, gîndul așteptatei schim- bări de situație nu a părăsit poporul român. în străinătate au fost con- stituite diferite comitete ale românilor din teritoriile ocupate, care duceau lupta pentru cauza unității naționale a întregului popor român. în vara anului 1918, evenimentele de pe celelalte fronturi europene prevesteau o schimbare de situație, încurajatoare pentru diferitele forme de rezistență organizate de poporul român. în condițiile în care armata germană a fost obligată să părăsească teritoriul național, poporul român și-a exprimat dorința de libertate și unitate națională în cadrul Marii adunări de la Alba lulia, din 1 decembrie 1918. Socialiștii din Transilvania, alături de s4-ss Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru iniregirea României 1916—1919, «diția 2-a, voi. III, Editura Casei școalelor, București, f. a., p. 27. M Locotenent-colonel Alexandru loanițiu, Războiul României (1916—1918), voi. II, București, f. a., p. 364. 67 Ibidem, p. 365. , www.dacoromamca.ro 440 VICTOR ATANASIU 14 întregul popor român au constituit o prezență activă în desfășurarea evenimentelor istorice de la această dată. O atestă marele număr de membri ai partidului aflați în fruntea coloanelor de muncitori care adu- seseră cu ei steaguri roșii și tricolore. Documentele ca și întreaga publi- cistică socialistă au salutat unirea tuturor teritoriilor românești, au sub- liniat caracterul înaintat, democratic al Declarației de la Alba lulia și au chemat clasa muncitoare la luptă pentru înfăptuirea integrală a pre- vederilor acestui document istoric. „Proclamarea unirii tuturor românilor e astăzi un fapt împlinit” — scria la 2 decembrie 1918 gazeta P.S.D.R. din Transilvania. „Hotărîrile adunării naționale sînt pentru noi o garanție morală de primul rang, căci aceste hotărîri vor trebui împlinite deoarece ele au izvorît din voința întregului popor”* 58. Congresul partidului social- democrat din Transilvania, ținut la Sibiu în zilele de 19—20 ianuarie 1919, s-a declarat „în deplin acord cu ținuta delegaților social-democrați care la Adunarea națională din Alba lulia, în concordanță cu voința întregului neam românesc, au votat pentru unirea tuturor românilor”59, în luna februarie 1919,Comitetul executiv provizoriu al partidului socialist din România și Comisia generală provizorie a sindicatelor au dat publicității o declarație în care se spunea : „Ca socialiști români internaționaliști salutăm cu bucurie dezrobirea națională a poporului român din provinciile subjugate pînă acum și respectăm legămintele de unire hotărîte”80. Lupta maselor populare nu a fost zadarnică. Prețul sîngelui vărsat și a suferințelor de veacuri s-a hotărît odată cu principiile democratice ale Marii Revoluții Socialiste din Octombrie pe al cărui drapel sta scris că un popor nu poate fi liber atîta timp cît asuprește alte popoare. ASPECTS DE L’ENGAGEMENT DE LA ROUMANIE DANS LA PREMIERE GUERRE MONDIALE rEsumE Les vicissitudes qui ont accompagne la longue histoire du peuple roumain ont fait en sorte qu’ă certaines periodes celui-ci ne puisse se trouver reuni entre les limites naturelles de son territoire ethnique. Dan» ces conditions, il a eu ă subir l’exploitation etrangere et l’oppression qui sont allees jusqu’ă des actions de denationalisation soutenues. C’est pourquoi, le courant d’unit£, la permanente tendance d’union des Rou- mains apparaît comme un processus objectif et n^cessaire et dans le meme temps comme une riposte aux essais etrangers de maintenir sous domination un peuple qui demandait qu’il soit remis dans ses droits historiques. Le declenchement de la premiere guerre mondiale a mis le peuple roumain en presence d’une grave situation. Se trouvant au voisinage de puissants Etats imperialistes qui s’etaient engages dans la lutte en vue d’obtenir des avantages d’ordre economique et territorial, la Roumanie 58 ,,Adevărul", anul XIV, nr. 48 din 2 decembrie 1918. 58 Documente din istoria mișcării muncitorești din România, 1916 — 1981, Editura poli- tică, București, 1966, p. 157. 80 Ibidem, p. 166. www.dacoromanica.ro 15 ASPECTE ALE ANGAJARII ROMÂNIEI IN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL 441 dut mener une politique empreinte de prudence pour ne pas tomber vic- time des int^rets ^trangers et dans le meme temps militer pour le para- chevement de l’unit6 ^tatique. Dans ce cadre politico-historique, claire- ment pr£sent£ par V. I. Lenine, la neutralii devint obligateire pour la Roumanie. S’inscrivant sur la ligne des aspirations de tous les peuples ă la liberte, proclam^e par les principes democratiques de la Grande R6volution Socialiste d’Octobre, la lutte pour le parachevement de l’Etat național unitaire a anim6 toutes les classes et couches sociales, a inspiri les program- mes d’action de tous les partis politiques roumains. Ce n’est qu’ainsi que s’explique l’enthousiasme general patriotique qui a anime non seulement l’armee roumaine dans les grandes batailles engag^es, mais aussi le peuple tout entier lequel a support6 avec dignitd et fermet£ toutes les difficult^s de la guerre, dont la periode d’occupation de l’ennemi constitue par elle meme un exemple. L’ennemi n’a pu faire sortir de la lutte la Roumanie par la voie des armes. Elle respectait ses engagements envers les alli6s. Mais par suite de la conclusion de la paix de Brest-Litovsk et de l’ecroulement du front russe, elle fut oblig^e ă accepter la paix asservissante de Buftea, que l’histoire a consign^e seulement comme un moment du chemin de la lutte vers l’acte de la nation toute entiere du 1-er decembre 1918, paye de nombreux sacrifices. t, - C. ',078 www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro LOCUL BĂNCILOR COMERCIALE DIN ROMÂNIA ÎN FINANȚAREA AGRICULTURII DUPĂ PRIMUL RĂZBOI MONDIAL PÎNĂ LA CONVERSIUNEA DATORIILOR AGRICOLE DE DUMITRU ȘANDRU Făurirea statului național unitar român și prefacerile de na- tură economică și socială din anii următori au asigurat organizațiilor comer- ciale de credit condiții prielnice de activitate și de dezvoltare. După unire, în fața instituțiilor de credit din țara noastră au stat cîteva sarcini de mare importanță pentru progresul României. Ele trebuiau să asigure mijloa- cele financiare necesare refacerii și dezvoltării vieții industriale și comer- ciale, pentru consolidarea noilor proprietari rurali pe loturile de împro- prietărire și pentru înlocuirea capitalurilor deținute de instituțiile de cre- dit ale statelor ex-inamice la întreprinderile intrate prin Tratatul de pace de la Versailles în patrimoniul statului român *. Cererile deosebit de mari de capitaluri pe care le reclamau aceste sarcini au determinat, imediat după terminarea războiului, o sporire aproape nefirească a numărului de bănci comerciale — multe dintre ele improvi- zate — și a mijloacelor lor de lucru. La bilanțul din 31 decembrie 1919 care înregistrează pentru prima dată după desăvîrșirea unificării statului național român, organizațiile comerciale de credit existente pe teritoriul întregit al țării, numărul acestora era de 486, iar capitalul social la 711264 028 lei. Băncile comerciale ating maximul numeric, de 1122, la bilanțul din 1928. în acel an, totalul mijloacelor proprii era de 15,6 miliarde de lei, din care 10 000175 729 lei reprezentau capitalul social, iar al mijloacelor străine de 63,8 miliarde de lei. Cel mai mare capital al băncilor comerciale din întreaga perioadă interbelică s-a înregistrat în 1931, cînd a ajuns la 11 879 429 005 lei, dar în acel an numărul unită- ților scăzuse la 1 037 2. Valoarea reală a acestor mijloace era însă mult mai mică, întrucît creșterea masivă a fondurilor s-a făcut în condițiile inflației pe care a cunoscut-o atunci moneda națională. 1 Lazăr lonescu, Legisla/ia bancară, in Enciclopedia României, voi. IV, p. 535. 2 Vezi C. Kirițescu, Politica de credit, in Enciclopedia României, voi. IV, p. 546 ; Gr. M. Romașcanu și Pant. M. Sitescu, Băncile comerciale, in Enciclopedia României, voi. IV, p, 561 și 565 ; Petre Constantinescu, Creditul, in Aspecte ale economiei românești, 1939, p. 310. .REVISTA DE ISTORIE”, Tom. 30, nr. 3, p. 443-459. 1977 www.dacoromanica.ro 444 DUMITRU ȘANDRU 2 La scurtă vreme după formarea statului național unitar român marile bănci comerciale din vechea Românie și-au extins sfera de acțiune în toate provinciile țării, creînd noi instituții de credit sau sucursale proprii, care au contribuit la consolidarea pozițiilor finanței românești. Acest pro- ces a fost mai pronunțat în Basarabia, unde lipsa societăților de credit se resimțea mai puternic 3, și mai puțin intens în Transilvania,unde exista o rețea relativ dezvoltată de bănci cu capital românesc încă dinainte de război4 și unde au continuat să se mențină paralel și numeroase societăți afiliate ori sucursale ale băncilor cu capital ungar5 *. între marile citadele financiare, cea mai cuprinzătoare rețea de bănci afiliate și-a creat-o Banca Românească. în anul premergător intrării țării în primul război mondial, la bilanțul din 1915, societatea, aflîndu-se la începuturile afirmării ei pe plan financiar, avea puține acțiuni subscrise la alte bănci ®, întreținînd doar șase sucursale, care erau plasate în principalele porturi românești7; la bilanțul din 1921 ea poseda participații la 24 de bănci răspîndite în întreaga țară și dispunea de 17 sucursale 8; în 1923 avea 31 de bănci afi- liate, între ele Banca viticolă a României, Banca Economul, din Cluj, Banca Românească a Banatului, din Lugoj, Banca Oraviceană, din Ora- vița, Banca Maramureșană, din Sighetul Marmației, Banca Corvineana, din Hunedoara, Banca Rădăuților, din Rădăuți, Banca Suceveană, din Suceava, și 21 de sucursale9. în general, aproape toate marile bănci comerciale au avut subscrise acțiuni la capitalurile băncilor mijlocii și mici. Astfel, la bilanțul din 1922 al Băncii Populare din Pitești, S.A., între asociații ei figurau Banca Mar- morosch Blank, cu 400 de acțiuni nominative, în valoare de 200 de lei bucata, Banca de Credit din Praga, cu 300 de acțiuni, Banca de Scont ă României, cu 210 acțiuni, Banca Dacia, cu 50 de acțiuni, și Banca Generală a Țării Românești, cu 30 de acțiuni10. în anii următori, modificările pro- duse în participațiile băncilor la ea se concretizează în sporiri de capitaluri ale vechilor societăți de credit și în subscrierea unor acțiuni de către alte formații bancare11. După primii ani de la înființare, o parte din capitalul 3 Așa de pildă, Banca Generală a Țării Românești avea afiliată cea mai importantă soci- etate de credit de aici, Banca Basarabiei, S.A., din Chișinău, care poseda, In 1920, un capital social de 10 000 000 lei, iar In 1921 un capital de 20 000 000 lei (Victor Slăvescu, Organizația de credit a României, București, Cartea românească, 1922, p. 241 — 245). 1 Vezi Aurel Losonti, Vasile Ungureanu, Sursele de finanțare și de creditare ale agriculturii din Transilvania in perioada dezvoltării capitalismului, In „Terra nostra”, voi. III, București, 1973, p. 369 și urm. 9 Pe lingă faptul că in Transilvania existau societăți de credit ale burgheziei maghiare și germane din această provincie, o serie de bănci mari din Budapesta, precum Banca Generală de Credit Ungar, Banca Comercială Ungară, Banca Anglo-Ungară și Banca de Scont și Schimb, aveau afilia te in primul deceniu postbelic citeva dintre principalele instituții de credit din Brașov, Cluj, Timișoara și Tirgu Mureș (cf. Arh. st. București, fond Casa regală Carol al II-lea, dosar 24/1932, f. 2 ; dosar 74/1930, f. 3 — 9 ; Arh. st. Oradea, fond Casa de păstrare a județului Bihor, S. A., Oradea, dosar 90/1932—1933, f. 123 și urm.; Arh. st. Timișoara, fond Banca Generală de Credit Ungar, S.A., Sucursala Timișoara, dosar 18/1927 ; Victor Slăvescu, op. cit., p. 324 și urm.). • Arh. st. Slatina, fond Banca Uniunii, S.A.R., Slatina, dosar 3/1914, f. 3—4. ’ Arh. st. Constanța, fond Banca Românească, S.A., Sucursala Constanța, dosar 2/1920 — 1924, f. 16. 8 Victor Slăvescu, op. cit., p. 79—82. 8 Cf. Ministerul Industriei și Comerțului, Indicatorul industriei românești, 1925, București, 1925, p. II. 10 Arh. st. Pitești, fond Banca Creditul Țării, S.A., Pitești, dosar 68/1921 — 1932, f. 13. 11 Ibidem, f. 29 și urm. www.dacoromanica.ro 3 BĂNCILE COMERCIALE DIN ROMANȚA 445 social al Băncii sindicatului agricol Ilfov a fost acoperit de Banca Româ- nească, Banca de Scont a României, Banca Marmorosch Blank și Banca agricolă12, iar la Banca sindicatului agricol Ialomița, din București, de Banca Marmorosch Blank și de Banca agricolă, care au mijlocit concomi- tent și operațiile ei financiare13. Structura participațiilor băncilor comerciale la capitalul altor socie- tăți de credit este ilustrată prin faptul că nu numai băncile mari au subscris părți din mijloacele lor proprii de lucru la cele mijlocii și mici, ci și acestea din categoriile din urmă au destinat cote din fondurile lor pentru acoperi- rea capitalului marilor societăți de credit de care depindeau în bună mă- sură, iar pe de altă parte, au subscris acțiuni la capitalurile unor formațiuni bancare mai mici decît ele, cu care colaborau. La Banca Uniunii Agricole, Comerciale și Industriale, S. A., din Slatina, întîlnim un conglomerat de societăți bancare asociate. Astfel, la bilanțul din 1921, din totalul capita- lului subscris, de 5 602 700 lei, suma de 1 603 000 lei era vărsată de opt instituții, dintre care șase erau de credit. Societatea anonimă Unirea, din Slatina, deținea atunci un capital subscris și vărsat de 500 000 lei, Banca sindicatului agricol Ilfov, din București, 376 000 lei, Banca viticolă a Româ- niei, Banca Podgoria, din Drăgășani și Banca românească a Orientului, S.A., din București participau cu cîte 200 000 de lei; Banca Romanați, din Caracal, cu 20 000 lei, Banca Nae T. Popp, din Craiova, cu 7 000 lei etc.14 Instituțiile de mai sus erau legate între ele, la fel ca toate celelalte organizații de credit comercial din România, prin interesele comune ale principalilor acționari. Astfel, societatea Unirea reprezenta de fapt crea- ția Băncii Uniunii Agricole, Comerciale și Industriale, cu conducerea uni- că 15 * *, la Banca viticolă a României, Banca Podgoria și Banca Sindicatului agricol, Ilfov legătura cu instituția de credit din Slatina era făcută prin președintele ei, Const. I. C. Brătianu, prezent ca acționar la toate acestea, iar cu Banca Românească a Orientului prin Banca sindicatului agricol Ilfov. Concomitent, prin intermediul Băncii viticole a României, Băncii Românești a Orientului și Băncii Podgoria, care erau afiliatele Băncii Românești, societatea din Slatina se afla în sfera de influență a acestei puternice citadele financiare a liberalilor. La rîndul ei, Banca Uniunii Agricole, Comerciale și Industriale participa, la același bilanț, cu 478 600 lei subscriși sub formă de acțiuni la capitalul Băncii sindicatului agricol Ilfov, Băncii de Scont a României, Băncii Românești, Băncii Podgoria, Băncii Tătulești, din comuna Tătu- lești, județul Olt, Băncii Dunărea, S.A., din Giurgiu, Băncii Oltului, Băncii Comerțului din Craiova, Băncii Mih. C. Alimăneștianu, Băncii Mierlești, din comuna Mierlești, județul Olt și Băncii Cungrea, din comuna Otești, județul Olt18. Banca agronomilor, S.A., din București, aflată în sfera de influență a Băncii Naționale a României, Băncii Românești și Creditului Funciar 12 Arh. st. București, fond Banca Ilfov, S. A., București, registrul 6/1919—1948, f. 10 — 12. 13 Idem, fond Casa rurală, S.A., București, dosar 1/1919. 14 Arh. st. Slatina, fond Banca Uniunii, S.A.R., Slatina, dosar 1/1908—1925, f. 73 —74 ; 12 1921, f. 3-4 și 10. 15 Idem, fond Banca Uniunii Agricole, Comerciale și Industriale, S.A., Slatina, dosar 1 1937. 14 Idem, fond Banca Uniunii, S.A.R., Slatina, dosar 1/1908—1925, f. 73—74. Pentru alți ani vezi dosarele 3/1914, f. 9; 5/1916-1918, f. 2; 12/1921, f. 108—109; 13/1922; 14/1923. www.dacoromanica.ro 446 DUMITRU ȘANDRU 4 Burai, prin capitalurile subscrise de acestea și, mai ales, prin creditele obținute de la ele, avea vărsate, larîndul ei, un număr mai mare sau mai mic de acțiuni la fiecare dintre societățile de mai sus; paralel, ea participa la capitalul social al Băncii Centrale din Cluj, la cîteva Case de credit ale agricultorilor și la Banca agronomilor din nordul Moldovei, din Botoșani, care reprezenta creația sa17. După război, toate băncile comerciale, indiferent de puterea lor financiară, au participat în mod direct sau indirect la creditarea agricul- turii românești. O cale indirectă prin intermediul căreia băncile comerciale au asigurat fonduri producătorilor rurali a fost aceea a finanțării băncilor mai mici, la care majoritatea clientelei era compusă din agricultori, pe baza creditelor de reescont obținute, de regulă, de la Banca Națională a României. Pe măsură ce viața economică a țării intra pe un făgaș normal, băncile mijlocii și mici au putut obține sume din ce în ce mai mari de la societă- țile profilate pe distribuirea creditului de reescont. La bilanțul din 31 decembrie 1919, Banca Slatina, care dispunea de un capital împreună cu rezerve în valoare de 1 501 393 lei, înregistra în contul creditului de rees- cont o sumă de 1 070 967 lei ce fusese primită de la șase bănci mari și mijlocii18; la bilanțul din 1921 Banca Uniunii Agricole, Comerciale și Industriale, rezultată din fuziunea Băncii Slatina cu alte formații bancare locale, reescontase 182 de efecte în sumă globală de 5 952 758 lei, prin intermediul a șapte bănci (Agenția din Slatina a Băncii Naționale a Româ- niei, Banca de Scont a României, Banca Românească, Banca Chrissove- loni, Banca Comerțului din Craiova, Banca viticolă a României și Banca agricolă) pentru societarii ei și pentru alte persoane 19; creditul de rees- cont, ca și instituțiile cu care banca a efectuat reescontul, au sporit an de an, astfel: în 1922 ea a reescontat 11 935 825 lei de la opt bănci, care au fost repartizați în 447 de efecte 20 ; la bilanțul anului 1923 valoarea celor 371 efecte scontate se ridica la 15 457 470 lei, reescontul realizîndu-se prin nouă bănci mari 21. în perioada cuprinsă între 11 aprilie 1925 și 12 octombrie 1925 Banca Populară din Pitești, S.A. a obținut două credite pe scont de por- tofoliu, a cîte 3 000 000 lei fiecare, de la Banque de Belge pour l’Etranger și de la Banca Națională a României22; pînă în aprilie 1929 valoarea cre- ditului pe scont de portofoliu contractat de Banca Națională a ajuns la 40 000 000 lei, deosebit de cele 10 000 000 lei credite pe polițe realizate la același institut. La rîndul ei, Banca Populară din Pitești a utilizat o parte din aceste credite pentru finanțarea altor bănci mai mici: Banca Tehnică Argeșeană, Banca Comercială Speranța, Banca Creditului Muncii, Banca Argeșul și Banca D. Finstein, toate din Pitești23. Banca agrono- milor a contractat împrumuturi de la Banca Națională a României, Banca 17 Arh. st. București, fond Banca agronomilor, S.A., București, registrul 33 1924—1950, f. 66 ; dosar 294 1927. 18 Arh. st. Slatina, fond Banca Uniunii, S.A.R., Slatina, dosar 6 1919, f. 100. 19 Idem, dosar 12 1921, f. 23-38. 90 Idem, fond Banca Uniunii Agricole, Comerciale și Industriale, S.A., Slatina, dosar 13 1922, f. 55-69. 21 Idem, fond Banca Uniunii, S.A.R., Slatina, dosar 14/1923. Pentru alți ani vezi dosarul 1/1908 — 1925, f. 110 și urm. 22 în același an ea obținuse Încă un credit, in cont curent, In valoare de 500 000 de lei de la Banque Belge pour l’Etranger (Arh. st. Pitești, fond Banca Creditul Țării, S.A., Pitești, dosar 6 /1925-1939, f. 1-3 și 9). 23 Ibidem, f. 27, 70, 84 și 88. www.dacoromanica.ro 5 BĂNCILE comerciale din românia 447 Românească și Creditul Funciar Burai, din care sume mai mici sau mai mari au fost permanent repartizate sub formă de credite Băncii Po- porului și Băncii Creditului Bîmnicean, din Bîmnicu Sărat, Băncii agrono- milor din nordul Moldovei și Băncii Podgorenilor din Panciu M. Se adaugă operațiile de finanțare cu caracter complex, prin care se realiza o colaborare de scurtă sau chiar de lungă durată între mai multe bănci deodată. între acestea menționăm colaborarea din 1921 a Băncii Bomânești a Orientului, S.A., din București, cu Banca Cerealiștilor și cu Banca Dunărea Bomânească , din Brăila, la colectarea și exportul orzului din sudul Basarabiei, la care s-a adăugat în anii următori și cea a Băncii Bomânești28; relațiile dintre Banca Podgorenilor din Panciu, S.A., o formație bancară modestă, cu Banca de Credit Român, Banca Românească, Banca Chrissoveloni, Banca de agricultură și export, Banca agricolă și Banca agronomilor 28, în legătură cu valorificarea vinului din zona viticolă a Panciului,și colaborarea Băncii agronomilor cu Banca Basa- rabiei, S.A., din Chișinău, și Banca de credit a agricultorilor din județul Romanați, S.A., din Caracal, întreprinsă pe linia finanțării colectării cerealelor 24 * 26 27 28. Începînd din primii ani de după desăvirșirea unificării statului național român disponibilul de numerar al băncilor comerciale a fost plasat în cea mai mare parte sub formă de participări și finanțări în diverse sec- toare ale industriei28. Interesul societăților de credit față de industrie a devenit atît de mare încît o parte dintre instituțiile de credit agricol, care aveau sarcina expresă de a finanța agricultura, au angajat fonduri în această ramură iar altele, printre care menționăm Casa Generală de Economii, din Sibiu, Creditul Funciar, din același oraș și Casa Generală de Economii , din Brașov au modificat atît de radical structura plasa- mentelor lor încît s-au transformat de fapt în societăți de credit comercial și industrial M. Casa Generală de Economii, S.A., din Sibiu, care avusese pînă în. anii primului război mondial un pronunțat caracter de instituție de credit agricol, a ajuns, cu începere din anul 1920, la un portofoliu agricol și indus- trial echilibrat, distribuind, în 1920, împrumuturi ipotecare în valoare de 42 387 333 lei și credite pe polițe, de lombard și în cont curent de 39 294 144 lei; banca a redus continuu creditele agricole, pînă la suma de 14 390 938 lei, la bilanțul din 1929, timp în care cele industriale și comerciale au sporit la 1 590 294 861 lei; la Creditul Funciar, S.A., dirr Sibiu diminuarea pe aceeași ani a plasamentelor ipotecare a fost de la. 37 404 902 lei la 11 271 912 lei, iar valoarea creditelor pentru industrie și comerț a crescut de la 36 492 900 lei la 471 226 996 lei; la Casa Gene- 24 Banca agronomilor, în „Cuvîntul agronomilor”, București, an. I (1926), nr. 4 din 1 apri- lie, p. 83 ; Arh. st. București, fond Banca agronomilor, S. A., București, registrul 33/1924 — 1950, f. 22 și urm.; dosar 301/1929. 26 Arh. st. București, fond Banca Ilfov, S. A., București, registrul 1/1920 — 1930, f. 26. și urm. 24 Idem, fond Banca agronomilor, S.A., București, dosar 301/1929. 27 Ibidem. în 1929 Banca Basarabiei era cea mai puternică instituție de credit din această provincie, avînd capital social și rezerve In valoare de 60 000 000 lei, timp In care banca din. Caracal poseda doar 5 000 000 lei fonduri proprii. 28 Vezi C. Kirițescu, op. cit., p. 545. 22 Vezi Victor Slăvescu, op. cit., p. 66. 20 Arh. st. București, fond Casa regală Carol al II-lea, dosar 74/1930, f. 4. www.dacoromanica.ro 448 DUMITRU ȘANDRU 6 rală de Economii, S.A., din Brașov creditele ipotecare au scăzut de la 11137 518 lei la 2 229 707 lei, timp în care împrumuturile pe polițe, de lombard și în cont curent au sporit de la 22 667 819 lei la 710 351 923 lei. Toate aceste instituții au sistat, cu începere de la 1 ianuarie 1930, distribuirea creditelor cu caracter agricol, iar sumele disponibile au fost în întregime repartizate pentru finanțarea industriei și comerțului 31. Ca urmare a orientării băncilor comerciale spre industrie, întreprin- derile producătoare de unelte agricole și, mai cu seamă, cele de prelucrare a produselor agriculturii s-au bucurat de largul concurs al acestora. în 1921, de pildă, Banca Românească participa la Moara Românească din Brăila, Industria Agricolă Românească, Moara Dobrogeană Constanța, Industria Agricolă Dobrogeană Constanța, Fabrica Românească de conserve Stai- covici & Economu, Fabrica Eomânească de paste făinoase, din Galați, fabrica de bere din Cernăuți, fabricile de zahăr de la Jucica și Chitila, societatea Lăptăria Aurora, din București, societatea de pescărie Vikov, societatea Progresul agricol, fabrica de mașini agricole Andreas Rieger, S.A., din Sibiu și la numeroase întreprinderi forestiere 32. La bilanțul din 1928 Banca Marmorosch Blank poseda participații la 24 de întreprinderi de prelucrare a produselor vegetale ale agriculturii (fabrici de bere, de spirt, de zahăr, mori etc.) și la numeroase fabrici de industrializare a produselor animaliere 33. în octombrie 1931, cînd și-a închis ghișeele în urma fali- mentului, societatea deținea, între altele, 61 500 000 lei capital subscris și vărsat la fabrica de ghete Ursul, din București și la fabrica de piele Mure- șana, din Tîrgu Mureș, la aceasta din urmă acoperind 84% din acțiunile ei, 89 000 000 lei capital subscris la societățile Frigul, din București, Fri- gex, din Arad, Frigoriferele de Vest, din Oradea și Antrepozitele din Satu Mare și Oradea, 3 500 ha de pădure la Olănești, împreună cu 2/3 din sta- țiunea balneo-climaterică, în valoare de 80 000 000 lei, participații la fa- brici de hîrtie, de cherestea, textile, terenuri agricole în jurul Capitalei, plus plasamente în valoare de mai multe sute de milioane de lei34 * făcute la întreprinderile de prelucrare a produselor agricole. Politica de angajare a capitalurilor în sectorul industriei prelucră- toare a produselor agricole a fost caracteristică tuturor băncilor comerciale, indiferent de capacitatea lor financiară. în 1919, la fondarea societății Progresul agricol, S.A., din București o sumă de 12 200 000 lei din totalul capitalului social subscris, de 20 000 000 lei, reprezenta participația a șase bănci comerciale mari și mijlocii: Banca Marmorosch Blank, Banca Româ- nească, Banca de Scont a României, Banca Comercială Română, Creditul Tehnic și Creditul Tehnic Transilvănean, restul fiind subscris de către băn- cile agricole și de către moșieri 38. La bilanțul din 1921 al Băncii Uniunii agricole, Comerciale și Industriale din Slatina, aceasta avea subscrise acțiuni în valoare de 592 000 lei la Moara Olteanca, din Slatina, Socie- tatea Podgoria, din Drăgășani, Moara Albina, din Caracal, Moara Const. I. C. Brătianu, din Drăgășani și la Societatea Aluta, din Slatina36 *. 31 Ibidem, f. 4—5. 33 Victor Slăvescu, op. cit., p. 88 și 266. 33 Vezi Contribufii la istoria capitalului străin in România, Edit. Acad., 1960, schema D. 34 Detalii in Arh. st. București, fond Casa regală Carol al II-lea, dosar 64 1931, f. 2; 48/1932, f. 3. 33 Cf.,,Buletinul agricol, București, an. III (1920), nr. 1 — 2 din 5 — 15 ianuarie, p. 10 11. 33 Arh. st. Slatina, fond Banca Uniunii, S.A.R., dosar 1/1908—1925, f. 73 — 74 ; 12 1921. www.dacoromanica.ro 7 BĂNCILE COMERCIAILE DIN ROMANȚA 449 Societatea română a agricultorilor pentru procurarea de mașini agricole,. Semănătoarea, a beneficiat de participarea largă la capitalul său a băn- cilor comerciale și a celor agricole 37. Procesul de subordonare de către bănci a unor întreprinderi de pre- lucrare a produselor agricole este așa de intens după război încît multe societăți agricole intră în întregime în proprietatea acestora. Banca Popu- lară din Pitești, S. A., de pildă, după ce a acordat un credit de 4 000 000 lei unor persoane care au cumpărat vechile acțiuni ale morii Progresul din localitate, a hotărît să cumpere pentru ea 2 000 de acțiuni vechi, a- 200 lei bucata. în ședința din 12 octombrie 1926 a consiliului s-a votat deschiderea unui credit de 1 000 000 lei în contul morii, pentru aprovizio- narea ei cu cereale. La sfirșitul anului 1926 moara Progresul și Brutăria. Populară de pe lîngă ea deveniseră de fapt proprietatea exclusivă a băncii, care investise o sumă de peste 20 de milioane de lei sub formă de capital și credite la acestea8S. Un proces frecvent în întreaga perioadă dintre cele două războaia mondiale a fost acela al creării sau subordonării de către băncile comer- ciale a marilor mori sistematice. în 1937 o bună parte din totalul lor se aflau în proprietatea instituțiilor de credit, între care notăm : Societatea Națională de Credit Industrial din Orhei, S.A., posesoarea morii Adrianov, din comuna Răspopeai, județul Orhei, Banca Timișana, S.A., din Timi- șoara, proprietara morii Steinberg, din Salonta, județul Bihor, Banca Cre- ditul Prahovean, S.A., din Ploiești, posesoarea morii locale cu același nume și altele 3B *. Orientarea băncilor comerciale din România spre întreprinderile de prelucrare a produselor agricole trebuie pusă în legătură directă, pe de o parte, cu posibilitățile instituțiilor de credit de a obține beneficii din finanțarea acestora, iar, pe de altă parte, cu tendința manifestată după unire de tot mai mulți proprietari funciari rurali, de a da exploatărilor lor un coeficient sporit de intensitate și de rentabilitate prin industriali- zarea bunurilor obținute din cultura pămîntului. Așa ar trebui să explicăm, credem, apariția a numeroase bănci „agrare”, „agricole”,, sau „ale agricul- torilor”, care nu erau altceva decît bănci comerciale, și prevederile statutare ale altor societăți de credit, care-și propuneau să sprijine agricultura și pe producătorii rurali40. în cadrul principalelor acțiuni inițiate de băncile comerciale din România, mai cu seamă a celor mijlocii și mici, se remarcă pînă la conver- siune participarea multora dintre ele la exploatarea unor întreprinderi cu caracter agricol. Așa de pildă, în septembrie 1924, adunarea generală extra- ordinară a acționarilor Băncii de agricultură și export, S.A., din București, a votat luarea în arendă a morii V. Maltezeanu, Moscovici și Leiba, din Rîmnicu Sărat, împreună cu doi dintre principalii consilieri ai băncii, frații il Arh. st. București, fond Banca agronomilor, S.A., București, dosar 294/1927. 38 Arh. st. Pitești, fond Banca Creditul Țării, S.A., Pitești, dosar 69/1925—1939, f. 21, 32 și 85. Banca a participat și la alte Întreprinderi agricole (Ibidem, f. 42). 33 Detalii In Arh. st. București, fond Oficiul central pentru valorificarea griului, dosar 14/1937, p. 68 din inventar. 83 Detalii tn Arh. st. Slatina, fond Banca Uniunii, S.A.R., dosar 2/1908—1925, f. 14—15 ; Arh. st. Constanța, fond Creditul Național Agricol, Sucursala Constanța (Creditul Dobrogei), registrul 1/1922—1941, f. 4. ■u Arh. st. București, fond Banca de agricultură și export, S.A., București, registrul 1/1924-1946, 7. 5. www.dacoromanica.ro 450 DUMITRU ȘANDRU 8 Calmanovici, fiecare parte acoperind 50% din prețul arenzii41. La 12 noiembrie 1925 consiliul Băncii Populare din Pitești, S. A. a aprobat credi- tarea a trei locuitori din comuna Richițele, județul Argeș, cu condiția ca ei să participe împreună cu banca la exploatarea unei porțiuni din pădu- re a Cotmeana42. Un interes aparte au manifestat marile bănci comerciale, în special Banca Românească, Banca agricolă, Banca Marmorosch. Blank și Banca cerealiștilor pentru colectarea de pe piața internă și desfacerea la export a produselor agricole. Operațiile de asemenea natură au fost efectuate atît direct de către centrale, cît și prin intermediul altor bănci mai mici și a sucursalelor centralelor plasate în zonele agricole și în porturi43 44. Banca Românească a Orientului, S.A., din București, care fusese fondată la 9 februarie 1920 din inițiativa Băncii Românești cu scopul declarat de a executa și finanța tranzacții comerciale cu țările din Orientneputînd realiza această sarcină, a organizat, în colaborarea cu alte bănci, colectarea orzului și vînzarea lui peste graniță45 *. în 1920 consiliul Băncii Agricole, Comerciale și Industriale, din Slatina, a hotărît să înființeze, în combinație cu Banca viticolă a României, un depozit de băuturi și să construiască magazii de cereale pe locul celor distruse în anii războiului, din stațiile Slatina, Mierlești, Potcoava și Corbu, care aparținuseră fostului birou bri- tanic. Pînă în 1925 banca reușise să reconstruiască magaziile din gările Potcoava și Corbu, pe care le-a dat cu titlu de împrumut provizoriu morii Olteanca, din Slatina, subordonată și ea băncii48. Banca Creditul Dobro- gei S.A., din Constanța a efectuat an de an colectarea cerealelor din pro- vincia de peste Dunăre, pe care le-a exportat prin portul Constanța47. Rolul important jucat de băncile comerciale în operațiile de colec- tare și de export a produselor agricole și în special a cerealelor este eviden- țiat prin faptul că în porturile românești de la Dunăre și de la Marea Neagră o bună parte din silozurile de cereale depozitau produsele aces- tora. Așa de pildă, în august 1928, în magaziile și silozurile din Constanța se aflau în total 28327 de tone de cereale diverse destinate exportului, care fuseseră colectate de către Banca de agricultură și export, Banca Româ- nească, Banca de Scont, Banca Italo-Română, Banca Comercială Română, Banca de Credit Român, Banca Generală, Banca Marmorosch Blank, Banca Chrissoveloni, Creditul Dobrogei, Federala din Constanța a Băn- cilor Populare și de cîteva societăți și firme particulare de export care lucrau cu aceleași bănci48. Un număr relativ mic de instituții de credit comercial au încercat, cu rezultate mai mult sau mai puțin mulțumitoare, să sprijine în mod •direct progresul agricol la sate. în această direcție, trebuie să cităm în 42 Arh. st. Pitești, fond Banca Creditul Țării, S.A., Pitești, dosar 69 1925—1939, f. 11. 43 Vezi Arh. st. Oradea, fond Institutul de credit și economii „Bihoreana”, Oradea, dosar 195/1927, f. 17 ; Arh. st. Slatina, fond Banca sindicatului agricol din județul Olt, Slatina, dosar 15/1922 — 1923, f. 8 și urm. ; Arh. st. Constanța, fond Banca Românească, Sucursala Constanța, ■dosar 7/1925—1937, f. 2 și urm.; Arh. st. București, fond Banca agronomilor, S.A., București, .dosar 301/1929. 44 „Monitorul oficial”, nr. 253 din 7.III. 1920. 44 Arh. st. București, fond Banca Ilfov, S.A., București, registrul 1/1920 — 1930, f. 16 — 27. 44 Arh. st. Slatina, fond Banca Uniunii, S.A.R., Slatina, dosar 1/1908 — 1925, f. 80 și 111. 47 Banca poseda magazii la Oltina și la Murfatlar (Arh. st. Constanța, fond Banca Româ- nească, Sucursala Constanța (Creditul Dobrogei), registrul 2/1926 — 1944, f. 1 — 3 și 12). 48 Detalii In Arh. st. București, fond Oficiul central pentru valorificarea griului, dosar 9/1936—1937, p. 67 din inventar. www.dacoromanica.ro 9 BĂNCILE COMERCIALE DIN ROMÂNIA 451 primul rînd inițiativele unor consilii de administrație de a organiza apro- vizionarea societăților agricole sau a producătorilor rurali cu mașini și cu diverse produse necesare exploatărilor lor49. între acțiunile pozitive între- prinse de bănci menționăm pe aceea din 1925 a Băncii Țăranilor Argeșeni, S.A., din Pitești, care a încheiat, în numele societății Steaua României, asigurări pentru bunurile agricultorilor80 și pe aceea a Băncii Bucovinei de agricultură, S. A., din Cernăuți, care, cu începere din anul 1928, a pus. la dispoziția țăranilor din Bucovina îngrășăminte chimice pentru a efec- tua experiențe pe loturile lor81. în primul deceniu postbelic agricultura românească a dispus de cîteva instituții de credit cu destinații speciale pentru ea : Creditul Funciar Rural, Casa rurală, Casele județene de împrumut pe gaj, Casele de credit mutual ale agricultorilor, băncile sindicatelor agricole și băncile populare, în organizația de credit agricol a României din perioada luată în studiu s-a menținut permanent o disproporție între cererea și oferta de capital- La insuficiența mijloacelor financiare ale băncilor agricole se adaugă lipsa unor forme adecvate de creditare pentru toate categoriile de producători rurali, în special pentru masa țărănimii care n-a avut acces decît foarte rar la împrumuturi pe termene lungi și mijlocii, și diminuarea temporară! a activității Creditului Funciar Rural și a Casei rurale în urma legife- rării reformei agrare din 1921 82. Agricultorii au fost obligați de aceste împrejurări să-și completeze capitalurile necesare exploatărilor lor cu dobînzi mult mai mari din rețeaua băncilor comerciale83 și, nu rareori,, în condiții oneroase, de la cămătari84. După război, creditele puse la dispoziția economiei naționale de către băncile comerciale au fost în continuă creștere. De la 7,1 miliarde- de lei, în 1920, ele au sporit la 41,9 miliarde de lei, în 19258S. Dar politica de credit a organizațiilor băncilor comerciale, de orientare spre sectorul industrial și spre cel comercial, patronată chiar de către Institutul națio- nal de emisiune care dirija cea mai mare partea creditelor de scont56, a stînjenit în mare măsură progresul agriculturii. După război nici chiar moșierii n-au mai găsit creditul necesar la marea finanță87. Este adevărat * 60 49 Vezi Arh. st. Pitești, fond Banca Creditul Țării, S.A., Pitești, dosar 69/1925 — 1939, f. 7. 60 Idem, fond Banca Țăranilor Argeșeni, S.A., Pitești, dosar 1/1925 — 1927, f.4. 91 Arh. st. Suceava, fond Comisia agrară de ocol Suceava, dosar 11/1928, f. 11. 91 Vezi Alex. C. Cusin, Nevoia de credit pentru țărănime, In „Analele economice și statis- tice”, București, an. IX (1926), nr. 1 — 2, ianuarie-februarie, p. 29; D. Șandru, Holul ,,Casei rurale” in finanțarea agriculturii românești, In „Cercetări istorice”, Iași, 1975, p. 208 — 211 ; Mihai] Bomniceanu, Izvoarele creditului agricol in Bomânia, In Organizarea și funcționarea cre- ditului agricol in Bomânia, Iași, „Brawo”, 1938, p. 24. 93 Arh. st. București, fond Banca agronomilor, S.A., București, dosar 294/1927, f. 4 ; fond Centrocoop, Obștile de arendare și cumpărare, dosar 16/173 1924—1936, f. 51 ; fond Cen- trocoop, Băncile populare, dosar 780, f. 8 ; Arh. st. Buzău, fond Banca populară Balosul, comuna. Gura Nișcov, județul Buzău, dosar 7/1927, f. 63 ; Arh. st. Vaslui, fond Banca Fălciului, S.A., Huși, dosar 1/1911 — 1939, f. 24 și 39 ; Arh. st. Timișoara, fond Banca Generală de Credit Ungar, Sucursala Timișoara, dosar 18/1927, f. 242. 94 Vezi Mihail Bomniceanu, op. cit., p. 24 ; Arh. st. București, fond Creditul Funciar Rural, Serviciul Contencios, dosar 3036, f. 1, 40, 51 — 56 ; fond Casa rurală, S.A., București, dosar 156, f. 3 ; Arh. st. Oradea, fond Casa de păstrare a județului Bihor, S.A., Oradea, dosar 90/1932-1933, f. 123-124. 99 C. Kirițescu, op. cit., p. 545. 99 Mih. Georgescu, Befacerea gospodăriilor țărănești prin cooperație, In „Pagini agrare și sociale”, București, an. IV (1927), nr. 5—6 din 31 martie, p. 139. 9’ Victor Slăvescu, op, cil., p. 27 și 76. www.dacoramanica.ro 452 DUMITRU ȘANDRU 10 că dintre agricultori moșierimea a fost singura categorie preferată la împru- muturile unor asemenea bănci, precum Banca națională a Eomâniei, Banca Bomânească, Banca Marmorosch Blank, Banca Generală a Țării Bomâ- nești și altele * 88 și că la toate citadelele financiare moșierii figurează printre debitorii lor, însă ele n-au destinat agriculturii decît procente mici din to- talul mijloacelor lor de lucru. Chiaburimea satelor a solicitat și a obținut foarte rar credite de la mari- le bănciw. Faptul este explicabil, dacă avem în vedere că burghezia rurală, deținînd poziții dominante la băncile populare și participînd ca acționari la capitalurile sociale ale băncilor comerciale mijlocii și mici, avea posibi- lități mai lesnicioase de a contracta sumele necesare de la aceste categorii de bănci. Participarea băncilor comerciale mici și mijlocii la creditarea moșie- rilor și a chiaburilor a fost relativ intensă pînă la criza economică. Accesul acestor proprietari funciari la asemenea bănci era cu atît mai larg cu cît aproape totdeauna ei figurau și ca acționari ai respectivelor instituții. Deși creditul obținut prin intermediul lor era mai scump decît cel contrac- tat de la marea finanță, dezavantajul dobînzilor mari plătite se anihila prin dividendele similare încasate. Pe de altă parte, moșierii și chiaburii, beneficiind de la aceste bănci de împrumuturi în sume mari și cîteodată CU termene de scadență similare cu cele admise de citadelele financiare, evitau formalitățile greoaie și de lungă durată pe care le întreprindeau în mod obișnuit acestea din urmă. Cercetarea arhivei oricărei bănci comerciale mici și mijlocii atestă par- ticiparea acestora la creditarea moșierimii și chiaburimii. în portofoliul lor fi- gurau împrumuturi pe termen scurt, garantate, de regulă, cu ipoteci sau cu gaj de recolte 60. Faptul că moșierii și o parte dintre chiabur; au avut acces atît la băncile specializate în finanțarea agriculturii, cît și la băncile comer- ciale rezultă din consultarea cererilor de asanare ale acestora. Așa de pildă, Eugen Procopie Dumitrescu, din București, proprietarul moșiei Berceni-Dobreni, județul Ilfov, deținea la data promulgării legii de lichi- dare a datoriilor agricole și urbane din 7 aprilie 1934 împrumuturi de la Creditul Funciar Eural, Banca de agricultură și export, Banca M. Finkels, Banca Generală a Țării Bomânești, Banca Creditului Social, Banca Franco- Bomână, Banca Creditul Bomânesc, Banca sindicatului agricol Ilfov, Banca Marmorosch Blank și Banca Almosnino, toate din București și de 88 Vezi Arh. st. Slatina, fond Banca Națională a României, Sucursala Slatina, dosar 55/1921 — 1949, f. 30 și urm. ; Arh. st. Oradea, fond Banca agrară, S.A., Oradea, dosar 121/1934, f. 129 și 389 ; Arh. st. București, fond Casa rurală, S.A., București, dosar 66 ; fond Creditul Funciar Rural, Serviciul Contencios, dosar 3024, f. 35—38 ; 3085, f. 34 și urm.; 4635, f. 50. 88 Vezi Arh. st. Oradea, fond Casa de păstrare a județului Bihor, S.A., Oradea, dosar 90/1932—1933, f. 160. Cităm cazul unui oarecare Ion Bontea, din comuna Săcădat, județul Bihor, proprietar a 80 de iugăre, care deținea un credit de 130 000 de lei de la Banca Generală a Țării Românești, distribuit prin sucursala din Oradea. 80 Vezi Arh. st București, fond Banca Ilfov, S.A, București, registrul 1/1920— 1930, f. 79 și urm.; fond Banca de agricultură și export, S.A., București, registrul 4/1924 — 1946, f. 5 ?i urm.; Arh. st. Vaslui, fond Banca Fălciului, S.A., Huși, dosar 1/1911 — 1939, f. 95 — 96 ; Arh. st. Slatina, fond Banca Uniunii Agricole, Comerciale și Industriale, SA., Slatina, dosar 13/1922, f. 92-93. www.dacoromanica.ro 11- BĂNCILE COMERCIALE IMN ROMAN1A 453 la cinci persoane particulare61. Un oarecare Felfbldi Ludovic, proprietar a 32 de iugăre în comuna Cauceau, județul Bihor, era debitor, în 1932, către Institutul de credit al reuniunii Poporala, din Oradea, Casa de păstrare a județului Bihor și banca de economii, S.A., Oradea, federala județeană a cooperativelor, Crișul, din Oradea și către cinci creditori particulari ®2. Ion Bozdag, din comuna Peștera, județul Constanța, proprietar a 42 ha și a unei gospodării moderne, era debitor către Banca Creditul Dobrogei, S.A., din Constanța, Banca de Scont din Medgidia, banca populară Peștera și un locuitor din Medgidia6S. Dacă urmărim activitatea instituțiilor de credit comercial din primul deceniu postbelic vom constata că toate acestea, indiferent de scopurile declarate prin statute, au alocat o parte din fonduri pentru finanțarea agriculturii româneștiM. Este dificil de stabilit cu precizie locul pe care îl ocupa în ansamblul plasamentelor băncilor mari, mijlocii și mici creditul destinat agricultorilor. La marile citadele financiare împrumuturile cu caracter agricol propriu-zis au reprezentat cote nesemnificative din totalul categoriilor de credite distribuite, finanțarea producătorilor rurali avînd adeseori caracter sporadic. Din această cauză, ele nici n-au putut solicita în mod expres ajutorul statului pentru pierderile suferite prin convertirea creanțelor ce o recunoscuseră debitorilor agricoli. Informațiile ce Ic pose-: dăm pentru societățile bancare mijlocii și mici atestă că ele utilizau cea mai mare parte din fondurile lor în agricultură. Din cererile de conversiune ale debitorilor Băncii Creditul Dobrogei, S.A., din Constanța, rezultă că majoritatea plasamentelor societății se aflau în mîinile țăranilor înstăriți și că numai o mică parte din ele fuseseră contractate de agricultori cu proprietăți mai mici de 10 ha sau de alte categorii sociale ®5. La Insti- tutul de credit și economii „Bihoreana”, din Oradea, — așa cum rezulta din adresa trimisă la 10 februarie 1928 de consiliul ei sucursalei din locali- tate a Băncii Naționale a României — la acea dată, portofoliul băncii era format din foarte multe polițe mici țărănești, care reprezentau valoric peste jumătate din total66. 61 Arh. st. București, fond Creditul Funciar Rural, Serviciul Contencios, dosar 3085, f. 34 și urm. ; fond Banca de agricultură și export, S.A., București, registrul 4/1941 — 1946, f. 22. •* * •• Arh. st. Oradea, fond Casa de păstrare a județului Bihor, S.A., Oradea, dosar 90/1932— 1933, f. 137-139. *3 Arh. st. Constanța, fond Banca Romănească, Sucursala Constanța (Creditul Dobrogei), dosar 7/1931 — 1934, f. 1. Pentru alte cazuri vezi: Ibidem, f. 117—118; dosar 6/1931 — 1934, f. 89-90. •* Vezi Arh. st. Oradea, fond Banca agrară, S.A., Oradea, dosar 121/1934—1945, f. 315 și 389 ; fond Banca Victoria, S.A., Arad, Sucursala Oradea, dosar 243/1934, f. 180 și 498 ; fond Institutul de credit și economii ,,Bihoreana”, Oradea, dosar 260/1928, f. 74 ; Arh. st. Vaslui, fond Banca Fălciului, S.A., Huși, dosar 1/1911 — 1939, f. 44 și 49 ; fond Banca Comerțului, S.A., Huși, dosar 3/1925—1938, f. 70 ; Arh. st. Buzău, fond Judecătoria rurală II Rimnicu Sărat, dosar 55/1920 ; 63/1921 ; 67/1921 ; 72/1921 ; 109/1921 ; Arh. st. Constanța, fond Banca Româ- nească, Sucursala Constanța (Creditul Dobrogei), registrul 1/1922 — 1941, f. 4. •5 Dealtfel, la 23 februarie 1925, consiliul băncii a hotărît să nu mai acorde credite agri- cultorilor cu mai puțin de 30 ha In proprietate, dar dispoziția n-a fost respectată (Arh. st. Cons- tanța, fond Banca Românească, Sucursala Constanța (Creditul Dobrogei), registrul 2/1926 — 1944, f. 11). Situația de aici decurge din faptul că In Dobrogea exploatările de Întinderi de peste 20 ha precumpăneau in structura proprietății funciare rurale a provinciei (idem, dosar 6/1931 —1934, f. 2 și urm.; 7/1931 —1934, f. 1 și urm.; fond Creditul Național Agricol, Su- cursala Constanța, dosar 12/1941, f. 160). •• Arh. st. Oradea, fond Institutul de credit și economii „Bihoreana”, Oradea, dosar 260/1928, f. 74. www.dacoromanica.ro 454 DUMITRU ȘANDRU 12 Deținem pentru multe dintre băncile mijlocii și mici date cu privire la plasamentele lor agricole de la sfîrșitul anului 1932, ca rezultat al cep- tralizării de către unitățile de credit a sumelor ce se încadrau în dispozițiile legii de asanare din octombrie acel an. Conform acestora, de pildă, la 31 decembrie 1932, Casa de păstrare a județului Bihor și banca de economii, S.A., din Oradea, avea, împreună cu sucursalele ei din Cărei și din Valea lui Mihai, un plasament global de 156 313 687 lei, din care plasamentele agri- cole, în valoare de 64 746 094 lei, reprezentau 41,42 °O67. Datele trebuie însușite însă cu oarecare rezerve întrucît, în condițiile în care legile de asanare favorizau băncile cu mari plasamente agricole, conducerile unităților s-au străduit să demonstreze existența fenomenului la o amploare superioară celei reale și să încadreze o parte din împrumuturile comerciale în categoria portofoliilor agricole. Trebuie precizat însă că deși cete ridicate din debitele producătorilor agricoli reprezentau datorii către băncile comerciale, aceste instituții n-au utilizat, totuși, în ansamblu, pentru agricultură decît un procent redus din mijloacele lor financiare. Din calculele lui Alexandru Alimăneștianu re- zultă că la bilanțul anului 1927 agricultorii dețineau credite în valoare globală de 30 088 000 000 Iei. Din acestea, o sumă de 8 352 000 000 lei pro- venea de la băncile populare și de la cooperative diverse, 5 584 000 000 lei de la instituțiile de credit agricol (Creditul Funciar Burai, Casa rurală, Casele de credit mutual și Casele județene de împrumut pe gaj), care pla- saseră în totalitate fondurile lor în agricultură, iar restul, deși reprezenta mai mult de jumătate din creditul folosit de producătorii rurali, constituiau împrumuturi de la băncile comerciale, industriale, societăți de comerț, de asigurări și alte asemenea, dar plasamentele cu caracter agricol ale băn- cilor comerciale reprezentau numai 20% din totalul plasamentelor lor, ale celor industriale 5%, iar ale societăților comerciale 10%68 *. Dealtfel, după primul război mondial pînă în perioada crizei economice inclusiv, în condi- țiile în care contribuția agriculturii la formarea venitului național era pre- cumpănitoare, portofoliul agricol reescontat de toate organizațiile de credit din Eomânia la Banca Națională a înregistrat procente ce au oscilat, pe ani, între 30 și 9% din întreaga structură a portofoliului de reescont6#. Susținerea procesului de dezvoltare industrială a țării de către capi- talul bancar autohton a avut, neîndoielnic, un caracter progresist. însă, nțci în această direcție, mijloacele financiare ale societăților de credit, mai cu seamă ale celor mici și mijlocii, n-au rezolvat în mod mulțumitor cererile industriei. Adeseori, consiliile de administrație, în scop de a asigura acționarilor lor dividende mari, au orientat cu precădere creditele spre operații pur comerciale, cu caracter speculativ, folosindu-le în sfera circu- lației bunurilor — atît a celor industriale, cît și a celor agricole — și nu în cea a producției lor 70. Cert este că în primul deceniu postbelic nici o categorie de producători rurali n-a obținut prin rețeaua instituțiilor de credit comercial capitaluri 87 Idem, fond Casa de păstrare a județului Bihor, S.A., Oradea, dosar 90/1932—1933, f. 653, 682 și 685. •8 Alexandru Alimăneștianu, Probleme economice, București, 1940, p. 11. •• Mih. Georgescu, op. cit., p. 139 ; Șt. Voicu, Creditul agricol și meșteșugăresc, In „Econo- mia națională”, București, an. LXIV (1937), nr. 2, februarie, p. 15 — 16. 70 Petre Constantinescu, op. cit., p. 310. www.dacoromanica.ro 13 BĂNCILE COMERCIALE DIN ROMANIA 455 suficiente pentru cultivarea în condiții optime a terenurilor lor. Este drept că incapacitatea organizației de credit cooperatist de a asigura țăranilor fondurile necesare 71 i-a silit pe aceștia să contracteze pe scară largă îm- prumuturi, cu dobînzi mari72, de la băncile comerciale la care ei aveau acces. Astfel, o sumă de 16 300 milioane de Iei, sau 43,58% din totalul datoriilor avute în 1932 de agricultorii cu proprietăți mai mici de 10 ha reprezenta debite către instituțiile de credit comercial. Moșierimea și chiaburimea care au avut la dispoziție mai multe surse de finanțare au apelat mai puțin Ia băncile comerciale. în același an, datoriile proprieta- rilor funciari rurali cu peste 10 ha la această categorie de bănci, de 1 300 milioane de lei, reprezentau abia 8,68% din totalul împrumuturilor con- tractate de ei73. în legătură cu procentele debitelor celor două categorii de producă- tori rurali se impun cîteva precizări. în primul rînd, marii proprietari au dispus de fonduri relativ însemnate prin intermediul societăților de credit agricol; apoi, în condițiile în care suprafețele deținute de ei au scăzut prin expropriere ca întindere, aceștia au posedat capitaluri însemnate provenite din renta de împroprietărire, ce au fost în mare măsură folosite sub formă de împrumuturi cu caracter privat în chiar relațiile dintre mo- șieri 74; în fine, datorită lichidării la data scadenței a împrumuturilor pro- curate pe termen scurt prin băncile comerciale plafonul lor s-a menținut în mod constant scăzut. în privința micilor producători agricoli, asupra cărora împroprietărirea a impus sarcini pecuniare de peste șase miliarde de lei, aceștia au fost puși aproape permanent în imposibilitate de a lichida la termen debitele din împrumuturile realizate în scopuri productive sau pentru consum, care au sporit continuu prin acumularea unor dobînzi ridicate și a dobînzilor de întîrziere ce au fost adăugate la capitalul împru- mutat 7S, astfel că valoarea datoriilor contractate inițial de ei la băncile comerciale era de fapt mult mai mică. Deși în decursul anilor băncile agricole, populare și comerciale au oferit agriculturii capitaluri în valori din ce în ce mai mari, prin faptul că n-au reușit să acopere totuși fondurile necesare exploatărilor agricole, mulți agricultori au fost obligați să contracteze împrumuturi de la diverse per- soane particulare. Documentația de care dispunem demonstrează că toate categoriile de proprietari funciari rurali au utilizat credite din asemenea sursă. Afirmația vehiculată în epoca de referință, potrivit căreia moșieri- 71 Vezi Arh. st. București, fond Centrocoop, Băncile populare, dosar 42, f. 13 ; 138, f. 12 ; 698, f. 8 ; 749, f. 6. 7î Idem, fond Casa regală Carol al II-lea, dosar 153/1931, f. 38—43 ; Vasile Negruș, De ce nu exportăm, In „Pagini agrare și sociale’’, București, an, IV (1927), nr. 1—2 din 31 ianuarie, p. 13. 73 Cf. Mircea V. Pienesco, Le crâdit agricole. Les assurances contre les risques agricoles, In Sociâtă des Nations, Roumanie, 1939, p. 127. 74 Detalii In Arh. st. București, fond Creditul Funciar Rural, Serviciul Contencios, dosar 3036, f. 1, 40, 51-56 ; 3040, f. 2 și urm.; 3548, f. 104 și urm.; 3768, f. 23 ; 4537, f. 1,4, 28 și urm.; 4635, f. 38 și urm. 7S Ibidem, dosar 4573, f. 1 ; fond Centrocoop, Băncile populare, dosar 780, f. 8 ; fond Banca agronomilor, S.A., București, dosar 126/1929, f. 2 ; Arh. st. Oradea, fond Casa de păstrare a județului Bihor, S. A., Oradea, dosar 90/1932—1933, f. 123 — 124, 144 — 146; Arh. st. Slatina, fond Banca populară Orion, comuna Tempeni, județul Olt, dosar 49/1925, f. 143. www.dacoromanica.ro 456 DUMITRU ȘANDRU 14 mea și chiaburimea satelor ar fi avut la dispoziție, prin rețeaua băncilor existente în România, credit suficient76 și că numai țărănimea ar fi suferit de pe urma lipsei de capital nu rezistă unei analize atente a izvoarelor vre- mii. Dacă avem în vedere primele două categorii de proprietari funciari rurali constatăm că cea mai mare parte din capitalurile utilizate de ele proveneau de la particulari. Astfel, din totalul datoriilor agricole ale pro- prietarilor cu peste 10 ha incluse în statistica oficială din 1934, de 14 970 milioane de lei, o sumă de 10 600 milioane de lei, sau 70,79 °0, o formau datoriile către persoane particulare, timp în care țăranii cu mai puțin de 10 ha în proprietate datorau aceleiași categorii de creditori 11 718 milioane de lei, sau 31,42 % din totalul debitelor lor 77. în condițiile în care creditul privat era plasat cu dobînzi uzuare, de regulă mult mai mari decît cotele de amortisment calculate de societățile de credit, apelul la cămătari nu poate fi explicat decît ca o acțiune a moșierilor, chiaburilor și a masei largi de țărani la care aceștia recurgeau numai după ce epuizau, în ultimă instanță, orice posibilitate de a obține credite de la bănci. Imediat după primul război mondial dobînzile anuale calculate de băncile agricole debitorilor rurali s-au ridicat la procente ce au oscilat în jurul a 12%; ele au crescut în preajma crizei economice din 1929—1933 pînă la 18%78 * 80 81; băncile comerciale au calculat clienților lor de la sate cote de amortisment ce au oscilat, în linii generale, între 18 și 30% timp în care cămătarii au încasat, de regulă, dobînzi de peste 30% 60. Din cauza dobînzilor mari, mulți producători rurali au ajuns ca în decurs de numai cîțiva ani să apară debitori pentru sume ce depășeau capitalul inițial îm- prumutat. Emerich Kandel, proprietarul moșiilor din comunele Pir și Andrid, județul Sălaj, a plătit pînă la criza economică pentru un împiumut în valoare de 515 000 lei, contractat după 1923 de la Casa de păstrare Tăș- nad, județul Sălaj dobînzi de 556 176 lei w. într-un memoriu înaintat rege- lui Carol al II-lea în 1932 de către debitorii basarabeni se dădea exemplul unui moșier care, în decurs de doi ani, a acumulat, sub formă de dobînzi, debite de 6 000 000 lei pentru un credit obținut de la un cămătar local de numai 1 600 000 lei82. în ședința din 6 aprilie 1932 a Senatului s-a citat cazul unui țăran care, împrumutînd o sumă de numai 1 300 lei de la o bancă, a ajuns după șapte ani să fie dator cu 72 000 de lei83. 76 Legea asanării datoriilor agricole, explicată fi comentată de I. Al. Vasilescu-Vlajean Alex. D. Neagu, Alircea Dumă, August Filip, Edit. „Vremea”, p. 38 — 39. 77 Mihail Romniceanu, op. cit., p. 24. 78 Arh. st. București, fond Casa rurală, S.A., București, dosar 139 ; fond Creditul Funciar Rural, Serviciul Contencios, dosar 4573 ; fond Banca agronomilor, S.A., București, dosar 294/ 1927, f. 4 ; fond Centrocoop, Oficiul Național al Cooperației, dosar 2/1930—1934, f. 68 ; Arh. st. Vaslui, fond Federala Luceafărul, Huși, dosar 1/1916 — 1927, f. 187. 78 Arh. st. Vaslui, fond Banca Fălciului, S.A., Huși, dosar 1/1911 — 1939, f. 24 și 39 ; Arh. st. București, fond Banca Ilfov, S.A., București, registrul 1/1920—1930, f. 31 și urm. 80 Vezi Arh. st. Oradea, fond Casa de păstrare a județului Bihor, S.A., Oradea, dosar 90/1932—1933, f. 178; Arh. st. București, fond Centrocoop, Băncile populare, dosar 104, f. 3 și 14. 81 Arh. st. Oradea, fond Casa de păstrare a județului Bihor, S. A., Oradea, dosar 90/1932 — 1933, f. 123-124. 82 Arh. st. București, fond Casa regală Carol al II-lea, dosar 16/1932, f. 14. Nu ne propunem să analizăm aici In mod detaliat, problema dobînzilor, această analiză urmind să o efectuăm intr-un alt studiu. 88 Cf. Dezbaterile Senatului, ședința din 6.IV. 1932, p. 1873. www.dacoromanica.ro 15 BĂNCILE COMERCIALE DJN ROMÂNIA 457 Economiștii care au studiat evoluția agriculturii românești din perioada interbelică au demonstrat că, în împrejurările concrete dintre cele două războaie mondiale, productivitatea agriculturii n-a atins niciodată un procent care să depășească 10 % 84. La un asemenea procent, dobînzile firești pentru agricultori ar fi trebuit să oscileze în limitele de la 3 Ia 6 % ®5. Cum cotele de amortizare a capitalului au depășit în mod constant cota beneficiului net al exploatărilor agricole care nu foloseau credite, scum- petea capitalului explică deopotrivă progresul lent al agriculturii și pro- cesul ruinării multor exploatări rurale. După izbucnirea crizei economice mondiale, în 1929, pe măsură ce băncile comerciale mici și mijlocii înregistrau bilanțuri negative, ele au fost înlăturate de la creditul de reescont al Băncii Naționale a României și a marilor citadele financiare. Ca urmare, cu începere din același an, creditele puse la dispoziția agricultorilor s-au diminuat continuu, numeric și în valoare, multe bănci comerciale și aproape toate băncile populare sistînd chiar finanțarea producătorilor rurali 86. Pentru marea majoritate a agricultorilor anul J931 a fost primul, dintr-o perioadă de credit înghe- țat, în care ei n-au mai găsit fonduri nici la băncile agricole, nici la cele comerciale și nici la cele populare 87. încercările de soluționare a proble- mei datoriilor agricole prin conversiune, de reorganizare a instituțiilor de credit lovite de criza economică și de incapacitatea producătorilor rurali de a lichida debitele către ele și intervențiile Institutului național de emi- siune întreprinse pe linia continuării operației de finanțare a agriculturii și a celorlalte ramuri ale economiei naționale n-au determinat un reviri- ment în activitatea organizațiilor bancare din România. Redresarea insti- tuțiilor de credit comercial s-a făcut lent, iar începutul acestui proces poate fi întrezărit abia cu începere din anul 193888. Dar, după conversiune, în condițiile unui ritm mai intens de dezvoltare a industriei românești, comparativ cu cel din primul deceniu postbelic, și a eșalonării plății debi- telor producătorilor rurali pe o perioadă lungă de timp, de pînă la 17 ani, băncile comerciale s-au îndepărtat și mai mult de agricultură, menținînd 84 Vezi pe larg Dr. Horia N. Lupan, Contribuliuni la studiul rentei solului in România, In Sludii privitoare la prefuri fi rentabilitate în agricultura României, București, Imprimeria națională, 1936, p. 17 și urm. ; Nicolae Cornățeanu, Cercetări asupra rentabilită/ii agriculturii țără- nești, București, Imprimeria națională, 1935, p. 103 și urm. ; Virgil N. Madgearu, Evoluția econo- miei românești după războiul mondial, București, Independența economică, 1940, p. 36—37. 86 Alexandru Alimăneștiann, op. cit., p. 15. 88 Arh. st. București, fond Banca Ilfov, S.A., București, registrul 2/1930—1936, f. 13 și 65 ; fond Centrocoop, Oficiul Național al Cooperației, dosar 2/1930—1934, f. 42 — 44 ; fond Casa regală Carol al II-lea, dosar 169/1930, f. 42 ; Arh. st. Pitești, fond Banca sindicatului viticol din județele Argeș și Muscel, dosar 1/1929—1940, f. 16 — 17. 87 Mitiță Constantinescu, Politică economică aplicată, voi. 3, Producție, muncă, comerț, credit, București, Tiparul românesc, 1943, p. 247—248 și 251; Arh. st. București, fond Centro- coop, Băncile populare, dosar 26, f. 196 ; fond Centrocoop, Oficiul Național al Cooperației, dosar 45/1930-1950, f. 34. 88 Mitiță Constantinescu, op. cit., p. 267 și urm. www.dacoromanica.ro 458 dumitru șandru 16 legăturile, aproape în exclusivitate, numai cu întreprinderile prelucrătoare de produse agricole și cu firmele specializate în comercializarea lor 89. în concluzie, după primul război mondial, pînă la criza economică din 1929—1933, băncile comerciale din România, orientîndu-și plasamen- tele cu precădere spre noi sectoare de activitate, au pus la dispoziția agri- cultorilor capitaluri insuficiente. Condițiile în care ele au fost plasate au constituit o povară pentru contractanți, cărora le-au răpit, prin dobînzile mari percepute, părți consistente din veniturile exploatărilor. LA PLACE [OCCUP^E PAR LES BANQUES COMMERCIALES DE ROUMANIE DANS LE FINAN CEMENT DE L’AGRICULTURE APRÎ3S LA PREMIERE GUERRE MONDIALE JUSQU’Ă LA CONVERSION DES DETTES AGRICOLES rESUME Aprâs le parachevement de l’unifications de l’Etat național roumain, aux institutions de credit de Roumanie se sont pos6es des tâches extre- mement importantes pour le progrâs du pays. Elles devaient assurer les moyens financiers requis pour le r&tablissement et le d6veloppement de l’activit^ industrielle et commerciale, pour la consolidation des nouveaux propriâtaires ruraux sur les lots de terre qui leur avaient 6t6 attribues ainsi que pour le remplacement des capitaux detenus par les institutions de credit des Etats ex-ennemis dans les entreprises entr6es, par suite du traitâ de paix de Versailles, dans le patrimoine de l’Etat roumain. Les demandes de capitaux particuliferement grandes que râclamait l’accomplissement de ces tâches ont d6termin6, ă l’issue de la guerre, un acroissement presque artificiel du nombre de banques commerciales — nombre d’entre elles improvis6es — et de leurs moyens de travail. Indiff6- remment de leur potentiel finanacier, elles ont participi directement ou indirectement â l’octroi de crâdits â l’agriculture roumaine. Mais les cr6dits accordds aux producteurs ruraux par l’entremise des soci6t6s bancaires commerciales ont 6t6 moins importants que durant les premiâres decennies du XX-e silele. La politique financiare de ces banques, orient6e avec pr6pond6rance vers les secteurs industriei et commercial de leurs moyens d’exploitation, a entravd dans une certaine mesure le progres de l’agriculture. L’auteur releve qu’apres la premiere guerre mondiale, les grands propriâtaires fon- ciers eux-memes n’ont plus trouvd le credit n^cessaire chez la grande finance. Ce furent les banques commerciales petites et moyennes qui ont •• Vezi Arh. st. Pitești, fond Banca Românească, Sucursala Pitești, dosar 1/1937—1938 ; Arh. st. Constanța, fond Banca Românească, Sucursala Constanța, dosar 53/1932 — 1947, f. 245 și urm.; 133/1936-1947, f. 45-49. www.dacoromanica.ro 17 BĂNCILE comerciale din românia 459 appuy6 le plus les producteurs ruraux, accordant aussi bien aux grands propri6taires fonciers et aux koulaks qu’aux paysans poss6dant de petites propri6t6s de cr6dits ă court terme. Aprfes le d&denchement de la crise 6conomique mondiale, en 1929, au fur et â mesure que les banques commerciales petites et moyennes enregistraient des bilans nâgatifs, elles ont 6t6 elimin6es du crddit de râes- compte de la Banque Naționale de la Roumanie et des grandes citadelles financi&res. Apres la conversion, dans les conditions d’un rythme plus intense de ddveloppement de l’industrie roumaine, par rapport â la premiere d6cennie d’apres guerre, et de l’dchelonnement des d6bits des producteurs ruraux sur une longue p6riode, allant jusqu’â 17 ans, ies banques commer- ciales se sont 6cart6es encore davantage de l’agriculture, maintenant des rapports, presque en exclusivitd, avec les entreprises de produits agricoles et avec les firmes sp6cialis6es dans leur commercialisation. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro AL XV-LEA CONGRES INTERNAȚIONAL DE STUDII BIZANTINE DE STELIAN BREZEANU Programat să se desfășoare la Nicosia (Cipru) la ultimul congres de la București (septembrie 1971), al XV-lea Congres de studii bizantine a avut loc între 5—11 septembrie 1976 la Atena, în urma hotărîrii Biroului Asociației de studii bizantine, hotărîre determinată de tragicele eveni- mente desfășurate în Cipru în vara anului 1974. Desfășurat sub înaltul patronaj al președintelui Republicii Elene, domnul Constantin Tsatsos, congresul s-a bucurat de excelente condiții de organizare din partea țării gazde. La marele forum științific au participat un foarte mare număr de specialiști din numeroase țări ale lumii, care au prezentat peste 50 de rapoarte și corapoarte și peste 300 de comunicări, înscriindu-se din acest punct de vedere printre congresele de studii bizantine cu cea mai largă participare. Desigur, orice încercare de a stabili în acest moment un bilanț — fie el și provizoriu — al congresului ar fi temerară; în cele ce urmează ne propunem unele considerații asupra manifestării științifice, în general, și asupra cîtorva teme mari pe baza rapoartelor publicate înainte de des- chiderea congresului, în special. Alegerea tematicii generale a congresului, Byzance de 1071 a 1261, s-a dovedit foarte bine inspirată. Jalonată de catastrofa bizantină de la Mantzi- keit (1071), în urma căreia imperiul pierdea în mîinile turcilor selgiucizi Asia Mică, placa turnantă în jurul căreia gravitase organismul statului bizantin în cursul istoriei sale, și de recucerirea Constantinopolului de sub latini de către Mihail Paleologul (1261), care dăduse pentru o clipă iluzia unei refaceri a pozițiilor imperiului grav zdruncinate după 1204, această perioadă de istorie bizantină cunoaște schimbări neașteptate ale ritmului crizei — scurte perioade de criză violentă (1071—1081, 1180—1204), care aduc imperiul în fața iminentei prăbușiri, alternate cu perioade lungi de acalmie sau chiar de refaceri parțiale (1081—1180, 1204—1261), care fac dovada marii capacități de rezistență și de regenerare a statului bizantin — ridicînd astfel în fața istoricului probleme dintre cele mai dificile de metodă și concepție în explorarea complexității fenomenului. în aceste condiții, congresul a evidențiat o tot mai puternică orientare a specialiștilor spre problemele majore ale istoriei bizantine : evoluția structurilor sociale ale imperiului, a mentalităților, interdependența și înrîuririle reciproce dintre civilizația bizantină și cea europeană. Totodată, a prilejuit mari confruntări de opinii asupra principalelor aspecte ale tematicii — cauzele și formele de manifestare ale crizei statului bizantin, caracterul dialectic „REVISTA DE ISTORIE", Tom. 80, nr, 3, p. 461-473, 1977 www.dacaromamca.ro 162 S TELIA N BREZEANU 2 al forțelor centripete și centrifuge ce se înfruntă, sensurile transformărilor etnice din imperiu, originile neoelenismului, raporturile dintre civilizația bizantină și cea europeană etc. — și nu de puține ori între istoricii marxiști și nemarxiști. Congresul s-a desfășurat pe cinci secțiuni, fiecare cuprinzînd una sau mai multe teme, întinse, de regulă, în limitele cronologice impuse de tematica generală. Prima temă a secțiunii de istorie, Forces centrifuge# et centripete# dans le monde byzantin entre 1071—1261, a oferit importante înfruntări de opinii pe marginea evoluției structurilor sociale și a raportului și carac- terului forțelor social-politice angajate în lupta pentru putere în această perioadă. Caracterul complex al evoluției structurilor social-economice din societatea bizantină din secolele XII—XIII a fost analizat în două rapoarte semnate de Z.V. Udalțova (Țentrobejnîe i Țentrostremiteljnîe sili v Vizantijskom Mire, 1071—1261. Soțialjno — economiceskie aspectî problemî) și A.P. Kajdan (Țentrostremiteljnîe i Țentrobejnîe silî v Vizan- tijskom Mire, 1071—1261 gg. Soțialjnaia structura Vizantijskogo Obșcestva). Proces progresist, prin deplasarea centrului vieții economice din capitală spre provincie, feudalizarea societății bizantine a furnizat, în concepția Udalțovei, resursele necesare pentru centralizarea statului de către Com- neni și Lascarizi. Victoria forțelor centralizatoare s-a dovedit fragilă; sub Angeli și, mai tîrziu, sub Paleologi, factorii de descompunere politică își iau revanșa, pregătind astfel terenul pentru prăbușirea imperiului. Subliniind caracterul dialectic al forțelor centripete și centrifuge din statul bizantin, A. P. Kajdan arată, la rîndul său, că fenomenele care apar la prima vedere avînd un caracter centrifugal — marele domeniu, orașul provincial etc. — au constituit factori importanți într-o reală centrali- zare în mîna Comnenilor și Lascarizilor; dimpotrivă, factorii ce promovau idei și planuri universaliste au slăbit în chip obiectiv statul bizantin. Desigur, această ipoteză merită o discuție mult mai amplă. Mi se pare însă că reușita parțială a Comnenilor și Lascarizilor în opera de centralizare a imperiului se datorește — chiar dacă s-au folosit în parte și de resursele economice și militare ale dinaților — capacității lor de a rămîne vremelnic stăpîni pe situație în confruntarea cu aristocrația bizantină ; criza profundă în care se cufundă imperiul sub Angeli și sub Paleologi se explică, neîndo- ielnic, prin tendințele centrifugale ale aristocrației, care a înclinat balanța în favoarea ei. Pe de altă parte, nu totdeauna se poate face o distincție netă între aristocrația bizantină și tendințele universaliste ale imperiului, în istoria statului de Niceea, pentru a lua acest caz, se înfruntă elita socială constantinopolitană cu tendințe universaliste și categoriile modeste ale populației microasiatice, pe care și-au rezimat efortul lor un loan III Vatatzes și Theodor II Lascaris în opera de centralizare. în sfîrșit, mi se pare că ambele rapoarte fac abstracție de greutatea tradițiilor centralis- mului bizantin, care au jucat un rol important în opera internă a Comne- nilor și Lascarizilor, și, mai ales, de rolul republicilor comerciale italiene în viața economică și politică a imperiului. Relativa prosperitate a orașului provincial în secolul XII s-a realizat pe o altă bază decît aceea a orașului occidental contemporan și ea nu a condus la apariția acelor forțe sociale care ar fi îngăduit regenerarea societății bizantine ; dimpotrivă, adevărații beneficiari ai acestui avînt economic au foșt oamenii de afaceri peninșu- www.dacaromanica.ro 3 AL XV-LEA CONGRES DE STUDII BIZANTINE 463 lari și aristocrația funciară bizantină, între care se stabilește o adevărată simbioză în dizolvarea vechilor structuri centralizate nu numai în cadrul vechii monarhii a Comnenilor dar și în noile entități politice născute după 1204. Vera Hrochova (Les villes byzantines aux Xle—XIIIe siecles: phtnomene centrifuge ou centripete dans l’evolution de la societâ byzantine?) își deplasează atenția asupra orașului provincial bizantin pentru a sesiza rolul acestuia în procesul de fărîmițare politică a imperiului. Sînt distinse două tendințe diferite, adesea chiar contradictorii : tendința micii și marii proprietăți de autonomie față de orice fel de centralism, tendință spre anarhie feudală, și tendința spre independență a regiunilor, spre consti- tuirea lor în provincii de sine stătătoare cu o administrație proprie. Cele două tendințe, latente sub Comneni, se manifestă limpede sub Angeli și mai ales după 1204. în secolul XIII, după opinia autoarei, învinge par- ticularismul provincial și nu anarhia feudală, proces în care orașul pro- vincial, care cunoaște acum o nouă prosperitate economică, a jucat rolul de forță centripetă în cadrul noilor entități politice restrînse. Distincția netă dintre cele două tendințe nu mi se pare întru totul îndreptățită. Dacă în prima jumătate a secolului XIII asistăm la o restructurare a or- dinii politice pe teritoriul imperiului, corespunzînd stadiului atins de evo- luția structurilor sociale în acel moment, dar desfășurîndu-se tot pe baze feudale, după 1261 procesul de fărîmițare politică dobîndește o tot mai mare limpezime, cînd aristocrația feudală nu mai întîmpină nici un obstacol serios în cale, iar orașul provincial, subordonat acesteia și într-o continuă decădere economică, devine un auxiliar al procesului. Este necesar, așadar, să ținem seama de rolul tradițiilor centralismului bizantin și de stadiul evoluției crizei societății bizantine, care se traduce într-un anumit raport de forțe, în confruntarea dintre factorii centripeți și centrifugi. Dacă luăm in considerație cazul statelor grecești din prima jumătate a secolului XIII, nu trebuie să pierdem din vedere primejdia de moarte ce pîndea lumea bizantină după 1204, fapt ce explică sprijinul acordat de aristocrație auto- rității centrale în opera de recucerire; odată trecut acest moment, factorii de descentralizare au reluat cu și mai multă vigoare lupta contra puterii imperiale. Analiza raportului dintre transformările din societatea bizantină și tendințele centrifugale tot mai manifeste din imperiu și-o propune Helene Ahrweiler (Erosion sociale et comportements excentriques â Byzance aux XI'-XIII' siecles) într-un raport de mare densitate. Autoarea își propune să pună în lumină evoluția atitudinii individului față de stat și biserică, două societăți solidare, cu mecanisme de atracție și capacități proprii de integrare, într-o perioadă de profundă eroziune socială. O primă consta- tare se impune : ca niciodată în istoria bizantină, contestarea vechii ierarhii de valori este aproape generală iar individul reacționează spontan Contra insecurității morale și fizice; de aici, un întreg evantai de soluții la care recurge individul, atitudini centrifuge (retragerea în mănăstire, fuga dincolo de granițele imperiului etc.), salutare pentru el dar primej- dioase pentru comunitate. Se conturează însă și alte soluții în fața incapa- cității autorității centrale de a furniza securitate supușilor : diferitele for- mule de asociere, creîndu-se astfel o microsocietate cu interese și năzuințe proprii; înainte de a ceda presiunii externe a cruciaților și turcilor, imperiul www.dacaromanica.ro 464 STEUAN BREZEANU 4 asistă la descompunerea internă impusă, după opinia autoarei, de forțele vii ale statului bizantin în efortul lor de supraviețuire. Din păcate, din această analiză lipsește reperul social și etnic; reacțiile și soluțiile în fața insecurității generale diferă de la individ la individ, în funcție de poziția lui în ierarhia socială, de poziția față de Constantinopol, de gradul de integrare în comunitatea bizantină, și aici trebuie să luăm în consi- derație și aspectul etnic. Crearea de către aventurierul Leon Sguros a unui principat propriu în Grecia centrală sau răscoala lui Asan și Petru, care a condus la crearea țaratului vlaho-bulgar, retragerea unui individ în mănăstire ori renunțarea altuia la libertatea juridică pentru a deveni parecul unui mare proprietar funciar sînt fenomene care au aceeași cauză — eroziunea climatului social și insecuritatea cronică din imperiu — dar tot atîtea soluții determinate de situația individului sau grupului social în societatea bizantină. într-unul dintre cele mai fructuoase rapoarte ale congresului, N. Oikonomides (La decomposition de VEmpire byzantin ă la veillede 120i et Ies origines de VEmpire de Nicee: ă propos de la „Partitio Romaniae") supune unei analize foarte riguroase textul tratatului încheiat între cruciați — Partitio Romaniae —, în temeiul căruia s-a făcut împărțirea terito- riului imperiului între învingători, desprinzînd concluzii noi în unele dintre cele mai controversate chestiuni legate de nașterea statelor grecești și latine apărute în 1204 pe ruinele vechii împărății bizantine. Autorul stabilește de o manieră convingătoare că documentul a fost redactat între căderea Constantinopolului și proclamarea ca împărat al Imperiului latin a lui Balduin I, așadar între 13 aprilie și 9 mai 1204. Pe de altă parte, Oikonomides dovedește că toate teritoriile a căror mențiune este absentă din textul documentului se aflau în acel moment în mîinile unor feudali locali (Leon Sguros, în Europa, Theodor Mangaphas, Marii Comneni din Pont și alții, în Asia) sau ale lui Alexios III, care stăpînea o mare parte din Tracia și sudul Macedoniei, privite de mulți bizantini ca împărat în 1203/ 1204. în sfîrșit, autorul dovedește că Theodor Lascaris s-a refugiat în Asia Mică, încă de la sfîrșitul anului 1203, și nu în 1204, unde avea să pună bazele unui principat propriu ca feudal dizident față de autoritatea imperială din Constantinopol. Un ultim raport la această temă de istorie a fost prezentat de Donald Nicol (Refugees, mixed Population and local Patriotism in Epiros and Western Macedonia after the fourth Crusade), care analizează modificările demografice din Epir și Macedonia vestică în anii care au minat tragicelor evenimente din 1204, ca urmare a refu- giului populației grecești din regiunile ocupate de latini spre teritoriul despoiatului epirot, a expedițiilor vlaho-bulgare ale lui loniță și loan Asan II sau niceene ale lui loan III Vatatzes. Cea de-a doua ternă de istorie, Composition et mouvement de la popu- lation dans le monde byzantin, a cuprins cîteva rapoarte asupra importan- telor modificări demografice din statul bizantin din secolele XI—XIII, cu implicații profunde în destinul istoric al imperiului. Peter Charanis (Composition and Movement of the Populations in the Byzantine World, 1071—1261) își propune să pună în lumină elementele noi ale evoluției demografice în imperiu : în Asia, colonizările operate de împărații comneni și de loan III Vatatzes cu prizonieri pecenegi, sîrbi și cumani, în Europa, intrarea în scenă a vlahilor și albanezilor, cu care Peninsula Balcanică www.dacoromanica.ro 5 AL XV-LEA CONGRES DE STUDII BIZANTINE 465 dobîndește caracterul său demografic definitiv. Ca și alți savanți străini, P. Charanis vede în vlahii balcanici fondatorii țaratului asenid din Tir- nova. Situația populației bulgare în imperiu după căderea țaratului lui Samuel sub loviturile armatelor lui Vasile II este studiată de D. Angelov (Zusammensetzung und Bewegung der Bevdlkerung in der byzantinischen Welt) ; autorul analizează rațiunile politice ale transferurilor din rîndurile populației bulgare operate de împărații bizantini spre regiunile răsări- tene ale imperiului, locul bulgarilor în armata bizantină și procesul de asimilare din Thessalia, sudul Macedoniei, Epir, Albania și din alte regiuni ale imperiului cu populație mixtă : greacă, bulgară, vlahă și albaneză. Modificările demografice din Armenia din secolul XI în condițiile instau- rării stăpînirii bizantine asupra acestei regiuni și apoi ale prăbușirii domi- nației imperiale după Mantzikert (1071) au constituit obiectul raportului lui H. Bartikian (Migrațija armjan v XI Veke: Pricini i Poslestvija). Autorul pune în lumină cauzele deplasării treptate a armenilor spre sud, în Cilicia, Siria și Mesopotamia, și spre vest, în Cappadocia; după catas- trofa din 1071 populația armeană pune bazele unor principate proprii, cu existență efemeră, în încercarea de a stăvili primejdia selgiucidă. Cea mai durabilă dintre urmările migrației armene a fost schimbarea înfățișării etnice a Ciliciei, transformată în veacul următor în regatul Armeniei Mici. în sfîrșit, consecințele pătrunderii și așezării triburilor nomade turce în Asia Mică după 1071 sînt analizate de S. Vryonis (Pat- terns of Population Movement in Byzantine Asia Minor, 1071—1261), care subliniază slăbirea treptată a poziției populației grecești în peninsula microasiatică, grav lovită de invadatori; politica de colonizări sistematice a Comnenilor în teritoriile recuperate de la selgiucizi a fost compromisă de slăbirea pozițiilor imperiului după înfrîngerea de la Myriokephalon (1176). Abia sub Lascarizi regiunea cunoaște o mare stabilitate demografică dar după închiderea parantezei niceene pozițiile imperiului din Asia Mică se prăbușesc în fața valului turc și odată cu aceasta soarta greci- tății microasiatice este pecetluită. La aceeași temă, într-o excelentă co- municare, Hâlene Antoniadis-Bibicou analizează mișcările de populație â. longue dur Se în Grecia centrală în secolele XI—XIV, determinate de cauze dintre cele mai profunde și, de aceea, dintre cele rămase în umbră — cauze economice, raporturi sociale etc. — cu importante sugestii de metodă pentru studierea habitatului rural medieval din întreaga regiune sud-est europeană. Ultima temă a secțiunii de istorie, La symbiose dans les Ptats latins formes sur les territoires byzantines: phSnomenes sociaux, Sconomiques, rSligieux et culturels, pune în lumină caracterul și rezultatele raporturilor stabilite între cuceritori și învinși după 1204 în teritoriile bizantine în care latinii au pus bazele unor formațiuni politice proprii. Aspectele economice și sociale ale conviețuirii latino-bizantine au fost studiate de G. G. Lita- vrin (Problema simbiozi v latinsJcih gosutarstvah, obrazovannîh na territorii Vizantii. Fenomenî soțialjnîe i economice skie) și de D. Jacoby (Les Btats latins en Românie: phSnomenes sociaux et economiques. 1204—1350 envi- ron). Pentru cel dintîi, contactul dintre cele două societăți a dus la o sin- teză de instituții, mai extinsă în Moreea francă, unde apropierea cucerito- rului de autohtoni s-a dovedit mai mare, mai restrînsă în Creta venețiană, unde Comuna a practicat o politică de separare netă a celor două comu- www.dacaramanica.ro 466 STEUAN BREZBANU 6 nități. în concepția istoricului sovietic, apropierea dintre cele două socie- tăți a fost facilitată de similitudinea de structuri sociale, pronoia constii tuind un element important al caracterului durabil al sintezei bizantino- france de pe sol moreot. Dar factori social-economici și religioși importanți au împiedicat transformarea sintezei într-o simbioză; în opoziție cu alți specialiști, Litavrin vede, pe drept cuvînt, originile sentimentului neoL elenic în opoziția netă manifestată între masele populare grecești față de dominația occidentală. Deși respinge existența unui feudalism în Bizanț înainte de cucerirea latină și, în subsidiar, existența pronoiei în Moreea înainte de 1204, D. Jacoby consideră că, cel puțin în principatul casei de Villehardouin, integrarea celor două societăți a fost o realitate. Chiar dacă în Moreea francă arhonții greci au fost încorporați seniorilor latini, devenind o aristocrație de drept, integrarea rămîne totuși un fenomen marginal, restul populației autohtone fiind transformat în bloc în țărani dependenți. Nici pe plan economic cooperarea celor două lumi nu putea depăși caracterul marginal; cucerirea a trecut în mîinile latinilor puterea economică în Romania și a limitat la maximum cîmpul de activitate al populației grecești. Deși de pe pozițiii oarecum diferite, Fr. Thiriet (La symbiose dans les JEtats latino-romaniotes: phenomenes religieux et culturels, 1204—1261) ajunge la aceeași concluzie cu Litavrin studiind fenomenul religios : realitatea din Romania greco-latină a fost altceva decît o sim- bioză, după ce cucerirea latină brutală a înlăturat orice posibilitate de colaborare. Tratativele de unire dintre cele două biserici au cunoscut un eșec răsunător, chiar dacă de o parte sau de alta n-a lipsit bunăvoința; în focul disputei s-a ajuns, cel mult, la o înțelegere interesată și numai la nivelul elitelor. Fenomenul este ilustrat de luarea în considerație a situa- ției din sînul bisericii din Imperiul latin de Constantinopol și din teritoriile venețiene din Romania: pe teren religios înțelegerea sinceră și durabilă între „străini” și „schismatici” s-a dovedit imposibilă. O paralelă între rezultatele contactului dintre cele două societăți din Moreea și Creta o aflăm în raportul lui P. Topping (Co-existence of Greeks and Latins in Frankish Horea and Venetian Crete) în care autorul conchide că seniorii franci, sosiți dintr-o societate agrară, s-au adaptat mai bine condițiilor din Peloponez ; dimpotrivă, nobilimea urbană și comercială din lagune nu s-a dovedit pregătită să găsească un limbaj comun cu populația agricolă din Creta. De aici, rezultatele atît de diferite pe planul sintezei greco- latine în Moreea și Creta. în sfirșit, evoluția conviețuirii dintre latini și populația limitrofă bazinului pontic—se vorbește chiar de simbioză — este analizată de A. Bryer (The Latins in the Euxine) ; autorul ilustrează fenomenul prin luarea în considerație a cazului Sf. loan cel Nou i negustor grec din Trapezunt, aflat în contact cu latinii, martirizat de tătari în Crimeea, avea să devină sfîntul protector al tînărului stat moldovean sub Alexandru cel Bun, după aducerea moaștelor lui la Suceava. Secțiunea intitulată Pensee, Philosophie, Histoire des idees a cuprins două mari teme : Crises id&ologiques și Rayonnement de la culture et de la civilisation byzantine apres 1204. în cadrul celei dintîi a fost prezentat un singur raport, datorat lui John Meyendorff (Ideological Crises), care ana- lizează două aspecte majore ale crizei ideologice bizantine în secolele XII—XIII: criza ideologiei imperiale și criza relațiilor bisericii bizantinp cu vestul. După ce subliniază ca element esențial al crizei ideologice impe- www.dacoromanica.ro 1 AL XV-LEA CONGRES DE STUDII BIZANTINE 467 riale renunțarea lumii bizantine la pretențiile asupra caracterului universal și unic al Imperiului bizantin, admițînd după 1204 existența mai multor imperii de caracter regional, autorul insistă asupra dezbaterii angajate între statele grecești din prima jumătate a secolului XIII în jurul legiti- mității titlului imperial. Se impunea însă în această analiză, ca element esențial al disputei, observația că ea nu mai avea ca obiectiv supremația în cadrul comunității creștine, ca în veacul precedent în conflictul dintre Comneni și Hohenstaufeni, eforturile lumii bizantine din această perioadă orientîndu-se spre realizarea unității sale într-un imperiu național grec în expresia sa teritorială dinainte de cruciada a IV-a ; eșecul acestui pro- gram minimal reflectă criza adîncă a ideii imperiale tradiționale bizantine, în ceea ce privește criza relațiilor cu vestul, Meyendorff subliniază carac- terul dramatic pe care-1 cunoaște disputa religioasă dintre Roma și Con- stantinopol, consecință a tendințelor expansioniste ale papalității în S-E Europei. Cea de-a doua temă a secțiunii a fost consacrată iradierii culturii și civilizației bizantine într-o perioadă de tot mai puternică eclipsă a puterii politice și militare a statului bizantin, cînd biserica și alți factori de cultură preiau funcțiile exercitate odinioară de autoritatea imperială. Un studiu substanțial a fost consacrat de Dmitri Obolensky (Late Byzantine Culture and the Slavs. A Study in Acculturation) răspîndirii culturii bizantine în spațiul sud-est european în secolele XIV—XV. După definirea conceptului de aculturație, fenomen văzut ca un dialog, o interdependență de valori culturale, autorul analizează rolul hesychasmului ca mișcare culturală unificatoare în Europa sud-estică și răsăriteană. Subliniind originea monas- tică balcanică, îndeosebi athonită, a mișcării, Obolensky arată funcția esențială a patriarhiei din Constantinopol în transformarea hesychasmului într-o mișcare culturală de caracter internațional, iradiind prin agenții bisericii în lumea ortodoxă slavă și românească; mișcarea avea să-și lase o puternică amprentă în întreg acest spațiu asupra literaturii reli- gioase, mai ales hagiografice, urmînd modele bizantine. Raportul subliniază și rolul marilor reprezentanți ai mișcării — Grigorie din Sinai, Grigorie Palamas, Eftimie de Tîrnovo, Nicodim de Tismana, Grigorie Țamblac și alții — în crearea acestei arii de cultură. Din păcate, observație făcută și în luările de cuvînt de către istoricii români, locul și rolul țărilor române în ansamblul acestei mișcări culturale apar adesea prea șterse. în cadrul aceleiași teme, A. Pertusi (L'irradiazione della civilita bizantina dopo 1204 in Italia e nell'Europa occidentale) analizează rolul influenței bizan- tine în cristalizarea ideologiei politice și a ceremonialului de curte al regilor normanzi din Sicilia (sec. XII) și al dogilor venețieni și natura înrîuririlor bizantine de după secolul XI asupra mișcării monastice din Apulia, Cala- bria și Sicilia, într-o regiune aflată veacuri în șir sub stăpînire imperială. Interesante considerații dezvoltă autorul și asupra producției literare grecești din sudul Italiei în epoca normandă și a funcției Bizanțului în preluarea de către Occident a unor elemente de gîndire filozofică și știin- țifică din antichitatea clasică. Au rămas însă în afara preocupărilor auto- rului aspecte majore ale problemei, cum ar fi, bunăoară, influența gîndirii politice bizantine asupra secularizării ideii imperiale Ia Frederic II de www.dacoromanica.ro 468 STELIAN BREZEANU 8 Hohenstaufen \ locul contactelor dintre curțile din Niceea și Palermo din prima jumătate a secolului XIII în iradierea culturii bizantine în sudul Italiei sau rolul Imperiului latin de Constantinopol în contactele culturale dintre Bizanț și Occident după 1204. Bolul influenței bizantine în spațiul sîrbesc în prima jumătate a veacului XIII a fost analizat în densul raport al lui B. Ferjanfiid (Rayonnement de la culture et de la civilisation byzantine), care stăruie asupra locului modelelor bizantine în cristalizarea concepției monarhice a primei dinastii regale sîrbești: titulatura țarilor, caracterul puterii, raporturile dintre puterea temporală și cea spirituală etc. Impor- tanța diasporei grecești din prima jumătate a secolului XIII în dezvoltarea culturii din țaratul asenid a fost subliniată de Ivan Dujdev (Le probleme de la diaspora de la civilisation byzantine. 1204—1261), punînd în lumină puternica amprentă a artei bizantine asupra picturii murale de la Boiana (1258/59) sau existența unor opere literare grecești de circumstanță, scrise de oameni de cultură bizantini refugiați la curtea din Tîrnovo. O analiză amplă a premiselor, căilor și conținutului iradierii civilizației bizantine în perioada cuprinsă între 1204 și căderea Constantinopolului sub turcii oto- mani a fost întreprinsă de J. Irmscher (Die Ausstrahlung der spătbyzan- tinischen Kultur auf Mitteleuropa) ; autorul conchide că dacă în estul și vestul Europei influența culturii bizantine cunoaște o extindere consi- derabilă în spațiu și o creștere în intensitate în ultimele veacuri de exis- tență ale imperiului, în Europa centrală, datorită unor factori specifici, această influență înregistrează un important regres, reflectat și în pre- ocuparea din ce în ce mai redusă a literaturii istorico-politice pentru lumea bizantină. Din secțiunea de artă și arheologie s-a detașat raportul lui V. Djurid (La peinture murale byzantine: XIP et XIIP siecles), în care autorul și-a propus să surprindă schimbările profunde intervenite în evoluția picturii murale bizantine în perioada 1071—1261. în condițiile în care imperiul reușește încă să-și mențină autoritatea asupra întregului spațiu sud-est european, pictura Comnenilor din secolul XII păstrează o remarcabilă unitate stilistică nu numai pe întreg teritoriul statului bizantin ci și în întreaga lume ortodoxă. Perioada de după dislocarea teritorială a imperiu- lui din 1204 reprezintă o etapă distinctă în istoria picturii bizantine atît pe plan stilistic — măreția sentimentelor și impozanța formelor — cît îndeosebi în urma ruperii vechii unități a picturii comnene prin smulgerea unor regiuni de sub puternica influență a Constantinopolului, ceea ce a îngăduit celor mai progresiste medii artistice din Niceea — de unde pare să fi pornit acest impuls înnoitor —, Thessalonic, Serbia, parțial Bulgaria și Busia, să se orienteze spre noi concepții artistice, pe care se va grefa și prima Benaștere a Paleologilor către sfîrșitul veacului XIII. Autorul subliniază rolul mediului social din care au ieșit donatorii sau cei care exe- cutau ordinele donatorilor pentru a trece comanda artistului în stratifi- carea picturii bizantine a secolului XIII. Pictura monumentală comnena, analizată de L. Hadermann-Misguich (La peinture monumentale tardo- comnene et ses prolongements au XIIP siecle), trădează în secolul XII o 1 A se vedea, li acest sens, sugestii fecunde la Ernst Kantoroivicz, Kaiser Frîedrîch II und as Konigsbild des Hellenismus, In „Festgabe Karl Reinhardt”, Miinster, Koln, 1952, p. 169-193. www.dacoromanica.ro 9 AL XV-LEA CONGRES DE STUDII BIZANTINE 469 aceeași unitate, ca și pictura murală, sub influența metropolei imperiale; principalele ei aporturi — rafinamentul coloritului, dramatizarea peisa- jului, căutările spațiale, expresia sentimentelor etc. — le întîlnim în sens larg în arta Paleologilor, transmise de veacul XIII. în ceea ce privește programul decorației bisericilor (J. Lafontaine-Dosogue, L’evolution du programme ddcoratif des âglises), secolul XII aduce modificări în caracterul mai concret al scenelor, în extinderea anumitor cicluri și în îmbogățirea cu noi motive a iconografiei în interiorul temelor ; aceste modificări au fost păstrate în timpul ocupației latine, cînd Constantinopolul și Thessalonicul își mențin primatul artistic din acest punct de vedere. La aceeași temă, Manolis Chatzidakis (L'&volution de Vicone aux XP—XIIP siecles et la transformation du templon) a analizat transformările suferite de icoană între 1071—1261 în timp ce Tania Velmans (Rayonnement de l'icone au XIP et au dâbut du XIIP siecle) a pus în lumină răspîndirea icoanei bizan- tine în întreg spațiul ortodox și chiar în Italia. Dezvoltarea miniaturii a fost studiată de A. Culter (The Aristocratic Psalter: the State of Reserch) în timp ce K. Levy (Le „tournant ddcisif" dans Vhistoire de la musique byzan- ne, 1071—1261) și D. Conomos (Music for the JEvening Office on Whit- sunday) s-au oprit asupra evoluției muzicii în aceeași perioadă. Secțiunea Langue, Litterature, Philologie a cuprins trei teme Courants archaisants et populaires dans la langue et la littârature, La genese de dialectes și Les conditions matârielles, sociales et economiques de la production cultu- irelle ă Byzance. într-un amplu raport prezentat în cadrul primei teine, Peter Wirth analizează principalele tendințe manifestate în limba greacă în secolele XII—XIII : renașterea fenomenului de atticizare și a gustului pentru retorică și fărîmițarea lingvistică la care conduce dislocarea terito- rială a imperiului la 1204. Evoluția raportului dintre căile tradiționale și cele populare înnoitoare în poezia profană din epoca Comnenilor a fost pusă în lumină de W. Horandner în timp ce J. Grosdidier de Matons ana- lizează curentele arahizante și populare din limba și literatura greacă din aceeași perioadă. în cadrul aceleiași teme, Z. W. Aerts întreprinde un comen- tariu filologic al unui capitol din opera Annei Comnena, evidențiind ten- dințele atticizante din opera prințesei bizantine, iar M. Gigante studiază influența culturii latine în lumea bizantină în veacul comnen și, mai ales, după 1204, cînd influența occidentală a găsit în cuceritorii franci principalii agenți. La cea de-a doua temă, R. Browning și H. Andriotis se opresc asupra unei probleme dintre cele mai controversate pentru filologia greacă : momentul desprinderii dialectelor actuale din koind-, dacă cel dinții stabi- lește acest moment în secolele VII—IX, în perioada de profunde transfor- mări etnice din imperiu, provocate de invazia arabă și de așezarea slavă în Balcani, al doilea înclină să creadă că începutul desprinderii treptate a dialectelor din greaca comună se plasează în secolul XII, poate chiar în cel precedent. Evoluția scrierii grecești din secolele XII—XIII și conser- varea fondului de manuscrise din biblioteca mănăstirii Lavra din Athos au fost analizate în raportul lui B. Fonkid, prezentat la cea de-a treia temă a secțiunii, în limitele căreia J. Irigoin s-a oprit asupra condițiilor materiale ale producției de carte în Bizanț în aceeași perioadă. în sfîrșit, ultima secțiune a tematicii congresului, Chypre dans le monde byzantin, a abordat aspecte variate ale istoriei insulei Cipru. între acestea, un loc deosebit l-a ocupat funcția de răscruce culturală și de punte www.dacoromanica.ro 470 STELIAN BREZEANU 10 de legătură cu lumea orientală, pe care insula a jucat-o pentru lumea bizan- tină (C. Mango) ca și rolul de frontieră etnică și socio-culturală a statului bizantin (Th. Papadopoulos). Un capitol important în preocupările acestei secțiuni l-a constituit analiza problemei autocefaliei bisericii cipriote (A. Mitsidis, G. Konidaris). Nu mai puțin interesantă a fost dezbaterea în jurul raportului dintre tradițiile bizantine și dreptul și instituțiile france din regatul fondat de dinastia de Lusignan în insulă la sfirșitul secolului XII (J. Eichard, P. Zepos, N. Svoronos). în sfirșit, cîteva rapoarte s-au oprit asupra artei paleocreștine din Cipru, îndeosebi asupra arhitecturii și deco- rației (Ch. Delvoye, A. M. S. Megaw, A. Papageorgiu). ★ în cinstea participanților, comitetul elen de organizare a inițiat cîteva acțiuni, care au completat în mod fericit reușita prestigioasei mani- festări științifice din Atena. Congresul a prilejuit deschiderea unor impor- tante expoziții de fresce bizantine și de icoane din Cipru, ultima la muzeul Benaki, iar la Universitate a fost inaugurată o expoziție de carte, cuprin- zînd lucrări de specialitate apărute în cei cinci ani dintre congresele de la București și de la Atena. Totodată, au fost organizate importante excursii de studii la unele dintre cele mai cunoscute monumente clasice și bizan- tine. Astfel s-au vizitat, la alegere, bisericile și mănăstirile bizantine din Attica, bisericile și mănăstirile bizantine dinArgolida sau mănăstirea Hosios Lucas din Beoția, imul dintre cele mai importante monumente de artă bizantină, și stațiunea arheologică de la Delfi. în ultima ședință a Biroului Asociației a fost ales în funcția de pre- ședinte activ al Biroului prof. Herbet Hunger (Austria) și a fost stabilit ca viitorul congres să se desfășoare la Viena, în toamna anului 1981. ★ La congres a participat și o delegație de istorici români, ai cărei membri au prezentat rapoarte și comunicări. Din partea istoricilor români a fost prezentat în cadrul temei referitoare la compoziția și mișcarea populației din lumea bizantină un raport, datorat lui Eugen Stănescu (La population vlaque de Vempire byzantiti aux X1‘ — XIII* siecle), care a analizat succint principalele probleme ridicate de istoria vlahilor balcanici în secolele XI—XIII: habitatul, structura economică și socială, organizare militară și politică și conștiința de sine a ethniei vlahe. La începutul raportului, autorul des- prinde semnificația termenului de vlah și Vlahia din sursele bizantine pentru studiul răspîndirii populației vlahe la sud de Dunăre. Analiza struc- turilor social-economice vlahe — crescători de animale, dar și agricultori și cărăuși — îi prilejuiește autorului respingerea teoriei privind caracterul nomad al vlahilor balcanici și imaginea foarte simplistă pe care unii istorici moderni și-au făcut-o despre societatea vlahă. Statutul militar de care se bucurau vlahii în Bizanț era o încercare a autorităților imperiale de a-i lega de interesele statului; înlocuirea treptată a formei militaro-teritorială cu cea politico-teritorială pe care o cunoaște organizarea populației vlahe din Balcani în condițiile dezmembrării imperiului la sfirșitul secolului al XII-lea constituia în concepția autorului o dovadă a falimentului acestei politici. în secolele XI — XIII vlahii balcanici se manifestă ca o ethnie www.dacoromanica.ro 11 AL XV-LEA CONGRES DE STUDII BIZANTINE 471 — și nu un grup profesional — conștientă de sine, cu un mod de viață, obiceiuri și limbă proprie. în sfîrșit, luînd în considerație ansamblul infor- mațiilor autorilor bizantini și străini asupra vlahilor balcanici și situația lor din imperiu în veacurile XI—XIII, E. Stănescu respinge teoria migra- ției sau a unui transfer masiv de populație din sudul la nordul Dunării în această perioadă. Cele mai multe dintre comunicările istoricilor români au pus în evi- dență aspecte importante ale raporturilor societății românești, în sînul căreia se cristalizau primele unități politico-statale, cu imperiul de pe malu- rile Bosforului în secolele XI — XIII, reflectate, cu deosebire, în lumina descoperirilor arheologice. Acad. Ștefan Pascu a analizat în comunicarea sa (Interferences economiques et culturelles byzantino-roumaines au nord du Danube aux IX' — XIP siecles) influențele economice și culturale exercitate de societatea bizantină în spațiul carpato-dunărean. Relevînd strădania continuă a imperiului de a se menține activ la nordul Dunării, autorul a subliniat locul și funcția acestor înrîuriri de-a lungul unei înde- lungate perioade din evoluția romanității nord-dunărene. Cultura materială bizantină și amprenta acesteia asupra populației românești de la Dunărea de Jos în secolele X — XII au fost analizate în lumina descoperirilor arheo- logice din regiune de Petre Diaconu (La culture materielle byzantine dans la Dobroztdja aux X'— XIP siecles). La rîndul său, Răzvan Theodorescu (Roumains et Byzance provinciale dans la civilisation du Bas Danube au XIII' siecle) a pus în lumină unitatea sporită a culturii materiale de la Dunărea de Jos în veacul XIII în comparație cu perioada anterioară, în condițiile afirmării nucleelor de viață politică românească în regiunea Carpaților, și rolul influențelor bizantine, manifestate pe cele mai diverse registre — economic, politic, religios, cultural asupra societății româ- nești în plină dezvoltare. Problemele legate de răspîndirea și receptarea civilizației bizantine într-o perioadă de continuă afirmare economică și politică a societății românești au fost abordate în comunicarea sa de Corina Nicolescu (Diffusion et assimilation de la civilisation byzantine sur le terri- toire roumain aux XIIP etXIV' siecles). în sfîrșit, Ia același mare capitol al raporturilor bizantino-române se înscrie și contribuția Iui Valentin AI. Georgescu (L’adaptation creatrice et modernisatrice de certaines traditions juridiques byzantines (IX' —XIIPs.) dans le projet de code urbain de Michel Photeinopoulos (Fotino) pour la Valachie en 1777) asupra recep- tării creatoare a tradițiilor juridice bizantine de societatea românească în pragul epocii moderne. Cîteva comunicări au abordat probleme de istorie Internă bizantină, punînd în lumină aspecte ale crizei imperiului în secolele XI — XIII. Inconsistența criticii sociale în literatura istorico-politică din această peri- oadă, disputa religioasă Roma—Constantinopol, reîntorcerea culturii bizan- tine la sursele civilizației clasice grecești sînt în concepția Iui Gh. Cronț (Crises ideologiques) principalele forme de manifestare ale crizei ideo- logice ; ultimul aspect al crizei reprezintă după opinia sa un fenomen progre- sist, care a stat la originea renașterii culturale a Paleologilor. în comu- nicarea sa, Tudor Teoteoi (Le role dutravail manuel dans les „Typilca" des XP — XIIP siecles) se oprește asupra unui capitol dintre cele mai puțin studiate de istorie bizantină : cunoașterea forțelor de producție și a puterii de creație în Bizanț în lumina typicoanelor mănăstirești din seco- www.dacoromanica.ro 472 STELTAN BREZEANU 12 lele XI — XIII. Gh. Zbuchea (Sur la situation interne de l’Empire de Tre- bizonde au XIIIV siecle) a analizat, rînd pe rînd, problema surselor istoriei trapezuntine din sec. XIII, viața economică și, în special, situația monedei, și structura socială din imperiul Marilor Comneni din Pont. în sfîrșit, Stelian Brezeanu (La fonction de l’idee d’ „imperium unicum” dans la reconquete byzantine de la premiere moitiâ du XIII' siecle. 1204—1261), subliniind funcția activă a capitalului ideologic în opera de refacere a uni- tății imperiului în prima jumătate a veacului XIII, insistă asupra încer- cării, de altfel eșuate, a împăraților niceeni de creare a unei „familii de state” grecești sub suzeranitatea imperiului de Niceea pentru salvarea ideii de imperium unicum; în reușita parțială a recuceririi bizantine din această perioadă, este relevat rolul esențiala! factorilor materiali, respectiv al greutății economice și demografice a litoralului Asiei Mici, fapt ce explică victoria împăraților de Niceea asupra rivalilor lor din Thessalonic și Tra- pezunt. Se cuvine să amintim și contribuția istoricilor români, participanți la congres, în prezidarea dezbaterii unor teme în secții (Mihai Berza, Ștefan Pascu, Eugen Stănescu, Valentin AI. Georgescu, Corina Nicolescu și Anna Maria Musicescu) sau în cadrul luărilor de cuvînt pe marginea diferitelor rapoarte și comunicări (Ștefan Pascu, Eugen Stănescu, Răzvan Theodo- rescu, Stelian Brezeanu și alții). în încheiere, ne propunem să punem în lumină unele concluzii des- prinse pe marginea desfășurării congresului de la Atena, cu valoare și pentru viitorul studiilor bizantine în țaia noastră. Mai intii, a ieșit în evi- dență importanța crescîndă a științelor auxiliare — paleogirfie, numisma- tică, codicologie, diplomatică — în evoluția cercetărilor din acest domeniu. De altminteri, ca o dovadă a luării de cunoștință asupra acestui fapt, Biroul Asociației de studii bizantine a introdus aceste științe în programul unui congres încă din 1971, Ia București, și se preconizează creșterea locu- lui lor în preocupările viitoarelor congrese. în cuvîntul de închidere a con- gresului de Ia Atena, prof. Paul Lemerle sublinia necesitatea ca orice cer- cetător de istorie bizantină să aibă preocupări într-un domeniu particular al științelor auxiliare, oricare ar fi acesta, instrument indispensabil în for- marea unui specialist adevărat în studiile bizantine. Negreșit, specialistul român în istoria bizantină este interesat în primul rînd să surprindă luminile pe care studiul acesteia Ie poate aduce la mai buna cunoaștere a istoriei noastre naționale și, în chip deosebit, a naturii și funcției influenței civilizației bizantine asupra civilizație} medie- vale românești, drum deschis cu atita strălucire de Nicolae lorga pentru întregul spațiu sud-est european. Este lesne de înțeles însă că studierea istoriei bizantine propriu-zise rămîne indispensabilă unei înțelegeri juste a naturii complexelor raporturi româno-bizantine de-a lungul perioadei bizan- tine și post-bizantine. De aceea, una dintre sarcinile cele mai stringente ale cercetării istorice românești în acest domeniu mi se pare a fi sporirea preocupărilor pentru istoria internă bizantină — structuri social-econo- mice, gîndire politică, mentalități, cultură etc. — , care singure pot men- ține prestigiul conferit de un N. lorga sau Gh. I. Brătianu școlii bizanti- nologice românești. Faptul că raportul și cîteva comunicări ale delegației române Ia acest congres au abordat o atare problematică reprezintă, fără www.dacoromanica.ro 13 AL XV-LEA CONGRES DE STUDII BIZANTINE 473 îndoială, un element pozitiv; se impune însă pe viitor o lărgire a acestor preocupări. Atingerea celor două obiective mai sus enunțate se poate realiza în primul rînd prin intensificarea eforturilor la nivelul facultăților de istorie din țară, care au rolul de a deschide gustul pentru studiul istoriei statului bizantin și de a îndruma primii pași ai viitorului specialist în acest dome- niu. Din acest punct de vedere., progrese însemnate s-au înregistrat la Facul- tatea de istorie din București, unde studiul istoriei bizantine și al paleo- grafiei medio-grecești figurează ca disciplină cu statut aparte, iar în pro- gramul cursurilor și seminariilor speciale se află anual importante teme de istorie bizantină și sud-est europeană medievală. Dată fiind importanța istoriei statului bizantin pentru istoria noastră națională, cred că se impun preocupări sporite din partea factorilor de răspundere, pornindu-se de la nivelul tuturor facultăților de istorie din țară, pentru dezvoltarea acestei discipline în perioada următoare. LE XV CONGBfîS INTERNATIONAL D’^TUDES BYZANTINES R^SUMfi Du 5 au 11 septembre 1976 s’est tenu â Athenes le XV-e Congres internațional d’6tudes byzantines. Le Congres qui s’est dâroulâ par cinq sections dans le cadre desquelles ont 6t£ pr^sent^s plus de 50 rapports et co-rapports et plus de 300 Communications a eu pour theme g6n6rale „Byzance de 1071 â 1261”. Parmi les principaux thâmes du congres notons ceux du domaine de l’histoire concernant le rapport entre les forces centrifuges et centri- pfetes de la p&'iode 1071—1261, la composition et le mouvement de la population de l’Etat byzantin au long des Xll-e — XlII-e sifecles et la symbiose des Etats latins, constitui sur le territoire byzantin par suite de la IV-e croisade, sur les plâns dconomiques, sociaux, religieux et culturels. Dans le cadre de la section d’histoire des id^es l’on a prâsent4 l’un des plus importants thfemes du congres portant sur l’irradiation de la culture et de la civilisation byzantines en Europe aprfes 1204, p^riode durant laquelle certains des principales fonctions de l’Etat byzantin, dont la crise avait d£ja commencâ, ont 6t6 assumâes par l’Eglise et par d’autres facteurs cul- turels. Finalement, dans la section d’art d’archdologie ont ât6 prdsentdes d’importantes contributions touchant l’evolution de le peinture murale aux Xll-e — XlII-e siâcles. 7 - e. 7018 www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro ECOURILE REINTRODUCERII SERVICIULUI MILITAR OBLIGATORIU ÎN GERMANIA (1935) ÎN DOCUMENTE DIPLOMATICE ROMÂNEȘTI DE NICOLAE DASCĂLU Se știe că Tratatul de la Versailles, prin partea a 5-a (art. 159—213) stabilea regimul forțelor militare, navale și aeriene germane. Avînd drept scop reducerea puterii militare a Germaniei, clauzele, incluse în articolele menționate, urmăreau atît reducerea efectivelor cît și a dotării cu armament, muniție și echipament. în ceea ce privește nivelul efectivelor trupelor terestre, art. 160 fixa limita maximă de 100 000 de soldați și ofițeri. Totodată, conform art. 173, serviciul militar obligatoriu era desființat, fiind înlocuit cu angaja- mentele voluntare. Alte cîteva articole fixau condițiile de constituire și înarmare a armatei de uscat și în funcție de forțele navale serios limitate. De asemenea, existența forțelor militare aeriene era strict interzisă (art. 198). în esență acestea au fost prevederile Tratatului de la Versailles în problema forțelor armate germane. Ele au generat o stare de ostilitate atît în cercurile militare germane cît și în cele politice, și în special în gru- pările de dreapta. în această conjunctură, la foarte puțin timp de la semna- rea Tratatului, s-au putut observa atitudini și chiar acțiuni în direcția înlăturării clauzelor militare. Această permanentă poziție a constituit, de altfel, o parte integrantă a poziției germane față de Tratatul de la Versailles în general. Primul care a inițiat măsuri concrete de întărire a armatei germane a fost generalul Hans von Seeckt, aflat în fruntea forțelor armate din anul 1920. Avînd obiectivul bine conturat, von Seeckt a acționat cu perseve- rență pentrti crearea unei „armate de cadre” în care fiecare militar era pre- gătit pentru o funcție superioară în cuprinsul unor efective mult mărite, în același timp a fost reconstituit statul major general, sub denumirea mascată de Truppen Amt deoarece fusese interzis prin Tratatul de la Ver- sailles, și au fost schițate principalele linii ale unei doctrine militare speci- fice războiului de mișcare. „REVISTA DE ISTORIE”. Tom. 30, nr. 3, p. 476 - 496. 1977 www.dacoromamca.ro 476 NICOLAE KASCALU 2 Drumul deschis de von Seeckt a fost continuat de succesorii săi, Wilhelm Heye, după 1926 și baronul Kurt von Hammerstein-Equord după 1930 x. Paralel cu politica de înarmare și extindere a efectivelor promovată de ministerul Eeichswehrului, diplomația germană depunea eforturi pentru obținerea recunoașterii internaționale a egalității în drepturi în materie de armamente a Germaniei cu celelalte puteri. Rezultatul concret al acestor acțiuni a fost Declarația celor 5 puteri din 11 decembrie 1932. Acest document preconiza înlocuirea clauzelor militare ale Tratatului de la Versailles cu o convenție prin care Germaniei i se acorda „egalitatea în drepturi” în materie de armamente în cadrul unui sistem capabil a asigura tuturor națiunilor securitatea. Pe această bază Germania urma să revină la Conferința de dezarmare și să reafirme, alături de Marea Britanie, Franța și Italia, intenția de a nu soluționa nici un fel de litigiu prin forță. De asemenea, cele patru puteri mai sus menționate, plus S.U.A., se anga- jau a colabora în vederea soluționării problemei reducerii și limitării arma- mentelor a. Declarația celor 5 puteri a încurajat pregătirile, tot mai cunoscute, de înarmare și a generat decizia ministerului Eeichswehrului de a mări în aprilie 1933 efectivele militare 1 * 3. Una dintre rațiunile care au determinat marile puteri interesate, și mai ales guvernul francez să accepte acordarea „egalității în drepturi” în materie de armamente pentru Germania a fost dorința de a împiedica venirea lui Hitler la putere. Dar, după cum este știut, la 30 ianuarie 1933 Adolf Hitler a devenit cancelar al Eeichului, ceea ce va marca o nouă etapă și în problema reînarmării. încă de la apariția sa, partidul nazist (N.S.D.A.P.) a promovat ideea reînarmării Germaniei, unul dintre scopurile declarate ale nazismului fiind distrugerea Tratatului de la Versailles. în propaganda hitleristă, în cuvîntări, în manifestele electorale, tema reînarmării fără restricții este mereu prezentă atît înainte de 1933 cît și în primii ani după preluarea puterii4. Hitler a văzut în reînarmare prima condiție pentru realizarea poli- ticii interne și externe pe care o elaborase. în „Mein Kampf” intenția de abrogare a Tratatului de la Versailles este cît se poate de clar exprimată, fiind apoi reluată în multe cuvîntări și materiale scrise. Hitler a făcut din 1 Pentru relnarmarea germană. In general pentru situația Reichswehrului In timpul Republicii de la Weimar, vezi: F. L. Carsten, Reichswehr und Politik 1918—1933, Koln, 1964, 263 p.; Benoist-Mechin, Histoire de l’Armie Allemande, voi. 2—3, Paris, Editions A. Michel, 1964 ; John W. Wheeler-Bennett, Le drame de l’armie allemande. Paris, Gallimard, 1955, p. 1-248. 8 Documenls Diplomaliques Franțais, 1932—1939, Ire sârie, tome 2, Paris, Imprimerie Naționale, 1966, doc. nr. 93. 8 De Ia 100 000 efectivele urmau a crește la 102 500 militari. 4 în ceea ce privește relațiile N.S.D.A.P. — armata Înainte și după 1933 vezi: Robert J. O’Neill, The German Armg and the Nazi Parly, 1933—1939, London, Cassell, 1968, 286 p.; G.W.F. Hallgarten, Hitler, Reichswehr und Industrie. Zur Geschichte der Jahre 1918—1933, Frankfurt, ed. a 4-a, 1965 ; E. M. Robertson, Hitler’s pre-War Policy and Mililary Plans, 1931— 1939, London, Cassell, 1963 ; W.L. Shirer, Le Troistime Reich des origines â la chute, voi. I, Paris, Stock, 1961, p. 26—311; R. Absolon, Die Wehrmacht im Drillen Reich, Bând I—III, (1933-1938), Boppard, Baldt, 1973-1975. www.dacoromamca.ro 3 REINTRODUCEREA SERVICIULUI MILITAR OBLIGATORIU IN GERMANIA (1935) 477 problema înarmării principala temă a apropierii armatei de N.S.D.A.P., a răspîndirii ideilor naziste în rîndurile forțelor armate 6. După preluarea puterii, noul cancelar a început realizarea ideilor sale în materie de reînarmare. La 3 februarie 1933, în fața principalilor șefi ai armatei reuniți în casa generalului Kurt von Hammerstein-Equord, aflat în fruntea Keichswehrului, cancelarul nazist și-a expus opinia asu- pra situației foarte dificile a Germaniei, generată în principal de reparații. Soluția, afirma Hitler, era colonizarea, ceea ce impunea lărgirea „spațiului vital”. Aceasta se putea face numai prin luptă, fapt care necesita crearea unei armate puternice bazată pe reintroducerea serviciului militar obli- gatoriu B. în cursul anului 1933 s-au luat, în domeniul militar, doar două măsuri. Astfel, la 4 aprilie a fost creat Consiliul apărării Keichului. De ase- menea, la 18 decembrie 1933 guvernul german a dat publicității un memo- randum prin care solicita aplicarea egalității în drepturi” în materie de armamente, reînarmare și mai ales mărirea efectivelor la 300 000 de oameni, precum și dreptul la o flotă militară aeriană egală cu 50% din potențialul celei franceze 7. Momentul în care a fost luată decizia de mărire a efectivelor nu se cunoaște exact, dar în nici un caz acesta nu trece de luna decembrie 19338. începutul anului 1934 a însemnat și punerea bazelor forțelor aeriene militare, Luftwaffe. în primele zile ale lunii aprilie 1934 efective din armata terestră au fost afectate unor unități speciale, secrete, de aviație 9. Tot- odată, efectivele armatei au fost mărite, ajungîndu-se, față de 1933, de la 84 la 166 batalioane de infanterie, de la 24 la 95 batalioane de artilerie. Tot acum au fost create primele 6 batalioane de Panzer10. Ca urmare, efectivul total al Beichswehrului ajunge, în 1934, la 240 000 de soldați și ofițeri, iar bugetul militar crește de la 172 (1933) la 654 milioane mărci11. Extinderea efectivelor s-a realizat în primii ani ai regimului nazist pe baza sistemului voluntariatului preconizat de Tratatul de pace. O nouă mărire, conformă cu intențiile lui Hitler, era condiționată de introducerea serviciului militar obligatoriu, singurul care putea să asigure afluența de oameni. Această măsură ar fi însemnat însă, o violare a Tratatului de la Versailles și nu se putea face în secret, așa încît Adolf Hitler nu aștepta decît o conjunctură prielnică pentru a-și realiza intenția. Situația așteptată a început a se contura încă în cursul anului 1934 în strînsă legătură cu cererea nazistă din luna decembrie 1933. Guvernul & Pentru concepția lui Hitler asupra rolului armatei vezi In special Joachim Fest, Hitler, voi. 2, Paris, Gallimard, 1973, p. 127 — 128. • Ausgeuiăhlte Dokumente zur Geschichte des Nationalsozialismus, 1933—1945, Heraus- gegeben von Dr. Adolf Jacobsen und Dr. Werner Jochtnann, Bielefeld, Verlag Neue Gessell- schaft, 1966, f. p. ’ Vezi documentul In Deutschland-England, 1933—1939. Die Dokumente des deutschen Friedensmillens, Herausgegeben von Professor Dr. Fritz Berber, Essen, Essener Verlagsanstalt, 1940, p. 27-31. • Robert J. O’Neill, op. cit., p. 86. • Vezi K. H. Vblker, Die deutsche Luftwaffe, 1933—1939, Stuttgart, 1967; H. M. Mason, The Rise of the Luftwaffe. Forging the Secret German Atr Weapan, 1918—1940, New York, Dial Press, 1973, 403 p. 10 Benoist-Mechin, op. cit., voi. 3, p. 239—242 ; Rudolf Absolon, Die ivehrnutcht im Dritten Reich, Bând II, 30 Januar 1933 bis 2 August 1934, Boppart, Boldt, 1971, 601 p. u Cf. Robert J. O’Neill, op. cit., p. 86. www.dacoromanica.ro 478 NICOLAE DASCALU 4 britanic, prin nota din 29 ianuarie 1934 se declara în principiu de acord cu cererile Berlinului, dar guvernul francez le-a respins categoric 12. Prin nota din 17 aprilie 1934,Parisul respingea propunerile germane, în ciuda sfatului ambasadorului Franței la Berlin, Andr6 Franșois Poncet, care aprecia că o convenție, chiar și mediocră, era de preferat unei liber- tăți de acțiune asumate de Hitler ca pretext la un asemenea refuz ,3. în a doua jumătate a anului 1934 pe primul plan al preocupărilor guvernului nazist părea că se află chestiunea plebiscitului din Saare. Era doar o aparență, deoarece grija pentru reînarmare era în centrul atenției, prin multiplele măsuri menite a mări numărul întreprinderilor cu profil militar, cît și a producției acestora 16. în luna martie 1935 problema înarmărilor a revenit, în mod oficial, pe primul loc al agendei internaționale. Astfel, la 4 martie, era dată pu- blicității Cartea Albă britanică asupra reînarmării care făcea cunoscută hotărîrea guvernului de la Londra de a începe un program de re- înarmare, date fiind condițiile existente în lume precum și măsurile militare inițiate de alte state13 14 15. Decizia Londrei pare oarecum surprinzătoare în lumina discuțiilor pe care lordul Allen of Hurtwood le-a avut cu Hitler în luna ianuarie 1935 și în cadrul cărora politicianul britanic, exprimînd un curent de opinie destul de larg în Marea Britanie, s-a arătat conciliant față de pretențiile naziste 16. Poziția britanică față de reînarmarea germană este, de altfel, un semn al politicii de conciliere care va domina relațiile Londra—Berlin în anii care au precedat declanșarea celui de-al doilea război mondial17. La 11 martie 1935 Herman Goring anunța, printr-un interviu acor- dat corespondentului Ward Price de la „Daily Mail” că, în baza unei decizii din 26 februarie 1935 a guvernului german, Luftwaffe exista oficial18. 13 Vezi nota britanică In Deutschland-England..., p. 35 — 38. 13 Pentru poziția Franței In această chestiune, vezi Pierre Renouvin, Histoire des relalions internationales, tome 8, Les crises du XXime sticle, Paris, Librairie Hachette, 1958, p. 72 — 74 ; textul notei franceze din 17 aprilie 1934 in Weltgeschichte der Gegenioart in Dokumenten, 1934 — 1935, Teii 1, Bearbeitet von Michael Freund, Essen, Essener Verlagsanstalt, 1936, p. 28 —30. 14 în problema reînarmării germane, In general, vezi: Maria Sz. Ormos, A fegyoerkezes kirdese az europai diplomâciâban Hitler hatalmrajutasa ulăn (1933 — 1934) (Problemele înarmării in diplomația europeană după instaurarea lui Hitler la putere, 1933 —1934), in „Szazadok", 1966, nr. 2 — 3, p. 400—448 ; G. Castellan, Le rearmement clandestin du Reich, 1930 — 1935, Paris, Pion, 1954, 571 p. 15 Statement Relating to Defence, London, H.M.S.O., 1935, 10 p. ; vezi și R. Higham, Armed Forces in Peacetime. Britain 1918 — 1940, Hamden, Archan Books, 1962,332 p. ; Reinhard Meyers, Britische Sicherheils polilik, 1934—1938, Diisseldorf, Droste, 1976, 541 p. 13 Deutschland-England..., p. 49 — 53 ; Documents on German Foreign Policy, 1918—1945, Series C, voi. III, doc. 422 și 463 (mai departe D G.F.P.). 17 Pentru poziția britanică față de reînarmarea britanică, In general pentru politica de conciliere, a se vedea : O. Hauser, England und Das Dritte Reich, Bând I, Stuttgart, Seewald Verlag, 1972, 315 p.; European Diplomacy behoeen tioo Wars, Chicago, Quadrangle Books, 1972, p. 125 — 151 ; Ritchie Ovendale, Appeasmenl and the English Speaking World, Cardiff, 1975, 353 p. ; Keith Middlemas, Diplomacy of Illusion. The British Gonernemenl and Germany, London, Weidenfeld, 1972, 510 p. ; B. J. Wendt, Economic Appeasement. Handel und Finanz in der bri- tischen deutschland — Polilik, 1933—1939, Diisseldorf, 1971, 695, p. ; Al. Rowse, Appeasement: a Study in Polilical Decline, 1933—1939, New York, W. Norton, 1961, 124 p. ; T. W. Nagle, A Study of British Public Opinion and the European Appeasement Policy, 1933 — 1939, Wies- baden, 1957, 221 p. 18 Weltgeschichte der Gegenioart..., 1934—1935, Teii I, p. 113; D.G.F.P., Series C, voi. III, doc. 507 și 534. www.dacoromanica.ro 5 REINTRODUCEREA SERVICIULUI MILITAR OBLIGATORIU ÎN GERMANIA (1935) 479 Ministerul de război al Franței prezenta Camerei Deputaților, la 10 martie, un proiect de lege pentru prelungirea serviciului militar obliga- toriu ca urmare a necesității de a compensa efectivele reduse ale contin- gentelor 1916—1917 prin mărirea duratei stagiului sub drapel19. Această conjunctură, mult așteptată de naziști, a fost considerată de Hitler ca fiind foarte favorabilă realizării intenției sale. în dimineața de 14 martie 1935, în timp ce se afla la Miinchen, cancelarul nazist l-a in- format pe aghiotantul său, colonelul Hossbach, că are intenția să anunțe reintroducerea servicului militar obligatoriu precum și mărirea efecti- velor armatei. Hitler și-a exprimat dorința ca această decizie să coincidă cu încheierea dezbaterilor din Camera franceză. Hossbach l-a informat că înaltul comandament al Reichswehrului se oprise la efectivele unei armate de 36 de divizii (respectiv 12 corpuri de armată). Hitler se declară de acord cu cifra proiectată și-i cere aghiotantului său să plece la Berlin pentru a pregăti o ședință a Consiliului apărării Reichului în seara zilei următoare. La 15 martie 1935, Hitler a informat Consiliul apărării asupra intenției sale și a prezentat proiectul de lege necesar. După discuții relativ lungi, în cadrul cărora mai ales Blomberg, ministrul forțelor armate, s-a opus fiind preocupat de reacția marilor puteri, s-a adoptat decizia necesară și s-a decis pregătirea neîntîrziată a unei proclamații către poporul german20. A doua zi, 16 martie 1935, a fost anunțată oficial legea asupra creării Werhmachtului (Gesetz fiirdenAufbau der Wehrmacht), prin care se re- introducea serviciul militar obligatoriu și se creea, pentru timp de pace, o armată de 36 de divizii. Proclamația care însoțea legea încerca să justifice decizia luată 21. Studiul de față își propune să analizeze, pe baza rapoartelor diplo- matice românești, atît ecoul pe care l-a avut decizia germană din 16 martie într-o serie de state ale lumii, cît și poziția acestora în fața faptului împli- nit. Desigur, în centrul atenției vor sta principalele state semnatare ale Tratatului de la Versailles, Franța, Marea Britanie și Italia. Se vor pre- ciza însă și reacțiile altor mari puteri: Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii precum și a unor state mai mici, între care și a acelora din America Latină. Analizînd politica externă a Germaniei și în special evenimentele lunii martie 1935, ministrul plenipotențiar al României la Berlin, Petrescu- Comnen, vede la originile deciziei din 16 martie atît o cauză externă cît și una internă. Astfel, în raportul asupra evenimentelor lunii martie 1935,. diplomatul român sublinia că antecedentele reintroducerii serviciului militar obligatoriu în Germania trebuiesc căutate în compromisurile, renun- țările, amputările și violările de drepturi, ce au avut loc în perioada mar- cată de Versailles, Spa, Thoiry, Haga, L’ausanne și Saare. Germania se 19 Survey of International Affatrs, 1935, voi. 1, edited by A. J. Toynbee, Oxford, Univer- sity Press, 1936, p. 132 — 138 ; vezi și H. Dubief, Le diclin de la Troisiime Republigue, 1929— 1938, Paris, Seuil, 1976, 171 p.; J. N4r6, The Foreign Policy of France front 1914 to 1945, Boston, 1975, p. 125—129. 90 F. Hossbach, Entre la Wehrmacht et Hitler, Paris, Payot, 1951, p. 92—95. 91 Welgeschichte der Gegenwart..1934—1935, Teii I, p. 115 — 118. www.dacoromanica.ro 480 NICOLAE DASCĂLII 6 reînarma, accentua ministrul plenipotențiar al României la Berlin, în timp ce Europa era divizată * 22. Pe de altă parte, se aprecia în raport, legea din 16 martie a fost în bună parte consecința firească a unei situații interne care cerea în fiecare zi tot mai multe acte de prestigiu menite a întări popularitatea regimului și a crea un entuziasm general. Repudierea definitivă a Tratatului de la Versailles, aprecia Petrescu-Comnen, era gestul capabil să consolideze pentru cîtva timp regimul nazist și să justifice sacrificiile pe care le-a impus maselor 23 * * *. în felul acesta, Europa s-a văzut în fața unui fapt împlinit care a reușit, așa cum putea reuși oricare act de același fel în fața „incoerenței și apatiei marilor puteri” M. „...Complet înarmată, rupînd ultimele legături ale tratatelor de pace — se sublinia în raportul Legației din Berlin — Germania a apărut astfel în a doua jumătate a lunii martie în fața unei Europe uluite de neaș- teptata temeritate a acestei acțiuni. în numele dreptului nesocotit can- celarul Hitler a bătut cu pumnul în masa negociatorilor, în vreme ce d-1 Gbbbels, mai cinic, nu se sfia să declare că de acuma Reichul nu se mai teme de nici un fel de represalii. Rubiconul fusese trecut” Responsabilitățile generalilor germani i se par evidente lui Petrescu- Comnen. într-o telegramă din 18 martie diplomatul român menționa că Statul Major german, care oficial nu exista, urmărea să pună diplomația franco-britanică în fața unui fapt împlinit și să prevină posibilitatea orică- rui compromis cu ocazia proiectatei întrevederi dintre Hitler și șeful Foreign Office-ului, Sir John Simon 2®. Această apreciere este parțial inexactă deoarece, așa cum reiese din memoriile unor generali germani, reintroducerea serviciului militar obli- gatoriu, ca și momentul ales, a fost o surpriză pentru mulți dintre ei. în nici un caz nu era de așteptat, așa cum au și dovedit evenimentele ulte- rioare, ca Hitler să fie de acord cu ideea unor compromisuri. Oricum, în după-amiaza zilei de 16 martie, cînd cancelarul a convo- cat pe ambasadorii Franței, Marii Britanii și Italiei la Cancelaria Reichului pentru notificarea reintroducerii serviciului militar obligatoriu, Hitler a adoptat o poziție moderată 27. în timpul acestei întrevederi, ambasadorul francez, Andr6 Frangois-Poncet, a protestat energic, la care Hitler a de- clarat foarte simplu că ia notă. Ambasadorii Marii Britanii și Italiei, în așteptarea instrucțiunilor guvernelor lor și-au exprimat rezervele, atră- ** Arhioa Ministerului Afacerilor Externe (mai departe A.M.A.E.), fond 71 (1920 — 1944), România, general, Copii rapoarte, voi. 220, f. 71, raport nr. 892, din 4 aprilie 1935, al Legației din Berlin, semnat Petrescu-Comnen (Este necesar să menționăm că informațiile arhivistice pe care le-am utilizat In acest studiu au fost confirmate In bună parte de alte izvoare, fapt care atestă, o dată mai mult, realismul observatorilor diplomatici români). 28 Ibidem, f. 78. 28 Ibidem, f. 79. 25 Ibidem, f. 70. 22 Ibidem, Dosare speciale, F—1, Franța, voi. 323, f. 158, telegramă a Legației din Berlin, nr. 664 din 18 martie 1935, semnată Comnen. 87 întrevederea este redată și In jurnalul lui Alfred Rosenberg, cf. Ausgewâhlte Doku- menle..., Heft 5, f. p.; de asemenea, Paul Schmidt, Uitler's Interpreter, Melbourne, W. Heine- mann LTD, 1951, p» 44—16; D.G.F.P., Series C, voi. III, doc. 532, 537 și 538. www.dacoromanica.ro 7 REINTRODUCEREA SERVICIULUI MILITAR OBLIGATORIU ÎN GERMANIA (1935) 481 gînd atenția asupra consecințelor pe care decizia germană le-ar putea avea asupra negocierilor în curs de desfășurare 28. Hitler a declarat ambasadorului francez, în cursul aceleiași întreve- deri, că este dispus să acorde garanții cu privire la integritatea teritorială. a tuturor vecinilor Germaniei, cu excepția Eusiei sovietice, care oricum nu se află în imediata vecinătate. A menționat că este dispus să participe la orice încercare de limitare sau reducere a armamentelor, pe baza de- plinei egalități de fapt și de drept a statului german29. Această declarație a cancelarului, repetată și celorlalți ambasadori, are un evident caracter demagogic. Așa după cum Hitler va mai proceda și în viitor, imediat după un act de forță făcea propuneri de negociere. Cercurile politice germane au privit cu satisfacție decizia de reintro- ducere a serviciului militar obligatoriu. Așa după cum se sublinia într-o- telegramă a Legației din Berlin, exista convingerea că nimeni nu va risca un război cu Germania și că nu se va realiza un front comun anti-german. Această opinie exista și datorită cunoașterii persistenței unor divergențe anglo-franceze cu privire la metodele ce trebuiau aplicate față de politica, germană, deși exista o unitate de vedere între Londra și Paris în proble- mele de politică generală 30. în același timp, cercurile diplomatice de la Berlin încercau să justi- fice discutata decizie. Astfel, elemente de frunte de la Wilhelmstrasse sus- țineau că vina pentru hotărîrea din 16 martie revenea Marii Britanii care- nu a luat în considerare cererile germane de reînarmare, deși guvernul britanic a luat hotărîrea de a-și dezvolta armamentele, iar cel francez de a prelungi durata serviciului militar31. Prima reacție a principalelor state semnatare ale Tratatului de la Versailles a fost de a protesta pe lîngă guvernul german. Conform știrilor consemnate îfi documentele diplomatice românești, la aflarea deciziei germane, în cercurile politice britanice situația a fost apreciată „ca foarte serioasă” 32. Pentru precizarea poziției Marii Britanii a fost convocat un consiliu de cabinet în dimineața zilei de 18 martie. Cu această ocazie a fost respinsă propunerea italiană din seara zilei de 16 martie de a se adopta o poziție comună anglo-franco-italiană 33 și s-a decis înaintarea unui protest separat, britanic, la Berlin, în care să se exprime dezaprobarea față de violarea prevederilor tratatului de pace. Informațiile oferite de sursele diplomatice românești sînt confirmate de sursele britanice care au stat la baza elaborării diverselor lucrări consa- crate evenimentelor din această perioadă 34. aa A.M.A.E., fond 71 (1920—1944), dosare speciale, F—1, Franța, voi. 323, f. 159, telegra.- ma nr. 664 din 18 martie 1935, de la Legația din Berlin, semnată Comnen. 88 Ibidem, f. 159 — 160 vezi și D.G.F.P., Series C, voi. III, doc. 537. 80 Ibidem, f. 255 — 256, telegrama nr. 735 din 22 martie 1935, a Legației din Berlin, semnată Comnen. 81 Ibidem, I. 194, telegrama nr. 675 din 19 martie 1935, de la Legația din Berlin, sem- nată Comnen. 88 Ibidem, f. 145, telegrama nr. 706 din 17 martie 1935, de la Legația din Londra, sem- nată Grigore Constantinescu. 88 Ibidem. 84 Vezi mai ales Charles Bloch, op. cit., In European Diplomacff— p. 126 — 127; Arthur H. Furnia, The Dtplomacg of Appeasement: Anglo-French Relations and the Prelude to World War II, 1931 — 1938, Washington, The University Press, 1960, p. 149 — 155; Lt V. Poîdeeva, Angli ja i remiUiarizacja Germanii, Moscova, Nauka, 1956, p. 140—145. www.dacoromanica.ro 482 NTCODAE DASCALU 8 Nota britanică din 18 martie începea cu protestul guvernului de Ia Londra împotriva deciziei din 16 martie a guvernului german, apreciată ca . .un nou exemplu de acțiune unilaterală, care, chiar dincolo de ches- tiunea de principiu, nu va face decît să accentueze tensiunea europeană” 35. După ce sînt evidențiate eforturile britanice pentru realizarea unei înțe- legeri anglo-germane, în document se subliniază că „Guvernul Maiestății Sale nu este dispus a abandona ocazia pe care o poate oferi vizita la Berlin (a miniștrilor britanici, Sir John Simon și Anthony Eden, n.a.) pentru a contribui la o înțelegere generală, dar, în condițiile existente, dorește să fie asigurat, înainte de a o întreprinde, că guvernul german mai este dispus să acorde acestei vizite importanța și scopul care au fost inițial fixate”38. Caracterul moderat al notei britanice este evidențiat mai ales de faptul că vizita miniștrilor britanici la Berlin era menținută, căci asigură- rile cerute de Londra erau mai mult decît formale. Poziția adoptată de Marea Britanie în fața reintroducerii serviciului militar obligatoriu în Germania este, fără nici o îndoială, o manifestare a politicii de conciliere. Această atitudine pornește de la preocupările pentru politica internă care avea un rol predominant în elaborarea politicii externe. Atenția ma- joră acordată soluționării unor chestiuni legate mai ales de consecințele marii crize economice declanșate în 1929 precum și de relațiile dintre statele Commonwealth-ului, avea ca fundal larga circulație a ideilor paci- fiste în rîndul opiniei publice, dorința de a evita cu orice preț o confruntare deschisă, directă. Foarte semnificativ pentru starea de spirit a cercurilor politice bri- tanice este articolul de fond al ziarului „Times” din 18 martie 1935 în care, după ce se apreciază că acțiunea unilaterală a guvernului german a creat o situație foarte gravă, se afirmă că vizita oficialilor britanici la Berlin va trebui să aibă loc, deoarece politica Londrei nu se schimbă de la o zi la alta și pentru că trebuiau sondate intențiile lui Hitler în ceea ce privește crearea unui sistem european de securitate 37. Evident că o asemenea poziție a provocat o oarecare surpriză dar și îngrijorare în multe capitale europene. Astfel, după cum se menționa într-o- telegramă a Legației României la Paris, nota britanică, transmisă de către Foreign Office ambasadorilor Franței și Italiei la Londra simultan cu trimiterea ei la Berlin, a produs în capitala Franței o „surprindere neplă- cută”, fiind considerată ca un succes diplomatic german deoarece a ade- verit că acțiunea comună nu se va realiza 38. Cercurile politice franceze au văzut în nota britanică atît ,,.. .o do- rință de a menaja opinia publică engleză pacifista, cît și o manifestare a voinței lui MacDonald și a lui Sir John Simon, care, împotriva părerii colegilor lor, voiau cu orice preț negocieri directe cu Berlinul” 39. Ca urmare a acestor aprecieri, Quai d’Orsay a anunțat că nu mai vede în Sir John » D.G.F.P., Series C, voi. III, doc. 539. 38 Ibidem. 31 „Times”, 18 martie 1935 (o reușită sinteză a poziției presei britanice ne oferă „Revista Presei. Buletin săptămlnal al Direcțiune! presei și informațiilor din Ministerul Afacerilor Străine”, 1935, 23 martie, nr. 6, f. 5—8). 88 A.M.A.E., fond 71 (1920—1944), dosare speciale, F—1, Franța, voi. 323, f. 175, tele- grama nr. 3072 din 19 martie 1935, de la Legația din Paris, semnată Cesianu. 88 Ibidem. www.dacoromanica.ro 9 REINTRODUCEREA SERVICIULUI MILITAR OBLIGATORIU 1N GERMANIA (1935) 483 Simon și un purtător de cuvînt al Franței în convorbirile din capitala» Eeichului, așa cum se hotărîse înainte de 16 martie, și că se va discuta, într-o ședință a Consiliului de miniștri, invitația făcută de guvernul sovie- tic pentru o vizită a lui Pierre Laval ministrul de externe francez, la. Moscova40. Poziția adoptată de Marea Britanie, așa cum reiese din documentele- diplomatice românești care ne oferă informații ce corespund într-o anu- mită măsură situației reale, a avut consecințe nefavorabile asupra atitudinii celorlalte state, și în special a Franței și Italiei. Astfel, diplomații români remarcau că cercurile politice belgiene au primit nefavorabil nota britanică, deoarece aceasta ,,a fost lipsită de tonul energic necesar” și pentru că atitudinea plină de slăbiciune a Londrei va. influența negativ reacția Parisului41, fapt care, o dată mai mult, s-a dov e- dit a corespunde realităților. La Geneva, în cercurile Societății Națiunilor, ,,.. .tonul de slăbiciune al notei adresate de guvernul britanic la Berlin a produs consternare șl deziluzie”, consemna reprezentantul României la această organizație. Diplomatul român mai sublinia că era puternică impresia că documentul britanic a compromis de la bun început orice încercare a semnatarilor Tratatului de la Versailles de a condamna decizia germană 42. în bună parte datorită ecoului nefavorabil al notei britanice, Sir John Simon a precizat, în discursul rostit în Camera Comunelor în ziua de 21 martie 1935, că vizita pe care o va face la Berlin va avea doar un carac- ter de informare. „Impresia lăsată de această precizare — se sublinia, în mod realist, într-un document diplomatic românesc — a fost de dezorien- tare” 43. Totodată, șeful diplomației britanice a exprimat adeziunea guver- nului său la ideea unei conferințe tripartite la Stresa (Italia)44. Datorită preocupărilor sale permanente pentru prevenirea unei noi agresiuni germane, care o viza direct, cît și pentru realizarea securității europene, Franța a vrut să riposteze energic la reintroducerea serviciului militar obligatoriu în Germania. Această intenție nu s-a putut realiza atît datorită unor condiții interne, franceze, cît și a unora externe. Conform informațiilor oferite de documente diplomatice românești, întărite de surse franceze, decizia nazistă din 16 martie ,,.. .a surprins în general opinia publică” 4S * *. Explicațiile date de Hitler au fost luate, așa cum era firesc, ca simple pretexte, ceea ce ridica mari semne de întrebare în legătură cu viitorul48. Ca urmare a fost convocat imediat Consiliul de Miniștri și s-a luat legătura cu Londra și Borna. «o Ibidem, f. 176. 41 Ibidem, f. 187, telegrama nr. 580 din 19 martie 1935, de la Legația din Bruxelles, semnată Ghika. 42 Ibidem, f. 174, telegrama nr. 332 din 19 martie 1935, de la Legația din Geneva, semnată Antoniade. 42 Ibidem, f. 252, telegrama nr. 756 din 22 martie 1935, de la Legația din Londra, sem- nată Laptew. 44 Ibidem, f. 188, telegramă nr. 724 din 19 martie 1935, de Ia Legația din Londra, sem- nată Gr. Constantin. 44 Ibidem, f. 164, telegrama nr. 3070 din 18 martie 1935, de Ia Legația din Paris, semnată Cesianu. 44 Ibidem, www.dacoromaiiica.ro 484 NIODUAE IDASCALU 10 La 20 martie 1935, Consiliul de Miniștri reunit în ședință de lucru și prezidat de președintele Republicii, a adoptat textul notei de protest către Germania și a aprobat desfășurarea unor negocieri tripartite la Quai d’Orsay, între ministrul de externe Laval, subsecretarul de stat de la externe al Italiei, Suvich și A. Eden, lordul sigiliului privat al Marii Britanii47. Nota franceză din 20 martie 1935, remisă la 21 martie guvernului german de către ambasadorul Franței la Berlin, sublinia că decizia din 16 martie contravenea angajamentelor contractuale înscrise în acordurile internaționale semnate de către Germania, între care și Declarația din 11 decembrie 1932. în acest fel guvernul Reichului a compromis negocierile de dezarmare care puteau fi redeschise. Ca urmare, guvernul francez con- stată că Reichul a nesocotit deliberat principiul dreptului internațional care interzice denunțarea unilaterală a tratatelor și a luat măsuri menite a compromite negocierile dintre cîteva state interesate, prin anihilarea unuia dintre obiectivele esențiale ale acestor discuții. în consecință, „guvernul Republicii are obligația de a protesta în modul cel mai formal împotriva acestor măsuri, în legătură cu care el formulează de pe acum toate rezervele” 48. Baronul von Neurath, ministrul de externe al Germaniei, a acceptat nota franceză și a subliniat că argumentele care au stat la baza protestului francez nu țin cont de situația reală și că, prin urmare, partea germană le respinge49. în ziua de 21 martie 1935 Consiliul Societății Națiunilor a primit un protest al guvernului francez prin care se cerea o sesiune extraordinară pentru analiza situației creată în urma hotărîrii guvernului german 50. Așa cum reiese din informațiile oferite de surse diplomatice româ- nești, confirmate de documente și studii franceze, Franța a intenționat să reacționeze foarte energic în fața hotărîrii naziste. Această tendință s-a datorat mai ales presiunilor pe care opinia publică le-a exercitat asupra guvernului. în acest sens, este neîndoielnic faptul că presa exprima cel mai bine starea de spirit generală. Majoritatea ziarelor franceze din această perioadă, și mai ales „Le Temps”, „Echo de „Paris”, LeMatin”, „Journal de Debats”, „Le Populaire”, Petit Parisien”, „Excelsior”, au insistat asupra necesității de a se face față situației existente, în special prin crearea unui bloc al puterilor garante care să sancționeze violarea tratatelor și să garanteze securitatea europeană. Se accentua imperativul linei colaborări mai strînse între Franța, Marea Britanie și ItaliaB1. Dar, această intenție nu s-a transpus în fapte din mai multe consi- derente dintre care pe primul loc se situează cele de ordin intern. Astfel, situația de criză politică exista atît datorită prelungirii efectelor eveni- 47 ibidem, f. 216, telegrama nr. 3074 din 20 martie 1935, de la Legația din Paris, semnată Cesianu. « D. G.F.P., Series C, voi. III, doc. 548. *• Ibidem. M Requ&te du gouvernement franțais en vertu de l’article 11 alinea 2 du Pacte, concer- nant les decisions du gouvernement allemand relatives aux armements, Sociătă des Natlons, C. 128, M. 66, 1935, VII, Găneve. 61 Vezi grupajul de articole din presa franceză in această problemă In „Revista Presei", 1935, 23 martie, nr. 6, f. 1—4. www.dacoromanica.ro 11 REINTRODUCEREA SERVICIULUI MILITAR OBLIGATORIU IN GERMANIA (1935) 485 mentelor din februarie 1934 cît și datorită unor consecințe întîrziate ale marii crize economice. De asemenea, intervine, așa cum sublinia Jean Baptise Duroselle, și lipsa unor personalități politice de talia lui Clemen- ceau, Poincate sau chiar Briand. Consecința a fost, subliniază istoricul francez, crearea unei stări de confuzie, absența unei linii ferme în politica externă, luarea unor decizii esențialmente negative și renunțarea la acți- une, chiar cînd aceasta era cerută de responsabilitățile asumate M. Nu trebuie neglijată nici influența factorului extern, care în cazul de față s-a manifestat prin refuzul Marii Britanii de a adopta o poziție fermă, de a sancționa hotărîrea Germaniei. în nici un caz Parisul nu voia să acțio- neze fără a avea alături și Londra. Acest element nu va face decît să sub- linieze slăbiciunea Franței63. Poziția Italiei față de decizia din 16 martie a guvernului german a reflectat pe deplin preocupările sale pentru Austria, grija de a nu apărea o Germanie puternică care să amenințe direct independența și integritatea teritorială a statului austriac. Dar au intervenit totodată, mai pregnant, tendințele expansioniste, colonialiste, față de Etiopia, ceea ce impunea guvernului fascist evitarea unui conflict deschis cu cel de-al Treilea Reich. în acest sens, pe măsură ce Mussolini se convingea că Parisul, și, mai ales, Londra manifestă ezitări și șovăie să adopte o poziție fermă în problemele europene, dar și față de revendicările colonialiste italiene, atitudinea ofici- ală fascistă a evoluat de la propunerile pentru măsuri energice la o politică de concesii și apropiere de Berlin64. Documentele diplomatice românești, ale căror informații au fost în bună parte confirmate de sursele italiene, ne oferă o imagine de ansamblu a evoluției poziției italiene în direcția menționată. Astfel, inițial șeful gu- vernului italian a declarat ambasadorului Franței la Roma că apreciază situația ca fiind foarte gravă și că trebuie luate în considerare măsuri energice B6. Palazzo Chigi, se sublinia într-un document diplomatic românesc, consideră că trebuie răspuns cu o măsură unilaterală la soluția unilaterală a Germaniei, sau, cu alte cuvinte, că este necesară crearea unui sistem european de securitate fără Berlin. Cercurile politice italiene constatau că pentru Reich problemele politice sînt chestiuni de forță 68. La Roma se statornicise convingerea că în Franța existau partizani ai unei colaborări cu Germania, iar în Marea Britanie se crease un curent și mai puternic în acest sens, atît datorită unor cauze de natură electorală cît și a unor considerente legate de politica din cadrul Commonwealth- ului67. ** J. B. Duroselle. La France et l'Europe, In L'Europe du XlX-e et du XX-e sticle, voi. 2. Milano, Librairie Fischbacher Marzorati-lSditeur, 1964, p. 965 ; vezi și Pierre Renouvin, op. cit.,, voi. 8, p. 67—68; R6n6 Albrecht-Carrife, France, Europe and the two World Wars, New York, Har per & Brothers Publishers, 1961, p. 269—273. 54 în acest sens vezi In special Arthur H. Furnia, op. cit., p. 260—267. 54 Vezi mai ales Pietro Quaroni, L'Italie et l'Europe, In L'Europe du XlX-e et du XX-e sticle, voi. 2, p. 1028-1 038. 55 A.M.A.E., fond 71 (1920—1944), Dosare speciale, F—1, Franța, voi. 323, f. 172—173, telegrama nr. 433 din 19 martie 1935, a Legației din Roma, semnată Lugoșianu. 44 Ibidem, voi. 324, f. 36, telegrama nr. 521 din 4 aprilie 1935, de la Legația din Roma, semnată Lugoșianu. »’ Ibidem, t. 37. www.dacoromanica.ro 486 NICODAE -DASCALU 12 Existența acestor idei, care de altfel corespundeau în parte realității, și au fost foarte bine consemnate și în documentele diplomatice românești, a generat în scurt timp o poziție de expectativă din partea lui Mussolini. Ca și Marea Britanie și Franța, Italia a protestat la Berlin împotriva deciziei din 16 martie. La 21 martie, Cerniți, ambasadorul italian la Berlin, a înmînat baronului von Neurath o notă în care guvernul italian protesta împotriva denunțării unilaterale a Tratatului de la Versailles prin legea referitoare la organizarea armatei Reichului. în document se sublinia că Roma fusese de acord cu ideea revizuirii părții a V-a din Tratatul din 28 iunie 1919, dar numai prin negocieri între guvernele interesate pe baza deplinei egalități între ele. Deoarece guvernul german nu a respectat acest principiu, asupra căruia a căzut de acord, „.. .guvernul italian consideră de datoria sa formularea celor mai ample rezerve cu privire la decizia guvernului Reichului și asupra consecințelor probabile” 68. Guvernul italian, se menționa în notă, a încercat mereu să asocieze pe deplin Reichul unui sistem de colaborare între principalele puteri euro- pene. Ca urmare decizia germană capătă aspectul unui fapt deosebit de grav, consecințele sale fiind periculoase mai ales prin starea de îngrijorare pe care a generat-o. Pe viitor guvernul italian nu va mai accepta ca un fapt împlinit situațiile create prin decizii unilaterale care anulează angajamen- tele cu caracter internaționalB9. Presa italiană, reflectînd pe deplin poziția oficială, fapt întrutotul explicabil prin cenzura severă aplicată de guvernul fascist, s-a limitat la a reproduce pe larg legea și proclamația germană din 16 martie și la a sublinia consecințele posibile ale deciziei. S-a accentuat totuși că singura soluție adecvată crizei era acțiunea comună a celor trei mari puteri occi- dentale, fapt care impunea, în mod evident, negocieri tripartite ®°. Pe baza informațiilor multiple oferite de documente diplomatice românești, întărite de surse italiene, poziția Italiei fasciste față de re- introducerea serviciului militar obligatoriu în Germania a avut la bază intențiile colonialiste ale lui Mussolini. Acesta era dispus a merge alături de Paris și Londra numai dacă nu întîmpina opoziție, din această direcție, la proiectele de cucerire în Africa * 80 81 82. Pietro Quaroni, în studiul consacrat locului Italiei în Europa după 1919, afirmă că la baza politicii externe italiene între cele două războaie mondiale a stat convingerea că Italia a fost frustată de beneficiile victoriei de către aliații săi. Stabilitatea relativă și aparentă care a urmat încheierii tratatelor de pace, susține istoricul italian, i-a răpit Italiei orice posibilitate de expansiune, de unde și dorința de a reface instabilitatea pentru a se crea conjunctura favorabilă negocie- rilor ®2. 68 D.G.F.P., Series C, voi. III, doc. 550. 89 Ibidem. 80 Pentru sinteza articolelor din presa italiană vezi „Revista Presei”, 1935, 23 martie, nr. 6, file 8-10. 81 în acest sens vezi: S. Berstein, P. Milza, L’Italie fasciste, Paris, Librairie A, Colin, 1970, p. 313—316 ; Max Gallo, L’Affalre d’Ethiopie aux ortgtnes de la second guerre mondiale, Paris, Editions du Centurion, 1967, p. 45—55 ; Max Gallo, L'Italie de Mussolini. Vingt ans d'ire fasciste, Verviers, Des Presses de Gerard & Co., 1966, p. 322—327 ; Luigi Salvatorelli e Giovanni Mira, Storla cT Italia nel periodo fascista, Torino, Giulio Einaudi Editore, 1962, p. 769—771 ; E. "Wiskemann, L’Asse Roma-Berlino. Storia dei rapporti fra Mussolini e Hitler, Flrenze, La Nuova Italia, 1955, p. 57 — 59. 82 P. Quaroni, op. cit., in L’Europe du XlX-e et du XX-e sitele, Voi. 2, p. 1 038. www.dacoromanica.ro 13. REINTRODUCEREA SERVICIULUI MILITAR OBLIGATORIU în GERMANIA (1935) 487 în acest spirit, dacă Franța și Marea Britanie doreau sprijinul Romei împotriva Berlinului, ele trebuiau să fie convinse că această colaborare trebuia plătită. Deoarece exista reticență din partea franceză și engleză pentru plata anticipată a concursului italian, li se putea forța mina prin apropierea de Reich. Din aceste cauze fundamentale, consideră Pietro Quaroni, diplomația italiană s-a orientat spre Berlin nu ca un scop în sine, respectiv de a purta un război alături de Reich, ci ca un mijjoc de a con- strînge Marea Britanie și Franța să plătească, prin concesii importante și concrete, în special în domeniul colonial, fie neutralitatea italiană, fie o eventuală participare a Italiei la conflict, dar de partea lor 83. Teza istoricului italian poate fi acceptată, desigur cu unele rezerve, ca o explicație și pentru problema pe care am abordat-o. în orice caz o serie de acțiuni și hotărîri ale lui Mussolini din faza negocierilor tripartite care au început în a doua jumătate a lunii martie 1935, pot fi mai bine înțelese prin prisma considerentelor mai sus menționate. Așa cum reiese din surse diplomatice românești, confirmate de infor- mații oferite de istoriografia perioadei, în primul moment consultările dintre Roma, Paris și Londra nu au dat rezultatele scontate. Totuși, mai ales datorită eforturilor franceze și italiene, guvernul britanic a acceptat a participa la o reuniune tripartită la Paris, care să preceadă vizita la Berlin a miniștrilor englezi. Ca urmare a acestui acord, la 23 martie 1935 la Paris a avut loc o conferință la care cele trei puteri au fost reprezentate de A. Eden, P. Laval și F. Suvich. Rezultatul acestei reuniuni a fost atît acceptarea de către Marea Britanie a participării la o conferință la nivel înalt, a celor trei puteri, fixată pentru 11 aprilie 1935 la Stresa, cît și acordul Franței și Italiei la vizita miniștrilor britanici în capitala Reichului M. Desfășurată între 26—27 martie, această vizită a avut rezultate negative. Un raport al Legației României la Londra consemna : „Sir John Simon s-a înapoiat de la Berlin extrem de decepționat. Mai ales, spiritul militarist german, ura cancelarului pentru Rusia Sovietică și cererea de paritate completă între flota aeriană germană și cea britanică, au impresionat adînc pe secretarul de stat. Mi se spune că întreaga atitu- dine a cancelarului a fost extrem de neplăcută lui Sir John Simon care, cu tot calmul lui britanic nu a putut fi decît rău impresionat de răcnetele și atitudinea intransigentă a Fiihrerului german” 8S. Dintr-un raport al Legației României la Belgrad aflăm că ambasa- dorul Iugoslaviei la Londra a fost informat de oficialități ale Foreign Office-ului că discuțiile de la Berlin au avut un rezultat negativ, deoarece Germania refuză pactul oriental, condiționează atît de mult pactul dună- rean încît neacceptarea lui este clară ; mai mult chiar cere 35 % din flota de război britanică pentru tonajul legal al flotei germane, și, în mare, oferea garanții în vest pentru a avea mina liberă în est88. * •• ” P. Quaroni, op. cit., in L’Europe du XlX-e et du XX-e siecle, voi. 2, p. 1 038 — 1 039. , •* Vezi comunicatul final in ,,L’Europe Nouvelle Documentaire”, no. 896,13 avril, p. VII. •* A.M.A.E., fond 71(1920—1944), dosare speciale, F—1, Franța, voi. 324, f. 4, raport nr. 869/A—2 din 1 aprilie 1935, de la Legația din Londra, semnat C. M. Laptew. •• Ibidem, voi. 323, f. 331, telegrama nr. 726 din 29 martie 1935, de la Legația din Belgrad, semnată Gurănescu; a se vedea și D.G.F.P., Series C, voi. III, doc. 517, 519, 526, 528, 531 și mai ales 555. www.dacoromanica.ro 488 NlOblIAE dascAlu 14 In mod evident aceste informații corespund parțial realității, dar nu trebuie uitat faptul că este vorba doar de o impresie generală și personală, fapt care nu a dus la modificarea orientării conciliatoriste a politicii ex- terne britanice.Oricum, convorbirile anglo-germane din capitala Reichului au avut un ecou negativ în multe capitale europene. Astfel, ministrul de externe al Austriei, Berger-Waldenegg, îi declara unui diplomat român că vizita lui Sir John Simon la Berlin i se pare o dovadă de mare slăbiciune în condițiile în care unele clauze militare ale Tratatului de la Versailles au fost denunțate 87. Această impresie negativă a dat naștere, în sînul cercurilor politice italiene, la ideea că în acest fel a apărut un factor capabil să micșoreze ezitările britanice și să înlesnească adoptarea unei poziții comune de către Londra, Paris și Romafl8. în această ambianță, pregătirile pentru conferința de la Stresa rețin tot mai mult atenția opiniei publice și a cercurilor politice europene. Se puneau mari speranțe în rezultatele reuniunii, așteptîndu-se mai ales rea- lizarea unui front tripartit antigerman. în acele momente se părea că Hitler greșise în calculele sale și că avea de înfruntat o zdrobitoare coaliție. Cu toate acestea era clar că Mussolini mai nutrea îndoieli în legătură, cu fermitatea asocierii Marii Britanii la o grupare antigermană. Numai astfel ne putem explica apariția unui articol în ziarul oficial al fascismului italian, „Popolo d’Italia”, care deși nu era semnat se știa că fusese scris de dictatorul fascist, prin care se atrăgea atenția asupra pericolului unor iluzii prea mari în consecințele convorbirilor de la Stresa. „Obișnuitul castel de iluzii — se afirma în acest articol — este pe cale de a fi clădit. Este absolut necesar să turnăm puțină apă în vinul acestui optimism exagerat. Nu trebuie ca italienii să se lase pradă unei iluzii excepționale... Este de înțeles ca nădejdile și interesele lumii să fie îndreptate spre apropiata conferință de la Stresa. Dar n-ar trebui să existe nici un entuziasm prematur prilejuit de credința că Stresa deschide o nouă eră” 88. Desfășurata între 11—14 aprilie 1935 în palatul Borromeo de pe Isola Bella de lîngă Stresa, conferința tripartită a dus la crearea așa-numi- tului „front de la Stresa” care, așa cum sublinia un contemporan, a fost cel mai scurt experiment diplomatic de după primul război mondial70. Dacă în unele probleme legate de Conferința de la Stresa mai există mici controverse71, în ceea ce privește consecințele sale unanimitatea a fost ușor de realizat între cei care au studiat chestiunea. Cît despre semnificația acestei reuniuni, se pot înregistra diverse opinii. J. B. Duroselle apreciază •’ Ibidem, voi. 324, f. 34, telegrama nr. 958 din 3 aprilie 1935, de la Legația din Viena, semnat, indescifrabil. •* 8 Ibidem, f. 36, telegrama nr. 521 din 5 aprilie 1935, de la Legația din Roma, semnată Lugoșianu. •• Cf. „Revista Presei”, 1935, 6 aprilie, nr. 8, p. 4. ” G. P. Goocb, The Grouping of the Powers, In „Hungarian Quartely”, voi. 3, no. 1, 1937, p. 15, ’i Astfel, In ceea ce privește originile conferinței există Încă două opinii: unii istorici susțin că a fost convocată In urma unei Inițiative franceze, de pildă P. Renouvin, op. cil.. Volt 8, p. 77 ; Arthur H. Furnia, op. cit., p. 145 ; alțl autori susțin originea italiană—Maurice Baumont, Les originea de la deuxiime guerre mondiale, Paris, Payot, 1969, p. 144 ; J. H. Pirenne, Panorama de l'hisloire unioerselle, Neuchătel, A la Baconniire, 1963, p. 355. 1 ' www.dacoromanica.ro 15 REINTRODUCEREA SERVICIULUI MILITAR OBLIGATORIU IN GERMANIA (1935) 489 că Stresa a demonstrat că solidaritatea dintre cele două democrații occi- dentale și guvernul fascist era posibilă în chestiuni ca menținerea indepen- denței Austriei și reînarmarea germană, împiedicarea unei agresiuni fas- ciste și în a-i demonstra lui Hitler că o politică de forță era imposibilă72 *. Emile de Groot vede în „frontul de la Stresa” ultima încercare a lui Mussolini de a menține Italia în poziția pe care o avea în anul 1919 în Europa78. Maurice Baumont apreciază că reuniunea tripartită din aprilie 1935, a fost ultima tentativă de consolidare a unora dintre cele mai sensibile zone ale Europei, cele de la est și sud de Eeich. A fost singura ocazie care ar fi permis celor trei puteri occidentale să creeze un baraj antigerman con- sistent 74. A. H. Furnia vede în „frontul de la Stresa” o mască a securității colective 75. A. J. P. Taylor, în cunoscuta sa lucrare consacrată originilor celui de-al doilea război mondial, menționează că Stresa a fost, după 1919, prima reuniune la nivel înalt a fostelor state aliate dar și ultima demonstra- ție a solidarității aliate, un ecou înșelător al relațiilor din anii primului conflict mondial. Deciziile conferinței au fost doar o impresionantă paradă de cuvinte 76. Faptul că apropierea dintre cele trei puteri era foarte fragilă, a fost demonstrată foarte curînd de evenimente. Fără îndoială că prima lovitură serioasă a fost dată de Marea Britanie prin încheierea acordului naval cu Germania, la 18 iunie 1935. Nu numai că acest act constituia o violare a Tratatului de la Versailles, dar el a fost negociat fără informarea Parisului și Eomei77. Destrămarea „frontului de la Stresa” a devenit și mai evidentă în urma declanșării agresiunii împotriva Etiopiei78. Din momentul în care Londra și Parisul au decis aplicarea de sancțiuni economice împotriva puterii agresoare, Mussolini a renunțat la apropierea de democrațiile occi- dentale și s-a orientat spre Berlin. Această tendință a diplomației italiene a început a se contura, așa cum reiese și din documente diplomatice românești, încă din luna iunie 1935. Astfel, într-o telegramă a Legației din Belgrad, din 3 iunie, se apre- cia : . se lucrează spre a se găsi un modus vivendi între Germania, Austria și Italia, încercîndu-se astfel a se lăsa să doarmă pentru cîțiva ani chestiunea austriacă. Ne-am afla deci în preziua unei noi apropieri între Italia și Germania, sub forma unui pact de neagresiune pe chestiunea austriacă, prin care Italia caută să-și garanteze spatele spre a putea merge în Abisinia” 7B. Poziția marilor puteri occidentale față de reintroducerea serviciului militar obligatoriu în Germania a fost, așadar, foarte moderată deși, în acel 72 J. B. Duroselle, op. cit., In L’Europe du XlX-e et du XX-e sitele, voi. 2, p. 966. 78 Emile de Groot, L’Angleterre et l’Europe, In L’Europe du XlX-e et du XX-e sticle, voi. 2, p. 930. 74 Maurice Baumont, op. cit., p. 151. 75 A. H. Furnia, op. cit., p. 144. 78 A.J.P. Taylor, The Origins of the Second World War, 2-nd ed., Greenwich, Fawcett Publications, Inc., 1961, p. 86. 77 Eva H. Haraszti, Treaty-breakers or „real politiker”? The Anglo-German Naval Agree- ment of June 1935, Budapest, Akadâmiai Kiadd, 1974, 276 p. 78 Există Încă controverse In legătură cu discutarea problemei etiopiene la Stresa ; este cert doar faptul că această chestiune nu a fost abordată oficial și explicit; asupra diverselor opinii vezi Max Gallo, L'Affaire d’Ethiopie..., p. 45—55. 78 A.M.A.E., fond 71 (1920—1944), dosare speciale, E—1, Europa, voi. 197, telegrama nr. 1279 din 3 iunie 1935, de la Legația din Belgrad, semnată Gurănescu. „ www.dacoromanica.ro 490 NICOLAE DASCALU 16 moment istoric, recurgerea la sancțiuni, chiar și militare, nu ar fi putut avea consecințe grave, în sensul că Reichul nazist nu dispunea de baza necesară pentru o ripostă energică iar Hitler s-ar fi compromis. Această atitudine se explica atît prin cauze specifice fiecăruia din statele în cauză în parte cît și prin existența unor contradicții între ele, care porneau de la interesele diferite. Franța, Marea Britanie și Italia nu au putut să se mențină pe o linie comună, din motivele mai sus arătate, și în această direcție eșecul rapid al „frontului de la Stresa” este foarte semnificativ. în afara tentativei puterilor occidentale de a crea un front comun, nu s-a mai înregistrat nici o inițiativă de acțiune, deși decizia nazistă din 16 martie a avut un ecou negativ în foarte multe state ale lumii. Pe baza informațiilor oferite de documente diplomatice românești, verificate cu acelea utilizate în diverse lucrări istorice, vom schița modul în care a fost primită hotărîrea germană în cîteva țări. La începutul anului 1935 Uniunea Sovietică, care în anul anterior intrase în Societatea Națiunilor, și-a intensificat activitatea diplomatică pentru menținerea păcii și securității europene. Ca urmare, cu toate că statul sovietic nu era semnatar al Tratatului de la Versailles, reintrodu- cerea serviciului militar obligatoriu în Germania a fost apreciată de diplo- mația sovietică ca un act de forță, cu consecințe grave asupra atmosferei politice europene. într-un raport al Legației române de la Moscova se con- semna că hotărîrea germană nu a fost o surpriză completă deoarece, în fapt, era vorba doar de notificarea unei stări de fapt, evidentă de cîtva timp80. Totuși, cu această ocazie, guvernul sovietic reafirmă indivizibilitatea păcii și susține necesitatea încheierii pactului oriental pe baza asistenței mutuale 81. Înregistrînd opiniile sovietice despre situația europeană și perspec- tivele politicii externe naziste, ministrul plenipotențiar al României la Moscova, E. Ciuntu, scria : . .Este indispensabil, cît mai este timp, ca Germania să se găsească în fața unui front comun puternic, solid organizat prin aranjamente de asistență mutuală, singurul mijloc de a o reține de la o aventură în care sau am fi antrenați cu toții sau am plăti prin pasivitate instaurarea hegemoniei germane” 82. Presa sovietică a criticat în termeni aspri reintroducerea serviciului militar obligatoriu în Germania. Astfel, ziarul „Pravda” din 17 martie 1935 a subliniat, în articolul de fond, că Hitler a arătat prin decizia sa că Tratatul de la Versailles nu este decît o „bucată de hîrtie”. Precizîndu-Be că hotărîrea Berlinului a fost luată cu puțin înainte de vizita miniștrilor britanici în capitala Reichului, în articol se aprecia : „Ar fi foarte folositor de relevat că, după opinia tuturor observatorilor obiectivi, tactica agresivă și fățișă a fasciștilor germani se sprijină, în ultimul timp, pe convingerea care există la Berlin că ezitările și șovăielile politice britanice asigură pentru o oarecare perioadă succesul deplin al acestei tactici” 83 * *. 80 A.M.A.E., fond 71 (1920—1944), România, general, copii rapoarte, aprilie 1935, voi. 220, f. 36, raport lunar, nr. 1311 din 1 aprilie 1935, de la Legația din Moscova, semnat Ed. Ciuntu. 81 Ibidem, f. 36-37. 82 Ibidem, f. 38. 83 Cf. „Revista Presei”, 1935, 23 martie, nr. 6, f. 13; a se consulta și Dokumentl vneșnei politiki S.S.S.R., voi. XVIII, 1935, Moskva, 1973, doc. 118, 119, 123, 127, 129, 143, 146-147. www.dacoromanica.ro 17 REINTRODUCEREA SERVICIULUI MILITAR OBLIGATORIU IN GERMANIA (1935) 491 Așadar, poziția sovietică față de decizia germană din 16 martie a fost determinată de politica externă de menținere a păcii și securității în lume, dar și de calitatea de stat membru al Societății Națiunilor, al cărei Pact, așezat și în fruntea Tratatului de la Versailles, consfințea ordinea politică și juridică stabilită prin tratatele de după primul război mondial. Statele mici și mijlocii din Europa au reacționat, la aflarea știrii reintroducerii serviciului militar obligatoriu în Eeich, în legătură directă cu orientarea politicii lor externe, dar și în lumina atitudinii marilor pu- teri. Astfel, statele Micii înțelegeri și ale înțelegerii Balcanice, care au pus la baza politicii lor externe antirevizionismul, menținerea statu-quo-ului teritorial și întărirea Societății Națiunilor sau, cu alte cuvinte, apărarea și păstrarea păcii și securității europene au fost îngrijorate de situația creată. Eomânia, Cehoslovacia, Iugoslavia, Grecia și Turcia au urmărit cu interes discuțiile dintre Londra, Paris și Eoma pentru crearea unui front comun antigerman, deși nutreau îndoieli în legătură cu eficacitatea acestei soluții. în același timp, statele membre ale celor două alianțe defensive și-au intensificat măsurile militare de apărare. în acest context, prevede- rile articolului 6 al rezoluției adoptate de marile puteri participante la Conferința de la Stresa, legate de revizuirea pe cale contractuală a tratate- lor de la Neuilly, Saint-Germain și Trianon, au surprins în chip neplăcut statele celor două alianțe regionale. Această chestiune a fost dezbătută de reprezentanții Micii înțelegeri și ai înțelegerii Balcanice, reuniți la 15 aprilie 1935 Ia Geneva într-o ședință comună prezidată de N. Titulescu. S-a decis a se lua act de recomandarea făcută de marile puteri, dar se sublinia necesitatea liberei negocieri și a acordării de noi garanții de securitate. Din comunicatul oficial publicat cu această ocazie nu reieșea impresia produsă de hotărîrea Conferinței de la Stresa asupra statelor celor două alianțe 84. Cercurile oficiale polone, se sublinia într-o telegramă a Legației române din Varșovia, nu au părut surprinse de decizia nazistă din 16 martie, în care au văzut o consecință a politicii promovate de marile puteri și mai ales a Declarației asupra egalității în drepturi în materie de armamente, din 11 decembrie 1932 88. La un moment dat în cercurile diplomatice europene se vorbea de o notă de protest poloneză, înmînată la 23 martie de către ambasadorul po- lonez la Berlin, J. Lipski, lui Hitler 86. Se aprecia că nota avea un caracter „dulceag”, și că explica foarte bine poziția Poloniei, între Germania și Occident87. în final s-a dovedit că nu a fost vorba de o notă scrisă ci de o apreciere făcută în cadrul unei „conversații amicale” între ambasadorul polonez și oficiali de la Wilhelmstrasse 88. 88 Pentru poziția statelor din Mica înțelegere și înțelegerea Balcanică vezi, pe larg.Eliza Campus, Mica înfelegere, București, Edit. științifică, 1968, p. 205—210; Eliza Campus, înțele- gerea Balcanică, București, Edit. Academiei R.S.R., 1972, p. 158—162. 88 A.M.A.E., fond 71(1920—1944), dosare speciale, F—1, Franța, voi. 323, f. 178, tele- grama nr. 1019 din 19 martie 1935, de la Legația din Varșovia, semnată Cădere. 88 Ibidem, f. 298, telegrama nr. 476 din 27 martie 1935, de la Legația din Roma, semnată Lugoșianu. 87 Ibidem, f. 271, raport nr. 892 din 4 aprilie 1935, de la Legația din Berlin, semnat Comnen. 88 Ibidem, f. 273, telegrama nr. 807 din 25 martie 1935, de la Legația din Berlin, semnată Comnen. www.dacoromanica.ro 492 NICOLAE DASCALU 18 Presa polonă, exprimînd fidel poziția oficială, nu a criticat hotărîrea germană ci a acuzat marile puteri, și în special Franța, de situația creată89 *. Atitudinea Poloniei față de actul de forță al Reichului nazist nu a fost decît un aspect al orientării politicii externe a guvernului polon după încheierea Convenției de neagresiune cu Germania, în ianuarie 1934. Pro- movată cu multă asiduitate de către colonelul Beck, ministrul de externe, această tendință de echilibru între Berlin și Occident, plătită cu mari sa- crificii și concesii în fața nazismului, a avut rezultate catastrofale. Preocupările diplomației europene pentru consecințele reînarmării germane au avut ecouri și în statele scandinave, care, în virtutea tradițio- nalei orientări spre neutralitate, nu au manifestat îngrijorare. S-a făcut însă simțită poziția antimilitaristă a partidelor muncitorești care condam- nau și ideologia nazistă. în Norvegia, decizia germană de restabilire a serviciului militar obli- gatoriu a fost evaluată de ziarul muncitoresc „Arbeitderbladet” ca o infracțiune și violare a tratatului de pace, ca un precedent deplorabil pentru viitor. Alte ziare, ca „Dagbladet”, se limitau doar la înregistrarea faptului, remarcînd, între altele, că prin asemenea decizii lumea revenea la condițiile internaționale care existaseră în preajma declanșării primului război mondial". Publicațiile de dreapta, între care și „Morgenbladet”, au găsit justificată hotărîrea Berlinului prin necesitatea creării unui zid anti-bolșevic în Centrul Europei91. O orientare favorabilă Reichului nazist s-a făcut simțită și în presa finlandeză, care susținea că tratatele de pace au lipsit pe cei învinși de dreptul la apărare și nu au obligat pe învingători să dezarmeze. Se aprecia că prin decizia germană se crease o situație nouă careva favoriza colabo- rarea marilor puteri în vederea menținerii păcii lumii92. în Danemarca, știrea hotărîrii naziste din 16 martie a produs în primul moment panică, apărînd ca iminent pericolul unui război. Apoi calmul a revenit, se consemnează într-un document diplomatic românesc, presa subliniind că decizia germană a fost determinată mai ales de rațiuni economice și sociale, ca o soluție a problemelor crizei93. în Olanda, ministrul de externe a declarat, la 18 martie 1935, că în opinia sa . .noua măsură luată de Germania, prin care instituie serviciul obligatoriu, violînd astfel flagrant Tratatul de la Versailles, este prin bru- talitatea și inoportunitatea ei o mare gafă”94. Șeful diplomației olandeze preciza că țara sa nu este semnatară a tratatului din 28 iunie 1919, așa încît nu poate protesta oficial, dar că în opinia guvernului olandez respec- tarea acordurilor internaționale este o garanție a ordinii și păcii în lume95. ” Cf. „Revista Presei", 1935, 23 martie, nr. 6, f. 14 — 15. •• A.M.A.E., fond 71 (1920—1944), România, general, copii rapoarte, voi. 219, f. 456, raport lunar, nr. 259 din 31 martie 1935, de la Legația din Oslo, semnat Jurașcu. 91 Ibidem, f. 457. M Ibidem, dosare speciale, F—1, Franța, voi. 323, f. 177, telegrama nr. 261 din 19 martie 1935, de la Legația din Helsinki, semnată Bosy. 93 Ibidem, voi. 324, f. 94, raport nr. 737 din 11 aprilie 1935, de la Legația din Copenhaga, semnat Romanescu. ** Ibidem, voi. 323, f. 191, telegrama nr. 1746 din 19 martie 1935, de la Legația din Haga, semnată Vișoianu. 33 Ibidem. www.dacoromaiiica.ro 19 REINTRODUCEREA SERVICIULUI MILITAR OBLIGATORIU ÎN GERMANIA (1935) 4 93 1 Diplomația belgiană a considerat hotărîrea germană din 16 martie ea o „manifestare brutală” și a criticat nota britanică din 18 martie, apre- ciată ca „slabă și neoportună” și deci ca o „greșala fără scuze” 9e. Cu toate acestea, ministrul plenipotențiar al României la Bruxelles, Ghika, rămînea cu convingerea că cercurile politice belgiene încercau „să prelungească mirajul unei soluționări pașnice între Europa și Germania” 97. Guvernul portughez . .se arată extrem de rezervat” față de pro- blemele generate de reînarmarea germană, dar, așa cum se sublinia într-un raport diplomatic românesc, se caută să se obțină unele beneficii din noua conjunctură europeană prin încercarea de încheiere a unui acord de plăți cu Germania 98. în cercurile Societății Națiunilor, sublinia reprezentantul român pe lîngă aceasta, decizia germană din 16 martie „...a provocat uimire”99, în fața unei violări flagrante a Pactului (art. 11, aliniatul 2), forul de la Geneva, dată fiind slăbiciunea și ca urmare incapacitatea sa de a-și îndepli- ni rolul încredințat în ceea ce privește menținerea păcii și securității lumii, nu a făcut decît să aștepte rezultatul negocierilor dintre Borna, Paris și Londra. Desigur, în urma cererii din 21 martie a guvernului francez și a uneia dintre deciziile Conferinței de la Stresa, chestiunea reînarmării germane a fost discutată la 17 aprilie într-o ședință extraordinară a Con- siliului. Întrucît rezoluția de condamnare a hotărîrii germane a fost o consecință directă a înțelegerii dintre marile puteri, care de obicei dictau orientarea Societății Națiunilor, faptul nu avea o importanță prea mare. Reintroducerea serviciului militar obligatoriu în Germania a avut ecouri și pe continentul american. S.U.A. nu era semnatară a Tratatului de la Versailles, fapt care nu a obligat-o să adopte oficial o poziție. Totuși, într-o conferință de presă din 22 martie 1935, secretarul de stat Cordell Huli a subliniat necesitatea res- pectării tratatelor și a soluționării pacifice a tuturor diferendelor interna- ționale 10°. După cîteva zile, la 28 martie, Huli a avut o întrevedere cu ambasadorul Germaniei la Washington, Luther. Cu această ocazie șeful diplomației americane a declarat că este convins că decizia germană va declanșa o cursă a înarmărilor care va genera conflicte locale și apoi unul generalW1. într-un raport diplomatic românesc, făcîndu-se o sinteză a poziției presei americane în această problemă, se evidențiază faptul că majoritatea ziarelor au adoptat o atitudine critică la adresa Reichului. Aprobînd protes- tul Franței, Marii Britanii și Italiei la Berlin, ziarele americane nu au co- mentat faptul că guvernul Statelor Unite nu s-a asociat acestui protest. Dimpotrivă, se subliniază în sursa diplomatică menționată, s-au adus argumente pentru menținerea în sfera izolaționismului, a neparticipării la orice problemă internațională în afara celor care priveau direct continen- *• Ibidem, f. 275, raport nr. 630/12A din 25 martie 1935, de la Legația din Bruxelles, semnat Ghika. ” Ibidem. »• Ibidem, România, general, copii rapoarte, voi. 219, f, 449, raport lunar, nr. 203 din 31 martie 1935, de la Legația din Lisabona, confidențial, semnat, indescifrabil. •• Ibidem, fond Geneva, dosar Societatea Națiunilor, voi, 22, f. 140 telegrama nr. 325 din 19 martie 1935, semnată Antoniade. 10» The Memolrs of Cordell Huli, voi. 1, New York, Macmillan, 1948, p. 243. m Ibidem, p. 243-244. www.dacoromanica.ro 494 NTOOLAE DASCALU 20 tul american. O asemenea poziție contravenea prevederilor tratatului de pace dintre S.U.A. și Germania, semnat în anul 1925 și care avea înscrisă și obligativitatea limitării armamentelor102 103. într-un articol al ziarului „New York Times” din 17 martie 1935 se aprecia că hotărîrea guvernului german era de multă vreme pregătită și că ea constituia o sfidare aruncată lumii întregi. în articol se dădeau două interpretări posibile pentru decizia Berlinului: era vorba de o adevărată ură față de pacea europeană sau de o mărturisire indirectă a falimentului politicii economice a guvernului nazist108. „New York Herald Tribune” din 17 martie vedea în reintroducerea serviciului militar obligatoriu în Reich o expresie practică a doctrinei națio- nal-socialiste, și care va duce cu siguranță la declanșarea unui război104 105. Un raport al Legației României în Brazilia, semnat de A.J. Zamfir, consemnează ecoul pe care l-a avut hotărîrea germană în America de Sud. Diplomatul român pornea de la aprecierea că a cunoaște impresiile opiniei publice braziliene înseamnă în fond a cunoaște starea de spirit care domnea în toate statele sud-americane. Astfel, s-a creat o stare de neliniște și au apărut multe semne de întrebare în legătură cu situația din Europa și cu viitorul acestui continent106 *. Ecoul mondial al reintroducerii serviciului militar obligatoriu în Germania este un fapt incontestabil. Trebuie menționat că în ceea ce pri- vește semnificația profundă a acestei hotărîri, în timp ce documentele con- temporane consideră că a fost vorba de denunțarea clauzelor militare ale Tratatului de la Versailles, în istoriografia de după cel de-al doilea rozboi mondial chestiunea este prezentată mai nuanțat. în fapt decizia din 16 martie 1935 a Reichului nazist constituia doar o violare a unora dintre prevederile militare ale Tratatului din 28 iunie 1919, și anume a acelora referitoare la efectivele armatei permanente și la interzicerea serviciului militar obligatoriu. Reînființarea aviației militare, care a precedat actul din 16 martie, reapariția Marelui Stat Major, precum și celelalte măsuri preconizate prin legea apărării (Wehrgesetz) și Decretul privind durata serviciului militar activ în Wehrmacht, din 21 mai 1935, Acordul naval anglo-german (18 iunie 1935), redeschiderea Academiei de război germane (15 octombrie 1935), ca și ocuparea zonei demilitarizate a Renaniei (martie 1936), au constituit, în fapt, șirul de măsuri care au anulat clauzele militare ale Tratatului de la Versailles. Așadar, reintroducerea serviciului militar obligatoriu și mărirea efec- tivelor armatei permanente germane la 360 000 oameni, constituie doar o parte din procesul complex și de durată al denunțării clauzelor militare ale celui mai important tratat de pace semnat la terminarea primului război mondial. Deși, în sensul menționat, nu a fost prima măsură, fiind precedată de reînființarea aviației militare, decizia din 16 martie 1935 este foarte importantă atît prin conținut cît și prin consecințe. 102 A.M.A.E., fond 71 (1920 — 1944), România, general, copii rapoarte, voi. 220, f. 265, raport nr. 1733 din 16 aprilie 1935, de la Legația din Washington, fără semnătură. 103 Cf. „Revista Presei”, 1935, 23 martie, nr. 6, f. 24. 104 Ibidem. 105 A.M.A.E., fond 71 (1920—1944), dosare speciale, F—1, Franța, voi. 325, f. 24 — 35, raport politic confidențial, nr. 801 din 4 mai 1935, de la Legația din Rio de Janeiro, semnat A. J. Zamfir. www.daroromanica.ro 21 REINTRODUCEREA SERVICIULUI MILITAR OBLIGATORIU ÎN GERMANIA (1935) 495 Mulți dintre istoricii care au studiat relațiile internaționale din perioada interbelică au evidențiat semnificația momentului martie 1935. Astfel, Pierre Renouvin considera că prin faimoasa hotărîre cel de-al Treilea Reich a făcut un prim pas, foarte important, în direcția creării unui instrument absolut necesar pentru o politică externă agresivă. în opinia istoricului francez decizia din 16 martie este rezultatul esențial al primilor doi ani de regim nazist108. John Wheeler-Bennett, în cunoscuta sa istorie consacrată istoriei armatei germane în perioada 1918—1945, apreciază că decretul din 16 martie 1935 a însemnat sfîrșitul dezarmării și refacerea forței militare germane, problema care se va ridica de la această dată nemaifiind obține- rea egalității ci a superiorității în armamente 107. Istorica sovietică L. V. Pozdeeva vede în reintroducerea serviciului militar obligatoriu sfîrșitul de fapt al Tratatului de la Versailles dar și primul pas în pregătirea instrumentului pentru declanșarea celui de-al doilea război mondial108. William L. Shirer, în istoria celui de-al Treilea Reich, exprimă opinia că marea paradă militară de la Berlin, din 17 martie 1935 consa- crată oficial „amintirii eroilor germani” (Heldengedenktag) a fost în fapt sărbătorirea „morții Tratatului de la Versailles” 10B. Desigur că reintroducerea serviciului militar obligatoriu în Germania a avut și consecințe imediate mai ales asupra sistemului de alianțe din Europa. Astfel este indiscutabil faptul, foarte bine argumentat de istoricul britanic William Evans Scott110, că decizia germană din 16 martie 1935 a accelerat apropierea franco-sovietică și a grăbit semnarea pactului dintre cele două state care are semnificația unei alianțe împotriva lui Hitler. Ceea ce trebuie subliniat, și care de altfel se remarcă la o atentă analiză, este rezonanța relativ minoră, din punct de vedere politic a rein- troducerii serviciului militar obligatoriu, în ciuda ecourilor profunde pe care le-a avut în opinia publică internațională ce a fost foarte sensibilă și a înregistrat toate consecințele posibile și întreaga semnificație a evenimen- tului. Cunoscută fiind activitatea diplomatică deosebit de bogată generată de remilitarizarea Renaniei, care este considerată a fi im moment de cotitură în istoria interbelică, se poate pune întrebarea de ce reintroducerea servi- ciului militar obligatoriu în Germania nazistă, care a fost prima mare vio- lare deschisă a Tratatului de la Versailles, nu a dat naștere unei mai in- tense activități politice și nu este considerată a fi momentul de răscruce în drumul spre marea conflagrație. Răspunsul este dificil de dat, dar, în opinia noastră, el poate fi centrat pe faptul că problemele teritoriale au provocat întotdeauna o reacție și o agitație mai vie1U. io» pierre Renouvin, op. cit., voi. 8, p. 68. 107 John Wheeler-Bennett, op. cit., p. 290. 108 L. V. Pozdeeva, op. cit., p. 155 — 156. io» William L. Shirer, op. cit,, voi. 1, p. 311. uo W. E. Scott, Alliance against Hitler. The Origins of the Franco-Sovtet Pact, Durham, N. C„ Duke University Press, 1962, p. 256—259. 111 A se vedea și interesantele comunicări legate de Les relations franco-britanniques de 1935 ă 1939, Paris, Editions du C.N.R.S., 1975, p. 15—20. www.dacoromanica.ro 496 NICOUAE. DASCALU 23 Menționata caracteristică a deciziei germane din 16 martie 1935 s-a reflectat și în istoriografie, evenimentul fiind abordat, pînă înprezent, doar în trecere și fără a fi considerat ca marcînd ceva cu totul special, fapt care, în opinia noastră, trebuie reconsiderat. în ce ne privește, apreciem că prin botărîrea din 16 martie 1935 cel de-al Treilea Reich a făcut un hotărîtor pas în direcția creării unei puter- nice mașini de război și, prin aceasta, a dus foarte curînd la modificarea raportului european de forțe și a deschis calea ce avea să se termine cu declanșarea celui de-al doilea război mondial. LES ECHOS DE LA R^INTRODUCTION DU SERVICE MILITAIRE OBLIGATOIRE EN ALLEMAGNE (1935) EN DES DOCUMENTS DIPLOMATI QUE ROUMAINS RESUME Les amples informations tirâes de divers documents diplomatiques roumains qui figurent aux fonds des archives du Ministere des Affaires Etrangăres ainsi que l’examen des ouvrages historiographiques consacri ă la p&riode soumise ă l’6tude ont permis ă l’auteur d’analyser la râaction des divers Etats face ă la ddcision allemande de 1935 visant ă r6introduire le service militaire obligatoire et ă crâer une arm6e permanente de 36 divisions en temps de paix. On souligne que cette d^cision a constitui une flagrante violation du Trăita de Versailles et engendrâ, par cons6quent, un profond climat d’in- qui6tude dans le monde entier. L’auteur fait ressortir le fait que le 16 marș 1935 fut enregistrâ un premier pas vers la constitution d’un puissant ins- trument de guerre, le Wehrmacht nazi, et, partant, un toumant dans l’histoire des rapports intemationaux d’apres-guerre, marquant le co- mmencement de la route qui allait aboutir ă la deuxieme guerre mondiale. L’6cho et la signification internaționale de la d6cision du 16 marș 1935 du Reich nazi ont pu etre reconstitui âgalement sur la base des donn^es provenant de documents diplomatiques roumains. Ces donnâes ont 6t6 constamment comparis ă celles offertes par les documents utilisi ou 6diti ă l’6tranger. Le fait que la grande majorit^ des informations puisis aux sources roumaines correspondent aux riliti, atteste, une îois de plus, le caractere realiste et l’objectivită avec lesquels les diplomates roumains ont considi6 les dvânements intemationaux. L’âtude offre, en fait, la Vision d’ensemble, originale, de la diploma- ție roumaine, en ce qui concerne un 6v6nement historique de l’6volution mondiale pendant la piiode de l’entredeux-guerres. www.dacoromanica.ro DOCUMENTAR ȚĂRĂNIMEA, FORȚĂ MOTRICE A DEZVOLTĂRII SOCIETĂȚII ROMÂNEȘTI ÎN EVUL MEDIU DE FL. CONSTANTINII/ Locul țăranului în societatea feudală. — Societatea feudală se carac- terizează — după cum se știe — prin predominarea economiei naturale (autarchice), prin înzestrarea producătorului direct, a țăranului, deci, cu mijloace de producție în general și cu pămînt în special, prin existența constrîngerii extraeconomice (beneficiind de o anumită autonomie eco- nomică, țăranul este silit prin mijloace extraeconomice să dea stăpînului de pămînt renta feudală) și prin nivelul scăzut al tehnicii. Aceste trăsături ale formațiunii social-economice feudale fac din societatea medievală o societate prin excelență rurală și conferă țărănimii și activităților ei productive un rol primordial în economia amintitei societăți. Caracterul închis al acestei economii și apelul cu totul sporadic la schimb fac din gospodăria țărănească o microcelulă economică, care își acoperă prin mijloace proprii toate necesitățile ei. Agregarea acestor microcelule în cadrul obștii țărănești libere sau a domeniului feudal — cînd țărănimea cade în dependență feudală — fac din aceste două orga- nisme macrocelula societății medievale ; și într-un caz și în altul, producția se reazemă pe gospodăria țărănească, a cărei funcție esențială este astfel pe deplin relevată. Apariția orașelor medievale nu afectează caracterul rural al socie- tății feudale. Evident, ca centre de producție și de schimb, orașele reprezintă un alt tip economic, aceea de marfă-bani. Producția de mărfuri care tinde să devină funcția principală a economiei urbane medievale se încadrează însă în structurile feudale și ea pregătește, dar nu duce singură la capitalism. Separarea orașului medieval de sat nu este completă. Locu- itorii orașului nu-și uită obîrșia lor rurală; habitudini și mentalități să- tești își prelungesc existența în mediul urban. Dar mai important decît acest aspect de psihologie colectivă sînt legăturile pe care orașul medieval le păstrează cu mediul rural, în care s-a produs emergența lui și adversi- tățile social-politice comune cu care este confruntat țăranul și orășeanul ipedieval. Locuitorii orașului medieval nu au abandonat cultura pămîntului. Această tîrgovețime continuă să cultive ogoarele ce înconjoară aglomerația urbană în care trăiesc. A pleca din tîrg la munca cîmpului e un spectacol „REVISTA DE ISTORIE’*, tom. 80. nr. 3. p. 497-510. 1977 www.dacoromanica.ro 498 documentau '2 obișnuit în evul mediu, consemnat de numeroase mărturii, care caracte- rizează orașele din Țara Românească și Moldova drept niște sate mari. Alături de țăran prin piacticile agricole, orașeanul are adeseori același adversar în persoana unui boier sau a unei mănăstiri care, stăpî- nind moșia orașului, reclamă orășenilor prestarea acelorași îndatoriri feudale, ca și locuitorilor din satele de pe domeniile rurale. Societatea feudală românească apare, așadar, ca o lume în care cultura pămîntului și creșterea vitelor sînt principalele ramuri ale econo- miei, ambele găsind în țăian factorul economic esențial. Producător nemijlocit al bunurilor materiale, țăranul este factorul esențial al infra- structurii pe care se înalță societatea medievală. Pretutindeni, însă, unde există această societate, țăranul, mai ales cel aservit (șerbul) este ținut în afara stărilor privilegiate ; prin munca lui el îi hrănește pe toți, dar toate aceste stări privilegiate îl exploatează într-un fel sau altul și-l disprețuiesc. Un poem scris la începutul secolului al Xl-lea de episcopul Adalberon din Laon ilustrează perfect situația șerbului din oricare parte a lumii medievale; referindu-se la țărănimea aservită, el scrie : „acest norod nenorocit nu posedă nimic decît cu prețul trudei sale. Cine ar putea cu abacul în mînă să facă socoteala grijilor care consumă pe șerb, a lungilor sale drumuri, a muncilor sale grele? Bani, îmbrăcăminte, hrană, șerbii le procură pe toate pentru toți; nici un om liber nu ar putea să se întrețină de n-ai fi șerbii ... stăpînul este hrănit de șerb, el care pretinde că este cel care îi dă hrană șerbului. Și șerbul nu vede sfîrșitul lacrimilor și suspinelor sale”. Tablou pe cît de sumbru pe atît de adevărat. Cum au ajuns țăranii în această situație ? Țărănimea liberă. Diferențierea socială în cadrul obștii sătești. — Mileniul care separă retragerea armatei și administrației romane din Dacia de apariția statelor feudale românești este un lung răstimp de rura- lizare a fostei provincii romane. Condițiile de insecuritate create de inva- ziile migratorilor și restrîngerea schimburilor economice au dus la declinul și apoi la dispariția vieții urbane. Locuitorii orașelor și-au abandonat locuințele (rom. cetate vine din lat. civitas = oraș) din așezările amenințate și s-au retras în sate, integrîndu-se în mediul rural (așa s-ar explica de ce rom. pămînt nu vine de la terra, ca în celelalte limbi latine, ci din lat. pavimentum = pavaj, podea, termen de largă întrebuințare în mediul orășenesc). întreg teritoriul locuit de poporul tomân în perioada migrațiilor a cunoscut organizarea în obștii sătești, structurate fie pe principiul devălmășiei absolute — care s-a păstrat pînă tîrziu în ținutul Vrancei — fie pe acela al devălmășiei proporționale, adică a „răzășiei umblătoâre pe bătrîni”, întemeiate pe gruparea descendenților unui bătrîn, a unui moș (de aici moșie) întemeietor de sat. Progresul economic și condițiile istorice care au impus obștiîlor să lupte împotriva migratorilor au erodat progresiv structurile egalitare ale obștii. împuterniciții ei, așa-numiții „oameni bun și bătrîni”, au început să ocupe o situație superioară. în calitate de șefi militari sau de interme- diari între populație autohtonă și migratori, acești conducători locali și-au consolidat poziția proeminentă și au pretins celorlalți membri ai obștii să le presteze anumite slujbe sau să le dea o parte din produsele lor, destinate inițial întregii comunități, ca fond de rezervă. Treptat, www.dacoromanica.ro 3 documentar 499 această pătură de fruntași locali se constituie într-o clasă de stăpîni feudali care impun țăranilor un regim de obligații în muncă și natură. în cadrul unor jupanate sau cnezate, mai întîi, apoi a unor voievodate sau țări (Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.) se desfășoară începuturile procesului de aservire a țărănimii, dar rezistența ei și vigoarea structurilor de obște au sustras importante zone ale pămîntului românesc procesului de șerbire a țărănimii. în aceste zone — precum în ținutul Vrancei și în nordul Olteniei — s-a menținut de-a lungul întregului ev mediu o țărănime liberă, care a rezistat asalturilor date de marele domeniu feudal-boieresc sau mănăstiresc — în scopul de a le cuprinde în limitele lui. Existența unor zone întinse populate de țărănimea liberă este un aspect specific al feudalismului românesc, subliniat de altminteri de Programul Partidului Comunist Român, în care se scrie : „Datorită particularităților dezvoltării sociale, orînduirea feudală a îmbrăcat în țările române, pe lingă caracteris- ticile clasice fundamentale, anumite forme specifice originale. Una dintre cele mai importante constă în împletirea relațiilor de exploatare feudală cu relațiile de proprietate țărănească individuală și de obște, în existența unor categorii de țărani liberi — răzeși și moșneni — stăpîni de pămînt, care se bucurau de anumite drepturi economice și sociale. Această împre- jurare a imprimat țărănimii, în întregul ev mediu, un rol deosebit în viața țărilor românești, făcînd din ea atît forța socială principală a dezvol- tării economico-sociale, cît și factorul hotărîtor în bătăliile pe care poporul a trebuit să le ducă pentru apărarea entității naționale, a integrității patriei, a dreptului său sacru de a trăi liber”. Marile biruințe obținute în secolele XIV —XVI în lupta pentru apărarea neatîrnării își găsesc explicația în caracterul popular al războaie- lor duse de poporul român împotriva invadatorilor străini. Ridicarea „oștii celei mari”, a întregului popor în stare să lupte, a dat țărilor române un zid de care s-au sfărîmat armatele năvălitoare și în fața căruia au trebuit să se plece atîția din marii cuceritori ai epocii. Un Mahomed al II-lea, aureolat de cucerirea Bizanțului, a fost silit să se retragă, fără izbîndă, din Țara Românească (1462) și Moldova (1476), ce oastea de țărani, ridicată de Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare. Cronica pictată de la Viena oferă în cele două miniaturi ce înfățișează bătălia de la Posada (1330), prin care s-a consfințit neatîrnarea Țării Românești, un adevărat simbol al vitejiei țărănești în lupta împotriva cotropitorilor străini: din crestele munților, țărani cu sarică și căciulă, prăvălesc bolovani și trag cu săgeți asupra oastei lui Carol Robert, regele Ungariei, alcătuită din ostași, îmbrăcați în zale și bine înarmați. Simbol, pentru că această imagine închide în dimensiuni modeste o mare realitate : independența de fapt a țărilor române a putut fi apărată atît timp cît țărănimea a format grosul armatelor românești. Fără să dispună de tehnica militară a invadatorilor, venită — cum subliniază K. Marx în legătură cu victoria lui Ștefan cel Mare de la Vaslui (1475) — direct de la coarnele plugului pentru a da piept cu dușmanul, țărănimea română și-a vărsat sîngele, și-a jertfit viața pentru a sta scut gliei strămoșești, făcută rodi- toare prin ostenelile și sudoarea ei. Pe măsura înăspririi regimului de obligații față de stăpînii de pămînt, a deposedării țărănimii libere de pămînt și a reducerii ei în starea de servitute, a agravării exploatării fiscale, țărănimea a fost aruncată într-o www.dacoromanica.ro 5. 535 550. 1077 www.dacoromanica.ro 536 recenzii 2 dului regele Ludovic al Xl-lea, așa cum se desprinde ea din cercetările lui B. A. Pocquet du Haut-Jussâ și P. M. Kendall (p. 46 — 47): domnal nu se mai voia primul boier al țării, ci un monarh atotputernic. Pline de interes sint constatările și concluziile autorului in ceea ce privește politica economică și socială a voievodului : măsurile „protecționiste” In favoarea neguțătorilor autohtoni, Înființarea iarmaroacelor de graniță, poziția domnului față de diversele clase și categorii sociale (cu deosebire interesantă ni se pare explicația dată de autor In privința măsurilor lui Vlad față de săraci, ele inscriindu-se in viziunea medievală, care li asimila cu răufăcătorii, numărlndu-i printre elementele nocive ale societății). Se pare că presupunerea lui N. Stoicescu, după care „Vlad Țepeș nu a bătut monedă, In vremea sa utilizindu-se mai departe mone- dele emise de Vladislav al II-lea” (p. 50) va trebui Insă revizuită. Studiind o monedă pe al cărei revers figurează o stea cu șase raze și o coadă, O. Iliescu, cunoscutul numismat, pune In legătură acest neobișnuit simbol — în heraldica Țării Românești — cu cometele din anii 1456—1457, deci de la Începutul domniei lui Vlad Țepeș, și li atribuie acestui domn emiterea monedei neidentificate plnă acum. Concluzia lui este că „Vlad Țepeș a bătut Intr-adevăr monedă, și anume una mă- runtă, destinată schimbului de toate zile- le” ’. în paginile consacrate politicii externe a lui Vlad Țepeș, marele conflict care l-a opus pe voievodul Țării Românești cuceritorului Constantinopolului se bucură de cea mai amplă tratare. Spațiul Întins acordat acestui epi- sod al domniei lui Vlad Țepeș este pe deplin Îndreptățit: pe de o parte, este vorba de cel mai Însemnat moment al celor trei domnii ale lui, pe de alta sfirșitul acestui război rămine obiect de controversă : biruință pen" tru unii3 4 5 * *, eșec pentru alții B. La capătul une’ examinări critice a izvoarelor, autorul con- chide că „Vlad Țepeș a ieșit victorios și că sultanul a fost silit să părăsească Țara Româ- nească fără să fi reușit să-și realiz eze țelul, acela de a supune țara și de a-1 Înlocui pe Țepeș” (p. 119)’. Capitolul următor, Căderea lui Vlad Țepeș lămurește aparentul paradox intre biruința militară a domnului și Infrin- gerea lui politică. Vlad reprezenta un pro- gram de luptă antiotomană care reclama o extraordinară Încordare a tuturor forțelor țării și la care marea boierime nu mai era dis- pusă să colaboreze. Radu cel Frumos făgăduia o politică de conciliere cu Poarta și de mode- rație In interior. Printr-o aparent bizară dialectică — dar al cărei sens se dezvăluie unei analize pătrunzătoare — tocmai victoria lui Vlad Țepeș consolida In fața boierimii po- ziția fratelui său : Infrlnt, Mehmed al II-lea era obligat să recunoască statutul de autono- mie al Țării Românești; favoritul său aducea Țării Românești prin pace, ceea ce Vlad nu putea obține decit prin război, atlt timp cit el se Încadra In politica de cruciade tîrzie. Autorul conchide cu dreptate că „Anul 1462 Înseamnă, așadar, recunoașterea dominației otomane asupra Țării Românești” și că aceasă recunoaștere s-a făcut „foarte probabil pc baza unei Înțelegeri, pe care turcii Învinși au trebuit să o accepte” (p. 124). Textul — recent introdus In istoriografia noastră — al umanistului italian, aflat In slujba curții regale polone, Filippo Buonaccorsi-Callima- chus relevă Însemnătatea luptei lui Vlad Țepeș : „Și totuși acei dintre ei care se nu- mesc Bessarabi ( e vorba de locuitorii Țării Românești — n.n.) nu numai au rezistat timp foarte Îndelungat cu forțe atlt de mici Îm- potriva Întregii puteri a turcilor, dar foarte adesea chiar i-au atacat, Înainte de a-1 pierde, din pricina luptelor interne crincene, pe acel mare comandant și domn al lor, Vladislav Dracula, de care fiind lipsiți, de mirare că nu au sucombat pe dată cu totul. Mult timp după aceasta, au ajuns la supunere, astfel totuși Incit și-au păstrai toate așezăminlele lor, averea pînă și libertatea”’, (sublinierea noastră — F.C.). Este un text capital a cărui analiză nu trebuie să lipsească nici de la ana- liza Împrejurărilor recunoașterii dominației otomane (p. 124), nici a capitulațiilor (p. 219) și, In sfîrșit, nici a sflrșitului viteazului domn (p. 169 — 173). Autorul 11 semnalează Insă la capitolul consacrat Faimei lui Vlad Țepeș (p. 197), care cuprinde și o excelentă trecere în revistă critică a atlt de numeroaselor interpretări și ipoteze In legătură cu litera- 3 O. Iliescu, Taina unei monede, In „Lu- ceafărul” nr. citat, p. 7. 4 Barbu T. Câmpina, Victoria oștii lui Țepeș asupra sultanului Mehmed al II-lea (Cu prilejui Împlinirii a 500 de ani), in „Studii” XV (1962), nr. 3, p. 533-555. 5 Constantine. Giurescu,Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, voi. II, București, 1976, p. 148. nr. 1, p. 16. www.dacoromanica.ro • Cf. și Ștefan Andreescu, Vlad Țepeș (Dracula). Intre legendă și adevăr istoric, București, 1976, p. 123 ; pentru autor, „acest rezultat militar nedecis” al campaniei din 1462 „Îmbracă imaginea unui mare succes”. 7 Ș. Papacostea, Politica externă a Mol- dovei în timpul lui Ștefan cel Mare: puncte de reper. In „Revista de istorie”, t. 28 (1975), 3 RECENZII 537 tura secolului al XV-lea consacrată domnului român. în lumina investigației lui N. Stoicescn, Vlad Țepeș apare ca o marc personalitate politică și militară, promotorul unei politici coerente, urmărind cu metodele și In spi- ritul epocii sale Întărirea autorității dom- nești și apărarea neatirnării țării lui prin practicarea, cind s a ajuns la confruntarea militară, a unui adevărat război popular. în măsura in care termeni ca „exhaustiv" sau „definitiv’ sint Îngăduiți in aprecierea unei cercetări istorice, ei trebuie Îndată folo- siți tn legătură cu cartea lui N. Stoiccscu : toate mărturiile cunoscute și toate lucrările predecesorilor au fost valorificate; atlt timp cit alte izvoare nu vor fi descoperite, analiza autorului rămine, in problemele fundamentale — sau in cele mai multe din ele definitiva. I’inște, cum s a putut vedea și in rîndurile de mai sus, pe alocuri rămine o margine de perfecționare: ne gindiin in primul rlnd la încadrarea momentului Vlad Țepeș in con textul istoriei europene. Paralelele făcute dc autor (Ludoxic al XI lea), bogatele referiri la acțiunea factorilor externi care au creat cadrul in care s a desfășurat lupta anti oto- mană a lui Vlad Țepeș contribuie m mare măsură la Împlinirea acestui deziderat. Cre- dem insă că, in această privință, este loc pentru mai mult.Am sugera pentru ediția des- tinată străinătății, care nu trebuie să lip- sească in nici un chip un capitol introductiv consacrat situației internaționale : nu pentru a urma un tipar obișnuit, ci pentru a dezvă- lui sensul și raporturile cauzale, a căror moti- vație profundă nu apare decit prin raportarea la cadrul european. La mijlocul secolului al XV-lea, un adevărat „puzzle” diplomatic unește Tîrgoviște, Suceava, Buda, Roma, Veneția, Cracovia și Constantinopolul. Am avut uneori impresia, citind lucrarea, că au- torul desprinde din acest joc „piesa” româ- nească pe care o examinează amănunțit, dar „uită” să o reașeze la locul ei pentru a da ima- ginea de ansamblu. Un capitol introductiv ca cel sugerat mai sus ar Înlătura această impresie, daca firește nu sintem noi cei care ne Înșelam. Amplă in documentare, profundă in ana- liză, armonioasa in construcție și clară in expunere, cartea lui N. Stoiccscu Întrunește toate Însușirile unei lucrări științifice de pres- tigiu. l'lorin Constantinul Documenta Romaniae Jlistoiica, A. Moldova, voi. I (1384—1448), Bucu- rești, Editura Academiei Republicii Socialisto România, 1975, 607 p.* Volumul de documente, primul in ordine cronologica din colecția de documente interne medievale românești, seria Moldoxa, pe care 11 infațișeaza colecție ul de la lași Constau lin Cihodaiu, Ion Caproșu și Leon Șimanschi, axind drept colaboratori pe Georgela Ignat și \istor Ciocan are semnificația unui exe- niment de scama In viața noastră științifică. De bună scamă majoritatea documentelor incluse in volum erau cunoscute : nu au tre- cut decit 23 de ani de la apariția primului tom din Documente privind istoria liomânici, veacul A1X , Al, A. Moldova (1384 1313), in care traducerile lor fuseseră tipărite prin grija colectivului secției de istorie medie a fostului Institut de istorie și filologie din lași al Academiei. Deosebirea sta mai ales in efortul atingerii unui Înalt deziderat — pu- blicarea conformă normelor științifice actuale continulnd totodată tradiția Înaintașilor loan Bogdan și Mihai Costăchescu. în chip firesc noua ediție a documentelor Moldovei Înainte * Referirile din text indică numai docu- mentul și pagina volumului, In trimiterile din subsol el este notat prin abrevierea DRH. A.l. de Ștefan cel Mare este Închinată saxantului profesor de la Liceul Național din lași. In elegantul format in quarto al colec- ției, lucrarea cuprinde o prefață deslușitoarc a criteriilor și modului de alcătuire și publi- care a materialului, o listă de prescurtări, bibliografia și abrevierile, precum și rezuma- tul documentelor In limbile română și fran- ceză (p. VII — LV). Apoi sint publicate in forma originală și cu traduceri anexate 290 documente autentice și 10 falsuri, redactate sau păstrate in limbile slavă, română, ger- mana, polonă, latină. Un bogat indice de nume și altul de materii, listele de concordanță a documentelor publicate anterior sub alte date (p. 519 524), a documentelor anulate (p. 521), a celor eliminate din volum (p. 524 525), sau din colecție (p. 525), lista cuvintelor slaxe din traducerile și rezumatele românești (p. 52G) precum și a celor slave scrise prescurtat (p. 52G 528) ușurează folosirea x olumului. Cele peste 70 dc fotocopii ce Încheie lucrarea (p. 529 GOI) deși cali- tativ superioare celor din vechea colecție a Academiei sint totuși doar parțial lizibile și deci greu utilizable. Din punctul de vedere al documentelor cuprinse, editorii au năzuit să depășească 11 o. 7078 www.dacorornanica.ro •538 RECENZII 4 nivelul vechii colecții: 130 tle acte slut pu- blicate după forme mai bune; 6 (doc. 169, 231, 271 — slave; doc. 247 traducere româ- nească; doc 153, 193 —rezumate) erau plnă acum inedite. La acestea se adaugă numeroa- sele originale slave, traduceri germane tipă- rite acum pentru intlia dată — fapt datorat și metodei adoptate, deosebită de a colecției anterioare. Este dc notat că majoritatea docu- mentelor inedite sc aflau in depozitele Biblio- tecii Academici Republicii Socialiste România, ceea cc nu scade Insă cu nimic meritul colec- tivului ieșean. In dorința unui lucru cit mai temeinic au fost investigate și clteva fonduri de documente din străinătate : Polonia (Var- șovia, Cracovia aici Biblioteca Czar- toryski) și U.R.S.S. (Moscova, Kiev), rămi- nind pentru viitor sarcina verificării docu- mentelor aflate in Turcia, Grecia, Franța. Printre roadele acestor investigații arh>- visticc se află și documentul inedit 231, care suscită Insă o discuție privit in raport cu altul, databil Intre 1432 și 1112, eliminat din colec- ție ca extern (p. 525). Primul document, nr. 231, este actul de zălogirc a domeniului Volhovăț, dc către Ilie, fostul voievod al Moldovei, lui Didrih Buccațki, starostele Podolici, plnă la achitarea unui Împrumut de 500 zloți tătărești (p. 325 — 327); documen- tul este dat la 22 mai 1443 la Buceaci in Podolia. Spre deosebire dc acesta, actul eliminat din colecție, dat dc același Ilie voie- vod la Suceava Intre 1432 și 1442, sc referă la condițiile angajării ca mercenari a unor lituanieni1, deci crearea unei cete ostășești Încadrată sistemului militar al țării. între cele două acte cred că este greu dc decis cert caracterul intern sau extern, numai cit, pu- blicarea celui de la Buccaci aici, va impune pc viitor publicarea In colecție a tuturor docu- mentelor emanlnd de la domni In exil cuprin- zătoare de referiri la realități românești. Un merit deosebit al noii publicații de documente rezidă In tratarea atentă, diplo- matică și palcografică 8, a fiecărui document. Descrierile arhcograficeși bibliografice, ample- le comentarii și justificări a emendațiilor și a interpretărilor pentru care au optat editorii Înlesnesc utilizarea sursei. în sfirșit un efort notabil s-a Întreprins in direcția identificări- lor dc onomastice și toponime 3, pornlndu-se 1 Documente privind istoria României, veacul XIV, XV. A. Moldova, voi. I (1384 — 1475), /București/, 1954, p. 109. 8 Totuși nehotărlrea privind grafia tre- tinci, v. DRH. A, I, p. 387, 392-393, 394. 8 Ar mai fi Încă dc verificat unde se aflau prisăcile lui Chiprian și a Iui Detelea (doc. 139); textul documentului nu implică neapă- rat localizarea pe Milcov : există o poiană a de la temeiul pus de Mihai Costăchcscu4 * și dc la Indicele numelor de locuri din Moldova alcătuit de profesorul Alexandru Gonța. Gu ani in urmă in fața bogăției de infor- mații a acestor documente Mihai Costăchcscu, primul lor editor, remarcase: „Acolo unde alții nu văd decit un terfelog de piele scrisă, cu rîndurile șterse de vechime, mie Îmi apare vedenia unei lumi Întregi, cu oameni aprigi, minați de nevoile zilelor dc atunci” 6 *. Aceas- tă lume este cu atit mai clar redată de opera de Înaltă ținută științifică a colectivului ieșean. O lectură de istorie militară a aces- teia poate evidenția și stabili, cred, sub un unghi de vedere special, valoarea izvoarelor diplomatice interne ce ne slnt oferite. Principala substructură a organizării mili- tare a Moldovei — oastea («ohcka) este menționată in două documente (nr. 249, 273). Primul din 1 august 1444, Suceava, este Întărirea veniturilor satului Balasinăuți mănăstirii de la Horodnic care primea totodată și dreptul de judecată asu- pra locuitorilor. Satul era scutit dc dările și slujbele domnești intre care participarea la oaste (hh ha «ahck» hTk«ah aa hi KoA’kp'x) *• Gel de-al doilea document din 22 august 1447, Suceava, reprezintă o Întărire a veniturilor și a dreptului de judecată al mănăstirii Neamț asupra a 17 sate și 2 iezere, scutite dc dări și slujbe către domnie „și să nu plătească acești oameni nici o slujbă a noastră și nici o muncă să nu ne plătească, in afară de oaste, cind domnia mea va merge cu viata sa” (kaah rCT«» a>h n»HA«T mah i\ jkhtaht,)’. Pasajul relevat de mai multe ori și recent dc Nicolae Stoicescu In legătură cu instituția oastei celei mari8, ar fi poate de comparat și cu obligațiile militare similare ale satelor maramureșene consemnate ulterior de Miron Gostin9 * *. Oricum cele două documente nu lui Ghiprian cu moară pe Bic (doc. 47) și un Dcteleu pe plrlul Cula — Orhei (doc. 157). Nu văd legătura intre satul Andreiaș (doc. 256) și Șindrilari (Indice dc nume, p. 435) aflat la peste 5 km depăratare; de altminteri Andreiaș sc află astăzi in județul Vrancea, odinioară era in Slatn-Rimnic, In Țara Românească I 4 Mihai Costăchescu, Documente moldo- venești înainte de Ștefan cel Mare, voi. II, Iași, 1932, p. 823 — 945, precum și discuțiile de geografic istorică de la fiecare document. 5 Ibidem, voi. I, p. V. 8 DRII. A, I, p. 352 ; cf. Nicolae Stoicescu, Oastea cea mare în Țara Românească și Mol- dova (secolele XIV—XVI), In Oastea cea mare, Edit. militară, /București/, 1972, p. 40 și n. 36. ’ DRII, A, I, p. 387. 8 Nicolae Stoicescu, op. cil., p. 41 și n. 37. 8 Miron Costin, Opere, ediția P. P. Panai- tescu, /București/, 1958, p. 229. www.dacoromanica.ro 6 RECENZII 530 pot fi Înglobate la Indicele de materii sub aceeași rubrică „sate mănăstirești scutite de a merge la oaste”10. în privința alcătuirii oștirii un act de la Ilie voievod, din 2 ianuarie 1432, Gura Cracăului (doc. 106), menționează steagul (ctap-k), — In cazul de față de Tutova — al cărui „comandant” avea drept de judecată asupra satelor ce țineau de aces- ta11. Dar steagul nu poate fi socotit o „uni- tate militară” 12 ci un corp de oaste : bazele teritoriale de „recrutare” inegale, existente atunci, nu puteau da „contingente” egale, uniforme. Dintre categoriile sociale cu atribuții ostă- șești mai bine precizate slnt amintiți Intr-un număr de documente vitejii (doc. 2, 5, 9, 11, — lonaș viteazul; 10, 11, 70 — Dragoș vi- teazul ; 18 — Tamaș viteazul), al căror rol militar Însemnat In perioada anterioară pare să se fi preschimbat Intr-un rang nobiliar (boieresc)13. Doi alți termeni curtean și hotnog (doc. 67; 148, 279-286, 288—290) folosite de fapt ca toponimice și onomastice, nu par să indice In realitate, după izvoarele disponibile, categorii sau funcții militare11. Rangurile dc portar și spătar slnt In schimb amplu documentate; doar printr-un singur act (nr. 228 din 4 mai 1443) cel de șctrar, pro- babil doar mai tirziu cu rolul militar știut. Slnt incerte și posibilitățile de categorisire ostășească a vlnătorilor, unul, Gherman, fiind amintit ca dependent de domeniul dc la Volhovăț In 1443 u. Documentele conțin de asemenea unele refe- riri la obligațiile militare ale locuitorilor sate- lor, aferente celei principale de participare la oaste : podvoadele, mersul la jold sau la posadă. Este semnificativ conținutul actului de Întărire din 5 aprilie 1448, al lui Petru voievod pentru prisăcile și satele mănăstirii Pobrata, scutindu-le de dări și slujbe dom- nești: „la posadă și la jold pe Nistru acești oameni să nu meargă” (o 8 iicaaS h na >ko/a HJA> HCTOp-fc TOTkl A»AAA HI XoA<*T10. Trebuie să se facă aici apropierea de ates- 10 Cf. DRH, A, I, p. 515 sub cuvintul oaste. 11 Ibidem, p. 156-157. 12 Ibidem, p. 517 sub steag. 13 în acest sens observațiile Încă solide ale lui loan Bogdan, Documentul Râzenilor din 1484 și organizarea armatei moldovene In sec. XV, bi „Analele Academiei Române”, Memoriile Secțiunii Istorice, s. II, t. XXX, 1907-1908, p. 403. 14 Cf. Nicolae Stoicescu, Curteni și slujitori, /București/, p. 16 — 18. 15 DRH. A, I, p. 326. Săbierul semnalat In indice (p. 516) la documentul 218 nu l-am găsit acolo. 10 Ibidem, doc. 277, p. 394, 395. țările datoriei de strajă a satelor de pe Chivejdi, afluentul Bistriței, sau de lingă Hlrlău (doc. 41, 187). Apariția joldunarului (doc. 249) ar putea Însemna și convertirea obligației amintite Intr-un impozit și existența unei funcții militare speciale. Este interesantă folosirea verbului rpdSHT-h (a prăda, a jefui) pentru a desemna perceperea de contribuții de către dregătorii domneștir, se reflectă aici o anumită concepție și un stadiu al dezvoltării administrației de stat. O seamă de informații documentare lă- muresc mai bine substructurile materiale ale organizării militare a Moldovei de la sfîrșitul secolului al XVI-lea și din prima jumătate a celui următor. Mențiunile despre fortifi- cațiile permanente, cetățile, provoacă totuși unele nedumeriri, de ordin cronologic de pildă. Astfel dacă la Începutul anului 1392 mai soseau Încă la Cracovia scrisori de la Petru voievod17 18, iar la 30 martie ale acelu- iași an Roman voievod dădea primul său act din cetatea sa — omonimă poate doar in- timplător— , Înseamnă fie că aceasta exista dinainte ca apanaj al său, fie că s-a construit Intr-un timp foarte scurt19. Unele sate — de la văratecul lui Giurgiu (doc. 169 ) 20 sau Giuleștii din jos de Hlrlău (doc. 171), depindeau de cetăți (apt»>kat-k) sau erau In general datoare să lucreze la aces- tea 21. Ideea de „hotar” al unei cetăți — ter- menul este atestat astfel In documentele false nr. VIII și X privitoare la Neamț și databile In cea de-a doua jumătate a seco- lului al XVI-lea sau la Începutul celui urmă- tor 22 23 — poate fi contrazisă, pentru peri- oada analizată, de dependența satului Giu- lești situat mai jos de Hlrlău de cetatea Su- cevei22. Dacă posadele par a fi, In răstimpul cu- prins de documente, puncte de control cu caracter mai mult vamal decît militar24, 17 Ibidem, p. 387, 388. 18 P. P. Panaitescu, Mircea cel Bălrln, București, 1944, p. 233 ; cf. DRH. A, I, p.5. 18 Discuția la C. C. Giurescu, Ttrgurl sau orașe șt cetăți moldovene, București, 1967, p. 261-265. 20 DRH. A, I, p. 237-238, - documen- tul pină acum inedit amintește locul unor foste vii ale sașilor lingă Oglinzi-Neamț, nu prea departe de cetate. 21 Cazuri de scutire a unor sate ascultlnd de mănăstiri, DRH, A, I, p. 348, 352, 377, 387, 394. 22 Ibidem, p. 428, 432. 23 Ibidem, p. 241. 24 Vezi posada de pe Moldova dată cu tot venitul mănăstirii Bunavestire de pe Moldo- vița In 1439, Ibidem, p. 271—272, dar și supra cea de pe Nistru cu caracter militar, desigur. www.dacoromanica.ro 540 RECENZII 6 semnificația „prisăcilor" este mai complexă. Lucrul se datorește, ca și In cazul posadelor, mai multelor Înțelesuri ale termenului paleo- slav folosit: nostuA; iiachka, tradus de Franz Miklosich prin latinescul alvearium* 23 * 25 * * * * (sg. stup ; pl. albine, prisacă, stupină). Dar din sensurile verbului roc-khath (a răsturna, a nărui, a sfărlma a zdrobi, a nimici33 // a tăia a scoate din rădăcină *’) mai rezultă și Înțelesul de loc defrișat, de Intăritură din copaci prăbușiți M, cu echivalentul latin indago a3. în secolul al XVI-lea limba românească a Psaltire! Scheiene folosea verbul a preseci, adică a tăia copacii 30, ulterior și a seciui 31, iar Letopisețul Țării Moldovei al lui Grigore Ureche socotea necesară precizarea „prisacă cu stupi" 32. Trebuie menționat insă că terme- nul propriu unei exploatări melifere era stupi- nă (slav cTUnHHA, nHiAHHd, nsMApcTso33) iar for- ma iuckka nsvHKA este ncfolosită In diplo- matica contemporană internă a Țării Româ- nești 34 * *. Se impune astfel concluzia că sub numeroasele pomeniri (27)33 de prisăci ale primului volum de documente interne din Moldova trebuie Înțelese rezultatele acțiunilor de defrișare și Îngrădire, de colo- nizare internă. Dintre bunurile mobile ale unei economii agricole, stupii, a căror pierdere era ireparabilă, trebuiau evident puși tn primul rtnd la adăpost. Dar și oamenii: astfel la 10 mai 1439, Ștefan voievod dăru- iește din Vaslui mănăstirii din Poiană ,,o 36 Fr. Miklosich, Lexicon Palaeoslovenico- graeco-latinum, Vindobonae, 1862, p. 558. 23 Diclionarium trilingue hoc esl Diclionum Slauonicarum Graecarum & Latinarum ihe- saurus, f. 1., f. a., litera II, p. 27. 27 Fr. Miklosich, op. cit., p. 642. 23 H. Tiktin, Rumânisch-Deuisches W3r- terbuch, voi. II, Bukarest, 1912, p. 1261. 22 G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei ro- mânilor, voi. XI, Cronica pictată de la Viena, București, 1937, p. 55, 175. 30 Al. Rosetti, Limba romănă In secolul al XVI-lea, București, 1932, p. 143. 31 Grigore Ureche Vornicul și Simion Dascălul, Letopisețul Țării Moldovei, ediție C. C. Giurescu, Craiova, 1934, p. 52. 32 Ibidem, p. 11. 33 Henri Stahl și Damian P. Bogdan, Manual de paleografie slavo-română,București, 1936, p. 178. 34 Documenta Romaniae Hlstorica, B. Țara Românească, voi. 1(1247—1500), Întocmit de P. P. Panaitescu și Damaschin Mioc, Bucu- rești, 1966, Indice. 33 Din regestul documentului 278 (DRH. A, I, p. XXXVI) a fost omisă prisaca de la Rădăuți; documentul 175 (Ibidem, p. 245— 248) inclus la Indicele de materii la prisacă nu o amintește. prisacă Ia Botne, anume prisaca de Ia Visoca, ca să-și așeze albinele la această prisacă șl oamenii din satele lor” (r*Ko a* iwoTAS’frr'K csohK<"k> nMoau oy to» rachuh h ak>aT wt<-k>xK cum.)33. Retrospectiv, prisaca trebuie să fi fost și In Moldova, In preajma descălecării o fortificație semipermanentă, a cărei amin- tire stăruie poate In povestea predosloviei letopisețului moldovenesc despre prisaca lui Ețco, găsită de Dragoș la venirea sa din Mara- mureș 37; termenul și-a restrlns accepțiunea cu trecerea timpului, pierzlnd caracterul inițial. Cîteva alte elemente de organizare teri- torial-statală prezintă totodată și importanță militară. Dintre acestea ocoalele atrag In chip precumpănitor atenția. De fapt Insă pină către ultimul pătrar al secolului al XV-lea există o singură mențiune internă expresă a termenului de ocol (okoa), descifrată de editori in actul din 30 martie 1392 al lui Roman voievod 3B *. Dar ulterior ocolul pare a se pre- ciza și diplomatic și instituțional căci in 1435 este pomenit sub denumirea de ioajctt, 3a. Dacă adoptăm definiția ocolului propusă de regretatul istoric focșănean Aurel V. Sava — „ocolul este totalitatea moșiilor satelor domnești, grupate in jurul unei curți domnești, oriunde s-ar afla o asemenea curte domnească, In tlrg, in cetate sau Intr-un sat oarecare" 40 * *, atunci se impun unele retușări ale rezumatelor, documentelor și la indici. Ar fi de pildă de in- clus ocolul satului Coțmanii-Mari al doamnei Anastasia, soacra lui Alexandru cel Bun (doc. 35 din 6 iulie 1413). Apoi comparlnd actul de danie al lui Alexandru pentru fosta sa soție Ringaila, In versiunile sale slavă și latină (doc. 48 din 13 decembrie 1421) cu zălogirea curții de la Volhovăț lui Didrih Buceațki (doc. 231 din 22 mai 1443), rezultă că avem de a face In primul document cu două ocoale, unul al tlrgului Șiret și altul al 33 Ibidem, p. 275 ; deoarece doc. 98 din 10 aprilie /1430—1431/ nu este doveditor fiind o copie din 1804 după traducerea de la 1780 a unui act de la Alexandru cel Bun, Ibidem, p. 145—146. 37 Grigore Ureche Vornicul și Simion Dascălul, op. cil., p. 11. 33 DRH, A. I, p. 3 ; Mihai Costăchescu, op. cit., p. 8 — omite. 38 Cf. C. C. Giurescu, op. cil., p. 141, n. 5, dar la 16 septembrie 1408 este amintită o valoste care poate fi mai degrabă a tlrgului Roman decît a vadului de pe rtul Moldova (DRH. A, I, p. 33, 518 — sub voloste). 40 Aurel V. Sava, Tirgul In vechea organi- zare administrativă a Moldovei, 1948, apud Henri H. Stahl, Studii de sociologie istorică, București, 1972, p. 193. www.dacoromanica.ro 7 RECENZII 541 curții de la Volhovăț41, concluzie posibilă și prin situația de pe teren43. Discuția pe marginea definirii ocoalelor conduce și spre aceea despre frontiere, men- ționate cu termenul slav rpA'iHUA In docu- mentele din 1445 și 1446 de la Ștefan voievod (doc. 254 și 260)43. Trebuie remarcată Înțe- legerea medievală a ideii de frontieră ca ho- tarul ultim al satelor dependente direct sau mediat de domn. Desigur este cuprinsă aici și accepțiunea feudală a unei autorități In hotarele țării provenite din transformarea in spirit regalian a dreptului seniorului asu- pra domeniului său. Dar oricum și mai pre- sus de aceasta, există la domnii țării dintre Carpați și Nistru, alături de titlul de singur stăpinitor, autocrator44 *, acela de domn al Moldovlahiei **, Este dovada anterioară celebrei formule a lui Ștefan cel Mare despre cealaltă Valahie (Țara Romanească) — a conștiinței apartenenței la una și aceeași Valahie Mare, romanitatea carpato-danubl- ano-pontică, incluzînd țări deosebite prin așezarea geografică dar nu prin esență. Documentele publicate reconstituie ast- fel și din punctul de vedere al istoriei militare o lume. Fiecare act este un izvor de cercetare — importanța toponimelor pentru investi- gațiile de arheologie antică46 sau medievală47, pentru studiul fortificațiilor48 sau satelor dispărute, nu mai trebuie să fie subliniată aici. Instrumentul de lucru perfecționat creat de colectivul de medieviști de la Iași va fi o călăuză prețioasă a istoricului și a arheo- logului dar și a lingvistului, o temelie de nă- dejde pentru redactarea noului tratat de isto- rie a poporului român. Sergiu losipescu ONDREJ R. HALAGA, KoSice Bdlt. Vyroba a obchod v styltu Vychodo- slovensJcych miest s Pruskom (1275—1526), KoSice, 1975, 331 p. Istoria economiei evului mediu european s-a Îmbogățit de curind cu o nouă lucrare In limba slovacă sub semnătura istoricului slo- vac Ondrej R. Halaga. Autorul, cunoscut specialiștilor prin numeroasele sale publi- cații in acest domeniu (de ex. in Hansische Geschichtsblâtter ș.a.) supune investigației, in cartea care constituie obiectul prezentării de față, producția și comerțul In legăturile orașelor din Slovacia răsăriteană cu Prusia In perioada 1275 — 1526. Problema intere- sează direct pe istoricii țărilor de pe ambii versanți ai Carpaților occidentali și prin im- portanța ei atinge zone largi din Europa cen- trală, răsăriteană, inclusiv țările române, regiunea Balticii, a Mării Nordului. Lucrarea este rezultatul cercetării unui imens material 41 DRH. A, I, p. 69 — 72, mai ales versi- unea latină, p. 71. 48 DRH. A, I, p. 326 : extinderea ocolului Inglobind sau doar spre Sucevița (H sau k). 4a Funcția joldului și a posadei pe Nistru poate fi tocmai de apărare a graniței, vezi doc. 278 din 5 aprilie 1448. 44 DRH. A, I, p. 3, 4, 5, la Indicele de materii este de adăugat sub autocrat doc. 3. Ar fi util de studiat concepția succesiunii la tron relevată de formularea clauzei prohibi- tive a documentelor, uneori excluzlnd posi- bilitatea schimbării dinastiei. « Ibidem, p. 59, 73, 109, 139, 147, 150 75, 298, 311, de arhivă — atlt din Slovacia (In primul rlnd KoSice), cit și din Ungaria, Polonia, R.D.G., R.F.G., Italia, România, țările bal- tice — și a unei riguroase exegeze a informa- țiilor depistate. Documentarea, erudiția, me- todologia, orizontul larg și Înaltul nivel știin- țific al lucrării cit și al studiilor premergă- toare au fost deja apreciate de recenzenți atlt din Cehoslovacia (R. Marsina, L. Rendoă) 48 Ar mai fi de căutat și drumul indicat de geograful din Ravenna Intre Tyras (Cetatea Albă) și Porolissum (Moigrad) — cf. Vasile Pârvan, Dacia, ediția a patra, București, 1967, p. 213 — care netreclnd Carpații pe la Angustia (Brețcu) trebuie să fi străbătut Moldova de la sud-est către nord-vest. 47 Indicele de materii omite Insă „valurile” amintite In hotărnicii (DRH. A, I, p. 31, 58 sau și șanț și val. Ibidem, p. 98). Curtea de la Horlăceni — In locul Hlrlăului — a Margaretei doamna (Ibidem, p. 1) rămlne poate de iden- tificat și pe teren. 48 Toponimele atrăgătoare „Horodiște” au Insă largi posibilități de interpretare crono- logică, pină la verificarea in teren ele nu pot servi drept bază unor teorii privind sistemele de fortificații sau Însăși esența feudalismului românesc, cu sau fără castele ale boierilor. Cetățuia semnalată la indice la doc. 267 se află de fapt la doc. 269. www.dacoromanica.ro 542 RECENZII 8 cit șl din alte țări (R. H. Bantrer, M. P. Les- nikov, Henryk Samsonowicz, Marian Milo- wist ș.a.). Monografia a fost concepută in patru părți: primele trei, cuprinzînd tratarea pro- priu-zisă a problematicii, bibliografie, hărți, scheme, rezumat In rusa și germană slnt publi- cate In volumul de față, cea de a patra parte (documente — multe inedite — indici) con- stitue obiectul unui volum separat In curs de apariție. De la bun Început,In cercetarea legăturilor comerciale ale regatului ungar cu cel polon, O. R. Halaga constată un avans al istoriogra- fiei polone față de cea ungară, care mai Înainte studiase doar legăturile cu Cracovia, și doar mai recent cercetează probleme ale comerțului pornind de la sfirșitul secolului al XV-lea. Astfel obiectul de studiu enunțat mai sus al prezentei monografii răspunde unei nevoi mai vechi In istoriografia problemei. Prusia ajunsese la sfirșitul secolului XII și Începutul sec. al XIII-lea unul din punctele nodale ale comerțului Intre Apus și Răsărit, domeniu relativ respectat al orașelor prusiene In cadrul Hansei fiind negoțul cu Polonia, Ungaria, Rusia haliciană, Lituania, Silezia. In aceeași perioadă Slovacia răsăriteană a fost racordată la căile comerciale internaționale spre Prusia, Baltica și a ajuns o poartă de intrare a negoțului ungar In legăturile sale economice cu Europa apuseană, iar capitala regiunii, Koăice (in lat. Cassovia) o adevărată metropolă comercială a aceluiași regat ungar. Geneza acestor stări de lucruri (premise, cauze interne și externe) se află expusă in prima parte a monografici, mii ales in capi- tolele „Premisele racordării regiunii (a Slo- vaciei răsăritene) la comerțul la mare distanță” și „începuturile comerțului intre regatul ungar și Prusia”. Drept premise sint invocate : 1. Baza de materii prime (mii ales mine- reuri — cupru, argint, aur, fier — lemne, fa- ună) de care dispunea Slovacia răsăriteană. Acestora li se alătură, aflate in tranzit, pro- dusele de vinătoare, agricole, păstorești pro- venind din Transtisia și Transilvania. 2. Etapa slavă a mineritului și metalur- giei din Slovacia răsăriteană (plnă In sec. XIII). în veacurile IX—XII metalurgia și meșteșugurile de aici erau practicate la un nivel superior regiunilor Transdanubiei, a celor polone și ruse Înconjurătoare, lucru dovedit de ample cercetări arheologice și in sprijinul cărora se citează nu fără folos și terminologia metalurgică din limba maghiară de origine slavă (p. 51—52). Producția depă- șea nevoile interne și surplusul era exportat atlt In nord (Polonia) cit și spre sud (Ungaria). Minerii și mitalurgiștii erau organizați in obști, ulterior ei au fost aservi Ww.dacordîiMl®b 3. Dezvoltarea metalurgiei și a comerțului cu metale și după Incorporarea regiunii de către regalitatea ungară (proces destul de Îndelungat, care a durat din prima jumătate a sec. XI pină la mijlocul sec. XIII, cind administrația regatului ungar a atins crestele Carpaților (p. 54 — 55). Această incorporare nu a produs vreo ruptură in producția de metale; concomitent in regiunile miniere au fost colonizați italieni, germani, cehi ș.a. Aceștia au adus inovații juridice (libertas hospilum) și nu tehnice cum se crede Îndeobște și anume libertatea de Întreprindere și vln- zare in regia proprie a meșteșugarilor din orașe, desăvlrșind descompunerea obștilor de meșteșugari și a meșteșugarilor aserviți. Abia toate acestea au creat condiții pentru intro- ducerea ulterioară a noutăților tehnice (p. 57-58). Anii 1270—1280 constituie ani de coti- tură atlt in evoluția economică a Slovaciei răsăritene cit și a Întregii Europe. Examinlnd cauzele interne O. R. Halaga constată că In Slovacia răsăriteană se desfășoară in acești ani un intens proces de fortificare și de trans- formare a tlrgurilor de drept cutumiar in așa-zise tlrguri libere (forum liberum), proces foarte strlns legat de modernizări și transfor- mări pozitive in industria și economia minieră, în consecință se constată un avlnt al produc- ției miniere și metalurgice urmat de creșterea vertiginoasă a exportului de metale pe rlurile Poprad și Dumjec, afluenți ai Vistulei spre Baltica. Cu alte cuvinte apare o conjunctură economică favorabilă, care va antrena curlnd și producția agricolă, creindu-se astfel o piață mai largă in regiunea Tisei superioare. Pe planul economiei europene in a doua jumătate a secolului al XIII-lea s-au produs, după cum se știe, ample transformări structu- rale. După invazia tătară cunoscuta cale comercială pe Nipru a fost periclitată, iar traseul legăturilor comerciale Intre Marea Neagră și Marea Baltică și hinterlandurile lor se va muta mai spre apus. După 1270 a scăzut considerabil importanța tlrgurilor din Champagne, rolul lor de intermediar in co- merțul european fiind preluat mai ales de ora- șele hanseatice care desfac producția textilă a Flandrei in regiunea Mării Baltice in schimbul materiilor prime și a produselor de masă ale Europei centrale și răsăritene. Un rol deosebit revine in acest comerț orașelor Prusiei medie- vale, aflată in plină expansiune, cit și trans- portului fluvial pe Vistula — ale cărei guri slnt controlate din 1308 de teutoni—și afluenții ei (Bug in teritoriile ruse, Poprad, Dunajec in Slovacia răsăriteană). Creșterea Importanței acestei căi comerciale se petrece concomitent cu transferarea centrului dc greutate al trans- portului la distanță dc pe căi continentale pe mult mai rentabile (MeditC- o RECENZII 543 rană — Ocean — Marea Nordului — Baltică). In același context al cauzelor externe, istoricul slovac mai menționează mutarea centrului sfatului polon din Polonia Mare In Polonia Mici (reg. Cracovia). Pină la jumătatea sec. al XlII-lea legătu- rile comerciale ale regatului ungar se realizau In principal prin două ,,porți”. Prima, ,.poarta moravă” asigura comerțul (mai ales importul de produse textile) cu Europa apuseană, atlt cu țările cisrenane cit și cu cele transrenane și inițial cu Nordul, continulnd o arteră co- mercială vie din primul mileniu. Cea de a doua „Porta Rusciae” permitea pe la Mukaăevo șl pe valea rlurilor Stryja și Latorica mai ales importul de piei, cai din ținuturi ruse, cit și de mărfuri orientale, bizantine, italiene din coloniile pontice. In urma transformărilor structurale din economia europeană cit și a celor din Slovacia răsăriteană, expuse și unele și altele mai sus, se produce o deplasare a orientării preponderente a tlrgurilor din Slo- vacia răsăriteană, din direcția ante carpatică (est-vest) pe direcția transcarpatică (nord-sud). Drept dovadă a creșterii importanței căii comerciale din Carpați pe linia Vistulei, a exportului și tranzitului dc mărfuri din și prin această regiune stau și privilegiile comerciale de la sflrșitul sec. XIII și Începutul sec. XIV. Pentru comerțul Slovaciei răsăritene cu Po- lonia și regiunea Baltică, dar și cu ținuturile ruse, de importanță decisivă este dreptul de depozit general al orașului KoSice, conferit In 1290, care continuă dreptul cutumiar de popas pe etape al negustorilor in centrul pro- vinciei antetisiene de graniță. Privilegiul nu s-a păstrat, Insă din această perioadă, Cassovia este oraș, este „civitas murata”, are scutiri de schimb anual al monedelor și autonomie ecleziastică. Autorul conchide că angevinii nu au Înlăturat scutirile monetare pentru -străini, inflrmlnd astfel pe istoricul maghiar B. Hdman. Dreptul de depozit al Cassoviei găsește imediat ecou In acordarea de privilegii orașelor Podolinec (1292), Cracovia (1306) și Levofia (1320 — 1330); primul și ultimul In Slovacia răsăriteană. Slovacia răsăriteană era racordată la căile comerțului internațional și prin alte orașe, filiale ale tricesimei casso- viene: astfel pe calea spre Sgcz in Polonia (Cracovia, Prusia, Wroclaw) se aflau orașele Lcvofia, Kcămarok, Stară Lubovna (in germ. Lublau, vezi Tratatul de la L. In 1412), pe calea spre Zmigrdd (Sandomierz, Toruri sau ținuturile ruse) se aflau Bardejov (g. Bartfeld) șl Stropkov iar pe drumul spre San șl Nistru sc afla Humennă. Orașul KoSice era In domeniul comerțului un partener aproape egal cu Cracovia, căci avea atlt In Polonia, cit șl in ținuturile ruse și pe „drumul tătăresc” garanții de privilegii și avantaje egale cu cele ale Cracoviei. în jurul anilor 90 ai secolului al XlV-lea la KoSice se găsesc consemnați „negustori nu numai din Cracovia și celelalte orașe ale Poloniei și Rusiei (sud-vesticc) dar și din Țara Româ- nească, Transilvania, Serbia, Austria, Italia, Flandra, Germania superioară, Luzacia, Sile- zia, Moravia și Boemia și bineînțeles din Prusia” (p. 118). Cassovia, ca și celelalte orașe din Slovacia răsăriteană au găzduit dc nenumărate ori — și nu Intimplător — mai ales sub Sigismund de Luxemburg Intllnlrile acestuia cu diverși suverani ai Europei. Transportul mărfurilor — ce trebuiau pre- văzute cu semne de proprietate ale negustori- lor (producătorilor) și cu cele ale controlorilor de la vămi, studiate de autor in monografic — se efcctau pe apă și pe uscat (vezi cap. „Pre- misele tehnice ale comerțului la distanță”). Transportul fluvial (plute, bărci), răsplndit din vechime, utilizat mai ales In cazul mărfuri- lor grele și ieftine, era cel mai rentabil. Izvoa- relor scrise li se alătură cele lingvistice topo- nimice — Plavcfi, Plavnica; Lad Lod(z)any (de la Iod = vas, barcă) și In maghiară Ladăny (v. Tiszaladâny, Piispokladâny ctc.) și ter- minologia tehnică de origine slavă In maghiară (p. 104-110). Transportul pe uscat (cai, căruțe) presu- punea existența unor drumuri, Întreținerea și securitatea lor. „Poarta Rusiei”, inițial sin- gura intrare transcarpatică in regatul ungar, tăinuită și păzită a fost Înlocuită cu drumuri regale, cu drumuri cc duceau dc la cetate la cetate, ulterior de la oraș la oraș, la Început pc crestele munților, ulterior prin locuri mai joase. O. R. Halaga studiază diferite tipuri de vehicule (grele, ușoare) utilizate In co- merțul local sau la distanță. Trebuie precizat că maia cuvlnt desemnlnd In regatul ungar un tip de căruță mare și atestat de autor nu numai In slovacă, maghiară ci și In slrbo- croată și ucraineană (cu sensuri diferite) este cunoscut și limbii române: in evul mediu maja Însemna căruță de transportat pește, sau o unitate dc măsură (regional și azi 50 sau 100 kg. vezi de ex. doc. slavon al lui Vladislav voievod din 1374 unde este vorba de o majă dc ceară). Partea a doua — miezul monografici — este consacrată perioadei înfloririi cogicrțului dintre regatul ungar și Prusia in scc. XIV și XV. începe cu studiul „Libertății drumurilor și tlrgurilor In politica ungaro-polono-prusacă In scc. XIV și XV”. Ambițiile monopoliste ale Cracoviei (drept de depozit din 1306) marchează o bună parte a relațiilor ci econo- mice cu diferite alte orașe (de ex. KoSicc, drept de depozit din 1290). Astfel Cracovia pizmuia legăturile directe ale orașelor Toruri și Wroclaw cu ținuturile ruse meridionale și strlngerea legăturilor directe cu Prusia ale Cassoviei și ale altor orașe din Slovacia răsă- www.dacoromanica.ro 544 RECENZII 10 riteană și din Polonia de sud. împotriva opi- niei apriorice, că dreptul de depozit al Cra- coviei Împiedica cu dcsăvlrșire pe negustorii din regatul ungar să practice comerț cu Prusia, istoricul slovac a adunat un bogat material faptic. La ambițiile monopoliste ale Craco- viei se replica prin contramăsuri, care in cazul orașelor din Slovacia răsăriteană și a celor sud-polone se realizau deseori prin ocolirea ei, prin Bardejov-2migr6d-Sandomierz sau prin Mukaăevo-Sandomierz, sau cum a fost cazul in anii 1360—1367, cind izbucnise un adevă- rat „război rece" Intre Cracovia și Koăice, prin valea rlului Oder. Rațiuni de ordin eco- nomic sau politic determinau In general ad- miterea reciprocă a excepțiilor In cazul Cas- soviei și Cracoviei. Cum este Îndeobște cunoscut, comerțul și privilegiile care-1 fixau se aflau In foarte strlnsă legătură cu evenimentele politice, In cazul de față cu jocul politic al celor trei state angajate In negoț: Prusia teutonă, regatul polon, ulterior polono-lituanian și regatul ungar, care mal ales In timpul lui Sigismund de Luxemburg sprijinea pe teutoni in conflic- tul acestora cu uniunea polono-lituaniană. Pentru repercusiunile lor deosebite In dome- niul comerțului Intre Carpații occidentali și Prusia prin Polonia trebuie reținute două evenimente politice. Primul este victoria polono-lituaniană de la Griln^ald asupra teutonilor In 1410, cu urmări negative In general pentru negoțul Prusiei, reducerea comerțului acesteia cu Polonia și regatul ungar, transferarea definitivă a centrului de greutate al acestui comerț de la Torun la Gdansk și declanșarea procesului de pre- luare a rolului comercial al Prusiei de către Polonia. Abia prin pacea de la Nieszava din 1424 s-a reînnoit tranzitul prusac prin Polonia (p. 155 — 156). Cel de-al doilea eveniment, considerat punct de reper in cronologizarea problemei este incorporarea Prusiei apusene de către regatul polon in 1454, fapt prin care la gurile Vistulei s-a creat o nouă situație politică. Regele polon Cazimir al IV-lea a asigurat orașelor prusiene libertatea și securi- tatea legăturilor comerciale cu regatele polon și ungar. Prosperitatea acestui reînnoit co- merț insă nu a durat mult, căci la sflrșitul secoluldi XV se constată o continuă descreș- tere a legăturilor directe dintre orașele Slo- vaciei răsăritene și Prusia, aspect ce va fi explicat mai jos. Cel de-al doilea capitol al părții centrale a monografiei este dedicat producției (studiului proceselor tehnologice) și exportului de metale, printre care locul de frunte 11 ocupa cuprul. Cuprul provenind din regatul ungar este cunoscut deja In anii 70 al sec. XIII In Flandra, ulterior izvoarele 11 atestă la Riga, Reval, Dorpat In Novgorod etc. în cel de-al www.dao treilea sfert al secolului al XlV-lea cuprul constituia 1/4 —1/3 din valoarea exportului peste mare al orașului Toruă. Merită să fie reținute clteva concluzii noi ale autorului In această problemă. — importanța europeană a producției și exportului de cupru și argint din Slovacia Înainte de monopolizarea acestora de familia Fugger (deci mai ales In sec. XIII—XV). — nu se poate vorbi de existența unui monopol al negustorilor hanseatici In expor- tul cuprului din Slovacia In Flandra ; la Înce- put acesta era dominat de negustori din regatul ungar, ulterior au pătruns și cei din Polonia și Prusia ; exista deci și un comerț de cupru intermediar Intre Carpați și Prusia (p. 178-179). — concluzia deja cunoscută privind locul de frunte In Europa a mineritului și metalur- giei din regatul ungar trebuie precizată, că In sec. XIV—XV producția de metale revenea tn primul rind Slovaciei răsăritene, iar la sflrșitul sec. XV și Începutul lui XVI Slovaciei centrale, anume ținutului Banskă Bystrica. Exportul de aur și argint din regatul ungar capătă importanță mai ales In urma pericli- tării importului de aur african In Europa după instaurarea controlului turc asupra căilor comerțului levantin la jumătatea seco- lului al XlV-lea. în acest sens este de ajuns să amintim că piața și monedele poloneze depindeau de importul de argint din regatul ungar (p. 210), iar aurul și argintul erau ex- portate ca atare sau sub forma obiectelor de artă prin Prusia In Anglia și In cnezatele ruse. Exportul metalelor prețioase era Insă supus controlului regalității. Limitele crono- logice ale exportului de fier și oțel spre nord și vest In Prusia, Anglia, Livonia, cnezatele ruse) slnt lărgite de studiile Iul O. R. Halaga la un secol (cca. 1360 — cca 1460). Pătrun- derea fierului din Slovacia răsăriteană pe piața mondială este condiționată de cererea ridicată a acestui metal și a diferitelor lui sorturi și scăderea producției In Angiia și Franța, a exportului de fier basc In Anglia și Franța la sflrșitul sec. XIV. Se răstoarnă opinia răsplndită privind dominația și mono- polul fierului suedez In regiunea baltică: In izvoarele engleze importul de fier din Suedia este urmat Imediat de cel provenind din re- gatul ungar. Metalele exportate (mal ales argintul) erau Însoțite de mărfuri complementare ca piei, blănuri, ceară, studiate in capitolul al treilea al părții centrale a monografiei. Se atestă exportul blănurilor și pieilor in Prusia, Lilbeck, Flandra, Anglia și, Începînd din secolul al XlV-lea,;! un intens tranzit al aces- tora din cnezatele ruse limitrofe, din Transil- vania, Moldova și Țara Românească, concen- trate de.dreptul de depozit general al Casșo- omamca.ro 11 RECENZH 545 Viei și prin legăturile intense ale orașului Bardejov cu Transilvania și dreptul lui de depozit pentru mărfurile ruse. Este un lucru cunoscut că o parte a pieilor și blănurilor „po- lone” și „ungare” proveneau din țările române (p. 230). La ceara de producție lo- cală destinată exportului se adăuga cea de altă proveniență, inclusiv din Transilvania, Țara Românească (ex. 1395, respectiv 1464, p. 234 — 235). Sint cunoscute in Europa răsă- riteană cîteva centre importante ale comer- țului cu ceară: Lublin, Liov, Sibiu, Brașov Înzestrate cu privilegii speciale In această privință. Exportul cailor și vitelor (in sec. XIV prin Sqcz și Bardejov spre nord) avea parte de un regim similar de control și interdicție din partea regalității ungare ca și exportul me- talelor prețioase. Spre KoSice Insă se Îndrep- tau In tranzit și cirezi de vite (boi) importate de către români, armeni, tătari (sec. XVI, p. 237), iar de la sfirșitul secolului XV cirezile provenind din Halici și Balcani erau Îndrep- tate mai mult spre Apus. In cazul produselor alimentare predomina comerțul cu pește. Se exporta pește sărat (lucru atestat Încă In sec. XIII) se impor- tau heringi, care de obicei Împreună cu pro- dusele textile ajungeau și pe piețele transti- siene și transilvane (de ex. in 1502, 1504, p. 240). De la sfirșitul secolului XV se Înregis- trează o puternică scădere a exportului de pește. în Încheierea părții a doua se tratează importul și exportul produselor meșteșugă- rești. în izvoarele medievale importul in Europa centrală Însemna cu precădere import de produse textile apusene, efectuat după sec. XIII In primul rlnd prin Prusia. Produ- selor textile din Flandra, Anglia etc. li se adăugau cele din Italia și cele orientale, desfăcute pe tot cuprinsul regatului ungar (p. 234 sq.). O. R. Halaga demonstrează capa- citatea de cumpărare a locuitorilor regatului ungar In sec. XIII—XIV și rolul activ al negustorilor din Slovacia răsăriteană. La sfirșitul secolului XIV și Începutul sec. XV aceștia nu numai cumpărau și desfăceau mărfuri obținute prin Prusia, dar și aduceau in Prusia produse cumpărate In ținuturile ruse, pe „drumul tătăresc” (Kamenec Podol’skij, orașele pontice) pe piețele din Oradea, Buda etc. (p. 244). Autorul publică totodată in monografie rezultatele descoperirilor sale privind produc- ția textilă de export din localitățile est-slo- vace KoSice, Bardejov, Levoda, Presov ș.a. produse atestate in jurul anului 1373 in Prusia (postavuri scumpe produse după modelul celor flamande), in exportul Prusiei in ținu- turile ruse, in Ucraina (1524, Kamenec Podol’skij), Cererea sporită de pînzeturi mai www.dacoromanica.ro ieftine in Occident Încuraja acest export prin Nordul prosper pînă la transformările struc- turale de la sfirșitul sec. XV. Ulterior produc- ția textilă din Slovacia răsăriteană va fi orientată cu preponderență spre sud-vest, iar o parte, Împreună cu produsele textile impor- tate, va găsi piețe de desfacere In Transtisia, Transilvania, Moldova, Ucraina (p. 261). Partea a treia a monografiei, intitulată „Spre monopol și comerț intermediar” este consacrată perioadei de stagnare și decădere a comerțului transcarpatic la sfirșitul sec. XV și Începutul secolului XVI. Istoricul slovac clarifică transformările structurale din co- merțul european și provincial, anume schim- barea orientării legăturilor comerciale, la originea căreia se identifică o serie de factori ca : instaurarea dominației turcești In Marea Neagră, descoperirile geografice, decăderea legăturilor la mare distanță ale Hansei In urma războiului ei cu Danemarca, lichidarea contorului novgorodean al Hansei (1494), decăderea Prusiei, a drumurilor „cracoviene”, monopolul internațional al marilor corporații comerciale. Pe plan local se menționează scăderea producției miniere, afirmarea tot mai puternică atlt in transportul pe Vistula cit și In tot comerțul a negustorimii și mai ales a nobilimii polone. în consecință negustorii din Slovacia răsăriteană pierd teren și inte- resul pentru acest comerț. în noua Împărțire a sferelor comerțului scade importanța legă- turii Kosice-Cracovia-Toruri In favoarea celei Intre Vilnius-Poznan, Lublin-Gdansk. Func- ția Liovului de intermediar intre Est și Vest este preluată de Wroclaw și Viena, iar preci- zarea dreptului de depozit al Vienei la sfir- șitul secolului XV transferă schimbul de măr- furi Intre Apus și regatul ungar de la KoSice la Viena. Cu cîteva decenii înainte de Mohâcs preponderența intereselor comerciale ale Cas- soviei capătă o nouă orientare spre sud și mai ales vest. Decăderea comerțului nordic al Cassoviei atrage declinul economic al fostei metropole comerciale a regatului Ungariei. în urma schimbărilor radicale din Europa la sfirșitul sec. XV și începutul secolului XVI, pătrunderea „marelui capital” atlt în produc- ție (mai ales In extracția minieră, care deve- nise tot mai costisitoare) cît și in comerț — unde a avut rol hotăritor în transformarea structurii acestuia — era inevitabilă. La 15 noiembrie 1494 extracția metalelor (mai ales cupru) din Slovacia centrală a trecut sub controlul monopolului Thurzo-Fugger. în curind cuprul provenind din Slovacia a inun- dat tradiționalele piețe de desfacere a cupru- lui în Germania. Comerțul la mare distanță a devenit monopolul deținătorilor marelui ca- pital, celorlalți negustori rămlnindu-le doar comerțul intermediar. Istoricul slovac apre- ciază că, din punct de vedere al evoluției 546 RECENZII 12 istorice, rolul „monopolurilor internaționale” a fost in această perioadă In esență progresist. Avind in vedere importanța economică a orașului KoSice și a celorlalte orașe din Slo- vacia răsăriteană și a amplelor lor legături comerciale, inclusiv cu țările române, apare justificată pentru cercetarea istorică româ- nească necesitatea unor mai susținute pros- pectări in arhivele orașelor din Slovacia răsă- riteană. Apariția celui de al doilea volum al monografiei, conținind documente, după cum anunță autorul, multe inedite, este așadar așteptată cu deplin interes. | Jdn Sykora | SIDNEY ASTEE, Les origines de la seconde guerre mondiale, Traduit de l’anglais par Claude Yelnick, Hachette Littdrature, l^vreux, 1974, 434 p. Cel de-al doilea război mondial, cu Întregul complex de evenimente care l-a precedat, a preocupat și continuă Încă să suscite atenția a numeroși istorici de formații diferite care au analizat ansamblul faptic al anilor 1938— 1945 sub aspecte din cele mai variate. Printre aceștia se situează și Sidney Aster, istoric canadian *. Beneficiar al legii votate de Parlamentul britanic In 1967 prin care ter- menul de păstrare a secretului documentelor de stat se reducea de la 50 la 30 de ani, deci, deveneau accesibile de la 1 ianuarie 1970, Sidney Aster reușește să ofere cititorilor pasio- nați, ca și specialiștilor, o lucrare interesantă și valoroasă prin datele noi pe care le introduce In circuitul istoriografie, printr-o nouă manieră de interpretare a acelei perioade fierbinți din preajma izbucnirii celei mai mari conflagrații din istoria omenirii. Cartea pe care o semnează caută să deter- mine originile și cauzele celui de al doilea război mondial. In acest scop el ne propune o călătorie pornind din cabinetul ministrului de externe britanic prin toată Europa, dar mai cu seamă In acele regiuni In care [interesele engleze erau majore. Incursiunea lui Sidney Aster Începe In ziua de 15 martie 1939 data invadării și des- ființării Cehoslovaciei ca stat și se Încheie la 3 septembrie același an. între aceste date extreme se desfășoară acțiunea volumului pe care ni-1 oferă istoricul de peste Ocean; o acțiune palpitantă, plină de suspense, In care adversarii căutau să-și ghicească reciproc mișcările, Indreptlndu-se, In mod fatal, spre confruntarea armată. Folosind un stil simplu, „curat”, Imbinlnd cu măiestrie materialul oferit de documentele deschise cercetării — emanate de Foreign Office — cu memoriile, * Pentru unele date privind activitatea și preocupările sale vezi „Magazin istoric” nr. 10, 1975. Este prezentată și o traducere parțială a capitolului III intitulat „Viorel Virgil Tilea”, din lucrarea istoricul canadian, bare se jridică asupra motivelor ce l-au deter- www.dacoramamca.ro Însemnările și interview-urile luate unor oameni ce au reprezentat In acele vremuri tulburi factori de decizie guvernamentală, autorul cercetează și analizează cu minuțio- zitate evenimentele importante petrecute In răstimpul a mai puțin de șase luni cu impli- cații directe asupra omenirii. Ne este prezentată poziția Cabinetului bri- tanic In martie 1939 clnd mașina de război nazistă a sfărlmat brutal un stat a cărui singură „greșeală” a fost aceea de a se Învecina cu Germania hitleristă. în acele momente clnd era vizibil că Germania — chiar un re- prezentant de marcă al conciliatorismului, Halifax sesiza — „nu ține cont de opinia mondială și caută să creeze o situație care să-i permită să domine prin forță Europa și, dacă e posibil, lumea” (p. 33), guvernul englez se mărginește să Înainteze o simplă notă de pro- test prin care informa pe germani că „Marea Britanie consideră acțiunea lor ilegală” (p. 35), contrară angajamentului luat la Miinchen. Trecerea In revistă continuă cu Încercarea de descifrare a „afacerii Tiiea", cu relevarea tabloului extrem de viu și schimbător al raportului de forțe european, a calendarului diplomatic, a tuturor tatonărilor și contac- telor la diferite nivele și cu diferiți parteneri, toate propunlndu-și de fapt aceeași finali- tate : Închegarea unei alianțe politico-militare capabilă să se opună și să reziste Axei. Ne sint prezentate convorbirile anglo-franco-so- vietice din martie-august 1939 care aveau ca scop Încheierea unui tratat de asistență mu- tuală, precum și concluziile autorului privind cauzele eșecului acestor Intllniri. Pe tot parcursul lucrării Sidney Aster urmărește mecanismul luării deciziilor, factorii și natura lor care au influențat forurile competente și au obligat In final guvernul britanic să de- clare război Germaniei. Ultimile pagini ale cărții schițează ecou- rile actului din 3 septembrie. După lectura volumului, o primă Intre- 13 RECENZII 547 minut pc autor să se oprească in cercetarea sa asupra acestei perioade. în fond, Sidney Aster încearcă să destrame imaginea ce a fost creată dc Întreaga istoriografie britanică și străină, că guvernul Chaiubcrlain a fost sin- gurul vinovat dc situația internațională a Angliei Inceplnd cu a doua jumătate a anului 1938, dc pierderea unei poziții pe eșichierul politicii mondiale, dc dczastrale din primii ani dc război. Este dc fapt și punctul nodal al lucrării, In edificarea căruia el aduce toate argumentele : de la afirmația dircetă ,,răz- boiul nu devenise inevitabil dcclt la 15 martie 1939” (p. 12) — plnă la aluzia fină referi- toare la faptul că nimeni altul decit Neville Ghamberlain a fost promotorul modificării strategiei militare, fapt ce decurgea din Însăși schimbarea opțiunilor politice ale Cabine- tului Inceplnd cu 15 martie 1939. Dacă plnă icnin miezul diplomației engleze era dc a nu angaja țara Intr-o regiune in care nu era direct nteresată, dc la această dată factorii de răs- pundere realizează că numai Incercuind Ger- mania hitlcristă cu un cordon dc state dor- nice In bararea nazismului și revizionismului pot să asigure in continuare existența Impe- riului britanic. Sidney Aster se străduiește să avanseze poteza că 15 martie 1939 reprezintă Începu- tul unui drum nou in istoria Angliei. In esență, ideea centrală este că politica de „liniștire”, acel appcasement In numele căruia fuseseră sacrificate două națiuni, mu- rise odată cu cotropirea Cehoslovaciei. Sid- ney Aster nu este categoric clnd avansează ipoteza unui război izbucnit brusc, din niște cauze imediate — „eventualitatea conflictu- lui cu Germania nazistă Își găsise deja izvo- rul In evenimentele anterioare /... in opo- ziția tendințelor politice” /p. 12/ — dar În- treaga sa construcție are ca scop să demon- streze că Însuși Chamberlein a fost cel ce a pregătit Anglia pentru război. Dorința pri- mului ministru era să obțină un răgaz nece- sar țării sale și celorlalți aliați, pe care spera să-i aibă, să se poată pregăti să facă față țelu- rilor expansioniste ale lui Hitler. !n susținerea tezei sale istoricul canadian aduce un nou argument; este vorba de „afa- cerea Tilea”, determinantă, după părerea lui, In deșteptarea cercurilor guvernamentale bri- tanice la realitate, In prezentarea la adevărata valoare a ceea ce Înseamnă pericolul nazist nu numai pentru statele imediat amenințate de Germania hitlcristă, ci pentru Întreaga lume. Asupra episodului Viorcl Virgil Tilea ne \om opri mai mult, Întrucît istoriografia occidentală s-a preocupat mult de demersu- rile făcute de ministrul român la Londra, ecourile pc care le-au trezit ele in sinul mem- brilor Cabinetului, precum și urinările di- recte ce le-au axut asupra politicii engleze* in același timp, acțiunea desfășurată de Tilea se Înscrie pc coordonata majoră a politicii externe desfășurată In acea peri- oadă dc factorii de răspundere de la București dc salvare a independenței țării In fața peri- colului transformării statului In anexă eco- nomică și militară a Reichului hitlcrist. Ce semnificații a avut pentru România Întreprinderea ministrului ci In capitala brita- nică? Nu există astăzi nici o Îndoială că lu acel climat dc nesiguranță politică clnd in Europa Germania sc erija in postura de arbitru și hotăra pc bază dc dictat și forță soarta națiu- nilor, activitatea lui Tilea la Londra, a vizat, folosind mijloace specifice diplomatice, obți- nerea sprijinului britanic pentru a Întări po- ziția și rezistența României. în martie 1939, cotropirea Cehoslovaciei, presiunile politice și economice exercitate de Germania la București, Înăsprirea relațiilor româno-nngarc, atacurile revizioniste la a- dresa României, toate au dus la izolarea țării pc plan internațional. în acest context res- ponsabilii politicii române au Încercat să utilizeze toate mijloacele care să le permită menținerea suveranității statului. Și singura calc considerată posibilă de cei se răspundeau dc destinele României era apelul la puterile occidentale. Cu acest mandat a fost Însărci- nat Viorel Virgil Tilea. Misiunea Ini nu se reducea doar la semnalarea amenințării ce reprezenta dorința de hegemonie a Germa- niei nu numai pentru România și sud-cstul Europei, ci pentru Întregul continent. Tri- misul român trebuia să facă toate demersu- rile pentru a interesa efectiv Marea Britanie In această zonă pc care Cabinetul Chamber- lain o lăsase deliberat, după Munchen, la marginea preocupărilor sale. Intuind această renunțare voluntară făcută dc Foreign Office la sugestia celui ce ocupa la acea dată reșe- dința din Dow ning Strcett 10, In scopul Înde- părtării pericolului războiului dc granițele imperiului, cercurile guvernamentale româ- nești erau decise să facă clți mai mulți pași pe drumul concesiilor economice către Londra, acțiune prin care sperau angajarea majoră a ♦ în istoriografia din țara noastră mai mulți specialiști s-au aplecat asupra activi- tății diplomatului român din martie 1939, sesizlnd importanța și caracterul special al misiunii Tilea; vezi Al. Gh. Savu, Dictatura regală, București, Editura Politică, 1970, 487 p.; Viorica Moisuc, Diplomația Homăniei și problema apărării suveranității și indepen- dentei nafionale în perioada martie 1938 — mai 1940, București, Editura Academici Republicii Socialiste România, 1971, 324 p. www.dacoromanica.ro 518 RECENZII 14 ei in acest spațiu in care convergeau intere- sele mai multor puteri. în dorința lui de a oferi istoriografiei un „nou" Chainberlain, Sidney Aster nu a re- marcat Îndepărtarea Angliei de sud-estul european, începută chiar mai Înainte de m> mentnl Miinchen, toată argumentația con- duce la concluzia că abia după 15 martie 1939 Marea Britanic realizează importanța acestei regiuni pentru Însăși existența ei. în această conjuetură, dublată și de pre- siunile directe germane exprimate cu prile- jul convorbirilor economice ce se desfășurau la București, se produce acțiunea lui Tilea. Sidney Aster prezintă coordonatele pe care si d'Sfășura diplomația externă britanică plnă In mom -ntul intrării in scena politică a minis- trului român care Își ia postul in primire la 1 februarie 1939. El surprinde cu precizie — și aceasta este o altă noutate a lucrării —fac- torii ce au determinat Imperiul britanic să relans ‘ze cursa contra cronometru pentru Bal- cani ; constată că însărcinatul cu afaceri român la Londra prin informațiile aduse și demersu- rile făcute la Ministerul de Externe, „provo- case o revoluție in politica externă britanică (...) reușise să zdruncine un guvern care, de la Conferința de la Miinchen, se dezinte- resase practic de Europa de est și care părea decis orbește să caute o înțeleg -re cu Germania hitleristă” (p. 70). Pentru a răspunde la întrebarea cum de a fost posibil ca România să influențeze o reorientare a poziției zkngliei, precum și o rcordonarc a unei stări dc spirit existente la majoritatea membrilor Cabinetului, autorul sondează in două direcții : una economică și cealaltă politică, determinată in concepția lui, iar in final iși transpune concluziile in plan militar. Acțiunea lui V.V. Tilea nu a fost declan- șată, așa cum s-ar părea, imediat după ce diplomatul român a cunoscut pretențiile eco- nomice și politice p ■ care reprezentanții Reich- ului le-au Înaintat guvernului de la București in negocierile din martie 1939. Tilea a devansat presiunile germane. Scurt timp după prezentarea sa la Londra (fiind investit cu un larg mandat de către Carol II) a și luat contact cu șefii finanței engleze, cu respon- sabilii politicii externe, dar spiritul de auto- liniștire al acelora ce „oferiseră lumii pacea” In septembrie 1938 l-a Împiedicat pe diplo- matul român să obțină deocamdată vreun succes. Dealtfel, o recunoaște și Sidney Aster : „Iarna anului 1938 1939 nu reprezenta un moment bine ales pentru a cere Londrei să extindă influența sa politică și economică In sud-estul E iropei. Guvernul britanic, deși numai intermitent și deși Hitler n-a con- tribuit cu nimic, răinlnea impregnat de acel spirit de conciliere care fusese numit „«spiri- tul Munchjenului •” (p. 72). „încăpățînatul” Tilea care și-a abordat misiunea eu metodele „unui om de afaceri, nu ale unui diplomat” (acest lucru fiind după autor una din cauzele reușitei finale) nu re- nunța in întreprinderea sa de a determina modificarea poziției Marii Britanii față de România. în Întrevederile pe care le are eu diferiți politicieni el aduce din ce In ce mai des In discuții leit-motivul că țara sa este supusa la o „viguroasă presiune politică și econo- mică din partea Germaniei”. în această si- tuație Londra trebuie să se decidă cit mai rapid și să treacă la „acordarea de investiții României și asistență fără de care ea ar de- veni un monopol economie german” (p. 73). Faptele tren-uză fără ca diplomatul român să poată anunța Bucureștii de reușita acțiunii sale. în așteptarea unui răspuns clar 'lilea ia legătura și eu reprezentanții altor state acreditați la Londra. Referindu se la acea perioadă de aștep tare din luna f-bruarie, V.V. Tilea se destai- nuie treizeci d‘ ani mai tirziu: „A negocia cu responsal ilii britanici In februarie 1939 era ea și cind ai fi jucat tenis singur. Eu am reu- șit sa le trimit mingea dc mai multe ori, dal- ei nu ini-au Înapoiat o niciodată” (p. 72). Era o consemnare a imobilismului ce caracteriza cercurile guvernamentale engleze la acea dată și de care s-a izbit In dese rlnduri. Era nee •- sară o lovitură de forță care să trezească din amorțeală Cabinetul de la Londra. Și acea lovi tură a venit : la 15 martie trupele Wermacht- iilui au năvălit in Cehoslovacia. Această ac- țiune militară a constituit după Sidney Aster, răspunsul parțial al Întrebării referitoare la cauzele ce au determinat restructurarea poli- ticii externe britanice și, implicit, succesul parțial al misiunii lui Tilea. In acele zile de debusolare, de răsturnare a unor valori, a unei Întregi construcții menite după pă- rerea celor care dirijau politica externă bri- tanică dacă nu să-l Înlăture cu desăvir- șire, eel puțin să Îndepărteze războiul de fron- tierele imperiului, apare ministrul român cu informații complete și edificatoare asupra țelurilor expansioniste ale Germaniei hitle- riste : Reieh ul nu se va opri aici : el, Tilea, deține date precise asupra următoarei miș- cări a adversarilor. După Cehoslovacia, Ro- mânia. Și diplomatul român supralicitează : după ce vor obține petrolul, griul și aurul românesc, după ce va disloca In acest spațiu o forță capabilă sa supravegheze strlintorile și să influențeze deciziile guvernelor de la Atena și Ankara și după ce iși va institui controlul asupra Mediteranei orientale, M'er- inachlul va declanșa atacul asupra Europei de vest. Or, singura șansă de supraviețuire In cadrele existente, a Imperiului britanic era de a nu permite infiltrarea germanilor In www.dacoromanica.ro 3 RECENZII 537 tura secolului al XV-lea consacrată domnului român. în lumina investigației lui N. Stoicescu, Vlad Țepeș apare ca o mare personalitate politică și militară, promotorul unei politici coerente, urmărind cu metodele și in spi- ritul epocii sale Întărirea autorității dom- nești și apararea nealirnării țării lui prin practicarea, cind s a ajuns la confruntarea militară, a unui adevărat război popular. în masura in care termeni ca „exhaustiv” sau „definitiv” slnt Îngăduiți in aprecierea unei cercetări istorice, ei trebuie indală folo- siți In legătură cu cartea lui N. Stoicescu : toate mărturiile cunoscute și toate lucrările predecesorilor au fost valorificate; atit timp cit alte izvoare nu vor fi descoperite, analiza autorului rămlne, in problemele fundamentale — sau in cele mai multe din ele definitivă. 1-irește, cum s a putut vedea și in rlndurile de mai sus, pe alocuri ramine o margine de perfecționare : ne gindiin in primul rînd la Încadrarea momentului Vlad Țepeș in con textul istoriei europene. Paralelele făcute de autor (Ludovic al XI lea), bogatele referiri la acțiunea factorilor externi care au creat cadrul in care s a desfășurat lupta anii oto- mana a lui Vlad Țepeș contribuie in mare măsură la Împlinirea acestui deziderat. Cre- dem insă că, in această privință, este loc pentru mai mult.Am sugera pentru ediția des- tinată străinătății, care nu trebuie să lip- sească in nici un chip un capitol introductiv consacrat situației internaționale : nu pentru a urina un tipar obișnuit, ci pentru a dezvă- lui sensul și raporturile cauzale, a căror moti- vație profundă nu apare decît prin raportarea la cadrul european. La mijlocul secolului al XV-lea, un adevărat „puzzle” diplomatic unește Tlrgoviște, Suceava, Buda, Roma, Veneția, Cracovia și Constanlinopolul. Am avut uneori impresia, citind lucrarea, că au- torul desprinde din acest joc „piesa” româ- nească pe care o examinează amănunțit, dar „uită” sa o reașeze la locul ei pentru a da ima- ginea dc ansamblu. Un capitol introductiv ca cel sugerat mai sus ar înlătura această impresie, dacă firește nu sinlem noi cei care ne Înșelam. Amplă in documentare, profundă in ana- liză, armonioasă in construcție și clară in expunere, carlea lui N. Stoicescu Întrunește toate Însușirile unei lucrări științifice de pres- tigiu. Florin Constantinii/ Documenta Romaniae Jlistotica, A. Moldova, voi. I (138-4—1448), Bucu- rești, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975, 607 p.* Volumul de documente, primul in ordine cronologica din colecția dc documente interne medievale românești, seria Moldosa, pe care 11 înfățișează coleclisul de la Iași Constan- tin Cihodaru, Ion Caproșu și Leon Șimanschi, aslnd drept colaboratori pe Georgeta Ignat și Nistor Ciocan are semnificația unui ese- niinent de seama in viața noastră științifică. De bună seama majoritatea documentelor incluse in volum erau cunoscute : nu au tre- cut decil 23 de ani de la apariția primului tom din Documente privind istoria Homâniei, veacul Xl\ , Al, A. Moldova (1334 1-173), In care traducerile lor fuseseră tipărite prin grija colecliMilui secției de istorie medic a fostului Institut dc istoric și filologie din Iași al Academiei. Deosebirea sta mai ales in efortul atingerii unui înalt deziderat — pu- blicarea conformă normelor științifice actuale continulnd totodată tradiția Înaintașilor loan Bogdan și Mihai Costăchcscu. în chip firesc noua ediție a documentelor Moldovei Înainte * Referirile din text indică numai docu- mentul și pagina volumului, In Irimiteiile din subsol el este notai prin abrevierea DRH. A, 1. 11 - o. 7078 de Ștefan cel Mare este Închinată savantului profesor de la Liceul Național din Iași. în elegantul format in quarto al colec- ției, lucrarea cuprinde o prefață deslușitoarc a criteriilor și modului de alcătuire și publi- care a materialului, o listă de prescurtări, bibliografia și abresierile, precum și rezuma- tul documentelor In limbile română și fran- ceză (p. VII — LV). Apoi slnt publicate In forma originală și cu traduceri anexate 290 documente autentice și 10 falsuri, redactate sau păstrate In limbile slavă, română, ger- mană, polonă, latină. Un bogat indice de nume și altul de materii, listele de concordanță a documentelor publicate anterior sub alte date (p. 519 524), a documentelor anulate (p. 521), a celor eliminate din volum (p. 524 525), sau din colecție (p. 525), lista cuvintelor slase din traducerile și rezumatele românești (p. 52G) precum și a celor slave scrise prescurtat (p. 52G 528) ușurează folosirea volumului. Cele peste 70 de fotocopii ce Încheie lucrarea (p. 529 G04) deși cali- tativ superioare celor din vechea colecție a Academiei slnt totuși doar parțial lizibile și deci greu utilizable. Din punctul de vedere al documentelor cuprinse, editorii au năzuit să depășească www.dacoromanica.ro o38 RECENZII 4 nivelul vechii colecții : 130 de acte slnt pu- blicate după forme inai bune; 6 (doc. 1G9, 231, 271 — slave; doc. 247— traducere româ- nească; doc 153, 193 —rezumate) erau pînă acum inedite. La acestea se adaugă numeroa- sele originale slave, traduceri germane tipă- rite acum pentru intiia dată — fapt datorat și metodei adoptate, deosebită de a colecției anterioare. Este de notat că majoritatea docu- mentelor inedite se aflau in depozitele Biblio- tecii Academiei Republicii Socialiste România, ceea ce nu scade însă cu nimic meritul colec- tivului ieșean. în dorința unui lucru cit mai temeinic au fost investigate și citeva fonduri de documente din străinătate : Polonia (Var- șovia, Cracovia aici Biblioteca Czar- toryski) și U.R.S.S. (Moscova, Kiev), răini- nind pentru viitor sarcina verificării docu- mentelor aflate in Turcia, Grecia, Franța. Printre roadele acestor investigații arhi- vistice se află și documentul inedit 231, care suscită însă o discuție privit in raport cu altul, databil intre 1132 și 1 112, eliminat din colec- ție ca extern (p. 525). Primul document, nr. 231, este actul de zălogire a domeniului Volhovăț, de către Ilie, fostul voievod al Moldovei, lui Didrih Buceațki, starostele Podoliei, pină la achitarea unui Împrumut de 500 zloți tătărești (p. 325—327); documen- tul este dat la 22 mai 1443 la Buceaci in Podolia. Spre deosebire de acesta, actul eliminat din colecție, dat de același Ilie voie- vod la Suceava Intre 1432 și 1442, se referă la condițiile angajării ca mercenari a unor lituanieni1, deci crearea unei cete ostășești încadrată sistemului militar al țării. între cele două acte cred că este greu de decis cert caracterul intern sau extern, numai cit, pu- blicarea celui de la Buceaci aici, va impune pe viitor publicarea in colecție a tuturor docu- mentelor emanind de la domni In exil cuprin- zătoare de referiri la realități românești. Un merit deosebit al noii publicații de documente rezidă in tratarea atentă, diplo- matică și paleografică2, a fiecărui document. Descrierile arheografice și bibliografice, ample- le comentarii și justificări a einendațiilor și a interpretărilor pentru care au optat editorii Înlesnesc utilizarea sursei. în sfirșit un efort notabil s-a întreprins in direcția identificări- lor de onomastice și toponime 3 * 4, pornindu-se 1 Documente privind istoria .României, veacul XIV, XV. A. Moldova, voi. I (1384 — 1475), /București/, 1954, p. 109. 2 Totuși nehotărlrea privind grafia tre- tinei, v. DRH. A, I, p. 387, 392-393, 394. 3 Ar mai fi Încă de verificat unde se aflau prisăcile lui Chiprian și a lui Detelea (doc. 139); textul documentului nu implică neapă- rat localizarea pe Milcov : există o poiană a de la temeiul pus dc Mihai Costăchescu1 și de la Indicele numelor de locuri din Moldova alcătuit de profesorul Alexandru Gonța. Cu ani in urmă in fața bogăției de infor- mații a acestor documente Mihai Costăchescu, primul lor editor, remarcase: „Acolo unde alții nu văd decit un terfelog de piele scrisă, cu rîndurile șterse de vechime, mie lini apare vedenia unei lumi întregi, cu oameni aprigi, minați de nevoile zilelor de atunci” 5. Aceas- tă lume este cu atlt mai clar redată de opera de Înaltă ținută științifică a colectivului ieșean. O lectură de istorie militară a aces- teia poate evidenția și stabili, cred, sub un unghi de vedere special, valoarea izvoarelor diplomatice interne ce ne sînt oferite. Principala substructură a organizării mili- tare a Moldovei —oastea (bomciu) este menționată în două documente (nr. 249, 273). Primul din 1 august 1444, Suceava, este Întărirea veniturilor satului Balasinăuți mănăstirii de la Horodnic care primea totodată și dreptul de judecată asu- pra locuitorilor. Satul era scutit de dările și slujbele domnești intre care participarea la oaste (hh Ha Bs'Hcko hIkoah Aa hi VoA'kp’s) 6. Cel de-al doilea document din 22 august 1417, Suceava, reprezintă o Întărire a veniturilor și a dreptului de judecată al mănăstirii Neamț asupra a 17 sate și 2 iezere, scutite de dări și slujbe către domnie „și să nu plătească acești oameni nici o slujbă a noastră și nici o muncă să nu ne plătească, in afară de oaste, cind domnia mea va merge cu viata sa" (kcah r<«cn«A>cTS» ,«h n«HArr c«oh t, jkhto.hi>)7. Pasajul relevat de mai multe ori și recent de Nicolae Stoicescu In legătură cu instituția oastei celei mari8 * *, ar fl poate de comparat și eu obligațiile militare similare ale satelor maramureșene consemnate ulterior de Miron Costin °. Oricum cele două documente nu lui Chiprian cu moară pe Bic (doc. 47) și un Deteleu pe pîrlul Cula — Orhei (doc. 157). Nu văd legătura Intre satul Andreiaș (doc. 25G) și Șindrilari (Indice de nume, p. 435) aflat la peste 5 km depăra tare ; de altminteri Andreiaș se află astăzi In județul Vrancea, odinioară era iu Slam-Rimnic, In Țara Românească I 4 Mihai Costăchescu, Documente moldo- venești inainte de Ștefan cel Mare, voi. II, Iași, 1932, p. 823 — 945, precum și discuțiile de geografie istorică de la fiecare document. 5 Ibidem, voi. I, p. V. 6 DRH. A, I, p. 352 ; cf. Nicolae Stoicescu, Oiștea cea mare in Țara Românească și Mol- dova (secolele XIV—XVI), In Oastea cea marc, Edit. militară, /București/, 1972, p. 10 și n. 3G. ’ DRH, A, I, p. 387. 8 Nicolae Stoicescu, op. cit., p. 41 și n. 37. 0 Miron Costin, Opere, ediția P. P. Panai- tescu, /București/, 1958, p. 229. www.dacoromanica.ro 6 RECENZII 639 pot fi Înglobate la Indicele de materii sub aceeași rubrică „sate mănăstirești scutite de a merge la oaste"10. în privința alcătuirii oștirii un act de la Ilie voievod, din 2 ianuarie 1432, Gura Cracăului (doc. 106), menționează steagul (ctapt.), — In cazul de față de Tutova — al cărui „comandant" avea drept de judecată asupra satelor ce țineau de aces- ta11. Dar steagul nu poate fi socotit o „uni- tate militară” 12 ci un corp de oaste: bazele teritoriale de „recrutare” inegale, existente atunci, nu puteau da „contingente" egale, uniforme. Dintre categoriile sociale cu atribuții ostă- șești mai bine precizate slnt amintiți Intr-un număr de documente vitejii (doc. 2, 5, 9, 11, — lonaș viteazul; 10, 11, 70 — Dragoș vi- teazul ; 18 — Tamaș viteazul), al căror rol militar Însemnat in perioada anterioară pare să se fi preschimbat intr-un rang nobiliar (boieresc)11. Doi alți termeni curtean și hotnog (doc. 67; 148, 279-286, 288-290) folosite de fapt ca toponimice și onomastice, nu par să indice in realitate, după izvoarele disponibile, categorii sau funcții militare11. Rangurile de portar și spătar slnt in schimb amplu documentate; doar printr-un singur act (nr. 228 din 4 mai 1443) cel de șetrar, pro- babil doar mai tîrziu cu rolul militar știut. Slnt incerte și posibilitățile de categorisire ostășească a vlnătorilor, unul, Gherman, fiind amintit ca dependent de domeniul de la Volhovăț In 1443“ Documentele conțin de asemenea unele refe- riri la obligațiile militare ale locuitorilor sate- lor, aferente celei principale de participare la oaste : podvoadele, mersul la jold sau la posadă. Este semnificativ conținutul actului de Întărire din 5 aprilie 1448, al lui Petru voievod pentru prisăcile și satele mănăstirii Pobrata, scutindu-le de dări și slujbe dom- nești: „la posadă și la jold pe Nistru acești oameni să nu meargă" («8 ocaaS h Ha >koaa HaA<"h> HCTep'k TOThl A»A A1 H« XoAAT 10. Trebuie să se facă aici apropierea de ates- 10 Cf. DRH. A, I, p. 515 sub cuvlntul oaste. 11 Ibidem, p. 156-157. 12 Ibidem, p. 517 sub steag. 13 în acest sens observațiile Încă solide ale lui loan Bogdan, Documentul Râzenilor din 1484 și organizarea armatei moldovene In sec. XV, In „Analele Academiei Române”, Memoriile Secțiunii Istorice, s. II, t. XXX, 1907-1908, p. 403. 14 Cf. Nicolae Stoicescu, Curteni și slujitori, /București/, p. 16 — 18. 14 DRH. A, I, p. 326. Săbierul semnalat In indice (p. 516) la documentul 218 nu l-am găsit acolo. 15 Ibidem, doc. 277, p. 394, 395. țările datoriei de strajă a satelor de pe Chivejdi, afluentul Bistriței, sau de lingă Hîrlău (doc. 41, 187). Apariția joldunarului (doc. 249) ar putea Însemna și convertirea obligației amintite Intr-un impozit și existența unei funcții militare speciale. Este interesantă folosirea verbului rpasHTi. (a prăda, a jefui) pentru a desemna perceperea de contribuții de către dregătorii domnești17, se reflectă aici o anumită concepție și un stadiu al dezvoltării administrației de stat. O seamă de informații documentare lă- muresc mai bine substructurile materiale ale organizării militare a Moldovei de la sflrșitul secolului al XVI-lea și din prima jumătate a celui următor. Mențiunile despre fortifi- cațiile permanente, cetățile, provoacă totuși unele nedumeriri, de ordin cronologic de pildă. Astfel dacă la Începutul anului 1392 mai soseau Încă la Cracovia scrisori de la Petru voievod18 *, iar la 30 martie ale acelu- iași an Roman voievod dădea primul său act din cetatea sa — omonimă poate doar In- timplător— , Înseamnă fie că aceasta exista dinainte ca apanaj al său, fie că s-a construit intr-un timp foarte scurt18. Unele sate — de la văratecul lui Giurgiu (doc. 169) 20 sau Giuleștii din jos de Hirlău (doc. 171), depindeau de cetăți (apt>»att>) sau erau In general datoare să lucreze la aces- tea 21. Ideea de „hotar" al unei cetăți — ter- menul este atestat astfel In documentele false nr. VIII și X privitoare la Neamț și databile In cea de-a doua jumătate a seco- lului al XVI-lea sau la Începutul celui urmă- tor 22 — poate fi contrazisă, pentru peri- oada analizată, de dependența satului Giu- lești situat mai jos de Hirlău de cetatea Su- cevei23. Dacă posadele par a fi, in răstimpul cu- prins de documente, puncte de control cu caracter mai mult vamal decit militarM, 17 Ibidem, P. 387, 388. 18 P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrtn, București, 1944, p. 233 ; cf. DRH. A, I, p.5. 18 Discuția la G. G. Giurescu, Ttrguri sau orașe și cetăți moldooene, București, 1967, p. 261-265. 20 DRH. A, I, p. 237-238, - documen- tul plnă acum inedit amintește locul unor foste vii ale sașilor lingă Oglinzi-Neamț, nu prea departe de cetate. 21 Cazuri de scutire a unor sate ascultlnd de mănăstiri, DRH, A, I, p. 348, 352, 377, 387, 394. 22 Ibidem, p. 428, 432. 23 Ibidem, p. 241. 21 Vezi posada de pe Moldova dată cu tot venitul mănăstirii Bunavestire de pe Moldo- vița In 1439, Ibidem, p. 271—272, dar și supra cea de pe Nistru cu caracter militar, desigur. www.dacoromanica.ro 540 RECENZII 6 semnificația „prisăcilor” este mai complexă. Lucrul se datorește, ca și In cazul posadelor, mai multelor Înțelesuri ale termenului paleo- slav folosit: iiab^ra; iiachka, tradus de Franz Miklosich prin latinescul alvearium23 (sg. stup ; pl. albine, prisacă, stupină). Dar din sensurile verbului hockhath (a răsturna, a nărui, a sfărlma a zdrobi, a nimici23 // a tăia a scoate din rădăcină 26 27) mai rezultă și Înțelesul de loc defrișat, de Întări tură din copaci prăbușiți 28 *, cu echivalentul latin indago 22. în secolul al XVI-lea limba românească a Psaltirei Scheiene folosea verbul a preseci, adică a tăia copacii 30, ulterior și a seciui 31, iar Letopisețul Țării Moldovei al lui Grigore Ureche socotea necesară precizarea „prisacă cu stupi” 3a. Trebuie menționat insă că terme- nul propriu unei exploatări melifere era stupi- nă (slav ctSohha, nHtAHHd, nHtAApcTSo33) iar for- ma ndCKKA n^HXA este nefolosită In diplo- matica contemporană internă a Țării Româ- nești 34 *. Se impune astfel concluzia că sub numeroasele pomeniri (27) 36 de prisăci ale primului volum de documente interne din Moldova trebuie Înțelese rezultatele acțiunilor de defrișare și Îngrădire, de colo- nizare internă. Dintre bunurile mobile ale unei economii agricole, stupii, a căror pierdere era ireparabilă, trebuiau evident puși In primul rlnd la adăpost. Dar și oamenii: astfel la 10 mai 1439, Ștefan voievod dăru- iește din Vaslui mănăstirii din Poiană „o 26 Fr. Miklosich, Lexicon Palaeoslooenico- graeco-latinum, Vindobonae, 1862, p. 558. 23 Dictionarium trilingue hoc est Dictionum Slauonicarum Graecarum & Latinarum the- saurus, f. 1., f. a., litera II, p. 27. 27 Fr. Miklosich, op. cit., p. 642. 23 H. Tiktin, Rumănisch-Deutsches WBr- terbuch, voi. II, Bukarest, 1912, p. 1261. 23 G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei ro- mânilor, voi. XI, Cronica pictată de la Viena, București, 1937, p. 55, 175. 30 Al. Rosetti, Limba română In secolul al XVI-lea, București, 1932, p. 143. 31 Grigore Ureche Vornicul și Simion Dascălul, Letopisețul Țării Moldovei, ediție C. C. Giurescu, Craiova, 1934, p. 52. 33 Ibidem, p. 11. 33 Henri Stahl și Damian P. Bogdan, Manual de paleografie sfapo-rom nHOAU oy tow rachuh h awaT wthX ceAR.)36. Retrospectiv, prisaca trebuie să fi fost și In Moldova, In preajma descălecării o fortificație semipermanentă, a cărei amin- tire stăruie poate in povestea predosloviei letopisețului moldovenesc despre prisaca Iul Ețco, găsită de Dragoș la venirea sa din Mara- mureș 37 * *; termenul și-a restrîns accepțiunea cu trecerea timpului, pierzind caracterul inițial. Citeva alte elemente de organizare teri- torial-statală prezintă totodată și importanță militară. Dintre acestea ocoalele atrag In chip precumpănitor atenția. De fapt Insă pină către ultimul pătrar al secolului al XV-lea există o singură mențiune internă expresă a termenului de ocol (okoa), descifrată de editori in actul din 30 martie 1392 al lui Roman voievod 33. Dar ulterior ocolul pare a «se pre- ciza și diplomatic și instituțional căci in 1435 este pomenit sub denumirea de boaactt, 32. Dacă adoptăm definiția ocolului propusă de regretatul istoric focșănean Aurel V. Sava — „ocolul este totalitatea moșiilor satelor domnești, grupate in jurul unei curți domnești, oriunde s-ar afla o asemenea curte domnească, in tirg, in cetate sau intr-un sat oarecare" 40, atunci se impun unele retușări ale rezumatelor, documentelor și la indici. Ar fi de pildă de in- clus ocolul satului Coțmanii-Mari al doamnei Anastasia, soacra lui Alexandru cel Bun (doc. 35 din 6 iulie 1413). Apoi comparind actul de danie al lui Alexandru pentru fosta sa soție Ringaila, in versiunile sale slavă și latină (doc. 48 din 13 decembrie 1421) cu zălogirea curții de la Volhovăț lui Didrih Buceațki (doc. 231 din 22 mai 1443), rezultă că avem de a face in primul document cu două ocoale, unul al tirgului Șiret și altul al 33 Ibidem, p. 275 ; deoarece doc. 98 din 10 aprilie /1430—1431/ nu este doveditor fiind o copie din 1804 după traducerea de la 1780 a unui act de la Alexandru cel Bun, Ibidem, p. 145—146. 37 Grigore Ureche Vornicul și Simion Dascălul, op. cit., p. 11. 33 DRH, A. I, p. 3 ; Mihai Costăchescu, op. cit., p. 8 — omite. 32 Cf. C. C. Giurescu, op. cit., p. 141, n. 5, dar la 16 septembrie 1408 este amintită o valoste care poate fi mai degrabă a tirgului Roman decit a vadului de pe rlul Moldova (DRH. A, I, p. 33, 518 — sub voloste). 30 Aurel V. Sava, Tirgul In vechea organi- zare administrativă a Moldovei, 1948, apud Henri H. Stahl, Studii de sociologie istorică. București, 1972, p. 193. www.dacoromanica.ro 7 RECENZII 541 curții de la Volhovăț41 42, concluzie posibilă și prin situația de pe teren ♦*. Discuția pe marginea definirii ocoalelor conduce și spre aceea despre frontiere, men- ționate cu termenul slav rpaihua in docu- mentele din 1445 și 1446 de la Ștefan voievod (doc. 254 și 260)43. Trebuie remarcată Înțe- legerea medievală a ideii de frontieră ca ho- tarul ultim al satelor dependente direct sau mediat de domn. Desigur este cuprinsă aici și accepțiunea feudală a unei autorități In hotarele țării provenite din transformarea In spirit regalian a dreptului seniorului asu- pra domeniului său. Dar oricum și mai pre- sus de aceasta, există la domnii țării dintre Carpați și Nistru, alături de titlul de singur stăplnitor, autocrator44, acela de domn al Moldovlahiei4S. Este dovada anterioară celebrei formule a lui Ștefan cel Mare despre cealaltă Valahie (Țara Românească) — a conștiinței apartenenței la una și aceeași Valahie Mare, romanitatea carpato-danubl- ano-pontică, incluzlnd țări deosebite prin așezarea geografică dar nu prin esență. Documentele publicate reconstituie ast- fel și din punctul de vedere al istoriei militare o lume. Fiecare act este un izvor de cercetare — importanța toponimelor pentru investi- gațiile de arheologie antică4’ sau medievală47, pentru studiul fortificațiilor48 sau satelor dispărute, nu mai trebuie să fie subliniată aici. Instrumentul de lucru perfecționat creat de colectivul de medieviști de la Iași va fi o călăuză prețioasă a istoricului și a arheo- logului dar și a lingvistului, o temelie de nă- dejde pentru redactarea noului tratat de isto- rie a poporului român. Sergiu losipescu (1275—1526), KoSice, 1975, 331 p. ONDREJ R. HALAGA, KoSice Balt. Vyroba a obchod v styku Vychodo- slovenskych, miest 8 Pruskom (1275—1526), KoSice, 1975, 331 p. Istoria economiei evului mediu european s-a Îmbogățit de curlnd cu o nouă lucrare in limba slovacă sub semnătura istoricului slo- vac Ondrej R. Halaga. Autorul, cunoscut specialiștilor prin numeroasele sale publi- cații In acest domeniu (de ex. In Hansische Geschichlsblâller ș.a.) supune investigației, In cartea care constituie obiectul prezentării de față, producția și comerțul In legăturile orașelor din Slovacia răsăriteană cu Prusia in perioada 1275 — 1526. Problema intere- sează direct pe istoricii țărilor de pe ambii versanți ai Carpaților occidentali și prin im- portanța ei atinge zone largi din Europa cen- trală, răsăriteană, inclusiv țările române, regiunea Balticii, a Mării Nordului. Lucrarea este rezultatul cercetării unui imens material 41 DRH. A, I, p. 69 — 72, mai ales versi- unea latină, p. 71. 42 DRH. A, I, p. 326 : extinderea ocolului tngloblnd sau doar spre Sucevița (H siu k). 43 Funcția joldului și a posadei pe Nistru poate fi tocmai de apărare a graniței, vezi doc. 278 din 5 aprilie 1448. 44 DRH. A, I, p. 3, 4, 5, la Indicele de materii este de adăugat sub autocrat doc. 3. Ar fi util de studiat concepția succesiunii la tron relevată de formularea clauzei prohibi- tive a documentelor, uneori excluzlnd posi- bilitatea schimbării dinastiei. 48 Ibidem, p. 59, 73, 109, 139, 147, 150 75, 298, 311, de arhivă — atlt din Slovacia (In primul rlnd Koăice), cit și din Ungaria, Polonia, R.D.G., R.F.G., Italia, România, țările bal- tice — și a unei riguroase exegeze a informa- țiilor depistate. Documentarea, erudiția, me- todologia, orizontul larg și Înaltul nivel știin- țific al lucrării cit și al studiilor premergă- toare au fost deja apreciate de recenzenți atlt din Cehoslovacia (R. Marsina, L. Rendoă) 48 Ar mai fi de căutat și drumul indicat de geograful din Ravenna Intre Tyras (Cetatea Albă) și Porolissum (Moigrad) — cf. Vasile Pârvan, Dacia, ediția a patra, București, 1967, p. 213 — care netrecind Carpații pe la Angustia (Brețcu) trebuie să fi străbătut Moldova de la sud-est către nord-vest. 47 Indicele de materii omite insă „valurile” amintite in hotărnicii (DRH. A, I, p. 31, 58 sau și șanț și val. Ibidem, p. 98). Curtea de la Horlăceni — In locul Hirlăului — a Margaretei doamna (Ibidem, p. 1) rămlne poate de iden- tificat și pe teren. 48 Toponimele atrăgătoare „Horodiște” au Insă largi posibilități de interpretare crono- logică, pină la verificarea in teren ele nu pot servi drept bază unor teorii privind sistemele de fortificații sau Însăși esența feudalismului românesc, cu sau fără castele ale boierilor. Cetățuia semnalată la indice la doc. 267 se află de fapt la doc. 269, www.dacoromanica.ro 642 RECENZII 8 cit și din alte țări (R. H. Bantrer, M. P. Les- nikov, Henryk Samsonowicz, Marian Milo- wist ș.a.). Monografia a fost concepută in patru părți: primele trei, cuprinzind tratarea pro- priu-zisă a problematicii, bibliografie, hărți, scheme, rezumat In rusa și germană slnt publi- cate In volumul de față, cea de a patra parte (documente — multe inedite — indici) con- stitue obiectul unui volum separat in curs de apariție. De la bun Început, in cercetarea legăturilor comerciale ale regatului ungar cu cel polon, O. R. Halaga constată un avans al istoriogra- fiei polone față de cea ungară, care mai Înainte studiase doar legăturile cu Cracovia, și doar mai recent cercetează probleme ale comerțului pornind de la sfîrșitul secolului al XV-lea. Astfel obiectul de studiu enunțat mai sus al prezentei monografii răspunde unei nevoi mai vechi in istoriografia problemei. Prusia ajunsese la sfîrșitul secolului XII și Începutul sec. al XlII-lea unul din punctele nodale ale comerțului Intre Apus și Răsărit, domeniu relativ respectat al orașelor prusiene In cadrul Hansei fiind negoțul cu Polonia, Ungaria, Rusia haliciană, Lituania, Silezia. în aceeași perioadă Slovacia răsăriteană a fost racordată la căile comerciale internaționale spre Prusia, Baltica și a ajuns o poartă de intrare a negoțului ungar in legăturile sale economice cu Europa apuseană, iar capitala regiunii, Ko&ice (in lat. Cassovia) o adevărată metropolă comercială a aceluiași regat ungar. Geneza acestor stări de lucruri (premise, cauze interne și externe) se află expusă In prima parte a monografiei, mai ales in capi- tolele „Premisele racordării regiunii (a Slo- vaciei răsăritene) la comerțul la mare distanță" și „începuturile comerțului Intre regatul ungar și Prusia". Drept premise slnt invocate : 1. Baza de materii prime (mii ales mine- reuri — cupru, argint, aur, fier — lemne, fa- ună) de care dispunea Slovacia răsăriteană. Acestora li se alătură, aflate in tranzit, pro- dusele de vinătoare, agricole, păstorești pro- venind din Transtlsia și Transilvania. 2. Etapa slavă a mineritului și metalur- giei din Slovacia răsăriteană (pină In sec. XIII). în veacurile IX—XII metalurgia și meșteșugurile de aici erau practicate la un nivel superior regiunilor Transdanubiei, a celor polone și ruse Înconjurătoare, lucru dovedit de ample cercetări arheologice și In sprijinul cărora se citează nu fără folos și terminologia metalurgică din limba maghiară de origine slavă (p. 51 — 52). Producția depă- șea nevoile interne și surplusul era exportat atlt in nord (Polonia) cit și spre sud (Ungaria). Minerii și metalurgiștii erau organizați in 3. Dezvoltarea metalurgici și a comerțului cu metale și după Incorporarea regiunii de către regalitatea ungară (proces destul de Îndelungat, care a durat din prima jumătate a sec. XI pină la mijlocul sec. XIII, clnd administrația regatului ungar a atins crestele Carpaților (p. 54 — 55). Această incorporare nu a produs vreo ruptură In producția de metale; concomitent In regiunile miniere au fost colonizați italieni, germani, cehi ș.a. Aceștia au adus inovații juridice (llbertas hospitum) și nu tehnice cum se crede îndeobște și anume libertatea de Întreprindere și vin- zare In regia proprie a meșteșugarilor din orașe, desăvlrșind descompunerea obștilor de meșteșugari și a meșteșugarilor aserviți. Abia toate acestea au creat condiții pentru intro- ducerea ulterioară a noutăților tehnice (p. 57-58). Anii 1270—1280 constituie ani de coti- tură atit in evoluția economică a Slovaciei răsăritene cit și a Întregii Europe. Examinind cauzele interne O. R. Halaga constată că In Slovacia răsăriteană se desfășoară In acești ani un intens proces de fortificare și de trans- formare a tlrgurilor de drept cutumiar In așa-zise tirguri libere (forum liberum), proces foarte strins legat de modernizări și transfor- mări pozitive in industria și economia minieră, în consecință se constată un avlnt al produc- ției miniere și metalurgice urmat de creșterea vertiginoasă a exportului de metale pe rlurile Poprad și Dumjec, afluenți ai Vistulei spre Baltica. Cu alte cuvinte apare o conjunctură economică favorabilă, care va antrena curînd și producția agricolă, crelndu-se astfel o piață mai largă In regiunea Tisei superioare. Pe planul economiei europene in a doua jumătate a secolului al XlII-lea s-au produs, după cum se știe, ample transformări structu- rale. După invazia tătară cunoscuta cale comercială pe Nipru a fost periclitată, iar traseul legăturilor comerciale Intre Marea Neagră și Marea Baltică și hinterlandurile lor se va muta mai spre apus. După 1270 a scăzut considerabil importanța tlrgurilor din Ghampagne, rolul lor de intermediar In co- merțul european fiind preluat mai ales de ora- șele hanseatice care desfac producția textilă a Flandrei In regiunea Mării Baltice tn schimbul materiilor prime și a produselor de masă ale Europei centrale și răsăritene. Un rol deosebit revine In acest comerț orașelor Prusiei medie- vale, aflată In plină expansiune, ctt și trans- portului fluvial pe Vistula — ale cărei guri slnt controlate din 1308 de teutoni—și afluenții ei (Bug in teritoriile ruse, Poprad, Dimajec in Slovacia răsăriteană). Creșterea importanței acestei căi comerciale se petrece concomitent cu transferarea centrului de greutate al trans- portului la distanță de pe căi continentale pe obști, ulterior ei au fost aserviți. « cele maritime, mult mal rentabile (Medite- www.dacoromanica.ro 9 RECENZII 543 rană — Ocean — Marea Nordului — Baltică). In același context al cauzelor externe, istoricul slovac mai menționează mutarea centrului statului polon din Polonia Mare in Polonia Mici (reg. Cracovia). P>nă la jumătatea sec. al XIH-lea legătu- rile comerciale ale regatului ungar se realizau in principal prin două „porți”. Prima, „poarta moravă” asigura comerțul (mai ales importul de produse textile) cu Europa apuseană, atit cu țările cisrenane cit și cu cele transrenane și iniția] cu Nordul, continuind o arteră co- mercială vie din primul mileniu. Cca de a doua „Porta Rusciae” permitea pe la MukaCevo și pe valea riurilor Stryja și Latorica mai ales importul de piei, cai din ținuturi ruse, cit și de mărfuri orientale, bizantine, italiene din coloniile pontice. In urma transformărilor structurale din economia europeană cit și a celor din Slovacia răsăriteană, expuse și unele și altele mai sus, se produce o deplasare a orientării preponderente a tirgurilor din Slo- vacia răsăriteană, din direcția ante carpatică (est-vest) pe direcția transcarpatică (nord-sud). Drept dovadă a creșterii importanței căii comerciale din Carpați pe linia Vistulei, a exportului și tranzitului de mărfuri din și prin această regiune stau și privilegiile comerciale dc la sfirșitul sec. XIII și Începutul sec. XIV. Pentru comerțul Slovaciei răsăritene cu Po- lonia și regiunea Baltică, dar și cu ținuturile ruse, de importanță decisivă este dreptul de depozit general al orașului Koăice, conferit In 1290, care continuă dreptul cutuiniar de popas pe etape al negustorilor In centrul pro- vinciei antetislene dc graniță. Privilegiul nu s-a păstrat, Insă din această perioadă, Cassovia este oraș, este „civitas murata”, are scutiri de schimb anual al monedelor și autonomie ecleziastică. Autorul conchide că angevinii nu au Înlăturat scutirile monetare pentru străini, infirmind astfel pe istoricul maghiar B. Hâman. Dreptul de depozit al Cassoviei găsește imediat ecou In acordarea de privilegii orașelor Podolinec (1292), Cracovia (1306) și Levoîa (1320 — 1330); primul și ultimul In Slovacia răsăriteană. Slovacia răsăriteană era racordată la căile comerțului internațional și prin alte orașe, filiale ale tricesimei casso- viene: astfel pe calea spre Spcz in Polonia (Cracovia, Prusia, Wroclaw) se aflau orașele Levoăa, Keimarok, Stară Lubovna (in germ. Lublau, vezi Tratatul de la L. In 1412), pe calea spre Zmigrâd (Sandomierz, Torurt sau ținuturile ruse) se aflau Bardejov (g. Bartfeld) și Stropkov iar pe drumul spre San și Nistru se afla Humenni. Orașul KoSice era In domeniul comerțului un partener aproape egal cu Cracovia, căci avea atlt tn Polonia, cit și In ținuturile ruse șl pe „drumul tătăresc” garanții de privilegii și avantaje egale cu cele ale Cracoviei. In jurul anilor 90 ai secolului al XlV-lea la Koăice se găsesc consemnați „negustori nu numai din Cracovia și celelalte orașe ale Poloniei și Rusiei (sud-vestice) dar și din Țara Româ- nească, Transilvania, Serbia, Austria, Italia, Flandra, Germania superioară, Luzacia, Sile- zia, Moravia și Boemia și bineînțeles din Prusia” (p. 148). Cassovia, ca și celelalte orașe din Slovacia răsăriteană au găzduit dc nenumărate ori — și nu intimplător — mai ales sub Sigismund de Luxemburg intilnirile acestuia cu diverși suverani ai Europei. Transportul mărfurilor — ce trebuiau pre- văzute cu semne de proprietate ale negustori- lor (producătorilor) și cu cele ale controlorilor de la vămi, studiate dc autor In monografic — se efectau pe apă și pe uscat (vezi cap. „Pre- misele tehnice ale comerțului la distanță”). Transportul fluvial (plute, bărci), răsplndit din vechime, utilizat mai ales in cazul mărfuri- lor grele și ieftine, era cel mai rentabil. Izvoa- relor scrise li se alătură cele lingvistice topo- nimice — Plavef, Plavnica; Lad Lod(z)any (dc la Iod = vas, barcă) și In maghiară Ladâny (v. Tiszaladâny, PiispOkladâny etc.) și ter- minologia tehnică de origine slavă In maghiară (p. 104-110). Transportul pe uscat (cai, căruțe) presu- punea existența unor drumuri, Întreținerea și securitatea lor. „Poarta Rusiei”, inițial sin- gura intrare transcarpatică in regatul ungar, tăinuită și păzită a fost Înlocuită cu drumuri regale, cu drumuri ce duceau de la cetate la cetate, ulterior de la oraș la oraș, la Început pe crestele munților, ulterior prin locuri mai joase. O. R. Halaga studiază diferite tipuri de vehicule (grele, ușoare) utilizate In co- merțul local sau la distanță. Trebuie precizat că maia cuvlnt desemnlnd In regatul ungar un tip de căruță mare și atestat de autor nu numai in slovacă, maghiară ci și in sirbo- croată și ucraineană (cu sensuri diferite) este cunoscut și limbii române: in evul mediu maja Însemna căruță de transportat pește, sau o unitate de măsură (regional și azi 50 sau 100 kg. vezi de ex. doc. slavon al lui Vladislav voievod din 1374 unde este vorba de o majă de ceară). Partea a doua — miezul monografiei — este consacrată perioadei Înfloririi comerțului dintre regatul ungar și Prusia in sec. XIV și XV. începe cu studiul „Libertății drumurilor și tirgurilor in politica ungaro-polono-prusacă in sec. XIV și XV”. Ambițiile monopoliste ale Cracoviei (drept de depozit din 1306) marchează o bună parte a relațiilor ei econo- mice cu diferite alte orașe (de ex. KoJice, drept de depozit din 1290). Astfel Cracovia piztnuia legăturile directe ale orașelor ToruA și Wroclaw cu ținuturile ruse meridionale și strlngerea legăturilor directe cu Prusia ale Cassoviei și ale altor orașe din Slovacia răsă- www.dacoromanica.ro 544 RECENZII 10 riteană și din Polonia de sud. Împotriva opi- niei apriorice, că dreptul de depozit al Cra- coviei Împiedica cu dcsăvlrșire pe negustorii din regatul ungar să practice comerț cu Prusia, istoricul slovac a adunat un bogat material faptic. La ambițiile monopoliste ale Craco- viei se replica prin contramăsuri, care in cazul orașelor din Slovacia răsăriteană și a celor sud-polone se realizau deseori prin ocolirea ei, prin Bardejov-2migr6d-Sandomierz sau prin Mukadcvo-Sandomierz, sau cum a fost cazul In anii 1360—1367, clnd izbucnise un adevă- rat „război rece” Intre Cracovia și KoSice, prin valea riului Oder. Rațiuni de ordin eco- nomic sau politic determinau In general ad- miterea reciprocă a excepțiilor in cazul Cas- spviei și Cracoviei. Cum este Îndeobște cunoscut, comerțul și privilegiile care-1 fixau se aflau in foarte strlnsă legătură cu evenimentele politice, tn cazul de față cu jocul politic al celor trei state angajate in negoț: Prusia teutonă, regatul polon, ulterior polono-lituanian și regatul ungar, care mai ales in timpul lui Sigismund de Luxemburg sprijinea pe teutoni in conflic- tul acestora cu uniunea polono-lituaniană. Pentru repercusiunile lor deosebite in dome- niul comerțului intre Carpații occidentali și Prusia prin Polonia trebuie reținute două evenimente politice. Primul este victoria polono-lituaniană de la Grunwald asupra teutonilor in 1410, cu urmări negative tn general pentru negoțul Prusiei, reducerea comerțului acesteia cu Polonia și regatul ungar, transferarea definitivă a centrului de greutate al acestui comerț de la Torun la Gdansk și declanșarea procesului de pre- luare a rolului comercial al Prusiei de către Polonia. Abia prin pacea de la Nieszava din 1424 s-a reînnoit tranzitul prusac prin Polonia (p. 155—156). Cel de-al doilea eveniment, considerat punct de reper in cronologizarea problemei este incorporarea Prusiei apusene de către regatul polon in 1454, fapt prin care la gurile Vistulei s-a creat o nouă situație politică. Regele polon Cazimir al IV-lea a asigurat orașelor prusiene libertatea și securi- tatea legăturilor comerciale cu regatele polon și ungar. Prosperitatea acestui reînnoit co- merț insă nu a durat mult, căci la sflrșitul secolului XV se constată o continuă descreș- tere a legăturilor directe dintre orașele Slo- vaciei răsăritene și Prusia, aspect ce va fi explicat mai jos. Cel de-al doilea capitol al părții centrale a monografiei este dedicat producției (studiului proceselor tehnologice) și exportului de metale, printre care locul de frunte 11 ocupa cuprul. Cuprul provenind din regatul ungar este cunoscut deja in anii 70 ai sec. XIII in Flandra, ulterior izvoarele 11 atestă la Riga, Reval, Dorpat in Novgorod etc. în cel de-al trate de dreptul de depozit general al Casso- www.dacoromamca.ro treilea sfert al secolului al XlV-lea cuprul constituia 1/4 —1/3 din valoarea exportului peste mare al orașului Torurt. Merită să fie reținute clteva concluzii noi ale autorului in această problemă. — importanța europeană a producției și exportului de cupru și argint din Slovacia Înainte de monopolizarea acestora de familia Fugger (deci mai ales In sec. XIII —XV). — nu se poate vorbi de existența unui monopol al negustorilor hanseatici In expor- tul cuprului din Slovacia In Flandra; la Înce- put acesta era dominat de negustori din regatul ungar, ulterior au pătruns și cei din Polonia și Prusia ; exista deci și un comerț de cupru intermediar intre Carpați și Prusia (p. 178-179). — concluzia deja cunoscută privind locul de frunte in Europa a mineritului și metalur- giei din regatul ungar trebuie precizată, că in sec. XIV—XV producția de metale revenea in primul rind Slovaciei răsăritene, iar la sflrșitul sec. XV și Începutul lui XVI Slovaciei centrale, anume ținutului Banskă Bystrica. Exportul de aur și argint din regatul ungar capătă importanță mai ales tn urma pericli- tării importului de aur african in Europa după instaurarea controlului turc asupra căilor comerțului levantin la jumătatea seco- lului al XlV-lea. în acest sens este de ajuns să amintim că piața și monedele poloneze depindeau de importul de argint din regatul ungar (p. 210), iar aurul și argintul erau ex- portate ca atare sau sub forma obiectelor de artă prin Prusia in Anglia și tn cnezatele ruse. Exportul metalelor prețioase era insă supus controlului regalității. Limitele crono- logice ale exportului de fier și oțel spre nord și vest In Prusia, Anglia, Livonia, cnezatele ruse) sint lărgite de studiile lui O. R. Halaga la un secol (cca. 1360 — cca 1460). Pătrun- derea fierului din Slovacia răsăriteană pe piața mondială este condiționată de cererea ridicată a acestui metal și a diferitelor lui sorturi și scăderea producției tn Anglia și Franța, a exportului de fier basc tn Anglia și Franța la sflrșitul sec. XIV. Se răstoarnă opinia răsptndită privind dominația și mono- polul fierului suedez tn regiunea baltică: in izvoarele engleze importul de fier din Suedia este urmat imediat de cel provenind din re- gatul ungar. Metalele exportate (mal ales argintul) erau Însoțite de mărfuri complementare ca piei, blănuri, ceară, studiate tn capitolul al treilea al părții centrale a monografiei. Se atestă exportul blănurilor și pieilor tn Prusia, Ltibeck, Flandra, Anglia și, tnceptnd din secolul al XIV-Iea,și un intens tranzit al aces- tora din cnezatele ruse limitrofe, din Transil- vania, Moldova și Țara Românească, concen- 11 RECENZII 645 viei și prin legăturile intense ale orașului Bardejov cu Transilvania și dreptul lui de depozit pentru mărfurile ruse. Este un lucru cunoscut că o parte a pieilor și blănurilor „po- lone" și „ungare” proveneau din țările române (p. 230). La ceara de producție lo- cală destinată exportului se adăuga cea de altă proveniență, inclusiv din Transilvania, Țara Românească (ex. 1395, respectiv 1464, p. 234 — 235). Sint cunoscute in Europa răsă- riteană cîteva centre importante ale comer- țului cu ceară: Lublin, Liov, Sibiu, Brașov Înzestrate cu privilegii speciale In această privință. Exportul cailor și vitelor (in sec. XIV prin Sqcz și Bardejov spre nord) avea parte de un regim similar de control și interdicție din partea regalității ungare ca și exportul me- talelor prețioase. Spre KoSice însă se îndrep- tau în tranzit și cirezi de vite (boi) importate de către români, armeni, tătari (sec. XVI, p. 237), iar de la sfirșitul secolului XV cirezile provenind din Halici și Balcani erau îndrep- tate mai mult spre Apus. în cazul produselor alimentare predomina comerțul cu pește. Se exporta pește sărat (lucru atestat încă în sec. XIII) se impor- tau heringi, care de obicei împreună cu pro- dusele textile ajungeau și pe piețele transti- siene și transilvane (de ex. în 1502, 1504, p. 240). De la sfirșitul secolului XV se înregis- trează o puternică scădere a exportului de pește. în încheierea părții a doua se tratează importul și exportul produselor meșteșugă- rești. în izvoarele medievale importul în Europa centrală însemna cu precădere import de produse textile apusene, efectuat după sec. XIII în primul rînd prin Prusia. Produ- selor textile din Flandra, Anglia etc. li se adăugau cele din Italia și cele orientale, desfăcute pe tot cuprinsul regatului ungar (p. 234 sq.). O. R. Halaga demonstrează capa- citatea de cumpărare a locuitorilor regatului ungar în sec. XIII—XIV și rolul activ al negustorilor din Slovacia răsăriteană. La sfirșitul secolului XIV și începutul sec. XV aceștia nu numai cumpărau și desfăceau mărfuri obținute prin Prusia, dar și aduceau în Prusia produse cumpărate în ținuturile ruse, pe „drumul tătăresc” (Kamenec Podol’skij, orașele pontice) pe piețele din Oradea, Buda etc. (p. 244). Autorul publică totodată în monografie rezultatele descoperirilor sale privind produc- ția textilă de export din localitățile est-slo- vace Koăice, Bardejov, Levoca, Presov ș.a. produse atestate în jurul anului 1373 în Prusia (postavuri scumpe produse după modelul celor flamande), în exportul Prusiei în ținu- turile ruse, în Ucraina (1524, Kamenec Podol'skij). Cererea sporită de pînzeturi mai ieftine în Occident încuraja acest export prin Nordul prosper pînă la transformările struc- turale de la sfirșitul sec. XV. Ulterior produc- ția textilă din Slovacia răsăriteană va fi orientată cu preponderență spre sud-vest, iar o parte, împreună cu produsele textile impor- tate, va găsi piețe de desfacere în Transtisia, Transilvania, Moldova, Ucraina (p. 261). Partea a treia a monografiei, intitulată „Spre monopol și comerț intermediar” este consacrată perioadei de stagnare și decădere a comerțului transcarpatic la sfirșitul sec. XV și începutul secolului XVI. Istoricul slovac clarifică transformările structurale din co- merțul european și provincial, anume schim- barea orientării legăturilor comerciale, la originea căreia se identifică o serie de factori ca : instaurarea dominației turcești în Marea Neagră, descoperirile geografice, decăderea legăturilor la mare distanță ale Hansei în urma războiului ei cu Danemarca, lichidarea contorului novgorodean al Hansei (1494), decăderea Prusiei, a drumurilor „cracoviene”, monopolul internațional al marilor corporații comerciale. Pe plan local se menționează scăderea producției miniere, afirmarea tot mai puternică atit în transportul pe Vistula cit și în tot comerțul a negustorimii și mai ales a nobilimii polone. în consecință negustorii din Slovacia răsăriteană pierd teren și inte- resul pentru acest comerț. în noua împărțire a sferelor comerțului scade importanța legă- turii KoSice-Cracovia-Torun în favoarea celei între Vilnius-Poznan, Lublin-Gdansk. Func- ția Liovului de intermediar între Est și Vest este preluată de Wroclaw și Viena, iar preci- zarea dreptului de depozit al Vienei la sfir- șitul secolului XV transferă schimbul de măr- furi între Apus și regatul ungar de la Koăice la Viena. Cu cîteva decenii înainte de Mohâcs preponderența intereselor comerciale ale Cas- soviei capătă o nouă orientare spre sud și mai ales vest. Decăderea comerțului nordic al Cassoviei atrage declinul economic al fostei metropole comerciale a regatului Ungariei. în urma schimbărilor radicale din Europa la sfirșitul sec. XV și începutul secolului XVI, pătrunderea „marelui capital” atit în produc- ție (mai ales în extracția minieră, care deve- nise tot mai costisitoare) cit și în comerț — unde a avut rol hotărltor în transformarea structurii acestuia — era inevitabilă. La 15 noiembrie 1494 extracția metalelor (mai ales cupru) din Slovacia centrală a trecut sub controlul monopolului Thurzo-Fugger. în curînd cuprul provenind din Slovacia a inun- dat tradiționalele piețe de desfacere a cupru- lui în Germania. Comerțul la mare distanță a devenit monopolul deținătorilor marelui ca- pital, celorlalți negustori rămînlndu-le doar comerțul intermediar. Istoricul slovac apre- ciază că, din. punct de vedere al evoluției www.dacoramanica.ro 546 RECENZII 12 istorice, rolul ,,monopolurilor internaționale” a fost in această perioadă tn esență progresist. Avînd in vedere importanța economică a orașului Koăice și a celorlalte orașe din Slo- vacia răsăriteană și a amplelor lor legături comerciale, inclusiv cu țările române, apare justificată pentru cercetarea istorică româ- nească necesitatea unor mai susținute pros- pectări in arhivele orașelor din Slovacia răsă- riteană. Apariția celui de al doilea volum al monografiei, conținlnd documente, după cum anunță autorul, multe inedite, este așadar așteptată cu deplin Interes. | Jăn Sykora | SIDNEY ASTER, Les origines de la seconde guerre mondiale, Traâuit de l’anglais par Claude Yelnick, Hachette Litt€rature, Jîvreux, 1974, 434 p. Cel de-al doilea război mondial, cu Întregul complex de evenimente eare l-a precedat, a preocupat și continuă Încă să suscite atenția a numeroși istorici de formații diferite care au analizat ansamblul faptic al anilor 1938— 1945 sub aspecte din cele mai variate. Printre aceștia se situează și Sidney Aster, istoric canadian *. Beneficiar al legii votate de Parlamentul britanic in 1967 prin care ter- menul de păstrare a secretului documentelor de stat se reducea de la 50 la 30 de ani, deci, deveneau accesibile de la 1 ianuarie 1970, Sidney Aster reușește să ofere cititorilor pasio- nați, ca și specialiștilor, o lucrare interesantă și valoroasă prin datele noi pe care le introduce tn circuitul istoriografie, printr-o nouă manieră de interpretare a acelei perioade fierbinți din preajma izbucnirii celei mai mari conflagrații din istoria omenirii. Cartea pe care o semnează caută să deter- mine originile și cauzele celui de al doilea război mondial. In acest scop el ne propune o călătorie pornind din cabinetul ministrului de externe britanic prin toată Europa, dar mai cu seamă in acele regiuni in care ^interesele engleze erau majore. Incursiunea lui Sidney Aster Începe in ziua de 15 martie 1939 data invadării și des- ființării Cehoslovaciei ca stat și se Încheie la 3 septembrie același an. intre aceste date extreme se desfășoară acțiunea volumului pe care ni-1 oferă istoricul de peste Ocean; o acțiune palpitantă, plină de suspense, in care adversarii căutau să-și ghicească reciproc mișcările, indreptlndu-se, in mod fatal, spre confruntarea armată. Folosind un stil simplu, „curat”, imbinind cu măiestrie materialul oferit de documentele deschise cercetării — emanate de Foreign Office — cu memoriile, * Pentru unele date privind activitatea și preocupările sale vezi „Magazin istoric” nr. 10, 1975. Este prezentată și o traducere parțială a capitolului III intitulat „Viorel Virgil Tilea”. din lucrarea istoricul canadian. Însemnările și interview-urile luate unor oameni cc au reprezentat in acele vremuri tulburi factori de decizie guvernamentală, autorul cercetează și analizează cu minuțio- zitate evenimentele importante petrecute In răstimpul a mai puțin de șase luni cu impli- cații directe asupra omenirii. Ne este prezentată poziția Cabinetului bri- tanic in martie 1939 clnd mașina de război nazistă a sfărlmat brutal un stat a cărui singură „greșeală” a fost aceea de a se Învecina cu Germania hitleristă. in acele momente clnd era vizibil că Germania — chiar un re- prezentant de marcă al conciliatorismului, Halifax sesiza — „nu ține cont de opinia mondială și caută să creeze o situație care să-i permită să domine prin forță Europa și, dacă e posibil, lumea” (p. 33), guvernul englez se mărginește să Înainteze o simplă notă de pro- test prin care informa pe germani că „Marea Britanie consideră acțiunea lor ilegală” (p. 35), contrară angajamentului luat la Miinchen. Trecerea in revistă continuă cu Încercarea de descifrare a „afacerii Tilea”, cu relevarea tabloului extrem de viu și schimbător al raportului de forțe european, a calendarului diplomatic, a tuturor tatonărilor și contac- telor la diferite nivele și cu diferiți parteneri, toate propunlndu-și de fapt aceeași finali- tate : Închegarea unei alianțe politico-militare capabilă să se opună și să reziste Axei. Ne sint prezentate convorbirile anglo-franco-so- vietice din martie-august 1939 care aveau ca scop Încheierea unui tratat de asistență mu- tuală, precum și concluziile autorului privind cauzele eșecului acestor intllniri. Pe tot parcursul lucrării Sidney Aster urmărește mecanismul luării deciziilor, factorii și natura lor care au influențat forurile competente și au obligat in final guvernul britanic să de- clare război Germaniei. Ultimile pagini ale cărții schițează ecou- rile actului din 3 septembrie. După lectura volumului, o primă Între- bare se ridică asupra motivelor ce l-au deter- www.dacoromanica.ro 13 RECENZII 547 minat pe autor să se oprească in cercetarea sa asupra acestei perioade. în fond, Sidney Aster incearcă să destrame imaginea ce a fost creată dc Întreaga istoriografie britanică și străină, că guvernul Chainberlain a fost sin- gurul vinovat dc situația internațională a Angliei inccpind cu a doua jumătate a anului 1938, de pierderea unei poziții pe eșichierul politicii mondiale, de dezastralc din primii ani de război. Este de fapt și punctul nodal al lucrării, in edificarea căruia cl aduce toate argumentele : dc la afirmația directă ,,răz- boiul nu devenise inevitabil decit la 15 martie 1939” (p. 12) — plnă la aluzia fină referi- toare la faptul că nimeni altul decit Nevil ic Chainberlain a fost promotorul modificării strategici militare, fapt ce decurgea din Însăși schimbarea opțiunilor politice ale Cabine- tului inccpind cu 15 martie 1939. Dacă piuă acum miezul diplomației engleze era dc a nu angaja țara intr-o regiune In care nu era direct interesată, dc la această dată factorii dc răs- pundere realizează că numai inccrcuind Ger- mania hitlcristă cu un cordon dc state dor- nice in bararca nazismului și revizionismului pot să asigure In continuare existența Impe- riului britanic. Sidney Aster se străduiește să avanseze poteza că 15 martie 1939 reprezintă începu- tul unui drum nou In istoria Angliei. în esență, ideea centrală este că politica de „liniștire”, acel appeasement in numele căruia fuseseră sacrificate două națiuni, mu- rise odată cu cotropirea Cehoslovaciei. Sid- ney Aster nu este categoric cind avansează ipoteza unui război izbucnit brusc, din niște cauze imediate — „eventualitatea conflictu- lui cu Germania nazistă Iși găsise deja izvo- rul in evenimentele anterioare /.../in opo- ziția tendințelor politice” /p. 12/ — dar În- treaga sa construcție arc ca scop să demon- streze că Însuși Chamberlcin a fost cel ce a pregătit Anglia pentru război. Dorința pri- mului ministru era să obțină un răgaz nece- sar țării sale și celorlalți aliați, pe care spera sa-i aibă, să se poată pregăti să facă față țelu- rilor expansioniste ale lui Hitler. în susținerea tezei sale istoricul canadian aduce un nou argument; este vorba de „afa- cerea Tilea”, determinantă, după părerea lui, in deșteptarea cercurilor guvernamentale bri- tanice la realitate, in prezentarea la adevărata valoare a ceea ce Înseamnă pericolul nazist nu numai pentru statele imediat amenințate dc Germania hitlcristă, ci pentru intreaga lume. Asupra episodului Viorel Virgil ’lilea ne vom opri mai mult, intruclt istoriografia occidentală s-a preocupat mult de demersu- rile făcute de ministrul român la Londra, ecourile pe care le-au trezit ele In sinul mem- brilor Cabinetului, precum și urinările di- recte ce le-au avut asupra politicii engleze* in același timp, acțiunea desfășurată de Tilea se Înscrie pe coordonata majoră a politicii externe desfășurată in acea peri- oadă de factorii de răspundere de la București de salvare a independenței țării in fața peri- colului transformării statului In anexă eco- nomică și militară a Reichului hitlerist. Ce semnificații a avut pentru România Întreprinderea ministrului ci In capitala brita- nică? Nu există astăzi nici o Îndoială că in acel climat de nesiguranță politică cind in Europa Germania se erija in postura de arbitru și hotăra pe bază de dictat și forță soarta națiu- nilor, activitatea lui Tilea la Londra, a vizat, folosind mijloace specifice diplomatice, obți- nerea sprijinului britanic pentru a Întări po- ziția și rezistența României. în martie 1939, cotropirea Cehoslox’aeiei, presiunile politice și economice exercitate de Germania ia București, inăsprirca relațiilor româno-ungare, atacurile revizioniste la a- dresa României, toate au dus la izolarea țării pe plan internațional. în acest context res- ponsabilii politicii române au încercat să utilizeze toate mijloacele care să le permită menținerea sux’cranității statului. Și singura calc considerată posibilă dc cei se răspundeau dc destinele României era apelul la puterile occidentale. Cn acest mandat a fost Însărci- nat Viorel Virgil Tilea. Misiunea lui nu se reducea doar la semnalarea amenințării ce reprezenta dorința de hegemonie a Germa- nici nu numai pentru România și sud-estul Europei, ci pentru Întregul continent. Tri- misul român trebuia să facă toate demersu- rile pentru a interesa efectiv Marca Britanie in această zonă pe care Cabinetul Chamber- lain o lăsase deliberat, după Miinchen, la marginea preocupărilor sale. Intuind această renunțare x'ohintară făcută de Foreign Office la sugestia celui ce ocupa la acea dată reșe- dința din Downing Streett 10, In scopul Înde- părtării pericolului războiului dc granițele imperiului, cercurile guvernamentale româ- nești erau decise să facă clți mai mulți pași pe drumul concesiilor economice către Londra, acțiune prin care sperau angajarea majoră a * în istoriografia din țara noastră mai mulți specialiști s-au aplecat asupra activi- tății diplomatului român din martie 1939, sesizind importanța și caracterul special al misiunii Tilea; vezi Al. Gh. Savu, Dictatura regala, București, Editura Politică, 1970, 487 p.; Viorica Moisuc, Diplomația liomâniei și problema apărării suveranității și indepen- dentei naționale in perioada martie 1938 — mai 1940, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1971, 324 p. www.dacoromanica.ro 548 RECENZn 14 ei In acest spahiu in care convergeau intere- sele mai multor puteri. în dorința Ini de a oferi istoriografiei un „nou” Chainberlain, Sidney Aster nu a re- marcat îndepărtarea Angliei de sud-estul european, începută chiar mai inainte de mo- mentul Munchen, toata argumentația con- duce la concluzia că abia după 15 martie 1939 Marea Britanic realizează importanța acestei regiuni pentru Însăși existența ci. în această conjuctură, dublată și dc pre- siunile directe germane exprimate cu prile- jul convorbirilor economice ce se desfășurau la București, se produce acțiunea lui Tilea. Sidney Aster prezintă coordonatele pe care se desfășura diplomația externă britanică pină in momentul intrării in scena politică a minis- trului român care Își ia postul in primire la 1 februarie 1939. El surprinde cu precizie — și aceasta este o altă noutate a lucrării —fac- torii ce au determinat Imperiul britanic să relans-ze cursa contra cronometru pentru Bal- cani ; constată că însărcinatul cu afaceri român la Londra prin informațiile aduse și demersu- rile făcute la Ministerul de Externe, „provo- case o revoluție in politica externă britanică (...) reușise să zdruncine un guvern care, dc la Conferința de la Munchen, se dezinte- resase practic dc Europa dc est și care părea decis orbește să caute o înțelegere cu Germania hitleristă” (p. 70). Pentru a răspunde la întrebarea cmn de a fost posibil ca România să influențeze o reorientare a poziției Angliei, precum și o reordonarc a unei stări dc spirit existente la majoritatea membrilor Cabinetului, autorul sondează in două direcții : una economică și cealaltă politică, determinată in concepția lui, iar in final iși transpune concluziile in plan militar. Acțiunea Ini V.V. Tilea nu a fost declan- șată, așa cum s-ar părca, imediat după ce diplomatul român a cunoscut pretențiile eco- nomice și politice p ■ care reprezentanții Reich- ului le-au Înaintat guvernului de la București in negocierile din martie 1939. Tilea a devansat presiunile germane. Scurt timp după prezentarea sa la Londra (fiind investit cu un larg mandat de către Carol 11) a și luat contact cu șefii finanței engleze, cu respon- sabilii politicii externe, dar spiritul de auto- liniștire al acelora ce „oferiseră lumii pacea” In septembrie 1938 l-a Împiedicat pc diplo- matul român să obțină deocamdată vreun succes. Dealtfel, o recunoaște și Sidney Aster : „Iarna anului 1938 1939 nu reprezenta un moment bine ales pentru a cere Londrei să extindă influența sa politică și economică In sud-estul Europei. Guvernul britanic, deși numai intermitent și deși Hitler n-a con- tribuit cu nimic, răininca impregnat dc acel spirit de conciliere care fusese numit ,, spiri- tul Munchenului »” (p. 72). „încăpățînatul” Tilea care și-a abordat misiunea cu metodele „unui om de afaceri, nu ale unui diplomat” (acest lucru fiind după autor una din cauzele reușitei finale) nu re- nunță in Întreprinderea sa de a determina modificarea poziției Marii Britanii față de România. în Întrevederile pe care le arc cu diferiți politicieni el aduce din ce in ce mai des in discuții leit-motivul că țara sa este supusă la o „viguroasă presiune politică și econo- mică din partea Germaniei”. în această si- tuație Londra trebuie să se decidă cit mai rapid și să treacă la „acordarea de investiții României și asistență fără de care ea ar de- veni un monopol economic german" (p. 73). Faptele trenează fără ca diplomatul român să poată anunța Bucureștii de reușita acțiunii sale. în așteptarea unui răspuns clar l'ilca ia legătura și cu reprezentanții altor state acreditați la Londra. Referindu se la acea perioadă de aștep- tare din luna f-bruai ie, V.V. Tilea se destăi- nuie treizeci d‘ ani mai tîrziu: „A negocia cu responsal ilii britanici In februarie 1939 era ca și cind ai fi jucat tenis singur. Eu am reu- șit să le trimit mingea de mai multe ori, dal- ei nu mi au inapoiat-o niciodată” (p. 72). Era o consemnare a imobilismului ce caracteriza cercurile guvernamentale engleze la acea data și de care s-a izbit in dese rinduri. Era nece- sară o lovitură de forță care să trezească din amorțeală Cabinetul de la Londra. Și acea lovi tură a venit: la 15 martie trupele Mcrniacht- ului au năvălit ui Cehoslovacia. Această ac- țiune militară a constituit după Sidnej Aster, răspunsul parțial al Întrebării referitoare la cauzele ce au determinat restructurarea poli ticii externe britanice și, implicit, succesul parțial al misiunii lui Tilea. în acele zile de debusoiare, de răsturnare a unor valori, a unei întregi construcții menite după pă- rerea celor care dirijau politica externă bri- tanică dacă nu să 1 înlăture cu desăvir- șire, cel puțin să Îndepărteze războiul de fron- tierele imperiului, apare ministrul român cu informații complete și edificatoare asupra țelurilor expansioniste ale Germaniei hitle- riste : Reich ui nu se Va opri aici : el, Tilea, deține date precise asupra următoarei miș- cări a adversarilor. După Cehoslovacia, Ro- mânia. Și diplomatul român supralicitează : după ce vor obține petrolul, griul și aurul românesc, după ce va disloca In acest spațiu o forță capabilă să supravegheze slrimtorile și să influențeze deciziile guvernelor dc la Atena și Ankara și după ce Își va institui controlul asupra Mediteranei orientale, Mer- machtul va declanșa atacul asupra Europei dc vest. Or, singura șansă de supraviețuire in cadrele existente, a Imperiului britanic era de a nu permite infiltrarea germanilor in www.dacoromanica.ro 15 RECENZII 54» Balcani. Aceasta era și obsesia care urmărea la acea dată Londra: „ (...) dacă România este ocupată și dacă Germania ajunge la Mediterana și la Marea Egee, noi slntem serios amenințați să devenim o putere de mina a doua" (p. 131). Ocuparea Cehoslovaciei coroborată cu informațiile trimise de la București de ata- șatul militar britanic asupra măsurilor luate de Marele stat major român și completate de datele oferite de Serviciul de informații pro- priu au alertat Cabinetul englez: „Pare deci clar (...) că din punct de vedere pur militar Germania poate pregăti o Înaintare prin Ungaria spre România (...)” (p. 80). Indirect in ajutorul lui Tilea și pentru Încheierea cu succes a misiunii sale vin șefii statelor majore britanice. Concluziile lor slnt și ale lui Sidney Aster și decurg din Însăși evoluția evenimentelor politice, răspunzlnd In același timp la Întrebarea ce frăminta Par- lamentul : „Marea Britanie nu putea Învinge Germania decît ca urmare a consecințelor unui război economic — o nouă blocadă con- tinentală — și forțlnd pe Hitler să se bată In același timp in est și In vest. Aservirea po- litică a României de către Germania care ar fi urmat in mod inevitabil ultimatumului economic, ar fi fost un dezastru major. Petro- lul și produsele agricole odată valorificate de către germani ar fi putut anihila efectele blocadei. In plus, odată In posesia României, Germania ar fi putut să amenințe Turcia și Grecia cu ușurință" (p. 82). Dealtfel, la An- kara au fost sesizate direcțiile de pătrundere ale Reich-ului; ministrul de externe Siirkii Sarațoglu făcea demersuri la Paris și Londa pentru ca cele două țări să preia inițiativa contraatacului Împotriva „atracției magne- tice cresclnde a Germaniei” (p. 131). în Încheierea analizei politico-militare cei trei șefi de stat major propun soluțiile de ieșire din criză. Prima era determinarea Sta- telor Unite ale Americii să se alăture „In mod mai clar taberei noastre". A doua : „Provo- carea unei alianțe intre Marea Britanie, Rusia, Polonia și Franța și darea unui ultimatum (...) (care) ar fi putut abate Germania de la intenția sa de a absorbi România” (p. 82). Consilierii militari au ajuns la concluzia că România era „cheia unui război care oferea șanse de succes Împotriva Germaniei. Dar Marea Britanie singură nu o putea ajuta. Singura politică posibilă era deci de a găsi aliați” (p. 83). La ședința din 18 martie a Cabinetului, primul ministru relevă că Anglia „intră Intr-o nouă perioadă destul de tulbure". Totodată el anunță pe membri guvernului său că „dacă Germania va persista pe această cale (de infiltrare și Încercare de Infeudare a României, n.n.) (...) nu ne va rămlne decît să primim provocarea" (p. 84). Este ideea de bază a Întregii lucrări a lui Sidney Aster: restructurarea politicii britanice a fost deter- minată de „episodul Viorel Virgil Tilea” care 11 obligă pe Chamberlain să recunoască, in fond, că politica de appeasement nu era In măsură să asigure integritatea Imperiului bri- tanic, ci avea consecințe catastrofale. Țările mici și mijlocii din centrul și răsăritul Europei supuse Germaniei li ofereau acesteia mijloa- cele materiale pentru declanșarea unui răz- boi care să-i asigure clștigarea supremației mondiale. în martie 1939, rezultat In bună parte al demersurilor lui Tilea, la Londra se Înțelege că soarta Angliei, ca dealtfel a tutu- ror statelor europene, era strlns legată de soarta țărilor din sud-estul Europei ce aveau de făcut față presiunilor imperialiste și revi- zioniste. Garanțiile acordate in aprilie 1939 României și Greciei și care constituiau un element al noii politici engleze nu Însemnau o angajare de substanță cavalerească. Tot mai mulți englezi Înțelegeau că pentru a opri Germania și acoliții acesteia era necesară o politică solidară a tuturor popoarelor și forțelor antinaziste. în ultimă instanță, In evenimentele din martie Își găsesc sorgintea celelalte acțiuni ale Marii Britanii. în continuarea lucrării Sidney Aster ur- măreșe modul In care s-au meterializat Încer- cările guvernului britanic de a se debarasa de acel lest reprezentat de „spiritul Miinchen- ului", demersurile responsabililor politicii engleze pentru constituirea unui front care să reziste pretențiilor de hegemonie tot mai des formulate de virfurile conducerii naziste. Avem In față tabloul viu al consultărilor celor interesați In bararea hitlerismului și revizio- nismului, dezbaterile de la masa tratativelor asupra mijloacelor și metodelor preconizate a fi puse In aplicare, precum și greutățile Intlmpinate In alegerea unei soluții care să mulțumească pe toți participau ții. Abordind un subiect de o asemenea com- plexitate, Sidney Aster nu a putut scăpa de unele tare ale istoriografiei occidentale In construirea ipotezelor asupra originilor celui de-al doilea război mondial. Astfel, In Întreaga argumentare istoricul canadian trece cu ve- derea efectele determinante ale factorului economic, In așa fel Incit, după părerea lui, cauzele celei mai mari conflagrații din istoria omenirii slnt de natură politică sau militară. Sesizind că admiterea elementului economic In teza sa ar putea să nu-i mai confere aceeași dimensiune sau chiar s-o infirme, prin aceea că In 1939 Anglia Își satisfăcea necesitățile in materii prime din cuprinsul imperiului său și deci economicește nu era interesată In Bal- cani (de unde și concesiile pe care se arată dispus să le facă guvernul român Londrei), spre deosebire de Germania care nu avea de unde procura petrolul și grlnele atit de nece- sare mașinii ei de război, Sidney Aster con- www.dacoromanica.ro 550 RECENZII 16 chide că angajarea Marii Britanii în România era de esență politică; Insă nu trebuie să omitem capitalurile engleze investite In indus- tria petroliferă și pe care Anglia se arăta decisă să le apere, dar pe care Aster nu le ia în considerare. Un alt punct asupra căruia se mai pot purta discuții este cel referitor la alegerea evenimentelor care-i permit autorului să-și eșafodeze teza sa. Dar primul ministru în decursul său din 18 martie ținut în fața gu- vernului nu face decît să remarce că o peri- oadă „destul de tulbure” se deschide înaintea Angliei. în aceeași cuvlntare Chamberlain temporizează „spiritul războinic” al colegi- lor: „Cit privește a ști clnd va trebui să fa- cem față situației, aceasta este o altă pro-* blemă” (p. 84). Și apoi s-a văzut cit de „răz- boinic” a fost zelul miniștrilor englezi în lu- nile sept.-oct. 1939 clnd trupele anglo-fran- ceze aveau în față o perdea subțire de numai 24 divizii germane. Parțial Sidney Aster are dreptate : pe timpul ministeriatului lui Cham- berlain se produce un reviriment al politicii externe britanice, dovadă și garanțiile acor- date Poloniei, României, și Greciei, intro- ducerea serviciului militar obligatoriu. în fond, chiar oprirea autorului la această perioadă care lui îi permite prezentarea unui nou punct de vedere istoriografie este discu- tabilă ; pentru că evenimentele ce se deru- lează de la 15 martie 1939 nu slnt altceva decît urmarea firească a celor începute în sep- tembrie 1938. Dacă în expunerea sa Sidney Aster ar fi abordat epoca pre- și postmiin- cheneză constata că geneza transformărilor petrecute în politica engleză este mult mai profundă și că nu poate fi redusă la o simplă decizie guvernamentală. Nu Chamberlain a produs schimbarea liniilor directoare a poli- ticii externe britanice, ci însăși evoluția inter- națională a fost aceea care a reclamat-o; din acest unghi acțiunea primului ministru nu este altceva decit ecoul noului raport de forțe european care înclina din ce în ce mai mult către Germania. în ultimă instanță nu trebuie omis faptul că Chamberlain plnă la de- misia sa din mai 1940 rămlne prizonierul „tem- porizării” și că toată activitatea lui poartă această pecete, iar măsurile pe care le ia șeful guvernului britanic — și pe care Sidney Aster le evidențiază și prezintă ca un nou punct de plecare în istoria Imperiului britanic — nu slnt decît jumătăți de măsură. Abia instala- rea cabinetului Churchill relevă că nici o Înțelegere nu mai era posibilă între Anglia și Reichul nazist și că ghemul contradicțiilor nu putea fi rezolvat decît pe calea arme- lor. în ansamblu, volumul la care ne-am refe- rit rămlne, cu observațiile semnalate mai sus, o lucrare originală și valoroasă prin materia- lul inedit oferit de Sidney Aster, prin viziu- nea pe care o are autorul asupra evenimente- lor internaționale. Mihai Retegan www.dacoromanica.ro REVISTA REVISTELOR Comită internațional des Sciences historiques, „Bulletin d’information”, numâro 10, 1974—1976. Numâro du cinquantenaire du comită R6dig6 par Michel Franțois, secrâtaire g6n£ral, Paris, 1976, 146 p. Printre numeroasele periodice consacrate istoriei, un loc aparte 11 ocupă buletinul de informare al Comitetului internațional de științe istorice (C.I.S.H.). Fiecare număr al său oglindește aspectele esențiale ale colabo- rării istoricilor pe plan internațional și, In același timp, organizarea și activitatea dife- ritelor comitete naționale. Recenta apariție In noiembrie 1976 — a numărului 10 al buletinului, pentru anii 1974—1976, consti- tuie, credem, un bun prilej pentru trecerea In revistă a activității organizației internațio- nale a istoricilor In ultimii ani. Un bilanț apare cu atlt mai potrivit cu cit numărul este Închinat celei de a 50-a aniversări a Înteme- ierii comitetului internațional de științe istorice. Se adaugă faptul, de mare interes pentru noi, că următorul congres, al 15-lea, se va desfășura la București, In anul 1980, mărturie a prestigiului cresclnd al istoriogra- fiei românești pe plan mondial. Numărul la care ne referim cuprinde mai Intli , după o prefață a președintelui C.I.S.H., Karl Dietrich Erdmann, un foarte interesant istoric alcătuit de secretarul general al comi- tetului, Michel Franțois, sub titlul Cinquante ans d’histoire du Comiți internațional des Sciences historigues (p. 5 — 16). Clteva date mai importante merită a fi reținute. înteme- ierea comitetului a fost precedată de o serie de congrese intcrnațîonale. Primul s-a des- fășurat la Paris, In 1900 (sub denumirea de Congres internațional de istorie comparată), al doilea la Roma In 1903, al treilea după 5 ani interval care se va menține In orga- nizarea acestor Întruniri la Berlin In 1908, al patrulea la Londra In 1913. De acesta din urmă se leagă și prima participare româ- nească, prin Nicolae lorga, care a prezentat două importante comunicări : Les bases ni- eessaires d'une nouvclle histoire du moyen dge și La survivance byzantine dans les pays rou- mains. La congresele următoare, participarea românească va deveni tot mai numeroasă șl mai activă. întrunirea din 1918, care tre- buia să sc desfășoare la Petersburg, nu a mai avut loc, așa Incit al cincilea congres a avut loc abia In 1923, la Bruxelles. Acum s-a luat hotărîrea Întemeierii unui comitet interna- țional care să coordoneze, printr-o activitate permanentă, colaborarea istoricilor din dife- rite țări, manifestată plnă atunci doar tem- porar, cu ocazia congreselor, ce reușeau să adune intre 700 și 1000 participanți. S-a con- stituit, pentru pregătirea Întemeierii noii orga- nizații, un comitet provizoriu, prezidat de renumitul istoric belgian Henri Pirenne. La 14 și 15 mai 1926 a avut loc, la Geneva, cu reprezentarea a 19 țări (Austria, Belgia, Bra- zilia, Bulgaria, Cehoslovacia, Danemarca, Elveția, Franța, Germania, Italia, Japonia, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, Româ- nia — prin V. Pârvan — , Spania, S.U.A., Suedia), actul de constituire a Comitetului internațional de științe istorice. Primul său președinte, plnă In 1933, avea să fie cunoscu- tul istoric și om politic norvegian Halvdan Koht. Următoarele congrese s-au organizat și s-au desfășurat sub egida Comitetului inter- național. Congresul VI a avut loc In 1928 la Oslo, congresul VII In 1933 la Varșovia, iar Congresul VIII In 1938 la ZUrich. Preșe- dinte a fost ales In 1933 britanicul Temper- ley, iar In 1938 americanul Leland (N. lorga vicepreședinte). Dintre Întrunirile, aproape anuale, ale comitetului, amintim adunarea generală din 1936, care s-a desfășurat la Bucu- rești. Numărul țărilor membre a crescut trep- tat, ajunglnd In ajunul celui de-al doilea răz- boi mondial la 44, dintre care 14 din afara Europei. în același timp, activitatea C.I.S.H. se desfășura prin intermediul a 11 comisii interne și 17 externe. O oglindă a acestei acti- vități a fost buletinul („Bulletin of the Inter- national Committee of Historical Sciences”), redactat de secretarul general Michel Lhferitier, din care au apărut, Intre 1925 — 1943, 12 volume, formate din 47 fascicole. în 1930 apare și primul volum al seriei Internațional Bibliography of Historical Sciences, prezen- tare selectivă a producției istoriografice inter- naționale ; apariția sa continuă și in prezent sub redacția lui Michel Franțois, recent fiind. „REVISTA DE ISTORIE”. Tom 30, nr. 3, p. 551-563. 1977 www.dacoromanica.ro 552 REVISTA REVISTELOR 2 publicate volumele XLI și XLII (cu lucrările anilor 1972 și 1973). Colaborarea internațională a istoricilor a fost Întreruptă de cel de al doilea război mondial, acțiunea de reorganizare Începînd in 1947, iar In 1948 fiind ales un nou comitet, prezidat de elvețianul Nabholz. Primul con- gres postbelic s-a ținut la Paris, In 1950. Din 1953 a Început să apară, ca organ al Co- mitetului, „Bulletin d’information”, condus de Michel Franțois, devenit secretar al C.I.S.H. In 1950. Președinții comitetului, pină In prezent, au fost: Fawtier (Franța) 1950, Chabod (Italia) 1955, Schtnid (Austria) 1960, Harsin (Belgia) 1965, Guber (URSS) 1970, Jukov (URSS) 1971, Erdmann (R.F.G.) 1975. Congresele au avut loc la Paris (1950), Roma (1955), Stockholtn (1960), Viena (1965), Moscova (1970), San Francisco (1975); participarea istoricilor a crescut de la 1100 In 1950 la 4000 la Moscova, In 1970 pentru a scădea la San Francisco la 1500, dar reprezentlnd un număr sporit de țări (60 față de 47 In 1970). Semnificativă este preocupa- rea C.I.S.H., precum și a Comitetelor națio- nale, de a aborda, cu ocazia pregătirii con- greselor, teme majore, de larg interes actual, care să corespundă noilor metode și domenii ale istoriografiei zilelor noastre. Astfel, la congresul de la Moscova s-au dezbătut, prin- tre altele, locul istoriei In cadrul științelor sociale, rolul ideii naționale și al luptei de clasă In procesul modernizării Asiei și Africii, mișcările țărănești și problemele agrare In ultimele două secole etc. ; s-a discutat, toto- dată, problema folosirii matematicii și calcu- latoarelor electronice in cercetarea istorică. La San Francisco, principalele teme au tra- tat : știința istorică și societatea, drepturile omului, revoluțiile, minoritățile, migrațiile, tradiții și inovații in Asia și Africa. După cum se vede, o atenție deosebită se acordă problemelor social-economice, istoriei civi- lizației In general, legării istoriei de marile preocupări ale prezentului, abordării spațiilor extra-europene, mai puțin tratate de istorio- grafia tradițională, utilizării metodelor mo- deme In cercetare. în felul acesta congresele reflectă și In același timp stimulează abor- darea istoriei intr-un spirit nou. O preocupare constantă a fost aceea a lărgirii comitetului internațional, prin ade- rarea unor noi comitete naționale, mai ales din Asia și Africa, din țările In care, In condi- țiile luptei pentru obținerea și consolidarea independenței, s-a dezvoltat In ultimii ani o activitate istoriografică avînd reale perspec- tive. Slnt semnificative In acest sens adera- rea In 1972 a istoricilor din Etiopia, iar in 1975 a celor din Zair și a Asociației istoricilor africani, la congresul de la San Francisco participlnd reprezentanți din șase state africane. în prezent. C.I.S.H. cuprii comitete naționale, 16 organisme internațio- nale afiliate și 8 comisii interne. După istoricul comitetului internațional, „Bulletin d’information’' cuprinde o parte consacrată organizării administrative și ac- tivităților științifice (p. 17—111). Slnt re- produse mai Intli statutele C.I.S.H., cu modi- ficările aduse de adunarea generală de la San Francisco din august 1975. Potrivit sta- tutelor, scopul comitetului este de a contri- bui ,,la dezvoltarea științelor istorice pe calea cooperării internaționale”, in primul rlnd prin organizarea congreselor odată la cinci ani. In continuare este reprodusă lista mem- brilor biroului actual al C.I.S.H., alcătut astfel: președinte K. D. Erdmann (R.F.G.)., prim vice-președinte A Gieysztor (Polonia), al doilea vicepreședinte G. A. Craig (S.U.A.), secretar general M. Franțois (Franța), casier Y. G. Biaudet (Elveția), membrii asesori: M. Batllori (Spania), M. Berza (România), L. Hertzman (Canada) S. Chandra (India), K. D. Tonneson (Norvegia), D. Demarco (Italia), membrii consilieri: P. Harsin (Bel- gia), E. M. Jukov (U.R.S.S.). O secțiune importantă a acestei părți a publicației este consacrată prezentării comi- tetelor naționale și a activității lor. Acestea sint, tn ordinea alfabetului francez, următoa- rele: Albania, R. F. Germania, R. D. Ger- mană, Argentina, Australia, Austria, Belgia, Brazilia, Bulgaria, Canada, Cipru, Columbia, Coreea de Sud, R. P. D. Coreeană, Cuba, Danemarca, Spania, Etiopia, Finlanda, Franța, Marea Britanie, Grecia, Ungaria, India, Irak, Irlanda, Israel, Italia, Japonia, Luxemburg, Mexic, Mongolia, Norvegia, Paraguay, Olanda, Polonia, Portugalia, România, Vatican, Suedia, Elveția, Cehoslovacia, Turcia, U.R.S.S., S.U.A., Venezuela, Iugoslavia, Zair. O sta- tistică pe continente ar da următoarele cifre: Europa — 27, Asia — 9, America — 9, Africa — 2, Australia — 1. Interesantă este, la acest capitol, prezentarea realizărilor istorio- grafice românești din ultimii ani (p. 58—60). Comitetul național al istoricilor români (pre- ședinte P. Constantinescu-Iași, vice preșe- dinte Ștefan Ștefănescu, secretari, D. Berin- dei și D. Hurezcanu) desfășoară o bogată acti- vitate, aduclnd o contribuție substanțială la bunul mers al C.I.S.H. Urmează prezentarea celor 16 organisme internaționale afiliate: Asociația internațio- nală de studii bizantine, Comisia internațio- nală de studii slave, Comitetul internațional dc științe onomastice, Institutul panameri- can de geografie și istorie, Uniunea interna- țională a institutelor de arheologie, istorie și istoria artei din Roma, Federația interna- țională a societăților și institutelor pentru studiul Renașterii, Comisia internațională de numismatică, Asociația internațională de H. cuprinde 48 istoria economică, Asociația internațională www.aacoromamca.ro 3 REVISTA REVISTELOR 553 de istorie a dreptului și instituțiilor, Asocia- ția internațională de studii sud-est europene (cu sediul la București), Comisia internațio- nală de istorie a mișcărilor sociale și a struc- turilor sociale, Comisia internațională de istorie maritimă, Comitetul internațional de istorie a celui de al doilea război mondial, Comisia internațională pentru istoria adună- rilor de stări, Comisia internațională de isto- rie militară comparată, Asociația istoricilor africani. în ce privește comisiile interne ale C.I.S.H., acestea slnt : Comisia de bibliografie, Comisia internațională de istorie ecleziastică comparată, Comisia internațională de demo- grafie istorică (președinte Acad. Ștefan Pascu), Comisia internațională pentru istoria ora- șelor, Comi'ia internațională pentru istor’a universităților, Comisia internațională de di- plomatică, Comitetul internațional pentru me- trologie istorică, Comisia internațională de istorie a revoluției franceze. Organismele internaționale afiliate și co- misiile interne contribuie mult la Îmbogăți- rea și diversificarea activității C.I.S.H. Ele țin reuniuni proprii, publică acte ale colocvii- lor și congreselor, editează bibliografii și alte instrumente de lucru etc. în felul acesta, colaborarea internațională a istoricilor, de- parte de a se rezuma la marile congrese ce se țin odată la cinci ani, are un caracter perma- nent, manifestindu-se printr-o remarcabilă \arietate de forme și probleme. Dvpă prezentarea organizării adminis- trative și activităților științifice, urmează partea intitulată Biunions du bureau et assem- blies generates (p. 113 — 128). Slnt Înfățișate aici Întrunirile biroului C.I.S.H. la Barcelona și Madrid în 1973, la Toronto In 1974 precum și ședințele biroului și adunările generale ale comitetului la San Francisco, in august 1975, reproduclndu-se raportul secretarului general Michel Franțois, prezentat cu acest prilej; printre hotăririle adoptate la San Francisco figurează admiterea in C.I.S.H. a comitetelor naționale din Irak, Brazilia și Zair și a Asociației istoricilor africani, unele modificări ale statutelor, reînnoirea biroului, stabilirea — cu o mare majoritate — a desfă- șurării următorului congres la București. Ultima parte a Buletinului, Le C.I.S.H. et l'UNESCO (p. 129—135) se referă la sub- vențiile acordate de UNESCO, prin inter- mediul Consiliului internațional de filozofie și științe umane din care, alături de alte 12 organizații, face parte C.I.S.H. Afilierea co- mitetului istoricilor la UNESCO dovedește Încă o dată caracterul său reprezentativ, precum și rolul Însemnat ce 11 joacă istoria in cultura mondială, in procesul înțelegerii și apropierii Intre popoare. Noul număr din „Bulletin d’information'* reușește astfel să dea o imagine cuprinzătoare a cadrului organizatoric și modalităților prin care s-a realizat și se realizează colaborarea internațională a istoricilor. Este, in conse- cință, un instrument de informare și de lucru deosebit de util pentru oricine se interesează de această problemă. în fața unei asemenea ■ bogății de date, fapte și realizări, credem că se impune necesitatea elaborării unei mono- grafii cuprinzătoare despre istoricul congre- selor de istorie și al C.I.S.H., despre starea actuală a colaborării In acest domeniu. O asemenea lucrare ar reflecta, in fond, prin prisma congreselor și altor activități ale comi- tetului, organismelor afiliate și comisiilor in- terne, evoluția istoriografiei universale In ultimele trei sferturi de veac. Credem totodată că, prin intermediul C.I.S.H., s-ar putea găsi posibilități de con- lucrare a istoricilor din toată lumea pentru realizarea unor studii sistematice și complete de istoriografie, de istorie a științei istorice. Este bine cunoscut interesul actual pentru istoria științelor ; in marile sinteze privitoare la acest domeniu istoria este Insă neglijată, și o anumită parte de vină au chiar istoricii care, preocuplndu-se de cele mai variate as- pecte ale evoluției civilizației, s-au interesat mai puțin de istoria propriei lor științe. Sin- tezele apărute pină In prezent, opere ale unor autori izolați, slnt in mod firesc parțiale. O privire cu adevărat completă a evoluției istoriografiei universale s-ar putea insă realiza in cadrul C.I.S.H. — poate prin Înființarea unei comisii interne de istorie a istoriogra- fiei, — coordonîndu-se astfel eforturile isto- ricilor din mai multe țări. De mare interes ar fi - pe linia preocupărilor comitetului pen- tru editarea de dicționare, glosare, biblio- grafii — alcătuirea unui dicționar al istorio- grafiei universale, desigur prin aceeași cola- borar» largă a cit mai multor istorici. Aseme- nea lucrări, pe lingă Însemnătatea lor știin- țifică, ar scoate In evidență Însemnatul rol cultural și politic pe care l-a avut știința istorică pretutindeni, de la Începuturile sale pină In prezent. Sugestia noastră reprezintă, desigur, nu- mai una din căile pe care activitatea C.I.S.H. și a celorlalte organizații alăturate se va pu- tea extinde și diversifica in viitor. După cum rezultă din Întreg cuprinsul buletinului de informare prezentat, situația actuală a cola- borării internaționale in domeniul istoriei și perspectivele acesteia slnt bune, iar Înfăptui- rilor, deja atlt de bogate, li se vor adăuga, fără Îndoială, altele noi In anii ce vin. Lucian Boia www.dacoromanica.ro 12 - o. 7078 www.dacoromanica.ro I N SEMN Ă R I ISTORIA ROMÂNIEI ȘTEFAN OLTEANU, Lupta de la Valea Albă, 1476, București, Edit. militară, 1976, 103 p. In cadrul rcstrlns al unei lucrări de popu- larizare care reclamă spirit de sinteză, stăpl- nire sigură a bogatului material faptic, stil accesibil și clar, autorul reușește să schițeze prin coordonatele sale esențiale semnificația unuia dintre momentele de importantă ma- joră ale istoriei românilor — confruntarea cu turcii din 1476. Departe de a fi prezentată cititorilor ruptă de contextul Întregii domnii a voie- vodului și de cel al situației politico-militare europene, bătălia de la Valea Albă este cir- cumscrisă acestora, relevindu-se premisele și consecințele sale, rolul pe care efortul antiotoman al Moldovei In 1476, ca dealtfel pe parcursul Întregii domnii a lui Ștefan cel Mare, l-a avut In menținerea independentei sale in fa(a agresiunilor cotropitoare externe. Pornind de la răsunetul european al biru- inței din 1475 de la Vaslui, lucrarea debutează cu inserierea măsurilor sultanului pentru pregătirea unei revanșe, cu descifrarea sen- sului acțiunilor diplomatice și militare Între- prinse de Poartă intre primăverile anilor 1475 și 1476, subliniindu-se strădaniile turcilor de a izola Moldova pe plan politic și militar, de a-și asigura condițiile strategice propice declanșării asupra Moldovei a atacului pe care-1 voiau Încununat de strălucirea unui succes care să eclipseze rezonanta neplăcută a Infrlngerii aspre din ianuarie 1475. Acestor manevre de anvergură Ștefan le opune, ele- ment subliniat In paginile cărții, preocuparea constantă de creare a unui front antiotoman al tarilor române și a vecinilor lor interesați, premerglnd prin Înțelegerea acestei necesități pe mulți dintre voievozii noștri. Capitolele următoare slnt consacrate pre- zentării, accesibile și clare, a desfășurării efective a bătăliei și al ecoului dramaticei Încleștări in conștiința posterității românești și străine care a prețuit și elogiat eroismul românilor conduși de Ștefan cel Mare. Remarcăm evidențierea condițiilor social- economice care au stat la baza succeselor militare ale voievodului român cit și pasajele care sintetizează amploarea și importanta sis- temului de fortificatii al Moldovei. De aseme- nea, considerăm că se putea sublinia faptul revelator pentru tactica voievodului că acesta nu s-a Închis tn defensivă tn nici o cetate, păs- trlndu-și astfel intactă capacitatea de manevră, indispensabilă unei oști inferioare numeri- cește celei a sultanului, și că Ștefan a Înțeles să facă din fortificațiile Moldovei puncte de fixare și dispersare a inamicului aflat In înain- tare, subsumlndu-le strategiei sale de apărare activă, In permanentă manevră, de la pătrun- derea năvălitorilor In (ară pină la alungarea lor peste graniță. Iar războiul care ilustrează pe deplin aceste precepte militare aplicate de Ștefan In cel mai perfect mod cu putin(ă 11 considerăm a fi cel din 1476 In care bătălia centrală a constituit-o cea de la Valea Albă. Analiza acesteia, ca și a operațiilor militare ale Întregii campanii, dezvăluie cititorilor de toate categoriile un tablou emoționant din lupta poporului român pentru menținerea nea ti mării. Acestea sint, credem, numai o parte a rațiunilor care justifică interesul temei abor- date de autor, rolul educativ-patriotic al lucrării prezentate. Gelu Apostol ONISIFOR GHIBU, Din istoria literaturii didactice românești. Ediție Îngrijită de Octav Păun. Tabel cronologic studiu introductiv, note și comentarii: V, Po- peangă, București, Editura didactică și pedagogică, 1975, 315 p. 4- il. Reeditată in condiții grafice deosebite, lucrarea lui Onisifor Ghibu, dedicată bucoav- nelor, abecedarelor și cărților de citire din Transilvania, ne apare drept un eveniment cultural, național și științific de prim ordin. Din istoria literaturii didactice românești con- tribuție care ocupă un loc singular In litera- tura noastră de specialitate, nu și-a pierdut nici astăzi, la șase decenii de la apariție, actu- alitatea și importanța documentară, fiind, in „BEVISTA DE ISTORIE”, Tom. 30, nr.3, p. 555-563, 1977 www.dacoromamca.ro 556 ÎNSENINĂRI același timp, o lucrare peste care nu se va putea trece cu ușurință, atunci clnd cineva ar mai aborda tema vastă a istoriei literaturii didactice românești. Ediția de față conține textul lucrării, ti- părit inițial In Analele Academiei Bomâne, Memoriile secțiunii literare, seria II, tomul XXVIII, 1915 — 1916, reprodus In mod selec- tiv, Împreună cu Îmbunătățirile efectuate de O. Ghibu In ultimii ani ai activității sale. La Începutul actualei ediții, atenția ne este reți- nută de o Notă asupra ediției (Octav Păun), Tabel cronologic și, mai ales, de studiul Lucra- rea „Din. istoria literaturii didactice românești” in contextul glndirii pedagogice a lui Onisifor Ghibu, redactat de V. Popeangă. încă de la Început, V. Popeangă stabi- lește, cu multă finețe, dimensiunile concepției pedagogice ale lui O. Ghibu, care s-a axat, in mod indiscutabil, In jurul principiului națio- nal, explicabil datorită perioadei de frămlntări prin care trecea școala românească In epoca respectivă. în această ordine de idei, potrivit concepției lui O. Ghibu, dascălii trebuiau să fie nu numai simpli profesori de catedră ci — așa cum s-a manifestat Gh. Lazăr — luptători pentru idealurile Înalte ale neamului. Sub influența glndirii pedagogice a lui W. Rein și pornind de la realitățile școlii românești din Transilvania, O. Ghibu a urmărit, de-a lungul întregii sale activități, constituirea unei pe- dagogii românești, raportată la particulari- tățile și idealurile poporului, pedagogie care să nu fie tributară unei școli sau personalități străine. Potrivit concepției sale, baza pedago- giei ar constitui-o mai mult istoria decit antro- pologia sau etica. în ceea ce privește pedagogia românească, O. Ghibu avea in vedere gradul de diversitate și varietate naturală a vieții omenirii, deoarece fiecare popor se manifestă într-un mod aparte în procesul său de deve- nire, raportat la istoria și la posibilitățile sale creatoare. în congruență cu această concepție, scopul educației se conturează în raport cu trei coordonate: individul cu potențialul său psiho-fiztc, comunitatea națională cu specificul care rezultă din întreaga evoluție istorică și comunitatea cu valorile ei. Fiind numit în anul 1910 inspector alinvă- țămintului românesc în cadrul Consistoriului mitropolitan de la Sibiu, Onisifor Ghibu a desfășurat o activitate perseverentă în direc- ția perfecționării structurii școlii și a atribu- țiilor ei cultural-educative. Lucrarea Din istoria literalurii didactice românești este doar un moment dar și un rezultat al acestei pro- digioase activități. însă, pentru a Înțelege valoarea lucrării, trebuie să facem o scurtă digresiune istorică. După cum se știe, primele cunoștințe de școală s-au predat la noi, ca și pretutindeni, după cărți religioase, iar tipă- rirea unor manuale pentru acest scop a fost situație era și în privința Transilvaniei, unde, Insă, școlile naționale erau sub administrația confeiunilor religioase (ortodoxe și gre- co-catolice), ceea ce conferea situației nuanțe aparte. Deci, manualele nu puteau să nu re- flecte, în privința conținutului, apartenența la o confesiune sau alta, ele fiind inferioare manualelor susținute de autorități, care dovedeau o orientare laică, sub care se ascun- deau intențiile cercurilor habsburgice conducă- toare de supunere a populației, iar In situația In care imperiul habsburgic urmărea atragă- rea la catolicism (un element In politica de deznaționalizare) Îndepărtarea populației de religia ortodoxă avea o semnificație mai mult declt religioasă. Dacă primele manuale româ- nești din Transilvania conțineau rugăciuni și texte de orientare ortodoxă, situația ne apare ca o formă de rezistență a populației românești In fața intențiilor politice ale habs- burgilor. Onisifor Ghibu a cunoscut această realitate istorică și a Înțeles semnificația con- ținutului religios al primelor manuale româ- nești. Lucrarea fundamentală a lui O. Ghibu — Din Istoria literaturii didactice românești — conține studiul problemei, integrat in mod organic contextului istoric, cultural și național din secolul al XVII-lea pină in anul 1915. De fapt, autorul are In vedere numai bucoavnele, abecedarele și cărțile de citire, deci literatura destinată școlilor primare. Analiza critică a literaturii didactice românești a fost pusă In slujba unui patriotism militant, ceea ce li conferă lucrării In ansamblul ei nu numai va- loarea unei contribuții științifice temeinice dar și valențele unei veritabile lecții de patri- otism, I) Bucoavnele (p. 25 110). Din cerceta- rea istorică urmărită dc O. Ghibu rezultă că bucoavna a Îndeplinit, timp de aproape două sute de ani, rolul unei pietre fundamentale in edificiul culturii românești ; chiar dacă nu ofe- rea școlarilor un orizont larg, ca le transmitea un anumit bagaj de cunoștințe practice. Por- nind de la aceste considerente autorul anali- zează In prima parte a lucrării sale, în con- textul istoric al epocii, bucoavna românească de la Bălgrad (1699), bucoavna de la Cluj (1744), Rlmnic (1749) și Iași (1755). După o privire retrospectivă asupra legăturilor româ- nilor ardeleni cu cei din Principatele Române In privința învățămîntului și după analiza sistemului de organizare a școlilor din Austria (metoda Felbiger, ,,Ratio educationis”), auto- rul trece In revistă cele inai însemnate bucoavne din secolele XVIII —XIX, impri- mate la Sibiu, Blaj, Viena, Buda, București, Iași etc., asupra cărora stăruie din punct de vedere biblioteconomie dar și istorico-peda- gogic, ajunglnd la considerații de maximă generalizare asupra valorii bucoavnei din un adevărat progres în evoluția școlii. Aceeași punct de vedere didactic, subliniindnecesi- www.dacoromanica.ro 3 însemnări 557 tatea stringentă de-a se aplica culturii inte- lectualiste românești din epoca respectivă un coercitiv radical In privința subiectului tratat. II) Abecedarele din Transilvania (p. 111 — 168). Avînd In Vedere unele Împrejurări religioase și politice, faptul că literatura școlară românească a stat vreme Îndelungată in strlnse legături cu literatura ortodoxă a genului, dar și in stare de dependentă față de apusul Europei, Onisifor Ghibu întreprinde o profundă analiză științifică a abecedarelor transilvănene, in directă legătură cu cele din Principatele Române, stăruind asupra contri- buției lui Gh. Asachi și Gh. Lazăr in acest domeniu, dar avind in vedere și situația popoarelor asuprite din imperiul habsburgic. Ne vom intllni cu o examinare critică a abe- cedarelor sibiene, blăjene, brașovene, arădane etc. Cu fiecare ocazie sint scoase in evidență, datorită ochiului atent al pedagogului, pro- gresele metodice Înregistrate de autorul res- pectiv dar și părțile mai puțin reușite. Men- ționăm, in această ordine de idei, abecedarele lui Gr. Pleșoianu (1828), D. Jianu (1836), Z. Boiu (1861), V. Petri (1861), I. Popescu (1870), P. Solomon și Gh. Munteanu (1871), D. Gramma (1889), P. Șpan (1904), G. Boeriu și G. Codrea (1910) ș. a. Pertinentele obser- vații istorico-pedagogice demonstrează nu numai pregătirea științifică a autorului dar și sentimentele sale patriotice care vibrează nu o dată in fața unui abecedar care corespundea stadiului istoric și idealurilor școlii românești din primele două decenii ale secolului nostru. III) Cărțile de citire din Transilvania (p. 169—244). Ținind seama de constatarea lui M. Emine'cu, potrivit căreia cărțile de citi- re ,,.. .ar trebui să fie obiect de îngrijire na- țională ca și textul Bibliei...”, O. Ghibu subliniază, cu mult simț pedagogic, deosebita importanță pe care o prezintă cărțile de citire in evoluția spirituală ulterioară a școlarilor, conferindu-i atributele unei adevărate pro- bleme majore. Din acest unghi de vedere sint analizate, rind pe rind, folosind nu o dată metoda analogiilor, cărțile de citire cele mai reprezentative. Amintim dintre acestea : Căr- ticica năravurilor bune de M. Fulea (Sibiu, 1819), Legendarul oficial de la Viena, cărțile de citirea lui Z. Boiu (Sibiu, 1865) și Șt. Pop (Blaj, 1872), Legendarul lui V. Pelri, diferite cărți de citire brașovene, sibiene, blăjer.e, arădene etc. în același context al cărților de citire, O. Ghibu explică, in mod corespunză- tor, cauzele răminerii In urmă a literaturii didactice din Transilvania, atitudinea dușmă- noasă a guvernelor de la Viena și Budapesta față de această problemă majoră a culturii românești — element al exploatării națio- nale—. Totodată, este demonstrată activi- tatea consistoriilor celor două biserici și a ,,Asociațiunii” față de chestiunea In cauză, lipsa unor edituri și librării corespunzătoare www.dacoromamca.ro care să lanseze cărțile de citire, și contactul destul de restrlns In această direcție cu Prin- cipatele Române. Ediția actuală a lucrării lui Onisifor Ghibu beneficiază de un Adaos cuprinzind comple- tările la textul primei ediții, apărută la 1916 (p. 245— 276), care ne sugerează, In mod convingător, eforturile depuse de autor In direcția completării rezultatelor muncii sale și tendința de a-și Îmbunătăți lucrarea cu rezultatele unor cercetări recente. Adaosul este, din acest punct de vedere, un element care sporește și mai mult valoarea științifică a ediției de astăzi . La această observație mar menționăm și existența unei părți de Note și comentarii (p. 283 — 303) și Indicele de nume (p. 303 — 311), datorate lui V. Popeangă, un instrument de lucru util care ajută lectorul la o mai bună Înțelegere a problematicii lucrării. Fiindcă la parcurgerea textului acestei ediții Din istoria literaturii didactice româ- nești am avut la Indemină și vechea ediție, apărută In anul 1916, pot afirma că actuala ediție a lucrării lui O. Ghibu este superioară primei din multe puncte de vedere și prezintă anumite avantaje științifice. Ne referim, In această ordine de idei, nu numai la ținuta grafică deosebită și la ansamblul ilustrațiilor, selectate din prima ediție cu pricepere și re- produse prin tehnică modernă, dar și la păr- țile anexe, menționate mai sus care conferă lucrării un aer de prospețime. Bineînțeles, in această direcție s-ar fi putut Întreprinde cercetări și mai temeinice, chiar și numai sub forma unor anchete, In sensul depistării, In cazul unor manuale reprezen- tative analizate de O. Ghibu, mai multor exemplare, care nu ne îndoim se mai păstrează și In alte muzee sau biblioteci din România, nu numai în muzeele și bibliotecile centrale, cercetate odinioară de Onisifor Ghibu. Un singur exemplu : Muzeul Unirii din Alba lulia posedă, In colecția bibliotecii și la Secția Unirii, 41 de cărți didactice românești din secolul al XlX-lea. Desigur, cazul Muzeului Unirii din Alba lulia nu este singular In țară 1 Dar această observație nu diminuează cu nimic valoarea lucrării lui O. Ghibu, in ediția de față, Din istoria literaturii didactice româ- nești fiind utilă nu numai din punct de vedere teoretic, de orientare In acest domeniu vast al spiritualității românești, ci și In activitatea practică, fiind un adevărat instrument de lucru, cu ajutorul căruia se pot identifica bucoavnele, abecedarele și cărțile de citire românești. lacob Mârza 558 ÎNSEMNĂRI 4 GHEORGHE FOCȘA, Țara Oașului. Studiu etnografic. Cultura materială, voi. II, București, 1975, 437 p. + 468 fig. alb negru și color. Lucrarea, Întemeiată pe bogate investi- gatii de teren, arhive și muzee, pe coroborarea datelor etnografiei cu cele ale istoriei, geogra- fei și lingvisticii, oferă cititorului o imagine complexă, atotcuprinzătoare, asupra aspec- telor esențiale ale modului de trai ai locu- itorilor dintr-o străveche zonă etnografică a țării — Țara Oașului — care mai păstrează plnă In zilele noastre multe din formele vieții și culturii populare tradiționale. în ,,Introducere” autorul definește conți- nutul termenului de „țară” subliniind faptul că datorită condițiilor istorice, social-econo- mice și politice locale, arta populară româ- nească a ciștigat In bogăție și diversitate. Trăsăturile individuale, particulare, ale feno- menelor de civilizație și cultură populară dintr-o anume zonă etnografică a țării se recunosc in forma și aranjamentul locuinței, tn componența de bază a costumului, In obiceiuri etc. Un prim capitol al lucrării, „Condițiile naturale” se ocupă de Încadrarea geografică a zonei studiate. Cunoașterea principalelor caractere geografice ale acesteia, rezultate din așezarea sa, din aspectele reliefului, ale rețelei hidrografice și ale climei, este absolut imperi- oasă, tot acest complex de factori influentind modul de trai și cultura populară din terito- riul cercetat. Analiza „ocupațiilor arhaice” și a termi- nologiei legate de ele formează obiectul celui de al doilea capitol al lucrării. Ea este făcută pe larg de către autor, materialele etnografice dovedind vechimea și continuitatea acestora și deci și a populației care le-a practicat de-a lungul timpului. Culesul din natură, vlnă- toarea și pescuitul s-au practicat aici Încă din paleoliticul superior, fiind favorizate de o bogată floră și faună. Se menționează cate- goriile de produse (comestibile, tinctoriale și medicinale) care se culeg și In zilele noastre dindu-ni-se și terminologia locală pentru fiecare din ele; mijloacele tradiționale cu care se practică și astăzi vlnătoarea, pescu- itul și albinăritul de către locuitorii Țării Oașului. în ceea ce privește creșterea animalelor și păstoritul, acestea sint ocupatii ce de(in o pondere importantă in economia locală a Țării Oașului. Creșterea oilor este indisolubil legată de agricultură, ameliorarea prin Îngră- șăminte a solului pu(in roditor fiind absolut necesară. Din această cauză, In Țara Oașului se folosește de veacuri sistemul arhaic al staulelor demontabile și mobile. Gh. Focșa Întreprinde apoi o analiză apro- fundată asupra modului de organizare al . . ,_ www.dacoromanica.ro stinelor; asupra drepturilor și obligațiilor reciproce stabilite de o tradiție mult Îndepăr- tată in timp și respectate cu strictețe, ce revin celor două categorii de asociații: proprietarii de oi („văjnicarii”) și cei care au In grijă, turmele de oi („păcurarii"); asupra ansam- blului de construcții care compun o gospo- dărie pastorală, asupra inventarului stlnei compus din diferite categorii de obiecte nece- sare gospodăriei pastorale; asupra unor săr- bători pastorale străvechi cum ar fi simbra oilor, obicei cu multiple semnificatii care antrenează Întreaga colectivitate a satului. O bună cunoaștere a fenomenelor de civi- lizație și cultură populară ii permite autorului să facă aprecieri comparative asupra unor aspecte cercetate. Astfel, cunoscutul etnolog remarcă faptul că tipul de păstorit din Țara Oașului este asemănător cu cel din zona Vașcăului, In Munții Apuseni și la mărginenii din Țara Hațegului sau cu cel din bazinul de la Ha(eg și din Valea Streiului. După opinia sa, tipul de păstorit din Țara Oașului prezintă similitudini cu tipul de păstorit agricol local și păstorit agricol cu stină la munte, categorii tipologice stabilite de Romulus Vuia. Dacă in zonele de munte, ocupațiile de bază ale locuitorilor sint creșterea vitelor și exploatarea și prelucrarea lemnului, In zonele de coline și de cîmpie, ocupația principală o constituie tot creșterea vitelor căreia i se adaugă și culturile agricole. Cultura pomilor fructiferi și creșterea animalelor ocupă cea mai mare pondere In economia locală a Țării Oașului, fiind favorizate de condițiile natu- rale. Sint descrise pe larg uneltele agricole prin- cipale Întrebuințate In procesul muncii din Țara Oașului, insistlndu-se asupra părților componente ale acestora și asupra terminolo- giei locale. Dintre unelte, autorul a acordat o aten(ie specială plugului cu tileagă, cerce- tările de teren Inregistrlnd Încă 3 — 4 exem- plare din vechile pluguri de lemn ce au o vechime de circa 60 — 70 ani. Dintre instala- țiile tehnice, In Țara Oașului mai este și astăzi In funcție, moara de apă, construită aproape In Întregime din lemn. Un mijloc de Întregire a surselor de ciștig este cel al muncii la pădure. Autorul anali- zează aria de răsplndire a muncitorilor fores- tieri, vlrsta și randamentul lor, specializarea muncii la pădure (corhănitul și fasonatul) și utilajele folosite. Un aspect important căruia i se acordă o justificată atenție In monografie 11 constituie tirgurile lunare și săptămlnale care se desfă- șoară la date fixe In localitățile principale din Țara Oașului : Negrești, Orașul Nou, Călinești, Livada și Lechința. Sint evidențiate deosebirile dintre cele două categorii de tlrguri determinate de locul In care se desfășoară, de natura produselor aduse la vinzare, de ex- 5 ÎNSEMNĂRI 5 59 tensiunea lor cantitativă dar și asemănările datorate funcției, structurii și conținutului acestor tlrguri. Al III-lea capitol al lucrării este consacrat ,.Tipologiei gospodăriilor și a locuințelor". Gospodăria țărănească din Țara Oașului a parcurs o Întreagă evoluție, asupra structurii și a elementelor sale componente acționlnd intr-o măsură diferită de la o epocă istorică la alta, un complex de factori: geografic, so- cial-economic, ocupațiile, tradiția locală, ma- terialele de construcție, nivelul de cunoștințe tehnice etc. Autorul analizează modul in care acești factori au influențat evoluția con- strucțiilor care alcătuiesc o gospodărie, formu- lele arhitectonice adoptate in funcție de cate- goria de construcții respectivă. Atunci clnd ocupația principală o consti- tuie creșterea animalelor, gospodăria este alcă- tuită din două construcții: coliba și poiata situate la o distanță mică una față de alta. De la aceste tipuri elementare, autorul trece la analiza gospodăriei evoluate cu structură complexă și funcții diferențiate ce reflectă ocupațiile de bază și situația materială a pro- prietarilor. Elementul definitoriu pentru stabilirea tipologiei locuințelor II constituie planul. Autorul redă Întreaga evoluție a locuinței din Țara Oașului Începind cu adăpostul arhaic care mai supraviețuiește și astăzi aici („coliba") și ajunglnd pină la tipurile recente care repre- zintă o amplificare a casei țărănești din trecut. Slnt descrise toateaceste tipuri, materialele și tehnicile deconstrucții utilizate, modul de or- ganizare al interiorului, trecindu-se apoi la tipologia construcțiiloranexe. Foarte interesant de subliniat este faptul că majoritatea construc- țiilor au fost ridicate de Însăși proprietarii respectivi, foarte rar apellndu-se la meșteri specializați. Majoritatea populației bărbătești din Țara Oașului cunoaște tehnica prelucrării lemnului pentru construcții, mobilier și unelte. Un subcapitol important este consacrat „Manifestărilor artistice tn arhitectura locu- inței țărănești" — In care autorul se oprește asupra părților componente ale casei care au format obiectul unor preocupări artistice deo- sebite, asupra gamei de motive ornamentale utilizate frecvent in această zonă. în subcapitolul „Vechimea tradițiilor con- structive in locuința oșenească și valorile ei estetice”, autorul întreprinde o succintă tre- cere in revistă a rezultatelorsăpăturilorarheo- logice cu privire la așezările și ocupațiile locu- itorilor din aceste ținuturi, remarclndu-se continuitatea In ceea ce privește planul locu- inței, materialele și tehnicile de construcții utilizate de-a lungul diferitelor perioade istorice. Monografia asupra căreia ne-am oprit reflectă marele volum de muncă depus de autor pentru Înregistrarea și descifrarea unor aspecte esențiale ale modului de trai și cultură populară din Țara Oașului. însoțit de o bo- gată terminologie locală, un variat material ilustrativ concretizat In 468 ilustrații alb-negru și color, rezumate in limbile engleză, franceză, germană și rusă, volumul ne determină să așteptăm cu interes apariția celorlalte volume ale lucrării consacrate cunoașterii sub raport etnografica Țării Oașului. Maria Constantin ISTORIA UNIVERSALĂ ARMGARD VON REDEN, Landstăndische Verfassung und fiirstliches Regiment in Sachsen Lauenburg (1543—1689), Gottingen, 1974, 284 p. între domeniile cultivate de istoriografia vest-germană din ultimele decenii istoria provincială ocupă, neîndoielnic, un loc de frunte, avind drept obiectiv principal explo- rarea originilor statului modern. Din rațiuni legate de situația documentării și de impor- tanța efectivă pe care au avut-o In istoria medievală și modernă a Germaniei studiul evoluției marilor principate a reținut In chip deosebit atenția istoricilor ; dimpotrivă, dez- voltarea micilor principate ocupă un loc minor In preocupările cercetării istorice vest germane. Lucrarea semnată de tinăra cerce- tătoare Armgard von Reden și prezentată ca teză de doctorat se oprește asupra unuia dintre cele mai mici principate teritoriale din Ger- mania de Nord, Lauenburg, in dezvoltarea lui la Începuturile epocii moderne. Istoria ducatului de Lauenburg este intim legată de aceea a dinastiei de Ascania. Ascen- siunea acestei dinastii Începe cu faimosul Albert Ursul, al cărei membru era, care a reușit să pună bazele unui mare principat in nord-estul Germaniei. Cel mai tinăr dintre fiii săi, Bernard, avea să doblndească ducatul Saxoniei și titlul ducal (1180), după ce Henric Leul a fost deposedat de teritoriile sale in urma conflictului cu Frederic I Barbarossa. Unul dintre succesorii lui Bernard de Ascania a Împărțit ducatul la sfîrșitul veacului urmă- tor celor doi fii ai săi, primul luind ducatul Sachsen-Wittenberg, pe cursul superior al Elbei, al doilea ducatul Sachsen-Lauenburg, pe cursul inferior al aceluiași fluviu. în con- flictul pentru putere in Germania, izbucnit www.dacoromanica.ro 560 ÎNSEMNĂRI 6 către mijlocul secolului XIV Intre Ludovic de Bavaria și Carol IV de Luxemburg, ducii din Wittenberg au sprijinit pe Carol IV, In timp ce verii lor din Lauenburg au acordat ajutor candidatului la tronul german din casa de Wittelsbach; In urma victoriei celui dinții, ducii de Saxonia-Wittenberg au intrat In rlndurile prinților-electori prin Bula de Aur (1356), ceea ce avea să le asigure un loc de prim rang pe scena politică germană a veacu- rilor următoare. Dimpotrivă, deposedați de Carol IV de titlul de prinți-electori acordat lor de Ludovic de Bavaria și lipsiți de o bază teritorială solidă, ducii din Sachsen-Lauenburg aveau să joace un rol tot mai modest In viața politică a imperiului german in perioada următoare, Jn ciuda marilor lor ambiții poli- tice, izvorlte din Înaltele tradiții dinastice. Autoarea Își propune să pună In lumină evo- luția instrumentelor politicii princiare și a Stărilor din principat, intr-una dintre cele mai importante etape ale nașterii și dezvoltării statului modern, etapă jalonată de mijlocul secolului XVI, clnd stările din Lauenburg se transformă Intr-o corporație, Ingăduindu-le să inițieze un dialog eficace cu prințul In guver- narea ducatului, și de anul stingerii dinastici de Ascania (1689), eveniment ce marchează intrarea principatului Intr-un nou cadru teritorial și Începutul unei noi etape In istoria lui. Raportul prinț — stări precum și crea- rea aparatului de guvernare princiară In Lauenburg relevă trăsături comune cu principatele vremii dar și particularități, determinate de Întinderea modestă a duca- tului. Deși In Lauenburg există in nuce toate organele proprii marilor principate, aceste organe Înregistrează o mare Intlrziere In micul ducat nord-german și cunosc o mare instabi- litate. Cu excepția cancelariei, organele pu- terii princiare nu au un personal permanent, iar consiliul ducal nu a ajuns la o organizare cristalizată, așa cum Întîlnim In marile prin- cipate Încă din secolele XIV—XV. Prințul numește un cancelar și consilieri dar puțină- tatea afacerilor guvernamentale face ca ducele să controleze Întreaga activitate din principat. Un alt semn al Înapoierii administrative din Lauenburg este absența juriștilor din can- celarie și a păturii de funcționari din ducat, așa cum Întîlnim in marile teritorii, mai ales acolo unde exista o universitate, care Îngăduia ridicarea intelectuală a orășenimii. De aici, prezența unor funcționari străini In adminis- trație, fără contacte strlnse cu supușii princi- patului dar și absența monopolului unui grup restrlns de familii asupra principalelor oficii din ducat. Așa cum s-a văzut, transformarea stărilor Intr-o corporație are loc la mijlocul secolului XVI, favorizată de două evenimente. Trece- rea ducelui Franz I (1543 — 1581) la reformă a dus la Înlăturarea clerului din viața politică a principatului și la ieșirea lui din rîndul stărilor. Pe de altă parte, criza dinastică prin care trece ducatul sub domnia aceluiași Franz I a creat terenul propice creșterii ro- lului celor două stări — cavalerii și orășeni- mea — In conducerea principatului. Deși stă- rile din Lauenburg n-au cunoscut forme cris- talizate de organizare, acțiunea lor In principat era foarte largă, exercitlndu-se pe plan fiscaL legislativ, religios, economic etc. Spre deose- bire de marile teritorii, unde sarcinile dietei (landlag) au fost preluate de organe execu- tive ale acestora cu ajutorul cărora principele a reușit să instaureze un regim absolutist, in Lauenburg lendtagul păstrează principalele sale at.ibuții — cu excepția problemelor fi- nanciare, unde comisia executivă de pe lingă landtag a preluat controlul, deoarece cele două stări nu-1 puteau exercita pe o lungă durată — iar ducele nu se poate dispensa de sprijinul stărilor. în acest fel, In ducat au lipsit principalele premise ale unui absolutism princiar. Nucleul de bază al landtagului era constituit din consiliile stărilor (landrat), care formau un adevărat organ de legătură Intre prinț și stări. Ele erau recrutate, de regulă, din rlndurile nobilimii, In timp ce elementele orășenești erau puțin reprezentate. Cele două orașe din principat, Lauenburg și Ratzeburg, au jucat un rol minor In dietă, In comparație cu cavalerii. Abia In veacul XVII, odată cu scăderea numărului cavalerilor pose- sori de domenii și prin aceasta a puterii lor economice, orașele Își Întăresc poziția In landtag, fără Insă să poată rivaliza In influență cu cavalerii. în aceste condiții un rol tot mai important In viața politică a ducatului 11 joacă orășenii din Hamburg și Liibeck, din rlndurile cărora nobilimea din Lauenburg Își recrutează juriștii, pentru a le apăra dreptu- rile contra atacurilor prințului. Pe această cale, numeroși orășeni din cele două orașe hanseatice au fost primiți In rlndurile nobilimii din ducat, niciodată Insă In cele ale orășenimii din Lauenburg și Ratzeburg. Arhaismul for- melor din structura stărilor și de la nivelul organizării de stat se datorește caracterului exclusiv agrar al societății din ducatul de Lauenburg. Autoarea Încearcă, In Încheiere, pe Ungă referirile la situația marilor princi- pate, o comparație a ducatului nord-german cu evoluția micilor principate din Germania sudică și centrală, față de care, deși asemă- nătoare din punct de vedere al suprafeței, prezintă unele deosebiri pe planul instituțiilor statale și de stări, datorită diferențelor din structura societății lor. Dar dincolo de aceste deosebiri, micile principate au fost maf legate de soarta Sflntului Imperiu romano-german, fapt pentru care ele merită mai multă atenție din partea cercetării istorice. www.dacoromanica.ro 7 ÎNSEMNĂRI 561 în fapt, principalul merit al lucrării mi se pare a consta In Încercarea autoarei de a depăși In analiza ei cadrele Înguste ale ducatului nord-german pentru a ne oferi o tipologie a micului principat german din secolele XVI— XVII și de a surprinde importanța acestuia In istoria imperiului romano-german. Pe lingă aceasta, se remarcă documentația foarte Întinsă, lucrarea sprijinindu-se In principal pe izvoare inedite, aflate In arhivele nordice germane. Stelian Brezeanu * * * Der Kurftirst von Mainz und die Kreisas- sozialionen 1648—1746. Zur verfassungs- măssigen Stei lung der Beichskreise nach dem weslfălischen Frieden, editată de Karl Otmar Freiherr von Aretin, Wies- baden, 1975, 120 p. Apărută Intre publicațiile uneia dintre cele mai prestigioase instituții științifice din domeniul istoriei din Republica Federală Germania, „Institut ftlr Europăische Ge- schichte” din Mainz, și prilejuită de Împlinirea virstei de un mileniu de către celebrul dom din Mainz, prezenta culegere de studii este consacrati rolului jucat de uniunile de districte și de prințul elector de Mainz In viața politică a Germaniei de la pacea westfalică plnă la mijlocul secolului XVIII. Primul dintre cele patru studii ale culegerii, semnat de Heinz Mohnhaupt (Die verfas- sungsrechtliche Einordnung der Beichskreise in die Beichsorganisation, p. 1—29), abordează problema naturii, evoluției și modului de integrare a districtelor In organizarea imperiu- lui german de-a lungul celor peste patru veacuri de existență a acestora. Reunind un număr de principate teritoriale, un district imperial (Beichskreis) se caracteriza prin organe și un teritoriu. In limitele căruia erau exercitate funcțiuni proprii. Crearea celor zece districte imperiale, ce se întinde de la sfîrșitul secolului XIV și plnă la Începutul veacului XVI — la 1383 slnt atestate primele patru. In 1438 mai apar Încă două pentru ca In 1512 să se organizeze ultimele patru In teritoriile principatelor electorale —, răspun- dea nevoii asigurării ordinii publice In teritorii ce depășeau limitele unui singur principat, autoritatea centrală fiind mai puțin decit oriclnd In stare să ofere securitate supușilor după organizarea imperiului prin Bula de Aur (1356). Instituțiile districtului — coman- dantul, crainicii imperiali și dieta districtului, organ de decizie avînd ca model dieta impe- rială — reglementau raporturile dintre prin- cipii din zonă dar, totodată, țineau legătura cu curtea imperială, constituind astfel un organ mediant Intre principi și Împărat- Născute din uniunile de asigurare a păcii publice (Landfriede), districtele, prin insti- tuțiile lor, aveau ca principal obiectiv păstra- rea ordinii pe teritoriul In care-și exercitau autoritatea. în competența lor intrau viața economică și, Îndeosebi, viața comercială, construirea și Îngrijirea drumurilor etc., dar principala atribuție rămine luarea măsurilor militare ce se impuneau In caz de pericol intern și, mai ales, extern. Ele trebuiau Insă să respecte legile fundamentale ale imperiu- lui : Bula de Aur, hotăririle uniunilor de pace din secolele XIV—XV, regulamentul general din 1555, hotăririle păcii westfalice etc. și nici nu puteau să Încalce deciziile curții sau ale dietei imperiale. Deși la Începutul existen- ței lor, autoritatea centrală a Încercat, fără succes, să le transforme Intr-un instrument de centralizare a imperiului, plnă la desfiin- țarea lor In 1806 districtele au constituit un factor de stabilitate intr-o Germanie fărlmi- țată din punct de vedere politic. Un amplu studiu consacră profesorul Karl Otmar Freiherr von Aretin (Die Kreis- assozialionen in der Polilik der Mainzer Kurflirsten Johann Philipp und Lothar Franz von SchSnborn 1648—1711, p. 31 — 67) locului uniunilor de districte In politica prinților electori de Mainz In perioada cuprinsă Intre pacea westfalică și sfîrșitul războiului pentru moștenirea tronului Spaniei. Autorul subli- niază la Începutul studiului caracterul ambiva- lent al uniunilor de districte : pe lingă latura militară, aceste uniuni au constituit Încercări ale principilor mici și foarte mici de supra- viețuire In mijlocul primejdiilor ce-i amenin- țau iar, mai tirziu, de a-și spune un cuvînt In viața politică a Germaniei. De aici interesul lor In menținerea statu-quo-ului politic și sprijinul consecvent acordat Împăratului. De cealaltă parte, marile principate, capabile să recruteze efective militare cu care să promo- veze o politică germană și chiar europeană de sine stătătoare, erau partizane ale unor schim- bări In constituția imperiului. In sensul trans- formării lui Intr-o uniune confederativă, în cadrul căre'a și-ar fi putut asigura o impor- tanță sporită In dauna micilor principate, în funcție de interese, obiective și orientări externe, autorul distinge trei faze In evoluția uniunilor de districte In perioada de care se ocupă. în prima fază, care Îmbrățișează sfertul de veac ce a urmat păcii westfalice, se Înregistrează o vie preocupare pentru menți- nerea ordinii instaurată In imperiu in 1648, preocupare concretizată In Încheierea a 24 de acorduri de uniune de districte. Sufletul aces- tei politici a fost prințul elector de Mainz Johann Philipp von Schonborn (1647—1673), arhicancelar al imperiului. Ea a fost dictată de neîncrederea născută In rlndul principilor germani de războiul de 30 de ani față de www.dacoromanica.ro $62 ÎNSEMNĂRI 8 Habsburgii austrieci și spanioli, fapt ce ex- plică orientarea profranceză a uniunilor din această perioadă, in cea de-a doua fază, ce cuprinde Îndeosebi deceniul 9 al veacului XVII — culminlnd cu uniunea din 1686 In care intră pe lingă cinci districte germane și Suedia —, politica de uniune a fost deter- minată de amenințarea franceză crescîndă, apărută ca urmare a schimbării de atitudine a Franței față de principatele germane Încă din primii ani ai guvernării efective a lui Ludovic XIV, și de primejdia otomană. Uniunile din cea de-a treia fază, ce Începe din 1688 89 și se Încheie către sfîrșitul războiului pentru moștenirea tronului Spaniei, au apărut ca urmare a incapacității curții din Viena de a oferi securitate principilor și sporirii primejdiei franceze; de aici, nașterea tendin- ței organizării uniunii ca putere de sine stă- tătoare, culminlnd cu crearea unei armate proprii și cu intenția prințului elector de Mainz, Lothar Franz von Schonborn (1695 — 1729), nepotul celui de mai sus, de Încheiere in 1711 a unui tratat cu Olanda și Anglia prin care problema asigurării păcii să fie rezolvată independent de Împărat. Evenimentele din anii următori au dus Insă la eșecul acestei tentative. Alfred Schrocker (Kurmainz und die Kreisassoziationen zur Zeit der Kurfiirsten Lothar Franz von Schonborn, p. 69—77) se oprește asupra conflictului de concepții dintre Viena și Mainz asupra locului și funcției uni- unilor de districte și a reorganizării imperiului In cea de-a treia fază a perioadei analizate de profesorul von Aretin. Autorul pornește de la obiectivele diferite ale electorului dc Mainz și ale Împăratului. Lothar Franz von Schon- born, inițiatorul uniunilor din această fază, avea in vedere, pe lingă măsuri de siguranță militară Împotriva primejdiei franceze, și asigurarea unei reale apărări a existenței micilor principate germane, intre care se afla și arhiepiscopatul de Mainz, existență amenin- țată de marile principate. De aici, el preconiza organizarea unor uniuni cu o dinamică pro- prie, reflectată intr-o politică internă și ex- ternă de sine stătătoare, chiar dacă nu Înțele- gea prin aceasta o desprindere totală de Viena. De cealaltă parte, curtea din Viena dorea să lege și chiar să subordoneze aceste uniuni ntereselor sale. Ultimul studiu al culegerii, semnat de Notker Hammerstein (Zur Geschichte der Kreis-Assoziationen und der Assoziationsver- suche zivischen 1714 und 1746, p. 79—120) analizează evoluția politicii de uniune In perioada care a urmat războiului pentru moș- tenirea tronului Spaniei și plnă la Încheierea războiului austro-prusian. Schimbările din situația europeană, aduse de războiul pentru tronul Angliei a dinastiei de Hanovra, au modificat sensibil raportul de forțe din imperiu și au influențat orientarea politică a principilor germani, provocind eșecul Încercării lui Lothar Franz von Schonborn de a promova o politică europeană. Pe de altă parte, manevrele abile ale Împăratului Carol VI au avut ca rezultat creșterea influ- enței curții din Viena in politica germană și slăbirea interesului pentru crearea unor uniuni de districte in rindurile principilor. Abia odată cu apariția primejdiei izbucnirii unor noi războaie europene — cum a fost „criza” din 1727 — și, îndeosebi, războiul austro-prusian dintre 1742 — 1747 au reactivat politica dc uniune. Dar acest ultim război a marcat, totodată, un moment important in decăderea acestei politici. Nașterea dualismului austro- prusian In imperiu a pus sistemul politicii de uniune In fața unor probleme insolubile. în pofida decăderii iremediabile pe care-o cunoaș- te In perioada următoare, politica de uniune a jucat un rol important In evoluția ulterioară a Germaniei și, cu deosebire, a sentimentului național german. S. Brezeanu M. M. PEȘCEAK, Gramoli XIV v. (Documente din sec. al XlV-lea) Kiev, 1971, 255 p. Sub egida Academiei de științe a R.S.S. Ucraina, M. M. Pcșceak a publicat o ediție critică a 84 dc documente din sec. al XlV-lea, reproduse după originale din arhive sau după publicații anterioare. Cele mai vechi două documente sint datate Înainte de 1301, pre- zentarea continulnd In ordine cronologică, ultimul document fiind din 1400. Textul docu- mentelor este Însoțit de date asupra edițiilor anterioare, este precedat de regește iar In subsol sint Înregistrate toate variantele gra- fice și lexicale. Se precizează fondurile unde se păstrează originalele, precum și copiile și fotografiile existente (p. 9— 149). Documentul nr. 1, de pildă, se publică după ediția Zubrițki, iar apoi textul este confruntat cu edițiile lui Krimski, Golovațki și Levițki, totalizlnd 73 variante critice. Documentul nr. 47 din 16 decembrie 1388 a fost publicat In cinci ediții și prezii tă 90 variante iar documentul nr. 45 din 1 iulie 1388, publicat In patru ediții, are 285 variante. Volumul se Încheie cu Indice lexical (p. 150—197), Indice antroponimic (p. 198—214), Indice toponimic (p. 215—235) și Lista bibliografiei folosite (p. 236—251). în volum slnt incluse și clteva documente referitoare la Țările Române. Cel mai vechi moștenirea tronului spaniol și de urcarea pe este documentul nr. 41 din 27 ianuarie 1388 www.dacoromamca.ro 9 ÎNSEMNĂRI 563 emis la Luțk, prin care regele Poloniei Vladislav Împrumută de la ginerele său, voievodul Petru al Moldovei, 4000 ruble de argint. Documentul se publică după edițiile Ini Rozov de la Kiev din 1917 și 1928. Se arată că Intli a fost tipărit In 1865 apoi in 1867 și In Cule- gerea de acte referitoare la Gali fia. Documentul a fost citat In numeroase lucrări lingvistice ca cele ale lui Neliubov, Sprinceak, Samoilenko, Antoșin, Bevzenko și alții. în aparatul critic sînt semnalate 45 de variante. Documentul nr. 42 din 10 februarie 1388 a fost emis la Suceava. Petru, voievodul Moldovei, trimite regelui polon Vladislav suma de 3000 ruble argint și roagă să i se facă altă carte pentru această sumă, In locul celei pentru 4000 ruble de argint. Documentul a fost publicat Intli In 1846, apoi in 1865 și 1867. Este descris de Sreznevski in 1863 și este menționat In scrierile lingvistice ale lui Iroșenko, Krimski, Jațimirski și alții. Se publică după ediția lui Ulianițki și are 17 variante critice. Documentul nr. 52, datat circa 1390, este privilegiul lui Mircea, voievodul Țării Româ- nești (nu al Moldovei, așa după cum greșit se indică In volum) acordat negustorilor lioveni pentru a face comerț In hotarele țării sale. Documentul a fost publicat intli de B. P. Hasdeu, in „Arhiva Istorică a României”, tom 1, București, 1864. Este descris de Zubrycki in Istoria Liovului, Liov, 1844 iar acum se publică după fotocopia lui A. Prohaski din Codex, tom VI, Cracovia, 1882. Nu are variante critice. Documentul nr. 55 din 30 martie 1392 a fost dat la Roman, de către Roman Mușat voievodul Moldovei, prin care acesta dăruiește slugii sale Ivanko trei sate pe Șiret pentru vitejia sa. Documentul a fost publicat intii de B P. Hasdeu, in „Arhiva Istorică a Româ- niei”, tom I, București, 1864, apoi in Docu- mente privitoare la Istoria României, veacul XIV, XV, Moldova (1384-1475), București, 1954 (in fotocopie). Documentul este citat in lucrările lui V. Senkevici, A. Jațimirski și in Dicfionarul istoric apărut la Kiev in 1964. Documentul nu are anexat aparat critic, deoarece a fost publicat in literatura română. Documentul nr. 62, din anul 1393, dat in Suceava, prin care Roman voievodul Moldovei depune jurămint de credință regelui Vladislav al Poloniei. Textul a fost publicat de Kaluăneațki și Uleanițki. A fost citat in scri- erile lingvistice de laroșenko, Medvedev, Bevzenko Jațimirski. Aparatul critic are 38 de variante. Documentul nr. 65 din anul 1395 cuprinde mărturia boierilor moldoveni Brațul, Stanislav, Mihail, Șandru care garantează regelui Vladislav al Poloniei pentru Ștefan, voievod al Moldovei. Textul a fost publicat intii in Actele referitoare la Istoria Rusiei Apusene, tom I, 1846, apoi de Golovațki in 1867. Actul este descris de Sreznevski și de Ulianițki. Se publică după ediția lui Golovațki și are două variante critice. Documentul nr. 66 din anul 1395 dat la Suceava cuprinde Înțelegerea dintre Ștefan, voievodul Moldovei cu Vladislav, regele Poloniei pentru lupta comună Împotriva duș- manilor. Textul a fost publicat intii de Ulianițki in 1887 apoi de Kaluăneațki, la București, in 1890 și a fost folosit in literatura lingvistică. Ediția reproduce textul lui Ulianițki și are 78 de variante critice. Documentul nr. 82 din anul 1400 emis la Berestie, localitate pe Bug, prin care Ivașco, fiul voievodului Petru al Moldovei și boierul Vilcea garantează lui Vladislav, regele Po- loniei pentru Roman, fratele lui Petru, re- produce textul lui Ulianițki și, comparativ cu ediția lui Kaluăneațki din 1890, are 22 variante critice. Documentul nr. 83 din anul 1400 emis la Berestie, pe Bug, prin care Ivașco fiul voie- vodului Petru al Moldovei aduce jurămint de credință lui Vladislav, regele Poloniei și cneazului Vitold al Lituaniei, reproduce tex- tul după Ulianițki din 1887 și comparativ cu ediția Kaluâneațki are 41 de variante critice. Nu se indică depozitul unde se păstrează originalul. Din cele 9 documente privitoare la Țările, Române, șase și anume, cele de sub nr. 41, 42, 62, 65, 66 și 82 se păstrează in original in Polonia, in Archiwum Glowne Akt Daw- nich. Ediția critică a lui M. M. Peșceak a fost realizată in bune condiții. Ea interesează și pe cercetătorii medieviști români. Paul Mihail www.dacoromanica.ro „REVISTA DE ISTORIE” publică In prima parlc studii, note și comunicări originale, dc nivel științific superior, din domeniul istoriei vechi, medii, moderne și contemporane a României și universale. în partea a doua a revistei, de informare științifici, sumarul este completat cu rubricile : Probleme ale istoriografiei con- temporane (Studii documentare), Viața științifică, Recenzii, Revista revistelor, însemnări, Buletin bibliografic, In care se publică materiale privitoare la mani- festări științifice din țară și străinătate și slnt prezentate celejnai recente lucrări și reviste de specialitate apărute In țară și peste hotare. NOTĂ CĂTRE AUTORI Autorii slnt rugați să trimită studiile, notele și comunicările, precum și materialele ce se încadrează In celelalte rubrici, dactilografiate la două rinduri In trei exemplare, trimiterile infrapaginale fiind numerotate In continuare. De asemenea, documentele vor fi dactilografiate, iar ■pentru cele In limbi străine se va anexa traducerea. Ilustrațiile vor fi plasate la sflrșitul textului. Numele autorilor va fi precedat de inițială. Titlurile revistelor citate In bibliografie vor fi prescurtate conform uzanțelor internaționale. Autorii au dreptul la un număr de 30 de extrase. Responsabilitatea asupra conținutului materialelor revine in exclusivitate autorilor. Manuscrisele nepublicate nu se restituie. Corespondența privind manuscrisele, schimbul dc publicații etc., se va trimite pe adresa Comitetului de redacție, B-dul Aviatorilor nr. 1, București. REVISTE PUBLICATE ÎN EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA • REVISTA DE ISTORIE • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIE VECHE ȘI ARHEOLOGIE • DACIA. REVUE D’ARCHEOLOGIE ET D’HISTOIRE ANC1ENNE • REVUE DES fiTUDES SUD-EST-EUROPfiEN’NES • ANUARUL INSTITUTULUI DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE CLUJ- NAP OCA • ANUARUL INSTITUTULUI DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE A. D. XENO- POL - LAȘI • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIA ARTEI - SERIA ARTA PLASTICĂ - SERIA TEATRU - MUZICĂ - CINEMATOGRAFIE • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE DE L’ART - SfiRIE BEAUX-ARTS - SfiRlE THfiĂTRE - MUSIQUE - CINEMA www.dacoromanica.ro LUCRĂRI APĂRUTE ÎN EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA ADÂNILOAIE NICHITA și BERINDEI DAN (sub redacția), Studii și materiale de isto- rie modernii, voi. V, 1975, 276 p., 24 lei, CONSTANTINESCU MIRON ș.a. (sub redacția), Relations between the autochtonous populatlon and the mlgratory populatlons ou the tcrrltory ot Romania, 1975, 324 p., 30 lei. * * * Cronica anonimă a Moldovei 1661 — 1729, l'seudo-Amlras, 1975, 172 p., 17,50 lei. ELIAN ALEXANDRU și TANAȘOCA NICOLAE ȘERBAN (sub redacția), Izvoarele istoriei României, Fontes Illstorlae Daco Romanae, voi. 111, 1975, 571 p., 41 lei. GUNDISCH GUSTAV (publicate de), Urkundenbuch zur Geschiclite der Deutschen In Slebenbttrgen, voi. V, 1438 — 1457, 1975, 639 p. 54 lei. * * * Inscripțiile Daciei Romane, voi. I, 1975, 285 p., 2 pl., 31 lei. MITREA BUCUR ș.a. (sub redacția). Studii șl cercetări dc numismatică, voi. VI, 1975, 308 p., 1 hartă, 40 Iei. * * + Studii șl materiale de Istorie medie, voi. VIII, 1975, 259 p., 2 pl., 28 lei. MIOC DAMASCHIN (sub redacția), Documenta Romaniae Ilistorica R. Țara Românească, voi. XI, 1593—1600. Domnia Iui Mihai Viteazul, 1975, 717 p., 1 pl., 51 lei. MIOC DAMASCHIN (sub redacția). Documenta Romaniae Ilistorica B. Țara Românească, voi. III (1526-1535), 1975,452p. 40 lei. Mihai Viteazul. Culegere de studii, 1975, 280 p., 1 pl., 24 lei. * ♦ * Nouveiles âtudes d’hlstoire, voi. 5, 1975, 275 p., 26 lei. NEAMȚU VASILE, La technlque de la productlon cerealiere en Valnchle et en Moldavlc jusqu’au XVIII-e slâcle, 1975, 271 p., 12 lei. NICOLAESCU PLOPȘOR DARDU și WOLSKI VVANDA, Elemente de demografie șl ritual funerar la populațiile vechi din România, 1975, 292 p., 1 pl., 23 lei. OLTEANU ȘTEFAN, Les Tays roumains ă Fâpoque dc Midiei Ie Brave (I.'Union de 1600), 1975, 159 p., 13,50 lei. PIPPIDI D. M., Scytblca Minora. Reclierches sur ies eolonies grccques du llttoral roumain de la Mer Nolre, 1975, 314 p. XXIV p., 38 lei. POTRA GEORGE, Documente privitoare la istoria orașului București 1821 — 1048, 1975, 572 p., 43 lei. ȘANDRU D., Reforma agrară din 1921 in România, 1975, 360 p., 24,50 Ici. CIHODARU C., CAPROȘU I. și ȘIMANSCHI I. (sub redacția). Documenta Roumanlae nistortca A. Moldova (1384-1448), voi. I, 1976, 607 p., 46 lei. NICOLAE STOICESCU, Vlad Țepeș, 1976, 280 p., 20 lei. RM ISSN CO —3878 I. P. INTOBMATIA 0. 7078 www.dacoromanica.ro i 43 856 Lei 10