ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE Șl POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROM ÂN IA DIN SUMAR: 1 I ir '' IN ÎNTfMPINAREA CENTENARULUI INDEPENDENȚEI DE STAT , A ROMÂNIEI I1 1 I ABOLIREA jurisdicției consulare în românia - parte INTEGRANTĂ A LUPTEI PENTRU INDEPENDENȚĂ NAȚIONALĂ " ii , 1 p 11 f’ ' Stela Mâhibș AJUTORUL BĂNESC ȘI MATERIAL AL TRANSILVĂNENILOR ÎN SPRIJINUL RĂZBOIULUI PENTRU CUCERIREA INDEPENDENȚEI DE STAT A ROMÂNIEI (I) ll ■' 11 Paul Askudan l| ' 0 ECOUL MARII REVOLUȚII SOCIALISTE DIN OCTOMBRIE ÎN ROMÂNIA ȘI OGLINDIREA LUI ÎN ISTORIOGRAFIA NOASTRĂ CONTEMPORANĂ || Aron Petric, Nicolae Coraxu ij 450 DE ANI DE LA URCAREA PE TRON A LUI PETRU RAREȘ POLITICA INTERNĂ A LUI PETRU RAREȘ (A DOUA DOMNIE, 1541-1546) Constantin Rkzachbvici RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ALE MOLDOVEI ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI PETRU RAREȘ 1’ ' 1 l1 DOCUMENTAR << )l l] l ■ '( . STUDII DOCUMENTAR^ 1' « . ' " 'i ■ 'i Ștefana Simionwou i , VIAȚA ȘTIINȚIFICĂ 'i । '' ii ll, RECENZII I1 , . ÎNSEMNĂRI 1 ! I o l! II ■ ll !! TOMUL 3 0 1977 IANUARIE EDITURA ACADEMIEI www.dacoromaiiica.ro ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA SECȚIA DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE COMITETUL DE EEDACȚIE Vasile Maciu (redactor responsabil); Ion Apostol (redactor responsabil adjunct); Nichita AdXniloaib ; Ludovic DemSny ; Gheorghe I, Ionită; Vasile Liveanu; Aurel Loghin; Traian Lungu ; Damaschin Mioc ; Ștefan Olteanu ; Aron Petric ; Ștefan Ștbfănescu; Pompiliu Teodor (membri). Prețul unui abonament este de 120 lei. In țară abonamentele se primesc la oficiile poștale, factorii poștali și difuzorii de presă din Întreprinderi și instituții. Revistele se mai pot procura (direct sau prin poștă) și prin „PUNCTUL DE DESFACERE AL EDITURII ACADEMIEI", Calea Victoriei nr. 125, sector 1. Cititorii din străinătate se pot abona adreslndu-se la 1LEXIM Departamentul Export-Import-Presă, P.O.BOX. 136—137, Telex 11226, București, Str. 13 Decembrie nr. 3. Manuscrisele, cărțile și revistele pentru schimb, precum și orice corespondență, se vor trimite pe adresa Comitetului de redacție al revistei „REVISTA DE ISTORIE”. Apare de 12 ori pe an. Adresa redacției B-dul Aviatorilor, nr. 1 București, tel. 50.72.41 www.dacoromanica.ro revista 'ISTORIE TOM 30, Nr. 1 ianuarie 1977 SUMAR iN ÎNTÎMPINAREA CENTENARULUI INDEPENDENȚEI DE STAT A ROMÂNIEI S 1LLA MĂRIEȘ, Abolirea jurisdicției consulare In România — parte integrantă a luptei pentru independență națională................................................ 5 P\UL ABRL'DAN, Ajutorul bănesc și material al transilvănenilor in sprijinul războiului pentru cucerirea independenței dc stat a României (I)....................... 23 * \RON PETRIC, NICOLAE COPOII’. Ecoul Marii Revoluții Socialiste din Octombrie In România și oglindirea lui In istoriografia noastră contemporană.......... 47 * VXS1I.E NEIEA, Manualele școlare românești, elemente ale unității naționale ... 55 450 DE ANI DE LA URCAREA PE TRON A LUI PETRU RAREȘ CONSTANTIN REZACHEVICI, Politica internă a lui Petru Rarcș (a doua domnie 1541 1516) ........................................................ 67 ȘI LFANA SIMIONESCU, Relațiile internaționale ale Moldovei in timpul domniei lui Petru Rareș ............................................................ 95 ★ DOCUMENTAR IONEL GAL. MARIN FLORESCU, Despre tocul și rolul Partidului Comunist Român in viața politică a României văzute de un diplomat străin (1933)........... 107 ION I OACĂ, Locuri și case care esidențiază rezistența maselor populare românești Împotriva regimului de ocupație (decembrie 1916— noiembrie 1918)........... 115 II IL CORFUS, în legătură cu data morții lui Velieico și Miron Costin............ 123 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE STUDII DOCUMENTARE) Lucrări noi despre Mihai Viteazul și epoca sa (Nicolae Stoicescu)................ 133 VIAȚA ȘTIINȚIF CĂ Sesiunea de comunicări științifice prilejuită de sărbătorirea a 1600 de ani de la prima atestare documentară a Buzăului (Nicolae Vrapciu)j A IX-a ședință a Comisiei „REVISTĂ DE ISTORIE” Tom. 30, nr. 1, p. 1 178. 1077 www.aacoromamca.ro 2 de problemă „Istoria Marelui Octombrie și a revoluțiilor democrat-populare și socialiste” (Gh. I. îoniță); Colocviul internațional de istorie militară de la Teheran (Eugen Bantea); Cronica ................................................... 145 RECENZII G. G. FLORESCU, Navigația in Marea Neagră, prin strimtori și pe Dunăre. Contribuții la studiul dreptului riveranilor, București, Edit. Academiei R.S.R., 1975, 206 p. (Nicolae Dascălu)............................................................................... 153 KOS LĂSZLO, FILEP ANTAL, A magyar nip tăj lărtinete tagolădăsa (Diviziunea istorico-zonală a poporului maghiar), Budapest, Akadâmiai kiadâ, 1975, 230 p. (Cristina Bulgaru) ...................................................................... Io6 »**O knezu Lazaru (Despre cneazul Lazar), Beograd, 1975, 436 p.+ 145 ilustrații (Damas- chin Mioc)............................................................................... 159 JOSEPH PEREZ, L’Espagne du XVI-e siecle, Paris, Armând Colin, 1973, 256 p. (Seria „Etudes ibâro-americaines”) (Vlad Protopopescu).......................................... 162 ÎNSEMNĂRI Istoria României.- VASILE GOLDIȘ, Scrieri politice și literare, Timișoara, Edit. Facla, 1976, 324 p. (Vasile Netea); MIHAI APOSTOL, Contribuții la istoria cul- turii ploieștene, Ploiești, 1973, 192 p. (Cornelia Lunga); PAUL MacKENDRICK, The Dacian Stones Speak, Chapell Hill, The University of North Carolina Press, 1975, XXI + 248 p. (Gheorghe Alexandru Niculescu); Istoria Uniiersală- JEAN PIERRE GROSS, Saint Just. Sa politique et ses missions, Paris, Biblio- thâque Naționale, 1976, 570 p. (Constantin Șerban); Makedonika (Macedonie»), voi. XIV (1974), VII+ 475 p. (Nestor Camariano) ; GERHARD BIRKFELLNER, Glagolitische und kyrilische Handschriften in Osterreich, Wien, Verlag der Oster- reichischen Akadcmic der Wissenschaften, 1975, 540 p. + 16 il. I (Jăn Sjjkora)! . . 167 www.dacoromanica.ro REVISTA ISTORIE TOME 30, N° 1, janvier 1977 SOMMAIRE EN L’HONNEUR DU CENTENAIRE DE L’INDIzPENDANCE D'EtAT DE LA ROUMANIE STELA MĂRIEȘ, L’abolition dc la juridiction consulaire en Roumanie — pârtie inte- grante de la lutte pour l’independance naționale........................... 5 P \LL ABRUDAN, L’appui financiar et matdriel prfitd par les Transylvains â la gnerre pour la conquâte de l’indâpendance d’Etat de la Roumanie (I).............. 23 ★ ARON’ PE1RIC, NICOLAE COPOIU, L’âcho de la Grande Râvolution Socialiste d’Octobre en Roumanie et la manidre dont il s’est refldtd dans rhistoriographie rou mâine conleniporainc.................................................. 47 ★ VVSILE NETEA, Les manucls scolaires roumaines, dlements de Punitâ naționale . . 55 4S0 e ANNIVERSAIRE DE L’AVfcNEMENT AU TRĂNE DE PETRU RAREȘ CONSTANTIN REZACHEVICI, La politique intdrieure de Petru Rareș......................... 67 Ș1EFANA SIMIONESCU, Les rapports internationanx de la Moldavie sous le regne de Petru Rareș .............................................................. 95 ★ DOCUMENTAIRE IOXEL GAL, MARIN FLORESCU, Sur la place el Ic râie du Parii Coinmiiniste Ronmain dans la vie politiqne de la Roumanie vus par un diplomate dtranger (1933). . . 107 IO\ TOACA, Lieux el maisons qui rdvdlent la rdsistance des masses populaircs roumaines contre le rdgime d’occupation (decembre 1916 — novembre 1918) . . 115 ILIE CORFUS, Relalivcnicnt il la date de la mort de Velieico et de Miron Costin . . . 123 ..bevista DE isioBiE- Tom. ,o. ^vw.dM7omanica.ro 4 PROBL&MES DE L'HISTORIOGRAPHIE CONTEMPORAINE (ETUDES DOCUMENTAIRES) Nouveaux ouvrages concernant Michel le Brave et son fpoque (Nicolae Stoicescu) . . . 133 LA VIE SCIENTIFIQUE La session de Communications scientifiques consacrGe au IGOO-e annivcrsaire de la pre miărc attestation documentaire de la viile de Buzău (Nicolae Vrapciu); La IX-e seance de la Commission de problfeme „L'histoire du Grand Octobre et des rtvolu tions democratiques-populaires et socialistes” (Gh. I. loni/ă); Le Colloque inter- național d'histoire militaire de Teheran (Eugen Banlea); Chronique.......... 145 COMPTES RENDUS G. G. FLORESCU, La naoigalion en hler Noire par les dilroils et sur le Danube. Contri butions ă l'ilude des droits des riverains Edit. Academiei R.S.R., București, 1975, 206 p (Nicolae Dascălii)................................. Io3 k6s LASZL6, FILEP ANTAL, A magyar ntp lăj lărNnete lagolddâsa (La division historico-zonale du peuple hongrois), Budapest, Akad6miai kiadd, 1975, 230 p. (Crislina Bulgarii) ........................... 16 , * * O knezu Lazaru, (Le Kndze Lazar), Belgrade, 1975, 436 p. + 145 illustrations (Damaschin Mioc)......................................... 159 JOSEPH PEREZ, L'Espagne du XVI-e sitele, Paris, Armând Colin, 1973, 256 p. (Serie „Etudes ibăro-americaines”) (Vlad Prolopopescu) ......... 169 NOTES L’IIistolre de la Roumanie: VASILE GOLD1Ș, Scrieri politice și literare (Ecrits politiques et littSraires), Timișoara, Editions Facla, 1976, 324 p. (Vasile Nctca); MIHAI APOSTOL, Contribuia la istoria culturii ploieștene (Contributions ă l'histoire de la culture de Ploiești), Ploiești, 1973, 192 p. (Corneliu Lungu) ; PAL’L MacKENDRICK, The Dacian Slones Speak, Chapcll Hill, The University of North Carolina Press, 1975, XXI 4- 248 p. (Gheorghe Alexandru Niculescu); L’IIistolre Universelle: JEAN PIERRE GROSS, Sainl Just. Sa politique el ses missions, Paris, Bibliothăquc Naționale, 1976, 570 p. (Constantin Șerban); MAKEDONIKA (Macidonica), voi. XIV (1974), VII 475 p. (Nestor Camariano); GERHARD BIRKENFELLNER, Glagolilische und kyrilische Handschriften m Osterreich, Wlen, Verlag der Osterreichischen Akademic der AVissenscliaften, 1975, 540p.+16 il. Jân Sykora ........................ 167 www.dacOTomanica.ro ÎN ÎNTÎMPINAREA CENTENARULUI INDEPENDENȚEI DE STAT A ROMÂNIEI ABOLIREA JURISDICȚIEI CONSULARE ÎN ROMÂNIA - PARTE INTEGRANTĂ A LUPTEI PENTRU INDEPENDENȚĂ NAȚIONALĂ DE STELA MĂRIEȘ Acțiunea pentru desființarea jurisdicției consulare în România a fost o componentă majoră a luptei pentru independență și suveranitate națio- nală. Incepînd de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea și pînă la realizarea independenței de stat, desființarea jurisdicției consulare a stat în centrul atenției guvernelor din Principate, fiind indisolubil legată de lupta pentru afirmarea dreptului de autonomie și de cucerire a independenței naționale. împletită cu celelalte acțiuni diplomatice ca: afirmarea dreptului de a încheia tratate, a dreptului de legație ș.a., lichidarea jurisdicției consulare în România a necesitat străduinți de peste un veac. Ca și în cazul înfăptuirii Unirii, poporul român a dobîndit singur dreptul de a fi pe deplin stăpîn pe teritoriul său. Lupta pentru lichidarea jurisdicției consu- lare a îmbinat în egală măsură acțiunea internă cu campania diplomatică pe plan extern, reliefînd ingeniozitatea și peiseverența poporului nostru. Cu privire la lupta pentru lichidarea jurisdicției consulare în Româ- nia, înglobată în sfera mai largă a luptei împotriva regimului capitula- țiilor, s-a scris, atît în trecut cît și în zilele noastre, atît de către istorici cit și de către juriștii lomâni și străini. Dintre lucrările istorice speciale merită a fi menționată comunicarea lui I. C. Filitti la Academia Română, intitulată România față de capitulațiile Turciei, București, 1915, 63 p., în care este tratată, pentru prima dată, într-un mod riguros științific, și într-o viziune de ansamblu, lupta împotriva capitulațiilor. Chestiunea a atras și atenția lui A. D. Xenopol, care în a sa Istorie a Românilor menționa seria jurisdicției consulare, arătînd că domnia lui Al. I. Cuza a dat un puternic avînt acestei serii1. Contribuții interesante au adus și juriștii români2. 1 A. D. Xenopol, Istoria liomânilor din Dacia Traiană, ediția a IlI-a, voi. XIV, Bucu- rești, 1930, p. 45. * Georges G. Flaișlcn, De la naturc de la mission consulairc en ginâral et specialement dc la position personclle des consuls âtrangers en Roumanie, București, 1889 ; I. lonescu Dolj, Contribuțiuni la istoria luptei duse de domnitorii români In contra intro- ducerii și aplicării regimului capitulajiilor în Principate. Raportul lui Coronini către împăratul Prânz losef pentru desființarea capitulațiilor, București, 1940, 42 p. ..DEMITĂ DE ISTOHIE". Ton 30 nr. 1 p. 5-21. 1077 www.dacoromanica.ro 6 STELA MARIEȘ în zilele noastre, cu prilejul sărbătoririi a 90 de ani de la cucerirea independenței Eomâniei, au apărut cîteva articole cu privire la lupta pentru desființarea jurisdicției consulare semnate de Mircea Malița 3. Lucrările semnalate au tratat problema luptei împotriva capitula- țiilor, în ansamblu, fără aprofundarea necesară și bazîndu-se mai mult pe materialele documentare referitoare la Țara Eomânească. Abolirea jurisdicției consulare în Eomânia, aspect distinct și domi- nant al luptei împotriva capitulațiilor, n-a făcut însă, pînă în prezent, obiectul unui studiu amănunțit. în rîndurile care urmează prezentăm unele contribuții în acest sens, întemeiate în cea mai mare parte pe mate- riale documentare inedite. Prezentarea noastră va puncta, totodată, momentele mai impor- tante ale luptei românilor pentru abolirea jurisdicției consulare. La sfirșitul secolului al XVIII-lea, odată cu înființarea consulatelor în Principatele Eomâne, agenții consulari au invocat drepturile obținute prin regimul capitulațiilor de la Poartă de statele pe care le reprezentau. Dispozițiile capitulațiilor, care confereau consulilor atribuții judecătorești, nu s-au aplicat la noi decît începînd cu anii 1781—1782, odată cu instalarea consulilor ruși și austrieci la București și Iași. O trăsătură caracteristică a aplicării jurisdicției consulare în Principate, care a decurs din autono- mia lor internă, a fost că, la noi, aceasta nu s-a exercitat în forma și exten- siunea cunoscută în statele musulmane ale Imperiului otoman și că, de la început, a întîmpinat o mișcare de rezistență, bazată pe autonomia și situația politică aparte a Principatelor Eomâne. Lupta împotriva regimului capitulațiilor, în general, și a jtuisdicției consulare, în special, inițiată de autoritățile locale, a îmbrăcat forme variate. Astfel, prin măsuri speciale, cum a fost crearea Departamentului Prici- nilor Străine, s-a căutat să se întărească autoritatea instanțelor locale, singurele competente să judece procesele supușilor străini cu pămîntenii. Pe această linie s-au înscris și dispozițiile speciale inserate în Codul Calimach (§ 46) 4 sau ale articolului 19 din Codul penal al Moldovei din 1820 —18265. Prevederile înscrise în cele două Eegulamente Organice din 1832, ait. 297 din Eegulamentul Organic al Moldovei6 și articolul 239 din Eegu- lamentul Organic al Munteniei 7, prin care se hotăra că „străinii în prici- nile lor cu indigenii sînt judecați de instanțele locale” au vizat același scop de supunere a sudiților la legile țării și de desființare a jurisdicției consulare. Supunerea străinilor din Moldova la tribunalele, legile și poliția țării a fost un deziderat de seamă înscris în memoriile boierilor moldoveni 3 M. Malița, Independența .României și acțiunea pentru desființarea jurisdicției consulare. In .Analele Institutului de studii istorice și social-politice de pe lingă CC al P.C.R.”, 1967, nr. 2, p. 25—33 ; Idem, A century of polltical and diplomatic action for the abolition of the consular jurisdiction in Romanța, In „Revue roumaine d’histoire” (1967), nr. 4, p. 587 — 603. 4 Codul Calimach, Ed. Academiei R.P.R., § 46, p. 81. 6 Condica criminalicească cu procedura ei (din 1820 și 1820), publicată de Ștefan Berechet, Chiținău, 1928, p. 4. * Anale parlamentare, Tom. I2, p. 101 — 102. 7 Ibidem, Tom. Ilf p 155 — 156. www.dacOTomanica.ro 3 ABOLIREA JURISDICȚIEI CONSULARE ÎN ROMÂNIA 7 către Poartă (1824) 8. De asemenea, în iunie 1824, cu ocazia discutării garanțiilor de păstrare a ordinei cerute de Poartă, în cazul retragerii parțiale a trupelor turcești de ocupație din Principat, Divanul Moldovei a cerut supunerea străinilor la legile țării, fără de care nu se putea garanta ordinea internă 9. Revoluția de la 1848 aduce afirmarea pe plan european a aspirațiilor de independență și suveranitate ale Țărilor române. Independența națio- nală implica înlăturarea tutelei străine și desființarea tuturor limitărilor exercitării suveranității, de felul jurisdicției consulare. Revoluționarii de la 1848, în frunte cu N. Bălcescu, au fundamentat teza caracterului contractual al relațiilor Principatelor cu Poarta, pe care au răspîndit-o apoi în Apus, menținînd-o în centrul atenției oamenilor politici10 11. Toate marile acțiuni diplomatice de emancipare de sub tutela străină și de afirmare a suveranității naționale, din secolul trecut, s-au întemeiat juridicește pe teza autonomiei interne a Principatelor în relațiile cu Poarta. Printre acestea s-a înscris și încercarea de lichidare a jurisdicției consulare. De aceea, afirmarea dreptului de autonomie a Principatelor în dreptul public european a devenit o preocupare constantă a domnitorilor români și a fost adusă în discuția cabinetelor europene îndată ce evenimentele internaționale au înlesnit aceasta. Izbucnirea războiului Crimeii și redeschiderea „problemei orientale” au fost unul din acele evenimente care au făcut din autonomia Principa- telor o chestiune internațională. între anii 1855—1858, aceasta a preocupat întreaga diplomație europeană. Prin protocolul numărul trei, din 19 martie 1855, al Conferinței de la Viena s-a hotărît că Principatele dunărene vor continua să depindă de înalta Poartă conform vechilor lor capitulații și decrete imperiale, care au stabilit drepturile și imunitățile de care se bucurau u. Astfel, pentru prima dată, oficial, într-un act internațional au fost recunoscute capitu- lațiile Principatelor cu Poarta, ca bază a relațiilor lor cu puterea suzerană. Importanța momentului politic pentru soarta Principatelor a fost sesizată de domnitorii români. Barbu Știrbei, domnul Țării Românești, a adresat la începutul anului 1855 Curții de la Viena, prin intermediul generalului Coronini, un memoriu, demonstrînd pe baza capitulațiilor Principatelor cu Poarta drepturile de autonomie ale acestora12. Este semnificativ de semnalat că însuși generalul Coronini, la invi- tația împăratului Franz losef 13 * declara într-un documentat memoriu, din 8 Arh. St. București, Achiziții noi, Pachet CCLX 8, f. 1 — 4. 8 Hurmuzaki, Documente XVI, p. 1159—1160; X, p. 592. 10 Studii privind Unirea Principatelor, București, 1960 ; G. G. Florescu, Unele aspecte ale concepției lui Nicolae Bălcescu despre suveranitatea țărilor române, In „Studii și cercetări juridice”, nr. 4, an VI, 1961. 11 C. Colescu Vartic și D. A. Sturdza, Aclc și documente relative la istoria Renașterii Româ- niei, voi. II, p. 627. 18 I. I. Nistor, Corespondența lui Coronini din Principale. Acte șl rapoarte din iunie 1854 — - martie 1851, Cernăuți, 1938, p. 527—558. 18 I. lonescu Dolj, op. cil., p. 31 opinează că împăratul Franz losef a fost sesizat de rapor- tul Domnitorului Știrbei. în consecință a scris consulului Coronini să-i alcătuiască un raport cu privire la dreptul de jurisdicție și de protecție al tuturor consulilor străini asupra supușilor lor In Principate. www.dacoromanica.ro 8 STELA MARIEȘ 4 13 iunie 1855 14, că, în anumite condiții, desființarea jurisdicției consu- lare în Principatele Române era ,,de dorit” 15. Congresul de la Paris, deschis la 25 februarie 1856, a consfințit carac- terul internațional al chestiunii românești, iar prin art. XXII al tratatului semnat la 30 martie 1856 a stabilit că „Principatele Moldovei și Valahiei vor continua să se bucure, sub suzeranitatea Porții și sub garanția Puterilor contractante, de privilegiile și imunitățile în a căror posesie se află... Nu va exista nici un drept particular de ingerință în afacerile lor inte- rioare 16. De asemenea, prin art. XXII al tratatului de la Paris, Turcia se angaja să conserve Principatelor ,,o administrație independentă și națională, precum și deplina libertate de cult, de legislație, de comerț și de navigație17. Era recunoașterea oficială de către acest for internațional a autono- miei interne a Principatelor Române. Totuși, tratatul de la Paris n-a suprimat regimul capitulațiilor în Principate, ci l-a menținut sub rezerva „imunităților și privilegiilor” Principatelor. Prin dispozițiile sale (art. 24, care prevedea convocarea Divanurilor ad-hoc în fiecare Principat), tra- tatul a deschis însă calea spre o manifestare oficială, internă, a voinței poporului român de desființare a jurisdicției consulare. în Principate, abolirea jurisdicției consulare a devenit o chestiune la ordinea zilei. Ea figurează în programul comitetului electoral al Unirii din Iași, din 1/13 martie 1857 18 și e dezbătută în Divanul Ad-hoc al Mol- dovei, în ședința din 6 noiembrie 1857 19, în care raportorul, Anastasie Panu, a prezentat un temeinic raport, bazat pe argumente istorice și juridice, cu privire la problema supunerii străinilor din Principat la juris- dicția țării. Prin Divanul Ad-hoc al Moldovei, dorința românilor de desființare a jurisdicției consulare este oficial adusă la cunoștința reprezentanților marilor puteri din Comisia europeană de la București. Aceștia o iau în discuție. Comisarii Franței, Marii Britanii, Rusiei, Prusiei și Sardiniei au observat că problema comporta două aspecte : 1. Reclamația Divanului ad-hoc al Moldovei împotriva aplicării în mod absolut, în Principate, a tratatelor încheiate de Poartă cu puterile europene, în ceea ce privește jurisdicția consulară; 2. Reclamații împotriva extensiunii, recente, abuzive a acesteia. în privința primului aspect, comisarii amintiți au opinat că pro- blema trebuia discutată de Puterile europene, totodată, însă au recunoscut că jurisdicția consulară dă loc la multe neajunsuri și că ar fi de dorit ca aceasta să fie suprimată de îndată ce tribunalele țării vor oferi garanții suficiente 20. în ceea ce privește aspectul al doilea, considerau că trebuiau luate urgent măsuri de constatare și de reprimare a abuzurilor consulate. 14 Ibidem, p. 31 39 ; I. I. Nistor, op. cit., p. 719 760, originalul in limba germană. 16 Ibidem, p. 33. 16 C. Colescu Vartic și D. A. Sturdza, op. cit., Tom II, p. 1043. Vezi și Noradounghian, liccueil d'actcs iniernationaux dc l’Empirc ottoman. Paris, 1902, Tom 3 (1856—1878), p. 77. 17 C. Colescu Vartic și D. A. Sturdza, op. cit., p. 1043 1041. 19 Ibidem, voi. IV, București, 1889, p. 40 41. ” Ibidem, voi. VI,, p. 183 186. " Ibidem, VIj, p. 569. www.dacaramanica.ro 5 ABOLIREA JURISDICȚIEI CONSULARE IN ROMANIA 9 Este interesant de relevat poziția comisarului turc, care a aderat la principiul abolirii jurisdicției consulare în Principate, cu condiția ca puterile europene să consimtă la desființai ea acesteia și în Turcia21. O atitudine singulară a adoptat comisarul Austriei, Liehman, moti- vată de faptul că Imperiul habsburgic avea cei mai numeroși sudiți în Principate. El a arătat că dorința manifestată de Divanul ad-hoc al Mol- dovei nu făcea parte din chestiunile pe care acesta avea dreptul să le discute. Firmanul de convocare a Divanului nu i-a lecunoscut și dreptul de a cere levizuirea tratatelor internaționale. Cît privește exercițiul abuziv al jurisdicției consulare în Principate, Liehman a declarat că, potrivit informațiilor primite de la consulii austrieci din Principate, aceștia nu s-au făcut vinovați de vreun abuz în exercitarea drepturilor jurisdicțio- nale, ci au uzat numai de drepturile recunoscute lor prin tratatele Austriei cu Poarta 22 23. Prin comisarul ei, Austria a dovedit încă o dată că era interesată în menținerea stărilor de lucruri existente, pentru a nu micșora influența economică și politică ce-o exercita prin consulii și supușii austrieci în Prin- cipate. Cu toată opoziția comisarului Austriei și în pofida rezervelor comi- sarului turc, raportul alcătuit de comisia europeană, la 7 aprilie 1858 (semnat la 13 aprilie același an) și înaintat Conferinței de la Paris, a înscris, printre altele, și ideea necesității suprimării jurisdicției consulare în Prin- cipate, în cel mai scurt timp posibil2S. în raport (cap. III) se releva că extensiunea recentă dată jurisdic- ției consulate în Principate reprezintă o atingere adusă drepturilor aces- tora, o încălcare a independenței administrative interne. Se recunoștea că jurisdicția consulară a fost stabilită în Orient pentru a proteja pe străini față de dispozițiile legislației otomane, prin urmare aplicarea acesteia într-un stat unde nu existau musulmani și unde legislația era creștină constituia o anomalie 24. Sub rezerva garanțiilor oferite de tribunalele locale, raportul pro- punea, în încheiere, desființarea jurisdicției consulare în Principate. Pînă la realizarea obiectivului fixat, comisarii s-au pronunțat pentru restrînge- rea atribuțiilor judiciare consulare în limitele stabilite de tratate 2S. Demn de semnalat este faptul că Busia, care nu vedea cu ochi buni infiltrai ea Austriei în Principate, prin extensiunea dată jurisdicției consulare, a venit cu propuneri concrete de limitare a acesteia. Printr-un memoriu separat, prezentat de comisarul rus Basily, în aprilie 1858, au fost propuse unele reguli, menite să pună capăt conflictelor de jurisdicție și abuzurilor agen- ților austrieci în materiile civilă, comercială și penală 26. Conferința de la Paris, deschisă la 22 mai 1858, a luat în discuție, în șirul chestiunilor referitoare la viitoarea organizare a Principatelor, și 21 în ședința din 25 martie 185G a Congresului, Aii Pașa, plenipotențiarul turc, a cerut abolirea jurisdicției consulare In Imperiul otoman. Vezi Firaud-Giraud, De la juridistion fran- faise dans les Dchellcs du Levant et de la Barbarie, edition 2-dtnc, Paris, Tome I, p. 54, 56. 22 C. Colescu Vartic și D. A. Sturdza, op. cit., Voi. VI2, p. 570. 23 Ibidem, p. G2G. 24 Ibidem, p. 625 G2G. 28 Ibidem, p. 626. 2» Ibidem, IX, p. 43 47. . www.dacoromamca.ro 10 STELA MARIEȘ 6 problema desființării jurisdicției consulare, cuprinsă în raportul înaintat conferinței de comisia europeană de la București. Importanța ei se vede și din faptul că a făcut obiectul unei ședințe speciale, care a avut loc la 16 august 1858. Cu acest prilej, plenipotențiarul Rusiei, Kisseleff, bazîn- du-se pe concluziile raportului comisarilor europeni, care, aproape în unanimitate, au fost de părere să fie suprimată jurisdicția consulară în Principate, s-a declarat de acord cu realizarea propunerii, cu condiția ca și celelalte puteri să consimtă la aceasta 27. Din nefericire însă, cînd Kisseleff a propus ca guvernele Principa- telor să fie invitate să dovedească abuzurile menționate în raportul comi- sarilor europeni, pentru a fi suprimate fără întîrziere, iar jurisdicția consu- lară să fie limitată numai la naționalii consulilor, deci în limitele prevăzute de tratate, toate acestea cu scopul de a servi de bază în vederea studierii unei reforme 28, părerile celorlalți plenipotențiari au fost atît de împărțite și de contradictorii, încît nu s-a ajuns la nici un rezultat. Chestiunea ridicată în propunerea lui Kisseleff implica două aspecte : pe de o parte, abolirea jurisdicției consulare, iar pe de alta, suprimarea abuzurilor provocate de exercițiul jurisdicției consulare. în timp ce contele Walewski, reprezentantul Franței, adera, fără rezerve, la suprimarea abuzurilor consulare semnalate în raportul comisiei europene, plenipotențiarul Marii Britanii, contele Cowley opina pentru o revizuire generală a jurisdicției consulare, fără însă a consulta guvernele din Principate asupra abuzurilor consulare. în optica reprezentantului britanic, a cere guvernelor din Principate să dovedească abuzurile consu- lilor marilor puteri echivala cu o gravă atingere adusă prestigiului aces- tora. Abil, batonul Hiibner, plenipotențiarul Austriei, s-a rahat acestui punct de vedere, considerând dăunător prestigiului marilor puteri dreptul acordat Principatelor de a reclama împotriva abuzurilor consulare. Reprezentantul Austriei era de părere că problema jurisdicției consulare trebuie și poate fi discutată numai la Constantinopol, între pute- rea suzerană și statele semnatare ale tratatului de pace de la Paris. Acesta era și punctul de vedere al lui Fuad pașa, care observa că există abuzuri consulare în întreg Imperiul otoman. Cu excepția reprezentantului Rusiei, nici un alt plenipotențiar nu s-a pronunțat pentru desființarea jurisdicției consulare în Principate. Reprezentantul Prusiei, contele de Hatzfeld, considera că o supri- mare integrală a jurisdicției consulare nu este oportună, fiindcă tribuna- lele din Principate nu oferă suficiente garanții supușilor străini. însuși Walewski socotea momentul inoportun discutării chestiunii abolirii juris- dicției consulare 29. Singurul fapt pozitiv a fost că toți reprezentanții marilor puteri au recunoscut că nu se putea face abstracție de abuzurile flagrante semnalate în raportul comisiei europene. Deși unanimi în recunoașterea abuzurilor provocate de exercițiul jurisdicției consulare în Principate și în întreg Imperiul otoman, reprezen- 37 Ibidem, voi. VII, p. 295—297; vezi și Annualre des Deux Mondes, voi. VIII (1857— 1858), Apendice, Protocolul nr. XVIII, p. 921. 18 Ibidem. 88 ,,Annualre des deux Mondes”. Tom VIII, p., 921 — 922. www.dacoromanica.ro 7 ABOLIREA JURISDICȚIEI CONSULARE 1N ROMÂNIA 11 tanții puterilor semnatare ale tratatului de la Paris n-au putut ajunge la un acord în privința mijloacelor de realizare. Faptul este pe deplin explicabil. Din sumara prezentare a poziției plenipotențiarilor marilor puteri se constată că interesele acestora în pro- blema jurisdicției consulare erau contradictorii, reflectînd, totodată, noul echilibru european creat pe continent după tratatul de la Paris, în condițiile lipsei de unitate de vederi în privința căilor de supri- mare a abuzurilor consulare, propunerea lui Kisseleff a căzut, iar actul Convenției din 7/19 august 1858 s-a încheiat fără să fi inclus vreo dispo- ziție în acest sens. Actul de la 7/19 august 1858, precum cu justețe s-a afirmat, a însem- nat un pas înapoi în raport cu tratatul de la Paris în privința posibilității de a acționa împotriva jurisdicției consulare 30. Dacă prima parte a art. 2 al Convenției de la Paris, recunoscînd oficial „capitulațiile” încheiate de Domnitorii români cu Poarta, în seco- lele XIV—XV, a recunoscut, implicit, autonomia internă a Principatelor, partea a doua a restrîns drepturile acestora la „privilegiile și imunitățile în a căror posesie sînt” 31, deci, pe care le aveau în acel moment. De ase- menea, prin dispozițiile articolului 8 (ultimul aliniat), care stipula că tra- tatele internaționale încheiate de către Curtea Suzerană cu puterile străine se vor aplica Principatelor, ca și în trecut, sub rezerva „imunităților” acestora, regimul capitulațiilor a fost întărit și mai mult. Prin „imunită- țile țării”, marile puteri înțelegeau drepturile pe care Principatele le aveau în acel moment și nu pe acelea de stat suveran, cuprinse în „capitulațiile” cu Poarta, cum înțelegeau românii. Curînd însă marile puteri aveau să-și dea seama că Principatele Unite erau decise să ignore tratatele încheiate de marile Puteri cu Poarta. Aceasta a și determinat statele apusene să acorde mai multă atenție regimului capitulațiilor în Principate. Prin măsuri judiciare, cum a fost interzicerea prezenței dragoma- nului consulatelor la delibeiarile judecătorești 32 33, judecarea falimentelor supușilor străini care aveau printre creditori persoane autohtone de către instanțele pămîntene 3S, interzicerea intrării caporalilor austrieci înar- mați în pretoriul tribunalelor 34 ș.a., guvernul domnitorului Cuza a restrîns aplicarea jurisdicției consulare în Principate. Aceasta a provocat protes- tele vehemente ale consulilor austrieci și chiar și o notă colectivă a tuturor consulilor, la 17 29 iunie 1859 36. Eăspunsul Secretarului de stat al Moldovei a fost că autonomia Principatelor fiind recunoscută prin tratatul de la 80 M. Malița, op. cit., p. 29. 81D. A. Sturdza, Acte fi documente, VII, p. 307; Noradounghian, op. cit., p. 110; „Annuaire des Deux Mondes", VIII, p. 927. 38 Vezi Rezoluția Curții de Apel din Iași din 5 iunie 1859, publicată in „Tribuna Română”, 11 iunie 1859, nr. 9. 33 Vezi circulara Ministerului Dreptății din Moldova, din 21 ianuarie 1859, adresată tuturor tribunalelor de pe la ținuturi, prin care se făcea cunoscut că falimentele supușilor străini care au printre creditori persoane autohtone sint de competența instanțelor locale. Vezi Scarlat Pastia, Codul Judiciar pentru tribunalele din Moldova, p. 1256. 34 A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, voi. I, Iași, 1903, p. 125. 36 C. Colescu Vartic și D. A. Sturdza, op. cit., IX, p. 341 — 344 ; Arhiva MAE voi. 98, dosar 88, f. 20 24 ; Arh. St. Iași, Documente, Pachet 3.43/30. www.oacoromamca.ro 12 STELA MARIEȘ 8 Paris, vechile capitulații, deși valabile încă în Turcia, nu puteau să se aplice noii stări de lucruri din aceste țări 36 37. Internunțiul austriac de la Constantinopol, Prokesch-Osten, s-a crezut în drept să atragă atenția colegilor săi asupra noii situații, însă, înzestrat cu simțul realităților, a preferat unei dezbateri colective o nego- ciere directă între guvernele interesate, pentru a ajunge, de comun acord, cu Poarta, la un compromis 87. în acest scop, în martie 1860, a propus agentului român la Constantinopol, Costache Negri, o comisie mixtă, austro-română, care să intre în tratative în această materie 38. Guvernul român n-a acceptat nici proiectul, nici comisia propusă de Prokesch-Osten. în fața situației create, reprezentanții puterilor garante s-au întrunit la Constantinopol, în iunie 1860, pentru a examina măsurile ce trebuiau luate 39. S-a căzut de acord să se dea instrucții agenților din Eomânia și Serbia, prin care să se reamintească guvernelor respective că tratatele încheiate de puteri cu Poarta erau în vigoare în toate cele trei Principate danubiene 40. în 1860, între guvernul Kogălniceanu și guvernul Austriei s-a ajuns la un acord în privința poliției locale și a naturalizării supușilor austrieci în Principate41. în primăvara anului 1862, conform instrucțiunilor ambasadorilor de la Constantinopol, consulii puterilor garante s-au întrunit la București în conferință, cu scopul de a studia modificările ce trebuie aduse capitu- lațiilor pentru a putea fi aplicate în Principate42. Eezultatul convorbi- rilor s-a concretizat într-un proiect de regulament pentru exercitarea jurisdicției consulare în Principatele Unite 43. Documentul, inedit, prezintă o deosebită importanță pentru că atestă schimbarea de optică a repre- zentanților marilor puteri în privința regimului capitulațiilor în Princi- pate. Aceștia sînt nevoiți să recunoască, că după 1832 și mai ales după tratatul de la Paris Principatele au fost dotate cu instituții moderne și că îmbunătățirile aduse impun revizuirea capitulațiilor. Consulii trebuie să admită că, în practică, dispozițiile capitulare au suferit numeroase modi- ficări și că în numeroase cazuri n-au fost deloc aplicate din cauza adminis- trației interne independente a Principatelor. Proiectul de regulament con- ținea așadar îmbunătățirile care s-ar putea aduce în viitor tratatelor Porții cu puterile europene pentru a le pune de acord cu situația de fapt a Principatelor. 36 D. A. Sturdza, op. cil., IX, p. 350. 37 Vezi R. V. Bossy, L’Aulrlche el les Principautes Unies, București, 1938, p. 129—130. 33 „Tribuna Română”, joi 17 martie 1860, nr. 75 ; Bibi. Acad. Arhiva Cuza, voi. I, Mss. 4857, p. 44—45; vezi R. V. Bossy, op. cit., p. 130. 33 R. V. Bossy, op. cit., Anexa LXXXIX, p. 265-266. 43 Ibidem. 41 Ibidem, Anexa XCVII, p. 273-274. 43 B. Boeresco, Mimolre sur la Juridiclion consulaire dans Ies Principautes Unies Rou~ maines, București, 1865, p. 47—48. 43 Arh. St. București, Microfilme Belgia, Ministere des Affaires Elrangbres et du Commerce Exlerleur de Belgique. Correspondance politique, Legalions Roumanie, 1861—1870 (In continuare M.A.E.B.), Rola 3, c. 323—338. Mențiuni cu privire la proiectul de regulament Întocmit de con- suli In 1862 am găsit In B. Boeresco, op. cil., p. 48 și in M. Malița, op. cit., in „Revue roumaine d’histoire”, 1967, nr. 4, p. <^.^30010111311103.10 9 ABOLIREA JURISDICȚIEI CONSULARE ÎN ROMÂNIA 13 Demn de semnalat este faptul că guvernul local din Moldova, încă din anul 1859, a propus consulilor din Iași și viceconsulilor din Galați să cadă de acord asupra unui regulament care să reglementeze situația supușilor străini din Principat „cu o precizie care să nu lase loc la incerti- tudini și cohflicte de autoritate” 44. în expunerea de motive care însoțește proiectul redactat de consuli, după ce se constată tendințele Principatelor Eomâne de a se elibera de legăturile care le uneau cu Imperiul otoman, tendințe manifestate mai ales după tratatul de la Paris, se subliniază validitatea capitulațiilor în Principatele Unite45. Proiectul de regulament, alcătuit din 46 de articole, se ocupă de competența consulară în materiile penale (art. 1—15), civilă și comercială, inclusiv de falimente și succesiuni (art. 23—40). Proiectul conținea și un regulament de poliție pentru sudiți, propuneri cu privire la naturalizarea străinilor și dispoziții diverse (taxe, impozite și altele). La bază, proiectul avea prevederile capitulațiilor la care erau adău- gate dispoziții noi. Guvernul local, informat de lucrările efectuate de consuli, le-a comu- nicat un proiect de regulament propriu, în care a expus schimbările care, din punctul său de vedere, ar trebui aduse capitulațiilor, mai ales în materie de crime, falimente și succesiuni46. Consulii au considerat propunerile guvernului local inacceptabile și n-au ținut seama de ele la redactarea proiectului lor de regulament. Din scrisoarea, din 24 aprilie/6 mai 1862, a Ministrului Afacerilor Stiăine, A. Arsaky, adresată lui C. Negri, la Constantinopol, aflăm că guvernul Principatelor Unite era decis să nu accepte proiectul de regulament al consulilor, în forma în care era redactat47. Se cerea un abil și urgent demers diplomatic din partea lu C. Negri pentru a preîntîmpina conflictul supărător care ar rezulta din refuzul Principatelor de a admite aplicarea acelui proiect de regulament, în cazul în care nu va fi modificat. Se sugera să se invoace faptul căPoarta, care n-a avut drept de jurisdicție în Principate și n-a exercitat un asemenea drept nici în favoarea supușilor «ăi, în general, nici a coreligionarilor săi, în particular, chiar în epoca celei mai accentuate dominații, nu puteau să transmită altor state un drept pe care ea însăși nu l-a avut niciodată. Și dacă Poarta, prin abuz, l-ar exercita acum, cum l-ar putea accepta puterile garante, care au recunoscut capitulațiile țărilor române cu Poarta ca bază a relațiilor lor cu Principatele ? C. Negri s-a conformat instrucțiunilor guvernului său. La 28 aprilie/ 10 mai 1862, el scria lui A. Arsaky că a întreprins demersurile necesare pentru ca observațiile sugerate să fie luate în considerație la Constan- tinopol 48. “ Arhiva M.A.E., Fond Secretariatul de Stat al Moldovei, voi. 63, f. 91—92. Mențiune în „Istoria României", voi. IV, București, 1964, p. 334. «Arh. St. București, M.A.E.B., Rola 3, c. 323. Vezi și „Archioes dtplomatiques", 1863, Tom. II, p. 94. ° Arh. St. Iași, Documente, Pachet 343/72,76. Vezi și Arhiva M.A.E., voi. 98, Dosar 137, f. 192-192 v. «Arhiva M.A.E., voi. 98, Dosar 137, f. 192-192 v. «» Ibidem, f. 194-195. , www.dacoromamca.ro 14 STELA MARIEȘ 10 Reprezentantul Angliei, sir H. L. Buhver, a adresat, la 16 iunie 1862, o depeșă agentului din Principate, J. Green, în care remarca, că nota lui Arsaky este argumentată într-un mod care face să se creadă că Principa- tele ar fi un stat independent, drept urmare, el se vede obligat să con- sidere nota acestuia ca neavenită și să reafirme principiul integrității Imperiului otoman, în care erau cuprinse și Principatele Române și, deci, să susțină valabilitatea capitulațiilor în Principate 49. Obiecțiile guvernului român n-au fost luate în considerație, dar nici proiectul de regulament întocmit de consuli n-a fost aplicat în Principate. La 19 iunie/1 iulie 1862, Arsaky își exprima speranța că „trebuie să așteptăm, în împrejuiări mai bune, succesul pe care nu l-am putut obține în circumstanțele prezente” 50. Reprezentanții puterilor străine de la Constantinopol au folosit limitările convenției de la Paris pentru reafirmarea valabilității capitula- tiilor în Principatele Române51. Cu demnitate, ministrul Afacerilor Străine, A. Arsaky a răspuns baronului Eder, agentul și consulul general al Austriei, că era regretabilă noua poziție colectivă a reprezentanților puterilor garante la Constanti- nopol cu privire la stricta aplicare a capitulațiilor în Principate. Totodată, el își exprima speranța că puterile garante vor reveni asupra unei hotărîri pe care logica evoluției lucrurilor o va modifica, după cum a modificat și punctul de vedere și bazele de unde au decurs capitulațiile și vor crea Principatelor Române o situație mai bună, conform cu drepturile pe care puterile garante le-au recunoscut prin ultimile acte internaționale52. Domnitorul Al. I. Cuza însuși a dat dovadă de fermitate în apărarea autonomiei țării. El a făcut cunoscut la Constantinopol, atît în cercurile turcești, cît și în acela ale ambasadorilor puterilor garante, că aplicarea strictă a regimului capitulațiilor nu va putea fi impută Principatelor Unite decît numai printr-o dublă ocupație : rusă și austriacă 53. Tonul folosit de Domnitor în răspunsul pe care l-a dat unei reclamații făcute de consulul general al Austriei, baronul Eder, a fost demn : „Atîta vreme cît Principatele nu sînt ocupate de trupe, nu voi îngădui să se hotărască drepturile străinilor în țările române în dauna intereselor românești” M. Demersurile marilor puteri pentru a impune aplicarea capitulațiilor în Principatele Unite au continuat și în anii următori. Astfel, în octombrie 1863, ambasadorii acreditați pe lîngă Sublima Poartă s-au întrunit la Constantinopol în vederea unei declarații comune adresate domnitorului Al. I. Cuza M. La fel, în primăvara și vara anului 1865 ei s-au reunit pe malurile Bosforului pentru a discuta revizuirea capitulațiilor56. Conferința ambasadorilor de la Constantinopol, din februa- * 60 61 49 Ibidem, f. 209. 60 Ibidem, f. 210. 61 Ibidem, f. 163—164, 169—170, vezi și R. V. Bossy, L’Autriche el les PrincipaiMs Unies, București, p. 131 și Anexa CLXXIII, p. 336. "Arhiva M.A.E., voi. 98, Dosar 137, f. 186. 88 Bibi. Acad., Arhiva Cuza Vodă, VI, f. 242, Vezi și C. C. Giurescu, Viața și opera lac Cuza Vodă, p. 331. 84 Apud T. W. Riker, op. cit., p. 576. 88 R. V. Bossy, op. cit., p. 132. 88 T. W. Riker, op. cit., p. 577, nota 2 ; A. D. Xenopol, Istoria Românilor, XIII, partea I-a, p. 43. www.dacoromanica.ro 11 ABOLIREA JURISDICȚIEI CONSULARE ÎN ROMÂNIA 15 rie 1865, deși a recunoscut capitulațiile drept baza legală a drepturilor străinilor în Principatele Unite, a admis totuși utilitatea și oportunitatea de a le pune în acord cu poziția creată Principatelor prin tratatul de la Paris 67. în urma înțelegerii intervenite între ambasadori, reprezentantul Franței, marchizul de Moustier, a trimis lui Cuza o notă, în februarie 1865, urmată de un demers colectiv al consulilor din București pe lîngă Domn, la 19/31 martie 186 5 68. Scopul era să reamintească guvernului român că era obligat să respecte capitulațiile. însuși Ministrul Afacerilor Străine al Franței, Drouyn de Lhuys, a intervenit pe lîngă guvernul român în același sens, îndeosebi în chestiunea falimentelor și succesiunilor supu- șilor străini69. Atitudinea guvernului român a rămas demnă și neschimbată. în fața demersului colectiv al consulilor, din 31 martie 1865, domnitorul Al. I. Cuza s-a limitat să le citească articolul 22 al Tratatului de la Paris (1856) și articolul 2 din Convenția din 1858 relativ la autonomia țării, adăugind că el nu cunoștea capitulațiile despre care era vorba, dar că respectă echitatea și dreptul ginților. Totodată, a declarat că menține status-quo-ul pînă ce lua cunoștință de regulamentul pe care-1 pregăteau puterile garante în privința aplicării capitulațiilor în Principate 60. Astfel, diplomația statelor care voiau cu orice preț să impună Princi- patelor Unite regimul capitulațiilor, respectiv cea austriacă, engleză, pru- siană, a eșuat, problema fiind privată chiar de marile puteri ca insolu- ționabilă. în felul acesta, încercarea marilor puteri de a rezolva problema regimului capitulațiilor în Principate, așa cum o dicta interesele pute- rilor, n-a reușit. în Principate, se dezvoltase o mișcare națională de rezis- tență împotriva capitulațiilor și un sentiment de afirmare a autonomiei, care nu se împăca cu existența capitulațiilor pe teritoriul României. Pe de altă parte, politica de menținere a integrității Imperiului otoman și teama puterilor europene că Turcia va pretinde extinderea eventualelor reglementări și în restul Imperiului otoman a împiedicat rezelvarea problemei w. Prin introducerea noului cod penal (promulgat la 30 octombrie 1864), a codului de procedură penală (promulgat la 2 decembrie 1864) și a noului cod civil (promulgat la 4 decembrie 1864), prin noua lege a patentelor, poziția privilegiată a supușilor străini a fost zdruncinată, așa incit dacă guvernul român nu era silit să-și schimbe atitudinea capitula- țiile ar fi încetat să mai aibă autoritate în Principate. Prin intrarea în vigoare a Codului penal, jurisdicția consulară înceta, de fapt, în Princi- patele Române. * * * * 80 81 H R. V. Bossy, op. cit., p. 133. 58 Bibi. Acad., Arhiva Cuza Vodă, VI, f. 254, 256-256v. Vezi și C. C. Giurescu, op. cit., p. 331 : R. V. Bossy, op. cit., p. 133. 58 R. V. Bossy, op. cit., p. 132. 80 Bibi. Acad., Arhiva Cuza, VI, f. 254, 255—256 v. Vezi și R. V. Bossy, op. cit., p. 133. 81 Istoria României, 1964, voi. IV, p. 334. www.dacoromanica.ro 16 STELA MARIEȘ 12 Lupta pentru abolirea jurisdicției consulare în perioada domniei lui Al. I. Cuza a fost puternic susținută, pe plan intern, de o campanie de presă, iar pe plan extern, prin luciări menite să facă cunoscute opiniei publice europene justețea cauzei românilor. C. A. Rosetti, Cezar Bolliac, și alții, prin o serie de articole publicate în „Românul”, între anii 1860—1863, au militat cu fervoare pentru desfiin- țarea jurisdicției consulare în Principatele Unite 62 63 64. N-au lămas mai prejos nici ziarele „Naționalul”84 al lui V. Boerescu, „Tribuna Română” M a lui N. lonescu, „Trompeta Carpaților” 66 a lui Cezar Bolliac. Dintre lucrările publicate în străinătate se cuvine a fi menționată aceea a lui Vasile Boerescu Memoire sur la juridiction eonsulaire dans les Principautes TJnies Roumaines, Paris 1865, scrisă după însăși indicațiile date de Cuza, în perioada conferinței ambasadorilor puterilor garante la Constantinopol6S. Ea a reprezentat punctul de vedere al guvernului român și a avut un caracter semioficial. Broșura lui V. Boerescu a demonstrat, pe baza textului însuși al tratatelor puterilor europene cu Poarta și a propriilor capitulații încheiate de Domnitorii români cu aceasta, inaplica- bilitatea jurisdicției consulare în Principate. Concluzia studiului era că Principatele nu pot fi sustrase dreptului ginților și supuse unei jurisdicții excepționale, lipsită de orice rațiune de a fi în statele nemusulmane, și că puterile garante, care, la acea dată, dezbateau chestiunea, prin ambasa dorii lor la Constantinopol, o vor rezolva conform autonomiei interne, garantate de însăși marile puteri prin tratatul și convenția de la Paris și potrivit principiilor dreptului internațional modern. Speranța exprimată de români în 1865 nu va fi însă înfăptuită de puterile garante, interesate în menținerea jurisdicției consulare m Princi- pate, ci de însuși poporul român. Prin cucerirea independenței de stat, România singuiă a realizat acest vechi deziderat. Problema desființării de drept a jurisdicției consulare a lămas o preocupare constantă pentru guvernul român și în anii care au urmat, în 1867, în acest scop, a fost trimis în misiune specială în Austria, Prusia, •2 Vezi ,,Românul”, 11 noiembrie 1860, nr. 315, an IV, p. 961 — 962; 12 noiembrie 1860, nr. 317 ; 4 decembrie 1860, nr. 339 ; 12—13 decembrie 1860, nr. 347—348, 17 iunie 1862 nr. 168, an VI; martie —aprilie 1863 ; C. A. Rosetti, In calitatea sa de prim staroste al corpului coinercianților din București, adresează Consiliului de Miniștri cererea corpului comercianIilor români de desființare a jurisdicției consulare: „Românul”, 11 noiembrie 1861, nr. 310—314, an V, p. 987; 16, 17 aprilie 1862, nr. 106-107, an. VI, p. 330; 6 iunie 1862, nr. 157, p. 48o 63 V. Boerescu publică articolul „Autonomia română”, In care cere Încetarea „abuzului” ce-1 reprezintă la noi exercitarea jurisdicției consulare. Vezi „Naționalul”, 7 ianuarie 1860, nr. 2, p. 7 — 8 ; 10 ianuarie 1860, nr. 3, p. 10—11; 14 ianuarie 1860, nr. 4, p. 14. 64 Vezi articolul „Un mare abuz stlrpit”, in „Tribuna Română”, 11 iunie 1859, nr. 9 ; articolul „Asupra jurisdicției consulare” Ibidem, 10 septembrie 1859, nr. 34. 65 Cezar Bolliac publică articolul „O cauză celebră”, prin care cere desființarea regimului capitulațiilor In Principate. Vezi „Trompeta Carpaților”, 16, 20, 23, 28 mai 1865. Se mai publică și studiul lui V. Boerescu, apărut și in broșură separată In limba franceză. Ibidem, 9, 12, 16, 19, 24, 26, 30 septembrie 1865. 66 Vezi A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, Iași, 1903, voi. II, p. 28. în 1865, domni- torul Cuza a Însărcinat pe P. Rosetti Bălănescu și pe Vasile Boerescu cu redactarea unui memoriu privitor la jurisdicția consulară In Principatele Unite. Acesta a fost remis ambasadorilor la Constantinopol ai puterilor garante reuniți In conferință, oamenilor politici și publiciștilor din toată Europa. Vezi N. Corivan, Politica externă a lui Al. I. Cuza, In „Danubius”, tom. VI VII, Galați, 1972 — 1973, p. 157. Vasile Boerescu a publicat ulterior memoriul, sub titlul menționat, la Paris, și București, In 1865, In limba franceză. www.dacoromanica.ro 13 ABOLIREA JURISDICȚIEI CONSULARE IN ROMÂNIA 17 Rusia, Franța, Anglia, Italia și Belgia — Dumitru Biătianu. El a fost însărcinat să încheie o convenție privitoare la modificarea jurisdicției consulare, conform cu drepturile și interesele României, să rezolve ches- tiunea patentelor la care erau impuși supușii străini comercianți cu ridi- cata și aceea a actelor stării civile ale străinilor 87. Misiunea sa n-a dat însă rezultatele dorite. în România au ajărut în aceeași perioadă articolele lui Hasdeu din „Românul”83, în sprijinul misiunii lui D. Brătianu și broșura lui M. Mitilineu 89, care, în esență, cerea abolirea neîntîrziată a jurisdicției consulare în România. Pe lîngă lucrările cu caracter mai mult sau mai puțin oficial, publi- cate în țară sau în străinătate, s-au scris și memorii în favoarea desființării jurisdicției consulare, adresate acelora din marile puteri care erau favora- bile românilor. în acest sens, trebuie menționate excelentele memorii ale fostului secretar de stat al Moldovei, prințul N. Suțu, necunoscute pînă în prezent70. Primele două nu sînt datate, dar rezultă din textul lor că sînt posterioare tratatului și convenției de la Paris și că sînt adresate „puterii care a prezidat la regenerarea” Principatelor (respectiv a Moldovei), adică Rusiei71. Ultimul, intitulat „Aperqu relatif â la juridiction consulaire et aux eapitulations existantes entre les Puissanees de VEurope et de VEmpire Ottoman dans leur rapport â la Roumanie”, poartă data 1869. Memoriul adresat Rusiei relevă abuzurile flagrante la care a dat naștere aplicarea regimului capitulațiilor în Moldova, ingerința continuă a consulilor stiăini în justiție și poliție și consideră de extremă urgență să fie cel puțin respectate acele clauze ale capitulațiilor, care interzic supușilor stiăini să dobîndească proprietăți și să exercite profesiuni indus- triale 72. Al doilea memoriu analizează situația Moldovei sub raportul dreptului internațional și scoate în evidență abuzurile de tot felul generate de jurisdicția consulară, dovedește imposibilitatea aplicării riguroase a capitulațiilor în Principate și propune asimilarea acestora, sub raportul dreptului internațional, cu statele independente73. Un interes deosebit prezintă cel de al treilea memoriu, care propune n ămri de natură a pune de acord situația reală de fapt, a României, la acea dată, cu prevederile capitulațiilor încheiate de Poartă cu puterile europene, rămase încă în vigoare 74. Chiar dacă acest memoriu n-a fost remis marilor puteri, el a servit, probabil, guvernului român la fundamentarea juridică a poziției sale în tratativele pe care le-a purtat pentru încheierea de convenții consulare. * 68 69 70 71 * 73 74 47 Arhiva M.A.E., voi. 98. dosar 46. Vezi Reprezentantele diplomatice ale României, Ed. Politică, București, 1967, voi. I, p. 240 î Memoriile regelui Carol I al României de un martor ocular, voi. IV, p. 43. 68 B. P. Hajdcu, Jurisdicfiunea consulară in România, în ,.Românul”, 24 decembrie 1867, p. 1102, și nr. 1, 2, 3 din ianuarie 1868. 69 M. Mitilineu, Jurisdicfiunca consulară in România, București, 1868, p. 4. 70 Bibi. Acad., Mss. 1030, f. 164-168 ; f. 170-175 ; Mss. 1036, f. 449-455. 71 Ibidem, Mss. 1030, I. 172 v. 78 Ibidem, I. 174 — 175. 73 Ibidem, I. 164 — 168 v. 74 Vezi Ibidem, f. 455. www.dacoromanica.ro 2 c. 1007 STELA MARIEȘ 14 18 încheierea de acorduri bilaterale cu diferite țari, acorduri ale căror clauze să fie puse în armonie cu practica internațională, a fost o altă cale pentru lichidarea jurisdicției consulare în Eomânia. Semnalăm că primul stat care s-a arătat dispus să discute cu Eomânia încheierea unei convenții consulare a fost Austro-Ungaria, în 1867. Guvernul austriac a primit cu simpatie propunerile românești, de la începutul anului 1867, de modificare a jurisdicției consulare, în punctele care împiedicau libertatea de acțiune a guvernului român decla- rînd că este gata să intre în negocieri pentru încheierea unei convenții consulare, care să reglementeze jurisdicția consulară în Eomânia, într-un mod conform cu noile necesități7B. La 17 iulie 1871 76 s-a încheiat între Eomânia și Austro-Ungaria o convenție cu privire la procedura în materie de falimente ale supușilor austro-ungari pe teritoriul nostru, ceea ce a constituit un succes, iar patru ani mai tîrziu s-a semnat cunoscuta convenție comercială (22 iunie 1875). Atitudinea binevoitoare manifestată de Austro-Ungaria în 1867, precum și în 1875, față de Eomânia, n-a fost dictată din dorința dezinte- resată de a-i favoriza emanciparea politică, ci de multiplele interese econo- mice și politice ale monarhiei dualiste în sud-estul european. Interesul major al Austro-Ungariei a coincis, în această împrejurare, cu aspirațiile de independență ale românilor și, în același timp, cu interesele aliatelor sale, Germania și Eusia, care doreau atragerea Eomâniei în orbita politicii Alianței celor trei împărați, inaugurată în 1872. Poziția comună a celor trei puteri a fost adusă la cunoștința Porții, prin nota din 20 octom- brie 1874 77, în care se recunoștea Eomâniei dreptul de a încheia direct convenții comerciale. Astfel, dreptul de a încheia tratate cu alte state a fost acceptat mai ușor în domeniul comercial, în care puterile europene nu sprijineau Turcia. Aceasta a fost nevoită să recunoască convenția comercială încheiată de statul român cu Austro-Ungaria la 22 iunie 1875. Eăzboiul de independență (1877—1878) a fost însă evenimentul care a pus capăt regimului capitulațiilor în Eomânia. Prin declararea stării de război cu Turcia, la 18/30 aprilie 1877 și proclamarea solemnă în Aduna- rea deputaților, la 9/21 mai 1877, a independenței de stat, Eomânia a rupt ultimele legături cu Poarta. Care era însă situația, de fapt, în țară, în privința exercitării juris- dicției consulare? Potrivit mărturiei lui Arthur von Brauer, atașat pe lîngă consulatul general german din București, între anii 1872—1873, guvernul român a refuzat categoric să recunoască consulatelor dreptul de a da decizii judecă- torești. Ca urmare, la consulatul german nu se mai judecau procesele penale, ci numai reclamațiile cu caracter civil sau comercial dintre germani sau cele introduse de cetățeni neromâni împotriva cetățenilor germani78. 76M. Mitilineu, op. cit., p. 131—132; Reprezentante diplomatice..., I, p. 162. ’• Textul convenției in Neumann și Plason, Recueil des traitis et conventions condu par l’Autriche, voi. VII, p. 320. 77 V. Boerescu, Discursuri politice, voi. II (1874—1883), București, 1910, p. 466—467. 78 C. C. Angelescu, Amintirile lui Arthur von Brauer despre România din 1S72—1S73, in „Arhiva de Drept Public", nr. 1, ianuarie—martie 1941, Iași, p. 121. www.dacoromanica.ro 15 ABOLIREA JURISDICȚIEI CONSULARE IN ROMÂNIA 1» în aceeași perioadă, Ministrul Afacerilor Străine al României, Callimachi-Catargi, într-o notă, din 27 februarie 187 1 79, adresată Agenției Serbiei în România, arăta că instrucția, judecata și executarea sentințelor în materiile corecțională și criminală se face la fel pentru străini ca și pentru autohtoni, potrivit codului nostru penal. în privința impozitelor, se preciza că străinii sînt supuși, ca și pămîntenii, la toate contribuțiile directe stabilite de departamente și comune, plătesc patenta pentru pro- fesiunea pe care o exercită și impozitul funciar, dacă au imobile și nu sînt scutiți decît de impozitul personal. De asemenea, printr-o hotărîre a Curții de Casație din București,, din 1873, nu se recunoștea în țară altă jurisdicție decît aceea a tribunalelor instituite în virtutea unei legi exprese80. Rezultă, din cele de mai sus, că, de fapt, jurisdicția consulară fusese strict limitată la conaționalii consulilor, și aceasta numai în privința contestațiilor civile și comerciale. Pentru celelalte materii (de exemplu, în procesele penale) nu exista nici o diferență între supușii străini și pămîn- teni în privința regimului judiciar. Și sub raport fiscal, situația sudiților suferise serioase modificări, care reduseseiă considerabil privilegiile acestora. După proclamarea independenței, între 10 mai 1877 și 1 iulie 1878, guvernul român a refuzat categoric consulilor străini dreptul de a mai exercita jurisdicția consulară, așa cum se practica aceasta în țările regi- mului capitulațiilor 81. Așadar, timp de 14 luni de la declararea indepen- denței, jurisdicția consulară n-a mai funcționat, și regimul consular s-a exercitat ca în statele independente. Se constată și de data aceasta că poporul român, ca și în cazul înfăptuirii Unirii, și-a cucerit singur drepturile și că tratatele internaționale n-au făcut decît să le consacre, cu tergiversări și ambiguități. Tratatul de la Berlin (1/13 iulie 1878) a recunoscut României inde- pendența și dreptul de a încheia convenții consulare cu diferite state, dar, pînă la încheierea acestora, a menținut, de drept, regimul capitulațiilor (art. 49 ) 82. Prevăzînd că „drepturile cîștigate” vor rămîne în vigoare, tratatul a stabilit că regimul capitulațiilor va subzista și pe viitor. Dar, de fapt, după cum s-a văzut, în intervalul de la 10 mai 1877 — 1 iulie 1878, România a cîștigat emanciparea de sub tutela capitulară. Românii au considerat că tratatul de la Berlin a sancționat starea de lucruri reală, care exista în acel moment83. Gradul de dezvoltare națională atins de România era prea avansat, pentru ca prin „drepturile cîștigate”, cum prevedea art. 49 din tratatul de la Berlin, să se poată înțelege drepturile consulilor într-o țară a capitulațiilor. După tratatul de la Berlin, nici o țară n-a mai pretins folosii ea unor privilegii de tipul jurisdicției consulare în România. în afaiă de inter- pretările contradictorii ale specialiștilor de drept internațional și a încer- cării de a condiționa renunțarea la privilegiile consulare prin evoluția ’• Arhiva M.A.E., voi. 98, dosar 137, f. 209. 80 Paul Fauchille, op. cit., p. 185. 81 Georges F. Flaișlen, op. cit., p. 51. 88 Vezi T. G. Djuvara, Tractate, conoențlunl șl învoiri internaționale ale României, 1888, p. 201. 88 g. Fiaișien op. cit., p. 5fo^^(facnrnmanica rn 20 STELA MARIEȘ 16 justiției românești nu exista nici un obstacol pentru România în calea încheierii de convenții consulare, ca stat independent. Pe această linie s-au înscris convențiile consulare cu Elveția (încheiată la Viena la 2/14 februarie 1880) M, cu Italia (la București la 5/17 august 1880) 85, cu Belgia (la București, la 31 decembrie /12 ianuarie 1880) 86 și cu S.U.A. (5/17 iunie 1881) 87. Stingerea prin acorduri a-jurisdicției consulare era astfel defi- nitivă. Cu celelalte state problema jurisdicției consulare s-a rezolvat, în mod tacit. Pe plan intern, prin hotărârea Curții de Apel din București, din 16/29 februarie 1901, s-a decis că jurisdicția consulilor străini în România era ilegală începînd cu tratatul de la Berlin 88. în concluzie, lichidarea jurisdicției consulare în România s-a realizat ca urmare a unor acțiuni politice și diplomatice dificile și complexe, care au necesitat eforturi de peste un veac. Parte integrantă a luptei pentru independență națională, bătălia diplomatică pentru abolirea jurisdicției consulare a cunoscut momente distincte de afirmare. Domnia lui Al. I. Cuza a reprezentat un punct culmi- nant în cadrul acestei complexe acțiuni. Proclamarea independenței de stat a României, la 9 mai 1877, a fost momentul decisiv, în urma căruia drepturile consulilor de a exercita prerogative decurgînd din capitulați! nu au mai fost recunoscute pe teri- toriul român. Începînd de la această dată, de fapt, jurisdicția consulară a încetat să mai acționeze în România. Tratatul de la Berlin, precum și convențiile consulare încheiate de România cu diferite țări apusene, după 1880, în calitate de stat indepen- dent, n-au făcut decît să consacre situația, de fapt, existentă în țara, aceea a desființării jurisdicției consulare. în încheiere, se poate afirma, deci, că poporul român, la fel ca și în cazul înfăptuirii Unirii, și-a cîștigat singur dreptul de a fi pe deplin stăpîn pe teritoriul său, lichidînd jurisdicția consulară ca formă de limi- tare a suveranității României. L’ABOLITION DE LA JURIDICTION CONSULAIRE EN ROUMANIE - PÂRTIE INTEGRANTE DE LA LUTTE POUR LTNDEPENDANCE NAȚIONALE RfiSUMfi La lutte pour la liquidation de toutes formes de limitation de la souverainetd naționale — le droit des consuls d’exercer sur le territoire roumain des prârogatives dâcoulant des capitulations de la Porte avec les puissances occidentales se situant parmi ces formes — a râclamâ de longs 84 Text in T. G. Djuvara, op. cit., p. 204—212. Publicat In ,,Monitorul Oficial”, nr. 7 din 11/23 ianuarie 1881. 86 „Monitorul Oficial", 26 februarie 1881; T. C. Djuvara, op, ctt., p. 253—285. 88 „Monitorul Oficial", 1/13 aprilie 1881; T. G. Djuvara, op. cit., p. 348—359. 87 Ibidem, p. XVII. 88 Paul Fauchille, op. cit., p. 136. www.dacoromamca.ro 17 ABOLIREA JURISDICȚIEI CONSULARE IN ROMÂNIA 21 efforts, deploy6s au long de plus d’un siecle, engageant des actions poli- tiques et diplomatiques diffieiles et complexes. Depuis la fin du XVIII-e siecle jusqu’â la conquete de l’ind6pendance d’Etat (1877—1878), le probleme touchant l’abolition de la juridiction consulaire n’a pas cessâ de polariser l’attention des gouvernements des Principaut6s Boumaines, probleme indissolublement li6 â la lutte pour la conquete de l’indepen- dance naționale. C’est lâ ce que l’auteur s’applique ă demontrer dans son dtude fond6e sur une large base documentaire dâjă connue ou inedite. Marquant les moments les plus importants de la lutte diplomatique pour l’abolition de la juridiction consulaire, lutte qui a connu des moments distincts d’affirmation, l’auteur releve que la juridiction consulaire a cessâ en fait d’op^rer dans les Principaut6s, par suite des mesures adoptees sur le plan int6rieur sous le regne 1’Alexandru Ioan Cuza et de la lutte permanente menâe par les Boumains contre le r6gime des capitulations, en general, et de la juridiction consulaire, en particulier. La proclamation de l’ind6pendance d’Etat, le 9 mai 1877, a marquâ la cessation definitive du droit des consuls d’exercer la juridiction consulaire en Boumanie. Le trăite de Berlin (1 er/13 juillet 1878) ainsi que les conventions consulaires conclues par la Boumanie avec diverses puissances occiden- tales apres 1880, en qualite d’Etat independant, n’ont fait que consacrer la situation de fado, existant dans le pays, notamment la suppression de la juridiction consulaire. L’6tude fait ressortir de fagon prenante le fait que l’abolition de la juridiction consulaire a 6t6, tout comme l’Union, l’oeuvre du peuple roumain qui a conquis ă lui seul le droit d’etre pleine- ment maître de son territoire. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro AJUTORUL BĂNESC ȘI MATERIAL AL TRANSILVĂNENILOR ÎN SPRIJINUL RĂZBOIULUI PENTRU CUCERIREA INDEPENDENȚEI DE STAT A ROMÂNIEI (I) DE PAUL ABRUDAN Cucerirea independenței de stat a Eomâniei a reprezentat un •eveniment cu o deoselbită semnificație politică, intrucit în acest fel se realiza imul din dezideratele luptei îndîrjite de veacuri a poporului român. Așa cum arăta tovarășul Nicolae Ceaușescu la recentul Congres al educației politice și al culturii socialiste : „încununare a unor năzuințe și lupte de veacuri ale poporului român, cucerirea independenței, ..., a avut o profundă înrîurire asupra întregii dezvoltări a societății românești pe calea progresului economic și social, deschizînd largi orizonturi națiunii noastre spre afirmarea liberă, de sine stătătoare”. Trebuie subliniat — și această aserțiune e întărită de abundența mărturiilor că în cursul acestui moment de seamă al istoriei noastre națio- nale, la efortul depus pe plan militar de tînărul stat român a fost sprijinit — cu entuziasm și însuflețire — și de românii din Transilvania, doritori de a-și manifesta, și pe această cale, atașamentul lor pentru cauza libertății naționale, pe un plan mai larg — aceea a unității tuturor românilor *. O contribuție la reliefarea acestui sprijin dorim să realizăm în cele ce urmează, cu precizarea că în cadrul acestei părți a materialului atenția este concentrată asupra aportului adus în acest proces de două centre de colectare a ajutoarelor: Sibiu și Brașov. Participarea activă a românilor ardeleni la efortul comun al întregii națiuni în lupta pentru cucerirea independenței de stat a Eomâniei s-a manifestat și printr-o acțiune solidară, pentru ajutorarea ostașilor ro- mâni răniți în luptă și a familiilor acestora. în ciuda tuturor măsurilor repre- sive luate de autoritățile austro-ungare și a greutăților de tot felul, contri- * Semnalfnd existența pe această temă a materialelor, N. Adăniloaie, Contribuția maselor populare la susținerea războiului de independentă, In „Studii. Revistă de istorie”, Tom. 20 (1967), nr. 3, p. 349—456, și Elisabeta loniță, Aportul femeilor la sprijinirea războiului pentru cucerirea independenței de slat a României, In „Revista de istorie", tom. 29 (1976), nr. 4, p. 569 — 586, menționăm că In studiul de față alături de informații și date care apar inevitabil și In articolele .amintite, autorul Își propune o tratare mai detaliată a subiectului bazată pe investigarea •susținută a fondurilor arhivistice ca și pe coordonarea acestora cu informațiile oferite de presa vremii. ..REVISTA DE ISTORIE”, Tom 30. nr. 1. p. 23-46. 1977 www.dacoromanica.ro 24 PAUL. ABRUD AN 2 buția financiară și materială a românilor din provinciile aflate sub ocupație străină a fost mare, generală și continuă, demnă șl plină de combativitate! neabătută. Sarcina organizării și strîngerii ajutoarelor pentru răniți îi revenea, în România, Societății Crucii Roșii, ce luase ființă ]a 8 iunie 1876 \ avin- du-1 președinte pe Dimitrie Ghica1 2 3. După începerea ostilităților din partea Turciei împotriva României, Societatea Crucii Roșii a lansat un apel către populație pentru a veni în ajutorul ostașilor răniți. în apel se arăta că pe lîngă scame și bandaje, se mai pot trimite cămăși, indispensabili, fețe de pernă, cearșafuri, ștergare, ciorapi, batiste și orice bucăți de pînză din care se pot confecționa comprese șifeșii pentru pansat rănile ; se primesc alimente, ciocolată, orez și altele 3. Apelul a fost preluat și republicat de „Gazeta Transilvaniei”, în scopul de a-i mobiliza pe românii ardeleni să-și aducă și dînșii contribuția. Ziarul mai transmitea știrea că pentru primirea ofrandelor din alte țări, români emigrați și domiciliați în București s-au întrunit în ziua de 8/20 mai 1877, cu care ocazie au ales un comitet 4 5. Apelurilor publicate în ziarele românești din Transilvania și Ungaria, precum și acelora sosite direct din București, Craiova, românii din teri- toriile încorporate în monarhia austro-ungaiă le-au răspuns cu toată soli- citudinea frățească, înființînd comitete de ajutorare a ostașilor români răniți în război. Asemenea comitete luară naștere la Sibiu B *, Brașov 6, Făgăraș 7, Năsăud 8, ClujB, Orăștie,10 11 12 Viena u, formate în cea mai mare parte din femei; la Alba lulia, Abrud, Timișoara, Baia Mare, Blaj, Sighi- șoara, Deva, Hațeg, Oradea, Zalău, Tîrgu Mureș, aceste organisme n-au mai putut fi create din cauza interdicției autorităților1Z. Comitetele formate în Transilvania și Banat pentru ajutorarea osta- șilor români răniți n-au ființat decît cîteva zile. Imediat ce a aflat de exis- tența lor, ministrul de Interne de la Budapesta a dat o dispoziție la 24 mai 1877, prin care se interzicea înființarea unor astfel de comitete, urmată de un nou ordin, la 26 mai, prin care se desființa Comitetul femeilor române din Sibiu, creat în acest scop13. Pe baza acestor dispoziții, autoritățile locale trec la desființarea comitetelor române de ajutorare, cu politețe 1 Prin Convenția de la Geneva din 1864, la care a aderat și Statul Român, s-a stabilit constituirea unei societăți care să vină in ajutorul răniților dc pe clmpul dc luptă. După izbuc nirea războiului sirbo-turc, ministrul dc Război al României, prin scrisoarea din 10 iunie 1876, l-a rugat pe Dimitrie Ghica să Înființeze o Societate de Cruce Roșie. Apoi, ministrul de Externe a comunicat Turciei și Serbiei că România dorește să trimită cile o ambulanță In fiecare din cele două state. Serbia a acceptat propunerea țării noastre, In timp ce Turcia a refuzat-o. 2 „Telegraful român” din 21 nov./3 dec. 1876. 3 „Gazeta Transilvaniei” din 12 24 mai 1877. 4 Ibidem. 5 Ibidem, din 19 31 mai 1877. 4 „Telegraful român” din 19/31 mai 1877. 7 „Gazeta Transilvaniei” din 19 31 mai 1877. 8 Documente privind istoria României. Războiul pentru independentă, București, Edit. Academiei R.P.R., 1952-1955, voi. IV (1877), p. 372. 8 „Familia" nr. 24, din 12/24 iunie 1877, p. 283. 10 Ibidem. 11 Ibidem, nr. 30, din 24 iulie/5 august 1877, p. 538. 12 „Gazeta Transilvaniei” din 29 mai/10 iunie 1877. 13 Ibidem. - . www.dacoromamca.ro 3 TRANSILVĂNENII IN SPRIJINUL INDEPENDENȚEI ROMÂNIEI 25 exagerată la Sibiu 14, cu rigiditate oficială la Brașov 15, în mod brutal la Cluj16. Românii protestează împotriva acestor măsuri; redactează cereri și memorii către autoritățile locale și centrale, în care aduc argumente privind acceptarea unanimă pe plan internațional a unor astfel de comitete, demască tratamentul diferit aplicat popoarelor asuprite în comparație cu cele două națiuni dominante din monarhia austro-ungară în problemele drepturilor și libertăților cetățenești și politice; organizează întruniri de solidaritate ; se adresează presei și publicațiilor; fac apel la conducătorii mișcării naționale românești. în lupta pentru apărarea comitetelor de ajutorare și a cauzei națio- nale a românilor, ziarele ocupă un loc de frunte. Ele publică apeluri, scri- sori și articole prin care femeile sînt îndrumate să vină în sprijinul ostașilor români răniți, iau poziție față de măsurile represive instituite de guvern și autoritățile locale, se ridică împotriva calomniilor inserate în paginile presei maghiare la adresa românilor 17. „Familia” reproduce Apelul femeilor române din Iași, din 25 aprilie 1877 18, Apelul femeilor române din Bacău 19 și lansează o chemare proprie intitulată Apel către român(c)e 20. în „Epis- tolă respectuoasă către femeile noastre”, din 7/19 mai 1877, George Barițiu își manifesta bucuria că femeile române din Sibiu au înființat un comitet care să colecteze ofrande pentru răniți. „Nu ne îndoim un moment — scria el că femeile noastre din alte comune, mai ales urbane, opidane și chiar rurale (...), vor forma mici comitete de cîte trei sau cinci inse, spre a se consulta (...) despre calitatea scamelor, forma bandajelor (. . .), și modul înaintării pachetelor la locul destinațiunii lor”21. Apoi, comunica adresa din București, unde să fie expediate ofrandele, angajîndu-se, tot- odată, de a face personal un asemenea oficiu pentru colectele ce s-ar tri- mite pe adresa sa din Brașov. „Această activitate umanitară și frățească” care a cuprins întreaga națiune sublinia Barițiu — dă prilej femeilor noastre „de a lega ranele acelor ostași români, frați ai noștri, (...) cari . ..) se bat și-și varsă sîngele (...) pentru existența patriei și a națiunei, pentru libertate”22. Același autor, în articolul „Spre folosul românilor răniți”, admones- tează ziarul „Kelet” din Cluj, care „cu toată furia unui tiran brutal” îimenință femeile ce „ar cuteza să contribuie cu bani și scame pentru sol- dații răniți din armata României”23. Și aceasta, scrie Barițiu, în condițiile „cind femeile compatrioților maghiari (de) 9 luni prepară cu mare zel scame, bandaje și alte obiecte necesare la vindecarea soldaților turcești răniți în bătălie”24. La insinuările ziarului, că apelurile adresate femeilor române din Transilvania, Bucovina și Ungaria, venite din Craiova și Bucu- 11 Ibidem. 15 Ibidem, din 22 mai/3 iunie 1877. M Ibidem, din 29 mai 10 iunie 1877. 17 Ibidem, din 22 mai 3 iunie 1877. 18 ,,Familia”, nr. 19, din 8 20 mai 1877, p. 221. 18 Ibidem, nr. 20, din 15/27 mai 1877, p. 237. 28 Ibidem, p. 238. 21 „Gazeta Transihaniei” din 8/20 mai 1877. 22 Ibidem. 23 Ibidem, din 22 mai 3 iunie 1877. 24 Ibidem, din 8/20 mai 1877. www.dacoromanica.ro 26 PAUL ABRKDAN 4 rești, ar constitui simptomele unui complot favorizat de un stat străin,. George Barițiu răspunde că acestea sînt simple calomnii, vehiculate cu scopul de a învrăjbi naționalitățile25. în încheierea articolului, el îndeamnă femeile române să meargă ,,cu pași siguri pe calea ce le arată inima, voința națională și exemplul Europei”26. Motivului invocat de autorități la desființai ea comitetelor de ajuto- rare a ostașilor români răniți, că existența și activitatea acestora „ar vătăma neutralitatea Austro-Ungariei”, presa română punea întrebarea: dar „cînd se constituie comitete pentru (ajutorarea ostașilor) turci, atunci nu se vatămă neutralitatea”27. în contestația sa împotriva desființării Comi- tetului de ajutorare din Sibiu, ludita Măcelariu arăta că „și acum se con- stituiesc comitete (...) în capitală, (...) și în provincie pentru ajutorarea răniților turci”, se organizează demonstrații de solidaritate cu Poarta, acțiuni pe care guvernul le trece cu vederea; oare acestea nu contravin politicii de neutralitate, adoptată de Austro-Ungaria, întreba dînsa. După care continua : „oare să fie mai compromițătoare principiului de neutra- litate unele comitete de dame române, decît comitetele maghiare pentru ajutorarea răniților turci” 28. în timp ce autoritățile de la Budapesta interziceau colectele pentiu ostașii români răniți, ziarele maghiare calomniau armata română29 și publicau apeluri pentru ajutorarea turcilor. La Budapesta se înființează un comitet de acțiune pentru sprijinirea turcilor, alcătuit din 20 perso- nalități de seamă ale vieții publice30; pe lingă Consulatul turc din capitala Ungariei se creează un birou pentru coordonarea acțiunii 31 32. La băile Corund din secuime, doctorul Vajna organizează o serată, „ca și frecventatorii acestei băi să dea dovadă de simpatia națiunii maghiare față de națiunea turcă”, colectîndu-se 114, 50 florini 3Z. în numărul său din 28 august 1877, ziarul „Hermannstădter Zeitung” menționa că au început colecte pentru răniții turci în toată Ungaria și Transilvania și se desfășoară cu rezultate bune 33. Reuniunea femeilor maghiare din Odor hei, cu prilejul unei serate, a adunat 81,72 florini pentru răniții armatei otomane 34; în Brașov strîngea contribuții pentru turci Ernest Efendi35; la Tîrgu Mureș are loc o serată, unde se colectează 19 florini; în Cluj se organizează trei colecte, iar rezultatul ultimei dintre ele a fost de 207 florini 3®. în ianuarie 1878, ziarele budapestane publică un nou apel 37 pentru sprijinirea armatei otomane, care va fi preluat de gazetele din provincie. 26 23 25 Ibidem, din 22 mai/3 iunie 1877. Ibidem. 27 „Telegraful român” din 19/31 mai 1877. „Gazeta Transilvaniei” din 29 mai 10 iunie 1877. 22 „Kelet” (Cluj) din 17, 26 iulie, 15 sept. 1877 ; „Magyar Polgâr" (Cluj) din 20 aug. 1877 ; Kelet” din 30 oct., 4,9 nov. și 14 dec. 1877. 30 „Siebenbiirgisch-Deutsches Tagcblatt” din 6 iunie 1877. 31 „Gyâgyâszat” din 28 iulie, 4 și 11 aug. 1877 ; „Magyar Polgâr” din 11 aug. 1877. 32 „Magyar Polgâr” din 11 aug. 1877. 33 „Hermannstădter Zeitung” din 28 aug. 1877. 34 „Siebenbiirgisch-Deutsches Tageblatt din 31 aug. 1877. 35 „Kronstădter Zeitung” din 14 sept. 1877. 33 „Kelet” din 13 și 28 sept. 1877. 37 Ibidem, din 26 ian. 1878. , www.dacoromamca.ro •5 TRANSILVĂNENII IN SPRIJINUL INDEPENDENȚEI ROMÂNIEI 27 Cu românii trasilvăneni se solidarizează presa și românii de dincolo de Carpați. Ziarul „Românul” condamna măsura luată de autoritățile austro-ungare și demască calomniile proferate de presa maghiară la adresa românilor aflați sub stăpinire străină. în scrisoarea sa de protest, din 29 mai/10 iunie 1877, Constanța Argetoianu din Craiova spune că este de neînțeles ca un stat să se înspăimînte „de niște doamne române, cari voiră a constitui un comitet pentru a trimite scamă și bandaje fraților lor din România”38. După care întreabă : „Crezură ei oare că prin acea disolvare vor opri simpatiile românilor de dincolo de Carpați de asbura spre frații lor de dincoace ; lacrimile lor de bucurie de a curge pentru victoriile drape- lului român ?” Răspunzînd la această întrebare, autoarea scrisorii spune : Aceasta nu se poate fiindcă nu există o autoritate omenească care să poată reglementa bătaia inimii, fiindcă nici o autoritate (...) nu poate opri pe români de a vorbi românește, de a iubi românește, de a lucra ro- mânește !”39 în continuare, Constanța Argetoianu se adresează ziarului „Kelet”, «care acuza România de rebeliune contra puterii suzerane, spunînd : „Sîn- tem o națiune liberă; domnii și strămoșii noștri au luptat secoli întregi pentru această libertate ; mult sînge românesc s-a vărsat pentru a opri pe linei de a-și întinde conquistele dincoace de Dunăre”40. Mai departe, ea le îmbărbăta pe surorile din Transilvania și Banat, sfătuindu-le să meargă înainte cu hotărîre în lupta pentru apărarea cauzei naționale. Demnă de remarcat este atitudinea presei săsești, care ia apărarea comitetelor de ajutorare românești. Revoltate de măsurile samavolnice ale guvernului, „Siebenbiirgisch-Deutsches Tageblatt” și „Hermann- stadter Zeitung” le comentează și condamnă cu vehemență, totodată, ui numerele din 30 și 31 mai 1877. în coloanele sale, ziarul „Siebenbiir- «îhch-Deutsches Tageblatt” publică știrea că în timp ce comitetele româ- nești sint desființate, la Budapesta s-a creat un Comitet central pentru ajutorarea răniților turci, cu subcomitete în toată țara. Odată cu interzicerea și desființarea comitetelor de ajutorare a osta- șilor români răniți, cum ordinul ministerial admitea ca persoanele par- ticulare să efectueze asemenea colecte, dar sub stricta supraveghere a autorităților, cărora urmau să li se prezinte listele originale cu ofrandele adunate41, românii din monarhia austro-ungară s-au adaptat noilor con- diții. Cînd la 26 mai/7 iunie 1877, Ministerul de Interne a respins contestația I iditei Măcelariu, românii declară : dacă nu ni se permite funcționarea comitetelor vom face colecte individuale. Acțiunea nu trebuie să sufere nici o amînare, opera începută va fi dusă mai departe. Consecvenți acestui deziderat, în orașe și sate nenumărate femei și bărbați au lansat liste de subscripții și s-au angajat, prin apeluri și scrisori publice, că vor aduna și expedia Crucii Roșii din București ajutoarele donate de populație. De la început s-au stabilit ca principale centre de ■colectare a ofrandelor Sibiu și Brașov, cărora li s-au adăugat acelea din Făgăraș, Turda, Sighișoara, Timișoara, Ora vița, Alba lulia, Blaj, Cluj, Beiuș 38 ,,Gazeta Transilvaniei” din 9/21 iunie 1877. ” Ibidem. <° Ibidem. 41 Ibidem, din 29 mai/10 iunie 1877. www.dacoromanica.ro 28 PAUL ABRUDAN 6 și altele. Reprezentanții acestor centre efectuau ei înșiși colecte prin orașe și sate, după cum și alți locuitori, în special dintre membrii fostelor comitete de ajutorare. Spre aceste centre se îndreptau ajutoarele provenite din alte orașe si sate, adunate de femei, învățători, profesori, preoți, notari, avocați, studenți, medici și țărani, unde se centralizau, după care erau expediate la București. în afara acestora, au mai colectat ajutoare pentru răniți o serie de alți patrioți din Lugoj, Hațeg, Oradea, Deva, Baia Mare, Hunedoara, Năsăud, Șimleu Silvaniei, Ciacova, Tîrgu Mureș, Reghin, Cluj, Budiul de Cîmpie și altele, pe care le-au trimis direct Crucii Roșii din capitala României sau altor așezăminte pentru ocrotirea răniților. Ajutoare pentru răniți au mai donat și românii transilvăneni ce se aflau, în acei ani, în ve- chea Românie 42. Acțiunea de colectare a ofrandelor pentru răniții români va fi puternic sprijinită de presa românească din Transilvania, Ungaria și vechea Românie, căreia i se vor alătura și publicațiile germane. „Gazeta Transilvaniei”, „Telegraful român” și „Familia” aproape număr de număr vor publica liste de contribuții, știri și articole în legătură cu desfășu- rarea acestei puternice și hotărîte mișcări de solidaritate. Revistele „Gura Satului”, „Cocoșul Roșu”, „Școala Română” și altele, de asemenea, vor dedica multe pagini acțiunii de sprijinire a soldaților români răniți, orga- nizînd și ele colecte de ofrande. Ziarele germane „Siebenbiirgisch-Deut- sches Tageblatt”, „Kronstădter Zeitung” și „Hermannstădter Zeitung” se vor solidariza cu cauza națională a românilor. Ele vor publica știri și articole referitoare la înființarea și activitatea comitetelor românești de ajutorare 43 44, la disputa dintre aceste organisme și autoritățiM, la colectele efectuate de persoane particulare la Sibiu, Alba lulia, Abrud, Valea Gri- sului, Brașov, Hațeg, Făgăraș etc; despre activitatea medicilor sași în spitalele de pe frontul luptei de independență45. Prin activitatea sa intensă și neobosită, presa a constituit un puternic factor de organizare și dinamizare a mișcării generale de ajutorare a Ro- mâniei în războiul pentru independență, în condițiile cînd autoritățile austro-ungare încercau să o handicapeze, prin interzicerea desfășurării ei în mod organizat, cu comitete de conducere, a căror forță mobilizatoare ar fi fost cu mult mai mare. Presa românească a încercat și în bună măsură a reușit să înlocuiască organele dizolvate, acțiunea continuîndu-se sub îndrumarea sa. în continuare, ne vom opri asupra activității desfășurate, pe centre, în sprijinul ostașilor români răniți în războiul de independență. i. colectele efectuate Moștenitor al unei vechi și bogate tradiții de centrul de la sibiu democratice și progiesiste în lupta pentru libertate socială și națională, Sibiul a constituit unul din centrele princi- pale ale solidarității cu românii de dincolo de Carp ați în anii războiului pentru cucerirea independenței de stat a României. 43 Ibidem, din 22 iulie 1877; „Familia", nr. 30, din 24 iulie/5 aug. 1877, p. 357. 43 „Hermannstădter Zeitung” din 23 mai 1877 ; „Siebenbiirgisch-Deutsches Tageblatt’’ din 24 mai 1877; „Kronstădter Zeitung" din 29 mai 1877. 44 „Siebenbiirgisch-Deutsches Tageblatt” din 2 iunie 1877. 44 „Kronstădter Zeitung” din 7 și 26 sept.1877 ; Richard Kepp, Știri medicale și sanitare din războiul independenței și gazetele săsesți din ArdcaJ (Teză dc doctorat), Cluj, 1935. www.OaCorOmamCa.ro 7 TRANSILVĂNENII IN SPRIJINUL INDEPENDENȚEI ROMÂNIEI 29 Pentru a veni în sprijinul ostașilor români răniți în războiul cu Poarta în ziua de 5/17 mai 1877, în casa luditei Măcelariu, s-au întrunit 19 membre ale Societății de dame române din Sibiu și au pus bazele Comitetului de ajutorare46. în procesul-verbal încheiat cu acel prilej se arăta că ele ,,au crezut de a lor sacră datorință de a veni cu mijloacele lorposibile în ajutorul ostașilor români răniți și ușurarea familiilor celor căzuți în luptă”47. Tot acolo erau stabilite atribuțiile comitetului, și anume : de a primi ofrandele de orice natură și a le trimite Crucii Roșii din București. Ca pieședintă a comitetului a fost aleasă inițiatoarea acțiunii — ludita Măcelariu, vice- președintă — Maria Hannia, casieră — Agnes Popa, secretare s Caliope Boiu și Maria Cosrna. Din comitet mai făceau parte 12 persoane, și anume : Ioana Bădilă, Ana Bechnițiu, Eleuteria Cristea, Maria Cunțan, Sabina Brote, Ana Hodoș, Ana Moga, Alexandrina Matei, Ermina Păcurariu, losefina Paschevici, Elena Popescu și losefina Racuciu48. Conceput ca un organ reprezentativ larg și democratic, se arăta că la ședințele comi- tetului au dreptul să participe cu vot consultativ toți contribuabilii49. Tot în cadrul acelei adunări a fost elaborat „Apelu cătră române”, in care se spunea că în conflagiația ce „a atins deja pre frații și surorile noastre din România, noi (...) nu putem sta indiferente”50. Se aducea la cunoștință formarea Comitetului din Sibiu pentru ajutorarea răniților, uimat de îndemnul „să venim dar și să dăm ajutorul nostru întru reali- zarea scopului propus (...), pentru scump sîngele nostru (...) Invităm (...) pe toate românele surori ale noastre (...) să binevoiască a-și aduce fiecare obolul său” 51. Apoi se arata că ofrandele se pot face în bani, scame, teșii de pînză, feșii de flanel sau tifon. După ce se dădeau unele detalii tehnice în legătură cu lungimea și lățimea materialelor, urma adresa luditei Măcelariu din Sibiu, unde acestea să fie trimise 52 *. Publicat în „Telegraful român”, „Gazeta Transilvaniei” și „Fami- lia” M, apelul Comitetului de ajutorare din Sibiu a ajuns pînă în cele mai îndepărtate colțuri ale Transilvaniei; ba chiar în Ungaria și Austria. Primit cu interes, el a dat naștere unei largi mișcări în orașe și sate, unde acțiunea de colectaie a ofrandelor a început imediat, îmbrăcînd cele mai variate și neașteptate forme. Acțiunea inițiată la Sibiu s-a bucurat de aprobarea și încurajarea unanimă a românilor de dincolo de Carpați. Edificatoare în acest sens este scrisoarea Măriei I. Robești din Pitești, expediată la 18/30 mai 1877, pe adresa Comitetului de doamne române din Sibiu, în care se spune : „No- bila dv. întreprindere este una din cele mai sacre ce poate să conceapă o inimă de român(c)ă. Onoare vouă (caie purtați) (...) simțăminte de amor fratern către fiii, soții și părinții noștri caie merg a-și depune sîn- gele pe altarul patriei”54. 46 „Gazeta Transihaniei” din 19 31 mai 1877; p. 2; „Școala Română” nr. 19, Sibiu, din 13 mai st. v. 1877, p. 151 152. 47 Ibidem. 48 Ibidem. 48 Ibidem. 60 Ibidem. 81 Ibidem. 83 Ibidem. 83 „Eamilia” nr. 20, din 15 27 iunie 1877, p. 237 238. 84 „Telegraful român” din 26 mai/7 junie 1877. www.dacoromamca.ro PAUL ABRUDAN 8 Autoritățile nemulțumite de acțiunea inițiată la Sibiu în sprijinul României, și prevăzînd extinderea acesteia în rîndurile tuturor românilor -din Transilvania și Ungaria, au trecut la măsuri represive, în scopul frînării ei. Pe baza ordinului emis la 14/26 mai 1877 de Ministerul de In- terne de la Budapesta, și care se referea în mod expres la Comitetul de aju- torare din Sibiu, prefectul județului Sibiu, Frideric Wăchter, la 16/28 mai 1877, îi dă o serie de dispoziții lui Gibel Adolf, subprefectul sibian. El îi atrăgea atenția să urmărească cu mai multă vigilență acțiunile ro- mânilor de pe teritoriul județului, în legătură cu războiul ruso-turc. Mai departe îi aducea la cunoștință „că nu se admite formarea comitetelor de ajutorare a răniților”, dar persoanele particulare „pot colecta ajutor în pansamente, îmbrăcăminte și chiar în bani, pentru răniții oricărei părți beligerante”55 *, cu condiția ca listele de subscripții să fie prezentate autori- tăților, pentru viză. în încheiere, îl informa asupra dispoziției sale, comu- nicată luditei Măcelariu : „am interzis activitatea Comitetului femeilor române, format în Sibiu, și despre aceasta am anunțat-o pe președinta co- mitetului, d-na ludita Măcelariu”58. Peste două zile, prefectul sibian, Wăchter, cu adresa nr. 396 din 18/30 mai 1877, după o politicoasă intro- ducere, o anunță și în scris pe ludita Măcelariu, comnnicîndu-i „că tre- buie să sisteze activitatea comitetului. Mai departe, el explica că statul nu poate accepta ființarea unor astfel de organisme, pentru a nu contra- veni politicii de neutralitate adoptată de Austro-Ungaria, „însă particu- lari(i) pot colecta ajutoare pe seama răniților oricărei părți beligerante, în scame, rufe și chiar în bani”57, cu obligația ca listele originale ale ofran- delor să fie văzute de autorități. Conținutul dispoziției sale din 16/28 mai 1877, privitoare la urmă- rirea acțiunilor desfășurate de români în sprijinul ostașilor răniți, prefectul județului Sibiu l-a făcut cunoscut, la data de 2 iunie 1877, tuturor scau- nelor săsești. în aceeași zi a înaintat un raport informativ asupra stăriloi de lucruri din cadrul județului, precum și măsurile luate, pentru îndepli- nirea ordinului ministerial58. La 19/31 mai, comitetul sibian se întrunește și, luînd la cunoștință dispoziția autorităților, „cu părere de rău” se dizolvă, iar ludita Măcelariu este „însărcinată a interveni la d-1 ministru de Interne pentru revocarea acestei ordinațiuni”59. Imediat după întrunire, ludita Măcelariu înști- ințează redacția „Telegrafului român” din Sibiu și telegrafiază ziarelor „Gazeta Transilvaniei” din Brașov și „Românul” din București, despre măsura luată de autorități, cerîndu-le sprijin. A doua zi, 20 mai/1 iunie, fosta președintă a comitetului sibian în- tocmi un lung și documentat memoriu adresat Ministerului de Interne, în cuprinsul lui, ludita Măcelariu spunea că „activitatea mai departe a a comitetului am suspendat-o deocamdată; însă acea dispozițiune o con- sider atît de compromițătoare nentru stat, încît80 cer revocarea ei”. își ** Arhivele Statului Sibiu, fond Comitat Sibiu, vicecomite, cota lo 1877, net, nr, 389 1877 preș. •• Ibidem. 87 „Gazeta Transilvaniei” din 29 mai 10 iunie 1877. 58 Arhivele Statului Sibiu, fond Comitat Sibiu, vicecomite, cota 15 1877, act, nr. 389/ 1877, preș. 58 „Gazeta Transilvaniei” din 29 mai/10 iunie 1877. 80 Ibidem. j • www.dacoromanica.ro 9 TRANSILVĂNENII IN SPRIJINUL INDEPENDENȚEI ROMÂNIEI 31 exprima nedumerirea în legătură cu măsura luată și folosește numeroase exemple de acțiuni ce au avut și au loc în Austro-Ungaria, de solidaritate cu Turcia, din partea prootomanilor, fără să se ia atitudine împotriva lor. „Dacă nu este crimă a nutri simpatie pentru turci — conchide autoarea — nu poate fi crimă nici aceea că femeile române sînt cu compătimire și simpatie către sîngele lor”61. Ziarele publică telegrama luditei Măcelariu în primele numere, după cum și lungi articole, în care comentează și condamnă arbitrariul autori- tăților din Austro-Ungaria. „Românul” din București, în numărul din 20 mai/1 iunie 1877 aducea la cunoștința cititorilor săi știrea că „Guvernul din Pesta a disolvat Comitetul femeilor române din Sibiu pentru ajutorarea ostașilor români răniți”62. Mai departe, ziarul demască conținutul acestei măsuri, cheamă opinia publică să protesteze împotriva ei, iar pe frații ardeleni îi îndeamnă să nu se lase intimidați. Revista „Familia” comentează dispoziția Ministerului de Interne de la Pesta 63 * *, al cărei ascuțiș este în- dreptat împotriva solidarității românilor din monarhia austro-ungară cu frații lor din România. „Gazeta Transilvaniei”, odată cu protestul său, vehiculează ideea eludării dispoziției ministeriale prin efectuarea de colecte de către per- soane particulare. „Ne vin știri din toate ținuturile țării locuite de români scria „Gazeta Transilvaniei” —, că femeile noastre s-au pus cu tot adinsul pe lucru pentru soldații răniți și că în fiecare comună se însărci- nează cîte cineva de bunăvoia sa a duce obiectele sau banii la cea mai de aproape stațiune spre a se înainta la locul destinațiunei (...) după înțele- gerea prealabilă a cîtorva persoane”. în felul acesta, continua ziarul în „Nota redacției”, femeile noastre adună ajutoare pentru răniții români M. Ziarul brașovean relata că unii deputați și unii turcofili din Ungaria au publicat „în vreo 50 de ziare” un apel cerînd să facă colecte în bani și ofrande, ,,să-i ajute așa, dacă nu pot ajuta turcilor cu armele”66. Dîndu-și seama că nu va putea îndupleca autoritățile să revoce or- dinul în legătruă cu desființarea comitetului67, vrednica româncă din Sibiu se hotărăște a continua singură activitatea organului pe care l-a patronat. „Declar cum că și de aci încolo voi primi oferte pentru ostașii răniți din România scria ludita Măcelariu în „Gazeta Transilvaniei” din 2/14 iunie 1877 —, acelea le voi înainta la locul destinațiunei lor, și voi da soco- teală publică” 68. Ziarele îi vin în sprijin, o încurajează în hotărîrea sa 81 Ibidem. ,J „Românul” din 20 mai 1877. *3 „Familia” nr. 22 din 29 mai/10 iunie 1877. “ „Gazeta Transilvaniei” din 29 mai/10 iunie 1877. M Ibidem. •• Ibidem. 67 La 11 iunie 1877, prefectul județului Sibiu li comunică luditei Măcelariu răspunsul Ministerului de Interne, din 26 mai/7 iunie 1877, la recursul său, prin care se reînnoiește dispoziția din 24 mai, „că nicăieri, pe Întregul teritoriu al țării nu este permisă constituirea comitetelor de ajutorare”. (Cf. ludita Măcelariu, Ratiociniu publica despre colectele întreprinse pe seama ostașilor români ranifi in rezbelul oriental din anul 2S77/7S, Edițiune proprie a colectantei, Sibiu, 1878, p. 14). •• „Gazeta Transilvaniei” din 2/14 itmie 1877. . www.oacoromamca.ro 32 PAUL ABRUDAN 10 patriotică, și lansează apeluri prin care toți românii din Austio-Ungaria erau chemați să vină în ajutorai răniților români. Consecvente în apărarea cauzei naționale și pe calea colectării de ofrande, începînd cu luna mai 1877 ziarele și publicațiile românești din monarhia habsburgică vor cuprinde în paginile lor, număr de număr, știri în legătură cu desfășurarea acestei acțiuni, apeluri, dări de seamă, liste de contribuții și articole mobilizatoare. Apelului lansat de Comitetul de ajutorare din Sibiu prin intermediul presei i-au răspuns cu însuflețire un număr tot mai mare de români. Ca ur- mare, în orașele și satele provinciilor românești anexate Ungariei s-a des- fășurat o intensă acțiune pentru colectarea de ofrande necesare ostașilor români răniți în războiul de independență. Soții și fiice de învățători, de preoți, de notari comunali, de țărani și alți patrioți, au umblat din casă în casă adunînd bani și materiale pentru răniți; unele au strîns bucăți de pînză, pe care seara, echipe de femei și fete le transformau în scamă; altele s-au apucat de țesut pînză, pe care au trimis-o Crucii Roșii din Bucu- rești. Alături de ele s-au aflat învățătoarele și învățătorii, preoții, notarii conuuiali, profesorii și avocații, medicii, scriitorii și ziariștii, care au folosit orice prilej pentru a aduna cît mai multe ofrande pentru răniți. Colectele prin sate, la școală și biserică, folosirea orelor de lucrări practice la școală pentru producerea de scamă, conferințe publice și spectacole cu taxă de intrare, organizarea de tombole în favoarea răniților, sînt cîteva din formele folosite. Pînă în momentul desființării comitetului de ajutorare la sfîrșitul lui mai 1877, ludita Măcelariu, Maria Cunțan, Ana Brote din Rășinari și Ioana Bozașan, preotul din Moșna, au colectat din Sibiu, Rășinari și Moșna suma de 493,50 florini și 2.068,50 lei69, iar ca materiale : peste 52 kg scamă, 54 pachete de vată, 78,20 m pînză, 74 cămăși, 74 indispen- sabili, peste 1200 comprese, feșii, triangule și altele 70. După dizolvarea comitetului sibian, activitatea în sprijinul răni ților a continuat cu intensitate crescîndă de la o săptămînă la alta. ludita Măcelariu face colecte în Sibiu ; tînăra Ida Mladin, fiica notarului din Ma- cea, adună bani și ofrande de la locuitorii acelei comune; Reghina Rod- neanu, activează în Curtici; Emilia Popescu, soția notarului din Nadab, face același lucra între săteni; Ana Petco, la Deva ; Maria Lazăr, în Băița Montană 71. La sfîrșitul lunii iunie, suma colectată se ridica la 653 florini și 2.189 lei, iar ofrandele materiale ajungeau la 62 kg scamă, 59 pachete de vată, 187 m pînză etc.72. în iulie și august, Maria Ariton din Boița strînge ajutoare pentru răniți de la locuitorii din Rășinari și Boița 73; Ana Gal și Ana Filip adună ofrande din Abrud; Catinca Tipei, în Sebeș ; Agapia Droc, în Miercurea ; Emilia Munteanu, în Sebeș; Maria Lazăr, în Jina; Ana Șerbu, în Poiana ;74 preotul loachim Munteanu, în Săliște; 75 Alexandru Lebu, în 89 „Telegraful român” din 22 mai 3 iunie, 29 mai/10 iunie 1877. 70 Ibidem, din 29 mai 10 iunie, 2 11 iunie 1877. 71 Ibidem, din 16/28 iunie 1877. 72 Ibidem, din 26 iunie 8 iulie 1877. 73 Ibidem, din 7 19 iulie 1877. 74 Ibidem, din 10/22 iulie 1877. 75 Ibidem, din 14/26 iulie 1877_ www.dacoromamca.ro 11 TRANSILVĂNENII IN SPRIJINUL INDEPENDENȚEI ROMÂNIEI 33 Cacova 76 77 78; Emilia Gurban, în Buteni, preotul Romul Crainic, în Dobra și alte 26 sate. „Deși trăim într-unul dintre cele mâi sărace ținuturi ale țării — scrie el — nu am putut rămîne indiferenți de frații noștri din Bomânia, cari se luptă pentru o cauză sîntă, și astfeliu am instituit aici o subscripțiune pentru frații români răniți în rezbel”77. Lista, împreună cu suma colectată, a fost trimisă pe adresa luditei Măcelariu la Sibiu. Autoritățile, aflînd de acțiunea preotului din Dobra, care cuprindea cî- teva zeci de sate din Hunedoara, urmărind să frîneze sprijinul românilor ardeleni față de România, l-au acuzat că atunci cînd adună ofrande „pentru rebelii ce au apucat armele în contra suzeranului” desfășoară agi- tație contra statului. Citat în fața oficialităților, el declară: „E adevărat că am deschis una subscripțiune (...) pentru frații noștri români. Am colectat în mai multe rînduri în Dobra (...) Amicii mei din Ilia și jur aflînd că am deschis una subscripțiune, s-au oferit a contribui în colecta mea” ; ba mai mult și doi maghiari „pe cari nu-i cunoșteam pînă atunci, aflînd despre scopul (...) colectei (...) s-au oferit că vor contribui și dînșii”78. Fără a se lăsa intimidat, preotul Eomul Crainic a continuat să colinde satele și să strîngă ofrande pentru răniți. Cu toate greutățile ce li se pun în cale, Maria Isaia Oprișor, Maria Ioan Oprișor, Ana Luca și Lina Maftei adună bani și materiale în Ocna Sibiului79; studentul Basiliu Mihail Lazăr strînge ofrande de la românii studioși din Viena 80. Ida Mladin organizează o nouă colectă în Maea 81; Elena și Ioan Țăranu, în Lipova; notarul comunal Constantin Popovici, m Sadu 82; Zoe Mihălțeanu și ludita Secula, în Brad și Baia de Criș; tînăra Elena Pop, fiica lui Gheorghe Pop, în Băsești și 10 sate învecinate 83; Ileana de Mocsony, în Budapesta 84; Ana Cocorada, în Merghindeal85 *; Ioan Popa și Constantin Popovici, în Boița; Elena Domnariu și Ana Moldovan, în Ocna Sibiului£G. învățătorul Dariu Puticiu, din Lipova, trimite 1,025 kg scamă, realizată din bucăți de pînză de elevele sale în orele de activități practice 87. Pe adresa luditei Măcelariu din Sibiu sosesc ofrande din Beiuș, Șomcuta Mare, Boița 88 89, Ocna Sibiului și Băița Monta- nă 69. La sfirșitul lunii septembrie, totalul sumelor colectate se ridica la peste 2.000 florini și aproape 3.000 lei90, pe care îi și expediase Crucii Roșii din București, împreună cu scamă, pînză, comprese și alte mate- riale 91. 76 Ibidem, clin 21 iulie 2 aug. 1877. 77 Ibidem. 78 Ibidem. 79 Ibidem, din 7 19 aug. 1877. 80 „Gazeta Transilvaniei” din 11/23 aug. 1877. 81 Ibidem. 83 „Telegraful român” din 25 aug./6 sept. 1877. 88 Ibidem. 84 Ibidem. 88 Ibidem, din 1 13 sept. 1877. 88 Ibidem, din 9 21 sept. 1877. 87 Ibidem, din 1 13 sept. 1877. 88 Ibidem, din 15/27 sept. 1877. 89 Ibidem, din 18/30 sept. 1877. ” Ibidem, din 15/27 sept. 1877. « ibidem, din 25 sept./? oct. www.dacoronianica.ro c 1007 34 PAUL ABRUDAN 12 Chemarea Crucii Roșii din România de a aduna ajutoare pentru ră- niții din luptele de la Plevna, publicată de „Gazeta Transilvaniei”, o deter- mină pe ludita Măcelariu, la 10/22 septembrie 1877, să lanseze un nou „Apel filantropic”, prin care „ridică voce(a) întru ajutorarea fraților noștri, cari își varsă sîngele pentru apărarea onoaiei numelui de român”92. Să le întindem mîna răniților din spitale, pentru că „ajutoarele adunate pînă acum nici pe departe nu pot acoperi” nevoile, scrie dînsa. în conti- nuare, se adresa femeilor, rugîndu-le să contribuie cu bani și materiale pentru a „alina durerea iubiților noștri vulnerați pe cimpul de onoare”93. Pentru ca acțiunea să dea rezultate cît mai bune, ea socotea necesar ca aceasta să fie condusă de cei mai influenți oameni din fiecare comună. „Gazeta Transilvaniei” publică, în articolul „Rezbelul” din 19 sep- tembrie, o înflăcărată chemare, cerînd „ajutorul pentru frații noștri (...) care și-au vărsat sîngele pentru patrie”. Apoi, relatează comunicarea pri- mită de la „corespondentul nostru din București”, în care se arată cît de „mari sînt încă trebuințele Crucii Roșii și cît de mult poate astăzi folosi și cel mai mic ajutor dat spre alinarea durerilor celor ce au căzut j e cîmpul de onoare”94. Ca răspuns la aceste apeluri și la acelea vehiculate prin alte organe de presă, după cum și prin viu grai, acțiunea de sprijinii e materială a răniților cunoaște o nouă intensificare. Aleman Dancăș din Rășinari între- prinde a doua colectă; preoții Petre luga și loan losof adună ofrande in Tilișca95; Ștefan Opriș, în Șura Maie96; notarul Teodor Păcățian, în Ja- dani; Ana Lemeny, în Borșa Maramureșului97; preotul C. Baca, învăță- torul Radu Neagu și ajutoiul de primar Zahaxia Bădilă strîng ajutoare de la 111 locuitori din Poplaca; Paraschiva Măcelariu 98 și Ana P. Florian, în Racovița99; V. Macsim, în Avrig; Olga Misicu, în Arad ; preotul Io iu Iloviciu, în Rușciori; Amalia Pop, în Ocna Sibiului; Catinca Tipei, in Sebeș; Susana Brote, în Rășinari100; studentul Victor Colceriu, în Șom- cuta Mare ; Elena Pop, în Săsești și Babța 101; pieotul George Vasilievici, în Șiria; Cecilia Hocman, în Bocșa Montană102 și Roșia103; protopopul Teodor Pop, în Zalău104; Agnes Popa, în Sibiu 105; Agapia Droc, în Mier- curea ; loachim Munteanu, în Siliște; Alexandru Lebu, în Cacova ;106 loan Danciu, în Baia de Arieș ; preotul Nicolae Piticii, în Muncel; preotul loan Morcan, în Cioara; preotul Simeon Simon, în Sălciua de Jos și de Sus ; pieotul Basiliu Sabău, în Lupșa, Șașa Lupșa și Valea Lupșei; preot il 9S „Gazeta Transilvaniei” din 15 27 sept. 1877. Vezi și numărul din 25 aug. 6 sept. 18"7 9:1 Ibidem. 94 Ibidem, din 8/20 sept. 1877. 98 „Telegralul român” din 25 sept. 7 oct. 1877. ’* Ibidem, din 29 sept. 11 oct. 1877. 97 Ibidem, din 2 14 oct. 1877. 98 Ibidem, din 13 25 oct. 1877. 99 Ibidem. io® Ibidem, din 27 oct./8 nov. 1877. Ml Ibidem, din 30 oct./ll nov. 1877. I»8 Ibidem, din 6/18 nov. 1877. los Ibidem, din 10/22 nov. 1877. io* Ibidem, din 13/25 nov. 1877. io» Ibidem, din 11/22 nov. 1877. 1M Ibidem www.dacoromaiiica.ro 13 TRANSILVĂNENII IN SPRIJINUL INDEPENDENȚEI ROMÂNIEI 35 Teodor Piesa, în Sărtaș; Constantin Giurgescu, în. Eunc107; Ana Zaslo, în Seleuș108; George Purcaru, în Arad; George Crișan, în Mediaș109 110 111 *. La 8 decembrie 1877, ludita Măcelariu anunța că a trimis Crucii Eoșiidin București cea de-a treia tranșă de ofrande, totalizînd astfel 9.031,73 lei noi, și numeroase colete cu materiale 1W. Cu acel prilej, în numele Comite- tului Central al Societății de Cruce Eoșie din Eomânia, dînsa exprima vii mulțumiri tuturor acelora care au donat ajutoare pentru răniții români, piecum și neobosiților colectanți. Din decembrie 1877 și pînă în aprilie 1878, ludita Măcelariu va cen- traliza și expedia la București noi contribuții bănești și materiale pentru răniți. Adunînd ban cu ban de la elevi și părinții acestora în sprijinul vite- jilor curcani și dorobanți, învățătorii George Chira din Maceu, Meletie Boto din Sietin m, George Bocu din ȘistarovețU2, vor face din această acțiune un mijloc important de educație patriotică. La apelul învățătorilor Dumitru Tosof și loan Necșa din Tilișca, cei 107 elevi din clasele I și a Il-a, împreună cu dascălii și 36 tineri ce abia terminaseră școala au strîns 11,14 florini și 5,10 lei113. La apelul publicat de revista „Școala Eomână” din Sibiu, în care se spunea că elevilor trebuie să li se dea „ocaziune a săvîrși fapte de virtute”, să fie îndrumați a-și aduce propria lor contribuție în ajutorarea răniților, răspund o serie de cadre didactice. între acestea se numără învățătorul Elia Pop din Șomcuta Mare, care cu școlarii săi, „5 fetițe și 7 băieți”114, după ce le-a explicat „pentru cine și pentru ce dau”115, au adunat bucăți de pînză pe care în orele de activitate practică, le-au transformat în 10 kg scamă. Caliope Boiu din Sibiu, Alexandru Popovici din Șietin și Dimitrie Cuteanu din Săcădate au strîns peste 5 kg scamă116. Soția avocatului Dezi- deriu Borbola din Oradea și soția preotului Ilie Turdeanu din Satu Mare au predat 1,400 kg scamă117. loan Bartolomei din Caransebeș și Basiliu E. Damian din Zlatna au colectat bani. Basiliu Petri din Sibiu, în luna octombrie 1877, a donat 100 exemplare din lucrarea sa Instrucțiune pentru învățători la tractarea cărților scolastice118,iar în decembrie, încă 29 exemplare din lucrările sale didactice pentru a fi vîndute, și suma înca- sată să fie trimisă Crucii Eoșii119. losif Șterca Șuluțiu, de asemenea, a donat în acest scop, 200 exemplare din lucrarea sa O lacrimă fierbinte. loan Danciu întreprinde o nouă colectă în Baia de Arieș, Muncel, Cioara, Sălciua de Sus și de Jos120; învățătorul Isaia Henteș, Dumitru Cristea și loan Munteanu, în Ocna Superioară121; Ana și Sofia Bogdan, în Eă- 137 Ibidem, din 21 nov. 6 dec. 1877. Ibidem, din 17 29 nov. 1877. 109 Ibidem, din 27 nov./7 dec. 1877. 110 Ibidem. 111 Ibidem, din 4 16 dec. 1877. n- Ibidem, din 11/23 dec. 1877. 113 Ibidem. 111 ,,Școala Română” nr. 40, din 8 oct. st.v. 1877, p. 320. 11S Ibidem. ll« „Telegraful român” din 4 16 dec. 1877. 117 Ibidem, din 18 30 dec. 1877. 113 „Școala Română” nr. 40, din 8 oct. st. v. 1877, p. 320. 119 „Telegraful român” din 18 30 dec. 1877. 150 „Gazeta Transilvaniei” din 11 23 dec. 1877. iu „Telegraful român” 36 PAUL, ABRUUAN li dești, Noul și Aiud ; învățătorul Dumitru Chirca, în Săliște ; Florica Mitrea și Florica Ispas, în Cîma122; loan Danciu, în Lupșa, Sașa Lupșa, Valea Lupșei, Sărtaș, Ocolișu Maie, Ocolișu Nlic, Bune, Cacova Ierii și Vidolun123 ; preotul Nicolae Todea, în Tăuni și Țapu. Tinerii români din Sibiu donează suma colectată pentru înființarea unui cabinet de lectură, în valoare de 55,26 florini, în favoarea răniților români124. Notarul loan Maxim adună bani, și împreună cu judele comunal Toma Costei și subjudele Toma Pascu, au strîns materiale pentru a veni în ajutorul luptătorilor răniți; Maria Mărginean, în Șura Mică; preotul loan Muntean, în losășel125; Maria Părău, în Verdu 126; avocatul Aurel Petrovici, în Timișoara 127; loan Popescu, în Totoiu; preoții loachim Munteanu și loan Stoiță din Gura Rîului au organizat colecte atît pe la casele sătenilor, cît și la biserică, după oficierea slujbei religioase128. în lima martie 1878 se mai adună ajutoare pentru răniți de către loan Popescu din Sibiu, Artemiu Blasianu înȘalcău129; iar în aprilie 1878, mai donează ofrande lozefina Stezar din Sibiu130. în documentele de arhivă 131 se păstrează în original cererea luditei Măcelariu, din 4 mai 1878, adresată Magistratului orășenesc Sibiu, prin care trimite spre avizare „2 liste despre contribuirile în bani și diverse obiecte pe seama ostașilor români răniți în resbelul oriental”132. Sînt de fapt, ultimele liste de ofrande pe care le va aduna pe seama răniților români. Pe această cerere, prezidiul Magistratului sibian va consemna în rezoluție, ca ofrandele specificate în cele două liste „să fie trimise ca și „pînă acum Crucii Roșii din București” 133. La 30 aprilie 1878, atunci cînd se făceau ultimele colecte pentru ră- niți, una din participantele neobosite la această mișcare, Catinca Tipei din Sebeș, încetează din viață, în virstă de 43 de ani. Pe fața-i senină rămîne înscrisă bucuria că a apucat ziua victoriei și că la aceasta și-a adus și dînsa modesta-i contribuție134. Acțiunea de ajutorare a ostașilor români răniți în războiul de inde- pendență, inițiată și condusă cu pricepere, hotărîre și stăruință de ludita Măcelariu, de-a lungul a 11 luni, s-a încheiat cu rezultate meritorii. Con- tribuțiile bănești înscrise în cele 38 de liste cuprind 1.952 donatori, din care 1912 nominalizați și 40 nenominalizați. La aceștia se mai adaugă 7 cazuri, cînd în locul numelui figurează anonimul „mai mulți români” și 6 cazuri „și familia”. Dintre donatorii nominalizați, 1.900 sînt persoane particulare, 2 comunități comunale, 9 comunități bisericești și 1 organi- zație muncitorească — Corporațiunea pielarilor din Porcești. Desfășurată 122 Ibidem, din 29 dec. 1877/10 ian. 1878. 123 „Gazeta Transilvaniei” (Supliment), din 30 dec. st. v. 1877. 12« „Telegraful român” din 21 ian. st. v. 1878. 125 Ibidem, din 24 ian. st. v. 1878. 125 Ibidem, din 4 febr. st. v. 1878. 121 Ibidem, din 9 febr. st. v. 1878. 128 Ibidem, din 11 febr. st. v. 1878. 12» Ibidem, din 11 martie st. v. 1878. 13» Ibidem, din 11 apr. st. v. 1878. 131 Arhivele Statului Sibiu, fond Comitat Sibiu, cota 47 1878, act nr. 81 1878 preș, io» Ibidem. 133 Ibidem. , 13» „Telegraful româiWWWjdfl6(KOIBaniCa.rO 15 TRANSILVĂNENII IN SPRIJINUL INDEPENDENȚEI ROMÂNIEI 37 în 145 localități135 *, din care 24 orașe și 121 comune și sate, acțiunea a înregistrat contribuțiile a 1888 români, 14 germani, 6 evrei și 4 maghiari, și a însumat 3.327,42 florini și 3.457,75 lei, adică 10.159,19 lej138, care a fost expediată în cinci tranșe pe adresa Crucii Boșii din București. Ofrandele materiale, colectate în 38 de localități, din care în unele în 3—4 rînduri, cuprind ajutoarele oferite de 947 locuitori din orașele și satele Transilvaniei, Banatului și Ungariei. Pe localități, colectori și dona- tori iese în evidență Sibiul, unde s-au strîns peste 107 kg scamă, 54 pachete de vată, 892 comprese din pînză, 248 triangule din pînză, 172 bucăți feșii, 100 cămăși, 76 perechi indispensabili, 48 m feșii și 27,92 m pînză. Elena Pop din Băsești a colectat peste 12 kg scamă ; Elia Pop din Șomcuta Mare, peste 9 kg scamă ; Ida Mladin din Macea, peste 5 kg scamă ; Aurel Petrovici din Timișoara, peste 4 kg scamă137; iar eleva Pompilia Cuteanu din Săcădate a preparat și donat 1 kg scamă138. în privința colectei de pînză, primul loc îl ocupă harnicele femei din Ocna Sibiului, urmate de acelea din Miercurea, Boița, Moșna, Seleuș, Tilișca. în total, prin grija Centrului de la Sibiu, s-au donat următoarele cantități de ofrande pentru răniți: 176,600 kg scamă, 1,300 kg vată, 54 pachete de vată, 1374 comprese de pînză, 454 triangule din pînză, 310 bucăți feșii, 65 ștergare, 33 cear- șafuri, 187 cămăși, 103 perechi indispensabili, 53 m feșii, 765,00 m pînză, 1 flanel și 2 legături cu pînzeturi. Prin grija luditei Măcelariu și a altor femei din Sibiu, ajutate de soții lor, toate aceste mari cantități de ofrande au fost adunate, împache- tate cu grijă și trimise la București, după ce în prealabil, veșnic neobosita femeie, a prezentat autorităților locale listele originale de donații. Și efor- turile sale repetate de-a lungul celor 11 luni în acțiunea de mobilizare și colectare de ajutoare pentru frații în suferință, înfruntarea permanentă cu oficialitățile ostile solidarității cu România, au călit-o în luptă și i-au dat satisfacția contribuției la împlinirea dezideratului național al tuturor ro- mânilor — cucerirea independenței de stat a României. 2. colectele EFECTUATE Orașul de sub Tîmpa a fost un alt mare de centrul de la brașov centru de solidarizare cu România, de co- lectare a ofrandelor pentru ostașii români răniți în războiul din 1877/1878. La două zile după constituirea Comitetului de ajutorare din Sibiu, în 7/19 mai 1877, Sevastiana I. Mureșianu publică un apel prin care cheamă „fie- care suflet român de a sări întru ajutor fraților de un sînge, cari se află în suferință, (...) întru ajutorul eroilor români (...) în lupta pentru apărarea existenței naționale”139. Pentru ca apelul să aibă un caracter și maimobi- lizator, autoarea declară că donează „pe sama bravilor ostași răniți din România, 30 kg de scame și bandaje”140 *. Exemplul femeilor române din Sibiu și al Sevastianei Mureșianu îi mobilizează la acțiune pe locuitorii Brașovului. Aceștia se întrunesc la 10/22 mai 1877, în localul Casinei române din strada Scheilor nr. 145, și constituie un comitet de ajutorare a ostașilor români răniți, format din 133 ludita Măcelariu, op. cit., p. 74. las Ibidem. 1,7 „Telegraful român” din 4/16 dec. 1877. 138 Ibidem, 133 „Gazeta Transilvaniei” din 8/20 mai 1877. Jbidetn. , www.dacoromaiiica.ro 38 PAUL ABRUDAN 16 15 bărbați, avîndu-1 ca președinte pe Manole I. Diamandi, casier pe N. T. Ciurcu și secretar pe dr. loan Lapedat141, Sarcina comitetului era de a colecta și primi ofrande, și de a le trimite Societății Crucii Roșii din București. Deși activitatea acestuia se referea la orașul și județul Brașov, ,,el însă va primi și înainta la locul destinațiunei ofrande de la toți bine- voitorii, ori de unde să fie”142. Cu ocazia constituirii sale, comitetul bra- șovean lansează un „Apel filantropic”, în care se arăta că frații noștri de dincolo au fost nevoiți să pună mina pe armă pentru a-și apăra existența națională. „Vocea sîngelui” — se arăta mai departe — ne cheamă să venim „în ajutorul răniților în război, a fraților noștri din România”143. După adoptarea Apelului, 78 dintre cei prezenți la întrunire au donat suma de 7.125 franci ca ajutoare pentru răniți144. La o săptămînă de la constituirea comitetului, în ziua de 17 29 mai, președintele și casierul acestuia au fost citați de autoritățile locale și obli- gați să răspundă unui șir de întrebări, în legătură cu împrejurările în care a luat ființă și legalitatea funcționării lui. Cu demnitate și mîndrie patrio- tică, Manole T. Diamandi a răspuns organelor de anchetă — primarului I. Gott și căpitanului poliției orașului. I. Litsken —că așa cum s-au înființat comitete „pentru a primi pe oaspeții turci, (...) pentru a aduna bani pentru răhiții turci, (...) am cugetat că ne va fi și nouă iertat a ne consulta și a înființa un comitat pentru a aduna ajutor în favorul românilor răniți în război”145 *. Dealtfel, motiva el, „nu ne este cunoscută nici o lege care ar opri adunări publice și înființarea de comitete pentru colecte în favorul răniților”, dimpotrivă și „statul austro-ungar a subscris Convențiunea de la Geneva” pentru ajutorarea răniților148. La întrebarea în legătură cu banii colectați, cei doi arată că au fost expediați pe adresa Crucii Roșii din București. în încheiere, autoritățile le comunică dizolvarea comitetului și interdicția de funcționare a unor astfel de organisme. în seara acelei zile, Comitetul de ajutorare din Brașov se întrunește din nou, fiind convocat de Manole Diamandi. După dezbateri se hotărăște redactarea unui recurs către autoritățile locale și centrale, și începerea unei campanii de protest prin presă; continuarea acțiunii de sprijinire a osta- șilor români răniți, iar conducerea ei este încredințată fostului preșe- dinte al comitetului; Manole Diamandi să adune ajutoarele bănești și Hareti Stănescu — ofrandele materiale; elaborarea unui apel către popu- lația românească prin care să fie chemată la o participare generală în ac- țiunea de solidarizare cu România. Recursul întocmit de Manole Diamandi și definitivat la 18 30 iunie 1877, constituie un puternic act de acuzare la adresa oficialităților și a politicii regimului duilist față de popoarele asuprite din Austro-Ungaria. De-a lungul cîtorva pagini, autorul prezintă nedreptățile săvîrșite față de români și îndoiala în legătură cu motivele invocate de autorități. „Pentru ce colectele făcute prin comitete ar vătăma stricta neutralitate întreba ui Ibidem, din 19/31 mai, 22 mai/3 iunie, 1877. u- Ibidem, din 19/31 mai 1877. na Ibidem. iu Ibidem, din 22 mai/3 iunie 1877. 145 Ibidem. 116 Ibitlem www.dacoromanica.ro 17 TRANSILVĂNENII IN SPRIJINUL INDEPENDENȚEI ROMÂNIEI 39 dînsul — și cele făcute prin particulari — nu?”147. Referindtt-se la adevă- ratele cauze care au determinat desființarea comitetului, el relața că aces- tea rezidă în dorința de „a năbuși la români espresiunea simțămintelor de umanitate, a împiedica adunarea de ofrande”148. Au desființat comitetul pentru că acesta „avînd mai mult prestigiu (...) și putînd dezvolta mai mare activitate, poate să opereze mai cu succes, pre cînd un particular n-ar putea să obțină decît niște rezultate foarte palide, sau nici un rezul- tat”. Vorbea apoi despre unilateralitatea acestei măsuri. Comitetul român de ajutorare a răniților a fost „dizolvat cu repeziciunea electricității”, în timp ce „comitetele maghiare înființate încă mai înainte pentru colecte în favoarea turcilor (...) nici pînă în ziua de astăzi nu șînt disolvate”149 iso. Deși înaintat autorităților șipublicat în presă, recursul a rămas fără răspuns. Asemenea românilor sibieni, cu durere în suflet brașovenii se văd nevoiți să renunțe la activitatea comitetului de ajutorare, urmînd să des- fășoare o asemenea muncă ca persoane particulare. în fruntea acestei acțiuni se va situa Manole I. Diamandi, bărbat generos și cu mare expe- riență în domeniul ajutorării celor nevoiași. De opt ani de zile, el îndeplinea funcția de președinte al Comitetului pentru ajutorarea copiilor săraci de la școlile române din Brașov 16°. Și an de an a contribuit personal cu bani și obiecte, a organizat colecte de sute de florini, asigurînd în felul acesta îmbrăcămintea și încălțămintea necesară anual la 90—100 de băieți și fete1S1 * *. Asumîndu-și obligația de a îndeplini atribuțiile comitetului dizolvat de autorități, Manole Diamandi spunea : „Mă declar gata, ca persoană privată și-mi țin de sfîntă datoria (...) românească și creștinească, de a primi (...) ofrande (...) pentru ajutorarea soldaților români răniți în război, spre a le înainta Societății române Crucea Roșie’”62. Pentru a da un caracter cît mai organizat acțiunii de spri- jinire a răniților români, în noile condiții impuse de autoritățile austro-ungare, la 9/21 iunie 1877 se întrunesc, la Brașov, 16 bonducători ai mișcării naționale între care George Barițiu, lacob Mureșianu, Aron Densușianu, loan Petric, și redactează un „Apel la români”, pe care-1 publică in „Gazeta Transilvaniei”163, „Telegraful român” și „Școala Română”164. Apelul începe cu o referire la măsurile luate de guvernul maghiar împotriva comitetelor de ajutorare create de români, după care semnatarii vin „ca particulari, a apela, pentru aju- torarea fraților noștri răniți în resboi, la toți aceia în al căror piept bate o fierbinte inimă de român”166. Apoi se face o incursiune în istoria luptelor M’ Ibidem, din 19 iiinic/1 iulie 1877. M» Ibidem. *« Ibidem. iso Ibidem, din 6 18 martie 1877. i'i Ibidem, din 17 lebr./l martie 1877. iss Ibidem, din 22 mai 3 iunie 1877. mi Ibidem, din 12 24 iunie 1877. isl „Școala BomămY' nr. 21 din 17 iunie st. v. 1877, p. 190—101 • iss „Gazeta Transilvaniei" din 12/24» iunie 1877. • www.aacoromamca.ro 40 PAUL ABRUDAN 18 purtate de înaintași împotriva cotropitorilor otomani de-a lungul veacurilor. Acum cînd victoria este atît de aproape și sigură, ,,s-ar putea ca noi (...) să rămânem nepăsători față de aceia cari vin a continua opera ce au început-o glorioșii strămoși?”169 Apelul îi chema pe toți, de la mic la mare, să-și aducă contribuția la alinarea suferințelor ostașilor răniți în lupta pentru cauza comună a tuturor românilor. în încheiere se arăta că sumele colectate să fie trimise pe adresa lui Manole I. Diamandi, iar ofran- dele materiale doamnei Hareti Stănescu din Brașov. „Gazeta Transilvaniei” publică „Apel la români”, precum și un arti- col de fond în numărul său din 12/24 iunie, în care protestează împotriva măsurilor luate de guvernul de la Budapesta și demască conținutul aces- tora. Scopul urmărit de autorități, sublinia ziarul, este acela de „a tero- risa pe români, de a băga frica în ei și de ai opri în modul acesta în exer- cițiul unei din cele mai sînte datorii ale omului”167. Dar asemenea măsuri nu ne intimidează, continua articolul •, „am răspuns și răspundem neîncetat la toate invectivele și amenințările ce se aruncă în fața poporului român”168, în încheiere, se arăta că ziarul publică „cu mare plăcere Apelul” românilor brașoveni, care „își împlinesc prin aceasta o datorie”169 față de întreaga națiune, exprimîndu-și convingerea că fiecare român va veni în sprijinul celor răniți în războiul de independență 18°. Animați de im puternic sentiment de solidaritate și răspunzînd ape- lurilor vehicîdate prin presă și de la om la om, românii ardeleni iau ini- țiativa organizării de colecte pentru răniți. în cartierele orașelor și la sate, femeile, învățătorii, preoții și notarii deschid liste de subscripție. I. An- dreica adună 17 9,10 florini de la 52 locuitori din Cîmpeni1B1, luliana Să- vescu colectează bani și materiale în Bușea Montană, Baciu și Purcă- reni162. Pe adresa lui Manole Diamandi se trimit ajutoare din Vărădia, Budapesta, Conisia Mare, Kâtegyhâza (Ungaria)183, Lechința, Dîrste, Sinnicolaul Mare, Bran.1841 se predau ofrandele adunate în Brașov186, bani și materiale, între care peste 15 kg scamă și 2.514 scîndurele pentru fixat brațele zdrobite ale răniților, cerute în mod special de Crucea Eoșie din București. Sofia Densușianu îi trimite direct lui Manole Diamandi 10 franci și o scrisoare, în care spune printre altele : „Ca o femeie văduvă mă gră- besc și eu cu puținul meu sucurs (...) întru ajutorul ostașilor români ră- niți”188. Mama Densușenilor, cum semnează dînsa scrisoarea, îi cheamă pe toți românii să dea ajutoare fraților români, pentru a dovedi „că în ale noastre vine curge un sînge de roman”187. * 157 * * * * * * * * * !'•» Ibidem. 157 Ibidem. is» Ibidem. u» Ibidem. îs» Ibidem. i5i Ibidem, din 17 29 iulie 1877. i» Ibidem, din 21 iulie/2 aug., 3 15 iulie 1877. i«» Ibidem, din 6 18 iulie 1877. im Ibidem, din 8/22 iulie 1877. iw Ibidem, din 6/18, 3/15 iulie 1877. im Ibidem. i»7 Ibidem. www.dacoromanica.ro 19 TRANSILVĂNENII IN SPRIJINUL INDEPENDENȚEI ROMÂNIEI 41 Vrednicii brașoveni organizează noi colecte, reușind ca în cîteva zile să adune 1.538 franci din partea a 260 oameni168. Preotul loan Georgiu din Lăpușul Unguresc, la 27 iunie, trimite 101 florini, contribuție adunată de la 50 locuitori din cercul Lăpușului16B. Reuniunea de cîntări și gim- nastică din Brașov a organizat im concert cu taxă de intrare, la data de 4/16 iunie, cu care prilej s-a adunat o sumă de 240 florini, destinată ajuto- rării răniților 17°. Pe măsură ce primește listele și ofrandele, Manole Diamandi expe- diază ajutoarele la București. în iunie 1877, trimite 1538 franci171, care sînt predați Societății Crucii Boșii la 20 iunie172; în aceeași zi, expediază încă 198 franci173; apoi 703,14 lei și mai multe colete cu materiale174; la 7 iulie, 165 franci; la 11 iulie, 25 florini175. Pînă pe la mijlocul lunii iulie 1877, el a trimis în ajutorul răniților suma de 11.000 lei176. în scri- soarea de răspuns adresată lui M. Diamandi, președintele Societății Crucii Roșii din România, Dimitrie Ghica, îi mulțumește brașoveanului pentru „neobosita stăruință ce puneți pentru a veni în ajutorid acestei institu- țiuni, chemate a mîngăia suferințele celor cari luptă pentru apărarea pa- triei ”177. Printr-o corespondență din 20 iunie/2 iulie, Dimitrie Ghica îl încunoștiințează că drept „recunoștință către frații noștri din Transilva- nia”, pentru sprijinul ce-1 acordă răniților, pe una din cele patru ambulanțe trimise „în tabără în ziua de 10 iunie”, am scris „Doamnele române din Transilvania”178. Martor al evenimentelor din București, ardeleanul Teofil Frîncu scria într-o corespondență din 10/22 iunie 1877 că „această trăsură, frumos împodobită” era dovada vie a solidarității românilor ardeleni cu „frații lor din România independentă”179. Apreciată cu toată căldura de românii și presa lor de pe ambele ver- sante ale Carpaților, acțiunea de solidaritate a transilvănenilor cu România este privită cu dușmănie de publicistica maghiară. Ziarul „Haladâs” se dedă la atacuri împotriva acelora ce colectează ajutoare pentru răniții români, și în special a lui Manole Diamandi18c. în articolul de fond al zia- rului „Kelet” din 24 mai 1877, femeile române sînt calomniate, pentru că adună ofrande pentru frații lor care luptă în războiul de independență, și se încearcă abaterea lor de la această acțiune 181. împotriva unor asemenea atacuri ia poziție atît presa românească, cît și femeile angajate direct în mișcarea de solidaritate a românilor. Printre acestea se numără și luliana Săvescu din Rusca Montană. în scrisoarea de răspuns adresată calomnia- im Ibidem, din 23 iunie/5 iulie, 26 iunie/8 iulie 1877, u» Ibidem, din 30 iunie/12 iulie 1877. 170 171 173 173 174 173 176 177 176 179 180 181 Ibidem, din 9 21 iunie, 17/29 iulie 1877. Ibidem, din 23 iunie/5 iulie 1877. Ibidem, din 6/18 iulie 1877. Ibidem, din 8/20 iulie 1877. Ibidem, din 30 iun./12 iulie 1877. Ibidem, din 6/18 iulie 1877. „Românul” din 29 iunie/11 iulie 1877. „Gazeta Transilvaniei” din 30 iunie/12 iulie 1877. Ibidem, din 6/18 iulie 1877. Ibidem, din 16/28 iunie 1877. „Haladâs” nr. T2/1877. „Kelet” din 24 mai 1877. « . www.dacoromanica.ro 42 PAUL abrudan 20 torilor, dînsa ia apărarea femeilor române, care știu-singure ce au de făcut, și declară că ele consideră ca „o sîntă datorință a ajutora pre frații noștri de preste Carpați cu facerea scamelor din trențele ce ne-au mai rămas de la esecuțiunile ce am avut a suferi”182, și că de la această obligație nimeni și nimic nu le va putea abate. Dar nu numai presa, ci și autoritățile produc șicane și greutăți colectanților. într-una din zile, umil din aceștia s-a pre- zentat la poliție cu listele de subscripție pentru a fi vizate. Polițaiul l-a admonestat zicîndu-i: „transilvănenii mai bine și-ar căta de sărăcia lor decît să trimită nimica toată la București”183. La acestea, colectantul i-a răspuns : „Ai dreptate, însă, deși ne-ați sărăcit d-voastră, totuși am rămas bogați în simțăminte românești”184. Asemenea situații au fost ne- numărate. Hareti Stănescu din Brașov strînge contribuții materiale. La 10/22 iunie, ea adresează un „Apel către române”, care va fi publicat în „Gazeta Transilvaniei”. Datoria de a alerga în sprijinul răniților — se spune în apel — este o datorie umană, dar care pentru noi „astăzi e totodată și datorie națională”185. Mă adresez pe această cale tuturor femeilor române „din orice parte de loc, ca să grăbească a contribui (...) la alinarea dure- rilor acelor bravi frați ai noștri”186, care luptă „pentru apărarea națiunii noastre românești”. în încheiere, sublinia că „vocea sîngelui ne impune această datorie” pe care trebuie „să ne-o împlinim cu zel și devotament”187. Apelului său îi răspund o serie de femei. în lunile iunie și iulie colec- tează din Brașov, Făgăraș și Tîrgu Mureș peste 41 kg scamă și o mare cantitare de feșii, bandaje și comprese188. Se organizează noi colecte în Brașov, Cohalm și Catia, cu care ocazie se adună peste 12 kg scamă, aproape 200 m pînză și multe alte materiale189, pe care le va expedia Crucii Boșii din București. în cursul verii, pe măsură ce se intensifică luptele împotriva trupelor turcești și se înmulțește numărul răniților, se simte și mai mult nevoia de mijloace materiale pentru ajutorarea celor căzuți. Avem „nevoie de o imensă cantitate de cămăși, pentru spital” — se spunea în Apelul Comi- tetului femeilor din Iași. „Eugăm, dați-ne cămăși, gata sau chiar pînză”190 — continua apelul amintit. Societatea Crucii Roșii din România, la 19 august 1877, publică un apel, prin care populația este chemată să vină în ajutorul răniților. „Fără preget, fără amînare (...) veniți în jurul institutelor și societăților care-și propun (ajutorarea) armatei (...) Cutre- ierați sate și orașe și adunați ajutoare de toată natura, ajutoare după puterea fiecăruia (...) Nu e timp de pierdut!”191 — se arăta în apel, losif Vulcan, redactorul revistei „Familia”, reia apelurile venite de peste Carpați, le dă publicității192 * * * 196 197, scriind, totodată, poezia „Scame pentru cei *»* „Gazeta Transilvaniei” din 12/24 iunie 1877. 133 „Românul” din 29 iunie 1877. 184 Ibidem. 995 „Gazeta Transilvaniei” din 23 iunie/5 iulie 1877. 196 Ibidem. 197 Ibidem. Ms Ibidem, din 19 iunie/1 iulie, 24 iulie/5 aug. 1877. M» Ibidem, din 4/16 sept. 1877. «o „Telegraful român” din 10/22 iulie 1877. mi „Monitorul Oficial” nr. 186 din 19 aug. 1877. mi „Familia” nr. 22 21 transilvănenii în sprijinul independenței româniei 43 răniți”193,,,Gazeta Transilvaniei” și „Telegraful român” inserează în coloa- rele lor aceste chemări, publică articole și emoționante îndemnuri pentru o campanie generală de ajutorare a ostașilor români răniți. Ele dedică pagini întregi evenimentelor militare, descriu bătăliile și eroismul luptătorilor ro- mâni în războiul pentru independență, reproduc știrile cu privire la con- tribuția românilor din țara liberă în vederea susținerii fiontului. Acțiunea de mobilizare, desfășurată pe calea presei și a scrisorilor, are drept rezultat intensificarea eforturilor românilor din Transilvania și Ungaria pentru sprijinirea materială a Eomâniei. Leontina Eoman orga- nizează colecte în Budapesta și reușește să adune o contribuție de 110 lei și peste 150 comprese și bandaje194; losif Ardelean desfășoară o a doua colectă în Kâtegyhăza * 194 195 * * 198; Ludovica Bulbuc, în Mintiul Eomân 196; Toma Bîrsan, în Dîrste ; Dimitrie Cepescu, în Timiș; Petru Fodoreanu, în Gherla; Ecaterina Moldovan, în Ighiu ; dr. Liviu Mureșan, în Prundu Bîrgăului; loan Dragoș adună bani de la tinerii studenți din Budapesta; Alexandru St. Șuluțiu, în Abrud; Petru Al. Vlasa, în Delani (fost îndoi); învățătorul loan Decanu, în Cut și Vingard ; Suzana Frateș, în Sînpetru ; inginerul Galea, în Cohalm ; profesoara Ludovica Borgovan, în Gherla; (Alexandru Lazăr și Nicolae Crișan, în Abrud; Teodor Mărgineanu, în Vălenii Maramureșului197; Vasile Cotoțiu, în Nadișul Eomân și Sălăsig Sălaj)198 Aron Ambrozie, în Mediaș și Bratei199; loan Albeanu, în Vel- cheriu ; Aurelia Beleșiu, în Arad ; Elisabeta Eațiu, în Lipova. Manole Diainandi donează din partea sa suma de 500 lei, pentru Ospi- ciul Independenței, condus de Maria Eosetti 200. lulia Moldovan, fiica prefectului pașoptist Vasile Moldovan, sub îndrumarea atentă a tatălui său, strînge ofrande de la sătenii din Boziaș; Axente Sever, luptătorul pentru cauza națională în timpul revoluției de la 1848 — 1849, donează 3,820 kg scamă ; Ana Pop face colecte în Cluj; I. Grozescu, în Sînnicolaul Mare; George Stinghe, în Brașov ; avocatul Augustin Munteanu, în Dej201. La 20 decembrie 1877, Manole Diamandi trimite Societății Crucii Eoșii din București sumele colectate, în valoare de 525,33 florini, 114 franci și 12 galbeni 2o2, precum și numeroase lăzi cu scamă, comprese, bandaje și alte materiale. învățătorul Eliseu Bărbosu organizează colecta în Gelu 203 ; Florian Crișan și învățătorul loan Efticiu adună 102 florini de la 93 săteni din Peșca Eomână 204 ; avocatul Augustin Munteanu desfășoară o a doua co- lectă în Dej și prin satele din jurul orașului și a Gherlei, al cărei rezultat a fost 138, 40 florini, 20 franci și 9 galbeni, donați de 70 locuitori205 *. Tînărul 1,3 Ibidem. 194 „Gazeta Transilvaniei” din 9/21 oct. 1877. 195 Ibidem, din 20 oct./l nov. 1877. Ibidem, din 1/13 dec. 1877. >9’ Ibidem, din 13 25 nov. 1877. i»o Ibidem, din 11/23 dec. 1877. i>> Ibidem, din 26 ian./7 febr. 1878. >oo Ibidem, din 8/20 dec. 1877. >oi Ibidem, din 15 27 dec. 1877. >o> Ibidem. >os Ibidem, din 12/24 ian. 1878. >04 Ibidem, din 18/30 dec. 1877. io» Ibidem, din 25 dec. st. v. 1877. , www.dacoromamca.ro 44 PAUL ABRUDAN 22 Simion luga adună ofrande din Sălîștea de Sus £0(J; Lia Silași, în Bistrița; Ioan Achimescu, în Caransebeș; Dumitru Cosma, în Feiurd207 ; Nicolae Moldovan, în Rebrișoara; Ștefan Crișan și învățătorul Gligor Pop, în Teiuș 208 ; Suzana Frateș face o nouă colectă de materiale în Sînpetru 209 ; Ioan Maximilian, în Stupini; Maria Grofșoreanu, în Comloș (Banat)210; Maria I. Moșoiu, în Șimonu Branului; Petru Vlasa, în Deleni (îndoi), Hașmaș și Șchiopu 211. Emilia Pop, născută Mărcuș, lansează o listă de subscripție în Zalău și colectează 2,700 kg scamă și numeroase bandaje pentru răniți; Con- stanța Pușcariu, în Budapesta ; Ioan Popa Comșa și Nicolae Pop, în Copă- celu 212; preotul Nicolae Enciu și notarul comunal Petru Făgărășan, în Zam 213; G. Sioneriu, în Sascbiz 214; Nicolae Suiu, Anastasie Bîrsan și N. Jugănariu, în Turcheș; Ecaterina Moldovan și Elisabeta Florescu, în Ighiu; Ana Poruțiu, în Almașu Mare; Ioan Baciu, în Șoimoș; Teodor Avram, în Biertan 215 *. Elevul losif Turcu, din clasa a Vl-a a Gimnaziului superior din Blaj, a colectat de la colegii săi suma de 6,03 florini; Veronica Mureșan a adunat contribuții pentru răniți de la sătenii din Feldru 218; Elena Comănescu, în Gbimbav; Ioan Banciu, în Șoimoș 217; Ioan Luca și Gligor Daianu, în Mediaș 218; lacob Zorea, în Vlădeni219. Preotul Ștefan Grațian din Ostrovu, la 10 martie 1878, trimite suma de 18 florini, „colectată de confrații preoți de prin comune din jurul Ulpiei Traiane”, de la 42 locuitori 22°. Elie loa- novici strînge ofrande în Baia Mare; Nicolae Doctoru, în Vînători (fost Hasfalău); Nicolae Brînduș și învățătorul Nicolae Bacișoru, în Siaieșiu; Sofronie Brînduș, în Apold 221; G. Sioneriu organizează o nouă colectă în Saschiz 222 ; Nicolae Mănoiu, în Șimonu Branului 223. în Lăpușul Unguresc și comunele din vecinătate, A. Mureșan, M. luga, Ioan Georgiu, Atanasie Georgiu și Alexiu Latiusu adună 85 florini, prin contribuția a 146 locui- tori 22‘. luliana Gherasim face o colectă în Petrilaca Română 225. ™ Ibidem, din 8/20 ian. 1878. 21)7 Ibidem, din 22 ian./3 febr. 1878. sos ibidem, din 2 14 febr. 1878. 20» Ibidem, din 16 28 febr. 1878. 210 Ibidem, din 26 febr./lO martie 1878. 211 Ibidem, din 2/14 martie, 11 martie st.v. 1878. 212 Ibidem. 222 „Telegraful român” din 28 febr. st.v. 1878. 222 Ibidem, din 20 apr. st.v. 1878. 216 „Gazeta Transilvaniei” din 12/24 martie 1878. 21» Ibidem. 217 Ibidem, din 19/31 martie 1878. 21» Ibidem, din 26 martie/7 aprilie 1878. 222 Ibidem, din 30 martie/11 aprilie 1878. 220 Ibidem, din 6/18 apr. 1878. 222 Ibidem din 13/25 apr. 1878. 222 Ibidem din 16/28 apr. 1878. 222 Ibidem din 7/19 mai 1878. 224 Ibidem din 30 apr. /12 mai 1878. 228 Ibidem din 14/26 mai 1878. www.dacoromanica.ro 23 TRANSILVĂNENII in sprijinul independenței româniei 45 Referindu-ne la ajutoarele bănești și materiale, adunate în centrul de la Brașov, iese în evidență contribuția acestui oraș și a comunelor înveci- nate, urmată de Orăștie, Lăpușu Unguresc, Cîmpeni, Dej, Abrud, Reșca Română, Vărădia, Făgăraș, Petrilaca Română, Teiuș și altele. Totalizînd contribuțiile adunate de acest centru, pentru ajutorarea ostașilor români răniți, rezultă participarea largă, cu caracter de masă, a românilor ardeleni la acțiunea de solidaritate cu România. Manole I. Diamandi a centralizat colectele bănești adunate din 83 localități nominalizate și din multe altele, rămase în anonimat, reprezentînd contribuția a 273 locuitori. Numărul celor ce au contribuit cu ajutoare este însă cu mult mai mare; sînt dese situațiile cînd în locul numelui este scris ,,de la mai mulți poporeni” și „familia”. Valoarea sumelor bănești se ridică la 2734,94 florini, 610,33 lei, 9.064 franci, 18 galbeni, 7 taleri și 1 napoleon. La acestea se adaugă și colecta efectuată de Hareti Stănescu, care a strîns 20 florini, de la 26 per- soane. Așa că în total, Centrul de la Brașov a adunat contribuții de la 3299 locuitori nominalizați, în sumă de 2754,94 florini, 610,33 lei, 9064 franci, 18 galbeni, 7 taleri și 1 napoleon. Ofrandele materiale centralizate de Manole Diamandi, provenind din 33 localități nominalizațe, din partea a 345 donatori, reprezintă urmă- toarele cantități: 60,700 kg scamă, 146 comprese, 216 triangule din pînză, 264 buc. feșii, 78 ștergare, 8 cearșeafuri, 50 cămăși, 27 perechi indispen- sabili, 104 m pînză, 15 kg bandaje și 2.514 scîndurele pentru fixat brațele zdrobite ale răniților. Hareti Stănescu centralizează contribuțiile materiale din 5 localități nominalizate și altele nespecificate, dăruite de 247 locuitori. Ele reprezintă 68,700 kg scamă, 2 kg vată, 12 pachete de vată, 782 comprese, 568 triangule din pînză, 285 bucăți feșii, 18 ștergare, 32 cear- șeafuri, 53 cămăși, 4 perechi indispensabili, 47 m pînză, 24 perechi panta- loni, 13 perechi ciorapi și 5 fețe de pernă. Adunînd ofrandele materiale colectate de cei doi neobosiți activiști ai centrului brașovean rezultă că de aici au fost expediate Societății Crucii Roșii din București ajutoare din partea a 592 locuitori, al căror nivel cantitativ este următorul: 129,400 kg scamă, 2 kg vată, 12 pachete de vată, 928 comprese, 782 triangule din pînză, 549 feșii, 96 ștergare, 40 cearșeafuri, 103 cămăși, 31 perechi indispensabili, 151 m pînză, 15 kg bandaje, 24 perechi panta- loni, 13 perechi ciorapi, 5 fețe de pernă, 2514 scîndurele pentru fixat bra- țele fracturate. Prin activitatea desfășurată de Centrul de la Brașov în sprijinul osta- șilor români răniți în războiul de independență, orașul de la poalele Tîmpei s-a dovedit o puternică bază de ajutor în lupta pentru apărarea cauzei naționale a românilor. Cifrele și datele furnizate relevă, credem suficient de sugestiv, am- ploarea și entuziasmul acțiunii de sprijinire de către românii transilvăneni din zonele amintite, a războiului pentru cucerirea independenței de stat a României. Desfășurarea acestui proces în celelalte ținuturi ale Transilvaniei ne propunem s-o înfățișăm într-un material viitor. www.dacoromanica.ro 46 PAUL ABRUDAN 21 L’APPUI PIN AN CIER ET MATERIEL DES TRANSTLVAINS Ă LA GUERREPOUR LA CONQUETE DE L’IND^PENDANCE D’ETAT DE LA ROUMANIE RfiSUMfi La conquete de l’indâpendance d’Etat — par Ies efforts heroîques et Ies sacrifices des masses populaires — a repr6sent6 un moment impor- tant de l’histoire moderne de la Roumanie, dtant ainsi r^alisd l’ancien desi- deratum de la lutte sâculaire des Roumains pour leur liberte naționale. A l’effort economique, militaire et financier exigâ par la guerre est venue s’ajouter la contribution (en especes, vetements ou materiei sani- taire) des Roumains de Transylvanie qui ont consid&A cet âpisode histo- rique comme une admirable occasion de manifester de maniere concrete leur attachement et leur solidaritâ ă la cause de l’unitâ naționale des Roumains habitant Ies deux versants des Carpates. Sur la base de l’investigation des fonds d’archives et des informations contenues dans la presse de l’âpoque, l’dtude rdussit â reconstituer — par- fois de maniere tres dâtaillâe — le tableau d’ensemble de cet aspect de la solidaritd des Roumains transylvains avec la lutte pour le conquete de l’indâpendance menee par leurs freres de l’ancienne Roumanie. www.dacoromanica.ro ECOUL MARII REVOLUȚII SOCIALISTE DIN OCTOMBRIE ÎN ROMÂNIA ȘI OGLINDIREA LUI ÎN ISTORIOGRAFIA NOASTRĂ CONTEMPORANĂ *J DE ARON PETRIC, NICOLAE GOPOIU Istoriografia românească are o bogată tradiție de încorporare în preocupările ei a evenimentelor petrecute în mișcarea muncitorească din alte țări, a luptelor proletariatului pe plan internațional. Prima revoluție a clasei muncitoare din istorie — Comuna din Paris din 1871 — a cunoscut o bogată reflectare în publicistica istorio- grafică promovată în paginile publicațiilor socialiste și muncitorești din România. în fiecare an, la 18 martie, gazetele muncitorești publicau arti- cole evocatoare ale evenimentului, iar revistele socialiste consacrau studii mai ample cu caracter istoric asupra cauzelor, desfășurării și semnificației creării primului stat socialist-muncitoresc. Toate aceste materiale se carac- terizau printr-o puternică tentă mobilizatoare, existența istorică a Comunei fiind socotită ca un îndemn la luptă și o experiență bogată in învățăminte* 1 2. Cu prilejul congreselor Internaționalei socialiste din anii 1891 și 1893, organizațiile muncitorești din țara noastră, Partidul social-democrat al muncitorilor din România, au expus cu claritate modul cum vedeau raporturile dintre dezvoltarea mișcării muncitorești din România și miș- carea muncitorească din alte țări, adeziunea lor la principiile socialismului științific, elaborate de Marx și Engels. în documentele lor programatice se sublinia, totodată, că partidul socialist român, aflat într-o „strînsă legătură cu socialismul european” datorită scopului comun — socializarea mij- loacelor de producție — socotea necesar să întrebuințeze pentru reali- zarea acestuia acele mijloace „cerute de condițiile specifice ale țării sale”2. O expresie concretă a modului creator al socialiștilor români de a aplica principiile socialismului științific la condițiile României a consti- tuit-o abordarea problemei țărănești, în legătură cu care, după cum se spunea la Congresul socialist internațional de la Ziiricb, „luptătorii ro- mâni s-au găsit obligați de a deschide o cale nouă socialismului”3. în * Comunicare ținută la a IX-a ședință a Comisiei de problemă „Istoria Marelui Octom- brie și a revoluțiilor democrat-populare și socialiste”, 26 octombrie 1976. 1 „Dacia viitoare", Paris—Bruxelles, 1883, p. 49—54; „Viitorul social”, Iași—București, nr. 2, februarie 1908 ș.a. * „Munca", nr. 26, 18 august 1891. 3 „Munca”, nr. 29, 12 sept. 1893. REVISTA DE I8TOKIE••. Tom. 80, Nr. 1. p. 47-54. 1077. www.dacoromamca.ro 48 ARON PETRIC, NICOUAE COPOIU 2 acest sens, ei au și propus Congresului o rezoluție, în care se arăta că „una din datoriile cele mai de căpetenie pentru democrația socialistă din toate țările este de a organiza pe muncitorii agricoli, ca și pe muncitorii industriali”4. După Comuna din Paris, evenimentul cel mai important pe care miș- carea muncitorească din România l-a salutat și l-a sprijinit cu deosebită căldură, reflectîndu-1, totodată, în paginile publicațiilor sale, a fost revoluția burghezo-democratică din Rusia din 1905—1907. Deși despre ansamblul acestui eveniment revoluționar nu s-au publicat studii istoriografice de amploare în literatura românească de specialitate, un aspect important — acela al solidarității mișcării muncitorești din România cu lupta proleta- riatului rus împotriva țarismului și mai ales problema debarcării echipa- jului revoluționar de pe crucișătorul Potemkim, în iunie 1905 la Constanța s-a bucurat de o atenție deosebită din partea presei socialiste dinainte de 1914. înainte de primul război mondial, în calendarul mișcării muncitorești, al partidului clasei muncitoare din România se sărbătoreau zilele de 18 martie — ziua proclamării Comunei din Paris — iar din 1905 și ziua de 24 ianuarie, care adăugase la semnificația națională, a unirii Principatelor Române din 1859, o nouă semnificație — a luptei împotriva țarismului — declanșată la 9 ianuarie 1905 și pe care socialiștii români o salutaseră printr-o mare adunare publică la București în chiar ziua de 24 ianuarie 1905. în România, mișcarea muncitorească a acordat un interes special desfășurării luptelor revoluționare din Rusia. în această privință ea era solidară cu întreaga opinie publică progresistă din țară, care considera, ca de altfel și mișcarea muncitorească din țările occidentale, țarismul drept o piedică în calea procesului de democratizare, de eliberare națională și socială, atît în Rusia cît și în unele țări vecine, printre care și România. Socialiștii români cunoșteau, de altfel, opiniile lui Fr. Engels, care în scrisoarea sa din 1888 adresată direct lor, arăta că țarismul reprezenta principala piedică în calea unității și independenței poporului român, prevăzînd că a doua zi după prăbușirea țarismului se va prăbuși și Austro- Ungaria, ușurîndu-se posibilitatea eliberării națiunilor asuprite din acest stat artificial. în acest scop presa socialistă și muncitorească din România descria pe larg deportările și închisorile țariste, subliniind și în acest fel necesitatea luptei necruțătoare împotriva regimului absolutist. Zeci de articole au publicat socialiștii români despre eroismul luptătorilor revo- luționari din Rusia. Printre luptătorii arestați și deportați, menționați nominal în presa socialistă românească, s-a aflat și V. I. Lenin, al cărui nume, Ulianov, a fost tipărit pentru prima oară în România, în aprilie 1897 5. Aceeași atitudine a menținut mișcarea muncitorească, Partidul social-democrat din România, și după izbucnirea primului război mondial, în anii 1914—1916 presa socialistă românească a publicat numeroase relatări despre mișcarea revoluționară din Rusia, despre lupta partidului bolșevic, condus de V. I. Lenin. * Presa muncitorească și socialistă din România 1865—1900, partea 11-a 1890—1900, București, Edit. politică, 1964, p. 102. * „Mișcarea Socială”, din 6 aprilie 1897. www.dacoromanica.ro :j ECOUL «EVOLUȚIEI DIN OCTOMBRIE tN ROMÂNIA 49 Este deosebit de semnificativ faptul că în publicistica socialistă ro- mânească, de mai multe ori s-a exprimat convingerea în iminenta izbuc- nire a unei noi revoluții în imperiul țarilor. într-o conferință ținută în ianua- rie 1913, Ecaterina Arbore, membră a conducerii Partidului social-de- mocrat, scria că în Rusia „noua revoluție va fi cu adevărat puternică și va aduce căderea țarismului”5. Doi ani mai tirziu, editorialul gazetei „Lupta zilnică” din 29 mai 1915, organul central al partidului, scria rînduri pre- vestitoare referitoare la izbucnirea revoluției în Rusia : „Revoluția e astfel în mers în Rusia. împrejurările o favorizează, o pregătesc. Și va veni și vremea cînd o va face să izbucnească. Să salutăm revoluția care vine”. Subliniem aceste aspecte privind relațiile revoluționare româno- ruse înainte de revoluția din octombrie pentru a înțelege mai ușor orien- tarea literaturii istorice creată în România după 1917. O parte a acestei literaturi a aparținut partidului și organizațiilor clasei muncitoare. Această literatură istoriografică reflecta poziția de principiu a partidului munci- torilor din România, care a salutat chiar a doua zi victoria revoluției bol- șevice ca pe un mare eveniment în istoria proletariatului internațional. Spre deosebire de alte partide muncitorești din țările Europei occidentale, care, înțelegînd marxismul, în chip dogmatic, au considerat victoria revo- luției socialiste din Rusia, o țară mai înapoiată din punct de vedere eco- nomic, ca fiind imposibilă sau în orice caz neviabilă, așteptînd înfrîngerea sau prăbușirea ei, partidul clasei muncitoare din România nu numai că a salutat victoria revoluției ruse, dar a exprimat, în publicistica sa, o încre- dere deplină în trăinicia ei. Această atitudine reflecta spiritul creator pe care îl dovedeau socialiștii din România în înțelegerea principiilor mar- xiste pe care fiecare partid era dator să le aplice la condițiile specifice, concrete din fiecare țară. Istoria, cursul ulterior al evenimentelor, au confirmat justețea po- ziției revoluționarilor români. Marea Revoluție Socialistă din Octombrie a fost un eveniment gran- dios, de răscruce, în istoria omenirii. Ceea ce marii iluminiști din trecutul omenirii au intuit utopic, iar Marx și Engels au prevăzut științific, ceea ce Comuna din Paris anunțase, prin proclamarea ei meteorică, Marea Revoluție Socialistă din Octombrie avea să traducă în viață. în calendarul istoriei universale, octombrie 1917 din Rusia a marcat începutul unei ere noi în viața societății de pe planeta noastră, era trecerii omenirii de la capitalism la socialism. Revoluția din octombrie a fost o strălucită încu- nunare a luptei revoluționare, plină de abnegație, a proletariatului, a ma- selor populare din Rusia, sub conducerea înțeleaptă a partidului comunist făurit de Lenin. Principalul ei rezultat a fost făurirea primului stat socialist, a Uniunii Sovietice, prin transformarea unui imperiu multinațional dintr-o putere autocratică seculară, într-un stat al oamenilor muncii. Prin scoaterea uneia din marile țări ale lumii din sistemul imperialist, acesta a primit o puternică lovitură. Victoria proletariatului din Rusia, ideile lui Octombrie au stimulat avîntul revoluționar al clasei muncitoare, al maselor muncitoare de pe toate meridianele globului, răsunînd ca un îndemn înflăcărat la lupta 5 „România muncitoare”, nr. 7, din 22 ian. 1913. www.dacoromanica.ro 4 - c. 1007 50 ARON PETRIC, NICOLAE COPOTU 4 pentru realizarea aspirațiilor de libertate și progres, pentru eliberarea socială și națională. Un capitol important din istoria universală a fost înscris de puternicele acțiuni ale clasei muncitoare, ale forțelor progresiste, din numeroase țări, între care și Bomânia, de solidarizare cu lupta prole- tariatului din Eusia pentru apărarea puterii sovietice și zdrobirea inter- venției militare întreprinsă de reacțiunea mondială. Asemenea aprecieri, pe care Partidul Comunist Bomân le-a dat totdeauna timp de aproape șase decenii revoluției din octombrie au fost confirmate din nou, nu de mult, în cuvîntarea secretarului general al P.C.B. tovarășul Nicolae Ceaușescu, rostită la Congresul educației politice și al culturii socialiste din luna iunie 1976 : „Victoria Marii Bevoluții Socialiste din Octombrie 1917 din Busia și constituirea primului stat muncitoresc-țărănesc din istorie au arătat lumii, îndeosebi claselor exploatate și popoarelor subjugate, că vechea societate bazată pe inegalitate și nedreptate socială nu este veșnică, că ea a intrat în faza dispariției, inaugurîndu-se o nouă eră, era făuririi orînduirii socialiste, era eliberării naționale a popoarelor”7. Ca toate marile evenimente din istoria lumii, și revoluția din Busia din 1917 s-a bucurat de o atenție specială din partea istoricilor. Indiferent de orientarea lor, de poziția față de revoluția proletară, istoricii au trebuit să ia în considerare desfășurarea acestui mare eveniment, ecoul și influ- ențele lui în alte țări, consecințele pentru viața internațională a statelor și popoarelor și, mai ales, pentru lupta clasei muncitoare. Istoriografia româneseă a avut motive în plus să acorde un interes spoiit cunoașterii și analizei evenimentelor din anul 1917 și din anii urmă- tori, deoarece la vecinătatea geografică a statului român și a statului rus în 1916 s-a adăugat alianța militară și politică a celor două țări, cu conse- cințe importante, îndeosebi pentru poporul român, atît înainte de octom- brie 1917, cît și după victoria revoluției. Iată pentru ce în Bomânia s-a putut alcătui numai din perioada 1917 —1944 un volum bibliografic con- sacrat istoriei Bevoluției din octombrie 8. în aprecierea conținutului acestei literaturi istoriografice inclusă în volum, trebuie să se țină seama că în timpul celor aproape trei decenii s-a scris și s-a tipărit în condițiile unui regim burghezo-capitalist, ostil, din punct de vedere ideologic, principiilor Bevoluției din octombrie. De aceea, în afara literaturii comuniste și socialiste care a propagat cu sim- patie adevărurile despre Marea Bevoluție Socialistă din Octombrie, s-au tipărit numeroase scrieri al căror diapazon de înțelegere a Bevoluției era foarte larg. Această literatură reflecta, firește, pozițiile diferite ale opiniei publice din Bomânia, ale tuturor claselor și categoriilor sociale. Nu este un secret pentru nimeni că cercurile conducătoare și clasele avute din Bo- mânia priveau bolșevismul din Busia cu dușmănie. Dar tot atît de adevărat este că chiar o serie de reprezentanți ai lor au manifestat o atitudine rea- listă față de statul sovietic, înțelegînd necesitatea revoluției în jBusia și militînd pentru relații de bună vecinătate cu U.B.S.S. 7 Nicolae Ceaușescu, Expunere cu prioire la actioitatea polilico-ideologică și cultural- educatioă de formare a omului nou, constructor conștient și denotat al societății socialiste multilate- ral dezooltate și al comunismului in România, prezentată la Congresul educației politice și al cul- turii socialiste, 2 iunie 1976, București, Edit. politică, 1976, p. 18. 8 Lucrări și publicații din România despre Marea reoolulie socialistă din octombrie, 1911 — 1944, Edit. Academiei R.S. Romănia, București, 1967.. www.oacoromamca.ro ECOUL «EVOLUȚIEI DIN OCTOMBRIE tN ROMÂNIA 51 Bibliografia tipărită în 1967 cuprindea titlurile acelor cărți, broșuri, studii și articole apărute în România, care prezentau evenimente și acțiuni din timpul Marii Revoluții Socialiste din Octombrie, luau atitudine față de problemele revoluției, scoteau în evidență importanța mondială a Revo- luției din Octombrie. Lucrarea semnalează articolele care tratează rela- țiile româno-sovietice din anii 1917—1920, acțiunile de solidaritate din România cu revoluția rusă, contribuția prețioasă adusă de către parti- cipanții români în lupta pentru apărarea și sprijinirea Puterii Sovietice împotriva dușmanilor ei interni și externi. O muncă de mari proporții a reclamat depistarea articolelor și infor- mațiilor din presă. Lista periodicelor a cuprins peste 2 000 de titluri, între care toate periodicele mișcării muncitorești și democratice, de toate nuanțele, iar din publicațiile burgheze gazetele și revistele mai mari, a căror atitudine era semnificativă pentru poziția claselor conducătoare și a partidelor lor politice. Au fost cercetate toate periodicele din 1917—1920, toată presa muncitorească legală și ilegală din perioada 1921—1944, iar din presa burgheză au fost selecționate articolele ce se referă la perioada 1917—1920. Au fost cercetate periodicile apărute în limbile română, ma- ghiară și germană, pe teritoriul țării noastre, precum și unele publicații românești apărute dincolo de graniță, dar aparținind mișcării muncitorești rcmâne. Fără îndoială că literatura istoriografică românească realizată în perioada 1917 — 1944 sub inspirația Partidului Comunist are trăsături distinctive. în acei ani Revoluția din Octombrie era singura revoluție proletară victorioasă din istorie, iar statul sovietic, primul și singurul stat socialist din lume. în asemenea condiții, istoriografia comunistă glorifica i evoluția din 1917 sub acele aspecte ale ei care corespundeau tacticii de luptă a partidelor comuniste, afiliate Cominternului. O latură importantă a Revoluției din Octombrie reprezentată de lupta de eliberare națională a jopoarelor, care a constituit una dintre marile izvoare ale succesului ei, a fost estompată în istoriografia marxistă nu numai în perioada inter- 1 elică, dar chiar mult timp după ultimul război. Un al doilea aspect care, de asemenea, a fost prezentat unilateral și chiar minimalizat a fost atitu- dinea partidului clasei muncitoare, a Partidului socialist din România lață de revoluția rusă, profunda sa adeziune și entuziasta sprijinire a revoluției bolșevice. Cauza acestei denaturări a poziției partidului clasei muncitoare consta în modul eronat în care se căuta să se explice afilierea Partidului socialist din Rcmânia la Coraintem,prin împărțirea lui în curente și prin exagerarea rolului grupurilor comuniste, create de regulă în afara țării și care nu cunoșteau situația concretă politică, socială și națională din România, după desăvirșirea statului român unitar. Menționînd carențele istoriografiei marxiste din România timp de aproape cinci decenii, privitoare la Revoluția din Octombrie și la ecoul ei în România, am avansat deja unele trăsături caracteristice ale istoriografiei românești referitoare la această problemă, dezvoltată în România în ultimii zece ani. Analiza atentă a documentelor mișcării muncitorești din România din anii 1916—19219 a condus, inevitabil, pe istoricii noștri la a serie de concluzii deosebit de semnificative pentru tezaurul înțelepciunii • Documente din istoria mișcării muncitorești din România 1916—1921, București, Edit. Politică, 1966. www.dacoromanica.ro 52 ARON PETREC, NICOLAE COPOIU 6 partidului clasei muncitoare din Eomânia din acea perioadă. în primul rînd se poate observa că partidul socialist și-a păstrat conduita sa mar- xistă, pe care o avusese încă de la crearea sa, în 1893, și și-o consolidase după 1910, dezbătînd cu mult tact noile probleme care se puneau în fața lui după victoria revoluției proletare într-o țară vecină. Istoria trebuie să recunoască justețea poziției partidului clasei muncitoare din Eomânia afirmată în mod practic în timpul desfășurării evenimentelor care au dus la desăvîrșirea unității naționale a poporului român și, în chip teoretic, principial, în Declarația Comitetului executiv al Partidului socialist din 13 februarie 1919 10. Această poziție nu a abătut partidul de la lupta de clasă, de la afirmarea principiului dictaturii proletariatului în documentele sale programatice, de la puternicele acțiuni de solidarizare și sprijinire a revoluției și a statului sovietic. Marile monografii tipărite în ultimul de- ceniu, cum ar fi „Crearea Partidului Comunist Eomân”11 și „Mișcarea mun- citorească din Eomânia în anii 1916—1921”12 au restabilit profilul istoric al partidului clasei muncitoare din Eomânia, activitatea sa tumultoasă, unitatea rîndurilor sale, principiu fundamental al mișcării muncitorești din țara noastră, unde nu a existat pînă în 1921 decît un singur partid mun- citoresc, o singură centrală sindicală. S-a lămurit cu acest prilej, într-o anumită măsură, și rolul așa numitelor grupuri comuniste, care dacă au impulsionat acțiunea de afiliere la Comintem, au produs o confuzie orga- nizatorică în partid, prin inițierea prematură a activității ilegale, în afara partidului. Eestabilindu-se profilul istoric al partidului, analizîndu-se datele mișcării muncitorești din anii avântului revoluționar 1918—1920, s-au putut identifica cu mai multă claritate liniile de forță ale solidarității clasei muncitoare din Eomânia și partidului ei cu revoluția din Eusia. Poate să nu fie singurul motiv, dar este sigur că poziția proletariatului român orga- nizat a contribuit la împiedicarea guvernului român de a se angaja într-un conflict cu statul sovietic, în timp ce acesta se afla în plin război civil13. Marile manifestații muncitorești de simpatie și sprijin pentru revoluția rusă, organizate în București și în alte orașe ale țării, au creat un puternic curent în opinia publică — favorabil Eusiei sovietice 14. Deputății în par- lament — și nu numai socialiști — chiar și miniștri — (cum a fost dr. Nicolae Lupu) au făcut declarații de prietenie față de noul stat sovietic, în timp ce presa socialistă scria în fiecare zi despre iminenta înfrângere a intervenționiștilor și a albgardiștilor 15. Un capitol important al istoriei Eevoluției din Eusia, pe care istorio- grafia românească l-a pus în valoare numai în urmă cu zece ani a fost par- ticiparea românilor la lupta cu arma în mînă, pe teritoriul Eusiei, la apă. 10 Ibidem, p. 165 —166. 11 Crearea Partidului Comunist Român, mai 1921, sub redacția lui Ion Popescu-Puțuri și Augustin Deac, București, Edit. științifică, 1971. 13 Clara Cușnir-Mihailovici, Florea Dragne, Gheorghe Unc, Mișcarea muncitorească din România, 1916—1921, București, Edit. Politică, 1971. 13 I. Popescu-Puțuri, I. Rădulescu, România șl Marea revoluție socialistă din octombrie, In Marea reDolufie socialistă din octombrie și România, Culegere de studii, București, Edit. Politică, 1967. 11 Gheorghe Unc, Solidarnosli rumynskogo rabotSeoo i demokraliteskogo dviJenUa s Velikoi okliabrskoi socialislilSeskoi revolucii (1911—1922), Edit. Academiei R.S.R., 1968. “ N. Copoiu, Velikaia ocliabrskaia socialisiiceskaia reooliucia t Rumânskoe obSestoennoe mnenie, In „Revue romaine d’histoire” nr. 5, 1967. www.dacoromanica.ro 7 ECOUL REVOLUȚIEI DIN OCTOMBRIE IN ROMANIA 53 rărea revoluției din octombrie. O serie de documente, puse la dispoziție cu bunăvoință de arhivele și bibliotecile sovietice, au permis istoricilor români să reconstituie, fără îndoială cu aproximație și cu lacune, drumurile miilor de compatrioți — care în anii 1917—1920 se numeau „internațio- naliști” — pe imensele fronturi ale războiului civil din Rusia16 17 18 19. Cu prilejul celei de a 50-a aniversări a Marii Revoluții Socialiste din Octombrie, mai trăiau încă în România peste 400 de veterani ai luptelor pentru apărarea Revoluției ruse, care au fost răsplătiți de guvernul sovietic cu înalte ordine și medalii, între care cinci ordine „Lenin”. Din păcate, figura cea mai proeminentă, M. Gh. Bujor, unul dintre conducătorii partidului nostru dinainte de primul război mondial, care a plătit cu 14 ani de temniță atașamentul lui la cauza revoluției ruse, murise cu trei ani mai înainte. Amintirile lui însă, în care evocă crearea batalioanelor revoluționare româ- nești la Odesa, în decembrie 1917 și care după opinia academicianului 1.1. Minț au constituit primele forțe internaționaliste în sprijinul bolșevicilor, precum și întîlnirile sale cu Lenin, constituie o prețioasă literatură istorio- grafică și documentară, alături de amintirile a peste 80 de alți veterani ai revoluției din Rusia, plecați de pe pămîntul României17. După cum am arătat mai sus, istoriografia românească din ultimii ani a restituit însemnătății internaționale a revoluției din octombrie o latură neglijată în trecut, aceea a rolului său în prăbușirea Austro-Ungariei și în eliberarea și autodeterminarea popoarelor asuprite din fostele ei hotare. Marile monografii consacrate Unirii Transilvaniei și Bucovinei cu România in 1918 18, așează la loc de cinste influența favorabilă a ideilor de libertate națională aflate pe steagul Revoluției din Octombrie. Dealtfel, o bună parte dintre românii care au luptat alături de bolșevici în Rusia erau tran- silvăneni, dornici să participe la triumful unui principiu, ce le aducea și lor, acasă, libertatea națională1B. Realizarea unor lucrări fundamentale de către istoriografia româ- nească privitoare la Marea Revoluție Socialistă din Octombrie se înscrie intr-un obiectiv științific și politic mai larg, care privește istoria mișcării muncitorești internaționale. Istoricii români consideră că cea mai bună contribuție pe care o pot aduce la cercetarea și cunoașterea mișcării mun- citorești internaționale este să realizeze în primul rînd o istorie a mișcării muncitorești din România, a partidului comunist român și a relațiilor sale cu mișcarea muncitorească internațională, cu organizațiile clasei munci- toare din fiecare țară, cu care a avut legături. în cadrul acestui obiectiv larg, istoriografia românească a publicat o serie de volume consacrate rela- 16 V. Cheresteșiu, N. Copoiu, Participarea oamenilor muncii din România la apărarea șf sprijinirea Marii Revoluții socialiste din octombrie, In „Anale de istorie” nr. 4, 1967. 17 Marea Revoluție socialistă din octombrie fi mișcarea revoluționară și democratică din România. Documente și amintiri, Edit. politică, București, 1967; Amintirile lui Bujor au fost publicate In : Contribuții la studiul influentei Marii Revoluții Socialiste din Octombrie in România, București, E.P.L.P., 1957 (p. 47 — 80), Lenin văzut de români, Documente fi amintiri, București, Edit. politică, 1970, p, 544-548. 18 Unirea Transilvaniei cu România. 1 decembrie 1918, sub redacția lui I. Popescu-Puțuri și Augustin Deac, București, 1972 ; Desăvîrșirea unificării stalului național român. Unirea Tran- silvaniei cu vechea Românie, sub redacția lui Miron Constantinescu și Ștefan Pascu, București, Edit. Academiei R.S.R., 1968. 19 Nicolae Copoiu, Ideile marxismului biruitor și lupta popoarelor pentru autodeterminare In anul 1918, In „Analele Institutului de studii istorice și social-politice de pe lingă C.C. al P.C.R.”, nr. 6, 1968, p. 46--57. www.dacoromanica.ro 54 ARON PETRIC, NICOUAE COPOIU ff ț iilor revoluționare româno-sovietice 20, româno-bulgare21 22, româno-fran- ceze româno-chineze 23, româno-spaniole 24 *, româno-ungare 26 și sînt în curs de elaborare volume privind relațiile românilor cu mișcarea revo- luționară din alte țări — Iugoslavia, Germania, Polonia etc. Fără îndoială, că abordarea în acest fel a mișcării muncitorești internaționale este de natură să învie în fața noilor generații ale oamenilor muncii din țara» noastră tradițiile de prietenie între popoare, tradiții pe care în modul cel mai înalt le-a dezvoltat clasa muncitoare și partidul ei. L’lSCHO DE LA GRANDE RJiiVOLUTION SOCIALISTE D’OCTOBRE, EN ROUMANIE ET LA MANlfîRE DONT ELLE S’EST EEFLRTlSE DANS L’HISTOEIOGEAPHIE ROUMAINE CONTEMPORAINE La communication pr^sente les donnees les plus importantes concer- nant la maniere dont s’est reildtde la Grande E^volution Socialiste d’Oc- tobre dans l’historiographie roumaine. On souligne notamment la concep- tion generale des historiens roumains quant ă la maniere de comprehen- sion des 6v6nements r^volutionnaires d’autres pays, ă commencer par la» Commune de Paris et les rapports entre ceux-ci et le d^veloppement du mouvement ouvrier, r^volutionnaire de Eoumanie. Quant ă la r^volution russe d’octobre 1971, elle a eu des rapports directs avec le mouvement so- cialiste de Roumanie en vertu des idâaux de lib^ration sociale et națio- nale et, en plus, du voisinage des deux pays et de l’alliance militaire rou- mano-russe pendant la premiere guerre mondiale, sur la base de laquelle Ie- nombreuses entreprises et institutions ont 6t6 6vacu6es au sud de la Russie. La r6ceptivit6 et l’adh^sion des masses laborieuses de Roumanie â Ia r^volution d’Octobre ont 6t6 amplifi^es par le principe du droit des peu- ples ă l’autod^termination soutenu par la r^volution, ce qui a imprimi une puissante impulsion ă la lutte de la population roumaine se trouvant sous la» domination etrangere, pour la liberte naționale et l’union avec la Roumanie. Les historiens roumains ont mis en 6vidence cet aspect aux cât^s- de la presentation de la solidarii du mouvement ouvrier de Roumanie avec le pouvoir sovietique, qui a revetu de multiples formes, depuis les- meetings de solidarii jusqu’ă la participation, l’arme ă la main, â. la d6- fense de la r^volution prol^tarienne. 20 Tradiții de solidaritate internaționaliste româno-sovietice, București, Edit. politică, 1972; P. Constantinescu-Iași, Gh. Cazan, N. Copoiu, Al. Viantt, Marea Revolut ie Socialistă din Octombrie. Schiță istorică, București, Edit. politică, 1967; Lenin văzul de români. Documente și amintiri, București, Edit. politică, 1970. 21 Solidaritatea mișcării muncitorești și democratice din România cu mișcarea muncito- rească și democratică din Bulgaria, București, Edit. politică, 1974 ; Gheorghi Dimitroo și tradițiile revoluționare româno-bulgare, București, 1972. 22 Comuna din Paris și mișcarea muncilorească și democratică din România, Studii și documente, București, Edit. politică, 1972 ; Nicolae Copoiu, Istoria Comunei din Paris, București, Edit. științifică, 1971 ; Români in rezistenta franceză, București, Edit. politică, 1969. 23 Tradiții ale poporului român de solidaritate și prietenie cu poporul chinez, Bucuiești, Edit. politică, 1973. 21 Voluntari români in Spania 1936—1939, Amintiri și documente, București, Edit. politică, 1971. 23 In sprijinul Republicii ungare a sfaturilor. Solidarilalea oamenilor muncii din România cu Republica ungară a sfaturilor 1919, București, Edit. politică, 1969. www.dacoromanica.ro MANUALELE ȘCOLABE, BOMÂNEȘTI, ELEMENTE ALE UNITĂȚII NAȚIONALE DE VASILE NETEA Considerată ca o datorie și ca o acțiune națională încă din primii ani ai domniei lui Cuza, trimiterea de manuale și cărți de lectură pentru elevii și bibliotecile școlare din Transilvania a luat în anii următori o amploare din ce în ce mai mare, ea fiind susținută atît de către anumiți autori și de către societățile culturale, îndeosebi de Societatea Acade- mică Română, cît și de Ministerul Cultelor și al Instrucțiunii Publice. Acțiunea nu avea dealtfel în vedere numai bibliotecile școlare, ci și pe ale societăților culturale, ale reuniunilor de femei și meseriași, ale casi- nelor și formațiunilor artistice, ale intelectualității în general. Ea era strin- gentă îndeosebi pentru necesitățile școlilor, cărora, în cea mai mare parte, le lipseau manualele românești, și mai ales manualele de limba română, «ie istorie, de geografie, crestomațiile literare, precum și materialul di- «lactic cu privire la predarea acestora (portrete, tablouri etc.). Chiar și atunci cînd astfel de manuale existau, ele, cu toată bunăvoința autorilor — Visarion Roman, Legendar (carte de citire), pemru școalele poporale (1861); At. M. Marienescu: Istoria română națională (1861); I. V. Rusu : Ele- mente de istoria Transilvaniei (1865); I. M. Moldovanu : Istoria Ardea- lului pentru școlile poporale (1866), Geografia Ardealului (1866) ș.a. — fiind trecute prin controlul autorităților școlare și a cenzurii, erau departe de a ■cuprinde tot ceea ce ar fi dorit aceștia, și mai ales ceea ce era necesar să cunoască elevii români. Lipsa unor astfel de manuale — ca și alte lipsuri ale epocii — a trebuit astfel să fie acoperită prin manualele tipărite în România, pro- fesorii și învățătorii transilvăneni căutînd prin toate mijloacele să-și pro- cure manualele școlare transcarpatine. Introducerea acestora, pe cale liberă, era însă împiedecată de existența unui rescript imperial dat la 6 noiembrie 1851, completat apoi la 25 ianuarie 1852 printr-un ordin al Ministerului de Interne, care interzicea importul de manuale tipărite peste hotare. Rescriptul și ordinul au rămas în vigoare pînă în anul 1863, cînd, la intervenția lui Barițiu în Senatul din Viena (17 noiembrie), ele au fost înlocuite cu unele măsuri mai blînde în aparență, dar tot atît de dure în fond. O altă dificultate consta în faptul că în acea perioadă nu se afla în Transilvania nici o singură librărie românească, cărțile transportîndu-se fie prin diligențele poștale la adrese personale, fie prin căruțele de mărfuri pentru instituții. Cele de vînzare, după o relatare a lui Barițiu din 1860, ..BEVISTA DE ISTOBIE”. Tom 30, Nr. 1, p. 55 - 65, 1M7. www.oacoromamca.ro 56 VASILE NETEA 2 erau difuzate de „negustorii de lină, boștină etc. care luau și vreo cîteva. cărți cu ei, vînzîndu-le pe bani ori pe lină1, acești „negustorași desăgari călare fiind librarii noștri popular ambulanți”. Chiar și pe la 1875, revista „Transilvania” destăinuia cu amărăciune că o „librărie curat românească nu avem deloc în Ardeal”2, librăriile exis- tente fiind ale sașilor și ungurilor. Trimiterea sau procurarea unor cărți din Principate întîmpina astfel o îndoită greutate, una de ordin polițienesc, juridic, iar a doua legată de problema transportului și a difuzării. Cu toate acestea, unii membri ai corpului didactic, călăuziți de un profund spirit patriotic, și-au asumat riscul introducerii pe răspundere personală a unor astfel de manuale și cărți, pentru a asigura elevilor lor o bună inițiere în istoria și literatura românească. Unii din acești profesori, ca Theodor Kovâry Chioreanul, directorul liceului din Beiuș, erau de altfel de părerea, comunicată de S. Mihali Miha- lescu de la Craiova lui I. M. Moldovanu de la Blaj, „că ar fi bine să ne înțelegem toți profesorii de la gimnaziile române de dincolo și de dincoace și să introducem aceleași cărți în toate școlile”2. Cele mai apreciate manuale de istorie și geografie tipărite la Bucu- rești și introduse în Transilvania, în primii 15 ani după unirea Princi patelor, au fost manualele lui A. T. Laurian, Elemente de istoria românilor pentru clasele primare (1859, pînă în 1875 unsprezece ediții); Istoria ro- mânilor precedată de geografia modernă a Daciei pentru gimnazii (1860, pînă la 1893 patru ediții); Geografia țărilor române (1863, pînă la 186(i trei ediții), Charta Daciei moderne (1868); Atlante geografice (1868), în care marele patriot înfățișa istoria românilor de pretutindeni, cu toate țările, apele și munții lor 3. Pe lingă exemplarele care circulau printre profesori și elevi, Laurian a trimis în 1863 zece exemplare din „Istoria românilor” și pentru biblioteca „Asociațiunii” de la Sibiu. Pentru revo- luția din 1848 se întrebuința cartea lui Al. Papiu Ilarian, Istoria românilor din Dacia superioară, tipărită la Viena în anii 1851—1852 (două volume). îndată ce s-a aflat de intensa lor circulație, autoritățile de stat au luat însă măsuri drastice pentru a interzice întrebuințarea lor și, totodată, spre a fi confiscate. Pentru comunicarea dispozițiilor respective s-a făcut apel la însăși forurile tutelare ale școlilor românești — mitropoliile și epis- copiile — cerîndu-le să comunice organelor în subordine măsurile de inter- dicție luate. La începutul anului 1868 consistoriul de la Blaj dădea astfel o circulară în acest sens tuturor protopopilor și inspectorilor săi școlari, ce- rîndu-le — cum se constata din ordinul trimis la Dej — ca în termen de 3 zile toate manualele lui Laurian să fie confiscate și predate, fiind „strict oprită programarea acestor cărți în școalele comunale elementare 4. Măsuri asemănătoare se luaseră mai înainte și cu privire la „Istoria” lui Papiu 1 „Transilvania”, 1875, p. 271 2 Biblioteca Filialei Cluj-Napoca a Academiei R.S.R. Arhiva istorică Fond I.M. Moldovanu. 3 Vezi pentru detalii I. Popescu Teiușan —Vasile Netea, August Treboniu Laurian, Via/a și activitatea sa, p. 208—231. 4 Teodor Pavel, Contribulii la istoria învăfămtntului românesc din nord-vestul Transil- vaniei in anii 1848—1868, p. 148, 16X www.aacoromamca.ro 3 MANUALELE ȘCOLARE ROMANEȘTI 57 Ilarian 5 care, pe lingă, aceasta, trimisese în Ardeal și un important numă- Am speranța adăuga el în încheiere și de un ajutor în bani pentru gimnaziul nostru” 7. La 5 aprilie 1870 I. V. Rusu, secretarul „Asociațiunii”, anunța direcr liunile liceului din Blaj și a seminarului că a depus la librăria Filtsch din Sibiu un pachet cu cărți trimis de Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice din România. Odată cu anunțul Rusu le trimetea și catalogul cărților respective — 28 titluri — precizînd că ele se vor împărți în mod egal între cele două instituții8. 5 V. Pârvan, Interzicerea istoriei românilor in toate statele anstriace, in „Luceafărul”, 1903, p. 159-1G3. “ Biblioteca Filialei Cluj a Academiei R.S.R., Arhiva istorică, Fondul I. M. Moldovanu. 7 Enea Hodoș, Din corespondenta lui Simeon Bărnuțiu și a contemporanilor săi, p. 107. 8 Arhiva Blaj, Fondul gimnaziului superior, nr. 245/18G9 —1870. f. 2—3. Iată și titlurile manualelor trimise de la București: Opuri didactice Abecedare sau manuale de silabisire pentru cl. I de Dimitrie Jarcu, 2 ex.. Carte de lectură pentru cL II redactată de B. Ștefănescu — 2 ex. Cursu elementaru de desemn lincaru de J. M. Poenariu. Dc 2 ori 62 Istorii biblice pentru școle și familii — 2 ex.. Elemente de aritmetică pentru școlari (Schwartz) 2 ex.. Idem pentru clasa I-a secție pentru inoăfători 2 + 10. — Elemente de comlabililalc sau trecerea regislreloru pentru usulu cl. IV de D. Jarcu — 2 ex.; — Elemente dc istorie sacră sau biblică a vechiului și noului leslamentu; 2 ex. — Elemente de gramatică română, de N< Stelescu; Elemente de Istoria Românilor de A. 1'. Laurian — 2 ex. Elemente de istoria naturale, dc D. Jarcu — 2 ex. — Epistolele și evangheliile Duminiciloru și a sărbătorilor de peste tot anulu 2 ex.; — Femeia virtuoasă din cele trei epoci ale femeii de P. Serpescu — 2 ex. — Geografia Țărilor române de A. T, Laurian — 2 ex. — Geografia Țărilor Române, de Gr. Vlădoianu, 2 ex.* www.dacoromanica.ro 58 VASILE NETEA 4 La 29 iulie 1870 I. M. Râureanu, directorul liceului „Matei Basarab”’ din București, anunța comitetul „Astrei” de la Sibiu că a trimis și el 15 cărți școlare în 300 de exemplare pentru 20 de școli din Transilvania9. M, Kogălniceanu, reeditînd în luna august 1872 Cronicile României sau letopisețele Moldovei și Valahiei, se grăbea să trimită la 12 octombrie- cîte un exemplar din ele și pentru biblioteca „Astra” 10. Gestul lui Kogălni- ceanu a fost imitat în anul următor și de doctorul Anastase Fătu, care a, trimis seminariștilor și elevilor de la liceul din Blaj lucrarea sa intitulată. Medicină practică populară. Seminariștii, prin intermediul lui G. Bari- țiu, au mulțumit printr-o respectuoasă scrisoare11. La 12/24 iunie 1875 George Barițiu, „ca vechi student și seminarist, ca profesor în liceul din Blaj, ca membru onorar al Societății de lectură a junimei studioase de- acolo”, simțea o plăcere singulară (unică) de a trimite și a pune la dispo- ziția profesorilor blăjeni 11 exemplare de cărți românești, printre care se afla și discursul rostit în incinta Societății Academice Române de Petrache Poenaru despre „Gheorghe Lazăr și școala română”, precum și 20 por- trete litografiate ale lui Lazăr pentiu a fi oferite ca premii școlare 12. Începînd din anul 1875 — pe lîngă manualele autohtone ale lui T. Ci pariu, G. Munteanu și pe lîngă vechiul „Lepturariu” al lui Aron Pumnul intră într-o largă circulație transilvăneană cele două manuale ale lur I. Manliu, profesor la liceul „Gh. Sava”, Curs elementar și gradat de grama- tică română, (voi. I etimologia, voi. II sintaxa), iar mai tîrziu Cursul ele- mentar de literatură (1881) Cursul de stil și compositiune (1885), Poetica ro- mână (1890), Crestomația română (1891), Retorica și stilistica (1891), Gra- matica română (1892) ș.a. Pentru a se încadra cît mai mult în spiritul pro gramei analitice a învățămîntului transilvănean, și în același timp pentru, a înlesni pătrunderea cărții, Manliu a dat în 1896 o versiune a manualului său de poetică și în colaborare cu profesorul și folcloristul blăjan Alexia Viciu 1^. Concomitent cu manualele lui Manliu, vor fi utilizate, începînd din 1880, și manualele pentru aceeași disciplină ale lui M. Străjan, profesor la- Miculu catehismu sau datoriile omului crești nu-moralu și sociala de A. E — 2 ex' Manualulu sistemului metricu decimulut cu figuri in lesiu de E. A. — 2 ex. Bibliografie de cărți române de D. Jarcu — 2 cx. Cărți de gimnastică, de G. Moceanu -2 tx. Dicționarul Eleno-Homanu de prof. G. loanid I, 2 ex. Idem, tom. II, 2 ex. — Curs elementar de antropologie și de medicină populară de A.H. Bassero 2 ex. Geometria descriptivă cu figuri de Al. Orăscu — In 2 volume 2 ex. — Istorie generală, de Al. I. Crețescu, tom. II, 2 ex. — Idem, tom. III — 2 ex. Elemente de pedagogie și mithologie de I. R. Eliade — 6 ex. — Studii asupra instrucțiunii publice in unele din statele Europei de G. Costaforu 6 ex- — Zoologic de luliu Barasiu — 6 ex. 9 Pe lingă acestea-, pachetul mai cuprinde Cărțile III, IV, VI, din Actele Societății „Transilvania”, ctte 2 exemplare din aproape toate legile tipărite ale României, „Buletinul legilor”, pe mai mulți ani (1859 — 1865), „Dezbaterile Adunării deputaților și ale Senatului pe anii 1864 -1865, precum și revista „Analele statistice”. 10 Arhiva „Astra”, pach. 30, f. 10—11. 11 Idem. 12 Arhiva Blaj, Fond Gimnaziul Superior, n. 148 1875, f. 1. 13 Virgil Șotropa, N. Drăganti, op. cit., p. 283. www.dacoromanica.ro 5 MANUALELE ȘCOLARE ROMANEȘTI 59 liceul „Carol” din Craiova : Manualul de stilistică (1880), Manual de gra- tii atică a limbii române, Principii de literatură (1881) M. Alte manuale de limbă, literatura și retorica română tipărite peste <’arpați și introduse în Transilvania în această perioadă au fost cele alcă- tuite de D.Guști15, D. Caianu18, Cristian Negoescu* 17, Miron Pompiliu 18, Gh. lonescu Gion19. Datorită acestor manuale și antologii au putut fi popularizate și în Transilvania marile creații patriotice ale lui V. Alec- «andri (Deșteptarea României, Odă statuii lui Mihai Viteazul), D. Bolin- tineanu (Mama lui Ștefan cel Mare, Mircea cel Mare și solii), N. Bălcescu ^Descrierea Ardealului, Libertatea, Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba lulia), Alecu Russo (Cîntarea României, Decebal și Ștefan cel Mare), M. Kogălniceanu (Discurs la alegerea lui Alexandru loan Cuza), G. Cre- țeanu (O noapte în Carpați) și ale altora, care au făcut să vibreze inimile tinerelor generații și să le entuziasmeze pentru idealul libertății și al uni- tății naționale. Ca manuale de istorie, după interzicerea și epuizarea edițiilor lui A. T. Laurian, au fost introduse cele alcătuite de A. D. Xenopol20 și de Grigore G. Tocilescu 21 — recomandat stăruitor de I. Bianu — iar mai tîr- .ziu cele ale lui N. lorga, scrise direct pentru ardeleni și bănățeni22. în toate aceste manuale, ca și cele ale lui A. T. Laurian, poporul român e prezen- tat ca un popor unit prin toate elementele fundamentale ale vieții sale teritoriu, origine, relații economice, limbă, obiceiuri, cultură, literatură, aspirații ceea ce-i lipsea fiind numai unitatea politică. Manualele trans- carpatine au fost utilizate nu numai în legătură cu istoria românilor, ci .și cu cea universală, în care era firesc să-și găsească locul meritat toate jiopoarele. Pentru a fi siguri de acest lucru, profesorii ardeleni au trecut peste manualele autorilor străini, și au preferat să introducă în școlile lor manualele românești ale lui Ion Mandinescu și ale lui Ion Slavici23. Pentru geografie s-a făcut apel la manualele lui Nanianu 24 și ale lui Anghel Demetriescu 25. Ca manuale de filozofie și pedagogie s-au utilizat 1, 9 ianuarie, Vincenliu Babeș și Enciclopedia românească, in „Tribuna Sibiului”, 1971, 24 ianuarie. www.dacoromamca.ro 11 MANUALELE ȘCOLARE ROMANEȘTI 65 LES MANUELS SCOLAIRES ROUMAINES - ^LEMENTS DE L’U^ITE NAȚIONALE RfiSUMfi L’etude porte sur les manuels scolaires roumains de la seconde moitie du XlX-e silele et des premiăres dâcennies du XX-e silele en tant qu’elements de l’unitd naționale. On souligne notaniment l’importance particuliere des manuels editâs dans l’ancienne Roumanie et puis intro- duits clandestinement, par la complicitâ des professeurs, dans les dcoles roumaines de Transylvanie, ou circulaient, obligatoirement, des manuels servant exclusivement les interets de l’Etat hongrois. A part les manuels d’histoire, de geographie et de langue roumaine, dlabores par des auteurs comme A. T. Laurian, A. Xenopol, Gr. Tocilescu, N. lorga, I. Manliu, 3I.Străjan et autres, l’on a introduit aussi, pour leur concision et leur clart6, des manuels d’arithmdtique, d’algebre, de physique, de chimie, de zoologie, de botanique, de mineralogie, d’agronomie. Dans le meme temps, en Roumanie ont 6td diffuses divers manuels et publications imprimes en Transylvanie et interdits par le gouvernement de Budapest. On souligne, en outre, l’important appui accorde par le gouverne- ment roumain et par certaines soci6t6s culturelles â l’enrichissement du patrimoine de diverses bibliothfeques roumaines de Brașov, Sibiu, Blaj, Aiad, Oradea, Năsăud, Beiuș, Brad etc. S - e. 165" www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro 4 5 0 DE ANI DE LA URCAREA PE TRON A LUI PETRU RAREȘ POLITICA INTERNĂ A LUI PETRU RAREȘ (A DOUA DOMNIE, 1541-1546)* DE CONSTANTIN REZACHEVICI Referindu-se la reluarea domniei, la începutul anului 1541, cu spri- jinul lui Suleiman Magnificul, și la cheltuielile făcute cu acest prilej, Petru Rareș înfățișează o motivare demnă de toată atenția, poate cea mai inte- resantă motivare de acest fel ieșită din gîndirea unui domn român, expri- mînd limpede maturitatea sa politică, spirit de prevedere și înțelegere justă a momentului prin care treceau în 1541 destinele Moldovei și ale Europei centrale, în preajma expediției lui Suleiman Magnificul spre Buda : „Dacă nu ași fi plătit din averile mele pentru a redeveni domn, locul meu ar fi fost ocupat de un turc, ca la Buda (transformată în pașalîc — C.R.); dar puțin mă interesează (datoriile legate de luarea domniei— C.R.), deoa- rece mi-am ocupat locul”1, salvînd astfel țara de pericolul pașalîcului. încă din vara anului 1540, Petru Rareș exprima planul de a relua domnia pe plan intern în aceleași forme ca în trecut, și încrederea că va izbuti: „Nădăjduim în Dumnezeu că vom fi ce am fost, și mai mult decît atîta . . . ”2. Asasinarea, în decembrie 1540 a lui Ștefan Lăcustă 3, domnul numit de sultan în locul său cu doi ani în urmă, din îndemnul albanezului Mihu hatmanul, a lui Trotușan logofătul și a altor boieri din familiile Găneș- tilor și Arbureștilor 4, în parte aceeași care-1 trădaseră și pe el în 1538, i-a deschis lui Rareș calea spre scaunul de la Suceava. Alexandru Cornea, domnul ridicat de asasinii lui Lăcustă, n-a fost recunoscut de sultan, care * Studiu extras din volumul Petru Rareș (in curs de pregătire la Editura Academiei). 1 Hurmuzaki, Supl. II1, p. 157 159, nr. LXXX. 3 Ibidem, XV1, p. 391, nr. DCCXXXVIII. 3 Porecla i-o amintește chiar Rareș : ,,Ștefan voevod, numit Lăcustă” (cf. documentul din 17 martie 1516 etc., Documente privind istoria României, A, XVI 1, București, 1953, p. 416, 121, 422, etc.). 4 Grigore Ureche, Lclopise(ul Țării Moldovei, ed. P. P. Panaitescu, București, 1955, p. 149 ; Nicolae Costin, I.elopiselul Țării Moldovei de la zidirea lumii pină la 1601, In Opere, I, ed. C. A. Stoide, I. Lăzărescu, lași, 1976, p. 186; cf. și Ștefan S. Gorovci, Găneștii țlArbureștii (Fragmente istorice, liis 1641), in „Cercetări istorice” (Serie Nouă), II (1971), Iași, p. 1 17 156. ..HJAlSTA DE ISTOH1E”, Torn 30. nr. I. p. 117 03 1077 j . www.dacoromamca.ro 68 CONSTANTIN REZACHEVICI 2 a acordat domnia din nou lui Petru Rareș 5. Aceeași scrisoare — inedită din < ianuarie > 1541, prin care sultanul anunța din Adrianopol pe regele polon despre asasinarea lui Ștefan vodă, vestea totodată numirea lui Rareș6. La 9 ianuarie 1541 voevodul pornește de la Adrianopol7, unde îl chemase sultanul, pentru a-i da steagul de învestitură : „Cu cinste mare de la Maiestatea sa împăratul”, ajungînd la 23 a lunii la Silistra, la vadul Dunării, aici rămînînd cel puțin pînă la 28 ianuarie 8. îl însoțea „oastea de curte a împăratului”, care se ridica după mărturia sa, la 3 000 de spahii și ieniceri, în afara celor care l-au urmat doar pînă la Dunăre 9, în frunte cu Husein aga, imbrohorul sau marele comis al sultanului10. Cîteva zile mai tîrziu, la începutul lui februarie 1541, Rareș poposește la Brăila : ,,tocmindu-și oastea ca să meargă asupra lui Alexandru vodă Cornea”11. Acesta dispunea de 15.000—20.000 de oameni, dar părăsit de marele vornic al Țării de Jos, Efrem Huru, comandantul oastei, care a trecut cu majoritatea acesteia în tabăra lui Rareș 12, avea de ales între a fugi în Transilvania13, și a rezista cu puțini credincioși. De altfel, în această vreme el se afla în Cetatea Neamțului, lingă hotarul Ardealului, de unde scrie, în limba polonă, căpitanului Cameniței, G. laslowieczki, informîndu-1 despre înaintarea lui Petru Rareș. în aceasta scrisoare, aflată de curînd în Polonia, el se intitulează „Alexandru voievod, fiul lui Bogdan voievod, nepot bătrînului Ștefan voievod”, și învinuind pe Rareș de înțelegere cu turcii, cere ajutorul căpitanului Came- niței 14. în același timp, acestuia îi scriu, prin Drăghici portarul, și Ieremia vameșul de Hotin împreună cu Drăghici Turcul, oamenii pîrcălabului Șeptilici, aducîndu-i la cunoștință „noutăți foarte rele” : sosirea lui Rareș cu ajutorul turcesc la Dunăre și soarta tristă a lui Alexandru Cornea 15. B B. P. Hașdeu, Relaliunca lui Paul Giooio despre aventurile domnului moldovenesc Petru Rareș, în „Archiva istorică a României”, II, București, 1865, p. 42; Hurmuzaki, II1, p. 214, nr. CLXXII; Supl. I1, p. 3, nr. V. 0 Biblioteca Narodowa, Varșovia, Teki Gărskiego, t. 22, 2656, k. 46. 7 Hurmuzaki, II1, p. 214, nr. CLXXI1I. După Gr. Ureche, op. cit., p. 150, Petru Rareș a plecat spre Moldova la 6 ianuarie. Este posibil ca la acea dată să fi plecat din Constantinopol spre Adrianopol, unde se afla sultanul. 8 Hurmuzaki, XV1, p. 396—397, nr. DCCL. 9 Ibidem. Alte efective In scrisoarea palatinului de Belz, N. Sicniawski, din 19 martie 1541 (N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei și Cetălit Albe, București, 1899, p. 319). Știrea unui alt polon că pe lingă Petru ar fi și tătari (Hurmuzaki, Supl. H1 p. 279, nr. CXLVIH) nu este reală. 10 N. Iorga, loc. cit.; P. Giovio, la B. P. Hașdeu, op. cil., p. 12; N. Isthvanfi, Ilistoria de rebus ungaricis, Viena Praga, 1758, p. 138. Gr. Ureche, loc. cit., transformă dregătorii! de imbrohor in nume propriu : „Iinbrea aga” și după el Radu Popescu, Istoriile domnilor Țarii Românești, ed. C. Grecescu, București, 1963, p. 50, In „Ibraim aga". 11 Gr. Ureche, op. cil., p. 150. 12 După trecerea Dunării, Rareș a fost din nou recunoscut domn de 20 000 de călăreți al lui Cornea, veniți să-l Înfrunte, afirmă o relatare franceză din martie 1511 (Hurmuzaki, Supl. I1, p. 3, nr. VI). 13 Polonul care relatează aceste amănunte, crede că a și fugit In Transilvania (Hurmuz.aki, Supl. II1, p. 279, nr. CXLVIH, aceeași relatare și la A. Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești. I, București, 1929, p. 23), atlt de neverosimilă părea o Încercare de rezistentă Înaintea lui Rareș. 14 Biblioteca Narodowa, Varșovia, Teki Gărsklego, t. 22, 2654, k. 44. u Copia scrisorii polone cu multe Îndreptai după original la Biblioteca Narodowa, Varșovia, Teki Gărskiego, tlH3JlgW5dțț^FWTWnfW11Ca. rf> 3 POLITICA INTERNA a LUI PETRU HAREȘ 69 în aceste condiții, mărturisește Macarie, martor al evenimentelor : „îndată toată mulțimea boierilor moldoveni, dacă am prins de veste, s-au revărsat, atît cei de la curte, cît și cei ce se deosebeau prin strălucirea nea- mului, cît și cei numiți < în dregătorii >, lăsînd în părăsire pe nenorocitul Cornea și ca înaripați au ajuns la Brăila și au primit cu brațele deschise pe domnul lor (Petru Rareș — C.R.) și căzînd la dînsul, primiră iertare pentru îndrăzneala lor”16. Iar Petru vodă, confirmă Ureche : ,,i-au iertatu pre toți (e vorba de cei care veniseră la Brăila ! — C.R.) și cu dragoste i-au priimitu și le-au grăit lor : „Fiți în pace și iertați de greșalele voastre, cîte mii-ați făcut oarecînd”. Iară ei cu toții strigară : „în mulți ani să domnești, cu pace”, și iarăși ziseră : „Bine ai venit la scaunul tău, domnul nostru cel dintâi”17. între timp, Alexandru Comea, care s-a deplasat la Roman-Cetatea Nouă, (locul tradițional de concentrare al oastei domnești în Moldova), împreună cu Mihu hatmanul, logofătul Gavril Trotușanul, comisul Pătrașco Tăutu, Crasnăș vistierul și Cozma logofăt al doilea (secretarul dom- nesc)18, „s-au gătit degrabă cu oastea, de cîtă avea și au ieșit înaintea lui Pătru vodă la Galați”, unde poposise domnul, pe malul Dunării. Dintre boierii amintiți îl însoțea doar Pătrașco Tăutu comisul, care i-a împăr- tășit soarta pînă la capăt19. Mihu și Trotușanu au rămas la Roman 20, urmărind evoluția evenimentelor, fiind prea compromiși în ochii lui Rareș, pentru a trece deschis de partea acestuia, sperînd poate într-o eventuală victorie a lui Comea, de care totuși se despărțiseră prudent. Dar soarta sărmanului Comea— izvoarele contemporane spun că era tînăr 21 — era pecetluită. „Abea și-a uns gura cu mierea stăpînirii și a pierit înainte de vreme” (Macarie)22. La Galați, înaintea ciocnirii cu Rareș, a fost părăsit de toți însoțitorii săi23, mai mult, unii dintre aceștia prinzîndu-1, l-au trimis lui Petra Rareș 24 * * *. Atît de josnică a părut poziția boierilor din jurul său, încît unele izvoare narative afirmă că aceștia l-au ucis chiar (trecuse doar ceva mai mult de o lună de la asasinarea de către aceiași boieri a lui Ștefan Lăcustă), trimițîndu-i doar capul lui Rareș, pentru a-.și dobîndi iertarea 2B. 16 Cronicile slavo-române, din sec. A'V XVI publicate de Ion Bogdan, ed. P. P. Panai- tescu, București, 1959, p. 102. 17 Gr. Ureche, op. cil., p. 150—151. Cronicarul justifică atitudinea boierilor prin aceea „că li să supărase dc amestecăturile cc să ați(asă In țară și dc răutatea acelor Ici cumpliti și fără suflet” (epitete prin care desemna pe Mihu hatmanul și partizanii săi, care conduceau (ara). 18 Ibidem, p. 150. 19 Ibidem, p. 151. Pătrașcu era probabil fiul marelui logofăt Tăutu (Șt. S. Gorovci, op. cil., p. 153). 20 Cronica lui Macarie, In Cronicile slavo-române, ed. 1959, p. 102. 21 P. Giovio, la B. P. Hașdcu, op. cil., p. 41 ; Hunnuzaki, Supl. II1, p. 279, nr. CXLV11I („Alexander vero iuvenis Palatinus Valachiae"), 92 Cronica Iul Macarie, loc. cit. 23 Gr. Ureche, loc. cit. 2,1 Cronica lui Macarie, loc. cit. 28 P. Giovio, la B. P. Hașdeu, op. cit., p. 42; N. Isthvanfi, Historia de rebus ungaricis, cd. cit., p. 138; W. Bethlen, Historia de rebus Translyvanicis, I. Sibiu, 1782, p. 270. Dionisie l’otino, Istoria generală a Daciei, III, trad. G. Sion, București, 1859, p. 50, crede chiar că Mihu „spătai”, Împreună cu alfi boieri, 1-ar fi ucis pe Alexandru Cornea, ieșind in intiinpinarca lui Petru Rareș 1 www.dacoromanica.ro 70 CONSTANTIN REZA1CHHVICI 4 în realitate, Petru Rareș, l-a judecat la Galați, ,,într-o miercuri, în luna lui fevruarie”* 20 * 22 * 24 * 26 (pe 2, 9 sau 16 ale lunii27), și fără să asculte ruga sa de a fi doar crestat la nas și trimis la o mănăstire, căci pe domnul Dumne- zeu, nu el a vrut domnia, ci Mihu l-a îndemnat la aceasta, i-a strigat: „Să fie (moartea sa —C.R.) pe sufletul aceluia care te-a îndemnat la aceas- ta'”28. îndată după aceea, Alexandru Cornea a fost executat, „dimpreună cu Pătrașco, carile să ținea de dînsul”29. Erau primele capete care cădeau în această a doua domnie sub sabia aprigului fiu al lui Ștefan cel Mare. Cît despre Mihu, Trotușanu, Crasnăș și Cozma, vinovați în concepția lui Petru de moartea lui Alexandru Cornea, „de carii multă pedeapsă și nevoie avu- sease Patru vodă în domnia dintâi” (cu prilejul trădării din 1538)30, aceștia au fost arestați în cetatea Romanului și lăsați sub pază 31 în așteptarea osîndei, care nu va întîrzia. De la Galați, Rareș s-a îndreptat spre Bîrlad, unde Efrem Huru i-a făcut „mare ospăț și cinste”, în calitatea lui de vornic al Țării de Jos, de care depindea stărostia Bîrladului, după care trecînd prin Roman 32, unde cum am văzut, a arestat pe capii trădătorilor săi din 1538, s-a îndreptat spre Suceava. La 22 februarie 1541 33, după aproape doi ani și jumătate de pribegie și greutăți care ar fi frînt o inimă și o voință mai slabe, Petru Rareș intra din nou în cetatea sa de scaun, reluînd firul domniei. Dacă pentru Grigore Ureche sau cronicarul Eftimie „s-au așezat al doilea rînd Pătru vodă la domnie”34, pentru Rareș și alți contemporani ai săi, cea de a doua domnie reprezenta de fapt o continuare organică a celei dinții, „întreruptă — scria Macarie — în anii domniilor lui Ștefan și a lui Alexandru”35. Felul cum a reînceput în februarie 1541 stăpînirea lui Petru Rareș în Moldova, confirma din plin speranțele țesute de acesta în anii lungi ai pribegiei. Pe plan intern și extern n-a întîmpinat nici o rezistență. „Și nu era nimeni — mărturisește Macarie — să-i stea împotrivă”36. ” Gr. Ureche, loc. cil.; Cronicului Macarie, loc. cit., spune doar că l-a executat in februarie 1541, fără a preciza ziua. 27 La 22 februarie Rareș era deja la Suceava, cum vom vedea. 28 „Povyedzial mv Pyotr Voyvoda: Nyechay tho na thego dusshi bandzie kto czie przivyodl k themu, y dai go za them sczyacz”. Acest dialog, care oglindește firea iute a fiului lui Ștefan cel Mare, a fost consemnat după informații din Moldova, de palatinul N. Sieniawski, la 19 martie 1541 (N. lorga, Studii istorice asupra Chiliei și Cetății Albe, p. 349). 28 Gr. Ureche, loc. cil., Cronica moldo-polonă afirmă că sultanul poruncise să-l trimită pc Cornea la Poartă (Cronicile slavo-romăne, ed. 1959, p. 185). 20 Gr. Ureche, op. cit., p. 152. 81 Cronica lui Macarie, loc. cit. 22 Gr. Ureche, op. cil., p. 151. Pentru atribuțiile vornicului Țării de Jos, cf. Miron Costin, Poema polonă, In Opere, ed. 1958, p. 238. 22 Hurmuzaki, II4, p. 279, nr. CXLVIII; A. Veress, Documente, I, p. 24. După Gr. Ureche, loc. cit., Rareș a intrat In Suceava la 19 februarie (deci Intr-o stmbătă), „luni după steti Theodor” (deci 21 februarie, sf. Teodor Tiron fiind sărbătorit In 1541 joi 17 februarie). Ținind seama de această contradicție (este posibil totuși ca Rareș să fi poposit lingă Suceava simbătă, și să-și fi făcut intrarea solemnă in cetatea domnească luni), acceptăm versiunea izvo- rului polon, citat, publicat in colecțiile Hurmuzaki și Veress, care plasează intrarea lui Rareș In Suceava la 22 februarie. 24 Gr. Ureche, op. cil., p. 152; Cronica lui Eftimie, In Cronicile slavo-romăne,ed. 1959, p. 117. 22 Cronica lui Macarie, loc. cit. . 28 Ibidem. www.dacoramamca.ro 5 POLITICA INTERNA A LUI PETRU RAREȘ 71 Pentru popor, mereu încrezător în visul medieval al unui domnitor ostil boierimii și ca atare favorabil Zwi37, reîntoarcerea lui Petru — mărturisesc izvoare diferite — a fost primită cu multă bucurie. încă din decembrie 1540, după asasinarea lui Ștefan Lăcustă, mulțimea își mani- festa deschis preferință pentru el. Ca atare, nota Paul Giovio : „Urmă apoi o mare tulburare : poporul de jos dorea întoarcerea lui Petru vodă, iar boierii care îl urau peste măsură, preferau pe oricare alt principe, cu atît mai ales, că nu fără cuvînt ei se temeau de meritata răzbunare a lui Petru vodă” 38. Nu e de mirare că moldovenii — oameni de rînd — l-au primit fără dificultate, cu toate că era trimis de sultan 39, trecînd fără șovăire de partea sa. în vremea intrării sale în Suceava, observatorii poloni scriau că : „Poporul din Moldova mult s-a bucurat de reîntoarcerea lui Petru, pentru că îi apăra (pe cei din popor) de nedreptățile boierilor și tiraniile acestora, și astfel ei părăsind pe stăpînii lor, au alergat de bună voie la Petru, voievodul lor de mai înainte". „Poporul a părăsit pe acest Alexandru (Cornea —C. R.), care era lipsit de energie, și nu apăra pe cei de jos de cei pute»nici, și a trecut de partea lui Petru, voievodul dintîi, care mai înainte i-a apărat de nedreptățile celor puternici”. Mai mult chiar, la intrarea lui Rareș în Suceava, „Mulțimea comună (de jos) atrecutdeparteasa,șii-adatpe mină pe primii sfetnici și pe dregători, care au fost puși în lanțuri”40 . Dacă în interior, Petru Rareș se bucura de sprijinul poporului, el a știut totodată să-și asigure cu multă diplomație încrederea lui Suleiman Magnificul, ceea ce în etapa de început a celei de-a doua domnii cîntărea greu în relațiile cu vecinii, iar pentru țară constituia o promisiune privind redobîndirea teritoriilor luate de Poartă în 1538. Ceea ce boierii ucigași ai lui Ștefan Lăcustă nu obținuseră pe calea armelor (și sub conducerea lui Alexandru Cornea ar fi fost puțin probabil să obțină vreodată) — reîntre- girea Moldovei —, dobîndise teoretic Rareș prin tratativele purtate la Constantinopol cu sultanul, care, așa cum îl informa însuși domnul pe regele polon, cîtva timp mai tîrziu : „nu mă socotește ca pe o slugă, ci ca pe un fiu” (nie ma mie za sluge, ale za syna)41. încă la 28 ianuarie 1541, cînd se afla la vadul de la Silistra, Petru Rareș anunța că Suleiman Magnificul: „mi-au dat înapoi Moldova, țara noastră, întocmai cum am avut-o și înainte și, pe deasupra, în Transilvania ceea ce am ținut mai înainte” (dy Mulda, unsser Landt, uyder geben hatt, gancz wye wyr es vor geholden hdbcn und der czw in 7-Byrgen, was wyr vorhyn geholden haben)42. Aceasta însemna recunoașterea de către Poartă a stă- pînirii lui Rareș asupra hotarelor Moldovei din 1538 și întărirea stăpînirilor sale din Transilvania, începînd cu Ciceul, unde se afla încă familia sa. n De altfel, Încă din 1531 Ștefan Lăcustă pe atunci pretendent, aflat la Constantinopol, 11 numea pe Rareș „țăran” (der Paiver) (N. lorga, Studii și documente, XXIII, p. 29), referindu-sc probabil la firea și Înclinațiile acestuia spre oamenii dc j os. 18 P. Giovio, la B. P. Hașdeu, op. cit., p. 41. 38 Informații din Adrianopol, la 13 și 16 februarie 1541 (Al. Ciorăncscu, Documente privitoare la istoria românilor culese din arhivele din Simancas, București, 1940, p. 34). *D Hurmuzaki, II4, p. 279, nr. CXLVIII; A Veress, Documente, I, p. 23 — 24. 41 Hurmuzaki, Supl. IIl, p. 157, 159, nr. LXXX. în varianta latină a documentului : „non pro servo sed pro filio” (Biblioteca Narodowa, Varșovia, Tekt Gârsktego, t. 22, 2687 a, k. 87-88 r) 41 Ibidem, XV1, p. 396-397, m. DCCL. www.dacoromanica.ro 72 CONSTANTIN REZAlCHEVTCI 6 Faptul era real, căci la începutul lui martie 1541, curînd după instalarea la Suceava, Petru anunța pe regele polon, pi intr-o solie care trecea și pe la N. Sieniawski, castelanul de Belz, c,ă> „sultanul l-a iertat și i-a întors țara ce i-o luase și Tighina, numai cît are să plătească pentru zidirea cetății Tighina 10000 de zloți” 43 (prețul lucrărilor de fortificații făcute de turci), cerînd chiar regelui să-i împrumute 20000 de zloți, din care să poată plăti și răscumpărarea cetății amintite44. Iar în toamna aceluiași an, după expediția în Ardeal, Petru Eareș și-a trimis solii la curtea de la Lipova a reginei Isabela, văduva lui I. Zâpolya, cerîndu-i restituirea cetăților Ciceu și Cetatea de Baltă, pe care i le-a făgăduit sultanul, în cazul unui refuz amenințînd că le va lua cu oaste 45. în schimbul domniei asupra unei Moldove în hotarele dinainte de 1538, salvată, după cum afirma Eareș, în ianuarie 1542, de la pericolul transformării în pașalîc46, voevodul s-a obligat după o informație franceză din februarie 1541 — doar la plata unui tribut de 12000 de scuzi pe an, sultanul dîndu-i o gardă de 500 de călăreți și cerîndu-i fiul ca ostatec47. De altfel, dacă tributul (în concepția otomană acesta servea pentru răscumpărarea păcii) și fiul au fost mai apoi trimiși la Poartă, des- pre cei 500 de călăreți (nu se spune de ce neam ar fi fost) nu avem nici o știre, fiind vorba în realitate, se pare, de oștenii lui Husein aga, care 1 însoțiseră pe Rareș la Suceava. în aceste condiții extrem de favorabile, vizînd reîntregirea Moldovei, în care reîncepea domnia lui Petru Rareș, era firesc ca o bună parte a boieri- mii care i se închinase la Brăila să fi făcut aceasta din convingere, domnul reprezentând întru totul năzuințele sale de restabilire a hotarelor dinainte de 1538. De altfel, Rareș, cum observa și Ureche, i-a iertat pentru moment pe toți cei care-l întâmpinaseră la Brăila, primindu-i „cu dragoste”. Mitro- politul Moldovei — probabil Teofan 48 — a venit la el „pentru a-i lua jurămîntul că va ierta pe toți cei care-1 ofensaseră și atunci ei îl vor primi atmani și căpetenii, precum și acelora, care se îndeletniceau cu tîlhăritul, el le-a tăiat capetele și s-a înapoiat. Iar acum pe cei rămași piinzîndu-i, voevodul îi pedepsește. Și astfel, pe acei oameni el i-a astîmpărat, și aceia care făcu- seră tot felul de răutăți, au primit ceea ce au meritat” 63. Scrisoarea sulta- nului arată limpede că din punct de vedere al Poiții au fost pedepsiți conducătorii revoltei împotriva lui Ștefan Lăcustă, cei care l-au asasinat pe acest domn numit de sultan, și apoi au atacat Cetatea Albă și Tighina M. Acesta a fost de altfel motivul oficial al execuției x, făcută în prezent a imbro- horului Hasan aga. De altfel, boierii din gruparea lui Mihu hatmanul pievedeau posibilitatea unui astfel de sfîișit încă din decembrie 1540, cînd cereau ajutoiul regelui polon, căci moartea lui Ștefan voevod n-o vor plăti altfel „decît cu capetele și cu sîngele nostru” (tylko z g Ic wații y ze hrwie przelanicm)66. Din punct de vedere al lui Petru Eareș, motivul execuției — ne dat probabil atunci pe față, înaintea reprezentantului sultanului — era cu totul altul: „hiclenia” de care dăduseiă dovadă față de el în 1538 Mihu hatmanul, logofătul Gavril Trotușanul, Crasnăș vistierul și Cozma logofă- tul al doilea. „Patru vodă, daca au sosit la Suceava și s-au așezat la scaunul său, acolo au aflat în viclenie și pe Mihul hatmanul și pre Trotușanul logofătul și pre Crasnaș, și pre Cozma, de carii multă pedeapsă și nevoie avusease Pătru vodă în domniia dintâi” 67. Iar cronicarul Macarie arată că au fost executați „cei ce se lepădaseră de dînsul” în 153 8 * * 83 * * * 87 88, amintiți mai sus. în acest caz Eareș a dat dovadă de multă abilitate, executîndcu spii- jinul și aparent chiar cu îndemnul sultanului, tocmai pe fruntașii boierilor 60 Hurmuzaki, loc. cit. 61 P. Giovio, la B. P. Hașdeu, op. cit., p. 42. 83 N. Isthvanfi, Historia de rebus ungaricis, Viena —Praga, 1758, p. 138. 53 Relațiile istorice dintre popoarele U.R.S.S. și România în veacurile XV începutul celui de-al XV 111-lea, I, 1408 — 1632, Moscova, 1965, p. 118—119; Hurmuzaki, Supl. II1, p. 151-152, nr. LXXV. 64 Ibidem. 68 Cronica atribuită lui Radu Popescu arată că : ,,ș-au luat plata, pentru că au omorlt și ei pă stăplnul lor, Ștefan vodă in Suceava” (Istoriile demnilor Țârii Românești, ed. 1963, p. 50). 83 Hurmuzaki, Supl. II1. p. 141 (text polon), p. 142 (traducere franceză defectuoasă, urmată dc N. lorga, Scrisori de boieri, scrisori de demni, cd. IlI-a, p. 27). 87 Gr. Ureche, Letopisețul, ed. 1955, p. 152. 88 Cronicile slavo-române, ed. 1959, p. 102. www.dacoromanica.ro 74 CONSTANTIN REZAJCHEVICI 8 trădători care în 1538 trecuseră de partea Porții ț O împăcare nu era posi- bilă cu acești boieri, care în decembrie 1540 îl acuzau (la fel cum îl vor acuza în 1599 și boierii din preajma sa pe Mihai Viteazul, într-o scrisoare destinată prin conținut tot regelui polon69), că în prima domnie „ar fi purtat război într-una”, punîndu-i în seamă și responsabilitatea pentru provocarea expediției sultanului din 1538 B0. Ca atare, după ce, „cu gr61e munci i-au muncitu” ra, „a tăiat fără milă pe cei prinși ... și tăind capetele lor, le-a trimis marelui împărat, dînd daruri foarte bogate stăpînitorului turc” 62 (încă o dovadă că oficial justifica uciderea boierilor din unghiul de vedere al Porții). Execuția celor patru (Mihu, Trotușanu, CrasnășșiCozma)63, „lei sălbateci și lupi încrunta- ți” (= sîngeroși) cum îi numește Grigore Ureche, a avut loc vineri, 11 mar- tie 1541 M. „Iată dară după fapta lor cea rea (asasinarea lui Ștefan Lăcustă, motivul oficial al execuției — C. R.), curîndu vrâme le trimisă Dumnezeu osîndă asupră, de luară și ei plată cu sabiia, ca și Ștefan vodă” 65. Rareș nu era însă un om „sîngeros”, „renumit prin cruzime” cum îl caracterizează superficial și interesat, contemporanul său Paul Giovio 68. Nu numai că la 11 martie n-a executat „vreo douăzeci de boieri”, cum afirmă acesta 67, dar „răzbunarea” sa s-a limitat la cei patru boieri amin- tiți, capii „complotului” din 1538 împotriva sa, care acum nu l-au întâm- pinai la Dunăre 68. Alți colaboratori ai lui Ștefan Lăcustă și Alexandru Cornea au fost iertați, iar unii învestiți chiar cu dregătorii înalte încă în acest început de domnie. Astfel, Andreica Șeptilici, pîrcălabul de Hotin (1540 martie 7 — 1541 martie 11) a scăpat cu viață, fiind doar înlocuit în pîrcălăbia cetății cheie în relațiile Moldovei cu Polonia, prin credinciosul Nicoară Hîra cămărașul69, care în 1538 îl însoțise pe Rareș în pribegie la Ciceu. 58 Șt. Ștefănescu, Știri noi ca privire la domnia lut Mihai Viteazul, In „Studii și materiale de istorie medie”, V (1962), p. 186, scrisoarea boierilor din Țara Românească, la 5 septembrie <1599>. Atlt In scrisoarea boierilor adversari ai lui Petru Rareș, din 1540, cit și In cea a boierilor din preajma lui Mihai Viteazul, in 1599, apare limpede ostilitatea boierilor față de luptele purtate de voievozii amintiți, lupte care constituiau o piedică In calea exploatării domeniilor lor feudale. 80 Hurmuzaki, Supl. II1, p. 139—141, nr. LXX. N. lorga, op. cit., p. 25. 84 Gr. Ureche, loc. cit., 88 Cronica lui Macarie, In Cronicile slavo-române, ed. cit., p. 102 — 103. 83 Gr. Ureche, loc. cit., indică numele celor patru boieri, in timp ce N. Sieniawski afirmă la 19 martie 1541, după informatii din Suceava, că alături de aceștia a pierit și Pătrașcu comisul, despre care Ureche arătase că a fost executat o dată cu Alexandru Cornea, la Galați. în aceeași relatare N. Sieniawski amintește și uciderea lui Alexandru Cornea, amestecind cele două rlnduri de execuții. Cronicarul Macarie nu arată numele boierilor executați la 11 martie 1541, In vreme ce P. Giovio, la B. P. Hașdeu, op. cit., p. 42, exagerează arătlnd că au fost decapitați „vreo douăzeci de boieri”, 84 Scrisoarea lui N. Sieniawski, din 19 martie 1541 (N. lorga, Studii istorice asupra Chiliei șl Cetății Albe, p. 348). 86 Gr. Ureche, loc. cit., care scoate din acest fapt și o „Învățătură și certare". 88 B. P. Hașdeu, op. cil., p. 26, 30. 81 Ibidem, p. 42. Și D. Fotino, Istoria generală a Daciei, III, ed. 1859, p. 50, afirmă că Rareș a tăiat capetele tuturor boierilor care 11 intlmpinaseră la Brăila. 88 Pătrașco Tăutu comisul a fost executat ca apropiat al lui Alexandru Cornea, deci slugă a unui pretendent, un „viclean” după terminologia vremii. 88 N. lorga, loc. cit. Celălalt plrcălab de Hotin, Popescu („Trifon Popieluk", cf. Hurmu- zaki, Supl. II1, p. 133, nr. LXIX), care apare alături de Șeptilici la 1540 In sfatul lui Ștefan Lăcustă, moare in noiembrie 1541, și piatra de mormînt din biserica Sf. Dumitru din Suceava a „plrcălabului de Hotin... care s-a mutat la veșnicile lăcașuri la anul 7049 (1541) N[oiembrieJ” (G. Balș, Bisericile moldovenești din veacul al XVI-lea, București, 1928, p. 334) acoperă foarte probabil rămășițele sale. Wyyyy.flflgQirrwnaniCa 1T> 9 POLITICA INTERNA A LUI PETRU RAREȘ 75 Dc ce a trebuit să fie iertat Șeptilici ? Răspunsul îl aflăm în scrisoarea inedită a lui Ieremia vameșul de Hotin și Drăghici Turcul, adresată la începutul anului 1541 căpitanului de Camenița, cu cereri de ajutor împo- triva lui Petru Rareș. Ei menționează cereri asemănătoare adresate ace- luiași G. laslowieczki de Șeptilici pîrcălabul 70, care deci a rămas la Hotin ca inamic al lui Rareș, în loc să-l întîmpine la Brăila, ca majoritatea celor- lalți boieri. Execuția lui Șeptilici, în ianuarie 1543, după întoarcerea domnului din campania în Transilvania 71 a fost însă prilejuită de greșeli făptuite în această campanie, iar nu de alte motive mai vechi. îndată după decapitarea sa, constatăm — la 25 mai 1543 — că fratele său, Cozma Gheanghea era pîrcălab de Orhei, și Petru Rareș îl numea „sluga noastră credincioasă” 72, deci despre o răzbunare asupra familiei lui Șeptilici nu poate fi vorba. Și pîrcălabul de Neamț, al lui Ștefan Lăcustă, Nicoară Grozav, fostul vornic din 1529, conducător al oastei domnești în lupta de la Feldioara, s-a stins în liniște, în vremea celei de a doua domnii a lui Rareș. La 2 aprilie 1546 acesta întărește „slugii noastre Ion, fiul lui Grozav fost vornic” (e amintită dregătoria din 1529 !) vînzarea unui sat care aparți- nuse tatălui său 73. Cît despre Ion Sturza, marele postelnic al lui Ștefan Lăcustă în 1540, Rareș l-a înălțat pîrcălab de Hotin în 1545, după moartea lui Nicoară Hîra. Alt dregător al lui Ștefan Lăcustă și Alexandru Cornea, Efrem Huru, mare vornic al Țării de Jos, care în 1538 a rămas la Suceava74, mai apoi conducător al oștii lui Cornea, oaste cu care însă a trecut în ianuarie 1541 alături de Petru Rareș (căruia i-a făcut „mare ospăț și cinste” la Bîrlad, în drum spre Suceava 76) a fost nu numai iertat de domn, dar a ajuns, chiar fără dregătorie, în fruntea sfatului domnesc 78. Cît despre postelnicul Petru Vartic, pe care, fără a fi membru al sfatului domnesc, Ștefan Lăcustă îl socotea atît de credincios încît îi încredințase în 1539 soliile la curțile lui Sigismund I și Ferdinand I(unde se pare însă că a vorbit în interesul pribeagului, pe atunci, Petru Rareș)77 și care în decembrie 1540 a fost solul lui Alexandru Cornea și al boierilor săi Ia poloni78, Rareș l-a numit chiar în ziua execuției lui Mihu hatmanul n Biblioteca Narodo'wa, Varșovia, Teici Gdisbiego, t. 22, 2655, k. 45. 71 Cronica lui Eftimie, in Cronicile slavo icmânc, cd. 1959, p. 118. n D.I.R., A. XVI—1, p. 409. La 30 aprilie 1552 Ștefan Rareș mărturisește ,,că acest adevărat boier al nostru credincios pan Gbianghea pîrcălab a slujit mai Înainte sfint răposatului părintelui domniei mele Petru voevod, iar astăzi ne slujește drept și credincios” (ibidem, voi. 2, p. 27—28). Slujise și lui Iliaș Rareș, act din 14 aprilie 1547 (ibidem, voi. 1, p. 550). 73 D.I.R. A, XVI-1, p. 443-444. 74 Cu toate că Își trimisese familia la Bistrița (Gr. Tocilcscu, 534 documente istorice slavo- românedin Țara Românească ți Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul 1346—1603, București, 1931, p. 538-539). 75 Hurmuzaki, Supl. II’, p. 279, nr. CXLVIH ; A. Veress, Documente, I, p. 23; Gr. Ureche, op. cit., p. 151. 78 D.I.R., A. XVI-1, p. 410 etc. 77 A. Veress, Acta el epistolae, 1. p. 299 ; Hurmuzaki, II1, p. 207, nr. CLXIII, p. 208, nr. CLXV. 78 Ibidem, Supl. II1, P- 141, 142, nr. LXX. www.dacoromanica.ro 76 CONSTANTIN REZACHEVDCI 10 (11 martie 1541) „hatman și pîrcălab de Suceava”, în locul celui con- damnat 7B *. în aceeași zi, după executarea lui Trotușan, domnul a numit mare logofăt pe Mateiaș vistierul80 cu toate că în 1538 acesta a rămas la Suceava, alături de Ștefan Lăcustă, care în 1540 îl numește un timp pîrcălab de Roman 81. Ca și alți boieri ai lui Rareș, la sfatul acestuia, el și-a trimis familia în Transilvania, înaintea oștilor lui Suleiman Magnificul, dar nu l-a urmat pe domnul pribeag. Mai mult, la 29 septembrie <1538> Mateiaș vistierul scria judelui Bistriței, să nu încredințeze pe mama, soția, copiii și marfa (averea) sa nici lui loan Zâpolya, nici lui Petru Rareș, de care se temea în aceste condiții: „poți acum domnia ta să-mi faci și bine și rău”82. Temerile lui Mateiaș n-au fost însă confirmate de Rareș în 1541, care i-a încredințat cea mai însemnată dregătorie din sfat, în tot timpul celei de a doua domnii. Tot la 11 martie 1541 domnul a numit ca mare vistier în locul lui Crasnăș cel executat, pe Toma logofătul83. Și acesta din urmă fusese logo- făt (foarte probabil mare logofăt 84 *) al lui Ștefan Lăcustă. în această cali- tate, scria el la 2 octombrie <1538> judelui bistrițean, plîngîndu-se că oștile otomane i-au prădat toate averile : case, sate, mori și altele M. Rareș însă n-a ținut seama de poziția sa față de Lăcustă, menținîndu-1 în sfatul său, pînă la moarte (21 august 1543) 86 * 88. Faptul că în locul celor trei dregători de sfat executați ca „hicleni” la 11 martie 1541, Petru Rareș a înălțat tot foști dregători ai lui Ștefan Lăcustă (Petru Vartic ca hatman și pîrcălab (portar) de Suceava, Mateiaș ca mare logofăt și Toma ca mare vistier), că s-a mulțumit pe unii dregători ai lui Lăcustă să-i înlăture doar din dregătorii (Andreica Șeptilici, Nicoară Grozav etc.) admițînd însă pe alții în fruntea sfatului, chiar fără dregătorii ” Scrisoarea lui N. Sieniawski din 19 martie 1541 (N. lorga, Studii istorice asupra Chiliei și Cetății Albe, p. 348) e confirmată de Gr. Ureche, op. cil., p. 152. 80 N. lorga, loc. cil., 81 Apare in sfat ca pîrcălab de Roman Intre 7 martie — 13 iunie 1540 (D.I.R.A, XVI —1, p. 393, 400), iar la 30 noiembrie 1540 al cincilea In sfat, fără dregătorie (ibidem, p. 402). Deci părerea că Mateiaș ,,n-a slujit pe Lăcustă”, retrăgindu-se la Horodniceni, unde s-a ocupat cu terminarea bisericii (Șt. S. Gorovei, Găneștii și Arbureștii, p. 154) trebuie rectificată. 82 Gr. Tocilescu, op. cit., p. 536 — 537; St. Nicolaescu, Documente slavo-române cu privire la relațiile Țării Românești și Moldovei cu Ardealul în sec. XV și XVI, București, 1905, p. 176 — 177 (act greșit datat din 1535 — 1537). 83 N. lorga, loc. cit., N. Sieniawski uită să menționeze Intre cei executați pe Crasnăș, arătind Insă că In locul său a fost numit vistiernic Toma logofătul. Crasnăș vistierul nu e tot una cu Giurgea Crăsnăș (N. Stoicescu, Dic/ionar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova, București, 1971, p. 300), fiind de fapt fratele acestuia din urmă (Șt. S. Gorovei, Găneștii și Arbureștii, p. 451). 81 Cf. scrisoarea sa adresată judelui Bistriței la 2 octombrie <1538> unde sc intitulează ,,Eu Toma logofătul domnului Ștefan voevod" (Gr. Tocilescu, op. cit., p. 540 541 ; St. Nico- laescu, op. cit., p. 186 — 188). De altfel, Intre ultima mențiune ca mare logofăt a lui Toader Băloș (1537 aprilie 30) și numirea lui Mateiaș (1541 martie 11), nu se cunoaște numele vreunui alt mare logofăt (cf. N. Stoicescu, Lista marilor dregători ai Moldovei (sec. XIV—XVII), In „Anuarul Institutului de istorie și arheologie „A. D. Xenopol", VIII (1971), p. 402). La 1 iunie 1540 Toma logofăt e amintit alături de plrcălabii de Hotin și Neamț, in cadrul unei comisii de hotar româno-polone (Hurmuzaki, Supl. IIp. 133, nr. LXIX). 88 Gr. Tocilescu, op. cit., p. 540—541; St. Nicolaescu, op. cit., p. 185—188. 88 Mormlntul său se află la biserica Sf. Dumitru din Suceava (G. Balș, Bisericile moldo- venești din veacul al 11 POLITICA INTERNA A LUI PETRU RAREȘ 77 (Efrem Huru), sau înălțați în dregătorii mai înalte ca cele din vremea lui Ștefan vodă (Ion Sturza), dovedește că domnul nu revenea la domnie cu gîndul pornit spre răzbunare. Imaginea deformată (în lipsa unei temeinice cercetări istorice) a unui Petru Rareș sîngeros, preocupat pe plan intern în cea de a doua domnie doar de răzbunare, este falsă și trebuie înlăturată din istoriografia noastră. Menționăm că în scrisoarea inedită a lui Rareș către regele polon, din 25 mai 1541, datînd deci de la începutul celei de a doua domnii, voevodul afirma limpede principiul colaborării cu boierii la conducerea țării: „Pe care și astăzi din vrerea dumnezeiască o cîrmuim și o socotim ca și înainte, dimpreună cu boierii” (qui et hodiae ex voluntate divina, simul cum Boiaris regimus et ordinamque quemadmodum antea) * 87 88 * * bis. Rareș a înțeles că gestul majorității boierilor de a rămîne în Moldova la 1538 nu însemna numaidecît o trădare față de el 87. în mod asemănător gîndise, Se pare, și Mihai Viteazul în 1600, la plecarea în pribegie, căci un an mai tîrziu, revenit în Transilvania, va încerca să ia legătura tocmai cu boierii din Țara Românească conduși de Buzești, care nu-1 urmaseră în țările împăratului, dar care făceau consecvent parte din gruparea boie- rească antiotomană 88. Cu adevărat vinovați de zădărnicirea încercării de rezistență antiotomană a lui Eareș, deci „hicleni” față de acesta, au fost considerați de domnul moldovean doar cei patru boieri executați, la care s-a adăugat Petrașco Tăutu, mare comis, ginerele lui Mihu hatmanul, care s-a încăpățînat să-l însoțească pe Cornea pînă la moarte, aceștia alcă- tuind, în același timp, o grupare boierească care urmărea în fapt conducerea țării, stîrnind desigur nemulțumirea celorlalți boieri. Dar chiar și în cazul boierilor executați, cărora după obiceiul vremii li s-au luat averile, împreună cu ale familiilor lor 8B, Eareș a revenit, se pare, restituind acestora din urmă, cel puțin în cazul rudelor lui Crasnăș vistier, satele confiscate. Astfel, la 15 aprilie 1546 domnul înapoiază lui Giurgea Crasnăș, fratele vistierului Crasnăș, cel executat, satele bunicii sale Anușca, fiica lui Cîrstea Arbore, sora lui Luca Arbore ®°, și ca atare mătușă a fiului acestuia din urmă, Gliga Arbore, care participase la asasi- narea lui Ștefan Lăcustă și în 1545 era încă fugar în Polonia 91. 88 bls Biblioteca Narodowa, Varșovia, Teki Gdrskiego, t. 22, 2642, k. 20 87 Boierii care In toamnă lui 1538 au trecut In Ardeal, cum au fost: Pătrașco comis (desigur nu ginerele omonim al lui Mihu hatmanul), Toma logofăt, Miron medelnicer, Bălțatul ușer și Sturza postelnic, care la 29 septembrie <1538} se aflau la Maer, lingă Rodna (Gr. Tocilescu, op. cit., p. 542; St. Nicolaescu, op. cit., p. 188—189), nu l-au ajutat In vreun fel pe Rareș. E greu de precizat dacă Toma logofăt și Sturza postelnic slnt marii dregători cu aceleași nume și funcție, In sfatul lui Lăcustă, din 1540 . 88 C. Rezachevici, Bătălia de la Gura Nișcovului (august 1601). Contribuia priuind istoria Țării RomâneșH in epoca lui Mihai Viteazul și activitatea militară a lui Radu Șerban înaintea domniei, In „Studii", XXIV (1971), nr. 6, p. 1147. 88 La 30 aprilie 1542 Petru Rareș dăruiește lui Nicoară Hira, plrcălab de Hotin satul Hireștii: „Care acest sat l-a pierdut Crașniș fost vistier, In hiclenie, clnd a și pierit", (D.I.R. A, XVI 1, p. 406). 80 Ibidem, p. 612—613. Actul e considerat îndoelnic, deoarece, din eroare diacul a greșit anul (1547 In loc de 1546), deși numele acestuia (Dumitru Văscan — In aceeași zi a scris și alt act, ibidem, p. 462), locul de emitere (Huși) și sfatul domnesc corespund Intru totul datei de 15 aprilie 1546. După conținut, actul poate fi socotit, de asemenea real (cf. și Șt. S. Gorovei, Găneștii și Arbureștii, p. 150 — 151, 153). 81 „Archiva istorică a României", I1, București, 1865, p. 35. www.dacoromanica.ro 78 CONSTANTIN REZACHEVICI 12 Un număr relativ mic de acte amintesc confiscări de moșii ale altor „hicleni” de mai mică importanță. „Hiclenia” lor față de Rareș constă pentru unii din faptul că la 1538 l-au sprijinit pe Ștefan Lăcustă, iar pentru alții, amestecați în uciderea acestuia, din aceea că în timpul celei de a doua domnii al lui Petru Rareș n-au revenit din pribegie. Din prima cate- gorie face parte Patie (Ipatie) postelnic, a cărui sat, Șendrești pe Putna, Petru Rareș îl dăruiește lui Giurgea Role (Bolea) staroste de Putna, la 30 aprilie 1546, căci: „acest sat l-a pierdut Patie fost postelnic și femeia lui, Stanca și copiii lor, Dragoș și Ioana, în hiclenie, cînd au ridicat și cu alți necredincioși pe un lotru, anume Ștefan numit Lăcustă, asupra capului domniei mele” 82. Din act nu rezultă însă că Patie postelnic a fost executat. Nici Matiaș vistierul, mic dregător probabil de la curtea din Hîrlău (altul decît marele dregător cu același nume, amintit mai sus) și frații săi, care în septembrie 1538, profitînd de împrejurările tulburi ale plecării în pribegie a lui Rareș : „au sfărîmat vistieria domniei mele la Hîrlău și au luat domniei mele ... aspri ...” n-au fost pedepsiți, în 1541, altfel decît prin confiscarea unui sfert de sat care aparținea părinților lor 92 93. Din a doua categorie, a boierilor fugari după asasinarea lui Ștefan Lăcustă, în care au fost amestecați, și cărora Petru Rareș le confiscă satele, au făcut parte poate Ieremia fost humelnic (jitnicer), cumnatul pîrcălabului Ion Gănescu 94 și sigur unul din fiii acestuia din urmă, Ieremia Văscan9S. într-o scrisoare, aflată de curînd în Polonia, prin care Petru Rareș se adresează din Suceava regelui Sigismund I, la 25 mai 1541, dom- nul cere extrădarea lui Gănescu, menționînd și cererea în acest sens a sultanului trimisă în Polonia prin spahiul lusup 96; despre solia acestuia scriind și Suleiman regelui, în martie-aprilie aceluiași an 97. înainte de 4 aprilie 1545, Rareș dăruise lui Nicoară paharnicul doamnei sale, satul Păușești din ținutul Cîrligăturii, care „a fost al lui Ieremia fost humelnic și al nepoților lui, Ieremia și Văscan, copiii lui Gănescul și l-au pierdut acest sat în hiclenie” 98. La data amintită mai sus, domnul îi iertase însă, cel puțin pe Ieremia (care de altfel era doar rudă prin alianță cu Găneștii), căci întărește satul Păușești „slugii noastre Ieremia homelnic și nepoatei lui Mărica” Tot atunci întărește lui Ieremia și o altă cumpătură în satul Costești". în același an, de altfel, Văscan Gănescu era cerut de Rareș din Lituania, de unde e posibil să fi revenit în țară 18°. 92 D.I.R., A, XVI—1, p. 483. Șt. S. Gorovei, op. cil., p. 154, crede că Patie postelnic a făcut parte din complotul boierilor care l-au asasinat pe Ștefan Lăcustă, cu toate că Petru Rareș li confiscase satul Șendrești, dimpotrivă, pentru că l-a „ridicat” pe Lăcustă, deci a fost un susținător al acestuia. Nu este insă exclus ca In 1540, schimblndu-și poziția Patie să fi parti- cipat la uciderea lui Ștefan vodă. 92 D.I.R. A, XVI—1, p. 404—405. In act nici măcar nu se folosește termenul de „hiclc- nie”. Rareș s-a arătat bllnd și față de Ieremia fost cămăraș de ocne, care a rămas dator cu 3 000 de aspri, in schimbul cărora a dat un sat, iar Drăghici Stlrcea fost vistier, care ,,a lăsat multă datorie In vistierie”, n-a avut nimic de suferit din partea domnului (ibidem, p. 406, 548). 84 Cf. Șt. S. Gorovei, op. cit., p. 147—148. 85 Despre celălalt fiu, Ieremia, nu avem știri; probabil a rămas In Moldova. 88 Biblioteca Narodowa, Varșovia, Teki Gârskiego, t. 22, 2642, k. 19 v-20. 97 Hurmuzaki, Supl. II1, p. 151 — 152, nr. LXXV. 98 Mențiune In actul lui Iliaș Rareș din 15 aprilie 1547 (D.I.R., A, XVI-1, p. 551). 98 Ibidem, p. 608. Actul este autentic (cf. L. Șimanschi, Autenticitatea și datarea unor acte publicate in Documente privind istoria României, in „Anuarul Institutului de istorie „A. t>. Xenopol”, I, (1964), p. 91-92). 190 „Archiva istorică a României”, I1, p. 35; Șt. S. Gorovei, op. cit., p. 147. www.dacoromanica.ro 13 POLITICA INTERNA A LUI PETRU RAREȘ 79 Tot pribeag din pricina participării la uciderea lui Ștefan Lăcustă era și Pătrașcu, fiul lui Bran, fost vornic de Vaslui, ginerele lui Ion Gă- nescu, cumnat deci cu Ieremia și Văscan Gănescu101, pe care i-a însoțit în Polonia. De aici însă n-a revenit în Moldova, cel puțin pînă la 7 aprilie 1546, cînd Petru Rareș întărește lui Sava postelnic partea sa din satul Gîrlești, ținutul Tecuci, pe care : ,,numit
    Pătrașcu, ficior lui Bran, au perdut-o în viclișug, cînd au fugit cu Găneștii” lo2. De aici rezultă limpede că „vicleșugul” lui Pătrașcu față de Rareș consta în faptul că a fugit din țară, o dată cu venirea sa la domnie, la începutul anului 1541. Unei alte rude prin alianță a Găneștilor, Ștefan Mînjea paharnicul, cumnatul lui Ion Gănescu103, ca și Ieremia humelnicul, Petru Rareș îi confiscă două sate din ținutul Cîrligăturii, desigur în vremea pribegiei. La 13 martie 1550, Mînjea murind între timp, Uiaș Rareș redă cele două sate fiicelor acestuia104, deci „hiclenia” tatălui lor față de Rareș trebuie să se fi limitat doar la fuga alături de Gănești în Polonia sau Lituania. în chip firesc se pune întrebarea, să fi confiscat Petru Rareș moșiile unor Gănești și ale rudelor lor prin alianță numai pentru că au participat la uciderea lui Ștefan Lăcustă? Desigur că nu, cu atît mai mult cu cît prin aceasta ei i-au deschis involuntar calea spre revenirea în scaun. De altfel, Rareș l-a numit mare comis pe Plaxa, soțul unei surori a lui Gliga ArboreloS, care a participat activ la uciderea lui Lăcustă, iar Dan, pe care l-a înălțat mare vistier în 1545 — 1546, era căsătorit cu o jupîneasă în- rudită cu Găneștii100. Nemulțumirea domnului, prilej pentru confiscări de moșii, era în realitate, cum aminteam în treacăt și mai sus, faptul că boierii care-1 înlăturaseră pe Lăcustă, fugiți în Polonia (Lituania) n-au revenit în țară în vremea domniei sale, uneltind chiar împotriva sa. Cei care în 1545 se mai aflau în Lituania, și pe care Rareș îi cere regelui Sigis- mund August făceau parte, din această categorie : Gliga, fiul lui Luca Arbore, Ion Crasnăș, Văscan Gănescu, însoțit de un tovarăș, Toader, Tăutu fiul lui Pătrașcu Tăutu comisul, împreună cu credinciosul său Vascan, și un anume Vlad, „om de jos” lo7. Nu știm dacă Savu husaru, căruia Rareș îi confiscă satul Să veni „pentru hiclenia , cînd a pribegit în Țara Leșească”, se încadrează în această categorie de pribegi; observăm doar că nu apare la 1545 între cei a căror extrădare o cerea Rareș. El era probabil înrudit cu frații Cozma Gheanghea și Andreica Șeptilici, iar pribegia lui a avut loc poate în legătură cu executarea lui Șeptilici în ianuarie 1543, căci după această dată domnul a donat satul confiscat, lui Cozma Gheanghea pîrcălab și celor trei fiice ale fratelui său executat108, dovedind încă o dată că nu înțelege să pedepsească decît pe cei vinovați. 101 Șt.S. Gorovei, op. cit., p. 149. 1°’ D.I.R., A, XVI-1, p. 452. 108 Șt. S. Gorovei, op. cit., p. 148—149. D.I.R. A, XVI-1, p. 590. 105 Șt. S. Gorovei, op. cit., p. 152; N. Stoicescu, Dicționar al marilor dregători, p. 323. 100 Teodosia, nepoata lui Cozma Șarpe (N. Stoicescu, op. cit., p. 301), fratele Iui Ion Gă- nescu (D.I-R-, A, XVI-1, p. 110). 107 „Archiva istorică a Româiniei”, I1, p. 35. Despre Gliga Arbore și Ion Crasnăș se men- ționează că slnt „fugiți din Moldova cu două călugărițe". 1°» D.I.R., A, XVI-1, p. 582. www.dacoromanica.ro 80 CONSTANTIN REZAlCHEVICI 1 1 De altfel, execuția lui Andreica Șeptilici și Avram Eotîmpan în ianuarie 1543 este singura condamnare de boieri cunoscută din a doua domnie a lui Petru Eareș, după decapitarea celor patru trădători, din 11 martie 1541. Ea a avut loc la curtea din Hîrlău, după întoarcerea domnu- lui din campania în Transilvania, și este desigur legată de greșeli săvîrșite de cei doi în timpul acesteialo3. Avram Eotîmpan (Eotumpan), deși probabil descendent al marelui dregător Stanislav Eotumpan, de la sfirșitul veacului al XlV-lea și începutul celui următor, și al fiului acestuia, Giurgiu, n-a făcut parte din sfatul domnesc, și rolul său pe lîngă domn trebuia să fi fost de natură militară. în legătură cu confiscările de sate, menționăm însă că în a doua dom- nie Eareș a confirmat constant pe cele mai vechi, care priveau pe „hicle- nii” 109 110 111 ce se ridicaseră împotriva lui Ștefan celTînăr, nepotul său de frate, pentru care nutrea recunoștință, ca unul care, după Grigore Ureche, îl propusese domn în ultimile clipe ale vieții. Aprecierile contemporanilor asupra politicii lui Petru Eareș sînt dife- rite, voevodul avînd admiratori și inamici la fel de pasionați. Ivan Peres- vetov, care a petrecut un timp la curtea de la Suceava, vedea în Eareș un principe „filozof și un doctor înțelept” 1U, atribuindu-i o seamă de „învățături” — în oarecare măsură se pare inspirate din gîndirea și acțiu- nile domnului. Din scrierea sa redactată în 1549, trei ani după moartea domnului, se desprinde chipul unui Eareș autoritar, aplecat spre cele ostă- șești, dornic de independență pentru țara sa112. Chiar dacă cuvintele atribuite voievodului se datorează într-o proporție mare lui Peresvetov, acesta nu le-a atribuit întîmplător lui Eareș, însăși acest fapt fiind semni- ficativ pentru prestigiul acestuia113. De pe o poziție contrară îl zugrăvește pe domnitor Anton Verancsics, într-o lucrare redactată după 1538, acuzațiile sale privitoare la asprimea față de boieri, spiritul nedrept al voievodului etc.114 fiind subiective, avînd la bază nemulțumirea lui Verancsics, prepozit de Alba lulia în vremea celei de a doua domnii a lui Eareș, față de politica acestuia în raport cu Transil- vania. Sfatul domnesc al lui Petru Eareș cuprinde doisprezece dregători permanenți, la care se adaugă de obicei doi sau trei boieri fără dregătorii, întotdeauna aceiași. E greu de crezut că pînă în 1545 Eareș ar fi ignorat sfatul domnesc, deoarece nu apar boieri martori în documente115. Din anii 1541 — 1544 s-au păstrat doar 14 documente (din care patru cunoscute 109 Cronica lui Eftimie (Cronicile slavo-romăne din sec. XV XVIpublicate de Ion Bogdan ed. P. P. Panaitescu, București, 1959, p. 118). 110 în actele din 1546 slnt amintiți ca „hiclcni” față de Ștefan cel Tinăr: loanăș șetrar, Săcuianu ceașnic și Petru Carabcț (D.I.R., A, XVI-1, p. 471, 490, 501). 111 I. Peresvetov, Jalba cca mare, In Călători străini despre țările române, I, București, 1968, p. 462. 212 Ibidem, p. 455 — 463. im p. P. Panaitescu, Pelru Rareș și Moscova, extras din voi. In memoria lui Vasile Pârvan, București, 1934, p. 15—16; Șt. Ciobanu, Domnitorul Moldovei Petru Rareș in literatura rusă veche, in „Revista istorică română”, XIV (1944), nr. 3, p. 326. 111 A. Verancsics, Despre expediția lui Soliman împăratul turcilor în Moldova și Transil- vania asupra lut Petru și loan, în Tesaur de monumente istorice, III, p. 150. Istoria medie a României, I, București, 1966, p. 291. www.dacoromanica.ro 15 POLITICA INTERNA A LUI PETRU RAREȘ 81 după rezumate sau mențiuni116), toate fiind porunci domnești, care nu necesitau mărturia membrilor sfatului117, numărul lor păstrat prin hazard fiind prea mic pentru a trage o concluzie în legătură cu folosirea de către voievod a sfatului domnesc în perioada amintită. Să nu uităm că însuși Rareș scria regelui polon la 25 mai 1541, cum menționam mai sus, că Moldova : „o cîrmuim și o socotim ca și înainte, dimpreună cu boierii”. Pe lingă aceasta apare și împrejurarea că între iulie 1541 și martie 1545, Mateiaș, marele logofăt, personajul cel mai însemnat din sfat, prin dregătoria sa ; cel căruia domnul îi poruncește ,,să scrie și pecetea noastră să o atîrne” pe actele domnești, s-a aliat ostatec la Făgăraș. Rareș îl lăsase aici în iulie 1541 ca zălog de preț — cel mai însemnat dregător al său — în locul lui Ștefan Mailat118 *. De abia la 4 aprilie 1545 Mateiaș mare logofăt apare din nou în sfatul lui Petru Rareș, domnul amintind în în- cheierea actului din aceea dată, după o formulă care se va repeta în toate documentele ulterioare : „am poruncit credinciosului nostru pan Mateiiaș logofăt să scrie și să atîrne pecetea noastră pe această carte a noastră” 118. Cînd și cum a scăpat Mateiaș din cetatea Făgărașului? S-a crezut că acesta a avut loc „între martie și septembrie 1545” 12°. Un act din 1560 precizează că Mateiaș a cumărat niște țigani de la Mircea Ciobanul, a cărui domnie în Țara Românească începe în jurul datei de 17 martie 1545, pentru 20 000 de aspri și 40 de soboli, „cînd a fugit din Făgăraș” 121. Deci înapoierea sa în Moldova — trccînd prin Țara Românească — a avut loc după 17 martie și înainte de 4 aprilie 1545. Este interesant că în cronica contemporană a lui Hieronimus Oster- mayer e înregistrată sub data de 12 mai 1545 sosirea la Brașov a doi boieri lăsați de Rareș în locul lui Ștefan Mailat în 1541. Ei au fost eliberați la cererea unui ceauș trimis de sultan122 *. Această știre nu se referă însă la Mateiaș, căci ar intra în contradicție cu datele actelor amintite, din 4 aprilie 1545 și 1560, ci probabil la doi boieri din suita cu care Rareș l-a trimis la Făgăraș, și care au fost eliberați după fuga sa. în fruntea sfatului domnesc al lui Petru Rareș, în a doua domnie, apare Efrem Huni, fără dregătorie (după actele păstrate : 1545 septembrie ua Cf. 1542 februarie 19, 1543 martie 20, 1544 octombrie 21, decembrie 4 (D.I.R., A, XVI—1, p. 405 ; E. M. Teodorescu, Obiectele Muzeului din Odesa referitoare la trecutul românilor, In „Revista pentru istorie, arheologie și filologie”, VII (1893), fasc. 1, p. 237; N. Crețulescu, Istoria sfintei mănăstiri Rișca din județul Suceava, Fălticeni, 1901, p. 49). 117 Cf. nota precedentă și D.I.R., A. XVI-1, p. 404 — 409. Divanul din 1542, reconstituit de Gh. Ghibănescu, Divanurile domnești din Moldova și Muntenia in seci. XV I-a (sic), in „loan Neculce”, VII (1928), p. 17, după un act pe care 11 publică sub data de 17 mai 1542 (Ispisoaci ștzapise, I1 Iași, 1906, p. 64 — 70), este in realitate din 1546, originalul actului amintit fiind datat din 7 mai 1546 (D.I.R., A. XVI-1, p. 491-493). 118 Cronica lui Eflimie, in Cronicile slavo-române din sec. XV—XVI publicate de Ion Bogdan, ed. P. P. Panaitescu, București, 1959, p. 117. 118 D.I.R., A, XVI-1, p. 609. Actul considerat „întrucitva suspect ca autenticitate prin unele greșeli de limbă” este in realitate original (L. Șimanschi, Autenticitatea și datarea unor acte publicate in Documente privind istoria României, p. 91 — 92). 120 Șt. S. Gorovei, Găncșlii și Arbureșlii, p. 155. 722 D.I.R., A, XVI-l p. 132. 122 H. Ostertnayer, Chronik, 1520—1561, In Deutsche Fundgruben des Geschichte Siebcn- biirgens, I, Cluj, 1839, p. 31; Quellen zur Geschichte der Sladt Brussâ, Brașov, 1903, p. 506. 8 - c. 1667 www.dacoromanica.ro 62 CONSTANTIN REZAlCHEVlCI 16 17 — 1546 martie 1 și 1546 aprilie 7— septembrie123), sau ca mare vornic (1545 aprilie 4, 1546 martie 17 — aprilie 20124). El alternează în această dregătorie cu Borcea, dregător nou, ridicat de Rareș în a doua domnie, care în anii 1545 — 1546 îndeplinea, în unele perioade, și funcția de pîrcălab de Hotin125. Pîrcălabii care apar în sfatul domnesc erau cei de Hotin, Neamț și Roman (Cetatea Nouă) de obicei cîte doi de fiecare cetate, între 11 martie 1541 și 1545 înainte de 4 aprilie, pîrcălab de Hotin, cetate cheie în sistemul de apărare al Moldovei, apare credinciosul Nicoară Hîra. Rostul cămăraș, de origine obscură, răsplătit prin această înaltă dregătorie pentru credința arătată lui Rareș în 1538 și în vremea pribegiei, s-a stins în 1545, înainte de 4 aprilie, cînd e înlocuit de Borcea și I. Sturza126. Ca un ultim gest de gratitudine, Petru Rareș, îl înmormîntează la mănăstirea Pobrata, ctitoria sa, unde își pregătise el însuși locul de veci; piatra de mormînt a lui Hîra pîrcălabul purtînd data 7053 (1545) 127. Ceilalți pîrcălabi de Hotin au fost în 1545 — 1546 Borcea, amintit deja ca mare vornic, alternînd cu Ion Sturza și Gavril Moghilă (Movilă). I, Sturza, fostul mare postelnic al lui Ștefan Lăcustă în 1540, provenind dintr-o familie modestă, înălțată se pare în vremea lui Ștefan cel Mare 128, a fost ridicat de Rareș la pîrcălăbia Hotinului, alături de G. Moghilă (Movilă), Acesta din urmă (în stadiul actual greu de afirmat dacă era frate cu Ion Moghilă, și nu avem nici măcar o dovadă sigură că făcea parte din aceeași familie 129) a fost adus în sfatul domnesc pentru întîia dată de Rareș, ca pîrcălab de Hotin. Un alt dregător nou, de origine necunoscută, ridicat în sfat de Petru Rareș a fost și Erățian pîrcălabul de Neamț. Probabil domnul i-a încredin- țat această dregătorie în 1541, fiind unul din slujitorii săi credincioși, ceea ce ar explica înmormîntarea sa la 1544 în ctitoria lui Rareș de la Pobrata 130. Cedalți pîrcălabi de Neamț au fost, după 4 aprilie 1545, Danciu Huru și Miron. Cel dinții, frate cu Efrem Huru mare vornic131, îndeplinise aceeași dregătorie și în vremea primei domnii a lui Petru Rareș (între 1530 —1537), în vreme ce Miron, dintr-o familie necunoscută, a fost înălțat de domn în sfat, la 1545. Dregători noi, de origine necunoscută, sînt și pîrcălabii de Roman (Cetatea Nouă), Șandru și Tîmpa, documentați în 1545 — 1546. 228 D.I.R., A, XVI-l, p, 410-413, 451-453; Gh, Ghibănescu, Surele și izvoade, XXI, Iași, 1929, p. 92 (Uria Huru). im D.I.R., A, XVI-1, p, 417-469. 126 Pentru datele cind apar In documente dregătorii lui Petru Rareș, cf, tabelul Sfatul domnesc (1538—1546), alcătuit după documentele publicate In D.I.R, A, XVI-1, și alte colecții; cf, și N. Stoicescu, Lista marilor dregători ai Moldovei, p, 401—423. 228 D.I.R., A, XVI-1, p, 608, Actul, cum aminteam și mai sus, e autentic, 227 G. Balș, Bisericile moldovenești din veacul al XVI-lea, p, 328—330, fig. 384, p, 329, 228 N, Stoicescu, Dicționar al marilor dregători, p, 328. 228 Ibidem, p, 317—318, se Îndoiește că era frate cu Ion Movilă; N, Grigoraș, Boierii lui Alexandru Vodă Lăpușneanu, In „Cercetări istorice”, XIII—XVI, nr. 1—2, Iași, 1940, p. 356, se Întreabă dacă era din altă ramură a familiei lui Ion Movilă, sau poate nici nu se Înrudea cu aceasta. 228 G. Balș, op. cit., p. 328, fig. 383, p, 329. Nu s-au păstrat documente despre acest dregător. 282 N. Stoicescu, op. cit,, p. 312, www.dacoromamca.ro 17 POLITICA INTERNA A LUI PETRU RAREȘ 83 „Hatman și pîrcălab de Suceava”, cum îl numește N. Sieniawski la 19 martie 1541 132, „portar de Suceava”, cum e menționat în actele interne, Petru Vartic apare în sfatul domnesc al lui Petru Rareș întreagă a doua domnie a acestuia, începînd de la 11 martie 1541. Deși în virtutea tradiției, dregătoria sa e menționată în sfatul actelor domnești după pîrcă- lăbiile de Hotin, Neamț și Roman, în realitate el ocupa o poziție superioară, fiind și comandant al armatei: „Capitaneus Moldaviae” (hatman al Moldovei), cum era cunoscut în 1542 133. Deși, cum am văzut mai sus, fusese postelnic (nu însă în sfat) și considerat pe față om de încredere al lui Ștefan Lăcustă și Alexandru Cornea, Petru Vartic a fost înălțat în sfatul domnesc de abia la începutul celei de a doua domnii a lui Petru Rareș. în prima domnie a acestuia, fiu al unui diac, el însuși știutor de carte, cunoscător probabil și al limbii polone, căci a îndeplinit solii în regatul vecin 134, Vartic s-a mulțumit cu rolul de slugă domnească 13S. Ca atare, poate fi socotit și el în rîndul dregătorilor noi, de origine modestă, ridicați de Petru Rareș în sfatul domnesc în a doua domnie. Iurie spătar este un alt dregător, de origine necunoscută, înălțat în sfatul domnesc de Petru Rareș în această a doua domnie. După moartea lui Rareș, și îndepărtarea lui Iliaș, fiul acestuia, a trecut de partea lui Ion vodă (cel Viteaz), sprijinind încercarea acestuia din 1551 (între 24 mai — 11 iunie) de a obține domnia Moldovei. Cu acest prilej Ștefan Rareș i-a luat nu numai averile, ci desigur și viața136, căci nu mai apare în alte sfaturi domnești. între 11 martie 1541 și 21 august 1543, mare vistier e numit Toma, a cărui familie de asemeni nu o cunoaștem. Deși, cum am văzut mai sus, în octombrie 1538 semna ca logofăt al lui Ștefan Lăcustă (prealabil mare logofăt), face totuși parte din primul sfat al lui Petru Rareș, care-1 menține în aceeași dregătorie pînă la moarte137 138. în 1545 —1546 alternează ca mari vistieri, Dan, de origine obscură1S8, a cărui jupîneasă descindea însă din familia Găneștilor, ridicat pentru întîia oară în sfat de Rareș, și Ion Moghilă, descendent din Cozma Moghilă șilaț- co Hudici, deci scoborîtor din vechi familii139, înălțat însă și el în sfatul 133 N. lorga, Studii istorice asupra Chitici și Cetă/ii Albe, p. 348. 133 Hurmuzaki, II1, p. 240, nr. CCIX. 134 I. Corfus, Activitatea diplomatică in jurul conflictului dintre Petru Pareș și Polonia, In „Romanoslavica”, X (1964), p. 333. 133 N. Stoicescu, op, cit., p. 334. 133 C. Rezachevici, Prima încercare a lui Ion vodă ccl Viteaz de a ocupa domnia Moldovei, ca urmare a ,,turcirii" lui Iliaș Bareș (iunie 1551), după un izvor polon inedit, In „Revista arhivelor”, LII (1975), nr. 4, p. 389. 137 Piatra sa de mormlnt, purtind data 21 august 1543 se află la Sf. Dumitru-Suceava (G. Balș, op. cit., p. 334, fig. 395). 138 într-un act din 1561 e numit „Danilo Mossowicz”, deci fiul unui Mosso sau Mossu (Th. Holban, Documente externe (1552—1561), In „Studii”, XVIII (1965), nr. 3, p. 674. 138 Sever Zotta , Știri noi despre Movilești, In „Arhiva genealogică”, II (1913), p. 238, consideră că Movilești! „descindeau și din Petru Hudici”, iar paharnicul Cozma Movilă, „era probabil strămoșul lor direct”. Menționăm că după pomelnicul Suceviței, Ion Movilă era fiul lui Dragotă și nepotul lui Cozma Movilă paharnic (1490 — 1507), acesta din urmă fiind căsătorit cu Marena Hudici, fiica (D.I.P., A, XVI-1, p. 81) lui lațeo Hudici, boier de sfat (1464 1492). Ca atare, după obiceiul vremii, care după a treia generație nu mai indica gradul real de rudenie, Intr-un act din 1583 august 1, Petru Hudici (boier In sfat intre 1433 — 1449), tatăl lui lațeo, era numit „bunic” al fiilor lui Ion Movilă (ibidem, voi. 3, p. 222 — 223), deși aceștia reprezentau a cincea generație de descendenți ai săi, fapt explicabil, căci Intre perioada clnd a trăit și anul 1583 trecuse aproape un veac și jumătate. www.dacoromanica.ro 84 CONSTANTIN REZA1CHHVICI 18 domnesc de Petru Rareș. Căsătorindu-se ( a doua oară) cu Maria, fiica lui Rareș, fiii săi, Ieremia și Simion Movilă140 au putut urca în scaunul Moldovei. în vremea celei de a doua domnii a lui Rareș își începe cariera in sfatul domnesc și marele postelnic Maxim Hîrbor, fiul comisului Giurgea Hîrbor141, de la începutul veacului al XVI-lea. Ridicați pentru prima oară în sfat, din familii necunoscute, sînt și marele ceașnic (paharnic) Petrașco, marele stolnic Neagu (Neagoe) și marele comis Plaxa, ultimul fiind chiar cumnat cu fugarul Gliga Arbore. în afara acestor dregători permanenți, sfatul domnesc al celei de a doua domnii a lui Petru Rareș cuprindea, pe lîngă Efrem Huru, care, cum am văzut mai sus, apare un timp și ca mare vornic, încă doi boieri fără dregătorii: Petre Circ (Circă, Cîrcovici) și Trif Hamza. Cel dinții, pe care actul lui Rareș din 7 mai 1546 îl numește „credinciosul nostru pan Petru Circa pîrcălab” 142, e menționat într-un document ulterior drept „fost pîrcălab de Neamț143, iar la 29 februarie 1548 Iliaș Rareș mărturi- sește că „a slujit mai înainte sfînt răposaților părinților noștri drept și credincios” 144. în sfatul lui Petru Rareș din 1545 — 1546 ocupă un loc important, de obicei al doilea sau al treilea145 *, făcînd și el parte dintre boierii înălțați de domn143, ca de altfel și Trif Hamza, de obîrșie necunos- cută, care e menționat spre sfîrșitul sfatului, după marele postelnic147. Dintre dregătorii de seamă care nu participau la sfatul domnesc, în această a doua domnie a lui Petru Rareș, documentele interne au păstrat doar numele pîrcălabului de Orhei, Cozma Gheanghea, fratele lui Andreica Șeptilici, și al starostelui de Putna, Giurgea Bole 148, fiul lui Dan Bole, pîrcălabul de Hotin, de la începutul veacului al XVI-lea. Cercetarea sfatului domnesc al lui Petru Rareș în vremea celei de a dona domnii relevă cîteva constatări interesante. în primul rînd, cu ex- cepția lui Mateiaș logofăt, Efrem și Danciu Huru, care au ocupat dregătorii și în sfatul primei domnii a lui Rareș, și a lui I. Sturza și Toma vistier, primul mare postelnic, al doilea probabil mare logofăt în sfatul lui Lă- custă, ceilalți dregători apar pentru prima dată în sfatul domnesc, în vremea celei de a doua domnii a lui Petru Rareș. Astfel, Rareș înalță în sfat și la cele mai înalte dregătorii ale țării nu mai puțin de 17 boieri: Borcea vornic și pîrcălab de Hotin, Nicoară Hîra și Gavril Moghilă (Movilă) pîrcălabi de Hotin, Frățian și Miron pîrcălabi de Neamț, Șandru și Tîmpa pîrcălabi de Roman, Petru Vartic hatman și pîrcălab (portar) de Suceava, Iurie spătar, Ion Moghilă (Movilă) și Dan vistieri, Maxim Hîrbor postelnic, 140 D.I.R., A, XVI-3, p. 193, 222. 111 N. Stoicescu, op. cil., p. 310. 143 D.I.R., A, XVI-1, p. 492. 143 Act din 28 februarie 1548 (ibidem, p. 533). Totuși, N. Stoicescu, op. cil., p. 229, idem, Lisla marilor dregători ai Moldovei, p. 408, il consideră pîrcălab de Hotin (?). 144 D.I.R., A, XVI-1, p. 554. 146 Ibidem, p. 410, 414, 416 etc. 144 în noiembrie 1542 e trimis ca sol la Moscova (Th. Uspenschi, Vasele moldovenești aflătoare în sala armelor din Moscova, in ,,Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice", XX (1927), fasc. 51, p. 93). 147 D.I.R., A, XVI-1, p. 413, 425, 428, 430, 433, 435 etc. 148 Actele din 25 mai 1543 și 30 aprilie 1546 (ibidem, p. 409, 483). www.dacoromanica.ro SFATUL DOMNESC (1538 Logofeți Vornici Pircălabi Hatmani Pircălabi (Portari) de Suceava Spătari Hotin Neamț Rom tn .... (1530 apr.) (1530 mart. 11) - (1527 mart 3)— 1538 (oct. 2) — Toma Efrem Huru Teodor (fratele lui Petru Rareș) -(sept). — — Mihu Drăgșan 1539 (mai 24) — — — — 1540 Gavril Trotușan —(noe.30) (noe. 30) (mart. 7) Popescu și A. Șeptilici (noe. 30) (mart. 7) Manca și N. Grozav (noe. 30) (mart. 7) — Ungurul — (noe. 30) și Mateiaș — (iun. 13) lane (noe. 30) (noe. 30) — (noe. 30) 1541 (mart. 11)— iulie — 1 — (mart. 11)— K3 (?) H — (mart. 11) — — 1542 — oar î ra C5 — — 1543 — N i c H tl< — 1544 e i a Făg pr. — (+ 1544) O (apr. 4) — 1545 Mat ostatec la a (apr. 4) — — Efrem Huru (sept. 17) Borcea — (ț 1545) (apr. 4) — Borcea și Sturza (sept. 17) (apr. 4) (apr. 4) Șandru și Timpa ( iun. 10; iul.) C3 > 1546 1 — (mart. 1 ; apr. 7, 8) Efrem Huru (mart. 17 — apr. 19) Borcea (apr. 7) - I. Sturza - (1548) și G. Moghilă -(1549) (mart. 17) Borcea (apr. 2, 6, 14 16) Danciu Huru și Miron Iurie — 1548 mai 5) - (1548 mai 5) (-1548) / 1551 l 1518 ) 15 16) Vistieri Postelnici Ceașnlci Stolnici Comiși Făiă dregători — — — — — — (mart. 7) — Crasnăș (noe. 30) (mart. 11) a o t(aug.21) (mart. 7) — I. Sturza (noe. 30), (mart. 7) — Șteful — (noe. 30) (mart. 7) Lohan — (noe. 30) (mart. 7) Pătrașco Tăutu — (noe. 30) (mart. 7) pan Vlad pan Scripcă pan Crăciun — (noe. 30) pan Miteiaș (apr. 4) — I. Moghilă (sept. 17) — (apr. 4) o 43 (sept. 17) (sept. 17) 'v' o tD Gj (sept. 17) (apr. 4) - pan Petru Circ (1560) (sept. 17) — — (mart. 4) (mart. 17) I. Moghilă —(apr. 23) Dan Maxim H Petrașco Neagu (Nc Plaxa pan Efrem Huru (mart. 1, apr. 7 — sept.) - (1550 12) - (1548 mai 5) (1550 mart. 12) -(1548 mai 5) - (1551 mart. 21) 86 CONSTANTIN BEZACHEVIOT 20 Petrașco ceașnic, Neagu stolnic, Plaxa comis, la care se adaugă cei doi boieri fără dregătorii: Petru Circ și Trif Hamza. în al doilea rînd, din cei 22 de boieri care participă la sfatul domnesc al lui Petru Rareș în cea de a doua domnie, doar cîțiva provin din familii care se afirmaseră în dregătorii în perioada anterioară : Ion Moghilă (și Gavril Moghilă în măsura în care face parte din aceeași familie), urmașul boierilor Moghilă și Hudici din veacul XV, ginerele lui Rareș, frații Huru14ft și I. Sturza, ai căror înaintași se înălțaseră cu o generație sau două în urmă, în vremea lui Ștefan cel Mare, și Maxim Hîrbor, fiul comisului Giurgea Hîrbor. în rest, 16 sfetnici ai lui Rareș provin din familii necunoscute, simpli boiernași de țară fără dregătorii (Borcea vornic 149 150, Petru Circ151 etc.) sau slugi domnești (Petru Vartic era fiul unui diac, el însuși începîndu-și cariera ca slugă domnească152 * *). Petru Rareș i-a ales dintre slugile credin- cioase, ca Nicoară Hîra, care l-a însoțit în pribegie; cămăraș în 1538, înălțat în sfat la 1541, ca pîrcălab de Hotin. O altă constatare privește stabilitatea dregătorilor din sfatul dom nesc. Trei dintre ei își păstrează funcția pînă la moarte (Toma mare vistier — 1543, Frățian pîrcălab de Neamț — 1544 și Nicoară Hîra pîrcălab de Hotin — 1545). Mateiaș mare logofăt nu e înlocuit în dregătorie nici măcar în vremea cît se afla prizonier la Făgăraș (1541—1545). Din actele păs- trate, care menționează sfatul domnesc, rezultă că în afara lui Borcea, care în 1545 — 1546 alternează ca mare vistier cu Efrem Huru, iar ca pîrcălab de Hotin cu I. Sturza și G. Moghilă, și a lui Dan, care alternează, ca mare vistier cu I. Moghilă, ambii rămînînd însă în cadrul sfatului, cei- lalți boieri își păstrează constant dregătoriile, care se continuă și după moartea lui Rareș, în primii ani ai domniei fiului acestuia, Iliaș. Deși, cum am văzut, Petru Rareș s-a sprijinit în această a doua domnie în bună măsură pe dregători ridicați de el în sfatul domnesc, oa menii săi de credință, totuși numărul daniilor către aceștia este foarte mic. Din 145 de documente emise de domn între 1541 — 1546, cunoscute pînă astăzi 183, doar trei privesc danii către marii dregători. La 30 aprilie 1542 Rareș dăruiește lui Nicoară Hîra pîrcălab de Hotin, „văzînd slujba lu dreptcredincioasă către noi”, satele Potropopenii cu pricut și mori pe Șiret, din „ocina noastră dreaptă” și Hireștii în ținutul Sucevii „care acest sat l-a pierdut Crasniș fost vistier, în hiclenie, cînd a și pierit” 151 (la 11 martie 1541, cum am văzut mai sus). Patru ani mai tîrziu, la 20 aprilie 1546, domnul dăruiește lui Șandru pîrcălab de Cetatea Nouă (Roman) care „ne-a. slujit nouă drept și credincios”, jumătate din satul Oțelești pe Berbeci, cu moară, pierdut de „loanăș șetrar în hiclenie, cînd s-a ridicat și cu alți necredincioși asupra nepotului de frate al domniei mele, Ștefan voevod cel Tînăr” 155. Iar peste zece zile, amintind „că această adevărată slugă 149 Pentru ascendenta lor, cf. actul din 20 aprilie 1546 (ibidem, p. 470). 150 Era fiul unui Fădor și nepotul lui Ivanco și Anușca, trăitori In vremea lui Ștefan cel Mare (D.I.R., A, XVI-1, p. 547). 151 Era fiul unui anume Circ și al Neacșei („Arhiva genealogică” II (1913), p. 262 : Gh. Ghibănescu, Schlfă istorică despre Șendricani, In Surete și izvoade, XIV, Huși, 1925, p, XXXIV XXXV). Actul din 5 martie 1529 (D.I.R., A, XVI-1, p. 298). U* Dintre acestea : 125 slnt cuprinse In D.I.R., A, XVI-1, iar 20 In alte publicații. im D.I.R., A, XVI-1, p. 406. im Ibidem, p. 471-472. www.dacoromanica.ro 21 POLITICA INTERNA A LUI PETRU RAREȘ 87 a noastră credincioasă, pan Giurgea Bole staroste de Putna ne slujește nouă drept și credincios”, Eareș îi dăruiește satul Șendrești pe Putna, pierdut de Patie (Ipatie) fost postelnic „în hiclenie, cînd au ridicat și cu alți necredincioși pe un lotru, anume Ștefan numit Lăcustă, asupra capului domniei mele” 186. Așadar, daniile către marii dregători privesc pe conducătorii de cetăți și ținuturi, provenind din confiscarea averilor unor „hicleni”. Eudele domnului beneficiază doar de o singură danie. La 27 aprilie 1541 Eareș dăruiește unei vere a sa, cneaghina (soția) lui Ion Popovici vatag un sfert din satul Biserica Albă, pierdut de Matiaș vistier (altul decît marele dregător omonim), pentru că în 1538 ,,au sfărîmatvistieria domniei mele la Hîrlău” 157. La fel de puține sînt și daniile către slugile domnești (dregători mici și mijlocii, fiii lor și cei ai marilor dregători). în 1546 aprilie 7, domnul miluiește pe „sluga noastră Sava postelnic, că ni-au slujit nouă drept și cu credință” cu un sfert din satul Gîrlești, ținutul Tecuci, pe care ,,Pătrașcu, ficior lui Bran, auperdut-o în viclișug, cînd au fugit cu Găneștii”168. Alt document din 1546 , păstrat în stare fragmentară, constituie probabil o a doua danie domnească prin care mai multe slugi domnești, care ,,ne-au slujit nouă drept și credinios” primeau satul Horo- diștea pe Ciuhur169. în sfîrșit, un act ulterior domniei lui Eareș amintește că acesta a dăruit a treia parte din Boianu Mare, ținutul Cernăuți, lui Drăghici vistier, fiul lui Mihu fost pîrcălab al Cetății de Baltă 16°. în schimb, cu mult mai numeroase sînt daniile către mănăstiri ; și sub acest aspect Rareș fiind un demn continuator al politicii marelui Ștefan161. Din totalul de 145 de documente emise de el, 22 constituie danii de acest fel. Cele mai multe se adresează mănăstirii Moldovița, ctitoria sa (șase acte), urmată de o altă ctitorie a sa, Pobrata și de Voroneț (cîte patru și respectiv trei acte), apoi de Putna, mitropolia de la Eoman și Bistrița (cîte două documente) și, în sfîrșit, de episcopia de Eădăuți, mănăstirile Homor și Sf. Ilie, fiecare primind cîte o danie. Spre deosebire de daniile către alte categorii sociale, provenind din confiscările moșiilor unor „hicleni”, cele acordate bisericii își au de obicei originea în domeniul domnului, în cumpărături sau schimburi efectuate de acesta. Astfel, Moldovița primește satele : Săliște, cu jumătate din ieze- rul Oreahov, jumătate din Băliceni cu mori și Berchișești pe Moldova cu o mănăstirioară și o topoliță cu moară, ultimul cumpărat ,,de la sluga noas- stră Corlat”. Mai primește un sălaș de țigani, pe care inițial, afirmă Eareș, ,,mi i-am cumpărat domniei mele de la birăul Eeghin de la Bistrița, pentru ■40 de zloți ungurești și pentru un cal”, un pîrîu ce se varsă în Moldova, Ibidem, p. 482 483. 157 Ibidem, p. 404. Numele verei lui Rareș, nu e cunoscut, actul fiind rupt In dreptul acestuia. îs» Ibidem, p. 452. îs» Ibidem, p. 449. 180 Ibidem, p. 548. 181 Cf. și caracterizarea Iui Gr. Ureche, Letopisețul, ed. 1955, p. 155, care tl socotește „om cuvios". www.dacoromanica.ro 88 CONSTANTIN REZACHEVICI jumătate din balta domnească Covor, de la Dunăre, alte bălți și gîrle ce se varsă în lalpuh, cu venitul lor162. Pobratei celei „nou zidită” i se dăruiesc satele Văleni, ținutul Cîrli- găturii, cu un iezer, Priseaca și Potropopenii, cu mori pe Șiret, Hireștii pe Moldova cu vie, ultimele trei cumpărate de Rareș de la Radu fost urednic de Hîrlău, siliștea Șerbănești cu moară pe Șiret luată de la Mateiaș. loanăș in schimbul a 3 000 de zloți, satul Negoiești și siliștea Părtănoși pe Șiret, din ocinele „strămoșești” 163. Mănăstirea Voroneț primește satele Balița, ținutul Dorohoi, și Bucureștii (capul Codrului)Putnei, Rareș îi dă satul Petricani pe Bașeu, cumpărat de la frații Sima și Olena, în schimbul altui sat Hănești, care „a fost al nostru domnesc” și a unor haine de postav, vite, vin, miere etc. Domnul nu uită să menționeze că a făcut aceasta „plătind bine și întoc inind bine” 165. Dania către „Mitropolia de jos, din tîrgul Romanului” și episcopul Macarie, cronicarul domniei, consta din satul „Țăpești, care este în Olteni, pe Bîrlad” cu gîrle, un sfert de iezer, loc de prisacă și un sălaș de țigani; jumătate de sat schimbată cu nepoții lui Duma Brudur, pentru jumătate din Glodeni, cumpărat de Rareș cu 240 de zloți, restul aflîndu-se în stă- pînirea domniei încă din vremea lui Bogdan cel Orb 166. Episcopiei de Rădăuți și episcopului Teodosie i se dăruiesc satele Havoroanele și Noua Seliță, din ținutul Dorohoi, cu im iaz și o moară pe Bașeu, din satele „strămoșești” ale domnului, pentru care „n-a avut nimeni nici un privi legiu asupra lor” 167. în sfîrșit, Petru Rareș dăruiește mănăstirii Sf. Ilie jumătate din satul Costina, care „a fost a noastră din veci” 168, iar Horno rului jumătate din iezerul Oreahovul, cu gîrlele sale169. Nu e uitată nici Tabloul repartiției actelor Interne emise de Petru Rareș (1541 1546) Acte Rude ale Mari Slugi Mănăstiri, Alte domnești domnului dregători domnești episcopii categorii 115 Danii 1 3 2 22 28 Întăriri — 6 80 8 23 117 Număr de documente 1 9 82 30 23 145 182 Actele din 25 februarie, 6 august 1513, 17 septembrie 1545 (înainte de 25 mai 1516), 25 mai 1546, 27 mai 1546 (D.I.R., A, XVI-1, p. 407, 409, 410, 518, 519, 525-526). 182 Actele din (24 aprilie — 25 mai) 1543, 24 aprilie, 11 și 13 mai 1546 (ibidem, p. 408, 480, 498—499, 505 — 506). Potropopenii și Hireștii fuseseră dăruiți In 1542 lui N. Hira pircălabul de Hotin, cum am văzut mai sus, dar cum acesta murise In 1545 fără urmași, au fost date Po bratci. 184 Actele din 21 octombrie, 4 decembrie 1544, 4 decembrie 1545, 4 (mai-iunie) 1546 (N. Crețulescu, Istoria sfintei mdnăitiri Rișca, Fălticeni, 1901, p. 49; T. Bălan, Documente bu- cooinene, H, 1934, p. 99; D.I.R., A, XVI-1, p. 489 — 490). 186 Actele din 24 aprilie 1542, 11 aprilie 1546 (D.I.R., A, XVI-1, p. 405, 456—458). 188 Actele din 15 (aprilie) și 12 mai 1546 (ibidem, p. 463 — 465, 501 — 503). 187 Actul din 4 iunie (1546) (ibidem, p. 532 — 533). 188 Actul din 21 aprilie 1546 (ibidem, p. 477). X’8 Act din 7 mai 1546 (ibidem, p. 491). www.dacoromanica.ro 23 POLITICA INTERNA A LUI PETRU RAREȘ 89 mănăstirea Bistrița, unde Eareș găsise refugiu și alinare pe drumul pri- begiei din 1538, și care, după făgăduiala de atunci, primește satul Mojești, cu mori, din ținutul Cîrligăturii 17°. în ceea ce privește însă întăririle de stăpîniri, sau confirmarea unor vînzări ale acestora, pe primul loc se situează slugile domnești. Din cele 145 de acte domnești, cunoscute din a doua domnie a lui Petru Eareș, 80 întăresc astfel de stăpîniri sau vînzarea lor. în rîndul slugilor domnești erau socotiți nu numai dregătorii mici și mijlocii, ci chiar marii dregători din afara sfatului domnesc170 171, sau fiii acestora172. între „slugile credin- cioase” ale lui Eareș se numărau „Toader Băloș pisarul nostru”, „credin- ciosul nostru Ion logofăt”, Ion lațeo stolnic, Ion Golăi stolnicel, viitorul mare logofăt din 1572 — 1578 etc.173. Uneori Eareș motivează întărirea mor proprietăți: „văzînd slujba loi' drept credincioasă” 174 *, sau întărește dreptul a cinci slugi, acordat de Bogdan cel Orb, „ca să-și întemeieze un sat”, pentru că „ne-au slujit nouă drept și credincios” 176. Dintre marii dregători din sfat, beneficiază de întărirea proprietăți- lor : „boierul nostru credincios și cinstit jupan Mateiaș logofăt”, Petru Vartic portar de Suceava, pentru „slujba lui drept credincioasă către noi”, fiații Huru, Efrem mare vornic și Danciu pîrcălab de Neamț, și „credin- ciosul nostru pan Petru Circa pîrcălab” 176. Opt acte de întărire a proprietăților sînt acordate mănăstirilor Putna, Pobrata, Moldovița, Voroneț, episcopiei de Eădăuți, mănăstirii Homor, deci cele care beneficiază și de cele mai multe danii, la care se adaugă mănăstirea Căpreni din ținutul Lăpușna177, ctitorită de Eareș. în sfîrșit, alte 23 de documente domnești întăresc stăpînirile altor categorii (țărani liberi, boiernași, care nu făceau parte din rîndul „slugilor”, văduve etc.). De obicei, referindu-ne la toate categoriile, proprietățile întărite nu depă- șeau trei sate. Chiar domeniul boieresc de moștenire al familiei Huru, din care făceau parte doi mari dregători nu depășea, la 1546, două sate și trei părți de sat178. Numărul mare de întăriri de stăpîniri acordate de Petru Rareș slugilor lomnești, în această a doua domnie, reflectă interesul voevoduhii pentru această categorie dinamică, pepinieră a marilor dregători. Este interesant de remarcat atitudinea domnului față de o astfel de slugă domnească, Mateiaș loanăș, pe care l-a apucat „cu mare strînsoare un agă turc a împăratului turcesc, anume lonuz Bâghiul”, pentru o vină ce s-a dovedit 170 Acte din (martie-septembrie 3} și 24 aprilie 1546 (Moldova in epoca feudalismului, 1, p. 53 54, 55-58). 171 De pildă, Cozma Gheanghea pircălab de Orhei (D.I.R., A, XVI-1, p. 409); I. Caproșu, Vn document de la domnul Moldovei Petru Rareș, In „Revista arhivelor”, IX (1966), nr. 2, p. 321 322). i’s Menționăm pe Ion, fiul lui Grozav fost mare vornic, Toina, fiul vornicului Șt. Hrană D.I.R., A, XVI-1, p. 444, 446). Chiar și femeile erau se pare considerate „slugi domnești” ( bidem, p- 462, traducere). na Ibidem, p. 417, 425, 447, 459, 460. Ibidem, p. 433, cf. și p. 428, 429, 465. i76 Ibidem, p. 127. ne Ibidem, p. 111, 429, 467, 470, 492. 177 Ibidem, p. 405, 407 408,410, 481, 527 — 528, 530 ; I.. T. Boga, Documente basarabene, V, P- 11- 178 d.i.r., a, xvi-i, p. .dacoromamca.ro 90 CONSTANTIN REZAiCHEVrCl 24 reală înaintea judecății domnești. Cu toate acestea, Rareș îi dăruiește lui Mateiaș, pentru a se răscumpăra, 3000 de zloți (galbeni) ! o sumă foarte mare, în schimbul căreia primește de la acesta doar o siliște, Șerbănești, cu moară pe Șiret,179, într-o vreme cînd satele prețuiau numai 200 — 300 de galbeni, iar cele mai scumpe nu depășeau 800 de galbeni. în legătură cu actele de întărire a stăpînilor, ,,în țara noastră, in Moldova”, observăm că Rareș, introduce constant în formularul acestora negarea eventualelor acte emise de Ștefan Lăcustă, pentru aceleași pro- prietăți : „Și iarăși, dacă se vor afla cîndva niște privilegii dela acel Ștefan voevod, numit Lăcustă, iar acele privilegii să nu aibă nicicînd nici o lege, înaintea privilegiilor noastre” 18°. Prin acestea, Rareș nega însăși domnia lui Lăcustă, pe care o socotea o uzurpare, și lua măsuri de prevedere împotriva abuzurilor făptuite de acesta în confirmarea proprietăților 181. Importanța pe care fiul lui Ștefan cel Mare o acorda slugilor dom- nești, din care făceau parte și curtenii din ținuturi, rezultă și din faptul că începînd din vremea celei de a doua domnii încep să fie menționați în documente „vategii” (vătafii de ținuturi) — Iurșa vatag de Dorohoi, la 11 aprilie 1546182—, numiți mai apoi și mari vătafi183. Ei conduceau curtenii din ținuturi, și este foarte probabil ca această organizare administra- tivo-militară teritorială (sistemul vătafilor de ținuturi) să dateze din timpul celei de a doua domnii a lui Petru Rareș 184, cînd sînt amințiti și husarii moldoveni, a căror apartenență socială era similară cu cea a curtenilor185 *. Rareș se ocupă îndeaproape de conducerea ținuturilor, rezidind mai tot timpul la curțile domnești din cadrul acestora. La Suceava îl întîlnim rareori, de pildă, în ianuarie și la 6 august 1543, sau la 12 februarie și 14 decembrie 1545 18S. Preferă curțile de la Hîrlău (1541 aprilie 27, 1542 aprilie 24, 1543 ianuarie, aprilie 24 — mai 25, 1545 septembrie 17, 1546 iulie 2 — 7), nu departe de ctitoria sa Pobrata, și Huși (1545 aprilie 4, 1546 martie 1 — 4, aprilie 4 — iunie 4), dar nu ocolește nici pe cele de la Vaslui (1541 aprilie, 1546 martie 17 — 25), Iași (1542 aprilie 30, 1545 decembrie 4, 1546 iunie 9 — 24), și Bîrlad (1546 martie 27 — aprilie 7). Numai în 1546, ultimul an al vieții, de cînd s-au păstrat cele mai multe documente din a doua domnie a sa187, Rareș rezidează, în ordine, la Huși, Vaslui, Bîrlad, Huși, Iași, Hîrlău, Botoșani și probabil Suceava. Ibidem, p. 505. 180 Ibidem, p. 416, 421, 424, 428, 429, 431, 433, 434, 435 etc. 181 Un act din 27 mai 1546, referitor la danii din prima domnie a lui Rareș către ctitoria sa Moldovița, menționa că ,,le-a scos acel Ștefan voevod, numit Lăcustă, In zilele lui, din uricul domniei mele” (Ibidem, p. 525). 188 Ibidem, p. 457. MS Cf. și N. Stoicescu, Curteni și slujitori, București, 1968, p. 237; N. Grigoraș, Insfi- tufiile feudale din Moldova, I, București, 1971, p. 310. 184 Cf. B. T. Câmpina, Ideile călăuzitoare ale politicii lui Ștefan cel Mare, In „Studii” X (1957), nr. 4, p. 65. 184 C. Rezachevici, Despre evolufta husarilor (Mnsarilor) la români in evul mediu, in legă- tură cu instituția similară la popoarele vecine, in „Studii și materiale de muzeografie și istorie militară”, București, 4 — 5, (1971 — 1972), p. 82, 89. 188 Cronicile slavo-române, ed. 1959, p. 118 ; D.I.R., A, XVI-1, p. 409, 411; Hurmuzaki, XV1, p. 440, nr. DCCCXXIV. 187 Cf. și Gh. Ghibănescu, Divanufile domnești din Moldcva, p. 18. xfcww.aacoromamca.ro 25 politica interna a lui petru RAREȘ 91 Tot în a doua domnie, Petru Rareș, reface cetatea Soroca, în forma in care se păstrează și astăzi. Cetatea exista încă de la sfirșitul domniei lui Ștefan cel Mare 188, la 1 iunie 1512, Bogdan cel Orb numind-o „cetatea noastră care (ne) apără împotriva păgînilor” (castro nostro guod contra paganos tutelam habet)189, în acest caz fiind vorba de tătari. în 1538 sultanul numise aici un sangeac 19°. După relatarea lui Miron Costin : „Soroca a fost clădită de Petru vodă, după descălecatul al doilea” 191 *, exprimare confuză prin care putem înțelege fie că este vorba de Petru al Mușatei, fie de Petru Rareș, în cea de a doua domnie. Mai probabil cei doi voievozi s-au contopit în cugetul cronicarului, care urmărea să atribuie o vechime cît mai mare cetăților moldovene, Rareș refăcînd sigur cetatea. Evenimentul a avut loc după 23 aprilie 1543, cînd domnul cheamă un meșter din Bistrița să lucreze la cetatea Soroca 19Z, probabil în vara aceluiași an, și s-a datorat știrii că Suleiman Magnificul vrea să ocupe Orheiul. Se pare că și curtea domnească din Iași a fost refăcută de Rareș, după distrugerile suferite în 1538 193. Și în domeniul ctitoriilor bisericești, Petru Rareș nu și-a dezmințit faima din prima domnie. „Cu adevărat era ficior lui Ștefan vodă celui Bun, că întru tot simăna tătîne-său” — scrie Grigore Ureche. După părerea sa, în toamna lui 1542 „au sfirșit mănăstirea Pobrata, carea era zidită de dînsul (între 1527 — 1532 — C. R.) și o au sfințit” 194. Aici își va alege și locul de veci, la sfatul vărului său, mitropolitul Grigore Roșea, care fusese egumen al mănăstirii195 * *. Rareș n-a uitat nici făgăduiala făcută mănăstirii Bistrița, unde aflase refugiu în toamna anului 1538, de a o înoi din temelie, dacă va reveni în scaun. Lucrările începute în 1541 s-au terminat cu puțin înainte de moartea sa. „Și mi-am adus aminte de făgăduința mea — amintește Rareș în 1546 — și am reînoit, și din temelie am rezidit, și din afară și din lăuntru am împodobit hramul împărătesc al Adormirii preacuratei născătoare de Dumnezeu din mănăstirea Bistrița”198. Tot astfel, și-a amintit și de făgăduiala făcută, în aceleași împrejurări, mănăstirii Bisericani, unde de asemenea aflase loc de odihnă, înaintea refugiului în Ardeal. Pomelnicul românesc al mănăstirii înseamnă că în a doua domnie : „au mai zidit și au mai înfrumusețat sf<ă>nta biserică. . . Cf. C. C. Giurescu, Tirguri sau orașe și cetăți moldovene din secolul al X-lea pină la mijlocul secolului al XVI-lea, București, 1967, p. 276. 19t Hurmuzaki, IP, p. 700, nr. CCCCLV. 1,0 A. Veress, Documente, I, p. 18. în martie 1541 cetatea Soroca se afla din nou In stăpinirea Ini Rareș (N. lorga, Studii istorice asupra Chiliei și Cetății Albe, p. 349). i’i Miron Costin, Cronica țărilor Moldovei și Munteniei, în Opere, ed. P. P. Panaitescu, București, 1958, p. 205. im Hurmuzaki, XV1, p. 432, nr. DCCCVII; N. lorga, Documente românești din arhivele Rislrițci, I> București, 1899, p. XXXIX. im Cf. N. Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităților și monumentelor medievale din Moldova, București, 1974, p. 407. i’« Gr. Ureche, Letopisețul, ed. 1955, p. 155 ; N. Stoicescu, op. cil,, p. 666 și urm. im Gh. Buzatu, Mănăstirea Probola, București, 1968, p. 10. im Moldova in epoca feudalisw(>tW., p. 51 — 52; N. Crețulescu, Istoria sfintei mănăstiri Rișca din Judelui Suceava, Fălticeni, 1901; N. Stoicescu, op. cit., p. 711 — 713. 199 G. Balș, Bisericile moldovenești din veacul al XVI-lea, p. 80—83; N. Iorga, Studii ș documente, XV, București, 1908, p. 291 ; N. Iorga, Istoria bisericii românești, I, ed. a Il-a, București, 1928, p. 161. 2M D.I.R., A, XVI-1, p. 464, 501. 201 Gr. Ureche, loc. cit., episcopul Melchisedck, Chronica Romanului șt a episcopiei de Roman, I, București, 1874, p. 183 — 184. 202 Cronica lui Azarie, in Cronicile slavo-române, ed. 1959, p. 141. Cf. și Sc. Porcescu, Episcopul Macarie al Romanului (1531—1558), in „Mitropolia Moldovei”, XXXVI (1960), nr. 5 — 6, p. 347 — 361. 298 Hurmuzaki, XV1, p. 440, nr. DCCCXXIV, p. 447, nr. DCCCXXXIII p. 448, nr DCCCXXXV, p. 449, nr. DCCCXXXVII, p. 453, nr. DCCCXLI, p. 454-455, nr. DCCCXLV (dată greșită), p. 515 — 519, nr.DCCCCL DCCCCLII. Biserica a fost lucrată de bistri{eanul Luca zidarul (ibidem, p. 465—466, nr. DCCCLXV). 204 Gr. Ureche, loc. cit.; N. Stoicescu, op. cit., p. 165. Nu știm in vremea cărei domnii a refăcut Rareș paraclisul din cetatea Hotin și dacă el este ctitorul Agapiei vechi și al schitului Rarău (ibidem, p. 22, 371, 695). în același an dăruiește un aer mănăstirii Dionisiu de la Muntele Athos (Em. Turdeanu, Din vechile schimburi culturale dintre români șl jugoslavi, in „Cercetări literare”, III, București, 1939, p. 163). 206 Gr. Ureche, loc. cit.; G. Balș, op. cit., p. 327. Gr Urcchc’ loc' 27 POLITICA INTERNA A LUI PETRU RAREȘ 93 LA POLITIQUE INTERIEURE DE PETRU RAREȘ (LE SECOND RfiGNE, 1541 -1564) rEsumE Par suite d’une analyse ă caractere monographique du second regne du voievode moldave Petru Rareș, l’auteur releve la signification de la rdnstauration de celui-ci avec l’appui du sultan et examine amplement l’attitude du prince envers diffdentes classes et cat^gories sociales. Par rapport â l’opinion exprimâe dans le passâ, faute d’une analyse attentive de ce regne, Rareș n’est pas revenu au trone poussâ seulement par des sentiments de vengeance contre les boyards qui l’avaient trahi en 1538, lors de la campagne de Soliman le Magnifique. Le sultan lui avait promis la restitution du territoire moldave enleve en 1538 et il groupa de la soite autour de lui, des le commencement de son regne, presque tous les boyards qui militaient dans ce but. Parmi les traîtres de 1538 seuls quatie boyards furent executes : le hetman Mihu, le logothete Gavril Trotușanul, le tr6sorier Crasnaș et le logothete de second rang Cozma, et ce, officielement, pour avoir participi â l’assassinat de Ștefan Lăcustă, nomme par le sultan (1538 —1540). D’autres proches collabora- teurs du voievode tu6, mais qui avaient passe ă nouveau du câte de Rareș, en 1541, furent non seulement pardonnes, mais accueillis meme au conseil princier. Durant l’intervalle 1541 —1546 les confiscations de domaines foncieis sont tres rareș et les boyards qui s’6taient rdugies en Pologne n’osent revenir dans le pays craignant qu’il ne soient punis pour avoir participi ă l’assassinat de Ștefan Lăcustă. Le conseil princier de Petru Rareș comptait pour la plupart de nou- veaux dignitaires. Sur les 22 boyards figurant au conseil princier de 1541 ă 1546, 17, provenant en g6nâral de familles inconnues, sont dlevâs pour la premiere fois ă ce rang par le prince. N6anmoins ils ne jouissent pas d’un trop grand nombre de donations, la majorite de celles-ci âtant accordees aux monasteres. Quant ă la confirmation des proprietâs, ce sont les ,,gen au service du prince” (soit les boyards petits et moyens) qui polarisent l’attention de Rareș. Dans le domaine des constructions, Rareș deploie une intense activitd pendant la periode de son second regne : il fait reconstruire la forteresse de Soroca, probablement la cour prindere de Jassy, acheve la con- struction du monastere de Pobrata, reconstruit les monasteres de Bistrița, Bisericani, Căpriana et l’âveche de Roman et bâtit le monastere de Rișca et l’âglise prindere de Tîrgu Frumos. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ALE MOLDOVE ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI PETRU RAREȘ DE ȘTEFANA SIMIONESCU Domnia lui Ștefan cel Mare a cunoscut o intensă activitate pe planul relațiilor externe, fie că a fost vorba de legături diplomatice, fie de acțiuni militare ofensive sau defensive. Deși după pacea din 1487 relațiile cu turcii nu mai puneau probleme a căror rezolvare cerea urgență, totuși soluția adoptată nu era pentru Ștefan și adepții politicii sale decît un mijloc de a ciștiga timp. Pentru reluarea luptei se cerea consolidată nu numai situația internă dar erau necesare condiții internaționale cît mai favorabile^ De aici au derivat și principalele preocupări de politică externă și internă ale Moldovei la sfîrșitul veacului al XV-lea, caracteristice și pentru prima parte a secolului următor. Moldova a reușit și după moartea lui Ștefan să-și mențină autonomia aproape trei decenii, în cadrul raporturilor cu Poarta, așa cum fuseseră ele stabilite de marele domnitor. Doar o creștere a tributului este consem- nată în timpul lui Bogdan (1504—1517). Urmașul său, Ștefăniță (1517 — 1527) a reușit să ocolească cererile de a însoți trupele sultanului în Transil- vania, să înfrîngă pe tătari în 1518 și să nimicească chiar o oaste turcească ce se înapoia de la o campanie de jaf din Polonia (1524). Tot el a trimis o solie în Polonia, care a făcut să se audă dorința de independență a acestor țări de unde pornea încă o dată îndemnul de luptă comună pentru apă- rarea intereselor solidare ale statelor europene b Ideea dominantă a politicii externe a lui Petru Rareș (1527—153b, 1541 1546), succesorul lui Ștefăniță, a fost apărarea independenței țării, deci rezistența față de Imperiul otoman ca și o întărire a puterii Moldovei în raport cu țările din jurul ei. în momentul venirii lui Petru la tronul Moldovei se afla în plină desfășurare o nouă campanie militară a Imperiului otoman spre centrul Europei, care pe de o parte aducea Porții o creștere teritorială substan- țială, pe de alta impunea o apropiere a forțelor ostile turcilor. în încer- carea sa de rezistență antiotomană, Petru Rareș s-a lăsat atras în conflictul iscat între Zapolya și Ferdinand pentru stăpînirea Ungariei, mizînd pe Imperiul habsburgic, ramura austriacă care aparent era principalul expo- nent în lupta antiotomană. 1 Iilor ia poporului român, București, 1970, p. 152. .BEUSTA DE ISTOIUE”, To.u. 30. pr. 1. p. ^^3aCOTQmanica6. 8 Ferdinand trimite Intr-o primă solie pe Georg Reichestorffer la domnul Moldovei, urmat de loan Cheh trimisul lui Zapolya. 8 A. Balcar, Darstellung der Kămpfe Ferdînands I mit den Osmanen unlcr licriirl si- chligung gleichzeitiger Ereigntsse tn der Moldau, In ,.Programm des griech-orient. Gjninasiums in Suczava”, 1871, p. 9. „Die Unterhandlungen fiihrlen cndlich dahin, dass sultan Soliman 11 am 27 Jănner 1528 in einer feierlichen Audienz das Schulz-und Trutzbundniss mit loanZapolva abgeschlossen und ihm den Kdnigstitel von Ungarii fiir das Versprechen einer jălirliclicii Gesandschaft mit freiwilligen Geschenken verliehen halte”. 10 Aceste cetăți erau Cetatea de Baltă cu domeniul ei și Ciceul cu 60 de sale, amb le stăpinite și mai Înainte de domnii Moldovei, apoi Ungurașul cu un Întins ținut de 34 de sate, Bistrița cu 23 de sate și Valea Rodnei cu 23 de sate, cu mine de aur și de argint, toate pose siuni de mare importanță economică; v. Istoria Bomăniei, București, voi. II. p. 635. 11 I. Ursu, Die auswiirtige Polilik des Peler Bares, l'iirst von Moldau (1527 15oA), Vien, 1908, p. 36, 39. 12 Pentru noua ofensivă otomană și asediul Vienei in 1529 v. W. Stilrminger, Bibho- graphie und Ikonographie der TUrkenbelagerungen Wtens, 1529 und 1683, Graz, Kâln, 1955, 420 p. www.dacoromamca.ro 5 RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ALE MOLDOVEI 99 stăpiuirile dincolo de Carpați (patru centre militare însemnate cu întinsele lor domenii), consolidînd astfel influența Moldovei în viața acesteia. „Loia- litatea” lui Petru Rareș față de puterea otomană în această etapă, nu a fost decît orientarea adoptată de domn pentru a-și realiza propriile sale țeluri. în același timp domnul Moldovei a reușit pentru un timp să controleze politica externă a Țării Românești unde una din fiicele sale, Ana, era căsă- torită cu voievodul Vlad înecatul13. Avînd astfel asigurată poziția sa în Transilvania și în Țara Româ- nească, Petru Rareș și-a orientat atenția spre Polonia, în nădejdea rezol- vării în favoarea Moldovei a problemei Pocuției, obiect de litigiu între cele 2 țări de un veac și jumătate. Petru dorea să redobîndească de la Polonia (cu care încheiase și un nou tratat în 1528) teritoriul contestat14. Dar cum tratativele nu se finalizau în direcția dorită de Petru, în anii 1530 31 el a pătruns în Pocuția obținînd unele succese militare. Tot pentru a-?i pregăti victoria împotriva Poloniei, domnul Moldovei trimisese încă din 1529 o solie la țarul Vasile al Moscovei rămînînd cu acesta în legătură diplomatică pînă aproape de sfîrșitul domniei sale și a căutat atragerea populației creștine ortodoxe din Polonia, de partea sals. Primele succese militare ale lui Petru Rareș împotriva regatului vecin obținute în acești ani s-au adăugat consolidării poziției sale din Țara Românească și Tran- silvania, însemnînd epoca de apogeu din domnia lui. Fără a avea toate calitățile tatălui său, Ștefan cel Mare, lipsindu-i în primul rînd „răbdarea diplomatică”, Petru Rareș a reușit totuși într-un interval scurt să urce Moldova pe o nouă treaptă a prestigiului internațional. Acest moment maxim din domnia sa a însemnat un precedent important nu numai pentru încercarea de unificare a țărilor române dar și pentru constanta luptă a Moldovei de a se alia cu forțele antiotomane. Dar redeschiderea vechiului conflict cu Polonia pentru Pocuția1* și mfringerea neașteptată a domnului Moldovei la Obertyn (august 1531)17 a fost începutul unei noi orientări în politica externă a Moldovei care din etapă în etapă avea să ducă la deznodămîntul din 1538. într-adevăr, în gruparea forțelor din Europa răsăriteană, Polonia se afla mai aproape de interesele otomane decît de cele ale Habsburgilor. 1 )upă ce l-a găzduit pe Ioan Zapolya cînd, izgonit de trupele lui Ferdinand 13 Despre căsătoria lui Vlad înecatul cu Ana, Iiica lui Petru Rareș, In instrucțiunile sol ilni polon la Poartă Jacob Wilanossski in octombrie 1531, v. Hurmuzaki, op. cit., voi. XI, p. 32. u „Le liourgrave de Hotin et celui de Cernăuți, qui commandaicnt â la frontiere, conclurent le 3 dăcembre un trăită avec la Pologne qui sur la basc d’une complăte indepen- dincc dc la Moldavic nc faisait que renouvcler les clauses habituclles; N. lorga, Polonais et Roitmains, Relations poliliques, tconomiques et culliirellcs, București, 1925, p. 31. 16 In Încercările sale dc a crea un front anii otoman și dc a rezolva conflictul cu P< lonia, Petru a folosit cu dibăcie partida promoldovcană din acest regat, a trimis mai inulle solii la Moscova și spre tătarii din Crimcea; v. P. P. Panaitescu, Petru Rareș și Moscova, extras din volumul In memoria fui Vasile Pirvan, București, 1931, 10 p. 13 Pentru redeschiderea conflictului intre Moldova și Polonia In această epocă, v. I. L’rsu, op. cit., p. 73 101; N. lorga, Relațiile Moldovei cu Polonia, documente nouă. Petru Rareș și politica sa la/ă de moldoveni, in „Convorbiri literare”, XXV, 1901, p. 324 352, 381 — 119; I. Nistor, Die Moldauischen Anspriiche auf Pokutien in „Archiv fiir osterrcichische Geschichte”, sol. 101, Wicn, p. 1 183, ctc4 , 17 I. Ursu, op. cit., p, 73 WWW.dacoromamca.ro 100 ștefana stmkxnescu 6 fusese nevoit să părăsească Ungaria, Polonia i-a oferit nu numai sprijin diplomatic la Poartă, tratatul turco-ungar fiind mijlocit de foarte abilul diplomat polonez, Jeronim Laski, dar și concurs militar pentru recucerirea teritoriului pierdut18. Ținînd seama de conjunctura politică din spațiul carpato-dunărean, Imperiul otoman nu dorea un conflict diplomatic sau militar între Moldova și Polonia, cu atît mai mult cu cît cel dintre Ferdi- nand și Zapolya nu se terminase încă iar Soliman avea tot interesul ca Petru Rareș să-și păstreze forțele pentru continuarea războiului cu Hab- sburgii. De aceea sultanul a căutat rezolvarea litigiului între Rareș și Sigis- mund pe cale diplomatică, trimițîndu-1 aici în 1532 pe unul din sfetnicii săi apropiați venețianul renegat, Aloisio Gritti, dar care a folosit acest prilej pentru a încerca realizarea propriilor interese în dauna Moldovei19. Alte evenimente aveau să precipite în anii următori schimbarea de direcție a politicii externe moldovene și să adauge acestui factor indirect de conflict cu Poarta, unul direct. Prilejul agravării a fost oferit de politica lui Soliman de înăsprire a dominației otomane în spațiul carpato-dunărean. Ofensiva otomană din 1529 reînnoită în 1532 dacă nu a reușit să înfrîngă în teritoriul ereditar puterea habsburgică, i-a îngrădit simțitor acțiunea în Ungaria. Trecerea lui Soliman prin această țară a fost marcată de o accentuare a stăpînirii sale aici; el a lăsat la Buda o garnizoană otomană de 3 000 de soldați iar mai tîrziu a poruncit înlocuirea ofițerilor și soldaților unguri cu turci20. Cu supravegherea aplicării hotărîrilor sul- tanului la Buda fusese însărcinat Gritti, căruia îi era rezervat im rol decisiv în evenimentele politice din spațiul nostru în anii următori. Sfetnicului său, i-a încredințat Soliman misiunea de a consolida dominația otomană asupra celor trei țări române. Căci tratatul de pace încheiat în vara anului 1533 între Imperiile Habsburgic și Otoman 21, care confirma situația de fapt creată de evoluția militară, lăsînd Habsburgilor doar o f îșie îngustă din teritoriul ungar. Acum și la protecția acestei îndepărtări a influ- enței habsburgice, Poarta s-a străduit să-și consolideze mult controlul asupra țărilor române. Agentul și, în același timp, simbolul acestei înăspriri avea să fie același Gritti ale cărei ambiții personale, desfășurate în cadrul acțiunii otomane, se întindeau asupra celor trei țări române 22. Faptul care a contribuit hotărîtor la trecerea lui Rareș în tabăra habsburgilor a fost tocmai acțiunea lui Gritti din 1534, trimis de Soliman pentru a negocia cu imperialii aplicarea păcii semnate cu un an mai devreme. Așteptat cu nerăbdare de Ferdinand care se întemeia pe con- vorbirile secrete ale trimișilor săi la Constantinopol cu Gritti prin care nădăjduia să obțină un șir de rectificări de graniță, misiunea emisarului 18 Ig. A. Fessler, op. cit., p. 433. 18 A. Gritti plănuia izgonirea lui Rareș din Moldova cu ajutorul polonilor; v. I. Ursu, op. cit., p. 89, nota 37. 10 H. Kretschmayr, Ludooico Grtlli, Eine Monographie, in „Archiv f(lr Bsterreichische Geschichte”, voi. 83, 1896, Wien, p. 44, nota 1. 81 C. D. Schepper, (dit Schcppcrus), Mlsslons diplomatiques de Scheppcr ambassadeur de Christiern II, de Charles V, de Ferdinand I et de Mărie reine-gouoernante des Pays-Bas, de 1523—1555 (Gând), 1856. 88 în legătură cu misiunea lui Gritti, v. H. Kretschmayr, op. p. 47 82; ultima misi- une a lui Gritti in teritoriul nostru a fost de curlnji reluată de A. Decei In Două documente turcești privitoare la p. 101-160. 7 RELAȚIULE INTERNAȚIONALE ALE MOLDOVEI 101 sultanului era urmărită cu mare îngrijorare în cele trei țări române, unde semnificația ei reală nu era ignorată. Factorii politici din Țara Românească, Moldova și Transilvania ca și din Ungaria, înțelegeau prea bine că sosirea lui Gritti, însoțit de o puternică suită formată din aproximativ 2 000 ostași turci nu putea decît să aducă o nouă agravare a dominației otomane, în fața primejdiei comune, cele trei țări se apropie și acționează împreună, eventualitate de care se temea în cel mai înalt grad sultanul. într-adevăr, potrivit unei mărturii contemporane tocmai posibilitatea unei rezistențe solidare a celor trei țări române l-a îngrijorat mereu pe Soliman : „Dar Soliman se temea, nu cumva, voind a ocupa sau Transilvania, sau Țara Românească sau Moldova, să se unească toate aceste trei țări și să-l covîr- șească fie prin cursele lor, fie prin forța lor, lucru ce de asemenea era de crezut” 23 * *. în împrejurările cunoscute, Gritti este ucis la Mediaș (septem- brie 1534) iar cei doi fii ai săi, expediați domnului Moldovei, au avut aceeași soartă. Uciderea lui Gritti și zădărnicirea programului sultanului în raport cu țările române l-a silit, firește, pe Rareș să-și reconsidere decisiv politica externă. Deși domnul Moldovei s-a grăbit să dea explicații lui Soliman, angajat acum într-un lung și greu război cu Persia, prin scrisori trimise în îndepărtatele meleaguri unde se afla sultanul 2i, el nu a întîrziat să-și pregătească noile alianțe. Apăsătorul tribut solicitat de Poartă domnului Moldovei, atitudinea refractară a sultanului în problema Pocuției, apro- barea tacită a lui Soliman pentru planurile lui Gritti față de tronul său, sînt tot atîtea motive (ca și speranța nemărturisită a lui Eareș într-o even- tuală reluare a cetăților dunărene pierdute cîteva decenii în urmă) care l-au determinat pe domnul Moldovei să pornească pe drumul colaborării cu Ferdinand. Contrar părerii unor istorici care nu au considerat necesară schim- barea orientării făcută de Eareș, se poate spune că el nu este primul dom- nitor moldovean care, la solicitările habsburgilor și din anumite necesități politice sau militare au încercat o astfel de colaborare. Căci din timpul lui Ștefan cel Mare ni s-au păstrat mai multe scrisori care vorbesc de încercarea Habsburgilor (în acel moment împărat era Maximilian I) de a-și crea alianțe în răsăritul Europei prin atragerea în primul rînd a Mol- dovei în politica lor din Ungaria și față de Poartă. S-a inaugurat astfel noua direcție a politicii răsăritene a casei de Habsburg care s-a manifestat con- stant în veacul al XVI-lea26 *. Revenind la Petru Rareș, la 4 aprilie 1534, după negocieri prelungite în care orașele săsești au jucat un rol însemnat s-a încheiat tratatul secret de alianță între Petru Rareș și Ferdinand de Hab- sburg recunoscut de cel dintîi ca rege al Ungariei. Tratatul ca și actele legate de el asigurau lui Petru Rareș toate pozițiile dobîndite anterior în Tran- silvania prin negocierile cu Zapolya și consacra de fapt alianța antioto- 23 A. Verancics, Expedilio Solimani in Moldauiam, In „Tezaur de Monumente istorice”, t. III, București, 1864, p. 152. 34 Informația referitoare la solia lui Rareș trimisă la Bagdad unde se afla sultanul, la A. Gevay, Urkunden und Aklensliicke zur Geschichte der Verhăltnisse zwischen Oslerreich, Un- garn und der Pforte im XVI—XVII Jahrhunderte, voi. III, Wien, 1838, p. 11. 26 Ș. Papacostea, De la Colomeea la Codrii Cosminului — poziția internațională a Mol- dovei la sfirșitul secolului al X 102 ȘTEFANA SIMTONESCU 8 mană dintre Habsburgi și Moldova care se angaja să participe eu toată forța ei militară la acțiunile lui Ferdinand contra turcilor 2B *. Momentul părea deosebit de prielnic pentru înjghebarea unei largi coaliții antiotomane în realizarea căreia Petru își punea mari speranțe. Prins în conflictul cu Persia dinastiei Sefevizilor care, de curînd instau- rată, dăduse vechiului stat persan o nouă vigoare, Soliman nu se putea angaja concomitent într-un război de mare anvergură în Europa. Timp de cîțiva ani, această situație a dat un răgaz țărilor europene; ca și în trecut aceste diversiuni orientale care veneau din răsărit, din Asia Mică și din Persia, erau urmărite cu cel mai mare interes de puterile ostile Porții, inclusiv țările române, ai căror domni, bine informați, foloseau prilejurile favorabile create de angajarea în răsărit a puterii militare a otomanilor 27. în corespondența sa eu Ferdinand, din acești ani, Rareș a căutat să-l convingă pe acesta de necesitatea folosirii unui moment așa de favorabil: „căci, niciodată — transmite Rareș regelui german n-a avut Maies- tatea Sa un prilej ... ca acum întrucît împăratul Turcilor a fost înfrînt în cîteva rînduri de regele Perșilor. . .” 28. Chiar și Zapolya, cu care domnul Moldovei a păstrat relațiile diplo- matice și după încheierea tratatului cu Ferdinand, era înclinat acum spre o acțiune antiotomană, în primul rînd de teama răzbunării lui Soliman pentru moartea lui Gritti, iar aliații obișnuiți ai Porții, tătarii, erau prea dezbinați ca să reacționeze la aceste acțiuni, în timp ce polonezii erau reținuți de conflictul lor cu Moscova. Anii 1536 și 1537 s-au caracterizat prin încercările de a înjgheba coaliția antiotomană. Petru Rareș și-a intensificat eforturile diplomatice în această privință. După ce căzuse de acord cu emisarul lui Carol V cu privire la acțiunea împotriva turcilor, la care își anunțaseră adeziunea și căpeteniile bisericii sîrbe, domnul Moldovei a intrat în legături directe cu împăratul Carol solicitîndu-i sprijinul militar și pecuniar încă din sep- tembrie 1537 M. La rîndu-i împăratul s-a străduit să se realizeze concilierea între Ferdinand și Zapolya, condiție esențială pentru reușita oricărei acțiuni antiotomane. în același timp, Ferdinand a încercat cu perseverență să obțină încheierea unui armistițiu între Polonia și Moldova pentru a-1 degaja pe noul său aliat de un conflict care îi absorbea o mare parte din forțe 30. Este de amintit faptul că în această perioadă și Soliman a făcut o încercare diplomatică de a-1 readuce pe Rareș pe făgașul politicii otomane oferindu-i în schimbul participării sale cu 6 000 de ostași la un război în țările ereditare austriece, iertarea pentru moartea lui Gritti și rezolvarea 28 Textul tratatului din 4 aprilie 1535, in Hurmuzaki, op. cil., sol. II. p. 91 94; v. și clealte documente decurgind din acesta in paginile următoare. 27 Pentru locul diversiunii persane in politica antiotomană a puterilor europene in seco- lele XV XVI, v. lucrarea mai recentă a Barbarei von I’alombini, Hilndnisu’erben Abendlân- dischcr Măchle utn Persien 1453—1680, Wiesbadcn, 1968. 28 Hurmuzaki, op. cit., voi. II/l, p. 96. 28 Al. Ciorănescu, Petru Rareș și politica orientală a lui Carol Quintul, in „Analele Aca- demiei Romăne”, Mem. secției istorice, seria III, t. XVII (1933 — 1936); Al. Ciorănescu, Docu- mente privitoare la istoria București, 1940. 9 RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ALE MOLDOVEI 103 favorabilă a problemei Pocuției 30 31. Dar domnul Moldovei refuză fiind con- vins că venise momentul pentru realizarea cruciadei antiotomane. închegarea „Ligii sfinte” desăvîrșită la începutul anului 1538, urmată de încheierea unui armistițiu pe zece ani între Franța și Imperiul habsburgic (Nisa, 18 iunie 1538), care lăsa libere forțele militare ale sta- telor controlate de Habsburgi deschidea în sfirșit calea acțiunii antioto- mane. Ultimul obstacol — și nu cel mai neînsemnat — fusese înlăturat odată cu încheierea păcii de la Oradea la 24 februarie 1538. Compromisul pe care Ferdinand s-a resemnat să-1 facă la insistențele fratelui său Carol V prevedea revenirea Ungariei la Habsburgi, adică lui Ferdinand, după dispariția lui Zapolya 32. Din punct de vedere al Porții, pacea de la Oradea dădea o mare greutate pregătirilor coaliției europene. Tratatul între Ferdinand și Za- polya reactualiza primejdia integrării regatului ungar în sistemul politic și militar habsburgic, primejdie extrem de gravă pe care Soliman o combătuse cu hotărîre în anii 1526—1532 prin campaniile pe care le-a dus în Ungaria și sub zidurile Vienei. Tratatul de la Oradea care era o alianță antiotomană implicită și explicită dădea o însemnătate deosebită eforturilor anterioare ale puterilor europene de a înjgheba o coaliție antiturcă, însemnînd și desprinderea Ungariei din ascultarea Porții și atragerea ei în sfera de influență a Habsburgilor; pacea de la Oradea anula așadar tratatul încheiat zece ani mai devreme între Soliman și Zapolya. Cu riscul de a vedea grav amenințată poziția Porții în Europa centrală și răsăriteană, sultanul trebuia să riposteze acum acestei încercări. Dintre toate forțele angajate în coaliția antiotomană, Soliman a ales ca primă țintă a campaniei sale Moldova, pe care o socotea veriga cea mai slabă din sistemul de forțe ostile Porții. Conflictele ascuțite între Petru Eareș și boierime care apelau la sultan pentru a-i scăpa de un domn autoritar, faptul că și în Țara Eomânească în acel moment se afla un domn supus Porții, la care se adăuga războiul cu Polonia, care și ea l-a îndemnat pe Soliman la acțiune împotriva Moldovei l-au determinat pe sultan să încerce în această direcție destrămarea coaliției europene, într-o vreme cînd ea nu era suficient de pregătită pentru a declanșa o acțiune militară de mari proporții. Această imposibilitate de a crea o mare coaliție militară și politică din partea statelor europene, capabilă să reziste agresiunii otomane a lipsit Moldova de un ajutor efectiv, fiind unul din factorii principali care au dus la pierderea independenței eco- nomice și politice a Moldovei în anul 1538 33. Importanța pe care sultanul a acordat-o atît necesității destră- mării coaliției antiotomane cît și înfrîngerii rezistenței Moldovei se poate vedea și în felul în care s-a desfășurat ea : la 9 iulie 1538, Soliman al 30 Interveni iile repetate ale lui Ferdinand la curtea polonă, v. Hurmuzaki, op. cit., voi. II 1, p. 119, 120, 121, 124, 126. 133-135, 143-144, 146, 168 etc.; voi. II/4, p. 127; vot. XI. p. 35; A. Veress, op. cit., p. 270,271, 272; v. pentni ultimile intervenții ale celor 2 regi ai Ungariei, Șt. Simioneseu, A’oi date despre situația internă fi externă a Moldovei intr-un izvor inedit, in „Studii”, XXV, 1972, 2, p. 225 — 240. 31 M. Ilolban, Călători străini despre Țările llomăne,\ol. I, Lucurcști, 1968, p. 376—377 ; N. lorga, Helaliile Moldovei cu Polonia, documente nouă ... p. 392. 32 J. Hdchsinann, Sicbcnbilrgisehe Geschichle iin Zeitaller der Peformalion, in„ Archiv des Vereins fUr siebenbUrgische Landeskunjde”, N. F. 1908, voi. 36, p. 163 — 171. www.dacoromanica.ro 104 ȘTEE1ANA. 'STMIONBSCU 10 II-lea pornea din Istanbul în fruntea unei mari armate ale cărei efective au fost evaluate de unii contemporani, desigur cu exagerare, la 150.000 de oameni. După șase săptămîni, oastea otomană, căreia i se adăuga- seră trupe auxiliare muntene, pătrundea în Moldova. La ordinul sulta- nului țara fusese invadată și de tătari, în vreme ce, dinspre nord, po- lonii încunoștiințați de sultan asupra începerii campaniei în Moldova pe care o așteptaseră și chiar i-o solicitaseră cu mult timp înainte, se pun și ei în mișcare, împotriva lui Rareș. După înfrîngerea tătarilor la Ștefănești, domnul Moldovei s-a în- dreptat împotriva polonilor, în intenția însă de a încheia cît mai grab- nic pacea cu ei. Grație intervențiilor diplomatice paralele ale lui Ferdi- nand de Habsburg și ale lui loan Zapolya pacea moldo-polonă s-a înche- iat la începutul lunii septembrie, în condițiile impuse de regele Sigismund. Hotărît chiar și după ocuparea și arderea lașilor de către Soliman, să reziste invaziei otomane, printr-un război de uzură, în cadrul căruia putea contrabalansa superioritatea numerică a oștirii turcești, domnul Rareș a aflat, în drum spre Suceava că boierimea a trecut în tabăra adversarului său. în imposibilitatea de a continua rezistența, Petru Rareș și-a căutat salvarea în fugă. în acest timp Soliman a instaurat la Suceava un nou domn, în persoana lui Ștefan Lăcustă, descendent al lui Ștefan cel Mare, crescut însă la curtea sultanului. O garnizoană otomană lăsată de Soliman în Suceava, avea să asigure stabilitatea noii domnii, împreună cu unitățile turcești așezate în raialele constituite în sudul Moldovei din teritoriile smulse țării în urma acestei campanii victorioase. Campania lui Soliman îndreptată împotriva lui Petru Rareș a grăbit destrămarea coaliției antiotomane pe care lumea europeană încer- case s-o organizeze ; înfrîngerea flotei aliate la Prevesa la 28 septembrie 1538, de către cea turcă condusă de Chairaddin Barbarossa a determinat pe imul din participanți la „Liga sfîntă”, Veneția, să încheie un nou armis- tițiu cu Poarta; practic, acțiunile europene pentru anul 1539 nu mai au loc M. Mai mult, la 21 octombrie 1540 „Liga sfîntă” încheie cu Imperiul otoman un tratat de pace care cuprindea nu numai noi cedări teritoriale în sudul Europei ci și acordarea unor mari sume bănești. Căderea Moldovei a grăbit reîntoarcerea lui Zapolya spre turci; el și-a dat seama că nu putea rezista singur în fața acestora și ca o primă măsură plătește sultanului un tribut anual sporit. Deși a încercat o alianță cu Habsburgii, Zapolya a fost nevoit să se supună din nou imperiului otoman, nu numai pentru că nu primise ajutor de la noii săi aliați, dar mai ales din cauza căderii Moldovei •, căci dacă Transilvania îi era necesară lui Petru Rareș pentru ca avînd-o de partea sa să poată duce o politică activă la celelalte granițe, tot atît de necesară era Mol- dova Transilvaniei pentru apărarea ei35. Campania lui Soliman a contribuit astfel și la ruperea tratatului de la Oradea; reizbucnirea războiului dintre cele două partide a consti- tuit un bun prilej pentru Soliman de a interveni din nou aici. Susținînd M M. Guboglu, Inscripția sultanului Soliman Magnificul in urma expediției in Moldova (1538)945), In „Studii”, IX, 1956, nr. 2-3, p. 111. 84 B. V. Paiombinî, »/i^;dâcaraniaiiica.ro 11 RELAȚ1IILE INTERNAȚIONALE ALE MOLDOVEI 105 ca rege al Ungariei pe urmașul lui Zapolya, loan Sigismund, contra lui Ferdinand, sultanul a declanșat un lung război care a zdruncinat Ungaria aproape 7 ani. Cucerirea Budei la 29 august 1541 și transformarea Ungariei centrale în pașalîc cu Buda ca reședință, a tăiat posibilitățile de comuni- care ale Habsburgilor cu Transilvania și Moldova, mărind pericolul unei imixtiuni turcești în apusul Europei. Prin campania din 1538, Soliman a încheiat acțiunea începută de el în 1526, aceea de a împiedica formarea pentru foarte mult timp a uniunii habsburgo-ungare și de a consolida poziția Imperiului otoman în centrul Europei. Căderea Moldovei a permis Porții în același timp să-și asigure și să întărească controlul asupra Țării Românești. Cum și Transilvania a intrat sub suzeranitatea Porții cele trei țări române se află într-o fază nouă a istoriei lor. în această conjunctură politică, Petru Rareș a fost readus în scaun în (1541) cu ajutor otoman, după ce acceptă: mărirea tributului la 12 000 galbeni, existența garnizoanei turcești la Suceava, trimiterea fiului său Ilieș la Poartă ca ostatec, și recunoașterea pierderilor teritoriale suferite în 1538. Deși numirea sa cu ajutor turcesc, a însemnat un mare sacrificiu material și de prestigiu pentru Moldova, Petru Rareș a consi- derat noua domnie o continuare firească a primei, atît din punct de vedere intern cît și extern. Domnul Moldovei a participat la două campanii antihabsburgice în Transilvania în 1541 și 1542, pentru instaurarea lui loan Sigismund, urmașul lui Zapolya. Dar ca și în anul 1529 Petru a mers pe această direcție în speranța redobîndirii teritoriilor și cetăților pierdute în 1538. Și față de Polonia Petru Rareș a încercat revenirea la situația anterioară anului 1538 și tratatului semnat atunci, anulînd toate actele lui Ștefan Lăcustă. Dar elementul care arată clar dorința lui Rareș de luptă antiotomană l-a constituit participarea Moldovei la noua campanie din 1542 organizată de Habsburgi, pentru eliberarea Budei. La această acțiune militară mai largă își dăduseră asentimentul de participare și principii Imperiului în urma hotărîrilor Reichstag-ului de la Speyer. Deși în campania din 1538 Petru Rareș nu primise ajutorul sperat nici de la Ferdinand și nici de la Carol, totuși în momentul cînd s-a ivit un nou prilej de acțiune a acceptat colaborarea cu Habsburgii 3“. Astfel la 15 martie 1542 Petru Rareș a semnat cu Joachim de Brandem- burg, conducătorul desemnat de Ferdinand pentru noua campanie, un tratat secret prin care domnul Moldovei punea la dispoziția coaliției trupe, un împrumut de 200.000 de florini și informații despre mișcările armatei otomane 37. Dar tergiversările diplomatice, proasta organizare a trupelor și incapacitatea lui Joachim de Brandemburg de a conduce acțiunea au adus eșecul campaniei, cu toate forțele numeroase de care dispuneau creștinii; ele au fost nevoite să se retragă iar Petru Rareș și-a îngropat definitiv visul de libertate. “ Istoria României, voi. II, p. 638. M R. Ciocan, Habsburgii tn Transilvania în vremea Iui Carol Quinlul, București, 1945, p. 142. www.dacoromanica.ro 106 ȘTEFANA SIMIONH9CU în cei 16 ani cît au însumat domnia lui Petru Rareș, acest demn urmaș al lui Ștefan cel Mare a încercat în multe privințe atît în politica internă cît și în cea externă să continue activitatea tatălui său, încercînd să men- țină Moldova la rangul la care o adusese Ștefan cel Mare. Petru Rareș este unul dintre puținii domnitori ai secolului al XVI-lea care au luptat pentru menținerea independenței țării și care prin acțiunile sale a înde- părtat pericolul transformării Moldovei în pașalîc 37 38. Insuccesul său s-a datorat mai puțin lui, cît în primul rînd trădării boierilor și conjunc- turii internaționale nefavorabile. De asemenea, Petru Rareș este imul dintre acei domnitori care prin încercarea de apropiere a tuturor româ- nilor din cele trei țări a pus una din pietrele de temelie pentru acțiunea lui Mihai de la sfirșitul acelui secol. LES RAPPORTS INTERNAT! ONAUX DE LA MOLDAVIE SOUS LE RÎ1GNE DE PETRU RAREȘ RfiSUMfi Pendant les 16 annees de son regne, Petru Rareș a essay4 aussi bien dans la politique intârieure que dans celle ext6rieure de continuer l’activit6 d’Etienne le Grand. Ce fut l’un des rares princes du XVI-e siecle â avoir combattu pour maintenir l’inddpendance du pays et â avoir par ses actions, 6cart6 le danger de la transformation de celui-ci en pacha- lyk. Dans sa lutte, Petru Rareș a tent6 un nouveau systeme d’alliance avec les Habsbourg qui, ayant ajoute les couronnes de la Hongrie et de la Boheme â leurs territoires her6ditaires, 6taient devenus les princi- paux promoteurs de la politique antiottomane au centre et a l’est de l’Europe. Cette collaboration se materialisa dans le trăită secret du 4 avril 1535 et l’entente secrete de 1543. Petru Rareș collabora âgalement avec Jean Zapolya, l’un des deux rois de Hongrie et il tenta de resoudre le conflit avec la Pologne en sa faveur; il chercha â elargir son horizon diplomatique par l’envoi d’une ambassade chez le tsar de Moscou. En autre, de par l’immixtion en Valachie et l’extension territoriale en Transylvanie, Petru Rareș fut l’un des pr6curseurs de Michel le Brave sur le plan de l’unification des trois Etats roumains. 37 C. C. Giurăscu, Istoria românilor, voi. III/2, București, 1937, p. 174; N. lorga. Relațiile Moldovei cu Polonia ... p. 413 ; Hurmuzaki, voi. II/l, p. 244 — 245 ; pentru punctele tratatului semnat de Petru Rareș cu Joachim de Brandemburg, v. Tesaur de monumente istorice ... voi. III, p. 13 — 14. 38 Pericolul reprezentat de domnia lui Soliman pentru transformarea Moldovei și Țării Românești In pașallcuri a contribuit in mod substanțial la Încercările domnilor de a colabora cu Habsburgii și de a acționa in comun cu Transilvania; v. Călători străini, București, voi. I, p. 175 — 180, Hurmuzaki, Supliment II/l, p. 139 — 141; N. lorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, Vălenii de Munte, 1932, p. 25 — 27. www.dacoromanica.ro DOCUMENTAR DESPRE LOCUL ȘI ROLUL PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN ÎN VIAȚA POLITICA A ROMÂNIEI VĂZUTE DE UN DIPLOMAT STRĂIN (1933) DE IONEL GAL și MARIN FLORESCU Crearea, în urmă cu peste 55 de ani, a Partidului Comunist Român, detașamentul revoluționar de avangardă al clasei noastre muncitoare se înscrie ca unul din momentele cruciale ale luptei revoluționare a pro- letariatului român, ale organizării sale politice, încununare a răspîndirii și însușirii ideologiei marxist-leniniste de către mișcarea muncitorească din România. încă de la făurirea sa, Partidul Comunist s-a detașat în cadrul politic al țării ca o forță politică revoluționară, care prin întreaga sa ideologie, strategie și tactică era chemat de istorie să conducă lupta clasei muncitoare, a maselor largi de oameni ai muncii la răsturnarea, prin luptă revoluționară, a societății burgheze și edificarea pe pămîntul României a societății socialiste. Desfășurîndu-și activitatea de la crearea sa, în mai 1921 și pînă în 1924 în mod legal, partidul comunist al clasei muncitoare s-a impus ca o forță politică capabilă să mobilizeze proleta- riatul, masele largi populaie, forțele democratice la lupta împotriva re- gimului burghezo-moșieresc. în pofida măsurilor represive întreprinse de organele siguranței statului burghezo-moșieresc, îmbinînd cu suplețe tactica activității legale cu cea ilegală, partidul comunist a reușit perma- nent să-și sporească rîndurile, să se întăiească din punct de vedele poli- tico-ideologic și să-și diversifice foimele organizatorice. Acționînd prin intermediul a numeroase organizații legale de masă, create, conduse sau influențate de comuniști, Partidul Comunist a reușit să-și sporească din ce în ce mai mult influența în rîndurile clasei muncitoare, a țărănimii sărace și a intelectualității, izbutind să organizeze acțiuni revoluționare de mare amploare, culminînd cu luptele ceferiștilor și petroliștilor din ianuarie — februarie 1933, evenimente cu un larg ecou intern și interna- țional. Era prima manifestare deschisă, de mare amploare a clasei mun- citoare, în perioada în care norii negrii ai fascismului deveneau tot mai grei prin instaurarea la putere în Germania a lui Hitler. De aceea, Par- tidul Comunist Român, proletariatul din țara noastră, organizațiile sale de masă legale, create, conduse sau influențate de partid, organizațiile revoluționare de tineret, sindicatele revoluționare și alte organizații demo- cratice, au stat, mai cu seamă după marile bătălii de clasă din ianuarie februarie 1933, în atenția opiniei publice interne și internaționale. ..■REVISTA DE ISTOItir". Tom. 30. ur. 1, p. 107-181. 1077 www.dacoromanica.ro 108 DOCUMENTAM 2 Cu interes deosebit era urmărită activitatea P.C.B. și a organiza- țiilor sale de masă și de către diplomații străini acreditați în Bomânia, care în calitate de observatori ai vieții politice din țara noastră, apreciau, în rapoartele trimise către Ministerele de Externe ale țărilor lor, feno- menele politice și evenimentele, precum și rolul jucat de forțele politice angrenate în organizarea și conducerea acestora. Așa, de pildă, ministrul Angliei la București, Michael Palairet, în raportul pe anul 1933 trimis la Ministerul de Externe Englez (Foreign Office) face o serie de aprecieri interesante cu privire la procesul revoluționar complex desfășurat în Bomânia anului 1933. Diplomatul englez, urmărind îndeaproape evoluția mișcării revoluționare, a Partidului Comunist Bomân, în contextul com- plexului proces al mișcării comuniste și muncitorești din Europa, sesi- zează saltul calitativ pe care-1 înregistrează în activitatea sa, Partidul Comunist Bomân, ca urmare a documentelor fundamentale dezbătute și adoptate la Congresul al V-lea ținut în decembrie 1931, a definirii și stabilirii etapei revoluționare în fața căreia se afla Bomânia acelei perioade. Urmărind „îndeaproape liniile stabilite de Congresul al V-lea” — după cum apreciază diplomatul englez, — se poate afirma cu sigu- ranță că Partidul Comunist Român este — în 1933 — n.n. — un factor mai vital în situația politică a țării decît mai înainte'11 — este vorba de perioada de dinainte de 1931 — n.n. — După ce face cîteva precizări în legătură cu sistemul organizatoric adoptat de partid, prin constituirea unui Birou politic și a unui Secre- tariat general, care transmiteau ordine și directive secretarilor celor nouă comitete regionale cu sediul în marile centre industriale și muncitorești ale țării ca București, Cluj, Craiova, Cernăuți, Constanța, Timișoara, Galați, Iași și Chișinău, ministrul englez precizează în raportul său că „progresul făcut în anul 1933 de către Partidul Comunist pentru atingerea scopului său a fost demonstrat în mod public cu prilejul eve- nimentelor din ianuarie și februarie din acest an, în special în zona petro- liferă Ploiești și la București, la Atelierele căilor ferate Grivița” 2. Deosebit de interesante sînt concluziile formulate în raport în legă- tură cu organizarea, desfășurarea, semnificațiile și implicațiile politice ale marilor bătălii revoluționare desfășurate de proletariatul român în ianuarie — februarie 1933. „Este important de notat — preciza autorul raportului — următoarele puncte în legătură cu acestea” — grevele din 1933 — n.n. — : a) ele au fost puse la cale direct de Partidul Comunist Eomân; b) ele au avut caracterul unei încercări de mobilizare cu scopul de a testa starea de pregătire a comuniștilor de trecere la acțiune directă; 1 Raportul anual asupra României pe anul 1933 Întocmit de ministrul Angliei la Bucu- rești, Michael Palairet și trimis la Ministerul de Externe Englez (Foreign Office) păstrat la Public Record Office, Londra, F.O. 371, voi 18447/760 * Ibidem www.dacoromanica.ro 3 DOCUMENTAR 109 c) făcînd bilanțul, deși autoritățile au suprimat aceste dezordini, ele au produs în rîndurile mișcării comuniste mai mult o încura- jare decît o descurajare. Ele au verificat forța deja atinsă de mișcarea comunistă și au îndemnat pe membrii săi la eforturi; d) ele au oferit conducătorilor Partidului Comunist Român pre- țioase indicații în ceea ce privește direcțiile în care organiza- țiile de sub controlul lor aveau nevoie de întărire sau schimbare și învățămintele astfel obținute au fost fără îndoială aplicate” 3. Surprinzînd suplețea cu care Partidul Comunist îmbină activitatea legală cu cea ilegală, succesele obținute de acesta pe linia atragerii maselor de oameni ai muncii la lupta revoluționară deschisă pentru obținerea de revendicări economice și politice, rezultatele bune în direcția dezvol- tării unui pronunțat spirit revoluționar deschis în rîndurile proletaria- tului dovedit din plin în timpul marilor bătălii de clasă din ianuarie — februarie 1933, diplomatul englez nota în raportul său: „Deși acțiunile publice ale comuniștilor din România au fost fără îndoială importante în anul pe care-1 trecem în revistă, acțiunile clandestine ale Partidului Comunist Român au fost mai însemnate. Ele au dovedit că terenul a fost suficient de pregătit și că simțul revoluționar a cuprins suficient România pentru o acțiune directă. Participarea elementelor necomuniste la tulburările organizate în februarie 1933, a fost considerabilă și faptul că nu s-au obținut rezultate mai serioase s-a datorat mai mult inefi- cacității organelor comuniste de conducere decît lipsei de spirit revolu- ționar în mase”4. Sesizînd pronunțatul conținut politic al luptelor muncitorimii din 1933, formele și metodele noi utilizate de partidul comunist în acțiunea de organizare și conducere a acestor mari bătălii de clasă, perspectivele și conținutul viitoarelor mișcări ale proletariatului român, permanenti- zarea și perfecționarea tuturor formelor organizatorice și politice verifi- cate ca deosebit de eficiente în timpul grevelor de la Atelierele CER, ministrul englez scria în raportul său : „Se poate aștepta ca grevele orga- nizate de Partidul Comunist Român să-și schimbe natura lor esențială. Dacă pînă acum partidul a încurajat greve cu obiectivul imediat de a obține mai bune condiții de muncă pentru greviști, cele puse la cale în viitor vor avea fără îndoială un caracter politico-economic, principalul obiectiv fiind de a stînjeni guvernul și de a dezvolta printre greviști tendințele subversive, ostile tuturor forțelor legii și ordinii. Pe lîngă aceasta, paralel cu organizarea //grupurilor de acțiune// în uzine, //celule de cartier// în cartierele învecinate vor forma propriile lor grupuri și brigăzi. Sarcina ultimelor, o dată greva începută, va fi de a organiza demonstrații în străzi, în afara uzinei unde are loc greva, atrăgînd astfel atenția poliției și trupelor asupra lor și distrăgînd-o de la lucrătorii asediați. Ei trebuie, de asemenea să asigure toată asistența pentru asediați (hrană, apă, arme și muniții). Se recomandă ca femeile • Ibidem * Ibidem www.dacoromanica.ro 110 DOCUMENTA» 4 și copiii să fie recrutați în aceste grupuri și brigăzi de acțiune din afara uzinelor. Prima folosire experimentală a unor astfel de brigăzi de acțiune din afară și-a dovedit reușita la Atelierele Grivița în februarie 1933 ; ele au produs confuzie printre forțele asediatoare și au amînat acțiunea efectivă a autorităților ... ” s *. După înăbușirea în sînge a luptelor din ianuarie — februarie 1933, a urmat un puternic val de represiuni îndreptat împotriva clasei munci- toare, a organizațiilor sale politice și profesionale și în primul rînd a par- tidului comunist. „în 1933 — notează ministrul englez — poliția a fost sîrguincioasă în eforturile sale contra comunismului, dar nu se poate spune cu adevărat că a obținut un succes apreciabil . .. ; dezvoltarea sa — a P.C.E. — n.n. — atît numerică cît și influența sa — conchidea diplomatul străin —, au continuat” •. Ieșit călit din punct de vedere politic și ideologic, cu un plus de experiență în organizarea unor mari bătălii de clasă, Partidul Comunist, deși lipsit de un număr însemnat de membri ai conducerii sale, aflați întemnițați în urma reprimării grevelor din iama lui 1933, a trecut la reorganizarea rîndurilor sale. Astfel, în iulie 1933, a avut loc Plenara lărgită a C.C. al P.C.E., în cadrul căreia s-au stabilit liniile tactice și strategice ale mișcării, s-au luat hotărîri în legătură cu intensificarea propagandei revoluționare în rîndul tuturor categoriilor de oameni ai muncii loviți puternic de criza economică din anii 1929 — 1933, în scopul atragerii și primirii lor în partidul comunist, al organizării de noi acțiuni revoluționare. Eeferindu-se la acest eveniment important din viața partidului, diplomatul englez, raporta că, în cadrul plenarei, ,,s-au stabilit următoa- rele obiective : a) să se reorganizeze Partidul Comunist Eomân în așa fel încît menținîndu.-se caracterul său esențial secret, să exercite totuși o mai mare și o mai directă influență în masele revoluționare; b) să se mărească numărul membrilor Partidului Comunist Eomân și ai organizațiilor de sub conducerea sa prin admiterea elementelor ce au dovedit recent pregătirea lor pentru o acțiune directă; c) să se intensifice propaganda în toate direcțiile, în special printre acele pături ce au de suferit mai mult din cauza crizei economice; d) să se acționeze mai mult în ofensivă, atît politic cît și tactic” 7. în iulie 1933 partidul comunist avea peste 300 organizații de partid cu legături permanente în atelierele și depourile CFE, întreprinderi ale industriei metalurgice, întreprinderi ale transportului naval, fabrici textile, întreprinderi ale industriei alimentare ș.a. Evidențiind creșterea influenței partidului în rîndul maselor, strînsa lui legătură cu clasa muncitoare, în raport se sublinia că „deși din punct de vedere numeric Partidul Comunist Eomân nu a avut nici timpul, nici prilejul să se dezvolte mult în 1933 .. . totuși se poate afirma că în mod global, în perioada pe care o trecem în revistă, influența Par- * Ibidem • Ibidem 1 Ibidem www.dacoromanica.ro 5 DOCUMENT AIR 111 tidului Comunist Român a crescut serios printre elementele nemulțumite ale proletariatului și astfel s-a dovedit că liniile principale ale politicii stabilite la cel de al V-lea Congres au fost juste”. După ce în prima parte a raportului său, diplomatul englez anali- zează cîteva aspecte esențiale ale activității partidului comunist în perioada 1931—1933, în cea de-a doua parte sînt caracterizate, succint, principa- lele organizații politice și profesionale create, organizate sau influențate de partid. Așa, de pildă, referindu-se la organizația revoluționară a tine- retului român, la principiile sale de organizare, ministrul englez, dove- dindu-se și în acest domeniu foarte informat, raporta următoarele „Com- somolul român — U.T.C.R. — n.n. — este organizat pe aceleași baze ca și Partidul Comunist Român, cu Comitetul său Central, nouă comitete regionale, comitetele județene și orășenești și comitetele sau celule locale (cartier, uzine sau sate); dar nu are biroul său politic, Biroul politic al Partidului Comunist Român acționînd în același timp ca birou politic pentru acesta. Legătura între Partidul Comunist Român și Comsomolul român (U.T.C.R.) este făcută de către delegați, reciproc, în toate comitetele și celulele” 8. Printre primele organizații politice legale prin intermediul căreia partidul comunist s-a afirmat deschis în viața social-politică a țării, și-a exprimat poziția sa în legătură cu principalele probleme care frămîntau societatea românească, a antrenat la lupta revoluționară, pentru satis- facerea unor revendicări social-economice și politice, mase largi de oa- meni ai muncii de la orașe și sate, a fost Blocul Muncitoresc-Țărănesc, creat în toamna anului 1925. Politica vădit antipopulară promovată de cercurile guvernamentale după marile bătălii muncitorești din ianuarie—februarie 1933, lupta fățișă împotriva forțelor revoluționare și democratice și-au găsit concreti- zarea în dizolvarea a o serie de organizații politice legale și ilegale create și conduse de P.C.R. Referindu-se la scopul și activitatea desfășurată de B.M.Ț., diplo- matul englez formula următoarea apreciere : „Acest bloc a existat pînă in decembrie 1933 ca organizație semi-legală cu scopul special de a strînge pe toți simpatizanții mișcării comuniste în jurul Partidului Comunist Român și al Comsomolului român, în vederea viitoarelor alegeri (comu- nale și generale). Cînd s-au interzis candidaților acestei organizații să se prezinte la alegerile generale din decembrie 1933, ea a fost transformată în grabă într-o nouă organizație numită „Liga muncii”, dar aceasta nu a avut timp să-și desfășoare propaganda sa și în consecință nu și-a asi- gurat nici un loc în parlament” 9. Un rol important în acțiunea de organizare și conducere a mișcării greviste a clasei noastre muncitoare, din perioada avîntului revoluționar din anii 1929—1933, culminînd cu marile bătălii revoluționare desfă- 8 Ibidem • Ibidem www.dacoromanica.ro 112 DOCUMENTAR 6 șurate de proletariatul român în ianuarie — februarie 1933, l-au jucat sindicatele unitare, organizații revoluționare bazate pe principiul luptei de clasă și al internaționalismului proletar. înființate în octombrie 1923, cu prilejul Conferinței sindicale ținută la București, sindicatele unitare, conduse de Consiliul General Sindical Unitar, organ central ales în cadrul aceleiași conferințe, își desfășurau întreaga lor activitate organizatorică și propagandistică sub îndrumarea directă a Partidului Comunist. Deși cu unele aprecieri eronate, neconforme cu adevărul istoric, raportul di- plomatului englez surprinde pe un spațiu relativ restrîns problemele majore legate de organizarea, activitatea și rolul jucat de sindicatele unitare în frunte cu Consiliul General al Sindicatelor Unitare, organul lor central, în organizarea și conducerea luptei clasei muncitoare împo- triva exploatării capitaliste, pentru obținerea de revendicări economice și politice. Sindicatele unitare, organizație profesională revoluționară a clasei muncitoare din țara noastră, ,,se ocupă — după cum aprecia- ministrul englez — de organizarea tuturor muncitorilor cu concepții re- voluționare într-un front unit, sub conducerea secretă a Partidului Comu- nist Eomân, de care, totuși este financiar independentă, primind fondurile sale ... din cotizații. Sarcina sa principală — continua raportul — este propaganda revoluționară printre muncitorii din industrie și organizarea grevelor și demonstrațiilor” 10. Creșterea impetuoasă a luptelor de clasă începînd cu anul 1929 ridica cu acuitate în fața proletariatului sarcina realizării unității sale de acțiune. în aceste condiții a avut loc la Timișoara, între 2—5 aprilie 1929, Congresul Sindicatelor unitare. Componența delegaților, care erau membri ai sindicatelor unitare, ai unor sindicate social-democrate și socialist-independente, evidenția tendința spre unitatea mișcării sindi- cale și arăta posibilitatea constituirii comitetelor de fabrică și de acțiune, ca organe ale frontului unic sindical. După congres, guvernul a ordonat dizolvarea sindicatelor unitare revoluționare sub pretext că acestea au depășit rolul lor de organizații profesionale desfășurînd o activitate tot mai pronunțat politică. Pe baza hotărîrilor guvernului, organele judecătorești au trecut la intentarea proceselor de dizolvare a sindicatelor unitare, recunoscute pînă atunci ca persoane juridice. O parte a membrilor sindicatelor unitare au intrat în sindicatele reformiste, iar o altă parte, împreună cu muncitorii care se găseau sub influența partidului socialist, au alcătuit în 1930, Centrala sindicatelor independente. Unele sindicate unitare au trecut în ilegalitate, altele activau semilegal, iar o serie de membrii ai acestora au intrat în sindicatele legale reformiste în cadrul cărora au creat așa-zisele „Opoziții roșii”. Surprinzînd toată frămîntarea prin care treceau sindicatele unitare, ca urmare a măsurilor represive întreprinse de guvernul burghez, 10 Ibidem www.dacaromanica.ro 7 DOCUMENTAR 113 diplomatul străin scria: „Deși oficial dizolvat, Consiliul General al Sindicatelor Roșii-Unitare — n.n. — continuă să existe în secret în timp ce membrii săi, acționînd din ordinile conducătorilor lor, au intrat în diferite sindicate legale ca membri și au format cu ele gru- puri ale așa-zisei „Opoziții Roșii” (O.S.R.) Deoarece aceste grupuri au jucat un rol foarte important în evenimentele din februarie 1933, o atenție specială este acordată dezvoltării lor pe mai departe de către Partidul Comunist Român” u. O coordonată esențială a activității Partidului Comunist Român, în perioada imediat următoare scoaterii sale în afara legii, a constituit-o, organizarea, directă sau prin intermediul Uniunii Tineretului Comunist, a tineretului studios din școli și institute de învățămînt superior în scopul mobilizării acestora la lupta deschisă împotriva condițiilor grele de învă- țătură și viață, a chinuitorului sistem al taxelor școlare, a căror greutate o resimțeau din greu studenții provenind din păturile sărace, împotriva accesului limitat la învățătură pentru fiii de muncitori și țărani, pentru cultivarea unui climat favorabil luptei democratice, antirăzboinice și antifasciste în școli și universități. Una dintre primele organizații ale tineretului studios a fost „Aso- ciația studenților revoluționari” înființată în anul 1932, despre care diplo- matul englez preciza că „aceasta este o organizație în subordinea Com- somolului Român (U.T.C. — n.n.) formată din simpatizanți și studenți cu idei revoluționare din școlile superioare și medii. Organizația adoptă nume diferite pentru a-și ascunde identitatea sub o formă legală”11 12. Fidel apărător al intereselor maselor muncitoare, al independenței patriei, purtător al principiilor nobile ale internaționalismului proletar, P.C.R. a avut de la crearea sa o poziție consecvent antirăzboinică și anti- fascistă, de sprijinire a politicii de pace și democrație. Ca detașament revoluționar de avangardă al clasei noastre muncitoare, partidul comunist a stat ferm la postul său de organizator al mișcării antirăzboinice și antifasciste de masă din România, creind și conducînd activitatea unor organizații de masă legale, dintre care un rol important l-a jucat „Comite- tul antirăzboinic (1932—1934) și Comitetul Național antifascist (1933 — 1934), organizații despre care diplomatul englez informa ministerul său că „sînt sub influența Partidului Comunist Român” 13. Succint, raportul diplomatului englez pe anul 1933, surprinde cu destulă obiectivitate și în deplină cunoștință de cauză o serie de aspecte majore ale activității Partidului Comunist Român și a organizațiilor sale de masă, fapt ce evidențiază pregnant că partidul comunist, forțele revo- luționare din țara noastră erau o prezență activă în societatea româ- nească. în același timp documentul atestă complexa și multilaterala acti- vitate desfășurată de partidul comunist ce se impunea cu pregnanță nu numai în opinia publică internă dar și a celei internaționale. Noul document din sursă externă confirmă alături de multe altele, rolul și forța mereu crescîndă a mișcării revoluționare și democrtatice din Româ- nia. 11 Ibidem 12 Ibidem 18 Ibidem www.dacoromanica.ro 8 - c. JM7 www.dacoromanica.ro LOCURI ȘI CASE MEMORIALE CARE EVIDENȚIAZĂ REZISTENȚA MASELOR POPULARE ROMÂNEȘTI ÎMPOTRIVA REGIMULUI DE OCUPAȚIE (DECEMBRIE 1916 - NOIEMBRIE 1918) DE ION TOACĂ Acționînd in concordanță cu năzuința legitimă a întregului popor român, de înfăptuire a unității sale naționale prin eliberarea Transilvaniei, Bucovinei, Banatului, Crișanei și Maramureșului, guvernul liberal a declarat în august 1916 război Austro-Ungariei, angajîndu-se să lupte alături de puterile componente ale Antantei care promiteau satisfacerea dezideratului unirii cu patria mamă a provinciilor sus amintite. Refe- ritor la intrarea României în această conflagrație mondială, tovarășul Nicolae Ceaușescu sublinia : „Cu toate că primul război mondial a avut un caracter imperialist, poporul român nu a participat la acest război călăuzit de intenții de cotropire și anexiune teritorială” L După începerea operațiunilor militare, animată de idealul măreț al desăvîrșirii unității de stat a patriei, armata română a luptat cu eroism și abnegație, dar nu a putut respinge puternicele forțe militare ale inami- cului și, în condiții dramatice, a fost nevoită să se retragă in Moldova, unde s-a refăcut și a desfășurat o dîrză rezistență împotriva trupelor puterilor centrale care ocupaseră partea de sud a țării. Regimul impdator, de jaf și asuprire introdus de administrația militară în partea de sud a țării a provocat o rană adîncă în sentimentele patriotice ale întregii populații românești. în acele condiții dramatice imperativul suprem ce se impunea tuturor claselor sociale consta în alungarea trupelor inamice și eliberarea ținuturilor cotropite. Referindu-se la această perioadă isto- rică, tovarășul Nicolae Ceaușescu sublinia faptul că împotriva cotropito- rilor „forțele patriotice s-au ridicat la luptă, și-au adunat toate puterile și au hotărît să reziste cu orice preț în fața armatelor invadatoare” 2. în fruntea mișcării de rezistență s-au situat militanții mișcării revo- luționare aflați atunci în acea zonă 3, care „au strîns cadrele cruțate de 1 Nicolae Ceaușescu, Cuuln/are rostită la adunarea populară din 12 august 1967, consa- crată aniversării bătăliilor de la Mărășești, Mărășli, Oiluz, intitulată O Jumătate de secol de la marea epopee na/ională a Mărășeștilor, publicată în volumul România pe drumul desăoîrșirii construc/iei socialiste. Rapoarte cuointări, articole, sept. 1966 — dec. 1967. București, Edit. poli- tică, 1968, voi. H, p. 467. ’ Nicolae Ceaușescu, op. cit., p. 468—469. * Arhiva C.C. al P.C.R., dosar 4332, f. 96—97. Vezi și Arhiva Institutului de studii isto- rice și social-politice de pe Ungă C.C. al P.C.R., fond 1, dosar 745 f. 33. (Se va cita Arh. I.S.I.S.P.). www.dacoramanica.ro 116 DOCUMENTA® 2 război și le-au organizat în vederea luptei, conform tacticei și metodei noi” 4. în acest scop, în cursul lunii decembrie 1916, s-a hotărît (la o ședință a socialiștilor din București ținută la locuința lui Alecu Constan- tinescu de pe str. Umbrei nr. 8 lîngă biserica Albă) formarea unor grupe ilegale care să cuprindă atît militanții socialiști cît și elementele înain- tate din rîndurile muncitorilor și țăranilor aflați în localitățile ocupate *. Importante grupuri ilegale au fost constituite la începutul anului 1917 în București, Ploiești, Buzău, Brăila, Galați, Cîmpina, Pitești, Drobeta-Tr. Severin etc. Activitatea acestor grupe era coordonată de către Comitetul de acțiune ilegală constituit în București la sfirșitul anului 1916 și începutul lui 1917. Activul care era antrenat în jurul aces- tuia se ridica la peste 65 de persoane, provenite în marea lor majoritate din rîndurile muncitorilor și meseriașilor. La început nucleul Comitetului de acțiune era format din : Constantinescu Alecu (secretar), Gh. Cristescu, Popovici Constantin, Olteanu lancu și Teodorescu Gh.. Prin august 1918 în acest nucleu au mai intrat încă două persoane s *. Ca urmare a activității desfășurate de către Comitetul de acțiune în scurt timp, în Capitală s-au întărit grupele ilegale formate la fabrica de pompe din str. Puțul cu Apă Rece • la întreprinderea „Chiriac” din Cîmpul Moșilor, la atelierul mecanic al lui „Franț” de pe str. Apele Minerale, etc.7. Un grup care activa sub îndrumarea directă a lui Alecu Constantinescu se constituise și în cartierul Vitan 8. Prin constituirea Comitetului de acțiune din București, s-au creat premisele conducerii de către un singur centru a întregii mișcări patriotice împotriva ocupanților9. Acest comitet a acordat o atenție deosebită găsirii unor case și locuri necunoscute de poliție unde aveau să se orga- nizeze întruniri conspirative ori să se tipărească materialul de propagandă necesar mobilizării maselor la acțiuni de rezistență împotriva trupelor inamice. Învingînd numeroase greutăți membrii comitetului de acțiune reușesc să găsească unele locuri și clădiri atît la periferiile orașelor cît și în centrele acestora punîndu-le la dispoziția grupelor ilegale. Una dintre aceste clădiri se afla în incinta fermei situată pe dealul Cotroceni**, în apropiere de uzina electrică Grozăvești din Capitală, care fusese închiriată în interesul mișcării muncitorești de socialistul Ion Georgescu-Topală. Aici s-au ținut — începînd cu luna ianuarie 1917 — numeroase ședințe conspirative la care au participat: Ion C. Frimu, Alecu Constantinescu, Gheorghe Cristescu, Ecaterina Arbore, Dumitru Pop, Ghiță Moscu, Rozalia Frimu, Constantin Popovici, Ilie Moscovici, C. Titel-Petrescu, Heinrik Ștenberg, Atanase Grecu, Teodorescu Gheorghe, 4 Arhiva C.C. al P.C.R., fond 1, inventar 8, dosar 2, f. 9. * La această ședință au participat 30 de persoane din care : Agiu Constantin, Olteanu lancu, Vasilescu G. M. Vasia, Gănescu Dumitru, Moscu Ghiță, Filipescu Leonte, Gheorghe Jianu, Aurel Nicolaescu etc. (Arhiva I.S.I.S.P., fond 3, dosar 80, f. 7 — 8). 5 Arh. I.S.I.S.P., fond, 1, dosar 808, f. 7. • Ibidem, dosar 745, f. 39—41. 7 Ibidem, fond 3, dosar 100, f. 18 — 19. 8 Ibidem, fond 2, dosar 461, f. 4—5 și dosar 100, f. 18 — 19. 8 Ibidem, dosar 8, f. 3. ** Casa și construcțiile dependente de aceasta, aflate in incinta acelei ferme au fost demolate, iar terenul a căpătat altă destinație. www.dacoromanica.ro 3 DOCUMENT A® 117 lâncu Olteanu, Boiangiu Nicolae, Iordan lonescu, Mihail Bălineanu, Ion Georgescu-Topală, Radu lonescu, și mulți alții10 11. Tot în incinta acestei ferme a avut loc la 28 aprilie și 1 mai 1918 o consfătuire la care au participat reprezentanți ai Comitetului Executiv al P.S.D. și ai Comi- siei generale a sindicatelor, ai comisiilor locale și ai comitetelor unor uniuni sindicale u. Cu acest prilej au fost stabilite noi măsuri programatice pentru intensificarea luptei contra regimului de ocupație. Sfidînd restricțiile impuse de ocupanți, membru Comitetului de acțiune din București au hotărît să organizeze sărbătorirea zilei de 1 Mai 1917 printr-o adunare muncitorească programată a se desfășura în desi- mea înverzită a crîngului existent atunci pe coasta șoselei Panduri, în apropiere de locul unde se află azi Academia Militară Generală. în crîng a fost înălțat steagul roșu, în jurul căruia s-au adunat numeroși muncitori din întreprinderile bucureștene ce purtau cîte o funduliță roșie la butonieră. Au fost ascultate cuvîntările rostite de conducătorii grupurilor ilegale și de scriitorul Barbu Lăzăreanu 12. Unele întîlniri conspirative au avut loc și în locuința lui Filip Gelăr situată în fundătura Făurari, cartierul Dudești, din Capitală13. Ca urmare a măsurilor luate de către militanții socialiști, multe dintre casele conspi- rative din teritoriul ocupat au putut fi întrebuințate o perioadă îndelun- gată, fără ca autoritățile de ocupație să le poată descoperi. Una dintre metodele eficace folosite pentru menținerea conspirativității acestora, era mutarea periodică a instalațiilor tipografice dintr-o casă în alta, schimbarea la intervale scurte a adreselor unde se țineau ședințele de lucru, organizarea de întruniri în locuri virane aflate în afara orașelor, precum și în locuințele unor muncitori din cartierele mărginașe. Numeroase întruniri ale organizatorilor mișcării de rezistență s-au desfășurat în casa lui Gheorghe Cristescu de pe str. Herescu Năsturel nr. 9 din București. Tot aici au avut loc întîlniri între socialiștii români și dele- gații veniți din partea mișcării socialiste din alte țări, se primeau și se păstrau numeroase scrisori provenite de la grupele ilegale de acțiune ce funcționau în alte localități din țară, precum și din alte țări, se primea și păstra literatură socialistă editată în străinătate etc. Unele ședințe ținute în această casă au fost consacrate luării de măsuri pentru spriji- nirea cu alimente a prizonierilor români deținuți de trupele Puterilor centrale. Sfera de activitate a mișcării de rezistență împotriva ocupanților nu se reducea numai la probleme de ordin organizatoric, ci cuprindea și latura muncii de propagandă și agitație. în afară de găsirea unor case con- spirative pentru multiplicarea materialelor de propagandă, cea mai grea problemă pe care au trebuit s-o rezolve socialiștii aflați în teritoriul ocupat, consta în preocuparea de multiplicatoare, cerneală și hîrtie. Pe această temă au avut loc multe discuții și s-au făcut numeroase propuneri în 10 Arhiva C.C. al P.C.R., fond 28, mapa 29/1918 și Arh. I.S.I.S.P. fond 1, dosar 745, 1.39-41. 11 Ibidem, mapa 5/1918. 10 Ibidem, fond 2, dosar 551, f. 283. 13 Arh. I.S.I.S.P., fond 3, dosar 100, f. 18-19. www.dacoromanica.ro 118 DOCUMENTA® 4 cadrul ședințelor ținute de Comitetul de acțiune14. Din cauza greutățilorr majoritatea circularelor și manifestelor, elaborate în anul 1917 în Capitală» sînt scrise de mină, ori la mașina de dactilografiat. Unele dintre acestea au fost dactilografiate de Teodor Himsenn (după manuscrisele lui Alecu Constantinescu)15 *, altele multiplicate de Heinrich Șteinberg și de alți. militanți socialiști, la locuințele lor, ori la instituțiile unde luci au. Cu pri- lejul zilei de 1 Mai 1917 s-a încercat chiar scoaterea unei gazete consacrate acestui eveniment18. Spre sfîrșitul anului 1917 Alecu Constantinescu reușește să procure o mașină de tipărit „Boston” instalată mai întîi în casa cismarului Duicu din str. Cîmpul Veseliei (cartierul Vitan) din București, apoi într-o clădire aflată pe B-dul Pache, de unde a mutat-o într-o magazie din ciutea băii „Ovidiu” de pe Calea Moșilor nr. 293 17. Această baie era proprietatea» inginerului Bacalu — simpatizant al mișcării socialiste18. Tipografia, instalată aici a funcționat pînă în decembrie 1918, sub directa îndrumare a lui Alecu Constantinescu. La tipărirea manifestelor au lucrat Bogdan Nicolae (paznicul băii „Ovidiu”), Bogdan Sever (fratele paznicului) și Jak Koniț (de meserie tipograf) 19 20.Tot în acest loc Alecu Constantinescu s-a întîlnit, în anul 1918, cu diferiți revoluționari români care se întorceau, de pe front sau din alte țări, unde se aflaseră în timpul războiului, și care relatau despre situația mișcării socialiste din diferite state L0 și se înrolau în mișcarea de rezistență contra ocupanților, în acțiunea de tipărire a materialelor de propagandă a fost folosită» cu succes instalația tipografică montată în pivnița casei de pe Șos. Vitan nr. 25 (azi nr. 248) din București *. La activitatea desfășurată în cadrul acestei tipografii și-au adus contribuția Carol Moscovici, Nicolae Diaco- nescu, Gheorghe Marin, Florea Rădulescu, Emil și Sofia Zalmanovici, I. Himzon, Liza Moscovici, Chiriachița Diaconescu, Mielu Apostolescur Heinrich Ștemberg, Cornelia Ștefănescu, Vasile Dăescu, Marioara Vasi- lescu ș.a. **). La susnumita adresă s-au tipărit și alte manifeste 21. Tipărirea și răspîndirea de manifeste și broșuri cu conținut revolu- ționar în rîndurile populației, influența crescîndă pe care o avea această» acțiune în cercurile largi de muncitori, țărani și intelectuali, i-a „făcut pe nemți — așa cum remarca Gheorghe Marin — să turbeze” 22. 14 Arhiva C.C. al P.C.R., fond 5, dosar 1168, f. 25—40, 16 Ibidem 14 Marghiloman Alexandru, Note politice, voi. II, 1916—1917, București, 1927, p. 525 17 Arh. I.S.I.S.P. fond 1, dosar 745, f. 59. 18 Arhiva C.C. al P.C.R., fond 5, dosar 1168, f. 25 40. 18 Arh. I.S.I.S.P., fond 1, dosar 745, f. 59, vezi și fototeca, clișeul nr. 1857. 20 Arh. I.S.I.S.P., cota A.b. III-2. * în prezent acea clădire nu mai există. Pe terenul respectiv sc află fabrica dc textile „Ana Ipătescu”.Locul este marcat de o placă memorială pe care se scrie despre existența sus numitei tipografii. ** Numele menționate mai sus slnt consemnate pe o fotografie ce sc afla in arhiva per- sonală a lui Gh. Cristcscu, str. Herescu Năsturel, nr. 9, București. 21 Arh. I.S.I.S.P., cota A. V-26, și dosar 100, f. 17. 22 Ibidem, dosar 100, f. 22. www.dacoromanica.ro 5 DOCUMENTA» 119 în afară de București, unde s-au desfășurat cele mai importante acțiuni de mobilizare a maselor la rezistență împotriva ocupanților în anii 1917 1918 au avut loc astfel de acțiuni și în alte localități din teritoriul ocupat. Astfel în septembrie 1917, Alecu Constantinescu și Emil Nicolau au redactat și multiplicat într-o magazie aflată în incinta conacului fostului prinț Mavrocordat din localitatea Mâneci Ungureni — Prahova, manifestul intitulat : ,,O vizită neplăcută” și semnat de grupa ilegală din Prahova, prin care se demasca scopul vizitei în România a lui Wilhehn al II-lea, kaizerul Germaniei22 23. La Ploiești manifestele și chemările la luptă împotriva ocupanților erau multiplicate într-un bordei aflat în curtea casei socialis- tului Emil Nicolau*. La una din ședințele conspirative care s-a ținut m locuința acestuia, la data de 20 februarie 1917, a participat, pe lîngă o .serie de conducători locali ai mișcării muncitorești, și Alecu Constanti- nescu, care venise din partea Comitetului de acțiune de la București. Cu acest prilej el a apreciat că în Valea Prahovei își desfășurau activitatea mai multe grupuri de rezistență împotriva trupelor de ocupație 24 25. Tot în județul Prahova, la Cîmpina, șapirograful cu care se multi- plicau manifeste ce chemau la luptă împotriva cotropitorilor și a exploa- tării, era instalat în pivnița casei Măriei Aricescu **, de pe str. Griviței23. La locuința acesteia, grupa de acțiune ilegală a socialiștilor din Cîmpina Sb ținut, în anii 1917 1918 numeroase întruniri, a luat o serie de măsuri pentiu mobilizarea petroliștilor împotriva regimului de ocupație impus •de trupele Puterilor Centrale. Aceasta acționa atît în localitatea Cîmpina •cît și in zonele petrolifere din împrejurimi. Prima ședință de constituire a grupei a avut loc în vara anului 1917, în susnumita casă, în prezența lui Constantin Mănescu. Dintre cei care participau la întîlnirile ținute m casa familiei Aricescu, amintim pe : Constantin Popovici, Ștefan Vasi- lescu (cumnatul Măriei Aricescu), Constantin Ciolacu, Anton lonescu, Dida Aricescu, Dumitrache Aricescu, David Fabian, Aneta Loghin, Paul Marc și alții26. Cu multiplicarea manifestelor efectuată la Cîmpina se mai ocupa, în afară de Maria Aricescu și alți activiști ai mișcării socialiste ca : Paul Marc, Heinrich Ștemberg, Măgură Paula etc. 27. în afară de întrunirile ce aveau loc în casa Măriei Aricescu, grupa ilegală de acțiune din Cîmpina a mai ținut unele ședințe și în locuințele altor socialiști din localitate, ca : Brănișteanu (aflată pe str. Telega); lo- nescu Savu (situată în colonia fostei societăți „Steaua Română”), Gălă- țeanu (de pe str. Cimitirului), la muncitorul Sergiu Papuc etc. Această grupă a identificat în rîndurile militarilor germani un număr de trei membri ai partidului socialist din Germania, cu care a stabilit legături; respectiv ■cu soldații Otto Nagel și Frantz Thieme, precum și cu un marinar al cărui 22 Arh. I.S.I.S.P. Raportul trimis la Internaționala a IH-a de către Alecu Constan- tinescu, cota A.V 26. * Plnă In prezent nu cunoaștem strada și nr. unde se afla locuința lui Emil Nicolau. M Arh. I.S.I.S.P., — Raportul trimis Internaționalei a IlI-a de către Alecu Constanti- nescu, cota A.V—26. ** Pină in prezent nu cunoaștem numărul pe care l-a avut această casă. 25 Arh. I.S.I.S.P., cota A. V-26; și fond 2, dosar 547, f. 7-12. 26 Arh. I.S.I.S.P., fond 2, dosar 547, f. 7-12. 27 Ibidem, dosar 588, f. 51 și dosar 547, f. 7 — 12. www.dacoromanica.ro 120 DOCUMENT AIR 6 nume nu a fost identificat 28. Aceștia participau la ședințele conspirative ale grupei care se țineau în casa Măriei Aricescu, îi sprijineau pe muncitorii români în lupta lor pentru îmbunătățirea condițiilor de viață, le procura ziarul socialist de stînga „Leipziger Volkszeitung” 29 primit de ei din Ger- mania etc. 30. Unele manifeste multiplicate la Cîmpina erau difuzate și în localitățile: București, Ploiești, Moreni, Craiova, Drobeta-Turnu Severin etc. prin grija lui Gheorghe Grecea și Dănescu Elena 31 32. în anul 1918 și îndeosebi în a doua jumătate a acestuia, numărul caselor și al sălilor folosite pentru ședințe și întruniri unde masele se pro- nunțau împotriva regimului de ocupație a sporit considerabil. Pe lîngă clădirile în care aveau loc adunări conspirative ale conducătorilor mișcării de rezistență, acum se puteau folosi și vechile sedii, cluburi socialiste sau case ale poporului, de care dispusese mișcarea socialistă înainte de război. Autoritățile de ocupație au fost nevoite să nu ia măsuri represive împotriva întrunirilor publice ce aveau loc în incinta acestor clădiri. La București de exemplu, conducătorii mișcării de rezistență încep să organizeze întruniri în sălile Clubului socialist de pe strada Sf. Ion ică nr. 12 3a, în clădirea casei poporului 33; sau în sălile : „13 Septembrie” ; „Bădulescu” ; „Piscului” ; „Măgurele” ; „Marna” ; „Grivița” ; „Ovidiu” ; „Arsenal”; „Dudești” 34 și „Rahova”, precum și în diferite case aflate pe străzile: Baldovin Pîrcălabu nr. 3 35 *; „Academiei nr. 35—37 30 ; și Sf. Ionică nr. 5 37 ; Mitropolit losif nr. 1—3 ; Făurari nr. 19 ; Calea Văcă- rești nr. 26; Cîmpineanu nr. 17 38 ; Sfinții Apostoli nr. 38 ; 39 Timișoara nr. 27 ; Calea Victoriei nr. 113; la Grădina Bordeiul Vechi ce se afla pe Șoseaua Jianu40 etc. Tot în Capitală, pe străzile din fața Palatului Justiției și a închisorii Văcărești a avut loc în ziua de 4 iunie 1918 o demonstrație muncitorească inițiată de fruntașii mișcării de rezistență, în urma căreia autoritățile de ocupație au fost nevoite să pună în libertate persoanele arestate în luna mai (a aceluiași an) pe cînd participau la consfătuirea ce a avut loc în incinta fermei de pe Dealul Cotroceni41. în alte localități din teritoriul ocupat casele și sălile care sînt folosite în vara și toamna anului 1918 de către conducătorii mișcării de rezistență pentru organizarea unor acțiuni publice se aflau : la Ploiești pe Calea. Cîmpinei nr. 3; la Craiova, pe str. 6 Martie nr. 3 (fostă str. Copertări); la Pitești pe str. Industriei nr. 1; la Constanța pe străzile Ștefan Mihăilescu nr. 38 și Costache Negri (colț cu str. Dragoș Vodă); la Brăila pe str. azi K. 28 Ibidem, fond 4, dosar 360, fotografia 11. 29 Ibidem, fond 2, dosar 808, f. 6-7, 79 și dosar 413, f. 4-7. 80 Ibidem, dosar 360. 21 Ibidem, dosar 508, f. 51 și dosar 547, f. 7 — 12. 32 Arh. I.S.I.S.P., fototeca, clișeele 1868, 1967 și 19499. 33 Ibidem, 25593. 34 „Socialismul”organul Partidului socialist, nr. 48 din 16.III.1921. 33 Arh. I.S.I.S.P., fototecă, clișeul 23855. 33 Ibidem, 18166 și „Socialismul” din 14.1.1921. 37 „Socialismul” nr. 82 din 13 mai 1919. 38 „Socialismul” nr. 88 din 14 decembrie 1921. 39 „Socialismul” nr. 89 din 21 decembrie 1921. 30 „Socialismul” nr. 115, din 21 iunie 1919 și nr. 90 din decembrie 1921. 41 Arh. C.C. al P.C.R., fond 28, mapa 5/1918 șl 29/1918. Vezi și Arh. I.S.I.S.P., fond 1, dosar 745, f. 39-44 și fond 2, dosar 808, f, 9. www.dacoromamca.ro •j DOCUMENTAIR 121 Marx și Mărășești nr. 45 ; la Galați pe str. Carpați nr. 43 ;42; la Cîmpina pe str. azi 23 August (în fața Poștei)43; la Corabia pe str. Carpați (f.n.); la Rm. Sărat, pe str. Constantin Brîncoveanu nr. 3 ; la Em. Vîlcea, pe str. Libertății nr. 1044 ; la Slatina la Depoul C.F.R. ; iar la Tîrgoviște pe str. Crișan nr. 9, unde se afla Hanul Vătămanului4S. La ședințele organizate în incinta clubului socialist din Strehaia luau parte activă cunoscuții fruntași ai mișcării de rezistență loan Elena, R. Stănculescu, I. Tițindei, Gh. Luca, lancu Iliescu și N. Armeanu46. La Drobeta-Turnu Severin erau folosite clădirile de pe străzile azi 7 Noiembrie nr. 73 și Traian nr. 76. Printre fruntașii mișcării de rezistență care organizau întruniri la aceste adrese se numără loan Elena, Constantin Preoțescu, Ion Pîrvan și Luca Gheorghe47. Deosebit de frecventat era și clubul socialist din comuna Provița de Jos, jud. Prahova4B. în perioada la care ne referim exploatarea maselor muncitoare, ca și regimul de teroare impus de administrația militară a puterilor cen- trale, au făcut să sporească continuu ura populației față de invadatori. Numeroase acțiuni de sabotare a producției s-au desfășurat la diferitele întreprinderi din București ca : „Lemaître”, „Wolff” și „Arsenalul Arma- tei”, la exploatările petroliere din Moreni, Cîmpina, Băicoi, la rafinăriile ,,Vega” și „Steaua Română” din Ploiești precum și la căile ferate. Despre acest fapt V. Cancicov, la 17 iunie 1917 nota : „Eri Gara de Nord (din București n.n.) s-a aprins pentru a treia oară în 10 zile ; e ceva foarte sim- tomatic; probabil că sînt acte de sabotaj”49 *. Numeroși lucrători aduși cu forța din mediul sătesc să muncească la exploatările petrolifere și a pădurilor, la întreținerea căilor ferate și a drumurilor etc., au fost îndrumați și încurajați să acționeze împotriva regimului de ocupație prin părăsirea în masă a locului de muncă “. Acțiunea de propagandă și agitație pentru mobilizarea maselor la rezistență contra ocupanților s-a extins și în mediul rural. în numeroase sate au fost împuș- cate diferite persoane venite să îndemne „pe țărani la răscoală împotriva puterilor centrale”51. Printre județele în care țăranii acționau cu mai multă hotărîre împo- triva regimului de ocupație, prin refuzul de a face muncă de corvoadă, fuga de pe moșiile unde erau aduși să lucreze cu forța etc., se numără Gorj, Severin, Dolj, Ilfov, Argeș, Prahova, Muscel, Vlașca, Buzău și altele. Este semnificativ în acest sens că, datorită nelucrării pămîntului de către țărani, în anul 1918 s-au cultivat numai 420 000 ha cu grîu în loc de 1 500 000 ha, cît se cultiva în această zonă înainte de război52. 42 Arh. I.S.I.S.P., fototeca, clișeul 25749 și 11123. 43 Ibidem, 18254, 25675, 25674. 44 Ibidem, 25749. 45 Arh. I.S.I.S.P., fototeca, clișeul 25482. 46 Arhiva C.C. al P.C.R., fond 28, mapa 20/1916. 47 Arhiva C.C. al P.C.R., fond 28, dosar 4334, f. 6 și dosar 4325, f. 39 — 59. 48 Arh. I.S.I.S.P., fondul de fotografii; cota IV/97. 48 Cancicov V. Th. Impresiuni și păreri personale din timpul războiului României, jurnal zilnic, 13 august 1916—31 decembrie 1918, București, 1921, voi. I, p. 515. 60 Arhivele Statului, București, fondul prefecturii județului Ilfov, dosar 21 (34) 1918, f. 2. 81 Cancicov V. Th. op. cit., voi. II, p. 334. 82 Drăghiccanu V. N. — 707 zile sub cultura pumnului german, p. 352. www.dacoromamca.ro 122 DOCUMENTAR 8 Formele de manifestare a țăranilor împotriva regimului de ocupație s-au caracterizat, între altele și prin : ascunderea vitelor, atelajelor și a unor însemnate cantități de produse agricole pentru a nu fi confiscate ; și chiar prin uciderea a numeroși soldați inamici. Despre aceste acțiuni C. Bacalbașa nota în 1918, că la sate sînt multe cazuri cînd oamenii „atacă pe soldații germani și-i ucid”83. O rezistență dîrză a opus grupul de partizani condus de sublocote- nentul de rezervă Victor Popescu, care și-a desfășurat activitatea în ținu- turile Gorjului și Mehedințului, precum și grupul de oameni condus de Vasile Chilian, care acționînd de-a lungul liniei frontului, din munții Buzăului și pînă în regiunile Vrancei, s-a ocupat de strîngerea și transmi- terea în Moldova a informațiilor referitoare la potențialul armatelor ina- mice, la amplasarea și aprovizionarea acestora M. Amploarea rezistenței și combativitatea clasei muncitoare și a țără- nimii din teritoriul românesc vremelnic ocupat au pus în mișcare și alte categorii sociale de oameni ca : funcționarii civili de la primarii, prefec- turi, poștă și de la alte instituții create de administrația trupelor inamice ; avocații și magistrații; profesorii, învățătorii, medicii etc. Referitor a» acest fapt un contemporan aprecia că „invadatorii au reușit repede să piardă și puținii prieteni rămași aici (în teritoriul ocupat n.n.) dar n-au cîștigat pe nimeni” 86. Manifestările organizate de către conducătorii mișcării de rezistență din teritoriul ocupat în casele și locurile consemnate în acest material, constituie doar o infimă parte din eroica luptă dusă de poporal roman pentru eliberarea pămîntului străbun, în care a acționat și s-a jertfit întrea ga populație românească de pe tot cuprinsul patriei. în acele împrejurări s-au evidențiat încă odată înaltele sentimente patriotice și eroismul mani festat de poporal nostru în lupta sa dreaptă pentru libertate, indepen- dență și suveranitate națională. 51 Bacalbașa C. Capitala sub ocupația dușmanului, 1916 — 1918, p. 164 — 163, 218 — 219. 64 Bolocan N. Cei zece martiri executați ta Tr. Seoerin, Timișoara 1921, p. 1 — 15. 55 Cantacuzino, Sabina, Din viata familiei I.Q. lirălianu; Războiul 1914— 1919, Edit- Universul, București, 1937.^W^,flțMX)irniîlfl1TlCa. m ÎN LEGĂTURĂ CU DATA MOBȚII LUI VELICICO ȘI MIRON COSTIN DE ILIE CORFUS La întrebarea cînd au fost uciși Miron Costin și fratele său, Velicico, s-au dat pînă acum răspunsuri care s-au întemeiat, în lipsă de alte docu- mente, doar pe informațiile cuprinse în izvoarele narative ale timpului, -cunoscute prin cronologia lor imprecisă. Astfel după cronica atribuită lui Nicolae Costin, ei au fost executați din ordinul lui Constantin Canternii m decembrie 1691 pentru că s-au ridicat împotriva sa; mai întîi a fost •decapitat Miron la un sat al său, unde a fost găsit de trimișii domnului în timp ce se pregătea să-și înmormînteze soția, și numai apoi, după întoar- eeiea executorilor la Iași, i s-a tăiat capul și lui Velicico, noaptea la cinci -ceasuri, in prezența lui Dimitrie Cantemir, fiul domnului1. După Ion Neculce, decapitarea lor a avut loc în al șaptelea an al domniei lui Constan- tin Cantemir, ca rezultat al dezvăluirii celor puse la cale de unii boieri, intre care și Velicico, la o nuntă la Băcani, din sus de Bîrlad, de a fugi Ja Constantin Brîncoveanu și de a înlătura, cu ajutorul acestuia la Poartă, pe domn, ridicînd în locul său pe Velicico. Acesta a fost prins și adus la Iași, unde a fost bătut mai întîi cu buzduganul de domn și închis în beci, .apoi scos noaptea afară și decapitat înaintea porții domnești. S-a trimis apoi după Miron, care a fost luat de la moșia sa Bărboși din ținutul Neam- țului, de la catafalcul soției sale și dus la Roman, unde i s-a tăiat și lui capul, nevinovat, nefiind amestecat în complot2. în cronica atribuită Iui Nicolae Muște se spune doar, fără a -e indica data, că aceștia au fost meiși din cauza atitudinii ireverențioase n.i Velicico față de domn, de care iș bătea joc pentru că nu știa carte 3. într-o -variantă a aceleiași cronici sc spune ceva asemănător (doar mai confuz) celor cuprinse în cronica lui Neculce și că executarea lor a avut loc înainte cu un an și patru luni de moartea lui Cantemir 4. în sfîrșit, Dimitrie Cantemir arată, într-o expunere tendențioasă și care trebuie luată deci cu multă rezervă, că ei au fost ■omorîți în 1691 fiindcă au complotat cu Brîncoveanu uciderea domnului 1 Lelopiscful Țcrei Moldovei ... (1661—1111), la M. Kogălniceanu, Cronicele României, fi ediția a doua, București, 1872, p. 38 3S 2 Letopisețul Țării Moldovei și O s< mă de cuvinte, ed. lorgu Iordan, București, 1955, p. 181 185. 2 Letopisețul Țcrei Moldovei ... (iv62—1129), la M. Kogălniceanu, op. cil., III, ed. a «loua, București, 1874, p. 25. 4 Varianta la Cronica atribuită lui Xicolae Muște, la M. Kogălniceanu, op. cit., III, ed. a . 2, 1971, p. 241 și nota 6. www.dacoromanica.ro 5 DOCUMENTAR 127 părerea sa în legătură cu eliberarea Moldovei de armata polonă, această părere urmînd a fi considerată de rege drept dovadă a tuturor tînguirilor sale pentru nenorocirea țării, supusă robiei păgîne și tiraniei domnului. Trimisul trebuia apoi să-i aducă la cunoștință intenția regelui de a forti- fica și pune garnizoane în Roman și în Neamț, pentru a tăia aprovizionarea Cameniței cu produse scoase din această țară. în sfîrșit, i se cerea să-și spună părerea, dar mai ales să-și depună silința în vederea apiovizionării garnizoanelor polone 20. Scrisoarea către Marcu Matczytiski, de fapt a doua pe care i-o tri- mitea la un interval foarte scurt de timp, poate chiar de ore, a fost scrisă de Miron dintr-o pădure, unde se adăpostise, lăsîndu-și lîngă Roman parte din averea ce o mai putuse salva, precum și cea a ginerilor săi. De acolo, de lîngă Roman, îi trimisese prima scrisoare (am zice la 2 octombrie, o dată cu scrisoarea adresată regelui), dar nu știa dacă a ajuns, deoarece între el și tabăra polonă s-au aflat mereu tătarii, din cauza cărora a trebuit să plece din acele locuri. Acum, din pădure, unde se afla cu el și episcopul de Roman, îl conjura pentru a doua oară să-1 determine pe Sobieski să-i salveze viața, acum cînd, lucru de-a dreptul surprinzător, îl anunța că i-au fost uciși doi fii și fratele său de dușmanii săi politici. Scrisoarea a ajuns la destinație, dar Miron n-a fost salvat. Regele i-a trimis doar răspunsul pe care l-am analizat mai sus și care cine știe dacă a mai ajuns la el. Scrisoarea constituie însă o dovadă sigură, singura dovadă documentară, că Velicico Costin a fost executat la începutul lunii octombrie 1691, iar nu în decembrie înainte, odată cu, sau după decapitarea lui Miron, după cum s-a spus pînă acum. Aceasta mai presu- pune că dacă execuția sa a fost cauzată de vreun complot urzit de el împotriva domnului, atunci acest complot, care trebuia neapărat conjugat cu expediția polonă în Moldova, a avut loc la sfîrșitul lui septembrie, sau la începutul lui octombrie, cînd Sobieski se apropia de Iași, iar nici- decum în luna decembrie, cînd regele se afla demult întors acasă. Rezultă apoi că decapitarea lui Velicio și cea a lui Miron Costin n-au avut loc in același timp sau la interval de o zi sau două, ci între moartea unuia și a altuia s-a scurs un timp mai îndelungat. Cît? E greu de spus. Oricum, dacă luăm de bună spusa lui Neculce, că la ridicarea lui Miron de la Bărboși, soldații l-au îndemnat să fugă la cetatea Neamțului, pe care polonii puseseră stăpînire, după jurnalul citat al lui Sarnecki, încă de la 14 octom- brie, înseamnă că el a fost decapitat după această dată. Să fi trăit pînă în luna decembrie, hăituit prin țară? E greu de presupus, deși nu-i imposibil. Cum însă scrisoarea analizată răstoarnă data morții lui Velicico, sîntem în drept să presupunem că ea pune sub semnul întrebării și luna decem- brie, ca dată a morții lui Miron Costin. De aceea, înclinăm să credem că acesta a murit mai înainte de luna decembrie, poate chiar în octombrie 1691. în sfîrșit, s-ar putea pune întrebarea : era oare adevărat totul ce spunea Miron Costin lui Matczyiîski în scrisoarea sa? O umbră de îndoială se naște, la prima vedere, din cele comunicate de el în legătură cu uciderea *° Copia acestui răspuns a fost expediată de Sarnecki lui Radziwill la 5 octombrie 1691. din tabăra de Ungă Pașcani, o daUHa^cea ^SCT^^^luj^InMn^diU^ Matczyăski (op. cit., p. 234). ț28 DOCUMENTAR 6 a doi fii ai săi, o dată cu cea a lui Velioico. Se știe că fiii săi, mai întîi loniță și Pătrașcu, apoi Nicolae, au fost închiși atunci, dar nu uciși, fiind eliberați apoi pe chezășie. Atunci, cum se explică totuși faptul că Miron scrie că i-au fost uciși doi fii î Răspunsul poate fi unul singur : la el, fugar prin păduri, a ajuns vestea nu despre arestarea, ci despre uciderea lor. Și chiar dacă ar fi auzit de prinderea și închiderea lor, aceasta n-ar fi însemnat altceva în acel moment dramatic pentru el decît moartea lor. ★ Redăm mai jos scrisoarea sa către Marcu Matczynski, precum și răspunsul lui Sobieski la scrisoarea sa din 2 octombrie 1691, ambele însoțite de traducerea noastră în limba română. Cuvintele tipărite cu litere cursive sînt traduse din limba latină. ★ Din pădurea de fag < între 2 și 5 octombrie 1691 >. Miron Costin către Marcu Matczynski Copia listu logofeta, Woloszyna majștnego do jmp. podskarbiego w. kor.; byl list i do krola jm. de data 2 praesentis, pisany spod Romana. Jwmozny mei dobrodzieju. Opaleur icurs produits convenait aux grands proprietaires, vu que pour les obtenir ils ne faisaient pas d’investisscments, ccux-la provenaut, sous la forme de la rente, des productcurs dirccts ... De la sorte, mânie le prix dc monopole consti- tuait pour eux un revenu net” (p. 21). „Les documents mentionnent des nom- breuscs installations tcchniques viticoles (preș soires, chais, remiscs etc.) ce qui prouve le niveau elev& dc la culture dc la vigne sur ic tcrritoirc des pays roumains” (p. 31). „A la fin du XVI® sieclc, existaient en Valachie, mais prcsque dans la mâine mesure en Moldavic ... de vastes domaines feodaux comptant de 20 â 100 villages, pcuplfcs d'hommcs dependants et d’esclavcs dont le nombre s’elevait ă quclqucs milliers. Selon les relations de Sivori, il y avait dc nombreux boyards qui possedaient plus de 50 villages et plus de 1000 paysans asservis. La crois sancc du domaine s’est fait d’habilude par la violence. 35 villages sur les 54 appartenant au monastâre Tismana faisaient l’objet de contestations” (p. 51). Fără Îndoială că un asemenea sistem nu este recomandabil in alcătuirea lucrărilor de istorie și ne pare rău că un cercetător serios ca Șt. Olteanu a apelat la el (probabil datorită grabei cu care și-a alcătuit lucrarea). în afară de aceste observații ținind de planul și metoda dc lucru, am mai reproșa auto- rului unele erori sau inexactități. Astfel, la p. 10 sc afirmă că secolele XVI —XVII „au marcat, in fapt, In Europa occidentală, triumful statului modern, afirmarea statelor naționale”, aceste ,,transformări” resimțindu-șg|fltahtaE^aaiM|&i&tițaMjfM|dMud-est. Se știe Insă că unele state 3 STUDII (DOCUMENTARE 135 naționale au ajuns In granițele naturale Încă din evul mediu (Spania, Franța, Anglia), pe clnd cele mai multe s-au format sau s-au restructurat mai tirziu, In secolele XIX sau chiar XX (Italia, Germania, România etc.); primele au apărut Înaintea conștiinței naționale, pe clnd la celelalte această conștiință a preexistat și a contribuit la desăvlrșirca statului național unificat. La p. 11 se spune că Mihai Viteazul „a acceptat să fie inclus In Liga creștină”, deși se știe că — fiind ocolit de reprezentanții Ligii — el a stăruit să fie admis, oferindu-se să lupte Împotriva turcilor alături dc principele Transilvaniei și de domnul Moldovei cu care a alcătuit o confederație. Explicația dată la p. 24 faptului că țările române nu au fost transformate In pașallcuri este incompletă și neconvingătoare. „Legătura lui Mihai” (de care se vorbește la p. 53 — 54) avea nevoie de unele lămuriri suplimentare pentru cititorii străini care nu cunosc realitățile sociale din Țara Românească. Puțin cam neclară ni sc pare afirmația de la p. 64 despre „adoptarea de noi criterii (tehnologice In primul rind) In operațiile militare”, care ar fi acordat trupelor boierilor „calități suplimentare In raport cu armata țărănească”; precum se știe, și cetele boierilor erau alcătuite tot din țărani ridicați de pe moșiile boierești iar documentele cunoscute nu vorbesc de „noi criterii”. Este greu de crezut apoi că Andrei Bâthory „pregătea In secret instaurarea dominației polone In Țara Românească”, cum afirmă autorul la p. 117 etc. Intllnim apoi o serie de greșeli (probabil de tipar) care necesitau o erată : „les chanceliers Stolnic et Mihai” (p. 61, nota 185); C. Greceanu in loc de Grecescu (p. 96, nota 32) etc. ★ Spre deosebire de lucrarea lui Ștefan Olteanu, cea de a doua monografie, mult mai amplă, datorată lui Manole Neagoe4, vrea să aibă un caracter mai original: d-sa combate numeroase opinii susținute de unii autori ca P. P. Panaitescu, Eugen Stănescu, C. Rezachevici sau In Istoria României voi. II; In plus, autorul amintit acordă o atenție mult mai mică dezvoltării social-economice care l-a preocupat In mod deosebit pe Ștefan Olteanu. Și planul celor două monografii este diferit: pe clnd autorul primei lucrări Împarte materia volumului său doar In 7 capitole, cu mai multe paragrafe, Manole Neagoe o fărlmițează in 19 capitole, din care patru (XIV—XVII) slnt dedicate politicii interne a domnului, problemă pe care Șt. Olteanu o Încadrează in capitolul mai larg al realităților economice, sociale și politice din ultimele decenii ale secolului al XVI-lea. Primul capitol al monografiei lui Manole Neagoe are caracterul unei scurte introduceri despre Europa și țările române in secolul al XVI-lea (p. 7 — 14), probleme tratate mai pe larg de Șt. Olteanu In două capitole. Autorul subliniază pe bună dreptate neputința Europei dc a organiza lupta contra turcilor, ca și accentuarea exploatării otomane a țărilor române In a doua jumătate a secolului al XVI-lea, oferind cifre ce ilustrează această tristă realitate; cifrele respective slnt luate din cunoscutul studiu al lui M. Berza despre evoluția haraciului, studiu pc care autorul mi-1 citează Insă. Nu ar fi fost lipsit de interes ca M. Neagoe să amintească și de criza monetară ce a lovit Imperiul otoman In această vreme, criză ce s-a repercutat și asupra țărilor române (vezi Nicoară Bcldiceanu, Ea crise monilaire otlomane au XVI eme sticle et son influence sur les Principautis Roumaines, in „Sudost-Forschungen”, XVI, 1957, p. 70—86). Cel de al doilea capitol prezintă pe scurt Originea lui Mihai (p. 15 19). Autorul se declară dc acord cu opinia istoricilor care au susținut că Mihai este fiul Ini Pătrașcu cel Bun, așa cum 11 consideră cele mai multe izvoare ale vremii și cum se considera, dc altfel, domnul Însuși. Din bogata bibliografie relativă la această problemă, ar fi trebuit citată aici și lucrarea recentă a lui Dan Pleșia și G. D. Florescu, Mihai Viteazul — urmaș al împăraților bizantini („Scripta Valachica”, IV, 1973, p. 131 — 162). De asemenea, se știe că lane banul a fost frate cu Tudora, astfel Incit natura relațiilor de rudenie dintre lane și Mihai nu este nelămurită, așa cum susține autorul (p. 19). Capitolul al III-lea, intitulat sugestiv „Cînd am /ost domnia mea ... mare postelnic șl ... mare ban al Craiovei“ (p. 20—27), se ocupă de viața lui Mihai Înainte de a deveni domn. Autorul combate ideea lui P. P. Panaitescu după care Mihai ar fi fost „prizonierul” marilor boieri olteni și susține că domnul, care a fost o mare personalitate, nu poate fi considerat „repre- zentantul unei facțiuni boierești”, idee reluată, dc altfel, și In alte capitole. Nu se poate nega Insă faptul că boierii care l-au sprijinit pe Mihai au fost In general tineri, In timp ce bătrlnii erau In mare parte filo-turci, așa cum nu se poate nega că principalii susținători ai politicii lui Mihai au fost boierii olteni, cărora domnul le-a fost recunoscător (vezi p. 253). Apoi căsătoria 4 Mihai Viteazul, Craiova, ■ + 32 pl. (nenumerotate). 136 STUDII DOCUMENTARE 4 lui Mihai cu Stanca a avut loc In anul 1583 (nu 1584 ; p. 22), iar Stanca nu a fost soră cu Dragomir mare vornic, așa cum au afirmat unii cercetători mai vechi (vezi N. Stoicescu, Dicționar al marilor dregători p. 170 —171). în capitolul al IV-lea Mihai devine Cavalerul dreptății (p. 28 40). După ce studiază modul cum Mihai și-a doblndit tronul, autorul insistă asupra declanșării luptei Împotriva turcilor in noiembrie 1594. Nu Împărtășim ideea că domnul a acționat conștient In crearea momentului de criză din toamna anului 1594 prin Împrumuturile contractate pentru luarea domniei și că el voise ca exasperarea locuitorilor Țării Românești să atingă astfel punctul culminant (p. 35); această exasperare se putea Întoarce ușor Împotriva domnului care o crease prin urmările Împrumutu- rilor făcute la Poartă. Este mult mai probabil că Mihai nu a avut altă posibilitate de a ocupa tronul decit aceasta, așa cum nu putea scăpa de incomozii săi creditori decit prin uciderea acestora. Sc Înțelege că nu putem fi de acord cu afirmația că „Mihai vlnduse țara” (p. 31). în capitolul următor intitulat „Această putină slujbă am făcut o intr-o singură iarnă” (p. 40 49) ni se prezintă lupta cu turcii din iarna anului 1591 1595, cind trupele române au atacat toate cetățile turcești de la Dunărea de Jos și au scos din luptă oastea hanului tătar si cele două corpuri de armată otomană ce Însoțeau pe pretendenții la tronurile Țării Românești si Moldovei (p. 48). în aceste campanii s-a afirmat pentru prima oară excepționala personalitate militară a lui Mihai Viteazul care nu mai comandase oști plnă In acea vreme. Autorul prezintă aceste lupte convins fiind că „nimeni nu le-a acordat atenția cuvenită” (p. 44). D-sa uită aici de lucrarea lui I. Sirbu, a lui Victor Atanasiu dedicată campaniilor lui Mihai Viteazul (1972), ca și de paragraful Lupta pentru linia Dunării din Istoria Jiomăniei (sol. II, p. 958 959), operă citată numai pentru a fi combătută. Cit privește rezultatele acestei campanii, se pare că ele au fost mai Însemnate decit le prezintă autorul : nu numai că ea i-a asigurat lui Mihai stăpînirea liniei Dunării, dar a obligat pe turci să renunțe la ofensiva spre Viena, Inlăturlnd pentru moment pericolul ce amenința Europa centrală (vezi I. lonașcu și V. Atanasiu, Alihai Viteazul, p. 63). în capitolul al Vl-lea, intitulat sugestiv Trădare și umilire (p. 50 62), autorul studiază Împrejurările Încheierii faimosului tratat de la Alba lulia din mai 1595. Utilizlnd și studiul cunoscut al lui I. lonașcu, autorul combate opiniile lui P. P. Panaitescu și Eugen Stănescu despre Încercarea de a se instaura regimul nobiliar prin acest rușinos tratat și susține că „boierii, printre care se numără și Buzeștii, nu l-au trădat pe Mihai In 1595” (p. 61). Această Încheiere ni se pare prea categorică ținlnd seama de afirmațiile aceluiași autor după care, din cei 12 boieri ce alcătuiau delegația trimisă, „trădează șapte, plus episcopii și mitropolitul” (deci majori- tatea I) și apoi de spusele lui Mihai Însuși: „în supușii mei nu mă Încred deoarece m au Înșelat atunci cind au Înfăptuit la palatinul Transilvaniei nu ceea ce aveau ca Însărcinare din partea mea” (p. 60—61). Fără să negăm ingerințele lui Sigismund Băthory asupra delegației muntene, silită In parte să accepte tratatul prin care Mihai devenea vasalul principelui Transilvaniei, nu putem să nu observăm In același timp că prevederile favorabile boierimii muntene (de care vorbește și autorul la p. 56) nu aveau cum să fie impuse boierilor de Sigismund Bâtbory, ci au fost stipulate in tratat la cererea acestora. De aceea cred că, chiar dacă nu toți boierii l-au trădat pe Mihai în mai 1595, de unele prevederi ale tratatului au beneficiat toți boierii, și aceasta Împotriva xoinței domnului care a fost subordonat marii boierimi, situație nemailntilnită In alte tratate de aceeași natură. Dacă nu ar fi fost vorba de trădare la 1595, de ce Își intitulează autorul capi- tolul Trădare ți umilirel (se Înțelege că trădarea nu putea fi decit a boierilor 1). Capitolul al VH-lea, „Era timpul cind se lupta ziua cu noaptea” (p. 63 80), prezintă pe larg bătălia de la Călugăreni, clștigată de Mihai Viteazul „numai cu oastea țării” (p. 80). Descrierea bătăliei este destul de exactă, deși autorul recunoaște că „despre această confruntare nu avem relatări care să ne Îngăduie să stabilim cu mare precizie efectivele ... și nici descrieri amănunțite despre felul cum s-a desfășurat bătălia” (p. 69 ; la p. 73 autorul afirmă insă : „despre bătălia in sine slnt mai multe descrieri in genul celor pomenite mai înainte, din care pricină este greu să se stabilească o ordine exactă a episoadelor bătăliei” !). Autorul insistă și aici asupra problemei trădării, recunosclnd că ,,au fost boieri care l-au trădat pe Mihai și n-au vrut să lupte” (p. 70). Ni separe exagerată afirmația autorului după care jumătate din oastea țării era a boierilor. Această afirmație vine, de altfel, Intr-o vădită contradicție cu constatarea aceluiași autor, făcută In 1973, după care „cetele boierești nu puteau fi prea numeroase” (Manole Neagoe, Din vechea organizare militară a țărilor române, in „Anuarul Institutului de istorie și arheologie”, lași, X, 1973, p. 160). Să-și fi schimbat oare autorul opinia despre mărimea cetelor boierești? Capitolul al VIII-lea (care putea fi foarte bine prezentat Împreună cu capitolul precedent), „Nicicind n-au fost la se ocupă de „faptele care se 5 STUDII DOCUMENTARE 137 petrec după bătălia de la Călugăreni” pină la ieșirea Moldovei din coaliția antiotomană ; autorul prezintă aici scurta ocupație turcească, măsurile luate de Sinan pașa pentru Întărirea Bucureș- tilor și Tlrgoviștei, precum și așa-numita contraofensivă de eliberare, fapte peste care d-sa are impresia că ,,s-a trecut repede", uitlnd desigur și aici o seric de studii pe care nu le citează, ca și Istoria României, II, p. 966 968, unde se vorbește și de formele de rezistență populară, pe care autorul nu le amintește. Autorul exagerează clnd afirmă că, datorită lipsei cetăților, țările române nu puteau fi supuse de turci ,,decît prin organizarea unor campanii an dc an ceea ce, practic, nu era posibil" (p. 82). Capitolul următor studiază amănunțit Împrejurările care au dus la Împăcarea temporară a lui Mibai cu Poarta și la primirea steagului de domnie In anul 1596, citind ca titlu chiar cuvin- tele viteazului: ..Și văzlnd turcul cită pagubă li făceam, îmi trimise steagul" ; este vorba de un răgaz necesar pentru refacerea forțelor. Urmlnd strict cronologia faptelor, capitolul al X-lea — al cărui titlu este luat tot din spusele lui Mihai: „Dacă nu mi-ar lipsi nici ostașii, nici banii ... aș încerca și lucruri mai mari" (p. 110 126) se ocupă pe larg de evenimentele anului 1597 care ,,limpezește gtndurile și luminează pașii care trebuiau făcuți". Capitolul următor prezintă amănunțit luptele din anul 1598, clnd Mihai arăta „Acum oricine va puica cunoaște cită pagubă am făcut dușmanului", cuvinte ce slnt reproduse ca titlu al capitolului (p. 127—145). în afară de această Împărțire cronologică, pe ani, a capitolelor (din care pricină lucrarea pare uneori o cronică modernă), avem impresia că nu se subliniază Îndeajuns ce a urmărit Mihai in acești doi ani: să consolideze independența Țării Românești; din acest motiv considerăm că cele două capitole puteau fi comasate Intr-unui singur, mai bine organizat. Cel mai Întins capitol al lucrării, intitulat sugestiv „Pohta ce am pohtit” (p. 146 — 193), sc ocupă dc Împrejurările care au dus la realizarea primei uniri a românilor sub sceptrul lui Mihai Viteazul. Ca și In cazul capitolelor precedente, faptele prezentate aici slnt cunoscute din alte lucrări, a căror informație nu este In general depășită; singurul lucru nou pe care-1 aflăm din acest capitol este opinia autorului că celebra scrisoare de trădare a boierilor munteni din 5 septembrie 1599 (pe care unii au crezut-o autentică, iar alții falsă) ar putea fi ,,un document redactat din inițiativa voievodului”, document menit să inducă In eroare pe adversari (p. 168) Fără să respingem ipoteza autorului, considerăm că d-sa era dator să aducă mai multe argumente In sprijinul ei, așa cum Ștefan Ștefănescu a adus pentru autenticitatea scrisorii. După cum spune și autorul, in septembrie 1599 ,,soarta lui Mihai părea pecetluită", nimeni nu-i mai acorda vreo șansă de scăpare (p. 157 158). Atunci de ce să nu ne gindim că — soco- tindu-1 pierdut pe Mihai boierii au Încercat să se salveze cu ajutorul Movileștilor, fără știrea domnului, despre plecarea căruia păreau a fi și ei convinși? Este apoi greu de crezut că Mihai Viteazul putea spune lucruri atlt de urite despre domnia lui și cu un ton atlt de dușmănos. Problema este, fără Îndoială, destul de complexă și ar merita un studiu special In care să se discute pe larg toate cele trei puncte de vedere asupra scrisorii și In care să se facă o atentă analiză a relațiilor lui Mihai Viteazul cu boierii săi In această vreme; pină atunci nu putem acorda credit deplin nici uneia din cele trei ipoteze. Precum se știe, unirea realizată de Mihai Viteazul a durat doar cîteva luni datorată In primul nnd adversităților externe; aceste Împrejurări slnt studiate In capitolul al XIII-lea, intitulat, greșit, „Și căzu ca un copaciu trupul lui cel frumos” (citatul corect este : „și căzu trupul lui cel frumos ca un copaci"). Aici observațiile noastre slnt ceva mai numeroase, Întruclt capitolul cuprinde cîteva greșeli evidente, iar uncie probleme nu slnt suficient lămurite. Astfel, se afirmă : ,,ln Țara Românească țăranul (nu se precizează care, dar din comparația cu iobagul din Transilvania rezultă că este vorba de țăranul aservit — N.S.) este obligat să muncească trei zile pe an, In secolul al XVII-lea !" (p. 198 ; la p. 236 este vorba de „cel mult" patru zile pe an I). Informația este luată din C. Giurescu (care nu e citat); numai că această obligație nu privea pe rumâni ci pc așa zișii oameni liberi cu Învoială. Autorul citat mai sus precizează : ,,ln vreme ce rumânul datorește stăpinulni său lucru fără măsură, omul liber plătește numai dijmă, fără clacă, iar clnd aceasta se introduce și la ei, zilele de lucru se stabilesc prin Înțelegere” (Studii de istorie socială, p. 69 ; la p. 204 sc arată că obligația de clacă a oamenilor liberi care locuiau pe pămlnturile altora era, la Începutul secolului al XVIII-lea, de trei sau patru zile pe an; vezi și cazul citat dc C. Giureseu la p. 111). într-adesăr, din documentele secolului al XVII-lea rezultă că, In principiu, claca era nelimitată In timp, numărul zilelor dc lucru la care erau supuși țăranii aserviți Iiind fixat In primul rlnd tn funcție dc trebuințele stăpinilor feudali; In poruncile de ascultare adresate dc domnie rumânilor se arată că aceștia erau obligați „să lucreze orice va trebui” sau „să asculte și să slujească ța toate nevoile”, uneori cu precizarea eă trebuiau să fie la dispoziția stăplnului www.dacoromanica.ro 138 STUDII (DOCUMENTARE 6 „și ziua și noaptea”, după cum spune Matei Basarab intr-o poruncă din 20 iunie 1643, citată de C. Giurescu. Faptul că obligațiile de lucru ale țăranilor aserviți nu erau limitate In timp este recu- noscut și de boierii olteni, care declarau, la Începutul secolului al XVIII-lea, că rumânii ,,nu aveau zile de lucru hotărlte in fiecare săptămlnă in care să fi fost obligați a presta stăplnului lor de pămînt muncile necesare, ci, clnd le erau de trebuință, erau chemați” (Documente privind relațiile agrare în sec. XVIII. Țara Românească, p. 285 — 286); Intr-un alt document se spune că „mai Înainte de răzmeriță (războiul din 1736 — 1739 — N.S.) nu era hotărit pentru clacă cit să lucreze oamenii, ci lucra clte zile avea de lucru mănăstirea sau boierii” (ibidem, p. 572 573). Este limpede deci că M. Neagoe confundă obligațiile de lucru ale rumânilor cu cele ale oamenilor cu Învoială, care erau mai ușoare. în această problemă era bine ca antonii să utilizeze lucrările cunoscute ale lui Șt. Ștefă- ncscu, H. Chircă și D. Mioc, L’/volutton de la rente //odaie en travail en Valachie el cn Moldavie aux XIV e — XVIII e sibcles („Revue roumaine d’histoire”, 1962, nr. 1, p. 39 60) și L’/volu- lion de la rente f/odale en Valachie et en Moldavie du XlV-e au XVIII-e si/cle, in Nouvelles /ludes d’histoire, II, 1960, p. 221 — 252. (în treacăt fie spus, regretăm că autorii amintiți nu au reluat problema pentru a alcătui o lucrare mai mare, care să aducă argumente mai convingă- toare in această problemă controversată). Nu subscriem la afirmația categorică a autorului, după care „cauza principală a căderii lui Mihai rămlne ... părăsirea lui dc către cei pe care el li socotise aliați ... adică Habsburgii” (p. 207). în realitate, cei care au pus capăt acțiunii de unificare au fost polonii, care l-au alungat pe Mihai mai intli din Moldova, apoi și din Țara Românească și Împotriva cărora imperialii nu aveau nici posibilitatea nici interesul să-l sprijine pe domnul român. Dc altfel, este greu de alcătuit o ierarhie strictă a cauzelor căderii lui Mihai deoarece este vorba de un complex de cauze, din care nu trebuiesc omise nici cele interne care meritau o atenție mai mare. Citatul din cronică de la p. 214 — 215 este greșit; In realitate, textul sună cu totul altfel: „Și căzu trupul lui cel frumos ca un copaci pentru că nu știuse, nici să Inprilejise sabiia lui cea iute in mina lui cea vitează” (Istoria Țării Românești, p. 82). Capul lui Mihai Viteazul nu a fost adus In țară de soția lui Radu Florescu (p. 215), ci de Turturea paharnicul (vezi Stoica Nicolaescu, De cine a fost adus in Iară capul lui Mihai Viteazul!, București, 1919 și C. Rezachevici, Cine a adus la Tîrgoviște capul lui Mihai Viteazul!, In „Magazin istoric”, 1969, nr. 6, p. 55—61). în legătură cu acordarea domniei lui Simion Movilă In Țara Românească (p. 205), se putea spune că sultanul a făcut-o ținlnd seama și de faptul că fratele noului domn, lere- mia, a slujit Poarta „cu credință și devotament” (vezi „Revista arhivelor”, 1975, nr. 2, p. 157). Ar fi trebuit, de asemenea, ca autorul să analizeze mai pe larg politica polonă față de țările române pe care le-ar fi dorit supuse regatului, ceea ce nu convenea desigur Porții. După cum spunea N. lorga, „idealul (lui Zamoyski) era Dunărea ca graniță Intre o crești- nătate supusă hegemoniei polone și Imperiul otoman” (loan Sobieski și românii, In „Revista istorică”, 1934, p. 199). în sfîrșit, nu slnt convins de faptul că Mihai Viteazul vedea In „unificarea țărilor române Intr-un singur hotar” „o armă ideală pentru apărarea civilizației europene” (p. 208); este mult mai probabil că — așa cum va spune Mihai Însuși — unirea celor trei țări sub sceptrul său li oferea posibilitatea de a le apăra mai bine Împotriva turcilor, avind la dis- poziție o armată dc 100.000 de oameni („Tezaur de monumente istorice”, I, p. 262). Dacă prezentarea cronologică a faptelor din domnia lui Mihai Viteazul a fost făcută destul de corect, nu același lucru putem spune despre cele patru capitole (XIV XVII), In care autorul Înfățișează politica internă a domnului, capitole care cuprind o scrie de greșeli și exagerări. Primul dintre acestea (Greutățile unei domnii la sfîrșitul secolului al XVI-lea, p. 217 232) urmărește să demonstreze că „domnia lui Mihai Viteazul este o domnie autoritară” (p. 231) și că nu poate fi vorba de un regim nobiliar la sfîrșitul secolului al XVI-lea, afirmații cu care sîntem, în principiu, de acord. Numai că autorul exagerează clnd afirmă, de pildă, „la noi domnul Își exercită prerogativele de suveran asupra Întregului teritoriu al țării guver- nate” (p. 219), uitind desigur că, Intr-o anumită epocă, prin imunitățile feudale, accesul repre- zentanților domniei pe unele domenii era interzis. Dovezile despre domnia autoritară a lui Mihai nu sint prea convingătoare. De pildă, faptul că Mihai Viteazul dăruiește numeroase sate boierilor și mănăstirilor nu poate constitui o dovadă că „ne aflăm In fața unei domnii puternice” (p. 225). Și Petru Șchiopul a făcut nume- roase asemenea danii; Înseamnă oare că a fost un domn puternic? Fără Îndoială că nu. Mihai Viteazul a Înțeles că o domnie puternică trebuia să dispună de mijloace materiale, motiv pentru care a trecut numeroase sate In stăplnirea domniei (cum spune și autorul la p. 239 și 241). Nu www.dacoromanica.ro 7 STUDII DOCUMENTARE 139 era lipsit dc interes ca autorul să arate că, prin crearea unui Întins domeniu domnesc, Mihai Viteazul a urmărit foarte probabil ca satele respective să-i ofere slujitori pentru armată; așa sc explică faptul că, In numeroase din aceste sate aservite de Mihai, găsim slujitori la Începutul secolului al XVII-lea. Autorul afirmă categoric: „In cursul evului mediu nu a existat o rezervă boierească'' (p. 223 ; la p. 236 se spune că ,,nu există documente care să ateste existența rezervei feudale”). Este adevărat că In trecut s-au făcut unele afirmații exagerate despre mărimea rezervei feudale și despre creșterea ei in secolul al XVI-lea ; aceasta nu ne Îndreptățește Insă să exagerăm In sens invers și să negăm cu totul existența acestei rezerve, care este atestată de numeroase documente din secolul al XVII-lea sub numele de „delnițe boierești” (vezi DIB, B, sec. XVII, voi. IV, p. 205, DRH, B, voi. XXI, p. 335, voi. XXII, p. 373, 427, 522 etc.), delnițe pe care țăranii prestau așa numitul „lucru boieresc”. O scrie de alte documente din aceeași epocă amintesc separat „plinea de dijmă” (cerealele strlnse din dijmă) de „plinea de clacă”, realizată pe rezerva stăplnului (vezi documentele din 31 martie 1666 și 24 iunie 1671; C. Giurescu, op. cit., p. 190 și Arh. St. Buc., m-rea Brincovcni, XXV/43). Existind clacă, implicit exista și rezer\ă feudală pe carfi_-țăranii arau, semănau_șLrccoltau produsele pentru stăplnul feudal. Cit privește secolul al XVIII-lea, vom cita opinia unui recunoscut specialist In această problemă, care afirmă: „In cuprinsul unei anumite moșii, stăplnul Își rezervă o Întindere pe care o cultivă prin munca de clacă a țăranilor așezați pc pămlntul său” sau : „stăplnul de pămint, laic sau ecleziastic, dispunea de una sau mai multe moșii cultivate prin munca oamenilor liberi, a șerbilor și a robilor”; și mai departe: „problema esențială Insă, căreia nu i sc poate da un răspuns de preciziunea dorită, este aceea a Întinderii rezervei senioriale” (Florin Constantinii!, Relațiile agrare din Țara Românească in secolul al XVIII-lea, București, 1972, p. 172, 174). Ținînd seama de cele de mai sus, este bine să ne ferim dc afirmații categorice pe care documentele nu le susțin (ca și In cazul rentei In muncă, legată dc existența rezervei senioriale). Autorul exagerează, de asemenea, clnd afirmă că „societatea noastră era altfel alcătuită decît societatea feudală, iar relațiile dintre oameni sc stabileau după alte criterii decît cele feudale (p. 230). în sfîrșit, vistieria domnului nu „este egală” (I) cu vistieria țării, cum spune autorul (p. 225), iar puterea și bogăția bisericii nu aveau ca sursă numai „mila domnească” (p. 224). în capitolul al XV-lea autorul tratează Problema țărănească (p. 233—246); idcalizlnd situația In acest domeniu, autorul susține că „așezămintul lui Mihai nu Înrăutățește situația rumânilor” (p. 235; la p. 219 se spune că „legătura lui Mihai nu a afectat categoria socială a moșnenilor”) sau că puține sate și-au Înrăutățit situația In domnia lui Aliliai (p. 245). Asemenea afirmații slnt Insă In contradicție cu realitatea istorică cunoscută. Se știe astfel că legătura lui Mihai a desființat dreptul de strămutare de pe o moșie pe alta ; evoclnd situația dinainte dc acest așczămlnt, un document din 28 aprilie 1646 o caracte- rizează ca fiind „vremea cind au fest rumânii slobozi după ce au plătit găleata la stăpin ca să șază unde le va fi voia" (Arh. St. Buc., Donații, XXIX/11). întruclt — cum spune autorul — „această posibilitate de a se așeza pc o altă moșie frlnează tendința stăplnului de a mări sarcinile rumâ- nului” (p. 244), pierderea ei nu putea să nu aducă o agravare a situației țăranilor; In plus, nu trebuie să uităm că așezămintul lui Mihai a creat o nouă categorie de rumâni numiți „de legă- tură”. Cit privește cea dc a doua afirmație, ea este In contradicție chiar cu spusele autorului, după care Mihai a aservit un mare număr dc sate moșnenești și a profitat „de pe urma Înrăută- țirii situației economice a țărănimii” (p. 238) sau că „multe sate au fost rumânite In mod ilegal” (p. 240). Este adevărat că multe din aceste sate au reușit să se răscumpere din rumânie (cum spune și autorul la p. 240), dar cu mari sacrificii bănești, plătind urmașilor lui Mihai la tron sume variind Intre 200 și 500% față de prețul dc \lnzare (vezi p. 242). Cit privește atitudinea țărănimii din Moldova și Transilvania față de politica lui Mihai, aceasta izvorăște — cum spune autorul — „din sentimentul că toți aparțin aceluiași beam” (p, 246), astfel Incit nu are legătură cu politica socială a lui Mihai Viteazul, al cărui caracter feudal de clasă nu poate fi negat. Capitolul următor Mihai și boierii (p. 247 — 264) vrea să demonstreze „existența unei boierimi pe care s-a sprijinit Mihai Viteazul in conducerea statului” (p. 264), afirmație pe care nu o putem infirma. (Nu credem că cineva ar fi putut gindi vreodată serios că „toți boierii l-au trădat sistematic pe Mihai” t, p. 264). Ca și in capitolul privind domnia, autorul arată că voința dornnu lui era cca care se impunea boierilor, că el „a glndit unificarea țărilor române” (p. 255), boierii fiind colaboratorii săi, solidari (deși nu totdeauna I) cu politica sa. Slntcm Intru totul dc acord cu autorul clnd susține: „nu se poate afirma că boierimea română a trădat constant interesele țării” (p. 248). Pleclnd de la această constatare, autorul www.dacoromanica.ro 140 STUDII DOCUMENTARE 8 susține — Împotriva părerii lui C. Rezachevici — că a existat un grnp de boieri care au rămas credincioși lui Mihai Viteazul In toate Împrejurările, chiar și după plecarea sa din țară la 1600, și care nu au trecut toți de partea lui Simion Movilă; dovezile aduse de d-sa nu slnt insă convin- gătoare (îndeosebi scrisoarea lui Udrca Băleanu). Este apoi greu de crezut că boierii s-au ridicat Împotriva lui Simion Movilă, la 10 iunie 1600, „știind că domnul avea să pătrundă in Transilvania” (p. 263), aceasta deoarece operația respectivă a avut loc In luna iulie (p. 211). Tot astfel, nu se poate spune că „toți marii dregători din domnia lui Mihai sint Înrudiți între ei”, așa cum Mihalcea Caragea nu a fost „singurul grec care ajunge Intr-o mare dregătorie In vremea lui Mihai" (p. 252); autorul 11 uită pe Andronic Cantacuzino mare vistier In 1599 — 1600 și membru al locotenenței domnești din Moldova (N. Stoicescu, Dicționar al marilor dregă- tori, p. 41). Cit privește agenții diplomatici (mulți străini; p. 256), aceștia nu sint boieri, astfeli Incit nu au nici o legătură cu capitolul. Slab realizat este capitolul Oastea lui Mihai (p. 265 273), unde se susține că „Mihai nu inovează nimic in domeniul organizării militare” (p. 270). Mult mai bun ni s-a părut capitolul cu același titlu al lui Ștefan Olteanu. M. Neagoe nu ține seama de faptul că Mihai Viteazul a căutat să dispună de o armată permanentă puternică, menită să apere oricind țara și să-l Însoțească in campaniile duse in afara hotarelor acesteia, precum nu are In vedere Încercările domnului de a moderniza armata, de a o dota cu arme dc foc și artilerie sau, Insfirșit, crearea unui corp nou de oșteni denumiți slujitori (călărași și dorobanți). în plus, autorul nu cunoaște prea bine categoriile de oșteni ai lui Mihai (curtenii nu sint o altă categorie dcclt roșii, cum se spune la p. 269, așa cum haiducii nu sint mercenari, cum se arată la p. 271 etc.); d-sa nu ne spune nimic despre efective, organizare, dotare, etc., probleme tratate de autorul acestor rînduri Intr-un studiu apărut In culegerea Mihai Viteazul (1975), culegere neutilizată de autor, ca și toate studiile apărute după 1 mai 1975. Interesant și util ni s-a părut capitolul al XVIII-lea : Problema unitafii țărilor române (p. 274—290), unde autorul arată că „Mihai a acționat conștient In sensul realizării unității naționale a poporului român” (p. 282), aducind ca dovezi (după Ștefan Ștefănescu) pecetea și titulatura lui Mihai Viteazul, ca și strădaniile sale de a fi recunoscut dc Împărat ca principe al Transilvaniei și al Țării Românești. în plus, dacă este vorba de problema unității țărilor române, trebuia să se discute mai pe larg ideea unității de neam In secolul al XVI-lea, utilizlndu-sc lucrările cunoscute ale lui Eugen Stănescu și Șerban Papacostca, care nici nu sint amintite de autor. O altă lucrare ce nu trebuia să lipsească din bibliografia capitolului este studiul cunoscut al lui Ștefan Ștefănescu Michel le Brave „Restitutor Daciae”, apărut In „Revue roumaine d’histoire, 1968, nr. 6. (Avem impresia că autorul aplică unele criterii „sentimentale ”ln alcătuirea bibliografici sale). în sfirșit, In ultimul capitol: Faima lui Mihai Viteazul (p. 291—301) se aduc numeroase dovezi contemporane (corespondența diplomatică, broșuri, cronici, literatură populară etc.) despre larga popularitate de care s-au bucurat marca personalitate și faptele glorioase ale lui Mihai Viteazul, „prezent mai mult decît oricare alt domn român dcplnă la el in conștiința contem- poranilor” (p. 300). Ceea ce ni se pare a lipsi din monografia lui Manole Neagoe este In primul rlnd un capitol despre urmările domniei lui Mihai și moștenirea viteazului. După cum s-a arătat de curlnd, „dacă statutul de autonomie al țărilor române a fost menținut in cadrul Imperiului otoman, aceasta s-a datorat In primul rlnd amintirii marei răscoale antiotomane de la sfirșitul secolului al XVI-lea. Moștenirea lui Mihai Viteazul Înseamnă, alături de Intiia Înfăptuire a unității, un scut trainic Împotriva tendinței de a pune capăt existenței autonome a celor trei țări româ- nești”. (Florin Constantiniu, De la Mihai Viteazul la Fanarioti. Observatii asupra politicii externe românești, In „Studii și materiale de istorie medie”, VIII, 1970, p. 111). O altă urmare a fost scăderea simțitoare a obligațiilor Țării Românești față de Imperiul otoman; se știe astfel că Radu Șerban a plătit un haraci de 32.000 galbeni, adică numai 20% din cuantumul maxim al tributului de la sfirșitul secolului al XVI-lea (M. Berza, Haraciul, In „Studii și materiale de istorie medie”, II, 1957, p. 44). Singure aceste două dovezi arată că lupta lut Mihai Viteazul nu a fost zadarnică. Dar mai presus de toate, fapta lui a devenit pentru urmași un simbol și un îndemn pentru realizarea unităfit românilor într-un singur stat (vezi studiul lui Dan Berindei din volumul Mihai Viteazul). Puțin cam deficitar pentru o lucrare științifică ni s-a părut sistemul de trimiteri șt note; tnaj Intii, plasarea notelor la sfirșitul volumului pentru toate capitolele nu este o idee prea www.dacoromanica.ro 9 STUDII DOCUMENTARE 141 fericită, acest sistem Ingreuind mult posibilitatea de controlare a lor. Apoi, la unele capitole (II, III) toate trimiterile slnt comasate Intr-o singură notă, procedeu nemaiintllnit in alte lucrări de acest gen. Deși autorul precizează că a evitat „citarea excesivă a izvoarelor” (p. 302), considerăm că In numeroase cazuri nu trebuia să „evite” acest sistem, utilizat in toate lucrările științifice (avem in vedere citatele de la p. 14, 17, 25, 59, 192, 202 203, 233 — 234 etc.). Folosirea unui asemenea sistem incomplet de trimiteri face ca unele afirmații ale autorului să nu poată fi contro- late și să rămină fără acoperirea necesară. în plus, Intr-o serie de cazuri In care autorul vrea să combată unele opinii pe care le consideră greșite, nu precizează la cine anume se referă, mulțumindu-sc să spună, de pildă : „s-a afirmat că ... are loc o mișcare generală a țăranilor Împotriva regimului politic al lui Mihai” (p. 243) sau că poienile „nu justifică teoria potrivit căreia are loc o creștere a producției dc grlnc In vederea exportului” (p. 222); cine a afirmat și unde sau a cui e teoria amintită auto- rul se ferește să ne spună (este vorba evident de voi. II din Istoria României). Forma lucrării este, In general, Îngrijită; faptele sînt povestite simplu și fluent, uneori cu un vădit accent polemic. întilnim Insă și unele construcții nu prea fericite de genul: „vestea răscoalei... este considerat ca fapta unui dement" (p. 43 ; nu vestea, ci răscoala 1); „Sigismund Băthory demonstrează (I) că este un om lipsit de personalitate” (p. 51); „văzlnd că nu poate face nimic celui pe care-1 văzuse" (p. 96); „un corp de secui ... li s-a cerut să se predea” (p. 202); „au existat de la Începutul existenței” (p. 218) etc. Ne-a surprins In mod neplăcut prezența a numeroase virgule Intre subiect și predicat sau Înaintea complementului direct (p. 17, 38, 82, 83, 92, 95, 191, 201, 205, 212, 252, 253 etc.), fapt greu de explicat Intr-o lucrare alcătuită de un om de cultură. Dar marea surpriză pentru noi toți a fost tirajul foarte generos, neobișnuit la lucrările de istoric, acordat monografici dc editura craioveană: 18.890 de exemplare, In timp cc mono- grafia lui Ion Sirbu s-a tipărit doar In 4000 dc exemplare I Fără Îndoială că, In stabilirea acestor tiraje, există unele „secrete" care nouă, celor ce scriem istoria, ne scapă. însfirșit, clteva cuvinte despre ilustrația destul de bogată dar slab realizată tehnic a volumului; explicațiile ilustrațiilor (nenumerotatc) slnt In general exacte cu excepția aceleia reprezentind uciderea lui Mihai Viteazul care — cu scrisul chirilic de pe margine — evident că nu e luată din I c grand thtâtre historique I (compară cu cea adevărată reprodusă In Istoria României, II, p. 1003). în concluzie, avem In față o monografic ce se plasează la hotarul dintre lucrările de popu- larizare și cele științifice, In care faptele slnt prezentate In general corect, dar unde se fac și o serie de afirmații exagerate sau greșite ce impietează asupra valorii sale; unele din aceste exage- rări privesc chiar personalitatea complexă a lui Mihai Viteazul, care este destul dc mare pentru a mai fi nevoie să 1 idealizăm (p. 170, 221, 280 etc.). ★ Editura bănățeană „Facla” și cunoscutul medievist D. Mioc au avut fericita idee dc a reedita una din cele mai dc scamă monografii dedicate domniei lui Mihai Viteazul: cca alcătuită de istoricul bănățean Ion Sirbu6, a cărui bogată informație nu a fost Încă depășită In numeroase probleme. Lucrarea se deschide cu un cuvint către cititor alcătuit dc Ștefan Ștefănescu, directorul Institutului de istorie „N. lorga”, care subliniază atlt importanța operei lui I. Sirbu — considerată „un mare pas Înainte” In istoriografia noastră — cit și Însemnătatea domniei lui Mihai Viteazul, ccl care, prin unirea țărilor române, „ridica pe o treaptă superioară, In condițiile vremii salo și In funcție de clștigurile spirituale ale secolului al XVI-lea, ideea confederării țărilor române pe care o promovaseră Înaintea lui Mircea cel Bătrln, lancu de Hunedoara, Ștefan cel Marc, Ion Vodă cel Cumplit și alți domnitori" (p. 11). în notă asupra ediției, D. Mioc atrage atenția asupra deosebirilor dintre vechea și noua ediție a operei lui I. Sirbu, arătlnd motivele care l-au determinat să renunțe la cuvlntul Înainte, la capitolul introductiv din prima ediție, ca și la clteva pasaje nesemnificative. Considerăm că unele din acestea (Îndeosebi capitolul introductiv) trebuiau să fie reproduse și In noua ediție Explicația editorului că „unele din ele nu mai slnt azi valabile” nu ne satisface și nu justifică scoaterea lor; și alte pasaje din opera lui I. Sirbu — valabile In vremea lui — au fost depășite 6 Istoria lui Mihai Vodă Viteazul domnul Țării Românești, Timișoara, 1976, 565 p. www.dacoromanica.ro 142 STUDII DOCUMENTARE 10 de informația și interpretarea nouă, dar ele au fost păstrate. Opera este produsul unei epoci și reflectă stadiul cunoștințelor din acea epocă, astfel incit trebuie cunoscută așa cum a alcătuit-o autorul. ★ Pe lingă editarea acestor trei monografii dedicate domniei lui Mihai Viteazul, se cuvine să subliniem lăudabila inițiativă a două foruri de cultură care l-au omagiat pe viteazul domn după posibilitățile lor : este vorba de Universitatea populară Arad și de Biblioteca „V. A. Urechia” din Galați. Prima a editat o broșură cu titlul Mihai Viteazul și Aradul. 375, Arad, 1975, 84 p., care cuprinde trei studii: Personalitatea lui Mihai Viteazul de-a lungul vremii, de Nicolae Roșuț (p. 1 — 13), Mihai Viteazul in conștiința poporului român, de Marin Badea (p. 14 — 26) și Meleagurile arădene tn timpul domniei lui Mihai Viteazul (1593 1601), de Eugen Gliick (p. 27—66). Ultimul studiu, care este cel mai interesant, se ocupă pe larg de evenimentele petrecute in această regiune (îndeosebi la Ineu și Lipova), ca și de trecerea viteazului prin acest colț de țară românească. în anexă sînt publicate trei documente din anii 1599 1600. ★ Biblioteca din Galați — înființată de istoricul Vasile Alexandrescu-Urechia — a editat o foarte utilă bibliografie pe baza lucrărilor ce se păstrează In această bibliotecă 6. Alcătuită de harnicul cercetător Paul Păltînea (al cărui nume ar fi trebuit trecut pe copertă), bibliografia cuprinde 486 titluri, grupate în 5 categorii: 1) Documente teoretice, izvoare; 2) Lucrări generale; 3) Lucrări speciale; 4) Literatură, versuri, proză, teatru și 5) Evocări, icono- grafie, note, recenzii (avem impresia că iconografia ar fi trebuit trecută separat). Pentru lucră- rile generale se indică paginile relative la Mihai Viteazul. Parcurgînd bibliografia, rămîi plăcut surprins de numeroasele lucrări vechi apusene ce vorbesc de viteazul domn al Țării Românești (nr. 4, 6, 7, 16, 22, 25, 27, 29, 40 42, 49 — 54 etc.). Autorul bibliografiei se dovedește a fi un foarte meticulos cercetător care cunoaște tot ce se referă la Mihai Viteazul în lucrările din biblioteca amintită; puțini dintre noi știau desigur că un document din 1600 a fost publicat de Melchisedec In „Foiletonul Zimbrului”, 1855, p. 337 — 338, așa cum puțini s-ar fi glndit că există un proverb despre Mihai publicat de luliu Zanne în voi. VI din Prov rbele românilor. ★ Ultima lucrare de care ne vom ocupa în această prezentare a fost dedicată unuia dintre marii comandanți de oaste din domnia lui Mihai Viteazul: Baba Novac7, cel care alături de frații Buzești, de Udrea Băleanu, banul Manta și Deli Marcu — a adus o contribuție de seamă la obținerea marilor victorii din această epocă. Faptele lui Baba Novac, intrate în legendă, au fost studiate de numeroși istorici, începind cu B. P. Hasdeu. Bazindu-se pe cercetările acestor Înaintași, ca și pe materialul documentar și folcloric publicat, colonelul George Marin ne prezintă viața și faptele acestui vestit haiduc de la a cărui moarte năpraznică s-au Împlinit, In anul 1975, 375 de ani. în primul capitol, intitulat Intre legendă ți adevăr, se discută originea acestui viteaz comandant de oști ce s-a alăturat luptei conduse de marele domn al Țării Românești, In care popoarele de la sudul Dunării vedeau „pe izbăvitorul lor de sub tirania otomană” (p. 10). Ar fi fost bine dacă în acest capitol autorul ne-ar fi arătat ce erau haiducii pe care Baba Novac i-a adus In oastea lui Mihai Viteazul (oșteni care luptau pentru pradă). Următoarele patru capitole schițează principalele acțiuni militare la care a participat Baba Novac, începind cu expediția din 1596 la sudul Dunării, unde haiducii au dat „o strașnică lecție” lui Hasan pașa, și terminlnd cu luptele pentru apărarea Țării Românești, atacată de oștile polone în toamna anului 1600. Faptele lui Baba Novac sînt încadrate în acțiunea generală condusă de Mihai Viteazul, acțiune urmărită atent după izvoarele și lucrările cunoscute. Autorul subliniază „neabătuta credință” cu care Baba Novac l-a slujit pe Mihai plnă la plecarea acestuia din Țara Românească; nobilii maghiari au încercat să-1 atragă de partea lor, dar Baba Novac nu și-a trădat stăplnul. • „Mihai Voievod, domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată fara Moldovei”. Bibliografie. Titluri existente în colecția bibliotecii, Galați, 1975, II + 49 p. 7 Marin George, Baba Novac căpitan în oastea lut Mihai Viteazul, București, Edit. Militară, 1975, 86 p. www.dacoromanica.ro 11 STUDII DOCUMENTlAIRE 143 Ultimul capitol — al VII-lea — prezintă pe larg modul sălbatic In care a fost ucis Baba Novac, ars pe rug de către nobilii maghiari, problemă ce a mal fost studiată de I. Filimon și loachim Crăciun, citați la bibliografie. Lucrarea selncheie cu o „notă bibliografică”, In care autorul a trecut izvoarele și lucrările utilizate. în această „notă” sint Înregistrate unele opere ce nu au nici o legătură cu subiectul tratat (de pildă Descrierea Moldovei a Iul D. Cantemir); In schimb, lipsesc alte lucrări care ar fi trebuit consultate de autor. Dintre acestea amintim : B. P. Hasdeu, Baba Novac („Columna lui Traian”, 1876, p. 145 — 165); Hie Corfus, Mihai Viteazul și polonii, Buc., 1937 ; Sandu Cristea, Baba Novac în eposul român și slrb, In Actele Simpozionului (22—23—V —1970), Pancevs, 1972, p. 353 — 362; Bistra Cvetkova, La situation Internationale ei le peuple bulgare ă la fin du XVI-e sticle et au debut du XVII-e sticle („Bulletin AIESEE”, IX, 1971, nr. 1 — 2, p. 57-72), etc. ★ în concluzie la această prezentare putem spune că — deși cercetările privind glorioasa domnie a lui Mihai Viteazul au făcut mari progrese In ultima vreme — au rămas Încă o serie de probleme controversate sau nu Îndeajuns de bine lămurite, a căror clarificare rămine Încă o sarcină pentru istoricii români. N. Stoicescu www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro VIAȚA ȘTIINȚIFICĂ SESIUNEA DE COMUNICĂRI ȘTIINȚIFICE PRILEJUITĂ DE SĂRBĂTORIREA A 1600 DE ANI DE LA PRIMA ATESTARE DOCUMENTARĂ A BUZĂULUI în șirul manifestărilor omagiale consacrate aniversării a 1600 de ani de la prima men- țiune documentară a Buzăului, la 21 septembrie 1976., Comitetul județean Buzău al Partidului Comunist Român In colaborare cu Academia de științe sociale și politice a Republicii Socialiste România a organizat sesiunea de comunicări științifice, denumită sugestiv „Buzău — trecut, prezent și viitor”, un adevărat act de restituire istorică, dar și de laborioasă prospectare a rezervelor locale de dezvoltare economico-socială. Manifestarea s a desfășurat in prezența unui numeros public și a beneficiat de concursul unor prestigioase personalități ale vieții noastre politice și culturale, cadre universitare, cerce- tători științifici din București, lași, Ploiești și Buzău. Ea s-a Înscris pe linia indicațiilor date de secretarul general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu cu privire la rolul activ al istoriei in educarea patriotică și revoluționară a maselor. Lucrările sesiunii au fost deschise de Tudor Postelnicu, prim secretar al Comitetului județean Buzău al Partidului Comunist Român, președintele Consiliului popular județean care a prezentat comunicarea Judeful Buzău in plin avint al dezvoltării economice și sociale. Comu- nicarea a reliefat semnificația evenimentului aniversat, subliniind, totodată, prin cifre edifi- catoare perspectivele ce se deschid județului In cincinalul afirmării revoluției tehnico-știin- țifice. După ce a prezentat ritmul Înalt al dezvoltării industriei in cincinalul trecut, mutațiile calitative in toate domeniile de activitate, hărnicia oamenilor acestor locuri, frumoaselor perspective ale județului intr-un viitor apropiat, in Încheiere a arătat că ,,la sărbătorirea a 1600 dc ani de la prima mențiune documentară a Buzăului se găsesc Îndreptățite temeiuri ■de mlndrie patriotică, dc Încredere In forța și capacitatea creatoare a oamenilor muncii din județ, care — sub conducerea comuniștilor — făuresc o istorie nouă acestor străvechi meleaguri românești”. Despre Buzăul pe coordonatele istoriei, prezentare a principalelor momente din istoria patriei la care locuitorii acestor mindre plaiuri au fost prezenți, a vorbit cu deosebită căldură prof. dr. Ștefan Ștefănescu, președintele Secției de istorie și arheologie a Academiei de științe sociale și politice, decanul Facultății de istorie a Universității București. In continuare, sub titlul Regiunea Buzăului în istoria Evului Mediu, acad. Constantin C. Giurescu, coroborlnd datele istorice și arheologice din zonă a prezentat unele ipoteze interesante, dintre care se distinge cea potrivit căreia viața feudală In această parte a țării, Începe mult mai devreme decît ne-o arată documentele scrise. Raportînd trecutul istoric la prezentul socia- list, vorbitorul a exprimat o caldă apreciere pentru istoria zilelor noastre, pentru conducătorul Înțelept si Încercat al României socialiste, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Prof. univ. Vasile Maciu, membru al Academiei de științe sociale și politice, membru corespondent al Academiei R.S.R., In comunicarea Buzăul istoric — secolul al XIX lea publicată In nr. 12 1976 al revistei noastre, a conferit despre participarea buzoicnilor la marile evenimente din secolul al XlX-lea, reliefind rolul lor activ, progresist In făurirea istoriei naționale. A urmat apoi. Intr-o Înlănțuire firească, evocarea tradițiilor mișcării muncitorești, revoluționare și democratice din localitate, prezentate de Mircea Mușat, activist 4il C.C. al Partidului Comunist Român și Ion Ardeleanu, director adjunct al Muzeului de istorie al partidului, a mișcării revoluționare și democratice din România, evocare din care s-a desprins laborioasa activitate revoluționară și capacitatea organizatorică a clasei muncitoare din județ, Intre anii 1914 și 1944. Politica externă a României, o politică activă și prețuită pe toate meridianele lumii pentru principialitatea și umanismul său, In care un rol hotărltor Ilare secretarul general ai „.REVISTA DE ISTORIE”, Tom. 80, nr. 1, D 145-152, 1»77 www.dacoromanica.ro 146 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 2 P.C.R. tovarășul Nicolae Ceaușescu, a fost prezentată In comunicarea Un deceniu de aur al politicii externe a României semnată de prof. univ. George Macovescu, ministrul afacerilor externe al Republicii Socialiste România. în Încheierea primei părți a sesiunii, Lazăr Băbiucu, secretar al Comitetului județean Buzău al P.C.R., vicepreședinte al Consiliului popular județean Buzău a prezentat comunicarea ,.Dezvoltarea conștiinței revoluționare, formarea omului nou, constructor al societății socialiste multilateral dezvoltate”, in care a Înfățișat preocuparea comitetului județean de partid pentru realizarea acestui deziderat, formele și metodele folosite In munca de educație. După amiază, participanții la sesiune s-au Întrunit In cadrul celor două secții: a) „Buzăul — străveche vatră de pămlnt românesc” prezidată de conf. universitar Ion Ardeleanu și prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu, și b) „Buzăul pe coordonatele dezvoltării economice, social-politice și culturale ale Româ- niei Socialiste” prezidată de Gheorghe Bobocea, prim vicepreședinte al Consiliului popular al județului Buzău. în cadrul primei secțiuni „Buzăul, străveche vatră de pămlnt românesc” au fost prezen- tate comunicările: Daco-romanii la curbura Carpaților de dr. Gheorghe Diaconu, cercetător științific principal la Institutul de arheologie București și Vasile Drimboceanu, muzeograf la Muzeul județean de istorie Buzău ; Mențiunile istorice și arheologice referitoare la zona Buzău- lui, de dr. Ion Barnea. Institutul de arheologie București, și Marius Constantinescu, muzeograf la Muzeul județean de istorie Buzău ; Continuitatea poporului român, reflectată in descoperi- rile monetare din judelui Buzău de dr. docent Bucur Mitrea, Institutul de arheologie București; Odobescu și Tezaurul de la Pietroasa. Date noi în legătură cu tezaurul, de dr. Mircca Babeș, cercetător științific principal la Institutul de arheologie București, Radu Harhoiu, cercetător la Institutul de arheologie București și Corneliu Ștefan, redactor la ziarul „Viața Buzăului” ; Contribuita cercetătorilor din Moldova la cunoașterea culturii Monteoru de Marilena Florescu, cercetător principal la Institutul de istorie și arheologie „A. D. Xenopol" Iași; Rezultatele cerce- tărilor arheologice de la Gruiu-Dării, Pietroasa ; vestigii tracice și geto-dacice de dr. Florentina Preda, lector la Facultatea de istorie și Vasile Dupoi, asistent la Facultatea de istorie a Universității București; Populația autohtonă în secolele VI— VII, in lumina cercetărilor de la Sărala-Monteoru de dr. Eugenia Zaharia, cercetător științific principal la Institutul de arheo- logie București; Vechimea Țării Buzăului de Victor Teodorescu, directorul Muzeului județean de istorie și arheologie Ploiești; Buzăul și legăturile lui cu celelalte zone ale țării la jumătatea secolului al XVII-lea de Alexandru Ligor, muzeograf la Muzeul de istorie al R. S. România; Participarea maselor din județul Buzău la războiul pentru independență de prof. Petre Căpățină, directorul filialei Buzău a Arhivelor Statului și prof. Valeriu Nicolescu, arhivist la I-'iliala Buzău a Arhivelor Statului ; Mișcarea muncitorească din Buzău la sfîrșitul secolului al XlX- lea și începutul secolului al XX-lea de Ion Don, muzeograf principal la Muzeul de istoric a Partidului Comunist a mișcării revoluționare și democratice din România ; Considerații privitoar- la structura proprietății funciare rurale din zona Buzău tn secolul XX de Dumitru Sandru, cercetător principal la Institutul de istorie și arheologie „A. D. Xenopol** Iași; Lupta revoluționară a maselor populare din jud. Buzău pentru libertăți democratice și împotriva fascismului (1936 — 1944) de Elisabeta Simion, muzeograf la Muzeul de Istorie a Partidului Comunist, a mișcării revoluționare și democratice din România; Buzăul în lupta generala pentru instaurarea și consolidarea puterii democrat-populare în România (23 August 1944 — 30 Decembrie 1947) de prof. dr. Nicolae Petreanu, Academia „Ștefan Gheorghiu" și Ion Nae, activist al Comitetului județean Buzău al P.C.R.; Tradiție și actualitate în presa buzoiană de dr. Ion Spălățelu activist la C.C. al P.C.R. și Nicolae Nicolae, redactor șef la gazeta „Viața Buzăului”; Aportul istoriei locale buzoiene în istoria națională a României de conf. univ. Constantin Mocanu, Academia „Ștefan Gheorghiu” ; Valorificarea moștenirii istorice din județul Buzău, preocupare de seamă a organelor locale de partid și de stat de Nicolae Vrapciu, vicepreședinte al Comitetului județean de cultură și educație socialistă Buzău. Cele peste 40 de lucrări prezentate in secțiuni, in pofida varietății lor tematice, au con- tribuit la Îmbogățirea tezaurului spiritual local, la conturarea unei imagini globale a acestei zone, la necesitatea continuării cercetării pe toate planurile. La reluarea lucrărilor in plen, după prezentarea sintezelor dc către cei doi președinți, in Încheiere, a luat cuvlntul prof. univ. dr. docent Mihnea Gheorghiu, președintele Academici de ȘtiințeSociale și Politice, membru corespondent al Academiei R.S.R. într-o atmosferă de puternic entuziasm, participanții au adresat o telegramă Comitetului Central al Partidului Comunist Român, tovarășului Nicolae Ceaușescu, in care, printre altele, se spune: „Aducind omagiul recunoștinței noastre fierbinți pentru perspectivele strălucite pe www.dacoromanica.ro 3 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 147 care politica profund științifică a partidului le deschide județului Buzău, țării Întregi, vă asigurăm, mult stimate tovarășe secretar general, că vom acționa cu dăruire și responsabili- tate comunistă pentru Înfăptuirea marilor sarcini ce ne revin din programul elaborat de Con- gresul al Xl-lea al partidului, pentru Înaintarea patriei noastre spre comunism”. Nicolae Vrapciu A IX-a ȘEDINȚĂ A COMISIEI DE PROBLEMĂ „ISTORIA MARELUI OCTOMBRIE ȘI A REVOLUȚIILOR DEMOCRAT- POPULARE ȘI SOCIALISTE” în zilele dc 25 — 28 octombrie 1976 s-au desfășurat la București, la Casa oamenilor de știință, lucrările Comisiei de problemă ,, Istoria Marelui Octombrie și a revoluțiilor democrat- populare și socialiste”, organizată In cadrul colaborării multilaterale a academiilor de științe din țări socialiste. La lucrări au participat reprezentanți ai academiilor de științe din Bulgaria, Cehoslovacia, R. D. Germană, Mongolia, Polonia, România, Ungaria și U.R.S.S. Delegația bulgară a fost condusă de acad. Hristo Hristov, directorul Institutului dc istorie al Academiei, delegația cehoslovacă de dr. Iuri Krjijek, director adjunct al Institutului de istorie a Republicii Socialiste Cehoslovace și de istorie universală, delegația R. D. Germane de prof. dr. Wolfgang Ruge, delegația mongolă de acad. M. Națakdorj, director al Institu- tului de istorie, delegația poloneză de prof. dr. Antoni Ciubinski, delegația română de prof. dr. Aron Petric, director adjunct al Institutului de istorie „Nicolae lorga”, delegația ungară de Ferenc Muci, director adjunct al Institutului de istorie al Academiei, iar delegația sovie- tică a fost condusă dc acad. I. I. Minț, președintele Comisiei de problemă „Istoria Marelui Octombrie și a revoluțiilor democrat-populare și socialiste”. Delegația română la lucrările Comisiei de problemă a fost alcătuită din prof. dr. Aron Petric, conf. dr. Gh. I. loniță, prof. dr. Traian Lungu, dr. Nicolae Copoiu, prof. dr. N. N. Constantinescu și Paraschiva Nichita. După Intllnirea din 25 octombrie a conducătorilor delegațiilor participante și stabili- rea ordinii de zi și a problematicii ce a fost avută In vedere In timpul reuniunii, in zilele de 26 și 27 octombrie s-au desfășurat lucrările simpozionului cu tema „însemnătatea interna- țională a Marii Revoluții Socialiste din Octombrie și reflectarea ei In istoriografia contemporană’’ După rostirea cuvlntului de deschidere al reuniunii de către prof. univ. dr. docent Mihnea Gheorghiu,Președintele Academiei de Științe Sociale și Politice, și după cuvintul de salut adresat parlicipanților de academicianul sovietic I. I. Minț, Președintele Comisiei de problemă „Istoria Marelui Octombrie și a revoluțiilor democrat-populare și socialiste”, au fost prezentate urmă- toarele referate: acad. I. I. Minț: Punerea In lumină a influenfei Revoluției din Octombrie asupra procesului revoluționar mondial, in istoriografia sovietică contemporană; prof. dr. A. Petric, dr. N. Copoiu : Ecoul Marii Revoluții Socialiste din Octombrie in România și oglindirea lui in istoriografia noastră contemporană; prof. dr. A. Ciubinski: Revolu/ia din Octombrie șl istoriografia polonă; prof. dr. W. Ruge : Istoriografia burgheză despre Marele Octombrie cu pri- vire specială asupra istoriografiei R.F.G.; conf. Stoiko Kolev: Marea Revolu/ie Socialistă din Octombrie tn istoriografia bulgară; conf. Andras Siklos : Istoriografia Revoluției din Octom- brie și a Republicii Sovietice Ungare; dr. Juri Krjijek, dr. Pavel Hapâk : Eiteratură nouă tn Cehoslovacia referitoare la ecoul Revoluției din Octombrie; acad. M. Națakdorj : ,,Studiul istorici Marii Revoluții Socialiste din Octombrie in R. P. Mongolă; conf. dr. W. Balccrak: Influența Revoluției din Octombrie asupra eliberării popoarelor din Europa de răsărit” ; prof. dr. A. K Biron : Victoria revoluției socialiste in Priballica in lumina istoriografiei sovietice; prof. dr. G. Rosenfeld : Istoriografia R. D. Germane cu privire la Marea Revolufie Socialistă din Octombrie ; dr. I. I. Korableov ; Problema apărării armate a cuceririlor revoluției socialiste in istoriografia sovietică din ultimii ani E. V. Illerițkaia : Problemele agrare ale partidelor de coaliție ale guver- nului provizoriu (istoriografia problemei); dr. S. Lopatniuk : Istoriografia polonă despre rolul Revoluției din Octombrie in restabilirea independentei Poloniei; dr. E.N. Gorodețkii : Istorio- grafia sovietică contemporană despre Marea Revoluție Socialistă din Octombrie” ; dr. Jan Sobcak : Istoriografia polonă despre participarea polonezilor la Revoluția din Octombrie și la războiul civil din Rusia ; Edward Fracki, șeful redacției de istorie din Editura științifică de stat din R. P. Polonă : Editurile poloneze la a 60-a aniversare a, Marii Revoluții Socialiste din Octombrie. www.dacoromanica.ro 148 VIAȚA ȘmNȚIFICA 4 Referatele au pus tn evidență o amplă gamă de noi judecăți de valoare privitoare la -semnificațiile istorice ale Marii Revoluții Socialiste din Octombrie. Dezbaterea a prilejuit ■comunicarea unor date extrem de interesante privind progresele ce s-au înregistrat In ultimii ani in cercetarea evenimentului evocat, unele dintre referate aduclnd In atenție noi lucrări, studii, articole, culegeri de documente care aprofundează cunoașterea istorică. Apreciind aceste merite ale dezbaterii, dr. E. N. Gorodețkii, prof. dr. Al. Vianu, acad. Hristo Hristov și acad. I. I. Minț au subliniat In cadrul discuțiilor faptul că reuniunea de la București se Înscrie ca un eveniment științific deosebit în analele întregii activități a Comisiei de problemă*. Faptul a fost considerat cu atît mai important cu cit,din punct de vedere calendaristic, reu- niunea de la București are loc în pragul jubileului celor aproape șase decenii scurse de la Marea Revoluție Socialistă din Octombrie. în acest sens au fost apreciate lucrările și In cadrul cuvîntului dc închidere al dezbaterii rostit de acad. I. I. Minț. în cursul discuțiilor au rezultat și o serie de noi direcții pe care ar putea evolua cer- cetările In acest domeniu, referatul românesc, prezentat de prof. dr. Aron Petric și dr. Nicolae Gopoiu aduclnd din acest punct de vedere valoroase puncte de vedere, idei interesante, inter pretări ce deschid și mai larg orizontul înțelegerii sensurilor istorice ale Marii Revoluții Socia- liste din Octombrie și ale amplei mișcări de solidaritate desfășurate pretutindeni în lume și in mod foarte cuprinzător la noi, în România. (Referatul prezentat de cei doi oameni de știință se publică In acest număr al revistei). După încheierea dezbaterii științifice a avut loc, în după amiaza zilei de 27 octombrie ședința de lucru a Comitetului de redacție al Buletinului Informativ al Comisiei de problemă, Partea română a fost reprezentată la această întîlnire de dr. Nicolae Copoiu, membru al Comi- tetului de redacție. în continuare au avut loc lucrările Colegiului redacțional al lucrării colective V. I. Lenin și experiența istorică a Revoluției din Octombrie”. Din partea română au participat la lucrări Paraschiva Nichita și Vladimir Zaharescu. în continuarea lucrărilor, în ziua de 28 octombrie a avut loc întîlnirea reprezentanților țărilor in Comisia de problemă. Cu acest prilej au fost stabilite măsuri pentru viitoarea acthi tate a Comisiei de problemă, insistîndu-se în primul rînd asupra manifestărilor ce vor fi orga- nizate în anul 1977 pentru omagierea jubileului Marii Revoluții Socialiste din Octombrie. Dc comun acord, participanții la întîlnirea de la București au hotărlt ca cea de a X-a reuniune a Comisiei să fie organizată în anul viitor în Uniunea Sovietică,la Erevan, In cursul lunii mai. Cu acest prilej — în cadrul unei conferințe științifice aparte — va fi dezbătută tema : ,.Revoluția Socialistă și rezolvarea problemei naționale’’. în ziua de 27 octombrie a.c. conducătorii delegațiilor participante au fost primiți la •C.C. al P.C.R. de către Leonte Răutu, membru al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., rectorul Academiei „Ștefan Gheorghiu”, împreună cu Ștefan Andrei, membru supleant al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., secretar al C.C. al P.C.R. Luînd cuvintul tn numele participanților, academicianul sovietic I. I. Minț, Președintele comisiei de problemă, a exprimat satisfacția unanimă pentru succesul reuniunii desfășurate la București în cadrul colaborării multilaterale dintre Academiile de Științe din țările respective. Întîlnirea s-a desfășurat într-o atmosferă caldă, tovărășească. Participanților la întîlnirea științifică a Comisiei dc problemă, Academia de Științe .Sociale și Politice le-a oferit posibilitatea să cunoască, în ziua de 29 octombrie, județul Brașox, an cadrul unei vizite de lucru întreprinsă acolo. în cadrul vizitei de lucru, participanții au fost salutați de Elena Georgescu, Secretar al Comitetului județean Brașov al P.C.R., care le a făcut o prezentare a realizărilor dobîndite de oamenii muncii din acest județ, în toate dome- niile de activitate. La încheierea lucrărilor celei de a IX-a întîlniri a Comisiei de problemă „Istoria Marelui «Octombrie și a revoluțiilor democrat-populare și socialiste” putem aprecia cu satisfacție carac- terul fructuos al dezbaterilor și perspectivele noi deschise de ele în calea colaborării interacademice viitoare pe un asemenea tărlm. Gh. I. loniță * „Revista de istorie” și-a informat pe larg cititorii în nr. 1/1976 în legătură cu activi- tatea desfășurată de-a lungul anilor de această Comisie de problemă. www.dacoromanica.ro 5 viața științifica 14% COLOCVIUL INTERNAȚIONAL DE ISTORIE MILITARĂ DE LA TEHERAN Dacă dc obicei delegati ai forurilor naționale afiliate la comisia internațională de islori - militară se reunesc intr-un colocviu internațional la jumătatea intervalului dintre două confe- rințe de specialitate (iar acestea au loc in cadrul congreselor mondiale dc științe istorice, cu periodicitatea lor cunoscută, de cinci ani), dc data aceasta, la un an după reuniunea lustrală dc la Washington, invitația adresată de comitetul iranian de istorie militară, recent creat, a dat posibilitatea unei rapide și ample regăsiri a unora din cei mai reprezentativi cercetători din domeniul dat din diverse părți ale lumii (iulie 1976). Au participat astfel la Teheran (in afara însoțitorilor) 101 istorici, de proveniențe instituționale diferite — cadre universitare, militari sau specialiști civili din oficii de profil ale unor armate sau dc altă apartenență —, arhiviști etc., din 20 dc țări. în afara gazdelor, printre cele mai numeroase reprezentări le-au avut comisia din SUA, cea din Franța, cea din Suedia. Tematica colocviului a cuprins două puncte : 1) Influenta reciprocă a armatelor asiatice și africane și a armatelor europene asupra artei militare (strategie și tactică) și componentelor ei, ca recrulare, organizare, armament, logistică. 2) Război și neutralitate. Influenta lor asupra apărării, politicii militare și a organizării forțelor armate. Comunicările aferente primului punct au fost: Tendinfe istorice ale concepțiilor organiza lorice ale statelor majore combinate și comandamentelor unificate dc căpitan de marină Shoa Majidi (Iran); Influenta reciprocă a armatelor asiatice și africane și armatelor europene asupra artei războiului (strategie și tactică) și a componentelor sale: recrutare, organizare,arma- ment, logistică — raport colectiv al comisiei franceze avlnd o sinteză expusă dc P. Roy; Adap- tarea unei armate franceze de la sflrșitul secolului al XVIII-lea la un teatru de operafii al Orientului Apropiat (Egipt 1798—1801) de colonelul R. Michalon și maior J. Vernet (Franța); Influenfa războiului chino-japonez (1894—1895) și a războiului ruso-japonez (1904—1905) asupra gindirii militare suedeze dc L. Rossel (Suedia); Aria militară in războaiele ruso-lurce de la înce- putul secolului XIX de generalul P. A. Jilin (URSS); Wolsley; Expediția de spargere a bloca- dei Kartumului și apărarea Indiei (1885—1900) de generalul A. Prcston (Canada); Influente europene asupra artei războiului in Tunisia de prof. K. Chater (Tunisia); Conducerea de război ta israeli/i in perioada biblică dc prof. A. Malamet (Israel); Influenfa armatei iraniene din perioada ahemenizilor asupra armatelor contemporane și impactul ei social dc generalul Boh- turtaș (Iran); Aria asiatică a războiului de fortăreață. Influenfa europeană asupra procedeelor autohtone de C. J. Duffy (Marea Britanie); Unele aspecte ale relațiilor irano-elvefiene in secolul al XlX-lea de prof. A. Schoop (Elveția). Documente și cercetări asupra istoriei relațiilor militare auslro-persane de la mijlocul secolului XIX pînă in 1918 in Kriegsarchiv de dr. Kurt Pcball (Austria); Cercetașii filipi- nezi 1899—1943: schifă istorică de prof. E. Coffman (SUA); Mollke in Turcia 1835—1839 privire de ansamblu dc prof. E. Kcsscl (R. F. Germania); Conflictele de decolonizare și războiul popular de col. Suant (Franța); Arta războiului europeană reflectată asupra modernizării japoneze de colonel S. Kondou (Japonia). La al doilea punct al tematicii: Neutralitate izolată și solidaritate internațională. Cîteva aspecte ale dezbaterilor suedeze pe tema apărării și a politicii de apărare a Suediei din perioada interbelică de col. A. Cronenberg (Suedia); Neutralitatea portugheză și mobilizare (1801 — 1810) dc prof. D. Horward (SUA). Influenfa războiului și a neutralităfii asupra apărării, politicii militare și a forfetar armate. Studiul unui caz concret de colonel R. Cruccu (Italia); Neutralitate și apărare nafională. Cîteoa trăsături ale politicii militare belgiene din 1939 1940 de prof. J. Van Welkenhuyzen (Belgia) (care este și secretar general al cunoscutei Comisii internaționale de istoric a celui de-al doilea război mondial); Ponderea strategiei. Controverse și dale contestate dc prof. Andră Martel (Franța); Neutralitatea americană din 1939—1941 și bătălia Atlanticului de prof. J. Rohwcr, directorul lui Bibliothek der Zcitgeschichte din Stuttgart—R. F. Germania; Politica de război a Turciei în primul război mondial de generalul F. Qelikcr (Turcia); Neutra- litatea armată a Elvefiei și consecințele sale militare de dr. H. R. Kurz (Elveția); Atitudinea avută fafă de neutralitate de Germania imperialistă în cursul pregătirii și purtării primului și celui de-al doilea război mondial de prof. K. Schutzlc (R.D.G.). Comisia națională română de istorie militară a fost reprezentată dc col. dr. Ilie Ceaușescu și general-maior Eugen Bantea. Delegații români au prezentat comunicări fiecare la unul din punctele tematicii, astfel: dr. Ilie Ceaușescu : Relații militare ale poporului român cu popoare din Asia, Eugen Bantea : Politica de neutralitate in prima fază a celui de-al doilea război mondial — cazul românesc. www.dacoromanica.ro 150 VIAȚA ȘHUNȚETICA 6 Ambele expuneri au fost primite cu interes, au suscitat luări de cuvînt pozitive atlt in dezbaterile oficiale, cit și in obișnuitele scbimburi de păreri neoficiale. Cei doi istorici români au mai luat cuvlntul la dezbateri pe diverse teme, Îndeosebi asupra istoricității și semnificației mișcării nealiniaților din perioada postbelică. După cum se vede, lucrările au abordat cronologic perioade diverse, deși reprezentate cu precădere au fost problemele ținlnd de istoria modernă și contemporană. Semnificativ a fost că Intllnirea de la Teheran a constituit prima ținută In Asia de Comi- sia internațională de istorie militară (creată in 1938), după cum punctul din tematică purtlnd asupra unor aspecte ale istoriei Asiei și Africii relevă preocuparea de a depăși și in acest for de specialiști „europo și nordamericanocentrismul”. Pașii făcuți, Îndeosebi o dată cu Confe- rința internațională de istorie militară de la Washington din august 1975, aferentă Congresului mondial de științe istorice de la San Francisco, constituie doar un Început, răminlnd mult de întreprins pentru ca atlt ca preocupări, cit și ca proveniență a specialiștilor, reuniunile istoricilor militari să dozeze judicios prezența zonelor și continentelor (Africa, Asia, America Latină) pe care o dezvoltare nearmonioasă le-a menținut plnă In zilele noastre Intr-o situație defavori- zată și sub aspectul disciplinei științifice a istoriei. Dezbaterile colocviului de la Teheran au avut de regulă caracter de lucru, de confrun- tare și juxtapunere serioasă a opiniilor, de schimb de informație științifică, In spiritul de con- lucrare care e Încetățenit In reuniunile Comisiei internaționale de istorie militară comparată. în afara expunerii și dezbaterii comunicărilor aferente celor două teme, colocviul inter- național de istorie militară a mai avut In preocupări discutarea și soluționarea unor chestiuni de cooperare și programe științifice și de ordin organizatoric. Principalul punct In acest cadru a fost stabilirea tematicii Conferinței internaționale de istorie militară care va avea loc In România In 1980. Ca primă temă a fost însușită pro- punerea Comisiei române de istorie militară, a cărei formulare definitivă în forul internațional este: Relațiile dintre armată și societate A. Armata în epocile marilor transformări sociale B. Corelafia între dezvoltarea științei și a culturii și cea a armatelor și artei militare. Un alt punct al tematicii din 1980 va fi: Teorie și realitate a războiului: experiența istoriei militare (inclu- zînd cercetarea și operațiile). A fost de asemenea analizată propunerea ca în 1977 să se acorde Comisiei române edi- tarea unui nou număr al periodicului internațional „Revue internaționale d’histoire militaire” — număr pe care forul român il va consacra independenței naționale proclamate și cucerite în 1877. S-a constituit un grup de lucru pentru Întocmirea unei bibliografii internaționale de istorie militară. A fost ales un nou secretar general al Comisiei internaționale de istorie mili- tară comparată, în persoana lui R. Andreani (Franța), asistent al unui prieten al țarii noastre, profesorul A. Martel, rector al universității Paul Valery din Montpellier și totodată director al prestigiosului Centru de studii de istorie militară de pe lingă universitatea de mai sus. în pregătirea programului Intilnirii de la Teheran o contribuție susținută a revenit președintelui Comisiei internaționale, prof. col. (r) B. Ahslund (Suedia), și secretarului general atunci In funcțiune, dr. A. Duchesne (Belgia). Gazdele iraniene au făcut cu eficiență un mare efort științific, organizatoric, administra- tiv și financiar — au suportat întreținerea tuturor oaspeților străini, au organizat deplasări de studiu, al căror interes istorico-științific e de prisos a mai fi subliniat, la Ispahan, Și raz, Persepolis, pe lingă muzeele și monumentele vizitate la Teheran. Deplasările In provincie s-au efectuat cu un avion de transport Boeing 707 al armatei iraniene. Pe Ungă utilitatea intrinsecă de la sine Înțeles, pentru istoricii militari români prezenți la Teheran reuniunea a avut și valoarea instructivă conferită de apropierea importantelor manifestări internaționale de specialitate pe care le va găzdui curlnd țara noastră — sesiunea științifică cu participare internațională consacrată centenarului independenței naționale, din 1977, și Conferința internațională de istorie militară ce va avea loc în 1980 în România In cadrul celui de-al XV-lea -Congres internațional de științe istorice. Eugen Banlea www.dacoromanica.ro 7 VIATA ȘOTTNȚWÎCA 151 CRONICA în zilele de 23 și 24 octombrie, 1976 in cadrul marilor aniversări culturale recomandate dc UNESCO, la Galați a avut loc un șir de manifestări omagiale dedicate vieții și personalității lui Costache Negri, eminent patriot și remarcabil militant pentru Unirea Principatelor, legat prin originea și activitatea sa dc această parte a țării noastre. Șirul acestor manifestări organizate de Comitetul județean Galați de cultură și edu- cație socialistă și Muzeul județean de istorie a debutat In ziua de 23 octombrie cu inaugu- rarea unui nou obiectiv muzeal: expoziția permanentă „Galațiul și personalități politice ale istoriei moderne a României”, devenită astfel secție a muzeului județean de istorie și intrată cu acest prilej in circuitul muzeal. La manifestare au asistat I. Moca, secretar al Comitetului județean Galați al P.C.R., Iulian Antonescu, director adjunct in Direcția patrimoniului cultural național, Ruxandra Simionică președinta Comitetului de cultură și educație socialistă al județului Galați, reprezentanți ai organelor locale de partid și de stat, oameni de artă și cultură, un numeros public. Directoarea muzeului județean de istorie, prof. Aneta Anghel, in cuvintul inaugural, a relevat celor prezenți semnificația acestui profund act de cultură, a pus In evidență con- tribuția personalităților reprezentate prin mărturii și documente in muzeu (Al. I. Cuza, Mi- hail Kogălniceanu, Costache Negri) la consolidarea edificiului statului român modem. în după amiaza aceleiași zile au avut loc în sala Teatrului de stat din localitate lucră- rile unei sesiuni dc comunicări cu tema ,,Epoca și personalitatea lui C. Negri”. Cu acest prilej cei prezenți au putut audia comunicările : Personalitatea lui C. Negri in cadrul generației sale de prof. dr. Vasile Netea ; Ecoul internațional al revoluției române de la 1848 de Marian Stroia, redactor la „Revista de istorie” ; Costache Negri și emigrația română la Paris de dr. Anastasie lordache, cercetător științific principal la Institutul de istorie ,,N. lorga” ; Costache Negri, pretendent la tronul Moldovei in 1859 de dr. Apostol Stan, cercetător științific principal la Institutul de istorie ,,N. lorga”; Costache Negri și Minjina — loc de tntilnire al făuritorilor Unirii de la 1859 de prof. Ion T. Drago mir, muzeograf principal la Muzeul județean de istorie Galați. Sesiunea a fost urmată de un microspectacol festiv susținut de actori ai Teatrului dramatic și Teatrului „N. Leonard”, precum și de corul asociației,,Filarmonica” din localitate. în cea de-a doua zi, o parte a participanților la manifestările omagiale dedicate lui Gostachc Negri au putut vizita casa memorială C. Negri, situată în comuna care îi poartă numele, loc în care acest precursor al României modeme de astăzi și-a petrecut ultimii ani ai vieții. Prin varietatea și dimensiunile lor, manifestările de la Galați se înscriu ca o frumoasă reușită sub raport cultural, științific și cultural-educativ, fiind totodată o expresie elocventă a aprecierii date de societatea noastră unuia din reprezentanții de seamă ai generației pașop- tiste, la împlinirea unui secol de la moartea sa prematură. ★ în zilele de 30 și 31 octombrie 1976, la Zalău a avut loc o sesiune jubiliară de comunicări și referate, dedicată aniversării victoriei lui Mihai Viteazul la Guruslău, în anul 1601. La sesiune au asistat Laurean Tulai, prim secretar al Comitetului județean Sălaj al P.C.R., activiști de partid și de stat, muncitori, intelectuali, elevi, numeroși invitați. în prima zi a lucrărilor sesiunii au fost audiate următoarele materiale: Sălajul pe coor- donatele istoriei, ale socialismului victorios de Laurean Tulai, prim secretar al Comitetului jude- țean Sălaj al P.C.R.; Bătălia de la Guruslău. Locul și însemnătatea ei in opera iui Mihai Viteazul pentru Unire, de acad. Ștefan Pascu : Programul Partidului Comunist Român— strălucită ■sinteză a istoriei poporului român de Maria Pitică, secretar al Comitetului județean Sălaj al P.C.R.; Ideile unităfii naționale, ale independenței și suveranității patriei reflectate in Pro- gramul Partidului Comunist Român de conf. dr. Gheorghe I. loniță, Universitatea din Bucu- rești ; Unitate și continuitate in viața cultural-spirituală a Sălajului de Grigore Beldeanu, șeful Secției propagandă a Comitetului județean Sălaj al P.C.R.; Mihai Viteazul, 1601. Cronologie ■de lector univ. Nicolae Edroiu, Univ. Babeș Bolyai Cluj-Napoca și Grațian C. Mărcuș (Zalău); Mihai Viteazul, de la Praga la Guruslău de Constantin Rezachevici, cercetător, Institutul de istorie „N. lorga”, București; Pregătirea bătăliei de la Guruslău de It. col. Paul Abrudan, Școala de ofițeri Sibiu; Bătălia de la Guruslău— 3 august 1601 de gen. maior în rezervă dr. loan Cupșa : Trofeele cucerite de oastea lui Mihai Viteazul in bătălia de la Guruslău de Ion Nistor, arhivist la Filiala Arhivelor Statului Cluj-Napoca; Unele considerații cu privire la legăturile lui Mihai Viteazul cu secuii in preajma bătăliei de la Guruslău de dr. Geza Kovach, Arad. A fost citită și comunicarea regretatului cercetător dr. Aurel Decei de la Institutul de istorie „N. lorga” despre Ultimul an al lui-Mihai Viteazul, in viziunea documentației turcești. www.dacoromamca.ro 152 VIAȚA ȘTIINȚIFICA & Lucrările sesiunii au continuat In ziua de 31 octombrie in secțiile „Istorie” șl „Litera- tură, artă și publicistică”. La cea dinții secție au fost susținute comunicările: Bătălia de la Guruslău in manualele șeolare de istorie de Ananie Farcas, lector univ. Cluj-Napoca ; Izvoare contemporane germane referitoare la bătălia de la Guruslău de prof. Ionel Penea, director al Filialei Arhivelor Statului Sălaj; Semnificația europeană a victoriei de la Guruslău dc prof- Grigore Pop (Zalău) și Grațian C. Mărcuș; Mihai Viteazul in viziunea cronicilor maghiare de- arhivist loan Dordea și arhivist Lia Dragoinir, Filiala Arhivelor Statului Cluj-Napoca ; Săla Jul in epoca luptei lui Mihai Viteazul penlru unire de Ernest Wagner, arhivist la Filiala Arhivelor Statului Sălaj; Orașul Zalău in timpul lui Mihai Viteazul de Andrei Kiss, arhivist la Filiala Arhivelor Statului Cluj-Napoca; Tabăra lui Mihai Viteazul de lingă Zalău deprof. Vasile Ciubăncan și prof. Ion Tomolca, Filiala Arhivelor Statului Sălaj; Tabăra lui Miliar Viteazul de la Cluj de prof. Valentin Dărăban, Zalău și prof. Vaier Hossu, Cluj Napoca ; Tabara- de lingă Turda (pe Cimpia Turdei) și sfirșitul lui Mihai Viteazul de cercetător Constant ir» Rezachevici. în cadrul secției „Literatură artă și publicistică” au fost prezentate comunicările: Ba lălia de la Guruslău în literatură de prof. emerit Lcontin Ghergariu; Figura lui Mihai Viteazul" in publicistica sălăjeană de Vasile Vetișanu, Institutul de cercetări etnologice și dialectologie; Prezenta lui Mihai Viteazul la Alba Iul ia in istorica zi de 1 decembrie 1918 de Alexandru Porțeanu, Institutul de istorie „N. lorga”; Micromonografia salului Guruslău, comuna Hercclean,. jud. Sălaj de prof. Octavian Moraru și prof. Dumitru Blrjac; Mihai Viteazul in tradiția popu Iară de Leontin Ghergariu; Monumentele de la Guruslău din 1926 1976 de prof. loan ha nescu și prof. Mircea Bog. Cei prezenți au participat apoi la o marc adunare populară pe Dealul lui Mihai, In jurul monumentului Înălțat In memoria primului unificator dc țară- ★ în ziua de 13 noiembrie 1976 In fața comisiei de doctorat a Institutului dc istorie ,.N. lorga” a avut loc susținerea publică a tezei de doctorat Belafii romăno-engleze intre anii ISIS 1877 elaborată de Bealrice Marinescu. Lucrarea este compusă din următoarele capitole: Cap. I, Anglia și revoluția de 1» 1848 In Principatele Române”; Cap. II, „Anglia și problema Unirii Principatelor”; cap. HI, „Poziția Marii Britanii față de dubla alegere a domnitorului Cuza și față de Unirea politico- administrativă a Principatelor Române (1859 — 1861)”; cap. IV „Poziția Angliei față de po- litica internă a Principatelor Unite (1861 — 1866)”; cap. V, „Răsturnarea lui Al. I. Cuza. încercările Angliei de a-1 sprijini”; cap. VI. „Poziția Angliei In alegerea unui domnitor străin, conferința de la Paris”; Cap. VII, „Atitudinea Marii Britanii privind unele aspecte dc poli- tică internă a României In perioada 1866—1875”; Cap. VIII, „Anglia și neatlrnarea politică a României”. în afară de capitolele menționate lucrarea mai cuprinde Introducere și Biblio grafie. Comisia de doctorat a fost compusă din : prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu, decanul Facultății de istorie, director al Institutului de istorie „N. lorga” București — președinte; dr. Dan Berindei, conducător științific; prof. univ. dr. Gheorghe Platon; conf. univ. dr. Gh. Cazan; dr. Paul Cernovodeanu — membri. Comisia de doctorat a hotărit In unanimitate să acorde lui Bealrice Marinescu titlul științific de doctor in istorie. ★ în ziua de 29 octombrie 1976 In fața comisiei dc doctorat a Facultății de istoric a> Universității București a avut loc susținerea publică a tezei dc doctorat ,,Orașul București in perioada de trecere de la feudalism la capitalism” elaborată de Liviu Ștefănescu. Lucrarea cuprinde următoarele capitole: Cap. I. „Cadrul geografic”; Cap. II, „Bucureștii Intre mijlocul sec. al XVIII-lea și mijlocul sec. al XlX-lea” : proprietatea, structura socială și viața politică, lupta de clasă"; Cap. III, „întinderea teritorială și dezvoltarea demografică”; Cap. IV, „Economia orașului, meșteșuguri, manufacturi, fabrici, negustori, hanuri, hoteluri, tlrguri, piețe, oboare, livezi, prisăci, pivnițe, cafenele, cofetării, restaurante, grădini de petreceri” ; Cap. V, „Administrația orașului, sănătatea, invățămlntul, arta și cultura”. în afară dc capi- tolele menționate, lucrarea mai cuprinde „Introducere" și „încheiere". Comisia de doctorat a fost compusă din : prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu, decanul Facultății de istorie a Universității București, — președinte; acad. prof. dr. doc. Constantin C. Giurescu — conducător științific; acad. prof. dr. doc. Ștefan Pascu, prof. univ. dr. doc- Nicolae N. Constantinescu, Academia de studii economice, prof. univ. dr. doc. Ion lonașcu — membri. Comisia de doctorat in unanimitate, a hotărit să acorde lui Liviu Ștefănescu titlul știin- țific de doctor in istorie. www.dacoromanica.ro K E C E N Z I I ■G. G. FLORESCU, Navigația în Marea Neagră, prin strîmtori și pe Dunăre. Contribuții la studiul dreptului riveranilor, București, Edit. Academiei R.S.R., 1975, 206 p. Istoriografia din ultimul deceniu, consa- cratii problemei navigației prin strîmtori, in Marca Neagră și pe Dunăre,1 Înregistrează ■o nouă contribuție, dc valoare, prin lucrarea lui G. G. Florescu care abordează Întreaga chestiune din punct de vedere juridic, respec- tiv al regimului internațional dc circulație in aceste zone. Pornind de la principalele documente adoptate dc conferințele internaționale care au dezbătut, In epoca contemporană (1918 — 1969) regimul navigației pe Dunăre și in Marea Neagră, autorul examinează „dreptul rive- ranilor” In domeniul mărilor Închise, al strlm- torilor care constituie căi dc acces și al fluviilor internaționale. Această preocupare principală a impus și reconstituirea contextului istoric, deși G. G. Florescu menționează că a prezentat doar esențialul acestuia ,,.. .In măsura in care contribuie la Înțelegerea prin sublinierea unor aspecte caracteristice actualului sis- tem dc principii și instituții, corespunzător temei cercetate”, (p. 11). Unul dintre elementele noi aduse de autorul monografiei pe care o recenzăm este studierea paralelă a problemei navigației prin strîmtori in Marea Neagră și cea dc pe Dunăre, din mai multe considerente : circulația dc pe fluviu este indisolubil legată dc cea dc pe marc, carc-i oferă, prin Bosfor și Dardanelc, accesul in Mcditcrană, deci spre toate celelalte mări ■și oceane; statele din sud-estul european slnt interesate atlt In regimul navigației pe Dunăre cit și In cel din Marea Neagră și strîmtori; in sfirșit, un ultim argument derivă chiar din ■obiectivul central al studiului, anume pre- zentarea „dreptului riveranilor” și al consecin- țelor pe care acest drept le arc pe planul reglementării juridice (p. 12 15). Din punctul dc vedere al structurii, mono- grafia cuprinde două părți, aproximativ egale ca Întindere, consacrate celor două laturi principale ale temei : navigația pe Marea Neagră și prin strîmtori (p. 17—123) și navi- gația pe Dunăre (p. 125 — 203), In epoca contemporană. Regimul navigației In Marea Neagră și prin strîmtori este analizat, In evoluția sa istorică, sub mai multe aspecte primordiale : a) caracterul special al Mării Negre și In consecință al strlmtorilor dc acces, dc care este indisolubil legată; b) reglementarea corespunzătoare a regimului juridic interna- țional al navigației In Marea Neagră și strlm- tori, fundamentată pe principiile dreptului internațional contemporan; c) concordanța deplină Intre principiul libertății mării și principiul libertății de navigație pe mările Închise, privite prin prisma asigurării păcii, securității și colaborării internaționale (p. 19). „îmbrățișlnd problema Mării Negre din toate aceste puncte de vedere — precizează G. G. Florescu — studiul de față a urmărit să reflecteze solidaritatea statelor sud-est europene In problema păcii și securității regio- nale și rolul important al politicii externe a României orientate In mod realist de N. Titu- lescu, In Încheierea Convenției de la Montreux, ca una care a reprezentat o etapă nouă, pozi- tivă, In evoluția regimului navigației in Marea Neagră și prin strimtori” (p. 19 20). După o scurtă prezentare a fazelor carac- teristice ale evoluției regimului de navigație In Marea Neagră și prin strimtori, în secolele XV XIX (p. 20 23), autorul lucrării abor- dează principalele momente din epoca con- temporană, prezentind mai sumar reglemen- tările din Convenția de armistițiu de la Mudros (30 octombrie 1918), Tratatul dc pace de la Săvres (20 august 1920) și Convenția de la Lausanne (24 iunie 1923), pentru a 1 Ne referim, In mod special, la : P. Gogeanu, Strimtorile Mării Negre de-a lungul istoriei, București, Edit. politică, 1966, 206 p.; I. Cârțână, I. Scftiuc, Dunărea în istoria poporului român. București, Editura științifică, 1972, 404 p.; I. Seftiuc, I. Cârțână, România și problema sirimio- rilor, București, Edit. științifică, 1974, 430 p.; R. Deutsch, Conferința de la Montreux, București, Edit. politică, 1976, 208 p. ,,REVISTA DE ISTORIE", Tom. 80, nr. 1. p. 153-105, 1977 . www.dacoromamca.ro 154 recenzh 2 insista pe larg asupra pregătirii, desfășurării și rezultatelor Conferinței de la Montreux (p. 35-111). Ceea ce reține In mod special atenția din paginile consacrate Conferinței de la Montreux este analiza făcută de autorul monografiei Convenției din 20 iulie 1936 (p. 109 — 111) G. G. Florescu evidențiază faptul că actul din vara anului 1936 .......reprezintă un pro- gres real față de Convenția de la Lausanne, deoarece exprimă și aplică unele principii fundamentale ale dreptului internațional con- temporan cu privire la regimul de navigație In strlmtori și Marea Neagră” (p. 109). într-adevăr, prin Convenție s-au consacrat In mod definitiv: a) principiul libertății de trecere și navigație, eu aplicare nelimitată in timp; b) libertatea nelimitată a navigației comerciale; c) salvgardarea securității Turciei precum și a celorlalte state riverane la Marea Neagră; d) circulația, aproape nelimitată, a navelor de război ale statelor riverane prin strlmtori, cu unele restricții impuse de securi- tatea Turciei; e) limitarea trecerii prin strlm- tori și a navigației prin Marea Neagră a navelor de război ale statelor neriverane; f) princi- piul securității colective regionale și tendința de transformare a strlmtorilor și a Mării Negre Intr-o zonă a păcii; g) consolidarea suveranității Turciei prin remilitarizarea strlm- torilor și desființarea Comisiei Internaționale a Strlmtorilor; h) reglementarea navigației aeronavelor civile Intre Marea Neagră și Marea Mediterană; i) constituirea pentru Turcia a situației speciale de ,,amenințare de război” (p. 110). Cit despre învățămintele Conferinței de la Montreux, autorul pune pe prim plan atesta- rea posibilității de a rezolva unele probleme internaționale importante pe calea tratativelor precum și rolul important al politicii externe a României In realizarea convenției, ca parte integrantă din sistemul regional de securitate (p. 111). Un alt element de valoare al monografiei 11 constituie faptul că aplicarea Convenției de la Montreux, in vigoare și In zilele noastre, este analizată și pentru perioada de după cel de-al doilea război mondial. In acest con- text G. G. Florescu abordează chestiunea aplicării prevederilor Convenției dc la Mon- treux în condițiile în care unele stipulații se refereau la Societatea Națiunilor, ce a fost înlocuită în anul 1945 cu Organizația Națiu- nilor Unite (p. 116 — 118). De asemenea, este prezentat un tablou sintetic al aplicării Con- venției referitoare la regimul de navigație prin strlmtori și în Marea Neagră de către Republica Socialistă România (p. 121 — 123). Țara noastră, evidențiază autorul, acțio- nează consecvent pentru destindere și coope- rare In Europa, pentru amplificarea și Întă- rirea raporturilor dc prietenie și colaborare in Balcani, contribuind astfel, In mod eficient, la Înfăptuirea securității europene, a păcii și colaborării In lume. în acest cadru, Republica Socialistă România aplică cu consecvență, In conformitate cu principiile și normele drep- tului internațional, toate actele internaționale In vigoare, deci și Convenția de la Montreux referitoare la regimul navigației prin strlmtori și In Marea Neagră (p. 122). Partea a doua a volumului este consacrată, așa cum menționam, studiului regimului juridic internațional al navigației pe Dunăre In perioada contemporană. După o scurtă prezentare a principiilor directoare In situarea problemei regimului juridic internațional al Dunării (p. 125 127), autorul monografiei schițează fazele caracte ristice ale acestui regim de navigație in epoca medie și modernă, relieflnd evoluția de la principiul conform căruia proprietarul malu rilor fluviului avea dreptul de a stabili regimul navigației pe cursul apei, la acela al libertății, cu unele restricții, de navigație comercială (p. 127-129). în perioada interbelică s-au Încheiat o serie dc acte internaționale referitoare la navigația pe Dunăre, caracteristica lor fiind, așa cum foarte bine subliniază G. G. Florescu, împle tirea intereselor claselor exploatatoare din marile state capitaliste cu interesele acelorași clase din statele dunărene. Era vorba, in fapt, de dominația economică și politică a puterilor occidentale asupra popoarelor dună- rene, dominație care sc manifesta și In regie mentarea regimului navigației pe Dunăre și care se datora, In bună parte, politicii de infeudare economică și politică promovată, In conformitate cu interesele Înguste de clasă, de către burghezo-moșierimea aflată la condu- cere (p. 130). Reflectlnd raportul real de forțe de pe plan mondial, actele internaționale încheiate între cele două războaie mondiale referitoare la regimul juridic al navigației de pe Dunăre sint, în ce privește natura lor, de două cate gorii: generale și speciale. Din prima grupă fac parte o serie de acte cu valoare fundamentală, care nu sint altceva decît tratatele de pace din anii 1919—1920» ce cuprindeau și o serie de reglementări referi- toare la Dunăre (p. 132—134) cit și actele cu valoare instituțională. în aceasta din urmă categorie sint incluse Convențiile de la Barce- na kp- lona,. din aprilie 1921, dintre care se cer a fi www.dacoromamca.ro 3 RECENZII 155 •nenționate: Convenția și statutul asupra regimului căilor navigabile de interes interna- țional și Convenția și statutul asupra libertății tranzitului (p. 134 — 140). Actele internaționale cu caracter special, incluse In cea de-a doua grupă, slnt fie com- plete, cum ar fi Convenția stabilind statutul Dunării (Paris, 23 iulie 1921) (p. 141 165), fie limitate : Convenția de la Paris din 27 mai 1923 ; Acordul dintre Comisia Internațională a Dunării, România și Iugoslavia referitor la construirea serviciilor speciale de la Porțile «le Fier, Încheiat la Seminering la 28 iunie 1932 și înțelegerea provizorie de la Semmering «lin 25 iunie 1933 (p. 165 169). In mod evident, documentul cel mai important rămlne Convenția stabilind statutul Dunării, semnată la 23 iulie 1921, In urma Conferinței de la Paris. Analizlnd desfășurarea ■și rezultatele acestei reuniuni internaționale, <1. G. Florescu reliefează următoarele trăsă- turi : marile puteri europene au acționat pentru menținerea supremației statelor ncrive- rane In problema reglementării navigației pe flux iu, prin Încercarea de spargere a uni- tății de interese a riveranilor ; prin prevederile Convenției marile puteri și-au asigurat con- trolul și administrarea fluviului; riveranii siu fost îndepărtați de la dreptul lor de a lua parte la administrarea gurilor fluviului, cu excepția României; lucrările Conferinței au demonstrat că statele riverane, chiar In con- «iiții dificile, pot găsi căi de apropiere a tezelor pe care le susțin și linii comune de apărat (p 164 165). Regimul Dunării, așa cum a fost stabilit <1 Conferința de la Paris din 1921, a suferit o serie de modificări In anii 1938 — 1910 prin : Aranjamentul de la Sinaia din 18 august 1938 ; Acordul de la București din 1 martie 1939 ; Aranjamentul de la Viena din 12 septem- bre 1910 (p. 169 171). După cel de-al doilea război mondial, In condițiile In care multe din statele riverane nlc Dunării au pășit pe calea construcției socialismului, instituirea unui nou regim de navigație pe fluviu, care să reflecteze modifi- cările din raportul de forțe și să se bazeze pe respectarea suveranității statelor riverane, a devenit o necesitate. Cu toate acestea, elabo- rarea noii reglementări a fost un proces de relativă durată, Început prin propunerile făcute de S.U.A. la Conferința de la Potsdam (iulie 1945) și Încheiat cu adoptarea Conven- ției de la Belgrad (1948) (p. 176 — 195). istoric nu pste cel propus. www.dacoromamca.ro Locul central In această evoluție 11 ocupă Convenția din 18 august 1948 de la Belgrad, care : asigură libertatea și egalitatea navigației pe Dunăre pentru navele tuturor statelor; respectă deplin suveranitatea statelor rive- rane ; creează condiții pentru colaborarea multilaterală Intre statele dunărene; consti- tuie un instrument de pace prietenie și coope- rare Intre popoare In general, Intre cele din sud-estul Europei In special (p. 196). Contribuția României socialiste la promo- varea principiilor suveranității și independen- ței, egalității In drepturi, neamestecului și avantajului reciproc, a fost evidențiată, accen- tuează autorul, și In cadrul lucrărilor Comi- siei Dunării. în același timp, In spiritul Convenției de la Belgrad care prevede și drep- tul statelor riverane de a Îmbunătăți navigația pe fluviu, precum și competența lor de a folosi potențialul hidroenergetic al acestuia, Româ- nia și Iugoslavia au Încheiat, la 30 noiembrie 1963, un acord referitor la realizarea și exploa- tarea Sistemului hidroenergetic și de navigație Porțile de Fier (p. 197 — 200). Monografia, cu caracter juridic și istoric, a regimului internațional al navigației In Marea Neagră, prin strlmtori și pe Dunăre pe care am prezentat-o, completează, In opinia noastră, lucrările deja apărute In această direcție. Ceea ce se impune cu necesi- tate a fi scos in evidență, este viziunea unitară a autorului asupra navigației pe căile In cauză, viziune ce derivă și din realitățile concrete, cit și faptul că nu a scăpat atenției regimul internațional actual al navigației In Marea Neagră, prin strlmtori și pe Dunăre. Prezentlnd, In evoluția sa istorică, regi- mul juridic al navigației pe căile In discuție, G. G. Florescu pune In centrul analizei contri- buția României la elaborarea, aplicarea și perfecționarea permanentă a regimului dc navigație actualmente In vigoare, Incadrlnd organic acest aspect in ansamblul politicii externe românești de promovare a păcii, securității și cooperării In sud-estul continen- tului, in Europa, in Întreaga lume. Se impun insă, cu necesitate, și o serie de observații de natură critică in legătură cu lucrarea prezentată. Astfel, in opinia noastră, cititorul rămlne cu sentimentul că monografia a fost, intr-adevăr, Încheiată spre publicare in 1969, și că aducerea la zi, respectiv la nive- lul anului 1975, nu s-a realizat in maniera optimă. De asemenea, pornind de la intențiile declarate ale autorului (p. 11) credem că echi- librul existent intre aspectul juridic și cel 156 RECENZII 4 în același spirit critic, trebuiesc corectate unele mici erori, ca de pildă afirmația legată de Acordurile de la Stresa din 1935, G. G. Florescu afirmă că In baza acestor Acorduri Germania a reintrodus serviciul militar obli- gatoriu (p. 35) pe clnd, In realitate, a avut loc un fenomen invers. La 16 martie 1935 a fost dată publicității hotărirea, luată In seara zilei anterioare de către guvernul nazist, de restabilire a serviciului militar obligatoriu care fusese interzis prin Tratatul de la Ver- sailles. Consecința a fost convocarea Conferin- ței de la Stresa (11 — 14 aprilie 1935), a cărei menire era sancționarea Germaniei și crearea unui front comun al marilor puteri (Marea Britanic, Franța și Italia) tn fața renașteri militarismului german. în ciuda acestor carențe, minore în ansam- blu, lucrarea pe care am prezentat-o poate fi apreciată, pentru ținuta științifică, pentn documentarea bogată ca și pentru unele dintre concluziile autorului, ca o contribuție de valoa- re la studierea procesului complex al regiinulu de navigație în Marea Neagră, prin strimtor și pe Dunăre, cit și la studiul dreptului rive rănilor. Nicolae Dascălii KOsA LĂSZlO, FILEP ANTAL, A magyar nep tâj tort&nete tagolodâsa (Diviziunea istorico-zonală a poporului maghiar), Budapest, Akaddmiai Kiadâ, 1975, 230 p. Lucrarea de față cu caracter etnografic pronunțat, datorat nu atlt de mult conținu- tului general cit mai ales studiului introduc- tiv amplu, este un instrument de lucru nu numai pentru etnologi ci și pentru istoricii maghiari și români. De la bun început trebuie să arătăm că este vorba de o cercetare care privește în mod direct dezvol- tarea istorico-entografică a poporului maghiar urmărită în cadrul diferitelor zone geografice tradiționale. Și cum în decursul istoriei s-au desfășurat fenomene și procese cu caracter etnografic într-o arie geografică mai largă decît hotarele actuale ale Republicii Populare Ungare, prezentarea repartiției teritoriale a diferitelor populații maghiare aduce date noi și contribuie la Înțelegerea evoluției și dez- voltării lor In cadrul altor popoare ca de pildă în cadrul celui slovac, croat, sirb și român. Cu aceasta ajungem In sflrșit la partea care ne interesează poate cel mai mult din cartea lui K6sâ Lăszlo și Filep Antal și anume, Ia pro- blemele de istorie și etnografie privind pe una din naționalitățile conlocuitoare din țara noastră și anume, pe cea maghiară. Studiul introductiv Împreună cu partea propriu-zisă a lucrării, concepută ca un dicțio- nar istorico-geografic și etnografic aduc o contribuție la punerea In discuție a unor probleme ridicate de o asemenea cerce- tare intcrdisciplinară ca și la definirea și pre- cizarea unor noțiuni și denumiri tradiționale zonale, formate In majoritatea In decursul evului mediu. Așa cum mărturisește Însuși Kâsa Lăszlo in introducerea pe care o semnează, în această lucrare s-a ținut scama de următorul obiectiv și anume de oferirea cadrului spn jinului și bazei necesare unor cercetări v iitoar Fără îndoială că acest dicționar structurat pe articole de dimensiuni variabile are in primul rind meritul dea descrie zonele etnogra fice acordlnd cca mai mare atenție prezentăm Intr-o conexiune geografică, lingvistică și d istorie a culturii, a desfășurării istoriei popu lației împreună cu particularitățile ei. Si aceasta ni se pare a fi singura metodă pro prie realizării unei asemenea lucrări deoarece soarta istorică, situația social-econoniică, mc dini geografic și lingvistic zonal și provin cial au modelat In chip diferit fizionomia poporului maghiar. Este bine cunoscut faptul că Intotdeaunai omul a acționat și acționează asupra mediului care-1 Înconjoară și reciproc acest mediu 11 formează și îl modifică pe om și de aceea, nu numai etnografia ci și istoria după părerea noastră sc află confruntată la tot pasul cu problema legăturii existente Intre mediu și cultură. Diferențele care transpar în caracterul regional și în cultura populară trăiesc puternic și în egală măsură In conștiința colectivă și In tradiția istorico-populară. Nu putem trece cu vederea faptul că fiecare zonă și grup iși are poetul și scriitorul său care a făcut cunoscut trăsătura mai palidă sau mai puternică a uni- tății caracteristice geografice și etnografice conștiința națională. www.dacoromanica.ro RECENZII 157 în lucrarea de fală autorii operează cn trei «alegorii etnografice fundamentale: grupe etnografice sau etnice, grupe etnocullurale -și grupe zonale care constituie o parte impor- tantă a ni ileriaiului inclus in dicționar. Grupele etnografice cuprind două sub- tipuri : primul caracterizat dc o autodefinire au urma confruntării eu mediul Înconjurător prin conștiința proprie de ,,noi”, solidirilale, -origine comună (ex. noi sintcin secui, tu nu -ești secui, tu ești altul). La acestea sc adaugă in primul raid fundalul istoric al izolării teritoriale conștiința originii din popoare .străine : cumani, iași ele. și mai ales privilegiile -> li linii le ca stare socială. Cele din urmă au -asigurat o coeziune puternică secuilor, haidu- cilor, cumanilor și in majoritatea cazurilor au suprasiețuil unele clemente și fenomene formale : nume propriu, legi interne cu carac- ter administrativ și moral, obiceiuri, ideologic proprie (la secui conștiința originii hune, la ■cumani redeșteptarea conștiinței In secolul al 18 Ici In slrinsă legătură cu rcdobindirca sediilor libertăți). l-actorii amintiți au influențai aslfel pu- ternic identitatea, endogamia, apartenența la -trupele etnice respective Ingrcunlnd in con- secință alăturarea unor membri noi. In cadrul celui de-al doilea sublip au fost i icluse grupele care nu au conștiința proprie «le ,,noi” dar care au fost delimitate in majori- l ițea cazurilor prin porecle generale de fun- «lilul prejudecăților izvorltc fie din deosebiri «le religie de origine presupusă, fie din izolări lingsislice: poloții (pa 16c), ciangăii, etc. Este interesant de relevat faptul că aceste x,rupc etnografice tăgăduiesc existenta nuci solidarități nu din pricina principiului lor dc independentă ci datorită stigmatului pe care 1 reprezintă porecla re>pcclisă. Deosebirea din- tre cele două tipuri constă In aceea că In dife- rențierea grupelor amintite se folosesc mai ■curbul criteriile subiective decît cele concrete, «le regulă cu caracter istoric. l-ară a subestima Locul și importanța stu- diului introductiv In economia lucrării, trebuie să arătăm că partea inedită și origi- nală o formează dicționarul propriu-zis care cuprinde denumiri istorice regionale și tradi 4 tonale ale unor grupe cinice. Existența unor fenomene dc omonimie ■se daloreștc procesului dc formare a denumi- rilor re.pcctivc pe baza unor noțiuni geogra- liee generale cum ar fi pădurea, clmpia, muntele sau nume dc fluvii : Dunărea, Tisa, la care sc adaugă o scrie dc determinant!. Jteziillale ale f mome-iului lingvistic re pecliv, denumirile care ne interesează și care au intrat cf atare tn geografia istorică Își găsesc cu greu corespondentul In traducerea ro "WW.dăcdfdaMbâSo dc pildă Erdâhât (dincolo de pădure) Erdoalja (poalele pădurii) Hcgyalatt (sub munte) Hcgyalja (poalele muntelui), etc. Tocmai existența unor asemenea dificul- tăți de traducere și dc precizare a termenilor ne Îndreptățește să stăruim asupra necesității dezvoltării geografici istorice și In consecință asupra necesității formării de specialiști. Și fără Îndoială că numai definirea geogra- fică a mai multor zone cu același nume este singura metodă dc a stabili diferența specifică care există Intre ele. Astfel denumirea dc Erdohăt a fost folosită In cursul timpului pentru desemnarea a 5 zone distincte din Transilvania și din Un- garia. în afara ținutului din Ungaria cuprins între plrlul Gortva și Hangony la sud dc cursul rlurilor Sajd și Rima și de cel delimitat dc Tisa și Someș, toate celelalte zone aparțin Transilvaniei. Deci avem dc-a face cu o zonă corcspunzind regiunii dintre Bega și Mureș cu centre mai importante Timișoara și Lipova, cu o altă zonă tot cu numele de Erdfîhăt care desemnează teritoriul din județul Hunedoara cuprins Intre munții Poiana Ruscă și valea rlului Cerna, apoi cu o cimpie delimitată de cursul Crișului Negru și de cursul Crișului Alb. Interesantă este de asemenea și delimitarea geografică făcută vechii denumirii Săvidek (ținutul sării) de^emnind o parte din regiunea locuită și dc secui și anume ținutul cuprins intre văile rlurilor Tlrnava mică și Corund In care sc află orașele Sărățeni, Sovata, Praid, Ocna de Jos și Ocna dc Sus, Corund și Atia, Dacă majoritatea denumirilor de zone tradiționale privesc teritoriul Republicii Populare Ungare, nu lipsesc insă din paginile dicționarului un număr important de articole care desemnează teritorii aflate fie In Iugo- slavia, Cehoslovacia și România. Este firesc faptul ca atenția să ne fie reținută In primul rlnd de prezentarea, delimitarea acestor zone din țara noastră ca și de fenomenele dc demo- grafie istorică aduse in discuție. Așa cum am arătat mai sus e^te vorba de o lucrare aparți- nlnd unor istorici maghiari care neagă continuitatea poporului român în Transilvania și In Banat, Este regretabil ea în 1975 rezul- tatul unor cercetări rodnice și originale cum este cartea de față să nu țină scama de studiile fundamentale întreprinse în istoriografia ro- mână pe baza unor noi argumente arheologice, toponimice și lingvistice de către C. Daicoviciu și E. Petrovici in Istoria României voi. I, București, 1960, p. 782 — 792 și în lucrarea Din istoria Transilvaniei, București 1960, p. 14—58 și care demonstrează autohtonia elementului românesc In Transilvania. Și cu atlt mai mult cu cit In 1971 a apărut cartea lui Ștefan Meteș Emigrări românești din Transilvania tn seco- lele XIII XX, rodul unor cercetări dc dc- 158 RECENZII & Parcurgerea unui număr Însemnat de articole explicative ale unor denumiri istorice și tradiționale aparținind unor zone din Transilvania in care se dezbat probleme de demograiie istorică ne Îngăduie să reconstituim concepția autorilor asupra prezenței poporului român. Ea nu diferă in linii mari de cea a isto- ricilor maghiari potrivit căreia românii s-ar fi așezat In Transilvania după venirea unguri- lor In secolele XI—XIII. Astfel In cuprinsul articolului Transilvania (Erdely) se arată că ungurii ar fi intllnit In secolul X o populație slavo-bulgară rară și că românii ar fi apărut abia In secolele XII — XIII (p. 88 — 89) locuind mai ales In munții din regiunea Bihor, Hunedoara și Făgăraș. Și mai mult Încă. După părerea lui Kosâ și Filep unele ținuturi din Transilvania ca de pildă cel al Ciucului ar fi fost complet nelocuite (teljesen lakatlan) un fel de terra deșerta unde s-au așezat ungurii (p. 80). Ceea ce constituie o trăsătură generală și caracteristică pentru articolele referitoare la aceste zone din România este lipsa mențiunii cu puține excepții (mențiuni sporadice ale unei populații slavo-bulgarc) a prezenței elementului autohton. Astfel, aproape toată Transilvania ar fi fost un ținut nelocuit care a așteptat așezarea ungurilor. Autorii pretind că românii apar cel mai devreme In unele zone In secolul al XlII-lea ca in Țara Blrsci (p. 66) și in regiunea Bihorului (p. 71) ca să nu mai amintim că In anumite ținuturi s-ar fi „așezat” In secolul al XlV-lea (Borod, p. 68), In secolul al XV-lea (Valea Crișului Alb, p. 93, In regiunea Zarand sau In regiunea Timișoara, p. 80), In secolul al XVI-lea In ținutul de la răsărit de Oradea (p. 115). Numai din această enumerare de clteva exemple ne dăm seama că autorii care neagă prezența elementului autohton român In Transilvania și slnt partizanii teoriei imi- grației românilor despre care Insă nu spun de unde ar fi venit, extind acest proces din secolul al XH-lea și al XlII-lea plnă la sfîrșitul evului mediu. Ei pretind de pildă că românii ar fi „imigrat” și s-ar fi așezat In regiunea Tirgu Mureș la sfîrșitul evului mediu (p. 139). în fața acestei teorii care contravine tutu- ror cercetărilor de plnă acum și adevărului istoric este de datoria noastră să arătăm că românii au locuit Transilvania din totdeauna. Poporul român s-a format, a trăit și a muncit neîntrerupt In această regiune Indeletnicin- du-se In primul rlnd cu agricultura. Ar fi oportun credem noi ca partizanii unei asemenea teorii să nu ignore In mod sistematic studiile publicate in revista Daco- romania din 1933 sau In Re^^j^ ifficiel romane fiind deci lln motiv vanie din 1934 sau lucrările lui R. Vuia Le Village roumain de Transyloanie și ale lut C. Daicoviciu, La Transyloanie dans Tanti quitt, București, 1945, ca să nu mai amintim de cercetările cele mai recente despre eare am vorbit mai sus. Față de datele eronate inserate In foarte multe articole din acest dicționar trebuie să arătăm că ungurii au găsit in Transilvania o populație românească Împreună cu un strat foarte subțire de slavi In dispariție Ei au intlmpinat o rezistență foarte puternică din partea autohtonilor și numai după un. interval de 2 — 3 secole de lupte continue au reușit să ajungă plnă In Carpații Brașovului Studiile comparative aparținind unor specialiști obiectivi scot la iveală fără putință de tăgadă faptul că românii i-au influențai pe ungurii și pe secuii așezați in Transilvania In cultivarea pămlntului, In port, in cultura populară, etc. Influența românească s-a ma nifestat și in toponimic căci ungurii au preluat in traducere numele munților, riurilor și localităților adaptlndu-le la cerințele foile tice ale limbii lor. Nici măcar acest fenomen nu apare nicăieri consemnat in cartea lui K6sa și Filep. Dacă românii ar fi venit, așa cum pretind autorii, după așezarea ungurilor atunci ei care nu știau ungurește ar fi trebuit să im prumute toponime maghiare după cum au făcut sașii. Cum ar fi putut românii din Transilvania care ar fi „imigrat” cel mai devreme In secolul al XH-lea să Înceapă să emigreze In Polonia In veacul al XIII-lea7 Cercetările recente de demografie istorică privind emigrările românești din Transilvania In secolele XIII XX datorate lui Ștefan Meteș demonstrează In opoziție cu teoria învechită și contrară adevărului istoric susținută și azi de o parte a istoriografiei maghiare, că Transilvania a fost un rezervor bogat de viață româneasca. Astfel, datele problemei par a nu se fi schimbat deși de la apariția cărții lui Rflsier s-au Împlinit mai mult de 100 de ani iar arheo- logia română și cercetările de istorie pre feudală au contribuit la reunirea unui material bogat și convingător prin continuitatea, varie tatea și răspindirea sa. încă la vremea sa A. D. Xenopol a adus In discuție argumente de ordin social-economic demonstrlnd că un popor sedentar nu-și părăsește niciodată țara fugind din fața năvă litorilor (Teoria lui Rtislcr. Studii asupra sta ruinfei românilor In Dacia traiană, Iași, 1884, p. 46 47). Ideea sa după care, populația rurală formată din țărani săraci a luat In stă- pinire proprietățile agricole după retragerea legiunilor și administrației romane, părăsirea 7 HBCENZH 159 de implantare mai adincă a populației agricole pe acest teritoriu — ni se pare a fi deosebit de importantă și dc actuală. Continuitatea populației daco-romane In Întreaga perioadă a migrații lor ca și dăinuirea Îndeletnicirilor sale agrare slnt atestate atlt pe bază arheologică cit și lingvistică. Termenii proveniți din fondul latin moștenit (I. Fi- scher In Istoria limbii române, II, p. 114 115, 163 161) la care se adaugă cuvintele din fon- dul autohton traco-dacic (I. Rusu, Limba Traco-bacilor, ediția a IlI-a, București 1967, p. 129 — 130) demonstrează Încă o dată faptul că românii au practicat neîncetat agri- cultura și nu au deprins-o de la slavi sau de la bulgari. Investigațiile Întreprinse In domeniul terminologiei agricole relevă lipsa absolută a unor termeni agricoli dc origine maghiară, dovedind pină la evidență faptul că românii s-au Îndeletnicit cu agricultura pe teritoriul Daciei mult timp Înaintea venirii ungurilor. Cercetările recente ale geografilor arată că unele forme dc relief ca depresiunile interne și marginale din Carpații românești și văile largi (ciinpulunguri) au avut o mare Însem- nătate In istoria poporului nostru fiind prin- cipalul factor geografic care a asigurat „con- tinuitatea populației daco-romane dc la nor- dul Dunării In tot timpul perioadei migrațiu- nilor” (I. Conea, Țara Hațegului — geogra- fie, toponimie fi istorie In „Natura” scria geografie, 3 1968, p. 6, I. Conea, N. Badea, D. Oancea, Toponymie ancienne, temoignage de la conlinuili daco-romainc dans les Carpathes Mtridionales de l’Ouesl dc l’Oll, în VII Con- gresso Intcrnazionalc di Scienze Onomastiche, Firenzc-Pisa, 4 8 aprilie 1961, p. 328—336). Săpăturile și cercetările arheologice sis- tematice din ultimilc trei decenii au scos la iveală o sumedenie de mărturii materiale care dovedesc existența și continuitatea vieții populației romanizate după 271 e.n. și anume : monede (D. Protase, Problema conlinuilăfii in Dacia in lumina arheologiei și numismaticii, București, 1966, p. 160 și urm., K. Horedt, Circulația monetară in Transiloania in seco- lele IV—XJJJ, București, 1958, p. 11-40), monumente și locuire in continuare In clădiri orășenești Înfiripate pe ruinele unor așezări din veacul al IV-lea, morminte și cimitire (cel de la Iernut din județul Bistrița Năsăud dc la sfîrșitul secolului al III-lca, cele dc la Apulum și Porolissum din secolul al IV-lea și cel de la Bratei de la sfîrșitul secolului al IV-lea și începutul sec. al V-lea). Descoperirea la Bratei a marelui cimitir dc incinerație cu gropi de tip specific roman provincial ca și așezările deschise din alte părți ale Transilvaniei pină Ia Ciumești, (județul Satu-Mare) atestă existența la sfîrșitul seco- lului al IV-lea și Începutul celui următor a unei populații daco-romane care se Îndelet- nicea cu agricultura. De altfel, descoperirea in 1951 a marii așezări prefeudale de lingă satul Morești pe valea Mureșului (sec. VI) pos- tulează prezența populației autohtone In această regiune. Continuitatea și unitatea etnică și culturală slnt atestate de răspindirca largă a culturii de tip Dridu pe Ialomița (scc. VIII—XI) dezvoltată pe baza evoluției cultu- rilor autohtone Bratei-Filiași și Botoșani- Lozna (E. Zaharia, Săpăturile de la Dridu. Contribuție la arheologia și istoria perioadei de formare a poporului român, București, Edit. Academiei, 1967, p. 94, I. Nestor, Les donnts archiologiques et le problime de la formation du peuple roumain in „Revue roumaine d'his- toîre" 3 1964, p. 383 și urm.). Această cultură care acoperă aproape tot teritoriul românesc, Transilvania de sud-est. Moldova, Oltenia, Dobrogea, ca și preponderența sa In sec. IX— XI demonstrează In mod elocvent conti- nuitatea populației autohtone care sc Înde- letnicea cu agricultura și cu creșterea vitelor. Cristina Bulgaru O 'knez’W Lazaru (Despre cnezul Lazar), Beograd, 1975, 436 p. +145 ilustrații Sub auspiciile Facultății dc filozofic, secția dc istoria artei, a Universității din Belgrad, precum și a Muzeului Național din KruScvac, apare această impresionantă culegere de stu- dii, cuprinzind comunicările ținute la simpo- zionul din Kruăcvac in 1971, simpozion pri- lejuit dc Împlinirea a 600 dc ani de existență a orașului, capitală a Serbiei cnezului Lazar. De redactarea lui s-au ocupat Ivan Bo2i<5 și Vojislav J. Djurid, profesori la Universitatea din Belgrad, precum și I.iliana Taid^^ daC^^â&.MÎÎCa.rO scurte rczl>mate întro Volumul inmănunchiază 28 de comuni cări, semnate de prestigioși istorici iugoslavi și străini; ele slut consacrate unor variate aspecte de istorie politică, istoria artei, istorie literară, de diplomatică, numismatică ș.a., marea majoritate tinzind să pună In lumină figura cnezului Lazar, dinastul sîrb ucis dc turci în marea bătălie de la Kossovo Poljc (Clmpia Mierlei) din 15 iunie 1389. Comuni- cările sînt majoritatea, 23, în limba slrbo- 160 RECENZII 8 Jimbă de circulație, mai ales in franceză; celelalte cinci sint in franceză (3), in germană <1) și in italiană (1). Pentru a da cititorilor o imagine cit mai exactă asupra interesului pe care-1 poate avea volumul pentru istorici, socotim necesară prezentarea pe scurt a comunicărilor. Rade Mihaljcic, in comunicarea Cnezul Lazar și renașterea Serbiei (p. 1 — 11), face in esență o discuție asupra personalității eroului de la Kossovo, așa cum a fost prezentat in istorie și in legenda. Cnezul legendar are intiietate asupra celui real, a personajului istoric, el fiind cel care a inspirat eposul popular, literatura cultă și arta. Se face o sin- tetică biografie a cnezului: dintr-o familie de nobili, fiu al unui logofăt al țarului Dușan ; •el insuși ajunge dregător la curtea țarului Uroș, fiul și urmașul lui Dușan; s-a căsătorit cu Milița din dinastia legiuită a nemanizilor, reușind să se ridice, in toiul anarhiei feudale care i-a urmat lui Ștefan Dușan, ca cel mai puternic feudal al Serbiei. Se face de ase- menea și o scurtă prezentare a puterii politice -și economice a statului său, principala forță sirbească ce urma să se opună celei otomane in inaintarea sa in Balcani. în comunicarea Ștefan Lazar, cnez de sine stătător și tradiția suveranității nemanizilor de la bătălia de pe Marița (1371) și pînă la cea de la Kossovo (1389), (p. 13 41), Vladimir Moăin, pe baza analizei formularului diplomatic al tuturor actelor emise din cancelaria cnezului Lazar, prezintă Încercarea acestuia, In toate etapele ei, de a se substitui, el, un dregător relativ mărunt, vechii dinastii, In fruntea țării; de asemenea raporturile sale cu ceilalți mari feudali sirbi, care urmăreau același scop. în lupta sa de unificare a Serbiei, lui Lazar i-a fost de mare ajutor biserica, constant spri- jinită de el in tot cursul domniei. Franjo BariSic se Înscrie cu comunica- rea Statutul de suveran al cnezului Lazar crise după un sistem ce cuprinde: o caracteri>tică exte- rioară — formală, o descriere codicologică detaliată, un indice precis. Catalogul, un instrument de lucru ,,ad usuin studicrum slavicorum”, cuprinde 19 unități de manuscrise glagolitice și 214 unități de manuscrise chirilice, de crise toate In cadrul unei clasificări tematice. Cele mai vechi provin din sec. X XI, de ex. fragmente din Codex Clozianus, dintre cele mai noi se ci- tează autograful chirilic al traducerii Noului Testament In limba slrbo-crqită de către V. St. Karadăid In sec. al XlX-lea, care, după cuin se știe, a stat, alături de ediția lui de poezii populare slrbe, la baza codifi- cării limbii literare sirbocroate — și un manu- scris rusesc al evangheliilor de la Începutul sec. al XX lea. Din bibliotecile austriece volumul de față Înregistrează nouă manuscrise slave, care interesează direct istoria culturii românești. Cinci dintre ele slnt cunoscute de mult specia- liștilor, fiind prezentate de I. Bogdan in Clteva manuscripte slavo-române din Biblio- teca imperială de la Viena, „Anal. Acad. Rom. Mem. Secț. Ist.”, Seria II, tom. XI 1889, lucrare reeditată in volumul I. Bogdan, Scrieri alese, ed. G. Mihăilă, Editura Acade miei R.S.R., Buci rești 1968, p. 491 511. Este vorba de Evanghelia de la Ștefan cel Mare (In prezentul catalog II 11 ONB-cota Cod slav 7), Psaltirea lui Alexandru VI Iliaș (II 2 0NB — Cod. slav. 72), Evanghelia de la Petru Rareș (II 12, 0NB — Cod. slav 2), Evanghelia mitropolitului Anania (II 13 0NB — Cod. slav. 1) și Apostolul lui Anasta- sie Crimca (Crimcovici) (II 32 0NB — Cod. slav. 6). Celelalte patru In ordine cronologică slnt: 1) Un Apostol din sec. al XV I-lea de redacție moldovenească, scris pe hîrtie, păs- trat In Vrchiv der Gesell chaft ftr Ost- und Siidostkunde in Lin/, fără signatura, descris la poziția 11 30, fără nici o trimitere bibliografică. 2) O psaltire explicată (II 6 0NB Cod. slav. 13, signatură veche Cod. slav. 130) din secolul al XVII lea, de proveniență rusă apu- seană, scrisă pe hlrtie, ajunsă In Banat, de unde a achiziționat o Fr. Miklosich. La fila 2976 se află o Însemnare In slavonă, nedatată (sec. al XVII lea) despre Timișoara: „în vremurile vechi Timișoara, care e te In Banat, se numea Tupovara". 3) Un manuscris pe hlrtie din sec. al II 201 0NB - Cod. slav. 180) 11 însemnări 177 conținind „Descrierea stăplnirii chineze și știri privind misiunile romano-catolice din Asia crientală in sec. XVI și XVII” de către Nicolae Spătarul Milescu. La fila 3b se găsește o Însemnare a copistului din 31 aug. 1731 (in traducere): „Copie făcută după un manuscris din proprietatea grofului Platon Ivanovid Musin-PuSkin, guvernator de Smo- lensk.” Nu se dă nici o trimitere bibliografică. Manuscrisul provine din fondul vechi al bibliotecii. 4) Un manuscris din sec. al XVII-lea, pe hirtie, în slavonă de redacție moldove- nească (II, 38, ONB — Cod. slav. 171) cuprin- zind „Scara către rai” și alte scrieri de, despre și către loan Scărarul, constituind o nouă traducere făcută de Paisie, starețul Mănăstirii Neamțu din Moldova, după cum rezultă din însemnarea de la fila 218 b, din 9 oct. 1787. Din cealaltă Însemnare, de la fila 1 a, din 29 martie 1789 aflăm că manu- scrisul a fost scris de călugărul Filimon, aju- tat de călugării Nicolae și Onofrei, Intr-un schit pe rlul Vorona. Biblioteca l-a achizițio- nat de la un anticar in 1958. în prezentarea mai sus amintită a lui loan Bogdan, autorul remarcă „bogata orna- mentică” a manuscriselor slavo-române, in- vocind și aprecierile unor slaviști străini. O nouă dovadă a prețuirii frumuseții acestora se află și in catalogul lui A. Birkfellner : două din reproducerile ce Însoțesc volumul pre- zintă imagini din Evanghelia de la Ștefan cel Mare și Apostolul lui Anastasie Crimca. Prin catalogul său, G. Birkfellner pune la dispoziția oamenilor de știință un util instru- ment de lucru. J ân Sykora www.dacoromanica.ro REVISTE PUBLICATE ÎN EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA • REVISTA DE ISTORIE • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIE VECHE ȘI ARHEOLOGIE • DACIA - REVUE D’ARCHEOLOGIE ET D’HISTOIRE ANCIENNE • REVUE DES ETUDES SUD EST EUROPEENNES • ANUARUL INSTITUTULUI DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE CLUJ-NAPOCA • ANUARUL INSTITUTULUI DE ISTORIE Șl ARHEOLOGIE - A.D. XENOPOL - IAȘI • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIA ARTEI - SERIA ARTĂ PLASTICĂ — SERIA TEATRU, MUZICĂ, CINEMATOGRAFIE • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE DE L’ART — SERIE BEAUX-ARTS - sErie thEatre, MUSIQUE, CINEMA www.dacoromanica.ro LUCRĂRI APĂRUTE ÎN EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA , • , Aetes du XVI-e Congrta International des dtudes byzantlnes, 1975, 656 p., 107 fig., 57 lei. ADĂNILOAIE NICHITA și BERINDEI DAN (sub redacția), Studii șl materiale de Istorie modernă, voi. V, 1975, 276 p., 24 lei. BUSUIOC ELENA, Ceramica de uz eomun nesmălțuit din Moldova (Secolul al XlV-lea pini la mijlocul secolului al XVI-lea), 1975, 90 p., 24 pl., 29 lei. CONSTANTINESCU MIRON șji. (sub redacția), Relatlons between the autochtonous populatloa and the mlgratory popnlations on the terrltory of Romanla, 1975,324 p., 30 lei. • • • Cronica anonimă a Moldovei 1661—1729, Psendo»Amlras, 1975, 172 p., 17,50 lei. ELIAN ALEXANDRU și TANAȘOCA NICOLAE ȘERBAN (sub redacția), Izvoarele Istoriei României, Fontes Historlae Daeo-Romanae, voi. III, 1975, 571 p., 41 lei. GUND1SCH GUSTAV (publicate de), Urkundenbuch zur Geschlehte der Dentschen In Sicbenbhrgen, voi. V, 1438-1457, 1975, 639 p., 54 lei. « • • Inscripțiile Daciei Romane, voi. 1, 1975, 285 p., 2 pl., 31 lei. MITREA BUCUR ș.a. (sub redacția), Studii și cercetări de numismatică, voi. VI, 1975, 308 p., 1 hartă, 40 lei. • • • Stndii și materiale de istorie medie, voi. VIII, 1975, 259 p., 2 pl., 28 lei. MIOC DAMASCHIN (sub redacția), Documenta Ronianiae Historiea B. Țara Româ- nească, voi. XI, 1593-1600. Domnia lui Mihai Viteazul, 1975, 747 p., 1 pl., 51 lei. MIOC DAMASCHIN (sub redacția), Documenta Romuniac Historica D. Țara Româ- nească, volumul III (1526—1535), 1975, 452 p., 40 lei. Mihai Viteazul, Culegere de studii, 1975, 280 p., 1 pi., 24 Iei. * * « Nouvelles ătudes d’histoire, voi. 5, 1975, 275 p., 26 lei. NEAMȚU VASILE, La technique de la produetlon eăreallăre en Valachle et en Moldavie Jusqu'au XVHI-e siăcle, 1975, 271 p., 12 lei. NICOLĂESCU-PLOPȘOR DARDU și WOLSKI WANDA, Elemente de demografie și ritual funerar Ia populațiile vechi din România, 1975, 292 p., 1 pl., 23 lei. OLTEANU ȘTEFAN, Les Pays roumaius ă l’epoque de Miebel le Brave (L’Union de 1600), 1975, 159 p., 13,50 lei. PIPPIDI D. M., Seythiea Minor. Recberehes sur les colonies grecques du llttoral ron- maln de la Mer Noire, 1975, 314 p., XXIV pl., 38 lei. POTRA GEORGE, Documente privitoare la Istoria orașului București 1821—1848, 1975, 572 p., 43 lei. ȘANDRU D„ Reforma agrară din 1921 In România, 1975, 360 p., 24,50 lei. CIHODARU C., CAPROȘU I. și SIMANSCHI I. (sub redacția), Documenta Roumaniae Historica A Moldova (1384-1448) voi. I, 1976, 607 p., 46 lei. RM ISSN CO - 3878 ■■■I -J. P. iDformsțl*” e. 1M7 www.dacoromanica.ro [ <8858 | Lei 10