■ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE Șl POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA DIN SUMAR: CERCETĂRILE TRAC OLOG ICE DIN ROMÂNIA PART IC IP ARFA iROMĂNILOR DIN TRANSILVANIA DE LA 184S ÎN ȚARA ROMÂNEASCĂ i || LA 'ULH! Rado REVOLUȚIA I 1 . ' - . Maria Totu ROMÂNII DIN DOBROGEA ȘI MANIFESTĂRI ALE CONȘTIINȚEI' LOR NAȚIONALE LA ÎNCEPUTUL EPOCII MODERNE I ! [' I; ’ 1 ! ■ Ion Bitokbanu șl Gh. Dumitrașcu ' 200 DE ANI DE LA PROCLAMAREA INDEPENDENȚEI ' !! l! ! i STATELOR UNITE ALE AMERICII l! I ■ •1 t ■ j. । 1 । '. '' 1 : :1 ’ ' ' : ' ■ ISȚORIOGRAIUA S.U.A. DESPRE PRIMA REVOLUȚIE AMERICANĂ! ,î ' |l 'U; ; 1 ■ j |! ! j ; Ai.bxandhuVia.nu ĂSP'EGTR ĂIje RELATnLOR ROMXNO-AMERlGANE ÎN ANII NEUTRA- LITĂȚII ROMÂNIEI (ÎS 14-W16). . ■' P 1 ' 1 N I > 1 1 ! 1 I 1 . I । 5 :. 1AW * « Atw • 1 j 1 j 1 '' 1: 1 i ' । ' STUDII DOCUMENTARE yiATA științifică JonStamiiu RECENZII ÎNSEMNĂRI TOMUL 29 1976 IUNIE I EonuKAWâWP^0^0 REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA SECȚIA DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE COMITETUL DE REDACȚIE Vasilb Maciu (redactor responsabil); Ion Apostol (redactor responsabil-adjunct); Nichita AdXniloaie; Ludovic Dem6ny; Gheorghe I. IonitX ; Vasilb Liveanu ; Aurel Loghin ; Traian Lunou ; Damaschin Mioc ; Ștefan Olteanu ; Aron Petric ; Ștefan Ștefănescu ; Pompiliu Teodor (membri). Prețul unui abonament este de 120 lei. In țară abonamentele se primesc la oficiile poștale, factorii poș- tali și difuzorii de presă din Întreprinderi și instituții. Revistele se mai pot procura (direct sau prin poștă) și prin ,,PUNCTUL DE DESFACERE AL EDITURII ACADEMIEI”, Calea Victoriei nr. 125, sector 1. Cititorii din străinătate se pot abona prin ILEXIM serviciul export-import presă — Calea Grivlțel nr. 64 — 66, P.O.B. 2001 telex 011226 București. Manuscrisele, cărțile și revistele pentru schimb, precum și orice corespondență, se vor trimite pe adresa Comitetului de redacție al revistei „REVISTA DE ISTORIE”, Apare de 12 ori pe an. Adresa redacției B-dul Aviatorilor, nr. 1 www.daceroaMHiiea.i5a72.4i REVISTA TIORIE | TOM. 29, Nr. 6 iunie 1976 SUMAR CONGRESUL EDUCAȚIEI POLITICE Șl AL CULTURII SOCIALISTE —EVENIMENT de Însemnătate majoră In viața spirituală a româniei ★ RADU VULPE, Cercetările tracologice în România (I)........................ MARIA TOTU, Participarea românilor din Transilvania la revoluția de la 1848 în Țara Românească........................................................... ION BITOLEANU și GHEORGHE DUMITRAȘCU, Românii din Dobrogea și mani- festări ale conștiinței lor naționale la începutul epocii moderne......... TRAIAN LUNGU, Locul și rolul lui Spiru Haret în viața social-politică a României la sfirșitul secolului al XlX-lea și începutul secolului al XX lea (125 de ani de la naștere) .............................................................. 200 DE ANI DE LA PROCLAMAREA INDEPENDENȚEI STATELOR UNITE ALE AMERICII ALEXANDRU VIANU, Istoriografia S.U.A. despre prima revoluție americană . . ION STANCIU, Aspecte ale relațiilor româno-americane în anii neutralității României (1914-1916)............................................................... PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE (STUDII DOCUMENTARE) Istoria Dobrogei în unele lucrări străine recente (I) (Petre Diaconii).... VIAȚA ȘTIINȚIFICĂ Sesiunea științifică, .Tradițiile progresiste ale Invățămlntului românesc” (Gelu Apostol) ; Cartea de istorie — realizări și perspective; Cronica .................... RECENZII CRISTIAN POPIȘTEANU, Cronologie politico-diplomatică românească 1944—1974, București, Edit. politică, 1975, 390 p. (Nicolae Fotino).................. BORIS RANGHEȚ, Relațiile româno-americane In perioada primului război mondial 1916 — 1920, Cluj-Napoca, Edit. Dacia, 1975, 219 p. (Stelian Popescu) .... M. I. FINLEY, The Ancient Economi), Chatto and Windus, Londra, 1973, 176 p. (Cecilia loniță) ......................................................... PIERRE BARRlERE, I.a uie intelectuelle en France du 16-e sticle ă l'tpoque contem- poraine, Paris, Editions Albin Michel, 1974, 670 p. (Nicolae N. Rădulescu) . „REVISTA DE ISTORIE". Tom. 29. nr. 8. n. 805-976, 1978 www.dacoromaiiica.ro 809 841 865 889 897 921 935 943 951 955 958 962 806 Însemnări Istoria României—, ♦ , Inscripțiile Daciei romane, voi. I, București, Edit. Aca- demiei R.S.R., 1975, 285 p. + 124 fig. + 2 h. (Mihai Bărbulescu) ; DOINA NĂGLER, Biblioteca Brukenthal Sibiu, Catalogul ,,transiloanicelor”, voi. I, sec. XVI—XVII, Sibiu, 1974, 228 p. + 8 il. (lacob Mârza) : Acad. V. MALINSCHI Profesorul Virgll Madgearu (1887—1940), București, Edit. Academiei R.S.R., 1975, 212 p. (Dumitru Mureșan) ; Istoria Universală — ALEXANDRU VIANU, Beooluția americană și George Washington, București, Edit. științifică și enci- clopedică, 1975, 232 p., (Marian Stroia), KLAUS MEYER, Bibliographie zur osieuropăischen Geschichte. Verzeichnis der zwischen 1939 und 1964 verdffenilichien Literaiur in uiesieuropâischen Sprachen zur osieuropăischen Geschichte bis 1945, Herausgegeben von Werner Philipp, Berlin, 1972, 649 p. (Ștefana Simionescu) ; FERNANDO PORTUONDO, Estudios de historia de Cuba, Habana, Editorial de ciencias sociales, 1973, XV + 405 p. (Marieta Târnava)................................ 667 www.dacoromanica.ro REVISTA “ISTORIE TOME 29. N° 6 juin, 1976 S O M M A I R E LE CONGRES DE L’GdUCATION POLITIQUE ET DE LACULTURE SOCIALISTE - GVGNEMENT DE PORTgE^MAJEURE DANS LA VIE SPIRITUELLE DE LA ROUMANIE RADU VULPE, Les recherches thracologiques en Roumanie (I)...................... 809 MAR IA TOTU, La participation des Roumains de Transylvanie â la rfevolutlon de 1848 de Valacliie........................................................ 811 ION BITOLEANU et GHEORGHE DUMITRAȘCU, Les Roumains de Dobroudja et des manifestations de leur conscience naționale, au d6but de l'Gpoque moderne 865 TRAIAN LUNGU, La place et le rdle de Spiru Haret dans la vie socio-politique de la Roumanie â la fin du XlX-e sifecle et au dâbut du XX-e sifecle (125-e anniver- saire de sa naissance)......................................................... 889 LE BI-CENTENAIREpE L’INDEpENDANCE DES STATS-UNIS D’AMGRIQUE ALEXANDRU VIANU, L’historiographie des U.S.A. et la premifere răvolution am6- ricaine.................................................................. 897 ION STANCIU, Aspects des relations roumano-amâricaines pendant la păriode de neu- tralitfe de la Roumanie.................................................. 921 PROBLEMES DE L’HISTORIOGRAPHIE CONTEMPORAINE (ETUDES DOCUMENTAI RE S) L'Histoire de Dobroudja dans divers ouvrag^s râcemment parus (I)fPofre Diaconii) } • 935 LA VIE SCIENTIFIQUE La session scientifique ,,Les traditions progressistes de l’enseignement roumain” (Gelu Apostol) ; Le livre d’histoire — r&alisations et perspectives; Chronique .... 943 COMPTES RENDUS CRISTIAN POPIȘTEANU, Cronologic politico-diplomalică românească 1944—1974, (La Chronologie politico-diplomatique roumaine 1944—1974), Bucarest, Editions Politiques, 1975, 390 p. (Nicolae Follno)....................... 951 .BSVHrt D3 ISrOntE”, Tom 29, nr. 6, p. 805-976, 1976 www.dacaromanica.ro 808 BORIS RANGHEȚ, Relațiile româno-americane în perioada primului război mondial 1916—1920, (Les relations roumano-americaines pendant la pGriode de la premiere guerre mondiale (1916—1920), Cluj-Napoca, Editions Dacia, 1975, 219 p. (Stelian Popescu) ............................... 955 M. I. FINLEY, The Ancient Economy, Chatto and Win dus, Londra, 1973, 176 p. (Cecilia loniță) .................................. 958 PIERRE BARRlfiRE, La vie inlelectuelle en France du 16-e sitele ă l’epoque contem- poraine, Paris, Editions Albin Michel, 1974, 670 p. (Nicolae N. Rădulescu) . . 962 NOTES Histoire de la Roumanie — , * , Inscripțiile Daciei romane (Les inscriptions de la Dacie Romaine), voi. I, Bucarest, Editions de l’Acadbmie R.S.R., 1975, 285 p. + 124 fig. + 2 chartes (Mihai Bărbulescu) ; DOINA NĂGLER, Biblioteca Brukenthal Sibiu, Catalogul „transilvanicelor” (La Bibliothbque Brukcnthal de Sibiu dans le catalogue des documents transylvains), voi. I. XVI-e—XVIl-e sidcles, Sibiu, 1974, 228 p. + 8 il. (lacob Mărza) ; Acad. V. MALINSCHI, Pro- fesorul Virgil Madgearu (1887—1940) (La professeur Virgil Madgearu, 1887 — 1940), Bucarest, Editions de l’Acadbmie de la R.S.R., 1975, 212 p. (Dumitru Mureșan) ; Histoire Universelle — ALEXANDRU VIANU, Revoluția ameri- cană și George Washington (La r&volution am&ricaine et Georges Washington), Bucarest, Editions scientiliques et encyclopfediques, 1975, 232 p. (Marian Stroia) ; KLAUS MEYER, Bibliographie zur osteuropâischcn Geschichte. Verzeichnis der zwischen 1939 und 1964 veroffentiichlen Literalur in wesleuropăischen Sprachen zur osieuropăischen Geschichte bis 1945, Herausgegeben von Werner Philipp, Berlin, 1972, 649 p. (Ștefana Simionescu) ; FERNANDO PORTUONDO, Es- tudios de hisloria de Cuba, Habana, Editorial de ciencias sociales, 1973, XV + 405 p. (Mar ie ta Vărnava)......................................... 967 www.dacaramanica.ro CONGRESUL EDUCAȚIEI POLITICE Șl AL CULTURII SOCIALISTE — EVENIMENT DE ÎNSEMNĂTATE MAJORĂ ÎN VIAȚA SPIRITUALĂ A ROMÂNIEI Istoria viitoare a patriei va eonsemna la loc de frunte această amplă manifestare a Frontului Unității Socialiste care a făcut bilanțul activității politico-ideologice și cultural-educative desfășurate de la plenara din no- iembrie 1971 pînă în prezent, jalonînd totodată obiectivele fundamentale pentru ridicarea la un nivel superior a întregii munci dedicate formării omului nou, înfloririi științei, literaturii și artelor. Primul Congres al edu- cației politice și al culturii socialiste va da un nou impuls creator efor- turilor depuse pentru creșterea conștiinței socialiste a maselor populare, de modelare a personalității, de formare a omului nou cu o pregătire multi- laterală. Prin multitudinea problematicilor abordate, prin profunzimea viziunii teoretice, a mijloacelor și modalităților de rezolvare a sarcinilor ample și complexe care se vor ridica, Congresul educației va găsi o adîncă și prelungită rezonanță în conștiința poporului român. El va relata gene- rațiilor viitoare despre locul și preponderența pe care problemele educației și ale culturii le-au ocupat în actuala etapă istorică a țării noastre, a societății socialiste multilateral dezvoltate. Dezvoltînd și îmbogățind într-o viziune de largă cuprindere ideile programatice ale Plenarei din noiembrie 1971 și ale Congresului al Xl-lea al partidului, marele forum al celor peste 6.500 de participanți reuniți la începutul lunii iunie în Palatul Sporturilor și Culturii a confirmat o dată în plus că în concepția Partidului Comunist Eomân menirea istorică a socialismului este nu numai eliberarea omului de exploatare, asigurarea bunăstării și prosperității materiale, ci și făurirea unei civilizații spirituale superioare, a cărei realizare este condiționată de formarea omului nou, cu o înaltă conștiință și o pregătire culturală și profesională, cu un profil social-politic înaintat. Semnificația Congresului educației politice și al culturii socialiste a fost marcată în chip covîrșitor de impresionanta expunere a secretarului general al partidului nostru, tovarășul Nicolae Ceaușescu, model de abor- dare științifică, profund ancorată în realitățile țării noastre, strălucită sinteză a gîndirii și creației românești, analiză originală a unor probleme fundamentale ale lumii contemporane. întemeiată riguros pe cunoașterea fizionomiei spirituale, culturale și a tradițiilor naționale ale poporului român, a legităților orînduirii socialiste privite în interacțiunea dialectică între general și particular, expunerea secretarului general al partidului deschide noi orizonturi de concepție și acțiune în procesul formării și dezvoltării conștiinței socialiste a poporului român, afirmării depline a personalității umane. ..EEVISTA DE ISTOBIE”, tom. 29. nr. 6. I>. I-XX, 1976 www.dacaramanica.ro H CONGRESUL EDUCAȚIEI POLITICE ȘI AL CULTURII SOCIALISTE în magistrala expunere a tovarășului Nicolae Ceaușescu a răsunat cu adincă rezonanță glasul țării, purtînd ecoul vitejiei și demnității poporului nostru, nestinsa lui iubire de adevăr și dreptate, dîrzenia și neînfricarea în lupta desfășurată de secole pentru libertate, unitate și independență. Așa putem înțelege de ce în Expunerea tovarășului Nicolae Ceaușescu cu pri- vire la activitatea politico-ideologică și cultural-educativă de formare a omului nou, constructor conștient și devotat al societății socialiste multilateral dezvol- tate și al comunismului în România ca și cu alte prilejuri un amplu și prim capitol se intitulează ,,Lupta poporului român pentru afirmarea ființei sale naționale, pentru libertate, neatîrnare și progres, pentru prietenie și colabo- rare cu celelalte popoare”. Pornind de la concepția materialismului dialectic și istoric, de la adevărul confirmat de evoluția istorică a umanității potrivit căruia dez- voltarea forțelor de producție, condițiile existenței materiale determină caracterul relațiilor de producție, întregul mod de producție, deci și con- cepțiile politice și filozofice, nivelul gîndirii și conștiinței oamenilor, în expunere se subliniază că ridicarea nivelului politic și cultural al oamenilor exercită la rindul său o puternică influență dinamizatoare asupra progre- sului forțelor de producție, asupra bunăstării materiale a oamenilor. Nive- lul cunoașterii și culturii, ideile, gradul de dezvoltare a conștiinței se mani- festă astfel ca o puternică forță materială în transformarea revoluționară a societății, în asigurarea progresului general al poporului conform tezei lui Marx că : „teoria devine o forță materială de îndată ce cuprinde masele”. De aici și necesitatea dezbaterii la nivelul întregii națiuni a problemelor educației politice a maselor populare și creșterii conștiinței lor socialiste, a înrîuririi și modelării omului nou, constructor activ și conștient al orîn- duirii socialiste și comuniste. Oprindu-se cu precădere asupra specificului și particularităților istoriei poporului nostru, asupra trăsăturilor și fizionomiei sale, tovarășul Nicolae Ceaușescu arată : „De la formarea de către Burebista,în secolul I înaintea erei noastre, a statului dacic centralizat, de la epoca înfloritoarei societăți dacice a lui Decebal, și apoi de-a lungul a două milenii de existență, pînă în ziua de azi, poporul nostru a trebuit să ducă lupte grele pentru a-și constitui și apăra ființa proprie, entitatea națională” L în amplul și documentatul expozeu pe care expunerea îl face istoriei vechi, medii și moderne a patriei sînt relevate locul de cinste pe care îl ocupă în măreața epopee a luptei pentru menținerea și dezvoltarea ființei naționale, eroicele războaie purtate sub conducerea lui Mireea cel Bătrîn, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, precum și a altor voievozi. Este omagiat în chip special rolul esențial și importanța pe care principala forță a popo- rului nostru, țărănimea, a jucat-o în toată epoca medievală, atît în luptele pentru dreptate națională și socială, pentru independență, în producerea bunurilor materiale ale societății cît și în conservarea limbii și îmbogățirea permanentă a culturii românești. 1 Nicolae Ceaușescu, Cu privire la a-Uollalea polilico-ideologică și cullural-educalioă de formare a omului nou, constructor conștient și deootat al so-telății socialiste multilateral dezvoltate și al comunismului in România, ln „Sclnteia”, anul XLV, nr. 10501 din 3 iunie 1976. www.dacoromanica.ro CONGRESUL EDUCAȚIEI POLITICE ȘI AL CULTURH SOCIALISTE III Menționînd că în perioada migrațiilor și apoi în epoca închegării formațiunilor statale feudale între autohtoni și populațiile migratoare care s-au perindat pe la noi și s-au așezat alături de români, precum și între poporul român și popoarele vecine a avut loc un proces de influențare reci- procă și de apropiere, se arată că acest proces, dealtfel cu un caracter mai general în Europa, a contribuit la cristalizarea și delimitarea trăsăturilor distincte ale poporului român. Referindu-se la procesul complex și îndelungat de formare a popoa- relor și națiunilor în Europa de sud-est unde s-au răspîndit populații de origină etnică diferită iar împreună cu poporul român au rămas să con- viețuiască populații de naționalitate maghiară, germană, sîrbă ș.a., tova- rășul Nicolae Ceaușescu releva că : „Totodată în Ungaria, Serbia, Bulgaria, Rusia și, într-o măsură mai mare sau mai mică, și în alte țări a rămas să conviețuiască cu popoarele respective și populație de naționalitate ro- mână. Această realitate istorică poate și trebuie să constituie un factor de apropiere și dezvoltare a colaborării prietenești între popoare, cu atît mai mult cu cît, în statele la care m-am referit, oamenii muncii au răsturnat vechea orînduire bazată pe inegalitate socială și națională, pe exploatare și asuprire și edifică cu succes societatea socialistă și comunistă” 2. O trăsătură distinctă a formării statelor feudale și, mai tîrziu, a națiunii române o constituie împrejurarea că ea a avut loc în condițiile vecinătății poporului român cu cele trei mari imperii ale vremii, otoman, țarist și habsburgic ceea ce a făcut ca timp de peste patru secole poporul nostru să fie obiectul unei politici de dominație străină, fapt ce a adus mari daune și a frînat pentru mult timp dezvoltarea forțelor de producție, a progresului economic și social. Desfășurînd concomitent lupte grele pentru libertate și apărarea pămîntului străbun, reușind să-și păstreze autonomia și să constituie un puternic sprijin pentru celelalte popoare din Balcani în lupta lor de eliberare națională, poporul român a întreținut de-a lungul timpului raporturi de prietenie și colaborare cu popoarele imperiilor vecine, relații de întrajutoraie împotriva politicii claselor dominante. în decursul secolelor s-a dezvoltat conștiința originii comune a ro- mânilor, iar ulterior cronicarii și învățații poporului nostru au fundamentat științific ideea unității de neam, de origină etnică și limbă a românilor din toate cele trei provincii, pentru ca odată cu accelerarea progresului forțelor de producție, cu apariția și dezvoltarea capitalismului lupta pentru unitate națională să ia un avînt și mai mare. înfăptuirea statului național modern la 1859, dobîndirea indepen- denței de stat a României, încununate de desăvirșirea statului național unitar în 1918 au constituit momente cruciale în viața economică și social - politică, tot atîtea trepte pe calea progresului și totodată de intensificare a luptelor maselor populare pentru transformarea democratică a societății prin maturizarea și creșterea rolului clasei muncitoare, împotriva pene- trației marilor monopoluri în economie, împotriva exploatării și asupririi. în același timp în domeniul suprastructurii pe bună dreptate sub- linia secretarul general al partidului că : „Un rol primordial în supravie- 2 Nicolae Ceaușescu, idem. www.dacoromanica.ro IV CONGRESUL EDUCAȚIEI POLITICE ȘI AL CULTURII SOCIALISTE țuirea și dezvoltarea neîntreruptă a poporului nostru pe multiple planuri au avut conservarea și îmbogățirea limbii, precum și creația artistică populară care a cizelat continuu graiul strămoșesc, a cultivat virtuțile po- porului, tradițiile înaintate și obiceiurile sale, i-au lărgit permanent orizon- tul de cultură. Baladele, doinele, cîntecele haiducești, poezia și basmul, arta ceramică, sculptura în lemn și piatră, țesăturile și portul național alcătu- iesc un inestimabil patrimoniu spiritual care oglindesc în modul cel mai elocvent forța creatoare și geniul poporului nostru, nestinsa sa dragoste de frumos, spiritul umanist, setea lui de adevăr și dreptate” 3. După făurirea statului național unitar și mai cu seamă după 1921, partidul comunist s-a afirmat ca o forță capabilă să mobilizeze și să organi- zeze lupta poporului nostru pentru drepturi și libertăți democratice, îm- potriva fascismului, pentru salvgardarea intereselor maselor largi populare, a independenței și integrității teritoriale. în această perioadă au luat avînt și s-au dezvoltat gîndirea științifică și creația artistică oglindind geniul, talentul și inventivitatea poporului iar personalitățile proeminente ale științei și culturii din țara noastră, savanți, scriitori, artiști români și din rîndul naționalităților conlocuitoare și-au pus capacitatea, cunoștințele și puterea de creație în serviciul poporului. înfăptuirea de către masele populare conduse de partid a insurecției naționale armate, antifasciste și antiimperialiste din 1944 a inaugurat o eră nouă în istoria milenară a patriei noastre, a marcat începutul unor profunde transformări revoluționare și prefaceri înnoitoare, a deschis calea eliberării definitive a țării de sub dominația imperialistă și a realizării năzuințelor poporului român de a fi liber pe bogățiile și pe munca sa, pe propriul său destin. Marele act istoric din august 1944 a creat condițiile pentru trecerea la construcția noii orânduiri sociale și în consecință la înfăptuirea procesului de industrializare, de cooperativizare a micii pro- ducții țărănești, a asigurării triumfului socialismului la orașe și sate. După Congreul al IX-lea al partidului a început cea mai fertilă și dinamică perioadă în istoria Bomâniei, iar Congresele al X-lea și al Xl-lea au elaborat obiectivele și programul trecerii țării într-o etapă superioară, a făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintării spre co- munism în care pe temelia dezvoltării puternice a bazei tehnico-materiale s-a creat o nouă suprastructură corespunzătoare forțelor și relațiilor de producție socialiste. în expunerea prezentată Congresului educației politice și al culturii socialiste cît și în dezbaterile care au avut loc în plen și în secțiuni s-a sub- liniat, în spiritul criticii și autocriticii revoluționare, al unui dezvoltat simț al responsabilității partinice că edificarea societății socialiste, înfăp- tuirea revoluției culturale au dus la înflorirea artei și literaturii, la succese remarcabile în formarea omului nou, partidul și statul acordînd o atenție deosebită dezvoltării invățămintului, științei și culturii. Dezvoltarea și perfecționarea rețelei de instrucție publică, numărul elevilor și studenților, a persoanelor încadrate în sectorul cercetării științifice, bogata activitate artistică concretizată în numărul și calitatea instituțiilor teatrale și muzi- Nicolae Ceaușescu. idem. « • Www.dacoromamca.ro CONGRESUL» EDUCAȚIEI POLITICE ȘI AL CULTURII SOCIALISTE V cale, vastul sistem de așezăminte culturale (biblioteci, muzee, cămine cul- turale, cluburi, universități populare), larga mișcare artistică de amatori, creația literară, artistică și publicistică concretizate în tirajele mari de lucrări, ziare și reviste, emisiunile de radio și televiziune, apărute și difu- zate în limba română și a naționalităților conlocuitoare vorbesc de la sine de vasta și complexa activitate de educație politică a maselor largi populare. Belevînd rolul important pe care l-a avut plenara Comitetului Central din 3 — 5 noiembrie 1971 în munca politico-ideologică și cultural- - artistică prin elaborarea programului ideologic al partidului, prin stabili- rea sarcinilor organelor și organizațiilor de partid, ale organizațiilor de masă și obștești, ale organismelor cu caracter educativ în activitatea de ridicare a conștiinței socialiste a maselor, s-au menționat concomitent lipsurile și greșelile săvîrșite în acest amplu proces instructiv-educativ. Pornindu-se de la faptul că prezentarea deschisă a carențelor și neîmplinirilor constituie nu o dovadă de slăbiciune, ci o dovadă a tăriei și forței partidului și garanția că vor fi luate toate măsurile pentru a îmbună- tăți activitatea în toate domeniile, s-a arătat că în munca de propagandă s-au înfățișat uneori în mod dogmatic, rupte de realități, diferite teze ale marxism-leninismului, neluîndu-se întotdeauna în considerație realitățile țării noastre, transformările adînci produse pe plan internațional. Neajun- suri s-au manifestat în organizarea învățămîntului și a vieții culturale unde nu s-a ținut suficient seama de experiență și tradițiile înaintate ale țării noastre, o perioadă de timp s-a ignorat necesitatea integrării școlii cu știința și producția, s-a manifestat o atitudine de subapreciere a capaci- tății gîndirii creatoare românești, a dezvoltării cercetării noastre științifice, s-a orientat greșit creația literar-artistică; lipsuri au avut loc în activitatea presei și a radioteleviziunii. Ele se datoresc faptului că lucrătorii pe tărîmul muncii ideologice nu au studiat temeinic și profund pe baza concepției materialismului dialectic și istoric fenomenele și problemele ridicate de întreaga dezvoltare socială pentru a trage concluziile juste în activitatea teoretică și practică. „Greșeli serioase — sublinia în expunere tovarășul Nicolae Ceaușescu — s-au produs în interpretarea istoriei țării noastre, a formării poporului, a limbii și a însăși națiunii române. în activitatea de propagandă și educație politică au fost subapreciate momente importante ale luptei de eliberare națională și socială, ale istoriei mișcării revoluționare, muncito- rești din țara noastră, ale activității Partidului Comunist Eomân, precum și rolul clasei muncitoare, al țărănimii, al maselor largi populare. Nu s-a evidențiat în suficientă măsură lupta comună a poporului român și națio- nalităților conlocuitoare, în general rolul poporului ca adevărat făuritor al istoriei patriei” 4. Belevînd cu îndreptățită mîndrie realizările obținute din punct de vedere al creației științifice în domeniul istoriei în ultimii cinci ani: apariția unor monografii și lucrări de valoare cu largă documen- tare și un bogat conținut de idei, a organizării unor sesiuni de comunicări de înaltă ținută, contribuția cercetării istorice românești la manifestările internaționale din țară și de peste hotare, îmbogățirea tezaurului național 1 Nicolae Ceaușescu, idem. www.dacoromanica.ro VI CONGRESUL EDUCAȚIEI POLITICE ȘI AL CULTURII SOCIALISTE prin publicarea unor noi volume de documente, publicarea unor prețioase studii și articole în revistele de specialitate ș.a.m.d. se impun evidențiate și părțile negative care s-au manifestat în munca noastră. în perioada la care ne referim ca urmare a unei intense munci de investigație în arhive și biblioteci, istoriografia marxistă românească s-a îmbogățit cu lucrări de certă valoare științifică, aducînd contribuții meri- torii la cunoașterea unor momente cardinale din istoria contemporană, ca de exemplu asupra vieții politice din anii 1918—1921 de transformare a partidului socialist în P.C.R., asupra desfășurării bătăliilor de clasă din perioada crizei economice din 1929—1933 care au culminat cu greva pe- troliștilor și ceferiștilor, asupra amplei mișcări a maselor împotriva ascen- siunii fascismului, a numeroaselor organizații și organe de presă create și conduse de partid. S-au scris pe lîngă studii și comunicări în periodice, monografii care tratează politica internă și externă a patriei în anii 1938 — —1940, lucrări de bază care elucidează aspecte majore ale premiselor, desfășurării și consecințelor insurecției naționale armate, antifasciste și antiimperialiste, etapa revoluției democrat populare în România. în lumina obiectivelor trasate de Secția de istorie și arheologie a Academiei de științe sociale și politice, planurile de cercetare ale institu- telor de istorie și al catedrelor de istorie de la marile universități din țară au fost periodic îmbunătățite, căutînd să se orienteze cercetarea spre temele prioritare care se ridicau într-o etapă sau alta. S-au adus unele completări și clarificări în problemele de bază ale istoriei vechi, medii și moderne a țării. Începînd cu tema fundamentală a formării limbii și po- porului român la care s-au adus noi argumente în lumina săpăturilor arhe- ologice din ultima perioadă, asupra unității și continuității sale pe ambele versante ale Carpaților, a formațiunilor prestatale din epoca feudalismului timpuriu, s-au conturat mai precis particularitățile feudalismului româ- nesc, tratîndu-se anumite perioade din lupta țărănimii sub conducerea unor comandanți de oști pentru menținerea autonomiei, împotriva domi- nației străine. Prin apariția unor studii și culegeri tematice s-au elucidat aspecte și domenii importante asupra revoluției conduse de Tudor Vladimirescu, asupra anului revoluționar 1848, a vieții politice de la sfîrșitul secolului al XlX-lea și începutul secolului al XX-lea, a apariției și dezvoltării proleta- riatului, a creării P.S.D.M.R. în 1893 și rolul acestuia în viața social-poli- tică a țării a desăvîrșirii unității național statale din 1918. Ne lipsesc însă lucrări fundamentale, de referință pe o bază docu- mentară nouă cu o interpretare corespunzătoare asupra problemelor cardinale ale istoriei patriei: o monografie amplă și substanțial argumentată asupra formării limbii și poporului român, o carte de largă respirație asupra istoriei agriculturii românești; sinteze asupra claselor sociale, o istorie a țără- nimii, a boierimii, a burgheziei de la începuturi pînă la 1944. Se impune ca în spiritul programului partidului, a recomandărilor congresului educației politice si al culturii socialiste întregul front al istoriografiei marxiste din Țara noastră să-și unească eforturile pentru a elabora lucrări referitoare la istoria dezvoltării forțelor de producție, a științei și tehnicii, a căilor de comunicație, a instituțiilor, a vieții parlamentare de la noi, a facțiunilor boierești și a partidelQj^^ț^jțfo^j^ftQg^ă, asupra istoriei naționali- CONGRESUL EDUCAȚIEI POLITICE ȘI AL CULTURII SOCIALISTE VII taților conlocuitoare. Considerăm că a sosit momentul, avînd în vedere stadiul la care se află cercetarea istorică să trecem la scrierea unor mono- grafii științifice privind marile figuri de domni ai țărilor române, Mircea cel Bătrîn, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și altora, consemnînd doar faptul că s-au realizat pînă acum studii sau căiți de popularizare. Referindu-ne la modul în care „Revista de istorie” ca principală publicație reprezentativă de specialitate din țară și-a structurat și îmbună- tățit planul tematic în lumina programului ideologic elaborat la plenara din noiembrie 1971 putem remarca incontestabile succese în raport cu perioada precedentă, dar totodată și unele carențe la care s-a referit critica îndreptățită la adresa frontului istoric din Expunerea prezentată Congre- sului educației politice și al culturii socialiste. Tematica publicației și liniile directoare de orientare discutate în ședințele Comitetului de redacție au pornit de la obiectivele fundamentale stabilite științelor sociale și istoriei îndeosebi de documentele plenarei din 1971, conferința națională din iulie 1972, recomandărilor Congresului al Xl-lea al P.C.R., ideilor și tezelor Programului Paitidului Ccmunist Rcmân de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism, în acest spirit concepîn d numere variate cu un bogat fond de idei, colec- tivul redacțional s-a străduit să-și sporească exigența științifică și ideolo- gică în privința selecționării materialelor care urmau să vadă lumina tipa- rului pentru ca studiile comunicările și recenziile apărute să corespundă nivelului actualei etape de dezvoltare a istoriografiei românești, să contri- buie prin conținutul lor la dezvoltarea patriotismului, a muncii cultural- educative în lumina programului ideologic al partidului. Domeniile privitoare spre care revista și-a îndreptat atenția au fost acelea ale publicării unor materiale cu pronunțat caracter politic-ideologic, de îndrumare și orientare a frontului istoriografiei românești, de valorifi- care a tradițiilor înaintate ale istoriei naționale, a tot ceea ce constituie contribuții autentice în domeniul nostru de specialitate, de a aniversa sau comemora momente hotărîtoare sau personalități proeminente ale istoriei, științei și culturii românești, iar în ultima perioadă de a răspunde unor erori sau denaturări care își mai fac loc în lucrările sau publicațiile de peste hotare, referitor la istoria României. Oprindu-se cu precădere asupra nivelului teoretic al studiilor publi- cate, al posibilităților de generalizare, redacția a depus eforturi susținute pentru a reține și valorifica materialele ce aduceau în circuitul științific elemente inedite, priveau epoca sau tema tratată din unghiuri noi de vedere chiar și în studiile aniversative. Participînd mai prompt la activitatea ideologică și de propagandă la orientarea cercetării istoriografice românești de pe pozițiile materialis- mului dialectic și istoric am oferit un spațiu mai mare problemelor de ac- tualitate referitor la dezvoltarea spiritului militant în știința istorică, la rolul istoriei în lumina sarcinilor ideologice în diferite etape, la respectarea adevărului ca îndatorire primordială a științei istorice sau la faptul că obiectivul central al activității de cercetare, scriere ți difuzare a cunoș- tințelor de istorie să se facă de pe pozițiile partidului nostru. www.dacoromanica.ro vin CONGRESUL EDUCAȚIEI (POLITICE ȘI AL CULTUBSH SOCIALISTE Pe linia valorificării în mod critic a istoriografiei mai vechi „Eevista de istorie” a publicat studii de pe poziția materialismului istoric, analizînd activitatea istoriografică a lui Lucrețiu Pătrășcanu, loan Ursu, Constantin Giurescu, Eudoxiu Hurmuzaki, Grigore Tocilescu ș.a. cît și atitudinea acestora față de evenimente de răscruce din istoria patriei. în ceea ce privește publicarea unor teme de metodă și teorie a istoriei, revista a tratat despre progres și legitate istorică în lumina concepției marxist-leniniste, despre istorismul marxist sau despre materialismul istoric și istoriografia românească anterioară anului 1944, iar referitor la unele contribuții ale istoricilor noștri, unele studii s-au ocupat cu concepția istorică a lui Niaolaa lorga și filozofia istorică a lui B. P. Hașdeu. Aniversarea momentelor de cotitură din istoria națională și univer- sală, a conducătorilor de oști, personalităților proeminente ale culturii și științei românești și mondiale s-a concretizat în paginile publicației noastre prin studii, rubrici și numere speciale dedicate împlinirii a 25 de ani de la proclamarea Eepublicii, 30 de ani de la insurecția națională armată, anti- fascistă și antiimperialistă, trei decenii de la instaurarea guvernului dr. Petru Groza, 500 de ani de la bătălia lui Ștefan cel Mare la Vaslui, 400 de ani de la luptele lui loan Vodă cu turcii, 375 de ani de la cea dinții unire politică a țărilor române sub Mihai Viteazul pentru a ne referi doar la cele mai importante. Eeferitor la personalități, revista a consacrat un număr aniversării tricentenarului nașterii marelui cărturar, savant și domnitor român Dimitrie Cantemir, o rubrică centenarului nașterii lui Alexandru loan Cuza, alta lui Avram lancu, un studiu centenarului nașterii militantului social-politic și patriot Traian Vuia. în domeniul istoriei universale s-au publicat materiale cu prilejul aniversării și comemorării lui Karl Marx, Friedrich Engels, V. I. Lenin, a lui Thomas Muntzer, centenarului morții istoricului francez Jules Michelet, împlinirii a 30 de ani de la victoria asupra fascismului, sărbătoririi a trei decenii de la crearea O.N.U., 50 de ani de la insurecția din Bulgaria, 450 ani de la războiul țărănesc german pentru a le enumera pe cele mai deosebite. „Eevista de istorie” a inserat în fascicolele sale în ultima perioadă, studii și comunicări abordînd probleme fundamentale ale istoriei patriei, ca făurirea națiunii române, formarea poporului român în lumina cercetă- rilor arheologice recente, independența statală în gîndirea și practica politică a anilor 1859—1877, istoriografia războiului de neatîrnare ș.a. Intensificînd dialogul cu istoriografia străină pentru combaterea unor afirmații neconforme realității, susținute peste hotare, în ce privește unele probleme majore ale istoriei noastre, în ultimul timp au apărut un număr sporit de studii, recenzii, studii documentare, vizînd realități demo- grafice de pe teritoriul Transilvaniei în sec. VHI—X, semnificația denumi- rii statelor istorice române, situația internațională a țărilor române în 1812, manifestarea conștiinței naționale a românilor din Dobrogea, po- ziția țării noastre în contextul contradicțiilor internaționale din 1938, rolul forțelor politice interne în restabilirea independenței și suveranității naționale în preajma insurecției naționale armate, antifasciste și antiim- perialiste ș.a. Pe baza unei bogate și variate documentări restabilind ade- vărul asupra unor iftcria, Eomâniei, principala CONGRESUL EDUCAȚIEI POLITICE ȘI AL CULTURII SOCIALISTE IX revistă de specialitate a căutat să argumenteze științific și politic prezența noastră de milenii pe aceste meleaguri, unitatea și continuitatea poporului român în spațiul carpato-dunărean, a înfățișat noi aspecte și laturi ale luptei desfășurate de secole pentru libertate și independență. Cu toate acestea dorim să arătăm că nu s-au publicat mai multe studii și comunicări alcătuite pe baza îndeosebi a unei documentări noi sau sensibil lărgite ținînd mai cu seamă atenția îndreptată asupra rezulta- telor cercetărilor arheologice privind formarea limbii și a poporului român, asupra continuității și unității sale materiale și spirituale pe întreg terito- riul patriei; sporadic au apărut materiale substanțiale în lumina noilor investigații asupra istoriei țărănimii, a cărui rol și importanță pentru menținerea autonomiei, a trăsăturilor proprii în toată perioada medievală și după aceea a fost subliniată și în Programul partidului. Se impunea publicarea unor studii de sinteză asupra formării și dezvoltării națiunii române moderne și a celei socialiste, asupra mișcării muncitorești, revolu- ționare și democratice din țara noastră și activității Partidului Comunist Român în mobilizarea, organizarea și conducerea maselor pentru cucerirea puterii politice și apoi construirea noii orînduiri; ar fi fost de dorit valori- ficarea unor studii care să trateze lupta comună a poporului român și naționalităților conlocuitoare de-a lungul veacurilor, mai multe materiale de teorie și metodă a istoriei. ★ Ample capitole din expunerea tovarășului Nicolae Ceaușescu pre- zentată Congresului educației politice și culturii socialiste referitoare la „Perspectivele dezvoltării economico-sociale a României în noul cincinal”, „Liniile directoare ale activității de educație revoluționară, socialistă a oamenilor muncii”, „Programul Partidului — la baza activității ideologice și politico-educative din România” se ocupă de modalitățile de a mobiliza toți factorii educativi pentru a crea condițiile cele mai propice pentru ca omul să se poată manifesta plenar în toate domeniile vieții sociale, fiecare cu capacitatea, personalitatea și felul său de a fi, de a lucra împreună cu semenii Săi pentru fericirea proprie și a întregii societăți. Atît în Expunere, în dezbateri cît și îa Rezoluția adoptată se subliniază că la baza întregii activități educative trebuie să stea concepția revoluționară despre lume și viață a partidului, materialismul dialectic și istoric, Programul parti- dului, Carta teoretică, ideologică și politică a comuniștilor români, expresia marxism-leninismului creator în România. Formarea omului nou trebuie să pornească de la faptul că munca, activitatea socială constituie factorul determinat în modelarea conștiinței socialiste, în educația morală și politică a maselor populare și de aceea este necesar să se pună pe prim plan educarea oamenilor muncii, îndeosebi a tineretului, prin muncă și pQntru muncă. Congresul a relevat însemnătatea deosebită pentru actuala etapă, a generalizării în viața socială a principiilor eticii și echității socialiste, a aplicării în toate domeniile a acestor principii, caracterizate prin egalitate și dreptate socială, care trebuie să stea la baza raporturilor dintre oameni Avînd în vedere rolul și răspunderea deosebită a școlii, a dezvoltării- www.dacaramanica.ro X CONGRESUL EDUCAȚIEI POLITICE ȘI AL CULTURII SOCIALISTE științei și tehnicii în accelerarea progresului social, congresul a subliniat necesitatea continuării eforturilor de legare mai strînsă a invățămintului cu cercetarea și producția. învățătorii și profesorii au datoria să asigure pregătirea tineretului pentru muncă și viață, însușirea celor mai noi cu- noștințe teoretico-științifice și culturale, să dezvolte la tineri respectul și pasiunea pentru munca producătoare de valori materiale și spirituale. Un rol important în dezvoltarea societății noastre în condițiile revoluției științifice și tehnice moderne are progresul științei și tehnicii românești, iar activitatea ideologică, politico-educativă are datoria să cultive spiritul de creație proprie, dorința de a aduce o contribuție originală prețioasă la progresul economico-social al țării. Contribuții de o inestimabilă valoare teoretică și practică care îmbo- gățesc tactica și strategia mișcării comuniste și muncitorești a adus tova- rășul Nicolae Ceaușescu în definirea caracteristicilor de bază ale patrio- tismului revoluționar, abordarea marxist-leninistă a problemei națiunii și a naționalităților conlocuitoare, în perfecționarea statului și dezvoltarea democrației socialiste. Congresul apreciază că o sarcină permanentă a muncii ideologice și culturale o constituie educarea tuturor oamenilor muncii fără deosebire de naționalitate în spiritul dragostei de țară, față de interesele ei supreme, cultivarea recunoștinței și prețuirii față de strămoși, care cu sacrificii și jertfe au apărat ființa națională, respectarea sentimentelor naționale ale altor popoare, libertatea și independența lor. ,,în acest înțeles — se arata în expunere — patriotismul nu poate fi în niciun fel caracteri- zat drept naționalism îngust, nu poate fi opus solidarității și prieteniei între popoare” 5. Pornind de la faptul că în perioada construcției socialiste și a trecerii spre comunism, națiunea, statul național vor avea un rol de mare însem- nătate, congresul consideră că fiecare cetățean trebuie să cunoască și să-și însușească politica partidului nostru în problema națională, modul ei de rezolvare teoretică și practică pentru asigurarea deplinei egalități în drep- turi a oamenilor muncii aparținînd naționalităților conlocuitoare, să acțio- neze pentru prietenia și colaborarea dintre toți oamenii muncii români, maghiari, germani și de alte naționalități. Menționînd de asemenea că în perioada următoare activitatea statului se amplifică și se perfecționează, avînd o importanță tot mai mare în conducerea unitară a tuturor dome- niilor vieții economico-sociale, că are loc o democratizare a organelor sale, o extindere a democrației socialiste în statul nostru în care nu mai există exploatare și asuprire, unde toată avuția aparține poporului, repartiția venitului național se realizează după principiul „de la fiecare după capaci- tate, fiecăruia după muncă”. Avînd în vedere că dispunem de o puternică bază materială pentru activitatea politică și cultural-educativă de masă, în perioada următoare va trebui să se intensifice munca cultural-artistică în rîndul oamenilor muncii de la orașe și sate, să se impulsioneze creația literară și artistică, factor activ în transformarea revoluționară a societății și a omului în slu~ 8 Nicolae Ceaușescu, idem. . www.dacoromamca.ro CONGRESUL EDUCAȚIEI POLITICE ȘI AL CULTURII SOCIALISTE XI jirea cauzei progresului social în întreaga lume. Propunînd Congresului constituirea consiliilor unitare de educație și cultură la nivelul întreprin- derilor și instituțiilor, al orașelor și comunelor în scopul conducerii unitare a întregii activități educative de masă la care să conlucreze toate organis- mele, U.G.S.B., U.T.C., C.N.E., uniunile de creație, cele cooperatiste, E.U.S. ș.a., sub conducerea directă a organelor și organizațiilor de partid, s-a subliniat necesitatea ca toate aceste organizații de masă și obștești să acționeze pentru unirea tuturor forțelor și energiilor în acțiunea de răs- pîndire a științei, de educație politică și cultural-artistică a maselor. Cu același prilej s-a arătat importanța editării și popularizării cărții politice, științifice și literare, organizarea servirii unitare a populației de către bibliotecile din cadrul așezămintelor de cultură și al școlilor, rolul institu- țiilor teatrale, al celorlalte formațiuni artistice, al cinematografiei și artei, presei și radioteleviziunii care să redea veridic realitatea, să fie pătrunse de un puternic suflu mcbilizator, să contribuie la perfecționarea societății și a omului. Referindu-se la faptul că partidul și poporul român luptă pentru promovarea artei militante, angajate în bătălia forțelor înaintate ale lumii contemporane, al artei care să se ridice împotriva reacțiunii, a neo- fascismului, a rasismului, a politicii de dominație și dictat, care să slujească aspirațiile de libertate ale tuturor popoarelor, cauza păcii și prieteniei între națiuni, în expunere se sublinia: ,,în acest spirit, promovăm dezvoltarea largă a schimburilor și contactelor cultural-stiințifice internaționale, pornind de la necesitatea îmbogățirii vieții spirituale a poporului nostru cu tot ce creează mai valoros celelalte popoare, a sporirii contribuției noastre la patrimoniul cultural-științific mondial și totodată, de la rolul deosebit pe care îl joacă cultura în mai buna cunoaștere și apropiere între popoare, în dezvoltarea colaborării și păcii în întreaga lume”6. Ihicrările Congresului educației și culturii au demonstrat din plin rolul conducător al partidului, faptul că — așa cum subliniază și Progra- mul partidului — atît în etapa actuală cît și în viitor în societatea comu- nistă partidul va continua să constituie forța politică conducătoare a clasei muncitoare, a poporului, să unească eforturile națiunii în întreaga activitate economico-socială, ceea ce impune întărirea continuă a unității și capaci- tății sale organizatoric^. Apreciind înalta valoare ideologică, teoretică și politică a expunerii tovarășului Njpolae Ceaușescu care prezintă marile transformări revolu- ționare petrecute în structura societății românești și în educația maselor, Congresul hotărăște să adopte această expunere drept Program al întregii activități viitoare a partidului și statului, a întregului popor în lupta pentru înfăptuirea hotărîrilor Congresului al Xl-lea, a liniei politicii generale a Partidului Comunist Român. Pentru analiza periodică a activității politico-ideologice și cultural- educative s-a hotărît de asemenea, organizarea la fiecare cinci ani, după • Nicolae Ceaușescu, idem. www.dacaramanica.ro xn CONGRESUL EDUCAȚIEI POLITICE ȘI AL CULTURH SOCIALISTE fiecare congres al partidului, a unei largi dezbateri, reprezentative asupra problemelor ideologice și culturale. Partidul care va constitui statul major al societății socialiste, forța de avangardă în edificarea socialismului și comunismului va trebui să cunoască și să tragă învățăminte și din documentele teoretice ale altor partide, din experiența luptei revoluționare pentru libertate ți progres social, dar studiul tezaurului teoretic al marxism-leninismului, studiul experienței propriului nostru partid ca și a altor partide trebuie făcut de pe poziții critice, pentru aplicarea creatoare la condițiile concrete și realită- țile specifice ale țării noastre a concluziilor desprinse, realizînd în felul acesta unitatea dialectică a politicii de edificare a noii orînduiri, în care generalul și particularul se condiționează reciproc. Ampla și complexa muncă de pregătire a Congresului, de analiză exigentă și adoptarea planurilor de măsuri pentru îmbunătățirea activi- tății educative, la nivelul organizațiilor de bază, al comitetelor de partid din întreprinderi, instituții, la nivelul organizațiilor comunale, orășenești, județene atestă capacitatea organizatorică, rezultatele obținute în înrîu- rirea conștiințelor, a dezvoltării convingerilor comuniste, afirmarea prin- cipiilor noastre în toate sectoarele vieții, dar mai cu seamă rolul de conducător al partidului, afirmarea democrației socialiste în toată amploarea ei. Obiectivul central al propagandei — se arată în Expunere — urmă- rește promovarea umanismului revoluționar, educarea materialistă a maselor, explicarea argumentată și convingătoare a prevederilor progra- mului partidului, a noilor cuceriri ale cunoașterii științifice care confirmă materialitatea și infinitatea universului, a materiei, dezvoltarea dialectică a națiunii și societății. Esența umanismului revoluționar constă în situarea omului în centrul întregii preocupări și activități a societății și în același timp în stabilirea unor relații armonioase, organice între individ și colecti- vitate. Menționînd că o sarcină însemnată a muncii ideologice este intensi- ficarea studierii și analizării pe baza dialecticii materialiste a fenomenelor și schimbărilor ce se produc atît în societatea socialistă românească cît și în dezvoltarea lumii contemporane Rezoluția Congresului arată că : „Aca- demiei de științe sociale și politice, tuturor institutelor și cadrelor de cer- cetare în domeniul științelor sociale le revine îndatorirea de a aborda cu mai multă îndrăzneală, în mod mai competent și aproîundat, problemele teoretice actuale și de perspectivă ale vieții economico-sociale din patria noastră și pe plan mondial” 7. în urma sarcinilor stabilite de Congres trebuie asigurată perfecțio- narea invățămintului de partid din punct de vedere organizatoric, stabi- lind o desfășurare în timp, pe etape distincte a studiului, cît și din punct 7 Rezoluția Congresului educației politice și al culturii socialiste ln „Sclnteia”, anul XLV, nr. 10.513 din 9 iunie 1976. www.dacaromamca.ro CONGRESUL EDUCAȚIEI POLITICE ȘI AL CULTURflH SOCIALISTE XIII de vedere al conținutului, acționînd pentru dezvoltarea capacității de gîndire și înțelegere a cursanților, pentru îmbunătățirea activității lec- torilor și propagandiștilor, a cabinetelor de partid, pentru ridicarea rolului lor în întreaga activitate ideologico-educativă a partidului. Va trebui desfășurată o amplă muncă de răspîndire a cunoștințelor științifice în mase, de lărgire a orizontului de cunoaștere a oamenilor muncii în pas cu descoperirile noi ce se obțin în toate domeniile gindirii și cercetării, com- baterea fermă a superstițiilor, misticismului, curentelor de gîndire idealistă, în acest sens casele de cultură, cluburile, căminele culturale, toate așeză- mintele de cultură și artă, muzeele de istorie, ale științelor naturii și tehni- cii, universitățile populare, trebuie să-și extindă și diversifice activitatea pentru a deveni cu adevărat instrumente de educare științifică și culturală a maselor, adevărate focare de lumină și cunoaștere ale poporului. Pe aceas- tă linie comuniștilor din domeniul istoriei, lectori și propagandiști, de la nivelul seetoarelor și municipiului București, a celor de la centrele de pregă- tire politico-ideologică a județelor și orașelor vor trebui să-și intensifice munca în sensul popularizării temelor fundamentale din istoria patriei, a partidului, a mișcării comuniste și muncitorești internaționale, de răs- pîndire a cunoștințelor de istorie în masele largi populare, pentru educarea lor în spiritul tradițiilor glorioase de luptă ale poporului român și naționa- lităților conlocuitoare. Ultimele două capitole din impresionantul raport se referă la ,,Po- litica României socialiste consacrată păcii și colaborării internaționale, soluționării democratice a marilor probleme ce confruntă omenirea con- temporană, făuririi unei lumi mai bune și mai drepte” și la „Tradițiile solidarității de clasă ale proletariatului român, politica consecvent inter- naționaliste a partidului nostru, eforturile sale pentru întărirea unității mișcării comuniste și muncitorești, a forțelor progresiste, antiimperialiste din întreaga lume”. Dînd o înaltă apreciere politicii externe a partidului și statului care corespunde intereselor și năzuințelor poporului nostru, cauzei socialis- mului și păcii în lume, Congresul a relevat că întreaga muncă de propa- gandă și educație, presa, radioteleviziunea trebuie să explice maselor populare politica externă a P.C.R., a R.S.R., sensul fenomenelor și eveni- mentelor vieții internaționale, schimbările petrecute pe plan mondial, contribuția României la promovarea unei politici active și dinamice, de pace și colaborare între popoare, de făuiire a unei lumi mai drepte ți mai bune. Activitatea de popularizare a politicii noastre externe care are la bază binecunoscutele principii ale deplinei egalități în drepturi, respectului independenței și suveranității naționale, neamestecului în treburile interne, avantajului reciproc, renunțării la forță și la amenințarea cu folosirea forței în relațiile internaționale trebuie să pună pe primul plan preocupa- rea consecventă a colaborării cu toate țările socialiste, de amplificare și diversificare a raporturilor de prietenie, solidaritate și conlucrare multi- laterală cu acestea, pentru a oferi lumii un model de relații noi, echitabile bazate pe respect reciproc și deplină egalitate în drepturi. Arătînd că țara noastră dezvoltă relații de colaborare și cooperare cu țările în curs de dez- voltare, cu țările dezvoltate se demonstrează totodată că intensificarea www.dacoromanica.ro XIV CONGRESUL EDUCAȚIEI (POLITICE Și AL CULTURII SOCIALISTE schimburilor culturale trebuie să servească apropierii și prieteniei între popoare, să nu admită nimic din ceea ce poate învrăjbi națiunile. Avînd în vedere că problemele educării omului nou au o importanță generală, preocupînd în mare măsură întreaga omenire și mai cu seamă creșterea tinerei generații, deci vizează viitorul civilizației umane, Congre- sul a înfățișat necesitatea ca oamenii de știință și cultură să discute aceste probleme cu cercetătorii și savanții din alte țări pentru a găsi împreună mijloacele de a acționa în vederea creării unei civilizații noi, a formării unui om cu adevărat superior care să nu poată fi manevrat la întîmplare de cei care duc o politică de dominație și asuprire, ceea ce relevă impor- tanța internațională a înaltului forum democratic din România. Pornind de la realitățile lumii contemporane, că odată cu creșterea rolului maselor populare în dezvoltarea istorică pe arena vieții politicii interne și internaționale sporește permanent, în cadrul fiecărei țări și pe plan mondial, influența organizațiilor politice și profesionale, a partidelor revoluționare și democratice, P.C.R. desfășoară o politică dinamică de colaborare și solidaritate cu partidele comuniste și muncitorești, cu parti- dele socialiste și social-democrate, cu partidele de guvernămînt din tinerele state independente, cu toate forțele democratice și progresiste, în lupta pentru o nouă ordine economică și politică pe planeta noastră. Propaganda și activitatea politico-educativă trebuie să contribuie la educația interna- ționalistă a oamenilor muncii, la dezvoltarea spiritului de colaborare și prietenie între națiuni, avînd în vedere tradițiile înaintate de solidaritate ale clasei muncitoare din țara noastră, tradiții care demonstrează că întot- deauna revoluționarii români și-au făcut cu cinste datoria, atît față de propriul popor, cît și față de cauza generală a luptei pentru progres și pace pe pămînt. Aducînd completări de substanță în privința definirii și explicării noțiunii de internaționalism, expunerea secretarului general arată că înțelegem internaționalismul ca o noțiune amplă și cuprinzătoare care presupune, în contextul actual al vieții internaționale, participarea activă la rezolvarea democratică, potrivit intereselor fiecărui popor, a tuturor problemelor complexe ale lumii de astăzi, ca și întărirea solidarității cu toate forțele progresiste antiimperialiste. „Apărarea intereselor propriului popor, sintetizează Rezoluția congresului, dezvoltarea cuceririlor sale revoluționare, asigurarea victoriei socialismului în fiecare țară constituie criteriul fundamental al internaționalismului. Nu poate fi revoluționar și internaționalist adevărat acela care nu luptă pentru apărarea intereselor propriei clase muncitoare, ale propriului popor. Noțiunea de internaționa- lism presupune existența statelor naționale, a partidelor și organizațiilor revoluționare și democratice independente. Tocmai pe această bază se stabilesc relații de colaborare și solidaritate în lupta comună” 8. în condițiile mondiale actuale cînd solidaritatea cu țările rămase în urmă pune pe primul plan lupta pentru lichidarea subdezvoltării, pentru făurirea noii ordini economice și politice internaționale, pentru dezarmare 8 Ibidem. www.dacoromanica.ro CONGRESUL EDUCAȚIEI POLITICE ȘI AL CULTURII SOCIALISTE XV și eliberarea omenirii de coșmarul unor noi războaie, elemente ce constituie laturi însemnate ale internaționalismului, sacrificarea intereselor nici unui popor în numele unor așa-zise interese generale sau speciale nu poate fi sinonim cu internaționalismul, cu solidaritatea muncitorească. în concep- ția partidului nostru, internaționalismul presupune apărarea intereselor fiecărei națiuni, a fiecărui popor care poate și trebuie să se dezvolte liber, să fie stăpîn pe propriul său destin, să-și făurească o viață de bunăstare materială și spirituală într-o lume a păcii și colaborării. Paragrafe consistente din Expunerea prezentată Congresului se referă la modul în care trebuie studiată și interpretată istoria în lumina concepției dialecticii materialiste iar în ce privesc sarcinile în domeniul activității teoretice, al științelor sociale în general sînt prezentate obiecti- vele de perspectivă ale întregului front al istoriografiei marxiste româ- nești contemporane. în mod pregnant sînt subliniate rolul și importanța istoriei în edu- cația politică a cetățenilor patriei noastre, însemnătatea primordială a domeniului căruia i-am consacrat munca, talentul și energia noastră pentru a demonstra legătura poporului nostru cu acest pămînt, simbioza dintre om și natură în spațiul carpato-dunărean de-a lungul mileniilor. Pe bună dreptate sublinia tovarășul Nicolae Ceaușescu că: „în educarea socialistă a maselor, cunoașterea istoriei proprii constituie un factor impor- tant al dezvoltării conștiinței de sine a poporului, al cunoașterii a ceea ce a fost înaintat, cu adevărat revoluționar în trecutul său, precum și a ceea ce a fost retrograd și trebuie combătut”8 9. Apelînd la istorie ca la un valoros instrument de educație patriotică și internaționalistă, cunoscînd tradițiile progresiste, oamenii și popoarele își sporesc încrederea în propriile lor forțe, prețuind și mai mult libertatea, dreptatea, independența și suveranitatea, dobîndită prin lupte grele și cu jertfe eroice, contribuie mai mult la apropierea și colaborarea dintre nați- uni. „Totodată, se arată în expunere, studierea istoriei permite cunoașterea legăturilor tradiționale care au existat de-a lungul secolelor între popoare, în special între popoarele vecine, a relațiilor lor de solidaritate și întraju- torare în lupta pentru cauza libertății și independenței, precum și a aspec- telor legate de vechea politică de dominație și asuprire promovată de marile imperii din trecut, de învrăjbire între popoare cultivată de clasele exploa- tatoare” 10. Beneficiind de recomandările și aprecierile prețioase, de ordin teo- retico-metodologic date frontului istoric de conducerea partidului, de secretarul său general cu prilejul congreselor al IX-lea, al X-lea, al Xl-lea, cu ocazia aniversării a 45 de ani de la crearea P.C.E., la plenara C.C. al partidului din noiembrie 1971, la Conferința Națională a P.C.E. din iulie 1972, la consfătuirea pe țară a cadrelor didactice care predau științele sociale în învățămîntul superior din noiembrie 1972, la aniversarea a 80 de ani de la crearea partidului politic al clasei muncitoare din Eomânia și în » Nicolae ceaușescu, idem, yvww.dacoromaiiica.ro 9 Nicolae Ceaușescu, idem. XVI CONGRESUL EDUCAȚIEI POLITICE ȘI AL CULTURII SOCIALISTE atîtea alte împrejurări și de această dată Expunerea prezentată aduce noi elemente teoretice și metodologice de un real folos pentru cercetarea isto- rică. „Iată de ce înfățișarea profund obiectivă și interpretarea justă, co- rectă, principială a datelor și faptelor istorice au o importanță esențială pentru lichidarea surselor de neîncredere și animozitate create de-a lungul timpului între popoare. Tendințele de denaturare a datelor istorice, inter- pretarea lor subiectivă, eronată, în funcție de anumite conjuncturi sau potrivit unor interese unilaterale, nu slujesc cauzei prieteniei între popoare. Asemenea practici sînt străine principiilor materialismului dialectic și istoric — concepția științifică despre lume a proletariatului — spiritului de dreptate și adevăr al clasei muncitoare, poziției critice juste în valorificarea moștenirii trecutului” u. Cercetătorii și cadrele didactice din învățămîntul de toate gradele care predau istoria, instituțiile care se ocupă cu difuzarea largă în mase a cunoștințelor domeniului nostru, publicațiile periodice de specialitate și aferente trebuie să acționeze mai prompt și eficient pentru înfățișarea obiectivă și cuprinzătoare a trecutului zbuciumat și eroic al poporului nostru, a luptei pline de abnegație și sacrificiu a clasei muncitoare și parti- dului comunist. Alcătuind o adevărată istorie a patriei, înfățișînd veridic viața, munca și lupta poporului român pe aceste meleaguri în decursul celor două milenii, popularizînd cu pasiune și ardoare în diferite moduri trecutul glo- rios de lupte, cultivînd în măsura și felul cuvenit aceste tradiții constituie actualmente o sarcină stringentă de mare cinste. Înțelegînd acest imperativ cadrele didactice și cercetătorii facultății de istorie din București au orga- nizat în preajma Congresului educației politice și al culturii socialiste două dezbateri, una referitoare la „Funcția politică și educativă a istoriei. Locul acestei discipline în planurile și programele de învățămînt” și a doua cu tema „General și particular în problema formațiunilor social-ecouomice” discuții cu caracter teoretic și metodologic menite să reliefeze importanța majoră a istoriei, cît și ponderea ei actuală în planurile de învățămînt. Dorind să valorificăm aceste dezbateri în coloanele „Revistei de istorie”, prima în întregime, a doua sub forma unei prezentări mai ample la rubrica „Viața științifică”, urmărim să contribuim la o mai bună înțelegere a căilor și modalităților prin care istoria urmează să-și îndeplinească funcția sa educativ-civică în societatea noastră, să ne aducem aportul la educarea patriotică a tinerelor generații, să dezvoltăm sentimentele de răspundere față de soarta națiunii noastre socialiste. Vorbind de faptul că istoria trebuie să devină o armă puternică a prieteniei și solidarității între popoare, în lupta pentru socialism, pentru colaborare și pace internațională tovarășul Nicolae Ceaușescu sublinia: „Nu se poate pune problema de a apre- cia popoarele în funcție de data la care s-au stabilit pe un anumit teritoriu, de a face discriminări de drepturi între ele pe această bază ci, pornind de la realitățile istorice, care nu mai pot fi modificate de nimeni, de a se aplica în mod consecvent o politică de deplină egalitate și respect reciproc între popoare, între națiuni și naționalități, de a se respecta entitatea națională a fiecăruia, asigurînd conlucrarea armonioasă, frăția și solidaritatea în .. x, i www.dacoromanica.ro u Nicolae Ceaușescu, id Craiova, I, 1970, p. 9—29. 15 CERCETĂRILE TRACOLOGICE IN ROMÂNIA 823 în 1895, în colaborare cu iluștrii arheologi vienezi Otto Benndorf și Georg Niemann70. Cît despre diferitele neamuri reprezentate în sculpturile acestui Monument ca dușmani ai romanilor : daci, germani și sarmați, el i-a considerat cu bună dreptate ca făcînd parte dintr-o coaliție a aliați- lor lui Decebal. Studiile ulterioare au adus importante corectări interpre- tărilor sale în privința datei precise a bătăliei respective și a împrejurărilor în care a avut loc. Cele mai bune amendamente se datoresc colegului său mai tînăr Teohari Antonescu (1866—1910), profesor de arheologie la Universitatea din Iași. Acesta are meritul, între altele, de a fi contribuit decisiv la stu- diul istoric al Trofeului, fiind primul care a dat o explicație în general justă în legătură cu reliefele de pe Columna Traiană, precizînd că e vorba de o bătălie locală dată de Traian în anul 102 împotriva unei periculoase diversiuni a aliaților lui Decebal71. Tot el a fost primul care a recunoscut această bătălie din Dobrogea în textul lui Cassius Dio relativ la sîngeroasa ciocnire — localizată mai înainte greșit la Tapae în Dacia72—cînd Traian a trebuit să-și rupă veștmintele pentru a procura bandaje numeroșilor răniți romani. T. Antonescu a identificat foarte pozitiv și altarul funerar (Pcofio?) care, după același autor antic, fusese ridicat din porunca împăra- tului, în memoria soldaților romani căzuți în crâncena luptă, cu resturile unei construcții din apropierea Trofeului, cuprinzînd fragmente dintr-o mare inscripție cu numele acestor soldați73. Avem ocazia aici să menționăm și pe numismatul Mihail Sutzu (1841—1933), care cel dintîi, înainte de ex- plorarea Trofeului de la Adamclisi de către Tocilescu, s-a pronunțat asu- pra acestui monument încă enigmatic pe atunci, într-un articol din „Revue arhâologique” de la Paris, exprimînd conjectura, infirmată, că ar fi vorba de o „fortificație” ridicată de regii odriși74. După ce însă a cunoscut rezultatele săpăturilor, care au dovedit caracterul de trofeu roman al acestui monument, a renunțat la această ipoteză. M. Sutzu și-a închinat restul îndelungatei sale activități studiilor numismatice. A scris între altele articole despre monedele regișorilor sciți din Dobrogea 7S. El a înte- meiat Societatea numismatică din România. 70 Gr. G. Tocilescu — O. Benndorf — G. Niemann, Das Monument von Adamklissi: Tropaeum Traiani, Wien, 1895. A apărut și In limba română. 71 T. Antonescu, Le Trophie d’Adamclissi, itude archiologique, Iași, 1905, passim; idem, Columna Traiană, studiată din punct de vedere arheologic, geografic ți artistic, Iași, 1910, p. 123 —180. în prefața acestei lucrări postume, A. D. Xenopol prezintă un portret al perso- nalității autorului; cf. și N. lorga, Oameni cari au fost, I, p. 423 — 424; I. Andrieșescu, Teohari Antonescu, Buletinul Muzeului jud. Vlașca, I, 1936, p. 57—62; Em. Diaconescu, Cerc. Ist., I, 1970, p. 21-27. 73 Dion Cassius (Xiphilin), LXVIII, 8, 2, Cf. T. Antonescu, Columna Traiană, p. 173 — 174; R. Vulpe, Dion Cassius el la campagne de Trajan en Misie Infirieure, StCl, VI, 1964, p. 216-223. 73 Gr. Tocilescu, Fouilles et recherches archiologiques en Roumanie (Communications faites ă l’Acadimie des Inscriplions et Belles-Lettres de Paris, 1892—1899), București, 1900, p. 63—78; C. Cichorius, Die romlschen Denkmăler in der Dobrudscha: ein Erklărungsversuch, Berlin 1904, p. 19 — 41; T. Antonescu, Columna Traiană, p. 174—180. Cf. și Emilia Doruțiu- Boilă, Dacia, V, 1961, p. 345-363; R. Vulpe, loc. cil., p. 221-230. 74 M. Soutzo, Coup d’ail sur les monuments anliques d’ la Dobroudja, RA, Paris, XLII, 1881, 2, p. 288-293. 75 C. Moisil, Opera științifică a d-lui M. C. Sutzu, BSNR, XVI, 1921, p. 101 — 107; idem, Michel C. Soulzo: sa vie el son auvre, Balcania, IV, 1941, p. 479—502. www.dacoromanica.ro 824 RADU VUUPE 16 Contemporan cu Tocilescu, istoricul A. D. Xenopol (1847—1920), profesor de istoria românilor la Universitatea din Iași76 77 7B, s-a făcut celebru în Europa prin teoria sa asupra filozofiei istoriei, prin excelenta apărare a continuității daco-romane la nord de Dunăre, împotriva teoriei greșite a lui E. Eoesler 77, precum și prin magistrala sinteză „Istoria Eomânilor din Dacia Traiană” 78. în aceste ultime lucrări el s-a ocupat și de antichi- tatea îndepărtată a țărilor române, cu deosebire de geto-daci. Cu toate că și-a început „Istoria” pornind abia de la datele din Herodot, principial el nu disprețuia izvoarele arheologice, cărora, chiar le recunoștea superio- ritatea ca materiale documentare, directe și obiective în comparație cu relativitatea știrilor literare, dar în vremea lui aceste materiale erau încă prea puține. Pentru geto-daci și-a luat multe informații din cartea lui Tocilescu. Considerațiile sale în această privință comportă rareori obiecții, dealtfel de importanță secundară. în esență, ideile sale despre antichi- tatea Daciei se înscriu printre concluziile științifice trainice, ca de pildă interpretarea agatirșilor drept un popor trac sedentar intrat sub ocupația efemeră a unor elemente nomade din Sciția, apoi persistența dacilor sub dominația romană și romanizarea lor, continuitatea locală a daco-roma- nilor după părăsirea lor de către administrația imperială sub Aurelian. Alături de aceste figuri principale ale istoriografiei române, trebuie să punem și pe istoricul Dimitrie Onciul (1856—1923) care, consacrîn- du-și activitatea în special problemelor originii românilor, a aruncat lumini și asupra trecutului preroman 79. El vedea formarea poporului r jmân de ambele părți ale Dunării, respingînd categoric ideea roesleriană despre evacuarea totală a populației daco-romane sub Aurelian și întoar- cerea ei în Dacia în evul mediu. D. Onciul a fost reprezentantul cel mai sever al metodei critice în istorie 80. Preocupările sale au intrat și în acti- 76 O. Botez, Alexandru Xenopol teoretician și filosof al istoriei (studiu critic), București, 1928; N. lorga, Oameni cari au fost, III, București, 1936, pp. 32 — 34, 37 — 39 ; N. Gogoneafă — Z. Ornea, A. D. Xenopol: concepția socială și filozofică, București, 1965; A. D. Xenopol, Studii privitoare la viața și opera sa, volum colectiv coordonat de L. Boicu și Al. Zub, Bucu- rești, 1972; Al. Zub, A. D. Xenopol; biobibliografie, București, 1973. 77 A. D. Xenopol, Teoria lui Roesler; Studii asupra stăruinței românilor in Dacia Tra- iană, Iași, 1884; reeditată la Paris, 1885, cu titlul Une inigme historique: Les Roumains au Moyen Age. 78 Istoria românilor din Dacia Traiană, I —VI, Iași, 1888 — 1893; București, 1914; ed. a 3-a (Îngrijită de I. Vlădescu), I—XIV, București, 1925 — 1930; Histoire des Roumains, de la Dacie Trajane depuis les origines jusqu'ă l'union des Principautfs en 1859, I—II, Paris, 1896. Dintre lucrările care se referă In special la antichitatea dacă cităm: Herodot în raport cu-istoria noastră, „ConvorbiriLiterare”, VIII, 1874 — 1875; IX, 1875 — 1876; Strabon în raport cu*istoria noastră, ibidem, X, 1976 — 1977; Les guerres daciqucs de l'empereur Trajan, „Revue historique”, Paris, XI, 1886, p. 291—312 (retipărită in voi. Etudes historiques, Iași, 1887, p. 9—46 ; tradusă in germană : Die dacischen Kriege des Kaisers Trajan, „Romănische Revue” Wien, 1890); Cf. R. Vulpe, Istoria veche a României în opera lui A. D. Xenopol, In voi. colectiv citat supra, nota 76. 79 A. Sacerdoțeanu, Viața și opera lui Dimitrie Onciul, introducere la opera lui D. Onciul, Scrieri istorice, I— II, București 1968, p. 13 — 86 și 455 — 464. Dintre studiile retipărite In această carte amintim ca avind legătură cu antichitatea dacă: Teoria lui Roesler de la pp. 131 — 260 (un remarcabil comentariu al lucrării cu acest subiect a lui A. D. Xenopol, citat mai sus, nota 77) și la pp. 438 —493, vocile Tracii, Geții, Dacii, Dacia, Dacia Aurcliană, Pannonia Ilirii, lazigii, lazigia din Enciclopedia Română de C. Diaconovich, I—III, Sibiu, 1898 — 1904. 90 V. Pârvan, La mormintul Iui Dimitrie Onciul, in Memoriale, București, 1923, p. 81 — 90 (ed. 2-a, Cluj, 1973, p. 111-122). www.dacoromanica.ro 17 CERCETĂRILE TRACOLOGICE IN ROMĂNIA 825 vitatea filologului Alexandru Philippide (1859—1933), cu deosebire în voluminoasa sa sinteză Originea Românilor, în care, deși susține continui- tatea romană în Dacia, admite și o imigrație a populației romane din Balcani. în această lucrare face și o analiză minuțoasă a dovezilor onomas- tice privitoare la vechii traci în general81. Tot în vremea acestor personalități trebuie amintită, dar în sens negativ, enorma eroare de concepție și de metodă reprezentată de masiva lucrare Dacia preistorică a istoricului transilvănean Nicolae Densușianu (1846—1911), în care acesta a încercat să demonstreze ideea stranie că Dacia ar fi fost leagănul mitologiei și al civilizației elene, că ar fi fost locuită încă de la începutul preistoriei de Pelasgi, că aceștia, socotiți arieni veniți din Orient, ar fi adevărații strămoși ai poporului român, că românii de azi ar vorbi o limbă pelasgică, a cărei latinitate n-ar fi decît o simplă aparență datorită faptului că într-o epocă istorică foarte îndepărtată, aceiași pelasgi ar fi imigrat în Italia 82. După părerea sa romanii lui Traian n-ar fi dat nimic dacilor, deoarece limbile lor ar fi fost dintotdeauna asemănătoare. Acest roman preistoric, cu totul fantastic, n-ar merita un loc în prezenta expunere dacă n-ar fi fost scris de un ade- vărat erudit, care în propriul său domeniu—istoria medievală și modernă— a dat contribuții științiifice mult mai serioase și chiar de o valoare remarcabilă 83. Marea și unica sa eroare a fost această „Dacie preistorică”, explicabilă prin slăbiciunea surprinzătoare de a fi cedat unei idei precon- cepute care îl cucerise din fragedă tinerețe și căreia s-a înverșunat să-i caute argumente filolologice, folclorice, arheologice, prin interpretări spe- cioase, total imaginare și forțate, disprețuind legile lingvisticii comparate și metodele arheologiei, științe indispensabile pentru domeniul în care s-a avîntat. Nenumăratele etimologii și analogiile onomastice, pe care se sprijină cea mai mare parte a lucrării, nu sînt decît alăturări puerile fără nici o concordanță reală. E drept că pe vremea cînd N. Densușianu con- cepuse ideea pelasgică, adică mult înainte de 1885, cînd a început redactarea lucrării, aceste discipline nu erau încă pe deplin constituite, iar pe urmă a fost prea tîrziu pentru a și le asimila și a se convinge de zădărnicia unei munci care l-a obsedat toată viața. Printre eforturile consacrate pregătirii acestei lucrări este demn de relevat, ca o acțiune pozitivă, Chestionarul, pe care, după exemplul lui Odobescu, l-a lansat în toate localitățile țărilor române avînd ca obiect special culegerea legendelor locale cu fond istoric. Numeroasele răspunsuri primite, adunate în 21 de dosare, pe care le-a depus la Academia Română, constituie un important tezaur folcloric, încă utilizabil. Folositoare pot fi, privite sub alt aspect, chiar materialele pe care N. Densușianu le-a extras din aceste dosare spre a le specula atît de greșit ---------------1 81 Al. Philippide, Originea românilor, Iași, 1925, passim. 82 N. Densușianu, Dacia preistorică, București, 1913, 1152 pp. (prefața editorului C. I. Istrati, Nic. Densușianu, viața și opera sa, la pp. I—CXIV). 83 De ex.: Istoria revoluționa lui Horia in Transilvania și Ungaria 1784—1785, pe baza documentelor oficiale; București, 1884; Documente privitoare la istoria românilor, 1199— 1345, voi. I—II (1887 — 1897) rcprezentlnd primele volume din marea culegere ,.Hurmuzaki” ; Monumente pentru istoria țării Făgărașului, București, 1885; Originea și importanța istorică a cavaleriei române, București, 1901 („România militară”) etc. Cf. N. lorga, op. cit., I, p. 483-485. www.dacoromanica.ro 826 RADU VULPE 18 în lucrarea sa. Pe de altă parte, în contrast cu exasperantele defecte ale fondului ei ideologic, lucrarea denotă o bogată și impresionantă erudiție, cît și darul unei argumentări cursive și captivante caracteristice și altor lucrări ale autorului. Astfel a reușit lesne să surprindă vigilența critică a cititorilor profani ori insuficient inițiați, așa că influența sa se menține încă puternică în cercurile diletanților pasionați. Editorul său, chimistul G. Istrati n-a fost decît prima dintre victimele de această categorie. Dimpo- trivă oamenii de știință competenți, istorici, arheologi, lingviști, fără excep- ție, au primit lucrarea cu totul defavorabil M. maturitatea ideilor despre La sfirșitul secolului al XlX-lea și traci în europa începutul secolului al XX-lea studiile istorice și lingvistice despre traci în general luaseră o dezvoltare hotărîtoare. Filologul vienez W. Tomaschek publicase magistrala sa sinteză asupra tracilor M, iar în faimoasa „In- troducere la istoria limbii grecești” a lui P. Kretschmer un important capitol era consacrat tracilor, inclusiv geto-dacilor, a căror apartenență la grupul indo-european de caracter satem nimeni n-o mai punea la îndoială84 85 86. Totuși, datele arheologice din țările trace nu făceau încă obiectul unor lucrări de mare întindere. Ele figurau în marile sinteze de preistorie scrise de un O. Montelius, de un M. Hoernes, de un J. D6chelette, dar în chip cu totul sporadic, pierdute în mulțimea tipurilor Europei apusene și meridionale. Cît despre istorici, aproape nu le luau în seimă. Abia în primele decenii ale secolului XX unii dintre savanții formați în domeniul clasicismului au început să se consacre în special studiilor trace, în același timp filologice și arheologice. E cazul cu Georges Seure, care a publicat în „Eevue archdologique” de la Paris, o bogată serie de memorii despre „Arheologia tracă” 87 și cu Gavril Kațarov, maestru de autoritate pentru antichitățile Bulgariei, căruia i se datorește remarca- bila lucrare „Contribuții la istoria culturii tracilor” 88, referindu-se deo- 84 A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ed. a 2-a, București, 1914, p. 47, nota 17; V. Pârvan, Getica, p. 1; N. lorga, Histoire des Roumains et de la româniți orientale, 1, 1, București, 1937, p. 17, nota 1. 85 W. Tomaschek, Dte alten Thraker, eine ethnologische Untersuchung, In Sitzungsbe- richte der philosophisch-historische Classe der Akademie von Wien, CXXVIII, 1893, p. 1 — 130; CXXX, 2, 1894, p. 1-70; CXXX, 1, 1894, p. 1-104. 88 P. Kretschmer, Einleitung in die Geschichte der griechischen Sprache, Gottingen, 1896, p. 171-242. 87 G. Seure, Archiologie thrace: documente inidits ou peu connus, I-e s&rie, Paris, 1913 (retipărit după RA, 1911 — 1913; Il-e serie, 1-e pârtie, 1920 ( = RA, 1914—1919); Il-e s., 2-e p. 1925 (= RA, 1921 — 1925). Cf. și Sonia Georgieva — V. Velkov, Bibllographie de l’ar- chiologie bulgare, Sofia, 1974, passim. 88 G. I. Kazarow, Beitrăge zur Kulturgeschichte der Thraker, Sarajevo, 1916. Asupra personalității și operii sale cf. volumul omagial oferit cu ocazia aniversării sale la 70 de ani, Sbornik G. Kațarov — Seria Kazaroviana, I—II, Sofia, 1950 — 1955 (ține de Izvestija-Bulletin, XVI și XIX). www.dacaromanica.ro 19 CERCETĂRILE TRACOLOGICE ÎN ROMANIA 827 potrivă la problemele tracilor de sud și la ale geto-dacilor. în lucrările sale ulterioare, el s-a ocupat mult de religiile din Tracia, producînd între altele principala sa monografie despre Cavalerul trac 89. La aceste exemple trebuie să adăugăm lucrarea lui S. Casson despre Macedonia, Tracia și Iliria, o sinteză asupra antichității preelenistice din Peninsula Balcanică90, bazată în același timp pe izvoarele scrise și pe datele arheologice, dar în care sînt avuți în vedere numai tracii meridionali, nu și geții de pe malul stîng al Dunării. Foarte importante sînt lucrările lui E. H. Minus și M. Ros- tovtzef despre iranienii din nordul Mării Negre, în care problemele gene- rale trace sînt adesea atinse, cît și vocile din Real-Encyclopădie a lui Pauly și Wissowa, privind antichitățile daco-trace, de pildă cele despre Dacien, Geter datorite lui Brandis și lui J. Weiss, sau despre Thrake scrisă cu contri- buția lui Oberhummer, Barbara Lent, W. Premerstein, A. Betz, G. Kața- rov; de asemenea trebuie să amintim studiul lui C. Patsch despre Aga- tirși91. în același interval, începînd de la sfîrșitul secolului XIX pînă în ajunul celui de-al doilea război mondial s-au înregistrat studii referitoare la războaiele dacice ale lui Traian, începînd cu lucrarea lui Gr. Tocilescu, O. Benndorf și G. Niemann despre Monumentul de la Adamclisi (1895) și cu magnifica monografie a lui C. Cichorius despre Columna Traiană92 și continuînd cu numeroasele comentarii scrise despre aceste două monu- mente în special de Teohari Antonescu, menționat mai sus93 *, de Eugen Petersen, Alfred v. Domaszewski, H. Stuart Jones, G. A. Davies, K. Leh- mann-HartlebenM. Războaiele lui Decebal împotriva romanilor au fost comentate pe larg în teza de la Paris a cercetătoarei române Victoria Vaschide, în monografiile lui Stdphane Gsell și Roberto Paribeni despre împărații Domițian și Traian, precum și într-un studiu al Iui Cari Patsch95. •• G. I. Kazarow, Die Denkmâler des Thrakischen Reitergottes in Bulgarien, Budapest, 1938 (Dissertationes Pannonicae, seria Il-a, 14). 90 S. Casson, Macedonia, Thrace and Illyria, their relations to Greece front the earliest limes domn to the Urne of Philip son of Amyntas, Oxford, 1926. ’> Ellis H. Minns, Scythians and Greeks, Cambridge, 1913; M. Rostovtzeff, Iranians and Greeks in South Russia, Oxford 1922; C. Patsch, Die Viilkerschaft der Agathyrsen, Anzeiger d. Akademie d. Wissenschaft, Wien, 1925, XII, a, p. 69 sqq. De același autor slnt studiile: Thrakische Spuren an der Adria, Jahreshefte, X, 1907, p. 169—174; Beitrăge zur Viilker- kunde von Sildosieuropa, Sitzungsberichte d. Akad. d. Wiss. phil.-hist. CI. 208, Wien, 1929; Aus 500 Jahren vorromischer und romischer Geschichle Sildosteuropas, 1. Teii: Bis zur Fest- setzung der Romer in Transdanuvien, ibidem, 214, 1933. ” C. Cichorius, Die Reliefs der Traianssdule, I—II (II—III), Berlin, 1896—1900. 93 V. mai sus, nota 71. 84 E. Petersen, Trajans dakische Kriege nach dem Săulenrelief erzăhlt, I—II, Leipzig 1899—1903; A.v. Domaszewski, Die Dakerkriege Trajans auf dem Relief der Sâule, Philologus, LXV, 1906; H. Stuart Jones, The historical inierpretation of the Reliefs of Trajan’s Column, Papers of the British School at Rome, V, 1910; G. A. Davies, Trajan’s First Dacian War, JRS, VII, 1917; K. Lehmann-Hartleben, Die TrajanssUule: ein romisches Kunstwerk zum Beginn der Spătantike, Berlin, 1926. 95 St. Gsell, Essai sur le rigne de l’empereur Domitien, Paris, 1894; Victoria Vaschide, Histoire de la conqufte romaine de la Dacie et des corps d'armte qui y ont pris part, Paris, 1903 ; R. Paribeni, Optimus Princeps: Saggio sulla sioria e sui tempi dell’imperaiore Traiano, Messina 1926, I; C. Patsch Der Kampf um den Donauraum unter Domilian und Trajan, Sitzungsber. d. Akad. d. Wiss. Wien, phil.-hist. CI., 1937. www.dacoromanica.ro 828 radu vulpe 20 cercetările despre daci în în Transilvania și în celelalte regiuni transilvania^la^Începutul SE- românești care pînă în 1918 făceau încă parte din imperiul austro-ungar, cer- cetările referitoare la daci au fost conduse mai ales de arheologii de la Muzeul Transilvaniei (Erdely Miîzeum) înființat în 1859 și unit cu Institutul de arheologie și numis- matică din Cluj, sub auspiciile statului ungar. Activitatea acestui institut a fost mai asiduă sub direcția lui Bdla Pâsta (1860—1918), care, începînd din 1910, a publicat și un buletin arheologic „Dolgozatok-Tra- vaux”96 97. Printre colaboratorii institutului s-au distins în primul rînd Martin Roska, care în afară de numeroasele sale cercetări în paleolitic și neolitic, a săpat în stațiunile Periam, Socodor, Otomani, privind epoca bronzului și în cetatea dacă de la Pecica 87. Mai tîrziu, în timpul celui de- al doilea război mondial, el avea să publice un prețios Repertorium arheo- logic al Transilvaniei, în limba maghiară, privind toate perioadele pre- romane, inclusiv toate localitățile cu antichități dace98 99. Trebuie menționat și colegul său Ștefan Kovâcs, care, între altele, a explorat necropola de la sfîrșitul neoliticului de la Decea Mureșului și necropola celtică de la Apa- hida". în aceeași vreme, antichitățile din Banat, în special cultura din epoca bronzului de la Vatina, au fost studiate de Felix Milleker, care a pu- blicat rezultatele cercetărilor sale într-o serie de rapoarte 100. Dintre învă- țații maghiari de la Budapesta care s-au ocupat cu antichitățile din Tran- silvania, se cuvine să amintim pe G. Finaly, care în 1910 a publicat un raport asupra cetății dace de la Piatra Roșie și pe L. de Mârton, care, între altele a scris o lucrare de sinteză despre Latene-ul din Ungaria de atunci, cuprinzînd Transilvania 101. în legătură cu activitatea arheologică din Transilvania din acel timp, mai trebuie menționat sasul Cari Seraphin (1862—1951), care a săpat stațiunea din epoca bronzului și a fierului de la Wietenberg, lîngă Sighișoara 102 * * și românul luliu Marțian (1866—1937), care a redactat un „Repertoriu arheologic” al Transilvaniei, foarte concis10S. •• Dolgozatok. etc. — Traoaux de la Section numismatique ei archeologtque du Muște National de Transylvanie ă Kolozsvâr (Cluj). După 1919, o revistă cu același nume a fost Înfiin- țată la Szeged, In Ungaria. 97 M. Roska, Repertorium, s. w. (v. Ia nota următoare): idem, Les fouilles de Nâgy- Săncz (Șanțul Mare), Dolg. CI. III, 1912. 98 M. Roska, Erdtly rigiszeti Repertiriuma — Thesaurus anliquilalum Transsilvani- carum, I. Praehistorica, Cluj, 1942. 99 Istvân Kovâcs, La stalion prthislorique el le cimelikre de 1‘tpoque La-Tine d’Apahida, Dolg CI, II, 1911, 1; Cimitirul eneolilic de la Decea Mureșului, AISC, 1, 1928 —1932, p. 89 —101. 100 Bddog (Felix) Milleker, Dtlmagyarorszâg az oskorban (Preistoria Ungariei meridionale), Verșeț (Vrâac), 1894; Dtlmagyarorszăg rtgistgleletei (Antichitățile Ungariei meridionale) Verșeț, I— III, 1897 — 1909 ; A Vatlinai oslelep (Așezarea preistorică dc la Vatina), Verșeț, 1905, 101 G. Finaly, A£, XXXVI, 1916, p. 11 sqq., rezumat german la p. 264 sqq; AA, 1911, p. 347 — 349; cf. C. Daicoviciu, Cetatea dacică de la Piatra Roșie, București, 1954. — L. v. Mârton, Die Friihlaltneszeil in Ungarn, Budapest, 1933. 199 K. Horedt și C. Seraphin, Die prăhislorische Ansiedlung auf dem Wietenberg bei Sighișoara-Schăpburg, Bonn, 1971 (o prezentare a personalității lui C. Seraphin, la p. 2—6). i" I. Marțian, Archăologisch-prâhtstorisches Repertorium fâr Siebenbărgen, 'Wicn, 1909; Repertoriu arheologic pentru Ardeal, Bistrița, 1920, Cf. I. I. Russu, ActaMN, XII, 1975, p. 193. www.dacaramanica.ro 21 CERCETĂRILE TRACOLOGICE IN ROMÂNIA 829 epoca lui vasile pârvan în primele două decenii ale secolului nostru studiul științific al antichității daco-tracice în România dinainte de întregire a înregistrat un nou și determinant avînt. După moartea lui Gr. Tocilescu, direcția Muzeului Național de Antichități și catedra de Istorie veche de la Universitatea din București au fost încredințate lui Vasile Pârvan, care întrunea nu numai calitățile predecesorilor săi: talentul, finețea și concepția superioară a lui Odobescu, puterea de muncă și multilateralitatea lui Tocilescu, dar venea în plus cu un spirit deosebit de pătrunzător, cu o gîndire puter- nică și originală, cu o concepție realistă și critică despre fenomenele isto- rice, cu o formație științifică superioară și severă și cu o remarcabilă capa- citate de organizator1M. Deși pornit de la istoria medievală a românilor, pentru a se specializa ulterior în studiul antichității, Pârvan și-a dat seama de la început de necesitatea reluării problemelor preromane din Dacia, în legătură cu originile poporului român, rămase atîta timp în penumbră, în programul de cercetare despre Dacia romană, pe care îl preconizase încă din 1906, pe cînd se afla la studii în străinătate, el rezervase o parte importantă culturii autohtone 101 * * * 105. La început, Pârvan a trebuit să-și concentreze activitatea ca și Toci- lescu și pentru motive identice, exclusiv cercetărilor privitoare la epoca greco-romană, întreprinzînd săpături la Ulmetum și la Histria și scriind cele mai multe dintre lucrările sale de istorie veche și epigrafie, dar, în același timp a primit, cu o largă solicitudine, colaborarea lui Ion Andri- eșescu, primul arheolog român specializat în noua știință a preistoriei, care în țările occidentale se constituise ca o importantă disciplină istorică, avmd metodele ei proprii. Tînărul colaborator, elev al lui Teohari Anto- nescu de la Iași, studiase la Berlin cu Hubert Schmidt, exploratorul sta- țiunii de la Cucuteni și își dăduse doctoratul în 1912 cu teza Contribuție la Dacia înainte de romani, un merituos studiu despre neoliticul sud-est european106. De asemenea a făcut săpături în așezarea neolitică de la Sălcuța în Oltenia 107. în teza sa, înclina să atribuie tracilor cultura cera- micii pictate de la Cucuteni, ca și celelalte aspecte ale neoliticului din Euro- pa sud-orientală108. Evoluția ulterioară a cercetărilor nu a confirmat punctul său de vedere, totuși el are meritul de a fi făcut din problema primei apariții a tracilor obiectivul central al preocupărilor sale arheolo- 101 Cf. H. Mc taxa, Vasile Pârvan: Note bio-bibliografice, Arhiva pentru Știința și Re- forma socială, VII, 1928, nr. 3 — 4; I. Andrieșescu, Vasile Pârvan, Dacia, III—IV, 1927— 1932, p. 1 — 7; R. Vulpe, Vasile Pârvan (necrologio), Studi Rumeni, Roma, I, 1927, 2, p. 245 — 252 ; idein, Activitatea științifică a istoricului Vasile Pârvan, Studii X, 1957, 3, p. 7—39 ; A. Zub, Vasile Pârvan: efigia cărturarului, Iași, 1974; idem, Vasile Pârvan, 1882 — 1927, bibliografie, București, 1975. 105 V. Pârvan, Cîteva cuvinte cu privire la organizația provinciei Dacia Traiană, Bucu- rești, 1906, (reimprimat după Convorbiri Literare, XI). 106 I. Andrieșescu, Contribuții la Dacia înainte de romani, Iași, 1912. 107 I. Andrieșescu, Din preistoria Olteniei, fragment de început, In voi. Lui Nicolae lorga Omagiu 1871 — 1921, Craiova 1921, p. 15—31. Cf. articolul nostru Ion Andrieșescu, cu listalucră- rilor In ,,Apulum”, II, 1943 — 1945, p. 432—435; Th. Sauciuc-Săveanu, Le professeur Ion Andrieșescu, 1888—1944, Dacia, IX —X, 1941—1944, p. 7 — 9; C. Mateescu, Archeologickâ rozhlcdy, Praga, XX, 1966, 3, p. 366. 108 I. Andrieșescu, Contribuție, ele., p. 106 — 124. www.dacaromaiiica.ro 830 RADU VULPE 22 gice. Folosind mai ales informații din autorii clasici, el a scris și un studiu despre expansiunea neamurilor daco-trace spre nord, dincolo de Carpați1M. Colaborarea lui Vasile Pârvan cu I. Andrieșescu și-a dat roadele abia după primul război mondial. Noile condiții create prin unirea tuturor țărilor române într-un stat național corespunzînd Daciei de odinioară, au favorizat reluarea și extinderea cercetărilor despre geto-daci, pe de o parte prin lărgirea cîmpului de activitate, pe de alta printr-o maturizare generală a conștiinței naționale, care nu se mai mulțumea cu simpla for- mulă romană, ci cerea o explicație realistă și completă a originii poporului român în vechiul spațiu geto-dac și deci o adîncire a cercetării perioadelor anterioare cuceririi lui Traian. Ceea ce mai înainte fusese preconizat numai de cîteva personalități, acum era general simțit. Din tinerele generații elemente noi se arătau dornice de a se consa - era studiului antichității și mai ales arheologiei. Entuziasmul lor avea să fie încurajat cu toată convingerea de Vasile Pârvan, care, spre deosebire de înaintașii săi, Odobescu și Tocilescu, rămași aproape izolați în activi- tatea lor științifică, a știut să-și creeze o școală și să asigure astfel arheolo- giei românești continuitatea și amploarea necesare, organizînd munca în colectiv. Pe unii dintre elevii săi i-a îndemnat să profite de îndrumările lui I. Andrieșescu pentru a se dedica arheologiei preistorice. Astfel și-a format o echipă de colaboratori cu care, începînd din 1922, a întreprins cercetări și săpături sistematice în stațiunile getice de la Piscul Grăsanilor, Tinosul și Zimnicea, sondate cu mai bine de un secol înainte, de Bolliac și Butculescuuo. Apoi a extins cîmpul cercetărilor, distribuind elevilor săi misiuni diverse în stațiunile neolitice de la Boian, Gumelnița, Vădastra, Bonțești, Ruginoasa, Căscioarele, în cele din epoca bronzului de la Lechința, Băiești-Aldeni și Glina, precum și în așezările getice de la Coconi și Mănăs- tirea m. Andrieșescu însuși, după ce a publicat rezultatele săpăturilor de la Piscul Grăsanilor, a trecut la explorarea așezărilor neolitice de la Sul- tana și Fedeleșeni și a cetățuii din epoca bronzului de la Monteoru. în același timp, în Transilvania, săparea sistematică a cetăților dace din munții Orăștiei, mai ales a celor de la Grădiștea Muncelului și Costești, a fost reluată de D. M. Teodorescu și Al. Ferenczi, în cadrul activității Comisiunii Monumentelor Istorice și a Institutului de Studii clasice de la Cluj u2. în scopul de a completa raportul tehnic al lui Andrieșescu despre săpăturile de la Piscul Grăsanilor cu considerații istorice mai ample refe- 108 I. Andrieșescu, Asupra răsplndirii nord-vestice a tracilor la începuturile Istoriei, in închinare lui Nicolae lorga, Cluj, 1931, p. 1 — 11. m° I. Andrieșescu, Piscul Crăsani, București, 1924, ARMSI, seria III, tomul III, memoriul 1; R. și Ecaterina Vulpe, Les fouilles de Tinosul, Dacia, I, 1924, p. 166 — 223. Săpăturile de la Zimnicea conduse de I. Andrieșescu stnt inedite. Mi R. Vulpe, Săpăturile de la Piscul Coconilor, BCMI, XVII, 1924, p. 46—49; idem, Harta arheologică Mostiștea-Călărași, ibidem, p. 80 — 87, 97; Gh. Ștefan, Fouilles de Mănăstirea, Dacia II, 1925, p. 385—399. Pentru celelalte săpături menționate, cf. Dacia, I, 1924, II, 1925; III-IV, 1927-1932; V-VI, 1935-1936. M« D. M. Teodorescu, Cercetări arheologice in munții Hunedoarei, Publicațiile Corn. Mon. ist. Secția p. Transilvania, II, 1923, p. 7—24; Cetatea dacă de la Costcști, ACMITr, 1929, p. 265—298; Cetatea dacă de la Grădiștea Muncelului, ibidem, 1930—1931, p. 45 — 68. Despre personalitatea autorului cf. T. Naum, D. Af. Teodorescu, AISC, V, 1944 — 1948, p. 349—351. www.dacaromanica.ro 23 CERCETĂRILE TRĂCOLOGICE ÎN ROMANȚA 831 rindu-se la toată cultura getică, Vasile Pârvan, al cărui avînt creator își găsise un teren prin excelență rodnic, a început să scrie un text care a ajuns la proporții mult mai mari decît își propusese. Pornit pe acest drum, el n-a înțeles să se oprească, ci renunțînd la modesta intenție inițială, s-a hotărit să continue lucrul pînă la capăt. După patru ani de muncă intensă, a terminat ponderoasa protoistorie a Daciei, intitulată cu un plural latin Getica us. Pentru această sinteză istorică, arheologică și lingvistică a folosit tot materialul pe care îl strînsese încă din tinerețe în vederea unui asemenea studiu, punînd la contribuție toată întinsa sa cultură clasică, toată diversitatea competenței sale științifice, toată rigoarea metodei sale critice și rarele însușiri ale gîndirii sale clare. De asemenea, a studiat minuțios toată literatura arheologică europeană care se referea, chiar și indirect, la antichitatea dacă, din plină epocă a bronzului pînă în vremea romană. Getica reprezintă a doua mare lucrare științifică despre geto-daci apărută după Dacia înainte de romani a lui Tocilescu. Mai bine de o jumă- tate de secol s-a scurs între aceste două realizări, dar diferența calitativă care le desparte este mult mai mare. Cu lucrarea sa, Tocilescu își începea abia cariera științifică. Dimpotrivă, cu Getica, Pârvan o termina pe a sa, o dată cu viața, în apogeul energiei sale creatoare. Dacia înainte de romani reflectă o triplă tinerețe : a unui autor sub 30 de ani, a unui stat care abia își cîștigase independența, a unei științe care încă își mai căuta drumul, pe cînd Getica este opera unei maturități în plină forță: a autorului care depășise 40 de ani, a statului român care se reîntregise și se consolida în frontierele sale naționale, a arheologiei care se impusese pe prima treaptă a științelor istorice. Lucrarea lui Tocilescu inventaria rezultatele de la sfirșitul unei etape de cercetări științifice, fără a influența activitatea celei următoare, pe cînd cartea lui Pârvan răscolea adînc izvoarele, punînd probleme noi, trăgînd concluzii revelatoare, reînviind un întreg mileniu de istorie dacă și stimulînd interesul pentru noi cercetări. Influența acestei cărți a fost considerabilă, nu numai in domeniul științific, unde pînă azi continuă a servi ca lucrare de bază, dar și în cercurile largi, atrăgînd aten- ția generală asupra importanței istorice a substratului geto-dac al poporu- lui român. Nu poate fi vorba aici de a insista asupra conținutului Geticelor. Chiar o simplă enumerare a problemelor în care această operă a venit cu un nou punct de vedere ar necesita un spațiu foarte mare. Tot ce ne putem permite este să menționăm cîteva din principalele concluzii ale cărții. Astfel de pildă, Pârvan distinge primul deosebirile importante culturale și lingvis- tice care separă lumea tracă în două mari grupuri: tracii de nord cărora le aparțin geții și dacii și tracii meridionali cuprinzînd numeroasele triburi din Balcani și din colțul de nord-vest al Asiei Minore. Astăzi această dife- rențiere este susținută în chip și mai categoric, pe baza unei minuțioase U3 V. Pârvan, Getica: O protoistorie a Daciei, București, 1926 (publicat iutii in ARMSI, III seria, tomul III, mem. 2, p. lllvWW danĂlTmianina TQ 832 (RADU VULPE 24 analize lingvistice, de către savantul bulgar Vladimir Georgiev111 * * 114. Tot Pârvan a răsturnat cel dintîi problema provenienței geților arătînd că acești frați dunăreni ai dacilor din Carpați, departe de a fi imigrat din Bal- cani, cum se presupunea altădată115 * 117 118, s-au răspîndit dimpotrivă, din Car- pați spre sud. Fără să ia atitudine față de ipoteza lui Andrieșescu, azi improbabilă, după care chiar populațiile din plin neolitic al Daciei ar fi fost trace (ipoteză recent reînnoită în legătură cu Tracia meridională U6), Pârvan admitea totuși cu mai multă dreptate, că în epoca de bronz, cel puțin de prin secolul XV î.e.n. tracii de nord erau deja stăpînii regiunilor carpato-dunărene și că frumoasa producție metalurgică din a doua jumă- tate a epocii bronzului le aparținea. Invaziile scitice de la începutul epocii fierului au tulburat profund evoluția culturii tracilor carpatici, dar nu le-au dislocat triburile și nici nu le-au modificat sensibil caracterul etnic. Dimpo- trivă, enclavele scitice stabilite pentru un moment în cuprinsul țărilor geto-dace au sfîrșit prin a dispărea, la fel cu agatirșii lui HerodotU7, în masa tracilor autohtoni. Examinînd critic izvoarele literare privitoare la cultura geto-dacilor, Pârvan insistă în special asupra religiei acestui popor, pe care o definește ca henoteistă U8, idealistă, uraniană, aniconică, sensibil deosebită de cre- dințele tracilor meridionali, care, pornind de la același fond ideologic, se alteraseră sub influențe chtoniene și orgiasitice provenind din Asia Mică și insulele egeene. Analiza materialului arheologic i-a dat lui Pârvan posibilitatea de a discerne formele specifice ale culturii carpato-dunărene în epocile Hallstatt și Latene, precum și progresele realizate în evoluția sa, iar pe de altă parte de a urmări orientările spirituale ale populațiilor locale în raport cu influ- ențele exterioare. La sfîrșitul epocii bronzului, concomitent cu începuturile Hallstatt-ului din Alpi, ținuturile noastre se găseau sub influența occiden- tală, atestată prin frecvente importuri și afinități villanoviene și venete. Dacă azi unele forme pe care Pârvan își sprijinea această părere s-au dovedit a proveni de fapt din regiunile central-danubiene, nu e mai puțin adevărat că autenticitatea multor importuri italice pe care le-a identificat rămîne 111 VI. Georgiev, Trakijskijat ezik (Limba tracă), Sofia, 1957, p. 70 — 74 ; idem, Rapor- turile dintre limbile dacă, tracă și frigiană, StCl, II, 1960, p. 39—58; La thracologie: Hal actuel, Thracia, Sofia, II, 1974 (Întîiul Congres internațional de Tracologic), p. 13 — 24. Cf. și I. I. Russu, Limba traco-dacilor, București, 1967, ed. a 2-a, p. 33 — 36. 116 Cf. e.g., Gr. Tocilescu, Dacia înainte de romani, p. 509 — 512. I. Andrieșescu, Contribuție, etc., p. 113 — 122; VI. Georgiev, Thracia, II, 1974, p. 13 — 19; G, I. Georgiev, Das Neolithikum und Chalkolithikum in der thrakischen Ttcfebene (Sudbulgarien) : Probleme des heuligen Forschungstandcs, Thracia, 1,1972, p. 27 sqq.; P. Detev, La ciramique „ă mamelons” en Thrace, ibidem, p. 29—41. 117 Herodot, IV, 48, 100, 104, 119, 125. Cf. Al. Vulpe, MemAntiq. II, 1970, p. 168— 182, 204-212. 118 V. Pârvan, Getica, p. 151 — 163. C. Daicoviciu, Herodot șt pretinsul monoteism al geților, In Dacica, București 1970, p. 18 și I. I. Russu, Religia geto-dacilor, A ISC, V, 1944— 1948, p. 70, nu au dreptate cind li atribuie lui Pârvan ideea unui „monoteism” al geto-dacilor, fiindcă ceea ce autorul Geticelor numește henoteism (după terminologia tehnică a istorici reli- giilor a lui F. M. Miiller) reprezintă cu totul altceva decit monoteismul propriu-zis. E mai degrabă o ierarhizare a politeismului. Vezi, în acest sens, R. Pettazzoni, II ,,monoleismo” dei Geti, în omagiul Studia in Honorem Acad. D. Decev, Sofia, 1958, p. 649—655; Dicționar enciclopedic român, II, B 25 CERCETĂRILE TRA'COLOGICE ÎN ROMĂ1NIA 833 indiscutabilă. Contactul cu Occidentul a fost întrerupt odată cu invaziile scitice. Caracterul izolat și efemer al pătrunderii scite în interiorul Daciei e confirmat prin constatarea că obiectele tipic scitice nu-și fac apariția decît amestecate cu formele locale, de tradiție hallstattiană, care se vor prelungi pînă în secolul IV î.e.n. și chiar mai tîrziu. Cît despre contactul geto-dacilor cu civilizația greacă, atestat încă din secolul VI î.e.n., este recunoscut în toată intensitatea sa, care va atinge apogeul în perioada elenistică, dar Pârvan nu se arată înclinat a-i atribui un rol determinant în avîntul culturii dace din epoca Latene, limitîndu-le la raporturi comer- ciale între medii mult prea diferite (unul urban și celălalt rustic) pentru ca să ajungă la o fuziune spirituală efectivă. Dimpotrivă, îi pare hotărî- toare în progresul culturii geto-dace atracția produsă de civilizația celtică, pe care tinde s-o exagereze aproape tot atît de mult ca Bolliac altădată. Argumentele aduse de Pârvan în sprijinul acestui punct de vedere sînt numeroase, dar nu toate pot fi acceptate astăzi. Trebuie să suprimăm din capul locului pe acelea care se bazează pe ideea greșită că ceramica cenușie lucrată la roată, atît de frecventă în așezările getice, ar fi datorită influ- enței celților. Cercetările efectuate de atunci încoace au dovedit că, departe de a avea ceva de origine celtică, această ceramică nu conține decît imi- tații după vasele grecești sau tipuri de tradiție locală transpuse într-o tehnică superioară. Apoi, observația lui Pârvan, justă în principiu, că geții ar fi asimilat mai ușor influențele superioare venite prin intermediul unui popor rustic, din același stadiu economic și social, decît direct de la civilizația urbană a grecilor, se aplică tot așa de bine tracilor balcanici, pe care în această privință el nu i-a avut în vedere, dar care foarte de tim- puriu și mai intens intrați sub iradiația civilizației grecești, erau mai indi- cați decît celții (avînd în vedere înrudirea etnică și vechile lor legături tribale) să îndeplinească un asemenea rol de intermediari119 120. Această emendație la interpretarea lui Pârvan nu face decît să reducă la justele sale proporții influența celtică, care însă, chiar fiind subordonată factorului grec, a avut totuși unele reale efecte asupra evoluției culturii geto-dace, mai cu seamă în aria viitoarei provincii romane Dacia, adică în Transil- vania, Banat, și Oltenia. în ce privește influența romană, Pârvan arată cu dreptate că a început să se producă în Dacia încă din secolul II î.e.n. Concluzia generală din Getica, punînd accentul pe această influență cît și pe celelalte penetrații occidentale care au precedat-o, își păstrează întreaga ei valoare pentru problema rădăcinilor străvechi ale poporului român : „Romanizarea Daciei — spune Pârvan — se anunțase antropo- geografic încă de la 1000 a. Chr., cînd cultura villanoviană îmbrățișa și întreg masivul carpatic. Celții au mijlocit însă apoi și elementele materiale ale culturii greco-italice. Iar romanii au tras concluziile : atît etnografice cît și spirituale. Pentru a înțelege nașterea, dezvoltarea și persistența ro- mânismului danubian, trebuie să cunoaștem înainte de orice protoistoria Europei centrale și carpato-balcanice în mileniul întîi a. Chr. ” 12°. U9 I. Nestor, Keltische Grâber bei Mediaș, Dacia, VII—VIII, 1937—1940, p. 159—182; R. Vulpe, ln Istoria României, I, p. 218—219. 120 V. Pârvan, Getica, p. 724 și 804; idem, Dacia: Ăn Outline of the Early Civili- zations of the Carpatho-Danubian 834 RADU VUWH 26 Pe cînd scria această carte, Pârvan a găsit timpul necesar pentru a publica și alte studii, mai mici, printre care unele privesc și tracologiaia. Ultima sa lucrare, Dacia : An Outline of the Early civilizations of the Car- patho-Danubian countries 121 122, apărută postum, este în mare parte un fel de rezumat al Geticelor. La citeva luni după ce Getica a ieșit de sub tipar, în 1927, Vasile Pâr- van a fost doborît de o moarte prematură, la 45 de ani, cînd ar fi avut drep- tul să spere încă în mulți ani de muncă fecundă pe tărîmul științei. I-a urmat la direcția Muzeului Național de Antichități I. Andrieșescu, devenit între timp titularul unei catedre speciale de Preistorie și Antichități națio- nale. Pînă în 1935, cînd a demisionat, a făcut tot ce i-a stat în putință ca să continue activitatea arheologică începută de ilustrul său predecesor. Dacă totuși figura lui nu se înscrie în seria directorilor acestei instituții tot atît de proeminent ca a unui Tocilescu ori a unui Pârvan, nu e din cauza unei calități mai slabe a lucrărilor sale, nici din cauza unui prestigiu mai redus al personalității sale, ci pentru că în evoluția arheologiei române etapa personalităților care să predomine covîrșitor asupra celor din jurul lor, inevitabilă într-o anume epocă, era cu desăvîrșire perimată. Acum exista în această știință o școală românească, la nivel superior, atît la București cît și la Cluj, cu numeroși cercetători care se afirmaseră prin săpături și lucrări publicate. Preocupările tracologice ale arheologilor și istoricilor români nu mai erau limitate la geto-daci, ci începînd chiar cu exemplul dat de Pârvan însuși, cuprindeau adesea întreaga lume tracă. Astfel, I. Andrieșescu publi- case un studiu despre faimosul tezaur trac de la Vălci-Trăn, atribuindu-1 epocii bronzului, cu o notă adăugată de Pârvan, care înclina să-l dateze în prima epocă a fierului123. Și elevii acestuia s-au remarcat prin studii relative la totalitatea țărilor trace. în special G. G. Mateescu (1897—1930) s-a distins în această direcție prin importante lucrări despre traci, bazate precumpănitor pe datele onomastice 124. Pe de altă parte, subsemnatul, în afară de lucrări privind pe iliri, a scris o monografie despre epoca fie- 121 V. Pârvan, Notes d’archMogie thrace (relativ la inscripția de pe inelul de la Ezerovo), Bullet. de l’Inst. pour l’âtude de l’Europe sud-orientale, I, 1914, 6, p. 126—129; Considerații asupra unor nume de riuri daco-scite, București, 1923 (ARMSI, seria III-a, tomul I, mem. 1); La pinilration helldnique et heltenistique dans la nallie du Danube, București, BSH, X, 1923, p. 23—47; Note di geografia antica (despre Ordessos la nord de Pontul Euxin la Pliniu, N.H. și despre Uscudama = Adrianopole), Rivista dl Filologia e di Istruzione classica, Torino, I, 1923, 3, p. 333—343; Municipium Aurelium Duroslorum (Intre altele, considerații asupra zeului trac Heros Suregetes), ibidem, II, 1924, 3, p. 307—340; Consldtrations sur les sipultures celtiques de Gruia, Dacia, I, 1924, p. 35 — 50; L'âge du dipât de bronzes de Suseni, ibidem, p. 359—362; A propos du „basileus” Coiys de Callalis, ibidem, p. 363—367; La „siaiue-menhir" de Hamangla, ibidem, II, 1925, p. 422—429; Dacii la Troia, Orpheus, II, 1926, 1; La Dacie ă l'dpoque celtique, Paris, CRAI, 1926, p. 86 sqq.; Observațiune cu printre la analogia fortificațiilor valahilor din Morasia (1643) cu ale dacilor, AAR, Desb. XLVII, 1926, p. 33. 121 v. mai sus, nota 120. 222 I. Andrieșescu, Considerații asupra tezaurului de la Vâlci-Trân, ARMSI, seria III-a, tomul IV, mem. 2, București, 1925, 42 pp. (Nota complimentară de V. Pârvan, p. 1 — 5). 124 G. G. Mateescu, Cercetări cu privire la traci: emendațiuni la CIL, BCMI, VIII, 1916, p. 29—42; I Traci nelle epigrafi di Roma, ED, I, 1923, p. 57 — 290; Nomi traci nel terrilorio scito-sarmalico, ibidem, II, 1924, p. 223—238; Granița de apus a tracilor, AIIN, III, 1924—1925, p. 377—491;de De Ruggiero, IV, s.v. 27 CERCETĂRILE TRACOLOGICE ÎN ROMĂNIA 835 rului din Tracia balcanică125, iar Ecaterina Dunăreanu-Vulpe a publicat mai multe studii în legătură cu regiunile trace în epoca bronzului și a fierului126. Prins în cercetările sale despre epoci mai vechi, Andrieșescu n-a mai revenit la problemele epocii fierului, de care se interesase atunci cînd săpase la Piscul Grăsanilor și la Agighiol în Dobrogea, unde descoperise mormîntul tumular al unui principe geto-trac127. în acest domeniu cerce- tările aveau să fie duse mai departe numai de reprezentanții generațiilor mai tinere. A fost continuată explorarea cetății dace de la Costești în munții Orăștiei, mai ales sub conducerea lui C. Daicoviciu 128, au fost întețite săpăturile de la Poiana, importantă cetățuie getică de pe Șiret, pe care V. Pârvan o recunoscuse încă din 1913 129 130 și a cărei explorare o încredințase în 1927, un moment înainte de năpraznica sa moarte, lui Eadu și Ecaterinei Vulpe, au fost întreprinse săpături în stațiunile de la Euginești și Calu (Piatra Șoimului), s-au publicat rapoarte și studii cu rezultatele acestor lucrări 13°, cît și despre diferite descoperiri de tezaure daco-getice, ca cele de la Mediaș, Herăstrău, Slimnic, Corlate, Eădulești- Hunedoara, Sălașul de Sus, Alungeni, Tulgheș, Poiana-Gorj, Merii-Goala 125 R. Vulpe, GH Illiri dell’Italia imperiale romana, ED, III, 1925, p. 129—258; La ctviltă del ferro in Illiria (scrisă pentru ED, III, rămasă inedită ; un rezumat al concluziilor, Civilizația ilirică, a fost publicat in RI, XIV, 1928, 7—9, p. 289—318); Les haches albano- dalmates et le rigne de Cadmos chez les Encheliens, Istros, I, 1934, 1, p. 44—59 (In românește in voi. Închinare lai Nicolae lorga, Cluj, 1931, p. 420 — 430); L’ăge du fer dans les rigions thraces de la Peninsule Balcanique, Paris, 1930 (retipărită după MERF, 1929, 2, p. 344 — 507); Prioritatea agnaților la succesiunea tronului tn Macedonia și Tracia, in voi. In Memoria Iui Vasile Pârvan, București, 1934, p. 313—323 (reeditat și completat in comunicarea de la I-ul Congres internațional de tracologie, Sofia, 1972, cu titlul La priorii^ des agnats dans la irans- mission de la rogauti chez les Thraces, les Daces et leurs voisins și publicat in Thracia, II, 1974, p. 63 — 69); La succession des rois odryses, Istros, I, 1934, 2, p. 230 — 248. 122 Ecaterina Dunăreanu-Vulpe, Chestiunea bastarnilor tn legătură cu inscripția de la Dragomirna, BCMI, XVIII, 1924, p. 177—184; L’espansione delle civiltă italiche verso l'Oriente danubiano nella prima etă del ferro, ED, III, 1925, p. 58—109; Sull’origine e Vevoluzione delle scurt di rame carpato-danubiane, ibidem, IV, 1930, p. 181 —211; Consid^rations sur certaines formes caractirisant l’ăge du bronze de l'Europe sud-orientale, Paris, 1930 (retipărită după MERF, 1929, 2, p. 509-566). 127 I. Andrieșescu, RPAN, I, 1937, 1, pl. XIII-XXVII (ilustrații fără text); D. Bcrciu, Arta traco-getică, București, 1969, p. 33 — 76; idem, Contribution ă l’itude de l’art thraco-gbte, București, 1974, p. 40 — 48. Cf. și D. M. Pippidi —D. Berciu, Din istoria Dobrogei, I, p. 114—119 ; P. Alexandrescu, Dacia, XVIII, 1974, p. 273 — 281. 128 C. Daicoviciu, Die dakischen Burgen im Suduesten SiebenbOrgens, in omagiul Seria Kazaroviana (Sbornik G. Kațarov) I, Sofia, 1950, p. 75 — 80; C. Daicoviciu — Al. Ferenczi, Așezările dace etc. p. 9 — 19. 129 V. Pârvan, Castrul de la Poiana și drumul roman prin Moldova de Jos. București 1913, AAR MSI, XXXVI, pp. 93 — 103 și 124 — 126; R. et Ecaterina Vulpe, Les fouilles de Poiana: Campagne de 1927, Dacia III—IV, 1927—1932, p. 253 — 351 ; R. Vulpe, Piroboridava: la stalion protohistorique ci daco-romaine de Poiana dans la Moldavie infirieure, RA, XXXIV, 2, 1931, p. 237—276; Ecaterina Dunăreanu-Vulpe, Un tezaur de denari romani găsit la Piroboridava, In voi. In Memoria lui Vasile Pârvan, p. 125 — 133; idem, La necropole de l’ăge du bronze de Poiana, Dacia, V—VI, 1935 — 1936, p. 151 — 167; R. Vulpe, Figurinele magice de la Poiana și captivii de pe reliefele de la Adamclisi, AD, XII, 1931, p. 257—262. 130 Ecaterina Dunăreanu-Vulpe, Les restes prihistoriques de Ruginești, Dacia, VII—VIII, 1937 — 1940, p. 103 — 118; R. Vulpe, Les fouilles de Calu, ibidem, p. 13—67. www.dacoromanica.ro 836 radu vulpe 28 etc. 131 Toate aceste diferite manifestări ale activității arheologice dintre cele două războaie, privind antichitatea geto-dacă, au contribuit la comple- tarea și la ajustarea concluziilor din Getica, ridicînd totodată noi probleme și lărgind cîmpul cercetărilor. Cele mai multe descoperiri au fost publicate în limba franceză în Dacia, revistă întemeiată de V. Părvan în 1924, care apare și azi132. în același timp, și în alte periodice au apărut contribuții privitoare la problemele geto-dace și trace în general; e cazul cu „Bule- tinul Comisiunii Monumentelor istorice” din București, cu „Anua- rul Comisiunii Monumentelor istorice, Secțiunea pentru Transilvania” din Cluj, cu „Anuarul Institutului de Studii clasice” tot din Cluj, cu „Arta și Arheologia” din Iași, întemeiată de O. Tafrali, „Analele Dobrogei” condusă de C. Brătescu la Constanța, apoi la Cernăuți, „Revista istorică română”, „Revista istorică”, „Revista de Preistorie și Antichități Națio- nale”, „Buletinul Societății numismatice”, „Cronica numismatică și arheologică”, „Balcania”, condusă de Victor Papacostea, profesor de Istoria popoarelor balcanice la Universitatea din București, „Istros” condusă de Scarlat Lambrino etc.133 Studii mai întinse, dintre care unele referindu-se la problemele daco-trace, au fost publicate de către Membrii Școalii Române din Roma (întemeiată de V. Pârvan în 1922), în anuarul în limba italiană al acestei instituții, Ephemeris Dacoromâna. Aici au apărut unele dintre lucrările menționate mai sus ale lui G. G. Mateescu, R. Vulpe, Ecaterina Dună- reanu-Vulpe, precum și ale lui M. Macrea, D. Tudor, I. I. Russu, B. Mi- trea134. Unele studii similare, deja citate mai sus au fost publicate în „M6- langes de l’Ecole Roumaine en France”, organul unei instituții analoge celei de la Roma, întemeiată la Paris (Fontenay-aux-Roses) de N. lorga. în perioada dintre cele două războaie mondiale, problemele de tracologie și-au găsit loc și printre lucrările lui Constantin Moisil (1876—1958), care, între altele, s-a ocupat în special de monedele dace, precum și de medaliile împăratului Traian cu efigii inspirate de lăzboiaele 131 Dorin Popescu, Dacia, VII—VIII, 1937—1910, p. 183 202; IX X, 1911 — 1944, pp. 183—188, 349 —357 ; XI—XII, 1915—1947, p. 3a —69 ; Dacia, n.s., II, 1958, p. 157 206; idem, In Omagiu lui Constantin Daicoviciu, p. 447 — 453; idem, Tresars daces en argent des collections de T Academie de la R^publique Socialiste de Roumanie, tn Inventaria Archaeologica: Roumanie, fasc. 5, București, 1968; I. Nestor, Dacia, VII —VIII, 1937—1940, p. Ia9 182; C. S. Nicolăeseu-Plopșor, ibidem, p. 203—216; XI—XII, 1945 — 1947, p. 17 35; O. Floca, ibidem, p. 71 — 104; Z. Szekely, ibidem, p. 105 — 114; K. Horedt, ibidem, p. 265—267. 132 Din vechea serie Dacia: rechcrches et decouvcrtcs arcMologiques en Roumanie au apărut anii I—XII, 1924 — 1947. Noua serie: Dacia, revuc d’arcMologie et d’histoire anciennc Începută cu voi. I, 1957 și apărută regulat, se află In prezent la al XX-lea volum (1976). 133 Din Istros: revue roumaine d’arcMologie et d’histoire ancienne au apărut numai fascicolele 1 — 2 din voi. I, 1934. Concomitent, directorul său, S. Lambrino, a publicat și o serie de monografii dintre care a III-a: Aurel lordănescu, Lusius Quietus, București, 1941, vorbind despre generalul care a participat la războaiele dacice ale lui Traian, privește subiectul nostru. 131 M. Macrea, Un disegno inedita del Rinascimenlo relativa alia Colonna Traiana, ED, VII, 1937, p. 77 — 116; D. Tudor, I Cavalieri Danubiani, ibidem, p. 189 — 356; Kuove rappre- sentazioni dei Cavalieri Danubiani, ibidem, VIII, 1938, p. 445 — 449; I. I. Hussu, Macedonica, ibidem, p. 105—232; B, Mitrea, Penetrazione commerciale e circolazione monetaria nella Dacia prima della conquisia, ibidem, X, 1945, p. 3—154. Din anuarul Ephemeris Dacoromâna au apărut zece volume, de la I, 1923 la X, 1945. www.dacoromanica.ro 29 CERCETĂRILE TRACOLOGICE ÎN ROMÂNIA 837 dacice 135 136. Trebuie să amintim și pe istoricul G. Popa-Lisseanu, care a publi- cat o culegere de pasaje extrase din autorii greci, latini și bizantini, rela- tive la Dacia138. Nu putem încheia prima parte a expunerii noastre despre evoluția cercetărilor tracologice din prima jumătate a secolului XX fără a evoca prodigioasa activitate a istoricului Nicolae lorga (1871—1940),137 care, preocupat în special de evul mediu și de epocile moderne, n-a neglijat nici antichitatea, căreia i-a consacrat mai multe lucrări, sclipind de idei origi- nale 138. în marile sale sinteze Geschichte des rumănischen Volkes (1905) 139 și Histoire des Roumains et de la românite orientale (1936—1938) 14°, ca și în numeroase alte produse ale spiritului său universal și fecund, a acordat un loc important trecutului traco-dac. De asemenea a primit bucuros să publice studiile și rapoartele specialiștilor referitoare la daci și la traci în general, în numeroasele periodice pe care le conducea141. N-a încetat niciodată de a se ține în curent cu progresele din domeniul arheologiei protoistorice din țară. în 1913 a luat inițiativa de a întemeia, în colaborare cu V. Pârvan și cu geologul Gh. Murgoci, Institutul Sud-Est European, 138 C. Moisil, Privire asupra antichităților preistorice din Bomânia, BCMI, 111,1910; IV, 1911; Manetele dacilor, BSNR, XV, 1920, 33 — 36, p. 58—78; Părerile lui Pârvan despre manelele antice din Dacia, ibidem, XXII, 1927, 61 — 64, p. 30 — 44; Manetele împăratului Traian referitoare la războaiele cu dacii și Ia cucerirea Daciei, ibidem, XXIV, 1929, 69 — 72, p. 11 — 38; Les Utradrachmes de Thasos et de la Macidoine I-ire et leur circulalion en Dacie, Balcania, VII, 1944, 1, p. 3 — 32 ; Problema manelelor dace, AR BulSt, C, I, 1, 1948, p. 19—27; Cf. I. Țabrea, Constantin Moisil, pionier al numismaticii românești, București, 1970, V. și Suzana Dumitriu și O. Iliescu, About the issues of the Apollo-Amphipolis type and their role in the currency history of the Geto-Dacians, Dacia, III, 1959, p. 259—310. 136 G. Popa-Lisseanu, Dacia în autorii clasici: I. Autorii latini clasici și poslclasici, II, Autorii greci și bizantini, București, 1943, (AR, St. și Cerc., LXI, LXV). 137 Pentru biografia și pentru valoarea sa ca istoric, cf., e.g., N. Meteș, Ce a scris N. larga, viața și opera lui, București, 1913; idem, Activitatea istorică a lui N. lorga, București, 1921; idem, Bibliografia operelor lui Nicolae lorga, In închinare Iui Nicolae lorga, cu prilejul împli- nirii a 60 de ani, Cluj, 1931, p. I —XXXVIII; Gh. I. Brătianu, Nicolae lorga istoric al Bomă- nilor, AR, Disc, de rec., 1943; D. M. Pippidi, Nicolas larga historien de 1’Anliquili, RHSE, XXII, 1945, p. 37 — 66; B. Theodorescu, Nicolae larga, București, 1968, Imensa listă a scrierilor lui N. lorga conținlnd nu mai puțin de 1250 cărți și 25 000 articole a fost alcătuită complet de B. Theodorescu. 138 N. lorga, Observații ale unui nespecialisl asupra istoriei antice, București, 1916, passim; Le royaume dace et la civilisation romaine, Lyon 1923 (Academie de Sciences, Belles-Lettres et Arts); Le problbme de l’abandon de la Dacie par Tempereur Aurilien, RHSE, I, 1924, p. 37 — 58; L’arl prihistorique du Sud-Est de l'Europe et la Subde, ibidem, III, 1926, p. 89 — 92; Explicația Monumentului de la Adamclisi, București, 1936 (ARMSI, s. III, t. XVII), p. 201 sqq. Cf. și comentarii de D. M. Pippidi, loc. cil.; idem, prefața volumului postum al lui N. lorga, Materiale pentru o istoriologie umană, fragmente inedite publicate de Liliana N. lorgi, p. V XV; C. Daicoviciu, Dacica, p. 115 — 120. 133 N. lorga, Geschichte des rumănischen Volkes in Bahmen seincr Staatsbildungen, I, Gotha, 1905, p. 8 — 33. 110 N. lorgi. Histoire des Boumains el de la româniți orientale, I, 1, București, 1937 (Întregul volum este consacrat trecutului preroman al Daciei). V. și Essai de synthbse de l’his- loire de Thumaniti, I, Paris, 1926, passim. 141 Bulletin de Cinstitul pour l’ilude de l’Europe sud-orienlale, 1914, a continuat pînă in 1921, clnd a fost Înlocuit cu Bcvue historique pour l’ilude de l’Europe sud-orienlale; Bevista istorică (1919 — 1944); Buletinul Comisiunii Monumentelor istorice (1908 — 1946); Bulletin de la Section historique de l’Acadimie Boumalne (1914 — 1947); Milanges de l’Ecole roumaine en France (1923-1939). www.dacaromaiiica.ro 3 — c. 1256 838 RADU VUUPE 30 în al cărui program figurau și studii de tracologie balcanică, în afară de cercetările despre daci. în cadrul acestui Institut, Pârvan a ținut o serie de cursuri referitoare la originea și civilizația tracilor meridionali142. Rezultatele studiilor despre geto-daci au fost adoptate în lucrările lor și de către filologii Ovidiu Densușianu, Vasile Bogrea, Alexandru Rosetti143, de către geografii Simion Mehedinți, Gheorghe Vâlsan, Con- stantin Brătescu, Vintilă Mihăilescu, Ion Gonea144. Istoricul Const. C. Giu- rescu a rezervat acestor preocupări capitole importante din sintezele sale despre „Istoria Românilor”145. De asemenea, studiile în legătură cu traco- logia s-au bucurat de o largă ospitalitate în „Revista istorică Română” pe care a condus-o între 1931 și 1946. Cu atît mai mult, aceste probleme au fost tratate în sintezele privind direct antichitatea din diferite regiuni ale țării, ca La Transylvanie dans Vantiquite de C. Daicoviciu (1945) 146> Histoire ancienne de la Dobroudja de R. Vulpe147, Arheologia preistorică a Olteniei de D. Berciu148 *. Se cuvine să relevăm în special lucrarea lui I. Nestor din 1933 despre situația cercetărilor preistorice în România, o sinteză critică a rezultatelor strînse pînă la acea dată în domeniul arheologiei preistorice, în care capitolele referitoare la geto-daci conțin observații originale și utile 14B. Adăugăm cartea lui Dorin Popescu despre epoca bron- zului din Transilvania150. Credem de asemenea că e util să menționăm săpă- turile practicate de D. V. Rosetti în cartierul Tei din București, la Snagov 142 Cursuri speciale, inedite, ținute pentru acest Institut la Facultatea de Litere de la Universitatea din București, 1919—1921. în Bullettn de l’lnstitut, I, 1914, 6, p. 126—129, Pârvan a publicat Notes d'archiologie thrace (v. supra, nota 121). 143 O. Densușianu, Opere, II; Histoire de la langue roumaine, București, 1975, p. 11 — 60 ; Al. Rosetti, Istoria limbii române, I, București, 1964; passim ; V. Bogrea, Pagini istorico- filologice (publicate de M. Borcilăși I. Mării, cu o prefață de C. Daicoviciu), Cluj, 1971, passim. Vezi și I. Valaori, Elemente de linguistică indoeuropeană, București, 1924, In care se află un capitol despre limbile trace, p. 111 — 121. 144 Cf. V. Mihăilescu, V. Tufescu, N. Orghidan, I. Conea, In voi. S. Mehedinți, Opere alese, București, 1967; G. Nimigeanu, In C. Brătescu, Opere alese, București, 1967; T. Morariu, N. Popp, I. Conea etc., In voi. Gh. Vâlsan, Opere alese, București, 1971; V. Tufescu, A 80-a aniversare a prof. V. Mihăilescu, SCG, s.G. XVII, 170, 1, p. 5 — 11; idem, Retro spectivă a 85 de ani de viață șt 60 de activitate științifică, ibidem, XXII, 1975, pp. 3—7, 70—75; V. Mihăilescu, Mărturisiri despre Ion Conea, ibidem, XIX, 1972, 1, p. 107—114; Dragoș Bngă, Aspecte din viața și opera prof. Ion Conea, Terra, VI, (XXVI), 1974,4, p. 76—77. Adăugăm și pe etnologii R. Vuia, R. Vulcănescu, P. Petrescu etc. l4S Const. C. Giurescu, Istoria românilor, I, București, 1935, p. 1 — 108; Formarea poporului român, Craiova, Edit. Scrisul românesc, 1973, passim; Const. C. Giurescu și Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, I, București, 1974, p. 9 — 83. 143 C. Daicoviciu, La Transylvanie dans rantiquiti, București, 1938 (extras din voi. La Transylvanie, AR : Connaissance de la terre et de la pensâe roumaines, II), p. 71 — 163; ed. a 2-a, București 1945, apărută separat; versiunea italiană La Transilvania nell’antichită, București, 1943. 147 R. Vulpe, Histoire ancienne de la Dobroudja, București, 1938 (extras din voi. La Dobroudja, AR: Connaissance de la terre et de la pensfe roumaines, IV), p. 35—456; versiune engleză prescurtată The Ancient History of Dobrogea, București, 1940 (AR : Rumanian Studies, IV), p. 35—180. De același autor : Activitatea arheologică in România, In voi. Arheologia in România, București, 1938 (AR. loc. cit., IX) p. 79—97. 148 D. Berciu, Arheologia preistorică a Olteniei, Craiova, 1939, p. 72—227. 148 I. Nestor, Der Stand der Vorgeschichtsforschung in Rumănien extras din ”22. Bericht der Rdmisch-Germanischen Kommission ftir 1933” Frankfurt a. M., p. 11—181. 160 Dorin Popescu, Die frilhe und mittlere Bronzezeit in SiebenbUrgen, București, 1944 („Biblioteca Muzeului Național de Antichități”, II). www.dacaromaiiica.ro 31 CERCETĂRILE TRACOLOGICE IN ROMÂNIA 839 și la Popești pe Argeș 151, care au procurat materiale foarte importante pentru epoca bronzului și pentru cultura getică. Astfel s-a constituit principalul fond cu care acest amator bine inițiat în problemele și metodele arheologiei științifice are meritul de a fi întemeiat actualul Muzeu de istorie al municipiului București. LES EECHEECHES THEACOLOGIQUES EN EOUMANIE (I) RfiSUMfi Les preoccupations thracologiques sont inherentes ă la conscience naționale du peuple roumain, dont les Getes et les Daces de l’antiquite, appartenant a la variante septentrionale du tronc thrace, repr^sentent le substrat ethnique, modifiâ par la romanisation. Les Eoumains en ont eu connaissance des le haut moyen âge grâce aux influences des deux grands foyers de continuitâ des souvenirs classi- ques : Byzance d’abord, par les clercs de l’6glise orthodoxe, l’Italie ensuite, comme patrie de la Eenaissance. Les humanistes occidentaux et notam- ment ceux de Hongrie, de Pologne et de Transylvanie se sont constam- ment int6ress6s a l’origine latine des Eoumains et par reflet a leur substrat autochtone. II est vrai que les id£es exprim^es a ce temps sur les Getes et les Daces etaient souvent erron^es, car on essayait d’en faire des Germains, des Celtes ou des Slaves, mais au fur et ă mesure des progres du critici me scientifique, on finit par les reconnaître d^finitivement comme relevant du grand groupe des Thraces, ce qui va d’accord, d’ailleurs, aussi avec les t^moignages des sources antiques les plus autoris^es. Les recherches arch^ologiques concernant les G6to-Daces commen- cerent, d’une fațon sommaire, d£s le XVIII8 siecle, d’abord en Transyl- vanie, mais au cours du siecle suivant elles devinrent plus intensives dans la Valachie et la Moldavie, surtout apres la formation de la Eoumanie moderne par l’union de ces deux principaut^s. C’est alors que sont inter- venues dans les etudes g6to-daces d’illustres personnalit^s, comme le phi- lologue B. P. Hașdeu, l’arch^ologue A. I. Odobescu, l’historien Gr. G. Toci- lescu. L’ouvrage de ce dernier, Dacia înainte de Romani (,,La Dacie avant les Eomains), păru en 1880, fut la premiere synthese relative a ce domaine. Au debut du XX® siecle et notamment apres l’union de tous les pays roumains, en 1918, dans l’espace tout entier de l’ancienne Dacie, on enre- gistra le grand essor des etudes et des recherches sur le fond geto-dace du peuple roumain, grâce ă la personnalite exceptionnelle de Vasile Pârvan, auteur de la magistrale synthese Getica, qui eut des cons^quences considA rables sur le d^veloppement ulterieur des preoccupations thracologiques 161 D. V. Rosetti, Din preistoria Bucureștilor, CNA, 1929, p. 89 — 94; Ctteoa așezări și locuinfe preistorice din preajma Bucureștilor, București 1932; Săpăturile arheologice de la Snagoo, București 1935, Publicațiile Muzeului Municipiului București, 2; Morminte de inci- nera/ie din epoca fierului și din epoca romană din regiunea București (Cultura Tei), București, 1936. www.dacoromanica.ro 840 RADU vulpe 32 en Roumanie. Pârvan sut se crâer une nombreuse 6cole archeologique, qui, apres sa mort pr6matur6e, en 1927, continua son oeuvre, avec d’abord le concours du pr^historien Ion Andrieșescu. De nombreuses fouilles syst4- matiques furent ex6cut6es, parmi lesquelles une place importante fut râserv^e â l’exploration des sites g6to-daces. Les progres r6alis6s dans cette direction jusqu’ă la veille de la seconda guerre mondiale furent remarquables, mais ce n’est qu’apres le 23 Aoui 1944 que les recherches archâologiques et specialement les 6tudes de thracologie allaient atteindre leur plus ample developpement. Ă suivre dans le prochain fascicule de notre revue. www.dacoromanica.ro PARTICIPAREA ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA LA REVOLUȚIA DE LA 1848 ÎN TARA ROMÂNEASCĂ DE MARIA TOTU Revoluția română de la 1848 a avut un caracter unitar „atît prin faptul că peste tot ea a țintit la înlăturarea formațiunii social-economice feudale și la unirea națională a românilor într-un singur stat, cît și prin unitatea ei ideologică burghezo-democratică și națională, ca și prin conti- nuele contacte dintre conducătorii ei: N. Bălcescu, V. Âlecsandri, A. Tr. Laurian, Eftimie Murgu, M. Kogălniceanu, Avram lancu, Costache Negri, loan Ghica ș.a.”x. Articolul de față își propune să sublinieze contribuția românilor din Transilvania în revoluția de la 1848, în transformarea Bucureștilor în centrul politic al renașterii naționale. Mulți dintre intelectualii transilvăneni erau lipsiți în Transilvania și în celelalte provincii românești aflate sub dominația imperiului habsbur- gic, de posibilitatea de a-și pune în valoare cunoștințele lor. Animați de un fierbinte patriotism, hotărîți să se pună în serviciul intereselor naționale, încă din primele decenii ale secolului al XlX-lea, ei au trecut Carpații, con- tribuind la ridicarea și dezvoltarea societății românești, la dezvoltarea învă- țămîntului și implicit a culturii naționale, la educarea patriotică, națională a poporului, la pregătirea și izbucnirea cu succes a revoluției * *. Asuprirea economică, socială și națională, credința în realizarea dezideratului de unitate și independență în jurul Principatelor Române, prin lupta comună a tuturor românilor, au făcut ca an de an numărul transilvănenilor trecuți în Țara Românească să crească. Veniți dintr-un alt Principat, și el străveche vatră în care lomânii formau majoritatea covîrșitoare a populației și a producătorilor de bunuri materiale, intelectualii români transilvăneni au găsit în Țara Românească posibilitatea difuzării ideilor și năzuințelor lor de libertate și democrație. Despărțiți de vitregia vremurilor de restul românimii și tinzînd spre unitate, nemaiputînd suporta asuprirea, îi vedem, ca urmare, prezenți în publi- cistica națională, revoluționară, în mișcările revoluționare premergătoare 1 Vasile Maciu, Caracterul unttar al revoluției din 1848 in țările române, ln „Studii”, București, 21, 1968, nr. 5, reprodus ln volumul De la Tudor Vladimirescu la răscoala din 1907, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1973, p. 114. * Ștefan Meteș In Emigrări românești din Transilvania in secolele XIII—XX, Edit. Științifică, București, 1971, subliniază prezența transilvănenilor in diversele sectoare din sud- estul Carpaților. „REVISTA DE ISTORIE”, Tom. M, nr. 9, p. 841-864. 1976 www.dacaromaiiica.ro 842 MAREA TOTU 2 anului 1848. Amintim în acest sens pe Eftimie Murgu, August Treboniu Laurian, Aaron Florian, loan Axente, Constantin Roman, loan Maiorescu și mulți alții. Bănățeanul Eftimie Murgu, fost profesor de filozofie și logică la Iași apoi la București, educator și mentor al revoluționarilor N. Bălcescu și C. A. Rosetti, participant de seamă la mișcarea revoluționară din 1840, milita pentru un stat românesc puternic, constituit din toate provinciile românești aflate sub ocupație străină2. Cu aceeași credință au participat la pregătirea revoluției, ca membri și colaboratori ai societății secrete revoluționare „Frăția”, A. Tr. Laurian, Aaron Florian și loan Axente. Primul a fost unul din principalii colabo- ratori ai lui N. Bălcescu în activitatea ideologică revoluționară anterioară anului 1848, editînd, împreună cu acesta, publicația istoriografică panromâ- nească „Magazin istoric pentru Dacia”. Mobilizînd în activitatea revoluționară pe profesorii transilvăneni prezenți în Țara Românească, A. Tr. Laurian se adresa la 5 aprilie s.v. 1848 și fraților rămași în Transilvania, cu îndemnul de a acționa cu hotă- rîre pentru îndeplinirea dezideratelor naționale românești. Luptător hotă- rît pentru statul național unitar al tuturor românilor, A. Tr. Laurian soco- tea că pentru realizarea lui trebuia „Să se adune românii să se unească între sine”. De aceea el îi îndemna pe cei de peste munți ca în cadrul primei etape a luptei să revendice sobor universal român. „Cereți independență națională română — li se adresa el — deopotrivă cu cea ungurească, secu- iască și săsească” 3. în același sens, în aprilie 1848, aprecia și loan Axente că realizarea statului „Daciei” trebuia să fie obiectivul luptei tuturor românilor „din toate părțile, într-o înțelegere și cu un scop” 4. Om de acțiune, loan Axente participase în primăvara lui 1848 la Craiova, alături de loan Maiorescu, la constituirea unei organizații unioniste, în secretele căreia erau inițiați și alți transilvăneni printre care N. Bălășescu, G-. Barițiu, A. Tr. Laurian, S. Bămuțiu și alții6. în ce-1 privește pe Aaron Florian, și el membru al „Frăției”, senti- mentele și gîndurile sale de luptător pentru unitate națională fuseseră ilustrate de multă vreme. El este inițiatorul primului cotidian care apărea la București, purtînd încă din 1838 titlul cu semnificație revoluționară „România”. De pe poziția intereselor majore naționale românești au acționat în preajma și în timpul revoluției de la 1848 și alți numeroși transilvăneni. Rolul lor în crearea ideologiei naționale revoluționare, în pregă- tirea declanșării luptei pentru înfăptuirea unei noi societăți românești, eliberată de asuprirea națională și feudală îi situează pe românii transil- văneni printre primii care s-au îndreptat spre revoluție. Pentru împlini- rea idealului de unitate națională și independență într-un stat modern 8 E. Murgu, Scrieri, editate de I. D. Suciu, București, 1969, p. 47. 8 S. Dragomir, Din corespondența dascălilor ardeleni in anul 1848, in Omagiu lui I. Bian.ii, București, 1927, p. 157. 4 Ibidem, p. 162. 8 C. Bodea, Lupta românilor pentru unitatea națională 1834—1849, Edit. Acad., București 1967, p. 128. www.dacoromanica.ro 3 'TRANSILVĂNENII LA 1848 IN ȚAR1A ROMANEASCA 843 burghez și democrat al tuturor românilor, mulți dintre ei erau gata să se jertfească. Printre aceștia se remarcă și O. Eomân. Alături de A. Treboniu Laurian, loan Axente, loan Maiorescu, el a participat activ la strîngerea legăturilor dintre românii de pe cele două versante ale Carpaților pentru cuprinderea tuturor într-un front unit revoluționar. Efervescența revoluționară din țările române, rolul transilvăne- nilor de propagandiști și militanți pentru revoluția socială și națională a românimii a atras atenția și a oficialităților țariste. Pavel Kiselev, înalt dem- nitar țarist, cunoscător al Principatelor Eomâne, se arăta îngrijorat în scri- soarea sa din 21 martie (s.v.) 1848 adresată lui Gh. Bibescu, Domnul Țării Eomânești, în legătură cuposibila izbucnire a revoluției. El îl sfătuia pe domn, la 21 martie 1848, să urmărească cu atenție evoluția evenimentelor pentru a interveni la nevoie în vederea înlăturării pericolului revoluționar. „Nă- dăjduiesc că acest troian ce trece peste Europa — scria el — și care mai tîrziu sau mai devreme își va avea reacțiunea sa, nu se va atinge de fru- moasa-vă țară și că supravegherea voastră principe, o va feri de amețeala care a cuprins pe vecinii voștri” 6. Pavel Kiselev socotea că izbucnirea revoluției putea fi preîntîmpi- nată printr-o politică abilă. Domnitorul Gheorghe Bibescu era îndemnat, ca urmare, să-și asigure devotamentul miliției și al comandanților ei, și chiar „să fie ocrotiți sătenii de abuzurile ce se făptuiesc în contra lor și la nevoie să fie chiar revizuite diferitele dări la care au fost supuși și care se zice că sînt grele” ... Dar Pavel Kiselev credea că toate aceste măsuri nu ar fi fost suficiente dacă nu s-ar fi trecut în același timp la izolarea oamenilor purtători de idei „distrugătoare”. Aceștia, fără nici im fel de menajamente, trebuiau închiși sau exilați. El îi avea în vedere în acest sens pe românii transilvăneni a căror activitate o califica „primejdioasă”. De aceea demnitarul țarist atrăgea atenția lui Gh. Bibescu la 22 aprilie (s.v.) 1848 că „Lucrul de căpetenie după părerea mea — scria el — ar fi de a înlătura aceste dezordini de mai înainte, depărtînd din centrul popu- lațiunii pe oamenii care visează schimbări peste putință; — nu-i pace nici tranzacțiune de făcut cu iscoditorii de turburări și nu trebuie să se crează cineva în făgăduințele lor. întemnițarea și trimiterea peste graniță ar fi, cred eu, mijlocul cel mai sigur de apărare în contra proiectelor lor supărătoare” 7. Pentru mai mare siguranță în acțiunea de preîntîmpinare a revoluției, demnitarul țarist îi propunea lui Gh. Bibescu „să îngăduie la 2—3 regimente de cazaci să intre în țară, ca s-o apere contra oricărei mișcări populare” 8. Pavel Kiselev dezvăluia în corespondența cu Gheorghe Bibescu neliniștea autocratismului țarist în fața valului revoluției burgheze, neli- niștea față de creșterea mișcării naționale românești pentru unitate de- plină și independență. Extinderea cu succes a frontului revoluționar și în această parte a Europei nu numai că primejduia realizarea planurilor expansioniste la Dunăre dar ar fi amenințat în mod evident stabilitatea și existența marelui imperiu de la răsărit, autocratismul și absolutismul • Bibescu, Prințul George, Domnia lui Bibescu. Corespondență și documente 1843—1856, București, 1893, voi. I, pag. 317. ’ Ibidem, p. 321-322. 8 Ibidem, voi. II, Paris 1894, p. 358. www.dacoromanica.ro 844 MAREA TOTU 4 țarist. De aceea, țarismul și-a asumat rolul de jandarm al Europei fiind gata să folosească forța pentru îngenunchierea popoarelor ridicate la luptă pentru libertatea națională și socială. Pentru înăbușirea revoluției române a fost concentrată în Basarabia o puternică armată. Stînd cu arma la picior ea era gata să intervină în cazul în care ordinea feudală, vechea stare de lucruri din Principate, ar fi fost răsturnată. în legătură cu poziția Rusiei țariste față de posibila revoluție româ- nească, consulul englez de la București, Colquhoun, consemna la 8 aprilie (s.v.) 1848 : „De aceea domnului Kotzebue (consulul rus — n.n.) i s-a cerut ca la cel mai mic semn de apariție a vreunei tendințe de mișcare în provincii, care s-ar putea arăta potrivnică autorității otomane, să se adre- seze imediat la autoritățile militare din Basarabia care au ordin să puie la dispoziția domnului Kotzebue forțele necesare pentru menținerea ordinei în Principate. Domnul Kotzebue este instruit să comunice respectiva depeșă celor doi domnitori și să facă cît mai multă publicitate în jurul ei” ’. Nici o amenințare însă, nici chiar a baionetelor țariste, n-a putut împiedica pe români să pășească pe drumul revoluției pentru împlinirea dezideratelor sociale și naționale. Izbucnită în martie 1848 revoluția cuprindea întreg teritoriul româ- nesc. Victorioasă la București ea se consolida prin aplicarea de către guver- nul revoluționar, care luase locul prințului Gh. Bibescu silit să părăsească tronul, a programului revoluționar democrat aprobat de mase la Islaz. Locul vechii orînduiri feudale începea a fi luat, prin revoluție, de noua orînduire burgheză. Revoluția română era deci victorioasă în interior pe o mare parte din teritoriul românesc. Exista însă primejdia contrarevoluției externe, primejdie pe care fruntașii revoluției n-au minimalizat-o. Pentru a îm- piedica crearea unui front contrarevoluționar unit turco-țarist și pentru a cîștiga timp în vederea consolidării statului român burghez ce se năștea prin revoluție, conducătorii revoluției au adoptat o tactică de menajare a raporturilor cu Poarta. în același timp s-a trecut la luarea măsurilor de apărare armată a cuceririlor revoluționare. Revoluția nu se putea sprijini în totalitatea ei pe principala forță militară a țării, miliția, insuficientă ca număr și slabă ca dotare tehnică, dar și instituție creată în și pentru apărarea vechiului regim feudal. Avînd în vedere această situație și marile obiective naționale româ- nești ce trebuiau realizate, trecîndu-se la pregătirea declanșării acțiunii revoluționare în Țara Românească, a apărut ideea amînării acesteia pînă după ridicarea la luptă și a românilor transilvăneni. în ședința Comitetului Revoluționar de la București, care dezbătea la 9/21 aprilie 1848 problema perspectivelor revoluției în condițiile specifice momentului, D. Brătianu s-a pronunțat pentru o acțiune insurecțională națională cu sprijinul tran- silvănenilor. în acest sens existase anterior o strînsă corespondență între Chris- tian Teii, ca reprezentant al „Frăției”, și fruntașii românilor transilvă- ’ Arh. Ist. Cen. Stat. Colecția microfilme. Anglia, rola 18, Foreign Office, 78/dos. 742, f. 42. www.dacoromanica.ro 5 TRANSILVĂNENII UA 1»48 IN TARLA ROMANEASCA 845 neni10 11. I. Ghica subliniază și el în amintirile sale existența unei asemenea înțelegeri. „Românii de peste Carpați sperau mult la românii din Princi- pate. Cazul era prevăzut — notează el — fusese discutat și hotărît între noi în Comitetul Revoluționar, îndată ce se ivise ideea de a se aduna la Blaj. Transilvania se prezenta firește ca refugiul revoluției române în caz de a fi învinsă. Hotărîrea era de a lupta la munte și a trece cu armele pe la Bran” u. I. Ghica avea în vedere nu numai situația strategică favo- rabilă creată de pavăza munților în calea eventualei contrarevoluții ex- terne ci și hotărîrea de luptă a românilor transilvăneni pentru libertate națională și socială, pentru realizarea unui stat al tuturor românilor. Existența regimentelor grănicerești cu compoziție națională românească fusese, de asemenea, luată în considerare. Pentru realizarea acestui front unic revoluționar românesc a plecat la Sibiu și Blaj D. Brătianu. Au încercat să ajungă acolo și N. Bălcescu ți loan Maiorescu cărora nu li s-au eliberat însă pașapoartele cerute. în vederea viitoarei acțiuni comune românești, profesorii transilvăneni, antre- nați în activitate revoluționară în Țara Românească prin societatea secre- tă „Frăția”, au primit indicația luj N. Bălcescu de a trece, la nevoie, clandestin granița, pentru a participa la Adunarea de la Blaj. S-au reîn- tors astfel în Transilvania C. Roman, singurul cu acte legale, A. Tr. Lau- rian, loan Axente, Vasile Maiorescu, loan Codrea Drăgușanu, loan Puianu, David Almășeanu, Petre Suciu, luniu Armatu, N. Bălășescu. înainte de plecare A. Tr. Laurian avusese convorbiri cu N. Bălcescu și I. Ghica, piimind instrucțiuni speciale pentru cei care se găseau în fruntea luptei revoluționare în Transilvania12. Marele jude al Brașovului, loan de Albrichfeld, semnala guberniului Transilvaniei, la 30 aprilie, prezența numai în acest oraș a tiei emisari veniți în scopul de a realiza unitatea de acțiune românească în vederea restabilirii „Daciei de odinioară” 13. Adunarea Națională de la Blaj din 3/15 mai — 5/17 mai 1848, în cadrul căreia transilvănenii reveniți din Țara Românească au avut un rol însemnat de conducători și tribuni, a afirmat cu tărie hotăiîiea de înfăptuire a unității politice naționale românești prin strigarea celor 40 000 de țărani „Noi vrem să ne unim cu Țeara”. Scrise sub influența ei, poeziile patriotice ale lui Vasile Alecsandri și Andrei Mureșianu, „Hora Ardealului” (Hora unirii), „Către români” și „Un răsunet” (sau Deșteaptă-te române)" au devenit manifeste mobili- zatoare în vederea luptei pentru realizarea unității și independenței națio- nale românești. Prezența românilor transilvăneni reveniți din Țara Românească în conducerea Adunării de la Blaj și în Comitetul Național Permanent de la Sibiu, ales de Adunare pentru îndrumarea luptei revoluționare, este 10 C. Bodea, op. cit., p. 125. 11 Apud. Ibidem, p. 109. 12 I. Popescu Teiușan, V. Netea, August Treboniu Laurian — aiața ți aclioilatea sa, București, 1970, p. 91 92. 13 Dr. Aurel A. Mure.șeanu, Planul regatului Daciei. Befugiati politici din Principate șl românii brașoveni la 1848, In Cazi na Bomână, 1835—1935, p. 116. www.dacoromanica.ro 846 MARIA TOTU 6 semnificativă. Ea reprezenta o garanție în vederea conjugării și mobili- zării eforturilor întregii națiuni române pentru atingerea țelului de veacuri al unității naționale*. De la Orlat, la 8/20 iunie 1848, O. Eoman scria optimist lui N. Băl- cescu că „românii își vor da mina unii cu alții, că se vor iubi și se vor apăra de vrăjmașii interni și externi cu bărbăție și virtute română” . . . „Frații mei — continua el — unire numai, că sînt pierduți, puțin ne pasă de Rusia, a trecut puterea baionetelor căzăcești, nu ne mai speriem. De ar crăpa dracul și tot ne unim”. . . . „acum sau niciodată” 14. Două zile mai tîrziu Aaron Florian, rămas la București, trata același subiect în scrisoarea adresată lui G. Barițiu. „Mai curînd sau mai tîrziu — sublinia el — te vei convinge că numai cu realizarea acestei idei toată românimea poate a-și găsi mîntuirea, a reconstitui și a-și asigura existența națională și politică pentru totdeauna. Alte planuri oricît de specioase, nu le poci aproba, pentru că nu văz că printr-însele s-ar putea dobîndi mai ușor și mai curînd rezolvitul la care atîrnă dorința tuturor români- lor” 15. Izbucnirea cu succes a revoluției la Islaz și București, consolidarea acesteia prin activitatea guvernului revoluționar provizoriu din această parte a țării, întărea încrederea românilor că unitatea națională deplină, atît de dorită, era și posibilă. Dizolvarea Comitetului Național de la Sibiu, prin decret al guver- nului, urmărirea fruntașilor români amenințați cu moartea, în condițiile anexării Transilvaniei la Ungaria, prin nesocotirea voinței de viață națio- nală a majorității covîrșitoare a locuitorilor ei, românii, înăbușirea sîn- geroasă a mișcărilor țărănești din această parte a țării noastre, îl făceau pe A. Tr. Laurian să propună la 20 iunie/2 iulie 1848 lui N. Bălcescu con- vocarea unui „congres general dintre toți românii” ia, care trebuia să dez- bată în noua situație, bineînțeles, modalitatea realizării programului ■general unitar național și social. Pentru el ca și pentru numeroși alți fruntași români era clar că deplina unitate națională românească nu se putea realiza decît în jurul Principatelor Române Unite. Bucureștii trebuia să devină centrul politic al renașterii naționale. în această parte a țării trebuia să se concentreze eforturile tuturor românilor pentru realizarea marilor obiective națio- nale**. 14 C. Bodea, op. cil. (anexe) p. 320. * A. Tr. Laurian a fost ales secretar In prezidiul Adunării Naționale de la Blaj. El a fost desemnat să citească la 4/16 mai 1848 programul revoluționar adoptat de Adunare. C. Roman și N. Bălășescu au fost aleși tn Comitetul Permanent de la Sibiu. Alegerea Sibiului ca centru politic al conducerii activității revoluționare din Transilvania nu era nici ea intimplă- toare. Prezența unui regiment grăniceresc tn apropiere contase In acest sens dar se avusese, bineînțeles, In vedere și posibilitatea unei strlnse legături cu românii de peste munți. Despre strlnsa corespondență dintre românii de pe cele două versante ale Carpaților, In calitate de combatanți ai aceleiași cauze naționale, vorbesc și rapoartele consulului englez de la București, Colquhoun. Vezi in acest sens raportul său din 29 mai s.v. 1848 in Arh. Ist. Cen. Stat. Colecția microfilme, Anglia, rola 18, 78/vol. 742, f. 69. 16 G. Barițiu și contemporanii săi, voi. I, Studii și documente, Edit. Minerva, 1973, p. 66. 16 Anul 1848 în Principatele Române, tom. I, București, 1902, p. 695. *♦ Slnt interesante In acest sens declarațiile făcute de Talaat Efendi tn cadrul convorbi- rilor purtate Ia București cu fruntașii „partidei liberale”. Se știe că tineretul revoluționar www.dacoromamca.ro 7 TRANSILVĂNENII UA 184S IN ȚAR1A ROMANEASCA 847 Era țelul suprem pentru care lucrau revoluționarii și în Țara Eomâ- nească. Pentru patria tuturor românilor se rostea „Poporul suveran” în chemarea de la 28 iunie (s.v.) 1848. „Patria nu este numai locul în care ne-am născut și în care familia noastră locuiește; patria este țeara întreagă în care găsim concetățeni, adecă oameni ce trăiesc sub aceleași legi, vorbesc aceeași limbă, se închină în aceeași religie, își împărtășesc aceleași sentimente și aceleași idei. Această unire de sentimente face națio- nalitatea. Prin urmare fără de dînsele nu poate fi naționalitate, nu poate fi „Eomânia” 17. Apelul lansat în acest sens de guvernul revoluționar de la Bucu- rești prin emisarii săi în Transilvania, A. Tr. Laurian, Al. G. Golescu, I. Maiorescu și alții, întrunea adeziunea și sprijinul românilor bănățeni, transilvăneni și moldoveni. Comitetul Național de la Sibiu prin membrii săi loan Buteanu, Al. Papiu Ilarian, loan Pipoș, Vasile Tămaș, Aron Pumnul, Al. Bătrîneanu, C. Eomân și A. Tr. Laurian, se pronunță pentru concentrarea acțiunii naționale la București18. Gazetele revoluționare românești din Transilvania susțineau și ele aceeași idee. „Gazeta de Transilvania” care sub pana lui Gh. Barițiu declaiase la 17/29 mai 1848 că „Soarta națiunii române se va hotărî în București și în Iași, iar nu la Cluj, nici în Blaj, nici în Buda” 19, con- semna în numeroase articole hotărîrea de luptă a românilor. „Noi la aceasta adăugăm și descoperim cu toată sinceritatea, să știe lumea toată că la orice încercare — avertiza gazeta — de ocupație a Principatelor Eomâne din partea oricui nu numai regimentele grănițiere române, ci toată națiunea română de dincoace va alerga peste munți, spre a se în- frunta cu moartea oriunde ar întîlni-o”. „Independența moldo-română, Dunărea liberă sau moartea este deviza tuturor românilor'" 20. La 8 iulie (s.v.) în aceeași gazetă se insera un nou îndemn viguros la luptă din care răzbate încrederea și optimismul în viitor. „Să vină turci și tătari, muscali și cazaci, cum vor veni așa se vor și duce, orbul nu vede că românul de la 1848 nu mai este cel de la 1828. în 20 de ani s-au prefăcut oamenii, generația, ideile de minune. Ei vor veni, prietenii lor vor rîde, însă știți bine că cel care lîde mai la urmă, rîde mai cu folos. Curaj români, ce atîta friculiță, vor veni și iarăși se vor duce numai să fiți bărbați” Aceleași idei erau reluate cu insistență și în alte articole. Semnalăm dintre ele și pe cel din 12 iulie. „Zeci și zeci de mii de români stau a se tnmlnase comisarului turc un memoriu in care se susținea programul de reformare internă și in care apare și ideea unirii naționale. Consulul englez Colquhoun, referindu-se la aceste convorbiri, nota In raportul său din 20 iunie s.v. 1848, că Talaat Efendi dezvăluise public că Turcia fusese avizată de G. Bibescu In legătură cu hotărîrea ,,partidei liberale” de a lupta pentru unirea cu Transilvania și independență națională. Vezi Anul 1848 tn Principatele Române, tom. I pag. 438 — 442; Arh. Ist. Cen. Stat, Fond microfilme. Anglia, rola 18, 78/vol. 742, f. 78. 17 Ibidem, tom II p. 171. 18 C. Bodea, op. cit., p. 159. 18 George Barițiu, Terorismul străin în Moldo-România, „Gazeta de Transilvania”, XI (1848) nr. 43, p. 177. 20 „Gazeta de Transilvania” IX (1848), nr. 46, 3 iunie. 21 Ibidem, art. Țara Românească si Moldova. In nr.. 56 din 8 iulie. www.dacoromamca.ro 848 MARIA TOTU 8 arunca în cel mai mare pericol pentru o singură idee îmbrăcată în vorba naționalitate, scria „Gazeta de Transilvania” — încît un tiran oricare ar trebui să stăpînească pe toți naționalii pentru ca să poată subjuga acest pămînt. însă nici atunci nu l-ar putea domni în pace, pentru că capetele celor căzuți ar fi capete de idră, din unul tăiat ar răsări tot cîte 7 altele. Răzbunarea călcătoare s-ar transplanta de la tată la fiu și noi nu mai cunoaștem mijloace din care aceasta de la 1848 încolo să se mai poată apăsa și sugruma”. Și mai departe se sublinia : „Tocmai pentru că spiri- tul național și patriotic apucă a se deștepta la români într-o măsură atît de mare pe cît de mulți în orbia lor disprețuitoare n-ar fi crezut nicio- dată, naționalii, la o întîmplare de invazie străină, fiți prea siguri că nu vor sta cu mîinile în sîn 22. Pentru realizarea frontului unit românesc cu centrul politic în Țara Românească, s-au stabilit strînse legături între fruntașii revoluției din diferitele provincii românești. Eftimiu Murgu, care voise să vină personal la București pentru aceasta, întreținea legături prin profesorul Vasile Maniu. Răspunzînd lui N. Bălcescu la 8/20 iulie 1848 revoluționarul bănă- țean îl asigura că trecuse la pregătirea alianței „cu Moldoromânia”. „Bine este— îl sfătuia el — dar să ne înțelegem și d-voastră bine ar fi să auto- rizați pre cineva spre a tracta în numele țării, că nu-i bine să stăm izo- lați”. „Cea dintîi grije să fie fraților, arma !”, îndemna Murgu. „Armată cît mai în grabă căutați să aveți ca să puteți cel puțin cea dintîi năvală să o întîmpinați cu bună ispravă; apoi de aci încolo va fi grija noastră și mai pre urmă grija Europei. Decît iară și iară vă îndemn, nu glumire ci vă armați — Ști cum e zisa : Si vis pacem, para bellum !” 23 Pentru realizarea unității revoluționare de acțiune trataseră la Lugoj cu E. Murgu și moldovenii Lascăr Rosetti, E. C. Epureanu și Alecu Russo. Lor le declarase revoluționarul bănățean hotărîrea de a sprijini cu forță armată revoluționară românească, ce avea s-o constituie în Banat în jurul regimentului de grănicieri, ca nucleu, lupta împotriva invaziei țariste și implicit realizarea unității politice a provinciilor românești M. Pentru aceasta, pentru apărarea revoluției române victorioase în Țara Românească, E. Murgu se angaja să mobilizeze 10 000 combatanți precum și trei mii de călăreți înarmați, gata oricînd să intre în acțiune pentru realizarea „României libere” 25. Pentru același scop el preconiza folosirea rezervelor materiale de care dispunea Banatul, forța tunurilor, forța de muncă calificată în vederea înarmării, precum și a ofițerilor de geniu, pentru organizarea apărării26. 22 Ibidem, art. Osebirea intre revoluția Țării Românești șl intre alte revoluții europene, ,,Gazeta de Transilvania” XI (1848) nr. 57, 12 iulie. . 23 E. Murgu, Scrieri, ediție Îngrijită de I. D. Suciu, Edit. pt. literatură politică, Bucu- rești, 1969, p. 452-453. 24 Ibidem, p. 41. 26 Scrisoarea lui Al. G. Golescu, din 19/31 iulie 1848, In Anul 1S4S tn Principalele Ro- mâne, tom. II, p. 614. 26 Ibidem, p. 619. www.dacaromanica.ro 9 TRANSILVĂNENII LiA 1848 IN ȚAR1A ROMANEASCA 849 Pentru înfăptuirea idealului de unitate românească o strînsă cola- borare se stabilise și între bănățeni și transilvăneni. Inițial se proiectase chiar ținerea Adunării de la Blaj sub președinția lui E. Murgu. S. Bărnu- țiu, adresîndu-se lui Avram lancu și I. Axente Sever într-o scrisoare de mai tîrziu, după revoluție, în legătură cu această unitate de luptă revolu- ționară le reamintea că „Comitetul națiunii române din Ardeal a lucrat în unire cu comitetul românilor din Banat, unde românii bănățeni s-au distins și atunci cu sacrificiile lor pentru cauza națională” . .. „și toți ardelenii și bănățenii s-au luptat și atunci pentru unirea a toată națiunea română” 27. Expresia cea mai înaltă a hotărîrii de luptă pentru realizarea dezi- deratelor de unire națională deplină și independență este prezența unor revoluționari din Transilvania, în calitate de voluntari în Țara Româ- nească. Se avea în vedere, de asemenea, folosirea tuturor posibilităților națiunii române pentru înarmarea formațiunilor militare revoluționare care activau în sudul Carpaților. Dealtfel și în acest sens se făcuseră unii pași concreți. Ofițerul Rahtivanu plecat în Transilvania cu această misiune, reușea să achiziționeze de la Alba lulia 80 măji de praf de pușcă (maja = 100 oca) și să le transporte în siguranță spre București scăpînd, cu con- cursul românilor transilvăneni, de urmărirea gărzii maghiare 28. în ce privește recrutarea voluntarilor de ea s-au ocupat în special loan Maiorescu și Al. G. Golescu ca și A. Tr. Laurian și Constantin Ro- man 29. Ei au mers în mijlocul grănicerilor de la Orlat pentru a-i chema la luptă. Din Brașov pleca primul grup de voluntari format din tineri tribuni, capabili și viteji, care au răspuns cu deosebit entuziasm chemării de a trece Carpații, ca luptători în frontul propășirii naționale. Din acest prim „batalion sfînt”, ce începuse a se constitui, făceau parte, scria A. G. Golescu la 9 iulie (s.v.) 1848, tineri „cunoscuți în tot Ardealul și pentru nobilele lor sentimente și pentru cunoștiințele cu cari sînt înzestrați (toți au săvîrșit cursul filozofiei și al legilor) și pentru însemnatul talent de tribuni de care au dat destule dovezi în trecuta Adunare de la Blaj” 30. Primii înrolați erau Nicolae Găetan, loan Petcu, Gheorghe Roman, loan Petreanu, Ieremia Verzea, Vlad Pîrlea. Activitatea de înrolare se bucura de sprijinul Comitetului Național Permanent de la Sibiu, în frunte cu S. Bărnuțiu. V. Arcescu în scrisoarea adresată lui N. Bălcescu la 20 iulie ,.Analele Dobrog-'i”, 111(1922), nr. 1, p. 255. im ,,Viața Săccleană”, nr. 5 din 1931, p. 32. ios Documente privind istoria Dobrogei, p. 90 și 151. www.dacoromamca.ro 882 ION BITOLEANU. GH. iDUMlTRAȘCU 18 acest principat”, de la Macin spre Brăila10G. Și alte informații relevă că fruntași revoluționari români organizau în anumite orașe din dreapta Dunării printre care Silistra și Hîrșova adunări revoluționare și consfă- tuiri107; printre aceștia, inginerul hotarnic Gh. loranu 108 care se pare că nu întîmplător a însoțit pe Ion lonescu de la Brad în „excursiunea” sa, din 1850, prin Dobrogea. Cu acest din urmă prilej revoluționarii români au constatat printre dobrogeni o cunoaștere surprinzător de adîncă a evenimentelor petrecute în cursul revoluției române și mai cu seamă un interes profund pentru evoluția în viitor a vieții naționale. La Niculițel Ion lonescu de la Brad a identificat un exemplar al foii volante tipărită după Proclamația de la Izlaz 109 iar în satul Seimeni, locuit de păstori din Săcele, el a putut primi informațiile cele mai noi despre evenimentele din Transilvania unde conflictul cu habsburgii continua să se adîncească. Pentru gradul de dezvoltare a conștiinței naționale era semnificativ sentimentul de respect care însoțea aici numele lui Avram lancu, cît și mîhnirea cu care a fost primită știrea că Gh. Barițiu nu mai putea scoate „Gazeta de Transil- vania” 110 111 purtătoare de cuvînt a idealurilor naționale. Știrile transmise din Dobrogea i-au trezit un viu interes lui Nicolae Bălcescu făcîndu-1, alături de alți revoluționai i, să-și lege speranțele de posibilitatea creării în această regiune a unei baze de propagandă și acțiune revoluționară în apropierea Principatelor1U, în condițiile cînd emigrația silită s-ar fi prelungit. Acest plan nu era lipsit de realism 112 113; întrucît Dobrogea oferea mediul etnic românesc, activizat prin difuzarea ideilor de circulație națională, posibilități materiale furnizate dc o populație suficient de înstărită U3, libertatea relativă de acțiune în raport cu regimul instaurat, mai cu seamă în Muntenia după Balta Liman, cît și, de asemenea, vecinătatea de ambele principate. Este bine cunoscută comunitatea concepțiilor și poziției lui Nicolae Bălcescu și Ion lonescu de la Brad față de rezolvarea problemei țărănești în 1848. Victoria forțelor potrivnice înfăptuirii reformei agrare pe o cale burghezo-demoeratică nu i-a descurajat, iar constatările făcute în Do- brogea ofereau speranța realizării unui experiment social în spiritul con- vingerilor lor. Scontînd pe slăbiciunile regimului proprietății agrare din Dobrogea, cu întinse suprafețe libere și necultivate, ușor de dobîndit, io« Arh. Stat București, fond Ministerul de Băzboi, Departamentul ostășesc, dosar 313/8852, f. 101. 107 Constantin N. Velichi, Bulgarii din Țara Românească fi revoluția de la 1848, In „Studii. Revistă de istorie”, nr. 1/1971, p. 275 108 Cornelia Bodea, Lupta pentru unire a revoluționarilor exilați de la 1848, In „Studii privind unirea Principatelor”, București, 1960, p. 163. 109 Em. Ștefănescu. Ion lonescu de la Brad, In „Tornis”, nr. 6/1966: A. Vasiliu, Ion lonescu de la Brad, București, Ed. agrosilvică, 1967, p. 57 — 66. 110 Scrisoare de la Kuciuk Seimen, 20 aprilie 1850, In V. Slăvescu, Corespondenta dintre Ion lonescu dc la Brad fi Ion Ghica 1846 — 1874, București, Edit. Acad. Române, 1943, p. 64. 111 Ion Ghica, Aminiiri din timpul pribegiei de la 1848. Noi scrieri către Vasile Alecsandri, voi. II, București, 1890, p. 245. ua Ion Bitoleanu, Gh. Dumitrascu, Dobrogea în corespondenta Iui Nicolae Bălcescu, din 1850, In „Studii și cercetări dobrogene”, Constanța, 1971, p. 17. 113 Mocanii s-au oferit chiar să depună fonduri „In folosul cauzei” (V. Slăvescu, op. cit., P- 53. , www.dacoromamca.ro 19 ROMANII din dobrogea 883 cît și pe posibilitățile lui Ion Ghica de a folosi raporturile sale cu autori- tățile turcești pentru a le obține în beneficiul populației românești, agro- nomul român concepea crearea unor comunități economice puternice, a unui învățămînt agricol românesc114 * *, plan în care s-ar încadra și intenția lui Nicolae Bălcescu de a se stabili aicius. Intențiile exilaților nu se opreau însă la aspectul organizării econo- mice a populației românești. Referindu-se la propunerile ce priveau crearea unei școli de agricultură, Ion Ghica se grăbea să-i comunice lui Nicolae Bălcescu acest gînd capabil ,,să ne slujească foarte mult în privința naționalității române” 11G. Cu alt prilej, Ion lonescu de la Brad scria, de asemenea, prietenilor săi: ,,Un cuib de români în care să crească ideile Proclamației este un lucru prin care am scoate chiar din avortarea revo- luției elementele cele mai curate pentru o viitoare mișcare (subl. ns.)” 117 *. Iată, așadar, cheia înțelegerii prospectării atît de asidue a Dobrogei, la doi ani după 1848 : nădejdea de a reînnoda firul rupt al revoluției cu miș- carea revoluționară viitoare, la care lucrau în acel timp, cele mai consec- vente personalități burghezo-democratice din Europa. Proiectele revoluționarilor români de a folosi Dobrogea ca bază de acțiune în Principate nu s-au putut realiza insă pe de-a-ntregul. în anii următori evenimentele lăsau să se întrevadă faptul că o nouă revoluție n-ar mai putea avea loc prea curând, iar crearea unui stat național se va împlini prin alte mijloace. Restabilirea autorității de stat a Moldovei asupra părții de sud a teritoriului cuprins între Prut și Nistru, prin tratatul de la Paris din 1856, a lărgit contactul Dobrogei cu Principatele pe toată întinderea sa dunăreană atît sub aspectul relațiilor general umane cît și sub aspect cultural, politic și național. în contextul prodigioasei activități de propagandă pentru unire desfășurată cu mijloace publicistice, în 1855 revista moldoveana „România Literară” formula următoarea întrebare plină de înțelesuri: „Nevoile românului din Dobrogea, în privirea morală, fiind dar ... tot aceleași cu ale tuturor celor trăitori în celelalte provincii române, oare nu trebuie să căutăm să le îndestulăm deopotrivă, ca prin îndestularea aceasta să asigurăm cît mai bine viitorul 'nostru național ?” us. Cu privire la gradul de dezvoltare a conștiinței naționale relevant apare faptul că, încă înainte de 1859, alături de denumirea curentă a Principatelor, în Dobrogea înce- puse să se folosească termenul de „Rumânia”119 * sau acela general de „țara noastră” 12°. Un raport al delegatului României la Tulcea și Sulina, C. Stoianoviei, datînd din anul 1867, atrage în mod deosebit luarea aminte prin înfățișarea unei stări de spirit fără egal de limpede exprimată. Re- dind sentimentele de puternică satisfacție a locuitorilor din Tulcea pentru ajutoiul acordat bisericii române din această localitate, delegatul României ui T. Mateescu, Projels roumains d’ezplotlalion agricole en Dobroudja au milieu du XlX-e sitele, înRevue roumaine d’histoire”, XI (1972), nr. 4, p. 657. ’ us N. Bălcescu, Opere, voi. IV, Corespondență, București, Edit. Acad. R.P.R., 1964, p. 342. us Bibi. Acad. R.S.R., Manuscrise, fond Ion Ghica, Corespondență, Mss. 81.398. u7 V. Slăvescu, op. cit., p. 51. us ,,România Literară” nr. 2, din 8 ianuarie 1855, p. 15. us Arh. Stat București, fond Ministerul de Război, Departamentul ostășesc, dosar 359/1852, f- 399. 120 Documente privind istoria Dobrogei, p. 177. www.dacaromanica.ro 884 ION BITOLEANU, GH, DUMITRAȘCU 20 îi descria „ca niște frați și patrioți hierbinți ai patriei noastre și carii au speranțe a se uni cu noi pe viitor (subl. ns)”121. Această nădejde a fost alimentată atît de nașterea statului național, cît și de recrudescența stării de nesiguranță a provinciei care, repetîndu-se tot mai stăruitor în deceniile III—VI, s-a instalat cu rezultate dezas- truoase pentru viața oamenilor începînd cu anii 1875—1876. în acest context raporturile dintre populația nemusulmană și stăpînirea turcească a îmbrăcat un caracter complex și contradictoriu. Pe măsura defectării resorturilor disciplinei feudalilor turci față de puterea centrală s-au redus și posibilitățile acesteia de a proteja, din rațiuni economice și fiscale, populația productivă din provinciile periferice. în condițiile menținerii deosebirilor fundamentale dintre popoarele creștine și cele islamice și a exaltării ideii de comunitate religioasă musulmană122, elementele înstărite ale factorului dominant turcesc sau tătăresc își găseau în afara legii uneori cu metode sîngeroase, mijloace de exploatare și intimidare a creștinilor, dintre care numeroși români, angajați ca păstori sau argați123. Acest fapt a întreținut sentimentul de revoltă împotriva stăpînirii oto- mane în general, cu care elementele feudale locale spoliatoare se iden- tificau în conștiința populației, mai cu seamă după colonizarea Dobrogei cu tătari și cerchezi, populație prădalnică, în accepțiunea veacurilor trecute, pentru care legea avea un înțeles vag și relativ. Acest sentiment s-a transformat în manifestări de rezistență activă, colective sau indivi- duale, pentru apărarea bunurilor și a vieții oamenilor. încă în 1850 Ion lonescu de la Brad a constatat că, în ciuda inter- dicțiilor impuse de autoritățile otomane, după dezarmarea românilor în vremea revoluției, locuitorii satelor românești din nordul Dobrogei țineau ascunse arme 124 în ideea unor împrejurări cînd acestea le-ar fi fost necesare. După ce, informate de trecerea armatelor rusești în Principate în 1853, autoritățile și locuitorii musuhnani înarmați au trecut la represalii împotriva creștinilor, se înmulțesc știrile despre ciocnirile cu folosirea armelor dintre proprietarii turci și păstorii români care se refugiau apoi în Principate125. Pe întreaga perioadă a războiului Crimeii, cît și după aceea, dobrogenii au furnizat sistematic autorităților militare și civile românești informații cu privire la mișcarea trupelor, starea fortificațiiloi ca și alte informații cu caracter militar126. Răscoalele naționale din Bosnia, Herțegovina și Bulgaria din 1876 au sporit nervozitatea autorităților otomane, pentru care regimul egali- tății dintre mahomedani și creștini n-a mai reprezentat un factor de reținere în reluarea persecuțiilor și violenței, cu atît mai mult cu cît funcționarii turci dețineau informații nu numai în legătură cu intensa circulație de știri și persoane în ambele sensuri ale Dunării, dar și cu sprijinirea de către România a luptei de eliberare a poporului bulgar. 12i Ibidem, p. 269. i22 Mustafa Aii Melimed, Istoria turcilor, București, Edit. Științifică și Enciclopedică, 1976, p. 343 — 344. im T. Mateescu, Știri noi despre prezența mocanilor din Dobrogea ln timpul stitpinirii otomane, 1“ ,,Revista Arhivelor” XLVIII (1971), nr. 3, p. 408. is» V. Slăvescu, op. cit., p. 74. 125 Documente privind istoria Dobrogei, p. 179 și 181. 128 Ibidem, p. 191 și 264. www.dacoromanica.ro 21 ROMANII din dobrogea 885 în același an valiul de Rusciuc ordona mutesarifului de Tulcea să ia măsuri împotriva pătrunderii prin Dobrogea a ziarelor în limba bulgară tipărite la București127 în timp ce delegatul României la Tulcea raporta Ministerului de Externe că trupele turcești cu garnizoana în acest oraș au fost dispersate la Isaccea, Hîrșova și Măcin 128 locuite de o populație creștină covîrșitor românească, pentru a preveni evenimente nedorite de autoritățile locale. în 1877, la izbucnirea războiului, românii din Dobrogea aveau conștiința momentului decisiv și a răscrucii la care se afla pămîntul lor. Victoriile armatei române în bătăliile purtate în sudul Dunării au fost întîmpinate cu mare însuflețire și cu ochii ațintiți spre patrie. în ședința senatului din 26 noiembrie 1877, în discuția asupra proiectului de răspuns la Mesajul tronului se constata că „sînt prin Dobrogea subscrieri pentru a se alipi pe lîngă România” 129. Cei care numeau aceste meleaguri „țara noastră de la hotare”, conștienți că ea stătea acolo „din vechime” 130 au dat, înainte de unirea lor cu patria mamă, o ultimă și elocventă dovadă de atașament față de frămîntatul pămînt dobrogean. în timp ce armatele turcești bombardau propriile lor centre administrative — Tulcea, Con- stanța, Cernavoda, Sulina131 iar cele rusești tratau Dobrogea ca un „terra deșerta”, săvîrșind toate excesele dintr-o țară inamică, populațiile așezate întîmplător părăseau în grabă și masiv o regiune de care nu erau legate prin resorturi trainice, capabile să sfideze timpul. Deși războiul a imprimat Dobrogei un aspect dezolant, majoritatea covîrșitoare a populației românești, în frunte cu demnitaiii, învățătorii, preoții și fruntașii obștilor au rămas neclintiți nu numai pe pămînturile lor, dar și pe pozițiile umanismului românesc. Ei au refuzat să se lase an- gajați în exacerbarea patimilor declanșate de război și, cu toate că au primit cu simpatie trupele rusești, aliate ale României, s-au opus cu suplețe dar și cu îndîrjire distrugerii Tulcei de către armata turcă în retragere, cît și arderii cartierului musulman din Hîrșova, și represaliilor împotriva populației turcești132, alături de care au conviețuit, cînd mai bine, cînd mai rău, dar într-o modalitate care excludea sentimentul răz- bunării și al cruzimii. Astfel, deși starea conflictuală n-a luat înfățișarea unei mișcări insurecționale, în condițiile existenței României, capabilă să realizeze într-o conjunctură favorabilă etapa întregirii naționale spre Marea Neagră, în Dobrogea s-a manifestat sub raport economic, cultural și chiar revoluționar o mișcare românească incontestabilă, care a servit cauzei naționale generale. Unirea Dobrogei cu România care, după unirea Principatelor în 1859, reprezenta a doua etapă importantă a procesului de constituire a statului național unitar român a fost, astfel, pregătită și înfăptuită prin 127 N. Ciachir, Contribuia la istoria Dobrogei (aprilie 1877—noiembrie 1878), p. 165. 128 Documente privind istoria României. (Războiul pentru independentă) Voi. I, paitea a II a, doc. 126, p. 129. 129 Dobrogea : Regim juridic, In Dobrogea românească, lucrare îngrijită de Elsa și G. Dimi- triu-Serea, București, Edit. „Acțiunea Românească”, f. a., p. 54. 130 Din călătoriile ieromonahului rus Partenie..., p. 42. 131 Bibi. Acad. R.S.R., Manuscrise, Arh. M. Kogălniceanu, Corespondențe, mss 101.298; J. M. Dobrogianu, Cercetări asupra orașului Constanța și împrejurimilor, Constanța, 1897, p. 36. >32 I. N. Roman, op. cit., p. 36 ; „Deșteptarea Dobrogei”, din 7 august 1893. www.dacoromanica.ro 886 ION BITOLEANU, GH. DUMITRAȘCU 22 voința marei majorități a populației însăși. Deși vremelnica administrație rusească asupra Dobrogei, exercitată din vara anului 1877 pînă în noiem- brie 1878 a tratat cu răceală și a cenzurat manifestările publice solemne pregătite de patrioții români pentru momentul cînd, pe baza Tratatului de pace de la San Stefano și hotărîrile Congresului de la Berlin urma să se instaleze în mod oficial administrația de stat a României, dobrogenii au făcut pregătiri înfrigurate, străbătute de un puternic fior patriotic, asemănătoare acelor manifestări care, peste cîteva decenii, au însoțit unirea cu țară a celorlalte provincii istorice românești. Din prezența „numeroasei poporațiuni” care manifesta ,,cu mult entuziasm”, din arcurile de triumf, tablourile alegorice cu subiect național, din steagurile tricolore împodobite cu cununi și arborate pretutindeni, cît și din cuvintele de bun venit adresate trupelor române, sosite la Tulcea la 18 noiembrie 1878 133 se desprindea conștiința participării la un moment memorabil: revenirea la patrie a unui străvechi pămînt românesc, cu rolul său protector de fort înaintat și fațada maritimă care dădea României o altă pondere în răsăritul Europei. Astfel istoria Dobrogei, parte a istoriei întregului pămînt românesc demonstrează cu putere un adevăr fundamental: acela că „jugul asupririi străine poate frîna sau întîrzia pentru un timp evoluția unui popor, dar nu poate împiedica realizarea aspirațiilor sale legitime — cucerirea liber- tății și unității, asigurarea progresului social — dacă el este hotărit să lupte pînă la capăt cu fermitate și eroism” 134. LES ROUMAINS DE DOBROUDJA ET DES MANIFESTATIONS DE LEUR CONSCIENCE NAȚIONALE AU DRBUT DE L’RPOQUE MODERNE RfiSUMfi A la fin du XV-e siecle, l’Empire Ottoman a occupe tont le territoire situe entre le Danube et la Mer Noire, la Dobroudja qui avait appartenu aux Etats roumains la Moldavie et la Valachie. Incorporee dans l’empire ă la Turquie, en tant que marche de frontiere, la Dobroudja est demeurce de par la position gâographique, le passd historique, la realitâ ethnique et la vie culturelle — spirituelle, une province historique roumaine soumise â la domination etrangere, jusqu’en 1878 lorsque, par suite de la guerre pour l’independance, elle s’est unie ă la Roumanie. Pendant la periode moderne de l’histoire de la Roumanie, dont le debut est marque par la revolution de 1821 diiigee par le patriote Tudor Vladimirescu, l’on a assure, sur le plan numerique, economique, culturel et național, non seulement la permanence de l’el ment roumain, le plus 133 Arh. M.A.E., voi. 101, dosar 71, Dl, 1878, f. 356 ; T. Voicu, V. Cotovu, P. Constanti- nescu, op. cit., p. 25 — 26: ,.Gazeta Transilvaniei”, XLI (1878) din 1/2 și 2 13 noiembrie. i>4 Programul Partidului Comunist Român, de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate înaintare a României spre Comunism, București, Edit. politică, 1975, p. 30. www.dacoromanica.ro 23 romanii din dobrogea 887 important parmi les non-musulmans, mais aussi l'amplification des rela- tions avec les Principautes et la Transylvanie et puis avec la Roumanie, apres sa constitution en tant qu’Etat. A commencer par les temoignages des XlV-e — XV-e siecles et terminant par le nombre considerable de mentions et donnees fournies par des voyageurs etrangers, hommes politiques, historiens, ethnologues et cartographes, jusqu’au XlX-e siecle, les preuves s’accumulent consid^- rablement pour demontrer la perennitd des Roumains de Dobroudja. Leur apport â la creation de circonstances historiques â meme de ren- forccr le caractere legitime de l’union de cette province ă l’Etat național roumain s’est avârâ essentiel non seulement sous l’aspect de leur nombre. Le developpement d’une force economique capable de râgenerer la pro- ductivite d’une region durement dprouvee par les guerres et l’ins^curite, l’attachement exceptionnel â la terre natale, en contraste avec la fluctuation d’autres populations qui s’y dtaient dtablies par suite d’evenements for- tuits, l’&evation d’âdifices culturels roumains, la circulation des idees appartenant ă la sphere d’interet național constituent autant de preuves des relations indestructibles entre les hommes et leur terre ancestrale. L’union de la Dobroudja avec la Roumanie, âvenement qui, apres l’Union des Principautâs, en 1859, representait la seconde 6tape impor- tante du processus d’unification naționale, vers l’ancienne region mari- time roumaine, a £t6 de la sorte prâparâe et realisee par des imperatifs de justice historique qui ont partout gouverne la formation des Etats nationaux â l’epoque moderne. www.dacaromanica.ro www.dacoromanica.ro LOCUL ȘI ROLUL LUI SPIEU HARET ÎN VIAȚA SOCIAL-POLITICĂ A ROMÂNIEI LA SFÎRȘITUL SECOLULUI AL XIX-LEA ȘI ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA (125 DE ANI DE LA NAȘTERE) DE TRAIAN LUNGU Anii situați la hotarul dintre secolul al XlX-lea și secolul nostru găseau Eomânia în plină și puternică efervescență economică, socială și politică. Nevoile generate de evoluția țării în direcția capitalistă făceau tot mai mult loc concepțiilor înaintate care se pronunțau pentru dezvoltarea industriei românești, în ciuda opoziției fățișe, pentru motive lesne de în- țeles, făcută de ideologii moșierimii conservatoare ; orizonturile înnegurate ale vieții politice începeau să se lumineze tot mai mult prin intrarea ener- gică a proletariatului în arena politică; printr-o impetuoasă simfonie, a cărei repetiție începuse încă din primăvara anului 1888, țărănimea, după un efemer contact cu ideile socialiste, anunța marea ridicare la luptă din primele luni ale eroicului și sîngerosului an 1907. în acest diversificat tablou al societății românești își desfășoară activitatea Spira Haret, una din cele mai complexe personalități ale vieții social-politice din perioada în care burghezia continuă să joace încă un rol important în opera de pregătire și de desăvîrșire a statului național român. Descendent dintr-o familie mic burgheză de numai o generație — tatăl său a ocupat funcții cu caracter judecătoresc (copist, grefier și apoi judecător) iar bunicul răzeș — Spiru Haret a pășit în viața publică ca profesor, iar în cea politică în rîndurile partidului național-liberal, partidul burgheziei românești, pe care-1 va sluji timp de aproape un sfert de secol. Intrarea în viața politică activă avea loc într-un moment puțin favorabil pentru partidul național-liberal: după o guvernare de 12 ani — vlăguit de disensiunile interne care duseseră la desprinderea rîndurilor rosetiste, slăbit prin dispariția a trei mari personalități politice care aduseseră gloria liberalismului român — Ion C. Brătianu, fratele său Dimitrie și marele Mihail Kogălniceanu — partidul național liberal se găsea, în opoziție, în fața unor adversari însetați de dorința de a guverna și, mai aproape ca oricînd de mult sperata unitate conservatoare pe care o urmăreau, în intimitatea lor, pînă și cei mai vajnici adversari: șeful recunoscut al junimismului român, Petre P. Carp, și Lascăr Catargiu, reprezentantul autorizat al conservatorismului clasic. Era, deci, de așteptat ca opoziția să fie lungă și mai anevoioasă decît de obicei. Cu toate acestea, JBEVISTA DE ISTORIE", Tom. 29. nr. 6, p. 889-895. 1978 www.dacaromaiiica.ro 890 traian ujngu 2 Spira Haret nu pregetă să intre în viața politică activă, cu dorința, ne- mărturisită la început însă tot timpul prezentă, de a sluji una din cauzele cele mai acute, omniprezente ale societății românești, cauza țărănească, cu toate implicațiile ei de ordin economic, social-politic și cultural. Dacă sub raport cultural, slujirea cauzei țărănești avea să fie făcută prin pătrunderea instrucției publice în rîndul maselor țărănești, acțiune în care Spira Haret, ca ministru al Instrucțiunii publice va avea un loc și un rol din cele mai importante, pentru descendentul de răzeș moldovean se punea, cu toată acuitatea, găsirea unor căi de îmbunătățire cît mai efi- ciente a situației economice, sociale și politice a stării țăiănimii, într-o societate în care confruntarea deschisă dintre moșierime și robii ogoarelor devenea tot mai inevitabilă. în abordarea acestei din urmă probleme, Spira Haret se găsea într-o dublă dificultate : pe de o parte, lumea satelor din principalele județe agricole ale țării luase contact cu ideile însufleți- toare ale socialismului, ceea ce obliga la găsirea unor căi cît mai atiăgătoare de apropiere a maselor țărănești; pe de altă parte, avea de făcut față disputei, tot mai deschise, dintre cele două direcții din conducerea parti- dului național-liberal: direcția pro-moșierească, al cărui lider era Dimitrie A. Sturdza și direcția nouă, condusă de Ionel Biătianu, sprijinit de „oculta” liberală, care se arată tot mai receptivă la o seamă de înnoiri, menite să ducă societatea înainte. Printre ideile înnoitoare pe care cel mai mare dintre frații Brătianu le anunța era și rezolvaiea chestiunii țărănești, pe care, firește, o înțelegea realizată în timp, pe calea întorto- chiată și anevoioasă a reformelor. Spira Haret trebuia să se alinieze uneia din cele două poziții. Făiă să se lase influențat de lupta smdă la început, deschidă în ultima ei fază, dintre cele două direcții din sînul partidului, Spiiu Haiet se va situa, prin convingerile și prin întreaga sa activitate, în aripa de stînga național- liberală. Poziție contradictorie dacă avem în vedeie faptul că el datora destul de mult lui Dimitrie Sturdza care-1 sprijinise în ascensiunea sa politică. Adoptînd o neutralitate totală în lupta pentru conducere desfășurată în rîndurile partidului din care făcea parte, Spira Haret nu va pregeta să-l critice pe susținătorul său atunci cînd convingerile sale în chestiunea țărănească erau afectate de atitudinea pro-moșierească afișată de cele mai multe ori cu ostentație de șeful partidului național-libeial. într-o scrisoare adresată în iunie 1906 lui Dimitrie Sturdza, Haiet îi atrăgea atenția că în chestiunea agrară partidul național-liberal manifestă destulă inconsecvență, față de care fostul și viitorul ministru al Instrucțiunii pu- blice exprima o puternică notă critică. „El, partidul liberal, trebuie să aibă ochii ațintiți în viitor și să înțeleagă că viitorul apaiține păturilor sociale care au încă întreaga lor vlagă și cuiățenie sufletească” *. Convingerile sale în chestiunea agrară coincideau, într-o largă mă- sură, cu preocupările partidului pe care-1 slujea, de a-și apropia masele micii burghezii, a intelectualității provenite din rîndurile țăiănimii și de a submina, în același timp, mișcarea socialistă a căiei influență cunoștea, o tot mai mare ascensiune. încă din anul 1898, în calitatea sa de ministru al Instrucțiunii publice, Spiru Haret însărcina pe învățătorul gorjan, Gh. Dumitrescu- Bumbești, imul din dascălii sătești cu o mare ascendență asupra colegilor i Spiru Haret, Oper^^jj^^tf^^^i^Cartea Românească, 1938. 3 SPIRU HAJIET 891 săi, să propage ideea constituirii băncilor populare. „La 1898, scria Dumitrescu-Bumbești mai tîrziu, Spiru Haret m-a chemat spre a-mi da •delegație de a merge în mijlocul învățătorilor, pentru a opri răspîndirea socialismului și pentru a propaga, prin cercurile culturale, noua idee de întovărășire” 2. Era tocmai perioada în care ideile socialiste găseau un teren deosebit de fertil în lumea satului, cu precădere în județele cu un pronunțat caracter agricol. Trei ani mai tîrziu, din inițiativa lui Spiru Haret apărea la București revista „Semănătorul” mai întîi sub direcția lui Alexandru Vlahuță și George Coșbuc, iar din 1904 sub cea a lui Nicolae lorga. Revista se încadra în acțiunea mai amplă pe care o preconiza Spiru Haret, de a ridica, sub raport cultural, masele țărănești în care acesta vedea clasa menită să ducă mai departe idealurile neamului românesc. Din inițiativa sa s-au creat la sate biblioteci, cluburi, cămine culturale, s-au pus bazele unor cooperative, bănci populare etc. Acțiunea de constituire a băncilor populare, „simbol al cooperației la noi” cum le numește D. Guști, operă a lui Spiru Haret, a făcut ca în mai puțin de 5 ani numărul acestora să se apropie de 3000, cu aproximativ ■500 000 membri și cu un capital de 787.068.924 lei. în procesul de consti- tuire a instrumentelor necesare pentru arendarea moșiilor, s-au pus bazele, în același interval de timp, la peste 300 de obști, care cultivau circa 210.000 ha. Au fost, de asemenea, puse bazele unui număr de 186 magazine — cooperative de consum, care desfăceau mărfuri în valoare de peste 4 milioane lei, 173 cooperative de exploatări de păduri, grădi- nării etc.3. Țărănimea a fost clasa socială asupra căreia Spiru Haret a zăbovit cel mai mult și în legătură cu care a formulat propuneri menite să ducă la îmbunătățirea condițiilor ei de viață materială și spirituală. Din acest punct de vedere, el poate fi situat în galeria marilor sprijinitori ai satului, fiind, pe bună dreptate, numit „părinte al țărănimii”. într-adevăr, nu în puține cazuri, Haret, ca într-o adevărată profesiune de credință, și-a făcut cunoscute gîndurile în legătură cu problemele centrale ale satului românesc. „Declar mai întîi că principala mea preocupare.. . va fi mai cu seamă pentru clasa țărănească. într-adevăr, această clasă este aceea care a fost mai puțin atinsă de mișcarea noastră de regenerare națională.. . de binefacerile societății moderne”. Acestei năpăstuite lumi a satului i-a dedicat Spiru Haret lucrarea „Chestia țărănească” apărută în 1905 și reeditată doi ani mai tîrziu, în care face o amplă analiză a problemei agrare în România și în care dă soluții bazate pe o profundă cunoaștere a relațiilor agrare din țara noastră. în „Chestia țărănească” Spiru Haret trage un puternic semnal de alarmă împotriva exploatării arendășești-cămătărești care, după opi- niile sale „despuia pe țărani pînă și de cenușa din vatră”. La aceeași stare a țărănimii se referea în 1905 : „Cînd unei clase întregi de oameni i se taie toate mijloacele de existență, ei ajung la disperare și nu mai știu să aleagă între ceea ce legea permite sau nu permite”. Erau aprecieri făcute pe baza 3 Gh. Dumitrescu-Bumbești, Cooperația noastră de ieri și de astăzi, București, 1928, p. 13. 3 Ale tale dintru ale tale, p. 123 — 124 (volum omagial Închinat, In 1911, Împlinirii a 60 de ani de la nașterea lui Spiru Haret). www.dacaromanica.ro 892 TRAIAN DUNGU 4 unei profunde cunoașteri a stării țărănimii, care anticipau ceea ce avea să se întîmple peste mai puțin de doi ani. Soluțiile preconizate de Haret în lucrarea imintită, pot fi astfel sintetizate : — luarea pămîntului în arendă direct de asociațiile țărănești atît din moșiile statului, cît și din cele particulare arendabile; — crearea unei diversități de „tovărășii” menite să faciliteze atît vînzarea produselor lor, cît și profesarea, în comun, a unor me- serii tradiționale ; — crearea, în continuare, a unei ample rețele de bănci populare, care să faciliteze țărănimii arendarea pămîntului necesar ; — revizuirea sistemului de impozite existente, pe care Haret îl aprecia ca „o nedreptate strigătoare” pentru țărani; — asigurarea mutuală contra secetei sau a altor calamități prin crearea caselor țărănești de asigurare. Soluțiile propuse de Haret în „Chestia țărănească” trebuiau să se împletească, după opinia sa, cu îmbunătățirea stării culturale a țărănimii. Dependența dintre latura materială și cea spirituală revine ca un leit-motiv în toate lucrările și expunerile lui Haret și se reflectă în întreaga legislație școlară elaborată în calitatea sa de ministru al Instrucțiunii publice. Deși erau izvorîte din cele mai curate sentimente față de țărănime, propunerile lui Haret erau departe de a duce la rezolvarea chestiunii agrare; prin rezultatele lor, acestea au contribuit doar într-o măsură limitată la atenuarea răului care se accentua în lumea satului. Fără să lovească în bazele sistemului agrar din Eomânia (printre altele, Haret aprecia că împroprietărirea țăranilor era pe cît de ineficientă pe atît de periculoasă), propunerile haretiene au constituit o experiență interesantă în istoria agriculturii românești; dispariția arendașilor și cămătarilor, într-un cuvînt a intermediarilor de tot felul, ca și limitarea dreptului de proprietate a moșierilor, duceau în mod indirect la dezvoltarea capitalis- mului la sate. în concepția haretiană, frămîntările sociale pe primul plan situîndu-se răscoalele țărănești — erau considerate catastrofe care trebuiau evitate, preîntîmpinate, prin aplicarea unor principii ale mecanicii în domeniul vieții sociale : el punea în fața legiuitorului sarcina de a dimi- nua monopolul claselor avute în interesul societății, pentru ridicarea la o viață omenească a părții celei mai numeroase a populației. Puțin timp după elaborarea lor, concepțiile lui Haret despre trans- formările ce trebuiau să fie aduse satului românesc aveau să fie confruntate cu trista realitate în care acesta se va găsi în primăvara anului 1907; răscoala arăta o dată mai mult că măsurile de îmbunătățire propuse cu cele mai bune gînduri nu erau decît simple paleative, că realitatea satului românesc era mult mai complexă și că măsurile ce se impuneau depășeau cadrul regimului social-politic din țara noastră. Poziția lui Haret față de chestiunea țărănească, criticile pe care nu a pregetat să le aducă organelor politice de stat ori de cîte ori se punea, într-un fel sau altul, problema agrară, ca și participarea unui număr apre- ciabil de preoți și învățători la răscoală au făcut ca în zilele înfierbîntatei primăveri a anului 1907 și după aceea să se audă tot mai multe glasuri care aduceau acuzații directe de instigare la răscoală celui care avea să redevină, www.dacoromanica.ro 5 SPIRU HAR'ET 893 pentru a treia oară, ministru al Instrucțiunii publice la 13 martie 1907. Astfel, Mihai Cantacuzino, unul din liderii partidului Conservator, con- damnînd în termeni aspri conținutul broșurii „Chestia țărănească” pe care o caracteriza drept un manifest ațîțător la răscoală, arăta că „aceasta era exaltată de dragostea țăranilor pînă la nesocotirea ordinei publice” 4. în ședințele parlamentului din 24 și 25 ianuarie 1908, C. Dissescu și T. Maiorescu, ambii în numele partidului conservator, încercau să dove- dească faptul că activitatea lui Haret în lumea satelor ar fi stat la baza izbucnirii răscoalei. Un alt lider conservator, Nicolae Filipescu, într-o alocuțiune de o duritate puțin întîlnită chiar în parlamentul românesc, atribuia lui Haret rolul de incendiator al satului românesc. „Prin mani- festările sale, S. Haret poate avea pe conștiință uciderea a mii de țărani” 5 *. Încercînd să se apere împotriva acuzațiilor ce i se aduceau, Spiru Haret nu reușește să se desprindă de teza, idealistă în fondul ei, care-1 obseda de mai mulți ani, potrivit căreia „o mișcare culturală eficientă ar fi putut preveni răscoala”. Un an mai tîrziu susținea, într-o formă mai aleasă, de fapt același lucru : ,,... vina cea mare a trecutului stă în aceea că a lăsat să se mărească prea mult distanța care separă satul de oraș, așa că glasul unuia nu se mai auzea de la celălalt”. în sfîrșit, răspunzînd acuzației de instigator pe carș i-o aducea P. P. Carp, Spiru Haret arată într-o scrisoare deschisă datată din 12 martie 1912 — anul morții sale : „Vă declar că am instigat și înainte de 1907 și după 1907, că instig și astăzi atît pe cît pot și voi instiga atît cît voi mai avea zile. Am instigat și voi instiga pentru scoaterea țărănimii din întunerec, neștiință și sărăcie, pentru scoaterea ei de sub robia străinilor și a cămătarilor, a acelora a căror parte o luați dumneavoastră prin încurajarea trusturilor, prin perse- cutarea băncilor populare și a chestiilor sătești. Instig pentru ca masa celor desmoșteniți de soartă, de intriga timpurilor și de o oligarhie fără suflet să se ridice și ei în rîndul oamenilor” ®. Dincolo de caracterul polemic pe care-1 capătă rîndurile scrisorii citate, formulate de un om politic aflat în opoziție, documentul la care ne-am referit înmănunchiază parcă întregul crez politic al lui Haret care și-a dedicat o parte din viață pentru binele celor mulți. Este una din cele mai convingătoare pledoarii pentru cauza țărănească a lui Spiru Haret. întocmai ca și marele său înaintaș întru cauza țărănească, Mihail Kogălniceanu, care în 1891, în cea din urmă apariție publică aducea de pe scaunul de Președinte al Academiei Române un cald omagiu țăranului român 7, Spiru Haret își încheia cariera politică prin această majestuoasă epistolă dedicată aceleiași cauze, pe care a slujit-o cu toată ființa sa. Nu doresc să închei acest modest omagiu înainte de a mă opri puțin asupra concepției haretiene cu privire la rolul educativ-patriotic al școlii, în general, și al istoriei, în particular, de a pregăti cetățeni demni de pildele moșilor și strămoșilor lor în apărarea gliei străbune. „Căutați a face pe copii să prețuiască evenimentele mari ale istoriei noastre mai mult decît pe acelea din istoria altor popoare. Să se convingă că strămoșii 4 D.A.D., 24 noiembrie 1907, 4 Operele lui Spira Haret, voi. I, p. LII, * Ibidem, voi, XI, p, 358 — 359. 7 M, Kogălniceanu, Emanciparea țăranilor, București, 1891, p. 28. www.dacoromanica.ro 894 traian dungu 6 lor au fost eroi care au luptat și și-au vărsat sîngele ca să conserve țara ce-i adăpostește astăzi; redeșteptați în inima lor aceeași aprinsă iubire de țară pe care ei trebuie s-o aibă ca urmași ai acelor mari eroi...”. Deschizînd la 6 iulie 1904, cel de-al 5-lea Congres al cadrelor didactice, Spiro Haret spunea : „Istoria națională este cea mai însemnată dintre toate învățămintele, căci prin ea vom putea înălța sufletul românului... Căutați ai vorbi poporului despre istoria noastră plină de atîtea pagini glorioase” 8. Și ca un desăvîrșit patriot, căruia nu-i lipsea darul de a privi peste decenii cu ochii minții sale, Spiro Haret își imagina România viitoare nu sub figura unui războinic „cu coiful pe cap și cu mîna înarmată, ci sub aceea a geniului păcii și luminii, propagînd limba și cultura românească numai prin farmecul inteligenței și geniului nostru național”. în operele lui Haret, ca și în considerațiile sale cu privire la stat, se distinge cu claritate ideea independenței și suveranității naționale, a dreptului imprescriptibil al poporului nostru de a hotărî potrivit cu propriile sale interese și năzuințe : „în prima linie, spunea Haret, avem datoria de a ne apăra drepturile noastre de stat liber și stăpîn la el acasă” ®. Sînt gînduri pe care mintea clarvăzătoare și inima de patriot a lui Haret le-a plămădit cu peste 6 decenii în urmă, fără însă ca marele patriot român să îndrăsnească, măcar, să viseze atunci, că acestea vor deveni, în zilele noastre, principii de bază ale politicii externe ale țării noastre, stăpînă pe propriile ei destine. Om politic burghez, legat prin mii de fire de pămîntul acestei țări pe care au trăit și s-au jertfit cei mai buni fii ai poporului nostru, patriot și om de știință emerit, Spiru Haret se înscrie în constelația generației care-și leagă numele de opera de consolidare a României moderne, ca o personalitate complexă, demnă de prețuirea pe care societatea noastră, socialistă o acordă iluștrilor ei înaintași. LA PLACE ET LE ROLE DE SPIRU HARET DANS LA VIE SOCIO-POLITIQUE DE LA ROUMANIE A LA IFIN DU XlX-e SlUCLE ET AU D^BUT DU XX-e SIfiCLE RfiSUMfi L’6tude, present^e sous forme de communication au symposium organism par l’Academie de la R^publique Socialiste de Roumanie, l’Aca- demie des Sciences Sociales et Politiques et le Ministere de 1'Educați on et de l’Enseignement lors du 125-e anniversaire de Spiru Haret, aborde l’activit^ deployee par l’illustre savant roumain, une des plus complexes personnalitAs de la societ£ roumaine de la p^riode d’importantes mutations sociales, ^conomiques et politiques enregistrees en Roumanie ă la crois6e des XlX-e et XX-e siecles. Adepte de la nouvelle ligne d’orientation du parti național liberal Spiru Haret se situe parmi les principaux d6- 8 Ale tale dintru ale tale, p. 151. • Operele lui Spiru Haret, voi. VIII, Polemice și Politice, 1905—1907, p. 309. www.dacoromaiiica.ro 7 SPIRU HARET 895 fenseurs de la cause de la paysannerie, ayant contribui par tonte son acti- vit6 ă la preparation et au deroulement de la grande revolte paysanne de 1907. Ses ceuvres aussi bien que ses considerations sur l’Etat râvelent clairement l’idâe de l’indâpendance et de la souverainet^ naționale, du droit imprescriptible du peuple roumain de d^cider de lui-meme, confor- m^ment â. ses propres interets. Homme politique bourgeois, professant des id6es progressistes, patriote et homme de Science distinguâ, Spiru Haret se situe parmi les personnalit6s marquantes du pays, dont le nom se rattache ă l’ceuvre de consolidation de la Roumanie moderne. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro 200 DE ANI DE LA PROCLAMAREA INDEPENDENȚEI STATELOR UNITE ALE AMERICII ISTORIOGRAFIA S.U.A. DESPRE PRIMA REVOLUȚIE AMERICANĂ DE ALEXANDRU VIANU Revoluția americană, evenimentul central al istoriei poporului american, a fost, totodată, ,,o mare piatră de hotar în dezvoltarea istorică a capitalismului mondial” 1. Problemele de bază ale războiului revoluționar din anii 1775—1783 dus de coloniile nord americane împotriva dominației britanice, război caie a marcat declararea independenței și constituirea marii republici federative — Statele Unite ale Americii, au ocupat încă de la început, de acum aproape două secole, un loc deosebit în istoriografia americană. S-a scris foarte mult și s-a publicat un volum uriaș de izvoare documentare de tot felul. Și, cu toate acestea, în principalele probleme : cauzele războ- iului, caracterul său, forțele motrice, locul și rolul forțelor de clasă, poziția și rolul liderilor politici, ideologici, militari, rezultatele războiului ca și însemnătatea lui, în toate, există o mare diversitate de puncte de vedere, adesea direct contradictorii, o mare varietate de concepții istorice, multe din ele total opuse una alteia. De pildă, unii consideră că războiul de independență nici nu a fost o revoluție, alții că era o revoluție, dar o revoluție conservatoare și așa mai departe. Nu există o unitate în ceea ce privește cînd a început revoluția, cînd s-a terminat și dacă ea s-a terminat sau încă continuă, cum se susține de către unii2. 1 William Z. Foster, Schijă a istoriei politice a celor două Americi, București, 1954, p. 137. ’ Richard B. Morris, Introduction in ,,The Development of a Revolutionary Mentality. Papers presented at the first symposium, May 5 and 6, 1972”, Library of Congress, Washington, 1972, p. 4. Aprecierile contradictorii au sporit neîncetat odată cu dezvoltarea capitalismului, cu agiavarea luptei de clasă. Se știe că complexul de probleme legate de revoluție este strins legat de istoria colonială a S.U.A. Cercetătorul acestei perioade se ciocnește și el de o vastă literatură, de un noian de publicații de izvoare și de aceeași mare diversitate de puncte de vedere, care se contrazic unele pe altele, de aceeași mare varietate de concepții istorice opuse una alteia. Istoricul Jack P. Greene pe care am avut onoarea a-1 cunoaște la București, într-un studiu relativ recent cu privire la istoriografia americană a istoriei coloniale consideră că , ,în ciuda Înfăptuirilor remarcabile In ultimele trei decenii, cunoștințele noastre slnt Încă prea fragmentare și caracterul temei este prea complex pentru orice fel de formă de generalizare” ... (The Beinterpretation of Early American History, editat de R. A. Billington, N. Y. 1968, p. 176). Această concluzie nu prea Încurajatoare, acum la aproape două veacuri de cercetări și studii, nu pune oare un mare semn de Întrebare varietății de puncte de vedere și de concepții istorice, nu sugerează oare criza metodologică a istoriografiei burgheze? nu reflectă ea oare nu abundența de concepții istorice, ci lipsa unei concepții istorice cu adevărat științifice? nepu- tința istoriografiei burgheze In fața istoriei? ..REVISTA DE ISTORIE", Tom. 29, nr. 6, p. 897-920, 1976 www.dacoromanica.ro 898 ALEXANDRU VTANU Vom încerca să urmărim în linii generale evoluția punctelor de ve- dere, a tendințelor și curentelor în istoriografia S.U.A. cu privire la istoria primei revoluții americane, știind de la început că nu este posibil de a da o imagine cît de cît completă a acestei teme mari și complexe în limita spațiului ce-1 avem. Prima „generație” de lucrări despre revoluție este opera participan- ților direcți și a contemporanilor 3. Interpretarea evenimentelor a fost firește influențată de lupta dintre patrioți și loialiști și după 1787 dintre federaliști și antifederaliști. David Ramsay (1749—1815) de profesie medic, participant la războ- iul de independență, om politic, federalist, a publicat în 1785 „Istoria revoluției în Carolina de Sud” în două volume și în 1789, în două volume „Istoria revoluției americane”. Deși Ramsay a copiat numeroase pagini de material faptic din „The Annual Register” fără a indica vreo sursă4, un deosebit interes îl prezintă concepția lui despre cauzele războiului. După Ramsay, tradiția puritană a creat în colonii o stare de spirit împotriva tiraniei și de afir- mare a drepturilor coloniștilor la libertate (adică la dreptul de proprie- tate) la libertatea naturală și la dreptul de opinie personală” („to natural liberty, and the right of private judgement”). Războiul nu a fost pricinuit de nemulțumiri de ordin economic, ci de faptul că la un moment dat „era necesar pentru unitatea imperiului ca anumite legi [ale Parlamentului britanic] să fie extinse asupra întregului. Din punct de vedere al situației locale, a coloniilor, era tot atîta de rezonabil ca legislaturile lor să fie cel puțin în anumite domenii independente”. Conflictul avea la bază un principiu constituțional și războiul putea fi evitat dacă Anglia ar fi adoptat „o linie de mijloc” 5 * *, și nu una de mînă forte. Cam în același timp a apărut monografia lui William Gordon8, fost pastor timp de 14 ani în Massachusetts. Simpatizant al revoluției, el a adunat numeroase documente cu care s-a întors în 1786 în Anglia unde și-a scris istoria sa. 3 Numărul lucrărilor consacrate războiului de independență a crescut relativ rapid In ultimele două decenii ale sec. XVIII și primul pătrar al sec. XIX. Nivelul științific al acestor lucrări oglindea stadiul tn care se afla știința istorică tn acea vreme. Istoricul Jeremy Belk- nap (1744 — 1798) a fondat in 1791 prima societate istorică din S.U.A. — Massachusetts His- torical Society care, tn anul următor, a publicat un prim volum de , .culegeri” de materiale istorice. Societăți asemănătoare au luat ființă ulterior In Connecticut, New York și alte state. Un pas Însemnat l-a constituit Înființarea, conform deciziei din 24 aprilie 1800 a Congresului S.U.A. a unei biblioteci naționale la Washington — Biblioteca Congresului, ulterior depozit legal de exemplare din toate lucrările și materialele privitoare la istoria S.U.A. și unde slnt păstrate numeroase colecții speciale ca de pildă arhiva lui Thomas Jefferson. în acele vremuri, editarea de izvoare era mai mult opera unor pasionați și lucrările purtau pecetea subiectivi- tății și a arbitrariului. Jedidah Morse (1761 — 1826) a publicat tn 1797 ,,The American Gazet- teer” culegere de fragmente extrase din articole apărute In periodicele din anii revoluției. Izvorul principal a continuat Insă să fie o bucată de vreme culegerea britanică ,,The Annual Register” (editată din 1758 și care apare și In zilele noastre). 4 Vezi Orin G., Libby Ramsay as a Plagiarist, tn,,American Historical Review”, voi. VII, 1901-1902, pp. 697 - 703. 5 D. Ramsay, The History of the American Revolut ion, voi. I, Philadelphia, 1789, pp. 54 - 55. ’ W. Gordon, The History of the Rise, Congress and Establishment of the Independence of the United States of America, vols. I — IV, London, 1778. www.dacaromaiiica.ro 3 ISTORIOGRAFIA S.UjA. 899 Atmosfera din Londra era însă net ostilă Americii și prietenii lui Gordon care i-au citit manuscrisul au considerat că era prea favorabil eauzei americanilor și, deci, în această situație nu va găsi editor. Gordon a tot schimbat, a renunțat la numeroase materiale documentare pe care le-a înlocuit cu lungi extrase din „The Annual Register”. în forma sa finală, lucrarea nu a mai reprezentat vreo valoare 7. Se cuvine să menționăm pentru datele sale autobiografice și istorice opera lui Mercy Otis Warren (1728—1814) 8 *, sora lui James Otis și soția lui James Warren, cunoscuți militanți radicali ai revoluției. Antifede- ralistă militantă, ea a scris cu pasiune, viu, colorat, exprimîndu-și cu franchețe părerile despre unii lideri ai loialiștilor ca și ai revoluției, precum și convingerile ei patriotice și democratice. S-a dezvoltat totodată, încă de pe atunci și o istoriografie americană care a privit războiul și urmările lui de pe poziții contrarii. Istoricii loialiști au condamnat războiul de independență și au deplîns consecințele lui. Fostul viceguvernator al lui Machassusetts, Thomas Hutchinson (1711—1780) care, la început, s-a opus legii zahărului și legii timbrului și apoi, după ce „Fii libertății” i-au devastat casa, a devenit avocatul menținerii autorității și puterii Londrei, a căutat să argumenteze că nu au existat cauze obiective și raționale pentru ridicarea coloniilor împotriva metropoleifl. Același punct de vedere îl susține : Jonathan Boucher (1738—1804)10 11, George Chalmers (1742—1825) și alții. G. Chalmers afirmă că dominația Londrei a reprezentat un fel de „veac de aur” pentru colonii și că nu a existat nici în ceea ce privește legile și nici în ceea ce privește istoria vreo bază pentru pretențiile coloniilor u. Cu tratatul de pace de la Gând din decembrie 1814 dintre S.U.A. și Marea Britanie, s-a deschis un nou mare capitol în istoria Statelor Unite. Rupîndu-se de conflictele europene, avînd mîinile libere, ele vor urma o „cale americană” împingînd expansiunea spre sud, pînă la Rio Grande, spre vest și spre nord-vest pînă la Pacific. Expansiunea, însoțită de dezvoltarea impetuoasă a economiei, ambele procese influențîndu-se reciproc a dat un nou curs vieții social politice, conducînd la noi interese, noi cauze de fricțiuni, noi conflicte. S-au agravat contradicțiile dintre burghezia industrială și plantatorii sclavagiști, ciocnirile dintre fermieri și partizanii sclaviei cu prilejul stabilirii primilor în pămînturile libere din vest, acțiunile muncitorilor împotriva exploatării patronale, alungarea violentă a indienilor de pe pămînturile lor, lupta negrilor pentru eliberarea lor din lanțurile sclaviei și împotriva discriminării rasiale. Conflictul dintre Nord și Sud se reliefa tot mai pregnant, învrăjbind spiritele și înăsprind la maximum luptele social-politice. Dreptul de vot a fost mult lărgit, censul de avere anulat și, în jurul celor două partide, 7 Vezi: David D. Van Tassel Recording America’s Past: An Interprctation of the Deve- lopment of Historical Studies in America: J607—18f:4, Chicago, 1960, pp. 31 — 46. 8 M. O. Warren, History of the Pișe, Congress and Termination of the American Revolution, interpased tvith Biographical, Political and Moral Observations, vols. I — III, Boston, 1805. 8 T. Hutchinson, History of the C.olony of Massactiussetts-Boy vols. I - IV, London (voL I, a apărut în 1764, iar voi. III în 1828). 10 I. Boucher, A Vieiv of the Causes and Consequences of the Amerrican Revolution, London, 1797. 11 C. Chalmers, Introduction to the History of the Revolt of the American Colonies, London, 1782. www.dacoromanica.ro 900 ALEXANDRU VI ANU 4 devenite tradiționale, republican și democrat, s-a ridicat o pletoră de oameni politici de profesie, proveniți din clasa mijlocie în permanentă creștere. Istoriografia, precum și celelalte laturi ale vieții spirituale, a fost influențată de mutațiile ce aveau loc în societatea americană, de consti- tuirea și divizarea forțelor de clasă, de complexitatea situației politice. Deși încă nu se precizaseră criteriile științifice în domeniul publicării de izvoare, editarea lor a cunoscut un adevărat saltla. Cel care a deschis o nouă etapă în istoriografia americană a fost George Bancroft (1800—1891). Absolvent al colegiului Harvard (1817) el și-a continuat studiile la Berlin și Gottingen. Reîntors în patrie a intrat în viața politică și a ocupat importante demnități: Secretar de Stat al Flotei în administrația președintelui Polk, ambasador în Anglia (1846 — 1849) și în Germania (1867—1874). George Bancroft este considerat fondatorul școlii romantice, așa numitei „școli timpurii”. Opera care i-a adus faima „Istoria Statelor Unite de la descoperirea continentului american” 12 13, în zece volume, a cunoscut în timpul vieții sale 26 de ediții. Romantismul, în istoriografia americană, nu a mers pe linia criticii realității prezente de pe pozițiile idealizării trecutului. Proslăvind tre- cutul, adică perioada colonială, s-a căutat să se sublinieze totodată că istoria poporului american cunoaște o cale proprie „deosebită”, „excep- țională” ce ar putea servi ca „model” pentru restul lumii. Aceste teze na- ționaliste străbat ca un fir vizibil întreaga lucrare. Primele patru volume sînt consacrate istoriei coloniale pînă la terminarea Războiului de șapte ani. Principala atenție Bancroft o acordă revoluției americane. Și el o privește, pentru prima oară în istoriografie, ca o etapă a istoriei naționale și nu a unor state din Sud sau din Nord, în ciuda eforturilor depuse de a pune în valoare o vastă documentație (și din arhivele europene) și a afirmației sale că scrie istoria cu „liber- tatea unui cuget imparțial”, Bancroft a parafrazat abundent, cu dezin- voltură izvoarele, preluîndu-le adesea necritic14 și nu și-a ascuns prefe- rințele și simpatia pentru Noua Anglie. în concepția istorică a lui Bancroft, vădit influențată de teoria filozofiei istoriei a lui Hegel, istoria americană este dezvoltarea progresivă 12 Hezekiah Niles (1777 — 1839) a publicat Principles and Acts of the Revolution in America (1822); Jonathan Elliot (1784 — 1846) a editat In 5 volume The Debates in the Seoeral States Conoenlions on the Adoplion on the Federal Conslilutions” (1830 — 1845). Au fost cercetate arhive din Anglia. Franța, Olanda, și Jared Sparks (1789 — 1866), professor de istorie veche și modernă la Colegiul american, la Harvard, a editat The Diplomatic Corespondence of the American Revolution, vols. I — XII (1829 — 1930); The Life of Gouoerneur Morris, vols. I — III (1832) The Life and Wrilings of George Washington, vols. I — XII (1833 — 1839); The Works of Benjamin Franklin, voi. I — X (1836 — 1840); The Correspondence of the American Reoolution (voi. I — IV (1853). Peter Force (1790 — 1868) a editat ‘’u autorizația Congresului S.U.A. American Arhives, documentele Congresului Continental 1774 — 1776 in 9 volume (1837 — 1853). Unele societăți istorice (intre 1830 — ,850 s-au Înființat Încă 35 societăți istorice) au inițiat deasemenea editarea de documente iar revista ,,The North American Revicw”, Înfiin- țată in 1815, a pledat pentru punerea in valoare a materialelor istorice. 13 George Bancroft, History of the United States from the Discovery of the American Con- tinent, voi. I X, Boston, 1834 — 1874. 14 Vezi și N. H. Dawes and F. T. Nichols, Revaluing Bancroft in „New England Quarter- ly” nr. VI, 1933, pp. 279 — 293. , www.dacaramanica.ro 5 ISTORIOGRAFIA S.UA 901 a ideii fundamentale de la începuturile Americii — ideea de „libertate”. „Spiritul coloniilor de la începutul începuturilor cerea libertate” ; „Cei mai buni britanici au emigrat în căutarea libertății” 16. Concepînd istoria americană ca o manifestare a înțelepciunii divinității, Bancroft releva drumul ei deosebit, excepțional „datorită însușirilor locuitorilor colo- niilor”. „Ei erau mai sincer religioși, mai bine educați, cu cugete mai senine, și cu moravuri mai pure decît din oricare republică de odinioară” 16. Revoluția americană, după Bancroft, a constituit una din măsurile luate de divinitate pentru îmbunătățirea societății în mersul ei înainte spre „epoca de aur” a umanității. Ca și Mercy Otis Warren, Bancroft a văzut revoluția ca o luptă dintre forțele „binelui” și ale „răului” și a susținut justețea, inevitabilitatea și revoluționarismul războiului pentru inde- pendență. După el, revoluția era o manifestare firească și logică a spiri- tului american, dat fiind faptul că „Tirania și nedreptatea au populat America cu oameni crescuți în suferință și restriște”. „Revoluția ameri- cană. .. a crescut firesc și inevitabil din lanțul evenimentelor trecutului datorită bazei generatoare de credință vie” 17. Patrioții întruchipau forțele binelui, „providența cerea de la ei jertfirea de sine”. Forțele răului erau reprezentate de George al III-lea, un tiran neîndurător, mînat de „ură față de reformă și de o aversiune față de filozofia libertății și a puterii populare”. Bancroft acordă un rol central regelui în declanșarea revoluției americane. El ignoră, de regulă, factorii economici, sociali. în concepția lui Bancroft americanii erau un popor care „nu cunoștea diferențe de origine, opinii, privilegii de clase, religii dominante, puterea politică a proprietății” 18. Și acest popor s-a ridicat la revoluție (astfel numește el de-a lungul întregii sale opere războiul de independență), pentru a apăra principiul libertății împotriva tiraniei. Istoria revoluției este redată numai sub aspectele ei politice, militare, diplomatice, religioase. Negarea naturii de clasă a revoluției și refuzul de a releva pozițiile elementelor eterogene ce alcătuiau coaliția patrioților, l-a condus pe Bancroft atît la simplifi- carea procesului complex al locului ocupat de diferitele forțe de clasă și sociale în anii revoluției, cît și la imaginea eronată a lipsei de contradicție în rîndurile revoluționarilor. Vorbind despre rezultatele revoluției, Bancroft enumeră: „procla- marea egalității tuturor oamenilor”, „îngrădirea și condamnarea nego- țului cu sclavi”, „separarea religiei de instituțiile statale”, „libertatea cuvîntului, presei”, „posibilitatea dezvoltării industriei”. Bancroft con- sideră că triumful revoluției a însemnat victoria „principiilor păcii veșnice și a frăției generale”, instituirea „democrației plebeice” în locul unui „im- periu arogant”, constituirea unei cîrmuiri „care se identifică cu interesele poporului și care se bxzează exclusiv pe devotamentul acestuia”. Astfel, pentru prima oară s-a înfăptuit în lume — ca urmare a victoriei revo- 16 G. Bancroft, op. cit., voi. I, p. VI. 16 G. Bancroft, op. cit., voi. VI, p. 474. 17 Ibidem. 18 G. Bancroft, î’/i” History of the Formation on the Constitution of the United States, voi. II, N. Y., 1882. p. 321. „ www.dacoromanica.ro 7 - c. 1250 902 alexandru vianu 6 luției — idealul libertății, al „egalității drepturilor omului”, fericirea și bunăstarea tuturor. în întreaga lucrare respiră cu putere accente naționaliste, spiritul «ptimist al burgheziei americane în ascensiune, forța crescîndă a tinerei republici, tendința de a situa S.U.A. în fruntea progresului mondial. Istoricii romantici, Bancroft și discipolii săi, au dominat în istorio- grafia americană pînă pe la ultimul pătrar al veacului al XlX-lea. Prima critică de amploare împotriva „școlii timpurii” a romanticilor, a apărut chiar în anii înfloririi acestei școli. Richard Hildreth (1807—1865) absolvent al Colegiului Harvard (1826), ziarist, jurist și istoric, s-a făcut cunoscut prin o serie de studii pe teme economice și sociale dar, mai ales, prin nuvela antisclavagistă „The Slave : or Memoirs of Achy Moore” (1836). Numele lui a rămas totuși legat de lucrarea sa fundamentală consacrată istoriei Statelor Unite 19. Hildreth respinge interpretarea lui Bancroft cu privire la istoria colonială a S.U.A. ca o manifestare a divinității. El își propune să spargă „balonul de spumă al veacului de aur colonial cu însușirile sale de basm și puritate” și privește critic intoleranța religioasă a primelor valuri de puritani. Hildreth condamnă cu tărie existența sclaviei — instituția specifică a S.U.A. Subliniind însemnătatea revoluției, el considera, tot- odată, necesar de a supune evenimentele unei analize mai obiective. Astfel, el respinge teza unității din interiorul revoluției, relevînd serioasele divergențe apărute cu privire la proclamarea independenței coloniilor. Hildreth își propune să redea „istoria financiară, economică și politică a coloniilor și a revoluției” și, pentru aceasta, „să încerce să urmărească, [în evoluția lor] instituțiile noastre religioase, sociale și politice”. El acordă însă un spațiu precumpănitor istoriei politice, mărginindu-se la scurte referințe cu privire la factorii social-economici. Descriind pe larg eroismul ostașilor, rolul însemnat pe care l-au avut „oamenii liberi”, plini de caracter și energie care s-au luptat cu bărbăție „pentru fermele și căminele lor”, Hildreth remarcă și slăbiciunile: „strategie greșită”, „vădită lașitate pe cîmpul de luptă”, „dezordine”, „dușmănie”, „suspi- ciune”. El încearcă să sfărîme mitul creat în jurul liderilor revoluției. „Este necesar pentru părinții noștri, și pentru noi înșine, pentru adevăr și filozofie de a prezenta pe tărîmul istoriei pe creatorii națiunii noastre nu acoperiți de bujori patriotici și nu învăluiți de apologii și justificări viclene, ci... adesea aspri, brutali, mărginiți, superstițioși și greșind, dar întotdeauna serioși, corecți, sinceri și plini de bărbăție”. Pentru prima oară în istoriografia americană, Hildreth a subliniat influența negativă a sclaviei pentru mersul revoluției, arătînd că menținerea ei contrazicea unul din principiile fundamentale ale Declarației de Independență. Potrivnicii lui Hildreth l-au acuzat de faptul că nu a adus noi materiale documentare, că a utilizat neștiințific izvoarele, că nu avea „o tratare filozofică” și au reușit să împiedice numirea sa ca profesor la colegiul Harvard. Poziția critică a lui Hildreth față de retorica excesivă a lui Bancroft a învins însă pînă la urmă și opera sa a cîștigat mereu noi aderenți. 19 R. Hildreth, The History of the United States, vals 1 — 6, N. Y., 1819 — 1852. (Lucrarea cuprinde perioada 1492—1821. Revoluției li este consacrat volumul III). www.dacoromanica.ro 7 ISTORIOGRAFIA S.U.iA. 903 Generația de după terminarea războiului civil a fost martora unor prefaceri rapide și profunde cum nu cunoscuse nici o altă generație ante- rioară. Nimicirea sclaviei și acordarea de loturi gratuite din pămînturile obștești au deschis calea pentru dezvoltarea accelerată a capitalismului în întreaga țară, pentru popularea și punerea în valoare a peste jumătate din teritoriul continental al Statelor Unite, formarea monopolurilor și a capitalului financiar, alăturarea țării la lupta dintre marile puteri europene pentru reîmpărțirea lumii și crearea unui imperiu american. Datorită exploziei demografice, resurselor lor imense, marilor capitaluri acumulate, aplicarea progreselor realizate în știință și tehnică precum și faptului că nu au întreținut forțe armate însemnate, Statele Unite ale Americii au ajuns să ocupe la sfîrșitul secolului XIX primul loc în lume din punct de vedere economic (în anii 1896—1900 dădeau 31,1% din pro- ducția industrială a lumii). în istoriografia americană au apărut noi tendințe; orizontul asupra istoriei s-a lărgit, evenimentele au fost cercetate pe mai multe planuri, s-a acordat mai multă atenție factorilor sociali și economici. în univer- sități s-au înființat catedre de istorie americană, prima fiind la Universi- tatea Corneli (1881). Au apărut noi societăți de istorie; în 1884 cînd a fost fondată American Historical Association, erau deja peste două sute de societăți bine închegate, unele din ele specializate în domeniul anumitor discipline ca genealogia, știința, religia, etc. A continuat publi- carea materialelor de arhivă, iar cîmpul cercetărilor s-a lărgit acordîndu-se îndeosebi atenție problemelor istoriei coloniale. De-abia în această perioadă se poate vorbi de o reală, autentică profesionalizare a științei istorice. în același timp, odată cu declanșarea primului război imperialist — americano-spaniol în 1898,cu intrarea imperialismului american pe arena mondială s-au intensificat în lucrările de istorie și teoriile conservatoare, antidemocratice, ideile rasiste șoviniste. Din punct de vedere al metodologiei, istoriografia americană ar putea fi împărțită în două tendințe net distincte : prima, istoricii trebuie să se rezume la a aduna cît mai multe fapte bine documentate. De aici, fetișismul izvorului, a documentului, ridicarea lui la rangul de valoare absolută. Nu era nevoie, era considerată chiar vătămătoare reflexiunea teoretică, filozofică a istoricului căci ea ar introduce în știința pozitivă elemente de speculație, de arbitrat. A doua, istoricii trebuie să privească dezvoltarea societății ca o continuare a dezvoltării naturii; de aici, încercarea de a explica — pe baza unui cît mai mare număr de fapte bine documentate — dezvoltarea socială și raporturile dintre oameni prin extinderea mecanică asupra vieții sociale a legilor naturii. Perioada colonială și istoria revoluției au căpătat noi interpretări. Așa numita „școală teutonă” se fundamenta pe ideea larg răspîndită în universitățile din Germania cu privire la originea teutonică a instituțiilor engleze. Odată cu deplasarea lor de pe malurile Rinului în insulele britanice triburile anglo-saxone au adus cu ele și ideea de „libertate” concretizată și în instituțiile respective. Colonizînd America de Nord, britanicii au transferat în Lumea Nouă aceste idei ale vechilor triburi germanice, care www.dacaromanica.ro 904 AUEXAIMJRU VIANU 8 și-au găsit încununarea în proclamarea independenței și în Constituția S.U.A.20 21. Astfel, Henry Cabot Lodge (1850—1924) arăta că puritanii „au reprodus în Lumea Nouă. .. în toate trăsăturile sale esențiale regimul obștei, care fusese transferat de anglosaxoni din pădurile Germaniei în Anglia în urmă cu mai bine de un mileniu” a. Ignorînd diferențele de orîn- duiri social-economice, adepții școlii teutonice — folosind o metodologie proprie, a „politicii comparate” deoarece „numai prin legi și instituții politice forțele sociale devin în sens larg operative” căutau să dovedească identitatea dintre obștea vechilor germani cu instituțiile politice ameri- cane. Herbert Baxter Adams (1850—1901) a consacrat cîteva studii, considerate drept fundamentale de către adepții școlii teutonice în care argumenta identitatea dintre comunitățile puritane din coloniile Noii Anglii cu obștiile germanice 22. J. Fiske (1842—1901) considera că revo- luția americană era încheierea „războiului civil” din Anglia început cu „revoluția glorioasă” din 168 8 23. El a căutat să argumenteze totodată teoria originii „cavalerești” a clasei conducătoare din Virginia după care marii plantatori erau urmașii nobilimii emigrate din Anglia în anii 1640 — 1660, fapt care ar fi avut o uriașă însemnătate pentru desfășurarea ulte- rioară a istoriei americane 24 *. Fiske susținea că ideile „democratice” de libertate și de auto- administrare locală sînt de origină „ariană” și au fost aduse de coloniști din Anglia în timp ce ideile „tiranice” ar fi de origină olandeză și aduse de coloniști din alte țări. Această schemă rasistă servea ca bază ideii 20 în anul 1900 unul din cele mai izbitoare fenomene sociale — arată Esmond Wright — era extinderea căsătoriilor dintre fiicele și fii milionarilor americani cu membri ai aristo- crației britanice ruinate. Joseph Cbamberlain și Theodore Roosevelt erau preocupați de Înche- ierea unui acord anglo-american-german; anglo-americanii au adoptat o politică comună față de China și au ajuns la o Înțelegere cu privire la puterea lor navală. Aceste probleme comune diplomatice precum și interese comune sociale și politice au făcut ca vechea istorie națio- nalistă să nu mai fie la modă, să nu mai reziste (Esmond 'Wright, Historians and the Reoolution în Causes and Conscquences of the American Reoolution ed. by E. Wright, Chicago, 1966, p. 25 - 26). 21 H. C. Lodge, A Short History of the English Colonies in America, N. Y., 1900, p. 414. H. C. Lodge, istoric, profesor la Harvard In anii 1876 — 1879, a fost cunoscut și ca unul din cei mai naționaliști politicieni americani. Fiind președintele Comitetului Senatului pentru Afacerile Externe, el a condus campania izolaționistă Împotriva Tratatului de la Versailles și a Socie- tății Națiunilor. A scris biografiile lui Alexander Hamilton (1882), Daniel Webster (1883), George Washington (2 voi. 1888 — 1889) și clteva monografii istorice. 22 H. B. Adams, The German Origin of New England Towns, In „John Hopkins Studies in Historical and Political Science”, 1 Serie 1883, No 2; idem, Norman Constables in America, ibid, no. 8. H. B. Adams, doctor In istorie de la Heidelberg (1876) a fost profesor la Uni- versitatea John Hopkins. El a fondat revista John Hopkins Studies in Historical and political Science (1882) și s-a bucurat de o reală autoritate și influență asupra istoricilor din vremea sa. H.B. Adams la Universitatea John Hopkins, John William Burgess (1844—1931) la Columbia. William Graham Summer (1840 — 1910) la Yale și alții au răsplndit o serie de teorii-sinteză dintre școala teutonică și darvinism. 25 John Fiske, The Ecginnings of New England, Boston, 1902, p. 347. J. Fiske a fost, unul dintre cei mai zeloși propagandiști ai teoriei social darviniste. Numai intre 1880 — 1902 a publicat 21 de monografii pe teme istorice și alte lucrări In domeniul filozofiei. 24 Inconsistența acestor teorii a fost dovedită Încă pe vremea lui J. Fiske ; vezi : Ph. Bruce Economic History of Virginia in the Seventeeth Century, N. Y.-London, 1895. Dealtfel, lucrările lui Fiske slnt superficiale, folosirea izvoarelor de bază arbitrară inergind plnă la falsificarea fap^ telor și datelor. www.dacoromanica.ro 9 ISTORIOGRAFIA S.UjA. 905 „superiorității rasei anglo-saxone”, teoriei „destinului vădit” (Manifest Destiny) după care S.U.A., unde ideea de „libertate” triumfase, aveau o „misiune civilizatoare” de împlinit în întreaga lume. în cele două volume consacrate revoluției americane, Fiske se ocupă îndeosebi de problemele militare, ignorînd pe cele economice și politice. J. Eiske, Theodore Eoosevelt25 și alți „apostoli ai expansiunii” au căutat să argumenteze cu „teorii” istorice că „destimd” Statelor Unite nu trebuie să fie stăvilit de apele Oceanului, că este necesară crearea unui imperiu american ale cărui fruntarii nici n-au fost definite. Moses Coit Tyler (1835—1900) profesor de istorie americană la Universitatea Corneli, Charles Kendall Adams (1835—1902) profesor de istorie Ia Universitatea Michigan și alții au arătat că sensul revoluției americane poate fi înțeles numai prin studierea ideilor ei „revoluția a fost provocată de idei și s-a bazat pe idei”. După acești istorici, revoluția era opera unei elite intelectuale care au inițiat-o fără a avea rațiuni serioase. Majoritatea americanilor a fost împotriva declarării independenței și argumentația loialistă era corectă26. Problemele economice, politice, sociale sînt ignorate. Criza metodologiei istoriografiei burgheze americane se manifesta prin accentuarea tendințelor conservatoare. „înaintarea lentă, ritmică și moderată nu revoluția și nici stagnarea, credința în ordinea existentă în principiile fundamentale, în progresul reglementat, susțin baza necesară bunăstării naționale” 27 și, totodată, prin afirmarea concepțiilor prezen- teiste, a negării istoriei obiective și a cunoașterii ei, a unei atitudini prag- matice față de istorie, a utilizării ei pentru necesitățile prezentului. James Harvey Eobinson (1863—1936) profesor de istorie europeană la Uni- versitatea Columbia cerea istoricilor să „utilizeze” astfel datele „trecu- tului”, ca ele să contribuie la înlăturarea „greutăților din viața noastră de astăzi” 28. în istoriografia americană cu privire la războiul de independență s-au afirmat în aceea perioadă două orientări principale : „Școala impe- rială” și „școala economistă”. Apariția școlii imperiale a fost legată de aplicarea metodelor de cercetare și de analiză critică a documentelor ale curentului pozitivist în istorie, de influența istoriografiei britanice. Herbert Levi Osgood (1855—1918), fost profesor la Columbia, afirma că istoria Americii coloniale era o continuare firească a istoriei 26 Theodore Roosevelt (1859 — 1919) al 26-lea președinte al Statelor Unite, s-a ocupat și cu istoria, cele mai importante din lucrările sale fiind : The Winning of the West, vols. 1 — 4, N. Y., 1889 — 1896 și Gouvemcur Morris, Boston 1888. După Th. Roosevelt, In războiul de indepen- dență ,.britanicii s-au luptat contra, iar americanii pentru cauza predestinată de destinul rasei”. Războiul a fost cauzat de o politică eronată, de miopia regelui și miniștrilor tory, iar din punctul de vedere al coloniilor, războiul a fost o „tristă neînțelegere”. După el, Thomas Paine era ,,un agent ticălos, mărginit”. 26 M. G. Tyler, The Parly of Loyalists in the American Revolution In ,,American Histori- cal Rcview”, October, 1895; Vezi și The American Revolution, Two Centuries of Interpretation, Ed. by E. S. Morgan, Englewood Cliffs, 1965, p. 75 - 95. 27 A. T. Mahan, Subordination in Historical Treatment, tn ..Annual Report of American Historical Association”, 1902, p. 52. 28 J. H. Robinson, The New History; Essays Illnstraling Ihe Modern Historical Oulook, N. Y. 1912, p. 23 - 24. www.dacaromanica.ro 906 lAUEXAIN’DRU VHANU 10 Europei” iar despre revoluția americană că „întreaga luptă a fost un episod în dezvoltarea sistemului colonial britanic” 29. Osgood în contradicție cu Bancroft, nega că ar exista vreo dovadă că Parlamentul intenționa să încalce drepturile constituționale ale colo- niștilor, „nu exista ceva care ar putea fi numit tiranic sau neconstituțional în planurile lui Grenville, Townshend sau lordul North” 30. Printre disci- polii lui Osgood s-a remarcat George Louis Beer (1872—1920), istoric și om de stat. Beer s-a preocupat îndeosebi de latura economică a istoriei imperiului britanic. El a justificat politica economică a Londrei față de coloniile nord americane privind-o drept o consecință firească a sistemului mercantilist ce era dominant în acele vremuri și afirmînd că această poli- tică a adus beneficii ambelor părți31. într-o altă lucrare ulterioară, Beer a căutat să argumenteze „coloniile s-au îndreptat spre independență nu din cauză că ele căutau o libertate ce le era negată de un tiran, ci din cauză că imperiul nu le mai aducea beneficii economice vădite” 32 33 *. Această teză va conduce la concluzia limpede formulată de istoricii aparținînd curentelor reacționare din istoriografia americană : cauza revoluției ame- ricane nu rezida în lipsa de libertate a coloniilor, ci în existența ei. După primul război mondial istoricii aparținînd școlii imperiale au lărgit aria cercetărilor cu privire la diferite aspecte ale revoluției ame- ricane. în această perioadă s-au făcut cunoscuți cu lucrări fundamentale — Charles McLean Andrews (1863—1943) și elevii săi Lawrence H. Gipson și Leonard W. Labaree. Ca și Osgood și Beer, Andrews a studiat în primul rînd istoria colo- nială și nu a revoluției americane. După el istoria colonială „nu a fost numai americană ci anglo-americană”, deci ea trebuie privită de la Londra, ca și din Indiile de Vest și nu numai de la New York sau Philadelphia. „Revoluția noastră — scrie el — a fost o problemă colonială și nu ameri- cană” 3S, deci, ea trebuie privită ca un episod al dezvoltării sistemului colonial britanic, ea fiind inteligibilă și explicabilă numai în contextul politicii imperiale trasate la Londra pentru toate coloniile din emisfera vestică. Cauza fundamentală a revoluției rezida în însăși structura impe- riului. Ca urmare a unui proces istoric îndelungat pe două linii care, por- nite din același punct, se distanțaseră una de alta și s-au format două societăți diferite : „sistemul osificat al metropolei” și „organismul dinamic în mișcare” al coloniilor. La un moment dat, în deceniul al 7-lea al sec. XVIII a devenit evident conflictul dintre administrația britanică „care ajunsese la o stare de imobilitate”, cu toate strădaniile ei de a întări dependența colonială, și „dinamismul” coloniilor în eforturile lor de a obține dreptul de a se cîrmui singure. „Revoluția americană — scrie Andrews — a fost o mișcare politică și constituțională, și numai în al 29 H. L. Osgood, The American Revolution, In „Politica! Science Quarterly” XIII, 1898» 30 H. L. Osgood a conjugat cu măiestrie dezvoltarea Americii cu istoria Angliei și a impe- riului. El s-a făcut remarcat prin scrupulozitatea cercetărilor sale, prin materialul imens, cu precădere documente oficiale inedite studiate, pentru prima oară, de el. Principalele sale lucrări sint: The American Colonies in the Seventeenth Century vols. 1 — 3 (1904 — 1907) și The Ame- rican Colonies in the Eightcenth Centura, vols 1 — 4, (public .te postum, in 1924). 31 G. L. Beer, The Commercial Policy of England loword the American Colonies, N. Y. 1893. 33 G. L. Beer. British Colonial Policy, N.Y., 1907. 33 Ch. M. Andrews, The Colonial Background of the American Revolution, New Haven, 1924, p. IX. www.dacoromanica.ro 11 ISTORIOGRAFIA S.UiA. 907 doilea rînd — financiară, comercială sau socială. Esența problemei funda- mentale era independența politică a coloniilor și, în ultima analiză, confli- ctul a avut loc între parlamentul britanic și adunările coloniale” M. Andrews a ignorat contradicțiile și lupta de clasă din colonii precum și ciocnirile de interese de clasă din însuși lagărul revoluției. Deși a sub- liniat că revoluția a constituit „un eveniment de uriașă însemnătate în istoria mondială”, el, obiectiv, a diminuat caracterul revoluționar al războiului de independență, golindu-1 de conținutul democratic al pro- ceselor istorice ce l-au precedat și apoi l-au însoțit. în lucrările consacrate perioadei coloniale, Andrews aduce numeroase date și fapte cu privire la acțiunile maselor, dar evită și să releve conținutul lor democratic și să le raporteze la premisele revoluției americane. Concluziile lui Andrews, considerat figura dominantă a „școlii imperiale” în problemele cardinale ale revoluției și ale premiselor ei, sînt pătrunse de conservatorism și reflectă criza metodologică a acestei școli. Lawrence H. Gipson a dat una din cele mai detailate descrieri a tuturor coloniilor britanice într-o viziune imperială * 33 * * 36. El a expus succint cauzele revoluției americane într-un studiu „Revoluția americană ca o consecință a Marelui Război pentru Imperiu, 1754-1763” 3«. Pentru Gipson, războiul dintre Anglia și Franța pe care el îl denu- mește Marele Război, a avut o însemnătate vitală deoarece se disputa soarta întregii Americi de Nord „ce fel de civilizație — ce trăsături com- plexe culturale, ce instituții politice — aveau să răsară în marele bazin al lui Mississippi și în văile rîurilor afluente, civilizație ce ar fi putut fi, desigur, hărăzită să se răspîndească pe țărmul Pacificului, și pînă la urmă, să domine continentul Nord American” 37. Țelurile Marii Britanii „nu erau de ordin comercial ci strategic și aveau în primul rînd în vedere securitatea generală și bunăstarea vechilor colonii americane” 38. Dealtfel, guvernanții britanici s-au decis să acționeze determinați de apelurile repetate de ajutor ale coloniilor. Aceste apeluri nu au împiedicat — spune Gipson — că „chiar înainte de a se fi terminat Marele Război pentru Imperiu, în colonii erau unii care au început să privească Marea Britanie drept inamicul real mai curînd decît Franța” 39. Gipson consideră pe deplin îndreptățite măsurile luate de guvernul britanic pentru stricta respectare a Actelor de Comerț și Navigație și pentru impunerea coloniilor, deoarece contribuabilul din colonii era într-o — t 33 Ch. M. Andrews, The American Revolution: an Jnterprelation (publicat In 1926) și republicat In culegerea , ,Causes and Consequences of the American Revolution”, ed. by Esmond Wright, Chicago, 1966, p. 85. 36 L. H. Gipson, The British Empire before the American Revolution, vols. 1 — 12. Cald- well-New York, 1936—1965. O privire generală de ansamblu asupra crizei din anii 1763—1775 este dată de el In lucrarea The Corning of the Revolution 1763 — 1765, N. Y. 1954. 33 Lawrence Henry Gipson, The American Revolution as an Aftermath of the Great War for the Empire, 1754—1763. Publicat pentru prima oară In „Political Science Quarterly” LXV (1950) el a fost republicat cu mici modificări ale autorului in culegerea „Causes and Conse- quences. ..” ed. by E. Wright, Chicago, 1966, p. 88 — 102. 33 Ibidem, p. 89. După Gibson, războiul dintre Anglia și Franța depășea ca Însemnătate și,,Războiul revoluționar și războiul civil de mai tirziu”. 38 Ibidem, p. 91. 38 Ibidem, p. 93. www.dacoromanica.ro 908 ALEXANDRU VBANU 12 poziție net avantajoasă comparativ cu aceea a contribuabilului din Marea Britanie. După Gibson, ironia istoriei a făcut ca „războiul început de Londra pentru securitatea coloniilor britanice din America de Nord” 40 să aibă drept consecință războiul acestora pentru desprinderea de sub auto- ritatea Londrei. Astfel, istoricii „școlii imperiale” privind revoluția ca o parte integrantă a istoriei imperiului colonial britanic, vrînd-nevrînd ajung să pună sub semnul întrebării și inevitabilitatea ei ca și însem- nătatea ei progresistă 41. Este cazul să fie inclus în școala imperială și Claude Van Tyne, profesor la Universitatea din Micbigan, care s-a ocupat în cîteva monografii și studii despre diferite aspecte ale revoluției americane42. Lucrarea lui de doctorat consacrată loialiștilor43 a readus în circuitul științific punctele de vedere susținute de aceștia. Van Tyne considera revoluția ca un război civil atît în Marea Britanie cît și în America de Nord. Evenimentele din America secolului XVIII trebuie urmărite încă din mijlocul secolului XVII, din perioada „revoluției tăcute și pașnice” din acea vreme. în comparație cu alte colonii, locuitorii din America de Nord erau încă înainte de Revoluție remarcabil de liberi de orice control eco- nomic și politic, „cel mai liber dintre popoare era primul să se răscoale”. După Van Tyne, Revoluția — parte a războiului civil din Anglia — „a fost una din marile victorii ale istoriei britanice” deoarece „America a continuat numai chemarea destinului britanic” 44. El consideră că factorii religioși au avut un rol major, mult mai important decît cei economici, de pildă, în declanșarea revoluției. Istoricii „școlii imperiale” au fost promotorii unei concepții de ten- dințe conservatoare; ei au totuși meritul de a fi lărgit aria de cercetare, de a fi studiat revoluția în întregul ei context internațional, de a fi urmărit totodată, creșterea rolului adunărilor legislative, transformarea lor în mici parlamente. Deși Charles M. Andrews a subliniat că el, ca și elevii săi nu sînt probritanici, în lucrările lui L. H. Gipson și a altora referirile la vechiul imperiu britanic sînt marcate de puternice note nostalgice. Orientarea „economistă” în istoriografia americană, denumită și „progresistă” a cărui apariție a fost determinată de furtunoasa dezvol- tare economică a S.U.A., (încă la mijlocul deceniului zece al secolului XIX S.U.A. ocupa primul loc în lume sub raportul volumului producției indus- triale) a fost influențată direct sau indirect și de afirmarea metodologiei marxiste. Esmond Wright consideră că istoricii „școlii economiste” „credeau în progresul social... credeau în puritatea firească a omului simplu... și ei s-au îndepărtat de vechea istorie politică militară « de surle și trîmbițe » și chiar de aceea a instituțiilor pentru a reda istoria omului simplu, a releva -----------------1 40 Ibidem, p. 100 - 102. 41 Vezi și lucrările lui Leonard W. Labaree : Royal Government in America : A Sludy of the British Colonial System before 1783 (New Haven, 1930); Royal Instructions io British Colonial Governors 1670 — 1776 (New York and London, 2 vols. 1935); Conservatism in Early American History, New York, 1948. 42 C. Van Tyne, American Revolution 1776—1783, N. Y. 1905; The Causes of the War of Independance, Boston, New York, 1922; The War of Independence : American Phase, N.Y. 1929; The Influence of the Clergy and the Religious and Sectarian Forces and the American Revolution, ,,American Historical Review”, oct. 1913. 43 C. Van Tyne, The Loyalists in the American Revolution, N. Y. and London, 1902. 44 C. Van Tyne, The Causes of the War of Independence, p. 478. www.dacaromanica.ro 13 ISTORIOGRAFIA S.UjiA. 909 forțele sociale, economice și culturale..și pentru aceasta ,,au fost puse în funcțiune noi instrumente de analiză furnizate de economiști, sociologi și psihologi. . . ” 4S. Concepția istorică a lui Frederick Jackson Turner (1861—1932) a avut o influență vădită asupra dezvoltării acestei școli46, deși unii din adepții ei au arătat ulterior sensul conservator al teoriei „frontiera mișcă- toare” a lui Turner. Astfel Charles A, Beard, scria despre Turner „Cu voia sau fără voia lui, el a consolidat doctrina lui Summer în economie și sociologie și a lui Burgess în științele politice” 47. Școala economistă a pus accentul pe scena colonială și pe conflictele ei interne — lupta micilor fermieri împotriva cămătarilor și speculan- ților de pămînturi, a squatterilor împotriva plantatorilor și lorzilor pro- prietari, a meșteșugarilor, lucrătorilor împotriva industriașilor și între- prinzătorilor, a negrilor împotriva sclaviei, a masei largi a poporului ame- rican pentru drepturi cetățenești. Cari Lotus Becker (1873—1945) fost profesor de istorie la Universi- tatea Corneli (1917—1941) a publicat în 1909 valoroasa sa teză de doc- torat 48. Bazată pe un imens material de primă mînă privitor la statul New York, Becker a ajuns la concluzia „Revoluția americană a fost rezul- tatul a două mișcări generale : lupta pentru autoadministrare (home rule) și independență, și pentru democratizarea politicii americane și a socie- tății. Din aceste mișcări, ultima era fundamentală; ea începuse înainte de disputa pentru autoadministrare și nu s-a încheiat la obținerea inde- pendenței” 49. Becker a căutat să argumenteze că lupta privind separarea colo- niilor de metropolă s-a împletit cu mișcarea claselor exploatate pentru o parte mai substanțială la roadele muncii lor, pentru drepturi politice, pentru democratizarea reală a societății. Relevarea faptului că în colonii populația nu era egală, unitară ci, dimpotrivă, a existat o accentuată inegalitate socială și politică a constituit un mare pas înainte în înțele- gerea cauzelor și sensului revoluției. în lucrările sale ulterioare, Becker a abandonat însă teza sa rațio- nală despre lupta simultană pentru „home rule” și pentru cine va „rule ----------------1 46 Esmond Wright, Historians and the Reoolution, In , .Causes and Consequences of the American Revolution” ... p. 35 — 36. 46 F. J. Turner a subliniat Însemnătatea și necesitatea cercetării factorilor economici și sociali. El a formulat teoria , .frontierei mișcătoare” după care expansiunea spre Vest ar fi o lege fundamentală a dezvoltării Statelor Unite, iar procesul de colonizare a Vestului, a „pămln- turilor libere” — cheia care ne Îngăduie să pătrundem în esența procesului ,,evoluției sociale” a țării și a principalelor sale stadii. Turner a respins teoriile ,,școlii teutonice” și a afirmat că așezărilor coloniștilor pc țărmurile Atlanticului au rămas europene și numai odată cu deplasarea lor spre Vest s-au transformat In americane. La „frontieră”, unde avea loc transformarea mediului Înconjurător, odată cu a pionerilor, au luat ființă și instituțiile sociale americane, s-a născut și s-a dezvoltat o instituție politică specifică de organizare a societății — demo- crația americană — societate „de posibilități egale și de egalitate socială” (Vezi The Fron- tier in American DeDelopment. Essays in Honor of Paul Galeș, ed. by D. M. Ellis, Ithaca, 1969). 47 Ch. A. Beard, The American Spirit, New York, 1942, p. 363. William Graham Summer (1840 — 1910) și John William Burgess (1844 — 1931) s-au remarcat prin lucrările lor de orientare conservatoare reacționară. 48 Cari Becker, The Jlistory of Political Parties in the Province of New York, 1760 — 1776, Nladison, Wisconsin, 1909. 49 Op. cit., p. 5. www.dacoromanica.ro ALEXANDRU VHANTT 14 910 at home” și, fără a aduce noi materiale, a încercat să explice revoluția prin psihologia unora din ideologii și liderii ei, să afirme că războiul nu era inevitabil și că el ar fi fost pricinuit de greșelile conducătorilor dintr-o parte și alta50. Un rol de seamă în dezvoltarea „școlii economiste” l-a avut Charles Austin Beard (1874—194:8), profesor de științe politice la Universitatea Columbia (1904—1917), care s-a retras din învățămînt în semn de protest față de încălcarea libertății academice a unor colegi ai săi și s-a consacrat studierii istoriei Statelor Unite. Ch. A. Beard nu are vreo lucrare anume cu privire la istoria răz- boiului de independență, dar el a formulat și expus concepțiile „școlii economiste” cu privire la unele probleme cardinale ale revoluției într-o serie de lucrări51. Beard, de pe pozițiile determinismului economic, con- sideră că conflictul fundamental și unic dealtfel, care a condus la revoluție, a fost de ordin economic și el consta în ciocnirea dintre interesele anumi- tor „grupuri economice” ale populației coloniale cu interesele anumitor „grupuri economice” din Marea Britanie. Istoricii care au argumentat că revoluția americană ar fi fost determinată de „o dispută pe probleme constituționale” sau aceia care au prezentat revoluția ca o răscoală a poporului american în numele „dreptății și ordinei” împotriva „uzurpa- torului neamț, care a ocupat tronul britanic” sau aceia care au consi- derat revoluția drept o „eroare regretabilă” a liderilor de ambele părți, sînt luați în derîdere de Beard. Deși pune accentul pe condiționarea economică, Beard nu analizează concret, în întreaga lor amploare și complexitate, contradicțiile sociale și lupta de clasă din colonii la mijlo- cul secolului XVIII și cum s-au repercutat asupra relațiilor cu metropola. El consideră că societatea americană era împărțită nu în clase sociale ci, în conformitate cu principiile metodologice ale determinismului econo- mic, în „grupuri economice”. Beard subliniază: „Pretutindeni sprijinitorii Revoluției erau divi- zați în aripa conservatoare și radicală, prima constituită în principal din negustori și oameni cu stare și secunda din meșteșugari și fermieri, uneori conduși de oameni din celălalt grup”. Beard consideră pe bună dreptate că „Revoluția a fost mai mult decît un război cu Anglia. Ea a fost într-adevăr o transformare econo- mică, socială și intelectuală de primă însemnătate”. El arată pe larg măsu- rile revoluționare luate în anii războiului și susține, printre altele, că abolirea privilegiilor funciare în America a fost tot atît de mare și însem- nată ca și schimbarea produsă în statutul economic al clerului și nobi- limii în timpul Revoluției franceze, ceea ce este, evident, exagerat. După Beard, „Revoluția americană a marcat deschiderea unei noi epoci umane în aproape fiecare ramară a activității luministe, în fiecare sferă a gîndirii liberale”. Schema lui Beard este corectă în multe laturi și ea a contribuit ----------------1 50 C. Becker, The Eoe of the Reuolation. A Chronlcte of the Breach mith England, New- Haven, 1918. Vezi și Sh. W. Smith, Cari Becker : On History and the Climate ofOpinlon, Ithaca, 1956. 61 Ch. A. Beard, An Economic Interpretation of the Constitation of the United States, N.Y., 1913 și in lucrarea scrisă in colaborare cu soția sa, Mary Ritter (1876—1958), The Rite of American Cioilizatlon, vols. I — IV. N.Y., 1927—1942, (pentru problemele revoluției, pri- mul volum). www.dacoromamca.ro 15 ISTORIOGRAFIA S.UaA. 911 la relevarea bazelor economice ale revoluției americane, la stimularea studierii atît a problemelor economice cît și a conflictelor sociale interne. Astfel, Arthur Meier Schlesinger (1888—1965) fost profesor de istorie la Harvard s-a ocupat de rolul negustorilor din colonii în anii revoluției americane 82, și apoi a lărgit aria cercetărilor și asupra diferitelor laturi ale perioadei războiului de independență. A. M. Schlesinger reia teza lui Cari Becker și consideră că revoluția a fost generată pe de o parte de agravarea contradicțiilor interne din colonii, adică de conflictele dintre păturile privilegiate, bogate și cele lipsite de drepturi, sărace, iar pe de altă parte, de factorii externi, adică de nemulțumirea coloniștilor față de politica metropolei63. El acordă un rol precumpănitor factorului eco- nomic, dar recunoaște că trăsăturile caracteristice ale procesului istoric american au fost condiționate de o multitudine de factori legați de mediul geografic, ponderea masivă a imigrației, calea americană de dez- voltare a agriculturii, dezvoltarea orașelor, creșterea conștiinței naționale etc. M în prima sa lucrare “, el argumentează că marii negustori au fost adevărata cauză a opoziției coloniilor față de metropolă. Legea zahărului și legea timbrului au constituit o amenințare pentru profiturile lor, iar Legea ceaiului și un pericol fiind vorba de un monopol străin, ceea ce i-a determinat pe negustori să se opună și să dea exemplu forțelor revo- luționare. Dar, după 1767, ei s-au alaimat de extinderea răzmerițelor interne, de creșterea sentimentului republican și a tendințelor egalita- riste. Unii au rămas cu radicalii nădăjduind că vor izbuti să-i controleze din interior, dar ei au pierdut, pînă la urmă, controlul asupra „clasei demo- cratice meșteșugărești”. După ce separarea de Anglia a devenit fapt, negus- torii au devenit o parte a reacțiunii general conservatoare. Ca și Charles A. Beard și A. M. Schlesinger consideră că prin „contrarevoluția” din 1787, adică prin adoptarea Constituției, opera unui grup restrîns de mari proprietari de pămînt, speculanți, mari negustori — proprietatea a fost proteguită și restabilită autoritatea centrală în mîinile acestui grup și deci s-a împlinit țelul acelora care au condus revoluția. John Franklin Jameson (1859—1937) a ținut în 1925, cu prilejul aniversării a 150 de ani de la începutul ostilităților militare dintre forțele coloniale și cele britanice, un ciclu de patru lecții la Universitatea Prin- ceton, publicate în anul uimător68. Unghiul de vedere al autorului este mult mai larg, evenimentele revoluției fiind privite în ansamblul lor, nu în manifestările lor locale, și nu numai prin latura lor politică, mili- tară sau economică. Jameson a aprofundat și dezvoltat înțelesul însem- nătății sociale a războiului de independență. Autorul consideră că la baza conflictului, a războiului, problemele de ordin economic au avut cea mai „puternică influență” asupra patrioților americani. Forța partidului 52 A. M, Schlesinger, Colonial Merchants and American Peoolution 1163—1776, N. Y 1918. 63 A. M. Schlesinger, Paths lo the Present, N. Y., 1957, p. 189. M Idem, hfeiv Viewpoinls tn American Bistory, N.Y. 1922. 65 Idem, Colonial merchants and... *• J. F. Jameson, The American Reoolution Consldered as a Social motemenl, Princeton, 1926. www.dacoromanica.ro 912 kAUEXANDRU VIANU 16 revoluționar se afla în principal în „poporul simplu”, ceea ce a condus la transformări sociale” în decursul revoluției pe linia lărgirii democra- ției pentru toate grupurile și categoriile populației57. El a afirmat că ele- mentele loialiste au fost reprezentate numai de fosta aristocrație colo- nială și la sfirșitul războiului această categorie a fost eliminată din viața societății americane. Teza a fost infirmată de cercetările concrete în această problemă. S-a dovedit că și o parte a negustorilor s-a alăturat loialiștilor și că după război o bună parte din foștii loialiști și-au păstrat și lărgit averile și au jucat și un rol însemnat în viața politică58. Vernon Louis Parrington (1871—1929) profesor de literatura ameri- cană, istoric, critic, s-a preocupat de istoria gîndirii, domeniu în care a lăsat o lucrare fundamentală59, neterminată pînă la moartea sa. Parring- ton, studiind dezvoltarea gîndirii sociale în perioada revoluției, a dat o profundă analiză a psihologiei sociale a diferitelor grupuri de populație, în concepția sa istorică — sub influența marxismului — Parrington a apreciat cu discernămînt și ascuțime rolul personalității și al maselor populare în formarea ideologiei mișcării sociale. Parrington a considerat războiul drept o revoluție și s-a apropiat de teza că era o revoluție burgheză „pe ruinele aristocrației coloniale avea să se ridice America burgheză” 60. Ca și mulți alții, el a idealizat urmările revoluției afirmînd că puterea a trecut „de la minoritatea aristocratică în mîinile majorității democratice”. în perioada dintre cele două războaie numeroși istorici aparținînd curentului economist au studiat diferite aspecte ale primei revoluții americane și au formulat puncte de vedere interesante, observații preți- oase, caracterizări exacte cu privire la diferite probleme social-economice ale revoluției. Materialul faptic a fost mult lărgit, îmbogățit, dar în pro- blemele nodale nu s-au adus noi teze 61. După cel de-al doilea război mondial, orientarea spre „războiul rece”, politica de forță față de țările care s-au desprins din lanțul im- perialist, a fost însoțită pe plan intern de un val de isterie anticomu- nistă. Teroarea a lovit pînă tîrziu, în 1955, nu numai pe comuniști, socialiști, radicali, ci tot ceea ce era gîndire neconformistă. Din martie 1947 pînă în 1951 peste 3 500 000 de funcționari publici au fost supuși unei anchete de „loialitate” întreprinsă de Comisia tempo- rară, înființată de administrația Truman. Zeci de mii de oameni au suferit persecuții ce au mers pînă la a li se înscena procese de „tră- * 68 57 J. F. Jameson, op. cit., p. 11, 18, 156. 68 Robert L. Brunhouse, The Counler-Reoolulion In Pennsyloania 1776 — 1790, Harris- burg, 1942, p. 179 — 180; William H. Nelson, The American Tory, N. Y. and London, 1961. Cap. I — II; Charles S. Sydnor, Gentleman Freeholders, Political Practices in Washington’s Virginia, Chapel Hill, 1952, Cao. I. 50 V. L. Parrington, Main Currents in American Thought, vols. 1 — 3, N. Y. 1927-1930- 80 Op. cit., voi. I, p. 260. 81 Se cuvine să menționăm lucrările: Curtis P. Nettels, The Roots of American Ctoiliza- tion, N. Y., 1939; James Truslow Adains, ReDolatlonary New England 1691 — 1776, Boston 1923. www.dacoromanica.ro 17 ISTORIOGRAFIA S.UJA. 913 dare”. A urmat apoi cruciada împotriva comunismului condusă de McCarthy, președinte al Subcomitetului permanent de anchetă a Senatului. „Maccarthysmul, scrie președintele D. D. Eisenhower în volumul său memorialistic Mandate for Change, a fost dăunător multor oameni și țării întregi. Nimeni nu era la adăpost de acuzațiile nebunești lansate de niște iresponsabili. Au căzut victime persoane nevinovate, care nici pînă azi n-au reușit să iasă din umbra bănuielii nevinovate. Femei și-au pierdut slujbele sau încrederea superiorilor și colegilor lor. Prețul a fost tragic”. Considerente politicianiste au determinat guvernul ame- rican să nu ia măsuri de reparare a unor nedreptăți flagrante. Au trebuit să treacă aproape zece ani pînă ce administrația J. Kennedy să reabili- teze pe savantul atomist J. Robert Oppenheimer, una din victimele „vînă- torii de vrăjitoare”. Anticomunismul a devenit tendința determinantă în politica și ideologia clasei stăpînitoare a Statelor Unite. Și diferitele forme de mani- festare a acestei tendințe și-au pus pecetea și pe dezvoltarea științelor istorice. Fostul președinte al asociației istoricilor americani, Conyers Read, adept al teoriei prezenteismului, căutînd să explice responsabilitatea socială a istoricului, arată : „Bombele atomice cer hotărîri rapide. Pozi- ția liberală a istoricului ... nu ne mai mulțumește ... Războiul total, indiferent că este război rece sau fierbinte, mobilizează pe fiecare și obligă pe fiecare să-și ocupe postul său. Istoricul este în aceeași măsură eliberat de această obligație ca și fizicianul”62. în istoi iografia americană, tendințele conservatoare s-au întărit, au luat extindere; s-a înăsprit disputa între istoricii de orientare liberală sau progresistă și cei de tendințe conservatoare și reacționare. Și aceasta s-a oglindit și în concepțiile istoricilor privitoare la problemele cardinale ale primei revoluții americane. A apărut o orientare „neoconservatoare” reprezentată de istorici ca Louis Hartz, Robers E. Brown, Daniel J. Boorstin, Clinton Rossiter și alții. Istoricii „neoconservatori” afirmă că societatea americană a fost și este o societate „fără conflicte” sociale și mersul ei înainte, dezvoltarea ei, s-ar datora numai „consensului” populației. De aici, calea „unică”, „excepțională” a istoriei poporului american, în ceea ce privește prima revoluție americană există o varietate de opinii, toate mergînd pe linia de a nega de fapt „revoluționarismul” ei, de a nega „revoluția” ca atare. Clinton Rossiter, de pildă, reia tezele lui John Adam și Edmond Burke, „teze completate de Alexis de Tocqueville”. „De Tocqueville — scrie Clinton Rossiter — a dezvăluit natura deosebită a Republicii Americane « Marele avantaj al americanilor este acela că ei au ajuns la starea de democrație fără a fi suferit o revoluție democratică », adică, pentru a expune aceste teze în termenii anului 1776, americanii, spre deo- 62 C. Rcad, Social Responsabilities of the Historian, In , .American Historical Revicw”, ■voi. LV, 1950, No. 2, Jan. p. 283. Istoricul S. B. Fay, autorul unei cunoscute lucrări Origins of World IVar, apărută in 1938, se ridica Împotriva acelora care vorbeau despre progresul societății. Noțiunea de ,,progres” scrie el, este „logic lipsită de sens și istoricul trebuie să se ferească de ea” (S. B, Fay, The Idea of Progress, In „American Historical Review”, voi. LII, 1947, no. 2, jan. P. 231). www.dacOTomamca.ro 914 AUEXAINDRU VHANU 18 sebire de cei mai mulți care au făcut revoluții în istorie, s-au bucurat deja de libertatea pentru care ei se luptau. « Adevărata revoluție americană » fusese deja înfăptuită și terminată înainte de a începe revoluția”63. Cu alte cuvinte „adevărata revoluție americană” a avut loc încă în perioada colonială. Schimbarea petrecută era „în mintea și inima po- porului”. Rossiter nu neagă că au fost diferențieri între americani coloniali, dar el găsește că tocmai acestea au avut drept consecință un „consens general”. Robert E. Brown, care a pornit o adevărată cruciadă împotriva lui Charles A. Beard și apoi contra lui Cari Becher, învinuindu-i de a fi răspîndit teze subversive, marxiste M, a arătat că în Massachusetts nu a avut loc nici un fel de revoluție și nici nu era posibil să aibă loc vreo revoluție. Aceasta, deoarece nu era nimic de schimbat. în Massachusetts exista o deplină democrație, peste 90 % din populație fiind fermieri, pro- prietari de loturi și 95% din întreaga populație masculină avînd drept de vot. Era o „democrație a clasei mijlocii”. Aceeași situație exista aproape și în celelalte colonii65. D. J. Boorstin afirmă că războiul de independență a fost un fel de „ceartă familială”, de fapt „în sensul european contem- poran al cuvîntului, ea nici nu a fost revoluție”, ea a fost mai mult o „rebeliune conservatoare colonială” și trăsătura principală a istoriei ame- ricane este „stabilitatea” și „concordanța de interese”M. Louis Hartz consideră că firul conducător al istoriei Statelor Unite este „consensul”. El de asemenea reia teza lui Tocqueville arătînd că în America nu a avut loc vreo revoluție, poporul american fiind liber și bucurîndu-se de roa- dele libertății sale încă din perioada colonială. „Simbol al unei revoluții mondiale, americanii nu au fost în sensul adevărat al cuvîntului revolu- ționari” ®7. Pe aceeași linie de gîndire, evident cu anumite diferențe sînt și lucrările lui Forrest Mc Donald, J. T. Lemon și altora* 86 * 88. Astfel, cunoscutul istoric Jack P. Greene pune sub semnul între- bării determinarea istorică a revoluției. „Așadar, revoluția nu a fost rezultatul logic, necesar și inevitabil al unor forțe care au acționat înde- lung, din vremea înființării coloniilor, ci, o mișcare conservatoare și defen- sivă împotriva provocărilor recente ale metropolei” 6fl. •3 Clinton Rossiter, A Revolution io conserve, ln ,,Conflict or Consensus in American History” Ed. cu o introducere de A. F. Davis and Harold D. Woodrnan, Boston, 1966, p. 78. M R. E. Brown, Charles Beard and the Constitutlan, Princeton, 1965; Idem, Cari Becker on History and the American Revolution East Lansing, 1970. 86 R. E. Brown, Middle-Clas Democracy and the Revolution in Massachusetts 1601—1780, Ithaca, 1955. Aceeași teză este susținută ln lucrarea lui Robert E. Brown scrisă ln colaborare cu soția sa: R. E. Brown and B. K. Brown, Vlrglnia, 1750—1786 : Democracy or Aristocracyl, East Lansing, 1964. 88 Daniel J. Boorstin, The Genius of American Politics, Chicago, 1953, p. 66 — 97 (această lucrare a cunoscut plnă ln prezent 12 ediții). Vezi și D. J. Boorstin, The Amertcans : The Colonial Experience, N. Y. 1958; idem, The Amerlcans : The National Experlence, N. Y., 1965. 67 Louis Hartz, Democracy ivllhoul a Democratic Revolution, In ,,Conflict or Consensus... p. 50. Vezi și L. Hartz, The liberal Tradition in America, N. Y. 1955, p. 30 — 55. 68 Forrest Mc Donald, We the People : The Economic Origins of the Constitution, Chi- cago, 1958; idem, E Pluribus Vnum : The Formation of the American Republic, 1776—1790, N. Y. 1965; D. T. Lemon, The Best Poor Man’s Counlry : A Geographical Study of Early Southeastern Pennsylvania, Baltimore, 1972. 88 Jack P. Greene, The flight from determinism : a review of recent literature on the Corning of the American Revolution, In ,,South Atlantic quarterly”, v. 61, spring 1962, p. 257. Acelaș punct de vedere este susținut și ln The Preconditions for American Republicanism : A comment, ln, ,The DevelopmAnLaLa. Washington, 1972, p. 119 — 124. 19 ISTORIOGRAFIA S.UJA. 915 Alți istorici, care au început prin a combate pe neoconservatori, s-au aflat, vrind-nevTÎnd, pe poziții principial apropiate de ale neoconser- vatorilor. Ei și-au îndreptat principala atenție asupra ideologiei ca factor distinct de geneza economică a revoluției americane. Reprezentanții școlii „ideologice” afirmă că generația revoluției a fost tot atît de mult produsul ideilor, ca și a intereselor materiale și revoluția a fost numai în subsidiar o luptă pe plan economic și social. Bernard Bailyn subliniază însemnătatea revoluționară a războiului de independență, dar afirmă că „revoluția americană a fost înainte de toate o luptă ideologică, constituțională și politică”, ea nu a fost rezul- tatul „structurii societății”, ci, mai curînd al strădaniilor de a menține modul liber de viață” amenințat de Londra. „Ceea ce a fost esențial im- plicat în revoluția americană — scrie Bernard Bailyn — a fost nu dezbi- narea societății cu întreaga ei neliniște, disperare și ură pe care o antre- nează, ci realizarea, înțelegerea și împlinirea moștenirii libertății și ceea ce era menit să fie destinul Americii în contextul istoriei universale” 78. încă înainte de apariția școlii „ideologice” o pleiadă de istorici de orientare liberală, democratică, în frunte cu Merrill Jensen, strălucit continuator al celor mai bune tradiții ale școlii „progresiste” americane, fost președinte al Asociației istoricilor americani, a demonstrat lipsa de temei, inconsistența teoriei „consensului”, a spulberat imaginea idilică a unei Americi coloniale ca o „democrație a clasei mijlocii”, o societate fără diferențieri de clasă, fără conflicte sociale, fără contradicții anta- goniste. John Cary a dovedit că concluziile lui Robert Brown despre „de- mocrația” din Massachusetts erau întemeiate pe analiza averii a numai 18 persoane și a 50 de testamente. Analizînd un mare număr de mate- riale, Cary a arătat că numai 43% din „clasa superioară” avea drept de vot, iar micii fermieri arendași și meșteșugarii în proporție de 100% nu se bucurau de acest drept70 71. După calculele lui Jackson Turner Main în comitatele estice din Mas- sachusetts, numărul celor fără de pămînt nu depășea 20% iar pentru Massachusetts luat în întregime, el estimează că pe la mijlocul seco- lului al XVIII-lea, circa 10% dintre cei mai bogați stăpîneau cam 50% 70 Bernard Bailyn, The Ideologicul Origins of the American Reoolution, Cambridge, 1967, p. VI — VII, 19 ; Gordon S. Wood, apreciază că prineipalele consecințe ale revoluției, ale „ideo- logiei revoluționare” au constat In schimbarea produsă In gîndirea societății americane. Edtnund S. Morgan, considerat inițiatorul „școlii ideologice” scrie ,,în 1740 intelectualii de frunte ai Americii erau slujitorii Bisericii, și ei glndeau despre teologie, in 1790 ei erau oameni de stat și glndeau despre politică”. Morgan arată că in perioada revoluției vechile doctrine teologice au fost Împinse pe un plan secundar fiind Înlocuite cu concepții despre drepturile naturale, despre tiranie și legitimitatea revoltei, despre diviziunea puterii, egalitate, iar argumentarea politică a ocupat locul de frunte In viața societății (E. S. Morgan, The American Reoolution Considercd as an Intelectual Mooement, in „Paths of American Thought” ed. da A. M, Schlesinger Jr. and M. M. White, Boston, 1963, p. 11) The Creation of the American Republic 1116—1161, Chapel Hill, 1969, p. 594 — 615. Punctele de vedere ale „școlii ideologice” au fost supuse unei critici incisive de către George A. Billias, The Reoolutionary Era : Rein- terpretations and Reoisions, in „American History: Retrospect and Prospect” ed. de George A. Billias și Gcrals N. Grob, N. Y. 1971, p. 34 - 84. 71 J. Cary, Statistica! Method and the Brown Thesis on Colonial Democracy, in „The William and Mary Quarterly”, voi. XX, no. 2 April, 1963, p. 251 — 276. www.dacoromanica.ro 916 ALEXANDRU VIANU 20 din proprietatea inventariată (inclusiv orașul, a cărui structură socială era mai complexă) 72. James A. Henretta, bazat pe condicile de impozite din Boston, principalul oraș colonial, capitala statului Massachusetts, pe anii 1687 — 1771 arată că proporția de bărbați fără proprietate impozabilă s-a du- blat, de la 14 % la 29 %. în același răstimp, 25 % din cei mai înstăriți con- tribuabili și-au sporit proprietățile de la 66% din totalul averii impo- zabile la 78 % și o parte dintre aceștia — cei mai bogați — ocupau aproape toate funcțiile eligibile 73. Merrill Jensen, analizînd structura politică a cîrmuirii coloniilor, arăta în concluzie ,,ea era nedemocratică în practică, cu toată autoadminis- trarea și eligibilitatea camerelor inferioare care au fost preluate de la Marea Britanie..Exemplificînd cu situația din Massachusetts, Merrill Jensen scrie : ,,în 1760 cîrmuirea era controlată de mașinăria politică, excelent pusă la punct, condusă de Thomas Hutchinson care, cu rudele sale, și cu aliații politici deținea aproape toate posturile politice importante din colonie cu excepția aceluia de guvernator. Oligarhia lui Hutchinson controla Curtea Supremă, Consiliul, Curțile comitatelor și Judecătorii de pace ; cu această structură de numiri în posturi de la un capăt la celălalt al coloniei, ea era capabilă să controleze Adunarea legislativă aleasă de orășele 74. Aceeași situație din punct de vedere al structurii sociale și politice o găsim și în celelalte colonii75. Subliniind rolul maselor și influența lor asupra dezvoltării evenimen- telor revoluționare, M. Jensen arată : „Revoluția americană a fost ceva cu mult mai mult decît războiul coloniilor și Marii Britanii; aceasta a fost lupta între acei care se bucurau de privilegii politice și acei care nu le aveau”. El consideră că din deceniul al șaselea al secolului al XVIII-lea aristocrația colonială a fost pusă în situația să se ciocnească concomitent cu două provocări: „politica britanică și nemulțumirea compatrioților ei americani” 76. Ca urmare a revoluției, oamenii simpli, factor permanent al arenei politice din acea vreme, au obținut „mai multă putere și mai mare libertate” decît aveau înainte. Teoria „consensului” a pierdut în ultimii ani numeroși adepți. Regre- tatul istoric Richard Hofstadter, fost profesor la Universitatea Columbia, care, în 1948, a formulat printre primii teoria „concordanței de interese” 72 Jackson Turner Main, The Social Structure of Revolutionary America, Princeton , 1965, p. 21, 42. Main include printre acei cu pămlnt și pe acei care dispuneau de loturi sub 50 acri, ceea ce nu asigura mijloacele de subsistență. 73 James A. Henretta, Economic Developmenl and Social Structure in Colonial Boston, In ,,William and Mary Quarterly”, voi. XXII, nr. 1, January, 1965, p. 75 — 99. Concluziile lui Henretta au fost confirmate de analiza făcută de A. Kulikoff, care a dovedit că diferenție- rea socială s-a accentuat In anii războiului revoluționar (Allen Kulikoff, The Progress of Ine- qualiiy in Revolutionary Boston, In , ,William and Mary Quarterly”, voi. XXVII, no. 3, July, 1971, p. 375 - 412). 74 Merrill Jensen, Democracy and the American Revolution, in ,,Causcs and Conscquences of the...” p. 269 — 271. 76 Jackson T. Main, The Upper House in Revolutionary America, Madison, 1967, Richard Hofstadter, America ai 1750. A Social portrait, N. Y. 1971. 76 Merrill Jensen, The Founding of a Nation : A History of the American Revolution, 1763-1776, N. Y., 1968, p. 32. www.dacoromanica.ro 21 ISTORIOGRAFIA S.U.A. 917 — ca trăsătură principală a istoriei social-politice a Statelor Unite77—a recunoscut într-o lucrare, după două decenii, că această teorie nu-i mai apare „atît de mulțumitoare ca acum 10 sau 20 ani”. Și el arată : „Dacă noi tragem concluzia că revoluția americană nu a avut un adevărat carac- ter revoluționar din cauza tradiționalismului ideilor sale, noi putem să scăpăm din vedere principalul” 78. în ultima sa lucrare, publicată post mortem, Hofstadter anali- zează pe larg contradicțiile antagoniste, ale societății americane de la mij- locul veacului al XVIII-lea apropiindu-se de punctele de vedere ale isto- riografiei liberale, democrate 79. De aproape un sfert de veac în istoriografia americană a apărut o nouă orientare, reprezentată de un grup de istorici care participă la miș- carea social-politică cunoscută sub denumirea de „noua stingă”. Printre cei mai reprezentativi istorici ai acestei orientări, foarte pestriță și schimbă- toare atît din punct de vedere al componenței, cît și al concepțiilor membri- lor ei, se cuvine să menționăm pe Jean Lemisch și Staughton Lynd care s-au ocupat de problemele revoluției americane. Principiile metodologice ale „noii stingi” au fost supuse criticii de pe pozițiile marxiste de către cunoscutul istoric H. Aptheker, care a relevat tendințele subiective- voluntariste în abordarea trecutului, nerespectarea principiului istoris- mului, tendințele de a rupe factorul moral de baza social-economică și alte greșeli de ordin metodologic80. Evident, toate acestea diminuează, slăbesc puterea atacurilor „noii stingi” împotriva pozițiilor „neoconservatorilor”, a teoriei „concordanței de interese”. Cu toate acestea, Jesse Lemish, S. Lynd și alții au adus în circuitul științific noi și valoroase materiale cu privire la lupta maselor, a „poporului tăcut”, dar a cărui voce s-a făcut auzită în timpul luptelor pentru scoaterea din funcțiune a aparatului cîrmuirii britanice din colonii și a altor acțiuni revoluționare din acei ani81. Revoluția americană a legitimat dreptul la autodeterminare națio- nală și la răscoală împotriva cîrmuirilor opresive, a legitimat — în limitele veacului al XVIII-lea — drepturile omului și a pus bazele unei societăți noi, apropiată de gînditorii înaintați ai veacului. Iată de ce, Karl Marx a considerat că „războiul american de independență din secolul al XVIII-lea a constituit semnalul de alarmă pentru clasa de mijloc din Europa” 82. 77 R. Hofstadter, The American Political Tradition and the Men W/.o made li, N, Y., 1948. 78 Idem. The Progressive Historians : Turner, Beard, Parrington N. Y. 1968, p. 459. 78 Idem, America at 1750. A social portrait, N. Y. 1971. Se cuvine să menționăm dintre lucrările mai importante ale istoricilor liberali: G. Ostrander, The Bighis of Nan in America 1606—1681, Columbia, 1969; G. B. Nash, Class and Society in Early America, Englewood Cliffs, 1970; R. Berthoff, An Unscttlcd Pcople, N. Y., 1971. 80 H. Aptheker, Attcmpting a New History, in „Political Affairs”, 1969, voi, XLVII, No. 8, August, p. 42 — 51 ; No. 9, September, p. 30 — 40. 81 J. Lenish, The American Bcvolution Sccn from the Bottom Up, In ,,Towards a New Past: Dissenling Essays in American Ilislory”, N. Y., 1968; Idem, Lislcning io ihe ,,Inarli- cnlate” : William Widger’s Drcam and the Loyalties of American Bevolulionary Scamen in Eritish Prisons, In „Journal of Social History, voi. III, no. 1, 1969; S. Lynd, Capitalism, Democracy and the United States Constitution : The Case of New Ycrk, in ,,Science and Scciety” voi. XXVIII, 1963, no. 1; idem, Class Conflict, Slavery and the United States Constitution, Indianapolis, 1967. 82 K. Marx, F. Engels, Opere, voi. 23, București, Edit. politică, 1966, p. 15. www.dacaromaiiica.ro 8—C.1250 918 ALEXANDRU V1ANU 22 Revoluția a modificat din rădăcini teoria cunoscută în secolul al XVIII-lea cu privire la sistemul de cîrmuire a statului. Pentru marii gîn- ditori John Locke, Montesquieu, Voltaire, Rousseau, Mably, Marat regi- mul republican era indicat numai în state mici ca Elveția, Olanda. Revolu- ția americană a instaurat însă într-o țară mare forma republicană cu un sistem descentralizat, federativ. Proclamînd princip iul suveranității poporu- lui ca unică bază legală a puterii de stat — chiar dacă principiul era expus cu multe rezerve — statele au elaborat constituții prevăzînd dreptu- rile fundamentale ale omului și lărgind drepturile electorale, adîncind ten- dințele democratice. Revoluția americană a revizuit relațiile dintre Biserică și stat impui - sionînd și accelerînd mișcarea pentru libertatea conștiinței și separarea Bisericii de stat. Abolirea sclaviei era obiectiv una din sarcinile revoluției cerută de procesul de dezvoltare a capitalismului. Plantatorii sclavagiști și-au impus însă voința și incapacitatea primei revoluții burgheze anticolonialiste de a lichida sclavajul a dus la prelungirea războiului, la încetinirea ritmului dezvoltării pieții interne și a industrializării țării. Revoluția americană a creat un uriaș fond obștesc de pămînturi care a făurit condițiile pentru dezvoltarea agriculturii pe calea ameri- cană. V. I. Lenin a caracterizat revoluția care a dat naștere celei mai noi dintre marile națiuni ale lumii noastre drept: „unul dintre războaiele mari cu adevărat eliberatoare, cu adevărat revoluționare, care au fost atît de puține.. . ”82bls. Revoluția americană a avut influență profundă în Europa și America Latină, precipitînd lanțul de mișcări europene antifeudale legate de revo- luția franceză, precum și războaiele revoluționare anticoloniale împotriva Spaniei de pe continentul american. ★ Istoricilor marxiști americani le aparține principalul merit în rele- varea rolului maselor populare orășenești și sătești în revoluție, în studierea concretă a mișcării muncitorilor, fermierilor, negrilor, și a participării lor în organizațiile revoluționare, a alianței micii burghezii cu masele munci- torești. într-o lucrare publicată în 1937, John Hardy a studiat dezvoltarea economică a coloniilor, a arătat — pentru prima oară — inevitabilitatea revoluției, urmare a contradicțiilor dintre capitalismul american și cel bri- tanic, a elucidat rolul și însemnătatea maselor populare* *. Herbert Morais a considerat masele muncitoare drept „detașamentul de frunte al mișcării pentru desprinderea coloniilor de Anglia”. După părerea sa, meșteșugarii și lucrătorii încă înainte de 1770 „erau îndeajuns de puternici pentru a acționa ca o forță politică independentă” 83. sabla y. I. Lenin, Scrisoare muncitorilor americani, București, 1953, p. 6. * J. Hardy, The First American Revolution, N. Y. 1937. 83 H. Morais, Artisan Democracy and American Revolution, In ,, Science and Society*’ 1942, voi. VI, Summer, p. 227. www.dacoromanica.ro 23 ISTORIOGRAFIA S.UiA. 919 într-o altă lucrare, Morais a arătat, printre primii, factorii care au împiedicat implantarea formelor feudale de viață în coloniile britanice din America și a încercat să stabilească legăturile dintre mișcarea de eli- berare americană cu lupta revoluționară europeană din sec. XVII — XVIII M. J. Allen a analizat situația negrilor și lupta lor pentru eliberarea din lanțurile sclaviei * 86. H. Aptheker a dat cea mai cuprinzătoare și mai profundă istorie a oamenilor de culoare din Statele Unite M, însoțită de o vastă culegere de documente 87 ilustrînd, printre altele, rolul negrilor în perioada primei revoluții americane. în 1959 și 1960, H. Aptheker a publicat primele două volume din „Istoria poporului american”, o lucrare proiectată în 12 volume. Primul volum este consacrat perioadei coloniale 88 iar al doilea revoluției americane 89. H. Aptheker a dat o profundă analiză a socie- tății americane și concluzia lui este că revoluția a fost rezultatul interac- țiunii a trei șuvoaie principale : „ciocnirea fundamentală de interese între cercurile conducătoare ale puterii coloniale și majoritatea popu- lației coloniilor; stratificarea de clasă din colonii și lupta de clasă generată de aceasta ..., conștiința națională americană în dezvoltare” 90. Philip S. Foner, în primul volum al lucrării sale, considerată funda- mentală pentru istoria mișcării muncitorești în S.U.A., descrie pe larg condițiile de muncă și viață ale lucrătorilor americani, subliniind rolul lor în anii primei revoluții americane91. W. Z. Poster a publicat cîteva opere fundamentale cu privire la istoria mișcării muncitorești internaționale, istoria generală a capitalis- mului, istoria popoarelor Americii și altele. O însemnătate deosebită prezintă monografia în care se dă pentru prima oară în literatura marxistă o sinteză a istoriei generale a celor două Americi92. Lucrările istoricilor marxiști au lărgit viziunea cercetătorilor despre „prima revoluție colonială victorioasă din istoria omenirii”, dîndu-le posibilitatea să înțeleagă mai precis și să aprecieze mai corect însemnă- tatea evenimentelor dramatice din anii revoluției și rolul lor în istoria Statelor Unite precum și a istoriei universale. M H. Morais, The Siruggle for American Freedom. The First Two Hundred Years, N. Y., 1944. 86 J. Allen, The Negro Question in the United States, N. Y., 1936. 88 H. Aptheker, Essays in the History of the American Negro, N. Y. 1945 (ultima edi(ie, a 4-a, lu 1969). 87 Idem, A Documentary History of the Negro People in ihe United States, N. Y. 1951. 88 H. Aptheker, A History of the American Peuple, voi. I, The Colonial Era, N, Y., 1959. 88 Idem, A History of the American People '.An Interpretation, voi. 2, The American Rcvo- lution, N. Y., 1960. 80 Op. cit., p. 38 — 40. 81 Ph. S. Foner, History of the Labor hlovemenl in the United States, voi. 1, From Colonial Times to the Founding of the American Fcderation of Labor, N.Y. 1947, (Lucrarea are 4 volume, ulitmul fiind apărut In 1965). 83 William Z. Foster, Schijă a istoriei politice a celor două Americi, București, 1954. www.dacoromanica.ro 920 ALEXANDRU VEANIU 24 L’HISTORIOGRAPHIE DES U.S.A. CONCERN ANT LA PREMIERE REVOLUTION AMERICAINE RfiSUMfi Depuis la premiere „generation” d’ouvrages concernant la guerre revolutionnaire des annes 1775—1783 — l’ceuvre des participants directs et des contemporains — jusqu’a nos jours, parmi les historiens americains se fait jour une grande variete de eoneeptions historiques, nombre d’entre elles opposâes l’une â l’autre quant aux problemes modaux : les causes de la guerre, son caractere, les forces motrices, la place et le role des forces de classe, la position et le râie des leaders politiques, idâologiques, militaires, les râsultats de la guerre ainsi que son importance. L’auteur analyse les principales ceuvres de ,,1’ecole romantique”, de ,,1’âcole teutonique”, de ,,1’ecole imperiale”, de ,,1’ecole economiste”, soulignant en meme temps le developpement de la Science historique americaine coinme telle. Se refârant â la littârature historique americaine de la periode qui a suivi la deuxieme guerre mondiale, l’auteur de l’âtude releve la lutte entre le courant ,,neo-conservateur”, propagateur de la thâorie du „con- sensus”, et le courant libâral-dâmocrate qui a demontre la faussete de l’image sur l’Amârique coloniale en tant que „democrație de la classe moyenne”, societâ denuâe de differenciations de classe, de conflits sociaux, sociâtâ du „consensus gânâral”, soulignant que la râvolution ,,a ete quel- que chose de plus que la guerre des colonies et la Grande-Bretasțne, soit la lutte contre ceux qui jouissaient de privileges politiques et ceux qui n’en possedaient pas”. Dans la derniere pârtie de l’etude on presente les ouvrages de» histo- riens marxistes, etant relevee l’importance qu’ils prâsentent pour l’etude plus approfondie de la premiere râvolution americaine. www.dacaramanica.ro ASPECTE ALE RELAȚIILOR ROMÂNO-AMERICANE ÎN ANII NEUTRALITĂȚII ROMÂNIEI (1914-1916) DE ION STÂNG IU Izbucnirea primului război mondial a afectat profund raporturile internaționale, modificînd în mod neprevăzut înfățișarea relațiilor dintre multe state pentru întreaga lor evoluție ulterioară. în vreme ce unele legături, devenite tradiționale de-a lungul anilor, au putut continua, adine influențate însă de imperativele războiului, sau alteori au fost brusc întrerupte de liniile fronturilor, în aceleași împrejurări s-a putut ajunge uneori la raporturi noi ca intensitate și perspective. Relațiile care se înscriu în această din urmă categorie și-au datorat înviorarea impulsului dat de necesitățile presante, economice și politice, generate de război. în această situație, odată cu izbucnirea primului război mondial, România și Statele Unite ale Americii s-au aflat, pentru întîia dată în istoria relațiilor lor, într-o poziție internațională identică, din care au rezul- tat în raporturile dintre ele o serie de aspecte noi. Printr-o coincidență, în timp ce la 4 august 1914 guvernul român anunța public decizia sa de a adopta neutralitatea, la Washington, în aceeași zi președintele Woodrow Wilson anunța și el că față de evenimen- tele militare din Europa Statele Unite se declarau neutre. Prezența ambelor state în rîndul „neutrilor”, în ciuda cauzelor total deosebite care o motiva, a pus în lumină o serie de similitudini și convergențe între unele din interesele lor, oferind astfel șansa unei apro- pieri mai strînse decît oricînd pînă atunci între cele două țări. Domeniul în care s-a manifestat cel mai evident posibilitatea unei intensificări a relațiilor româno-americane a fost cel al legăturilor econo- mice, în special comerciale. în acest sens terenul era deja pregătit, într-o anumită măsură, chiar mai dinainte, atît prin dezvoltarea pe care o cunos- cuseră schimburile economice dintre cele două țări în ultimii ani antebe- lici1 cît și de condițiile comerciale generale. Firmele americane tocmai renunțaseră, sub presiunea asupra producției, la procedeul lor tradițional, al plății în cash, care le îndepărtaseră pînă atunci de multe piețe, și adopta- seră și ele metoda exportului pe credit pe termen scurt, orientare care deschidea mărfurilor americane atît piețele Extremului Orient cît și, în 1 Asupra evoluției acestora vezi I. Stanciu, Considirations sur l’^uolution des rapports commerciaux entre la Houmanie et les Etats Unis d’Amfrique jusqu’en 1914, In ,,Revue roumaine d’histoire”, 4 1972, p. 627 — 630 „REVISTA DE ISTORIE", Tom. 29, nr. «, p. 021-034, 1970 www.dacoromanica.ro 922 TON STANCIU 2 Europa, pe cele ale răsăritului și sud-estului european 2. Nu înceta dease- menea în regiunile respective exportul mărfurilor americane ca mai îna- inte, prin intermediari, dar odată cu izbucnirea războiului a crescut în Statele Unite interesul pentru intensificarea comerțului direct cu țările din estul și sud-estul Europei, inclusiv cu România. • Faza mai puțin favorabilă prin care trecuse comerțul european al SUA în anii 1912—1913 în ansamblul său era și ea acum depășită3 și creșterea cererilor europene pe piața americană, solicitările venind prac- tic din toate părțile, au încurajat ideea unei expansiuni comerciale directe a Statelor Unite în Europa. Vechii competitori, puterile europene, nu mai puteau asigura cu produse piețele europene ca mai înainte, ele însele fiind acum preocupate de aprovizionarea de război; comerțul intermediari- lor încetase și el, ivindu-se astfel posibilitatea ca comerțul american să se substituie ușor pe aceste piețe celorlalți furnizori. De la rolul relativ secundar pe care îl ocupaserăîn concertul comercial și financiar dinainte de război, Statele Unite ajunseseră astfel să aspire la un rol principal, de care cercurile de afaceri americane au devenit repede conștiente, trecînd la o reconsiderare în general a relațiilor economice cu Europa. Reprezentanți ai unor importante firme americane se pronunțau în acest spirit referindu-se direct la raporturile cu statele sud-estului european. A. J. Mace, secretarul general al firmei Williams & Wigmore, Inc.t aparținînd importantei bănci new-york-eze Guaranty Trust Co. declara de exemplu că înainte chiar ca pacea să survină urma să se treacă la con- siderarea nevoilor economice ale țărilor balcanice4. Găseau de acum vînzare |nu numai produsele americane tradițional exportate aici, ci tot ceea ce putea servi ducerii războiului; în Statele Unite sosiseră comisii de achiziții din multe țări europene iar ca urmare prețurile crescuseră, se căutau credite și se plasau comenzi nu numai pentru nevoile războiului ci chiar pentru după războis. Anii neutralității au reprezentat în același timp și pentru România o perioadă de mare interes pentru problemele economice, în special sub raportul soluționării lor în viitor. Războiul evidenția importanța resorturilor economice în politica mondială, atrăgînd atenția cercurilor conducătoare legate mai ales de partidul liberal asupra legăturii directe și deschise existente între politica națională și economia națională6. 2 Dumitru I. Andronescu, Psihologia comercială și financiară a Statelor Vnile, București, 1916, p. 3. 3 Datorită poziției sale debitoare pentru o serie de capitaluri, finanța americană nu putuse acoperi dobinzile datorate Europei nici chiar cu excedentul rezultat din comerțul tot mai larg cu Europa. Pentru alte detalii privind comerțul american in general in pragul războiului vezi Comerțul exterior al României, 1928—1937, București, 1939, p. 200 și următoarele. . 4J>. I. Andronescu, op. cit., p. 2. ( 3 Ibidem, p. 3. • Vintilă Brătianu, al cărui rol in conceperea politicii economice a Partidului Național Liberal era Încă de pe acum tot mai Însemnat, considera — in articolul Războiul șt petrolul, publicat in „Viitorul” din 17 dec. 1914 — că războiul mondial ,,a pus intr-o lumină vie unele chestiuni vitale, cărora din nenorocire nu le dădeam plnă acum importanța pe care o meritau". Conflictul dădea, continua el, Învățăminte utile „pentru ceea ce vrea să zică o industrie adevărat națională și foloasele reale pe care economia națională le poate trage din ea”. www.dacoromanica.ro 3 RELAȚIILE ROMANO-AMERICANE (1914—1916) 923 în aceste condiții, au existat atît în România cît și în Statele Unite vizibile preocupări de reconsiderare a relațiilor economice dintre cele două state, ambele fiind interesate în perspectivele lor de viitor. Dornici să intensifice comerțul cu România, numeroși oameni de afaceri americani au început de aceea să solicite Departamentului de Stat, încă din toamna anului 1914, tot mai numeroase informații utile cu pri- vire la stadiul relațiilor economice cu țara noastră, mai ales în legătură cu regimul convențional sub care se desfășurau7. în august 1914 vizita Bucureștiul în numele unora dintre aceștia Avram Tetian, afacerist din Boston, venit pentru a studia la fața locului condițiile comerciale și mijloacele de dezvoltare a schimburilor cu Statele Unite. Acesta era convins că acum era „momentul cel mai potrivit pentru ca comerțul României să-și creeze legături directe cu producătorii ameri- cani, înlocuind intermediul Germaniei și al Franței” 8. Ca un prim pas, Tetian sugera și înființarea unor consulate româ- nești în cîteva din orașele americane care prezentau interes pentru legă- turile cu România. El însuși se oferea să conducă un consulat la Boston, lucru pentru care se și îngrijise și obținuse deja o recomandare din partea oficialităților americane și din partea unor importante societăți și bănci americane, convins fiind că împrejurările ofereau destule garanții de succes acestor planuri privind comerțul cu România9. Faptul că România nu poseda încă în SUA nici reprezentanțe con- sulare și nici diplomatice constituia deja o problemă de mai multe ori ridicată în trecut, care acum revenea astfel în discuție. Ministrul ameri- can la București, Charles Vopicka, abordase în mai multe rînduri ches- tiunea necesității deschiderii unor asemenea agenții cu oficilitățile românești și în decembrie 1915 a reușit să obțină din partea ministrului de externe E. Porumbaru promisiunea, întărită de ministrul de finanțe, că în viitorul buget aveau să fie înscrise și sumele necesare deschiderii unei legații la Washington10. Problema agențiilor României în Statele Unite atrăsese dealtfel atenția generală în cercurile oficiale americane. în timp ce dintre statele din sud-estul Europei Serbia, Grecia, Bulgaria și Muntenegru aveau nu numai reprezentanțe diplomatice ci chiar și consuli sau atașați comerciali, ezitarea României de a urma aceste exemple îl făcuse pe secretarul de stat al SUA, W. J. Bryan să se exprime încă din 1913 că țara noastră rămăsese „singurul stat din lumea întreagă care nu are nici un fel de reprezentare politică sau comercială în Statele Unite”1X. în ciuda acestui inconvenient, în special în prima parte a intervalului de care ne ocupăm, pînă spre mij- locul anului 1915, o serie de noi afaceri, dovedind creșterea interesului 7 Vezi documentele 611.7131/41, Decimal file 1910—1929, Record Group 59, Departa- ment of State Files, tn United States National Archives, Washington. Documentele din aceeași sursă și din același fond sint tn continuare citate US. N.A., R.G. 59, d. f. 1910 — 1929, doc.... 8 Arhivele Ministerului Afacerilor Externe, București, Problema 75, dosarul 48, f. 185 (Aceeași sursă citată tn continuare Arhiva MAE ... dos.) Hamburgul, altădată poarta comerțu- lui indirect cu produse americane și spr * România, era acum Închis ca urmare a blocadei maritime engleze. 8 IHdem. 10 US. N. A., R. G. 59, d. f. 1910-1929, doc. 701. 7111/10, Vopicka către R. Lansing, scrisoare din 24 decembrie 1915 11 D. I, Andronescu, op. cit., p. 5 www.dacoromanica.ro 924 TON STANCIU 4 arătat în SUA pentru România, s-au putut organiza și urmări, ajungînd în diferite stadii de realizare practică. Firma Kellogg Switchbord & Supply Company, specializată în con- strucții telefonice, se interesa, de exemplu, în aprilie 1915 de situația comu- nicațiilor telefonice din România, avînd în vedere o afacere în acest dome- niu 12, în timp ce firma Herbert Brothers Import and Export Marchants din New York, care intenționa să înceapă un larg import de floarea soare- lui din România, intervenea și ea, în februarie 1915, la Departamentul de Stat pentru a obține prin intermediul său autorizația necesară din par- tea guvernului român 13. Baldwin Locomotive Works din Philadelphia se inetersa și ea de un aranjament prin care în viitor să poată specializa mai mulți tineri români pe lingă companiile americane producătoare de material feroviar 14,in- tenționînd desigur afaceri de amploare în acest domeniu. Astfel de interese au găsit la București un sprijin în activitatea lui Ch. Vopicka, ministrul american, care preocupat de perspectiva schimbu- rilor cu România a și inițiat mai multe planuri de încurajare a comerțului româno- american. în 1915, observînd că afacerile americane erau încă „foarte reduse și se limitau doar la achiziționări de mașini agricole” 15, el a insistat pentru deschiderea unei camere de comerț, convins de utilitatea ei nu numai în încurajarea schimburilor cu România ci și cu Bulgaria și Serbia. Ideea sa era împărtășită și sprijinită și de J. B. Ravendal, consul al S.U.A. la Con- stantinopol, în cooperare cu care Vopicka a reușit să organizeze în 1915 o întrunire a celor mai de seamă oameni de afaceri români și americani aflați la București în acel moment. S-a hotărît înființarea unei camere de comerț româno-americane, reprezentînd prima instituție de acest gen în istoria legăturilor economice dintre cele două state 16. Alte surse dovedesc și ele că interesul trezit în S.U.A. pentru inten- sificarea legăturilor cu România era încă și mai larg. Dumitru I. Andro- nescu, român aflat în anii neutralitățiijîn S.U.A. observa, într-o lucrare de proporții reduse, însă semnificativă pentru obiectivul urmărit, că intrînd în contact cu cercurile economice americane din New York fusese invitat să spună și să scrie despre posibilitățile comerțului cu Româ- 12 US. N. A., R. G. 59. d. f. 1910-1929, doc. 106 071/22 13 Ibidem, doc. 611719/1, scrisoarea firmei, din 6 februarie. Ibidem doc. 611 719/1, răs- punsul primit prin scrisoarea lui Vopicka către Lansing, 30 aprilie 1915, informa că expor- turile de cereale fuseseră interzise de guvernul român jn noembric 1914. 14 US.N.A.R.,G. 59 d.f. 1910—1929, doc. 166.071 24. Această firmă mai avusese și în trecut legături de afaceri cu Căile Ferate Române. 15 Ch. Vopicka, The Secrets of the Balkans. Scven years of a diplomatic life in the Slorm Center of Europe, Chicago, Rând McNally Company, 1921, p. 309. Departe dc a dezvălui secretele promise, cartea lui Vopicka conține totuși multe detalii utile, fiind însă concepută mai curînd ca o replică tlrzie la reproșurile Departamentului de Stat din anii misiunii îndeplinite de autor la București. Asupra personalității și activității lui Vopicka vom reveni dc altfel, în paginile următoare. Importul de mașini agricole americane ocupase întotdeauna un loc de frunte și deloc neglijabil în trecut în importul de mașini agricole al României. Deși e dificil de stabilit ponderea lui totală, datorită imposibilității de a preciza exact importul indirect cu mașini agri- cole americane, se poate observa că importul direct, înregistrat, cu aceste mașini reprezenta în 1913 o valoare de peste 700.000 de dolari (vezi I. Stanciu, art. cit., loc. cil., p. 627, 629). 14 Ibidem. www.dacaromanica.ro 5 RELAȚIILE BOMANO-AMERIOANE (190.4—19'16) 925 nia17. Andronescu fusese chemat în același scop și în alte orașe americane avînd prilejul să remarce uimirea și curiozitatea care însoțeau aceste invi- tații, în timp ce în două săptămîni primise nu mai puțin de 76 de scrisori de la numeroase firme și bănci care solicitau informații asupra condițiilor existente pe piața românească. Unele dintre ele, mai îndrăznețe, venind în special din partea fabricilor pe care le-a vizitat, cereau informații despre modul în care americanii ar fi putut „pătrunde în tainele pieții și politicii românești” 18. între aceste firme care doreau să intre în relații cu piața românească se aflau International Roofing Co. (Chicago), De la Vergne Machine Co. (N. J.), J. I. Case Machine Co. (Racine, Wis), National Stamping and Electric Works (Chicago), Pierce Machine Tools Co. (Chicago), Mayer Brothers Co. (Minn.), C. L. Best Gas Traction Co. (Okland, Cal.), General Lead Battery and Electric Co. (N. J.), The Studebaker Corp. (Detroit, Mish.) etc 19. JAcest interes demonstra evident și nevoia manifestată în cercurile de afaceri americane de a cunoaște realitățile economice românești, care le rămăseseră pînă atunci îndepărtate și străine. Semnele unui nou impuls în relațiile economice româno-americane, venind în special din partea comerțului american în anii 1914—1915, au suferit însă brusc după această dată o abandonare. INici speranțele puse in camera de comerț deja înființată 20, nici consulatele propuse de Tatian, nici legația promisă lui Vopicka nu s-au mai putut realiza, iar planurile firmelor americane nu au mai prins viață. Odată cu intrarea Turciei în război și închiderea Strîmtorilor Mării Negre, în octombrie 1914, comerțul particular a devenit practic atît de dificil între cele două țări încît n-a mai putut continua. Legătura cu S.U.A. s-a mai ținut un timp prin Serbia- Grecia (via Salonic) și apoi prin teritoriul Rusiei, prin portul Arhanghelsc sau pe Transiberian, prin Vladivostok, peste Pacific iar dificultatea asigu- rării capacităților de transport în Rusia a făcut recurgerea la aceste căi aproape imposibilă. în schimb, în aceeași perioadă s-a putut realiza, în ciuda unor piedici tot mai numeroase, importul unor mărfuri necesare aprovizionării de război organizată de statul român. Descoperind, încă din august 1914, gravele consecințe dqfburgînd din totala insuficiență a producției industriale interne și eșecul planului său mai vechi de echi- pare a armatei, guvernul Ion I. C. Brătianu se văzuse nevoit foarte curînd, în toamna aceluiași an, să ia măsuri urgente de aprovizionare din străină- tate în perspectiva unei participări la război21. 17 D. I. Andronescu, op. cit., p. 5. Broșura, deja citată, poartă chiar subtitlul Afaceri posibile cu Romlnia. în iunie 1916, ca urmire a acestor insistențe a apărut In „Bulletin of the American Mfg. Export Association” și un articol al lui D. I. Andronescu, intitulat România Trade Possibilities. 18 Ibidem. 18 Ibidem, vezi și p. 6 In continuare. 20 Un anume Teodoridi Antoni, care se oferise să servească drept consul al S.U.A. la Brăila, observa in august 1915 că In problema camerei de comerț nu se mai făcea deja nimic, ministrul american fiind foarte ocupat cu alte chestiuni (vezi US.N.A., R.G. 59,d.f. 1910—1929, anexă la doc. 125.0071/6 21 România în războiul mondial, 1916—1919, voi. I, Imprimeria Națională, 1934, p. 35 ; vezi și D. Iliescu, Documente privitoare la războiul pentru întregirea neamului, București, Imprimeria Statului, 1924, p. 12 — 13. Situația creată era incontestabil rezultatul direct al economiei preponderent agricole a României și In parte apoi a neglijării pregătirii dotării arma- tei de către guvernele antebelice. www.dacaromanica.ro 926 TON STANCIU 6 Guvernul român a ajuns la ideea efectuării aprovizionării în îndepăr- tatele State Unite din nevoia de a găsi noi furnizori de materiale de război, pe măsură ce vechii furnizori ai acestora, Germania și Austro-Ungaria, începuseră după declanșarea războiului să onoreze tot mai greu, pentru ca apoi să oprească comenzile României, în timp ce aprovizionarea din Italia, Anglia și Franța s-a dovedit și ea nu lipsită de piedici serioase 22 23 24. Deși soluția S.U.A. intra astfel în discuție, ea părea în primul moment „dacă nu imposibilă, totuși greu de realizat” 2S. Și totuși spre ea îndemnau și greutățile tehnice și de transport de tot felul ridicate de Anglia și Franța, în ciuda faptului că guvernul român dorea să se apropie de aceste puteri, convingerea că „nu se putea obține nimic pentru armată (din partea lor) fără ca guvernul să-și ia anumite angajamente politice și militare” care ar fi stînjenit libertatea de acțiune diplomatică a țării în obținerea recunoașterii drepturilor României la întregire națională, constituia de asemenea un puternic argument care făcea preferabilă aprovizionarea într-un stat neutru, care să nu angajeze politicește țara. Una dintre cele dintîi măsuri luate pentru aprovizionarea din S.U.A., cel mai solicitat dintre furnizorii neutri, a fost adoptată în noiembrie 1914. La această dată, pe baza unui referat prezentat de primul ministru privind obținerea doar parțială și insuficientă a materialelor comandate în Germania, Austro-Ungaria, Rusia, Spania și Italia, Consiliul de Miniștri a aprobat recomandarea sa „ca o comisie compusă dintr-un ofițer și un funcționar superior de la C.F.R. să plece imediat în Statele Unite ale Ame- ricii de Nord spre a trata direct cu fabricile de acolo aprovizionarea cu materiile prime necesare stabilimentelor militare de artilerie la confec- ționarea a 200.000 proiectile de 75 mm. și alte comenzi ce sînt în curs de execuție și expedierea spre țară a 2.000.000 cartușe și 100.000 arme M.d. 93” Materialele respective trebuiau obținute imediat, „fiind urgent necesare în țară ... neputîndu-se aștepta noi tratative sau admite noi termene de predare prea îndepărtate ... ” 26. Ca urmare a acestei decifcii a fost trimis din partea C.F.R.-ului în Statele Unite, pentru nevoile de material feroviar, inginerul Theodor Orghidan, care a rămas acolo și în anii următori27. 22 Vasile Rudeanu, O viafă. Amintire. Comentarii, voi. I, București, f. a., p. 138. Lucrare aliată in manuscris (dactilografiat) in fondul cabinetului de manuscrise al Bibliotecii Academiei, R.S.R. Rudeanu, una dintre persoanele cele mai Îndeaproape inițiate In efortul de aprovizio- nare, relatează că la 9 noiembrie 1914 făcuse deja cunoscut primului ministru că o Înarmare rapidă se putea face doar din Germania și Austro-Ungaria, singurele state care posedau și fabricau același tip de arme și armament cu cel cu care era dotata de peste 40 de ani armata română. Franța și Anglia utilizau tipuri deosebite, fiind necesare, după eventuala plasare a co- menzilor In aceste țări, cel puțin 3—4 luni pentru adoptarea dc către industriile lor a utilajelor care să producă pentru România. Cofnenzile făcute deja In Franța, fuseseră și ele, din rațiuni politice, oprite a fi expediate de către guvernul francez după izbucnirea războiului (vezi Româ- nia și războiul mondial..., voi. I, p. 35 și M. Basilescu, La Roumanie dans Ia Guerre et dans la Paix, voi. I, Paris, Felix Alean, 1919, p. 122). 23 Ibidem. 24 D. Iliescu, Războiul pentru întregirea României, voi. I, Pregătirea militară, București, Imprimeriile,,Independența” 1920, p, 18. 26 Arhivele Statului, București, Fondul Președinției Consiliului de Miniștri, dos. 42/1914, f. 20 - 23. 24 Ibidem, din referatul amintit, purtind numărul 2521. 27 Negustor și industriaș, Orghidan era binecunoscut In cercurile de afaceri și politice românești, In care trecea drept om de Încredere al fruntașilor liberali. www.dacoromanica.ro 7 RBLAȚUUE ROMANO-AMERIOANE (191W916) 927 La aceste comenzi se referă foarte probabil și o însemnare făcută în aceeași lună a anului 1914 de Președintele Franței în memoriile sale. El scrie că Ion I. C. Brătianu condiționase intrarea României în război contra Austro-Ungariei — într-o discuție cu ministrul Eusiei la București— între altele și de o asigurare din partea puterilor Antantei că va avea „sprijinul lor pentru a face să-i parvină din America o importantă furni- tură de aprovizionare militară” 28 *. Cam în același timp, România a sondat și posibilitățile de a obține primul ei împrumut în Statele Unite. Dorind la început/să nu recurgă la împrumuturi externe și folosind larg mijloace financiare interne 28 pentru finanțarea înarmării, guvernul Ion I. C. Brătianu ajunsese totuși, spre sfirșitul anului 1914, la convingerea că plățile în străinătate făceau inevitabilă recurgerea la împrumuturi externe. Cu aceeași intenție, de a obține un credit degrevat de condiții politice s-a solicitat mai întîi un împrumut de 50 — 100 milioane lei Elveției30 31. Ideea însăși, a unei înde- părtări de piețele financiare din Berlin, Paris și Londra, de care guvernul român era în mod tradițional legat și de a apela la un alt centru financiar, dintr-o țară neutră, era nouă și îndrăzneață iar realizarea ei nu lipsită de dificultăți. în decembrie 1914, aflîndu-se că Elveția invoca propriile-i nevoi de înarmare (!) și refuzase această cerere 81, tot prin N. Lahovary, ministrul României la Paris, s-a încercat obținerea lui din Statele Unite, care deși luaseră măsuri de a nu împrumuta bani statelor beligerante, ofereau împrumuturi statelor neutre 32. Lahovary a intrat în contact cu John R. Carter, fost ministru al S.U.A. la București (1909 —1911), aflat în acel moment în fruntea sucursalei pariziene a casei americane Morgan Harjes interesîndu-se în numele guvernului român „dacă nu ar fi posibil să se găsească la New York suma ce ne-ar trebui imediat” 33. Persoana care a adus din S.U.A. răspunsul firmei americane a discutat apoi chestiunea împrumutului și la Londra, cu N. Mișu, ministrul României în Anglia, care comunica apoi prinN. Laho- vary la București că finanța americană, deja foarte mult îndatorată Londrei, găsea că o operație constînd într-un export de aur din Statele 28 R. Poincari, Au service de la France, voi. V, L'inoasion, Paris, Pion, 1928, p. 434. 28 Vezi I. G. Blicoianu, Istoria politicii noastre monetare, voi. III, București, 1933, p.44. 20 A.M.A.E., fond 71/1914, partea II, Madrid, Paris, 1914 — 1929, dos. 12, f. 313 — 314. N. Lahovary către G. Porumbaru, telegramă confidențială din Paris, 10/23 dec. 1914. 31 Ibidem. Lahovary observa că parțial neajunsul consta și ln scăderea valorii de schimb a leului pe piețele financiare occidentale tocmai datorită plăților pentru furniturile militare ln străinătate ln general. 32 în sensul , .adevăratului spirit de neutralitate” proclamat ln august 1914 de preșe- dintele Wilson, Secretarul de Stat Bryan anunțase că deși guvernul american interzicea finan- ței americane să accepte ofertele de Împrumuturi ale beligeranților, totuși ,,nu există insă nici un motiv pentru care să nu fiq/făcute Împrumuturi guvernelor națiunilor neutre”. între timp, Începlnd ln special din primăvara lui 1915, se Înmulțiseră in S.U.A. și numărul comenzilor venite mai ales din țările Antantei. Lipsa de credit a acestora a amenințat destul de curlnd să facă imposibile noi tranzacții și ln octombrie 1915 guvernul american va ridica restricția asupra Împrumuturilor, măsură extrem de importantă atlt pentru aprovizionarea de război a Antantei cit și pentru viitorul legăturilor europene ale S.U.A. (vezi, A. Link, Woodrow Wilson and the Progressioe Era, 1910—1917, New York and Evanstone, Harper, Row Publishers, 1957, p. 151 — 152. 33 A.M.A.E., fond 71/1914, E.2, Partea II, Madrid-Paris, 1914-1929, dos. 12, f. 313 - 314, aceeași notă din 10/23 dec. 1914. www.dacoromanica.ro 928 ION STANC1U 8 Unite în contul României era foarte puțin probabilă în acel moment M. Pe marginea eșecului de a face, astfel, împrumutul în S.U.A., N. Mișu ajungea la concluzia importantă că de acum „chestiunea acestor dificultăți (financiare) trebuie căutată în Englitera, căci numai acolo se pot găsi în momentul de față capitalurile de care avem nevoie” 34 35 36. Imposibilitatea de a găsi creditul necesar în S.U.A., în condițiile lipsei de monedă americană, din care guvernul român nu avusese nici- odată cantități importante, a afectat desigur de la început planurile de apro- vizionare cu materiale de război de peste ocean. Pentru moment ele au fost amînate. Existau de asemenea numeroase îndoieli asupra posibilității practice de a da acestei aprovizionări proporțiile necesare. Rudeanu observa bunăoară că deși Statele Unite „ar fi putut întru cîtva să ne ajute”, totuși „nu era posibil să începem un război cu baza de operații pentru muniții și armament și toate nevoile materiale ale armatei în America” M. în 1915, cînd aprovizionarea din apusul Europei a trecut un moment printr-o fază deosebit de critică, aceste îndoieli au trebuit (totuși în bună parte abandonate. Italia intrase în război și încetase din mai 1915 livrarea armamentului promis, reținîndu-1 pentru sine. Franța începuse să întîrzie executarea convenției privind furnizarea de materiale de război, din 8 martie 1915, și un timp s-a crezut că de la Anglia „nu se mai putea spera nimic” 37. „Rămînea America unde trebuiau găsite fabrici care să se insta- leze pentru fabricarea munițiilor noastre și bani”, constata acum Rudeanu38. într-adevăr, în aceste împrejurări, cînd comenzile făcute în Spania și Elveția erau departe de a fi suficiente, aprovizionarea de război a Româ- niei cu materiale din străinătate intrase, în a doua jumătate a lui 1915 „într-un impas serios” 39 și au trebuit luate măsuri urgente pentru orga- nizarea aprovizionării din Statele Unite: colonelul Miclescu, „ofițer superior de artilerie, destoinic, activ, bun român” 40, a fost detașat în S.U.A., în fruntea unei subcomisii formată din cîțiva oameni, cu misiunea de a încheia contracte și expedia spre România materialele pe care le solicita Comisia de Aprovizionare Centrală din Paris, condusă de V. Ru- 34 Ibidem. 35 Ibidem. Situația revenise deci In punctul de plecare, la promisiunile obținute inițial de la finanța franceză și engleză și la problema evitării sau nu a unor angajamente politice care ar fi decurs direct din cele financiare. N. Lahovary, mai socotea că, pină la intrarea Româ- niei In război, In problema Împrumutului nu vedea o asemenea posibilitate „cită vreme nu trebuie și nu ne putem obliga de pe acum față de nimeni In privința datei cînd vom ieși din neutralitate”. Nevoia a Învins Insă acest principiu și după eșecul tentativei de a obține un Împrumut In Statele Unite In dec. 1914, guvernul român a recurs doar clteva zile mai tirziu la contractarea primului Împrumut In Anglia. Este vorba despre primul din seria Împrumuturilor făcute In țările Antantei In anii neutralității, cel de 5 milioane lire sterline (126.000.000 lei) soli/itate telegrafic Băncii Angliei de către M.A.E. împrumutul In Italia din 1/14 dec. 1914 acest stat fiind neutru, deși este primul Împrumut extern, nu intră desigur In categoria/celor făcute pină atunci în țările Antantei(vezi Gh. Dobrovici, Istoricul dezvoltării economice și finan- ciare a României, 1823—1933, București, „Universul”, 1934, p. 292 — 293. 36 V. Rudeanu, op. cit., voi. II, p. 377 . 37 Ibidem; vezi și p. 281. Rudeanu explică refuzul Angliei de a mai livra ceva Româ- niei prin neîncrederea lui Edward Grey și a Șefului Statului Major Englez, gen. Wilson, că România va mai intra vreodată în război, de unde inutilitatea și chiar riscul dc a o înarma. 38 Ibidem. 39 Ibidem. 10 Ibidem. www.dacoromanica.ro 9 RELAȚIILE ROMANO-AMERICLANE (1614-^1916) 929 deanu, care și ea dădea curs ordinelor Ministerului de Război din București. Sumele necesare cît și încheierea contractelor în Statele Unite trebuiau în prealabil aprobate tot de către colonelul Rudeanu41. Crearea subcomisiei pentru S.U.A. fusese însoțită de ordinul ca Miclescu ,,să plece imediat la New York”, iar acesta ajunsese acolo în mai 1915, împreună cu căpitanul Buicliu și E. Borcea, înarmat ,,cu o listă de materiale de război, fel și muniții ce trebuiau căutate și comandate”42. Mai urgentă era procurarea pulberei de artilerie, căci „Franța, după ce încărcase mai întîi 2 milioane de cartușe de infanterie ne comunicase — scrie Rudeanu — că nu mai poate da pulbere de infanterie și ne sfătuia să o căutăm în America” 43. Deși nu era deloc ușor, în primele luni, într-o vreme cînd doar comen- zile din Elveția mai mergeau regulat, telegramele lui Miclescu din New York comunicînd modul în care reușea să găsească cele necesare au reușit să dea destule motive să se creadă că „vom putea realiza în America comenzi importante pentru pregătirea noastră de război”, își amintește tot Ru- deanu 44. în această perioadă, Miclescu — ajutat de membrii subcomisiei sale și cu „multă rîvnă și destoinicie” și de către Theodor Orghidan45—fs“-a străduit să plaseze cît mai multe din comenzile solicitate din Paris, ape- lînd la muneroase firme americane. în afara pulberii, comenzile priveau și cartușe, bare de oțel, aramă și discuri de alamă pentru proiectile, acid picric, trinitrotoluen, mașini de încărcat cartușe model 93—care se puteau importa doar din S.U.A., de unde au fost și luate — sîrmă ghimpată, bumbac, încălțăminte46. Deși nu toate aceste materiale au putut fi contractate în cantități suficiente, o parte din ele au fost procurate și trimise spre țară. Primele contracte au fost încheiate spre sfîrșitul anului 1915. în perioada neutra- lității României, cele mai importante contracte plasate industriei ameri- cane de subcomisia colonelului Miclescu au fost cele încheiate cu firma Dupont de Namours și Remington Arms47. Tot pentru trebuințele armatei au mai fost importate din Statele Unite și au ajuns în țară înainte de intrarea în război și o importantă furnitură constînd din 500.000 de perechi de bocanci48, ca și alte materiale, în cantități mai mici, dar foarte binevenite în condițiile lipsei ce se simțea în dotarea armatei române 49 * * * *. 41 Ibidem, p. 282, 604. 42 Ibidem. Sosirea comisiei e anunțată In,,America” din 8 iulie 1915. 43 Ibidem. 44 Ibidem, p. 311. 46 Ibidem. 46 A.M.A.E., fond 71/1911, E.2, partea II, dos. 30, f. 31, Rudeanu către generalul Iliescti, telegrama din 28 aug. /10 sept. 1915. 47 Vizi Bomânia in războiul mondial, voi. I, doc. din anexa nr.9, p. 30 — 31. Cu prima firmă s-au Încheiat două contracte, la 23 dec. 1915, pentru 200 t de fulmicoton, expediate la 5 iunie, 28 iulie și 26 sept. 1916 și la 18 febr. 1916 pentru 350 t. de pulbere, expediate In 4 transporturi, la 26 sept., 28 noiembrie 1916 și 4 febr., 4 iulie 1917. Cu cea de a doua firmă s a Încheiat un contract pentru 3 milioane cartușe de revolver calibru 11 mm., la 7 iulie 1916, expediate la 5 august, 30 sept., 28 noiembrie și 26 dec. 1916. 48 Ibidem. 49 S-au mai contractat, Încă din lunile august-septembrie 1915 in Statele Unite 2.300 t. de slrmă ghimpată, 150 t. bumbac, alte 100 t. fiind și ele asigurate. Aceste contracte fuseseră plasate Înainte chiar ca subcomisia condusă dc Miclescu să ajungă In S.U.A. (Vezi A.M.A.E., fond 71 1914, E.2, partea II, dos. 30, f. 61, Rudeanu către generalul Iliescu, telegrama din 28 august 10 sept, 1915 și o alta din 30 iulic/12 august 1915. www.dacoromanica.ro 930 ION STANCIU 10 între dificultățile permanente de care subcomisia condusă de Miclescu s-a izbit, îngreuindu-i activitatea și reducîndu-i rezultatele, trebuie mai întîi menționată greutatea de a plasa comenzile. Solicitate din toate părțile de către statele Antantei, firmele americane primeau cu destulă greutate comenzile Eomâniei, mai mici iar lipsa de fonduri a subcomisiei nu făcea decît să mărească aceste reticențe. Problema banilor a reprezentat de fapt dificultatea capitală, datorită creditului redus de care guvernul român a dispus în Statele Unite. După eșecul înregistrat în decembrie 1914, în septembrie 1915 s-a încercat tot din nou prin N. Mișu și Lahovary obținerea unui alt împrumut direct pe piața americană, dar cu același rezultat negativ60. Pentru a fi achitate comenzile făcute de subcomisia colonelului Miclescu guvernul român a trebuit de aceea să recurgă la creditul în lire sterline din împrumutul făcut în Anglia în octombrie 1915. S-au cheltuit din acesta în Statele Unite 35.711 lire sterline 61, sumă total insuficientă însă față de nevoile subcomisiei și de speranțele puse în activitatea sa de colonelul Eudeanu62. Chiar și așa, ea a reușit totuși să stîrnească în jurul ei un adevărat conflict cu autoritățile engleze. 'Ea sfîrșitul anului 1916, colonelul loan Eășcanu, trimis să inspec- teze activitatea comisiilor de aprovizionare, avea să constate că „Anglia, care ne furnizează în cea mai mare parte fondurile necesare, este nemulțu- mită de activitatea misiunii noastre în America, deoarece multe din mate- rialele și obiectele ce se cumpără în această țară ni s-ar putea furniza cu prețuri mai avantajoase din Anglia. în orice caz, Anglia nu e dispusă să dea banii săi pentru ca noi să plătim pentru fabricate americane. Anglia dorește să cunoască toate comenzile ce noi le facem în diferite țări și pe cît posibil ca tot ce se poate găsi acolo să se comande în Anglia” 63. într-adevăr, „Anglia se opunea să ni se elibereze sumele” pentru achitarea comenzilor în Statele Unite M, căci Comisia română din Paris prefera vădit să cumpere materiale nu din Anglia ci de peste ocean. în ianuarie 1916 Eudeanu se și adresase, pentru a decide în această problemă, Diviziei Munițiilor din Ministerul de Eăzboi, care coordona întreaga activitate a comisiei de Aprovizionare, explicînd că, contrar pretinselor posibilități de a găsi mai ieftin în Anglia, America acorda „oferte în condiții avantajoase” ... și recomanda să se accepte in continuare ofer- tele firmelor americane prin care cantitatea celor obținute cu aceleași sume s-ar dubla55. 60 Vezi U. S. Department of State, Papers Relating io the Foreign IRelations of the United States, Supplement 1915, Washington, Government Printing Office, 1928, p. 66 (In continuare sursa va fi citată Foreign Relations. . .). 61 Minister of Finance, The Raport of the Minister of Finance to the Council of Ministers on the Situation of Romania, 24 sept. 1924, București, Government Press, 1925, p. 95. 62 V. Rudeanu, op. cit., v. II, p. 281. Ca și primul împrumut In Anglia, acest al doilea împrumut, de 7 milioane lire, era pus la dispoziția guvernului român cu mai multe condiții, Intre care și cea de a se obține consimțămlntul guvernului englez la cumpărăturile respective. 53 România în războiul mondial, v. I, doc. nr. 10, p. 35, raport din 15 decembrie 1916 către Marele Cartier. f 64 V. Rudeanu, op. cit., v. II, p. 281. H Arhiva M.A.E., fond 71/1914, E.2, partea a II-a, dos. 29, Londra, f. 176. www.dacoromanica.ro 11 RELAȚIILE ROMANO-AMERICANE (1614—1916) 931 Conflictul, de fapt, atinge punctul culminant în noiembrie 1915, cînd guvernul englez a cerut rechemarea colonelului Miclescu de la New York, comunicînd lui N. Mișu că a fost informat de eătre Foreign Office că Miclescu provoca prin activitatea sa ... „mari neajunsuri comisiei europene de comenzi în Statele Unite” 86. N. Mișu era de părere că Mi- clescu trebuia, în aceste împrejurări, rechemat57, căci autoritățile engleze luaseră deja unele măsuri îngrijorătoare : materialele expediate din Statele Unite și ajunse în porturile engleze fuseseră confiscate, iar telegramele schimbate între Eudeanu și Miclescu, prin cablul transoceanic, fuseseră reținute. îngrijorat totuși de perspectiva abandonării aprovizionării din Statele Unite, Eudeanu s-a deplasat imediat la Londra pentru clarificarea problemei. El a telegrafiat mai întîi lui Miclescu, la New York, „să lucreze continuu și în bună și strînsă legătură cu misiunea engleză” de acolo, după care a intervenit pe lîngă autoritățile britanice pentru retragerea măsuri- lor luate împotriva aprovizionării Eomâniei din Statele UniteS8. în cele din urmă, după o întrevedere de o oră cu ministrul de externe englez, A. J. Balfour, în care a explicat situația cu totul dificilă pe care aceste măsuri o creau aprovizionării Eomâniei, Eudeanu a reușit să obțină anularea lor, materialele fiind eliberate iar telegramele restituite 6B. Ca urmare, activitatea subcomisiei conduse de Miclescu a putut să continue, deși obiecțiile ridicate de autoritățile engleze au continuat și ele, după cum indică raportul mai sus menționat al colonelului Eășcanu un an mai tîrziu. Englezii au „cercetat” schimbul de telegrame dintre Eudeanu și Miclescu și după aceea, tot timpul cît subcomisia română a activat în S.U.A.60 De asemenea, în ansamblul situațiilor grele pe care le-a avut de înfruntat în general aprovizionarea Eomâniei în acei ani — și cu atît mai mult cea din Statele Unite — o situație deosebită a creat-o lipsa navelor de transport, „cea mai gravă” dintre ele, după cum o califică la un moment dat V. Eudeanu “. Materialele achiziționate în Statele Unite trebuiau trans- portate mai întîi în porturile europene, engleze și franceze, unde comisia de aprovizionare le concentra pentru a le expedia apoi spre Eomânia. Pînă în august 1916 comisia a dispus pentru această operație aproape exclusiv de cele 3 nave românești rămase în afara Mării Negre după blocarea strîm- torilor, și anume „București”, „Dunărea” și „Jiul” 62. Pe lîngă faptul că ele erau prea puține pentru a/asigura ridicarea la timp a materialelor recep- ționate și depozitate de către colonelul Miclescu în docurile americane, au mai intervenit tot în perioada mai sus arătată, spre sfîrșitul anului 1915, și piedicile puse de Anglia, transporturilor spre Eomânia. V. Eudeanu pune aceste piedici în legătură cu suspiciunea guver- nului din Londra că Eomânia ar intenționa să intre în lăzboi împotriva 88 V. Rudeanu, op. cit., v. II, p. 348. 67 Ibidem. 68 Ibidem. 68 Ibidem. 80 Ibidem, p. 355. 81 Ibidem, v. III, p. 680. 83 Ibidem. După intrarea României In război s-au utilizat și unele nave puse la dispo- ziție de guvernele francez și englez. www.dacoromanica.ro 932 TON STANCIU 12 Antantei63 *. Permisele de export pentru materialele cumpărate de subco- misia din America au fost refuzate și s-au dat totodată ordine ca ,,marina engleză să descarce de pe vapoarele ce transportau în Europa materialele achiziționate de mine în S.U.A. — scrie tot Budeanu — și să le depoziteze în diferite porturi engleze” 61, măsuri care, după cum am văzut deja, au făcut necesară o intervenție specială la Foreign Office. La aceste dificultăți se va adăuga de asemenea și problema depozi- tării materialelor în docurile americane, netransportarea lor la timp adu- cînd majorarea permanentă a taxelor datorate autorităților portuare ame- ricane, lucru care a condus și el cu timpul la alte complicații. Subcomisia condusă de colonelul Miclescu, luptîndu-se să găsească bani, vapoare și furnizori, a continuat totuși să lucreze, activitatea sa prelungindu-se și după intrarea Eomâniei în război. Anii neutralității dovedesc că aprovi- zionarea de război în Statele Unite, în ciuda speranțelor pe care le-a trezit la început, datorită însă piedicilor ivite pe parcurs s-a restrîns și n-a putut acoperi decît o mică parte din lipsurile a căror îndepărtare se scontase, în tabloul general al aprovizionări de război a Bomâniei din această perioadă, ele ocupă totuși un loc important. Fără a putea fi comparate cu cantitățile achiziționate și expediate din Franța, de departe mai mari, și știut fiind că Anglia n-a livrat asemenea materiale decît după intrarea Bomâniei în război, cantitățile cumpărate din Statele Unite au depășit pe cele provenind din Italia, Elveția și Spania65, situîndu-se deci, ca importanță, pe locul al doilea. Tot în uzinele americane au mai fost pla- sate, indirect, și unele comenzi făcute deguvernul românîn Anglia și Franța66. în aceste împrejurări, războiul îngustînd și îngreunînd permanent posibilitățile de comerț între Bomânia și Statele Unite, în epoca de care ne ocupăm, privite din punct de vedere cantitativ, schimburile economice înregistrate între cele două țări s-au cifrat, în ciuda speranțelor inițiale, sub cele antebelice. Față de anii de după 1910, cînd s-a putut spune despre schimburile comerciale cu S.U.A. că „progresează fără întrerupere” și că, mai ales, creșterea importurilor Bomâniei din această țară, care culmi- nează în 1913, era „într-adevăr impresionantă” 67, ajungînd să ocupe locul •3 Ibidem, v. II, p. 277 — 279. Atmosfera, serie Rudeanu, era „serios Întunecată” tn relațiile cu Anglia Inregistrlndu-se, după intrarea Bulgariei In război, un moment de ade- vărată criză, fenom’n ce s-a manifestat de fapt mai puțin viabil și cu o intensitate mai slabă in Întreaga perioadă a anilor 1915 —1916,/mpogeul său fiind insă In noiembrie 1915. Deși nu dă alte detalii, care ar fi fost desigur interesante, Rudeanu mai pune insă această criză și pe seama unor „intrigi antibrătieniste”, venind din partea unor oameni politici români, care s-ar fi conjugat cu suspiciunile amintite. M Ibidem, p. 348. 66 vezi, România in războiul mondial, v. I, tabelele anexe. •• încă din primele zile ale intrării tn război, guvernul român primise, de exemplu, oferta firmei britanice Association British Manufacture de a efectua, din S.U.A., o furnitură de mat’rial feroviar tn valoare de 1.103.910 lei, inclusiv transportul prin Vladivostok (vezi Arh. St. Buc., fondul Președinția Consiliului de miniștri, dosar 36/1916, f. 193. 67 vezi studiul, Consideraliuni generale privitoare la comerțul exterior al Bomâniei și comerțul mondial in anii 1910 — 1937, de Șerban Gheorghiu, Mihail Gh. Romașcanu și C. Săndu- lescu-Godeiu, tn Comerțul exterior al României, 1928 —1537, v.I, partea I, București 1939, p.53, 93. www.dacoromanica.ro 13 RELAȚIILE ROMANO-AMERIdANE (1014—0.916) 933 al 6-lea în importurile generale ale țării noastre 68, în anii 1914—1916 ele au cunoscut o scădere continuă. Față de cele 32.045.000 milioane lei reprezentînd valoarea schimbu- rilor cu S.U.A. în anul 1913, anul 1914 a înregistrat o reducere la jumătate, adică doar 16.730.000 lei, pentru ca în 1915 să atingă o scădere și mai ver- tiginoasă ajungînd la 1.172.000 lei. Aceste valori reprezintă respectiv, în totalul comerțului românesc, o scădere de la 5,41 % la 3,30 % și la 0,24 %69. Aproape totalitatea schimburilor a constat, în anii 1914 și 1915 în importuri din S.U.A. Cifre ale Departamentului de Comerț al Statelor Unite arată că în timp ce importul din S.U.A. a înregistrat în perioada iunie 1914—iulie 1915 391.000$ și 112.437 $ în perioada iunie 1915—iulie 1916, exportul românesc a reprezentat, respectiv, doar 97.881 $ și 20.079 $, ultima dintre cifre fiind astfel aproape insignifiantă70. Cea mai mare parte a importurilor mai sus menționate constă în materiale de război comandate și obținute, cum s-a arătat, în acești ani, de statul român. ASPECTS DES RELATIONS ROUMANO-AM^RICAINES PENDANT LA P^RIODE DE NEUTRALIT^ DE LA ROUMANIE (1914 —1916) RfiSUMfi Le declenchement de la premiere guerre mondiale a affectA en dehors d’autres relations ext&ieures de la Roumanie celles avec les U.S.A. La position similaire, de neutralii, des deux pays jusqu’en 1916 a permis l’accroissement de l’int^ret mutuel quant ă trouver de nopvelles chances d’extension de leurs rapports surtout sur le plan economique. La periode de neutralitâ de la Roumanie a favoris^ de la sorte l’apparition et la diffu- sion de la conviction, notamment aux Etats Unis, que les relations com- merciales roumano-am^ricaines disposaient de multiples possibilities. Mais les circonstances concretes dues au d&’oulement de la guerre se sont av^râes toujours plus contrairea ă l’accomplissement des plâns congus â cet egard, tres peu d’entre eux ayant pu etre traduits dans les faits. Le seul domaine ou les relations ont etă possibles et meme imperieu- sement necessaires a 6te celui de l’acquisition par le gouvernement rou- main d’armes et d’armement des U.S.A., dans le cadre des plâns d’^qui- pement de l’arm^e en vue de l’^ventualit^ de la participation ă la guerre. 68 Ibidem, p. 48 — 49, 92. Volumul comerțului româno-atnerican In 1913 reprezenta, valoric, in cadrul comerțului exterior al României, cu cele 5,41% procente o creștere față de anul 1910 de 823,85%, mai mult decit oricare dintre ceilalți parteneri comerciali, deși, e drept, volumul restrlns a și permis o asemenea creștere. S.U.A.a ajuns astfel să urmeze Germaniei, Austro-Ungarici, Angliei, Franței și Italiei, alături de care reprezenta în anii 1910—1913 grupul țărilor deținlnd cea mai mare parte din importurile României, depășind țări europene cu o tradiție recunoscută ca Belgia și Olanda. Pentru alte detalii privind evoluția comerțului și conținutul lui, cu^Statcle Unite, în anii antebelici vezi de asemenea, I. Stanciu, art. cil., p. 618 - 630. 69 Ibidem, p. 202. 70 Department of Commerce, Foreign Trade and Naoigation of the United States for the Year ending june 30,1916, Washington, Government Printing Office, 1917, p. XII. www.dacoromamca.ro 9-c. 1250 934 TON STANCIU 14 Mais les difficultes ont persistă dans ce domaine aussi. Les essais d’obte- nir les credits n^cessaires meme sur le marche des Etats Unis, ce qui aurait facilita les op6rations et reliâ la finance roumaine ă celle am6ricaine dans une mesure impr£visible et pleine de consdquences ult6rieures, ont 6chou6. Les contrats que l’on a pu conclure sur le march6 americain — faute des fonds necessaires, des difficultes de transport et meme des obstacles dres- s6s dans cette voie par d’autres Etats— ont 6t6 peu nombreux, soit au- dessous des attentes et espoirs des reprdsentants officiels roumains. Mais les materiaux militaires achetSs aux U.S.A. se sont av6r6s utiles ă un mo- ment ou l’approvisionnement de l’armee roumaine âtait urgent et ou il etait difficile ou meme impossible de les procurer dans d’autres pays. Pendant la p6riode de neutralite de la Eoumanie, seule la France a 6t6 â meme de nous en fournir une plus grande quantite, l’Italie, la Suisse et l’Espagne tres peu, l’Angleterre seulement apres 1916. Les contacts â caractere diplomatique facilit6s par la p6riode de neutralite entre la Eou- manie et les U.S.A. ont stimul^, de la sorte, incontestablement l’interet des deux parties qui, du fait des adversit£s, ne pourra porter des fruits que beaucoup plus tard. www.dacoromamca.ro PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE (STUDII DOCUMENTARE) ISTORIA DOBROGEI ÎN UNELE LUCRĂRI STRĂINE RECENTE (I) Printre recenziile făcute cărții noastre Făcutul lui Soare, I1, se numără și aceea a ceri cetătorului bulgar I. Bojilov, publicată In Isvestija de la Vama (R. P, Bulgaria)2. Recenzia lui I. Bojilov conține, pe Ungă unele aprecieri pozitive, cîteva inexactități 3 precum și teze care intră In contradicție cu stricta realitate istorică. în fond, cercetătorul bulgar Încearcă să acrediteze două idei: a) în secolele VII — XIV, cu excepția epocii dintre anii 971 și 1185, Dobrogea a fost — fără Întrerupere — In miinile ,.statului bulgar”; b) Cetatea din insula Păcuiul lui Soare nu era o bază navală bizantină (construită imediat după 971), ci un,, fastuos palat” bulgăresc, zidit de banul Omurtag(814 —831). împotriva presupunerii noastre, consemnate In partea introductivă a monografiei Păcuiul lui Soare I, cum că In sec. VII — X (lăslnd la o parte, poate, epoca lui Krum (803 — 814), Dobrogea a fost mai degrabă sub controlul bizantinilor decit sub cel al bulgarilor, I. Boji- lov aduce drept contraargumente ,,numai două fapte”4. Primul,,fapt” se leagă de hotărîrea celor 10 000 de macedoneni adrianopolitani5 (trans- plantați de Krum la nord de Dunăre6) de a se Întoarce In 837 acasă, prin mijlocirea flotei bizantine. 1 Petre Diaconu și Dumitru Vllceanu, Păcuiul Iui Soare, Cetatea bizantină, I, București, 1972. 3 I. Bojilov, In ..HaBecTHH Ha HapojțHHH Myaen”, Vama, XXIV, 1974, p. 319—326. 3 I. Bojilov, op. cit., p. 322 — 323, ne reproșează faptul de a nu recunoaște o stăplnire bizantină, instaurată In 971, și asupra regiunilor din stingă Dunării. în realitate, noi nu pumai că recunoaștem o atare stăplnire, dar am Încercat să o și demonstrăm Intr-un articol special rezervat acestei probleme (Petre Diaconu, Bolul cetății din insula Păcuiul lui Soare In cadrul situației politice a Dobrogei la sfieșitul sec. X, In ,.Pontica” 2, Constanța, 1969, p. 395 — 400). Dacă e să nu recunoaștem ceva, apoi aceasta privește instalarea de garnizoane de către I. Tzimiskes, In momentul plecării spre capitală, In ,,orașele și cetățile de pe malul sting" (s.n.) al Dunării de jos. Ce-i drept, asemenea garnizoane au fost instalate, dar nu atunci, ci In timpul luptelor bizantino-kieviene de la Silistra și nu In inexistentele ,,orașe și cetăți” de pe malul sting al fluviului, ci In fortificațiile din interiorul regiunii de la nord de Istru. Dealtfel, asemenea „orașe și cetăți” situate pe malul sting al Dunării de jos In sec. X nici n-au existat (vezi Petre Diaconu, A propos des ,,Petchinbgucs au Bas-Danube", In , ,RESEE”, XIII, 1, 1975, p. 134). Trebuie să recunoaștem Insă că noi Înșine am crezut clndva In existența unor atari orașe. Cercetările ulterioare Insă ne-au determinat să renunțăm la această idee. I. Bojilov, op. cit., p. 323, susține că „Petre Diaconu spre deosebire de unii Invățați care socotesc că In a doua jumătate a sec. XIII gurile Dunării au fost In miinile bizantinilor, este Înclinat să admită că administrația bizantină s-a exercitat numai asupra insulei Păcuiul lui Soare”. Așa ceva, Insă, nu este consemnat nicăieri In lucrarea noastră. în ce ne privește, am afirmat următoarele: , ,Unii cercetători socotesc că stăplnirea bizantină din Dobrogea se reducea, In a doua jumătate a sec. al XlII-lea, la gurile Dunării. Analiza izvoarelor literare și a documentelor arheologice ne permite să susținem că teritoriul bizantin din Do- brogea era, In a doua jumătate a secolului al XlII-lea mult mai Întins [decit cel al gurilor Dunării și al Dobrogei dc nord]. Sigur este că așezarea din insula Păculil lui Soare era stăplnită de bizantini” (Petre Diaconu, In Păcuiul lui Soare, I, p. 21 — 22. 4 I. Bojilov, op. cit., p. 321. 5 Leo Grammaticus, Chronografia, Bonn, 1842, p. 231 notează cifra de 12 000 de inși. 6 Asupra izvoarelor literare care Înregistrează acest eveniment vezi V. N. Zlatarski, Ucmopux na 6tJieapcKama d^potcaua npea cpednume eenose, I. Partea I, Sofia, 1938, p. 277, notele 1 — 6. ..REVISTA DE ISTORIE”. Tom. 29. nr. 0. a. 936-041. 1978 www.dacaromanica.ro 936 STUDII DOCUMENTASE 2 Leo Grammaticus, referindu-se la evenimentele respective scrie că , .cornițele” de Îndată ce a aflat aceasta (adică intenția adrianopolitanilor de la miazănoapte de Istru de a reveni In patrie n.n.) a trecut dincolo (adică In stingă Dunării n.n.) ca să lupte cu ei” ’. întrucît , .cornițele ” din arătarea lui Leo Grammaticus nu poate fi altcineva, după opinia lui I. Boji- lov, decit conducătorul Dobrogei sau al unei părți din Dobrogea " 8 ar rezulta de la sine, sus- ține cercetătorul de la Sofia, că această provincie era, către 837, sub oblăduirea banatului de la Pliska. Desigur, argumentarea lui I. Bojilov n-ar comporta nici o discuție, dacă s-ar putea aduce dovada hotărltoare că , .cornițele” despre care este vorba era, Intr-adevăr, conducătorul Dobro- gei sau,,al unei părți din Dobrogea” ; Insă textul lui Leo Grammaticus nu ne permite să accep- tăm o atare identificare. Dealtfel, din analiza spuselor lui Leo Grammaticus și ale celorlalți cronicari bizantini nu se poate trage o concluzie definitivă asupra exactității desfășurării evenimentelor In cauză; relatărilesint Incllcite, iar datele expuse, pline de confuzii. De pildă, Leo Grammaticus, principalul izvor pentru aceste evenimente, confundă pe Malamir (831 — 836), urmașul lui Omurtag, cu Vladimir (889 — 893) Înaintașul Intru domnie a lui Simion în povestirea faptelor privind plecarea adrianopolitanilor spre patrie, in 837, același cronicar invocă și numele lui Mihail (Boris)9, deși acesta a domnit Intre 852 și 889. în noianul atltor inadvertențe, noi nu mai avem certitudinea că „cornițele” din textul lui Leo Grammaticus este un anume conducător local. Dar chiar dacă am admite aceasta, și Încă n-am căpăta dovada că regiunea de sub jurisdicția lui se afla In Dobrogea. Dinpotrivă, o atare regiune, de va fi existat, trebuie să se fi găsit undeva In fața Olteniei, căci aceasta din urmă pare a fi zona In carc au fost colonizați adrianopolitanii. Pentru identificarea Olteniei cu regiunea In care au fost așezați cei 10000 de adrianopolitani ar pleda — credem noi — și numele unor localități ca : Maglavit, Calafat, Corabia, situate pe malul sting al Istrului. Dacă originea bizantină10 a acestor toponime va fi certificată de viitoarele investigații filologice vom căpăta dreptul să presupunem — firește, cu rezervele cuvenite — că ele s-au impus In Împrejurările stabilirii aici a celor 10000 de macedoneniu. Identificării Olteniei cu ținutul In care au fost „așezați” adrianopolitanii nu i se poate aduce obiecția că flota bizantină Însărcinată cu evacuarea expatriaților macedoneni n-avea cum ajunge pină in dreptul acestei provincii. Pentru a Înțelege care era puterea de manevră a flotei bizantine este suficient să ne amintim de momentul pătrunderii In 971 a vaselor grecești, pe Dunăre, ca să ajungă pină la Dristra la, iar aceasta In condițiile unui război cu kievienii care aveau —la rlndu-le—și ei o flotă destul de puternică. în treacăt vom aminti că triremelor bizantine angajate pe Dunăre In 837, bulgarii nu puteau să li se opună de vreme ce ei n-au beneficiat niciodată In istoria lor de vase militare13. Oricum, cei circa 10000 .de macedoneni puteau fi transplantați oriunde numai In regiunea din imediata apropiere a gurilor Dunării nu14. Altminteri, așezlndu-i pe macedoneni intr-o zonă de lingă gurile Istrului, Krum ar fi Intimpinat riscul ca flota bizantină să-i aducă pe exilați acasă, relativ ușor, chiar In vremea domniei lui. 7 Leo Grammaticus, p. 232. 8 I. Bojilov, op. cit., p. 322. După cum se vede, cercetătorul bulgar Își Însușește aiei fără rezerve punctul de vedere al lui Zlatarski, op. cil., p. 340. * Leo Grammaticus, p. 231. 10 Vezi și articolul lui P. S. Năsturel, De quetgues toponymes danubiens, in „Studia Balcanica”, I, Sofia, 1970, p. 123—126, care are altă opinie asupra originii acestor toponime. 11 Leo Grammaticus, (loc. cit.) susține că bulgarii In Întreprinderea lor de a-i Împiedeca pe adrianopolitani să se Întoarcă acasă au apelat la ajutorul ungurilor (care la acea dată trăiau, după cum se știe, In Lebedia, regiune situată la est de Nipru). Incursiunea maghiarilor Intr-un ținut ca acel al Dunării de jos, atit de depărtat de bazele lor de plecare, nu constituie un fapt izolat In istoria popoarelor In migrație. Oare goții nu ajunseseră tocmai la Naissus (Niș) In 269, Intr-o vreme In care Își aveau ținuturile în spațiul dintre Nistru superior și Nipru mijlociu iar uzii din anii 1064—1065 nu pătrunseseră cu jafurile lor tocmai In Elada, deși regiunile In care sălășluiau se confundau cu stepele nord-pontice? 12 Skylitzes-Cedren, Hisl. Comp., II, Bonn, 1839, p. 400. 13 Vezi infra, nota 33. Cf. și E. Zaharia, In „Apulum”, XII, 1974, p. 290. 14 Fără vreun anume temei unii istorici plasează acest ținut undeva Intre Șiret și Nistru. V. N. Zlatarski, op. cit., socotește odată (p. 277) că regiunea de colonizare a mace- donenilor se afla Intre Șiret și Nistru, iar altădată (p. 339) că aceeași regiune se afla Intre Șiret și Prut; de reținut, totuși poziția lui A. Grecu [P. P. Panaitescu], ,,ln Studii și cer- cetări de Istorie medie”, I, 1950, p- 230 — 231 care o plasează în Muntenia. www.dacoromamca.ro 3 STUDII DOCUMENTARE 937 După cum se vede, evenimentele legate de repatrierea celor aproximativ 10000 de macedoneni nu oferă nici un indiciu pentru teza stăpînirii Dobrogei de către bulgari, in sec. IX. Al doilea „fapt” se leagă de un mement al luptelor bizantino-bulgarc de la sflrșitul sec. IX. Izvoarele ne informează că în timpul conflictului, maghiarii, aliații bizantinilor din acea vreme, au devastat,,teritoriile bulgărești” 16. I. Bojilov nu se Îndoiește nici o clipă că „regiunile bulgărești’’ pustiite de unguri ar corespunde Dobrogei. Toate ar fi bune, numai că o asemenea aserțiune trebuie nuanțată. Datele de care dis- punem ne Îndeamnă să admitem că ținuturile respective slnt mai degrabă, cele din jurul Dris- trei. decit cele din centrul și nordul Dobrogei. Dealtfel, In privința aceasta dispunem și de o indicație literară. Cronicarii bizantini ne asigură că In timpul atacului, Simeon, țarul bulgarilor, a fost asediat de maghiari chiar la Dristra (Silistra)16. Așadar, nici acest „fapt” nu este edificator pentru teza stăpînirii bulgărești asupra Dobrogei, In scc. IX. I. Bojilov nu admite o stăplnirc bizantină asupra Dobrogei nici măcar la sflrșitul sec. VII și Începutul sec. VIII17. Ne-am fi așteptat ca poziția sa să se Întemeieze pe un argument, fie el de orice natură. în loc de aceasta Insă, D-sa se mărginește la formularea de simple declarații, bazate pe interpretarea, mai mult sau mai puțin, subiectivă a unor situații ne- demonstrabile Încă; de pildă, I. Bcjilov crede că drujinile lui Asparuh, trecînd Dunărea prin nordul fostei provincii Scythia Minor, ca să ajungă In nord-estul Bulgariei au străbătut toată Dobrogea, cu care prilej au adus-o sub ascultarea lor. Argumentarea este specioasă. în primul rlnd, nu e sigur că drujinile lui Asparuh au trecut Dunărea pe undeva Intre Galați și Isaceea18; nimic nu ne Împiedică să credem că ei au traversat fluviul prin dreptul Dristrei19. în al doilea rlnd, nu este un dat necesar ca o populație In migrajie să ia In stăpînire definitivă toate regiunile pe care le-a străbătut In „mișcarea” ei. în ce ne privește, am mai avut prilejul să susținem că stăplnirea bizantină asupra gurilor Dunării (căreia i se adaugă și cca mai mare parte a Dobrogei) la sflrșitul sec. VII și Începutul scc. VIII se Întemeiază pe interpretarea cltorva date culese din izvoarele literare20. în acest sens am citat precizările lui Theophanes cum că la 681 „creștinii”, adică bizantinii, domi- nau gurile fluviului 21. Această precizare a fost făcută in legătură cu expediția lui Constantin al IV-lea Pogonatul Întreprinsă In regiunea Dunării de jos cu scopul de a apăra interesele con- stantinopolitanilor. Pentru existența unei autorități bizantine la Dunărea de jos, la Începutul sec. VIII noi am adus drept dovadă informația aceluiași Theophanes, potrivit căreia Justinian al II-lea Rhinotinetul, a stat la gurile Istrului 22 — probabil Intr-un castru — In tot timpul cit au durat tratativele dintre reprezentantul său și Tervel, purtate, desigur, la Pliska. Dacă bizantinii n-ar fi avut la această dată (anul 705) controlul gurilor Dunării, n-ar fi existat nici o rațiune ca fostul Împărat să stea acolo, In tot timpul parlamentărilor cu bulgarii 23. 15 O bibliografic completă asupra acestor evenimente vezi la I. Bojilov, Kzm xpoiioMiunma Ha 6hJieapo-Ma6mapcKama eouna npu yap CuMconln , ,BoeHHO-ucmopu'iecKU CGopHUK ”, Sofia, 1971, 6, p. 20 — 33. 16 Potrivit lui Constantin Porphyrogenetul (DAI, ed. Gy. Moravcsik, 40, 11), Simeon ar fi fost asediat la Mundraga. Asupra localizării Mundragăi, identificată de cercetători cind cu Dristra sau Madara, cind cu Kadikioi, vezi bibliografia la V. Tăpkova-Zaimova, în Fontes Historiae Bulgaricae, IX, Sofia, 1964, p. 159, nota 1. Vezi de asemenea și articolul lui I. Bo- jilov, citat sub nota 15. 17 I. Bojilov, Izvcstija — Vama, XXIV, p. 321. 18 I. Bojilov, ucmopuanadHomo HepHOMopn In Izsctjia, XI (XXVI), Vama, 1975, p. 27—36 se situează pe poziția că ’'OyyXoț locul în care s-au oprit bulgarii lui Asparuh, Înainte de a ajunge în nord-cstul Bulgariei se afla între Dunăre, Prut și Șiret. Astfel prezentlndu-se lucrurile ar însemna să admitem că drujinile lui Asparuh, ca să ajungă în nord-cstul Bulgariei au traversat Dunărea pe undeva pe la Galați. 19 Petre Diaconu, Le problbme de la localisation de l'Onglos, în „Dacia”, NS, XIV, 1970, p. 327 334 Despre localizarea Onglos-ului, In „Peuce”, II, Tulcea, 1971, p. 191 — 203. 20 Petre Diaconu, Btalitbs archbologiques el considbrations historiques, în,,RRH”, V, 1966, 3, p. 488. 21 Tdiophancs, Chronographia, I, Leipzig, 1889, p. 547. 23 Ibidem, p. 572 (vezi Petre Diaconu, op. cit., p, 488). 23 în schimb, V. Tăpkova-Zaimova, (Quelques observalions sur la domination byzanline au Bouchis du Danube. Le sort de Lykostomion et de quelques autres villes cotibrcs, în „Studia Balcanica”, I, Sofia, 1970, p. 80) vede in episodul rămlnerii lui Justinian al II-lea la gurile Dunării un argument în sprijinul tezei stăpînirii Deltei de către bulgari la începutul seco- www.dacaromamca.ro 938 STUDII DOCUMENTARE 4 Vorbind despre situația politică a Dobrogei in sec. VII — X, vom aminti și noi un „fapt”, edificator, Insă. Constantin Porphyrogenetul, descriind drumul de coastă al varego-rușilor care se Îndreptau spre Constantinopol, notează pentru Dobrogea localitățile Selina, Konopa și Constantia 21. Sigur este că cele trei toponime slnt de origine bizantină, după cum tot atlt de sigur este că adoptarea lor a avut loc, clndva după secolul al VII-lea 28, dar, Înainte de data la care Constantin al VH-lea Își redacta a sa De administrando Imperii3*. într-o atare situație este limpede că bizantinii au stăplnit Dobrogea, măcar In vremurile In care s-au impus toponi- mele mai sus citate. I. Bojilov nu este de acord cu noi nici In privința caracterului stăplnirii politice a Dobro- gei la sfirșitul sec. XII și Începutul sec. XIII. în ce ne privește, am susținut că In acele timpuri regiunea gurilor Dunării, Împreună cu nordul Dobrogei, erau In posesiunea constantinopolita- nilor și că pentru aceasta ar pleda, Intre altele, descoperirea la Isaccea a un i sigiliu de plumb aparținlnd Împăratului Isaac al II-lea Anghelul (1185 —1195) 27. Referindu-se la acest sigiliu D-sa scrie că „nimic nu ne obligă să credem că el se plasează la Începutul domniei [acestui Împărat]... Înainte de Începerea răscoalelor asăneștilor” 28. Firește, ipotetic se poate admite orice, dar la Isaccea s-a mai găsit un sigiliu, aparținlnd aceluiași Împărat29. în acest caz este dificil de presupus că ambele sigilii au ajuns la Isaccea Înainte de Începerea răscoalei asăneștilor. Opinia noastră cum că la cumpăna dintre veacurile XII și XIII Dobrogea se afla In granițele imperiului bizantin este sugerată și de Împrejurarea că In acele vremuri Dristra și Vama 30 încă nu intraseră in posesia asăneștilor. Or, este greu de crezut că asăneștii puteau lului VIII. în concepția D-salc, Justinian II, mazilit de la Constantinopol, nu putea găsi un adăpost la gurile Dunării dacă acestea erau controlate de bizantini. Așa o fi, dar nu trebuie să ne scape din vedere că Justinian II dacă avea sprijinitori la Constantinopol In răstimpul In care tronul era ocupat de Leonce (695—698) și Tiberiu II (698 — 705), cu atlt mai mult trebuie să fi avut sprijinitori și In anume centre din cadrul Imperiului bizantin. în atari condiții „halta” lui Justinian II la gurile Istrului nu poate fi interpretată altfel decit că garnizoanele bizantine din această zonă se raliază cauzei lui. Pe de altă parte, dacă Delta ar fi fost in mlinile bulgarilor la 705 n-ar fi existat nici o rațiune ca Justinian II să poposească tocmai aici In timp ce delegatul său pleca la curtea lui Tervel, ci s-ar fi oprit cu corabia lui Intr-un loc cum e Varna sau alt port, oricum mai apropiat de Pliska. Prin urmare, noi Încli- năm să credem că la Începutul secolului al VlII-lea Justinian II s-a oprit la gurile Dunării pentru că bizantinii aveau aici o bază militară a cărei garnizoană 11 sprijinea pe fostul Împărat, în stadiul actual al cercetărilor nu se poate preciza care anume era această bază. Să fi fost Lykostomion? Poate, dar In privința aceasta nu există nici o dovadă. De notat Insă, că un Lykostomion este consemnat (pentru mijlocul sec. IX) In Lexicul lui Fotie (H. GJykatzi- Arhweiler, Byzance et la Met, Paris, 1966, p. 57, 87 — 90, 101), dar localizarea lui constituie obiect de controversă; In timp ce unii cercetători (P. S. Năsturel „RESEE”, IV, 1966, p. 649 — 651 și Ștefan Ștefănescu și I. Barnea, Din istoria Dobrogei, III, 1971, p. 12) cred că Lykostomion din Lexicul lui Fotie e tot una cu Lykostomion dc mai tlrziu de la gurile Du- nării, alți cercetători (Intre care V. Tăpkova-Zaimova, op. cit., p. 82 — 83 și I. Bojilov, Izvestija — Varna, XXIV, p, 322) resping o atare localizare. 24 Constantin Porphyrogenetul, „DAI”, 9, 96, 99. 28 Vezi articolul lui Emilian Popescu citat sub nota 26 din care reiese că In sec. VI, Con- stanța din zilele noastre se numea Încă Tomis. 28 Em. Popescu, Un problbme de giographie historique de la Scythie Minor, In „Byzan- tinische Zeitschrift," 66, 1973, p. 380, presupune că numele Constantiei (Constanța) este legat de cel al lui Constantin al VH-lea. Nu este exclus Insă ca el să se fi impus ca toponim In timpul lui Constantin al V-lca Copronitnul. 27 Gheorghe Ștefan, Monumenls inedits de Nooiodunum, In „Dacia," IX—X, 1941 — 1944, p. 473-478. 23 I. Bojilov, op. cit., p. 323. Ca o alternativă la Îndoielile sale, In nota 18 a articolului său, cercetătorul bulgar presupune fără nici o justificare că sigiliul ar putea aparține lui Isaac I Comnenul (1057—1059). 29 I. Barnea, Sigilii bizantine de la Nooiodunum, In SCN, VI, 1975, p. 162. 30 Varna este cucerită probabil în 1201, clnd zidurile ei slnt dărlmate de oștile lui Caloian (Nicetas Choniates, Historia,^ Bonn, 1858, p. 706 — 707). www.dacoromamca.ro 5 STUDII DOCUMENTARE 939 controla Dobrogea plnă la gurile Dunării dacă Varna și, în special, Silistra 31 nu erau subor- donate lor. Prin urmare, , .argumentele” lui I. Bojilov în sprijinul stăplnirii Dobrogei de către bulgari între anii 681 și 971 și de către asănești la sfîrșitul sec. XII — începutul sec. XIII 32 n-au valoare probatorie. Așa cum s-a spus deja, I. Bojilov încearcă în cea de-a doua parte a contribuției sale să „demonstreze” că cetatea din insula Păcuiul lui Soare a fost construită de bulgarii lui Omurtag. Se știe că fortificația a avut un caracter naval. Atunci la ce bun ar fi ridicat bulgarii o bază navală pe Dunăre cînd ei n-au beneficiat — după cum s-a amintit — niciodată în de- cursul istoriei lor de o flotă dunăreană33 9 Sesizlnd această nepotrivire, I. Bojilov și-a asumat sarcina de a o înlătura, încercind să demonstreze că cetatea de la Păcuiul lui Soare nu a avut caracter de bază navală. în consecință, cercetătorul bulgar se rezumă la enunțarea următoarelor obiecții; Debarcaderul era prea mic pentru a putea adăposti corăbiile flotei,,bizantine” dunărene și maritime. Dacă bizantinii ar fi avut nevoie de o bază navală a cărei flotă trebuia să bareze drumul de atac al altei flote inamice ce se îndrepta spre Silistra, atunci ea trebuia construită Ia gurile Dunării și nu la Păcuiul lui Soare. Flota nu mai juca un rol deosebit în sistemul de apărare al Bizanțului la sfîrșitul sec. X și în prima jumătate a sec. XI, ceea ce face inutilă construirea unei baze navale la Păcuiul lui Soare 34. La capătul acestor obiecții, I. Bojilov mai adaugă încă una. Dacă cetatea ar fi fost construită de constantinopolitani, imediat după anul 971, atunci ar fi trebuit ca ea să fie men- 31 Se știe că asăneștii au păstrat, în sistemul organizării bisericești toate mitropoliile existente în timpul stăplnirii bizantine. Or, Dristra, sediu eparhial în timpul administrației bizantine nu mai figurează printre mitropoliile bulgărești, consemnate în corespondența dintre Caloian și papa Inocențiu III, la începutul sec. XIII. Printre aceste eparhii nu figurează nici aceea a Serdicăi, ceea ce înseamnă eă la începutul sec. XIII clnd stăplnirea asăneștilor se întindea la vest plnă pe la Nis, iar la sud-vest plnă înspre Skoplje, ținuturile din jurul Sofiei nu intraseră încă sub administrația statului de la Tlrnovo; vezi și un punct de vedere opus la P. Mutafciev, IlsGpaHll npon3BOJțeHnH II, Sofia, 1973, p. 88—91. 32 I. Bojilov, op. cit., p. 323, notează că ,,e nedrept să se vorbească de imperiul ro- mâno-bulgar cu capitala la Tlrnovo”. Această poziție se înscrie în tendința de a minimaliza sau chiar de a nega rolul românilor în izbucnirea răscoalei asăneștilor din Peninsula Balca- nică. Pentru a sublinia care a fost rolul vlahilor în această răscoală vom reproduce aici cuvin- tele lui Van Dieten, ultimul editor al operei lui Choniates : „Uspenshij hat mit seinem Bucii liber das Zweitz Bulgarische eine Polemik zwischen Rilmanen und Bulgaren iiber die Frage hervorgerufen, welchen Volke die Inițiative zu dem Aufstand vom Jahre 1186 zu verdanken ist. Als Aussenstehender wundelt man sich iiber die Willkiir, mit der auf bulgarische Seite inanchmal Niketas interpretieret wurde, um zu beweisen, dass die Bulgaren von Anfang an die Leitungder aufstăndischen Bewegung innegehabt hătten. Die beste Abhandlung der ganzen Polemik lieferte N. Bănescu, Un probleme d’histoire nMiboale. Creation et caractere du second Empire Fulgare (1185), Institut Roumain d’Etudes Byzantines N.S. 2, București, 1943. Zu dem Frgebnis, dass die Rumănen im grossen und ganzen Recht haben, kamen zwei Gelehrte, die das Problem ohne nationalistische Vorurteile studierten : C.R. von Hofler, Die Walachen als Begrtinder des Zweiten Bulgarischen Reiches der Aseniden, 1186 — 1257, Sitzungsberichte der phil.-hist. Classe der K (Osterr.) Akademie der Wiessensch. 95, 1879, S. 229—215, und R. I. Wolff, l.c. Die letztere Abhandlung empfiehlt sich durch eine ausge- zeichnete Darlegung des ganzen Problems, eine eingehende Untersuchung der Quellen und ausfilhriche Literaturangaben, speziell auch zur Frage des Anteils der Kumanen (S. 198—201). (Niketas Choniates, ed. Jan-Louis van Dieten, Berlin — New York, 1971, p. 66, nota 74). 33 într-atit de străini erau bulgarii de folosirea flotei, încît chiar în vremea puterni- cului țar Simeon, ei au fost nevoiți — potrivit unei legende — să se folosească nu de vase, ci de frlnghii Întinse de la un mal la altul al Dunării spre a opri operațiile flotei bizantine (Constantin Porphyrogenetul, DAI, I, p. 250). 34 I. Bojilov, op. cit., p. 321 — 325. 33 Ibidem, p. 325. www.dacoromanica.ro 940 STUDII DOCUMENTASE 6 ționată 36 In Taktikon-ul lui N. Oikonomides 3#. Or, numele ei nu este marcat In amintitul document. Drept Încheiere, I. Bajilov Își exprimă convingerea că cetatea a fost zidită de bulgari și că funcția ei navală se reducea la , .adăpostirea” diferitelor corăbii (In concepția d-sale, bulgărești) Însărcinate cu menținerea legăturii dintre insulă și malurile dunărene 3?. Dar obiecțiile lui I. Bojilov nu slnt justificate. Debarcaderul unei baze navale nu trebuie să fie confundat cu portul acesteia. în debar- cader Își avea locul numai nava-amiral (nâii'p’jkov)18; celelalte corăbii erau ancorate In port, întruclt, plnă In prezent, au fost scoase la iveală numai ruinele debarcaderului, dar nu și resturile portului (care trebuie să se fi Întins de-a lungul zidului de incintă sau al unor eventuale diguri) nu există nici un motiv să se susțină că , .instalațiile portuare” de la Păcuiul lui Soare erau prea mici și, ca atare, prin ele Insele nu se poate conferi cetății un caracter de bază navală. Noi nu știm dacă bizantinii, din a doua jumătate a sec. X, au mai avut sau nu și alte baze navale pe Dunăre, dar un fapt este sigur și anume, că flota de la Păcuiul lui Soare avea un triplu rol: a) Împiedicarea drumului unei flote inamice care venind pe firul apei dinspre gurile Dunării Încerca să atace orașul Dorostolon, capitala themei bizantine din aceste părți a Imperiului; b) asigurarea legăturilor dintre regiunile bizantine dc la nord și de la sud de Dunăre 39; c) zădărnicirea oricărei Încercări de pătrundere la sud de Dunăre a unor populații In migrație sosite din stepele nord-pontice; se știe, doar, că aici, tn dreptul insulei Păcuiul lui Soare se află un străvechi vad de traversare a Dunării, cunoscut sub numele de Dervent49. Toate aceste obligații militare care cădeau, In special, In seama flotei nu puteau fi duse la bun sfîrșit dacă principala bază a corăbiilor nu s-ar fi găsit Intr-un loc cu avantaje strategice, situat cit mai aproape de Dorostolon. Or, tn afară de Păcuiul lui Soare, nu exista un alt asemenea loc, propice amenajării unei baze navale. Flota bizantină nu-și pierduse rolul in epoca corespunzătoare celei de-a doua jumă- tăți a sec. X și primei jumătăți a sec. XI așa cum crede I. Bojilov. Faptul tn sine poate fi dedus și din Împrejurarea că victoria bizantinilor asupra drujinilor lui Sviatoslav, la Doros- tolon, In 971, s-a conturat de-abia după intervenția flotei constantinopolitane41. Numai la clțiva ani de la aceste evenimente flotei i-a revenit o sarcină importantă in luptele intestine ale Bizanțului42. Aproximativ, aceeași este situația și atunci clnd este vorba de prima jumă- tate a sec. XI. Altfel n-am Înțelege sensul spuselor lui Skylitzes potrivit cărora Constantin al IX-lea Monomahul comunica — In preajma năvălirii pecenegilor — lui Mihail, arhontele „orașelor dunărene” și lui Kegen — că va trimite la Dunăre 100 de corăbii pentru a-i supraveghea malurile43. Că cetatea de la Păcuiul lui Soare nu figurează In Taktikon-ul lui Oikonomides se explică prin aceea că la data redactării amintitului document — clndva Intre 975 și 979 ea 36 N. A. Oikonomides, Recherches sur l’histoire du Das-Danube aux X — XI-e sihcles. La Mtsopotamie de l'Occident, In ,,RESEE”, III 1965, 1 — 2, p. 57 — 79. Cu unele nuanțe N. A. Oikonomides și-a menținut această datare și In articolul său, L'organisation de la fron- tiere oriental de Byzance aux X‘ — XIe siecles et le Taktikon de l’Escurial, In Ades du XIV* Congres International des Etudes byzantines, Bucarest, 6 — 12, septembrie, 1971, voi. I, p. 285. 37 I. Bojilov, op. cit., p. 324 — 325. O asemenea supoziție Insă nu poate fi luată tn seamă, deoarece eventualele „legături" Intre cetatea de pe insulă și malurile Dunării se făceau cu bărcile, atunci clnd se transportau oameni și cu bacurile atunci clnd se transportau care. Că In cetate veneau și care o dovedește existența Însăși a porții, situată pe latura de nord a zidului de incintă. Debarcaderul pentru bacuri și bărci se va fi aflat undeva In fața porții, Intr-un loc distrus azi de apele Dunării. Oricum ar fi, amenajarea tn trepte a debarcaderului militar .făcea imposibilă pătrunderea pe aici a carelor destinate cetății. 38 Flota themelor era condusă de un drungar sau turmarh (vezi Louis Brâhier, Les institutions de l'Empire byzanttn, Paris, 1970, p. 331. 39 Despre posesiunile bizantine de la nord de Dunăre, vezi supra nota 3. 40 însuși termenul Dervent Înseamnă In limbile tiurce vechi vad, punct de traver- sare, pasaj. 41 Vezi supra, nota 12. 42 Leo Diaconus, Historia, Bonn, 1828, p. 170, 174. 43 Skylitzes-Cedren, II, p. 585. Pentru a ne face o idee asupra importanței flotei bizantine In a Il-a jumătate a sec. al X-lea, vom aminti aici cuvintele lui Nicefor Focas rostite in 968 In fața lui Luitprand : Navigantium fortitudo mihi soli ines (Mie Îmi aparține puterea navală), apud L. Br&hier, op. cit., p. 327. Același autor, op. cit., loc. cit., reproduce și cuvin- tele lui Kekaumenos, valabile pentru a doua jumătate a sec. XI, cum că „marina este gloria romeilor’• www.dacaramanica.ro 7 STUDII DOCUMENTARE 941 era deja distrusă. Noi am mai avut prilejul să vorbim44 * despre faptul că cetatea Păcuiul lui Soare a fost ruinată imediat după anul 976 și că viețuirea de aici va fi reluată de abia ln jurul anilor 1000, dar după cum se vede constatările noastre au scăpat atenției cercetă- torului bulgar. Cit privește aserțiunea că cetatea ar fi fost construită de bulgarii din timpul lui Omurtag (814 — 831) (ceea ce ar Însemna să admitem că ln interiorul ei ar exista urme de viețuire din sec. IX și din prima jumătate a sec. X), ea nu poate fi luată ln seamă, fie numai și pentru motivul că nici un nivel arheologic din cuprinsul cetății nu aparține epocii respective. C.ă cetatea nu a ființat In acele vremuri este sugerat și dc Împrejurarea că la Păcuiul lui Soare nu există ceramică cenușie, decît In proporție extrem de redusă46. C.e-i drept, o atare ceramică continuă să fie folosită și ln a doua jumătate a sec. X46 ln așezările dobrogene de tipul celor de la Capidava, Dinogetia, Isaccea etc. Pleclnd tocmai de la această realitate, I. Bojilov Își Închipuie că a găsit o contradicție ln spusele noastre. într-adevăr, se întreabă cercetătorul bulgar, dacă ceramica cenușie este nelipsită din așezările dobrogene din a doua jumătate a sec. X, cum se face atunci că aceasta nu se găsește In nivelul corespunzător de la Păcuiul lui Soare? Desigur, nedumerirea cercetătorului bulgar este provocată dc necitirea cu atenție a unora dintre pasajele lucrării noastre. De pildă, D-sa n-a sesizat acele părți ale textului în care noi susținem că ln cetatea de la Păcuiul lui Soare există totuși o atare ceramică, numai că ea e reprezentată doar de cîteva cioburi47. I. Bojilov nu a observat nici acea parte a textului nostru în care se precizează că cetatea de la Păcuiul lui Soare și-a încetat existența la scurtă vreme după zidirea ci (poate prin anul 976) și că viețuirea a fost reluată acolo de abia în jurul anilor 1000 4B. Cu alte cuvinte, ln ultimul sfert de veac al sec. X, vreme în care viețuirea își continuă desfășurarea la Capidava, Dinogetia etc. la Păcuiul lui Soare totul era acoperit de ruine. în atari împrejurări devine explicabilă slaba reprezentare la Păcuiul lui Soare a cera- micii cenușii. Altfel se pune problema dacă am socoti că cetatea a fost construită în prima jumă- tate a sec. IX și că viețuirea din interiorul ei a durat plnă tîrziu în veacul X. în acest caz prezența ceramicii cenușii se cerea a fi marcată printr-un procent corespunzător de vase, sau fragmente de vase cenușii, ceea ce nu este cazul. De notat că aici lipsește chiar și ceramica nisi- poasă caracteristică secolului IX. Pe scurt, la Păcuiul lui Soare nu există urmele unei viețuiri din veacul IX și prima jumătate a sec. X. I. Bojilov, pentru a explica lipsa nivelelor de vie- țuire din sec. IX — prima jumătate sec. X, recurge la o soluție bizară ; și anume, d-sa socoate că garnizoana „bulgară” din cetate ar fi „curățat” resturile de viețuire (inclusiv ceramica), arunclndu-1 * periodic în afara zidurilor. Dacă aceasta era o practică a vieții cazone, ne între- bam atunci de ce garnizoanele de la Pliska, Țar Krum și Preslav n-au aplicat-o ln vremurile co- respunzătoare? Se știe doar că acolo s-au găsit cantități apreciabile de materiale (intre care și ceramică cenușie) din sec. IX. Oricum, supoziția cercetătorului bulgar nu numai eă nu e confirmată de observațiile arheologice, dar ea e contrazisă de realitatea stratigrafieă. Ajungînd la capătul expunerii noastre sîntem nevoiți să subliniem că teza lui I. Bo- jilov asupra „caracterului bulgăresc” al cetății de la Păcuiul lui Soare este plantată nu pe argumente, ci pe unele obiecții, nejustificate ln esența Ier. Pe de-asupra, d-sa a eludat demon- strația noastră de acum clțiva ani48, potrivit căreia cetatea de la Păcuiul lui Soare se identifică cu celebra așezare bizantină cunoscută sub numele de Vicina. La vremea respectivă, noi am adus, în privința aceasta, toate argumentele de rigoare. Drept urmare, I. Bojilov ar fi trebuit ca înainte de a încerca „dovedirea originii bul- gărești” a cetății de la Păcuiul lui Soare să dovedească netemeinicia demonstrației noastre, privind localizarea aici (și nu în altă parte) a Vicinei bizantine. Nefăclnd-o, rămlnem cu senti- mentul că D-sa și-a clădit tezele pe o idee dinainte formulată. Primii care regretă sîntem noi. Petre Diaconii 44 Petre Diaconu, ln Păcuiul fui Soare, I, p. 53. 46 Ibidem, p. 23, nota 1. 48 în jurul anilor 1000 ceramica cenușie încetează să mai fie folosită la Dunărea de jos. Părerile potrivit cărora ea durează plnă ln prima jumătate a sec. XI nu se întemeiază pe vreo anume dovadă. 47 Vezi supra nota 45 și vezi B. Harhoiu în Păcuiul lui Soare I, p. 85. 48 Petre Diaconu, op. cit., p. 51, 53. 48 Petre Diaconu, Despre localizarea Vicinei, ln „Pontica”, 3, Constanța, 1970, p. 275-295. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro VIAȚA ȘTIINȚI FICĂ SESIUNEA ȘTIINȚIFICĂ „TRADIȚIILE PROGRESISTE ALE ÎNVĂȚĂMÎNTULUI ROMÂNESC” In ziua de 29 martie 1976, sub egida Academici Republicii Socialiste România, a Ministerului Educației și Invățămlntului și a Academiei de Științe Sociale și Politice, a avut loc sesiunea științifică ,,Tradițiile progresiste ale Invățămlntului românesc”, organizată cu prilejul Împlinirii a 125 de ani de la nașterea lui Spiru Haret. în cuvlntul de deschidere acad. Șerban Țițeica a evocat succint personalitatea celui aniversat și a subliniat Însemnătatea operei sale dc reformator și Îndrumător al școlii românești. înfățișlnd cadrul social-economic și politic In care a trăit și și-a desfășurat activitatea creatoare Spiru Haret, Paul Niculescu, viceprimministru al guvernului, ministrul educației și Invățămlntului, susținlnd comunicarea Politica partidului in domeniul dezvoltării tnvă/ă- minlului, educării și formării tinerei generalii, a relevat capacitatea lui Spiru Haret de a fi Înțeles necesitățile obiective ale societății românești de la sfirșitul secolului al XlX-lea și Începutul celui de-al XX-lea In ceea ce privește crearea unor cadre bine pregătite profesional care să contribuie din plin la procesul de modernizare a României acelei epoci. Prezcntlndu-sc activitatea de reformator școlar a lui Spiru Haret, s-a insistat asupra laturii organizatorice a reformei introduse de acesta cit și asupra schimbărilor calitative produse de lege in conținutul Însuși al Invățămlntului românesc cu precădere In cel secundar și superior. Rclicfind rolul progresist și contribuția indiscutabilă a acestor reforme școlare la organizarea și modernizarea Invățămlntului nostru, autorul a subliniat caracterul lor limitat, imprimat In mod obiectiv de contextul social-economic al vremii. A revenit astfel noii oilnduiri socialiste sarcina istorică a dezvoltării neîngrădite a Invățămlntului de toate gradele, ca parte integrantă a revoluției socialiste, ca mijloc de formare și dezvoltare a noii conștiințe. în comunicare s-au prezentat astfel succesele obținute In acest domeniu, de la lichi- darea analfabetismului și plnă la generalizarea școlii de 10 ani și s-au subliniat cu claritate sarcinile ce revin școlii și slujitorilor ei In lumina celui de-al Xl-lea Congres al P.C.R. și a Programului partidului. S-au releșat preocupările constante, căutarea de soluții eficiente In vederea integrării organice a Invățămlntului cu cercetarea și producția, exemplificările de acest gen subliniind rezultatele șaloroase obținute plnă In prezent, cit și intensa muncă politico-ideologică și edu- cativă desfășurată prin școli, formarea specialiștilor In spiritul concepției materialist-dialectice despre natură și societate, toate aceste direcții de efort subsumlndu-se dezideratului major de creare a noilor generații de constructori ai socialismului și comunismului In patria noastră. Activitatea didactică și științifică laborioasă a lui Spiru Haret a fost Înfățișată de acad. Caius lacob In comunicarea Spiru Haret, profesor de mecanică șf om dc știință. Prezentlnd clteva date biografice ale lui Haret, pentru plasai ea sa în istoria matematicii și mecanicii, autorul a expus apoi cariera științifică a acestuia, licențiat In matematică și fizică la Sorbona, doctor In matematică, la aceeași prestigioasă instituție de invățămlnt supe- rior, printr-o nouă contribuție la teoria stabilității sistemului solar. S-au arătat numeroase studii și cercetări ale lui Spiru Haret In mecanică și s-a subliniat importanța și ineditul lucrării sale Mecanique sociale, Încercare de aplicare a legilor mecanicii la procesele vieții sociale. Cu privire la cariera didactică s-a evidențiat meritul incontestabil pe care 11 are Haret In crearea unei generații de profesori foarte bine pregătiți, mlndri de a-i fi fost discipoli, cit și contribuția sa hotărltoare la crearea unei școli românești de mecanică ale cărei roade s-au putut constata plnă In zilele noastre. în comunicarea Legea Iul Haret, Mircea Malița, membru corespondent al Academiei R.S. România, a analizat semnificațiile și urmările reformei școlare din 1898 de organizare a Invățămlntului secundar și superior. Autorul a argumentat necesitatea socială a acestei reforme, rolul ei in dezvoltarea Invățămlntului nostru. Acesta era astfel așezat Intr-o schemă logică, urmărindu-se sprijinirea progresului societății românești. Legea concepută și transpusă „REVISTA DE ISTOHIE". Tom. 29. nr. 6. p. 943-949. 1976 www.dacaramanica.ro 944 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 2 In practică de Spira Haret ca ministru al instrucțiunii publice a asigurat și o mai mare stabilitate a Învățămîntului și profesorilor, Îmbunătățind și condiția morală și materială a acestora. Autorul comunicării a desprins, cercetlnd activitatea de reformator a lui Haret, patriotismul acestuia, care vedea școala ca factor de educație și civilizație de prim ordin. Prin comunicarea susținută de Ștefan Bârsănescu, membru corespondent al Academiei R.S. România, De la Spira Haret la șeoala de astăzi, s-au relevat elementele originale ale reformei lui Haret și s-a accentuat asupra faptului că grija pentru școala și organizarea ei a constituit o preocupare permanentă a acestuia. Iar cu privire la finalitatea procesului de Invățămlnt, autorul a insistat asupra con- cepției lui Haret care vedea Învățămlntul, cel superior In special, Îndeplinind două funcții majore, de importanță națională: formarea cadrelor de specialiști și stimularea creației știin- țifice proprii. în această concepție și In faptul că Haret a anticipat principiul legării invăță- mlntului de practică rezidă valoarea deosebită a gîndirii sale pedagogice care 11 situează In rîndul marilor Înaintași ai școlii românești. S-au relevat astfel dimensiunile naționale și europene ale personalității sale pedagogice, Spira Haret fiind considerat ,,primul mare arhi- tect al școlii românești moderne”. Opera sa se Înscrie In evoluția Învățămîntului nostru ca un capitol de seamă, plin de experiențe valoroase și de contribuții originale. Abordlnd, In comunicarea sa Spira Haret și educația poporului, unul din aspectele majore ale activității pedagogice ale celui omagiat, Stanciu Stoian, membru corespondent al Academiei R.S. România, a dezvăluit una din permanențele gindirii și operei haretiene — educația maselor populare care beneficiau Încă In mod insuficient de forma instituționalizată de culturalizare și educare pe care o reprezenta școala, evident, In acest caz, cea primară. Spira Haret a imprimat acestei trepte școlare, reorganizată In 1896 de P. Poni, un caracter democratic mai larg, a dat Învățătorilor un rol de misionarism social. Se inițiază astfel o bogată activitate extrașcolară a Învățătorilor prin școli de adulți, biblioteci populare, cercuri culturale, șezători sătești, serbări școlare, toate aceste forme urmărind educarea patriotică, răsplndirea științei de carte, Înlăturarea discrepanțelor In acest domeniu Intre mediul rural și cel urban. Valoarea istoriei ca unul din factorii educativi Însemnați a fost evidențiată de acad. Ștefan Pascu In comunicarea Rolul istoriei in educarea lineretalai. Autorul a accentuat că istoria Înlesnește cel mai rapid și mai convingător dintre toate științele cunoașterea omului și a creațiilor sale de-a lungul veacurilor. Ea desprinde din această ascensiune a geniului u.nan Învățăminte și experiențe folositoare prezentului și poate prefigura modele și rezolvări pentru viitorul societăților omenești. Pentru o perspectivă cit mai largă, mai cuprinzătoare, astăzi — a susținut autorul — istoria s-a ridicat pe un plan superior, sintetic, extrăgind esențe și deveniri. Departe de a se dilua astfel In generalități, știința istorică Îmbrățișează aspecte tot mai diverse, apar ramuri noi de cercetare, studiile interdisciplinare se Înmulțesc. în acest mod cunoașterea cit mai deplină și corectă a trecutului istoric al omenirii și al poporului nostru constituie un mijloc de educație patriotică și comu- nistă, creînd o solidaritate conștientă cu realizările prezentului socialist al țării. Textul comunicării Spiru Haret — participant adio la viața social-politică in România la sfirșital secolului al XlX-lea și începutul secolului al XX-lea, de dr. Traian Lungu, se află publicat In numărul de față al revistei. Portretul moral și fizic al marelui Înaintaș al Învățămîntului românesc a fost zugrăvit cu căldură de Radu Haret, In comunicarea Spiru Haret — omul, care a evidențiat alesele Însușiri ale celui sărbătorit, modestia, energia creatoare, dragostea față de oameni, integri- tatea, spiritul organizatoric, punctualitatea. Toate aceste nobile trăsături de caracter au fost Înfățișate auditoriului pe baza unor documente inedite aflate In arhiva familiei. în cuvlntul de Închidere acad. Șerban Țițeica a subliniat valoarea comunicărilor, menționind că abordarea unor aspecte diverse ale temei tratate a permis prezentarea cit mai cuprinzătoare și veridică a personalității complexe a lui Spiru Haret. Gelu Apostol CARTEA DE ISTORIE - REALIZĂRI ȘI PERSPECTIVE în ziua de 27 martie 1976 a avut loc la Institutul de istorie ,,N. lorga” o Intilnire Intre cercetătorii din domeniul istoriei și redacția de profil a Editurii științifice și enciclo- pedice. Au participat prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu, decanul Facultății de istorie și director al Institutului de istorie ,,N. lorga” și dr. Mircea Mâciu — director al editurii. www.dacaromaiiica.ro 3 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 945 Redăm mai jos referatul prezentat și aspecte din discuțiile ce s-au purtat pe mar- ginea lui. ★ Promovarea cărții de istorie reprezintă, după cum vă este cunoscut, una din preocupările fundamentale ale Editurii științifice și enciclopedice. Ea are menirea să aducă in fața cititorului contemporan trecutul milenar al poporului român, creațiile sale materiale și spirituale, lupta sa pentru independență națională, pace și progres social. Studierea istoriei reprezintă — așa cum subliniază secretarul general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu — ,,și un mijloc important de transformare revoluționară a prezentului, precum și de Înțelegere a cerințelor viitorului, a căilor progresului neîntrerupt al societății”. Pentru realizarea nobilei misiuni de a tipări cartea de istorie de care are nevoie poporul român, Editura științifică și enciclopedică a colaborat strins, de-a lungul anilor, cu cercetătorii și cadrele didactice universitare care Își desfășoară activitatea in domeniul istoriei naționale și universale. Unei astfel de idei, subliniată cu acuitate de Plenara C.C. al P.C.R. din 3 — 5 noiembrie 1971, ii este dedicată și prezenta intîlnire de lucru, pe care am dori-o cît mai des și cu folos repetată. Este știut că cercetarea istorică, activitatea editorială slnt componente fundamentale ale pregătirii ideologice și politice, pirghii importante în activitatea de formare și dezvol- tare a conștiinței politice naționale, dc făurire a omului nou, constructor al societății socialiste multilateral dezvoltate. Noi, editorii, conștienți de importanța sarcinilor ce ne revin, dorim să realizăm o punte între laboratorul cercetării și publicul cililor, care manifestă interes sporit pentru cunoașterea istoriei naționale și universale. Pentru aceasta, ne străduim să găsim căi și mijloace mai eficiente în a determina, pe cit este posibil, ca fiecare act de creație să fie un răspuns al comenzii sociale. Privind retrospectiv activitatea noastră, putem afirma că „Editura științifică și enci- clopedică și-a propus, și în majoritatea cazurilor a reușit, să răspundă prin lucrări de cali- tate interesului crescind al marelui public pentru literatura istorică. Astfel, în perioada anilor 1972—1975 au apărut 70 de lucrări de istorie, însumlnd 1723 coli editoriale, într-un tiraj de 668 933 exemplare. Dintre acestea se remarcă: „Istoria poporului român”, ed. a Il-a, versiunea engleză (coordonator acad. Andrei Oțetea), „Istoria românilor”, voi. I (acad. Con- stantin C. Giurescu și Dinu Giurescu), „Dacii”, (Hadrian Daicoviciu), „Burebista și epoca sa” (Ion Horațiu Crișan), „începuturile vieții romane la gurile Dunării” (Vasile Pârvan), ediție îngrijită și adnotată de prof. univ. Radu Vulpe, „luliu Caesar” (Rex Warner), „Istoria vieții bizantine”, „Bizanț după Bizanț” (Nicolae lorga), ,,Țara Românească în sec. XIV—XV” (Dinu C. Giurescu), „Emigrări românești din Transilvania în sec. XIII—XIX” (Ștefan Meteș), „Istorie bucureșteană” (N. Vătămanu), „România și problema strimtonlor” (colectiv), „Contribuții la istoria științei și tehnicii românești in sec. XV—XIX” (acad. Constantin C. Giu- rescu),,,Lupta românilor din Transilvania pentru libertate națională” (V. Netea), „Din gîndirea materialist-istorică românească” (Pompiliu Teodor), „Pagini din lupta pentru instaurarea puterii populare în România” (D. Turcuș) „Tratatele internaționale ale României” (colectiv), „Societatea feudală în Europa apuseană” (Radu Manolescu). De asemenea, între lucrările de valoare, rod al colaborării instituțiilor noastre, se înscrie „Călători străini despre țările române”, lucrare în mai multe volume, dintre care primele 5 au și apărut. După cum vă este cunoscut, Editura științifică și enciclopedică acordă un loc important lucrărilor de referință, cum ar fi enciclopediile, dicționarele enciclopedice, micile enciclopedii domeniale, dicționarele cronologice, seria dicționarelor de istorie, biobibliografiile și indicii biblio- grafici. Avind menirea să cuprindă și să redea cititorilor sintetic și sistematizat — pe baze enciclopedice — imensitatea de cunoștințe acumulate de societatea umană de-a lungul veacu- rilor, aceste mijloace de informare rapidă și competentă, prețioase instrumente de lucru, trebuie să acopere o zonă importantă a hărții culturale românești. Și In acest domeniu, cu sprijinul institutelor de cercetare, deci și al Institutului de istorie „Nicolae lorga”, am obținut unele rezultate pozitive. Este vorba de prima ediție a „Micului dicționar enciclopedic”. în prezent, se lucrează la a doua ediție revăzută și adăugită substanțial, în lumina Programului și a celorlalte documente ale Congresului al Xl-lea al partidului. Planul editurii cuprinde, potrivit hotărlrii Secretariatului C.C. al P.C.R., cele două mari enciclopedii: , .Enciclopedia României” (5 voi., 1000 coli editoriale) .înfățișind evoluția civilizației românești și,,Marea Enciclopedie Română” (10 voi., 2000 coli editoriale), prezentind datele de baza ale civilizației materiale și spirituale universale și românești. într-un stadiu avansat se află „Enciclopedia României” — al cărei prim volum (A—C) este prevăzut să www.dacoromanica.ro 946 VIAȚA ȘTHNȚIFIICA 4 apară !n anul 1977, anul marilor aniversări: 100 de ani de la războiul de independență a României 1877—1878, 30 de ani de la proclamarea Republicii, ș.a.. Desigur, editura va putea realiza acest adevărat tur de forță numai cu condiția ca autorii, deja contactați, dintre care mulți slnt prezenți In această sală, să ne sprijine prin realizarea la timp și in bune condițiuni a articolelor încredințate spre elaborare. Al doilea mare obiectiv al editurii noastre, „Marea Enciclopedie Română", se află, In momentul de față, in faza de definitivare a glosarului. în colaborare cu Editura militară am tipărit biobibliografiile unor personalități de seamă din istoriografia românească : A. D. Xenopol, M. Kogălniceanu, Vasile Pârvan, N. lorga (sub tipar) ș.a. „Dicționarul de istorie veche a României”, alcătuit de un colectiv de autori sub con- ducerea prof. univ. Dionisie Pippidi, reprezintă un gen de lucrare deosebit de util, așteptat cu viu interes atît de specialiști cit și de marele public. El va fi continuat de alte două dicțio- nare similare privind epocile: medie, modernă și contemporană. Una din preocupările permanente ale colectivului nostru este aceea de a dezvolta și diversifica seria micilor enciclopedii și dicționare de istorie. Cu sprijinul efectiv al colabora- torilor din institutul dv., ca și din alte institute din București, Cluj-Napoca, Iași etc. ne străduim să finalizăm, cît mai curlnd, o serie de lucrări contractate sau în curs de contractare, de certă însemnătate, cum slnt „Enciclopedia mișcării muncitorești din România” (coordonator: I. Popescu-Puțuri), „Enciclopedia de istorie a relațiilor diplomatice internaționale” (coor- donator: M. Malița), „Enciclopedia istoriografiei românești (coordonator: Șt. Ștefănescu) „Dicționar de istorie universală” (coordonator: M. Berza), „Enciclopedia celui de-al doilea război mondial” (FI. Constantiniu), „Mari comandanți militari” (C. Căzănișteanu și M. lonescu), „Dicționarul oamenilor de seamă din istoria militară a României” (coordonatori: C. Antip și D. Almaș), „Enciclopedia numismaticii românești” (O. lliescu) ș.a. După cum vă este cunoscut în editura noastră există un compartiment redacțional care are sarcina de a iniția și extinde relațiile cu casele editoriale de profil similar (sau apro- piat) din întreaga lume, în scopul prezentării — în lucrările pe care le editează — cit mai veridice a contribuției poporului român la tezaurul culturii și civilizației universale. Pe Ungă imensul material trimis direct caselor de editură străine,,,Redacția pentru enciclopedii străine” a editat și numeroase materiale de propagandă externă, cum ar fi: „Istoria românilor în date”, (1b. engleză și franceză), „România-istorie" (broșură apărută în 1b. franceză, engleză, spa- niolă), „Dimitrie Cantemir” (V. Cândea — în 1b. franceză, engleză, germana, spaniolă), iar recent, „Ștefan cel Mare” (Ș. Papacostea — 1b. franceză, germană, engleză, spaniolă). Un sector important asupra căruia va trebui să ne concentrăm mai mult eforturile pe viitor este acela al literaturii de informare asupra culturii și civilizației românești istorice și contemporane. Din numărul mare de lucrări, care au văzut lumina tiparului în Editura științifică și enciclopedică, nu toate s-au bucurat însă în aceeași măsură de aprecieri pozitive din partea cititorilor și a criticii de specialitate. De aceea, am venit în mijlocul lucrătorilor din Insti- tutul de istorie „Nicolae lorga” — cercetători, cadre universitare, factori de răspundere ai istoriografiei românești — să discutăm și să chibzuim asupra căilor și mijloacelor de îmbu- nătățire a conținutului de idei și a prezentării grafice a cărții de istorie. O sumară analiză a producției noastre de carte istorică dezvăluie și unele carențe privind acoperirea tematică a epocilor, echilibrul dintre epoci, între istoria națională și uni- versală, între diferitele genuri de carte istorică, nivel de realizare : mediu, superior, studii etc. Este necesar ca în planul tematic, să figureze lucrări privind originea romană a poporului român, permanența sa pe aceste meleaguri, unitatea — sub multiplele ei aspecte — a poporului nostru, în ciuda frontierelor impuse de vicisitudinile istoriei, permanența legăturilor politice dintre cele trei țări române, lupta multiseculară pentru independență politică, unitate statală, emancipare sociala și progres. Totodată, considerăm că, în lumina Programului Partidului Comunist Român se impune cu necesitate elaborarea și editarea unor lucrări consacrate particularităților feudalismului românesc. O lucrare de acest fel s-ar integra marelui curent din medievistica contemporană de cercetare tipologică a societății medievale. O Istorie a culturii românești medievale care să definească trăsăturile esențiale ale spiri- tualității românești în evul mediu, să releve manifestările artistice, literare și culturale ale poporului român, unitatea culturii românești ar fi, de asemenea, binevenită în literatura istorică românească. Secolul al XVIII-lea a reținut cu deosebire atenția cercetătorilor în ultimele două decenii. Ediții de documente și studii ample — mai ales asupra relațiilor agrare — au reînnoit fundamental cunoștințele despre epoca fanariotă. Un țilanț, o sinteză a acestor studii și cercetări www.dacaromamca.ro VIAȚA ȘTIINȚIFICA 947 este de absolută necesitate pentru a oferi atit specialiștilor cit și marelui public o monografie solidă asupra unei epoci despre care s-au emis opiniile cele mai contradictorii. în cadrul cunoașterii și stăplnirii fenomenelor sociale complexe, e necesar mai mult ca oriclnd, față de Însemnătatea problemei și a interesului specialiștilor și marelui public, a unei Introduceri In istoria celui de-al doilea război mondial, care să dea o orientare, pe baza celor mai noi investigații, In sursele și literatura problemei, să facă bilanțul anchetelor Întreprinse plnă acum și să schițeze direcțiile celor viitoare. Considerăm, de asemenea, că din programul editurii noastre nu pot lipsi teme ca : Demografie și istorie In evul mediu românesc : Țările române In cartografia medievală; Instituțiile societății medievale românești; Circulația mone- tară In evul mediu pe teritoriul românesc; întemeierea țărilor române; Cum trăiau românii In evul mediu; Locul românilor In istoria universală; Instituțiile moderne românești; Războiul de Independență; Formarea și dezvoltarea națiunii române; Politica externă a României in perioada interbelică; Rolul clasei muncitoare in realizarea progresului social; Istoria României socialiste, lucrare care să cuprindă toate aspectele vieții și activității social-politice. Nu putem rămîne, de asemenea, indiferenți la faptul că cititorului român nu i s-a pus Încă la Indemlnă o istorie universală, o istorie a Europei, scrise de pe pozițiile istoriografiei marxiste românești contemporane. Din domeniul istoriei universale ne lipsesc In momentul actual lucrările de informare și popularizare care să inițieze cititorul In istoria popoarelor și civilizațiilor care au avut o contri- buție importantă la progresul societății umane. Astfel, credem că a sosit momentul să tipărim sinteze privind ,,Istoria Greciei antice”, „Imperiului roman”, „Imperiului bizantin”, „Istoria lumii arabe”, istorii ale momentelor și evenimentelor cruciale din istoria omenirii. Editura noastră și-a propus ca una din ideile-program ale sale să o reprezinte valorificarea sistematică, In mod creator, a moștenirii tstoriografice românești. înțelegem această activitate ca o reeditare selectivă, critică, Însoțită de studii care să dezbată valoarea operei și locul pe care-1 deține In știința istoriografică românească cronicarul sau istoricul editat. Ideea este Întărită de faptul că multe din operele Înaintașilor au rămas nedepășite pină azi, atit ca informație istorică, cit și ca valoare științifică și socială. între personalitățile a căror operă dorim să vadă lumina tiparului și să o punem la dispoziția publicului cititor, in ediții ales Îngrijite, se numără: V. Pârvan (1882—1927), Nicolae lorga (1871 — 1940), Silviu Dragomir (1882—1962), Constantin Giurescu (1875 — 1918), Radu Rosetti (1853—1926), loan Ursu (1875—1925), Gheorghe I. Brătianu (1898—1954), Ion Nistor (1876 — 1962), Nicolae Bănescu (1878-1971), Gr. Tocilescu (1850-1909). Iată deci, citeva din realizările, dar și din minusurile activității colectivului nostru privind editarea cărții de istorie. Iată deci, numai citeva din direcțiile fundamentale ale pro- gramului de lucru al Editurii științifice și enciclopedice pe care l-am dori Îmbunătățit cu observațiile dv. critice, cu propunerile și sugestiile prilejuite de prezenta discuție. Totodată, avem convingerea că Editura științifică și enciclopedică avînd sprijinul cerce- tătorilor și al cadrelor de conducere din Institutul de istorie Nicolae lorga, al altor institute și catedre de istorie, in calitate de autori și colaboratori, va putea răspunde cu mai multă exi- gență sarcinilor ce li revin din Programul Partidului Comunist Român. ★ După prezentarea referatului de către directorul editurii Mircea Mâciu, au avut loc vii discuții la care au participat un mare număr de cercetători și cadre didactice. în cuvîntul lor, directorul Institutului, Șt. Ștefănescu, cercetătorii D. Berindei, FI. Constantiniu, P. Cerno- vodeanu, D. Mioc, I. Corfus, I. Matei, M. Babeș ș.a. s-au referit la realizările Editurii științifice și enciclopedice, cit și la temele cărora trebuie să le acorde o atenție specială cercetătorii și editorii: vechimea și continuitatea poporului român pe teritoriul patriei noastre, lupta sa pentru suveranitatea statală și independență națională, încadrarea istoriei românilor în con- textul istoriei universale, atitudinea pașnică, spiritul constructiv, creator al activității româ- nilor, dorința și lupta lor pentru asigurarea păcii în lume, spiritul internaționalist al mișcării comuniste și muncitorești din România, participarea clasei muncitoare românești la viața și activitatea comunistă internațională, rolul conducător al partidului în procesul luptei revo- luționare pentru cucerirea puterii politice și instaurarea socialismului în România etc. Acestora li se adaugă propuneri de lucrări metodologice privind cunoașterea istorică, rolul și locul ei în dezvoltarea capacității de investigare a trecutului românilor, a activității și luptei lor secu- lare pentru păstrarea ființei naționale, rolul și locul științei istorice în dezvoltarea conștiinței naționale patriotice a poporului român. Dintre ele reținem „Introducere în istoria celui de-al doilea război mondial”, „Istorii” ale țărilor, ale culturilor, un mare „Dicționar istoric al loca- lităților din România”, „Dicționar de arheologie”, relansarea colecției „Popoare și civilizații”, www.dacoromanica.ro 948 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 6 In care un loc important să-l ocupe istoria culturii și civilizației pe teritoriul patriei noastre, reeditarea lucrărilor lui A. D. Xenopol ,,Istoria partidelor politice”, „Teoria istoriei”, Înfiin- țarea unei colecții de istorie „Getica”, care să se ocupe de pre și protoistoria poporului român, editarea unor monografii privind momente cruciale din istoria, activitatea și cultura poporului român. CRONICĂ în ziua de 27 martie 1976, la București a avut loc sesiunea de comunicări „Lupta iobagilor români și maghiari din Transilvania pentru scuturarea jugului asupririi sociale și naționale”. După cuvintul de deschidere, rostit de prof. dr. doc. Mihnea Gheorghiu, preșe- dintele Academiei de științe sociale și politice, In continuare au fost prezentate comunicările: Rolul țărănimii in lupta pentru libertate șt progres social în e»ul mediu de acad. Ștefan Pascu, rectorul Universității Babeș Bolyai, Cluj-Napoca, membru al Academiei de științe sociale și politice; Răscoala de la Bobilna. Tradițiile luptei comune a iobagilor români și maghiari împo- triva asupririi sociale, de dr. Ludovic Demâny, Institutul de istorie „N. lorga”, membru corespondent al Academiei de științe sociale și politice; Participarea țărănimii din Transilvania la răscoala condusă de Gheorghe Doja, de prof. dr. Ștefan Ștefănescu, decanul Facultății de istorie a Universității București, membru al Academiei de științe sociale și politice; Răscoala anti-habsburgică condusă de Ferenc Rakoczi II, de A. Magyari, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și colonel Constantin Ucrain ; Scrierile din exil ale lui Fr. Racoczi II, de S. Benko, cercetător principal la Biblioteca Universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca; Răscoala condusă de Fr. Racoczi II în istoriografia românească, de dr. Maria Turzai, centrul de științe sociale Tg. Mureș; Marea răscoală a țăranilor din Transilvania condusă de Horea, Cloșca și Crișan, de dr. Nicolae Edroiu, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Cuvintul de Închidere a lucrărilor sesiunii a fost rostit de acad. Ștefan Peterfi, preșe- dintele Consiliului oamenilor muncii de naționalitate maghiară. în zilele de 12 și 13 aprilie 1976 la Călărași și Ostrov s-a desfășurat simpozionul cu tema „Dunărea — factor istoric de unitate etnică și culturală românească”, organizat de Muzeul județean Ialomița și Muzeul de arheologie Constanța tn cadrul manifestărilor consacrate Congresului educației politice și al culturii socialiste. Cu acest prilej au fost prezentate o serie de comunicări și referate științifice, dintre care amintim : Elemente de unitate culturală intre sud-estul Munteniei și Dobrogea, de Mihai Irimia; Comuniiaiea getică din sud-estul Dobrogei și sud-estul Munteniei, de Nicolae Conovici; Hotarul roman la Dunărea de jos, de Constantin Scorpan; Dovezile civilizației romane pe cele două maluri ale Dunării In zona Ostrov-Călărași, de C. Mușețeanu; Capete de pod ale Limes-ului scitic pe malul sting al Dunării intre secolele I—III e.n., de Radu Lungu ; Unitatea culturală feudal-limpurie la Dunărea de jos, de dr. Petre Diaconu; Legături demografice la Dunărea dc jos între secolele XI XVII, de Panait Panait; Importanța zonei de sud-est a Munteniei șt dc sud-vesi a Dobrogei în procesul trans- humanței, de dr. Nicolae Dunăre; Legăturile culturale și politice intre românii de pe cele două maluri ale Dunării înainte de 1878, de Gheorghe Dumitrașcu ; Folclorul la Dunărea de jos, de Răzvan Ciucă; Dunărea ca motiv pictural în creația interbelică, de FI. Pospai-Cruceru ; Con- tinuitatea șl perenitatea românească la Dunărea de jos, de dr. Adrian Rădulescu. Simpozionul a constituit un reușit prilej de trecere în revistă a unor aspecte inedite ale istoriei și culturii In zona Dunării de jos, puternic focar dc etnicitate românească. ★ în zilele de 23 și 24 aprilie 1976 s-au desfășurat la București lucrările sesiunii anuale a adunării generale a Academiei Republicii Socialiste România. Primul punct al ordinei de zi l-a constituit alegerea noului președinte. Din partea Prezidiului Academiei, acad. prof. Ștefan Peterfi, vicepreședinte al Academiei l-a prepus In fruntea celui mai înalt for științific al țării pe acad. prof. Teodor Burghele. Trcclndu-se la vot, plenul Academiei l-a ales în una- nimitate în înalta funcție. www.dacoromanica.ro 7 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 949 Darea de seamă asupra activității desfășurate de Academia Republicii Socialiste România ln anul 1975 a fost prezentată de acad, prof, Cristofor Simionescu, vicepreședinte al Academiei, care a relevat succesele obținute ln cele mai diverse domenii ale științei românești. Planul de activitate al Academiei pe anul 1976 a fost prezentat de prof, dr, docent George Ciucu, membru corespondent, secretarul general al Academiei, în continuare au urmat discuții pe marginea dării de seamă și a planului de activitate. în Încheierea lucrărilor plenul Academiei a adresat o telegramă C.C. al P.C.R., tovară- șului Nicolae Ceaușescu. Tot cu acest prilej au fost Inmlnate premiile Academiei R.S.R, pe anul 1975. Din lunga listă a premiilor reproducem ln continuare pe cele din domeniul istoriei: ,.Premiul „Vasile — Pârvan” a) Lucrarea: ,,Istoria comunităților culturii Boian”, Autor: Eugen Comșa ; — b) Lucrarea: ,,Relații comerciale ale Daciei cu lumea elenistică și romană”. Autor: Ion Glodariu ; — c) Lucrarea: „Arta preistorică in România”. Autor: Vla- dimir Dumitrescu. Premiul „Nicolae Bălcescu” — a) Lucrările : „Mihail Kogălniceanu — istoric” ; „Vasile Pârvan — efigia cărturarului”. Autor: Alexandru Zub; —b) Lucrarea: „Bizanț, Balcani, Occident la Începuturile culturii medievale românești (sec. X—XIV)” Autor : Răzvan Theo- derescu; — c) Lucrarea: „Repertoriul bibliografic al localităților și monumentelor din Mol- dova”. Autor: Nicolae Stoicescu. Premiul „Ștefan Gheorghiu” — a) Lucrarea: „Activitatea Partidului Comunist Român ln armată 1921 1944”. Autori: Constantin Olteanu, Ilie Ceaușescu, Vasile Mocanu; — b) Lucrarea :, .Clasa muncitoare contemporană”. Autori : Traian Caraciuc, Constantin Florea, Ion luga, Carol Niri; — c) Lucrarea : „Clasa muncitoare, forța socială fundamentală a mișcării antifasciste din România”. Autori: Gheorghe loniță, Aurică Simion. 10 - c. 125# www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro RECENZII CBISTIAN POPIȘTEANU, Cronologie politico-diplom alică românească 1944 — 1974. Edit. politică, București, 1975, 390 p. Politica externă a Republicii Socialiste România, determinată de caracteristicile fun- damentale ale orinduirii sale social-economice și de stat, reprezintă o componentă Însemnată a politicii generale a Partidului Comunist Român, a statului nostru. Ea se inspiră din năzuințele multiseculare ale poporului român spre libertate, independență, unitate națio- nală și progres social. Este, deci, firesc faptul că politica externă, diplomația românească din ultimele trei decenii, distinglndu-se prin- tr-o intensă și prodigioasă activitate, de largă cuprindere, prin multitudinea formelor de manifestare și consacrare, a stat și continuă să se afle In atenția istoricilor și specialiștilor români In domeniul relațiilor internaționale; numeroase monografii, culegeri și broșuri, ca și multitudinea de studii și articole apă- rute In diferite reviste de profil sau In presa centrală românească evocă politica externă deosebit de activă a României socialiste care, In deplină concordanță cu liniile directoare stabilite de Partidul Comunist Român, mili- tează cu perseverență și energie pentru ins- taurarea unor relații noi, democratice, Intre toate statele, bazate pe egalitate, demnitate, dreptate și echitate. înscris în această sferă largă a litera- turii politice de specialitate, volumul Crono- logie polilico-diplomalică românească 1944— 1974, avind ca autor pe dr. Cristian Popiș- teanu, ocupă un loc aparte, din cel puțin trei puncte de vedere. Ne referim, in primul rînd, la faptul că multe din lucrările menționate abordează aspecte distincte ale politicii ex- terne a țării noastre, cum ar fi activitatea României cu privire la edificarea unui nou sistem de securitate în Europa, dezarmare etc. Cartea dr. Popișteanu evocă, însă, la scară globală, acțiunile politico-diplomatice ale României socialiste. In al doilea rînd. majoritatea lucrărilor altor autori tratează problematica relațiilor externe ale țării noastre la un moment dat, factorul istoric, evoluția acțiunilor diplomației românești neconsti- tuind preocuparea de bază, spre deosebire de volumul dr. Popișteanu, din care se degajă dinamica, spirala ascendentă a activităților politico-diplomatice românești pe parcursul a trei decenii. In al treilea rlnd, deși într-o serie de lucrări de istorie a relațiilor interna- ționale apărute în ultimii ani în Editura politică, dar mai ales în volumele Istoria României in date (Editura Enciclopedică Română, 1971) și în Chronological .History of Romania (aceeași editură, 1972 și reedi- tată în 1974), inițiativele pe plan extern ale țării noastre sînt tratate în evoluția lor isto- rică, totuși datele pe care le oferă aceste volume pentru perioada postbelică sînt des- tul de restrinse, nedepășind 70 — 80 pagini, în timp ce cronologia propriu zisă a cărții recenzate se întinde pe cca 315 pagini. De asemenea, nu este lipsit de importanță nici faptul că Cronologie polilico-diplomalică ro- mânească, făcînd un bilanț al activităților diplomației țării noastre pînă în anul 1974 (inclusiv), constituie o aducere la zi în com- parație cu alte lucrări similare (Istoria Româ- niei in date, spre exemplu, se oprește la anul 1969). Rezultă, deci, că principalul merit al autorului constă în faptul de a-și fi îndrep- tat cercetarea spre un domeniu mai puțin explorat, cartea sa constituind o prețioasă contribuție la întregirea acestei ramuri a literaturii politice românești. Cronologie polilico-diplcmatică românească nu are pretenția unei lucrări exhaustive; politica externă a României socialiste nici nu ar putea fi obiectul unui singur volum, totalitatea acțiunilor externe ale țării noastre după 23 august 1944 necesitînd, cu siguranță, multe mii de pagini și efortul unui numeros colectiv de cercetători. Acest lucru este recu- noscut, de altfel, de însuși autorul, în „Notă asupra ediției”, în care sînt expuse coordona- tele și reperele care l-au ghidat pe dr. Popiș- teanu în elaborarea volumului și pe care le vom sintetiza și noi, cu riscul de a prelua unele idei ale autorului. Cronologia redă principalele 1 200 acțiuni politico-diplomatice ale României între anii 1944 și 1974, alcătuind, astfel, un calendar politic al activității internaționale românești urmărind traseele principale pe care s-a des’ ..REVIbTA DE ISTORIE”, Tom. 29, nr. 6, p. 951-960, 1976 www.dacoromanica.ro 952 RECENZII 2 fășurat și s-a manifestat politica externă și diplomația românească In cele trei decenii de la eliberarea țării de sub dominația fas- cistă. Lucrarea nu a inclus declt acea parte apreciată esențială pentru ansamblul poli- ticii externe și activității diplomatice româ- nești, fiind alcătuită pe criteriul fișelor cro- nologice, care includ următoarele categorii de acțiuni : acte de politică externă sau de politică internă care reflectă în mod prin- cipial și fundamental participarea statului român la viața internațională (hotărîri ale congreselor și conferințelor naționale ale Partidului Comunist Român, ale celorlalte organe conducătoare de partid, declarații ale Marii Adunări Naționale, ale Consiliului de Stat și ale guvernului Republicii Socialiste România privind politica internațională a țării noastre); multiplele activități de politică internațională ale șefului statului, președin- tele republicii și al Consiliului de Stat; acti- vitatea generală desfășurată pe plan extern de România ; contribuția țării noastre In dife- rite organisme internaționale In probleme esențiale ale relațiilor interstatale. Cronologia prezintă selectiv evenimentele ținlnd seama de manifestările internaționale ale României numai pe linie de stat, nu și de partid, ulti- mele avlnd o amploare și diversificare extrem de bogată și necesitind, deci, o lucrare sin- tetică de proporții, consacrată special dez- voltării activității mișcării muncitorești și comuniste din România pe plan extern în perioada ce a urmat celui d-al doilea război mondial. Evenimentele, actele, precum și acțiunile de politică externă a țării noastre sînt redate de autor concis și la obiect, ceea ce nu poate declt să faciliteze o documentare rapidă a cititorilor. Pentru o edificare deplină, vom cita trei fișe, corespunzînd celor trei decenii evocate: ,,12 septembrie 1944 — La Mos- cova s-a semnat Convenția de armistițiu între reprezentanții U.R.S.S., Marii Britanii, Sta- telor Unite ale Americii, acționînd în numele tuturor Națiunilor Unite, pe de o parte, și delegația guvernului român, pe de altă parte. Convenția de armistițiu a fost semnată din partea U.R.S.S. de mareșalul Rodion Mali- novski, iar din partea română dc Lucrețiu Pătrășcanu, ministru secretar de stat, general de brigadă Dumitru Dămăceanu, Barbu Știrbei și Ghiță Pop. Convenția de armistițiu reitera ieșirea României din războiul hitlc- rist și întoarcerea armelor, începînd dc la 24 august orele 4, Împotriva Germaniei naziste, prevăzlnd participarea în continuare a țării la lupta Națiunilor Unite, anularea dicta- tului de la Viena, precum și despăgubirile de război datorate U.R.S.S. și celorlalte puteri aliate, condițiile pentru o dezvoltare demo- cratică a vieții din Ro-ânm^lțg^lgj^^^^ej.U La această dată România întreținea relații diplomatice cu 12 țări la rang de legație (Bul- garia, Danemarca, Elveția, Finlanda, Franța, Italia, Japonia, Portugalia, Spania, Suedia, Turcia și Uruguay)” (p. 74). ,,3 august 1963 — Se dă publicității Decla- rația guvernului român în care se exprimă satisfacția cu prilejul realizării Acordului între U.R.S.S., S.U.A. și Marea Britanie privitor la interzicerea experiențelor cu arma nucleară în atmosferă, In spațiul cosmic și sub apă. Guvernul Republicii Populare Româ- ne Își exprimă speranța că încheierea acor- dului va crea condiții favorabile și pentru interzicerea experiențelor subterane. Acordul încheiat, rcprezcntlnd un pas înainte In direc- ția destinderii internaționale, nu rezolvă problemele majore menite să prclntlmpine primejdia dc război pc care o creează pentru pacea lumii cursa înarmărilor și stocarea armelor atomice și cu hidrogen. Reprezen- tanții guvernului român au semnat acest tratat în ziua de 8 august concomitent la Moscova, Washington și Londra" (p. 155) ,,19 — 29 aprilie 1974 La București s-au desfășurat, pentru prima dată într-o țară socialistă, lucrările celei de-a 29-a sesiuni a Comisiei Economice a O.N.U. pentru Europa (C.E.E. O.N.U.). La 21 aprilie, picședintelc Republicii Socialiste România, Nicolae Ceaușescu, a rostit o cuvlntare în cadrul sesiunii, subli- niind necesitatea intensificării cooperării eco- nomice pe baze echitabile între toate statele continentului, în interesul păcii si progre- sului" (p. 352). Necesitatea și oportunitatea unei atari cronologii apar, așadai, evidente, dc necon- testat. Dar, la fel ca m cazul altor lucrări, cum ar fi culegeri dc documente și acte nor- mative românești sau dc cuvintari rostite de reprezentanți ai țării noastre în diferite organisme internaționale (a se vedea „Româ- nia în sistemul Națiunilor Unite", Editura politica, București, 1974 și altele), utilitatea practică a unui asemenea volum nu putea fi decit sporită prin inserarea unui studiu introductiv, în care să fie expuse contextul istoric și rațiunile politico-cconomice ale acțiu- nilor și masurilor românești. De asemenea, pc lingă faptul că asemenea clemente se află la indemîna celor interesați, care nu slnt obligați să recurgă la alte surse, un atare studiu faciliteată înțelegerea exactă nu numai a opiniilor și modului de gindire ale autorului, ci și a orientării generale, a direcțiilor și con- siderațiilor de bază pe care s-a sprijinit auto- rul în elaborarea lucrării. Cristian Popișteanu răspunde pe deplin acestui deziderat, inclu- zind în cartea sa un valoros studiu introduc- tiv, intitulat „Politica și diplomația României lumea contemporană". Pe cela 3 RECENZII 953 aproape 60 de pagini, studiul configurează imaginea României socialiste, expunlnd den- sitatea, intensitatea și frecvența participării țării noastre la schimbul mondial de valori, poziția sa de promovare activă a cauzei progresului, păcii și cooperării In lume; din studiu se desprinde, totodată, ideea că poporul român, sub conducerea partidului său comu- nist, Înfăptuind revoluția socialistă și asi- gurlnd edificarea cu succes a noii orinduiri sociale In patria noastră, a realizat nu numai o măreață operă istorică națională, ci a adus și aduce, in același timp, o contribuție însem- nată la lupta forțelor revoluționare de pre- tutindeni pentru libertate și progres social, la cauza Întăririi socialismului In lume, la creșterea prestigiului și influenței sale asu- pra dezvoltării sociale contemporane. ,,în această epocă istorică — aprecia tovarășul Nicolae Ceaușescu — România, ca rezultat al marilor succese obținute pe planul edifi- cării lumii noi, socialiste, al politicii ei con- secvente de promovare fermă a principiilor noi de reiații Intre state, a egalității, respec- tului și conlucrării rodnice Intre națiuni, se bucură de prețuirea, simpatia și considerația cercurilor largi ale opiniei publice mondiale, are prieteni pe toate meridianele lumii. Viața, evenimentele au pus și mai puternic In evi- dență justețea și realismul acestei politici, care răspunde pe deplin aspirațiilor și năzuin- țelor poporului român, precum și intereselor generale ale popoarelor, dornice să trăiască In pace și securitate, In Înțelegere și colabo- rare” (p, 12). în prima parte a studiului introductiv, ,,Opțiuni și orientări fundamentale” este evidențiată semnificația Înfăptuirii actului istoric de la 23 August 1944, care a marcat, un moment hotărîtor In dezvoltarea țării noastre pe un drum nou, deschizind calea eliberării de sub dominația Germaniei naziste și trecerii la realizarea unor profunde trans- formări sociale revoluționare In România. August 1944 a constituit o piatră de hotar !n istoria țării noastre, o linie de demarcație intre epoci distincte ale luptei poporului nostru pentru eliberarea socială și națională. Pe măsura curgerii timpului, insurecția națio- nală armată, antifascistă și antiimperialistă din August Își dezvăluie Întreaga Însem- nătate ca eveniment crucial, generator de profunde mutații in dezvoltarea istorică a poporului român, in lupta lui pentru liber- tate și independență națională, pentru prog- res social. Schițlnd o analiză a orientărilor din poli- tica externă românească Intre anii 1944 și 1974, autorul pune In evidență faptul că Partidul Comunist Român, care a fost, pe parcursul tuturor fazelor și etapelor de pre- gătire și înfăptuire a insurecției, organiza- torul, animatorul, mobilizatorul largii coa- liții a tuturor forțelor naționale interesate In Înlăturarea dictaturii antonesciene și In lichidarea subordonării țării față de Germania hitleristă, a avut permanent In vedere obiec- tivele esențiale ale unei noi politici externe, în Împrejurări extrem de grele, țara noastră a desfășurat, Încă de la 23 August 1944, o ac- țiune internațională susținută, adecvată obiec- tivului primordial de asigurare a succesului insurecției și de angajare a României In răz- boiul antihitlerist, de creare a condițiilor cele mai favorabile pentru viitoarele sale rapor- turi externe. După săvlrșirea insurecției, P.C.R. a luptat, în strlnsă alianță cu cele- lalte forțe democratice de stingă, pentru o politică externă conformă cu voința poporu- lui român, pentru afirmarea deplinei inde- pendențe și suveranității naționale, pentru restabilirea completă a drepturilor legitime asupra teritoriului de nord al Tran- silvaniei, pentru participarea activă la răz- boiul Împotriva Germaniei naziste plnă la Infrlngerea definitivă a celui de-al III-lea Reich, pentru recunoașterea rolului și locului României In coaliția Națiunilor Unite. Abordlnd perioada dintre 6 martie 1945 și 30 decembrie 1947, dr. Cristian Popiș- teanu relevă că, pentru politica externă a României, ea a fost extrem de complexă, afllndu-se sub impulsul unei multitudini de factori (sfîrșitul victorios al războiului anti- fascist In Europa și Asia, avlntul forțelor revoluționare, democratice, progresiste, anti- colonialiste din numeroase țări ale lumii, pres- tigiul fără precedent al mișcării comuniste și muncitorești, Începutul războiului rece, pri- mele semne ale prezenței militare, politice și economice a S.U.A. In Europa occidentală etc.). Un însemnat ajutor politic și diplo- matic a primit țara noastră In această peri- oadă din partea U.R.S.S., în timp ce relațiile prietenești și acordurile stabilite cu Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, Ungaria, au contribuit, dc asemenea, In mare măsură la Întărirea poziției internațio- nale a României. Tratatul de pace între România și Puterile Aliate și Asociate, arată autorul, deși nu dădea satisfacția corespun- zătoare părții române, avea să pună capăt regimului de armistițiu, unei anume izolări decurglnd din faptul că România fusese aliata Germaniei și să deschidă noi posibi- lități afirmării țării noastre pe arena vieții politice și economice internaționale. Treclnd la examinarea unei alte perioade, Cristian Popișteanu exidențiază faptul că, după 1948, politica externă și diplomația românească au căpătat o orientare rezultată din opțiunile istorice ale poporului român de a păși pe calea socialismului. Astfel, între anii 1948 și 1955 a avut loc statornicirea ....___ relațiilor internaționale ale noului stat — www.dacoromamca.ro 954 RECENZII 4 Republica Populară Română, pentru ca In deceniul următor (1955 — 1965), țara noastră, devenită republică socialistă, să cunoască extinderea relațiilor sale internaționale pe multiple planuri, fiind astfel fixate Începu- turile afirmării diplomației socialiste româ- nești in lume. Referindu-se la cea mai prolifică și fruc- tuoasă etapă din istoria poporului nostru, dr. Popișteanu scoate in relief faptul că, „după 1965, politica externă a Republicii Socialiste România avea să cunoască o impetuoasă și rodnică afirmare în lumea contemporană pe baza orientărilor hotărltoare date de congre- sele al IX-lea și al X-lea, de conferințele naționale din 1967 și 1972, de Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism, de celelalte documente fundamentale ale Con- gresului al Xf-lea al P.C.R. Anul celui de-al Xl-lea Congres al P.C.R. a găsit politica externă românească la cele mai înalte cote de respect și prețuire internațională. Se poate aprecia că perioada dintre congresele al IX-lea și al Xl-lea ale P.C.R. reprezintă pentru politica noastră externă momentul de afir- mare multilaterală fără precedent in istorie, In care s-au evidențiat pe deplin legăturile, dialectice indisolubile dintre politica internă și activitatea internațională, raporturile con- vergente dintre Împletirea sarcinilor națio- nale cu cele internaționale” (p. 29). între anii 1965 și 1976, politica externă, activitatea internațională ale țării noastre au beneficiat și beneficiază de contribuția teoretică și practică hotărîitoare adusă de secretarul general al P.C.R. președintele republicii, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Așa cum subliniază autorul (p. 33), președintele Nicolae Ceaușescu, personalitate proemi- nentă a vieții internaționale contemporane, a ridicat prin neobosita sa activitate presti- giul și cunoașterea României socialiste in lume pe culmi necunoscute în istoria țării și a poporului român, a realizat și realizează o operă a cărei măreție 11 consacră drept cel dinții dintre oamenii de stat pe care i-a dat neamul românesc. Partea a doua a studiului introductiv, „Principii fundamentale”, se referă la acele principii de bază pe care țara noastră le pro- movează in viața internațională. Autorul arată succint că evoluția societății interna- ționale, caracterizată prin creșterea forțelor socialismului și păcii, prin formarea unui număr de state noi, independente, prin creș- terea rolului țărilor mici și mijlocii, prin afir- marea voinței și eforturilor constante ale majo- rității țărilor lumii de a se dezvolta liber, in condițiile unei largi cooperări internațio- nale, la adăpost de orice agresiune și amestec din afară, impun cu necesi strictețe a principiilor și normelor dreptului internațional de către toate statele, fără excepție. Pornind de la interesele fundamen- tale ale poporului român, de pace și colabo- rare cu toate popoarele lumii, și de la ana- liza științifică a evoluției vieții internaționale, România a militat In mod constant, alături de alte țări mici și mijlocii, pentru afirmarea și așezarea la baza relațiilor dintre toate sta- tele a principiilor democratice ale egalității in drepturi, suveranității, nefolosirii forței și amenințării cu forța, neamestecului in treburile interne. Partidul Comunist Român, guvernul țării noastre au desfășurat o vastă activitate internațională pentru consacrarea acestor principii într-un mare număr de docu- mente cu state din toate părțile lumii, de mărimi și cu orinduiri sociale diferite, și apli- carea lor neabătută în relațiile internaționale. A treia și ultima parte a studiului, „Di- recții și perspective principale de dezvoltare”, evocă liniile directoare ale activității inter- naționale ale țării noastre. Astfel, se învede- rează că nucleul politicii externe a României II constituie dezvoltarea continuă a relațiilor de prietenie, colaborare și ajutor reciproc en toate țările socialiste, pe baza principiilor internaționalismului socialist. De asemenea, una din constantele politieii externe a țării noastre o constituie dezvoltarea relațiilor cu statele independente, fie recent eliberate, fie cu statut internațional suveran mai indelt n- gat, din Asia, Africa și America Latină; poporul român privește cu profundă simpa- tie rezultatele pozitive obținute de aceste țări pe drumul făuririi unei economii națio- nale proprii și cit mai puternice, sprijină activ lupta lor pentru dreptul de a-și făuri destinul in conformitate cu aspirațiile fiecărei națiuni. Concomitent cu dezvoltarea relațiilor de prie- tenie și colaborare cu statele socialiste, cu țările in curs de dezvoltare, România depune eforturi susținute pentru extinderea legături- lor multilaterale cu toate statele, indiferent de caracterul orlndurii social-politice; rela- țiile tot mai largi dintre țările cu sisteme soci- ale diferite constituie un factor pozitiv In viața internațională, creînd climatul soluțio- nării pe cale politică a diferendelor, a elimi- nării forței de pe arena mondială. Insfirșit, o altă direcție principală de dezvoltare a politicii externe și diplomației românești, subliniată și dezvoltată de autor, reprezintă participarea la activitatea organizațiilor și organismelor internaționale. Lucrarea dr. Cristian Popișteanu Crono- logie politico-diplomatică românească 1944— 1974 constituie o grăitoare dovadă a intensei și fructuoasei activități externe a Republicii Socialiste România. Cele 1200 de fișe, ca și valorosul studiu introductiv, scrise într-un otr*v^ c'ar Ș’ coerent> dau expresie 5 RECENZII 9 55 unui nobil mesaj al poporului român — mesajul muncii și al păcii, al cooperării și înțelegerii, al conviețuirii pașnice și prieteniei cu celelalte popoare. Cartea reprezintă în același timp, un foarte util instru- ment de lucru, destinat să servească atît specialiștilor cit și marelui public în găsirea rapidă a celor mai de seamă date și eveni- mente ale politicii externe și diplomației românești din ultimele trei decenii. Nu ne rămine, în încheere, decît să ne exprimăm dorința ca acest volum să fie pus și la dispo- ziția cercetătorilor străini, a tot mai nume- roaselor persoane de peste hotare, care vădesc un interes cresclnd față de politica internă și externă a țării noastre; traducerea și pu- blicarea cărții în cîteva limbi de circulație universală ar apărea, prin urmare, necesară. Nicolae Fotino BORIS RANGHEȚ, Relațiile româno-americane în perioada primului război mondial, 1916—1920 Cluj-Napoca, Edit. Dacia, 1975, 219 p. Apariția, în premieră, a unei lucrări pe tema relațiilor româno-americane, într-un moment cînd România socialistă desfășoară o rodnică activitate diplomatică, îndreptată spre o consolidare a unor relații noi între state de egalitate și respect reciproc între popoare, de destindere și securitate, pentru o nouă ordine în lumea contemporană, o ordine a unei lumi mai drepte și mai bune, într-un moment clnd națiunea celor 50 de state nord americane se pregătește febril pentru a aniversa două secole de la proclamarea independenței, este nu numai bine venită dar deosebit de utilă, atlt pentru publicul larg cit și pentru specialiști. Este cunoscut faptul că în ultimul timp mai ales, rod al vizitelor la nivelul șefilor de state, relațiile dintre România și S.U.A., relații tradiționale, au cunoscut o evoluție pozitivă. Moment de însemnătate istorică, atît pentru relațiile bilaterale româno-americane, cît și pentru întreaga viață politică interna- țională, vizita președintelui Republicii Socia- liste România, Nicolae Ceaușescu în S.U.A. în decembrie 1973 a deschis noi și ample perspective în dezvoltarea relațiilor de cola- borare și prietenie dintre cele două state. Noua întilnire la nivel înalt româno-ame- ricană din august 1975 — dintre președintele Nicolae Ceaușescu și președintele Gerald Ford desfășurată în spiritul promovării cauzei păcii, Înțelegerii și cooperării între națiuni, se înscrie de asemenea ca o contribuție remar- cabilă la dezvoltarea și Întărirea relațiilor de prietenie și colaborare dintre cele două state și popoare, la înfăptuirea unei politici noi de egalitate și respect în viața internațională. Cartea lui Boris Rangheț cuprinde o peri- oadă (1916 — 1920), clnd relațiile dintre România și Statele Unite ale Americii s-au desfășurat pe fondul unor evenimente deo- sebit de importante, cruciale pentru istoria României, perioadă în care s-au finalizat www.dacorcHnanica.ro aspirațiile seculare ale poporului nostru, for- marea statului național unitar. Pe bună dreptate, subliniază autorul că toate aceste fapte pot fi considerate motorul care a accelerat evoluția acestor relații. Primul capitol al lucrării precizează împre- jurările care au dus România în postura de neutră și apoi intrarea în război alături de Puterile Antantei, fapte care au o importanță deosebită pentru jalonarea întregului dialog diplomatic purtat între România și Statele Unite atlt în timpul războiului cît și după terminarea lui, la Conferința de pace de la Paris. „Participarea țării noastre în război, alături de această coaliție, a coincis cu dorința arzătoare a maselor largi populare de a rea- liza unirea cu Transilvania, formarea sta- tului român unitar” — sublinia tovarășul Nicolae Ceaușescu cu prilejul sărbătoririi semicentenarului unirii Tansilvaniei cu Româ- nia, în 1968. Această stare de spirit este atestată nu numai de documente din țara noastră, ci și de numeroase mărturii externe. în lucrare este redat un citat dintr-un articol publicat în „New York Times” din 6 decembrie 1914, sub titlul „La neutralită expectante de la Roumanie” în care autorul, Walter Little- field sublinia: ,,De-a lungul României și dincolo de Carpați ideea războiului împotriva Austriei devenise rapid populară” (p. 10). Aflate în aceeași tabără a combatanților în decursul războiului, și lulnd loc la masa tratativelor de pace de aceeași parte, a celor învingători, România și Statele Unite ale Americii s-au aflat — deși din motive deo- sebite, la începutul războiului în aceeași situa- ție de neutralitate. Ceea ce a determinat in- trarea României în război de partea Antantei a fost dorința fierbinte și permanentă a celor mai largi mase populare pentru realizarea statului național unitar. Documentele vremii dovedesc- fără tăgadă că România și-a înde- 956 RECENZII 6 plinit cu prețul unor uriașe eforturi și sacri- ficii umane și materiale obligațiile asumate prin tratatul Încheiat cu puterile Antantei, in timp ce ajutorul militar promis de aliați a fost de mică eficiență. Pe bună dreptate autorul menționează faptul că motivele politicii de neutralitate adoptată de S.U.A. la începutul războiului și-au pus amprenta și asupra tendințelor diplomatice nord-americane, In decursul răz- boiului, tendințe de care trebuie să se țină scama în tratarea relațiilor diplomatice româ- no-americane din anii primei conflagrații mon- diale (p. 15). Făclnd referiri la o serie de autori occi- dentali, autorul specifică direcțiile ideilor promovate de președintele Wilson, care proclama că „misiunea Statelor Unite In lume nu este aceea de a acapara avuție și putere, ci de a realiza un ideal de libertate, de a oferi un model de democrație, principii care se vor dovedi contradictorii”. Autorul subliniază ca o principală cauză a participării S.U.A. la război — interesele economice. Este reliefată In lucrare, poate prea detaliat, Întreaga atmosferă a societății americane In preajma intrării S.U.A. în război. După această prezentare generală, pri- mele capitole ale lucrării slnt dedicate inten- sificării relațiilor româno-americane și efor- turilor românești pentru a deține sprijin politic și financiar din partea S.U.A. în acest context slnt schițate cîteva mo- mente ale istoricului relațiilor româno-amc- ricane, începînd cu acreditarea lui Henry Romertze în calitate de consul al S.U.A. în aprilie 1859 în Principatele Unite, conclu- zionind că raporturile multilaterale roiuâno- ainericane au cunoscut o dezvoltare complexă și că aceste relații își au rădăcinile cu mult înaintea perioadei cuprinsă în lucrare. Chiar momentul intrării în război a Sta- telor Unite a stîrnit un puternic ecou în cer- curile opiniei publice românești; și în lucrare sînt concretizate cu claritate aceste aspecte. Analizând misiunea reprezentanților transil- văneni In S.U.A., pe baza unor lucrări cu- noscute sau mai puțin cunoscute, autorul des- crie obiectivele acestei misiuni condusă de Vasile Stoica și Vasile Lucaciu, discuțiile purtate la Departamentul de Stat, așa cum sînt descrise în lucrarea lui V. S. Mamatey The United States and East Central Europe, 1914—1918. A study tn Wilsoniaa diplomacy and propaganda, apărută la Universitatea din Princeton în 1957. După cum arăta Mamatey, „cea mai corectă opinie ce se putea exprima asupra românilor transilvăneni era aceea ca la fel ca și in general masele largi din Estul Europei răni asupriți, umiliți din punct de vedere politic” (vezi V. S. Mamatey, p. 124 — 126). Memoriile lui Vasile Stoica din timpul activității pe care a desfășurat-o în America (vezi V. Stoica In America pentru cauza românească) conțin relatări deosebit de inte- resante pentru evaluarea stării de spirit inițiale și referirea pe larg la ele o conside- răm utilă pentru o Înțelegere mai bună a măsurii mutației produse cu timpul în ideile și pozițiile americane față dc România, con- statări care trebuiesc privite cu rezervă. Nu poate fi trecută cu vederea activitatea organizațiilor culturale și a ziarelor româ- nilor din S.U.A. care desfășurau o vie acti- vitate de propagandă pentru sprijinirea miș- cării naționale românești. Autorul lucrării subliniază (p. 40) că misiunea transilvăneană Ir S.U.A. trebuie considerată un moment pozitiv în dezvoltarea raporturilor româno- americane. Sînt menționate în lucrare cola- borarea cu reprezentanții altor națiuni asu- prite, cu cehii și slovacii în primul rlnd, con- tactele cu fostul președinte Theodore Roese- velt care critica inconsecvențele politicii Wilsoniene. în succesiune cronologică sînt prezentate alte momente ale colaborării româno-ameri- cane, tratativele între secretarul Departa- mentului de Stat Robert Lansing și repre- zentanții României pentru acordarea unui împrumut, sprijinul primit de România din partea guvernelor Aliate care exercitau pre- siuni asupra Washingtonului pentru a 1 zori să acorde cît mai grabnic sprijinul militar solicitat, activitatea favorabilă sprijinirii României desfășurată de ministrul american la București Charles J. Vopicka. în noiem- brie 1917. după cum notează și Nicolae lorga în primul volum al memoriilor sale, misiunea americană a trimis în Moldova, cîteva vagoane de alimente pentru spitale, a creat centre de băi și deparazitare prin sate, fapt cea preîn- tlmpinat izbucnirea unei epidemii de tifos exantematic. La 23 octombrie 1917, secretarul de stat Lansing comunica la Iași hotărlrea guver- nului S.U.A. de a trece peste dificultățile generate de lipsa unui plenipotențiar român la Washington, acordînd un prim împrumut de 5 000 000 de dolari prin intermediul guver- nului rus, urmînd ca la prezentarea împuter- nicitului român în S.U.A., guvernul american să avanseze direct României alți 5 000 000 de dolari. Urmînd să încurajeze eforturile de menținere a României în război dc partea Antantei, după dificultățile dc la sfirșitul anului 1917, S.U.A. erau hotărîtc să garan- teze integritatea teritorială a României, dar așa cum subliniază și autorul lucrării, nu erau încă dispuse să subscrie la revendicările ei Centrale, ei erau în cea mai mare parte ță- teritoriale, refuzau abil să acorde sprijin www.dacaromanica.ro 7 recenzii 957 Wilson In fața Congresului la 4 decembrie 1917, cind cerînd să se declare război Austro- Ungariei, președintele afirma că nu dorește dezmembrarea Imperiului austro-ungar. Dar, așa cum menționează autorul (p. 106) exista totuși convingerea unor cercuri politice ame- ricane că formularea punctului 10 din „cele patrusprezece puncte” nu avea să fie ultimul cuvlnt al președintelui Wilson In problema realităților din Imperiul habsburgic. Doctrina politică a lui Wilson a provocat reacții nefavorabile și in rîndurile românilor aflați peste hotare, care i-au adresat apeluri și proteste. Slnt inserate In lucrare, activitatea febrilă a diplomației austriece care urmărea încor- porarea Serbiei In sistemul ei economic, ane- xarea Munteniei plnă la Șiret, lăslnd Rusiei Moldova, evoluția poziției adoptate de Statele Unite față de aceste tentative, motivele care au determinat S.U.A. să-și modifice politica față de problema Austro-Ungariei și a națiu- nilor ei și implicit față de lupta românilor pentru Înfăptuirea unității lor naționale. Lunile februarie și martie ale anului 1918, marchează o intensificare a negocierilor secre- te între Austria pe de o parte, Anglia, Franța, și S.U.A. pe de altă parte și desigur referirile directe sau implicite la România nu au lipsit. Autorul menționează pe drept cuvlnt (p. 121) că politica ambiguă promovată de Wilson avea să genereze, din 1917 și plnă pe la mijlocul anului 1918 (iar prin unele sechele și după aceea, la Conferința de Pace) serioase dificultăți politicii României. Modifi- carea politicii americane față de Austro-Unga- ria, modificare produsă desigur în etape, nu putea decît să aibă repercusiuni pozitive asupra conjuncturii politice românești, Ziua de 29 mai 1918 marchează un moment de cotitură în politica oficială a S.U.A. față de Austro-Ungaria; cînd secretarul de stat Robert Lansing a proclamat în public, prin presă, adoptarea de către guvernul american a unei noi politici față de Austro-Ungaria, declarație legată direct și de Congresul Națio- nalităților asuprite din Austro-Ungaria, des- fășurat în aprilie la Roma. Față de destră- marea totală și ireversibilă a Imperiului hab- sburgic, Departamentul de Stat și Casa Albă, nu aveau decît să urmeze prudent, pas cu pas, în ariergarda evenimentelor, dlndu-le din cînd în cînd un impuls și avlnd desigur mereu trează preocuparea de a-și atribui la timpul potrivit meritele și implicit, avantajele politico-propagandistice ce se ofereau. între timp opinia publică americană era din ce în ce mai impresionată de hotărîrea clar exprimată a națiunilor subjugate din Austro-Ungaria de a păși pe drumul inde- pendenței și unității lor naționale. în ultimul capitol al lucrării intitulat .România țp ultima fază a războiului. Unirea principalei re\endicări desăvlrșirea unității naționale. în lucrare este descrisă desfășurarea Con- ferinței interaliate de la Paris din 29 noiem- brie — 3 decembrie 1917, discuțiile purtate de Brătianu cu miniștrii Antantei referitor la încheierea armistițiului, perfectarea unui aran- jament cu ministrul român al finanțelor pen- tru acordarea de către S.U.A. a unui credit deschis României de 20 000 000 de dolari în vederea refacerii armatei și aprovizionării populației civile, aranjament care încheie lunga etapă a discuțiilor referitoare la aju- torul ce urma să fie acordat României, ajutor care va veni însă mult mai tîrziu, ceea ce a dus la încheierea vremelnică a unei păci separate. Sînt reliefate complexitatea eveni- mentelor interne și externe, care an dus la încheierea păcii de la București, relațiile cu Antanta și cu politicienii americani, garan- țiile adresate de Lansing lui Averescu pen- tru integritatea teritorială a României, schim- bul de note din primăvara anului 1918 între ministrul român la Washington dr. C-tin Angelescu, și secretarul de stat Robert Lan- sing, note axate pe elucidarea politicii româ- nești în perspectiva încheierii fortuite a unei păci separate cu Puterile Centrale. După o relatare amănunțită a desfășurării evenimentelor, slnt expuse considerentele care determină guvernul român să accepte silit de împrejurări, încheierea unei păci sepa- rate, scoțindu-se în evidență preocuparea guvernului român de a nu leza interesele capitale ale aliaților săi. întreaga corespondență diplomatică, arată autorul (p. 79) purtată în jurul încheierii păcii separate cu Puterile Centrale vădește recu- noașterea de ambele părți, a caracterului fortuit al acestui pas. Pe baza unor documente din Arhiva Minis- terului Afacerilor Externe autorul redă inten- sificarea legăturilor României cu S.U.A., odată cu înființarea la Washington a primei reprezentanțe diplomatice a României în ianuarie 1918, în frunte cu ministrul Con- stantin Angelescu. Este analizată apoi consti- tuirea și activitatea „Ligii naționale a româ- nilor din America”, eforturile lui Vasile Stoica în acest sens, crearea unei puteinice opinii politice americane în favoarea cauzei românești, sprijin prețios pentru inițiativele diplomației românești. Un alt capitol din lucrare se referă la evoluția politicii S.U.A. față de imperiul habsburgic și eforturile diplomatice româ- nești de a influența această evoluție. în acest context slnt prezentate „cele patrusprezece puncte” ale președintelui Wilson cunoscute ca o „New Diploinacy” în desfășurarea eve- nimentelor ulterioare, reacția în România a acestei politici, reacție deosebit de nega- tivă declanșată chiar de cuvintarea ținută de „România țp ultimi www.dacoromanica.ro 958 RECENZII 8 Transilvaniei cu România și poziția Statelor Unite ale Americii” în cca 50 de pagini autorul descrie cronologic evenimentele, relațiile ro- mâno-americane, sublinind de la Început că „suferind sensibile transformări în problema austriacă, politica S.U.A. față de România rămlne in substanță nemodificată pină spre sfirșitul războiului, fiind caracterizată prin proclamarea de garanții pentru integritatea teritorială și independența țării, dar totodată printr-o atitudine rezervată față de recu- noașterea aspirațiilor referitoare la realizarea unității noastre naționale”. Popoarele n-au așteptat insă verdictele Conferinței de la Paris pentru a-și constitui sau Întregi statele lor naționale. Și poporul român avea să pună, in esență, Conferința de la Paris in fața faptului Împlinit al unității sale naționale. Clnd in ianuarie 1919 s-a deschis la Paris Conferința de pace, formarea statului național unitar român era deja un fapt ireversibil. Așa cum se subliniază In „Programul Par- tidului Comunist Român de făurire a socie- tății socialiste multilateral dezvoltate și Înaintare a României spre comunism", „for- marea statului național unitar român, nu a fost rezultatul unui eveniment intimplător de conjunctură, al Înțelegerilor intervenite la masa tratativelor, tratatul de pace n-a făcut decit să consfințească o situație de fapt creată de lupta maselor populare” (p. 37). în lucrare slnt descrise amănunțit con- tactele și relațiile diplomaților români cu reprezentanții S.U.A. la Conferința de pace. Concluziile desprinse de autor sînt menite să sublinieze faptul că In acest interval cu toate deosebirile geografice, istorice și poli- tice România și S.U.A. au luptat de aceeași parte a baricadei, împotriva acelorași ina- mici. în al doilea rlnd, din punctul de vedere al dinamicii relațiilor dintre România și S.U.A., dacă aceste relații nu și-au avut desigur începuturile în perioada primului război mondial, ele au cunoscut Insă In această perioadă o intensă, ascendentă și diversificată dezvoltare. în aprecierea generală a rezul- tatelor obținute prin eforturile diplomației românești și în mod special, a rolului pe care l-a jucat recunoașterea de către S.U.A. ală- turi de celelalte puteri aliate a principalelor drepturi istorice ale României și înscrierea lor in sistemul tratatelor de pace de la Ver- sailles, subliniem că în măsura în care S.U.A. și celelalte puteri au consimțit în anumite limite să sprijine aceste drepturi legitime ale României, ele n-au făcut în primul rlnd, decit să participe la sancționarea juridică a unei situații de facto. Subliniind încă odată utilitatea acestei lucrări, nu putem să nu arătăm că folosirea și a altor documente, și în primul rlnd a celor din Arhivele Naționale din Washington ar fi ridicat și mai mult cota științifică a lu- crării. Stelian Popescu M. I. FINLEY, The Ancient Economy, Chatto and Windus, Londra, 1973, 176 p. Folosirea conceptului de economie antică presupune drept admisă existența unei peri- oade istorice ale cărei cadre ar putea fi sub- sumate noțiunii de Antichitate. Conținutul pe care folosirea termenului 11 îmbracă nu este ușor de determinat. încă din vremea Renașterii, istoria Europei a fost împărțită în trei epoci distincte: antichitatea, evul mediu și timpurile moderne. în secolul nostru amintita subîmpărțire nu mai corespunde: cunoașterea mai adîncă și mai vastă ai cărei beneficiari sîntem, obligă la noi determinări. Descifrarea linearului B împinge mult înapoi în timp istoria Greciei. în virtutea tradiției însă, noțiunea de Antichitate poate fi păs- trată — socotește Finley — , bineînțeles tot numai pentru Europa, și numai pentru o Europă posterioară palaț^^^^l^^^^ rioară chiar epocii homerice. Circumscrierea In spațiu se face doar în linii mari, căci dc fapt noțiunea de Antichitate se suprapune noțiunii de lume greco-romană și anume, seco- lelor de maximă înflorire a acesteia. Analiza istoricului are în vedere clasica polis, dar mai ales perioada fascinantei sinteze greco-ro- mane — din vremea Republicii și a Imperiu- lui1. în acest sens fruntariile Europei slnt 1 Epoca elenistică este virtual omisă și aceasta este o lacună (vezi M. W. Fredcrik- sen, Revietvs and Discussions. Theory Euidence, and the Ancient Economy, in „The Journal of Roman Studies", LXV, 1975, 9 recenzii 959 lăsate ln urină, istoria Antichității desfășu- rlndu-se ln vremea lui Traian, pe un teritoriu gigant de 2,9 milioane kilometri pătrați, Întins de la Caucaz și Golful Persic la litora- lul atlantic și din Anglia plnă In nisipurile Saharei (p. 29). în ceea ce privește Încadrarea ln timp, autorul pare tentat de o anumită simetrie, deși — trebuie spus — este vorba de o sime- trie justificată sub raport istoric. Finley soco- tește că lumea greco-romană — evident, o abstracțiune — poate fi situată ln cifre rotunde Intre anul 1000 Înaintea erei noastre și 500 era noastră, Începutul acelui mileniu suprapunlndu-se cu deschiderea așa-zisului „ev mediu” grecesc, iar cea de-a doua cifră marclnd Încheierea unui proces, care poate fi denumit: sfirșitul Antichității (p. 176). De fapt Insă autorul nu se oprește la vremu- rile arhaice nici ln Grecia, nici ln Italia, așa Incit la drept vorbind volumul Îmbrățișează circa un mileniu de istorie greco-romană. Noțiunea de perioadă istorică este fără Îndoială o convenție. Se poate Insă afirma cu dreptate că, după ce Înlături dificultăți și similitudini, perioadele tradiționale prezintă deosebiri calitative unele față de celelalte (p. 27), ceea ce justifică sistematizarea și sublmpărțirea din rațiuni metodologice a cursului neîntrerupt al evenimentelor istorice. în primul capitol, Oamenii din vechime și economia lor, autorul demonstrează prin mijlocirea a numeroase indicații bibliografice și lingvistice că, de fapt, cei vechi — fără să fie ln postura domnului Jourdain al lui Mo- liărc — arau și semănau, făceau comerț, lucrau In ateliere, exploatau minele, puneau și plateau impozite, depozitau și Împrumutau bani, discutau prin viu grai și in scris despre aceste operațiuni, dar nu ajunseseră să le Închege Intr o singură unitate conceptuală — aceea de economie ca sub-sistem social dife- rențiat (p. 21). La Întrebarea dacă trebuie să vedem aici un eșec intelectual sau conse- cința unui comportament instituțional (p.22 23), autorul sugerează el Însuși un aspect al răspunsului — chiar dacă ln contextul altei discuții. Nu poate fi vorba de o insufi- ciență intelectuală, ci de absența unei nevoi (p. 111). Și, ne-am permite să adăugăm, o societate umană și-a elaborat Întotdeauna și la momentul potrivit conceptele cu care tre- buia să lucreze. O altă Întrebare este Insă justificată. Cum poate fi explicată absența nevoii Însăși? Ca ipoteză de lucru, un atare răspuns ni se oferă Încă din primele pagini ale volumului. în prezentarea de față Insă cred necesar ca dez- voltarea amintitei discuții să fie precedată de alte cîteva elemente. Privitor la ,.vremurile obscure” străbă- tute dc Grecia la cumpăna dintre mileniile II și I Î.e.n., Finley notează ln altă parte2 că, fără Îndoială, viața oamenilor nu era pe atunci mai puțin complexă decît ln alte locuri sau epoci istorice. Afirmația este cu atlt mai Întemeiată pentru Antichitatea greco-ro- mană. într-adevăr, autorul deschide ln fața ochilor noștri o scenă vastă, deosebit de divers populată, stratificată și subdivizată și pre- zentlnd cu toate acestea o anume unitate — care ea singură legitimează Însăși ideea cărții. în primul rlnd, In ce constă această uni- tate? Centrul scenei Întregii Antichități 11 constituie zonele de litoral ale Mediteranei și Mării Negre. De la Phasis plnă la Coloanele lui Hercule — scrie Platon— „trăim In jurul mării ca furnicile și broaștele ln jurul unei mlaștini”3. Nici unul dintre marile centre ale Antichității nu se afla la mai mult de clțiva kilometri In interiorul uscatului (p. 30). Specificul geografic li obligă pe producători la o agricultură Întemeiată de dry-farming, iar culturile de măslin, importantă sursă de hrană a zonei constituie o condiție a stabili- tății 4. Mediterana ln ansamblul său i-a chemat pe nomazi, dar i-a obligat să se lege de pă- mlnt (p. 31). Solurile bune pentru agricul- tură sint In general puține și sărace. Lupta pentru existență a impus desfășurarea unei activități creatoare la scara fiecărei unități productive In parte, a fiecărui individ. Lumea mediteraneeană a fost de aceea o lume a proprietății private, a comerțului privat — radical deosebită de universul Întinselor exploatări agricole specifice Orientului Apro- piat. Dincolo de aceste condiții natural-sociale (căci natura devine un factor de istorie o dată cu apariția primelor colectivități umane !), dincolo deci de aceste condiții, o trăsătură caracteristică a Întregii Antichități trebuie căutată ln statutul muncii. Desfășurarea unei activități de cele mai multe ori trudnice, adesea penibile, pentru asigurarea existen- ței indivizilor umani și a colectivităților din care făceau parte este lovită de stigmatul silniciei din timpurile străvechi ale descom- punerii orlnduirii primitive. în perioadele arhaice ale istoriei grecești și romane — arată Finley (p. 69) cele mai răsplndite forme ale muncii dependente trebuie căutate ln rapor- turile clientelare, In aservirea pentru datorii și — nu se poate să nu adăugăm — ln aser- virea care se instituie ca urmare a cuceririi 2 The Ancient Greeks, Chatto and Win- dus, Londra, 1963, p. 1. 2 Platon, Phaidon, 109 b. 4 Marcel Detienne, L’olivier: un mythe politico-religieux, In Problemes de la terre en Grice ancienne, Recueil de travaux publie sous la direction de M. I. Finley, Mouton et Go., Paris-La Haye, 1973, p. 304—306. www.dacaromamca.ro 960 RECENZII 10 realizate in timpul invaziei sau a colonizării. Sclavia-marfă reprezenta pe atunci o canti- tate neglijabilă. Ea devine tot mai necesară pe măsură ce se dezvoltă producția urbană căreia nu-i mai corespund formele tradițio- nale al; muncii dependente, precum și pe măsură ce numărul indivizilor aserviți ca urmare a datoriilor se reduce la zero (ca la Atena, In timpul reformelor soloniene) (p. 70) sau scade simțitor (ca In Roma secolului IV l.e.n., clnd așa-numitul nexum este abo- lit (p. 46). Se face atunci un apel masiv la mina de lucru servilă. Și dacă se poate spune că pe ansamblu, In decursul Antichității, majoritatea oamenilor liberi, chiar a cetă- țenilor, Își clștigau existența prin muncă (p. 68), oameni liberi și sclavi lucrlnd uneori alături la durarea acelorași opere (este cazul Erechteion-ului) (p. 79), nu e mai puțin ade- vărat că producția socială se afla In epocă sub semnul sclaviei. Finley nu-și Îngăduie In acest sens aprecieri cifrice globale, dar afirmă că sclavii constituiau In decursul a ceea ce se poate numi „In lipsa unei definiții mai pre- cise, « perioada clasică », elementele funda- mentale ale economiei antice” (p. 78—79). După cum iarăși fundamental este faptul că cei bogați și puternici nu munceau, iar Însuși actul muncii era privit ca o pedeapsă și Înconjurat de disprețul unanim. Cicero In De officiis (1.150—151) se exprima fără echi- voc : „Meșteșugarii fac o treabă josnică, căci nici un atelier nu comportă vreo calitate demnă de omul liber", iar laudele aduse de orator agriculturii In același context consti- tuie, cred, doar reflexul unei Îndepărtate tradiții, ca și al respectului pe care 11 insufla stăplnirea asupra pămlntului — chezășie a bunăstării și a unei poziții sociale stabile — și nicidecum o onorare a trudei depuse pe ogoare. Nu se poate obiecta că In disprețul lui Cicero, ca și In cel al lui Platou sau Aris- totel trebuie să vedem reflectarea unor idei ce ar fi avut circulație doar In rlndurile cla- selor dominante. Glndurile celor umili au ajuns și ele cale atit de epocă, dar anume prin o Intlmplare că lui Hephaistos, singurul dintre nemuritori obligat să trudească, i s-au adus atit de puține mărturii de adorație, iar prin cinstirea lui Dionysos nu se sărbătorea munca, ci eliberarea de muncă (p. 82). Realizlnd o privire sintetică asupra unora dintre problemele tratate de Finley In lu- crarea ce ne preocupă, M. W.F rederiksen arată că teza principală a acesteia urmează tradiția lui Max Weber, Hasebroek și a lui Finley Însuși din timpul celei de-a doua Con- ferințe internaționale asupra istoriei econo- mice (Aix-en-Provence, 1962) și conduce către o serioasă avertizare privind prăpastia care * 7 Hdpoc. 6. www.dacoromamca.ro desparte oikonomia de economia modernă®. Și de fapt, o bună parte din lucrare este În- chinată demonstrării acestui adevăr — ele- mentar, după ce l-ai Înțeles: fiecare epocă istorică trebuie studiată In specificul ei, folosind conceptele și modelele ce-i sint proprii — altminteri, falsificarea situației devine ine- vitabilă (p. 23, 27, passim). Economia socie- tăților moderne este dominată de prezența pieții. Mai mult, ea se Întemeiază — după Erich Roii — pe un „enorm conglomerat de piețe interdependente", problema centrală de cercetare In economie devenind In acest caz procesul de schimb și, In special, expli- carea formării prețului6. Ce se Intlmplă In societățile In care satisfacerea nevoilor mate- riale nu se realizează prin mijlocirea unui „enorm conglomerat de piețe interdependente" — se Întreabă Finley (p. 22). ,.în acest caz ne-ar fi eu neputință să descoperim sau să formulăm legi (sau, dacă preferați, «unifor- mități statistice »)’’ — sună răspunsul. Și au- torul sugerează In continuare, drept ipoteză de lucru (repet), ideea că dacă un atare mo- ment nu s-a produs In Antichitate explicația trebuie căutată In sistemul economic al vremii, care nu s-a Întemeiat niciodată pe un enorm conglomerat de piețe interdependente. Plnă aici slntem Intrutotul de acord cu Finley. Mai departe Insă ni se pare că autorul sim- plifică puțin lucrurile. Este adevărat că In sensul de centru destinat schimbului, noțiu- nea dc „piață" nu poate fi tradusă nici In greacă, nici In latină (p. 22). Este aci Încă un simptom al limitelor cunoscute de lumea antică In elaborarea conceptelor. Finley Însuși arată Intr-unui din capitolele următoare că nici grecii, nici romanii nu au avut un cuvlnt care să exprime noțiunea generală de „muncă”, ca „funcție socială” (p. 81). Aceasta Insă nu diminuează cu nimic gigantica funcție socială a muncii — pivot al existenței umane. Anti- chității nu-i poți aplica o analiză centrată In jurul pieții, spune Finley (p. 26). Cred Insă că trebuie adăugat imediat: al pieței In sensul modern al cuvlntului, al acelui „enorm con- glomerat de piețe interdependente” — nu al pieței In general. Pentru că piala antică s-a aflat — și nu putea să nu se afle I — In cen trul economiei antice. Este adevărat că la Atena comerțul constituia un monopol al metecilor (p. 163), dar Înlesnirile preconizate de Xenophon 7, cu scopul de a atrage mai mulți străini In cuprinsul generoasei polis nu lasă nici o Îndoială asupra importanței acordate de cetate activității lor. Bătrinul plnă la noi — e drept nu pe o directă ca aceea a literaturii de nu mai puțin edificatoare — și intermediul cultelor. Și nu este ® M. W. Frederiksen, lucr. cit., p. 164. 6 A History of Economic Thought, ed. rev., Londra, 1945, p. 373 (după M. I. Finley,. The Ancient Economy, p. 22, n. 16). " ', 41 — 42. 11 RECENZII 961 Cato proclama că < pentru a-și păstra inde- pendența > un pater familias trebuie < in primul rind>să vlndă, nu să cumpere8 *. Este Insă de observat, cineva trebuia deci să cum- pere pentru ca acei stllpi ai societății să poată vinde. Și chiar dacă sursele literare și textele de lege atestă statutul inferior al comercian- ților de profesie — de-a lungul Întregii istorii romane (p. 59 — 60), nu e mai puțin adevărat că acei indivizi de rang inferior făceau totuși să circule produsele realizate In cadrul eco- nomiei antice. Nu au existat războaie comer- ciale In nici un moment al istoriei vechi (p. 158), s-au purtat Insă lupte grele pentru a doblndi anume produse de care societatea avea imperioasă nevoie. Și merglnd mai departe pe această direcție a foamei de pro- duse străine, nu e lipsit de Însemnătate să subliniem că moraliștii greci și romani, chiar dacă și-au călcat pe inimă, au recunoscut meritelor acelora care făceau comerț cu străi- nătatea, aduclnd servicii diferitelor comuni- tăți ca importatori, spre deosebire dc poziția adoptată față de micii comercianți locali (p. 136), ale căror Îndeletniciri și clș- tiguri erau nedemne de omul liber. Fără Îndo- ială, orașele din vechime n-au cunoscut insti- tuțiile economice specializate ale evului mediu arată M. W. Frederiksen8, dar au avut case de mărfuri bine organizate. Numeroase familii erau interesate In minerit — atit în Spania, cit și In Italia : inscripții aflate pe lingouri de plumb atestă că printre ele se afla și o familie senatorială10. La Tarsos — scrie Finley — săpăturile n-au scos la iveală clădirea unde se vor fi negociat țesăturile (p. 137), deși veșmintele de in procurate acolo erau de calitate superioară (p. 136). Bine, convine oponentul citat al lui Finley, dar In alte locuri au ființat piețe specializate, iar la Ostia — o cunoscută Piazzale delte Corporazioni11. Există tendința — se explică Frederiksen — de a se caracteriza tot ce este prc-industrial drept primitiv. Această tendință se găsește și la Finley12, este de părere autorul citat. Mă feresc să etichetez eroarea semnalată. Cred că nu e vorba atit de o viziune primitivistă, cit de abordarea problemei de pe o falsă platformă. Cei vechi nu au ajuns să conceptualizeze anumite realități : economia, munca, piața — și multe altele. Acesta este un fapt. Alt fapt este că aceste realități au avut parte de o existență obiectivă, diferită de imaginea deformată 8 De agricultura, 2.7. 8 M. W. Frederiksen, lucr. cit., p. 170. 10 Ibidem, p. 167. 11 Jbidem, p. 170. 12 Ibidem, p. 171. care s-a imprimat pe retina contemporanilor sau In ciuda faptului că, In unele cazuri, nu se va fi imprimat nici o imagine. Falsa plat- formă la care tocmai făceam referire constă cred In acordarea unei importanțe dis- proporționate absenței conceptului. Oamenii din vechime nu au glndit mai profund feno- menul economic, nu au ajuns la știința eco- nomică13 nu pentru că n-a existat — sau nu numai pentru că nu a existat — In vechime un enorm conglomerat de piețe interdepen- dente (p. 22), dar în primul rind pentru că cei care aveau menirea și putința de a se dărui meditației, dispunlnd și de o tehnică specială clștigată la capătul unei Îndelungate istorii, alcătuiau clasa sau clasele neproduc- tive ale societății — ceea ce le denatura viziu- nea asupra activităților economice lovite de oprobriul cetății, dar fără de realizarea cărora însăși cetatea n-ar fi putut trăi. Ceea ce merită in cazul de față atenția noastră nu este cred faptul că cei vechi nu au ajuns să Înțeleagă un adevăr atit de elementar, cît dificultatea pe care dezlegarea problemei o mai Intlmpină In zilele noastre. Dincolo de observațiile pe care le-am cre- zut necesare, cartea lui Finley este cu ade- vărat opera unui maestru : pe parcursul celor șase capitole care alcătuiesc volumul el știe să incinte prin Îndrăzneala și ascuțimea obser- vațiilor, generozitatea cu care iși comunică informațiile, Imbogățindu-ne totodată. în cadrul unei sumare recenzii n-am putut cu- prinde decit o mică parte din multitudinea problemelor tratate. Doar două rezerve Încă. Nu Înțeleg In ce fel li putem socoti pe spar- tani drept o populație marginală, atipică — In măsura In care amintitele atribute pot fi atașate populațiilor nomade care amenințau văile Mesopotamiei și Egiptului sau popula- ției din orașele feniciene de pe coasta Siriei (p. 29). Aceasta cu atit mai mult cu cit In capitolul Stăpîni și sclavi, situația sparta- nilor este pe bună dreptate apropiată (chiar dacă implicit), In ceea ce privește problema- cheie a relațiilor de producție, de situația claselor dominante din Creta, Thessalia și Sicilia (p. 69). Cea de-a doua rezervă se referă la discuția deschisă de Finley asupra determinării mar- xiste a noțiunii de clasă. Referirea la Georg Lukăcs, care observa cu dreptate că, In socie- tățile pre-capitaliste, conștiința de statut masca conștiința de clasă (p. 50) situează dezbaterea pe un teren fertil. Desigur, nici societatea antică — ca dealtfel nici o altă societate nu trebuie văzută static, ca pe o 13 Deși nu se poate spune că mințile geniale ale unui Platon sau Aristotel n-au ridicat clteva trepte de început ale viitorului edificiu. www.dacoromanica.ro 962 RECENZII 12? suprapunere cuminte de clase și pături sociale net diferențiate. Prezența statutelor In Anti- chitate este o realitate prea puternică pentru a fi ocolită, iar dincolo de statute și de apar- tenența de clasă, opoziția dintre bogați și săraci se impune cu deosebită pregnanță de-a lungul Întregii epociu. Dar revenind la rezerva amintită : de acord cu Finley, sclavul și sala- riatul liber nu pot fi cuprinși în ramele ace- leiași clase, după cum nici cel mai bogat dintre senatori și proprietarul unui mic atelier de olărie nu pot fi subsumați aceleiași categorii sociale numai pentru că primii erau cu totul lipsiți de mijloace de producție, iar cei din urmă nu munceau ei Înșiși și trăiau din truda altora (p. 49). Doar că definiția marxistă a claselor pe care Finley o vede infirmată prin realitatea evocată nu cuprinde numai cele două elemente amintite: raportul indivi- dului față de mijloacele de producție (stăpl- nește sau nu uneltele și obiectele muncii) și 11 Jean Pierre Vernant, fiemarques sur la Iulie de classe dans la Grice anctenne. Inter- vention au Colloque organisă par le Centre d’Iitudes et de Recherches Marxistes de Paris, sur les problfemes de la lutte de classe dans l’Antiquită, în „Eirene" IV, 1965. raportul individului față de actul producției (realizator sau doar consumator al roadelor muncii). Definiția marxistă a claselor mai cuprinde două elemente de mare însemnătate care pot ajuta la evitarea confuziei : este vorba de rolul individului în organizarea socială a muncii, deci de felul în care cl ajunge în stăpinirea acelei părți din avuția socială care li revine într-o formă sau alta și de mărimea respectivei cote de avuție însăși15 16. De aceea, cu tot respectul cuvenit marelui istoric, îmi voi permite să spun, alături de Frederiksen: metoda cea mai bună rămine In continuare interogarea faptelor, dar plnă la aflarea categoriilor proprii < cu care putem opera In interpretarea faptelor pe care ni le-am apropiat > este absolut necesară o mai mare circumspecție In rostirea sentințelor1’. Cecilta loni/ă 15 V. I. Lenin, Marea iniliatiuă, In Opere, voi. 29, Editura Politică, București 1959, p. 404-405. 16 Vezi M. W. Frederiksen, lucr. cit., p. 171. PIERRE BARRIÎ3RE, La vie intellectuelle en France du 16-e siecle â V&poque contemporaine, Paris, Editions Albin Michel, 1974, 670 p. Viața intelectuală vizează mai multe aspecte și anume: politic, științific, social, religios, filozofic, literar, artistic. Lucrarea lui Pierre Barrifere a putut fi dusă la bun sfirșit grație bogatei sale experiențe, vastei sale culturi și minuțioasei documentări tn diversele aspecte ale monumentalei istorii a Franței în conexiune cu cea universală. Cartea de față este o vie mărturie a dialogului din- tre naționalitate și afectivitate și dintre cer- cetarea valorilor umane și convențiunile lite- rare și mondene care la o profundă analiză nu sînt decit lucruri superficiale, dar se pre- zintă ca o necesitate care se impune autorilor pentru a putea fi Înțeleși. Cartea reprezintă un prețios mijloc de studiu pentru cei care sînt interesați de rolul culturii franceze în evoluția umanității în decursul ultimelor cinci secole. în introducere autorul analizează condi- țiile generale ale dezvoltării gîndirii univer- sale și apoi cele specifice Franței, izvoarele care i-au servit Ia alcătuirea cărții, noțiunea de umanism și umanismul francez, probleme de cronologic. Primul capitol din prima parte (secolul al XVI-lea) analizează condițiile generale acelui secol. Din punct de vedere teritorial Franța era aproape stabilizată și deși Parisul își exercita supremația asupra vieții cultu- rale franceze, întreg secolul al XVI-lea păs- trează un aspect provincial. în această peri- oadă ia naștere și Curtea. Autorul subliniază aici caracterul de clasă și religios al diferitelor manifestări ale culturii. Prezentînd In capitolul următor umanismul savant, autorul cercetează originile acestuia pe care le situează la începutul secolului al XVI-lea. Studiindu-se dezvoltarea umanis- mului în Franța, se arată rolul imens al intro- ducerii tiparului în această țară, în 1470. Considerăm totuși că autorul nu a sesizat în suficientă măsura, însemnătatea impac- tului produs de apariția și difuzarea tiparului în societatea franceză a epocii, căci, așa cum arăta relativ recent un cunoscut sociolog canadian ,,tiparul nu este numai o tehnologie el structurează nu numai raporturile intersenzoriale ale individului, ci și modelele interdependenței colective” J. 1 Marshall McLuhan, Galaxia Gutenberg, Omul și era tiparului, București, Edit. în primul rînd politice și sociale ale Franței politică, 1975, p. 269. www.dacoromanica.ro 13 RECENZII 963 Printre alte probleme analizate aici au- torul se ocupă și de problema religioasă urmă- rită sub toate aspectele sale esențiale. Se arată astfel, că, alături de războaiele reli- gioase, Reforma a influențat poezia, proza, a dezvoltat un gen literar deja cu priză (me- moriile), iar filozofia este și ea in secolul al XVI-lea strîns legată de religie. Prima carte tipărită In Franța este Marile cronici ale Franței, In 1476, ceea ce demonstrează marele interes al societății franceze a acelei epoci pentru istorie. Nu există însă In această perioadă o adevărată istorie, din lipsa unei metode de cercetare și a penuriei mijloacelor de informare și documentare. Autorul presu- pune că nici nu se pusese problema și nici nu apăruse cel care ar fi fost în măsură să scrie o istorie bazată cît de cît pe metode știin- țifice, dar remarcă că în Eseurile lui Montaigne se găsesc totuși interesante pagini de istorie. Printre lucrările importante tipărite în secolul al XVI-lea, autorul enumeră: Origi- nea limbii și poeziei franceze de Glaude Fau- chet (1581), Culegere de antichități galice și franceze, de Fauchet (1599), Cercetări ale Franței de Thou Pasquier (1583), Republica de Bodin, apărută în 1576, Istoria Franței scrisă In 1576 de Du Haillan, numit de către Augustin Thierry ,,părintele istoriei Fran- ței”. Secolul al XVII-lea, secolul în care limba franceză se impune nu numai pe plan națio- nal (îndepărtlnd limba latină) ci și pe plan internațional, se caracterizează prin necesi- tatea resimțită pe plan european de extindere a culturii. Odată cu creșterea rolului politic și social al burgheziei, se dezvoltă tot mai intens și viața intelectuală. La Paris viața intelectuală trăiește intens mai ales în saloane unde se conversează, se citește, se face cri- tică. în prima jumătate a secolului, salonul marchizei de Rainbouillet deține incontes- tabil supremația, alături de care renumit în această perioada este și cel al doamnei de Scud^ry. Un rol important în viața intelec- tuală franceză a acestui secol îl vor juca de acum înainte Academia franceză înființată în 1634, Academia de țftetură și sculptură înființată în 1648 și cea de muzică în 1669. Scrisorile care sint trimise de către numeroși reprezentanți ai intelectualității franceze din această epocă, ziarele, sînt alte dovezi ale efervescenței vieții intelectuale. în 1631 apare „Gazette de France”, in 1649 ,,Le Courier Franfais”, în 1631 , ,Le Gourrier Lniversel”, în 1650,,LaMuse Historique”, care sînt primele și cele mai importante ziare din I-ranța primei jumătăți a secolului al XVI-lea. Actualitatea operelor din acest secol le conferă o valoare istorică, ele constituind pen- tru zilele noastre adevărate documente is- torice. Cunoașterea omului, a acțiunilor sale este principala preocupare a majorității 1974, p. 4Ș. www.dac0roman1ca.ro intelectualilor francezi din secolul al XVII- lea. Printre primii care aduc pe scenă o reali- tate psihologică precisă, bazată pe o profundă observație, este dramaturgul Pierre Gorneille, urmat de Racine. Problemele sociale, viața sentimentală, căsătoria, familia, cele politice, morale, religioase se întllnesc în mai toate operele create în această perioadă. Reprezen- tanți marcanți ai culturii franceze din acest secol, autorul consideră pe : Boileau, Gorneille, Racine, Moliăre, La Fontaine, Bossuet, La Bruyăre. 2 Analizînd situația politică din secolul al XVII-lea, evidențiind opoziția dintre rega- litate și nobilime în lupta pentru putere, istoricul francez demonstrează cum singura cale de rezolvare a acestui conflict a fost abso- lutismul. Ludovic al XlV-lea reușește să își impună politica și să dea o nouă turnură vieții culturale franceze. în ceea ce privește arta, secolul al XVII- lea este considerat de către autorul lucrării, secolul In care prăpastia dintre artă și reali- tate se estompează. Natura este tot mai prezentă în operele de artă ale acestui secol, ajunglnd să joace rolul pe care îl are decorul in teatru. Mai ales în domeniul artelor plastice, se accentuează umanizarea și legătura strînsă cu realitatea. Arhitectura lui Mansart, pictura lui Mignard, Lenain, Lorrain, Callot, Vouet, Ghampaigne, Le Brun, Le Ndtre, Poussin este străbătută de realism. Curînd însă arta se detașează de viață și devine decorul și spectacolul ei. Trecînd de la baroc la clasicism, secolul al XVII-lea pre- zintă un considerabil efort de organizare de coerență în toate domeniile. în capitolul referitor la secolul al XVIII-lea autorul tratează în primul rînd răspîndirea culturii In rîndul unor pături tot mai largi ale populației. Acum, în viața literară a vremii pătrund în mod din ce în ce mai masiv intelectuali din rlndurile burgheziei sau din alte straturi sociale mult mai modeste3. în afara academiilor oficiale, viața intelec- tuală a acestui secol se mai desfășoară și in saloane, cluburi, cafenele, societăți. Dezvoltarea învățămlntului de toate gra- dele și răspîndirea lui în sînul tuturor pătu- rilor sociale franceze din această epocă, con- stituie o caracteristică esențială a epocii. Dorința de cunoaștere care se manifestă în rîndul unui număr tot mai mare de oameni, face ca să se acorde un interes deosebit teoriei, 2 Aceeași ierarhizare este acceptată și în lucrarea fundamentală a lui Gustave Lanson: Histoire de la litterature franțaise, Paris, Hachette, 1926, p. 321. 3 Romul Munteanu, Cultura europeană tn epoca luminilor, București, Edit. Univers 964 RECENZII 14 educației. Autorul subliniază faptul că senti- mentul de familie, viața de familie, slnt caracteristice acestui secol. Un capitol special este consacrat de autor secolului al XVIII-lea, secol In care, după cum consideră o serie de cercetători, s-a produs o adevărată ,,revoluție intelectuală și tehnică” 4. Acum se Înregistrează un salt calitativ substanțial In domeniul informării științifice prin apariția aceiei importante lucrări de largă erudiție care a fost Enciclopedia fran- ceză. Primele volume ale Enciclopediei apă- rute In 1751 sînt o Încoronare a eforturilor susținute atit de enciclopediști cit și de Înain- tașii lor care publicaseră deja numeroase dicționare și enciclopedii. Scopul Enciclo- pediei, inventarierea cunoștințelor umane necesare In studierea diferitelor domenii, oferea savanților din diverse domenii un prețios punct de plecare spre noi cercetări și descoperiri. Ca și știința și filozofia, literatura se răs- plndește acum In pături tot mai largi ale populației. în acest secol slnt puse In circu- lație noțiunile de clasicism, de Renaștere, iar literatura franceză devine o importantă disciplină de studiu In Invățămlnt, pe lingă cea greacă și latină. Un rol Însemnat In răs- pindirea culturii In mase tot mai largi 11 joacă ziarele și bibliotecile. Se răsplndesc lucrările cu caracter de critică mai ales lite- rară. Literatura are ca subiect de inspirație nu numai istoria ci și viață cotidiană. Bur- ghezia care triumfă pe plan social și politic vrea să triumfe și pe plan artistic. Voltaire, Prăvost, Montesquieu, Diderot, Rousseau își aleg subiectele din viață care le pune la indemină material bogat și variat. Istoria este legată de necesitățile vieții provinciale, parlamentare, municipale, feu- dale și se dezvoltă In mediul provincial, In academii unde vor lua naștere metodele con- crete de cercetare și studiere. Dezvoltarea istoriei este Însoțită In această perioadă și de dezvoltarea geografiei și a altor științe. în capitolul privitor la perioada revoluției și imperiului autorul remarcă că secolul al XVIII-lea s-a interesat inai mult de proble- mele filozofice decit de cele de artă și că a fost mai mult secolul experiențelor decit al realizărilor. în acest sfîrșit de secol prizonier al formelor tradiționale și incapabil să se desprindă de preocupările imediate, se desă- vlrșește umanismul. Criza de care vorbesc unii, „răul secolului”, care se manifestă In toate domeniile, se răsfrlnge nu numai asupra perioadei de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea ci si asupra secolului următor, In primele sale 4 R. Mousnier, E. Labrousse, M. Bou- loiseau, Le XVIII-e sitele (1715-1815), r.n.. P.U.F., 1953, p. ^ww.dacOTcmalifdSfo decenii. Revoluția răsplndește ideile politice, sociale, filozofice nu numai In sinul burghe- ziei ci și In rlndul maselor largi ale populației. Temele In legătură cu omul, civilizația, socie- tatea devin In felul acesta familiare unor pături tot mai largi de oameni6 *. Această perioadă de timp este caracterizată printr-o strlnsă interdependență a vieții intelectuale, politice și sociale, făclnd din prima instru- mentul celorlalte două. în capitolul privitor la secolul al XlX-lea, autorul consideră că Napoleon, deși nu a fost un animator al vieții culturale, (așa cum a fost Ludovic al XlV-lea) a oferit In schimb un bogat material de studiu, a fost făuritorul unei epoci care a constituit o bogată sursă de inspirație In toate domeniile. în jurul per- soanei sale, fie că a fost In viață fie că dispă- ruse s-au țesut legende. Figura lui Napoleon, arată autorul, a dominat din punct de vedere politic prima jumătate a secolului XIX. P. Barrtere oferă cititorului o comparti- mentare personală a secolului al XlX-lea, pe care el 11 divide In citeva perioade distincte : avind ca jaloane Restaurația, revoluția de la 1830, cea de la 1848, ajungindu-se apoi de la imperiu din nou la republică. Este epoca romantismului, realismului, naturalismului, simbolismului. Interdepen- dența dintre viața intelectuală și celelalte forme ale vieții este din ce in ce mai complexă și mai contradictorie. în ceea ce privește dezvoltarea literaturii, autorul se ocupă mai Întîi de romantism, apre- ciind că ace-.ta a avut o epocă de glorie, carac- terizlndu-se printr-o mare sensibilitate. Cu- rentul literar al romantismului are ca obiect viața interioară a individului, afișlnd Insă o oarecare indiferență și lipsă de combativitate. Genul literar care cunoaște In această epocă o dezvoltare și mai mare decit poezia este romanul. Sursa sa principală de inspirație este istoria, fie că este vorba de romanul eu subiect istoric (Dumas, Vigny), fie că eveni- mentele se desfășoară pe un fundal istoric (Hugo, Stendhal, Balzac). Totuși, acesta din urmă considerat cel mai mare romancier al secolului XIX și a cărui operă a devenit „un bun comunal umanității”8, este prea puțin individualizat In raport cu alți creatori lite- rari ai epocii. Istoria ca știință modernă este creația secolului al XIX lea, Michelet, Thierry, Quinet desăvlrșind ceea ce Înaintașii lor Înce- puseră In secolele anterioare și mai ales In secolul al XVIII-lea. Analizind dramaturgia epocii, Barifcrre arată că In teatru, reprezen- 5 J.Robiquet, La vie cotidienne au temps de la Revolution, Paris, 1938, p. 162. 8 E. R. Curtius Balzac, București, Edit. 1974, voi. II, p. 275. 15 REC3^TZ^I 965 tative pentru creația romantică slnt piesele lui Dumas, Hugo, Musset, Vigny. Poate mai mult decît In alte perioade, arta este legată acum de viața intelectuală. In alegerea subiectului, antichitatea cedează locul realității și actualității, ca in creațiile lui Gros, Delacroix, Gfericault. Peisagiștii apar mai tîrziu dar bazele picturii peisagiste se pun acum. Literatura li inspiră pe artiști, dar și scriitorii se inspiră din artele plastice, mai ales din critica de artă. Autorul subli- niază rolul caricaturiștilor nu numai In dez- voltarea artelor plastice ci și pe tărlmul lup- telor literare sau politice, ei fiind Intr-un fel Înlocuitorii pamfletarilor dc altădată. Slnt amintite numele și creația unor caricaturiști celebri ca : Gavarni, Monnier, H. Daumier, Granvillc. In domeniul operei se impun acum lucrările unor reprezentanți de seamă ca Meyerbeer sau Bcrlioz, care Insă slnt influen- țate de creațiile școlii italiene de operă (Ro- ssini, Donizctti, Bellini, Vcrdi și a celei ger- mane : Mendelssohn, Weber, Bccthoven, sau de lucrările lui Cbopin, Liszt, Schumann, Schubert. Nu slnt trecuți cu vederea nici reprezentanții de seamă ai creației scenice In domeniul teatrului, operei, baletului, inter- pretării instrumentale. După două puternice „șocuri revoluțio- nare" — 1848 și 1870 — Însoțite de profunde schimbări și crize, viața politică franceză se stabilizează. Burghezia financiară Își creează puternice organisme industriale și comer- ciale. Cel de al doilea imperiu nu aduce mari schimbări. In domeniul politicii interne se oscilează Intre spiritul autorilor și liberalis- mul parlamentar, Intre sentimentele personale ale Împăratului și diferitele intervenții ale oamenilor politici sau de afaceri. Politica externă oscilează Intre pacifismul utilitar și iluzia de prestigiu. Se dezvoltă industria, agricultura, comerțul, mijloacele de transport, căile de comunicație. Crește rolul vieții urbane iar ideologia care este la modă In această epocă este cea a materialismului burghez care are ca unic scop puterea și banul. După elanul reformator din epoca roman- tică, sfîrșitul secolului al XlX-lea Înregis- trează In cele mai diverse aspecte, o adevă- rată renaștere spirituală. în domeniul lite- raturii, autorul li consideră pe Rimbaud, Lisle, Verlaine, Flaubert, Baudelaire, ca fiind reprezentanții unui romantism tîrziu hi care predomină elementul exterior, pitorescul In dauna eelui interior, afectiv. într-un capitol aparte autorul studiază problema pozitivismului al cărui părinte este considerat Comte și a scientismului. Se vor- bește de o adevărată obsesie a istoriei, la modă fiind ideea evoluției. în domeniul tea- trului slnt amintite creațiile lui Dumas-Fiul, Labicbe. Ca și Mcrimfee In literatură, Millet și Courbct păstrează In pictură legătura din- tre romantism și realism. Acesta pune pe primul plan preocuparea pentru problemele istorice ți sociale, mediul fiind mai impor- tant decît omul. Naturalismul lui Zola se vrea nu numai obiectiv ci și științific. Un capitol aparte este consacrat simbolis- mului, curent care pornește de la sentiment de la idee, de la ceea ce este caracteristic umanului, la senzație. Imaginii plastice i se substituie imaginea muzicală. Tot acum se dezvoltă și In pictură impresionismul și supune pictura senzației, materiei exterioare. — Mu- zica este aceea care contribuie In cea mai mare măsură la răsplndirea In masele largi a exte- ticii simboliste și după părerea lui Barrifere, Debussy sau Frank au făcut mai mult In acest sens decît Mallarmfe sau Maeterlinck. Influența principală a fost aceea a lui Wagner ale cărui lucrări slnt mai curînd drame sim- fonice decît opere. Referindu-se la perioada contemporană autorul mărturisește cit de greu este să așterni pe hlrtie sentințe privitoare la eve- nimente recent consumate și necristalizate Încă. Este vorba de tot ce alcătuiește de fapt civilizația zilelor noastre: probleme politice, sociale, economice, morale, religioase. Genu- rile literare Își pierd caracteristicile: romanul devine o proză fără o construcție organică, teatrul tinde să devină o simplă conversație care se desfășoară In fața spectatorilor. Genul cel mai ușor de abordat este eseul care oferă o oarecare comoditate In formă și conținut. Slnt de menționat traducerile care se fac masiv in această perioadă. Avem de-a face cu producții de diferite genuri lansate din motive comerciale, de propagandă, difuzate ca reclamă, ca polemică, ilustrate prin filme pentru marele sau micul ecran, care ajung să impună moduri de a glndi, de a simți, de a trăi. Este trecută In revistă creația literară a lui Paul Valery, Claudel, Madame de Noailles, Proust, Andrfe Gide, Andrfe Maurois. Consecințele dezvoltării industriei și științei afectează și modul de viață, relațiile econo- mice, politice, sociale, filozofice. Impresia de stabilitate care domnea la Începutul seco- lului este zdruncinată de cele două războaie. Incertitudinea domnește In toate relațiile: etnice, internaționale, sociale, Intr-un cuvlnt umane. Din toate dramele acestui secol cea mai gravă este cea a omului și a locului său In societate. Literatura, arta, filozofia, se vor angajate, vor să aducă mesajul lor spre om și să-l concretizeze. Monografia lui Pierre Barrifere, prezentînd o perioadă fecundă din bogata istorie a Fran- www.dacoromanica.ro 966 RECENZII 16 ței, reflectă In fond progresul sensibil care a caracterizat evoluția vieții intelectuale nu numai in Franța, ci și Întreaga lume. Autorul dă dovadă de vaste cunoștințe In domenii diverse, prezentlnd problemele Intr-o manieră accesibilă atlt pentru cititorul de rlnd, cit și pentru lumea și specialistul obișnuit poate cu un limbaj mai sofisticat. Trebuie totuși remarcat faptul că In prezentarea făcută vieții intelectuale franceze de-a lungul a aproape jumătate de mileniu, autorul folo- sește pentru delimitare criteriul cronologic al secolelor și nu, cum era de așteptat, cel al epocilor istorice sau al formațiunilor social- economice. în acest fel slnt eludate carac- terul dc clasă al multor opere literare, nu este reliefată poziția angajantă a creatorilor lor față de una sau alta din clasele sociale ale epocii respective. Deși deficitară prin pon- derea redusă acordată secolului XX, cu toate aceste minusuri, volumul In discuție rămîne Insă un instrument indispensabil de lucru pentru cei ce studiază istoria culturală a Franței. Nicolae N. Eădulescu www.dacaramanica.ro ÎNSEMNĂ I R ISTORIA ROMÂNIEI Inscripțiile Daciei romane, voi. I, București, Editura Academici Republicii Socialiste România, 1975, 285 p., 124 figuri in text, 2 hărți. Studierea vieții romane în Dacia sub toate aspectele sale se bazează pe cercetarea și interpretarea unor izvoare istorice pe cit de bogate cantitativ pe atlt de diverse: arheologice (elemente materiale ale civili- zației romane provinciale), literare (literare propriu-zisc, istoriograficc, geografice etc.), lingvistice, numismatice și, în sflrșit, epi- graficc. Importanta acestei din urmă categorii este binecunoscută și în repetate rînduri sub- liniată. Fără inscripțiile descoperite în ora- șele și satele Dacici romane am ști incompa- rabil mai puțin despre așezarea vremelnică (dar cu implicatii deosebit de profunde și urmări trainice) a rlnduiclilor romane în provincia carpato-danubiană. Continind informatii adesea de valoare excepțională pentru cunoașterea celor mai divcisc aspecte ale vieții romane provinciale, epigrafele se constituie așadar în izvoare istorice deosebit dc prețioase. De mai bine de un secol, activitatea dc adunare a inscrip- țiilor dacice (începută dc cărturari încă din Renaștere) a pășit în etapa modernă deschisă de editarea volumului III din Corpus Inscrip- ționam Latinarum, lucrare fundamentală pen- tru informația istorică asupra epocii romane. In perioada care s-a scurs de la apariția vo- lumului III din G.I.L. (1873) și a celor două Supplementa (1902), au apărut numeroase inscripții, gratie săpăturilor arheologice sau descoperirilor fortuite. Acestea au fost pu- blicate, interpretate, folosite pentru documen- tare și probe în diverse lucrări dc speciali- tate, cărți și articole din reviste, în mod dis- parat, pe măsura ieșirii lor la iveală sau în funcție de scopul, tematica uneia sau alteia dintre lucrările istorice respective; n-au bene- ficiat însă de adunarea lor într-un corpus care să urmeze G.I.L. Pe de altă parte, unele dintre inscripțiile editate în G.I.L. reclamau anumite rectificări dc lectură, elucidarea unor aspecte și umplerea unor lacune în in- ..REVISTA DE ISTORIE", To.n 2», nr. 6, p. 987-875 , formație. A apărut astfel ca necesară reluarea într-o unică publicație a tuturor inscripțiilor din epoca romană descoperite pe teritoriul Daciei, editarea lor cu mijloace tehnice mo- derne, cu descrieri complete ale pieselor și ilustrație corespunzătoare, cu rectificările necesare In lectură ori informație, comple- tarea bibliografiei, într-un cuvlnt: aducerea „la zi” din toate punctele de vedere a cunoș- tințelor noastre despre epigrafele dacice și, implicit, despre viața romană în Dacia, așa cum apare ea în aceste documente. Acestui deziderat îi răspunde colecția de Inscripții antice din Dacia și Scythia Minor, îngrijită de D. M. Pippidi și I. I. Russu, din care, în prima scrie: Inscripțiile Daciei romane, a apărut întîiul volum. Acesta cu- prinde, după prefața semnată de acad. Ștefan Pascu, o Introducere istorică și epigrafică, urmată dc prezentarea materialului epigrafic care formează obiectul volumului : diplomele militare și tăblițele cerate din Dacia, adunate, traduse și însoțite dc comentarii dc loan I. Russu. Introducerea istorică „Ocuparea Daciei. Organizarea și dezvoltarea provinciei” schi- țează problemele esențiale ale istoriei Daciei romane, accentuînd aspectele de istorie poli- tică și organizatoric-militară; slnt prezentate ultimele „încheieri” în problemele organi- zării administrativ-tcritoriale ale districtelor provinciale dacice și totodată slnt creionate dezideratele cercetării viitoare a istorici Dacici. Al doilea capitol introductiv la întreaga serie de Inscripții dacice 11 formează „însem- nătatea și dezvoltarea epigrafiei în Dacia”. Dc la Începuturile modeste ale acestei științe (sec. XV) și plnă la apariția voi. III din GIL, este trecut In revistă, într-o expu- nere succintă, aportul erudiților renascen- tiști și moderni la dezvoltarea epigrafiei dacice. De remarcat este includerea în rîndul acestor înaintași a unor cărturari români mai puțin cunoscuți pe tărlmul epigrafiei : A. T. Lau- rian, Șt. Moldovanu, T. Gipariu. Diplomele militare și tăblițele cerate, prin importanța lor deosebită și prin faptul 1976 www.dacaromanica.ro 968 însemnări 2 că reprezintă două categorii bine individua- lizate de epigrafe, au fost exceptate de la sistemul de prezentare a materialului epi- grafic pe zone geografice (cum se anunță volumele următoare) și alcătuiesc astfel Îm- preună cuprinsul volumului In discuție. Documente excepționale pentru cunoaș- terea realităților din administrație, armată, organizare, ca și pentru aporturile lor lin- gvistice, slnt prezentate 24 de diplome mili- tare privitoare la trupele auxiliare din Dacia, urmate de 9 diplome privind armatele altor provincii, ceea ce Înseamnă prezentarea tutu- ror diplomelor militare descoperite In Dacia sau In alte provincii, dar privind armatele Daciei (indiferent de locul unde se păstrează In prezent), In ordine cronologică (a emiterii lor), cu ilustrații, transcrierea textului și Întreaga bibliografie, uneori și traducerea In românește. Tăblițele cerate descoperite in sec. XVIII—XIX In minele din apropierea Roșiei Montana (jud. Alba), din care se păstrează in diferite muzee din țară și străinătate 25 de bucăți, constituie documente deosebit de valoroase nu numai pentru istoria Daciei, ci și pentru Întreg Imperiul. Extrem de rare, asemenea acte conțin știri revelatoare pentru cunoașterea economiei, a relațiilor sociale, a vieții spirituale și a dreptului roman; ele aduc forme de limbă interesante, noi antro- ponime și toponime; aduc chiar amănunte curioase asupra vieții cotidiene, care lipsesc de obicei in alte texte epigrafice. Tablele cerate slnt prezentate cu transcrierea textului, traducere, comentariu, ilustrație și biblio- grafie completă. In felul acesta posedăm un volum de iz- voare extrem de riguros alcătuit, care pune la Indemlna specialiștilor (istorici-epigrafiști, lingviști, juriști etc.) dar și studenților, pro- fesorilor, publicului larg cititor de istorie, două categorii de documente antice, prezen- tate complet, cu toată bibliografia, ceea ce Înseamnă un serviciu deosebit adus cerce- tării. Dar pe lingă reproducerea textelor di- plomelor militare și tăblițelor cerate, cartea sintetizează anumite aspecte care reies din aceste izvoare; ne glndim la extrem de utilul tabel al trupelor auxiliare din Dacia, apoi la comentariul mai larg din fruntea capitolului care prezintă tăblițele cerate, cu analiza persoanelor și a toponimelor. Un Indice masiv, judicios Împărțit pe materii și două hărți (Imperiul roman, sec. II și Provincia Dacia — foarte utilă și com- pletă topografic; unele semne din legendă lipsesc pe hartă) completează acest volum care a Îmbinat acribia științifică cu o prezen- tare grafică de bună calitate (cartea are doar cîteva neînsemnate erori de tipar). Gu plă- www.dacarcnnanica.To cere și interes (justificate de frumoasa reu- șită a primului volum) așteptăm apariția celorlalte tomuri ale acestei lucrări masive, utile cercetării istorice pentru provincia Dacia și chiar a Imperiului roman. Mihai Bărbulescu DOINA NĂGLER, Biblioteca Brukenthal Sibiu Catalogul „transilvanicelor”, vol.I, sec. XVI - XVII, Sibiu, 1974, 228 p. + /!/ f. + 8 il. într-o elegantă ținută grafică, a apărut primul volum din Catalogul „transilvanicelor”, cuprinzînd exemplare tipărite Intre secolele XVI — XVII, conservate In Biblioteca Mu- zeului Brukenthal, păstrătoarea unui valoros fond de carte veche europeană și românească. Potrivit concepției Doinei Nâgler, In categoria transilvanice au fost incluse ,,... cărțile autorilor transilvăneni, redactate și tipărite In țară sau străinătate, lucrări tipărite In diverse centre din Transilvania indiferent de autorii lor, precum și lucrările tipografilor transilvăneni apărute in diferite țări euro- pene. Am inclus de asemenea lucrările care s-au tipărit In străinătate despre Transil- vania, indiferent de autorul lor sau de locul de apariție” (Cuoînt introductiv, p. 6, Einlei- tung, p. 8). Catalogul „transilvanicelor”, I, se Înscrie in sfera mai largă de preocupări ale colec- tivului Bibliotecii Muzeului Brukenthal din Sibiu, in sensul valorificării, sub forma unor cataloage, cum este, dc pildă, Catalogul colec- ției de incunabule, Sibiu, 1969, alcătuit de Veturia Jugăreanu, tezaurului cultural pe care 11 are in custodie. De fapt, cataloage simi- lare corespund unor cerințe științifice actuale chiar pe plan european, ele fiind In același timp un suport In vederea realizării In con- diții optime a muncii de cercetare In domeniul istoriei culturii In general și, In special, In sfera cărții vechi. în alcătuirea catalogului, autoarea a apli- cat criteriul cronologic. în această ordine de idei, precizăm că au fost incluse In volumul I din Catalogul „transilvanicelor” un număr de 612 titluri, extrem de diferite In privința autorilor, conținutului lucrărilor, centrelor de tipar șl tipografii, proprietarilor de cărți ș.a. O Bibliografie (p. 13—14), judicios aleasă din contribuții mai vechi și niai recente, premerge părții celei mai vaste din catalog, și anume Descrierea cărfilor (p. 15 — 205). Cercetlnd cu atenție această parte din catalog, ne dăm seama de metoda folosită de D.Nâgler 969 3 însemnări pentru descrierea exemplarelor din categoria transilvanicelor. Numele autorului, titlul lu- crării, edifia, localitatea, tipograful, anul de apariție, formatul volumului, elemente esen- țiale ln descrierea cărții vechi ln general, au fost urmărite și de semnatara catalogului pentru fiecare volum ln parte, desigur cu excepția acelor exemplare identice, cu primul volum de pildă; In cazul acesta n-au fost menționate decît caracteristicile definitorii pentru volumul respectiv. Partea a doua din descrierea pentru care a optat autoarea Însumează acele aspecte particulare, proprii numai exemplarului ln cauză. în acest sens, intllnim informații foarte interesante referitoare la Bibliografie, Aspect grafic, Paginație, Proveniență, Legătură, Cotă și eventuale Observații. Ținlnd seama de faptul că lucrarea Doinei Năgler nu include numai lucrări tipărite pe teritoriul Transil- vaniei sau ale unor autori și tipografi care au activat doar ln zona istorică respectivă, care ar viza, ln special, pe cercetătorii din țara noastră, ci și lucrări tipărite ln o serie de țări ale Europei, de pildă ln Olanda, Germania, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, țările bal- tice, Anglia etc., credem că ar fi fost mult mai potrivit ln partea a doua din descrierea pro- priu-zisă a volumului folosirea unei limbi de circulație europeană sau, de ce nu, limba latină, chiar dacă această metodă ar fi com- primat puțin informațiile de amănunt despre fiecare carte ln parte. Precizăm aceasta, chiar dacă avem ln atenție Introducerea (Ein- leitung), redactată ln limba germană. Desigur, dacă s ar fi folosit ln descrierea exemplarelor o limbă de circulație europeană sau limba latină, care a dat de fapt și unitatea culturii evului mediu continental, catalogul ln sine ar fi clștigat și mai mult ln certa sa valoare științifică și ar fi fost accesibil ln mai mare măsură cercetătorilor din alte țări care stu- diază cartea veche, aparținătoare secolelor XV — XVH și care nu posedă limba română. Consultarea lucrării propriu-zise este cu mult facilitată prin prezența unor indici deo- sebit de utili, dintre care precizăm : Indicele centrelor de tipar și tipografie (p. 206—211); Indicele autorilor (p. 212—216); Indicele titlurilor (p. 217 — 224); Indice al proprie- tarilor de cărfi (p. 225 — 227); Indicele loca- lităților (p. 228 — 229), unde ne sint date și echivalențele contemporane ale localităților. Ar fi fost de dorit, la Indice al proprietarilor de cărfi, o identificare a lor, cel puțin par- țială, ținlnd seama de faptul că este o muncă destul de dificilă. Catalogul „transilvanicelor”, I, datorat Doinei Năgler, se impune atenției specialiș- tilor din România mai ales, prin prezența unor tipărituri, care fac parte integrantă din moștenirea culturală a țării noastre, dar, www.dacaromamca.ro care au intrat, de mult, și ln circuitul cultural al continentului european pentru spațiul istoric al secolelor XVI — XVII. Mențio- năm, In această ordine de idei, prezența unor tipărituri de la Alba lulia, mai ales cele care au văzut lumina tiparului in oficina princiară și la Mitropolie, volume din Baia Mare, Brașov (contribuția lui Honterus), Cluj (tipăriturile lui Heltai), Criș, Oradea, Sebeș, Sibiu și Tg. Mureș. în același timp, prezentul catalog va atrage, cu siguranță, atenția cercetăto- rilor din unele țări europene, cu un valoros trecut cultural de o largă difuziune, dovedit ln lucrare, prin diferite tipărituri, editate ln orașe ca : Altdorf, Amsterdam, Anvers, Basel, Cracovia, Debrețin, Dresda, Frankfurt/Main, Frankfurt/Oder, Frankfurt & Leipzig, Fra- neker, Gdansk, Hanau, Helmstedt, Ingolstadt, Koln, Kaliningrad, KoSice, Leipzig, LevoCa, Leyda, Londra, Niirenberg, Rostock, Sâros- patak, Strassbourg, Torun, Tiibingcn, Utrecht, Viena, Wittenberg și Zurich. Cu siguranță, diverși specialiști europeni ln carte veche Își vor pune, Incerclnd să stabilească drumul spiritual al acestor volume, purtătoare de cultură continentală, Întrebarea: Cum au intrat respectivele lucrări ln fondul de carte veche de la Biblioteca Muzeului Brukenthal din Sibiu? Legat de această chestiune, se vor ivi și altele referitoare la mediile sociale unde s-au păstrat la început aceste volume, gradul de cultură și preocupările foștilor pro- prietari, raportate la notițele de proprietate și la adnotările marginale asupra conținu- tului textelor etc. Ținlnd seama de considerentele de mai sus, volumul I din Catalogul „transilvanicelor” ne apare ca un instrument de lucru de prim ordin, ln cercetarea cărții vechi, parte orga- nică din cultura transilvăneană și ne demon- strează, cit se poate de convingător, dezvol- tarea și integrarea dialectică a culturii Tran- silvaniei ln cadrul coordonatelor spirituale ale Europei secolelor XVI — XVII. Consul- tarea aspectuosului volum I al ,,transilvant- celor” ne face, să așteptăm, cu nerăbdare, apariția părții a doua din această valoroasă contribuție ln domeniul cărții vechi și ne determină să ne gindim la tezaurul de carte veche românească și europeană pentru aceeași epocă istorică, conservat In diferite biblio- teci documentare și colecții particulare din România, instituții de cultură care ne rămln datoare, pe mai departe, cu asemenea lucrări. Desigur, un catalog al tuturor,,transilvanice- lor” din țara noastră ar fi un clștig spiritual de o netăgăduită importanță documentară, in- strument de lucru de talie europeană ce ar putea și ar trebui să stea, la loc de cinste, alături de monumentala Bibliografie româ- nească veci e. lacob Mărza 970 ÎNSEMNĂRI 4 Acad. V. MALINSCHI, Profesorul Virgil Madgearu (1887—1940), București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975, 212 p. Consacrată unuia dintre cei mai de scamă economiști burghezi români din perioada dintre cele două războaie mondiale, cercetarea acad. V. Malinschi, Profesorul Virgil Mad- gearu (1887—1940). Contribuții la dezvoltarea gîndirii economice, adaugă un nou titlu seriei de lucrări care valorifică, pe bază științifică, moștenirea din domeniul gîndirii socio-eco- nomice și politice românești. în capitole su- gestive ca: I, Biografia, ; II, Formația; III, Cercetătorul; IV, Profesorul; V, Organiza- torul ; VI, Oratorul; VII, Publicistul, autorul reconstituie, cu meticulozitate și rigurozitate, via(a și activitatea bogată a lui V. Madgearu, conturează cu pregnanță personalitatea aces- tuia ca profesor și om de știință. Deși, așa cum arată in Cuvlnt înainte, autorul Își pro- pune să releve, in primul rînd, împletirea la V. Madgearu a activității de cercetare știin- țifică și publicistică economică cu activitatea didactică, prezentarea și a altor aspecte din viața și activitatea acestuia facilitează și completează Înțelegerea mai profundă a ope- rei și activității, a contribuțiilor lui la dez- voltarea gîndirii economice. Mai mult, prin înfățișarea principalelor momente din viața lui V. Madgearu și prin prezentarea și discu- tarea activității și operei lui în contextul etapei istorice în care a trăit și mai ales al problematicii ei complexe, avlnd permanent în vedere și realitățile social-economice ulte- rioare și stadiul actual al gîndirii economice, elaboratul acad. V. Malinschi realizează o contribuție prețioasă nu numai la cunoaș- terea personalității prof. V. Madgearu, ci și la o mai justă și adîncă Înțelegere a unor realități social-economice, politice și ideolo- gice din România perioadei dintre cele două războaie mondiale și chiar a celor de pe un plan mai larg, îndeosebi al continentului european. Învingînd dificultăți inerente în procesul de reconstituire a unei personalități atît de complexe și multilaterale, dinamice și adesea contradictorii, cum a fost aceea a lui V. Mad- gearu, autorul, pe baza unei vaste documen- tații și a celor cunoscute prin experiența per- sonală, aduce informații și interpretări noi, contribuții prețioase la identificarea și recon- siderarea operei și activității profesorului V. Madgearu. Analiza atentă a bogatei activități de creație pe care a desfășurat-o V. Madgearu li permite autorului să reconstituie procesul de formare intelectuală a lui, să formuleze concluzia că cu toate influențele pe care le-au exercitat diferite idei, teze și concepții autoh- www.dacorom tone sau străine, cu tot eclectismul ce se con- stată la V. Madgearu, procesul de formație la acesta, într-o măsură vizibilă, a fost influen- țat nu numai și deseori chiar nu atlt de autori și opere, de concepții și curente, cit de reali- tățile social-economice din timpul său și de unele evenimente cu care a fost confruntat. Justețea acestei concluzii este probată de întreaga activitate de cercetare științifică, didactică și publicistică desfășurată de V. Madgearu. în acest context, concludente sînt rezul- tatele investigației pe care o întreprinde autorul asupra principalelor studii și lucrări publicate de V. Madgearu, prilej cu care sînt evidențiate contribuțiile acestuia la cerce- tarea realităților social-economice românești, care este însoțită sau completată de studii și referințe comparative privind economia mondială și îndeosebi realități din țările euro- pene. Autorul conturează evoluția și inobilu- rile cercetărilor lui V. Madgearu, subliniind aspectele și tezele caracteristice ale operei lui, îndeosebi pe cele legate de formarea și dezvoltarea concepției sale economice. Gu deosebită pregnanță sînt reliefate, în primul rînd, contribuțiile lui V. Madgearu la cerce- tarea unor realități din țara noastră, îndeo- sebi a celor din industrie, a muncii la domi- ciliu, a meseriilor și industriei casnice, precum și a situației clasei muncitoare în scopul înfăp- tuirii unor reforme sociale. Aceste preocupări, la care se adaugă cele privitoare la relațiile agrare, la situația păturilor rurale, la coope- rație și creditul agricol și la schimburile co- merciale, dezvăluie, așa cum concluzionează autorul, capacitatea de analiză și sinteză de care a dat dovadă V. Madgearu încă din primul deceniu al activității sale de cerce- tare, dar nu și pe aceea de a formula întot- deauna soluții eficiente pentru problemele abordate. în continuare slnt reliefate contri- buțiile lui V. Madgearu la cercetarea econo- miei românești din perioada interbelică, fără a le neglija și pe cele privitoare la economia mondială sau la economiile naționale ale dife- ritelor țări. Analiza principalelor studii, con- sacrate problemelor legate de agricultură, de cooperație, chestiunilor financiare ș.a. și îndeosebi a operei sale capitale Evolu/ia eco- nomiei românești dezvăluie faptul că deși V. Madgearu nu reușește întotdeauna să rezolve în chip științific problemele abordate, opera lui conține o serie de analize concrete a stă- rilor de lucruri, multe observații, juste, un vast material de informare și documentare. Ceea ce ni se pare însă deosebit de important este faptul că autorul scoate în evidență contribuții reale ale lui V. Madgearu la cer- cetarea economiei românești și la dezvoltarea gîndirii economice, ascendența gîndirii lui ecojiomice, fără a omite ezitări, unele incon- amca.ro 5 ÎNSEMNĂRI 971 secvențe și involuții chiar, precum și defi- ciențe, imprecizii, confuzii și prejudecăți care se constată in opera lui, reconsiderarea pe parcurs de către el a unor poziții proprii, corijarea, completarea, reformularea și aban- donarea unor idei șl formularea unor teze noi, dar și persistența altora, accentele cri- tice la adresa unor realități și iluziile pe care le-a nutrit uneori In legătură cu soluționarea unor probleme. în felul acesta, activitatea de cercetare a lui V. Madgearu este Înfățișată In complexitatea ei contradictorie. în același timp, autorul dezvăluie și contribuțiile meto- dologice ale lui V. Madgearu, inițiativa de care a dat dovadă și In acest domeniu — folo- sirea largă și Îndemnul de a folosi, pe lingă observație, inducție și deducție, statistica și metoda comparativ-istorică, recurgerea la datele sociologice de teren, promovarea spi- ritului de echipă in cercetarea științifică ș.a. Elocvente In acest sens slnt și contribuțiile sale la organizarea și Îndrumarea unor cer- cetări social-economice pe care autorul le prezintă In contextul amplei activități de organizator pe care V. Madgearu a desfășu- rat-o pe multiple planuri. Locul central In evocarea personalității lui V. Madgearu 11 ocupă analiza activității de profesor, prilej cu care slnt reliefate bogata și variata sa activitate didactică și con- tribuțiile lui la dezvoltarea Invățămintului superior economic. Caracterizarea, scurtă cum o numește autorul, a principalelor cursuri pe care V. Madgearu le-a predat succesiv la Academia dc înalte Studii Comerciale și Industriale și anume: Studiul Întreprinde- rilor și transporturilor, Evoluția științei eco- nomice (care In fond a reprezentat un curs de istorie a glndirii economice), Economia Națională (Economia industriei și Economia Agrară), Economia politică, dezvăluie Îm- pletirea tn cadrul lor a unor elemente știin- țifice, a unor interpretări corecte date unor noțiuni, categorii și concepții economice, cu cele neștiințifice, cu erori, inconsecvențe și teze contradictorii, contestarea unor teze și concepții neștiințifice, prezența unor in- terpretări corecte date realităților și pro- blemelor social-economice românești, amploa- rea și diversitatea tematică, temeinicia docu- mentației, claritatea expunerii, preocuparea pentru legarea invățămintului cu cercetarea și practica și pentru familiarizarea studen- ților cu metodele și tehnicile de cercetare și tratare sistematică a problemelor studiate. Autorul subliniază un principiu metodologic al cursurilor profesorului V. Madgearu și anume acela că un curs universitar trebuie să fie un tot organic, o metodă și un plan sis- tematic de prezentare a cunoștințelor din domeniul dat, el trebuie să mijlocească Însu- șirea de către studenți a cunoștințelor respec- tive, dar să-i și Înarmeze cu metodele și teh- nicile de cercetare. Autorul scoate cu preg- nanță In evidență laturile metodologice și pedagogice ale laborioasei activități pe care a desfășurat-o V. Madgearu In cadrul prele- gerilor și seminariilor, inclusiv In cadrul semi- narului de doctorat, contribuțiile lui la pregă- tirea cadrelor de economiști. Analiza activității de organizator dezvă- luie contribuțiile lui V. Madgearu la organi- zarea unor cercetări științifice, la întemeierea și Îndrumarea unor publicații și sprijinirea altora, inițiativele lui în domeniul organi- zării și îndrumării activități economice, pre- cum și inițierea unor acțiuni pe plan interna- țional. Iar exemplificările, care slnt alese cu grijă, din conferințele publice și din dis- cursurile rostite în țară sau peste graniță ni-1 dezvăluie pe V. Madgearu și ca un talentat orator. Tot pe baza unei documentații judi- cios selectate este evidențiată activitatea publ- icistică a acestuia. Cu deosebită pregnanță slnt dezvăluite convingerile democratice ale lui V. Madgearu, patriotismul și poziția sa consecvent antifascistă. Aprecierile cu carac- ter de sinteză încheie valoroasa lucrare a acad. V. Malinschi care pune In adevărata lumină, cu obiectivitate științifică, persona- litatea prof. Virgil Madgearu, laturile remar- cabile ale activității sale de profesor și om de știință și în același timp inconsistentele, limi- tele și contradicțiile pe care ea le conține, explicabile prin poziția sa de clasă. încărcată cu o multitudine de date și fapte, scrisă într-o formă clară și atractivă, această lucrare reprezintă un act de cultură cu profunde implicații științifice. Ea oferă o lectură de viu interes atît pentru specialiști, cît și pentru toți acei care sînt interesați în cunoașterea glndirii economice românești, a istoriei patriei noastre. Totodată, ea consti- tuie, fără îndoială, un îndemn pentru elabo- rarea în viitor a unor noi lucrări care să înfă- țișeze personalitățile prodigioase ale gindirii socio-economice și politice românești. Dumitru Mureșan. www.dacaromanica.ro 972 însemnări 6 ISTORIA UNIVERSALĂ ALEXANDRU VIANU, Revolut ia americană și George Washington, București, Edit. științifici și enciclopedică, 1975, 232 p. Cunoscut ca autor al unor sinteze de mai mare Întindere consacrate istoriei Statelor Unite ale Americii, istoricul Al. Vianu a publicat anul trecut, In cadrul colecției ,,Orizonturi” a Editurii științifice și enci- clopedice, monografia cu titlul de mai sus, asupra căreia ne vom opri In cele ce urmează. Lucrarea, Împărțită In 15 capitole de Întindere variabilă, urmărește In principal mersul revoluției americane din ultimul sfert al secolului al XVIII-lea, fundal pe care slnt relevate acțiunile militare, politice și diplo- matice ale celui care avea să fie primul pre- ședinte al S.U.A. Monografia relevă, cu pri- sosință credem, modul cum activitatea com- plexă a lui G. Washington s-a Împletit organic cu evoluția și desfășurarea procesului revo- luționar, maniera in care faptele și acțiunile sale și-au pus amprenta asupra evenimentelor istorice ulterioare. Primele trei capitole (p. 5 — 37) descriu copilăria și tinerețea viitorului conducător de oști. După ce autorul ne familiarizează cu ambianța familială și cadrul politico-adminis- trativ intern In care s-au conturat și format trăsăturile personalității tlnărului Washing- ton, urmărim In continuare stabilirea sa la ferma Mount Vernon a fratelui său Lawrence, Începuturile activității ca hotarnic, precum și unele episoade ale luptelor dintre Anglia și Franța pentru stăplnire colonială In America de Nord In a doua jumătate a secolului XVIII. Aceste confruntări de forțe li oferă Iui Wa- shington prilejul de a urca noi trepte In ascen- siunea sa socială și politică. El ajunge astfel la finele anului 1758, datorită meritelor și experienței militare, comandant șef al for- țelor armate ale statului Virginia, și totodată deputat al comitatului Frederick. In cadrul capitolului următor „Din viața unui plantator harnic” este Înfățișat un tablou de ansamblu al structurii sociale din coloniile engleze din America de Nord din perioada dată, interesele divergente care animă diver- sele grupuri și clase sociale. Tot aici, In ca- drul unor note de subsol, Al. Vianu efectuează o succintă, dar binevenită incursiune In isto- riografia documentară washingtoniană. Al cincilea capitol (p. 48—71) este una din părțile cele mai Întinse ale micromono- grafiei. Autorul redă aici, cu destulă clari- tate, — după opinia noastră — modul In care se creează premisele cristalizării unei conștiințe unanime a populației americane, ca și Înce- puturile Închegării doctrinei politice a colo- niștilor In rlndurile cărora se numărau o serie de personalități politice și științifice mar- cante, precum Thomas Jefferson, Benjamin Franklin, Thomas Paine, James Ottis, Pa- trick Henry ș.a. Următoarele diviziuni ale volumului (cap. VI — VIII) au ca obiect relevarea apariției și creșterii tensiunii In relațiile dintre colonii și metropola britanică. La aceasta contribuie adoptarea de către Parlamentul englez a cunoscutelor legi protecționiste (a zahărului, a timbrului și a ceaiului), care atrag reacția corespunzătoare a coloniștilor; opoziții, boi- coturi, adunări de protest. Din acest moment Începe să se contureze mai ferm aportul sen- sibil pe care G. Washington avea să-l aducă In desfășurarea revoluției : este ales coman- dant suprem al armatei coloniilor de către al doilea Congres continental de la Philadelphia, din mai 1775. Mersul războiului revoluționar purtat de coloniile americane Împotriva Angliei for- mează obiectul următoarelor cinci capitole ale volumului (p. 97 — 183). într-un stil alert, dar nu lipsit de sobrietate științifică, ne slnt derulate principalele momente ale Înfruntării militare dintre cele două părți, Începlnd cu ciocnirile de la Lexington și Concord pină la victoria finală americană de la Yorktown (1781). Urmărind modul cum Washington a condus operațiile militare, tactica adoptată In unele momente grele ale conflagrației, au- torul lucrării 11 citează pe Th. Jefferson, care aprecia că George Washington „era sigur pe el In decizie” ... știa să tragă foloase In consiliile de război unde ascultlnd toate su- gestiile, desprindea pe cea mai bună și este fără Îndoială că nici un comandant de oști nu a plănuit bătăliile sale mai judicios decit el” (p. 229). Capitolul XIV (p. 183 — 205) descrie perioada primilor șase ani ce au urmat Înche- ierii războiului, epocă caracterizată prin agravarea situației economice, tulburări sociale și puternice nemulțumiri populare, materiali- zate Intr-o serie de revolte, dintre care cea mai importantă a fost cea condusă de Daniel Shays (1786). Tot acum are loc și adoptarea unei noi Constituții a S.U.A. ce reflecta evi- dent un puternic spirit și caracter de clasă, mai puțin democratică decit fusese In intenția primilor teoreticieni ai revoluției, din care cauză a stlrnit In mod firesc multe nemulțu- miri și proteste din partea opiniei publice americane. Ultima parte a volumului (cap. XV, p. 206—230) este consacrată activității desfă- șurate de eminentul om politic american In decursul dublei sale președinții (1789—1797). www.dacaromanica.ro 7 însemnări 973 Ceea ce a caracterizat conduita primului președinte al Statelor Unite — arată autorul — a fost prudența, siguranța, punerea pe primul plan a intereselor țării. Dar, se subliniază In același timp cu justețe — acțiunile sale au purtat tot timpul amprenta apartenenței sale la clasa marii burghezii americane, Washin- gton fiind un exponent al marilor proprie- tari de terenuri, bancheri, Întreprinzători, etc. Volumul cuprinde totodată 3 hărți și un număr de 34 ilustrații și reproduceri, a căror plasare In text este făcută Intr-un mod foarte judicios și inspirat. Ar fi fost dc dorit existența, la finele cărții, a unei succinte liste bibliografice, care ar fi permis cititorului o rapidă orientare asupra lucrărilor consultate. în concluzie, considerăm că Revoluția ame- ricană și George Washington a profesorului Al. Vianu răspunde menirii pe care și-a asu- mat-o, aceea de a informa publicul larg româ- nesc asupra unui moment fundamental din istoria poporului american, ce constituie un eveniment de seamă In epoca modernă a isto- riei mondiale. Marian Slroia state. Centrul de greutate se Îndreaptă In primul rlnd spre Uniunea Sovietică și apoi spre Finlanda, țările baltice, și Polonia (p. 67-584). De subliniat totuși că prin felul In care este organizată selecția lucrărilor, noul volum reprezintă un Îndreptar bibliografic util și pentru cei care ocuplndu-se de istoria româ- nească in diversele epoci, găsesc aici nume- roase titluri care permit Încadrarea istoriei noastre in cea a Europei răsăritene. Bibliografia propriu-zisă este precedată de o prezentare tot selectivă, sub titlul general „Osteuropa” (p. 1 — 66) a unor lucrări din științele ajutătoare, cercetări asupra Europei răsăritene efectuate In Germania, Austria, și celelalte țări ale Europei occidentale, con- ferințe și congrese, lucrări jubiliare, etc. Tot In capitolul introductiv sint prezentate toate periodicele din care s-a făcut selecția biblio- grafică (p. XXII — XLIX). Volumul se Încheie cu un registru al autorilor și editorilor noii bibliografi. Ștefana Simionescu KLAUS MEYER: Bibliographie zur osteu- ropaischer Geschichte. Verzeichnis der zuris- chenl989 und 1964verdf[entlichtenLiteratur in ivcsteuropâischen Sprachen zur oslcu- ropaischen geschichte bis 1945 Herausgege- ben von Werner Philipp, Berlin, 1972, 649 p. Pentru mai buna cunoaștere a proble- melor istoriei Europei răsăritene și a foartei bogate literaturi apărute piuă acum asupra acestei teme au fost publicate de-a lungul anilor numeroase bibliografii1 printre care se numără și noua lucrare a lui Klaus Meyer, Bibliographie zur _____ și care cuprinde lite- ratura apărută In limbile Europei occiden- tale In anii 1939—1969 referitoare la istoria Europei răsăritene plnă in anul 1945. Prin concepția de prezentare și selecția lucrărilor, noua bibliografie Își propune să fie un Îndru- mar pentru cercetările și studiile asupra istoriei acestei părți a continentului european. Dar dacă cele 12 000 de titluri excerptate din aproape 1 000 de periodice permit o rapidă și suficientă orientare Intr-o anumită problemă noua lucrare, ca toate bibliografiile selective lasă loc și eventualelor critici și acestea apar cu atlt mai Îndreptățite cu cit aria geografică asupra căreia se apleacă au- torul nu cuprinde decit un număr limitat de 1 Klaus Meyer a publicat și In 1966, la Berlin Bibliographie der Arbciten zur osteuro- paischcn Geschictc aus den deutschsprachigen Fachzeitschriften 1858 — 1964. FERNANDO PORTUONDO, Estudios de historia de Cuba, Habana, Editorial dc ciencias socialies, 1973, XV + 405 p. Lucrarea de care ne ocupăm aparține istoricului cubanez Fernando Portuondo. Născut In 1903 la Santiago de Cuba, F. Pro- tuondo este In prezent profesor de istorie la Universitatea din Havana. El s-a făcut cunos- cut printr-o serie de lucrări, dintre care se distinge In mod deosebit Istoria Cubei, edi- tată de 6 ori. Lucrarea intitulată Studii despre istoria Cubei include 32 de articole scrise Intre 1943—1972, acestea fiind grupate tematic In 6 secțiuni: „Revizuiri”, „Fapte și judecăți”, „Oameni de seamă”, „Probleme de educație”, „Comentarii bibliografice” și „Despre lucră- rile istorice In Cuba”. Toate problemele abordate de autor sint tratate Intr-un stil clar și concis, lucrarea contribuind la îmbogățirea istoriografiei re- feritoare la Cuba. Primele două secțiuni re- prezintă coloana vertebrală a lucrării, inde- pendent de importanța pe care o au și cele- lalte capitole. în capitolul Revizuiri sînt incluse investi- gații care demonstrează o serie de erori sus- ținute dc istoriografia cubaneză tradițională. Din această secțiune, merită un interes spe- cial studiile: Trei proleme in legătură cu cucerirea Cubei și Yara, 11 octombrie 1868. în primul studiu, Portuondo demonstrează pe baza documentelor aflate In arhiva din Sevilla, că data Începutului cuceririi Cubei www.dacaromanica.ro 974 însemnări 8 de către spaniolii conduși de Diego Velâzquez nu a fost 1511, cum au susținut istoricii pină de curind. ci Începutul anului 1510. O altă problemă abordată, este aceea a locu- lui de debarcare a armatei spaniole. Pe baza celor mai vechi știri referitoare la această problemă, Portuondo arată că Velâzquez și armata sa au debarcat in vechiul port Palmas, localizat cu ajutorul cartografiei secolelor XVI, XVII și XVII referitoare la Cuba, in golful Guantânamo. De asemenea, autorul aduce clarificări in ceea ce privește drumul parcurs de cuce- ritor arătind că acesta a navigat de la Bara- cov la Banas, pentru ca de aici să pornească pe uscat spre sud-vest, plnă la Bayamo, iar de aici, din nou pe calea apei, ajunge pină la actualul Trinidad. Cea de-a treia problemă la care se referă istoricul cubanez in acest studiu, este aceea a locului unde a fost fondat vechiul oraș Trinidad. Pe baza scrisorii lui Velâzquez adre- sată regelui la 16 decembrie 1514, in care-i prezintă acestuia cuceririle din Cuba, autorul arată că locul in care a fost fondat vechiul Trinidad se află pe malul rlului Arimi.o. ’a o leghe de portul Jagua. în Yara, 11 octombrie 1868, Portuondo se oprește asupra datei la care a avut loc ciocni- rea de la Yara. La 3 septembrie 1868, lu- crătorii de la fabrica de zahăr „Demajagua”, conduși de Carlos Manuel de Cespedes, s-au ridicat Împotriva dominației spaniole. Mo- mentul este bine ales, pentru că acum p avut loc lovitura de stat din Spania, clnd Isabela a II-a fost alungată de la putere. în cursul lunii septembrie și in prima decadă a lunii octombrie evenimentele sc precipită; tot mai mulți oameni din diferite părți se alătură lui Cespedes. în cursul lunii octombrie are loc ciocnirea dintre spanioli și cubanezii conduși de Câs- pedes. Problema datei la care a avut loc Înfrun- tarea de la Yara, a fost abordată de Portu- ondo Încă din 1945, reluind-o ulterior. Cer- cetind documentele din arhivele Cubei și Spaniei, autorul ajunge la concluzia că lupta de la Vara între cei care luptau pentru inde- pendență și autoritățile coloniale a avut loc la 11 octombrie 1868 și nu la 10 octombrie, așa cum se susținuse pină acum. Următoarea secțiune, Fapte și judecăți, este o analiză a istoriei coloniale și neocolo- niale — văzută printr-o prismă națională și ca atare, antiimpcrialistă — de la 1848 la 1940. Dintre studiile cuprinse in acest capi- tol, sint in mod deosebit de menționat urmă- toarele : Rădăcinile războiului din 1895, Marti și Partidul Revoluționar Cubanez, Strădania lui Marti pentru pregătirea războ- iului necesai, și De la colonie la colonie. Marea curbă a istoriei noastre. în prima dintre aceste lucrări, Portuondo arată că războiul dc independență Început la 24 februarie 1895 este o continuare a acțiu- nilor revoluționare anterioare, depășindu-le insă pe acestea prin amploarea și caracterul său. Referindu-se la acestea, autorul afirmă că: „Războiul de independență Început in 1895 a fost un război popular, un război al Întregului popor al Cubei, spre deosebire de mișcările armate anterioare, care au fost promovate și susținute de grupuri sociale mai mult sau mai puțin numeroase și etero- gene” (p. 151). Marti și Partidul Revoluționar Cubanez este titlul unui alt studiu, in caie este scoasă in relief munca titanică a lui Marti pentru făurirea Partidului Revoluționar, ca instru- ment necesar pentru conducerea luptei de eliberare a poporului cubanez. înființat tu 1892 ca urmare a activității lui Marti in emi- grație (la New York), Partidul Revoluționar Cubanez a avut un rol deosebit de important in „Marele Război” din 1895, in unirea tutu- ror forțelor interesate in dobindirea indepen- denței țării. în Strădania lui Marti pentru pregătirea războiului necesar, vedem cum, după ce a pus bazele Partidului Revoluționar cubanez, Marti a trecut imediat la organizarea „răz- boiului necesar”. în timp ce in Orient ridi- carea la luptă a fost rapidă și fără conflicte, in alte provincii, ca Havana, Camaguey, o serie de conducători ai mișcării din 1868 (Enrique Mola, Miguel Betancourt Guerra, Alejandro Rodriquez) s-au Împotrivit re- începerii războiului eliberator. Portuondo ne relatează minuțios cum Marti, datorită geniu- lui său politic Învinge toate obstacolele și reușește să dezlănțuie războiul din 1895. în studiul De la colonie la colonie. Marea cui bă a istoriei noastre, Portuondo face o scurtă istorie a politicii imperialiste a S.U.A. față de Cuba, dc la 1823 la 1920, sintetizind In citeva pagini fațetele fundamentale ale istoriei coloniale și neocoloniaie. De la apa- riția doctrinei Monroe In 1823, se face tot inai mult simțită intervenția S.U.A. In treburile interne ale Cubei, dorința ei de a lua locul Spa- niei, de a-și subordona direct Cuba din punct de vedere politic (amendamentul Platt) și economic (tratatul de reciprocitate comer- cială). Alte lucrări importante cuprinse In această secțiune sint: Marti, Gomez și răzvrătirea din 95 în Camaguey, In care ne sint explicate cauzele Intlrzierii intrării in război a acestei provincii; Revoluția universitară din anii 20, In care Portuondo ne relatează amintirile sale despre evenimentele din anii 1920 1923, clnd studențimea cubaneză se organizează — www.dacoromanica.ro 9 ÎNSEMNĂRI 975 20 decembrie 1922 se formează Federația Stu- dențească Universitară in frunte eu Felicio Marincllo și Julio Antonio Mella — pentru ca peste puțin timp, la 10 ianuarie 1923 să fie declarată grava generală universitară. Reven- dicările studenților — autonomia universi- tară; recunoașterea U.R.S.S.; Încetarea ames- tecului S.U.A. In treburile interne ale Cubei (Împotriva amendamentului Halt) — au un pronunțat caracter politic. O parte a acestor revendicări au fost satisfăcute dc către auto- rități In lunile ce au urmat. în secțiunea intitulată Oameni de seamă, stnt incluse date inedite despre Domingo del Monte, Antonio Macci, Marti, Silverio del Prado, Cespedes, Aguayo și Mella, autorul descoperind fațete necunoscute ale marilor personalități din istoria Cubei. Un marc publicist cubanez, Domingo del Monte, pe care Marti 11 considera ”cel mai real și mai util dintre cubanezii din timpul său” (p. 185), a trăit Intre 1804 — 1853. Ca și alți intelectuali din timpul său, a tradus o serie de capodopere ale literaturii universale: versurile lui Byron, ”Wcrther” de Goethe ș.a. Prin Întreaga sa activitate publicistică, prin satiră și sfaturi, a căutat să corecteze moravurile contemporanilor săi, Îndeosebi ale tinerilor. O altă personalitate In istoria acestei țări a fost Antonio Maceo. Colonel, apoi general In armata de eliberare a Cubei (Intre 1868—1895), Maceo și-a dăruit Întreaga viață luptei pentru obținerea independenței țării sale. Printre cei care au luptat pentru o Cubă liberă se numără și Silverio del Prado. în 1868 va intra In armata lui Cespedes, consti- tuind un exemplu de patriotism pentru com- patrioții săi din ținutul Jarahneca. Scriitor și pedagog, Alfredo Miguel Aguayo a trăit intre 1866 —1948.Ca pedagog s-a făcut cunoscut prin articolele publicate în „Revista de educație”, In care analiza sistemul școlar cubanez. Ca scriitor s-a remarcat printr-o scrie de lucrări de pedagogic, Intre care se distinge cea intitulată Cum trebuie să fie școala primară, publicată In 1916, In care face o sistematizare a noilor metode peda- gogice existente pe plan mondial. Un rol deosebit In istoria Cubei a avut Julio Antonio Mella, organizator al Congre- sului studenților din 1923, al Ligii antiimpe- rialiste (1924) și al Partidului Comunist Cuba- nez (1925), revoluționar de seamă, care și-a consacrat întreaga viață și muncă pentru făurirea avangardei revoluționare a clasei muncitoare, pentru lupta de eliberare națio- nală. în a IV-a secțiune, Probleme de educa/ie, Fernando Portuondo ne prezintă o scurtă istorie a învățămîntului public în Cuba, oprindu-se mai mult asupra problemelor învățămîntului contemporan. învățămlntul public gratuit a fost susținut de „Societatea Economică a Prietenilor Țării”, care prin Ordonanțele privind școlile gratuite în Havana (1794) își expunea pe larg punctele de vedere în legătură cu problemele educației, cu orga- nizarea învățămîntului public elementar. Ca metodă pedagogică, membrii acestei socie- tăți au adoptat metoda Lancaster, deoarece ea permitea atragerea unui număr cit mai mare dc elevi în școli, contribuind implicit la extinderea învățămîntului popular. Referindu-se la Invățămlntul contem- poran, se subliniază rolul deosebit de impor- tant pe care 11 are studierea istoriei patriei în dezvoltarea conștiinței patriotice, căreia trebuie să i se acorde în planul de învățămlnt un spațiu corespunzător importanței sale. Comentarii bibliografice — cea de-a cincea secțiune — cuprinde două lucrări referitoare la „Revista de Cuba” și la activitatea de isto- ric a lui Vidai Morales. Ultima parte a cărții conține două dis- cursuri pronunțate de autor la Congresele Naționale de istorie In care subliniază în mod deosebit necesitatea cercetării și scrierii istoriei obiectiv, pe baza cercetării minuțioase și apoi a interpretării critice a izvoarelor. Din modul în care Portuondo pune proble- ma studierii istoriei, se poate observa că se situează pe o poziție științifică, marxistă. El arată că istoricul nu poate cerceta trecu- tul desprinzlndu-se de prezent și analizlnd faptele ca aparținlnd altei lumi, fără părti- nire. Analizlnd poziția istoricilor din cele mai vechi timpuri (Herodot, Tucydide, Sue- toniu), autorul afirmă că „toată istoria este o interpretare personală a evenimentelor” (p. 398). Fără temei, istorici ca Gibbon sau Ranke considerau că au reușit să se desprindă de pasiuni atunci clnd și-au scris operele; dar nici ei, nici alți istorici n-au făcut altceva decit să reflecte concepția epocii clnd au trăit și clasei căreia li aparțineau. Portuondo Își Încheie lucrare susținlnd că orice istoric demn de acest nume trebuie să se caracterizeze prin probitatea și stă- ruința cu care urmărește o corectă interpre- tare a trecutului. Prin diversitatea problemelor abordate, prin soluțiile noi propuse, cartea lui Fer- nando Portuondo contribuie la o mai bună cunoaștere a istoriei Cubei. Urmărind aspi- rațiile și permanenta luptă pentru libertate a poporului cubanez, autorul ne ajută să Înțe- legem nu numai trecutul, dar și prezentul revoluționar, socialist al patriei sale. Marieta Vârnava www.dacaromanica.ro www.dacoromanica.ro „REVISTA DE ISTORIE" publică In prima parte studii, note și comunicări originale, de nivel științific superior, din domeniul istoriei vechi, medii și contem- porane a României și universale. In partea a doua a revistei, de informare ști- ințifică, sumarul este completat cu rubricile : Probleme ale istoriografiei contem- porane (Studii documentare). Viata științifică, Recenzii, Revista Revistelor, însemnări, Buletin Bibliografic, In care se publică materiale privitoare la mani- festări științifice din tară și străinătate și slnt prezentate cele mai recente lucrări și reviste de specialitate apărute In țară și peste hotare. NOTĂ CĂTRE AUTORI Autorii slnt rugați să trimită studiile, notele și comunicările, precum și materialele ce se Încadrează In celelalte rubrici, dactilografiate la două rlnduri, in patru exemplare, trimiterile infrapaginale fiind numerotate In continuare. De asemenea documentele vor fi dactilografiate, iar pentru cele In limbi străine seva anexa traducerea. Ilustrațiile vor fi plasate la sfîrșitul textului. Numele autorilor va fi precedat de inițială. Titlurile revistelor citate In bibliografie vor fi prescurtate conform uzanțelor internaționale. Autorii au dreptul la un număr de 30 de extrase. Responsabilitatea asupra conținutului materialelor revine In exclusivitate autorilor. Manuscrisele nepublicate nu se restituie. Corespondența privind manuscrisele, schimbul de publicații etc. se va tri- mite pe adresa Comitetului de redacție, Bdul. Aviatorilor nr. 1, București. www.dacoramanica.ro REVISTE PUBLICATE ÎN EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA • REVISTA DE ISTORIE e REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIE VECHE ȘI ARHEOLOGIE DACIA, REVUE D’ARCHEOLOGIE ET D’HISTOIRE ANCIENNE • REVUE DES ETUDES SUD EST-EUROPEENNES • ANUARUL INSTITUTULUI DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE CLUJ-NAPOCA • ANUARUL INSTITUTULUI DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE -A. D. XENOPOL - IAȘI • STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIA ARTEI - SERIA ARTĂ PLASTICĂ - SERIA TEATRU-MUZICĂ-CINEMATOGRAFIE • REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE DE L’ART • ETUDES ET RECHERCHES SUR L’HISTOIRE DE L’ART - SERIE L’ART PLASTIQUE - SERIE THEATRE—MUSIQUE —CINEMA. www.dacoromanica.ro LUCRĂRI APĂRUTE ÎN EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA Actes du XlV-e Congrts internațional des ătudes byzantines, 1975, 656 p., 107 fig., 57 Ici. ADĂNILOAIE NICHITA și BERINDEI DAN (sub redacția), Studii și materiale de istorie modernă, voi. V, 1975, 276 p., 24 lei. BUSUIOC ELENA, Ceramicn de uz comun nesmălțuit din Moldova (Secolul al XlV-lea plnă In mijlocul secolului al XVI-lea), 1975, 90 p., 24 pl., 29 lei. CONSTANTINESCU MIRON ș.a. (sub redacția), Relations hetween the autochtonous population aud the mlgratory populallons on the terrilory of Romanța, 1975, 324 p., 30 lei. Cronica anonimă a Moldovei 1661—1729, Pseudo-Amlras, 1975, 172 p., 17,50 lei. ELIAN ALEXANDRU și TANAȘOGA NICOLAE ȘERBAN (sub redacția), Izvoarele istoriei Romftnlel. Fontes HIstorlae Daco-Romanae, voi. III, 1975, 571 p., 41 lei. GUNDISCH GUSTAV (publicate de), Urkundenbuch zur Gcschichto der Deutschen in Slehenbărgen, voi. V, 1438-1457, 1975, 639 p., 54 lei. Inscripțiile Daciei Romane, voi. 1,1975, 285 p., 2 pl., 31 lei. MITREA BUCUR ș.a. (sub redacția), Studii și cercetări de numismatică, voi. VI, 1975, 308 pl., 1 hartă, 40 Ici. Studii șl materiale de Istorie medie voi. VIII, 1975, 259 p., 2 pl., 28 lei. MIOC DAMASCHIN (sub redacția), Documenta Romaniae Historica D. Țara Româ- nească, voi. XI 1543—1660. Domnia Iul Mihai Viteazul, 1975, 747 p., 1 pl., 51 lei. MIOC DAMASCHIN (sub redacția), Documenta Romaniae Historica B. Țara Româ- nească, volumul III (1526—1535), 1975, 452 p., 40 lei. Mihai Viteazul, Culegere dc studii, 1975, 280 p., 1 pl., 24 lei. Nouvcllcs ătudes d’histoire. voi. 5, 1975, 275 p., 26 lei. NEAMȚU VASILE, La tcchnique dc la production cdrealifere en Valachle et en Moldavle jusqu’au XVHI-e sitele, 1975, 271 p., 12 lei. NICOLĂESCU-PLOPȘOR DARDU și WOLSKI WANDA, Elemente de demografie șl ritual funerar la populațiile vechi din Romănln, 1975, 292 p., 1 pl., 23 Ici. OLTEANU ȘTEFAN, Les Pays roumalns ă l’cpoque dc Michcl le Brave (L'Unlon de 1600) 1975, 159 p., 13,50 Ici. PIPPIDI D. M., Scythlca Minor. Rechcrches sur les colonles grecqucs du llttoral rou- mnln dc In Mcr Nolre, 1975, 314 p., XXIV pl., 38 lei. POTRA GEORGE, Documente privitoare Ia Istoria orașului București 1821 — 1848, 1975, 572 p., 43 lei. ȘANDRU D., Reforma agrară din 1921 fn România, 1975, 360 p., 24,50 Ici. CIHODARU C., CAPROȘU I. și SIMANSCHI L. (sub redacția), Documenta Romaniae Historica A Moldova (1384—1448) volumul I 1976, 607 p., 46 lei. RM ISSN CO—3378 L P. Informația" c. 1256 Lei 10