I' " ACADEMIA ' bE ȘTIINȚE ‘SOCIALE I și POLITICE I A REPUBLICII •. SOCIALISTE ROMÂNIA ARGUMENTE ALE ISTORIEI PENTRU O NOUĂ ORDINE ECONOMICĂ IN LUME Titu Georoescu ROMÂNII ȘI PRIMELE PROIECTE DE CONSTRUIRE A CANALULUI DUNĂRE-MAREA NEAGRĂ (1838-1856) Paul Gbrnovodbanu DE LA POPULAȚIA ROMANIZATĂ LA „VLAHII” BALCANICI Sthlian Brbzsanu CONSULTAȚII IN SPRIJINUL PARTICIPANTILOR LA ÎNVĂȚĂMlNTUL POLIT1CO- IDEOLOGIC DE PARTID IMPORTANȚA ISTORICĂ A CONGRESULUI AL Xl-lea AL P.C.R. ADOPTAREA PROGRAMULUI PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN DE FĂURIRE A SOCIETĂȚII SOCIALISTE MULTILATERAL DEZVOLTATE ȘI ÎNAINTARE A ROMÂNIEI SPRE COMUNISM Gh. L Ioniță TOMUL 29 1976 FEBRUARIE e d i t u r AvW^.d&&ttHabnica.ro REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA SECȚIA DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE COMITETUL DE HEDACȚIE VASILE MACIU (redactor responsabil)- Ion Apostol (redactor responsabil-adjunct) Nichita AdXniloaie ; Ludovic Dem£ny ; GiiEon- giie I. IonițX ; Vasile Liseanu; Aurel Loghin ; Iiuian Lungu; Damaschin Mioc ; Ștefan Olteanu : Abon Petiuc ; Ștefan Ștetă- nescu ; Pompiliu Teodob (membri). Prețul unui abonament este de 120 lei. în țară abonamentele se primesc la oficiile poștale, factorii poștali și difuzorii de presă din Întreprinderi și instituții. Revistele se mai pot procura (direct sau prin poștă) și prin „PUNCTUL DE DESFACERE AL EDITURII ACADEMIEI”, Calea Victoriei nr. 125, sector 1. Cititorii din străinătate se pot abona prin 1LEX1M serviciul export-import presă — Calea Griviței nr. 61 — 66. P.O.B. 2001 telex 011226 București. Manuscrisele, cărțile și revistele pentru schimb, precum și orice corespondență, se vor trimite pe adresa Comitetului de redacție al revistei „REVISTA DE ISTORIE”. Apare de 12 ori pe an. Adresa redacției B-dul Aviatorilor, nr. 1 wwwvdacorofflafiica.To REVISTA ISTORIE TOM. 29, Nr. 2, februarie 1976 SUMAR TITU GEORGESCU, Argumente ale istoriei pentru o nouă ordine economică tn lume 167 ★ PAUL CERNOVODEANU, Românii și primele proiecte de construire a canalului Dunăre- Marea Neagră (1838—1856)................................. 189 ¥ STELIAN BREZEANU, De la populația romanizată la „vlahii" balcanici. 211 ★ CONSTANTIN IORDAN-SIMA, Despre negocierile privind Încheierea alianței franco- române (10 iunie 1926)................................... 223 DOCUMENTAR VASILE CĂRĂBIȘ, Aplicarea reformei agrare din 1864 ln județul Gorj....... 233 DAMIAN P. BOGDAN, Cinci acte moldovenești din anii 1438, 1531, 1601, 1604, 1668. . 241 CONSULTAȚII ÎN SPRIJINUL PARTICIPANTILOR LA ÎNVAțAMÎNTUL POLITICO-IDEOLOGIC DE PARTID GH. I. IONIȚĂ, Importanța istorică a Congresului al Xl-lea al P.C.R. Adoptarea Pro- gramului Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și Înaintare a României spre comunism......................... 255 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE (STUDII DOCUMENTARE) Problemele fundamentale ale istoriografiei actuale ln dezbaterea celui de-al XlV-lea Congres internațional al științelor istorice (Eugen Stănescu și Ștefan Ștefănescu) 269 VIAȚA ȘTIINȚIFICA Sesiunea științifică „Pontica ’75’’ (Sergiu Columbeanu): Colocviul internațional de la Strasbourg „Relațiile franco-germane Intre 1933 — 1939" (Eliza Campus); Cronica 275 ..REVISTA DE ISTORIE". Tom. 29. nr. 2. p. 163-320, 1976 www.dacoromanica.ro RECENZII ARIADNA CAMARIANO-CIORAN, Les Academies princiires de Bucarest et de Jassy et leurs professeurs, Tl’essaloniki, Institute for Balkan Studies, 1974, 831 p. + LXXIII planches (Ion lonașcu)......................................... 283 I. HURDUBETIU, FL. MÎRȚU, N. NICOLAESCU, GH. PIRNUȚĂ, I. STĂNCU- LESCU, Cimpulung-Muscel, ieri și azi, Cîmpulung-Muscel, 1974, 384 p. (Constantin Șerban, Traian Udrea) ................................................ 291 PIERRE CHAUNU, Histoire, Science sociale. La durde, l’espacc et l’homme a l'ipoque moderne, Paris, S.E.D.E.S., 1974, 437 p. (Dan. A. Lăzărescu).......... 298 KEITH SINCLAIR, History of New Zealand, London, Penguin Books, 1973, 335 p. (Nicolae N. Rădulescu) ............................................ 302 ÎNSEMNĂRI Istoria României — NICOLAE STOICESCU, Bibliografia localităților și monumentelor medievale din Banat, Timișoara, 1973, 192 p. (I. D. Suciu); MIHAIL CARATAȘU, Documentele Văcăreștilor, București, Edit. Litera, 1975, 351 p. + 14 il. (Muzeul județean de istorie Dimbovița-Tîrgoviște) (Paul Cernovodeanu); * ♦ , Zalăul pe treptele istoriei, Zalău, 1975, 111 p. (Gelu Apostol); Istoria Universală — ROBERT DEUTSCH, Conferința de la Montreux, București, Edit. politică, 1975, 205 p. (D. Nicolae); DOMINIQUE SOURDEL și JANINE SOURDEL-THO- MINE, Civilizația islamului clasic, trad. din limba franceză, voi. I— III, Bucu- rești, Edit. Meridiane, 1975, 332+259 p. + 287 p. (V. Ciociltan) ; CYRILLO- AIETHODIANUM, (Recherches surl’histoire des relations Hell6no-slaves), Thcs- salonique, II, 1972—1973, 213 p. (Traian lonescu-Nișcov)....................... 307 BULETIN BIBLIOGRAFIC (Liliana Irimia)................................. 317 www.dacoromanica.ro REVISTA 'ISTORIE TOME 29, N° 2, fevrier 1976 SOM M A IRE TITU GEORGESCU, Arguments de l’histoire pour un nouvel ordre âconomique dans le monde ........................................................ 167 ¥ PAUL CERNOVODEANU, Les Roumains etles premiers projets de construction du canal Danube-Mer Noire, (1838 — 1856).................................. 189 ¥ STELIAN BREZEANU, De la population romanisfee aux ,,Vlaques” balkaniques . . . 211 CONSTANTIN IORDAN-SIMA, Les nâgociations concernant la conclusion de I’alliance franco-roumaine (10 juin 1926)................................... 223 DOCUMENTAIRE VASILE CĂRĂBIȘ, L’application de la râforme agraire de 1864 dans le departement de Gorj .............................................................. 233 DAMIAN BOGDAN, Cinq actes moldaves des annâes 1438, 1531, 1601, 1604, 1668 241 CONSULTATIONS A L’APPUJ DES PARTICIPANTS A L’ENSEIGNEMENT POLITIQUE ET IDEOLOGIQUE DE PARTI Gh. I. IONIȚĂ, L’importance historique du XIBCongrds du Parti Communiste Roumain. L'adoption du Programme du Parti Communiste Roumain d’âdification de la soci- 6t6 socialiste mnllilatâralement dâveloppâe et la marche en avant de la Roumanie vers le communisme.................................................... 255 PROBLEMES DE L’HISTORIOGRAPHIE CONTEMPORA1NE (ETUDES DOCUMENTAIRES) Les problfemes fondamentaux de l’historiographie actuelle dans Ie dâbat du XIV® Congres International des Sciences historiques (Eugen Stănescu et Ștefan Ștefănescu) . . . 269 ..REVISTA DE ISTORIE”, Tom. 29, nr. 2. p. 168-320. 1976 www.dacoromanica.ro 1C6 LA VIE SCIENTIFIQUE La session scientifique „Pontica ’75” (Sergiu Columbcanu) ; Le coiloque internațional de Strassbourg „Les relations franco-allemandes entre 1933 et 1939” (Eliza Campus); Chronique ................................................... 275 COMPTES RENDUS ARIADNA CAMARIANO-CIORAN, Les Acadimies princibrcs de Bucarest et de Jassy et leurs professeurs, Thessaloniki, Institute for Balkan Studies, 1974, 831 p. 4- 4- LXXIII planches (Ion lonașcu) ..................................... 283 I. HURDUBEȚIU, FL. MÎRȚU, N. NICOLAESCU, GH. PÎRNUȚĂ,!. STĂNCULESCU, Cimpulung-Muscel, ieri și azi (Clmpulung-Muscel, hier et aujourd’hui), Cim- pulung-Muscel, 1974, 384 p. (Constantin Șerban, Traian Udrea)......... 291 PIERRE CHAUNU, Histoire, Science sociale. La dur ie, l’espace et l’homme ă l’ipoque mo- derne, Paris, S.E.D.E.S., 1974 , 437 p. (Dan A. Lăzărescu)............ 298 KEITH SINCLAIR, History of New Zealand, London, Penguin Books, 1973, 336 p. (Nicolae N. Rădulescu) ............................................... 302 NOTES Histoire de la Roumanie — NICOLAE STOICESCU, Bibliografia localităților și monu- mentelor medievale din Banal (La bibliographie des localităs et monuments mfedife- vaux du Banat), Timișoara, 1973, 192 p. (I. D. Suciu) ; MIHAIL CARATASU, Documentele Văcăreștilor (Les documents de la familie Văcărescu), Bucarest, Edi- tions Litera, 1975, 351 p. 4- 14 ii. (Le Musfee d’histoire du dfepartement de Dlmbo- vița-Tirgoviște) (Paul Cernovodcanu) ; * *tZalăul pe treptele istoriei (Pages de l’histoire de Zalău), Zalău, 1975, 111 p. (Gelu Apostol); Histoire universelle — ROBERT DEUTSCH, Conferința de la Montreux (La Confference de Montreux), Bucarest, Editions politiques, 1975,205 p. (D. Nicolae) ;DOMINIQUE SOURDEL et JANINE SOURDEL-THOMINE, Civilizația islamului clasic (La civili- sation de l'lslame classique), Traduction du franțais, voi. I—III, Bucarest, Edi- tions Meridiane, 1975, 3324-259 p.4-287 p. (V. Ciociltan) ; CYBILLO AIETHO- DIANUM (Recherches sui l’histoire des relations Hellfeno-slaves), Thessalonique, II, 1972—1973, 213 p. (Traian lonescu-Nișcov)........................... 307 BULLETIN BIBLIOGRAPHIQUE (Liliana Irlmia)................................317 www.dacoromanica.ro ARGUMENTE ALE ISTORIEI PENTRU O NOUĂ ORDINE ECONOMICĂ ÎN LUME DE TITU GEORGESCU „Existența a două treimi din omenire în stare de subdezvoltare sau în curs de dez- voltare, împărțirea lumii în țări bogate și țări sărace, sînt un rezultat al dezvoltării istorice, consecința relațiilor vechi, imperi- aliste și colonialiste, de dominație și exploa- tare, de inegalitate și inechitate”. NICOLAE CEAUȘESCU Istoria ca memorie a colectivității umane este un atribut al omului contemporan conștient. Acesta a început să ia în stăpînire istoria, expli- cînd-o și folosind-o ca pîrghie în dezvoltarea omenii ii; în acest sens Marx scria despre conștientizarea maselor făuritoare de istorie. într-o lume de sfîrșit a mileniului doi și început de mileniu trei — cînd orientarea spre viitor este dominantă prin tot ceea ce înseamnă civilizație, progres, mutații cu mari prefaceri economice, politice, culturale, plus uriașa revo- luție tehnică și științifică — istoria drumului parcurs de popoare pînă în această fază, dobîndește valori deosebite. Unul din verdictele istoriei contemporane privește lichidarea acelor factori care au fiînat,în trecut și mai recent, înaintarea celor mai multe țări, popoare ale lumii, pe treptele unde le da dreptul existența lor, tre- cutul și prezentul, bogățiile materiale și spirituale, aspirațiile lor. Avîntul științei, culturii, al economiei din secolele optsprezece și nouăsprezece, anunțau o eră nouă de civilizație și de afirmare a „dreptu- lilor omului”. Deschiderea spre acest ev nou de afirmare a întregii uma- nități, la care istoria chema popoarele, se îngusta primejdios pentru cea mai mare parte a țărilor lumii. La un pol se concentra avuția, iar la celălalt sărăcia. La jumătatea secolului al XlX-lea se contura condamnarea la înapoiere prin închiderea căilor de acces la dezvoltarea normală, a nouă zecimi din lume și totodată instalarea la cîrma destinelor omenirii a unui grup de țări „privilegiate”. Aceste țări erau „stăpînele” imperiilor coloniale și dominioanelor, ale uriașelor zone hinterlanduri agrare, ale materiilor prime, piețelor de desfacere, teren de vastă experimentare a strategiei lumii și ordinii dominației marelui capital. ..REVISTA DE ISTORIE". Tom 29. nr. 2. p. ÎS? - 1 7. 197« www.dacoromanica.ro 168 TITU GEORGESCU 2 Istoria colonialismului va putea fi scrisă cu adevărat atunci cînd popoarele eliberate vor beneficia de completă independență, de suvera- nitate națională asupra bogățiilor și destinelor proprii. Complexitatea unei asemenea istorii, cu implicații din cele mai adînci în subdezvoltarea unui mare număr de popoare și concentrarea prosperării doar la un număr restrîns de state, obligă la abordări științifice corecte și analize multilaterale. Nu mai poate fi omisă recenta istorie a neocolonialismului, încercare de mare rafinament pentru adaptarea lumii contemporane la tipare mo- dificate în scopul perpetuării dominației și estorcării țărilor mai puțin dezvoltate, sărace, slab evoluate pînă la jumătatea secolului al XX-lea. Va trebui scrisă și istoria acelor raporturi stranii, între țări indepen- dente „puternice” și „slabe”, cu alt gen de dominație decît aceea colonială Este istoria suferințelor grele ale țărilor care intrau în aria de dominație a marilor puteri și care au plătit cu prețul subdezvoltării economice, al amputării suveranității, al subjugării politice, al prea multor renunțări, tributul unor raporturi bazate pe rapt, pe sălbatică jefuire. Firesc era ca fiecare țară în ultimele două secole, urmînd legile dezvoltării capitaliste, să se afime liber la scara avuțiilor sale materiale și umane. Este o aserțiune în lumina libertății promovate de către revo- luția burgheză din Franța de la finele secolului al XVIII-lea și de care țările occidentale au făcut foarte mult caz. Realitățile pentru majoritatea statelor lumii au urmat cu totul alt făgaș. Un șir de țări mici și mijlocii, bogate în resurse vor deveni, chiar pe continentul revoluțiilor eliberatoare burgheze, ținta subjugării tocmai de către acele cîteva țări care ridicaseră stindardul libertății — Anglia, Țările de Jos, Franța și nu peste mult timp Germania. Pentru țările Americii latine, Mexic sau Chile, pentru țări ale Asiei, Indonezia sau Pakistanul, țări ale Africii, Algeria sau Rhodezia, argu- mentele istoriei vor dovedi crudele adevăruri despre cauzele subdezvoltării lor timp de secole din faza primară a colonialismului. Pentru multe țări din Europa argumentele istoriei României evului capitalist sînt un grav rechizitoriu la adresa statelor superdezvoltate, nu a popoarelor, ci a cla- selor dominante din aceste state, care au încălcat cu cinism hotare și tradiții, au jefuit bogății și valori inestimabile, au cultivat sistematic înapoierea, subdezvoltarea pe toate planurile. Sînt foarte multe de cuprins într-un asemenea rechizitoriu. Cîndva va fi făcut pretutindeni. Numai o succintă prezentare a „raporturilor” dintre țările dezvoltate și România în privința unei singure bogății— pe- trolul — aduce argumente zguduitoare pentru a înțelege cum a fost posi- bil ca o țară ce putea ajunge la o dezvoltare normală, în limitele capita- lismului, s-a găsit la un moment dat prinsă în mrejele dependenței tenta- culelor imperialismului și ținută în subdezvoltare. Ce computere moderne vor putea calcula bogățiile scoase din această țară și trecute la activul îmbogățirii cîtorva țări care își arogau superiori- tatea spirituală, culturală, civilizatoare, cînd de fapt era vorba de supe- rioritatea mijloacelor de dominație? Bogată țară, țara românilor, remarcau călătorii apusului în secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Descrierile lor sînt pline de mărturii despre orașele, tîrgurile și satele de la Dunăre și Carpați, dar și despre pădurile, www.dacoromanica.ro 3 ARGUMENTELE ISTORIEI PENTRU O NOUA ORDINE ECONOMICA 169 viile, cerealele, animalele care puteau sluji comerțului apusean și îmbo- gățirii străinilor. Despre locuitorii acestor pămînturi, despre cultura românească, arhitectura, arta, omenia românilor s-au scris foarte multe și deosebit de semnificative pagini. în secolul al XVII-lea, țările române nu erau la foarte mare distanță economică de țările centrului și apusului european. Consulii Angliei, Austriei, Franței semnalau, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, existența, în ținuturile locuite de români, a unei bogății rare — păcura1. Consulul Angliei, Wilkinson, la începutul secolului al XlX-lea insista asupra acestei bogății arătînd cum sînt plasate zonele cu țiței, accesul lor la vecinătatea drumurilor ș.a. Pînă la jumătatea secolului trecut apusul dispunea de suficiente date privind țițeiul românesc, iar localități ca Păcureți, Cîmpina, Băicoi, Telega circulau în multe lucrări de interes economic, cu amănunte privind adîncimea la care se afla zăcă- mîntul, cantitatea care se putea scoate zilnic ș.a. Exportul de țiței româ- nesc îndreptat la jumătatea secolului al XlX-lea spre Turcia și provinciile ocupate de habsburgi — Transilvania — și spre sudul Poloniei, aducea atunci beneficii și țărilor române. O mare cantitate din țițeiul extras se folosea pe plan intern. Bucureștiul a fost primul oraș din lume iluminat cu lămpi care foloseau petrolul. In același an, 1857, s-a construit și prima rafinărie cu o capacitate de prelucrare de 2.700 tone pe an. în 1863 existau în România 58 de „fabrici de gaz și olei” 2. Statistica întocmită de Dionisie Pop Marțian cuprinde toate micile întreprinderi care distilau țițeiul în instalații construite în țară. Acestea se vor înmulți pînă la începutul seco- lului al XX-lea, cînd cunosc o rapidă diagonală descendentă odată cu pătrunderea masivă a capitalului străin. Cercetările geologice ale savanților români Grigore Cobălcescu, Petre Poni, Grigore Ștefănescu, Ion Munteanu- Murgoci au identificat noi și bogate zăcăminte de țiței. Interesul mani- festat în lume pentru această avuție creștea deosebit de repede pe măsura dezvoltării mijloacelor de transport navale și terestre care foloseau com- bustibilul provenit din țiței. România va intra cu repeziciune în calculele marilor puteri, în ultimele decenii ale secolului trecut, ca bază de materii prime pentru industria țărilor capitaliste centrale și vestice ale continen- tului. în același timp se dovedise a fi și o piață bună de desfacere a pro- duselor manufacturate. Convenția economică dintre Austro-Ungaria și România din 1875 reflecta raporturile proprii unei mari puteri care în expansiunea sa sud-est europeană cuprindea și România sub deghizarea unor tratate comerciale vamale. „Avantajele” pentru produsele exportate de imperiul habsburgic în România erau atît de mari încît industria românească pierde propria piață și se resimte foarte puternic. „Rezultatele convenției cu Austro- Ungaria le eunoaștem, scria P. S. Aurelian, meseriașii noștri au ajuns salahori, fabricile s-au închis și orice încercare de a întemeia vreo industrie 1 Apar cîteva lucrări cu răspindire In occident ca : Osseroazioni storiche, naturali e poli- ticile intorno la Valachia e Moldavia, Neapole, 1788 de raguzanul S. Raicevici; Ritter von Radischitz Die Topographische und Statistische Beschaffenheit von der Moldau und Wallachey, 1789; W. Wilkinson, Tableau historique, geographique et politique de la Moldavie et de la Vala- chie, Paris, 1821, 2 Via/a și opera economistului Dionisie Pop Marfian, voi, I, București, Academia României, 1943, p, 150. www.dacoromanica.ro 170 TITU GEORGESCU 4 cade sub lovitura concurenței din afară” 3. S-a ajuns la situații din cele mai reprobabile. Griul românesc exportat era introdus din nou în țara noastră de firmele austriace sub formă de paste făinoase și făină, la prețuri înzecite, „toată îmbrăcămintea noastră — scria Mihail Eminescu în 1881, începînd de la pălărie și sfîrșind cu țintele bătute în talpa ghetei, totul e introdus din străinătate ...”4. Despre modul cum s-au construit primele căi ferate în România se pot scrie tomuri în care afacerile veroase patronate de Germania ajungeau pînă la nivelul amenințărilor lui Bismarck adresate guvernului pentru a scoate din culpă „întreprinzătorii” germani. Nu poate fi acuzat poporul român de lipsa spiritului întreprinzător, a capacității tehnice a muncitorilor sau de inadaptabilitate la industria- lizare. Această „lipsă” poate sluji ca justificare doar „întreprinzătorilor” străini. La scurtă vreme de la revoluția din 1848 și Unirea Principatelor din 1859, fără „impuls” străin occidental, întreprinderile de manufactură se înmulțesc, a început să crească numărul lucrătorilor, iar preocupările burgheziei, ale economiștilor și oamenilor de știință români dovedeau hotărîrea folosirii bogățiilor solului și subsolului pentru dezvoltarea țării. „Dacă voiți voi, tinerii, să aveți o patrie română, puneți-vă pe industrie, deveniți producători” — era îndemnul cărturarului democrat Ion Ghica făcut înainte de 1870. „Patriotismul, bineînțeles, ar fi a ne lupta cu străinii în activitate, în învățătura ei, în aplicare la lucru; a-i egala și întrece în arte, în meșteșuguri și în știință...” 5. Nici un îndemn la dezvoltare pentru „a-i egalași întrece” prin exploatarea economiilor altor țări, a resurselor neromânești. De reținut sublinierea sensului patriotis- mului prin valorificarea capacităților de inteligență și a bogățiilor naționale. „Țara și-a impus sacrificiuni însemnate — scria profesorul economist P. S. Aurelian în 1876 — pentru a construi căi ferate, care o străbat astăzi de la un capăt la celălalt; celelalte căi de comunicație s-au înmulțit, alte lucrări publice de mare însemnătate, cheiuri, poduri, porturi sînt pe cale de a se pune în lucrare. Pentru ce toate aceste sacrificii? Numai pentru a transporta producte agricole? Nu” 6. Este răspunsul omului de știință progresist arătînd drumul pe care pornise România pentru dezvol- tarea industriei naționale. Tot lui P. S. Aurelian îi aparține replica de revoltă cînd întreprinzători din occident se întreceau în a oferi soluții de rapidă dezvoltare industrială a României: „Scutească-ne dară de atîtea întreprinderi pretinșii capitaliști străini, iubească-ne mai puțin” 7. Istoricul A. D. Xenopol, susținînd continuarea eforturilor de dezvol- tare industrială, scria în 1879 : „Trebuie pe Ungă apărarea țării în contra pericolelor militare, s-o înarmăm împotriva unei alte cuceriri, care se face la întuneric și pe nesimțite, dar ale cărei izbînzi sînt mult mai trainice, de vreme ce se înalță pe piedestalul de granit al robirii economice. Această cotropire este însă o lucrare anatomică ce mănîncă ca și carii și rugina, pînă și materialele cele mai tari” 8. 8 P. S. Aurelian, Politica noastră comercială fală de convențiile de comerț, București’ 1885, p. 31-32. * „Timpul" din 22 octombrie 1881. 8 Ion Ghica, Industria, 1870, In Opere, voi. II, București, Edit.Minerva, 197 0,p. 199 — 214. • P. S. Aurelian, Opere economice, București, Edit. Academiei R. S. România, 1967, p. 114-119. 7 Ibidem, p. 77-78. 8 A. D. Xenopol, Studii economice, Iași, 1879. www.dacoromanica.ro 5 argumentele istoriei pentru o noua ordine economica 171 România intia în calculele de anvergură ale cîtorva state capi- taliste. O țară atît de bogată era menținută într-o asemenea stare care să nu-i peimită crearea unei industrii proprii puternice și nici valori- ficarea independentă a produselor sau materiilor prime. Concentricele acțiuni austriace, franceze, germane, engleze strangulau economia țării în limitele agrare și ale exportului de materii prime, cu o industrie unila- teral dezvoltată și îndeosebi extractivă și alimentară. Natura regimului social-politic în care moșierimea avea o pondere însemnată înlesnea evo- luția înceată și unilaterală a economiei românești prinsă mereu mai strîns în cleștele monopolurilor apusene. Atenția principală acordată României, datorită îndeobște petrolului, se va răsfrînge și asupra altor ramuri ale economiei în virtutea politicii monopolurilor de a stăpîni toate canalele vieții economice spre a exploata fără piedici bogăția de prim rang — aurul negru. Capitalul străin a apărut în industria petrolieră în deceniul al șap- telea cu grupuri mici, izolate de „întreprinzători” englezi și francezi, în 1864 s-a înființat societatea „Valachian Petroleum Company Ltd.” pentru cumpărarea și exploatarea terenurilor petrolifere din România9, în 1868 apare o nouă întreprindere „ Jackson Braun & Co.” care în 1883 obține terenuri petrolifere importante. Franța sesizează imediat fluxul capitalurilor engleze spre România și după 1870 constatăm și prezența unor societăți franceze sau franco- belgiene. Austro-Ungaria, care se socotea cea mai îndreptățită să beneficieze, conform Convenției, de bogățiile României, va crea în 1879 societatea „Suchard & Co.” cu centrala la Viena. Germanii vor intra în industria petrolieră cu societatea „Interna- tionale Bobrgesellschaft”. Interesul pentru o asemenea bogăție, exploatată atît de facil, va atrage în scurt timp și capitaluri de peste Atlantic. în 1883, „întreprinzători” americani prospectează aria din jurul orașului Cîmpina. Intre 1897 și 1900 olandezii, prin societățile „Nederlandsche Petro- leum Maatschappij” și „Roumanian United Petroleum Company”, „European Petroleum Company”, „Telega Oii Company” au venit cu capitaluri între 1 milion și 4 milioane, înghițind întreprinderi mici româ- nești și amplificînd lupta pentru petrolul nostru, în dauna intereselor naționale. „Mana cerească” din România, nu la distanțe asiatice, ci foarte la îndemînă, aducea la hotarul celor două secole, misionari ai civilizației marelui capital și ai celei mai rapace exploatări a bogățiilor unui popor care după atîtea secole, începuse să iasă la limanul libertății și își căuta drumul adevăratei independențe. Burghezia română nu reușește să se impună cu capitalurile sale și se zbate să mențină un șir de mici perimetre petrolifere și de întreprinderi de distilare. Țările occidentale aveau cheia tehnicii prelucrării superioare a țițeiului. Micii întreprinzători sînt înghițiți prin „asociere” de băncile străine. în 1896 „Steaua română”, după nume autohtonă, era de fapt dominată de firma „Offenheim&Singer”, patronată de un grup de capi- taliști englezi și austro-ungari. Astfel se deschidea o altă pagină în exploa- tarea petrolului românesc de către monopolurile străine eu firme româ- » Gh. Bavaș, Din istoria WlWMidstCmTBmMnCXrrP.L.P. 1957, p. 43-56. 172 Trru GEORGESCU 6 nești și care va avea o istorie din cele mai tenebroase în secătuirea avuției naționale. Apariția în centrul Europei a Germaniei și întărirea sa în ultimul pătrar de secol, adăuga încă un competitor la împărțirea avuției românești. „Deutsche Bank”, în 1898, și banca „Disconto Gesellschaft” se vor instala repede în producția de petrol. Aceste bănci ajung să exercite asupra României un apăsător monopol financiar. Toate împrumuturile externe contractate de România din 1880 pînă lîn 1914 trebuiau să aibă girul celor două mari bănci germane. Dinastia de Hohenzollern, de pe tronul Româ- niei, încuraja fățiș întîietatea capitalului german. Petrolul, a cărui producție mondială s-a dublat în cei zece ani care au precedat războiul, ajungînd la 53 milioane tone, va determina configu- rații noi în confruntările dintre statele capitaliste dezvoltate. Contradicții acerbe, cu deznodăminte dramatice se anunțau în zonele fierbinți ale petrolului. Loviturile cele mai dure le primeau popoarele al căror aur negru lua cu totul alte căi decît acelea ale prosperității lor, ajungînd să îmbogățească mai mult pe cei bogați prin accentuarea sărăciei celor sărăciți. Țări ca România au devenit teren de explozie a conflictelor dintre uniuni monopoliste occidentale, iar deznodămîntul contradicțiilor, în latura care privea pagubele, privea poporul român, și în latura bene- ficiilor monopolurile străine. în România, literalmente s-au ciocnit, în chip imperialist, două mari societăți internaționale avînd drept măr al discordiei petrolul nostru. Este vorba de „Standard Oii” și „Disconto Gedellschaft”. în 1900 Rockefeller, fără nici un echivoc, propunea guvernului român ca în schimbul a 10 milioane lei să concesioneze trustului „Standard Oii” toate terenurile petrolifere ale statului. Detaliile apar astăzi de dome- niul absurdului, dar atunci se înscriau în practica obișnuită a monopolu- rilor și băncilor statelor capitaliste dezvoltate. Guvernul român urma să cedeze exploatarea țițeiului pe 15.000 ha din aria petroliferă pe timp de o jumătate de secol plus concesionarea tuturor conductelor de țiței din țară și cu tarife preferențiale pe căile ferate ! Unde începea aici tratamentul față de o țară independentă și unde se termina cel față de o colonie? Opoziția față de guvernul conservator a dezvăluit substratul oneros al convenției, cerîndu-se ruperea tratativelor cu afaceriștii americani. Porter, reprezentantul trustului „Standard Oii”, de pe pozițiile marii puteri amenința: „România are interes să ne aibă prieteni și nicidecum dușmani, pentru că noi sîntem cei mai puternici și fiindcă, dacă e vorba să ne luptăm, noi vom cumpăra întreaga voastră producție de petrol la Giurgiu sau la Constanța și vă vom concura pe toate piețele din lume, pînă vă vom distrage”. Esteprea clar totul; este dincolo de orice comentarii. Grupul german din jurul băncii „Disconto Gesellschaft” și ,,S. Bleichroder”, care promisese inițial sprijin trustului „Standard Oii” pentru acapararea completă, în comun, a petrolului românesc, cerea în schimb lui Rockefeller o parte mai mare la profiturile din extracția petrolului. Necăzînd de acord, germanii s-au asociat opoziției interne împotriva convenției dorite de „Standard Oii”. Societatea americană s-a retras pentru un timp. în schimb, grupul german va cere concesionarea a 15.000 ha pentru un împrumut acordat statului român de 6.480.000 mărci. Scan- daloasă și această maîțVWW! sub- dezvoltării, a creșterii decalajului față de țările occidentale. între 1900 și 1914, cînd s-a conturat și mai clar fizionomia majorității țărilor capitaliste europene iar S.U.A. și-a anunțat veleitatea mondială, România a cunoscut un nou și apăsător val al dominației din partea mono- polurilor apusene. Unele încercări de descătușare pentru înviorarea și afirmarea industriei s-au dovedit lipsite de orizont. Singurul domeniu unde România era lăsată să-și valorifice, cu unele rezultate, o parte din bogăția națională era cel al agriculturii. Cerealele românești ca și animalele erau foarte căutate la export. Prelucrarea superioară pentru vînzarea produselor agricole fabricate, nu era cu putință, dat fiind slaba înzes- trare tehnică și lipsa în genere a unei industrii alimentare moderne. în ajunul primului război mondial cea mai dezvoltată ramură era cea alimen- tară, dispunînd de 30% din forța motrice a industriei țării. Industria lemnului dispunea de 20%. Pentru a avea imaginea forței motrice în industria României în această fază este suficientă comparația: Franța 160 cai putere la mia de locuitori, Anglia 350 cai putere, România circa 20 cai putere. Tehnologia necesară aparținea acelorași mari puteri capitaliste care investeau doar în acele ramuri care le asigurau nu numai preeminență în România, ci și în disputa dintre concernele internaționale pe piața mondială. Investițiile, chiar în tehnica acelei industrii în care erau cel mai interesați— a petrolului — nu au excelat niciodată, menținîndu-le la acel nivel care să le asigure maximum -de investiții. Sistemul de 174 TITU GEORGESCU 8 extracție a țițeiului cu mijloace tehnice moderne, prin sonde, era intro- dus încet și numai acolo unde societățile străine aveau certitudinea unei abundențe cu durată foarte lungă. în 1903 la 10 sonde în zona de mare densitate petroliferă a Băicoiului se foloseau 200 de puțuri de extracție manuală. în ajunul războiului mondial circa 500 de puțuri foloseau munca brută și prost plătită a păcurarilor. La începutul deceniului patru se aflau în exploatare peste 250 de puțuri10. Secătuirea ariilor petrolifere, fără exploatări noi, a fost unul din procedeele frecvente ale societăților străine, cu totul dezinteresate de situația degradării terenurilor cu rezerve de zăcăminte. Petrolul românesc se obținea astfel repede, cu investiții minime și era aruncat imediat pe piața internațională, cu epicentrul în Europa, cu cheltuieli de transport foarte reduse. Sporirea fără limită a debitului sondelor prin erupții cu duze de mare diametru și prin erupție liberă, a adus uriașe pierderi din această bogăție. Zeci și zeci de sonde erau lăsate să erupă liber pentru a avea un debit cît mai mare în timp cît mai scurt, neinteresînd ce se întîmplă cu uriașele rezerve din zăcămînt care, în lipsa presiunii gazelor pierdute, nu mai puteau intra în circuitul bogățiilor naționale. Numărul sondelor incendiate făceau ca România să dețină un trist record în lume. Stăpîni în casă străină, monopoliștii apuseni își permiteau, cu dispreț suveran, aplicarea celor mai prădalnice mijloace de secătuire a petrolului nostru. „Experții lui ,,Standard Oii” — declara un membru al consiliului de administrație — au deplina convingere că zăcămintele de petrol ale României sînt inepuizabile și că vor trece multe decenii de exploatare intensivă fără a se putea vorbi de secarea lor” u. Aceasta o declarau la începutul secolului cînd erau interesați a extrage repede și cît mai mult pentru a putea manevra cu petrolul românesc pe piața europeană. Ofensivei lui „Standard Oii” îi vor replica societățile germane, care nu s-au împăcat cu înfrîngerea suferită. Era prea prețios petrolul și erau prea importante ținuturile din Carpați și de la Dunăre pentru strategia expansiunii germane în sud-estul Europei spre a renunța atît de repede la luptă. Aversiunea capitaliștilor germani era cu atît mai mare cu cît Reichul revendica hinterlandul! economice în răsăritul Europei și in Balcani. Reîmpărțirea zonelor de dominație a lumii de către țările capitaliste dezvoltate era la ordinea zilei, avînd în petrol unul din obiectivele cele mai disputate. Grupul german va folosi ca paravan societatea „Steaua română” la care principala acționară era în 1903 „Deutsche Bank”. Capitalul va crește repede de la 10 milioane în 1903 la 50 milioane în 1913, controlînd 30% din producția de țiței. Creșterea era vertiginoasă și pentru „Standard. Oii” care de la 2,5 milioane lei aur, ajunge în ajunul războiului la 25 milioane lei aur, cu un control de 18% a producției de țiței. Un nou conflict între giganți sau o uvertură pentru marele cataclism mondial? Dezvoltarea inegală și în salturi a marilor țări capitaliste, trăsăturile lor tipice unui imperialism asupritor de popoare erau exprimate direct în manifestările contradicțiilor, conflictelor între trusturile, societățile 10 Gh. Ravaș, op. cit., p. 99. 11 ..Monitorul petrolului român”,.1905, p. 7. www.dacoromamca.ro 9 ARGUMENTELE ISTORIEI PENTRU O NOUĂ ORDINE ECONOMICA 175 petroliere ale marilor puteri. V. I. Lenin remarca în disputa dintre marile grupări de bănci americane și germane locul ce revenea acaparării petrolului românesc în ajunul războiului mondial: „Aceste bănci au dezvoltat în mod independent și metodic industria petrolului, de pildă în Eomânia, cu scopul de a avea punctul lor de sprijin. în 1907, suma capitalurilor stră- ine plasate în industria petrolului român era evaluată la 185.000.000 franci, din care 74.000.000 erau germane” 12. în plină dispută americano-germană s-a instalat în industria petro- lieră o nouă forță, creată în 1907 de către Henry Detterding. Este vorba de trustul anglo-olandez „Eoyal Dutch-Shell” care acționa prin intermediul societății „Astra”. între „Standard Oii” și „Eoyal Dutch Shell” s-a încheiat o convenție de împărțire a explorării și exploatării petrolului românesc, folosind ca bază societatea „Astra”. Atragerea cîtorva acționari români a creat posibilitatea arborării unei firme autohtone, ,Astra-Eomână”. Capitalul inițial era de circa 30 milioane lei. Pentru înțelegerea mai exactă a locului deținut de acționarii români sînt suficiente sumele de participație ale celor patru : C. M. Mironescu, C. Chiru, I. G. Saito, St. Minovici — cîte 30 mii lei. Moreni, Băicoi, Doicești, Cîmpina reprezentau o sferă de acțiune în cîmpurile petrolifere ale „Astrei române”, de fapt cele mai bogate. Chiar din primul an, „Astra” a obținut un sfert din întreaga producție petrolieră a țării, iar după patru ani avea și 40 % din capacitatea de pre- lucrare a petrolului extras în Eomânia18. Capitalul francez, cu precedente din secolul trecut în exploatarea petrolului românesc, se va adapta noilor forme de stăpînire a unei ase- menea bogății atît de disputate. Grupul Eotschild va dirija din Paris crearea mai multor societăți, începînd din 1904, ca : „Aquilafranco-română”, „Columbia”, „Carr£, Wenger”, „Gallo-Eomâna”, „Luteția”, „Etoile Franco-Eoumaine” ș.a. Capitalul belgian se va asocia cu cel francez creînd, în 1908, societatea „Eomâno-Belgiană”. Frapantă este frecvența participării românești la numele firmelor, spre a masca mai bine lipsa beneficiilor pentru țara căreia îi aparținea de fapt aurul negru. Pînă și capitalul italian va fi prezent la festinul petrolului românesc, creînd în 1905 societatea „Italo-Eomână”. O pondere însemnată au avut societățile engleze propriu-zise: „Anglo-Eoumanian Petroleum Co. Ltd” cu aproape 4 milioane capital (1909), „Eoumanian Oil-fields Ltd.” cu peste 11 milioane capital, „British- Eoumanian Oii Co. Ltd.” cu 5 milioane capital, „Central Eoumanian Petroleum Cy” cu aproape 4 milioane și altele care în 1912, sub denumirea de societatea „Unirea”, se vor concentra într-un puternic cartel spre a lupta eu grupul Eockefeller și grupul Eotschild. Capitalul olandez cu participare engleză, cu un capital de 11 milioane, în 1910 se va asocia cu capitalul englez în aceeași mare societate „Unirea”. Capitalul românesc și societățile române propriu-zise erau modice și cel mai adesea neluate în seamă la tranzacțiile de anvergură. Eapaci- 12 V. I. Lenin, Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului, in Opere complete, voi. 27, Bucurețti, Edit. politică, 1964, p. 374. 18 Gh. Ravaș, op. cit., p. 85. www.dacoromanica.ro 176 TITU GEORGESCU 10 tatea cu care marile puteri s-au implantat în izvoarele bogăției țării, permiteau autohtonilor să se afirme atît cît să nu stînjenească exploatarea prădalnică a unui stat oprit din dezvoltarea sa firească. Un bilanț scurt, în ajunul războiului mondial, vorbește de la sine : în 1914 din capitalul de 403.600.000 lei din industria petrolieră, 91,90% era capital străin și 8,10 % capital românesc !14. Diagrama mișcării principalelor capitaluri în deceniul premergător războiului arată o scădere a capitalului german de la circa 65 % în 1905 la circa 27 % în 1914 și o creștere a capitalului anglo-olandez de la circa 9 % la peste 45 %. Capitalul american aproape s-a dublat astfel încît societățile străine controlau în 1914, 96,2 % din producția de țiței și 91,1 % din capacitatea de prelucrare. Societatea „Eomâno-Americană” de la 2,5 milioane lei va ajunge în 1914 la 25 milioane, iar „Steaua Română”, în nici douăzeci de ani, de la 2,4 milioane în 1895 la 100 milioane în 1914. „Astra Română”, creată în 1910, numai într-un an ajunge de la 30 la 61 milioane lei spor de capital ca urmare a uriașelor beneficii. ★ România reprezenta o arie prosperă de investiții a capitalurilor țărilor dezvoltate nu numai în exploatarea petrolului. în 1914, opt mari puteri străine dețineau circa 2/3 din capitalul total investit în economia României. Aceste, capitaluri neînsemnate inițial, s-au amplificat proporțio- nal cu beneficiile uriașe obținute. Cîteva procente sînt concludente pentru gradul de dependență a principalelor ramuri ale economiei de capitalul marilor puteri: 75 % capital străin în metalurgie, 70 % în industria lemnului 95 % în industria de gaze și electricitate, scăzînd în industria ușoară unde beneficiile erau mai mici: 30 % în industria alimentară, 20 % în industria textilă, acestea fiind lăsate autohtonilor. înșiruirea numelor, cifrelor, procentelor poate continua și pot să fie aduse mici corecturi neesențiale în plus sau în minus. Ceea ce se des- prinde din numai trei decenii de la intrarea petrolului românesc în disputa marilor țări capitaliste este încă un proces al celei mai inumane ordini internaționale nu numai pentru economie. în fond ce era jaful a 9/10 din petrolul unei țări aflată în zorii ieșirii sale la limanul dezvoltării? Era deplasarea, prin rapt, a unor zăcăminte întregi din subsolul unei țări sărace spre țări industrializate, care își însu- șeau bucăți din cele mai bogate din teritoriul național pe care le mutau în manieră aparte în fieful superputerilor. Un calcul estimativ a ceea ce ar fi însemnat exploatarea petrolului românesc în folosul propășirii economiei naționale, în numai un deceniu de la începutul secolului XX, ne duce la concluzii care pătează și mai mult dosarul condamnării la subdezvoltare a țărilor ce au alimentat în bună măsură, prin sărăcirea lor, prosperitatea, civilizația și superdezvol- tarea statelor occidentale. Sînt numai cîteva pagini de tristă istorie a bogăției unei țări aflată la finele secolului XIX și începutul secolului XX în țesătura dură cu care 14 Gh. M. Dobrovici, Istoria dezvoltării economice și financiare a României, București, 1934, p. 244. www.dacoromanica.ro 11 ARGUMENTELE ISTORIEI PENTRU O NOUA ORDINE ECONOMICA 177 marile puteri au prins, pe lingă colonii, și țări aflate în pragul dezvoltării economice cu atribute civilizatoare moderne. Istoria tuturor celorlalte state, din afara cercului statelor super- dezvoltate, trebuie mereu mai mult privită dinăuntrul țărilor rămase în urmă, cu o optică proprie, eliberată de cantonarea conceptuală a istoriei după interesele și optica marilor puteri. Nu numai exportul de capital, de exploatare și de subdezvoltare i-a fost propriu imperialismului, ci și de concepere a lumii, a istoriei sale și a viitorului ei, în funcție de coordo- natele pe care evoluau marile puteri. Harta lumii, la cumpăna celor două secole, nu poate fi privită ca un dat istoric, al unei evoluții legice a omenirii, în care orînduirile s-au succedat și în mod necesar au dus la anomaliile existenței cîtorva imperii, a cîtorva superputeri capitaliste și a unor pete negre, galbene și albe de populații. N ici din punct de vedere economic, nici din punct de vedere filozofic unei asemenea hărți nu i se pot căuta justificări decît de către beneficiarii inechitabilei măsuri imperialiste cu care au împărțit pămîntul. Pe continentul cel mai evoluat al secolului al XlX-lea, popoare care pînă de curînd sîngeraseră în central și sud-estul Europei, cu o solidaritate exemplară pentru apărarea de invazii inclusiv a jumătății sale apusene, se aflau în obiectivul imediat al subjugării, al dominării. Germania, de pildă, care se unificase la un deceniu după Italia și România, s-a înscris imediat, printre puterile cu veleități expansioniste. Peninsula Balcanică era o tentație de prim ordin și pentru Imperiul habsburgic și Imperiul țarist. în această arie se vor ciocni interese străine popoarelor care aspirau la independență. în consecință istoria independenței acestor popoare se cere scrisă de ele însele, cu sublinierea intereselor lor, fără a deveni tri- butare interpretărilor date de acele puteri care au dictat pînă nu de mult și convențiile de pace și convențiile economice. Cărțile de istorie universală pentru epocile modernă și contemporană au fost concepute liniar, ca expresie a unei lumi închise în zonele europene și americane, ale marilor puteri, iar referirile la celelalte zone sînt numai în funcție de corespondența cu primele. Mai mult, aceste istorii, de regulă, aduc la același numitor popoare, escamotînd subdezvoltarea, pronunțata rămînere în urmă a celor mai multe. Istoricii care aparțin marilor puteri au scris și mai scriu o istorie pro domo. Istoricii din toate celelalte țări se vor apropia repede de imperativul desprinderii din tiparele unor anume școli la care s-au format, pentru a reflecta fidel interesele trecute, prezente și viitoare ale popoarelor cărora le aparțin. * Primul război mondial, argument din cele mai clare pentru tot ce a însemnat nedreapta ordine pe care marile puteri capitaliste au impus-o lumii, a fost prins în scrierile istorice cu malformații de fond, atît din partea istoricilor lumii imperialiste, cît și a multor istorici aparținlnd țărilor subdezvoltate, sau lumii socialiste. Pentru primii justificarea mal- formațiilor se află în structurile ordinei mondiale pe care le voiau așezate după ideologia proprie. Pentru toți ceilalți războiul mondial a fost ceea ce V. I. Lenin numea lupta pentru „împărțirea lumii între uniunile capita- liștilor”, „împărțirea lumii între marile puteri”. Lenin enumera marile www.dacoromanica.ro 178 TITU GEORGESCU 12 puteri și posesiunile lor coloniale între 1876—1914 : Anglia Rusia, Franța, Germania, Statele Unite, Japonia, specificînd și țările mai mici cu stăpîniri coloniale: Belgia, Olanda ș. a.16. V. I. Lenin a făcut această analiză în ajunul și la începutul primului război mondial, în deplină cunoștință dc cauză și cu verificată probitate, relevînd caracterul imperialist al acestui război în care erau interesate marile puteri enumerate. Dacă acesta este adevărul, dacă acesta este și atestatul leninist, cum putem să tratăm global toate țările cuprinse în acest cataclism, sau cum putem semăna confuzie acolo unde evidența ne obligă să o punem în lumină cu toată tăria ? în acest sens este mai mult decît semnificativ un episod al istoriei popoarelor din sud-estul Europei, legat strîns cu lupta lor de eliberare națională și petrecut la începutul secolului al XX-lea. Este vorba despre războiul balcanic din 1912—1913. Obiectivele istorice ale popoarelor din Peninsula Balcanică decurgeau din realitățile economice, sociale și politice existente, din factorii interni și externi cunoscuți. Prelungirea, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, a regimului absolutist feudal turc, ocupația habsburgică, imixtiunile țarismului impietaseră enorm asupra dezvoltării țărilor din această zonă16. Marx și Engels s-au preocupat, au scris despre situația popoarelor din sud-estul Europei, sesizînd exact problemele acute care se cereau rezolvate, prin acțiunea împotriva celor trei mari imperii pentru a înlătura piedica existentă: ,,Această piedică este vechea Sfîntă Alianță... în 1888 alianța este ținută pentru a înăbuși mișcarea revoluționară înăuntrul celor trei împărați, cererile naționale, cît și mișcările politice și sociale...”17. Laolaltă aceste popoare s-au ajutat pentru a se salva de dominația marilor imperii, și-au oferit teritoriile drept azil luptătorilor pentru libertate națională. România, care își cucerise mai din vreme dreptul la un stat nați- onal apoi la independența de stat, va fi decenii la rînd gazdă deosebit de primitoare pentru revoluționarii greci mai înainte, apoi pentru cei sîrbi și bulgari, polonezi și maghiari în vremuri de restriște ale acestor popoare. O solidaritate vie se manifesta între popoarele acestei părți a Europei care își cunoșteau interesele și istoria. Nu putem lăsa a ne face alții istoria și a o modela viziunilor străine de adevărurile istorice și de interesele popoarelor noastre. „Divide et impera” nu va fi niciodată un precept perimat în judecarea istoriei croite de marile puteri pentru țările din centrul și sud-estul Europei, deoarece sub acest „principiu” s-au creat și s-au amplificat artificiale disensiuni și conflicte locale. Marile imperii, habsburgic, țarist și otoman, cu cohorte de oștiri și diplomați, cu teoreticieni, inclusiv istorici, au căutat să permanentizeze această stare de fărîmițare prin forță a popoarelor 15 V. I. Lenin, Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului, Loc. cit., p. 384. 16 Ion Popescu-Puțuri, Lupta multiseculară a poporului român penlru apărarea dreptului de libertate socială șl națională, P.C.R., continuatorul tradițiilor de luptă pentru suveranitatea și independența poporului român, In „Anale de istorie", an XXI (1957), nr. 3. 17 „Contemporanul” din ianuarie 1888 p. 570.—573. www.aacaromamca.ro 13 ARGUMENTELE ISTORIEI PENTRU O NOUA ORDINE ECONOMICA 179 în a doua jumătate a secolului, cînd se părea că revoluționar-democra- tismul anului 1848 nu mai are resurse pentru ridicarea acestor popoare din colbul semifeudal și al dependenței de imperiile înconjurătoare, for- țele progresiste, înaintate s-au apropiat de socialism, găsind în marxism tăria de revitalizare a mișcărilor populare eliberatoare, dîndu-le un curs nou, radical. De la socialismul utopic, reprezentat de Teodor Diamant și falan- sterul de la Scăieni în deceniul patru și pînă la programul Ce vor socialiștii români din 1886 și partidul muncitoresc de factură marxistă, creat în 1893 — este un drum în care s-a plămădit o puternică mișcare socialistă ancorată în realitățile țării, cu un înalt nivel teoretic, cu legături multiple internaționale, cu influențe în mase. Acesta nu propaga un socialism sui- generis ci un socialism legat cu mii de fire de fundamentalele probleme ale acestui popor. Era un socialism care se dezvolta pe un sol fertil și nu era nici de factură apuseană, nici de factură răsăriteană. El evolua în cadrul particularităților acestei țări, avînd drept coordonată marxismul, iar încercările de însușire tale quale a unor teorii socialiste găsite ca potrivite altor țări, au cunoscut greutăți de adaptare și respingeri, oprind, de regulă, doar ce corespundea condițiilor țării și obiectivelor sale18. Acest adevăr a fost verificat de istorie timp de peste o sută de ani, de la cele dintîi idei socia- liste în Eomânia și pînă la victoria lor contemporană. Mișcările progresiste, eliberatoare, revoluționare din țările sud- estului european, au cunoscut la finele secolului al XTX-lea și începutul secolului al XX-lea, ca o expresie a existenței și legitimității lor, o seamă de reprezentanți prestigioși. Ei au adus în tezaurul teoriilor despre demo- crație, libertate națională și socialism concluzii prețioase desprinse din analiza stărilor specifice, economice, politice și sociale. Ei nu au tras niște indigouri ale teoriilor apusene, ci au reflectat problematica majoră a propriilor popoare, aflate pe calea cuceririi independenței, a unității naționale, a lichidării raporturilor feudale sau resturilor acestora, precum și a dependenței apăsătoare de marile state vecine și ale celor care desco- periseră în zona Balcanilor teren de spoliere pentru propriul capital. Istoria mișcărilor de eliberare din țările sud-estului Europei nu poate fi axată pe alți piloni decît pe aceia care erau fundamentali tinerelor națiuni, de care nu puteau să facă abstracție forțele progresiste, revolu- ționare, socialiste, ba dimpotrivă, le aveau înscrise cu majuscule în pro- gramele lor. Multă vreme istoricii au fost tributari unor canoane după care se încerca a se dovedi atașamentul la marxism prin similitudinea proceselor luptelor de clasă între proletariat și burghezie, ca și în țările dezvoltate capitaliste, neglijînd laturi esențiale ale marxismului privind mișcările de eliberare națională ale acestor popoare de sub jugul marilor puteri și care aveau în sine enorme rezerve ale luptei anticapitaliste. Karl Marx a făcut prin Capitalul cea mai adîncă incizie în orga- nismul regimurilor burgheze clasice și a previzionat primejdia pentru popoare de a fi robite unei ordini a bipolării bogăției la o minori- tate si sărăciei la marea majoritate a populației, iar V. I. Lenin a extins-o la cei doi poli ai omenirii. Țările sud-estului Europei reprezentau polul Titu Georgescu, Intre românesc, 1974, 2 c. 1007 180 TITU GEORGESCU 14 sărăciei, obiectul dominației capitaliste apusene în acel ultim pătrar de secol, cu economii ale căror prelungii! medievale determinau afirmarea palidă a capitalismului. Gînditorii înaintați din aceste țări au văzut în socialism orizonturile care se deschideau popoarelor pentru o ordine a dreptății, echității, umanismului și imediat au sesizat posibilitatea rezol- vării problemelor acute ale popoarelor lor. Cîteva extrase din scrierile socialiștilor români sînt grăitoare : „Occidentul este înflăcărat de mișcarea socialistă, ideile unei transformațiuni a societății îmbrățișează din ce în ce mai mult națiunile civilizate... A pregăti poporul român pentru acest viitor sigur, sfînt și inevitabil, a-1 face să reintre ca egal în rindurile luptă- torilor pe arena istoriei popoarelor europene cele cu viață este de datoria noastră”, scriau socialiștii români în articolul-program al gazetei. „îna- inte” 19. Popoarele cu viață proprie erau socotite popoarele civilizate ale apusului, poporul român aflîndu-se în faza pregătirii sale pentru a fi un popor cu o viață liberă, cu un stat dezvoltat, civilizat. în programul Partidei socialiste din România intitulat Ce vor socia- liștii români, apărut în 1886, se desprinde clar viziunea specifică prin însăși abordarea în capitole diferite: „Socialismul științific european” avînd în vedere țările occidentale dezvoltate și „Socialismul în România” avînd în vedere sarcinile socialiștilor pentru rezolvarea acelor probleme ale țării, general-democratice, economice, muncitorești și țărănești care să ducă Ia o dezvoltare prielnică trecerii la socialism 20. Dezacordul socialiștilor români față de cursul imprimat evoluției ordinii economice, politice, sociale, militare, în lume este exprimat în 1880 în publicațiile vremii. Se aspira la o nouă rînduire care „corespunde omenirii și e în stare a face să înceteze luptele, aducînd unitatea în econo- mia socială, în morală, în drept, în lege și în societatea întreagă”. „Deja majoritatea oamenilor recunosc că conchista, departe de a fi glorioasă, este hoție înarmată, este violul criminal... Dacă europenii, în loc să tremure totdeauna pentru existența patriilor lor, urînd și înarmîndu-se contra vecinilor, n-ar aștepta de la națiile vecine decît schimb de idei, de mărfuri și de servicii, ce progres, ce armonie n-ar exista ! Simpatia ar înlocui ostilitatea, moravurile militare s-ar modifica profund, arta de a omorî va pieri, inima omenească s-ar goli de fierea introdusă prin războaie, prin invazii, prin omoruri, bombardări, incendii, rechiziții și jafurile de tot felul” zl. Sînt numai cîteva aliniate care oglindesc concepțiile mișcării socia- liste din România, încă la începuturile sale, privind problemele particulare ale dezvoltării țării și cele de ordin internațional. Studiate temeinic con- tribuțiile mișcărilor progresiste, democratice, socialiste din toate țările, acestea vor releva valori incontestabile ale tradițiilor înaintate cu care popoarele noastre s-au înscris în istoria modernă și contemporană. Anchiloza în tipare potrivite altor țări a împiedicat totdeauna aprofundarea fenomenelor în condiții diferite de loc, de timp, de regim. w „înainte”, an. I, nr. 1 din 26 octombrie 1880. 20 Documente din istoria mișcării muncitorești din România 1879—1892, București, Edit. politică, 1973, p. 280, 321, 332, 350, 371-381. n „Emanciparea”, an ^^y^i'OmaniCa rO 15 ARGUMENTELE ISTORIEI PENTRU O NOUA ORDINE ECONOMICA 181 Un argument al istoriei în această privință îl constituie țările sud-est europene în deceniul antebelic. La începutul secolului al XX-lea, cînd statele capitaliste occidentale se aflau angajate în vertiginoasa cursă a uniunilor monopoliste pentru subjugarea imperialistă a cît mai multor țări ale lumii, popoarele din sud- estul Europei se aflau în faza rezolvării unor obiective de bază naționale și sociale. în România, răscoala țăranilor din 1907, care ridicase populația satelor unei țări întregi, arăta tuturor forțelor politice că lichidarea puter- nicelor resturi feudale, a moșierimii reprezintă o chestiune fundamentală pentru dezvoltarea economico-socială a țării. Concomitent, mișcarea de eliberare națională a românilor din Transilvania, aflați sub asuprirea imperiului austro-ungar lua amploare, în Serbia, Macedonia, Muntenegru, Bosnia, Herțegovina, Croația, miș- cările de eliberare națională aveau o pronunțată tentă revoluționară. în Bulgaria, Albania și Grecia vigoarea mișcărilor eliberatoare anunța epi- logul absolutismului otoman în Europa. Mai mult, mișcarea tinerilor turci viza un regim burghezo-democratic în propria țară. în aceste împrejurări izbucnește, în 1912, războiul denumit balcanic, asupra căruia au existat și au persistat interpretări din cele mai eronate, sugerate sau dictate chiar de acele mari puteri nemulțumite de deznodămîntul din sud-estul conti- nentului care nu răspundea calculelor de prelungire a dominației lor. Sacrificiile popoarelor sîrb, bulgar, grec și ale celorlalte popoare din Balcani pentru definitiva eliberare de sub jugul otoman păreau încununate de succes în 1912. Dar, peste voința acestor popoare care-și realizaseră țelul, printr-o luptă eliberatoare, a intervenit amestecul marilor puteri, în aprilie 1913, la conferința de la Petrograd, reprezentanții Angliei, Austro-Ungariei, Franței, Germaniei, Italiei și Rusiei țariste, toate cu interese contradictorii în Balcani, vor incita la noi conflicte. Și astfel va reizbucni războiul balcanic. încă în toamna anului 1912 „Ro- mânia muncitoare” scria despre politica marilor state vecine peninsulei: „Austria și Rusia, în fața uniunii militare a statelor balcanice contra Turciei, văzînd amenințate serios visurile imperialiste de cucerire a Salo- nicului și a Constantinopolului au mobilizat... și pîndesc din umbră pentru ca la momentul cînd focul va fi aprins să intervină pentru a paci- fica Peninsula Balcanică și a fura iarăși pămînturi străine” 22. Problema primejdiei unui război în sud-estul Europei, la care erau incitate popoarele pînă atunci unite în lupta antiotomană, a preocupat și mișcarea socialistă din țările peninsulei și cea internațională, dar cu nuanțe evidente. în noiembrie 1912, la Congresul Internaționalei a Il-a de la Basel, renumit pentru apelul adresat tuturor partidelor socialiste cu pri- vire la primejdia unui război mondial, clasa muncitoare era chemată „să facă orice efort pentru împiedicarea războiului, prin orice mijloc le-ar fi la îndemînă și care natural diferă după tăria luptei de clasă și situația politică generală”. Partidele socialiste din țările sud-estului Europei au tratat cu toată răspunderea acest apel, iar cînd în Balcani (1913) s-au declanșat ostili- tățile între armata bulgară pe de o parte și armatele Greciei, Serbiei și ” „România rn 182 TITU GEORGESCU 16 celorlalte popoare din zonă, pe de altă pate, au condamnat războiul cali- ficîndu-1 ca străin de interesele națiunilor din Balcani. Așa și era, deoarece de această dată conflictul avea în spate incitarea marilor puteri interesate într-un război care să impună amestecul și apropierea lor de Herțe- govina, de Egee și Bosfor. Războiul se va termina repede prin intervenția demonstrativă, fără lupte, a armatei române, cu epilogul păcii de la Bucu- jești din iulie 1913. Războiul nu a devenit ceea ce doreau marile puteri și pretextul intervenției a fost pierdut. Popoarele din Balcani au dove- dit că pot să-și rezolve fără imixtiunea vreunei mari puteri proble- mele proprii. Acest fapt nu a corespuns planurilor marilor state, de unde și puter- ii icile critici la adresa păcii popoarelor din Balcani. Acuzații din cele mai aspre au fost proferate, înfierînd țările sud-estului Europei ca turbulente ale liniștei în lume, ca „butoiul de pulbere al Europei”. O întreagă campanie de denigrare a popoarelor noastre a fost dezlănțuită cu tot cortegiul propa- gandistic al presei marilor state. îndrăzniseră țările din această zonă a Europei să-și rezolve problemele fără marile puteri, ignorînd interesele lor! Se crea un precedent în momente cînd se pregăteau de către aceste mari puteri evenimente care cereau tocmai supunerea desăvîrșită. Ase- menea aprecieri au fost inoculate opiniei publice și fiind repetate neîncetat au rămas, s-au tipărit în tomuri de istorie și în manualele școlare spre a •convinge lumea că butoiul cu pulbere care a dus la cataclismul mondial, început în 1914 se afla în această arie. Erau falsificări operate la măsura extensiei marilor puteri, care căutau să deplaseze atenția lumii, chiar în ajunul războiului mondial, de la uriașele rezervoare de pulbere acumulate în principalele state și imperii, vinovate de războiul mondial imperialist, dezlănțuit pentru interese de reîmpărțire a lumii, de contropiri și dominări ,a țărilor mai mici și mari dar slab dezvoltate. Apărea, în aceste împrejurări, stranie poziția Congresului Interna- ționalei a Il-a aflată sub înrîurirea liderilor partidelor din marile țări •capitaliste. Aceștia vor elabora o rezoluție care în loc să atragă serios -atenția conducătorilor social-democrați ai unor țări ca Germania, Franța, Anglia, Austro-Ungaria, Rusia ș.a. asupra războiului imperialist pregătit de aceste puteri și a mobiliza eficient mișcarea muncitorească ■spre a împiedica acest cataclism, sublinia: „Criza din Balcani, care a prilejuit de-acum atîtea dezastre, va deveni, generalizîndu-se, cea mai împovărătoare amenințare pentru civilizație și pentru proletariat. Ea va fi în același timp unul din cele mai mari scan- daluri din istorie prin disproporția dintre imensitatea catastrofei și mi- cimea intereselor invocate”. O rezoluție a Internaționalei a Il-a susținea deci că aceste țări mici care doar se eliberaseră și căutau a-și desăvîrși independența, reprezentau o amenințare pentru civilizația omenirii! Scrierea adevăratelor istorii va trebui cu pertinență să rejudece nu numai conceptele emanate de la marile puteri care au circulat în cărțile de istorie și au „educat” mase, ci și postulate ale unor asemenea organisme internaționale, care erau înrîurite de politica țărilor unde își desfășurau activitatea. www.dacoromaiiica.ro 47 ARGUMENTELE ISTORIEI PENTRU O NOUA ORDINE ECONOMICA 183 în asemenea țări mici supuse agresiunii puterilor imperialiste se de- clanșa potrivit rezoluției „unul din cele mai mari scandaluri din istorie” ! ■O spuneau lideri ai partidelor muncitorești din marile țări enumerate, iar mișcările revoluționare socialiste din statele Peninsulei Balcanice, popoarele trebuiau să se alinieze acestor incriminări ale forului internațional și să privească disprețuitori și îngroziți la opera de eliberare pe care o săvîr- .șiseră cu forțele lor și cu eroismul lor ! Aceiași conducători ai Internaționalei a Il-a, după foarte scurt timp, in 1914, au descifrat rosturile trecerii vinovăției asupra țărilor mici din .sud-estul continentului, cînd în majoritate, deputății partidelor socialiste pe care le conduceau, au votat pentru războiul imperialist în care se antre- nau propriile țări capitaliste ca Franța, Germania, Austro-Ungaria ș.a. Au fost multe asemenea grave situații pe care istoria lumii nu le poate ignora și care fac parte dintr-un sistem de tratament, de clasificare, •de apreciere a țărilor privilegiate superdezvoltate, pe de o parte, și a celor- lalte țări pe de altă parte, coloniale, dominioane, hinterlanduri, subdez- voltate, slab dezvoltate, dependente de statele „civilizate”. O asemenea •optică proprie claselor dominante s-a răsfrînt și asupra unor lideri socia- liști, animați pe alte planuri de cele mai bune intenții, dar crescuți, formați în mediul unei lumi care nu putea înțelege întru totul lumea celor dez- moșteniți nu numai ca proletariat industrial ci și ca proletariat-popoare. Analiza făcută de conducătorul partidului bolșevic din Eusia, V. I. Lenin, situației din sud-estul Europei a arătat posibilitatea pătrun- derii realelor resorturi ale luptei popoarelor din această zonă la începutul secolului al XX-lea. în fața popoarelor balcanice — spunea Lenin — se punea sarcina istorică de a-și crea state naționale unificate, de a răsturna jugul feudalilor locali. . . 23. Era o sarcină istorică realizarea propriilor state naționale unificate și răsturnarea jugului feudalilor turci, ceea ce nu au înțeles inspiratorii Eezoluției Internaționalei a Il-a. După victoria popoarelor din sud-estul Europei, Lenin scria: „Lozinca — Balcanii — popoarelor balcanice — a fost deja realizată”, iar mai tîrziu completa că prin acest război „problemele vitale ale Balca- nilor au fost soluționate” 24. Erau într-adevăr vitale, de existență a ființei lor naționale, problemele acestor popoare, ceea ce în nici un caz nu se poate spune despre acelea care au constituit mobilul războiului mondial. Pentru a fi mai clară atitudinea acelor lideri ai Internaționalei a Il-a, care au impus rezoluția amintită, pot fi adăugate și alte mărturii convergente unei anume orientări a acestora. Insistența asupra Balcanilor ca nod al unui război mondial era forțată cel puțin și pentru că existaseră cîteva precedente în care erau implicate direct mari puteri fără a se alarma forurile internaționale socialiste. „Conflictul Agadirului” din 1911, între Franța și Germania pentru prioritate în Maroc, purta clar germcnele războiului între cele două mari puteri. Eăzboiul italo-turc din 1911 pentru Tripolitania, viza, de asemenea, stăpînirea de tip feudal și aduna combusti- bilul uriașului incendiu. 13 V. I. Lenin, Opere complete, voi. 23, București, Edit. politică, 1964, p. 39. 14 V. L Lenin, Opere complete, voi. 22, București, Edit. politică, 1963, p. 169. www.dacoromanica.ro 184 TITU GEORGESCU 18 Liderii Internaționalei a II-a cu mici excepții, nu au întreprins nimic pentru aplicarea rezoluțiilor antirăzboinice votate. Cum o puteau face cită vreme la congresele Internaționalei a II-a, lideri din țările imperialiste respirau aerul puterii coloniale și hegemoniei, și mai puțin aerul clasei muncitoare. încă la Congresul de la Amsterdam în 1904, Hilquit și alți delegați socialiști americani, Verdorat și van Kel din Olanda au prezentat un proiect comun de rezoluție în care sugerau ideea că regulile mișcării nu se aplică „raselor înapoiate”, intrînd aici emigranții chinezi, japonezi, negri. La Stuttgart, în 1907, s-a mers mai departe, cerîndu-se excluderea celor veniți în țările metropole „care nu sînt în stare să se asimileze cu muncitorii țării ce îi adoptă”. Aceasta în timp ce muncitorii de origină străină reprezentau în S.U.A. în jurul a 50%. „Socialistul” american Berger spunea textual: „Dacă vrem să realizăm vreodată socialismul în America și Canada trebuie să facem astfel ca ele să rămînă țări ale albilor”25. De aici și pînă la sprijinirea de către conducerile partidelor social- democrat e a propriilor guverne pentru politica agresivă, colonială, de împărțire a lumii nu mai era decît un pas. în cazul „Manifestului de la Basel” de pildă, votul antirăzboinic al delegaților partidelor socialiste din lume a fost unanim. La 3 august 1914 însă, cu 78 voturi contra 14, depu- tății social-democrați germani deschid seria capitulării partidelor social- democrate din țările capitaliste votînd pentru susținerea războiului im- perialist. Pe rînd liderii socialiști din Austro-Ungaria, Franța, Anglia, Belgia și altele pregătesc falimentul internaționalei a II-a, renunțînd la crezurile umaniste, revoluționare, socialiste, de salvare a popoarelor din prăpastia pregătită de clasele dominante și uniunile monopoliste. Votul lor nu ex- prima atît „salvarea patriei amenințate de dușmani”, cît apărarea prio- rității unor poziții cucerite în lume de capitalismul propriu și puse în peri- col de agresivitatea altor state capitaliste. Principalii vinovați pentru războiul mondial imperialist erau marile puteri, clasele dominante și exponenții lor monopoliști și guvernamentali. Slăbiciunile partidelor socialiste din aceste țări capitaliste nu pot fi igno- rate, tocmai pentru că de la acestea se aștepta o rezistență și o acțiune concertată, după cum făgăduiseră popoarelor, maselor muncitoare. Nu au făcut-o și pentru că înțelegerea raporturilor din lume era diformă, hege- monică, ruptă de realitățile celei mai mari părți a omenirii. Transferul vinovăției pentru izbucnirea primului război mondial imperialist, asupra tuturor țărilor, reflectă tendința ascunderii răspunderii adevăraților vinovați. în cazul Bomâniei, destule lucrări de istorie, unele pretins marxiste, o calificau drept imperialistă, iar antrenarea sa, în partea a doua a războiului, ca o manifestare de forță tipic imperialistă, de mare putere, cu cotropiri de teritorii, asupriri de popoare, tendințe colonialiste ș.a.m.d. Cui prodest? este întrebarea care în mod firesc se naște în fața unor asemenea interpretări forțate pînă la falsificarea istoriei. în nici un caz popoarelor care se aflau între Scyllași Carribda gata oricînd să fie strivite de coloșii aflați în încleștarea războiului și care își manifestaseră în repe- 25 Wjlliam Z. Foster, Istoria celor trei internafionalc, București, Edit. politică, 1958, 0-244 www.dacoromanica.ro 19 ARGUMENTELE ISTORIEI PENTRU O NOUA ORDINE ECONOMICA 185 tate rînduri dorința de subjugare a acestor popoare și de dominație pînă la ocupație a unor țări mici ca cele din centrul și sud-estul Europei. Eomânia de la începutul acestui veac nu putea să fie judecată ca partener egal cu țările care au dezlănțuit războiul imperialist* 27 28. Eapor- turile de inegalitate între țări aflate în stadiul de dezvoltare al Eomâniei și țări care își propuneau o nouă împărțire a lumii și așa inechitabilă prin adîncirea inegalității, nu vor putea reprezenta niciodată argumente pentru așezarea egală, în jurul aceleiași mese, a țări ca Eomânia, Bulgaria și Serbia și țări ca Germania, Anglia, S.U.A., Austro-Ungaria, Eusia. Asemenea interpretări ale istoriei se cer descompuse în elementele lor in- time pentru a arăta ce maschează în fapt și a da generațiilor prezente și viitoare argumentele științifice despre reprobabilele raporturi care au gu- vernat orînduirea lumii după precepte impuse de marile puteri. Existența unor istorici în țările subdezvoltate sau în curs de dez- voltare, care se prosternează aliniind scrierile lor intereselor marilor puteri cu speranța răsplății, nu va fi de lungă durată. Ei vor fi ostracizați de propriile popoare ale căror interese reale se află între hotarele lor și într-o lume echilibrată după o altă ordine. Istoria a demonstrat, nu numai pentru antichitate și evul mediu, că cele mai mari imperii au sucombat în marasmul conflictelor și propriilor puteri exacerbate, ci și pentru secolul al XX-lea. în fond, care a fost soarta imperiului austro-ungar și pe alt plan a imperiului țarist $ Engels, arătînd caracterul reacționar al politicii statelor care for- maseră la începutul secolului al XlX-lea „Sfînta Alianță”, înlocuind ordinea napoleoniană cu ordinea imperiilor feudale, arăta că acestea urmăresc ,,a înăbuși mișcarea revoluționară înlăuntrul celor trei împărății, cererile popoarelor cît și mișcările politice și sociale ale muncitorilor” 27. Era vorba de imperiile habsburgic, țarist și german. Arătînd că țarismul reprezintă nucleul acestei alianțe contra libertății popoarelor, Engels previziona că numai „căderea țarismului, nimicirea acestui vis rău care apasă peste Europa întreagă — iată, după noi, cea dintîi condiție pentru dezrobirea națiilor din mijlocul și din răsăritul Europei. Țarismul căzînd, puterea nelegiuită reprezentată acum prin Bismarck, lipsită de spri- jinul său cel mai puternic, va cădea și ea; Austria se va desface în bucăți, pierzînd singura pricină de viață ce mai are — datoria de a împiedica pe țar de a înghiți națiile răspîndite de la Carpați și din Balcani...”28. Engels vedea posibilitatea unității naționale a românilor atunci cînd țarismul se va prăbuși iar a doua zi va dispare impeiiul habsburgic. Era cuprinsă în această previziune, făcută cu un sfert de secol înainte, adevărul unei istorii care își cerea luminările sale prin forța eliberatoare revoluțio- nară a popoarelor. A merge la rădăcinile stărilor de lucruri care au adus omenirea veacului al XX-lea să fie împărțită într-un grup de megaloputeri și într-un 28 V. Axenciuc, Cu prioire la unele trăsături economico-sociale ale României In prime- le două decenii ale secolului XIX, tn ,.Anale de istorie” an XI (1965), nr. 6, p. 140, 149. 27 „Contemporanul”, voi. VI, 1888, p. 570 — 573. 28 Ibidem. www.dacoromanica.ro 186 TITU GEORGESCU 20 grup de state, subdezvoltate în proporție de trei sferturi din populație și teri- toriul planetei, dominate de primele, presupune a rescrie istoria lumii. Aceasta înseamnă a intra în adevăruri mult ascunse despre acumularea bogățiilor de cîteva țări, a dezvălui metodele amorale, practicile cu totul inumane cu care unele state s-au îmbogățit fantastic. Dominanta istoriilor acestor țări în explicarea superdezvoltării lor este pusă pe seama trăsăturilor, capa- cităților creative, inventive, pe tenacitatea și vrednicia locuitorilor, pe spiri- tul întreprinzător etc. Fără a nega nici un moment aceste capacități ale popoarelor în cauză trebuie arătat că aceste trăsături sînt proprii tuturor oamenilor Terrei și se valorifică în funcție de condițiile prielnice. Fără a se face procese maselor populare, oamenilor de știință și gindirii înaintate din marile state se vor scrie cert lucrările care să explice acest uriaș chip de Quasimodo pe care l-a luat o parte a omenirii. Se va scrie cert și despre aceste trăsături. Vor înțelege atunci mai bine popoarele, inclusiv ale ță- rilor azi superdezvoltate că nu se atentează la gradul de civilizație atins de ele, ci dimpotrivă, cunoașterea adevăratei istorii a înaintării vertigi- noase și în salturi a unor țări, precum și a rămînerii în urmă a celor mai multe înfățișează terenul unei cascade a întregii civilizații a omenirii. Istoria va putea fi „regina științelor” cum o numea generos Karl Marx, dacă va fi astfel scrisă încît să poată sluji ridicării conștiințelor omenirii la treapta salvgardării intereselor superioare ale omului de pre- tutindeni. Sînt tot mai numeroși istorici în țările lumii, îndeosebi în cele socia- liste și în țările lumii a treia, dar și în țările occidentale, care înțeleg ce grave prejudicii aduce lipsa de răspundere pentru destinele lumii nu numai a unor oameni politici și de arme obtuzi, dar și a scriitorilor de istorie. Istoria adevărată a lumii și a fiecărui popor în parte reprezintă un comanda- ment pentru prezent. Eforturile istoricilor români din ultimele decenii de a realiza noul Tratat de istorie a României, vor evidenția valorile reale ale prezenței poporului român de-a lungul secolelor și în contemporaneitate, relevînd marile adevăruri raportate și la istoria Europei și a lumii. „O importanță deosebită prezintă dezvoltarea gindirii și cercetării în domeniul științelor istorice — spunea secretarul general al Partidului Comunist Român, tovarășul Nicolae Ceaușescu.—Aceasta cu atît mai mult cu cît în prezent, în lume se formulează tot felul de interpretări dena- turate, falsificatoare ale unor procese și realități istorice, în scopul justi- ficării unor stări de lucruri inechitabile atît din trecut cît și din prezent” 29. Este un imperativ o asemenea gîndire și o astfel de cercetare istorică pentru a contribui cît mai activ lucrările de istorie la cunoașterea sedi- mentării, în diferite epoci, a unei ordini caduce, întemeiată pe hegemo- nismul țărilor dezvoltate, și adîncirea sărăciei țărilor ținute în subdez- voltare, dar și pentru așezarea unor noi rînduieli în lume corespunzătoai o intereselor tuturor popoarelor. Nicolae Ceaușescu, Cuolntare Ia cea de-a 35-a aniversare a Academiei,,Ștefan Gheorghiu’', tn „Sclnteia” nr. 10. 141 din S^^dâfcforomanica.ro 21 ARGUMENTELE ISTORIEI PENTRU O NOUA ORDINE ECONOMICA 187 AEGUMENTS DE L’HISTOIRE POUE UN NOUVEL ORDEE Economique et politique International RfiSUMfî Le jugement de l’histoire comporte aussi les verdicts. L’un des verdicts de l’histoire contemporaine porte sur la liquidation des facteurs qui ont empechfe dans le passfe et ă une fetape plus recente de nombreux pays et peuples du monde d’accfeder ă la place qui leur fetait due de par leur passfe et leur present, de par leurs richesses matferielles et spirituelles, de par leurs idfeaux. L’expferience historique du peuple roumain s’ajoute aux multiples expferiences d’autres peuples qui ont connu le joug accablant de la poli- tique d’oppression exercfee par les grands empires ou les grandes puissances qui devaient leur prospferitfe ă l’exploitation des pays dominfes, souvent effectivement occupfes. Les pays capitalistes avancfes ont freinfe le dfeveloppement de l’in- dustrie roumaine, ont dfeterminfe un dfeveloppement lent et unilateral de l’feconomie naționale, pour maintenir la Roumanie en tant que dfebouchfe et source de matiferes premiferes. L’industrie pfetrolifere roumaine constituait non seulement une source de satisfaction, ă des prix extremement bas, des besoins en energie d’Amerique, d’Angleterre, d’Allemagne et d’autres pays, mais aussi le domaine d’affaires onereusses sur le compte de pays petits maintenus dans la tenaille des intferets et conflits des grandes puissances. Pendant la pfe- riode de domination fetrangfere en Roumanie — declarait le prfesident de la Roumanie, Nicolae Ceaușescu — on a ravi au peuple roumain, sous difffe- rentes formes, des valeurs se montant ă 14.000 tonnes d’or environ. Com- plfeter ce tableau par la mise ă jours des faits, donnfees et documents de l’histoire signifie faire le sfevfere rfequisitoire de l’injuste balance par la- quelle un groupe de puissances superdfeveloppfes, aux dfepens de la grande des peuples, ont pesfe et imposfe les lignes de l’ordre dans le monde. Nous avons atteint ă un tournant dfecisif de l’histoire ou il s’impose d’ouvrir i toutes les nations de larges perspectives vers le progrfes gfenferal du monde. Les arguments de l’histoire prouvent que les rapports entre les Etats grands et pays dfeveloppfes et sous-dfeveloppfes, l’orde qui gouverne ces rapports doivent etre rfeconsidferfes de fond au comble. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro ROMÂNII ȘI PRIMELE PROIECTE DE CONSTRUIRE A CANALULUI DUNĂRE-MAREA NEAGRĂ (1838-1856) DE PAUL CERNOVODEANU Tratatul de pace de la Adrianopol încheiat la 2/14 septembrie 1829 între Rusia și Imperiul otoman a contribuit, prin unele prevederi ale sale, la sporirea gradului de autonomie al principatelor dunărene, iar prin desființarea monopolului economic impus de Poartă s-a ajuns la o certă liberalizare a comerțului lor exterior. Rezultatele s-au putut con- stata și din crearea în Țara Românească și Moldova a unor flote naționale de comerț, care, din 1834, încep să străbată Dunărea și chiar să iasă la mare sub pavilion propriu. Porturile Galați și Brăila cunosc, în mod firesc, din această epocă o mare dezvoltare, devenind principalele centre ale schimbului cu caracter internațional. Cu toate premizele favorabile create principatelor, totuși în calea desfășurării unei activități economice nestînjenite mai dăinuiau încă multe piedici, rezultînd nu numai din dublul regim de dominație exercitat asupra lor de Imperiul țarist și Poarta otomană, dar și din antagonismul existent între marile puteri în legătură cu regimul de navigație al Dunării și ieșirea la Marea Neagră. Din pricina faptului că Rusia domina, după tratatul de la Adria- nopol, gurile Dunării — controlînd astfel sectorul economic și strategic cel mai important al fluviuluiiar Austria și după aceea Anglia au con- curat-o puternic, desfășurînd un trafic intens pe această mare arteră de comunicație europeană spre a exploata resursele naturale ale principa- telor și a-și plasa produsele manufacturate, a rezultat o anumită depen- dență a comerțului exterior al Moldovei și Țării Românești față de inte- resele puterilor străine și reglementările încheiate între ele. De aceea, principatele au trebuit să ducă o politică suplă față de concu- rența evidentă pe care le-o făceau în regiunea pontico-danubiană flotele comerciale ale puterilor străine, îndreptîndu-și eforturile spre dezvoltarea Galaților și a Brăilei pentru ca aceste porturi să canalizeze și să absoarbă în vistieria țărilor române o parte a cîștigurilor rezultate de pe urma in- tensului trafic internațional desfășurat pe Dunăre 1 2. Astfel se explică cum 1 Karl Marx caracteriza astfel poziția Rusiei țariste: „cine ține în miinile sale gurile Dunării e stăpln pe Dunăre — această cale spre Asia — și implicit pe o mare parte din comerțul Elveției, Germanici, Ungariei, Turciei și mai ales al Moldovei și Valahiei” (K. Marx — F. En- gels, Opere, Edit. politică, voi. 9, București, 1959, p. 418). 2 Felix Colson, De Mat prisent et de l’avenir des Principautis de Moldavie et de Valachie ..., Paris, 1839, p. 221. Vezi pentru traficul internațional din cele două porturi dunărene româ- nești în această perioadă Constantin Bușe, Orașul port Galați între 1837 și 1847 în „Analele Universității București”, Istorie, 20, 1971, nr. 1, p. 74 — 96 și Sergiu Columbeanu, Date inedite privind traficul maritim la Brăila după tratatul de la Adrianopol (1829) în Sub semnul lui Clio Omagiu acad, prof. Ștefan Pascu, Cluj, 1974, p. 239 — 244. ..REVISTA DE ISTORIE”, Tom. 29. nr. 2. p. 189-209. 1978 www.dacoromanica.ro 190 PAUL CERNOVODEANU 2 autoritățile din Țara Românească și Moldova au reacționat, în general, favorabil la hotărîrea Austriei de a extinde în 1834 ruta vaselor primei companii de navigație cu piroscafe și pe Dunărea maritimă („Erste Kai- serlich-Konigliche Donau-Dampschiffahrts Gesellschaft”) la inițiativa omu- lui politic și economist maghiar contele Istvân Sz^chenyi (1791—1860) 3 4. Presa din Moldova și Țara Românească („Buletin. Foae oficială”, „Curierul Românesc”, „Cantor de Avis și Comers”, „Albina Românească” ș.a.) dai' și cea românească din Transilvania (în special „Gazeta de Transil- vania” la Brașov) animată îndeosebi de figuri luminate, cu influență asupra opiniei publice din țările române, ca Ion Eliade Rădulescu, Gheorghe Asachi, Gheorghe Barițiu, Zaharia Carcalechi ș.a. a inserat în coloanele ei numeroase știri cu privire la avantajele rezultate — în parte — și pentru români de pe urma navigației vaselor cu aburi străine pe Dunăre și în Marea Neagră, scurtînd legătura cu Europa centrală și Orient și făcînd să beneficieze prin comerțul de tranzit sau cel direct, porturile fluviale românești *. Inițiativa austriacă — încurajată pînă la un punct de Anglia și Franța — nu a fost însă privită cu ochi prea buni d • cabinetul de la St. Petersburg, care vedea în sporirea traficului din regiunea pontico-danu- biană și dezvoltarea porturilor de la Brăila și Galați o periclitare a comer- țului exterior desfășurat la Odesa și în celelalte centre din peninsula Crimeea4bi8. De aceea fără a recurge la măsuri directe, Rusia a început să dea dovadă de o oarecare rigiditate în privința traficului internațional de pe canalul Sulina, instituind la 7 februarie 1836 o carantină în insula Letea din deltă 5 — unde vasele trebuiau să facă popasuri prelungite —, 3 Acesta a sosit chiar Intr-o vizită la București — după cum informa consulul austriac Casimir von Timoni pe cancelarul Mctternich la 13 oct. 1834 — spre a discuta cu fratele domni- torului, marele vornic Mihalache Ghica, problemele navigației pe Dunăre afectind teritoriul principatului muntean (Ed. de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, voi. XXI, îngrijit de I. Nistor, Buc., 1942, p. 577, doc. CDXCVI). Obiectul negocierilor și rezultatele obțint te au fost date publicității de contele Szâchcnyi Intr-un articol apărut In presa maghiară, tradus și de Zaharia Carcalechi in „Biblioteca Românească”, Buda, partea IX-a (1834), p. 25 — 32 sub titlul Scrisoarea despre Corăbierea cu aburi (vapoare) din București 13 oct. 1834, unde se relatau impresiile favorabile ale autorului și dorința sa de a dezvolta prietenia și legăturile comerciale Intre Ungaria și Țara Românească. Mai vezi și Istvân Vajna, Sz&henyi 8s a magyar gdzhajâzâs (Szâchenyi și navigația maghiară cu vapoare cu aburi), In „Magyar Kdzlekedâsi Szcmle”, III (1941), nr. 3-4, p. 40-43. 4 Compania organizase două curse regulate pe traseulDunărea —Marea Neagră de-a lungul teritoriului românesc, prima deservind In 4 zile la ducere și 5 1/2 zile la Întoarcere ruta Cladova- Brăila—Galați prin vasele „Argo” (50 de cai putere) și „Pannonia” (36 cai putere, iar cea de a doua asigurată de vasul „Ferdinand I” (100 cai putere), Intre Galați—Sulina —Varna—Con- stantinopol (2 1/2 zile atlt la ducere cit și la Întoarcere) cf. explicațiilor figurlnd In Carte du cours du Danube / depuis Ulm jusqu’ă son embouchure dans la Met Noire / ou / Guide de voyage ă Consianiinople I sur le Danube /avec indication de toutce qui a rapport / â la Navigation des Pyroschaphes / sur cette route / Vienne, chez Artaria & Compagnic /1837 / (1 foaie colorată, 73 X 51 cm.) (Biblioteca Academiei R.S.R., Cabinetul de hăr[l și atlase, cota H270 —D VI1). Pentru istoricul Companiei (Înființată la 13 martie 1829 la Viena) și activitatea ei plnă la răz- boiul Crimeii vezi mai ales , * , 125 Jahre Erste Donau-Dampfschiffahrtsgesellschaft 1829— 1954, Wien, 1955, p. 9—28 și Virginia Paskaleva, IIapajc.&nomo njiaeane no doMuta flynae do KpuMCKama. Borna (Navigația la Dunărea de Jos Înaintea războiului Crimeii) In „Studia Balcanica”, Sofia nr. 2, 1970, p. 281—298. 4bis pentru care vezi, mai ales V. Zagoruiko, Ho cmpaHuyaM ucmopuu Odeon u OdeușuHU, voi. I, Odesa, 1957, și V. A. Zolotov, BneiuuM mopzoeM kmchou Poccuue nepeou nojweu.HH XIX sena, Rostov, 1963, etc. 3 Vezi corespondența din „Journal d’Odessa” reprodusă In „Curierul Românesc,”, IV 1838), nr. 47, p. 2-3 și „România”, București , I (1838), p. 953-954. www.dacoromanica.ro 3 ROMANII ȘI CANALUL DUNARE-MARBA neagra 19f și percepînd chiar taxe spre a-și compensa, parțial, deficitul; pe de altă parte, prin neasigurarea de către autoritățile țariste în condiții corespun- zătoare a menținerii navigabilității canalului Sulina6 spre a înlătura depunerile continue de mîl și nisip, posibilitățile de navigație a vaselor străine de tonaj mare, sau chiar mediu, au fost mult stînjenite și uneori chiar împiedicate. De aceea compania austriacă interesată în transpor- turile din regiunea pontico-danubiană a încercat să recurgă la o altă solu- ție ; s-a opinat, astfel, pentru punerea în practică a unui proiect tehnic destul de îndrăzneț și anume la scurtarea navigației pe Dunăre cu ocolirea- regiunei periculoase a deltei, prin legarea fluviului cu Marea Neagră prin- tr-un canal artificial săpat în partea cea mai îngustă a istmului dobrogean, anume între Easova sau Cernavodă (Bogaz Kbi în denumirea turcească} și Constanța (Kiistendje). Acest proiect, care începe a fi discutat și pre- zentat opiniei publice internaționale prin intermediul rapoartelor sau publicațiilor a diferiți diplomați sau autori occidentali după 1834, pornea însă de la premizele eronate a existenței în antichitate al unui al patrulea braț dispărut al Dunării sau al unui pretins canal tăiat de împăratul Traian de-a lungul istmului dobrogean paralel cu fortificațiile romane atribuite aceluiași monarh și cunoscute în literatura de atunci sub numele de valul lui Traian, canal care ar fi unit regiunea Cernavodei cu a Constanței, trecînd și prin mijlocul lacului Karasu 7. De altminteri, după cum s-a demonstrat de curînd în istoriografia noastră, a existat pînă la sfîrșitul secolului al XVIII-lea un canal de proporții modeste, amenajat de mîna omului, numit „Laman” și destinat unor ambarcațiuni mici, ce unea apele Dunării din zona Cernavodei cu Marea Neagră, dar care nu ieșea la țărmul mării în zona Constanței, ci mai la nord, în spre portul dispărut de la Karaharman (la nord de capul Midia), alimentîndu-se și din apele lacurilor Karasu, Gurgalîc și Tașaul 8. Ignorînd direcția corectă a fostului canal, astupat și părăsit în porțiunea cuprinsă între lacul Karasu și litoral, proiectanții străini din secolul al XlX-lea — ca și alți diplomați, 6 Singurul canal accesibil navigației internaționale, deoarece brațul Chilia era afectat in întregime transporturilor cu vasele rusești iar Sf. Gheorghe — prea puțin amenajat pentru un trafic de amploare — , cf. Patrick O’Brien, Journal of a residence in the Danubian Princi- palities in the autumn and ivinier of 1853, London, 1854, p. 10—11. 7 Vezi, de pildă, relatările unor călători străini ca acelea ale publicistului englez James Bailie Traser (martie 1837) (Narraiive of the Residence of the Persian Princes in London, in 1835 and 1836 ... voi. II, London, 1838, p. 306—307); medicului german E. Zachariă (august 1838) (Reiese in der Orient in den Jahren 1837 und 1838 ..., Heidelberg, 1840, p. 325); povesti- torului danez Hans Christian Andersen (august 1841) (Eines Dichters Bazar, voi. II, Leipzig, 1843 ; Eugen I. Păunei, Viața și opera lui H. C. Andersen și trecerea lui prin România in 1841, București, 1930, p. 27); profesorului german Karl Koch (iunie 1843) (Wanderungen im Oriente u'ăhrend der Jahre 1843 und 1844, voi. I, Weimar, 1846, p. 107 — 108; literatului francez vicontele Alexis de Valon (1843) (Une annâe dans le Levant, tome II, Paris, 1846, p. 182); căpitanului englez Edmund Spencer (1850) (Travels in European Turkcy in 1850 ..., voi. II, London, 1851, p. 404 — 405; eadern, Turkey Russia, the Black Sea and Circassia, London, 1854, p. 86—87); corespondentului de presă belgian O. Squarr (1854) (La guerre europienne contre la Russie ..., Bruxelles, 1854, p. 78 — 79); turistului francez J. D. de Bois-Robert (1855) (Nil et Danube. Souvenirs d'un touris- te... Paris, 1855, p. 317) etc. 8 Tudor Mateescu, Din geografia istorică a Dobrogei: canalul Laman In ,.Revista Arhi- velor”, anul LII (1975), voi. XXXVII, nr. 1, p. 36—41. www.dacoromanica.ro 192 PAUL CERNOVODEANU 4 publiciști sau scriitori occidentali care s-au preocupat de problemă9 — — au emis considerații eronate în privința posibilităților tehnice de rea- lizare a canalului în regiunea Cernavodă-Constanța, păcătuind prin exa- gerări atît în privința facilității cît și a dificultăților prezentate de exe- cutarea sa. Dacă un diplomat entuziast ca baronul francez Charles de Bois le Comte, emisar în Orient, emitea părerea într-un raport înaintat la 15 mai 1834 că „ce canal serait certainement un des plus avantageux qui peut etre ex6cut6 dans le monde et son exâcution ne serait pas tr6s dis- pendieuse”, constituind „un moyen plus efficace d’affranchir l’embou- chure du Danube et... s’ouvrir, en meme temps, une voie plus sure et plus courte vers Constantinople10”, în schimb ofițerii de stat major pru- sieni aflați în serviciul Turciei, în frunte cu viitorul mareșal Helmuth von Moltke și baronul Karl von Vincke Olbendorf, în urma prospecțiu- nilor efectuate pe teren în octombrie-noiembrie 1837, exprimau un aviz net negativ11; părerea lor a fost de altfel împărtășită mai tîrziu și de o serie de alți specialiști militari, recrutați din marina sau armata de uscat britanică, mai ales in timpul războiului Crimeii12 ca și de alți diplomați și publiciști, îndeosebi englezi și francezi, din intervalul 1838—1856 13. Totuși, în 1838 acționînd și în sensul exercitării unei presiuni asupra cabi- netului de la St. Petersburg spre a-1 determina să-și modifice atitudinea cu privire la navigația internațională prin gurile Dunării, compania aus- triacă de vase cu aburi — cu sprijinul cancelarului Metternich și ajutorul ’ în rindul susținătorilor proiectului de construire a canalului amintim pe publicistul francez Saint-Marc Girardin (oct. 1836) (Souvenirs de voyages et d’etud s, \ol. I, Paris, 1852, p. 232 — 233); pe medicul german August Griesebach (aprilie 1839) (Reise durch Rumelien und nach Brussa in Jahre 1839, voi. I, Gottingen, 1841, p. 24); pe scriitorul francez Xavier Marmier (1846) (Du Rhin au Nil. Souvenirs de Voyage, voi. I, Paris, 1846, p. 316); pe publicistul englez Laurence Oliphant (1852) (The Russian shores of ihe Black Sea in ihe autumn of 1852, Edinburg and London, 1853, p. 349) In afara menționaților J. B. Fraser (scrisoare inedită din 12 iulie 1853 la Bodleian Library, Oxford, The Clarendon Papers, , ,Turkey-Greece, 1853”, Ms. Clar. Dep. c. 10, f. 209—213, semnalată prin amabilitatea cercetătorului Trevor J. Hope), E. Zacha- riă, H. C. Andersen, K. Koch, Al. de Valon și E. Spencer (In lucrările amintite la n. 7). 10 E. de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, voi. XVII, București, 1913, p. 381, doc. DXVI. 11 H. v. Moltke, Briefe uber Zustănde und Begebenheiten in der Turbei aus den Jahren 1835 bis 1839, Berlin, Posen u. Bromberg, 1847, p. 162 — 167 și p. 421—423 și Karl Friedrich Ludwig von Vincke Olbendorf, Das Karassu That zwischen der Donau unterhalb Rassova und dem Schivarzen Meere bei Kiistendschi, in „Monatsberichte liber die Verhandlungen der Gesellschaft fur Erkunde zu Berlin”, I (1840), nr. 10, p. 179 — 186. Mai vezi și M. lonescu Dobrogeanu, Valea Carasu In „Buletinul Societății ... române de geografie”, XXXVII (1916 — 1918), p. 118 și T. Mateescu, op. cit., p. 41. 12 Ca de pildă Adolphus Slade, ofițer de marină (1838), (Travels in Germany and Russia ; including a Steam Voyage by ihe Danube and ihe Euxine from Vienna io Constantinople in 1838 — 39, London, 1840, p. 191 — 195; căpitanul de marină T. Spratt (1854) (Route betiveen Kus- tendji and ihe Danube by ihe Kara-Su and Yeni-Keui Valleys, ivith observations on ihe Naviga- tion of ihe Kara-Su Lakes and their Origin tn “Journal of Geographical Society”, XXVI, 1856, p. 203 — 210), It-colonelul M. A. Biddulph din armata de uscat (1855) (Constantin J. Băicoîano, Handelpolitische Bestrebungen Englands zur Erschliessung der unteren Donau..., Miinchen, 1913, p. 10). 13 Din rîndul cărora amintim pe consulul britanic In principate Robert Gilmour Col- quhoun (raport către Foreign Office din 17 oct. 1839 la P.R.O., F.O., dos. 78/363, f. 110 — 115, parțial publicat fără numele autorului și dată, de jurnalistul Patrick O’Brien, op. cit., p. 32 — 38), pe publicistul francez Xavier Hommaire deHell(oct. 1846) (Voyageen Turquie el en Perse..., voi. I, Paris, 1854, p. 178) pe medicul francez de campanie F. Quesnoy (1854) (La Dobrudja. De Varna i Custenje în „L’Illustration. Journal universel”, Paris, (1854), voi. XXIV, nr.605 (30 sept.), p. 235 — 236), pe vice-consulul britanic la Galați, Charles Cunningham (raport inedit din 15 august 18551a P.R.O., F.O., dos. 78/1101, f. 102-106 v°) etc. www.dacoromanica.ro 5 ROMANII ȘI CANALUL DUNARE-MAiREA NEAGRA 193 financiar promis de bancherii Rotschild și Șina din Viena14 — a încercat t>ă inițieze tratative cu Poarta otomană în vederea obținerii unui firman din partea sultanului Mahmud al II-lea pentru săparea unui canal arti- ficial între Dunăre și Marea Neagră pe linia Rasova sau Cernavodă— Constanța; se urmărea astfel, prin evitarea căii deltei fluviului, în afara facilitării transportului și o substanțială reducere a distanței între Viena și Constantinopol. Deoarece problema preocupa îndeaproape și principatele Moldova și Țara Românească — deși nu li se ceruse avizul și nu fuseseră consul- tate de marile puteri, în pofida intereselor lor directe afectate în această zonă, după cum o mărturiseau în 1839 și 1843 publiciștii francezi Colson și de Valon 15 — presa românească, expunînd punctele de vedere ale ini- țiatorilor proiectului, însoțite uneori de comentarii proprii, își informa regulat cititorii asupra evoluției situației. Astfel „Curierul românesc” nr. 52 din 1838 anunța cum „Compania rigală și privileghiată cu navigația cu vapor asupra Dunării” urma să obțină de la Poartă autorizația de a săpa un canal „în preajma Varnei, în linia Constanței și a Rusciukului”, — pe unde se credea că el existase în vremea împăratului Traian — spre a scurta astfel drumul de la Viena cu trei zile1S. Știrea era reluată și de „Gazeta Transilvaniei” 17 ca și de „Cantor de Avis și Comers” nr. 30 din 14 noiembrie 1838 care transmitea opinia „Gazetei de Dhsseldorf” ce punea în legătură acest proiect „cu tractatul de comerț făcut între Austria și Englitera”, politica acesteia din urmă „nefiind cu totul străină la în- treprinderea unei navigații cu vapor pe Dunăre” 18. Același ziar, în nr. 14 Vezi raportul Înaintat din Galați la 5 noiembrie 1838 dc agentul Sardiniei, Bartolomeo Gcyniet, către contele Clemente Solaro Della Mărgărită (D. Bodin, Documente privitoare la legăturile economice dintre principatele române ți regatul Sardiniei, București, 1941, p. 49, doc. 22); cf. și T. Mateescu, op. cit., p. 41. 16 F. Colson opina : „Pour feviter Soulina, seule embouchure navigable du Danube, oii la Russie, sous le pretexte des quarantaincs, fait hfeler Ies bâtiments qui entrent dans le fleuve ou qui cn sortent ... oii le lit du fleuve n’a plus que sept ou huit pieds de profondeur et est mftrne quclquefois impracticable..., on a pensfe sferieusement au projet de rouvrir l’anciennc bouche ( I) du Danube de Rissova â Kustendji sur la mer Noire ... et d’fetablir un canal ”qui „abrtgerait de cent cinq milles la traversfee de l’embouchure du fleuve â Constantinople. II est incontestable que la Moldo-Valachie doit lire maitresse de ce canal... ce dfebouchi est nfecessaire pour dăfcndre l’indipendance aussi bien des Seiviens que des Moldo-Valaques et pour facilitcr la r6g6n6ration des rayas de la Bulgarie (De l’itat prîsent et de l’aoenir des Principautes ..., p. 222—223). La rîndul său Al. de Valon remarca : „Pour dejouer Ies calculs du cabinet dc P6tei- sbourg et le faire se repentir de son manque de foi aux traitfes, il suffirait de creuser de nouveau le canal de Trajan de Czernavoda ă Kustendjfe ... Le Danube offrirait au commerce la plus bclle voie qui soit ouverte aux produits de l’Europc centrale vers la Mer Noire ct l’Asie. Par lă s'ecouleraient Ies bles de la Valachie ct de la Moldavie, qui soni de 20 pour 100 meilleur mardii que Ies grains d’Odessa, et ceux de Tcmesvar, qui rendus ă la mer Noire, seraient encorc d’un dixibme moins chers que ceux de la Moldavie (Une annie dans le Levant, tome II, p. 184). 16 Anul IX (1838), nr. 52, p. 1 (corespondență din Constantinopol 16 oct.). ” Anul I (1838), p. 66. 18 Anul I (1838), nr. 30, p. 117. într-adevăr prin prevederile art 4 al tratatului de comerț și navigație Încheiat la 3 iulie 1838 de Imperiul habsburgic cu Anglia, toate vasele austriece cu Încărcătură venind din porturile dunărene pină la Galați erau admise In porturile britanice, după cum și produsele engleze Încărcate pe nave proprii ce utilizau calea dunăreană se bucurau de același regim preferențial In Austria (cf. L. Bădulescu, Gh. Canja, E. Glaser, Contribuții la studiul istoriei regimului internațional de navigație pe Dunăre ..., București, 1957, p. 103 — 104). Acest tratat prin care cele două puteri Își reglementau traficul navelor lor pe Dunăre, constituia desigur un avertisment la adresa cabinetului de la St. Petersburg, ostil comerțului exercitat dc www.dacoromanica.ro 194 PAUL CERNOVODBANU 6 33 din 25 noiembrie, reproducea știrile primite de la Constantinopol, potrivit cărora investigațiile pe teren — desigur ale misiunii prusiene Moltke-Vincke — dăduseră rezultate negative, dar în pofida lor Compa- nia austriacă a contelui Szâchânyi ar fi obținut — după informații care nu s-au dovedit exacte — un firman prin care era împuternicită de înalta Poartă cu „deschiderea acestui mijloc de comunicație”, susținîndu-se chiar că lucrarea ar urma să înceapă „în primăvara viitoare”; după pă- rerea exprimată acolo, deschiderea canalului ar aduce „însuflețirea la lucrare <în sens de exploatare = n.n.> și dezvoltarea bogățiilor în pro- vințiile acelea pe unde se va face acest dram” * 19. Proiectul însă n-a primit avizul favorabil al Porții și pentru această atitudine de refuz, unii diplo- mați și publiciști occidentali au acuzat cabinetul de la St. Petersburg că prin măsuri de corupție și intimidare ar fi determinat pe dregătoiii turci să respingă propunerile companiei austriece20 *. Concomitent cu tentativa deschiderii unui canal între Cernavodă— Constanța, a circulat în această epocă și ideea construirii unei căi ferate pe același traseu, opinie împărtășită de mai mulți observatori străini Despre acest proiect — eșuat la rîndul său — își informau cititorii „Gazeta de Transilvania” 22 * , „Cantor de Avis și Comers”2S, „Albina Româ- nească” 24 și „Curierul românesc” 25 pe anul 1839, anunțîndu-se pînă în cele din urmă, că acest plan „nu se va putea realiza decît peste cîțiva ani cu aprobarea Porții” 26. concurenții austrieci și englezi in această regiune, dar in aceeași măsură leza și suveranitatea Turciei, ca și a principatelor, de ale căror interese nu ținea scama. De aceea ,,Gazeta de Tran- silvania” comentlnd intr-un articol tipărit in 1841 clauzele art. 4 ale susamintitului tratat, sc Întreba — pe bună dreptate — : „Oare va fi in stare numitul tractat a pricinui o Înmulțire și a marinei moldo-românești ca și românii să ajungă a veni tn comunicație mai de aproape cu Anglia?” (Anul IV, 1841, p. 128). 19 Anul I (1838), nr. 33, p. 129. 90 într-un raport din 20 sept. 1838 către Foreign Office consulul britanic in principate Colquhoun relata,, when the project of the Canal was mentioned tothe Emperor Nicolas <țarul Rusiei = n.n.>, his characteristic reply was :,,11 nous en coâtera quelques pas de plus â faire” (P.R.O., F. O., dos. 78/336, f. 136 v°). Pentru temerile arătate de turci față de guvernul țarist, vezi și afirmațiile lui Al. de Valon (op. cit., II, p. 185), Ed. Spencer (Traoels ..., p. 404; Tur- key ..., p. 87) etc. 91 Vezi in acest sens relatările consulilor britanic și francez la București, Colquhoun și Chateaugiron, către oficialitățile din capitalele respective, din 12 și 13 aprilie 1839 (P.R.O., F.O., dos. 78/363, f. 28 — 30 v°; M.A.E., Paris, Archives diplomatiques, Correspondance commer- ciale Bucarest 1836—1340, tome 7, f. 288 v° —289). Susținători ai proiectului de cale ferată s-au dovedit a fi și prințul Hermann von Piickler-Muskau (septembrie 1839) ( Briefwechsei und Tagebăcher des FQrsten Hermann d. P&ckler-Muskau, ed. Ludmilla Assing-Grimclli, voi. IX,, Hamburg, u. Berlin, 1876, p. 93 ; E. I. Păunei, Călătoria pe Dunăre a prințului prusian Hermann Piickler-Muskau acum o sută de ani, in Omagiu lut Ion I. Nistor 1912 — 1937, Cernăuți, 1937, p. 646), scriitorul danez Andersen in 1841 (E. I. Păunei, Viața și opera lui H. C. Andersen ..., p. 27) precum și publicistul francez X. Hommaire de Hell in 1846 (,,... un chemin de fer con- viendrait parfaitement ... et par ce moyen, la possession russe des embouchurcs du Danube serait ă peu prfes annu!6e, Ibralla et Galatz dirigeant droit sur Cusiendjeh toute leur forte part d’exportation”, cf. Voyage en Turquie..., I, p. 178). 99 Anul II (1839, supl. nr. 13, p. 54. 93 Anul II (1839), p. 290. 99 Anul X (1839), p. 100. 95 „Curierul românesc”, X (1839), p. 225. 99 Ibidem. www.dacoromanica.ro 7 ROMANII ȘI CANALUL DUNÂRE-MAREIA NEAGRA 195 Spre a-și asigura totuși un trafic comercial nestînjenit pe Dunăre și o legătură mai lesnicioasă cu Marea Neagră, Compania de navigație a contelui Szdchenyi a fost autorizată de guvernul austriac în 1839 ca vasele ei să ocolească ruta Sulinei și să asigure transportul mărfurilor și al pasagerilor între Viena și Constantinopol printr-o transbordare pe uscat de-a lungul istmului dobrogean 27. O cursă pleca de la Cladova pînă la Cernavodă iar de acolo transportul se efectua cu căruțele și trăsurile în 7—8 ceasuri pînă la Constanța, unde avea loc reîmbarcarea pe un alt vas spre Constantinopol; același itinerar era urmat și în sens invers. Acest mod de călătorie a fost făcut cunoscut și în ziarele românești ,,Gazeta de Transilvania” 28, ,,Dacia literară” 29 și „Cantor de Avis și Comers” L0 și descris — cu amănunte pitorești — într-o serie de relatări ale călători- lor străini31 sau a agronomului Ion lonescu de la Brad 32. întreprinderea nu s-a dovedit însă rentabilă din pricina numărului scăzut de pasageri, costului ridicat al transportului și condițiilor precare de acostare oferite navelor de rada neamenajată a portului Constanța, încît Compania de navigație austriacă a fost nevoită să renunțe după patru ani la acest traseu. „Vestitorul românesc” într-un număr din 1844 amintea că deficitul Com- paniei se soldase în 1842 la 243 585 florini iar în anul următor la 150.953 ; în felul acesta Compania a suprimat transbordarea de-a lungul istmului dobrogean și a înființat o cursă Brăila—Constantinopol33. Dar în cursul anului 1844 — datorită și faptului că împotmolirea canalului de la Sulina se accentuase, adîncimea lui reducîndu-se de la 13—14 picioare cît avea în 1836, la 7 1/2—9 iar cabinetul de la St. Peter- sburg nu manifesta suficient interes în dragarea lui34 — guvernul austriac 27 Vezi amintitele rapoarte ale lui Colquhoun și Chateaugiron din 12 și 13 aprilie 1839 (cf. supra nota 21), precum și acel al consulului francez Huber din Iași din 27 mai 1839 (M.A.E., Paris, Arch. diplom. Corresp. Commerciale Jassy 1337 — 1841, tome 3, f. 286 — 286 v°). în urma j călătoriei efectuate In Dobrogea de Colquhoun In oct. 1839, el a ridicat chiar o schiță a drumului dintre Cernavodă și Constanța (Seclion of Boad from Tchernovoda to Kustendji, P.R.O., F.O., dos. 78 363, f. 130—131). Despre greutățile acestui traseu, cf. și relatările consulului austriac Timoni din 22 martie 1839 (cf. E. de Hurmuzaki, Documente privitoare la isloria românilor, voi. XXII Îngrijit de I. Nistor, București, 1946, p. 101 — 102, doc. CUI). 28 Anul III (1810), p. 41. 88 Anul I (1840), p. 306. 30 Anul IV (1840), p. 231 și V (1841), p. 119-120. 31 Ca de pildă scriitorul Andersen In 1841 (E, I. Păunei, op. cil. p. 25 — 29), turistul scoțian Robert Arkley In mai 1842 (E. D. Tappe, English-speaking travellers by boal on the lower Danube In ,,Bulletin de l’Association Internationale d’fîtudes du Sud-Est Europâen”, Bucarest, IX (1971), nr. 1 —2, p. 38), pastorul anglican George Fisk In septembrie 1842 (A pastor’s memorial... ivilh brief notes of a route through ... Conslanlinople and up the Danube, London, 1843, p. 440), profesorul german Karl Koch In iunie 1843 (Wanderungen im Oriente ..., voi. I, p. 107 — 110), autorul dramatic austriac Franz Serafim Grillparzer in septembrie 1843 (Tagebuch auf der Beiscj nach Griechenland, ed. A. Sauer, Wien, voi. 11/11, p. 34; E. Păunei, Calea dunăreană și dobro- geană a lut Grillparzer in anul 1843 In ,,Analele Dobrogei”, XVI (1935), p. 114) și publicistul francez de Valon, tot In 1843 (Une annde dans le Levant ..., II, p. 178 — 186). 33 Vezi scrisoarea adresată lui Ion Ghica din Vama la 20 aprilie 1850, cf. Victor Slăvescu, Corespondența intre Ion lonescu de la Brad și Ion Ghica 1846 — 1874, București, 1943, p. 54, doc. IX. 33 Anul VIII (1844), p. 106. 38 J. F. Neigebaur, Die Moldau-Walachen ader Bomanen und der Bussische Schulz, Breslau, 1855, p. 63 — 64, Totuși Rusia semnase cu Austria convenția de la St. Petersburg din 25 iulie 1840 prin care recunoștea principiul libertății de navigație pe Dunăre pentru toate pavilioanele (art. 9) și se Îndatora In același timp să ia măsurile corespupzătoare pentru Întreținerea canalului www.dacoromanica.ro S-e. 1007 196 PAUL CERNOVODEANU 8 a făcut o nouă tentativă de a relua problema tăierii unui canal între Dunăre și Marea Neagră pe ruta Cernavodă sau Easova—Constanța. în acest sens a fost trimis într-o nouă misiune exploratorie inginerul constructor militar, colonelul baron Karl von Birago (1792—1845) 85 cu sarcina de a face prospecțiuni pe teren. Anunțînd acest eveniment, „Gazeta de Transilvania” din 9 octombrie 1844 făcea următoarele comentarii: „Des- chiderea unui asemenea canal ar avea un nespus de mare interes pentru corăbierea pe Dunăre, mai ales că prin acela s-ar putea încungiura primejdioasa și încă pînă acum necurățita Sulina, iar pe de altă parte s-ar cîștiga și o iuțeală în corăbiere. Ce e drept, Brăila și Galațiul prin aceea ar perde mult din comerciul ce-1 fac astăzi, dar în locul acelora s-ar ridica Călărașul, Silistra, Șiștovul, Giurgiu, Rusciuc și alte cetăți românești și bulgărești ce se află pe marginea Dunării. La negoțul ce se face pe Dunăre se împărtășesc mai toate națiile din Europa, prin urmare înființarea acestui canal proiectat se poate privi ca un lucru de obște interesetoriu și greutățile ce i s-ar ivi înainte, ar trebui să se șteargă cu puteri într-unite” 86. în numărul din 30 noiembrie, „Gazeta de Transil- vania” revenea cu precizări informînd cititorii că cercetările efectuate de colonelul von Birago „nu s-au mărginit numai în planul pentru croirea unui canal pe la Kiostenge, ci totodată și în căutarea de s-ar putea curăți și îndrepta patul Dunării pe la Sulina” * 36 37; în numărul din 4 decembrie același ziar reproducea declarațiile amintitului ofițer superior austriac potrivit cărora lucrările canalului de la Constanța n-ar costa mai mult de 3 milioane și jumătate florini și că debitul Dunării n-ar fi afectat înspre vărsare — spre a da pretext de opoziție Rusiei — deoarece canalul s-ar putea alimenta și din apa unor cursuri de rîuri locale 38. Informațiile pri- vitoare la noua tentativă austriacă de a tăia istmul dobrogean au fost difuzate și în presa din principate, în coloanele ziarelor „Albina Româ- nească” 39, „Curierul românesc”40 și „Vestitorul Românesc”41 pe anul 1844. Dar și acest proiect a fost abandonat din pricina dificultăților tehnice și în primul rînd de acelea legate de amenajarea corespunzătoare a instalațiilor portuare ale Constanței42, cu totul deficitare unui trafic comercial internațional de amploare. de la Sulina, prin lucrări de dragare și să clădească un far, acțiuni pentru care s-a convenit să perceapă o taxă Iu valoare de 4 piaștri spanioli sau taleri de fiecare corabie austriacă ce ieșea din Dunăre în largul mării; o convenție similară a fost încheiată de Rusia și cu Marea Britanie la 11 ianuarie 1843, cf. L. Bădulcscu, Gh. Canja, E. Glaser, Contribuții la studiul ... regimului internațional de navigație pe Dunăre ..., p. 104 — 106 și 110. 36 Vezi datele sale bio-bibliografice la Constant von Wurzbach, Biographisches Lexikon des Kaiserthums Oesterreich ..., voi. I, Wien, 1856, p. 402—404. 33 Anul VII (1844), nr. 81, p. 322-323. 37 Ibidem, nr. 96, p. 384. 38 Ibidem, nr. 97, p. 388. 33 Anul XVI (1844), p. 371. 80 Anul XVI (1844), p. 396. 41 Anul VIII (1844), p. 394. 42 Vezi în acest sens relatările revelatoare ale viceconsulului britanic din Galați, Charles Cunningham, din 16 aprilie 1845 (P.R.O., F.O. dos. 78/608, f. 151 v°) precum și cele ale diplo- matului englez James Henry Skene, The Froniier Lands of the Chrislian and the Turk ;compri- singtraoels in the region of the Lower Danube in 1850 and 1851, voi. I, London, 1853, p. 384—385. în 1840 consulul britanic Colquhoun a ridicat după un model rusesc un interesant plan al portului Constanța și al împrejurimilor (Plan of the Port of Kustendji and the Trajan Wall) păstrat la www.dacoromanica.ro 9 romanh și canalul dunAre-makea neagra 197 Pentru o perioadă de timp — corespunzătoare mișcăiilor revolu- ționare din anii 1848—1849 urmate de ocuparea principatelor de către trupele otomane și țariste — orișice încercare a vreunui guvern străin de a aduce în practică realizarea canalului dobrogean a fost părăsită. în schimb luăm cunoștință în 1850 de primul proiect de unire a apelor Dunării cu Marea Neagră prin centrul Dobrogei propus de un român, în speță de talentatul agronom și economist Ion lonescu de la Brad, participant la revoluția din 1848 în Țara Românească și susținător al reformei agrare, exilat pe atunci în Turcia și apoi peregrin pe pămîntul dobrogean. Astfel în lucrarea sa Excursion agricole dans la plaine de la Dobrodja, tipărită la Constantinopol în 1850, autorul român scria următoarele : „La distance de Chernavoda ă la Mer Noire est d’environ 8 milles d’Allemagne ou 16 lieues de France. En parvenant ă raviver cet ancien lit du fleuve, la com- munication par eau de Vierme ă Constantinople deviendrait plus courte de 150 lieues de France. Indâpendamment de l’avantage immense que l’Europe centrale retirerait de la navigation de ce bras du Danube, les bânâfices immâdiats qui en râsulteraient pour le commerce et l’industrie en gândral seraient de la plus haute importance” 43. Ion lonescu de la Brad sublinia însă în același timp necesitatea unor lucrări de sistemati- zare a portului Constanței, menite a-1 transforma într-un centru de an- vergură europeană: „Custendjd se trouve sur les bords de la Mer Noire â la distance la plus courte d’ici au Danube. Cette distance n’est que de 10 heures; par cons6quent la viile est appelâe ă jouer un grand role dans le commerce de l’Orient avec l’Occident... Avec le revenu des fermages des villages du casan de Custendjâ, le mudir m’a assurâ qu’on pourrait former ici un port capable de contenir au moins 300 navires” 44. De altfel, în scrisoarea adresată din Constanța la 2 mai 1850 priete- nului său cunoscutul om politic, economist și scriitor Ion Ghica, aflat atunci — ca și alți exilați de la 1848— la Constantinopol, întreprinză- torul agronom revenea asupra importanței portului în perspectivele de viitor: „Cu o lucrare de liman spre a-1 asigura de primejdia vînturilor de la răsărit, Kiustenge devine portul cel mai sigur și mai producător fiind menit a fi locul de încărcat a productelor Prințipatelor în tot timpul cît este Dunărea înghețată” 45. în sfîrșit, lonescu de la Brad în articolul Canal de Kiistendjâ apărut în „Journal de Constantinople” în 1851 făcea unele aprecieri estimative asupra costului proiectatului canal, ridicîndu-se în „cazul cel mai defavorabil” la un total de 23 milioane de piaștri, în care ar fi intrat și sumele destinate modernizării portului Constanța iar cheltuielile de întreținere a canalului erau socotite la 5 milioane de piaștri anual46. Ion Ghica a îmbrățișat cu căldură ideea reputatului agronom P.R.O., F.O. dos. 78/400, f. 22; vezi și observațiile sale privitoare la amenajările necesare pentru adăpostirea vaselor in rada Constanței pe timp de iarnă, in raportul din 16 martie 1840 (Ibidem, f. 252-253). 43 J. Jonesco, Excursion agricole dans la plaine de la Dobrodja, Constantinople, 1850, p. VIII. «« Ibidem, p. 35. 45 V. Slăvescu, Corespondenta intre Ion lonescu de la Brad și Ion Ghica..., p. 58, doc. X. 43 J. Jonesco, Canal de KHstendje in ,.Journal de Constantinople” VI (1851), nr. 295, p. 1. Cf. și Ion Matei, Un agronome roumain dans l'Empire olloman pendant les anndes 1849— 1859 In ,,Studia et Acta Orientalia”, București, VII (1968), p. 300 și T. Mateescu, Din geografia istorică a Dobrogei.... p. 42. . www.dacoromamca.ro 198 PAUL CERNOVODEANU 10 devenind un fervent avocat al cauzei canalului; el a împărtășit acest proiect și lui Nicolae Bălcescu, dar marele revoluționar democrat român îi replica din Paris la 26 iulie 1850 că citise cu mult interes scrisorile lui lonescu, dar că ,,în loc de canal la Custenge, n-ar fi mai bine d-a face un drum de fier Ș ” 47 anticipînd astfel soluția care a fost adoptată ceva mai tîrziu. Dar Ghica în acea vreme pleda cu toată convingerea pentru realizarea canalului, cu atît mai mult cu cît luase tot atunci cunoștință și de memo- riul unui alt partizan înfocat al acestui proiect, diplomatul și publicistul englez David Urquhart, renumit pentru rusofobia sa și care în calitate de secretar al ambasadei britanice din Constantinopol străbătuse cu cîțiva ani mai înainte principatele și Turcia europeană48. în esența memoriului său — păstrat în copie în arhiva Ghica și publicat apoi într-o versiune ușor modificată în cartea The Mistery of the Danube. .. (Londra, 1851 )49 50 — Urquhart recomanda guvernanților Porții următoarele: ,,Le canal serviră de ddbouchâ pour : 1° la Turquie, 2° Les Principaut4s Danubienes, 3° La Serbie, 4° La Bulgarie. Ce canal ne serait pas destină ă laisser pdne- trer les bâtiments europ^ens, mais ă donner issue aux petits bâtiments du pays; par lă, les frais seraient rdduits au tiers car au lieu de 14 pieds d’eau, 6 suffiront et 30 au lieu de 50 pieds de lerge; les âcluses, bassins et ports seraient tous en proportion tandis que le lac de Carassou qui pour les grands bâtiments aurait du etre soumis ă des travaux de canalisation serviră avec tres peu de soins et par lă, la largeur sera r^duite de moiti6 ! La distance totale este de 40 milles dont plus de la moitid est occupde par le lac; il n’y aurait que 15 milles ă couper, ce qui pourrait etre fait par 7000 hommes dans 6 mois; tous les frais ne depasseraient pas 200.000£”. Mai departe, publicistul englez arată că „La râgion dont l’dcoule- ment se ferait plus ou moins par ce canal est limite au sud par les Balkans jusque vers la Mer Adriatique; elle s’^tend ă l’Ouest jusqu’ă la Saxe et la Galicie. Il se ferait par lă, la totalitd de l’importation et de l’exportation des Provinces Danubiennes, de la Bulgarie et de la Serbie, c’est ă dire de 12 millions d’âmes... La Hongrie et la Transylvanie s’en serviiaient pour l’ensemble de leur commerce dtranger, enverraient par lă leur laines et recevraient les cotonnades anglaises..„Nous pioposons de limiter ă 15 pour cent les bdndfices de la compagnie” continua Urquhait — et de verser le reste au Trasor, de sorte que sur cette somme le gouvernement recevrait £ 100.000... Le gouvernement pourrait conc^der ă la Compagnie la navigation exclusive pour les bateaux ă vapeur, ce qui mettrait entie ses mains la ligne des bateaux qui serait tout de suite dtablie entre Cons- tantinople et tous les points du Danube, depuis Viddin jusqu’ă Braila. II en rdsulterait un bdndfice consid^rable”... apreciat la 100 milioane piaștri sau 760.000 £fi0. 47 N. Bălcescu, Opere, voi. IV — Corespondență (ed. G. Zâne), București, 1964, p. 321, nr. 137; T. Mateescu, Ibidem. 48 Vezi asupra activității sale in legătură cu românii recentul studiu al Corneliei Bodea, David Urquhart and the Romanian National Movement, 26 p. dactilografiate (comunicare ținută la colocviul de istorie româno-englez de la Căciulați, 4 — 5 iulie 1975). 44 Part V — Canal of the Danube, p. 107—126, avlnd intre p. 106—107 un PlaA of Do- brodja „illustrative of the proposed Canal-Scale of Miles 0—30”, schiță destul de rudimentară. 50 Biblioteca Academiei R.S.R., Arhiva Ion Ghica, Acte VI, 1 — 139: 1850: Mimotre de Mr. Urquhard sur le Canal jj jarhivă, intr-o listă de ,,Pi6ces 11 romAnh și canalul dunare-marha neagra 199 Ghica, entuziasmat de calculele și perspectivele pe care le-ar fi des- chis construirea canalului și pentru comerțul exterior al țărilor române, s-a adresat în două rînduri comisarului extraordinar al Porții în princi- pate și prieten al său, Ahmed Vefik pașa51, la sfirșitul anului 1850 62 și la 4 ianuarie 185153 susținînd memoriul lui David Urquhart. Răspunsul negativ al dregătorului otoman din 17 ianuarie 1851M, motivat prin teama de a nu provoca Rusia țaristă, îl umple pe Ghica de amărăciune, după cum mărturisește el însuși într-una din scrisorile adresate consulului Franței la București, Eugene Poujade : ,,Le blâme d’Ahmed Effendi ă propos du projet du canal de Kiistendjâ m’a fait beaucoup de peine. Son opinion du reste est tres râpandue ici parmi les Turcs..., mais vraiment je ne comprend pas comment la Russie pourrait faire entrer la pârtie orien- tale de la Dobrogea dans le cercle de son empire ă cause de l’ouverture du canal... Sous le poids de cette crainte la Turquie condamnerait la Bul- garie et les Principautâs ă une paralysie complete...”55. De altfel, după 18 septembrie 1851 Ghica se adresa lui Urquhart în persoană, precizîndu-i că ,,si j’avais pouss6 un peut plus l’affaire du canal de Custendj6, je ne doute point que je serai arrivâ ă un râsultat, mais la crainte de mal faire m’a obligâ d’attendre votre arrivde ici afin de combiner le meilleur moyen d’exdeution” 56. Totuși tentativele lui Ghica de a-1 convinge pe Ahmed Vefik pașa au eșuat și cauzele erau din nou explicate într-o scrisoare adresată influentului om politic englez, contele George William Carlisle (1802—1864), în 1853 : ,,Me trouvant ily a trois ans avec un turc de dis- tinction, je m’efforțais de lui faire comprendre les avantages qu’il aurait d’ouvrir un canal entre Custendjâ et Carassou; vous voyes, lui dis-je en terminant, qu’outre les avantages qui ne sont pas douteux, les facilites d’exdcution sont extremes, et par la suite les dâpenses tres faibles. H6, mon Dieu ! fit-il enfin, vous prechez un converti; sans doute tout ceci est vrai, les avantages sont grands, la ddpense faible; sachez seulement que la Russie a d£pens6 dix fois la somme que vous dites pour que le canal ne soit pas fait”57. rtdigfces par moi” < Ghica = n.n. > figurează la f. 80 v° sub no. 64 și un Projet de l’acte de l’Asso- ciation pour le canal de Kustendji. 1851 pe care nu l-am depistat încă printre Jiîrtiile rămase de la marele nostru om politic. 61 Ion Matei, Sur les relations d’Ahmed Vefik Pacha aoec les Roumains în,, Studia et Acta Orientalia”, VII (1968), p. 103 și T. Matcescu, op. cit., p. 42, n. 101. Asupra acestui dregător otoman vezi unele date biografice la I. Matei, Livres roumains d’une bibliothbque turque du XIX* sitele în ..Bulletin de l’Association Internationalcs d’Etudes du Sud-Est Europâen", XII (1974), nr. 1, p. 209-215. 62 N. Georgescu-Tistu, Ion Ghica scriitorul. Cu prilejul unor texte inedite, București, 1935, p. 136, nr. VI; N. Liu, Catalogul corespondenței lui Ion Ghica, București, [1962] , p. 355, no. 1248. 43 N. Georgescu-Tistu, ibidem, p. 132, nr. V; N. Liu, op. cit., p. 353, no. 1242. 44 Biblioteca Academiei R.S.R., S 52(9)/DCXXIII; cf. și I. Matei, Sur les relations d’Ahmed Vefik Pacha..., p. 116. « Acad. R.S.R., ms. rom. 5040. f. 349 v° —350; cf. și N. Liu, op. cit'., p. 286, no. 1015 și I. Matei, op.cit., p. 105. Mai vezi și scrisoarea lui Ghica către Poujade din 5 august 1851 (ms. rom. 5040, f. 323; N. Liu, op. cit., p. 285, no. 1013). 44 Ms. 5040, f. 293. Vezi și alte scrisori trimise de Ghica lui Urquhart Ia 14 iunie 1851 și 30 martie 1852 (Ibidem, t. 290 și 297); cf. și N. Liu, op. cit., p. 350—351, no. 1232—1234. 47 Ms. 5040, f. 101 — 101 v°; N. Liu. op. cit., p. 88, no. 215. Contele Carlisle el Însuși călătorind pe Dunăre și Marea Neagră în drumul spre Turcia în iunie 1853 și țelevlnd dificul- www.dacoromanica.ro 200 PAUL CERNOVODEANU 12 Izbucnirea războiului Crimeii — ca expresie a profundului antago- nism existent în problema orientală între puterile maritime Anglia și Franța, de o parte, și Eiisia țaristă pe de alta, primele două urmărind men- ținerea integrității teritoriale a Imperiului otoman asupra căruia exerci- tau o puternică influență de ordin economic și politic, iar cea din urmă fiind interesată în destrămarea sa — a reactualizat problema construirii unui canal de comunicație între Dunăre și Marea Neagră de-a lungul istmului dobrogean și din motive de ordin strategic și militar. Aliații debarcaseră în vara anului 1854 la Varna iar principatele dunărene, după retragerea trupelor țariste au fost ocupate concomitent, în urma înțelegerii încheiate cu cabinetul de la Viena, de trupele austriece și otomane. Din necesități militare imperioase, la inițiativa guvernului francez, s-a adoptat în cursul anului 1855, cu asentimentul Porții, soluția cea mai rapidă, anume aceea a construirii unei șosele strategice între Cernavodă— Constanța, încredințîndu-se această lucrare inginerului Charles Lalanne68. Presa din țările române a înregistrat numaidecît știrea, după cum o dove- desc materialele publicate în ,,Telegraful Eomân” din Sibiu59 și „Patria” din București60. Inginerul șef Lallane a fost asistat în executarea sarcinei sale de o echipă de specialiști francezi înglobînd pe inginerul Jules Michel81, medicul Camille Allard 62, meșterii Louvel și Bienfait, ca și pe topograful român Constantin Aninoșanu83. Lucrările începute în vara lui 1855 au și fost încheiate pînă la sfîrșitul anului după cum anunța ziarul „Zimbrul” din Iași, care preciza totodată că au fost folosiți „300 lucrători... aduși din Moldova și Valahia”, constituind „o trupă de oameni tari, cumpătați și desprinși cu munca” 81; vestea terminării șoselei a fost difuzată și de ziarele „Anunțătorul” 85 și „Steaua Dunării” tățile de navigație pe brațul Sulina (Diary tn Turkish and Greek Waters, London, 1854, p. 29—35), menționa in jurnalul său Întrevederea avută la Constantinopol la 8 noiembrie 1853 cu capitalistul John Trevor Barkley, a cărui inițiativă de a deschide o cale de comunicație Dunăre—Marea Neagră de-a lungul Dobrogei printr-o cale ferată combinată cu un canal, cointe- resind autoritățile otomane, a găsit un larg sprijin la dlnsul (Jbidem, p. 174 — 175). “ Asupra construirii acestei șosele — cu deplina aprobare a consulului britanic din principate, Colquhoun (vezi rapoartele sale din 11 iulie, 10 august și 6 noiembrie 1855 la P.R.O., F.O., dos. 78/1097, f. 337-339; dos. 78/1098, f. 90-92 V* și f. 321—323 v°) și a celui francez din Iași, Victor Place(T. Mateescu, op. cit., p. 42, n. 104)—vezi și M. lonescu-Dobrogeanu, Valea Carasu, p. 120. »» Anul III (1855), p. 266. «® Anul I (1855), p. 282. 81 Autor al unei reputate lucrări asupra fortificațiilor romane din centrul podișului dobro- gean Les traoaux de difense des Romains dans la Dobroudcha. Kuslendji et le retranchement connu sous le nom de Fossi de Trajan, d’apris les documents riunis pendant la mission danublenne, Paris, 1862, 44 p. 61 Autor al unor interesante Souoenirs d'Orienl. La Dobroutcha, Paris, 1859, 64 p. •5 Vezi explicațiile conținute in Carte topographique / de / 1’lsthme de Dobroudcha / Indi- quant la rotile ouoerte en 1855 / entre Rassova sur le Danube / et Kuslendji sur la Mer Notre, / par ordre de S. E. Mr. Rouher, Ministre de l’Agriculture, / du Commerce et des Travaux Pu- blics, / et de S. E. Mr. le Marăchal Vaillant Ministre de la Guerre. / Echelle de la Carte 1/100.000 / (Biblioteca Academiei R.S.R., Cabinetul de hărți și atlase, cota D XIV 93); asupra ei vezi și Const. Giurescu, Știri despre populația românească a Dobrogei în hărți medievale și moderne, Muzeul Regional de Arheologie Dobrogea, f.d., p. 54, nota 168. M Anul III (1855), nr. 272 (21 decembrie), p. 1088. “ Anul IV (1856), p. 345. *• Anul I (1855), p. 144. , www.dacoromamca.ro 13 ROMANII și canalul dunare-marea neagră 201 Problema construirii șoselei strategice Cernavodă—Constanța nu a eliminat însă pe aceea atît de spinoasă a canalului Dunărea— Marea Neagră și în pofida eșecurilor înregistrate pînă atunci, cabinetul de la Viena a început să agite din nou chestiunea în vara anului 1855. Ca de obicei, presa din țările române lua act, comenta și-și informa cititorii despre noile proiecte, privite însă acum, cu oarecare detașare și scepti- cism. Mai întîi ,,Gazeta de Transilvania” anunța în iulie 1855 că baronul Karl Ludwig von Bruck, ministrul de finanțe al Austriei, a întemeiat o societate pe acțiuni cu scopul de a realiza mult discutatul canal între Cerna- vodă—Constanța 67; știrea era reluată și de „Telegraful Român” din 16 iulie, ce preciza că societatea în cauză ar dispune de im capital de zece milioane florini6S. Ziarul ieșean „Zimbrul” revenea cu unele amănunte după „Journal de Dresde” în numărul din 23 iulie, arătînd că proiectul interesa deopotrivă Anglia, Franța și Austria, urmînd ca guvernul oto- man să acorde concesiunea canalului și amenajării portului Constanța unui consorțiu pus sub direcția celor trei puteri, Franța fiind reprezentată prin ducele Charles de Morny, președintele corpurilor legiuitoare și fra- tele vitreg al împăratului Napoleon al III-lea, Anglia prin omul de afaceri Thomas Wilson, autor al proiectului tehnic al canalului69 iar Austria prin contele Ludwig von Breda; Poarta urma totodată să acorde cîte o leghe de loc de fiecare parte a canalului pentru așezarea de coloniști70. „Telegraful Român” se preocupa la 3 septembrie de același subiect, adău- gind că „s-ar lega cu planul acesta și ideea a pune o garnizoană tare la amăndoe puncturile ale acestui canal” 71. „Steaua Dunării” a lui Mihail Kogălniceanu privea însă situația cu mai multă neîncredere, într-un editorial din 6 octombrie, unde se scria că „înștiințarea că are să se facă un canal la Kiustenge nu au făcut impresie prea mare printre oa- menii ce au esperiență... Mai multă îngrijire este la Galați și Brăila ca la locurile cele mai însemnate pentru grăne, cu toate că navigațiea nici pe acolo n-au să sufere prea mult, de vreme ce transporturile din Moldova .•ji cele din alte părți de mai sus vinu în genere pe la aceste porturi ca să se îmbarce”. Așadar, conchidea ziarul, „au să mai treacă mulți ani pînă căndu acestu canalu va veni în concurință cu gura Dunării...” 72. „Zim- brul” din 18 octombrie venea cu anunțul că „un capitalist englez s-au înfățoșat ca antreprenoru” a canalului proiectat a se săpa, „de la Kius- tengia pe Marea Neagră pînă la Dunăre, sub protecția Angliei, Franției și a Austriei” ’3, numele său, Forbes Campbell, fiind precizat în „Steaua Dunării” din 22 octombrie, ce-și exprima speranța în cazul realizării proiectului, că în „chipul acesta, corăbiile ce intră pe Dunăre în totu anulu într-un număr așa de mare, vor scăpa de periculîle ce pînă acum întîm- pinau la trecătoarea Sulinii...” ’4, mai ales că „planul canalului... s-au •’ Anul XVIII (1855), p. 219. «8 Anul III (1855), nr. 56, p. 222. ** Expus în pamfletul The Lotvlands of the Danube project ... for a Canal from Rassova to Kustendji, London, 1855. Vezi critica proiectului la Thomas Forester, The Danube and the Black Sca. Memoir on their junction by a railway between Tchernavoda and a free port of Kus- stendjie..., London, 1857, p. 48 — 50; T . Mateescu, op. cit., p. 42. 70 Anul III (1855), nr. 152, p. 606-607. ’i Anul III (1855), nr. 70, p. 279. 73 Anul I (1855), nr. 3, p. 12. 73 Anul III (1855), nr. 221, p. 883-884. 7‘ Anul I (1855), nr. 10, p. 39. www.dacoromanica.ro 202 PAUL CERNOVODEANU 14 încuviințat de către consiliu” ținut la Poartă (înștiințare din 10 noiem- brie) 7S. Tot „Zimbrul” făcea cunoscută, în numărul din 11 noiembrie, continuarea negocierilor între guvernul otoman și consorțiul european, care reclama concesia canalului pe 99 de ani, mărfurile urmînd a circula libere, doar vasele trebuind să plătească o taxă pe tonaj, dar mult mai scă- zută decît cea plătită la intrarea în gura Sulinei76. Cu tot anunțul știrii eșuării proiectului, difuzată atît de „Steaua Dunării” 77 cît și de „Zim- brul” 78 în numerele lor din 3 decembrie, datorită „greutăților” întîmpi- nate de antreprenori în „problema deschiderii” portului Constanța, totuși tot „Steaua Dunării” revenea cu o desmințire la 10 și 17 decembrie, aiătînd că Poarta a încuviințat acordarea concesiunei solicitate de concernul anglo-franco-austriac, cheltuielile întreprinderii fiind estimate la 3 mi- lioane de galbeni sau un milion și jumătate de lire sterline 79. Același ziar vestea în numărul din 24 ianuarie 1856 că la 4 ale lunii, sultanul acordase un firman consorțiului străin, reprezentat prin capitalistul Forbes Camp- bell, autorizîndu-1 să construiască canalul ce va purta numele său, Abdul Medjid80. Poarta urmărea prin realizarea acestui proiect „deschiderea nemijlocită a relațiilor între Europa centrală și Asia centrală, înlăturarea influenții rusești în Orient și mai cu seamă a tuturor împiedicăriloru ce se aflau pînă acum în comerț...” 81; după cum scria „Vestitorul Ro- mânesc” canalul „va porni de la Cernavodă spre a ajunge în valea Tuzla” 82. Comentînd știrea într-un editorial din 2 februarie, „Steaua Dunării” opina că viitorul „canal Abdul Medjid este în privirea politică o soluție practică a controverselor pentru libertatea navigației pe Dunăre” iar „în privirea mercantilă, înfățoșează relațiilor comerciale cea mai mare ușu- rință, grăbire și siguranță”; totodată „portul Tuzla va putea rivaliza ca port franc cu Odessa”. Dintre personalitățile străine favorabile proiectu- lui, ziarul enumera pe ambasadorul Franței la Constantinopol, Edouard Thouvenel și pe dregătorii otomani Mehmed Koprosli pașa și Fuad pașa 83. „Bukurester Deutsche Zeitung” comunica, la rîndul său, textul celor 12 articole cuprinse în actul de concesiune acordat de sultan concernului Wilson—Morny—Breda 84. Știrea era reprodusă și de „Vestitorul Româ- nesc” 85 și „Anunțătorul” 8®. Totuși „Steaua Dunării” în număiul său din 1 martie relata vești alarmante din Viena, potrivit cărora agentul companiei, capitalistul Campbell urma să se înapoieze de la Constantinopol în Anglia, din pricina opoziției hotărîte a ambasadorului britanic la Poartă, lordul Redcliffe, față de proiectatul canal, exprimînd punctul de vedere al acelor cerCuri engleze nemulțumite de eventualitatea întăririi influenței » Ibidem, nr. 18, p. 72. ’• Anul III, nr. 242, p. 966. 77 Anul I (1855), nr. 28, p. 111. ’s Anul III (1855), nr. 259, p. 1034. î» Anul I (1855), nr. 31, p. 124 și nr. 34, p. 134. so Anul II (1856), nr. 7, p. 27-28. 81 Ibidem. ss Anul XXI (1856), p. 14. 83 Anul II (1856), nr. 11, p. 43. “ Anul XII (1856), p. 33. ss Anul XXI (1856), p. 276. 8» Anui iv (1856), pvvi^r.dac(nxnnaiiica.ro 15 ROMANII ȘI CANALUL DUNĂRE-MAREA NEAGRA 203 Austriei la Poartă în cazul reușitei întreprinderii 87; de altfel, însuși vice- consulul Angliei la Galați, Charles Cunningham, înaintase Ia Foreign- Office un memoriu încă de la 15 august 1855, prezentînd o situație finan- ciar-statistică defavorabilă proiectului construirii canalului, în urma căreia cheltuielile întreprinderii ar depăși cu mult veniturile scontate după prevederile cele mai optimiste 88. Totodată ziarul „Zimbrul” în editorialul său din 19 aprilie 1856 relata că încuviințarea dată de sultan alcătuirii mult discutatului canal fusese primită „cu nemulțumire în politiile Ora- șele = n.n.> comerciale Brăila, Galați, Ismail și Tulcea” existînd teama că „îndată ce canalul Abdul Medjid va primi în el apele Dunării și va con- duce pe o mai scurtă cale la mare, ele vor pierde tot viitorul lor mercan- til”. Antreprenorii canalului, spre a preîntîmpina acest neajuns, ar fi inițiat negocieri cu guvernul otoman „pentru concedarea unei îndestule părți de teritoriu, unde locuitorii de acum a(i) Galaților, Brăilei & să întemeieze o nouă patrie și să continueze (!) mai departe întreprinderile lor obicinuite”. Deși Poarta ar fi înclinat pentru asemenea soluții — al căror caracter utopic este inutil a mai fi subliniat aici — în speranța de „înființare și dezvăluire a unei noue politii comerciale înflorite pe Marea Neagră” urmînd să obțină „cîștiguri materiale în avută măsură”, chiar redacția ziarului „Zimbrul”, în arătatul editorial, mărturisea că nu luăm asupră-ne răspunderea pentru toate aceste noutăți și pare însă că Galații și Brăila, în orice căzu nu se pot strămuta lîngă Chiustengia decătu” — și aici se face o constatare revelatoare ! — „căndu Dobrogea ar fi întrupată cu țările române” 89. Problema construirii canalului a luat însă o întorsătură cu totul neașteptată. Războiul Crimeii se încheiase și, în urma semnării tratatului de la Paris (30 martie 1856), Rusia a trebuit să retrocedeze gurile Dunării și cele trei județe limitrofe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail) care au reintrat în componența Moldovei. Pe de altă parte, prin stipu- lațiile art. 5 ale amintitului tratat a fost restabilită libertatea navigației internaționale pe Dunăre, suprimîndu-se orișice taxe de trecere și s-au simplificat regulamentele de poliție și carantină spre a nu se mai stînjeni buna desfășurare a traficului; în același timp, în virtutea art. 16 a luat ființă și comisia europeană a Dunării alcătuită din reprezentanții a șapte puteri (Marea Britanie, Franța, Austria, Rusia, Turcia, Prusia și Sardinia, dintre care majoritatea neriverane) spre a se îngriji de lucrările necesare degajării gurilor fluviului de depunerile aluvionale și alte obstacole natu- rale în vederea asigurării navigației în cele mai bune condiții90. îndepărtarea — momentană — a Rusiei de la gurile Dunării, dobîn- direa unui statut internațional pentru comerț și navigație de către acest 87 Anul II (1856), nr. 22, p. 88. 88 După Cunningham, consorțiul dispunea pentru efectuarea canalului (dar nu șl pentru amenajarea portului Constanța) de suma de 10 milioane florini sau 800.000 D, insă veniturile rezultate de pe urma transportării și desfacerii cerealelor din principate la Constanța, cu greu ar depăși anual suma de 100.000 h, estimindu-se In cel mai bun caz exportul la 1 milion de cuarteri („quarters”) grlne, la prețul de 2 șilingi cuarterul (P/j „quarter" = 1 kilă de Galați), cf. P.R.O., F.O., dos. 78/1101, f. 102 —106 v°. Aceeași opoziție față de construirea canalului o manifesta, in mod repetat, și consulul britanic Colquhoun (cf. rapoartele sale din 10 august și 6 noiembrie 1855 la P.R.O., F.O., dos. 78/1098, f. 90—93 v° și f. 321 — 323 v°). 88 Anul IV (1856), nr. 83, p. 1. 80 Paul Gogeanu, Dunărea tn49—51. 204 PAUL CERNOVODEANU 16 fluviu au determinat deîndată Austria, Anglia și Franța să-și modifice atitudinea față de proiectatul canal Dunăre — Marea Neagră. Aceste puteri — în special Austria — căpătînd satisfacție în doleanțele lor eco- nomice și politice, n-au mai găsit nici un interes în proiectul consor- țiului Wilson-Morny-Breda, costisitor și nesigur și de aceea — după cum anunța și ziarul „Zimbrul” în numărul său din 25 mai 185601 — planul construirii canalului dobrogean a fost abandonat. Pe atunci începuse, de altfel, să se agite în Egipt și la Poartă un proiect mult mai îndrăzneț și mai important pentru navigația internațională, anume străpungerea istmu- lui de la Suez, în vederea deschiderii unei artere de comunicație între Mediterana și Marea Roșie, scurtînd în mod substanțial drumul spre Indii și Extremul Orient, proiect spre care a început să se îndrepte acum toată atenția guvernelor francez și britanic92. De aceea planul unirii apelor Dunării cu ale Mării Negre de-a lungul unui canal prin centrul Dobrogei a fost înlocuit printr-un altul mai realist, de construire a unei căi ferate între Cernavodă și Constanța93, prin cointeresarea altor oameni de afa- ceri englezi, frații John Trevor, George, Henry și Robert Barkley, reuniți împreună cu inginerii Charles Liddell și Lewis Gordon94 și alți capitaliști din Londra, Manchester, Nottingham și Newcastle în consorțiul „Danube & Black Sea Railway & Kustendje Harbour Company” cu un capital de 300.000 £, ce a căpătat autorizația necesară prin firmanul sultanului din 1 septembrie 1857 (= 12 Moharrem 1274 H.)95; concesiunea a fost înso- țită și de o convenție relativă la amenajarea portului Constanța9®. Lucră- rile deschiderii drumului de cale ferată au fost efectuate în decurs de doi ani și jumătate, inaugurarea noii linii, avînd loc la 4 octombrie 1860 9\ punînd astfel capăt pentru mai mult timp, oricărei inițiative de asigurare a vreunei alte căi de comunicație de-a lungul istmului dobrogean. 91 Anul IV (1856), nr. 111, p. 2-3. 92 Vezi mai ales, în această problemă, monografia Iui C.W. Hallberg, The Suez canal, its history and diplomatic importance, New York, 1931. 93 Vezi in acest sens ecourile favorabile din presa românească: ,,Bukurcstcr Deutsche Zeitung”, XII (1856), p. 399 ; ,,Le Courrier de Bucarest”! (1856), nr. 96, p. 1; „Gazeta de Mol- davia”, XXIX (1857), p. 272 și XXX (1858), p. 312 și 314; „Românul” (al lui C. A. Rosetti), 11(1858), p. 149 ; nr. 78,p. 310; nr. 79, p. 314 etc. Asupra construirii acestei căi ferate, unele date și la Al. Cebuc — C. Mocanii, Din. istoria transporturilor de călători in România, București, 1967, p. 107, 189. 94 Liddell și Gordon sînt autorii proiectului Report on the proposed Railway between the Danube and the Black Sea and the free port of Kustendje, London, 1856; cf. și C. J. Baicoîano, flandelspolilische B’strebungen Englands zur Erschliessung der unleren Donau, p. 12. Amănunte asupra activității aeestora la’ Th. Forester, The Danube and the Black Sea ..., p. 51—55, H. G. Barkley, Between the Danube and the Black Sea, or fioe years in Bulgaria (second edition), London, 1877, p. 101 — 105, 109 — 113, 145 — 147, passim, C. J. Baicoîano, op. cil., p. 12 23 și T. Mateescu, op. cit., p. 42. 95 Th. Forester, op. cit., p. 215—227; C. J. Baicoîano, op. cit., p. 21 — 23, 61 — 67. Date mai compl te la J. H. Jensen and Gcrbard Rosegger, Brilish Railway Builders along the Lower Danube, 1856 —1869 în „Th’ Slavonie and East European Review", XLVI (1968), nr. 106, p. 105-128. 96 Vezi planul sistematizării orașelor Cernavodă și Constanța la Gordon and Liddell, Danube and Black Sea railway and Kustendjîe harbour /. Plan of Terminus on the Danube at Tchernavoda / Plan of Terminus and harbour at Kustendjief, London, G. Walker, Litho, / [1856], scale 12 chains = 1 inch, 1 foaie necolorată, 59 x 38 cm. (Academia R.S.R., Cabinetul de bârfi și atlase, cota H 2017 — CLIX 68). Vezi și M. Roșculeț, Fondarea și construirea portului Con- stanța în „Buletinul Institutului economic românesc” XVII (1938), nr. 1—4, p. 42. 97 Mihai! Drăghicescu, Istoricul principalelor puncte pe Dunăre, București, 1943, p. 294 — 205; Al. OH.-C «“““ț^diOiiiiaiiicajo 17 ROMANII ȘI CANALUL DUNARE-MARHA neagra 205 Episod al antagonismului dintre marile puteri între anii 1838 — —1856 — în special dintre Austria și Anglia pe de o parte și Rusia pe de alta — dorința de construire a unui canal Dunăre—Marea Neagră a fost agitată pe plan politic de cabinetul de la Viena, mai mult ca un mijloc de presiune exercitat asupra guvernului țarist spre a-1 determina să renunțe la monopolul obținut prin posesiunea gurilor Dunării și a-1 convinge să consimtă la liberalizarea navigației internaționale pe apele fluviului, deși în mod realist, acest deziderat n-a avut nici o posibilitate de traducere în practică. Și aceasta, cu atît mai mult, cu cît chiar între Anglia și Austria — în pofida unei înțelegeri aparente — domnea o surdă rivalitate, cercurile politice și de afaceri britanice nefiind dispuse — în ultimă instanță — să tolereze o întărire considerabilă a influenței habs- burgice în Imperiul otoman, întrucît prin realizarea unui astfel de canal — importantă arteră de comunicație între Europa centrală și Orient — principalul beneficiar ar fi fost în mod firesc comerțul austriac. în pri- vința oamenilor politici români și a opiniei publice din principate — în special a negustorimii preocupate de posibilitățile de extindere a schim- bului pe plan exterior — părerile au fost divizate. Ion lonescu de la Brad sau Ion Ghica au împărtășit ideea realizării canalului, în timp ce o bună parte a presei, exponentă a punctului de vedere al burgheziei comerciale din porturile dunărene, a manifestat o atitudine mai rezervată față de un proiect — conceput de străini, în primul rînd, în folosul lor — și care nu avea în vedere, în mod expres, interesele țărilor române. De aceea, în condițiile menținerii dominației străine pe pămîntul Dobrogei, ideea con- struirii unui canal Dunăre—Marea Neagră nu și-ar fi manifestat deplina eficiență pentru poporul nostru și nu ar fi slujit, cu precădere, cauzei dez- voltării sale pe plan economic și politic. Numai atunci cînd Dobrogea a fost reîntregită la România, după războiul de independență din anii 1877—1878, problema canalului a dobîndit un caracter național, prezen- tînd de la această dată un alt cadru și premise total diferite, menite în primul rînd să pună în slujba intereselor statului nostru transportul bogă- țiilor patriei pe ruta Dunărea—Marea Neagră88 și să promoveze comerțul României pe plan internațional. LES ROUMAINS ET LES RREMIERS PROJETS DE CONSTRUCTION D’UN CANAL RELIANT LE DANUBE Ă LA MER NOIRE (1838 -1856) RfiSLMfi Le projet de construction d’un canal reliant le Danube â la Mer Noire constitue un dpisode de l’antagonisme existant entre les grandes puissances pendant les ann^es 1838—1856, et tout particulierement entre 88 Dintre proiectele înaintate statului român amintim pe al lui Grigore Emanuel Lalio- vary, Întocmit In colaborare cu James Van Drunen la 1883 (Projet d’un canal danubien de Kus- tendjd i Tchernavoda, Ixelles — Bruxelles, 1883, 18 p.) sau pe acele din 1922 și 1930 datorate inginerului Jean Stoenescu-Dunăre (Canalul navigabil Cernavodă — Constanfa. Putin/a de a realiza această lucrare In „Analele Dobrogei”, III, 1922, nr. 3, p. 388 și 410; eadem, Canalul navigabil de la Dunăre la mare (Cernavodă — Constanfa) și perspectivele unei baze navale la lacul T‘l““ XI. 1930, 206 PAUL CERNOVODEANU 18 l’Autriche et la Grande-Bretagne, d’une part, et la Russie, de l’autre. Ce fut surtout un moyen de pression exerc^e sur le gouvernement tsariste pour le dâterminer ă renoncer au monopole obtenu par la possession des embouchures du Danube et le convaincre ă consentir ă la lib^ralisation de la navigation Internationale sur ce fleuve, quoique, en r6alit6, il n’exis- tait gudre de possibilit^s d’atteindre cet objectif, et ce, d’autant plus que malgrâ une entente apparente, une sourde rivalitd opposait la Grande- Bretagne ă l’Autriche. En effet, les cercles politiques et les milieux finan- ciers britanniques ne se montraient pas enclins, en derniere instance, â tol^rer un accroissement consid^rable de l’influence du cabinet de Vienne aupr&s de l’Empire ottoman, car par la r6alisation du canal, qui serait devenu une importante artere commerciale entre l’Europe centrale et l’Orient, il 6tait Evident que le commerce autrichien en aurait 6td le prin- cipal b^n^ficiaire. Quant aux politiciens roumains et ă l’opinion publique des princi- paut^s — particulierement celle de la classe commergante pr^occupâe d’augmenter les possibilit^s de ddveloppement du volume des ^changes sur le plan ext^rieur —, les avis dtaient partag^s. Ion lonescu de la Brad ainsi que Ion Ghica et d’autres, ont 6t6 de fervents partisans de la con- struction du canal, tandis qu’une importante pârtie de la presse, exprimant le point de vue de la bourgeoisie commerșante ^tăblie dans les ports danu- biens avait adoptă une attitude plus r6serv6e ă l’^gard de cette inițiative, conșue par des 6trangers, en premier lieu ă leur propre avantage, et qui ne tenait pas compte expres&nment des int^rets des pays roumains. C’est pourquoi, dans les conditions du maintien de la domination dtran- g&re en Dobroudj'a, l’id^e de la construction d’un canal entre le Danube et la Mer Noire ne pouvait manifester son entiere efficience envers notre peuple ou servir, avec prioritd, la cause de son d^veloppement sur le plan 6conomique et politique. Ce n’est que lorsque la Dobroudja fut rattach^e ă la Roumanie, par suite de la guerre pour l’inddpendance des annâes 1877—1878, que la question du canal revetit un caractere național. A partir de ce moment, le projet fut considârâ dans un tout autre cadre et s’appuyant sur des prdmises totalement diffdrentes, destin^es en premier lieu â mettre au service des intdrets de notre pays le transport de ses riches- ses par la route Danube — Mer Noire et de promouvoir le commerce de la Roumanie sur le plan internațional. www.dacoromanica.ro Fig. 1. Schița drumului dintre Cernavodă Și Constan- ța alcătuită de consulul britanic R. G. Colquhoun în oct. 1839 (P.R.O., F. O., dos. 78/363, f- 130-131). www.dacoromanica.ro ■Tlg. ridll uc auuapu dl jjuiiuiui uuiiaiaiip 91 a Împrejurimilor alcătuit de consulul britanic R.G. Col- quhoun In 1840 (P.R.O., F. O., dos. 78/400, f. 22). V*f4©. . t«w*«wxA fewsnt i ^Arw JOK^XX • '?■ . * rvufc rnrvuiwiorH .-{ '■■■ « mfHME DE DOBROl DCIIX ’■:■://■:■■■■ ' mtjv RXsMttA *w U-îtahwU- rt Kl VnMW »W I » M.» \ 6n ?}*,««»•/ț-AA»'*_, ^WttrUUJolUIU Wl».«.n Fig. 3. Harta șoselii strategice Constanța-Cernavodă construită la 1855 de echipa inginerului francez Charles Lalanne (original la Biblioteca Academiei RSR). www.dacoromanica.ro 209 DE LA POPULAȚIA ROMANIZATĂ LA VLAHII BALCANICI* DE STELIAN BREZEANU Terminologia surselor medievale pentru definirea realităților etnice din aceea vreme constituie una dintre problemele cele mai dificile și mai pline de primejdii cu care este confruntat istoricul evului de mijloc. Mai întîi, acesta trebuie să țină seama de dificultatea reală a omului medieval de a surprinde caracterul etnic al unor populații mereu în mișcare, datorită deselor dislocări demografice sub impulsul valurilor succesive ale popoarelor migratoare. Nu mai puține probleme ridică însă diversitatea de criterii utilizate de sursele medievale în definirea conținutului etnic al unei anu- mite populații sau tendințele lor de a folosi termeni arhaici în denumirea unor grupuri etnice contemporane. Dar în pofida acestor dificultăți, analiza terminologiei etnice este indispensabilă studiului istoriei medievale. Cu atît mai mult ea se impune în cazul uneia dintre cele mai obscure probleme ale istoriei balcanice din secolele VIII—XI: evoluția romanității sud- dunărene. După ce, de-a lungul a mai bine de patru veacuri, sursele bizan- tine și latine nu rup tăcerea asupra uneia dintre cele mai extinse grupări etnice din Balcani, la începutul secolului XI, cînd ea se impune din nou atenției izvoarelor vremii, romanitatea sud-dunăreană apare sub un nou nume pe scena istoriei: vlahii. în cele ce urmează ne propunem să găsim o explicație a acestei situații în lumina schimbărilor demografice din peninsulă în cursul celor patru veacuri de istorie balcanică și a termino- logiei etnice a surselor contemporane. ★ Așezarea slavilor în masă la sud de Dunăre în prima jumătate a secolului VII a marcat, neîndoielnic, imul dintre evenimentele capitale ale istoriei ulterioare a Peninsulei Balcanice. Colonizarea lor nu s-a mărgi- nit numai la vechile provincii romano-bizantine de limbă latină, ci a depășit linia Jirefiek, extinzîndu-se la sud de Balcani, în Tracia, Macedonia și Grecia, ajungînd pînă în Peloponez, în Arhipelag și chiar în Asia Mică x. Depășirea Dunării de către triburile bulgare și crearea statului lui Asparuch au decis soarta stăpînirii bizantine la nord de Balcani, noua formațiune politică constituind cea mai importantă stabilă în calea restaurării domi- nației imperiale nu numai în teritoriile dintre Dunăre și Hemus, ci și în * Prezentul studiu a format obiectul unei comunicări la cel de al III-lea Con- gres de studii sud-est europene, București, sept. 1974. 1 A. A. Vasiliev, Slatn'ane t> Greții, ,,Viz. Vrem.’’, V, 1898, p. 404 — 438, 626—670; P. Charanis, On the Question of the Slavonie Settlements in Grecce during the Middle Ages, „Byzan- tinoslavica”, X, 1949, p. 254 — 258. „REVISTA DE ISTORIE”. Tom. 29, nr. 2. p. 211-222, 1976 www.dacoromanica.ro 4-0. 1007 212 STELIAN BREZEANU 2 regiunile de vest și nord ale peninsulei 2. Din Moesia Inferior și Scythia Minor, teritoriul inclus în banatul lui Asparucb și al urmașilor săi imediați, tînărul stat bulgar s-a extins treptat spre sud și vest, împingînd granițele sale pînă la Marea Adriatică și în nordul Tbessaliei3. Invazia slavă și expansiunea statului bulgar au determinat impor- tante modificări pe harta demografică a Peninsulei Balcanice. Dislocați din teritoriile ocupate pînă atunci4, traco-romanii au fost împinși spre regiunile muntoase din sud sau purtați de valul slav în Macedonia și în Grecia continentală, depășind astfel linia ce despărțeau cîndva regiunile de populație greacă de cele ocupate de populația romanizată. în sfîrșit, o parte a lor s-a refugiat spre coasta dalmată sau a căutat adăpost la nord de Dunăre, în locurile tocmai abandonate de slavi5 *. în cea mai mare parte a ei, populația romanizată de la sud de Dunăre se găsea cuprinsă în forma- țiunile politice sla\e din Macedonia și Grecia continentală, în Serbia, Croația și în statul bulgar, mai cu seamă după expansiunea acestuia din secolele IX—X. Numai o mică parte a traco-romanilor va fi reușit să afle adăpost în teritoriul controlat efectiv de imperiu în Europa, teritoriu limitat în veacurile VII—VIII la o îngustă fîșie de coastă, ce se întindea de la Constantinopol pînă în Peloponez ®. De fapt, acesta este tabloul repartiției vlahilor balcanici, pe care ni-1 înfățișează izvoarele bizantine, slave și latine de după veacul al Xl-lea. Cum se reflectă modificările demografice din Balcani în sursele con- temporane ? Să ne referim mai întîi la formațiunile politice sud-slave, care înglo- bau majoritatea traco-romanilor. încă de la început se impune o precizare. Cu excepția inscripțiilor protobulgare, nu există alte izvoare din secolele VII—XI provenind din lumea slavilor, în general, relative la istoria lor. Pentru chestiunea noastră împrejurarea este de maximă importanță; de regulă, numai documentele interne, îndeosebi sursele narative și actele de cancelaria, pun în lumină conținutul etnic real al populației dintr-o anumită regiune. Puținele infor- * V. Tăpkova — Zaimova, Genise des peuples balkaniques et formations des leurs £iats. L'ixperlence bulgare, III Congrfes internațional d’Etudes du Sud-Est europfeen, Bucarest, 1974, Corapports, p. 17 — 18. 3 Asupra graniței bizantino-bulgare, Costantino Porfirogenito, De thematibus, ed. A. Pertusi, Vatican, 1952, p. 158 — 159, 164, 169. Evoluția acestor granițe in secolele VII—X, la G. Ostrogorsky, Geschichte des byzantinischen Staates 3, Milnchen, 1963, p. 219. 4 Slntem departe de a Împărtăși viziunea catastrofică asupra urmărilor invaziei popoa- relor migratoare In spațiul dintre Dunăre și Balcani, pe care o găsim la P. Mutafciev (Bulgares et Roumains dans l'htstoire des Pays Danublens, Sofia, 1932, p. 92 și urm.) sau la Badu Vulpe (Histoire ancienne de la Dobroudja, In voi. La Dobroudja, București,1938, p. 385) pentru cazul particular al Dobrogei; cifrele furnizate de cronicarii timpului pentru pierderile In vieți omenești ale regiunii sint, desigur, mult exagerate. în orice caz, săpăturile arheologice nu confirmă exis- tența ,,pustiurilor”, despre care cronicarii vorbesc. 3 C. Jireăek, Dle Romanen in den Stădten Dalmatiens wăhrend des Miltclallers, I, in „Denkschriften der kaiserlichen Akademie der Wissenschaften in Wien”, Philos.-hist. CI., XLVIII, 1901, p. 33—34; P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii românești, București, 1969, p. 119 ; Em. Condurachi, Gh. Ștefan La Românite orientale, „Nouvelles dtudes d’histoire”. IV (1970) p. 20 — 21. Asupra fazelor acestor dislocări, S. Dragomir, Vlahii și Morlacii, Cluj, 1924, p. 115 —116 ; E. Lozovan, Romains et Barbares sur le Moyen-Danube, In F. Altheim, Geschichte der Hunnen, II, Berlin. 1960, p. 233—234, 241 — 242. • Ostrogorsky, op. cit., p. 77 — 78. www.dacoromanica.ro 3 VIzAHH BAXCANTCI 213 mâții asupra realităților demografice din secolele VH—XI din Balcani le datorăm izvoarelor bizantine și occidentale 7. Tocmai din natura lor externă derivă și caracterul relativ al informației asupra structurii etnice a populației din Balcani în perioada la care ne referim. în definirea conținutului etnic al unei anumite populații de către sursele externe trebuie luată în considerație situația politică a acesteia. Populațiile migratoare, lipsite deci de un caracter sedentar și organizate pe triburi, apar definite în sursele medievale după criteriul gentilic. Să menționăm grija cu care cronicarii bizantini înregistrează triburile germane, tiurce și slave, cu care imperiul a venit în contact 8 *. Cu totul altele sînt criteriile adoptate de surse pentru definirea unei populații cuprinse într-un conglomerat de neamuri, asupra căruia un popor migrator sau altul exer- cită dominația, ori în formațiunile politice temeinic statornicite. în cazul acestora din urmă, înainte chiar de teritoi ializarea triburilor și de dispa- riția legăturilor gentilice, expresia teritorial-politică acoperă realitatea etnică®. De pildă, statul franc apare în izvoarele străine sub numele de regnum Francorum sau Francia, în timp ce populația întregului regat este denumită Franci10. Mai mult, în sursele france regnum Longobardorum cuprinde întreaga Italie în timp ce sub numele de Longobardi se înțelege întreaga comunitate etnică din peninsulă; noțiunea se fixează abia mai tîrziu la regiunea nordică a Italiei și la populația acesteia11. în schimb, sursele interne ne oferă o imagine mult mai nuanțată, datorită criteriului gentilic adoptat în împărțirea populației. Pentru a rămîne la exemplul regatului merovingian, cronicile interne disting, alături de franci, pe ro- mani, alamani, burgunzi, vizigoți și alte populații12. Desigur, această imagine corespunde unei anumite perioade din evoluția societății france; după începutul secolului VIII, odată cu treptata dispariție a legăturilor gentilice dintre membrii triburilor germane din regat și cu asimilarea lor de către populația romană, chiar și în documentele interne termenul de Franci definește întreaga comunitate etnică din stat, în timp ce pentru a delimita un grup de populație de altul este folosit criteriul teritorial13. 7 Asupra importanței surselor geimane pentru istoria slavă, în ansamblu, E. Donnert, Studicn zur Slawenkunde des dcutschen FrOkmittelalters, în ,,'Wissenrchaftliche Zeitschrift der Friedrich Schiller — Universiiăt Jcra", G.S.R., XII(1963), Hft. 1, p. 184 — 224; Idem, Zur Entwicklung der deutschen Slawenkunde im frOhen Aft'iielaiier, „Zeitschrift filr Slawistik”, XVIII (1973). Hft. 2, p. 251-260. 8 E adevărat, de multe ori identificarea acestor populații este îngreuiată de folosirea de către cronicarii bizantini a unor denumiri arhaice pentru desemnarea lor. Este semnificativă, în acest sens, diversitatea de neamuri pe care le găsim în documentele bizantine sub numele de sciți (G. Moravcsik, Byzantinoturcica, Berlin, 1958, II, p. 279—283). 8 Pentru unele aspecte particulare, relative la spațiul românesc, G. I. Biătianu, Tradi/ia istorică despre întemeierea statelor românești, București, 1945, p. 100. 10 E. Ewig, Volkstum und Volksbewusstsein im Frankenreich des 1. Jahrhunderts, in ,,Settimane di Studio del Centro Italiano di Studi sull’Alto Medioevo”, V, 23—29 aprilie, 1957, Spoleto, 1958, p. 638. 11 Despre această evoluție, M. Zweifel, Vntersuchung Ober die Bedeutungsenturicklung von Longobardus — Lombardus mit besonderer BerOcksichtigung franzosischer Verhăltnisse, Halle, 1921. 12 E. Ewig, op. cit., p. 638—639, 645. Asupra sentimentului lor de a alcătui Stammfremde, F. L. Ganshof, L'/tranger dans la monarehte franque, in L’itranger, col. Becueil de la Sociâtâ Jcan Bodin, IX, Paris, p. 5 — 6. 13 E. Ewig, op. cit., p. 646; E. Zollner, Die potittsche Stellung der Volker im Frankenreich, Viena, 1950, p. 99 și urm. www.dacoromanica.ro 214 STELIAN BREZEANU 4 Cronicile și izvoarele hagiografice bizantine înregistrează nume- roasele triburi slave pătrunse la sud de Dunăre, mai ales pe cele așezate în jurul Thessalonicului14, în Thessalia și în Peloponez15. Începînd cu veacul VIII, sursele grecești și latine menționează existența unor forma- țiuni politice slave, denumite „Sclavinii”, care acopereau însemnate teri- torii din Macedonia, Grecia16 ți, îndeosebi, din vestul și nordul peninsu- lei 17. De la mijlocul secolului IX, “Sclaviniile” din Macedonia și Grecia dispar repede din documente, reflectînd fenomenul de treptata lor cuprin- dere între granițele imperiului și ale statului bulgar18. în legătură cu aceste formațiuni politice, cu o întindere considerabilă în Balcani, se ridică o chestiune esențială pentru problema noastră. Să luăm ă lettre informațiile surselor și să considerăm populația lor exclusiv slavă ? Desigur, nu. Slavii formau grupul politic conducător dar cea mai mare parte a populației din Grecia era compusă din greci19, care aveau să formeze principalul reazem al politicii imperiale de elenizare a populațiilor alogene din aceste regiuni. La fel, traco-romanii și iliro-romanii constituiau o im- portantă grupare etnică la nord și la sud de Balcani. Este interesant faptul că, în. legătură cu slavii colonizați în Asia Mică, unde ei n-au reușit nici- decum să pună bazele unor formațiuni politice proprii, izvoarele bizantine nu vorbesc despre „Sclavinii” ci numai de “Sclavenoi” 20 și aceasta cu precădere în secolul VIII și în primele decenii ale veacului următor, înainte de asimilarea lor. Din motive lesne de înțeles, bulgarii au dat numele statului fondat de Asparuch. Acesta apare în izvoare Bulgaria, regnum Bulgarorum sau sub alte denumiri. La sfîrșitul secolului VII și la începutul veacului VIII, pe lîngă Bulgaria dintre Dunăre și Hemus, mai există o altă formațiune politică cu același nume în peninsulă, creată în jurul Thessalonicului de hoardele lui Cuber, fratele lui Asparuch, alungat de avari din Pannonia și 18 Printre ultimele studii asupraa lor, V. Tăpkova-Zaimova, La viile de Salonigue el son hinterland slave (jusgu’au X* sticle), Actes du II® Congres International des lîtudes du Sud-Est europâen, Atena, 7—13 mai 1970, Atena, 1972, II, 255—262. 14 Despre colonizarea slavă In aceste regiuni, Max Vasmer, Die Slauien tn Griechenland, Berlin. 1941. 18 Theophanes Confesorul, Chronographia, Leipzig, 1883, ed. C. de Boor, p. 347, 364, 430, 468; Scriptor incertus, Historia de Leone Bardae filio, In Leon Grammaticus, Chronographia, ed. Bonn, p. 347; Symeon Magister, Chronographia, ed. Bonn, p. 617; H. Grfegoire, Un nouveau fragment du ,,Scriptor incertus de Leone Armenico”, ..Byzantion”, XI, 1936, p. 423; Michaelis Balbi el Theophili Impp. Constantinopp. Epistola De non adorandis imaginibus ad Lodovicum Pium tmp. Bomanorum de anno D. DCCCXXIV, Mansi, Nova et amplissima collectio conciliorum, XIV, col. 418 D (,,... de Asiae et Europae partibus Thraciae, Macedoniae, Thessalonicae et circumiacentibus Sclaviniis”); Vita Gregarii Decapolitani, In F. Dvornik, La vie de Saint Grigoire le Dicapolite et les Slaves Macidoniens au IX‘ sticle, Paris, 1926, p. 61 — 62; Vita Willibaldi Episcopi Eichstetensis, M. G.H,. SS., XV, p. 93. A se vedea și traducerea latină a croniicii lui Theophanes, Anastasius Bibliothecarius, Chronographia tripertita, in Theophanes Confesorul, Chronographia, ed. Boor, II, p. 218, 231, 282, 325. 17 Constantin Porphirogenitus, De administrando Imperio, ed. Moravcsik, Budapesta, 1949, p. 124, 144; lohannes Diaconus, Chronicon Venetum, M.G.H., SS., VII, p. 15. 18 Asupra procesului de subordonare a slavilor din Macedonia și Grecia de către bizantini, V. Tăpkova-Zaimova, La viile de Salonique, p. 357 și urm. 18 M. Vasmer, op. cil., p. 15. 30 Theophanes Confesorul, Chronographia, p. 348, 364, 428; Anastasius Bibliothecarius, op. cit., p. 219, 231, 281; Nikephor Patriarcha, Brevlarlum Berum post Mauricium Geslaram, ed. Bonn, p. 36-37. www.dacOTomaiiica.ro 5 VLAHII BALCANICI 215 jefugiat în Macedonia 21. Această Bulgarie avea să dispară curînd, înghi- țită, probabil, de “Sclaviniile” locale. Populația statului lui Asparuch, care, după marea expansiune din secolele IX—X, pe lîngă fondatorii turanici cuprindea sigur și slavi, traco-romani și greci, apare în documente sub numele de bulgari. Sursele bizantine și cele latine nu fac nici o men- țiune asupra grupurilor etnice din țarat, nici măcar asupra populației slave 22 23, neîndoielnic, cea mai numeroasă. Desigur, o cu totul altă imagine avea un observator aflat în interiorul statului. Pînă către mijlocul veacului IX, bulgarii, slavii și populația romanizată s-au menținut ca grupuri etnice distincte 2î. După creștinare, procesul slavizării bulgarilor se accelerează, încheindu-se în secolul X. Probabil în aceeași perioadă, slavii din țarat acceptă și numele de bulgari24 *, fenomen similar celui întîmplat cu două veacuri în urmă în regatul franc. Populația romanizată din statul bulgar, ca și din celelalte formațiuni politice slave, rezistă însă procesului de sla- vizare multe veacuri încă, păstrîndu-și și etniconul. Așadar, absența izvoarelor interne — datorită naturii lor, nu putem lua în considerație pentru chestiunea de față inscripțiile protobulgare — nu ne îngăduie să cunoaștem structura etnică a societății sud-slave și evoluția ei în secolele VII—X, așa cum ne-o vor înlesni, începînd din veacul XI, cronicile și actele de cancelarie bizantine sau, din secolul XIV înainte, documentele sîrbo-croate și otomane. Mult mai complexe sînt temeiurile tăcerii surselor bizantine asupra populației romanizate din interiorul granițelor imperiului, unde nu mai poate fi invocată absența documentelor interne. Mai întîi, este greu de precizat amploarea așezării acestei populații în teritoriile rămase bizantine. E adevărat, unele surse tîrzii menționează refugiul populației romanizate de la Dunăre spre sud, la trecerea fluviului de către masele de slavi sau la sosirea maghiarilor în Pannonia, și așezarea lor în jurul Thessalonicului sau în Thessalia 26. Dar, cel puțin pînă la 21 Acta S. Demetrii, Migne, P.G., CXVI, col. 1 364 și urm.; Theophanes Confesorul, op. cit., p. 364 ; Anastasius Bibliothecarius, op. cit., p. 231. în ceea ce privește identificarea Bul- gariei, amintită de Theophanes Confesorul și Anastasius Bibliothecarius in legătură cu campania lui Justinian II Împotriva acesteia și a Sclaviniilor din jurul Thessalonicului, nu s-a ajuns la o unitate de vederi ln rlndul specialiștilor, unii pledlnd pentru statul lui Asparuch, alții pentru formațiunea politică a lui Cuber. Această ultimă opinie la Zlatarski, Istorija na Bulgarskata Durtava prez srednite oekooe, I, 1, Sofia, 1918, p. 160; P. Lemerle, Philippes et la Macidoine orientale, Paris, 1945, p. 124 — 125; V. BeSevliev, Les inscriplions du relief de Madara, „Byzan- tinoslavica”, XVI (1955), p. 226 și urm. 22 Există un episod din istoria bulgară ln legătură cu care slavii din statul bulgat sint menționați ca atare. în legătură cu luptele interne din hanat din vremea lui Teletz, Nikephor Patriarhul (Breoiarium rerum, p. 68) și Theophanes (op. cil., p. 432) relatează fuga ln imperiu, a 208 000 de slavi. împrejurarea specială in care aceștia sint menționați explică excepția de Ia regulă : slavii au venit In contact nemijlocit cu bizantinii, fără intermediul grupului politic conducător. Și nu este lipsit de semnificație faptul că, cu același prilej, sint menționați de două surse independente. în ceea ce privește apariția la Theophanes (op. cit., p. 436) a Severilor, este aproape sigur că aceștia nu figurau printre cele șapte triburi legendare slave, supuse de la Început de bulgari (J. Dujcev, Les sept tribus slaves de Misie, ,,Slavia Antiqua”, VI, 1959, p. 101 — 102), și iși păstrau autonomia față de han și ln a doua jumătate a veacului VIII, așa cum o dovedește mențiunea arhontelui lor, Sclavunos. 23 V. Tăpkova-Zaimova, Genbse des peuples balkanigues, p. 16 — 17. 24 Ibidem, p. 18-19. 2! Acta S. Demetrii, col. 1337; Constantin Porphirogenitus, De administrando imperio, p. 180; Vademecum des byzantinischen Aristokralen, trad. H. G. Beck, Graz., Viena, Koln, 1956, cap. 186, p. 125—126; Anonymi Descripția Europae Orientalis, ed. O. Gdrka, Cracovia, 1916, p. 12-14. www.dacoromanica.ro 216 STELIAN BREZEANU 6 mijlocul secolului VIII, bizantinii nu controlează în Balcani decît Con- stantinopolul și cîteva orașe de coastă la Marea Egee și Marea Adriatică. Chiar după recuceririle din a doua jumătate a veacului VIII și, mai apoi, de sub primii Macedoneni, teritoriul controlat de imperiu în Balcani cunoaște o oarecare consistență numai în Grecia centrală și de sud, limi- tîndu-se, în rest, la o îngustă fîșie maritimă 26. Dacă avem în vedere întin- derea stăpînirii bizantine în peninsulă, se poate afirma că numai o foarte redusă parte a populației romanizate se afla sub control imperial în perioada cuprinsă între începutul secolului VH și sfîrșitul veacului X, și aceasta, compusă, firește, din grupuri răzlețe. De altminteri, apariția din ce în ce mai rară în textele bizantine a numelor specifice acestei populații încă de la sfîrșitul secolului VI27 este o importantă dovadă a acestui fenomen. Rămîn totuși de lămurit motivele absenței din documentele bizantine a oricărei mențiuni asupra populației romanizate din imperiu, deoarece nu putem explica aceasta, invocînd numai numărul ei redus ori procesul elenizării rapide a statului bizantin de după veacul VII. Noțiunea deRomanus și varianta sa greacă ’Pcojiato? sînt fundamentale pentru înțelegerea criteriilor folosite de izvoarele romane și bizantine în definirea populației imperiului. în spiritul constituției antonine, romanus era cetățean roman, devenit creștin de la Constantin cel Mare înainte, noțiune cu un conținut politic, cultural, juridic și religios 28. De aceea, comunitatea de teritoriu era esențială în imperiu; indiferent de origine, numele unei anumite populații era dat de cel al provinciei în care aceasta locuia. De pildă, la cronicarii bizantini din secolele VI—VIII, moesii și sciții sînt locuitorii celor două provincii dunărene 29, în timp ce macedo- nenii din izvoarele grecești din secolele IX—X sînt populația themei Mace- doniei so. Chiar calificativul, ce însoțea adesea numele de persoane, deriva de la provincia din care aceasta descindea. Cea mai ilustră dinastie bizantină își datorează numele faptului că întemeietorul ei, Vasile I, de origine, pare-se, armeană, era născut lîngă Adrianopol, în thema Macedoniei 31. La fel este cazul lui Leon V Armeanul, de origine mesopotamiană, născut însă în thema Armeniacilor 32. în această lumină, revenind la insulele disparate de tracc-romani din imperiu, nu ne putem aștepta să-i găsim definiți în sursele bizantine după criteriul gentilic, ci după cel terito- rial32 bis . 24 G. Ostrogorsky, op. cit., p. 219, F. Dvornik, Les Slaves, Paris, 1970, p. 1171. 27 C. Jiredek, Die Romanen, I, p. 19—20. 22 Fr. Dolger,Rom in der Gedankenwelt der Byzantiner, „Zeitschrift fiir Kirchegeschichte”, 56, 1937, p. 8 — 9; R. L. Wolff, Romanța: The Latin Empire of Constantinople, „Speculum”, XXIII (1948), p. 2 și urm.; Jean Gaudemet, L’itranger au Bas-Empire, InEtranger, col. Recueils de la Soci6t6 Jean Rodin, IX, Paris, 1958, p. 215 și urm. 29 lustiniant Novellae*, ed. R. Schoell, G. Kroll, Berlin, 1968, p. 262; Theophylact Si- mocatta, Hisloriae, ed. C. de Boor, Leipzig, 1887, p. 54. 30 Leo Grammaticus, Chronographia, ed. Bonn, p. 208, 231 — 233; Georgios Monachus, ed. Bonn, p. 819. 31 Leon Grammaticus, op. cit., p. 231. Cf. N. Adontz, L’ăge et l’origine de l’empereur Basile I, „Byzantion”, VIII (1933), p. 478 și urm. 32 Theophanes Continuatus, ed. Bonn, p. 6; Leo Grammaticus, op. cit., p. 207. 32 bfs Rămtne de lămurit Împrejurarea că slavii sau alte populatii migratoare, pătrunse de imperiu, slnt definite după criteriul gentilic, cel puțin plnă la asimilarea lor, In timp ce populația romanizată, refugiată Intre hotarele restrlnse ale Bizanțului, nu este distinsă de masa populației sale. Desigur, Inprejurarea are VII—VIII, deoarece este 7 VLAHII BALCANICI 217 Un caz aparte îl formează populația romanizată de pe coasta dal- mată, care apare la Constantin Porphirogenetul sub denumirea de ro- mani ('Pcojiocvoi), după numele pe care ea însăși și-l dă, distingînd-o net de romei, locuitorii imperiului33. Apariția populației latine din Dalmația sub numele de romani a fost explicată avîndu-se în vedere situația ei parti- culară : o viață urbană înfloritoare și un nivel de civilizație relativ ridi- cat 34. Dar chestiunea are un îndoit aspect. Mai întîi, cel al apariției acestei populații sub alt nume decît locuitorii imperiului. Aici trebuie să luăm în considerație nu numai situația ei social-economică și culturală ci și cea politică. După prăbușirea stăpînirii bizantine din Dalmația la înce- putul veacului VII, populația romană din regiune nu este dislocată din teritoriile ocupate ci păstrează un caracter compact, fiind însă obligată să plătească tribut Sclaviniilor vecine. Sub Vasile I Macedoneanul, unele orașe dahnate reiau legăturile cu Bizanțul, dar aceasta n-a însemnat restaurarea stăpînirii imperiale asupra regiunii. Era vorba, mai degrabă, de un condominium slavo-bizantin, așa cum lasă să se înțeleagă Constantin Porphirogenetul35, în care romanii dalmatini continuau să plătească tribut Sclaviniilor vecine, deși se găseau sub o nominală stăpînire a basi- leului. Sub acest condominium, populația romană din Dalmația forma o Romania, de felul Sclaviniilor balcanice. Este motivul pentru care această populație apare în surse cu propriul său nume și nu cu cel al locuitorilor imperiului. De altfel, nu numai împăratul-cărturar menționează populația latină din Dalmația sub numele de romani, cum se cerede îndeobște. Cu mai bine de un veac înainte de perioada în care acesta își redacta opera, două izvoare france menționau pe romanii dalmatini, în legătură cu un conflict de hotar dintre ei și slavii vecini, din 817 36 * *. Cel de al doilea aspect al chestiunii privește numele însuși sub care populația de pe coasta dalmată apare în aceste izvoare. Lumea greacă n-a denumit pe romani niciodată altminteri decît romei ('PcojiaLot). După prăbușirea jumătății occidentale a statului roman, titlul de Imperiu roman s-a fixat numai asupra jumătății orientale a acestuia, care avea să-și continue existența încă un mileniu. Populația Noii Rome de pe Bosfor se numește tot romei. Chiar și după pierderile teritoriale din veacul VII, statul bizantin rămîne din punctul de vedere al doctrinei politice oficiale Imperiu roman, în timp ce populația lui, devenită greacă în marea ei majoritate m secolele VII—IX, se numește în continuare romei. Aceste transformări fiind deja o realitate la mijlocul secolului X, Constantin Porphirogenetul a sesizat incompatibilitatea dintre greu de crezut că insulele de populație latină au putut supraviețui ca atare mai mult de cîteva generații in mijlocul populației elene. Mai Intli, trebuie să avem In vedere faptul că traco-romanii erau considerați cetățeni ai imperiului In mom“ntul refugiului, fiind numiți tot romani, ca și restul locuitorilor statului bizantin. Pe de altă parte, elenizarea, pe care avea s-o cunoască im- p riul In perioada următoare și care avea să dea populației bizantine o nouă fizionomie, nu era d“cit la Început. 31 Constai tin Porphyrogenitus, Dc administrando tmperio, p. 122, 124, 146, 148, 152, 162. 31 S. Dragomir, Vlahii din noidul Peninsulei Balcanice in Evul Mediu, p. 139, n. 2. 36 Constantin Porphyrogenitus, Dc adm. imp., p. 146. 33 Einlnrdus, Annales, M.G.H., SS., 1, p. 203 (et quia res ad plurimos et Romanos et Sclavos pertinebat ...); Vita Illudowtci Imp. M.G.H., SS., II, p. 621 (Legatio autem ... erat de finibus Dalmatoruin Romanoruin et ScJavonnn). De remarcat faptul că romanii din cele două izvoare nu pot fi bizantinii, cum mai apar adesea aceștia In sursele occidentale, deoarece aici ei slnt numiți greci (Einhardus, Annales, p. 180, 190, 193, 196; Vila Hludoivici Imp., p. 629). www.dacoromanica.ro 218 STELIAN BREZEANU 8 sensul noțiunii de romaios și conținutul etnic al populației din Dalmația; de aceea, el îi denumește cu numele pe care aceștia și-l dădeau 37. Natural, ne putem întreba de ce nu i-a numit vlahi, termen folosit de slavi pentru a desemna întreaga populație romanizată și pe care îl vom găsi curînd și în izvoarele bizantine, împrumutat de la aceștia din urmă. Explicația trebuie căutată în faptul că denumirea era încă necunoscută 38 în cercurile intelectuale din Noua Romă 39, în orice caz basileului-cărturar. I* Restabilirea graniței imperiale pe Dunăre sub loan Tzimiskes și Vasile II Bulgaroctonul a coincis cu reintrarea sub stăpînire imperială a marii mase a populației romanizate din Balcani. Izvoarele secolului X —XI relevă treptata luare de cunoștință a societății bizantine de noile realități etnice cu care a venit în contact nemijlocit. Prima fază a acestui contact este pusă în lumină de Leon Diaconul. Martor al reconquistei lui loan Tzimiskes, cronicarul nu mai vorbește despre bulgari sau Bulgaria, ci despre moesi și Moesia40. Noțiunea de moesi a definit, la început, triburile trace dintre Dunăre și Hemus iar, mai tîrziu, de la cucerirea romană a Peninsulei Balcanice și pînă la așezarea bulgarilor la sud de fluviu populația din provincia imperială cu același nume. După formarea statului lui Asparuch și pînă la sfirșitul veacului X, noțiunea nu mai apare în izvoarele bizantine decît pentru a defini pe vechii traci sau populația din provincia romano-bizantină Moesia41. La rîndul său, termenul de Moesia apare în aceeași perioadă numai în listele episco- pale pentru eparhia dintre Dunăre și Balcani, care ținea de patriarhia din Constantinopol, sau pentru vechea provincie imperială42, în timp ce în documentele latine desemnează tot teritoriul provinciei romane și este amintit în legătură cu campaniile bizantine la nord de Hemus 43. Ce semni- ficație are reapariția noțiunii de moesi după cuceririle lui Tzimiskes ? în concepția lumii bizantine, acțiunea basileului era im act legitim de recuperare a unor teritorii uzurpate cîndva de barbari. Leon Diaconul । 87 P. P. Panaitescu, (op. cit., p. 88) afirmă că Mauriciu (Arta militară), ed. H. Mihăescu, București, 1970, p. 284) ar denumi populația romană din nordul Dunării la Începutul veacului VII tot romani. în realitate, autorul bizantin dă acestora numele de romei ca și locuitorilor imperiului. Denumirea de romani de la Constantin Porphirogenetul, pentru o populație de limbă latină, este unică in literatura bizantină și au fost necesare prefacerile pe care le-a cunoscut Peninsula Balcanică In secolele VII—X pentru ca ea să-și facă apariția. 88 A. Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, București, 1972, p. 19. 88 A. Decei, (Românii din veacul al IX-lea plnă tn al XI II-lea in lumina izvoarelor arme- nești, București, 1939, p. 96) explică apariția numelui de Balak, care aț desemna teritoriul de la nordul Dunării, Intr-un izvor armean din veacul IX printr-o preluare a lui de la cărturarii greci, din forma blacbos. Folosirea de către Împăratul macedonean a numelui de romani pentru populația latină din Dalmația face improbabilă existența denumirii de vlah In mediul cărtu- răresc bizantin In secolul IX. 40 Leon Diaconus, Histortae llbri decern .. ., ed. Bonn,p. 63, 77, 79 — 81, 102 — 103, 133, etc. 41 Costantino Porfirogenito, De thematibus, p. 87. 48 Theophanes, op. cit., p. 257, 278, 279; Georgios Monachus, p, 619, 626, 658; Leo Grammaticus, op. cit., p. 77, 123; Gelzer Ungedrunckte und ungentlgend veroffentlichte Texte der Notitiae episcopatuum, ,.Abhandlungen der philos. - philolog. CI. d. Kflnig. bayer. Akad. d. Wiss.”, XXI, 1901, erste Abt., p. 535 ; Fontes Hisloriae Bulgaricae, VI, Sofia, 1960, p. 186, 194 ; Ibidem, VIII, Sofia, 1961, p. 149, 153, 156. 43 Einhardus, Annales, M.G.H., SS., II, p. 199, 200; Chrontcon Vedaslinum, M.G.H., SS., XIII,p. 707 ; Reginon, 9 VLAHH BALCANICI 219 arată clar că Moesia aparține imperiului44 * 46, în timp ce, referindu-se la cuce- ririle lui Tzimiskes, el vorbește de reintegrarea Moesiei la romei (ttjv Mucriav 'Pcoptaiot? âvacrcocrâfjievo?)43. Numele de moesi dat de el popu- lației din Bulgaria cucerită vine să întărească această idee45bla. Alte izvoare din vremea campaniilor lui Vasile II folosesc același termen pentru a desemna locuitorii statului bulgar40. Treptat, termenul se generalizează pentru populația dintre Dunăre și Balcani, astfel încît, în secolul XI, un scrib grec, care copia un manuscris din lucrarea lui Constantin Porphiro- genetul De administrando imperio, se simțea obligat să noteze pe marginea acestuia, în legătură cu bulgarii la care se referea basileul macedonean, BouXyâpoi oi Mutroi 47. O jumătate de veac de la cuceririle lui loan Tzimiskes, întîlnim pentru întîia oară48, în faimoasa diplomă a lui Vasile II Macedoneanul numele de BAot/ol49, acordat populației romanizate din Balcani, împru- mutat de bizantini de la slavi, care, la rîndul lor, îl preluaseră de la germani încă din secolele VI—VII50. Încercînd să explice motivele acestui împrumut, Silviu Dragomir sublinia într-o scurtă notă stadiul de ruralizare și de degradare socială a traco-romanilor din Balcani, la care i-au găsit bizan- tinii la sfîrșitul veacului X, fapt pentru care aceștia din urmă nu-i mai puteau considera locuitori de bază ai imperiului51. Istoricul român a surprins bine împrejurările în care populația romanizată de la sud de Dunăre intră în istorie sub numele de vlahi — revenirea sub stăpînirea bizantină a unei importante mase de populație latină52 — dar explicația împru- mutului noului nume de la slavi mi se pare a fi alta. 44 Leon Diaconul, op. cil., p. 103. « Ibidem, p. 157-158. 4Sbls că locuitorii Bulgariei erau socotiți de bizantini supuși rebeli, ne-o sugerează și natura supliciului —orbirea — , aflat și tn dreptul public imperial, supliciu aplicat de Vasile II prizonierilor bulgari după marea înfrlngere din 1014, care a decis soarta statului lui Samucl (H. Ahrwefeler, L’idiologie politique de l’Empire byzantin, P.U.F., Paris, 1975, p. 52). 46 Laudatio Photii Thessalonicensis, ed. V. Vasilievski, in V. Vasilievski, Odin iz gre- ceskih sbornikoo Moskouskoi sinodalinoi biblioteki, ,,Jurnal Ministerstva Narodnogo Prosve- sccniia”, 248, 1886, p. 101 ; loannes Geomctra, Carmina, Migne, P.L., CVI, col. 934 A. 47 Constantin Porphyrogenitus, De adm. imp., p. 52; G. Moravcsik, op. cit., II., p. 207. 48 Mulți autori așează prima atestare a vlahilor balcanici In legătură cu evenimentele din țaratul lui Samucl din 976, deși loan Skylitzes a scris la sfîrșitul veacului XI. Desigur, această atestare nu-și pierde din importanță pentru istoria vlahilor din Balcani, dar prima lor mențiune efectioă rămîne cea din diploma imperială din 1020 (D. Onciul, Tradiția istorică in chestiunea originilor române, in Opere complete, I, Originile Principalelor Române, București, 1946, p. 326; E. Stănescu, Byzanlinovlachica I:Les Vlaques ă la fin du Xe sticle — dibui du XI’ et la reslauration de la domination byzanline dans la Peninsule Balkanique, ,,Revue des £tudes du S-E europGen”, VI, 1968, nr. 3, p. 407—408). 49 H. Gelzer, Ungedruckte und wenig bekannte Bislămuerzeichnisse der orienlalischen Kirche, „Byzantinische Zeitschrift”, II, 1893, p. 46; Fr. Dolger, Regesten der Kaiserurkunden des oslromischen Reiches, 806 — 808. Asupra bulei de aur a Împăratului macedonean, M. Gyoni, L’ivicM ulaqițe de l’archevlchi bulgare d’Achris aux Xp siicles, „Etudes slaves et roumaines”, I, 1948, p. 148-149. 60 în preluarea numelui de vlah de la germani de către slavii de sud, P.P, Panaitescu (op. cit., p. 89) are In vedere numai resturile populațiilor germane de la nordul Dunării de la Începutul veacului VI. Desigur, slavii din vestul peninsulei au putut să preia termenul și din contactele cu bavarezii, atestate Încă de la sflrșitul secolului VI (E. Diimrnler, Ober die ăllesle Gcschichte der Slawen in Dalmatien, ,, Sitzungsberichte der kaiserlichen Ak,ademie der Wissen- schaften”, Viepa, XX, 1856, p. 363—364) sau chiar prin mijlocirea avară, 61 Silviu Dragomir, Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice, p. 129, n. 2. 69 Aceeași remarcă și la P.P. Panaitescu, op. cit., .p. 122 — 123. www.dacoromanica.ro 220 STELIAN BREZEANU 10 în răstimpul dintre secolele VII și X, transformări importante din punct de vedere etnic s-au acumulat atît în natura populației romanizate de la sud de Dunăre cît și a societății bizantine. Izolați în marea masă a populației slave și siliți la un nou mod de viață, traco-romanii din noidul Du- nării au dobîndit o fizionomie aparte și o limbă proprie, în ultimă instanță s-au constituit într-un popor nou. Termenul de romanus, prin care se auto- defineau, își pierde semnificația politică de odinioară, datorită izolării de te- ritoriul României53, și dobîndește un conținut etnic54, deosebindu-i de po- pulația vecină slavă, bulgară, greacă și albaneză. Prin noțiunea de vlah, avînd aceeași valoare etnică, noul popor intră în rîndul celorlalte popoare bal- canice. Pe de altă parte, după pierderile teritoriale din secolul VII, statul bizantin a păstrat mai cu seamă zonele cu populație de limbă greacă. Politica imperială de elenizare a populațiilor alogene, îndeosebi slave, din secolele VIII—IX, a dat imperiului o și mai mare uniformitate de limbă și cultură. O anumită coeziune a populației bizantine ne întîmpină și pe plan religios, unde, după pierderea provinciilor monofisite și copte de către bizantini, ortodoxia rămîne singurul cult din imperiu 55; aceasta devine treptat o religie ,,națională”, în sensul identificării ei cu populația greacă 58. Ca urmare a acestor transformări din natura societății bizantine, noțiunea de romaios, fără să-și piardă accepțiunea sa politico-juridică 57, semnalată deja mai sus, dobîndește și un conținut etnic, desemnînd poporul grec, mai ales cînd acesta este opus popoarelor vecine, așa cum apare în corespondența patriarhului Nicolae Misticul cu țarul Simeon, la începutul secolului X 58. în această perioadă, bizantinii au pierdut aproape orice contact cu cultura romană, în timp ce limba latină, tot mai ignorată în imperiu, devine „barbaram et Scythicam linguam” 59 pentru locuitorii elenizați ai Noii Rome. De aceea, în contactul cu noile grupări etnice adăugate imperiului la sfîrșitul veacului X, bizantinii vedeau în vlahi o populație străină, deosebită complet de romei. în aceste condiții, apare firească preluarea numelui de vlahi de la slavi pentru foștii locuitori romani ai imperiului, transformați între timp într-un popor neo-latin. Aceasta nu înseamnă că din punct de vedere politic, vlahii și bulgarii, încorporați statului bizantin, nu erau considerați cetățeni ai imperiului. Situația mi se pare similară, întrucîtva, celei din statul roman tîiziu, în care numai locuitorii de limbă latină erau consecvent denumiți romani, 53 Asupra evoluției sensului noțiunii de Romania, R.L. Wolff, op. cil., p. 2 și urm. 54 Pentru evoluția similară a populației romane din Galia, E. Ewig, op. cit., p. 611. 55 Despre noile tendințe din sinul bisericii bizantine, Endre von Ivanka, Rhomăerreich und Gottesoolk. Das Glaubens-, Staats- und Volks-bewusslsein der JByzantiner und seine Ausivirkung auf die ostkirchlich — osteuropăische Geisleshaltung, Miinchen, 1968, p. 76 — 77. 58 Fr. Thiriet, La Românie odnilienne au Moyen-Age. Le deoeloppement el l’exploitation du domaine colonial vinilien (XIIe—X\'e siicles), Paris, 1959, p. 117—118. 87 Ideia superiorității societății bizantine, ca o comunitate de cetățeni, asupra restului lumii este prezentă In glndirea politică a Noii Rome pină la căderea acesteia. In acest sens, a se vedea disprețul lui N. Choniates (Hisloria, ed. Bonn, p. 764) față de popoarele din Occident, ,,despre care, scrie cronicarul, nu se poate vorbi ca popoare In sensul adevărat al cuvlntului, ci ca despre neamuri obscure și nomade”. 38 t6 ts BouXydpcov £&voț xcd t6 'Po>|xatav y£voț (Nicolae Patriarhul Misticul, Epistulae, Migne, P.G., voi. CXI, col. 188); 4|zq>6repa S0v7) (Ibidem, col. 57), etc. .. v^^faromamcaro 11 VLlAHH BAJjCAjNICI 221 în timp ce în jumătatea orientală a imperiului, unde cultura romană n-a ieșit niciodată victorioasă în confruntarea cu civilizațiile străvechi din aceste regiuni, pe lîngă noțiunea de romanus, care definea condiția politică a tuturor locuitorilor României, apar și distincții etnice : grec, egiptean, sirian, etc.60. Astfel se explică și denumirea de greci, pe care popoarele slave și germane au dat-o locuitorilor Imperiului bizantin, denumire pre- luată de acestea de la romanii de la Dunărea de Jos și de dincolo de Rin #1. Interesant este și modul în care noul termen a pătruns în societatea bizantină. La început, acesta se răspîndește în limba vorbită din contactele populației grecești cu slavii; din limba vorbită el a fost preluat, mai tîrziu, și de cea cultă, așa cum lasă să se înțeleagă Anna Comnena la mai bine de un veac de la prima atestare într-o sursă bizantină a vlahilor bal- canici 62. împrejurarea că această sursă este im act de cancelarie nu este lipsită de importanță. Administrația lui Vasile II, mai receptivă la rea- litate decît cercurile intelectuale clasicizante bizantine, n-a întîrziat să preia din limba vorbită noul nume al populației romanizate, larg răspîndit în Balcani. în schimb, va trebui să așteptăm încă o jumătate de veac pentru a întîlni acest nume și în monumentele literare. DE LA POPULATION ROMANISTE AUX VLAQUES BALKANIQUES RfiSUMfi Le long silence observi par les sources greques et latines en ce qui concerne la românite sud-danubienne aux Vile—Xe siecles et sa rSappa- rition sur la scene de l’histoire sous un nouveau nom — Vlahii (Vlaques) — au ddbut du Xle siecle constitue l’un des problemes obscurs de l’histoire balkanique de cette pdriode. Prenant pour point de dâpart l’^tude des mutations ethnico-politiques des Balkans de la seconde moitie du premier millânaire de notre ere et les criteres terminologiques utilisds par les sources dans la dâfinition des rdalitds ethniques du Moyen-Age, l’auteur essaie d’expliquer les causes du ph6nomene. Le fait que les Thraco-Romains ne sont pas mentionnds parmi ces formations politiques dans les sources exterieures, les seules susceptibles de nous offrir des informations sur le monde slave — ne saurait nous sur- prendre, vu que dans ces sources l’expression politique cache la realite ethnique. L’absence de toute mention au sujet des Thraco-Romains de- E. Ewig, op. cit., p. 587, nr. 2. ,l C. Jiredek, op. cit., p. 36. •* Anna Comnena, Alexiada, ed. Bonn, I, p. 395 : BXâ/ouț toutouș xowî) xaXeîv oî8e 8i<4Xex-roț. www.dacoromanica.ro 222 STELIAN BREZEANU 12 meures au Byzance au debut du Vile siecle a uue explication toute dife- rente : exception faite des populations barbares ayant p6nâtr6 dans l’em- pire, les sources byzantines dâfinissent la population d’apres le critere territorial et non pas d’apres celui ethnique. Au dâbut du Xle siecle, par suite des conquetes de Jean Tzimiskes et Basile II, le monde byzantin âtait directement confruntă aux jeunes peuples balkaniques, dont aussi les Vlaques constituâs en tant que peuple nâo-latin par suite de l’ethnogenese des Thraco-Romains. Sans abandonner entierement le critere territorial de dâfinition des populations de l’empire, les sources greques ont en vue £galement en ce qui concerne les nouveaux peuples inclus â l’Etat balkanique, leur caractere ethnique, en les d6fi- nissant comme tels; Bulgares, Vlaques, etc. www.dacoromanica.ro DESPRE NEGOCIERILE PRIVIND ÎNCHEIEREA ALIANȚEI FRAN CO-ROMÂNE (10 IUNIE 1926) DE CONSTANTIN IORDAN-SIMA Semnarea tratatului franco-român reprezintă, neîndoielnic, un moment însemnat în istoria relațiilor internaționale ale României din de- ceniul care a urmat primului război mondial. Este vorba, de fapt, de prima alianță realizată de diplomația românească cu una din marile puteri învin- gătoare în conflagrația din anii 1914—1918. Este vorba de alianța cu Franța, considerată ca cel mai puternic stat european la sfîrșitul războiului, care a avut un rol hotărîtor în multe probleme ridicate de negocierea tratatelor de pace. Mai mult, este vorba de principala susținătoare a forului de la Geneva și a Pactului Ligii Națiunilor, de o mare putere, interesată în cel mai înalt grad în menținerea statu-quo-ului politic și teritorial, a echilibrului de forțe pe continent. în aceste condiții, România, pentru care obiectivele fundamentale pe plan extern erau menținerea integrității teritoriale și apărarea unității naționale și de stat, pentru care respectul tratatelor de pace și Pactului Societății Națiunilor reprezenta garanția împlinirii obiectivelor amintite, s-a orientat, firesc, spre o alianță cu Franța. Tratatele cu marile puteri, apărătoare ale statu-quo-ului, erau considerate de cercurile politice româ- nești ca absolut necesare în contextul evenimentelor din deceniul al treilea al veacului nostru, cînd tentativele și chiar inițiativele revizioniste ale unor state nu mai erau secrete. Interesele economice ale burgheziei românești, atașată în mod expli- cabil de cercurile de afaceri din țările învingătoare, în special din Franța, interesate la rîndul lor de soarta investițiilor din România, au impus guvernului român această conduită de politică externă. Problemele tratatului franco-român sînt, în general, cunoscute, într-un studiu relativ recent, Eliza Campus 1 pune în valoare noi și pre- țioase informații privitoare la contextul internațional în care guvernul român a semnat alianța, precizează semnificația acesteia pentru politica externă a României din acea perioadă. De asemenea, studiile lui Gheorghe 1 Eliza Campus, Ze caractere europien des traitds bilatdraux conclus pat la Roumanie dans la decade 1920—1930, In ,,Revue Roumaine d’Histoire”, XII, 1973, 6, p. 1067—1093. „REVISTA DE ISTORIE”, Tom. 29. nr. 2. p. 228-232. 1976 www.dacoromanica.ro 224 CONSTANTIN IORDAN-SIMA 2 Zaharia 2 3 și Dumitru Tuțu 8 prezintă, între alte probleme, mobilurile care au determinat cercurile conducătoare românești să se orienteze spre o alianță cu Franța și încadrează tratatul în seria acțiunilor diplomatice concrete ale României pentru apărarea independenței, suveranității și integrității. Dar dacă problemele tratatului de amiciție și arbitraj, ale convenției militare și ale protocolului privind angajamentul de neagresiune față de U.R.S.S. încheiate între România și Franța au reținut atenția istorio- grafiei noastre, este mai puțin cunoscută însă evoluția negocierilor care au condus la semnarea acestor documente la 10 iunie 1926. Apar întrebări legitime : de ce România, aliata tradițională a Franței, apărătoare ferventă a tratatelor de pace și a echilibrului european, a obținut semnarea alianței abia la jumătatea anului 1926, cu mult mai tîrziu decît Polonia (1921) sau chiar Cehoslovacia (1924)? De ce Franța a amînat încheierea tratatului cu România mai bine de doi ani, dacă avem în vedere că prima declarație în acest sens a fost făcută de guvernul Poincarâ, în primăvara anului 1924? Un răspuns complet la aceste întrebări depășește intențiile noastre, în cele ce urmează, vom stărui asupra elementelor care au determinat tergiversarea tratativelor, și nu din punctul de vedere al textelor supuse negocierii, texte care, în esență , nu au suferit modificări importante în comparație cu cele finale. Pe baza unor informații inedite, ne vom referi, în special, la maniera în care Franța a abordat chestiunea încheierii tra- tatului cu România, atît de interesată atunci în realizarea acestei alianțe. ★ în primăvara anului 1924, cu prilejul vizitei familiei regale la Paris, guvernul francez condus de Raymond Poincarâ „dădea primele indicații asupra încheierii unui tratat cu România’ ’4. în condițiile în care afacerea Ruhr-ului crea încă mari dificultăți cercurilor politice franceze, președin- tele Consiliului de Miniștri avea tot interesul să strîngă rindurile vechilor abați. Nu întîmplător, la 25 ianuarie 1924, Franța semnase tratatul de alianță militară cu Cehoslovacia. Propunerea franceză de încheiere a unui tratat nu putea să nu inte- reseze cercurile conducătoare românești. Dealtfel, în ședința Adunării deputaților din 20 martie 1924. I. Gh. Duca, șeful diplomației românești, declara, între altele, că una din modalitățile împlinirii obiectivelor politicii externe a României era menținerea strînsei unități cu „marii noștri aliați, alături de care am dus războiul care ne-a condus la unitatea națională” 5 * *, 2 Gh. Zaharia, Constdera/it asupra politicii externe a României (1919—1929), in Probleme ale politicii externe a României (1919—1939). Culegere de studii, București, Edit. Militară, 1971, p. 17-51. 3 D. Tuțu, Aspecte ale politicii externe a României in anii 1919—1933, ,in „Acta Musei Napocensis", X, 1973, p. 351 — 371. * Arhivele Statului București. Arhiva Istorică Centrală (in continuare A IC). Fond Casa Regală, Ferdinand, D. 36/1925, f. 161. Telegramă (tn continuare Tel.) din Paris, nr. 10551/18 aprilie 1929, semnată Diamandy. 8 Monitorul Oficial. Dezbaterile Adunării Deputaților, 1924, nr. 73, p. 1962; vezi și I. Gh. Duca, La polilique extirieure de la Roumanie, Bucarest, 1924. www.dacoromanica.ro 3 ALIANȚA FRANCO-ROMANĂ (1926) 225 Căderea guvernului Poincare, cu prilejul alegerilor din mai 1924r și victoria „Cartelului stîngii”, care a adus la conducere cabinetul Edouard Herriot (iunie), au antrenat o scădere a interesului cercurilor diplomatice franceze pentru tratatul cu România. „Renunțînd la metodele lui Poin- card — observă Maurice Baumont — ministerul Herriot a răsturnat politica externă și a făcut eforturi de a întreține raporturi de încredere cu Londra”. 6 Problemele planului Dawes, dezarmării, evacuării Rubr-ului, protocolului de la Geneva în soluționarea cărora concertul franco-britanic se impunea stringent7, la care se adăugau dificultățile interne, între care cele financiare ocupau un loc important, au determinat guvernul francez să abandoneze temporar ideea cabinetului precedent de a încheia un tratat de alianță cu România. în aceste împrejurări, guvernul român a redeschis problema pactului la începutul anului 1925, cînd proaspătul ministru al României la Paris, Constantin Diamandy, propunea oficial lui Herriot, care deținea și porto- foliul externelor, încheierea unui tratat de alianță. în cursul întrevederii din 10 ianuarie 1925, subliniind avantajul pe care îl prezintă pentru Franța existența unui „lanț de aliați”, premierul francez „s-a arătat favorabil” propunerii românești. Diamandy telegrafia că „s-ar putea totuși ca el (Herriort — C. I. - S.), sub influențe diverse, să revină asupra primei impresii” și sugera lui I. Gh. Duca „să fie examinată și această ultimă ipoteză, adică a eventualului refuz sau a tărăgănării răspunsului”.8 La jumătatea lunii februarie 1925, ministrul român remitea lui Herriot proiectul textului tratatului de alianță. între timp, intervenise însă un element ce avea să se dovedească multă vreme un obstacol greu de depășit în calea negocierilor franco-române. La 9 februarie, Gustav Stresemann, ministrul de externe al Republicii de la Weimar, adresase lui Herriot, prin intermediul ambasadorului german la Paris, von Hoesch, cunoscutul memorandum privind garanțiile de securitate. Era textul care a stat la baza tratativelor încheiate prin acordurile de la Locamo. Propunerea Germaniei nu a fost făcută publică decît la 5 martie, cînd Austin Chamberlain, șeful diplomației britanice, a făcut o declarație în acest sens în Camera Comunelor, evident după consultările cu Herriot.9 Acesta a fost motivul invocat de premierul francez în fața lui Dia- mandy atunci cînd a sugerat răbdare în privința textului tratatului. „în tot cazul și pentru moment — informa diplomatul român pe Duca — • Maurice Baumont, La faillite de la paix (1918—1939) (IV-e 6dition), T 1, De Rethondes â Strcsa (1918-1935), Paris, P.U.F., 1960, p. 310. 7 Jean-Baptiste Duroselle, Histoire diplomatique de 1919 ă nos jours (IV-e 6dition), Paris, Dalloz, 1966, p. 82 și urm. 8 AIC. Fond Casa Regală Ferdinand, D. 30/1925, f. 430—431. Tel. din Paris, nr. 6307/11 ianuarie 1925, semnată Diamandy. 8 Pentru problemele acordurilor de la Locarno, vezi: J.-B. Duroselle, op. cit., p. 93; W. Churchill, L’orage approche, T. 1, D’une guerre ă l’autre (1919—1939), Paris, Pion, 1948, p. 26—27; G. Clemenceau, Grandeurs et misbres d’une Dlcloire, Paris, Pion, 1930, p. 284 și urm.; L. Brașoveanu, The Locarno Conference. Some Notes on its Proceedings and the Stand of the Participant Countries, in,,Revue Roumaine d’Histoire”, VII, 1968, 3, p. 397—412; Eliza Campus, Tratatele de la Locarno ți semnificația lor in crearea unui Locarno balcanic, In ,,Studii — revistă de istorie”, 1968, 1, p. 103 — 115; idem, înțelegerea balcanică, București, Edit. Acad. R.S.R., 1972, p. 23 și urm. www.dacoromanica.ro 226 CONSTANTIN IORDAM-SIMA 4 bănuiesc că> sîntem ... în fața temporizării”10 11. Noua situație îndemna pe Diamandy să sondeze cercurile diplomatice franceze asupra perspectivelor tratatului. într-o conversație cu Laroche, directorul politic la Quai d’Orsay, ministrul României atrăgea atenția că inițiativa alianței a venit de la ,,guvernul francez, cel precedent, este drept, dar pentru noi nu există decît guverne franceze, oricărui partid ar aparține ele”. Diplomatul francez își amintea cu acest prilej de „niște tratative în această privință sub gu- vernul Poincarâ” u. La 21 februarie, Diamandy scria plin de amărăciune lui I. Gh. Duca : „Este un nivel așa de scăzut în care diplomația se rătăcește și adesea mă gîndesc că aici trebuie un om de afaceri care să trateze cu oameni de afaceri ... Peste toate acestea, domnește, cel puțin aici la Paris, o impresie de îngrijorare, o panică ... în această atmosferă, tratarea chestiunilor politice, care cer, fii primul rînd, o vedere limpede a solidarității marilor interese nu este numai anevoioasă, dar sforțările alunecă, nu prind ... în privința pactului, am impresia că, pentru moment, ei (francezii — C.I.-S.) se tem de a-1 încheia cu noi”.12 Chiar dacă împrejurările politice din capitala Franței nu se arătau deloc prielnice unor negocieri fructuoase pentru România, Diamandy căuta să impună atenției unor personalități politice influente problema tra- tatului. într-o conversație cu Aristide Briand, în primele zile ale lunii aprilie 1925, viitorul ministru de externe francez considera că pactul „este absolut conform cu principiile Societății Națiunilor” și se oferea „de a sprijini acest punct de vedere pe lingă guvernul actual”.13 La 10 aprilie, guvernul Herriot demisiona, și în noul cabinet Paul Painlev6 (17 aprilie), Briand primea portofoliul externelor. Se părea că negocierile vor avea im curs pozitiv. La întrevederea cu Briand, în noua sa calitate, apelurile pentru pact ale diplomatului român au fost primite evaziv. în replica sa, Diamandy nu-și ascundea nemulțumirea : „am con- statat că de la 1919 nu mai există nici o colaborare politică cu noi, nici un schimb de vederi. în conferințe, în loc de a se căuta colaborarea și sprijinul nostru, sîntem ținuți la distanță, bănuiți-, spectrul politicii Consiliului Suprem trăiește încă, și cînd mergem la Quai d’Orsay aud numai cereri de plată a datoriilor: mercantilizare... 14 La începutul lunii mai , ministrul român obținea totuși adeziuni de principiu la ideea alianței de la Gaston Doumergue, președintele Repu- blicii 15, și de la premierul Painlevâ, care s-a angajat să vorbească în acest sens cu Briand.16 Rezultatele acestor întrevederi, la care s-au adăugat și cele din convorbirea cu Philippe Berthelot, noul secretar general la Quai d’Orsay, impuneau lui Diamandy sentimentul că ecourile avute 10 AIC. Fond Casa Regală Ferdinand, D. 30/1925, f. 407. Tel. din Paris, nr. 6434/20 fe- bruarie 1925, semnată Diamandy. 11 Ibidem, f. 398 — 399. Tel. din Paris, nr. 6438/21 februarie 1925, semnată Diamandy. 12 Ibidem, f. 394-395. 13 Ibidem, f. 325. Tel. din Paris, nr. 6560/5 aprilie 1925, semnată Diamandy. 1* Ibidem, f. 305. Tel. din Paris, nr. 6616/28 aprilie 1925, semnată Diamandy. 15 Ibidem, f. 298. Tel. (strict confidențial) din Paris, nr. 6631/4 mai 1925, semnată Dia- mandy. n Jbidem, f. 281. Tel. din Paris, nr. 6646/12 mai 1925, semnată Diamandy: f. 271. Tel. din Paris, nr. 6655/15 mai 1925, semnată Diamandy. www.dacoromanica.ro 5 AUJANTA FRAINCO-ROMANĂ (1926) 227 „atît în privința politicii generale, cît și a pactului cu noi sînt din cele mai favorabile nouă, dacă nu intervine un element nou care să zădărnicească”.17 Mai mult, diplomatul român găsea sprijin la personalități cunoscute ale vieții politice franceze, precum socialiștii Renaudel și Varenne sau la Paul Boncour, atunci membru al Comisiei de politică externă a Parlamen- tului. 18 Cu toate acestea, nici un element sensibil nu a intervenit în direcția deschiderii tratativelor propriu-zise. La 30 mai 1925, Diamandy, aflat la Vichy, întreba pe Briand, într-o lungă scrisoare, despre cauzele tergi- versării negocierilor. După ce reamintea șefului diplomației franceze că guvernul de la Paris a avut inițiativa tratatului, cu mai mult de un an în urmă, și că proiectul textului fusese remis la începutul anului 1925, ministrul român se întreba: „Situația generală a Europei a modificat, în decursul unui an, solidaritatea de interese care leagă Franța de România î”19 Și continua : „Obiecția după care încheierea de noi pacte ar crea în Europa constelații politice care ar deveni în mod fatal ostile (ca în 1914) nu mi se pare fondată. De fapt, aceste constelații există deja.”20 Și Diamandy cita alianțele Franței cu Polonia și Cehoslovacia, Mica înțelegere, tratatul polono-român, observînd : „Gruparea acestor state diverse este deci un fapt împlinit, un element de realitate, care nu mai poate fi tăgăduit. Se poate totuși spune că, prin completarea ciclului acestor acorduri cu o alianță franco-română, s-ar amenința pacea generală T în mod cert nu, pentru că toate acordurile amintite nu vizează decît menținerea statu-quo-ului (subl. în text — C.I.-S.) și au un caracter strict defensiv. Reluînd chiar ideea că prin aceste pacte s-ar crea grupe antagoniste, noi am fi forțați să răs- pundem că responsabilitatea unui atare antagonism nu ne-ar putea fi imputată, deoarece statele ostile aglomerării noastre ar fi ostile ipso- facto (subl. în text — O.I.-S.) păcii. Ce sînt pactele existente, sau prevăzute, dacă nu un sistem de pace ? Un alt bloc, dacă s-ar forma unul, nu ar putea fi deci, cel puțin, decît o mașină de război, un instrument destinat a submina tratatele. Adevărata linie a păcii, noi sîntem cei care o reprezentăm...” 21 Referindu-se în continuare la răspunsul pozitiv pe care Franța îl dăduse Germaniei la memorandumul din 9 februarie 1925, cu condiția intrării Republicii de la Weiinar în Liga Națiunilor, diplomatul român intuia pericolul reînvierii forței fostului Reich: „Dealtfel, admițînd că Germania intră în Societatea Națiunilor, își imaginează cineva că va rămîne inactivă! Putem să ne îndoim că nu va folosi toată influența pentru a face să intre în orbita sa țări ca Austria, Ungaria, Bulgaria și să le înfeudeze î... Cu siguranță, nu contest că există în țările germanice elemente noi care doresc pacea în toată sinceritatea. Dar chestiunea este de a ști dacă tocmai aceste elemente sînt cele care vor determina orientarea politică a țărilor lor”.22 17 Ibidem, f. 278. Tel. din Paris, nr. 6648/13 mai 1925, semnată Diamandy. 18 Ibidem, f. 269. Tel. din Paris, nr. 6671/27 mai 1925, semnată Diamandy. 18 Ibidem, f. 264. 20 Ibidem, f. 265. « Ibidem, f. 265-266. 28 Ibidem, f. 268. , www.dacoromamca.ro 5-C. 1007 228 CONSTANTIN IORDANI-SIMA 6 Efectul intervenției ministrului român n-a întîrziat să apară. Re- întors de la Geneva, Briand convoca, la 13 iunie, pe Diamandy și, după scuzele de rigoare pentru repetatele amînări, declara că este gata să lucreze cu ministrul român pentru a încheia pactul, avînd încrederea că nu vor exista dificultăți. ,,La începutul săptămînii următoare — promitea Briand — va consulta Consiliul de Miniștri și negocierile ar putea începe.” 23 După ce și mareșalul Foch s-a arătat dispus a susține cauza Româ- niei diplomatul român era informat de Berthelot că, personal, recon- stituie „întreg dosarul relativ la pactul de alianță și la afacerile pendinte cu România, și speră să poată rezolva toate chestiunile”.25 Cu același prilej, Diamandy argumenta astfel motivele nerăbdării guvernului român : ,,1) ar trebui evitat ca opinia publică românească să capete impresia că Franța, aceea care a propus pactul, este aceea care temporizează aplicarea lui; 2) situațiile interne, în general, curentele din opinia publică îngreuiază tot mai mult tratativele diplomatice. în ce privește Franța, nimic nu indică că situația internă s-ar ameliora; 3) este în avantajul nostru ca, dacă eventual Germania ar intra în Liga Națiunilor, ea să fie încadrată în ciclul pactelor noastre continentale.”26 Cu toate asigurările date de Berthelot anterior, secretarul general la Quai d’Orsay repeta, la 10 iulie, lui Diamandy că nu există nici o obiec- țiune serioasă în privința tratatului, că vina pentru întîrziere cade asupra sa, care, „împovărat de lucrările ministerului, așteaptă închiderea Parla- mentului pentru începerea tratativelor”.27 într-adevăr, în a doua jumătate a lunii iulie, negocierile au început, într-o discuție cu Briand (29 iulie), ministrul român sintetiza astfel cele două premise fundamentale ale conversațiilor pentru încheierea alianței: ,,1) tratatul nostru trebuie să aibe ca bază politică pacea și statu-quo-ul (subl. în text — C.I.-S) teritorial; 2) tratatul nu poate să fie o declarație platonică de pace fără sancțiune în cazul cînd, cu toată dorința noastră de pace, ne-am găsi în prezența unei agresiuni”.28 Ministrul de externe francez recunoaștea justețea celor două premise, dar considera că „este necesar să ținem seama de opinia publică, de curentele politice și parla- mentare, de lașitudinea ce se manifestă după război, de afacerea maro- cană, care crează o sensibilitate sfioasă pe care trebuie s-o avem în vedere”.29 Apare evidentă, deci, intenția lui Briand de a eluda din pact elementele menite să facă din acesta un instrument autentic de garantare a păcii. Profundul pacifist care era șeful diplomației franceze, denumit de altfel “apostolul păcii”, era vădit incomodat de aspectele militare ale alianței, într-o conversație ulterioară, Diamandy a întîlnit aceeași opoziție și la 23 Ibidem, f. 261 — 262. Tel. din Paris, nr. 6696 13 iunie 1925, semnală Diamandy. 24 Ibidem, f. 243. Te), din Paris, nr. 6706 19 iunie 1925, semnată Diamandy. 26 Ibidem, f. 241. Tel. din Paris, nr. 6708/19 iunie 1925, semnală Diamandy. 26 Ibidem. 27 Ibidem, f. 233 — 234. Tel. din Paris, nr. 6739 10 iulie 1925, semnată Diamandy. 28 Ibidem, f. 217. Tel. din Paris, nr. 6791/29 iulie 1925, semnată Diamandy. 28 Ibidem. Evoclnd criza marocană, Briand se referea la marea revoltă arabă condusă de Abd el Krim, care, la începutul anului 1925, amenințase serios dominația franceză în Maroc. Operațiile militare represive, Începute în vara aceluiași an sub conducerea mareșalului P6tain, au obligat, în cele din urmă, pe insurgenți să se retragă și pe Abd el Krim să se predea (26 mai 1326); c. m. ^/.laacOTomameajo 7 ALIANȚA FRANOO-ROMANA (1926) 229 Berthelot. Diplomatul român a observat din nou lipsa de valoare a unui simplu acord politic, fiind obligat să declare : „Nu cred că guvernul român va accepta”.30 Intransigența ministrului român a obligat pe Berthelot să revină asupra chestiunii, sugerînd ideea unui schimb de scrisori care ar stipula necesitatea concertului statelor majore ale celor două țări, în eventualitatea unei agresiuni.31 în cronica negocierilor la care ne referim, luna august 1925 a înre- gistrat aprobarea tratatului de alianță de către Consiliul de Miniștri într-o ședință condusă de Gaston Doumergue, președintele Republicii. Cu toate insistențele lui I. Gh. Duca ca pactul să fie semnat imediat32, Diamandy nu a putut obține împlinirea dezideratului guvernului român. Ministrul român primise de la Quai d’Orsay următoarele explicații privind rațiunile amînării semnării: „După pactele de alianță ale Franței, atît cu Polonia cît și cu Cehoslovacia, Franța este legată a le comunica prea- labil acordurile noi încheiate. Pe de altă parte, guvernul francez nu poate tăinui nici englezilor, nici belgienilor încheierea tratatului de alianță cu România. In aceste condiții, secretul va fi imposibil de păstrat. Guvernul francez se teme să nu fie acuzat atît în Anglia, cît și în Germania, și poate chiar de propria lui opinie publică că, atunci cînd era în pline negocieri, împreună cu Anglia, în vederea pactului de siguranță cu Germania, ea încheia în taină un tratat de alianță cu România. Aceasta ar putea avea consecința nu numai să primejduiască acordul franco-englez în privința pactului de siguranță, dar încă să pună guvernul Republicii într-o lumină defavorabilă”.33 Cu bună dreptate replica atunci Diamandy : „Fluctuațiile opiniei publice și ale Parlamentului înrîuresc asupra stabilității guverna- mentale, astfel încît nimeni nu poate prevesti pînă în toamnă (guvernul francez amînase semnarea pactului cu două luni — O. I.-S.) care va fi situația și, ferm convins de interesul pe care ambele țări îl au din încheierea acestui tratat, consider ca o greșeală de a scăpa prilejul de a-1 semna un moment înainte”.34 Evoluția ulterioară a situației interne din Franța a confirmat rea- lismul declarațiilor lui Diamandy. La 17 octombrie 1925, ca urmare a dificultăților financiare, cabinetul Painlevâ, cu Joseph Caillaux ministru de finanțe, era obligat să demisioneze. Noul minister Painlev^, cu Georges Bonnet la Buget, a fost pus în minoritate trei săptămîni mai tîrziu. 35 între timp, la începutul lunii noiembrie, conform promisiunii din august, ministrul român la Paris stăruia pe lingă Berthelot pentru sem- narea imediată a pactului. Secretarul general de la Quai d’Orsay a oferit din nou tot concursul, dar la 13 noiembrie Diamandy primea dc la acesta o scrisoare în care se încerca explicarea necesității unei alte amînări. Berthelot nota, între altele : „N-am reușit să conving ministrul (Briand— C.I.-S.), în pofida a tot ce am spus în favoarea voastră. El consideră impo- 30 Ibidem, f. 207 Tel. din Paris, nr. 6821/7 august 1925, semnată Diamandy. 33 Ibidem. 33 Ibidem, f. 196 și 198. Tel. din 12 și 15 august 1925, semnate Duca. 33 Ibidem, f. 192. Tel. din Paris, nr. 6866/28 august 1925, semnată Diamandy. 34 Ibidem. Vezi și f. 190. Tel. din Paris, nr. 6867/28 august 1925, semnată Diamandy. 35 M, Baumont, op. cit., p. 314. www.dacoromanica.ro 230 constantin io®dan-sima 8 sibil să semnăm înainte ca semnătura definitivă și discuțiile privind pactul de la Locarno să fie rezolvate”.36 37 38 * Cîteva zile mai tîrziu (17 noiembrie), în timpul unei întrevederi Briand-Diamandy, ministrul de externe francez vorbea diplomatului român despre importanța convențiilor semnate la Locarno pentru asi- gurarea păcii. Cu acest prilej, în fața entuziasmului interlocutorului său, ministrul român se arăta mai rezervat; el considera „actele de la Locarno că netezind calea pentru o destindere a situației europene”, însă adăuga că „Locarno este pînă acum numai o experiență de laborator; rămîne de văzut rezultatul lucrării diplomatice în aplicația reală și dacă începutul de încredere ce se acordă Germaniei ea îl va merita”.37 „De aceea, socot — încheia Diamandy — că pactele particulare, care constituie și o contra- asigurare, fie chiar vremelnică, sînt indispensabile pentru crearea unei rețele pacifice pe baza statu-quo-ului (subl. în text — C.I.-S.)”.38 In același context, diplomatul român afla că semnarea tratatului va avea loc săptămâna următoare, după ce Germania, va înainta cererea de admitere în Liga Națiunilor. Briand nu a putut, totuși, prevedea evenimentele din zilele ce au urmat. Pe de o parte, siguranța că Germania va cere atît de curînd admi- terea în forul de la Geneva s-a dovedit iluzorie 3B, iar, pe de altă parte, criza guvernamentală din Franța a impus lui Briand, la 22 noiembrie 1925, formarea, după aproape patru ani de absență de la președinția Con- siliului de Miniștri, noului cabinet. în aceste împrejurări, guvernul român a lăsat la latitudinea pre- mierului francez alegerea datei sigure la care va interveni semnarea tra- tatului. Lucrurile au trenat, dar, în februarie 1926, a survenit un element cu totul nou. Președintele Consiliului de Miniștri al României, I. I. C. Bră- tianu, informa pe Diamandy că „Mussolini dorește a face un tratat de alianță cu noi pentru menținerea statu-quo-ului (subl. în text — C.I.-S.) teritorial”, și continua : „Acesta este conform politicii noastre... ; pentru menținerea păcii actuale, asemenea legături sînt indispensabile”.40 Pentru a preveni orice neînțelegere, premierul român considera necesar ca Dia- mandy să pună în curent despre intenția Italiei, cu totul confidențial, pe Berthelot și Briand.41 La 14 februarie, diplomatul român executa dispoziția lui Brătianu. Exprimînd lui Berthelot regretul că Franța ar putea să nu fie cea dintîi care să fi semnat un tratat cu România, Diamandy declara: „am făcut tot ce este posibil pentru a putea ajunge la semnarea tratatului între noi. Nu eu voi avea responsabilitatea tărăgănelilor. A concilia toate interesele — și temporizarea prezintă desigur avantaje — are și inconvenientul 36 AIC. Fond Casa Regală Ferdinand, D. 30/1925, f. 186. Tel. din Paris, nr. 6957/13 noiembrie 1925, semnată Diamandy. 37 Ibidem, f. 183. Tel. din Paris, nr. 6969/18 noiembrie 1925, semnată Diamandy. 38 Ibidem, f. 184. 38 Germania a Înaintat cererea de admitere In Liga Națiunilor abia la 8 februarie 1926. 40 AIC. Fond Casa Regală Ferdinand, D. 30/1925, f. 151. Tel. din București, nr. 7250/12 februarie 1926, semnată Brătianu. 41 Ibidem. www.dacoromaiiica.ro 9 ALIANȚA FRANCO-ROMANA (1826) 231 de a nu putea împiedica inițiativa altora”.42 Ministrul român comenta astfel reacția secretarului general al Ministerului de externe francez : „Am observat cît era de impresionat Berthelot de cele ce îi spusesem și mi-a mărturisit că este complet de acord cu mine”.43 44 Tulburarea colabo- ratorului lui Briand era întru totul întemeiată. Pe de o parte, divergențele, pe multiple planuri, între Franța și Italia se agravaseră tot mai mult după Conferința păciipe de altă parte, Mussolini declinase, chiar cu puțin timp înainte, propunerea Briand-Ninăid de realizare a unui acord tripartit franco-italo-iugoslav.45 în aceste împrejurări, deschiderea Italiei către România46 avea să declanșeze impactul dintre sistemele de alianță ale celor două mari puteri în centrul și sud-estul continentului. Șeful diplomației franceze n-a întîrziat să-și manifeste nemulțu- mirea față de intențiile dictatorului fascist. în timpul unui dejun (4 martie 1926), la care participau numai Diamandy și Alexis Ldger, directorul cabinetului politic al ministrului de externe, Briand a insistat „asupra amețelii megalomane a lui Mussolini, care, după opinia sa, prezintă o pri- mejdie. ..; el (Mussolini — C.I.-S.) și-a îndreptat politica în sensul unei apropieri de Mica înțelegere cu scopul însă de a o domina”. „Mica înțe- legere — a adăugat Briand — trebuie lăsată liberă și fără a încerca să fie dominată”.47 Considerăm că după refuzul dictatorului fascist de a participa la realizarea acordului tripartit Paris-Belgrad-Roma, la care s-a adăugat interesul Italiei pentru încheierea unui tratat cu România, Briand a înțeles limpede că tendințele de hegemonie ale fascismului în sud-estul european nu pot fi frînate, dacă nu chiar oprite, decît prin lărgirea grabnică a sistemului de alianță francez. în martie 1926 era parafat tratatul franco-iugoslav, a cărui semnare a survenit, totuși, abia la 11 noiembrie 1927. în ceea ce privește tratatul franco-român, a cărui semnare era așteptată de atîta vreme, Diamandy a trebuit să depășească un nou, și ultim, impediment: desfășurarea votului Senatului francez în problema acordurilor de la Locarno, care a avut loc la 3 iunie 1926. Cu acest prilej, Alexandre Millerand, fostul președinte al Franței declara, între altele : „Noi trebuie să tindem, din ce în ce mai mult, a strînge legăturile care ne unesc cu tinerele națiuni din Europa Centrală. 44 Ibidem, f. 150. Tel. din Paris, nr. 7260/14 februarie 1926, semnată Diamandy. 43 Ibidem. 44 Vezi : Pierre Renouvin, Histoire des relations internationales, T. VII (1914—1929), Paris, Hachette, 1957, p. 200: Giampiero Carocci, La politica estera deU’Italia fascista (1925— 1928) Bari, Laterza, 1969, p. 45; Pierre Rain, L‘Europe de Versailles (1919—1939), Paris, Payot, 1945, p. 207; Mario Pacor, L’Italia net Balcani dall Risorgimento alia Resistenza, Milano, Feltrinelli, 1968, p. 90; Constantin lordan-Sima, La Roumanie et Ies relations franco-italiennes dans les annies 1926—1927. Unt page de l’histoire de la diplomație roumaine, In „Revue Roumaine d’Histoire”, XIV, 2/1975, p. 327-340. 44 Vezi G. Carocci, op. cit., p. 51—52. 44 Pentru problemele pactului italo-romăn, vezi: E. Campus, Le caractire europden ..., In loc. cit.; Jacques Ancei, Les Balkans face â l’Italie, Paris, Delagrave, 1928, p. 28 —30; G.Ca- rocci, op. cit., p. 59—60. 47 AIC, Fond Casa Regală Ferdinand, D. 30/1925, f. 128—129. Tel. (strict confidențial) din Paris, nr. 7324/4 martie 1926, semnată Diamandy; f. 126. Convorbirea Diamandy Berthelot. Tel. din Paris, nr. 7344/9 martie 1926, semnată Diamandy. r www.dacoromanica.ro 232 CONSTANTIN IOHDANI-SIMA 10 Există deja tratate cu Polonia și Cehoslovacia. Ar fi de dorit să se încheie tratate asemănătoare cu Eomânia și Iugoslavia”, 48 La 10 iunie 1926, Briand și Diamandy semnau documentele alianței franco-române, după mai bine de doi ani de la anunțarea intenției Franței de a încheia un tratat cu Eomânia. ★ Pactul a fost rezultatul unor lungi și dificile negocieri, a căror evo- luție am încercat să o schițăm. De o importanță deosebită pentru Eo- mânia (reînnoit în 1936, tratatul a reprezentat axul central al politicii externe românești în perioada interbelică), alianța cu Franța a putut fi realizată datorită concordanței principiilor și obiectivelor generale ale politicii europene ale celor două țări, respectul tratatelor de pace și a Pac- tului Societății Națiunilor, păstrarea statu-quo-ului teritorial și men- ținerea echilibrului continental, datorită tenacității diplomației românești, datorită existenței unor interese economice, dar mai ales politice, ale Franței în această zonă a Europei, interese decurgînd, inițial, din dorința barării drumului unui viitor efort de expansiune german, apoi și a zădăr- nicirii tentativelor revizioniste ale Italiei fasciste. încheierea pactului franco-român a constituit, neîndoielnic, un succes pentru ambele părți, dar analiza, chiar sumară, a mersului nego- cierilor a reflectat cel puțin un fapt, acela al manierei în care, în deceniul al treilea al veacului nostru, o mare putere aborda raporturile cu un stat mic. Și să nu uităm încă un lucru : este vorba de Franța și Eomânia, aliate tradiționale, state care în optica opiniei publice a epocii trebuiau și nu puteau să nu se găsească permanent în același front. 18 Ibidem, f. 23. Tel. (strict confidențial) din Paris, nr, 7554 6 iunie 1926, semnată Diamandy. www.dacoromanica.ro documentar APLICAREA REFORMEI AGRARE DIN 1864 ÎN JUDEȚUL GORJ DE VASILE CĂRĂBIȘ Reforma agrară din 1864 era așteptată de toate clasele sociale, fiecare vizînd realizarea intereselor sale. Dintre acestea țărănimea a căpătat dreptul deplin de proprietate asupra unei bucăți de pămînt, pe care lucrase și înainte, în conformitate cu dreptul de servitute. Reforma aceasta a constituit un eveniment dintre cele mai importante în procesul de făurire a României moderne, influențînd, totodată, dezvoltarea eco- nomică și social-politică a țării. întinderea suprafeței de pămînt ce trebuia repartizată țăranilor, a fost în funcție de numărul vitelor. Legiuitorii aveau în vedere asigurarea muncii agricole. în județul Gorj, unde n-a fost pămînt suficient spre a se îndeplini cotele legale, s-a repartizat, evident, mai puțin. E cunoscut însă faptul că o serie de greutăți și imperfecțiuni au apărut la aplicarea legii. N-a existat un regulament anumit în amănunt, care să prevadă modalitățile de aplicare în genere, precum și în cazurile speciale sau controversate, care s-au ivit pe teren și au dat naștere la abuzuri sau nedreptăți. Astfel, locuitorii din Drăguțești se plîng domni- torului de proprietarul Gr. Busuioceanu, că de cînd stăpînește această proprietate, ei ,,au fost subjugați și căsniți tiranicește.” Chemîndu-i la conac prin „felurite amăgiri” le-a propus să plece de pe proprietatea lui, căci altfel „vor suferi felurite casne cu mult mai grele ca în trecut.. „Speriați de groaznicile casne și chinuri ce neîncetat a făcut, am fost siliți de ne am dat în scris că vom pleca din proprietatea d-lui”. După ce i-au dat acest înscris, în primăvara anului 1864, proprietarul le-a surpat casele și „cu zor” i-a izgonit, luînd pe seama lui toate locurile de hrană ce le avuseseră clăcașii pînă atunci. Nici un alt proprietar nu i-a primit pe vreo moșie și „de atunci pînă acum — spun ei — ședem cu corturile pe drumuri ca dezrobiții ursari (țigani); am rămas fără agoniseală și cu copiii muritori de foame.” 1 în județele Gorj și Mehedinți Gr. Busuio- ceanu a încercat să organizeze chiar o campanie de împotrivire la aplicarea reformei agrare din 1864. Mihail Kogălniceanu fiind înștiințat că Gr. Busu- ioceanu a inițiat o împotrivire colectivă, ordonă prefecților de Gorj și 1 Arhivele Statului, București, fond M.A.I. (ruralo-comunală), dos. 7/1863, inv. 319, f. 6. ..REVISTA DE ISTORIE*'. Tom. 29. nr. 2. P. 233 239, 1976 www.dacoromanica.ro 234 DOCUMENTAR 1 Mehedinți să-l aresteze și să-l înainteze procurorului, iar pe primarii care i se alăturaseră, să-i destituie din funcția lor2. Fapt care s-a și îndeplinit. La Hurezani, moșierul (din familia lui D. Gîrbea) promitea clăcașilor că le va da pămînt de hrană, fără să le pretindă ceva în schimb. Țăranii, încrezători în vorbele lui „mieroase”, au renunțat la delimitarea pămîn- turilor legiuite. însă după reformă proprietarul nu. și-a respectat promi- siunea și astfel clăcașii înșelați au rămas numai cu locurile de casă și grădină.3 în alte sate proprietarii, întrebuințînd diferite manevre, au izbutit să înlăture de la împroprietărire un număr mare de clăcași. La Ciocadia, de exemplu, au fost excluși 70 de clăcași. 4 în multe sate li s-a dat clăcașilor pămîntul cel mai prost. Astfel în Eoșia de Sus li s-a dat ,,pe rîpi, pîraie și bălți” iar proprietarul Costică Moscu i-a dus în stare de a-și părăsi casele ,,temîndu-se de moarte, cum s-au și întîmplat în această comună.”6 Locuitorii din Petrești-Vărsături, printr-o telegramă adresată mi- nisterului de interne, se jeluiesc contra Comisiei de constatare că nu i-a trecut și pe ei în rolul de împroprietărire. „Sîntem persecutați; proprie- tarul moșiei este președintele Consiliului județean ... strigat lacrimi fierbinți, dreptate; sîntem orbiți în socoteala noastră.”0 Preoții Const. Fado eseu, Ion Gîrbea și cantorul Vasile Săvulescu din Dobrița reclamă că deși sînt năsenți și crescuți pe moșia lui Dimitrie Ștefănescu, unde au contribuit cu clacă, au fost excluși de la dreptul de împroprietărire. „Dl. proprietar pe noi astăzi ne împinge de spate și ne strigă că nu avem drept”, cerîndu-le chiar să plece de pe gospodăriile lor. Ministerul de interne ordonă prefecturii să fie și ei împroprietăriți “ca și ceilalți clăcași” 7. Sns-numiții se plîngeau apoi împotriva proprietarilor Dimitrie Ștefănescu, maior Iconomu și doctorul Culcer, deoarece li s-a dat pămînt „din cel mai rău”, și li s-a luat și dijmă de pe acest pămînt.8 Clăcașii din Sănătești, de pe moșia lui Mihalache Hîrgot, reclamă că pro- prietarul i-a scos din locurile lor de hrană și le-a dat pămînt în vîrful mun- telui unde-i numai piatră. Proprietarul nu-i lăsa în „siliștile și bătăturile în care s-au pomenit moșii și părinții” lor. Nu le-a mai rămas „decît a merge de vii la ușa mormîntului.” Prefectul primește ordin ca țăranii să-și capete de îndată „legiuita satisfacere.” 9 De asemenea, 15 locuitori din cătunul Copăceni (corn. Cornești) arată în cerere că proprietara Ecaterina Viișoreanu ”a pus urgie” asupra lor, că le „sparge casele și clădirile” lor din „regulata linie unde au bise- ricuță, apă, moară”, spre a se strămuta în alte părți „unde nu poate locui ființă de om cu vite pe lîngă dînsul”.10 2 N. Adăniloaie și Dan Berindei, Reforma agrară din 1864, București, 1964, p. 277. 8 Ibidem, p. 287. * Ibidem, p 282. 8 Arhivele Statului, București, fond M.A.I. (ruralo-comunală) dos. 103 1864, inv. 319, f. 272. • Ibidem, f. 38. 7 Ibidem, i. 106. 8 Ibidem, f. 361. 8 Ibidem, f. 110-111. 10 Ibidem, dos. 207/1866, inv. 319, f. 364 . www.dacoramanica.ro 3 DOCUMENTAR 235 Proprietarul Barbu Eioșeanu acționează în judecată pe cîțiva săteni din Copăceni (Cornești), care, cu prilejul delimitării locurilor pe moșia sa, din acest sat, i-au „sfîșiat proprietatea fără drept”. Inculpații principali sînt Nicolae Chirițoiu — primar și Costache Albușu — consilier comunal.11 în numeroase sate clăcașii, opunîndu-se delimitărilor abuzive, au fost constrînși prin forța armată să le accepte și să le rămînă mo- șierilor pămînturile cele mai bune. Astfel de cazuri s-au petrecut la Baia de Fier, Polovragi, Zorlești.12 Clăcașii din unele sate, fie din inițiativă proprie, fie intimidați de proprietari și arendași că nu vor putea plăti răscumpărarea clăcii, au re- nunțat de la început la împroprietărire ,,din lipsă de mijloace de plată”, mulțumindu-se numai cu locul de casă și grădină. în acest fel în comuna Călugăreasa au fost 48 de țărani.13 Un caz de conflict cu totul aparte îl constituie comuna Larga. în- tr-un proces-verbal din 25 iulie 1866, aflăm că locuitorii acestei comune „prin măsuri meschine” vor cu orice preț ,,a cotropi mai toată moșia”, mai ales că împrejurul fiecărui locuitor se află împrejmuit cîte 10 pogoane loc, încît se vede amenințată a pierde toată proprietatea. între Larga și Stăncești nu există nici o despărțire sau hotărnicie, ci, din contră, ,,de la Constantin Brîncoveanu și pînă astăzi”, a fost și este recunoscută o singură moșie sub trei denumiri: Stăncești, Larga și Muncelu. în sfîrșit, comitetul hotărăște : „Numiții 38 (reclamanți) din Larga să se strămute cu casele în cătunul Stăncești, unde au avut din vechime locurile lor.14 ” Cu această hotărîre ambele sate au fost de acord. Amintim și cazul excep- țional petrecut în satul Cojani, pe moșia generalului Gheorghe Magheru, unde au fost împroprietăriți 30 de locuitori „acolo unde ei le-au cerut”, proprietarul renunțînd la orice fel de despăgubire „în favorul lor”. „Aceas- tă generoasă faptă” a lui Magheru s-a dat ordin să fie publicată în Moni- torul Oficial.15 în ceea ce privește împroprietărirea însurățeilor, și aceasta reprezintă tot un fel de vînzare a anumitor părți din moșiile statului, care are la bază reforma agrară din 1864, aplicată însă mai tîrziu. La propunerea lui Mihail Kogălniceanu, printr-un jurnal al Consi- liului de miniștri, din 7 octombrie 1864, se hotăra ca toți sătenii aflați „sub steaguri” (despre care legea rurală nu făcuse nici o mențiune) să fie împroprietăriți; cei care făcuseră clacă înainte de a pleca în armată, să primească pămînt ca orice clăcaș, iar ceilalți care nu fuseseră la încor- porare, „să se socotească în rîndul spornicilor (însurățeilor) și să li se dea locuri pe moșiile statului potrivit articolului VI din legea rurală.” 16 Astfel, pentru 15 însurăței din Pocruia s-au dat 167 pogoane din moșia m-rii Tismana17; pentru 14 însurăței din Vînăta, din aceeași moșie s-au dat 11 Ibidem, I. 635. la N. Adăniloaie, Dan Berindei, Op. cit., p. 812. 13 Arhivele Statului, București, Ford M.A.I. (rur.-com.), dos. 122/1864, inv. 319, f. 69. 14 Arhivele statului Tg. Jiu, fond. Prefectura jud. Gorj, pachet 287, dos. 5014/1904 ; f. 99. 16 Arhivele statului București, M.A.I. (rur.-com.), dos. 103/1864, inv. 319, f. 180. 18 Acte și legiuiri, Seria I, voi. II, p. 941. 17 Arhivele statului Tg. Jiu, fond. Prefectura jud. Gorj, pachet 287, dos. 5016/1904, f. 1. www.dacoromanica.ro 236 DOCUMENTAR 4 157 pogoane, plus 17 pogoane pentru școală18; în comuna Tismana, pe moșia m-rii cu același nume, au fost împroprietăriți 17 însurăței, primind, în total, 170 pogoane 19; în Topești au fost împroprietăriți 12 însurăței, primind fiecare cîte 10 pogoane 20; în Bîlta, la 23 iunie 1883, 13 însurăței primesc 454/2 pogoane în lunca comunei Bîlta și 45^2 pogoane în izlazul aceleiași comune, pe moșia statului, deci cîte 7 pogoane fiecare 21; în Frîncești la 9 iunie 1882, pe moșia m-rii Tismana, 9 însurăței și școala au primit 133 pogoane 22; în Șipot, pe moșia statului, 8 însurăței au primit 59 pogoane — cîte 6 pogoane și 13 prăjini fiecare 23; în Pîrîu—Boia, pe moșia statului, 20 de însurăței au primit 197 pogoane.24 * * După războiul de independență, odată cu însurățeii, cum sînt numiți în actele vremii, au fost împroprietăriți și țăranii care s-au eli- berat din armată, în conformitate cu jurnalul din 7 octombrie 1864. Eeforma agrară din 1864 s-a aplicat în comunele județului Gorj, după cum urmează : Baia de Fier, pe proprietatea statului au fost împro- prietăriți 260 țărani; Bălcești, proprietari Gugu și Z. Părăianu, 113; Bengeștii de Sus, proprietar Ion Pleșa, 66 ; Bengeștii de Mijloc, proprietar Gr. Braboveanu, 87; Bengeștii de Jos, proprietar I. Pleșa, 105; Bircei, proprietar Gr. Busuioceanu ș.a. 27; Bumbești-Pitic, proprietar Ana Busuioceanu, 25 ; Buzești, proprietar Matei Scorei, 16;29 Călugăreasa, proprietar Gh. Bengescu, 66; Cernădia, proprietatea statului, 7 ; Ciocadia, proprietar Al. Magherescu, 60 28 ; Cîrligei, proprietatea statului, 5 ; Crasna, proprietari Barbu Nițescu ș.a., 65 ; Drăgoești, proprietatea statului, 40; Hirisești, proprietatea statului, 2 27 ; Negoiești, proprietatea Gh. Bengescu, 111; 23 Novaci-Străini, proprietari Ion Palada 29 ș.a., 182 29 ; Petrești, proprietar Gr. Săftoiu ș.a. 156 30, Polovragi, proprietatea statului, 231 31; Prigoria, proprietar Const. Blaremberg, 181 32; Eadoși, proprietari Eăducan Udroiu ș.a. 3 ; Sîrbești, proprietar Const. Ghindă, 5 ; Stăncești, pioprietatea statului, 110 33 ; Zorlești, proprietari Florica și Ion Slăvescu ș.a., 57 34 ; Bîrzeu de Pădure, proprietatea statului, 22 ; 35 Bobu, proprie- tatea statului, 155 36; Busuioci, proprietar Const. Mutulescu, 2 ; Frumușei, proprietari, Ana Busuioceanu ș.a., 52; Hurezanii de Sus, proprietar, 18 Ibidem, I. 44. 18 Ibidem, f. 69. 80 Ibidem, f. 58. 81 Ibidem, f. 144. 88 Ibidem, f. 56. 83 Ibidem, dos. 5018/1904, f. 312. 84 Ibidem, dos. 5019/1904, f. 4. 86 Ibidem, dos. 5014/1904, f. 165-169, 197, 217, 221, 235-237, 205-208, 175, 101. 88 Ibidem, dos. 5019/1904, f. 54. 87 Ibidem, dos. 5014/1904, f. 184, 179, 196, 14, 12, 125. 88 Ibidem, dos. 5019/1904, f. 55. 88 Ibidem, dos. 5014/1904, f. 48, 129-130. 30 Ibidem, dos. 5015/1904, f. 99-102. 38 Ibidem, dos. 5014/1904, f. 155-158. 38 Ibidem, dos. 5019/1904, f. 96. 33 Ibidem, dos. 5014/1904, f. 189, 198, 101. 34 Ibidem, dos. 3019/1904, f. 70-75, 77, 79. 38 Ibidem, dos. 5020/1904, f. 20. 38 Ibidem, dos. 5014/1904, f. 296. www.dacoromanica.ro 5 DOCUMENTAR 237 Casa răp. Dumitrache Gîrbea, 35; Licuriciu, proprietar Anca Colțescu, 11; Logrești-Moșteni, proprietar Ștefan Apostoleanu, 10 ; Logrești-Birnid, proprietar Mișa Anastasiovici, 13 7 37 ; Magherești, proprietar Gh. Bibescu, 78; Mogoșeni, proprietatea statului, 85; 38 Pîrîu, proprietatea m-rii Tismana, 227 ; 39 Pegeni-Căprenele, proprietari, D. Petrovici ș.a., 131; Poiana, proprietar Maria Lecereanu ș.a., 10; Pojaru de Jos, proprietari Șerban Ceaușeanu ș.a., 7; Rădinești, proprietar Costică Țecovici, 10; Roșia de Sus, proprietari Panaiche Eădăceanu ș.a., 79; Roșia de Jos, proprietari Petrache Eoșianu ș.a., 36 40; Bîlteni, proprietatea moșnenilor locali, 9 ; Bolboși, proprietari M. Chirițescu ș.a., 159; Brănești, proprie- tatea m-rii Motru, 302, Broșteni, proprietari Const. Broșteanu ș.a., 175 ; Călăpăru de Sus, proprietar Ion Cugea, 48 ; Călăpăru de Jos, proprietar M. Izvoreanu. 109; Fărcășești, proprietari Barbu Fărcășescu ș.a., 122; Gîrbovu, proprietari Const. Gîrboveanu ș.a., 187; Iliești, proprietatea statului, 115 ; lonești, proprietatea m-rii Motru, 161; Moii proprietatea statului, 56; Murgești, proprietatea statului, 131; Ohaba, proprietari Safta Săvoiu ș.a., 150 ; Peșteana de Sus, proprietari Ecaterina Caribolu ș.a., 189 ; Racii cu Artanu, proprietari Ion Leodeanu ș.a., 85; Rășina, proprietatea moșnenilor locali, 10 ; Eogojelu, proprietar G. C. și I. Brăiloiu, 123; Rovinari proprietari Joița și B. Eovinaru ș.a., 88; Sărdănești, pro- prietari Mih. Pratosticeanu ș.a., 126;41 Stolo] ani (de Jiu), proprietar Anastasie Stolojanu, 155 42; Strîmba, proprietatea statului, 216 ; Timișani, proprietatea moșnenilor locali, 13; Turcenii de Sus, proprietari m-rea Tismana ș.a., 176; Turcenii de Jos, proprietari A. Calotescu ș.a., 115; Țicleni, proprietari C. Țicleanu și alți moșneni, 18; Urdarii de Sus, pro- prietar T. Broșteanu ș.a., 136; Urdarii de Jos, proprietari Gb. Urdăreanu ș.a., 165 ; Valea cu apă, proprietar Emanoil Crețulescu, 186; Vlăduleni, proprietari G. Tătărescu și alți moșneni, 9 ;43 Bălăcești, proprietari lancu Bălăcescu, ș.a., 83;44 Bălănești, proprietar M. Mihăescu, 7 ;45 Bucheni, proprietari Gr. Săftoiu ș.a., 9 ;46 Cartiu, proprietari E. Cartianu ș.a., 42; Cartiu-Sîmbotin, proprietar Gr. Sîmboteanu, 39; Ceauru, proprietatea statului, 169;47 Cîrbești, proprietari statul ș.a. 84;48 Curtișoara, pro- prietari statul ș.a. 96 ;49 Dobrița, proprietari D. Ștefănescu ș.a., 254 ;50 37 Ibidem, dos. 5020/1904, f. 35, 28, 61, 97, 93 103-106. 38 Ibidem, dos. 5014/1904, f. 120, 111-112. 38 Ibidem, dos. 5015/1904, f. 1. 40 Ibidem, dos. 5020/1904, f. 41-44, 69, 74-76, 84, 80. 41 Ibidem, dos. 5017/1904, f. 165, 325-328, 334. 337, 286-289, 344-346, 294—295, 196-198, 128-131, 283-284, 391-393, 248-249, 117-119, 358-359, 275-278, 310-311, 109, 97, 255-256, 88. 42 Ibidem, dos. 5014/1904, f. 376. 43 Ibidem, dos. 5017/1904, f. 156-159, 113, 380, 267-268, 105, 226-228, 175-177, 141 — 144, 149. 44 Ibid., dos. 5016/1904, f. 272-273. 45 Ibid., dos. 5014/1904, f. 67. 48 Ibid., dos. 5019/1904, f. 37. 47 Ibid., dos. 5020/1904, f. 377, 323-325. 48 Ibid., dos. 5014/1904, f. 94-95. 48 Ibid., dos. 5020/1904, f. 414-415. 60 Ibid., dos. 5016/1904, f. 248-251. www.dacoromanica.ro 238 DOCUMENTAR 6 Drăguțești, proprietar Anica Pleniceanca; 9; 51 Iași, proprietari Nae Măldărescu ș.a., 119 ;52 Lainici, proprietatea statului, 7 ; Lelești, proprie- tatea m-rii Tismana, 41; Lelești, Frățești-Birnici, proprietatea statului, 87 ; Porceni-Birnici, proprietari, C. Otetelișanu ș.a., 16;53 Romanești, proprietari Șt. Frumușanu ș.a., 47 ;54 Slobozia proprietari C. Bengescu ș.a., 65 ; Stănești, proprietari Gh. Bibescu, ș.a., 161;55 Tetila, proprietari Nae Tetileanu ș.a., 9 ;58 Urechești, proprietar Enache Urechescu, 14;57 Vădeni, proprietari frații Pleniceanu ș.a., 173; 58 Vărsături, proprietar Sevastița Părăianu, 72 ;59 Arcani (Sănătești), proprietari D. Rovinaru ș.a., 37 ; Bîlta, proprietatea statului, 212 ;80 Cîlcești, proprietatea m-rii Tismana, 210 ; Cîlnic, proprietari O. Rioșeanu ș.a., 55;61 * 63 * * * 67 68 Costeni, proprie- tari m-rea Tismana, ș.a. 39 ;82 Godinești, proprietatea statului, 522 ;88 Hodorasca, proprietar Șt. Strîmbeanu, 26 ;84 Peștișani, proprietatea m-rii Tismana, 350; Pocruia, proprietatea m-rii Tismana, 144;85 Preajba, proprietar Zamfir Părăianu, 36;86 Runcu, proprietari Gh. Vlădoianu, ș.a., 229;87 Stăncești, proprietari Hristea Tellu, ș.a., 8; Șasa, proprietari Const. Ștefulescu ș.a., 74; Șomănești-Buduhala, Barbu Șomănescu ș.a., 111;88 Telești, proprietar B. C. Chilea, 18; Tismana, proprietatea m-rii Tismana, 257 ; Topești, proprietatea statului, 500 ;69 Vînăta, proprietatea m-rii Tismana, 250;70 Albeni, proprietar O. loanid, 27;71 Andreești, proprietar C. Bărbuneanu, 28; Andreești-Plușau, proprietar Petrache Zână, 66; Aninoasa, proprietar H. Politapolu, 230 ; Bibești-Sterpoaia, proprietari loan Bibescu ș.a., 75 ;72 Bîrzeu de Gilort, proprietari Gh. Magheru ș.a., 55 ; Comănești, proprietatea m-rii Tismana, 15 ;73 C oștești, proprietari Dincă Costescu ș.a. moșneni, 48; Dolcești-Hubari, proprietar Nae Romanescu, 11; Dolcești-Musculești, proprietar, G. Vărjanu, 12; Jupînești, proprietari Marin Busuioceanu ș.a., 39 ; Musculești, proprietar O. Moscu, 102 ; Petreștii de Jos, proprietar O. Moscu, 29 ;74 Pîrîu—Boiat 61 Ibid., dos. 5014/1904, f. 46. 83 Ibid., dos. 5005/1904, f. 74 - 75. 63 Ibid., dos. 5016/1904, f. 64, 216-217, 69 54 Ibid., dos. 5015/1904, f. 80. 88 Ibid., dos. 5016/1904, f. 309-311, 266. 63 Ibid., dos. 5020/1904, f. 417. 67 Ibid., dos. 5015 1904, f. 66. 68 Ibid., dos. 5020/1904, f. 403. 69 Ibid., dos. 5015/1904, f. 41. 80 Ibid., dos. 5016/1904, f. 204, 212-218. 81 Ibid., dos. 5014/1904, f. 142, 130 . 83 Ibid., dos. 5015/1904, f. 111. 83 Ibid., dos. 5016/1904, f. 22. 88 Ibid., dos. 5015/1904, f. 136-138. 88 Ibid., dos. 5020/1904, f. 365-367, 339. 88 Ibid., dos. 5015/1904, f. 43. 87 Ibid., dos. 5016/1904, f. 133. 88 Ibid., dos. 5015/1904, f. 90, 87, 146-165. 89 Ibid., dos. 5020/1904, f. 398, 352-357, 384-385. 70 Ibid., dos. 5016/1904, f. 18. 71 Ibid., dos. 5019/1904, f. 60. 73 Ibid., dos. 5018/1904, f. 195 - 204, 193, 97-101, 187-188. 73 Ibid., dos. 5019/1904, f. 62, 64, 46. 74 Ibid., dos. 5018/1904, f. 35, 52, 158, 163, 160, 188, 119-120, 181. www.dacoromanica.ro 7 DOCUMENTAR 239 proprietatea statului, 148 ;76 Plușcu-Andreești, proprietar N. lonescu; 49 ;76 Purceleni, proprietar N. Teodoru, 20 ;77 Săulești, proprietari Scarlat Săulescu ș.a., 88; Socu-Bărbătești, proprietar Gr. Călinescu, 8; Șipotu, proprietari statul ș.a., 37;78 Ștefănești, proprietar Ecat. Portărescu, 8 ;79 Turburea, proprietatea statului, 42 ;80 Ungurelu, proprietar D. Por- tărescu, IO;81 Valea lui Cline—Groțera, proprietari lorgu Bibescu ș.a., 102; Vladimiri proprietar C. Moscu, 3 82. După materialul documentar, situația statistică generală a județu- lui Gorj, pe categoriile de împroprietăriți, e următoarea: fruntași — 578; mijlocași — 4838 ; pălmași — 4648; cu loc de casă — 2328; total general - 12 540. Moșnenii săraci, nebucurindu-se de legea rurală din 1864, au con- tinuat să muncească pe moșiile proprietarilor, supuși dijmelor și corvoadelor. n Ibid., dos. 5019/1904, f. 105. ’• Ibid., dos. 5018/1904, f. 47-48. ’’ Ibid., dos. 5019/1904, i. 48. « Ibid., dos. 5018/1904, f. 84-85, 142, 312. ” Ibid., dos. 5019/1904, f. 51. »» Ibid., dos. 5018/1904, f. 71. 81 Ibid., dos. 5019/1904, f. 44. « Ibid., dos. 5018/1904, f. 249-250, 177. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro CINCI ACTE MOLDOVENEȘTI DIN ANII 1438, 1531, 1601, 1604, și 1668 DE DAMIAN P. BOGDAN f Am socotit nimerit să publicăm actele ce urmează pe temeiul/Tn primul rînd că nici imul din originalele lor n-au văzut pînă acum lumina tiparului, iar în al doilea rînd reiese importanța lor și prin conținut. Astfel actul nr. 1 în dimensiunea 18,5x26,8 cm., emis de Iliaș fiul lui Alexandru cel Bun în asociere cu fratele său Ștefan1 — scris pe per- gament relativ gros — prin care întărește, la 20 iunie 1438, lui Hudici vornicul, jumătate din satul unde a fost Jurj Ungurean, rezultat în urma schimbului acestui dregător cu boierul Stroe, prin care Hudici vornicul dă lui Stroe satul Vorohtinți cu toate poienile. Domnii asociați dăruiesc — apoi vornicului Hudici un loc pustiu la Holmul Negru anume Hluboca iar la Podraga im sat la gura Pîrăului lui Borodaci (forma rusească și ucraineană pentru rom. Bărbosul) unde a fost cneaz Mihail. Ultimele rînduri din original neputînd fi citite cu ochiul liber, am apelat la lampa de cuarț cu filtru al lui Wood și textul astfel descifrat l-am cuprins în « ». Existența actului este cunoscută lui Fr. A. Wicken- hauser care l-a publicat în Bochotin oder Geschichte der Stadt Cernăuz (I, Viena, 1874, p. 65—66) după care Mihai Costăchescu a editat o traducere românească în Documentele moldovenești înainte de Ștefan cel Mare (II, Iași, 1932, p. 23—24), întrucît între timp originalul a dispărut. Traducerea lui Wickenhauser implicit și cea a lui Costăchescu cuprind următoarele omisiuni: Rohtineții, ,,un sat la drum”, Firev, (Hodcoy de la Mamornița și Coșievici, în loc de: Vorohtinți, ,,la Podraga un sat”, Firău, Iliaș al lui Negru și Coșilovici. Așa că satul cu numele Vorohtinți apare pentru prima oară în documentele moldovenești din prima jumătate a secolului al XV-lea. Actul are sigiliu atîrnat, deteriorat în parte, șnurul peceții fiind de mătase roșie. 1 Vezi pentru asocierea la domnie a lui Ștefan voievod, Damian P. Bogdan, Acte moldo- venești dinainte de Ștefan cel Mare, București, 1938, p. 11 — 14; Gh. Duzinchevici, Contribuții ta istoria Moldovei după moartea lut Alexandru cel Bun, extras din „Revista critică”, 1939, p. 5 — 17; Damian P. Bogdan, în jurul unor considerațtuni privind istoria Moldovei după moartea lui Alexandru cel Bun, extras din „Arhiva românească”, III, 1939, p. 3 — 8; Gh. Duzinchevici, Contribuții la istoria Moldovei din secolul XV, extras din „Revista critică”, 1939, p. 9 — 11 și Damian P. Bogdan, In urma unui răspuns al domnului Gh. Duzinchevici, In „Arhiva românească”, IV, 1940, p. 358; idem, Acte moldovenești din anii 1426 — 1502, București, 1947, p. 8 — 9. „REVISTA DE ISTORIE". Tom. 2#. nr. 2. p. 241-268. 1976 www.dacoromanica.ro 242 DOCUMENTAR 2 în ceea ce privește inscripția sigiliului aceasta este următoarea : ț nSMdTK IwdHK Ham koekwaki, rocnoA^pio <3eauh AI>waA4kckoh. Eemarcăm că la crearea amprentei sigilare s-a folosit o matrice destul de uzată întrucît liniile orizontale și oblice ale literelor n, f, a, t, h și h nu apar în amprentă. Pe verso actului se află o notă chirilică de la sfirșitul secolului al XVIII-lea sau începutul veacului următor, cu atare conținut: Matei voevoda pustiul moșie Hluboca — deci o notă total greșită. Actul nr. 2 în dimensiunea 9,5x38,6 cm. este dat de Petru Bareș la 12 martie 1531 — scris pe pergament relativ gros, sigiliul lipsește — s-a păstrat numai o bucată din șnurul din mătase roșie ce-1 lega de hrisov — și întărește, slugilor sale Toma Micaci și surorii lui Măria, copiii Neagăi, nepoții lui Dan Mesehna, dania strămoșului emitentului — Ștefan voievod fiul lui Alexandru cel Bun și cea de la fratele lui Petru Bareș, Bogdan al III-lea — anume un sat la Tutova unde a fost Tămaș și satul Boșcanii la Bîrlad, unde se varsă Hobalna în Bîrlad. Actul în cauză a ajuns pînă la noi într-o stare deplorabilă căci din original lipsește o jumă- tate din partea superioară de la mijloc. Am restituit formularul și textul lipsă al actului după ispisocul aceluiași domn din 13 martie 1531, scris de același scrib : Grigorie Bogza, document publicat de Gh. Ghibănescu în Surele și izvoade (XVIII, Iași, 1927, p. 144—145) și după suretul lui Simion Cheșco uricar din 27 iunie 1743 — el aflîndu-se de asemenea în colecția noastră. Dacă satul Boșcanii este identic satului fără mune aflat la con- fluența Hubalnei cu rîul Bîrlad 2, ce apare într-un act din <1429 aprilie— 1430 decembrie> al lui Alexandru cel Bun cum am crezut în 1947 3, apoi tatăl destinatarilor este Dan Mesehna care are un act și de la Ștefan al II-lea, document menționat în actul lui Petru Bareș publicat de noi, act ce altfel este necunoscut. Se pare că pîrîul Hobalna — în actul lui Alexandru cel Bun — Hubalna — era destul de întins întrucît pe el se afla și un alt sat: Sîrbii4. Actul nr. 3 în dimensiunea 29,8x19,5 cm., scris pe hîrtie cu filigran ce are dimensiunea de 5,7 x3,7 cm. cuprinzînd într-un scut ornat o cruce catolică încadrată într-o potcoavă, are data : 5 februarie 1601 este emis de Ieremia Movilă și destinat lui lonașco aprod, căruia și întărește, partea lui Nicoară, fiul lui Toader Beațeș din satul Munteni, ce este la Miletin în ținutul Hîrlău — parte ce o cumpără de la același Nicoară. Pe sigiliul timbrat al actului se află următoarea inscripție : j- AIatIn EjkIio Iw GpemYa dÎ0CHA4 K0EK0A4 rnAP*k SiUAI AÎ0AA4&CK0I. Actul nr. 4 în dimensiunea 30,5x20,2 cm. din 26 iulie 1604 scris pe hîrtie, al cărui filigran nu se poate descifra, cu două sigilii octogonale aplicate în cerneală — astăzi cafenie — cu imagini ce nu se pot distinge și fără inscripții, este un catastif de cheltuiala ce au făcut fiii lui losif din satul Munteni cînd s-au judecat, pentru stăpinirea satului lor, cu : Toader Grebencea, Nichifor și alte neamuri ale acestora, în zilele lui Ieremia voievod. Astfel au dat jurătorilor 2 saci cu făină, 2 ughi (galbeni ungurești) 2 Pentru identificarea Hubalnei vezi Damian P. Bogdan, Acte moldovenești din anii 1426 — 1502, p. 27-28. 3 Ibidem, p. 28. 4 Ibidem, p. 28. www.dacoromanica.ro 3 DOCUMENTAR 243 pentru pește, untură și alte alimente cum și 4 ughi pentru mied. Au mai dat: 5 taleri ferîie marelui logofăt, imul pentru ispisoace, 3 taleri preotu- lui care i-a jurat pe jurători. La o nouă judecată au dat uricarului Ieremia Băseanul un cal și cîțiva taleri, marelui logofăt — un. cal, iar ca să le facă ispisoace de mărturie au dat aceluiași dregător o iapă. în ceea ce privește numele de lusip ce apare în act în loc de losif este de precizat că înainte de jumătatea secolului al IX-lea slavii nu cu- noșteau consoana fricativă f ci foloseau în locul acestui sunet și grafem, sunetul p, exprimat în ambele alfabete slave vechi prin grafemul p. Și această exprimare grafică în loc de f a intrat în tradiție căci în limbile slave de răsărit se folosește alături de / și p cu valoarea de p 5 6 exact ca în actul nostru din 26 iulie 1604. Atragem atenția asupra următoarelor românisme din act: cheltuială, bogate pentru bucate, unturi, uricarului, uricele și peceți. Acest act are o importanță excepțională întrucît este primul text pînă acum și unicul în care se arată cît se cheltuia cu jurătorii, cît era plătit grămăticul pentru a scrie actul cît costa ferîia și cît se plătea mare- lui logofăt pentru obținerea actului. Semnalăm faptul că există și ispisocul domnesc de mărturie, dat de Ieremia Movilă chiar a doua zi după data catastifului original, act ce se află în Biblioteca Academiei R. S. Eomânia (Doc. DLXXXIX — 145) a cărui traducere este cuprinsă în Documente privind istoria României, A. Moldova, veacul XVII, V, 1952, p. 172—173. Actul ultim — nr. 5 — din 12 septembrie 1668 — este o carte de la domnul Moldovei Uiaș Alexandru, are dimensiunea de 21x18,1 cm., este scris pe hîrtie cu un filigran lung de 7,1 cm. și lat de 1,5 cm. cuprin- zînd un șarpe încolăcit pe un băț la extremitatea superioară a acestuia fiind o cruce catolică, act prin care poruncește lui Savin din Bulbocani ca să judece pricina lui Filip din Ciumicești cu răzășii : Constantin din Doroș- cani și Strătulat din Munteni care au strîns zeciuiala de pe moșia satului Munteni pe care o stăpînesc — toși trei împreună fără ca să facă parte și lui Savin. Actul are sigiliul mare domnesc aplicat în tuș roșu închis, a cărui inscripție este în bună parte ilizibilă. Remarcăm că ultimele trei acte sînt strîns legate între ele întrucît toate privesc satul Munteni de pe Miletin din ținutul Hîrlău. Toate aceste acte aflate în colecția personală a autorului acestor rînduri sînt scrise în minusculă diplomatică nouă moldovenească specifică veacurilor respective de cînd datează cele cinci documente, primele fiind în slavă, iar ultimul — în română. 5 Vezi D. P. Bogdan, Slavjanskie nadpisi v Valahij, Moldove, Transil’vanij i Dobrudie, In ,,Voprosy jazykoznanija”, 1961, nr. 6, p. 79 ; idem, La mise en valeur des fonds de manuscrits et des documents de la Bibliothigue de l’Academie de la Republique Socialiste de Roumanie, tn ,,Revue roumaine d’histoire”, VII, 4, 1968, p. 609. « - o. 1007 www.dacoromanica.ro DOCUMENTAR 4 244 1 t AI(h)a(o)ctYio fi(o)>KYfio, /HM Ham KOfKOA-«> rocnoAAp% s«mh AIoaaarckoh h epat-b r(ocnoA)c(T)Ki a\h GTftjtAHTi ROfROA^- Hh'hHAHi SHA.WfHHTO | C CfcAUh HAlHH.Wlk AHCTOAPE R'b.C'kiWh: KTO HA HTs. OySpHTTi hah fro oycAMiuHTik mt8mh, ajki npi'HAf fp^AC11) r(®cnoA)c(T)K® aih, hahti GTpoi h no CROfH AokP°H ROAH H nPOMHHHATk HOAORHHA CfAA PA* RMATk OyHP8ptHTk IKoypJK’h hc nanoAMi XoyAHMfMii ak®Phhk®a'(^)I» 11 XoyAHMii A^ati UAHoy Gtpoh KopoKTffHHH H CB oyct/HH nOAtHA/MH. H A\BI RHAtRUlf AOBpOf hK(%) HpOHSROAfHYf, TAKJKf A«‘"(^)| nAHOy X8AH4fRH AROPHHKOy Ad tCTTk f.MOy H Wt('b) HAc("b) OypHK"B CTk K'BCt.W'B A®AOA®AUB. fl TAK>Kf H tipf fA\Oy A-ltWTs. «AH®V nOyCTKl | HK>, HA HfpHO(Ti) XAAAtt, HA H.wt TaSKOKA, H HA IIOAPASt IAHO CMO ha OyCTH IIOTOKA EopOADMIRA, PA* KMa(Ti) KHA3*B AIhKaHAo|. Tof f.woy KlsCf WT(%) HAC(-h) A4 KSaXTs.) oypHK-h CTs. K’BCt.W’B Ao^Aoaik, tA\oy h AfcTtwh fro h oynSMATO.w’B fro h npAoyHoyHATOA\(-B)| fro h npAipSptTO.WB. fro H RB.Cf.tt8 pOAOY fro, KTO E0yA*TTs. HAHBAHJKHYh, HfHOpSlllfHO HHKOAH HA R’kKKl. fl XOTA^pTs. TOFO OOAO CfAA SAOAHO CB. APSrO» HACtYiO CfAA, K8AA H3 RfcKA OHCHRAAH. fl TOH nOyCTBIHH KoTApii, KOAKO /HOJKfT(Tk) fAH® C*AO WJKHRATH AOfMT'B. fl T0A\8 CfAOy HJ IIoAPASt, CB rKC-frAW CTApBI.WH VOTApBI, KOyAA H3 KfcK/l O5KHRA AH. fl TOH noSCT-WHH VoTApls. KOAKO A\O>KfT(Ti) fAHO CfAO WZjSHRATH AOC'KI'I"K- A T0M8 CEAOM HA IIoApart, Ch RTs.Ct.WH CTApTJ/HH KOTApTJ, KOMA/l H3 RtKAO>KHRA AH. ă HA TO fc(TTs.) RfcpA RKlHJfnHCAHHArO, r(ocno) (a)c(t)rA A1H HaYh ROfROAM H RfcpA KpATA r(oc)(nOA)c(T)RA A\H, GTfjjiAHA ROfROAM H RtpA R-R3AI0-KAfHHAPO c(m)hA p(oCnOA)c(T)RA A\H, Po.WAHA H RfcpA A^TfH HAlljHK(lk) RTkCfcK(lk) H RtpA EOtAPTs HAlllHK(-h): RfcpA HAHA JKoypJKA $pATORCKAPO H A^" TfH ,r®, ^P3 n<1H‘1 KmAMH, R-frpA HAHA HCAIH, RfcpA nAHA Kp(li)CTH, RtpA HAHA HtPOlO AOPO0fTA, RtpA OAHA AIhVaHAA IIo|nUJH, RtpA nAHA GtAHA EbipAHMA, fitpA HAHA Ițlf^SAA JKoyA\'hTATfRHMA H RpA PA fPO HAHA /MkIHAPH, RfcpA HAHA 3,8-|a\K1 HfPfUCKAPO H EpATA fPO HAHA AYhPMH, RtpA HAHA flASOpA H EpATA fPO HAHA CTAH18AA HOCTfAHMKA, fitpA HAHA IKoifpJKA ITÎATpM. RtpA HAHA ASATKI AK®PHHKA, RtpA HAHA HfHpHAAUJA, RtpA HAHA RhtOATA, fifcpA RAMA 0Klp%RA, fit-| PA HAHA IlfTpA CHATApt, fitpA HAHA .AjSiWKI HcAIfRA, fitpA HAHA ETiAOIUA MAUIHHKA, RtpA HAHA EfpfHAtlO CTOAHHjKA, fifcpA HAHA KoS.ttkl IIIaHAPOKHMA, fitpA HAHA /PaHOHAA H XOTHCKAPO, RtpA HAHA Kp(li)CTH HopNOPO, fitpA HA HA dlHCH, fitpA HAHA KOCTH flHAPOHHKORHMA, fitpA HAHA KaAUJHHA IIoHHUA, RtpA nAHA Hf.MHpKKl, fitpA HAHA HaYaLUA HfPpHHA, RtpA HAHA GTflțKA KoiUHAORHMA, fitpA HAHA flâf§AHAPA CHATApt, fitpA HAHA GtAHHIOAA KO.WH CA H RtpA R'hCfcK('h) EOlOpli HAlAjHKflk) A1OAA‘1kcKHX('1i), RfAHKKlK(lk) H MAAKlXfTs.). ă HO HAUlf/HTi JKHROTt, KOPO E(op)li HSEfpfTTi POCnOAJptW KKITH Oy HAUlfH /HOAAARCKOH 3fMAH HAH Wt(Ti) BpATYH HALUhX('e), HAH Wt(%) AfcTfH HAUJHX(Tk), HAH b8a(1i) KTO Wt(Ti) HAUlfPO nAf/HfHf TOT 1J1O EM «f.«8 Hf nop8iBHA(Ts)»HAinfPO a^hYa. AAH UJO EM fA\8 OyTRfpAHATk H OyKptnHATi «3AH8$f A^AH fCA\H fA\8»® kr8.»7 «fi HA EOAWff nOTRfp>KA«HTf T0A\8 Kls.Cf.W8 RKIUlfnH» CAHH0.W8, RfAtAH ÎCAAH HAUJf/H8 RtpHO/MS HAH8 3,HA>HHC87» «AOPO0fT8 HHCATH H HpHRtCHTH HAU18 HfMATIi K CÎ.W87» «AHCT8 HAtUf A\8» . « IIhc(a) IIaUIKO PPA.WATHKTs., Oy GoHARt, R AtT(o)»7 «SLț.WS (OhYa K.» 7 6 Șters In orig. 7 Șters tn orig. www.dacoromaiiica.ro 5 DOCUMENTAR 245 TRADUCERE ț Din mila lui Dumnezeu noi Ilie voievod, domn al țării Moldovei și fratele domniei mele Ștefan voievod. Facem cunoscut cu această carte a noastră tuturor : care o va vedea sau o va auzi citindu-se, pentru că a venit înaintea domniei mele panul Stroe și după a sa bună voie a și schimbat cu panul Hudici vornicul jumă- tate de sat unde a fost Jurj Ungurean, iar panul Hudici i-a dat panului Stroe, Vorohtinții și cu toate poienile. Și noi văzînd a lor bună voie, de asemenea dăm panului Hudici vornicul, să-i fie lui și de la noi uric cu tot venitul. Și de asemenea încă îi mai dăm lui și un loc pustiu pe Holmul Negru, anume Hluboca, și la Podraga un sat la gura Pîrăului lui Borodaci (Băr- bosul) unde a fost cneaz Mihail. Aceasta totul să-i fie lui de la noi uric, cu tot venitul, lui și copiilor lui și nepoților lui și strănepoților lui și răsstrănepoților lui și întregului lui neam, cine îi va fi cel mai de aproape, neclintit niciodată în veci. Iar hotarul acelei jumătăți de sat împreună cu cealaltă parte de sat, (să fie) pe unde din veac au folosit, iar hotarul acelei pustietăți (să fie) cît poate folosi un sat îndestul, iar a acelui sat la Podraga, cu toate hotarele vechi, pe unde din veac au folosit. Și la aceasta este credința a mai sus scrisului, a domniei mele Ilie voievod și credința fratelui domniei mele Ștefan voievod și credința iubi- tului fiu al domniei mele, Roman și credința tuturor copiilor noștri și credința boierilor noștri: credința panului Jurj Fratovschi și a copiilor lui, credința panului Vîlcea, credința panului Isaia, credința panului Cîrstea, credința panului Neagoe logofăt, credința panului Mihail Popșa, credința panului Stan Birlici, credința panului Șteful Jumătatevici și a fratelui său panul Mîndrea, credința panului Duma de Neamț și a fra- telui său panul Mircea, credința panului Lazar și a fratelui său panul Stanciul postelnic, credința panului Jurj Piatră, credința panului Duma vornic, credința panului Negrilaș, credința panului Vitolt, credința panu- lui Fîrău, credința panului Petre spătar, credința panului Duma al lui Isaia, credința panului Băloș ceașnic, credința panului Berindei stolnic, credința panului Cozma Șandrovici, credința panului Manoil de Hotin, credința panului Cîrstea Negru, credința panului Misea, credința panului Costea Andronicovici, credința panului Vlașin Ponici, credința panului Nemirca, credința panului Iliaș al lui Negru, credința panului Stețco Coșilovici, credința panului Alexandru spătar, credința panului Stanciul comis și credința tuturor boierilor noștri moldoveni, mari și mici. Iar după viața noastră, pe cine îl va alege Dumnezeu a fi domn în țara noastră, a Moldovei, sau dintre frații noștri, sau dintre copiii noștri, sau pe oricine din neamul nostru, acela să nu-i clintească dania noastră, ci să i-o întărească și împuternicească fiindcă i-am dat lui pentru a lui dreaptă și credincioasă slujbă. Și spre mai mare întărire a tot ceea ce este mai sus scris, am porun- cit credinciosului nostru pan Dionis logofăt a scrie și a atîrna pecetea noastră la această carte a noastră. A scris Pașco grămătic, la Suceava;, în anul 6946 iunie 20. www.aacoromânica.ro OJ*BOIlieUK)JDOBp*MMM •oaiatp uojuiis HU inpjns uj aț6asdn inșiHBaoj apuinu : 8po nj țdnu n *3po ui țdnn ot • ('i)imiiHfqjfu *țd •*) îțjiajg *8po u[ t *8po uj țdnH g •V (p)xdFW '53dSx | OJ.(q.)V 8 | JțV03103 (P)VftVPJ hh(h)V ndu ‘fj.î$ojov (o)jf3Hvî3 HJH3.J | ț3Hds ojis (h.)am 3.3 (n.)vpVodu ‘3.VvvH.d3 fh HAHFxmoj ovio ivy : țț ou nojuoțțuijn țțd'Boip uauiâ-imn ui țxaț qng *hh(h)V j3 qxdFW pji(w)o(q.)w ‘evșx oiufqjv 3 u***8 FSJog ij.dojndj fohu ■RWimiH $A3HV RW 0l<13 3 HJ.H3q.3HdU> (h)AFHIU SmPH H HJ.P3HU fiAÎ^OJOV RdjVFOJ, ‘$HFU RWOHdq.3 gWHHPH IHW31 HVq.VJ3 ‘ 8 WOHHF3HU1111133 0T fiWOA ÎJ[HlVXH.d3A0U H (s)±30Uqd3 HU1V03 FH JJ •0t<,lhP3’1U phfV ('Ol» PVq.V i|VH3Hdu (h)sh hwwh> ot HVHVH.d3J.0U H HVFV (h)WH IHW31 jXfiHPS ‘(H)VHUq.d3g H| (n)vHVH.d3A8 (h)wH HS HVF ■PJ[HlV3CLd3J.0U H FJ.HFP 0Ț Ol<(’,)WH P,a (h)J.OJ. ‘HVWÎS H0333PVV0jp H1IT1PH HAIH3> 0T< (sJWldfpJVfouJofo) J (n.)j.ldl3SH H.(j03)> 0T<0J>03 (H)Vg3 (r)mFU HVH ‘PVod 0J1IUPH (h)j.AA HVH ‘(H)j(HmPH HÎJ-qV (h)j.ai ‘I HVWÎS HlfflPH H.d(p)V(ou)3(o)j (’QjjVgS 0J.3 3A03H3I 0T<(H)w|mFH OU JJ> ’0ț< (h) JfHVFW h (h)j[H3HV13> oț< (h)jIH333PVV0JV (’l)j(HlîlPH (n)dH03 (H)j(30H.3 Fdq.3 H F3HW03 FHfflJ F3PU Fdq.3> 'PaHH'VOJ.3 FHJVOJJ FHFU Fdq.3 ‘FHHH^HjfflFh FV$333.U0JJ FHFU Fdq.3 ‘P3HH(VIA -30U H.A03Vy FHFU Fdq.3 ‘0Ț 0Ț<(dq.J.3H3 FHF3FVJ FHFU Fdq.3 (q.dFAFU3 FHFmJFdV FHFU Fdq.3 > 0Ț< OJO333Fhg0 qdPJ.dO>U PVgJfHJV FHFU Fdq.3 ‘(h)J[H3oVPdJ030H 130HFVF3tdPU FHMJ FHFU H HddFJHg FHFU Fdq.3 ‘(hJxHHÎIIWJJJ l303FVF3tdFU 0Ț< FVghHp FHFU H FVOIhHF'ț'> 0X OX oțq.3 ‘F3tUHd30 FHFU Fdq.3 ‘FHFUlgdAOJL FHFU Fdq.3 ‘FH^HjdOSV gdgj( FHFU Fdq.3 î (H)j(HfnPHtdH03 Fdq.3 H PHPVjOg IHH'8 8<0JFHHIVS0IVS3.3q.dU Fdq.3 H J[V03103 FdAIJJ RW 0JFHHF3HU> gFdq.3 (hjJoî OJ. FH •HVF3HXA1 P3q.3tSH FVgH OU ‘HH^dPJ-OJf HWPdFA3 HWH033 OU ‘HHOdOJ.3 H3g 8 (’QVpv’Ldg g fhvf3oj( (h)jjpV 8 8<,L1 (^)VRS |Vj q.30ASJ, FH 0V13> (h)W0V13 (’î)H'OHHîhîd Vq.dU (H)dFAOJ( JJ *IH3q.3 FH HV03HH OHHÎUlfidOUÎH ‘HJLHJKHVSHFH (H)AîdîSSH (h)WH W3 0J.3 (h)J(H fiVod RWÎ3H.3 H (H)j(H HWOJ.3-d8rti3.dU 8 Ț<0J.Fh8H8 H (H)j(H HWÎJ.3V H HWH HWOVOJ(OV HWI3H.3 H3> 8 ÎOHHF3HUimiH3 J3H.3 ÎOJ, •(n)VpvH.dg 8 FHVpsox (h)j.ipVfu8 3-Vj 3VpvH.dg fh |Hj[HF3moj ovio jj •(Hjmpwn.j, (hJvihs iVj 330J-8J, FH 0V13 OH8 8 *IHV03î03 FHn|?|J.3 (h)am IHW PsfjJoV ‘(ou)(3)(o)j 6F3H83du (h)am îjlhffV H.Hj(i3iw (h)hfV COl” (’0V3-V | (’l)VFWIJ Ortl ÎJ.VHHHdU (h)SH 8HHHJM OIO3FdU (h)J(H HVWÎS 8 <8(h)WH IHW31 HVHVn.d3J.0U H HVFV Oqj.3(o)v(H)W 00m> 3O3AA (h)J(H IHW3I HW30VF5K FHJ(13IHF FHFV 13038H8 ‘HHHJ3H HJ.3V ‘|ÎJldH.Hî 0J1 FdX313 H (H)hF3Hțy FWOJ, FJ8V3 (nJmPH HIHHHHA3H 3AOA8<Î3 <8(h.JwHIHFH (h.)W0J.3HV (h.)WH3 3H (H.)WHHHh> OJ-HHIWFHg *HO333fVvohf hvwis n.d(v)V(o)uo(o)j ‘fVo3îo3 H.dxijj ihw oiiJlx<(o)g oijij.3(o)v(h) jp 4 S 9 svHJCTwnooa 9PE 7 DOCUMENTAR 247 TRADUCERE ț Din mila lui Dumnezeu, noi Petru voievod, domn al țării Moldovei. Facem cunoscut cu această carte a noastră tuturor : care o va vedea sau o va auzi citindu-se pentru-că această adevărată slugă a noastră Toma Micaci și sora lui Măria, copii Neagăi, nepoții lui Dan Mesehnă, i-am miluit, cu mila noastră deosebită, le-am dat și le-am întărit lor, de la noi, în țara noastră, a Moldovei, dreapta lor ocină cu privilegiul ce l-a avut bunicul lor Dan Mesehnă danie de la străunchiul domniei noastre, de la Ștefan voievod. Și cu privilegiul de cumpărătură ce a avut de la fra- tele domniei noastre, de la Bogdan voievod, un sat la Tutova, unde a fost Tămaș. Și satul Roșcanii, la Bîrlad, unde cade Hubalna în Bîrlad. Toată aceasta mai sus scrisă, să fie lor uric, cu tot venitul lor și copiilor lor și nepoților lor și strănepoților lor și răsstrănepoților lor și întregului lor neam, cine li se va alege cel mai de aproape, neclintit nici- odată în veci. Iar hotarul mai sus spuselor sate: satul de la Tutova, unde a fost Tămaș și satul Roșcanii la Bîrlad, unde cade Hubalna în Bîrlad, să fie lor în toate părțile, după ale lor hotare vechi, pe unde din veac au folosit. Și la această este credința domniei noastre, a mai sus scrisului noi Petru voievod și credința preaiubitului fiu al domniei noastre, Bogdan și credința boierilor noștri: credința panului Huru vornic, credința pa- nului Trotușan, credința panului Scripcă, credința panului Vlad și a panului Toader pîrcălabi ai Hotinului, credința panului Danciul și a panu- lui Liciul pîrcălabi ai Neamțului, credința panului Zbiarea și a panului Ion pîrcălabi ai Cetății Nouă, credința panului Mihul portar al Sucevii, credința panului Dragșan spătar, credința panului Glavan vistiernic, credința panului Albotă postelnic, credința panului Popăscul ceașnic, credința panului Colun stolnic, credința panului Ion comis și credința tuturor boierilor noștri moldoveni mari și mici. Iar după viața noastră, cine va fi domn al țării noastre, dintre copiii noștri, sau din neamul nostru, sau iarăși pe oricine îl va alege Dumnezeu a fi domn al țării noastre, a Moldovei, acela să nu le clintească dania și întărirea noastră, ei să le-o întărească și să le-o împuternicească, fiindcă le-am dat lor și le-am întărit pentru-că ei le-au avut cu privilegiul bunicu- lui lor Dan Mesehnă. Și spre mai mare putere și întărire a tot ceea ce (este) mai sus scris, am poruncit credinciosului nostru pan, lui Toader logofăt a scrie și a atîrna pecetea noastră la această carte a noastră. A scris Grigorie Bogza, la..........., în anul 7039, lima martie a 12-a zi. Nota de sub textul original în marginea dreaptă : însă satul Roșcanii pe Bîrlad s-a vîndut din acest uric lui Gheanghea marele logofăt, în zilele lui Radul voevod, în anul 7126 (1618), martie 30. www.dacoromanica.ro 248 DOCUMENTAR 8 3 ț Hw(dH'h) 6pfM12, k(o)îkYh« m(h)a(o) ctYw r(o)cn- (o)A(a)p% siAMft AIoaaakckoh. G)»(f) opYha» | np-kA(%) h12 opaa(%) 8chmh HdUlH/HI | illOAAdRCKHMH B0AfcpH, HHKOdp(%) c(h)h% TodA’P(%) | P-k4IUl(%) 00 f12 OKPOI0 K0AN, HfKHAt(’h) HfnOH8>KA(H(%) A HH OpHCHAOKdH('h) H OpOA12 W KpdTYl3A\('h) IMS, d BPdTYraX(-h) fA\S | fii AfP»HT(%) COBH MdCTY. Td Dp0AAA(%) CrtSSH HdUl(f)/HS IlVHdUlKO JO(p0A%) 3A UlfCT(-k) 8r(dpCK)l MfpAfHH . Hh0 Ca8PA Mdlll^) IwHdUlKO dOpOA(li) K'hCTdKUlf CA H SdOAdTIrtflk) HCI1A%H0H TEX’('h) | KHw(f)pE‘UHHHX’(%) OHH-ksH s SropcKH, 8 p8KdX(%) 12HHdr(o) HHK0dp(%), c(h)h8 TodAtp^) PfclVUl(lk). Ho© A\H KHAtKUlf hX(k) A®Kp®K> K0AI012 T0KK(%) H HCIMTiHO SdOAd | T8 Hd T0f nptA(%)KMlUfpEMEHH0E IVTHHHS H A^A1”™8 HHK0ap(%) c(h)h8 T0dA*p(Ti) P’kl HtUl(lk). dAt MdCT('h) IM8 MT0 CA H3BEPEt(%) WT(%) CEA0 H Wt(%) OOAl H Wt(%) Kfc(%) npHXoA(lk) T0M8 | CIA0, dAH TdKOXke KEAfnoKdAH c(h)hoke lOcmmH WT(%) iMSHT-kHH PM» CMO Al8nmfcHÎH EE3(%) 11AEAXEHHKOKE hV(%) koa(h) mtrdAH Hd HM)C(-h) | TodAtp(%) rpfUHM-k H c% HEKH$Op(li) H C% HHHA'H CKOHiUH nAMHHfgH npH aWhh GpiAtfia AIorHAd koekoaT, k no SdKOH» se/HCKOAK», Hd c(RA)moE hrahreaTe. 13 r indAEpn Hd A^ A\hX(%) AUJKd, R Sr(dpCKH) Hd pEfi(8) H «HlOSpH H_ Ap8rHX(%) | EORdlUE, A Yr(dpCKH) AWA(%), ‘ mjAfpH KfAHK0.W8A0r(0)$fT(8), d Sr(dpCKH) HCOHCOdUE r nOTpOH(HHH) nonOKH KOAH EO>KHa(h) EO>KHAHHU(h)1 0 indAfp(Ti) OOKOKd A4a(1i) SdKOH(Ti) HdA»(%) H OOKORd HpHHECAH E0>KHAHH4(n). H IHH>K(e) nOIHO.u(li) WH(h) HE A^P^AH CA 3d 3dKOH(rk) HIHO EOJKHa(h). H A®^®A'(’K) ndKH>K(E) EAHd HEA(^AA). H KEAmOEdAH ECA\H S mdAtp(Ti) . H ma>K(E) d KOh(Ti) ...14 IHdAEpH AdA®^,w^ 8pHKdp8A$H B’hC’kHSA(Ti). H IHH>K(e) d KOH(Ti) KfA'IKOAtS AOr(o)<}Sfni(8) PdAÎ K IHdAf

(Ti), pdAÎ cTf HEKOA'ț, d KOETkA(d) IHH>K(e) AOro4^T®K(H) P^A^ 9IH0 CliniKOpHA(li) HCHHCOdH^) 3d AXdpiHOplf, KdKO H3PHEAH /HH SpHHEAE KOAH EHA('h) BdEd HOKdK(li). ÎBh >K(e) A»AÎ Aospn SHdfiWH Ch Hdlu(HVH) A(8) UIAAIH W cTla KEAITl8iaA(’h)'. GkkSio KdmdVSA(Ti) wt(ti) BhAmtîHH, KocmHH( h) wt(%) Gohh |, wt(%) A,%h8- U.'kHH, 1 pOSAsfli) Wt(1i) XKA(h)ll’kHH, AlhIHE 10 Wt(Ti) nidM(li), HEKHEJJOP(Ti) | Wt('h) KEAHIVkHH, IlETpA Wt(1i) XhA(k)H’kHH, TAHropU-fc Wt(1i) 4>0pkipH, KnpHAd | Wt(%) 60 CEA»(%) A4fAi(%) SHdH'ft c% cfio 3dnHc(%) aa efc SHdmf. H A»H AtdpmSpH nOAOÎKHAH HdUj(H) nEMEtțH KK CEA\Ș 3dOHC(S). IlHC(dHTi) 8 McoX(%). K A(fc)mo VspKi, ioa(Te) KS. Pe marginea stîngă alături de text următoarea notă în chirilică : S-au trecut la condică, în perilipsi 1768 fevruarie 28. TRADUCERE t Aici catastiful pentru cheltuiala ce au cheltuit fiii lui losif din Munteni pentru satul Muntenii fără neamurile lor cînd i-au pîrît pe ei Toader Grebencea și cu Nichifor și cu alte neamuri ale lor, în zilele lui Ieremia Movilă voievod, ca pe dînșii să-i arunce din sat cu un ispisoc ce l-au avut aceștia de la lancul voievod pe tot satul. w Omis In orig. “ Rupt in ong. www.dacoromanica.ro 250 DOCUMENTAR 10 Și i-au băgat pe ei în lege ca să (aibă) a jura cu douăzeci și patru de oameni. Și au jurat fiii lui losif cu acei douăzeci și patru de oameni, după legea țării, pe sfînta evanghelie. Și am dat: doi taleri pe doi saci cu făină, 2 ughi pe pește și untură și pe alte bucate, 4 ughi pe mied, 5 taleri ferîie marelui logofăt, 1 ughi (pe) ispisoace, 3 potronici popii cînd au jurat jurătorii, 9 taleri cînd ne-a dat lege nouă și cînd am adus jurătorii. Și de asemenea ei apoi nu s-au ținut de legea ce au jurat. Și le-am dat iarăși o săptămînă. Și am cheltuit 6 taleri. Și de asemenea am dat un cal și... taleri uricarului Băseanul. Și de asemenea pentru această nevoie (am dat) un cal marelui logofăt, de 20 de taleri, o iapă de asemenea logo- fătului pentru că (ne-a) făcut ispisoace de mărturie, că am pierdut noi uricele cînd a fost Baba Novac. Iar noi oameni buni, știm cu sufletele noastre de această cheltuială : Săcuiu vătaful din Bălteni, Costin din Soci, Gagea din Dănuțeani, Grozav din Hălăceani, Măteiu de acolo, Nechifor din Belițeani, Petria din Hălă- ceani, Gligorcea din Forăști, Chirila din Dănuțeani. Despre aceasta dăm știre cu acest zapis să se știe. Și noi martori am pus ale noastre peceți la acest zapis. Scris la Iași, în anul 7112, iulie 26. 5 f Iw(dHTi) Hai ta uj(ti) flafgdHApS koiboaj, E(o)>K(Ten») a\ha(o)citiYkj r(o)cn(o)- A(« WWW. U4»O>4#«i', H/ *JH £• » i I. - *^4, Fig. 1. Actul lui Iliaș fiul lui Alexandru ce] Bun, în asociere cu fratele său Ștefan. ț<’|*»'Aț*,,.'î ‘"I • G fi * a ‘ * **j • y « w» -T ♦> < «•V & ‘, ’ V k > > i , «» s*aM*Yt,â < \ ț ..(* 4»- *» D. TUDOR, Les ponta romaina du Bas- Danube, Bibliotheca Historica Romanlae, 1974, hi 176 p„ 9 lei. I] RĂZVAN THEODORESCU, Balcani, Bizanț Occident Ia începuturile culturii medievale ' românești (see. X-XIV), „Biblioteca istorică", XXXVII, 1974, 379 p.» 27 lei. LUDOVIC DEMfiNY, PAUL CERNOVODEANU, Relațiile politice ale Angliei cu i Moldova, Țara Românească și Transilvania In secolele XVI—XVII „Biblioteca 1 istorică”, XLII, 287 p., 25 lei. * * * Mihai Viteazul, Culegere de studii, 1975, 280 p., 24 lei. j GEORGE POTRA, Documente privitoare Ia istoria orașului București, II, 1821—1848, ‘ 572 p., 43 lei. j VASILE BOZGA, Criza agrară in România dintre cele două războaie mondiale, 1975, 263 p., 16,50 lei. f * * * Bibliografia Istorică a României, IV, 1969—1974, 1975, 514 p., 57 lei. li ț * Studii și materiale de istorie medie, VIII, 1975, 297 p., 28 lei. I RM ISSN CO—3878 îl ,X P. Informația” «■ 10OT il wwwdacornmanicarn | 43856 | Lei 10