ACADEMIA DE ȘTIIN;ȚE SOCIALE Șl POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA DIN SUMAR: ' 8 1 ■ ! 11 |l 1 ! J !' 'I । 1 1 | ! I i „ ii । " ■ > '' ' I! h " n 1 „ IjPROBLEME 'PRIVIND FORMAREA POPORULUI ROMÂN 1N LUMINA । CERCETĂRII! ARHEOLOGICE „RECENTE i || I H , li 1 s i * । ’1 .." 'i i, । î, „: j ' i' ” ।1M ,IDEP SOCIAL-POLITICE |ÎN । GÎNDIREAil ȘI ACTIVITATEA LUI ARON. ।«[ r ||.,,ii ...i., » " || ,. J ......1 11| >i l. r l| l|i ,| ii I , FACTORUL DEMOGRAFICI URBAN ȘI DEZVOETÂREaI| ȘOGIAL-ECONO-1] MicX'A MOLDOVEI 1N .PRIMA,1 JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA 1 !l ' fl I1 I 1 ' I i1 1 ’ lj | !l J 1 r n I | E(jATERINAi negrvTi " 'ȚĂRILE 'ROMÂNE ȘI i, ÎNCEPUTUL POLITICII RĂSĂRITENE ÂnTI- „OTOMANE A'IMPERIULUI.HABSBURGIC ,(1526-1594) 11 .............■r.|l'l iiiiilN^™-.i IIPERSONALITATEA LUI THOMAS! iMVNZER 1 | f uNT i'T !' vf '■ |THOMAs||MUNZER|și RĂZBOIUL ȚĂRĂNESC]' GERMAN I1 ’ l' , H i, l| l| । ,1 l li I |, [ |j ,1 Ludovic E l! ! i 11 1 li I ’l '' b I, DOCUMENTAR1! j || N , ' I . |l , ' I ' RECENZII M l'l Ni J. Hi I'1' ' h ÎNSEMNĂRI ' |' I1 ' | ! ,1 | |l ,1 ' , 11 I 1 l1 h 'I 1 ’ ■! 1 1 . I1 11 1 I. 11 li _______' .OTOMANE A I ' RECENZII TOMUL 28 BERCIUj ll j| jl j Ștefana Simionescu I1 jj AdoiIf „ Armbhusteb j l| । 1 1 *. li i DIN,! 1525'1 Ludovic Dem^ny , n . ii i. I! .1 । II 1975 EDITUR REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA SECȚIA DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE COMITETUL DE REDACȚIE Vasile Maciu (redactor responsabil'); Ion Apostol (redactor respon- sabil-adjuncl); Nichita Adăniloaie ; Ludovic Dem£ny ; Gheorghe I. Ioniță ; Vasile Liveanu ; Aurel Loghin ; Traian Lungu ; Damaschin Mioc; Ștefan Olteanu; Aron Peiric; Ștefan Ștefănescu ; Pompiliu Teodor (membri). Prețul unui abonament este de 240 lei. în țară abonamentele se primesc la oficiile poștale, factorii poș- tali și difuzorii de presă din întreprinderi și instituții. Revistele se mai pot procura (direct sau prin poștă) și prin „PUNCTUL DE DESFACERE AL EDITURII ACADEMIEI”, Calea Victoriei 125, sectorul 1. La revue „REVISTA DE ISTORIE” paratt 12 fois par an. Toutes Ies commandes exUrieures potir Ies ouvrages parus aux Edi- tions de l’Acadgmie de la R. S. de Roumanie seront adrcssecs ă ILEXIM — Service Export-Import Presse, PO Box 2001, Calea Griviței no. 64 — 66, Bucarest, Office postai 12; Roumanie. En Roumanie vous pourrez vous abonner par Ies bureaux de poște ou chez votre facteur. Manuscrisele, cărțile și revistele pentru schimb, precum și orice corespondență, se vor trimite pe adresa Comitetului de redacție al revistei „REVISTA DE ISTORIE”. Apare de 12 ori pe an. începtnd din ianuarie 1974, „STUDII. REVISTĂ DE ISTORIE** apare în continuare cu titlul de „REVISTA DE ISTORIE”. Adresa redacției B-dul Aviatorilor, nr. 1. București, tel. 50.72.41. www.oacoromanica.ro TORE TOM. 28, 1975, Nr. 8 SUMAR DUMITRU BERCIU, Probleme privind formarea poporului român In lumina cer- cetării arheologice recente.......................................... 1155 ★ FLOREA STĂNCULESCU, Idei social-politice In gindirea și activitatea lui Aron Florian................................................................1171 ECATERINA NEGRUȚI, Factorul demografic urban și dezvoltarea social-economică a Moldovei In prima jumătate a secolului al XlX-lea....................1183 ★ ȘTEFANA SIMIONESCU, Țările Române și Începutul politicii răsăritene antiotomane a Imperiului Habsburgic (1526 — 1594) ............................ 1197 ★ ADOLF ARMBRUSTER, Personalitatea lui Thomas Miinzer..........................1215 LUDOVIC DEM1SNY, Thomas Miinzer și războiul țărănesc german din 1525 .... 1223 DOCUMENTAR. FLOREA NEDELCU, C. G. Costa-Foru — In memoriam ..............................1235 NICOLAE VASILESCU-CAPSALI și DAN RlPĂ-BUICLIU, Corespondență inedită : Al. Dobrogeanu-Gherea către Constantin G. Costa-Foru...................1249 I. D. SUCIU, Luministul Dimitrie Țichindeal..................................1253 VIAȚA ȘTIINȚIFICĂ Sesiunea științifică ,,375 de ani de la unirea politică a Țărilor Române sub Mihai Viteazul” (Gelu Apostol); Sesiunea științifică de la Alba lulia consacrată Împlinirii a 375 de ani de la prima unire politică a Țărilor Române și a 2000 de ani de existență atestată documentar a municipiului Alba lulia ; Din activitatea comisiei mixte a istoricilor din România și U.R.S.S. (Gft. I. loniță); Cronica..............1259 RECENZII ELIZA CAMPUS, înțelegerea Balcanică, București, Edit. Academiei R.S.R., 1972, 394 p. (Biblioteca Istorică XXXVI) (Nicolae Dascălii)...............................1269 IOAN GLODARIU, Relațiile comerciale ale Daciei cu lumea elenistică și romană, Cluj, Edit. Dacia, 1974, 395 p. + 50 pl. + 16 hărți (I. I. Russu)..................1272 .REVISTA DE ISTORIE". Tomul 28. nr. 8, p. I1M-129». J975 www.dacoromamca.ro 1152 ROMUL MUNTEANU, Cultura europeană tn epoca luminilor, București, Edit. Univers, 1974, 514 p. (Constantin Șerban).....................................................1275 FRANCISCO MORALES PADRON, Hisloria de Hispanoamfrica, Sevilla, Publicaciones de la Universidad de Sevilla, 1972, 487 p. + 34 pl. și h. (I. Neacșu)................1279 Însemnări Istoria României — LEONIDA LOGHIN, ALEXANDRU PETRICEAN, Gărzile patri- otice din România, București, 1974, Edit. militară, 151 p. (Traian Vdrea); TIBERIU AVRAMESCU, Constantin Miile. Tinerețea unui socialist, București, Edit. politică, 1973, 422 p. (Mircea losa) ; LUCIAN BOIA, Eugen Brote (1850—1912), București, Edit. Litera, 1974, 211 p. (Vasile Netea) ; DANKANITS ÂdAM, XVI szăzadi olvasmănyok (Lecturi din secolul al XV I-lea), București, Edit. Kriterion, 1974, 120 p. (L. Deminy) ; Istoria universală « • « MeSovlta gradja (Miscelanea), II, Beograd, 1973, 338 p. (Damaschin Mioc) ; I. K. HASIOTIS, (Legăturile grecilor și spaniolilor tn anii turcocrației), Thessaloniki, 1969, 71 p. (Nestor Camariano) ; PAUL CERNOVODEANU, England’s trade policy tn Ihe Levant and her exchange of goods wtts ihe Romanian Countries under ihe latter Stuarts (1660—1714), București, Edit. Academiei R.S.R., 1972, 157 p. (Georgeta Penelea) ; » * * Etudes europiennes. Milanges offerts i Victor L. Țapii, Paris, Publications de la Sorbonne, 1973, 579 p. (Alexandru Duțu).....................1285 www.dacoromanica.ro TOME 28, 1975, N° 8 SOMMAIRE DUMITRU BERCIU, Problămes concernant la formation du peuple roumain A la lumiăre de la recberche archăologique de răcente date ...................1155 ★ FLOREA STĂNCULESCU, Idăes socio-politiques dans la pensie et l’activitd d'Aron Florian .................................................................1171 ECATERINA NEGRUȚI, Le facteur dămographique urbain dans le ddveloppement socio-tconomique de la Moldavie pendant la premiere moitiă du XlX-e sitele . 1183 ★ ȘTEFANA SIMIONESCU, Les Pays Roumalns et Ies ddbuts de la politique orientale antiottomane de l’Empire des Habsbourg (1526—1594)...................... 1197 ★ ADOLF ARMBRUSTER, La personnalită de Thomas Miinzer...........................1215 LUDOVIC DEMENY, Thomas Miinzer et la guerre paysanne allemande de 1525 . . . 1223 DOCUMENTAIRE FLOREA NEDELCU, C. G. Costa-Foru — In memoriam................................1235 NICOLAE VASILESCU-CAPSALI et DAN RÎPĂ-BUICLIU, La correspondance inâdite: AL Dobrogeanu-Gherea A Constantin G. Costa-Foru.................1249 I. D. SUCIU, L’adepte de la pbilosophie des Lumiăres Dimitrie Țichindeal......1253 LA VIE SCIENTIFIQUE La session scientifique « 375 ans depuis l’union politique des Pays Roumains sous le sceptre de Michel le Brave t (Gelu Apostol) ; La session scientifique d’Alba lulia consacrâe au 375® anniversaire de la premiere union politique des Pays Roumains et A 2000 ans d’attestation documentaire du municipe d’Alba lulia; Sur l’acti- vitâ de la commission mixte des historiens de Roumanie et de l’URSS (Gh. I. loniță); Chronique....................................................1259 COMPTES RENDUS ELIZA CAMPUS, înțelegerea Balcanică (L’Entente Balkanique), Bucarest, Editions de l’Acaddmie de la Rdpublique Socialiste de Roumanie, 1972, 394 p. (Biblioteca Istorică XXXVI) (Nicolae Dascălu) ....................................1269 „REVISTA DE ISTORIE”. Tom. 28. nr. 8. O. 1161-1286, 1076 www.dacoromanica.ro 1154 IOAN GLODARIU, Relațiile comerciale ale Daciei cu lumea elenistică și romană (Les relations commerciales de la Dacie avec le monde grec et romain), Cluj, Editions Dacia, 1974, 395 p. + 50 planches + 16 cartes (I. I. Russu) ....... 1272 ROMUL MUNTEANU, Cultura europeană in epoca luminilor (La culture europ^enne ă l’6poque des Lumifcres), Bucarest, Editions Univers, 1974, 514 p. (Constantin Șerban) ................................ 1275 FRANCISCO MORALES PADR6N, Historia de Hispanoamirica, Sevilla, Publica- ciones de la Universidad de Sevilla, 1972, 487 p. + 34 pl. et c. (I. Neacșu) . . 1279 NOTES Histoire de Houmaitie. - LEONIDA LOGHIN, ALEXANDRU PETRICAN, Gărzile patriotice din România (Les gardes patriotiques de Roumanie), Bucarest, 1974, Editions militaires, 151 p. (Traian Udrea) ; TIBERIU AVRAMESCU, Constantin Miile. Tinerețea unui socialist (Constantin Miile. La jeunesse d’un socialiste), Bucarest, Editions politiques, 1973, 422 p. (Mircea losa) ; LUCIAN BOIA, Eugen Brote (1850 — 1912), Bucarest, Editions Litera, 1974, 211 p. (Vasile Nelea) ; DANKANITS ÂDÂM, XVI. szâzadi oloasmănyok (Lectures du XVI® sifecle), Buca- rest, Editions Kriterion, 1974,120 p. (L. Demeny) ; Histoire universelle. — » * » Mesooita gradja (Miscelanca), II, Beograd, 1973, 338 p. (Damaschln Mioc) ; I. K. HASIOTIS, (Les relations des Grecs et des Espagnols pendant les annâes de la turcocratie), Thessaloniki, 1969, 71 p. (Nestor Camariano) ; PAUL CERNO- VODEANU, England’s trade policy in the Levant and her exchange of goods ivith the Romanian Countries under the latter Sluarts (1660—1714), Bucarest, Editions de l’Acadâmie de la R^publique Socialiste de Roumanie, 1972, 157 p. (Geor- geta Pcnelca) ; » * » Etudes europâennes, Mdlanges offerts ă Victor L. Țapii, Paris, Publicatjons de la Sorbonne, 1973, 579 p. (Alexandru Dufu) ........ 1285 www.dacoromanica.ro PROBLEME PRIVIND FORMAREA POPORULUI ROMÂN ÎN LUMINA CERCETĂRII ARHEOLOGICE RECENTE DE DUMITRU BERCIU Fără îndoială că datorită avîntului luat de cercetarea arheologică în ultimii 30 ani și mai ales noilor temeiuri și orientări date scrierii istoriei după Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român, noi sîntem în prezent în situația de a ne face o imagine clară asupra procesului etno- genezii noastre. Arheologia a adus o contribuție esențială în lămurirea acestei probleme, dar ea nu a fost, desigur, lipsită uneori de limitări sau chiar de erori. Va trebui de asemenea să se țină seama și de rezultatele obținute în domeniul altor științe, fiindcă numai printr-un efort multi- disciplinar pot fi elucidate probleme dificile. Documentarea arheologică ne deschide o fereastră plină de lumină spre ceea ce s-a petrecut în adîncul celor aproximativ patru milenii, pe parcursul cărora se închega substratul trac și traco-geto-dac, lua naștere sinteza daco-romană și apărea apoi pe arena istoriei poporul român. S-a arătat în diferite rînduri și de specialiști autorizați \ că poporul român este un popor romanic, o dovadă peremptorie constituind-o limba, a cărei structură gramaticală, morfologia, fondul principal de cuvinte, elementele de circulație curentă în vorbire sînt latine. Tradiția istorică privind romanitatea noastră , ea însăși este o altă dovadă 1 2, ca și conștiința poporului și creațiile lui 3. Caracterul romanic 4, continuitatea 5 6 culturii românești de-a lungul secolelor și mileniilor, ca și autohtonismul său și al creatorilor ei sînt dovedite și de izvoarele arheologi- ce. Nu este locul aici a ne opri asupra neștiințificei „teorii” imigrațio- niste, potrivit căreia poporul român nu s-ar fi format pe meleagurile locuite de el și de înaintașii săi din imemoriale timpuri și ar fi venit de undeva din Balcani. De data aceasta subliniem doar problemele de bază ale etno- genezii noastre, așa cum se desprind ele din documentarea arheologică mai recentă și cum se oglindesc în cuceririle noii noastre istoriografii. Rezultatele obținute de cercetarea arheologică românească îndeosebi în 1 C.C. Giurescu, Formarea poporului român, 1973. — Gh. Ștefan, Formarea poporului român și a limbii sale, 1973. 2 Șerban Papacostea, In „Revue Roumaine d’Histoire”, IV, 1, 1965, p. 15 — 24; A se vedea mai recent, A. Armbruster, Romanitatea românilor, Istoria unei idei, 1972. 3 P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii românești, 1969. 4 D. Berciu, Romanitatea poporului român, în lumina recentelor cercetări arheologice, In „Studii Vlicene”, 1972, p. 3—15. 6 C. Daicoviciu, Originea poporului român după cele mai noi cercetări, In Unitate și con- tinuitate in istoria poporului român, sub red. D. Berciu, 1968, p. 83, 96; Ion Ncstor, Continui- tatea In istoria formării poporului român, In „Magazin istoric”, an. III, nr. 5, 1969, p. 2 — 7 ; Eug. Zaharia, Sursele arheologice ale continuității daco-romane In „Apulum”, XII, 1974, p. 279 — 294. „REVISTA DE ISTORIE", Tom. 28, nr. 8, p. 1165-1189, 1975 www.dacoromanica.ro 1156 DUMITRU BBRCIU 2 ultimii 15 ani constituie cel mai bun și științific răspuns, care trebuie dat celor care mai contestă vechimea, continuitatea și unitatea poporului român. Factorul fundamental al etnogenezei noastre îl constituie substratul tracic și traco-geto-dac. în cadrul vastei regiuni carpato-dunărene s-a dovedit, prin ample cercetări, că a existat o puternică civilizație a epocii bronzului. Etnicitatea tracică și unitatea acesteia nu pot fi tăgăduite. Ea s-a întins de o parte și de cealaltă a Carpaților și Dunării, fără nici un fel de hotar despărțitor al acestora. Tracii epocii bronzului își aveau o vatră de locuire ce depășea cu mult hotarele actuale ale României. La fel și cei din prima epocă a fierului. Pe această vatră veche de patru milenii au apărut geto-dacii, descendenți direcți și autentici ai tra- cilor, nu ai altor neamuri0. Arheologia avea să infirme informațiile lui Herodot, care punea hotarul dintre geți, respectiv traci și sciți pe Dunăre, micșorînd astfel considerabil aria de răspîndire a tracilor și vechimea locuirii geților la nord de Dunăre, unde, este drept, lumina izvoarelor scrise îi surprindea abia cu ocazia expediției din 335 î.e.n. , a lui Alexandru Macedon. Descoperirile arheologice, mai vechi și mai recente, ca cele de la Alexandria, Bălănești, Peretu, Găvanu etc. veneau să răstoarne concepția herodoteică, iar cercetările arheologilor sovietici efectuate între Prut și Nistru au dovedit că geții locuiau pînă la Nistru și că aici era hotarul între ei și sciți* 1 * * * * * 7. Pe de altă parte cercetările făcute după al doilea război mondial de colegii unguri, bulgari, cehoslovaci și iugoslavi aduceau o documentare arheologică nouă, care atestă prezența geto-dacilor pînă pe versantul nordic al Balcanilor, pînă în Slovacia de sud-est, pînă la Buda- pesta și în nord-estul Serbiei vechi. Aceasta a fost vasta arie de locuire a geto-dacilor 8, care a stat la baza unei unități etnice și de cultură, iar Burebista s-a sprijinit pe această bază etno-culturală unitară, în înjghe- barea puternicii sale formațiuni politico-militare. Acest substrat și-a păstrat toată vitalitatea sa și după ce s-a petrecut pecetea Romei—, cum spusese N. lorga —, adică romanizarea populației băștinașe. Noile descoperiri arheologice și noua orientare a interpretării acestor izvoare se opun cate- goric 9 părerii formulate de unii istorici ai antichității că în sec. I e.n., romanii ar fi evacuat întreaga populație indigenă de la nord de Dunăre și că în acest „gol demografic” nu ar fi putut avea loc o colonizare, cu coro- larul său normal, romanizarea. Documentarea arheologică stă la baza 6 Se crezuse o vreme că geto-dacii ar fi slavi, germani sau celți, dar numai traci nu. Este meritul lui W. Tomaschek de a fi dovedit pe temeiurile izvoarelor scrise și pe cercetări lingvistice, că geto-dacii sint traci și că aceștia și-au avut patria lor In Carpați; v. discuțiile la I. Andrie- șescu, Asupra răspindirii nord-vestice a tracilor la începutul Istoriei lor, In închinare lui Nicolae lorga, 1931, p. 1 —11; v. de asemenea V. Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, 1926. 1 A. Meliukova, Probleme privind granița Intre sciți șl geți, Moscova, 1969 (trad. ); T. D. Zlatovskaia șiL. I. Polevoi, Așezările Intre Prut și Nistru in sec. I~V —III l.e.n. și problemele politice ale geților, Moscova, 1969 (trad.); se reproduc și hărțile cu descoperirile și așezările fortificate ale geților. 8 H. Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, 1972; I. H. Crișan, Burebista și epoca sa, 1975 ; pentru o privire de sinteză asupra descoperirilor de plnă la 1965, a se vedea; D. Berciu, Zorile istoriei în Carpați și la Dunăre, 1966, cap. IX (p. 261 și urm). 8 Cf. D. Tudor, Romanizarea Munteniei, In „Apulum” XII, 1974, p. 111 și urm. www.dacoromanica.ro 3 FORMAREA POPORULUI ROMAN 1157 acelei viziuni largi privind o realitate istorică de necontestat, anume exis- tența unei vetre traco-geto-dace, care atinge, în vremea lui Burebista, în sec. I î.e.n. cea mai înaltă dezvoltare, dar care, în contact permanent cu lumea romană, se transforma încet, încet, pierzînd în același timp și părți din marea unitate de odinioară. Se știe că romanii pătrund în Peninsula Balcanică începînd de la sfîrșitul secolului al III-lea î.e.n., și că în epoca lui Augustus se aflau la Dunăre și că în vremea acestuia au avut loc expediții la nord de Dunăre. Observațiile arheologice făcute în Subcarpații jude- țului Vîlcea, ca și în aceia ai județelor Gorj, Dîmbovița și Buzău duc la concluzia că zona extracarpatică intrase nu numai sub înrîurirea, dar și sub controlul roman încă din timpul lui Augustus, cînd diferiți regișori sau basilei locali—, ca cel de la Buridava dacică (localizată la Ocnița-Vîlcea de un izvor autentic și contemporan lui Augustus) — , ascultau direct de romani10 11. Sînt argumente care par a susține o stăpînire la nord de Dunăre și în vremea împăratului Domițian, dar sigur că după primul război (101—102 e.n.) dintre Traian și Decebal, Banatul, Oltenia, sud-estul Transilvaniei, Cîmpia Munteniei și sudul Moldovei, intraseră sub stăpînirea romană. Cucerirea bastionului dacilor din Carpați, în 106 e.n., și desfiin- țarea statului dac au reprezentat încorporarea definitivă a provinciei Dacia și regiunilor extracarpatice în romanitatea orientală, care se desfășura de la Skoplje, lacul Ohrida, la vest de Serdica (Sofia de azi), și la nord de versan- tul nordic al Balcanilor. Substratul traco-geto-dac se întindea de la Haemus pînă în nordul Carpaților. în cadrul acestei mari unități a romanității orientale, s-a format poporul român. Romanizarea geto-moeso-dacilor are o vechime mult mai mare față de cei 165 ani (106—271 e.n.) de stă- pînire efectivă romană în provincia Dacia și ea cuprinde o vastă arie geo- grafică, în care se plasează procesul etnogenezei noastre. Descoperirile arheologice și numismatice au arătat că romanizarea dacilor începuse cu mult înainte de anul 106 e.n. Pătrunderea masivă a importurilor romane u, răspîndirea excepțional de intensă a monedei republicane romane (și cu imitarea acesteia)12 13, însușirea alfabetului latin și a limbii latine cu mai bine de un secol înainte de data cuceririi Daciei, adoptarea multor elemente de cultură materială și spirituală romană, duseseră în mod inevitabil la includerea lumii geto-dace în circuitul civilizației și economiei universale de atunci, care era cel roman. începutul romanizării este deci mai mare decît se credea și toate teritoriile locuite de geto-daci, în răstimpuri dife- rite și cu intensitate diferențiată, au fost incluse în acest proces, care a fost mult mai complex, mai adînc și de lungă durată, dar care s-a desfășurat mereu în cadrul unității etno-culturale,preromane, de care am vorbit mai înainte, și care stătea la temelia trunchiului roman comun, pînă la venirea slavilor. Așa cum despre continuitate nu se poate vorbi numai în fosta provincie Dacia, tot așa romanizarea nu poate fi limitată numai la teri- toriile cucerite de romani. S-a arătat că și în Muntenia a avut loc nu numai o romanizare a geto-dacilor, dar și o colonizare romană și că sinteza 10 D, Berciu, Nouoelles dtcouvertes archtologiques concernanl Ies Daces ă l’ipoque d’ Auguste (Ocnitza dtp. de Vîlcea), In „Nouvelles Iitudes d’Histoire”, voi. V, 1975, p. 4 — 13. 11 I, Giodariu, Relații comerciale ale Daciei cu lumea elenistică și romană, 1974; FI. Preda, In »ApuIum», XI, 1973, p. 37-81. 13 B. Mitrea, Moneda republicană romană și unitatea lumii geto-dace, In Unitate și conti- nuitate in istoria poporului român, sub red. prof. D. Berciu, 1968, p. 53 — 64; C. Preda Monedele, geto-dacilor, 1973, p. 345 și urm. www.dacoromanica.ro 1158 DUMITRU BERCIU 4 daco-romană s-a petrecut și aci, așa cum atestă descoperirile arheologice 13. Procesul romanizării a avut loc mai de timpuriu în Cîmpia Munteniei și de-a lungul Dunării, care a reprezentat zona unei peimanente legături cu romanitatea sud-dunăreană, un suport și un rezervor al romanității de la nord de Dunăre și din Carpați. S-a ridicat de asemenea problema dacă și în domeniul credințelor religioase s-a petrecut vreo schimbare, prin care am putea sesiza procesul romanizării grefat și pe fondul acesta atît de sensibil, încă înainte de cucerire. Pornindu-se de la observațiile făcute cu ocazia săpării cimitirului 1 de la Bratei, din sec. IV — V e.n., privind arderea unor gropi de morminte, s-a tras concluzia că acest ritual al purificării prin foc a gropilor ar fi de origine ilirică și că dacii nu l-au cunoscut înainte de cucerire. în necropola aparținînd Buridavei dacice de la Ocnița-Vîlcea am descoperit cîteva gropi arse ritual, ceea ce dovedește că dacii au prac- ticat acest ritual înainte de 106 e.n. Prin ample săpături efectuate în ruinele castrelor lomane, ale orașe- lor, vilelor și satelor din provincia Dacia, s-au urmărit concomitent trei probleme : calitatea și adîncimea vieții urbane romane din Dacia, persistența populației băștinașe și procesul romanizării, atît în mediul urban și militar roman, cît și în cel sătesc13 14. S-a subliniat intensitatea vieții urbane romane din Dacia și Dobrogea de azi și rolul factoiului uiban în procesul romani- zării. Descoperirile de pe întregul cuprins al țării noastre (Enisala, Soporul de Cîmpie, Cașolț, Obreja, Cinciș, Ostrovul Corbului, Locusteni, Deva, Ocna Sibiului, Sighișoara, Stolniceni, Bîrsești-Vîlcea etc.) au arătat că populația geto-dacă a continuat viața în noile condiții create de cucerirea romană, mai timpurie la sud de Dunăre pe solul Dobrogei de azi, mai tîrzie la nord de Dunăre și în Transilvania. Continuitatea geto-dacă în epoca stăpînirii romane este reflectată în modul cel mai concret în rezultatele cercetării arheologice. Cel mai de preț bun material și spiritual datorită contactului între două civilizații și două popoare, geto-dacii și romanii, este sinteza civilizației daco-romane și sinteza etnică a daco-romanilor, strămoșii direcți ai poporului român. Cultuia daco-romană, care nu trebuie confundată cu civilizația romană sau provincial i om ană din Dacia și din Moesia Inferior, care a avut și ea particularitățile ei în aceste păi ți ale impe- riului și s-a dezvoltat numai în ținutuiile de sub stăpîniiea diiectă a armatei și administrației romane 15 16. Aria de formare a civilizației daco-romane este mult mai vastă. Ea cuprinde deopotrivă și teritoiiile locuite de dacii libeii, care aufost cuprinși și ei în procesul romanizării, cu o intensitate diferențiată. în ultimii 20 ani s-a dat o atenție deosebită cunoașterii istoiiei populației rămase în afara hotarelor statului roman și care făcuse parte din unitatea geto-dacă din perioada preromană. Ca uimare a noii orientări a istoriografiei românești, 13 D. Tudor, Romanizarea Munteniei, in „Apulum", XII, 1974, p. 110 — 117. 14 ludita Winkler, Procesul romanizării în lumina monumentelor epigrafice și sculpturale din așezările rurale ale provinciei Dacia, în ,,SCIVA”, 24, 4, 1974, p. 497 — 515. Aci și harta loca- lităților și prezentarea materialelor, cit și interpretarea foarte importantă a acestora ; D. Pre- tase, Observații în legătură cu așezările rurale din Dacia remană, în „Acta Mus. Napcccnsis”, V, 1968, p. 505-511. 16 M. Macrea, Viața în Dacia romană, 1969, p. 251 și urm; D. Tudor, Oltenia romană, ed. III, 1968, p. 240 și urm. Idem. Orașe tîrguri și sate, în Dacia romană, 1968; B. Vulpe și I. Barnea, Din istoria Dobrogei, voi. II, Romanii la Dunărea de Jos, 1968. www.dacoromanica.ro 5 FORMAREA. POPORULUI ROMAN 1159 s-au efectuat intense cercetări arheologice în Crișana, Maramureș și în Moldova, fără a mai vorbi de cele din Muntenia, unde geții s-au aflat sub influența directă a romanilor și supravegherea acestora, cu mult înainte de cucerirea Daciei. Una dintre cele mai valoroase lucrări de sinteză privește cultura carpilor și rolul istoric al acestora, ca daci liberi, între seco- lul al II-lea și începutul secolului al IV-lea e.n.16. în 1973 s-a putut valo- rifica întreaga documentare arheologică și s-au reinterpretat just, în lumina acestei documentări, informațiile literare antice. S-a definit clar originea dacică a carpilor și a culturii lor integrate organic în marea unitate etno-culturală a geto-dacilor. în felul acesta nu mai poate fi speculată păre- rea neîntemeiată a unor istorici străini care nu considerau pe carpi ca aparținînd neamurilor geto-dace, ca astfel să poată ajunge la concluzia că „poporul moldovenesc” s-ar fi format numai pe fondul carpic ! Carpii, care au lăsat o bogată moștenire activă perioadei de început a migrației popoarelor și fondului daco-roman al etnogenezii noastre, făceau parte din grupa mare a dacilor liberi, care înconjurau pe trei laturi provincia Dacia și erau în contact cu romanitatea de la Dunărea de Jos (Moesia Inferior), iar cei din vestul și nord-vestul Daciei cu cea din Pannonia. în această parte a țării noastre au fost descoperite importante materiale arheologice și monede din sec. II-IV e.n.16 17, care dovedesc că și dacii liberi din vest au fost prinși în procesul romanizării, ca și cei din estul și sud-estul Carpaților La Medieșul Aurit din Maiamureș18, s-a descoperit un puternic centru al populației locale, care fusese prinsă în romanitatea carpatică. în tehnica olăritului sînt însușite procedee tehnologice romane. Se răspîndește în Dacoromania liberă o ceramică cenușie zgrunțuroasă care este specific provincial-romană. Forme de mari vase lucrate la roată se întîlnesc deopo- trivă în mediul carpic din Moldova 19, cît și în cel daco-roman din interiorul Daciei (de pildă în necropola de la Cașolț, jud. Sibiu). Multe din descope- ririle arheologice (vase cu decor ștampilat etc.), găsite în afaia provinciei sînt fie de imitație romană, fie romane. Pe de altă parte, hărțile desco- peririlor numismatice ilustrează în modul cel mai pregnant existența unei unități economice, dar și etnice și culturale, peste fosta Dacie preromană, unitate ce s-a refăcut în secolul III—IV e.n., de data aceasta sub semnul unei Dacoromânii, în care pecetea Romei se întipărise ca sinteză etnică nouă și ca expresie a acesteia sub forma civilizației daco-romane. Fără îndoială că dacii din afara provinciei jucaseră un rol activ în refacerea unității și au continuat să joace același rol și în menținerea și dezvoltarea romanității în întreaga zonă carpato-dunăreană și pontică. Ei au fost în realitate factorul de permanență, de continuitate în teritoriile neocupate de romani, dar într-o formă oarecare sub autoritatea acestora și părtași la 16 Gh. Bichir, Cultura carpică, 1973. Pentru ramura mai de nord-est a dacilor, vezi: N. Gostar, Ramura nordică a dacilor—Costobocii, în „Bul. Universității Babeș-Bolyai”, Cluj, I, 1—2, 1956, p. 183-199. 17 Gh. Lazin, I. Nemeti, Descoperiri dacice din sec. II— IV e.n. în zona Cărei, în „Crisia”, II, 1972, p. 200 — 202; pentru circulația monetară în sec. II-IV, a se vedea ; Gh. Lazin, în „Studii și comunicări”, Satu-Mare, 1969, p. 111 — 119. 18 S. Dumitrașcu și T. Bader, Așezarea dacilor liberi de la Medieșul Aurit, în „Acta Mus. Napocensis”, 4,1967, p. 107 — 126 ; Eg. Dorner, Dacii și sarmafii în vestul României, în,,Apulum”, IX, 1971, p. 684-686. 19 Gh. Bichir, op. cil., p. 296, pl. LXXX/3. www.dacoromanica.ro 1160 DUMITRU B’ERCIU împrumutul și asimilarea bunurilor de civilizație romană, folosind deopo-6 trivă și moneda imperială. Cu dreptate N. lorga și V. Pârvan au arătat că lipsa inscripțiilor, care se aduce drept argument al neincluderii dacilor liberi în procesul romanizării, nu este un temei ca localnicii din Ialomița de azi pînă în Bucovia să nu fi vorbit limba latină și deci să nu fi devenit și ei romanici, ca și cei intrați sub stăpînirea directă romană. Procesul unificării etno-culturale daco-romane a intrat într-un ritm din ce în ce mai viu după 271 e.n. cînd frontierele Daciei romane nu mai constituiau o piedică și întrepătrunderea de populații de același neam se făcea mai ușor, în lumina descoperirilor arheologice din ultimii 30 de ani se vede clar cum după 271 și în jurul anului 300 e.n. se constituise o mare unitate culturală avînd unele particularități zonale, dar pe care putem s-o numim, pe întreaga ei extensiune, daco-romană și de aceeași etnicitate unitară daco- română. în acest proces sînt prezenți daco-romanii din fosta provincie și populația de aceeași origine din afara provinciei. în orice caz, datele arheo- logice nu sprijină concepția veche privind prezența în fosta provincie traiană a goților imediat după 271 e.n. Ei nu au jucat nici un rol în for- marea noii unități etno-culturale. Se dovedește însă că o componentă locală a intrat în structura culturii lor și că această cultură s-a suprapus—, și în parte s-a întrepătruns —, fondului unitar indigen. Pornind de la împrejurările istorice ce au urmat retragerii oficiale romane din Dacia, cu păstrarea totuși a unei zone la nord de Dunăre și a unei legături permanente cu populația daco-romană, cercetarea arheologică românească a fost mereu preocupată, nu numai de cunoașterea cît mai temeinică a localnicilor, dar și de aceea a neamurilor în migrație, a specifi- cului civilizației lor și în general a dinamicii migrațiilor, în raport cu băști- nașii, care reprezentau factorul de permanență și în continuă dezvoltare. Continuitatea și unitatea de cultură materială și spirituală, așa cum se reflectă ea în descoperirile arheologice, pot fi mai corect înțelese numai dacă avem mereu în atenție discontinuitatea permanentă a popoarelor în migrație, care au trecut peste băștinași, ca o pînză mai subțire sau mai densă, acoperind fie toată romanitatea carpato-dunăreană sau numai porțiuni ale ei, cîteodată concentrîndu-se în simple puncte de polarizare unde puteau rămîne mai îndelung și unde vor fi surprinși mai tîrziu, unii dintre ei, de lumina izvoarelor scrise. Raportul dintre continuitate și dis- continuitate a fost totdeauna în favoarea indigenilor. Și istoricii au ajuns la o asemenea concluzie20, deosebit de importantă, referindu-se însă la perioada prezenței pe teritoriile Dacoromaniei doar a pecenegilor, cumani- lor și tătarilor și aducînd argumente de ordin instituțional-istoric, pe care le considerăm întru totul valabile. Popoarele turcice au provocat, desigur, o discontinuitate de dominație directă sau formală cu trecerea „stăpînirii” de la unii la alții. Toate popoarele migratoare sfîrșeau, fie izgonite de alți migratori mai puternici, fie asimilați de localnici sau deplasîndu-se în regiuni considerate de ei mai prilenice vieții lor. Concepția continuitate — discontinuitate poate fi fundamentată cu predilecție de cercetarea arheologică. A fost o vreme cînd se căutau migra- torii, cu mormintele șefilor lor, bogate în inventar și cu tazaure excepțional a0 A. Sacerdoțeanu, Elemente de continuitate șt unitate în istoria medievală a românilor, In Unitate șl continuitate In Istoria poporului român, 1968, p. 112. www.dacoromanica.ro 7 FORMA1REA POPORULUI ROMAN, 1161 de valoroase, prin metalul prețios al obiectelor din conținut și importante, fără îndoială, din punct de vedere științific, întrucît prin intermediul lor se sesizează legăturile aristocrației migratorilor cu civilizația greco-romană și uneori cu băștinașii. Asemenea strălucitoare obiecte dezvăluie deopotrivă și „mirajul” Romei imperiale pentru acei „barbari”. Cerința istoriografiei noastre actuale este de a ne apleca mai mult asupra băștinașilor—, a „acelor mici de pe aici”, cum spunea la o oră de curs universitar cu peste patru decenii în urmă loan Andrieșescu—, și asupra culturii lor, oricît de modestă ar fi ea. Această cultură reprezintă, de fapt, dovada continuității și a unității etno-culturale locale, cît și mediul în care pătrundeau alogenii. Contactul între aceștia și localnici îl surprindem în cultura autohtonilor, care oglindește uneori și conviețuirea mai îndelungată, simbioza și asi- milarea în masă a unora, cum a fost cazul cu vechii slavi, dar și a unor resturi de migratori, după sfărîmarea dominației lor, cum s-a întîmplat cu gepizii și avarii. Istoricii și arheologii români, deși adepți ai concepției autohtonismului, nu au negat niciodată latura pozitivă uneori a fenomenu- lui migrațiilor, al difuziunii și adoptării unor elemente de cultură sau de organizare provenind de la migratori. Documentarea arheologică vine să sprijine o asemenea concepție. După plecarea administrației și armatei romane din Dacia, populația daco-romană a rămas pe loc. Au mai rămas și nuclee de romani, pe care cercetările arheologice i-a surprins, de pildă, în puternicul centru roman de la Apulum. între secolele III-V nu a existat nici o întrerupere a conti- nuității de viață și de stăpînire romană la nord de Dunăre pe o zonă, deși fluctuabilă, destul de adîncă 21. în vremea lui Constantin cel Mare a avut loc o puternică revenire a imperiului la nord de fluviu și tot atunci se ridică din temelie o serie de castre, cetăți, turnuri de pază etc., iar în 332 e.n. — abia atunci! goții vor deveni foederați ai imperiului, cu obligația de a păzi granița imperiului. S-a dovedit 22, pe baza rezultatelor cercetă- rilor arheologice și a unor studii de amănunt că Dacia nu a fost „cedată” goților în 271 e.n., cum se susținea de obicei. Goții se țin încă departe de fosta provincie, a cărei populație nu s-a considerat niciodată „părăsită” de autoritatea imperială romană. Relațiile dintre băștinași și goți trebuie să fie apreciate ținîndu-se seama de rolul activ jucat de dacii liberi (nu de goți!) și de participarea localnicilor la formarea și dezvoltarea culturii numite Sîntana de Mureș- Cerneahov, care are o componentă puternică germanică, respectiv gotică, dar și una autohtonă, romanică, în afară de alte elemente eterogene. Impor- tant este că cercetarea arheologică românească recentă a deslușit structura etnică a culturii Sîntana-Cerneahov și a scos în toată lumina pe localnici, 81 D. Tudor, Preuves archtologiques attestant la continuii# de la domination romaine au nord de Danube a preș l’abandon de la Dacie sous Aur#lien (IIIe Ve siicles), In „Daco-Romanica”, voi. 1, Freiburg-Miinchen, 1973; în problema continuității vezi și D. Protase, Problema continui, tății in Dacia, in lumina arheologiei și numismaticii, 1966, idem, !n,,Banatica”, 1,1971, p. 93 — 105, 82 Ceea ce arătasem încă din 1951; D. Berciu, Istoria veche a României, curs universitar 1950 — 1951, București, 1951, p. 282. B. Mitrea și C. Preda, Necropole din sec. IV e.n. in Muntenia, 1966; Gh. Diaconu. Tirgșor, Necropolă din sec. III-IV e.n., 1965; idem, Mogoșeni — necropolă din sec. IV e.n., 1970; I. loniță Elemente autohtone in cultura Sîntana de Mureș în Moldova, în „Carpica”, IV, 1971. www.dacoromanica.ro 1162 DUMITRU BEIRCIU 8 în mijlocul cărora s-au așezat goții, în speță vizigoții. S-au făcut ample cercetări în necropole și așezări ale acestora (Oinac, Spanțov, Independența, Olteni, Ciumbrud, Tîrgșor, Mogoseni etc.), dar de fiecare dată răsăreau cei statornici de veacuri: băștinașii. în complexele culturale considerate gotice apar produse daco-romane și romane, care atestă prezența indige- nilor. S-a arătat că în cîmpia Munteniei goții au găsit într-adevăr o popu- lație daco-romană și coloniști romani, cu care au conviețuit23. Prezența neamurilor germanice din secolul IV e.n. părea a se per- manentiza, mai ales că ele dobîndiseră situația de federați ai imperiului, ceea ce le mărea prestigiul și îi apropia de localnici. Iureșul hunilor din 375—376 e.n. destramă această „pînză” germanică și o risipește. Domina- ția hunilor este și mai slabă, mai mult nominală, cu toată teroarea față de cei cuceriți. Moștenirea gotică va dispare încet, încet, în parte însușită de stăpînii pămîntului, care în condițiile de instabilitate și nesiguranță din a doua jumătatea secolului al IV-lea și din secolul al V-lea e.n. vor constitui factorul ce va asigura continuitatea etnică și de cultură. Expedițiile din 442 și 447 ale lui Attila au dus la distrugerea definitivă a vieții urbane romane la nord de Dunăre, care constituia forța stăpînirii și civilizației romane. Ora- șele, printre care și Sucidava (Celei azi), și cetățile refăcute sau construite din temelie de Constantin cel Mare sînt prădate și distruse. Stratele de arsură și obiectele de factură hunică descoperite în săpăturile de la Sucidava atestă acest lucru. Deși localnicii trec la o economie caracteristică sătească, totuși ei nu abandonează agricultura pentru a se ocupa exclusiv cu păsto- ritul. Descoperirile arheologice datînd din secolul al V-lea și din secolele următoare atestă locuirea, în continuare , a aborigenilor la cîmpie și prac- ticarea de către ei a agriculturii. Terminologia latină din limba română nu s-ar fi menținut dacă nu ar fi existat o continuitate și în agricultură. în condițiile istorice de după 375 e.n., continuitatea dobîndește un și mai pronunțat caracter de mobilitate și discontinuitatea migratorilor crește, cu excepția slavilor, după cum vom vedea. Pe de altă parte hunii nu au întrerupt cu totul legăturile dintre regiunile nord-dunărene și lumea romană sud-dunăreană, cum începe să se acrediteze părerea. Se răspîn- desc încă la nord de Dunăre monede și importuri romano-bizantine. Hunii nu au reușit, ca neamurile germanice în ținuturile locuite de ei la est de Munții Apuseni, la sud și la răsărit de Carpați, să creeze o pătură de cultură proprie. Din contră, cultura materială și spirituală locală de la sfîrși+ul sec. IV și din sec. V reprezintă o reînviere, o refacere a unității sale, acum de esență etnică romanică. Ea este documentată de ceea ce se numește complexul Bratei24 — Costișa. Dealtfel s-a documentat și dăinuirea în Transilvania a populației romanizate25, unele nuclee, în mediul urban ce au supraviețuit pe alocuri, dezvoltînd chiar o viață romană proprie, ca la Apulum și în alte părți. în orice caz, în cultura sec. IV (a doua jumătate) și V (prima jumătate) renasc tradițiile geto-dace, persistă elemente de factură Sîntana de Mureș și predomină componența romanică. Din punct de vedere demografic, așezările localnicilor atestă o populație numeroasă 23 D. Tudor, Romanizarea Munteniei, In „Apulum”, XII, 1974, p. 116. 24 Ligia Birzu, Continuitatea populației autohtone în Transilvania tn sec. JV-V (Cimitirul 1 de la Bratei), 1973; ci. Eugenia Zaharia, loc. cit. 25 CI. K. Horedt, In „SCIV”, 4, 1967, p. 575-580. www.dacoromanica.ro 9 FORtMAIREA POPORULUI ROMÂN' 1163 față de descoperirile de caracter hunic 26, în general sporadice. în perioada de care vorbim în prezent se plasează o serie întreagă de tezaure și inven- tare de morminte „princiare”, care dezvăluie vârfurile aristocrației mili- tare dominante a migratorilor. Amintim doar pe cele de la Pietroasele- Buzău, Concești-Bucovina, Someșeni-Cluj, Tăuteni-Bihor (descoperit în 1970 27). în lumina acestor strălucitoare bogății, cultura modestă a local- nicilor ne apare totuși în toată forța ei de dăinuire și evidentă continuitate pe aceleași meleaguri a creatorilor ei. De aceea în formele și în structura intimă a culturii materiale din sec. IV—V, oglindită în descoperirile arheo- logice din ultimele trei decenii, vedem unitatea etno-culturală caracteris- tică a Dacoromaniei. în condițiile create de prăbușirea păturii germanice și de pătrunderea violentă a hunilor, care deschideau migrațiile asiatice spre Europa sud-estică și centrală, s-au putut stabili, pentru prima dată între indigeni și aristocrația militară a hunilor, raporturi noi, în sfera cărora intrau comunitățile sătești (obștile), reprezentanții acestora pe lîngă migratori, cît și cantitatea și forma tributului și a altor obligații. Arheo- logia nu ne poate încă ajuta în elucidarea acestei probleme. Ea constată doar prezența nominală a unei pături dominatoare și bogăția extra- ordinară a unor reprezentanți ai acesteia, iar la polul celălalt, pe modeștii dar permanenții localnici, cu cultura lor lipsită de strălucire, plină însă de vitalitate și de seva unei tradiții milenare, reînviată acum, sub pojghița trecătoare a hunilor, pe care alte neamuri, după moartea lui Attilaîn 453, o risipeau, luîndu-le locul sau neîngăduindu-le să se. așeze în anumite regiuni. Astfel o cultură, a unui alt neam în migrație, dar tot germanic, este cea gepidică din vestul țării noastre, în care nu poate fi tăgăduită pre- zența componenței romanice, care indică mereu, prezenți și activi, pe băștinași. Pe baza unei analize temeinice a descoperirilor de la Morești28 pe Mureș s-au putut scoate în evidență elemente originare germanice-gepidice și cele romanice sau romano-bizantine. „Pînza” aceasta a gepizilor din vestul teritoriului nostru, deși germanică și datînd în principal din a doua parte a sec. V și din sec. VI, reprezintă totuși o discontinuitate față de „pînza” gotică, atît teritorial, cît și în ceea ce privește particularitățile culturale specifice. O asemenea discontinuitate a fost favorabilă dezvol- tării localnicilor. Am spus-o și altă dată că pătura germanică amenința să se permanentizeze și să „înăbușe” pe daco-romani. De aceea am conside- rat că vijelia bunică risipind neamurile germanice din spațiul Dacoromaniei, a îngăduit ca băștinașii daco-romani să-și refacă unitatea etnică și de civilizație. Dominația gepizilor a fost sfărîmată de avari în 568, care ocupau Pannonia, slavii și resturile gepizilor rămînînd în dependența lor. Secolul al Vl-lea reprezintă pentru istoria regiunii carpato-dunărene și pontice o perioadă de mari transformări și afirmare a aborigenilor. Docu- mentarea arheologică din ultimele decenii atestă în secolul al Vl-lea și secolul al Vll-lea prezența pe întregul teritoriu al României a unei civili- 16 S. Morintz, Bealizărl ale arheologiei românești în ultimele trei decenii. In „SCIVA”, 25, 3, 1974, p. 348. 17 Sever Dumitrașcu, Tezaurul de la Tăuteni-Bihor, 1973. 18 K. Horedt, Stedlung, Burg und Stadt, 1969, p. 134 ; idem, In „Dacia” N. S. XVIII, 1974, p. 176 — 188, Dorin Popescu, Das gepidtsche Grăberfeld von Morești, In „Dacia", N.S., XVIII, 1974, p. 189-238. , www.dacoromamca.ro 1164 DUMITRU BERCIU 10 zații unitare și de caracter romanic, pe care arheologii au denumit-o Ipotești-Cîndești sau complex Ipotești-Ciurelu-Cîndești-Botoșana-Bratei- Morești. Acestui vast orizont romanic îi aparține și necropola de incinerație de la Sărata Monteoru (cu 1586 morminte descoperite între 1940—1958), în care apar elemente autohtone, paleocreștine și vechi slave. Structura civilizației Ipotești-Cîndești se dezvoltă pe fondul autohton din secolul IV—V-lea și cuprinde vechiul teritoriu al Daciei preromane. Continuitatea și unitatea se reflectă în modul cel mai clar în conținutul romanic al acestei civilizații, așa cum îl arată ceramica, uneltele, podoabele (fibulele zise „digitate” aparțin acestui complex) etc. în epoca acestei civilizații uni- tare și romanice, statul roman face un nou efort, sub împăratul Justinian, de a asigura stăpînirea la Dunărea de Jos. Se întreprind acum mai multe expediții la nord de Dunăre și se refac unele castre, ca cel de la Drobeta, Sucidava (azi Celei) și altele. Monedele lui Justinian circulă pînă departe la nord de Dunăre. Asemenea monede au fost descoperite în județele Vîlcea și Dîmbovița. Romanitatea carpatică și nord-dunăreană se dez- voltă nu numai datorită forțelor sale proprii, dar și faptului că ea se găsește și de data aceasta în legătură cu imperiul, sub a cărui protecție se considera. O caracteristică a acestei epoci de răscruce în istoria poporului nostru, care au fost secolele VI—VII, este răspîndirea largă a creștinis- mului la populația băștinașă. Noua credință este documentată de desco- peririle arheologice paleocreștine încă din secolul al IV-lea e.n. Este de amintit aici candelabrul de bronz creștin de la Biertan, județul Sibiu, avînd inscripția în limba latină Ego Zenovius votum posui (,,Eu, Zenovius am pus (această) danie”). Piesa datează din secolul al IV-lea e.n. Se poate presupune că noua credință să se fi răspîndit printre daco-romani și mai înainte de 313 e.n. cînd a devenit religie oficială în imperiul roman, în vremea lui Constantin cel Mare. Descoperirea menționată mai sus este importantă din punct de vedere istoric, fiindcă ea aduce dovada că în secolul al IV-lea e.n. exista în fosta provincie Dacia o populație daco- română (la Biertan se află și o așezare rurală daco-romană), că aceasta vorbea limba latină, că legăturile cu imperiul nu fuseseră întrerupte (can- delabrul provine dintr-un atelier sudic), că localnicii se organizează într-o comunitate creștină și aveau un lăcaș de cult. Creștinismul s-a răspîndit la daco-romani sub forma latină și populară, nu de șus în jos. El a con- tribuit la adîncirea romanității carpato-dunărene, la îmbogățirea limbii vorbite de indigenii romanizați de mult. în secolul al IV-lea e.n., se con- stată că localnicii din cîmpia Munteniei cunoșteau limba latină, cîtă vreme pe două fragmente ceramice din secolul al IV-lea e.n., găsite la Curcani-Ilfov și Socetu-Teleorman apar respectiv, inscripțiile Mitis și Aureli(u)s Silvanus fecit pataelam (corect patellam) bonam („Aurelius Silvanus a făcut (această) farfurie bună”), cu o scriere primitiv executată și cu greșeli de ortografie, care indică pe un localnic. în Dobrogea, la Piatra Frecăței, județul Tulcea, a fost descoperită o basilică paleocreștină care pare a fi din vremea lui Constantin ce] Mare și cea mai veche diulntreaga Europă sud-estică, după oficializarea creștinismului£0, Alte basilici au " Zoe și Petre Voivozeanu, In „Revista Muzeelor”, nr. 6, 1970, p. 530. 30 Petre Aurelian, Beroe I, necropola din veacurile II-VII e.n. de la Pialra-Frecăfet, 1975 (rezumatul tezei de doctorat), p. 21 www.dacoromanica.ro 11 FORM1A1REA POPORULUI ROMAN 1165 fost descoperite Ia nord de Dunăre. Avem în vedere cercetările de la Suci- dava și Drobeta. Opaițe de bronz și alte obiecte creștine datînd din secolul al IV-lea e.n. au fost găsite în diferite locuri din Transilvaniasl. Din secolul al Vl-lea dovezile răspîndirii creștinismului sînt mai numeroase. Apar tipare de piatră, în care se turnau cruci de metal31 32. Alte piese poartă semnul crucii, vopsit33, turnat în bronz, săpat sau scrijelat pe vase de lut sau opaițe. Trebuie subliniat că creștinismul a constituit pentru localnici un factor de civilizație, care i-a diferențiat față de popoarele în migrație și i-a unit în cadrul comunităților lor de obști sau confederații de obști (țări cu timpul), că el a jucat în acea vreme un rol istoric, atît pe plan lingvistic (îmbogățind vocabularul limbii vorbite), cit și spiritual și organizatoric- politic. Numai așa poate fi interpretat bogatul orizont—, de care dispunem în prezent—,al descoperirilor arheologice datînd din secolele al IV-lea, al V-lea și al Vl-lea. Majoritatea aparține complexului de caracter etnic romanic Ipotești-Cîndești, de care am vorbit în paginile anterioare și care—, istoricește vorbind—, nu mai poate fi inclus în vreo altă etapă a procesului de romanizare 34, întrucît aceasta se încheiase înainte de secolele VI—VII, cînd vin vechii slavi. în afară de factorii fundamentali ai etnogenezii poporului român,— cel geto-dacic și cel roman—, trebuie să avem în vedere și elementul slav, care a dat o anumită coloratură limbii române și însăși culturii noastre. în lumina descoperirilor arheologice de după 1960 și a studiilor ce s-au făcut între timp, componenta slavă ne apare ca un adaos —, ca un adstratum —, care nu a putut modifica nici structura etnică, nici pe cea lingvistică și nici mersul înainte al dinamicii istoriei poporului nostru. Pătrunderea slavilor pe teritoriul larg al Dacoromaniei a avut loc la sfîrșitul secolului al Vl-lea și începutul secolului al Vll-lea, într-un moment cînd nucleul etnicității romanice a poporului român, al entității sale lingvistice și al spiritualității sale se constituise. Cu sau fără aportul slav, procesul crista- lizării definitive a poporului nostru ar fi continuat. Poate că fără slavi, etnogeneza noastră s-ar fi închegat mai repede și primele formațiuni politice prestatale ar fi apărut mai devreme. Limba română era formată în secolul al Vll-lea. Specialiștii în domeniul lingvisticii au arătat că la această dată exista un grup lingvistic unitar, străromânesc sau român comun, format după secolul al IV-lea e.n., în cadrul romanității orientale și că etnogeneza noastră s-a desfășurat deopotrivă la sud și la nord de Dunăre35. Faptul că limba română nu are dialecte,— ceea ce nu este cazul 31 M. Macrea, op. cit., p. 476 — 479. 33 Asemenea tipare s-au găsit pe teritoriul Municipiului București, la Clndești, Olteni, etc. Muzeul de Istorie RSR. 33 0 amforă bizantină din sec. VI, pe căre a fost trasat cu culoare roșie semnul crucii, provine de la Tlrgul Secuiesc și se găsește In Muzeul din Sf. Gheorghe. 34 M. Comșa, Sur la romanisation des lerritoires nord-danubiens aux IIIe-VIe sibcles de n.e., In „Nouvelles Etudes d’Histoire”, 1965, p. 24—25. Dealtfel, In Întreg teritoriul Munteniei se constată prezența activă a civilizației romane, ă Însușirii acesteia de populația din zona respec- tivă , care crează o cultură unitară, cu tradiții dacice și elemente romane. A se vedea recenta monografie: Suzana Dolinescu-Ferche, Așezări din secolele III și VI e.n. în sud-vestul Munteniei: Cercetările de la Dulceanca, 1974 . 33 Ăl. Rosetti, Considerations sur la formation de la langue roumaine, In „Dacoromania” 1, Freiburg-MUnchen, 1973, p. 177 — 182. www.dacoromanica.ro 1166 DUMITRU BERCIU 12 cu celelalte limbi romanice—, dovedește că ea era formată ca o unitate* 37 38 * și vorbită de un popor unitar. Descoperirile arheologice nu sînt în consens cu izvoarele scrise că primele grupe de slavi ar fi pătruns pe teritoriul actual al României în primele decenii ale secolului al Vl-lea. Unii arheologi împărtășesc totuși această părere 37, majoritatea opinînd pentru a doua jumătate a secolului al Vl-lea sau chiar pentru sfîrșitul acestui secol. Descoperirile privind prezența vechilor slavi în regiunea carpato-dună- reană și balcanică s-au înmulțit în ultimii 15 ani38. Nu este cazul a le mai înșira aici. Trebuie totuși să subliniem că vechii slavi pătrund într-un mediu etnic și cultural unitar, documentat de descoperirile arheologice aparținând complexului Ipotești-Cîndești, conceput în accepțiunea sa cea mai largă. Slavii iau primul contact cu purtătorii acestui complex, care erau din punct de vedere demografic și cultural superiori lor. Aceștia împrumută localnicilor unele elemente de cultură materială (de pildă forme de vase lucrate cu mîna), dar și slavii și-au îmbogățit cultura proprie cu ele- mente locale. Noile cercetări, dintre care unele foarte recente, ca cele de la Lozna, județul Botoșaniq9, au surprins și mai clar procesul de adoptare de către vechii slavi a culturii materiale autohtone. Prin intermediul localnicilor, slavii au împrumutat și obiecte de podoabe bizantine. La începutul secolului al Vll-lea limesul romano-bizantin de pe Dunăre se prăbușește și slavii se revarsă în Peninsula Balcanică, ceea ce a dus la o modificare esențială a hărții etnografice din aceste părți ale Europei. Slavii au reușit să asimileze ei populația romanică de la sudul Dunării, ca și pe proto-bulgari, dar la nord de acest fluviu, blocul carpato- dunărean al romanității orientale va asimila el, în urma unui lung proces de simbioză ce se reflectă în documentarea arheologică actuală, pe vechii slavi, nu fără a-și îmbogăți civilizația proprie și linjba. Dacă pătrunderea slavilor și apoi a bulgarilor, mai bine organizați, dar numericește mai puțini, a provocat dislocarea romanității sud-dunărene, în Carpați și la Dunăre a rămas și a dăinuit romanitatea carpato-dupăreană, unitară și vastă, cuprinzînd tot spațiul Dacoromaniei40. Cu dreptate a fost combătută41 ipoteza neîntemeiată că odată cu venirea slavilor întreaga romanitate dintre Carpați și Balcani ar fi fost „înghițită” de ei și că abia în secolele XII-XIII s-ar fi petrecut o „descălecare” a unei populații românești în Muntenia 42 43. Evident, datele arheologice, toponimia și chiar izvoarele scrise sînt împotriva unei atare ipoteze. Nu poate fi vorba nici de vreo românizare tîrzie a unor ținuturi care făcuseră parte din Dacia preromană și intraseră în procesul romanizării și în unitatea romanică, respectiv românească—, carpato-dunăreană și pontică. 38 AL Graur, Unitatea limbii române, In Unitate șt continuitate in istoria poporului român, 1968, p. 99 și urm. 37 M. Comșa, Directions et itapes de la pinitration des Slaves vers la Peninsule Balkanique aux VI‘-VIIe sticle (aoec un regard spicial sur le terrltoire de Ia Roumanie, In „Balcano-Slavica”, 1, p. 9 și urm, cu nota 4.; idem, In «Apulum», XII, 1974, p. 300 și urm. 38 Ibidem. 38 Dan Gh. Teodoru, In „Din trecutul județului Botoșani”, 1, 1974, p. 109. 40 D. Berciu, Dacoromania, o realitate Istorică, bază a formării poporului român, In „Era Socialistă”, LV, 19, 1974, p. 37 și urm.; idem, In voi. LV, 12, 1975, p. 40 și urm. 41 D. Tudor, Romanizarea Munteniei, In „Apulum”, XII, 1974, p. 116. 43 C. Daicoviciu, In „SUd-Osteuropa Studien”, 1967. nr. 9, p. 9 — 20; idem, in „Acta Musei Napocensis”, VIII, 1971, p. 187—195. www.dacoramanica.ro 13 FORMAREA POPORULUI ROMAN 1167 în încheiere vrem să arătăm încă o dată că vatra de formare a poporu- lui român nu s-a restrîns numai la fosta provincie Dacia și numai la valea Dunării și Dacia pontică. Această vatră acoperea pînă la sfîrșitul sec. Vl-lea toată romanitatea orientală, inclusiv fosta Dacie preromană, care, în toată extinderea ei geografică locuită de daci, a intrat în procesul roma- nizării și deci în acela al plămădirii poporului român. După venirea sla- vilor, vatra românilor rămîne acea Dacoromanie la baza căreia stau tra- dițiile geto-dace, romane și daco-romane și se desfășoară procesul etno- genezei noastre, în a cărui dinamică unitară avea să joace un rol activ și unitatea factorului geografic. Documentarea arheologică actuală scoate în evidență civilizația statornică, de agricultori, crescători de vite și meș- teșugari, care a constituit fondul istoriei perindărilor nenumăratelor ,,pînze” de neamuri migratoare și de culturi eterogene care în anumite momente păreau a înăbuși pe localnici. Numai în viziunea concepției discontinuității migratorilor, a continuității aborigenilor, a existenței unor centre de polarizare, trecătoare și acelea, precum și a Dacoromaniei ca unitate geografică, etnică și lingvistică, vom înțelege formarea poporu- lui român și apariția lui pe scena istoriei în secolul al Vll-lea, în acele numeroase „romanii”, pe care slavii le vor numi „vlasii”’, din care „romanii populare” sau „sătești” 43, concentrate pe văile unor ape și în alte unități geografice favorabile și ele dezvoltării vieții omenești și organizării aces- teia în vederea apărării, sesizate și în cercetările arheologice, vor lua naștere, printr-un proces de confederare „țările” (Terra-ae) și apoi Romania, ca entitate etnică, lingvistică, de civilizație și istorică. Descoperiri arheo- logice din Cîmpia Munteniei documentează aci prezența unei culturi romanice43 44 cu o populație romanică, organizată foarte probabil într-o „românie” cîtă vreme de la vechii slavi care au pătruns în această regiune ne-au rămas denumirile de „Vlașca” („Țara Valahilor”, adică a românilor) și „Vlasia” (Pădurea Vlahilor, a românilor). După contactul cu slavii, procesul dezvoltării românilor continuă, în cultura materială din secolele VII-VIII, scoasă la lumină de descope- ririle arheologice, se constată chiar o accelerare a ritmului de asimilare a slavilor. Amintim cercetările de la Bezid, Filiaș, Eliseni-Harghita, Fundu Herții-Botoșani, Poiana-Dulcești (județul Neamț), necropola din secolul al VlII-lea de la Obîrșia Nouă (județul Olt)45, cea de la Frățești-Giurgiu46 și cea de la Izvorul-Ilfov47. Metoda demografică aplicată de unii specialiști români și în domeniul arheologiei, a arătat că în secolul al VlII-lea exista un destul de mare număr de așezări și necropole48. Studiul materialelor arheologice a demonstrat, pe de altă parte, că, în ciuda instabilității create 43 Numite așa de N. lorga și a căror cunoaștere adincită a fost dusă mai departe de isto- ricii zilelor noastre : Șt. Ștefănescu, Începuturile statelor românești in viziunea lui Nicolae lorga, in „Studii. Revistă de istorie”, 24, 4, 1971, p. 673 — 681. 44 Este vorba de complexul Ipotești-Ciurelu-Cindești. 45 Octavian Toropu și Onoriu Stoica, La nicropole prtfiodale d’Obirșia-Olt (Note prelimi~ naire), in „Dacia”, N.S., XV, 1972, p. 163 — 188. în unele morminte apar și elemente creștine. 44 Suzana Dolinescu-Ferche și M. loncscu, in „Dacia”, N.S., XIV, 1970, p. 426 și urm. 47 B. Mitrea, in „SCIV", 18, 3, 1967, p. 449 și urm. 48 O. Toropu, Oltenia in secolele IV-X, in lumina arheologiei și numismaticii (rezumatul tezei de doctorat), 1974. www.dacoromanica.ro -0. 370 1168 DUMITRU BEIRICIU 14 după venirea slavilor și bulgarilor, autohtonii au rămas pe locurile lor. Pe sub „pînza” eterogenă a secolelor VIII—IX, răsare, în lumina cerce- tării arheologice, un popor unitar și o civilizație unitară. Revenirea domi- nației bizantine pe Dunăre în secolul al X-lea, documentată prin numeroase date arheologice și numismatice, a reactivat fondul romanic și a alimentat renașterea vechilor tradiții, pe care le găsim uneori și în descoperirile arheologice aparținînd unui mare complex, care poate fi numit carpato- danubiano-pontic și balcanic, decît altfel, și la periferia căruia se găseau grupe cu particularități deosebitoare. Dinamica formării poporului român după 271 e.n. și mai ales după secolul al V-lea s-a desfășurat într-un mediu de viață și economie sătească. Adevărații stăpîni ai pămîntului au asigurat continuitatea în geneza poporului român, spiritualitatea și civilizația acestuia. PROBLEME S CONCERNANT LA FORMATION DU PEUPLE ROUMAIN  LA LUMlfiRE DE LA RECHERCHE AR CH15 OLOGI QUE DE RECENTE DATE RfiSUMfi La prfesente fetude se fonde sur la documentation archfeologique obte- nue notamment aprfes 1960, date oii a păru le traitfe d’Histoire de la Rouma- nie, voi. I. Ces 15 derniferes annfees Fon a effectufe d’amples travaux de fouilles archfeologiques sur tout le territoire du pays. L’auteur reconsidere fegalement certaines dfecouvertes datant de la pferiode antferieure ă Fannie 1960 et apporte de nouvelles interprfetations en ce qui concerne la concep- tion d’ensemble de la problfematique de l’ethnogenfese du peuple roumain. On souligne donc encore plus fermement Funitfe et le caractfere ethnique du substratum thrace de Ffepoque du bronze et de la premifere fepoque du fer. Les dfecouvertes archfeologiques de recente date, les fetudes de dfetail et les monographies publifees aprfes Fannie 1965 jettent une nouvelle lumifere sur la civilisation des Gfeto-Daces, descendants directs et authen- tiques des Thraces. On dfemontre, sur la base des donnfees archfeologiques, comparfees en pârtie fegalement avec les sources fecrites, la grande unitfe de civilisation et ethnique gfeto-dace de la pferiode comprise entre le Ier sifecle avant notre fere et le Fr sifecle de notre fere. D est montrfe queIa progression des Romains jusqu’au Danube au temps de Fempereur Auguste a dyna- misfe le processus de romanisation lui-meme aussi au nord du Danube. Les dfecouvertes archfeologiques (voir celles d’Ocnița, dfepartement de Vîlcea) et la numismatique en font foi. La romanisation des Daces est donc plus ancienne qu’on ne le croyait. En outre, l’auteur relfeve que dans le processus de romanisation ont fetfe inclus fegalement les Daces libres, ainsi que ce processus delapopulationautochtone. Les peuples migrateurs se sont fetendus par „nappes” ethniques et culturelles discontinues. Par- fois ils ont constitufe aussi des nqyaux depolarisation, ephfemferes eux www.dacOTomamca.ro 15 formarea poporului român 1169 aussi. Durant l’intervale 261—602 l’on a vu se constituer la Dacoromanie— realiti historique, linguistique, de civilisation et giographique. Dans son cadre — qui comprenait l’ancienne province romaine de Dacie, la Dacie priromaine et la Dacie pontique, s’est cristallisi difinitivement le peuple roumain, dont la langue itait dijâ formieau VIIe sitele, comme par ailleurs le peuple. L’ethnologenise de ce dernier s’est diroulie — comme l’attestent Ies donnies archtologiques, linguistiques et historiques — dans l’ample cadre de la româniți orientale, mais elle s’est difinitivement constituie dans le large espace de la Dacoromanie, ainsi que le conșoit l’auteur. Le facteur thraco-gito-dace et celui romain ont iti des facteurs fondamen- taux. Celui slave a reprisenti seulement un compliment, voire un adstratum. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro IDEI SOCIAL-POLITICE ÎN GÎNDIREA ȘI ACTIVITATEA LUI ARON ELORIAN DE FLOREA STĂNCULESCU Aron Florian este, după cum se știe, o figură proeminentă a învă- țămîntului național pașoptist din Țara Românească și o personalitate remarcabilă a culturii românești premoderne. Profesor și director al școlii de la Golești, fondată de boierul progresist, Constantin (Dinicu) Golescu, în anul 18261, profesor și vicedirector al colegiului național „Sf. Sava”, după ce, în prealabil, funcționase și ca profesor-inspector la Școala Centrală din Craiova2, Aron Florian își încheie activitatea didac- tică ca profesor de istorie generală la Universitatea din București 3. Ca profesor, director sau inspector, legat nemijlocit de învățămînt, Aron Florian nu este însă un simplu practician, ci un valoros autor de manuale școlare, în care, cu tot conținutul mistic-religios al unora, sau cu toate stângăciile și retorismul altora — caracteristice, de altfel, acelei epoci — se enunță idei înaintate, care trebuie să fie văzute astăzi în ade- vărata lor lumină și semnificație ideologică. Pentru că, așa cum precizează Programul P.C.R., ideile acestei epoci erau „inspirate din tradițiile revoluționare, progresiste ale poporului român, precum și din ideile înain- tate ale veacului, reprezentînd un valoros tezaur de gîndire socială și politică; ele au dat un puternic impuls dezvoltării luptelor de eliberare socială și națională din țările române” 4. Fondator, împreună cu profesorul de latină, Gh. Hill — ardelean ca și dînsul — al primului ziar, cu nume simbolic „România”, în 1838 5 6, corespondent la periodicele lui George Bariț, din Brașov, timp de 16 ani (1838—1854), redactor la „Telegraful român”, de la Sibiu, Aron Florian poate fi considerat unul din pionierii ziaristicii românești. Așa cum a afirmat, pe bună dreptate, V. Netea, gazeta „România” are meri- tul de a fi popularizat denumiri geografice și istorice, personalități, miș- 1 G. Fotino, Școala din Golești, In Din istoria pedagogiei românești, voi. II, Buc., 1966, p. 13 — 16; cf. Gh. Pirnuță, Istoria tnvățămtntului și gtndirea pedagogică din Țara Româ- nească, Buc., 1971, p. 228—235. * I. Popescu-Teiușan, începuturile tnvățămtntului tn Oltenia, in „Oltenia”, Craiova, 1943, p. 385-394. 3 A. Oțetea și V. Netea, O sută de ani de predare a istoriei universale la Univesilatea din București, in „Analele Univ. C. I. Parhon” șt. soc. — ist., t. XIII (1964), p. 23. 4 Programul Partidului Comunist Român de făurire a Societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism, Buc., 1973, p. 33. 6 V. Netea, „România” primul cotidian al poporului român, in „Studii”, t. 19 (1966), nr. 1, p. 47—59. „REVISTA DE ISTORIE". Tomul 28. nr. 8, p. 1171-1182, 1975 www.dacoromanica.ro 1172 FLOREA STANCULESCU 2 cari sociale și instituții de pretutindeni, deschizînd calea informației uni- versale, din Statele Unite ale Americii pînă în Japonia. Începîndu-și activitatea în anturajul Goleștilor, al căror spirit își pune amprenta asupra formației sale social-politice de mai tîrziu, reali- zîndu-se în atmosfera pașoptistă, revoluționară, Aron Florian devine un gînditor și ideolog înaintat. Participant activ la revoluția română de la 1848, atît în Țara Româ- nească 6, unde se împămîntenise, dar și în Transilvania 7, unde se năs- cuse, Aron Florian face parte, indiscutabil, din pleiada de luptători demo- crați-revoluționari ai generației de la 1848 iar lupta lui, pe ambele ver- sante ale Carpaților întărește și mai mult caracterul unitar al revoluției. Și totuși, istoria a fost nedreaptă cu el, întrucît fiind eclipsat de marii săi contemporani, Nicolae Bălcescu, Eliade, Kogălniceanu și alții, A. Florian a fost multă vreme neglijat. în lucrările social-politice ale lui A. Florian vom avea însă surpriza de a găsi — în germene — multe din ideile ce vor fi vehiculate ulterior de N. Bălcescu și M. Kogălniceanu. Astfel multe din ideile istoricului moldovean, din celebrul Cuvînt de des- chidere a cursului de istorie națională de la Academia mihăileană, din 1843, se pot întîlni și în cuvîntarea de sfârșit de an a vice-directorului colegiului național, din anul 1838 8. E suficient să amintim că și cunos- cuta formulare privind importanța istoriei, ca fiind cartea de căpetenie a unui popor, în care el își vede trecutul, prezentul și viitorul și care aparține ideologiei romantismului epocii, se întîlnește și la A. Florian, înainte de N. Bălcescu și M. Kogălniceanu. Astfel în „Precuvîntare” la manualul de istorie, el scrie că „istoria este oglinda magică a vremuri- lor trecute, icoana adevărată a vremii de acum și cheia cea de mare preț, cu care se deschide, oarecum, și ascunsurile viitorului.” 9 8 M. Regleanu, Aaron Florian ca participant la revoluția din 1848 tn Țara Românească In „Revista Arhivelor" 2/1958, p. 32 — 50; FI. Stănculescu, Școala din Țara Românească tn sprijinul revoluției de la 1848, In „Studii", t. 26 (1973), nr. 3, p. 466. ’ George Bariț șl contemporanii, voi. I. Corespondența primită de la A. Florian, A. T. Laurian și I. Maiorescu, Buc., 1973, p. 6 — 7. „Ca transilvănean ce slnt, auzind că frații și surorile mele, prietenii și toată nația mea de acolo este amenințată cu stingerea totală, am primit a fi secretar la comitetul român al nației române din Transilvania...” —NI. Re- gleanu, op. cit., p. 48. 8 Pentru A. Florian a se vedea, In special, studiul lui V. Popa, din „Buletinul Univ. Babeș-Bolyai” seria științe sociale, voi. I (1956) nr. 1 — 2, p. 225 — 239. Dealtfel, in acest studiu se precizează, pe bază de izvoare, adevăratul său nume de Aron Florian și este analizată, In lumina concepției materialismului istoric, activitatea didactică, opera istorică și lupta revo- luționară, sesizlndu-se, in linii mari și unele idei social-politice din gindirea sa; cf. P. Teodor, Contribuția lui A. Florian la dezvoltarea istoriografiei naționale In „Acta Musci Napocensis" V (1968); cf. V. Cristian, Opera istorică a lui A. Florian in „Analele științifice ale Universității Al. I. Cuza, Iași, secția III, istorie, t. 16 (1970), fasc. 1, p. 37—54 și fasc. 2, p. 113 — 133 ; idem, Importanța istoriei tn concepția generației pașoptiste, ibidem, t. XX (1974) fasc. I, p. 1 — 16; in acest studiu se apreciază, in mod just, că „in mare parte ei (N. B. și M. K.) reiau idei frecvente in prima jumătate a secolului trecut, chiar dacă acestea nu au, uneori, claritatea și coerența pe care le capătă la cei doi glnditori” (p. 2). ’ A. Florian, Idee repede de istoria Principatului Țării Românești I, Buc., 1835, p. V Ia XIX. Chiar și plastica expresie a Iul N. Bălcescu „Deschid sflnta carte...” se regăsește la Aron Florian in eseul, pe care-1 vom analiza pe larg, in paginile următoare, astfel; „Dcschi- zind istoria, aflăm că staturi mici și neînsemnate, in care au domnit patriotism și duh public...”. www.dacoromanica.ro 3 ABON FLORIAN 1Î73 Iar pericolul traducerilor pentru literatura națională, denunțat de M. Kogălniceanu în „Dacia literară” este sesizat, cu doi ani înainte, de Ai'on Florian.10 Dealtfel, informația și comentariile critice, privind viața culturală și literară din Țara Românească, furnizate de A. Florian lui G. Bariț, nu au fost suficient de valorificate, deoarece corespondența dintre cei doi prieteni luptători, n-a fost cunoscută în întregime, iar multe din scrisori au fost publicate și cu greșeli de transcriere.11 De asemenea, nici conținutul de idei social-politice, cuprins în aceeași corespondență, în manualele școlare sau în alte lucrări, n-a fost, aproape deloc, explorat, această sursă fiind considerată minoră sau îm- bîcsită de misticism, cum este cazul cu manualul de Catehism. Și totuși chiar această primă lucrare didactică a lui A. Florian conține idei gene- roase, cu un profund caracter etic, unele din ele cu pronunțat aspect progresist. Arătînd astfel ce cunoștințe sînt „trebuincioase pentru orce om, fie de orce stare va fi” 12, Aron Florian militează pentru un învăță- mînt popular, fără îngrădire de clasă. Iar în capitolul: „Cu ce mijloace cîștigă cineva averea” el precizează că fiecare om trebuie să trăiască și să muncească cinstit „nu ca un trîntor, cu paguba și sudoarea altuia, cum am zice plugarul și ministru, toți aceștia au cîte o meserie cu care prin muncă, cu osteneală cîștigă bani” 13 14, ceea ce înseamnă că el se pronunță pentru egalitate socială și împotriva exploatării celor săraci. Aceste idei valoroase îl făceau pe Ton Maiorescu să considere, pe bună dreptate, Catehismul ca fiind „mai mult al legii naturale (s.n.) decît al celei creș- tinești” M. Dar, critică cea mai ascuțită, pe care o face A. Florian societății feudale a timpului său, se găsește în scrisoarea către G. Bariț, din 11 aprilie 1838 ls *, scrisoarea insuficient valorificată de literatura istorică și filozofică. Viitorul revoluționar de la 1848, îi preciza aici lui G. Bariț că dacă dînsul privea lucrurile „dintr-un punct teoretic” ca filozof, el le va „privi dintr-un punct practic” străduindu-se, ca un adevărat istoric, să desco- pere și cauzele care fac să stagneze progresul. Astfel, judecind, în mod critic, aspectele pozitive și negative ale Regulamentului Organic, el scrie că „afară de cîteva întocmiri barbarew, este o carte sfîntă, în care este brăzdat drumul fericirii Țării Românești”. Dar, ceea ce îl supără pe A. Florian este faptul că aplicarea lui este frînată de reprezentanții clasei dominante, care nu știu să prețuiască laturile pozitive, întrucît „egoismul lor cel înghesuit —precizează el — îi face ca să-și bată joc de cele mai sfinte întocmiri. Regulamentul este în mîna aristocraților — continuă A. Florian — ei leguiesc și ei executează cele leguite”. Iar, mai departe, arătînd că aristocrația românească este incultă și imorală, critica lui A. Florian este necruțătoare : „Năravuri bune (sic) nu se pomenesc, ocara le este cinste, nedreptatea dreptate, tirania slobozenie și virtutea tot felul 10 George Bariț și contemporanii..., p. 4. 11 Ibidem, p. V. 12 A. Florian, Catehismul omului creștin, moral și soțial, Buc., 1838, p. 40. 13 Ibidem, p. 44 —45. 14 George Bariț șl contemporanii..., p. 216. 15 Ibidem, p. 11 — 14. 14 A. Florian se referă, fără Îndoială, la capitolele Regulamentului Organic privind raporturile dintre proprietari și clăcași. www.dacoromanica.ro 1174 FLOREA STANCULESCU 4 de viții”. Aristocrația Țării Românești fiind sărăcită, pentrucă-și irosea veniturile în capitalele țărilor Europei apusene „își vinde cinstea, își vinde dreptatea, își vinde țara... Nu e nimic legiuit, nu e nimic sfînt care să nu-i fie mijloc de speculație, cu care aristocrația să astupe gurile sărăciei cei mari.” în contrast cu situația aristocrației el pune situația țăranilor clă- cași. Anticipînd cu un deceniu și mai bine, cele scrise de N. Bălcescu în „Question tconomique des Princip autes Danubiennes", A. Florian, cu durere în suflet, remarca : „Poci zice că Țara Românească întreagă lăcu- ește în bordee, umblă desculță, mănîncă mămăligă de mei, ca să îndes- tuleze luxul aristocrației noastre, care n-are soț nici într-o parte a Europei”. Gînditor social-politic înaintat și practician revoluționar, A. Florian preconizează și două mijloace de luptă împotriva aristocrației. Unul ar fi, după părerea sa, formarea și dezvoltarea unei noi aristocrații, similară cu noua nobilime din Anglia, care s-a grupat în partidul whig, iar altul și mai revoluționar, potrivit căruia poporul și-ar lua cu forța drepturile sale, adică ar înfăptui o revoluție națională. „Celălalt mijloc — preciza el — este ca popului să-și cunoască drepturile sale și să ia sau să-și facă singur ceea ce aristocrația nu va să-i dea sau nu va să-i facă. Ah ! dom- nule, acest mijloc ar fi cel mai sigur și cel mai drept (s.n.) dar este foarte primejdios. Cea mai mică mișcare a norodului de aici — continua el, prudent — ar hotărî umbra de neatârnare de care se bucură Țara Româ- nească”. Prin soluția înfăptuirii unei acțiuni revoluționare, în acest fel, anticipa tactica, de care se vor folosi revoluționarii de la 1848. Ideea de revoluție este concretizată în manualul său de istorie, cînd tratează evenimentele din anul 1821, în capitolul 162 și pe care-1 intitulează: „Insurecția României”.17. Ea este îmbrățișată de zelosul revoluționar Ion Axente Sever în preajma revoluției de la 1848 și sus- ținută în articolul-studiu : „Românii să facă ce fac și alții” 18. Critica acerbă făcută aristocrației și societății feudale, din vremea sa, A. Florian o reia și cu ocazia arderii Regulamentului Organic, în 8 sept. 1848, la Craiova, cînd, în fața a peste 10 000 de țărani — după cum mărturisește Eufrosin Poteca — în calitatea de administrator al județului Dolj a demonstrat „cîte rele a pricinuit nației românești sistema boierilor” 19. Idei valoroase, înaintate, cu un puternic conținut revoluționar, întîlnim și în documentatul eseu, intitulat: Patria, patriotul și patrio- tismul, apărut, în 1843, an în care luase ființă societatea secretă „Frăția”. Despre această lucrare, contemporanul său, Aron Pumnul, scria, mai tîrziu, că „asemenea cărticică a fost de foarte mare preț pe timpul tipăririi ei” 20. 17 Manual de istoria Principatului României, de la cele dinlti vremi islorice plnă tn zilele noastre, de FI. Aaron, profesor de istorie generală In colegiul național Sf. Sava, din București, 1839, p. 187, 18 Vezi și A. Pascu, Ion Axente Sever și revoluția română de la 1848, in „Studii” t. 26 (1973) nr. 3, p. 476-485. 19 FI. Stănculcscu, op. cit., p. 466. 20 A. Pumnul, Leplurariu românesc, t. IV, p. II, Viena, 1865, p. 46. www.dacaromanica.ro 5 ARON FLORIAN 1175 Un asemenea „manual” de patriotism se publicase și la Iași, în 1829, de către lancu Nicola, tradus după ediția, în limba greacă, din 1821, a eteristului Nicolae Scufos 21 22, manual tipărit cu cheltuiala mitropolitului Veniamin Costache și cu o largă circulație, fiind folosit și în Țara Româ- nească, în Școala națională de la Brăila, ceea ce înseamnă că era cunoscut în cercurile școlare și culturale din ambele țări. Scriind acest eseu, A. Florian mărturisește, în Precuvîntare, ca un veritabil istoric, ce dă dovadă de probitate științifică, că: „ideile ce înșir asupra acestei materii, nu sînt toate ale mele; meritul meu este că le-am cules, le-am strîns și că sub forma ce se vede, le dau spre întrebuințarea publicului”, aceasta denotînd că și el a cunoscut manualul lui Scufos și alte lucrări străine similare, din care s-a inspirat, reproducînd chiar unele citate. Autorul nu abordează însă numai conceptele de patrie, patriotism, cum impunea titlul și cum s-ar fi așteptat oricare cititor, ci o gamă variată de probleme, de la ideea de libertate și egalitate, pînă la formele de con- ducere ale unui stat, făcînd considerații originale, proprii, bine fundamentate cu exemple istorice. Poate chiar din această cauză, cercetătorii anteriori — cu excepția lui V. Popa, P. Teodor și V. Cristian, care au reținut, în special, ideea de republică — nu s-au aplecat mai mult asupra acestei lucrări, considerînd că se limitează la problemele de mai sus, reținîndu-le, în schimb, mai mult atenția, cunoscutul studiu al lui S. Marcovici: Idee pe scurt asupra tuturor formelor de oblăduiri zz. O idee valoroasă a lui A. Florian, cuprinsă în acest eseu social-politic, și destul de actuală este și aceea care se referă la conviețuirea pașnică a poporului român cu naționalitățile conlocuitoare, care trebuie să dea dovadă de patriotism ca și pămîntenii. Un adevărat patriotism — scrie el — se cere nu numai de la cetățenii, născuți și crescuți în țară „ci și de la străini, care viind dintr-alte părți, intră în trupul societății și se bucură de toate foloasele ei” 23 24. Dealtfel, respingînd categoric șovinismul, el atrage atenția că patriotismul, nesupus legii morale, poate denatura într-o „mîndrie națională zadarnică și vătămătoare și într-o ură și vrăj- mășenie împotriva altor nații și poate avea urmări dărăpănătoare pentru patrie” M. Referindu-se la patriotismul vechilor popoare din antichitate, A. Florian leagă acest sentiment și-l condiționează de existența formei repu- blicane. „Acest patriotism înalt, ce se găsește în republicile vechi — scrie 21 N. Camariano, Despre un manual de patriotism publicat la Iași tn 1829, In „Rev. Ist. Rom.”, XIII (1943), fasc. IV, p. 116 — 126; cf. idem, Un eterist fruntaș din București: Nicolae Scufos, in „Studii”, t. 26 (1973), nr. 4, p. 806 — 807. 22 Publicat in „Curierul Românesc” I (1829) nr. 29, 35, 39 ; vezi și C. Șerban, Evoluția concepțiilor despre republică tn conștiința poporului român (sec. XVI —XIX) in „Studii” t. 25 (1972), nr. 6, 1164 — 1165; cf. V. Maciu, Mișcarea românească pentru republică tn epoca revoluției de la 1848; ibidem, t. 26 (1973), nr. 3, p. 441 — 442; cf. Gh. Ghimeș, Ideea de repu- blică la români, Buc., 1973. în toate aceste studii numele lui A. Florian nici măcar nu este pomenit iar lucrarea lui, total ignorată. Pentru a se cunoaște părerile asupra structurii politice și formelor de guvernămlnt Înainte de 1831 a se vedea : Vlad Georgescu, Ideile politice și iluminismul tn Principatele române, Buc., 1972, p. 99 — 116. 23 A. Florian, Patria..., p. 4 — 5. 24 Ibidem, p. 24. www.dacoromanica.ro 1176 FLOREA STANCULESCU 6 el — la greci și la romani, a făcut ca aceste nații, ca în vreme de mai multe sute de ani să fie națiile cele mai mari și mai slăvite după fața pămîntului și istoria lor să fie plină de fapte și isprăvi numeritoare de care în veci se va minuna omenirea” 25. Combătînd totuși patriotismul îngust al popoarelor din antichitate, care se limita numai la aria „cetății”, A. Florian își îndreaptă critica și împotriva naționalismului burghez, deși dă exemple din istoria veche. „Silințele celor vechi — scrie el — de a-și ridica patria cu paguba altor staturi și de a întemeia iubirea către dînsa pe ura altor țări, nu se mai potrivesc cu vremea în care trăim. Patriotismul din veacul de acum — considera el — trebue unit cu iubirea de omenire îndeobște." 26 De asemenea, făcînd deosebirea dintre patriotismul națiunilor zise „barbare ” și cel al națiunilor civilizate, A. Florian dă o interesantă definiție conceptului de patrie, prin care el consideră că nu trebuie să se înțeleagă numai teritoriul ci și instituțiile, orînduirea — prin aceasta apropiindu-se de definiția modernă a acestui termen. „Patrie — scrie el — în ochii națiilor civilizate nu este numai țara și locuitorii ei ci adevărata patrie o fac instituțiile și așezămintele soțiale, interesele și trebile care întemeiază fericirea de obște a tuturor concetățenilor"15 * 17 * * * 21. De aceea, mai departe, întărește aceste considerente și subliniază, în același timp, că oricare cetățean își va iubi patria „cînd va ști că instituțiile și așezămintele patriei sale sînt cele mai sigure chezășuiri pentru cea mai mare îmbunătățire a sa materială și morală”. 28 Demonstrînd că patriotismul nu este poruncit de nici o legiuire, ci pornește din convingere proprie, A. Florian ajunge la o delimitare a acestuia, afirmînd că : „este un sentiment de datorie ce fiecare cetățean îl poartă scris în inima sa...și atunci patriotismul ca și religia, este un lucru al conștiinței" M. După cum apreciază A. Florian, progresul civilizației duce, în mod firesc, la necesitatea ca cetățeanul să-și rezolve anumite trebuințe personale sau publice, dar deschide și apetitul pentru îmbogățire. „Bogă- țiile grămădite în mîinile unui mic număr de oameni produc în aceștia — scrie el — foarte lesne o aplecare domnitoare" 30, în sensul că pretind să obțină, pe lingă puterea economică și pe cea politică; de aceea, în con- tinuare, A. Florian preconizează ca aceste bogății „ar trebui să slujească de mijloace pentru îmbunătățirea soțială și nu pentru înavuțire per- sonală”31. în gîndirea lui A. Florian și problema învățămîntului este 'prezen- tă. El supune criticilor sistemul învățămîntului din epoca sa și enunță idei valoroase, multe din ele cu rezonanțe actuale. Fiind adeptul curentului iluminist, ca de altfel majoritatea dascălilor școlilor naționale, care vedeau ridicarea poporului prin extinderea și dezvoltarea școlilor „pînă la clasele 15 Ibidem, p. 28—29. ’• Ibidem, p. 40—41. 17 Ibidem, p. 9. “ Ibidem, p. 18. *• Ibidem, p. 19. »• Ibidem, p. 53-54. 11 Ibidem. www.dacoromanica.ro 7 ARON FLORIAN 1177 cele mai de jos”, A. Florian constată, în mod foarte just, că tinerimii i se „cere mai mult ca să strălucească prin duh, căruia de multe ori i s-a dat o direcție greșită și printr-o magasie mare de cunoștințe ce au adunat și care de multe ori n-au nici un folos practic” 32, criticînd, în felul acesta, tendința teoretizantă, nelegată de practică a învățămîntului din vremea sa. Dezvoltînd această ideea prețioasă și totodată actuală, A. Florian duce mai departe raționamentul, combătînd tendința manifest infor- mativă în dauna celei formative. El apreciază că și în școlile publice ,,s-a încuibat viciul de a pune toată silința spre a cultiva numai duhul și spre a grămădi în capul unui tînăr mii de feluri de cunoștințe, în vreme c6 inima lui, de obște, rămîne rece”33. Dar, cea mai valoroasă idee social-politică din lucrarea amintită este cea referitoare la forma de conducere a unui stat. Sub forma voalată a sublinierii diverselor ipostaze ale patriotismului, A. Florian își dă păre- rea, indirect, asupra formelor de conducere, din epoca contemporană lui, militînd, în special, pentru republică. Și, ca o dovadă că el susținea ideea că numai republica este forma de conducere propice dezvoltării sentimentului patriotic, întărea și con- chidea cu următoarele : „Cu adevărat, un patriotism înfocat de care să fie însuflețiți toți cetățenii de obște, fără deosebire, și care să fie în activitate neprecurmată, nu se poate găsi decît în republici adevărate, așe- zate pe principii populare” 34. După cum se vede, A. Florian, subliniind forța patriotismului în cadrul unei forme de stat republicane, precizează — ceea ce nu s-a sesizat nici de cercetătorii anteriori — și ce fel de repu- blică să fie și anume, republică populară sau, cum scrie el, bazată pe prin- cipii populare, adică puterea să aparțină poporului. Dar precizarea lui nu se oprește la aspectul declarativ, ci motivează și de ce numai o repu- blică populară este forma cea mai bună de conducere : „pentrucă numai aicea, oricare cetățean se află în cea mai de aproape relație cu patria sa și numai aici poate a-și arăta sentimentul patriotic, luînd parte slobodă, nemijlocit sau mijlocit la toate trebile și interesele patriei sale (s.n.). în republici — argumentează A. Florian — unde toți cetățenii pri- vesc țara ca un lucru al lor, binele public ca un bine al lor și iau parte toți la toate trebile care privesc la fericirea de obște (s.n.), fieștecare se interesează pentru norocirea societății și pentru înmulțirea binelui de obște căci toți trăiesc în patrie și patria într-înșii” 35. Așadar, A. Florian, abordînd ideea do republică nu se oprește la o prezentare simplistă ci, discută problema puterii, a participării libere, democratice, a tuturor cetățenilor la treburile obștești, la lupta pentru întărirea republicii, care este patria celor ce o locuiesc. Teoretizarea ideii de republică o întîlnim și în alte lucrări ale lui Aron Florian, chiar dacă o face într-o formă indirectă, atitudine dealt- fel explicabilă dacă ne gîndim că scria dintr-o postură oficială, de pro- fesor al colegiului „Sf. Sava”. Astfel, în manualul de istorie universală scria : „Grecii, după ce schimbară guvernele monarhice cu cele republi- 33 Ibidem, p. 43. 33 Ibidem, p. 45. 34 Ibidem, p. 29; cf. V. Cristian, op. cit., p. 118 — 119. 33 Ibidem, p. 29-30. www.dacOTomanica.ro 1178 FLOREA STANCULESCU 8 cane se ridicară la o strălucire mare”36. Iar cînd se referă la revoluția franceză din 1789, scrie răspicat: „Convenția desființă monarhia, declară Franța republică și în semeția sa hotărî să revoluționeze toate statele Euro- pei și să întemeieze republici. Atunci — subliniază el — se împlîntară steagurile libertății (s.n.) în Belgia, peste Rin, în Germania și peste Alpi, în Italia” 37. Abordînd problema republicii nu înseamnă că Aron Florian nu se referă și la alte forme de conducere și anume la monarhii. Pornind tot de la aspectele patriotismului, Aron Florian precizează că și în statele cu această formă de conducere, acest sentiment nobil poate să atingă un nivel destul de înalt, dar „binele de obște se confundă, se amestecă și se schimbă obicinuit cu aplecarea și iubirea către familia stăpînitoare și mai cu seamă către persoana prințului domnitor”38. De asemenea, el demonstrează și demască conținutul de clasă și caracterul oligarhic al monarhiilor, unde puterea este monopolizată de un mic grup social, care consideră statul ca o proprietate a lui.„în monarhii — scrie A. Florian — numărul cel mare al cetățenilor este depărtat de la trebile publice (s.n.) și slujește numai de unealtă a statului; aici trebile și interesele publice sînt proprietate a unui mic număr de oameni (s.n.) care se cred singuri chemați pentru aceasta și care înfățișează mai mult puterea stăpînirii decît voința popului” 39. Problema participării maselor la conducerea statului este, după A. Florian, cheia fericirii și bunăstării unui popor și, după cum se vede, este mereu reluată în acest mic îndreptar de instrucție civică. Astfel, el argumentează că iubirea de patrie este condiționată de participarea cetățenilor la treburile obștești, cetățeni care nu trebuie să fie simpli „privitori pasivi și mulți la cîrmuirea trebilor statului”. De aceea, — con- chide el — sistema reprezentativă (s.n.) după care cetățenii iau parte mij- locită sau nemijlocită la trebile și interesele publice este un izvor nepre- țuit de patriotism”40. Combătînd demagogia și frazeologia patriotardă, care se rezumă la „proclamații pline de vorbe și fraze frumoase”, A. Flo- rian precizează că „acel cetățean va arăta duh public și patriotism, care va fi pătruns de încredințare morală, că poziția sa de om în soțietate este slobodă și cinstită și că drepturile sale cele vecinice nu se mărginesc de nici o silă dinafară (s.n.) decît de cuviințele vieții soțiale; că el ia parte la cîrmuirea trebilor publice și că lucrînd și jertfiind din ale sale pentru fericirea de obște, lucrează chiar pentru interesele sale și pentru fericirea sa”41. în ceea ce privește sistemul reprezentativ, A. Florian dădea ca model Anglia, unde „leguirea Habeas Corpus este scrisă în inima fiecărui englez”42. Și problema războiului o abordează Aron Florian chiar dacă se referă la antichitate dar concluziile au rezonanță extrem de actuală. „Răz- boiul ce purta ei, era un mijloc pustiitor care învrăjmășea națiile și le 38 A. Florian, Elemente de istoria lumii, Buc., 1845, p. 28. 37 Ibidem, p. 160. 38 Patria..., p. 31. 33 Ibidem, p. 33-34. 40 Ibidem, p. 48. 41 Ibidem, p. 49. 43 Ibidem, p. 50. j www.dacaromamca.ro 9 ARON FLORIAN 1179 înstrăina pe unele de altele; și negoțul — sugerează el pentru prezent — care, în vremea de acum, împrietenește și unește populii pămîntului, în vremea aceia nu apropia națiile”43. Cu ajutorul micii cărțulii (cum a numit-o Aron Pumnul) ,,Patria, patriotul și patriotismul”, care poate fi considerată ca manual de propa- gandă al „Frăției” și cu aluziile indirecte la forma de conducere repu- blicană, vehiculată și cu ajutorul manualelor școlare s-a îmbogățit ideo- logia social-politică a vremii și s-a pregătit revoluția română din anul 1848. Pe bună dreptate, eseul social-politic respectiv a fost trecut între cărțile de înțelepciune la români, deoarece, așa cum apreciază Al. Duțu „autorul izbutește să prezinte o concepție unitară asupra problematicei ce atrage pe toți intelectualii epocii” 44. Dar, ideile social-politice din gîndirea lui Aron Florian nu sînt cuprinse numai în aceste lucrări, la care ne-am referit, ci și în cuvîntă- rile de sfîrșit de an școlar și în alte manuale școlare, care au fost mult timp folosite în școala românească și au avut o largă răspîndire, după cum constata N. lorga45 46. în primul rînd, ideea necesității scrierii istoriei, care trebuie să repre- zinte o armă de luptă pentru susținerea drepturilor poporului, idee care a fost preocupare de bază a generației de luptători pașoptiști. Numai așa înțelegem de ce, în marea lor majoritate, gînditorii revoluționari și-au ațintit privirea, în special, asupra istoriei. Ca profesor de istorie în colegiul „Sf. Sava”, Aron Florian arată, încă din anul 1835, ce importanță are cercetarea faptelor trecutului și scrierea istoriei, pentru că „întrînsa — spune el — ca într-un hrisov sigur, sînt scrise, cu slove de aur dreptu- rile unei nații pentru începutul, numele și pămîntul său” 48. Iar, mai depar- te, în aceeași prefață a manualului său de istorie, justifică de ce trebuie ca fiecare popor să aibă o istorie, pentru că fără aceasta „ar suferi, pe dreptate, atacurile ce se fac drepturilor nației române” 47. De asemenea, ideea originii latine a poporului nostru și legată de aceasta, ideea continuității daco-romanilor este frecvent susținută de Aron Florian. în prima sa lucrare istorică, din anul 1835, el afirmă categoric că „ro- mânii ca niște strănepoți ai romanilor, de la care moștenesc tipăriri neșterse, aduși fiind în locurile acestea la anul 105 d. Hr. rămaseră aici neclintiți în vreme de 1730 ani, pînă în ziua de astăzi”48. Iar cînd se ocupă de problema romanizării, în capitolul respectiv din istoria veche, amintînd că Traian a prefăcut Dacia în provincie romană, aducînd mulțime nenu- mărată de coloniști, după multe schimbări „fură origini și început nației române de astăzi” 49. Același lucru îl reamintește și în cuvîntarea de sfîrșit de an, din 1838, cînd afirmă că, din coloniștii romani, aduși de Traian „își trag românii începutul lor și rămaseră aici, neclintiți, în vreme de 1732 ani” 50. «a Ibidem, p. 39. 44 Al. Duțu, Cărțile de înțelepciune in cultura română, Buc., 1972, p. 60 — 61. 45 N. lorga, Istoria literaturii române in sec. XIX, I, p. 138. 46 A. Florian, Idee repedede istoria Principatului țării românești, t. I, Buc., 1835, p. VI; vezi și V. Cristian, Importanța istoriei..., p. 15. « Ibidem, p. XXI. « Ibidem, p. VIII. 44 Ibidem, p. 9. 60 „România” I, 1838, supl. la nr. 180; cf. V.A. Urechia, Istoria școalelor..., II, p. 13. www.dacoromanica.ro 1180 FLORE A STAN CULES CU 10 Ideea continuității elementului daco-roman, Aron Florian o subli- niază, în special, cînd tratează în manualul său de istorie, problema pără- sirii Daciei de către romani. Astfel, în primul său manual, din 1835, ară- tînd că populația băștinașă, fiind sigură că în alt loc n-ar putea să fie mai bine și obișnuindu-se cu popoarele migratoare „rămaseră tot pe locul nașterii și al creșterilor, pe lîngă casele și averile lor și pe lingă mor- mintele părinților lor, lucruri dragi la fieștecare om și care fac amorul (sic) de patrie, de care nu se desUpește cineva cu înlesnire” 51. Ideea unității naționale, Aron Florian o pornește, cum e și firesc, de la prima unire a țărilor române, înfăptuită de Mihai Viteazul, dar o anunță și în tratarea istoriei vechi a Principatului în capitolul „Dacia veche”. Astfel, în manualul din 1839, rezumat din „Idee repede...” precizează că „Românii sînt o nație numeroasă; țările (sic) în care se află ei sînt: România sau țara românească, Moldova, Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banatul și partea Ungariei, despre răsărit, pînă în Tisa. Toate țările acestea forma, în vremile vechi, numai o singură țară (s.n.) ce se numea Dacia” 52. încă din anul 1835, cînd publicase „Idee repede...” vorbind des- pre faptele mărețe ale lui Mihai Viteazul, pe care-1 compara cu Abile și anticipînd că ar trebui să-și găsească Homerul său, Aron Florian aprecia că: „unind pe toți rumânii într-un tot făcu o nație mare, vrednică de recunoașterea altor nații, destoinică de a se apăra și în stare de a se civiliza” 53, ceea ce înseamnă că și el recunoștea marele rol pe care-1 are un stat unificat în apărarea și progresul unui popor. Iar, în ceea ce pri- vește rolul limbii, ca element și factor de imitate națională — să nu uităm că și filologia era, pe lîngă istorie, o a doua armă de luptă pentru recu- noașterea drepturilor — Aron Florian făcea parte, în 1847, din „Asocia- ția literară a României pentru înaintarea literaturii și răspîndirea cunoș- tințelor elementare”54 care avea drept scop „unirea limbii”. N. lorga aprecia că această asociație era „o adevărată Academie”. în cadrul aces- teia s-a format o comisie din care făcea parte și Aron Florian, pentru adoptarea literelor latine. Problema unirii o va ridica Aron Florian și în eseul amintit, cînd va aminti situația grecilor, fărâmițați în mai multe state, în comparație cu situația romanilor, imiți într-o federație. Astfel el scrie : „cînd nația se află împărțită în mai multe părți deosebite, care se vrăjmășesc, unele pe altele, naționalitatea nu se poate întemeia, ca la altă nație ce înte- meiază un tot și ale cărei părți sînt imite printr-o legătură mai înaltă” 5S. Dar, ideea unității statale, Aron Florian nu o vedea numai ca o problemă de istorie, a trecutului, care poate fi un exemplu al prezentului, 51 A. Florian, Idee repede..., p. 17. M Idem, Manual de Istoria Principatului României, de la cele dinții vremi pinâ în zilele de acuș (sic), Buc., 1839, p. 22. ** A. Florian, Idee repede..., t. II, p. 319. M încă din 9 oct. 1836 Eforia școalelor dădea un jurnal prin care se numea un comi- tet sub denumirea de „Societate literară” cu sarcina de ,,a cerceta cu deamănuntul duhul limbii și lipsele ce are și a Îndeplini aceste lipsuri prin introduceri sau construcții de ziceri (sic) șl fraze rezemate pe reguli gramaticale”, V.A. Urechea, Istoria școalelor..., t. IV, p. 370. “ A. Florian, Patria..., p. 58. www.dacoromanica.ro 11 ARON FLORIAN 1181 ci arăta, în mod concret, ce importanță are aceasta pentru un popor. în scrisoarea din 10/22 iunie 1848 către George Bariț, după ce se încercase cunoscutul atentat împotriva domnitorului Gheorghe Bibescu, la Șosea, în 9/21 iunie, Aron Florian, făcînd referire la o scrisoare anterioară, care nu s-a găsit însă, îndeamnă la unirea tuturor forțelor revoluționare. „Mai curînd sau mai tîrziu — spune el — te vei convinge că numai în rea- lizarea acestei idei toată românimea poate a-și găsi mîntuința, a recon- stitui și a-și asecura (sic) existența națională și politică pentru totdeauna” (s.n.)M. în notele de curs, ale unui școlar din 1859, după ce se înfăptuise unirea Moldovei cu Țara Românească, a rămas scrisă o adnotare a lui Aron Florian care spunea că aspirațiile românilor sînt să se unească „spre a forma un guvern, un singur stat, o națiune. De aceea — continua el, în mod just și anticipativ — noi vom lua ca centru România unită, com- pusă din România și Moldavia și apoi vom strînge, din dnd în cînd, și soarta celorlalți frați ai noștri, supuși altor țări” (s.n.) 57. ★ Criticînd cu îndrăzneală vechile rînduieli feudale, Aron Florian a fost unul din promotorii noilor schimbări, care să ducă la eliberarea socială a poporului; militînd pentru progres și culturalizarea maselor, el a fost unul din remarcabilii vizionari ai zilelor noastre de astăzi: susținînd, cu înflăcărare, ideea originii latine, Aron Florian a fost unul din aprigii luptători pentru unitate și eliberare națională. De aceea, nu ne va sur- prinde că, mobilizați de aceste idei, profesorii școlilor naționale de la școlile orășenești din județe, care se pregăteau la Colegiul național „Sf. Sava”, unde A. Florian era profesor, vor fi în primele rînduri ale revoluției de la 1848. Multă vreme neluat în seamă, Aron Florian se impune, în lumina celor arătate mai sus, ca o personalitate de seamă a vieții social-politice românești din secolul trecut, promotor neobișnuit al unor idei avansate și novatoare, cu un pronunțat conținut revoluționar. IDEES SOCIO-POLITIQUES DANS LA PENSIE ET L’ACTIVITE D’ARON FLORIAN RfiSUMfi La prâsente âtude vise â d6montrer que — bien que l’idâologie de l’annâe râvolutionnaire 1848 ait 6t6 minutieusement et profondâment analysâe par l’histoire et la philosophie marxiste de Roumanie — l’oeu- vre et l’activitâ du professeur d’histoire du college „Sf. Sava, Aron Flo- rian sont insuffisamment connues et valorisâes. ee George Bariț șl contemporanii..., p. 65. 67 N. lorga, Cursul de istoria românilor al lut Florian Aaron, tn „Rev. Ist.”, XIII (1927), 7—9, p. 273; vezi și P. Teodor, op. cit., p. 578—586. www.dacaramanica.ro 1182 FLOREA STANCULESCU 12 Rdvisant et commentant certains passages des lettres adressees ă George Bariț, âtudiant Ies manuels scolaires et surtout l’essai socio-poli- tique La patrie, la patriote et le patriotisme, păru en 1843, ou l’on avait constitue aussi la Soci6t6 „Frăția” (La Fraternitd), l’auteur fait ressortir de pr&neuses idees de la pensee et de l’activit6 d’Aron Florian. Celles-ci se materialisent dans toute une gamme de th4ses qui vont d’une severe critique ă l’adresse de la soci6t6 feodale jusqu’ă une analyse approfondie des formes de direction de l’Etat ou l’on voit se manifester la posi- tion nettement republicaine. La multitude d’id^es socio-politiques de la pensie et de l’activite d’Aron Florian ont enrichi l’ideologie de lApoque et prepare la râvolution roumaine de 1848, parmi Ies participants actifs de laquelle se sont situ^s 4galement Aron Florian et ses anciens 61eves. www.dacoromanica.ro FACTORUL DEMOGRAFIC URBAN ȘI DEZVOLTAREA SOCIAL-ECONOMICĂ A MOLDOVEI ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA DE ECATERINA NEGRUȚI în toate timpurile istorice ritmul de creștere și de transformare a populației a jucat un rol important în evoluția economică și socială a societăților omenești. Schimbările social-politice survenite îu cursul seco- lelor își pot găsi în mare măsură explicații în transformările demografice. Prima jumătate a secolului trecut este caracterizată, din punct de vedere demografic, prin creșterea excepțională a populației. în Europa occidentală ritmul deosebit de creștere al populației în general, începînd de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea și în primele decenii ale secolului al XlX-lea, a determinat pe mulți specialiști să afirme că îu această peri- oadă a avut loc o adevărată revoluție demografică, caracterizată prin sporirea populației, ca urmare în special a scăderii mortalitățiix, creșterea populației urbane și reducerea treptată a populației ocupată cu îndelet- niciri agricole. în Franța, de exemplu, în prima jumătate a secolului al XlX-lea s-au distins, din acest punct de vedere, trei stadii. Primul stadiu, la începutul secolului al XlX-lea, cînd a avut loc o creștere generală a populației și pe plan economic o extindere a culturilor agricole. Acest stadiu a fost urmat de o perioadă caracterizată prin o migrație puternică spre orașe, în special după 1831, cînd populația urbană franceză a crescut în proporții însemnate. Ultimul stadiu este caracterizat prin scăderea, gene- rală și treptată a populației rurale 1 2. Această revoluție demografică din apusul Europei a determinat apariția disputei între malthusieni și socialiști. Problemele dificile ale secolului fiind atribuite de primii creșterii populației, iar de ultimii sistemului de proprie- tate privată. Desigur, reprezentanții burgheziei, de teama de a nu se schimba regimul, au învinovățit creșterea populației, dar transformările economice și sociale, survenite odată cu această revoluție demografică, au demonstrat că factorul demografic a contribuit în mod cert la pro- gresul economic al societății. Sărăcia și mizeria datorîndu-se sistemului de repartiție a bunurilor materiale rezultat din regimul de proprietate asupra mijloacelor de producție. între revoluția demografică și cea indus- 1 De exemplu, In Franța, de la 35°/^, mortalitatea a scăzut la 25°/M In prima jumătate a secolului al XlX-lea (A. Sauvy, Qaelques aspects des rapports entre iconomie et population dans la premitre moitit du XIXe sitele, In voi. Surla population franțaise au XVIII11 et au XIXe sitele. Hommage ă Marcel-Reinhard, Paris, 1973, p. 559. * Ibidem, p. 562. „REVISTA DE ISTORIE”. Tomul 28, nr. 8. P. 1183-1196, 1976 a _ „ www.dacoromanica.ro 1184 ECATERINA NEGRUȚI 2 trială din țările occidentale a existat o strînsă interdependență, ambele influențîndu-se reciproc. Majoritatea cercetărilor întreprinse asupra dez- voltării social-economice în secolul trecut sînt de acord că sporirea popu- lației nu a frînat progresele tehnice ci, dimpotrivă, le-a favorizat. Chiar în domeniul agriculturii creșterea populației a determinat un progres tehnic. De exemplu, s-a constatat că, în apusul Europei, randamentul la hectar a crescut mai mult în țările unde și populația a sporit mai rapid 3. în țările în care dominau încă relațiile feudale, creșterea populației, fără extinderea în același timp a teritoriului, trebuia neapărat să ducă la transformarea regimului agrar feudal. Elementul demografic în aceste țări fiind unul din factorii hotărîtori în modificarea tehnicii de producție și, prin aceasta, a regimului economic și politic. în țările române prima jumătate a secolului al XlX-lea are o deo- sebită importanță datorită transformărilor economice, sociale și politice, în curs de jumătate de veac în țările române au avut loc evenimente covîrșitoare pentru istoria patriei noastre : libertatea comerțului pe Marea Neagră și strîmtori, în baza stipulațiilor tratatelor de pace de la Kuciuk Kainargi (1774) și, mai ales, de la Adrianopol (1829) a deschis largi posibilități de valorificare produselor românești pe piața europeană; înde- părtarea domniilor fanariote și a influenței grecești din administrație și cultură, în urma revoluției lui Tudor Vladimirescu (1821) și instaurării domniilor pămîntene; aplicarea primei legi fundamentale și începuturile organizării administrației și legislației românești pe principii moderne (1832); deșteptarea spiritelor luminate pentru reforme sociale, manifestată mai ales cu ocazia revoluției din 1848 și, în sfîrșit, în urma evenimentelor de după războiul Crimeii, realizarea primului pas spre unirea politică a românilor : unirea Moldovei cu Țara Românească în 1859. Dezvoltarea forțelor de producție interne și împrejurările de poli- tică externă nu pot explica în suficientă măsură transformările din prima jumătate a secolului al XlX-lea fără studiul populației, al oamenilor care au trăit acele evenimente și au participat nemijlocit la făurirea lor. La aceste importante evenimente un rol esențial l-a avut populația urbană, orașele fiind principalele centre ale vieții economice, administra- tive, culturale și politice, ele reflectînd mai rapid, mai bine și mai com- plex progresul social. Orașele și tîrgurile românești, în comparație cu cele din apusul și centrul Europei, la începutul secolului al XlX-lea erau, desigur, mai slab dezvoltate în ceea ce privește concentrarea și densitatea populației, dez- voltarea economică, mai ales sub raport industrial și urbanistic. Cauzele acestei rămîneri în urmă au fost cercetate și ele se cunosc. îndelungata dominație otomană, cu sistemul ei de jaf economic și fiscal, incursiunile tătare, numeroasele războaie purtate pe teritoriul țărilor române, însoțite de epidemii și foamete, ca și relațiile feudale puternice în secolele ante- rioare au fost unele din principalele motive ale evoluției mai lente, din punct de vedere economic și demografic, a orașelor românești. Cu toate impedimentele existente încă în calea dezvoltării economice din țările române, la sfîrșitul secolului al XVIII-lea și în prima jumătate a secolului al XlX-lea, așezările urbane românești cunosc un ritm de dez- k Ibidem, p. 564. www.dacoromanica.ro 3 FACTORUL IDEiMOGRiA/FlC URBAiN 1185 voltare fără precedent. în Moldova, dintre Prut și Carpați, aceste așezări cresc de la 25 la 81, cu mai mult de una pe an. în același timp, numărul total al tîrgoveților este în continuă creștere, iar diferențierea și strati- ficarea socială se adîncește. Paralel cu transformările demografice, eco- nomice și sociale, orașul și-a schimbat și aspectul exterior urbanistic. Desigur, fiecărei epoci istorice de ascensiune i-a corespuns o perioadă de avînt economic, însoțită de o impulsionare a vieții urbane. Dezvoltării capitalismului în economia și societatea românească i-a corespuns o perioadă de remarcabil progres pentru orașe și tîrguri. Extinderea culturilor agricole și dezvoltarea comerțului românesc, ca urmare a asigurării libertății de navigație pe Marea Neagră și a limi- tării monopolului otoman, ca și măsurile administrativ-politice de după instaurarea domniilor pămîntene și, mai cu seamă, de după aplicarea Regulamentului Organic au creat un climat deosebit de favorabil creș- terii orașelor. La aceasta au contribuit și unii factori demografici și, în special, creșterea densității populației în toată țara. Aceasta s-a dotorat, în primul rînd, sporului natural mai ridicat ca în trecut, ca urmare a dezvoltării economice și a unei oarecari stabilități politico-administrative care au favorizat sporirea natalității și, mai ales, scăderea mortalității, în al doilea rînd, perspectivele economice din acea perioadă, adminis- trația internă mai ordonată și mai puțină arbitrară de după 1832, ca și unele împrejurări de politică externă au înlesnit imigrările românilor pribegiți peste hotare și a străinilor, contribuind și pe această cale la sporirea populației. De această sporire au beneficiat în special orașele. Sporul natural în orașe a fost, desigur, mai redus ca în restul țării, ceea ce se poate constata din statisticile de după 1832, ale Comitetului sănătății, privind numărul nașterilor și deceselor în orașele Moldovei. Din aceste statistici se observă că existau unele orașe, mai ales cele mari ca, de exemplu, Iași, Galați, unde exista un excedent de mortalitate în stare aproape endemică4. Dacă în acestea populația s-a menținut și, mai mult, a sporit considerabil s-a datorat, în special, imigrării țăranilor, în restul orașelor, exceptînd anii de mari epidemii de ciumă și holeră din acea perioadă5 6, mortalitatea mai ridicată și natalitatea mai scăzută în mediul urban, ca în restul țării, ar fi determinat cel mult menținerea lor, din acest punct de vedere, într-o stare de stagnare. Faptul că ora- șele și tîrgurile moldovenești, în prima jumătate a veacului trecut, au putut beneficia într-o formă continuă și masivă de imigrația rurală le-a asigurat expansiunea lor demografică. Satele au constituit pentru orașele Moldovei de atunci, ca și în alte părți, un adevărat rezervor uman. Nu avem păstrată din secolul trecut o situație exactă care să indice cifric cuantumul curentului migrator de la sate spre orașe, statisticile dau puține date asupra acestei circulații a oamenilor, deși, ea a fost mult mai puternică decît s-a bănuit pînă acum, așa cum se poate observa din cîteva exemple izolate. La 1774, în orașul Bîrlad, din 244 locuitori contribuabili peste 17 % erau veniți recent din satele din jur. La Roman, din 226 locui- 4 Arh. St. Iași, Comitetul Sănătății, tr. 1434, op. 1634 nr. 30, f. 120-125, 187-190; tr. 797, op. 907, nr. 1346, f. 3-864 și nr. 1388, f. 3-883; tr. 1772, op. 2020, nr. 4858, f. 20 și nr. 1980, f. 25 etc. 6 De exemplu, se cunosc epidemiile de ciumă din anii 1818 — 1824 și 1829 și de holeră din 1831 și 1848. www.dacoromanica.ro 1186 ECATERINA NEGRUȚI 4 tori, 113 erau străini veniți din împrejurimi. La Galați, între cei 662 contri- buabili, 330 erau veniți din sudul Dunării, iar 14 erau birnici din satul Vadul Ungurului (sat care, peste jumătate de secol, a fost cuprins în peri- metrul orașului), deci, la acea dată circa 51% dintre contribuabilii por- tului Galați erau imigranți ®. La 1820, în Orașul Botoșani, la cei 100 bir- nici vechi s-au adăugat 152 birnici noi, veniți în ultimii ani din satele învecinate. în afara acestora, organele care au întocmit catagrafia au mai găsit și 265 „haimanale împreună cu burlaci”, și 65 „indivizi”, ce nu au primit mahalalele dîndu-i unora și altora”. Desigur, majoritatea aces- tora erau veniți de puțin timp în Botoșani, fiind necunoscuți de orășeni. Cu alte cuvinte, la 1820, în unul din cele mai mari orașe ale Moldovei, numărul birnicilor noi (veniți recent) împreună cu haimanalele erau de patru ori mai mare ca numărul birnicilor vechi orășeni. La aceiași dată în catagrafie este înregistrat un număr important de birnici noi și în alte orașe (de exemplu, la Bacău, Eoman, Herța etc.)7. în capitală numărul imigranților țărani era și mai mare. Aici se scurgeau din toate ținuturile țării. Comisiile care au cercetat periodic, între anii 1834 și 1858, vagabonzii din Iași, deosebit de numeroși în acea perioadă, au constatat printre ei mulți țărani veniți din districtele cele mai îndepărtate ale țării (Botoșani, Suceava, Bacău, Eoman, Covurlui, Cahul, Ismail etc.)8. Cauzele care au amplificat procesul migrator al țăranilor spre orașe, în prima jumătate a secolului al XlX-lea, au fost multiple, și, în special, de ordin economic. în satele Moldovei asistăm în acea perioadă la un spor important de locuitori, mai ales pe cale naturală, totuși, nu aceasta a fost cauza principală care a determinat migrația spre orașe a țăranilor. Cererea crescîndă pe piață a produselor agricole a îndemnat pe proprie- tari să-și asigure o rezervă moșierească cît mai întinsă, ceea ce a avut drept consecință reducerea locurilor de hrană ca și la celor de fînaț, date în folosința țăranilor. Deși, pămîntul ar fi putut asigura hrana unei popu- lații mult mai numeroase el devine pentru țărani, în condițiile agro- tehnice de atunci și a sistemului de exploatare extensivă, din ce în ce mai insuficient. Paralel cu dezvoltarea capitalismului în agricultură, cu reducerea locurilor de hrană, are loc și o agravare a condițiilor de muncă ale țăranilor clăcași. Creșterea posibilităților de abuz, de arbitrariu ca urmare a procesului de stratificare a țărănimii și de adîncire a contra- dicțiilor între diferitele categorii sociale a contribuit la sporirea numă- rului țăranilor săraci care erau nevoiți să-și caute alte mijloace de trai, în sfîrșit, regimul fiscal era încă un motiv de deplasare a țăranilor, mai ales pînă către 1832. Sarcinile fiscale, agravate în perioadele de război și de ocupații străine (ca, de exemplu, cele dintre anii 1806—1812, 1828 — —1834 și 1853—1856), au favorizat migrațiile țăranilor din diferitele regiuni ale țării. Curentul cel mai puternic de migrație a țărănimii s-a îndreptat, desigur, spre orașe, ele reprezentînd o vie atracție pentru clă- • Arh. St. București, microfilm U.R.S.S., rol. nr. XXX, după Iț.r.A.Jț.A., $OHfl 293, eg. xp. 187 a.) ’ Arh. St. Iași, catagrafia din 1820, tr. 166, op. 184 nr. 167, f. 112-134; nr. 10, f. 57-72; nr. 13, f. 65-72; nr. 14, f. 61-73. 8 Arh. St. Iași, tr. 1772, op. 2020, nr. 41337, f. 253. www.dacoromanica.ro 5 FACTORUL DEMOGRAFIC URBAN 1187 cașii emigranți care aspirau la libertatea individuală și la realizarea unei situații materiale prospere. La creșterea populației urbane moldovenești, în acea perioadă, un aport important l-au adus și infiltrările de populație de peste hotare : români pribegiți, mai ales transilvăneni și bucovineni, și străini. Infil- trările străine se produc, mai cu seamă, de la sfîrșitul secolului al XVIII- lea, datorită și împrejurărilor politice. Schimbările sociale care au urmat împărțirii Poloniei au creat condiții apăsătoare pentru țăranii iobagi și, mai ales, pentru evreii din vecinătatea nordică a țării. De asemenea, schimbările de granițe (la 1772 Austria ocupă Galiția, la 1775 Bucovina, la 1812 Rusia anexează Basarabia), ca și ocupațiile militare temporare ale Moldovei (1769-1774, 1789-1792, 1806-1812, 1828-1834), au favorizat, migrația în interiorul Moldovei, căci, așa cum s-a remarcat, o ocupație străină „juca oarecum rolul unui fel de rupere a ză- gazurilor pentru cei ce voiau să plece”9. Astfel, au pornit infiltrările de ucrainieni, sîrbi, bulgari, polonezi și, evrei înspre Moldova. Momentul culminant al acestor infiltrări a fost între anii 1828 și 1838, ca urmare și a libertăților comerciale și prosperității economice deschise prin tratatul de pace de la Adrianopol. între anii 1838 și 1843, aceste infiltrări încetinesc, ca să reînceapă cu mai mare intensitate, mai ales cele din spre Galiția, după 184310. Acești imigranți străini s-au stabilit, mai cu seamă, în orașele și tirgurile Moldovei. Datorită acestor împrejurări populația urbană în Moldova, în prima jumătate a secolului al XlX-lea, a cunoscut un ritm de creștere excep- țională, de la circa 50 000 locuitori, la începutul secolului, la 288 162 locui- tori, în preajma unirii cu Țara Românească11. în curs de jumătate de secol populația urbană crescînd de aproape șase ori (cu circa 475% mai mult la 1859 față de 1803) : Număra! absolut al popnlaflel nrbane In Moldova Intre anii 1714 șl 1859 Anii Orașe Tîrguri Total Nr. Capi de familie Suflete Nr. Capi de familie Suflete Nr. Capi de familie Suflete 1774“ 18 6 121 31 605 18 6 121 31605 1803“ 21 9 334 46 670 3 276 1 380 24 9 610 48 050 1832“ 22 25 409 121 666 18 2 176 7 747 40 27 585 129 413 1859“ 22 71 530 246 672 59 11 220 41 490 81 82 750 288 162 • V. Tufescu, Tirgușoarele din Moldova șt importanța lor economică, extr. din ,,Bule- tinul Societății Regale Române de geografie”, București, 1942, p. 102. 10 Ibidem. 11 Datele se referă numai la Moldova dintre Prut și Carpați. M Arh. St. București, Microfilm U.R.S.S., rola XXX, (după Lț.r.A.Jț.A. $OHjț 293, eg. xp. 187 a) Din statistică lipsesc localitățile Herța și Adjud. 13 Uricarul, voi. VII, p. 241 — 377 și voi. VIII, p. 241 — 367 (condica liuzilor). Din această statistică lipsește orașul Focșani, de aceea apreciem că numărul total de suflete se putea urca, Împreună cu orașul Focșani, la circa 50 000 locuitori. 11 E. Negruți-Munteanu, Date noi privind structura demografică a iîrgurilor și orașelor moldovenești la 1832 In Populație și societate, Cluj, 1972, voi. I, p. 256, anexa nr. I. Statis- tica din 1832 dă numărul familiilor nu a capilor de familii, Intruclt Intre numărul menajelor și a capilor de familie nu este o diferență prea mare, ne-am permis să trecem la rubrica capi de familie numărul familiilor. 16 Din lucrările statistice a Moldovei, cap. II, Populațiunea pe 1859 și 1860, Iași, 1862, p. 108-114 și 179. www.dacoromamca.ro 1188 ECATERINA NEGRUȚI 6 Evident și procesul de urbanizare al populației moldovenești a crescut în același ritm fără precedent, de la circa 8,8% la începutul secolului, la circa 23 % în anii unirii16. (Vezi graficul de mai jos). Sporirea în ritm atît de mare a populației urbane are evident un caracter revoluționar, din punct de vedere demografic, deoarece nu este numai o creștere cantitativă a populației, dar și calitativă. Ridicarea numărului orășenilor însemna creșterea numerică a elementelor nea- gricole, ca atare, schimbarea unor anumite raporturi economice și sociale importante în acea perioadă, cînd relațiile feudale dominau încă socie- tatea moldovenească. Originea acestei populații punea probleme cu totul noi, atît sub raport etnic, cît și sub aspectul deplasărilor de oameni. Adaptarea ei la condițiile de dezvoltare economică și urbanistică a loca- lităților urbane, de la noi, impuneau comportări socio-profesionale, demo- grafice și morale deosebite și specifice. Număr absolut Kg. 1. ,. Graficul creșterii populației urbane din Moldova Intre anii 1774-1859. « în li^Txistau in toată Moldova sufleU,^i co^iSul^ minimum 140 125 capi de , vedere numeroasele omisiuni din statistică), nu- este mai mare ca cel real, 11 utilizăm avind 765 suflete), ceea ce Înseamnă cam 8,8%. mărul orășenilor fund de 12 353 capi de familie ga161 765 La 1832 populația urbană reprezenta arca 10,2 /o P P(Ecat< Negruți-Munteanu, lația urbană nestatornică, raportul se p rczenta 342 969 suflete (inclusiv districtele de op. cit., p. 245). La 1859 popula ^Lvene"23% (Din lucrările statistice a Mol- dincolo de Prut), la un total de 1 463 927 revenea circa /<,. iovei, cap. II, p. 179 șl 181). . Țy^y^y(țacnrofiiaiiica..ro 7 RAJCTORUL DEMOGRAFIC URBAN 1189 Consecințele de ordin economic și social ale acestor transformări demografice urbane, au fost deosebit de importante pentru dezvoltarea ulterioară a țării. Asupra unora din aceste consecințe ne vom opri rîndurile care urmează. Una din trăsăturile principale ale istoriei social-economice a Moldo- vei, din prima jumătate a veacului trecut, este apariția a numeroase așe- zări cu caracter semiurban denumite, în general, tîrguri și uneori tîrgu- șoare. înființarea acestora a fost impusă de anumite necesități de ordin economic și, mai ales, demografic. Formarea lor se datora, pe de o parte, dezvoltării deosebite a pieții interne, căreia nu-i mai corespundeau formele de schimb existente pînă atunci, iar, pe de altă parte, carac- terului specific al economiei Moldovei, preponderent agricolă și slab dezvoltată industrial. Cererile populației în creștere nu mai puteau fi satisfăcute de loca- litățile urbane existente atunci, de cele mai multe ori îndepărtate de sate și cu drumuri de acces prost întreținute. Numeroasele tîrguri noi, dezvol- tate în mediul rural, prin concentrarea operațiilor de schimb din regiunea înconjurătoare și în care puteau să înflorească diverse meșteșuguri, răspundeau mai bine cererilor populației. în parte aceste împrejurări explică de ce în Țara Românească, în perioada respectivă, nu apar tîrguri atît de numeroase ca în Moldova, în primul rînd, piața internă a Moldovei a cunoscut, în această perioadă, un ritm de dezvoltare mai rapid ca în Țara Românească. în al doilea rînd, căile de acces de la sate la orașe în Țara Românească sînt mai facile decît în Moldova, unde predomină dealurile și podișurile. în al trei- lea rînd, în Țara Românească imigrația din nord, mai ales din Galiția, a fost mult mai mică, deci, sporul de populație neagricolă aici era mult mai redus, în comparație cu cel din Moldova. în sfîrșit, interesul mari- lor proprietari pentru înființarea tîrgurilor în Țara Românească a fost mai mic ca în țara de la nord de Milcov. De aceea, aceste așezări, socotite de unii cercetători ca un fel de „comtoare ale orașelor în mediul rural” 17, rămîn caracteristice Moldovei, deși într-un număr mai mic, au apărut și în celelalte ținuturi românești18. De la sfîrșitul secolului al XVIII-lea și în prima jumătate a secolului al XIX-lea s-au înființat în Moldova 61 de astfel de așezări, unele din acestea evoluînd rapid, ajungînd în primele decenii ale secolului al XlX-lea, atît în ceea ce privește funcțiile îndeplinite, cît și numărul locuitorilor, în rîndul orașelor ca, Fălticenii și Mihăilenii. Cea mai activă perioadă de formare a tîrgurilor este cuprinsă între anii 1831 și 1838. La mijlocul veacului trecut, din punct de vedere al numărului locuitorilor, aceste tîrguri se plasau sub limita de jos a orașelor. Orașele cele mai mici și în curs de decădere, ca : Ștefănești, Fălciu, Adjud și Hîrlău, aflîndu-se, în ceea ce privește numărul locuitorilor, la interferența cu cele mai mari tîrguri apărute în acea perioadă. Formarea tîrgușoarelor în Moldova, pentru acea epocă, a avut o importanță deosebită din punct de vedere economic și social. Aceste mici așezări semiurbane au promovat cele mai dinamice forme ale vieții 17 V. Tufescu, op. cit., p. 91. 18 Apariția unor așezări de acest tip, intermediar Intre sat și oraș, este cunoscută și In Rusia de după reformă (V.I. Lenin, Opere complete, voi. III, București, Edit. politică, 1961, p. 558). www.dacoromanica.ro 1190 ECATERINA NEGRUȚI 8 social-economice, ele multiplicau și intensificau în fiecare ținut legătura între sat și oraș, prezența lor dînd vitalitate întregii regiuni. Economicește, ele au îndeplinit rolul de centre de acumulare a produselor prime, de piețe de prelucrare a produselor regionale și de desfacere a produselor fabricate în orașe și peste hotare19. Din punct de vedere demografic, înființarea tîrgurilor, în acea peri- oadă, este importantă nu numai în ceea ce privește concentrarea populației și structura ei etnică, dar și în ceea ce privește asigurarea unui anumit echilibru regional în expansiunea spre orașele mari, căci dirijarea emi- grării rurale numai spre marile centre urbane duce, nu numai la depopu- larea în oarecare măsură a satelor și la crearea unui dezechilibru regional între sat-oraș, dar și la formarea unui contingent important de mînă de lucru liberă căruia orașul moldovenesc, din secolul al XlX-lea, nu era capabil să-i dea o întrebuințare. Această masă de oameni fără ocupații era deo- sebit de periculoasă pentru societatea urbană de atunci, societate în care numărul haimanalelor și nestatornicilor era și așa destul de ridicat. Imi- grația masivă din Galiția a făcut să crească numărul vagabonzilor, al cerșetorilor și al oamenilor fără căpătîi din orașe. Tîrgușoarele apărute în această perioadă erau o supapă de scurgere a acestei populații, supapă care servea la restabilirea unui anumit echilibru demografic evident pro- vizoriu, dar necesar pentru menținerea unei atmosfere sănătoase în socie- tatea urbană de atunci. în prima jumătate a secolului la XlX-lea au loc transformări impor- tante și în ceea ce privește compoziția populației urbane. Elementele active de bază în mediul urban sînt în general reprezentate de meșteri și negustori. Situația acestora la începutul secolului trecut în Moldova dovedește că orașele din punct de vedere economic erau foarte slab dezvoltate. în primul rînd, numărul lor raportat la întreaga populație orășenească era foarte redus, în al doilea rînd, numărul pămîntenilor care practicau aceste ocupații era extrem de mic, în al treilea rînd, numărul negustorilor depășea pe acel al meșterilor, orașele avînd în special funcții comerciale, și, în sfîrșit, îndeletnicirile agricole și mixte agricole și comer- cial-meșteșugărești erau încă dominante. Situația se schimbă aproape total la mijlociii secolului al XlX-lea. Negustorii și meșterii, la totalul locuitorilor, au crescut în număr tot atît de considerabil ca și numărul total al orășenilor. La începutul secolului al XlX-lea în localitățile urbane ale Moldovei circa 36% erau negustori și meșteri. Dintre aceștia ceva mai mult de 10% erau pămînte- ni20. Aceasta indică un grad de dezvoltare economică a orașelor foarte scăzut. Raportul nu este încurajator nici calculat pe fiecare oraș în parte. Capitala Moldovei, pentru care datele sînt mai complete, avea abia 39% dintre locuitori negustori, meșteri, evrei și sudiți (negustorii și meșterii pămînteni reprezentînd numai 11% din total). La Botoșani, numărul lor reprezenta 47% iar la Galați 45% (datorită supușilor “ V. Tufescu, op. cit., p. 124—131. ,0 Evident datele slnt aproximative, ele slnt calculate după condica liuzilor d in 1803 (Vricarul, voi. VII, p. 241 — 377 și voi. VIII, p. 241 — 367). La cei 966 negustori indicați In condică am adăugat 1839 evrei și 712 sudiți ceea ce ar veni 3 517. La un total de 9 610 tlr- goveți fac 36,5%. Numărul total de tlrgoveți era In realitate mai ridicat declt acel ce l-am putut separa din condică, dar proporția este echilibrată prin faptul că și numărul negustorilor indicați este, evident, mult mai redus declt numărul real al celor ce se ocupau cu comerțul și meșteșugurile. www.dacoromanica.ro 9 FACTORUL demografic urban 1191 străini). în celelalte orașe raportul elementelor negustorești și mește- șugărești era sub 36%. în prima jumătate a secolului trecut, din acest punct de vedere, are loc o adevărată cotitură. Ponderea elemen- telor care se ocupau cu negoțul și meșteșugul crește considerabil. în 1859, de exemplu, în orașe (exceptînd tîrgurile înființate recent) pro- porția lor la totalul locuitorilor era de aproape 60%. Important este că, contrar unor afirmații tendențioase, a crescut nu numai numărul negustorilor și meșterilor străini, mai ales evrei, dar și a celor pămînteni, ei reprezentînd la acea dată mai mult de un sfert din total (25,55% față de 10,11% în 1803)21. O caracteristică importantă, din punct de vedere demografic și economic, pentru această jumătate de veac este raportul dintre negustori și meșteri la începutul veacului și la mijlocul lui. La 1803, cu excepția orașului Iași, nu putem separa pe negustori de meșteri, oricum numărul celor dintîi fiind dominant, la mijlocul secolului observăm însă nu numai creșterea numărului de meșteri, dar chiar o scădere a numărului de negustori. Exemplele cele mai concludente sînt cele privind meșterii și negustorii pămînteni, dar aceeași situație se poate observa, din unele statistici par- țiale și la cei străini. Desigur, trebuie avut în vedere că, în cursul anilor, a avut loc o separare mai strictă a meseriilor de negoț, separare impusă de o mai bună specializare, corespunzătoare unui stadiu mai evoluat de dezvoltare, ca și o mai serioasă clasificare și separare a meseriilor de negustorii de către însuși organele fiscale de după 1832. Cu toate acestea, după datele ce le posedăm, rezultă cert o creștere a celor ce se ocupau cu activități meșteșugărești-industriale. Iată, de exemplu situația paten- tărilor pămînteni în orașe și tîrguri22 la 1832 —1845 și 185 9 23. Anii Negustori Meșteri Total general Orașe Tîrguri Total Orașe Tîrguri Total 1832 4 980 622 5 602 4 713 367 5 080 10 682 1845 5 420 532 5 952 7 468 671 8 139 14 091 1859 3 398 617 4 015 15 155 1.290 16 445 20 460 Evident, negustorii pămînteni au scăzut, în mare măsură, în favoa- rea negustorilor străini. Aceasta, însă, nu știrbește constatarea că numărul elementelor meșteșugărești ocupate în diferite întreprinderi industriale, de la micul atelier la fabrică, la mijlocul secolului al XlX-lea, crescuse considerabil în comparație cu începutul secolului și că orașele căpătau din ce în ce mai mult un aspect industrial. J1 Din lucrările statistice a Moldouei cap. II, p. 108 — 115. Numărul total al meseriași- lor, comerciantilor, evreilor și supușilor străini din orașe și tîrguri era de 50 966 (17 548 mese- riași, 4 772 comercianți, 4 418 sudiți, 24.228 evrei). La 82.750 capi de îamilie revin 61%. în orașe numărul lor total era de 42 756 (15 155 meșteri, 3 386 negustori, 20 144 evrei și 4 059 sudiți). La totalul de 71 530 capi de familie reveneau 59 08%. ,l Numai in tîrgurile cite fuseseră Înființate Ia 1832. ts întocmit pentru 1832 după Arh. St. Iași, doc. pachet XLV, nr. 28 și tr. 1423, op. 1619, nr. 1036, fila 2; pentru 1845 idem, tr. 1423, op. 1619 (Catagrafia din 1845) și pentru 1859 după Din lucrările statistice a Moldovei, cap. II, p. 108 — 115. www.dacoromanica.ro 10 ECATERINA NEGRUȚI 1192 • Număr aiso/ui Fig. 2. Graficul evoluției numărului negustorilor și meșterilor pămlnteni Intre anii 1832 și 1859. Numărul negustorilor și meșterilor din orașe care se ocupau cu îndeletniciri agricole s-a redus treptat, paralel cu creșterea numărului total al locuitorilor orașelor, în special, a imigranților străini și cu res- trîngerea terenurilor destinate agriculturii din perimetrul orașelor. Dovadă sînt creșterea numărului precupeților care aprovizionau piețele orașelor cu produse alimentare, cumpărate de la țărani, măsurile luate de eforiile orășenești împotriva acestora pentru a împiedica speculaM, dispozițiile a< Manualul administrativ al Principalului Moldovei, Iași, 1856 tom I nr. 145, p. 244; nr. 146, p. 225-226. ' ’ www.dacoromanica.ro 11 FACTORUL (DEMOGRA1FTC URBAN 1193 date perioadic de conducere pentru aprovizionarea orașelor cu pline, carne și luminări, scăderea numărului de vite ale orășenilor (mai ales vaci și porci) etc. Astfel că, sub presiunea demografică și această trăsă- tură, caracteristică orașului moldovenesc medieval, tinde să dispară către mijlocul secolului, orașul începînd să îmbrace, în același timp și alt aspect urbanistic. Ca urmare a ritmului excepțional de creștere al populației urbane, din acea perioadă, apar și unele fenomene mai puțin cunoscute în socie- tatea urbană medievală, fenomene determinate, pe de o parte, de exis- tența unei populații prea numeroase, în comparație cu puterea economică de absorbție a mîinii de lucru de către orașele de atunci, iar, pe de altă parte de faptul că această populație era în cea mai mare măsură nouă, stabilită în orașe în curs de numai o generație, maxim două. Astfel, în orașe sporește numărul slugilor, datorită, în special creș- terii puterii economice a unor categorii de orășeni, meșterii și negustorii, a căror ateliere și dughene cereau pentru întreținere o mînă de lucru mai numeroasă. De asemenea, boierii din secolul al XlX-lea încep să prindă gustul de a-și construi locuințe permanente în orașe. întreținerea aces- tora cerea un important personal domestic. Pînă la 1832 boierimea care se stabilea, pe o bună perioadă a anului, în orașe se folosea de un număr dintre tîrgoveți, pe care îi scuteau de dări ca breslași, scutelnici sau slugi boierești; Regulamentul Organic, desființînd aceste scutiri, a impus boierilor să angajeze cu bani slugi, fie dintre tîrgoveți, fie dintre oameni de la moșiile lor. Numărul mare de orășeni lipsit de ocupații, din acea vreme, făcea ca angajarea de slugi dintre locuitorii imigrați recent sau care doreau să imigreze în orașe să se facă cu mare ușurință. La 1832 numărul slugilor, împreună cu țiganii robi ai boierilor, reprezenta 21,35% din populația urbană stabilă, ocupînd ca număr locul imediat după meș- teri și negustori25. O proporție atît de mare a elementelor, în special cu ocupații domestice, aflate într-o stare de dependență materială și, în același timp, socială față de stăpîni, ne dă o imagine a gradului de ser- vitute a unei importante părți a populației urbane. Ocupația de slugă constituia, în genere, un prim pas prin care populația de proveniență recentă încerca să pătrundă în mediul urban, în speranța de a găsi ulte- rior o ocupație lucrativă și independentă. Alături de slugile, care aveau o situație mai mult sau mai puțul stabilă, numărul lucrătorilor care se angajau temporar ca salahori, zilieri, lucrători agricoli sau care trăiau din diferite expediente creștea continuu, pe măsura afluxului țăranilor spre orașe și a imigrării din Galiția. Eco- nomicește puțin importantă, această categorie este deosebit de intere- santă, din punct de vedere demografic. Ca și slugile cei mai mulți din această categorie erau elemente active imigrate recent în orașe, lipsite de mijloace de trai, luptînd să-și facă un rost în viața orășenească de atunci. Comportamentele demografice a acestei pături sociale numeroase, mobilitatea ei de la o categorie socială la alta, poate dezvălui sensul dez- voltării ulterioare a societății urbane; structura ei biologică și socială ridică probleme care nu au preocupat, pînă în prezent, pe istoricii români, în statisticile fiscale majoritatea acestora erau trecuți în rîndul birni- 26 Ecat. Negruți-Munteanu, op. cit., p. 251. www.dacoromanica.ro 1194 ECATERINA NEGRUȚI 12 cilor și, mai ales, a căpătăierilor. Desigur, mulți dintre indivizii trecuți la birnici se ocupau cu diferite meșteșuguri, negustorii sau cu diverse ocupații mixte. între aceștia erau și oameni care se angajau lucrători la diferite întreprinderi în orașe sau în agricultură, dar și unii veniți de puțin timp în orașe și fără ocupații certe. Indivizii înregistrați de sta- tisticile fiscale între căpătăieri, „din pricina nemernicei lor petreceri de la un loc la altul” și care nu puteau fi trecuți între birnici, „nevoind nimeni să dea chezășii pentru ei la plata dărilor” 26, alcătuiau un rezervor permanent pentru celelalte categorii sociale din mediul urban : birnici, negustori și meșteri de ultimă treaptă, slugi, slujitori. La începutul secolului căpătăierii erau cunoscuți și sub numele de haimanale 27. Numărul căpătăierilor în tîrguri și orașe este în continuă creștere, în acea perioadă, el fiind întotdeauna mult mai mare ca cel indicat de statistici, deoarece, datorită instabilității lor domiciliare, scăpau ușor de controlul înregistrărilor. La 1832 numărul nestatornicilor din orașe și tîrguri era apreciat între 4 083 și 665628. Cei mai mulți din acești nesta- tornici, după aplicarea Regulamentului Organic, au fost trecuți între birnici și, mai ales, între căpătăieri. La 1845 se aprecia că în capitală existau peste 1 000 de căpătăieri29. Existența unui număr atît de mare de oameni fără ocupații sigure și statornice era consecința sporirii într-un ritm prea accelerat a populației, în cadrul unor orașe vechi, care nu s-au putut transforma în același ritm. Aceasta a determinat, desigur, apariția și dezvoltarea unor fenomene de inadaptare a acestei populații, pe care le-am putea numi patologice, manifestate prin creșterea vagabondajului, a cerșetoriei, a numărului copiilor abandonați etc. Această situație a determinat conducerea să ia periodic, măsuri polițienești de cercetare a vagabonzilor din orașe so. într-un referat către Ministerul de interne, a comisiei de cercetare a vagabonzilor din 1858, se arata că „nenumărații vagabonzi de toate națiile și mai ales jădovi, ce aproximativ se socotesc în capitalie și în țară la un așa număr că nimeni nu-și poate închipui” 31. Măsurile luate prin Regulamentul Organic privind creșterea copiilor pără- siți, înființarea unui institut orfanotrofic pentru aceștia, la 1852, de domnitorul Grigore Ghica S2, măsurile și proiectele pentru stîrpirea cer- șetoriei S3, ca și ordonanțele, din deceniile al V-lea și al Vl-lea, privind prostituția34, sînt numai cîteva din exemplele care pot ilustra acest nou aspect al societății urbane moldovenești. 26 Manualul administrativ al Principatului Moldovei, tom. II, nr. 493, p. 19. 27 La 1803, In Adjudul Nou, Întemeiat alături de Adjudul Vechi distrus de inundații, erau Înregistrați numai cinci evrei și 105 liuzi „haimanale”, ocupația lor fiind „cu tlrgul” (Uricarul, voi. VII, p. 302). 28 Ecat. Negruți-Munteanu, op. cit., anexa nr. II. 22 Manualul administrativ al Principatului Moldovei, tom. II, nr. 492, p. 18. 20 Arh. St. Iași, tr. 1772, op. 2020, nr. 41520, f.4-5; nr. 42896, f. 68-72, nr. 44642, f. 61 — 225; nr. 45368, f. 7—12; Secretariatul de stat, dos. 1114, f. 413—444 etc. 82 Idem, tr. 1772, op. 2020, nr. 41337, f. 87. 82 Manualul administrativ al Principatului Moldovei, tom. II, nr. 908, p. 562 — 577 și nr. 909, p. 578. 42 Arh. St. Iași, Comitetul Sănătății, tr. 1567, op. 1797, nr. 162, f. 14-19 și Bibi. Acad. R.S.R., mss. rom. nr. 1038, f. 9 — 10 (doc. Șuțu). 24 Manualul administrativ al Principalului Moldovei, tom. I, nr. 215. p. 346 șl Arh. St. Iași, Comitetul Sănătății, tr. 1757, op. 2005, nr. 622, f. 79-433 și tr. 1772, op. 2020, nr. 33152, f. 1-17. , www.dacoromamca.ro 13 FACTORUL DEMOGRAFIC URBAN 1195 Dacă acestea sînt unele din efectele negative care au însoțit în mod firesc revoluția demografică urbană și dezvoltarea capitalismului în orașe trebuiesc însă subliniate urmările pozitive economice și sociale pe care le-am arătat mai sus, cu atît mai mult, cu cît ele au contribuit, evident și la o adevărată revoluție în gîndirea și conștiința populației moldovenești de atunci. Migrația internă spre orașe a avut un rol important din punct de vedere economic și social, atît pentru locul unde emigranții se sta- bileau, cît și pentru acela pe care îl părăseau. Faptul că ei își alegeau o formă de viață mai evoluată însemna pe plan general un progres. Creș- terea necontenită a populației urbane, pe baza imigrării țărănimii, avea ca urmare sustragerea unei populații din ce în ce mai numeroasă de la agricultură și de trecere a ei la îndeletniciri comerciale și industriale. Ori, în agricultura românească dominau atunci formele mai înapoiate ale relațiilor social-economice. Eliberat de obligațiile de clacă, țăranul la orașe se elibera, în același timp, și de unele legături patriarhale și per- sonale de dependență feudală, puternice încă la sate. V.I. Lenin aprecia imigrarea permanentă ca și cea sezonieră spre orașe ca un fenomen pro- gresist, printre altele și pentru că ea, smulgînd populația din provinciile îndepărtate, necunoscute și înapoiate, o aducea „în vîrtejul vieții modeme” și, ca urmare, făcea „să crească nivelul de cultură al populației și nivelul ei de conștiință”, inoculîndu-i „deprinderi și necesități de om civilizat”35. în același timp, aceste deplasări ale țăranilor din ținuturile diferite ale țării ca și a românilor veniți din afara granițelor politice ale Moldovei au contribuit la întărirea legăturilor dintre diferite regiuni și la dezvol- tarea și asigurarea unității etnice și conștiinței naționale, imigrarea stră- inilor a contribuit mai mult la consolidarea acestei conștiințe naționale. Scriitorii timpului, care au trăit în acele vremuri, au sesizat aceste trans- formări în obiceiurile și psihologia contemporanilor. De exemplu, la mij- locul veacului trecut, scriitorul Alecu Russo observa că Moldova „s-a schimbat în 16 ani din talpă în vîrf : limbă, haine, obiceiuri, pînă și numele... nu mai sîntem moldovepi, ci români” 36. Această revoluție spirituală, consecința transformărilor demogra- fice și economice care avuseseră loc, în special, în societatea urbană, din prima jumătate a secolului al XlX-lea, a stat la baza prefacerilor poli- tice care au dus la constituirea României modeme. LE FACTEUR D^MOGRAPHIQUE URBAIN DANS LE D^VE- LOPPEMENT SOCIO-ECONOMIQUE DE LA MOLDAVIE PENDANT LA PREMIERE MOITI1S DU XIX6 SlSCLE RfiSUMfi Pendant la premiere moitiâ du XIX® siecle, Ies agglomârations ur- baines roumaines connaissent un rythme de dâveloppement sans prâcMent. Ainsi, en Moldavie, sur le territoire situ6 entre le Pruth et Ies Carpates, « V. I. Lenin, op. cit., p. 567. •• A. Russo, Situație Moldovană, in voi. Piatra teiului, București, 1967, p. 11—13. www.dacoromaiiica.ro 1196 ECATERINA NEGRUȚI 14 le nombre de ces agglomârations passe de 25 ă 81 et celui de leurs habi- tants, de 50 000 au d6but du siecle, ă 280 162 a la veille de l’union ă la Valachie, au cours d’un demi-siecle le taux de la population accusant une hausse d’environ six fois. Le processus d’urbanisation de la population moldave marque le meme rythme d’accroissement exceptionnel, passant de 8,8% au dâbut du siecle ă, 25% vers le milieu de celui-ci. Cette croissance du taux de la population urbaine moldave pr^sente un caractere rdvolutionnaire sur le plan dâmographique, car il s’agit lă non seulement d’une hausse quantitative mais aussi qualitative. L’au- teur examine Ies cons6quences d’ordre socio-âconomique de cet accroi- ssement et constate : 1) l’apparition pendant cette p6riode de nombreux bourgs, agglomârations semi-urbaines qui ont fait gagner en vitalit6 Ies râgions environnantes; 2) le nombre des habitants des villes ayant des occupations actives — nâgociants et artisans — a augmentă de 36 % ă environ 60%; 3) le rapport entre Ies ndgociants et Ies artisans s’est accru en faveur de la derniere categorie; 4) le nombre des ndgociants et des artisans ayant aussi des occupations agricoles a diminuâ progressivement; 5) la hausse considârable du taux de la population dans certaines villes anciennes, qui n’ont pu se transformer au meme rythme, a ddterminâ des phânomenes sociaux peu connus dans Ies villes mâdi6vales, ă savoir l’aug- mentation du nombre des habitants ă occupations incertaines — servi- teurs, vagabonds etc.; b) la mobilitâ de la population urbaine est devenu toujours plus prononcâe; 7) Ies dâplacements massifs des paysans vers Ies villes ont jou6 un role important aussi bien sur le plan dconomique, par la soustraction d’une population toujours plus nombreuses ă l’agri- culture et son passage ă, des occupations commerciales et industrielles, que sur le plan social, le paysan s’affranchissant dans la viile des obliga- tions fâodales de la corv^e. Les mutations ddmographiques intervenues dans le milieu urbain durant la premiere moiti6 du dernier siecle ont contribui par leurs cons6- quences d’ordre âconomique et social ă la constitution de la Roumanie moderne. www.dacoromanica.ro ȚĂRILE ROMÂNE ȘI ÎNCEPUTUL POLITICII ’ RĂSĂRITENE ANTIOTOMANE A IMPERIULUI HABSBURGIC (1526-1594) DE ȘTEFANA SIMIONESCU Victoria navală de la Lepanto obținută de gruparea forțelor creștine (Habsburgii, papalitatea, Spania, Veneția) împotriva flotei otomane în anul 1571, a adus coaliției purtînd numele de Liga sfîntă noi adepți, iar dintre țările a căror participare era foarte dorită, au fost Moldova, Țara Românească și Transilvania x. Adeziunea acestor țări la Ligă a dat un puternic impuls războiului pentru eliminarea Imperiului Otoman din Europa, prin deschiderea unui nou front ce a trezit speranțe de eliberare la popoarele creștine din Peninsula Balcanică. încă din vara anului 1594, Sigismund Bathory principele Transilvaniei a aderat la Ligă. în același an s-a încheiat alianța ofensivă între Mihai Viteazul domnul Țării Românești pe deoparte, Sigismund Bathory și Aton Vodă al Moldovei pe de alta. La rîndul său Aton Vodă a încheiat un tratat direct cu împăratul Rudolf al II-lea de Habsburg. Se crease astfel baza pentru o acțiune comună între cele trei țări române 1 2. De asemenea Mihai Viteazul, a stabilit relații directe și statornice cu Rudolf al II-lea, care în vara anului 1597 i-a acordat domnului român subsidii pentru întreținerea a 4000 de lefegii. Iar la 9 iunie 1598 s-a înche- iat la Tîrgoviște tratatul prin care Mihai recunoștea suzeranitatea împăra- tului dar fără obligația vreunui tribut sau dreptul de amestec pentru împărat în problemele interne ale țării și cu respectarea dreptului de domnie ereditară în familia lui Mihai. Domnul Țării Românești primea în continuare ajutoarele militare rezervîndu-i-se un loc important în coa- liția forțelor creștine 3. Tratatul încheiat de Mihai cu Rudolf al II-lea, clauzele sale, ca și rezul- tatele de perspectivă ale domniei voevodului muntean au reprezentat un moment de seamă în istoria noastră precum și în evoluția relațiilor dintre țările române și Imperiul Habsburgic. „Preistoria” acestora este de lungă durată4. Materialul documentar cunoscut pînă acum ne permite să afir- 1 Istoria României. Compendiu, București, 1969, p. 192 — 193. * Istoria poporului român, București, 1970, p. 157. s Ibidem, p. 159. 4 în ultimul deceniu al secolului al XV-lea, odată cu necesitatea alegerii unui nou rege al Ungariei, Maximilian de Habsburg viitorul Împărat s-a adresat In calitate de pretendent la tronul Ungariei, lui Ștefan cei Mare; in legătură cu acest schimb diplomatic, v. Fr. Firn- haber, Beiirăge zur Geschichte Ungarns unler der Begierung der Konige Vladislao laghiello II. und Ludtvig II. (1490—1526), Wien, 1849, p. 411; Tagebuch des Wiener Artzles Johannes „REVISTA DE ISTORIE ”, Tomul 28. nr. 8, 1197-1214. p. 1975 www.dacoromanica.ro 1198 ȘTEFANA SIM1ONESCU 2 măm că ele au existat constant și deși cunoscînd perioade de maximă și minimă intensitate străbat veacul al XVI-lea ca un fir roșu. Aceste rela- ții purtate mai ales pe plan politic-diplomatic au arătat interesul noii puteri creștine în ascensiune pentru aceste țări dornice de a căpăta independența față de Imperiul Otoman ale căror virtuți, în primul rînd militare erau binecunoscute din deceniile anterioare de luptă contra turcilor. Deși prezența Imperiului Habsburgic a început să se facă simțită cu adevărat în răsăritul Europei abia la sfîrșitul secolului următor, el nu a încetat să atragă țările române de partea sa, iar domnii acestora au căutat cu tenacitate în tot cursul secolului al XVI—lea posibilități de apropiere de această forță care li se înfățișa ca posibila apărătoare contra întăririi dominației otomane în această zonă. în paginile ce urmează ne propunem să schițăm doar raporturile între țările române și Imperiul Habsburgic în secolul al XVI-lea, rapor- turi determinate în mare parte de declanșarea conflictului între Imperiile Habsburgic și Otoman pentru întîietate în spațiul carpato-dunărean. Cadrul general. Slăbiciunea internă a regatului ungar din ce în ce mai pronunțată după moartea lui Matei Corvin în 1490 a permis amestecul tot mai insistent a celor două puteri rivale, Imperiile Habsburgic și Oto- man. în vreme ce Habsburgii au încercat să-și asigure stăpînirea pe calea diplomației prin adăugirea regatelor Ungariei și Boemiei la teritoriile ereditare, în cadrul unei uniuni dinastice, Otomanii au pus în slujba inte- reselor lor mijloacele militare superioare de care dispuneau, reluînd ofen- siva în direcția regatului ungar. Agravarea primejdiei otomane a determinat conducerea statului ungar să încline spre o apropiere de imperiali, nădăj- duind să găsească în această alianță o garanție pe care nu i-o puteau furniza propriile sale forțe. în 1515, la Viena, în cadrul unui congres care a reunit pe împăratul Maximilian, pe Vladislav Jaghiello regele Ungariei și Boemiei și pe fratele său regele Sigismund al Poloniei, s-a încheiat cu- noscutul pact de familie care deschidea perspectiva realizării aspirațiilor orientale ale Habsburgilor 5, mai mult chiar decît tratatele de moștenire austro-ungare de la Odenburg (1463) și Pressburg (1490)6. Căsătoria pre- conizată cu acest prilej între urmașii lui Vladislav și ai lui Maximilian, înfăptuită în anul 1522, apropia de Habsburgi mult rîvnitele coroane ale Ungariei și Boemiei și pregătea în fapt gruparea sub aceeași conducere a celor trei state. Este posibil ca această perspectivă ca și hotărîrile adoptate la ultima sesiune a conciliului de la Lateran din amil 1517 privitoare la organizarea unei noi cruciade antiotomane, să fi precipitat declanșarea noii ofensive turcești spre centrul Europei unde forțele otomane au obți- Tichtel aus den Jahren 1477—1495, In Fonles rerurn Austriacarum, Scriplores, I, Viena, 1855 p. 54; I. Minea, Ștefan cel Mare și împăratul Maximilian In „Cercetări istorice”, anii 1929 — 1931 (V—VII), Iași, p. 354—355; Șt. Simionescu, Legăturile dintre Ștefan și Maximilian 1 de Habsburg în lumina unui nou izvor, In „Revista de istorie”, nr. 1, t. 28 (1975), p. 91—98. 8 X. Liske, Der Kongress zu Wlen im Jahre 1515, In „Forschungen zur deutschen Ge- schichte”, 1867, p. 465 — 558. * în legătură cu evoluția situației din Ungaria, după moartea lui Matei Corvin și cu efortul Habsburgilor de a doblndi coroana Ungariei și Boemiei, v. Ig. A. Fessler, Geschichle oon Ungdrn bearbeitet von Ernst Klein, voi. III, Leipzig, 1874 ; M. Uhlirz, Handbuch der Ge- schtchte Osterreich-Ungarns, voi. I, Wicn, 1963; H. Wiesfleker, Das erste Ungainunternehmen Maximilians I. und der Pressburger Vertrag (1490 — 1491), in „Sildostforschungen”, voi. XVIII (1959), Miinchen, p. 26—75. www.dacoromanica.ro 3 ȚĂRILE ROMANE ȘI IMPERIUL HABStBUBGIC (SEfc. XVI) 1199 nut un prim mare succes odată cu ocuparea Belgradului în anul 1521; cucerirea fortăreței de la Dunăre a deschis oștilor otomane drumul spre Europa centrală și a permis conducerii Imperiului Otoman să înăsprească controlul asupra țărilor române 7. Buni cunoscători ai situației generale din Europa, turcii au știut că pot folosi și lărgi succesul de la Belgrad fără a întîmpina rezistența unei coaliții a puterilor creștine; conflictul dintre Imperiu și Franța pen- tru hegemonie în Italia, înfruntarea dintre Liga de la Cognac, alcătuită în primăvara anului 1526 sub egida Franței și imperiali și convulsiunile declanșate în Germania de curentul de reformă religioasă făceau imposibil un angajament masiv din partea Habsburgilor în Ungaria. Folosind pri- lejul favorabil, Soliman a pătruns în Ungaria și a dobîndit o victorie deci- sivă la Mohâcs în vara anului 1526. Moartea în luptă a regelui Ludovic a deschis nu numai problema succesiunii la tronul acestei țări, dar și o îndîrjită înfruntare între forțele interne și externe care-și contestau dominația asupra ei: turcii, imperialii și nobilimea ungară, care ostilă în cea mai mare parte față de colaborarea cu Habsburgii și de încercarea lui Ferdinand de a reactualiza tratatul încheiat cu unsprezece ani mai devreme găsise în voievodul Transilvaniei, loan Zapolya, simbolul con- tinuității politicii tradiționale 8. în chip surprinzător, turcii nu au organizat cucerirea Ungariei, victoria lor de la Mohâcs avînd urmări mai mult pe plan politic decît militar. După o rapidă incursiune în nordul țării, la scurt interval după bătălia de la Mohâcs, Soliman a părăsit cu întreaga sa oștire Ungaria. Răscoala din Cilicia care devenise atît de primejdioasă încît prezența trupelor beglerbegului Anatoliei era foarte solicitată, condițiile meteorolo- gice defavorabile și serioasele dificultăți de aprovizionare, sînt explicațiile date în chip obișnuit neașteptatei hotărîri a lui Soliman de a-și întrerupe campania victorioasă și de a evacua Ungaria, care scăpa astfel, deocamdată cel puțin, de cucerirea turcească®. 26 august 1526 poate fi considerată teoretic ziua de naștere a mo- narhiei habsburgice dunărene, dar practic moștenirea ungaro-boemă a declanșat o lungă dispută politică și militară, iar această uniune de state care apoi a rezistat aproape 400 de ani, nu s-a închegat fără un lung proces de cristalizare, mai ales integrarea Ungariei la noua monarhie nefiind deplin realizată nici de Ferdinand și nici de vreunul dintre ur- mașii săi. Se poate avansa ipoteza, că în prima fază dupăMohâcs, Ferdinand ar fi putut înfrînge opoziția partidei naționale ungare dacă aceasta nu ar * II, 7 Cu privire Ia conciliul de la Lateran și hotărlrea de cruciadă antiotomană adoptată in cadrul acesteia, v. L. Pastor, Geschichle der Păpsle im Zellaller der Renaissance und derGlaubens- spallung, voi. IV, Freiburg im Breisgau, 1906, p. 151; G. Wagner, Der lelzle Tiirkenkreuzzug- plan Kaiser Maximilians I. aus dem Jahre 1517, in „Mitteilungen des Instituts fur osterreichi- sche Geschichtsforschung”, LXXVII, 1969, nr. 3—4, p. 314 — 353 ; pentru locul rezervat româ- nilor in cadrul proiectului de cruciadă discutat la Lateran, v. G. Wagner, op. cil; pentru noua ofensivă otomană spre Europa centrală, v. N. lorga, Geschichle des osmanischen Reiches, voi. II, Gotha, 1908, p. 385-426. » Ig. A. Fesslcr, op. cit., p. 278, 283 - 284, 428 - 432. • Pentru explicațiile date hotăririi lui Soliman de a se retrage din Ungaria, aparent fără a realiza ciștiguri de pe urma victoriei sale, v S. Smolka, Ferdinand des Ersten Bemtl- hungen um die Krone Don Ungarn, in „Archiv ftir ftsterreichische Geschichte”, voi. 57, 1879, p. 17. 4 - e. ST# www.dacoromanica.ro 1200 ȘT0FANA STMIONESCU 4 fi avut în Soliman un puternic apărător și mai ales un aprig oponent al acestei uniuni10 11. Din punct de vedere otoman soluția politică ce se întrezărea părea pentru situația din Ungaria mult mai favorabilă sau în orișice caz mai apli- cabilă decît cucerirea. Existența unei partide naționale încă puternice ostile Habsburgilor, ce dispunea de o însemnată rezervă militară oferea o alternativă la ocuparea teritorială, care fără îndoială ar fi fost genera- toare de mari complicații în această perioadă. Cum aspirațiile lui Zapolya, încoronat rege al Ungariei la 10 noiembrie 1526 și ale lui Ferdinand ales în aceeași funcție la 17 decembrie 1526 (la scurt timp după încoronarea sa și ca rege al Boemiei) îi erau cunoscute, cum ambii concurenți la succe- siune i-au solicitat îndată după Mohâcs concursul, Soliman a preferat soluția care reducea Ungaria în situația de stat clientelar al Imperiului Otoman u. Adoptarea formulei politice de sprijinire a lui Zapolya dezvă- luie poate și țelul principal al campaniei otomane din 1526 : zădărnicirea uniunii austro-ungare care în primul sfert al secolului al XVI-lea amenința să devină însfîrșit o realitate; această opțiune a sultanului trebuie neapărat luată în considerare atunci cînd se discută problema retragerii sale preci- pitate din Ungaria înfrîntă. Prăbușirea militară a Ungariei la Mohâcs a deschis era confruntării directe între Habsburgi și Otomani în Europa răsăriteană, ceea ce a dus în scurt timp la cristalizarea pozițiilor tuturor forțelor din această parte a continentului. Acum și în funcție de efortul de a-și realiza aspirațiile conducerea Imperiului Habsburgic a început să elaboreze un program de politică răsăriteană, în cadrul căruia avea să încerce atragerea de par- tea sa a tuturor forțelor ostile turcilor și a aliaților acestora. Un loc de seamă în această politică urmau să-l joace țările române. Este foarte im- portant de subliniat faptul că Habsburgii au fost cei care au acționat primii și constant, în direcția colaborării cu Moldova, Țara Românească și Transilvania pentru rezolvarea problemei stăpînirii Ungariei, ca și pe planul mai larg pentru o acțiune antiotomană. Deși rămasă mai mult în cadrul relațiilor diplomatice și mai puțin în cel al unei acțiuni militare, colaborarea țărilor române cu Habsburgii a constituit un mijloc de apro- piere și acțiune unitară între Moldova, Țara Românească și Transilvania. Mai intense în primele decenii ale secolului, după bătălia de la Mohâcs, aceste relații cunosc o scădere dar nu o încetare după 1541, cînd turcii au transformat Buda în pașalîc. Față de solicitările lui Ferdinand și ale lui Zapolya, Soliman a adoptat o politică de expectativă, dar de îndată ce balanța a înclinat în direcția lui Ferdinand ale cărui trupe au înregistrat în perioada 1527—1528 mari succese în Ungaria și Transilvania12 silindu-1 pe Zapolya să se refugieze în Polonia, sultanul nu mai putea rămîne indiferent, întrucît erau în joc rezultatele înseși dobîndite la Mohâcs. Perspectiva realizării uniunii dintre stăpînirile ereditare ale Habsburgilor și Ungaria cum fusese ea preconizată de tratatul de la Viena din 1515 era reactualizată acum de victoriile tru- 10 G. Stokl, Katser Ferdinand I. In Gestalten zur Geschichle Oslerreichs, Innsbruck— Miinchen, 1962, p. 134. 11 D. E. Pitcher, An hislorical Geography of the Olloman Empire, Leiden, 1972, p. 115. « G. Stokl, op. cit., p. 137. www.dacoromanica.ro 5 TARILE ROMANE ȘI imperiul HABSBUiRGTC (SElC. XVI) 1201 pelor lui Ferdinand; ea l-a silit pe Soliman să-și fixeze politica față de Ungaria. Prima și cea mai însemnată acțiune în această privință din care aveau să decurgă toate celelalte a fost tratatul încheiat între Zapolya și sultan la 27 ianuarie 1528, care a asigurat pretendentului facțiunii „naționale” ungare sprijinul otoman în schimbul supunerii sale, recunoaș- terea materială a acestei dependențe fiind făcută printr-un tribut în formă de danii odată la 5 ani13. Noua situație internațională creată de acest tratat a făcut posibilă la scurt interval răsturnarea situației în Ungaria, țările române și în primul rînd Moldova avînd un rol important în acest conflict. Moldova. Acest stat reușise să-și mențină autonomia aproape trei decenii după moartea lui Ștefan cel Mare, în cadrul raporturilor cu Poarta, așa cum fuseseră ele stabilite de marele voevod. Doar o urcare de tribut avusese loc în vremea lui Bogdan (1504—1517). Succesorul său, Ștefăniță (1517—1527) a știut să ocolească cererile de a însoți trupele sultanului în Transilvania, să înfrîngă pe tătari în 1518 și să nimicească chiar o oștire turcească ce se înapoia de la o campanie de jaf din Polonia. Tot el a trimis o solie în Polonia care a făcut să se audă dorința de indepen- dență a acestei țări de unde pornea încă odată îndemnul la luptă comună pentru apărarea intereselor solidare ale statelor europene14. Desigur că înfrîngerea Ungariei la Mohâcs a slăbit sistemul de rezistență antioto- mană pe care se întemeiase lupta pentru independență a țărilor române în secolul al XV-lea. Dar cum ideea dominantă a politicii lui Petru Rareș (1527—1538), urmașul lui Ștefăniță, a fost apărarea independenței țării, deci rezistență față de Imperiul Otoman, el s-a lăsat atras în conflictul între Zapolya și Ferdinand. încă de la începutul alegerii sale ca rege al Ungariei, Ferdinand a trimis soli la Petru încercînd atragerea Moldovei în politica sa; totuși Rareș, proaspăt ales domn, a așteptat întîi verdictul Porții15. De aceea în vara anului 1529, la porunca lui Soliman16, Petru Rareș a atacat și înfrînt în Transilvania oștirile adepților lui Ferdinand; cîteva săptămîni mai tîrziu, sultanul a pornit spre Viena, care vedea pentru întîia dată sub zidurile sale pe asediatorii otomani. Prima victorie a Habsburgilor în Ungaria a fost așadar de scurtă durată17. Hotărîrea lui Rareș de a-1 susține în această perioadă pe Zapolya era motivată nu numai de porunca lui Soliman, dar și din cauza ostilității Poloniei față de politica răsăriteană a monarhiei habsburgice datorită și bunelor raporturi pe care le avea cu Poarta, ca și slăbiciunea pecuniară 18 Pentru tratatul Încheiat Intre Zapolya și Soliman ca și negocierile prealabile purtate de polonul Jeronim Laski cu reprezentanții sultanului, v. Hurmuzaki, Documente, voi. H/l, p. 38-66. 14 Istoria poporului român, București, 1970, p. 152. 15 Hurmuzaki, Documente, voi. II/3, p. 592—594, II/l, p. 84 — 87; A. Veress, Acta et epistolae relationum Transilvaniae Hungariaeque cum Moldavia et Valachia, 1468 — 1540, voi. I, Budapesta, 1914, p. 144; Arhiva istorică a României, ed. B. Petriceicu-Hasdeu, București, 1865, voi. I, p. 16; Vellius C. Ursinus, De bello pannonico, Vindobonnae, 1762, p. 17. 16 I. Ursu, Die auswărtige Politik des Peter Rareș, Filrst von Moldau (1527 — 1538), Wien, 1908, p. 36, 39. 17 Pentru noua ofensivă otomană și asediul Vienei In 1529, v. W. Stilrminger, Biblio- graphie und Ikonographie der Tiirkenbelagerungen XViens 1529 und 1683, Graz, Koln, 1955, 420 p. www.dacoromanica.ro 1202 ȘTEFANA STMIONESCU 6 a regelui roman ce nu avea suficiente fonduri pentru susținerea cauzei sale în Transilvania, aceste elemente îngreunând continuitatea în relațiile diplomatice ale Moldovei cu Habsburgii18. Intervenind în Transilvania împotriva lui Ferdinand, în această fază, Petru Rareș s-a integrat în planurile sultanului Soliman, dar în același timp el a urmărit o politică proprie. Conștient de însemnătatea deosebită a acestei provincii în raporturile de forță în Europa centrală și sud-estică, el și-a extins simțitor stăpînirile dincolo de Carpați (cinci centre militare însemnate împreună cu întinsele lor domenii) și a consolidat astfel influența Moldovei în viața Transilvaniei. „Loialitatea” lui Petru Rareș față de puterea otomană în această etapă, nu a fost decît orientarea adoptată de domn pentru a-și realiza propriile țeluri. Cum în același timp, el a legat strîns de politica sa pe domnul Țării Românești, Vlad înnecatul (1530—1532), prin relațiile de familie stabilite19 *, Petru Rareș a reușit să dobîndească cea mai largă influență asupra spațiului românesc reali- zată pînă atunci de vreun domnitor român. Acum puterea și influența internațională a domnului Moldovei atinge apogeul. Acest moment din domnia lui Petru Rareș reprezintă un precedent important pentru încer- carea de unificare a lui Mihai, element insuficient discutat în istoriografia noastră de pînă acum. în același timp redeschiderea vechiului litigiu teritorial cu Polonia pentru Pocuția, în anii 1530—1531a fost începutul unei noi orientări în politica externă a Moldovei. Atacînd Polonia, Petru Rareș reactualiza vechiul litigiu în dorința de a-1 soluționa în favoarea Moldovei, însă dincolo de acest aspect bilateral, acțiunea antipolonă a domnului a deter- minat progresiva angajare a Moldovei într-un sistem de interese ostil Porții. într-adevăr, în gruparea forțelor în Europa răsăriteană, Polonia se afla mai aproape de interesele otomane decît de cele ale Habsburgilor. După ce l-a găzduit pe loan Zapolya, cînd izgonit de trupele lui Ferdinand el fusese nevoit să părăsească Ungaria, Polonia i-a oferit nu numai sprijin diplomatic la Poartă, tratatul turco-polon fiind încheiat de foarte abilul diplomat polon Jeronim Laski, dar și concurs militar pentru recucerirea teritoriului pierdut, permițîndu-i-se strîngerea de trupe din Polonia 21. Țara Românească. Pentru Moldova primejdia otomană devenea cu atît mai amenințătoare cu cît Țara Românească aluneca tot mai mult în dependența Imperiului Otoman ; prezența turcilor în raialele de la sud de Dunăre, luptele permanente pentru putere din sînul boierimii, conflic- tele ei cu domnia, recurgerea la ajutorul turcesc pentru înscăunarea domnului susținut de o facțiune sau alta, au ușurat această decădere. Totuși eforturile de frînare a acestei situații, de orientare antiotomană 18 I. Ursii, op. cit., p. 39. 18 Despre căsătoria ]ul Vlad înnecatul cu Ana fiica Iui Petru Rareș, In instrucțiunile solului polon la Poartă Jacob Wilanowski in octombrie 1531, v. Hurmuzaki, op. cit., voi. XI, p. 32. 80 Pentru redeschiderea conflictului intre Moldova și Polonia In această epocă, v. I. Ursu, op. cit., p. 73 — 101 ;N. lorga, Relațiile Moldovei cu Polonia, documente nouă. Petru Rareș și politica sa față de moldoveni, In „Convorbiri literare”, voi. XXV, 1901, p. 324 — 352, 391 — 419; I. Nistor, Dle moldaulschen Ansprăche auf Pokutien, In „Archiv filr osterreichische Geschichte ”, voi. 101, Wien p. 1 — 183. 81 Ig. A. Fessler, op. cit., p. 433. www.dacoromanica.ro 7 ȚĂRILE romane ȘI IMPERIUL HABSEUBGIC (SEiC. XVI) 1203 și chiar de încadrare în acțiuni internaționale mai largi nu au lipsit. Și la fel ca în cazul Moldovei, Ferdinand prin trimișii săi22, a urmărit evoluția situației politice din Țara Eomânească, dintre domnitorii care au încercat să dea o ripostă atît slăbiciunii interne cît și amestecului tot mai pro- nunțat al otomanilor, fiind Radu de la Afumați (1521—1529). Deși față de conjunctura internațională creată mai ales după semnarea tratatului între Zapolya și Soliman și perspectiva unei noi campanii otomane spre centrul Europei, colaborarea cu Habsburgii în această perioadă nu avea garanții de izbîndă, totuși Eadu de la Afumați a mers pe acest drum, noile raporturi fructificîndu-se în desemnarea domnului Țării Românești de către Ferdinand ca mijlocitor pentru o înțelegere cu sultanul23. Dar ucis de facțiunea boierească ostilă lui, domnul nu a putut fructifica noua colaborare. Mai interesantă ne apare încercarea unuia dintre urmașii săi, Moise Vodă (1529—1530), adus domn cu aprobarea turcilor24 *; el i-a anunțat pe sibieni de noua campanie pregătită de Soliman 26; spre deosebire de Rareș care era conștient că momentul nu era prielnic pentru o colaborare cu Habsburgii, trupele lui Moise au intrat în Transilvania odată cu cele moldovene dar nu au participat efectiv la luptele contra sașilor și îndată ce au găsit o cale acceptabilă de înțelegere au încheiat pacea cu transil- vănenii £6. Semnată la 4 august 1529, ea prevedea recunoașterea ca rege al Ungariei a lui Ferdinand în cazul victoriei sale asupra lui Zapolya și arată încercarea făcută de Moise pentru a intra în sfera de influență politică a Habsburgilor, cu speranța unei acțiuni puternice antiotomane care ar fi determinat nu numai o oprire a înaintării turcești la nordul Dunării dar și crearea unei stavile în fața instabilității politice interne. Tot pe baza acestui tratat Moise Vodă a reușit să adune trupe din Transil- vania pentru îndepărtarea unui pretendent la tronul Țării Românești. Dar slăbiciunea militară și pecuniară a Habsburgilor mai ales în această perioadă, care nu au putut da un sprijin efectiv domnului Țării Româ- nești, nu au dat nici sorți de izbîndă noii încercări și ]a fel ca în cazul lui Radu de la Afumați, Moise a fost părăsit și apoi ucis de boierii care inițial acceptaseră colaborarea cu Habsburgii. Pentru Țara Eomânească permanentele dispute dintre domni și facțiunile boierești au împiedicat efortul unitar și au îngăduit Imperiului Otoman să intervină ca arbitru în problemele interne ale țării. Cu toate acestea, încercările de colaborare cu Habsburgii au continuat și în anii următori, cînd politica de înăsprire a dominației turcești în spațiul carpato-dunărean a devenit tot mai accentuată. Ofensivele otomane din 1529 și 1532 dacă nu au reușit să înfrîngă în teritoriul ereditar puterea habsburgică, i-a îngrădit simțitor acțiunea 22 Hurmuzaki, op. cit., voi. H/3, p. 592 — 594; A. Veress, Acta et epistolae... p. 153, 174, 187, 190; J. K. Schuller, Georg Reicherlorffer und seine Zeit. Ein Beitrag zur Geschichte von Siebenbilrgen in den Jahren 1527—1536, Wicn, 1859, 69 p. 23 Hurmuzaki, op. cit., voi. II/l, p. 67, XI, p. 4. 21 A. Veress, Acta el epistolae... p, 189. 26 I. Bogdan, Documente și regește privitoare la relațiile Țării Românești cu Brașovul șt Ungaria in secolul XV și XVI, București, 1902, p. 17. 26 Solia lui Moise trimisă in Transilvania era condusă de ,,Nago ’Wdwornik și Draga Posztelnyk”, v. Hurmuzaki, voi. XV/1, p. 313, 332. www.dacoromanica.ro 1204 Ș-TEFANA SIMIONESCU 8 in Ungaria și Transilvania. Trecerea lui Soliman prin această țară a fost marcată de o accentuare a stăpânirii sale aici; el a lăsat în 1529 la Buda o garnizoană otomană de 3 000 de soldați iar mai tîrziu după a doua cam- panie a poruncit înlocuirea ofițerilor unguri din garnizoana Budei cu turci27 28. Dealtfel, urmărind politica otomană față de Ungaria, în secolul al XVI-lea se poate constata că ori de cîte ori Habsburgii au încercat în vreun fel sau altul să-și extindă stăpînirea și influența în acest regat, turcii au intervenit, de fiecare dată urmările fiind simțite direct sau indirect de Habsburgi dar mai ales de țările române atrase în această politică 2S. Astfel campaniile care au urmat celor din 1526—1532, ca cea din 1538 din Moldova, cele din 1543, 1547, 1566 din Ungaria au însemnat pierderi teritoriale, îngrădirea autonomiei țărilor române, plata unui tribut de către Habsburgi, consolidarea stăpînirii otomane în centrul Europei etc. în această primă fază supravegherea aplicării hotărîrilor sultanului la Buda a fost încredințată unuia dintre sfetnicii apropiați ai lui Soliman, venețianului Aloisio Gritti. Acestui om de încredere i-a revenit misiunea de a consolida dominația otomană asupra celor trei țări române. Momentul Gritti. Tratatul de pace încheiat între turci și Habsburgi în vara anului 1533 29 care a confirmat situația de fapt creată de evoluția militară, lăsa Habsburgilor doar o fîșie îngustă din teritoriul ungar. Acum și în funcție de îndepărtarea influenței habsburgilor, Poarta s-a străduit să-și consolideze mult controlul asupra țărilor române. Agentul și în același timp simbolul acestei înăspriri avea să fie același Gritti ale cărei ambiții personale, desfășurate în cadrul acțiunii otomane, se întindeau asupra țărilor române. Faptul care a contribuit hotărîtor la trecerea țărilor române în tabăra Habsburgilor a fost tocmai acțiunea lui Gritti din 1534, trimis de Soliman pentru a negocia cu imperialii aplicarea păcii 30. Aștep- tată cu nerăbdare de Ferdinand care întemeindu-se pe convorbirile trimi- șilor săi la Constantinpol cu Gritti, nădăjduia să obțină un șir de rectificări de graniță, misiunea emisarului sultanului era urmărită cu mare îngrijorare în țările române, unde semnificația ei reală nu era ignorată. Factorii politici din Moldova, Țara Românească, Transilvania inclusiv Ungaria lui Zapolya, înțelegeau prea bine că sosirea lui Gritti, însoțit de o puternică suită formată din aproximativ 2 000 de ostași turci nu putea decît să 27 H. Kretschmayr, Lodouico Gritli. Eine Monographie, in ,,Archiv fur osterreichische Geschichte”, voi. 83, 1896, Wien, p. 44, nota 1. 28 Trebuie amintit faptul că domnia lui Soliman Magnificul a Însemnat cea mai gravă amenințare — de plnă atunci — de transformare a țărilor romîne In pașallcuri; In funcție de această permanentă amenințare trebuie Înțelese și Încercările domnilor celor două țări de a cola- bora cu Habsburgii și de acțiune comună cu Transilvania ; v. relatarea lui Bocignoli (1524) In Călători străini, București, 1968, voi. I, p. 175 — 180 și scrisoarea boierilor moldoveni către regele Poloniei din 1540—1541, Hurmuzaki, op. cit. Supliment II/l, p. 139 — 141, trad. rom. N. lorga In Scrisori de boieri. Scrisori de domni. Vălenii de Munte, 1932, p. 25 — 27. 28 C. D. Schepper dit Schepperus, Missions diplomatiques de Schepper ambassadeur de Christiern II, de Charles V, de Ferdinand I et de Mărie, reine d'Iiongrie, gouoernante des Pays-Bas, de 1523 — 1555, Gând, 1856. 30 în legătură cu acțiunea lui A. Gritti, v. H. Kretschmays, op. cit. p. 47,82; ultima misiune a lui Gritti In teritoriul nostru a fost de curlnd reluată de A. Decei, Aloisio Gritti in slujba sultanului Soliman Hanunî după unele documente turcești inedite (1533 — 1534), In „Studii fi materiale de istorie medie”, voi. VII, 1974, p. 101 — 160. www.dacoromanica.ro 9 ȚĂRILE ROMANE ȘI IMPERIUL HAiBSBURGIC (SElC. XVI) 1135 aducă o nouă agravare a dominației otomane. în fața primejdiei comune, cele trei țări s-au apropiat și au acționat împreună, eventualitate de care se temea în cel mai înalt grad sultanul. într-adevăr, potrivit unei mărturii contemporane tocmai această posibilitate a unei rezistențe solidare l-a îngrijorat mereu pe Soliman : „Dar Soliman se temea, nu cumva, voind a ocupa sau Transilvania, sau Țara Românească sau Moldova, să se unească toate aceste trei țări și să-l covîrșească fie prin cursele lor, fie prin forța lor, lucru care de asemenea era de crezut” 31. în împrejurările cunoscute, Gritti a fost asediat la Mediaș și ucis în toamna anului 1534, cei doi fii ai săi fiind expediați în Moldova unde au avut aceeași soartă 32. Uciderea lui Gritti și zădărnicirea programului sultanului în raport cu țările române, le-au silit firește pe acestea să-și reconsidere politica externă. Deși domnul Moldovei a căutat să dea explicații lui Soliman angajat acum într-un lung și greu război cu Persia prin scrisori trimise în îndepărtatele meleaguri unde se afla sultanul 33 34, el nu a întîrziat să-și pregătească noile alianțe. La rîndul său, Vlad Vintilă al Țării Românești (1532—1535) de teama consecințelor omorîrii lui Gritti și-a trimis soli la Ferdinand oferindu-i colaborarea Dar și omorîrea sa de către facțiunea boierească ostilă lui a zădărnicit încheierea unui tratat așa cum l-a reușit Petru Rareș. Totuși urmașul lui Vlad Vintilă, Radu Paisie (1535 —1545) aparent lipsit de personalitate și supus boierilor și turcilor, a căutat să profite de faptul că Soliman era angajat în războiul cu Persia pentru a relua tratativele cu Ilabsburgii 35. Atît pentru Moldova cît și pentru Țara Românească, creșterea tributului și a altor obligații față de Poartă, aprobarea tacită a lui Soliman pentru planurile lui Gritti față de țările române și în cazul Moldovei atitudinea refractară a sultanului în problema Pocuției au fost factorii care au determinat aceste state să-și intensifice colaborarea cu Habsburgii. Domnul Moldovei a reușit după negocieri prelungite în care orașele săsești din Transilvania și în primul rînd Sibiul au jucat un rol însemnat, să încheie la 4 aprilie 1535, tratatul de alianță cu Ferdinand recunoscut rege al Ungariei. Tratatul și actele legate de el asigurau lui Petru Rareș toate pozițiile dobîndite anterior de acesta în Transilvania prin negocierile cu Zapolya ; tratatul consacra de fapt alianța antiotomană dintre Habsburgi și Moldova care se angaja să participe cu toată forța ei militară la acțiu- nile lui Ferdinand contra turcilor 36 * 38. în același timp, Ferdinand a încercat 31 A. Verancics, Expediția Solimani in Moldaoiam In „Tezaur de Monumente istorice”, t. III, București, 1864, p. 152. 33 G. Gollner, Tur cică. Die europăischen Tilrkendrucke des 16. Jahrhunderts, București, Berlin, 1959 — 1962, voi. I—II. 33 Informația referitoare la solia trimisă la Bagdad la curtea lui Soliman de către Petru Rareș pentru a se justifica In legătură cu omorîrea lui Gritti, la A. de Gevay, Urkunden und Aktenstilcke zur Geschichte der Verhăltnnsse zivischen Oslerreich, Ungem und der Pforte im XVI.-XVII. Jahrhunderle, voi. II, Wien 1838, p. 11. 34 Praeterea notificamus Sacrae M*1 Vestrae, quod waivoda Transalpinus nobis vicinus et amicus fuit, in necesariis nobis administrans etemitens... A. Veress, Acidei epistolae... p. 252. 38 Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt in Siebenbilrgen, Eechnungen aus 1526 — , 1540, Kronstadt, 1889, voi. II, p. 411,416, 318, 419, 421; A. Veress, Acta et epistolae..., p. 257-261. 38 Textul tratatului Încheiat Intre Ferdinand de Habsburg și Petru Rareș, in Hurmu- zaki, op. cit., voi. XV/1, p. 91 — 94; v. și celelalte documente decurglnd din acesta in pagi- nile următoare. ~---r------------ -A www.dacoromanica.ro 1206 ȘTEFANA SIMIONESCU 10 cu perseverență să obțină încheierea unui armistițiu între Polonia și Moldova pentru a degaja pe noul său aliat de un conflict care îi absorbea o mare parte din forțe 37. Coaliția antiotomană. Momentul părea deosebit de prielnic pentru înjghebarea unei largi coaliții antiotomane, în realizarea căreia țările române își puseseră mari nădejdi. Prins în conflictul cu Persia dinastiei Sefevizilor care, de curînd instaurată, dăduse vechiului stat persan o nouă vigoare, Soliman nu se putea angaja concomitent într-un război cu țările europene; ca și în trecut, aceste diversiuni orientale care veneau din Asia Mică și din Persia erau urmărite cu cel mai mare interes de puterile ostile Porții, inclusiv țările române, ai căror domni bine informați foloseau prilejurile favorabile create de angajarea în răsărit a puterii militare otomane pentru acțiuni cu celelalte forțe creștine 38. în cores- pondența sa cu Perdinand, Rareș a căutat să-l convingă pe acesta de necesitatea folosirii unui asemenea prilej favorabil: . căci, niciodată — transmitea domnul Moldovei lui Perdinand — n-a avut Majestatea Sa prilej... ca acum întrucît împăratul Turcilor a fost înfrînt în cîteva rînduri de regele perșilor” 37 38 39. Chiar și Zapolya era înclinat acum spre o acțiune antiotomană, în primul rînd de teama răzbunării lui Soliman pentru moartea lui Gritti ca și din cauza nemulțumirii generale față de cererile sporite ale Porții; în același timp aliații obișnuiți ai Porții, tătarii erau prea dezbinați ca să reacționeze la aceste acțiuni în vreme ce polonezii erau reținuți în primul rînd de conflictul lor cu Moscova. Anii 1536 și 1537 s-au caracterizat prin încercările de a înjgheba coaliția antiotomană. Moldova și Țara Românească și-au intensificat eforturile diplomatice în această privință. Astfel după ce a căzut de acord cu emisarul lui Carol al V-lea cu privire la acțiunea împotriva tur- cilor, la care își anunțaseră adeziunea și căpeteniile bisericii sîrbe, domnul Moldovei a intrat în legătură directă cu împăratul ca șef al lumii creștine, solicitîndu-i sprijin militar și pecuniar în septembrie 1537. Trebuie amintit faptul că în această perioadă și Soliman a făcut o încercare de a-1 readuce pe Rareș pe făgașul politicii otomane, oferindu-i în schimbul participării sale cu 6000 de ostași la un război în țările eredi- tare austriece, iertarea pentru moartea lui Gritti și rezolvarea favorabilă a problemei Pocuției40. Această încercare denotă teama lui Soliman față de posibila colaborare a țărilor române. Dar domnul Moldovei, fiind convins că venise momentul pentru realizarea unei acțiuni antiotomane, a refuzat propunerea. 37 Intervențiile repetate ale lui Ferdinand la curtea polonă, v. Hurmuzaki, op. cit., voi. II/l, p. 119, 120, 121, 124, 126, 133-135, 143—144, 168, 167, 178; voi. 1/4, p. 127; voi. XI, p. 35; A. Veress, Acta et epistolae..., p. 270, 271; pentru ultimile intervenții ale lui Fer- dinand, v. Șt. Simionescu, Noi dale despre silualia internă și externă a Moldovei intr-un izvor inedit, In „Studii”, XXV (1972), nr. 2, p. 252-240. 88 Pentru locul diversiunii persane In politica antiotomană a puterii lor europene In seco- lele XV —XVI, v. lucrarea mai recentă a lui B. von Palombini, Băndnistverben abendlân- discher Măchie um Persien 1453—1600, Wiesbaden, 1968. 38 Hurmuzaki, op. cil. voi. II/l, p. 96. 40 M. Holban, Călători străini despre Țările Române, voi. I, București, p. 376 — 377; N. Icrga, Relațiile Moldovei cu Polonia..., p. 392. www.dacoromamca.ro 11 ȚĂRILE ROMANE ȘI IMPERIUL HABSBURGIC (SllC. XVI) 1207 Campania din 1538. închegarea „Ligii sfinte” desăvîrșită la începutul anului 1538, deschidea în sfîrșit calea spre o acțiune antiotomană sigură; ea a fost urmată de încheierea unui armistițiu pe zece ani între Franța și Imperiu (Nisa, 18 iunie 1538), care lăsa libere forțele militare ale statelor controlate de Habsburgi. Ultimul obstacol și nu cel mai neînsemnat fusese înlăturat odată cu încheierea păcii de la Oradea la 24 februarie 1538. Compromisul la care Ferdinand se resemnase la presiunea fratelui său Carol al V-lea prevedea revenirea coroanei ungare la Habsburgi adică lui Ferdinand după dispariția lui loan Zapolya41. Din punctul de vedere al Porții, pacea de la Oradea dădea o mare greutate pregătirilor coaliției europene. Tratatul între Ferdinand și Zapolya reactualiza primejdia integrării regatului ungar în sistemul politic și militar habsburgic, primejdie extrem de gravă pe care Soliman o com- bătuse hotărît în anii 1526—1532, prin campaniile pe care le-a dus în Ungaria și sub zidurile Vienei. Tratatul de la Oradea, care era o alianță explicită și implicită, dădea așadar o însemnătate deosebită eforturilor anterioare ale puterilor europene de a înjgheba o coaliție antiotomană. De asemenea această înțelegere însemna desprinderea Ungariei din ascul- tarea Porții și atragerea ei în sfera de influență a Habsburgilor. Era anulat așadar tratatul încheiat cu zece ani mai devreme între Zapolya și Soliman. Cu riscul de a vedea grav amenințată poziția Porții în Europa centrală și răsăriteană, sultanul trebuia să riposteze acum acestei încercări. Dintre toate forțele angajate în coaliția antiotomană, Soliman a ales ca primă țintă a campaniei sale Moldova. Conflictele ascuțite între Petru Eareș și boierime care apela la sultan pentru a-i scăpa de un domn prea autoritar pentru interesele lor, la care se adaugă războiul cu Polonia, care și ea l-a îndemnat pe Soliman la acțiune împotriva Moldovei l-au determinat pe sultan să încerce în această direcție destrămarea coaliției europene într-o vreme cînd aceasta nu era suficient de consolidată pentru a de- clanșa o acțiune militară de mari proporții. Această imposibilitate de a crea o mare coaliție militară și politică din partea statelor europene, capabilă să reziste agresiunii otomane a lipsit țările române de un ajutor efectiv, fiind unul din factorii principali care a dus la pierderea inde- pendenței economice și politice a Moldovei42, la noi pierderi teritoriale pentru Țara Românească și la agravarea controlului otoman în Tran- silvania. Campania lui Soliman a grăbit destrămarea coaliției antiotomane pe care lumea europeană încercase s-o organizeze; înfrîngerea flotei aliate la Prevesa la 28 septembrie 1538 de către cea turcească condusă de Chairedin Barbarossa a determinat pe unul din participanții la Ligă, Veneția, să încheie un nou tratat cu Poarta; practic, acțiunile europene pre- văzute pentru anul 1539 nu mai au avut loc43 * 4. Mai mult, la 21 octombrie 1540 Liga a încheiat cu Imperiul Otoman un tratat de pace care cuprindea 41 J. Hochsmann, Siebenbiirgische Geschichle im Zeitalter der Heformalion In „Archiv des Vereins fiir siebenbiirgische Landeskunde”, N. F. 1908, voi. 36, p. 163 — 171. 4* M. Guboglu, Inscripția sultanului Soliman Magnificul In urma expediției în Moldova (1538/945), in „Studii", IX (1956), nr. 2—3, p. 111. 4S B. von Palombini, op. cit., p. 77. www.dacoromanica.ro 1208 ștefana simionescu 12 nu numai noi cedări teritoriale în sudul Europei, ci și acordarea unor mari sume bănești Porții. Rezultatul campaniei a grăbit întoarcerea lui Zapolya spre turci; el și-a dat seama că nu putea rezista singur în fața acestora. Deși a încercat o alianță cu Habsburgii, Zapolya a fost nevoit să se supună din nou Impe- riului Otoman, nu numai pentru că nu primise nici un ajutor de la noii săi abați, dar mai ales din cauza căderii Moldovei; căci dacă Transilvania îi fusese necesară lui Petru Rareș pentru ca avînd-o de partea sa să poată duce o politică activă la celelalte granițe, tot atît de necesară era Moldova pentru apărarea Transilvaniei44. Campania lui Soliman a contribuit astfel și la ruperea tratatului de la Oradea și la reizbucnirea conflictului dintre cele două partide ceea ce a constituit un bun prilej pentru Soliman de a interveni din nou aici. Susținînd ca rege al Ungariei pe urmașul lui Zapolya, loan Sigismund contra lui Ferdinand, sultanul a declanșat un lung război care a zdruncinat Ungaria aproape șapte ani. Cucerirea Rudei la 29 august 1541 și trans- formarea Ungariei centrale în pașalîc cu Ruda ca reședință a tăiat posibili- tățile de comunicare ale Habsburgilor cu Transilvania, Moldova și Țara Românească, mărind pericolul unei imixtiuni turcești în apusul Europei. Prin această campanie sultanul a încheiat acțiunea începută de el în 1526, aceea de a împiedica pentru foarte mult timp crearea uniunii habsburgo-ungare și de a consolida poziția Imperiului Otoman în centrul Europei. Căderea Moldovei a permis Porții în același timp să-și asigure și să-și întărească controlul asupra Țării Românești. Cum și Transilvania intră sub directa conducere a Porții, cele trei țări române se află într-o nouă fază a istoriei lor. Moldova și Țara Românească (1541—1561). Reizbucnirea conflic- tului pentru stăpînirea Ungariei a determinat intervenția aproape perma- nentă a turcilor aici dar prezența lor în Transilvania și Ungaria nu au putut da vigoare domniei lui loan Sigismund aflat sub tutela mamei sale Isabella. Deși la solicitările otomane domnii Moldovei și Țării Românești trebuiau să trimită trupe în Transilvania pentru anihilarea partidei habsburgice, tocmai aceste permanente cereri militare, sporirea haraciului și a altor obbgații materiale care subminau economia țărilor române au determinat pe unii dintre domni să încerce reluarea colaborării cu Habsburgii cu tot riscul pe care îl prezenta această politică acum4S. Astfel Radu Paisie al Țării Românești după o serie de solii prea- labile46 a semnat la 7 iunie 1543 un tratat prin care îl recunoștea pe Ferdinand rege al Ungariei, se angaja să nu-1 sprijine pe loan Sigismund și își oferea colaborarea pentru o nouă acțiune antiotomană. Domnul Țării Românești căuta să realizeze acum ceea ce încercase Petru Rareș 41 * * 44 41 Istoria României, București, 1962, voi. II, p. 638. 46 Hurmuzaki, op. cit. voi. p. 11/4,305, voi. II/l, p, 218; N. lorga, Geschichte des osma- nischen Reiches,.. . voi. III, p. 15; de menționat că primul domnitor român care a reluat tra- tativele cu Habsburgii după 1540, depunlnd jurămînt de credință lui Ferdinand ca rege al Ungariei a fost Alexandru Cornea, ales de boieri domn al Moldovei după uciderea lui Ștefan Lăcustă, v. A. Veress, Documente privitoare la Istoria Ardealului, Moldovei șt Țării Românești. Acte și scrisori (1527 — 1572), București, 1929, p. 21. 44 Hurmuzaki, op. cil., voi. II/4, p. 300. www.dacoromanica.ro 13 ȚĂRILE ROMANE ȘI IMPERlTUL HABSBURGIC (SElC. XVI) 1209 cu 10 ani mai devreme. Acest tratat47 coincidea de fapt cu înjghebarea unei noi coaliții sub conducerea habsbnrgică pentru eliberarea Budei. La această acțiune militară mai largă își dăduseră asentimentul de parti- cipare și principii Imperiului în urma hotărîrilor Reichstagului de la Speyer. Iar cel căruia i s-a solicitat din nou ajutorul a fost Petru Rareș revenit în Moldova ca domn în 1541. Numit cu ajutor turcesc, acesta nu renunțase la planurile de eliberare și deși în campania din 1538 nu primise ajutorul sperat nici de la Ferdinand și nici de la Carol, în momentul cînd s-a ivit un nou prilej de acțiune a acceptat colaborarea cu Habsburgii48. Astfel la 15 martie 1542 Petru Rareș a semnat cu Joachim de Brandenburg conducătorul desemnat de Ferdinand pentru noua campanie, un tratat secret prin care domnul Moldovei punea la dispoziția coaliției trupe, un împrumut de 200 000 de florini și informații despre mișcările armate otomane 49. Dar tergiversările diplomatice, proasta organizare a trupelor și incapacitatea lui Joachim de Brandenburg de a conduce acțiunea, au adus eșecul campaniei, cu toate forțele numeroase de care dispuneau creștinii; ele au fost nevoite să se retragă iar Petru Rareș și-a îngropat definitiv visul de libertate. Totuși cum în anii următori luptele între adepții lui Ferdinand și ai lui loan Sigismund au continuat pentru stăpînirea Ungariei și implicit pentru Transilvania, au urmat și relațiile domnilor români cu Habsburgii. în acest conflict singura autoritate care s-a impus după 1541 a fost cea a episcopului George Martinuzzi unul din sfetnicii de încredere ai lui Zapolya și după moartea acestuia, unul dintre tutorii regelui minor 50. Numit guvernator de către turci el a fost cîștigat însă de austrieci cărora a încercat să le transfere puterea și coroana Ungariei fără vărsare de sînge. Pentru a reuși acest plan îndrăzneț, cu asentimentul lui Ferdinand, el a căutat să mențină în permanență bunele raporturi cu Moldova și Țara Românească. Deși acțiunea sa diplomatică și siguranța neintervenției trupelor moldovene și muntene au grăbit reușita acestui schimb51, rezultatul eforturilor sale fiind încununat de succes, totuși stăpînirea Habsburgilor exercitată prin generalul Castaldo (1551—1556) n-a asigurat stabilitatea internă a Ungariei și nici n-a împiedicat crearea unui nou pașalîc, cel de Timișoara în 1552 62. Incapacitatea militară și diplomatică 47 în legătură cu declarația de supunere a lui Radu Paisie față de Ferdinand, v. Hur- muzaki, op. cit., voi. 1/1, p. 240 — 242. 48 R. Ciocan, Habsburgii tn Transilvania tn vremea lui Carol Quintul, București, 1945, p. 142. 49 C.C. Giurescu, Istoria românilor, voi. IH/2, București, 1937, p. 174; N. lorga, Rela- țiile Moldovei cu Polonia..., p. 413; Hurmuzaki, op. cil. voi. II/l, p. 244 — 245; pentru punc- tele tratatului semnat de Petru Rareș cu Joachim de Brandenburg, v. Arhiva istorică..., voi. III, p. 13-14. 60 în legătură cu viața și activitatea politică a episcopului, v. Og. Utiesenoviă, Lebens- geschichte des Kardinals Georg Utiesnovics genannt Marlinusius, Wien, 1881, 250 p. 81 Pentru această problemă, v. A. Huber, Die Erwerbung Siebenbiirgens durch Kbnig Ferdinand I. im Jahre 1551 und Bruder Georgs Ende, In „Archiv fiir osterreichisclie Geschichte”, Wien, voi. 75 (1889), p. 483 — 454; A. Huber, Die Verhandlungen Ferdinand I. mit Isabella von Siebenbiirgen, In „Archiv fiir Ostcrreichische Geschichte”, Wien, voi. 78 (1892), nr. 2, 41 p. ; J. K. Schuller, Die Verhandlungen von Muhlbach im Jahre 1551 und Martinuzzi’s Fnde, Sibiu, 1862. 62 Istoria poporului român... p. 155. www.dacoromanica.ro 1210 ȘTEFANA STMIONESCU 14 a acestui general au compromis în mare parte colaborarea comună cu Moldova și Țara Românească în perioada în care Ungaria și Transilvania acceptaseră conducerea lui Ferdinand. Deși Mircea Ciobanul (1545-1552; 1553-1554; 1558-1559) și Pătrașcu cel Bun (1554—1557) domni ai Țării Românești au trimis per- manent soli în Transilvania53 * prin care anunțau mișcările trupelor oto- mane spre Ungaria, oferindu-și forțele într-o acțiune comună, șovăiala și insuficienta cunoaștere a situației politice din această zonă i-a lipsit de fapt pe Habsburgi de un ajutor militar eficace M. Mai grav a fost răs- punsul dat de Castaldo încercărilor de colaborare venite din Moldova, din partea unuia din fiii lui Rareș, care i-a urmat la tron, Ștefan (1551 — 1552) și apoi, în primii ani de domnie, de cea a lui Alexandru Lăpușneanu (1552—1561) 55 *. Reaua credință a lui Castaldo, slaba informare a lui Ferdinand de către comandantul său militar din Ungaria s-au oglindit în rezultatul relațiilor cu Ștefan Rareș. Acesta și-a arătat de la începutul domniei dorința de colaborare cu Habsburgii prezentînd un foarte interesant plan de bătălie antiotomană M; încercările sale au fost privite cu multă suspiciune, motivul invocat fiind turcirea predecesorului său Iliaș Rareș (1546—1551). Ori tocmai pericolul unei eventuale transformări a Moldovei în pașalîc, ceea ce ar fi avut urmări grave pentru întregul teritoriu de la nord de Dunăre ar fi necesitat din partea lui Ferdinand și a lui Castaldo o mai bună înțelegere a propunerilor moldovenești. Dar folosind pretextul turcirii lui Iliaș ceea ce-1 făcea,,nesigur” pe Ștefan Rareș, cu asentimentul tacit al lui Ferdinand domnul Moldovei a fost ucis din ordinul lui Castaldo 57. Urmașul său, Alexandru Lăpușneanu adus voievod cu ajutor polon și cu asentimentul turcilor mergînd pe vechea direcție tradițională a domnilor moldoveni, de colaborare cu Ungaria antiotomană reprezentată de Ferdinand, și-a oferit ajutorul militar în schimbul recunoașterii drep- turilor sale asupra vechilor cetăți moldovenești din Transilvania58. Tergiversarea răspunsului în acest caz ca și presiunile tot mai puternice ale turcilor au făcut ca în momentul în care loan Sigismund să fie readus rege în Ungaria, la acțiune să fi participat alături de el și de trupele otomane domnii Moldovei și Țării Românești. Deși tot mai supuse dominației otomane și deși experiența deceniilor anterioare a arătat incapacitatea Habsburgilor de a fructifica relațiile diplomatice și militare cu țările române, acestea au continuat să rețină 63 A. Veress, Documente privitoare la..p. 67, 82, 123. M A. Veress, Documente privitoare la..., p. 108; pentru politica externă a lui Mircea Ciobanul și orientarea filocreștină tradițională a Țării Românești, v. Șt. Andreescu, La poli- tique de Mircea le Pâlre, In „Revue des Etudes sud-est europdennes, t. X (1972), nr. 1, p. 115-122. “ A. Veress, Documente privitoare la..., p. 62, 73, 104; Hurmuzaki. op. cit., voi. II/4, p. 596 — 598; I. Minea, Începutul domniei lut Alexandru Lăpușneanu, Iași, 1925, p. 8; Hur- muzaki, op. cit., voi. II/l, p. 295. M Ștefan Rareș către Ferdinand „Perpetuam fidelitatem et servitium vestrae iurare”, v. V. Motogna, Relafiunile dintre Moldova și Ardeal tn veacul al XVI-lea, Arhiva istorică, voi. I, Dej. 1924, p. 152-154. 57 Locul acestui domnitor nu este destul de consolidat In istoriografia noastră nefiind suficient subliniată politica sa antiotomană. 68 R. Ciocan, op. cit., p. 188. www.dacoromanica.ro 15 ȚĂRILE ROfMANE ȘI HMtPERTUL HABSBURGIC (SdC. XVI) 1211 atenția diplomației europene. Numeroasele proiecte de luptă antiotomană care s-au mai făcut încă, mai ales în tabăra Habsburgilor, au ținut seama în primul rînd de ajutorul militar pe care aceste țări îl puteau oferi încă, ca și de dorința lor pentru independență. Interesant este faptul că în a doua jumătate a secolului al XVI-lea au început să apară și pretendenți la tronurile țărilor române care nu mai așteptau numai la Constantinopol obținerea acestora ci începuseră să cutreiere occidentul pentru a găsi bani și mai ales scrisori de recomandare către sultan și persoanele influente de la Poartă. Acești pretendenți erau înarmați cu „biografii” de obicei false cu care încercau să-și arate legăturile de rudenie cu domnii români, revendicînd dreptul lor la aceste țări5*. Domnia lui Despot Vodă (1561—1563). Exemplul cel mai concludent în această direcție și care de altfel a rămas unic în istoria noastră a fost cel al lui Jacob Eraclide sau Despot Vodă80, înscăunat domn al Moldovei cu sprijinul Imperiului Habsburgic, al protestanților germani și a nobililor poloni61. Fără a intra în amănuntele acestui moment deosebit de inte- resant din istoria noastră se poate spune că susținerea sa de către Imperiu, respectiv de către împăratul Ferdinand al II-lea a fost determinată de încercarea austriacă de a-1 îndepărta din nou pe loan Sigismund din Ungaria și de a întări influența habsburgică în Moldova și Țara Româ- nească, ceea ce dovedea necunoașterea realităților politice din această zonă acum cînd Habsburgii pierduseră aproape tot teritoriul Ungariei, Transilvania era principat autonom sub suzeranitatea Porții iar Moldova și Țara Românească nu mai dispuneau de aceleași forțe militare ca în anii precedenți. Ca domn al Moldovei, Despot nu a putut să-și țină promisiunile față de cei care îl ajutaseră în această acțiune. în primul rînd față de imperiali, căci avînd nevoie de asentimentul Porții pentru recunoașterea sa ca domn, motiva amînarea îndeplinirii dezideratelor Habsburgilor — gruparea forțelor antiotomane — tocmai prin necesitatea consolidării tronului și deci a menținerii bunelor relații cu Poarta. Protestanții germani considerau că măsurile luate de Despot pentru răspîndirea noii religii și la răsărit de Carpați erau prea puțin energice, iar principii poloni erau nemulțumiți de neachitarea obligațiilor față de ei. De asemenea, populația țării ca și facțiunea boierească care-1 susținuse la tron, erau nemulțumiți și neliniștiți de suprasolicitarea finanțelor țării, neglijarea bisericii orto- doxe și aducerea unui număr prea mare de soldați străini81. De aceea în •• •• N. lorga, La place des Boumalns dans l’hisloire unluerselle, voi. II, București, 1935, p. 125. •<* în anul 1558 a apărut la Brașov genealogia Eraclizilor, avlnd Întărirea lui Carol al V-ea in armata căruia luptase Despot; genealogia are 21 de generalii dar practic abia de la generația a 16 poate fi luată In considerație avlnd ramificații și legături de rudenie cu fami- lia domnitoare din Moldova; v. Arhiva Istorică..., voi. I, p. 98 el Istoria poporului român..., p. 156 ; pentru domnia lui Despot, pregătirile de ocupare a tronului Moldovei, relațiile sale eu Habsburgii, Polonia, problema reformei In Moldova etc. indicăm numai clteva din lucrările referitoare la aceste probleme: E. Legrand, Deux vies de Jacque Baslllcos, Paris, 1889; A. Armbruster, Jacobus Heraclides Despota und der Romanilăts- und Eisnheilsgedanke der Rumânen, In ,,Revue Roumaine d’histoire t. IX, 1971, nr. 2, p. 257— 265; E. Benz, Wtttenberg und Byzanz. Zur Begegnung und Ausseinanderselzung der Befor- malion und der bsllich-orthodoxen Kirche, cap. IV, Marburg, 1949, p. 34—58 ; T. G. Bulat, încă www.dacoromanica.ro 1212 ștefana stmioneScu 16 momentul în care fostul domn Alexandru Lăpușneanu s-a reîntors în Moldova cu ajutor turcesc nici una din forțele externe care îl ajutaseră inițial nu au intervenit pentru salvarea sa. Practic, Despot nu a devenit agentul politicii habsburgice în sud-estul european așa cum sperase Fer- dinand, el neputîndu-se ridica la o acțiune de anvergură contra turcilor 62. Același lucru se poate spune și de veleitățile de independență cîte vor fi fost ele, ale lui Petru Cercel om de formație apuseană ajuns domn al Țării Românești cu sprijinul lui Henric al III-lea regele Franței care nici ele nu s-au putut transforma într-o orientare politică precisă63. Ultima încercare adevărată pentru obținerea independenței, pînă la războiul lui Mihai a fost cea a lui loan Vodă (1572—1574) din Moldova care a făcut apel la păturile largi ale țării. Pentru a avea însă o bază mai solidă de acțiune și un sprijin militar mai eficient loan Vodă s-a adresat și el Habsburgilor, trimițînd la împăratul Maximilian al II-lea solia mitropolitului Anastasie al Sucevei, prin care își exprima dorința de a depune jurămînt de credință împăratului. Dar nici de data aceasta cererea unui domn român nu a fost mate- rializată într-o acțiune concretă. Totuși avîntul luptei antiotomane nu s-a încheiat cu moartea lui loan Vodă, la fel cum nu au încetat nici încer- cările de colaborare cu Habsburgii. Iar rezultatele domniei lui Mihai au dovedit posibilitatea ieșirii din situația în care fuseseră aduse țările române de Imperiul Otoman, prin luptă, care capătă o bază largă prin atragerea tuturor forțelor europene și în primul rînd a popoarelor din peninsula Balcanică interesate în înde- părtarea turcilor din Europa. ★ Pentru țările române faptul dominant al procesului istoric petrecut în secolul al XVI-lea a rămas autonomia lor, într-o vreme cînd popoarele balcanice trecuseră de mult sub stăpînirea directă a puterii otomane. Deși sultanii au considerat tot mai stăruitor țările române ca provincii ale imperiului, totuși conștiința unui statut deosebit al acestor provincii nu s-a pierdut nici în rîndul stăpînitorilor. Perspectiva transformării lor în pașalîcuri fusese înlăturată și datorită faptului că lunga rezistență românească intervenise ori de cîte ori primejdia de desființare era mai mare. Majoritatea domnilor români au luptat pentru adîncirea autonomiei sau obținerea independenței totale cu tot pericolul otoman. Încercînd să dea o amploare acestor acțiuni ei s-au adresat și altor forțe creștine ceva asupra lui Jacob Heraclidul Despotul, In „Revista istorică”, II (1916), nr. 3 — 6 (inartie- iunie), p. 45—51; M. N. Burghele, Despot Vodă Eerlicul, domnul Moldovei (1561 — 1563) In „Convorbiri literare”, 1897 (XXXI), nr. 6 — 9, p. 471 — 795; N. lorga, Nouveaux mattriaux potir serolr ă l’histoire de Jacques Basilicos L’Heraclide, dit Despot, prince de Moldavie, Bucu- rești, 1900; Ș. Papacostea, Moldova tn epoca Reformei: Contribuție la istoria societății mol- dovenești tn veacul al XV-lea, In „Studii”, XI (1958), nr. 4, p. 57 — 76. es H. Weczerka, Das mittelalterliche und frilhneuzeitliche Deulschtum im Filrstentum Moldau von seinen Anfângen bis zu setnem Unlergang (13.—18. Jahrhundert), Miinchen, 1960, p. 179, 185-186. •3 Istoria poporului român..., p. 156. www.dacoromaiiica.ro 16 ȚĂRILE ROiMANE ȘI IMPERIUL HABSBUiRiGIC (SEiC. XVI) 1213 în primul rînd Imperiului Habsburgic. în secolul al XVI-lea însă această colaborare nu s-a fructificat. în primul rînd pentru că Imperiul Otoman se afla în ofensivă iar cel Habsburgic, ramura austriacă, căreia îi revenise moștenirea ungaro-boemă cu toate implicațiile politice și militare nu era suficient consolidat pentru acțiuni de anvergură. Permanenta lipsă de bani și trupe, conflictele interne ale Imperiului, indiferența principilor germani față de pericolul otoman au făcut imposibile campanii prin care pericolul otoman putea fi îndepărtat din Europa, țările române luptînd practic singure cînd a fost cazul. în prima jumătate a secolului al XVI-lea atragerea de la o colaborare politică și militară de către Habsburgi, a Moldovei, Țării Românești și a Transilvaniei a fost mai puternică; aceasta s-a datorat și intensității încercărilor Habsburgilor de a-și consolida pozițiile în Ungaria și a pune stavilă în calea înaintării Imperiului Otoman spre centrul Europei. în a doua jumătate a secolului, mai ales după moartea lui Soliman (ceea ce a adus un regres în acțiunile ofensive ale turcilor) ca și cea a lui Carol și Ferdinand raporturile habsburgice cu țările române sînt mult mai slabe, aceasta și din cauza semnării unui tratat de pace de lungă durată între Imperiile Habsburgic și Otoman. Dar permanenta atenție de care s-au bucurat în egală măsură în politica habsburgică, Moldova, Țara Românească și Transilvania ne arată importanța militară și diplomatică ce li se acorda pe eșichierul politicii Europei de sud-est, țările române fiind întotdeauna interesate în acțiuni comune antiotomane. LES PAYS ROUMAINS ET LES D^BUTS DE LA POLITIQUE ORIENTALE ANTIOTTOMANE DE L’EMPIRE DES HABSBOURG (1526-1594) RfiSUMfi S’appuyant sur le materiei documentaire connu jusqu’â ce jour, l’auteur essaie de faire une prdsentation des rapports politiques et diplo- matiques existant entre l’Empire des Habsbourg en ascension et les pays roumains sur le plan de la lutte commune antiottomane. On expose ces rapports pendant les dâcennies prdcddant le regne de Michel le Brave, rapports qui attestent l’importance attachde aux pays roumains dont les vertus, militaires au premier chef, dtaient bien connues de par les combats ant&rieurs mends contre les Turcs. L’auteur ddpeint tout d’abord le cadre gdndral dans lequel se sont ddrouldes ces relations apres la chute de la Hongrie â Mohâcs en 1526 et le commencement de la lutte qui opposa Jean Zapolya, voidvode de Transylvanie et Ferdinand de Habsbourg, tous les deux prdtendants au trone de la Hongrie, la rdaction de Soliman envers ce probleme et les essais d’intensification de la domination ottomane dans l’espace carpato- danubien. www.dacoromanica.ro 1214 ȘTEFANA STMIONESCU 18 On pr^sente amplement le r6gne de Pietre Eareș, prince de Moldavie, pays qui avait râussi ă conservei une plus grande autonomie durant Ies dâcennies qui suivirent le mort d’Etienne le Grand, et Ies tentatives de celui-ci de collaborer avec Ies Habsbourg, tentatives cristallisdes dans le trait6 secret de collaboration signâ en 1535. En ce qui concerne la Valachie, l’auteur pr6sente Ies essais de certains princes — en d6pit de l’intensification de l’immixtion ottomane — d’initier, malgr6 Ies difficultâs que prdsentait cette politique, des actions pro-chr6- tiennes. L’article s’applique ă relever l’importance attach^e auxpaysroumains sur l’^chiquier de la politique de l’Europe du Sud-Est et leur d6sir de lutte antiottomane. www.dacoromanica.ro PERSONALITATEA LUI THOMAS MUNZER* DE ADOLF ARMBRUSTER Trăim o epocă în care aniversarea realităților istorice a devenit o tradiție cotidiană care merită toate laudele. Li se restituie, astfel, acestor realități dreptul firesc de a-și prelungi acțiunea, dar și nouă, generațiilor actuale, un la fel de firesc drept la aniversări, deopotrivă exerciții impuse prezentului de ceea ce a fost, dar și pietre de încercare a capacității și disponibilității noastre de a înțelege trecutul istoric. Comemorarea și aniversarea devin astfel necesități fundamentale individuale și sociale, la care ar trebui să se adauge grija permanentă pentru evitarea confundării comemorării cu conștiința valorii trecutului aniversat, pentru comemorarea, așadar, doar a ceea ce stă sub specie aeternitatis. Esența unor astfel de aniversări — le-aș numi inventarieri istorice — rezidă în posibilitatea demonstrării unui raport nemijlocit între noi și cel aniversat, în aportul său la înțelegerea problematicii noastre existențiale actuale, în măsura în care, deci, acest crîmpei al trecutului devine contemporanul nostru. Comemorînd cei 450 de ani de la supliciul lui Thomas Miinzer, ase- menea reflecții introductive se impun cu necesitate. Analiza gîndirii și faptei acestei personalități atît de complexe și contestate, reclamă din capul locului renunțarea la respectul și reverența pentru frumoasa cifră de 450, care are singurul merit al prilejuirii comemorării și al mijlocirii distanței, în sfîrșit suficiente unei înțelegeri și restituiri istorice lipsite de prejudecăți și deformări. Reconstituirea biografiei și a personalității lui Thomas Miinzer întîmpină mari dificultăți pe de o parte din cauza penuiiei datelor bio- grafice sigure, iar pe de alta din cauza legendei create în jurul lui Miinzer imediat după moartea sa. Autorul acestei legende este însuși Martin Luther, ajutat fiind de Philipp Melanchthon și Johann Agricola. Legenda miinzeriană protestantă a reușit să-l prezinte pe Miinzer generațiilor și veacurilor următoare ca pe un incarnatus diabolus, legenda aceasta fiind menită să-l defăimeze pe organizatorul luptei țărănești-plebeiene împotriva asupritorilor feudali laici și eclesiastici. Printr-o ironie a soartei, însuși Miinzer a prefigurat, desigur involuntar și în cu totul alt context, esența acestei legende. în polemica sa cu Luther, el face următoarea afirmație : „Întrucît, însă, învățătura li se părea prea elevată, iar persoana și viața lui Hristos prea modeste, s-au supărat foc pe el și învățătura sa, afirmînd ♦ Comunicare ținută la Institutul de istorie ,,N. lorga” cu ocazia comemorării a 450 de ani de la moartea lui Thomas Miintzer : comemorarea a fost organizată de Comitetul Națio- nal pentru Apărarea Păcii și de Academia de Științe Sociale și Politice din R. S. România. „REVISTA DE ISTORIE". Tomul 28. nr. 8. P. 1215-1222. 1975 www.dacoromanica.ro 5-0. 376 1216 ATKXLF ARMBRUiSTER 2 fără ocol că el ar fi un samaritean și că ar fi stăpînit de diavol” („Aber do inen die lere zu bocii ware und die person undjlas leben Christi zu gering, ergerten sye sich an im und seiner lere und sagten auss dem barte, er were eyn Samaritan und hette den teiiffel”). Creînd această legendă, prin care Luther, Melanchthon și Agricola nu-și propuseseră să scrie istorie ci să facă istorie, tabăra conducătoare a Reformei și-a însușit un instrument de luptă împotriva mișcării revoluționare declanșate în bună măsură de Reforma însăși, dar și un mijloc de autojustificare și de autoliniștire, căci ei îl prezintă de Miînzer ca pe un „diavol” care a dejucat intențiile bune și începuturile lăudabile ale Reformei. Imaginea pe care tabăra catolică și-a făcut-o asupra lui Miînzer se încadrează în lupta împotriva Reformei, Miînzer fiind prezentat ca discipolul și apostolul lui Luther, activitatea sa revoluționară ca un produs al luteranismului. în epoca marilor revoluții burgheze și a revoluțiilor populare din secolele XIX și XX se crează o altă imagine asupra lui Miînzer, de data aceasta cu totul pozitivă și favorabilă: Miînzer devine figura simbolică centrală a unei tradiții populare, identică cu revoluționarul decis să lupte pînă la capăt pentru cauza sa. Monetarius seăiliosus (este de fapt titlul unei piese a dramaturgului obscur Martin Rinckhard prin care acesta aniversa în 1625 centenarul morții lui Miînzer), incarnatus diabolus va deveni astfel în scurt timp figura germană cea mai radical-revoluționară, mișcarea condusă de el — prima revoluție în Europa ! Personalitatea reală și istorică a lui Thomas Miînzer se plasează între aceste două extreme ale mitului miinzerian, care cunoaște de fapt mult mai numeroase variante, grație cărora Miînzer a devenit una din cele mai contestate și disputate figuri ale istoriei germane. în ciuda eforturilor lăudabile ale istoriografiei contemporane — în care se consemnează o adevărată renaștere miinzeriană — datele bio- grafice despre Thomas Miînzer continuă să lase neacoperite goluri în- semnate. S-a născut cu mare probabilitate în anul 1490 la Stolberg în Harz, din părinți suficient de înstăriți ca să-i îngăduie o instrucție superioară. Numele de familie Miînzer — „monetar” — ar putea furniza un indiciu pentru o îndepărtată origine socială a lui Thomas Miînzer. Prima dată certă din biografia sa o aflăm înscrisă în matricola universității din Leipzig, la care tînărul Thomas Miînzer studiază începînd din anul 1506. Șase ani mai tîrziu, universitatea din Frankfurt pe Oder îl promovează ca magister artium, Miînzer fiind declarat bacalaureat al Sfintei Scripturi. Studiile temeinice de teologie și filozofie clasică, la capătul cărora, Thomas Miînzer trecea drept un eminent homo trilinguis (stăpînea la perfecție limbile biblice), îl plasează pe Miînzer în anticamera spre aula recunoscuților umaniști cosmopoliți ai vremii, dominată de spiritualitatea distinsă și de intelectualitatea aristocratică a lui Erasmus. Magistrul Thomas se abține, însă, de la acest pas, la prima vedere firesc, în natura evoluției oricărui tînăr erudit cu pregătirea pe care o avea, pregătire pe care și-o perfec- ționase în anii următori cînd a îndeplinit funcții de predicator și dascăl, care-i ofereau suficient răgaz pentru pasiunile sale intelectuale (clasicii antichității, părinții bi^jy^ pentru frămîntările. 3 THQMlAS MUNZER 1217 sale interioare provocate de realitățile socio-politice și teologice din lumea germană a celui de-al doilea deceniu al veacului al XVI-lea. Evenimentul decisiv care l-a oprit pe Miinzer de la pasul mai sus amintit a fost întîlnirea sa cu Maitin Luther și confruntarea sa cu torentul pe care-1 declanșase și care avea să zguduie din temelii societatea medievală tîrzie. Întîlnirea cu Martin Luther care stă la originea carierei atît de controversate și contradictorii a lui Thomas Miinzer, marchează, însă, și începutul sfîrșitului său tragic de revoluționar neînțeles al vremii sale pentru că el și-a dat seama, poate ca nici un alt contemporan al său, de limitele impuse Reformei de către inițiatorii ei de la Wittenberg, și de marile posibilități sociale și politice pe care le oferea Reforma, dar pe care istoria încă nu era pregătită să le înfăptuiască. Înrîurirea nemijlocită și decisivă a doctorului Martin asupra magistrului Thomas, într-un moment în care mișcarea progresistă a lui Luther nu-și atinsese încă apogeul, după care va urma compromisul celor din Wittenberg cu tabăra princi- pilor, este atît de evidentă, încît în conștiința contemporanilor Miinzer trecea drept unul din apostolii lui Luther; e suficient să amintim, că într-unul din primele atacuri catolice împotriva „ereticilor evanghelici”, și anume în pamfletul Articuli... contra Luteranos al franciscanului Bernhardus Dappen din Jiiterborg din luna mai a anului 1519, Miinzer este acela care va fi epitetat pentru prima oară „luteran”, termen ce a fost creat anume în acest moment și pentru această personalitate. în vara aceluiași an 1519 Miinzer asistă la faimoasa dispută de la Leipzig între Eck și Luther. Confruntat cu toate aceste impresii atît de puternice, venite din partea lui Luther și a Reformei agresive, Thomas Miinzer refuză să intre în prima linie de bătaie a ofensivei Reformei și se retrage pentru un an în tihna mănăstirii Beuditz unde, pe lîngă conti- nuarea studiilor și a lecturilor sale preferate și a unei corespondențe galant- intelectualizante cu călugărițele frămîntate de pasagii ambigue din textele vechi, va avea revelația misticii germane tîrzii-medievale, domi- nată de Johann Tauler și Heinrich Seuse, al căror lirism mistic trezise și curiozitatea călugărițelor. Șederea la Beuditz este cea mai importantă etapă din existența pasivă, pregătitoare a lui Thomas Miinzer. Aici el și-a încheiat de fapt cariera intelectuală și și-a sădit germenele pentru evoluția sa ulterioară de profet utopist și de revoluționar al țăranilor și plebeilor. Revine spectaculos pe prim plan. La Zwickau preotul umanist Sylvius Egranus (Wildenauer) plecase în primăvara anului 1520 la Niirn- berg într-o vizită la Willibald Pirckheimer, lăsîndu-și enoriașii fără păstor. La recomandarea lui Luther, conducerea orașului îl angajează pe Miinzer în locul lui Egranus ca preot al pretențioasei și patricienei biserici închinate Sf. Maria. Predicile la această biserică (mai-octombrie 1520) și apoi, după revenirea lui Egranus, la cea, mai umilă și periferică a Sf. Ecaterina (octombrie 1520 — aprilie 1521) marchează evoluția personalității lui Thomas Miinzer în sensul unei distanțări de la umaniștii vremii, dar și o timidă distanțare de tabăra luteranismului din Wittenberg. El se apropie de secta anabaptiștilor din Zwickau, dominată de strania și fascinanta figură care a fost Niclas Storch, accentuînd din ce în ce mai mult latura socială a Reformei, căreia începe să-i presimtă limitele, dar și posibilită- țile de dezvoltare și amplificare. Germenii sădiți în liniștea mănăstirii www.dacoromanica.ro 1218 ADOIjF ARMHRUISTER 4 Beuditz încep să încolțească și să dea primele roade îndată ce ele au fost confruntate cu realitățile sociale din afara zidurilor mănăstirii. La Zwickau începe procesul de radicalizare a gîndirii și faptei lui Thomas Miinzer în cursul căruia va fi obligat succesiv să părăsească în grabă următoarele etape ale peregrinărilor sale. Alungat de la Zwickau, unde autoritățile municipale dădeau evidente semne de neliniște în fața agitației plebee stîrnite nu într-o măsură de neglijat de predicile hiliaste ale lui Miinzer, acesta alege calea Boemiei, a patriei lui Ian Hus. Dar, „vestitorul adevă- rului și al dreptății dumnezeiești” cum îi plăcea lui Miinzer să se definească, le pare prea radical pînă și „fraților boemi”, urmașii spirituali ai husiților care, însă, se temperaseră între timp, înlocuind suflul revoluționar cu o meditație și o interiorizare pur teologică. Nici cunoscutul manifest de la Praga pe care Miinzer îl afișase la portalul catedralei într-o evidentă paralelă cu cele 95 de teze ale lui Luther la Wittenberg, nu reușise să-i trezească pe posthusiții din letargia lor contemplativă, cu toate că Miinzer își încheiase manifestul cu dorința-program : „Thomas Miinzer care nu vrea să se închine unui Domn mut, ci unuia care vorbește” („Thomas Miinzer wil keynen stiimmen, sunder eynen redenden Got anbethen”). Dezamăgit, dar nicidecum resemnat, părăsește Boemia (sfîrșitul anului 1521). în tot cursul anului 1522, Miinzer apare meteoric în diferite loca- lități din centrul Germaniei; scrisorile sale din această perioadă și activi- tatea sa de predicator relevă pronunțarea distanțării spiritual-teologice de cercul de la Wittenberg. Scrisorile și le semnează acum : „Thomas Miinzer un smerit purtător de cuvînt al Domnului” („Thomas Miinzer, eyn williger botenleuffer Gots”) sau „nuncius Christi”, iar lui Melanch- thon îi cere scuze pentru optarea unei căi proprii, nu tocmai pe placul învățatului din Wittenberg : „Plăpînzilor învățăcei ai Scripturii, nu fiți indignați, dar nu pot să mă port altfel” („Ihr zarten schriftgelerten, seyt nicht unwillig, ich kan es nicht anders machen”). în primăvara anului 1523 se stabilește pentru mai mult timp la Allstedt ca preot al bisericii Sf. loan. Acum se desăvîrșește personalitatea sa în direcția care pînă la Allstedt era virtual prezentă și pregătită pe lîngă atîtea alte căi posibile. Mai întîi se căsătorește cu aristocratica Ottilie von Gersen, o fostă călugă- riță ; actul simbolizează restituirea feminității menirii ei firești prin elibe- rarea ei din cătușele monahismului, dar anticipează și gestul lui Luther care se va decide la acest pas abia doi ani mai tîrziu, după moartea lui Miinzer. Miinzer o ia înaintea lui Luther și prin introducerea liturghiei în limba germană „pentru ca tot poporul să devină părtaș la sfînta scrip- tură a Bibliei”. La Allstedt văd lumina tiparului și primele sale scrieri novator-programatice mai întîi, apoi justificative și, în fine, polemice și ofensive. Continuă să se considere un „păstor al sufletelor” („seelwarter”), un „slujitor al Domnului” („eyn diener des wordt gottes”, „eyn knecht Gots”), dar în fața contelui Ernst von Mansfeld, preaputernicul locului, se autointitulează: „Thomas Miinzer din Stolberg, un năpăstuitor al necredincioșilor” („Thomas Miinzer von Stolberg, eyn verstorer der un- glaubigen”). Accentul social și revoluționar al acestei titulaturi nu poate să scape cunoscătorului concepțiilor teologice, în esență radical anabap- tiste, ale lui Miinzer, pentru care „necredincioșii” erau de căutat și de găsit în primul rînd în mediile avute și privilegiate ale ierarhiei laice și eclesiastice. , www.dacoromanica.ro 5 THOM1AS MtfNZER 1219 Agitația sa teologică cu un efect revoluționar și social evident îi îndeamnă pe principii de Mansfeld să se ocupe îndeaproape de Thomas Miinzer; se adună așadar în castelul din Allstedt — Miinzer refuzînd să se prezinte la locul de întrunire indicat și dorit de ei — și ascultă faimoasa Fiirslenpredigt („Predica principilor”), pe care Miinzer le-o ține și în care acesta le prezintă programul său vizînd instaurarea unei noi ordini sociale pe pămînt, lipsite de clase sociale, lipsite de proprietate privată, ordine voită de Dumnezeu și condusă de „aleșii Domnului”, „aleșii” aceștia fiind oponenții „necredincioșilor”. Principii, obișnuiți mai mult cu spada decît cu facultatea de a se lăsa pătrunși de onirismul mistic al lui Nabucodonosor — tema centrală aleasă de Miinzer pentru predica sa —, se pare că nu au luat în serios aceste viziuni originale ale lui Miinzer, ei mulțumindu-se cu o mustrare părintească prin care Miinzer era sfătuit spre moderare. Luther, în schimb, simte pericolul pentru Deforma, pe care tocmai o înscrisese pe calea compromisului și a concilierii cu principii, și îl atacă pe Miinzer cu cunoscuta-i rusticitate vehementă și brutală. Miinzer răspunde acuzațiilor cu aceeași monedă în scrierea sa de apărare intitulată: Hochverursachte Schutzrede. Euptura de Luther este acum definitivă. Miinzer trece la acțiune vrînd să-și traducă în viață programul; invită din nou pe principi să i se alăture, el fiind dispus să-i primească „cu bunăvoință” ; din motive lesne de înțeles principii n-au fost dispuși să-i îmbrățișeze cauza; ca atare, Miinzer organizează o uniune la Allstedt deschisă oricui împărtășea viziunea sa hiliast-comunistă. Cu tot programul său progresist, „Uniunea de la Allstedt” se dovedește în cele din urmă un eșec, acest program nereușind să-i determine pe țărani și sărăcimea plebee să i se alăture, adresanților acestora lipsindu-le facultatea ideologică și entuziasmul revoluționar necesar traducerii în fapt a acestui program utopic, complet lipsit de prevederi și revendicări care să vizeze o îmbună- tățire substanțială, concretă și imediată a situației țăranilor și plebeilor. Eșecul de la Allstedt, și de fapt al întregii mișcări inițiate de Miinzer, își are explicația în faptul că Thomas Miinzer gîndea și acționa pe unde lungi, iar masele cărora el se adresa erau incapabile să recepționeze astfel de emisii, ele recepționînd doar pe unde scurte; se înțelege că între aceste două intenții-program, contactele nu puteau fi decît momentane și accidentale. în august 1524 Miinzer își începe ultima peregrinare care-1 va duce din Allstedt în principalele focare ale tensiunii sociale din Germania cu- prinsă deja de Marele Eăzboi Țărănesc. Se îndreaptă mai întîi la Miihl- hausen, dar și aici programul său în 11 articole și „Uniunea veșnică a Domnului”, o organizație militară plebee, nu reușesc să canalizeze și să capteze masele; mai mult chiar, țăranii dimprejurul orașului Miihlhausen se declară fățiș ostili lui Miinzer. După șase săptămîni petrecute la Miihl- hausen, Miinzer se îndreaptă în Germania de sud unde rolul său în radicali- zarea maselor țărănești răsculate pare să fi fost destul de mare. La sfîrșitul lui februarie 1525 Miinzer revine la Miihlhausen unde „Uniunea veșnică a Domnului” obținuse între timp succese de netăgăduit. Miinzer reușește să devină în scurt timp stăpînul neoficial al orașului. însuși Luther re- cunoaște la 12 aprilie 1525 : „Miinzer Mulhusi rex et imperator est”. Engels a remarcat și el acest proces final de radicalizare a lui Miinzer : „Scrisorile și predicile sale sînt impregnate de un fanatism revoluționar care trezește uimirea chiar dacă le judecăm în comparație cu scrisorile www.dacoromaiiica.ro 1220 ADOLf airmbruster 6 anterioare. Umorul naiv și tineresc al pamfletelor revoluționare ale lui Miinzer a dispărut cu totul; limbajul calm și bogat în deducții al gândi- torului, care înainte nu-i era străin, nu mai apare nicăieri. Miinzer devine un adevărat profet al revoluției; el ațîță neîncetat ura împotriva claselor stăpînitoare, trezește pasiunile cele mai sălbatice și nu se mai exprimă decît în formule violente pe care extazul religios și național le punea în gura profeților Vechiului Testament”. într-adevăr, în scrisorile din această ultimă și cea mai radicală perioadă din scurta sa existență, Miinzer adaugă la titulatura sa elemente ce-i trădează atitudinea : „Thomas Miinzer sluga Domnului pornit împotriva necredincioșilor” (Tomas Munczer, eyn knecht Gottes wider dye gottlossen”), „Thomas Miinzer cu ciocanul” (Thomas Muntzer mit dem hammer”, „cu ciocanul” este împrumutul din profeția lui Eremia, 23,9 unde găsim pasajul: „Oare cuvîntul meu nu este ca un ciocan care sfărîmă stîncile?”), „Thomas Miinzer cu sabia lui Ghedeon” („Thomas Muntzer mit dem schwerthe Gydeonis”). Miinzer trece ime- diat la organizarea și coordonarea răscoalei din Turingia pe care o con- sideră ca pe o parte a marii revoluții sociale din Germania, ca pe un prim pas concret spre realizarea programului său de instaurare a imperiului hiliast milenar. în fapt, însă, el nu a putut frînge incapacitatea răscula- ților de a depăși interesele nemijlocite și locale. în fața acestei neconcor- danțe fundamentale și esențiale, înfrîngerea răsculaților de către oastea nobiliară nu surprinde. Țăranii aveau nevoie de un profet al clasei și al intereselor lor și nu de Thomas Miinzer, acest profet al unei clase încă inexistente. Acest anacronism ideologic explică și de ce în bătălia decisivă, Thomas Miinzer se prezintă doar cu foarte puțini oameni deciși să lupte pe viață și pe moarte; marea majoritate însă, era dispusă ca bătălia să se tranșeze printr-o dispută teologică între Miinzer și un reprezentant al principilor; eșuînd această propunere, ce se hrănește într-un chip tragi- comic dintr-o mentalitate cavalerească întîrziată, oastea țăranilor se opune celei nobiliare cîntînd Kyrie Eleison și încredințîndu-se orbește unui semn ceresc apărut în dimineața bătăliei. Dezastrul de la Franken- hausen (15 mai 1525) a fost complet. Din 8000 de țărani, 5000 sînt măce- lăriți, 600 luați prizonieri dintre care 300 executați pe loc, restul în zilele următoare. Se adeverise așadar avertismentul lui Miinzer din zilele pre- mergătoare bătăliei, cînd țăranii se lăsaseră atrași în tratative : „Să nu acordați nici o încredere principilor, căci aceștia nu-și vor respecta pro- misiunile” („Ihr solit den Fiirsten keinen Glauben schenken, denn sie ■werden euch keinen Glauben halten”). Cade prizonier și Thomas Miinzer în condiții nu tocmai eroice. Odată ajuns însă înaintea landgravului de Hessen, a ducelui de Saxonia și a contelui de Mansfeld, Miinzer se ridică la reala înălțime a personalității sale, conștient că nu mai are nimic de pierdut, soarta sa fiind pecetluită. Aceste puține zile ce i-au mai rămas sînt poate cele mai glorioase și eroice din viața sa și de aceea ele au fost și obiectul celor mai grosolane denaturări și defăimări din partea urmașilor. La 25 mai cade în sfîrșit și orașul Muhlhausen. Două zile mai tîrziu, la 27 mai, Miinzer e decapitat în fața zidurilor orașului. Capul „diavolului”, al „ereticului” este înfipt într-un par spre văzul lumii. Dar, în loc să devină un spectru de intimidare, așa cum era în intenția autorităților, el devine obiect de venerare și țintă de peleri- naj pentru masele țărănești și plebee. Luther știa în toamna anului 1531 www.dacoromanica.ro 7 thomas munzer 1221 că potecuța, ce dusese cîndva la capul expus al lui Miinzer, se transfor- mase într-o stradă publică, și dacă magistratul orașului Muhlhausen n-ar interveni cu energie și la timp, Miinzer va fi venerat în curînd ca un sfînt („ut pro sancto eum colant”). Tot Luther este cel ce a atras în nume- roase rînduri atenția asupra faptului că în ciuda dispariției fizice a lui Miinzer, spiritul său n-a putut să fie înlăturat, „Muntzeri spiritus non desi- nit spirare” devenind o adevărată obsesie a sa. Existența postumă a lui Thomas Miinzer, ale cărei debuturi le înregistrează cu îngrijorare Martin Luther, nu este, în esența ei, altceva decît o cursă de urmărire a istoriei, pe care geniul lui Miinzer o devansase cu veacuri ignorîndu-i evoluția legică firească. Viziunea socială a lui Miinzer, concepția sa istorică atît de ne- potrivită vremii sale, vor fi ajunse din urmă de către istorie abia în secolul trecut, unele prevederi ale programului său realizate de ea abia în veacul nostru, altele își mai așteaptă confirmarea și transpunerea în viață, ceea ce a făcut și face ca Thomas Miinzer să fie de fapt contemporan parțial și electiv fiecărei generații. Miinzer rămîne, însă, în primul rînd omul Reformei și al Marelui Război Țărănesc. Personalitatea sa atît de complexă și contradictorie este marcată de trei elemente distincte : tradițiile teolo- gice ale misticii medievale (Joachim de Fiore și Johann Tauler în primul rînd), Umanismul și ideologia Reformei luterane și viziunea sa proprie asupra istoriei și societății hdiast-comuniste. Prin aceste elemente, Miinzer este pentru epoca sa deopotrivă un retrograd, un contemporan și un revo- luționar-vizionar al viitorului. Miinzer debutează ca teolog și a rămas de fapt toată viața sa un teolog. Ca toți ideologii contemporani, el își prezintă programul în numele religiei și al creștinismului originar; pildele și le alege, spre deosebire de Luther, cu predilecție din Vechiul Testament, mult mai adecvat temperamentului său. Concepția sa, nu arareori prezen- tată în forme fantastice preluate din profeții biblici cu toate că erau des- tinate viitorului, este dominată de un activism revoluționar și un suflu novator plin de o nerăbdare anacronică vremurilor sale. Tragismul lui Thomas Miinzer constă în faptul că evoluția societății era, e drept, sufi- cientă pentru o înțelegere și constatare a antagonismelor feudalității, dar că acea clasă, căreia îi revenea sarcina traducerii în fapt a viziunilor programatice ale lui Miinzer, anume proletariatul, încă nu se născuse. Friedrich Engels a remarcat cel dintîi acest tragism miinzerian : „Răstur- narea socială pe care o întrevedea în imaginația sa avea atît de puține temeiuri în condițiile materiale de atunci, încît acestea pregăteau o orîn- duire socială care era tocmai contrariul orînduirii sociale visate de el. El a rămas totuși fidel predicilor sale de pînă atunci despre egalitatea creștină și comunitatea de bunuri evanghelică, simțindu-se obligat să facă cel puțin o încercare de a le pune în aplicare. Astfel a fost proclamată comuni- tatea bunurilor, obligativitatea generală și egală a muncii și desființarea oricărei autorități. în realitate însă Muhlhausenul a rămas un oraș liber imperial cu caracter republican, cu o constituție întrucîtva democrati- zată, cu un senat ales prin vot universal, care se afla sub controlul adunării poporului, și cu o asistență a săracilor organizată în pripă, în cadrul căreia aceștia primeau ajutoare în natură. Răsturnarea socială, care li se părea atît de înspăimîntătoare burghezilor protestanți contemporani, n-a depă- șit în realitate niciodată limitele unei încercări slabe și inconștiente de a instaura în mod prematur societatea burgheză de mai tîrziu”. www.dacoromanica.ro 1222 ADOLF ARMBR.VSTER 8 BIBLIOGRAFIE Friedrich Engels, Războiul țărănesc german, tn Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, VII, București, 1960, p. 353—448. Thomas MOnzer, Polilische Schriflen. Mit Kommentar herausgegeben von Cari Hinrichs, Halte, 1950. Thomas MOnzer, Schriflen und Brtefe, Kritische Gesamtausgabe. Unter Mitarbeit von P. Kirn, hrg. von Giinter Franz, Giltersloh, 1968, 591 p. (Quellen und Forschungen zur Reformationsgeschichte, XXXIII). Thomas MOnzer, Polilische Schriflen. Manifeste, Briefe 1524125. Eingeleitet, kommentiert und herausgegeben von Manfred Bensing und Bernd Riidiger, Leipzig, 1970. Manfred Bensing, Thomas MOnzer, Leipzig, 1965. Manfred Bensing, Thomas MOnlzers FrOhzeit, in „Zeitschrift fiir Geschichtswissenschaft", XIV (1966), 3, p. 423-430. Manfrend Bensing, Thomas MOnlzer und der ThOringer Aufstand 1525, Berlin, 1966. Manfrend Bensing, Siegfried Hover, Der deuische Bauernkrieg 1524126, Berlin, 1965. Deutsche Geschichte in drei Bânden, I: Von den Anfăngen bis 1789, Berlin, 1967, p. 513 — 540. Carl Hinrichs, Luther und MUntzer, Halle, 1952. Alfred Meusel, Thomas MOnzer und seine Zeii, Berlin, 1952. M. M. Smirin, Narodnaia reformația Tomasa Miunțera l Velikaia Krestianskata voina, ed. Il-a, Moscova, 1955 (prima ediție a apărut tn 1947, ambele au fost traduse tn limba germană, ultima sub titlul Die Volksreformalion des Thomas MOnzer und der grosse Bauernkrieg, Berlin, 1956). Max Steinmetz, Deutschland von 1416 bis 1648, Berlin 1965. Max Steinmetz, Beformation und Bauernkrieg in Deutschland als friihbOrgerliche Pcvolulion, in „Zeitschrift fiir Geschichtswissenschaft”, XIII (1965;, Sonderheft, p. 35—50. Max Steinmetz, Schriflen und Briefe Thomas MOnlzers. Zum Erscheinen einer uiestdeutschen Mănlzergesamtausgabe, ibidem, XVII (1969), 6, p. 739—748. Max Steinmetz, Das Erbe Thomas Munlzers, ibidem, 9, p. 1117 — 1129. Max Steinmetz, Das Muntzerbild von Martin Lulher bis Friedrich Engels, Berlin, 1971. A. Ștekli, Thomas MOnlzer. In românește de Igor Blok și Al. Ștefănescu-Medeleni, Bucu- rești, 1963 (Colecția „Oameni de seamă”). J. Zimmermann, Thomas Muntzer, Berlin, 1925. LA PERSONNALITfi DE THOMAS MUNZER rEsumE Partant des 6crits du r^volutionnaire allemand Thomas Miinzer, depuis la violente mort duquel il y aura cette ann6e 450 ans, l’auteur essaie de saisir Ies principaux traits caract6ristiques de ce visionnaire d’un systeme social hiliaste-communiste que la soci6t6 medievale tardive n’etait pas encore pr6par6e â adopter. On pr6sente Ies principales donn6es biographiques de la courte existence de Thomas Miinzer pr6cis6ment pour suivre l’âvolution de sa personnalit6 qui va du jeune trudit et thâologien de la Reforme initi6e par Martin Luther au th^ologien râvolutionnaire et combattant decide â se sacrifier pour un r6gime social juste, rdpondant aux ideaux des masses opprim^es. L’etude se fonde sur l’oeuvre Acrite de Miinzer. L’histoire de la guerre paysanne allemande de Friedrich Engels de meme que l’historiographie marxiste sovietique et est-allemande ont fourni â l’auteur un ample mate- riei bibliographique. www.dacoromanica.ro THOMAS MUNZEE ȘI EĂZBOIUL ȚĂEĂNESC GEEMAN DIN 1525 DE LUDOVIC DEMENT Istoria umanității ni se înfățișează în dezvoltarea sa ascendentă ca un proces unitar, nelipsit însă de trăsături și caracteristici locale, care în funcție de țări, popoare și zone sau continente, oferă evoluției un colorit deosebit de variat. Au existat perioade în care o zonă a unuia dintre continente, un grup de țări sau o singură țară chiar defineau conținutul dezvoltării, într-o formă ori alta influențau întregul mers al istoriei, întreaga ei desfășurare. Astfel, în perioada antichității clasice, mai întîi Grecia, apoi Republica și Imperiul roman reprezentau tot ce era pe con- tinentele care înconjurau Marea Mediterană, nivelul cel mai evoluat al societății umane din acele vremuri. în secolele XIV și XV prin renaștere și umanism Italia se situa din nou pe primul plan al progresului, scoțînd la iveală cele mai înalte valori ale creației spirituale umane ale timpului. Revoluția din Franța de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea a definit și ea o întreagă epocă, iar Marea Revoluție Socialistă din Octombrie a deschis o nouă eră, cea a socialismului și comunismului spre care se îndreaptă in- evitabil umanitatea în epoca noastră. între renaștere și umanism, pe de o parte, și revoluțiile burgheze din Țările de jos și Anglia, pe de altă parte, a existat o perioadă în care s-a impus cu toată vigoarea sa spiritul creator și înnoitor al poporului german. într-adevăr în a doua jumătate a seco- lului al XV-lea și prima jumătate a secolului următor Germania s-a situat în fruntea înaintării umane, iar poporul german a dat omenirii gînditori, creatori de opere artistice, inventatori și luptători revoluționari, care au lăsat urme de neșters pe drumul greu al înălțării umane. Este suficient să amintim în veacul nostru al exploziei informaționale adevărata revoluție produsă de invenția lui Johann Gutenberg. Trecerea de la multiplicarea manuală la cea mecanică a cărților a deschis omenirii orizonturi nebănuite. Cartea, din bun al aleșilor restrînși la număr, a devenit prin geniul lui un bun accesibil păturilor largi, un transmițător de informații, de experiență, de acumulări, un purtător de valori care a accelerat pasul. Omul se pre- gătea astfel să urce din căruță în tren și automobil, din acestea în avion și de aici în rachete pentru a merge mai rapid. Toate acestea ar fi fost de nerealizat, fără invenția lui Gutenberg, fără tipar. Apoi nu ne poate scăpa nici faptul că în exploatarea bogățiilor naturale purtătoare de energie, de care atît de mult depinde și azi viața economică mondială, geniul in- ventiv al poporului german a dat în secolul al XVI-lea pionieri. Erasm din Rotterdam nu numai că a definit caracterul umanismului german, ..REVISTA DE ISTORIE”, Tomul 28, nr. 8. p. 1223-1234, 1®75 www.dacoromanica.ro 1224 LUDOVIC DEMÎ1NIY 2 dar a pregătit reforma, iar această mișcare de înnoire spirituală a anunțat — după definiția clasică a lui F. Engels — prima revoluție burgheză în istorie x. Reforma cu punctul său culminant al războiului țărănesc german a adus Re arena istoriei și pe Thomas Miinzer. Marea, am putea spune hotă- rîtoarea, epocă a istoriei germane a modelat o personalitate puternică, în gîndire cutezător, hotărît, chiar fanatic în aplicarea idealurilor de echitate și dreptate umană. Situat printre cei mai îndepărtați precursori ai socialismului și comunismului, lui Thomas Miinzer i-a revenit misiunea grea de a încerca pentru prima dată în istoria omenirii să pună în practică marile sale idealuri, care s-au dovedit atunci a fi utopice, dar care dezvol- tate, perfecționate și fundamentate științific de clasicii marxism-leninis- mului stau astăzi la baza noii orînduiri construită cu succes de un șir întreg de state și popoare și constituie ideologia clasei muncitoare de pre- tutindeni, arma ei puternică în lupta împotriva exploatării și asupririi, pentru o lume mai dreaptă, mai bună 1 2 3. Iată de ce chiar de la depăr- tarea de patru secole și jumătate de cînd el s-a jertfit, figura luminoasă a lui Thomas Miinzer ne este atît de apropiată și cu cît înaintăm în timp și ne îndepărtăm de ziua de 27 mai 1525, împotriva factorului de timp, distanța dintre el și noi nu crește, ci se micșorează. Evocînd personali- tatea lui ne dăm seama că prezentul nostru are rădăcini adinei, că întregul trecut de grele lupte sociale a pregătit în mod nemijlocit epoca marilor noastre transformări revoluționare. Abordînd problema atît de vastă cum este aceea a rolului jucat de Thomas Miinzer în războiul țărănesc din 1525 căutăm să pătrundem în rațiunea de a exista a acestui mare revoluționar. Din multitudinea aspec- telor ce ne apar ne vom opri aici la o succintă înfățișare a ideologiei lui Miinzer și la activitatea lui revoluționară în cadrul războiului țărănesc în părțile Turingiei. El nu și-a putut dezvolta, defini mai precis ideile, nu a avut răgazul să le verifice în practică în timp de pace, el a avut la dispoziție doar o jumătate dintr-un deceniu, acei cinci ani dintre 1520 și 1525 cînd în încleștarea crîncenă a ideilor și forțelor sociale Miinzer, angajat în luptă cu toată energia, crea o nouă ideologie, aceea a forței sociale care abia începea să iasă la lumină din negura timpurilor. Nu era în Europa, dar nici în întreaga lume un proletariat, o clasă care să fie liberă de a-și vinde forța de munca pentru că era lipsită de mijloace de producție. O asemenea clasă, singura interesată și capabilă să creeze o nouă orînduire mai dreaptă decît cea burgheză nu se născuse încă, căci și relațiile capi- taliste abia începeau să se înfiripeze sporadic în viața economico-socială. în aceste împrejurări este de la sine înțeles că ideile lui Thomas Miinzer, care nu au fost sintetizate într-o anumită lucrare, ne apar fragmentar. Ideologia lui definită de M. M. Smirin cu termenul de reformă populară trebuie reconstituită din scrisorile și chemările lui Miinzer, din lucrările 1 Fr. Engels, O reformații i crestianskoi Doine o Germanii, In Arhiu Maria i Engelsa, voi. X, p. 356-357. 3 Ideea este formulată de Engels In Introducerea la edi(ia engleză a broșurii sale Dez- ooltarea socialismului de la utopie la știință In Marx-Engels, Opere, voi. 19, p. 197; vol.22, p. 292-293. www.dacoromanica.ro .3 MUNZER ȘI RĂZBOIUL ȚARANE1SC GERMAM (1525) 1225 lui polemice, din predicile lui și nu o dată din mărturiile contemporanilor săi, adesea dușmani înverșunați. Conținutul lor revoluționar trebuie dez- văluit din haina religioasă în care erau ele îmbrăcate, căci în acea epocă ,,toate atacurile îndreptate împotriva feudalismului în general, și înainte de toate împotriva bisericii, toate doctrinele revoluționare — sociale și politice — trebuiau să fie în același timp și cu precădere erezii teologice. Pentru ca relațiile sociale existente să poată fi atacate, era necesar ca ele să fie despuiate de aureola lor sacră” — subliniază Fr. Engels 3. Este un fapt stabilit de istoriografie că Thomas Miinzer s-a desprins de reforma inițiată de Martin Luther în timpul cit era predicator la biserica Sfînta Ecaterina din Zwickau în cursul anului 1520. Următorul popas a fost orașul Praga, unde tradiția hiliasmului taborit era încă vie. în Procla- mația de la Praga Miinzer formulează jaloanele programului său revolu- ționar de reformare a bisericii cu implicații directe pentru transformarea societății. Era încredințat că această schimbare va porni chiar din Cehia. „Dumnezeu — scrie el în Proclamație — va săvîrși minuni în fața aleșilor săi mai ales din această țară, iar după ce credința cea nouă se va instaura aici poporul acesta (ceh) va deveni oglinda întregii lumi” 4. încă de atunci Miinzer și-a anunțat intenția de a desfășura o luptă necurmată împotriva „dușmanilor adevăratei credințe", și făcea cunoscut că cine nu se va uni cu el va fi dat pe mîna turcilor. Pe bună dreptate socotește M. M. Smirin că prin activitatea desfășurată la Zwickau și Praga Miinzer a pus bazele reformei populare nu numai în privința concepțiilor teologice antilutherane, dar și în ce privește propaganda revoluționară, de chemare a maselor 3 Fr. Engels, Războiul țărănesc german, In Marx-Engels, Opere, voi. VII, Edit.politică, București, 1960, p. 371. Clasicii marxism-leninismului s-au ocupat îndeaproape de ideologia lui Thomas Miinzer și războiul țărănesc german. Engels a analizat în mai multe lucrări, scri- sori și conspecte teologia miinzeriană dezvoltată într-o doctrină revoluționară. El a dezvă- luit conținutul ateist al acestei doctrine. Cf. Zamelki o Germanii, în Arhio Marxa i Engelsa voi. X, p. 342—357; Fr. Engels scrisori: către Fr. Meliring din 14 iulie 1893 și către K. Kaut- sky din 21 mai 1895, In Marx-Engels, Opere, voi. 29 (ed. rusă); Fr. Engels, Anti-Diihring, în Marx-Engels, Opere, voi. 20, p. 19, 152 și 646. La războiul țărănesc german și la ideologia lui Miinzer au făcut referiri și Marx și Lenin: K. Marx, Hronologhiceskie ulpiski, In Arhio Marxa i Engelsa, voi. V și VII; K. Marx și Fr. Engels, Ideologia germană, în Marx-Engels, Opere, voi. III, Edit. politică, București, 1958; V.I. Lenin, Despre guvernul revoluționar provizoriu, în Opere, voi. 8, București, 1955, p. 474; Idem, Opere, voi. 15, p. 46—47 și 368; Idem, Probleme principale ale campaniei electorale, în Opere, voi. 17, București, 1957, p. 404 ; Idem, Despre iluziile consliluționaliste, în Opere, voi. 25, București, 1956, p. 192; Idem, Despre slal, in Opere, voi. 29, București, 1956, p. 465—466; Lenin scrisori către M. Gorki, în Opere, voi. 35, București, 1958, p. 98 — 104. In literatura istorică marxistă de specialitate analiza concepțiilor lui Miinzer a fost făcută de : XL M. Smirin, Narodnaia reformația Thomasa Miinzera i velikaia crestianscaia Doina, Mos- cova, 1947; Kleinschmidt Karl, Thomas Miinlzer, die Seele des deulschen Bauernkrieges von 1525, Berlin, 1952; Bloch Ernst, Thomas Miinlzer als Theologe der Revolution, Berlin, 1960; Bensing Manfred, Idee und Praxis des ,,Chrisllichen Verbiindnisses” bei Thomas Miinlzer, în ,,XVissenschaftliche Zeitschrift der Karl Marx-Universităt Leipzig. Gesellschafts- und Sprach- Tissenschaftliche Reihe”, 1963, nr. 3; Idem, Die religios-philosophische und politische Ent- wicklung Thomas Miinlzers am Vorabend des Thiiringer Aufstandes în monografia Thomas Miinzer und der Thiiringer Aufstand, Berlin, 1966, p. 41 — 62. 1 Despre drumul lui Miinzer la Praga și legăturile lui cu Cehia vezi: V. Husa, Thomas Miinzer a Cechy, în „Rozpravy Ceskoslovenskă Akademie Văd” voi. 67 (1957), nr. 11; E.Wolf- gramm, Der Prager Anschlag Thomas Miinzers, în „Wissenschlaftliche Zeitschrift der Karl Marx-Universităt Leipzig”, 1956 — 1957, Heft, 3. Manifestul lui Miinzer de la Praga, redactat între 1 și 25 noiembrie 1521 a fost publicat Intr-o nouă ediție în lucrarea Thomas Miintzer. Schriften und Briefe, 1968, p. 491 — 511. www.dacoromamca.ro 1226 LUDOVIC DEMEMY 4 populare la luptă împotriva „dușmanilor credinței adevărate”. în centrul noii teologii miinzeriene stă ideia fundamentală că relația dintre om și divinitate este cea dintre particular și general, că numai cunoașterea gene- ralului, a întregului constituie cheia cunoașterii particularului. Recunoaș- terea acestui adevăr poate fi atins de om și, prin urmare, apare posibili- tatea eliberării lui de sub puterea răului, și astfel izbăvirea lui se află în lumea pămîntească și este cuprins în comportarea lui în societate, prin aceea că el subordonează interesele sale personale și particulare interese- lor generale. Față de teza lui Luther conform căreia izbăvirea omului a fost răscumpărată de jertfa lui Hristos și omul nu are decît să aștepte pasiv împărtășirea din această mîntuire, Miinzer a propagat de la început o atitudine activă din partea omului, atitudine la baza căreia stă teza : satisfacerea capriciilor individuale constituie izvorul răului și este împo- triva voinței divine ; comportarea omului în societate trebuie să fie domi- nată de interesul general, de ceea ce este în folosul întregii societăți. Miinzer a adoptat teza lui Luther îndreptată împotriva bisericii catolice după care „mîntuirea” este dată de divinitate fără mijlocirea preotului sfințit. El însă merge mai departe și spre deosebire de Luther subliniază că izbăvirea se realizează prin activitatea umană în cadrul societății și nu este un dar gratuit al lui Dumnezeu întruchipat în cuvin- tele Bibliei. în această teză a lui Miinzer, F. Engels a recunoscut negarea Bibliei ca revelație unică și infailibilă. „Rațiunea este revelație, revelația vie, o revelație care a existat în toate timpurile și care există și azi. A opune rațiunii Biblia înseamnă a nimici spiritul folosind litera moartă. Căci duhul sfînt de care vorbește Biblia nu este ceva ce există în afara noastră. Duhul sfînt este tocmai rațiunea. Credința nu este altceva decît trezirea rațiunii în om, de aceea și păgînii pot avea credință. Prin această credință, prin rațiunea trezită la viață, omul devine el însuși asemenea lui Dumnezeu și se mîntuiește” scrie Engels interpretînd tezele lui Miinzer5. în princi- piul miinzerian al determinării întregii activități umane de interese gene- rale și nu de cele particulare a recunoscut F. Engels rădăcinile comunis- mului primitiv. Revendicările sociale formulate de Miinzer și declarate de el drept conținut al adevăratei credințe sînt înfățișate astfel nu ca un interes particular al membrilor sectei aleșilor ci ca o voință divină care trebuie să fie înfăptuită prin mina aleșilor. Credința în concepția lui Miinzer nu trebuie să fie o așteptare pasivă a binefacerii divine care se supune orbește regimului politic și stărilor existente, ci un act conștient de activi- tate socială care subordonează particularul generalului și înăbușe aspira- țiile care contravin intereselor generale. Astfel, trebuie să fie extirpate toate instituțiile politice și sociale care apără privilegiile și interesele par- ticulare dăunătoare progresului general. „Aleșii lui Dumnezeu” sînt che- mați după Miinzer să instaureze raiul pe pămînt, să lupte pentru înfăp- tuirea „împărăției cerului”. Așa cum a arătat Engels în concepția lui Miinzer nu există un rai transcendent precum nu există nici „un iad sau osîndă dincolo de moarte”, căci diavolul nu este altceva decît ideia ab- stractă a poftelor și dorințelor josnice, necurmate” ale oamenilor. F. Engels aprecia că în aceste concepte Miinzer ajunsese aproape de negarea exis- tenței lui Dumnezeu; filozofia lui religioasă „friza ateismul” după cum 8 Fr. Engels, Războiul țărănesc german, p. 380 — 381. www.dacoromamca.ro s MUNZER Șl RĂZBOIUL ȚĂRĂNESC GEHMAINl (1525) 1227 „programul său politic friza comunismul” ®. Formulând teza despre nece- sitatea extirpării privilegiilor și a lichidării tuturor instituțiilor care apără aceste privilegii Miinzer nega rațiunea de existență a feudalismului și a întregului aparat de stat al claselor dominante opus maselor populare. ,,împărăția cerului” aplicată la relațiile sociale dintre oameni însemna în viziunea lui Miinzer o nouă orînduire socială lipsită de exploatare. Pe bună dreptate sublinia Engels, că „prin împărăția lui Dumnezeu, Miinzer în- țelegea o societate în care nu vor mai exista deosebiri de clasă, proprietate privată și nici o autoritate de stat de sine stătătoare, străină de membrii societății și opusă lor. Toate autoritățile existente care nu ar fi voit să se supună și să se alăture revoluției trebuiau răsturnate, toate muncile și toate bunurile trebuiau să devină comune, urmînd să fie relizată egalitatea deplină. Urma să se întemeieze o uniune care să aplice în practică cele mai de sus nu numai în întreaga Germanie, ci în întreaga lume creștină ; principii și nobilii urmau să fie invitați să i se alăture, iar dacă refuzau, uniunea trebuia să-i răstoarne la prima ocazie cu armele în mină sau să-i ucidă” * 7. într-adevăr Philipp Melanchthon în lucrarea sa despre Istoria lui Thomas Miinzer sublinia că în centrul propagandei miinzeriene stătea în timpul războiului țăiănesc, teza despre echitatea socială și comunitatea bunurilor. Miinzer — scrie Melanchthon — cerea ca în conformitate cu prin- cipiul iubirii creștine „nimeni să nu se ridice deasupra semenului său, fiecare om trebuie să fie liber, iar toate bunurile trebuie să fie ale comuni- tății”. La interogatoriu Miinzer — după mărturia contemporanilor — încerca să precizeze ce înseamnă în viziunea lui teza : Omnia sunt communia. Apare în izvoarele timpului formula „fiecăruia după necesități” drept interpretare a unor acțiuni întreprinse de Miinzer și partizanii lui în timpul războiului țărănesc. De fapt, teza communio rerum figurează și printre tezele formulate de Miinzer în 1521 în drumul său spre Praga 8. Astfel a ajuns Thomas Miinzer ca sub noțiunea foarte vagă a egalității creștine primitive să înțeleagă ceva mai mult, ceva calitativ nou și să formuleze pentru prima dată în istorie „ideile comuniste embrionare”9. Fr. Engels a dat o explicație plauzibilă privind rădăcinile gnoseologice și sociale ale acestei ideologii. El arăta că exista o pătură socială, plebeimea orășenească, „care se afla pe de-a-ntregul în afara societății oficiale existente”. Ea nu dispunea de privilegii în afara „privilegiului” de a fi lipsită de orice pro- prietate chiar și de „proprietatea grevată de sarcini împovărătoare” ce posedau țăranii aserviți. Privată de drepturi și avere, situată în afara ca- drului social feudal existent, pătura plebeimii reprezenta „simptomul viu al descompunerii societății feudale” și elementul social care prevestea „societatea burgheză modernă”. Pătura plebeiană datorită poziției pe care o ocupa în societate „nu putea să se limiteze la simpla luptă împotriva feudalismului și a tîrgovețimii privilegiate; ea trebuia să depășească, cel puțin în închipuire, societatea modernă burgheză care abia începea să se înf iripe,... trebuia să pună sub semnul întrebării instituțiile, con- cepțiile și ideile comune tuturor formelor sociale bazate pe antagonisme • Jbidem, p. 381. 7 Ibidem, p. 382. 8 M. M. Smirin, op. cit., p. 233. • Fr. Engels, Războiul țărănesc german, p. 374. www.dacoromanica.ro 1228 LUDOVIC DEMENT 6 de clasă” 10. Thomas Miinzer devenise ideologul acestei pături, care încerca să formuleze năzuințele ei spre o societate lipsită de exploatare. în condițiile istorice de atunci realizarea unor asemenea idealuri însemna după plastica expresie a lui Engels nu numai depășirea prezentului ci și pe aceea a viitoru- lui11. într-adevăr, în plină dominație a societății feudale, cînd la ordinea zilei se punea înlocuirea rînduielilor feudale cu orînduirea burgheză, fără de care nu se putea naște și consolida forța socială capabilă să lichideze ex- ploatarea, ideile lui Miinzer și a aderenților lui aveau un caracter utopic, în perspectiva istorică se intercala o nouă treaptă între societatea feudală și cea comunistă : orînduirea burgheză, care nu putea fi nici ocolită, nici depășită în vremurile de atunci. Contradicția dintre realitatea existentă și ideile ce anticipau o întreagă epocă istorică, care începea să se realizeze abia după patru veacuri a conferit ideologiei luiMiinzer și mai ales încer- cării lui de a o aplica un caracter utopic. „Atacurile împotriva proprietății private, revendicarea comunității de bunuri — scria Engels — trebuiau, în mod inevitabil, să degenereze într-o organizare primitivă a binefacerii; egalitatea creștină, care era o noțiune atît de vagă, putea să se reducă cel mult la „egalitatea” burgheză „în fața legilor” ; înlăturarea oricărei autorități ce transforma, în cele din urmă, în instaurarea unor guverne alese de popor. Anticiparea în închipuire a comunismului a devenit, în viața reală, o anticipare a relațiilor burgheze moderne” 12. Cei care au cercetat istoria războiului țărănesc din punctul de vedere al rolului jucat de Thomas Miinzer în desfășurarea evenimentelor constată în unanimitate sărăcia izvoarelor. în ciuda acestui fapt nu s-a putut nega importanța răspîndirii ideologiei lui în ajunul războiului, polemica desfă- șurată cu Luther și activitatea depusă de Uniunea aleșilor înființată de Miinzer încă la Zwickau înainte de a se duce la Fraga. Predicile lui, lucrările sale polemice ca : Protestul sau sfidarea lui Thomas Miinzer; Slujba bise- ricească germană; Liturghia evanghelică germană; Rînduiala slujbei bise- ricești germane ; Despre credința născocită ; Demascarea unei false credințe ; Predica rostită în fața principilor și-au avut efectul. Chiar dacă manuscri- sul și 400 de exemplare de Demascarea unei false credințe tipărită la Niiren- berg au fost confiscate și arse au mai rămas 100 de exemplare tipărite care trimise la Augsburg au avut o circulație largă. Tot în ajunul activității febrile de la Miihlhausen Miinzer răspunde la Epistola către principii saxoni despre duhul răzvrătirii a lui Luther prin lucrarea polemică intitulată sugestiv : Guvînt de apărare bine întemeiat sau răspuns trupului celui fără de duh, ghiftuit în huzur, din Wittenberg, care a pîngărit atît de mîrșav nefericita creștinătate, prin vicleșug, răstălmăcind Sfînta Scriptură13. 10 Ibidem, p. 372-373. 11 Ibidem, p. 373 și 381. 12 Ibidem, p. 374. 13 Scrierile lui Thomas Miinzer au fost editate de mai multe ori. Dintre edițiile mai noi amintim : Thomas Miintzer, Politische Schriften, mit Kommentar von C. Hinrichs, Halle, 1950; Miiller Helmut, Thomas MUntzers Brieftvechsel. Lichtdrucke nach Originalen aus dem Săchsischen Landeshauptarchiv Dresden, 1953; Meusel Alfred, Thomas Miintzer und seine Zeii, mit einer Auswahl der Dokumente des groBen deutschen Bauernkrieges, herausgegeben von Heinz Kamnitzer, Berlin, 1952; Thomas Miintzer, Schriften und Briefe. Kritische Gesamt- ausgabe. Unter Mitarbeit von Paul Kirn. Herausgegeben von Giinther Franz, Gerd Mohn, 1968. , www.dacoromamca.ro 7 MUNZER Șl RĂZBOIUL' ȚAbANESO GEHMAIN) (1525) 1228 Aceste lucrări, pamflete și predici au un caracter aparent teologic care depășeau însă cadrul bisericesc, reforma populară a lui Miinzer apropiin- du-se tot mai mult de propaganda revoluționară, pregătind spiritele pentru răzvrătire. Luther aliat cu cei ce apărau rînduielile existente îl denunța pe Miinzer, caracterizîndu-1 prin cuvintele „satana de la Allstedt”, „dia- volul” sau chiar „cel mai primejdios dintre diavoli” care „nu se va mărgini la vorbe, ci are de gînd să treacă la fapte, să se folosească de forță împo- triva stăpînirii, stîrnind o adevărată răscoală”. Denunțîndu-1 pe Thomas Miinzer, Luther chema pe principi la arme, căci după el dreptul de a folosi forța este de partea lor 14. în răspunsul său Miinzer nu se sfia să declare că este de partea celor oropsiți, că dorește din suflet izbînda lor. El scria : „într-o bună zi poporul se va descătușa din robie și atunci numai Dumnezeu îi va mai fi stăpîn” 15 *. El încerca să tipărească la Niirnbcrg la tipograful Ieronimus Helzel Cuvîntul în apărare, dar manuscrisul împreună cu exem- plarele tipărite au fost și ele confiscate18. Ideile cuprinse în această lucrare polemică nu puteau fi însă confiscate, ele au găsit calea spre cei cărora erau adresate. Prin predicile lui Miinzer, prin propaganda discipolilor săi ideile miinzeriene cuprindeau masele, pregăteau descătușarea poporului, încrederea în forțele proprii, în justețea cauzei lui. Centrul activității lui Miinzer după întoarcerea din Praga se afla la Allstedt17, aici își va desfășura el propaganda, aici va organiza masele pentru luptă. Semnificativ este în acest sens denunțul lui Luther cuprins în Epistola către principii saxoni în care el scria despre activitatea lui Miinzer : „Feriți-vă de falsul proroc Miinzer, acest lup în piele de oaie ! Pretutindeni pe unde a trecut, și mai cu seamă în Zwickau și la Allstedt s-a văzut prea bine ce urmărește. în predicile și scrierile lui, Miinzer îndeamnă la răscoală... Trimite în toate părțile ștafete tainice... Dacă nu vă vor convinge cuvintele mele, vă veți da seama singuri, în curînd, ce sminteli propovăduiește. Vreau să vă feresc de primejdie și de pagubă”18. Cuvintele pline de oarba dușmănie ale lui Luther stau totodată mărturie despre neobosita activitate depusă de Miinzer în ajunul izbucnirii războiului țărănesc, despre audiența largă pe care au găsit-o ideile lui în sînul maselor populare. Ele atestă pe lîngă altele rolul jucat de acest gînditor revolu- ționar în pregătirea punctului culminant al primei revoluții burgheze din istoria Europei și istoria universală19. Miinzer era urmărit cu ură de dușmani, se încerca lichidarea lui. La Allstedt voiră să-l ucidă, la Zwickau îi puseseră otravă în mîncare, a trebuit să fugă din Halle, din Niirnberg, din Aschersleben, în Schwarzwald pe capul lui s-a pus un preț 14 După A. Ștekli, Thomas Miinzer, Edit. tineretului, București, 1S62, p. 196. 18 Th. Miintzer : Hochverursachte Schutzrede und Antwort wider das geisllose sanft lebende Fleisch zu Wittenberg, welches mit verkehrte Weise durch den Diebslal der Heiligen Schrift die erdârmdliche Christenheit also gâtz jâmmerlichcn besudelt hat, in Thomas Miintzer, Polittsche Schriften, p. 71 — 101. Citat in românește după A. Ștekli, op. cit., p. 199. 18 A. Ștekli, op. cit., p. 241. 17 Despre activitatea lui Miinzer la Allstedt a se vedea pe lingă lucrările de biografie destul de numeroase și studiile: G. Wolfram, Thomas Miintzer in Allstedt, in „Zeitschrift des Vereins fur Thiiringische Geschichte und Altertumskunde”, voi. 5, 1887; Franz Giinther, Thomas Miintzer in Allstcdl, in „Mitteilungen f.d. Mitteldeutsche Heimat”, 1935, nr. 7. 18 După A. Ștekli, op. cit., p. 196. 18 M. Luther, Wieder die râuberischen und mbrderischen Rallen der Bauern și Send-. brief von dem harlen Biichlein wider Bauern in Alfred Meusel, op. cit., p. 318—322 și 323—325. www.dacoromanica.ro 1230 LUDOVIC DEtMENW 8 mare, dar el scăpase și de aici. Iată deci că în lumina faptelor Fr. Engels avea perfectă dreptate cînd sublinia caracterul larg, general al activității lui Thomas Miinzer și se ridica cu hotărîre împotriva interpretărilor care reduceau rolul lui la acțiuni locale 20. Nu putem aici înfățișa nici măcar succint evenimentele extrem de complexe ale războiului țărănesc german. Menționăm doar că acest război a fost poate cel mai tipic, cel mai puternic dar și cel mai afectat de caracterul multidimensional al contradicțiilor sociale, economice și politice pe care l-a cunoscut vreun război țărănesc din epoca feudală. Aici a apărut cu toată vigoarea nu numai contradicția socială funda- mentală dintre clasa feudală și țărănimea dependentă dar și opoziția dintre oraș și sat împreună cu convergența dintre interesele fundamentale ale orășenimii și țărănimii. în desfășurarea evenimentelor a lăsat urme adînci complexitatea contradicțiilor din sînul orașelor, ba chiar și din sînul țărănimii și al clasei feudale. Specificul regimului politic sau al regimurilor politice existente în teritoriile germane, nivelul diferit de dezvoltare economică și socială al diferitelor regiuni, aspectele particu- lare ale confruntărilor ideologice declanșate de Reformă, toate acestea au influențat într-o direcție sau alta mersul evenimentelor în preajma și în istoricul an 1525 21. Războiul țărănesc s-a declanșat încă în a doua jumătate a anului 1524 în părțile sudice ale Schwarzwald-ului și regiunile învecinate. De aici flacăra mișcărilor țărănești și orășenești s-a propagat în spre Suabia, Wurttemberg, Alsacia, Franconia, Turingia și Saxonia. Pe bună dreptate constată M. M. Smirin că războiul țărănesc german a luat proporții ame- nințătoare pentru feudalitate începînd cu evenimentele din Suabia supe- rioară unde s-au format primele cete mai numeroase. Aici precum și în Wurttemberg și Franconia a început acea colaborare dintre cetele de țărani răsculați și ridicarea orășenimii sărace, care a cunoscut atît de variate forme și a fost atît de contradictorie în desfășurare încît a oferit războiului țărănesc poate particularitatea cea mai importantă. Pe fondul acestei realități primește contururi mai clare și activitatea lui Thomas Miinzer în cadrul războiului țărănesc. Din nou sîntem nevoiți să amintim că izvoarele în această pivință sînt relativ sărace în informații. Aproape că nu știm nimic despre activitatea lui la sfîrșitul anului 1524 și începutul anului 1525. Se presupune doar că Miinzer în această perioadă desfășoară o intensă propagandă la Klettgau, în satul Griessen, la Hegau și împrejurimi. S-a discutat în literatura de specialitate și problema în ce măsură Miinzer poate fi considerat autor al principalelor documente programatice apărute în timpul războiului țărănesc. Se știe că W. Zimmermann 22 a fost primul care a încercat să demonstreze că Scrisoarea-program (Artikel- brief)23 cunoscută și sub numele de programul de la Heilbronn și reven- dicările țărănești cuprinse în 12 puncte 24 îi aparțin lui Thomas Miinzer. Lui M. M. Smirin îi revine meritul de a fi demonstrat printr-o analiză 20 Fr, Engels, Războiul țărănesc german, p, 366. 21 Cf, volumul de studii Die țrilhbilrgerliche Revolution in Deutsc/iland, Berlin, 1961. 22 W. Zimmermann, Istoria crestianskoi voint o Ghermanii, voi. I, Moscova, 1937, p. 313. 23 Der Artikelbrief der Schuiarzwălder Bauern, in Alfred Metisei, op. cit., p. 226 — 227. 24 Die zwiilf Ariikel, ibidem, p. 233 —240: W. Zimmermann, op, cit., p. 306 — 311. www.oacoroinanica.ro 9 MUNZER ȘI RAZ/BOTUL ȚArANEJSC GKHMAiN (1525) 1231 amplă bazată pe constatarea făcută de Fr. Engels că există deosebiri atît de mari între cele două documente programatice încît ele nu pot proveni de la unul și același autor 25 26. El arată că există o coincidență perfectă între concepțiile social-politice ale lui Miinzer și programul cuprins în Scri- soarea-program. Se știe că lui Miinzer îi aparține ideea transferării puterii politice către popor pentru a instaura „împărăția cerului pe pămînt”. Tot el a cerut organizarea maselor în uniuni de ale aleșilor și folosirea forței față de cei care ar refuza să se alăture uniunii. Revendicarea lichi- dării mănăstirilor și castelelor, a acestor focare de rezistență față de voința lui Dumnezeu exprimată prin acțiunea răsculaților- țărani, pre- văzută în Scrisoarea-program o regăsim în documentele redactate de Miinzer în ajunul și în timpul războiului țărănesc. în ciuda acestor argu- mente care sînt în favoarea afirmației că acest document ar fi fost redactat de Miinzer, dovezi decisive în această privință nu există. Nu se poate nega însă identitatea conținutului de bază dintre Scrisoarea-program și ideile social-politice propovăduite de Miinzer în cadrul războiului țărănesc. Este interesant să urmărim ce înțelege acest cel mai radical program sub noțiunea de uniune creștinească organizată în lupta împotriva feuda- lității. în el noțiunea cuprinde pe oamenii săraci de la orașe și sate (dam armen, gemainen man in stetten und uff dem land) opusă clericilor și stă- pînilor laici și puterii lor (von gaistlichen und weltlichen Jieren und ober- kaitten). în numele folosului obștesc uniunea creștină a săracilor poate și trebuie să folosească forța împotriva celora care s-ar împotrivi realizării „împărăției cerului” pe pămîntz6. La mijlocul lui ianuarie 1525 Miinzer a luat drumul spre Turingia cu gîndul să organizeze mai bine forțele revoluționare din această regiune care se anunțase alături de Suabia și Franconia ca principal teatru de război. Ajuns la Fulda el provoacă aici prin predicile sale o mare tulburare și este prins și închis în temnița mănăstirii, dar nefiind recunoscut l-au eliberat pînă la urmă. Continuîndu-și drumul spre Miihlhausen, IMiinzer are grijă pe drum de înființarea și organizarea uniunilor aleșilor, care să conducă acțiunile cetelor răsculate, să desfășoare propagandă revo- luționară în sînul maselor. La mijlocul lui februarie Thomas Miinzer a ajuns în sfîrșit la Miihl- hausen 27, unde de cîtva timp acționa un adept al său Heinrich Pfeiffer. Consiliul municipal a fost nevoit să cedeze în fața presiunii maselor de țărani și orășeni săraci aliați și să promulge legea privind desființarea mănăstirilor. Forțele revoluționare s-au întărit atît de mult încît de data aceasta consiliul municipal nu mai avea puterea de a-1 alunga din nou pe Miinzer, dimpotrivă la ordinea zilei se punea înlăturarea vechiului consiliu, ceea ce s-a și întîmplat la 16 martie 1525. A fost ales Consiliul 25 M. M. Smirin, op. cil., p. 296 și 308. 26 Ibidem, p. 297. 27 Despre activitatea lui Miinzer la Miihlhausen a se vedea : Bensing Manfred, Thomas Miintzer und der Thilr înger Aufsland, Berlin, 1966 : Michael Otto, Grundbesitz und Erbzins der Bauern im Geblet der Freien Reichsstadl Miihlhausen, In „Veroffentlichung des Miilhauser Stadtarchivs” N. F., voi. 2. (1959); R. Bemmann, Thomas Miintzer, Miihlhausen in Thiirin- gen und der Baaernkrieg, Leipzig, 1920. www.dacoromanica.ro 6 - c. 3 7« 1232 LUDOVIC DEMENIY 10 etern 28, care la 17 martie a preluat puterea în oraș, iar toți orășenii au depus în fața lui jurămîntul. Miînzer oficial nu făcea parte din consiliu dar participînd la ședințe, cuvîntul lui alături de cel al lui Pfeiffer atîrna greu în balanță. Războiul țărănesc izbucrise acum în toate părțile. în Franconia, în Schwarzwald, în Alsacia, în Suabia, pe cele două maluri ale Rinului s-a instaurat primăvara fierbinte a acțiunilor cetelor de răsculați. în Turingia războiul izbucnise la Langensalza, la chemarea lui Miînzer răsculații de aici au fost ajutați de o ceată de 400 de oșteni din Miihl- hausen. Aceasta, unită cu cetele țăranilor răsculați începe acțiunea de devastare și ocupare a mănăstirilor și castelelor. La Miihlhausen Consiliul etern lua măsuri prin care se făcea o încer- care temerară de a aplica programul social al lui Miînzer. A fost desființat ritualul catolic; obiectele de preț ale bisericilor erau confiscate și vîndute, iar banii realizați intrau în vistieria obștii; bunurile ordinului teuton au fost de asemenea confiscate și folosite pentru a asigura sărăcimea din satele învecinate cu ovăz, cu orz și cu alte bucate. în vistieria obștii aflată sub tutela Consiliului etern se făcuse o ordine exemplară, s-a pus capăt furtului din bunul obștesc al orașului. în toiul acestei lupte a fost redactată de Miînzer înflăcărată Chemare către locuitorii din Allstedt29. Ea reflectă poate cel mai fidel concepțiile lui Miînzer în momentul generalizării războiului țărănesc: „Prieteni buni — scria el — ați dormit prea mult. Ați uitat de voința lui Dumnezeu spunînd că și pe voi v-a uitat Dumnezeu. Nu v-am învățat oare suficient că așa și trebuie să fie. Singuri să fiți tari. în caz contrar toate jertfele voastre de nedescris vor fi zadarnice. Să nu vă pierdeți speranța, fiți încrezători... Apucați-vă de lucru și ieșiți la luptă. A sosit timpul, con- vingeți-! pe confrații voștri să urmeze cuvîntul divin, căci altfel îi așteaptă moartea. Toată Germania, la fel și Franța și Italia s-au ridicat la luptă, în săptămîna sfîntă au fost distruse patru biserici mănăstirești la Fulda. Țăranii din Klettgau, Hegau și Schwarzwald s-au răsculat într-un număr de 30 000 și numărul oastei lor crește pe zi ce trece. Un singur lucru mă îngrijorează ca nu cumva acești oameni fără știință de carte să fie atrași cu promisiuni la înțelegere, sensului viclean al căreia nu vor reuși să-l deslușească”. Miînzer sesiza una din principalele slăbiciuni ale răscoalelor țără- nești, naivitatea țăranilor, încrederea lor în cuvîntul dat de conducătorii oștilor feudale în momentele în care ei își dădeau seama că nu pot birui cu forța armei. Era necesar să nu existe nici o șovăire în rîndurile cetelor de răsculați, fie ele formate din țărani ori din orășeni săraci. „Dacă printre voi — continua Miînzer adresîndu-se celor din Allstedt — se vor găsi măcar trei care sînt tari în credință... n-au de ce să se teamă, nici de o sută de mii. La luptă, deci, la luptă! E timpul, răuvoitorii s-au speriat ca și clinii. Chemați pe confrații voștri la înțelegere, convingeți-i să se 28 Despre Consiliul etern cf. LOsche Dietrich, Achtmănner, Euiiger Bund Goltes und Eivt- ger Ral, In „Jahrbuch fur Wirtschaftgeschichte”, voi. I, Berlin, 1960; M. F. Fodina, Miihl- hausenskoe doijente 1523—1525 gg., In „Ucionle Zapiski Marinskogo Pedagoghiceskogo Insti- tuia”, voi. III, 1958. 28 Miintzer an die Allstedler, In Thomas Miintzer. Schriflen und Briefe, p. 454 — 456. Traducerea In limba română la A. Ștekli, op. cit., p. 259 — 265. www.dacoromanica.ro 11 MUNZHR ȘT RĂZBOIUL ȚĂRĂNESC GERMAINi (1525) 1233 înarmeze. De mult, de mult a sosit timpul! Așadar înainte, înainte grabnic ! Fiți neînduplecați, chiar dacă dușmanul se va adresa vouă cu vorbe mie- rioase. Fiți neîndurători la suferințele dușmanilor. Ei o să se roage și o să plîngă în fața voastră ca niște copii, dar să nu-i iertați, să nu-i jeluiți... Ridicați la luptă satele și orașele și mai ales pe mineri și pe alți oameni buni. Destul am tot dormit. Să vedeți că tocmai cînd vă scriu aceste cuvinte mi-au sosit vești din Langensalza cum că mulțimea vrea să-l arunce din cetate pe slujitorul principelui Georg pentru faptul că a plănuit să ucidă în taină trei oameni. Țăranii din Eichsfeld și-au încheiat socotelile cu stăpînii lor, ei nu mai sînt dispuși să trăiască din mila acestora. Pretutindeni se petrec multe lucruri care vă pot sluji drept pildă, apucați-vă de treabă!... Transmiteți chemarea minerilor confrați!— Bateți fierul pînă e cald ! Sabia voastră să fie spălată de sîngele cald. Pînă cînd rău- voitorii vor trăi nu veți fi eliberați de frica omenească”. Și pentru că așa cereau timpurile, Miinzer nu uită să adauge că cei ridicați la luptă apără cauza lui Dumnezeu, deci luptă pentru o cauză dreaptă, ducînd un „război sfînt”. Semnificativă este și iscălitura pusă sub chemarea : „Scrisă la Miihlhausen în anul 1525 de Thomas Miinzer, ostaș al lui Dumnezeu împotriva necredincioșilor”. între timp izbucnise răscoala și la Frankenhausen, unde se adunau și țăranii. Orășenii ridicați la luptă au cerut ajutor de la cei din Miihlhausen. Miinzer era hotărît să acorde cu orice preț sprijinul solicitat. „Cereți două sute de luptători, dar o să vă trimitem — scria el celor din Franken- hausen — o ceată mult mai mare. O să venim cu toții în ajutorul vostru. Să nu vă fie teamă de nimeni. Totul va merge bine. Numai să nu vă lăsați cu nici un chip înduplecați de vorbele mieroase ale celor care cer îndu- rare 30”. Miinzer îmbărbăta, se afla în corespondență cu orașele răsculate, cu cetele de țărani ridicate la luptă, vorbea în fața oștirii, redacta și tri- mitea chemări la luptă în toate părțile. El dădea sfaturi din cele mai utile și cele mai necesare în toiul încleștării crîncene. Miinzer îndemna pe țărani să nu se lase înșelați de promisiuni. „Nu vă lăsați înșelați! Nu nădăjduiți că stăpînii au să vă facă de bunăvoie înlesniri”. El arăta că în unire și hotărîre de luptă este singura lor armă cu care vor putea birui, căci stăpînii dispun de o oaste mai bine echipată și înzestrată. „Nu fiți lesne încrezători! Să nu vă lăsați dezbinați. Atîta vreme cît sînteți uniți nu vă biruie nimeni” 31. Miinzer întîmpina însă greutăți chiar și la el acasă. în ceata de la Miihlhausen, care după părerea lui trebuia să se unească cu cei din Franken- hausen unde s-au adunat aproape toți cei ce s-au ridicat la luptă din împrejurimi, a apărut dezbinarea. Consiliul etern nu înțelegea nici el porunca vremurilor. în timp ce în lagărul răsculaților lipsea unirea forțelor atît de necesară în acele momente hotărîtoare, dușmanul se organiza din ce în ce mai bine și plănuia înfrîngerea cetelor de răsculați înainte de a se uni într-o oaste puternică. Miinzer nu a fost susținut de orășenii din Miihlhausen în intenția lui de a se uni cu cei din Frankenhausen, centrul cel mai puternic al răscoalei 80 Milntzer an die Gemeinde von Frankenhausen, In Thomas Muntzer, Schriften und Briefe, p. 457—458. 81 A. Ștekli. op. cit., p. 224. www.dacoromanica.ro 1234 LUDOVIC DEMENY 12 din Turingia, la sfîrșitul lui aprilie și începutul lui mai 1525. Abia cu opt tunuri mici și trei sute de oșteni a putut să plece la 10 mai spre Franken- hausen. Se cunoaște tragicul sfîrșit al confruntării din 15 mai 1525 și prin- derea lui Miinzer S2, a revoluționarului care a deschis o largă perspectivă luptei celor exploatați. La 27 mai Miinzer a fost executat, dar sentința momentului nu corespundea cu aceea a istoriei. Această a doua sentință a hărăzit ideilor lui Miinzer un viitor trainic, de neșters în memoria umană. La patru veacuri și jumătate de la războiul țărănesc german, de la ziua în care s-a încercat, ca de atîtea ori în istorie, să fie extirpate odată cu executarea eroului și ideile profesate de el, ne dăm seama mai bine ca oricînd că Thomas Miinzer a însemnat prin gîndirea și faptele sale o nouă experiență umană. Experiența istorică a lui Thomas Miinzer, jertfa supremă adusă de el pentru eliberarea omului de orice fel de exploatare și asuprire, ideile formulate de el s-au dovedit a fi, în ciuda caracterului lor utopic, fecunde și înnoitoare, transformîndu-se, prin pătrunderea minții umane, prin noi și noi experiențe, din utopie în știință, în știința care stă azi la baza noii orînduiri visată cu atîta sete de perfecționare umană de cei ce l-au urmat*. THOMAS MttNZER ET LA GUERRE PAYS AN NE ALLEMANDE DE 1525 RfiSUMfi Pendant la seconde moiti6 du XV® siâcle et la premiere moiti6 du silele suivant, le peuple allemand a donn6 ă l’humanitâ des personnalit^s prestigieuses. Aux cot6s de Johann Gutenberg, d’Erasme de Rotterdam, de Diirer, Cranach et autres, dans l’6volution de la pensie r6volution- naire l’on a vu s’impose Thomas Miinzer. II est le produit de la premiere r^volution bourgeoise de l’histoire de l’humanit6 dont le point culminant fut la grande guerre paysanne allemande. L’id6ologie r6volutionnaire de Thomas Miinzer, son essai d’appliquer ses conceptions du communisme utopique le situent en tant que pr6curseur du socialisme scientifique, en tant qu’id^ologue annonngant une nouvelle 6poque. Le role de l’id6ologie de Miinzer dans la pr^paration des 6vdne- ments de Fannie 1525, l’activit6 qu’il d^ploya en Thuringie au printemps de la meme annde firent de lui un h6ros de la grande guerre payssanne allemande. 32 Bensing Manfred, Porojenle thilringhenskogo oosslanla 1552), In „Srednie Veka”, voi. 28, 196tk www.dacoromamca.ro prl Frankenhausene (15. maia DOCUMENTAR C. G. COSTA-FOEU - IN MEMOEIAM DE FLOREA NEDELCU Personalitate a mișcării democratice și patriot legat prin puternice rădăcini cu interesele supreme ale națiunii, C.G. Costa-Foiu a întruchi- pat pentru contemporanii săi, mai mult decît orice, un exemplu de a trăi și gîndi ca ființă superioară, dedicată în totalitatea ei umanismului, pro- gresului și civilizației. Născut în 26 octombrie 1856 într-o familie în care și-a format o educație de o înaltă ținută morală, C.G. Costa-Foru a dovedit de timpuriu preocupări profunde pe linia promovării unor idealuri progresiste, cu prio- ritate în rîndurile tineretului, de combatere a abuzurilor și imoralității societății burghezo-moșierești. Edificatoare sînt în acest sens primele sale articole, am putea spune profesiuni de credință, publicate în revis- tele : „Scrisoarea săptămînii”, „Revista copiilor și tinerimii”, ziarele „Epoca” și „București”. încadrat activ în cursul viu al evenimentelor progresiste, se declară deschis împotriva pregătirii și declanșării primului război mondial, de marile puteri imperialiste și, etalînd reale calități de om politic, se pro- nunță concomitent în sprijinul ideii intrării Bomâniei în marea confla- grație, ca mijloc eficient pentru reîntregirea națională. în această idee se încadrează voluntar și participă împreună cu fii săi la luptele împo- triva trupelor cotropitoare germane și austro-ungare. Salută cu multă însuflețire desăvîrșirea unității naționale, și în același timp atrage aten- ția asupra necesității fundamentării statului român pe principii demo- cratice, condiție esențială care să-i faciliteze progresul rapid în rîndul țărilor civilizate. Susținător activ al tuturor curentelor și tendințelor social-politice progresiste C. G. Costa-Foru și-a manifestat deschis simpatia și solida- ritatea cu mișcarea socialistă din România și, apoi, după crearea parti- dului Comunist Român, cu victimele acțiunilor represive ale regimului burghez. Membru fondator al Ligii drepturilor omului (1923), alături de o serie de alte personalități demociatice : Dem. I. Dobrescu, N. D. Cocea, Victor Eftimiu, Gr. lunian, Virgil Madgeaiu, C. Miile, Zamfir Arbore, ș.a., precum și al Ligii contra teroarei (1926), C. G. Costa-Foru s-a pronunțat și acționat ca inițiator și animator a numeroase acțiuni de masă pentru apărarea militanților Partidului Comunist, împotriva regimului inuman din închisei i aplicat de siguranța burgheză deținuților politici. Adversar fervent și neobosit al antisemitismului și obscurantismului propagat de curentele de extremă dreaptă, se angajează în procesul de .,EEVISTA DE ISTOKIE". Tomul 28. nr. 8, p. 1235-1248, 1975 www.dacoromanica.ro 1236 DOCUMENTAU 2 la Turnu Severin intentat împotriva lui Corneliu Zelea Codreanu pentru asasinarea prefectului poliției din Iași, Manciu, prilej cu care rostește un amplu rechizitoriu la adresa concepțiilor și acțiunilor criminale propa- gate de fascism. A fost pînă la sfîrșitul vieții, survenită la 15 august 1935, un tribun înflăcărat al adevărului și dreptății, împotriva abuzului și injustiției, un soldat credincios al Frontului Democratic Antifascist căruia i-a consa- crat întreaga sa existență de militant democrat. Apreciat și respectat de opinia publică românească și internațională democratică și progresistă, hulit de reacțiune și fascism, C. G. Costa- Foru a transmis posterității figura luminoasă a unui adevărat om între oameni, un exemplu viu, demn de urmat pentru generațiile contemporane. Acum, cînd comemorăm 40 de ani de la moartea ilustrului militant, considerăm ca fiind un modest act de recunoștință a noastră, a tuturora, înmănunchierea cîtorva aprecieri publicate postum, sau mărturii docu- mentare puse la dispcziție prin amabilitatea familiei, pagini pline de angajament militant și poezie sufletească ce ilustrează cu litere de aur născute din pana unor cunoscute personalități cu orientare democratică sau militanți ai Partidului Comunist Eomân, prezența vie a luptătorului și omului de excepție pe care îl reprezintă C. G. Costa-Foru în cunoș- tința confraților săi de credință și luptă, precum și a generației prezente care, pe această cale, îi închină un nou și profund omagiu. COSTA-FORU* Numai o săptămină după moartea soției sale, care i-a fost o adevărată tovarășă a vieții, s-a stins și el, Inobillnd banala frază, că unit cu ea tn viață, a vroit să fie alături de ea și tn moarte. Căci unit a fost cu ea tn viață. Și această unire, această căsnicie model, tn care domi- nau toate virtuțiile patriarhale este atlt de caracteristică pentru omul Costa-Foru, Incit este absolut logic, ca contrar ordinei statistice, să se releve viața intimă a lui, Înainte ca să se vorbească de cea publică. într-adevăr, rolul important In fond și singular in aparență, pe care l-a jucat Costa-Foru, tn viața publică a României noi și mari, nu poate fi nici Înțeles, nici apreciat, dacă nu se cunoaște firea omului, caracterul lui, elementele constitutive ale acestora. (...). Era curajos, fără a fi sfidător. Era iute la mlnie, fără a fi rău. Avea o frumoasă cul- tură, cu care nu făcea paradă, fiindcă era a inimei. Era dlrz cu cei de sus și milos cu cei de jos. Născut pe culmile societății, a avut totuși Înțelegere, pentru nevoile, pentru suferințele, pentru revoltele celor mulți și săraci. A fost un om dintr-o bucată, care nu a Înțeles să facă concesiuni morale. Din această cauză a fost un depeizat in această Românie Mare, pentru realizarea căreia a adus jertfă pe copilul său, care semănlnd in aceasta cu tatăl său, s-a primblat, pentru a Încuraja pe subal- ternii săi, sub ploaia focului inimic, Îndreptat contra bateriei care fusese așezată in cimp deschis. Iar el Însuși, tatăl a cerut la șaizeci de ani, ca să fie reprimit in oaste și trimis pe front. Era și aceasta o manifestare a consecvenței caracterului său. Ceruse intrarea In război și nu Înțelesese să intre In categoria voinicilor cu gura, care au trimis pe alții pe front, iar ei s-au instalat confortabil Îndărătul acestuia. Ziarist a fost din toată inima și cu tot sufletul. într-o vreme de oportunitate, el nu a fost oportunist. El n-a Înțeles să umble pe două cărări. Ce a gindit a spus și a spus rituos. Incapabil de a face cuiva o nedreptate, tn mod conștient, el a fost incapabil să tolereze o nedreptate. Niciodată atacul contra celui, contra celor, care o comiseseră, nu i se părea des- tul de impetuos. * ,,Adevărul" din 17 august 1935 www.dacoromanica.ro 3 DOCUMENTA® 1237 E caracteristic, că la un moment dat a publicat o mică revistă, prin care vroia să înfie- reze ilegalitatea, abuzul de nedreptate, cu acel franc limbaj care-i era propriu și căruia presa de partid, nu putea să-i facă loc. Dacă memoria nu mă Înșeală a intitulat această revistă: ,,Ciomagul". într-un moment clnd ciomagul domnea, clnd ciomagul Înlocuia Constituția, legi, liber- tăți, Intr-un moment clnd abuzul și hoția erau atotstăpinitoare, Costa-Foru a vroit să intre cu ciomagul In Sodoma, care se răsfăța fără teamă și fără rușine. A Început ca conservator, a participat la luptele epice ale acestui partid. A făcut deci politică de partid și a fost chiar deputat. Dar repede s-a desgustat de ceea ce se numește la noi politică, de intrigările setoși- lor, de a parveni, de ingratitudinea, dacă nu chiar de lipsa de scrupule, a celor parveniți. Despre foarte puțini dintre ei putlndu-se spune, după cunoscuta butadă a lui Richelieu, că au și ajuns. A ieșit atunci din politică, pentru a se devota publicisticei. A găsit In Adevărul, un clmp larg pentru a se putea manifesta. A rămas de atunci devotat colaborator al acestei tri- bune democratice, unde a fost Întotdeauna primit cu brațele deschise și unde a fost iubit și considerat. Dar și in mijlocul nostru a rămas ce-i comanda firea să fie. Un mușchetar, un francti- ror al gazetăriei. Căci In mijlocul unei lumi orbită de patimi și care socotea că Împotriva, nu a dușmanului, dar chiar și numai a adversarului politic, orice e Îngăduit, el și-a făcut o datorie de conștiință, din a lupta pentru libertatea și drepturile tuturor, chiar și a celor ale căror convingeri era departe de a le fi Împărtășit, a căror apărare Insă, 11 făcea să apară ca tovarăș ca complice al lor. într-o asemenea luptă, pe care el o ducea numai In domeniul ideilor, numai cu arma con- deiului și a vorbirii, a fost victima acelei agresiuni brutale din gara Cluj*, care l-a durut mai mult, prin abisul moral In care-1 făcuse să privească decit prin gravele consecințe fizice, ce le-a avut pentru dinsul. într-adevăr de atunci sănătatea lui, care a fost admirabilă și plină de energie, a Început să se irosească. Voința lui de dreptate și bine, virtoșia lui, odiosul atentat nu a putut-o zdruncina. Dar Înfăptuirea marelor și generoaselor idei ce-1 Încălzeau, nu a mai putut-o Încerca. Un vis urlt l-a urmărit desigur plnă la moarte, vedenia aceia a unor oameni tineri, care In grup s-au repezit asupra unui om bătrln pe care nu-1 cunoscuseră și care se devotase celei mai drepte dintre cauze, celei naționale, In timpul războiului cu tot ce avea mai scump. După război cu acel idealism Înălțător, care-și dădea seama că in interesul prestigiului In lume, a României mărită și unită, era ca ea să fie printre cele dinții țări care respectă și aplică acele principii de Înaltă umanitate, pentru care a afirmat că luptă și In virtutea cărora a biruit. Acum doarme somnul liniștit al omului bun și drept. Poate că nu s-a dus prea des la biserică, dar niciodată nu a murit creștin mai adevărat, decit dinsul. într-o vreme clnd dra- gostea de aproapele ajunsese o vorbă goală, el a practicat-o. într-o vreme clnd bunătatea este interpretată, ca slăbiciune, el a fost bun și dacă examinez viața lui, care a cunoscut mult sbucium și multe griji, trebuie să conchid totuși că a fost fericită. A avut o soție Înțelegătoare și devotată plnă la jertfă. A lăsat copii, crescuți In modestie morală și materială, care slnt vrednici continuatori ai convingerilor și sentimentelor lui. A avut dușmani, care s-ar fi rușinat dacă l-ar fi cunoscut mai deaproape. Dar a avut prieteni, care 11 apreciau și 11 iubeau. Dar mai presus de toate Insă a suferit pentru dreptate — și aceasta este, după vorba evanghelistului, o cauză de fericire. Noi colegii, prietenii lui, care am fost sufletește lingă el, chiar clnd spațiul ne despărțea de dinsul — noi stăm cu duioșie lingă trupul lui neînsuflețit. Nu e loc să-l pllngem căci moare frumos și In frumusețe. Mulțumită lui, a bătrlnului acestuia clnd se va face apelul cel mare și vor răspunde oamenii generoși ai fiecărui popor care au dus lupta pentru omenie, liber- tate și dreptate, lupta pentru toleranță de apărare a celor persecutați pentru convingerile lor, România nu va fi absentă. B. Brănișteanu. * La 10 decembrie 1925, afllndu-se In gara CFR din Cluj, C.G. Costa-Foru a fost ata- cat de o bandă de huligani aparținind organizației de extremă dreaptă cuziste L.A.N.C., care cu complicitatea organelor represive guvernamentale l-au lovit și rănit grav pe curajosul militant progresist aflat la venerabila vlrstă de 70 de ani. Faptul a produs o vie reacție de protest In rindul opiniei publice democratice naționale și europene. www.dacoromanica.ro 1238 DOCUMENTA® 4 A MURIT COSTA-FORU* într-un sat din Buzău, retras la moșia moștenită de la un părinte, ajuns ministru tn vremea anilor 1848, s-a stins la vlrsta biblică, tn liniște, după o viață aprigă, cel care a fost C.G. Costa-Foru. Stirpa neamului său era din munții Macedoniei, de acolo de unde ne-au sosit, Intr-un mediu de tembelism, atlțea oameni de acțiune și energie năpraznică. Românul macedonean Costa-Foru a păstrat gllglitul vital In vinele lui, dar inima i-a bătut pentru dezmoșteniții soartei, fără deosebire de nație. Mintea s-a urcat pe piscurile planetei, scăldlndu-se tn azurul lipsei de prejudecăți și Imbrățișlnd, cu ochi liberi, perspectivele umanității. Costa-Foru avea tn ținuta lui ceva de spadasin. în tinerețe s-a bătut de nenumărate ori tn duel pentru iubire, vorbe neclare și fățărnicii. La maturitate a iubit „dreptatea” mai presus de orice și a urlt asuprirea claselor posedante. Lacheii tineri și — probabil — inconștienți ai asupritorilor sociali, au sărit asupra bătrl- nului umanitarist și l-au atacat, Intr-o seară, mișelește. A scăpat ca printr-o minune. A fost atacat, blrfit, acuzat de trădarea neamului său de către toți sperțarii naționalismului. Cine nu-și amintește campaniile patriotarzilor Împotriva lui C.G. Costa-Foru, campion al drepturilor cetățenești, cavaler al democrației sociale și curajos gazetar? Bravlnd pe reacționarii și surlzlnd calomniilor, a Întemeiat „Comitetul contra teroarei”, „Comitetul pentru amnistierea deținuților politici” și „Liga Drepturilor Omului”, a dus o luptă de epopee timp de un deceniu (1919 — 1929). Ne amintim de Întrunirile de la Dacia cu peste zece mii de auditori. A colindat țara, răscolind sensibilitățile morale la Chișinău, Cluj, Oradea- Mare și Timișoara, pentru grațierea celor aflați la Închisori In numele unui ideal politic. „Comi- tetul de amnistie”, fondat Împreună cu Dem. I. Dobrescu, profesor Constantinescu-Iași, Lucre- țiu Pătrășcanu, Alex. Mihăileanu și profesorul Ciobanu Ștefan (de la Academia Română) a obținut succesul cuvenit: In 1929 a intervenit o amnistie generală politică, suspendlndu-se clteva zeci de mii de procese și ieșind din Închisori mii de „delincvenți”, care mucezeau fără vină gravă. Această luptă a lui Costa-Foru a fost slmburele unui larg „front popular” Împotriva răz- boiului, a șovinismului și a dictaturii. Costa-Foru a murit. Dar misiunea lui n-a luat sfîrșit. Forțe noi intelectuale, muncitorești și țărănești continuă opera Începută. A tăiat clteva capete ale hidrei reacționare. Au apărut altele. Acum clteva zile, accep- tase președinția de onoare a „Blocului pentru apărarea libertăților democratice” I. Bătrlnul era neobosit, inima lui se accelera la glndul că buruiana rea a xenofobiei nu s-a plivit, că se discută „numerus clausus” și alte monstruozități aduse magnificii frumuseți a egalității oamenilor In fața legilor. C.G. Costa-Foru era un „european” In cea mai frumoasă accepțiune a cuvlntului prediclnd omenia, toleranța, dragostea, solidaritatea și alte valori ale civilizației milionare, zadarnic puse In discuție de troglodiții „provincialismelor șovine” și ai antisemitismului. Fină la sfîrșit, geniul bun al spiței omului va Învinge asupra diavolului. C.G. Costa-Foru a fost un cavaler al umanității și un poet al iluminismului. A iubit tot ce era gingaș, suav și just. Să notăm un fapt caracteristic: prima revistă bună pentru copii a fost scoasă de Costa-Foru. Se numea „Revista Tinerimii”. Cine, din generația ultimă, ajunsă In pragul maturității, nu i-a fost lector și nu s-a delectat cu întlmplările fabuloase din „Pasărea Albastră” (adaptare după Maeterlinck) ? Cine n-a trăit In lumea feerică de zlne și cavaleri, visată de Costa-Foru, un Aladin cu lampa fermecată a basmelor?. La moartea lui Costa-Foru cad lacrimi de foștii copii, de nevinovați politici și de munci- tori năpăstuiți. înmormlntarea lui este cea mai demnă solemnitate pe care și-o poate dori un om In această vale a pllngerilor, Înainte de a păși acolo, unde nu slnt nici lacrimi și nici sus- pine. .. Petre Pandrca * „Dimineața” din 18 august 1935 www.dacoromanica.ro 5 DOCUMENTIAIR 1239 ClTEVA IMPRESII* (fragment) Ultimile lui glnduri — Pentru libertate și dreptate. S-a stins din viață, In noaptea de joi și Intr-o liniște deplină C.G. Costa-Foru. A murit la moșia sa Intre țărani și aproape de munți. Anii lui s-au zidit cu temeinicie in această țară, pină la al șaptezecilea și nouă. A căzut insă. Și lucrurile și oamenii și gingăniile și toate vietățile mor odată, obosesc, se zdruncină și la urmă poticnesc banal, sflrșindu-se in moarte. Numai că in urma unora se aprinde o stea, răsare un punct luminos. Punctează viața și conștiințele acelora in mijlocul cărora a trăit. C. G. Costa-Foru este unul din aceia, care incrustează istoria acestei țări și odată cu moartea lui rămine să licărească o lumină. Boier prin naștere, fiu de ministru, Îndestulat cu de toate, viața lui n-a lunecat spre desfriu șl exploatare. S-a petrecut in inima lui o răsturnare și din anii tineri, și-a Îndreptat privirile către țărani, către muncitori, către toți aceia, a căror viață se deșiră in muncă și biciuire nedreaptă. Anii lui, in număr de 79, Înseamnă un drum drept, o linie morală Infrintă, care Insă astăzi s-a terminat. LA MOȘIA LUI Am fost la moșia lui din județul Buzău să-l văd pentru ultima oară. Zidurile de piatră ce străjuiesc conacul din fund nu te fac de loc să crezi că acolo a viețuit o bună parte din zile și că acum ascund trupul neînsuflețit al luptătorului pentru dreptate C. G. Costa-Foru. Clrduri de țărani și țărănci, o copilime desculță urcă treptele de piatră ale casei boie- rești. Duc in mlini flori și mușcată, leandru, sau albăstrelele cimpului. Slnt darurile unei lumi simple, pentru care C. G. Costa-Foru s-a agitat o viață Întreagă. Acum stă nemișcat, In fața mulțimii acesteia sărace cu ochii umeziți. Nu pare schimbat de loc. Același zlmbet, aceiași seninătate decorează pe frunte și deasupra ochilor. Pe craniu i sc mai disting Încă loviturile huliganilor din gara Cluj, de acum clțiva ani. Slnt cele mai mari decorații ale lui Costa-Foru (.). ULTIMILE LUI G ÎNDURI Cu clteva zile Înainte de moarte Costa-Foru a Înșirat pe o bucată de hlrtie, ultimile sale glnduri. Slnt adresate omului In genere, față de care s-a simțit Înfrățit. Iată : Iubite prieten, „Titlul de prieten, nu l-am dat ușor, nici des, nimănui, — l-am păstrat plnă acum ca să ți-1 dau ție, să-l mărturisesc larg, ca și tu să-l porți cum l-am purtat eu, cu conștiința Întreagă, a valorii ce are. Această valoare ne-a preocupat pe toți clți l-am purtat, In tot momentul, ferindu-mă de a-i scădea cu ceva din valoare. Plec Împăcat In sufletul meu, nevoind nici o ură către nimeni, regretlnd doar puținul bine ce am făcut, deși mi-a fost dat să fac mult mai mult. Cer iertare tuturor cărora, cu știință sau fără știință le-am făcut vreun rău sau Împo- triva voinței sau a științei mele le-am cauzat nedreptate sau supărare. Răul ce fără știință am pricinuit oricărui, rog să fie iertat și pe moștenitorii mei, să-l repare cu vlrf și Îndesat, iar cu iubire să răsplătească stricăciunea săvlrșită”. PENTRU LIBERTATE ȘI DREPTATE întreaga viață a lui Costa-Foru se poate spune că a fost dedicată In Întregime luptei pentru libertate și dreptate. Aceste două mari cauze a Înțeles să le apere cu tot elanul și puterea sa de jertfă. Așa se explică faptul că el a combătut curentele reacționare și s-a avlntat fără precupețire acolo unde erau In joc libertatea și drepturile omului. (.) AI. Sahia * „Dimineața” din 18 august 1935. www.dacoromanica.ro 1240 DOCUMENTA®. 6 COSTA-FORU* A fost un om cum slnt foarte puțini la noi și moartea lui, Intorclndu-ne glndul Înapoi, )n epoca pe care a trăit-o, ne face să simțim și mai adine, prin contrast, tristețea vremurilor de față și a golului lăsat prin dispariția sa. In ultimii ani, Costa-Foru, țintuit In casă de o boală grea, n-a mai putut, cu toată părerea lui de răn, să continue lupta. Dar noi n-am Încetat să-1 considerăm prezent și să ne referim mereu, In discuțiunile noastre asupra evenimentelor zilii, la exemplul pe care ni-1 oferea viața lui. A fost un exemplu rar: am putea spune chiar excepțional. Costa-Foru a fost un om de curaj și de caracter. El n-a avut numai curaj fizic, dar și moral. Cauzele pe care le-a apărat de-a lungul vieții sale, cu o fermitate și o constanță ce pun In evidență Înalta valoare a carac- terului său, n-au fost cauza ce duc la mărire, la portofolii ministeriale și la bogăție. El a luptat contra antisemitismului șovin și contra prigonirilor de tot felul, adică a militat In ches- tiuni care, In mediul conservator al claselor noastre superioare și de mijloc, deținătoarea frlnelor și a privilegiilor guvernării, nu puteau fi socotite declt ca originale și subversive. Pentru a putea aprecia după cum se cuvine acțiunea lui, este necesar să ținem seama de rezistențele ce a trebuit să Învingă fără Încetare pentru a fi ce a fost. Fiu de ministru, el n-ar fi avut declt să apuce drumul urmat de toți cei din clasa lui pentru a face, ca și toți aceștia, carieră politică sau administrativă. Traficul de influență pe care-1 constituie sim- plul fapt al nașterii cuiva Intr-o categorie socială superioară, i-ar fi procurat desigur ca și atltor altora din treapta lui socială numeroase avantagii. Dar, Costa-Foru, a refuzat con- știent să urmeze acest drum. Detesta ura, prejudecățile confesionale și de rasă, persecuțiile In contra celor care au alte idei declt stăplnirea. Antisemitismul li apărea ca o mostruozitate și ca o nedreptate revoltătoare. Libertatea o Înțelegea așa cum trebuie Înțeleasă : In mod inte- gral, iar nu ca o favoare ce poate fi retrasă sau ca un exercițiu ce nu trebuie tolerat declt In măsura In care nu se ating interesele guvernanților. Cu alte cuvinte, In toate problemele mari ale politicii românești: problema evreiască, problema arbitrariului polițienesc și administra- tiv, problema libertăților, Costa-Foru a avut o atitudine diametralmente opusă guvernan- ților noștri. Nu i-a fost ușor să aibă o astfel de atitudine, Intli fiindcă aceasta era contrarie cercu- rilor In care trăia și al doilea fiindcă cei care Împărtășeau vederile lui erau foarte puțini. N-am avut la noi In țară, mulți oameni cari, ca și Costa-Foru, să fi rămas credincioși pină la sflr- șitul vieții lor ideilor de toleranță și de dreptate și cari să fi fost atît de desăvlrșit dezintere- sați ca el. La noi, partide și grupuri Întregi de stingă s-au dizolvat după clțiva ani de exis- tență pentru a intra In rlndurile partidelor de guvernămint, care plnă acum, au fost toate partide conservator-reacționare. Costa-Foru a fost unul dintre foarte puțini care nu s-au abă- tut din calea lor și cari pină la capăt au luptat fără de frică și fără de șovăire, adesea cu riscul vieții, adesea lovit, totdeauna atacat cu violență. Acțiunea lui de după război pentru apărarea celor arestați, bătuți și schingiuiți din cauza ideilor lor este Încă desigur In amintirea tuturor. Crearea ,,Ligii Drepturilor Omului” de către dlnsul și clțiva prieteni ai săi a dus la deslănțuirea unei campanii sălbatice Împo- triva lui. Dar, Costa-Foru n-a fost niciodată un extremist de stingă. El avea sentimente națio- nale. A dovedit aceasta prin angajarea lui, la o vlrstă Înaintată, In război. Dar, nu era șovin și respingea naționalismul agresiv, intolerant și exclusivist. In materie socială, nu era revo- luționar, dar nu admitea să se aresteze oameni numai fiindcă, In această materie, aveau alte păreri declt cele ale claselor guvernante. Curajul și hotărlrea lui In luptă l-au făcut cunoscut In Apus. El era foarte stimat acolo Acum clțiva ani, la Paris, la o recepție organizată In cinstea lui de către cercurile stlngii fran- ceze, au asistat toți fruntașii acesteia Intre care Domnul Eduard Henriot, defunctul prim- ministru Painleve și alții. Ei au ținut să aducă lui Costa-Foru omagiul ce i se cuvenea pen- tru noblețea caracterului lui și pentru lupta ce ducea In condiții atlt de grele. A fost un omagiu la Înălțimea valorii lui morale și de caracter. Cei care l-au cunoscut de aproape, care i-au fost prieteni și l-au prețuit, s-au bucurat atunci de această consacrare pe clnd azi depllng dispariția lui. Ei o depllng, fiindcă știu că a murit un om Întreg, un om care nu poate fi Înlocuit. „Adevărul" (C. Graur) * „Adevărul" din 18 august 1935. www.dacoromanica.ro DOCÎTMHNT'A® 1241 7 INCINERAREA LUI C. G. COSTA-FORU* CUVÎNTAREA LUI B. BRĂNIȘTEANU Întristată adunare, Cel al cărui trup neînsuflețit va fi predat peste puțin flacărei mistuitoare, a fost un om, In sensul In care un mare poet a Înțeles acest cuvint. A fi om, a spus el, Înseamnă a fi un luptător. Viața e o continuă luptă. Cei mai mulți o duc pentru a aduna bunuri materiale, sau pentru a-și satisface vanitatea, o duc pentru dlnșii, adică. Firile alese, Insă, Înțeleg altfel viața și deci altfel lupta. Ei o duc pentru alții, o duc pentru libertate, o duc pentru cei mulți, necă- jiți și săraci, o duc pentru ca omul să devie mai bun, pentru ca astfel oamenilor să le fie mai bine. E o cale grea și spinoasă aceasta, căci pentru a o parcurge trebuie să spui, ca Iov, celor sus puși, care lipsesc de la datorie: nemernici; — celor ce au puterea In mină și abuzează de ea : nelegiuiți. Trebuie să nu cauți la fața celor puternici și să nu faci deosebire Intre bogat și sărac. Și aceasta nu e nici ușor, nici comod. Mai ales că adevărul exprimat nu e totdeauna agreabil. Mai ales că nici cei pentru care lupți nu te Înțeleg și nu te recunosc Întotdeauna ca al lor. Drumul spinos al acestei lupte, l-a ales Costa-Foru. De multe ori el a dus-o de unul singur. Poate că i-a apărut gindul „Dușmanului poporului” că omul acela e mai tare, care e singur. Poate că Împrejurările erau de vină, că bunătatea lui naturală, nativă, a fost sabotată de faptul, că atunci cînd a Îmbrăcat forme politice, un val de nebunie se abătuse asupra lumii ducind la o răsturnare a tuturor noțiunilor de bine și a tuturor valorilor morale. Destul, — și aceasta caracterizează mai bine ca orice omul, — destul că, Costa-Foru a luat-o pe drumul acesta și odată pornit pe el, nu a ezitat o clipă, nu s-a abătut, nu s-a dat Înapoi de la nici un risc, de la nici un pericol. El părintele unei familii numeroase, pe care o afecționa cu toată puterea sa infinită de a iubi și căreia trebuie să-i poarte de grijă, a așezat răspunderea ce credea că are față de umanitate, mai presus de cea pe care o avea față de ai săi și și-a pus In joc Însăși viața. Lingă sicriul unui asemenea om, care tot ce a făcut, a făcut simplu, ca ceva elementar și de la sine Înțeles, nu este nevoie de vorbe mari. Dar exprim numai purul adevăr clnd spun In această clipă supremă, că prin lupta ce a dus și prin condițiunile In care a dus-o, Costa-Foru a trăit o viață eroică. Numele lui va rămine printre ale celor, care au suferit pentru dreptate și despre care cel mai mare dintre martirii omenirii a spus, că sînt fericiți. Breasla ziariștilor, pe care a onorat-o și care l-a onorat aleglndu-1 de mai multe ori ca președinte al Asociației generale a presei române, nu va uita pe acest om Întreg care a iubit profesiunea noastră, cu acea pasiune reținută, dar puternică, ce-i era caracteristică. Noi Insă colegii de la „Adevărul”, care am trăit pentru apărarea, pentru biruința nobilelor idea- luri, cărora el și-a Închinat, și-a jertfit viața, noi sîntem mîndri că l-am putut numi al nostru și rclnoim aici lingă corpul lui neînsuflețit, legămîntul de a continua opera, In susținerea și apărarea căreia ne-am Intllnit și care este tradiția și scopul instituției noastre, semnul In vir- tutea căreia ea a biruit și va birui căci acest semn, acest ideal, se cuprinde Intr-un singur cuvint: umanitate I Iar umanitatea trebuie să biruie. * Funerariile lui C. G. Costa-Foru au prilejuit o largă participare a numeroși cetățeni ai Capitalei, rcprezentlnd toate clasele care au ținut să-și ia un ultim rămas bun de la cel dispărut. în rlndurile celor care s-au plecat pentru ultima oară In fața sicriului lui C. G. Costa- Foru s-au aflat fruntași ai Partidului Comunist Român și ai mișcării democratice antifasciste: Al. Mihăileanu, Petre Pandrea, Ion Pas, Al. Sahia, precum și o delegație a muncitorimii In frunte eu Ion Turcu, Vasile loan, George Maxim și Ion Avramescu, membrii In Comitetul Sindica- tului C.F.R. Au luat cuvintul B. Brănișteanu din partea redacției ziarelor „Adevărul” și „Dimineața” și avocat Victor Gherasim, care a adus omagiul „Blocului pentru apărarea libertăților demo- cratice”, organizație legală de masă creată și Îndrumată de P.C.R., și care In semn de pre- țuire pentru activitatea depusă de C. G. Costa-Foru, In slujba democrației și progresului 11 desemnase drept președinte de onoare. Redăm cele două cuvintări, așa cum au fost publicate In „Dimineața” din 19 august 1935. www.dacoromanica.ro 1242 DOC'UMEIN’lfAR. 8 Iar eu, căruia Costa-Foru i-a făcut onoarea de a-1 număra printre prietenii săi, ce cuvinte să găsesc, care să corespundă filozofiei senine a aceluia care se duce dintre noi și să nu sune ca o lamentațiune, pe care el ar fi socotit-o ne la locul ei In fața fenomenului natural, și care la dlnsul Încheie o viață fericită, fiindcă a fost plină de muncă și luptă? Socot cel mai potrivit să evoc cuvintele acelui mare poet și gînditor, care a trecut prin viață cu frumusețe și Înțelepciune. ,,Es geht eins/nach dem andern hin, „Und auch wohl/vor dem andern. „Durm lasst uns rasch/und brav und kiihn „Die Lebenswege wandern”. Ne ducem unul după altul și pcate unul Înaintea celuilalt. Dar ne ducem. De aceea lăsați-ne ca repede, cu curaj și cutezanță să continuăm pe căile vieții, pentru ca să desăvirșim ceea ce au Început sau continuat cei care ne-au părăsit. CUVlltTARFA LUI VICTOR GIIERASIM Mii de cărturari și muncitori au primit cu profundă tristețe moartea aceluia care lea- fost apărător curajos. Deși de origină boierească, el s-a plecat plnă la suferințele și nevoile tuturor acelora care muncesc cu brațele și cu mintea și n-a ezitat o singură clipă, să le ia apărarea, fără șovăire. Deși cu Întinse relații In mijlocul reprezentanților aparatului de stat, el a stat In fruntea luptei necruțătoare, Împotriva teroarei Împotriva ilegalităților pentru păstrarea și lărgirea celui mai sflnt patrimoniu al omenirii; Patrimoniul libertăților democratice. Cine nu-și aduce aminte de cunoscuta broșură *, in care Înfățișa cu acte și fapte de nedesmințit, grozăviile care se petrec In beciurile polițiilor, Împotriva intelectualilor și munci- torilor care au alt ideal declt acela al oficialității. Cine nu cunoaște activitatea sa In Comitetul pentru amnestierea tuturor deținuților politici ? Intr-un moment, In care ilegalitățile și politicianismul, ipocrizia și demagogia copleșau Întreaga așezare românească ; Intr-un moment clnd fascismul Încerca să-și facă primele culcușuri In mijlocul mulțimilor muncitoare și intelectuale, cu ajutorul agitațiilor antisemite, șovine și reacționare — bătrlnul Costa-Foru era in fruntea oricărei inițiative pentru o viață mai bună, Împotriva tuturor Încercărilor de aventură dictatorială și reacționară. Iar clnd din rlndurile opiniei publice, se ridicau răzlețe și Înșelătoare Împotriva cetățeni- lor de altă rasă, naționalitate sau religie, Costa-Foru, le răspunde răspicat: „Nu am Înțeles niciodată naționalismul așa cum 11 practică tinerii Inebuniți de ațițările șovine. Naționalismul meu se confundă cu ideea superioară a patriei și Îndatoririle față de umanitate”. Nimeni dintre intelectualii debarasați de prejudecățile epocii noastre n-a formulat mai bine ideea naționalismului, care se confundă cu iubirea și solidaritatea maselor populare, fără deosebire de rasă sau religie, ca omul acesta de inimă. Iubitor al poporului țării românești și deci al păturilor cărturărești, muncitorești și țărănești, el a scris neîncetat despre nevoile lor. Despre țărănime spunea : „Țăranul, ca noi toți de la orașe, suferă de o lipsă mare. Țăranul, ca noi toți, are nevoie de dreptate și legalitate. Răul vine de sus și se revarsă plnă jos”. Despre huliganism, scria că este „sportul rușinos al lașității”. Iar războiul pe care el l-a văzut și simțit, 11 privea ca pe un pericol pentru civilizația și progresul omenirii: „Toți acei cetățeni, Îngroziți de calamitățile și ruinele fără seamăn ce războiul le va fi cauzat, vor reclama pretutindeni o dezarmare generală, neputința pentru autocrați și guverne de a mai declara pe viitor război singuri, fără consultarea popoarelor. O eră nouă va Începe In 1916 — era marilor reforme sociale”. în numele Blocului pentru apărarea libertăților democratice, al cărui președinte de onoare acceptase să devină In ultimul timp, vin In fața mormlntului acestui mare cetățean să restabilesc * Se face referire la lucrarea Abuzurile și crimele siguranței statului In care C. G. Costa- Foru lua atitudine combativă Împotriva valului de arestări, schingiuiri și acțiuni teroriste la care erau supuși membrii Partidului Comunist Român după crearea sa In mai 1921. Lucrarea apă- rută In 1925 a fost tradusă și In limba franceză cu o prefață semnată de cunoscutul savant ți democrat Paul Langevin. www.dacoromanica.ro 9 DOCUMENTAR 1243 personalitatea sa In adevăratul cadru al istoriei și realităților sociale. Intr-o vreme, In care așa numitele personalități Înfăptuitoare, izvorăsc din politicianism și prin politicianism, Costa-Foru a izvorit din dragostea de ideal și considerarea nevoilor reale ale maselor poporului românesc. Intr-un timp ctnd forțele pentru apărarea libertăților democratice erau răzlețite, ctnd fascismul Își arăta colții barbari, In mijlocul nostru, Costa-Foru Întemeia comitetul pentru amnistie, comitetul Împotriva teroarei și da prin aceasta primul semnal In România, contra spectrului amenințător al barbariei fasciste și hitleriste. Mișcarea antifascistă, cum și ideea frontului popular antifascist in România, iși au origină In aceste viguroase acțiuni în care Costa-Foru a fost Îndrumătorul și Insuflețitorul. De aceea, moartea lui este pentru noi intelectualii și pentru mulțimile muncitoare, o- întristare și un Îndemn. C. G. COSTA-FORU UN MARE CARACTER* Ctnd ești aproape de cota : 60 de ani de piață, prietenii cei mai mulți au trecut dincolo de hotarul pămlntesc și amintirile cele mai frumoase Înfloresc pe morminte. E lung pomelnicul celor ce au Împărțit cu mine ceasuri bune, destăinuiri frățești și florile duioaselor amăgiri. Intre ei, Constantin Costa-Foru, se ridică excepțional, ca o adevărată columnă Intr-un templu risipit. Mă Întrecea cu anii vtrstei și ar fi putut să fie fratele mai mic al tatei. Ne-am Intllnit In arena largă, accidentată și curioasă a ziaristicei și a literaturii. Dar ne-am Intllnit ca să ne legăm definitiv, cu o prietenie clară și larg Înțelegătoare. Costa-Foru avea o calitate prețioasă și profundă omenească : era sociabil, cu sinceritate și căldură. Fericiți și puțini slnt acești oameni, In care atavismul patriarhilor, al etnarhilor și al șeicului se regăsește și Înflorește sub cerul vremurilor moderne. Cei mai mulți dintre noi, cei de azi, slntetn sihaștrii, despărțiți de lume și prizonierii bibliotecii și ambițiilor noastre cărturărești... Costa-Foru, părintele unei familii numeroase, avea casă deschisă, seri literare și masă Întinsă pentru toți cei care voiau să-i fie prieteni și colaboratori. Deși Împovărat cu treburi, cu alergături și cu nevoi multe și mărunte, am cunoscut și eu salonul lui Costa-Foru și masa sa de boer mare. Am scris și eu uneori, in revista lui, Închinată copiilor și am citit, la seratele sale literare, și am ascultat lecția altora. Amfitrionul era și rămlnea cel mai apropiat și mal sufletesc dintre noi toți. Admiram cu simpatie și cu nesfirșită Încredere pe acest moșneag cu fața trandafirie și cu ochi limpezi de copil. Erau In el comori de onestitate și de curăție I Din prisosul acestei bogății sufletești venea nesfirșită lui iubire către copii și putința să le Închine atitea ginduri și atlta trudă publicistică. Costa-Foru era copilul cel mai mare și cel mai bun, copilul director, In lumea de copii pentru care scria și se sbuciuma. Dar acest iubitor de copii era — foarte firesc — și un mare iubitor de oameni. Rari au fost (azi slnt și mai rari), oameni Intllniți de mine care să-mi dea impresia robustă și imediată a unei intacte umanități, așa precum mi-o dădea Constantin Costa-Foru. Simțeai, infailibil, că, lingă acest om, stai lingă un cavaler și un cruciat al filantropiei. Auzisem de curajul, de bravura și de intransigența acestui om, in lucrurile de onoare. Mult amabilul Moș Crăciun de azi fusese și era necontenit un nobil discipol al „Celor Trei Mușchetari”... 11 iubeam și 11 admiram : attt de bun, atlt de curat cu inima și atit de familiar cu spada șl cu pravila duelului I Era un om Întreg. Era un om din alte vremuri. De aceia, clnd vremurile s-au schimbat șl au pornit asupra noastră, cu apriga lor vijelie, s-au izbit, inevitabil, de pieptul de stlncă al lui C. G. Costa-Foru. Războiul nu l-a descumpănit și nu l-a covtrșit. Nici nu se putea altfel. Crescut In mlndre tradiții nobiliare, fiul marelui om de stat Gheorghe Costa-Foru, om de cuvlnt și de sabie, Costa-Foru nu numai că și-a trimis cu capul sus feciorii la război, dar el Însuși, viteaz moșneag, și-a oferit patriei serviciile sale de voluntar. Dar după război Costa-Foru s-a pomenit — ca mulți dintre noi cei cu stare civilă In secolul trecut — Intr-o lume cu suflet și cu grai aproape neîn- țeles. .. Și atunci au Început contrazicerile, durerile, mlnia și Înfruntarea I... Costa-Foru, părintele unui erou, căzut pentru tron și neam, ajunge acum pricina turbării naționale și ținta vendetelor. * „Dimineața” din 16 august 1937. www.dacoromanica.ro 1244 DOCUMENTlAlR 10 Vigurosul moșneag a rămas calm și stoic. Erau destui cei care li cunoșteau trecutul, caracterul lui mare, jertfele lui pentru obștea românească, și mormlntul feciorului erou, acolo, pe poalele Carpaților, lingă cele șapte sate.... Contemporanii pot să se Înșele; s-au Înșelat adeseori, ba Istoria ne arată, fierblnd de-a pururi Intr-un imens cazan de patimi, de fricțiuni și de violențe pur biologice... Înțeleptul biblic zice: ,,ln acele vremuri rele, cel Înțelept va tăcea"... A tăcut și scumpul meu amic. Dar tăcerea lui — acum definitivă — slnt profund convins că n-a perimat bunătatea Iui neuitată și mai cu seamă tainicul izvor de unde ea urca spre soarele pămlntesc 1 Undeva, sus, In misterioasa sideralitate întrevăzută de Apocalipsul lui loan, sufletul bunului Constantin Costa-Foru trebuie să-și fi găsit, statornicie, ambianța și cununa cuvenită marelor caractere 1 într-o zi, acum vreo 12 — 13 ani, am trecut pe la Predeal și am coborlt la Brașov. Am tntllnit pe C. G. Costa-Foru și pe admirabila lui soție. Se duceau la mormlntul fiului lor, Îngro- pat pe atunci lingă linia ferată, In fața celor Șapte Sate. Eu mă duceam mai departe, spre Miercurea Ciucului. Mi-a spus bătrlnul: „Noi pornim Înainte... Trenul dumitale trece pe acolo, peste un ceas... Fii atent: ne vei vedea pe amlndoi, Ungă mormlntul copilului nostru..." Voi păstra In suflet, plnă la Amin, icoana celor doi părinți, stlnd lingă crucea feciorului erou 1 Gala Galaction COSTA-FORU UN PRIETEN AL POPORULUI* ** Nu au fost Îndeajuns proiectate reflectoarele prețuirii și ale recunoștinței asupra figurii lui C. G. Costa-Foru de la a cărui moarte s-au Împlinit luna trecută zece ani. in viață fiind, dușmanii drepturilor omului au putut să rostească despre el nestingheriți, tot răul — fapt pentru care cu atlt mai categoric se impune să fie astăzi, In țara liberă, democrată, pentru a cărei alcătuire militase curajos, perseverent, binele meritat. „Bogat din naștere — a scris Emil Ludwig despre Franklin Delano Roosevelt, — el s-a ridicat Împotriva bogaților.S-ar cuveni să spunem Ia fel și despre Costa-Foru, care, prin oblrșia, prin poziția-i materială, doblndită atunci clnd a venit pe lume, ar fi putut să rămlnă de partea cealaltă a baricadei, Împărtășind prejudecățile clasei conducătoare, solidar cu interesele ei, participlnd la toate satisfacțiile minorității privilegiate. Era sortit unei existențe comode, cu drumuri netezite spre onorurile cele mai Înalte, puțind — fiu de ministru conservator să ocupe demnități și să aibă, la banchetul vieții, locul de frunte. A preferat o altă existență : de luptător In serviciul dreptății și al omeniei. Avocat și ziarist, s-a considerat și Intr-o carieră și In alta, mai mult decît un profesionist In căutare de notorietate și de satisfacții materiale. La bară, la tribună și la masa de lucru, — cauzele pe care le-a Îmbrățișat, pentru care s-a bătut și din pricina cărora a avut de suferit au fost totdeauna ale celor mulți și umiliți, ale ofensaților și nedreptăților ordinei sociale. își asumase misiunea de justițiar, conștient de toate riscurile, dar găsind că, In felul acesta dădea vieții sale conținutul cel mai curat și că, astfel, că viața, li putea dărui mulțumirile cele mai pre- țioase. Declarase clndva că un splendid sflrșit de viață, „o singură și meritată intrare In eterni- tate”, este să mori pentru o idee. Și adăugase că „scopul vieții este să contribuim cit mai mult la fericirea altora pentru ca, din suma fericirii totale, să fim Împărtășiți noi Înșine cu cit s-o cuveni mai mult”. Fire independentă, C. G. Costa-Foru a fost ziarist fără să se Încadreze Intr-o redacție. A fost om politic fără să aparțină unui partid, neacceptind alte constrlngeri decît acelea ale con- științei sale, In stare de permanentă mobilizare Împotriva prejudecăților și silniciei. De aceea a preferat să-și toarne glndul In paginile unor publicațiuni scoase cu multă muncă și cheltuială proprie, secătuindu-și mijloacele materiale, ca „Scrisoarea săptămlnii” apărută In 1888, sau ca „Părerile unor spectatori”, editată mai tlrziu. Iar clnd, totuși a avut nevoie de o tribună cu mai mult răsunet, situația sa era colaborator extern, liber să atingă problemele pe care le voia și să le trateze așa cum li dicta, nestlnjenită, conștiința Iui. Conștiința aceasta l-a remarcat acum șase decenii In viitoarea luptei — era tlnăr, avea 31 de ani, — pentru salvarea unor nefericiți, victime ale unor erori judiciare. ♦* * „Veac nou”, anul I, nr. 18 din 27 septembrie 1945. ** Se referă la un asasinat săvlrșit In București, str. Soarelui și care a suscitat numeroase discuții pe marginea autorilor adevărați ai actului. www.dacoromanica.ro 11 DOtOUMEBtfFAlR 1245 Punea atunci totul in joc, — liniștea personală și chiar și viața. La aproape 70 de ani el arunca iarăși totul In cumpănă, luptlnd pentru victimele opresiunii, apărător al muncitorimii martirizate și Întemnițate, stegar al drepturilor omului. A fost, de la punctul de plecare In viața politică și plnă la ultimii ani ai existenței sale, generos, datorită cauzelor drepte pe linia obligațiunilor ce-și lua clnd, In 1888 scria In primul număr al publicațiunii sale, Scrisoarea săptămlnii: „Dacă nu voi face program, voi face Insă clteva făgăduieli. întli de-a lovi cit mai țapăn voi putea, In orice prejudecată, In orice neade- văr, In orice nedreptate voi Intilni in cale. Apoi, de-a sări In ajutorul oricărei năpăstuiri, de-a Îmbrățișa orice cauză dreaptă”... Sint nenumărate campaniile lui de-a lungul unei jumătăți de veac de muncă In clmpul gazetăresc. S-a ridicat Împotriva bătăilor In armată, Împotriva persecutării elementului evreiesc, a veștejit corupția politicianistă, a apărat drepturile păturii țărănești. Avea scrisul cumpănit, dar cu atit mai greu de autoritate. Avea judecata limpede, curajoasă. Omul acesta nu ieșise din rlndurile poporului, dar intrase In mijlocul lor, se identificase cu necazurile, suferințele, năzuințele lui. „Dcclt cu opresorii, mai bine cu oprimații”, scria el In anul 1912. „Socialist nu sint, — lămurea In cuprinsul aceluiași articol, — dar mărturisesc că Îmi sint simpatici. Simpatici pentru că suferă și simt”. Și tot atunci, spectator lucid al vieții politice, el făcea această declarație gravă, cuteză- toare : „Clnd vezi d-aproape cum toată bucătăria noastră politică nu servă declt la căpătuiala unora și la Îndestularea altora, care de care mai nesățioși Iți vine greață și Înțelegi mișcările revoluționare. De aceea crez că starea de azi, multă vreme nu va mai putea dăinui. Asta o presimt mulți: este bine s-o știe toți.” Ion Pas C. G. COSTA-FORU* Se Împlinesc azi zece ani de la moartea marelui cetățean C. G. Costa-Foru. Căci mai presus de orice C. G. Costa-Foru acesta a fost un mare cetățean. După strălucitele studii făcute la Paris, C. G. Costa-Foru s-a Înapoiat In țară și a Început să activeze In presa cotidiană. Alături de Constantin Miile, de Constantin Graur și de alți ziariști reputați a militat prin scris și prin conferințe pentru afirmarea marilor principii ale democrației. în ajunul trecutului război a susținut Împreună cu adevărații patrioți români intrarea României alături de puterile aliate. A fost secretarul „Ligii Drepturilor Omului” și firea sa deschisă, sensibilă la orice sufe- rință, i-a creat o popularitate care i-a adus sufragiile spre a se alege deputat independent, In primul parlament de după război. C. G. Costa-Foru a fost dintre puținii care a Înțeles rolul deosebit al unor lecturi și publi- cații cineastice, adecvate copiilor și tinerimii, care a desfătat copilăria și adolescența multora dintre noi. Ca cetățean pătruns de imperativele democrației, a denunțat In 1921, opiniei publice erorile și crimele săvlrșite In beciurile Siguranței Statului. La poarta inimii sale larg tnfelegăloare, băteau oamenii necăjiți din toate unghiurile fării. Șt niciodată această poartă n-a rămas închisă. Campanii prin presă, stăruinfi neobosite toate aveau scopul să curme nedreptatea, abuzurile, samavolniciile. Fără a fi avocat profesionist, a pledat totuși ca membru al baroului, In multe procese muncitorești. Desigur, această neclintită atitudine, In slujba dreptății, i-a cășunat multe neajunsuri care au culminat printr-un atentat pus la cale de reacțiunea antisemită. Era la Începutul mișcării huliganice, iar Costa-Foru a fost dintre puținii care s-a ridicat cu curaj și vehemență, pentru Înăbușirea unui curent artificial, pentru satisfacerea unor interese străine poporului. Glasul lui n-a fost ascultat și am asistat astfel la toată drama țării, Împinsă plnă in mij- locul dezastrului de o mină de trădători pe care Costa-Foru avusese curajul să-i demaște Încă la Începutul acțiunii lor criminale. Dacă ar fi trăit azi, ar fi avut satisfacția să vadă triumful democrației asupra forțelor tenebroase ale reacțiunei, la noi In țară și In toată lumea. (Tilel Petrescu) * „Libertatea” din 16 august 1945. www.dacoromanica.ro 1246 DOCttMEN’I'AlR 12 UN REMARCABIL UMANIST ȘI OM DE CULTURĂ C. G. COSTA-FORU* (fragment) S-au Împlinit 100 de ani de la nașterea lui C. G. Costa-Foru, a cărui viață a fost dedicată tn Întregime luptei pentru promovarea ideilor Înaintate, pentru apărarea drepturilor democratice ale poporului, pentru combaterea fascismului (...) C. G. Costa-Foru a militat de pe poziții înaintate pentru democrație, pace, înfrățire tntre popoare, împotriva obscurantismului șl pentru apărarea libertăților șl a drepturilor omului. Nu a fost comunist, tnsă a iubit pe comuniști, deoarece vedea In ei luptători nelnfricați pentru interesele poporului. Cu clteva zile Înainte de a Înceta din viață, Costa-Foru a acceptat propunerea de a deveni președintele „Blocului pentru apărarea intereselor democratice”, impor- tantă organizație legală, prin care P.C.R. Iși ducea lupta pentru realizarea Frontului Popular Antifascist. C. G. Costa-Foru s-a stins la venerabila vlrstă de 79 ani, In august 1935. Ideile mari pentru care a militat in Întreaga sa viață s-au Înfăptuit, in Republica Populară Română munci- torii, țăranii, intelectualii, minoritățile naționale, se bucură azi de toate drepturile și libertățile. Ca un omagiu ce i-1 putem aduce, cînd aniversăm 100 de ani de la nașterea sa, este acela de a cunoaște mai bine pilda luminoasă a vieții sale, de a Învăța din exemplul său. N. Pclrovici C. G. COSTA-FORU** (fragment) Pentru istoria politică a țării noastre C. G. Costa-Foru rămine unul din inițiatorii și Insuflețitorii primelor organizații largi de masă cu caracter progresist, In mijlocul cărora s-au format și educat, sub directa Îndrumare a P.C.R., numeroase cadre de activiști și publiciști comuniști și antifasciști. De aceea, Partidul Comunist Român și mulțimile, pe care le-a apărat și iubit cu credință și căldură, l-au respectat și prețuit ca pe un Înțelept care nu se temea să ia parte la masa marilor confruntări și victorii revoluționare. La moartea sa, plenara Ajutorului Roșu Internațional a expediat din Moscova, familiei, următoarea telegramă : ,,C. G. Costa-Foru va continua să trăiască veșnic In memoria noastră ca un sincer și cura- jos campion pentru libertate, umanitate și dreptate, ca un om care, a susținut cu Întreaga sa personalitate lupta contra justiției de clasă, teroarei albe și fascismului”. C. G. Costa-Foru va rămine pentru societatea socialistă, Împreună cu numeroșii mili- tanți comuniști, democrați și antifasciști, simbolul a tot ceea ce a fost mai omenesc și mai luminos, mai drept și mai Înălțător, mai modest și mai curajos din trecutul nostru glorios. Al. Mihăileanu C. G. COSTA-FORU OMUL CARE S-A DĂRUIT OAMENILOR*** Despre activitatea lui C. G. Costa-Foru, publicist, om politic, Îndrumător social al unei largi opinii publice In țara noastră, luptător pentru deșteptarea conștiinței sociale al unui Întreg popor, In cele mai variate Împrejurări, e foarte greu să vorbești fără o largă documentare, căci bogata sa activitate cuprinde aproape șase decenii de fapte și acțiuni dintre cele mai variate, mai pline de curaj și cu implicațiuni morale și sociale izvorlte dintr-o conștiință umană. Dar In ce privește caracterizarea unui asemenea temperament de luptător e un fapt mult mai simplu de realizat. întreaga lui activitate e rezultatul unei conformații sufletești și a unei concepții care atinge o Înaltă valoare morală ieșită puternic In evidență și deci ușor de definit. Costa-Foru a respectat, fără nici o abatere, ființa omului, munca lui cinstită, drepturile lui, demnitatea lui și a Înțeles toată măreția nobilei datorii de a pătrunde adevărul pentru a-1 afirma cu tărie și curaj, pentru a lupta să fie recunoscut Împotriva oricăror greutăți și pericole care l-au amenințat aproape să-și piardă viața. • ,,Sclnteia" din 26 octombeie 1956. ** „Analele ISISP” nr. 1/1967 p. 140. *** Document aflat In arhiva familiei C. G. Costa-Foru. www.dacoromanica.ro 13 DOCUMHN’TAiR 1247 Sensibilitatea lui a Înțeles duioșia copilului și de aceea și-a consacrat timpul scriind pentru copii. Aceiași sensibilitate l-a făcut să Înțeleagă durerea umilinței și a nedreptății, devenind apărătorul tuturor nedreptăților cunoscut pentru aceasta in țară și in afara țării. Nici nu se putea un mai potrivit președinte al Ligii drepturilor omului. Și tot aceiași sensibilitate l-a făcut să Împărtășească suferințele celor năpăstuiți de aplicarea monstruoasă a unei pretinse justiții sociale. Pentru aceia a devenit apărătorul dezinteresat al celor tirlți in fața justiției oficiale, sau privați de libertate chiar Înainte de a fi judecați. A fost un neobosit luptător pentru apărarea libertății omului ca individ și in societate. Pe el nu-1 interesau nici amănuntele existenței omului nedreptății, nici credințele lui, nici clasa socială din care făcea parte, ci numai ființa lui, semenul lui, omul ce era victima siluită de ura, tirania și prejudecata inferioară a unei societăți absurd organizate. Costa-Foru a fost un adevărat om tn cel mai pur înțeles al cuvtntului. Cu Înțelepciunea lui discretă el reprezenta energia neinfrlntă a poporului său căreia i se dăruia in Întregime. Dacă m-aș Întreba din ce categorie socială făcea parte, fost-a un adevărat boier, sau un intelectual, sau un țăran plin de curaj, sau un manual devotat muncii sale, aș putea greși oricum aș răspunde. El a fost pe deasupra claselor sociale. El a fost una din cele mai reușite creații ieșite din sinul poporului nostru. El a iubit poporul și poporul La iubit pe el, de aceea a rămas In mintea tuturor celor care l-au cunoscut, sau i-au urmărit lupta. Cum aș putea să uit pe omul a cărui inimă vibra mereu, clnd Intr-o zi alături pe banca apărării, lingă mine, In fața unui tribunal militar unde apăram pe secretarul general al P.C. din vremea aceea, după o pledoarie ce ținuse o oră și jum'tate, bătrlnul Costa-Foru cu o dragoste părintească, s-a Întors către mine și m-a Îmbrățișat călduros, pentru convingerea cu care Îmi apărascin tovarășii. Aceasta a fost una din cele mai Înalte decorații vii pe care le-am primit In viață. Mihail Cruceanu C. G. COSTA-FORU* Pe C. G. Costa-Foru l-am cunoscut prin anul 1930, prin Lucrețiu Pătrășcanu. Partidul Comunist Român hotărlse ținerea unei mari Întruniri de masă pentru amnestierea deținuților politici comuniști. Se hotărlse ca din Comitetul de organizare al acestei manifestări să determi- năm și pe C. G. Costa-Foru ca să facă parte și să ia cuvlntul la Întrunire. în acest scop, am fost Intr-o seară, Împreună cu Lucrețiu Pătrășcanu, Petre Zisu și Petre Grozdea acasă la C. G. Costa- Foru, care ne-a primit cu prietenie. Expunlndu-i obiectul venirii noastre la el, a fost In totul de acord cu organizarea acestei manifestări, fără cea mai mică ezitare In ceea ce privea parti- ciparea lui la cuvlntarea pe care trebuia să o țină. Din discuțiile urmate, am Înțeles că accep- tarea lui se datora concepțiilor sale progresiste și de simpatie față de clasa muncitoare, opri- mată și crunt exploatată de regimul de atunci. în scopul urmărit, am Închiriat sala „Dacia” și partidul a mobilizat masele, pentru o zi de duminecă, din clte Îmi amintesc. Guvernul de atunci, fiind informat despre aceasta, de către organele lui de informare, a luat măsuri de opresiune, barlnd cu armată toate străzile care duceau spre sala „Dacia" astfel că Întrunirea nu s-a mai putut ține. Am mai fost acasă la C. G. Costa-Foru de două ori In anul 1932, sau 1933, cu ocazia arestării lui Lucrețiu Pătrășcanu, prin Înscenarea unui agent de siguranță, clnd i-am cerut să ia atitudine contra acestei provocări. îmi amintesc că el s-a dus și l-a văzut pe Lucrețiu Pătrăș- canu la Închisoare iar In urma acțiunii desfășurată de partid și clasa muncitoare, Lucrețiu Pătrășcanu a fost eliberat. Stelian Nițulescu C. G. COSTA-FORU** Am pledat nenumărate procese politice Împreună cu distinsul meu confrate C. G. Costa- Foru. * Document aflat In arhiva familiei C. G. Costa-Foru. '* Document aflat In arhiva familiei C. G. Costa-Foru. 376 www.dacoromanica.ro 1248 DOCUMENTAR 14 Intr-un proces penal Începi intli prin a-ți cunoaște colaboratorul In poziția lui politică, umană și In cele din urmă in poziția judiciară respectivă. Dacă eu buchiseam printre meandrele Intortochiate ale procedurii, in schimb maestru iubit C. G. Costa-Foru știa să se ridice la tot ce era mai uman intr-o cauză penală, in scopul afișării și susținerii dreptății umane. Cite victime a creat justiția burgheză in disprețul acestor înalte comandamente, in dis- prețul propriei sale instituționalizări a principiilor de diept. Confratele C. G. Costa-Foru ieșea Întotdeauna Învingător grație umanismului său atot- biruitor. C. Paraschiuescu Bălăceanu www.dacoromanica.ro CORESPONDENȚĂ INEDITĂ: ĂL. DOBROGEANU-GHEREA CĂTRE CONSTANTIN G. COSTA-FORU DE NICOLAE VAS1LESCU-CAPSAL1 și DAN RÎPĂ-BUICLIU împotriva militanților revoluționari, internați în închisori poli- tice de tristă amintire ca Văcărești și Jilava ș.a., autoritățile au aplicat un adevărat regim de teroare fizică și morală, menit să le înfrîngă voința de luptă. „Tîrîți spre schingiuire prin locurile de așa-zisă cercetare... șan- sele realizării acelui eșafodaj de acuzare [clădit de autorități, n.n.] devin ridicole...”1. Astfel concludea eminentul militant comunist Al. Dobro- geanu-Gherea 2 într-un memoriu de protest adresat, în numele internați- lor politici de la Jilava, comisarului regal, în ianuarie 1925. Regimului progresiv de teroare aplicată revoluționarilor, toți cei aflați direct în luptă, intelectualitatea progresistă și conștientă de mersul societății, i-au opus, nu odată, un dîrz, vehement, curajos și patriotic act de protest colectiv, care le-a făcut cinste. E cazul militanților comuniști Al. Dobrcgeanu- Gherea, David Fabian 3, Marcel Pauker 4 cît și al avocatului democrat Constantin G. Costa-Foru s. Solicitat ca apărător voluntar, și conștient de misiunea ce-i revenea în instanță, de a demasca înscenările judiciare la care recurgeau autori- tățile care încălcau brutal drepturile politice acordate cetățenilor de însăși Constituția burgheză din anul 1923, — patriotul avocat, persona- litate a vieții publice românești din perioada interbelică, opunea calom- niatorilor săi, propriul său credo, „de a nu-și trăda datoria de cetă- țean conștient și de a sări în ajutorul acelor victime de care (îl) lega 1 Arh. C.C. al P.C.R., fond, 6, dos. 7.766, f. 10 — apud FI. Dragne Liga drepturilor omului, In I. Popescu-Puțuri și colab. Organizații de masâ legale și ilegale create, conduse sau influențate de P.C.R. (1921—1944), Edit. Politică, voi. I, București, 1970, p. 109. 2 Vezi FI. Tănăsescu Alex. Dobrogeanu-Gherea (1879 — 1937), In „Anale” an. XIV (1968), nr. 1, p. 134 — 138; Analele an, XIV (1968), nr. 2—3, p. 28. Al. Dobrogeanu-Gherea. M. Cruceanu. FI. Tănăsescu, Alex. Dobrogeanu-Gherea, Colecția „Evocări”. Edit. Politică, București, 1971, passim. 3 Vezi Evocări; David Fabian, in Anale an. XIV (1968), nr. 2 — 3, p. 29 — 30; S. Cutiș- teanu și Gh. I. loniță David Fabian, Colecția „Evocări”, Edit. Politică, București, 1972. 4 Vezi Evocări: Marcel Pauker (1896 — 1937) In „rev. cit”., p. 33 — 34. 5 Al. Mihăileanu C. G Costa-Foru (1856 — 1935) in Analele Institutului de istorie... an XIII (1967), nr. 1, p. 134 — 140; FI. Dragne In op. cit., p. 92—124 ; D. Rlpă Buicliu și N. Vasilescu-Capsali . . . Vrem să v-auzim cuvtntul...”, In „Magazin istoric”, an VIII, nr. 11 (92), Buc., 1974, p. 42. Vezi și M.R. Rollea Din istoria drepturilor omului Buc., 1937, passim. „REVISTA DE ISTORIE ”, Tomul 28. nr. 8. p. 1219-1232,1975 www.dacoromanica.ro 1250 EWUMENI'AIR 2 Solidaritatea omenească” 3 * * * * 8, denunțînd și înfierînd permanent, la bară sau prin scris, teroarea 7. Scrisorile pe care le publicăm acum8, constituie un argument în plus celor de mai sus. Ele sînt noi documente acuzatoare a regimului opresiv burghez, punînd totodată în evidență activitatea militanților comu- niști, îndeosebi a lui Al. Dobrogeanu-Gherea, cit și a lui David Fabian, care deși închiși se ridicau în apărarea altor victime, cerînd sprijinul avo- catului C. G. Costa-Foru, fervent militant9 al Ligii drepturilor omului. i. închisoarea Jilava 23 Ian(uarie) 1925 Stimate Domnule Costa-Foru, în urma articolelor Dv. din „Adevărul”10 prin care Înfierați procedeele Întrebuințate de Sigu- ranță in lupta ei de exterminare a comuniștilor, dl. Romulus Voinescu a găsit de cuviință să-și justifice instituția printr-un interview pe care s-a grăbit să-l acorde ziarului „Lupta”11 *. Directorul instituției de inchiziție are Îndrăzneala să vă trateze drept „personagiu stra- niu”, pentru că Dv., fără a vă Infrlna curajul care v-a caracterizat totdeauna pana, ați afirmat că,,1a Siguranță se bate”, ba Îndrăznește chiar să Încerce a vă Înfunda prin afirmația că nici măcar noi, comuniștii, nu ne pllngem Împotriva maltratărilor de la Siguranță, și că medicul Inchisoarei n-a putut constata urme de maltratare. Dl. Romulus Voinescu Iși face probabil socoteala că delicatețea ce v-o cunoaște, vă va Împiedeca să dezvăluiți izvoarele de informații10 asupra celor petrecute In beciurile tuturor localurilor de siguranță din țară. El Iși Închipuie că veți consimți astfel să renunțați de a-1 pecetlui cum trebu(i)e, drept șef răspunzător al schingiuitorilor. De aceia iși permite să ofenseze de la Înălțimea iresponsabilității sale pe oamenii cura- gioși, țf.lv] cari stau In calea sa, clnd, după toate barbariile pe cari le pune la cale, mai are cutezanța de a afișa veleități de poet civilizator al Siguranței13. 3 Vezi C. G. Costa-Foru „Abuzurile și crimele Siguranței generale a Statului. Decla- rațiunile victimelor”, Buc., 1925, p. 78. ’ Vezi C.G. Costa-Foru, op. cit. și edițiile, germană și franceză : „Ausden Folterkammern Rumăniens. Dokumente und enthiillungen iiber die verbrechen der Rumănischen „Siguranza”. Einleitung und zusammenfassendes Schlusswort von C. G. Costa-Foru, Generalsekretâr der Rumănischen Liga fur Menschenrechte, Kulturpolitischer Verlag, Wien, 1925, VI-ț-88 p., „respectiv” En Roumanie : Les crimes de la Sârett par C.G. Costa-Foru. Prtface de M. Paul Langevin, Paris, Ligue des Droits de l’homme, 1926, XV-ț-62 p.”. 8 Misivele slnt inedite, cu excepția cltorva excerpte publicate de FI. Dragne, In op. cit., p. 112, din scrisoarea datată 23 ian. 1925 (subl. ns.). Mulțumim familiei Costa-Foru pentru solicitudinea manifestată față de cercetare și pentru materialele puse la dispoziția noastră. 9 Vezi aprecieri asupra activității acestuia, In Raportul delegatului Guernul pentru Româ- nia, susținut la Reuniunea Consiliului Ligii Drepturilor Omului din 15 ianuarie 1927, care afirma : ,,La Ligue roumaine est composte d’une poignăe de htros simboliste en la personne de son stcretaire — gtnâral M. Costa-Foru, qui est en Roumanie l’avocat de ceux qui n’ont pas... Le Conseil envoie â M. Costa-Foru l’expression de son admiration et de sa reconnaissance affec- tueuse”. Cf. „La Ligue. Organe tri-hebdomadaire de la Ligue des droitsde l’homme”,.. .Paris, 8-ăme annte, nr. 17, 4 ffrvrier 1927, p. 1. 10 Vezi C. G. Costa-Foru Siguranța generală și comunismul In „Adevărul” an. XXXVIII, nr. 12594, duminică, 18 ian. 1925, p. 1 — 2 11 Vezi,.Lupta”, an. IV, nr. 936, joi, 22 ian. 1925 : Siguranța generală va fi descentralizată? — Interview cu Romulus Voinescu de I. N.”. 18 Făcute cunoscute opiniei publice românești și străine prin intermediul broșurii editate In cuprinsul aceluiași an de C. Gh. Costa-Foru, op. cit., (subl. ns.) 13 în numele Instituției pe care o conducea, Romulus Voinescu edita revista „Paza”, al cărei director era, Înscriind printre altele și propriile „producții literare”, ca unul care frec- venta și cenaclurile literare bucureștene. www.dacoromanica.ro 3 DOCUMENTAR 1251 Am fost izbiți, d-le Costa-Foru, de justețea informațiunilor ce le aveți și pe cari le-ați dat in primul Dv. articol de campanie Împotriva metodelor Siguranței și, la rlndul nostru, suntem In măsură de a vă da și noi lămuriri și date necesare campaniei. E de la sine Înțeles că ne luăm Întreaga răspundere a afirmărilor noastre și vă rugăm14 să utilizați această scrisoare In orice chip veți crede de cuviință. Afirmăm categoric că Dl. Romulus Voinescu, personal, organizează cu stăruință sistemul de schingiuiri și torturi medievale la toate instituțiile de la Siguranța din țară și că Iși ia adesea și rolul de agent direct de executare al sistemului său. Am denunțat la vreme, In scris, justiției militare, care ne deținea, sistemul de maltratări de la Siguranță și am cerut imediat o anchetă judiciară. Am Îndemnat In scris parchetul să se sesizeze de denunțurile semnate de noi in această privință. Am cerut In scris o anchetă cu participarea presei, pentru a aduce lumină In beciurile Siguranței. Am protestat printr-o lungă grevă a foamei1S, alături de aproape două sute de alți arestați politici, Împotriva barbariilor D-lor. Romulus Voinescu et co. și am obținut o anchetă medicală In această chestie. D-l căp(itan) medic Trandafirescu ne-a declarat că a găsit după patru săptămlni de la data torturilor, urmele de maltratare, și a adăugat, textual: „ferească D-zeu să ajungi [f. 2r] pe mlinile Siguranței !”. Totuși nici un curs serios nu a fost dat cererilor și protestelor noastre, pentru ca astăzi d-l Romulus Voinescu, cu aere dc mironosiță, să-și poată peimite minciuna sfruntată că vic- timele sale nici nu s-ar fi pllns. Nu ne putem opri aci exprimarea nădejdii, că d-l Romulus Voinescu se va grăbi să ne dea In judecată pentru calomnie, deși experiența noastră ne Îndreptățește credința că d-sa va recurge mai curlnd la obișnuitele și meschinele represalii clandestine Împotriva noastră, pentru a se răzbuna. Căci dacă se va impune d-lui Romulus Voinescu necesitatea de a reacționa pc calea justiției, vom avea satisfacția de a desfășura, In sflrșit, In fața lumii Întregi, procesul barbariilor Siguranței. Distanța Intre noi și Dv. — o Întreagă ideologie nu ne Împiedică, d-le Costa-Foru, să recunoaștem că simțim o reală satisfacție, știindu-vă simpatia alături de noi, In această luptă. Cu aceste sentimente răminem, Ai Dv., Al. Dobrogcanu-Gherea M. Paukcr D. Fabian P.S. Am citit cele scrise In „Universul” relativ la ancheta medicală. Ați văzut ce ne-a declarat [f. 2TJ nouă același medic. Trebu(i)e să știți că noi sintem la „secret”. Totuși vă putem afirma că la Întrebarea doctorului, cine a fost bătut, au (i)eșit aproape toți deținuții noștri. Doctorul, văzlnd contuziunile etc. le-a declarat lor : „Astea pot fi dintr-o căzătură, lovitură etc.”, iar nouă, la „secret”, ne făcea declarații „liniștitoare”. Pentru ilustrarea situației vă dăm un exemplu. Pe cînd apărea In „Universul” raportul medical In chestie, aci, deținutul Ulici care, cu ocazia torturilor de la Siguranță fusese splnzurat cu o curea de tavan, curca carc-i strîngca Intr-un ochiu coșul pieptului, a Început să verse acum slnge, avlnd și două leșinuri. Atunci, d-l Comisar Regal, găsindu-1 deodată pe Ulici nevinovat, l-a pus subit In liber- tate, plătind-i imediat drumul pină la Arad, acasă. Bineînțeles că plnă acum două zile, Ulici era, pentru d-l căpitan medic sănătos tun, iar pentru d-l Comisar Regal, un „terorist periculos p(entru) siguranța statului”. In materie dc noutăți senzaționale vă mai putem Încă servi următoarele. Aici In Închi- soare s-a introdus drept regim al preveniților politici, ghiciți ce ? ... — Munca silnică. Șapte camarazi de-ai noștri, cari au refuzat să muncească silit, au fost pedepsiți cu 10 (zece) zile de carceră de către d-l Maior Arghir, comandantul fortului. Cei pedepsiți slnt In greva foamei. Al. D.G., M.P., D.F. 14 subliniere In text, n.n. 15 Vezi Protestul d-lul [AIJ. Dobrogeanu-Gherea, In „Adevărul”, an, XXXVIII, nr. 12592, vineri 16 ian. 1925; „Idem”, nr. 12587, 10 ian. 1925; Greva foamei continuă la Jilava fi Văcărești; „ibidem", nr. 12591, joi 15 ian. 1925, p. 5 „foarte mulți dintre arestați n-au avut și n-au nici un amestec cu comunismul, necum cu „complotul”. lată-i dar arestați degeaba și Încă și maltratați". www.dacoromaiiica.ro 1252 documentar 4 II. [București, 14 august 2329] Stimate Domnule Costa-Foru, Bazat pe declarațiile, pe cari am avut azi plăcerea să le aud de la D-ta, — Intre altele, că rămii și de aci Înainte oricind gata să ridici glasul Împotriva oricărei nedreptăți și samavol- nicii — m-am grăbit să strlng amănunte precise In legătură cu cazul recent, despre care pome- nisem In convorbirea n(oa)s(tră) — și le transmit D-tale In cele ce urmează: F. vorba de tinăra fată, Sabina Lebelson (de vreo 25 de ani) modistă, membră a Sindi- catelor, arestată miercuri 21 august la ea acasă. Percheziția n-a dat nici un rezultat. De altfel, „acuzarea” ce i se aduce este că ar fi fost văzută de un agent de siguranță,... vorbind cu trei zile mai Înainte cu Encel ♦ (Encel a fost arestat cu un pachet din „Steagul roșu”, organ al Part. Comunist din București). Encel și Sabina, confruntați au declarat că nici nu se cunosc personal, [f. lv] Sabina a fost crunt bătută timp de 9 zile la Siguranță ca să „mărturisească” —, (dar) fără rezultat. După alte 10 zile, sora ei a mai putut la vorbitor să vadă vlnătăile și a reclamat — fără rezultate pină azi — procurorului general și jud(ecătoru)lui de instrucție. Sabina e deținută astfel la Văcărești In ziua 25-a de grevă a foamei, justificată prin arbitrariul evident al arestării, al confirmării mandatului și depunerii. E tuberculoasă, scuipă singe, are temperatură. A pierdut primăvara trecută 2 frați prin tuberculoză. Muncitorimea e revoltată și agitată. Sabina era propagandistă a presei muncitorești. E un caz similar aceluia al „amnistiatei” Haia Lifșiț. Arestarea lui Encel nu e mai puțin arbitrară. „Steagul roșu” apare pe ascuns numai din cauza [f. 2r] „libertății presei” actuale. Chiar de ar fi vorba de delict, nu poate fi declt delict de presă. îmi iau răspunderea datelor acestora și sper că Îmi vei Îndeplini solicitarea de față — anume de a ridica acest caz prin publicitate. Cu mulțumiri cordiale anticipate, al D-tale, Al. Dobrogeanu-Gherea. București, 14 august 929 P.S. Bineînțeles că dau autorizație să se facă uz eventual și de scrisoarea de față. A.D. • Mauriciu Encel. www.dacoromanica.ro LUMINISTUL DIMITRIE ȚICHINDEAL DE I. D. SUCIU Dimitrie Țichindeal este una dintre cele mai controversate perso- nalități ale literaturii române. Entuziasmat de fabulele localizate de el, I. Heliade-Rădulescu îi face elogiul în Precuvîntarea ediției a doua a Fabu- lelor, losif Vulcan îl consideiă printre celebritățile române și își inaugu- rează primirea la Academia Română cu un discurs despre el iar Mihail Eminescu îl caracterizează ,,guiă de aur” încadrîndu-1 printre marii înaintași ai literelor române. Toate aprecierile provin de la publicarea Fabulelor, care pe lîngă o valoare literară ce azi nu mai poate fi luată în seamă, i-au adus multe supărări, culminînd cu amovarea de la catedra Institutului Pedagogic din Arad. Ecoul fabulelor traduse se prelungește în istoria culturală a româ- nilor bănățeni de-a lungul veacului al XlX-lea stîrnind polemici aprige, încă din 1867 ziarul „Albina” oficiosul românilor bănățeni publică un foarte documentat studiu despre Dositej Obradovic relevînd îndeosebi legăturile acestuia cu românii și menționînd că deși Țichindeal a tradus fabulele după Dositej mai exista încă o versiune românească a fabulelor din anul 1793 1. Paternitatea traducerii fabulelor este reluată în 1873 și atît loan Damșa cît și George Morariu susțin că Fabulele au fost traduse de căr- turarul bănățean Mihail Roșu și publicate de Țichindeal care i-a fost elev 2. Autorii acestor afirmații n-au luat în seamă un fapt hotărîtor : în 1814 cînd Țichindeal publică fabulele, Mihai Roșu încă trăia. Deci cum putea Țichindeal să publice traducerea lui Roșu fără măcar să men- ționeze acest fapt ? Dacă la aceasta adăugăm și argumentul că Țichin- deal a tradus și alte cărți din limba sîrbă, credem că dovezile pentru paternitatea traducerii fabulelor în avantajul lui Țichindeal sînt hotă- rîtoare. Factorul hotărîtor care a contribuit la popularitatea lui Țichindeal și a cărții lui a fost interzicerea fabulelor de consiliul locțiitor din Buda. Prin acest act personalitatea literară a lui Țichindeal se completa cu aceea a luptătorului politic care i-a mărit prestigiul față de contempo- 1 Dositei Obradovici, „Albina”, 1867 (III), nr. 81 (4 august), p. 3—4. 2 George Morariu, Un bărbat veteran de mari merite pentru biserică și națiune: Mihai Roșu (1750—1823), „Lumina”, 1873 (II) nr. 36 (10 iulie); loan Damșia, Mihai Roșu alias Marlinoiiici, „Lumina”, 1873, nr. 42 (31 iulie). I. Damșia atribuia lui Mihai Roșu și traduce- rea Florarului publicat de Pavel Lăzărescu In 1830 deci după moartea lui Mihai Roșu. Pole- mica asupra fabulelor este reluată de Emilian Mincu și loan Damșia, in anii 1894 — 1895 In ziarul „Dreptatea”, 1894 (I), nr. 206, 207, 212, 215, 229, 230, 232, 233, 234 și a. 1895 (II), nr. 48, 50, 51, 52, 54, 98, 99, 100, 101, 102, 104, 105, 106, 107, 109, 111, 112. ..REVISTA DE ISTORIE". Tomul 28. nr. 8. P. 1253-1258, 1975 www.dacoromanica.ro 1254 IXXJUMENT’AB. 2 răni. Cea mai bună dovadă în acest sens o avem în 1885 cînd alt pro- fesor de la Arad, loan Bussu, traduce din nou fabulele lui Dosite] Obra- dovifi fără să mai aibă vreun ecou în opinia publică română. întrebarea care se pune este aceea a motivului interzicerii fabulelor. Cine a luat inițiativa interzicerii și care sînt pasagiile incriminate ce au determinat interzicerea fabulelor ! în istoriografia română s-au strecurat mai multe opinii în legătuiă cu motivul interzicerii. loan Bussu atribuie interzicerea fabulelor șefilor bisericești și școlari sîrbi, deoarece Țichindeal „a primit învățăturile lui Dositej despre icoane, relicve, tradițiune, sinoade și păcatul strămoșesc de ale sale și le-a publicat prin tipar sub numele său” 3. Deci după păre- rea lui I. Bussu interzicerea fabulelor s-a făcut din motive de ordin dog- matic. losif Vulcan însă publicînd corespondența lui Țichindeal cu Samoil Vulcan aduce precizarea că fabulele au fost sechestrate la cererea epis- copului sîrb din Timișoara și a directorului Nestorovici deoarece „sînt împotriva constituții împărăției” austriece4. Bazîndu-se pe afirmația lui Samoil Vulcan, cercetătorii români au adoptat teza că fabulele au fost confiscate la cererea episcopului sîrb al Timișoarei și a directorului Uroș Nestorovici5 *. Contribuții noi aduce istoricul Dr. Alexa Ivid care publică raportul lui Uroș Nestorovid despre fabule, raportul cenzorului Geoige Petrovid și ordinele Consiliului locotenențial al Ungariei de interziceie a fabulelor lui Țichindeal și Obradovid5. Bazîndu-se pe un vast material arhivistic inedit, piofesoiul Eadu Flora aduce contribuții la lămurirea problemei ajungînd la concluzia valabilă că ierarhia clericală sîrbă se temea de ideile iluministraționaliste ale lui Dositej și Țichindeal și prin confiscarea fabulelor a dat o dublă lovitură, atît lui Dositej cît și lui Țichindeal.7 Dimitrie Țichindeal în memoriul adresat împăratului scrie că coi fis- carea fabulelor s-a făcut la cererea Comitatelor Timiș, Torcntal și Aiad fără să dea alte lămuriri8. Afirmația lui se confirmă documentar piin recenta descoperire a hotărîrii congregațiilor Comitatelor Torontal și Timiș în legătură cu sechestrarea fabulelor. Acțiunea pornește din Comi- tatul Torontal. întrunindu-se congregația comitatului Torontal pe data de 13 decembrie 1814 în orașul Sîn Nicolaul Mare trimite următcaiea 8 loan Russu, Fabulele lut Demelriu Ctchindeal tn traducere nouă din originalul sirbcsc al iui Dositei Obradooict, Arad, 1885, p. XLVIII. * losif Vulcan, Dimitrie Țichindeal. Date noi despre oiafa și actioltatca lui, București, 1893, p. 103. 4 Vezi In acest sens : Nicolae Cristea, Din trecutul preparandiei noastre, „Biserica și Școa- la", 1903 (XXVII), nr. 39 (28 septembrie/11 octombrie), p. 327. Cf. și Traian Topliceanu, Dimitrie Țichindeal, p. 31. • Dr. Alexa Ivic, Acte privitoare la Dimitrie Ctchindeal, „Revista istorică”, 1927, (XIII), nr. 10—12, p. 380—384. Materialul a fost folosit, de Virgil Vintilescu, Dimitrie Țichindeal, Timișoara, 1965, p. 38 — 41. ’ Radu Flora, Dositej și Țichindeal, „Lumina”, 1967, (XXI), nr. 2 (martie-aprilie), p. 103. 8 losif Vulcan, op. cit., p. 35. www.dacoromaiiica.ro 3 DOCUMENTAR 1255 adresă către Comitatul Carașului: „Nu de mult, la tipografia Univer- sității din Buda și mai nou în anul 1814 s-au tipărit unele cărți valahe și din traducerea unor capitole dvoastră vă veți lămuri mai precis. Dacă și puținul care e tradus aci arată suficient că în aceste cărți sînt asemenea lucruri care pot induce în eroare poporul neștiutor și mai ales tineietul, făcîndu-1 să se sustragă legilor și ar putea să-l îndemne la tendințe de atacuri periculoase. Avînd în vedere acestea, am fost îndemnați ca aceste cărți împreună cu observațiile noastre să le înaintăm cu toată supunerea Consiliului locțiitor Ungar și tot odată să împiedicăm cît mai repede propagarea ideilor din aceste cărți. E necesar ca juzii cercuali să strîngă aceste cărți ori unde ar fi ele iar pînă la noi dispoziții să fie puse sub lacăt. Mai considerăm necesar să atrageți atenția comitatelor locuite în număr mare de valahi cum sînt Cenadul, Aradul, Timișul, dacă n-au fost sesizate pînă acum să fie avertizate” ®. Rezultă din acest document că Congregația Comitatului Torontal a fost aceea care a sesizat atît comitatele învecinate cît și Consiliul locțiitor al Ungariei despre necesi- tatea sechestrării fabulelor. Peste două zile, adică la 15 decembrie 1814, se întrunesc și nobilii din congregația comitatului Timiș la Timișoara și motivînd „că această carte, plină de multe vorbe ațîțătoare, ar putea avea cele mai rele urmări, cu atît mai mult cu cît, așa cum se spune, ea este citită în școli ca o carte de învățătură, fiind și împărțită învățătorilor de țară”. Congre- gația hotărăște sechestrarea cărții „ori unde ar afla-o împărțită învățătorilor și să ne arate în scris, cînd, de cine și cui a fost dată” Măsura era luată cu scopul de a împiedica ca „lucrul rău să se întindă”* 10, în adresa către Comitatul Carașului prin care se comunică hotărîrea congregației nobililor de sechestiare a fabulelor se reproduc și pasajele care au determinat congregația să ia măsurile de sechestrare a fabulelor. Faptul e important pentru că paginile incriminate cu excepția uneia singure, 429, diferă de cele indicate în raportul lui Uroș Nestorovici. Pa- sajele condamnate de congregațiile nobililor din Comitatele Torontal și Timiș sînt la paginile 14—15 (învățătura fabulei „Leul, lupul și vulpea”), 259 (învățătura fabulei „Șoareciiși clopoțeii”) și 429 (învățătura fabulei „Caprele și Jupiter”)11. Să examinăm cuprinsul acestor învățături pentru ca, în acest fel, să putem trage concluziile definitive asupra adevăratului motiv al interzicerii fabulelor. învățătura fabulei „Leul, lupul și vulpea” critica absolutismul împăratului „carele nu încongiuiă țările sale și nu caută mai depaite de la sine pînă la hotarul său marginea cea mai de jos, adevărul cel gonit și ascuns carele nu cere și nu cearcă să cunoască pre aceia care-1 încun- gioară și crede aceluia carele mai întîiu vine și aceluia care mai formos știe a vorbi și istețește minți și cu măiestrie a amăgi și a se linguși”, împăratul trebuie să fie „stăpînitor luminat” iar supușii lui dotați cu „învățături luminate și făcătorii de bine” trebuie să știe „ce sînt datori ei împăratului... și ce e împăratul dator lor și familiei lor”. Deci raporturile dintre împărat și supuși se bazau pe noua concepție, luminiș! ă, • Arhivele Statului Timișoara, Fond Prefectura Județului Severin. Dosar nr. 1/1815. 10 Ibidem, f. 7. 11 Ibidem, f. 8—10. www.dacaramanica.ro 1256 DOCUMEN^AIR 1 de obligații reciproce. în aceeași învățatulă se stabilesc însă și raporturile dintre feudali și iobagi. Fiind întrebat un bătrîn unde trăiesc oamenii mai bine, a răspuns „că acolo trăiesc mai bine unde nu se teme cel slab de cel mai tare, nici săteanul (iobagul) nu se sparie de nemeș (spăhie), unde nu se rușinează cel sărac de cel bogat, nici bagă în seamă cel de omenie ce vorbește cel fără de omenie de dînsulșiunde de față poartă blăstămatul cel înfierat semn în frunte”12. Și învățătura fabulei „Șoarecii și clopoțelele” atacă înalții dregători și pe împărații „a cărora nu e interesul cel de obște al patriei, luminarea și buna norocire, unii ca aceia, sau să se întoarcă de unde au ieșit, adecă întru norod; și să caute cum ei vor fi spre folosul cel adevărat sau să-și caute loru-și loc unde nu sînt oameni” 13. Mult mai directă și categorică este învățătura fabulei 144 care atacă sistemul feudal în general și cel din Banat în special: „Boierii cei mari trebuie cu cinste și cu mărire să trăiască?” se întreabă Țichindeal. „Dară aceasta nu poate fără răsipituri să se facă și de unde s-ar răsipi, de nu s-ar stoarce și suge măduha din oasele bieților supuși și lucrători de pămînt săteni. Vedem că cumpărătorii de dominiuri își pun capul după sate românești iară de altele se feresc căci altele nu așa lesnea se lasă a se supune și apoi tot strigă asupra românului că e leneș și sărac; trebuie să fie leneș fiind obosit de atîta lucru care la domnul pămîntesc a lucrat; și așa, pe seama lui puțin lucrînd, trebuie să fie sărac. Așa și cu cătăniile, zic că românu fuge de starea ostășească, fuge, vezi bine, că nimenea nu l-a învățat să știe prețui binele patriei sale însă tot sînt la oaste mai mulți români și sînt bune și alese cătane”. Revenind la feudali, Țichindeal se întreabă dacă „boierii cei mari vor cunoaște vreo dată dreptatea, omenia, facerea de bine?” Cînd vor privi ei spre pruncii cei goli și flămînzi a iubitoriului și ostenitoriului lucrătoriu de pămînt cu această de bun neam simțire, acestora e trupul ca și al meu; Au suflat cuvîntătoriu asemenea ca și eu, simțesc binele și răul care li se face !” 14. Cu alte cuvinte, Țichindeal proclama egalitatea tuturor oamenilor, indiferent de situația socială și aceasta nu putea fi pe placul nobililor din congregațiile comitatelor bănățene. Iată de ce ei vor fi aceia care vor lua inițiativa sechestrării fabu- lelor și vor cere Consiliului locțiitor al Ungariei să dea decizia de inter- zicere. Dealtfel raportul lui Uroș Nestorovici este întocmit în urma hotă- rîrii congregațiilor din comitatele Torontal și Timiș iar din contextul raportului rezultă că el se referă la hotărîrile congregațiilor celor două comitate din 13 și 15 decembrie 1814. Nestorovici recunoște că pînă la întocmirea raportului cuprinsul cărții i-a fost necunoscut deși după cum se spune „ar conține anumite lucruri care ar cere o aspră pedeapsă 12 Filozoficești și politicești prin fabule învățături morale... p. 11 15. 12 Ibidem, p, 259. 14 Ibidem, p. 429. Pasajul acesta a supărat cel mai mult pe nobilii din congregațiile comitatense. Din acest motiv e menționat și In raportul lui Uroș Nestorovici. Dealtfel In ra- portul cenzorului Gh. Petrovici se precizează că textul de la p. 429 a fost tăiat de cenzor In afara lucrurilor privitoare la boierii din Moldova și Valahia. în privința celorlalte pagini cenzurate deși cuprinsul lor nu a fost admis de cenzor totuși au apărut in carte (Dr. Alcxa Ivid, ari. cit., p. 382), www.dacoromanica.ro 5 DOCUMENTAR 1257 pentru acest traducător” 1S. Pe lingă pagina 429, menționată și în ordinele de sechestru a congregațiilor comitatense, Nestorovici mai adaugă ca încriminate paginile 478—481 (învățătura fabulei „Rîndunica și celelalte păsări”). învățătura afirma unitatea poporului român, îi slăvea calită- țile și îl îndemna la înlăturarea certelor confesionale și la Unire : ,,Să punem nouă înainte, ce dulceață și fericire ar fi a vedea așa mare număr de români că se iubesc ca frații și se omenesc”16. Documentele necunoscute privitoare la confiscarea fabulelor lui Țichindeal ne îndreptățesc să tragem unele concluzii care rectifică și întregesc datele privitoare la Țichindeal. în primul rînd, fabulele nu au fost sechestrate la cererea episcopilor sîrbi și nici a autorităților școlare sîrbești ci la cererea congregației nobi- lilor din comitatele Torontal și Timiș. Episcopul Samoil Vulcan l-a infor- mat greșit deoarece urmărea să atragă pe Țichindeal a trece la confe- siunea greco-catolică. Motivul interzicerii fabulelor a fost de natură socială. Ideile lumi- niste propovăduite în învățăturile fabulelor ca proclamarea egalității tuturor oamenilor, contestarea monarhiei absolute și obligațiile împăra- ților față de supușii lor, datoria guvernelor și a șefilor de state de a lucra pentru luminarea și ridicarea culturală a maselor, demascarea feudalilor bănățeni care au acaparat munca iobagilor și-i exploatau nemilos, au fost motivele care au dus la sechestrarea fabulelor. Dar prin aceasta, Țichindeal ne apare într-o nouă viziune : scriitorul este dublat de luptă- torul luminist care în opera lui a militat împotriva orînduielilor feudale. Prin sechestrarea fabulelor și amovarea de la catedră, Țichindeal face parte dintre puținii scriitori români care au fost persecutați pentru ideile luministe din opera lor. ANEXĂ Adresa congregației comitatului Timiș către comitatul Car aș prin care anunță sechestrarea fabulelor localizate de Țichindeal. Excellentissimi, Ulustrissimi, Eeverendissimi, Spectabiles, Magni- fici, Perillustres item ac Generoși Domini Fratres, Amici et Vicini nobis Colendissimi: Ex hicce advoluto extractu libri Valachici per Demetrium Czi- kingyal, P(resbyter)um N(on) U(nitae) E(eligionis), parochum gremialis nostrae possessionis Kiss-Becskerek et scholarum preparandorum U(rbis) Aradensium catechetam, sub titulo Philosophico et Politico Fabulae, typis Universitatis Pestanae (ms : Pestano), anno (1)814 protensive editi, uberius perspicere dignabuntur Eadem Protitulatae (ms : Protitulato) D(ignitates) Vestrae, quod liber hic, compluribus concitatoribus expres- sionibus refertus, post se pessimas sequelas tanto a fortiori trahere possit quod idem qua classicus in scholis — uti refertur — prolegatur et etiam pagensibus didascalis distributus habeatur; et cum fundatum etiam du- 16 Dr. Alexa Ivic, ari. cit., p. 381. 16 Filozoficești șt moralicești prin fabule Irwălăluri morale... p. 479. www.dacoromanica.ro 1258 DOCUMENTAR 6 bium subversaretur utrum idem, antequam prelo Pestano Universitatis subjiceretur, debitam censuram subiverit, nos, ob instans periculum, dis- posuimus ut processuales judicum (ms : judlium) librum hune, in quantum inter didascalos distributus esset, actutum ab iisdem accipiant et penes consignationem — quando et per quem ac cui datus est? — nobis refe- rant; super qua per nos facta dispositione etiam pro congruo notitia, stătu et faciendis, ne, fors, etiam ex parte sua in rem — quo tractu temporis facile — funestas in publicum trahere posset sequelas congruis dispositio- nibus cum eo certiores reddere arbitrati sumus quod meritum isthoc circumstantialiter Suae Serenitati Cae(sare)o Eegio Domino Eegni Pala- tino penes submissionem et ipsius libri et ejusdem provocati (ms : pro- provocati) extractus demisse retulerimus. In reliquo, fraternis affectibus commendati, constanti cum ami- citiae cultu perseveramus. E generali congregatione nostra, die 15 a Decembris (1)814, Temes- varini cont(inentes) celebratae. Protitulatarum D(ignitatum) V(estra)rum Servi, fratres et amici, vicini obligatissimi paratissimi, UniversitasCo(mita)tus Temes.* f. 7.). • Arhivele statului Timișoara, Fond prefectura județului Severin, Dosar nr. 1/1815, www.dacoromanica.ro VIAȚA ȘTIINȚIFICĂ SESIUNEA ȘTIINȚIFICĂ „375 DE ANI DE LA UNIEEA POLITICĂ A ȚĂEILOE EOMÂNE SUB MTTTAT VITEAZUL” în zilele de 19 — 20 mai 1975 la Institutul de istorie „N. lorga” s-a desfășurat sesiunea de comunicări științifice ,,375 de ani de la unirea politică a Țărilor Române sub Mihai Viteazul", organizată de Institutul de istorie ,,N. lorga”, Institutul de studii sud-est europene și Facultatea de istorie a Universității București. în cuvlntul de deschidere prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu, directorul Institutului de istorie ,,N. lorga", a evocat figura luminoasă a marelui voievod și reverberația largă a Înfăp- tuirilor sale In conștiința contemporanilor și a posterității. Amintind situația internă și interna- țională dificilă a țărilor române la finele veacului al XVI-lea, vorbitorul a subliniat Însemnătatea deosebită a domniei lui Mihai Viteazul pentru istoria românilor, cit și semnificația actului politic săvlrșit la 1600, mențioulnd dorința organizatorilor de a consacra sesiunea triumfului ideii unirii. în această lumină, a permanenței relațiilor de colaborare a românilor de pe versantele Carpaților culminlnd cu unirea Intr-un singur stat național, dr. Sergiu Columbeanu, cercetător principal la Institutul de istorie ,,N. lorga”, a prezentat comunicarea Constituirea statelor feu- dale românești șl legăturile economice, politice, militare și culturale dintre ele. Autorul a relevat că formarea statelor feudale românești de sine stătătoare constituie un exemplu de conlucrare a formațiunilor locale de pe ambele părți ale munților. Dezvoltarea politico-socială a noilor state s-a bazat pe reduitul Carpaților și pe strlnsa unitate de acțiune a lor In fața primejdiilor ex- terne care nu le-au ocolit. Exemplele apărării In comun, In fața insistenței năvălitorilor străini sub Mircea cel Bătrln, lancu de Hunedoara și Ștefan cel Mare apar, privite prin prisma unirii, pline de simbol. Pe plan economic, In comunicare s-au sintetizat rezultatele noilor cercetări care au pus tot mai pregnant In evidență un spațiu economic comun In care s-au dezvoltat de-a lungul veacurilor statele românești In epoca medievală. Alături de acestea, legăturile culturale neîntrerupte, limba comună și cuvlntul scris, vehiculat peste granițele impuse de vicisitudinile istoriei, au păstrat vie conștiința de neam — premiză a ghidului de unire. Uni- rea lui Mihai Viteazul — a conchis autorul — constituie o punte de legătură Intre unificarea limitată de la sfirșitul secolului al XlV-lea și din secolul al XV-lea și anul 1918, cel al desă- vlrșirii unității de stat a României. Prezentarea de către prof. univ. dr. Dumitru Almaș a comunicării Răsunetul european al faptelor de arme ale lui Mihai Viteazul a Însemnat o Încercare reușită de a schița chipul european al voievodului român. Expliclnd atenția deosebită pe care contemporanii au acordat-o domnului, semnatarul comunicării a menționat faptul că războiul antiotoman al Ligii Sfinte a Înregistrat la sfirșitul secolului al XVI-lea, după Lepanto, mari victorii tocmai datorită lup- telor lui Mihai Viteazul. în chip firesc mărturiile străine ale vremii cuprind numeroase referiri circumscrise Intr-un larg evantai de atitudini merglnd de la glorificarea fără rezerve plnă la denigrarea Încărcată de subiectivism și adversitate. în totalitatea lor știrile și comentariile externe despre Mihai Viteazul slnt cele mai bogate cu privire la un voievod român. Autorul a înmănunchiat pe cele mai reprezentative dintre acestea, evoclnd figura viteazului conducător al luptei antioto- mane așa cum s-a reflectat și s-a impus ea In conștiința vremurilor de atunci — prin forța fap- telor care au depășit cadrul local și s-au făcut auzite In toate colțurile Europei. Ecoul acțiunilor lui Mihai Viteazul In sud-estul continentului nostru a constituit subiec- tul comunicării susținute de conf. univ. Eugen Stănescu, șef de secție la Institutul de studii sud-est europene, intitulată Mihai Viteazul și lupta pentru eliberare in spațiul sud-eslic euro- pean. Remarctnd apariția In aparatul politic și militar al domnului român a unor dregători de oblrșie sud-dunăreană, s-a atestat intenția acestuia de a-și ralia la efortul său antiotoman „REVISTA DE ISTORIE". Tomul 28. nr. 8. p. 1259 1268. 1975 www.dacoromanica.ro 1260 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 2 și forțele popoarelor de la sudul Dunării oprimate de stăplnirea turcească. Desfășurarea eve- nimentelor militare și politice a confirmat din plin această coordonată a gindirii politice și strategice a voievodului, declanșarea luptelor Țării Românești pentru Înlăturarea opresiunii oto- mane dovedindu-se a fi emulația binefăcătoare a răscoalelor de la sud de fluviu, bulgarii, ma- cedonenii, slrbii, albanezii ridiclndu-se la luptă și oferind domnului muntean, care se arătase un atlt de capabil comandant, ajutorul lor. Comunicarea a amintit planurile sud-dunărene de eliberare cu sprijinul lui Mihai Viteazul și a subliniat cooperarea oștilor sale cu populația de aici In campaniile Împotriva cetăților otomane de la sudul Dunării. S-a relevat rolul pe care aceste lupte pentru independență ale popoarelor din sud-estul european l-au jucat In proce- sul formării conștiinței lor naționale, accentulndu-se că, In Îndelungata geneză de la conștiința națională medievală la cea modernă, momentul Mihai Viteazul a avut o influență hotărltoare nu numai la români, dar și la popoarele din peninsula Balcanică. Dintre comunicările care au abordat aspectele militare ale domniei lui Mihai Viteazul, cea susținută de dr. Nicolae Stoicescu, cercetător principal la Institutul de istorie ,,N. lorga”, a tratat Oastea lui Mihai Viteazul. Pentru a Înțelege la adevărata sa valoare efortul militar al țărilor române la sflrșitul secolului al XVI-lea autorul analizează organizarea și dotarea oștilor române In raport cu cea a armatelor străine și cu necesitățile militare ale vremii. S-a argumentat astfel stringența Încercării lui Mihai de a-și moderniza armata, expliclndu-se schim- bările calitative și cantitative survenite In acest domeniu prin scopurile politice ale luptei sale și prin evoluția factorilor economici și sociali de care depindea Întreținerea oastei. Comunicarea a evidențiat —alături de imposibilitatea de ordin social și tehnico-militar de a se mai folosi „oastea cea mare” — Înființarea categoriei slujitorilor, ca primă măsură de reorganizare a armatei Întreprinsă de voievod, introducerea pe scara largă a utilizării mer- cenarilor, cit și folosirea valențelor militare ale haiducilor sud-dunăreni, ca elemente specifice ale oștirii lui Mihai Viteazul. Armata astfel constituită era capabilă de lupte ofensive de durată In afara țării. S-au amintit Insă și dificultățile Întreținerii unei oști mari de mercenari In momen- tele In care subvențiile asumate de imperiali lipseau. Un capitol interesant, de mult folos cer- cetărilor de istorie militară, 11 constituie cel care sintetizează știrile privind efectivele oastei lui Mihai In diverse perioade și care, analizind critic datele oferite de materialul documentar, prezintă concluziile autorului in această problemă. Comunicarea Fapte de vitejie și personalitatea lui Mihai Viteazul oglindite tn documente din arhive de peste hotare, de general maior Ionel Gal, director general al Arhivelor Statului, a prezentat o serie de mărturii din fonduri documentare din străinătate ilustrlnd modul cum epopeea românească de la sflrșitul secolului al XVI-lea și Începutul secolului al XVII-lea s-a reflectat In mintea contemporanilor ei. Documentele selectate reliefează vitejia oastei lui Mihai și oferă informații asupra activității diplomatice intense desfășurate de voievod, dintre ele detașlndu-se rapoartele lui Giovani Marini Poli, Filippo Pigafetta și Eduard Barton. Considera[ii asupra ariei militare a lui Mihai Viteazul, comunicare susținută de general In rezervă Ion Cupșa, cercetător la Centrul de studii și cercetări de istorie militară, a sinte- tizat trăsăturile esențiale ale concepției militare ale voievodului. S-a evidențiat o dată mai mult caracterul realist al strategiei militare a viteazului domn, caracter uneori controversat de unii istorici, și s-a relevat contribuția pe care acesta a adus-o artei noastre ostășești prin amplele sale campanii ofensive. Operațiunile militare din 1599 pentru Transilvania constituie un model de asemenea campanie, ilustrlndu-se printr-o armonie și coordonare tipică marilor comandanți de oști. Pe planul apărării strategice, domnul român a utilizat cu succes, in condițiile clnd inamicul ataca din mai multe direcții, una dintre formele acesteia cele mai dificile de transpus in practică, dar care asigura, condusă de geniul său militar, succesul strălucitor — manevra pe direcții interioare. Subordonată strategiei, urmărind atingerea scopurilor acesteia, tactica lui Mihai Viteazul se detașează de cea a armatelor străine prin varietate și suplețe. O atenție deosebită s-a acordat exemplului personal al voievodului In situațiile de criză de pe cimpul bătăliei sau la angajarea decisivă a rezervei tn luptă. înscriindu-se In activitatea sistematică a frontului istoric românesc de cercetare a fondu- rilor documentare turcești referitoare la istoria patriei noastre, conf. univ. Mihai Guboglu, de la Facultatea de istorie, a prezentat comunicarea Izvoare noi pentru epoca lui Mihai Viteazul din arhivele orașului Istanbul. S-au semnalat cu acest prilej manuscrise de cronici otomane inedite, care întăresc și completează știrile despre relațiile domnului cu Imperiul Otoman, aparținind lui Hasan Beyzade, Abdul Kadir, Agiz-efendi, Șarihul Menaroglu. Pentiu relațiile lui Mihai cu Ștefan Răzvan și Aron Tiranul a fost subliniată importanța celor două manuscrise tn versuri ale lui Talikzade Mehmed iar pentru Înfățișarea exploa- tării economice a țărilor române s-au pus In valoare informațiile cuprinse tn manuscrisele www.dacoromanica.ro 3 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 1261 noi ale lui Mehmed Aii. Autorul a expus pe scurt valoarea documentară a colecției de „Condici ale afacerilor importante”. Ca revelatorii pentru imaginea otomană asupra faptelor lui Mihai Viteazul au fost indicate o serie de rapoarte vizirale adresate sultanilor în diverse probleme politice și militare create de acțiunile hotărlte ale voievodului român. Profilul fizic și moral al Înfăptuitorului unirii de la 1600 a fost schițat de dr. Ștefan Olteanu, director adjunct al Muzeului de istorie al R.S. România, In comunicarea Mihai Viteazul tn viziunea contemporanilor și tn conștiința poslerfW/if.Treclnd în revistă aprecierile contemporanilor despre domnul românilor, s-a relevat că gama variată a acestora se explică prin interesele politice iar de multe ori și prin cele personale care i-au animat pe cei care s-au exprimat asupra operei politice, sociale și militare a voievodului. Personalitatea sa marcantă și-a croit drum neșters și In conștiința posterității românești și străine, aflîndu-se la loc de cinste In mari enciclopedii și sinteze de istorie universală. Comunicarea prezentată de Constantin Rezachevici, cercetător la Institutul de istorie ,,N. lorga”, referitoare la Cunoscuta însemnare a lui Mihai Viteazul (,,Pohta ce-am puhtil”) privind stăptnirea țărilor române și semnificația ei reală, reliefează pe baze științifice sensul, locul și contextul In care a fost făcută cea mai importantă Însemnare personală a lui Mihai Viteazul. Pusă tn circulație tn 1902 de N. lorga, ruptă de actul pe care se află, corect transliterată, dar Însoțită de textul figurativ copiat cu mina altfel decit In original, așa cum a fost reprodusă și In publicațiile ulterioare, Însemnarea lui Mihai: ,,Și hotaru Ardea- lului //. Pohta ce-am puhtit // Moldova, Țara Rumănească” a cunoscut o largă popularitate. Reprodusă de obicei fantezist (Intr-un singur rind, ca un document semnat de Mihai etc.), dar Întotdeauna In absența actului pe care a fost făcută și care de fapt nici n-a fost cunos- cut, Însemnarea a fost interpretată artificial. Autorul comunicării identifică importantul act pe care a fost scris (versiunea oficială a cererilor lui Mihai privind recunoașterea de către împărat a stăplnirii țărilor române In vara lui 1600), al cărui original se află In Arhiva de război din Viena, arătlnd că Însemnarea de pe verso are un caracter personal, menit să-i amintească domnului conținutul actului redactat In limba maghiară. El relevă argumentat — prezentlnd și fotocopia originalului — că avem de a face de fapt cu două Însemnări, care se referă la puncte din document. Cea dinții (,,Și hotaru Ardealului”) privește revendicarea de către Mihai pentru Transilvania a cinci comitate din „Partium” locuite In majoritate de români, ocupate abuziv de imperiali In 1599. Cea de a doua („Pohta ce-am puhtit // Moldova, Țara Rumănească”) se referă la cererea hotărită a lui Mihai de a-i fi recunoscută de către Rudolf al II-lea stăplnirea Moldovei și a Țării Românești. Această interpretare care se degajă din corelarea Însemnării cu textul actului pe care a fost redactată, autorul o susține prezentlnd și alte documente In același sens, elaborate de Mihai In prima jumătate a anului 1600. întregind viziunea asupra unirii Înfăptuite de marele voievod, dr. Tudor Mateescu, arhivist principal la Arhivele statului București, a tratat Dobrogea tn planurile lui Mihai Viteazul de creare a unui stat românesc unitar. Teritoriu românesc stăplnit de voievozi români și prezent In titulatura multora dintre ei, Dobrogea a concentrat, prin rolul său de debușeu către mare, bună parte din legăturile comerciale și politice ale țărilor române, Inscriindu-se ca o entitate inseparabilă acestora. Această idee, alături de aceea că Dobrogea și-a păstrat mereu caracterul predominant românesc, a fost argumentată printr-o serie de documente amintite de semnatarul comunicării. S-a subliniat, de asemenea, că acțiunile militare ale lui Mihai Viteazul și Aron Vodă In această regiune, cit și Înrolarea multor dobrogeni In oastea celui dinții au constituit un exemplu de solidaritate românească, o dovadă a conștiinței de neam și de țară, precum și o mărturie a Înțelesului că independența și unitatea țărilor române n-ar fi fost niciodată deplină fără alăturarea acestei provincii. Comunicarea dr. Ludovic Demăny, șef de sector la Institutul de istorie ,,N. lorga”, Secuii și Mihai Viteazul, a evidențiat colaborarea populației secuiești din Transilvania cu voievodul român ca unul din momentele de seamă ale luptei comune de veacuri a poporului român și a naționalităților conlocuitoare pentru independență națională și progres social. Prezentarea autorului s-a concentrat asupra actelor prin care Mihai a recunoscut secuilor vechile libertăți, analizindu-le In contextul social-economic al epocii. S-a reliefat astfel dife- rența sensibilă dintre actele din noiembrie 1599 care restabileau integral secuilor drepturile dinainte, răpite de nobilime, și cel din martie 1600. Acesta din urmă — s-a precizat In comu- nicare — este rezultatul presiunilor nobilimii maghiare asupra lui Mihai Viteazul, a necesității sale de numerar pentru plata mercenarilor. Din aceste motive actul din martie 1600 este net defavorabil comunităților libere secuiești. Pusă In slujba idealurilor de independență, conlu- crarea secuilor cu realizatorul celei dinții uniri constituie o pagină luminoasă a istoriei româ- nilor și a naționalităților conlocuitoare. www.dacoromanica.ro 1262 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 4 Aceluiași cadru i se integrează și comunicarea dr. Adolf Armbruster, cercetător la Insti- tutul de istorie ,,N. lorga", Sașii șt Mi hai Viteazul. Autorul s-a ocupat de lămurirea pozi- țiilor istoriografiei săsești față de Mihai Viteazul, clasificlnd-o In două mari curente diametral opuse In problema aprecierilor față de persoana și faptele voievodului, după poziția comuni- tăților săsești In raporturile lor cu imperialii. S-au precizat In această lumină trăsăturile spe- cifice ale mărturiilor provenind din Țara Blrsei și ale celor din Sibiu. în ansamblul ei — a susținut autorul — cronistica săsească contemporană, analizată cu discernămlnt, constituie insă un izvor de primă mină pentru studierea domniei lui Mihai In Transilvania. Aprecieri sintetice de valoare au fost emise și asupra istoriografiei săsești posterioare, autorul oprindu-se Îndeosebi asupra acelor reprezentanți ai ei care au corectat, In spiritul obiectivități! și adevărului istoric, vederile contemporanilor. Comunicarea Mihai Viteazul tn oiziunea genera/iei făuritorilor României moderne a fost susținută de dr. Din Berindei, șef de departament la Institutul de istorie ,,N. lorga”, care a urmărit modul cum figura și faptele voievodului au slujit luptei pentru afirmarea conștiinței naționale și pentru Împlinirea dezideratelor politice românești in secolul XVIII și in prima jumătate a secolului al XlX-lea. După evocarea personalității domnului cu multă mlndrie patriotică de către corifeii Școlii Ardelene, In condițiile de neobosită activitate politică, diplo- matică, științifică și literară In vederea creării statului național unitar, Mihai Viteazul a devenit important și esențial subiect de referință politică, slujind lupta pentru independență și unire. Autorul a subliniat, prin relevarea importanței scrierilor lui Dionisie Fotino, Damaschin Bojincă, Aaron Florian, că acestea au Însemnat pași Înainte ai istoriografiei românești in Înțe- legerea actelor și semnificațiilor domniei lui Mihai pentru cursul istorici noastre. De asemenea Johan Christian von Engel a contribuit in marc măsură la formarea viziunii moderne asupra lui Mihai Viteazul. O etapă superioară a atitudinii față de amintirea voievodului o constituie cea a lui Mihail Kogălniceanu și Nicolae Bălcescu care au folosit in efervescența revoluționară a mijlocului veacului XIX, exemplul lui Mihai Viteazul In lupta pentru cucerirea indepen- denței naționale și pentru unirea țărilor române Intr-un singur stat național. Pe clmpia de la Blaj și cea de Ia Filaret faptele domnului român au fost invocate ca argumente și precedente istorice ale unirii și ale rezistenței in fața opresorilor străini. Urmlnd firul conducător al tradițiilor de libertate și dreptate socială prezente dc-a lungul istoriei patriei In ființa poporului român, Alexandru Porțeanu, cercetător principal la Insti- tutul de istorie ,,N. lorga”, a prezentat in comunicarea sa Ideea de unitate, independentă șt suveranitate tn programele mișcării muncitorești de la sflrșitul secolului al XlX-lea și începutul secolului al XX-lea. Accentuindu-se că muncitorii au simțit in chip direct apăsarea asupririi de clasă ca și pe aceea a stăpinirii străine, s-a menționat că aceștia Înțelegeau Înlăturarea celei din urmă in strlnsă legătură cu schimbări sociale radicale. Prin prisma acestei inter- dependențe firești dintre libertatea națională și cea socială a fost expus rolul din ce In ce mai Însemnat al mișcării muncitorești in ansamblul luptei pentru obținerea și apărarea inde- pendenței naționale, precum și pentru dcsăvlrșirea unității de stat a României. în desfășurarea acestei activități, in primele rlnduri s-au aflat socialiștii români care, adaptlnd învățătura socialismului științific la realitățile țării noastre printr-un proces de clarificare ideologică continuă, au ajuns la poziții juste in problemele politice și sociale care frămlntau societatea românească la sflrșitul secolului al XlX-lea. Iar primele două decenii ale veacului următor au constituit — s-a subliniat in comunicare — perioada de maturizare a mișcării noastre muncitorești, de Însușire a leninismului, culminlnd tn mod firesc și necesar cu apariția Partidului Comunist Român. Valorificarea superioară de către Partidul Comunist, pe baza concepției materialist dialectice despre lume și viață, a tradițiilor glorioase de luptă ale poporului român pentru independență și unitate națională a făcut obiectul comunicării Ideile unităfit, independentei și suveranității patriei reflectate tn Programul P.C.R., susținută de conf. univ. dr. Gheorghe I. loniță, de la Facultatea de istorie. Sintetizlnd existența bimilenară a poporului român, Programul evidențiază rolul maselor populare In lupta pentru o viață mai bună, pentru apă- raiea integrității patriei. Ideile Înlăturării exploatării sociale și a asupririi străine, a creării, prin unirea intr-un singur stat a tuturor românilor, a cadrului unitar adecvat dezvoltării libere nestingherite a Întregului popor — a subliniat autorul — slnt relevate cu pregnanță In Programul P.C.R. și argumentate prin faptele istoriei noastre supuse analizei pătrunzătoare In spirit marxist-leninist. De a-eea Programul partidului constituie un prețios instrument ideologic și metodic tn munca de cercetare a trecutului patriei, iar rezultatele acestei acti- vități vor trebui puse in slujba evidențierii a tot ce a creat mai valoros și mai original spiritul și fapta românească de-a lungul istoriei noastre. www.dacoromanica.ro 5 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 1263 în cuvintul de Închidere prof. univ. Ștefan Ștefănescu a apreciat nivelul ridicat al sesiunii, cit și interesul științific cu care aceasta a fost audiată. Gelu Apostol SESIUNEA ȘTIINȚIFICĂ DE LA ALBA IULIA CONSACRATĂ ÎMPLINIRII A 375 DE ANI DE LA PRIMA UNIRE POLITICĂ A ȚĂRILOR ROMÂNE ȘI A 2000 DE ANI DE EXISTENȚĂ ATESTATĂ DOCUMENTAR A MUNICIPIULUI ALBA IULIA în ziua de 23 mai 1975 la Alba lulia au avut loc lucrările sesiunii științifice oma- giale prilejuită de Împlinirea a 375 de ani dc la cea dinții unire politică a celor trei țări române sub Mihai Viteazul și a 2000 de ani de existență atestată documentar a municipiului Alba lulia, organizată de Academia de științe sociale și politice, Academia R.S.R., Institutui de studii istorice și social-politice de pe lingă C.C. al P.C.R. și Comitetul județean Alba al P.C.R. După cuvintul de deschidere al lucrărilor sesiunii, rostit de George Homoștean, prim secretar al Comitetului județean Alba al P.C.R., au fost prezentate următoarele referate știin- țifice : Două milenii de viață neîntreruptă Apulum-Alba lulia de acad. Ștefan Pascu, rectorul Universității ,, Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca; Lupta dusă de Mihai Viteazul tmpotria domi- nației otomane și pentru unirea celor trei țări române de prof. univ. Mihai Berza, membru corespondent al Academiei R.S.R., director al Institutului de studii sud-est europene; Desă- vtrșirea unității naționale — eveniment de însemnătate istorică tn evoluția societății noastre de prof. univ. Aron Petric, membru corespondent al Academiei de științe sociale și politice, decanul Facultății de istorie a Universității București; Unitatea și libertatea poporului nostru tn programele mișcării socialiste din România la sftrșilul secolului XIX și începutul seco- lului XX de dr. Damian Hurezeanu, membru corespondent al Academiei de științe sociale și politice, profesor la Academia „Ștefan Gheorghiu”; Partidul Comunist Român continuatorul celor mai bune tradiții de luptă pentru suveranitatea, unitatea și independența poporului român de dr. Gheorghe Zaharia, membru corespondent al Academiei de științe sociale și politice, director adjunct al Institutului de studii istorice și social-politice; Ideile unității, indepen- denței și suveranității patriei reflectată In Programul Partidului Comunist Român de dr. Gheorghe loniță, conferențiar la Universitatea București, activist la C.C. al P.C.R.; Prin- cipiile politicii extern” ale României Socialiste de Vasilc Gliga, adjunct al ministrului aface- rilor externe. în continuare lucrările sesiunii s-au desfășurat pe patru secții. în secția I au fost prezen- tate comunicările : Apulum 2000 de dr. Ion Horațiu Crișan, șef de secție la Institutul de istorie și arheologie din Cluj-Napoca; Apulum In comerțul greco-roman și începuturile așezării de dr. Ion Glodariu, cercetător principal la Institutul de istorie și arheologie din Cluj-Napoca; Alba-Iulia, cele mai vechi urme de locuire de loan Al. Aldea, muzeograf principal la Muzeul de istorie din Alba-Iulia; Apulon — Apulum, evoluția celor două așezări cu caracter urban de Alexandru Popa, șef de secție la Muzeul de istorie Alba lulia și Ion Berciu ; Continui- tatea vieții materiale și spirituale pe teritoriul patriei noastre tn sec. I— X de dr. Dan Teodoru, cercetător principal la Institutul de istorie și arheologie din Iași și dr. Gheorghe Bichir, cer- cetător principal la Institutul de arheologie, București; Noi dovezi de continuitate la Alba lulia, sec. II—X de Radu Heitel, Direcția patrimoniului cultural național; Formarea poporului și limbii române pe tnlrcg leritoriul vechii Dacii de dr. Petre Diaconu, cercetător principal la Institutul de arheologie București; Constituirea statelor feudale românești și legăturile eco- nomice, politice, culturale și militare premergătoare epocii lui Mihai Viteazul de dr. Nicolae Constantinescu, Institutul de arheologie, București. în secția a Il-a au putut fi audiate următoarele comunicări: Lupla maselor populare sub conducerea unor iluștri voievozi și comandanți de oști pentru păstrarea ființei naționale, pentru unitate și neattrnare de dr. Sergiu Columbeanu, cercetător la Institutul de istorie ,,N. lorga”; Concepția militară a lui Mihai Viteazul tn realizarea unirii de col. Victor Atanasiu, Centrul de studii și cercetări de istorie și teorie militară; Unirea Țărilor Române tn cadrul relațiilor internaționale ale vremii de Eugen Stănescu, membru corespondent al Academiei de științe sociale și politice, șef de secție la Institutul de Studii sud-est europene; Unirea Moldovei cu Țara Românească și Transilvania (mai 1600) de dr. Nicolae Grigoraș, o _ - www.dacoromanica.ro 1264 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 6 Institutul de istorie și arheologie. „A. D. Xenopol” din Iași; Dobrogea tn planurile lui Mihai Viteazul de creare a unui slut unitar românesc de Tudor Mateescu, Direcția Generală a Arhi- velor Statului; Contribuții la cunoașterea actelor emise de Mihai Viteazul la Alba lulia de Liviu Palihevici, Arhivele Statului jud. Alba; Regiunea Aradului din timpul domniei lui Mihai Viteazul tn Transiloania de Eugen Gliick, Arad; Mihai Viteazul și secuii de Ludovic Demăny, șef de sector, Institutul de istorie „N. lorga”; Publicațiile, contemporane despre luptele lui Mihai Vileazu cu turcii de prof. dr. doc. Carol Giillner, directorul Centrului de științe sociale, Sibiu ; Mihai Viteazul tn conștiința posterității de Ștefan Olteanu, director adjunct la Muzeul de istorie al R.S.R.; Noi știri despre Mihai Viteazul tn arhivele italiene și de la Vatican de Dumitru Zaharia, directorul Arhivelor Statului jud. Bacău; în secția a IlI-a au fost prezentate comunicările: Ideea unității țărilcr române tn operele cronicarilor de dr. Alexandru Duțu, redactor șef adjunct la Revista de Studii sud-est europene; Unitatea de neam a românilor tn gtndirea social-politică a reprezentanților Școlii Ardelene de Conf. dr. Pompiliu Teodor, Universitatea din Cluj-Napoca; Ținutul Alba luliei, o răscruce etno-cullurală tradițională tntre cele trei vechi țări românești de dr. Nicolae Dunăre, Institutul de istoria Artei, București; Tipărituri bălgradene tn colecțiile speciale ale Bibliotecii Academiei Cluj-Napoca de lacob Mârza, Biblioteca Bathyaneum Alba lulia; Circulația cărții vechi românești tn sec. XVIII din zona Albei de Doina Lupan și Lucia Hațegan, Muzeul de istorie Alba lulia ; Cetățile medievale de la Alba lulia de Gheorghe Angliei, directorul Muzeului de istorie din Alba lulia ; Alba lulia tn a doua jumătate a sec. al XVIII-lea și prima jumătate a sec. al XlX-lea de Aurel Băruță, Arhivele Statului jud. Alba; Revoluțiile de la 1821 și 1848, momente importante tn desvoltarea luptei pentru unitate și independență națională de Liviu Ștefănescu, Muzeul de istorie al R.S. România ; Alba lulia tn revoluția din 1848 1849 de loan Pleșa, directorul Arhivelor Statului jud. Alba; Simbolul Daciei tn sigiliile lui Mihai Viteazul de V. Dogaru, Direcția Generală a Arhivelor Statului; în ultima secțiune au fost susținute următoarele comunicări: Proclamarea tn 9 mai 1877 a Independenței de stat a României, rezultat al eforturilor întregului popor român, moment important spre desăvlrșirea unității naționale de dr. Nichita Adăniloaie, Institutul de istorie ,,N. lorga”; Alba lulia pe coordonatele luptei pentru emancipare națională pentru desăvlrșirea unității naționale tn a doua jumătate a sec. XIX de Nicolae Josan, Muzeul de istoric Alba lulia; Aspect ale luptei maselor românești pentru drepturi naționale pe meleagurile Albei tn perioada 1900—1918 de Ion I. Șerban, Muzeul de istorie Alba lulia; Rolul maselor populare tn procesul desăvtrșirii unității de stat a românilor de dr. Augustin Deac, cercetător prin- cipal, Institutul de Studii istorice și social-politice; 1 decembrie 1918, moment final al luptei maselor populare pentru desăvtrșirea unității naționale de Alexandru Porțeanu, cercetător principal, Institutul de istorie ,,N. lorga”; Unirea din 1918 și uniformizarea instituțiilor de stal de Gheorghe lancu, Institutul de istorie și arheologie, din Cluj-Napoca; Lupta clasei muncitoare șl a partidului său pentru apărarea independenței și integrității țării tn anii 1934— 1940 de dr. Florea Dragne, șef de sector, Institutul de Studii istorice și social-politice; Marile aniversări consacrate formării unității stalului român de Elisabeta loniță, Muzeul de istorie a Partidului Comunist, a mișcării revoluționare și democratice din România; P.C.R tn fruntea luptei pentru realizarea unității forțelor naționale antihitleriste tn vederea eliberării țării de sub dominația fascistă (1940 — 1944) de dr. Mihai Fătu, cercetător principal, Insti- tutul de studii istorice și sbcial-politice; Insurecția din august 1944 moment important pentru cucerirea independenței depline a statului nostru de Traian Udrea, cercetător principal, Insti- tutul de istorie ,,N. lorga”; România și principiile noii ordini economice și politice de Maria Skvorțov, Academia „Ștefan Gheorghiu”; România socialistă factor activ tn promovarea unor noi relații tntre state, bazate pe respectarea independenței, suveranității și neamestecului tn treburile interne de Mircea Nicolaescu, prof. la Academia „Ștefan Gheorghiu”. Cuvlntul de Închidere al lucrărilor sesiunii a fost rostit In ședin(a plenară dc prof. dr. doc. Mibnea Gheorghiu, președintele Academiei de științe sociale și politice. DIN ACTIVITATEA COMISIEI MIXTE A ISTORICILOR DIN ROMÂNIA ȘI U.R.S.S. înființată Ia Începutul anului 1973, In cadrul reuniunii de la București, desfășurată In ziua de 6 februarie, comisia mixtă a istoricilor din România și U.R.S.S. a stabilit un plan de activitate viitoare și formele In care urma să se dezvolte colaborarea istoricilor din cele două țări In cadrul comisiei. www.dacoromanica.ro 7 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 1265 Hotărlrile reuniunii de atunci au fost adoptate In prezența delegațiilor celor două părți, Întrunite In următoarea componență: partea română: prof. univ. dr. Ștefan Ștefă- nescu, președintele secției de istoric a Academiei de Științe Sociale și Politice, directorul Insti- tutului de istorie „Nicolae lorga”, președintele părții române In Comisia mixtă; prof. univ. dr. docent Ștefan Pascu rectorul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj; prof. univ. dr. Aron Petric, decanul Facultății de istorie a Universității București; conf. univ. dr. Gh. I. loniță de la Facultatea de istorie a Universității București, Secretarul părții române In Comisia mixtă; partea sovietică : acad. I. I. Minț, președintele Comisiei pentru studierea problemei complexe a Marii Revoluții Socialiste din Octombrie, președintele părții sovietice In Comisia mixtă; dr. docent V. N. Vinogradov cercetător principal la Institutul de slavistică și bal- canistică al Academiei de Științe a U.R.S.S.; dr. L. E. Semenova, cercetător științific la Insti- tutul de slavistică și balcanistică al Academiei de Științe a U.R.S.S., secretara părții sovietice in Comisia mixtă. Prima reuniune științifică a Comisiei a avut loc la București In zilele de 1 — 7 decembrie 1973 și a dezbătut tema : „România in preajma și in timpul celui de al doilea război mondial, împrejurările istorice in care au avut loc insurecția națională antifascistă din august 1944” \ în continuarea intllnirilor dintre istoricii din cele două țări, In cadrul comisiei, In zilele de 16 — 18 decembrie 1974, a avut loc la Moscova dezbaterea temei „Marea Revoluție Socia- listă din Octombrie și mișcarea revoluționară din România”. De această dată, istoricii din România au prezentat următoarele referate: „Rolul partidului politic al clasei muncitoare din România In organizarea mișcării de solidaritate cu Marea Revoluție Socialistă din Octombrie” (Aron Petric); „Receptarea ideilor Revoluției din Octombrie de către mișcarea muncitorească din România (1917—1921)” (Damian Hure- zeanu); Formele de solidaritate cu Marea Revoluție Socialistă din Octombrie promovate de mișcarea muncitorească revoluționară din România” (Iulian Cirțlnă, Ion Chiper); „Activitatea de propagandă desfășurată In România In sprijinul Marii Revoluții Socialiste din Octom- brie” (Nicolae Copoiu); „Anii avintului revoluționar din România (1918—1921). Transfor- marea Partidului Socialist In Partidul Comunist Român” (Titu Georgescu); „Partidul Comu- nist — inițiatorul, organizatorul și dinamizatorul mișcării muncitorești, revoluționare și demo- cratice din România” (Gh. I. loniță). Istoricii sovietici au prezentat in cadrul întllnirii următoarele referate: „Marele Octombrie — legități și particularități” (acad. I. I. Minț); „Marea Revoluție Socialistă din Octombrie și criza partidelor politice burgheze din România” (V. N. Vinogradov); „Lenin, Cominternul și crearea P.C.R. (1920—1921)” (E. I. Spivacovschi); „Marea Revoluție Socia- listă din Octombrie și presa română progresistă din anii 20 — 30” (G. S. Korobcinschi); „Marea Revoluție Socialistă din Octombrie și mișcarea revoluționară din armata română In anii 1917—1918” (E. N. Istrati); „Influența Marii Revoluții Socialiste din Octombrie din Rusia asupra luptei ideologice din mișcarea socialistă românească in ajunul creării P.C.R.” (B. S. Popov); „Partidul Țărănesc și lupta ideologico-politică din România după Revoluția din Octombrie” (T. A. Pokivailova). Și de această dată intîlnirea istoricilor din cele două țări a fost fructuoasă, schimbul de idei facilitlnd o mai bună cunoaștere, dezbaterea unei problematici de real interes pentru istoriografia din România și U.R.S.S. Aceasta a fost concluzia pe care au subliniat-o la sfirșitul reuniunii de la Moscova copreședinții comisiei mixte a istoricilor din România și U.R.S.S. — Ștefan Ștefănescu și I. I. Minț; aceasta este concluzia pe care am desprins-o noi toți cei care am participat la această reuniune științifică. în prezent ne pregătim pentru o nouă Intllnire cu istoricii sovietici In cadrul comisiei mixte. Conform protocolului încheiat la ultima noastră reuniune, de această dată vom dezbate tema: „Mișcarea revoluționaiă din România la sfirșitul secolului al XlX-lea și la începutul secolului al XX-lea. Revoluția din 1905 din Rusia”. Ca și colaborările existente între istoricii din România și din alte țări în cadrul unor comisii mixte, colaborări ce s-au multiplicat în ultimii ani, activitatea Comisiei mixte a isto- ricilor din România și U.R.S.S. este Încă o dovadă a caracterului fructuos al legăturilor existente pe plan științific între academiile din cele două țări, iar pe plan mai general — încă o dovadă a bunelor relații dintre popoarele și țările noastre. Gh. I. Icnijă 1 Vezi „Revista de istorie” an 27, (1974), Nr. 1, p. 132—133. www.dacoromanica.ro 1266 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 8 CRONICA în ziua de 21 aprilie 1975 la Suceava s-au desfășurat lucrările unei sesiuni științifice dedicate celei de-a 30-a aniversări a victoriei asupra fascismului și Împlinirii a 98 de ani de la cucerirea independenței de stat a României. Sesiunea a fost organizată de secția de pro- pagandă a Comitetului județean Suceava al P.C.R., Institutul Pedagogic Suceava, Consiliul județean al Sindicatelor, Casa Corpului didactic și Societatea de științe istorice — filiala Suceava. După cuvintul de deschidere rostit de Miu Dobrescu, membru supleant al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., prim secretar al Comitetului județean Suceava al P.C.R, In continuare au fost prezentate comunicările : Participarea României la războiul antihitlerist de general maior dr. Constantin Olteanu, membru supleant al C.C. al P.C.R.; Ștefan cel Mare — comandant de oști și luptător pentru independență de general maior dr. Eugen Bantea, director al Centrului de studii și cercetări de istorie și teorie militară ; P.C.R. — conducătorul și mobi- lizatorul întregului popor tn războiul antihitlerist de prof. univ. dr. Vasile Gh. lonescu, rectorul Institutului pedagogic Suceava; Efortul poporului român și armatei sale tn războiul din 1877— 1878 pentru cucerirea independenței de stat a României de colonel Vasile Alexandrescu, Centrul de studii și cercetări de istorie și teorie militară; Aspecte ale situației economice a României tn anii premergători celui de-al II-lea război mondial de lector univ. Dumitru Bodnariuc, inspectoratul școlar județean Suceava; P.C.R. — organizatorul și conducătorul rezistenței anti- fasciste, faclor primordial tn pregătirea insurecției din august 1944 de colonel Petre Ilie, Centrul de studii și cercetări de istorie și teorie militară; Contribuția U.T.C. la sprijinirea războiului antihitlerist de conf. univ. dr. Ștefan Lache, Academia „Ștefan Gheorghiu” ; Acțiunile deta- șamentului de grăniceri români tn zona Mălini-Valea Seacă de colonel Gheorghe Romanescu, Centrul de studii și cercetări de istorie și teorie militară; Contribuția maselor din județul Suceava la sprijinirea războiului antihitlerist de dr. Petru Rusșindilar, director adjunct al Cabinetului județean de partid și prof. Sevastița Irimescu, Arhivele statului Suceava; Sem- nificația și consecințele internaționale ale victoriei popoarelor asupra fascismului de asistent univ. Elvira Dobrescu, Institutul pedagogic Suceava; Ecoul internațional al insurecției al participării României la obținerea victoriei asupra fascismului de It. major Mihai lonescu, Centrul de studii și cercetări de istorie și teorie militară. ★ în zilele de 8 și 9 mai 1975 la Sibiu s-a desfășurat simpozionul „Istoricii sibieni cinstesc independența și libertatea României (1877, 1945)" organizat de Facultatea de filologie și istorie din Sibiu. Cu acest prilej au fost prezentate comunicările: Ideea independenței naționale — constantă a gtndirii politice românești din veacul al XlX-lea de Teodor Pavel; 54 de ani de la crearea P.C.R. Partidul — continuatorul celor mai înaintate tradiții de luptă pentru independența națională de Alexandru Hudițeanu ; Contribuția României la tnfrlngerea Germaniei hitleriste de Paul Abrudan; Trei decenii de la victoria popoarelor asupra fascismului de Cornel Lungu ; Dale noi privind lupta antifascistă a maselor populare din județul Sibiu 1939—1944 de Vasile Ciobanu; Originea și periodizarea culturii Petreșli tn lumina datelor oferite de clasificarea stilistică a ceramicii pictate de luliu Paul; Izvoare demografice tn arhivele sibiene de Haralambie Chircă; Relația dialectică dintre democrație și conștiința socialistă de Constantin Țăran — Moroșan; Noi descoperiri arheologice la Caput Stenarum de Nicolae Lupu ; Originea și funcția socială a greavilor sași de Thomas Năgler; Mărturii arhivistice sibiene despre Mihai Viteazul de Nicolae Nistor; Problema mișcării naționale românești tn dezbaterea cabinetelor politice din Viena și Berlin la sftrșilul secolului al XlX-lea de Teodor Pavel; Societatea socialistă multilateral dezvoltată — elapa afirmării depline și definitive a avantajelor și superiorității socialismului de loan Cosmescu; Inscripții tegulare din Ulpia Traiana Sarmi- zegetuza de Nicolae Branga; Ateliere sibiene de mobilier artistic din secolul al XVI-lea de Ana Maria Haldner; Avram lancu tn calendarele românești sibiene de Mihai Racovițan; Secțiunea istorică a „Aslrei" și rolul ei tn cercetarea istoriei poporului român de Vasile Clmpeanu; Noi contribuții despre activitatea lui Visarion Roman de Mircea Stoia. în ziua de 29 mai 1975 la București a avut loc Sesiunea științifică consacrată come- morării lui Constantin Dobrogeanu-Gherea cu prilejul Împlinirii a 120 de ani de la naștere. Sesiunea a fost organizată de Academia de științe sociale și politice a R.S.R., Academia www.dacoromanica.ro 9 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 1267 „Ștefan Gheorghiu” și Institutul de studii istorice și social-politice de pe lingă C.C. al P.C.R. Cuvîntul de deschidere al lucrărilor sesiunii a fost rostit de prof. dr. docent Mihnea Gheorghiu, membru corespondent al Academiei R.S.R., președintele Academiei de științe sociale și politice. în continuare au fost prezentate comunicările: Analiza genezei fi structurii României moderne întreprinsă de C. Dobrogeanu-Gherea de dr. Damian Hurezeanu, prof. Academia „Ștefan Gheorghiu” ; Problema unității fi independenței naționale tn opera lui C. Dobrogeanu-Gherea de conf. Ion Ardeleanu, director adjunct la Muzeul de istorie a Partidului Comunist, a mișcării revoluționare și democratice din România; Constantin Dobrogeanu-Gherea figură proeminentă a mișcării muncitorești internaționale de dr. Augustin Deac, cercetător principal la Institutul de studii istorice și social-politice; Constantin Dobrogeanu-Gherea tn conftiința criticii românești de George Munteanu, cercetător principal la Institutul de istorie și teorie literară ,,G. Călinescu”; Contribuția Iui C. Dobrogeanu-Gherea la răsptndirea filozofiei marxiste tn România de dr. Radu Pantazi, director adjunct la Institutul de filozofie. în ziua de 9 iunie 1975 sub egida Academiei de științe sociale și politice, Consiliului național al femeilor și a Ministerului Educației și învățămintului la București a avut loc o sesiune științifică dedicată evenimentelor revoluționare din iunie 1848 și Împlinirii a 100 de ani de la moartea eroinei pașoptiste Ana Ipătescu. Cuvîntul de deschidere a fost rostit de prof. dr. doc. Mihnea Gheorghiu președintele Academiei de științe sociale și politice, după care in cadrul sesiunii au fost prezentate referatele : Rolul femeii in lupta poporului român pentru libertate și independență națională pentru construirea socialismului din (ara noastră de Zoe Dumitrescu Bușulenga, vice preșe- dinte al Academiei de științe sociale și politice; Lupta maselor populare tn revoluția română de la 1848 de prof. univ. dr. Dumitru Almaș, Facultatea de istorie a Universității Bucu- rești; Ana Ipătescu, figură reprezentativă a maselor tn revoluția română de la 1848 de Venera Teodorescu, cercetător principal, Institutul de istorie „N. lorga”; Rolul poporului înarmat tn revoluția română de la 1848 de colonel dr. Ilie Ceaușescu și It. colonel Constantin Căzăniș- teanu, Centrul de studii și cercetări de istorie și teorie militară. Literatura, tnsuflețiioare a ideii de libertate, unitate fi independență tn revoluția română de la 1848 de prof. dr. doc. Dimitrie Păcurarii, decanul Facultății de filologie a Universității București. în ziua de 8 mai 1975, in fața Comisiei de doctorat a Facultății de istorie a Univer- sității din București, a avut loc susținerea publică a tezei de doctorat Beroe I. Necropola din veacurile II— VII e.n. de la Piatra-Frecăței, elaborată de Aurelian Petre. Lucrarea cuprinde 3 capitole : Cap. I — Descrierea mormintelor din secolele II— VII e.n. (1. Morminte de incinerație din sec. II—III e.n.; 2. Morminte de inhumație din sec. II—III e.n.; Morminte de inhumație din sec. IV —VII e.n.); Cap. II — Considerații generale (1. Evo- luția topografică a necropolei de la Beroe; 2. Riturile de Înmormântare: a) incinerație, b) inhumație); Cap. III — Concluzii istorice. în afară de capitolele menționate, teza mai cuprinde : introducere, note, anexă, două liste de localități, indice alfabetic al autorilor citați, 18 tabele statistice, lista figurilor, lista periodicelor consultate și un volum conținînd 151 planșe. Comisia de doctorat a fost formată din : prof. univ. dr. Aron Petric, președinte; aead prof. univ. dr. doc. Emil Condurachi, conducător științific; prof. univ. dr. doc. Dumitru Tudor; prof. univ. dr. doc. Mircea Petrescu-Dimboviță; dr. doc. Ion Barnea. Comisia de doctorat a hotărlt In unanimitate să acorde lui Aurelian Petre titlul știin- țific de doctor In istorie. în ziua de 8 mai 1975 in fața Comisiei de doctorat a Institutului de istorie și arheo- logie din Cluj-Napoca a avut loc susținerea publică a tezei de doctorat Problema Transilvaniei tn dezbaterile parlamentului României (1892—1910) elaborată de Aurelia Bunea Mifca. Lucrarea cuprinde 6 capitole: Cap. I, Românii din statul independent și cei din Transilvania formează o singură națiune; Cap. II, Solidarizarea membrilor parlamentului României, cu lupta pentru drepturi fi libertăți democratice a românilor subjugați din Transilvania; Cap. III, www.dacoromanica.ro 1268 VIAȚA ȘTIINȚIFICA 10 Parlamentul României tn sprijinul tnvățămtntului și culturii românilor din Transilvania; Cap. IV, Atitudinea Parlamentului României față de românii transilvăneni trecuți tn vechea țară; Cap. V, Relațiile economice dintre România și Austro-Ungaria tn dezbaterile parlamentului României (1892—1910) ; Cap. VI, Parlamentul României pentru o politică externă favorabilă unirii Transilvaniei cu România. în afară de capitolele menționate teza mai cuprinde : un Cuvlnt Înainte, un Cuvlnt de Încheiere și o Bibliografie selectivă. Comisia de doctorat a fost formată din : acad. Ștefan Pascu — președinte ; prof. dr. docent Mihail Dan — conducător științific; prof. dr. Bujor Surdu, prof. dr. losif Kovacs, prof. dr. Gheorghe Platon — membri. Comisia de doctorat a hotărlt In unanimitate să acorde lui Aurelia Bunea Mișca titlul științific de doctor tn istorie. www.dacoromanica.ro RECENZII ELIZA CAMPUS, înțelegerea Balcanică, București, Edit. Academiei R.S.R., 1972, 394 p. ' (Biblioteca Istorică XXXVI). Istoria înțelegerii balcanice a mai fost abordată In istoriografia româneascăl, dar volumul Elizei Campus consacrat acestui Subiect are marele merit de a prezenta, intr-un cadru larg, In contextul evenimentelor euro- pene, geneza și activitatea acestei organi- zații politice antirevizioniste, aduclnd o serie de completări și interpretări originale In citeva probleme. Ba/ata pe o documentație foarte bogată, j-od al unor cercetări migăloase și de durată, atlt in arhivele românești, cit și unele arhive din Italia și R.D.G., monografia Încearcă, ,,...de a scoate in evidență meritoria con- tribuție a unor state mici și mijlocii care au depus o Îndelungată, o laborioasă activi- tate pentru a salvgarda securitatea, pentru a salvgarda pacea mai ales Intr-o epocă clnd naziștii substituiau forței dreptului forța pumnului” (p. XVII). Pornind de la existența unor trainice legă- turi, generate de poziția lor geografică, Intre Bomânia, Iugoslavia, Grecia și Turcia, care se vor grupa In Antanta balcanică, autoarea urmărește evoluția acestor legături cit și evenimentele care au dus la colaborarea tot mai strlnsă Intre statele menționate In anii 1919 1940. Reconstituind istoria politică a înțele- gerii balcanice, autoarea evidențiază, In cadrul celor trei părți ale lucrării, procesul complex și relativ de durată al genezei alian- ței, al Înfăptuirii sale, al activității desfă- șurate In slujba securității colective și de menținere a statu-quo-ului teritorial cit și fenomenul destrămării organizației. Partea I, intitulată semnificativ : „Preludii” (p. 3 54) analizează geneza Antantei bal- canice ce a corespuns, din punct de vedere cronologic, perioadei 1919 — 1930. Ideea cooperării balcanice, subliniază Eliza Campus, a reapărut, In condiții și forme 1 Ne refeiim la C. Popișteanu, România și Antanta balcanică. Momente și semnificații de istorie diplomatică, ed. a 2-a, București, Edit. politică, 1971, 356 p. diferite, atlt In timpul primului război mon- dial, cit și In primii doi ani ce au urmat sem- nării tratatelor de pace. Odată cu realizarea Micii înțelegeri, In anii 1920—1921, s-a pus și problema colaborării și chiar a Încheierii unei alianțe balcanice. La baza acestei orien- tări a stat dorința micilor state din sud-estul Europei de a nu fi dirijate de marile puteri, fiind evident faptul că unite ele iși puteau impune mai ușor punctul de vedere (p. 5 — 10). Desigur că realizarea unei alianțe regio- nale necesita Întrunirea unor condiții priel- nice și in primul rînd a unei conjuncturi internaționale favorabile. Acestă ultimă pre- misă a fost oferită de Încheierea tratatelor de la Locarno. Arătind că in ajunul semnării documentelor mai sus menționate relațiile dintre statele din zonă nu au avansat In direcția găsirii unei soluții pentru securitatea Balcanilor, autoarea subliniază semnificația tratatelor de la Locarno. Acestea, după cum opinează cercetătoarea, au deschis etapa politicii de concesii față de Germania, fapt care a avut consecințe negative asupra securității sta- telor mici și mijlocii din Europa centrală și Balcani (p. 23 sq.). în această ambianță, tn anul 1925 ministrul de externe al Greciei a făcut o propunere privind arbitrajul obligatoriu urmat de un tratat de neagresiune pentru toate statele balcanice, iar ideea, reluată de Marea Bri- tanic, a dus la sugestia organizării unui Locarno balcanic menit a servi la menți- nerea statu-quo-ului teritorial. în anul ur- mător Turcia a propus un pact cu caracter exclusiv balcanic Îndreptat Împotriva ten- dințelor de dominare ale marilor puteri (p. 25-36). Astfel a evoluat ideea Locarno-uhii bal- canic, chestiune puțin studiată in istorio- grafia internațională și asupra căreia lucra- rea Elizei Campus aruncă o lumină nouă. S-a ajuns, in acest mod, la formula lansată de Turcia : „Balcanii ai balcanicilor”. Tot Turcia a sugerat, in 1929, crearea unui Lo- carno prin aderarea statelor balcanice la pactul de la Moscova referitor la aplicarea clauze- lor pactului Briand-Kellogg (p. 43 — 48). „REVISTA DE ISTORIE", Tomul 28. nr. 8. p. 1269-1288, 1976 www.dacoromanica.ro 1270 RECENZII 2 In perioada 1925—1929, se subliniază In lucrare, a avut loc o activitate continuă a statelor balcanice pentru soluționarea secu- rității zonei dar, interesele contradictorii ale unor mari puteri, ca și neînțelegerile dintre țările din Balcani, au Împiedicat pentru moment realizarea unei alințe (p. 51). Un pas important In direcția Înfăptuirii înțelegerii balcanice (partea a Il-a, p. 55— 238), s-a realizat prin conferințele balcanice, formă organizatorică clădită pe tradițio- nalele legături dintre popoarele peninsulei, în cei patru ani (1930—1934) In care au avut loc conferințele balcanice, s-au elaborat o multitudine de planuri de securitate ceea ce a atestat din nou profunzimea intereselor ce puteau sta la baza unor instrumente co- mune de securitate menite, In primul rlnd, a salva pacea (p. 55—83). Eliza Campus este de părere că aceste conferințe balcanice, care au avut un carac- ter neoficial, au fost sprijinite și de guverne In scopul efectuării unui sondaj reciproc de opinii, cit și pentru crearea unui curent larg In opinia publică, favorabil creării unui instrument de securitate In Balcani (p. 82), Dar ascensiunea lui Hitler la putere, modi- ficarea conjucturii internaționale și trece- rea problemei securității pe primul plan al preocupărilor politice ale statelor au impus guvernelor statelor balcanice, ca și altor state dealtfel, să-și reînnoiască și să Întă- rească unele dintre mijloacele politico-diplo- matice de apărare, să Înlăture pe cele Învechite și să adopte altele noi. în acest context, conferințele balcanice nu mai puteau cores- punde necesităților reale și imediate de men- ținere a securității, nu mai ofereau interes pentru cercurile politice (p. 143 — 144). Conferințele balcanice, ca o expresie a necesităților unui moment istoric dat, au dat la iveală „...forța morală și intelectuală a popoarelor care, prin nesecatul izvor al energiei lor creatoare, găseau mereu noi și noi mijloace de a-și păstra nealterată ființa națională, contribuind astfel, In mod deci- siv, la păstrarea suveranității și indepen- denței statelor lor” (p. 144). Meritul istoric al conferințelor a fost de a crea premisele favorabile pentru realiza- rea unui pact balcanic. într-adevăr, la 9 februarie 1934 la Atena a fost semnat docu- mentul de constituire al înțelegerii balca- nice. Analizlnd pe larg conținutul pactului și a anexelor, Eliza Campus evidențiază caracterul defensiv al alianței, faptul că nu constituia un instrument politic de conjunc- tură, ci era opera unor state balcanice care Iși apărau interesele proprii (p. 125 sq.). Mai mult chiar, dat fiind momentul sem- nării și modul In care știrea a fost primită la Berlin și Roma, autoarea accentuează caracterul antifascist al noului instrument de securitate. Date fiind necesitățile, de ordin politic dar și economic, acestea din urmă generate de marea criză declanșată In 1929, care au dus la semnarea pactului balcanic, activi- tatea înțelegerii balcanice a avut, de-a lungul existenței sale, două obiective strlns legate Intre ele: apărarea securității colec- tive și menținerea statu-quo-ului. în perioada 1935 — 1938 Antanta balca- nică a acționat cu consecvență pentru Întă- rirea securității colective, calea cea mai sigură pentru apărarea intereselor lor națio- nale, pentru salvgardarea păcii. Analizihd această activitate (p. 153 — 238) In contextul evenimentelor europene, autoarea monografiei pune In evidență caracterul antirevizionist al alianței. Aceasta a luat poziție față de orice violare a tratatelor, față de agresiunea Ita- liei fasciste iinpotriva Etiopiei, față de ocu- parea zonei renane demilitarizate de către cel de-al Treilea Reich etc. (p. 173 — 183). în scopul Întăririi Societății Națiunilor, al cărei prestigiu era diminuat de poziția marilor puteri, înțelegerea balcanică a depus eforturi serioase pentru apărarea și conso- lidarea organismului de la Geneva. Cn toate acestea, problema a rămas nesoluționată și s-a conturat criza care avea să discrediteze Societatea Națiunilor și s-o transforme Intr-o tribună cu caracter oratoric (p. 198 — 203). De asemenea, dată fiind situația externă Încordată, s-au făcut progrese In direcția Încheierii convențiilor militare defensive Intre statele balcanice. Astfel, la 6 noiembrie 1936 s-a semnat convenția militară In trei (România, Iugoslavia și Turcia) iar la 10 noiembrie 1936 convenția militară In patru (p. 203-206)2. în același timp, acțiunile guvernului iu- goslav sub conducerea lui Stojadinoviă și In special semnarea pactului italo-iugoslav (25 martie 1937) zguduie înțelegerea balca- nică. în ciuda acestei crize coeziunea organi- zației se menține Intr-un moment In care era absolut necesară unitatea pentru a se putea face față evenimentelor internațio- nale. începlnd cu anul 1938 tensiunea pe conti- nent s-a agravat Intr-o asemenea măsură Incit la ordinea zilei a ajuns problema men- ținerii statu-quo-ului teritorial, In ciuda atmosferei de război. în partea a IlI-a a volumului, Eliza Campus analizează activi- tatea înțelegerii balcanice In perioada 2 Vezi și Mihai lonescu, încheierea alianței militare balcanice tripartite (1936), In „Revista de istorie”, tom. 27 (1974), nr. 12, p. 1687 — 1705. www.dacoromanica.ro 3 RECENZII 1271 1938—1940 și procesul de destrămare al alianței (p. 239 — 367). Anschluss-ul a avut efecte negative nu numai asupra Europei centrale, ci și asupra sud-estului continentului dar, in același timp, prin acuitatea cu care a readus in centrul atenției problema securității, a creat condi- țiile necesare pentru soluționarea unei ches- tiuni foarte importante, aceea a relațiilor dintre alianța balcanică și Bulgaria. Autoarea volumului consideră că Întreaga activitate a înțelegerii balcanice vădește că această organizație politică a Încercat mereu să-și apropie Bulgaria. Această orientare s-a materializat in semnarea, la 31 iulie 1938, a acordului de la Salonic care a atestat poli- tica de pace a alianței și a avut un ecou puternic,,... deoarece acest act diplomatic s-a produs intr-un moment de mare Încor- dare internațională, Intr-un moment cind securitatea importantei regiuni — Europa cen- trală— era grav primejduită, Intr-un moment clnd organizația antirevizionistă Mica înțe- legere suporta presiunile și loviturile externe cunoscute, care aveau să ducă in curind la dispariția ei de pe arena internațională” (p. 252). După acordurile de la Miinchen, care au evidențiat necesitatea obiectivă de Întărire a alianței, înțelegerea balcanică și-a orientat toate eforturile spre apărarea securității peninsulei. Soluția adoptată, in primăvara și vara anului 1939, a fost politica de nean- gajare față de cele două blocuri care, in mod evident, se pregăteau de război, cu toate că statele balcanice erau pentru apărarea granițelor naționale, In fața agresiunii hitle- riste (p. 239-278). în această fază de criză acută, In cadrul înțelegerii balcanice s-au manifestat o serie de neînțelegeri, legate mai ales de metodele ce trebuiau utilizate pentru apărarea secu- rității peninsulei. Astfel, România Încerca a se alătura acțiunii anglo-franceze de con- struire a unui baraj antinazist, dar evita a se angaja deschis alături de acestea; Turcia, departe de expansiunea germană, a semnat In mai-iunie 1939 o serie de acorduri cu Pari- sul și Londra; Iugoslavia s-a opus semnării de către Turcia a acordurilor Încheiate de puterile occidentale, pe motiv că dăunează alianței balcanice, dar In fapt pentru că se temea să provoace Berlinul (p. 295 — 310). Declanșarea celui de-al doilea război mon- dial a determinat o schimbare a metodelor utilizate de Antanta balcanică pentru apă- rarea securității regionale. în acest sens, guvernul român a lansat ideea creării unui bloc al neutrilor In Balcani și Europa cen- trală, ceea ce necesita un punct de vedere comun al statelor din înțelegerea balcanică asupra neutralității, demersuri pentru a primi avizul favorabil al marilor puteri beli- gerante, precum și negocieri cu Ungaria, Bulgaria și Italia pentru a participa la această grupare (p. 319 sq.). La sflrșitul anului 1939 era clar că pro- iectul creării blocului neutrilor nu se putea realiza In special datorită poziției Italiei fasciste care, dlndu-și seama că nu va putea face din grupare un istrument al dominației sale asupra Balcanilor, se alătură Germaniei naziste pregătindu-se pentru agresiune. Pornind de la această constatare, a opta sesiune a înțelegerii balcanice, din februarie 1940, a decis a continua politica de conciliere cu toate statele balcanice și dunărene și a intensifica schimburile comerciale intre țările alianței quadripartite (p. 349—357). Succesele militare ale Reichului, din pri- măvara și vara anului 1940, au stabilit un nou raport de forțe pe continent, au creat climatul care a permis Berlinului să exercite presiuni serioase asupra statelor din cen- trul și sud-estul Europei, și In primul rtnd asupra României. Ca urmare, Încercările celor patru state din Antanta balcanică de a-și salva integritatea teritorială au fost dejucate de evoluția ulterioară a evenimentelor. Guvernul iugoslav a adoptat calea conce- siilor In fața Reichului nazist iar la 28 mai guvernul dictaturii regale din România a decis să renunțe la neutralitate și să se apro- pie de Berlin (p. 360 sq.). Aceste evenimente au dus la modificarea radicală a situației înțelegerii balcanice. în sfirșit, instaurarea diactaturii militaro- fasciste la noi In țară a accelarat procesul de destrămare al alianței balcanice. La 28 sep- tembrie 1940 ministrul de externe Sturza a declarat că orice angajament a căzut de la sine, iar la 13 octombrie 1940 Ion Anto- nescu anunța denunțarea de către România a pactului înțelegerii balcanice (p. 365). Slăbită de retragerea României, alianța balcanică nu a mai putut să se opună agre- siunii naziste. Incapacitatea acestui orga- nism politico-diplomatic de a-și dovedi efi- cacitatea In momentele de criză se datorește, afirmă Eliza Campus, absenței unei baze materiale eficiente, absolut necesară pentru aplicarea politicii-antirevizioniste pe care a promovat-o alianța. De asemenea, tratatele militare dintre cele patru state balcanice nu au corespuns necesităților. Politica anti- revizionistă nu a fost bazată pe o politică militară adecvată, fapt care a avut conse- cințe grave In anii 1939—1940 clnd mijloa- cele de apărare au ajuns pe primul plan (p. 366). în lucrare se subliniază, de asemenea, poziția de clasă a membrilor guvernelor, care a Împiedicat a se face apel la toate forțele politice democratice și antifasciste interne în scopul creării unei largi baze sociale pentru www.dacoromanica.ro 1272 RECENZII 4 politica externă pe care au promovat-o» Toate acestea, ca și situația internațională, deosebit de gravă, stau In parte, In concep- ția cercetătoarei, la baza incapacității Înțe- legerii balcanice de a-și duce pină la capăt misiunea de a rezista agresiunii (p. 367). „Totuși — subliniază Eliza Campus — eșe- cul din anul 1940 al Înțelegerii balcanice, este departe de a avea semnificația unui eșec al ideilor, al principiilor, sub obediența cărora a stat alianța celor patru state” (p. 367). Concluzia finală a monografiei este că înțelegerea balcanică a constituit, prin acti- vitatea pe care a depus-o, un exemplu viu al rolului și contribuției, deloc minore, avute de statele mici și mijloeii care au format-o, In lupta pentru apărarea securității și păcii, a dovedit că neînțelegerile dintre state pot trece pe planul doi atunci clnd salvgardarea independenței impunea solidaritatea aces- tora, a evidențiat vechile tradiții de prietenie și de luptă comună a popoarelor din sud-estul Europei (p. XXIV). Volumul In discuție se remarcă prin docu- mentarea largă, ținută științifică ridicată, prin optica nouă prin care slnt privite o serie de fenomene istorice ca Locarno-ul balcanic sau blocul neutrilor. De asemenea, reține atenția viziunea originală asupra in- stituției conferințelor balcanice sau a cauze- lor insuccesului final al alianței. Elaborată pe baza materialismului dialec- tic și istoric, accentuînd activitatea diplo- matică a României, Incadrind organic ac- țiunile organizației regionale In contextul relațiilor diplomatice europene, monografia Elizei Campus reprezintă punctul de vedere românesc asupra istoriei politice a înțele- gerii balcanice, constituind, prin toate aces- tea, o contribuție științifică de prestigiu nu numai In istoriografia națională, ci și în cea universală. Nicolae Dascălii I0AN GLODAEIU, Relațiile comerciale ale JDaciei cu lumea elenistică și romană, Cluj, Edit. Dacia, 1974, 395 p.+50 pl.4-16, hărți 7 grafice, 4 tabele Importanta problemă istorică a legăturilor social-politice și economice Intre Dacia și lumea elenistică-română înainte de subju- garea geto-dacilor de armatele Bornei imperiale și constituirea provinciei carpato-danubiene (a. 106 e.n.) a format obiect de cercetare și studiu intens mai ales în ultimele decenii, după ce au fost explorate sistematic și temei- nic (în unele puncte integral, în altele par- țial, urmînd a se continua) marile așezări- cetăți dacice din sud-vestul Transilvaniei (jud. Hunedoara, Alba, Sibiu), din est (Co- vasna, Harghita etc.), din nordul Olteniei și Munteniei, din Ilfov și Ialomița, din vestul Moldovei. La acestea se adăugau numeroa- sele săpături și explorări, descoperiri și achi- ziții de produse, obiecte și monctc din aproape tot teritoriul României de azi, — descoperiri de o bogăție și varietate, de o valoare documentară și semnificație social- istorică excepționale, atlt pentru dezvol- tarea societății și culturii Dacici libere (pre- romane), cit și pentru procesul penetrării culturii elenistice și romane ca un preludiu necesar și nemijlocit, azi se poate spune chiar indispensabil, al integrării teritoriului geto- dacic în romanitatea imperiului. Rezultatele cercetărilor și achizițiilor de mari dimensiuni, cu implicații istorice deose- bite, In cadrul etapei actuale — dealtfel provizoriu, urmind a fi amplificat în chip necesar prin munca viitorimii — au fost cuprinse anul trecut, după numeroase anchete personale, săpături, studii comparative apro- fundate și valoroase publicații parțiale, 111 monografia arheologic numismatică și isto- rică a cercetătorului clujean loan Glodariu1, care este o realizare remarcabilă a istorio- grafiei românești piisind perioada geto- dacică. Punctul de plecare îl constituie con- Cuprins: Cuvint înainte (p. 5), Par- tea I (p. 7 179), cap. I Preliminarii, scurt istoric al cercetărilor, situația politică și legături comerciale în sec. II î.e.n. — I e.n., începuturile comerțului grecilor cu daco- geții (p. 7 26); 11 Comerțul cu produse elenistice și romane In Dacia (vinuri, ulei; produse ceramice; toreutică în bronz; pro- duse de argint; vase și obiecte de sticlă; alte produse; monete grecești și romane, p. 27 — 104); III Produse dacice destinate schimbului (p. 105 109); IV Drumuri și stațiuni comerciale (p. 110—125); V. Negus- tori (p. 126—132); VI Urmările legăturilor Daciei cu lumea elenistică și romană. In- fluențe ale civilizației greeo romane asupra civilizației daco getice (p. 133 170); VII încheiere (p. 171 179); Partea II Cata- logul descoperirilor (p. 180 300); Rezumat german (p. 301 — 325); Abrevieri (p. 326 — 331), Planșe (p. 332 — 386), Indice general (p. 387-392). www.dacoromanica.ro 5 P/EIOEJN'ZTT 1273 statarca justă că „relațiile economico-comer- cialc, culturale, dar mai ales politico-militare Intre lumea clasică grcco-romană și popu- lațiile barbare limitrofe ei (importante cu deosebire datorită Împrumuturilor și influ- ențelor reciproce profitabile In primul rlnd popoarelor cu dezvoltare inferioară statelor grecești, elenistice și Romei republicane ori imperiale) au constituit obiectul preocupă- rilor istoriografiei moderne. Pentru Dacia și poporul său, vecinătatea cu lumea greco- romană și influențele exercitate de aceasta din urină slnt dintre cele mai importante. Schimbul de valori materiale și spirituale Intre civilizația daeo-gctă și civilizația grcco- romană s-a concretizat In numeroase Împru- muturi de ordin tehnic și cultural, contri- buind la accelerarea ritmului dezvoltării cconomico-socialc și politice a populației din Carpați și de lingă Dunărea de jos” (p. 7). Este linia unei concepții istorice avansate, fundamentată pe o documentare amplă selectată critic și stratificată judicios, pene- trată de o doctrină riguroasă, prin care auto- rul a realizat o lucrare monografică iinpună- toarc, înglobînd întregul material arheologic și numismatic descoperit în teritoriile geto- dacc (România) care constituie dovezi puter- nice și elocvente ale relațiilor multiple dintre Dacia liberă și lumea grcco-romană. Elabo- rarea unei asemenea opere științifice de valoare istorică pentru Dacia antică a fost începută printr-o amplă documentare bibliografică (incc- pind cu Vasilc Pârvan, C. Daicoviciu, D. Tudor și sfirșind cu autorul însuși) completată cu o informare directă în colecții și muzee, prin periegheze în toate județele și orașele țării ale căror muzee adăpostesc cantități mari de materiale arheologice (unele încă inedite, nestudiatc ori incorect grupate sau datate), pc care I. Glodariu le-a supus unui examen migălos de amănunt și de ansamblu, unui „triaj” riguros, cu criterii severe și o magis- trală stăpinirc a datelor tehnice-meștcșugă- rești, a structurii și aspectelor tipice, a cro- nologici generale a pieselor. Totul apare gru- pat intr-o suită de capitole prin o compar- timentare tehnică și justă interpretare isto- rica, intuind corect relațiile strînsc, inter- dependența absolută dintre materiale arhcolo- gice și formele sociale, structurile societății respective, dezvoltarea ci pc plan local și în cadrul mai larg sud-est-europcan. Simpla obscrsarc a cuprinsului (a capito- lelor; cf. nota 1) arată vastitatea cîmpului de cercetare și abundența materialului docu- mentar arheologic și numismatic, deci com- plexitatea problemelor și sarcinilor cerce- tării, a grupării sistematice și a valorificării critice pentru interpretarea social-istorică eficientă și concretă. Redactată într-un stil plăcut, facilitînd lectura și consultarea mate- rialelor arheologice (în general aride și difi- www.dacoromanica.ro cile, prin Însăși natura lor), cartea este pre- zentată in haină grafică agreabilă, ilustrată corespunzător In limitele posibilităților și a necesității practice; are totuși unele defi- ciențe grafice, nu prea grave (e adevărat), care numai rareori pot să denatureze clari- tatea, precizia textului2. De remarcat Insă un neajuns In ce privește economia și gruparea aceluiași material documentar In două părți (poate din motive pur tehnice, poligrafice), care este în detrimentul unității lucrării; căci practic mai simplu și ușor este să afli cataloagele (partea II, cu localitățile, materia- lele, bibliografia etc.) chiar In interiorul capi- tolelor cu table respective din partea I; fracționarea In două părți nu era necesară, ea complică efortul cititorului și munca cer- cetătorului de specialitate. De Însemnătate deosebită pentru înțele- gerea caracterului reciproc al schimburilor comerciale este cap. III (p. 105 — 109) înfă- țișînd produse gcto-dacicc destinate consuma- torilor sud-dunăreni: vite, piei, blănuri, lină, miere, ceară, sclavi, sare, — adică mai mult mărfuri de consum și „perisabile”, a căror prezență mai greu poate fi identificată arheo- logic (materialul cpigrafic sau literar fiind 2 „Errata — corrigenda” par a fi integral de natură tehnică, „obiectivă”, indepen- dente de voința și competența, atenția și puterea de muncă a autorului. Majoritatea lor (rczultlnd din modificări în paginație) pot fi rectificate pe loc de cititor; de menționat totuși clteva lipsuri tn mica listă de „îndrep- tări” (p. 395) : p. 13 și 329 „Vorgeschicht- forschung”; „Getica, București, 1928” este 1926; p. 39, 90 „sfirșitul erei vechi”, dar o „eră veche” nu e de adtnis, nu se știe clnd va fi Început; 68 „posibilități ce pot fi luate” e hendiadă; 163 „Sistemi e tecnica din construzione” trebuie numai di în italiană; 169 ,,M. Licinius Crasus” latinește e Cras- sus; 185 „H. V. Gaertringen” și ,,H. v. Gaer- tringen” a doua formă ecorectă; „V. Părvan” este V. Pârvan; 197 „I.B.Beest” și „I.B. Zccst” a doua formă e corectă; 202 „Tul- ccști” e scris corect Tulucești în tabelul 1 ; 204 nume grecești cu două accente (din care numai al doilea e necesar); 219 „Bâdehaza” se scrie Bcdchăza; „Nistrița” e Bistrița; 263 „Giurgiu, jud. Teleorman" e jud. Ilfov; 268 „jud. Oradea” e jud. Bihor; 286 „Sz6- gedin ” este ung. Szcged, rom. Seghedin; 287 „jud. Marghita” e Harghita; 305 „der rhodesischen Kauflcute” de eliminat literele es; 317 „bis ist Einzclne” corect: bis ins — ; „Buletinul Societății Numismatice Romane” e Române; „G. Gostar, Cetăți” = ,,N. Gos- tat, Cetăți...” al doilea praenomen de autor e real: N. 1274 RECENZII 6 total deficient), ori majoritatea din ele au dispărut integral sau fără urme materiale și scrise. Strîns legate de transportul și dis- tribuirea produselor importate erau d r u - murileși stațiunile comerciale, — capitol In care autorul face deopotrivă dovada unei excelente cunoașteri a terenului și a liniilor naturale de comunicație din zona balcano-dinarică și carpato-danubiană, a mij- loacelor de circulație terestră și fluvială- maritimă, a vehicolelor și oamenilor pentru care există și clteva informații scrise (In autorii antici și epigrafe) just utilizate și puse la contribuție in monografie. Capitolul final (VI) prezintă „influențe ale civilizației greco-romane asupra civilizației daco-gete” analizlnd semnificația răsplndirii amforelor In teritoriul Daciei preromane și fenomenul important, profund semnificativ pentru pute- rea înrluririi greco-romane și a spiritului de „colaborare” Intre părți: numărul mare de produse imitate după cele de import, descoperite în Dacia, care au fost prezentate selectiv (mai ales cele din domeniul ceramicii), din cauza cantităților impozante, aproape le-am numi „industriale”. Concluziile principale arheologice și social- istorice ale studiului analitic al materialelor descoperite In Dacia preromană se pot rezuma la cinci constatări mai de scamă : 1. Sporirea continuă a volumului și varie- tății schimburilor comerciale cu lumea greco- romană pe măsura Înaintării penetrației romane spre linia Dunării și trecerea fluviului In primii ani ai veacului II; 2. Întreg teritoriul Daciei libere parti- cipă (cu anumite nuanțe ale intensității, după distanțe și zone) direct sau indirect la schimburile de mărfuri cu zonele din dreapta Dunării Inferioare; 3. Schimburile comerciale suferă o Înceată, dar apoi intensă și netă modificare a direc- ției : dinspre est către vest, Inceplnd din sec. I l.e.n., spre Italia mai ales, — fenomen explicabil prin penetrația puternică romană la est de Adriatica și de zona dinarică, In interiorul și In estul Peninsulei Balcanice, adică dinspre teritoriile illyre și epirotice- macedonene spre cele traco-moesice și geto- dace; 4. Prin studiu comparativ al cantităților de descoperiri, Dacia preromană depășea In unele domenii ale schimburilor ca volum alte teritorii dinafara granițelor (limesul) imperiului roman; 5. Consecințele schimburilor comerciale au fost resimțite pe planul Dacici Întregi: a) influența greacă și romană se constată pe toată Întinderea acestei țări; b) larga difuzare a imitațiilor după produse greco-romane, multe dintre ele fiind integrate In cultura materială geto-dacică, deci difuzarea imita- țiilor unor inițlați; c) receptivitatea culturii materiale autohtone a geto-dacilor față de influențele greco-romane și capacitatea mereu sporită de a-și asimila și a prelucra In conti- nuare produsele In tehnica superioară gre- co-romană. In numeroase pagini de interpretare social- istorică a materialelor arheologice-numisma- tice, autorul monografiei face dovada unei juste orientări teoretice, a unei robuste con- cepții materialiste, intuind plastic și concret fenomenul social-economic oglindit In abun- dența și varietatea impresionantă a desco- peririlor, a răsplndirii lor pe un spațiu vast, a interdependenței diverselor loturi și cate- gorii de materiale. „Nu Intlmplător modifi- cările din domeniul relațiilor de schimb se constată Inceplnd cu epoca (sec. II l.e.n.) clnd In ținuturile carpato-dunărene apare plugul cu brăzdar și cuțit de fier, se Înmul- țesc cuptoarele de redus minereu de fier, se dezvoltă metalurgia fierului, se Înmulțesc așezările, fapte care In ultimă instanță demon- strează un avlnt deosebit al forțelor de pro- ducție, sporirea cuantumului produselor des- tinate schimbului, chiar un spor demo- grafic substanțial In Dacia. deci dezvol- tarea ascendentă a producției materiale tn economia geto-dacă. Avintul deosebit al forțelor de producție au determinat apariția și au constituit baza trainică a consolidării statului dac; așa se explică și sporirea progresivă a penetrației economice, inclusiv a influențelor greco-romane tn sec. II l.e.n. — I e.n. plnă la realizările ieșite din comun re- prezentate de arhitectura dacică și de folo- sirea alfabetului grec și latin” (p. 175), adică a scrierii greco-romane in limbă greacă și latină. „Instăplniți asupra celei mai mari părți a Daciei după războaiele lui Traianus, romanii nu ajungeau In locuri necunoscute. Oștile Împăratului cuceritor al Daciei fuse- seră precedate cu aproape două veacuri Înainte de produsele, de negustorii, oamenii