REVISTA de ISTORIE DIX SUMAR ‘ !‘ 'I ' I I -I ' B. P. HASDEU ŞI UNITATEA NAŢIONALĂ A ROMÂNILOR • * . VASULE M&ciu ASPECTE ALE UNITĂŢII POPORULUI ROMÂN ‘ ] ,, ,] ■ I l j_, . i 'I. 'D. Strciu VINĂRIC1UL DOMNESC Ui VĂDRĂRITUL,, i , - • „N1 ■ ^ V.'Mihordea UNELE ASPECTE PRIVIND BRESLELE DEff ORAŞELE MOLD&VENEŞŢI ÎN SECOLELE XVI-XVIII ',| i • ' . • i . 1, 1 - -N; GiuaoHAŞ ASPECTE ALE MIŞCÂRn LUMINISTE DIN- MOLDOVA LA,, ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XIX—LEA (PÎNĂ LA 1821) II I I . 1 I " 1 I NlCOlXE ISAR1 documentar STUDII DOCUMENTARE VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ RECENZII REVISTA REVISTELOR , ÎNSEMNĂRI • NOTE BIBLIOGRAFICE I MUL 22 J EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE www.dacoromanica.ro ROMÂNIA ACADEMIA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA SECŢIA DE STIINTE ISTORICE COMITETUL DE REDACŢIE Acad. A. Oţetla (redactor respoi\sabil); Matei Ionescu (redactor responsabil adjunct); acad. P. Constantinescu-Iaşi ; acad. C. Dai- coviciu ; M. Berza, Şt. Pascu, membri corespondenţi ai Academici; L. BAnyai ; miron Constantinescu ; al. Elian ; M. Petrescu- DImboviţa; Eugen StXnescu ; ŞT. ştefXnescu (membri); I. Apostol (secretar de redacţie). Preţul unui abonament anual este de 180 de Ici. In ţară abonamentele se primesc la oficiile poştale, factorii poştali şi difuzorii voluntari de presă din Întreprinderi şi instituţii. La revue "STUDII. REVISTĂ DE ISTORIE”, parait 6 fois par an. Le prix d’un abouncmcut annucl est de £ 2.17.0; S 8. — ; F. F. 38 — D. M. 32. Toulc commandc ă l’ctranger sera adressee â CART1MEX, Boite poştale 134 — 135 Bucarest, Roumanic ou â ses reprdscnlauts â Tctrangcr. Eu Roumanic, vous pourrcz vous abonuer par ies burcaux de poşte ou clicz voire faclcur. Manuscrisele, cărţile şi revistele pentru schimb, precum şi orice corespondenţă, se vor trimite pe adresa Comitetului de redacţie al revistei „Studii. Revistă de istoric". Apare de 6 ori pe an. Adresa redacţiei B-dul Aviatorilor nr. 1 www.dacoromanica.ro Telefon 18.25.86 J c roo o o REVISTA de ISTORIE TOM. 22, 1969, NR. 6 SUMAR VASIT.E MACIU, B. P. Hasdeu şi unitatea naţională a românilor................1047 ★ I. D. SUC IU, Aspecte ale unităţii poporului român în sec. XIV—XV .... 1065 V. MIHORDEA, Vinăriciul domnesc şi vădrăritul.............................1077 X. GRIGORAS, Unele aspecte privind breslele din oraşele moldoveneşti In seco- lele XVI-XVIII..................................................................1103 N1COLAE ISAR, Aspecte ale mişcării luministe din Moldova la Începutul secolului al XlX-lea (pînă la 1821)................................................1127 DOCUMENTAR RADU CONSTANTINESCU şi E. LAZEA, O bibliotecă monastică din Transilva- nia pe la 1200 ....................................... 1145 MARIA HOLBAN, Despre oslndiri la moarte prin „glasul poporului” sub Despot 1155 D. CIUREA, Thealrum Europaeum, prima colecţie de istorie universală (cu ştiri de istorie a românilor)...................................... 1165 ALEXANDRA POPESCU-DOLJ, Aspectul juridic al conflictului de proprietate dintre stăplnii de moşii şi moşnenii din Dobriceni...........1171 TROBLEME ALE ISTORIEI CONTEMPORANE (STUDII DOCUMENTARE) Orientări franceze contemporane In studierea istoriei relaţiilor internaţionale (V. Cristian) ..........................................................1181 VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ Răspuns la „Pledoarie pentru o critică ştiinţifică şi constructivă”. (G. D. Jscru şi Apostol Slan); Sesiune ştiinţifică (Ioan Florea); Colocviul istoric inter- naţional „Oraşul balcanic ” (Moscova-Kiev, 29 martie — 4 aprilie 1969), (Constantin Şerban)...................................................1193 RECENZII ŞTEFAN OLTEANU şi CONSTANTIN ŞERBAN : Meşteşugurile din Ţara Româ- nească şi Moldova In Evul Mediu, Edit. Academiei, Bucureşti, 1969, 450 p. (V. Mihordea) ......................................1199 * * „ Umanistul Nicolaus Olahus (Nicolae Românul) (1493—1568). Texte alese. Studiu introductiv şi note de I. S. Firu şi Corneliu Albu, Edit. Ştiin- ţifică, Bucureşti, 1968, 277 p. (A. Armbrusler)......1205 www.aacoromanica.ro JEAN DELUMEAU, La civilisation de la Renaissance, Paris, Arthand, 1967, 618 p. (Manole Neagoe) ........................................................1207 REVISTA REVISTELOR „Ccskoslovcnsky fasopis historicky (revista cehoslovacă de istorie) Edit. Acade- miei cehoslovace de ştiinţe. Institutul de istorie, Praga, XVI (1968), 1—6, 948 p. (7r. lonescu-Nişcov) ......................................1215 Kwartalnik Historyczny fRevistă trimestrială de istorie), tom. LXXV, nr. 1—4, Panstwowc Wydawnictwo Naukowc, Varşovia, 1968, 1017 p. (Ilie Corfus) 1221 ÎNSEMNĂRI Istoria României - PETRU DEMETRU POPESCU, Radu Vodă de la Afumaţi, domn al Ţării Româneşti, Edit. Enciclopedică, Colecţia „Orizon- turi”, Bucureşti, 1969, 93 p. (A'. Stoicescu); TITU GEORGESCU, Mărturii franceze despre 1848 tn fările române, Edit. ştiinţifică, Bucureşti, 1968, 237 p. + 16 facs. (Valeriu Slan); CAROL GOLLNER, Gindirea econo- mică a saşilor din Transilvania in secolul al XlX-lea, Institutul de cer- cetări economice al Academici, Bibliothcca ceconomica, 10, Edit. Aca- demiei R.S.R., Bucureşti, 1969, 114 p. (Bucur Ţincu); * * *, Borsos Tamăs, Văsârhelijtâl a I-'inijes, Porlâig (De la Tirgu Mureş pină la înalta Poartă), Irodalmi Konyvkiado, Bukarest 1968, 486 p. (L. Demeng); Istoria Universnlu — * * *, 36opnuK padoea eusanmo.iowKoe HtiCTHTyTa. Il3aaDam;a y3TattOBa Hayuno aejio (Culegere de lucrări ale Institutului de studii bizantine), XI, Beograd, 1968, 277 p. (Gheorghe Cronf); Polska slu:ta dgplomatyczna XVI —XVIII wieku. Studia pod rc- dakeja Zb. Wojcika (Serviciul diplomatic polon din secolele XVI XVIII. Studii sub redacţia lui Zb. NVojcik), Naişovia, Panstwowe NVydawnictwo Naukowc, 1966, p. 487. (Ilie Corfus)', LlSOPOLD GENICOT, Le XIIle sitele europeen, Paris, Prcsscs Universitaires de France, Nouvelle Clio. I.’histoiie et ses problcmcs, 18, 1968, 410 p. (Radu Manolescu), LACEY BALDWIN SM1TH, This Realm of England. 139'J to 1088, Boston, D. C. Healh and Coinpany, 1966, 312 p. (S. Columbeanu)...........1225 NOTE BIBLIOGRAFICE ........................................1241 INDEX ALFABETIC ...........................................1249 „STUDII”, tomul 22, nr. 6, p. 1045 — 1256, 1969. www.dacoromanica.ro B. P. HAŞDEU ŞI UNITATEA NAŢIONALĂ A KOMÂNILOR DE YASILE MACIU încă tînăr, B. P. Hasdeu s-a bucurat de aprecierile elogioase ale multora dintre contemporanii săi. în 1869 Iosif Vulcan, redactorul revi- stei „Familia”, l-a trecut în rîndul „celebrităţilor române” *, alături de M. Kogălniceanu şi de alte personalităţi culturale şi politice consacrate ale timpului, deşi B. P. Hasdeu împlinise 30 de ani abia în anul precedent. Peste cinci ani, redactorul „Familiei”, salutînd deschiderea la Universi- tatea din Bucureşti, la 14/26 octombrie 1874 , a cursului de filologie com- parată al lui B. P. Hasdeu, scria că acesta „este unul din cei mai învăţaţi bărbaţi ai noştri, o adevărată decoare a literaturii române, un talent genial însoţit de cea mai înaltă cultură ştiinţifică modernă ... ” 2. Befe- rindu-se şi la Istoria critică a românilor, în curs de apariţie în fascicule, Iosif Vulcan îl numeşte pe autorul acestui op „marele nostru istoric”3. Mai tîrziu, la 2 septembrie 1907, cînd B. P. Hasdeu nu mai era în viaţă, N. Iorga recunoştea în el „un om genial” 4, care „a dispus de cunoştinţe neobişnuite în toate domeniile” 5, şi „un erou al cugetării româneşti în a doua jumătate a secolului al XlX-lea” 6. Pentru G. Bogdan- Duică, B. P. Hasdeu a fost „un colos ; un om care întîia oară a realizat, printre noi, tipul modern al enciclopedistului; a fost — continuă G. Bog- dan-Duică — unic; şi anume din capul locului” 7. Băsturnător al unor valori şi idei consacrate, B» P. Hasdeu a cunoscut în tinereţea lui şi aprecieri defavorabile. Cezar Bolliac, care-1 1 Iosif Vulcan, Panteonul român. Portretele şi biografiile celebrilâfilor române, compus şi edat de . . Pesta, 1869, p. 137 — 142. 2 Idem, B. P. Hasdeu, in „Familia”, X (1874), nr. 44 din 22 noiembrie, p. 523. 3 Ibidem. 4 N. Iorga, B. P. Hasdeu, în Oameni cari au fost, „Scriitorii români ...” (Bucureşti, f.a.). în altă parte (B. P. Hasdeu. Cu prilejul comemorării lui la Cimpina, in „Revista istorică”, XIII (1927), nr. 7 — 9, iulie-septembrie, p. 201), N. Iorga scrie însă: „...Acest geniu incom- plect care a fost Hasdeu”. 6 Idem, B. P. Hasdeu, în Oameni cari au fosl, loc. cit. 6 Idem, B. P. Hasdeu, Cu prilejul comemorării lui la Cimpina, în „Revista istorică”, XIII (1927), nr. 7 — 9, iulie-septembrie, p. 203. 7G. Bogdan Duică, B. P. Hăjdău (Conferinţă la Teatrul National din Bucureşti, 1 septembrie 1027), în „Floarea-soarelui”, I (1927), nr. 6 — 7 din iunie-iulie, p. 208. www.dacaramanica.ro „studii”, tomul 22, nr. 6, p. 1047-1063, 1969. 1048 VASILE MACIU 2 avusese colaborator în anii 1863—1864 la Buciumul, l-a atacat în 1866, acuzîndu-1 c-ar fi susţinut slavismul dacilor 8, iar M. Kogălniceanu, cri- ticat în repetate rînduri pentru activitatea sa politică, i-a contestat cali- tatea de mare istoric. „Afară de N. Bălcescu, carele promitea României un istoric, dară pre care moartea l-a răpit fără timp — scrie M. Kogăl- niceanu în 1872, referindu-se vizibil la B. P. Hasdeu, a cărui Istorie critică a românilor începuse să apară —, un singur mare talent nu s-a ivit spre a da ţărei ceea ce-i lipseşte : o istorie naţională ”9. Şi „Junimea”, atacată insistent de B. P. Hasdeu pentru concepţia ei diferită în domeniul politicii şi în cel al culturii, a privit critic o parte a activităţii lui istorio- grafice. Cu toate că în timpul vieţii sale a animat aşa de puternic cultura românească, B. P. Hasdeu n-are încă o biografie cuprinzătoare, în felul celei a lui Titu Maiorescu scrisă de E. Lovinescu10 11, deşi s-au făcut încer- cări, iar despre părţi ale vieţii şi activităţii sale s-au scris lucrări, studii şi articole numeroase u. încercările făcute pentru elaborarea unei monografii care să cuprindă întreaga viaţă a lui B; P. Hasdeu s-au, izbit de foarte bogata şi complexa activitate ştiinţifică, literară, socială şi politică a acestuia, de insuficienţa izvoarelor privind unele aspecte ale vieţii sale şi de graba celor doi trei inşi care au dorit să-i prezinte viaţa şi opera în întregimea lor12. Dacă opera istoriografică, filologică şi literară a lui B. P. Hasdeu este relativ suficient studiată, activitatea lui politică, prezentată uneori ca activitate publicistică13, este puţin cercetată, deşi ponderea ei în viaţa sa este mare. La neglijarea şi la subaprecierea activităţii politice a omului 8 C. D. Aricescu, Cursul D-lui Hăjdău, In „Trompeta Carpaţilor”, IV (1866), nr. 454 din 27 septembrie. 9 M. Kogălniceanu, Cronicele României sau Letopiseţele Moldovei şi Valahiei, tom. I, Prefaţă la a doua ediţiune, Bucureşti, 1872, p. XV. 10 E. Lovinescu, T. Maiorescu, I (1840 — 1876) şi II (1876 — 1917), Bucureşti, 1940. 11 Menţionez printre altele : I. Dragomirescu, Ideile şi faptele lui Bogdan Petriceicu Hasdeu. Cu numeroase ilustraţiuni. Partea I (1836 — 1863), Bucureşti, 1913; Liviu Marian, Bogdan Petriceicu Hasdeu. Schiţă biografică şi bibliografică, Bucureşti, 1928; N. Iorga, B. P. Hasdeii ca istoric. Şedinţa de la 2 decembrie 1932, Academia Română, „Memoriile Secţiei isto- rice”, seria III, tom. XIII, mem. 9; E. Dvoicenco, Începuturile literare ale lui B. P. Hasdeu. Jurnalul lui intim (1852 —1$56) şi alte opere ruseşti (cu un studiu introductiv), Bucureşti, 1936 ; Victor Slăvescu, Economistul Bogdan Petriceicu Hasdeu, Bucureşti , 1943; Perpessicius (Panai- tescu) D., Viaţa şi opera lui B. P. Hasdeu, in voi. 90 de ani de viaţă academică in ţara noastră.. .. Bucureşti, 1956 ; Aurelian Sacerdoţeanu, Concepţia istorică a lui B. P. Hasdeu, în Studii, X (1957), nr. 5 ; Vasile Maciu, Activitatea istoriograf ică a lui B. P. Hasdeu, In „Studii”, XVI (1963), nr. 5; G. Munteanu, B. P Hasdeu, E. P. L„ Bucureşti, 1963; Cicerone Poghirc, B. P. Hasdeu lingvist şi filolog, Edit. ştiinţifică, Bucureşti, 1968, şi I. C. Chiţimia, B. P. Hasdeu, In Istoria literaturii române, voi. II, Bucureşti, 1968. 12 Vezi Bogdan Petriceicu Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice, ediţie critică cu note şi variante de Mircea Eliade, tom. I, Prefaţă, p. VII: „Ghidul nostru era ca, o dată cu publicarea acestor două volume de texte, să apară un volum de extrase (un Fragmenlarium, distribuit in diferite rubrici), un volum de bibliografie şi note critice şi un volum introductiv, cuprinzlnd monografia noastră : Hasdeu şi contemporanii săi. Doi ani după ce am început lucrul efectiv, cm fost siliţi să restrîngem ediţia la proporţiile ei actuale. Viaţa nu ne îngăduia să ne dedicăm, exclusiv acestei munci, care, dacă n-a fost excepţională, a fost în orice caz lungă, spinoasă şi uneori deznădăjduită”. 13 Liviu Marian, Activitatea publicistică a lui B. P. Hasdeu, 1932, p. J2 : „Hasdeu, putem spune, şi-a inaugurat cariera sa politică in « Satirul », dar pregătirea solidă pentru viitoa- rea activitate politică ele deputat şi-a făcut-o in redacţia şi coloanele « Românului» (1866 —1868)’’. www.dacoromanica.ro 3 B. P. HASDEU ŞI UNITATEA NAŢIONALA A ROMANILOR 1049 de care ne ocupăm au contribuit, de bună seamă, victoria moderatismului în viaţa politică a burgheziei române şi inimiciţiile ce şi-a creat B. P. Has- deu în anii 1865—1871 printre contemporani şi, în ultimul deceniu al vieţii sale, printre unii tineri de marcă ai generaţiei care se ridica. Pentru N. Iorga, cel mai de seamă dintre aceştia, în politică ,,el s-a însemnat prin violentele pagini de satiră din ziarul său, Traian, închinat luptei contra dinastiei nouă ”14. în esenţă, relaţiile politice şi culturale ale lui B. P. Hasdeu ar fi fost izvorîte din caracterul său aparte. El ar fi fost dominat de un „îndelungat zbucium”, cuprins de „multe schimbări de ocupaţie” şi de „acea nestatornicie în idei şi păreri” ; a fost împins la „acea veşnică înlocuire de prieteni”, la „înduşmănirea cu toţi fruntaşii generaţiei lui” şi la „întoarcerea-i mînioasă împotriva tineretului”15. Mai departe, ÎT. Iorga îl caracterizează ca îngîmfat şi individualist, dar „singur şi îmbătat de superioritatea sa”, fiind totuşi „în sens romantic” un erou care „a înţeles să-şi supuie, cu orice silinţe ale sale şi suferinţe şi pagube ale altora, toate” 16. Cu alt prilej, în conferinţa comemorativă din 1927 de la Cîmpina, N. Iorga vorbeşte despre fatalitatea „care i-a impus” lui B. P. Hasdeu „singurătatea, l-a condamnat la dînsa în chiar vremea tinereţii şi maturităţii lui” 17. Izolat de societatea românească în anii acestei vremi, B. P. Hasdeu ar fi rămas străin de aspiraţiile politice şi sociale ale poporului român ! Hasdeu „n-a avut nimic a face”, scrie ÎT. Iorga, cu „o neclintită tradiţie” a literaturii române (deşi, opunem noi, Răzvan şi Vidra descinde, ideologic, din opera lui ÎT. Bălcescu); dimpo- trivă, e „hotărît a se opune mediului din principate. Era un om, continuă marele istoric dominat de propria subiectivitate, „total insociabil, uimind şi puind pe fiecare în poziţie de apărare”18. în primele lui reviste şi bro- şuri, „singuratecul tratează lucruri care-1 interesează pe dînsul. De ce vreau alţii, de ce doreşte o societate întreagă, de frigurile Unirii nu se preocupă; abia tîrziu — continuă ÎT. Iorga nedreptul său rechizitoriu — va încerca supt Cuza Yodă, de care s-a ţinut personal departe, o atitu- dine care să fie numai a sa, iar supt Carol I-iu o mişcare menită a-I înălţa acolo unde ţinteau visuri nemărturisite. Şi societăţile neînţelese în nevoile lor — conchide ÎT. Iorga — condamnă la acea izolare pe care numai însuşiri geniale pot înălţa, dar nu şi mîngîia”19. Aceste aprecieri negative sînt însă dezminţite de fapte. îndată ce a sosit la Iaşi în 1858, foarte tînărul B. P. Hasdeu (nu avea decît 20 de ani) nu numai că nu s-a ţinut departe de clocotul luptei pentru Unire, dar s-a făcut îndată Un militant al ei, scoţînd la 18 noiembrie, cu ajutorul lui Anastase Panu, gazeta România, în editorialul căreia scrie : „Sub pavăza dar a legii din 12 martie (1856), susţinînd mai înainte de toate marele 14 N. Iorga, B. P. Hasdeu, în Oameni cari au fost .p. 14. 15 Ibidem. 16 Ibidem, 17 Idem, B. P. Hasdeu. Cu prilejul comemorării lui la Clmpina, in „Revista istorică”, XIII (1927), nr. 7 —9, iulie-seplembrie , p. 204. 18 Ibidem, p. 205. 19 Ibidem, p. 206. www.dacoromanica.ro 1050 VASELE MACIU 4 princip năciunal al unirii Principatelor Eomâne, «Eomania» va avea de programă apărarea constituciunii prin neatîrnarea Adunării”20. B. P. Hasdeu nu s-a izolat, cum i se impută, ci a luptat, chiar dacă se întemeia pe o concepţie idealistă, din primii ani după Unire pentru conso- lidarea acesteia, pentru democraţie şi pentru progres 21. Eu trebuie să se uite colaborarea lui în anii 1863—1864 la „Buciumul” lui Cezar Bolliac, devenit mai tîrziu adversar din motive politice, sprijinitor al domniei lui Cuza, nici monografia lon-voăă cel Cumplit, apărută în 1865, în care jus- tifică indirect politica domnului Principatelor Unite faţă de moşieri şi de ţărani ! Sentimentele lui faţă de Cuza şi faţă de patria sa l-au îndemnat în septembrie 1863 să introducă într-un studiu de erudiţie, referindu-se la vechiul titlu domnesc, cuvinte de mărire a ţării şi a lui Cuza însuşi: . Am vr4 o dreptate cu atît mai pipăită de a striga pe temeiul lui: Să trăiască regatul României! Să trăiască regele Alexandru Ioan I! A sunat momentul ca să jucăm şi noi un rol în Europa şi să ne întărim în întru, făcîndu-ne respectaţi din afară !” 22. Era aşa de apropiat de Cuza, încît era gata să accepte a-i fi minstru în 1864, „cînd vodă Cuza împroprie- tărise pe ţărani.. .”23. Dacă nu a intrat atunci mai adînc în viaţa politică este pentru că pasiunea cercetării ştiinţifice îl reţinea mai mult în biblio- teci şi în arhive decît în cluburile politice ale vremii. . în anii 1858—1863 B. P. Hasdeu a trăit în mediul intelectual ieşean, unde a suferit influenţa lui Simion Bărnuţiu, profesor la Universi- tate, fără a-şi însuşi întru totul concepţia şcolii latiniste privitoare la istoria românilor, el fiind potrivnic părerii acesteia că dacii au pierit cu toţii şi n-au avut nici un rol în formarea poporului român. Mai tîrziu, Gh. Panu critica totuşi „şcoala nouă” a lui B. P. Hasdeu în domeniul istoriei, acuzînd-o că „acelaşi spirit al şcolei vechi [latiniste] o însufle- ţeşte” 24. în concluzia studiului său privind istoria la români, Gh. Panu scria : „Deci «Şcoala d-lui Haşdău», însufleţită de vechiul spirit, este în privinţa adevărurilor generale aproape identică cu şcoala cea veche” 2S 26. Făcînd apropierea între vechea şi noua istoriografie românească, tînărul critic ieşean voia să spună că şi lucrările de istorie ale lui B. P. Hasdeu erau dominate, ca şi cele ale lui M. Kogălniceanu, E. Bălcescu şi A. T. Laurian, de tendinţe politice naţionale şi democrate ! Credincios concep- ţiei bărnuţiene despre domnul străin, în 1866 B. P. Hasdeu s-a opus adu- 20 [Editorial], „România”, lăzi, I 1(958), nr. 1 din 18 noiembrie. 21 Vezi I. C. Chiţimla, B. P. Hasdeu, in Istoria literaturii române, voi. II, p. 675 — 676 şi 699. 22 B. P. Hasdeu, Comentariul asupra titlului domnilor români: lut Gospodar şi Voevod I, In „Buciumul”, I (1863), nr. 111 din 24 septembrie. 23 Idem, Prima epistolă către d. Nicolau Ionescu, in „Columna lui Traian”, II (1871^ nr. 1 (63) din 7 ianuarie. " 24 Gh. Panu, Studiul istoriei la români (urmare), III, Şcoala nouă, in „Convorbiri literare”, VIII (1874), nr. 9 din 1 decembrie, p. 340. 26 Ibidem, nr. 11 din februarie 1875, p. 438. www.dacoromanica.ro 5 B. P. HASDEU ŞI UNITATEA NAŢIONALA A ROMANILOR 1051 cerii lui Carol I de Hohenzollern 26, revenind însă cînd a aflat că o clică moşierească şi clericală de la Iaşi voise la 3 aprilie să desfacă Unirea sub pretextul împotrivirii faţă de prinţul străin catolic. Contrar părerii că B. P. Hasdeu s-ar fi izolat, neadaptîndu-se me- diului românesc, şi că n-ar fi militat în nici un partid politic, el s-a încadrat în vara anului 1866 în gruparea liberal-radicală cînd aceasta, cum scrie peste doi ani Iosif Vulcan, s-a desfăcut de alianţa ,,cu boierii, pe care-i întrebuinţase numai ca un mijloc” 26 27. însuşi B. P. Hasdeu va scrie în 1871 că în 1868 a fost „ministeriabil” pentru că I. C. Brătianu „începuse pentru un moment a zgîndări idealul Daciei” 28. PregătindU-şi venirea la guvern, în afara programului oficial anun- ţat, întemeiat pe corecta aplicare a principiilor liberale ale constituţiei de-abia promulgate, gruparea liberal-radicală a reluat, în momentul cînd iminenta încheiere a pactului dualist austro-ungar putea să ducă la o revoltă generală a popoarelor supuse ale monarhiei habsburgice, şi pro- gramul naţional nedeclarat din 1848 al revoluţiei române, menit să întru- nească într-un singur stat democratic cele trei ţări române : Moldova, Ţara Bomânească şi Transilvania. Lui B. P. Hasdeu i-a revenit sarcina de a deschide pe acest teren lupta printr-un curs public, intitulat Despre dreptul constituţional al românilor 29 şi expus în sala Ministerului Instrucţiunii Publice şi al Cultelor cu începere de la 4 septembrie 1866. Un fragment, Fraternitatea şi Unirea, a fost publicat în „Buletinul instrucţiunii publice” din 1—30 august 1866, apărut, probabil, după începerea cursului. „Va veni un timp — scria B. P. Hasdeu — pe care speranţele şi dorinţele noastre ar voi să-l realizeze cît mai în grabă, cînd « articolul fundamen- tal » al constituţiei poporului român va fi : toţi românii sînt fraţi, toate provinciele române sînt unite, toate naţionalităţile neromâne, învecinate, de aceeaşi forţă cu noi şi cari au suferit ca şi noi sînt confederate cu românii contra inamicilor celor puternici şi cuceritori. Fraternitate între membrii 26 Iosif Vulcan, Panteonul român. Portretele şi biografiile celebrităţilor române, p. 140 : „După 11 faur, deschizindu-se plebiscitul pentru alegerea lui Carolu.de Hohenzollern, Hajdeu Înscrise numele său In registrul negativ, declarîr.d că este pentru alegerea unui principe de viţă latină. Revolta Roznovano-Moruzi de la Iaşi ... 11 sili Inse moralminte a se retracta a treia zi In * Românul *, ziclnd că primeşte pre Hohenzollern, de vreme ce crede imediata venire a acestui principe necesarie pentru consolidarea Unirii”. Revenind la ideile lui Simion Bărnuţiu, In 1870 B. P. Hasdeu a publicat studiul acestuia privind domnul străin, scris In 1860, In „Colum- na lui Traian” (nr. 8 din 26 martie, nr. 9 din 30 martie, nr. 10 din 2 aprilie, nr. 11 din 6 aprilie, nr. 12 din 9 aprilie, nr. 13 din 16 aprilie). In editorialul din nr. 13 din 16 aprilie 1870 al „Co- lumnei lui Traian”, comentînd studiul lui Simion Bărnuţiu, B.P. Hasdeu 11 aprobă şi manifestă propriul său republicanism : ,,0 domnie românească şi electivă, bunăoară pe trei ani, este sin- gura legitimă". 27 Iosif Vulcan, loc. cit. : „Astfel, nici o diferenţă de principie nu mai reţinea pe Hasdeu de a intra In sinul partidului liberal, şi el o făcu cu acea francheţă şi sinceritate cu care a lucrat totdeauna In viaţa sa politică”. 28 B. P. Hasdeu, I-a scrisoare către Nicolau Ionescu, In „Columna lui Traian", II (1871), nr. 1 din 7 ianuarie; vezi şi B. P. Hasdeu, Armarea naţională, In „Columna lui Traian”, I (1870), nr. 56 din 16 noiembrie, unde scrie: In 1868 „stingă Întreagă, din care făceam parte ..." 28 „Trompeta Carpaţilor" anunţă la 9 septembrie (IV, 1866 nr. 449), Intr-un Apel către public, deschiderea unui „curs public” al lui B. P. Hasdeu, intitulat Istoria dreptului consti- tuţional al românilor (p. 1706). La 23 septembrie (IV (1866), nr. 453) aceeaşi gazetă publică articolul lui C. D. Aricescu Cursul d-lui Hăjdău (Istoria dreptului nostru constituţional), In care se apreciază favorabil prima prelegere din 4 septembrie. www.dacoromanica.ro 1052 VASILE MACIU 6 naţiunii — sublinia el ideile sale —, unire între provincie, confederaţie ofensivă şi defensivă cu naţionalităţile, aceste trei mari principie consti- tuţionale sînt adine gravate, domnilor, în natura românului »” 30. Referin- du-se la unirea „provinciilor române”, pentru timpurile mai vechi dă exemplul lui Ştefan cel Mare, care a încercat să unească Moldova cu Ţara Românească. Acestea s-au unit însă în 1859, şi în chestiunea Unirii — atrage atenţia B. P. Hasdeu — „puntul cel mai interesant şi mai im- portant, cel puţin astăzi sau deocamdată, mi se pare a fi Transilvania”, în continuare, combate părerea „că românii de acolo n-ar fi dorind de loc unirea cu principatele” 31, atrăgînd atenţia că publiciştii români din Transilvania, „chiar dacă ar vrea, şi tot încă n-ar avea voie să scrie altfel”. El dovedeşte însă „că poporul român din Transilvania nu are pentru gu- vernul austriac acea simpatie ce se tipăreşte cu litere mari în jurnalele transilvane”32. Deşi prima prelegere a cursului public al lui B. P. Hasdeu fusese favorabil apreciată la 23 septembrie 1866 de C. D. Aricescu în „Trom- peta Carpaţilor”, a doua prelegere, expusă la 23 septembrie şi avînd ca „cestiune prealabile originea şi instituţiile dacilor”, a fost criticată în aceeaşi gazetă în articolul Cursul d-lui Hîjdău33, semnat tot de C. D. Ari- cescu, pentru că se afirmase în ea că „lituanienii sînt descendenţii puri ai dacilor”. Ascuţişul criticii îl alcătuia confuzia voită a redacţiei gazetei, care considera în mod eronat pe lituanieni slavi, pentru a-1 acuza pe B. P. Hasdeu că pune între strămoşii principali ai românilor pe slavi, de unde concluzia că B. P. Hasdeu ar fi susţinut că românii sînt slavi, învinuirea ce se insinua era că tînărul istoric n-ar fi fost un bun patriot român. Apărîndu-se, B. P. Hasdeu s-a grăbit să publice la 30 septembrie, în gazeta „Sentinella română” a liberalului radical Grigore Eliad, un Răspuns la articolul domnului Bolleacu, în care arată că a fost crescut de tatăl său, Alexandru, în spiritul patriotismului românesc. „Crescut într-o asemenea şcoală — scrie el —, eu nu visam din copilărie alta decît numai momentul de a săruta pămîntul României libere ...” 34. Critica lui Cezar Bolliac era de natură politică. în 1860, cu trei ani înainte de a începe să colaboreze la „Buciumul” lui Cezar Bolliac, redactorul „Trom- petei Carpaţilor” de mai tîrziu, B. P. Hasdeu publicase în „Foiţa de istorie şi literatură” 35 studiul său Perit-au dacii % în care, susţinînd persistenţa dacilor după cucerirea romană, combătea teza istoricilor latineşti a originii pur romane a românilor, fără ca Cezar Bolliac să-l fi dezaprobat făţiş. Răspunzînd criticii făcute, B. P. Hasdeu trimite o scrisoare 36 şi „Trompetei Carpaţilor”, în afara răspunsului din 30 „Buletinul instrucţiunii publice” din 1—30 august 1866, p. 620. 31 Ibidem, p. 624. 33 Ibidem, p. 625. 33 C. D. Aricescu, Cursul d-lui Hăjdău, In „Trompeta Carpaţilor” IV (1866), nr. 454 din 27 septembrie. 34 B. P. Hasdeu, Răspuns la articolul domnului Bolleacu, In „Sentinella română”, V (1866), nr. 16 din 30 septembrie, p. 64. . 36 B, P. Hasdeu, Perit-au dacii"l In „Foiţa de Istorie şi literatură”, I (1860), nr. 2, 3, 4 şi 5. Vezi şi Vasile Maciu, Activitatea istoriografiei a lui B. P. Hasdeu, In „Studii”, XVI (1963), nr. 5, p. 1026. 36 „Trompeta Carpaţilor”, IV (1866), nr. 457 din 7 octombrie. www.dacoramamca.ro 7 B. P. HASDEU ŞI UNITATEA NAŢIONALĂ A ROMANILOR 1053 „Sentinella română”, întrebînd unde a spus el că dacii erau slavi! Cezar Bolliac găseşte însă prilejul, într-un comentariu nesemnat al scrisorii, să-l acuze (de bună seamă fiindcă acesta trecuse de partea adversarului său, C. A. Bosetti) că în urmă cu şase ani, în „Storia română” (de fapt „Foaea de storia română”), a afirmat afinitatea de limbă a bulgarilor şi românilor şi că în studiul Perit-au dactil batjocorise pe Klein, Maior, Laurian, Papiu şi alţii, spunîndu-le „nebuni de Golia”, şi le-ar fi urat ,,să crape toţi umbraticii doctores din Ardeal” pentru că au cutezat să înceapă istoria românilor de astăzi ou istoria vechilor romani !37. în 1866 B. P. Hasdeu, continua Cezar Bolliac, şi-a schimbat părerile şi „laudă pe urgisiţii ăoc- tores din Ardeal”, dar găseşte originile naţionalităţii şi dreptului nostru parte la mongoli, parte la finezi, parte la goţi, parte la slavi, deară cu deosebire la daci, adică la lituanieni şi la romani” 38. Atacurile repetate ale „Trompetei Carpaţilor” eontra lui B. P. Hasdeu au avut urmări. Cursul public al acestuia nu s-a mai putut ţine în sala Ministerului Instrucţiunii Publice şi al Cultelor. Chiar şi „Buletinul instrucţiunii publice”, redactat de Y. A. Urechia, director al Minis- terului Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, a fost suspendat pînă în 1867, de bună seamă din cauza fragmentului de curs publicat cu titlul Frater- nitate şi Unire, cu pasaje potrivnice Austriei, Ion Ghica, preşeditele Con- siliului de Miniştri, fiind un partizan al colaborării cu aceasta. După o amînare de cîteva săptămîni, cursul, al cărui conţinut politic era evident, a fost reluat în sala Ateneului miercuri 19 octombrie 39 şi continuat, cum îl anunţa „BomânUl” 40, joi 27 octombrie, tot în sala Ateneului. Militînd în gruparea liberal-radicală, tînărul istoric şi literat demo- crat a ţinut duminică 23 octombrie 1867, în sala Slătineanu, un discurs po- litic în care a atacat cele patru colegii pentru alegerea deputaţilor, com- parîndu-le cu castele din India, şi a cerut, printre altele, înarmarea între- gii ţări, înmulţirea şcolilor pentru a se putea înfăptui instrucţiunea primară obligatorie şi gratuită, controlul finanţelor şi, „mai pe sus de toate, să se desfiinţeze jurisdicţia consulară” 41. El îşi termina discursul declarînd independenţa sa politică : „Nu ţin cu Bosetti, nu ţin eu Brătianu, ţin cu aceia cari astăzi se luptă contra boierilor ; nu sum contra lui Bolliac, nu sum contra aşa-numitului centru, cari astăzi înveninează frăţia între liberali” 42. B. P. Hasdeu atacase, în primii ani ai activităţii sale ştiinţifice, pe istoricii transilvani latinişti, care considerau istoria românilor o con- tinuare a istoriei romanilor şi susţineau că, la cucerirea Daciei de romanir dacii au dispărut, aşa încît românii se trag numai din coloniştii romani veniţi din Italia. După cîţiva ani, el a evoluat, făcînd concesii latiniş- 37 Ibidem. 38 Ibidem. 33 „Românul”, X (1866), miercuri 19 octombrie. 40 Ibidem, miercuri 26 octombrie. 41 Discursul d-lui Hajdeu, în „Românul”, X (1866), miercuri 26 octombrie. 42 Ibidem. Liviu Marian (Activitatea publicistică a lui B. P. Hasdeu, 1932, p. 12) afirmă cu dreptate despre B. P. Hasdeu că „pregătirea solidă pentru viitoarea activitate politică de deputat şi-a făcut-o în redacţia şi coloanele Românului (1866 — 1868)”. în această privinţă vezi şi aprecierea pe care o va face B. P. Hasdeu peste cinci ani lui C. .A. Rosetti (Bule- tinul interior, In Columna lui Traian, II (1871) nr. 17 (79) din 26 aprilie). www.dacQromanica.ro 1054 VASILE MACIU 8 tilor, dar fără a renunţa la teza sa privind originea daco-romană a româ- nilor. Evoluţia lui a fost determinată de necesitatea colaborării cu mili- tanţii transilvani în vederea desăvîrşirii unirii naţionale a poporului român prin eliberarea şi unirea Transilvaniei cu Eomânia. La apropierea lui B. P. Hasdeu de latiniştii transilvani a contribuit şi căsătoria sa la 10 iunie 1865 cu transilvana Iulia Faliciu 43, originară din Roşia Abrudului, pe care o cunoscuse cu doi ani înainte nu ştim în ce împrejurări. Din rela- tările lui Iosif Vulcan reiese că fratele Iuliei Faliciu pierise în timpul revoluţiei din 1848, ,,bătîndu-se la Vinţ sub steagurile lui popa Balint”44. Ştim de la B. P. Hasdeu însuşi că soţia sa l-a influenţat profund. ,,Pînă la căsătoria mea din 1865 — scrie el în 1903 — eu am scris cîteva arti- cole de ziare, vreo cîteva broşuri şi o colecţiune de documente” (este vorba însă de ,,Arcbiva istorică a României” !), ,,iată tot. Eram o noapte despre zori de zi, nu încă dimineaţă; eram o mică parte din eu al meu, o parte obosită şi dezgustată. De atunci încoace, prin nevasta mea — ţine el să afirme —, deodată eu m-am simţit întreg şi luminos” 45. Dar, cbiar la cîţiva ani de la căsătoria sa, Iosif Vulcan scria că tot ce a produs B. P. Hasdeu mai bun se datora soţiei sale46. Sub influenţa acesteia, B. P. Has- deu a scris piesa sa Domniţa Buxanăra, reprezentată la Teatrul Raţional din Bucureşti în toamna anului 1866, şi poema dramatică Băzvan-Vodă (devenită apoi Băzvan şi Vidra), a cărei premieră a avut loc la 10 februarie 1867 tot în Bucureşti, în sala Bossel, şi care a fost publicată apoi pentru prima dată ca foileton al ziarului „Perseverenţa” de la 23 martie pînă la 29 iunie 1867. La 1/13 martie 1867 coaliţia grupărilor liberale, alcătuită cu puţin mai înainte în sala hotelului „Concordia”, a format un guvern sub prezi- denţia lui C. A. Creţulescu, rolul conducător avîndu-1 liberalii radicali. S-a dat o nouă orientare politicii externe a României, întemeiată pe spri- jinul Prusiei contra Austro-Ungariei şi pe speranţa izbucnirii unei revoluţii care să sfărîme concomitent Austro-ITngaria şi Imperiul otomaU. în acest scop, guvernul prezidat de C. A. Creţulescu, apoi de Ştefan Golescu şi, în continuare, de Ricolae Golescu, a pregătit spiritele în Transilvania pentru ridicarea la luptă a românilor contra urmărilor pactului dualist austro-ungar, încheiat în iarna şi primăvara anului 1867, şi a adăpostit şi a încurajat cetele de revoluţionari bulgari, menite să provoace insurecţia în Balcani 47. La pregătirea ideologică a acestei îndrăzneţe acţiuni a participat în continuare şi B. P. Hasdeu, ca istoric şi ca membru al grupării libe- ral-radicale, mai întîi în ziarul „Perseverenţa”, oare a început să apară la 43 B. P. Hasdeu, O nevastă româncă In traiul pămlntesc şi in viaţa după moarte. O con- ferinţă academică şi mai multe şedinţe extraacademice, Bucureşti, 1903, p. 12. 44 Iosif Vulcan, op. cit., p, 139. 46 B. P. Hasdeu, op. cil. Vezi şi scrisoarea din 30 august 1865 a tatălui său, Alexandru, tn care acesta, bucurlndu-se de căsătoria fiului său, ţine totuşi să-i spună : „Era şi timpul să te cuminţeşti” (B.A.R.S.R., Mss. Ailiil. Traducerea scrisorii e făcută de prof. Damian LXXI Bogdan, căruia li mulţumesc pe această cale). . 46 Iosif Vulcan, op. cit., p. 140. 47 Vasile Maciu, La Houmanie el le pacte dualiste auslro-hongrois de 1867, în „Revue Rou- maine d’Histoire”, tome VI (1967), nr. 6. p. 925 — 929 şi 954 — 956, şi idem, Premisele procla- mării independenţei României, în „Studii”, tom. 20 (1967), nr. 3, p. 429—431. www.dacoromanica.ro 9 B. P. HASDEU ŞI UNITATEA NAŢIONALĂ A ROMANILOR 1055 5/17 martie 1867 sub redacţia lui Al. Candiano-Popescu, deputat şi şef de cabinet al ministrului afacerilor interne, I. C. Brătianu, adevăratul conducător al guvernului. Eedacţia ziarului a adoptat o atitudine revo- luţionară. Criza vechii societăţi, începută în 1848. se spunea în prospectul semnat de Al. Candiano-Popescu în primul număr al „Perseverenţei”, continuă şi agitaţia democratică febrilă „nu se va linişti decît cînd ideile cele noi de libertate şi egalitate vor înlocui cu desăvîrşire în legi, ca şi în moravuri, ideile cele vechi de despotism şi privilegiu”. Tot în numărul din 5/17 martie 1867, în articolul Revista interioară, se prezenta situaţia grea a românilor transilvani, care „se luptă asupra autonomiei şi naţiona- lităţii”. într-un Apel la junimea română din aceeaşi zi, tinerii sînt chemaţi să meargă înainte, tot aşa de convinşi ca şi veteranii „albiţi în lupte”, pe calea naţională, „străbătută de la 1848 cu atîta mîndrie şi cu atîta suc- ces”. Peste două luni, la 11/23 mai editorialul „Perseverenţa” declara cu hotărîre : „Căci avem s-o realizăm această nobilă dorinţă, întrunirea tuturor românilor, ea fiind aspiraţiUnea legitimă a 14 milioane de fraţi... împărtăşind aspiraţiile naţionale şi democratice exprimate în coloa- nele „Perseverenţei”, B. P. Hasdeu colaborează la ea încă din prima lună a apariţiei ei, publicînd în foiletonul ziarului poema sa dramatică Răzvan-Vodă şi, paralel, în aprilie, mai şi iunie studii cit caracter istoric, dar de o vădită orientare politică, democratică şi naţională. Ocazionat de recenta vizită la Bucureşti a prinţului Mihail al Serbiei, articolul său istoric Românii şi sîrbii 48 demonstrează vechea prietenie dintre sîrbi şi români şi necesitatea colaborării lor prezente şi viitoare în vederea împli- nirii împreună a aspiraţiilor naţionale îndreptăţite ale ambelor popoare. Istoric cu temeinice cunoştinţe filozofice, B. P. Hasdeu susţine şi ideo- logic tezele sale. Secolul al XYIII-lea, scrie el, a emancipat filozofic şi politic individualităţile, iar secolul al XlX-lea are menirea să realizeze „principiul naţionalităţilor sau emanciparea filozofică şi politică a popoa- relor întregi, considerate şi ele ca unităţi individuale prin limbă, prin obi- ceiuri, prin tradiţiuni, prin tendinţe, prin totalitatea acelor «semne deo- sebite» prin cari orice naţiune se distinge de toate celelalte, precum paşa- poartele disting prin « semne deosebite » pe un individ de altul” 49. Con- chizînd, B. P. Hasdeu constată că „poziţia actuală” şi „interesele viitoare ale românilor şi sîrbilor” sînt identice : „unii şi alţii tributari ad interim ai muribundului derviş numit Turcia; unii şi alţii suspinînd după nume- roşii lor fraţi, întortocheaţi şi dezbătîndu-se în lanţurile cele perfide ale Austriei; unii şi alţii lipsiţi de orice motiv de neînţelegere teritorială; unii şi alţii nemaiavînd a face decît un singur pas pentru ca pe harta Europei să figureze două regaturi: regatul României, cu hotarele Daciei lui Traian şi regatul Serbiei de la Dunăre pînă la Marea Adriatică.. .”50. Perfectarea în mai şi iunie 1867 a dualismului austro-ungar prin sacrificarea autonomiei Transilvaniei provoca printre români o agitaţie tot mai vie. Cu prilejul aniversării Adunării Raţionale de la Blaj din 1848 s-a înfiinţat la Bucureşti, la 3/15 mai 1867, societatea „Transilvania”, 48 B. P. Hasdeu, Românii şi strbii, In „Perseverenţa”, I (1867), nr. 14 din 23 aprilie, nr. 15 din 27 aprilie, nr. 16 din 30 aprilie şi nr. 17 din 4 mai 1867. 49 Ibidem, nr. 17 din 4 mai 1867. 50 Ibidem. . . www.dacoFomanica.ro 1056 VASILE MACIU 10 sub prezidenţia istoricului transilvan A. Papiu Ilarian, din al cărei co- mitet de conducere făcea parte şi B. P. Hasdeu51. Guvernul român a luat măsuri pentru convocarea sesiunii „Societăţii literare române”, înfiinţată în aprilie 1866, dar neconstituită încă. Făcîndu-se simţită o nouă justificare istorică a mişcării de unire a poporului român, B. P. Has- deu a publicat în „Perseverenţa” cu începere de la 28 mai studiul istoric Unirea52, considerat de el însuşi „studiu de înaltă politică”53. Preocu- parea autorului, se afirmă de la început, „nu este unirea cea mică, reali- zată deja între ambele ţărmuri ale Milcovului, ci unirea cea mare, de realizat de acum înainte între toate pîraiele ce trebuie să se verse în oceanul româ- nesc, între toate acordurile fără cari nu se poate armoniza hora noastră naţională, între toate petricelele cîte sînt necesare a reconstitui anticul mozaic : Dacia lui Traian !” 54. Mai departe se cheamă la luptă generaţia cea tînără, „născută deja în aurora libertăţii şi în care, ca într-un sîmbure neatins de omidă, este concentrată, plină de viaţă şi de sănătate, România viitoare !”55. Trecînd apoi la finalizarea prin unitate politică a poporului român, B. P. Hasdeu periodizează istoria acestuia întemeindu-se pe concepţia idealismului obiectiv a lui Hegel, a cărei valoare stă în latura ei dialectică. Naţionalitatea română, ca şi alte naţionalităţi, scrie el, se bazează pe legea trecerii prin silepsă, analiză şi sinteză, lege „în puterea că- riia o naţionalitate debută totdeauna pe scena universului ca o unitate grosieră, nelăsînd a se distinge încă elementele parţiale, ceea ce este si- lepsă ; de aci se dezbină şi se bucăţeşte într-o mulţime de fragmente, ne- atîrnate unul de altul şi adeseori în luptă, ceea ce este analiză; mai în sfîrşit începe a se reîntoarce la unitatea naţională, însă nu grosieră ca dintruntîi, ci limpezită deja prin lucrarea analitică intermediară, ceea ce este sinteză raţionată” 56 57. Aplicînd această concepţie la istoria poporului român, îndrăzneţul istoric consideră că stăpînirea romană în Dacia con- stituie perioada formării poporului român, „silepsa fiind prima fază abso- lută a naţionalităţilor, ca şi a cugetărilor individuale”67. în perioada ana- lizei (270—1300 e.n.), „separatismul cel mai monstruos sfîşia în tot cursul evului mediu” (limitat de B. P. Hasdeu la datele cronologice arătate) „unitatea română primitivă” 58. După terminarea „analizei naţionale”, legea istorică conform căreia „sinteza succede analizei, precum analiza succede silepsei”, a determinat înfiinţarea Ţării Româneşti între Dunăre şi Carpaţi. Pe baza studiului său Unirea, „dezvăluindu-se punturile d-abia atinse în lucrarea noastră — declară autorul —, s-ar put6 clădi o gran- dioasă istorie filozofică a naţionalităţii române” 59. După perioada silep- tică (105—270) şi cea analitică (270—1300), conchide B. P. Hasdeu armonioasa lui construcţie, „debută şi progresă periodul sintetic al unei uniri raţionate, pentru a căriia realizare definitivă, afară de cîteva petice 51 V. Curticăpeanu, Societatea ,,Transilvania” din Bucureşti pentru sprijinirea studen- ţilor şi elevilor meseriaşi români din Austro-Ungaria, In „Studii”, tom. 19 (1966), nr. 1, p. 97. 52 B. P. Hasdeu, Unirea, In „Perseverenţa”, I (1867), nr. 23 din 25 mai, nr. 24 din 28 mai, nr. 26 din 4 iunie şi nr. 27 din 8 iunie. 53 Ibidem, nr. 23 din 25 mai. 51 Ibidem, p. 2. 55 Ibidem. . 56 Ibidem, nr. 24 din 28 mai 1967. 57 Ibidem, nr. 26 din 4 iunie 1867. 58 Ibidem, nr. 27 din 8 iunie 1867. 58 Ibidem. www.dacoromanica.ro 11 B. P. HASDEU ŞI UNITATEA NAŢIONALA A ROMANILOR 1037 secundare ne mai lipseşte încă deocamdată... Transilvania”60. Studiul analizat are şi o valoare ştiinţifică prin încercarea unei periodizări a isto- riei poporului român, dar mai ales prin prezentarea unirii depline a romî- nilor ca o necesitate istorică. Bl a contribuit într-o bună măsură la justi- ficarea ideologică a dezvoltării mişcării pentru eliberarea şi unirea Tran- silvaniei cu România şi a ridicat pe autorul lui în preţuirea generaţiei sale ca un istoric filozof. La 27 mai/8 iunie 1867 a avut loc încoronarea lui Francisc Iosif ca rege ereditar şi apostolic al Ungariei şi al ţărilor ei anexate (Croaţia şi Transilvania). Prin încoronare, Francisc Iosif „consfinţea acordul între •dinastie şi maghiari” 61. Peste mai puţin de două săptămîni, la 8/20 iunie, în calitate de rege al Ungariei, el a dat două rescripte regale : întîiul res- cript sancţiona unirea Transilvaniei cu Ungaria, iar al doilea casa şi anula hotărîrile şi legile dietei din Sibiu din anii 1863—1864. Prin publicarea acestor rescripte, guvernul din Pesta a obţinut, cum scrie G. Bariţiu, „mînă liberă asupra Transilvaniei”62 , aceasta fiind însă pusă sub un regim excepţional, deosebit de cel din Ungaria. La 15/27 iunie 1867 a avut loc şi ceremonia încheierii pactului dualist austro-ungar. în aceste împrejurări, conducerea politică a guvernului român a simţit nevoia să ia contact cu exponenţii românilor din Transilvania pentru a putea apoi lua măsurile necesare în vederea eliberării şi unirii acesteia. în iunie, Al. Candiano-Popescu, care organizase la Sinaia un depozit de arme, a trecut în Transilvania, apoi şi în ţinuturile româneşti ale Ungariei, ajungînd pînă la Pesta, pentru a cerceta condiţiile eventualei insurecţii63. Cam în acelaşi timp, în scopuri similare au mers şi alţii, printre care Carol Davila 64, ofiţer medic în armata română şi rudă a minis- trului afacerilor externe, Ştefan Golescu. în iunie, B. P. Hasdeu, împre- ună cu soţia sa, transilvană de origine, a vizitat şi el Transilvania 65. Aşa cum arată Iosif Vulcan, B. P. Hasdeu cu soţia sa a vizitat Braşovul, Făgăraşul, Sibiul, Sebeşul, Miercurea, Alba-Iulia (Belgradul), Aiudul Clujul,! Turda, Roşia (Abrudului), de unde era soţia sa, „în fine toate localităţile unde putea studia suferinţele românismului şi a face cunoştinţă cu toţi conducătorii noştri din Ardeal” 66. Era, prin urmare, o călătorie de informare politică în sensul acţiunii guvernului român, care de bună .seamă a sprijinit-o material, şi a vederilor naţionale ale lui B. P. Hasdeu însuşi. în timpul acestei lungi călătorii el a putut cunoaşte şi pe Ioan Raţiu, unul din conducătorii politici ai românilor transilvani, la el acasă, 60 Ibidem. 61 Louis Eisenmann, Le compromis austro-hongrois de 1867. Ptude sur le dualisme, Paris, 1904, p. 465. 63 George Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă, voi. III, Sibiu, 1891, p. 454. 63 Al. Candiano-Popescu, Amintiri din viaţa-mi, Bucureşti, 1944, p. 137 : „M-am dus Intii să pipăi terenul, să fac un fel de recunoaştere”. 64 Vasile Maciu, România şi pactul dualist austro-ungar din 1867, in Unitate şi conti- nuitate in istoria poporului român, Editura Academiei , Bucureşti, 1968, p. 304. 65 B. P. Haşdcu, Transilvania şi Austria, In ,.Românul” din 14 — 15 august 1867 : „In recintea noastră călătorie prin Ardeal..; idem, Dialectologia. Versul Colroanţei de Petru Purdui. Specimen de graiul român din Munţii Abrudului in Transilvania, In „Columna lui Tra- ian”, VIII (1877), nr. 4 din aprilie, p. 184 : ,,Pe la 1867, călătorind prin munţii Apuseni ai Transilvaniei ...”. Vezi şi Liviu Marian, op. cil., p. 12. 66 Iosif Vulcan, Panteonul român. Rortretele şi biografiile celebrităţilor române, p. 140. www.dacQromamca.ro 1058 VASILE MACIU 12 la Turda, precum şi pe soţia acestuia, care-1 numeşte într-o scrisoare ce-i adresează la 6 mai 1882 ,,un vechi şi stimabil amic” şi-i trimite „cele mai cordiale salutări” lui şi soţiei sale, Iulia, din partea ei şi a soţului ei, şi „îmbrăţişări din parţea lui”67. Revenit în ţară cu bogate informaţii şi cu un avînt şi mai mare, B. P. Hasdeu a devenit pentru mai bine de un an colaborator perma- nent al „Românului”, oficiosul grupării liberal-radicale şi al guvernului, fiind, prin urmare, într-un contact aproape zilnic cu directorul acestui ziar, C. A. Rosetti, a cărui pricepere politică a apreciat-o şi mai tîrziu în mod deosebit. „D.C.A. Rossetti a fost unicul om politic Intre roşii — scria el în 1871 —, deoarece dumnealui şi numai dumnealui avea pururea în vedere o ţintă nestrămutată şi bine definită, în conformitate cu care îşi combinase din capul locului un vast plan de acţiune, urmărit apoi cu o rară tenacitate şi cu o admirabilă strategie” «8 *. Mai departe, după ce se referea şi la alţi oameni de partid, el scrie : „Dar d. C. A. Rosetti a fost în toată puterea cuvîntului un om politic” a9. La reîntoarcerea din Transilvania găsise în plină desfăşurare pregă- tirile pentru deschiderea sesiunii de constituire a „Societăţii literare române”, care şi-a luat peste cîteva săptămîni numele de „Societatea Aca- demică Română”. Era o adevărată manifestaţie a solidarităţii naţionale70, îndreptată în special către Transilvania, cea lovită atît de greu prin pier- derea autonomiei. Iniţiatorii acestei organizaţii culturale, C. A. Rosetti şi Y. A. Urechia, avuseseră în vedere să creeze prin ea şi un organ cen- tral de conducere ideologică a poporului român. Asistînd la deschiderea sesiunii, la 1/13 august 1867, a „mult doritei socetăţi literare”, din care făcea parte şi tatăl său, B. P. Hasdeu a fost neplăcut impresionat de repetarea, în discursurile ţinute, a numirilor provinciale de moldoveni, munteni şi transilvani, precum şi de expunerea în salonul Ateneului a „blazonurilor” provinciilor româneşti. Ca urmare, a publicat peste cîteva zile în „Românul” articolul Părţile României71, în care demonstrează, întemeiat pe date istorice, lingvistice şi etnografice, unitatea naţională a românilor. împotrivindu-se la tot „ce poate introduce măcar umbra unei separaţiuni nominale în colonia lui Traian” şi con- damnînd pe cei care, printre alţii „o clică de la Iaşi” (se referă la mitro- politul Calinic Miclescu şi la moşierii U. Roznovanu şi C. Moruzi) încearcă „a distruge eterna unitate a Romîniei”, B.P. Hasdeu declară că va da „probe istorice documentale” că e falsă şi absurdă chiar şi „distincţiunea între moldoveni, munteni şi transilvani!”. El demonstrează în continuare că în cele trei provincii „domneşte un singur şi acelaşi grai, precum dom- neşte o singură şi aceiaşi cugetare !” căci deosebirea dintre unele cuvinte provinciale, izolate „nu constitue un dialect”72. Referindu-se la „o seco- 67 B.A.R.S.R. Msse, S------. LXXIII 68 B. P. Hasdeu, Buletin interior, In ,.Columna lui Traian", II (1871), nr. 17 (79) din 26 aprilie. 68 Ibidem. 70 Dan Berindei, înfiinţarea Societăţii literare (academicei (1866) şi sesiunea din 1867, in „Studii”, IX (1956), nr. 5, p. 32 —35 ; Vasile Maciu şi Vasile Netea, Unitatea naţională in preocuparea Academiei Române, în „Studii”, tom. 19 (1966), nr. 6, p. 1095 — 1098. 71 B. P. Hasdeu, Părţile României, în „Românul”, XI (1867), nr. din 6/18 august. 72 Ibidem. . . www.dacoFomanica.ro 13 B. P. HASDEU ŞI UNITATEA NAŢIONALA A ROMANILOR 1059 Iară separaţiune teritorială, care va fi dînd un caracter obiectiv şi preţios fiecăreia din aceste trei părţi ale Daciei Cis-Danubiene : Moldova, Transil- vania şi Ţara Bomânească”, el arată că în secolele XIV — XV unele ţinu- turi, mai tîrziu moldoveneşti, aparţineau Ţării Bomâneşti, aşa încît „este absolutamente imposibil de a trage o linie de demarcaţiune între moldoveni şi munteni” 73. Utilizează apoi teza cronicărească a descăle- cării muntenilor din Făgăraş şi a moldovenilor din Maramureş, pentru a afirma că şi unii şi alţii nu sînt decît transilvani, acesta fiind „singurul aspect adevărat şi posibil al acestui maiestos tablou de unitate naţională ...”74 *. El condamnă apoi despicarea trunchiului Bomâniei carpatine „într-o mulţime de surcele nereale” de chiar „organizaţiunea Societăţii literare pentru cultura limbei române”, deoarece, subliniază B. P. Hasdeu, nu există Moldova, Transilvania şi Muntenia, ci numai „o singură Bomâ- nie, cu un picior în Dunăre şi cu altul pe ramificaţiunile cele mai depărtate ale Carpaţilor.. Căci , continuă el, „există un singur corp şi un singur suflet, în care toţi nervii şi toate suspinele vibrează unul cătră altul cuvin- tele Antigonei cătră soru-sa Ismena în tragedia lui Sofocle (Antig., versu 6) : OuSev y. suciu 4 anul următor, 1376, cetatea de la Ludovic14. Deci cum actul de confiscare a bunurilor lui Vladislav s-a făcut în iunie 1376, rezultă că Yladislav Laheci împreună cu oamenii de sub comanda lui s-au alăturat lui Vlaicu-Vodă şi, cînd acesta s-a retras, Yladislav, fiul lui Laheci, s-a refugiat în Ţara Ro- mânească spre a scăpa de răzbunarea regelui. Acelaşi lucru se constată şi după moartea regelui Ludovic al Unga- riei. Profitînd de tulburările interne pricinuite cu ocazia alegerii noului rege, cnejii români din Banat se răscoală sub conducerea lui Yladislav şi Miliai, fiul lui Dan, nerecunoscînd pe noul rege, Sigismund de Luxem- burg. Răscoala cnejilor bănăţeni a durat şi după încoronarea lui Sigismund. Spre a-i aduce la supunere, regele trimite împotriva lor pe banul de Ma- ciova, Nicolae Gara, mai tîrziu palatin al Ungariei. Proporţiile răscoalei se întrevăd din documentul emis de Sigismund la 1408 : „Apoi, nu la mult timp după aceea, după ce am fost încoronaţi cu sacra coroană regală, numitul Nicolae, astăzi palatin, pe atunci banul nostru de Maciova, la porunca noastră şi-a ridicat cu putere banderia sa pentru zdrobirea numi- ţilor infideli din părţile timişane, unde numărul lor se mărea, pornind cu alţi credincioşi de-ai noştri, ajutaţi de puterile celui de sus, au învins pe Vladislav şi pe Mihai, fii lui Dan, şi pe celălalt Vladislav Zanc, care-şi adunaseră cetele spre jignirea noastră”15. Deci, după însăşi afirmaţia regelui rezultă că era vorba de o răs- coală mare a cnejilor bănăţeni, care se întindea, şi pentru înăbuşirea ei a fost nevoie de intervenţia armatei lui Mcolae Gara cu alte ajutoare. Şi această răscoală trebuie pusă în legătură cu evenimentele din Ţara Românească. în această vreme, în Muntenia domnea Dan I (1384 — 1386), fratele lui Mircea cel Bătrîn. Dan intervine cu o armată puternică şi atacă cetatea Mehadia şi două localităţi din jurul Haţegului. în ceea ce priveşte intervenţia lui Dan, părerile sînt împărţite : unii susţin că Dan, profitînd de anarhia din Ungaria, ar fi încercat să reocupe Severinul, Amlaşul şi Făgăraşul16. Alţii afirmă că, ,,la începutul acestor mişcări, românii răsculaţi au găsit sprijin în domnul de atunci al Munteniei, Dan, care a năvălit cu oaste puternică.. .17”. împărtăşim şi noi punctul de vedere că Dan a venit în ajutorul răsculaţilor. în acest sens aducem un nou argu- ment : dacă Dan ar fi urmărit să reocupe numai Severinul, ce rost avea să atace şi prin Haţeg 1 Şi încă ce rost mai avea să atace cetatea Mehadia 1 Deci Dan a intervenit în ajutorul răsculaţilor, încercînd să pătrundă în Banat prin sud şi prin est. Dar, indiferent de scopul urmărit, ceea ce rămîne fapt istoric bine precizat este că intervenţia lui Dan se întîmplă tocmai în vremea răscoalei cnejilor din Banat şi deci nu poate fi străină de această răscoală. în timp ce aceste evenimente se petreceau în Banat, în celelalte părţi ale pămîntului românesc ocupat de regii Ungariei se ivesc noi răs- coale cai’e exprimau nemulţumirile ţăranilor români împotriva exploatării feudale. 14 Istoria României, II, p. 352. . 16 Hurmuzaki, Documente..., I,, p. 452. Documentele au fost traduse de Margareta Nasta şi Gli. Ceauşescu, pentru care le mulţumesc. 16 C. C. Giurescu, Istoria românilor, I, ed. a 2-a, Bucureşti, 1935, p. 419. 11 Ştefan Pascu, Răscoale..., p. 60. . www.dacoromanica.ro 5 ASPECTE ALE UNITĂŢII POPORULUI ROMAN 1069 în 1382 în părţile Sibiului izbucneşte o mare răscoală a românilor, care a dus la un adevărat război civil între ţăranii români şi patriciatul săsesc din aceste părţi. Cauza acestei răscoale era rivalitatea pentru dreptul de păşunat. în urma intervenţiei episcopului romano-catolic de Alba- Iulia se ajunge la aplanarea conflictului. Actul de împăcare a fost încheiat la 13 ianuarie 1383 şi ambele părţi renunţă la despăgubirea pierderilor suferite18. Ceea ce trebuie să reţinem din acest eveniment este un fapt deosebit de important: românii din jurul Sibiului au fost ajutaţi şi de populaţia din Ţara Eomânească. Documentul înregistrează chiar numele a doi parti- cipanţi din Ţara Eomânească care şi-au pierdut viaţa în timpul luptelor : un bărbat, Dobrin, şi o femeie, Drosa19. După unii istorici se pare că n-a fost „străin cu totul” de răscoala românilor sibieni nici Eadu-Vodă, domnul Ţării Eomâneşti, care a clădit chiar în acel an biserica din Eăşinari, iar în anul următor, 1381, biserica din Eîuşorul Bîrsei20. E posibil ca biserica răşinărenilor să fi fost distrusă chiar în timpul luptelor şi domnul muntean să-şi fi ajutat fraţii prin re- construirea ei. Făcînd bilanţul veacului al XIY-lea, deşi avem atît de puţine urme scrise, constatăm că gestul lui Bogdan nu a fost singular; şi alţi cnezi s-au răsculat împotriva stăpînirii regilor maghiari, ca Yladislav, fiul lui Lehaci, în 1376. Mai mult chiar, în cele două răscoale, a românilor bănă- ţeni din 1385—1386 şi cea a sibienilor din 1382—1383, aceştia sînt ajutaţi de fraţii lor din Ţara Eomânească. ★ în secolul al XY-lea avem mai multe documente care oglindesc în mod precis Ţroblema conştiinţei unităţii etnice a poporului român din acest timp. La luptele interne pentru ocuparea tronului Ungariei dintre Sigismund de Luxemburg şi Ladislau de Durazzo participă şi românii din Maiamureş. Maramureşenii se ridică sub conducerea voievodului Baliţa şi a fiului său Dumitru împotriva partizanilor lui Sigismund, care erau conduşi de principele Tudor Koriatovici şi de Petru Pcr6ny. Şi de data aceasta se întîmplă un fenomen analog celui din timpul răscoalelor bănăţene şi sibiene. Voievodul Baliţa cheamă în ajutor pe moldoveni. împreună pus- tiesc şi ard satele adversarilor pînă departe în interiorul Ungariei. După ce luptele civile iau sfîrşit şi Sigismund redevine stăpîn pe situaţie, prin două documente reînnoieşte privilegiile nobililor din cele trei Apşe, pe care le aveau din timpul lui Ludovic cel Mare şi care au fost arse în timpul luptelor cu moldovenii. Eegele Sigismund reînnoieşte actele donaţio- nale ale nobililor din Apşa de Sus, de Mijloc şi de Jos, care „au fost distruse de incendiu datorită vicleniei de care s-au făcut vinovaţi unii duşmani, necredincioşi ai noştri şi ai regatului Ungariei”, precum şi năvălitorii din 18 ZimmerHian-Verner. Urhundenbuch, II, p. 565 — 6; cf. Ştefan Pascu, Răscoale..., p. 64 — 6 ; Marina Lupaş-Ylasiu, Aspecte din istoria Transilvaniei, Sibiu, 1915, p. 87. 19 Marina Lupaş-Vlasiu, op. cil., p. 87 — 88, vede în Drosa pe cea dinţii româncă ce a participat la o răscoală. 20 St. Pascu, Răscoale..., p. 67.. . www.dacoromamca.ro 1070 I. D. SUCIU 6 Moldova, care, atacînd, au distrus casele aceloraşi nobili, au ars actele de proprietate şi le-au luat bunurile ca pradă21. Despre soarta voievodului Baliţă şi a celorlalţi partizani ai lui, ca Ioan de Dolha, nu avem ştiri. E posibil să se fi adăpostit şi ei în Moldova spre a scăpa de răzbunarea lui Sigismund. ★ în timpul domniei lui Sigismund, în Banat avem unul dintre cele mai interesante exemple de afirmare a conştiinţei etnice prin acţiunea lui VIad de Bizerea. Acesta era unul dintre numeroşii cnezi bănăţeni care, distingîndu-se în luptele lui Sigismund cu turcii, a reuşit să-şi consolideze poziţia socială, politică şi militară, obţinînd numeroase sate în districtul Caransebeşului. Şi mai înainte, tatăl lui, Vladislav de Bizerea, se remarcă în luptele cu turcii. Localitatea Bizerea, situată în districtul Caransebeş, a dispărut încă din timpul ocupaţiei Banatului de către turci. Deci Vlad de Bizerea, răsculîndu-se împotriva lui Sigismund de Luxemburg, se refugiază împreună cu fii şi oamenii lui în Ţara Românească la curtea lui Dan al II-lea. Drept represalii, Sigismund dă actul din 10 septembrie 1433 prin care-i confiscă satele şi moşiile. „Datorită infidelităţii sus-pomeniţilor Vlad şi a fiilor săi, cît şi datorită faptului că ei, părăsind moşiile sus-înşirate şi drepturile lor de posesiune, s-au refugiat în ţinu- turile de dincolo de munţi, supuse atunci, ca şi acum, cruzilor turci, pri- gonitorii crucii lui Hristos, vrăjmaşi de căpetenie ai majestăţii-noastre şi ai regatelor noastre şi ai întregii creştinităţi şi prin urmare [au trecut] la răposatul voievod Dan al aceloraşi ţinuturi de dincolo de munţi, care p?; atunci ţinea partea sus-numiţilor turci, arătîndu-şi dispreţul faţă de maiestatea noastră împreună cu sus-numiţii săi fii, uneltind cu nesupunere cît a putut împotriva maiestăţii-noastre şi a supuşilor noştri pînă la sfîr- şitul vieţii sale, s-a făcut vinovat de încălcări faţă de maiestatea-noastră”22. Ceea ce trebuie reţinut din acest document e faptul important că Vlad de Bizerea, fiind nemulţumit de stările de lucruri din Ungaria, şi-a găsit adăpost la curtea lui Dan al II-lea din Tîrgovişte şi că în 1433, cînd cancelaria lui Sigismund emitea documentul, Vlad de Bizerea era mort. întrebarea care se pune este : cînd s-a produs revolta lui Vlad de Bizerea împotriva regelui ungar şi care a fost cauza acestei revolte ? Unii istorici23 presupun că motivul revoltei lui Vlad de Bizerea a fost forţarea cnezilor bănăţeni de către rege de a presta servicii pentru întărirea şi apărarea cetăţii Deva. îfoi credem că au fost alte motive, mult mai im- portante, care, lovind în privilegiile cnezilor şi dreptul lor de autonomie, au dus la răscoala lui Vlad de Bizerea şi a oamenilor lui. De altfel, în schimbul privilegiilor pe care le aveau, cnezii bănăţeni erau oricum obli- gaţi să întreţină cetăţile de apărare şi să înfrunte atacurile din sud. Deci faptul că ar fi fost obligaţi să apere şi să întărească cetatea Devei nu ar fi putut constitui un motiv de a-şi părăsi averile şi a pleca la curtea lui Dan al II-lea. 21 Ioan Mihâly de Apşa, Diplome maramureşene din sec. XIV şi XV. Sigliet, 1900, p. 143, diploma din 7 decembrie 1406 şi 6 aprilie 1407. 22 Hurmuzaki, Documente..., I2, p. 583 Ştefan Pascu. Răscoal WwW.dacoromamca.ro 7 ASPECTE ALE UNITĂŢII POPORULUI ROMAN 1071 Vlad de Bizerea participase şi se distinsese la lupta de la GolubaC din iunie 1428. Pentru actele lui de vitejie în această luptă, regele Sigis- mund îl răsplătise cu o curte în oraşul Caransebeş, pe care urma s-o stă- pînească cu ceilalţi nobili din neamul lui, Nicolae şi Iacob de Bizerea. „Pentru serviciile aceloraşi Vlad, Nicolae şi Iacob şi îndeosebi pentru fap- tele de curînd săvîrşite cu toată, lauda sub castrul Golubac, am socotit să le fie remisă sus-numita curte24”. însemnează că la 30 noiembrie 1429, cînd Sigismund îi făcea actul de danie, Vlad de Bizerea era încă în rapor- turi bune cu regele. Deci actul de infidelitate se produce după această dată. Acuzaţia adusă de Sigismund că atît Dan al II-lea, cît şi Vlad de Bizerea au trecut de partea turcilor nu corespunde adevărului istoric. Realitatea este că, după înfrîngerea creştinilor de la Golubac, Sigismund a renunţat la politica lui orientală şi a încheiat pace cu turcii pe termen de trei ani. Atît Dan al II-lea, cît şi despotul Serbiei, Gheorghe Brancovici, au fost nevoiţi să încheie şi ei pace separată cu turcii spre a-şi putea menţine stăpînirea în ţările respective25. Deci Sigismund de Luxemburg a fost acela care părăsise ideea ofensivei împotriva turcilor, iar nu Dan al II-lea. Ceea ce a supărat însă pe Sigismund a fost faptul că Dan al II-lea, ■după încheierea păcii, îşi lua libertatea de acţiune în cadrul alianţei dună- rene împotriva turcilor. Acţiunea lui Dan a dus la răcirea relaţiilor cu Sigismund. încheierea păcii separate de Dan al II-lea nu constituie decît o etapă provizorie în politica viteazului domn al Ţării Româneşti. în vara anului 1431, luptele cu turcii vor fi reluate fără ajutorul lui Sigismund şi o cronică sîrbească înregistrează moartea domnului, ,,luptînd vitejeşte împotriva ismailitenilor” 26. Pentru apărarea hotarelor dinspre Dunăre, Sigismund recurge la vechea formulă a cavalerilor teutoni. încă din 1428, din Caransebeş, regele Ungariei informează pe superiorul Ordinului cavalerilor teutoni că e dispus să le cedeze „anumite cetăţi îiL apropierea Dunării între Un- garia, Serbia şi Ţara Românească” spre a apăra hotarul de turci. La sfîrşitul anului 1429 şi începutul anului 1430, cavalerii teutoni se insta- lează în sudul Banatului, unde primesc peste 20 de cetăţi şi fortificaţii, însoţite de numeroase alte drepturi. Printre privilegiile cîştigate merită să menţionăm şi dreptul de jurisdicţie asupra nobililor şi cnezilor români din districtele Mehadia, Almăj şi Ilidia. Numărul cnezilor din aceste dis- tricte era destul de mare. într-o scrisoare din 1430 se amintesc 224 cnezate în districtul Mehadia; în districtul Almăj, numărul cnezatelor ajunge la 293, iar în districtul Ilidia 12627» Instalarea cavalerilor teutoni în sudul Banatului produce mari nemulţumiri în rîndul cnezilor bănăţeni, care pînă atunci erau sub juris- 24 Hurmuzaki, Ia, p. 561. _ 25 I. Minea, Principalele Române şi politica orientală a împăratului Sigismund, Bucureşti, 1919. . 26 N. Iorga, Istoria românilor, IV, p. 39. Faptul e Înregistrat la 1 iunie 1431; Istoria românilor;, II, p. 426. 27 Ilie Minea, Principalele Române şi politica orientală a împăratului Sigismund, Bucureşti, 919’p 216 www.dacoromanica.ro 1072 i. r>. suciu 8 dicţiunea directă a regelui Sigismund. Ei refuză să recunoască autoritatea lui Nicolae de Eadwitz, marele maestru al ordinului. Cînd acesta convoacă la o judecată pe cnezii din Almăj, aceştia nu vor să se prezinte, motivînd că procesele lor le judecă numai regele Ungariei28. Faţă de împotrivirea cnezilor bănăţeni, magistrul ordinului teutonilor se adresează regelui. Scrisoarea lui Eadwitz poartă data 21 august 1430. Deci la această dată conflictul dintre cavalerii teutoni şi cnezii băftăţeni e deschis. Ylad de Bizerea, care avea numeroase moşii şi terenuri, parte moşte- nite de la tatăl său, parte obţinute în urma actelor de vitejie, se afla printre cnezii nemulţumiţi şi, în urma conflictului cu cavalerii teutoni, se refu- giază la curtea lui Dan al II-lea la începutul acestui an, 1430. Nicolae Eadwitz ocupă moşiile lui Ylad de Bizerea şi le deţine pînă în 1433, cînd Nicolae de Bizerea, ruda lui Vlad, cere regelui să i se restituie moşiile nepotului său. Se pare că Eadwitz refuză să predea moşiile, deoarece Si- gismund, pentru a întări actul de donaţie făcut lui Nicolae de Bizerea, trimite un ordin şi marelui maestru al cavalerilor teutoni prin care-i cere ca neîntîrziat să-l introducă în stăpînirea moşiilor :,,... Eecomandăm cu stăruinţă credinţei tale ... şi ... poruncim ca ... cu mîinile tale şi ale oamenilor tăi în mod obligatoriu să remiţi şi să dai înapoi aceleaşi pro- prietăţi sus-numiţilor Nicolae şi Laţco, pentru ca toate să fie luate în primire cu toate folosinţele lor şi toate cele ce ţin de ele enumerate mai sus, fără să li se facă vreo împotrivire sau înşelăciune ; şi mai poruncim că va trebui să faci în orice chip să fie remise şi înapoiate aceste proprietăţi fie de către oamenii tăi, fie de către alţii, oricine ar fi ei”29. Din înşirarea satelor confiscate de la Vlad de Bizerea reiese starea înfloritoare la care ajunsese el şi care era caracteristică şi altor cnezi şi nobili români din Banat şi din Transilvania. Astfel, pe lingă partea lui de moşie din Bizerea şi curtea din Caradsebeş, care erau proprietate comună cu a rudelor lui, Vlad stăpînea singur 13 sate. Deoarece în 1433, cînd regele Sigismund confisca moşiile lui Vlad de Bizerea, acesta este arătat ca decedat, credem că Vlad de Bizerea a murit în luptele pe care le-a dat Dan al II-lea cu turcii în vara anului 1431. La 31 ianuarie 1434, capitlul de Cenad, in prezenţa delegatului regal, Ioan de Vîlcsan, introduce pe Nicolae şi Laţcu de Bizerea în pose- siunea moşiilor lui Vlad : „Venind acolo după lege toţi vecinii şi mezinii lor, i-a introdus pe sus-zisul Nicolae de Bizerea şi pe Laţco cu aceleaşi drepturi în stăpînirilc lor şi le-a statornicit pe acestea ca să le stăpînească veşnic”30. Deci Nicolae de Bizerea intră în posesiunea moşiilor lui Vlad încă de la începutul anului 1434. Nicolae de Bizerea este o figură intere- santă în rîndul cnezilor români din Banatul veacului al XV-lea. El va avea un rol important şi în timpul lui Ioan de Hunedoara, care-1 numeşte la 1448 castelan al cetăţii Branului, fiind singurul castelan român al acestei cetăţi31. 28 Hurnniz.aki, I2, p. 565 ; N. Iorga, Istoria românilor, IV, p. 20. 20 Hurniuzaki, J,, p. 582. r0 Huimuzaki, 12, p. 588. 31 Arh. st. Braşov, fond „Privilegii”, nr. 110 ; cf. şi Szabo Kâroiy, Zzekely OklevUlar, voi. III, Cluj, 1890, p. 61. www.dacoromanica.ro 9 ASPECTE ALE UNITĂŢII POPORULUI ROMAN 1073 Dar după moartea împăratului Sigismund şi după plecarea cavale- rilor teutoni din sudul Banatului, fiul lui Vlad de Bizerea, Yladislav, se întoarce din Ţara Românească şi se prezintă la regele Albert, revendicm- du-şi moşiile părinteşti. „Venind în faţa maiestăţii-noastre Vladislav, fiul valahului Vlad de Bizerea, ne-a înfăţişat în acest fel cum că Xicolae de Bizerea a ajuns să obţină pentru sine donaţia posesiunilor mai sus amintite pe nedrept şi pe temeiuri neadevărate şi că stăpîneşte aceste moşii şi părţi de moşie fără nici o îndreptăţire”. în încheiere, regele Albert ordonă comiţilor de Timişoara să introducă pe Vladislav de Bizerea în posesiunea moşiilor confiscate de Sigismund32. Comiţii de Timişoara convoacă adunarea cnejilor şi nobililor români din districtul Caransebeşului, care au depus mărturia că, după ce Vlad de Bizerea a murit, „fiii acestuia au stat gata de luptă în toate războaiele noastre contra perfizilor turci.. .”. Pentru întărire, documentul e semnat de fruntaşii cnejilor şi nobililor români din districtul Caransebeşului : Ioan de Mîtnie, Iacob de Pogănici, Ioan de Măcicaş şi Ioan de Bizerea, toţi români. Cu toate acestea, conflictul dintre Vladislav de Bizerea şi Xicolae de Bizerea se va prelungi pînă în 1448, cînd vor ajunge la o împăcare în faţa capitlului din Arad33. Episodul lui Vlad de Bizerea este foarte semnificativ pentru urmă- rirea conştiinţei unităţii etnice a poporului român din acest veac. în primul rînd, trebuie să ne punem întrebarea : de ce s-a dus Vlad de Bizerea toc- mai la Tîrgovişte ? Din punct de vedere geografie era mult mai apropiată Serbia, unde domnea voievodul George Brancovici. Cu toate acestea, el nu se refugiază în Serbia, ci tocmai la Tîrgovişte. în acest fel, Vlad de Bizerea, întocmai ca Bogdan şi Vladislav Laheci din veacul al XlV-lea, răsculaţi împotriva regilor TJngariei, a găsit adăpost şi ajutor la fraţii lui de peste Carpaţi. De altfel şi procedeul este la fel ca cel din veacul al XlV-lea. Satele şi bunurile lui Vlad de Bizerea au fost confiscate în fa- voarea duşmanilor lui, cavalerii teutoni, şi numai după multe stăruinţe au reintrat în posesiunea rudelor lui. Şi în acest caz se face menţiunea că Vlad de Bizerea s-a refugiat nu numai cu fii lui, ci şi cu „oamenii de sub porunca lui”, adică cu luptătorii care îi erau credincioşi, şi care se vor în- toarce la vetrele lor împreună cu Vladislav de Bizerea34. ★ Peste puţin timp, un caz analog se întîmplă în Ţara Haţegului. Cnezii din Rîuşor, în frunte cu oamenii lor, se revoltă împotriva lui Sigismund de Luxemburg. Răsculaţii erau conduşi de cnezii Costea, Stanciu şi popa Vîlcu. Aceştia, „arătînd îndrăzneală prin necredinţa lor şi a fraţilor lor şi a fiilor lor faţă de gloriosul împărat, devastînd chiar şi posesiunile stă- pînului nostru [ale regelui—■»,.%.], trecînd rău intenţionaţi şi cu necredinţă hotarul şi pătrunzînd pe ascuns în părţile Moldovei, chiar şi acum pregătesc prădăciuni şi devastări împreună cu toţi duşmanii acestui regat; tot ei au săvîrşit şi continuă să săvîrşească prădăciuni, crime şi alte feluri de rele; deci fiindcă cnezatul lor şi posesiunile lor din cnezatul Rîuşor, ca şi satul lor liber numit Sierel din acelaşi district (acum, din cauza necredinţei 32 Hurmuzaki, I2, p. 638. 33 Ibidem, p. 746. 34 Ibidem, p. 638. www.dacoromanica.ro 1074 I. D. SUCIU 10 amintite împotriva împăratului nostru) sînt luate de noi înapoi şi stăpînite de noi, împreună cu juraţii şi cu toţi nobilii şi cnejii din Haţeg ..., îi privăm pe sus-numiţii Costea, Stanciul şi popa Vîlcul împreună cu fraţii lor şi de asemenea cu moştenitorii lor de cnezatul amintit mai sus şi de moşia numită Eîuşor şi de satul lor, Sierel, şi-i osîndim să fie deposedaţi întru totul şi lipsiţi în veci de acestea... ”. în partea a doua a documentului, voievodul Ladislau Csaki donează cnezatul Eîuşor şi moşia împreună cu satul Sierel lui Mihai, Basarab şi Ioan, fiii lui Ioan de Eîuşor, care a murit în lupta de la Haţeg35. Bătălia de la Haţeg a avut loc în septembrie 1420, cînd turcii au făcut o expediţie de pradă în sudul Transilvaniei după ce au învins pe voievodul Nicolae Csâki la Porţile de Fier 36. în această luptă s-au distins şi alţi cnezi români, ca Balş, fiul lui Sandrin, sau Costea, fiul lui Iaroslav, care primesc drept recompensă unele moşii pentru actele lor de vitejie37. Deci şi din acest document se constată că cnezii Costea, Stanciul şi popa Vîlcul din Ţara Haţegului, răsculîndu-se împotriva regelui, au trecut în Moldova împreună cu fii şi fraţii lor şi, mai mult, asociindu-se acolo cu alţi duşmani ai lui Sigismund, plănuiau o expediţie împotriva voievodului Transilvaniei. Dar aceasta însemnează că răsculaţii reprezen- tau o forţă destul de numeroasă ca să poată întreprinde o expediţie de asemenea proporţii. Şi pentru a putea întreprinde această expediţie în- semnează că s-au bucurat de sprijinul domnilor Moldovei, căci în această vreme în Moldova era condominiul lui Ilieş şi Ştefan (1435 vara—1442). Documentele interne, puţine cîte s-au păstrat de la aceşti voievozi, nu ne amintesc nimic despre prc zenţa acestor cnezi transilvăneni în Moldova. Nici în documentele rămase de la Dan al II-lea, tot foarte puţine, nu se face vreo menţiune despre petrecerea lui Vlad de Bizerea la curtea dom- nului muntean. Dar documentele emise de cancelaria lui Sigismund de Luxemburg şi a voievodului Ladislau Csâki redau cu lux de amănunte adăpostul primit de aceşti nemulţumiţi în Moldova şi în Ţara Eomâ- nească. Şi în cazul cnezilor din Haţeg ne putem pune întrebarea : de ce nu s-au refugiat în Serbia sau în Turcia, ci în Moldova? Explicaţia faptului că s-au refugiat în Moldova şi nu în Ţara Eomânească, mai apropiată geografic, trebuie căutată în legăturile existente între domnii Moldovei şi cnezii din Haţeg, care, desigur, au contribuit în mod hotărîtor la orientarea lor spre această ramură a poporului român, unde au găsit un sprijin atît de puternic incit se încumetau să atace hotarele Transilvaniei. S-ar putea aduce ca argument împotriva acestei teze că atît Vla- dislav Laheci, cit şi Vlad de Bizerea şi cnezii din Eîuşor erau nişte feudali, care, fiind nemulţumiţi cu regii Ungariei, s-au refugiat în mod întîmplător pe teritoriul principatelor române vecine fără să fie la bază conştiinţa unităţii etnice. în evul mediu se pot aduce numeroase exemple de feudali care, intrînd în conflict cu suzeranii lor, s-au refugiat la duşmanii acestora. Argumentul ar fi perfect valabil dacă în această perioadă s-ar mai fi înre- gistrat şi alte cazuri de refugiu a feudalilor maghiari la curţile domnilor români. în acest timp cunoaştem numeroase lupte civile în Ungaria, care 35 Ibidem, p. 592. 38 Istoria României, II, p. 432. 37 Hurmuzaki, I2, p. 515 şi 517. www.dacoromanica.ro 11 ASPECTE ALE UNITĂŢII POPORULUI ROMAN 1075 au loc atît în timpul lui Ludovic de Anjou, cît şi sub Sigismund de Luxem- burg, la care feudalii maghiari participă cu îndîrjire într-o tabără sau alta» Dar nu se constată nici un caz în veacurile XIY—XV prin care vreun feudal maghiar răsculat împotriva regilor Ungariei să caute adăpost la curtea domnilor din principate. Acelaşi fenomen îl întîlnim şi dacă urmărim răscoalele româneşti din Ardeal şi Banat în acest timp. Pe lingă răscoalele românilor avem răscoale ale saşilor, ca cele din 1277, 1342 sau 1401—1404, şi ale secuilor, dintre care cele mai importante sînt în 1417 şi 1430. Dar în nici una dintre aceste răscoale nu se adevereşte documentar participarea românilor din principate. în schimb, atît în răscoala sibienilor din 1382, cît şi în cea a cnezilor bănăţeni din 1385—1386 şi a maramureşenilor din 1401, docu- mentele vremii înregistrează fie intervenţia voievozilor din principate, fie a populaţiei din Ţara Românească sau din Moldova. După ce Ioan de Hunedoara ajunge voievod al Transilvaniei şi guvernator al Ungariei, documentele vremii nu mai înregistrează cazuri de răscoale şi de trecere a cnezilor români. Faptul îşi are explicaţia, deoarece în acţiunea lui politică şi militară Ioan de Hunedoara se bazează tocmai pe cnezii şi pe mica nobilime din Ardeal şi Banat38. Xu se poate nega faptul că, deşi catolic, Ioan de Hunedoara era conştient de originea lui. O recu- nosc atît izvoarele vremii şi aveau grijă să i-o amintească adversarii lui politici, reprezentanţii marii aristocraţii în frunte cu familiile Cilley şi Garay. De altfel în toată acţiunea lui antiotomană, Ioan de Hunedoara se bazează şi pe domnii ţărilor române, şi în acest fapt, sub forma vasalităţii,, realizează într-un anumit mod prima unificare a celor trei ţări româneşti39. Şi Matei Corvin, în politica lui antiotomană, se bazează pe aceeaşi lume a cnezilor şi a micii nobilimi din Banat şi Transilvania de sub conducerea lui Pavel Chinezu, care, datorită faptelor lui de vitejie, este ridicat la gradul de comite al Timişoarei. Din analiza evenimentelor narate mai sus putem trage unele concluzii care completează studiile istoricilor ce s-au ocupat pînă acum de problema unităţii ppporului român. Putem afirma că trecerea lui Bogdan în secolul al XlV-lea în Moldova nu reprezintă un fapt întîmplător şi singular. Acţiunea lui Bogdan face parte dintr-o înlănţuire de evenimente analoge care s-au produs şi înaintea lui, dar n-au fost înregistrate de istorie. în schimb, după el, istoria înregis- trează cazurile similare ale cnezilor din Banat şi din Transilvania, care, răsculîndu-se împotriva regilor Ungariei, găsesc adăpost în Moldova şi în Ţara Românească. Deşi măsurile de pedepsire a celor trecuţi se repetă, nu au repercusiuni importante în istoria celor doupă principate, deoarece aceşti cneji aveau o pondere politică şi militară mai restrînsă decît a lui 38 I. D. Suciu, Contribuţia românilor din Ardeal fi Banat la luplele anliolomane, ms. In Arh. st. Timişoara, ci. şi Ştefan Pascu, Rolul cnezilor din Transilvania In lupta anliolomană a lui Iancu de Hunedoara, in „Studii şi cercetări istorice”, 1957 (VIII), p. 25 — 27. 39 P. P. Panaitescu, op. cil., p. 58 — 59. * www.dacoromanica.ro 1076 i. d. sucru 12 Bogdan, iar viaţa politică în cele două principate era mai bine organizată, domniile fiind consolidate. ... . „ La cazurile individuale ale cnezilor menţionaţi mai sus trebuie să adăugăm faptul că în toate răscoalele românilor de peste munţi amintite în această epocă se constată documentar intervenţia voievozilor sau a populaţiei din principate. ^ ^ Analiza evenimentelor istorice ne dă dreptul să tragem concluzia că în veacurile XIY—XY conştiinţa unităţii etnice a poporului român se manifesta puternic în hotarele vechii Dacii. . www.dacoromanica.ro VINĂRICIUL DOMNESC ŞI VĂDRĂRITUL DE Y. MIHORDEA Fiscalitatea excesivă determinată de accentuarea presiunii economice a suzeranităţii otomane asupra ţărilor noastre a făcut ca înmulţirea dărilor să cuprindă între materiile impozabile atît produsele rezultate din munca locuitorilor, cît şi mijloacele de producţie. Pentru sporirea încasărilor vis- tieriei, dările noi care apar au în vedere fie animalele de muncă, vite şi cai (văcăritul), fie pămîntul (pogonăritul, dare pe pogoanele plantate cu vie). Impozitele pe avere se percep de vistierie mai mult în bani, iar unele produse aducătoare de venituri mai mari şi mai sigure, cum era vinul, au fost supuse la mai multe taxe, fiecare cu nume diferite1. Vinăriciul, numit în Moldova, o dată cu perceperea în bani, vădrărit, era în secolul al XVIII-lea darea pe vin, răspunsă de fiecare producător către cămara domnească sau către vistierie, fie că avea sau nu vie pe pă- mîntul propriu, spre deosebire de otaştină (sau desetină în Moldova), care se dădea în natură sau în bani stăpînului numai de locuitorii cu vii pe moşia lui drept chirie a locului2. In secolele anterioare, domnia lua în natură de la cultivatorii de vii a zecea parte din cantitatea produsă, dijma, cunoscută în Moldova tot sub numele de desetină, ca şi partea datorată stăpînului moşiei, pe cînd în Ţara Românească a păstrat numele neschim- bat. In lista donaţiilor pe care le făcea Alexandru cel Bun mănăstirii Neamţ la 23 decembrie 1430 erau şi ,,12 buţi de vin din desetină de la Neamţ”3. Numirea de desetină pentru dijma vinului era curentă în Mol- 1 O dată cu trecerea la perceperea în bani a dijmei din produsul viilor, darea princi- pală pe vin, socotindu-se pe unitatea de măsură, vadra, care în Moldova ia numele de vădrăril, împreună cu pogonăritul, se constată a fi dări comune ambelor principate. Ca taxe speciale, găsim in acestă perioadă de timp în Ţara Românească două anexe ale vinăriciului : părpărul şi ploconul de nume, apoi gărdurărilul. în Moldova erau ptrcălăbia, vadra domnească şi ortul sluroslesc. 2 Vezi Damaschin Mioc şi Maria Bălan, Vinăriciul boieresc, în Sludii şi articole de istorie, voi. VII. 3 M. Costăchescu, Documente moldoveneşti tnainle de Ştefan cel Mare, voi. I, Iaşi, 1931, p. 308-309. „studii”, tomul 22,n,6,p.i077www.iaicoromanica.ro a - c. 3907 1078 V. MIHORDEA 2 dova atît în prima, cît şi în a dona jumătate a secolului al XYII-lea. La» 20 aprilie 1628 Miron Barnovsclii acorda bisericii Sf. Gheorghe din Suceava încuviinţarea de a vinde vin şi alte băuturi fără să plătească desetină şi vamă4. între scutirile acordate preoţilor de la bisericile din Iaşi la 28 august acelaşi an era şi „pentru desetină de stupi şi de vin”5. Cartea Iul Gheorghe Ghica din 1658 pentru scutirea de dări a doi preoţi şi a unui diacon ai Episcopiei Huşi porunceşte „desătnicilor de stupi şi desătnicilor de vin” a-i lăsa nesupăraţi6. în acelaşi cuprins este repetată porunca- de Eustratie Dabija în 16607. Credem că la sfîrşitul secolului al XYII-lea^ proporţional cu înmulţirea dărilor şi cu bifurcarea materiilor impozabile, niumirea de desetină a rămas numai pentru darea pe stupi8, pe cînd pentru ■v in, calculat pe baza altor criterii la impunere, s-a adoptat o nomencla- tură nouă, derivată de la unitatea de măsură în care se socotea impozitul- în Ţara Românească, pe toată durata orînduirii feudale documentele menţi- onează cu termenul invariabil de vinări ci sau vinărici domnesc partea care se cuvine domniei de la fiecare producător. în secolul al XY-lea, la 21 aprilie 1481, Vlad Călugărul scutea unele sate de „vinăriciul care este domnesc”9. în acelaşi fel, în veacul următor, cartea de întărire dată mitropoliei la 10 ianua- rie 1627 de Alexandru Coconul precizează : ,, ... Să-i fie sfintei Mitropolii vinăriciul, însă partea domnească”, de la Oreahoviţa şi Bolboşani (Mehe- dinţi)10. Penţru veacul al XVII-lea, cu hrisovul de la 24 decembrie 1641, Matei Basarab cedează mănăstirii Arnota „partea domhească de vinărici” din satele Dobriceni şi Bărbăteşti11 12. în acest secol, mai cu seamă în a doua jumătate, se constată în Ţara Românească trecerea la forma mixtă a perceperii vinăriciului, cînd, alături de luarea lui în produse , se pretindea locuitorilor a-1 răspunde şi în bani. Aşa proceda mănăstirea Sfînta Troiţă, care, obţinînd mila vină- riciului domnesc din dealul Piteştilor cu cărţi de la Leon-vodă în 1630ia şi de la Matei Basarab în 164813 şi 1651, cerea orăşenilor din Cîmpulung şi tuturor locuitorilor cu vii în acele părţi să-şi plătească zeciuială vinului 4 Academia R. S. România, ms. 5120, f. 5, nr. 30. 6 Ibidcm, doc. CCXXXYII-1. 6 Melchisedec, Cronica Huşilor şi a episcopiei, Bucureşti, 1769, p. 39. 7 Ibidem. 8 în secolul al XVIII-lea, desetină este menţionată în documente numai pentru stupi şi o singură dată,,de stupi şi de mascuri” (T. Bălan, Documente bucovinene, VI, p. 36, pentru anul 1747). La 18 decembrie 1710, hrisovul lui Dimitrie Cantemir pentru scutirea preoţilor din Iaşi prevede : „Aşijderilc şi de desetină de stupi şi de goştină dc oi şi de mascuri şi de vin şi de dijma de piine” (citat dc C. C. Giurescu, Istoria românilor, 111-2, p. 698). La 14 martie 1736 : dese- tină pentru stupi (T. Bălan, op . cit., IV, p. 24). în 1759 se acordă fostului mitropolit Iacov : „la desetină să aibă a scuti cinci sute de stupi, la goştină trei sute de oi, la vădrărit două mii vedre vin” (Iorga, Documentele familiei Callimachi, voi. I, Bucureşti, 1902, p. 429). în 1795 se acordă breslei negustorilor din Iaşi scutire pentru „cinci sute stupi de desetină şi una mic vedre vin de vădrărit” (ibidcm, p. 478). 9 Documente privind istoria României, B, XIII —XV, p. 184. 10 Documenta liomaniae JJistorica, B, Ţ. Rom., voi. XXI, p. 322, nr. 177. Pentru mănă- stirea Tîntava, poruncă la fel (ibidem. p. 435, nr. 269). 11 Arh. st. Buc., Secţia istorică, 1 — 6. 12 Ibidem, m-rea Radu-Vodă, XVII1-5. 13 Arh. st. Buc., m-rea Radu-Vodă, XVIII-5, doc. 19. www.dacoromanica.ro 3 VINĂRICIUL domnesc şi vadraritul 1079 produs în via fiecăruia14. Pe lingă nevoile directe ale vistieriei, perceperea vinăriciului în bani a fost determinată şi de cererea instituţiilor religioase, cărora era cedată, în tot mai multe cazuri, jumătate din partea cuvenită domniei drept milă. Prin acest mijloc, fără cheltuială de regie şi riscuri, mănăstirile intrau destul de repede în posesiunea unor însemnate sume de bani, care constituiau, potrivit afirmaţiilor făcute de contemporani, venitul mai însemnat decît al celorlalte produse de pe moşiile lor. în scrisoarea către mitropolitul Grigore de la 4 iunie 1764, Ştefan Bibescu biv vel clucer confirmă importanţa luării în bani a vinăriciului : ,,Cînd lipseşte de nu să iau banii vinăriciului, n-au moşiile nici un cîştig”15. Per- ceperea în bani însă era mai puţin convenabilă micilor producători din sate, care-şi procurau mai greu moneda de schimb, şi de aceea domnia lăsa uneori la alegerea contribuabililor cum să se achite de darea vinăriciului : cu bani sau cu vin. în cartea lui Ştefan Cantacuzino pentru mănăstirea Bistriţa de la 8 ianuarie 1715, ca să ia vinăriciul de la cei ce au vii la Piş- teşti, Scoarţa şi Pleşeşti (Gorj), se precizează, pentru cei ce-1 dau în natură, „tot den zece vedre una” sau, dacă unii din locuitori n-ar da vin „să aibă a plăti”16. Deoarece interesele erau diferite, domnii îşi rmpărţeau favoare între locuitori şi mănăstiri, căutînd să satisfacă după preferinţă, la darea vinăriciului în bani sau în natură, cînd pe unii, cînd pe alţii. Judecind plîngerea mănăstirii Cîmpulung, care avea interes a lua vinăriciul în natură, fiind probabil vinul mai scump, contra locuitorilor cu vii de pe dealul Brătuleştilor, care din acelaşi motiv ofereau să-l plătească în bani, domnia hotărăşte la 13 ianuarie 1715 ca egumenul să ia vinăriciul de la oricine ar avea vii în acel deal „din zece vedre de vin o vadră, însă vin, iar nu bani”17. în 1724 locuitorii din Cîmpulung care aveau vii în dealul Topolovenilor, moşia mănăstirii Nucetul, interesată să primească bani, obţin de la Nicolae Mavrocordat încuviinţarea „ca să aibă de acum înainte a-şi plăti vinăriciu la mănăstire cu vin, după cum scriu hrisoavele de danie acelui vinărici”18. întărirea dată de Grigore Ghica la 4 august 1749 hri- sovului mănăstirii Aninoasa impune producătorilor de vin obligaţia în bani numai pentru partea domnească, pe cînd pentru cea cuvenită stă- pînului ca chirie a locului s-o dea în natută, precizînd că pentru vinăriciul din dealul TTrecheştilor să dea fiecare locuitor cu vie „den zece vedre cu vin o vadră, însă bani, iar nu vin”. Cît priveşte otaştina, să ia tot „den zece vedre cu vin o vadră, însă vin, iar nu bani, după obicei”19. Cuantumul plăţii în bani a vinăriciului este menţionat în documentele din Ţara Bomânească începînd cu ultimul pătrar al veacului al XVII - lea. Din coroborarea acestor mărturii, care nu concordă, se constată totuşi 14 înscrisul cîmpulungenilor şi al altora cu vii pe moşia m-rei Sfintei Treimi către egu- menul Serafim, prin care se obligă la plata vinăriciului (ibidem, doc. 20). Pentru neînţelegerile locuitorilor din Cîmpulung cu autoritatea mănăstirească în privinţa obligaţiilor de vinărici domnesc (cedat ei pe jumătate), să se vadă şi C. Şerban, Lupta orăşenilor din Cîmpulung (Muscel) împotriva asupririlor feudale în secolele XVII —XVIII („Studii”, 1962, nr. 4, p. 964 — 968). 15 Arh. st. Buc., Mitropolia Bucureşti, CCCXII-6. 18 Arh. st. Buc., , Mitropolia Bucureşti, CCCXII-6, m-rca Bistriţa, LXII —135. 17 Acad. R. S. România, ms. 3683, f. 188 — 189. 18 Ibidem, Suluri, 6, doc. 3. încuviinţarea aceasta este întărită de Mihal Racoviţă Ia 15 ianuarie 1743 (ibidem, doc. 27). - Arh. st. buc., Mitr°p°WWW.flâbO&matoica.ro ' 1080 V. MIHORDEA 4 că taxa vinăriciului, spre deosebire de vădrăritul din Moldova, a variat după regiuni, după dispoziţiile domnilor şi în funcţie de abuzurile unora dintre marii dregători. în judeţele de margine — Mehedinţi, Gorj, Yîlcea şi Argeş — era obiceiul pe vremea lui Şerban Cantacuzino să se perceapă la vinărici cîte 20 de bani de vadră20. în tot timpul domniei lui Constantin Brîncoveanil, aşa cum reiese dintr-o plîngere a locuitorilor adresată succe- sorului său, abuzurile paharnicului Cornea Brăiloiu au determinat ridi- carea acestei taxe la o sumă mai mare în judeţele Argeş şi Yîlcea, unde se întindea autoritatea lui, „stricînd obiceiul cel vechi din ceputul ţării”21. Domnul hotărăşte la 15 iulie 1715 revenirea la „vadra domnească po bani 20, precum au fost obiceiul încă mai de înainte vreame”22. Austriecii au extins această taxăr a vinăriciului de 20 de bani de vadră pentru întreaga Oltenie, după cum se constată din instrucţiunile date la 24 august 1724 în privinţa dărilor pe avere23. Obiceiul de a se plăti vinăriciul cu 20 de bani de vadră a continuat în regiunile amintite şi în deceniile următoare, încuviinţînd mitropolitului Neofit să ia tot vinăriciul de la Oreahoviţa şi Bolboşani, Mihai Racoviţă spune în cartea de la 20 februarie 1743 că „vinăriciul domnesc şi otaştina să ia din douăzeci de vedre trei. Şi aceste vedre să aibă a le plăti vadra pe bani doaozeci, după cum să plăteşte vinărici şi în dealurile domneşti”. Asigurînd pe cultivatori de stabilitatea taxei faţă de fluctuaţiile pieţei, domnul hotărăşte ca , „oricînd ar fi vinu mai scump au mai ieftin, iar ei tot cu acest preţ să aibă a-1 plăti”24. Locuitorii care aveau vii în aceste localităţi au încheiat ulterior o învoială cu mitropolia în privinţa vinăriciului în condiţii mai puţin avantajoase decît prevederile cărţii domneşti25. Cu zapisul de la 19 mai acelaşi an ei se angajau „a da vinărici din zece vedre o vadră, şi această vadră să o plătim cu bani 30, însă vadra ne este dreaptă de ocă 12”26. Fărâmiţarea teri- torială, proprie concepţiei feudale, a caracterizat în evul mediu diver- sitatea „obiceiurilor” în viaţa administrativă şi socială, fapt care-şi găseşte din plin ilustrarea în obligaţiile locuitorilor din Ţara Românească pentru dările legate de produsul viilor. Poruncile de reglementare a dării vinări- ciului, inserate în condica prescurtată (Anatefter) a vistieriei lui Constantin Brîncoveanu, arată clar cum varia obiceiul vinăriciului în raport cu regiu- nile viticole („dealurile”) mai însemnate. Din cercetarea cărţilor domneşti pentru „dealul Tîrgoviştei” de la 1698 şi 1700, se constată că acolo vină- riciul se lua în natură, „den 10 vedre o vadră, însă vin să le ia, iar nu bani, după cum au fost obiceiul şi mai denainte vreme”27 28. Obiceiul făcea ex- cepţie numai cu preoţii şi diaconii ce aveau vii acolo, care plăteau în bani, cu taxă mai redusă decît dădeau alte categorii sociale în locurile unde darea :o Ibidem, CDLXXXII-3. 21 Judecata lui Ştefan Cantacuzino in divan la 15 iulie 1715 (N. Iorga, Studii şi docu- mente, V, p. 131, nr. 63). 22 Ibidem. 23 Arh. st. Sibiu, fond Benigni, nr. 75/204, f. 80. 24 V. Mihordea şi colab., Documente privind relaţiile agrare in secolul al XVlll-lea, vo). I, p. 408 — 409, nr. 246. 25 Producătorul care scotea din via lui o sută de vedre urma să dea, potrivit cărţii dom- neşti, 290 de bani sau 2 lei şi 50 de bani. După Învoială, la aceeaşi cantitate de vin dădea 300 de bani sau doi lei şi jumătate. 28 V. Mihordea şi colab., op. cil., p. 411—412, nr. 250. 2T Analeflerul vistieriei lui C. Brîncoveanu, ed. Dinu C. Giurescu, extras din Studii şi materiale de istorie medie, voi. V, p. 40, nr. 38. www.dacoromanica.ro 5 VINARICIUL domnesc ŞI VADRARITUL 1081 nu se lua în natură28. Un obicei deosebit era în „Dealul Piteştilor”. Trin cărţile domneşti de la 1698 şi 1704 se încuviinţa vinăricerilor să ia din zece vedre o vadră, „însă nu vin, ci să plătească cu bani vadra domnească, cîte bani 40”28 29, afară de preoţi şi diaconi, care dădeau invariabil cîte 22 de bani vadra30. în „Dealul Bucureştilor”, porunca domnească de la 28 iulie 1709 pentru vinărici, „cînd au dat toţi”, impune cultivatorilor să dea cîte 30 de bani de vadră „au popă să fie, au slujitor, au birnic, au măcar orce om ar fi”31. Ultima menţiune documentară de acest fel o avem în cartea pentru vinăriciul din dealul Urecheştilor, dată mănăstirii Ani- noasa de Grigore Gbica la 4 august 1749, prin care stabileşte ca locuitorii cu vii în acel deal să dea la fiecare zece vedre de vin o vadră „şi acea vadră să o plătească cu bani douăzeci”32. Patru ani mai tîrziu, în septembrie 1753, cu cartea de întărire dată aceleiaşi mănăstiri, tot pentru vinăriciul din dealul Urecheştilor, Constantin Racoviţă modifică dajdia, hotărînd ca taxa să fie cîte 4 bani de vadră, împărţită pe din două între vinăricerii mănăstirii şi ai domniei33. Neavînd posibilitatea să cunoaştem direct mo- tivele acestei schimbări, constatăm totuşi că hotărîrea domnească de a reduce taxa vinăriciului în dealul Urecheştilor la 4 bani de vadră, ca în restul ţării, reflectă un aspect al măsurilor de unificare a impozitelor prin actele reformei mavrocordăteşti. Plata vinăriciului cîte 4 bani de vadră din care domnia miluia cu jumătate unele mănăstiri, fie că aveau sau nu pe moşiile lor vii ale locui- torilor, făcînd cealaltă jumătate venit al cămării, este menţionată în izvoare pentru restul ţării pînă la un timp concomitent cu taxa de 20 de bani din regiunile amintite. La 10 februarie 1743 Mihai Racoviţă acorda schitului Petrari vinăriciul domnesc de la 28 de locuitori orăşeni din Rîmnicu- Yîlcea cu vii în dealul Troianului34. Hrisovul este întărit de Grigore Ghica la 11 iunie 1749, cu completarea ca năstavnicul, împreună cu vină- ricerii domneşti şi mănăstireşti, să strîngă „banii vinăriciului ce iaste să plătească acei dajnici de o vadră de vin cîte bani 4 şi poclonul, i să aibă a lua dintr-acei bani sfîntul schit de vadră cîte bani doi, după cum au avut obicei mai înainte, iar vinăricerii domneşti să aibă a lua iarăşi cîte bani doi de vadră şi poclonul”35. în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, drept rezultat al reformei lui Constantin Mavrocordat, unifi- carea taxei de vinărici a cuprins toate regiunile tării. La 1 septembrie 1753 Constantin Racoviţă poruncea vinăricerilor din Romanaţi, Vîlcea şi Gorj, acolo unde mai înainte se lua cîte 20 de bani de vadră, să respecte încuviinţarea dată mănăstirii Bistriţa de a lua vinărici din localităţile specificate „cîte 2 bani de vadră şi părpărul după obicei”, iar ei, din aceleaşi locuri, „cîte 2 bani de vadră şi cu poclonul de nume”36. 28 „Şi să aibă o luare şi de la popi şi diaconi vinărici de vadra domnească cite bani 20” (ibidem, p. 52, nr. 56). 29 Anaiefierul, p. 41, nr. 41. 30 „însă preoţii şi diaconii, cîţi vor avea vii in dealul Piteştilor, să aibă a-şi plătire vină- riciul lor de vadra domnească cite bani 22” (Ibidem). 31 Ibidem, p. 54, nr. 58. 32 Arh. st. Buc., Mitropolia Bucureşti, CCCIII-4. 33 Ibidem, CDLXXIX-8. 31 Acad. R. S. România, XCIV-20. 36 Ibidem, doc. 23. 36 Arh. st. Buc., m-rea Bistriţa, LXIII —265. . www.dacoromamca.ro 1082 V. MIHORDEA 6 Izvoarele narative care vorbesc de plata vinăriciului în bani sînt Istoria Ţării Româneşti a lui Mihai Cantacuzino 37, scrisă la sfîrşitul celui de-al treilea pătrar al veacului al XVIII-lea, Memoriile lui Bauer asupra Ţării Bomâneşti 38 şi Istoria generală a Daciei a lui Dionisie Fotino 39, redactată la începutul veacului următor. Aceste izvoare, în ciuda micilor deosebiri de detaliu, se aseamănă între ele, avînd uneori o informaţie comună, iar alteori se documentează unul din altul, reducîndu-se, în esenţă, la unul singur. Vorbind despre măsurile luate de Constantin Mavrocordat referitor la vinărici cu ocazia reformei sale fiscale, Mihai Cantacuzino spune că, „pe timpul cînd se făceau hrisoavele cele mai vechi de milă, vinăriciul era cîte doi bani de vadră”, lăsînd a înţelege că situaţia aceasta era unică şi a durat pînă la reformă. „Constantin Mavrocordat mai pe urmă l-a făcut 4 bani şi mai apoi 5 bani”. Mănăstirile, care după hrisoave aveau dreptul la vinăriciul întreg, luau numai doi bani, iar ceilalţi trei îi lua cămara domnească. Altor mănăstiri le-a dat hrisoave să primească din vinărici cîte o sumă determinată de bani 40. Bauer ştie că taxa vinăriciului era o para, adică trei bani de vadră 41, iar Dionisie Fotino, urmînd pe Bauer, spune că vinăriciul era 3 bani şi prin reformă s-au adăugat „la vinărit cîte şase bani de vadră”42. în rezumat, pentru problema vinăriciului, izvoarele narative, scrise de autorii lor pe baza amintirii şi a informaţiei despre starea existentă la data redactării, pe care o proiectează uneori şi asupra trecutului, nu pot spune nimic precis asupra timpurilor mai înde- părtate şi nu ajută la rezolvarea deosebirilor constatate în relatările acte- lor de cancelarie, dar lămuresc într-o măsură înţelegerea faptului că reforma fiscală a lui Constantin Mavrocordat a determinat unificarea diferitelor „obiceie” înregistrate în~lirisoavele domneşti şi că această unificare nu s-a făcut dintr-o dată, avînd nevoie de oarecare timp ca să devină fapt împlinit. Unele greşeli strecurate în actele de cancelarie referitoare la vinărici vin în aceeaşi măsură să îngreuieze înţelegerea faptelor, mărind con- fuzia pentru cercetătorul neavizat. în instrucţiunile date vinăricerilor la 29 august 1746, Constantin Mavrocordat scria : „Să ia din zece vedre o vadră, după obicei, atît din dealurile cele domneşti, cît şi din dealurile mănăstirilor ... şi vadra domnească să o plătească cu bani 40”43. Aceeaşi cifră o găsim şi în cartea de încuviinţare dată două săptămîni mai tîrziu, la 16 septembrie, preoţilor de la bisericile domneşti: „să-şi ia vinăriciul după obiceiu, precum îl lua şi mai nainte vreme, însă din zece vedre o vadră, şi vadra domnească să o plătească cu bani 40”44. Deşi documentele sînt originale şi cifrele exacte în ceea ce priveşte grafia lor, avem de-a face cu o greşeală a copistului, care a scris 40 în loc de 4, repetînd formula în amîndouă actele. Dovada o face încuviinţarea de la 5 septembrie 1748 dată de Grigore Ghica aceloraşi preoţi de la bisericile domneşti să ia 37 IsloriaŢării Româneşti, trad. de Sion, Bucureşti, 1863. 38 Memoires historiqnes el geographiques sur ta Valachie, Frankfurt, 1778. 39 Dionisie Fotino, Istoria generală a Daciei, trad. de Sion, Bucureşti, 1860, 3 voi. 40 Istoria Ţării Româneşti, p. 20 şi 54. 41 Memoires Historiques, p. 82. Părerea lui Bauer este reprodusă In memoriul boierilor munteni către Caterina a Il-a (Arhiva Românească, I, p. 215). 42 Istoria generată a Daciei, voi. III, p. 211 şi 318. 43 Arh. st. Buc., m-rea Cimpulung, LX —120. 44 Ibidem, Mitropolia, CV —10. www.dacoromanica.ro 7 VINARICIUL domnesc şi vadrAritul 1083 vinăriciul de la locuitorii care le dau lor, „precum au dat şi au şi anţărţ ... adecă să ia de vadră pe bani trei, iar vinăricerii po bani unul”45. Că vinări- ciul nu a fost atunci 40 de bani de vadră ne mai arată şi încuviinţarea de la 3 iulie 1749, dată tot de Grigore Ghica mitropoliei, să aibă a lua, ca şi în trecut, vinăriciul din mai multe regiuni ale ţării „ce iaste ca să plătească dajnicii cei ce vor avea vii într-acile dealuri, de o vadră de vin cîte bani 4”46. Tot aşa de puţin clară este şi anaforaua veliţilor boieri către domn de la 25 octombrie 1763, referitoare la modalitatea luării vinăriciului de către mănăstiri care, după ce menţionează două cărţi de vinărici date de Şerban Cantacuzino mănăstirii Argeş cu 20 bani vadra, spune în conclu- zie că aceste mărturii invocate confirmă „vechiul obicei al ţării” de a se plăti cîte 4 bani de vadră, lăsînd să se înţeleagă că reforma lui Constantin Mavrocordat nu a cutezat să schimbe nimic 47 48. „Obiceiul ţării” de a se plăti vinăriciul în afară dc anexe cîte 4 bani de vadră, generalizat de reforma lui Constantin Mavrocordat, s-a continuat aproape fără nici o schijnbare sau fluctuaţie pînă la sfîrşitul veacului al XVIII-lea 4S. Deoarece veniturile cămării la acest capitol se măreau pe măsura înmulţirii populaţiei ţării şi a numărului cultivatorilor de vii, vinăriciul a rămas în Ţara Eomânească darea cea mai constantă a „epocii fanariote”. Abia în secolul următor, prin anaforaua veliţilor boieri către domn de la 16 iulie 1813, se propunea ca „pentru oareşcare puţin ajutor al vistieriei” să se mărească numai în cursul acelui an taxa vinăriciului49. în Moldova, desetina a continuat să formeze darea percepută în natură — sau, poate, uneori şi în bani — pe durata celei de-a doua jumă- tăţi a veacului al XYII-lea. Mărturiile documentare în această privinţă, deşi laconice, nu lasă nici o îndoială că această perioadă de timp a fost, ca şi în Ţara Eomânească o stare de tranziţie către forma nouă de impunere a produsului viilor de la începutul veacului următor, vădrăritul, pentru care ştirile se exprimă cu claritate şi nu dau loc la nici un echivoc. împre- jurările în care vistieria Moldovei a renunţat să mai utilizeze în nomencla- tura dărilor termenul de desetină pentru impunerea produsului viilor, continuînd să-l folosească numai pentru darea pe stupi, nu pot fi altele decît măsurile de reformă fiscală luate de Antioh Cantemir în a 45 Ibidcm, doc. 29. 48 Ibidcm, CCCXXX-7. 47 Arh. st. Buc., Mitropolia, CDXXXII-3. 48 Prin cartea domnească de la 18 aprilie 1766, Scarlat Ghica întărea mănăstirii Argeş încuviinţarea de a lua din vinărici clte 2 bani şi părpărul după obicei, din suma de 5 bani de tiecare vadră din viile de pe mai multe dealuri, iar restul, „intru care iau şi poclonul de nume”, să-l ia vinăricerii. „Poclonul” de nume era un ban de vadră (Arh. st. Buc., Episcopia Argeş, XLIII —15). La 5 septembrie 1772, divanul, întărind privilegiul mănăstirii Aninoasa pentru vinăriciul din dealul Urccheştilor, preciza că taxa „e de vadra de vin po bani patru” (ibidein, Mitropolia, CCCIII —12). în 1775 Alexandru Ipsilante hotăra ca mănăstirea Bucovăţul să ia milă de vinărici din mai multe locuri clte 2 bani de vadră (N. Iorga, Legături descoperite de d. iU. Beza cu mănăstirea Meteorele din Tesalia (An. Acad. Rom., 1934, extras, p. 19). La 8 octombrie 1782 Nicolae Caragea Întărea Încuviinţarea de vinărici a mănăstirii Tismana : 4 bani de vadră şi poclonul de nume (Al. Ştefulcscu, Tismana, Bucureşti, 1909, p. 446). La 16 august 179 î Alexandru Moru zi Întărea mănăstirii Tismana vinăriciul din mai multe dealuri: „clte 2 bani de vadră . .. atlt din viile cele vechi, cit şi din viile ce se vor face de afcum Înainte . . . Jntr-aceste dealuri” (ibidem, p. 461). 49 Documente referitoare la fiscalitatea din Ţara Românească, nr. 295. www.dacoromanica.ro 1084 V. MIHORDEA 8 doua domnie, care se păreau contemporanilor destul de radicale. Predeceso- rul său, Constantin Duca, stabilise în 1700, concomitent cu perceperea desetinei, şi o taxă de doi bani pe vadră asupra vinului comercializat50 51 52 53 * * * *. Ca rezultat al acestei dispoziţii şi al altor considerente, după o experimen- tare de cîţiva ani, vistieria a trecut la noua formă de percepere, în bani, a dării pe produsul viilor. Ioan Neculce, consemnînd în cronica sa inovaţiile în materie de fiscalitate ale lui Antioh Cantemir, relatează : ,.Făcu şi obicei în ţară,, cărei n-au mai fostu, cîte 2 bani de vadra de vin”81. Nicolae Costin este mai explicit în privinţa termenului adoptat de vistierie : ,,într-această toamnă (1705) s-a izvodit şi vedritul pe vin în toată ţara unde sînt vii, de au dat toţi 82 cîte 2 bani de vadră, care acest obiceiu au purcesu de atunce ca un pojaru viilor83. Calificînd inovaţia domnească drept o măsură nouă şi aducătoare de nemulţumiri, cronicarii nu spun că, de fapt, aceasta era continuarea în bani a desetinei luate în natură, despre care nu se mai vorbeşte după reforma fiscală a lui Antioh Cantemir. Transformarea desetinei vinului în vădrărit, care se va lua pe viitor numai în bani, a fost o cerinţă imperioasă a vistieriei, la care domnul, deşi ar fi încercat să se opună, a trebuit pănă la urmă să consimtă. Neculce notează că „mult s-au apărat Antiohi-vodă şi nu vrea să fac acest obiceiu, numai nu pute, că-1 tot îndemna Panaiotache şi Ilie vistiernicul”81. Hotărîrea ezitantă a lui Antioh Cantemir a fost adoptată cu entuziasm de succesorii săi, care au împămîn- tenit în vistierie vădrăritul ca pe una dintre dările pe avere dintre cele mai sigure şi mai producătoare, continuată cu acest nume pînă la Regula- mentul organic, cu variaţii în decursul timpului numai la taxa de impunere pe unitatea de măsură 88. La foarte scurt timp după punerea lui în aplicare, vădrăritul a fost ridicat de Mihai Racoviţă în a doua domnie (1707—1709) de la 2 la 4 bani de vadră sa. Redus de Nicolae Mavrocordat în 1714 la 2 bani87, vădrăritul va fi încasat, începînd cu a treia domnie a lui Mihai Racoviţă (1716 —1726), iarăşi cîte 4 bani de vadră pînă în a doua jumătate a secolului. * în aşezămîntul fiscal al lui Constantin Mavrocordat din octombrie 1741 este specificată taxa vădrăritului de 4 bani numai pentru moldoveni: 60 ,,S-au mai scornitu pe vinu clte 2 bani pe vadră cine pre clte buţi au avutu, insă numai in tărgu in Iaşi, la neguţători şi la tirgoveţi” (Neculai Costin, in letopiseţe, II, p. 46). 51 I. Neculce, Letopiseţul Ţării Moldooii, Bucureşti, 1955, p. 238. 52 I. Neculce spune insă că ,,da numai ţărani, dar boierii şi mazilii, de la aga in sus, nu da” (ibidem). 53 Nicolae Costin, Letopiseţul ..., in Cronicile României, ed. M. Kogălniceanu, voi. II, Bucureşti, 1872, p. 52. 51 Ion Neculce, op. cit., p. 238. 85 Spre deosebire de Ţara Românească, unde compartimentarea feudală a format regiuni, cu obiceiuri şi preţuri diferite la plata vinăriciului, în Moldova vădrăritul — impus de sus, prin dispoziţie domnească, in mod uniform — se incadra in „obiceiul ţării”. 66 „Mai adaos-au şi clte 2 bani de vadră de vin, să de clte 4 baili ţăranii, dar nu boierii” (I. Neculce, op. cit., p. 243). Nicolae Costin precizează că „2 bani dă cel ce vinde şi doi bani cel ce cumpără, iar carele nu vinde plăteşte singur acei 4 bani de toată vadra” (Leto- piseţe, II, p. 52; cf. şi Arh. st. Buc., m-rea Doljeşti, X —60). 47 Axinte Uricarul spune că „intr-aceia toamnă fiind vădrăritul citc 4 bani de vadră, au rădicat Nicolae-vodă 2 bani şi au rămas ca să dea numai clte 2 bani .. .şi au dat Dumnezeu d- au ieşit tot aceia sumă cit ieşisă şi în anul cel trecut, cind era de vadră 4 bani” (Letopi- seţe, voi. II, p. 166 şi 170). Reducerea vădrăritului la 2 bani de vadră este menţionată şi ir» Cronica Ghiculeşlilor, Bucureşti, 1965, p. 187. www.dacoromanica.ro 9 VIN ARICIUL DOMNESC ŞI VADRARITUL 1085 „Oamenii străini ce au vii în. ţară să dea cîte 6 bani de vadră”58 59. De aseme- nea, vistieria înţelegea să tragă folos şi de la vinurile aflate în tranzit prin Moldova, impuse la cîte 2 bani de vadră 5B. După unele urcări şi reveniri din timpul domniei lui Constantin Eacovită 60, vădrăritul se stabilizează prin hrisovul lui Grigore Callimachi de la 15 octombrie 1763 la 8 bani de vadră 61 pînă la sfîrşitul veacului, taxă care atunci însemna dublul celei din Ţara Românească. Instrucţiunile lui Alexandru Callimachi de la 15 septembrie 1795, date boierilor vădrari, comunică hotărîrea sfatului de obşte ca, în „afară de cîte opt bani vechi de vadră, obicinuitul vădrărit, şi afară de cîte un ban nou de vadră, banul milii, să aibă a mai lua vădrarii cîte doi bani noi de toată vadra de la toţi acei care sînt hotărîţi prin ponturi a plăti vădrărit”62. Adaosul era impus numai în acel an spre a se cumpăra o casă pentru reşedinţa domnească 63. Reglementarea respectării dispoziţiilor referitoare la vinărici a făcut necesară mai mult ca oriunde intervenţia domniei, care, în special din timpul lui Constantin Brîntoveanu — dat fiind că în Ţara Româ- nească obiceiele difereau după regiuni — , a stabilit prin porunci sancţiuni drastice pentru cei ce s-ar fi sustras sub diferite pretexte de la plata sume- lor datorate sau, scutiţi fiind, ar fi ascuns vinuri străine între ale lor. Această reglementare a fost adoptată şi de administraţia austriacă a Olteniei, care, în plus, căutînd să dirijeze în adîncime viaţa economică, a extins preocuparea şi asupra timpului cînd era permis a începe culesul viilor. Instrucţiunile numitei administraţii de la 24 august 1724 pun în vedere locuitorilor pentru culesul Viilor ca „viile cele de la vale şi grădinile să înceapă de la 1 septembrie, iar cele de la munte să înceapă de la săpten- vrie 14”. Se prevedea, pentru cei ce ar fi început culesul mai devreme, sancţiunea de a plăti „vinăriciul îndoit şi să dea gloabă cîte 5 florinţi nemţeşti pentru neascultarea lor”64 65. în această provincie, supravegherea evaziunii la locurile de producţie era dată în seama gărdaşilor, care erau ţinuţi solidari cu făptuitorii cînd se descopereau infracţiuni la plata vinăriciului. Porunca de la 13 august 1725 prevedea sancţionarea acelor gărdaşi, dovediţi că au înlesnit producătorilor sustragerea de la plata dării, proporţional cu cantitatea de vin descoperită că a fost dosită cu ştirea sau îngăduinţa lor 66. Alte preocupări, legate de disciplina, siguranţa şi supravegherea moralităţii în timpul culesului viilor, erau date în seama vinăricerilor. Ele lipsesc aproape total în Moldova, unde administraţia 68 N. Iorga, Studii şi documente, VI, p. 309, nr. 674. 59 Ibidem. co Cartea lui Constantin Racoviţă de la 11 septembrie 1751 pentru vădrăritul viilor mitro- poliei dela Vlădiceni spune ca să se ia ,,clte 8 bani -vechi de vadră ce iaste miluire sfintei mitro- polii (Arh. st. Buc., Mitropolia Moldovei, III —5). în cartea dată mănăstirii Cetăţuia la 1752, acelaşi domn spune ca ,,sâ aibă egumenul... a lua de la toţi clte 4 bani vechi de vadră” (Uricarul, voi. II, p. 124). 61 Arh. st. Buc., ms. 630, f. 25 —26, publicat în Uricarul, voi. I, p. 293, şi comentat de Melchisedec, Cronica Romanului, voi. II, Bucureşti, 1814, p. 87. 62 Acad. R. S. România, Documente, CXCV —145. 62 Arh. st. Buc., Suluri, nr. 48. 64 Arh. st. Sibiu, fond. Benigni, ms. L. 204/1—5, f. 80 v. 65 „Aşijderea şi pentru gărdaşii care-i vor rlndui dumnealor dijmarii, de vor dovedi c-au făcut gărdaşii vreun meşteşug cu niscai oameni, le-au dat voie să ascunzâ niscai vinuri, ' dovedindu-i, să-i globească şi gărdaşii Împreună cu acei ce au ascunsu, adică cit vin va fi ascunsu acei oameni, cu atita să se globească şi gărdaşii, fiindcă cu indeminarea gărdaşilor au ascunsu...” ibidem, f. 106 v). www.dacoromanica.ro 1086 V. MIHORDEA 10 insera stereotip în instrucţiunile date vădrarilor numai sancţiuni pentru producătorii scutiţi care ar fi primit vinuri străine între ale lor. Scutirile de această dajdie atît în Moldova, cît şi în Ţara Eomânească reveneau în principiu reprezentanţilor de frunte ai clasei dominante, iar plata ei integrală era suportată numai de masa contribuabililor birnici66. Scutiri parţiale, pe cîte un număr de vedre, aveau breslele fiscale, precum şi străinii, asimilaţi cu funcţiile lor rangurilor de boierie. Aplicarea scutiri- lor a variat însă, de la o epocă la alta şi în funcţie de nevoile de bani ale domniei, în fiecare din cele două ţări. Din cercetarea cărţilor domneşti, pentru vinărici aflăm că în vremea lui Constantin Brîncoveanu scutiri aveau acei boieri cărora ,,le-au dăruit alţi răposaţi domni şi domnia-mea pămînturi cu hrisoave”67. Dintre breslaşi se bucurau de scutiri cei care aveau un cens mai ridicat la impunerea la fisc 68. Porunca de la 1 septem- brie 1698 pentru vinăriciul dealului Tîrgoviştei nu scuteşte pe nimeni de această dajdie : ,,Să-şi dea fiecare vinăriciul, veri fie boieri, au slujitori, au negustori, au birnici, măcar ce om ar fi”69. în 1701 vinăriciul era plătit de toată lumea, cu excepţia boierilor care aveau hrisoave domneşti 70. Dar şi hrisoavele de scutire puteau fi anulate cînd vistieria se afla în căutare de expediente pentru obligaţii faţă de puterea suzerană. în porunca de la 27 august 1701, Constantin Brîncoveanu hotărăşte să se ,,ia vinărici de la cei iertaţi cu cărţi iscălite, căci estimpu dau toţi, fiind al treilea an la înnoirea domniei”71. Diferitele categorii de slujitori pierdeau privilegiul scutirii cînd vinăriciul dintr-o regiune era făcut milă instituţiilor religioase. La 11 noiembrie 1700 Constantin Brîncoveanu poruncea „călăraşilor de la Tîrgu-Jiului şi alţi slujitori”. Egumenul de la Bistriţa s-a plîns „cum că, avînd şi voi vii în dealul Pîşteştilor, care iaste dat de pomană sfintei mănăstiri, voi nu vreţi să vă daţi vinăriciu dupre cum iaste obiceiul, zicînd că sînteţi slujitori, ce nu veţi da vinărici. De care lucru, de ar fi acel deal pe seama domniei, cum au fost mai nainte, atunce voi v-aţi scuti, n-aţi da vinărici. Iar fiind dat de pomană sfinţii mănăstiri, nu să poate scuti nimeni”72. Succesorii lui Brîncoveanu, obligaţi prin poziţia lor a ţine seama în mai mare măsură de opinia boierilor în actele de guvernare, au respectat aproape totdeauna obiceiul scutirii feudalilor, cu anumite ranguri, de plata vinăriciului. în porunca de la 23 decembrie 1756, Constan- tin Mavrocordat reproşează vinăricerilor că nu au respectat la scutiri obiceiul cunoscut tuturora : „Pentru care ne-am mirat domnia-mea cu ce socoteală o faceţi aceasta şi, după cum vedem că urmaţi, păsemne n-aţi putut pricepe ceea ce să cuprinde în ponturile domnii-mele, care vi s-au dat la mînă, că este hotărît să urmaţi după vechiul obicei al ţării ce au fost de baştină..., care va să zică să scutească şi breasla mazililor”73. 06 Mărturiile documentare infirmă părerea autorilor „vinăriciului boieresc”, precum că „ţăranii dependenţi dădeau vinăriciul stăpinului moşiei in virtutea drepturilor de imunitate ce acesta deţinea” (Studii şi articole de istorie, VII, p. 128), 07 Analeflerul ..., cd. D. Giurescu, extras, p. 40, nr. 38. 08 Plăteau vinăriciul in 1701: „negustorii, cei care nu vor ajunge... numele lui sigur la unghi 8 ... ; „sutaşii, „cei ce nu vor ajunge, iar numele lui sigur intr-un an ughi 30” ; slu- jitorii, „cei ce nu vor ajunge numele lui singur la un sfert, unghi 6” (ibidem, p. 52, nr. 55). 89 Ibidem, p. 40, nr. 38. # 70 Ibidem, p. 52, nr. 56. 71 Ibidem, p. 51—52, nr. 55. 79 Arh. st. Buc., m-rea Bistriţa, LXIII —274. 73 Arh. st. Buc., m-rea Bradul, 1 — 50. www.dacoromanica.ro 11 VIN ARICIUL DOMNESC ŞI VADRĂRITUL 1087 Imprecizia acestei dispoziţii arată că, atît în practica vinăricerilor, cît şi în hotărîrile domnilor, interpretarea „obiceiului ţării” avea o accepţie elastică, determinînd ca limita de jos a rangurilor boiereşti care se bucurau de scutire să fie variabilă. în ponturile pentru vinărici pe anul 1786, scutirile se referă la mitropolie, episcopii şi „mănăstirile cele mari”, boierii de toate treptele care se fac „cu caftan”, feciorii şi jupînesele văduve ale acestora 74, fără să cuprindă şi pe mazili. Principial, scutirea boierilor şi a mănăstirilor stătea la baza respectării obiceiului. Cînd acesta era călcat, cum a făcut Ştefan Eacoviţă în 1764, privilegiaţii protestau cu vehemenţă. Banul Miliai Cantacuzino spune cu această ocazie că „de cînd este Ţara Românească boierii şi mănăstirile această dajdie n-au dat”75 *. Cînd via boierească intra în mila vreunei mănăstiri pentru vinărici, stăpînul era obligat să plătească doi bani de vadră beneficiarului, scutit fiind numai de partea domnească. în această privinţă, scrisoarea de la 1708 a episcopu- lui de Rîmnic către doi mazili care nu voiau să dea vinărici schitului Slătioara pe considerentul că sînt boieri spune „că n-aţi dat numai voi această rînduială, ci şi mănăstiri şi boieri şi alţii şi nimeni nu stă împotrivă a nu-şi darea vinăriciul unde au avut obicei78. Anaforaua veliţilor boieri către domn de la 23 octombrie 1763 referitoare la modalitatea luării vinărieiului d6 către mănăstiri, sprijinită pe cărţi domneşti din vremea lui Şerban Cantacuzino, arată în concluzie : „Pentru care, eerce- tînd, ne-am adeverit atît din hrisoavele răposaţilor domni, cît şi noi ştim vechiul obicei al ţării că iaste : măcar şi boier mare, de va avea vie în poporul mănăstirii, să-şi dea mila mănăstirii de vinărici doi bani de vadră şi să se scutească de cei doi bani ce rămîn în partea domnească”77. în Moldova, afirmaţia categorică a lui Ioan Neculce pentru anul 1705 că la vădrărit „da numai ţăranii, dar boierii şi mazilii de la aga în sus nu da” 78, arată din partea doinniei o preocupare asemănătoare cu cea din Ţara Românească de a menaja clasa conducătoare. Deosebirea consta numai în ceea ce priveşte conţinutul scul irii. Pe cînd în Ţara Românească privilegiaţii aveau în principiu scutire totală de orice cantitate de vin produsă în via lor, în Moldova scutirile erau date pe un anumit număr de veddre, calculat în raport cu rangul deţinut în ierarhia socială, mergînd în ordine descrescîndă pînă la boierii din ultima treaptă care aveau acest drept şi străinii asimilaţi lor. Sămile de vistierie din veacul al XVIII-lea consemnează nominal aceste scutiri cu numărul de vedre încuviinţat fiecărui membru al clasei conducătoare. Lista variază de la 2 000 de vedre 74 „Mitropolia, amlndouă episcopiile şi mănăstirile cele mari cu mctoacelc lor, d-lor veliţii boieri sau al doilea sau al treilea pînă la boierimea cea din urmă ce se face cu caftan şi feciorii de boieri i jupinesele văduve ce li vor fi stătut bărbaţii pînă la cea mai din urmă boierie cu caftan, vinariciu să nu plătească” (V. A. Urechia, Istoria românilor, voi. III, Bucureşti 1892, p. 628). 75 Genealogia Canlacazinilor, Bucureşti, 1902, p. 150. 73 N. Iorga Studii şi documente, voi. XVI, p. 205, nr. XXX. La 11 ianuarie 1711, Ştefan Cantacuzino dădea încuviinţarea mănăstirii Aninoasa pentru cei ce au vii în dealul Ureclieş- lilor : „Pentru că fiind vinăriciul din dealul acesta închinat la mănăstirea Aninoasa, de la o seamă de vreme încoace unii dintr-înşii nu vor să-şi dea vinăriciul, ci stau împotrivă, făclndu-să unii boieri mazili, alţii şutaşi, alţii căinărăşci, alţii căpitani, iuzbaşi, ceauşi, şi, cumpărînd vii de la cei ce da vinărici, ei nu vor să dea ... Unde sint închinate la mănăstiri, dau cu toţii măcar şi viile lor să fie” (Arh. st. Buc., Mitropolia, CDLXXIX—3). 77 Arh. st. Buc., CDXXXII-3. 78 I. Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1955, p. 238. www.dacoromanica.ro 1088 V. MIHORDEA 12 (mitropolia) pînă la 50 de vedre (vtori armaş)79. în mod excepţional domnii acordau şi scutiri mai mari. Dacă Grigore Ghica, la 15 noiembrie 1736, scutea iezuiţilor veniţi în Moldova ca profesori două sute de vedre de vădrărit80, acelaşi domn, prin cartea de la 30 iulie 1741, acorda Catrinei, soţia răposatului IVIiron Donici, clucer,rămasă „jupîneasă săracă şi neavînd nici o chiverniseală ca să poată ţine casa”, printre altele, şi scutire pentru ,,12 000 vedre de vin de vădrit”81, cea mai mare scutire menţionată în documente, dacă nu cumva ar putea fi o greşeală de redactare a cărţii domneşti. Scutirile acestea, aşa cum le menţionează sama vistieriei pe 1776, se ridicau în acel an la 34 000 de vedre 82. în ultimul pătrar al veacului al XVIII-lea, probabil sub influenţa stărilor de lucruri din Ţara Româ- nească, s-a aplicat în Moldova şi scutire totală de vădrărit pentru o parte a boierimii, a clerului superior şi unele categorii de slujitori. Prin hrisovul de la 1 septembrie 1783, Alexandru Const. Mavrocordat, căutînd ,,a păzi în stare bună şi în cinste pe toate acele blagorodnice niamuri boiereşti mai ales pe acele care din întîmplarea vremilor se află în cădere şi uitare» desăvîrşită”, dispunea scutirea lor integrală la dările pe avere, printre care era şi vădrăritul : ,,...Să fie de acum înainte desăvîrşit nesupăraţi”. Urmau să fie cuprinşi în aceste categorii „preasfinţitul mitropolit al ţării, iubitorii de Dumnezeu episcopi de pre la scaune..., toţi blagorodnicii boieri şi giupînesile văduve”, înţelegînd prin aceasta pe boierii cu slujbe efective. Urmau apoi boierii fără slujbe care ajunseseră o dată la rangul de „vel”. Hrisovul mai cuprindea, de la categoria boierilor, şi pe aceia care, chiar dacă nu ajunseseră să obţină rangul de „vel”, dar „se trag d!n niamurile acele boiereşti alese şi ştiute”, o indicaţie vagă care probabil c-a fost precizată prin cărţi domneşti individuale trimise beneficiarilor. Din categoria slujitorilor beneficiau de avantajele hrisovului logofeţii de vistie- rie, vel căpitanii de darabani, vornicii de poartă, diecii de vistierie, diecii de divan, vel căpitanul de Iaşi, poroşnicul şi polcovnicul83. Vinăriciul, în natură sau în bani, era adunat de slujbaşi recrutaţi din rîndul foştilor dregători, numiţi în Ţara Românească vinăriceri, iar în Moldova la început ăesetnici, apoi vădrari. Cărţile de vinărici emanate de la Constantin Brîncoveanu investeau pe vinăriceri cu largi atribuţii administrative şi judecătoreşti în cuprinsul regiunii viticole unde erau repartizaţi pe tot timpul cît dura încasarea dării : a) obligau la darea vinăriciului pe toţi locuitorii care aveau vii în „popoarele” regiunii; b) luau vinăriciul îndoit de la oricine era dovedit că are vinuri nedeclarate ; c) erau datori să pună paznici în toată regiunea spre a nu se comite strică- ciuni prin vii de oameni sau de vite şi închideau vitele aflate slobode prin vii, obligînd pe stăpînii lor să plătească o taxă pentru a fi eliberate* plătind şi stricăciunile făcute 84. Serviciul de ordine era trecut tot pe seama lor, pentru care fapt li se conferea, pe un timp limitat, o adevărată imunitate. „Să aibă a căutare slugile boierilor domnii-mele de curvii, 79 Arh. st. Iaşi, tr. 1768, op. II, 2018 nr. 1, p. 88 verso. 80 Acad. R. S. România, ms. rom. 237, f. 425. 81 Ibidem, f. 427 v. 82 Ibidem, Documente, CMXIC a-1, f. 18. în N. Iorga, Documente şi cercetări asupra siluafiei economice şi financiare a Principalelor române, Bucureşti, 1900, p. 158. este trecut la acest capitol, din greşeală, 14 000 de vedre. 83 Arh. st. Iaşi, Documente. IXL a —13. O copie a acestui hrisov se află la Arh. st. Buc., ms. 630, f. 37. 84 Cartea d’ vinărici de la 1 septembrie 1698 (Ajialcflerup. 40 nr. 38). www.dacoromanica.ro 13 VINĂRICIUL DOMNESC ŞI VADRARITUL 1089 de hoţii şi de alte gîlcevi ce s-ar face pe deal, să-i judece şi care va cădea de vină să-i globească şi să le facă certare fieştecăruia după vina lui”85, în cursul veacului al XYIII-lea obişnuindu-se ca vinăriciul să fie adunat nu numai în regie (în „credinţă”), dar şi prin darea lui la licitaţie, nu s-a mai simţit nevoia de atribuţii aşa de largi date vinăricerilor din partea domniei, ocupată cu cercetarea multelor jalbe de la locuitori împotriva abaterilor de la instrucţiuni pe care ei le săvîrşeau. Acolo unde vinăriciul dintr-o regiune era făcut „milă” instituţiilor religioase, care primeau jumătate din dare, vinăricerii erau dublaţi de reprezentanţii mănăstireşti cu ateleaşi atribuţii şi împreună procedau la întocmirea tabelelor în dublu exemplar cu numele locuitorilor posesori de vii8-6, luînd fiecare parte cîte doi bani de vadră. Unii locuitori, individual sau în colectiv, ca în cazul orăşenilcr din Cîmpnlung, obţineau cărţi domneşti prin care li se preciza, printre altele, şi modalitatea luării vinăriciului : „Să aibă a plăti orăşenii vinărici domnesc din zece vedre o vadră şi otaştina pămîntului după obicei, şi, după ce se va scoate vinăriciul domnesc în ţarăr, apoi să le ia otaştina..., iar pentru putinele de struguri ce vor face pentru treaba calelor lcr să nu să supere”87 88. La 22 septembrie 1786 Nicolae Mavrogheni face cunoscut tuturor locuitorilor care au vii că, pentru a stăvili abaterile de la instrucţiuni şi asupririle ce li se fac de către vinăriceri, nu a mai arendat vinăriciul domnesc, hotărînd să trimită oameni vechi şi credin- cioşi ta să-l strîngă „cu credinţă”, avînd dispoziţie a nu năpăstui pe ni- meni £8. t în Moldova, menţiunile documentare despre vădrari sînt rare şi se referă numai la pagubele suferite de ei la adunatul dării. Pentru anul 1763, cînd s-a dat în licitaţie, sama vistieriei menţionează la capitolul scăderi: „150 lei vădrari de la ţinutul Fălciului, din paguba ce au avut.. .1018 lei 90 bani, pagubă ce s-au arătat din vădrărit ot ţinut Tutovii”89... O sumă mai mare este menţionată mai departe, cu unele detalii, tot în acest scop : „2493 lei 80 bani, ci-au arătat dum. boierii vădrari ci-au cumpărat slujba vădrăritului într-acest an la Cochii Vechi, că au avut pagubă din slujbă de la ţinutul Putnii”90. La 4 mai 1793 Mihail Suţu poruncea lui Arghirie Cuza biv vel sărdar, ispravnic de Vaslui, să se pre- zinte la divan spre a da socoteală de 1 554 de lei şi 63 de bani, care-au ieşit pagubă la slujba vădrăritului dintr-un ţinut luată la licitaţie împreună cu biv vel comisul Constantin Costachi91. Vădrăritul era adunat, ca şi vinăriciul, prin licitaţie”92 în anii cu recoltă mai slabă şi „în credinţă,”93 86 Ibidem în cartea de la 27 august 1704, domnul porunceşte: „Egumenii care au vină- rici în deal să nu se amestece la judecăţi şi alte gllcevi, care sînt obicinuite de le caută vinări- cerii” (ibidem, p. 52, nr. 55), 81 Arh. st. Buc., Episcopia Argeş, XLIII —16, 87 N, Iorga, Studii şi documente, I — II, p. 315, nr. XCII. 88 Arh. st. Buc., ms. nr. 15, condică domnească, f. 18 v —19. 89 Arh. st. Iaşi, tr. 1768, op. II, 2018, nr, 1, p. 98. t0 Ibidem. 91 Acad. R. S. România, Documente, CIV—116. 92 în 1763 (Arh. st. Iaşi, tr. 1768, op. II, 2018, nr. 1, p. 98), în sama vistieriei pe 1776 se spune : „S-au vlndut slujba vădrăritului din anul acesta la Cochii Vechi” (Acad. R. S. România, ms. CMXIX a.l, f, 18 ; vezi şi N. Iorga, Documente şi cercetări, p. 158). 93 Sama vistieriei pe anul 1786 ; „slujba vădrăritului fiind dată în credinţă” (Bibi. cen- trală universitară Iaşi, ms. VI/24, f. 1 ; N. Iorga, op. cit., p. 4). La fel In sama vistieriei pe 1792 (N, Iorga, Documente şi cercetări, p, 59), . . www.dacoromamca.ro 1090 V. MmORDEA 14 atunci cînd prognosticurile asupra abundenţei produsului viilor dădeau speranţe divanului domnesc să presupună că darea va aduce sume mai mari în vistieria ţării. Dregătorii mai însemnaţi, care ■— spre deosebire de vinăriceri şi vădrari, numiţi în fiecare an — aveau în mod permanent legătură cu slujba vinăriciului sau a vădrăritului, erau în Ţara Româ- nească marele paharnic 94, armaşul cel mare 95 96 97, iar în Moldova marele logofăt şi marele vistier 98, marele paharnic 97, paharnicul al doilea 98, pivnicierul"■ şi starostele de Putna 10°. O parte din veniturile lor personale proveneau din taxele pe produsul viilor. • Adunarea dării pe vin a dat loc, aşa cum era şi de aşteptat, la săvîr- şirea multor abuzuri din partea slujbaşilor, deteiminînd ca locuitorii să adteseze plîngeri la domnie sau, în unele cazuri, să-şi facă singuri dreptate. Contra marelui paharnic Cornea Brăiloiu, care le-a mărit pentru avantajele sale personale taxa de vinărici, se plîngeau locuitorii din Vîlceaşi din Argeş- lui Ştefan Cantacuzino la 15 iulie 1715 101. Faţă de procedeul egumenului de la Bistriţa, care lua vinăriciul de la Ocnele Mari, cultivatorii de vii nu reclamă la domnie, dar se opun să răspundă către mănăstire zeciuiala 94 Marele paharnic avea ,,dc la satele păhărniceilor, de la cămănărit cîtc 2 bani şi de la vinărici vedre de vin” (banul Mihai Cantacuzino, Istoria Ţării Româneşti, Bucureşti, 1863, p. 58). Din judeţele Vllcea şi Argeş, marele paharnic primea o mie de vedre de vin din vinărici, predat In podgorie de către vinăriceri. Hotărîrca lui Ştefan Cantacuzino de la 15 iulie 1715 spune : „Iar pentru miia de vedre de vin ce iaste obiceiul de ia vel paharnic dintr-aceste 2 judeţe, aşa s-au socotit să-i rlnduiască vinăricerii să-i aducă vinul aici in Bucureşti, după cum au fost obi- ceiul cel vechi, şi, merglnd omul dumnealui vel paharnic, să la vin de unde-i va plăcea şi el să-l aducă in Bucureşti” (N. Iorga, Studii şi documente, V, p. 131). ' 95 Marele armaş lua „de la vinăricj 1 000 vedre vinu şi de la gărdurăritul Rlmnicului şi Buzăului” (Mihai Cantacuzino, op. cit., p. 59). Dionisie Fotino (Istoria generală a Daciei, III, p. 294) menţionedză la Venitul marelui armaş „200 de lei de la sărdăritul sau gloaba Vitelor ce intră prin vii in judeţul Rimnic”, adică de la gărdurărit. De la vinărici, in vremea lui, marele vistier din Ţara Românească primea sunja de 2 000 de lei (ibidem, p. 281). Indicaţiile date de Baucr (Memoires historiques el geograhiques sur la Valachie, Frankfurt, 1778, p. 64 — 67) cu privire la veniturile marelui paharnic şi marelui armaş slnt mai puţin clare. 96 Marele logofăt, potrivit hrisovului dat de Matei Ghica la 23 noiembrie 1754, lua, prin- tre altele, şi de la vădrărit cite 3 lei de pungă (Uricarul, II, 1889, p. 276). Deşi marele vistier nu este indicat In menţionatul hrisov cu venit de la vădrărit, el capătă de la această slujbă cite 500 de lei pe an prin condica de orinduieli a lui Grigore Ghica in 1776 (N. Iorga, Studii şi documente, XXII, p. 13). în sama vistieriei pe 1776, la capitolul vădrărit se vorbeşte de „avaetu dum. vel logofăt, cite trei lei de pungă, pe sama cumpărăturii şi . . . 500 lei avaetul dum. vel vist. ”. (N. Iorga, Documente şi cercetări, p. 158). 97 Despre marele paharnic, Dimitrie Cantemir spune că pe vremea lui era „şeful pod- gorenilor din toată Moldova”, avind „administrarea ţinutului Cotnari” (Descrierea Moldovei, 1936, p. 142). în 1754 el lua cite un leu nou de bute de la vinul intrat in Iaşi, precum şi 2/3 din jumătate din ortul stărostesc de la Putna (Uricarul, II, p. 277 şi 278), 98 Paharnicul al doilea „poartă de grija viilor domneşti care slnt la Huşi” (Cantemir» op. cit., p. 147). în 1754, silit să renunţe la cota de vădrărit din viile de la Huşi, este repartizat să ia a treia parte din jumătatea ortului stărostesc de la Putna (Uricarul, II, 280; Melchisedec, Cronica Huşilor, p. 37). ■ 99 Funcţia pivnicerului nu-i destul de clar precizată in mărturiile documentare cunoscute plnă acum. Melchisedec 11 crede a fi ajutor al paharnicului al doilea (Cronica Huşilor, p. 38). Pentru veniturile lui, condica administrativă a lui Constantin Mavrocordat menţionează : „Pentru venitul ce are pimnicerul din viile de la Odobeşti, a neguţitorilor, cite 2 potronici de pogon" (N. Iorga, Studii şi documente, VI, p. 228, nr. 146). • 100 Starostele de Putna lua o taxă specială pe vinurile din viile de la Odobeşti şi din cu- prinsul ţinutului, numită ort stărostesc. în 1754 starostele pierde jumătate din acest venit In folosul celor doi paharnici (Uricarul, II, 280). 101 N-Ior8a’Sludii ?i www.'aaCâtOmâfiiCk.ro 15 vinAriciul domnesc ŞI VADRARITUL 1091 cuvenită. La 17 ianuarie 1743 domnul se adresează locuitorilor, mustrîn- du-i pentru atitudinea lor : ,,V-aţi pus împotrivă şi n-aţi vrut să vă supu- neţi poruncii domneşti ca să vă daţi fieşticare vinăriciul după obiceiu, ci încă v-aţi sculat cu gîlceavă de aţi bătut pe călugăraşul ce au fost rîhduit ca să strîngă vinăriciu” 102. Toate poruncile domneşti deveneau neputin- cioase faţă de diversitatea mijloacelor întrebuinţate de vinăriceri, care, cu toate că la plecarea pe teren primeau instrucţiuni precise asupra mo- dului cum trebuia să-şi îndeplinească misiunea, procedau cum găseau de cuviinţă, nesocotind orice dispoziţie menită să asigure respectarea obiceiului cunoscut de fiecare în regiune. La supravegherea vinăricerilor erau mobilizaţi şi alţi reprezentanţi ai administraţiei, cu scopul de a face ca la domnie să fie îndreptate cît mai puţine plîngeri din partea celor năpăstuiţi. La 29 septembrie 1781, Alexandru Ipsilanti poruncea isprav- nicilor de judeţe să supravegheze ca vinăricerii să se conformeze instruc- ţiunilor date la cumpărarea slujbei : „Iată de iznoavă straşnic vă deş- teptăm şi vă poruncim foarte să fiţi cu priveghere şi cu ochii deschişi la aceasta şi să nu aşteptaţi tocmai după ce vor face ei năravul lor şi vă vor veni lăcuitorii cu jalbi, atunci să faceţi îndreptare, ci mai înainte să purtaţi grija a nu putea să facă cele obicinuite ale Slujbaşilor” 103. Domnul prescrie fiecărui ispravnic planul de luptă contra inamicului intrat în judeţul pe care-1 administra : „Şi într-adins să aveţi printr-as- cunsu oameni rînduiţi, cum şi înşivă să ispitiţi, să cercetaţi, să înconjuraţi dealul ca să vedeţi apucăturile şi urmările slujbaşilor şi să nu-i îngăduiţi a încărca nici la zece una, nici două cu nume de obicei, nici alt necaz sau cheltuială să nu facă cît de puţină locuitorilor” 104. în Moldova lucrurile se petrec la fel. Yădrarii sînt arătaţi în jalbele locuitorilor ca unii care încalcă regulile stabilite din timpuri mai vechi pe bază de obicei, precum şi instrucţiunile primite de la domnie în momen- tul cînd şi-au luat slujba în primire. în prima lui domnie (1726—1732), Grigore Ghica restabileşte obiceiul vrîncenilor, încălcat de reprezentantul administraţiei în judeţ, de a nu plăti ort stărostesc pe vinurile ce le ridică de la vii şi le duc la casele lor 105. Pentru că ispravnicii făcuseră un obicei mai nou de a pline cu sila să se vîndă vinurile lor prin sate, în proclamaţia de la 23 iulie 1753, pe care Matei Ghica o dă locuitorilor Moldovei pe ţinuturi, îi asigură că acest lucru nu se va mai întîmpla în viitor106. Ceea ce apăsa însă mai tare la luarea vădrăritului asupra producătorilor de vin era năpasta, legalizată în mod arbitrar de vădrari, de a lua la fiecare zece vedre două în plus. Determinat de nenumărate plîngeri din partea locui- torilor, Constantin Eacoviţă, cu hrisovul de la 20 august 1756, interzice să se mai pună la vădrărit „năpastă la zece vedre două”, hotărînd ca vasele de vin să se măsoare cu cotul de fier, avînd la capete bouri dom- neşti, „care cot este făcutu de pre măsura cotului muntenescu şi nu aruncă 102 Arh. st. Buc., ni-rea Bistriţa, LXII —247. 193 Ibidem, ms. 8, f. 418 v. 101 Ibidem, f. 419. 105 Acad. R. S. România, ms. rom. 237, f. 483 v. i°6 Cronica Ghiculeşlilor, Bucureşti, 1965, p. 671. Lucrurile au rămas in continuare Ia fel, determinînd pe Grigore Callimachi Ia 15 oct. 1763 să dea o nouă dispoziţie in acest sens (Uricarul, I, P- 295). www.dacoromanica.ro 1092 V. MEHORDEA 17 năpastă” 107. Abuzul vădrarilor era prea adînc înrădăcinat ca să dispară la o simplă poruncă domnească. După mazilirea lui Constantin Eacoviţă, năpasta a continuat ca şi mai înainte. II constată cartea lui Grigore Cal- limachi de la 15 octombrie 1763 pentru reglementarea vădrăritului, ară- tînd că vădrarii luau nestingheriţi la fiecare zece vedre două în plus. Pe lîngă aceasta, ei măsurau vinul producătorilor cu vadra cea mai mică, starostească, nu domnească, după cum se scria în instrucţiuni. Grigore Callimachi interzice şi el năpasta, stabilind ca cei ce au vii să plătească numai vădrăritul cîte opt bani vechi de vadră, iar vadra să fie de zece ocale108. Abuzurile vinăricerilor nu erau îndreptate numai împotriva ţăra- nilor producători ai vinului. înfruntarea dintre reprezentanţii clasei feu- dale pe tema vinăriciului ne-o arată jalba egumenului de la Bistriţa către domn de la 12 septembrie 1792 împotriva biv vel vistiernicului Constantin Ştirbei, care, luînd la licitaţie vinăriciul din Oltenia, printr-o nouă şi arbi- trară împărţire a „popoarelor” de pe moşia mănăstirii a făcut să i se oprească o sumă de bani din mila de vinărîci ce i se cuvenea109. Starea aceasta de lucruri, cu toate încercările unor domni din secolul al XVIII-lea de a o remedia, a continuat pe toată durata orînduirii feudale ca un corolar al structurii medievale al sistemului financiar al ţării. Un memoriu anonim din primele decenii ale veacului al XlX-lea referitor la neajunsurile admi- nistraţiei şi remedierea lor spune cu privire la darea vinăriciului că „cele mai mari abuzuri se fac la acest husmet”. Autorul arată că abuzurile se comit atît la măsurătoare, încărcînd la calculat pînă la o treime volumul real al vaselor, cît şi la luarea banilor, obligînd pe locuitori să dea pînă la 15—20 de parale de vadră în loc de 5 bani, cît era atunci taxa oficială110 * * *. Autorul crede că în decursul timpului, pentru a lua mai mulţi bani la licitaţia dării, domnia îngăduia luarea năpastei. Măsurile pe care le pro- pune spre îndreptarea situaţiei sînt cele experimentate fără rezultat de Constantin Eacoviţă şi de Grigore Callimachi în Moldova şi de Alexandru Ipsilanti în Ţara Eomânească — interzicerea de a se mai lua năpastă la zece vedre două —şi inspecţiuni dese pe teren pentru prinderea vinări- cerilor în flagrant delict, pedepsindu-im. Venitul pe care-1 aducea vinăriciul şi vădrăritul în cămara domnească sau în vistieria ţării, după împrejurări, era în raport direct cu felul re- coltei anuale de vin : cînd recolta era proastă, încasările la această dajdie scădeau şi domnia cu greu găsea cumpărători la licitaţia impunerei pro- dusului pe vii. însemnările unui martor ocular despre iarna anului 1739— 1740, care a fost grea, arată că „au degerat viile, de aceea a fost lipsă de vin, încît la vădrăritul ţării nu s-a strîns nici a douăsprezecea parte din 107 Acad. R. S. România, documente, LXVI —36 ; Arh. st. Buc., ms. 630, f. 17—18; Uricarul, II, p. 71 ; N. Iorga, Studii şi documente, V, p. 159, nr. 108. 108 Arh. st. Buc.,ms. 630, f. 25—26; Uricarul, J, 293; Melchisedec, Cronica Romanului, voi. II, p. 87. Arh. st. Buc. m-rea Bistriţa, LXIV—306. ' 110 La 5 decembrie 1815, ispravnicii de Olt fac cunoscut noului vistier că locuitorii din Drăgăneşti s-au Împotrivit la dare a vinăriciului, deoarece vinăricerii le pretind mai mult decit este legiuit (Documente privind fiscalitatea din secolul al XVIII-lea, voi. I, Ţara Românească, nr. 359, manuscris). ni Memoriu asupra perioadei din Istoria românilor, 1774—1786, Bucureşti, 1893, p. 592-593 www.dacoromanica.ro 18 VINĂRICIUL DOMNESC ŞI VADRARITUL 1093 ce s-a luat în alţi ani” u2. Totalul sumelor contabilizate de administraţia centrală a fiecărei ţări a fost înscris anual în registrele vistieriei, din care însă nu s-au păstrat decît cîteva pentru Moldova, începînd cu a doua jumă- tate a secolului al XVIII-lea. Pentru Ţara Eomânească nu se cunosc pînă acum decît menţiunile din izvoarele narative şi o singură samă de vinărici pe anul 1797 referitoare la judeţul Mehedinţi, unde se poate vedea că acolo s-au adunat 504 908 vedre 113 sau echivalentul lor în bani. Izvoarele narative, care, cum am arătat, au toate aceeaşi sursă, dau cifra vinări- ciului Ţării Eomâneşti — şi aceasta numai pentru unii ani — aproape la fel, cu foarte mici diferenţe. Banul Mihai Cantacuzino spune că între 1738 şi 1769 vinăriciul a dat invariabil pe fiecare an cîte 45 900 de lei114. Generalul Bauer dă pentru anul 1759 suma de 47 500 de lei115, pentru 1765 şi 1766 suma de 36 993 de lei116, iar pentru anul 1767, la fel cu Mihai ■Cantacuzino, suma de 45 900 de lei117. Deputaţii munteni, printre care era şi autorul Istoriei Ţării Bomâneşti, care s-au dus în Eusia în 1770, răspund în scris la întrebările ce li s-au pus cu privire la veniturile ţării că „vină- riciul, ce se ia din veniturile ţărăneşti cîte 5 bani de vadră, afară de milele mănăstirilor, care începe a se strînge de la sfîrşitul lui septembrie, ajunge şi pînă la una sută de pungi de bani” 118 * *, adică 50 000 de lei. La începutul secolului următor, Dionisie Fotino, reproducînd autorii menţionaţi, spune şi el că în 1767 „vinăriciul aducea 45 900 lei” 11B. Pentru Moldova, în lipsa izvoarelor narative, cifra vădrăritului anual ne este păstrată în cîteva sămi de vistierie, mărturii de mai mare importanţă. în sama vistieriei pe 1763, încheiată la 20 ianuarie 1764, această dajdie este menţionată la suma de 106 250 de lei, la care se mai adăugau 2 250 de lei „vama cazacliilor” 12°. Deputaţii moldoveni plecaţi în Eusia la 1770 au raportat, la cererea autorităţilor ţariste, că vădrăritul era în 1769 în sumă de 106 110 lei121. Cifrele acestea, de peste o sută de mii, se menţin şi pe viitor. în sama vistieriei pe 1776 se menţionează vînzarea la licitaţie a vinăriciului pentru suma de 120 000 de lei122, în 1786, adunat ,,în credinţă”, scade la 101161 de lei şi 76 de bani123, iar în 1792, adunat Cronica Ghiculeştilor, p. 499. in Acad. R. S. România, Documente, XXXIX—80. Reprodus în parte şi în N. Iorga, Studii şi documente, voi. V, p. 162, nr. 116. iu Istoria Ţării Româneşti, p. 52. 115 Memoires hisloriques el geographiques. . ., p. 94. no Ibidem, p. 91 şi 82. 117 General Bauer, op. cit., p. 82. 118 Arhiva românească, voi. I, Iaşi, 1860, p. 215. ii» Dionisie Fotino, Istoria generală a. Daciei, voi. III, Bucureşti, 1860, p. 318 — 319. 12» Arh. st. Iaşi, tr. 1768, op. II, 2018 nr. 1 p. 88. Reprodus, cu unele nepotriviri de cifre In N. Iorga, Documentele familiei Callimachi, p. 100. i*i Arhiva românească, I, p. 146. i*2 Acad. R. S. România, ms. CMXIX a-1, f. 18; N. Iorga, Documente şi cercetări..., p. 158. 122 Biblioteca centrală universitară Iaşi, ms. VI/24, f. 4. Se arată In această samă că totalul sumei vădrăritului a fost adunat din şase judeţe : Putna (56 632 de lei şi 48 de bani), Tecuci (17 273 de lei şi 112 bani), Covurlui (8 967 de lei şi 56 de bani), Tutova (5 473 de lei şi 88 de bani), Fălciu (6 432 de lei şi 72 de bani) şi Iaşi (6 381 de lei 111 bani), La fiecare judeţ este menţionat, numele vădrarilor. www.dacoromanica.ro 4 c. 3907 1094 V. MIHORDEA 18 tot „în credinţă”, saltă la 119 749 de lei 124. Pentru perioada de la înce- putul secolului al XlX-lea, Dionisie Fotino spune că vădrăritul aducea vistieriei suma de 140 000 de lei pe an125 *. Comparînd cifra dării pe produsul viilor din fiecare ţară, se observ ă diferenţa în proporţie de două-trei ori mai mare în favoarea vistieriei moldoveneşti. Acest mare decalaj nu poate fi explicat numai prin culţi- varea pe mai mare suprafaţă a viţei de vie în Moldova în raport cu u_ara Eomânească. Credem că explicaţia trebuie căutată.şi în alte considerente : taxa vădrăritului mai ridicată decît la vinărici înccpînd cu anul 1(03, faptul că pentru o mai bună gospodărire a dajdiei vistieria determina domnia să cumpere uneori cu bani vinul de care avea nevoie pentru con- sumul la curte 12(i, dar mai cu seamă că scutirile şi „milele” erau distri- buite cu mai mare largheţă în Ţara Româneacă. Acolo s-a ajuns în decursul vremii ca mai toate mănăstirile, pe lingă scutirea de vinărici a vinului din viile proprii, să aibă şi „milă” de 2 bani la fiecare vadră din vinariciul plătit de orice cull ivator, indiferent de rangul lui sociaŢ cu vie pe moşule lor127. „Milă”, în proporţii mai mari, aveau unele mănăstiri de peste ho- tare La 27 iunie 1784 Miliail Suţu întărea mănăstirii Vlah Serai din Con- stantinopol „mila” de vin de la 27 de sate din Romanaţi şi de la 89 din Gorj, cu obligaţia de a servi o subvenţie anuală unui duhovnic de la spi- talul'din Terapia128. Aceleiaşi mănăstiri îi întărea la 1798 Constantin Hangerli vinariciul domnesc dintr-o sută de sate din judeţele Romanaţi, Vîlcea şi Gorj129. Informaţia documentară ajunsă pînă la noi nu ne dă posibilitatea să calculăm în totalitatea ei „mila” de vinărici şi vădiănt pe care an de an, de-a lungul veacurilor, bugetul fiecăruia dintre cele două principate o repartiza, împreună cu alle înlesniri, pentru întreţinerea mănăstirilor şi a vieţii cultural-religioase din ţară şi de peste hotare. O idee aproximativă ne putem face dacă ţinem seama că din cele 504 908 vedre, cît reprezenta vinariciul din Mehedinţi în 1797, milele mănăsţmlor erau de 105 710 vedre 130 , adică 22%. Mai concludent este cazul din timpul celei de-a doua ocupaţii austriece a Olteniei, cînd din această singură pro- vincie, suprimînd milele şi scutirile, ocupanţii au scos pe vinărici în Biter- valul de la 8 noiembrie 1789 şi pînă la 31 octombrie 1790 suma de 43 300 de piaştri, adică aproape vinăriciul din Ţara Românească întreagă, fără mile şi scutiri131. 124 N. Iorga. Documente şi cercetări . . ., p. 59. 125 Dionisie Fotino, op. cit., p. 341. . ... , . 420 în Sumu Vistieriei Moldovei pe 1763 se menţionează Ia scăderi lo5 Iei 100 bani vădrăritul pe 1 700 vedii vin ce s-au făcut cu bani pentru trebuinţa beciului gospod : 1 o.O- vedri vin de la CHlobişti, 150 vidii vin ot Huşi” (Aih. st. Iaşi, tr. 1768, cp. II, 2018, nr. 1, p. 88 vcrs0\,7 ^[cnijuni de milă” de vinăiici acordată mănăstirilor Găiseni, Căşcioare. Radu-'Ncda (Arh st Buc., ms. 705, f. 376, 377 şi 475 v), Argeş (ibidem, Episcopia Argeş, LXIX 33), Bistriţa (ibidem, m-rea Bistiiţa, LXII 133), Arnota (ibidem, m-rea Arnota, XVIII-s . Mărculeşti (ibidem, m-rea Bradul 1-33), Episcopia Rîmnic, (Academia R.S.R., XCL\-11), Clmpuluiig (ibidem. ms. 3683, f. 188). 128 Huimuzaki, Documente, VII, p. 516 — 518. ... 129 Marcel Romanescu, Urme româneşti la Stambul, Bucureşti, 1932, anexă, copie foto- grafică nepaginată. 499 Acad. R. S. România, Documente, XXXIX-80. 434 M. Popescu, Contribuţia Olteniei la războiul ruso-austro-turc dintre arm 1 In Arhivele Olteniei, 1930, p. 307. # www.dacoFomanica.ro 19 VIN ARICIUL DOMNESC ŞI VADRARITUL 1095 anexe ale vin Ariciul ui şi yădrăritului Spre deosebire de vădrărit, care, ea dajdie mai nouă, a fost impusă de domnie uniform pe toată ţara cu o singură taxă, luarea vinăriciului era însoţită de două anexe, care nu mergeau la cămară sau la vistierie : părpărul, venit al uneia dintre dregătorii, şi ploconul de nume, luat de vină- riceri. . Părpărul a fost la început o taxă pe produse comercializate, fie că ele se vindeau într-un anumit loc, fie că se pregăteau în vederea comercia- lizării132. Cuvîntul părpăr vine de la perpera, monedă bizantină de aur curat133. Prin evoluţie, în decursul vremii, termenul a ajuns ca în seco- lele XVII—XVIII să fie folosit numai pentru a indica una dintre cele două anexe ale vinăriciului. în tot acest timp, taxa a rămas aproape ne- schimbată şi se percepea socotindu-se pe unităţi mai mari decît a adra : cîte 12 bani de bute şi 6 bani de putina cu struguri134. în unele documente apar şi formule combinate pentru părpăr, probabil ca rezultat al unei învo- ieli mai t7echi intrată în obicei, cu plata mai redusă la buţi şi la puţine, dar cu adăugirea altor articole impozabile. Ilotărîrea pe care o dă Ştefan Cantacuzino la 17 ianuarie 1715 pentru A'inăriciul mănăstirii Cîmpulung stabileşte ca locuitorii cu vii de pe dealul Brătulcştilor să plătească păr- părul „de bute pă bani 6 şi de berbeniţă po bani 4 şi de slomnă (cramă) pă bani 12 şi chiria de A^adra de ATin pe bani 3 şi în zece ani să dea zece buţi noao”135. Cîteodată-domnia acorda scutire de darea părpăritului unor categorii de contribuabili cu obligaţii fiscale mai mari la liaraei136. Miliai Cantacuzino spune că sumele adunate din părpărit în judeţele Bîmnic şi Buzău reveneau spătarului al doilea, pe cînd cele din judeţul Săcuieni erau luate de armaşul al doilea 137. Belatarea este confirmată de documente138. Ploconul de nume, prin care la origine se înţelegeau alimentele date în natură pentru masa A-inăricerilor şi furajul pentru hrana cailor cit umblau cu măsuratul Ataşelor şi încasarea139, detuni se o taxă personală 13- P. P. Panaitcscu şi colab., Via(a feudală in Ţara Românească şi Moldava, Bucur şli 1957, p. 367. ’ 133 Gb. Zâne, Economia dc schimb în Principalele Române, Bucureşti, 1930, p. 110 111. 134 în 1709 păi părul (le bule cile bani 12 şi de berbeniţă cile bani 6” (Anatcţlerul. ... p. 54 nr. 58); în 1730 ,,de bule de vin cîte bani 12 şi de berbeniţă de stejar şi dc brad cile bani 6” (ibidem, p. 99, nr. 215); în 1769 Miliai Cantacuzino spune : ,,cite 12 bani pentru iie- care bute şi cîte 6 bani pentru putina cu sliuguii” (Istoria Ţârii Rtmâj,cşli. p. 57). 135 Acad. R. S. România, ms. 3683, f. 188—189. în privilegiul cimpulungcnilor, reîn- noit de Miliai Racoviţă la 15 ianuarie 1743, această laxă este simţitor redusă : „Pentru păipăr să aibă a da dc cramă po bani 12, iar pentru putinele cu struguri ce \’or face pentru treaba caselor lor să nu-i supere” (Acad. R. S. România, Suluri 6, doc.27). 436 în 1709 plăteau toţi contribuabilii cu vii, „afară de şutaşi şi den ncguţiloiiui, care va ajunge numele singur la liaraei ughi 6, şi de cămarăşclul, care va ajunge nume singur la haraci ugbi 8, şi de slujitorul, care va ajunge numele singur la uglii 4” (Anatefterul. .., p. 54 nr. 58). 137 Istoria Ţării Româneşti, p. 58. 1418 Cartea de la 26 septembrie 1730 dală „boiarilor domnii-mcle al doilea spalliar ca să fie volnici . .. să-şi ia părpăritul din judeţul Buzău şi din judeţul Slam-Rîmnic, venitul dregă- toriilor de la toţi cîţi plătesc vinărici domnescu” (Analefterul. . ., p. 99, nr. 215). 139 La 19 mai 1743 ţăranii din Bolboşani se învoiesc a plăti ploconul 54 de bani, „însă numele bani 24 baniţa de orz, bani 24 azima, puiul de găină bani 6” (Documente privind relaţiile agrare in secolul al XVIII-lea, voi. I, p. 411 — 412, nr. 250). www.dacoFomanica.ro 1096 V. MIHORDEA 20 în bani, plătită de fiecare locuitor o dată cu vinăriciul şi părpăiul. în secolele XVII—XVIII pînă la reforma fiscală a lui Constantin Mavio- cordat, ploconul, afară de unele excepţii determinate de învoeli speciale 14°, era plătit la fel, pe categorii de locuitori. Birnicii plăteau 30 de bani, slujitorii 15 şi preoţii 12 bani141. în Oltenia, ocupată în 1718, austriecii, menţinînd taxa de 30 de bani pentru birnici şi 12 bani pentru preoţi, „cameralişti” şi aleşi, au adăugat în plus doi bani pentru „răvaşul de nume”142. Beforma fiscală a lui Constantin Mavrocordat a modificat modalitatea de luare a ploconului. în cărţile de vinărici de la 29 august şi 16 septembrie 1746 se află formula identică : ,.Şi să aibă a lua poclonul de la tot omul care plăteşte vinărici, însă de la cei ce vor face numai zece vedre pînă la 120 de vedre să ie de vadră cîte un ban ... iar de la 120 de vedre în sus, de ar face cît de mult, să ie de tot numele cîte taleri”143. Generalul Bauer spune că reforma fiscală ar fi fixat ploconul mai întîi la o jumătate de para de vadră pentru cantitatea pînă la 120 de vedre şi la 4 parale (12 bani) tot ce depăşea acest număr de vedre, iar apoi taxa ar fi fost dublată în 1747 şi triplată în 1761 144, afirmaţii neconfirmate de documente. Taxele speciale în Moldova legate de circulaţia vinului în general şi numai tangenţial de vădrărit erau : 1) pîrcălăbia, care se lua la trecerea vinului prin tîrguri, cîte 2 potronici (20 de bani) de car. în 1741 Constantin Mavrocordat a dispus reglementarea acestei taxe spre a se reveni la obi- ceiul vechi, deoarece pîrcălăbii, prin abuz, pe lingă bani luau şi cîte o can- titate de vin 145; 2) vadra domnească, din viile de la Odobeşti, socotită pe fiecare cramă146 şi dată numai de ţărani. în 1756 Constantin Bacoviţă scuteşte pe mazili şi pe negustori de această dare, care li se pusese prin călcarea obiceiului, motivînd că asupra vinului erau multe obligaţii: „vădrărit şi obiceiul stărostesc, şi camănă, bezmăn, buour şi loc agesc şi pîrcălăbii şi leu de bute” 147; 3) ortul stărostesc, care era taxa pe vinul ce se transporta din podgoria Odobeşti, cîte o vadră de fiecare cramă, pînă * 12 140 în afară de Învoiala pentru vinărici a locuitorilor din Oreaviţa şi Bolboşani. citată In nota precedentă, la 20 mai 1705 Constantin Brincoveanu stabilea pentru mănăstirea Titireciul ..poclonul de nume po bani 12” (Arh. st. Buc., ms. 705, f. 308 v.). In cartea lui Ştefan Cantacu- zino de la 31 mai 1714 dată Episcopiei Rimnic se precizează „poclonul de nume pe bani 33” (Acad. R. S. România, XCIV —14), iar in hotărirea de la 15 iulie 1715 stabileşte ploconul la 12 bani, atlt pentru preoţi, cit şi pentru slujitori (N. Iorga, Studii şi documente, V, p. 131). 444 Cărţile de vinărici de la 1698 (Anatefterul, p. 41 nr. 40), 1700 (ibidem, p. 52, nr. 56), 1704 (ibidem, p. 51 nr. 55) şi 1709 (ibidem, p. 54 nr. 58) au formulă identică. 443 Arh. st. Sibiu, ms. 75/204, f. 80. 443 Arh. st. Buc., Mitropolia, CCV —7. 444 General Bauer, illemoirts historiques et geographiques sur la Valachie, p. 82. 44S,,Avind obicei pîrcălăbii de luoa osăbit di cei doaodzăci de bani ... şi cite doao ocă de vin de bute . .. Iar măria-sa Constantin-vodă au stricat acel obicei rău, să nu mai fie. .. ce numai să ie pîrcălăbii drept pe obicei cit doi potrinici de car. . .” (I. Neculce, Letopiseful, 1955, p. 404). 448 Poruncă domnească dată în octombrie 1742 starostelui de Putna, „cu un pivnicer ce s-au trimis de aice pentru vinul gospod ce iaste obicei de să ia,-cite o vadră de cramă”, să-l aducă (N. Iorga, Studii şi documente, VI, p. 393, nr. 1400). în 1763 Grigore Callimachi hotă- îăşte ca „după vechiul obicei. . .vadra domnească numai de la Odobeşti să se ia” (Uricarul, I„ p. 294). 44? Uricarul, II, p. 32. www.dacoromanica.ro 21 vin Ariciul domnesc şi vadraritul 1097 la Trotuş, luată în folosul numai a starostelui de Putna la început, iar de la 1754 înainte şi a vel paharnicului şi a paharnicului al doilea148. în strînsă legătură cu darea pe produsul viei a existat şi una pe pămîntul care se cultiva, numită pogonărit. Această dare a fost înfiinţată de Eustratie Dabija în Moldova149, de unde a trecut apoi în Ţara Româ- nească. Considerat de înşişi cei ce o aplicau ca o dare nedreaptă, întrucît se impunea pămîntul cînd exista o impunere pe recoltă, pogonăritul a fost, alături de văcărit, inventat tot de fiscalitatea domnilor moldoveni, darea cea mai criticată, cu cele mai multe desfiinţări solemne şi tot atîtea repu- neri, pînă în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea. Scutirile de pogo- nărit, acordate de preferinţă instituţiilor religioase150, constituie dovada că, în ciuda declaraţiilor pe care le făceau şi a angajamentelor luate, domnii nu erau întru totul convinşi de necesitatea suprimării acestei dări. Motivînd că pogonăritul este de „mare stricăciune ţării”, deşi l-a aplicat un număr de ani, Nicolae Mavrocordat hotărăşte desfiinţarea lui la 20 decembrie 1713 151. Trecînd în Ţara Românească în 1716, acelaşi domn îl aplică în noua lui reşedinţă cu mare străşnicie. Pogonarii au ordin să execute fără milă pe contribuabili. Iordache, căpitan de Buzău, s-a împrumutat de la turci şi a plătit viile lui Boicu Bosic de pogonărit152. în toamna anului 1728, domnul porunceşte pogonarilor din ţinutul Să- cuieni să ia vinurile locuitorilor care nu şi-ar plăti pogonăritul la vreme şi să le vîndă spre a împlini banii fiscului pe această dajdie153. în Moldova, pogonăritul a fost repus de succesorii celui ce l-a desfiinţat şi l-au aplicat în continuare, cu excepţia intervalului de timp cît a ţinut reforma fiscală a lui Constantin Mavrocordat pînă la domnia lui Matei Ghica. Acesta, deşi în proclamaţia dată locuitorilor ţării la 23 iulie 1753 vorbeşte de pogo- nărit ca de o dajdie dintre cele mai supărătoare154, condamnîndu-1 în 148 Ibidem. p\ 277, 278 şi 280. în 1763 Grigore Callimachi, informat că ,.de la o vreme în- coace să intinsăsă acel obicei de lua vadra stărosteaseă din toi ţinutul Putnii”, hotărăşte ca „vadra stărosteaseă să să ia după vechiul obicei ... de la Odobeşti şi pînă Ia Trotuş, iară pe aiurea din ţinutul Putnii să nu se mai ia” (Uricarul, I, p. 294). ,4D C. C. Giurescu. Istoria românilor. 111. 2, p. 679. 150 La 30 aprilie 1712, Nicolae Mavrocordat scuteşte mănăstirea Sf. Vineri de „pogonărit de vin” (Acad. R. S. România, DCXXIII —136) ; la 5 iunie 1735 Constantin Mavrocordat scu- teşte mănăstirea Mcra de pogonărit pentru 20 de pogoane (ibidem, ms. 237, f. 367 v). La 15 noiembrie 1736, Grigore Ghica scuteşte pe iezuiţii din Moldova, printre altele, şi de 20 de pogoane de pogonărit (ibidem, ms. 237, f. 425). în Ţara Românească, Matei Ghica scuteşte Ia 28 aprilie 1733 biserica Gheormei Banul din Bucureşti de pogonărit pe 15 pogoane (Arh. st. Buc. m-rea Bradul, 1 — 47). Un caz de sculire acordată stăpînilor laici : Grigore Ghica scuteşte la 20 iulie 1741, printre altele, pe Calrina, soţia răposatului Miron Donici Clucer, „şi de pogonărit pă 18 pogoane de vie” (Acad. R. S. România, ms. 237, f. 427 v). 151 Arh. st. laşi, Documente, XXXI—2, cf. şi cronica lui Axinte Uricarul, în Letopiseţe, II, p. 166. 152 Arh. st. Buc., Episcopia Buzău, X —86. 153 Ibidem, Episcopia Argeş, LXIX bis —42. Acordlnd o reducere parţială unor mănăstiri, Nicolae Mavrocordat spune într-o scrisoare din 1727 către capuchehaielele sale de la Constan- tinopol că egumenul de la Sfîntul Gheorghe ..pogonăritul l-au plătit pe an cu iei tarea unei jumătăţi dc leu la pogon, pe cînd altă dată îl plătea cîte doi lei” Hurmuzaki, XIV-2, p. 943, nr. DCCCCXV). 154 ,,. .. Este o mare nedreptate să plătească cineva şi pogonărit, fiind destul vădrăritul pe care fiecare II plăteşte potrivit cu rodul viei sale. . . Recunoscînd dar noi această nedreptate, am hotărit să ridicăm cu totul pogonăritul. . ., vom scoate şi hrisov, pentru ca după aceasta să nu mai fie” (Cronica Ghiculeşlilor, p. 671). www.dacoromanica.ro 1098 V. MIHORDEA 22 cuvinte aspre, îl aplică trei ani în şir, hotărîndu-se abia în 1755 ca să-l desfiinţeze 155. După ce domnii următori l-au repus iar, hrisovul lui Grigore Callimachi de la 15 octombrie 1763 pentru desfiinţarea pogonăritului156 pare a se considera ultima menţiune documentară a acestei îndeletniciri domneşti. O formulă care să ţină seama atît de nevoile vistieriei, cît şi de cererea contribuabililor a fost adoptată în Ţara Eomânească, unde expe- rienţele s-au oprit la desfiinţarea pogonăritului numai pentru locuitorii ţării, rămînînd în vigoare dajdia pentru străini şi înstrăinaţii plecaţi în raiale, de unde veneau clandestin spre a-şi cultiva viile, fără a avea vreun contact cu vistieria. în această privinţă este semnificativă porunca lui Scarlat Ghica de la 2 august 1759 dată lui Matei paharnic şi Constantin căpitan, trimişi în judeţul Teleorman. Domnul le spune că, deoarece atunci s-a scos dajdea pogonăritului pentru viile pe care le au în ţară locuitorii din raiaua Giurgiu, ardelenii şi alţi străini, să oblige pe cultivatorii care le au în acel judeţ să-şi plătească darea, cîte doi lei vechi de pogon157. Cu privire la înstrăinaţi, porunca domnească precizează : „Iar cei ce au fost oameni de ţară şi s-au înstrăinat de şăd printr-alte ţări şi vinu numai de-şi lucrează şi-şi culegn viile, de la aceia să ia pogonăritul îndoitu, adecă de pogon cîte taleri patru vechi” 158. Cu toate că şi în Moldova a fost o preocupare a domniei pentru îngră- direa viilor în podgorii, prin dispoziţii date la început pîrcălabilor 159 160, dre- gătorilor de ţinuturi, apoi ispravnicilor, gărdurăritul', ca instituţie, a existat numai în Ţara Eomânească, dar şi acolo, ca un obicei medieval format pe bază de trebuinţe locale, a funcţionat mima i în judeţele Săcu- ieni, Buzău şi Eîmnicu-Sărat. în această regiune deluroasă a ţării, unde predomina proprietatea moşnenească, gărdurăritul s-a dezvoltat din timpuri îndepărtate, ca o necesitate de poliţie locală pentru asigurarea rodului viilor contra vitelor, animalelor şi a tuturor răufăcătorilor, dar şi pentru a menţine ordinea şi moralitatea publică în dealurile cu vii 16°. Spre deosebire de celelalte dăjdi^ legate de produsul viilor, gărdurăritul, în complexitatea care se manifesta, apărea ca un serviciu public obliga- toriu şi se alimenta atît din diferitele taxe răspunse în bani şi în natură de toţi cultivatorii care nu aveau cărţi de scutire, cît şi din penalizările pentru neîndeplinirea recomandărilor oficiale' sau pentru infracţiunile 155 Arh. st. Buc., ms. 630, f. 14 v. Foimulă identică este atribuită şi tatălui său, Grigore Ghica, In prima lui domnie (1726—1733) pentru desfiinţarea pogonăritului (Cronica anonimă a Moldovei, in Letopiseţe, III, p. 179). Ibidcm, f. 25-26; Uricarul, I, p. 293. 157 N. Iorga, Studii şi documente, XVI, p. 129. 158 ibidem, p. 130. lsfl La 27 aprilie 1675, plrgarii şi „alţi orăşeni de la marc pînă la mic din tlrgul Cotnarului, scriem şi mărturisim cu această scrisoare a noastră precum au venit cinstită carte mărici-sale lui Dumitraşco Cantacuzino voievoda, scriind la Peniţă pircălabul pentru triaba viilor Intr-acest chip : care nu-ş va îngrădi viile să aibă a le da pentru garduri. Deci noi, văzînd cartea mării-sale scriind Intr-acest chip şi fiind obicina noastră şi din bătrini şi din descălecatul oraşului, noi am dat o vie ce este In Dealul Mlndru, ce au fost a călugărilor de la Aron-Vodă, fiindu pustie de 4 ai şi ţelenită, o am dat dumisalc lui Dămian ca să o Îngrădească şi să o plătească de taleri şi de alte cheltuieli de toate, iar dumisale să-i fie driaptă ocină...” (citat după C. C. Giurescu, Istoria românilor, III, 2, p. 668). 160 ,,S3t caute şi de alte stricăciuni ce vor fi In deal,, de hoţii, de sfadă, de curvii şi de alte gllcevi, să judece. Şi care vor fi de vină să-i globească precum le vor fi vina” (Anateflerul.. p. 31, nr. 24). . www.dacoFomanica.ro 23 VINARICIUL domnesc şi VADRARITIXL 1099 comise. Pe acest teritoriu, gărdurarii exercitau funcţia de supraveghetori ai ordinii şi moralităţii, precum şi de judecători, atribuţii care în celelalte regiuni viticole reveneau vinăricerilor. Mai mult încă, pînă la sfîrşitul veacului al XVII-lea se recomanda gărdurarilor în instrucţiunile date de domnie să intervină şi în relaţiile economice ale locuitorilor din dealurile cu vii: „Cine vor avea datorii acolo pe dealuri să aibă a le scoate gărdu- rarii cu socoteală, ce vor fi datorii drepte, ver la ce om ar fi” 161. Negăsind în mărturiile documentare altă precizare în privinţa cuantumului dăjdiei decît formula stereotipă : „să dea gărdurăritul fieştecare om .. . după obicei, precum au fost şi mai nainte vreme” 162, sîntem nevoiţi a lua de bună relatarea singurului izvor narativ, Mihai Cantacuzino, care, descriind veniturile marelui armaş, prezintă obiceiul ca fiind diferit în privinţa cifrelor la fiecare dintre cele trei judeţe menţionate. în toate aceste locuri, gărdurăritul consta din 50 de bani şi o vadră pe butea de via la Rîmnic, 120 de bani de bute la Buzău şi o sută de bani de bute la Săcuieni. Se mai plătea, la fel în toate trei judeţele, cîte 45 de bani de tocitoare şi cîte 133 de bani de groapa cu tescovinele pentru rachiu163. Documentele indică însă pe larg taxele ce se plăteau la penalizări164. Scutiri de drept la dajdia gărdurăritului aveau „boierii cei mari şi mănăstirile cele mari”165, pe lingă cei ce obţineau hrisoave speciale,166 reînnoite la fiecare domnie, în unele cazuri, mila de vinărici a cîte unei instituţii religioase era com- pletată şi cu gărdurăritul acelei regiuni, îngustînd astfel apanajul marelui armaş, cum a procedat Gr. Ghica în 1735, care a dat mănăstirii Colţea vinăriciul cu părpărul şi gărdurăritul din dealul Bucovului (judeţul Saac)167. Situaţia a durat pînă în 1775, cînd Alexandru Ipsilanti reduce la jumătate vinăriciul, nemaifăcînd nici o menţiune în hrisovul său pentru părpăr şi gărdurărit168. Gărdurăritul din dealul Bucovului este redat iarăşi mănăstirii Colţea. de Nicolae Caragea la 2 septembrie 1782, cu invitaţia de a orîndui „epitrop scăunaş” să se ocupe de gărdurărit „prin toate popoa- rele pe unde vor fi vii într-acel deal”. El trebuie să oblige pe locuitori la repararea gardurilor „ce să nu să facă pagubă la vii”, să aplice amenzi pentru neconformare şi infracţiuni, să ia gărdurăritul după obicei, scu- tind pe „boierii cei mari” şi pe „cei ce au obiceiul a scuti” 169. Gărdurăritul va dispărea ca dare în prima jumătate a secolului al XlX-lea, o dată cu celelalte anacronisme ale fiscalităţii medievale. Boierii refugiaţi la Braşov în 161 Analeferul. . ., p. 31, nr. 24. 162 Ibidem, p. 51, nr. 54. 163 Istoria Ţârii Româneşti, p. 57. 164 Penalizarea la gardurile neastupate era, în judeţele Rîmnic şi Buzău, cîte 50 de bani pentru pirleazurile deschise şi 300 de bani pentru „vracniţă”. în judeţul Saac se lua tot atita pentru „vracniţă”, dar pentru pirleazuri 52 de bani. Pentru stricăciuni se lua la Rîmnic şi la Buzău 40 de bani de vită şi 20 de bani de rimător. în judeţul Saac se lua 50 de bani de vilă sau rimător (Anatefterul..., p. 30 şi 31.) Mihai Cantacuzino de alte cifre. iGB Anatefterul..., p. 51 nr. 54. în cartea de la 1739 — 1740, Constantin Mavrocordat porunceşte gărdurarilor din Rîmnic şi Buzău „să-şi dea fiecare gărdurăritu, afară de cei 12 boieri” (N. Iorga, Studii şi documente. XXII, p. 50). 136 Mihai Cantacuzino, op. cit., p. 57. 137 AL. I. Gălăşescu, Eforia spitalelor civile, Bucureşti, 1899, p. 76 — 80. ies Ibidem, p. 84. i«8 Ibidem, p. 90. www.dacoromanica.ro 1100 V. MIHORDEA 24 1821 din cauza răscoalei lui Tudor Yladimirescu au cerut în memoriul lor, printre altele, desfiinţarea vinăriciului cu toate anexele sale şi înlocuirea acestora cu un impozit fix pe fiecare pogon de vie, plătit de toţi cei nepri- vilegiaţi 17°. Eeorganizarea sistemului financiar al Principatelor Eomâne din timpul regulamentelor organice a modificat în primul rînd modalitatea perceperii dărilor pe avere. La 26 iunie 1831, vistieria Ţării Eomâneşti aducea la cunoştinţa publicului că, după noile întocmiri ce s-au alcătuit, huzmetul vinăriciului, ca şi celelalte, ,,pe întîiu a viitorului iulie să desfi- inţează cu totul” m. ★ Vinăriciul şi vădrăritul au constituit în trecutul fiscalităţii Princi- patelor Eomâne una şi aceeaşi dare pe produsul viilor, percepută de cămara sau vistieria domnească, atît în Moldova, cît şi în Ţara Eomânească. Originea acestei dări pe avere este zeciuiala (desetina) din produse, pe care, o dată cu constituirea statului, locuitorii erau impuşi s-o dea în folosul domniei. Cu trecerea timpului, accentuarea suzeranităţii otomane a determinat ca din a doua jumătate a secolului al XVII-lea satisfacerea obligaţiilor faţă de Poartă să impună atît înmulţirea dărilor, cît şi perce- perea lor mai mult în bani. în această categorie a fost şi impunerea pe produsul viilor, care în Moldova îşi schimbă şi numele din desetină în vădrărit, după unitatea de măsură cu care era calculat. Prin faptul că din toate timpurile locuitorii, pentru a le avea, erau ţinuţi să-şi lucreze necontenit viile, că asigurarea recoltei cerea o stabilitate a locuitorilor în mai mare măsură decît alte îndeletniciri, iar evaziunea din faţa repre- zentanţilor fiscului era mai greu de realizat, impunerea pe produsul viilor a constituit dajdia cu venitul cel mai sigur şi de aceea vinăriciul şi vădră- ritul apar însoţite de un cortegiu de dări anexe pentru satisfacerea nu numai a vistieriei sau a cămării, dar şi a unui număr de dregători, par- ticipanţi alături de domnie la exploatarea pe cale fiscală a contribuabi- lilor. Darea vinăriciului în bani, cunoscută documentar, este mai veche în Ţara Eomânească, unde s-au format şi obiceiuri în funcţie de regiunile viticole (dealuri), cu taxe diferite de obiceiul ţării, care era de 4 bani de vadră. Unificarea acestor obiceiuri s-a realizat prin reforma fiscală a lui Constantin Mavrocordat. în Moldova, luarea în bani a vădrăritului este uniformă pe toată ţara, variind numai taxa în decursul timpului de la 2 bani de vadră la 4 şi apoi la 8 pînă la începutul secolului al XlX-lea. Vinăriciul şi vădrăritul ca dări pe avere purtau în nomenclatura fis- calităţii turceşti şi numele de ruzumaturi, fiind afectate cămării dom- neşti cînd aceasta era despărţită de vistierie, fapt care se poate constata, cel puţin teoretic, numai în Ţara Eomânească. în Moldova, vădrăritul a fost administrat de vistierie, cheltuindu-se acolo unde nevoile erau mai presante. în amîndouă principatele darea pe pţodusul viilor era suportată 170 Emil VIrtosu, 1821. Date şi fapte noi, Bucureşti, 1932, p. 117. 171 Arh. st. Buc., Vistieria Ţilrii Rcmâr.eşti, dos. 306/1831, f. 180. www.dacOromanica.ro 25 VIN ARICIUL DOMNESC ŞI VADRARITUL 1101 în întregime de masa contribuabililor biinici. Scutiţi eiau boierii şi clerul superior, iar breselele se bucurau de reduceri la plată. Sămile de vistierie arată că încasările vădrăritului, ca sumă totală, erau de două-trei ori mai mari decît ale vinăriciului, datorită, pe de o parte, taxei mai ridicate în Moldova, iar pe de alta largheţei mai mari cu caie se acordau „mi- lele” şi scutirile în Ţara Românească. Atît vinăriciul, cît şi vădrăritul au format în fiecare dintre cele două principate dările cele mai sigure în sistemul fiscal din orînduirea feudală. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro UNELE ASPECTE PRIVIND BRESLELE DIN ORAŞELE MOLDOVENEŞTI ÎN SECOLELE XVI-XVIII DE N. GRIGORAŞ în timpul orînduirii feudale, populaţia de meşteşugari şi de negus- tori, avînd interese economice comune, ca să poată impune îngrădirea sau eliminarea concurenţei interne şi externe s-a grupat în anumite aso- ciaţii cu statute proprii, numite bresle. Cuvîntul breaslă vine de la brastvo „frăţie, confraternitate, Bruderschaft”. Diferenţierea economică şi sepa- rarea diferitelor grupuri ale locuitorilor din oraşele moldoveneşti nu s-au manifestat prin dezvoltarea unor categorii deosebite, ca patriciatul oc- cidental, deoarece condiţiile interne şi externe n-au îngăduit-o, ci se observă doar pături ale populaţiei cu anumite privilegii fiscale. Problema datării precise a organizării în bresle a meseriaşilor şi negustorilor din oraşele moldoveneşti nu se poate rezolva, din cauza lipsei de informaţii documentare. De aceea s-a putut afirma că organizarea în bresle a fost cunoscută în Moldova încă de la întemeierea statului, fiind luată de la negustorii străini în trecere sau de la cei aşezaţi în oraşele noastre. Dacă în Moldova au existat în această vreme bresle de meseriaşi şi de negustori de origihe străină, înfiinţate şi organizate după sistemul occidental în afară de orice intervenţie a autorităţilor locale, se poate pune întrebarea dacă nu au putut avea'şi meseriaşii şi negustorii localnici ase- menea asociaţii L S-a susţinut de asemenea că între 1408 şi 1527 a func- ţionat în Moldova „un sistem de bresle germano-polone, din care autoh- tonii n-au făcut parte”. Existenţa şi funcţionarea lor ar fi fost necesară pentru dobîndirea şi menţinerea importantelor debuşeuri comerciale, dar bresle moldoveneşti, alcătuite de moldoveni, n-au existat1 2. Organizarea în bresle a negustorilor străini, aşezaţi în Moldova a avut şi un caracter temporar3, precum şi scopul de a rezista altor grupe simi- lare sau pentru dejucarea intenţiei autorităţilor de stat de a-i lipsi de pri- 1 Eugen Pavlescu, Economia breslelor din Moldova, Bucureşti, 1939, p. 25. 2 Eugen Pavlescu, op. cit., p. 31. 3 Ibidem, p. 41—42. ..STUDII", tomul 22, nr. 6, p. 1103-11^, 1969. . www.dacoromamca.ro 1104 N. GRIGORAŞ 2 vilegiile anterioare, de a-şi asigura existenţa şi continuitatea comerţului practicat, prin obţinerea unor aprobări sau reînnoiri de privilegii. Nu se poate admite că primele încercări de organizare ale elementelor care practicau comerţul în Moldova s-ar fi datorat sau ar fi urmărit apărarea creştinismului ortodox şi că, sub influenţa frăţiilor din Yilna şi Lvov, în aceste asociaţii n-ar fi putut intra decît creştinii ortodocşi, neţinîndu-se seama de ocupaţii4. Din acest punct de vedere problema n-a fost pusă just. Breslele din Moldova, ca asociaţii cu caracter economic, s-au constituit în primul rînd din cauza concurenţei străine, foarte ameninţătoare pentru mese- riaşii şi negustorii localnici. Asocierea în bresle a fost deci o măsură de apărare economică, ca oriunde în lume unde condiţii asemânătoaie au impus-o. Data organizării în bresle a fost determinată şi de elementele particulare, proprii fiecărui stat feudal, de condiţiile interne specifice. Totuşi, în general, pentru a se apăra de concurenţa din afară cînd aceasta a devenit presantă, meseriaşii şi negustorii localnici au căutat nu numai să reglementeze producţia ci şi desfacerea mărfurilor, calitatea, preţul, tehnica de producţie, materia primă folosită etc. Dar prin organizarea în bresle populaţia urbană putea spera, în plus, că va putea obţine şi participarea membrilor ei sau piin delegaţi la administrarea oraşelor sau a instituţiilor municipale. Bepiezentanţii delegaţi ai oraşelor urmau să supună mai întîi discuţiilor breslei, deci aproape întregii comunităţi, cele mai importante chestiuni legate de viaţa oraşului. In felul acesta s-a putut ajunge, pe cît a fost posibil,în această perioadă de timp — adică începînd din a doua jumătate a seco- lului al XVI-lea şi în secolul al XVIII-lea, epocă extrem de nestabilă, cu intervenţii dure şi nejustificate ale turcilor în afacerile interne ale statelor româneşti, zdruncinate şi sărăcite şi din cauza luptelor interne dintre facţiunle boiereşti — ca reprezentanţii breslelor să-şi poată spune cuvîntul şi în problemele legate de viaţa oraşelor. Beprezentanţii breslelor au avut cuvînt hotărîtor în adunările generale ale oraşelor, cînd se discutau măsurile administraţiei centrale care loveau în interesele întregii comunităţi sau cel puţin ale unora din părţi. Orice staroste de breaslă a avut un rol precis în fixarea sumelor de plată ca impozite de către fiecare meseriaş sau negustor. Deci nu se greşeşte cînd se afirmă că administraţia aleasă şi cea impusă în oraşe s-a sprijinit şi a cerut avizul reprezentanţilor breslelor. ir S-ar putea presupune cu o oarecare aproximaţie epoca creării uni- unilor de meşteşugari şi negustori din Moldova ca fiind a doua jumătate a secolului al XVI-lea, sfîrşitul acestui secol sau cel mai tîrziu, prima decadă a secolului al XVII-lea. Indiscutabil că în această privinţă a putut avea o oarecare influenţă organizarea în bresle a aceloraşi cate- gorii de locuitori din oraşele polone şi transilvănene. Care grupe de locuitori din oraşele moldoveneşti, cu ocupaţii pre- cise şi cu un rol determinant în producţie, s-au organizat mai întîi în bresle, adică negustorii sau maseriaşii ? Prima "menţiune în acest sens o avem din 25 decembrie 1610, cînd este amintit Isac Arapul, starostele 4 Ibidem, p. 44 — 57 şi 59. www.dacoromanica.ro 3 BRESLELE DIN ORAŞELE MOLDOVENEŞTI (SEC. XVI—XVIII) 1105 de negustori din Iaşi, Toader vătavul de cărăuşi şi un oarecare Cristea croitorul5 *. Faptul că la începutul secolului al XYII-lea existau organiza- ţii de bresle răspîndite este dovedit de documentul din 28 mai 1621, unde este amintit şi un Hrizea, fost staroste, alături de un săbier, de un bacal8 şi de Pană Caciaun, care la 18 septembrie 1644 era staroste de negustori7. La 18 martie 1615 este amintit ca martor Gheorghe tărdzibaşa, adică starostele de croitori8. Din 20 mai 1631 avem o altă indicaţie documentară despre exis- tenţa unei bresle din Moldova. La această dată, Bejan, starostele de cizmari din Iaşi, depunea ca martor într-un proces de proprietate9. Peste cîteva luni, mai precis la 15 octombrie 1632, sînt amintiţi, tot în Iaşi doi staroşti de negustori10 11. Prin urmare, este clar că înainte de datele amintite existau în Iaşi bresle de cizmari, măcelari, croitori,negustori etc. S-ar părea că în anumite oraşe erau mai multe bresle de negustori, deoarece în acelaşi document sînt amintiţi cîte doi staroşti. Nu ne putem da seama dacă la începutul secolului al XYII-lea organizarea în bresle cuprinsese toate meseriile şi ramurile de negoţ care se practicau în oraşe. Breslele reprezentau, în general, pe producătorii şi pe distribui- torii bunurilor de larg consum u. De aceea se şi întîlneşte foarte de tim- puriu breasla măcelarilor (mesărcii)12 şi a blănarilor 13. în Eoman, în jurul anului 1641, se pare că exista o breaslă unică, alcătuită din blă- nari, croitori, bărbieri, abageri şi cojocari14. Uniunea aceasta arată că membrii fiecărei categorii de meseriaşi citaţi erau puţini, astfel că sin- guri nu puteau constitui o breaslă, care trebuia să aibă cel puţin un minimum de membri ca să poată impune pe piaţa locală o reglementare a producţiei, a desfacerii mărfurilor, calitatea şi costul lor etc. Yînzarea mărfurilor aduse de negustorii şi de meseriaşii străini a fost supusă, da- torită intervenţiilor breslelor locale, la o serie de restricţii şi la plata,în afară de vămi, a unor taxe speciale în beneficiul lor15. Organizaţiile de bresle, dînd rezultatele scontate, au cuprins tot mai numeroşi negustori şi meseriaşi. Tendinţa organizaţiilor de breaslă a fost să cuprindă pe toţi meseriaşii şi negustorii, deoarece numai astfel puteau să-şi apere interesele. Dar pentru a se putea menţine breslele erau obligate să asigure îndestularea consumatorilor cu bunurile cerute. Documentele interne amintesc un mare număr de staroşti şi meseriaşi. Unora li se indică breasla16, însă la mulţi nu 17. Deocamdată este sigur că nu au putut fi înscrişi în bresle toţi meseriaşii şi negustorii. în primul 5 Documente privind isloria României, A, Moldova (In continuare se va citaD.I.R., A,), veac XVII, voi. II, nr. 452. 8 Ibidem, voi. V, nr. 63. 7 Arh. st. Buc., M-rea Gal: ta, XI/21. 8 D.I.R., A, veac XVII, voi. III, nr. 301. * Arh. st. Buc.. M-rea Sf. Ioan Zlataust, IV/3. 18 Acad. R.S. România, LXXX1X/133. ' 11 Eugen Pavelescu, op. cit., p. 96. 12 Acad. R.S. România, Filiala Iaşi, fond Spiridonie, III/69. 12 Ibidem. III/68. 14 Eugen Pavlescu, op. cit., p. 59 — 62 şi 96. 16 Ibidem. p. 429. 18 Acad. R.S.Româr.ia, EXXX'.X/138 ; Filiala Iaşi, fond Spiiidcnie, XIII/45 etc. 17 Acad. R.S. România, CXXII/38. www.dacoromanica.ro 1106 N. GRIGORAŞ 4 rînd meseriaşii din mediul rural, în mare parte robi, care se deplasau din loc în loc, n-au fost niciodată încadraţi în bresle şi este sigur că nici nu s-a urmărit aceasta. Pentru înfiinţarea unei bresle a fost nevoie de un anumit număr de membri. Orice breaslă trebuia să cuprindă majoritatea celor care practicau aceeaşi meserie, pentiU a li se putea impune celor rămaşi în afară anumite restricţii economice care i-ar fi obligat pînă la urmă să-şi dea adeziunea. Dacă cei care doreau constituirea unei bresle erau ma- joritari, cei rămaşi în afară puteau fi forţaţi să li se asocieze. Organizarea şi administrarea internă a breslelor au fost determinate prin regulamente şi statute speciale, cunoscute sub denumirea de ca- tastihe. Catastihul fiecărei bresle conţinea mai multe articole redactaţe şi acceptate de breslaşi şi pe care ei înşişi se obligau să le respecte. în sensul acesta, catastihul unei bresle a avut caracterul de contract între membrii asociaţi. Catastihele menţionau dacă breasla era o asociaţie nouă, făcută în chip direct, sau se crease prin separarea uneia mixte. De asemenea în catastihe s-au prevăzut cauzele şi mai ales condiţiile în care breslaşii au socotit să se asocieze pentru a-şi apăra interesele şi a se putea ajuta reciproc. Catastihele de breaslă se puteu revizui foarte greu şi numai cîncl marea majoritate a membrilor cădeau de acord ca să se introducă noi prevederi, care, în condiţiile noi de producţie, de fiscalitate etc., erau absolut necesare pentru menţinerea asociaţiei şi realizarea scopurilor pentru care fusese înfiinţată. S-a scris că cel mai vechi catastih de breaslă „păstrat” din Mol- dova este al blănarilor, croitorilor, bărbierilor, abagerilor şi cojocarilor din Eoman din jurul anului 1641, reînnoit la 28 decembrie 172418. După prevederile acestui statut, starostele se alegea de către breslaşi şi trebuia să fie respectat de toţi, ,, ca un mai mare al lor şi cap breslii”.Membrii bre- slei care nu ascultau de staroste, i-ar fi „întors cuvintele” sau l-ar fi în- jurat se pedepseau cu 100 de lovituri de toiag şi o amendă de 5 lei. Dacă starostele s-ar fi făcut vinovat cu ceva, el nu.putea fi certat de către membrii breslei, nici trimis în judecata vreunei instanţe publice; numai episcopul avea dreptul să-l certe şi să-l amendeze după fapta lui19. După statutele aceleiaşi bresle se constată că organizarea în breaslă a fost determinată de particularităţile micii producţii a unor categorii de meseriaşi, că meşterii aveau ucenici şi calfe, iar meseria era ereditară. Membrii aceleiaşi familii, cînd deveneau calfe, plăteau la casa breslei o sumă mai redusă decît străinii, ceea ce ar lăsa să se înţeleagă că se urmărea ca meseria, prăvălia şi capitalul să rămînăîn familie. Orice meşter trebuia să fi fost mai întîi ucenic şi apoi calfă. Condiţiile de admitere în rîndul meşterilor erau foarte stricte; orice calfă, pentru a ajunge meşter, trebuia să depună examen. Detalii oarecum noi asupra sistemului de organizare în breslă ne dă catastihul breslei ciubotarilor din Huşi, reîntărit în 1790, fiindcă cel 18 Eugen Pavlescu, op. cil., p. 59 — 60. 19 Ibidem. www.dacoromanica.ro 5 BRESLELE DIN ORAŞELE MOLDOVENEŞTI (SEC. XVI—XVIII) 1107 vechi se pierduse sau fusese distrus din cauza,,vremurilor nestatornice”.20 Se atrăgea atenţia membrilor breslei ca să fie corecţi şi cinstiţi, să nu spe- culeze nevoile cumpărătorilor, iar starostele să exercite asupra lor un control foarte exigent. Materialele din care se confecţiona încălţămintea se cumpărau cu consimţămîntul tuturor, iar membrii breslei erau datori să execute prompt şi conştiincios comenzile primite. Cei care ar fi stricat materialul clien- ţilor erau pedepsiţi grav, uneori chiar cu retrogradarea. Se controla foarte atent ucenicul care urma să fie promovat calfă, precum şi meşterii veniţi din altă parte. Fiecare membiu de breaslă nu avea voie să exer- cite decît o singură meserie, iar meşterii nu puteau lua ucenicii altora21. Satutele de breaslă prevedeau ca neînţelegerile sau conflictele dintre membri să fie aplanate sau judecate în primă instanţă de către staroste, de staroste împreună cu fruntaşii breslei sau de către staroste împreună cu întreaga breaslă. Breslaşii care nu respectau aceste prevederi erau pedepsiţi cu bătaie şi amenzi22. Starostele fiecărei bresle avea atribuţii foarte largi. El trebuia să fie respectat şi ascultat de toţi breslaşii. Cei caie ar fi avut sau adoptat o altă comportare erau amendaţi23. Angajarea ucenicilor nu se putea face decît în faţa starostelui24, c înd se fixa şi taxa pe care trebuiau s-o plătească ambii, adică ucenicul şi meşterul25 *. în catastihul breslei blănar ilor şi cojocarilor din Suceava, întărit la 13 ianuarie 1673, care a putut avea la bază statutul unei asociaţii constituit în idtimul deceniu al secolului al XVI-lea 2B, se preciza urmă- toarele : „Iar care frate va greşi, staroştii şi vatavii sau frăţia, fie oriunde, el să fie vinovat cu 12 zloţi gloaba”27. Ce rost aveau vătavii şi ce funcţie îndeplineau într-o breaslă con- dusă de un staroste? Explicaţia dată de Eugen Pavleseu o considerăm neconcludentă28. Vătavii par a fi fost şefii grupelor omogene de meseriaşi constituiţi în breaslţi, deoarece numai cei care exercitau aceeaşi meserie, fiind prea puţini, n-o putuseră constitui. Ca atare, vătavii împreună cu starostele aveau un rol precumpănitor în conducerea breslei,şi poate că în lipsa acestuia îl înlocuia unul dintre ei. De aceea credem că prin vătav s-a şi înţeles staroste. Din secolul al XVII-lea, în catastihele breslelor moldoveneşti pre- domină, după cum era şi normal, prevederile cu caracter economic, ca şi tendinţa de a intra în asemenea asociaţii numai meseriaşii care prac- ticau aceeaşi meserie. De exemplu, ciubotarii din Iaşi s-au separat de talpalari29. De asemenea blănării şi cojocarii din Iaşi, care în 1751 formau 20 A. I. Ciurea, Catastihul breslei ciubotarilor din Huşi, în „Studii şi cercetări istorice”, voi. XX (1947), p. 156-169. 21 Ibidem, p. 159-160 şi 166. 22 Ibidem, p. 167-168. 23 Eugen Pavleseu, op. cit., p. 107. 24 Ibidem, p. 108. 25 Ibidem, p. 67. 23 Ibidem, p. 73-74. 27 Ibidem, p. 65. 28 Ibidem, p. 67 — 68. 28 Ibidem, P. 107. www.dacoromanica.ro 1108 N. GRIGORAŞ 6 o singură breaslă, s-au despărţit după un proces care a ajuns pînă în faţa divanului30. Nici o breaslă nu putea avea o existenţă legală dacă nu era recu- noscută de autorităţile administrative, care la nevoie, îi dau sprijinul. Raporturile dintre bresle şi autorităţi au fost reglementate prin dispo- ziţii speciale, necuprinse în catastihe. La 1 ianuarie 1731 domnitorul Grigore Ghica arata că în mai multe rînduri i s-a plîns starostele împreună cu negustorii „birnici” din Iaşi, afirmînd că aveau ,, strîmbătate din cauza negustorilor străini care vin din alte părţi şi deschid dugheni prin hanuri şi la uliţe. De aceea negus- torii localnici, care plăteau bir, nu puteau cîştiga nimic. In faţa acestor argumente, domnitorul le-a dat dreptate, fiind convins că din pricina negustorilor străini s-a ,, stricat breasla negustorilor celor de loc”, şi a hotărît ca străinii care vindeau ,, băcălii”să plătească cîte 1 leu lunar, „iar care vor vinde alt feliu de negoţ, mai subţire", să plătească cîte doi lei pe lună31. La fel, în ianuarie 1741, domnitorul a dat dispoziţii ca negustorii români şi armeni din Roman, constituiţi în bresle, să oprea- scă pe negustorii străini sau turci să mai vîndă peşte sărat cu oca de mină, neavînd voie să-l vîndă decît cu „diridicata”, la preţul cu care s-ar fi tocmit cu negustorii localnici32. Pentru mărfurile vîndute „cu ridi- cata'1 de negustorii străini se plătea la casa breslei 0,50 lei la sută, din care 30 de bani reveneau starostelui, iar restul „cutiei” breslei33. După alegere, starostele bre sici i trebuia să fie recunoscut de marele vistiernic şi scutit de toate dările34. Conflictele dintre negustori care nu se puteau aplana de staroste împreună cu fruntaşii breslei urmau să treacă la marele vistiernic. Starostele breslei devine executorul „poruncilor domneşti”, şi din cauza aceasta „zapcii” puterii centrale nu aveau a se amesteca între negustori. Starostele avea îndatorirea să cerceteze toate dughenile pentru a constata dacă se vînd mărfuri recunoscute oficial. Cei prinşi că vindeau cu măsuri sau greutăţi mai mici erau amendaţi cu 5 lei sau cu o sumă asupra căreia ar fi căzut de acord fruntaşii breslei. Jumătate din suma aplicată ca amendă revenea starostelui, iar jumătate „cutiei” breslei. Din banii depuşi în „cutia” breslei se ajutau de către staroste şi fruntaşi, cu ştirea tuturor membrilor, cei „strîmtoraţi”. Nimeni nu putea deschide dugheni fără ştirea starostelui şi a ce- lorlalţi membrii ai breslei. S-a interzis negoţul ambulant în afară de zilele de iarmaroc. Prin catastih s-a prevăzut ca prăvăliile să fie închise duminicile şi sărbătorile, în afară de cele care vindeau alimente. Breasla negustorilor era scutită de cai de menzil, zaherea şi alte „angarale”. Negustorii nu erau obligaţi să primească în gazdă persoane oficiale, nu li se luau lucruri pentru musafiri, iar cei care aveau vii la Odobeşti au fost scutiţi de aşa-zisa „vadră domnească35”. 30 lbidem. p. 151. 31 Uricarul, voi. II, p. 29 — 30. 32 N. Iorgr, Studii şi documente, voi. VI, p. 210. 33 Uricarul, \ol. IV, p. 39. 31 lbidem. 35 lbidem, p. 37 — 43. www.dacoromanica.ro 7 BRESLELE DIN ORAŞELE MOLDOVENEŞTI (SEC. XVI—XVIII) 1109 Breasla negustorilor din Iaşi a fost numită şi „breasla negustorilor pămînteni” şi s-a menţionat că era folositoare şi „cămării gospod”. Da- torită asocierii în breaslă, membrii ei s-au bucurat şi de alte avantaje la plata impozitelor. Astfel fiecare membru al breslei înscris în „catas- tihul vistieriei, cu pecetea gospod”, avea cîte un om străin „adus de peste hotar”, scutit pentru ,,ajutorul”casei36. Breslele au avut, pe lîngă funcţia economică, şi atribuţii cu carac- ter fiscal, administrativ şi social. Autorizarea de înfiinţare de bresle se da de către domnitor, de comun acord cu marele vistiernic, fiindcă membrii unei asemenea asociaţii se bucurau de un regim fiscal deosebit. Bolul bisericii a fost minor : ea nu făcea altceva decît să dea „binecuvîntarea“, dar numai autoritatea de stat putea asigura unei bresle monopolul de lucru sau de distribuire a unor bunuri. Domnul şi-a păstrat permanent dreptul de a autoriza înfiinţarea şi funcţionarea de bresle,ca şi acela de a interveni în afacerile lor interne şi chiar de a le desfiinţa. Autoritatea administrativă nu putea fi indi- ferentă dacă piaţa nu era bine aprovizionată cu bunurile de consum cerute de locuitori. De asemenea era atentă şi la preţurile fixate, fiindcă o ridicare nejustificată de preţuri putea produce tulburări, în felul acesta, anumite bresle puteau fi desfiinţate dacă prin activita- tea lor dăunau în mod evident intereselor populaţiei. Din cauza aceasta a fost desfiinţată breasla precupeţilor din Iaşi, fiindcă aducea mari nea- junsuri consumatorilor prin ridicarea nejustificată şi exagerată a pre- ţurilor37. Este interesant de observat faptul că membrii unor bresle de me- seriaşi sau negustori se concentrau în anumite cartiere ale oraşelor sau străzi, dîndu-le chiar numele. Astfel, în Botoşani, de exemplu, era o uliţă a băcăliilor. Armenii îşi aveau mahalaua lor. Nu este mai puţin adevărat însă că şi boierii, mînaţi de pofta de cîştig, cumpărau sau îşi construiau dugheni în asemenea cartiere sau străzi, pe care mai apoi le arendau33. De asemenea în Iaşi erau uliţele ciubotarilor, talpa- larilor, curelarilor, mesărciilor, a chităriei, băibărăcăriei etc. S-ar părea că pe fiecare dintre aceste străzi era centrul meseriaşilor respectivi, al breslei lor. Consumatorii care aveau nevoie de bunurile lucrate de ei ştiau unde să se ducă pentru a le găsi. Prin ierarhia profesională constituită în fiecare breaslă s-a urmărit for- marea de meseriaşi noi şi de viitori negustori. Breasla însăşi se compunea numai din patroni, fie meseriaşi sau negustori. De asemenea starostele breslei se alegea numai în adunarea generală 38 39 a meşterilor sau a negus- torilor patroni. Alegătorii trebuiau să observe ca cel propus pentru a fi ales să fie om „de ispravă, vrednic de stărostie”, ca să-şi poată,, păzi rînduiala sa după testamentul breslelor”40. Fiindcă din bresle puteau face parte şi femeile, s-ar părea că şi acestea erau eligibile în funcţia de staroste. Astfel s-ar explica 38 N, Iorga, Documente Callimachi, I, p. 470—472. 37 P. Rtşcanu, op, cit., p. 15. 38 N. Iorga, Un oraş românesc. Botoşanii, In Istoria românilor tn chipuri şi icoane, p. 173. 39 Uricarul, voi. XIV, p. 19. 40 Eugen Pavlescu, op. cit., p. 212. www.dacoromanica.ro 1110 N. GRIGORAŞ 8 menţiunea din documentul cu data de 15 mai 1648, redactat „dena- intea Paraschivei, starostea de negustori”41. De asemenea se men- ţionează la 20 ianuarie 1677 că Agahiţa-Păscăloaia era „stărostoaia”' breslei de negustori din Iaşi42. La 20 noiembrie 1693, Costanda, staroste de negustori din Iaşi, împreună cu alţi negustori, a estimat o- casă la 300 de lei43. Ştirile amintite lasă să se întrevadă că în organizarea de breaslă din Moldova n-a existat o discriminare de sex, femeile bucurîn- du-se de aceleaşi drepturi ca şi bărbaţii. Totuşi alegerea femeilor în fruntea breslelor poate fi considerată ca excepţională, fiindcă de obicei staroştii de breaslă au fost bărbaţi. S-ar părea că breslele cu mai mulţi membri, ca, de exemplu,, breasla negustorilor din Iaşi, au avut şi cîte doi staroşti44. In a doua jumătate a secolului al XVII-lea erau în Iaşi bresle de băcali, pitari, plăcintari, mesărcii, chirigii, cîrciumari, apari, zidari, pietrari, văr- nicieri, cărămidari, olari, teslari, cizmari, ciubotari, măhali, butnari, tîmplari, curelari, ceprăgari, blănari, croitori, şlicari, zlătari, bărbieri, sucmănari, abageri, făclieri şi vutcari45. Deşi în nici un catastih nu se prevedea durata de timp pe care era ales un staroste, ,,după obicei”aceasta a fost fixată ,,la un an, cu drept nelimitat la realegere”46. După însemnările catastihelor şi ale altor documente se constată în mod evident că durata de funcţionare a unui staroste se fixase la un an47, ca şi realegerea după un timp mai în- delungat sau mai scurt48. Confirmarea, adică întărirea în funcţie a fie- cărui staroste de breaslă, se făcea de către domnitor, care a trecut însă. acest drept pe seama episcopilor şi a mitropolitului49. După cartea din 11 ianuarie 1752 a lui Constantin Eacoviţă constatăm că domnitorul delegase episcopului de Huşi dreptul de a con- firma staroştii de breaslă din oraşele eparhiei, ca şi în Iaşi, unde asemenea atribuţie a avut-o mitropolitul, iar în Eoman episcopul respectiv50 *. Datorită acestui fapt, chiar în epoca fanariotă se întîlnesc foarte rar staroşti confirmaţi de domnitori6l. După confirmare, starostele obţinea o autoritate necontestată asupra tuturor membrilor breslei. Dacă membrii breslei făceau danii, cumpărări sau vînzări de imobile, staroştii luau parte semnînd actele respective, alături cu alţi martori sau dregători. Cînd existau neînţe- 41 Gh. Gliibănescu, Surele şi izvoade, voi. III, p. 106 — 107. 42 Eugen Pavlescu, op. cit., p. 216. 42 Buletinul Ioan Neculce, fasc. IX, p. 130. 44 Aurel V. Sava, Documente..., p. 113; Buletinul Ioan Neculce, fas. VII (1927),. p. 136. 45 P. Rîşcanu, loc. cit. 40 Eugen Pavlescu, op. cil., p. 219. 47 Ibidem ; Buletinul Ioan Neculce, fasc. VI, p. 214, fasc. I, p. 91. fasc. VI, p. 4 ; Acad- R.S.România, Filiala Iaşi, fond Spiridonie, III/68. • 48 Acad. R.S.România, CXX/50. 49 Ibidem, ms. nr. 944, f. 9. 50 Arch. st. Buc., ins. nr. 180, f. 91. 61 Z. Furnică, Din istoria comerţului la. români, p. 61. www.dacoromanica.ro 9 BRESLELE DIN ORAŞELE MOLDOVENEŞTI (SEC. XVI—XVIII) 1111 legeri asupra preţului între vînzători şi cumpărători, staroştii erau soli- citaţi să hotărască. Dar cea mai grea sarcină a staroştilor era aceea de a supraveghea pe toţi membrii breslei, căutînd să aplaneze pe loc orice neînţelegeri urmărind să domnească între ei bună înţelegere şi colaborare cinstită pentru a-şi îndeplini corect sarcinile de producţie şi astfel să nu dăuneze prestigiului asociaţiei. Evident că autorităţile de stat, cînd urmăreau sau pretindeau ceva de la breaslă sau de la unii .dintre breslaşi, trebuiau să ia mai întîi contact cu starostele, care cunoştea situaţia materială a fiecărui membru şi se putea pronunţa în cunoştinţă de cauză. Starostele avea un rol hotărîtor în comisiile de impunere- şi prezida instanţa de judecată a breslei şi adunările generale convocate pentru a se pronunţa în chestiuni care priveau întreaga comunitate, ca primirile de noi membri, fixarea de noi impozite, obţinerea de materie primă necesară bunului mers al producţiei etc. în general s-au luat măsuri pentru ca starostele să fie ascultat, să-şi poată impune autori- tatea. Membrii care nu respectau normele de conduită impuse de obicei şi de prevederile catastihelor erau pedepsiţi corporal şi cu amenzi mari 52. După alegere breslaşii îşi luau angajamentul în scris că aveau să fie „supuşi la toate poruncile” starostelui, după cum arătau şi dispo- ziţiile domneşti şi catastihul53. Sigur că astfel de dispoziţii nu erau respectate totdeauna. în 1772 starostele breslei de blanari din Botoşani a fost nevoit să demisioneze „pentru neascultarea şi nesupunerea”mem- brilor, ceea ce a dăunat foarte mult breslei. Pentru a ieşi din această situaţie, breslaşii au dat o scrisoare starostelui, care „supărîndu-se cu breasla. . . pentru neascultarea noastră şi nesupunere, acum iarăşi am căzut toată breasla cu rugăminte la dumnealui ca să ne fie dumnealui iarăşi staroste, fiindcă rămăsese breasla noastră ca o turmă fără de păs- tor ”. Fostul staroste a acceptat să funcţioneze în continuare, iar bres- laşii au promis că-i vor fi supuşi la ”toate poruncile .. .pentru trebuinţele breslei”. Cei care nu s-ar fi supus aveau să dea breslei cîte 5 ocă de ceară, 10 lei gloabă judecătorului şi să primească "cincizeci de beţe la tălpi”54. Orice hotărîre a starostelui în materie de judecată era apelabilă în faţa fruntaşilor breslei, a întregii bresle sau a unei instanţe locale sau chiar a celei centrale. Printre acestea nu puteau fi decît acelea care acor- daseră confirmarea alegerii starostelui, ca biserica, pîrcălabii, vornicii, cămăraşii sau chiar divanul domnesc. Indiferent dacă făceau sau nu apel, cei în litigiu, ca membri ai breslei, erau supuşi mai întîi jurisdic- ţiei acesteia şi instanţelor prevăzute de catastih. Starostele judeca neînţelegerile ivite din cauza nerespectării pre- vederilor statutelor, ca întovărăşirile secrete, cumpărarea de marfă din altă parte şi vinderea ei pe ascuns, amestecul în alte meserii. Pri- mirea de noi meşteri se făcea cu recomandarea starostelui, dar cu avizul întregii bresle. 62 N. Iorga, Catastihul breslei blănarilor din Botoşani, in „Analele Acad. Rom.”, Mem. Secţ. Ist., s. II, t. XXXIV (1911-1912), p. 4-5. 52 Ibidem, p. 7. 54 Ibidem, p. 9. www.dacoromanica.ro 1112 N. GRIGORAŞ 10 Breslele aveau monopol de producţie şi desfacere a mărfurilor, supravegheat şi controlat de staroste, care observa ca fiecare breslaş să respecte prevederile statutului şi să obţină un cîştig mulţumitor fără a face speculă. Deci starostele urmărea să existe între breslaşi, de la in- divid la individ, şi între aceştia şi colectivitate o armonie şi înţelegere deplină, ca şi în raporturile dintre membrii breslei şi autorităţile de stat şi dintre întreaga breaslă şi autorităţi. . Fiindcă numai starostele singur nu putea face faţă tuturor acestor obligaţii, a avut un număr de ajutoare. în afară de staroşti sînt amintiţi vătavii, care, după unii, ar fi fost un fel de agenţi numiţi pe lîngă bresle de către reprezentanţii puterii centrale 55. După alţii vătavul se alegea de breaslă, fiind un fel de vicestaroste, ,,după moda ţehurilor apusene” 56. Sigur că vătavul a fost şeful unui grup omogen de meseriaşi sau de negus- tori şi, ca atare, locţiitor al starostelui,cu ajutorul căruia putea face faţă tuturor obligaţiilor impuse de stat. Se prea poate ca vătavii să fi fost aleşi de breslaşi o dată cu starostele sau după alegerea acestuia. Un alt organ auxiliar al starostelui a fost ceauşul de breaslă. Funcţia de ceauş în cadrul breslelor apare documentar în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. în august 1715 este amintit ceauşul breslei negustorilor din Iaşi, căruia i se interzicea să se amestece în afacerile interne ale breslei de ciocli57. La început, ceauşul de breaslă a îndeplinit funcţia de curier la dis- poziţia starostelui, pentru transmiterea diferitelor comunicări. Din a doua jumătate a secolului al XYIII-lea, ceauşul a devenit agentul fiscal al breslei, însărcinat cu adunarea tuturor impozitelor, devenind astfel un funcţionar al vistieriei domneşti. Pentru funcţia pe care o îndeplinea era scutit cLe impozite. Adunarea generală' a breslei era organul suprem de conducere, chemat să ia măsuri şi să hotărască în chestiunile cele mai grave, de interes general, care depăşeau atribuţiile starostelui58. încă din prima jumătate a secolului al XVII-lea, staroştii diferi- telor bresle din Iaşi şi din celelalte oraşe moldoveneşti au fost solicitaţi Să participe ca martori la redactarea a numeroase acte de transfer de proprietăţi făcute de locuitorii oraşelor, fie că erau sau nu membri ai breslelor. Cele mai numeroase acte de acest fel se referă la vînzări şi la cumpărări de dugheni.La vînzarea unor dugheni din „tîrgul lui Barnov- schi” (25 mai 1649) au participat Arghir staroste de negustori, Toader staroste, Curt starostele de blănari şi un număr de negustori. După ei sînt menţionaţi în act şoltuzul şi pîrgarii, ceea ce arată că importanţa conducătorilor de breaslă depăşise pe aceea a organelor administrative de tîrg alese, care aveau doar sarcina de a înscrie transferul în "catas- tihul tîrgului” 69. La întocmirea actelor amintite, staroştii sînt consemnaţi fie singuri, fie alături de dregători domneşti de categoria a doua, chiar şi împreună 55 56 67 58 58 p. 230. Eugen Pavlescu, op. cit., p. 245 — 247 ; rezumă părerile vechi despre vătavi. Ibidem, p. 247. ' N. Iorga, Studii şi documente, voi. VI, p. 420. . Idem, Breasla blănarilor din Botoşani, p. 27—28. Arh. st. Buc., M-rea Cetăţuia, XI/7 ; N. Iorga, Istoria poporului românesc, trad. L. I, www.dacoromanica.ro 11 BRESLELE DIN ORAŞELE MOLDOVENEŞTI (SEC. XVI—XVIII) 1113 cu marii dregători60 61. în asemenea acte, în care nu mai sînt menţionaţi sub nici o formă şoltuzii şi pîrgarii, se prevedea totuşi că vînzarea tre- buia înscrisă în catastihul tîrgului81. Staroştii de breaslă erau solicitaţi, în afara obligaţiilor lor obiş- nuite să dea diferite mărturii şi pentru locuitorii care nu făceau parte din breasla lor62 63 şi chiar pentru dregători domneşti6S *. Staroştii şi foştii staroşti erau solicitaţi apoi să depună .ca martori în procese de protimisis, în care se întîmpla ca persoana în drept să restituie cumpărătorului suma plătită şi să preia imobilul sau bunul funciar în discuţie64. Prin- tre alţi dregători şi martori, staroştii îşi depuneau semnătura pe diferite acte de danie la încheierea cărora participaseră65. în cazuri grave, cei mai indicaţi pentru a fi chezaşi erau staroştii, deoarece aveau o stare materială bună şi un prestigiu deosebite6. Staroştii, împreună cu dregătorii domneşti şi cu alţi locuitori din oraşe, erau soli- citaţi să participe la hotărnicirea diferitelor proprietăţi în discuţie care se învecinau cu hotarul oraşului67, sau chiar din oraşe68. Un staroste de negustori a fost orînduit de ispravnici să aleagă un loc din Bîrlad pe care proprietara îl dăruise unei mănăstiri. Starostele a mers la faţa locului împreună cu toţi „bătrînii tîrgului”, a făcut „stînjen domnesc” şi a măsu- rat şi a ales locul69. La 12 octombrie 1662 mitropolitul şi marii boieri au dat o mărturie în care arătau că domnitorul Eustratie Dabija dăruise mănăstirii Aroneanu o bucată de loc pentru hrană ,,din hotarul domnesc al tîrgului Iaşi”. Locul a fost hotărnicit ,,în semne cu ştirea şi cu voia a toţi tîrgoveţii”. La însem- narea hotarului au fost ,,şoltuzul tîrgului Iaşilor şi cu 12 pîrgari şi preoţii din tîrg şi neguţătorii şi staroştii” 70. S-ar înţelege deci că a trebuit şi avizul tuturor staroştilor de bresle pentru a nu se pune în discuţie dania domnească. Cînd daniile de locuri din jurul oraşelor stînjeneau pe locui- tori, staroştii erau aceia care protestau. De asemenea staroştii erau cei mai solicitaţi şi indicaţi să participe la anchetele prilejuite de asemenea reclamaţii71. Nu numai primirea în breaslă, ci chiar acceptarea ca un străin să practice negoţul şi să fie înscris în registrele vistieriei ca negustor nu se făcea fără avizul starostelui breslei. Cel în cauză înainta o cerere autorită- ţilor competente sau chiar domnitorului, în care arăta ce ocupaţie are şi că doreşte să fie aşezat ,,la dajde cu neguţitorii pămînteni”. Domnitorul dispunea să se facă cercetări pentru a se convinge că cele afirmate de peti- ţionar sînt adevărate. Pentru aceasta era întrebat mai întîi starostele, care aviza dacă petiţionarul este „om de cinste şi să cade să fie la orîndu- 60 Arh. st. Iaşi, CCCXXI/7; CI/3 ; CDIX/17; CCLXXIV/21 ; CCCXXXIX/1, p. 116. 61 Arh. st. Bacău, XI/1 (1663, februarie 25). 62 Buletinul Joan Neculce, fasc. III, p. 79. 63 lbidem, fasc. IV, p. 120. 61 Arhiva, istorică, I, p. 182. 66 Buletinul Joan Neculce, fasc. VII, p. 96 şi 135—136. 80 N. Iorga, Studii şi documente voi. III, p. 20. 67 I. Antonovici, op. cit.,xo\. II, p. 7 — 8. 68 N. Iorga, Documente Callimachi, I, p. 579. 69 I. Antonovici, op. cii.,j>. 51—52. 70 G. Ghibănescu, Surete şi izvoade, voi. IV, p. 317 — 318. 71 Aurel V. Sava, Documente..., p. 189 — 195. www.dacoromanica.ro 1114 N. GRIGORAŞ iala neguţătorilor”. înainte de a-şi da avizul, starostele întreba pe ceilalţi membri ai breslei, care trebuiau să fie de acord ca petiţionarul ,,să fie la dajde cu dînşii”. Numai după aceasta vistieria putea dispune înscrierea petiţionarului în registrele respective 72. Breslele naţionalităţilor conlocuitoare. în Moldova, denumirea de breaslă nu s-a dat numai asociaţiilor de meseriaşi şi negustori cu caracter strict economic, ci şi altor grupări, arbitrar impuse de administraţie, în care se încadrau anumiţi indivizi sau contribuabili pentru a li sA determina sarcinile fiscale sau care aveau obligaţii de aceeaşi natură, dar distincte de ale altora. Pe lîngă anumite categorii fiscale au primit sau şi-au însuşit denumi- rea de bresle asociaţii de populaţii străine, comunităţi distincte de masa autohtonă, ca armenii de exemplu, grupaţi cu scopul nu numai de a-şi apăra interesele economice, ci şi privilegiile de limbă şi de credinţă religioasă. Bresle s-au numit şi asociaţiile care îndeplineau un rol de asistenţă socială, ca aceea a cioclilor. Nu ştim dacă aşa-numita breaslă a „mişeilor”, sau a calicilor, poate fi încorporată în categoria celor care îndeplineau un rol de asistenţă socială. Fiindcă majoritatea populaţiei armeneşti mai întîi şi a celei evreieşti mai tîrziu locuia în oraşe şi se ocupa în special cu meseriile şi negoţul, breslele armeneşti şi evreieşti au avut un predominant caracter economic şi de aceea organizarea lor se aseamănă cu cele ale meseriaşilor şi negustori- lor autohtoni. De la o vreme se pare că a existat chiar tendinţa de a fuzi- ona cu breslele meseriaşilor sau ale negustorilor români, pentru ca în felul acesta să-şi poată apăra mai bine interesele şi lupta cu forţe unite împotriva exploatării fiscale, dar şi a concurenţei negustorilor şi meseria- şilor străini. în felul acesta, în Moldova s-au constituit pe centre urbane bresle de armeni şi de evrei. Pe lîngă acestea au existat şi aşa-numitele bresle de „străini”, formate din negustori şi meseriaşi din alte ţări care nu fuseseră admişi în breslele localnicilor. Armenii veniţi în Moldova au rămas în strînsă legătură cu centrele armeneşti din Polonia. Imediat ce s-au aşezat în Moldova, ei au obţinut, după prevederii»1 dreptului de Magdeburg, privilegiul de a-şi alege dregă- tori proprii, fără amestecul autorităţii de stat. în felul acesta, armenii au format în oraşele în care s-au stabilit comunităţi autonome, cu o juris- dicţie proprie, bazată pe dreptul armean. Aceşti armeni şi-au putut alege voiţii şi pîrgarii, care au funcţionat alături cu cei ai moldovenilor. Armenii, obţinînd aceleaşi privilegii ca şi autohtonii, au contribuit la dezvoltarea vieţii urbane din Moldova, a negoţului şi meseriilor, precum şi la intensificarea legăturilor comerciale cu alte state. Este de la sine înţeles, prin urmare, de ce armenii s-aU bu- curat permanent de ocrotirea domnitorilor, iar persecuţiile sau anumite măsuri restrictive luate împotriva lor au fost rău privite de populaţia românească 73. Din cauza evenimentelor externe şi interne, concretizate în special prin atacurile turceşti, oraşele moldoveneşti se depopulau aproape periodic. Pentru a le repopula, domnitorii chemau din nod populaţia 72 Uricarul, voi. X, p. 78. 73 P. P. Panaitescu, Hrisovul lui Alexandru cel Bun pentru Episcopia armeană din Suceava (30 iulie 1401), în „Revista istorică română”, IV (1934), p. 48. www.dacoromanica.ro 13 BRESLELE DIN ORAŞELE MOLDOVENEŞTI (SEC. XVI—XVIII) 1115 armenească de meseriaşi şi negustori, acordîndu-i privilegii şi garanţii74. In general, orăşenii români şi armeni au colaborat, s-au înţeles, făcînd front comun împotriva concurenţei, exploatării şi anarhiei feudale. Armenii, datorită ritului religios pe care îl practicau, n-au fost admişi în breslele locale. Nu era permisă, după statute, nici chiar angaja- rea lor ca ucenici, calfe sau meşteri, decît cu rare excepţii75. Pentru a-şi putea apăra mai bine interesele, armenii, pe lîngă constituirea în asociaţii proprii, s-au organizat şi în bresle pe meserii76. Astfel peste tot în Moldova, în centrele în care exista o comunitate, armenii au înfiinţat bresle, şcoli etc.77. în felul acesta ei au jucat un rol deosebit în viaţa economică a oraşelor noastre 78. Fiecare breaslă armeană avea un staroste şi un vătav, aleşi de adu- narea generală pe timp de un an. Pentru alegerea de staroste se cerea majoritatea voturilor. Staroştii armeni, ca şi cei moldoveni, se îngrijeau de bunul mers al breslei, judecau neînţelegerile dintre meseriaşi şi prezidau adunările generale. Pentru ca un armean să poată deveni maistru trebuia ca să fi făcut 0 ucenicie de trei ani şi apoi să plătească o taxă specială. Maiştrii armeni nu aveau voie, fără înştiinţarea şi aprobarea conducerii breslei, să anga- jeze ucenici sau calfe de altă naţionalitate 79. De altfel, după cum s-a amintit, şi statutele breslelor negustorilor şi ale meseriaşilor români aveau prevederi similare pentru a se apăra fiecare împotriva concurenţei, din ' orice parte ar fi venit ea. Din cauza anumitor neînţelegeri cu domnitorul Gheorghe Duca, în 1672 un mare număr de armeni, în frunte cu episcopul Minas Zilichtar — Oglu, au trecut în Transilvania 80. De aici ei au menţinut însă legături cu cei rămaşi în Moldova. în Transilvania au redactat, înainte de 1690, statutul pentru breasla tinerilor 81, care în 1690 a fost copiat şi adoptat ca statut al breslelor de tineri armeni din Botoşani, Iaşi şi Boman. Fiecare breaslă a tinerilor armeni avea un vătav, căruia trebuia să 1 se supună. Membrii plăteau o cotizaţie după starea materială pe care o aveau, precum şi un număr de taxe din care se alimenta fondul bres- lei 82. Este indiscutabil că, dacă armenii şi-au organizat tineretul în bresle, ei au trebuit cu mult înainte să se organizeze în bresle cu caracter eco- nomic. Totuşi, activitatea acestora din urmă, menţionarea lor în docu- mente nu ne sînt cunoscute înainte de secolul al XVIII-lea. Pentru prima dată la 1 martie 1713 este amintit drept cumpărător al unui imobil din Iaşi Ioan Armeanul, fost staroste de armeni83. Peste trei ani, adică în 74 H. Dj. Siruni, Armenii in viata economică a larilor române, In „Balcania”, t. II—III, p. 20. 75 N. Iorga, Armenii şi românii ..., p. 29 — 30 şi 35. 76 Eugen Pavlescu, op. cil., p. 298. 77 D. Dj. Siruni, op. cil., p. 51. 78 N. Iorga, op. cit., p. 37. 78 Eug. Pavlescu, op. cit., p. 301 — 302. 80 P. P. Panaitescu, op. cil., p. 49. 81 N. Iorga, op. cit., p. 32. 82 Gr. Goilav, Statutele breslei tinerilor botoşeneni, ieşeni şi romaşcani, !n „Arhiva din Iaşi”, VII (1896), p. 632-641. 83 Buletinul Ioan Neculce, fasc. II, p. 287 — 288. www.dacoromanica.ro 1116 N. GRIGORAŞ u 1716 (1 decembrie) sînt menţionate breslele armeneşti ale dubălarilorr cizmarilor şi alămarilor din Botoşani cu vătavii lor 84, în Moldova, în afară de breslele armeneşti şi evreieşti au existat şi aşa-numitele bresle de străini, înfiinţate, probabil, de meseriaşi şi de ne- gustori imigranţi, care nu aveau acces în asociaţiile întemeiate de mol- doveni, fiind de alte naţionalităţi şi rituri. Numărul acestora era destul de mare, mai ales al negustorilor. Dimitrie Cantemir a afirmat categoric că în vremea lui mulţi negustori din Moldova erau ,,de alte neamuri”, care puseseră „mîna pe tot comerţul Moldovei” 8S. S-ar părea că în breslele de străini au intrat meseriaşii şi negustorii de rit catolic, destul de nume- roşi în Moldova, mai ales în capitală şi în unele oraşe, ca Trotuş, Cotnari etc. Şi ei au fost nevoiţi să se constituie în bresle ca să-şi poată apăra in- teresele şi a obţine o impunere fixă pentru a nu fi la discreţia agenţilor fiscului extrem de abuzivi şi corupţi. Cea dintîi menţiune despre existenţa starostelui breslei ,,de străini” ne dă aşezămîntul lui Grigore Ghica din septemvrie 1776, cînd această asociaţie este amintită înaintea celor de armeni şi de evrei86. Breslele cu caracter social. în oraşele moldoveneşti au existat şi aşa-zisele „bresle sociale”, creaţii cu caracter mai mult oficial, care trebu- iau să îndeplinească în primul rînd o funcţie igienică-sanitară ca breslele de ciocli. Breslele de ciocli, care aveau sarcina de a înmormînta oamenii săraci,, au fost socotite ca nişte anexe ale bisericii, sub conducerea şi supraveghe- rea ei. Iniţiativa întemeierii acestor bresle se poate să fi fost luată chiar de biserică, după ce, bineînţeles, s-a obţinut aprobarea domnitorilor. Breslele de ciocli s-au înfiinţat în capitala ţării şi în centrele urbane cu populaţie mai numeroasă. în aceste bresle nu puteau intra decît bărbaţi holtei; cei care se căsătoreau între timp erau obligaţi să părăsească breasla 87. Prima indicaţie despre existenţa unei bresle de ciocli în Iaşi o avem din 25 aprilie 1626 88. De asemenea, în hotarul tîrgului Ştefăneşti este amintit la 8 aprilie 1639 „Iazul cioclilor” 89, ceea ce dovedeşte că în acest oraş exista înainte de această dată o breaslă cu asemenea denumire. Cel dintîi catastih cunoscut al breslei de ciocli din Iaşi, în care i se indică rostul, are data de 9 iulie 1674 90. Ca să poată menţine în asemenea bresle pe cei înscrişi de bună voie sau recrutaţi, domnitorii i-au scutit de toate impozitele. Breasla cioclilor din Suceava a obţinut primul'său privilegiu fiscal de la domnitorul Yasile Lupu, ceea ce arată că exista în timpul domniei lui. Privilegiul lui Yasile Lupu a fost reconfirmat de Gheorghe Ştefan, Gheorghe Ghica, Ştefăniţă Lupu, Antonie Buset etc. în documentul de la Mihai Bacoviţă se preve- dea scutirea membrilor breslei de dajde, lei, zloţi, taleri, galbeni, orţi, cai şi boi împărăteşti, cai de olac şi de podvezi, de cuniţă, lemn de pod, oa- meni de şeici, branişte, salahori, adică de toate dările pe care le suportau 84 Gr. Goilav, op. cit., p. 639. 86 Descrierea Moldovei, p. 122. _ 88 P. Rlşcanu, op. cit., p. 15. 87 Eug. Pavlescu, op. cit., p. 133. 88 Arh. st. Buc., M-rea SI. Sava, XLIX/2. 88 Idem, Peceţi, nr. 260. 80 Eugen Pavlescu, op. cit., p. 281. www.dacoromanica.ro 15 BRESLELE DIN ORAŞELE MOLDOVENEŞTI (SEC. XVI—XVIII) 1117 orăşenii. In schimb, cioclii erau obligaţi să asculte de mitropolit, de dichiul mitropoliei, de vătavul lor şi să îngroape oamenii morţi. Nimeni nu putea să le ia bucatele lor pentru alţi orăşeni. Vornicii de tîrg, şoltuzii şi pîrgarii nu aveau să-i învăluiască cu nimic. Pe cioclii neascultători nu-i putea pedepsi decît dichiul mitropoliei şi vătavul lor 91. Privilegii similare a avut şi breasla de ciocli din oraşul Eoman 92. Mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi a avut o breaslă de ciocli proprie, compusă din cîte patru holtei, aleşi „din toate rufeturile”. Nici aceştia nu puteau fi globiţi şi certaţi de vornicii de tîrg, şoltuzi, pîrgari sau ceauşul negustorilor, ci numai de către mitropolit93. înainte de 1 aprilie 1729, unul dintre membrii breslei de ciocli din Eoman omorîse un armean. Fiindcă întreaga breaslă, după obiceiul pă- mîntului, devenea solidară cu ucigaşul şi probabil că despăgubirile pe care trebuia să le plătească erau foarte mari, toţi cioclii au fugit din oraş. Dizol- vîndu-se breasla, episcopul de Eoman şi starostele au obţinut de la domni- tor dreptul de a-i căuta94. Nici la 23 ianuarie 1733 breasla nu fusese re- făcută. De aceea Constantin Mavrocordat a împuternicit pe staroste să strîngă 30 do ciocli dintre holteii căpătăieri, întărindu-le vechile scutiri de impozite şi de munci95 96. Din cauza abuzurilor agenţilor fiscului, şi breasla cioclilor din Foc- şani era ameninţată cu desfiinţarea. Pentru a o putea menţine în fiinţă, starostele a cerut reînnoirea privilegiului pe care-1 avusese întărit la 9 iulie 1694 de către mitropolitul DosofteiB6. Avizul pentru înfiinţarea breslelor de ciocli se da de către domnitori în urma unor rapoarte motivate ale episcopului sau mitropolitului. Avizul domnitorului era necesar pentru că membrii breslei de ciocli erau scutiţi de impozite. Procedura amintită se observă clar din statutul breslei ciocli- lor din Botoşani, întărit de mitropolitul Iacob Putneanul la 25 septem- brie 1755. Aprobarea înfiinţării breslei cu un număr de 20 membri şi un staroste fusese dată de domnitorul Matei Ghica printr-un hrisov special. Starostele urma să fie ales dintre orăşenii casnici, iar cioclii numai dintre holtei97. Statutul breslei de ciocli din Botoşani prevedea că membrii ei vor fi sub ascultarea mitropoliei şi că orice greşeală ar fi făcut aveau să fie judecaţi de mitropolit sau delegaţii lui98 99 *. După documentele în care sînt menţionaţi staroştii de ciocli ca participanţi la redactarea unor acte de transferuri de proprietăţi, se poate afirma că ei se bucurau de o consideraţie deosebită ". în afară de aceasta, obişnuit staroştii breslelor de ciocli apar ca oameni cuprinşi, fiind proprietari de vii, imobile şi chiar de ocini 10°. Un 01 Arh. st. Buc., Achiziţii noi, MMDCXLV/2. 82 Acad. R.S. România, Foto, XXXVII/190 (1700, martie 22). 93 N. Iorga, Studii şi doc., voi. VI, p. 420 (1715, august). 94 Melchisedec, Cronica otomanului, II, p. 20. 95 Ibidem, p. 22. 96 N. Iorga, op. cit., p. 429 — 431. 97 Publicat de Eugen Pavlescu, op. cil., p. 282 — 283. 98 Ibidem. 99 Buletinul Ioan Neculce, fasc. IV, p. 141. xoo n. Iorga, Documente Callimachi, II, p. 18, 32; Buletinul Ioan Neculce, fasc. II, 267-268. www.dacoromanica.ro p- 1118 N. GRIGORAŞ 16 staroste de ciocli din Iaşi, făcîndu-şi testamentul în faţa martorilor, a declarat că dispunea de 500 de lei, bani gata, 130 de stupi, 5 vaci fătătoare, 4 boi tineri, o casă cu locul ei şi cu pivniţă de piatră, moşia Tatomireşti în ţinutul Vaslui, o dugheană în Iaşi cu beciuri de piatră şi alte dugheni101. Cioclii aveau foarte mult de lucru în timpul epidemiilor, care au făcut deseori ravagii în rîndul populaţiei din oraşele noastre în tot timpul orînduirii feudale. Breslele de mişei. Melchisedec, bazîndU-se pe următoarea frază din documentul din 12 aprilie 1458 : „De asemenea toţi săracii să asculte de mitropolia noastră şi alt sudeţ să nu-i judece afară de mitropolit sau de prototipul lui sau de ureadnicul lui atît în tîrg, cît şi prin sate ”102, prin care Ştefan cel Mare a acordat Episcopiei de Eoman o serie de imunităţi pentru satele LeucUşeni şi Dragomireşti, credea că a înfiinţat breasla „calicilor”103, Eugen Pavlescu a observat just că prin acest act episcopul de Eoman a primit jurisdicţia asupra „calicilor” şi nu este nicidecum vorba de înfiin- ţarea breslei acestora 104. Eu se pot susţine nici cele afirmate de G. Ghibă- nescu că breasla „calicilor” din Iaşi s-ar fi înfiinţat în vremea lui Ştefan cel Mare sau a lui Petru Eareş, deoarece începutul breslei „calicilor” din Iaşi poate fi pus cel mult la începutul secolului al XVII-lea 105 106. în documentul din 8 noiembrie 1667 prin care vornicii de poartă au delimitat locul calicilor care li s-ar fi dat de către Petru Eareş, se menţionează că au fost adunaţi oameni bătrîni. Unul dintre aceştia îşi amintea despre prima domnie a lui Ştefan Tomşa, iar alţii despre a lui Eadu Mihnea108. Acestea credem că sînt cele mai sigure indicaţii care pot pune cU o oarecare aproximaţie întemeierea breslei „calicilor” din Iaşi la începutul secolului al XVII-lea. Interesant este şi faptul că în 1682 staros- tele acestei bresle avea casă proprie în „mahalaua tălpăluiască”107, deci destul de departe de aşezarea breslaşilor săi. în catastihul „breslei mişeilor din Eoman” cu data de 20 ianuarie 1704, se arată că Mihail Eacoviţă i-a scutit de toate impozitele, hotărînd ca membrii breslei care n-ar fi ascultat de staroste să fie amendaţi „după obiceiul vechi”. Xici un judecător nu-i putea pedepsi sau amenda în afară de episcop 10S. Staroştii acestor bresle se alegeau de către membri şi se confirmau de mitropolit sau de episcopii eparhioţi. în cărţile de întărire se prevedeau scutirile de impozite acordate breslaşilor 109 şi indicaţii ca fondurile adunate din pomeni să nu se cheltuiască decît pentru hrană, „nu la beţie sau la alte nelegiuite fapte” 110 *, ca breslaşii să nu provoace sfezi, gîlcevi şi bătăi mai ales în pridvoarele bisericilor, să nu simuleze boli, să nu-şi „zădărască” rănile, să lucreze ceva, nu numai să ceară de pomană, să se poarte cu sme- renie, să fie liniştiţi şi cuviincioşi ul. 101 Eugen Pavlescu, op. cit., p. 290. 102 D.I.R.A., sec. X1V-XV, t. I, nr. 353. loo Cronica Romanului, I, p. 117. 104 Economia breslelor, p. 292—293. 105 Bulelinul Ioan Neculce, fasc. IV, p. 85. 106 ibidem, p. 135. 107 Arh. st. Iaşi, CCCLX, p. 1. - ies Melchisedec, op. cil., p. 317—318. io» G. Ghibănescu, op. cit., p. 106 (1723, martie 23). no Ibidem, p. 107 — 108. iu Ibidem, p. 108. www.dacoromanica.ro 17 BRESLELE DIN ORAŞELE MOLDOVENEŞTI (SEC. XVI—XVIII) 1119 S-ar părea că staroştii breslelor de mişei nu se alegeau în fiecare an, ci un staroste, odată ales şi confirmat în funcţie, rămînea cît timp îl aju- tau puterile sau îl tolerau breslaşii112. Deci prin aşa-numitele bresle de mişei sau de calici s-a urmărit asocierea categoriilor de locuitori din oraşe, care nu-şi puteau cîştiga exis- tenţa prin muncă. Prin constituirea în bresle s-a urmărit ferirea lor de .abuzurile agenţilor aparatului fiscal şi asigurarea, prin crearea unui fond propriu, a celor mai elementare cerinţe de trai, pentru ca în felul acesta să nu se dedea la jafuri, crime sau să nu provoace tulburări. Raporturile dintre bresle şi autorităţile centrale şi locale. Domnia a fost considerată de bresle ca un for tutelar, al cărui sprijin îl cerea în caz de nevoie. în numele breslelor vorbeau staroştii, cărora li se promitea, atrăgeau atenţia dregătorilor delegaţi să confirme în func- ţie staroştii aleşi dintre oameni ,,de ispravă”, vrednici ,,de stărostie”, pentru a putea păzi „rînduiala... după testamentul breslelor”117. Tot domnitorilor li se plîngeau staroştii de bresle împotriva concurenţei mese- riaşilor şi a negustorilor stiăini. Dacă, sesizarea era justă, se dispunea luarea de măsuri118. Tot la cererea Unor bresle, domnitorii fixau sumele respective de plată, ca impozite, pe breaslă şi apoi individual, după starea civilă, făcînd operaţia cunoscută în public. Domnitorii considerau necesar ca uneori să ceară boierilor şi slujitorilor să respecte şi aplice toate hotărîrile ii® Ibidem, p. 109; Eug. Pavlcscu, op. cil., p. 296 — 297. 113 Uricarul, voi. II, p. 35 — 36. 114 Ibidem. 116 Acad. R.S. România, Foto, XXXVII/190 ; Arh. st. Buc., Achiziţii noi, MMDCXLV/2. no Letopiseţe, ed. 2, voi. II, p. 336 şi 3S7. ii’ Melchisedec, Cronica Huşilor, p. 223. ii8 Ur,icarul, voi. II, p. 29 — 30; N. Iorga, Sludii şi documente, voi. VI, p. 210. www.dacoromanica.ro 1120 N. GRIGORAŞ ÎS luate relativ la bresle 119 120. Starostele împreună cu cîţiva fruntaşi ai breslei, după delegarea obţinută de la vistierie 1£0, făceau repartiţia cislei în breaslă, fiind răspunzător de efectuarea corectă a lucrării faţă de vistierie şi faţă de membrii breslei. După perfectarea şi aprobarea lucrărilor se interzicea, ca aga sau alţi agenţi să mai intervină 121. Dacă se produceau neînţelegeri grave între grupele de meseriaşi care alcătuiau o breaslă, eeea ce ar fi putut duce la dizolvarea ei, dar cu ten- dinţa de a se regrupa în noi asociaţii, domnul însărcina un mare dregător, aga pentru capitală, să facă o anchetă specială şi să-i raporteze cele cons- tatate. La fol se proceda şi cînd se cerea înfiinţarea unei bresle noi. Dom- nul putea să-şi însuşească sau nu concluziile delegatului său ori să ceară meseriaşilor şi negustorilor în cauză noi informaţii, mai detaliate, înainte de a lua o hotărîre definitivă. Evident că el putea să-şi impună şi anumite vederi proprii. Orice înfiinţare de breaslă sub orice formă, adică prin des- părţirea uneia vechi sau printr-o nouă regrupare, trebuia să ducă la a nouă înţelegere cu vistieria, la o nouă „aşezare” fiscală122. Relaţiile dintre bresle, membrii lor şi reprezentanţii autorităţilor centrale şi locale erau limitate, reduse la maximum prin înseşi prevederile statutelor. Din acest punct de vedere s-a urmărit ca breslele să fie un fel de asociaţii închise, excluzîndu-se pe cît posibil relaţiile sau amestecul reprezentanţilor puterii de stat, corupţi şi abuzivi. Aşa se explică de ce s-a prevăzut ca neînţelegerile dintre membrii breslelor să se rezolve de către staroşti şi fruntaşi. Breslaşii urmăreau pe toate căile să nu aibă relaţii cu agenţii adminis- traţiei publice decît în cazuri bine precizate. Se pare că în acest sens mem- brii de breaslă erau instruiţi şi avertizaţi permanent de conducerea lor. Aşa se explică de ce majoritatea meseriaşilor şi a negustorilor căutau să intre în bresle, unde se simţeau mult mai apăraţi. Pe această linie trebuie înţeleasă scrisoarea din 19 ianuarie 1719 adresată de domnitorul Mihail Racoviţă locuitorilor din oraşul Huşi. Mai întîi domnitorul i-a înştiinţat despre numirea unui nou episcop, poruncindu-le să-l asculte, iar oamenilor episcopiei, care se vor fi împrăştiat printre „alte bresle”, promiţîndu-le reduceri de impozite 123, le-a cerut să se adune din nou la episcopie. Relaţiile dintre bresle, dintre conducerile acestora şi membrii apara- tului de stat, după cum s-a amintit, au fost reglementate prin statute şi dispoziţii speciale. Breslele nu s-ar fi putut menţine dacă nu reuşeau să apere bunurile membrilor lor de tendinţa de jaf a agenţilor administraţiei publice. Trebuie recunoscut de altfel, că domnitorii au sprijinit breslele, le-au dat ocrotirea cerută, necesară pentru a putea trăi şi dezvolta. Altfel, din cauza jafurilor agenţilor publici şi a concurenţei negustorilor străini, oraşele erau ameninţate cu pustiirea, cu transformarea în centre rurale. m Eugen PavJescu, op. cjl., p. 354 — 355. 120 Uricarul, voi. II, p. 37—43. ’ m N. Iorga, Documente, Callimachi, voi. I, p. 470 — 472; idem, Studii şi documente, vot VI, p. 447. 122 Eugen Pavlescu, op. cil., p. 151 — 152. 123 Melchisedec, Cronica Huşilor, p. 172 — 173. www.dacoromanica.ro 19 BRESLELE DIN ORAŞELE MOLDOVENEŞTI (SEC. XVI—XVIII) 1121 Obligaţiile fiscale ale breslelor. Obligaţiile fiscale ale membrilor bres- lelor erau deosebite de ale celorlalţi locuitori din oraşe. Distincţia a fost evidentă şi în ceea ce priveşte modul de percepere al impozitelor datorate statului. După obligaţiile fiscale către stat, breslele se pot împărţi în două categorii, şi anume : bresle cu caracter economic şi cele cu caracter social. Primele trebuiau să plătească un număr de impozite şi să execute anumite prestaţii, iar celelalte au fost, cu mici excepţii, scutite de orice impozite şi munci. Eegimul fiscal al breslelor cu caracter economic n-a fost prevăzut în catastihe, ci în înţelegerile încheiate cu visteria, în care se prevedeau obligaţiile lor fiscale, modul de plată şi de executare a muncilor. Aceasta este ceea ce se cunoaşte la noi sub denumirea de „ruptă”, care a format regimul fiscal al tuturor breslelor cu caracter economic 124. Asemenea înţelegeri încheiate între vistierie şi bresle nu avem decît în secolul al XVIII-lea. Se cunosc însă documente din a doua jumătate a secolului al XYII-lea din care se poate constata regimul fiscal privilegiat al breslelor. La 4 mai 1686 Constantin Cantemir a dat un hrisov staroste- lui breslei de negustori din Iaşi în care se prevedea ca agenţii fiscului să respecte scutirele acordate breslei de negustori. Impozitele plătite vistieriei de către breslaşi se strîngeau la termene fixe de către staroste, care, fără amestecul vreunui agent fiscal, avea să le predea vistieriei. Orice nouă înscriere în breaslă trebuia făcută cunoscută vistieriei pentru a se indica noului membru obligaţiile fiscale. Tot ca un privilegiu trebuie considerată prevederea ca membrilor breslei negustorilor din Iaşi să nu li se ia bunurile pentru cei care nu-şi plătiseră impozitele 126. Un document din septembrie 1783 acordat breslei negustorilor din Iaşi se referă la regimul fiscal prevăzut în „hrisoavele vechi”, în sensul precizării obligaţiilor fiscale ale breslei. Membrii de breaslă care plăteau dajdie erau înscrişi în izvodul vistieriei. Fiecare breslaş primea un „răvaş” do la marele vistiernic, după care plătea cîte 1 leu şi 67 de bani, plus 14 parale de leu răsura, „după cisla ce-şi vor face ei între ei, pe starea şi pe puterea fiecăruia ; după care cislă să dea izvod la vistierie iscălit de staroste şi de cîţiva fruntaşi ai negustorilor”. Potrivit izvodului dat vistie- riei, membrii breslei negustorilor din Iaşi aveau să plătească anual 11 „dăjdii”, adică” şasă dăjdii cîte pe una pol lună, o dajdie şi trei dăjdii la vremea ajutorinţei de iarnă şi două dăjdii la ajutorul cheltuielilor vistieriei ce să ia vara”. Copiii minori ai negustorilor membri de breaslă, necăsătoriţi, fără dugheni proprii, vînzători însă în dughenile părinţilor, nu plăteau dajdie, dar după majorat şi căsătorie, dacă deschideau dugheni proprii, urmau să fie înscrişi,, cu dajdie la breasla negustorilor, sporindu-se şi suma banilor cîte un leu şi 67 bani de nume”. Calfele fără familie care serveau în du- ghenile negustorilor nu plăteau bir. Căsătorindu-se sau deschizîndu-şi prăvălii, ei aveau să fie impuşi „la rînduiala ce li se va cădea”. Anual marele vistiernic trebuia să facă un control cu izvodul „de numele tuturor negustorilor” şi să se adauge cei noi sau să se şteargă cu ştirea „vistiernicului, „socotindu-se de nume 63 bani”. Banii plătiţi de membrii breslei se încasau de către ceauşi. * 135 lal Eugen Pavlescu, op. cil., p. 354. 135 Uricarul, voi. II, p. 35 — 37. www.dacoromanica.ro 1122 N. GRIGOHAŞ 20 Pa desetină membrii breslei plăteau pentru „zece bucate un leu vechi şi cîte zece bani vechi de cruce răsura”. Starostele confirmat sau recunoscut de marele vistiernic, era scutit de impozite şi avea patru oameni „scutiţi de toate dările”. Aceşti oameni se trimiteau de staroste ca „să cheme pe negustorii care vor avea pricini ei înde ei”. Deosebit de aceasta, starostele nu plătea desetină pentru 100 de stupi, vădrărit pentru 100 de vedre de vin, gorştină pentru 100 de oi şî putea să aibă „doi liudi scutelnici”. Toţi membrii breslei negustorilor au fost scutiţi de cai de menzil,, zahere şi „alte angării”, iar cei cu vii la Odobeşti de vadra domnească 126. De o scutire similară s-au bucurat şi breslaşii negustori care aveau vii la. Cotnari, deoarece plăteau impozite mari127 128. După un hrisov din septembrie 3 795 — fiecare negustor breslaş. plătea anual ca impozit personal 15 lei în două rate şi, în plus, ca răsură, cinci „paralela leu”. Pentru comerţul pe care-1 exercitau,ei plăteau la sluj- ba ajutorinţii cîte 25 lei pentru dughenile de lipscănie, 20 lei pentru cele de- braşovenie şi blănărie, cîte 15 lei bogaseriile, „banii vistieriei”, adăugîn- du-se cîte 14 parale de leu răsura. Membrii breslelor mai plăteau pentru mărfurile importate, ea vamă ad valorem, trei la sută după facturile prezentate, iar pentru slujba cotări- tului anual cîte 60 de bani de dugheană, după „condiqa vistieriei”. Erau. scutiţi de bir copiii minori şi argaţii holtei. Fiecare negustor breslaş putea să aibă ca scutelnic un om străin adus de peste hotare. Proprietarii de cîrciumi plăteau „la vremea ajutorinţei cîte trei lei de bute şi cîte 60 de parale de poloboc”. Ca să nu le producă vreo supărare,, cum se obişnuia, banii birului se încasau de la fiecare negustor de către ceauşul breslei. De asemenea, pentru executarea poruncilor domneşti negustorii nu erau supăraţi de alţi „zapcii”. S-au menţinut şi scutirile de cai de menzil, zahere, salahori şi celelalte „havalele”. Se menţionează în continuare scutirea de bir a ceauşului breslei1:8. Şi breslele de meseriaşi, riiai numeroase decît cele de negustori, îşi plăteau impozitele către vistierie tot prin ruptă. în 1741 Grigore Ghica arăta că breasla cizmarilor din Iaşi, al cărei catastih fusese confirmat la 25 februarie 1733 de mitropolitul Antonie 129 * 131, s-a „tocmit cu rupta la vistierie”. Breasla aceasta avea numai 13 membri căsari şi 3 holtei, deci în total 16 persoane. Suma de plată anuală era de 6 ughi pentru fiecare meşter şi cîte 3 ughi de holtei. Suma totală a impozitului breslei se urca la 87 de ughi, care trebuiau plătiţi vistieriei în trei rate egale, în lunile mai, sep- tembrie şi ianuarie 13°. Breslele blănarilor şi cojocarilor din Iaşi şi din celelalte oraşe mol- doveneşti — la o intervenţie, se pare, colectivă — au fost scutite de ca- mănă m. De asemenea şi breslele pe comunităţi au avut un regim fiscal 126 Ibidem, p. 37 — 43. 127 Ibidem, p. 30. ■ 128 N. Iorga, Documente Callimachi, I, p. 470 — 472. 128 Idem, Studii şi documente, voi. VI, p. 433. 180 Publicat de Eugen Pavlescu, op. cil., p. 354 — 355; vezi şi N. Iorga, loc. cil. 131 N. Iorga, Studii şi documente, voi. VI, p. 447. www.dacoromanica.ro 21 breslele din oraşele moldoveneşti (sec. xvi—xviii) 1123- preferenţial132. Armenii din Eoman, Bacău, Neamţ şi Tîrgu-Frumos,. după anul 1760, plăteau un bir în sumă de 2 200 de lei anual, plus răsura de 15 parale la leu. Ca ajutorinţă de iarnă au fost impuşi pentru dughenile de bogasierie la cîte 15 lei anual, cîte 10 lei pentru cele de braşovenie, 10 lei de căvăfărie, 8 lei de băcănie, rachierie etc. Ca ajutorinţă, de la fiecare circiumă se încasau cîte 3 lei de bute şi 60 de parale de poloboc. Şi membrii breslelor armeneşti au fost scutiţi de cai de menzil, zaliere şi salahori. Pentru cheltuielile oraşului erau impuşi la o sumă globală de 60 de bani de casă, iar desetina o plăteau ca şi ceilalţi breslaşi negustori133. Pentru suma de plată la care era impusă breasla răspundea colecti- vitatea, chiar dacă unii breslaşi plecau în altă parte fără a-şi fi achitat cota. Suma fixată cu rupta de un domnitor putea fi adăugată sau redusă de alţii. Membrii breslei puteau scuti între ei pe cei care din diferite motiv© nu puteau plăti. Acest lucru se făcea şi de domn fără ca breasla să fie consul- tată ; deşi nu-i reducea suma pe care o avea de plătit134. Totuşi, cînd erau nevoi presante, survenite în urma unor cereri turceşti, şi breslele trebuiau să contribuie, să susţină realizarea lor, deşi se încălca înţelegerea încheiată cu vistieria 135. Breslele de ciocli, în general, au fost scutite de impozite. Totuşi, la, 25 ianuarie 1735, Constantin Mavrocordat, întărind scutirile breslei de ciocli din Boman, a menţionat că şi membrii ei trebuiau să plătească cîte 1 galben de om ,,la vremea hîrtiilor” 136. Cu toate scutirile acordate, bres- lele de ciocli se plîngeau că slujitorii domneşti nu ţineau seama de privile- giile lor şi le impuneau la dări şi munci ca şi pe „alte bresle” 137. Au mai fost şi alte obligaţii cu caracter fiscal în afară de cele menţio- nate pe care trebuia să le suporte breslele de negustori şi meseriaşi. La 20 mai 1741 se menţiona că, „după obicei”, proprietarii de cîrciumi şi breslele urmau să furnizeze fîn pentru grajdurile domneşti din Iaşi. Obliga- ţia era cunoscută sub denumirea de „braniştea de vară” 138. Calfele nu au avut vreun rol în organizarea şi administraţia afaceri- lor de breaslă, adică nu puteau alege şi nici fi alese, deşi aveau obligaţii fiscale cătie vistierie şi breaslă. După cum s-a amintit, bir nu plăteau decît calfele care se căsătoriseră. Calfele, indiferent de starea civilă pe caie o aveau, plăteau însă la cutia breslei „cîte o para de leu” din salariu 139 *. Membrii breslelor au avut, ca şi calfele, obligaţii pecuniare legate de breaslă, de activitatea ei generală. Mai întîi orice breaslă avea o zi anuală de întrunire, cînd da o masă celor nevoiaşi. Pentru suportarea cheltuieli- lor, membrii breslelor trebuiau să plătească o sumă fixă de bani şi să dea o anumită cantitate de ceară 14°. De asemenea bisericii la al cărei hram îşi ţinea breasla agapa anuală i se da o cantitate de ceară. Biserica de hram >32 Idem, Un oraş românesc Botoşani, p. 174 ; idem, Armenii şi românii p. 36. las Idem, Armenii şi românii, p. 36 — 37. 134 Eugen Pavlescu, op. cit., p. 358. 135 X. Iorga, Studii şi documente, voi. VI, p. 313. 136 Melchisedec, Cronica Romanului, II, p. 22. lai N. Iorga, op. cil., p. 429 — 431. 138 Eugen Pavlescu, op. cil., p. 364. 139 N. Iorga, Catastihul breslei blănarilor din Botoşani, p. 13 — 14. mo Ibidem. www.dacoromanica.ro 1124 N. GRIGOJRAŞ 22 era întreţinută de breaslă şi tot breasla se îngrijea şi de salariul preoţilor Breasla trebuia să plătească impozitele membrilor nevoiaşi sau scăpătaţi, să acorde ajutoare celor bolnavi sau bătrîni şi sprijin material celor care voiau să deschidă prăvălii. Toate aceste ajutoare totalizau sume mari, care proveneau numai din veniturile proprii ale breslelor. Veniturile breslelor. Pentru a face faţă unor nevoi presante, urgente, ajutorării membrilor scăpătaţi şi bunului mers al administraţiei etc., breslele au căutat să-şi realizeze fonduri proprii, de care să poată dispune cum ar fi crezut de cuviinţă. Aceste fonduri s-au realizat mai întîi prin colecte făcute între membrii breslelor şi din diferite taxe încasate de la patroni, meşteri, calfe şi ucenici. Fondul breslelor se alimenta şi din amenzile încasate de la membrii condamnaţi, din taxele de înscriere în breaslă ale noilor membri141 142, din taxele impuse în acest scop pe prăvăliile breslaşilor, precum şi din o taxă plătită de către calfe la angajare. De asemenea plăteau o taxă de înscriere şi feciorii meşterilor, însă la jumătate din valoare. La început această taxă consta dintr-o cantitate de bunuri în natură, care mai tîrziu au fost transformate, la valoare, în bani. Toate taxele şi amenzile se depuneau în aşa-numita ,,cutie” a breslelor 143. Sumele chel- tuite din acest fond se consemnau într-un „izvod” special. Şi starostele breslei avea venituri proprii. El primea aşa-numitul plocon de la fiecare nou membru de breaslă. Meşterii care angajau calfe plăteau starostelui o sumă de bani. Starostele mai încasa o taxă de fie- care dugheană, o taxă specială pentru mărfurile vîndute de negustorii străini, o cotă din amenzile aplicate celor prinşi că vindeau cu greutăţi sau măsuri false, precum şi o parte din amenzile aplicate în procesele pe care le judeca personal144. în concluzie, din situaţia generală a breslelor moldoveneşti, care nu s-au putut dezvolta în mod normal din cauza apăsării fiscale şi a exploată- rii turceşti, se poate constata că în sinul lor a existat o ierarhie clară. în fruntea breslei erau meşterii sau]patronii,‘după care urmau calfele şi ucenicii. Numai meşterii şi patronii au avut dreptul să angajeze prin breaslă calfe şi să primească ucerLici şi tot numai ei puteau distribui prin vînzare produsele sau mărfurile. Pentru ca un meşter sau negustor să poată ajunge breslaş trebuia să îndeplinească anumite condiţii de bază, ca de- punerea unui examen de cunoaştere a meseriei, luarea angajamentului de respectare a catastihului breslei şi achitarea taxelor de înscriere. Conside- răm interesant de reamintit că în breslele româneşti au putut intra şi femei, dintre care unele au ajuns chiar staroşti. Nu este exclus, ca atît primirea femeilor în bresle, cit şi alegerea lor ca staroşti să fi fost excepţii. Organizarea breslelor în Moldova, ca şi în întreaga lume în timpul orînduriii feudale, a fost determinată de condiţiile micii producţii. Cine voia să ajungă meşter trebuia să fi fost mai înainte ucenic şi apoi calfă. Meşterii şi negustorii grupaţi în bresle au urmărit să-şi apere interesele şi drepturile obţinute, împotriva concurenţei, abuzurilor boierimii şi mem- brilor aparatului de stat. 141 Eugen Pavlescu, op. cit., p. 59. 142 Ibidem, p. 197—200. 143 Jbidem, p. 346—348. 144 Uricarul, voi. II, p. 29 — 30 şi 37—43. www.dacoromanica.ro 23 BRESLELE DEM ORAŞELE MOLDOVENEŞTI (SEC, XVI—XVIII) 1125 Luptînd pentru eliminarea concurenţei, breslele au trebuit să re- glementeze producţia şi desfacerea mărfurilor. Organizarea şi administrarea breslei, precum şi drepturile şi înda- toririle membrilor ei, erau determinate prin statute speciale. Indiscutabil că o anumită perioadă de timp breslele au îndeplinit un rol progresist, contribuind la lupta împotriva orînduirii feudale şi dezvoltării producţiei, la libertatea populaţiei din oraşe. Mai tîrziu însă, tinzînd să menţină o producţie restrînsă pentru a face faţă concurenţei, ele au împiedicat procesul de dezvoltare al tehnicii. Breslele au încercat, chiar cu forţa, să împiedice transformarea meşterului medieval în capitalist, limitînd numărul de calfe sau de ucenici, deoarece angajarea acestora nu se putea face decît prin breaslă. Pentru ca să nu s'e înmulţească numărul meşterilor, stagiul de calfă şi de ucenic era exagerat de mare. Pentru a limita producţia, calfele nu puteau deveni meşteri decît cu aprobarea breslei. Cei care nu reuşeau se menţineau în situaţia de lucrători plătiţi. « - 0. *907 www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro ASPECTE ALE MIŞCĂRII LUMINISTE DIN MOLDOVA LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XIX-LEA (PÎNĂ LA 1821) DE XICOLAE ISAR. Mişcarea luministă din ţările române în epoca descompunerii feuda- lismului constituie un factor de mare însemnătate în procesul de dezvol- tare social-politică a acestor ţări. Ideologia „luminilor”, pe care o găsim răspîndită în această perioadă în ţările române, explică numeroase ini- ţiative pe tărîm practic, atît în domeniul cultural, cît şi politic. Izvorul ideilor luministe din ţările române trebuie căutat în realită- ţile cu caracter naţional şi social-politic din aceste ţări; aceste realităţi explică receptivitatea la ideile din Apus. împrejurarea că ideile ridicării politice a poporului român prin cultură — închegate într-o concepţie de ansamblu—s-au dezvoltat mai întîi în Transilvania este concludentă în acest sens. După apariţia ei, Şcoala ardeleană1 a constituit un focar de răspîndire a ideilor luministe şi îu celelalte provincii româneşti; circu- laţia ideilor luministe în aceste provincii este strîns legată de ridicarea conştiinţei naţionale a românilor. Curentul pentru şcoală şi cultură naţională în frunte cu Veniamin Costachi. în centrul mişcării luministe în domeniul culturii de la începutul secolului al XlX-lea din Moldova, care continuă tradiţiile mişcării din epoca precedentă 2, stă figura mitropolitului Veniamin Costachi. Activi- tatea sa în domeniul şcolii şi culturii româneşti la începutul secolului al XlX-lea este remarcabilă sub raportul spiritului ei patriotic 3. A urmări activitatea lui Veniamin Costachi înseamnă, de fapt, a urmări un aspect din istoria acestei mişcări, cu implicaţii politice dintre cele mai însemnate. 1 Vezi mai ales D. Popovici, La lilleralure roumaine ă l'epoque des lumiires, Sibiu, 1945; D. Prodan, Supples libellus Valachorum, Bucureşti, 1967. 2 AI. Duţu, Mişcarea iluministă din Moldova In a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, In „Studii”, 1966, nr. 6. 3 Vezi N. Isar, Trăsături iluministe In gtndirea şi activitatea lui Veniamin Costachi, in „Revista de filozofie”, 1968, nr. 4. .STUDII", tomul 22, nr. 6, p. 1127—1144 1969. . www.dacoromamca.ro 1128 NICOLAE ISAR 2 Ucenic al mitropoliţilor Leon Gheuca şi Iacob Stamati 4, cărturari luminişti, Yeniamin Costachi va duce mai departe tradiţiile acestor înain- taşi, dezvoltîndu-le mai ales pe tărîm practic şi-în sens naţional. Mai mult decît la Iacob Stamati sau la Amfilohie5, în concepţia lui Veniamin Costachi domină înainte de toate nu atît ideea ridicării poporului prin cultură în general, ci ideea luptei pentru limbă românească, pentru şcoală românească şi, implicit, pentru emanciparea politică şi socială a poporului român. In acest sens, spre deosebire de Iacob Stamati, care admira deschis pe un mare gînditor luminist ea Montesquieu 6, Yeniamin Costachi, ,,al cărui liberalism — precum subliniază A. Camariano — nu merge pînă la Yoltaire” 7, acceptînd curentul iniţiat de Patriarhia ortodoxă a Răsăritu- lui 8 9 de a combate ca străine bisericii creştine ideile revoluţionare, nu se declară niciodată adept al luminiştilor francezi ®.în schimb, Yeniamin Costachi preţuia mult pe unii cărturari greci, ca Evghenie Yulgaris,10 învăţat cu o largă cultură de esenţă luministă11, — pe care, aşa cum ob- servă şi N. Iorga12, Iacob Stamati îl socotea în rîndul celor mai mari învă- ţaţi europeni13 — sau ca Nichifor Teotokis 14, conducători ai şcolii de la Iaşi, la sfîrşitul secolului al XYIII-lea. După acesta din urmă a tradus Yeniamin Costachi Chyriacodromionul15 la M. Xeamţului în 1811, iar după Evghenie Yulgaris, cîţiva ani mai tîrziu, o altă lucrare religioasă16. 4 Vezi programul lui Iacob Stamati de reorganizare a şcolii din Moldova, la care şi-au adus contribuţia cronicarul Depasta Peloponezianul şi boierul Scarlat Sturdza, în Th. Co- drescu, Uricariul, III, p. 23 —33. 6 Lui Amfilohie, care işi făcuse studiile în Occident şi care era un bun cunoscător al limbii franceze, îi aparţine lucrarea cu idei înaintate De obşte geografie pe limba moldovenească, Iaşi, 1785, o prelucrare In limba română după Claude Buffier (1661 — 1737), renumit matemati- cian, gînditor şi literat francez. De asemenea lui Amfilohie ii aparţine şi Aritmetica, Iaşi, 1795. 6 Istoria glndirii sociale şi filozofice In România, Bucureşti, 1964, p. 129. 7 A. Camariano, Spiritul revoluţionar francez şi Voltaire In limba greacă şi română, Bucu- reşti, 1946, p. 72. . 8 Vezi A. Camariano, Spiritul filozofic şi revoluţionar francez combătui de Patriarhia ecumenică şi Sublima Poartă, Bucureşti, 1941. 9 Protosinghelul Neofit Scriban, viitor înalt ierarh al bisericii, a fost trimis in surghiun pe timp de cinci ani pentru pocăinţă la mănăstirea Neamţului, sub motiv că poseda lucrări ale lui Voltaire, din porunca a însuşi mitropolitului Veniamin Costachi (cf. A. Camariano, Spiritul revoluţionar francez şi Voltaire In limba greacă şi română, p. 72. 10 Logica, artimetica şi geometria, lucrări aparţinîud lui Evghenie Vulgaris, sint prelucrări în limba greacă după filozoful raţionalist german Chr. Wolf (cf. Istoria gtndirii sociale şi filo- zofice tn România, p. 116). 11 Evghenie Vulgaris a tradus în 1768 lucrarea lui Voltaire Essai historique el critique sui) Ies dissensions de Pologne, apărută un an mai devreme şi semnată sub pseudonim, Ioseph Bourdillon (cf. A. Camariano, Spiritul revoluţionar francez şi Voltaire..., p. 78 — 80; vezi şi D. Russo, O scrisoare a lui Evghenie Vulgaris tradusă tn limba română, Bucureşti, 1931). 12 N. Iorga, N. Teotokis şi Moldova, iii „Revista istorică”, VII, 1921, nr. 1 — 2, p. 69. 13 Foarte frumos se exprimă despre Evghenie Vulgaris şi Veniamin Costachi : „Bărbat prea Înţelept ca nimene alţii din vremile noastre, poate şi dintr-ale multora, ştiutor de multe limbi” (cf. I. Bianu, Nerva Hodoş şi D. Simionescu, Bibliografia românească veche, III, p. 38, prefaţa la Chyriacodromion, M. Neamţului, 1814). 14 Vezi N. Iorga, N. Teotokis şi Moldova, p. 67. 16 Vezi prefaţa lui Veniamin Costachi la această tipăritură la I. Gheorghiţă, Un veac de la moartea mitropolitului Veniamin Costachi, M. Neamţ, 1946, anexe, p. 116 — 130. Un exem- plar din această lucrare dăruia mitropolitul în anul următor, 1812, schitului Ogoieştii Noi, probabil ctitoria Costăcheştilor (cf. N. Iorga, Alte note despre cultura şi viaţa socială românească sub,,vechiul regim”, in,, Analele Academiei Române”, Mem. Secţ. Ist., s. II, t. XXXIX, p. 3 — 4). 16 Este vorba de Adoleshia filotheos, adică îndeletnicire iubitoare de Dumnezeu, tom. I—V, Iaşi, 1815 — 1819 (cf. Bibliografia românească veche, III^ p. 113—115, şi 315), www.dacoromanica.ro 3 MIŞCAREA LUMINISTA DIN MOLDOVA PINA LA 1821 1129 Este indiscutabil că Veniamin Costachi, plasîndu-se deasupra spirir tului influenţelor unor idei sau altora şi fără a-şi propune vreodată să fie şi să se comporte altfel decît ca un teolog ortodox17, şi-a format o concepţie originală 18, care, departe de a fi a unui adept al lui Voltaire sau Bousseau, este, prin anumite trăsături, aptă mişcării pentru progres social şi naţional. Ideea lui Veniamin Costachi privind necesitatea ştiinţei de carte, ridicată piuă la treapta acuzaţiei de crimă adresată părinţilor care nu înţeleg pen+ tru copiii lor această necesitate 19, şi-a găsit o confirmare deplină pe tărîmul activităţii desfăşurate de el în domeniul şcolilor 20. Organizai ea începînd cu anul 1803 a mai multor şcoli în Moldova 21 şi mai ales înfiinţarea din iniţiativa sa 22 a Seminarului de la Socola prin hotărîrea domnitorului Al. Moruzi23 au precedat momentul întemeierii în 1814 a învăţămîntului superior în limba naţională, constituind în acest sens, aşa cum subliniază A. D. Xenopol24 *, un moment de o anumită în* semnătate în mişcarea de renaştere naţională de la începutul secolului al XlX-lea. Înfiinţarea seminarului de la Socola, căruia i se adaugă în 1805 şi o şcoală de ,,psaltichie” 26, urmărea —pe lingă scopuri religioase — pre- darea unui învăţămînt mai înalt în limba patriei şi înlăturarea influenţei dascălilor greci de la Academie 26 jtotodată, în programul acestei şcoli apar materii de conţinut laic 27. Desigur, înfiinţarea Seminarului de la Socola era un site ce s al curentului naţional pentru limbă şi şcoală românească, şi acest act nu a fost uşor, căci, aşa cum îşi amintea Veniamin Costachi 17 Vezi arhim. Irineu Crăciunaş, Mitropolitul Veniamin Costachi, teolog ortodox, in „Mi- tropolia Moldovei şi Sucevei”, 1967, i — 2, p. 9; mai ales despre ideea „Învăţăturii” In cadrgl concepţiei teologice. 18 Al. Duţu, In articolul Vne livre greque sur ,,les lumiires” occidenlales traduil enroumain en 1819 (in „Revue roumaine d’liistoire”, 1965, nr. 5, în care arată că lucrarea in limba greacă a lui Pappadopoulos Cărticică tndemtnalică nu este altceva decit traducerea lucrării france- zului cu vederi luministe Jacques Savrin (1667—1730), tradusă apoi din limba greacă in limba română in 1819 de Veniamin Costachi, crede că „grupul reprezentat de Veniamin poate fi de- semnat ca tradiţionalist”, 19 „Ucigaşi cu adevărat — spune Veniamin Costachi — se pot socoti părinţii aceia ce nu se îngrijesc de a da vreun fel de Învăţătură la fiii lor” (cf. A. Vizanti, Veniamin Costachi, mitropolitul Moldovei şi Sucevei. Epoca, viaţa şi operele sale, Iaşi, 1881, anexe, p. 125). 20 Vezi N. C. Enescu, Veniamin Costachi, ctitor şi îndrumător al şcolii naţionale din Mol- dova, în „Mitropolia Moldovei si Sucevei", 1967, nr. 1—2. De asemenea vezi şi V. A. Urechia, Istoria şcoalelor de la 1800—11,64, toin. I, Bucureşti, 1892, p. 93—106. 21 Hrisovul lui Al. Moruzi din 24 mai 1803, la C. Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, p. LXIV. 22 Vezi lucrarea lui C. Erbiceanu, Istoricul seminarului „Veniamin” din mănăstirea Socola, Iaşi, 1885; de asemenea Gh. Adamescu, Istoria seminarului „Veniamin” din Iaşi, 1803— 1903, Bucureşti, 1904. 23 Hrisovul pentru Înfiinţarea seminarului la V. A. Urechia, Istoria şcoalelor, I, p. 95. 24 „Curentul subpămîntean al românismului — spune A. D. Xenopol, — care cursese dc-a lungul Întregii epoci fanariote, Începu a se arăta la lumina zilei intii in înfiinţarea Şcoalci dc catehezie din mănăstirea Socola din Iaşi”, (cf. Istoria partidelor politice din România, voi. ţ, p. 29.). 26 Prin hrisovul de Înfiinţare din 1 octombrie 1805, dascălul Petru, conducătorul acestei şcoli, urma să fie plătit cu un salariu lunar de 300 lei (cf. C. Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, p. 345). 26 Primii dascăli la seminar au fost Constantin dascăl, Enache paharnic şi Ioil călugăr (cf. C. Erbiceanu, Istoria seminarului „Veniamin” din mănăstirea Socola, p. 34). 27 Se predau In limba română, logica, artimetica, istoria profană, psihologia, elemente de limba latină (ibidem, p. 37). www.dacoromanica.ro 1130 NICOLAE 1SAR 4 spre sfîrşitul vieţii, la 1844, cînd îşi făcea testamentul, cu prilejul înfiin- ţării seminarului, spre deosebire de domnitorul Al. Moruzi, „Unii dintre puternici cerca a sta împotrivă” 28. Opera lui Veniamin Costachi în domeniul tiparului, menită să dea la lumină cît mai multe cărţi ,,în limba românească care luminează pre minte,... deşteaptă pre sufletul cititorului cătră lucrarea faptelor bune”29, a fost inaugurată în 1804 prin reorganizarea tipografiei din Iaşi30, unde la începutul secolului al XlX-lea se vor tipări numeroase lucrări, mai ales cu caracter religios, dintre care o bună parte vor aparţine, ca traducător sau iniţiator, lui Yeniamin Costachi însuşi.31 Să remarcăm din seria cărţilor religioase doar acele Vieţi ale sfinţilor, foarte interesante sub raportul concepţiei care stătea la baza publicării lor; pentru opera de tipărire a cărţilor religioase, mitropolitul Yeniamin Costachi aşa cum credea auto- rul dedicaţiei la volumul din 1807, cu care începea seria, avea să fie soco- tit „mare făcătoriu de bine la tot neamul românesc, nu numai la cest din patrie, ci şi la cel de preste munţi şi la cel din Valahia”32. Evident că acest curent pentru tipărirea de cărţi în limba română — fie şi religioase — pentru şcoală în limba română, în fine pentru existenţa şi dezvoltarea limbii române, în cadrul căruia se află figura mitropoli- tului Veniamin Costachi, prin profundul său caracter naţional capătă un pronunţat aspect politic; el se va lărgi, cîştigînd, precum vom vedea, tot mai mulţi aderenţi activi — de pildă un Mihail Sturdza — şi va căpăta, prin amploare, tot mai mult, în condiţiile specifice istoriei Moldovei în perioada de sfîrşit a domniilor fanariote, aspectul unei activităţi politice propriu-zise, cu adinei semnificaţii de ordin naţional, dar şi social. în lupta pentru victoria şcolii româneşti, Veniamin Costachi reu- şise să atragă o serie de călugări harnici, mulţi ucenici ai stareţului Paisie de la mănăstirea Neamţului33, printre care Grigorie, viitorul mitropolit al Ţării Bomâneşti34 *. 28 C. Erbiceanu, Istoria Mitropoliei şi Sucevei, p. C0. 29 I. Ghcorghiţă, op. cit., anexe, p. 142. 30 Vezi hrisovul lui Al. Moriuzi din 15 februarie 1804 la C. Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, p. 44 — 45. 31 Vezi listele lucrărilor sale la arhim. Nestor Yorniciscu, Literatura patristică şi preocu- pările mitropolitului Veniamin Costachi, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, 1967, nr. 1—2; de asemenea vezi ierom. prof. Epifanie Norocel, Mitropolitul Veniamin Costachi şi tipografia din Iaşi, In „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, 1967, nr. 1 — 2. 32 Din dedicaţia lui Dositei, ieromonah la mănăstirea Neamţului şi Secul (cf. Biblio- grafia românească veche, 11, p. 512; vezi sublinierea aceasta şi la N. Iorga, Istoria românilor, voi. VIII, p. 145 — 146). 33 Moarlea sa lăsa In ultimul deceniu al secolului XVIII-lea tradiţiile unei activităţi cărturăreşti cu implicaţii dintre cele mai fructuoase In domeniul dezvoltării limbii şi culturii naţionale. 34 Acesta, în 1806, Împreună cu Gherontie, dădea la iveală traducerile după Ioan Damas- cliin, Descoperire a pravoslavnicii credinţei (Iaşi) (cf. Bbibliografia românească veche, II, p. 482). Şi aceşti doi călugări credeau că activitatea lui Veniamin Costachi şi implicit a lor este „pentru folosul patriei” şi că filozofia, dar mai ales „teologhia”, este „mare lucru cu adevărat şi minunat şi vieţii omeneşti prea de folrs iaste” (ibidem, p. 4841. N. Iorga identifică In persoana viitorului mitropolit pe autorul de piin 1800 al unei lucrări de pedagogie (Vezi N. Iorga, Un pedagog ,.moldovean” pe la 1800, rxlras din „Analele Academiei Române”, Mem. Secţ. Ist. s. III, t. X I ). Decpre Grigorie, vezi Const. N. Turnescu, Mitropolitul Grigorie al Ungro-Vlahiei, 1927 ; N. V. I rpescu, Viaţa şi faptele părintelui Grigorie Dascălul, mitropolit al Ţării Româneşti (1765 — 18 4', Eu ureşli, 1934; I. Ionaşcu, Mitropolitul Grigorie IV şi întrebuinţarea unor venituri In vremea păstoriei sale (1823—1834), Bucureşti, 1940. www.dacoromanica.ro 5 MIŞCAREA LUMINIST A DIN MOLDOVA PINA LA 1021 1131 în slujba cauzei limbii şi culturii româneşti îşi pune toate silinţele Lazăr (Leon) Asachi35, tatăl lui Gheorghe Asachi. Bemarcabile sînt ideile lui Lazăr Asachi, aşa cum se desprind ele din prefeţele unor traduceri în limba română36. ,,Vedem astăzi treziţi şi pe români — scria el în ajunul evenimentelor de la 1821 — cu multe opintele sîngerindu-se în toate trei ţări, ca să aducă limba lor la căzuta ei stare, prin care să se lumineze com- patrioţii întru relighioase şi politiceşti învăţături”37, iar lui Mihail Stur- dza îi recomanda indirect să-şi arunce privirea ca mare boier — recoman- darea era pentru toţi boierii — „asupra celora ce lăcuiesc în bordeie şi carii în mijlocul sărăciei lor adăsăori păzesc odorul unei drepte povăţuiri spre o viaţă ferice prin cunoştinţa datoriilor sale”38. Omul cu astfel de idei, Lazăr Asachi, era de altfel cel mai potrivit pentru misiunea pe care Veniamin Costachi avea să i-o dea în august 1815, pe cînd Lazăr se afla la Lemberg, de a merge să ia legătura cu I. Budai-Deleanu39, de a cărui reputaţie, fără îndoială, Veniamin Costachi auzise. în luna următoare, septembrie, îl găsim pe mitropolit în corespon- denţă directă cu I. Budai40, care, evident, nu va răspunde la chemarea lui Veniamin, fiind deja bătrîn şi vlăguit de eforturi. Gîndul lui Veniamin Costachi de a aduce profesori din Ardeal se va realiza mai tîrziu în 1820, cînd, cu ocazia reorganizării Seminarului de la Socola — al cărui epitrop devenea Mihail Sturdza —, vin la Iaşi Ioan Costea, Ioan Mamfi, Vasile Fabian Bob şi Vasile Pop41. Urmărind cu perseverenţă organizarea unui sistem de şcoli cu limba de predare română şi cu profesori români pe cheltuiala sa în toamna anului 1805, Veniamin Costachi a trimis la studii la Viena pe Gheorghe Asachi. De la Viena, după trei ani, timp în care a studiat mai ales matematica, Gheorghe Asachi merge pentru alţi patru ani la Borna, de unde, reîntors în patrie cu o vastă pregătire ştiinţifică şi filozofică, deschide în ianuarie 181442 43 — şi cu ajutorul lui Veniamin Costachi — cursul teoretic şi practic de inginerie în limba română la Academia domnească din Iaşi. Peste cinci ani, la examenul de absolvire al primei serii de ingineri de la 12 iunie 1818, cei prezenţi — mitropolitul şi boierii —s-au convins că ,,cu- 36 Bucovinean de origihe, protopopul Lazăr Asachi vine şi se stabileşte in Moldova, chemat probabil de Veniamin Costachi, in orice caz ajutat de acesta, care ii numea după suirea sa la scaunul mitropolitan „protopresviter a toată Moldavia”, adică mai mare peste toţi protopopii (cf. N. Iorga, Istoria llleralurii române în secolul al XVIII-lea, voi. II, Bucureşti, 1901, p. 512). în 1813, după a doua sa instalare, mitropolitul li oferea drept dar o casă de locuit (cf. C. Lrbi- ceanu, Istoria Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, p. 352 — 355). 36 Cunoaştem două traduceri aparţinlnd lui : ,,Jucăria norocului sau istorisirea pentru Prinţipul Menşcicov”, Iaşi, 1816, şi ,,Bordeiul indienesc” (cf. Bibliografia românească leche, 111, p. 383). 37 Din cuvlntul către cititori la ,,Bordeiul indienesc" (ibidem). 38 Din dedicaţia către M. Sturdza (ibidem). 39 V. A. Urechia, Istoria românilor, voi. X, B, p. 360. 40 V. A. Urechia, Istoria românilor, voi. X, B, p. 360. 41 N. C. Enescu, Gh. Asachi, organizatorul şcolilor naţionale din Moldova, Editura de stat didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1962, p. 53 — 54. Evenimentele revoluţionare din 1821 duc la Închiderea seminarului, iar profesorii ardeleni, cu excepţia lui Fabian, se reîntorc In Tran- silvania. 43 Vezi hotărlrea lui Gh. Asachi din 15 noiembrie 1813 In Th. Codrescu, Uricariul, XVI, p. 409-413. www.dacoromanica.ro 1132 NICOLAE ISAR & noştinţele pozitive dobîndite de elevi în limba română” eran mult mai folositoare deeit cele pe care şi le puteau însuşi în limba greacă43. La 11 februarie 1819, printr-o anafora, mitropolitul Veniamin Costachi şi boierii- efori — Scarlat Ghiea, Constantin Mavrocordat şi Miliail Sturdza — recu- noşteau meritele lui Gheorghe Asachi43 44. Legăturile lui Nicolae Eosetti Eoznovanu cu cultura franceză. Unul dintre boierii moldoveni care în prima jumătate a secolului al XlX-lea s-au integrat, prin formaţia lor culturală, dar şi prin activitatea lor, miş- cării pentru ridicarea poporului român prin răspîndirea „luminilor” a fost Nicolae Eosetti Eoznovanu, fiul marelui vistier al Moldovei, Iordacbe. în bogata biblioteca a boierilor Eoznovani de la Stînca, numărînd peste 1 900 de volume, se găsesc opere dintre cele nfai reprezentative ale ideologiei luministe din Apus45. Figurează, printre altele, în listele de cărţi ăle acestei biblioteci ediţia operelor complete ale lui Voltaire în 70 de vo- lume, apărută la Paris în 1785, operele lui Montesquieu şi J. J. Eousseau46, precum şi ale lui d’Alembert, Diderot, Helvetius47 ş.a. Pentru fondul luminist al culturii lui N. Eosetti Eoznovanu şi pentru activitatea lui în domeniul răspîndirii „luminilor” în Moldova, o semni- ficaţie deosebită o au legăturile lui cu Franţa, aşa cum se desprind ele din corespondenţa purtată în perioada imediat următoare revenirii de la Paris, în anii 1818—1820. Perioada şederii la Paris în vederea studiilor l-a‘legat pe N. Eosetti Eoznovanu pentru totdeauna de societatea şi de cultura franceză, în acest sens relaţiile sale cu Franţa constituind, în cadrul legăturilor româ- no-franceze, o pagină dintre cele mai frumoase. Paşaportul cu care Eoz- novanu se întoarce'a în ţară după o perioadă de şedere la Paris poartă data de 18 decembrie 181848. Deşi destul de tînăr aflat la Paris, centrul „luminilor”, X. Eosetti a fost foarte receptiv la viaţa din jurul său. Amin- tirile sale de la Paris dinainte de această dată vor rămîne mereu vii, iar prieteniile întemeiate aici vor avea o deosebită însemnătate în activi- tatea lui viitoare. O deosebită însemnătate o au pentru diferite domenii de cercetare — istorie, filozofie, pedagogie — scrisorile unor cărturari francezi adresate din Paris lui Nicolae Eosetti Eoznovanu. Dintre aceste scrisori se impun ca valoare în primul rînd scrisorile revoluţionarului francez Marc-Antoine Jullien de Paris. Deducem din aceste scrisori, publicate de Die Popescu- Teiuşan49, prietenia caldă care i-a legat pe cei doi, prietenie prezentînd pentru noi o anumită semnificaţie. 43 Gh. Asachi, Ckeslia tnvăfân\tnlului public In Principalul Moldovei, Iaşi, 1858, p. 10. 44 V. A. Urechia, Istoria românilor, voi. X, B, p. 362—363. 46 Vezi Cornelia Teofana Papacostea, O bibliotecă din Moldova la începutul secolului al XlX-lea, Biblioteca de la Sltnca, In „Studii şi cercetări de bibliologie”, V (1963), p. 215—220. Autoarea Îşi bazează cercetarea In primul rînd pe catalogul lucrărilor, descoperit la Arhiva istorică centrală (A. N., pach. CCLX, doc. 16). 43 Arhiva istorică centrală, A. N., pach. CLX, doc. 16, d. 47 C. T. Papacostea, op. cit., p. 216 — 217. 48 Gl. R. Rosetti, Familia Roselli, voi. 1, Bucureşti, 193Ş, p. 123. N. Rosetti Roznovanu a trăit în anii 1794—1858 ; în 1820 este numit, cu ajutorul tatălui său, mare vistier al Moldovei (ibidem, p. 121). 48 Ilie Popescu-Teiuşan, Patru sclrisori ale lui Marc-Antoine Jullien de Paris, către Nicolae Rosetti Roznovanu, în „Revista de pedagogie”, XIV (1965), nr. 10, p. 67 — 82, Scri- sorile se găsesc la Arhiva istorică centrală, A. N. pach. C£LIII/52 şi 70; CCL1V/60 şi 68. www.dacoramamca.ro 7 MIŞCAREA LUMINISTA DIN MOLDOVA PINA LA 1821 1133 M. A. Jullien fusese în timpul dictaturii iacobine unul dintre comi- sarii instrucţiunii publice60. După înfrângerea revoluţiei franceze, el şi-a orientat activitatea în direcţia operei de emancipare pe calea răspîn- dirii „luminilor” a poporului francez, dar şi a celorlalte popoare. Pe drept cuvînt el poate fi numit, aşa cum o face unul dintre biografii săi, H. Goetz, un precursor al ideilor de colaborare şi de unitate a popoarelor50 51 52 53 54. El are meritul de a fi dezvoltat conceptul de civilizaţie europeană şi mondială, iar publicaţia iniţiată şi condusă de el, „Eevue Encyclop^dique”, a fost, în vremea apariţiei sale, una dintre cele mai progresiste. Prin activitatea şi ideile sale, M. A. Jullien, altfel puţin cunoscut la noi în raport cu alţi cărturari progresişti francezi, ocupă un loc impor- tant în ierarhia valorilor franceze. Dar şi pentru români personalitatea- lui Jullien capătă un deosebit interes, speranţele sale pentru luminarea popoarelor prin educaţie şi cultură fiind în consens cu cele mai frumoase aspiraţii româneşti. Unele dintre lucrările lui Jullien, lucrări în primul rînd de pedagogie, concepute însă într-un spirit de interes mult mai larg, se găsesc şi la noi62 încă din perioada apariţiei lor. Pe una dintre aceste lucrări aflăm dedicaţia, purtînd data de 20 octombrie 1818 către îl. Eosetti Eoznovanu din partea autorului63. La publicaţia „Eevue Encyclop^dique” colaborau cărturari de repu- taţie54 din Franţa şi din alte ţări. Cu o asemenea colaborare revista îşi propunea să însumeze în paginile sale analiza sintetică a lucrărilor cele mai importante din domeniul literaturii, ştiinţei şi artei. Eedînd în cuprinsul ei, aşa cum se arată într-un prospect, „substanţa producţiilor cele mai remarcabile ale spiritului uman”55 *, revista contribuia la progreşul civili- zaţiei. Succesul revistei în 1819, primul an al apariţiei, îndemna pe redac- tori să continue publicarea. în scrisoarea din 20 iunie 1819 adresată lui ÎL Eosetti Eoznovanu, Jullien sublinia principiile care stăteau la baza acestei publicaţii. „Am nevoie — scrie Jullien — de corespondenţi capabili şi activi”; răspîndi- rea revistei în toate punctele de pe glob, crede el, este o problemă esenţială, revista constituind „un mijloc uşor de comunicare între prietenii ştiin- ţelor, literelor, artelor şi umanităţii”66. 50 Helmut Goetz, Marc-Anloine Jullien de Paris (1775—IStS). L’evolulion spirituelle d’un rtvolulionnaire. Traduit de l’allernand par C. Cudnot, Paris, 1962. 51 Subtitlul lucrării lui Goetz este semnificativ : Contribution ă l’hisloire des pricurseurs des organisalions inlernalionales du XX-e sitele. 52 M. A. Jullien, Essai gintral d’tducalion physique morale et inlelecluelle; suivi d’un plan d’tducation pralique ... ou Recherches sur Ies principes el Ies bases de l’iducation ..., Paris, 1808, 308 p.; sec. ed. 1835 ; Essai sur l’emploi du lemps ou Mtthode qui a pâur objit de bien rtgler sa vie ..., quatr. ed., Paris, 1829, 490 p.; Exposi de la mithode d’tducalion de Peslalozzi. Telle que’elle a Ui suivie el praliquie sous sa direclion pendant dix anni-es (de 1806 ă 1816) dans l’lnstitut d’Iverdun, en Suisse, sec. ed., Paris, 1842, 586 p. 53 „A Monsieur de Rossetto Rosnovano, grand-maltre de Police de Moldavie, souvenir de la part de l’auteur”, pe prima pagină a lucrării ,,Essai gentral d’iducation physique, morale el inlelecluelle ...’’, Paris, 1808. 54 „Vezi numele colaboratorilor revistei Intr-un prospect trimis lui N. Rosetti Roznovanu de Jullien, împreună cu o scrisoare (cf. Arhiva istorică centrală, A. N., pach, CCLIII/70). 55 Ibidem. 66 Ibidem. . www.dacoFomanica.ro 1134 NICOLAE ISAR 8 Răspunzînd acestei scrisori 57 ceva mai tîrziu, îficolae Eosetti cere prietenului său francez să nu se îndoiască de eforturile pe care el le face în Moldova în vederea introducerii sistemului de învăţămînt monitorial. Ciuma care de cîteva luni pustiia Moldova, arăta Roznovanu, făcea impo- .sibilă în acel moment funcţionarea şcolii de la Iaşi, dar prin perseverenţă el speră ,,să învingă toate obstacolele”. ÎTu poate satisface rugămintea lui Jullien de a găsi un corespondent în Moldova pentru „Revue Encyclo- p^dique”, dar se sileşte a suplini această lipsă, trimiţîndu-i el diferite note pentru revistă, iar cît priveşte rugămintea de a găsi abonaţi pentru revistă Roznovanu informează pe Jullien că la insistenţele sale domnitorul, M. Suţu, s-a abonat şi că spera ca în curînd şi alţi compatrioţi să se aboneze. în publicaţia „Revue Encyclopcdique”, apărută în anii 1819—1831, şi care, în parte, se găseşte şi la noi58, Jullien avea să insereze uneori ştiri privitoare la Moldova. Iată, de pildă, ce scrie el într-o cronică din ,,Revue Encyclopldique” din ianuarie 1821: „Moldova chiar, cu toată supunerea faţă de guvernul turc, a văzut introducîndu-se în şcolile sale metoda învă- ţămîntului mutual, aplicat claselor sărace; regimul său interior primeşte sub influenţa şi prin voinţa unui domn luminat, îmbunătăţiri importante”59. Un alt cărturar francez aflat în corespondenţă cu boierul moldovean în anii 1818—1820 este decanul Facultăţii de litere din Paris, Bărbii du Bocage. Cu ani în urmă, acest cărturar, geograf ca formaţie, întreţinuse corespondenţă cu un alt boier moldovean, Ioan Balş, firii marelui vistiernic Iordache60. Aşa cum se vede din corespondenţa purtată în anii 1806—1811, Bărbii du Bocage, atunci director al Bibliotecii regale din Paris, trimitea bibliofilului moldovean diferite lucrări care apăreau în Franţa, aşa cum aveau să facă mai tîrziu, în cazul lui N. Rosetti Roznovanu, fraţii de Bure61, în afară de Bărbii du Bocage, Ioan Balş întreţinea relaţii şi cu alţi căr- turari francezi, ca Lanjuinais sau L. L6fevres Genau62. De altfel, tradiţiile de cultură franceză în familia Balş erau mai vechi63. La 10 august 1818, cînd deci îl. Rosetti se afla la Paris, Bărbii du Bocage, în calitate de decan al Facultăţii de litere, informînd pe tînărul moldovean de programul orelor de curs, îl îndemna să-şi susţină doctoratul în litere64. La aproape o jumătate de an de la plecarea lui N. Rosetti din Paris, în scrisoarea din 2 mai 1819 geograful francez lăuda în mod deschis înclinaţiile cărturăreşti ale tînărului moldovean şi sublinia impresia deose- bit de frumoasă pe care el o lăsase în lumea intelectualilor francezi65. Ca 57 Ibidem, pach. CCLIII/59, copie. 58 Vezi la Biblioteca Academiei volumele din anii 1821, 1825, 1827 şi 1831—1833. 59 „Revue Encyclopădique”, an. III, tom. IX, ianuarie 1821, p. 18. 80 Vezi studiul lui C. I. Karadja Un bibliophile moldave au debut de dix-neuviime sibcle. Le grand ăcuyer Ioan Balş (extras din „Bulletin de la Section Historique”, 1947). 61 Arhiva istorică centrală, A. N., pach. CC1.IV/91. 62 C. I. Karadja, op. cit., p. 10. 63 Pe un exemplar al lucrării lui Voltaire Pobmes epiques avec pitces relatives ă 1’epopee”, ed. 1774, care a aparţinut lui Gheorghe Balş, se iscălesc şi alţi membri ai familiei sale, printre care marele vistiernic Iordache Balş (tatăl lui Ioan) (cf. N. Iorga, Alte note despre cultura şi viaţa socială românească sub ,,vechiul regim”, In „Analele Academiei Române”, Mcm. Secţ. Ist. II. s. t. XXXIX, p. 13; vezi şi A. Camariano, Spiritul revoluţionar francez şi Voltaire in limba greacă şi română, Bucureşti, 1946, p. 76). 64 Arhiva istorică centrală, A. N., pach. CCLX/2. 65 Ibidem, pach. CCLX/7. www.dacoromanica.ro 9 MIŞCAREA LUMINISTA DIN MOLDOVA PINA LA 1821 1135 un răspuns la rugămintea adresată lui, prin abatele D. Philippide, de un alt Balş, Alexandru, la rîndul său Bărbii du Bocage ruga pe N. Bosetti Boznovanu, ca pe un cunoscător ce-1 ştia al instituţiilor ştiinţifice din Paris, să informeze şi el pe compatriotul său ,,în ce constau aceste insti- tuţii”, pe c^re el, Nicolae, avusese prilejul să le viziteze în timpul şederii la Paris, şi, ca atare, ,,să le poată aprecia şi cunoaşte defectele”66. Legăturile lui N. Bosetti Boznovanu cu Bărbii du Bocage în tim- pul şederii la Paris vor fi fost mult mai ample decît ne permit să consta- tăm ştirile pe care le avem. „Socotesc ca una din primele mele datorii de la întoarcerea în patria mea — scrie N. Bosetti adresîndu-se cărturarului francez — de a vă reînnoi expresia recunoştinţei mele pentru binefacerile şi îndatorirea extremă cu care dumneavoastră m-aţi onorat în timpul şederii mele la Paris”67. Secretarul „Societăţii pentru instrucţiune elementară” din Paris, M. Jomard68, este un alt cărturar francez pe care N. Bosetti l-a cunoscut bine la Paris şi cu care a întreţinut apoi corespondenţă. în scrisoarea din 10 decembrie 1820'9, răspuns la scrisoarea lui Boznovanu din 2 octombrie, Jomard îşi exprima satisfacţia pentru plăcerea pe care o avusese cu mai mult timp în urmă de a cunoaşte şi a aprecia „rarele calităţi” ale cărtura- rului moldovean. Mulţumind acestuia pentru scrisoarea din 2 octombrie, cu „excelentele sale noutăţi pe care le conţine despre propagarea şcolilor”, Jomard îl asigură pe tînărul Boznovanu că în cazul unei a doua călătorii la Paris el va găsi acolo o şi mai călduroasă primire „după noile servicii” aduse „cauzei educaţiei” şi pentru „eforturile generoase” făcute de el „pentru a aduce Grecia la prima ei civilizaţie”. Jomard transmite toto- dată şi mitropolitului Yeniamin Costachi mulţumirile Societăţii din Paris pentru succesele învăţămîntului monitorial, succese vizibile la sfîrşitul anului 1820, şi promite lui N. Bosetti că raportul său privitor la învăţă- mîntul din Moldova va fi publicat în jurnalul Societăţii. Doctorul Alibert, medicul regelui Franţei, se numără şi el printre prietenii lui N. Bosetti Boznovanu. în scrisoarea din 18 mai 181970 la cîteva luni de la despărţire, Alibert îşi exprimă grija pentru sănătatea lui Bosetti şi îl solicită în acest sens să se întoarcă imediat la Paris. „Vă asi- gur — i se adresează medicul francez lui Boznovanu — că amintirea dum- neavoastră nu mă va părăsi niciodată şi că îmi va face întotdeauna o deosebită plăcere să corespondez cu un om de un merit atît de eminent ca al dumneavoastră”. Evident, N. Bosetti Boznovanu, suferind de vreo boală, fusese pacientul doctorului francez. într-o scrisoare păstrată sub formă de copie71, cărturarul moldovean mulţumeşte doctorului Alibert pentru sfaturile medicale date şi se declară măgulit de cinstea pe care i-o face de a-1 socoti printre amicii săi. De altfel, prin intermediul unor prie- 66 Ibidem. 67 Ibidem, pach. CCLIV/72, copie. 68 Lucrarea sa, care se găseşte şi la noi, Situation el progres de Venseigncmcnl muluel, en France el dans l’ilranger, pendant l’annee 1819, Paris, 36 p., cuprinde dale referitoare la Mol- dova (p. 15). 69 Arhiva istorică centrală, A. N., pach. CCI.X/11. 79 Ibidem, pach. CCLIV/86. 71 Ibidem, pach. CCLIV/72, copie. www.dacoromanica.ro 1136 NICOLAE ISAR 10 teni ca Alibert sau Jomard, în timpul şederii la Paris, B. Bosetti a fost primit în audienţă, se pare, de o înaltă excelenţă72. Şederea lui B. Bosetti Boznovanu la Paris în cursul anului 1818 a determinat reluarea şi adîncirea legăturilor şi cu alţi cărturari francezi sau de altă naţionalitate aflaţi în Franţa. Francezul Flury73, probabil fostul său preceptor, îl invită pe cărturarul moldovean pe cînd acesta se afla la Paris să facă împreună o excursie la ţară, o vizită la fratele său74 *, iar în scrisoarea din 21 decembrie 181876 îl asigură din nou de stima pe care i-o poartă. Din Paris, aflat în trecere în drum spre Insulele Ionice, eruditul elenist englez Guilford, recunoaşte într-o scrisoare76 lui B. Bosetti Bozno- vanu meritul de a fi contribuit la răspîndirea învăţămîntului mutual nu numai în patria sa, ci şi în Grecia. Amintind de călătoria pe care B. Bosetti o făcuse la Londra, savantul englez îşi exprima dorinţa de a-1 întîlni pe Boznovanu chiar în Moldova. Legăturile lui B. Bosetti Boznovanu cu Guilford sau cu cărturarii greci Adamantie Corray şi Cleobul, aflaţi un timp la Paris, ţin să subli- nieze şi mai mult contribuţia boierului moldovean la mişcarea europeană pentru cauza independenţei greceşti, cauză care se confunda în concepţia lui B. Bosetti pe bună dreptate, aşa cum reiesse din corespondenţa sa, cu aceea a independenţei propriei sale patrii. Din cuprinsul a două scrisori păstrate sub formă de copii în acelaşi document, adresate de B. Bosetti în străinătate, reiese în mod clar uni- tatea, bine pusă la punct la Paris, dintre învăţămîntul monitorial care avea să fie organizat în Moldova şi cel care avea să fie organizat în Grecia. Proiectul înfiinţării acestui tip de învăţămînt l-a conceput, spune Bosetti Boznovanu într-una din aceste scrisori77 adresate unui „mylord”78, în timpul şederii sale la Paris. Bevenind în ţară, „mă străduiesc — serie el — de a folosi pentru patria mea scurta şedere pe care am făcut-o în Europa”. Scopul meu este, precizează el mai departe, „a propaga în Grecia această metodă (lancasteriană. — N.I.) cînd ea va fi naturalizată în patria mea”. La Paris, cărturarul moldovean, după expresia lui, a atras în proiectul său pe tînărul cărturar grec Cleobul. Cunoscutele „table”79 tipărite de Cleobul la Paris cu cheltuiala lui B. Bosetti aveau să servească noulului sistem de învăţămînt atît în Mol- dova, cît şi în Grecia. Aceste lucrări didactice cuprindeau, după cum spune B. Bosetti Boznovanu, modificări şi adăugări în raport cu modelele exis- tente, pe care Societatea pentru instrucţiunea elementară din Paris le aprobase şi adoptase80. Cu ajutorul „luminilor şi zelului” lui Cleobul, 12 Ibidem, pach. CCLIII|35, 73 Ilie-Popescu Teiuşan observă că In corespondenţa iui Roznovanu apare invariabil transcripţia Flury nu Fleury Patru scrisori .... p. 68, nota 7). 74 Arhiva istorică centrală, A. N., pach. CCLIV/56. 74 Ibidem, pach. CCLIV/69. 78 ibidem, pach. CCL1V/100 77 Ibidem, pach. CCLIII/63, copie. 78 Este vorba, credem, mai degrabă de Guilford declt de A. Corray. 79 Table pedagogice , după metoda tnvăfăiurei reciproce. Compuse de G. Cleobul din Fili- popole fi tipărite pentru prima dală cu cheltuiala prea nobilului boier Aga domn N. Roseiii Roz- novanu din Moldova, Paris, 1819. 80 Arhiva istorică centrală, A. N., pach. CCLIII/36, copie. www.dacoramamca.ro 11 MIŞCAREA LUMINISTA DIN MOLDOVA PINA LA 1821 1137 ÎT. Eosetti, aşa cum se vede din a doua scrisoare la care ne referim, adresată conducătorilor Societăţii din Paris, îşi propunea să raporteze cît de curînd despre rezultatele obţinute ,,mai întîi în Moldova, patria mea, şi în general în Grecia”81. Şcoala normală lancasteriană, înfiinţată într-adevăr la Iaşi cu aju- torul lui Cleobul82, era prima şcoală de acest gen din Moldova, dar şi din Orientul Apropiat. Absolvenţii greci ai acestei şcoli începînd cu seria din 1820, educaţi într-un spirit patriotic avînd ca lozincă principală lupta' împotriva turcilor atunci cînd aceasta va izbucni, se vor răspîndi pe tot cuprinsul Greciei, vărsîndu-şi sîngele pentru cauza independenţei gre- ceşti83. O altă categorie importantă de scrisori adresate lui Nicolae Kosetti Eoznovanu este aceea a scrisorilor provenind din partea Societăţii pentru instrucţiunea elementară de la Paris. într-una din aceste scrisori84, Consi- liul de conducere al Societăţii — consiliu din care făceau parte cărturari ca Jomard, Francoeur, de Gerando, de Lasteyrie — comenta pierderea suferită prin moartea la sfîrşitul anului 1818 a unuia dintre întemeietorii sistemului de învăţămînt monitorial, abatele Gaultier. Consiliul soco- teşte de datoria sa a trimite cărturarului moldovean ultima lucrare a aba- telui, terminată cu puţin timp înainte de moartea sa Le type (Pune Scale elementaire ou manuel de VInspecieur8S, Precizînd că manualul va fi util în Moldova, membrii consiliului arată că succesele şi entuziasmul care se constată în domeniul întemeierii noului sistem de învăţămînt nu trebuie să ducă nicidecum la „inovaţii primejdioase”, că prin asemenea lucrări didactice — ca cea a abatelui Gaultier — activitatea în şcolile recent întemeiate trebuie supravegheată86. Prin adresa din 8 iulie 181987, arătînd că societatea vine prin acţiu- nile sale în sprijinul grecilor, cărora, datorită vechii lor civilizaţii, Europa le datorează foarte mult, Consiliul de administraţie, adresîndu-se lui N. Eosetti, arată că în general aportul Societăţii din Paris la cauza grecească este de neconceput fără rolul şi „influenţa” lui. Consiliul de administra- ţie, spun semnatarii acestei adrese — Jomard, de Gerando, ş.a. —, „ne-a însărcinat, domnule, printr-o deliberare expresă de a vă mulţumi în numele prietenilor umanităţii în ce priveşte partea onorabilă şi însem- nată pe care dumneavoastră o aveţi în cooperarea tuturor oamenilor de bine pentru regenerarea omului prin educaţie”. La 20 februarie 1820, printr-o altă adresă88, Consiliul societăţii tri- mite lui N. Eosetti un extras de pe procesul-verbal al Adunării generale 81 Ibidcm. 82 Pentru introducerea sistemului monitorial in Moldova vezi studiul lui I. Popescu-Teiu- şan, Invăţămtntul lancasterian In şcoala românească, în Clasici ai pedagogiei universale-şi gindirea pedagogică românească, sub. red. prof. Stanciu Stoian, Edit. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1966, p. 249-314. 83 C. Moscu, Contribuia la istoria pedagogiei româneşti. Sistemul monitorial in principale. Bucureşti, 1943, p. 14 — 15. 84 Arhiva istorică centrală, A. N., păcii. CCLX/18. 85 Uie Popescu-Teiuşan observă că lucrarea aceasta, totuşi, nu se găseşte Înscrisă Jn fragmentele de catalog ale bibliotecii de la Stlnca (cf. Patru scrisori ..., p. 77). 86 Arhiva istorică centrală A. N., pach. CCLX/18. 87 Ibidem, pach. CCLX/8. 88 Ibidem, pach. CCLX/10. www.dacoromanica.ro 1138 NICOLAE ISAR 12 a societăţii din 3 februarie 1820; reprezentanţii consiliului sperau ca ST. Eosetti să găsească în acest proces-verbal, cum spun ei, „recunoştinţa de care acestă societate este pătrunsă pentru contribuţiile de seamă pe care dumneavoastră le-aţi adus la cauza educaţiei”. La 30 septembrie 1820r într-o scrisoare89, N. Eosetti arăta că şcoala normală de la Iaşi funcţiona cu aproape o sută de elevi, că din ea au ieşit deja mai mulţi profesori „pentru diversele părţi ale Greciei” şi că traducerea „tablelor” didactice în limba română duce la răspîndirea instrucţiunii „în alte oraşe, tîrguri şi sate ale Moldovei”. La sfîrşitul aceluiaşi an, 1820, în şedinţa societăţii din 11 noiembrie/ în urma recomandărilor făcute de N. Eosetti Eoznovanu, membru al societăţii, şi de doctorul Eustaţiu, pentru meritele sale în domeniul răs- pîndirii învăţămîntului în Moldova, mitropolitul Yeniamin Costacbi era onorat cu titlul de „membru corespondent” al societăţii90. De asemenea primeau acest titlu episcopii de Eoman şi de Huşi91. Eără îndoială, Societatea pentru instrucţiune elementară de la Paris, „formată pentru îmbunătăţirea învăţămîntului elementar” sub lozinca „regenerării prin educaţie” a oamenilor de pretutindeni, a concen- trat numeroase acţiuni de pregătire a luptei pentru independenţa grecilor şi a altor popoare gemând sub jugul otoman. Ea a contribuit în mod efec- tiv, prin cultivarea spiritului de educaţie patriotică, la cauza indepen- denţei acestor popoare. Aprecierea că activitatea şi programul acestei Societăţi de la Paris s-au aflat în strînsă legătură cu Eteria92 ni se pare de o deosebită însemnătate, ea lărgind cadrul de înţelegere a problemelor privitoare la lupta pentru independenţă a popoarelor aflate sub jugul otoman. Totodată această apreciere pune într-o lumină mai clară rolul pe care hT. Eosetti Eoznovanu l-a avut. Această apreciere deosebit de frumoasă de care cărturarul moldo- vean s-a bucurat în străinătate corespunde, evident, unor merite reale93 94. Ideologia luministă în domeniul proiectelor de reforme şi al organiză- rii justiţiei. în perioada premergătoare evenimentelor revoluţionare din 1821, mişcarea luministă în domeniul cultural şi politic a dus la intensifi- carea frământărilor boierimii din Moldova în direcţia efectuării unor reforme de caracter social şi politic vizînd reorganizarea statului feudal. Unul dintre proiectele de reforme din Moldova, cel din 1802, atri- buit logofătului Dimitrie I. Sturdza, este intitulat Plan sau o formă de oblăduire republicească aristo-democraticească9i. Aşa cum arată şi titlul, acest proiect este expresia unor poziţii înaintate pentru acea vreme în rândurile boierimii din Moldova; se propune aici înlocuirea vechii forme de conducere a statului, domnia, cu una nouă, republica. în cadrul celor trei instituţii fundamentale care urmează a realiza conducerea politică — 89 Ibidetn, pach. CCLIII/80,copie. 90 Ibidem, pach. CCLX/4. 91 Ibidem, pach. CCLX/5 şi 6. 98 Vezi această observaţie şi la Ilie Popescu-Teiuşan, Patru scrisori ..., p. 69 — 70. 93 în domeniul preocupărilor economice vezi Olga Constantinescu, Cu privire la concepţia lui Nicolae Roselli Roznovanu asupra industriei, In „Revista arhivelor”, VI (1963), nr. 1, p. 155-168. 94 E. Virtosu, Napoleon Bonaparte şi proiectul unei ,,republici arislodemocraticeşii'.' In Moldova, la 1802, ed. a 2-a, Bucureşti, 1947,; vezi textul proiectului In anexe, p. 32 — 39; interpretarea textului, p. 22 — 29. www.dacoromanica.ro 13 MIŞCAREA LUMINISTA DIN MOLDOVA PlNA LA 1821 1139 Divanul mare, Divanul pravilnicesc şi Divanul de jos —, existenţa aces- tuia din urmă constituia un element nou în domeniul formelor de organi- zare politică a statului feudal; acest divan urma să fie alcătuit din „depu- taţii cei trimişi din ţară, ce închipuiesc icoana unui norod slobod”95. Reformele propuse în domeniul reorganizării interne a statului feu- dal, cu tot caracterul limitat, redus în esenţă la asigurarea priorităţii inte- reselor marii boierimi, sînt prezentate în cadrul unei concepţii care vădeşte numeroase elemente luministe. Se subliniază aici ideea necesităţii, şcolilor, „făcute pentru ca creştire tinerilor, atît de parte bărbătească, cit şi parte femeiască, să poată fi îndestul pentru a săvîrşi la toate obra- zile ce vor face, din neamu în neamu, lăcuitori buni răpublicii”, iar boie- rii alcătuind departamentul I al Divanului mare, instituţia cea mai importantă a ţării, „vor avea şi putere de a sili veri pă ce părinţi, fără de osă- bire, să dea fiului său creştire bună”96. Educaţia morală a poporului, îngrijirea sănătăţii lui, înlăturarea abuzurilor la achitarea dajdiei, judecata de către Divanul pravilnicesc „fără de nici o deosăbire, de la cel mai mare pînă la cel mai mic”97, jude- cata numai după „pontul pravilii”, interdicţia arestării altfel decît pe baza unei hotărîri judecătoreşti, competenţa profesională a omului de justiţie, atenţia acordată în general „folosului de obşte” şi grija pentru „iconomia pămîntului drept folosul locuitorilor”98, toate acestea, în ansamblul lor, constituind cadrul în care se circumscriu atribuţiile celor două divanuri — cel mare şi pravilnicesc —, alcătuite din reprezentanţi ai clasei dominante, sînt indiscutabil elemente luministe, care dau, pentru epoca de la începutul secolului al XlX-lea, imaginea unei concepţii boiereşti neîntîlnită pînă atunci şi subliniază caracterul înaintat al acestui proiect de reforme. Un loc important în cadrul mişcării reformatoare a boierilor îl au proiectele de reorganizare a statului moldovenesc elaborate în anii ime- diat premergători evenimentelor revoluţionare din 1821. Elaborarea unora dintre aceste proiecte a fost prilejuită în anii 1817—1818 de mişcarea de opoziţie faţă de domnia lui Scarlat Calimach a boierilor, în frunte cu marele vistier Iordache Rosetti Roznovanu99, tatăl lui Nicolae. încercarea de a justifica în sens luminist acţiunea politică pe care o desfăşoară stră- bate întreaga corespondenţă pe care acest mare boier, de altfel un acapa- rator al pămînturilor ţărăneşti100, o poartă cu diferite personalităţi poli- tice din afară. La 28 iulie 1817, Roznovanu informa pe Strogonoff, ambasadorul Rusiei la Constantinopol, asupra conflictului izbucnit ţn divan în urma 95 Ibidem, p. 32. 09 Ibidem, p. 33. 97 Ibidem, p. 35. 98 Ibidem, p. 32. 99 A trăit in anii 1764 — 1836. cf. Gl. R. Rosetti, Familia Rosetti, voi. I, Bucureşti, 1938, p. 93). 100 Arhiva istorică centrală, A. N., pach. CCLXV, doc. 18 din 11 septembrie 1803, actul de confirmare dat lui Iordache pentru stăptnirea ocolului Vrancea, donaţie făcută in 1801 de Constantin Ipsilanti ca bun aparţinlnd domniei; de asemenea, pentru lupta vrlncenilor In timpul domniei lui Scarlat Calimach, clnd acesta, se pare, nu aprobă lăcomia de pămint a lui Iordache (parţial va fi contribuit şi acesta Ia Înrăutăţirea raporturilor dintre ei I), vezi pach. CCLV, doc. 19-35. www.dacoromanica.ro 1140 JSIICOLAE ISAR 14 refuzului său şi al mitropolitului Veniamin Costachi de a semna raportul întocmit de Scarlat Calimach cu privire la stabilirea din dispoziţiile Tur- ciei a unor noi impozite asupra Moldovei101. Corespondenţa sa cu autori- tăţile ruse privitoare la situaţia financiară a Moldovei era mai veche. Deja la 29 aprilie 1817 st. v., faţă de Manuc-bei din Ţara Eomânească îşi exprima printr-o scrisoare102 temerea că ar putea avea soarta lui C. Filipescu103 din Ţara Eomânească în cazul divulgării rolului pe care şi-l asumase de a informa asupra inexactităţii situaţiilor pe care le comunica domnul moldovean. într-un memoriu cuprinzînd note de critică socială care par nefireşti, la unul dintre cei mai mari boieri ai ţării publicat de JST. Iorga şi datat de prof. I. Ionaşcu în aprilie 1817104, adresat lui Capodistria, Iordacbe Eosetti se referea la informaţiile trimise lui Strogonoff cu „poşta trecută” despre „o mai desluşită descoperire a celor ce s-au luat în bani neleguite osăbit”105. A aderat la această acţiune, spune el, la îndemnurile lui Manuc- bei din Ţara Eomânească, făcute lui prin G. Bucşănescu (în text Bano- şescu)106, „riscarisind” cu gîndul la „soarta patriei” şi la „norodul moldo- venesc” al acestei patrii. La sfîrşitul lunii iulie 1817, Iordacbe Eosetti primeşte răspunsul lui Strogonoff la o scrisoare a sa din 28 iunie, în care el îi dăduse „noi desluşiri asupra administraţiei actuale a Moldovei”107 *, Moartea lui Manuc-bei, îl sfătuia Strogonoff, nu trebuia să ducă nici- decum la încetarea corespondenţei. , Stingerea conflictului diplomatic dintre Eusia şi Turcia în anul următor, iar apoi, în 1819, instalarea unui nou domn nu au însemnat sfîrşitul activităţii lui Iordache Eosetti în vederea reorganizării interne a Moldovei. La 17 decembrie 1819, sub noul domn M. Suţu, el comunica lui Strogonoff că este hotărît să continue lupta pentru reforma adminis- trativă din Moldova, pentru îmbunătăţirea moravurilor, cum spune el, şi că speră să aibă succes138. Intensa activitatea politică desfăşurată de Iordache Eosetti Eozno- vanu şi de cei din jurul său ne dă indicaţia că o parte din numeroasele proiecte de reorganizare a statului moldovean din jurul anului 1821, păstrate sub formă de concepte în arhivă, au ca autor pe Iordache Eosetti însuşi sau pe fiul său Nicolae. Alte proiecte ar putea aparţine unor oameni din jurul lor sau unor adversari; propunerile pentru îmbunătăţirea admi- nistraţiei interne stîrnesc contrapropuneri şi astfel mişcarea pentru reforme se amplifică, ceea ce este cazul mai ales după 1821. Indiferent de numele autorilor de sensul lor mai mult sau mai puţin boieresc, în aceste proiecte ideile luministe îşi găsesc o mai amplă consa- crare. Boierii încearcă să dea o justificare teoretică plîngerilor împotriva 101 Ibidem, pach. CCLIII/25. io* Ibidem, pach. CCLIII/26 b. 108 Despre cazul lui C. Filipescu vezi I. Ionaşcu, Politica fiscală a lui Ioan-vodă Caragea oglindită tn coresponden/a inedită a lui Manuc-bei, In Studii şi articole de istorie, voi. VIII, Bucureşti, 1966, p. 76. im Ibidem, p. 79. 106 N. Iorga, Un memoriu secret moldovenesc către contele Capodistria, In „Revista isto- rică” XX (1934), p. 366. îoa Ibidem. 107 Arhiva istorică centrală, A. N., pach. CCLIţI/26. îos Ibidem, pach. CCLIII/68. www.dacoromanica.ro 15 MIŞCAREA LUMINISTA DIN MOLDOVA PlNA LA 1821 1141 domnului, care le stînjeneşte interesele. Sînt combătute de pe poziţii lumi- niste abuzurile domniei. Un mare boier ca Iordache Eosetti Eoznovanu cere defiinţarea privilegiului domnului de a acorda titluri de scutelnici, întrucît acest privilegiu „a devenit — spune el — un obiect important de speculă”109. Tendinţa domnului fanariot de a monopoliza principalele sectoare ale administraţiei statului este cu grijă combătută de boieri; asupra visteriei mai ales ei cred că domnul „nu poate să exercite decît o supraveghere, ca şi în celelalte domenii ale conducerii”110. Este evidentă în aceste proiecte maniera tipic boierească de inter- pretarea a doctrinei dreptului natural. Ou insistenţă se pledează pentru inviolabilitatea personală a boierilor. în apărarea intereselor lor, boierii găsesc argumente de ordin istoric. Ei cer să li se garanteze viaţa şi liber- tatea, pentru că „s-au născut într-un stat care a fost independent şi care astăzi de asemenea nu poate fi socotit decît ca tributar”. Cu atît mai mult deci ei „trebuie să se bucure de toate facultăţile inerente omului”111 Aspru este condamnată atitudinea domnilor care „au înăbuşit” plîngerile boierilor şi au luat măsuri împotriva lor „fără judecată prea- labilă”112. La acest punct, critica adresată de boieri organizării statului feudal capătă un interes mai larg, depăşind sfera boierimii; la baza jude- căţii, spun ei, nu trebuie să stea bunul plac al monarhului, ci legea, o „hotărîre neschimbată din pravilele pămîntului”113. îmbunătăţirea justiţiei prin desfinţarea atribuţiilor de judecător suprem pe seama domnului şi alcătuirea unui divan general de judecată care să preia aceste atribuţii reprezintă una dintre reformele cele mai importante care sînt preconi- zate de boieri114. Nu lipsesc uneori în aceste proiecte observaţii privind situaţia grea a ţărănimii, din cauza căreia „moralul ei este aproape nul”115. Goana mari- lor boieri din jurul domnului după titluri consemnatoare de privilegii, abuzurile din administraţie şi influenţa exagerată pe care marea boierime o joacă asupra celorlalte clase şi categorii sociale, toate acestea fac ca însăşi consideraţia omului în societatea „să ţină în mod esenţial de prezenţa unei curţi care conferă titluri”116. Este un tablou pe care, de bună seamă, autorul proiectului îl respinge. Putem constata în aceste proiecte de reforme, de altfel ca şi în do- meniul şcolii şi al culturii, legătura indisolubilă dintre concepţia luministă în general şi ideea naţională la români. în 1807, în memoriul adresat lui Napoleon117 — împăratul pe care românii, după părerea autorului, ar dori să-l admire” ca mare mai mult prin bunătate decît prin putere”118 w» Ibidem, pach. CCLIII/50. 110 Ibidem, pach. CCLVI/4, fila 2, verso, în limba franceză, fără dată. in Ibidem, pach. CCLVII/23, f. 3, cap. „Justice”. Ibidem, pach. CCLVI/4, f. 1. ii3 Documente privind istoria României. Răscoala din 1821. voi. I, Edit. Academiei Române, 1959, doc. 74, p. 123. n4 Arhiva istorică centrală, A. N. pach. CCLVII/23. îis Ibidem, pach. CCLVI/4. ii» Ibidem: ii7 E. Vlrtcsu, Napoleon Bonaparte şi dorinţele moldovenilor la 1801, In ,,Studii” 1965, nr. 2. P- 403-420. ’ ne Ibidem, p. 119. www.dacoromanica.ro 7 - c. 3907 1142 N1COLAE ISAB 16 se cerea ridicarea românilor la rangul de naţiune liberă şi independentă. Condiţia realizării şi apoi a menţinerii independenţei şi suveranităţii naţio- nale o constituia unirea Ţării Româneşti şi a Moldovei într-un singur stat, sub denumirea de „Dacia” sau „Valahia” Mare. Unirea, subliniază auto- rul — identificat de prof. E. Vîrtosu în persoana filologului de credinţă catolică Ştefan Crişan-Korosi —, este o necesitate determinată de iden- titatea de legi şi limbă, de uniformitatea caracterelor şi de situaţia geo- grafică. Aceeaşi orientare în direcţia unităţii naţionale o constatăm în dife- rite proiecte de reorganizare a statului moldovean din ajunul anului 1821. Nu ne putem ocupa aici în mod special de Moldova se arăta într-un pro- iect, fără ca soluţiile propuse pentru dezvoltarea ei să nu se poată aplica, în mod egal, în consecinţă şi în Yalabia, „căci aceste două principate sînt surori şi soarta lor este în întregime asemănătoare” U9. în afară de proiectele de reforme boiereşti sînt uşor de identificat anumite formule de caracter luminist în domeniul legislaţiei320. Elabora- rea Codului Calimach în 1817, care se va aplica pînă în 1865, constituie un moment de natură să sublinieze adîncirea procesului de frămîntare în rîndurile clasei dominante, vizînd necesitatea reoganizării statului feudal. Apariţia codului răspundea unei necesităţi vizibile în rîndurile boierilor români119 120 121; contribţia lor la elaborarea sa este semnificativă în acest sens. în cuprinsul codului se relevă în primul rînd apelul lâ doctrina dreptului natural. Cei care împart dreptate, se spune în cod, trebuie să se conducă după „prinţipiile dritului firesc”122. Unul dintre cei care au contribuit la elaborarea codului, pravilistul Andronachi Donici, scrisese încă din 1814 „manualul” său de legi, prima operă juridică în limba română123, cu ajutorul lui Yeniamin Costachi124 125. înainte deci de apariţia codului, A. Donici înscria în „manualul” său prin- cipii ale dreptului natural. „Pravilile dintru început — spune el — nu s-au alcătuit într-alt chip decît după fireaştile şi după obşteaştile drep- tăţi a neamului şi după sfătuirea cuvîntului înţelegătoriu. ce iaste înfiin- ţat omului”123. Cu asemenea idei, prin opera sa, Donici era convins că-şi 119 ,,Ces deux Principautăs sont soeurs et leur sort est enterement pareil” cf. Arhiva isto- rică centrală, A. N., pach. CCLVI/4. 120 Despre ideologia luministă In domeniul dreptului vezi mai ales Val. AI. Georgescu, Contribuţii la studiul luminismului tn Ţara Românească şi Moldova, I., Locul gtndirii lui Bec- caria tn cultura juridică românească şi In dezvoltarea dreptului penal ptnă la mişcarea revolu- ţionară a lui Tudor Vladimirescu, în „Studii”, XX (1967), nr. 5, p. 947—969. De asemenea Andrei Rădulcscu, Influenţa franceză asupra dreptului român ptnă la 1&K4, în „Analele Aca- demiei Române”, Mem. Secţ. Ist., s. III, t. XXVII, 1946; idem, Influenţa italiană asupra dreptului român, în „Analtle Academiei Române”, Mem. Secţ. Ist. s. III, t. XXII, 1940. 121 Cînd Scarlat Calimach a împărtăşit proiectul său mitropolitului, episcopului şi boierilor aceştia nu sînt numai „întru acelaşi glnd”, dar, mai mult, ei l-au rugat „fierbinte” pentru înde- plinirea lui. 122 Codul Calimach, ed. critică, Edit. Academiei, Bucureşti, 1958, p. 69. 123 Manualul juridic al lui Andronachi Donici, ed. critică, Edit. Academiei, Bucureşti. 1959 ; tocmai pentru că era scris în limba română, manualul aVea să fie folosit şi după apariţia Codului, suplinind lipsurile acestuia. ‘ 124 Lucrarea este dedicată lui Veniamin Costachi, pe care Donici l-a aflat „sîrguitorin a o aduce la lumină spre a fi multora de folos” ibidem, p. 15). 125 Ibidem, p. 20. www.dacoromanica.ro 17 MIŞCAREA LUMINISTA DIN MOLDOVA PlNA LA 1821 1143 face datoria : „Căci a sluji cinevaşi patriei sale şi a păzi dreptăţile ei şi a iubi pre patrioţii săi este una din datoriile cele neaparate”126. Desigur că un rol foarte important în elaborarea Codului Calimach l-a avut domnitorul Scarlat Calimach. Este doar un moment de natură să pună în discuţie anumite aspecte luministe în activitatea şi concepţia acestui domnitor. Este foarte clară în gîndirea lui Scarlat Calimach, aşa cum reiese din hrisovul de promulgare a codului, concepţia absolutismului luminat. După el, „domnul, cu adevărat domn şi nu numai cu numele, nu are alt scop decît fericirea şi buna vieţuire a supuşilor săi”127; privirea monarhului „se co- boară de la cele mai de sus pînă la cele mai de jos, nimic nelăsînd necer- cetat şi neîncercat cîte tind spre fericirea supuşilor”128. Preocuparea lui Calimach pentru elaborarea codului pornea din convingerea „că nimic altceva decît legile sînt ceea ce pun la cale şi înfăptuiesc buna stare şi lucrare a omenirii, ca unele ce pe de o parte înfrînează violenţa, pe de alta împart în chip nimerit tuturora egalitatea”129. La redactarea codului s-a ţinut seama nu numai de „cele mai nouă coduri europene”, dar şi de „obiceiurile pămîntului”, care, după ce au fost adunate şi cercetate din porunca domnitorului, „au apărut nu fără raţiune şi au fost cinstite cu privilegiul de lege”130. Trăsături luministe găsim nu numai în gîndirea şi activitatea lui Calimach, ci şi la alţi predecesori ai săi domintori, fanarioţi131, însă ana- liza unor asemene trăsături nu trebuie să piardă din vedere aspectele nega- tive din activitatea acestor domnitori, după cum sublinierea unor elemen- te luministe în concepţia şi activitatea unor boieri nu trebuie să piardă din vedere aspectele negative din activitatea lor. Este cazul lui Al. Moruzi, care, indiscutabil, a avut idei luministe 132 şi a desfăşurat în acest sens o activitatea pozitivă în domeniul cultural mai ales133. însă, chiar în domnia din anii 1802—1806, prin hrisovul din 1805, care limitează pentru prima oară în istoria relaţiilor agrare loturile de pămînt ale ţăranilor, Moruzi a contribuit la înrăutăţirea soartei acestora134. Poziţia lui Veniamin Cos- tachi şi a tuturor marilor boieri în acest moment a fost asemănătoare cu a domnului, iar sfaturile date de un Yasile Malinovski135 mitropolitu- 126 Ibidem, p. 21. i2v Codul Calima h, p. 45. 128 ibidem. 129 Ibidem, p. 51. 130 Ibidem. isi Vezi unele aprecieri asupra acestora la A. Marino, Iluminiştii români şi idealul lumi- nării, In ,,laşul literar”, 1965, nr. 4, p. 29 — 40. 132 A. Marino subliniază ideea primatului culturii asupra avuţiei materiale In concepţia lui Al. Moruzi (op. cit., p. 32). 133 Imediat după instalarea sa ca domn sosea în Moldova In slujba lui profesorul francez Clămaron (cf. Hurmuzaki, Documente, supl. I, voi. II, p. 250). 131 Atitudinea lui asupră faţă de ţărani este astfel interpretată de M. Drăghici: „Au stlrpit deci cu totul dihonia ce se lăţise între locuitorii moşiilor cu stăplnii pentru pămnt, înfruntlndu-i cu mare asprime pe turburători” (cf. Istoria Moldovei, II, p. 68 — 69). 135 Despre V. Malinovski, vezi C. Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, p. 72 — 75, şi 86; V. A. Urechia, Istoria românilor, XI, p. 24—31. www.dacoromanica.ro 1141 NICOLAE ISAR 18 lui Veniamin Costachi au rămas, aşa cum observă A. D. Xenopol130, fără ecou. Cu toate aceste limite, activitatea politică desfăşurată de domni- tori sau boieri în vederea reformării în limite moderate a justiţiei feudale are o anumită însemnătate. Eelaţiile pe planul activităţii politice sau cul- turale care se stabiliesc între diferiţii boieri români, sau între aceştia, şi domn sugerează existenţa în Moldova, în pofida dominaţiei otomane, chiar înainte de 1821, a unei tendinţe proprii anumitor grupări aparţi uînd clasei feudale, alcătuite din înalţi ierarhi ai bisericii, dregători şi cărturari vizînd realizarea în limitele regimului feudal a unor reforme menite să ducă la progresul ţării. Această tendinţă este strîns legată de ideologia luministă. ☆ Circulaţia ideilor ridicării poporului român prin „lumină”, în Mol- dova şi acţiunile menite a le da viaţă au căpătat o anumită amploare în perioada premergătoare evenimentelor revoluţionare din 1821, aşa cum arată studiul acestei perioade. Trăsăturile luministe pe care am încercat a le surprinde în domeniul şcolii şi culturii naţionale din Moldova, în do- meniul relaţiilor cu cultura franceză sau în cuprinsul proiectelor boiereşti de reforme arată însemnătatea pe care mişcarea „luminilor” din această perioadă a avut-o în ansamblul dezvoltării statului moldovenesc. Eela- ţiile tînărului X. Eosetti Eoznovanu cu cultura franceză, aşa cum reies mai ales din scrisorile din anii 1818—1820 ale unor cărturari fran- cezi, fac parte integrantă din mişcarea de renaştere socială şi naţională a românilor din perioada de la începutul secolului al XlX-lea. Ele îşi găsesc explicaţia în cerinţele dezvoltării societăţii moldoveneşti şi nu pot fi pri- vite decît ca un aspect al mişcării luministe de la noi din această perioadă. 138 138 A. D. Xenopol, Istoria partidelor politice. I, p. 40 : ,,în loc însă de a urma sfaturile boierului patriot şi cu idei largi, găsim pe mitropolitul Veniamin Costachi unindu-se cu divanul şi lngreuind încă şi mai mult munca ţăranului, puntnd-o sub apăsătorul novar al lui Moruzi din 1805”. ’ www.dacoromanica.ro D O C U M E N T A R O BIBLIOTECĂ MONASTICĂ DIN TRANSILVANIA PE LA 1200 DE R. CONSTANTINESCU şi E. LAZEA Cercetarea diferitelor aspecte ale vieţii spirituale din mediul mănăs- tirilor catolice existente pe teritoriul ţării noastre şi definirea rolului jucat de acestea în procesul de difuzare şi de asimilare a valorilor culturale ale epo- cii au fost în mare măsură neglijate în istoriografia noastră. Acest lucru este explicabil în măsura în care existenţa şi activitatea mănăstirilor catolice — ne referim aici la cele fundate pe teritoriul Transilvaniei în primele secole de după cucerirea ei de către regatul feudal ungar — erau privite numai ca instrumente ale politicii papale şi ale statului ungar de răspîndire a catolicismului în rîndnl populaţiei băştinaşe româneşti, de religie ortodoxă. Fireşte, documentele vremii ilustrează în chipul cel mai convingător această realitate, asupra căreia nu mai e cazul să insis- tăm. Dar, atunci cînd vrem să cunoaştem în ansamblul său climatul spiri- tual existent în urmă cu vreo opt secole în Transilvania, nu putem trece sub tăcere rolul şi activitatea mănăstirilor catolice pe acest tărîm. Negli- jarea a tot ceea ce poate constitui o componentă a istoriei culturale, a mo- numentelor de limbă latină — indiferent de conţinutul lor laic sau reli- gios—, care au avut o oarecare răspîndire pe teritoriul ţării noastre, sau pur şi simplu insuficienta cunoaştere a ansamblului realităţilor spiri- tuale din trecutul patriei sărăcesc tabloul ei istoric. Fără a nega cîtuşi de puţin existenţa unor deosebiri importante în ceea ce priveşte atmosfera mai bogată a vieţii spirituale din Europa apuseană în comparaţie cu cea a Europei răsăritene, putem constata totuşi că între cele două părţi ale continentului nostru n-a existat o prăpastie de netrecut, dacă nu pen- tru schimbul reciproc şi echivalent, cel puţin pentru receptarea ideilor şi a valorilor culturale create în Apus. Rîndurile de faţă au menirea de a arăta, pe baza exemplului oferit de mănăstirea din Igriş, că literatura evu- lui mediu occidental a pătruns şi a fost cunoscută, măcar în parte, şi pe teritoriul ţării noastre într-o epocă mai timpurie decît se crede îndeobşte. Pentru a înţelege importanţa abaţiei cistercite de la Igriş (Egrus, Egres) ca centru cultural latin timpuriu pe teritoriul Transilvaniei, e ne- cesară în prealabil o scurtă evocare a istoricului său. „STUDII", tomul 22, nr. 6, p. 1145 — 1153, 15-1153,J969. . www.dacoromanica.ro 1146 RADU CONSTANTINESCU şi E. LAZEA 2 Prin 1179, cu încuviinţarea regelui Ungariei, BMa al IlI-lea (1172 — 1196), s-au aşezat la Igriş, pe malul stîng al Mureşului, la est de Cenad (în actualul jud. Timiş), vreo doisprezece călugări, plecaţi, sub oblăduirea unui abate, din mănăstirea burgundă din Pontigny (ct. Auxerre, azi dep. Yonne) pentru a întemeia o abaţie-filială a ordinului cistercit1. Prima abaţie cistercită din Ungaria fusese întemeiată ceva mai devreme, în 1142, la Cikâdor (în comitatul Tolna) de călugării acestui ordin, veniţi de laHei- ligenkreuz (Mederosterreich)2; mănăstirea de la Igriş era însă prima filială a ordinului, înfiinţată direct de cisterciţii francezi pe teritoriul stăpînit atunci de Ungaria şi, în acelaşi timp, unica abaţie-filială fundată de mănăs- tirea din Pontigny în regatul ungar2bis. Aşa cum era obiceiul, noua mănăstire a fost înzestrată cu pămînturi, obţinînd, de asemenea şi alte venituri, realizate mai ales din sarea adusă pe Mureş de la ocnele din centrul Transilvaniei. Cu excepţia domeniului de la Igriş, nu putem şti însă ce alte donaţii va mai fi primit comuni- tatea monastică burgundă de pe Mureş de la regele Băla al IlI-lea. La fel ne lipsesc documentele care să ne permită să cunoaştem concret ce alte danii le-au mai fost făcute aceloraşi cenobiţi de către regii Emeric (1196 — 1204) şi Andrei al II-lea (1205—1235)3. Din surse indirecte, ceva mai tîr- zii, aflăm însă că între cei păgubiţi de pe urma hotărîrii regelui Bela al IV-lea (1235—1270) de a anula o seamă de danii făcute de regii Emeric şi Andrei al II-lea a fost şi mănăstirea sf. Maria din Igriş, fapt pentru care papa Grigore al IX-lea l-a mustrat pe regele Ungariei la 16 ianuarie 12364. Documente mai tîrzii ne îngăduie să cunoaştem cîteva din posesiunile abaţiei de la Igriş (stăpînite de aceasta un timp mai mult sau mai puţin îndelungat) : Mănărade (Monorai)5, Apoşul (Villa Abbatis), Cenade (Sa- 1 Pentru data fundării abaţiei de la Igriş : L. Janauschek, Origines Cistercienses, voi. I, Viena, 1877, p. 77 (reedit. la Jersey-City, 1964) ; cf. B6sz E., Az egresi ciszterci apălsăg torlinele (Istoria abaţiei cistercite de la Igriş), Budapesta, 1911, p. 17 ; K. Juhâsz, Die Stifle der Tscha- nader Diozese im Mittelaller, Munster in Westf., 1927,p. 73 sqq.; Gyorffy Gyorgy, Az Arpdd- kori Magyarorszăg lortineli foldrajza (Geographia historica Hungariae lempore stirpis Arpadianae), voi. I, ed. 2, Budap’sta, 1966, p. 855. Pentru Pontigny, vezi L. H. Cottineau, Repertoire lopobibliographique d^s abbayes et prieuris, voi. II, Mâţ in, 1939, col. 2331. Ordinul cistercit s-a născut prin Întemeierea mănăstirii Citeaux (Cistercium) de Robert de Molesme in 1098. Recunoscut de papa Pascal al II-lea, la 18 aprilie 1100, ordinul a propăşit mai ales p= timpul păstoririi lui Stephen Harding. Primele abaţii-filiale ale ordinului cistercit au fost: La Fertă (1113), Pontigny (1111), Clairvaux (1115) şi Morimond (1116). Statutele ordi- nului, ev’ in 1153 cuprindea 213 de mănăstiri, erau cuprinse în Charta charitalis, adoptată in 1119. An nl abatele din Citeaux convoca un capitlu general, hotăririle luate aici fiind obligatorii peatru m'mbrii ordinului. De prin secolul al XlV-Iea ordinul cistercit a început să decadă. 2 Bek’fi R., A czikddiri apătsăg tSrtenete (Istoria abaţiei de la Cikâdor), Pâcs, 1894, p. 28, şi B6sz E., op. cit., p. 13. 2bis istoria Pontiniacensis, ed. E. Martâne-U. Durând, Veterum scriplorum collectia, 9 voi., Paris, 1724-1733, III, 1241, 1265. 3 Abatele Alard din Igriş a arătat în cursul unui litigiu că are un privilegiu de la Andrei al II-lea din anul 120J referitor la moşia Mănărade (Monera) şi la alte moşii (et aliaritm qua- rundam possessionum) ale bisericii sale (nu li se specifică numele). Vezi: F. Zimmermann şi C. Wer- ner, Urkundenbuch zur G“sch. der Deutschen in Siebenb., voi. II, Hermannstadt, 1892, nr. 897 din 8 mai 1367, p. 291—297. 4 Documente privind istoria României, C. Transilvania, veacul XI —XIII, voi. I, nr. 245 din 16 ian. 1236, p. 291 (in continuare: D.I.R.T). 5 F- Zimmermann, ^WwWd&cOOAânfCâiS 2° 13°6’ P' 233‘ 3 O BIBLIOTECA din TRANSILVANIA PE LA 1300 1147 lencen), Soroştin (Sorensten), Şeica Mică (Salchelk)6, Yeza (Weze)7 8 şi Lupu {Farkastellce)9, aflate în comitatele Alba şi Tîrnava Mare, precum şi Inucu (Inukteluke)9 din comitatul Cluj şi Pobur10 (dispărut, între Şemlac şi Nădlac) din comitatul Cenad. De asemenea, abaţia, mai dispunea şi de cîteva nave proprii, cu care avea dreptul să facă anual cîte trei transporturi de sare pe rîul Mureş, pe care o putea cumpăra de la orice ocnă şi pentru care nu plătea nici o vamă11. în 1233 Andrei al II-lea i-a acordat abaţiei dreptul de a reţine anual din sarea regală cîte trei tymini (30 000 de bolovani de sare), precum şi o parte din veniturile băneşti ale regatului realizate din exploatarea sării12. Toate acestea vor fi asigurat abaţiei de la Igriş o reală prosperitate, ceea ce o situa printre cele mai bogate şi mai importante aşe- zări mănăstireşti din Transilvania secolelor XIII—XIV. Curînd după întemeierea sa, abaţia din Igriş a înfiinţat, la rîndu-i, o nouă abaţie-filială (monast. b. Mărie de Canăelis) la Cîrţa (Kerch) prin 1202 sau 1207, la hotarele Ţării Făgăraşului, pe rîul Olt13. Importanţa mănăstirii din Igriş în prima jumătate a secolului al XIII- lea este indicată, printre altele, şi de faptul că aici a fost înmormîn- tată în 1233^ doua soţie a lui Andrei al II-lea, Tolanda de Courtenay14, urmată curînd (în 1235) în lăcaşul de veci din abaţia cistercită de pe Mureş şi de monarhul cruciat arpadian. Tot ca un semn al importanţei sale poate fi socotit şi faptul că mănăstirii din Igriş i-a fost atribuit un timp şi dreptul de a emana şi a păstra acte publice (locus credibilis), ca şi faptul că abaţilor săi le-a fost încredinţată de către curtea papală în mai multe rînduri (între 1213—1247) îndeplinirea unor misiuni disciplinare şi de arbitraj ecleziastic15. Deşi era puternic fortificată, mănăstirea n-a putut rezista atacului tătarilor, care au devastat-o în 124116. Eeclădit, Igrişul a avut do suferit din nou din partea cumanilor răsculaţi (între 1279 şi 1283)17. Din secolul al XIV- lea înainte, abaţia decade treptat, iar după invaziile otomane nu mai rămîn pe locul unde odinioară înflorea comunitatea cistercită decît ruine. în relaţiile strînse dintre abaţia cistercită de la Pontigny şi filiala sa de la Igriş, un loc deosebit de important îl ocupă însă legăturile lor 6 D.I.R.T., veacul XIV, voi. I, nr. 145 din 21 mai 1311 — 10 mai 1342, p. 188. 7 lbidem, nr. 391 din 19 febr. 1320, p. 338. 8 Gyorffy Gy., op. cit., p. 855. » D.I.R.T., veacul XIII, voi. II, nr. 127 din 6 oct. 1270, p. 132. 10 lbidem, veacul XIV, voi. II, nr. 610 din 1 august 1330, p. 333. 11 lbidem, veacul XI —XIII, voi. I, nr. 200 din 1230, p. 241—242. 12 lbidem, veacul XIII, voi. II, nr. 223 din sept. 1233, p. 267 — 268. 13 L. Reissenberger, Die Kerzer Ablei, Hermannstadt, 1894, p. 7; Gyorffy Gy., op. cil., p. 855. 14 Născută la Auxerre, reşedinţa conţilor din familia Courtenay, protectorii abaţiei din Pontigny, Yolande de Courtenay, fiică a lui Pierre d’Auxerre, al treilea Împărat latin al Con- stantinopolului, a fost o vreme, Înainte de a deveni regină a Ungariei, regenta Imperiului latin pentru Pierre d’Auxerre, Philippe de Namur şi Robert al II-lea de Courtenay. Pentru raportu- rile reginei Yolanda cu abaţiile din Igriş şi Pontigny vezi Machovich V., A magyar-francia cisztercila kapcsolatok tSrtinetehez (Contribuţii la istoria relaţiilor cisterciţilor din Ungaria cu cei din Franţa), în „Egyetemes philologiai kozlony”, nr. 59 (1935), p. 269 — 288. 16 Bdsz E., op. cit., p. 37 — 43 ; K. Iuhâsz, op. cit., passim ; Gydrffy Gy., op. cil., p. 856. 16 M. Rogerius, Carmen miserabile, cap. 37, In Scriplores rerum Hungaricarum, ed. E. Szeirtp6tery, voi. II, Budapesta, 1938, p. 582 — 583. 17 Bosz E., op. cit., p. 30 — 32; Gyorffy Gy., op. cil., p. 856. www.dacoramamca.ro 1148 RADU CONSTANTINESCU şi E. LAZEA 4 pe plan cultural. Dacă în ceea ce priveşte celelalte aşezări monastice exis- tente în Transilvania în secolele XII—XIII putem face numai presupuneri asupra elementelor vieţii lor spirituale, un izvor, semnalat cîndva de isto- rici străini, dar nefolosit pînă astăzi de cei români, ne îngăduie a cunoaşte măcar o parte din zestrea duhovnicească a fiicei cenobiţilor din Pontigny. în manuscrisul latin nr. 12 (sfîrşitul sec. XII) al bibliotecii Univer- sităţii din Montpellier — vechea Ecole de Mddecine — se găseşte, aşa cum aflăm din inventarul publicat de Libri Carucci în primul volum (seria veche) din Catalogue general des manuscrits des bibliotheques publique nimic Despot decît că refuză în tăcere şi fără a adăuga vreun cuvînt, şi au mai fost trimişi patru boieri la Albert Laski, ca să-i închidă în temniţă cu cea mai mare străşnicie18”. O săptămână după aceea, în ziua de 19 aprilie, e prins un nou unel- titor19: „Astăzi iarăşi a fost prins un oarecare răuvoitor Vauryn, pus la cale de Alexandru; i s-a îngăduit viaţa la rugămintea boierilor20. A fost doar trimis la închisoare împreună cu fratele său. S-a mai adăugat şi un vistier al lui Alexandru, care <şi-> a dobândit iertarea prin boieri, şi îndată Despot a scris prin mine (căci duce lipsă de secretari, deoarece aceştia se îmbolnăvesc) la Suceava lui Albert Laski ca să fie ţinuţi închişi sub pază bună la Suceava”... Dar această informaţie pare contrazisă în parte 11 ,,... die 11 inslanlis, equcs huc Despolae (sic), appulil, turma 600 mililum circiler comilalus el primum lemplum peliil, Evangelia de more exosculans deinde a melropolila el Boiares Jionorificenlissime Iraclalus, in curiam reduclus esl, lempore noclurno prodilor, qui eum sobrie observabal, gladio evaginalo sub pallio deprehensus esl, nomine Voyna unus ex Hussarelliis, quo- rum suni 12 singuli uias Despolae observanles el praeeunles, is cum diu insidialus fuissel Despolae in Ilungaria, Transsylvania, decima suclis capilibus hic quoque Despolam inlerficere ab Alexandro Moldavo conductus lentavil duodecima deinde mane capile plexus, circum duclilalus hamonaribus implicilus filo subinde repelendo in via, ego fui prodilor Domini Vayvodae el poenas palior iuslas, quicumque idem lenlaveril, tale sumei praemium ...” ' 16 Credem că aici trebuie să adoptăm sensul special dat de glosarul lui du Cange cuvin- tului insidiae : „idem quod vigiliae, excubiae”. Căci nu s-ar Înţelege cum asasinul lui Alexandru l-ar fi plndit încă din Ungaria şi Transilvania. De altminteri şi din context rezultă că doar ulte- rior a fost clştigat de Alexandru Lăpuşneanu, adică de oamenii acestuia. 16 Dacă admitem lectura decima şi nu cumva dedecima, mai probabilă, atunci trebuie înţeles că atentatul nu a avut loc la Roman, ci în noaptea precedentă la Şcheia. Observăm in treacăt şi o altă inadvertenţă în acest text, care (p. 406) afirmă că, în ziua a zecea, Despot a plecat de la Hlrlău la Tîrgul Frumos, apoi la Şcheia şi, în sflrşit, In ziua de 12 la Roman. Iar ceva mai departe, în cursul aceluiaşi raport, e povestită sosirea lui Despot tn ziua de 11, ' aşa cum apare aici. 17 ,,... hamonaribus implicilus filo”. Oare hamo naribus implicilus filo"! (hamum „ciriig”). 18 „Timuere sibi ipsis boiari plurimi, quod ad preces nihil, nisi renueril Despola, lacilus el nulla voce adiuncla missis insuper Boyaris 4 ad Alberlum Laski ut eos carcere concludal slric- lissime". 19 Ibidem, p. 41* — 412 : „Hodie ilerum comprehensus est quidam maleficus Vauryn ab Alexandro subordinalus, cuius capiii prece Boiarorum indullum esl. Carceri tanlum una cum fralre traditus est. Supervenit el Ihezaurarius quidam Alexandri graliam per boiaros impelrans, stalinque Socravam per me ad Alberlum Laskiy quae scripsil [— proescripsil] (caret enim secre- lariis, eo quod infirmanlur) ut cuslodiae carcerum observenlur, sunt enim incluşi in socrava Boiari 3, in Hotiarde 4”. 20 A boierilor din divan. . www.dacoromanica.ro 8 - c. 3907 1158 MARIA HOLBAN 4 de relatarea aceluiaşi fapt în raportul adresat de Belsius mai tîrziu21 din Iaşi împăratului Ferdinand. Belsius, referindu-se la chestionarul primit, răspunde : „Care este dispoziţia poporului faţă de Despot ? După (scrisoa- rea) trimisă de la Lipova22 a fost prins un servitor al lui Alexandru, spion de la Constantinopol, unde şade, car1 la „glasdl poporului” a fost tras în ţeapă după ce şi-a mărturisit crima în piaţa mare şi în aceeaşi zi au fost trimişi de aici fără ştirea nici unuia din boieri 15 unităţi de husari la Suceava ...” Relaţia aceasta posterioară corectează şi completează datele rapor- tului de la Yaslui. Este vorba, fără nici o îndoială, de acelaşi fapt al cap- turării agentului lui Lăpuşneanu. Dar în timp ce, în prima relatare, boierii obţin iertarea de la moarte, în raportul de la Iaşi se pomeneşte de tra- gerea sa în ţeapă la „glasul poporului”. Ar însemna deci că, după ierta- rea smulsă de stăruinţa boierilor, Despot a folosit pentru zădărnicirea aces- tei iertări ,,glasul poporului". Partea a doua a informaţiei, referitoare la trimiterea în aceeaşi zi şi fără ştirea boierilor a husarilor la Suceava, tre- buie pusă în legătură cu cele spuse în relaţia de la Yaslui cu privire la scrisoarea scrisă din porunca lui Despot de către Belsius lui Albert Laskx la Suceava de a-i ţine pe boieri închişi sub pază bună. Stilul lui Belsius e prea lipsit de precizie pentru ca să putem afirma că, din numărul de 7 boieri întemniţaţi, aceştia din urmă ar fi tocmai cei închişi la 19 aprilie cu prilejul descoperirii agentului lui Alexandru Lăpuşneanu. în orice caz pare să rezulte că acei husari escortau la Suceava pe boierii închişi în urma uneltirii descoperite. Trimiterea lor în aşa mare grabă la Suceava era cu tîlc. Căci Despot, renunţînd la planul său iniţial, anunţat de Bel- sius la începutul scrisorii din Yaslui de la 19 aprilie23 de a rămîne la Yaslui cam trei săptămîni, urmînd apoi să meargă pînă la Dunăre şi după aceea la Suceava, s-a îndreptat pe neaşteptate spre Suceava, unde a sosit în ziua de sfîntul Gheorghe24. Ce a urmat acolo constituie actul al treilea al lichidării boierilor bănuiţi a fi din tabăra lui Lăpuşneanu. Iată urmarea relaţiei lui Belsius25.,,... (La Suceava)... de cum a sosit de sărbătoarea sfîntului Gheorghe, a fost atacat de ai noştri26 din porunca 21 în/ raportul din „19 aprilie” (in realitate 4 mai). 22 Lippa, la 40 de km de Vaslui. 23 Hurmuzalci, op. cil., II 1, p. 411. 24 Nu ştim dacă aici trebuie socotită această dată ca echivalentă cu 23 aprilie după calendarul ortodox sau cumva cu ziua de 24 aprilie după calendarul catolic, mai familiar lui Belsius. Dar faptul că In acea zi avea loc o procesiune pentru bucatele cîmpului pledează pentru sărbătoarea ortodoxă de sf. Gheorghe. 23 aprilie. 25 Jbidem, p. 410, apoi 408, în urma unei inversări greşite a textului în colecţia Hurmu- zaki: ,,Comprehensus este servilor quidam Alexandri, explorator a Conslanlinopoli ubi haeret, qni voce populi veru confixus est proleslalus facinus in foro publico, eodem die ablegali suni hinc Chuzzarones numeralos 15 nescienlibus ullo Boiaronum Socravam (!) quam Cosmographis Os- saviam, quo cum appullissel feslo Georgii. Andreeo quidam sub processione conservationis Cereris a noslris invasus iussu Despolae mullis vulneribus bombardaeque iclu tandem lancea iransfixus est, is Vayvoda turn [= vayvodatum] non clam Sed iam aperto contra Despotam addedare [ = al- leclarej videbalur, homo forma excellentissimus, Alexandri quondam dapifer, res universa mili- tibus praeda Cessit opulenlissime proseculae sunt necem eius voces populi plures adhuc madida. morte ad generam Cereris milli (Quod certe optaret) ut bene Despota regno polirelur. El mirum quod parvae huic admodum lurmae ad 600 hominum , multiludo ne gri (sic) vel verbo vel mânu contra dixeril”. 26 De ungurii din garda domnului. www.dacoromanica.ro 5 OSlNDIRI LA MOARTE PRIN „GLASUL POPORULUI" 1159 lui Despot un oareşicare Andreica27 în timpul procesiunii pentru bucatele cîmpului28 şi după multe răni şi o lovitură de bombardă a fost în sfîr- şit, străpuns cu lancea. Acesta se arăta că umblă după. domnie şi nu pe furiş, ci pe faţă, om prea frumos la înfăţişare, fost stolnic al lui Alexandru, întreaga sa avere a revenit ostaşilor ca pradă foarte bogată. După uci- derea lui s-au ridicat «glasurile poporului », cerînd ca să mai fie trimişi mulţi alţii pe lumea cealaltă printr-o moarte sîngeroasă (ceea ce ar doii desigur) pentru ca Despot să se înstăpînească bine în domnie ... Şi e de mirare că acestei trupe29 * aşa de mici, abia de 600 de oameni, nu i s-a împotrivit mulţimea50 nicidecum, nici cu cuvîntul, nici cu fapta. De aci [se poate vedea] aplecarea poporului şi felul cum cîrmuieşte [Despot] şi stăruinţa cu care îşi întăreşte puterea”. Aşadar, venit pe neaşteptate la Suceava, Despot pune să fie atacat şi ucis fostul mare stolnic Andreica, socotit de el un rival de temut la domnie şi recurge din nou la „glasul poporului” pentru a justifica execu- tarea celor şapte mari boieri trimişi în paza lui Laski. Că execuţia lor a avut loc în acest moment rezultă din faptul că la începutul lunii iunie se transmitea din Cracovia şi din Constantinopol ştirea uciderii de către Despot a şapte mari boieri, rude ale lui Lăpuşneanu. Dar—lucru destul de curios şi totodată sugestiv pentru felul cum informa Belsius curtea din Praga — el nu suflă nici un cuvînt despre această execuţie a boierilor. Şi nici de alminteri despre încoronarea lui Despot în ziua de £4 aprilie, despre care abia scapă o aluzie mult mai tîrziu (la 6 iunie), cînd rapor- tează o convorbire avută cu Despot, care se plîngea de jefuirea de către Jean Villey a coroanei şi a odăjdiilor domneşti, cerînd oarecum o inter- •venţie a lui Maxi mi li an pe lîngă acesta pentru restituirea lor ca tezaur public şi nu ca nişte bunuri particulare, putînd fi luate drept pradă. Cu prilejul redării acestei convorbiri, Belsius adăuga într-o paranteză că în locul coroanei pierdute Despot s-a încoronat cu una nouă în ziua de 24 aprilie31. Ku ştim dacă Belsius a însoţit pe Despot la Suceava şi a fost martor al acestor evenimente. După amănuntele pe care le dă despre uciderea lui Andreica s-ar părea că da, în ciuda faptului că scrisoarea-raport e trimisă din Iaşi (la 4 mai), ca şi cea următoare din 9 mai. Se pune, desigur, întrebarea dacă recurgerea Ia „glasul ppporului” a fost un simplu expe- dient de moment pentru lichidarea boierilor recalcitranţi32 sau dacă este vorba de un fel de instanţă în stat creată de Despot pentru a neutraliza 27 Fost mare stolnic sub Alexandru Lăpuşneanu. Cu vreo lună şi mai bine înainte de acest deznodămînt, fusese deposedat prin judecata lui Despot de satul Feredeiani, care-i fusese dat de Lăpuşneanu, luîndu-1 de la mănăstirea Humor spre a i-1 da lui Despot. A restituit la 17 martie 1562 acel sat mănăstirii, care trebuia insă să-l despăgubească pe Andreica cu 100 de ughi galbeni pentru iazul şi morile făcute de el. 28 „Sub processione conservalionis Cereris”. 29 Garda lui Despot. 80 Mulliludo. Vezi mai departe, p. 6, discuţia cu privire la acest termen. 31 Ibidem, p. 425. 32 Curînd după aceea avea să afle că Alexandru Lăpuşneanu fusese exilat In Asia Mică www.dacoromanica.ro 1160 MAR IA HOLBAN 6 hotărârile divanului alcătuit de mari boieri şi prezidat de mitropolit33, pe care îl bănuia de a fi de partea lui Lăpuşneanu34, amintind chiar lui Belsius la 13 aprilie de intenţia sa de a-1 schimba. Dar mai trebuie precizat şi alt punct, care ni se pare esenţial. Ce înţelege Belsius prin „popor” ? Oare masa ţăranilor moldoveni sau cumva tîrgoveţii din oraşe, mulţi dintre ei de origine străină? Confuzia aceasta transpare încă de la început în primul raport al lui Belsius, în care tre- buie să răspundă la întrebarea următoare a chestionarului ce i s-a dat: „Care este dragostea şi aplecarea poporului faţă de el (Despot)1! Desigur el e dragostea şi bucuria tuturor, mai ales a celor din neamul saşilor. Căci pe toţi îi silise Alexandru prin silnicie şi în chip nelegiuit la botezul său moldovenesc, iar acesta [= Despot] le-a îngăduit să revină la credinţa lor”. Aşadar, încă de la origine aflăm acest echivoc, care se prelungeşte de-a lungul întregii serii de rapoarte. în postscriptul unui raport către Maximilian35 36 *, purtînd data de 30 iunie, Belsius pomeneşte de atitudinea deosebită a „poporului” şi a boie- rilor faţă de mercenarii unguri tocmiţi de domn şi aduşi prin Maramureş în condiţii destul de aventuroase, mercenarii croindu-şi drum cu sabia, omorând un număr de maramureşeni şi aducînd şi doi prizonieri, dintre care un nobil rutean, numit Ioan (p. 453). „Cît priveşte dispoziţia boieri- lor moldoveni, ei nu şi-o pot ascunde din căutătură şi.se miră înmărmu- riţi de acest nou fel de oaste de unde a răsărit aşa deodată, şi «poporul» spune că hotărât mîntuirea lui Despot şi libertatea tuturor nu depind decît de ostaşul ungur, şi că nici nu ar fi putut m.v. să fi făcut aici un dar mai regesc”. E greu să ne închipuim că aceste declaraţii ar fi oglin- dit sentimentele poporului moldovean. Aşadar „glasul poporului” e glasul tîrgoveţilor din Vaslui, Iaşi, Suceava etc., printre care şi saşi, un- guri şi armeni38, duşmani hotărâţi ai lui Lăpuşneanu în urma persecu- ţiilor religioase la care fuseseră supuşi de acesta. Dovadă că Belsius nu înţelege prin „popor” norodul moldovenesc o avem din redarea scenei omorârii lui Andreica. Cu acest prilej, Belsius înfăţişează trei grupuri deo- sebite în prezenţă: mercenarii unguri ai lui Despot, „poporul”, care cere moartea multor altor vinovaţi, şi mulţimea, care asistă încremenită la lupta lui Andreica cu trupa de abia 600 de ostaşi. înseamnă deci că „mul- ţimea” trebuie să fie mult mai numeroasă ca ceata ostaşilor şi că autorul s-ar fi aşteptat ca ea să acţioneze într-un fel oarecare împotriva acestora. Dar cine alcătuia această „mulţime”? Desigur nu boierii, căci lucrul ar fi fost declarat cu tot dinadinsul de autor, care e foarte atent la gesturile şi deci nu mai putea pune la cale personal atentate contra lui Despot. 33 Grigore Roşea, mitropolit al Moldovei (1541 — 1564). 34 Hurmuzaki, op. cit., II 1, p. 407 : „ ... archiepiscopum quoque mutaturum cuius locus est Sochauna. Est enim suspectus de Alexandro". 36 Ibidem, p, 436. 38 Aceştia toţi erau grupaţi pe comunităţi religioase şi deci aveau o organizare care Îngă- duia uşor chemarea lor la manifestări de masă ce se puteau traduce prin acel ,.glas al popo- rului” (cf. Via(a feudală, capitolul „Oraşe”. La Suceava era o comunitate armenească autonomă Încă din 1449. Iar episcopul armenilor din Moldova avea o veehime Încă şi mai mare (1401). Este sigur că Despot a găsit un concurs activ la acest element, aşa de crunt urmărit mai apoi de răzbunarea partidei victorioase a lui Tomşa, iar prigoana dezlănţuită apoi aşa crunt Împo- triva armenilor nu se explică numai prin rugăciunile făcute de femeile armene pentru izblnda lui Despot, ci mai ales prin ajutorul efectiv dat lui Despot contra Impotrivitorilor. www.dacoromanica.ro 7 OSlNDIRI LA MOARTE PRIN „GLASUL POPORULUI" 1161 boierilor. Aici nu poate fi vorba decît de mulţimea venită la procesiunea religioasă pentru bucatele cîmpului, deci de o mulţime de moldoveni paş- nică şi dezarmată care asistă neputincioasă la spectacolul fulgerător ofe- rit de măcelărirea lui Andreica, care se apăra cu îndîrjire, ajutat poate şi de slujitori de ai săi, căci cbiar şi simplul fapt că umbla după domnie implică de la sine concluzia că avea în jurul său un număr oarecare de credincioşi ai săi. De fapt Belsius nici nu-şi bate prea mult capul să lă- murească noţiunea de „popor” (populus), pe care o foloseşte doar pentru că se afla în chestionarul ce i se dăduse ca îndreptar pentru întocmirea rapoartelor sale37. în realitate, „poporul” nu intră în schema sa de guver- nare, ci numai oastea de mercenari care trebuia să îngrădească şi să neu- tralizeze puterea boierilor. Asupra boierilor revine de mai multe ori şi totdeauna cu bănuială, încă din primul său raport: „Despre boieri sîntem îndoiţi (căci ei nu-şi dau pe faţă gîndurile)38. Căci niciodată ei nu au fost credincioşi nici unui voievod”39. în aceeaşi scrisoare cere stăruitor regelui Maximilian să pună în vedere lui Despot şi Laski să nu concedieze pe că- lăreţii unguri căci „am fi ameninţaţi să fim înghiţiţi de boieri. De cum a plecat trimisul turc, au fost sloboziţi puşcaşii lui Eoussel şi acuma se şi uită la noi cu ochii răi şi revin iar uneltirile turcilor şi ale local- nicilor”40. După zeloasa participare a lui Belsius la măsurile pentru tri- miterea boierilor ca să fie întemniţaţi de Laski, acţiune care îi umple de entuziasm41, el se temea să nu fie cumva otrăvit de boieri42: „Boierii au început să mă privească cu ochi foarte iăi, şi eu mă tem de otravă, întrucît şi acuma doi din secretarii lui s-au îmbolnăvit şi au ajuns chiar în primejdia vieţii...”. în sfîrşit, la 1 mai soseşte un trimis turc cu o comunicare către toţi boierii din Moldova43 cum că paşalele... se miră mult că dintre toate ţările lumii pe care le cunosc ei Moldova este sin- gura ţară care înlătură din mijlocul său prin otravă sau prin sabie sau alungă de la sine aşa de mulţi voievozi după o domnie scurtă, deşi cu vorba ei sînt totdeauna de părerea domnului lor şi îi dau întot- 37 Ibidem, p. 399 (instrucţiile lui Maximilian din 6 februarie 1562) : „Porso in eo dictos nuncyos nostros quam primum in Moldaviam pervenerint summam curam adliibcre volumus ut omneni reruni statum illic quam fieri potuerit exactissime cognoscant, praescrtim quae sit Despotae in rebus administrandis et gerendis gubernaculis ratio, quae populorum illorum in ipsum slutii a ei inclinalio, quae Turcharum et aliorum finitimorum principum et populorum in ipsum Voluntas, quibus nitatur praesidiis si surrma rti mânu armata defendcnda sit, num aliqua spes sit firmi et constantis dominationis, et qui maiestati suae Caesarea ac nobis as illis expec- tandum videatur, qua ratione rebus nostris potissimum prodesse qucat, ct alia quee (sic) ut nobis innotescant digna iudicavcrit”. Succesorul lui Belsius, Martin Szcnthgothaidy, nu mai foloseşte termenul de populus, ci doar pe cel de „supuşi” (subditi) sau pe cel de „ai săi", In care intră deopotrivă şi boierii, şi poporul de rlnd. De alminteri instrucţiile primite de el la 3 febiuarie 1562 înlătură echivocul observat mai sus (Ibidem, p. 444): nos ccrtiores faciat de rerum Moldaviensium stătu, deque gubernio et administratione Despotae, de populo molda- viensi et eius sludio et inclinalione, Itcm quomodo ipsi cum Transilvania et aliis vicinis et praesertiam Turcis conveniat, et numquid ccmmodi nobis ab ipso expcctandum sit, et qua potissimum ratione rebus nostris prodesse queat”. 38 Ibidem, p. 404. „De bojariis (ii enim sese non Declarant) subdubitamus ..." etc. 39 Belsius se inspiră şi din Chorographia Moldovei a lui Beicherstorffer. 40 Turcarum el Incolarum remunl praclicae. 41 Ibidem, p. 412: „Ut auiem sit firmum imperium incluşii Boiaros, emendat omnia passim, siruii cmnia heroice ingenio et natura principis”. 42 Ibidem, p. 412. 43 Ibidem, p, 409. www.dacoromanica.ro 1162 MARIA HOLBAN 8 deauna dreptate, şi deci acum sultanul le porunceşte să-i dea şi acestuia bună ascultare şi să-l înconjoare cu dragoste, căci, dacă acesta ar fi în- lăturat sau scos din domnie, apoi atunci el le va fi fost cel din urmă al lor voievod şi să înţeleagă în sfîrşit acum că în cazul acesta el a şi ho- tărît ca să pună sangiac bei ca într-o stăpînire care este a sa, şi begi în toate cetăţile şi oraşele44. De care lucru boierii greu loviţi şi au ţinut sfat de două ori într-o zi şi Despot în fiecare zi îi face să fie mai prăpădiţi şi mai amărîţi”. De acum înainte încetează aproape interesul lui Belsius pentru boieri socotiţi ca duşmanii fireşti ai domnului. Doar la 30 iunie mai aflăm o aluzie la sentimentul nemărturisit al lor în faţa apariţiei neaşteptate a ostaşilor unguri ce-şi forţaseră drumul prin Maramureş45. în schimb, pomeneşte în multe rînduri de deliberările boie- rilor împreună cu domnul în unele probleme grele, cum era, de pildă, cea a atitudinii de urmat faţă de răscoala secuilor sau în problema tri- miterii la Poartă a lui Wolff Schreiber. Ba la un moment dat, raportîn,d regelui Maximilian desideratul lui Despot ca Habsburgii să îndulcească cu ceva daruri pe boierii săi, care ar fi nespus de măguliţi de un asemenea gest46, şi dînd chiar sugestii de daruri împreună cu lista beneficiarilor — şi anume cei doi mitropoliţi de Suceava şi de Iaşi (?), marele logofăt47, marele hatman şi „vicerege’'48, Moţoc49, Spancioc50, purtătorul peceţii celei mari51, şi Avram52 marele postelnic —, Belsius se apucă să dea o serie de caracterizări ale acestora, sugerînd totodată .să se mai reducă 44 Frază defectuoasă : ,,Intelligant deinceps quae ( —quod) cum (=lum) Zan Zaccos utpote regno quod sil suum ct Begos singulis arcibus et oppidis praeficere decravi 13 (= decrevisset). 45 Cf. mai sus, p. 1160. 46 Ibidem, p. 425 : ,,Ignoti enim parcam adhuc habent işti cupidinem et gaudent inescari simulque affectate glorianlur". S-ar părea că aici ar fi vorba de marii dregători din divanul dom- nesc şi că am putea deci reconstitui în parte divanul lui Despot din vremea acestuia (iunie 1562), adică nucleul de boieri alcătuind sfatul domnesc, în care nu sînt cuprinşi pîrcălabii cetă- ţilor. O asemenea listă a boierilor din divan lipseşte pentru acest moment. Cel mai vechi docu- ment intern cuprinzînd lista boierilor e cel din 14 mai 1563 (Documente privind istoria Româ- niei, veacul XVI, A, p. 161 — 163). Cum din lista marilor dregători daţi de Belsius lipseşte vis- tierul, am crede că el ar putea fi desemnat aici prin „puitf.torul peceţii celei mari’'. Asupra persoanei vistierului din 1562 nu putem avea o certitudine absolută. în documentele interne, timp de zece ani de-a lungul domniei lui Alex. Lăpuşneanu şi a lui Despot, întilnim tot timpul acelaşi vistier : loan. Totuşi, în scrisoarea de încredinţare dată la trimiterea în solie a lui Stroici, acesta este calificat de Despot drept thesaurarius „vistier” (cf. A. Veress, Documente privind Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, I, p. 220 — 221). Trebuie totuşi ţinut seama şi de o ştire aflată in letopiseţul lui Nicolae Costin (cf. Letopisefele Moldovei şi Valahiei, publicate de Kogălniceanu, ed. a 2-a, 1872, apendix X, p. 437), în care se aminteşte de alegerea unui sfat restrîns de boieri de către Despot după ocuparea domniei. „Ales-au Despot patru boieri de credinţă, pe care au lăsat toată cîrma ţării : pe Stroici vel logofătul, pe Barnov hatmanul, pe Moţoc vel vornicul şi pe Grigore Leventes, de rfeamul lui din Beciu, ce era în mare cinste la Despot-Vodă”. Acesta din urmă e fostul secretar al lui Lăpuşneanu, Georgius de Reveles. Să fie cumva vorba de cl ca purtător al peceţii mari? Şi marele vistier să lipsească de pe listă tocmai pentru lă se afla plecat în solia amintită? 47 Ion Movilă. 48 Barnovschi. 49 în mai 1563 era mare sfetnic. 50 în 1563 îl aflăm vornic al Ţării de Sus. 61 Aflăm aici o particularitate cu totul ciudată, întrucît obişnuit purtătorul peceţii mari e marele logofăt, care e pomenit în fruntea listei. Acesta era Ion Movilă, după cum reiese şi diitr-un alt raport al lui Belsius în care aminteşte de acest mare logofăt ca fiind frate cu pîrcă- labul de Hotin, Văscan Mo\ilă (cf. mai sus, nr. 46). 52 Avram de Bănila. www.dacoromanica.ro ■9 OSINDIRI LA MOARTE PRIN „GLASUL POPORULUI' 11C3 din darurile indicate de Despot: „Totuşi, darurile ar trebui să fie mai reduse. Mitropoliţii ar fi cinstiţi prea destul şi numai cu cîte un orologiu53. La ei are multă trecere logofătul, om întotdeauna la fel cu sine însuşi, grav cu şiretenie, rar la vorbă, nepomenind de maiestăţile voastre şi de alţii decît întrebat, ar putea fi îmbiat cu o cupă; la fel este şi hatmanul Barnovschi, dar mai grijuliu şi înfulecător de daruri54, şi aşadar, dacă va fi îndulcit, va fi binevoitor, „Căpitanul”55 Ioan Moţoc, ostaş de-al lui Alexandru cLăpuşneanu >, acum cel mai vajnic la oaste e un om grav şi iubitor al maiestăţilor voastre şi strîns legat de Despot; tot atîta şi la fel ca şi el ar merita şi căpitanul Spancioc. Aceştia doi din urmă ar putea fi cinstiţi îndeajuns fiecare din ei cu cîte o haină de catifea simplă”56. Caracterizările de mai sus trebuiesc, probabil, puse în legătură cu o descriere67 „a obiceiurilor acestui popor ... împreună cu aşezările ţării ... zugrăvite precis, împreună cu încăierarea şi lupta lui Despot şi împreună cu toată înşirarea despre împreju- rările curţii sale... cu slujbele (dregătoriile) cercetate aproape pe de rost”, pe care se oferea Belsius s-o înfăţişeze personal lui Maximilian de cum ar fi chemat de el. Am putea crede că această descriere nu se afla numai în stare de proiect, ci că era gata redactată, poate dintr-un spirit de emu- laţie faţă de Chorographia Moldovei, pe care o cunoştea şi care îi servise de izvor de informaţie la venirea sa în Moldova. Cum acest text, desigur foarte preţios judecind după punctele enunţate mai sus, nu ne-a parvenit, nu putem şti dacă persistă şi acolo confuzia semnalată de noi între po- porul moldovean şi „poporul” nedeterminat, al cărui glas venea cu atîta oportunitate să propună soluţiile extreme dorite în taină de domn. * 56 57 63 Despot sugerase cite un damasc negru şi un orologiu. 64 Dorophagus. 66 Aluzie la comanda unei aripi a oştirii ce-i revine de drept vornicului. 56 Despot sugerase o haină de damasc. 57 Ibidem, p. 428 (raport din 6 iunie 1562). www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro THEATRUM EUROPAEUM. PRIMA COLECŢIE DE ISTORIE UNIVERSALĂ (CU ŞTIRI DE ISTORIE A ROMÂNILOR)1 DE D. CIUREA Prima colecţie de istorie universală, publicată la Frankfurt am Main între 1662 şi 1738, nemenţionată în opera lui Ed. Fueter 2, a rămas cvasi- necunoscută şi neutilizată de istoricii noştri, deşi conţine importante date de istorie românească. Lucrarea, de proporţii impresionante, un specimen tipic al istorio- grafiei barocului (,,ein Universal Werck”), publicată în 21 de volume in folio, fiecare de circa 1 000 de pagini, în acest vechi şi renumit centra edi- torial, îşi datoreşte apariţia (sub auspicii imperiale) iniţiativei unor mecenaţi şi unei necesităţi, urmărind informarea marelui public („Geschichteliebende Leser”) şi documentarea oamenilor politici asupra cursului evenimentelor pe plan european şi mondial. Termenul „Theatrum” pentru astfel de lucrări monumentale era în vogă încă de la Abraham Ortelius. Colecţia a apărut neregulat ca date şi ca volume, dar, în ansamblu, materia este strict ordonată cronologic şi constituie pentru cititor un tot organic (1617—1718). A apărut în edituri şi tipografii diverse din aceeaşi localitate (Daniel Pievet, B. C. Wusten, J. Ph. Andrea, I. Gorlin şi Anton Heinscheidt). Nu toate volumele au menţionat numele autorilor (compilatorilor), printre care Joh. Ph. Abelinus din Strasbourg (Argen- toratensis), Henricus Oraeus, Joh. Georg Schleder (Regensburg), Martin Meyer von Hayn, W. J. Geiger. Cu deviza „Nuda veritas”, colecţia îşi propune să redea fidel eveni- mentele de ordin politic şi militar în primul rînd, fără însă a neglija pe cele de ordin social şi cultural. Ca o reminiscenţă a cronicilor medievale este prezentă în volumele colecţiei redarea calamităţilor naturale (inundaţii, foamete, cutremure, 1 Anterior apărea la Frankfurt opera de proporţii a lui J.A. Thuanus (Historiae sui iem- poris), cu ştiri de istorie românească în voi. III (1614, p. 29 — 32). Un Theatrum novellarum mundi alterum apărea la Augsburg în 1686, iar Gran lealro siorico o sia Sloria universale ... la Veneţia (1722-1738). 2 Geschichte der neueren Hisioriographie, Mttnchen, 1936. „studii”, tomul 22, nr. 6, p. 1165 — 1170, 1969. www.dacoromanica.ro 1166 D. CIUREA 2 erupţii vulcanice, ca aceea a Yezuviului din 1631, care a transformat, cum se arată, un paradis terestru în ruine şi pustiu3, precum şi epidemii şi epizootii) şi a aşa-ziselor semne prevestitoare („Prodigia und Zeichen”), comete, ,,ploi cu sînge”, monştri etc., în plus date de stare civilă pentru ,,lumea mare”, cazuri de longevitate. . Pe primul plan stă preocuparea redării evenimentelor din Impe- .riul german, dar nu sînt neglijate şi celelate ţări ale Europei şi lumea extraeuropeană. Evenimentele sînt valorificate în cadrul general al seco- lului şi al continentului şi globului. Treptat modul de prezentare devine mai sistematic şi repartizarea pe ţări a materialului informativ permite o urmărire mai comodă a expunerii. La început totul se prezintă sub rubrica generică ,,Beschreibung denckwiirdiger (Ies chicii ten”, ulterior în capitole pe ţări şi regiuni ale Europei şi restului lumii. Ştirile de istorie românească se pot găsi la capi- tolele privind Polonia, Imperiul habsburgic şi Imperiul otoman. Colecţia abundă în imagini de epocă (figuri de oameni de stat, episoade), planuri şi profiluri de oraşe (Yiena, Constantinopol, Praga, Moscova, Londra, Paris, îfeapole etc.) şi fortăreţe şi nu este lipsită şi de hărţi, unele mai puţin corecte (Ungaria şi teritoriile vecine). în harta Europa nova ăelineatio sînt cuprinse şi ,,Valahia” şi Moldova. Hărţile Europei vestice şi Angliei sînt mai corecte. Cum arată subtitlurile volumelor, informaţia utilizată de compi- latori a fost variată (cronici, relatări, documente, scrisori şi corespondenţe). Se subliniază interpretarea şi redarea „unpartheilich”. La Frankfurt au apărut şi alte opere cu caracter istoric pentru regiuni din Europa (Gra- delehnus, Heidenstein etc.) şi au fost, fireşte, utilizate pentru această reconstituire cu caracter monumental. Obiectivitatea nu poate fi, într- adevăr, contestată, atît în redarea, de exemplu, a războiului de 30 de ani (asasinarea lui Wallenstein), ca şi a revoluţiei engleze (decapitarea regelui Carol în 1649), a tratatelor de pace, dar autorii manifestă o evidentă cointeresare în expansiunea habsburgică în teritoriile de sub dominaţie otomană, respectiv în ţările române. Se regretă executarea lui Constantin Brîncoveanu şi a familiei sale, ,,ein gutes îfachbar und Freund” pentru imperiu 4. Informaţia din Theatrum privind ţările române constituie un aport substanţial la cunoaşterea istoriei acestora, carenţială pentru unele aspecte în cronicile epocii (Miron Costin, Neculce etc.). Se pot astfel face precizări în probleme şi aspecte minore, dar şi în chestiuni importante. Pe baza informaţiei din Theatrum se poate reconstitui mai fidel situaţia politică a Moldovei între 1645 şi 1653 (la Miron Costin cu multe imprecizii), între 1686 şi 1691 şi între 1716 şi 1717. îlu sînt de neglijat nici unele detalii privind participarea românilor la războiul de 30 ani sau apartenenţa lui Badu Mihnea6 şi Nicolae Pătraşco la ordinul cavaleresc (,,Bitterorden”) ,,Christiana miliţia”, constituit la Olmiitz, în Moravia, în 1619 şi confirmat de papa Urban al VlII-lea în 1624®. 3 Theatrum Europaeum, voi. II, 1679, p. 510. 4 Ibidem voi. XX, 1734, p. 429/1714. 5 ,,Corvin” în documentele cu caracter extern (cf. Hurmuzaki, supl. II, voi. II, p. 525). Cf. şi ,,Rcvue des Iitudes Sud-Est EuropGennes”, t. VI/1, 1968, p. 77, 79, 81, 83 (Radu Mihnea era catolic). 8 Theatrum Europaeum, voi. V, 1707, p. 36 şi 79; voi. I, 1662, p. 280. www.dacoiomanica.ro ' 3 THEATRUM EUROPAEUM 1107 Eealist este redată 7 campania polono-turcă din 1620, care a avut ca teatru de luptă Moldova. Gaspar Graţiani, omul sultanului, a subestimat efectivul armatei turceşti de intervenţie, de 7 ori mai mare decît acela al armatei polone, 12 000 contra 90 000. Cancelarul polon (Zolkiewski) n-a evitat, totuşi, lupta, care s-a terminat dezastruos. Turci au rămas de 5 ori mai mulţi. In Consiliul de război, s-a pus problema unei retrageri nocturne, dar marele cancelar nu s-a declarat de acord. Noaptea s-a produs un tumult în tabăra polonă şi cancelarul a trebuit să iasă din cort pentru a-şi dovedi prezenţa. Marele cancelar a hotărît să moară cavalereşte în luptă. Cadavrul marelui cancelar a fost găsit decapitat (capul a fost trimis de turci la Constantinopol) şi fără mîna dreaptă. In Polonia s-a produs o profundă dezolare şi a urmat o nouă invazie tătară. Eegele polon a apelat la ajutor (prin înrolarea de mercenari) şi în Anglia. El a riscat să fie asa- sinat de un nobil polon în biserică. Domnia lui Yasile Lupu începea sub auspiciile unui nou acord polono-turc. In 1634 Poarta a promis că nu va pune paşă în ţările române, că acestea vor fi lăsate libere şi domnii vor fi numiţi la recomandarea şi cu asentimentul regelui polon 8. Dezechilibrul s-a produs prin intrarea în scenă, ca putere politică-militară, a cazacilor lui Bogdan Hmielnicki, tot mai insubordonaţi faţă de tutela lituano-polonă şi în relaţii directe cu Poarta şi cu tătarii. Yasile Lupu se apropie tot mai mult de Polonia prin căsătoria fiicei sale Maria cu ducele lituan Janusz Eadziwill în 1645 şi obţine acordarea indigenatului polon (,,jus indigenatus”) din partea sei- mului din Varşovia. Urmarea este o expediţie de jaf cazaco-tătară. In cronica lui Miron Costin, evenimentele din acest an apar prezentate con- fuz şi diform iar la Kraus sumar şi imprecis. Cu atît mai preţios este aportul informativ din Theatrum9. Din nici o altă sursă contemporană nu aflăm atîtea detalii asupra călătoriei lui Janusz Eadziwill în Moldova şi asupra desfăşurării festivităţilor nupţiale. In Theatrum se redau imaginile lui Vasile Lupu (caz unic de domn moldovean) şi fiicei sale Maria (necunoscută din altă sursă)10. Miron Costin şi Kraus 11 datează evenimentul corect în 1645; în Theatrum este inserat greşit la anul 1650. în urma invitaţiei lui Vasile Lupu, prin intermediul unei solii for- mate din (Nicolae) Catargi vistier şi Ivanovici spătar, Eadzwill se hotă- răşte pentru voiajul nupţial. La 21 ianuarie se afla la Cameniţa, iar la 29 următor pe solul moldovenesc. Este condus la Iaşi de fraţii Toma, vornic 7 Ibidem, voi. I, p. 433. Cf. şi L. Podharodocki, Helman Zolkiewski, Warszawa 1968, p. 245. 265; Piasecius, Chronica . , . , Cracovia, 1648, p. 338. 8 Theatrum Europaeum, voi. III, 1670, p. 206 („Hat der Tiirck versprochen dass er in der 'Wallachey und Siebenbiirgen keinen Bassa wie er ■willensgewesen einsetzen sondern dic- selbe freye Lânder bleiben lassen und allezeit mit Vorwissen und Recommendation des Konigs in Polen den Hospodar in der Moldau und Wallachey installiren wolle”). 9 Theatrum Europaeum, voi. VI, 1663, p. 1116 — 1123. - 10 Ibidem, p. 1115 şi 1118. Din Theatrum Europaeum relatarea a fost reprodusă în E. Happelius, Hisloria Moderna Europae, Ulm, 1692, p. 34 (1645). Cf. şi „Bul. I. Neculce“, Iaşi, 4/1924, p. 253 — 260. 11 Ed. 1965, p. 122. Cf. pentru datare şi N. Iorga, Acte şi fragmente, voi. I, Bucureşti, 1895, p. 196-197; Hurmuzaki, voi. XVS, p. 1130 şi 1192. www.dacoromanica.ro 1168 D. CIUREA 4 al Ţării de Jos, şi Iordache Cantacuzino, şetrar 12. La 5 februarie a început nunta, descrisă cu lux de amănunte. Autorul expunerii din Theatrum (Schleder) face sublinierea că banchetul nupţial (,,Das hochzeitliche Ban- quet”) a fost „regesc” şi nu ar fi dezonorat nici pe cel mai mare monarh. Nunta a ţinut 12 zile. Se subliniază prezenţa lui Petru Movilă, mitropo- litul Kievului, şi a diverşi reprezentanţi ai unor monarhi şi principi euro- peni. Trei zile au fost rezervate pentru oferiiea cadourilor de nuntă (şi din partea oraşelor transilvane şi din Moldova). Oaspeţii au fost de- lectaţi de muzicanţi turci de la curtea sultanului, comedianţi (istrioni şi dansatori pe funie). Au avut loc şi simulacre de asedii şi lupte navale. Masa femeilor a avut loc separat, după obiceiul oriental. Festivităţile s-au încheiat la 16 februarie 1645. Yasile Lupu cu doamna au însoţit pe Janusz Radziwill distanţă de o milă, apoi acesta a fost condus de fratele şi sora lui Yasile Lupu şi de Ureche (spătar). De la Cameniţa el s-a în- dreptat spre Varşovia pentru a participa la dietă. A urmat în 1650 intervenţia tătară, solicitată de Hmielnicki la Constantinopol. Acesta soma pe Vasile Lupu să accepte şi căsătoria fiicei sale Alexandria (Ruxanda) cu Timotheu (Timuş), care a avut loc în 1652 13. Janusz Radziwill nu putea ajuta cu nimic pe Vasile Lupu. Tătarii au jefuit oribil Moldova şi Vasile Lupu a fost nevoit să le răscumpere retragerea cu 100 000 de taleri imperiali. Moldovenii au căutat să reziste invaziei. Cei 60 000 de tătari care participau la expediţie erau conduşi de sultanul Galga, locţiitorul hanului. în anul următor, Vasile Lupu s-a revanşat oarecum, atacînd pe tătarii care reveneau cu pradă din Polonia. El a căutat să intensifice relaţiile cu Polonia, dar evenimentele s-au preci- pitat în defavoarea lui şi i-au adus prăbuşirea. Rezistenţa cetăţii Suceava (unde se afla soţia lui Vasile Lupu cu tezaurul) a încetat la 29 septembrie/9 octombrie 1653 14. Amplu sînt redate în volumele XII—XIII ale colecţiei15 cele două expediţii ale lui Jan Sobieski din 1686 şi 1691 în Moldova contra tătarilor şi implicit contra turcilor. Expediţia din 1686 începe la 15 august cu încercuirea Cameniţei. La 25 august Sobieski era la Iaşi. Cantemir se refu- giase spre sud. Populaţia rămasă (boieri şi locuitori ) l-a primit pe Sobieski ca pe un eliberator. A mers la tedeum în mica şi dărăpănata biserică cato- lică. A urmat campania de peste Prut, cu ciocnirea nedecisă între cava- leria lui Lubomirski şi tătarii sultanului Nuradin şi reîntoarcerea prin Iaşi. Oraşul, cu bisericile sale, a fost mistuit de un incendii; izbucnit pe neaşteptate (altă sursă arată că polonii, neputîndu-1 fortifica, l-au incendiat). Regele polon a dispus evacuarea şi retragerea spre Sniatyn16. 12 Drcgatoriilc indicate la aceşti boieri in Theatrum nu corespund cu cele din documen- tele interne. Toma este mare vornic al Ţării de Sus, iar Iordache, mare vistier (cf. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, voi. II2, p, 189 — 193). în 1664 Toma Cantacuzino era, intr-adevăr, vornic al Ţării de Jos. în doc. din 18 ianuarie 1645 de la Vasile Lupu apar menţionaţi marele vornic şi marele spătar, fără nume, trimişi la frontieră să salute pe Janusz Radziwill (cf. Hurmuzaki, supl. II, voi. II, p. 14). 13 Timuş a fost primit tot de Toma marele vornic (cf. Hurmuzaki, supl. II, voi. III, p. 34 — 37 ; cf. şi Î\T. Iorga, Acte şi fragmente, voi I, p. 208 — 214). „Bul. I. Neculce”, 6/1927, p. 304-311. 14 Theatrum Europaeum, voi. VII, 1685, p. 418 ; cf. şi Hurmuzaki, supl. II, voi. III. p. 29-30. 16 Theatrum Europaeum, voi. XII, 1691, p. 1036, voi. XIII, 1698, p. 21. 16 Cf. şi Ph. Avril, Voyage en diuers elats c.’Europe, Paris, 1693, p. 282. www.dacoromanica.ro 5 THEATRUM EUROPAEUM 1169 Expediţia din 1691 a avut acelaşi itinerar, plus episodul de la Neamţ. La invitaţia lui Sobieski de a colabora contra turcilor şi tătarilor, Con- stantin Cantemir (care s-a retras din nou din Iaşi) a răspuns că nu dispune de forţe pentru a scutura un jug foarte apăsător şi că la Constantinopol se află fiul său mai mare ca ostatic. Executarea celor doi fraţi Costin este pusă în legătură tocmai cu ocupaţia polonă a Moldovei17. Unele dintre clauzele tratatelor de pace de la Carlowitz stipulează eliberarea Moldovei de sub ocupaţia polonă şi restabilirea vechilor limite de frontieră. Yor fi evacuate toate fortăreţele de garnizoanele polone. Se fixează termene. Tătarii vor fi scoşi din Moldova, unde s-au aşezat în timpul conflictului. Se restabileau relaţiile comerciale polono-turce. Se subliniază rolul ca diplomat al lui Alexandru Mavrocordat (din neamul „nobil” Scarlati)18. Prezenţa lui Petru I la Iaşi este amplu redată19. La 23 iunie stil vechi el era la Iaşi. Dimitrie Cantemir ar fi ţinut legătura cu el prin Castriota (necunoscut suficient din alte surse). La Iaşi a avut loc un consiliu de război. 'Ţarul voia să meargă pînă la Dunăre pentru a împiedica pe turci să treacă fluviul şi pentru a pune stăpînire pe podul de la Isaccea. Lipseau alimente şi furaje. Se reproduce integral textul „manifestului” („Universal”) lui Dimitrie Cantemir, în care se insistă asupra încălcării de turci a auto- nomiei Moldovei şi obligaţiei asumate de ţar de a retroceda Moldovei teri- toriile şi cetăţile ocupate de turci. Se insistă asupra acordului de pace de la 23 iulie 1711. Cu satisfacţie este prezentată intervenţia austriacă în Muntenia din 1716 (episod în cadrul luptelor dintre Habsburgi şi turci), care a dus la capturarea lui Nicolae Mavrocordat (cunoscută şi din publicaţiile anterioare de documente ale lui C. Giurescu). Intervenţia a fost ordonată de generalul von Stein (viile) Şi executată de obercăpitanul Dettine. Acesta a pătruns prin pasul Yîlcan, Eîmnic, Craiova, la Bucureşti (21—24) noiem- brie 1716). Au avut loc ciocniri cu tătarii şi cu ienicerii. Pentru această „acţiune îndrăzneaţă şi fericită”, căpitanul Dettine a fost onorat de împăratul Carol al Yl-lea cu o decoraţie cu chipul său cu briliante (în valoare de 5 000 de florini) şi avansat colonel. Populaţia din Bucureşti a fost favorabilă şi împăratul avea intenţia să trimită acolo un „corp de trupe”. în anul următor (5 ianuarie 1717) i s-a trimis un memoriu prin care boierimea şi clerul înalt cereau intrarea sub „protecţia” imperială. Episodul de la Iaşi (Cetăţuia) al intervenţiei austriece din Moldova nu este redat20. în schimb se arată că în august 1717 a avut loc o expediţie tătară (de 15 000 de oameni) din Moldova în Transilvania prin Eodna pînă 17 Pentru expediţia din 1686, cf. şi Burgo, Viaggio, voi. III (1688), p. 134 şi 420 cagione della sua perdita furono li gran deşerţi che bisognarono passarc senza proviggionc, alcuna”). O. Halecki se exprimă nefavorabil pentru expediţia lui Sobieski (RHSEE, 1936, XIII, p. 245). 18 Theatrum, voi. XV, 1707, p. 517, 518, 523 şi 524 ; cf. şi Hurmuzaki, stipl. II, voi. III, p. 235 — 236. Cf. şi Curiuse Beschreibung. .., din 1699, menţionată şi de Engcl în 1804 (fără autor). 19 Theatrum Europaeum, voi. XIX, 1723, p. 784 — 785 şi 789. Pentru Castriota cf. şi N. Iorga, Acte şi fragmente, I, p. 315 (1711). 20 Pentru „Dettin Bavarese“ cf. şi Del Chiaro, ed. Buc., 1914, p. 205. Cf. şi textul inscripţiei de pc stllpul de la Vama (I. Toma, Sttlpul lui vodă din Vatna, 1923, p. 49 — 50). www.dacoromanica.ro 1170 D. CIUREA & la Bistriţa. Unele sate au fost incendiate. A intervenit generalul conte von Steinville, cu trupe şi tătarii au fost respinşi peste Carpaţi cu ajutorul ţăranilor din regiune 21. Victoriile obţinute de trupele imperiale pe cele- lalte teatre principale de luptă, din Ungaria şi Serbia, au compensat — se subliniază — acest episod nefericit, soldat cu pierderi minime. ★ în concluzie, colecţia Tlieatrum Europaeum iese din comun în cadrul publicisticii istorice a epocii barocului prin funcţia ce şi-a asumat-o,, prin proporţiile sale şi prin vastitatea materialului documentar pus în circulaţie din surse cvasioficiale. Cu atît mai necesare apar o evaluare de ansamblu şi discutarea ştirilor de istorie românească pe care le conţine şi care n-au fost încă utilizate şi valorificate în istoriografia noastră. 21 Theatrum Europaeum, voi. XXI. 1738, p. 131 — 132 şi 104 — 106 (."Wie die Hunde bloss davon lauffen ist nicht zu beschreiben -wie das erbitterte Bauern — Volck mit Hacken und andern Gewehr . .. nachfolgeten”). Gt şi G. Probst, Feldmarschall Graf Steinville und die Walachei, SOF, Bd. XXVI, 1967, p. 342-350. www.dacoromanica.ro ASPECTUL JURIDIC AL CONFLICTULUI DE PROPRIETATE DINTRE STĂPÎNII DE MOŞII ŞI MOŞNENII DIN DOBRICENI1 DE ALEXANDRA POPESCU-DOLJ Raporturile de dependenţă dintre stăpîni şi locuitorii de pe moşii, caracteristice orînduirii feudale, au constituit izvorul protestelor şi al luptei îndârjite pe care a dus-o ţărănimea în decursul vremurilor spre a-şi păstra pămîntul pe care-1 lucra şi a-şi recăpăta libertatea. Pămînt şi liber- tate au fost cele două preocupări de seamă în viaţa locuitorilor din sate în veacurile trecute, urmărite cu temeritate prin toate mijloacele, atît pe calea legală a înfăţişării înaintea instanţelor de judecată, cît şi pe calea violenţei faţă de stăpîni, după ce se convingeau că din partea auto- rităţii de stat nu se mai puteau aştepta la nici o satisfacţie pentru ceea ce ei erau pătrunşi că li se cuvine. Şirul lung de judecăţi pe care mănăstirea Arnota l-a purtat, cbiar de la zidirea ei în sec. al XYII-lea, cu locuitorii dintr-un sat ce i-a fost atribuit, Dobriceni (Vîlcea), ilustrează cum nu se poate mai bine iubirea de pămînt a ţărănimii noastre şi pasiunea ei pentru libertate. Ctitorie a lui Matei Basarab de la începutul guvernării sale, Arnota — care adăposteşte într-un mormînt înalt de marmură, cu săpături ce înfă- ţişează turnuri, tobe, semne de război şi stema ţării, osemintele pravoslav- nicului domn, ale soţiei şi pe ale tatălui său, Danciul din Brîncoveni2— este zidită pe un colţ de stîncă înconjurată de neguri, bătută de ploi şi asigurată, prin greutatea şi primejdia potecii ce duce la dînsa, de lăcomia- duşmanilor 3. Sărăcia şi viaţa aspră pe terenul din jurul mănăstirii, unde şi apa era cărată sus de posluşnicii acordaţi de domnie cu scutiri de dări spre a le fi de ajutor călugărilor, determină pe egumeni să caute a stoarce 1 Teşi uncie dintre documentele analizate in prezentul ariicol sint icprodusc mai Înainte in lucrarea lui Dumitru Cristescu, Sftnta mănăstire Arnota, Rimnicu-Vilcea, 1937, 168 p., dar pentru că, atit hrisovul lui Matei Basarab din 1633 prin care a scos satul Dobriceni de sub stă- pinirea lui Chisar paharnicul (p. 116 — 120), cit şi zapisul de vlnzare al Dobriccnilor către mănăs- tirea Arnota din 1640 (p. 120 — 123) sint copii şi sint date după copii de la Biblioteca Academici R. S. România (ms. 1452, f. 53 — 54 şi 54 — 55), am preferat să le folosim pe toate după ori- ginalele de la Arh. st. Buc. 2 N. Iorga, Sate şi mănăstiri din România, Bucureşti, 1916, p. 263 — 264. 2 lbidem. ,.studii”, tomul 22, nr. 6, p. 1171 — 1179, 1989, www.dacoromanica.ro 1172 ALEXANDRA POPESCU-DOLJ 2 cu înverşunare tot ce se putea pretinde de la munca locuitorilor aserviţi de pe moşiile cu care a fost înzestrată la început sau dobîndite ulterior. în această situaţie erau locuitorii satului Dobriceni, moşneni mai întîi, apoi, prin vicisitudinile vremurilor, siliţi să se vîndă împreună cu ocinele lor ca rumâni unor boieri şi pe urmă mănăstirii Arnota. Cu aceasta, de la începutul existenţei ei, menţionaţii locuitori au dus o neîntreruptă luptă pe toate căile — dar mai cu seamă pe calea justiţiei, a înfăţişării la judecata divanului — cu egumenii, spre a încerca nu numai să-şi recapete libertatea, dar să-şi păstreze şi pămîntul pe care-1 lucrau din tată în fiu, moştenit de la strămoşi. Cercetarea raporturilor dintre locuitorii menţionatului sat şi mănă- stire scoate în relief noi aspecte ale dependenţei feudale, dovedind că acolo, unde rezistenţa ţăranilor se arată cu consecvenţă, stăpînul, cu tot ajutorul domniei, nu-şi poate impune decît cu greu şi numai în mod trecător autoritatea. Puţine cazuri mai păstrează mărturiile trecutului, făcute să ajungă pînă la noi amintirea unei pasionate lupte desfăşurate de-a lungul veacurilor pentru pămînt şi libertate aşa cum au dus-o ţăranii din acest sat al mănăstirii Arnota. Faptul că documentele au consemnat şi au reţinut din această luptă mai mult înfăţişările de judecată ne deter- mină să cercetăm în paginile care urmează latura juridică a încercărilor, reluate cu tenacitate la fiecare domnie nouă şi ocazie socotită de ei mai potrivită spre a scăpa de dependenţa faţă de stăpîni şi a nu-şi pierde oci- nele strămoşeşti. în cartea de întărire pe care Mihai Viteazul o dă din Alba-Iulia la 25 martie 1600 jupînesei Maria a comisului Chircă Eudeanu pentru satul Dobriceni se spune că locuitorii aceştia erau mai înainte judeci, adică moş- neni, stăpîni pe moşia lor. Constrînşi de nevoi nu cu mult înaintea acestei domnii, ei s-au vîndut apoi cu moşie cu tot comisului Chircă Eudeanu pentru suma de 25 000 de aspri ca să-i fie rumâni4. Eeputînd îndura si- tuaţia de dependenţă, locuitorii din Dobriceni au ieşit la judecată în faţa divanului în vremea domniei lui Mihai Viteazul, cerînd anularea situaţiei lor de rumâni. Motivele invocate, reproduse în cartea domnească menţio- nată, erau următoarele : ,,Ei aşa pîra înaintea domniei-mele cum că s-au tocmit ca să-i scoaţă de la magia domnească de la ocnă, ca să nu fie la maglă, şi le-au dat lor bani în silnicie şi fără de voia lor” 5 6. Eu ştim exact prin ce împrejurări, dar credem că din neplata dărilor sau poate vreo amendă mare pusă asupra lor, locuitorii din Dobriceni au ajuns în situaţia de măglaşi, adunători în grămezi a sării tăiate de ciocănaşi la ocnă, fapt care nu le convenea. Ca să scape, au recurs la protecţia unui boier cu tre- cere, comisul Chircă Eudeanu. Acesta, promiţîndu-le că-i va scăpa de muncă la ocnă, le-a dat o arvună pentru moşie şi i-a rumânit cu sila, aşa cum procedau de altfel peste tot stăpînii feudali cînd puteau s-o facă în scopul acaparării braţelor de muncă. Actul de judecată spune în con- tinuare : „Pentru aceasta domnia-mea am căutat şi am judecat cu drep- tate şi pe leage şi am dat domnia-mea satului Dobriceni leage 24 boieri, ca să jure cum că le-au dat Chircă comisu şi jupîneasa lui Maria bani cu 4 Arh. st. Buc., Secţia istorică, pach. 1657, nr. 1. Publicat şi în Documente privind istoria României, veac XVI, B, T. Rom., voi. VI, p. 378, nr. 382. 6 D IR, veac XVI, B, T. Rom., voi. VI, doc. din 25 martie 1600. www.dacoromanica.ro 3 CONFLICTUL DINTRE STAPINII DE MOŞII ŞI MOŞNENI 1173 silnicie şi cum că s-au tocmit ca să-i scoaţă de la magia domnească” 6. Documentul spune în continuare că locuitorii, nevrînd să jure, ,,au rămas de leage înaintea domnii-meale”. Ca urmare, pămîntul locuitorilor este dat „jupînesii Marii ca să fie ei moşie ohabnică” 6 7, lăsînd să se înţeleagă situaţia de rumâni a locuitorilor din Dobriceni. Peste doi ani, la 23 decembrie 1602, Eadu Şerban arată în cartea lui că atunci ,,iar s-au ridicat cu pîră înaintea domnii-mele satul Dobri- cenii ... pe jupîniţa Maria” că sînt veciniţi cu sila. Domnul spune că a cercetat şi a judecat împreună cu boierii dregători, dînd, ca şi predecesorul său, lege 21 de boieri ca să jure ,,că nu s-au vîndut de a lor bunăvoie”. La aceeaşi procedură, aceeaşi sentinţă : neputînd să jure, locuitorii au rămas de lege şi de data aceasta 8 9. Cele două judecăţi din vremea lui Mihai Viteazul şi a lui Eadu Şerban asupra acţiunii locuitorilor din Dobriceni în divan, dînd cîştig de cauză stăpînei moşiei, au lăsat cale deschisă altor înfăţişări ulterioare înaintea in- stanţei supreme, dat fiind că ţăranii susţineau, cum o vor face şi pe viitor, că au fost rumâniţi cu sila. Procedura fiind identică în amîndouă judecă- ţile, rămîne nelămurită afirmaţia repetată de la o judecată la alta că locuitorii n-au voit şi n-au putut să presteze jurămîntul ce li s-a cerut, fapt care, deşi nu există dosarul procesului, pare neverosimil. Trebuie să avem totuşi în vedere că fenomenul era general în Ţara Eomânească de la sfirşitul secolului al XVI-lea şi din prima jumătate a celui următor. Aservirea satelor moşneneşti în această perioadă nu s-a mărginit din partea boierilor la întrebuinţarea mijloacelor legale, cu toate că legali- tatea feudală înseamnă favorizarea intereselor boierimii. Folosind pre- siunea extraeconomică, ei au dat loc la numeroase cazuri de cotropire a ocinelor micilor stăpînitori de pămînt, iar la plîngerile acestora din urmă în faţa instanţelor de judecată, domnul, în cele mai multe cazuri, dădea dreptate boierilor, spunînd că plîngerea ţăranilor era neîntemeiată ®. în această categorie trebuie plasat şi cazul locuitorilor din Dobriceni la judecăţile din vremea lui Mihai Viteazul şi Eadu Şerban. Convingerea că au fost rumâniţi cu sila făcea ca protestele lor să străbată pînă la por- ţile domniei, cerînd fără răgaz să li se facă dreptate. Eeluarea acestui proces peste cîteva decenii dă posibilitatea să se constate că judecăţile anterioare, din 1600 şi 1602, în faţa instanţei supreme au fost părtini- toare şi că ţăranii aveau dreptate în cele ce susţineau. Judecata divanului, prezidat de Matei Basarab la 3 iulie 1633, arată că locuitorii din Dobriceni s-au tocmit de bunăvoie cu comisul Chircă Eudeanu, de la care au luat 125 de galbeni arvună ca ,,să-i scoată de la maglă de la Ocna Mare şi după aceea să-i fie lui birnici, cu feciorii lor şi cu moşie cu tot” 10. Dar boierul nu le-a putut izbuti nimic şi pentru arvuna dată i-a considerat rumâni ai săi cu moşie cu tot: „Deci cînd au fost mai la urmă 6 Ibidem. 7 Ibidem. 8 Ibidem, veac XVII, voi. I, p. 66 — 67, nr. 79. 9 P. P. Panaitcscu, Obştea ţărănească tn Moldoua şi Ţara Românească, Bucureşti, 1964, p. 255. 10 Arh. st. Buc., Secţia istorică, nr. 1 D. Cristescu, op. cit., p. 117. www. Lamca.ro ■fl - C. 3907 1174 ALEXANDRA POPESCU-DOLJ 4 iar Chircă comisii el nu i-a scos de la magia, ci i-au ţinut pre ei vecini numai aşa în silnicie pentru acea arvună” u. Divanul, judecind pricina, în care ca pîrît apărea paharnicul Chisar Rudeanu, fiul lui Chircă, dă locuitorilor lege 12 megiaşi care au jurat că boierul i-a rumînit cu sila. Cu toate că aceeaşi instanţă a îngăduit lui Chisar Rudeanu să aducă 24 de boieri care să jure pentru dînsul, nu i-a putut aduna şi a rămas de lege. Ca urmare, locuitorii din Dobriceni obţi- neau de la Matei Basarab carte ,,ea să fie în pace şi slobozi de către Chisar paharnicu, ei şi feciorii lor pentru vecinie şi să le fie lor moşia întru moşte- nire” 12. Libertatea aceasta însă, redobîndită cu preţul atîtor judecăţi, nu va fi de prea lungă durată, căci alte nevoi îi vor sili să se considere vînduţi unui stăpîn care pentru moment se oferea să-i scoată din încurcă- tură. Peste opt ani, acelaşi Matei Basarab care-i liberase din depen- denţa lui Chisar Rudeanu îi va rumâni el pentru neplata dărilor şi-i va dărui ctitoriei sale Arnota. Hrisovul domnesc de la 24 decembrie 1641 prin care se dăruiau mănăstirii Arnota satele Dobriceni şi Bărbăteşti arată, pe baza zapisului de vînzare al locuitorilor de la 29 iunie 1640, cum s-a ajuns la aservirea lor : „Satul Dobriceni ... ce mai sus s-au scris, ei au fost toţi judeci, cu părţile lor de moşie, de mai înainte vreme. Apoi cînd au fost acum, în zilele domniei-mele, ... ei au venit toţi la părintele egumenul Serapion şi la tot soborul sfintei mănăstiri Arnota de a lor bunăvoie, fără de nici o silă, de s-au vîndut toţi vecini ... cu toate părţile lor de moşie sfintei mănăstiri Arnota” 13. Motivul pentru care au apucat drumul aservirii, dacă este just ce spune documentul că ei s-au dus de bună voie se datoreşte politicii de apăsătoare fiscalitate practicată de Matei Basarab u. Aceasta reiese din însuşi textul hrisovului: „Şi-au fost datori din bir, din haraciul împărătesc de peste an ughi 300 şi din mierea împără- tească iar de preste an ughi 250” 15. Restanţa de plată a dărilor şi cu ce au mai primit în mînă, 400 de galbeni, s-a ridicat la suma de 950 de galbeni, achitată nu de mănăstire, ci de ctitorul ei, care pentru datorie la fisc i-a rumânit şi le-a luat moşia: „Şi i-am dat domniia-mea pă toţi din cămara domniei-mele”18. Hrisovul mai adaugă amănuntul că la datul banilor călugării ar fi cerut ca pe viitor locuitorii să se împace cu situaţia de oameni dependenţi, „ca nu cumva să se scoale ei vreodată cu pîră ca să scape de vecinie”, că nu vor protesta contra situaţiei lor sociale şi nu vor acţiona mănăstirea în judecăţi. Redactorul hrisovului a avut grijă, să precizeze că ei „s-au legătuit cu mare legătură şi cu zapis, cu mare bles- tem şi cu multe mărturii dinaintea domnii-mele în marele divan”17. De la această dată înainte, locuitorii din Dobriceni, arătaţi nominal în. hrisov, scutiţi atît de dări către visterie, cît şi de obligaţii faţă de domnie, devin posluşnici ai mănăstirii Arnota, „pentru că această sfîntă mănăstirfr 11 Ibidem. 12 Ibidem. 13 Arh. st. Buc., Secţia istorică, 1657, doc. 6. - 14 Vezi şi Damaschin Mioc, Refo-ma fiscală a lui Matei Basarab, in (1959), nr. 2, p. 53-85. 15 Arh. sL. Buc. 15 Ibidem. 17 Ibidem. Secţia istorică, 1657, doc. 6. www.dacoromanica.ro .Studii", XII 5 CONFLICTUL DINTRE STAPÎNII DE MOŞII ŞI MOŞNENI 1175 este într-nn loc de piatră, unde nu poate să ducă bucate ... cu carul sau cu calul, fără numai cu spinarea” 18. Cit se vor ţine de angajamentul luat, dacă precizările din hrisov nu le vor fi fost puse cumva în seamă fără ştirea lor, se va vedea. Aser- virea nu era o situaţie care să le convină şi ocazia de a începe lupta spre a scăpa de ea trebuia căutată. Din hrisov reiese că nu toţi locuitorii acelui sat s-au vîndut atunci rumâni mănăstirii Arnota. In anul următor, la 4 septembrie 1642, 24 de boieri hotărnici erau rînduiţi să aleagă şi să hotă- rască moşia din Dobriceni devenită a mănăstirii Arnota ca efect al actului sus-menţionat de către „judecii din Dobriceni” 19, adică moşnenii din acel sat, care au continuat să-şi păstreze libertatea. Faptul va avea o mare însemnătate în procesele viitoare ale mănăstirii cu supuşii Dobriceni şi va constitui un stimulent pentru ridicarea lor împotriva situaţiei sociale ce li s-a creat. Pe de altă parte, rămînerea unei părţi de sat în afara aservirii a dat loc la multe conflicte de hotar pentru terenurile de stăpînire în comun, care au purtat mănăstirea şi pe moşneni în faţa instanţelor de judecată. Stăpînirea mănăstirii Arnota asupra acestui sat s-a exercitat necon- testată cît a trăit Matei Basarab, care se interesa în mod deosebit de cti- toria lui. Succesorul său, Constantin Şerban, a avut de primit noi înfăţi- şări la divan atît din partea locuitorilor, cît şi a urmaşilor foştilor stăpîni ai satului Dobriceni, pentru rejudecarea situaţiei create prin sentinţa divanului domnesc de la 24 decembrie 1641. Contestînd hotărîrea lui Matei Basarab de a fi proclamat libertatea» locuitorilor din Dobriceni în 1633 şi apoi aservirea lor către mănăstire, feciorii lui Cliisar Budeanu, sesizînd dorinţa ţăranilor de a deveni iarăşi slobozi, ,,au luat bani de la vecinii lor şi i-a făcut cnezi” 20, astfel că pentru un timp ei nu mai erau în dependenţa călugărilor. Ca să facă să dispară urmele scrise ale stării lor de rumâni, locuitorii din Dobriceni au pătruns în mănăstire şi au luat toate hrisoavele şi zapisele referitoare la situaţia lor 21. La 15 iunie 1656 Constantin Şerban trimitea un om al domniei „să aibă apucarea pre satul Dobriceni ... să le dea strînsoare foarte multă, să aibă a da hrisovul cel mare, care suie pre amîndouă satele [din 1641] şi zapisul de 24 de boieri şi alte cărţi şi zapise ce vor fi luat de la sfînta mănăstire Arnota” 22. Domnul mai poruncea: ,,Cu mare strînsoare să dea‘toate cărţile cîte şi-au făcut ei de la domniia-mea pentru judecie” 23. Trimisul domnesc trebuia să aducă pe locuitori ,,la tot lucrul sfintei mănăstiri, pentru că i-am dat domnia mea să fie iar rumânii sfintei mănăstiri” 24. Aceste precizări documentare cuprind în laconismul lor întreaga frămîntare a locuitorilor unui sat în lupta cu feudalii, laici şi ecleziastici, care aveau în ajutorul lor justiţia şi autoritatea domnească. 18 Ibidem. 19 Arh. st. Buc., Mănăstirea Arnota, 1 — 7. 20 Arh. st. Buc., M-rca Arnota, I —11. 21 Porunca lui Constantin Şerban de la 8 aprilie 1655 către locuitorii din Dobriceni şi Bărbăteşti : „Naintca domnii-mele jeluit-au egumenul Theofil cum, după ce v-aţi judecit de către domnia-mea, v-aţi luat toate cărţile voastre de la mănăstire, iar apoi voi aţi mai cerut dc la egumenul o carte domnească şi un zapis care s-au fost cu dînsele” (N. Iorga, Studii şi docu- mente, IV, p. CCLXIII, nota 3). 22 Arh. st. Buc., M-rea Arnota, pachet I, doc. 10. 23 Ibidem. 24 Ibidem. . . www.dacoFomanica.ro 1176 ALEXANDRA POPESCU-DOLJ 6 Folosind neînţelegerea dintre boieri şi călugări pentru stăpînirea satului, locuitorii din Dobriceni au dat bani celor clintii ca să-şi recapete libertatea, pe care au păstrat-o atîta timp cit mănăstirea nu a recurs la sprijinul domniei pentru constrîngerea lor la posluşanie. în actul de judecată făcută la 20 februarie . 1661 în Caracal, Grigore Ghica — după ce expune amănunţit lupta dintre urmaşii boierilor Eudeni şi călugării Arnotei pe tema stăpînirii satului — arată că a cercetat şi a judecat după „dreptate, împreună cu toţi cinstiţii dregători ai clomniei-mele, şi am dat domnia-mea pe acei oameni la mîna egumenului Sarapion să fie vecini, cum fuseseră de mai înainte vreme’'’. Judecata mai hotăra ca egumenul să dea înapoi banii în mîna fiilor lui Chisar Eudeanu, cit luaseră ei de la vecini, 210 galbeni. La rîndul lor, urmaşii Eudenilor trebuiau să dea banii „la mîna vecinilor de la care îi luaseră dintr-un început”, ca să rămînă în continuare posluşnioi mănăstirii23. Faptul că ţăranii treceau cu repe- ziciune de la libertate la dependenţă şi de la un stăpîn la altul, dîndu-şi seama eă o situaţie creată se poate schimba la o nouă judecată, i-a obiş- nuit a nu mai lua în serios hotărîrile instanţei supreme privitoare la poziţia lor şi să folosească libertatea măcar de fapt dacă nu şi de drept. în loc de a asculta poruncile stăpînilor, ţăranii preferau să se înfăţişeze cu ei înaintea aceleiaşi instanţe. La 18 martie 1661 locuitorii din Dobriceni „au venit de faţă cu egumenul A’icodim înaintea domnii-mele în divan. Aşa pîra ru- mânii, zicîndu că, pe vremea cîndu s-au vîndut ei răposatului Mat ei-vodă să fie rumâni, nu le-au fost dat toţi banii cîţi le-au fost tocmeala, ci le-au dat mai puţin şi zicea ca să le dea călugării” -25 6. Domnul le respinge ce- rerea : „întru aceea domniia-mea am căutat şi am judecat împreună cu toţi cinstiţii dregătorii doniniei-mele „şi hotărăşte” să fie rumânii răb- dători de acei bani” 27, dar să caute a face slujbă mănăstirii. Aproape la fiecare din domniile care s-au succedat egumenii de la Arnota s-au îngrijit să ceară întărirea actului de donaţie al lui Matei Basarab, cu menţionarea nominală a rumânilor din Dobriceni 28, spre a avea cu ce întîmpina ieşirile acestora cu jalbă la divan. Amintirea răscumpărării de rumânie din vremea lui Constantin Şerban, împreună cu zapisul ce-au primit de la Chisar Eudeanu, a stăruit în mintea lor ca un fapt la care trebuia să se ajungă din nou prin judecata divanului. Argumentul principal adus de ei în procesul redeschis la 8 ianuarie 1715, judecat de Ştefan Cantacuzino, se referea la acel moment, „zicînd că au fost rumâni şi s-au răscumpărat încă mai de înainte vreme, din zilele răpo- satului Constantin-vodă Şerban, şi cărţile ce-au avut de răscumpără- toare le-ar fi luat egumenii ce-au fost mai înainte” 29. Kimic din spusele acestea nu era neadevărat, deşi evenimentul avusese loc cu şase decenii în urmă. Totuşi, instanţa de judecată, care se putea documenta din actele prezentate de egumen, nu i-a crezut. S-ar fi găsit în acele acte că răscum- părarea le-a fost anulată şi că prin hotărîrea de judecată a lui Grigore Ghica 25 Arii. st.'Buc., M-rea Arnota, I —11. 26 Arh. st. Buc., M-rea Arnota, 1 — 12. 27 Ibidem. * 28 Vezi hrisovul de întărire al lui Radu Leon de la 28 martie 1665 (Arh. st. Buc., M-rea Arnota, 1 — 14), şi hrisovul dat în acelaşi scop de Şerban Cantacuzino la 2 aprilie 1679 (ibidem, nr. 19). 29 Documente privind relaţiile agrare în secolul al XVI 11-lea, voi. I, p. 272 — 273, nr. 82. www.dacoromanica.ro 7 CONFLICTUL DINTRE STAPlNII DE MOŞII ŞI MOŞNENI 1177 au fost obligaţi să rămână în continuare rumâni. Domnul îi întrebă în instanţă :„De vreme ce zic ei că s-au răscumpărat din zilele lui Constan- tin-voievod Şerban, cum de s-au suferit ei de i-au stăpînit sfînta mănă- stire pînă acum tot cu pace ca pe nişte rumâni” ? Ca să corespundă ade- vărului, întrebarea domnească ar fi trebuit formulată : ,,în zilele lui Con- stantin-voievod Şerban ”, iar cît priveşte stăpînirea lor ,,cu pace”, înfă- ţişările ulterioare la divan şi cărţile de întărire date mănăstirii sînt o dovadă că la Dobriceni „pacea” n-a prea existat. înalta instanţă nu se preocupa de trecut, care n-o interesa : „Luînd domnia-mea seama cu amănuntul împreună cu toţi boierii domniei-mele, am adevărat cum că sînt rumâni adevăraţi sfintei mănăstiri, iar nu s-au răscumpărat, cum zicea ei”. In- stanţa găseşte că acţiunea locuitorilor la divan se datora asupririi din partea egumenului, iar nu dorinţei de libertate cu orice preţ : „Scularea lor s-au adevărat că n-au fost de altcevaşi fără decît supunerea lucrului”. Respingîndu-le acţiunea, instanţa le dădea totuşi o mîngîiere platonică, recomandînd pîrîtului „să nu-i prea supere cu lucrul ..., ci să lucreze mă- năstirii pe cum vor lucra şi alţii rumâni de la alte mănăstiri” 30. Rezultatul în defavoarea lor a judecăţii nu i-a intimidat pe locuitorii din Dobriceni, căci după cîţiva ani, în 1722, o nouă acţiune se judeca de consilierii Administraţiei Olteniei. Acest proces diferă de cel judecat de Ştefan Cantacuzino în 1715 prin aceea că s-a desfăşurat în două termene, iar locuitorii au ţinut să prezinte atît dovezi scrise, cît şi martori, spre a îndupleca justiţia feudală să le ia în seamă ultima încercare de a scăpa de rumânie pe această cale. Argumentul lor de seamă era acelaşi ca şi la procesul anterior. La 20 ianuarie al menţionatului an „s-au sculat rumânii din Dobriceni — spune actul de judecată — de au venit înaintea noastră cu părintele Serafim, egumenul Arnoteanul, şi cu călugării de la acea sfîntă mănăstire de s-au pîrît de faţă, zicînd rumânii din Dobriceni cum că s-ar fi răscumpărat de rumânie în zilele lui Şerban-voievod”. Kearătînd acte decît egumenul, judecata a amînat procesul, dînd locuitorilor un ter- men de 30 de zile, la cererea lor, „ca să-şi poată aduce scrisorile de peste Olt”. Din cauza depăşirii termenului de către ţărani, reluarea procesului s-a putut face abia la 25 mai. Jăluitorii „au adus lîngă dînşii cîţiva oameni din satul Bărbăteşti şi din satul Bodeştii şi din satul Cheia de le mărturisea, precum şi dobricenii cu gura lor zicea, că Matei-voievod i-a rumânit cu sila”, iar „la Constantin-vodă Şerban ei s-au răscumpărat, dînd bani în vistieria domnească”. Afirmaţia din urmă, credem, aparţine mai curînd grefierului instanţei decît ţăranilor, care aveau cu ei zapisul în schimbul căruia dăduseră banii pentru răscumpărare şi ştiau că i-au dat unui boier, nu vistieriei domneşti. Tot după relatarea oficială, despre luarea actelor din mănăstire în acea vreme de către înaintaşii lor, ţăranii ar fi declarat că hrisovul lui Matei Basarab din 1641 le-ar fi fost dat de Constantin Şerban, pe cînd în realitate l-au luat de la mănăstire cu ocazia răscoalei. Este exactă însă. afirmaţia că „egumenul Ioan Cacoveanul, ce au fost pe acea vreme la sfînta mănăstire Arnota, au mers noaptea cu ţiganii [din porunca domnească] la omul cel ce au fost avut hrisovul lui Matei-voievod de i l-au luat cu sila”. Această declaraţie concordă cu porunca lui Constan- tin Şerban din 1656. Ca dovezi scrise, locuitorii au prezentat zapisul dat lor de Chisar Rudeanu, care în schimbul a 210 galbeni i-a slobozit de rumâ- 30 Ibidem. www.dacoromanica.ro 1178 ALEXANDRA POPESCU-DOLJ 8 nie : ,,L-au scos înaintea noastră şi-l arată că cum i-ar dovedi că s-au răs- cumpărat şi în zilele lui Chisar Eudeanu de rumânie”31. Faptul este însă adevărat, dar denaturat de instanţă, întrucît, cum s-a arătat pe baza acelui zapis, un timp Dobricenii au fost liberi. Procesul s-a terminat, cum era şi de aşteptat, cu respingerea acţiunii locuitorilor. Aceasta este cea din urmă încercare a locuitorilor din Dobriceni de a căuta să se elibereze de rumânie pe cale judiciară. Eforturile lor au fost susţinute atît de dorinţa instinctului de libertate, propriu întregii ţărănimi, cit şi de convingerea că au fost rumâniţi pe nedrept. Eeforma lui Constantin Mavrocordat din 1746 le va împlini numai jumătate din aspiraţiile lor, întrucît i-a eliberat numai ,,cu capul”, lăsîn- du-le moşia în stăpînirea mai departe a mănăstirii. O luptă tot aşa de înver- şunată în afara căilor judiciare au dus locuitorii din Dobriceni cu stăpînul moşiei pentru pămîntul pe care-1 lucrau, necunoscîndu-i nici dreptul de mo- nopol asupra vinului în sat. Metoda lor era nesupunerea la poruncile egu- menului şi nesocotirea autorităţii lui. In porunca dată vel portarului Ion Băleanu la 15 iunie 1724, Administraţia Olteniei arată pe baza plîn- gerii egumenului că rumânii de la Dobriceni „necum să îngăduiască să stăpînească moşia de la rumânii lor, ci şi moşia care iaste cumpărată cu bani acolo la Dobriceni, după cum au văzut zapisele de taleri 80, iar nu-1 îngăduiesc să stăpînească” 32. Dacă aceasta le era atitudinea ca oameni dependenţi, după desfiinţarea rumâniei au avut motive şi mai temeinice să intensifice rezistenţa lor la tot ce le pretindeau să facă şi le cerea stăpînul moşiei, pe care ei o considerau a lor. în temeiul judecăţilor purtate anterior, cînd în actele lor de rumânie era menţinută şi delniţa fiecărui locuitor, le venea greu locuitorilor din Dobriceni, ca de altfel tuturor ţăranilor din categoria lor, să poată înţelege eliberarea fără stăpî- nirea pămîntului de care nu s-au despărţit niciodată, constituind pentru ei un tot indivizibil 33. De aceea după răscumpărarea de rumânie n-au vrut să mai ştie de egumen. La plîngerea acestuia, în porunca ce le-a venit la 22 iulie 1748 de la marele ban al Craiovei se spune că, încercînd stăpînul să-şi caute venitul „din cele ce aţi avut voi pe moşie pe anul trecut, să-şi ia dijma din bucate şi după fînurile ce aţi cosit din livezi, ... şi v-am poruncit ca să lucraţi zilele cele rînduite, iar voi nicidecum nu v-aţi supus, ci aţi stătut împotrivă, nici lucru n-aţi lucrat, nici dijmă n-aţi dat, nici fînurile ce aţi cosit din livezi n-aţi plătit” 34. Locuitorii au înţeles prin absolvirea rumâniei emanciparea completă, adică desfiinţarea tuturor servituţilor şi sarcinilor feudale, în primul rînd desfiinţarea clăcii, care le-ar fi conferit stăpînirea deplină a pămîntului aflat în posesiunea lor 35 şi care a aparţinut altădată celor dinaintea lor. Contra nesupunerii locui- torilor, egumenul se plînge la autorităţi, de unde remediul venea sub forma de ameninţări, la fel de neluate în seamă. In jalba de la 15 iulie 1752 către banul Craiovei se spune că aceşti locuitori rumâni ai mănăstirii, „unii dintr-înşii judecîndu-se la măria sa Constantin-vodă judeci făr-de 31 Documente privind relaţiile agrare in veacul al XVIII-lea, I, p. 301, nr. 1, 109. 32 Ibidem, p. 313, nr. 127. 33 Vezi şi A. Oţetea, Consideraţii cu privire la trecerea de la feudalism la capitalism, în Studii şi materiale de istorie medie, voi. IV, p. 341. 31 Documente privind relaţiile agrare ..., p. 480, nr. 316. 35 A. Oţetea, op. cit., p. 341. . www.dacoFomanica.ro 9 CONFLICTUL DINTRE STAPlNII DE MOŞII ŞI MOŞNENI 1179 moşie ..., acum să scoală cu mare împotrivire asupra sfintei mănăstiri şi asupra ispravnicilor ce sînt rînduiţi la posluşania ce zic că iaste moşiia a lor şi zic că nu vor îngădui o dată cu capul lor să stăpînească livezile şi pomii mănăstirii şi vor face şi moarte” 36. Nu toţi locuitorii dependenţi au avut bani să plătească răscumpă- rarea, rămînînd mai departe în starea de pÎDă atunci în ceea ce priveşte condiţia juridică. Ei arătau deopotrivă împotrivire stăpînului la obligaţiile feudale. Jalba egumenului spune şi despre aceştia : „Iar alţii din dînşii au rămas tot rumâni şi sfînta mănăstire nu cunoaşte ajutoriu de un ceas de la dînşii, ci numai împotrivire şi nesupunere la toate” 37. Din plîngerile pe care egumenii le-au adresat autorităţilor de stat în continuare de-a lungul întregului veac se constată că raporturile de ostilitate dintre locuitorii din Dobriceni şi stăpînii ecleziastici au continuat fără nici o speranţă de pacificare, ceea ce nici nu mai era posibil. în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin instituirea mono- polului feudal asupra morilor, vînzării vinului în sate şi în urmă asupra pădurilor, se intensifică lupta de clasă şi ţăranii răspund la asupririle stă- pînilor cu rezistenţă şi cu împotrivire la tot ce li se porunceşte. Procesul general de aservire feudală a satelor de moşneni din ţările române de la sfîrşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui următor a prins, printre multe altele, şi satul Dobriceni, care, încăput pe mina stăpînilor laici mai întîi, apoi ecleziastici, a desfăşurat o luptă susţinută, dar fără succes, ca pe calea legală a judecăţilor să-şi recapete libertatea şi pămîntul lucrat de locuitori. Analiza documentelor folosite în acest articol constituie o dovadă a modului cum se exercita justiţia în societatea feu- dală. Tenacitatea cu care locuitorii acestui sat au urmărit ieşirea din jugul stăpînirii feudale arată în mic aspectul general al luptei duse de în- treaga ţărănime contra stăpînilor de moşii în dorinţa ei de a se opune -aservirii pe toate căile. 36 Documente priv:nd relaţiile ajrare..., ,p. 513, nr. 353. 37 Ibidem• www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro PROBLEME ALE ISTORIEI CONTEMPORANE (STUDII DOCUMENTARE) ORIENTĂRI FRANCEZE CONTEMPORANE ÎN STUDIEREA ISTORIEI RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE DE V. CRISTIAN' Relaţiile internaţionale constituie, de relativ multă vreme, unul din domeniile preferate şi, putem spune, privilegiate, ale istoriografiei fiancezc. Numărul impresionant de studii consa- crate acestei teme constituie o elocventă mărturie ; la fel de elocventă este şi menţionarea nume- lor acelora care, Inccptnd cu Voltaiic, continuind cu Thicrry şi Tliicrs şi piuă la A. Vandal, A.Sorcl, E. Bourgcois şi H. Hauscr, au acordat o deosebită atenţie acestui sector ol istoriei. Faptul nu poate surprinde dacă avem In vedere locul important pe care politica externă al cărei pri- mat In istoric era teoretizat chiar In secolul trecut de Rankc — 1 a avut, din multiple conside- raţii, in istoriografia europeană In general; ci devine cu atit mai explicabil dacă avem In vedere rolul pe care, o Îndelungă perioadă, l-a jucat Franţa in relaţiile europene şi apoi mondiale. Multă vi cmc însă, cercetarea acestui domeniu s a limitat în mod esenţial, uncoii exclusiv, la studierea aspectului pur diplomatic al problemei. Pornindu-sc de la premisa, teoretizata la sfirşilul secolului trecut mai ales de Langlois şi Scignobos, că un eveniment este explicat de un alt eveniment, primul plan al cercetării era rezervat acţiunilor şi intenţiilor conducătorilor politicii externe, istoricul propunîndu-şi să precizeze, pe baza strictă a documentelor diplomatice, modul în care s-au desfăşurat tratativele, fără a se preocupa de găsirea unor explicaţii mai pro- funde. încercările, de altfel izolate, ale unor istorici de a descoperi anumite rcsoiluri intime ale evenimentelor constituie numai o abatere de la regulă; la începutul secolului nostru studierea relaţiilor internaţionale rămînc, ca de altfel întreaga istoriogiafic din jurul anului 1900, psi- hologică şi individualistă. Faptul parc să fie determinat, In afară de orientai ca de atunci a stu- diilor istorice, şi de cercetarea cu precădere a acelor perioade mai vechi, cînd era vorba nu alît de relaţii între state, cît de relaţii între principi, diplomaţii acţionlnd conform dispoziţiilor şi intereselor personale ale acestora. Atunci cînd însă cercetarea s-a îndreptat spre perioade mai apropiate, în caie influenţa unor domenii şi fenomene din afara diplomaţiei propriu-zisc este evidentă, chiar dacă uneori poate fi mai uşor intuită dccît precizată, vechea orientare a apărut In mod clar ca depăşită. Nu lntîmplător noua orientare franceză în studierea relaţiilor interna- ţionale — chestiune la care ne referim în rîndurile de faţă — îşi plasează începuturile în perioada interbelică, adică atunci cînd aprinsele dezbateri asupra „responsabilităţilor” primului război „STUDn”, tomul 22, nr. 6, p. 1181 — 1192, 1969. , www.dacoFomanica.ro 1182 STUDII DOCUMENTARE 2 mondial au determinat un interes deosebit pentru anii 1871 — 1914; ori, tocmai in aceşti ani relaţiile internaţionale işi modifică intr-o Însemnată măsură caracterul şi metodele, pe care le transmit apoi, In mare parte, diplomaţiei secolului al XX-lea. Chiar dacă nu s-a efectuat atlt de facil — sinteza apărută in 1929 sub redacţia lui H. Hauser1, In ciuda folosirii unor elemente noi, este Încă, şi nu numai prin titlu, un prototip al vechilor istorii diplomatice —, adoptarea unei noi optici In cercetarea relaţiilor externe era deci necesitată de modificările survenite In chiar obiectul cercetării. în acelaşi sens impulsiona, de altfel, orientarea generală a istoriografiei franceze, fără considerarea căreia modificarea menţionată nu ar putea fi pe deplin Înţeleasă. Or, secolul al XX lea este martorul aici'a unei importante exoluţii2. Sub impulsul noilor condiţii create de dezvoltarea societăţii In ansamblul ei, influenţată de realizările generale ale ştiinţei şi de pătrun- derea tot mai accentuată, sub diferite forme, a glndirii marxiste 3 4, istoriografia a renunţat la vechea orientare al cărei pivot 11 constituia politicul, tinzlnd spre o considerare mult mai largă a evenimentului istoric, spre o „istorie totală”. Reprezentată In 19291 de ceea ce mai tlrziu se va numi In mod curent „Şcoala Analelor”, noua tendinţă Îşi propunea să nu neglijeze nimic din ceea ce fusese legat in trecut de om, iar In căutarea explicaţiilor faptului istoric să se facă in- vestigaţii asupra tuturor cauzelor plauzibile, din indiferent ce domeniu. De aici necesitatea unui constant apel la ştiinţele Înrudite, mai ales la cele economice, dar şi la sociologie, geografie, demografie, psihologic, literatură, filozofie. Impunerea noii orientări nu s-a făcut fără numeroase dispute şi controverse după un deceniu şi jumătate victoria ei era Insă categorică5 *. Acoidlnd o atenţie particulară domeniului social-economic, iar mai tlrziu civilizaţiei* „Şcoala Analelor” a afectat totuşi profund, prin orientarea sa generală,•studiul istorici relaţiilor internaţionale. De altfel, chiar unul dintre Întemeietorii „Analelor”, L. Febvre7, atrăgea Încă din 1931 atenţia asupra necesităţii unei modificări a opticii in acest domeniu. într-o recenzie 8 * la lucrarea deja menţionată apărută sub redacţia lui H. Hauser, el considera că sarcina istoriei relaţiilor internaţionale este „dc a Înţelege şi de a face să se Înţeleagă, In limitele posibilului [...], motivele reale, profunde şi multiple ale acestor mari mişcări de masă, care cînd determină colec- tivităţile naţionale să se unească şi să colaboreze in mod paşnic, cînd le ridică unele Împotriva altora, animale de pasiuni violente şi ucigătoare”8. Pentru a le preciza, istoricul nu trebuie să se limiteze să le caute „numai In temperamentul, psihologia şi capriciile individuale ale marilor personalităţi, nici in jocul contradictoriu al diplomaţiilor rivale. Există aici cauze geografice ; există cauze economice ; sociale ca şi intelectuale, religioase şi psihologice”10. Fără a fi manifes- tat preocupări deosebite pentru istoria relaţiilor internaţionale, L. Febvre alcătuia astfel, In clteva cuvinte, un adevărat program care, In liniile sale generale, va sta pentru istoricii francezi la baza cercetării ulterioare a acestui domeniu. 1 Histoire diplomalique de l’Europe, 1871 — 1914, voi. I—II, Paris, 1929. a Vezi mai ales J. Glănisson, L’hisloriographie franţaise contemporaine: tendances et realisations, In Vingt-cinq ans de recherche historique en France (1940—1965). Volume offert par le C.N.R.S., t. I, p. IX-LXIV. 3 P’ntru acest din urmă aspect, ibidem, p. XXII —XXIII. 4 Ctnd a fost fondată revista „Annales d’histoire ăconomique et sociale”. 5 F. Braud“l, SLockholm 1960, In „Anales, E.S.C.”, nr. 2, 1961, p. 497—498. * Titlul actual al revistei port-drapel al „Şcolii Analelor” (Annales. Economies. Sociătăs. Civilisations”) este aici deosebit de sugestiv. 7 Cu privire la L. Febvre vezi Ch. Morază, Lucien Febvre et VHistoire vivante, In „Revue historique”, t. CCXVII, Janvier-Mars, 1957, p. 1 — 19; A. Renaudet, L'ceuvre historique de Lucien Febvre, In „Revue d’histoire moderne et contemporaine", t. III, Oct.-D6c„ 1956, p. 257-261. 8 Publicată In „Revue de Synthfese”, I, 1931, republicată In L. Febvre, Combats pour Vhistoire, A. Colin 1953. Folosim aici ediţia a doua din 1965, p. 61—65. 8 L. Febvre, Combats pour l'histoire, p. 63. 18 Ibidem. www.dacoromanica.ro 3 STUDII DOCUMENTARE 1183 De altfel, necesitatea unei noi orientări începuse să devină evidentă şi pentru specialiştii avlnd o formaţie tradiţională. Chemat in 1928 la Sorbona pentru a preda un curs privind isloiia, primului război mondial, domeniu In care 11 făcuseră remarcat lucrările sale anterioare n, P. Renouvin, istoricul care avea să fie apoi personalitatea cea mai proeminentă a noilor tendinţe In istoria relaţiilor internaţionale 11 12, se manifestase de la început in acest sens, chiar dacă era vorba acum de un embrion doar al viitoarelor sale concepţii. în chiar lecţia de deschidere el arăta, motivlnd orientarea cursului său, că „istoria politicii externe a unei ţări este, în toate epocile, determinată de anumile reacţii ale opiniei publice [...] Pe de altă parte, interesele economice au jucat un rol important [...] Trebuie să se ţină seama de toate aceste condiţii”13. Pentru o nouă orientare in istoria relaţiilor internaţionale se pronunţa, la Congresul in- ternaţional de ştiinţe istorice din 1933, şi cunoscutul medievist G. Zeller 14. Cîteva lucrări aparute în următorii ani15 marchează un început de aplicare in practică a noilor metode preconizate. Ele vor deveni însă preponderente după al doilea război mondial, impunerea categorică a lor produeîndu-se aproape concomitent cu triumful „Şcolii Analelor”, chiar dacă ideile acesteia din urină nu vor fi in întregime acceptate de specialiştii in relaţiile internaţionale. Anul 1953 mar cheazâ aici o adevărată consfinţire a noii orientări. Două sînl evenimentele care justifică aceasta afirmaţie : organizarea unei „mese rotunde” asupra bazelor politicii externe cu participarea unora dintre cei mai reputaţi specialişti in istorie, filozofie şi ştiinţe politice 16 şi apariţiei sub redacţia lui Pierre Renouvin a primului volum din binecunoscuta sinteză Ilisloire des relalions inlernalionalcs. Desfăşurată sub egida Asociaţiei franceze de ştiinţe politice, „masa rotundă” din 13 14 iunie 1953 s-a preocupai, In mod firesc, în primul rind de relaţiile politice contemporane ; la fd dc firesc insă nu a putut fi neglijat aspectul istoric al problemei, căruia i-au fost consacrate multe din materialele prezentate şi discuţiile care le-au urmat. De altfel, chiar dacă P. Renouvin con- sidera la sflrşit că studierea relaţiilor contemporane este sarcina specialistului in ştiinţe politice şi nu a istoricului, a cărui materie primă o constituie documentele 17, participanţii au apelat con- stant la elemente allt din trecut, cit şi din prezent. în timpul discuţiilor s-a ajuns, cu unele de- osebiri de nuanţe, la concluzia exprimată de J. B. Duroselle că „politica externă a unei ţări se caracterizează prin o liberă alegere în interiorul unor anumite limite”, „b liberă alegere intre soluţiile posibile”. Prima sarcină care trebuie îndeplinită pentru a studia bazele politicii externe „constă in a trasa aceste limite într-o manieră în care să se evite căderea in cele două extreme, cea a autorilor care cred că in diplomaţie totul este o chestiune de fineţe şi de intuiţie şi cea a autorilor care cred că, de exemplu creînd centre de previziune politică, asemănătoare cu centrele 11 Şi mai ales Les origines imcdiales de la guerre (28 Juin — 4 Aoul 1914), Paris, A. Cos- tes 1925, XVI + 279 p., şi Les formes du goiwernemcnt de guerre, Paris, P.U.F., 1925, XII + 187 p. 12 Pentru evoluţia ideilor lui P. Renouvin vezi articolul discipolului şi continuatorului său cel mai marcant, J. B. Duroselle, De l'hisloire diplomalique” ă l'hisloire des relalions inlcr- nalionales", in Melangcs Pierre Renouvin, Eludes d'hisloire des relalions inlernalionales, Paris, P.U.F., 1966, p. 1 — 15. Vezi şi S. \V. Halperin, Pierre Renouvin, în Some XXlh Ccntury Ilislo- rians. Essags on eminent Europeans, Chicago, 1961, p. 143 — 170. 13 P. Renouvin, Ilisloire diplomalique (1811 — 1914). Conferences, Paris, C.E.D.C., 1930, p. 2-3. 14 Problema unei lărgiri a sferei cercetărilor in domeniul relaţiilor internaţionale fusese pusă şi la a şasea Conferinţă a instituţiilor_pentru studiul ştiinţific al relaţiilor internaţionale, ţinută la Londra in 1933; vezi cronica din „Revue historique”, t. CLXXII, Juillel-Aoăt 1933, p. 404. 15 în afara volumelor din colecţia „Peuples et Civilisalions”, in care, chiar de la prima ediţie, începe să fie prezentă noua orientare, merită să amintim aici mai ales lucrarea lui P. Renouvin, La question d’ Extrăme-Orienl. 1840 — 1940, Paris, Hachelle, 1916, 443 p. 16 Ale cărei materiale au fost reunite in La polilique exlerieure el ses fondemenls. Rapports pi'6par6s sous la direction de J. B. Duroselle, Paris, A. Colin, 1954, 402 p. 17 Ibidem, p. 402. . . www.dacoFomanica.ro 1184 STUDII DOCUMENTARE 4 dc previziune economică, s-ar putea ajunge sâ se degajeze legi sigure şi viguroase”18 19. Propu- nindu-şi să precizeze aceste limite, P. Rcnouvin consideră că ele slnt de două categorii: 1. limite economice, In sensul larg al cuvintului (de fapt depăşindu-1): date geografice, tehnice, economice, structuri sociale ; 2. limite spirituale — opinie, idcologii^politice, religioase, juridice etc.ls. Dim- potrivă, nu pot fi reţinute ca baze valabile ciţiva factori propuşi iniţial: tradiţia20, dreptul in- ternaţional şi chiar opinia, care, In concepţia sa, nu are o valoare proprie şi nu fac«.dcclt să ex- prime adevăratele baze ale istorici. După opinia exprimată dc cunoscutul filozof francez al isto- rici, Raymond Aron 21, limitele in alegerea politicii externe există întotdeauna, dârele au un ca- racter variabil ncax ind niciuna o valoare absolută ; A. Sicgfried a atras insă cu acest prilej atenţia că există totuşi o limită precisă voinţa unei ţări de a-şi apăra existenţa 22 23. Se poate remarca deci că deşi părerile nu sînt întru totul identice, participanţii la „masa rotundă” din 1953 s au pronunţat pentru lărgirea sferei factorilor care trebuie luaţi in conside- raţie in stabilirea politicii externe a unei ţări şi implicit în studierea ei; in acelaşi timp insa, s-a făcut prezentă tendinţa dc a elimina posibilitatea determinării legilor care guvernează domeniul istcriii relaţiilor internaţionale. Aceste tendinţe, caracteristice pentru majoritatea lucrărilor apărute ulterior in Franţa, sînt evidente deja in Histoire des relations internationales, al cărei prim volum apăica în acelaşi an, 1953. Introducerea generală semnată de P. Rcnouvin 2S, chiar dacă este deosebit de sobră, constituie un adevărat manifest pentru noua orientare în domeniul relaţiilor internaţionale. Autorul ci distinge in acest domeniu existenţa a trei tendinţe diferite, între care, este adevă- rat, nu se poate trasa Întotdeauna o precisă linie de demarcaţie, ălai intli este vorba de istoria tradiţională, „diplomatică”, care plasează pe primul plan relaţiile dintre guverne. Pentru a ic explica ea ţine seama îndeosebi de interesele politice ale statului şi îşi propune să precizeze actele sau gesturile accloia care au efectuat acţiunea diplomatică. Prcocupaica istoricului in această optică este dc a detcimina ce instrucţiuni au fost date dc către guverne agenţilor io . dc a examina cum au fost indcplinitc aceste instrucţiuni, de a indica divergenţele intre punctele dc vedere ale guvernelor respective şi argumentele invocate in discuţii, de a descrie desfăşurarea unei negocieri, fără a omite manevrele destinate să pună adversarul intr-o postulă neplăcută în faţa opiniei publice, de a arăta, in sfirşit, prin ce incidente sau „accidente” această negociere a ajuns la o conciliere sau la o ruptură. Chiar dacă se caută explicaţii, istoiia „diplomatică” acordă prioritate rolului personalităţilor — şefi de stat, miniştri, colaboratori şi agenţi. Istori- cul admite, sau pare să admită, că evoluţia raporturilor intre state depinde mai ales de vederile personale ale acestor oameni, de caracterul lor, de priceperea sau dc erorile lor. Pe scurt, ci adoptă orizontul care a fost acela al cancelariilor. „Orizont prea restrîns”24, consideră P. Renouvin. Noile tendinţe ale cercetării istorice, care au pus accentul pe studiul vieţii materiale sau spirituale a societăţii, au sugerat in domeniul relaţiilor internaţionale o cu totul altă orientare. Raportul intre guverne a Încetat să mai constituie centrul de interes ; accentul a fost transferat acum asupra* relaţiilor intre popoare. în cadrul acestei orientări P. Renouvin distinge două curente. 18 Ibidem, p. 397. 19 Ibidem. 29 Aceeaşi părere a împărtăşit-o, de altfel, şi R. Girardet, autorul comunicării L’influence de la Iradilion sur la politique itrangtre, de la France (ibidem, p. 143 — 163). Nu toţi participanţii insă au fost unanimi în această privinţă. 21 Care a consacrat, de altfel, o lucrare specială filozofiei relaţiilor internaţionale, Paix et guerres enlre Ies nations, Paris, 1962, 797 p„ lucrare a cărei apariţie a determinat vii discuţii ;. vezi, printre altele, dezbaterea organizată de revista „Annales, E.S.C.” (nr. 1 — 3, 1963), la care au participat F. Braudel, P. Renouvin etc. 22 La politique exterieure et ses fondements, p. 398 — 399. A. Siegfried semnează şi introdu- cerea acestui volum. 23 Histoire des relations internationales sous la rădaction de P. Rcnouvin, Paris, Hachette, 1953, t. I, p. IX—XVII. în 1958 a apărut o a doua ediţie, pe care o folosim aici. 24 Ibidem, p. X„ www.dacoromanica.ro 5 STUDII DOCUMENTARE 1185 Una din clc se preocupă mai ales de studierea societăţilor umane in raporturile lor cu mediul geografic, condiţiile vieţii matciialc, structurile economice şi transformările lor, caracte- 1 clc civilizaţiilor. Aceste „mişcări piofundc” slnt acelea care explică relaţiile Intre state şi po poare. Peripeţiile tratativelor diplomatice nu sini, după expresia marcantului reprezentant al , Analelor”, Fcrnand Braud<*l, decil o simplă „agitaţie dc suprafaţă” ; efortul depus pentru a re- constitui etapele unei negocieri nu merită dcclt un suils ironic 25 26. In concepţia unui alt grup de istorici, ccl mai marcant dintre ci fiind Federico Cliabod !6, nu condiţiile economice şi sociale slnt acelea care au jucat un rol preponderent in relaţiile intre popoare. Marile „forţe istorice” slnt sentimentele, pasiunile colective, legale mai ales de tempe- rament, dc tradiţii, dc maniera de a gindi, a căror origine nu ar putea fi, după părciea lor, caulală in condiţiile malciiale de viaţa. Pentru a înţelege istoria relaţiilor internaţionale, trebuie deci să fie căutate mai intli aceste reacţii mentale şi stări de spirit dezvoltarea sentimentului naţional, conceperea intereselor naţionale, coeziunea morală In sinul populaţiei unui stal, imagi- nea pe care fiecare popor şi-o formează despre vecinii săi, comportarea acestui popor In faţa ideii războiului, ca şi in faţa eforturilor acelora care încearcă să construiască o „societate inter- naţională”. Chiar cind dispune, de drept sau de fapt, dc o autoritate suverană, omul dc stat nu se poate sustrage acestor influenţe ale psihologiei colective şi nu poate acţiona Ură a le lua în consideraţie 27. Considerind că fiecare din aceste tendinţe conţine o parte dc adevăr, dar că niciuna nu oferă singuiâ o bază satisfăcătoare, P. Rcnouvin ajunge la concluzia că iclaţiile internaţionale nu pot fi satisfăcător studiate decit dacă se operează o sinteză Intre cele trei curente, decit daca relaţiile iute:naţionale slnt plasate in cadrul istoiici generale, fără a fi neglijat Insă rolul o.me iilor de sta*, Li a precizată r.stfil tendinţa care va deveni precumpănitoare In u. mălorii ani. Schiţată deja In Introducerea la care ne am referit, noua orientare va fi mai pe larg expusă şi teoretizată in cilcva aiticole apăiulc ulteiior 28 29 şi mai ales intr-o Introducere in istoria relaţiilor internaţionale 29 alculuita dc P. Rcncuvin şi J. B. Duioscllc; contribuţii la dczvollaiea princi- piilor şi n ctccclcr ei ser fi ac’usc, c‘c asen crea, in unele lucrăii prisind chestiuni cu caiactcr concret. ( hiar dacă îanixistă o perfecta unanimitate în toate privinţele fapt firesc, de altfel , se pot stabili totuşi, pe baza acestor lucrăii, trăsăturile esenţiale ale orientalii fonlcmporane a istoricilor francezi in domeniul relaţiilor internaţionale. Fără a fi neglijată necesitatea precizării diferitelor evenimente diplomatice, clementul esenţial apaic descifrarea cauzelor lor. în acest scop se consideră că trebuie să se facă apel la toate elementele care pot furniza o explicaţie şi intre cai c există o strinsă interdependenţă. Aceste 25 Ibiilem, p. X XI. 26 Asupra profesorului dc la Universitatea din Roma vezi A. Dupronl, Fcdcrico Chabod, In „Rcvue lnstoriquc”, t. CCXX\, Avril-Juin 1861, p. 201 294. 27 Hisloire d°s relations internalionales, t. I, p. XI. 28 P. Rcnouvin, L’iiisloire co ilemporaine des relations internalionales. Orienlalions de recherches, in „Revuc l’iistorique”, Avril-Juin 1954, p. 233 255; idem, L’orientalion acliielle des travaux d’hisloire contemporaine. Rapport prăsenti au X c Congrts internaţional des Sciences historiqucs, Rome 1955, In Ades du Congrts, t. VI, p. 333-388; idem, L’apport de Vhistoire des relations inter nat io nales ă l’elude du monde conlemporaine, In EncyclopMie franţaise. t. XX. Paris, 1958, cap. VII, p. 29, 16.1 20.16.7 : idem, L’orientation acliielle des ttudes iiisloriques en France, In ,,Rcvue des travaux de l’Acadămic des Sciences moralcs ct politiqucs”, nr. 1, 1962, p. 220-238. 29 P. Rcnouvin ct J. B. Durosclle, Inlroduclion ă Vhistoire des relations internalionales, Paris, A. Colin, 1964, 523 p. (In continuare Inlroduclion ă Vhistoire des relations internalionales). Prima parte {Fes forces profondes, p. 6 — 282) este redactată de P. Renouvin, cea de a doua {L'homme d’Elal, p. 283-444) de J. B. Duroselle. www.dacoromanica.ro 1186 STUDII DOCUMENTARE 6 elemente se lmpait In două categorii :„Iorţcle profunde” 30 şi acţiunea omului de stat. „Forţele profunde” sint acelea care „au format cadrul relaţiilor Intre grupările umane şi, intr-o largă mă- sură, le-au determinat caracterul: condiţiile geografice, mişcările demografice, interesele eco- nomice şi financiare, trăsăturile mentalităţii colective, marile curente sentimentale 31. Omul de stat nu le poate neglija in proiectele şi hotăririlc sale ; In anumite cazuri insă el le poate modifica jocul şi ic poate folosi in scopuri proprii. Dintre „forţele profunde”, prima la care se face de obicei referire este factorul geografic,, fapt care nu poate fi surprinzător In patria lui Bodin şi Montcsquieu. De altfel, rczultind dintr-o- reacţie la scrierile lui Ratzcl şi ale geopoliticicnilor, factorul geografic a constituit adesea In seco- lul nostru o preocupare a istoricilor francezi, evident influenţaţi de luciările cunoscutului geograf Vidai de la Blanche ; unul din creatorii „Şcolii Analelor” este In acelaşi timp autorul primului volum din colecţia „Evolution de 1’humanită” consacrat tocmai relaţiilor Intre om şi mediul Înconjurător 32. Unele lucrări cuprind numeroase consideraţii privind raportul dintre geografie şi politica externă 33 34. Elementele care sînt avute In vedere In acest context privesc atlt calităţile şi resursele solului (climatul **, relieful, hidrografia, calităţile solului şi resursele subsolului) cît şi poziţia (accesul la marc, „controlul” căilor de trecere, poziţia insulară sau continentală) şi suprafaţa. Dar, chiar dacă P. Renouvin Începea un curs la Soi bona asupra politicii externe a Franţei prin consideraţii privind poziţia ei geografică “, el a ajuns mai tlrziu la concluzia că „rolul factorilor geografici nu a avut caracteiul de permanenţă pe care am putea fi tentaţi, la prima vedere, să i-1 acordăm. Acţiunea omului a reuşit, mai ales de un secol Încoace, să rcstrlngă influenţa mediului fizic, graţie procedeelor şi reglementărilor pe care le-a stabilit. Progicsele tehnice slnt acelea care au fost marii realizatori ai acestui succes”36. * Situaţia se prezintă Intr-un mod asemănător In ceea ce priveşte demografia. Domeniu mult studiat In prezent 37 38, bucurlndu-se de un interes deosebit In Franţa, ilustrat mai ales de cercetările lui M. Reinhard şi A. Sauvy, demografia a atras In mod firesc şi atenţia acelora care se ocupă cu studierea relaţiilor internaţionale 3S. Dar, subliniind necesitatea de a se lua In consideraţie cifra populaţiei unei ţări, repartiţia ei pe vlrstc, ritmul creşterii sale, problemele privind emigrarea şi imigrarea, P. Renouvin consideră că Intre condiţiile demografice şi rela- ţiile internaţionale nu poate fi stabilit un raport permanent. După părerea sa, deosebită In parte de cea a altor istorici francezi, forţele demografice nu pot fi examinate In afara contextului economic, politic şi psihologic. O atenţie deosebită este acordată de către istoricii francezi rolului „forţelor economice”. P. Renouvin consideră Insă că aici trebuie operată o distincţie Intre acele forţe care determină o concurenţă şi conflicte şi acelea care, dimpotrivă, oferă o bază pentru realizarea unei apropieri 30 Expresia, In accepţia dată aici, este o creaţie a lui Renouvin (J. B. Duroselle, De Vhisloire diplomalique” ă „l’hisloire des relalions intemationalcs”, p. 1); ea a fost Insă utilizată şi de L. Fcbvrc (Combals potir l’hisloirc, p. 65) şi este acceptată şi de unii istorici marxişti francezi. 31 Inlroduclion ă l’ilude des relalions inlernalionales, p. 2. 33 L. Fcbvrc, La Terre el l’Euolulion hnmaine, Paris, 1922, 470 p. 33 în afară de lucrarea mai veche a lui J. Ancei, Manuel geograp hique, de la polilique europienne, Paris, 1936, 472 p., vezi mai recent J. Gottman, La polilique des Elals el leur giographie, Paris, 1952, 228 p. şi P. George, G(ographie el hisloire, În „Revue historiquc”, t. CCXXIX, Avril-Juin, 1963, p. 293 304. Pe alt plan, interesantul articol al lui I. Donat,. Geografia ca mijloc de cunoaştere tn istorie, In „Studii”, 6, 1967. 34 Consideraţii interesante, sub raport metodologic mai ales, la E. Le Roy-Ladurie, Hisloire el climat,In „Annales E.S.C.”, Janv. 1959, p. 3 — 34. 35 P. Renouvin, La polilique exlirieure de la IlI-e Ripublique de 1871 ă 1904, Paris, Tournier et Constans, 1953, p. 3 şi urtn. 36 Inlroduclion ă l’hisloire des relalions inlernalionales, p. 27. 37 Vezi Şt. Ştefănescu, Istorie şi demografie, In „Studii”, 5, 1967, p. 933 — 946. 38 în afara cap. II din Inlroduclion ă l’hisloire des relalions inlernalionales, vezi P. Re- nouvin, Dimographie el relalions inlernalionales, In „Population”, Aodt 1960, p. 625 — 654. www.dacoromanica.ro 7 STUDII DOCUMENTARE 1187 Intre state. în prima categorie sint incluse, in afara politicii economice a diferitelor state, disputa pentru obţinerea unor pieţe de desfacere şi surse de materii prime, controlul marilor căi de comu- nicaţie (căi ferate şi maritime), ca şi acţiunile de constringere economfcă (războaiele vamale, embargo-ul, boicotul). Ciocnirea Intre politica economică diferită a statelor şi competiţiile anga- jate pentru cucerirea pieţelor externe sint considerate ca principalul domeniu unde influenţa determinantă a intereselor materiale a fost cea mai sensibilă ; in numeroase cazuri totuşi, scopul politic ar fi fost asociat de la Început expansiunii economice sau i s ar fi suprapus rapid. Este deci imposibil să izolăm rolul factorului economic, dar trebuie făcute eforturi pentru a stabili dacă acest rol a fost preponderent sau dacă a fost subordonat, lntrucit uneori el determină sau orientează acţiunea politică, alteori serveşte ca armă acestei acţiuni, chiar dacă nu se poate sta- bili aici o distincţie absolută 39 Reliefind, deşi nu Îndeajuns asupra acestei chestiuni vom re- veni — valoarea explicaţiilor economice, istoricul francez subliniază că este greu să se ajungă In această privinţă Ia concluzii solide datorită insuficienţei documentelor. Presiunile exercitate de cercurile de afaceri pe lingă guverne nu lasă de obicei urme scrise ; acestea sint mai frecvente atunci cind guvernul utilizează interesele economice In scopuri politice, dar adesea ele nu permit descifrarea intenţiilor ascunse. Interpretarea istorică este deci obligată, in numeroase cazuri, la constatarea unor apropieri şi indicarea unor ipoteze. în cadrul forţelor economice care acţionează in sensul unei apropieri Intre state sint inclu- se uniunile vamale, condominiile economice şi cartelurile internaţionale. Constatlnd că sint omise aici raporturile comerciale — importante totuşi — intre statele care nu sint legate prin uniuni vamale, să notăm că din elementele menţionate condominiile constituie uneori izvoarele unor diferende, iar cartelurile internaţionale acţionează adesea intr-o direcţie contrară păcii, chiar dacă uneori este vorba doar de intensificarea presiunilor. De altfel, Însăşi distincţia intic factoii ostili şi favorabili Înţelegerii intre state nu ni se pare intru totul justificată ; acţiunea complexă a unora face să nu poată fi plasaţi strict intr-o categorie sau alta, cu atit mai mult cu cit Intre ci există un anumit joc. Concurenţa în jurul unei pieţe de desfacere poate duce la cicarca unui condo- minium economic ; Ia rlndul său acesta poate fi punctul de plecare pentru o nouă luptă de con curcnţă. Istoricul relaţiilor internaţionale trebuie să urmărească, de asemenea, subliniază Rcnou- vin, chestiunile financiare ; separarea lor de chestiunile economice nu ni se pare insă justificată. Întrucît statul poate influenţa direct sau chiar controla exportul dc capital, strînsa legătură dintre politic şi financiar este evidentă, ea fiind facilitată şi dc faptul, subliniat de istoricul mar xist francez J. Bouvicr 40 şi acceptat de Renouvin41, că oamenii politici, diplomaţii şi oamenii de afaceri aparţin aceluiaşi mediu social şi avind legături personale, Renouvin nu acceptă Insă ideea lui Bouvicr conform căreia stabilirea unei dinstincţii intre interesele financiare şi cele politice ar fi artificială, lntrucit ele sint două aspecte ale politicii claselor oonducătoare. Rcspin- gind In mod constant posibilitatea unei explicaţii cu caracter general, ci consideră că şi raportul financiar-politic este deosebit de elastic, chiar In cadrul aceluiaşi eveniment interesele financiaro puţind fi cind mobilul, clnd instrumentul acţiunii politice42. Problema raportului financiar-diplomatic a fost reluată, pornindu-sc de la un aspect concret, de R. Girault43. După ce subliniază că in privinţa relaţiilor economice internaţionale documentele diplomatice sint insuficiente, fiind necesar să se apeleze la arhive private, el ajunge 39 Inlroduclion ă l’hisloire des relalions inlernalionales, p. 104. 40 J. Bouvier, Les inlârăs financilrs el la question d'Egyple, in „Revue historique”„ Juillct-Aoăt 1960, p. 75—105. 41 Inlroduclion ă l'histoire des relalions inlernalionales, p. 168—169. 42 Ibidem, p. 169. 43 R. Girault, Finances inlernalionales el relalions inlernalionales, A propos des usines Pouliloff, in „Revue d’histoire moderne et contemporaine”, XIII, Juill.-Sept., 1966, p. 217 — 236. Vezi şi concluziile aceluiaşi la articolul Sur quelques aspecls financiers de l’alliance franco-russe„ In ..Revue d’histoire moderne et contemporaine”, VIII, Janvier-Mars 1961, p. 67 — 76. www.dacoromamca.ro 1133 STUDII DOCUMENTARE 8 la concluzia că în studierea raporturilor pe care aceste relaţii le au cu politica externă istoricul trebuie să aibă In vedere trei chestiuni: 1. să analizeze valoarea reală a afacerilor, ideile ban- cherdor, gradul libertinii lor de acţiune, situaţia tehnică şi financiară a operaţiei vizate ; 2. să se preocupe de situaţia economică generală — perioadă de creştere sau de descreştere a preţurilor, valoarea taxei de scont, a investiţiilor posibile, pc scurt să precizeze conjunctura care deter- mină deciziile financiarilor; 3. in sfîrşit, printr-o analiză precisă a condiţiilor negocierii şi a re- zultatelor obţinute, să aprecieze partea reală a influenţelor politice şi a influenţelor financiare. Şi alte cercetări concrete au acordat atenţie problemelor metodologice în cercetarea rapor- turilor existente Intre economic şi politic. Este, printre altele, cazul unui interesant studiu pri- vind relaţiile economice franco-italiene din 191 1 191544, In care autorul ajunge la concluzia că acestea nu au avut nici o importanţă în realizarea apropierii politice de la începutul primului război mondial între Paris şi Roma. Dar, datorită dificultăţilor cercetării, rolul factorului eco- nomic constituie adesea, şi nu numai pe plan teoretic, o chestiune controversată; este cazul, spre exemplu, al înţelegerii franco-ruse din 1891 1893, considerată de unii istorici In legătură şi cu interesele economice, în vreme ce Jlţii văd In ea un act pur politic. Subliniind, cu anumite rezerve, rolul factorilor materiali în relaţiile internaţionale, istoricii francezi contemporani caută explicarea evoluţiei acestora şi In factorii spirituali, consideraţi ca forţă independentă. Depăşind însă orientarea tradiţională care încerca să găsească ipotivarea diferitelor acte diplomatice în psihologia omului de stat, cercetările se îndreaptă în prezent spre psihologia colectivă. Faptul nu surprinde ; interesul în Franţa pentru acest domeniu s-a mani- festat de timpuriu, concrctizîndu-se mai ales în apariţia cunoscutelor lucrări şi de larg răsunet la vremea lor ale lui Gustavc le Bon şi G. Tardc. Chiar dacă, în uima unor îndelungi discuţii şi indiferent de denumirea pe care o preferă diferiţi specialişti, psihologia socială a căpalat drept de cetate la Le Hâvre este publicată chiar, sub direcţia lui A. Miroglio, o Hevue de psy- holugie des peuples şi ea apare constant in anii postbelici în preocupările istoricilor relaţiilor internaţionale45. Este adevăiat că in privinţa elementelor ce trebuie avute în vedere nu există un consens unanim. Este, mai ales, cazul luăiii sau nu în consideraţie printre „cauzele piofunde” a opiniei publice. Raspunzind afirmativ acestei intrcbăi i, P. Gerbet considera insă intr un studiu mai vechi 46 ca trebuie să sc faca o distincţie „intre opinia publică, adică sentimentul sau judecata ansam- blului populaţiei asupra unei probleme date, şi opinia activă (agissanle), adică acţiunea unei minorităţi luminate”47. După părerea sa distincţia ar fi justificată întruclt ansamblul populaţiei este în special în materie de politică externă, puţin sau prost informată, acţionlnd Intr-o manieră mai mult sentimentală decit intelectuală, şi cvidenţiindu-sc cu intermitenţe, mai ales în momente dificile 48 ; dimpotrivă, opinia activă este formată din oameni puţin numeroşi şi care se informează, urmăresc problemele, critică, fac previziuni, elaborează programe de acţiune şi propun soluţii. 44 P. Milza, Les rapporls iconomiques franco-ilaliens, en 1914—1915, el leurs incidences pohtique, in „Rcvue d hisloirc moderne et contemporaine”, XIV, Janvier MarS 1967, p. 31—70. 45 M. Deveze a consacrat chiar un studiu temei Les relalions psycholugiques franco es- pagnoles de 1615 ă 1635 : curiosili, animosile, guerre des nerfs, în „Bulletin de la Societă d’his- toirc moderne”, nr. 2, 1967, p. 9 14, care a determinat vii discuţii in cadrul societăţii de istorie modernă. 46 P. Gerbet, Vinfluence de Vopinion pnblique el des parlis sur la polilique ilrangtre de la France, în La polilique exlirieure el ses fondemenls, p. 83 — 106. 47 Ibidem, p. 89. Ideea fusese emisă şi de M. Duverger, Les parlis poliiiques, Paris, A. Colin, f. a., p. 45. 48 într-o comunicare prezentată la colocviul franco-american din iulie 1960, istoricul american Durând Eccheverria distingea chiar o „opinion silencieuse”; L’Am(rique deuani Vopinion franţaise, 1734 — 1870 : quelques problbmes de meihode et d'interprâtalion, în „Bulletin de la Sociătă d’histoire moderne”, nr. 15 — 16, 1960, p. 11. Apărută aici, împreună cu discuţiile, In rezumat, lucrarea a fost publicată apoi în „Revue d’histoire moderne et contemporaine”, IX, Janv-Mars 1962, p. 51—62. www.dacoromanica.ro 9 STUDII DOCUMENTARE 1189 Compusă din înalţi funcţionari, publicişti, oameni de afaceri, oameni politici, această minoritate îşi exercită acţiunea prin presă sau prin constituirea anumitor grupări. De altfel, P. Gerbet este de părere că opinia publică nu poate face presiuni asupra guvernului pentru a-i impune o linie •de conduită In politica externă declt cu condiţia să fie unanimă şi să se manifeste printr-o inter- venţie bruscă (sursaut brutal). Se neglijează astfel faptul că In stabilirea politicii sale generale guvernul trebuie să ţină de la Început seama de orientarea In ansamblu a opiniei publice ; pe de altă parte, distincţia operată Intre opinia publică propriu-zisă şi opinia activă — considerate ca « ba/ă a politicii externe — poate suscita discuţii. Chiar dacă o acceptă, ar fi greu de stabilit o precisă linie de demarcaţie Intre ele49, De altfel este interesant de menţionat că Renouvin şi Duroselle nici nu consideră nece- sară includerea opiniei publice printre „forţele profunde”. Faptul este explicat prin aceea că, •deşi manifestările opinci publice exercită adesea o influenţă asupra oamenilor de stat, ele nu slnt declt o reflectare a condiţiilor demografice, a intereselor economice şi financiare şi a tendin- ţelor psihologiei colective 50. Dintre aceste tendinţe Renouvin reţine naţionalismul şi senti- mentul pacific. în privinţa primului element surprind limitele pe care şi le impune P. Renouvin. După însăşi definiţia sa, naţionalismul se caracterizează prin „dorinţa de a afirma, In faţa altor gru- puri umane, interesele unei naţiuni; convingerea că această naţiune are datoria de a îndeplini în lume o „misiune” ; voinţa de a spori forţa, puterea şi prosperitatea statului; orgoliul de a aparţine acestui stat; sentimentul de superioritate materială, morală sau intelectuală; dorinţa de a face cunoscută sau de a impune această superioritate”51. Considerarea doar a naţionalis- mul ii ar putea fi justificată de faptul că, In definiţia de mai sus, el a fost adesea expansionist, influenţlnd deci direct asupra relaţiilor internaţionale. Excluderea astfel a sentimentului naţional propriu-zis, a patriotismului, nu ni se pare Insă justificată; nu putem omite faptul că lupta diferi- telor popoare, nelnsoţită de manifestări şoviniste şi ameninţătoare la adresa altor popoare, pentru realizarea şi conservarea unui stat naţional unitar şi independent a avut aici o importanţă evidentă. Importanţa patriotismului reiese de altfel pregnant dintr-o afirmaţie făcută de Renou- vin In aceeaşi lucrare52 *. în ceea ce priveşte metodologia aceslui domeniu, se consideră că preo- cuparea majoră In acest gen de studii, puţin cultivat încă, trebuie să fie cercetarea, In limitele posibilului, a difuzării ideilor sau cuvintelor de ordine naţionaliste, care a fost influenţa lucrărilor in care se exprimau aceste vederi şi programe, ce ecou au găsit temele naţionaliste In presa perio- dică, ce trăsături a lăsat starea de spirit naţionalistă In manualele şcolare 59. Cercetări fireşte difi- cilcg izvorul cel mai des utilizat aici54 * * * *, presa, prezintă numeroase inconveniente, pe care le sem- 49 Studiul opiniei publice preocupă şi pe istoricii englezi : vezi de exemplu Lynn M. Case, Eranch opinion on war and diplomacy during the second Empire, Philadelphia, 1954, XII + + 339 p., In care, In afara cercetării propriu-zise a problemei, se fac şi consideraţii metodo logice asupra studierii acestui domeniu. 59 Introduclion ă l’hisloire des relations internationales, p. 4. Ideea fusese exprimată de R°nouvin încă la „masa rotundă” amintită din 1953 (La politique exlirieure el ses fondemenls, p. 401). Duroselle adaugă faptul (De l’,,hisloire diplomatique” ă l’histoire des relations iniernatio- nalcs”, p. 7 — 8) că manifestările opiniei publice nu prezintă un caracter de durabilitate, specific „forţelor profunde”. 51 Introduclion ă l’histoire des relations internationales, p. 210. 52 Ibidem, p. 170. 52 Ibidem, p. 242 243. 54 Izvoarele care pot fi utilizate slnt numeroase (arhivele departamentale, dezbateri par- lamentare, rapoarte ale prefecţilor, memorii, literatura beletristică etc.). într-o lucrare, deosebit de interesantă sub raport metodologic(Histoire et mentaliti collective : essai sur Vopinion publique franţaise face ă la diclaration de guerre de 1914, In „Bullctin de la socidtd d’histoire moderne”, nr. 29, 1964, p. 6—7), G. Castellan insista asupra utilizării interviului. ,......... www.dacoromanica.ro 1190 STUDII DOCUMENTARE 10 nala J. Kayser66. Alături de tendinţele colective se accentuează asupra rolului omului de stat In chestiunea naţională, rol considerat Întotdeauna important, uneori decisiv (printre cei citaţi In sprijinul acestei ipoteze este menţionat şi Al. I. Cuza88); concluzia lui Renouvin este că atunci clnd s-a stabilit o direcţie comună Intre „forţele profunde” ale mentalităţii colective şi iniţiativa .„Marilor oameni”, naţionalismul a căpătat In relaţiile internaţionale adevărata sa valoarew* In ceea ce priveşte sentimentul pacifist se consideră că, deşi trebuie avut In vedere, rolul său a fost mai puţin important68. In contextul format de aceste „forţe profunde” — la care sint adăugate uneori şi altele6» — se încadrează acţiunea omului de stat Respingind ideea tradiţională conform căreia omul de stat este aproape singurul factor In relaţiile internaţionale, majoritatea istoricilor francezi specializaţi in acest domeniu resping, de asemenea, teza conform căreia acţiunea unei personali- tăţi este strict determinată de existenţa anumitor situaţii obiective, ajungind la o linie inter- mediară intre tendinţa generală a „Şcolii Analelor” şi vechea „istorie a evenimentelor” (hisloire evenemenlielle) 61. După părerea lor, omul de stat — şi deci şi istoricul — nu poate neglija exis- tenţa şi orientarea „cauzelor profunde” ; el are insă posibilitatea să aleagă intre mai multe soluţii determinate de acestea. Pe de altă parte, prin locul pe care 11 ocupă şi personalitatea sa, gl poate influenţa la rlndul său orientarea „forţelor profunde”. Iată de ce se consideră că stu- dierea acţiunii omului de stat, in limitele menţionate, păstrează o deosebită importanţă 82. Pre- cizarea rolului său nu este Insă o chestiune facilă; trebuie avute In vedere pentru aceasta mai multe elemente ; personalitatea omului de stat privită multilateral, modul cum concepe interesul naţional, acţiunea directă sau indirectă a „forţelor profunde” asupra sa, ca şi acţiunea sa asupra forţelor social-economice sau psihologice colective. Numai astfel consţderlnd lucrurile se poate ajunge la o corectă explicare a evoluţiei relaţiilor diplomatice; izolaica unui factor nu poate duce declt la o înţelegere deformata. Evident, piczentarca de mai sus nu a putut fi, prin forţa lucrurilor, declt schematizată In Încercarea de a reţine doar ceea ce ni s-a părut esenţial şi fără a putea insista pica mult. Chiar astfel Insă se poate observa, credem, că orientgiea contemporană in studierea istoriei rela- 56 * * * 60 61 62 56 J. Kayser, L’historien et la presse, In „Revue historique”, Oct.-D6c., 1957, p. 284 306- Şi Renouvin a atras de mai multe ori atenţia asupra piudenţei necesare In cercetarea presei; vezi, de exemplu, La presse el l’hisloire, In „Revue de synthcse historique”, t. XXXIII, 1921, p. 86 96. 68 Inlroduclion ă l’hisloire des relalions inlernalionales, p. 180. 67 Ibidem, p. 244. 68 Printre temele recomandate In acest domeniu despie cercetare (vezi M. Schneider, F. Braudel, E. Labrousse et P. Renouvin, Les orientations de la recherche historique, in „Revue historique”, t. CCXXII, Juill.-Sept. 1959, p. 44-45) se numără imaginea pe caic poporul francez şi-o face despie popoarele vecine,legătura Intre grupurile sociale şi curentele de opinie, atitudinea marilor curente de gindire (catolicism,, socialism), locul anumitor mari teme In evoluţia senti- mentului naţional, rolul relaţiilor intelectuale in raporturile Intie popoaie, imaginea lumii la popoarele europene, manifestăiile istorice şi expresia ideii „Europei” (pentru această ultimă chestiune vezi J. B. Duroselle, L’idde de l’Europe dans l’hisloire, Paris, Dencel, 1965, 345 p.). 68 Intr-o recenzie la llisioirc des relalions inlernalionales, J. B. Duroselle considera că ar trebui inclusă şi „voinţa de putere” (oolonti de puissance)Revue d’hisloire moderne et con- temporaine”, t. VI, Juill.-Sipt., 1960, p. 239). 60 Vezi pentru aceasta partea a doua, redactată de J. B. Duroselle, din Inlroduclion ă l’hisloire des relalions inlernalionales-, de asemenea, J. B. Duioselle, L’Europe de 1815 ă nos jours. Vie poliiique et relations inlernalionales, Paris, P.U.F., 1964, p. 244 — 254. („Ncuvelle Clio”, nr. 38). 61 Vezi şi J. Bariăty : Les Milanges Pierre Renouvin, In „Revue d’histoire diplomatique”, t. LXXX, Avril-Juin 1967, p. 185. 62 „Studiul forţelor profunde nu trebuie totuşi să facă să se piardă din vedere necesitatea de a continua sau de a relua lucrările de un tip tradiţional” ; M. Schneider, F. Braudel, E. Labrousse et P. Renouvin, op. cit., p. 45. www.dacoromanica.ro 11 STRIDII DOCUMENTARE 1191 ţiilor internaţionale are in Franţa un orizont deosebit de larg; in acelaşi timp Insă ea prezintă şi anumite laturi discutabile, in afara acelora la care ne-am referit. Printre acestea trebuie menţionată in primul rind însăşi concepţia generală care stă la baza explicării evoluţişi relaţiilor internaţionale, concepţia care, de altfel, este proprie majorităţii istoricilor francezi contemporani, inclusiv „Şcolii Analelor”. Subliniindu-se necesitatea luării in consideraţie a tuturor factorilor amintiţi, se consideră in acelaşi timp că, intrucit influenţa lor nu este constantă, „a stabili intre ei un fel de ierarhie ar fi la fel de van ca a încerca formula- rea unor legi” 83. Afirmaţie tranşantă care este de natură să reducă valoarea ştiinţei istorice S-a putut ajunge aici, credem, şi datorită modului in care silit înţelese „cauzele profunde”. La o analiză a lor se poate remarca faptul că sint incluse in această categorie şi anumite cauze imediate, in vreme ce unor forţe profunde li se reduce din valoare. Exemplul cel mai concludent ni se pare acela al factorului economic. De la bun început atrage atenţia faptul că istoricii francezi au aici in vedere in primul rind influenţa relaţiilor economice internaţionale asupia relaţiilor diplomatice; or, relaţiile economice sint la rindul lor un rezultat al stadiului dezvoltării interne a fiecărei ţâri. Este greu de admis că acest din urmă element poate fi pus pe acelaşi plan cu acţiunea directă a unui om sau grup de afaceri pentru imprimarea unei anumite linii intr o chestiune determinată de politică externă, inclusă totuşi, de obicei, intre „forţele piofunde”86. Obiecţii poate determina şi modul de prezentare a factorilor materiali şi spirituali, a căror acţiune apare, ca şi la F. Cliabod, independentă. Evident, influenţa factorilor spirituali este deosebit de impor tanlă; nu poate fi insă omisă strinsa lor corelaţie cu factorii materiali. Un exemplu ni se pare aici edificator: acela al sentimentului naţional. Rolul sau in lupta, cu Însemnate implicaţii in relaţiile internaţionale, pentru realizarea unităţii naţionale este evident; evoluţia sa nu poate fi concepută insă declt in strlnsă legătură cu apariţia naţiunii, fenomen necesitai de un anumit nivel de dezvoltare economică. Simpla apropiere a exemplelor din capitolele consacrate acestor doi factori in Introducere In istoria relaţiilor internaţionale poate sugera acest lucru. Menţionind şi faptul că legătura intimă dintre politic a internă şi cia externă nu ni se pare suficient reliefată, să amintim, in sfirşil, că in aplicarea lor piaclieă principiile enunţate smt uneori modificate. Cititorul amintitei Histoire des relations internalionales ramîne cu impresia că, in general, autorii acordă prioritate factorului spiritual, in detrimentul celui material şi că locul omului de stat depăşeşte aici pe acela existent in realitate. Impiesia este asemanăloaic şi in cazul altor lucrări. Făcind aceste rezerve, trebuie totuşi să subliniem că, in majoritatea lor, noile lucrări, a căror apariţie a fost facilitată, in afară de posibilităţi mai largi in consultarea arhivelor 60, de completarea celor trei serii de documente diplomatice franceze penii u perioada 1871 191463 * 65 66 67 63 Intro luction ă l’histoire'des relations internalionales, p. 454. 01 Pentru cunoscutul medievist G. Zeller, autorul voi. II III din Histoire des relations internalionales, „istoricul nu are alt scop declt acela de a Înţelege şi explica trecutul”; Le commerce internaţional en lemps de guerre sous t’Ancien Râgime, in „Revue d’histoire modeme et conlemporaine”, t. IV, Avril-Juin 1957, p. 112. 65 Merita insă să amintim aici faptul că pornind de la constatarea că printre „foiţele profunde” trebuie incluse „forţele colective pe o scară largă”, „macrofenomenele”, J. B. Dmo selle este de părere că „peut-âtre pourrait-on sugărer, pour l’avenir de la reclitrclie, des dudes concernant non plus l’influence directe d’unitâs de production, mais Tinfluence des struclures âconomiques et celle des conjoncturcs : De l’^,,histoire diplomatique” ă l’„histoire des relations internalionales”, p. 7. 66 Accesibile după război mai intli plnă in 1897, apoi pină in 1914 şi, cu aprobare spe cială, şi in anii imediat următori. 67 Au fost publicate după 1945 volumele privind anii 1893 1900 şi 1907 1911 ; vezi şi P. Renouvin, Un demi-si&cle d- diplomaţie franţaise. — La priparalion du Recueil des documents diplomaliques franţais (1871 — 1914), in „Revue d’hisloire diplomatique”, t. LXXIV, Juill. Sept. 1960, p. 267—270; idem, Les documents diplomaliques franţais. 1871 1914, in „Revue historique”, t. CCXXVI, Juill. Sept. 1961, p. 139-147. www.dacoramamca.ro 1192 STUDII DOCUMENtAre 12 şi Începerea editorii unei noi colecţii pentru anii 1932 1939 68, reprezintă un real progres faţă de istoriografia tradiţională. Din raţiuni didactice continuă să apară şi lucrări consacrate aproape exclusiv evoluţiei diplomatice69; ele nu constituie insă declt excepţii. Nu ne-am propus aici să facem o prezentare a lor; să amintim totuşi că printre lucrările privind relaţiile internaţionale silit incluse acum şi cele referitoare la expansiunea colonială, formlnd altădată o categorie aparte. Două slnt direcţiile considerate ca trebuind avute In vedere: 1. rolul factorilor maritimi şi coloniali, In sensul lor larg, In relaţiile Intre marile puteri; 2. relaţiile Intre statele indigene şi „schimburile intre civilizaţii” 70. în ultimi vreme se manifestă tendinţa de a plasa aici şi rela- ţiile mctropolă-colonii71. Includerea problemelor coloniale In cadrul relaţiilor internaţionale a fost, putem spune, oficializată, prin introducerea in această din urmă categorie, pornindu-se de la o sugestie a lui R. Aron, a unor teze de istoiie colonială 72. Menţionăm in sfirşit că noua orientare, in fruntea căreia se află P. Rcnouvin şi J. B. Duro- sellc motiv pentru care am stăruit îndeosebi asupra operelor lor apare mai evidentă pentru studiile consacrate perioadei ulterioare anului 1870, situaţie explicabilă prin Însăşi evoluţia rela- ţiilor internaţionale. Perioada anterioară se bucură de mai puţină atenţie73, iar antichitatea este aproape neglijată 74, fapt care nu surprinde dacă avem In vedere că, datorită anumitor condiţii specifice, cercetarea istoriei vechi se efectuează In ansamblul său pe baze mai vechi, abia In ultimii ani putlndu-sc vorbi aici de o pătrundere timidă a principiilor preconizate de „Şcoala Analelor”. Cu toată această limitare, cu toată apariţia unor lucrări şi publicaţii (cum este, In parte, cazul pen- tru cunoscuta „Revuc d’histoire diplomatique”) In care tradiţionalismul este puternic, tendin- ţa de a concepe relaţiile internaţionale In sensul lor cel mai larg este preponderentă In momentul de faţă In istoriografia franceză 73. Făjă a ne putea declara de acord .cu unele din concepţiile de la care se porneşte, nu putem In acelaşi timp să nu observăm că, prin lărgirea considerabilă a sferei preocupărilor lor şi prin rezultatele obţinute, aportul cercetătorilor francezi In studierea acestui domeniu aduce o substanţială contribuţie la dezvoltarea studiilor istorice. 68 Pentru principiile care au stat la baza acestei colecţii, idem, La publication des documenls diplomatiques franţais (1932 — 1939), In „Bulletin de la Sociătă d’histoire modeme”, nr. 21, 1962, p. 2-5. 69 Cum slnt J. Droz, Hisloire diplomatique de 1648 ă 1919, 2-e M., Paris, Dallez, 1959; J. B. Durosellc, Hisloire diplomatique de 1919 ă nos jours, Paris, Dallez, 1960. 70 Fr6d£rlc Mauro, L’Expansion europienne. 1690—1870, Paris, P.U.F., 1964, p. 355 (Coli. „Nouvelle Clio. L’Histoire et ses problemcs”, 27). 71 J. B. Durosellc, Les th&ses d’histoire contemporaine. Aires cnltivies, el zoncs en friche, In „Revue d’histoire moderne et contemporaine”, t. XIV, Janvicr-Mars, 1967, p. 76. 72 Ibidem. 73 Subiectele tezelor slnt aici o mărturie grăitoare ; vezi P. Vigicr, L’orienlation actuelle des Hades historiques, In „Revue historiquc”, t. CCXXV, Avril-Juin 1961, p. 403—404. Pentru secolul al XVII-lca, cu veche tradiţie în studiile de istorie diplomatică, situaţia este depllnsă In M. Schnc'der, F. Braudel, E. Labroussc et P. Rcnouvin, op. cit., p. 45. 71 Este semnificativ faptul că amintita Hisloire des relations internationales Începe cu evul mediu. 73 Pentru modificarea orientării In acest domeniu în istoriografia din alte ţări occidentale vezi Enrico Serra, L'ivolulion recente des mHhodes diplomatiques, In „Revue d’histoire diploma- tique”, t. LXXV, Janvier-Mars 1961, p. 42 — 57 (este emisă ideea că istoria trebuie să se adapteze cerinţelor noi ale relaţiilor internaţionale contemporane); idem, L’Htude d’histoire diplomatique (International history), en Angleterre, In „Revue d’histoire diplomatique”, t. LXXVI, Juill.- Sept., 1962, p. 193-210. www.dacoromanica.ro VIAŢA ŞTIINŢIFICA RĂSPUNS LA PLEDOARIE PENTRU O CRITICĂ ŞTIINŢIFICĂ ŞI CONSTRUCTIVĂ Pledoarie pentru o critică ştiinţifică şi constructivă1 este de fapt o încercare a autoarei monografici despre gindirca economică a lui N. Bălcescu de a respinge, sub forma unor consi- deraţii teoretice de principiu, o scrie de observaţii de fond făcute de noi intr-o recenzie specială asupra acestei lucrăii a. Autoarea a respins aproape integral criticile aduse, mergind pînă la acu- zaţii şi insinuări la adresa recenzenţilor. Din numeroasele observaţii formulate, d-sa recunoaşte doar o „banală” eroare de tipar, pe caic noi am fi exagerat-o. în „pledoarie” recenzenţii mai sint acuzaţi că au analizat lucrarea despre gîndirea economică a lui Bălcescu dintr-un unghi de vedere subiectiv, chiar răuvoitor, incit aprecierile lor despic valoarea acestei opere sint cu totul neînte- meiate. Este de remarcat că, prin sublinierea insistentă în „pledoarie” a unor principii de etică şi de autentică critică istorică, autoarea consideră că se poate dispensa de o discuţie serioasă, la obiect. Constatăm însă că maniera aceasta de a trata criticile aduse este specifică autoarei, deoarece în răspunsul d-sale la o altă recenzie procedează în chip similar. Fără a ne lansa în alte discuţii în legătură cu unele probleme fundamentale tratate in chip eronat în această lucrare, ne mărginim a mai relata doar cîteva constatări pentru o edificare deplină a cititorului. Lucrarea semnată de dr. Sultana Sutâ-Sclejan este o redacţie definitivată a tezei sale de doctorat, susţinută de autoare prin 1963. Cunoaşterea acestui amănunt este deosebit de impor- tantă, deoarece intr-unui din referatele prezentate atunci, respectiv In cel al specialistului de istorie, s-au semnalat erori de interpretare şi un slab interes pentru fundamentarea documentară a tezelor susţinute. Refuzind să ia în serios aceste o'biccţii şi plaslndu se pe aceeaşi poziţie în- gustă,Evidenţiată şi în „pledoarie”, de dispreţ faţă de cunoaşterea specificităţii istorice a unor procese social-cconomicc, pe temeiul unei largi informaţii documentare existente în această privinţă, autoarea s-a grăbit să-şi editeze teza de doctorat. Beneficiind de condiţii excelente ofe- rite de Editura Academiei, lucrarea la care ne referim, de circa 500 de pagini, apărea, în condiţii grafice deosebite, într-un tiraj de aproape 2 500 de exemplare. Ca specialişti preocupaţi de probleme similare sau tangente cu cele abordate de autoare^ am cumpărat volumul încredinţaţi că vom putea cunoaşte puncte de vedere noi in legătură cu doctrina economică a lui N. Bălcescu. Am fost însă decepţionaţi chiar de la lectura primelor pagini, deoarece lucrarea era departe de aşteptări. Am constatat atunci numeroase fraze cu afir- maţii depăşite de cercetarea ştiinţifică de specialitate; abuzuri de citate şi de parafrazări din clasici pentru a caracteriza anumite fenomene şi procese din societatea românească; asocieri forţate Intre situaţia feuropeană şi aceea din ţările române; prezentarea situaţiei europene fără 1 Vezi revista „Studii”, XXII (1969), nr. 2, p. 341-347. 2 Vezi observaţiile noastre în „Studii”, XXI (1968), nr. 1, p. 171—176. tomul *>. nr, 6, P. WMdaCOOmanicajo 1194 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 2 utilizarea nici uneia dintre numeroasele lucrări de specialitate existente ; Înfăţişarea situaţiei interne prin utilizarea linui număr foarte restrins de lucrări de specialitate ; Însuşirea unor con- cluzii fără un efort individual de cercetare In arhive, Îndeosebi pentru problemele controversate, limitarea In general la opera lui N. Bălcescu, şi aceasta disecată In scheme prea strimte pentru a Încăpea; Înfăţişarea unui Bălcescu care pentru noi ar fi de neînţeles dacă ne-am reduce la ceea ce ne-a oferit dr. Sultana Sută-Selejan ; necunoaşterea esenţei unor probleme fundamentale ale feudalismului românesc cu caracter juridic şi instituţional; neînţelegerea mobilurilor şi aspi- raţiilor societăţii româneşti In care a trăit şi s-a format Bălcescu etc. Multitudinea de probleme desprinse din lectura acestei lucrări — nici pe departe epuizate In enumerarea menţionată — ne-a ridicat In chip firesc Întrebarea: In ce constă valoarea conclu- ziilor autoarei Întemeiate pe o cercetare atlt de superficială? Profund nemulţumiţi de modtil cum erau tratate o serie de fenomene şi de procese social-economice din epoca de destrămare a feudalismului şi de afirmare a capitalismului, Îndeosebi In economia agrară, am scris recenzia amintită In care semnalam doar o parte din deficienţele acestei lucrări. Tot In acelaşi timp apărea o recenzie tot aşa de critică In „Probleme economice”, nr. 1/1968, elaborată de un spe- cialist de la Academia de ştiinţe economice. Lucrarea autoarei fiind o mostră de cum nu trebuie scrisă o lucrare ştiinţifică, ne-am propus In recenzie să convingem pe cititori In acest sens şi să atragem atenţia asupra unui asemenea aspect din viaţa noastră ştiinţifică. Socotim că recenzia noastră — in care nu am trecut toate observaţiile ! — este suficient de convingătoare, Incit este de prisos a mai ocupa spaţiul revistei cu discuţii suplimentare. Invi- tăm Insă pe toţi cercetătorii şi pe toţi specialiştii de bună-credinţă să analizeze observaţiile noastre avlnd In faţă lucrarea elaborată de dr. Sultana Sută-Selejan. Vrem ins'â să mai atragem atenţia asupra faptului că, aşa cum reiese din „pledoarie”, pentru autoarea acestei lucrări nici plnâ acum nu slnt clare unele dintre problemele fundamentale ale epocii cercetate; orlnduirea feudală, de care Bălcescu s-a ocupat nu atlt ca medievist, dar mai ales ca militant, pentru lichidarea ei; trăsăturile caracteristice ale epocii de descompunere şi de criză a regimului agrar feudal, perioadă în care a trăit, s-a format şi a luptat Bălcescu. Asemenea probleme nu slnt „subtilităţi de istorie economică”, sau „subtilităţi istorice”, cum crede autoarea In „pledoarie”, dat fiind că necunoaş- terea conţinutului lor afectează esenţa concluziilor. Am mai vrea să arătăm că procedeul de res- pingere a criticii sub forma ascunderii erorilor prin citate din clasici sau din documentele de partid vine In contradicţie cu Înseşi indicaţiile aceloraşi texte şi, In general, cu spiritul deschis, receptiv la tot ce este nou, care caracterizează viaţa noastră ştiinţifică. G. D. Iscru şi Apostol Stan SESIUNE ŞTIINŢIFICĂ Secţia de ştiinţe sociale Sibiu a Filialei Cluj a Academiei Republicii Socialiste România a organizat In iunie 1969 o sesiune de comunicări ştiinţifice, prilejuită de aniversarea a 10 ani de la apariţia revistei „Forschung zur Volks- und Landeskunde”, prima publicaţie cu caracter ştiinţific In limba germană apărută In ţara noastră sub auspiciile Academiei. După cuvlntul de deschidere rostit de acad. prof. univ. Raluca Ripan, preşedinta filialei, participanţii au ascultat cuvlntul de salut adus colectivului redacţional din partea Comitetului judeţean P.C.R., Consiliului oamenilor muncii de naţionalitate germană, ziarelor şl revistelor www.dacoromanica.ro 3 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 1195 „Tribuna Sibiului”, „Hermannstădter Zeitung”, „Neue Literatur”, cit şi scrisorii acad. prof. iiniv. Alexandru Graur, directorul general al Editurii Academiei. în continuare, dr. docent Carol GOllner, redactorul responsabil al revistei, a prezentat darea de seamă asupra activităţii colectivului redacţional In perioada 1959 — 1969. Revista cuprinde o tematică bogată din domeniul ştiinţelor umanistice : lupta comună a poporului român şi a naţionalităţilor conlocuitoare pentru independenţă şi dreptate socială, legăturile politice şi economice dintre masele populare din cele trei ţări române In trecut, lupta de clasă In perioada orlnduirii feudale, istoria mişcării muncitoreşti şi lupta eroică a P.C.R. şi altele. Fiecare dintre aceste teme au fost reprezentate In paginile revistei prin studii şi comunicări care au marcat un substanţial aport in cunoaşterea fenomenelor politice, sociale, economice şi culturale In trecut nu numai pe meleagurile Transilvaniei şi Banatului, ci şi In strlnsă dependenţă cu Ţara Românească şi cu Moldova. Probleme speciale ale istoriei României a fost titlul comunicării susţinute de acad. prof. univ. Constantin Daicoviciu, autorul referindu-se la probleme privind continuitatea poporului român pe teritoriul patriei noastre. Probleme privind cultura dacică tn sud-estul Transilvaniei de Nicolae Lupu, şeful secţiei dc ştiinţe sociale Sibiu a Filialei Cluj a Academiei, a scos In evidenţă rezultatul cercetărilor făcute la aşezările dacice din diverse localităţi ale Transilvaniei : Aţei, Agnita, Daneş, Moşna, Şona, Archita, Cetatea de Baltă, Tilişca, Dealul Frumos şi altele. în comunicarea Arta modernă, prof. univ. Virgil Vătăşianu, membru corespondent al Academiei, s-a referit la arta naţională şi la rolul activ al criticii de artă. Graiul săsesc şi dia- lectul german scris din Transilvania din jurul anului 1500 de prof. dr. Bcrnhard Capesius a analizat problema de mai sus pe baza unui izvor: glosarul latino-german din Cisnădie, scris In dialect renan. Au mai fost prezentate comunicările Determinarea conceptului de zonă etnografică pe baza cercetărilor tn Mărginimea Sibiului de dr. Cornel Irimie, directorul Muzeului Brukcnthal, şi Cu privire la metodele de lucru ale colectivului dicţionarului graiurilor săseşti de Gisela Richtcr, cercetătoare principală. Ioan Florea COLOCVIUL ISTORIC INTERNAŢIONAL „ORAŞUL BALCANIC” (MOSCOVA-KIEV, 29 MARTIE- 4 APRILIE 1&69) Comisia pentru istoria economică şi socială a Balcanilor din cadrul Asociaţiei internaţio- nale de studii sud-est europene (A.I.S.S.E.E.) a organizat la Moscova şi la Kiev un colocviu istoric internaţional asupra problemelor oraşului balcanic, la care au luat parte peste 30 de specialişti din R. P. Bulgaria, R. D. Germană, Grecia, R. S. F. Iugoslavia, R. S. România, Statele Unite, Turcia, R. P. Ungară şi Uniunea Sovietică. Lucrările colocviului, desfăşurate la Moscova In clădirea Institutului de balcanistică şi slavistică de pe lingă Academia de Ştiinţe a U.R.S.S., In prezenţa unui numeros public format din istorici, economişti, jurişti străini şi sovietici, au fost deschise de prof. univ. N. Todorov, vicepreşedinte al A.I.S.S.E.E., preşedintele Comisiei pentru istoria economică şi socială a Bal- canilor. Apoi au fost expuse următoMeledaCQ|0|jijanjCa'c'Oki, Metodologia istoriei oraşelor 1196 VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ din evul mediu ; H. Inalcik, Întemeierea tn oraşe a sistemului economic şi social otoman ; I. Pc- renyi, Problemele oraşelor maghiare tn sec. XVI XVII; R. Samargici, Comerţul Belgradului tn secolele XVI XVII; Tr. Stoianovici, Clteva aspecte ale dezvoltării oraşelor balcanice tn secolele XV XVIII', N. Todorov, Diferenţierea populaţiei urbane tn secolul al XVIII-lea, după regis- trele cadiilor din Vidin, Sofia şi Rusciuk; Val. Georgcscu, Organizarea administrativă şi regimul proprietăţii tn oraşele româneşti din secolele XVII XVIII in perspectiva vieţii urbane din sud estul Europei; S. A. Nikitin, Oraşele din Bulgaria tn a doua jumătate a secolului al XlX-lea ; C. Şcrban, Rolul economic al oraşelor româneşti tn secolele XVII —XVIII In cadrul Europei d~ sud-est; V. Tapkova-Zaimova, Despre întemeierea coloniilor Raguzei In Bulgaria ia sfirşitut secolului al XV-lea; D. Kovacevici Koici, Rolul industriei miniere in dezvoltarea centrelor c - nomice In Serbia şi In Bosnia tn prima jumătate a secolului al XV lea; M. Kalicin, Costumul ca element al aspectului social al populaţiei urbane In secolul al XVIII-lea; G. Kozuharov, Modi- ficări tn aspectul arhitectural la Plovdiv şi Sofia In secolele XIV XIX; M. Bur-Markovska, Mărturii din jurnalele călătorilor unguri din secolul al XV II-lea despre oraşele bulgare ; M. Klaici. Oraşul tn ţările croate din secolul al XlV-lea; M. M. Frcidenbcrg, Relaţiile şi antagonismele sociale In oraşul dalmat din secolele XV—XVI. Comunicaiile prezentate au fost urmate de ample discuţii, la care au luat parte prof. Franjo Barişici, preşedintcl(:A.I.S.S.E.E.,acad. E.Condurachi, secretarul general al A.I.S.S.E.E., prof. M. Berza, prof. N. Todorov, Ia. A. Leviţki, Tr. Stoianovici, I. Perenyi, V. Tapkova- Zaimova, Ar. D. Novicev, S. A. Nikitin ctc., in cursul cărora s-au ridicat o seric de probleme extrem de interesante. Astfel, în primul rînd a fost apreciată ca fiind foarte utilă organizarea unui colocviu avlnd ca temă oraşul balcanic medieval şi modern, unde prezentarea ultimelor cercetări şi schimbul direct de păreri se dovedeşte a contribui nu numai la lărgirea bazei de infor mare, dar şi la cunoaşterea unor noi aspecte metodologice In tratarea problemei. Apoi vorbi torii au subliniat marea varietate de izvoare folosite de autori de la cele documentare pină la cele numismatice şi etnografice, printre care cele inedite au fost precumpănitoare. De un deosebit interes s-a bucurat Încercarea de clasificare a diferitelor tipuri de oraşe balcanice, atlt In evul mediu, cit şi In epoca modernă, stabilindu-se totodată şi particularităţile lor cu caracter regional. Merită a fi remarcat In acelaşi timp şi faptul că problemele demografice şi cele ale cercetării structurii sociale, dar şi a antagonismelor de clasă, a populaţiei oraşului balcanic domeniu In care pe viitor se pot obţine realizări importante au fost incluse intr-unele din camunicaiile prezentate. Aceeaşi importanţă au dovedit-o şi problemele administrative şi de ordin juridic tratate In unele comunicări care In mare măsură au completat imaginea oraşului medieval ş£ modern balcanic. N-au lipsit Insă nici unele păreri şi sugestii privind problemele culturii oraşului balcanic. în acest sens s-a arătat cit de necesară este de altfel stabilirea nu numai a izvoarelor culturii orăşeneşti, dar şi a legăturii dintre cultura şi economia oraşului balcanic. în Încheierea dezbaterilor, prof. N. Todorov a remarcat nivelul Înalt al comunicărilor prezentate, varietatea şi noutatea problemelor discutate, interesantele suges'ii şi propuneri făcute pe marginea lucrărilor şi a anunţat publicarea Intr-un viitor apropiat nu numai a unui volum care va cuprinde comunicările prezentate, dar şi a unei ample bibliografii privind oraşul balcanic. în cursul lucrărilor colocviului istoric internaţional „Oraşul balcanic”, participanţii au avut prilejul să cunoască unele monumente şi muzee istorice din străvechile oraşe ruseşti Moscova şi Kiev. Astfel, la Moscova, unde paiticipanţii au fost oaspeţii Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., a fost vizitat mai Intli complexul istoric şi muzeistic din Kremlin, ale cărui ziduri (cu cele 21 de turnuri) au fost construite la Început din lemn (sec. XII) şi apoi_din piatră (sec. XIV), şi anume: biserica Arhanghelilor (sec. XVI) şi biserica Bunavestire (sec. XV), ultima posedlnd valoroase icoane pictate de Andrei Rubliov, Teofan Grecul şi Teodosie. De asemenea In ziua de 30 martie crtr. participanţii au făcut o excursie la 20 km de Moscova, la Arhanghe^koe, pentru a vizita •complexul muzeistic al palatului prinţului Iusupov. Palatul, construit In stil neoclasic la Ince- www.dacoromanica.ro 5 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 1197 putui secolului al XlX-lea, avînd peste 20 de camere, cuprinde valoroase opere de artă, picturi da Anton Van Dyck, B. Tiepolo, H. Robert şi P. Rotari, sculpturi de E. Bouchardor, M. E. Falconet şi I. P. Vitali, iar parcul, construit in 1820 — 1830, este Înzestrat cu numeroase statui de marmură in stil clasic, fintîni, cu o necropolă a familiei Iusupov, precum şi cu biserica Sf. Mihail din secolul al XVII-lea transformată în muzeu. După Încheierea lucrărilor colocviului istoric internaţional „Oraşul balcanic”, participanţii au vizitat In zilele de 2 4 aprilie oraşul Ki ‘V, străvechi oraş rusesc, ale cărui începuturi sint din secolul al Xl-lea. Piincipalele monumente şi muzee cunoscute cu acest prilej au fost: Complexul muzeistic Lavra Pecerska (sec. XI), cu primele sale lăcaşuri de cult subterane (sec. XI), cu necropola cu 50 de mumii ale primilor călugări (printre ele şi a cronicarului Nestor), cu clopotniţa de 96,52 m Înălţime, cu biserica Sf. Troiţă (sec. XII), reconstituită In secolele XVII XVIII, cu Muzeul ucrainean de obiecte preţioase, cu cea mai veche tipografie din Ucraina (sec. XVII), cu catedrala Uspeuski (sec. XI); Complexul muzeistic Sf. Sofia din piaţa Bogdan Hmelniţki, cu biserica purtînd acelaşi nume din secolul al Xl-lca, ale cărei mozaicuri şi fresce au o marc valoare istorică şi artistică (aici se află şi mormintul cneazului kievian Iaroslav cel înţelept), cu clopotniţa sa de aproape 80 m (sec. XVII —XVIII), cu vechiul palat metropolitan ; Biserica Sf. Andrei, operă arhitectonica in stil baroc ucrainean a arhitectului V. V. Rastreli (sec. XVIII); bisciica Sf. Chirii (sec. XII), ale cărei fresce au fost restaurate In parte in secolul al XlX-lea de cunoscutul pictor rus M. Vrubel; mormintul lui Askold, străvechi principe de Kiev; Porţile de aur ale oraşului (scc. XI); moi u- mentul principelui Vladimiv Sveatoslavici, care a creştinat pe ruşi; Coloana dreptului de la Magdcburg (sec. XIX) etc. Cu prilejul vizitării oraşului Kiev, participanţii la colocviu au fost oaspeţii Prezidiului Academiei de Ştiinţe a R. S. S. Ucraineană, care a organizat cu acest prilej o imllnire cu mai mulţi academicieni, directori de institute şi profesori universitari în sala de onoare a Academiei, în cursul căreia au fost schimbate impresii şi păreri relativ la problemele A.I.S.S.E.E. Lucraiile comisiei pentru istoria economică şi socială a Balcanilor din cadrul A.I.S.S.E.E. desfăşurate concomitent cu a Vil-a reuniune a Biroului A.I.S.S.E.E., au dovedit încă o dată necesitatea adlncirii prqUlemelor de bază ale istoriei Europei de sud-est, care conţiibuie nu numai la rezolvarea lor cu succes, dar şi la o mai strlnsă colaborare şi apropiere între oamenii de ştiinţă indiferent de regimul politic al ţărilor respective şi de concepţiile lor ideologice. Constantin Şerban www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro E E C E N Z I I ŞTEFAN OLTEANU şi CONSTANTIN ŞEEBAN, Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova în evul mediu, Edit. Academiei, Bu- cureşti, 1969, 460 p. Istoria meşteşugurilor din principatele dunărene, cercetată pe Întreaga perioadă a orlnduirii feudale, inceplnd din secolul al X-lea şi plnâ la jumătatea secolului al XlX-lea, face obiectul unei sistematice expuneri, meto- dic prezentată In lucrarea autorilor Ştefan Olteanu şi Constantin Şerban, cunoscători atlt ai materialului documentar de arhivă, cit şi ai unei largi informaţii bibliografice, pe care o utilizează cu multă minuţiozitate. Slnt puse, de asemenea la contribuţie izvoa- rele arheologice, pentru partea de Început a lucrării, ca rezultat al săpăturilor efec- tuate In diferite aşezări medievale de pe teritoriul Moldovei şi al Ţării Româneşti. Deşi s-a mai scris şi Înainte despre meşteşu- guri, o lucrare de ansamblu care să valorifice tot materialul documentar, cercetat exhaus- tiv de pe poziţia materialismului istoric, nu există plnâ acum pentru istoria acestui feno- men social-economic din cele două principate. Lăslnd la o parte „meşteşugul” casnic — accesoriu al gospodăriei naturale dc un nivel tehnic scăzut, efectuat pentru nevoile proprii de fiecare gospodărie —.autorii au In vedere numai cercetarea meşteşugului specializat, practicat de oameni care şi-au Însuşit cunoş- tinţe de un grad tehnic superior, separaţi lntr-o oarecare măsură de preocupările agrare, destinlnd produsul muncii lor membrilor Întregii comunităţi. Lucrarea scoate In evi- denţă faptul că prima formă a producţiei meşteşugăreşti de oriunde care se separă de agricultură, efectuată la comanda consuma- torului, este caracteristică şi producţiei meş- teşugăreşti din epoca feudalismului timpuriu de pe teritoriul Moldovei şi al Ţării Româneşti. Producţia era atunci limitată, ca urmare a nivelului scăzut al dezvoltării generale, In con- diţiile unei vieţi agrare puternic dominante. Bogatul material faptic a fost grupat lntr-o ordine, avlnd drept criteriu dezvoltarea ascendentă a societăţii omeneşti pe unităţi social-cconomicc. Inceplnd cu feudalismul timpuriu (secolele X — XIV), autorii prezintă meşteşugurile, pe măsura apariţiei lor consta- tate documentar, In sate, pe domeniile feudale şi la oraşe, după ce acestea au fost Întemeiate, continuate apoi pentru feudalismul dezvoltat şi In epoca destrămării feudalismului. Dacă prezentarea activităţii meşteşugarilor pe uni- tăţi social-cconomice s-a dovedit firească şi bine glndită, Împărţirea textului pe perioade şi subperioade, deşi are avantajul că Înles- neşte autorilor prezentarea materialului potri- vit cu logica progresului social, fragmentează totodată expunerea, lungind-o inutil, şi obligă pe cititor să reia de treisprezece ori repetarea aceloraşi categorii de meşteşugari, lngreuind astfel lectura volumului, cu atlt mai mult cu cit deosebirile de la o subperioadă la alta nu slnt Întotdeauna semnificative. Slntem de părere că, dacă s-ar fi renunţat la periodizare, lnfăţişlndu-se In prima parte un cadru larg al dezvoltării social-economice al celor două ţări In care au evoluat meşte- „STUDn", tomul 22, nr. 6, p. 1199 — 1213, 1969 . www.dacoFomanica.ro 1200 RECENZII 2 şugunle medievale, tratlndu-se apoi fiecare meşteşug In evoluţia lui pe toată durata de timp cercetată, lucrarea ar fi avut de clştigat In claritate şi In cursivitatea expunerii. în afara acestei obiecţii referitoare la Împărţirea materiei şi nu la fondul lucrării, munca autorilor se soldează cu o serie de rezultate noi cişligate pentru ştiinţă, de care va trebui să se ţină seama pe viitor în lucră- rile referitoare la producţia de mărfuri. Dintre acestea menţionăm in treacăt : pro- blema nivelului tehnologic din cadrul ramu- rilor de producţie meşteşugărească ; conclu- zia la care au ajuns din analizarea materialului arheologic cunoscut, şi anume că in secolele X XIV pe teritoriul celor două principale a avut loc o intensificare a extracţiei şi a prelucrării fierului (p. 18), nemairăminind valabilă ipoteza de plnă acum, emisă de unii cercetători, că minereul de fier se aducea din Transilvania. Rezultate noi au obţinut şi prin cercetarea problemelor majore din cadrul relaţiilor social-economice ale producţiei meş- teşugăreşti. Problema producţiei propriu-zisă, cu formele ei principale : la comandă şi pentru piaţă, aceea a separăiii procesului de produc- ţie de acela al circulaţiei (apariţia intermedia- rului), aceea a formelor capitalului comercial în cadrul producţiei meşteşugăreşti, a rapor- tului dintre meşteşug şi agricultură în fiecare din subperioadele orlnduirii medievale, for- mează preocupări abordate pentru prima dată In istoria producţiei meşteşugăreşti din cele două principate. La concluzii deosebite decît cele cunoscute au ajuns autorii şi în capitolele rezervate procesului de diferenţiere socială din rîndurile meşteşugarilor, ştiinţa de carte a meşteşugarilor, obligaţiile lor feudale şi altele. Tratînd acţiunea de organizare profe- sională a meşteşugarilor, autorii clarifică pro- cesul de organizare pe profesiuni, de lâ cele mai simple forme, bazate pe solidaritatea practicării mesei iei, pînă la modalitatea matură de organizare, breasla, concepută ca o formă a luptei de clasă împotriva stăpînilor feudali şi a concurenţei din partea meşteşu- garilor veniţi din alte părţi. feudalismului timpuriu vestigiile arheologice şi unele mărturii documentare au dat putinţa autorilor să reconstituie imaginea meşteşu- gului extracţiei şi prelucrării metalelor, olă- ritul, morăritul, tehnica construcţiilor, pre- lucrarea cornului şi a osului, torsul şi ţesutul, prelucrarea pieilor şi a blănurilor, meşteşugu- rile alimentare şi altele de mai mică însemnă- tate, Dar epoca de început a evului mediu se caracterizează, sub raportul producţiei de mărfuri, prin executarea muncii meşteşuga- rului la comanda consumatorului, cu toate că unele dovezi, directe şi indirecte, atestă şi o producţie, In mică măsuiă, destinată pieţei, în această din urmă ipostază, meşteşugarul este în acelaşi timp producătorul şi negustorul rezultatului propriei sale ynunci, şi numai mai tîrziu, pe măsura lărgirii pieţei, desfacerea produselor va fi efectuată de o persoană care se interpune între producător şi consumator, negustorul, fenomen care în Principatele Române este întrevăzut în izvoarele documen- tare abia la sfjrşitul acestei perioade, încetă- ţenit în viaţa economică la începutul feudalis- mului dezvoltat. Începînd cu secolul al XlV-lea, o dală cu întemeierea statelor româneşti, actele de cancelarie devin un nou şi bogat material de informaţie, în cuprinsul cărora se găsesc definite sub aspectul activităţii meşteşugă- reşti cele trei unităţi social-economice exis- tente : satul, domeniul feudal şi oraşul, dînd autorilor posibilitatea să desprindă cu mai multă precizie configuraţia meşteşugurilor, care, potrivit cu nevoile societăţii în continuă dezvoltare, îşi Înmulţesc numărul. Dar inter- valul de timp pînă la sfirşitul secolului al XVI-lea are pentru producţia meşteşugă- rească o dezvoltare neuniformă, influenţată de mersul evenimentelor politice. Avînlului economic din a doua jumătate a secolului al XV-lea şi din prima jumătate a celui urmă- tor, cu diferenţieri şi specializări în cadrul ramurilor meşteşugăreşti de bază, îi urmează în a doua jumătate a secolului al XVI-lea o frînare, datorită aservirii principatelor de către turci. Cu toate acestea, trebuie subliniat că, influenţa suzeranităţii otomane făcîndu-se simţită mai mult asupra acaparării produselor agrare ale principatelor, dezvoltarea meşte- ln societatea medievală, meşteşugurile au apărut treptat, pe măsura dezvoltării po- tenţialului ei economic, astfel că din perioada www.dacoromanica.ro 3 RECENZII 1201 şugărească a avut de suferit numai in parte şi indirect, ca urmare a stagnării economice din cauza obligaţiilor băneşti faţă de Poartă. Autorii precizează că cel mai mult a fost atinsă metalurgia extractivă, in special extrac- ţia metalelor preţioase (p. 46 şi 51). Se poate spune chiar că unele sectoare ale vieţii meşte- şugăreşti au fost favorizate in dezvoltarea lor pe măsura accentuării dominaţiei oto- mane, reclamate de obligaţia impusă princi- patelor de a participa la efectuarea lucraiilor de Întărire a capacităţii de apărare a împără- ţiei turceşti la graniţa de nord. Este vorba d° producţia unor materiale de consti ucţie, şi în special a lemnului, pentru fortificarea diferitelor sectoare militare, unde domnii, o data cu procurarea şi cu expedierea materia- lelor necesare, trebuiau să trimită atit meşterii constructori in numărul cerut, cit şi munci- torii necalificaţi, care purtau numele de sala- hori. Cu timpul, stăpinii amplificlndu-şi pretenţiile, au luat naştere in secolele XVII — XVIII mai multe şantiere pentru construcţii navale cel mai utilat şi de mari proporţii fiind cel de la Galaţi , care executau vase de război pentru marina otomană, cu numele de galioane, in contul obligaţiilor de tribut. Suzeranitatea otomană a afectat in special meşteşugurile orăşeneşti, cărora le-a Înce- tinit un timp ritmul de specializare la cele mai multe ramuri, in opoziţre cu meşteşugu- rile de pe domeniile feudale şi de la sate, unde s-a observat o creştere a ramurilor de sine stătătoare (p. ţl2). Relativa independenţă creată Principa- telor Române de situaţia internă a Imperiului otoman in cursul secolului al XYII-lea con- tribuie, in cadrul prefacerilor soc ial economice, la accentuarea ritmului de dezvoltare a ocu- paţiei meşteşugăreşti In toate specialităţile, dar mai cu seamă a extracţiei miniere şi a metalurgiei preluciatoare. Deşi cele trei unităţi social-economice îşi au fiecare speci- ficul propriu de dezvoltare, contactul cu piaţa a producţiei lor meşteşugăreşti nu mai poate fi ocolit de nici una. Pe domeniile feu- dale, forma dominantă răminind in conti- nuare satisfacerea nevoilor proprii ale stă- pînilor, legătura cu piaţa se Întreţine şi se intensifică atit pentru procurarea materiilor prime, cit şi pentru comercializarea uror produse meşteşugăreşti care prisosesc. Unii dintie stăpinii feudali, laici şi ecleziastici, aveau in oraşe ateliere meşteşugăreşti, unde oamenii dependenţi de pe moşiile lor, specia- lizaţi in diferite meşteşuguri, lucrau produse pentru comercializare. Dar producţia pentru piaţă a domeniului, concurată de producţia orăşenească in continuă dezvoltare, rămlne mai depaite limitată, datorită atit slabei dezvoltări a forţelor de producţie, cît şi muncii servile a meşteşugarilor. Cît priveşte meşteşugarii săteşti, lipsiţi de cele mai multe ori de contactul cu mărfuri din alte regiuni, cu un redus nivel de specializare, datorita şi puternicii legaturi cu agricultura, s-au menţinut tot timpul in forme Înapoiate ale producţiei. Desprinderea meşteşugarului de agricultură s-a urmat piin mai multe stadii de dezvoltare a producţiei meşteşugăreşti, în materialul documentar din secolul XVII-lea, autorii au surprins unele forme al procesului de renunţare a meşteşugarilor d" a mai practica agricultura, printre altele folosind mina de lucru plătită pentru culti- varea terenului sau lucrul la vii, precum şi părăsirea satului spre a se muta la oraş. Cu toate că în acest veac au existat şi unele ramuri meşteşugăreşti in care a avut loc separarea aproape completă a meşteşugului de agricultură, procesul nu a luat o extindere generală, lăslnd ca situaţia să dăinuiască pină la apariţia marii industrii mecanizate. Perioada feudalismului dezvoltat, a cărei limită superioară, socotită de autori, ar fi Începutul celei de a doua jumătăţi a seco- lului al XYIII-lea, este caracterizată ca o epocă de relativă refacere economică, cu progrese in agricultură şi in mica producţie de mărfuri, care au antrenat dezvoltarea pieţei interne. Producţia meşteşugărească marchează o creştere progresivă, prin accen- tuarea diviziunii sociale a muncii, In unităţile social-economice ale oraşului şi chiar ale satului, lăslnd în urmă producţia meşteşugă- rească domenialâ. Slnt incluşi Jn obiectivul cercetării acestei perioade şi meşteşugarii de la curţile domneşti, care, ca şi cei de pe dome- nii, lucrau în contul obligaţiilor lor feudale, făclnd muncă de beilic (p. 348 352). Ca www.dacoromanica.ro 1202 RECENZII 4 poziţie socială, pe domenii, In afară de ţiganii robi, meşteşugarii erau aleşi dintre posluşnici la mănăstiri şi scutelnici la stăplnii laici. O altă caracteristică a activităţii meşteşugă- reşti din această perioadă este angajarea meşteşugarilor cu simbrie, începutul fiind făcut de curţile domneşti, extins apoi şi In gospodăriile domeniale (p. 262). Activitatea meşteşugarilor de la oraş continuă să Intimpine greutăţi din partea reprezentanţilor clasei stăpinitoare şi chiar a domniei, care percepe taxe pentru practi- carea meseriei şi desfacerea produsului lor pe piaţă, obligind totodată pe cei care aveau ateliere în localităţile unde se aflau curţi şi case domneşti să lucreze In mod periodic de beilic. în faţa acestei presiuni a clasei domi- nante, procesul de organizare a meşteşuga- rilor de la oraşe a luat In prima jumătate a secolului al XVIII-lea o mai mare amploare In comparaţie cu epoca anterioară, grăbind constituirea lor In bresle, care le garanta autonomia din partea puterii centrale. Dom- nul elibera breslei constituite un hrisov, In care, pe lingă garantarea autonomiei, Ii acorda, In schimbul obligaţiilor profesionale enumerate pe puncte, unele privilegii In spe- cial la plata dărilor, Înscriind pe membrii ei In registrul de ruptaşi ai vistieriei. Autorii citează şi analizează o serie de hrisoave de breaslă din cursul secolului al XVIII-lea (p. 296 şi 411 — 413), ocuplndu-se In conti- nuare de ierarhia profesională, de organele de conducere ale breslei, de averea, venitu- rile şi funcţiile breslei, precum şi de problema luptei de clasă a meşteşugarilor (p. 297—304 şi 413-435). Acţiunea de destrămare a feudalismului şi de formare a relaţiilor capitaliste, începută mai de mult şi manifestată cu mai multă intensitate In ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, a stăplnit şi prima jumătate a eelui următor, fără să se poată spune că procesul a fost definitiv Încheiat. în această perioadă, meşteşugurile orăşeneşti ajung la cea mai largă dezvoltare prin desăvlrşirea specializării, prin crearea unor noi ramuri independente şi prin realizarea unei produc- ţii mai variate, dată In proporţii care uneori depăşeau nevoile pieţei locale. în aceeaşi măsură se observă accentuarea decăderii meşteşugurilor domeniale, ale căror produse nu mai erau rentabile nici pentru consumul intern. Decăderea se datoreşte, printre altele, şi faptului că, pe de o parte, marea majori- tate a meşteşugarilor de pe domenii provenea din rlndul ţiganilor robi care trăiau In sălaşe, prestlnd o muncă fără randament, iar pe de alta că, după pacea de la Adrianopol, noul regim constituţional al Principatelor Române a impus prin Regulamentele organice desfiin- ţarea scutelnicilor şi a posluşnicilor, care a dat astfel o puternică lovitură meşteşugului domenial (p. 340). Articolele din Regulamentele organice pri- vitoare la regimul fiscal prevedeau desfiinţa- rea birului pe lude, precum şi privilegiile breslaşilor, ale ruptaşilor de tot felul şi ale companiştilor, creindu-se patru categorii de contribuabili, dintre care ultima era a paten- tărilor, scutiţi de capitaţie In schimbul taxei pentru patentă, plătită o singuiă dată. Paten- tării, la rlndul lor, erau împărţiţi In cinci grupe : trei pentru negustori şi două pentru mcsciiaşi, potrivit sumelor plutite pentru acordarea patentei. Anulînd tcate lnisoavele de breaslă de plnă atunci, Regulamentele organice creau pentru meşteşugari Corporaţia meseriaşilor, condusă de un staroste salariat, ales pe teimen de doi ani. înfiinţarea noii corporaţii a meseriaşilor a avut de luptat In practică cu obişnuinţa Imădăcinată In rindurile meşteşugarilor de a fi organizaţi In bresle, determinlnd ca, In cele din urmă, autoritatea centrală să fie nevoită a adapta prevederile legale la realităţile de fapt, Incu- viinţlnd înfiinţarea de bresle In oraşele cu mai mare număr de meseriaşi. Breslele acestea, cu un conţinut deosebit declt al celor desfiin- ţate prin dispoziţiile regulamentare, erau simple Înţelegeri Intre meseriaşi ca să ajute la buna funcţionare a activităţii lor. Reînfi- inţarea breslelor a fost justificată şi de măsura de a stăvili abuzurile ce se făceau cu eliberarea patentelor, astfel că, In intervalul de timp 1831 — 1848, breslele se reînfiinţează treptat aproape In toate oraşele şi tlrgurile, ajungînd ca numărul lor să depăşească cifra epocii anterioare. Dezagregarea noilor bresle se datoreşte In primul rlnd măsurilor generale www.dacoromanica.ro 5 RECENZII 1203 pe care le-au Introdus Regulamentele orga- nice In viaţa economică a Principatelor Ro- mâne, cum au fost concurenţa şi reclama, imixtiunea autorităţii de stat In viaţa econo- mică a ţării, la care se adaugă şi lupta de clasă din cadrul breslelor. Concurenţa, In special, a ruinat pe cei mai mulţi dintre micii meseriaşi, care In cele din urmă sint nevoiţi să renunţe la patentă şi să caute a intra In rindul birnicilor. Autorii se ocupă pe larg, In partea finală a lucrării, de ierarhia profe- sională din corporaţie şi de organele de con- ducere, cercetează prevederile legale care duceau In practică la restrlngerea autonomiei corporaţiei, lupta de clasă a meşteşugarilor In cadrul noii organizaţii şi participarea meşte- şugarilor la revoluţia din 1848 (p. 430 — 454). Lucrarea se încheie cu o scurtă concluzie-re- zumat. Aşa cum am arătat la început, bogatul material informativ pus la contribuţie a dat autorilor satisfacţia unei realizări pozitive care, ca să folosim cuvintele din prefaţă, „va servi In mod indiscutabil unei mai bune Înţelegeri a societăţii feudale româneşti şi a unor aspecte particulare ale ei”. Adăugăm constatarea că 'pentru unele meşteşuguri, cum ar fi metalurgia şi morăritul, cu greu s-ar mai putea spune ceva In plus ca infor- maţie documentară peste ceea ce au dat autorii. Fiind o lucrare pentru specialişti şi nu pentru marele public, era inerent ca In lunga expunere să se strecoare şi nepotriviri, asupra cărora, nu din dorinţa de a evidenţia greşelile, dar cu convingerea că aducem un serviciu atit autorilor, cit şi celor ce o vor consulta, facem clteva observaţii: 1. Lipseşte din lucrare un capitol sau măcar un subcapitol referitor la meşteşu- gurile de extracţie a sării şi a petrolului, acti- vităţi pentru care documentele medievale fac ample menţiuni. La pagina 250 a cărţii se vorbeşte de „ciocănari” la minele de fier şi de aramă,, meşteri care, cu numele exact de ciocănaşi, sint menţionaţi In documente la ocnele de sare. 2. Aşa cum se Încheie cu o foarte scurtă concluzie, lucrarea pare neterminată. Ca orice realizare ştiinţifică, era de rigoare să fi fost urmată de. un rezumat Intr-o limbă de mare circulaţie — In presupunerea că ar putea interesa şi pe cercetătorii din alte ţări, care nu ştiu româneşte — de un glosar explicativ al cuvintelor citate, ieşite din uz, dar mai cu seamă de un indice de nume dez- voltat, dacă ar fi fost prea greu să se dea şi unul pe materii, toate acestea făclnd parte din obligaţia autorilor de a Înlesni cititorilor, prin cit mai multe mijloace, folosirea cu mai mare eficacitate a lucrării. Poate că unele dintre aceste completări nu au fost date din cauze obiective, independente de voinţa auto- rilor, care de altfel au şi circumstanţa ate- nuantă că nu sint singurii, In această pri- vinţă, rămaşi datori cititorilor, Intrucit, in timpul din urmă, cele mai multe dintre lucrările do specialitate efectuate In cadrul Institutului de istorie au apărut, mai cu seamă, fără indice. 3. O observaţie care se referă la fondul lucrării este legata de felul cum autoiii au folosit abundenta informaţie documentară In elaborarea diferitelor capitole. Verificlnd unele trimiteri, am observat neconcordanţa Intre citatele din documente şi concluziile trase pe baza lor. Ca exemplu, pentru a dovedi obligaţiile pe care le aveau meşteşu- garii dependenţi ca stare sociala, faţă de stăplnii lor, autorii scriu (pag. 232) că meş- teşugarii din Sineşti (Prahova) ai mănăstirii Mislca, erau scutiţi la 15 martie 1628 de toate dările şi slujbele, fiind „dărvari şi posluşnici... numai să fie darvari de poslu- şanie şi de slujbă sfintei mănăstiri”. După cum se vede, citatul din document nu spune că posluşnicii menţionaţi erau meşteşugaii, iar termenul „dărvar” înseamnă tocmai opusul meşterului, om caie îndeplineşte munci neca- lificate. ' Autorii colaborează uneori cu documen- tele, căutlnd să deducă din context calitatea de meşter, nemenţionată. La pagina 232 ei menţionează o poruncă domnească din 1671, „care prevedea că rumânii meşteri (subl. ns.) ai mănăstirii Plumbuita să vină să învelească nişte chilii ale mănăstirii”. Dar originalul documentului de la Arhivele Statului pe care l-au folosit autorii spune că „rumânii mănăs- tirii Plumbuita să vie toţi să Învelească nişte chilii”, fără să menţioneze cuvlntul meşteri www.dacoromanica.ro 1204 RECENZII 6 potrivit in text de autori, pe consideraţia, probabil, că la Învelitul chiliilor nu puteau participa declt meşterii. E greu Insă de pre- supus că toţi locuitorii dependenţi ai unui domeniu să fi fost meşteri. Dar la învelitul chiliilor cu paie, stuf şi rogoz, cum se făcea pe vremea aceea, nu era nevoie de meşteşu- gari In sensul celor urmăriţi In mărturiile documentare, ci de „meşterii” îndeletnicirilor fiecărei gospodării, aşa cum autorii au pre- cizat chiar la început şi de care lucrarea nu se ocupă. Un caz asemănător, de presupunere In context, este şi citatul referitor la faptul că la începutul secolului al XVII lea posluşnicii mănăstirii Snagov erau scutiţi de dări şi slujbe eu condiţia „să acopere toate casele şi chiliile şi să lucreze ce va trebui sfintei mănăstiri” (p. 232). Şi aici calitatea de meşteri e dată posluşnicilor de la Snagov de autori, nu de document. Căutarea de meşteri a dus pe autori să-i vadă pretutindeni. La pagina 53 se spune că „Oprea rotarul din Olteni vindea către 1586 o ocină lui Mihail Ylădica”. Verificlnd docu- mentul citat, am găsit că acesta este o întă- rire dată de Milinea-voicvod la 26 iunie 1586 vlădicăi Mihail pentru proprietăţile sale din Olteni, cumpărate în diferite ocazii. Nu se spune că ar fi cumpărat, atunci sau mai Înainte, ceva de la Oprea rotarul. Are însă la urmă, pe pagina indicată în trimitere, men- ţiunea despre un Oprea cu acest text: „.. .Şi iarăşi să fie părintelui vlădica Mihail un Aţi- gan anume Oprea, pentru că l-a cumpărat de la mănăstire, de la Cozia, pentru un cal armăsar negru, pe care l-a cumpărat părin- tele vlădica Mihail din asprii sfinţiei sale, apoi 1 a dat la sflnta mănăstire numită Cozia”. Că Oprea, rob al episcopului, putea să fi fost meşter rotar e posibil, dar documentul citat nu o spune, după cum nu spune nici că acest ţigan rob ar fi fost proprietar de ocină pe care s-o fi vlndut stăplnului său. 4. Cu tot interesul pe care l-au avut pentru îmbunătăţirea textului, autorilor le-au scăpat unele formulări curioase şi inexacte ca fond. La pagina 310 citim despre „creşterea volumului dijmei faţă de stăplnii de moşiî, atît în produse, cit şi în animale”. Pentru nivelul cercetării la care se situează lucrarea, este elementar de ştiut că dijma n-a crescut niciodată In volum şi nu s-a luat declt a zecea parte din produse, cum arată şi numele. De asemenea, în epocala care se referă textul, nu se lua din animale, ci numai din produsele solului. Pe aceeaşi pagină citim că „zilele de clacă deveniseră tot mai numeroase”. Dar de la jumătatea veacului al XVIII-lea, cum au stabilit cercetările de specialitate din ulti- mul timp, numărul de 12 zile n-lf putut fi depăşit, cu toate Încercările stăpînilor de a le înmulţi. La pagina 437 se vorbeşte de „desfi- inţarea dijmelor pe care trebuiseră să le plătească ţăranii plnă atunci” şi este citată lucrarea Regulamentele Organice..., voi. I, p. 21, art. 75, şi p. 265, art. XXXII. Dar menţionatul articol 75 spune că „orice dajde asupra vericăreia averi şi industrii a ţăra- nilor, precum şi orice închipuire de cislă, încetează cu totul...”, referindu-se nu la dijmă, ci la dările pe avere către stat: oieritul, dijmăritul şi vinăriciul, pe care noua legiuire fiscală le suprima. La fel de nepotrivită este şi combinaţia cu art. XXXII de la p. 265, invocat de autori ca să arate că dreptul de a practica unele îndeletniciri fără a plăti patentă ar fi o consecinţă a „desfiinţării dijmelor”, neobservlnd că articolul menţionat preci- zează că ţăranii au acest drept „după obiceiul pămlntului” şi prin aceasta scutiţi de a plăti patenta cerută celorlalţi meseriaşi. La pagina 311 se scrie că „în perioada de destrămare a feudalismului morăritul ca monopol feudal începe să prezinte unele fisuri”. Care slnt „fisurile” se arată în continuare : „în Mol- dova şi Ţara Românească se constată existenţa din ce în ce mai frecventă a unor mori care aparţin ţăranilor liberi moşneni şi ră- zeşi —, care stăplncau în obşti vadurile apelor aflate parţial sau în întregime pe pămlnturile lor”. Dar moşnenii şi răzeşii au avut întot- deauna mori pe moşiile lor, fără să provoace fisuri monopolului pe care stăplnii feudali nu-1 puteau exercita pe moşii care nu le aparţineau. Dreptul de a dispune cum vor de ceea ce era pe moşiile lor l-au păstrat stă- plnii feudali tot timpul fără nici o atingere, dlnd încuviinţare unor ţărani să construiască mori numai în schimbul iţnei redevenţe. www.dacoromanica.ro 7 RECENZII 1205 5. Lucrarea nu are erată, ceea ce dă să se Înţeleagă că autorii nu au semnalat nici o greşeală de tipar şi-şi Însuşesc In Întregime forma In care a apărut textul. Neştiind cui să atribuim inexactităţile, semnalăm că la pagina 217 se scrie că Mănăstirea Dealul avea pră- vălii In Iaşi, In loc de Schitul Hadlnbul, la pagina 311 a apărut Boşocani In loc de Poşorcani, la pagina 360 se spune că 840 ocale de grlu pierdeau prin spălare 370 etc. Observaţiile făcute — avlnd mai curlnd rostul să arate că munca ştiinţifică, oriclt de conştiincioasă, nu-i scutită de greşeli — nu modifică aprecierile de ansamblu asupra lucrării analizate, care rămlne o contribuţie serioasă la cercetarea problemei producţiei de mărfuri din Principatele Române in evul mediu. V. Mihordea . Umanistul Nicolaus Olahus (Nicolae Românul) (1493—1568). Texte alese. Studiu introductiv şi note de I. S. Firu şi Corneliu Albu, Edit. ştiinţifică, Bucureşti, 1968, 277 p. Este surprinzător că In istoriografia noastră Nicolaus Olahus, figură remarcabilă din istoria românilor transilvani, nu a reţinut în chip deosebit atenţia cercetătorilor. Contribuţiile valoroase ale lui Ioan Lupaş şi Ştefan Bez- dechi rămln singurele studii aprofundate asupra acestui prim şi mare umanist român. Discuţiile recente asupra umanismului din ţările române s-au concentrat asupra croni- carilor moldoveni sau asupra umaniştilor saşi şi maghiari, lăslnd din nou la o parte activi- tatea lui N. Olahus. Comemorarea a patru veacuri de la stingerea din viaţă a Învăţatului prelat român l-a readus In atenţia istoricilor pe arhiepiscopul de Strigoniu. Lucrarea care face obiectul recenziei de faţă este destinată să pună la indemlna publicului cititor o relatare succintă asupra vieţii şi operei lui N. Olahus şi fragmente alese din scrierile sale istorice şi beletristice, precum şi din cores- pondenţa sa. Iniţiativa autorilor se cuvine, aşadar, a fi salutată. Lectorul român are acum la dispo- ziţie In limba maternă fragmentele cele mai semnificative din opera istoriografică şi literară a lui Nicolaus Olahus. Scrierile Învă- ţatului transilvan, care Întotdeauna şi pre- tutindeni a ţinut să amintească originea sa românească, devin astfel accesibile unui cerc larg de cititori din ţara pe care el nu a uitat-o niciodată şi despre care a scris In repetate rlnduri. Nădăjduim că lucrarea de faţă www. II stimula cercetarea operei lui N. Olahus şi că o investigaţie sistematică a surselor istorice privind viaţa Învăţatului transilvan şi a scrie- rilor sale va permite alcătuirea monografiei pe care o merită umanistul român. Este regretabil că Studiul introductiv, care ar fi trebuit să schiţeze Împrejurările istorice In care s-au desfăşurat viaţa lui N. Olahus şi principalele faze ale activităţii sale, este departe de a răspunde acestei cerinţe. După cfim se ştie, Analiza oricărei con- cepţii . presupune cercetarea rădăcinilor ei sociale şl gnoseologice; aceasta Înseamnă stu- diul condiţiilor economice, a structurilor social-politice, a climatului mental şi a nive- lului de cunoştinţe despre lume şi societate a epocii. Fără a prdtinde autorilor o cercetare de adlncime a acestor probleme, care ar fi depăşit, desigur, limitele Înguste ale unui studiu introductiv, eram Îndreptăţiţi să cău- tăm In textul lor elementele indispensabile pentru Înţelegerea aspectelor esenţiale ale concepţiei şi creaţiei lui N. Olahus. în locul acestor elemente, Studiul intro- ductiv, oferă cititorului date arhicunoscute sau inutile şi, abundă In inadvertenţe şi erori. Fără a da aici un inventar complet al tuturor acestor deficienţe, ne mărginim a semnala pe cele mai caracteristice pentru metoda in care autorii au Întreprins redactarea ya studiului lor. dacor6mamca.ro II - c, 8907 1206 B£C£NZS s întregul paragraf prim al Studiului intro- ductiv, intitulat „Ţările române In secolele XV—XVI”, este un rezumat al capitolelor corespunzătoare din volumul al II-lea al Istoriei României, dar care abandonează expunerea sistematică din lucrarea utilizată; ciocniri cu turcii, răscoale ţărăneşti, infor- maţii despre regimul de obligaţii al ţărănimii alternează într-un ritm şi intr-o ordine decon- certantă, fără ca In acest vălmăşag de date şi de fapte să se distingă vreun efort de a sublinia factorii care au contribuit la geneza concepţiei umaniste a lui Nicolaus Olahus. Dar chiar şi in aceste date, se întilnesc inexac- tităţi şi confuzii care fac dificilă urmărirea textului: Heltai Gâspâr este arătat drept „popularizator al istoriilor lui Bonfinius” (p. 17), deşi opera istoricului italian, care cunoscuse deja numeroase ediţii, nu mai avea nevoie de o popularizare; In realitate, Heltai a fost un editor al scrierilor lui Bon- finius. După ce se afirmă că In 1452 s-a semnat la Adrianopol un tratat intre Mahomed al II-lea şi Ioan de Hunedoara, autorii scriu că „tratatul, deşi a fost confirmat de Murad al II-lea şi, in anul următor, chiar de Mahomed al II-lea, n-a fost respectat” (p. 20). Insă Murad al II-lea a murit în 1451, an in care succesiunea a fost preluată de fiul său Maho- med al II-lea. Despre Vlad Ţepeş se afirmă că a revenit in scaunul de domnie după 12 ani (p. 23), deşi un simplu calcul arată că in realitate se scurseseră 14 ani. Războiul ţără- nesc de sub conducerea lui Gh. Doja devine in cursul expunerii o „revoluţie” (p. 27). Pentru situaţia ţărănimii create in urma măsurilor de represalii adoptate după repri- marea răscoalei, autorii citează o pagină Întreagă din G. Bariţiu (p. 29 — 30), a cărei forţă evocatoare nu ni se pare a justifica totuşi dimensiunea neobişnuită a citatului. După cucerirea Chiliei şi a Cetăţii Albe (1484), Marea Neagră devenise un lac turcesc; a afirma că acest fapt s-ar fi petrecut in veacul al XVI-lea (p. 31) este, aşadar, o eroare. Al doilea paragraf, „Umanismul in ţările române”, după ce defineşte trăsăturile carac- teristice ale concepţiei umaniste, se opreşte asupra principalelor momente ale Renaşterii din Italia, Europa centrală şi occidentală şi stăruie apoi asupra umanismului din Transilvania. Ceea ce ar fi trebuit să slujească drept o introducere la înţelegerea umanis- mului transilvan se reduce in fapt la o expu- nere confuză despre umanism şi la o enume- rare de date binecunoscute. Baza de informaţie a autorilor despre umanism pare a fi fost cu totul restrinsă; nimic din ultimele cer- cetări cu privire la Renaştere nu răzbate in textul discutat. Faptul nedumereşte cu atlt mai mult, cu cit un bilanţ al ultimelor cercetări privind Renaşterea, umanismul şi Reforma fusese Întreprins recent de acad. A. Oţetea in lucrarea sa Renaşterea şi Reforma. Fără a intra aici intr-o discuţie asupra uma- nismului, ne mărginim a aminti că, pentru autori, umanismul adevărat se confundă cu „omenia” (p. 34). Identificarea umanismului cu umanitarismul nu permite cititorului să pătrundă sensul exact al umanismului ri- nascentist. Capitolul următor este intitulat Nicolaus. Olahus, Viaţa şi opera. Autorii expun datele biografice cunoscute din lucrările lui I. Lupaş. şi Şt. Bezdechi, furnizate In mare parte de diploma regelui Ferdinand I din 1548. Dar şi in acest paragraf intîlnim numeroase greşeli,, nu atit faptice, cit mai ales de formulare* explicabile prin lipsa de grijă pentru expri- marea corectă a ceea ce era in intenţia auto- rilor. Amintim doar că ierarhia bisericii cato- lice nu cunoaşte demnitatea de mitropolit. Nicolaus Olahus a fost arhiepiscop de Stri- goniu şi in această calitate primat al Ungariei. In concepţia autorilor, anul „1506” devine „pragul” războiului ţărănesc din 1514 (ţ>. 50). Tridcntinum-ul sau Conciliul de la Trident (Trento azi) devine „Conciliul din Trente”* iar Contrareforma... „antireforma”. Intr-un alt paragraf („Lucrări istorice”)* autorii trec, alături de lucrările istoriografice ale lui Olahus, şi scrisorile sale (Epislolae)* Din nou intîlnim erori supărătoare. Repre- zentanţii diplomatici ai Vaticanului nu se cheamă ambasadori, ci internunţi, Iliadcc nu are „cărţi”, ci etnturi. Autorii traduc o Însemnare autografă a lui N. Olahus, in care se afirmă că in anul 1536 Ferdinand I* fratele Împăratului Carol Quintul, ar fi fost şi el Împărat. La această dată, Ferdinand www.dacoromanica.ro 9 RECENZII 1207 era rege roman şi prin aceasta succesorul lui Carol V, dar nicidecum Împărat. Cel care a pus in circulaţie legenda gene- ralului roman Flaccus este Enea Silviu Picco- lomini, ca papă Pius al Il-lea, şi nu „Pius al IV-lea” (p. 80, n. 3). Arătlnd atitudinea lui Erasm din Rotter- dam faţă de Reformă, autorii 11 aşază pe Jan Huss alături de Th. Morus şi M. Şervet In rlndurile victimelor Reformei 1 Partea a doua a lucrării conţine, in tra- ducere, fragmente din vasta operă a lui Nico- laus Olahus. Reţin atenţia capitolele din Hungaria consacrate descrierii ţărilor române, In care Nicolae Olahus se ocupă şi de originea latină a limbii şi a poporului român. Fără Îndoială că autorii au depus efortuii serioase pentru alcătuirea acestei ediţii a vieţii şi operei lui Olahus. Dar dacă strădaniile nu slnt completate cu o metodă ştiinţifică şi grijă pentru o exprimare corectă, rezul- tatul nu poate primi decît cu mari lezerve avizul cititorilor. Aniversarea a 400 de ani de la moartea lui Olahus a Îndemnat nu pc puţini istorici din ţară să se ocupe mai serios de umanistul român. Rezultatele cercetărilor lor ar constitui o bază serioasă pentru alcătuiica unei mono- grafii cu adevărat ştiinţifice consacrate vieţii şi operei lui Nicolae Olahus. A. Armbruster JEAÎ7 DELUMEAU, la civilisaiion de la Renaissance, Arthaud Paris, 1967, 618 p. Fiind autorul unor monografii de strictă specialitate care Îşi propuneau ca scop adln- cirea studiilor sociale, economice şi spirituale ale secolelor XVI —XVII, lui Jean Delu- meau i s-a Încredinţat realizarea unei lucrări de sinteză, La civilisation de la Renaissance, In cadrul colecţiei „Les grandes civilisations”. Cu toate că lucrarea se adresează.in pri- mul rlnd omului de cultură, pregătirea de specialitate pe care o are autorul şi investi- gaţiile lui personale li dau posibilitatea să afirme o anumită concepţie, puncte de vedere personale asupra uncia dintre cele mai stră- lucite perioade din istoria omenirii. De la Început autorul se ridică Împotriva limitelor cronologice ale Renaşterii, pentru că, după concepţia sa, din punct de vedere eco- nomic sau cultural pot fi acceptate cu acelaşi nume şi alte momente anterioare epocii pe care In mod obişnuit o numim Renaştere. Autorul este pentru suprimarea termenilor de „ev mediu” şi „Renaştere” ca termeni solidari, suprimare care ar facilita Înţelegerea unei perioade istorice care se Întinde de la Filip cel Frumos la Henric al IV-lea. Ar fi www.dacoromanica.ro In felul acesta suprimate pagini de lucrări şi n-ar mai persista ideea unui prag care separă o epocă de Întuneric de una de lumină. înţelesul reslrlns pe care umaniştii l-au dat Renaşterii Însemnează ignorarea unor peri- oade de Înflorire artistică excepţionale, cum este arta romanică şi cea gotică, Însemnează ignorarea lui Villon şi Dante, a secolului al XV-lca flamand. Renaştere nu Însemnează întoarcerea la antichitate, pentru că din punct de vedere tehnic antichitatea nu aduce nici o contri- buţie la inventarea imprimeriei, orologiului mecanic, perfecţionarea artileriei, a conta- bilităţii şi a activităţii băncilor. Autorul păstrează termenul de Renaştere, dar nu şi sensul original. Renaşterea este un fenomen care se realizează datorită unor imbolduri, uneori pur subiective. Pentru că Intre 1320 şi 1450 au loc o serie de dezastre pricinuite de războaie, foamete, epidemii, creşterea morta- lităţii lntr-un ritm neobişnuit, scăderea pro-/ ducţiei metalelor preţioase şi Înaintarea tur- cilor, toate acestea slnt o provocare, iar Înfruntarea şi depăşirea lor de către om 1208 RECENZII 10 însemnează Renaştere (p. 19). Recunosclndu-se tributar lui A. Toynbee In formula „provo- care-ripostă”, Delumeau ţine să specifice că el nu vede istoria Europei ca o succesiune de creştere şi de prăbuşiri, ci ca o Înaintare, Întreruptă de opriri şi regresiuni, care n-au fost declt provizorii. Umanitatea, chiar dacă a eşuat local', privită global n-a Încetat să progreseze din secol In secol, socotind chiar şi perioadele de conjunctură defavorabilă (p. 19). Ridiclndu-se Împotriva unei periodizări riguroase şi chiar Împotriva termenului, J. Delumeau se străduieşte să demonstreze, lnceplnd din introducere şi plnă la ultima filă a cărţii, că Renaşterea nu este un fenomen nici pur artistic şi nici specific italian. Afir- marea Occidentului faţă de civilizaţiile para- lele, dinamismul european privit in ansamblu, acesta este subiectul pe care şi-l propune autorul să-l trateze. Judecind lucrurile din acest unghi, chiar dacă autorul reţine In treacăt că Italia este „ţara de avangardă şi principalul responsabil al marii Înfloriri euro- pene”, el consideră că ştiinţa picturală a lui Van Eyck şi In general aportul altor ţări la evoluţia ştiinţei şi artei este comparabil cu acela al Italiei. De altfel, autorul Îşi inti- tulează sugestiv introducerea: „Afirmarea Occidentului”. în concepţia sa, Renaşterea nu este altceva declt „promovarea Occiden- tului Intr-o epocă In care civilizaţia Europei a distanţat In mod decisiv civilizaţiile para- lele” (p. 18). Renaşterea este opera Occiden- tului din mai multe pricini : fertilitatea solului şi clima temperată au creat cadrul natural ideal pentru dezvoltarea economică; moş- tenirea civilizaţiei greco-romane şi simbioza acesteia cu creştinismul a favorizat dezvol- tarea deosebită pe plan spiritual a omului occidental. După introducere, In care slnt definite In linii mari punctele de vedere ale autorului faţă de problemele esenţiale ale Renaşterii, J. Delumeau Îşi Împarte lucrarea In trei părţi: 1. „Liniile de forţă” ; 2. „Viaţa mate- rială” şi 3. „Un om nou”. în prima parte, autorul Îşi propune să rezolve aspectele fundamentale care definesc Renaşterea ca fenomen specific occidentului european din punct de vedere politic, eco^ nomic şi spiritual. Care slnt plrghiile care au determinat, după J. Delumeau, apariţia Renaşterii, coor- donatele In care se Înscrie şi definesc Renaş- terea? Pe plan politic, In această perioadă are loc formarea naţiunilor. După părerea autorului, războiul de 100 de ani a demon- strat că sistemul feudal nu era adaptat rea- lităţii. Secolul al XlV-lea este secolul In care Europa se defineşte politic, pentru că In acest secol Începe procesul de făurire a marilor state care Înlocuiesc puzderia de state exis- tente In secolul al XlII-lea, proces care va duce la simplificarea hărţii politice europene în ajunul războiului de 30 de ani (p. 40). Renaşterea Însemnează, aşadar, epoca In care se Încearcă realizarea unor construcţii teritoriale fundate pe un autentic sentiment naţional. După o experienţă de clteva sute de ani, In secolele XV —XVI devenea evi- dent că realizarea unui imperiu care să cu- prindă Întregul Occident era iluzorie. împăr- ţirea imperiului pe care o face Carol Quintul Intre Ferdinand I şi Filip al II-lea era o dovadă elocventă In acest sens. Constituirea statelor cu caracter etnic unitar nu e la fel peste tot. Ofensiva otomană şi stăpînirile habsburgice fac ca acest proces să Intîrzie pentru multă vreme In centrul şi sud-estul european. Italia, chiar dacă nu cunoaşte o unitate politică, In schimb are sentimentul puternic al comunităţii spirituale şi etnice. După Delumeau, individualismul se manifestă iniţial la nivelul popoarelor (p. 50), care ajung la conştiinţa de sine, fapt manifestat prin apariţia universităţilor In toate ţările Occi- dentului şi reflectat In Însăşi glndirea uma- nistă (se scriu istorii ale unui singur stat, se ivesc scrieri care Încearcă să demonstreze importanţa folosirii limbilor vorbite faţă de latina medievală). Secolul al XVI-lea este Secolul marilor literaturi europene : Ariosto, Machiavelli, Luther, Rabelais, Ronsard, Ca- moens, Cervantes, Shakespeare (anul 1620 fiind socotit ca anul cînd se sflrşeşte Renaş- terea). Cu toate că procesul centralizării a fost amplu analizat, iar cercetările mai noi, adlncind cunoaşterea lui, li fixează Începutul cu două secole In urmă, J. Delumeau, In www.dacoromanica.ro 11 RECENZII 1209 capitolul „Explozia nebuloasei creştine”, evită să vorbească de centralizarea statelor feudale ca fenomen In sine şi de formarea statelor moderne pentru a evita circumscrierea lui, cum se face In mod obişnuit In a doua jumă- tate a secolului al XY-lea. Procedlnd aşa, nu este nevoit, după propriile sale principii, să stabilească o cezură Intre două perioade din istoria omenirii, titlul capitolului suge- rlnd devenirea In timp a unei lumi unitare din toate punctele de vedere (trebuia totuşi marcată contribuţia juriştilor şi studiul dreptului roman la formarea unei noi con- cepţii despre stat şi puterea principelui). O altă plrghie care a contribuit la dezvol- tarea Occidentului european In Renaştere au fost descoperirile geografice, capitol obli- gatoriu In studiul Renaşterii, intitulat de Delumeau „Aria cunoştinţelor geografice”. Cauzele care au dus la descoperirile geogra- fice sint subiective şi obiective. După Delu- meau, curiozitatea, gustul necunoscutului, misterul care Învăluie lucrul necunoscut, dorinţa de a creştina popoarele „păglne”, spiritul de Întreprindere al europeanului sînt cauze subiective care i-au Împins pe occidentali să se avlnte In necunoscut. Dar acestor cauze subiective autorul le adaugă şi o serie de cauze obiective. El con- sideră că Închiderea drumului spre China, care trecea prin Caffa, şi oprirea „spiţeriilor” au constituit un motiv puternic care i-a stimulat pe europeni să găsească noi drumuri spre China. Autorul socoteşte In mod eronat că drumul comercial care lega Europa de Asia prin Caffa a fost Închis de turci după anul 1350; după clte se ştie, Caffa a fost cucerită de Mahomed al II-lea. (Deci cel puţin plnă la această dată nu se poate vorbi de o scădere a traficului comercial dintre Europa şi Asia prin Caffa). Setea de clştig a unor aventurieri a fost iarăşi una dintre cauzele descoperirilor geo- grafice. Autorul nu sesizează Insă una din cauzele profunde ale descoperirilor geografice. Setea de aur se explică şi prin aceea că la finele secolului al XV-lea moneda de aur şi de argint este rară şi scumpă. Datorită avlntului economic, se simte nevoia metali cu ajutorul cărora se putea avea instru- mentele atlt de necesare schimbului. Nevoia de bani este acută la finele seco- lului al XY-lea şi din pricina luxului, dar mai cu seamă a războaielor. Observaţia excelentă a autorului că In această epocă războaiele costă foarte mult din pricina dezvoltării artileriei şi a Întrebuinţării pe scară Întinsă a mercenarilor explică In parte lipsa de bani din această vreme şi de ce statele mari care se consolidează acum slnt interesate In desco- peririle geografice (p. 60). Un imbold pentru cei care s-au aventurat cu tenacitate timp de mai bine de un secol să descopere noi şi noi pămlnturi au fost şi cunoştinţele geografice extrem de reduse pe care omul medieval le-a avut despre lume. Creştinismul făcuse din Asia paradisul terestru. India era In ochii creştinilor Ţara Ophirului, locul de unde veni- seră bogăţiile lui Solomon. Ophir, Eldorado, Cathay erau numele unor ţări cu bogăţii fabu- loase şi Columb pleacă In prima lui călătorie ca să descopere una din aceste ţări. După aceea, eroarea lui Ptolcmeu, tradus din arabă In latină In secolul al XlII-lea, care reducea, faţă de calculul lui Eratostene, circumferinţa pămlntului cu circa 10 000 km, dă curaj navigatorilor să caute alte drumuri spre Indii. O altă „linie de forţă” care defineşte Renaşterea este influenţa antichităţii asupra glndirii europene In secolele XIV—XYI. J. Delumeau consideră că a fost exagerată uneori influenţa antichităţii In definirea Renaşterii. Mai lntli, remarcă autorul, con- tactul cu antichitatea n-a fost Întrerupt total In evul mediu, studiul anticilor sau subiecte antice fiind mereu prezente In acti- vitatea spirituală a omului medieval. în ciuda unor constante referiri la modelele antice, Renaşterea este o civilizaţie originală, cultura ei este o cultură nouă, arta ei o artă nouă (p. 134). De data aceasta autorul acordă Italiei un rol precumpănitor in formarea unui gust nou, inspirat de antichitate, dar corijat, transformat şi Îmbogăţit de Întreaga expe- rienţă medievală. Renaşterea redescoperă valorile lumii greco-romane, dar Îşi dă seama pentru că ea este WWWd8fcarâMail&f.¥6le separă’ 1210 RECENZII 12 „o conştiinţă istorică” (p. 137). Oamenii au sentimentul că trăiesc timpuri noi, de mari prefaceri spirituale. Ulrich von Hutten şi Giovanni Rucellai consideră că este o bucurie să trăieşti lntr-o asemenea vreme, contemporană lor, iar Rabelais afirma că hoţii, aventurierii şi căruţaşii erau mai docţi Jn vremea lui declt doctorii şi predicatorii de altădată. în definirea „liniilor de forţă” este înglo- bat şi capitolul „Renaşterea ca reforma- toare a bisericii”. Atlt Reforma, cit şi Con- trareforma slnt socotite de autor ca opere de reînnoire a bisericii şi a credinţei. Are loc o laicizare şi o umanizare a religiei, dar, după J. Delumeau, nu se poate vorbi de o scădere a credinţei creştine. Reformele religioase erau necesare şi marea schismă dovedise criza prin care trecea biserica, dar odată Înfăptuite ele dau omului Încrederea In Dumnezeu. Autorul socoteşte firesc declinul vieţii monastice, iar studiile umanistice privind scrierile sfinte şi poziţiile luate de unii faţă de biserică drept dezvoltarea unei pietăţi cu caracter individual, dorinţa omului eliberat de constrlngerea bisericii de a lua contact personal cu mesajul divin. Este un punct de vedere idealist, pe care autorul 11 afirmă şi cu altă ocazie. De altfel J. Delumeau consideră credinţa ca un suport moral pentru societate. Cultivarea sufletului omenesc prin credinţă este un factor pozitiv In evoluţia omenirii, In timp ce cultul forţei, prezent In opera politică a lui Machiavelli, este socotit ca izvorul teoriilor despre statul totalitarist, teorii cu care autorul nu este de acord. „Viaţa materială”, cum este intitulată partea a doua a lucrării, se bucură de o aten- ţie deosebită din partea autorului. Studiile despre viaţa economică In timpul Renaşterii slnt contradictorii. Unii cercetători susţin că n-a existat nici o depresiune economică In timpul secolelor XIV—XV. Alţii, dimpo- trivă, Incerclnd să acrediteze ideea că Renaş- terea nu se deosebeşte prin ceva de evul mediu, vorbesc despre o stagnare economică. După J. Delumeau, între 1320 şi 1450 Europa occidentală cunoaşte o regresiune, dar numai pe plan demografic. Războaiele mai lungi şi mai violente ca plnă acum, ciuma de la mijlocul secolului al XlV-lea, luptele dintre săraci şi bogaţi, toate la un loc au contribuit la o scădere demografică aproape catastrofală. Cu toate acestea, autorul nu consideră că se poate vorbi de o recesiune economică generală (p. 90 şi urm.). Slnt „industrii” care decad — aceea a linii la Florenţa —, dar locul lor 11 iau altele, care cunosc o deosebită Înflorire. în această vreme se vinde cu preţ bun stofa de Brabant, se dezvoltă industria mătăsii la Florenţa, Valea Padului devine mai productivă, de ademenea şi sudul Germaniei, cu oraşele Niirnberg, Augsburg, Innsbruk, iar Veneţia nu cunoaşte fluctuaţii In evoluţia ei economică. Deci, chiar dacă In unele regiuni din Occidentul european are loc un regres economic, altele, In schimb, cunosc o dezvoltare fără prece- dent, incit, judecind In ansamblu, In secolele XIV—XV nu se poate vorbi de o recesiune economică. Este adevărat că autorul stabi- leşte o legătură intre prosperitatea economică şi numărul populaţiei (p. 83), dar de data aceasta scăderea demografică devine argu- mentul in a demonstra bunăstarea care se creează după 1348. Depopularea scade numă- rul braţelor de muncă, face să se ridice sala- riul şi implicit creşte puterea de cumpărare, în consecinţă, un număr mai mic de oameni Împarte un număr mai mare de bogăţii (p. 91). Progresul tehnic realizat în această peri- oadă este Împreună cu creaţia artistică latura cea mai spectaculoasă a Renaşterii. J. Delu- mcau precizează Insă că Europa progresează pe un drum trasat de evul mediu, subliniind că acest progres se realizează Intr-un ritm fără precedent. Acest progres se datorează posibilităţilor mai mari de investiţie pe care le au statele a căror autoritate se Întinde pe teritorii mai vaste şi care slnt interesate In realizarea lui şi pentru că tehnica face parte Inceplnd cu Renaşterea din cultură (p. 173 — 176). Inovaţiile tehnice răspund unor nevoi sociale. Imprimeria este fructul interesului pe care omul Renaşterii 11 manifestă faţă de cultură, ridicarea nivelului de viaţă determină apariţia paharului de sticlă şi a furculiţei. Dezvoltarea armelor de foc şi măsurile pentru contracararea efectului lor au stimulat şl ele www.dacoromanica.ro 13 RECENZII 1211 progresul tehnic (un afet de tijn cu roţile sale avea mai mult de 100 de piese de fier), dar autorul se ridică Împotriva acelora care acordă o importanţă decisivă acestui factor. Autorul trece In revistă toate invenţiile făcute In timpul Renaşterii, pe trei dintre ele soco- tindu-le majore : avantrenul mobil, furnalul Înalt şi sistemul bielă-manivelă, deoarece primul facilitează transportul terestru, al doilea metalurgia, iar al treilea, considerat ca cea mai mare invenţie mecanică, dă o dezvoltare maşinismului In toate ramurile. Nu sint neglijate progresele realizate In tehnica navigaţiei, In ţesătorie, orologerie, exploatarea minelor etc. Datorită acestor progrese tehnice, Europa se distanţează In timpul Renaşterii de celelalte continente. Tehnica afacerilor este influenţată şi determinată de Înflorirea comerţului mari- tim, Înflorire care are loc după terminarea cruciadelor, şi de nevoia de bani a suveranilor, care erau antrenaţi In lungi războaie. Răz- boiul de 100 de ani duce la apariţia unor noi practici In mlnuirea capitalurilor, cu toată opoziţia bisericii. Îmbunătăţirile realizate In tehnica afacerilor permit apariţia unui „prim capitalism”, cum 11 intitulează autorul, a unor forme de organizare a capitalului şi a producţiei care pot fi socotite ca instituţii embrionare caracteristice capitalismului. Problema oraşului şi satului este tratată Intr-un capitol special. Importanţa oraşului şi a orăşenilor in progresul civilizaţiei este decisiv. Satul cunoaşte perioade de recesiune In secolul al XlV-lea, dar după 1480 este capabil, In Franţa, de expansiune. Situaţia ţărănimii nu este identică peste tot. Slnt regiuni In Europa unde satul cunoaşte pro- grese şi altele In care evoluţia este inversă. Creşterea oilor pune problema redistribuirii pămlntului, In defavoarea ţăranului, In Anglia, Alpii maritimi şi Romagna. In schimb, In Lombardia, datorită canalizărilor, şi In Ţările de Jos, agricultura Înfloreşte. Slnt cultivate plante noi, oleaginoase, se dezvoltă grădină- ritul, se cultivă pomi aduşi de pe alte conti- nente. Toate aceste Îmbunătăţiri determină ameliorări In producţia agricolă, care, in perioada respectivă, este preponderentă faţă nează faptul că la est de Elba are loc o reacţie seniorială. Dezvoltarea comerţului cu grlne li face pe nobili să acapareze păminturile ţăranilor. în această perioadă, oraşul cunoaşte o dezvoltare deosebită. în secolul al XVI-lea se cristalizează oraşele capitale de stat, care ajung sub conaucerea directă a puterii cen- trale, ceea ce permite concentrarea din punct de vedere economic a unor regiuni. Chiar dacă aspectul rural nu este Înlăturat cu desă- vlrşire, apariţia noţiunii de urbanism deter- mină, alături de alte cauze, restructurarea şi Înnoirea multor oraşe. Construcţia lor este făcută după planuri raţionale, schema radioconcentrică fiind cea preferată. Oraşele devin centre de cultură şi, pentru că noţiunii de commoditas i se adaugă şi aceea de voluptos, noile construcţii tind să devină adevărate opere de artă. Lupta de clasă nu este ignorată, dar este tratată difuz şi nu Intr-un capitol special. Fără să nege existenţa conflictelor dintre săraci şi bogaţi, fără să se atenueze violenţa acestor lupte sau să fie pusă In cumpănă justeţea lor, nu există o prezentare siste- matică şi diferenţiată Intre luptele de clasă din cadrul oraşelor şi răscoalele sau războaiele ţărăneşti. De altfel autorul nu vorbeşte de luptă de clasă, ci de conflicte dintre diverse pături şi, cu un termen eufemistic, de „mobi- litate socială’’. Această mobilitate se mani- festă pe două planuri : orizontal — oamenii se deplasează la mari distanţe, se concen- trează In anumite centre — şi vertical — Încercarea individuală de a depăşi condiţia socială In care s-au născut, modificările In structura societăţii din vremea Renaşterii şi Înăsprirea raporturilor dintre săraci şi bogaţi. Mobilitatea fizică pe plan vertical este echivalentă cu reuşita unor personalităţi puternice, de exemplu Leonardo da Vinci, dar şi cu modificări In structura socială : dezvoltarea oraşelor şi creşterea clasei mij- locii. Clasa de mijloc este In concepţia auto- rului masa meşterilor şi a calfelor de la oraşe, în mod greşit J. Delumeau consideră că In secolul al XVI-lea nu are loc „o răsturnare de creşterea vitelor. J. Delumeau coraem- a valorilor sociale”, nota dominantă a Renaş- www.dacoromamca.ro 1212 RECENZII 14 terii fiind aristocratică (p. 336), deoarece se poate considera că nobilimea s-a burghezit mult mai puţin declt s-a Înnobilat burghe- zimea. Faptul că o parte dintre Îmbogăţiţii proveniţi din clasa de mijloc Îşi iau titluri nobiliare, dispreţuiesc cu timpul lucrul manu- al şi meşteşugarii slnt excluşi din organele administrative orăşeneşti 11 fac pe J. Delumeau să considere că nu există In Renaştere o conşti- inţă de sine a burgheziei. Noii Îmbogăţiţi slnt asimilaţi de nobilime şi Împreună cu vechii Îmbogăţiţi sporesc nedreptatea şi asuprirea celor săraci. Ei vin cu setea cîşti- gului şi cu organizare superioară a stoarcerii lui. Duritatea cu care se comportă această nobilime este manifestă mai ales la frontierele civilizaţiei occidentale : la est de Elba, unde stăplnii au drepturi absolute asupra supu- şilor, şi în America. Renta In natură e transfor- mată In rentă In bani, ţăranii’n-o pot achita, slnt şerbiţi şi legaţi de pămlnt (p. 326). Nedreptăţile nasc revolte. Luptele dintre bogaţi şi săraci eşuează, pentru că nu există o coordonare intre oraşe, oraşul nu Înţelege nevoile satului revoltat şi nu-1 ajută, iar elementul artizanal este, numeric, prea mic faţă de masa populaţiei (p. 23). J. Delumeau nu este de acord cu Engcls, care-1 considera pe Thomas Miinzer un revoluţionar plebeian, şi 11 Încadrează pe Miinzer In evul mediu, apropiindu-1 de Joachim de Flore, pe temeiul că ambii credeau că sfîrşitul lumii este aproape (p. 345). Autorul nu vede caracterul social al multor răscoale şi războaie ţărăneşti din secolele XIV—XVI. Pentru el, războiul ţărănesc german din 1525 este un război religios, care avea drept scop aducerea pe pămlnt a „cetăţii” cereşti, deci autorul sesi- zează numai „haina religioasă”, nu şi aspectele profunde, sociale, care stau la baza acestuia. A treia şi ultima parte a lucrării se inti- tulează „Un om nou”, excelentă sinteză a problemelor spirituale şi umane pe care le ridică Renaşterea. Pe plan spiritual şi politic, autorul consideră că Renaşterea reprezintă o epocă de transformări şi de succese deose- bite. Procesul de laicizare a societăţii şi cul- turii, Început Înainte de secolul al XlV-lea, „se continuă, se precizează şi se accelerează” acum. Structuri ca ierarhia feudală sau auto- ritatea bisericii, care păreau imuabile In evul mediu, sint puse sub semnul Îndoielii. Uman, nenorocirile nasc personalităţi puter- nice : Eticnne Marcel, Jeanne d’Arc; artis- tic, Occidentul european cunoaşte o Înflorire deosebită. Renaşterea dă o lovitură aspră idealurilor mesianice care au caracterizat glndirea medie- vală. Mitul imperial şi cel al cruciadelor, chiar dacă nu .dispar cu desăvlrşire, formează obiectul care preocupă puţine spirite himerice. Prin descoperirile geografice, aria cunoştin- ţelor umane se lărgeşte enorm şi duce la dis- pariţia ţărilor miraculoase, obliglndu-1 pe omul Renaşterii la un efort fără precedent In a cunoaşte realitatea. în privinţa apariţiei marilor individua- lităţi, care era socotită la Burckhardt ca o caracteristică a Renaşterii, J. Delumeau, fără să nege total teza istoricului elveţian, o corectează In sensul că între Renaştere şi evul mediu nu este o ruptură In această pri- vinţă, argumentlnd că şi evul mediu cunoaşte personalităţi puternice, ca Frederic al II-lea, Francesco d’Assisi. Conform principiilor sale, autorul ţine să demonstreze că personalităţile se nasc nu numai In Italia, ci In Întregul Occident medieval,' toate marile naţiuni alş Europei furnizlnd contingentul lor de personalităţi excepţionale : Jakob Fugger, Jacques Coeur, Luther, Cortes, Erasm (p. 379 — 380). Gloria artiştilor o Întrece pe a oamenilor de litere. Femeia ocupă un loc important In societate, viaţa de la curte contribuind la aceasta, dar mai ales schimbarea mentalităţii asupra lumii, operată de umanism. I se acordă o mai mare atenţie copilului, educaţia acestuia printr-o disciplină a muncii mai riguros circumscrisă faţă de spiritul libertin manifestat In această privinţă In evul mediu. Relaţia creştinism — păglnism este tratată cu o rară vervă de J. Delumeau. Poate se exagerează atunci clnd se vorbeşte de reînnoirea unor vicii (singura Împrejurare In care autorul stabi- leşte o „barieră” Intre Renaştere şi evul mediu 1) (p. 447 — 449). Autorul manifestă vădit poziţia sa idealistă atunci clnd consi- deră că s-a dat prea mare atenţie aspectului laic al Renaşterii sau aspectului materialist www.dacoFQmanica.ro 15 RECENZII 1213 al unor curente filozofice. După Delumeau, păglnismul este mai mult aparent decit real. Omul Renaşterii, Îndrăgostit de frumu- seţea corpului omenesc, i-a dat locul ce i se cuvine in artă şi In viaţă, dar aceasta nu este echivalentă cu o Înstrăinare faţă de creşti- nism. Aşadar, spiritul critic se dezvoltă por- nind de la exigenţe creştine şi argumentele autorului se bazează pe apropieri formale atunci cind afirmă un asemenea punct de vedere. De exemplu, Rabelais combate răz- boiul in numele evangheliei. în ochii săi, Renaşterea este mai pagină, dar şi mai creştină decit epoca precedentă. Există un libertinism în gindire, dar acesta nu afectează masele. Important de subliniat, autorul reuşeşte intr-un spaţiu foarte res- trîns să prezinte sistemul filozofic al glndi- torilor Renaşterii (Pomponazzi, Vicomcrcato, Marsilio Fjcino etc.). ' în concluzie, Renaşterea nu este în viziunea lui J. Delumeau numai o perioadă de succese pe plan spiritual, o epocă în care a fost cul- tivat numai frumosul. Combătindu-1 pe N. Haydn, care vedea în Renaştere numai spiritul antiştiinţific, sau pe E. Battisti, care vedea numai efortul spre naţional, Delumeau consideră că cele două puncte de vedere nu se resping, ci se completează. Urîtul şi frumosul, macabrul şi efortul spre realizarea unor opere perfecte, raţionale, echilibrate coexistă. Pentru ilustrarea tezei, Griincwald şi Bosch sint puşi alături de Pierro della Francesca şi Botticelli (ceea ce este o confuzie Intre două idealuri estetice care au puncte de plecare diferite). Renaşterea este o continuare a evului mediu : Decame- ronul, Masaccio, Cupola de la Santa Maria del Fiore se leagă Intr-o evoluţie organică. Şi peste tot autorul ţine să sublinieze că Renaşterea nu este opera Italiei. întregul Occident participă la crearea valorilor artis- tice şi culturale, care Înlocuiesc, progresiv, pe cele medievale. Merită să fie subliniat efortul autorului de a cuprinde şi de a da o rezolvare la toate problemele fundamentale pe care le ridică Renaşterea, chiar dacă unele rezolvări nu Întrunesc adeziunea noastră. în final, un amplu tabel cronologic şi un index documentar întregesc imaginea Renaş- terii prin paralele cronologice şi informaţiile de amănunt despre oameni, idei, termeni tehnici etc. Ilustraţia, bogată, este grupată pe capi- tole, avînd darul să sublinieze prin imagini şi să completeze prin legendele care le înso- ţesc tezele susţinute de autor pe parcursul Întregii lucrări. Condiţiile grafice în care a fost tipărită lucrarea lui J. Delumeau constituie o satisfacţie pentru iubitorul de frumos. Manole Neagoe www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro R E V I S T A REVISTELOR ■Ceskoslovensky Casopis historicky (Revista cehoslovacă de istorie), Edit. Academiei cehoslovace de ştiinţe, Institutul de istorie, Praga, XVI (1968),1-6, 948 p. Ca de obicei şi, probabil, firesc dintr-un anumit punct de vedere, revista Institutului de istorie de pe lingă Academia Cehoslovacă de Ştiinţe a acordat in cursul anului 1968 o deosebită atenţie problemelor de istorie contemporană. Intruclt articolele şi studiile cuprind probleme foarte variate, care nu pot fi axate In jurul unei teme principale, le Vom prezenta in ordine cronologică. Astfel, cu o problemă din istoria medievală a ţărilor cehe se ocupă J. SpăvâCek in studiul său Acordurile de la Merano din 1333 şi premisele lor (nr. 2). Sprijinindu-se pe citeya date istorice directe şi indirecte, autorul arată împrejurările In care Carol al IV-lea de Luxemburg îşi croieşte drumul spre putere ca Împărat al Imperiului romano-german şi rege al ţărilor cehe. în a doua jumătate a lunii august 1333, tlnărul Carol, fiul lui Jean de Luxemburg, căzut In lupta de la CrCcy <1346), pleacă de la signoria Lucea din Tos- cana, care aparţinea Luxemburgilor, spre Merano. Acolo lntllneşte un grup de pani cehi chemaţi de el, In frunte cu Jan Volek, cancelarul regatului ceh (1318 — 1334), el Însuşi fiu neligitim al regelui ceh Vâclav al II-lea. SpăvâCek identifică componenţa acestei solii şi, interpretind strict izvoarele, ajunge la următoarele concluzii : — că Întoarcerea lui Carol In Cehia In toamna anului 1333 n-a fost o intlmplare şi nici nu constituie un act de voinţă a tatălui său; — de asemenea, n-a fost nici intenţia lui personală de a reveni In ţările cehe ; spre deosebire de cercetările anterioare, autorul arată că acordurile de la Merano, deci Întoar- cerea In Cehia a viitorului rege, este un fapt istoric, izvorind din hotărirea nobilimii cehe de a aduce In fruntea ţării un suveran care să Întărească şi să le garanteze privilegiile sociale. Acelaşi autor tratează o problemă din aceeaşi perioadă istorică. Este vorba de Împrejurări necunoscute din lupta margra- fului Carol pentru coroana romană (nr. 5), în care, analizlnd grafia, stilul şi conţinutul a două acte (16 martie 1346 şi 22 mai 1346, ambele emise la Trevir) provenite de la Carol In calitate de margraf al Moraviei şi adresate episcopului Balduin de Luxemburg, SpăvâCek lămureşte o seamă de Împrejurări legate de alegerea lui Carol ca Împărat al Romei in vara anului 1346. FrantiSek Kutnar publică o contribuţie referitoare la perioada opoziţiei antijosefine din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. în această opoziţie „a stărilor”, care s-a manifestat In mod declarativ sub Leopold al II-lea (1790 — 1792), deci după moartea fratelui său Josef al II-lea, intra nobilimea, clerul, o parte din burghezie şi din intelectua- litatea contemporană, adică acele clase ale căror interese fuseseră atinse de reformele josefine. Contribuţia se intitulează Preludiul marii diete leopoldine din 1790 (nr. 5) şi aduce „™... 22, 6, p. WWW.dcBf2ananica.ro 1216 REVISTA REVISTELOR 2 lumină In legătură cu revendicările societăţii cehe sub scurta domnie a lui Leopold al II-lea. Problema limbii tn dezvoltarea tnvăţă- minlului public tn perioada mişcării de redeş- teptare naţională se intitulează un articol semnat de Josef Hanzal, al cărui conţinut ţine mai degrabă de domeniul istoriei lite- rare (nr. 3). Pentru a arăta căile prin care limba cehă s-a impus In invăţămlnt, autorul Îşi periodizează astfel expunerea : 1) 1760— 1790, perioadă in care apare sentimentul naţional şi acţionează tendinţe naţionale centraliste; 2) 1790 — 1820, creşte conştiinţa naţională şi se face tot mai simţită tendinţa de a se introduce limba cehă in şcoală; 3) 1820 — 1848, gindirea naţională cehă pătrunde complet in programa de invăţămint. Bazat pe documente diplomatice germane aflate in arhiva Ministerului de Externe de la Bonn, J. Kofalka publică un studiu despre Apariţia Republicii Cehoslovace tn 1918 tn lumina polilicii oficiale a Imperiului german (nr. 6). Autorul işi împarte expunerea in următoarele capitole : 1. Trăsăturile princi- pale ale politicii germane faţă de ţările cehe in cursul primului război mondial; 2. Insuc- cesul unor Încercări de apropiere intre citeva cercuri politice cehe şi germane; 3. Germania şi conexiunile politice internaţionale ale rezistenţei cehoslovace de peste hotare in 1918; 4. Atitudinea guvernului german faţă de apariţia statului cehoslovac in septembrie şi octombrie 1918; 5. Recunoaşterea diplo- matică a Cehoslovaciei de către Germania. După ce dezvoltă aceste teze, Kofalka sin- tetizează astfel expunerea sa: in general, se poate spune că apariţia Republicii Ceho- slovace In 1918 se oglindeşte destul de contra- dictoriu in politica oficială germană. E sigur că, fără infrlngerea suferită in primul război mondial, Germania n-ar fi renunţat de bună- voie la poziţia sa anterioară negativă faţă de formarea unui stat puternic cehoslovac in Europa centrală. înfringerea acestei con- cepţii tradiţionale a politicii germane din secolele XIX —XX a lntlmpinat mari difi- cultăţi şi In toamna anului 1918. Germania a recunoscut Cehoslovacia de iure prin tra- tatul de la Versailles din 28 iunie 1919. Cercu- rile extremiste din Germania şi germanii din Cehoslovacia au făcut tot cele-a stat In putinţă spre a nu se ajunge la un acord Intre Berlin şi Praga. Cu toate acestea, In toamna anului 1918 s-a creat o tradiţie a relaţiilor ceho- slovaco-germane corecte, bazate In cea mai mare parte pe colaborarea economică şi pe înţelegerea reciprocă, mereu cresclndă, a cercurilor liberale din ambele ţări. Tot despre această perioadă scrie şi Zdenăk Slâdek In articolul său Politica cehoslovacă şi Rusia In 1918—1920 (nr. 6). Folosind o bogată bibliografie legată de această perioadă, autorul defineşte, pe baza faptelor istorice, poziţia noului stat ceho- slovac In lumina tendinţelor politice inter- naţionale de după primul război mondial. Cele citeva paragrafe ale lucrării exprimă fazele parcurse de evoluţia politicii ceho- slovace, externe şi interne, intre 1918 şi 1920 : 1. Concepţia politicii externe a guvernului cehoslovac şi „problema rusă” ; 2. Cehoslovacia şi „chestiunea rusă” la Conferinţa de pace de la Paris, ca şi după aceea ; 3. Expediţia legionarilor cehi In Siberia din punctul de vedere al politicii externe cehoslovace ; 4. Pri- mele legături cu guvernul sovietic. Urmă- rind cele dinţii contacte dintre noul stat cehoslovac şi Rusia Sovietică, Slâdek scoate In evidenţă atit frămîntările politice interne, cit şi acţiunea desfăşurată pe plan extern pină la încheierea acordului de prietenie cu România din 17 august 1920. Jan Mlynârik se ocupă de Consiliul naţio- nal slovac şi includerea Slovaciei tn hotarele Republicii Cehoslovace. 1918—1919 (nr. 4). Ocuplndu-se de istoria Consiliului naţional slovac de la sflrşitul primului război mondial, autorul precizează că, de trei ori In istoria modernă a Slovaciei, In fruntea mişcărilor cu caracter politic şi militar s-a aflat de fie- care dată un consiliu purtlnd aceeaşi denu- mire. Se înţelege, că fiecare dintre ele a solu- ţionat la timpul lui şi In contextul evenimen- telor contemporane probleme variate şi deci nu se poate face Intre ele nici un fel de analogie istorică. Mlynârik arată că, spre deosebire de celelalte două (primul in 1848, al treilea In timpul ultimului război mondial), Consiliul naţional slovac din 1918 — 1919 n-a apărut ca un organ al unei mişcări Îndelungate de www.dacoromanica.ro 3 REVISTA REVISTELOR 1217 rezistenţă şi de eliberare naţională. El a luat fiinţă In urma noii orientări politice a Partidului Naţional Slovac, care, fiind depăşit de mişcarea socialistă, a fost nevoit să se orienteze spre un nou centru politic, unde avea să se hotărască destinele cehilor şi ale slovacilor : Praga. Consiliul naţional a apărut In mod spontan ca o organizaţie ocazională. Prima şi ultima sa şedinţă a avut loc in ziua de 30 octombrie 1918 In oraşul Martin. Atunci s-a redactat cunoscuta Declaraţie de la Martin, act de mare importanţă istorică, prin care slovacii şi-au anunţat participarea la for- marea statului cehoslovac. O problemă de relaţii tratează Ratko Bfach în articolul intitulat Problema rusă tn politica externă a Cehoslovaciei la începutul anului 1924, pe care autorul o urmăreşte Intr-un spaţiu de timp bine determinat: iaiiuarie-mai 1924 (nr. 1); pentru aceasta, autorul pleacă de la două evenimente politice europene similare, însă diametral opuse ca orientare şi metodă : este vorba de căderea guvernului Poincară în Franţa şi de venirea la clrma ţării a laburiştilor în Anglia. între ianuarie şi mai 1924 s'-a produs în Europa un dezacord politic : noua orientare a Parti- dului Laburist în politica externă contrasta cu linia blocului naţional francez. Această situaţie, în care scopul şi metodele politice a două mari puteri europene se deosebeau fundamental, a creat condiţii complicate pentru politica externă a celorlalte ţări europene. Autorul afirmă că în centrul aten- ţiei politice internaţionale se aflau atunci Rusia şi Germania. Recunoaşterea de iure a U.R.S.S, de către o serie de state, începlnd cu Anglia, a provocat in capitalele europene combinaţii şi calcule, care au exercitat o anumită influenţă şi asupra diplomaţiei cehoslovace. Se punea cu insistenţă problema includerii U.R. S, S, într-una sau alta din conste- laţiile politice de acum 45 de ani. Problema rusă a devenit, aşadar, actuală în politica internaţională a anului 1924. într-adevăr, la 2 februarie 1924 Anglia a recunoscut de iure guvernul sovietic, iniţia- tivă care a fost apoi urmată şi dc alte guverne europene. Pentru Cehoslovacia, faptul acesta nu constituia nici o primejdie, ci, dimpotrivă, www.dacoromanica.ro noua constelaţie politică din Europa îi oferea anumite avantaje. Odată schiţat acest cadru, autorul arată contactele economice dintre Cehoslovacia şi U.R.S.S. din această perioadă şi precizează că guvernul din Praga a avut o poziţie clară şi neşovăielnică In problema delimitării frontierelor dintre U.R.S.S. şi ţările vecine. Cu toate acestea, Cehoslovacia a recunoscut guvernul sovietic după zece ani (1934). în sflrşit, autorul trece în revistă motivele care au provocat această întlrziere, deşi, în general, condiţiile au fost favorabile acestui act politic. Eva VlCkovâ semnează un articol privitor la istoria democraţiei sociale germane, şi anume Declaraţia program a SPD (Sozial- demokralische Partei Deulschlands) în timpul exilului din Praga (nr. 3). De la început autoarea îşi pune o întrebare foarte firească pentru istoria mişcării socialiste din Germania. Cum s-a putut întlmpla ca în 1933 o puternică organizaţie politică, rodul eforturilor a citorva generaţii — e vorba de Partidul Social- Democrat german — să se destrame în mai puţin de două luni de zile? O analiză a cau- zelor care au provocat această prăbuşire neaşteptată a dus la constatarea că ea se dato- reşte în primul rlnd ambelor partide munci- toreşti din Germania (KPD şi SPD). Chiar social-democraţii au recunoscut că înfrln- gerea s-a produs pe neaşteptate, ceea ce presu- pune existenţa plnă în ultimul moment a unui factor real care trebuia să împiedice această „catastrofă”. De fapt, acest factor n-a existat, afirmă autoarea, ci un alt cle- ment, de altă natură, a determinat destră- marea Partidului Social-Democrat german, şi anume teama de a nu trece dincolo de graniţa indicată de tradiţia unui atare partid reformist şi teama de a nu Încălca legalitatea Intr-un moment „cînd fascismul a distrus pe cale legală democraţia”. Deci tactica reformistă a rămas neputincioasă în faţa unor sarcini cu adevărat istorice, a căror împlinire cerea, dimpotrivă, o consecventă linie revoluţionară, în urma acestor lnfrlngeri, conducerea social-democraţiei germane s-a refugiat în Cehoslovacia, unde a desfăşurat mai mult o activitate politică de manevre pentru a 1218 REVISTA REVISTELOR 4 menţine in jurul ei majoritatea de dreapta şi a contracara valul radicalismului din aripa stingă. Mai departe autoarea se ocupă de raporturile dintre cele două grupări ale social- dcmocraţiei gcimane şi analizează In cea mai mare parte a expunerii sale trei manifeste- program publicate in Cehoslovacia. Primul, Neu beginnen, apărut In toamna anului 1933, reprezintă In acelaşi timp şi denumirea unei grupări formate din comuniştii opoziţionişti şi social-democraţii de stingă, In frunte cu Walter Lowenheim (Miles); al doilea, Kampf and Ziel des revohdionăren Sozialismus, a fost redactat şi dat publicităţii de Hilferding şi, In sflrşit, Der Weg zum sozialislischen Deutsch- land. Eine Plallform fiir die Einheitsfront, care se datoreşte conducerii grupului Arbeils- kreis revolulionărer Sozialislen şi a fost publicat In „Zeitschrift fiir Sozialismus”, nr. 12 — 13/ 1934. Aceste trei manifeste platformă repre- zintă trei faze In procesul de radicalizare a social-democraţiei germane. Curente opoziţioniste in mişcarea muncito- rească internaţională şi primejdia fascistă intre anii 1933—1935 se intitulează o contri- buţie semnată de FrantiSek Hrbata (nr. 2). Printre sarcinile majore ale istoriografiei actuale e şi aceea de a prezenta istoria mişcării muncitoreşti în toată amploarea ei. Plnă nu demult, cercetările istorice s-au limitat In această piivinţă numai la activitatea desfăşurată dc comunişti şi parţial la aceea a social-dcmnciaţ.lor. E necesar, susţine autorul, să se lărgea-că sfera acestor cercetări, spre a se putea surprinde diferitele curente din sinul mişcării muncitoreşti şi a se lămuri raporturile dintre ele, precum şi evoluţia lor politică şi organizatorică. Astfel stlnd lucrurile, autorul Îşi propune să studieze orientarea şi poziţia politică a altor grupări, ca, de pildă, Unificarea internaţională a opoziţiei comuniste (brandleriştii), Interna- ţionala a IV-a (troţkiştii) şi Biroul interna- ţional pentru unificarea revoluţiei socialiste (aşa-zisul Birou de la Londra). Folosind o altă formulare, Hrbata defineşte scopul con- tribuţiei sale ca fiind acela de a lămuri felul In care au reacţionat forţele de opoziţie din mişcarea muncitorească internaţională faţă de instaurarea fascismului in Germania şi cum concepeau aceste organizaţii problemele legate de unitatea mişcării în perioada dra- matică 1933 — 1935. După ce schiţează organizarea şi acti- vitatea unor atare forţe, scoţind In evidenţă mai ales contradicţiile din sinul lor, autorul sintetizează astfel constatările sale : grupurile comuniste de opoziţie (troţkiste sau brandle- riste) au acţionat la această dată pentru o colaborare Intre diferitele curente din mişcarea muncitorească şi pentru un front unic Împo- triva fascismului şi reacţiunii. Ele considerau revoluţia socialistă ca o soluţie unică, deose- bindu-se de Comintern numai In ceea ce priveşte tactica de urmat. O temă de istorie contemporană tratează şi Vojtăch Mencl şi Jarmila Menclovâ In articolul Despre substanţa şi evoluţia factorilor de seamă din structura politicii de slat a Cehoslo- vaciei premiincheneze (nr. 3). Autorii reduc In mod simbolic numărul factorilor de seamă, care au acţionat In politica Cehoslovaciei Înainte de 1939 la trei : Hradul (Castelul prezidenţial), coaliţia partidelor politice şi economia bancară. Puterea politică a acestor trei factori a fost inegală şi supusă unor per- manente transformări. Diferenţele şi tendin- ţele lor centrifugale au influenţat profund politica Cehoslovaciei atlt pe plan intern, cit şi extern. Autorii arată pe scurt In ce anume a constat puterea Hradului, de fapt a primului preşedinte al republicii, prof. Thomâă Masaryk, personalitate politică şi ştiinţifică de prestigiu european, care au fost raporturile dintre partidele politice intrate In coaliţia guvernamentală In perioada pre- miincheneză şi ce rol a jucat sistemul bancar In această vreme. Constatările autorilor slnt numai schiţate, deoarece pentru o prezentare integrală a situaţiei se impune o cercetare amplă a tuturor factorilor din structura politică, economică şi socială a Cehoslovaciei antebelice. Frantiăek LukeS publică o contribuţie intitulată O.bservafii pe marginea relaţiilor cehoslovaco-sovielice din septembrie 1938 (nr. 5). Autorul Începe prin a defini rolul jucat de Eduard Beneş In relaţiile politice dintre www.dacoromanica.ro 5 REVISTA REVISTELOR 1219- Franţa, Cehoslovacia şi U.R.S.S. in anii dinaintea ultimului război. La 2 mai 1935 a fost semnat un tratat de alianţă Intre Franţa şi U.R.S.S., la a cărei realizare Bcneş a avut o contribuţie substanţială. Peste două săptămini, la 16 mai 1935, s-a Încheiat un pact asemănător Intre Cehoslovacia şi U.R.S.S. Aplicarea acestui din urmă acord a fost condiţionată de asistenţa militară a Franţei, a cărei atitudine prezenta o deosebită importanţă pentru poziţia României şi Polo- niei In problema trecerii trupelor sovietice peste teritoriile lor. Autorul afirmă că Eduard Beneş se străduia ca orientarea politică a Cehoslovaciei spre răsărit să devină o parte constantă în concepţia şi practica politicii externe a ţării sale. Cu toată îmbunătăţirea relaţiilor dintre U.R.S.S. şi Occident, totuşi Beneş a depus toate eforturile ca treptat, U.R.S.S. să devină pentru Cehoslovacia un partener tot atlt de important ca şi Franţa. Autorul urmăreşte pas cu pas evenimentele şi conciliabulele diplomatice din timpul crizei Cehoslo\ace, care au dus la Dictatul de la Miinchcn din 28 septembrie 1938. Toate stăruinţele lui Beneş ca alianţa franco- cehoslovaco-sovietică să constituie o solidă pîrghie pentiu echilibrul politic european n-au dat roadele aşteptate. în fruntea di- plomaţiei anglo-franceze s-au aflat atunci capitularzi. LukeS prezintă pe Eduard Beneş ca pe un om politic realist, bun cunoscător al politicii europene, căruia nu i-a scăpat nici un prilej pentru a salvgarda pacea şi interesele popornlui cehoslovac. într-un articol nu lipsit de interes, mai ales pentru cunoaşterea situaţiei din sinul emigraţiei cehoslovace din Occident, Jan Kfen se ocupă de Milan Hodza şi problema slovacă In mişcarea de rezistentă de peste hotare (nr. 2). Constatările autorului, bazate de altfel pe o serioasă documentaţie de arhivă, sînt defavorabile emigraţiei slovace, care, în cursul ultimului război, n-a avut reprezen- tanţi de seamă în mişcarea de rezistenţă de peste hotare. Contradicţiile şi ambiţiile din sinul emigraţiei slovace, lipsa de recepti- vitate a lui Hodăa faţă de evoluţia eveni- mentelor politice, ca şi imposibilitatea de a ajunge la un acord cu Eduard Beneş în proble- cu întreaga www.dacoromanica.ro mele majore ale politicii Europei Centrale, sînt concludente. Tlnărul istoric ceh Miroslav Tejchman, specializat oarecum în problemele politice din istoria contemporană a României, scrie despre Politica externă a României tn cursul anilor 1942 — 1944 (nr. 1). Tejchman începe prin a arăta urmările pe care le-a avut înfrln- gerea armatelor fasciste la Stalingrad nu numai pentru Germania, ci şi pentru ţările satelite, printre care şi România. în faţa cotiturii care s-a produs atunci în mersul războiului antisovietic, factorii politici de la Bucureşti au început să se preocupe de o nouă orientare în politica externă a ţării, în acelaşi timp, succesele înregistrate de armatele aliate în Africa şi în Mcditerana au trezit speranţa lntr-o invazie a trupelor anglo-americane în Balcani, care să ocupe ţările din Europa de sud-est. în consecinţă,, cercurile politice din România au căutat să ia legătură cu aliaţii occidentali fără a se desprinde de alianţa cu Germania. Autorul vorbeşte despre tratativele care s-au dus în această privinţă, în secret, pentru a se ajunge la crearea unui bloc antisovietic sau unul al ţărilor latine. Toate încercările s-au soldat cu un eşec. însă în momentul clnd toată lumea era convinsă că U.R.S.S. va juca un rol important în politica europeană, negocierile au luat un alt curs, în care dr. Beneş, şeful guvernului cehoslovac în exil, a jucat un rol foarte important prin reprezentanţii săi diplomatici de la Geneva şi Ankara. Pe baza materialelor de arhivă, autorul urmăreşte cursul deliberărilor secrete care au avut loc la Stockholm şi Cairo, ca şi ati- tudinea grupului de opoziţie condus de Gh. Tătărescu. Concluzia e că negocierile n-au dus la nici o soluţie militară şi că rolul hotă- rltor l-a avut in această privinţă insurecţia armată din august 1944, care a deschis calea revoluţiei democratice populare in România. Reflecţii interesante se desprind din arti- colul lui Fr. Graus, Criza actuală a conşti- inţei noastre istorice (nr. 4), in care autorul Încearcă să definească, pe de o parte, trecutul Întreaga amplitudine a evenimentelor 1220 REVISTA REVISTELOR 6 istorice, iar pe de alta să precizeze poziţia istoriografiei şi deci a istoricului faţă de dife- ritele niveluri şi epoci ale istoriei. La capitolul „Discuţii”, care, Împreună cu partea documentară şi informativă, Împru- mută revistei o notă vie In mişcarea ştiinţi- fică, s-au publicat clteva probleme intere- sante. Notăm In primul rlnd sugestiile şi precizările lui Oldfich ftiha despre Conceptul istoriei universale (nr. 1), In care autorul formulează clteva principii şi criterii de inter- pretare In sfera acestei concepţii. TOt In acest număr, Milan Hiibl subliniază deficienţele lucrării Istoria Internaţionalei a Il-a, apărută la Moscova In două volume, şi discută problemele legate de această perioadă din istoria mişcărilor muncitoreşti In contextul literaturii de specialitate din ultimele decenii1. Pe marginea unui mic studiu publicat de Karl Ferdinand Werner, Das N.S — Ge- schischlsbild und die deulsche Geschichlsw.is- senschaft (Stuttgart-Berlin-Koln-Mainz, 1947), Fr. Graus „glosează” o suită de consideraţii despre Nazism şi istoriografia germană (nr. 2). Autorul defineşte mai lntli cele trei poziţii ale istoriografiei vest-germane faţă de cri- mele săvlrşite de nazişti In cursul ultimului război. Sc caută, aşadar, explicaţii : prima, o predestinare izvorltă din caracterul naţional şi din evoluţia deformată a poporului ger- man, idee preluată de ideologia nazistă, care vorbea In acel timp de statornicia şi invariabilitatea spiritului, a slngelui şi a altor trăsături esenţiale ale germanilor. A doua concepţie afirmă că hitlerismul a fost o simplă agenţie a imperialismului german, iar intelectualii care s-au pus In slujba lui nişte vlnduţi. însă cea mai răsplndită inter- pretare este aceea care explică instaurarea nazismului In Germania ca un rezultat al unor lntlmplări istorice neprevăzute, care pot avea loc în orice parte a lumii. Intelectuali- tatea germană nu s-a opus şi n-a luptat Împotriva nazismului. Werner pledează In cartea sa pentru această din urmă concepţie şi polemizează în acelaşi timp cu adepţii celei de a doua interpretări. 1 Hcmopun amopoeo uumepHaiţuoHajia, Moscova, red. resp. L. I. Zabok, voi. I, 1965, 380, p., voi. II, 1966, 596 p. Alena-Gajanovâ şi Bohumil I.ehar ne informează că la sesiunea Comisiei istorice cehoslovaco-polone, care a avut loc in octom- brie 1967 la Olomouc şi Opava, prof. Henryk Batowski, de la Universitatea din Cracovia, a vorbit despre Sisteme parlamentare şi par- tide politice In Europa centrală (1918 — 1938141) In Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Ungaria, Polonia, Austria şi România (nr. 3). El a arătat că, exceptlnd Bulgaria, In toate cele- lalte state din centrul şi răsăritul Europei au apărut după primul război mondial noi forme ale sistemului constituţional. Nici unul dintre aceste state, a precizat Batowski, nu şi-a menţinut plnă la sflrşitul perioadei dintre cele două războaie statutul parlamen- tar iniţial, ci pretutindeni s-a ajuns, lntr-o măsură mai mare sau mai mică, la orientări şi tendinţe totalitare. Vorbind In continuare despre apariţia diferitelor constituţii, despre formele de stat de tip republican şi monarhic şi despre sistemul parlamentelor şi al partidelor politice, Batowski a ţinut să precizeze In partea finală a expunerii sale că numai o singură Constituţie, cea cehoslovacă din 29 februarie 1920, a durat 18 ani, adică plnă în toamna anului 1938, şi a funcţionat normal, cel puţin In teorie. Pornind de la afirmaţiile lui Batowski, autorii procedează la o comparaţie a situaţiilor din ţările amintite mai sus şi conchid că, deşi au fost unele Încercări din partea grupă- rilor politice de opoziţie de a schimba sau a limita caracterul democratic al republicii, totuşi sistemul parlamentar din Cehoslovacia a rămas In principiu neclintit. în sflrşit, Văra Olivovâ procedează la o trecere In revistă a celor mai de seamă eve- nimente politice pe tema Cehoslovacia şi Germania tn anii 30 (nr. 6). Un număr bogat de materiale, ample recenzii, In care se dezbat interesante pro- bleme de istorie universală, modernă şi contemporană şi numeroase însemnări com- pletează fiecare număr al revistei cehoslovace de istorie. Tr. Ionescu-Niş'cov www.dacoromanica.ro 7 REVISTA REVISTELOR 1221 „Kwartalnik Historyczny” (Revistă trimestrială de istorie), tom. LXXY, nr.l—4, PanstwoweWydawnictwoNaukowe, Varşovia, 1968,1017 p. Cele patru numere ale revistei Institutului de istorie al Academiei Poloneze de Ştiinţe apărute In 1968 conţin materiale mai ales din domeniul istoriei poloneze moderne şi contemporane, precum şi din cel al istoriei universale. Printre articolele de istorie poloneză modernă se distinge cel semnat de J. Pachoăski, Emigraţia polonă in Veneţia din anii 17Si- li 97. în el se arată că, după Infrîngerea insu- recţiei lui KoSciuszko, oraşul de pe lagune a devenit centrul principal al emigraţiei poloneze. Se analizează activitatea politică a emigraţilor polonezi din Veneţia Înainte de formarea legiunilor lui Dabrowski (nr. 4). Alt material din acelaşi domeniu de Istorie poloneză modernă aparţine lui L. Baumgar- ten şi poartă titlul Primele cercuri socialiste poloneze şi problema naţională. Autorul stu- diază mişcarea socialistă poloneză In curs de formaţie in Regatul Poloniei de sub stăpi- nire ţaristă după insurecţia din 1863, precum şi locul problemei naţionale in programul de eliberare socială al maselor muncitoare polo- neze antrenate In această insurecţie. Autorul combate teza pretinsului nihilism naţional al primilor socialişti polonezi şi analizează atitudinea adoptată in problema naţională de L. Waryâski, fondatorul mişcării socialiste poloneze (nr. 4). O atenţie mai mare a dat Insă revista în 1968 problemelor de istorie poloneză con- temporană. Astfel Al. Bergmanowa publică articolul Bronisiaw Taraszkiewicz şi stingă din Belvedere, In care analizează activitatea politică a acestui om politic, unul dintre conducătorii mişcării bieloruse de autonomie din cadrul tinărului stat polonez din perioada 1918 — 1924. Se studiază mai ales relaţiile acestuia cu intelectualitatea progresistă polo- neză şi cu cercurile de stingă ale conducerii de stat din palatul Belvedere din Varşovia (nr. 1). Zb. Landau, In Reformele monetare din la metodele de efectuare a reformelor mone- tare din teritoriile poloneze eliberate şi felul In care au fost realizate. El arată că problema necesita o rezolvare grabnică, deoarece în Polonia anului 1945 se aflau In circulaţie diferite monede. De aceea s-a căutat să se efectueze o reformă monetară care să reducă cantitatea de bani aflaţi în circulaţie şi să permită finanţarea cheltuielilor statului fără a se recurge la inflaţie (nr. 1). J. Tomaszewski, In Situaţia clasei munci- toare din Silezia de dincolo de rlul Olza In perioada octombrie 1938 — septembrie 1939, analizează poziţia clasei muncitoare de pe teritoriul Tăâlnului, ocupat In toamna anului 1938 de Polonia. Se arată că, după ocuparea acestui teritoriu, administraţia poloneză a iniţiat o politică de oprimare a cehilor. Această politică n-a găsit Insă aprobare la populaţia poloneză (nr. 2). Revista consacră un loc de seamă semi- centenarului restabilirii independenţei sta- tului polonez. Dintre materialele publicate cu această ocazie, o atenţie deosebită suscită cel semnat de B. Le&nodorski, In ajunul semicentenarului redobtndirii independenţei. Arr ticolul a constituit tema în jurul căreia s-au concentrat discuţiile organizate de redacţia revistei şi care au ridicat pe primul plan urmă- toarele probleme: rolul reconstrucţiei sta- tului ca aparat al puterii şi ca cea mai mare organizaţie juridică şi socială ; factorii interni şi internaţionali care, ca rezultat al primului război mondial şi al valului revoluţionar care traversa atunci Europa, au dus la renaş- terea Poloniei, precum şi rolul ulterior şi caracterul acestui stat. S-a subliniat necesi- tatea unei examinări mai complete a perioadei plnă la lovitura de stat a lui Pif sudski din 1926, precum şi nevoia unei analize mai adincite a factorilor creşterii, ca şi a limitelor lor, care s-au manifestat în statul polonez, rămas In urmă din punct de vedere social şi economic plnă In 1939. Această problemă este de altfel una dintre cele mai controver- Polonia din 1945, prezintă Poloneză contemP°- 12 - c. 3007 1222 REVISTA REVISTELOR 8 rană. Fără a putea face un bilanţ definitiv al celei de-a doua republici poloneze din anii 1918 — 1939, trebuie subliniată impor- tanţa acestei perioade şi a transformărilor ei pentru Întreaga istorie ulterioară a naţiunii poloneze, pentru luptele ei de eliberare din cursul celui de-al doilea război mondial şi al ocupaţiei hitleriste, precum şi pentru Înce- puturile Poloniei populare (nr. 3). Zb. Landau, In Dezvoltarea legislaţiei muncii In Polonia tntre 1918 şi 1923, arată că fermentul revoluţionar din ce In ce mai puternic care a urmat primului război mon- dial a făcut ca In Polonia să fie pusă pe ordinea zilei problema Întăririi protecţiei juridice a muncitorilor. Guvernele sperau ca dezvoltarea legislaţiei sociale să contribuie la pacificarea spiritelor şi la potolirea proletariatului. Arti- colul analizează dispoziţiile privitoare la ziua de muncă de 8 ore, la crearea serviciului de inspecţie a muncii şi la elaborarea legii conce- diilor plătite. In concluzie se arată că solu- ţiile legislative poloneze au depăşit legislaţiile celorlalte ţări capitaliste, astfel căPolonia s-a situat sub acest aspect In avangarda legis- laţiei mondiale a muncii. In acelaşi timp Insă, legislaţia poloneză a rămas In urmă In anumite domenii, ca cel al protecţiei juridice a femeilor. Dar aspectul cel mai grav al situaţiei din Polonia a constat In slăbiciunea executării dispoziţiilor în vigoare. Ca urmare, condiţiile de lucru ale muncitorului polonez n-au fost practic mai bune declt aiurea (nr. 3). W. Zakrzewski urmăreşte, In articolul Wincenly Witos — om de stat ţăran intre 1918 şi 1923, să reconstituie concepţiile po- litice ale acestui politician, preşedinte al Partidului Ţărănesc Polonez, In perioada imediat următoare primului război mondial, In cursul căreia a ţinut In trei rlnduri frlnele puterii. Se arată că Witos n-a fost un ideolog, ci un om politic, ale cărui concepţii şi pro- grame se năşteau pe parcursul activităţii practice de fiecare zi. Se analizează activi- tatea lui politică din Seim, unde a prezidat Comisia de agricultură şi unde a contribuit mult la efectuarea reformei agrare din 1920. Se examinează apoi activitatea sa ca şef al „guvernului apărării naţionale” şi concep- ţiile sale politice din timpul alianţei sale cu democraţia naţională. Se arată că programul său politic tindea să creeze şi să menţină o majoritate parlamentară stabilă prin revi- zuirea legii electorale şi a Constituţiei in scopul Întăririi puterii executive in detri- mentul celei legislative. Aceste postulate veneau Insă in concordanţă cu proiectele dreptei, tinzînd să imprime parlamentului polonez un caracter reacţionar (nr. 3). în articolul Atitudinea mişcării socialiste din Europa faţă de restabilirea stalului polo- nez independent, A. Czubidski constată inte- resul purtat de mişcarea muncitorească euro- peană problemei poloneze de la mijlocul secolului al XlX-lea. K. Marx şi F. Engels au sprijinit in mod deosebit lupta polonilor pentru eliberarea naţională. Ca urmare, ei au cerut ca Internaţionala I să recunoască restabilirea Poloniei independente ca unul dintre scopurile acţiunii sale. în timpul Internaţionalei a Il-a, problema poloneză şi-a pierdut insă pentru mişcarea muncito- rească europeană importanţa ei primară. Se analizează concepţiile Rosei Luxemburg şi ale lui K. Kautsky In legătură cu problema reconstrucţiei statului polonez, precum şi atitudinea adoptată In această privinţă de partidele social-democrate din Austria, Ger- mania şi Rusia ţaristă. în sflrşit, se arată că statul polonez, reconstruit In anii 1917— 1921, n-a găsit un climat favorabil In miş- carea socialistă europeană. Cu toate că au recunoscut, in general, dreptul naţiunii polo- neze de a-şi reconstrui propriul ei stat, par- tidele socialiste menţionate mai sus au luat apărarea Germaniei şi au voit să limiteze teritorial noua Polonie (nr. 3). Revista publică şi studii interesante din domeniul istoriei universale. Printre acestea semnalăm, In ordinea cronologică a materiei tratate, articolul semnat de M. Malowist, Europa, Magrebul şi Sudanul occidental in secolul al XlV-lea. Baza internaţională a expansiunii europene In Africa. Autorul scoate In evidenţă importanţa comerţului dintre ţările europene mediteraneene şi cele arabo-berbere pentru economia Europei din secolele XIII —XIV. Acest comerţ antrena In Europa cantităţi considerabile de aur din Sudanul apusean. Analiza acestui comerţ www.dacoromanica.ro 9 REVISTA REVISTELOR 1223 arată că el n-a fost singura şi nici cea mai Importantă sursă de aur pentru Europa. Totuşi, cererea ţărilor europene şi nord-afri- cane a stimulat extracţia de aur pentru Europa. Diferenţele mari dintre preţurile aurului din Africa occidentală şi coastele magrebiene au asigurat negustorilor şi prin- ţilor arabo-berberi venituri însemnate, permi- ţindu-le să menţină contacte economice şi politice strînse cu Europa şi cu Levantul. Haţiunea principală care a Împins pe portu- ghezi. spanioli şi alţi europeni in expediţiile lor din secolul al XV-lea către Africa apuseană a fost tendinţa lor de a lega contacte directe cu ţările furnizoare de aur (nr. 4). E. Rostworowski examinează, în articolul său Voltaire şi Polonia, felul In care filozoful francez a prezentat In publicaţiile sale Polonia, precum şi atitudinea sa faţă de prima dezmem- brare a acestei ţări. Se constată că critica adusă In publicistica sa republicii nobiliare poloneze a fost folosită de puterile interesate pentru a justifica această dezmembrare. în Polonia, această critică a stimulat, In schimb, tendinţele reformatoare. Reformele politice preconizate In această ţară nu urmau Insă să se efectueze in spiritul voltairian al abso- lutismului luminat, ci printr-o transformare. organică a republicii şleahtei intr-o monarhie parlamentară (nr. 4). St. Salmanowicz, in Saint-Just, un revo- luţionar romantic, dedică un succint articol aniversării a 200 de ani de la naşterea aces- tuia. I se schiţează silueta intelectuală şi i se analizează opera in cadrul dictaturii iacobine, in care acest personaj a jucat un rol deosebit de important (nr. 2). în articolul Începuturile emigraţiei din Silezia Superioară In America In lumina presei polone contemporane din Silezia, A. Broiek arată că primul grup de ţărani emi- graţi din teritoriile poloneze a ajuns in iarna anului 1854 în Texas. Ei au fundat la Carnes County colonia „Fecioara Maria”, cea mai veche aşezare poloneză din Statele Unite, existentă şi astăzi. Autorul prezintă proble- mele acestei emigraţii aşa cum le-a văzut presa contemporană din Silezia. El arată că aceşti emigranţi şi-au păstrat pină astăzi iimba poloneză şi şi-au menţinut conştiinţa naţională, cită vreme compatrioţii lor rămaşi in ţară au fost supuşi in cursul timpului acţiunii de deznaţionalizare (nr. 1). Pietrzak-Pawfowska publică interesantul studiu Industrializarea regiunilor rămase In urmă din Europa In secolele XIX XX. Contrar tezei istoriografiei universale din ultimele două decenii despre dezvoltarea social-economică diferită a Europei occiden- tale din secolul al XlX-lea in raport cu Europa de răsărit, autoarea caută să dovedească o corelaţie intre evoluţia istorică a regiunilor dezvoltate şi intre cea a celor aşa-zise Intlr- ziate. Pentru aceasta se analizează dinamica creşterii populaţiei din şase zone geografice şi se ajunge la concluzia că cea mai mare natalitate s-a Înregistrat in zona de răsărit, apoi in zonele centrale şi de nord, cită vreme in zonele de apus şi de sud-est natalitatea a fost mai slabă. Se arată apoi că revoluţia industrială, victorioasă in ţările apusene la mijlocul secolului al XlX-lea, n-a cuprins decit 8% din suprafaţa Europei şi 27% din populaţia ei. Pe de altă parte, modelul clasic englez de industrializare, aplicat de alte ţări maritime, nu şi-a putut găsi folosirea in ţările continen- tale ale Europei centrale şi răsăritene, ţări in care domina economia rurală (feudală la răsărit de Elba). Revoluţia tehnică a început in aceste ţări rămase in urmă prin importul de maşini. Factorii care au accelerat indus- trializarea ţărilor intlrziate s-au asociat poli- ticii de autarhic economică, realizată in Piusia prin mijloace economice, politice şi militare, iar in alte ţări prin reforme agrare. Reîntoarcerea la sistemul protecţionist in comerţul internaţional (după 1877) a fost marcată prin tendinţe opuse: ofensive din partea Prusiei, a cărei industrializare era acum avansată, şi defensive din partea ţărilor care rămineau mereu in urmă. După 1918, relaţiile comerciale au luat o Întorsătură defavorabilă pentru ţările intlrziate din Europa centrală. Acestea au devenit un cimp de operaţii financiare ale capitalurilor străine, fapt ce a apăsat greu asupra balanţei lor de plăţi şi a contribuit la agravarea consecin- ţelor marii crize mondiale (nr. 3). www.dacoromanica.ro 1224 REVISTA REVISTELOR 10 K. Wajda, In Muncitorii agricoli din Prusia In perioada de trecere din secolul al XlX-lea tn secolul a! XX-lea, examinează consecinţele legislaţiei muncitorilor agricoli din această ţară, poziţia iuncherilor faţă de aceşti muncitori In condiţiile scurgerii In continuă creştere a forţei de muncă din agri- cultură, precum şi relaţiile dintre latifundiarii prusaci şi puterea de stat (nr. 1). In sflrşit, L. Zyblikiewicz studiază, In articolul Canalul de Panama tn politica externă a Statelor Unite, Împrejurările care au dus la construcţia, In primii ani ai secolului nostru, şi la controlul american asupra acestui canal, precum şi consecinţele pe care le-a avut această operă asupra vieţii economice şi politice a Columbiei (nr. 4). Ca şi In anii trecuţi, revista acordă un amplu spaţiu criticii ştiinţifice. în rubrica intitulată „Discuţii şi polemici”, A. Wyczadski Îşi publică sugestiile In legătură cu planul de perspectivă al dezvoltării ştiinţei istorice poloneze pină in 1985. Din ele se desprind următoarele concluzii: in cursul viitorilor 15 ani se aşteaptă o creştere continuă a numă- rului istoricilor şi implicit o sporire a produc- ţiei lor ştiinţifice, ceea ce necesită o serioasă organizare a „atelierului ştiinţific" polonez ; istoricul se va lovi In acest răstimp mai mult de metodele moderne de cercetare sub forma matematizării şi tehnicizării metodelor şi „atelierului ştiinţific” ; pregătirea viitoarelor cadre de cercetare va necesita crearea de condiţii de muncă organizatorice şi materiale corespunzătoare (nr. 1). I. Koberdowa analizează constatările la care s-a ajuns In urma discuţiilor organizate In 1967 de conducerea arhivelor In toate centrele universitare poloneze : arhivele au voit să convingă pe istorici să-şi pună de acord planurile de cercetare cu cele de lucru ale arhivelor; istoricii, în schimb, au cerut o mai bună informare şi servire In incinta arhivei (nr. 4). Din articolele consacrate vieţii ştiinţifice, de remarcat este cel semnat de prof. T. Man- teuffel şi intitulat 15 ani de existenţă a Insti- tutului de istorie al Academiei Poloneze de Ştiinţe. Autorul, directorul acestui institut, ti analizează activitatea de la crearea lui (1953) şi plnă In prezent. Se arată că In centrul preocupărilor institutului s-a situat elaborarea Tratatului de istorie a Poloniei. în curs de 15 ani, condiţiile de muncă s-au ameliorat, iar tinerii cercetători s-au matu- rizat. O nouă organizare a institutului a avut loc In 1967, tn urma căreia el cuprinde acum cinci secţii şi mai multe sectoare, printre care cel al istoriei Europei centrale şi răsăritene. Institutul are 158 de cercetători. Principala lui sarcină a rămas publicarea tn continuare a Istoriei Poloniei, iar In al doilea rlnd întoc- mirea de sinteze asupra istoriei Silcziei şi Pomeraniei. în sfera documentaţiei, Institutul publică, prin filiala sa de la Cracovia, Biblio- grafia istoriei poloneze, iar din 1957 continuă tipărirea Dicţionarului biografic polonez. El editează şi colecţii de documente. Plnă în prezent au apărut 80 de volume de asemenea documente din secolele XV—XX. în dome- niul geografiei istorice se continuă la elabo- rarea Atlasului islor.ic şi a Dicţionarului istoric-geografic al teritoriilor polone plnă tn secolul alXV-lea. Pe lingă aceasta, institutul publică monografii (plnă acum au apărut 95 de volume), periodice (3) şi anuare (7). Biblioteca institutului dispune de peste 200 de periodice străine. Institutul menţine con- tacte cu străinătatea (în curs de 15 ani s-au înregistrat 301 de călătorii de studii) (nr. 2). în sflrşit, revista cuprinde material infor- mativ destinat cronicii interne şi externe. Dar, ca şi plnă acum, cele patru numere ale ei acordă jumătate din spaţiul lor exclusiv recenziilor. în felul acesta se ia atitudine critică şi se popularizează publicaţiile polo- neze şi străine, revista menţinlndu-şi mai departe primul loc printre periodicele de specialitate din ţara prietenă. Ilie Corfus www.dacoromanica.ro î N S E M N Ă R I PETRU DEMETRU POPESCU, Radu-vodă de la Afumaţi, domn al Ţării Româneşti, Edit. Enciclopedică, Colecţia „Orizon- turi”, Bucureşti, 1969, 93 p. Popularizarea momentelor şi figurilor de scamă din istoria patriei noastre joacă un rol dc seamă In cultivarea sentimentului patrio- tic. Aşa sc explică atenţia ce i se acordă in ultima vreme, clnd o serie de edituri (Edit. tineretului, Edit. ştiinţifică, Edit. militară, „Meridiane” şi acum in urmă Edit. enciclo- pedică) au tipărit sau au prevăzut in planurile lor de apariţie numeroase monografii şi micromonografii dedicate unor figuri lumi- noase din trecutul patriei. Din nefericire insă nu totdeauna editurile în cauză se adresează P. D. Popescu 1. „într-o relatare a lui Francesco della Văile, care călătorea prin Ţara Românească in timpul domniei lui Radu Palsie..., se nota că ţara „e foarte mănoasă” şi „are de toate” (p. 32). 2. „Domnitorul, boierii şi mănăstirile dispuneau de mari cantităţi de cereale, In special de griu. în 1525, domnitorul Radu de la Afumaţi dăruia episcopiei de Buzău găleţile de la 170 case. în vremea lui Radu Paisie boierului Neagoe i se confiscă 200 clăi de griu, drept pedeapsă pentru faptul că fratele său, Cirlig Orbul, hiclenisc pe domni- tor” (p. 32-33). 3. „în anii 1500 — 1510 preţul mediu al unui sat era in Ţara Românească de 116 gal- beni pentru ca spre mijlocul secolului să crească la 516 galbeni” (p. 32). autorilor celor mai potriviţi pentru alcătuirea unor astfel de lucrări, din care pricină uncie dintre acestea nu sint altceva decit nişte compilaţii alcătuite cu sttngăcia şi lipsa de pricepere care caracterizează pe cei nepre- gătiţi pentru meseria de istoric. O asemenea mostră ne oferă Petru Dcmetru Popescu cu compilaţia sa nereuşită despre Radu de la Afumaţi, viteazul domn care ar fi meritat o soartă mai bună. Autorul acestei lucrări s-a mulţumit să rezume sau să copieze direct din lucrarea lui T. Palade, Radu de la Afumaţi, apărută în 1939, sau din voi. II din Istoria României, fără să arate, aşa cum se cuvine, sursele sale de inspiraţie. Cltcva exemple vor fi conclu- dente : Istoria României, voi. II „în vremea lui Radu Paisie, Francesco della Văile relata despre Ţara Românească că „e foarte mănoasă” şi „are de toate” (p. 574). „Feudalii dispuneau de cantităţi Însem- nate dc cereale... în 1525 domnul dăruia episcopiei de Buzău găleţile de la 170 case din judeţul Buzău. în vremea lui Radu Paisie, boierului Neagoe i se confiscaseră 200 dc clăi de griu, ca represalii pentru hiclenirea fra- telui său Cirlig Orbul” (p. 574). „Dacă in primul deceniu al secolului al XVI-lea preţul mediu al unui sat era de 116 galbeni in Ţara Românească..., la mijlocul secolului ci se ridică la 516 galbeni” (p. 574)_ „STUDII” tomul 22, nr. 6, p. 1225 — 1239, 1969 www.dacaramanica.ro 1226 ÎNSEMNĂRI 2 4. „Cronicarul polonez Matei de Miechow notează că «In Rusia (Ucraina) se aduce vin din Ungaria, Moldova şi Ţara Românească *. .. Podgorii renumite erau la Vllcea, Piteşti şi Buzău” (p. 33). 5. Vezi şi p. 37 — 38. Alteori autorul copiază mecanic din Istoria României exemple moldovene pentru a ilustra situaţia din Ţara Românească, cum face la p. 37 cu pisarul Toader Băloş, despre care nu avea cum să ştie că este moldovean, deoarece In textul copiat din Istoria Româ- niei, voi. II, p. 589, care se referă şi la Moldova, nu se spune. Uneori, autorul acestei lucrări nu copiază aşa cum trebuie părerile predecesorilor săi. Astfel, la p. 22, n. 5, referindu-se la bătălia de la Didrih, T. Palade spune : „Ilajdeu identifică Didrih cu Giurgiu. N. Iorga ii pune lingă Gherghiţa. Cf. Const. Căp. Fili- pescu, op. cil., p. 54 in notă ; Marele dicţionar geografic al României, III, p. 253 — 254; Didrul, ce ar putea fi vechiul Didrih, e dat In jud. Ilfov, lingă Snagov”. P. D. Popescu transformă citatul, punlnd pe seama lui Constantin Filipescu afirmaţia din Dicţionarul geografic 1 (p. 65, nota 2). Nefiind familiarizat cu lucrările de istorie, autorul nu citează bine nici titlurile izvoarelor folosite : Documente privind istoria României slnt citate Documente din istoria României (p. 35), Istoriile domnilor Ţării Româneşti devine Istoria... (p. 21 etc.). Lucrarea» cuprinde apoi numeroase gre- şeli, pe care autorul le comite ori de clte ori se Îndepărtează de lucrările ce i-au servit ca surse de inspiraţie. Astfel, pentru a da clteva exemple : la p. 10 se arată că secolul al XVI-lea se caracterizează prin fărlmiţarea feudală; despre boierii Craioveşti se spune că au apărut o dată cu bănia de Craiova (p. 16), deşi Neagoe este numit Strehăianul, după reşedinţa băniei de Ia Strehaia; despre Neagoe Basarab se afirmă că a contribuit la dezvoltarea dreptului scris şi că a Înfiinţat un „corp diplomatic” (p. 22); pisania m-rii Gurtea de Argeş este considerată un hrisov al lui Radu de la Afumaţi (p. 27); despre „Cronicarul polon Matei de Miechow relata că «In Rusia (Ucraina) se aduce vin din Ungaria, Moldova şi Ţara Românească *. Regiunile cu cele mai renumite podgorii continuă a fi cele de la... Vllcea, Piteşti şi Buzău” (p. 576). 589 etc. găletărit se spune că apare în secolul al XVI-lea fp. 33); lap. 47 se vorbeşte despre consolidarea unor cetăţi inexistente; din bătălia de la Didrih, amintită ca ultima luptă In lista de pe piatra de mormlnt a lui Radu de la Afumaţi, autorul face două bătălii deosebite : una in 1522 şi alta in 1524 (p. 57 şi 65) etc. Dispunînd de o sursă de informaţie foarte restrinsă, autorul împrumută din lucrările folosite şi unele teorii şi păreri astăzi învechite, ca lupta dintre Dăneşti şi Drăculeşti sau politica filoturcă a familiei Craioveştilor. Cele mai multe ilustraţii din volum slnt copiate după cele din lucrarea citată a lui T. Palade, fără ca autorul să spună nimic despre aceasta. La fel se procedează cu arbo- rele genealogic al lui Radu de la Afumaţi şi cu inscripţia de pe piatra de mormlnt a viteazului domn, pe care P. D. Popescu le copiază după T. Palade (p. 71 — 72 şi anexe) (ultimacutoate greşelile din textul lui Palade). Sper ca această recenzie să îndemne redacţiile editurilor să nu mai accepte şi să nu mai tipărească asemenea lucrări, care nu le fac cinste nici lor, nici istoriografiei noastre. N. Stoicescu TITU GEORGESCU, Mărturii franceze despre 1848 in ţările române, Edit. ştiinţifică, Bucureşti, 1968, 237 p. + 16 facs. Rezultat al cercetării autorului în arhivele franceze, volumul prezintă istoria anului revoluţionar 1848 scrisă de solii Franţei aflaţi atunci în ţările române. Lucrarea este o culegere de documente selectate de autor din numeroasele rapoarte diplomatice ale consu- www.dacoromanica.ro 3 ÎNSEMNĂRI 1227 Iilor Franţei In ţările române, care prin valoa- rea loi constituie o completare utilă pentru cunoaşterea mai amplă a acelor momente de răscruce din istoria poporului nostru. în această culegere, autorul a cuprins o documentaţie de prim ordin, alcătuită nu numai din rapoartele diplomatice ale con- sulilor francezi, ci şi din scrisorile, adresele, apelurile unor reprezentanţi de frunte ai mişcării revoluţionare din ţara noastră tri- mise consulilor Franţei pentru a solicita sprijinul Republicii Franceze, multe dintre ele inedite. Autorul a găsit de asemenea de cuviinţă, pentru a reda mai bine atmosfera epocii şi a putea face comparaţia cu ceea ce ştiau alţi reprezentanţi de seamă ai Franţei despre ţările române, să introducă In culegere frag- mente din operele istoricilor Elias Regnault, Jules Michelet şi A. Ubicini referitoare la anul 1848. Foarte preţioase slnt Îndeosebi relatările lui Ubicini, care a călătorit în prin- cipate In acel' an, fiind astfel In imediata apropiere a evenimentelor, ceea ce îngăduie istoricului, ca şi cititorului, o comparaţie directă cu cele ale diplomaţilor conaţionali. Autorul nu uită Insă să amintească şi pe ceilalţi istorici şi literaţi francezi care au scris despre ţările române In anii de dinainte şi după 1848, ca Felix Colson, Paul Batail- lard, I. M. Querard, Edgar Quinet, J. A. Vaillant, Saint-Marc Girardin, Hypolyte Des- prez etc. Ceea ce şi-a propus Titu Georgescu selec- tlnd aceste documente nu este prelucrarea sau analizarea, ci expunerea lor, intervenţia personală constlnd numai lntr-un „dialog peste veac” cu autorii lor. De o manieră inte- resantă, acest „dialog” imaginar permite autorului să ia permanent poziţie faţă de felul in care consulii respectivi prezentau evenimentele in rapoartele lor. Culegerea istoricului Titu Georgescu nu apare pe un loc gol. La sfirşitul secolului al XlX-lea se cunoştea la noi o parte din această corespondenţă diplomatică. în 1902 a apărut cliiar o culegere de documente despre anul revoluţionar 1848, iar în 1916, In volumul ■al XVIII-lea al colecţiei Hurmuzaki, slnt cuprinse unele rapoarte ale consulilor francezi prezenţi In principate in epoca paşoptistă. Volumul se baza pe cercetarea plină de abne- gaţie a lui Nerva Hodoş In arhivele franceze, dar copierea şi transcrierea documentelor pre- zentau lacune. Volumul de faţă, deşi cuprinde numai o parte din vastul tezaur documentar scos din arhivele franceze şi chiar multe din documentele deja publicate, este selectat cu grijă şi oferă garanţia exactităţii, dată fiind prezenţa microfilmelor, care lasă loc unor traduceri tot mai bune. Culegerea Începe cu o scurtă prefaţă, urmată de o introducere, în care autorul prezintă tabloul foarte general al Europei de la jumătatea secolului al XlX-lea, precum şi cadrul In care diplomaţii francezi ai Repu- blicii- a Il-a au acţionat în ţările române pe fondul revoluţiei de aici şi al confruntărilor de interese ale marilor puteri din această parte a Europei. Pentru înţelegerea exactă a valorii şi obiectivităţii documentelor diplomatice cu- prinse In culegere, autorul precizează că „diplomaţii erau purtătorii de cuvlnt ai orientării guvernelor statelor In care revoluţia era In curs, triumfase, fusese înfrlntă sau nu izbucnise niciodată şi acţionau pentru sau împotriva emancipării popoarelor” (p. 19). Pe acest fond general al situaţiei europene, şi mai ales a celei din Franţa, aflată în conti- nuă schimbare după februarie 1848, s-au manifestat şi diplomaţii Franţei republicane In ţările române In raporturile lor cu repre- zentanţii români sau ai marilor puteri. Numai cunosclnd acest lucru vom putea sesiza şi înţelege deosebirile de opinii şi felul diferit de apreciere a evenimentelor petrecute In acei ani în ţările române, manifestate de cei patru consuli francezi care s-au succedat atunci In Ţara Românească : de Nion, llory, de Săgur şi Poujade. Rapoartele diplomatice ale acestor consuli, deşi deosebite prin perspec- tiva diferită cu care autorii lor apreciază evenimentele, au totuşi marele merit de a pune In lumină o serie de date şi aspecte noi ale desfăşurării revoluţiei româneşti, ale rapor- tului de forţe şi ciocnirilor de interese ale celor trei mari imperii vecine ţărilor române care au Înăbuşit revoluţia. www.dacoromanica.ro 1228 ÎNSEMNĂRI 4 Pentru a exemplifica aceasta este sufi- cient să amintim că nici un izvor sau studiu memorialistic ori documentar nu ne dă atltea detalii pentru evenimentele intîmplate la Bucureşti la 13 septembrie 1848 aşa cum o fac rapoartele consulului Hory. în felul acesta, culegerea lui Titu Gcorgcscu reuşeşte să ne dea imaginea unor momente importante din istoria României prin prisma rapoartelor, scrisorilor, adreselor ctc. întocmite de con- temporanii acelor evenimente. La sflrşitul culegerii a fost adăugat un grupaj foto, alcătuit din facsimilele unor astfel de documente din arhivele franceze, care au fost selecţionate şi publicate In tra- ducere In volum. Întrucît multe dintre documentele diplo- matice din culegere au mai fost publicate In colecţiile amintite (de exemplu raportul lui de Nion din 28 aprilie şi al lui Hory din 24 iunie 1848, la p. 56 — 58 şi 63 din culegere, se găsesc publicate In limba franceză In voi. I din colecţia „Anul revoluţionar 1848 In Prin- cipatele Române”, p. 278 — 280, şi, respectiv, 548 — 549, iar rapoartele lui de Sâgur din 16, 19 şi 22 ianuarie 1849 au fost publicate In volumul al XVIII-lea al colecţiei Hurmu- zaki, p. 101 — 105 etc.), considerăm că ar fi fost necesar ca în prezenta culegere autorul să fi indicat acest lucru în notă pentru fiecare document. în felul acesta ar fi reieşit mai bine care dintre documente slnt publicate acum pentru prima dată, iar valoarea cule- gerii ar fi fost mai bine pusă în evidenţă. Semnalăm de asemenea unele erori stre- curate In text: la p. 13 anul 1848 este indicat In mod greşit In locul anului 1830 ca începutul dominaţiei burgheziei financiare In Franţa; la p. 176 — 177 Omer-paşa In loc de Esmcr- paşa etc. Totuşi, aşa cum remarcă pe bună drep- tate Titu Gcorgcscu, această lucrare poate constitui un început de bun augur pentru cercetarea şi folosirea zecilor de volume cu documentele diplomatice privitoare la ţara noastră aflate în arhivele străine. Este o sarcină care aşteaptă pe istoricii noştri, reclamind un susţinut efort colectiv, dar care neîndoios va îmbogăţi ştiinţa noastră istorică. Valeriu Stan CAROL GOLLNER, Gtndirea economică a saşilor din Transilvania in secolul al XlX-lea. Institutul de cercetări economice al Academiei, Bibliolheca ceconomica, 10, Edit. Academici R.S.R., Bucureşti, 1969, 114 p. în cadrul muncii de reconsiderare şi de valorificare critică a patrimoniului cultural din trecutul ţării noastre, Carol Gollner a publicat recent lucrarea cu titlul de mai sus, care este cea dinţii privind istoria glndirii sociale şi economice a saşilor. Pină acum istoria saşilor a fost investigată din punct de vedere istoric propriu-zis, politic, economic, literar, cultural sau bisericesc. Gindirea economică a saşilor nu a fost stu- diată de nici un cercetător, deşi ea a avut reprezentanţi de seamă şi a adus în discuţie probleme esenţiale. Faptul este explicabil prin aceea că studiul istoriei glndirii economice constituie o preocupare nouă In cultura noastră, numărul lucrărilor din acest domeniu fiind Încă redus. Lucrarea nu are pretenţia de a expune gindirea economică a saşilor din Transilvania In mod exhaustiv, ci de a fi o introducere în problemele ei de bază şi o prezentare sumară a principalilor glnditori economişti ai saşilor. - Metoda de prezentare folosită de autor corespunde deplin scopului urmărit, de a expune sumar, dar esenţial, gindirea econo- miştilor saşi din secolul al XlX-lea, El face o prezentare a glndirii economice atît pe autori, cit şi pe probleme, cititorul fiind astfel iniţiat în materia lucrării printr-o dublă perspectivă. în introducere, autorul face o prezentare biobibliografică a principalilor glnditori eco- nomişti saşi • din secolul trecut; Stcphan Ludwig Roth, Anton Kurz, Fr. Obcrt, Wil- hclm Lfiw, Johann G6tt, Johann Hintz, Peter Joscf Frank şi Carol Wolff, referindu-se in cursul textului şi la alţi economişti, ca Schuler-Libloy, O. F. Jikcli şi alţii. în partea a doua, autorul face prezen- tarea glndirii economice a saşilor din Transil- vania. pe problemele ei esenţiale: relaţiile de producţie în agricultură, promovarea www.dacoromanica.ro 5 ÎNSEMNĂRI 1229 industriei, legăturile economice dintre Tran- silvania şi România, circulaţia bănească, creditul, mişcarea cooperatistă şi mijloacele de transport. în toate aceste probleme sint puse in lumină poziţiile reacţionare şi, in antiteza lor, cele progresiste din epocă, cu privire la explicarea cauzelor răminerii in urmă a economiei Transilvaniei şi la soluţiile propuse pentru dezvoltarea ei ascendentă. în analiza relaţiilor agrare este subliniată exploatarea ţărănimii prin stoarcere de supra- muncă, prin deposedarea de pămint, impo- zite şi camătă pină la 1848, iar după paten- tele din 1853 şi 1854 este relevat fenomenul emigraţiei ţăranilor fără pămint sau sărăciţi. Soluţiile preconizate de economiştii saşi pentru remedierea crizei din agricultură (St. L. Roth, J. Hintz, P. J. Frank) ca schimbarea sistemului trienal de cultură şi trecerea la cultura agricolă de mare produc- tivitate, crearea Invăţămîntului agricol, im- portul de maşini şi de vite de casă, comasarea şi Îmbunătăţirea legislaţiei agrare, sint cali- ficate de autor ca reforme neesenţiale de tip burghez, fiindcă ele tindeau doar la ridicarea nivelului tehnic al agriculturii şi la consoli- darea păturii ţăranilor mijlocaşi, fără să poată remedia starea gravă a ţăranilor, siliţi să emigreze din lipsă de pămint. O altă limită a glnditorilor agrarieni saşi consta in aceea că ei considerau mizeria ţărănimii ca o cauză a crizei şi nu ca o consecinţă a sistemului relaţiilor agrare. în capitolul foarte substanţial „Promovarea industriei” sint prezentate, după economiştii saşi, cauzele care frlnau dezvoltarea indus- trială a Transilvaniei. Acestea erau : regimul invecliit şi retrograd al breslelor, politica Austriei de menţinere a Transilvaniei ca piaţă de desfacere a produselor ei industriale, lipsa unei pieţe interne dezvoltate şi lipsa mijloacelor de transport. în ceea ce priveşte soluţiile, autorul relevă caracterul lor contra- dictoriu : St. L. Roth credea încă in viabili- tatea breslelor, A. Kurz propaga socialismul utopic al falansterelor, iar A. I. Hintz’şi J. P. Frank propuneau soluţii moderne cu caracter uţilitarist-tehnicist: descoperirea de noi zăcă- minte de materii prime, transformarea manu- facturilor în fabrici, dezvoltarea industriei chimice etc. în ceea ce priveşte pe muncitori se subliniază opiniile burgheze in favoarea lor prin ridicarea calificării lor profesionale şi prin crearea unui sistem de credit (Schulze- Delitsch) pentru evitarea proletarizării lor. De un deosebit interes teoretic şi istoric sint teoriile privitoare la liberul schimb şi la protecţionism, susţinute in legătură cu căile de dezvoltare economică a Transilvaniei. Confruntarea de idei intre J. Hintz şi Schuler- Libloy, liber-schimbişti, şi J. P. Frank, pro- tecţionist, relevă complexitatea problemei dezvoltării economice a Transilvaniei, care lupta Împotriva pătrunderii capitalului din afară, mai ales austriac, avind tendinţa de acaparare şi infeudare. Un alt aspect al economiei Transilvaniei care i-a preocupat pe gînditorii saşi a fost starea financiară şi sistemul de credit. Sint relevate opiniile inegale ale lui St, L. Roth, care recomanda unei populaţii sărăcite cind de inflaţie, cind de deflaţie un regim de eco- nomii, dar se subliniază că acelaşi glnditor a formulat idei juste cu privire la relaţia muncă-marfă-bani. în legătură cu lipsa de credit din Transil- vania, specifică regimului feudal şi urmărilor •lui, se relevă Îndeosebi strădaniile teoretice şi practice ale lui Carol Wolff de a crea cre- ditul cooperatist la sate după sistemul Raif- feisen. în două capitole cu un bogat conţinut de idei sint expuse părerile economiştilor saşi şi ale unor cercuri oficiale conducătoare asupra legăturilor economice dintre Transil- vania şi România. Toţi economiştii saşi au considerat economia Transilvaniei şi a Româ- niei ca complementare, relevlndu-se conse- cinţele nefaste ale nesocotirii acestei realităţi, printre altele, prin războiul vamal dintre Austria şi România dus intre 1886 şi 1891. „România a fost şi este debuşeul firesc al industriei noastre”, scria J, Hintz, cerlnd reînnoirea convenţiei comerciale cu România şi Încetarea războiului vamal. Pe aceeaşi linie a sublinierii unităţii spa- ţiului economic carpato-dunărean,. autorul relevă lupta de opinii in jurul joncţiunilor feroviare intre Transilvania şi România. Se ştie că in epocă a fost o mare dispută asupra www.dacoromanica.ro 1230 ÎNSEMNĂRI 6 punctelor unde să se facă aceste joncţiuni. Două teze s-au confruntat îndeosebi : asupra liniei Sibiu —Turnu-Roşu — Rimnic, Piteşti — Bucureşti — Giurgiu şi asupra liniei Oradea — Cluj — Braşov, Ploieşti — Bucureşti — Giurgiu, ambele avlnd partizani şi adversari pasionaţi atlt In Transilvania, cit şi in Româ- nia. Joncţiunea pe la Turnu-Roşu a fost susţinută mai ales de J: P. Frank, iar cea pe la Braşov de către A. Kurz, Hintz, Maager -şi alţii. Ambele linii aveau ca scop un drum cit mai scurt spre Dunăre, care In acea epocă era artera comerţului european cu Răsăritul. Lucrarea relevă iniţiativele lui Carol ■Wolff pentru navigabilitatea Oltului cu scopul de a stabili o legătură comercială cit mai strlnsâ cu România, ca şi eforturile făcute de el la sflrşitul veacului trecut pentru con- struirea liniei Vinţ — Sibiu — Turnu-Roşu şi Sibiu — Cisnădie. în cadrul problemelor economice este .abordată In treacăt şi problema naţională din Transilvania. ,,Antagonismul dintre cei avuţi şi cei nevoiaşi este agravat In Transil- vania de contradicţii naţionale”, scria Johann Hintz In 1880, referindu-se la asuprirea socială şi raţională din epoca dualistă, îemarclnd că ,,lupta pentru avuţie” este şi o luptă de ■existenţă naţională. începutul făcut de C. Gollner prin cerce- tarea glndirii economice a saşilor din Tran- silvania ar putea fi, desigur, dus mai departe prin adlnclrea problemelor atit de numeroase pe care lucrarea de faţă le-a putut abia schiţa. Astfel ar putea fi adlncite studiile asupra operei economiştilor semnalaţi In prezenta lucrare şi asupra economiştilor pe care ea nu i-a putut cuprinde. O abordare cu caracter general a glndirii economice a saşilor ar trebui să răspundă Întrebării dacă această glndire constituie o şcoală naţională de glndire cu preocupări şi obiective comune sau este vorba numai de ginditori saşi izolaţi, cu preocupări jndividuale. în legătură cu aceasta ar fi util să se studieze sistematic influenţa exerci- tată asupra glnditorilor saşi de gindirea eco- nomică străină, mai ales cea din Germania şi din Austria. Ar fi de asemenea necesară stabilirea asemănărilor şi deosebirilor dintre economiştii saşi şi români In diferitele probleme economice de epocă. în lucrarea de faţă slnt menţionate unele puncte comune Intre econo- miştii saşi şi G. Bariţiu, dar această cercetare se cere extinsă la un număr mai mare de ginditori români. Bucur Ţincu * f Borsos Tamds, Văsărhelytol a Finyes Porlăig (De la Tlrgu-Mureş plnă la înalta Poartă), Irodalmi Konyvkiado, Bucu- reşti, 1968, 486 p. Cunoscutul specialist al istoriei literaturii maghiare vechi din Transilvania, cercetătorul Lâszlâ Kocziâny din Tlrgu-Mureş, ne oferă In noua sa lucrare o frumoasă ediţie a memo- riilor şi scrisorilor lui Tamâs Borsos, unul dintre diplomaţii apreciaţi ai principelui Transilvaniei Gabriel Bethlen. Lucrarea cu- prinde scrierile lui Tamâs Borsos Incepînd de la autobiografia lui din 1614, descrierea primei şi celei de-a doua călătorii la Poartă din 1614, respectiv din 1618 — 1620, memoriile şi scrisorile adresate principelui şi altor demnitari din Transilvania scrise de la Con- stantinopol din anii 1618 — 1629 şi testa- mentul lui din 1629, precum şi memoriile redactate în 1630. într-o amplă introducere, Lâszlo Kocziâny prezintă viaţa şi activitatea lui Tamâs Borsos şi face o serie de consideraţii utile despre valoarea literară şi valoarea ca surse istorice a memoriilor şi a scrisorilor. Născut la 14 iunie 1566 In oraşul Tirgu Mureş dintr-o familie de orăşeni Înstăriţi, Tamâs Borsos devine In 1594 primarul oraşu- lui, funcţie pe care o deţine pînă In 1607. Atunci Tamâs Borsos obţine titlul de nobil, dar şi după această dată apără şi promovează interesele oraşului său natal. încă din 1598 participă la dietele Transilvaniei In calitate de reprezentant ai Tlrgu-Mureşului. în cadrul dietei obţine chiar o funcţie de seamă. Activitatea diplomatică desfăşurată de Tamâs Borsos începe Intr-o perioadă foarte www.dacoromanica.ro 7 ÎNSEMNĂRI 1231 ■frămintată a istoriei Transilvaniei. Gabriel Bâthory prin strlngerea relaţiilor sale cu ■Ţara Românească şi cu Moldova, a provocat nemulţumiri şi frămlntări interne, iar pe plan politic a atras după sine acţiunea de Înlocuire a lui din partea Porţii. Tocmai 1n aceea perioadă era Tamâs Borsos reprezen- tantul Transilvaniei la Poartă, incerclnd să apere cauza pierdută a lui Gabriel Bâthory. •Cu toate acestea, obţinlnd firmanul de numire ■de la sultan, noul principe al Transilvaniei, Gabriel Betlilen, menţinea pe Tamâs Borsos •ca reprezentant al ţării la Constantinopol. El aprecia experienţa diplomatică a patri- cianului din Tîrgu-Mureş. Din 1614, de la misiunea încredinţată de Betlilen Iui Borsos, datează prima relatare, primul jurnal al •diplomatului in volumul editat. In 1615 Borsos este trimisul lui Bethlen la tratativele de la Nagyszombat, iar Intre 1618 şi 1620 îndeplineşte din nou funcţia de reprezentant al principelui Transilvaniei la Poartă. Era o perioadă foarte grea, clnd Poarta insista să fie predate de către Gabriel Bethlen cetă- ţile Ineu şi Lipova, iar principele Transil- vaniei făcea tot ce-i stătea In putinţă de a tergiversa şi pină la urmă de a refuza pre- darea cetăţilor pretinse. Totodată Borsos Întreţine contacte strinse cu reprezentanţii domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti şi încearcă să sprijine interesele acestora in faţa Porţii, căci ei slnt aliaţii lui Gabriel Bethlen. Borsos joacă un anumit roi In prlitica externă a lui Bethlen dusă în 1624 la tratati- vele de după participarea la expediţie in cadrul războiului de 30 de ani. în sflrşit, In anii 1626 — 1627, Borsos reprezintă din nou pe Gabriel Bethlen la Poartă. Un anumit rol politic a mai jucat Borsos In luptele pentiu scaunul princiar după moartea lui Gabriel Bethlen şi In poltica externă a lui Gheorghe Râkdczi I plnă în 1634, cind moare de ciumă. Deşi autobiografia şi memoriul primei călătorii la Poartă nu s-a păstrat în prima lor redactare originală, fiind rescrise mai tirziu de însăşi Tamâs Borsos, ele prezintă totuşi un deosebit interes. Menţionăm că autobiografia şi memoriile despre călătoria la Constantinopol, alături de foarte bogatele silvania şi Poartă, conţin ştiri valoroase despre evenimentele din Ţara Românească şi Moldova şi despre relaţiile dintre aceste ţări şi Poartă. Aflăm, de exemplu, ştiri cu privire la alungarea Iui Alexandru Iliaş şi numirea lui Gavrilă Movilă şi alianţa dintre acesta şi Gabriel Bethlen. Borsos întreţine legături strinse şi colaborează cu solii şi cu reprezen- tanţii permanenţi ai lui Gavrilă Movilă la Poartă, Grama şi Costea Pitar. Informaţii puţin cunoscute ne oferă Borsos despre dom- nul Moldovei Graliani şi relaţiile lui cu Poarta. Borsos Intieţinea relaţii strinse cu solii puterilor europene aflaţi la Constantinopol, cu ambasadorii englez, francez, olandez, veneţian etc. El obţine informaţii detaliate despre evenimentele din Europa, ui măreşte îndeaproape ştirile care ajung la Constanti- nopol cu privire la războiul de 30 de ani. Toate acestea slnt transmise de Borsos In scrisorile adresate principelui Transilvaniei. In Însemnările sale autobiografice, Borsos menţionează nu numai informaţii de im- portanţă locală, de viaţă cotidiană, ci şi ştiri despre evenimentele politice care jucau un îoi important In destinul ţării. Astfel, printre acestea figurează o relatare destul de amplă despre intrarea lui Mihai Viteazul in Transilvania, bătălia de la Şeiimbăr, poziţia diferitelor pături faţă de acţiunea domnului muntean, uciderea lui Andrei Bâthory ele. Borsos relatează pe larg intrarea lui Radu-Vodă in 1611 in Transilvania şi luptele care au avut loc In urma acestei expediţii. Un mare interes prezintă descrierile de călătorii din Transilvania la Poartă redac- tate de Tamâs Borsos. Trecind prin Ţara Românească, Boi sos oferă o imagine scurtă, dar plină de interes, despre unele aspecte ale vieţii de aici. Astfel, In 1613, clnd ajunge la 27 aprilie la Tlrgovişte, Borsos relatează primirea oferită soliei transilvănene de către domn şi descrie oraşul. „Acest Tlrgovişte scrie el — este aşezat Intr-un loc foarte fru- mos, un rlu foarte frumos curge pe lingă el, care aici este numit Ialomiţa. Spre sud se Întind podgoriile mari şi frumoase de vii, unde se cultivă vinuri foarte bune. Este un oraş mare, are multe case..., este locuit de informaţii privitoare la relaţiile dintre Tran- www.dacoromanica.ro 1232 Însemnări S mulţi negustori bogaţi”. Tot aşa continuă Borsos descrierea pină la Constantinopol. Şi mai amplă este descrierea itinerarului din 1618 făcut prin Ţara Românească de Borsos, clnd vorbeşte pe scurt şi despre trecerea sa prin Bucureşti. Memoriile şi scrisorile redactate de Tamâs Borsos In limba maghiară au fost pregătite pentru tipar de Lâszld Kâcziâny, folosindu-se de originale unde ele au putut fi depistate. Ediţia urmăreşte un scop dublu. Kocziâny preferă Insă să sublinieze mai ales latura literară a memoriilor lui Borsos şi mai puţin cea de izvor istoric. Cu toate acestea, notele bibliografice, indicele şi glosarul de cuvinte . puţin cunoscute uşurează foarte mult folo- sirea publicaţiei. Lâszld Kocziâny a făcut un lucru foarte util, adunlnd toate scrierile lui Borsos intr-un singur volum, şi Editura pentru literatură (redacţia In limba maghiară) inaugurează o serie extrem de necesară. Ar trebui ca operele principalilor cronicari transilvăneni să găsească loc In noua serie, pe care o dorim să fie cit mai rodnică şi mai bogată. Să nu uităm că, alături de valoarea lor literară, cronicile ungureşti din Transil- vania medievală oferă ştiri nu numai despre istoria acestei ţări, ci conţin informaţii extrem de valoroase cu privire la istoria patriei In general. Realizat In condiţii tipografice destul de bune, ediţia Îngrijită de Lâszld Kocziâny sperăm că va fi urmată In curind de alte publicaţii de cronici transilvănene. Totodată nădăjduim ca şi tirajele să fie corespunză- toare cerinţelor, căci memoriile lui Tamâs Borsos s-au dovedit a fi prea puţine faţă de numărul mare de solicitanţi. L. Demcmj , * , 36opnuK padoea euaaumojioiUKoa uh- cmumyma (Culegere de lucrări ale Insti- tutului de studii bizantine), XI, Mafla- Daqna ycTaHOBa. HayiHOfleno, Beograd, 1968, 277 p. Acest al Xl-lea volum din publicaţia iugoslavă intitulată Culegere de lucrări ale Institutului de studii bizantine, care se edi- tează la Belgrad, cuprinde 17 articole de dimensiuni diferite, dintre care 11 slnt redac- tate in limba sirbo-croată cu rezumate In limbile franceză sau engleză, două se publică In limba rusă, trei in limba franceză, unul In limba engleză şi unul in limba germană. Figurează şi In acest volum numele unor valoroşi colaboratori străini, ca I. Duicev, V, Udalţova şi A. P. Kajdan. Expunerea introductivă, intitulată Ani- versarea a 20 de ani de activitate a Institutului de studii bizantine (p. 1 — 8), semnată efe pro- fesorul G. Ostrogorsky, relevă progresul studiilor bizantine realizat în Iugoslavia lncepînd din 1948. în revista „Studii”, XXI (1968), nr.6, p. 1258—1260, au fost menţionate cele trei serii de publicaţii destinate cercetă- rilor de bizantinologie editate de Institutul de studii bizantine din Belgrad. G. Ostro- gorsky, directorul acestui institut, reamin- teşte cititorilor meritele principalilor bizan- tinişti iugoslavi : F„ Barişici, B. Krekici, Ivanka Nikolaievici-Stoikovici, J. Ferluga, B. Feriancici, D. Bogdanovici şi R. Katicici. Dintre cei mai tineri sînt menţionaţi Liubo- mir Maksimovici, Miriana Jivoinovici şi Ninoslava Radoşcvici-Maksimovici. Numeroşi savanţi străini au colaborat la publicaţiile institutului, incit caracterul de disciplină istorică universală al bizantino- logiei se reflectă şi In larga cooperare inter- naţională pc care şi-au asigurat-o cercetătorii iugoslavi. Este relevată, de asemenea, cola- borarea bizantiniştilor iugoslavi la principa- lele reviste de specialitate din străinătate. Folosind inscripţii inedite şi unele urme ale arhitecturii vechi, Cyril Mango reexa- minează rezultatele obţinute de istorici cu privire la Biserica bizantină din Vize (p. 9 — 13), demonstrînd că acest templu din Tracia Orientală, transformat In moschee după căderea Imperiului bizantin sub stăpl- nirea otomană, îşi are începuturile într-o construcţie monastică din secolul al X-lea. Autorul adaugă dovezilor sale opt planşe ilustrative. . în articolul intitulat Citeva reliefuri paleo- creştine ale stilului geometric din Dalmaţia (p. 15—28), Ivanka Nikolaievici pune In www.dacoromanica.ro 9 ÎNSEMNĂRI 1233 lumină constatările sale referitoare la sculptu- rile Dalmaţiei, bizantine din secolul al VI-lea ; autoarea găseşte că au existat ateliere de sculptură în stil geometric şi In regiunile din vecinătatea Dalmaţiei. în sprijinul argumen- tării sînt prezentate şase planşe. Bizantinista sovietică E. V. Udalţova stu- diază Concepţiile istoricului bizantin Teofilact Simocatta din secolul al Vll-lea (p. 29 —45). Autoarea găseşte că acest cronicar nu a veri- ficat In chip critic izvoarele istorice folosite, din care cauză scrierea sa se Înfăţişează ca o ciudată Împletire de fapte concrete, de raţio- namente filozolice şi de povestiri despre dife- rite calamităţi şi miracole, atribuind o mare semnificaţie legendelor. Reamintim autoarei că N. Iorga făcuse aceeaşi constatare în 1925, afirmlnd că Teofilact Simocatta a cules datele cronicii sale şi ştiinţa sa „din toate părţile” (La litterature byzantine, conferinţă ţinută la Universitatea din Geneva în 1925 şi publicată în culegerea sa £tudes byzanlines, II, Bucarest, 1940, p. 74). în articolul Despre aristocratizdrea socie- lătii bizantine tn secolele VIII—XII (p. 47 — 53), bizantinistul sovietic A. P. Kajdan pune în lumină importante informaţii istorice privitoare la stratificarea societăţii bizan- tine, conchizînd că în secolele XI —XII s-a dezvoltat o puternică aristocraţie cu caracter ereditar. Expunerea intitulată Bizanţul şi formarea primelor state ale slavilor de sud (p. 55 — 66), semnată de Jadran Ferluga, cuprinde interpretări noi cu privire la influenţa Bizanţului asupra constituirii primelor for- maţiuni statale ale slavilor din Peninsula Balcanică. Autorul găseşte că această influenţă, minimă în secolele VI —VII, nu a devenit activă declt inceplnd din secolul al IX-lea. Cercetînd arhivele, Nada Klaici respinge teza potrivit căreia ar fi existat menţiuni despre Tribuni şi consuli In documentele din Zara tn secolele X—XI (p. 67 — 92) şi dove- deşte că aceşti funcţionari figurează în actele autentice ale oraşelor din Dalmaţia abia în a doua jumătate a secolului al XH-lea. Jovanka Maksimovici examinează Trad;ţia bizantină şi sculptura romană de pe litoralul Adriaticii (p. 93 — 98) pe baza unor monumente din secolele XIII—XIV, ilustrate prin 12 planşe. www.dacoramamca.ro Articolul intitulat Compoziţiile istorice tn pictura slrbă din evul mediu şi paralelele lor literare (p. 99 — 127), semnat de VojlavDjuridj, reprezintă ultima parte din studiul apărut fragmentat din voumele VIII, X şi XI din această culegere. Autorul constată că pictorii sîrbi se inspirau din textele literare şi din naraţiunile care circulau în timpul lor; un număr de 19 planşe ilustrează documentarea autorului. R. Novakovici propune interpretări noi cu privire la Data şi cauzele abdicării lui Nemania (p. 129 — 139), susţinlnd că ţarul a repunţat la tron în favoarea fiului său Ştefan spre finele anului 1195 sau la începutul anului 1196 ; abdicarea a fost urmarea presiu- nilor exercitate asupra lui Nemania de către împăratul bizantin Alexios III Angelos, care dorea să pună pe tronul Serbiei pe propriul său ginere Ştefan. Foarte consistent este studiul intitulat Sebasostocratorii tn Bizanţ (p. 141 — 192), semnat de B. Feriancici. Utilizînd izvoarele bizantine şi cercetările istoricilor, autorul clarifică evoluţia titlului de sebastocrator de la finele secolului al Xl-lea plnă la mijlocul secolului al XV-lea. La Început, titlul a fost conferit fraţilor şi fiilor împăratului bizan- tin, apoi treptat semnificaţia sa a scăzut, încît sub dinastia Paleologilor apar în docu- mente sebastocratori din rîndurile seniorilor feudali. Studiind Războiul dintre Dubrovnik şi Serbia din anii 1327—1328 (p. 193 — 204), ■ Barişa Krekici foloseşte o documentare nouă pentru a demonstra începuturile şi desfă- şurarea acestui război, determinat de con- flicte economice. Profesorul G. Ostrogorsky examinează Hrisovul despotului Ioan Orsini pentru mănăs- tirea din- Lykusada (p. 205 — 213), stabilind că acest act a fost dat in 1330 pentru a scuti mănăstirea de unele dări şi prestaţii. în arti- colul său Eparhul Mihail Monomahul fp. 215—234), Franio Barişici identifică datele funcţiei demnitarului bizantin, stabilind că acesta a fost prefect al Tesaliei în anii 1328 — 1342 şi că a decedat în 1346. în articolul intitulat Un fragment din „Notitiae Episcopatuum Bussiae” (p. 235 — 240), medievistul bulgar Ivan Duicev iden- 1234 ÎNSEMNĂRI 10 tifică acest document ca fiind scris de lsidor. mitropolitul Kievului, la finele secolului al XlV-lea sau la Începutul secolului al XV-lea. Figurează In acest document 18 denumiri ale scaunelor episcopale din Rusia. Izvorul este valoros pentru studiul istoric al organi- zării bisericii din Rusia. Miriana Jivoinovici studiază Întreţinerea monastică tn Bizanţ şi in Serbia medievală (p. 241—270), con- statlnd că subzistenţa călugărilor in mănăstiri sc asigura prin contribuţia lor prealabilă şi că In documentele slrbeşti contribuţia se numea „mertic”. Culegerea se Încheie cu articolul Contribuţie la studiul organizării administrative din Trapezunt (p. 271 — 277), semnat de L. Maksimovici, care examinează unele particu- larităţi ale regimului administrativ bizantin de la finele secolului al XlV-lea. ★ Şi acest al Xl-lea volum al culegerii edi- tate de Institutul de studii bizantine din Belgrad oferă contribuţii originale menite să promoveze studiul istoriei şi al culturii Bizanţului. Activitatea ştiinţifică a bizan- tiniştilor iugoslavi continuă să se desfăşoare lntr-un remarcabil spirit de cooperare inter- naţională. Gheorghe Cronţ » * , Polska sluiba dyplomatyczna XVI — XVIII wieku. Studia pod reda kcj Zb. Wdjcika (Serviciul dimplomatic polon din secolele XVI —XVIII. Studii sub redacţia lui Zb. Wdjcik), Pahstwowe Wy- dawnictwo Naukowe, Varşovia, 1966, 487 p. Este vorba de o lucrare colectivă, prima prezentare ştiinţifică a diplomaţiei polone din perioada citată. Cronologic, lucrarea cuprinde epoca inceplnd cu anul 1506, de clnd s-au conturat formele moderne ale acestei diplomaţii, şi plnă in anul 1764. Primul capitol sc ocupă de serviciul di- plomatic polon dintre 1506 şi 1530 şi este scris de A. Wyczabski, iniţiatorul acestei opere. Autorul arată că acest serviciu nu era pe atunci o instituţie separată sau auto- nomă, ci unul dintre principalele instrumente folosite in activitatea internaţională şi In politica externă. Conducătorul acestei politici era, in principiu, regele. Dar acesta trebuia formal să ceară in problemele mai importante părerea consiliului regal, adică a senatului, iar in conducerea ca atare era ajutat de func- ţionarii cancelariei sale, cancelarul şi vicecan- celarul. Senatul nu era o instituţie care funcţiona permanent pe lingă rege. El număra atunci vreo 60 de membri, laici şi ecleziastici şi se aduna rar, numai cu ocazia convocării Seimului. Atunci discuta asupra problemelor de politică externă in aşa-numitul consiliu secret. De pregătirea şi de trimiterea solilor in străinătate se ocupau cancelarul şi vicecan- celarul. Textele instrucţiunilor pentru soli erau scrise de secretarii cancelariei regale, care aveau un rol activ şi important, mai ales cei ce Îndeplineau funcţia de aşa-numiţi mari secretai!. Situaţia politică europeană era cunoscută din informaţiile furnizate de solii poloni, de negustori, de casele bancare şi comerciale europene (de pildă Fugger) şi de diferite personalităţi străine. în timp de pace şi prietenie cu Moldova, domnul acesteia trimi- tea în Polonia ştiri despre evenimentele din Turcia şi de la tătari. Ştiri concrete despre acţi- uni politice sau militare le furnizau spionii. De pildă, in 1531, înainte de lupta de la Obertyn, in Moldova activa un spion polon, un oare- care Dumitru, care primea pentru aceasta importanta sumă de 40 de florini. Spioni la graniţa Moldovei întreţinea şi castelanul Cameniţei, pentru care se cheltuia suma de 50 de florini. Fiecare diplomat care pleca in misiune în străinătate era Înzestrat cu documentaţia corespunzătoare. Documenlul principal erau instrucţiunile. Acestea se treceau în condicile soliilor, adică în aşa-numitele Libri legationum, care se păstrează pină astăzi în Arhivele cen- trale de acte vechi din Varşovia. în aceste condici sint trecute şi instrucţiunile date frec- ventelor solii în Moldova. Instrucţiunile erau redactate, dc regulă, in latineşte, uneori însă şi in polona. Cheltuielile serviciului diplo- www.dacoromanica.ro 11 ÎNSEMNĂRI 1235 matic erau destul de mari, ele ocuplnd în vistieria statului locul al doilea după cele ale armatei. Regele îşi alegea diplomaţii din diferite medii : poloni şi străini, mari demnitari, dar şi curteni mai modeşti, secretari, staroşti etc. Principala bază pentru recrutarea cadre- lor diplomatice o formau Insă membrii sena- tului. Printre cei ce au Îndeplinit In această perioadă misiuni diplomatice frecvente In străinătate se numără Jerzy Krupski, cas- telan de Belsk, apoi de Liov, care In anii 1511 — 1523 a fost trimis de şase ori In solie in Moldova şi o dată in Turcia. Cel ce s-a ocupat insă exclusiv de contactele cu Moldova a fost Stan Chodecki, mareşal al Coroanei şi staroste general al Rusiei. între 1506 şi 1530 diplomaţii poloni au Încheiat peste 20 de tratate internaţionale, printre care şi citeva cu Moldova. în secolul al XVI-lea nu se poate vorbi Încă despre funcţia diplomatică ca profesiune. în capitolul al doilea, R. Zelewski anali- zează organizarea serviciului diplomatic polon sub Sigismund August. Autorul pomeneşte, printre altele, de solia din 1568 a lui T. Zbo- rowski la turci. La Întoarcerea sa prin Mol- dova, el a aflat de moartea lui Al. Lăpuşneanu, dar plnă să-i parvină răspunsul regelui la cererea sa de a i se arăta cum să procedeze in legătură cu ocuparea tronului vacant, Poarta a şi aşezat In el pe Bogdan Lăpuşneanu. Stan. Grzybowski se ocupă In capitolul al treilea de acest serviciu în anii 1573 — 1605. El arată că In această perioadă controlul asupra diplomaţiei şi politicii externe 11 ia asupra sa senatul, mai ales In perioadele de vacanţă la tron. De pildă, voievodul Moldovei şi-a adresat In 1577 corespondenţa sa dimplo- matică voievodului Podoliei. Printre condu- cătorii politicii externe apare In acest timp marele hatman. începuturile atribuţiilor diplo- matice ale hatmanilor datează din timpul lui J. Zamoyski, care a concentrat In acelaşi timp in miinilc sale şi funcţia de cancelar, şi pe cea de mare hatman. în relaţiile cu Moldova şi cu tătarii s-a folosit mai ales limba polonă, mai rar in cores- pondenţa cu românii limba latină. Dificultăţi mari au Intimpinat soliile polone în drumul spie Stambul, Deosebit de preţfoasă a fost www.dacoromanica.ro In această privinţă mediaţia românească. Acorduri speciale reglementau obligaţiile dom- nului Moldovei in privinţa conducerii piin ţara sa a solilor poloni şi turci, intermediul acestuia in relaţiile diplomatice polono-tur- ceşti şi expediţia corespondenţei diplomatice, pe care frecvent o aduceau in Polonia sluj- başii şi curtenii săi. însuşi domnul moldovean trimitea scrisorile sale la rege printr-un curier special, care aducea cu acea ocazie In Polonia şi poşta diplomatică polonă. Uneori asemenea trimişi 11 căutau pe rege prin toată Polonia, ca, de pildă, curierul domnesc care in 1577 a plecat după Şt. Bathory plnă la Wroclaw. Alteori ei dădeau scrisorile In mina celui mai apropiat voievod polon. Că asemenea cores- pondenţă, adresată de domnul Aloldovei voievodului polon din apropierea frontierei, era considerată şi ea drept corespondenţă diplomatică, privind Întregul stat, o dovedeşte nu numai conţinutul ei, ci şi faptul că ea era Îndrumată ulterior cancelariei regale şi tre- cută In Libri legationum. Moldova, ca stat vasal Poloniei şi Turciei, forma obiectul tratativelor diplomatice polono-otomane. Ea era obligată să aducă servicii diplomatice acestor state, In acelaşi timp Insă trimitea In Polonia misiuni diplomatice independente. în capitolul al patrulea, Wl. Czapliăski prezintă diplomaţia polonă din anii 1605 — 1648, iar In capitolul al cincilea Zb. Wâjcik se ocupă de organizarea serviciului diplo- matic polon in a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Autorul insistă, printre altele, asupra rolului din ce In ce mai marc pe care l-au jucat hatmanii in politica externă a Poloniei din acel timp. Aceştia erau autorizaţi să întreţină contacte diplomatice cu Turcia, Crimeee, Moldova şi Ţara Românească. Aceste atribuţii mergeau atlt de departe, incit hatmanii au efectuat un fel de control asupra tuturor soliilor îndreptate către aceste ţări, cu excepţia doar a solilor mari. Diplo- maţii care se Îndreptau spre sud-est aveau obligaţia să treacă mai intîi pe la marele hat- man spre a-1 informa asupra sarcinii lor şi a primi eventualele sale ordine. Limba polonă a continuat să fie folosită in relaţiile diplo- matice cu Rusia, dar mai ales cu Crimeea, cazacii de la Praguri, Moldova şi Ţara Româ- 1236 Însemnări 12 nească. In această perioadă, hatmanii poloni Îşi trimiteau solii proprii In ţările din sud- estul european. Atribuţiile trimişilor hătmă- neşti erau identice cu cele ale solilor regali, pentru motivul că hatmanilor li se Încredin- ţase misiunea de a colabora cu regele la con- ducerea republicii nobiliare. In ultimul capitol, J. Gierowski şi J. Leszczynski studiază diplomaţia polonă din timpul uniunii personale polono-saxone. Ei arată că In timpul războiului nordic (1700— 1721) atribuţiile hatmanilor poloni In domeniul politicii externe au crescut la dimensiuni nelntllnite pină atunci. Din cauza absenţelor Îndelungate ale regelui, din pricina crizei monarhice şi a Împărţirii puterii Intre două persoane, a fost nevoie ca hatmanii nu numai să continue să Întreţină contacte diplomatice cu Turcia. Crimeea, Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, ci să intre In relaţii directe chiar cu Rusia. Lucrarea prezentată foloseşte o bogată documentaţie de arhivă. Ea se recomandă cercetătorilor români ca un material deosebit de interesant pentru studiul istoriei diplo- maţiei sud-est europene. Ilie Corftis L£OPOLD GENICOT, Le XIII‘ sitele euro- pien, Presses Universitaires de France, (Nouvelle Clio. L’histoire et ses problfemes, 18), Paris, 1968, 410 p. Lucrarea istoricului belgian Lăopold Geni- cot consacrată secolului al XlII-lea european priveşte In realitate, în pofida titlului, numai o parte a Europei. De altfel, intenţia autorului a şi fost de a Înfăţişa o sinteză asupra seco- lului al XlII-lea în Occident, un Occident ale cărui limite depăşesc însă cu mult pe cele geografice propriu-zise ale Europei apusene.. Din punctul de vedere al autorului, oglindit pe întregul parcurs al cărţii prin materialul expus şi prin formulări precis exprimate, Occidentul reprezintă „o comunitate de inte- rese, spirituală şi de credinţă”. Graniţele sale slnt delimitate, în ultimă instanţă, în funcţie de criteriul religios, Occidentul fiind „o comunitate ale cărui hotare se confundă cu cele ale catolicismului roman”, catolicism care „a fost totdeauna piatra unghiulară a Occidentului (p. 194, 285). Drept urmare, potrivit delimitării autorului, Occidentul ar fi cuprins în secolul al XlII-lea Peninsula Ibe- rică, Franţa, Anglia, Italia, Germania, ţările scandinave şi baltice, Polonia, Cehia, Unga- ria. Aşadar, „de la Cracovia sau Oslo la Londra sau Toledo sau Milano, structuri şi atitudini, probleme şi soluţii s-au uniformi- zat mai mult sau mai puţin. Peste tot s-a impus aceeaşi civilizaţie” (p. 299). Europa sud-estică şi răsăriteană ar face implicit parte, Împreună cu Asia şi cu Africa, din „restul lumii”, cu care Occidentul intra în contact prin „cuceriri, comptoare, cruciade şi misiuni” (p. 287). în funcţie de această delimitare, de altfel curentă istoriografiei occidentale, referirile privind teritoriul României lipsesc complet. Ca limite cronologice, secolul al XlII-lea reprezintă în istoria Europei, Îndeosebi occi- dentale, o perioadă de apogeu al feudalis- mului dezvoltat, manifestat în toate dome- niile de activitate social-economică, politică sau spirituală şi deci justificat de a fi tratat separat. ★ Prima parte a lucrării lui L. Genicot este consacrată „Orientării bibliografice” (p. 7—45), cu referiri la ţările care intră în componenţa unui Occident delimitat după criteriile amintite. Principalele capitole ale lucrării cuprinse, potrivit sistemului colecţiei, în partea a doua (p. 47 — 308), Înfăţişează trăsăturile carac- teristice ale secolului al XlII-lea. Capitolul I, „Oamenii” (p. 49 —60),pre- zintă evoluţia demografică a Europei occiden- tale, creşterea cea mai accentuată situîndu-se între 1150 şi 1250 (p. 52), şi implicaţiile sale social-economice, îndeosebi viguroasa miş- care de colonizare internă. în capitolul II, „Familia” (p. 61 — 70), se constatd Încheierea procesului de Înlocuire www.dacoromanica.ro 13 ÎNSEMNĂRI 1237 a comunităţii familiale, formată din 2—3 gene- raţii sau rude, de către gospodăria conju- gală, alcătuită din soţi şi copii. Autorul con- sideră că o gospodărie numără, In medie, 3,5 membri, constatlnd totuşi că studiile mai recente tind să urce această medie. Capitolul III, „Cadrul local. Satul, parohia, senioria” (p. 71 — 108), cuprinde analiza cadrului respectiv, social-economic, religios şi instituţional, In care Îşi desfăşoară viaţa lumea rurală. Ca populaţie, autorul consideră că marea majoritate a satelor din Occident avea sub 300 de locuitori; pentru satul polon din secolul al XlV-Iea, numărul este estimat, după studii poloneze recente, între 90 şi 110 locuitori (p. 83). Utile pentru cunoaşterea stratificării sociale a satului slnt statisticile privitoare la suprafeţele de pămlnt deţinute de gospodăria ţărănească (p. 88). Capitolul IV, „Regiuni şi oraşe” (p. 109 — 138), Înfăţişează dezvoltarea urbană a Europei accidentale In secolul al XlII-lea, depăşindu-se insă uneori limitele acestui veac. Deşi geneza oraşului medieval este explicată prin factori multipli, de natură economică, politică, mili- tară, religioasă, se remarcă Însemnătatea atribuită meşteşugurilor şi negoţului In renaş- terea urbană din secolele XI —XII. Un spaţiu Întins este acordat tipurilor de autonomie municipală, stratificării şi luptelor sociale din oraşul medieval. Capitolul V, „State şi naţiuni” fp. 139— 193), este consacrat transformărilor politice petrecute în cursul secolului al XlII-lea : Închegarea statelor centralizate, declinul impe- riului şi apogeul papalităţii. Analizlnd rapor- turile monarhiei cu celelalte pături sociale in ţările In care a avut loc procesul de Întărire a puterii centrale, ca In Franţa, Anglia sau Spania, autorul arată că regalitatea a dus la supunere nobilimea profitlnd de disensiunile din interiorul nobilimii şi aliindu-se cu oraşele. Marii nobilimi i s-au redus sau anulat privi- legiile imuniste militare sau judiciare, dar ca şi-a păstrat domeniile şi situaţia socială privilegiată sau a obţinut însemnate funcţii şi favoruri la curtea regelui (p. 150 — 151). în schimb, în Germania, ţară tipică a fărlmi- •ţării feudale, Împăratul a confirmat sau a acordat principilor germani Întinse privilegii 13 şi „a sacrificat pentru ei oraşele, care i-ar fi putut fi şl ar fi trebuit să-i fie cel mai bun sprijin” (p. 159). Paralel cu evoluţia politică a principalelor state europene este Înfăţişată succint şi evoluţia instituţiilor şi a ideologiei politice. Capitolul VI, „O comunitate de interese, spirituală şi de credinţă — Occidentul” (p. 194 — 286), cuprinde o privire de ansamblu asupra factorilor care, potrivit concepţiei autorului, reprezintă elementele constitutive ale unităţii apusene, şi anume: „Studiul marelui comerţ, al curentelor ştiinţifice, al creaţiilor literare şi artistice, a) structurilor bisericii şi al Întrupării doctrinei sale Îngăduie să se stabilească bazele şi Întinderea acestei unităţi a Occidentului” (p. 194), in consecinţă o unitate realizată economic prin marele comerţ internaţional, cultural prin opere scrise in marea lor majoritate in limba latină şi religios prin catolicism, factori ale cărpţ centre de iradiere se aflau, In principal, In ţările din Apusul Europei. , Capitolul VII, „Restul lumii. Cuceriri, comptoare, cruciade, misiuni” fp. *286 — 298), Înfăţişează contactele comerciale, politice şi religioase ale Occidentului cu partea sud- estică şi răsăriteană a Europei. . > Un capitol de bilanţ, „Secolul al XlII-lea occidental” (p. 299—308), ,reia sub formă de concluzii ideea de bază a unni Occident a cărui civilizaţie unitară Îşi are fundamentul in biserica catolică. . Partea a treia, „Probleme” (p. 309—387), cuprinde stadiul actual al cunoştinţelor şi punctelor de vedere asupra secolului al XlII-lea, grupate In şapte capitole, care, In ansamblu, corespund tematic capitolelor din partea a doua. O discuţie purtată, In marea majoritate a cazurilor, cu referire la stadiul actual al evoluţiei istoriografiei vest-europene, dar şi cu referire la istoriografia marxistă din Occident sau din ţările socialiste, despre care se constată că „a atras In chip fericit atenţia asupra soartci şi acţiunii maselor, ca şi asupra unor mobiluri ale claselor supe- rioare şi că a adus astfel elemente valoroase In soluţionarea unor probleme foarte diverse” (p. 319). www.dacoromanica.ro 13 -C. 390 7 1238 ÎNSEMNĂRI 14 Un grafic şi 11 hărţi tematice, precum şi un indice general (p. 389 — 404), completează lucrarea bine documentată, interesantă şl utilă a lui I.6opold Genicot. Rada Manolescu LACEY BALDWIN SMITH, This Realm of England. 1399 to 1688, D, C. Heath and Company, Boston, 1966, 312 p. Cartea este al doilea volum din recenta sinteză a istoriei Angliei. Lucrare de sine stătătoare, cartea lui L. B. Smith acoperă aproape trei secole, care au văzut o serie de evenimente istorice capitale ce au marcat In mod profund Viaţa societăţii britanice. Dar, In afară de evenimentele politice propriu- zise, perioada tratată de autor se caracterizea- ză şi prin desfăşurarea Unor procese social-eco- notnice, de durată mai mare sau mai mică, ce au constituit premisele Istorice hecesare pentru ca Anglia să devină in secolul al XlX-lea ţara capitalismului tlaslc. Perioada tratată deL. B. Smith debutează printr-o mare criză social-economică şi poli- tică, ce s-a Întins pe mai multe decenii plnâ in a doua jumătate a veacului al XV-lea. Declinul demografic, situaţia economică pre- cară, tulburările sociale, incapacitatea monar- hiei şi a instituţiilor ei de a face faţă Împreju- rărilor slnt factorii ce caracterizează aceste decenii „Întunecate” din viaţa societăţii engleze. Războiul celor două roze este de altfel corolarul normal al acestei lungi perioa- de de criză. Spre finele secolului al XV-lea, Încetarea luptelor interne dintre grupările aristocratice rivale şi instaurarea dinastiei Tudorilor au marcat Începutul unei redresări politice-eco- nomice, care a continuat In tot secolul al XVI-lea. Extinderea creşterii oilor,cantită- ţile tot mai mari de lină obţinute, dezvoltarea industriei postavului şi progresele rapide înre- gistrate In activitatea de prelucrare a linii au făcut din Anglia un concurent de temut pentru oraşele flamande. Desigur, aşa cum o remarcă şi autoiul, perioada n-a fost lipsită de frămlntări sociale profunde, izvorite Îndeosebi din situaţia grea a ţărănimii, izgo- nită de pe vechile pămlnturi pe care le muncea din vechime, pămlnturi devenite acum imen- se terenuri de păşunat pentru turmele de oi producătoare a mari cantităţi de lină. Pe acest fond social-economic a avut loc intro- ducerea Reformei, cu marile ei transfoimări In structurile proprietăţii funciare engleze. Marile domenii ale bisericii, devenită angli- cană din catolică, au fost expropriate, incă- plnd apoi In mare parte pe mlinile celor inte- resaţi In dezvoltarea industriei postavului. Interesele categoriilor sociale ajunse In frun- tea ierarhiei au fost foarte bine reprezentate de monarhia elisabetană. Sprijinirea răscoalei antispaniole din Ţările de Jos, zdrobirea Încercării lui Filip al II-lea de a-şi asigura o poziţie politică hegemonică In Eiuropa de apus (Infrlngerea Invincibilei Armande) au constituit principalele acţiuni de forţă prin care Anglia elisabetană ieşea din izolarea ei şi Începea să se orienteze din ce In ce mai mult spre mare. Dar evoluţia Începută In timpul dinastiei Tudorilor nu s-a oprit o dată cu dispariţia Elisabetei I. Peste o treime din carte este consacrată de autor celor şase decenii In tim- pul cărora s-a desfăşurat procesul de trecere de la Anglia feudală la Anglia capitalistă. Domnia lui Carol I Stuart, conflictul aces- tuia cu parlamentul, Începutul şi desfăşurarea războiului civil, noile elemente social-poli- tice care au apărut In timpul revoluţiei con- duse de Cromwel (independenţii, levellerii) slnt aspectele cercetate cu precădere de L. B. Smith. In ultimele capitole, autorul se ocupă de urmările revoluţiei. Pe plan intern, după forma republicană a urmat restaurarea Stuar- ţilor, care oglindea preferinţa noii aristocraţii şi a marii burghezii pentru forma de stat monarhică, apreciată ca mai aptă să apere interesele economice şi politice ale acestor clase. L. B. Smith consideră că In timpul domniei ultimilor doi Stuarţi s-a instaurat In Anglia un regim „oligarhic”; titlul de: www.dacoromanica.ro 15 ÎNSEMNĂRI 1239 capitol ..Triumful oligarhilor” este semni- ficativ In această privinţă. Oligarhia formată din aristocraţie şi marea burghezie, va domina viaţa publică a Angliei timp de aproape un secol şi jumătate. Autorul ne mai arată apoi că această oligarhie, consolidată datorită restauraţiei, va trece la o politică externă activă, axată îndeo- sebi pe expansiunea maritimă. De altfel bazele expansiunii maritime fuseseră puse de Cromwell prin cunoscutul ,.Act de navi- gaţie” şi prin războaiele purtate împotriva traficului maritim olandez. De la o politică maritimă defensivă, care a caracterizat Anglia ia finele secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea, se trece după 1650 la o politică maritimă eminamente ofensivă, care va fi urmată cu stăruinţă timp de un secol şi jumătate şi care va aduce Angliei marele imperiu colonial de mai tirziu. In volumul al treilea al seriei, William B. Willcox se va ocupa tocmai de modul în care a fost făurit imperiul colonial, care va dura pînă după al doilea război mondial. S. Columbeanu www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro NOTE BIBLIOGRAFICE* INSTRUMENTE DE LUCRU • • • Bibliografie teskoslooenski historie za rok 1964, Sestavili Văroslav MySka, Lumir, Nes- vadbik, Anna Skorupovâ, Praha, (Academia), 1968, 440 p. Literatura istorică apărută In Cehoslovacia in 1964. ★ • • • Bibliografia storica nazionale, XXVIII (1966), Bari, Laterza e Figli, 1968, XXVIII + 316 p. Prezentare sistematică a publicaţiilor de specialitate italiene şi a celor străine referitoare la istoria Italiei, anuarul cuprinde şi lucrări despre ţara noastră apărute In limba italiană. ★ CASTELLAN, GEORGES, Commenl dioelopper Ies recherches franţaises sur l’histoire de VEurope orientale, In „Revue d'histoire moderne et contemporaine”, XV (1968), p, 367—376. Indicaţii metodologice referitoare la cercetarea istoriei popoarelor din centrul şi sud-estul Europei. Se dau informaţii In ceea ce priveşte organizarea cercetării ştiinţifice din ţările socia- liste, rolul şi organizarea academiilor şi a institutelor de cercetări, posibilităţile de documentare ctc. Este amintită Academia R. S. România şi Institutul de cercetări sud-est europene din Bucu- reşti. Se face de asemenea o periodizare a istoriografiei româneşti. ¥ ENGELS, ODILO, Zur Hisloriographie des Deulschen Ordens im Mitlelalter, In „Archiv filr Kulturgeschichte”, XLVIII (1966), p. 336-363. ★ • * * Hcmopux cpednux eenoe. BuâAUozpaţfiuHecKuă yKaaameAh. T. J. JIumepamgpa, mdaunan e CCCP e 1918—1957 zz. Ilod ped. K. P. CHMOHOBa h 3, A. HepcecoBott, Moscova, 1968, Bibliografia literaturii referitoare la istoria evului mediu, editată In U.R.S.S. Intre 1918 şi 1957. * Notele bibliografice din numărul de faţă au fost Întocmite de A. Armbruster, A. Lazea, D. A. Lăzărescu, Ş. Papacostea şi Ş. Rădulescu-Zoner. STUDII", tomul 22, nr. 6, www.da0piomanica.ro 1242 NOTE BIBLIOGRAFICE 2 KANDEL, B. L., Hcmopun aapySeatcHbix cmpau. Eu6,iuozpa$un pyccnux 6u,6jiuozpacfjuă, onyâAUKoeaiutbix c 1857 no 1965 eod, Moscova, 1966, (Bibliografia bibliografiilor ruse publicate intre 1857 şi 1965, cuprinzlnd lucrările referitoare la istoria universală). ★ JOACHIM, KIRCHNER, Bibliographie der Zeitschriflen des deutschen Sprachgebietes bis 1900. Bd. I 1670 — 1870, Lieferung I—III, Stuttgart, Hiersemann, 1966 — 1967. ★ LANGER, HERBERT, Neue Forschungen zur Gesehiehte des Dreissigjăhrigen Krieges, In „Zeitschrift fur Geschichtswissenschaft”, XVI (1968), 7, p. 931—950. Studiu bibliografic dedicat ultimelor cercetări asupra războiului de 30 de ani, in care a fost antrenată şi Transilvania. ★ * * * OKmn6pb u peeojuoiţuoHHoe deuotcenue e cmpanax PţewnpaAbHou u lOzo-Bocmonnou Eeponu (1917—1923 ee.), ynmameAb jiumepamypu, 1945—1965 ee. Moscova, 1968. Bibliografia lucrărilor referitoare Ia influenţa Revoluţiei din Octombrie asupra mişcării revoluţionare din Europa centrală şi sud-esticâ, apărute in U.R.S.S. intre 1945 şi 1965. ★ SPIVAKOVSKr, E. S., BeAUKuu Oiemndpb u PyMbtnun (Bonpocu ucmopuu coeemcKo- pyMUHcnux peeOAioiţuoHHbix censeu e coepeMeunou jiumepamype), in „Hcmopun CCCP", 1968, nr. 6, p. 167-179. Analiza istoriografi că a lucrărilor referitoare la legăturile revoluţionare româno-sovietice (mai ales ecoul Revoluţiei din Octombrie in România, solidaritatea internaţională a oamenilor muncii români cu revoluţia proletară rusă ; influenţa Revoluţiei din Octombrie asupra mişcării socialiste din România), apărute In România şi U.R.S.S. in perioada 1957 — 1967. ISTORIE MEDIEVALĂ NOVOSELŢEV, A. P., PAŞUTO, V. T., BnetuHnn mopeoenn JJpeemU Pycu (do cepedunu XIII e), In „Hctophh CCCP“, 1967, nr. 3, p. 81-108. Autorii sintetizează' informaţiile din diferite izvoare referitoare Ia comerţul exterior al Rusiei vechi in secolele X —XIII. ★ KARGALOV, V. V., MomoAo-mamapcKoe Hauiecmeue na Pycb XIII e, Moscova, 1966, 135 p. Autorul sintetizează rezultatele cercetărilor asupra invaziei mongole in Rusia in secolul al XHI-lea. ★ T1HOMIROV, M. N„ CpedueeeKoean Poccun na Meotcdyuapodnbix nymnx (XIV—XVee.), Moscova, 1966, 174 p. Cunoscutul specialist sovietic prezintă comerţul exterior al Rusiei şi locul Rusiei in cir- cuitul comerţului internaţional in secolele XIV—XV. www.dacoromanica.ro 3 NOTE BIBLIOGRAFICE 1243 SCIAMBRA, MATTEO; VALENTINI, GIUSEPPE; PARRINO, IGNAZIO, II „Liber Bre- oium" di Callisto III. La erodata, l’Albania e Skanderbeg, Centro Internazionale di Studi Albanesi, Palermo, 1968, 227p. „Brevetele" lui Calixf al III-lea, publicate In acest volum pentru prima oară, se ocupă aproape exclusiv de cruciata antiotomană. După 1453 papa s-a străduit să Închege o coaliţie europeană Împotriva Imperiului otoman, Încurajat de succesele lui Iancu de Hunedoara şi ale lui Skanderbeg. . ■ Lucrarea este un indispensabil instrument de lucru pentru cel ce se ocupă de politica europeană antiotomană din epoca lui Iancu de Hunedoara şi a lui Skanderbeg. ★ HAVLÎK, LUBOMIR E., Ceski a jihoslovanski zerul oe stfedoulku, (K vztahum mezi Cechami, Maravou a Chorvaty, Slovinci, Srtty 1 Makedoncj do kpnee 15. stoleti) (Teritoriile cehe ţi Iugoslave In evul mediu), In „Ceskoslovensko a Juhoslăvia", Vydavatelstvo Slovenskej akadămie vied, Bratislava, 1968, p. 37 — 63. Legăturile Intre cehi, moravi, croaţi, sirbi şi macedoneni plnă la sflrşitul secolului al XV-lea. Studiul cuprinde şi unele referiri la Ţara Românească şi la Moldova. ★ PRODAN, DAVID, Pildak a jobbăg'yok elzâlogositâsâra, cserijire, adâsvitelire a XVI. szăzadi Erddyben (Exemple de zălogire. de schimb şi de vlnzare de iobagi In Transilvania veacului al XVI-lea) In „Acta Universitatis Debreceniensis de Ludovico Kossuth nominatae", series historica, VI, 1967, p. 3-13. Exemplele oferite de autor in studiul său relevă condiţiile In care s-au desfăşurat aceste tranzacţii pe marile proprietăţi din Transilvania veacului al XVI-lea. ★ * * * Polonica. XVI do XVII wieku. Nie znane Bibliogruphii Estreichera ze zbioriw biblioteki Gdănskiek (Documente poloneze din secolele XVI —XVII. Adaos la bibliografia lui Es- treicher provenind din biblioteca din Gdafisk), Biblioteka Gdanska Polskiej Akademii Nauk, Gdafisk, 1968, 122 p. Inventar a 203 imprimate păstrate la Gdansk, tn Bibliotheca Senatus Gedanesis, Înte- meiată In 1596. Lucrarea constituie un supliment la „Bibliografia polonă" a lui Estreicher. ★ GALAKTIONOV, I. V., IlucbMa A. JI. Opdwi-Hamenuna 0. H. IIIepeMembeey, In ,,CoeemcKoe c.iaexHoeedeHue1 ‘, 1968, nr'. 2, p. 76 — 83. Scrisorile diplomatului rus A. L. Ordin-Naşciokin către F. I. Şeremetev din anii 1642 — — 1643, privind călătoria lui In Moldova, relaţiile Rusiei cu Polonia şi situaţia internă şi externă a Imperiului otoman. * SZIiKELY, GYORGY, Dicadence du pouooir olloman et Ies deux Miklâs Zriny, In „Annales Universitatis Scientiarum Budapestinensis de Rolando EiitvSs noninatae", Sectio his- torica, IX, 1967, p. 31-59. Consideraţii generale privind poziţia internaţională a celor trei ţâri române In perioada decăderii puterii otomane (după moartea lui Soliraan al II-lea plnă la sftrşitul veacului al XVIII-lea). www.dacoromanica.ro 1244 NOTE BIBLIOGRAFICE 4 HUBER, NORBERT, Osterreich und der Heiligt Stuhl vom Endt de» Spanischen Erbfolgekrieges bis zum Tode Papst Klemens’ XI. (1714 —1721), Hermann Băhlaus Nachf., Wien, 1967, 216 p. (Archiv ftir dsterreichische Geschichte, 126. Bând). Atitudinea curiei papale faţă de războiul austro-turc şi ocuparea Banatului şi Olteniei. ★ BERNARD, PAUL, P., Joseph II, Twayne Publishers, New York, 1968, 155 p. Amănunte privind călătoriile Împăratului prin Transilvania şi Banat, precum1 şi evoluţia concepţiilor sale reformatoare. ★ IMREH ISTVAN, A iobbăgyi munkaerS felhasznălăsa a Toldalagi birtokon (1789—1792) (Folo- sirea muncii servile pe domeniul familiei Toldalagi, 1789—1792), in „Acta Universitatis Debreceniensis de Ludovico Kossuth nominatae”, series historica, VI, 1969, p. 71—100. Articolul Îşi propune să clarifice raportul dintre munca servilă şi cea salariată pe unul dintre marile domenii din Transilvania de la sflrşitul veacului al XVIII-lea. ISTORIE MODERNĂ BEHRING, E., Die Anfănge patriotischer Dichtung in Rumănien von 1780—1830, In „Wiessen- schaftliche Zeitschrift der Karl-Marx-Universitat Leipzig. Gesellschafts-und Spra- chwissenschatliche Reihe”, XV (1966), 3, p. 507 — 512. Autorul arată că patriotismul românesc a găsit In conştiinţa originii latine a poporului român unul dintre principalele argumente pentru revendicarea egalităţii românilor cu celelalte naţiuni europene. Dacia, ca fiică a Romei, devine un program politic in veacul al XlX-lea, sin- tetizlnd misiunea ţărilor române in conformitate cu virtuţile romane. Raportul poeziei patriotice cu Roma capătă astfel un conţinut politic legat nemijlocit de lupta ţărilor române pentru eman- cipare şi unitate politică. ★ PLATT, D. C. M., Finance, Trade and Politics in British Foreign Policg, 1815—1914, Oxford University Press, New York, 1968, XI + 454 p. Lucrarea se ocupă şi de problema comerţului şi a investiţiilor engleze In Imperiul otoman şi In provinciile supuse acestuia. ★ DIMAKIS, JEAN, La guerre de VIndependence greque vrie par la presse franţaise, Institute for Balkan Studies, Thessalonique, 1968, 322 p., 7 pl. înfăţişat ca o contribuţie la studiul opiniei publice şi a mişcării filoelene In Franţa, volumul se ocupă de modul In care a privit şi a comentat presa franceză insurecţia grecească de la mişcarea eteristă din 1821 plnă la moartea lui Ludovic al XVIII-lea şi intervenţia militară şi navală a Egiptului lui Mehmet Aii, deci plnă la 1824. Se redau extrase din diferite ziare şi reviste, apro- blnd sau criticlnd revoluţia greacă. www. Lamca.ro 5 NOTE BIBLIOGRAFICE 124 !> © . I MACUREK, J., Tradice iesko-slovensko-rumunskiho pfălelslol. Na okraj v^vojc poslednich tfidesitileti 19. stoleti (Tradiţiileprieteniei ceho-slovaco-române), In „Slovansk^ pfehled” 1969, nr. 2, p. 89-101. Autorul prezintă relaţiile politice şi culturale dintre cehi, slovaci şi români In ultimele trei decenii ale secolului al XlX-lea. ★ 2aCEK, VÂCLAV, K pokusu o tajni tesko-polskl politieki zastoupenl o Rumunsku r. 1847 (Despre proiectul agenturii politice secrete polono-cehe in România, in 1847), In „Slo- vansk^ pfehled”, 1969, nr. 2, p.' 139 — 143. ★ RALL, HANS, Griechenland zwischen Russland und dem (ibrigen Europa. Die „Grosse Idee” der Grieeben zwieben 1847 — 1859, in „Saeculum”, XVIII (1967), 1—2, p. 164—180. Se acordă o atenţie deosebită relaţiilor greco-române in timpul războiului Crimeii. ★ KAVKOVÂ, MĂRIE, 1Voie zemi z rumunskiho pobledu roku 1858 (Ţara noastră din punctul de vedere al românilor in 1858), in „Slovansky pfehled”, 1969, nr. 2, p. 163 — 167. Relatează impresiile lui Nicolae Filimon despre vizita sa In Cehoslovacia. ★ VALSECCHI, FRANCO, L’Ingbilterra e la guestione italiana nel 1859. La missione Cotoley (27 febbraio — 10 marzo 1859), in „Archivio Storico Italiano”, CXXVI (1968), 3 — 4y p. 479-494. ’ ' Consideraţii generale privind şi situaţia internaţională a Principatelor dunărene. ★ STOURZH, GERALD, Probleme des Nalionalilâtenrechts in der Donaumonarchie, 1867 — 1918r In Donauraum-geslern, heute, morgen, Europa Verlag, Wien, -Frankfurt, 1967, p. 129 — 146. Autorul supune unei analize speciale situaţia juridică a diferitelor naţionalităţi conlocui- toare in Imperiul habsburgic in ultima etapă a existenţei sale. Se găsesc preţioase consideraţii şi in privinţa românilor transilvani. - ★ DlOSZEGI, ISTVÂN, Beust Andrăssy el la question de la Mer Noire, 1870 — 1871, in „Annales Universitatis Scientiarum Budapestinensis de Rolando Eiitvâs nominatae”, Sectio his- torica, IX, 1967, p. 163-207. Poziţia internaţională a României in timpul negocierilor Intre marile puteri privind statu- tul internaţional al Mării Negre. ★ MENEHÂRT, LAjOS, A harom czăszăr szovetsige 4s a magyar politika i kozvileming a kelelf vălsăg idejen (1875 — 1878) (Alianţa celor trei Împăraţi şi opinia publică maghiară In timpul crizei orientale (1875 — 1878), in „Acta Universitatis Debreceniensis de Ludovico- Kossuth nominatae”, series historica, V, 1966, p. 43 — 63. Amănunte privind războiul de independenţă din 1877. www.dacOromanica.ro 1246 NOTE BIBLIOGRAFICE 6 HERMAN, KAREL, Rumunsko oiima ieski dilnickf turnalistiky (1907—1914), (România, văzută de o ziaristă muncitoare cehă), (1907 — 1914), In „Slovansky Pfehled”, 1969, nr. 2, p. 106 — 117. ISTORIE CO.YTEMPORANĂ KUTINA, ZDENfiK, O politickf charakter Velkiho Rumunska, (Despre caracterul politic al României Mari), In „Slovansky pfehled”, 1968, nr. 4, p. 280 — 289. Autorul trece In revistă evenimentele politice care au dus la desăvlrşirea unirii statului naţional român In 1918. ★ FEHIÎR, ANDRAS, Az 1920-as nemzetkbzi szăllitâmunkăs bojkott is a magyar szociâldemokratdk (Boicotul internaţional al muncitorilor feroviari din 1920 şi social-democraţii maghiari), In „Acta Universitatis Debreceniensis de Ludovico Kossuth nominatae”, series historica, VI, 1967, p. 135-162. Clasa muncitoare europeană, dar îndeosebi cea din ţările vecihe cu Ungaria şi-a mani- festat solidaritatea cu revoluţia proletară din Ungaria Încă de la izbucnirea acesteia. Cea mai grăitoare acţiune In acest sens a fost boicotul internaţional al muncitorilor feroviari. Boicotul a eşuat din cauza poziţiei nehotărlte a partidelor social-democrate. In articol se găsesc şi referiri la poziţia clasei muncitoare din România. ★ ■CUTKOVÂ, MĂRIE, NSkoIik pozndmek o boji jugoslâvskeho lidu proti Mnichovu v roce 1938, In „Ceskoslovensko a Juhoslâvia”, Vydavatelstvo Slovenskej akadămie vied, Bratislava, 1968, p. 341-345. Unele date cu privire la lupta poporului iugoslav Împotriva Miinchen-ului In 1938. ★ TEJCHMAN, M., Mui s monoklem (PamUi A Călineska) (Omul cu monoclu), In „Slovansky pfehled”, 1969, nr. 2, p. 153-158. Studiu consacrat activităţii politice a lui A. Călinescu. ¥ CIENCIALA, ANNA, M., Poland and the Wcs/ern Powers, 1938 — 1939. A Study in the Indepen- dence of Eastern and Western Europe, University of Toronto Press, Toronto, 1968, X + + 310 p. Autoarea sc ocupă şi de relaţiile româno-polone Intre cele două războaie mondiale. ★ www.dacoromanica.ro 7 NOTE BIBLIOGRAFICE 1247 KONECNY, ZDENfiK, Masargkova universita a Rămuni (do r. 1939) (Universitatea ,,Masa- ryk” şi românii), In „Slovansk^ pfehled”, 1969, nr. 2, p. 118—122. Prezentare a lucrărilor referitoare la limba, literatura, istoria, arta etc. română, elabo- rate In cadrul Universităţii „Masaryk”, plnă In 1939, precum şi la legăturile dintre profesorii şi studenţii cehoslovaci şi români. ★ KONECNY, ZDENfiK; MA.INUS, FRANTlSEK, Podii Rumună na osvobozovăni Moravy 1945 (Participarea românilor la eliberarea Moraviei In 1945) In „Slovansk^ pfehled”, 1969, nr. 2, p. 159-163. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro STUDII REVISTA DE ISTORIE INDEX ALFABETIC ANUL XXII, 1969 GENERALITĂŢI, ISTORIOGRAFIE, TEORIA ŞI METODA ISTORIEI Nr. P#«. * Congresul al X-lea al Partidului Comunist Român — locul şi importanţa sa istorică..................................................................... 5 811 BERZA, M., Istoricul Andrei Oţetea . ,............................................... 3 411 MACIU, VASILE, B. P. Hasdeu şi unitatea naţională a românilor........................ 6 1047 ISTORIE MEDIE ARMBRUSTER, ADOLF, Evoluţia sensului denumirii de „Dacia”. încercare de analiză a raportului Intre terminologia politico-geografică şi realitatea şi gtndirea politică................................................. 3 423 CIUREA, D., Precizări in problema evoluţiei marii proprietăţi feudale din Moldova In secolele XVII-XVIII............................................ 1 3 CORPUS, ILIE, Producţia agricolă ţărănească şi piaţa la introducerea Regula- mentului organic In Ţara Românească....................................... 1 49 CRONŢ, GHEORGHE, Ecloga isauriană In ţările române........................ 1 21 DEMfiNY, L., Comerţul de tranzit spre Polonia prin Ţara Românească şi Transilvania (ultimul sfert al secolului al XVII-lea).............. 3 465 GRIGORAŞ, N., Unele aspecte privind breslele din oraşele moldoveneşti in seco- lele XVI-XVIII............................................................ 6 1103 IONAŞCU, ION, Despre cronicarul Afenduli din Ţara Românească.............. 5 875 ISAR, NICOLAE, Aspecte ale mişcării luministe din Moldova la Începutul seco- lului .al XlX-lea (plnă la 1821) ......................................... 6 1127 MIHORDEA, V., Vinăriciul domnesc şi vădrăritul............................ 6 1077 MIOC, DAMASCHIN, Din tehnica viticolă medievală In Ţara Românească ... 3 445 VLAD, MATEI D., Regimul administrativ al satelor de colonizare din Ţara Româ- nească şi Moldova (secolul al XVII-lea)................................... 1 35 NEGRUŢI-MUNTEANU, ECATERINA, Prestaţiile breslelor de slujitori din Moldova In primele decenii ale secolului al XlX-lea................ 2 219 OLTEANU, ŞT., Comerţul pe teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti In secolele X-XIV..................•....................................... 5 849 PAPACOSTEA, ŞERBAN, O veche tipăritură despre Moldova la mijlocul seco- lului al XVI-lea.......................................................... 3 459 „Studii”, tomul 22, nr. 6, p. 1249 — 1256, 1969 www.dacoromanica.ro 1250 INDEX ALFABETIC 2 Ni. Pag, PERVAIN, I,, Ioan Budai-Dcleanu şi „Supplex libellus Valachorum”.......... 2 207 POP, EMIL, Dimitrie Cantemir şi Academia din Berlin....................... 5 825 STĂNESCU, EUGEN, Numele poporului român şi primele tendinţe umaniste interne in problema originii şi continuităţii...................... 2 189 SUCIU, I. D,, O mărturie maghiară din 1830 despre necesitatea unităţii românilor ......................................................... 5 975 SUCIU, I, D,, Aspecte ale unităţii poporului român........................ 6 1,065 ISTORIE MODERNĂ ADĂNILOAIE, N,, împroprietărirea Însurăţeilor............................... 5 887 BODEA, CORNELIA, Pagini inedite din opera lui N, Bălcescu.............. 3 499 CÎNCEA, PARASCHIVA, încercări de redresare a meseriilor în perioada 1864 — 1900 1 69 CRISTEA, GH,, Conspiraţia „republicană” din august 1870 ............... 2 231 CURTICĂPEANU, VASILE, Lupta lui Octavian Goga pentru realizarea statului român unitar.......................................................... 5 927 IONESCU, MATEI, Contribuţii privind exilul lui Alexandru Ioan Cuza , , , . 3 531 IORDACHE, An,, M, IOSA, Tr, LUNGU, Titu Maiorescu, însemnări zilnice , 5 965 NETEA, VASILE, Un nou memorialist paşoptist: Ioan Oros alias Rusu .... 3 517 POPA, MIRCEA N,, Contribuţii privind relaţiile româno-franceze, 1900—1914, 1 85 TIBERIAN, IOAN, Legăturile economice dintre România şi Transilvania In perioada 1876 — 1886; aplicarea Convenţiei comerciale din 1875 ....... 5 905 ISTORIE CONTEMPORANĂ CAMPUS, ELIZA, Despre fondul „Romania” din arhiva Ministerului de Externe din Roma.............................................................. 5 947 CHIPER, IOAN, Istoriografia străină despre insurecţia armată din august 1944 din România...................................................... 4 633 CIMPONERIU, ECATERINA, Criza guvernării antonesciene în lunile care au pre- cedat istoricul act de la 23 August 1944 ........................................ 4 733 LAZEA, ALVINA, Probleme ale cooperării militare româno-franceze în anul 1936, 1 105 LIVEANU, V,, Gîndirca românească în problema dezvoltării şi experienţa revo- luţiei populare......................................................... 4 685 LOGHIN, A,, şi S, DAVICU, Din lupta maselor populare, conduse de P.C.R. pentru refacerea oraşului Iaşi (1944 — 1947).......................... 4 655 PETRE SCU, ILEANA, Din operaţiile militare desfăşurate pe teritoriul Olteniei In cadrul insurecţiei antifasciste.................................... 4 679 POPESCU-PUŢURI, ION, Partidul Comunist Român — organizatorul şi condu- cătorul mişcării de rezistenţă pentru eliberarea patriei de sub jugul fascist . , 4 617 RUSENESCU, MIMAI, Istoriografia românească privind insurecţia anti- fascistă din august 1944 şi urmările sale............................... 4 717 SAIZU, I., Situaţia căilor de comunicaţie ale României între anii 1922 — 1928 , . 2 249 www.dacoromanica.ro 3 INDEX ALFABETIC 1251 DOCUMENTAR Nr. Pag. BALOTA, ANTON, Autenticitatea Învăţătorilor toi Neagoe Basarab......... 2 271 CIUREA, D., Tealrum Europaeum. Prima coleeţie de istorie universală (Cu ştiri de istoria românilor)............................................... 6 1165 CONSTANTINESCU, RADU, şi E. LAZEA, O bibliotecă monastică din Tran- silvania pe la 1200........................................... i . . . . 6 1145 CRlSTACHE, PANAIT, IOANA, O cerere a meseriaşilor şi negustorilor din Bucureşti din 1866 pentru repaus duminical....................... 2 303 GEORGESCU-BUZĂU, GH., Moşiile lui Şerban Cantacuzino................... 2 297 HOLBAN, MARIA, Despre osindiri la moarte prin „glasul poporului” sub Despot 6 1155- IONESCU-DlMITRIE, GH., Precizări privind viaţa şi activitatea stolnicului Con- stantin Cantacuzino................................................... 2 289 NICHlTA, VASILE C., Situaţia ţăranilor din Flămînzi între cele două războaie mondiale............................................................. 2 3091 POPESCU-DOL J, ALEXANDRA, Aspectul juridic al conflictului de proprietate dintre stăpinii de moşii şi moşnenii din Dobriceni............... 6 1171 STOICESCU NICOLAE, Treapădul şi ciubotele In secolele XVI-XVIII . ... 2 281 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE (STUDII . DOCUMENTARE) CRISTIAN, V., Orientări franceze contemporane in studierea istoriei relaţiilor in- ternaţionale ............................................................... 6 1181 SUCIU, I. D., Semicentenarul unirii Transilvaniei şi Banatului oglindit în istorio- grafia română .............................................................. 4 761 VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ ALBU, CORNELIU, Nicolaus Olahus, In Călători străini despre ţările române . . 2 337 BOIA, LUCIAN, Sesiunea ştiinţifică a Facultăţii de istorie a Universităţii Bucu- reşti dedicată aniversării a 50 de ani de la unirea Transivaniei cu România 2 327 CAMPUS, ELIZA, Al \TI-lea seminar internaţional organizat de „Europahaus”, Viena, septembrie 1968 1 133 CHIPER, IOAN, Al doilea simpozion al istoricilor români şi cehoslovaci... 5 988- CONSTANTIN ŞERBAN, A IX-a reuniune istorică internaţională a Academiei Tu- dertine, Todi (Perugia), 13 — 16 octombrie 1968 ....................... 2 348 FLOREA, ION, Sesiune ştiinţifică ............................................ 6 1194 FOTINO NICOLAE, Constituirea Asociaţiei europene de isterie contemporană . . 3 568 HOLBAN, MARIA, Discuţie geografică cu prilejul unei recenzii la volumul I al lucrării Călători străini in ţările noastre........................ 3 539 IONESCU, MATEI, şi NATALIA DRĂGHICI, Călătorii de documentare în Italia ................................................................ 3 572 IONESCU-NIŞCOV, TR., Cel de-al Yl-lea Congres internaţional al slaviştilor de la Praga........................................................... 1 131 IONESCU, TR., APOSTOL STAN, Sesiune ştiinţifică jubiliară a Institutului de istorie „N. Iorga” al Academici R. S. România...................... 5 97T www.dacoromanica.ro 1252 INDEX ALFABETIC 4 Nr. Pag. 1SCRU, G. D., şi APOSTOL STAN, Răspuns la Pledoarie pentru o critică ştiinţi- fică şi constructivă..................................................... 6 1193 LIU, NICOLAE, ŞERBAN RĂDULESCU-ZONER, Semicentenarul unirii Tran- silvaniei .................................................................... 2 329 LIU, NICOLAE, ŞERBAN RĂDULESCU-ZONER, Sesiunea ştiinţifică consacrată sărbătoririi semicentenarului unirii Transilvaniei cu România..... 2 323 PORŢEANU, ALEXANDRU, Conferinţa istorică internaţională consacrată ani- versării a 50 de ani de la revoluţia proletară maghiară şi Republica Un- gară a Sfaturilor........................................................ 5 990 PREDA, ELVIRA, Sesiunea metodico-ştiinţifică organizată de S.S.I. la Braşov 3 567 SUTA-SELE JAN, SULTANA, Pledoarie pentru o critică ştiinţifică şi constructivă 2 341 ŞERBAN, CONSTANTIN, Al III-lea Congres de studii napoleoneene. Portofer- raio insula Elba (Italia, 2 — 6 mai 1969)..........................• 5 993 ŞERBAN, C., Reuniunea internaţională privind „Relaţiile italo-române in secolele XVII-XVIII”, Padova (Italia), 2-4 mal 1969 ................................. 5 996 ŞERBAN, C., Colocviul istoric internaţional „Oraşul balcanic” (Moscova-Kiev, 29 martie — 4 aprilie 1969)....................................... 6 1195 UDREA, TR., Sesiunea ştiinţifică consacrată unor date memorabile din istoria mişcării muncitoreşti.....................^........................ 1 129 VELCIU, DUMITRU, Marginalii la lucrarea Valoarea istorică a tradiţiilor con- sacrate de Ion Neculce de prof. Const. C. Giurescu . . ; s.................... 5 982 * * * Analiza activităţii Institutului de istorie „N. Iorga” al Academiei Repu- blicii Socialiste România pe anul 1968 ........................................ 3 564 .» * * Dezbaterile privind macheta volumului al Vlrlea din tratatul Istoria . României ...................................................................... 3 555 , * * Cronică ..................................................................... 1 135 * * * Cronică ...................................................................... 3 573 TEZE DE DOCTORAT...................................................! . . 1 134 TEZE DE DOCTORAT................................................................... 5 998 RECENZII •CAMPUS, ELIZA, Mica înţelegere, Edit. ştiinţifică Bucureşti, 1968, 405 p. (Dinu C. Giurescu) .................'.............................. 3 575 •CONSTANTINESCU-IAŞI, P., Lupta pentru formarea Frontului popular In România, Edit. Academiei, Bucureşti, 1968, 157 p. (M. Rusenescu) ... 1 139 CHAUNU, P., La civilisation de l’Europe classique, Arthand, Paris, 1966, 705 p. (Mircea Grosu) ................................................................ 1 149 DELUMEAU, JEAN, La civilisation de la Renaissance, Arthaud, Paris, 1967, 618 p. (Manole Neagoe)......................................................... 6 1207 GODECHOT, JACQUES, L’Europe et l’Amerique napol6onienne (1800 — 1815), P.U.F., Paris, 1967 (coli. „Nouvelle Clio”, voi .37), 365 p. {Lucia Dumitrescu) 1 154 HUBATSCH, WALTER, Das Zeitalter des Absolutismus, 1600 — 1789 , Edit. Westermann, Braunshweig, 1965, ed. 2, 258 p. (Ştefana Simionescu) ... 5 1012 KOPECZI, BIiLA, Râkâczi-szabadsaghârc 6s Franciaorszâg (Războiul de eliberare râkâczian şi Franţa), Akad6miai Kiadd, BudapestJ 1966, 480 p. (Ludovic Demimj)........................................................................ 3 587 MIHORDEA, V., Relaţiile agrare din secolul al XVIII-lea în Moldova, Edit. Aca- demiei, Bucureşti, 1968,313 p. (C. Şerban).................................... 3 578 www.dacoromanica.ro 5 INDEX ALFABETIC 1253 Nr. Pag. OLTEANU, ŞTEFAN, şi CONSTANTIN ŞERBAN, Meşteşugurile din Ţara Ro- mânească şi Moldova In Evul Mediu, Edit. Academiei, Bucureşti, 1969, 450 p. (V. Mihordea)................................................. 6 1199 PRODAN, DAVID, Iobăgia In Transilvania In secolul al XVI-lea, voi. I II, Edit. Academiei, Bucureşti, 1967—1968, XII-J-596; X + 862 p. (/}. Constan- tinescu) .................................................................. 2 351 RUDIÎ, GEORGE, The Growd in the Freuch Revolution, Oxford University Press, London, Oxford-New York, ed. II, 1967, 267 p. (Gabriela Wagner). . 5 1008 STOICESCU, N., Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV—XVII), I Edit. Academiei, Bucureşti, 1968, 315 p. (Petre Strihan)............................................................ 5 1004 VlRTOSU, EMIL, Paleografia româno-chirilică, Edit. ştiinţifică, Bucureşti, 1968, 346 p. (Tr. Ionescu-Nişcoo)................................................ 3 583 • * , Antologia gindirii româneşti. Secolele XV—XIX, partea I II, Edit. poli- tică, Bucureşti, 1967, 887 p. (Academia Republicii Socialiste România, Institutul de filozofic) (Bucur Tincu)............................... 2 354 » * » Călători străini despre ţările române, voi, I, Edit. ştiinţifică, Bucureşti, 1968, volum Îngrijit de Maria Holban, 587 p. (Pavel Binder).......... 1 143 , * , Documente din istoria mişcării muncitoreşti din România, 1910 1915, Edit. politică, Bucureşti, 1968,1086 p. (Anastase Iordache).......... 4 773 » * » Histoire univcrselle des armâcs, voi. I—IV, Editions Robeit Laffont, Paris, 1965 — 1966, 1220 p. (Manole Neagoe)................................ 2 361 » * » Presa muncitorească şi socialistă din România, voi. 11(1900 —1921), partea a Il-a (1907—1916), Edit. politică, Bucureşti, 1968, 757 p. (GA. Crislea) . . 4 783 • * , Relaţii agrare şi mişcări ţărăneşti In România. 1908 — 1921, Edit. politică, Bucureşti, 1967, 630 p., (Costin Murgescu)........................... 5 1001 , * , Umanistul Nicolaus Olahus (Nicolae Românul ) (1493 —1568). Texte alese. Studiu introductiv şi note de I. S. Firu şi Corncliu Albu, Edit. ştiinţifică, Bucureşti, 1968,277 p. (A. Armbruster)............................... 6 1205 REVISTA REVISTELOR APOSTOL, I., „Analele Institutului de studii istorice şi social-polilicc dc pe lingă C. C. al P.C.R., nr. 1-6, 1966, 960 p.; nr. 1-6; 1967, 1112 p.; nr. 1, 1968, 1108 p............................................................... 4 791 BUZATU, GI-L, „Revue d’histoire de la deuxifeine guerre mondiale”, an. XVIII, nr. 69-72, 1968, P.U.F., Paris, 513 p.......................................... 3 591 COLUMBEANU, S,, The Englisch Historical Review”, Edit. Longinans, Londra, voi. LXXXII, 1967, nr. 322-325, 896 p...................................... 1 159 CORFUS, ILIE, „Kwartalnik Historyczny” (Revista trimestrială de istorie), tom. LXXV, nr. 1—4, Panstwowe Wydawnictwo Naukowe, Varşovia, 1968, 1017 p...............'............................................... 6 1221 IANCU, ANCA, şi ANCA GHEAŢĂ, „Revue des ătudes sud-est europâennes” (Editions dc l’Acadâmie de la Rcpublique Socialiste de Roumanie, Buca- rest.t. I—VI, 1963-1968, 4260 p............................................ 2 367 IONESCU-NIŞCOV, TRAIAN, „Ceskoslovensky casopis hjstoricky” (Revista cehoslovacă de istorie), Edit. Academiei cehoslovace de ştiinţe, Institutul de istorie, Praga, XVI (1969), 1 — 6, p. 948 ................................. 6 121o MARCU, L. P., „Zeitschrift fiir Geschichtweissenschaft”, an. XVI (1968), nr. 1 —12, v’""” Berlin, Deutscher Verlag TQ............... 5 1017 1254 INDEX ALFABETIC Yerlag Regensberg, 5Iunster, l!)o8, 358 p.'(şeroan 37Saulescu-Zoner) . . 1 174 1256 INDEX ALFABETIC 8 Nr. Pag. * t Causcs and consccucnccs of thc American revolution, Edited with an Intro- duction by Esmond Whright, Chicago, „Quadrangle Book”, 1966, 316 p. . (S. Columheanu).......................................................... 1 177 , * , Ilistoirc de l’ăconomie rurale en Pologne jusqu’ă 1861, Vroclaw Wars- zawa Kracow, 1966, 201 p. (Ioana Constanţi nescu)........................ 2 391 , * , Polska sluzba dyplomatyczna XVI XVIII wieku. Studia pod redakeja Zb. Wojctka (Serviciul diplomatic polon din secolele XVI —XVIII. Studii sub redacta lui Zb. Wojcik), Panstwowc Wydawnictwo Naukowc, Varşovia, 1966, p. 487. (Ilie Corfus).............................................. 6 1234 , * , Tiavaux et mdmoires. Centre de rechcrchc d’histoirc et civilisation byzan- tines, voi. II, Edit. Boccard, Paris, 167, 576 p. (E. Frances)........... 1 169 , * , 3fîopHHK pajţona misaiiTonomHOr uncTHTyTa (Culegere de lucrări ale In- stitutului de studii bizantine). XI, IfaflaBaM wa ycTanona Hay'mo flejio, Bcograd, 1968, 277 p. (Ghcorghe Cronţ).............................’■ ■ • G 1232 , * , Centre de îccherche d’histoire et civilisation byzantines, Travaux et Me- moires, voi. III, Edit. Boccard, Paris, 1968, 458 p. {E. Franccs) ... 5 1028 , * , 0r)