■! ! -1, ! Ml,, i e 'li I "<-• - 'li ' /'li -T " ,'i5*tţ:' ,,,,•• "3_ ' /',', I Y I I I \ El ', . iS * I I •, n j i 1 _ yliS ' = r'ii^"^- ' ^IJ_*-'' J| I1 *■"" /.^sî. m'v, ji4t " !"'i-..;"1 din : ONCR^SUL AL ,X.-: io.viân - Ltocţgt‘% c ROMÂN EitWW 'A I ij :'i' ' ■! I" „ MIE A AL PARTERULUI f •biiijNIŞŢ :' şi IMPORTANŢA SA ISTORICĂ Î^ÎR -^P ÂG^DE^A^Daj iJ^gţSS '<• i '!'• i; Ui [.! '' '' . COMERŢUL PE iTEmrOMEtJiLii MOLDOVEI Şt i|ŢÂHÎ ROMÂNEŞT I ÎN '’SEQOL EI^E M- -XIV i I. 1 : ;. !• - I ',(1 ’•! uUf il?-Mli-'t,.! -I iK!-,r!jK,!’l l'WS , ' DIN: ţ$KA ROStÂ-NEASCĂ; ■ , ,r •• 'I •• [i ; [fvî vi:]. 'I1L- In; Uhh Wff}pfJ LEGĂTURILE ' ECONOMICE DINTRE; ROMÂNIA ŞI :TRANf; ŞILVANIA ÎN PERIOADA 1376--1 SSSiîa I- i U ,, T , . i ,, iM APUCAREA; 0ONyPlNTip«.iOOM|aTCIAL,?i D d " ’j i 1 1!:x,;l>j '■ : hi j j'h- | 1i LUPTĂ LUI .OCTAVIAN • GOGA ; l’ENTRUj CTvînriUTT oi-ivîv T'KITAll ! '[ I ,1 ri I VOTULUI ROMAN UNITAR DOCUMENTAR i I’ ' |! '\ IA ŢA ŞTIINŢIFICĂ : RECENZII • : REVISTA REVISTELQţi ÎNSEMNĂRI ■ T./'i NOTE BIBLIOGRAFICE ÎTOtMU 12! 22 11 jfratylfcB#; , ,• m.,r *î. J'j|" t- Vj^fi,E. [OLTvAcAREANt' | wL ..■/ . ? ..*< ’ • EDITURA ACADEwww.dafe6HJianifca.ÂPCIAlls,E R0MANIA ACADEMIA KEPUBLICII SOCIALISTE KOMÂNIA SECŢIA DE ŞTIINŢE ISTORICE COMITETUL DE REDACŢIE Acad. A. Oţetea (redactor responsabil); Matei IONE^CU (redactor responsabil adjunct); acad. P. Constantinescu-Iaşi r acad. C. Daicoviciu; M. Berza, Şt. Pascu, membri corespondenţi ai Aca- demici; L. BAxyai; Miron Constantinescu ; Al. Elian; M. Petrescu-Dîmdoviţa; Eugen Stănescu; Ştefan Ştkfănescu (membri); L Apostol (secretar de redacţie). Preţul unui abonament este de 180 Iei. în ţară abonamentele se primesc Ia oficiile poştale, factorii poştali şi difuzorii voluntari de presă din Întreprinderi şi instituţii. La revuc „STUDII" —REVISTĂ DE ISTORIE paraît 6 fois par an. Le prix d’un abonnement annuel est £ de 3.6.0; $ 8, — ; FF 39, - ; D.M. 32, - Toute commande â l’ătranger sera adressăe â CARTIMEX, Botte poştale 134 — 135, Bucarest, Roumanie ou â ses reprdsentants ă l’ătrangcr. En Roumanie, vous pourrez vous abonner par Ies bureaux de poşte ou chez votre facteur. Manuscrisele, cărţile şi revistele pentru schimb, precum şi orice corespondenţă se vor trimite pe adresa Comitetului de redacţie al revistei „Studii", revistă de islorie. Apare de 6 ori pe an. Adresa redacţiei B-dul Aviatorilor nr. 1 Bucureşti tel. 18.25.86 www.dacoromanica.ro REVISTĂ DE ISTORIE TOM. 22. 1969 Nr. 5 S U M A E Congresul al X-lea al Partidului Comunist Român — locul şi importanţa sa istorică................................................................ EMIL POP, Dimitrie Cantemir şi Academia din Berlin...................... ŞT. OLTEANU, Comerţul pe teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti In seco- lele X—XIV.............................................................. ION IONAŞCU, Despre cronicarul Afenduli din Ţara Românească ............ ★ N. ADĂNILOAIE, împroprietărirea însurăţeilor............................ IOAN TIBERIAN, Legăturile economice dintre România şi Transilvania în perioada 1876 — 1886; aplicarea Convenţiei comerciale din 1875 .... VASILE CURTICĂPEANU, Lupta lui Oclavian Goga pentru realizarea statu- lui român unitar........................................................ ★ ELIZA CAMPUS, Despre fondul „Romania” din arhiva ălinisterului de Externe din Roma . . ........................................ DOCUMENTAR AN. IORDACHE, M. IOSA, TR. LUNGU, Titu Maiorescu, „însemnări zilnice” ............................................................... I. D. SUCIU, O mărturie maghiară din 1830 despre necesitatea unităţii românilor............................................................... VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ Sesiunea ştiinţifică jubiliară a Institutului de istoiic „N. Iorga” al Academiei (Tr. Ionescu, Apostol Stan) Marginalii la lucrarea \aloarea istorică a tradiţiilor consemnate de Ion Neculce de prof. Const. C. Giurescu (Dumitru Velciu); Al doilea simpozion al istoricilor români şi Cehoslovaci (loan Chiper); Conferinţa istorică internaţională consacrată aniversării a 50 de ani de la revoluţia proletară maghiară şi Republica Ungară a Sfaturilor (Alexandru Porleanu); Al III-lea Congres de studii napoleo- niene Portoferraio — insula Elba (Italia, 2 — 6 mai 1969) (Constantin Şerban); Reuniunea internaţională privind Relaţiile culturule italo-ro- mâne In secolele XVII —XVIII, Padova (Italia) 2-4 mai 1969 (C. Şerban); Teze de doctorat............................................... Pas. 811 825 849 875 887 905 927 947 965 975 977 www.dacoromanica.ro 810 Pag. RECENZII . * . , Reiafii agrare şi mişcări (ărăneşli In România. 1908—1021, Edit. politică, Bucureşti, 1967, 630 p. (Costin Murgescu)............................1001 N. STOICESCU, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV—XVII), Edit. Academiei, Bucureşti, 1968, 315 p. (Pelre Strihan)......................................................1004 GEORGE RUDlS, The Croivd in theFrench Rcvolulion, Oxford, University I’ress, London, Oxford, New York, ed. Il-a, 1967, 267 p. (Gabrieia Wagner) . 1008 WALTER HUBATSCH, Ras Zeitalter Absoiulismus, 1600—1789, Edit. Ves- termann, Braunschveig, 1965, ed. II, 258 p. (Ştefana Simioncscu) . . . 1012 REVISTA REVIS'l ELOR „Zeitschrift fur Geschichtswissenschaft”, an XVI (1968), nr. 1 — 12, Berlin, Deutscher Verlag der Wissenscliaft, 1662 p. (L. P. Marcu)..................1017 Însemnări Istoria României. — A. PETRIC, GPI. ŢUŢUI, Unificarea mişcării munci- toreşti din România, Edit. Academiei, Bucureşti, 1968, 224 p. (1. Apostol); * * , , Bucureşti. Materiale de istorie şi muzeografie, nr. 5, Muzeul de istorie a oraşului Bucureşti, 1967, 373 p. (Constantin Şerban); ISTO- RIA UNIVERSALĂ. — » * , , Centre de Recherrhe d’llistoire el Civili- sation byzantines. Travaux et Memoires, voi. III, Edit. Boccard, Paris, 1968, 458 p. (E. Frances); DUSAN Tf^EăTlK, liosmova Kronika — Stu- die k Pokakum Ceskeho t)ejepisectivl a Politickeho MySlenl (Cronica Iui Cosmas. Studiu despre începuturile istoriografiei şi gîndirii politice cehe), Ceskoslovenskâ akademie v6d, Praga, 1968, 252 p. (Tr. lonescu-Nişcov); BERNARD BAILYN, The ideological origins of the american revolulion, Edit. The Belknap Press, Harvard, 1968, 335 p. (Boris Ranghef).1023 NOTE BIBLIOGRAFICE............................................1035 www.dacoromanica.ro CONGRESUL AL X-LEA AL PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN - LOCUL Şl IMPORTANŢA SA ISTORICĂ Istoria mai nouă a patriei, epoca anilor construcţiei socialismului, a fost jalonată de momente deosebite de analiză şi de bilanţ al drumului parcurs şi de proiectare a dezvoltării viitoare a ţării, congresele partidului nostru. Ultimul sfert de veac al istoriei Eomâniei a fost martorul unui efort continuu de industrializare a ţării, problemă ridicată la Conferinţa naţională din octombrie 1945, de creştere a forţelor de producţie, de creare şi întărire a bazei tehnică-materiale a socialismului, de cooperativizare a agriculturii, de dezvoltare pe acest fundament a ştiinţei, culturii şi învă- ţămîntului, procese şi etape iniţiate de congresele VI, VII, VIII şi realizate de activitatea amplu desfăşurată a clasei muncitoare, ţărănimii şi inte- lectualităţii din ţara noastră. Ultima etapă din istoria partidului şi a patriei de la Congresul al IX-lea, avîndu-se în vedere lucrările Conferinţei naţionale din decembrie 1967 şi pornind de la succesele obţinute de poporul român şi de la experienţa dobîn- dită, a constituit o nouă treaptă în procesul ridicării ţării pe noi culmi ale dezvoltării economice, politice şi social-culturale. Al X-lea Congres al Partidului Comunist Eomân prezintă o importanţă deosebită pentru fap- tul că a avut loc în preajma aniversării unui pătrar de veac de la înfăptu- irea insurecţiei armate din august 1944, care a deschis o nouă eră în is- toria ţării, a făcut bilanţul activităţii partidului şi a întregului popor pri- vind realizarea hotărîrilor Congresului al IX-lea şi a elaborat programul dezvoltării multilaterale a Eomâniei socialiste. ,,Sintetizînd—arăta tova- răşul Xicolae Ceauşescu în raportul prezentat congresului—, am putea spune că în aceşti 25 de ani am trecut de la orînduirea burgheză, în care se menţineau puternice rămăşiţe feudale, la orînduirea care a lichidat pentru totdeauna exploatarea omului de către om — parcurgînd astfel mai multe etape istorice. Poporul român a înfăptuit cu succes societatea nouă, so- cialistă”1. 1 Congresul al X-lea al Partidului Comunist Român, Edit. politică, Bucureşti, 1969, p. 21. „studii”, tomul 22, nr. 5, p. s%WWIdaCimmanica.m 812 CONGRESUL X AL P.C.R. — LOCUL ŞI IMPORTANTA SA ISTORICA 2 Analele istoriei româneşti vor consemna cu litere de aur această perioadă de adinei transformări revoluţionare în viaţa societăţii noastre, epopeea luptei maselor muncitoare pentru cucerirea puterii şi construirea socialismului, înfăptuirea idealurilor de libertate naţională şi socială, de bunăstare materială şi spirituală a poporului la care au visat cele mai lu- minate minţi ale poporului nostru, pentru care s-au jertfit comuniştii în anii premergători insurecţiei armate din august 1944. Yalul luptelor revo- luţionare ale maselor populare în necontenită creştere din toamna anului 1944 şi primăvara anului 1945 a dus la realizarea practică a stăpînirii pămîntului de către cei ce-1 muncesc, a impus pe reprezentanţii lor în fruntea primăriilor, a prefecturilor, pentru ca în martie 1945 să determine formarea primului guvern democratic din istoria ţării. în timpul desfăşurării revoluţiei burgbezo-democratice a avut loc legiferarea reformei agrare, refacerea economiei naţionale şi un larg proces de reconstrucţie, democratizarea treptată a aparatului de stat, adoptarea unui statut al naţionalităţilor conlocuitoare, etatizarea Băncii naţionale, pentru ca în noiembrie 1946 majoritatea corpului electoral să aleagă un nou parlament, în care forţele democratice să promoveze mai departe linia adoptată de P.C.R. Au fost ani de ascuţite lupte politice, în care par- tidele clasei muncitoare, în cadrul frontului unic muncitoresc, au mobili- zat masele populare la activitate constructivă uriaşă, pentru edificarea unei noi orînduiri sociale, mase care, înfrîngînd rezistenţa partidelor bur- gheze reacţionare, au răsturnat monarhia şi au proclamat republica populară. Cucerirea întregii puteri politice de către clasa muncitoare ridica în faţa Partidului Comunist Român, ca forţă conducătoare în stat, noi sarcini privind elaborarea unei politici imitare care să traseze direcţiile de înaintare a ţării pe calea socialismului prin rezolvarea problemelor complexe generate de amploarea procesului revoluţionar, de necesitatea făuririi unei economii noi, socialiste, a unei noi orînduiri de stat, a creării conştiinţei socialiste a maselor. Pentru îndeplinirea acestor deziderate majore, un rol important l-a avut realizarea unităţii depline a clasei muncitoare pe baza ideologiei marxist-leniniste, consolidarea detaşamentului politic, ca unic conducător pentru a orienta întreg procesul revoluţionar în direcţia construirii socialismului. Unificarea politică şi organizai orică, rezultat al unei îndelungate lupte desfăşurate de P.C.R. pentru lichidarea sciziunii din rîndurile miş- cării muncitoreşti din România, care a avut loc la Congresul din februarie 1948, a constituit un eveniment cu o largă semnificaţie politică atît pe plan intern, cînd ca urmare a acumulării unei experienţe politice de decenii s-a încheiat o etapă, cit şi pe plan extern, ea reprezentînd un aport la gîndirea şi la practica mişcării comuniste mondiale. . Raţionalizarea principalelor mijloace de producţie în iunie 1948 a constituit un salt calitativ al revoluţiei socialisto, urmat de schimbări structurale în ce priveşte conţinutul relaţiilor de producţie, lichidarea exploatării omului de către om, deschizînd cîmp larg de acţiune creşterii producţiei industriale, posibilităţii planificării economiei naţionale. Agri- cultura, alt important sector al economiei naţionale, avea să capete o orien- tare nouă prin programul de transformare socialistă, stabilit de plenara C.C. al P.C.R. din marWWW!daCOrrimaflţ^irW§an^zarea Pe ^aze co*ec' 3 CONGRESUL X AL P.C.R. — LOCUL ŞI IMPORTANŢA SA ISTORICA 813 tive a satului, trecerea treptată, folosind diferite forme de asociere, la mari unităţi cooperatiste. Trecerea la economia planificată, realizarea măsurilor adoptate de cele două planuri anuale pe 1949 şi 1950 au consolidat puterea politică a clasei muncitoare, au contribuit la desăvîrşirea procesului de refacere a economiei naţionale, au ajutat la formarea unei înalte conştiinţe revoluţio- nare, au deschis calea unei noi etape de dezvoltare a socialismului în ţara noastră. Politica economică a P.C.E. de industrializare socialistă pentru rea- lizarea unei economii complexe şi echilibrate, pe deplin posibilă în condi- ţiile unor bogate şi variate resurse naturale, minerale şi energetice, cu o agricultură care posedă mari rezerve, a fost concretizată piin adoptarea planurilor cincinale, care permiteau partidului să desfăşoare o activitate de conducere sistematică a întregului complex economic. Primul plan cin- cinal a constituit o experienţă valoroasă în conducerea plauificată a econo- miei, pe lingă realizări de seamă înregistrîudu-se unele minusuri şi lipsuri care au permis o evaluare mai reală a posibilităţilor de dezvoltare în viitor a ţării: volumul producţiei industriale a crescut de două ori, s-au pus ba- zele industriei chimice, s-a îmbunătăţit repartizarea teritorială a forţelor de producţie, a crescut numeric clasa muncitoare şi rolul său în societate, s-au obţinut succese în domeniul creşterii nivelului de trai, învăţămîntului şi culturii. Directivele celui de-al doilea cincinal, adoptate în 1955 la Congresul al Vll-lea, prevedeau făurirea economiei socialiste unitaie, dezvoltarea continuă a industriei grele, cu pivotul său, industria constructoare de ma- şini, realizarea planului decenal al electrificării, accelerarea procesului de cooperativizare a agriculturii, lărgirea şi întărirea relaţiilor de producţie socialiste în toate sectoarele. Bilanţul făcut de Congresul al VlII-lea al P.C.E. în 1960 în con- strucţia economică şi în domeniul politic, privind creşterea rolului condu- cător al partidului în societate şi succesele obţinute pe tărîm social, con- semna creşterea producţiei industriale mai mult decît se stabilise, trecerea ţărănimii pe drumul agriculturii socialiste, care, luînd un caracter de masă a făcut ca peste doi ani procesul de transformare socialistă a satului să fie în linii generale încheiat. Pe plan suprastructural, corespunzător noului conţinut de clasă al statului, s-au modificat funcţiile acestuia, lărgindu-se continuu sfera activităţii economice—organizatorice şi social-culturale, statul sporindu-şi continuu atribuţiile în dezvoltarea industriei, agricul- turii, învăţămîntului, ştiinţei şi culturii. O latură a evoluţiei statului în procesul construcţiei socialiste a reprezentat-o dezvoltarea democratismului socialist, manifestat prin asigu- rarea reală a drepturilor şi libertăţilor oamenilor muncii, egalitatea de- plină a cetăţenilor în faţa legii, ca şi egalitatea în drepturi a naţionalită- ţilor conlocuitoare cu poporul român în toate domeniile activităţii sociale. Ca urmare a măsurilor adoptate, învăţămîntul de stat, organizat pe baza unei structuri unitare, accesibil tuturor, fără nici o deosebire, a pregătit cadrele de nivel mediu şi superior necesare diferitelor sectoare; cercetarea ştiinţifică, indispensabilă construirii noii orînduiri, a cunoscut un sprijin substanţial din partea statului, iar cultura românească, avînd la bază cele mai bune tradiţii progresiste ale culturii naţionale, a contribuit la www.dacoromanica.ro 814 CONGRESUL X AL P.C.R. — LOCUL ŞI IMPORTANTA SA ISTORICA 4 crearea unor opere majore, jucînd un rol deosebit în creşterea conştiinţei socialiste a maselor populare. Pe măsura prefacerilor social-economice şi amplei activităţi ideologice desfăşurate de P.O.E. pe baza învăţăturii marxist-leniniste, principiile şi concepţiile clasei muncitoare au repurtat importante succese împotriva ideilor şi teoriilor burgheze, retrograde. Intrarea României în 1955 în Organizaţia Raţiunilor Unite, munca desfăşurată pe plan internaţional în domeniul relaţiilor externe, eforturile P.O.R. şi ale statului în cadrul O.A.E.R., apoi al tratatului de la Varşovia pentru consolidarea sistemului socialist mondial, activitatea în rîndurile mişcării comuniste şi muncitoreşti au relevat dorinţa României de a milita pentru dezvoltarea colaborării paşnice între popoare, apărarea păcii şi securităţii. Această operă amplă şi complexă de edificare a socialismului în Ro- mânia în al şaselea deceniu al istoriei noastre a solicitat eforturi conştiente din partea întregului popor pentru învingerea greutăţilor obiective, a greşelilor, a duşmanilor interni şi externi, care, mai ales în primii ani ai construcţiei socialiste, şi-au manifestat prin diferite forme împotrivirea. Realizările obţinute de ţara noastră au dovedit capacitatea P.C.E. de a conduce cu competenţă, de a adopta cele mai eficace măsuri şi metode, corespunzător fiecărei etape istorice, pentru înaintarea consecventă pe drumul desăvîrşirii societăţii socialiste. Au crescut tot mai mult presti- giul şi autoritatea lui în masele largi ale poporului, s-a afirmat cu tot mai multă putere calitatea de forţă conducătoare a societăţii româneşti. Congresul al IX-lea al P.C.R., relevînd înalta maturizare a parti- dului, a examinat critic şi autocritic metodele şi mijloacele folosite şi a preconizat soluţiile cele mai adecvate pentru depăşirea dificultăţilor şi asigurarea desăvîrşirii noii orînduiri. Analiza multilaterală a succeselor faptul că ne aflăm din punctul de vedere al ritmului dezvoltării de 9 ori mai sus decît în 1938, precum şi lipsurile semnalate în construirea socia- lismului, a stabilit, pe baza unei concepţii clare, ritmurile şi proporţiile dezvoltării viitoare a României, ţinînd seama de bogăţiile ţării, de capa- cităţile de producţie, de nevoile maselor populare. ★ Uriaşa însemnătate a Congresului al X-lea al P.C.R. pentru destinele poporului nostru, pentru noua istorie a României constă în abordarea ştiinţifică a tuturor problemelor vieţii economice, politice, sociale, începînd cu cele ale conducerii partidului şi statului, ale creşterii exigenţei socie- tăţii faţă de competenţa, principialitatea şi dăruirea tuturor celor ce răs- pund de soarta poporului, manifestînd intransigenţă faţă de lipsuri şi mili- tînd pentru eficienţa maximă în toate sectoarele de activitate. Va rămîne înscrisă în memoria timpului, se va reflecta puternic în întreaga viaţă politică şi socială a ţării, în procesul complex al construcţiei socialiste grija profundă faţă de cauza poporului şi a partidului, spiritul de înaltă răspundere, profund analitic care a caracterizat desfăşurarea lucrărilor congresului, conţinutul documentelor, al cuvîntărilor rostite de partici- panţi la dezbaterea în şedinţele plenare, ca şi în cele 11 secţiuni pe pro- bleme, caracterul democratic al alegerii organelor de conducere a partidului. Participarea la Congresul al X-lea a peste 70 de delegaţii ale parti- delor comuniste şi muncitoreşti, socialiste, democratice, antiimperialiste, www.dacoromanica.ro 5 CONGRESUL X AL P.C.R. — LOCUL ŞI IMPORTANTA SA ISTORICA 815 precum şi primirea celor 15 mesaje de salut din partea altor partide au constituit o mărturie a relaţiilor internaţionale ale partidului nostru, un semn al prieteniei faţă de P.C.E. şi poporul român. Documentele prezentate congresului, raportul Comitetului Central, document marxist-leninist de covîrşitoare însemnătate teoretică şi practică, în care îşi găsesc o strălucită expresie clarviziunea şi spiritul inovator, gîndirea vie şi profunzimea abordării problemelor, raportul asupra direc- tivelor privind planul cincinal pe anii 1970-1975 şi liniile directoare ale dezvoltării economiei naţionale pe perioada 1976-1980, raportul cu privire la modificările ce se propun a fi aduse statutului P.C.E., constituie sinteze creatoare, îndreptar concret privind dezvoltarea ţării în toate comparti- mentele vieţii sociale. Eealismul şi claritatea proprii activităţii partidului, capacitatea de descifrare a legilor obiective ale dezvoltării sociale, elabo- rarea creatoare a metodelor şi a căilor de urmat, pornind de la condiţiile şi particularităţile ţării, ale intereselor vitale ale naţiunii noastre socia- liste în etapa actuală, caracterizează majoritatea materialelor prezentate în congres. Făcînd bilanţul rezultatelor obţinute în ultimii ani, în raportul pre- zentat de tovarăşul Eicolae Ceauşescu s-a arătat că pe harta ţării au apă- rut peste 700 de noi capacităţi de producţie şi obiective importante, au fost modernizate şi reutilate numeroase întreprinderi din toate ramurile economiei, s-a_îmbunătăţit în continuare repartizarea teritorială a forţelor de producţie. In anii 1966-1968 producţia industrială a crescut într-un ritm de peste 12,3% faţă de 10,8% cît se prevăzuse, iar producţia anului 1968 cs(e mai mare decît cea obţinută în decursul primului cincinal, producti- vitatea muncii a crescut de asemenea peste prevederi, obţinîndu-se pe această cale circa două treimi din sporul producţiei industriale. După cum arată directivele, în toate ramurile s-au obţinut sporuri importante de pro- ducţie, iar în cele care au un rol esenţial pentru progresul întregii economii naţionale s-au realizat creşteri superioare faţă de media pe ansamblul in- dustriei. în primii trei ani ai actualului plan, producţia globală agricolă a depăşit limita superioară prevăzută pentru această perioadă şi, deşi condi- ţiile climatice au fost uneori nefavorabile, s-au asigurat nevoile de consum ale populaţiei, aprovizionarea industriei cu materii prime şi disponibilităţi pentru export. Concomitent cu industria şi cu agricultura, o dezvoltare continuă au cunoscut transporturile, construcţiile şi celelalte ramuri ale producţiei materiale. în perioada 1966—1968, investiţiile au însumat peste 170 de miliarde de lei, depăşind cu mult tot ce s-a investit în întreg deceniul 1950—1960, ceea ce exprimă forţa dinamică a economiei noastre, a marilor sale succese şi posibilităţi. în aceeaşi epocă, învăţămîntul, cercetarea ştiinţifică, cul- tura au cunoscut mari prefaceri pe linia progresului, contribuind din plin la ridicarea nivelului cultural al întregului popor. Modernizarea mijloacelor de producţie, ridicarea nivelului tehnic în toate ramurile industriale, pregătirea cadrelor, folosirea mai deplină a capacităţilor de producţie au dus la sporirea productivităţii muncii, la reducerea cheltuielilor de producţie şi la creşterea acumulărilor băneşti, care, alături de perfecţionarea organizării producţiei şi de sporirea renta- bilităţii, au dus la creşterea eficienţei întregii economii. www.dacoramamca.ro 816 CONGRESUL X AL P.C.R. — LOCUL ŞI IMPORTANŢA SA ISTORICA 6 Măsurile iniţiate de partid şi de guvern privind perfecţionarea rela- ţiilor sociale, lărgirea democraţiei socialiste, intensa activitate a organelor legislative, executive şi judecătoreşti relevă saltul calitativ făcut în aceşti ani în domeniile vieţii sociale. Au fost extinse relaţiile de colaborare, economice şi tehnice-ştiin- ţifice, raporturile comerciale cu ţările membre ale C.A.E.R., cu toate ţările socialiste şi concomitent cu toate statele fără deosebire de orînduirea socială, pe baza principiilor neamestecului în treburile interne, avantajul reciproc şi respectarea independenţei şi suveranităţii naţionale. Congresul a relevat de asemenea că, în activitatea atît de vastă şi de multilaterală, în ultimii patru ani s-au înregistrat şi unele neajunsuri, lipsuri şi greşeli. Prin obiectivele realizate însă, prin multilaterala şi complexa acti- vitate desfăşurată în toate sectoarele, prin entuziasmul cu care masele populare au răspuns chemării partidului de a mobiliza toate forţele în scopul construcţiei socialiste, perioada de după Congresul al IX-lea a fost una din cele mai fertile şi mai dinamice din ultimul sfert de veac. în centrul atenţiei lucrărilor congresului au stat însă dezvoltarea în viitor a ţării, continuarea în ritm înalt a procesului de edificare a econo- miei socialiste înaintate în viitorul cincinal şi în perspectivă pînă în 1980. După cum stabilesc directivele adoptate de Congresul al X-lea, obiectivele şi sarcinile principale ale dezvoltării economice-sociale pe perioada urmă- torului deceniu sînt: continuarea susţinută a industrializării ţării; înfăp- tuirea unui vast program de investiţii; promovarea largă a programului eficienţei economice; modernizarea învăţământului; continuarea relaţiilor de colaborare economică internaţională şi creşterea continuă a bunăstării poporului. Aceste direcţii fundamentale, menite să contribuie în conti- nuare la dezvoltarea tuturor forţelor de producţie, ale căror baze au fost puse acum un sfert de veac în programul partidului, au drept scop crearea unei economii moderne în măsură să satisfacă în tot mai largă măsură cerinţele materiale şi spirituale ale întregului popor. ,,... Realizarea acestor obiective majore ale industrializării ţării — arăta tovarăşul Nicolae Ceau- şescu în raport — va apropia în tot mai mare măsură România de nivelul statelor avansate din punct de vedere economic, va întări baza tehnieă- materială a socialismului, creînd condiţii pentru trecerea treptată spre comunism”2. în cadrul procesului de industrializare, o pondere deosebită o vor avea ramurile de bază care condiţionează înzestrarea tehnică superioară a economiei, construcţiile de maşini, metalurgia, chimia şi energia elec- trică, accentuând caracterul avansat al economiei. Astfel, în timp ee vo- lumul producţiei industriale globale va creşte cu 50-57%, producţia indus- triei construcţiilor de maşini urmează să crească cu 72-76%, producţia de oţel, indicator de bază al potenţialului economic al unei ţări, va fi dublă, adică de circa 10 milioane do tone, iar chimia va continua să realizeze cel mai înalt ritm de dezvoltare, urmând să crească cu 85-92% faţă de 1970. Conform directivelor, se va diversifica baza energetică şi folosirea ei mai raţională; se va trece la folosirea energiei nucleare pentru dezvoltarea * Congresul al X-lea al Partidului Comunist Român, p, 30. www.dacaromamca.ro 7 CONGRESUL X AL P.C.R. — LOCUL ŞI IMPORTANŢA SA ISTORICA 817 energeticii conform programului nuclear naţional. Activitatea de cercetare şi de explorare geologică va trebui îmbunătăţită; se va desfăşura o inves- tigare mai cuprinzătoare a rezervelor subsolului, se va trece la studiul concret al platformei continentale a Mării Negre. Concomitent se prevede creşterea în ritm susţinut a producţiei bunurilor de consum, a producţiei alimentare şi uşoare între 35 şi 45%, a producţiei de mărfuri de folosinţă îndelungată, care va contribui la ridicarea standardului de viaţă. O dezvoltare multilaterală şi intensivă va cunoaşte agricultura, a cărei producţie urmează să crească cu 28-31%, iar obiectivele stabilite în domeniul irigaţiilor, astfel ca în 1975 să avem 2,5 milioane ha irigate, iar în 1980 3,5-4 milioane ha irigate, vor fi înfăptuite cu consecvenţă. Efor- turi susţinute vor trebui depuse în domeniul studierii solului şi ameliorării fertilităţii lui, combaterii eroziunilor, mecanizării principalelor lucrări agricole, chimizării acestui sector, îmbunătăţirii organizării muncii, pro- filării şi specializării unităţilor pentru realizarea unor producţii vegetale şi animale bogate şi stabile. Capitole importante din raportul general, din cuvîntul participan- ţilor la dezbateri în şedinţele plenare şi în secţiuni s-au referit pe larg la probleme majore ale căilor de urmat şi la măsurile privind înflorirea patriei în viitorul cincinal. Astfel, politica de dezvoltare a acumulărilor, condiţie hotărîtoare a întăririi bazei tehnice-materiale a societăţii, extinderea rela- ţiilor economice şi cooperarea în producţie ca o necesitate vitală a progre- sului material ca factor al păcii şi colaborării internaţionale, pregătirea cadrelor, dezvoltarea învăţămîntului şi ştiinţei corespunzător exigenţelor în continuă creştere şi mai cu seamă ridicarea bunăstării materiale şi spi- rituale a poporului ca ţel suprem al politicii partidului au fost pe larg analizate. Pentru creşterea armonioasă a tuturor ramurilor economiei s-a ho- tărît ca 28-30% din venitul naţional să se repartizeze pentru fondul de acumulare, care va asigura dezvoltarea bazei tehnice-materiale şi totodată creşterea sistematică a nivelului de trai, iar programul de investiţii să fie aproape egal cu totalul investiţiilor din deceniul 1960-1970. Corespunzător nivelului actual al dezvoltării societăţii noastre, con- gresul a relevat că se impun diversificarea şi perfecţionarea învăţămîntu- lui şi generalizarea lui la 10 ani, punîndu-se accentul pe cel tehnic şi eco- nomic, iar în ce priveşte cercetarea ştiinţifică ea trebuie să contribuie direct la lărgirea bazei de materii prime şi substanţe utile, la conceperea de noi tehnologii şi maşini, la satisfacerea nevoilor stringente ale societăţii, la con- centrarea cercetării ştiinţifice spre problemele esenţiale. Eelevînd succe- sele înregistrate pînă acum în creşterea bunăstării oamenilor muncii, s-a subliniat că se vor lua noi măsuri pentru crearea de condiţii mai bune de trai, se vor construi circa 500 000 de apartamente, cheltuielile social-cul- turale vor creşte cu 27 % faţă de 1970, venitul naţional va creşte cu 45-50%. Pentru ridicarea nivelului activităţii în toate domeniile la stadiul actualei etape istorice, pentru o eficienţă maximă, se impun în toate sec- toarele perfecţionarea relaţiilor socialiste de producţie, îmbunătăţirea şi perfecţionarea sistemului de planificare, ridicarea nivelului ştiinţific în munca de organizare şi de conducere a vieţii economice şi sociale, creşterea funcţiei economice-organizatorice a statului nostru. www.dacoromanica.ro 818 CONGRESUL X AL P.C.R. — LOCUL ŞI IMPORTANŢA SA ISTORICA 8 înfăptuirea măsurilor preconizate de Conferinţa naţională din decem- brie 1967, îmbunătăţirea conducerii activităţii economice privind crearea centralelor industriale şi a conducerii colective a întreprinderilor şi-au dovedit utilitatea şi eficacitatea. Pe măsura procesului de omogenizare a societăţii, rolul şi funcţiile statului se schimbă, modificîndu-şi formele sale de acţiune, activitatea sa internă concentrîndu-se mai ales în direcţia orga- nizării producţiei a vieţii ştiinţifice şi culturale. O atenţie deosebită va fi acordată organelor centrale şi locale ale puterii de stat, de apărare şi de păstrare a bunului public prin adoptarea unor măsuri menite să contribuie la perfecţionarea continuă a organizării societăţii, a activităţii multilaterale a statului, a raporturilor sociale. Deşi s-au obţinut în domeniul activităţii legislative succese remarcabile, con- tinuînd eforturile în acest sens de îmbunătăţire a legilor statului, în viitor vor trebui elaborate un nou Cod al muncii, al familiei, Codul civil şi alte legi menite să dea expresie juridică noilor realităţii din ţara noastră, întă- rirea legăturii organelor de stat cu masele, dezvoltarea democraţiei socia- liste, atragerea tot mai activă a întregului popor la conducerea societăţii. în asemenea condiţii, naţiunea socialistă, care va dăinui încă multă vrome şi va juca un rol important în evoluţia istorică a societăţii, va asi- gura tuturor membrilor acesteia punerea în valoare a capacităţilor şi ener- giei întregului popor, a dezvoltării personalităţii fiecărui cetăţean, iar în- fiinţarea în ţara noastră a Consiliilor oamenilor muncii aparţinînd naţio- nalităţilor conlocuitoare a creat cadrul organizatoric propice antrenării şi mobilizării acestora la viaţa social politică. Pe măsura adîncirii democra- ţiei socialiste, a intensificării participării oamenilor muncii la conducerea statului, sarcini deosebite revin sindicatelor, care vor trebui să se preocupe de îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă ale salariaţilor, să parti- cipe la elaborarea sistemului de salarizare, la protecţia muncii, la ridicarea calificării profesionale ş.a; organizaţiei revoluţionare de tineret, care ur- mează să mobilizeze viitorii constructori ai comunismului la învăţătură, muncă şi activitate obştească; femeilor, care constituie o forţă remarcabilă în domeniul producţiei mondiale şi al creaţiei spirituale, în educarea tinerei generaţii. Crearea Frontului Unităţii Socialiste ca organism politic larg reprezentativ în care toate păturile sociale, indiferent de naţionali- tate, îşi pot expune deschis părerea despre mersul construcţiei socialiste, contribuie din plin la adîncirea democraţiei, la unitatea moral-politieă şi coeziunea naţiunii noastre; la ridicarea conştiinţei maselor de oameni ai muncii. în procesul complex al creării societăţii socialiste multilateral dez- voltate şi trecerii la comunism, rolul de forţă politică conducătoare revine Partidului Comunist Român, care şi-a ocupat acest loc în istoria României, treptat, în decursul celor aproape 50 de ani de existenţă, în lupte grele împotriva claselor dominante, pentru apărarea intereselor maselor munci- toare şi, în ultimul pătrar de secol, pentru eforturile consecvente de con- struire a noii orînduiri, devenind astăzi centrul vital al întregului nostru sistem social. Măsurile adoptate în ultimii ani au dus la perfecţionarea continuă a muncii de partid, au consolidat din punct de vedere organiza- toric şi politic organizaţiile de bază, care reprezintă o puternică forţă dina- mică în viaţa colectivelor unde activează, au contribuit la creşterea auto- rităţii şi influenţei lor prin intrarea în partid a noi detaşamente de mili- www.dacoromanica.ro 9 CONGRESUL X AL P.C.R. — LOCUL ŞI IMPORTANŢA SA ISTORICA 819 tanţi dintre muncitori, ţărani şi intelectuali români şi din rîndurile naţiona- lităţilor conlocuitoare, numărul membrilor de partid ajungînd la aproape 2 000 000, hotărîţi să-şi consacre forţele şi energia ţelurilor şi programului partidului. însuşi modul de desfăşurare a congresului, la care, pe lingă cei aproape 2 000 de delegaţi, au luat parte peste 1 400 de invitaţi, partici- parea la discuţii în plenul lucrărilor sau în cadrul secţiunilor a unui număr de peste 400 de comunişti au contribuit la analizarea şi aprofundarea pro- blemelor esenţiale ale dezvoltării socialismului, la fundamentarea proble- melor adoptate. Practica încetăţenită după Congresul al IX-lea de către conducerea de partid de a supune dezbaterii publice problemele de interes naţional interne şi externe, consfătuirile cu cadrele superioare şi cu specialiştii din diferite sectoare de activitate, dialogul pe care partidul îl menţine cu oa- menii de ştiinţă şi de cultură atestă caracterul profund democratic al mo- dului de fundamentare al politicii sale. Adoptînd măsuri eficiente pentru înlăturarea unor practici negative din trecut, mai a,les în urma plenarei din aprilie 1968, practici care alimentau subiectivismul, abuzul şi ilegali- tatea, partidul, restabilind dreptatea şi adevărul, a demonstrat un înalt grad de maturitate şi de principialitate, statornicind norme care să nu mai poată face posibile repetarea unor metode ca cele criticate cu vehe- menţă pentru respectarea principiilor statutare şi respectarea disciplinei de partid de către toţi membrii săi. Un loc important în lucrările congresului l-au ocupat problemele politicii externe a partidului şi statului nostru, dezvoltarea relaţiilor inter- naţionale cu ţările socialiste pentru întărirea sistemului mondial socialist, cu ţările lumii indiferent de orînduire socială pentru triumful păcii şi pro- gresului în lume. Pornind de la analiza marxist-leninistă a schimbărilor petrecute în lume, de la realitatea creşterii influenţei forţelor socialis- mului, documentele congresului au trasat liniile generale ale activităţii internaţionale, aşezînd în centrul politicii sale externe colaborarea cu cele 14 state socialiste. Acţionînd în spiritul principiilor coexistenţei paşnice, guvernul Eomâniei a desfăşurat o politică externă activă, întreţinînd în prezent relaţii diplomatice cu 94 de ţări, iar cele de natură economică şi telmică-ştiinţifică cu peste 100 de state. La baza politicii sale externe stau principiile suveranităţii şi independenţei naţionale, ale egalităţii în drepturi, neamestecului în treburile interne şi avantajului reciproc. Consecvent ideilor nobile ale internaţionalismului proletar, P.C.R. militează pentru unitatea mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, pentru dezvoltarea relaţiilor dintre partidele frăţeşti pe principiul respec- tării depline a egalităţii partidelor, a dreptului fiecăruia de a-şi elabora de sine stătător linia politică internă şi externă, participînd la întîlniri bi şi mul- tilaterale, inclusiv recenta Consfătuire de la Moscova, care, în pofida mi- nusurilor cunoscute, a prilejuit un schimb liber de opinii, a elaborat o platformă de luptă comună antiimperialistă, deschizînd posibilitatea afir- mării unei noi unităţi, mai trainică, între partidele comuniste. * Problemele muncii ideologice şi educative a partidului pentru ridi- carea conştiinţei şi a nivelului de cultură al maselor au constituit un capitol deosebit în raportul general, în dezbaterile din secţiunea care s-a ocupat de această temă. Eficienţa muncii desfăşurate de partid pe plan suprastruc- www.dacoromanica.ro 820 CONGRESUL X AL P.C.R, — LOCUL ŞI IMPORTANŢA SA ISTORICA 10 tural în rîndurile poporului se reflectă în procesul de ridicare al gîndirii şi înţelegerii de către mase a înfăptuirii programului elaborat de P.C.R., în creşterea conştiinţei comuniste, care are loc treptat prin receptarea ideologiei marxism-leninismulni, prin înrădăcinarea în conştiinţa oamenilor a principiilor etice comuniste, a făuririi concepţiei generale comune asu- pra lumii a tuturor membrilor societăţii. Acest lucru are loc pe baza schim- bărilor profunde produse în structura societăţii româneşti, a dezvoltării forţelor de producţie, în primul rmd a condiţiilor de viaţă şi de muncă ; dar modul de gîndire al oamenilor se formează şi pe baza însuşirii şi cu- noaşterii temeinice a tot ce este valoros în domeniul ştiinţei, tehnicii con- temporane şi culturii. Stăpînirea deplină a profesiunii şi însuşirea concepţiei filozofice despre lume şi societate promovate de P.C.R., materialismul dialectic şi istoric, formarea unei conştiinţe politice-cetăţeneşti înaintate constituie comandamente supreme ale muncii de propagandă larg desfăşurată de partid pentru îmbogăţirea vieţii cultural-spirituale a poporului. Rolul muncii ideologice, de propagandă este de a stimula gândirea politică vie a oamenilor, de a-i ajuta să-şi explice desfăşurarea evenimentelor, să adop- te o poziţie justă faţă de ele, să aibă o perspectivă clară asupra evoluţiei societăţii contemporane. Lucrătorii pe frontul ideologic trebuie să manifeste în continuare o atitudine combativă, militantă împotriva concepţiilor retrograde, mistice, a influenţelor ideologiei străine pentru formarea tră- săturilor etice corespunzătoare noilor realităţi statornicite în România. Activiştii din sfera ştiinţelor sociale trebuie să analizeze fenomenele noi care apar în societatea românească, să contribuie la generalizarea ex- perienţei construcţiei socialiste, la evidenţierea rezultatelor pozitive şi la combatera lipsurilor pentru a impulsiona mersul înainte al poporului nos- tru. „Avem nevoie—sublinia tovarăşul Nicolae Ceauşescu în raportul Co- mitetului Central — în domeniul economiei, filozofiei, sociologiei, istoriei, dreptului de cercetări cu adevărat ştiinţifice, care să ofere material pentru concluzii în vederea soluţionării problemelor dezvoltării societăţii noastre. Este necesar să se stimuleze dezbaterile vii, creatoare, schimburile şi con- fruntările de opinii între cercetători — singura metodă care poate asigura progresul în ştiinţă”3. Corespunzător liniei trasate de congres în preocupările centrale ale muncii politice-ideolOgice urmează să stea şi în viitor cultivarea devota- mentului neţărmurit faţă de patrie şi partid, faţă de cauza socialismului, a spiritului internaţionalist de solidaritate cu popoarele din ţările socia- liste, cu partidele comuniste şi muncitoreşti, cu mişcările de eliberare naţio- nală, cu forţele revoluţionare şi progresiste de pretutindeni. în acest sens un rol deosebit revine frontului istoric, activităţii multilaterale desfăşurate de toţi lucrătorii din acest sector. în perioada care a trecut de la Congresul al IX-lea, care a dat un nou impuls istoriografiei române prin noile direcţii de cercetare care le-a preconizat, s-au obţinut succese remarcabile. După cum se relevă în dezbaterile secţiunii ideologice, s-au publicat în acest răstimp mai multe lucrări monografice decît în cei 18 ani precedenţi. De un real folos în munca noastră au fost documentele elaborate de conducerea de partid şi de stat, materialele Conferinţei Naţionale şi 3 Congresul al X-lea al Partidului Comunist Român, p, 72. www.dacoromanica.ro 11 CONGRESUL X AL P.C.R. — LOCUL ŞI IMPORTANŢA SA ISTORICA 8S1 ale plenarelor, dar mai cu seamă raportul ţinut cu prilejul aniversării a 45 de ani de la crearea P.C.E., care a deschis noi orizonturi cercetării is- torice, a creat posibilitatea alcătuirii unor monografii şi studii pe baze mai obiective, mult îmbunătăţite. Continuîndu-şi lărgirea bazei documentare prin publicarea de noi volume de izvoare istorice interne şi externe, cronici, inscripţii, primul tom din relatările călătorilor străini despre ţările române, pe baza unor criterii riguros ştiinţifice, înlăturîndu-se metodele vechi, subiectivismul în selectarea lor, s-au pus temelii mai sigure interpretării faptelor istorice, luarea în consideraţie a tuturor factorilor pe care cercetătorul le anali- zează cu toată obiectivitatea. O importanţă deosebită prezintă şi publi- carea volumelor din presa muncitorească şi socialistă, cit şi a documentelor din istoria mişcării muncitoreşti apărute în ultimii ani, alcătuite la un nivel ştiinţific superior celor apărute anterior, care prin evidenţierea momente- lor mai semnificative din istoria modernă a Eomâniei, pun bazele scrierii unei istorii veridice a mişcării muncitoreşti şi a patriei. Autorii şi redacţiile de specialitate care se ocupă cu editarea lucrărilor de istorie au dovedit o exigenţă sporită faţă de publicarea cărţilor de istorie naţională sau uni- versală atît a operelor de ţinută ştiinţifică superioară, cît şi faţă de popula- rizarea evenimentelor sau personalităţilor politice şi culturale mai proe- minente în ţară şi peste hotare. Pentru cunoaşterea mai temeinică a istoriei străvechi şi vechi a Eomâniei, ca şi a perioadei de trecere la feudalism, s-au continuat săpătu- rile arheologice pe un număr mai restrîns de şantiere, dar cu rezultate mai promiţătoare prin finalizarea lor în monografii privind anumite centre mai semnificative; necropola de la Tîrgşor, cultura Ilamangia, Histria, s-au adus contribuţii la istoria Dobrogii, a apărut o reuşită monorafiei asupra dacilor. în domeniul istoriei medievale s-au adus lumini în ce priveşte tîr- gurile şi oraşele moldoveneşti, instituţiile medievale, sfatul domnesc şi marii dregători, preemţiunea în istoria dreptului nostru ş.a. Două mono- grafii apărute de curînd, care se referă la controverse de istorie socială românească şi probleme de istorie a culturii româneşti, au suscitat un in- teres deosebit în rîndurile specialiştilor. Istoriografia marxistă din ţara noastră s-a îmbogăţit cu noi teme privind momente cruciale ale istoriei moderne şi contemporane : lupta pentru unitatea românilor, caracterul unitar al revoluţiei de la 1848, culegerea de studii privind continuitatea poporului român şi ampla monografie Desăvîrşirea unificării statului naţio- nal român. . ., ultimele apărute cu prilejul aniversării semicentenarului desăvîrşirii unităţii statale. Pe baza directivelor date de Congresul al IX-lea al P.C.E., istoria contemporană a partidului şi a patriei a înregistrat noi succese. Pe lîngă monografia mai amplă privind România în războiul antihitlerist, lucrare fundamentală în acest domeniu, s-a elu- cidat şi rolul şi locul Micii înţelegeri în ansamblul politic al centrului şi sud-estului european după primul război mondial, s-au adus contribuţii substanţiale privind partidele politice din Eomânia între cele două răz- boaie mondiale, politica internă şi externă a ţării în perioada interbelică, s-a continuat popularizarea personalităţilor politice şi militare, a militan- ţilor mişcării muncitoreşti şi democratice. Succese s-au înregistrat şi prin publicarea unor lucrări din istoria mai nouă a patriei din epoca construc- www.dacoromamca.ro 822 CONGRESUL X AL P.C.R. — LOCUL ŞI IMPORTANŢA SA ISTORICA 12 ţiei socialismului. Revistele de specialitate şi-au adus contribuţia prin elucidarea a numeroase aspecte netratate încă din domeniul istoriei medii, moderne şi contemporane a patriei. De un real folos atît popularizării evenimentelor şi personalităţilor marcate de istoria naţională şi universală, cit şi cercetării au fost numerele sau rubricile specialo dedicate unor mo- mente ca : centenarul Academiei, semicentenarul luptelor de la Mărăşeşti, a desăvîrşirii statului unitar român, aniversarea creării P.C.R.., 25 de ani do la insurecţia armată din august 1944 ş.a., sau unor personalităţi ca stolnicul Constantin Cantacuzino, Ricolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, R. Titulescu, R. Iorga ş. a. Yalorificînd judicios atît rezultatele cercetărilor mai noi ale istoriei economice, sociale şi politice, cît şi realizările din domeniul istoriografiei româneşti, al reconsiderărilor sau al problemelor de teorie şi metodă a istoriei, „Bibliotheca Historica Romaniae” sau „Revue Roumaine d’His- toire” au publicat pentru străinătate o serie de lucrări sau studii care au făcut cunoscute peste hotare succesele istoriografiei noastre din ultimii ani. în această activitate complexă au existat, desigur, şi lipsuri, limite, unele puncte de vedere plătind încă tribut înfăţişării simpliste a fenome- nelor istorice sau subiectivismului, manifestate în trecut în tratarea unor probleme de istorie contemporană a patriei şi partidului. Lucrătorii pe frontul istoric sînt hotărîţi însă să continue munca de elaborare a istoriei României. Pe baza preţioaselor indicaţii pe care Con- gresul al X-lea le-a dat întregului domeniu ideologic, colectivele de spe- cialişti care activează pe tărîmul istoriografiei marxiste, în lumina noilor cercetări, avînd la bază principiile materialismului istoric, vor definitiva şi îmbunătăţi machetele volumelor Y şi VI din Istoria României. în cadrul realizării unui program de perspectivă a cercetării istorice care să răspundă exigenţelor mereu sporite pe care le impun condiţiile create cercetării ştiinţifice, se cere studierea elementelor comune dezvoltării istorice a poporului român de pe ambele versante ale Carpaţilor. Vor trebui reluate cu un înalt simţ al responsabilităţii ştiinţifice aspecte majore ale istoriei naţionale ca formarea şi originea poporului român, formarea statelor feu- dale, unitatea provinciilor de pe teritoriul ţării noastre, care au făcut posibile în epoca modernă Unirea Principatelor în 1859 şi obţinerea in- dependenţei în Urma războiului din 1877-1878, momente hotărâtoare pen- tru care vor trebui alcătuite monografii speciale. O atenţie deosebită tre- buie acordată epocii contemporane, politicii interne şi externe a României între 1918 şi 1944, creării P.C.R. şi luptei lui împotriva claselor dominante, pentru menţinerea suveranităţii şi independenţei naţionale, epocii cons- trucţiei socialiste. Pentru redarea cît mai exactă a fenomenului istoric, a înfăţişării cît mai complexe a evenimentelor şi personalităţilor, a resorturilor intime care pun în mişcare masele, elementul hotărâtor în istoria umană, cerce- tarea va trebui să se ocupe de unele discipline de graniţă ale istoriei, menite să releve faţete noi, neidentificate, cu metodele proprii ştiinţei noastre. O atenţie specială urmează să-i fie acordată atît istoriei politice şi culturale a poporului român cît şi încadrării lui în istoria sud-estului eu- ropean şi cel general european,- în care avem bogate tradiţii. Avînd în vedere treapta superioară pe care a ajuns cercetarea isto- rică la noi, se impun reeditarea operelor unor reputaţi istorici din trecut www.dacoromamca.ro 13 CONGRESUL X AL P.C.R. — LOCUL $1 IMPORTANŢA SA ISTORICA 823 ca A.D. Xenopol, C. Pârvan, D.Onciul, Xicolae Iorga, cu care de altfel această muncă a şi început. Revistele de specialitate vor trebui să creeze condiţiile cele mai bune pentru ca în coloanele lor să apară dezbateri asupra problemelor funda- mentale, ele interes major ale istorici patriei şi universale, pentru ca viaţa ştiinţifică să solicite discutarea temelor importante controversate în is- toriografia noastră, pentru a nu se reduce, ca pînă acum, numai la subli- nierea unor puncte de vedere diferite asupra lucrărilor tipărite. Pentru realizarea acestui program în domeniul cercetării istorice este necesar ca pe lîngă colectivele de specialişti existente să aibă loc o reîmprospătare cu cadre tinere, talentate, cu vocaţie pentru munca de creaţie, speciali- zarea lor în ţară şi străinătate, îmbunătăţirea sistemului de informare şi documentare ştiinţifică, care conţine în actuala etapă încă multe lacune. Ridicarea nivelului cercetării ştiinţifice pe o nouă treaptă necesită din partea tuturor lucrătorilor care activează în acest domeniu un înalt simţ de răspundere, organizarea mai eficientă a activităţii ştiinţifice care să ducă la concentrarea forţelor în sectoarele-cbeie, să aibă loc o distri- buire a temelor în cadrul planurilor de cercetare asupra problemelor ne- cercetate pentru a răspunde în mai mare măsură cerinţelor actuale, avîn- du-se în vedere că „partidul este adeptul adevărului obiectiv nemis- tificat, partizanul înfăţişării veridice a realităţii, atît cu luminile, cît şi cu umbrele ei”4. Pe deplin conştienţi de realizările obţinute în decursul acestui sfert de secol în domeniul istoriografiei marxiste, de minusurile care s-au mani- festat în elaborarea marii istorii a poporului nostru, clarificaţi pe deplin asupra drumului pe care-1 avem de parcurs în turna liotărîrilor Congre- sului al X-lea, lucrătorii din acest domeniu încadraţi în frontul larg al ştiinţelor sociale vor căuta să răspundă cît mai competent nevoilor ştiin- ţifice şi culturale pe care construcţia României socialiste multilateral dez- voltate le pune sectorului ideologic. Congresul al X-lea al Partidului Comunist Român, p. 73. www.dacoramamca.ro www.dacoromanica.ro DI MI TRIE CÂNTE MIR ŞI ACADEMIA DIN BERLIN DE EMIL POP Evenimentul alegerii lui Dimitrie Cantemir la Academia din Berlin e reconstituit pînă acum din puţine documente precise. Se cunoaşte, e drept, textul integral al diplomei de membru, datată în 11 iulie 1714 şi semnată de vicepreşedintele de atunci al Academiei, numismatul Johann Carol Schott (1672—1717). Textul latinesc al acestei diplome a fost publicat mai întîi de T. S. Bayer în cunoscuta sa biografie a lui D. Cantemir, apărută postum în 1783, iar în româneşte în traducerea lui Sever Zotta1. Se afirmă, în general, fără să dispunem de documentul concret, că Descriptio llolaaviae a fost scrisă la cererea Academiei din Berlin sau a unor membri de-ai ei. Cît priveşte interesul Academiei pentru Hronicul, D. Cantemir însuşi scrie în prefaţa manuscrisului său că lucrarea i s-a cerut insistent şi de repetate ori „ăe la unii priiatini străini şi mai cu dea- ăins, de la însoţirea noastră, rare iaste Academia Ştiinţelor de Berolin”2. Cunoaştem, în schimb, textul incomplet şi el al unei scrisori publicată în „Neuer Biicher-Saal der Gelehrten Welt”, adresată de D. Cantemir unui membru nenumit de la Academia din Berlin, în anul 1714, „curînd după numirea lui ca membru al Academiei din Berlin”, după cum crede O. Densuşianu, descoperitorul Scrisorii3. în acest mesaj, scris în latineşte, D. Cantemir îşi prezintă unele lucrări terminate, altele în curs de redac- tare, care ar putea fi trimise Academiei din Berlin, dacă ele vor fi conside- rate de interes, de către aceasta. între ele nu este nici o referinţă la Descriptio Moldaviae. S-a dedus deci că aceasta, fie că i s-a cerut în mod expres maitîrziu, cum se crede în general, fie că şi-a schimbat el însuşi planul de colaborare cu Academia germană, după cum crede O. Densuşianu, comentînd scrisoarea. 1 Vezi Sever Zotta, Despre neamul Canlemireşlilor, in buletinul „Ioan Neculce”, 1931, fasc. IX, p. 36-37. 2 D. Cantemir, Opere, Eclit. Academiei Române, voi. VIII, Bucureşti, 1896, p. 178 — 179. 3 „Extract eines Schreibens” se scrie in prezentarea textului din revista „Neuer Biicher- Saal der Gelehrten Welt”, Leipzig, 1714, t. IV, p. 377 (vezi O. Densuşianu, Notife asupra lui Dim. Cantemir, în „Revista critică literară”, Iaşi, 1894, II, nr. 1, p. 65 — 68). STUDII”, tomul 22, nr. 6, p. 825-847, 1000 www.dacoromanica.ro 826 EMIL POP 2 O a doua scrisoare, adresată de D. Cantemir doi ani mai tîrziu (6 oct. 1716) tot unui prieten nenumit din Geimania şi scrisă tot în latineşte, a fost publicată mai tîrziu, în 1721,de H. Weber în primul volum din cartea sa Bas rerănderte Busslană, apărută la Franklini. Scrisoaiea cuprinde o serie de informaţii politice contemporane şi nu pare a fi în legătură directă cu Academia germană4. Am găsit că aceste documente reflectă prea lacunar marele eveniment, prin care un român de la începutul veacului al XVlII-lea a fost consacrat membru al unei prestigioase Academii din Apus. Să nu uităm că Dimitrie Cantemir a fost nu numai primul academician român, dar că după el timp de 152 de ani — pînă la înfiinţarea Academiei române nici un conaţional de-al lui nu a mai fost distins cu acest titlu şi au trebuit să treacă 178 de ani pînă cînd un al doilea român a fost ales membru al unei academii străine: Victor Babeş la Academia de medicină din Paris 5 6. Adăugăm că înaintea lui D. Cantemir nici un învăţat din sud estul Europei nu s-a bucurat de cinstea de a fi membru al Academiei berlineze. Dar făcînd abstracţie de semnificaţia personală a acestei excepţionale distincţii, se ştie că prin alegerea lui D. Cantemir la Academia din Berlin s-a înfăptuit primul şi fără îndoială cel mai victorios act de integrare a spiritualităţii româneşti în comunitatea ştiinţifică din apusul Europei. Fiecaie amănunt, fiecare episod al acestui eveniment istoric este deci vrednic să fie evocat. Acest gînd m-a determinat să caut documente întregitoare în arhiva din Berlin. O avantajoasă ocazie s-a ivit în luna noiembrie 1967, cînd am stat mai multe zile la Berlin ca membru în delegaţia însărcinată cu încheierea acor- dului de colaborare între Academia noastră şi cea germană. Trebuie să declar cu toată gratitudinea că mi s-a pus la dispoziţie cu multă amabili- tate întreaga arhivă din primele decenii ale veacului al XVIII-lea, iar direc- torul arhivei, dr. Crista Kirsten, a căutat şi a indicat personal fiecare pasaj în care apărea numele lui D. Cantemir, clispunînd şi fotografierea documen- telor care mă interesau îndeosebi. Investigarea a fost uşurată cu atît mai mult, cu cit procesele-verbale vechi, greu lizibile, fuseseră dactilogra- fiate spre a salva textele originale, ameninţate. înainte de a prezenta rezultatele investigaţiei, cred că este util să reconstituim pe scurt mediul academic berlinez din perioada alegerii lui D. Cantemir. Academia din Berlin a luat fiinţă cu titlul iniţial de Societatea brandenbvrgică a ştiinţelor (Societas Scientiarmn Brandenburgiea) la 11 iulie 1700, după îndelungatele strădanii ale filozofului şi matematicia- nului G. \Y. Leibniz de a întemeia o Academie germană după modelul Academiei franceze din 1635 şi al societăţii regale engleze din 1662. El a fost întîiul ei preşedinte pînă la moartea sa din 1716. Este cazul să menţionăm faptul cunoscut că G.W. Leibniz avea legături cordiale cu Petru cel Mare, pe care îl cunoscuse personal şi pe care îl sfătuise să întemeieze o Academie de ştiinţe în Rusia. Credem că această împrejurare a contribuit în mod accentuat la alegerea în Academia germană a relativ numeroşi savanţi cu care se înconjurase ţarul, hotărît la rîndu-i 4 H, Weber, Bas verânderle Russland, FrankfiuL 1721 ; vezi şi P. I’. Panailescu, Bi- mitrie Cantemir, Viafa şi opera, Kdit.- Academiei, Bucureşti, 1958. 6 Ales la 26 iulie 1892. www.dacoromanica.ro 3 D. CANTEMIR Şl ACADEMIA DIN BERLIN 827 să occidentalizeze viaţa culturală a statului său. într-adevăr, dintre aceşti învăţaţi au devenit pe rînd membrii Academiei din Berlin: Heinrich Huyssen în 1710, Dimitrie Cantemir în 1714, Toma Consett în 1724, Mihail Schendo Vanderbech6 în 1726, Gottlieb (în Busia : Teofil) Siegfried Bayer în 17307. Constatăm cu satisfacţie că toţi aceştia erau intimi şi admiratori în acelaşi timp ai lui D. Cantemir, a cărui personalitate fusese deci domina- toare sub raport spiritual în acea perioadă. Dar între ei, II. Huyssen era nu numai un înalt demnitar de stat, ci şi diplomat mult călătorit în Europa, aşa încît cîştigase de la început un deosebit prestigiu la Academia din Ber- lin, care se găsea sub protectoratul regelui, exercitat prin intermediul unui demnitar al său. H. Huyssen era în continuă corespondenţă cu savanţii germani, mijlocea relaţiile dintre învăţaţii din Busia şi Societatea din Berlin, aranja schimbul de cărţi şi manuscrise de interes cultural şi politic. Lui i-a revenit misiunea de a recomanda pentru a fi aleşi pe colegii săi din Busia, între care şi pe D. Cantemir8. Activitatea academică propriu-zisă a început abia în 1710, cînd s-a inaugurat şi publicaţia periodică a Academiei „Miscellanea Berolinensia”. La acea dată preşedintele G.W. Leibniz trăia bolnav şi deprimat la Hanno- ver. Istoriografii germani consideră această primă etapă academică drept vitregă, caracterizată prin amestecul categoric al regelui Frederic I în treburile interne ale Societăţii, fără să-i fi arătat în schimb vreo solicitu- dine remarcabilă de ordin moral sau material. Situaţia se înăsprise prin absenteismul lui G. W. Leibniz, iar regele numise dintre demnitarii săi un om de încredere peste Academie cu titlul de praeses honorarius zis şi protector, care făcea legătura ermetică între consiliul Academiei şi rege, arbitrînd în privinţa hotărârilor consiliului, mai ales în a propunerilor de membri noi. între 1713 şi 1725 acest oficiu era împlinit de baronul Mar- quard Ludwig Printzen, consilier de stat şi „Obermarschal”, care nu era însă membru al Academiei9. Se afirmă că măsura a indignat grav pe G. W. Leibniz. în această situaţie, una din personalităţile ştiinţifice cele mai de seamă ale Academiei a rămas Daniel Ernst Jablonski (1660—1741), teolog şi episcop reformat, predicator la curte. Acesta a fost colaboratorul principal al lui G.W. Leibniz atît pe plan politic, cît şi în acţiunea pentru întemeierea Academiei, avînd un deosebit prestigiu ştiinţific şi moral în Academie. Din 1733 pînă la moartea sa din 1741 el a fost preşedintele Academiei10. Societatea fusese diferenţiată de la început în patru ,,clase” sau sec- ţii : 1) fizică, medicină, chimie; 2) matematică, astronomie, mecanică; 3) limba germană; 4) literară-orientalistă. Directorii „claselor”, preşedin- tele şi secretarul Academiei, împreună cu avocatul fiscului (Syndicus) alcă- tuiau Consiliul Academiei (Concilium)11. 0 Scris şi Van der Bech sau Van der Beck. 7 Vezi E. Amburger, Die MiUjlicdcr der Deutschcn Akadcmie der Wisscnschaflen zu Berlin. 1700 —1750. Die abwcsendcn Alilglieder 1700 — 1713, Berlin, 1930; K. R. Bicrmann, G. Dunkcn, Deutsche Akademie der Wisscnschaften zu Berlin. Biographischer Index der Milglicdcr, Akademie-Verlag, Berlin ,1960. 8 Informaţie primită de Ia Direcţia Arhivei Academiei din Berlin. 0 în primii 13 ani „proLector” deci arbitru fusese însuşi regele Frederic 1 (1657 — 1713). 10 W. Ilartkoff, G. Dunkcn, Von der Brandcnburgischen SozicUil der Wissenschaften zur Dculschen Akademie der Wisscnschaflen zu Berlin, Akademie-Veilag, Bei lin, 1967. 11 Ibidcm. . www.dacoFomanica.ro 828 EMIL POP 4 DOCUMENTE PRIVIND ALEGEREA LUI CAXTEMin LA ACADEMIA DIY RERLIY Primul document depistat în legătură cu alegerea lui D. Cantemir este partea finală din procesul-verbal al şedinţei din 31 mai 1711 al „clasei” literară-orientalistă prezidată de D. Jablonski12, al cărui text îl dau mai jos în traducere: „Secretarul relatează dintr-o scrisoare a ă-lui baron von Huyssen că hospodarul exilat al Valahiei13 ar dori să fie primit în Societate şi se oferă să pună la îndemînă ştiri orientale pe care le posedă. El ar avea o istorie completă a împăraţilor turci cu portretele lor, pe care tradusă în latineşte vrea să o editeze cu observaţii scurte” („kurigen” ? n.n.). Se liotăreşte [„consl-usiones] să se accepte oferta şi să fie rugat II. Huyssen să dea o mînă de ajutor cum s-ar putea face o asemenea primire în cel mai cuviincios mod; în schimb, de a se cere [lui D. Cante- mir. —n.n.] să comunice o informaţie demnă de încredere cu privire la ade- vărata situaţie şi [cu privire] la graniţele principatelor Valahia şi Moldova, în privinţa cărora geografii sînt atît de deosebiţi” [în păreri] La începutul documentului se găseşte următoarea indicaţie margi- nală : „Hospodarul din Valahia preconizat ca membru”. Documentul atestă că acordul secţiei („clasei”).literare-orientaliste s-a pronunţat unanim în 31 mai 1714, adoptîndu-se recomandarea lui n. Huyssen. Scrisoarea menţionată în documept s-a pierdut. Se găseşte însă o scrisoare anterioară din 10 februarie 1714 adresată de H. Huyssen lui D. Jablonski în care se aminteşte în treacăt D. Cantemir. După toate apa- renţele, H. Huyssen a tratat întîi cu D. Jablonski problema lui D. Cante- mir. Această presupunere se confirmă şi printr-un angajament luat de D. Jablonski la şedinţa Consiliului din 11 iulie, despre care urmează să vorbim. Unul din biografii lui Huyssen, Mihail Schendo Yanderbech, menţioneazăpeD. Jablonski drept unul din principalii prieteni europeni ai lui H. Huyssen, cu care acesta era în frecvente legături14. Subliniem în acelaşi timp solicitarea secţiei („clasei”) literare-orien- taliste, adresată lui D. Cantemir, de a trimite Societăţii date geografice exacte despre Principatele dunărene. Credem că este vorba de prima şi poate decisiva sugestie adresată de Academie lui D. Cantemir pentru a scrie şi a trimite ,,Descriplio Moldaviae”. Al doilea document, de astă dată decisiv, îl găsim în procesul-verbal al şedinţei Consiliului Academiei din 11 iulie 1714, prezidată de vicepre- şedintele Johann Jacob Cliuno (Cuneau)15, şi la care participă şi consilierii Duhram, Schott şi D. Jablonski. în partea a doua a ordinii de zi, la capi- 12 Arhiva Academici din Berlin, Prolocolle der I.ilcrarisch-Oricntalisclicn Classe, 1711 — 1713, f, 22, vezi anexa 1. Toate procescle-vcrbale sînt în limba germană în scriere gotică, greu de descifrat. Eoile şi scrisul sînt in general foarte învechite şi în parte deteriorate. 13 în document ca şi in cele următoare D. Cantemir domnul Moldovei este numit ca domn al Valahiei, 14 M. Schendo Yanderbech, Pracsens Russiae I.iterariac Slatus. Acta physico-mcdica Acadcmiae Cacsurcac Lcopoldino-Carolinae. Nalurae Curiosoium Ephcmerides, Appendix, voi. I, Norimbcrgiac, 1727, p. 131 — 149. 16 Arhiva Academiei din Berlin, Protocollium Concilii Societatis Scientiarum, angefangen Anno 1700, I. Teii, 1700 1715, nr. 6,X 83 (vezi anttxa 2). www.dacoromanica.ro 5 D, CANTEMIR ŞI ACADEMIA DIN BERLIN 829 toiul ,,Receptiones”, se scrie: ,,Secretarul relatează din scrisorile sosite de la Baronul von Huyssen cum Hospoăarul valah solicită să fie primit în Socie- tate. După citirea acestor scrisori, alături de care se află şi cea a llospodarului către Baronul von Huyssen, se hotăreşte că deşi atît în general, cit şi în pri- vinţa titlului solicitat nu există nici o rezervă, totuşi ar trebui aflată părerea d-lui Protector în această chestiune. [Sarcina] de a-i face relatarea dumnealui a luat-o asupra sa ăl. Jablonski. Deşi hotărîrea jiozitivă a Consiliului apare din acest text condiţio- nată de ratificarea ulterioară a marelui demnitar protectorul Printzen, totuşi ea a rămas validă din punct de vedere procedural : diploma poartă data acestei şedinţe, deşi clarificarea definitivă a situaţiei lui D. Cantemir a avut loc într-o şedinţă următoare. Din procesul-verbal reprodus aci se constată că II. Huyssen a înde- plinit cererea ce i s-a făcut la 31 mai, ceea ce înseamnă că el a mai înaintat încă o scrisoare, de astă dată direct Consiliului Academiei, prezentată de D. Jablonski împreună cu prima de la secţia („clasa”) literară-orienta- listă. De subliniat este falitul că între timp II. Huyssen a obţinut şi din partea lui D. Cantemir o scrisoare adresată lui care, conform solicitării indirecte a secţiei („clasei”) literare-orientaliste, trebuie să fi avut carac- terul unui memoriu de lucrări şi preocupări ştiinţifice. Aceasta a constituit o anexă la intervenţia lui H. Huyssen făcută conducerii Academiei. ISTici unul din aceste documente nu se mai găseşte în arhiva Academiei, a cărei conducere actuală le consideră pierdute. Credem însă că scrisoarea lui D. Cantemir, menţionată la început şi publicată în acelaşi an în revista „Neuer Biicher—Saal der gelehrten Welt” din Leipzig, este tocmai acest memoriu de prezentare a lui D. Cantemir, transmis conducerii Academiei de către H. Huyssen. Atît anul tipăririi, cît şi stilul scrisorii pledează pentru această precizare. în pasajul imn care redacţia revistei lansează scrisoarea citată, se spune că aceasta a fost trimisă unei persoane „nobile, învăţate şi distinse” („an eine vornehme und gelehrte Stands—Person”). în literatura noastră s-a apreciat pe bună dreptate că această per- soană trebuie să fi fost un membru al Academiei din Berlin. Putem conclude acum că persoana vizată a fost tocmai H. Huyssen, care avea mandat să obţină memoriul lui D. Cantemir şi care îndeplinea cu prisosinţă calităţile indicate de redactorul revistei „Neuer Biicher-Saal der gelehrten Welt”. Accentuăm însă că scrisoarea publicată a fost scrisă de D. Cantemir înainte şi nu după ce a fost ales membru al Academiei. Sînt semnificative în această privinţă cuvintele lui despre Academia la care spera să ajungă membru. El se adresează lui H. Huyssen, care era de patru ani membru, între altele, cu cuvintele: ,, ... Tuae societatis”, nu „nostrae societatis”, cum ar fi fost normal, dacă la data scrisorii ar fi făcut şi el parte din Academie. Toate acestea constituie argumente suficiente pentru a ne convinge că articolul publicat de revista din Leipzig în 1714 este tocmai memoriul lui D. Can- temir predat lui H. Huyssen, care îl anexase scrisorii sale de recomandare. în şedinţa Consiliului din 1 august 1714, prezidată de Schott în pre- zenţa lui D. Jablonski şi Chuno, se discută la primul punct răspunsul lui Printzen şi pregătirea diplomei lui D. Cantemir10. Iată textul: „Dl. vice- 16 16 Arhiva Academici din Berlin, Prolocolium Concilii Socictalis Scienliarum, I, Teii, 1700-1715, f. 86 (vezi anexa TQ 830 EMIL POP 6 preşedinte întreabă dacă şi ce s-a realizat la dl. von Prinzen Exc. în privinţa recepţiei llospodandui din Valahia1 Dl. Jablonsld aduce la cunoştinţă că, după ce el înainte cu 3 săptămîni a predat Excelenţei-Sale scrisorile care privesc această chestiune şi el a citit atunci o parte din ele, dar aceea a re- ţinut-o la sine, ieri, cu o altă ocazie, a înapoiat-o iarăşi. D-sa în amîn- două datele nu a avut nimic de spus la aceasta, de unde El [Jablonski.—n.n.] deduce că nu a găsit nimic de amintit şi trebuie numai de chibzuit cum să se înfăptuiască chestiunea într-un fel care să se potrivească cu alteţa persoanei, cu geniul naţiunii şi cu onoarea Societăţii, spre care scop diploma va trebui concepută în mod deosebit, care deci astfel a fost aprobată”11. La începutul textului se află indicaţia marginală: „Recepţia IIospo- darului din Valahia”. Din acest text cam prolix se poate desprinde deosebirea dintre cle- menţa rezervată a marelui demnitar, „protectorul” Printzen, şi atitudi- nea inimoasă şi hotărîtă a celor trei savanţi din consiliu, în special a lui D. Jablonski. îndemnul acestuia din urmă a fost ascultat întocmai: diploma de membru a lui D. Cantemir este într-adevăr o podoabă de elogii. Acestea sînt aşadar documentele care vorbesc despre evenimentul alegerii lui D. Cantemir. Ele ne pun în faţă episoade pînă acum necunos- cute, dar care ne sugerează precizări şi completări şi în.privinţaunor amă- nunte inserate pînă acum de istoriografia noastră. în întreaga desfăşurare a evenimentului discutat constatăm pas cu pas rolul important şi neîntrerupt al unei personalităţi absolut nemenţio- nate pînă acum în lucrările care privesc viaţa şi opera lui Cantemir. Este vorba de baronul H.Huyssen, care apare mereu şi mai tîrziu în rela- ţiile lui D. Cantemir cu Academia din Berlin. Am găsit relativ la n. Huyssendate foarte rezumative la autorii germani: Amburger17 18, Biermann şi Dunken19, ceva mai amănunţite la doi autori ruşi: M. Schendo Vanderbech20 şi D. Bantys Kamenski21. Ileinrich Friedrich Huyssen22 s-a născut în Essen23înl666 şi a murit în faţa oraşului Helsingor („vor Helsingor”) la 1739. în 1702 „venind din Westfalia” a intrat în serviciul lui Petru cel Mare, care l-a încărcat de ono- ruri şi de sarcini politice grele şi delicate. II. Iluyssen a fost cîtva timp chiar educatorul ţareviciului. în 1705 el a fost numit consilier de război şi general-auditor, iar în acelaşi an a fost trimis în misiuni diplomatico 17 Ultimul cuvînt („bclicbt” în textul gcinian) aie o însemnătate neprccisă. 18 E. Amburger, Geschichte der Bchordenorganisalion Russlands von Peter dem Grosscn bis 1917, Leiden, E. J. Brill, 1966. 19 K. R. Biermann, Dunken G., Deutsche Akadcmie der Wissenschaften zu Berlin. Bio- graphischer Index der Mitglicder, Alcadcmic-Vcrlag, Berlin, 1960. 20 M. Schcndo Vanderbech, Prciesens Russiae Literciriae Slalus. Acta phgsico-medica Academiac Caesareae Leopoldino-Carolinae. Naturae Curiosorum Ephemerides, Appcndix, voi. I, Isorimbergiae, 1727, p, 131 — 149. 21 N. Bani}5-Kamenski, Iluslralions de ta Russie ou galerie des personnagcs des plus remarquables de cel empire sous la regne de Pierre le Grand, Paris, 1829, f, 379 — 390. 22 Autorii germani şi Scliendo îl numesc Heinrich; îs. BantyS-Kamcnski îl citează cu numele de Eriedrich. Dar cronologia, funcţiile şi preocupările lui H. Huyssen in toate aceste publicaţii sint atît de congruente, Incit este sigur că se referă la aceeaşi persoană. 21 După prima publicaţie a lui E. Amburger, vezi E. Amburger, Die Mitglicder der Dciilschcn Akademie der Wissenschaften zu Berlin 1700 1050. Die abwesendcn Mitglicder 1700 ins, Benin, i95o. www.dacoromanica.ro 7 D. CANTEMIR ŞI ACADLMIA DIN BERLIN 831 la Berlin, apoi în Austria, la Viena, şi în Italia, de unde apoi se întoarce în 1707 în Rusia cu titlul de baron (Freiherr). El a mai avut legături prieteneşti cu numeroşi oameni de ştiinţă din Apus, in special cu membrii academiilor din Paris, Roma şi Berlin. M. Schendo Vanderbech citează printre aceştia pe filozoful şi juristul italian Gian Vineenzo Gravina (UiGl 1718), fondator al Academiei ,,degli Arcadi” din Roma24, pe Ciampinus25, jurist şi istoric, de asemenea membru fonda- tor al aceleiaşi Academii din Roma, pe Bignonius26 şi negreşit pe Jablonski (Daniel Ernst Jablonski) de la Academia din Berlin. H. Iluyssen este citat nu numai ca diplomat, ci şi ca publicist şi ca renumit savant, fiind în special un bun cunoscător al dreptului şi al istoriei. Pentru calităţile sale primise chiar mandatul să scrie istoria Rusiei. Cele mai multe din manuscrisele lui ştiinţifice au rămas nepublicate, dar ele au fost utilizate de alţii27. între altele se citează şi o disertaţie eru- dită a lui H. Iluyssen despre justiţie, iar o alta despre conclavele Vati- canului etc. Pe II. Iluyssen îl regăsim şi în documentele din arhiva Academiei berlineze, care s-au scris după moartea lui D. Cantemir şi pe care le vom expune în continuare. DOCUMENTE SCRISE 1\ PREAJMA SAU î\ IRMA MORŢII LUI D. CANTEMIR De la alegerea lui D. Cantemir şi pînă în preajma morţii lui nu mai găsim în arhiva Academiei berlineze documente în care numele lui să fi fost menţionat. Acestea se înmulţesc însă în cei trei ani care au urmat după moartea lui prematură şi ele reflectă puternica impresie produsă la Academie de neaşteptatul eveniment, deodată cu interesul deosebit pentru biografia şi mai ales pentru unele manuscrise ştiinţifice ale defunc- tului, dintre care în special Hronicul fusese cerut mai de mult de Academie. Aceste documente mi-au fost semnalate şi prezentate rezumativ de către directorul arhiN ei, dr. Kirsten, fără să fi avut suficient timp spre a le transcrie şi studia. Le voi prezenta deci cu titlu preliminar. Am putut copia însă două din ele care mi s-au părut mai importante şi pe care le prezentăm mai jos integral (nr. 6 şi 9 din enumeraţia ce urmează). Rotăm că în această perioadă regresul Academiei s-a accentuat din cauza lipsei de înţelegere a curţii, care după moartea celebrului G. W. Leibniz a impus oameni de puţină însemnătate ştiinţifică la conducerea ei. Ea şi-a putut menţine totuşi prestigiul înăuntru şi în afară prin cele cîteva somităţi din cadrul secţiilor („claselor”) ei, printre care se numără fără îndoială şi D. Jablonski, personajul din Consiliul Academiei care a 24 Ch. G. Joclier, Allgemeines Gclelulen Lcxikon, Leipzig, 1751. 26 Jean-Justen Ciampini (1633 — 1698), jurist şi istoric. 20 Jean-Paul Bignon (1662 — 1743), orator, director Ia Academia din Paris. 27 După afirmaţia lui N. BantyS Kamenski, vezi D. BantyS-Kamenski, Slavar desto- panialnih liudei russkoi zemli, Moscova, 1836, voi. II, p. 29 32 (Huyssen este sub numele Gliizen); N. BantyS-Kamenski, Illustrations de la Rtrssie ou galerie des personnages des plus remar- quables de cet empire sous le rdgne de Pierre le Grand. Paris, 1829, p. 379 390. www.dacoiomam6a.r6 832 EMIL POP 8 avut rol decisiv în relaţiile cu D. Cantemir, iar după moartea lui cucei ce se ocupau direct sau indirect de moştenirea lui ştiinţifică28. Dar iată documentele : 1. La 9 aprilie 1723, deci cu cîteva luni înainte de moartea lui D. Cantemir, dar la o dată cînd era grav bolnav, H. Iluyssen informează Academia din Berlin despre cei trei fii ai lui D. Cantemir. Mesajul a fost scris la Moscova în limba franceză (in folio I: Y, nr. 2). 2. Manifestul împăratului Petru cel Mare către persani, „făcut de Prinţul Cantemir la 1722”. După cum ştim, D. Cantemir, orientalistul respectat cu interes de colegii săi de la secţia („clasa”) literară-orien- talistă a Academiei din Berlin, a redactat acest manifest în cursul campaniei lui Petru cel Mare în Persia, în 1722 (in folio I: Y, nr. 3). 3—4—5. Fragmente intitulate „tlber ăie tiirkische Beligion”, repre- zentînd extrase în versiune germană din lucrarea lui D. Cantemir Sistema religiei mahomedane, tipărită în ruseşte în anul 1722 [in folio I: V, nr.5]. N u ştim cine a fost traducătorul extraselor, dar Academia din B erlin şi probabil teologul D. Jablonski, înainte de toate, se interesa insistent şi de această lucrare orientalistă. Dovadă sînt nu numai aceste extrase, oarecum preliminare, ci şi corespondenţa dintre Academie şi H. Huyssen privind o eventuală traducere integrală a acestei opere, după cum reiese dintr-o scrisoare a lui H. Huyssen către D. Jablonski, datată în 13 martie 1726 din St. Petersburg, în care vorbeşte de posibilitatea traducerii de către Erisch a lucrării cantemiriene despre religia turcilor. încă nu am putut afla identitatea şi specialitatea lui Erisch. 6. La 10 februarie 1724 H. Huyssen scrie, între altele, Academiei, în limba franceză: ,,Prinţii Cantemir [cei 3 fii ai lui D. Cantemir. — n.n.] au primit scrisoarea Societăţii. Cum însă secretarul defunctului [Ivan Ilin- ski.—n.n.], depozitarul actelor şi al altor treburi, a fost trimis la St. Petersburg, ei se simt obligaţi de a amîna pînă la întoarcerea lui răspunsul şi extrădarea manuscrisului „Dacia”. Du nu voi pregeta să-i grăbesc atît pe unul cît şi pe altul, conform zelului meu de a obliga în orice fel ilustra dv. Societate” (infolio I: Y, nr. 5, f. 57). Este vorba aci de Hronicul lui Cantemir, aştep- tat de mult şi, după cum vedem, cu nerăbdare de berlinezi. Titlul ştiut de ei este: Dacia, sau De Dacia, sau Dacia Cantemirii29. Se ştie că Hronicul, din care terminase numai voi. I în româneşte, urma să fie opera capitală a luiD. Cantemir. Bedactarea volumului al Il-lea şi traducerea întregii opere în lati- neşte cerea însă o muncă grea şi îndelungată, pentru care D. Cantemir nu a avut suficient răgaz, iar moartea timpurie l-a găsit cu angajamentul neîmplinit faţă de Academie. Este semnificativ pentru deosebitul interes al colegilor lui de la Academia din Berlin faţă de Hronic faptul că îndată după moartea lui D. Cantemir ei au şi scris fiilor lui D. Cantemir cerînd informaţii despre starea manuscrisului sau chiar extrădarea lui. Băspunsul dilatoriual lui H. Huyssen în înţelegere cu familia lui D. Cantemir arată că aceasta nu era înclinată să trimită manuscrisul Academiei din Berlin, 28 W. Hartkopf, Dunken G., Von der Brandenburgischen Sozietăt der Wissenschaften zur Deutschen Akademie der Wissenschaften zu Berlin, Akadcmie Vcrlag, Berlin, 1967. 29 în primele biografii latineşti, Hronicul este indicat prin cuvintele : De anlicua Dacia. Moldavo idiomate elaboratum, est- Tomum unum. 9 D. CANTEMIR ŞI ACADEMIA DIN BERLIN b33 dîndu-şi seama în acelaşi timp de greutatea de a găsi un savant competent şi dispus să ducă la bun sfîrşit o atît de cuprinzătoare iniţiativă. Scrisoarea oglindeşte totodată deosebita consideraţie de care se bucura Ivan Ilinski în familia lui D. Cantemir. Interesul persistent şi îngrijorat al Academiei apare din alte două documente următoare. 7—8. La 19 octombrie 1725 U. Huyssen trimite societăţii noi ştiri despre situaţia manuscrisului De Dacia Cantemirii (in folio I: V, nr. 5), iar în 3 iunie 1726 îl asigură pe D. Jablonski că M. Schendo Yanderbech se găseşte în situaţia de a definitiva manuscrisul lui Cantemir (in folio I: V, nr. 5 a). Dat fiind viul interes manifestat de berlinezi pentru manu- crisul lui D. Cantemir , ne putem întreba dacă nu cumva acest angajament a uşurat alegerea lui Schendo la Academia din Berlin cu o lună şi jumătate mai tîrziu (17 iulie 1726). Dar umanistul M. Schendo Yanderbech era înainte de toate medic, ocupîud în această calitate un înalt post foarte angajant în armata rusă. El a mai fost ales între timp şi la Academia de ştiinţe naturale din Niirn- berg („Academia Caesareae Leopoldino—Carolina30), unde de asemenea avea obligaţii, dintre care una urmează a fi prezentată la sfîrşitul acestei comunicări. Aşa se face că nici el nu s-a putut ocupa de greaua sarcină pentru care îşi dăduse consimţămîntul. La moartea lui din 1736 manu- scrisul Hronicului nu progresase. 9. Vita et elogium principis Demetrii Cantemyrii31. Această ultimă piesă directorul arhivei o bănuieşte scrisă, eventual numai transcrisă, de II. Huyssen şi trimisă apoi Academiei, care se interesa de viaţa şi opera integrală a fostului ei membru. După părerea noastră, ea este scrisă însă de două persoane deosebite. Am comparat textul acestei biografii cu al celorlalte cunoscute pînă acum, orientîndu-mă după comentariile critice ale lui P.P. Panaitescu în cunoscuta-i monografie despre viaţa şi opera lui Cantemir32. P.P. Panai- tescu credea că cea mai veche biografie este cea găsită în arhivele ruseşti şi că ea trebuie să fi fost scrisă în latineşte prin 1730 de Bayer, care a uti- lizat informaţiile lui Antioh Cantemir. Ea a rămas de atunci mai bine de un secol nepublicată33. Prin completările lui Antioh Cantemir aduse acestui text iniţial s-a ajuns, după P.P. Panaitescu, la varianta mult amplificată din ediţiile engleză, franceză şi germană ale Istoriei otomane. O biografie şi mai ampli- ficată a apărut apoi în limba rusă ca anexă la lucrarea postumă a lui T.S. Bayer (1783) despre Viaţa lui Constantin Cantemir. Această variantă este atribuită de P.P. Panaitescu lui N. Bantys-Kamenski, în al cărui 30 Astăzi „Deutsche Akademie cler Naturforsclicr Leopoldiua”, cu sediul in Ilalle. 31 In folio I : V, nr. 5, f. 84 —87(vezi anexa 4). 32 P. P. Panaitescu, Dimilrie Cantemir. Viaţa şi opera, Edit. Academiei, Bucureşti, 1938, p. 14-15. 33 Vezi D. Cantemir, Opere, Edit. Academici Române, Bucureşti, 1883, tom. VIU, p 3-0 www.dacoromanica.ro 834 EMIL POP 10 Slovar31 * * 34, ca şi în al fiului său Dimitrie35, ea reapare întocmai. A fost tra- dusă în româneşte şi tipărită de V.^Gervescu36. Biograf ia din arhiva Academiei berlineze, deşi se aseamănă sau chiar concordă în unele amănunte biografice, dar mai ales în lista şi adnotaţia operelor cantemiriene, cu variantele amplificate, se deosebeşte totuşi funda- mental de ele atît în conţinut, cît şi în structură şi stil. Mai mult se apropie însă de prima versiune, cea din arhivele ruseşti, atribuită de P.P. Panaitescu lui T.S. Bayer. Comparaţia cu aceasta, dar mai ales tehnica scrisului cu mina, pune în evidenţă o netă distincţie între un scris mai subţire, cu litere mai culcate şi cu o cerneală ceva mai deschisă la culoare, şi între textul scris cu litere mai groase şi mai drepte, cu o cerneală mai neagră, de astă dată total nou faţă de versiunea din Rusia. Acest text interpolat reprezintă adaosuri şi corecturi în textul cu litere subţiri preexistent, care aservit drept bază de plecare pentru actul integral. Analizat independent, textul fundamental arată o categorică înrudire cu varianta din arhivele ruseşti. Majoritatea pasajelor sînt identice, la fel şi structura generală. El repre- zintă totuşi o altă variantă, necunoscută pînă acum. în textul din arhivele din Rusia găsim, de exemplu o notă relativ lungă despre atitudinea cavalerească a lui Petru cel Mare în campania nenorocoasă de la Stănileşti, cînd a refuzat să predea pe D. Cantemir turcilor, care îl reclamau. Mai găsim în acest text două pasaje la capitolul despre rudele tătăreşti ale lui D. Cantemir, pe lîngă alte' cîteva completări de propoziţii, care lipsesc toate în textul fundamental aflat în arhiva Aca- demiei din Berlin. în acesta apare, în schimb, un fragment final destul de lung despre fiii lui D. Cantemir, care lipseşte dincolo, de asemenea o serie de modificări sau întregiri la unele informaţii privind viaţa şi operele lui D. Cantemir. Vom semnala dintre acestea cîteva care, după părerea noastră, aduc nou- tăţi sau precizări binevenite. 1. La punctul 4 din lista lucrărilor, unde se menţionează De antiqua Dacia, deci Hronicul, se afirmă că versiunea latinească a tomului I s-a pierdut în naufragiul din Marea Caspică în 1722. O observaţie asemănătoare găsim şi în varianta biografică anexată la Istoria Imperiului Otoman, publi- cată pe rînd în trei limbi europene37. Am insistat totuşi asupra acestei informaţii, deoarece în istoriografia noastră se susţine în general că D. Cantemir nu apucase să traducă în latineşte tomul I din Hronic. P.P. Panaitescu, de exemplu contestă existenţa unei traduceri latineşti a 1Iro- nicului, ca şi informaţia că aceasta s-ar fi scufundat în Marea Caspică, pe motivul că „biograful cel mai vechi al lui D. Cantemir [T.S. Bayer] nu rela- tează o asemenea ştire”38. Iată însă că ştirea ecuprinsă într-o biografie şi mai veche a lui D. Cantemir : ea merită deci toată atenţia. 31 N. Bantyis-Kamenski, lllustrations de la Russie ou galerie des personnages des plus remarquablcs de cel empire sous le rigne de Rierre le Grand, Paris, 1829, p. 379 — 390. 36 D. BantyS-Kamenski, Slovar doslopanialnlh liudei russlcoi zemli, Moscova, 1836, voi. II, p. 29 — 32. 36 V. C. Gervescu, Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, Tradus din ruseşte, Edil. Curol Gobl, Bucureşti, 1902. 37 D. Kantemir, Geschichte des osman ischen Reiches nach scinem Anwachsc und Abneii- men, Ilamburg, Christian Herold, 1745, p. 841 — 852. Das Leben Demetrie Kantemir Fursten von Moldau. 38 P. P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaja şi opera, Edit. Academiei, Bucureşti, 1958> p 223 www.dacoromanica.ro n D. CANTEMIR ŞI ACADEMIA DIN BERLIN 835 2. Din lista de lucrări (punctul 5) se constată că Descriptio Moldaviae fusese promisădeD. Cantemir Academiei, ea a fost trimisă însă la Berlin împreună cu harta, abia după moartea lui, de către urmaşi. In textul biografic se spune : brevi mittetur (se va trimite în curînd), în timp ce în biografia diu Rusia se spune despre aceeaşi lucrare că ,,a fost trimisă” (missa est). După cum vom vedea, biografia berlineză a fost scrisă între 1726 şi 1727, iar cea din Rusia prin 1730. Descriptio Moldaviae a fost tri- misă deci la Berlin în acest interval de 3 —4 ani, foarte probabil la începutul lui (brevi mittetur). 3. în documentul din Berlin se afirmă că Antioli Cantemir s-a născut în 1707, în timp ce alte biografii indică 1708 sau chiar 1709. Informaţia merită să fie luată în considerare, deoarece credem că ea a fost dată chiar de Antioli Cantemir. 4. Rotăm şi informaţia, care lipseşte în varianta din Rusia, că la Coustantinopol D. Cantemir se făcuse deosebit de simpatic în faţa sulta- nului, a vizirului şi a magnaţilor, datorită punerii pe note a muzicii tur- ceşti. 5. Biografia din Berlin cîştigă însă în originalitate mai ales prin textul interpolat, scris de a doua persoană. într-adevăr, textul originar, de care am vorbit pînă acum, e întrerupt la p. 2, pentru ca pe aproape două pagini să se intercaleze un nou text, în care se enumeră titlurile, latifundiile şi casele donate lui D. Cantemir de către Petru. Fiecare imobil este prezen- tat pe scurt împreună cu modificările pe care le-a întreprins D. Cante- mir. După cît ştim, textul cuprinde cele mai multe detalii în această pri- vinţă din biografiile care se ocupă de imobilele în chestiune. Aflăm între altele că, la două din cele trei moşii primite, D. Cantemir le-a schimbat numele în cinstea fiilor săi: Bulatnicova (la 18 verste depărtare de Moscova) a devenit Antiohia, iar Ciorno Greaz („Lutul negru”) (la 14 verste de Moscova) Constantia. Se comunică pe scurt de unde provin şi la ce se folosiseră mai înainte unele din imobile. Printre modificările aduse de D. Cantemir se citează, de exemplu, că la „Ciorno greaz” D. Cantemir a construit şi organizat încăperi, grădini şi băi în stil turcesc. Uuele din aceste amănunte lipsesc chiar şi în scrisoatea-inventar a lui D. Cantemir adresată ţarului în septembrie 1722, reprodusă de Şt. Ciobanu39. La sfîrşitul textului interpolat, biografia scrisă cu litere subţiri con- tinuă, lăsînd impresia că textul a fost copiat de pe alt document, între- rupîndu-se copierea la locul unde persoana a doua dorea să intercaleze textul nou, după care persoana primă a continuat să copieze. De ase- menea, mai sînt cîteva corecturi şi completări marginale aduse textului primar de către un al doilea scriitor. Data variantei berlineze a biografiei lui Cantemir poate fi stabilită. în partea ei fiuală se vorbeşte de căsătoria lui Constantin Cantemir, fiul, în 1726, iar în ultima frază se anunţă că a fost dată la tipar şi că va apărea în scurtă vreme (brevi tempore) Simfoniala psaltire a lui Antioh Cantemir, scrisă în slavonă (Concinnavit Concorăantias in Psalterum Buthenice). Această operă a văzut lumina tiparului în 1727. Deci textul de bază al biografiei din arhiva berlineză a fost scris după căsătoria lui Constantin 30 Şl. Ciobanii, Dimitrie Cantemir tn Rusiat Alem. Acad. Rom, sccţ. literarii, scria III, lom II, num. 5, Bucureşti, 1925, _p. 500 *501. • www.dacoromanica.ro 8.36 EMIL POP 12 din 1726, dar înainte de a-şi tipări Antioh, în 1727, Psaltirea. Trimiterea actului la Academia din Berlin trebuie să fi avut loc neîntîrziat, căci îl găsim inserat într-un folio care cuprinde documente aproximativ din anii 1721 1726. Biografia lui D. Cantemir din arhiva Academiei berlineze trebuie s-o considerăm deci drept cea mai veche din cele cunoscutepînă acum. După P.P. Panaitescu, biografia latinească din Busiaafost scrisă de T.S. Bayer la 1730. într-aclevăr, între redactarea variantei din Berlin şi a celei din Rusia trebuie să fi trecut cîţiva ani, în cursul cărora Descriptio Moldav iae, încă în posesia familiei cînd se scria biografia berlineză, a putut fi trimisă la Berlin, unde se afla deja cînd s-a scris varianta din Eusia. Acelaşi lucru se deduce, de exemplu din faptul că, pe cînd se scria varianta ber- lineză, cele două diplome prin care sultanul numise pe Cantemir domn al Moldovei şi al Ţării Komâneşti se păstrau la familie împreună cu diploma de membru al Academiei din Berlin. Una din diplomele turceşti, ca şi cea de academician, au fost predate apoi de familie ca anexă la biografia din Rusia40. Este probabil că acest transfer de documente importante, însoţite poate şi de manuscrisele cantemiriene, s-a făcut în beneficiul unei arhive oficiale, pentru asigurarea lor, şi nu al unei persoane particulare. Pe de altă parte, putem fi siguri că biografia din Rusia, contrar pre- supunerii lui P.P. Panaitescu, nu a fost compusă de T.S. Bayer. Pasajul penultim al ei începe prin cuvintele: „Cum Parens noster Moldavico Prin- cipatui praeesset.. .”, iar fraza din urmă sună : „eoque nomine Parentem nostrum consanguineum sibi esse asserebat”. T.S. Bayer nu şi-ar fi putut aminti de Cantemir prin cuvintele „părintele nostru”. Ea a fost scrisă deci de fiii lui D. Cantemir, poate mai ales de Antioh, care îşi amintesc în text de părintele lor. Cine este autorul variantei de la Berlinl în nici un caz nu poate fi T. S. Bayer, despre care se ştie că abia la 1730 a cerut de la Antioh Cantemir date despre tatăl său. Personal cred că documentul a fost re- dactat în colaborare de Antioh Cantemir şi Ivan Uinski. Acesta din urmă, în calitatea lui de secretar particular al lui D. Cantemir, fusese cel mai bun cunoscător al imobilelor donate patronului său. Ivan Uinski îşi ducea viaţa împreună cu a Cantemireştilor şi făcea chiar însemnări zilnice despre cele ce se petreceau cu D. Cantemir (Notationes quotidianae)il. El fusese dascălul lui Antioh Cantemir şi se ştie că în special Simfonia la psaltire a fost compusă de Antioh sub conducerea lui Ivan Uinski42. Insistenţa cu care se citează această operă a lui Antioh Cantemir în bio- grafia tatălui său chiar înainte ca ea să fi apărut ne pare că pledează şi ea pentru presupunerea noastră. Acestea sînt documentele cantemiriene pe care le-am putut găsi în arhiva Academiei din Berlin. Aş dori însă ca la sfîrşitul acestui articol să mai prezint un scurt text despre D. Cantemir, apărut la o altă Aca- * 11 12 40 După cum se afirmă In biografia aflătoare in Rusia publicată de Academia Română, vezi Bayer T. S. , Vita principis Demelrii Canlemirii, in operele lui Dimitrie Cantemir, Edit. Academiei, Bucureşti, 1891, toni. VII, p. 3 — 5. 11 Traduse in parte de Şt. Ciobanu, Dimilrie Cantemir tn Rusia, in Mem. Acad, Rom., sccţ. literară, seria III, tom. II, meni. 5, Bucureşti, 1925, p. 382 548, şi in întregime de C. Şerban, Jurnalul lui Ivan llinski (1721 — 1730), în „Studii”, 5 — 6, 1955, p. 119 — 135. 12 Glienadie al Rîmnicului, Principele Antioh Cantemir, In „Revista nouă”, 1889, anul II, lir h p 1-8 www.dacoromanica.ro 13 D. CANTEMIR ŞI ACADEMIA DIN BERLIN 837 demie germană, cea din Ntirnberg (Academia Caesareae Leopoldino-Caro- lina) cu patru ani după moartea lui D. Cantemir, în 1727. Nu este o biografie, ci un medalion miniatural, pe care îl socotesc vrednic să fie semnalat. Mihail Scbendo Yanderbech scrie în anexa primului volum al perio- dicului Academiei din Nurnberg o lungă dare de seamă în latineşte despre Situaţia actuală a Busiei literare*3, sub forma unei epistole adresate lui Samuel Koleseri44, savantului secretar al Consiliului gubernial din Tran- silvania. Mihail Schendo prezintă personalitatea şi meritele principale ale oamenilor de ştiinţă şi ale literaţilor din Rusia acelui an prin caracterizări succinte, în general fără amănunte biografice. La p. 137, prezentîndu-1 pe savantul Condoidi, aminteşte că fusese institutorul fiilor lui D. Can- temir, la numele căruia scrie în paranteză :,,(quem amaverunt bonae Musae, suspexerunt sapientes viri, bonestarunt Magni Beges)”, adică pe care l-au iubit bunele muze, l-au respectat bărbaţii învăţaţi, l-au cinstit regii mari. Această frază elogioasă, concepută în stilul sugestiv al unui epitaf, este citată în literatura noastră despre Dimitrie Cantemir. S-a trecut însă cu vederea că Mihail Schendo dedica, 10 pagini mai departe, şi lui D. Cante- mir un pasaj mai lung, care apare ca un model demonstrativ al veneraţiei admirative care învăluia amintirea lui D. Cantemir în Rusia. Pasajul patetic al lui Mihail Schendo este cu atît mai semnificativ, cu cît D. Can- temir, mort de jiatru ani, nu mai făcea parte, la acea dată, din Praesens Bussiae Literariae Status, iar evocarea lui de către Mihail Schendo face impresia unei excepţii pe care autorul se simţea în mod particular obligat să o intercaleze. După ce aminteşte de traducerea unei lucrări despre situaţia Impe- riului otoman, făcută de Petru Tolstoi, Mihail Schendo continuă : „Pe de altă parte, lucrările erudite, cu acelaşi subiect, ale preavesti- tului principe Dimitrie Cantemir intihdate : Incrementa atque Decrementa Ottomanici Imperii, nu îţi sînt necunoscute, zic ale principelui prea învăţat care ne-a fost răpit nu de mult de un destin crud, pe care totuşi ştiinţa lui l-a sustras dela moarte (afatis eximiU) şi vrea să supravieţtdască cenuşii sale. Cu atît mai luminos începe să strălucească aleasa natură a virtuţii Cantemiriene care, cu toate obstacolele turceşti întîmpinate, într-o regiune profund neomenoasă, a făcut să biruiască o preţuire atît de scumpă a numelui şi a erudiţiei lui în aşa măsură, încît credem că niciodată nu vom putea preamări îndestul sufletul unui atît de mare principe, vrednic să fie cinstit dtipă moarte”45. 43 M. Schendo Vanâerbech, Praesens Pussiae Literariae Slalus. Acia physico-medica, Academiae Caesareae Leopoldino-Carolinae. Natifrae Curiosorum Ephemerides Apendix, voi. I, Norimbergiae, 1727, p. 131 — 149. 44 Samuel Kolesdri de Kcrcs-Eer jun, (1GG3 —1732), preot reformat şl scriitor, doctor în teologie, filozofie şi medicină, medic al oraşului, apoi al districtului Sibiu, renumit om de ştiinţă, a cărui lucrare principală Auraria Romano Dacica (Sibiu, 1719) este o monografie de valoare fundamentală. 46 M, Schendo Vanderbcch, op. cit., p. 146, vezi şi anexa 5. în continuare, Mihail Schendo Vanderbcch spune despre fiii lui D. Cantemir următoarele : „A lăsat în urmă-i patru prea vrednici fii, dintre care unul Constantin, In ce priveşte judecata şi maturitatea minţii, pare mai deştept declt i-ar Îngădui vlrsta, iar Antioh mai mic de vîrstă, a cărui fire nu speră şi nu inspiră nimic vulgar, nu va înşela aşteptările tuturor”. Mulţumesc şi în acest loc prof. univ. N. Lascu din Cluj pentru ajutorul dat la tradu- cerea acestui text. . • www.dacoFomanica.ro 838 EMIL POP 11 Comunic aceste ştiri, cuprinse în documentele din Germania, fiind convins că ele scot şi mai mult în relief excepţionalul prestigiu ştiinţific al lui Dimitrie Cantemir în toată lumea cultă de atunci, permiţîndu-ne să evaluăm şi mai realist dimensiunea fenomenului istoric de pătrundere inau- gurală a ştiinţei româneşti în ştiinţa mondială. ANEXE ANEXA 1 A. 1714 Den 31 Maji Secretarins Aus eincm Schrciben des H. Baron von Huyssen trăgt vor wie dcr exilirte Hospodar von dcr Wallachei belicben trage in die Socictact aufgenommcn zu werden und sich erbiete mit denen. Ihm bciwolmenden Orientalischen Nachrichten an die Hand zu gehen; Er babe eine vollstăndige Hislorie dcr Tiirkischen Kaiser mit ihren Bildnisscn, so er in das Latcin iibcrsetzt, und mit kdrigcn [sic] Anmerkungcn herauszugebcn willens. Concl [-usiones] Das crbieten anzunehmcn, und dass H. Huyssen zu bitten, er wolle an die Hand geben, ivic soiche Aufneiimung auf das anstândigste gcschehen moge : indessen von Ilim zu erbitten, dass Er eine zuverlăssige Nacliricht von der eigentlichen Lage und grenzen der Furstenlumcr Wallachei und Moldau, als worin die Geographi so weit untcrschicden sind, mittcilen wolle. [Notă marginală la începutul textului :] Der Hospodar aus dcrWallachey zum Mitglied pracconisirt. Arhiva Academiei din Berlin. Trolokuile der Lilerarische-Orienlalischen Classe 1701 — 1743. J. SS. Fig. 1. — Documentul principal privind alegerea lui Cantemir la Academia din Berlin. Procesul verbal din 11 iulie 1714 al „Consiliului", care cuprinde hotărlrea de a-1 primi pe Cantemir membru al Academiei (ultimul alineat din prima pagină şi primul alineat din pagina a doua. Vezi transcrierea în anexa 2). Fig. 2. — Grundurkundc ttber die Wahl Cantemirs bei dcr Akademie zu Berlin. Prolokollium der Ratsitzung vom 11. Juli 1714 liber den Bcschluss Cantemir als Mitglied dcr Akademie zu wăhlen (letzter Satz auf der crsten Scite und crster Satz auf der zweiten Seitc. Sielie AIWWWldaCorOmamca.ro J & - t^iA ■wv-J*r 4^t v#Hv^t ^ * „_Mr- fjj ~M. _ —•-'j—/-•- , ^V-^VC. -»“v--^| »'*~-^J*v'‘-> , ^-r ^ t trr- x-'*y**~1 •• ■1 - —-v~cr,- f ^ *~i-/fa-vr4*~' '***1 J+x, u %L . ygj . Jţ . Vvce. - ^'■Jt^e./ Oi x-£l < k u - jj£ . . ' %.**£ T*M- ' p_. Vi (*,/■**fa ffaAtfa >-» -+y> ^ vLtv% »-»»• K-^ -Tfc*-v-f —J^-M * ^ ,%^"w' -Vw “ w^'' **-' ţw fa Ji„h^ V ^ , - rfn , -> ^ . ’^'V ^M3’" ^ "*'■«'< '7'* 7 “ ■ J i\.J^f. <-**~»* ţ^-y-^ *•' ^7 — Jt v --» £/•*. t-i L/ k». /JjA~-^-i 4^ ■ J , -/e^ «+-«.-n'<» v—•—.- *'"^7 ^JLj p,y/L*-S-f-4-4 , a -^C.*v— , 4-t-t-ZL, ►'£•. , £. +-»-tv y-ţ^-f-i- ■>-»-^*-J*v, , t, . a-r1_ML ..^d>^»v. Vj-», ~ Jt ~r. .„ ^ W- •^r,/ ri-o*- ■*Xx~y A / Wvf -Vv Î4 TÎ*^+~y+-v • t « vi "1 j-.; i'XvefA^' ,.---tA■ ■ '4n^*/-'-'~J j^i v*~. A v* • ^A-> -ţ^>y >f'< , ''Şvts& *-•■*• T ^-î V ^ "■ ■-*■ *^-*-w *■ -'« —" '*-*-v' .3*-» Je.. /V.riţ- u-..4-(J*n> • ^ •*«> ^ • iW-Cnw'C / 3~y&'*y~' .. • -Tv^ ~'&-v» ~-*-^ £*-*-Ji- fy*-/ ' A-^JK-y' Jrv Ă\ i~--^n ^ t^TT' i^A'r^Vt,-----------fy^- j-* ^ ^ ^ ' . , A. l > ._ ^_._t. n&>-T*-^9-- “"^ '--r- »KAr. g ^ fi- Jyy^y, ^v ^ «Y>—, *^v*^ «v—-*c^t ^Vt; y^Ajţ^U ~~ *^v ~^' X. J^_ U-Jk^'S (y.i* es>-«M*' / ----i > _y_, ~-~J' -^ ---- ^r»^+v, t ~V^ --- >V^y<2^. _. ^-J.' -w-*^*1 , ■#%— -v"k—'"-'^''■W' ^-o»—-» , '* . f\ ^r1- ■fc.vA.wşţ V^-^V* wA».vn^ ^V»«V fc-W _)^ fe*U'*JL+, ^ . TT^m*e ■ ^-.' ^.^-VV- ( -»~J- ~**-— J^- «-•-' n^% -Vy- ifj’V^-v-^^v- ^>^/i 'J->-. e~y' , —v~*#-/v U-, t ,.' l r , -»-v—' J-tw^ i *•' A-tV^-rf1 ^ V y tC:^^ *—-W/- '-->y'^ -W ^v ^ ^ CaL*-Î- -mă* »..#»-«. m^. 'K*^ • ^ / « i js ' A s- ' {f^.-------- -A-,, ...*» J*.., . l/*' www.dacoromamca.ro 4^ 15 D. CANTEMIR ŞI ACADEMIA DIN BERLIN 839 ANEXA 2 A. 1714 den 11 Jul. Praes. PI. Yicc-Praeses Ralit Chuno H. Geh. Ralit Duliram H. Hofprădigcr Jablonski H. Ralit Scliott Secretarius Trâgt aus denen von dem Baron von Huyssen eingelaufenen Sclireiben vor, wic der NVallacliischc Hospodar verlange mit in die Societaet aufgenommen zu wcrdcn. Nach Vcrlc- sung solcher Schreiben, wobei sicii das von dem Hospodar an dein Baron von Huyssen dcs- falls abgclassene mitbefunden; Concl. [-usioncs] wicwohl man dabei so wol uberhaubt, als wegcn des verlangtcn Titcls kcin bedcnkcn findc; so wollc man docil des H. Protectoris mcinung darubcr vcrnclimcn. Den Yortrag bei dcmselben zu tuhn liat der H. Jablonski ubcrnommen. [Notă marginală la Începutul textului :] Receptioncs. Arh. Academiei din Berlin. Protocolliinn Concilii Socielatis Scientiaruin anaeSangen Anno 1700. Sin. I: IV nr. G, S. 83. ANEXA 3 A. 1714 den 1 Aug. Praes. H. vicepracscs Ralit Scliott H. Hofprediger Jablonski PI. Raht Cliuno. II. vicepraeses. Fragt ob und vass bei des H. von Prinzcn Exc. wegen reception des Hospodars aus der NVallachei ausgerichtct worden? H. Jablonski bericbtct, nachdem er vor 3 Woelien Sr. Exccll. die dicsc Sadic angehende Sclireiben ubergeben, und Sie ein teii dcrsclben damals gelesen, dasjcnige aber so sie bei sicii bchaltcn, gestern bei einerandern gelegenheit ilim-wieder zuriick gegeben, Sie zu beiden malen nichts dazu gesaget, ivoraus Er sclilicsse dass Sic nichts zu erinnern gefunden, und man nur denken moge wie die Sache auszumachen auf eine weise, die der hoheit der .person, dem gcnic der nation, und www.dacoramamca.ro 840 EMIL POP 16 der elire der Societaet gemăss sei, zu dem ende das Diploma ■wol besonders aufgesetzt werden miiste, welclies denn also beliebt worden. [Notă marginală la Începutul textului :] Reception des Hospodars aus derWallachei. Arh. Academiei din Berlin. Frotocoll ium Consilii Societatis Scientiarum, awjefangen Anno 1700. Sion. I: ir, nr. B, f. SG. AVEXA \ Din arhiva Academiei din Berlin. Sign. I :V, nr. 5, fol. 84 — 87 Vita et Elogium Principis Demetrii Cantemyrii. Princeps Demetrius Cantemyr natus est anno 1673. die 26 octobris in Moldavia Patre Principe Constantino, Matre autem Anna ex veteri Moldavorum stirpe Bantaschiorum oriunda. Cum adhuc in juvenili vel potius puerili esset aetate, traditus est Jeremiae cuidam Monacho Cacavela dicto, ut litteris latinis et scientiis imbueretur, quod quidem felicine successu praesti- terit, opera ab ipso edita facile testări possunt. Post mortem Principis Constantini Parentis sui a populo et Baronibus Moldaviae Princeps constituitur. Sed post aljquot menses instigante Principe Maurocordato a Principatu removetur, et Constantinopolin commigrat. Ibi per annos 22 commoratus linguis orientalibus operam dedit Poesin et Musicam excoluit, quam (siquidem Turcae illa carebant) in ordinem redcgit, notas illi accommodavit ac Sultano Vezirio et Magna- tibus proptcr ea adprime gratus factus est. Anno 1710. Mense Novembri secunda vice ab ipso jam regnante Sultano Aclimete tertio Princeps creatus est, duplici ab ipso munitus diplo- mate Moldaviae * sc. [-ilicct] et Ungrowlachiae (: quae Cis et Transalpina Walachia vocantur :) Bina haec duae diplomata in Lingua Turcica apud Filios ppcs [= principes] servantur. Cum v. [-ero] Potenlissimus Imperator Petrus I in Moldaviam cum exercitu venisset, dominio Turcico excusso, ad partes ejus transiit, in cujus meriţi praemium titulo Ppis [= Principis] S. [-acri] Rossiaci Imperii, et liereditarii Moldaviae Despotae insignitus. Diplomatis hujus pars I ma confirmat Ppi [= Principi] ejusque descendcntibus masculis jura in Moldaviam, et pristinam dignitatem data occasione recuperanda promittit. 2da pars beneficia quae Coesar in Russia familiac lărgiri dccreverat, continet. Titulum Serenilalis in peculiari diplomate Moliiloviae 1711. post pacem cum Turcis et disccssum Russorum ex Moldavia impetravit. Ex liinc praedia et latifundia in Russia ipsi donata sunt: 1. Comorilska Vololska, [In orig. ad q şters] cum miile villis colonorum in districtu Sevskl qui ad fines Ukrainae (:S. [-acrae] Russiae minoris :) in Russia majori situs. Moscoa 420 verstiss. [-ive] milliari- bus distat. Prope Moscoam ipsi donata sunt : a) Bulatnicooa, quae in gratiam filii natu majoris [sic] Ppis [= Principis] Antiochi Antiochia appellata. distat Moscoa 18. verst. b) Cziomo-greas (: nigrum lutum :) praedium suburbanum in collicolo** liaud procul a Coluininska (: aula in qua Cesare AlcxisMichaloviz divertere solebat :) situm, et Ppi [= Prin- cipi] Basilio Gallicinio, primo ++ Status et belii Ministro cum, 1689. ad mare glaciale in exilium mitteretur ademtum et fisco addictum erat. Pr. [-inceps] Cantcmirius conclavia, hortos ct * tncepînd cu Moldaviae urmează textul interpolat scris de o a doua persoană. ** începlnd cu haud procul şi terminind cu solebaţ :) notă marginală in document. www.dacoromanica.ro 17 D. CANTEMIR ŞI ACADEMIA ÎJIN BERLIN 841 balnea more [în orig. şters : m] Turcarum exstructa sup[-er-]addidit, et in amore lilii 2dogcnili nomen Constantiae indidit; distat Moscoa 14 vcrst. c) Petropoli data illi est ampla domus in regione Nicolska sita, quae Corzacovio, Vicc- gubcrnatori Petripolitano ob pcculatus aliaque crimina 1714. ademta [în orig. şters : turn] d) Lapideum palatium satis amplum ad ripam 11. [-uvii] Nevae ab ipso Ppe [= Prin- cipe] cxstructum est. His et aliis beneficiis munificat Mg [= Magnus] Imperator et hoc sup[-er-]addidit, ut ad preces Ppis [ = Principis] Boyaris, nobilibus, aliisque olficialibus ex Moldavia exulibus, et partes Ppis [= Principis] seculis qui una cum illo patria relicta in Russiam venerunt, cuilibet, pro ratione status et conditionis C. [-cntum] usque ad X. [= decern] \illas paganorum [ In orig. şters : zn-] colcndas concesserit, ac Ppis [ = Principis] jurisdictioni ac arbitrio subjecerit*. Per decern annos postea Musis deditus et negotiis domesticis distcntus ad nulla publica oflicia admoveri voluit. Tandem anno 1721 die XXII Jan. Intimi Consiliarii atque Senatoria dignitas ipsi fuit collata. [în orig. şters : Tandem] In expeditione Derbentiana in Persia ** literas patentes nomine Imperatoris in Persia publicatas, et Astracani impressas in lingua Turcica composuit, post morbus diabetes dictus 1722 eum oppressit, quo etiam extinctus est: postquam eo per 1J annum laborasset: anno 1723 mensis Augusti die 21 in pagis suis distantibus Moscuo 20 [sic. — 420?] verstis. Ex ultima ejus voluntate 1723 die 1. octobri, scpultus Moscua in monasterio Graecorum. Ad Eruditionem ejus quod attinet, linguas callebat sequentes, praeter Moldavicam, quae ipsi fuit vernacula, Graecam, Turcicam Arabicam, Turcicam sublimiorem Farsi dictam et a vulgari Turcica prorsus diversam ; item Latinam Ruthenicam seu potius Slavonicam. In rebus mathematicis nec perfectus nec plane imperitus erat. Historiae autem plus quam caeteris scientiis operam dedit, Praeter Musicam artem ut supra commemoratum, Poeseos studio imprimis fuit delcclatus. Quibus omnibus effccit, ut 1714 membrum Societatis Rcgiae Berolinensis decla- reretur. Libros conscripsit: 1. Incrementa et decrementa Imperii Turciei [în orig. şters şi corectat peste : Sympo- sium Incrementorum el decrementorum Historiae Turcicae] 2. Systema Religionis Muhammedanae, quod in lucem editum est Rutheno idiomate Petropoli 1724 3. De stătu politico aulae O thomannicae, qui liber sub Derbento undis absorptus est. Navis enim, in qua lucubrationes hae cum caeteris rebus erant, naufragium in mari Caspio fecit. 4. De antiqua Dacia Moldavo idiomate elaboratum, qui tamen nondum ad fincm usque perductus est, Tomum unum. Latina ejusdem argumenti una cum supra- dictis perierunt. 5. Descriptionem Moldaviae Geographicopoliticam latino idiomate, quae Berolinum pro uti promissum a Serennissimo, brevi mittetur simul una cum cliarta Topogra- phica ejusdem Principatus. 6. Librum Graeco Moldavum, divan dictum qui editus est in Moldavia cum adhuc 17. aetatis suae annum ageret. 7. Hieroglyphica, quibus continetur domestica Historia idiomate Moldavo. Plurimae aliae lucubrationes Constantinopoli remanserunt, aliae inehoatae quidem, sed non perfectae apud familiam servantur. * Cu arbitrio subjecerit se termină textul interpolat de persoana a doua. ** Începînd cu literas patentes şi terminlnd cu composuit, post notă marginală scrisă de a doua persoană. i . . www.dacoFomanica.ro 842 EMIL POP 18 8. Introductionem in Musicam Turcicam Moldavo idiomate, 9. Cantilenas Turcicas notis Musicis ab illo ipso inventis conscriptas. 10. Theologophysices librum, cum adhuc in Moldavia studiis Thcologicis vacaret. Stirpem Cantemyriam originem suam a Tartaris ducere ipse Princeps in Libro Synopsis Aliothmanicae Historiae dicto sic exhibet. Fuit ea (Cantcmyriorum nimirum prosapia) olim interTartarorum Myrzas nobilitate et divitiis celeberrima, ex magno illo Asiae domitoreTemur- lenus ortum traxisse Cantemyrios Tartarorum traditionibus constat ipsumque nomen confir- mare videtur * y; Sanguinem Temur aut ex sanguine Temurii oriundos designat. Uxorcs duas habuit; ex prima, quae fuit ex prosapia Cantacuzenorum Cassandra appel- lata ** et 1713. Maji Moscoa demortua unam filiam primigenitam Mari am et IV. filios reliquit Mattliaeum sc. [-ilicet?] Constantinum, Servanum et Antiochum (qui natus 1707.) Ex secunda Anastasia Ivanovna Trubctzkoia, quam Petripoli 1720. matrimonio sibi junxit, unam ibidem filiam Smaragdam. Quatuor filii Principis a patre ipso et Reverendissimo Condiodedi [sic] (: nune EpiscopoWologdensi :) Graecis litteris aliisque artibus imbuti 1714 legioni Praetorianae Preobrazenski diclae milites adscripti sunt et jam vexilliferi omnes pacis bellique artibus incla- rescere student. Constantinus duxit in matrimonium 1726. Principem Anastasiam filiam Prin- cipis Demetrii Galizinii miniştri statui in sanctiori supremo consilio. Princeps Antioclius in Academia Petripolitana cursum Philosophiae absolvit, nune Algebrae et Astronomiae operam dat. Concinnavit Concordantias in Psalterum Ruthenice quae typis Petropolitanis excuduntur et brcvi tempore in lucem prodibunt. Principele Dimitrie Cantemir s-a născut in anul 1673, in ziua de 26 octombrie, In Moldova, din tatăl principele Constantin şi din mama Ana descendentă din vechea spiţă a Bantăşeş- tilor moldoveni. încă pe clnd avea virsta tînără sau mai degrabă de copil a fost încredinţat unui oarecare călugăr Ieremia zis Cacavela, pentru a fi instruit in limba latină şi in ştiinţe, că a făcut faţă cu un succes fericit, operele editate de el Însuşi pot face uşor dovada. După moartea principelui Constantin, a tatălui său, a fost ales principe de către poporul şi boierii Moldovei. Dar după citeva luni, prin uneltirile principelui Mavrocordat, e înlăturat de la princi- pal şi s-a mutat la Constantinopol. Răminind acolo 22 de ani s-a consacrat limbilor orien- tale, a cultivat poezia şi muzica, pe care (deoarece aceasta lipsea la turci) a pus-o în ordine, i-a adaptat note şi din această cauză a devenit foarte plăcut sultanului, vizirului şi demnitarilor, în anul 1710, în luna noiembrie, a fost a doua oră numit principe al Moldovei şi al Ungrovlaliiei (care se numesc Valahia de dincoace şi dincolo de munţi) de către însuşi sultanul Ahmet * După „videtur” urmează în text un hiatus ocupat doar de citeva puncte risipite. în biografia din Rusia, în locul acestui liiatus apar următoarele litere turceşti, copiate întocmai de ** Fraza: el 1713 Maji Moscoa demortua e trecută în notă marginală scrisă de a doua persoană. traducere VIAŢA ŞI ELOGIUL PRINCIPELUI DIMITRIE CANTEMIR traduse acolo prin cuvîntul „Cantemur”, Arh. Academiei din Berlin, Si Si # www.dacoFomanica.ro 19 D. CANTEMIR ŞI ACADEMIA DIN BERLIN 843 al treilea care deja domnea, Întărit fiind de el cu o dublă diplomă. Ambele aceste diplome In limba turcă se păstrează la principii-fii. Clnd prea puternicul Împărat Petru I venise cu oaste In Moldova, scuturlnd stăplnirea turcească a trecut de partea lui, pentru care vrednicie i s-a acordat titlul de principe al sfin- tului Imperiu rus şi voievod cu drept de moştenire al Moldovei. Prima parte a acestei diplome Întăreşte drepturile In Moldova ale principelui şi ale descendenţilor lui în linie bărbătească şi făgăduieşte reclştigarea demnităţii de altădată la ocazia potrivită. Partea a doua conţine bunurile pe care ţarul a decretat să fie donate familiei. Titlul de Serenitate l-a obţinut prin diploma specială de la Movilău In 1711, după pacea cu turcii şi retragerea ruşilor din Moldova. Proprietăţile şi latifundiile donate lui de atunci In Rusia slnt : 1. Comorilska Voloiska, cu o mie de case de iobagi, In districtul Sevski, situată la grani- ţele Ucrainei (ale Sfintei Rusii Mici), In Rusia Mare. Este la o depărtare de 420 verste sau mile de Moscova. Aproape de Moscova i-au fost donate : a) Balatnicova, care de dragul fiului său mai mare, al prinţului Antioli, a fost numită Anliohia. Este la o depărtare de 18 verste de Moscova. b) Ciorno-Greaz (Lutul Negru), proprietate suburbană aşezată pe un colnicel nu departe de Columinska (curte In care ţarul Alexis Milialovici obişnuia să se retragă), şi care a fost luată principelui Vasile Galiţin, prim-ministru şi ministru de război, clnd In 1689 a fost trimis In exil la Marea îngheţată şi a fost atribuită fiscului. Principele Cantemir i-a adăugat Încăperi, grădini şi băi construite în stil turcesc şi de dragul fiului său al doilea născut i-a dat numele Conslanlia; este la o depărtare de 14 verste de Moscova. c) în Petersburg i s-a dat o casă Încăpătoare situată In regiunea Nicolska, care i-a fost luată lui Corzakov, viceguvernator al Petersburgului, In 1714, din cauza fraudelor şi a altor culpe. d) Un palat de piatră destul de Încăpător a fost construit pe malul rlului Neva de prin- cipele Însuşi. Cu acestea şi cu alte bunuri a răsplătit marele Împărat şi a adăugat pe deasupra că, la rugămintea principelui, a acordat pentru a fi exploatate plnă la o mie de proprietăţi ţărăneşti boierilor, nobililor şi altor dregători repatriaţi din Moldova trecuţi de partea principelui, care părăsindu-şi patria au venit Împreună cu el In Rusia, fiecăruia pe măsura situaţiei şi a ran- gului său şi i-a supus jurisdicţiei şi arbitrajului principelui. Timp de zece ani după aceea, dedicat muzelor şi reţinut de treburi private, nu a voit să fie antrenat la nici un oficiu public. în cele din urmă, In ziua de 22 ianuarie 1721, i s-a Încre- dinţat demnitatea de consilier intim şi senator. în expediţia derbentiană In Persia, a compus In limba turcă scrisoarea patentă In numele Împăratului, publicată In Persia şi tipărită la Astra- han, apoi boala numită diabet l-a doborlt In 1722, datorită căreia s-a şi stins (după ce l-a chinuit un an şi jumătate) In anul 1723, In ziua de 21 a lunii august, In satele sale situate la 20 * verste de Moscova. Conform ultimei sale dorinţe, a fost Inmormlntat in ziua de 1 octom- brie 1723 In mănăstirea grecească din Moscova. Cit priveşte erudiţia lui, cunoştea foarte bine următoarele limbi, In afară de moldoveneasca, [limba] care i-a fost proprie, greaca, turca, araba, turceasca înaltă [literară 7] numită Farsi şi cu totul diferită de cea vulgară ; la fel latina, ruteneasca sau mai exact slavona. în ale mate- maticii nu era nici desăvirşit, dar nici chiar neştiutor. în istorie Insă s-a străduit mai mult declt In celelalte ştiinţe. în afară de arta muzicală, după cum s-a menţionat mai sus, se desfăta mai ales cu studiul poeziei. A izbutit In toate acestea, Incit In 1714 a fost declarat membru al Societăţii regale berlineze. * Eroare; In loc de 420. www.dacoromanica.ro 844 EMIL POP 20 A scris cărţile : 1. Creşterea şi descreşterea Imperiului turcesc. 2. Sistema religiei mohamedane, care a apărut în 1721 la Petersburg in limba olte- nească. 3. Despre starea politică a curfii otomane, carte Înghiţită de valuri sub Derbcnt. Corabia anume in care se găseau aceste lucrări împreună cu celelalte lucruri a suferit naufragiu in Marca Caspică. 4. Despre Dacia antică elaborată in limba moldovenească, dar care încă nu a fost dusă la bun sfîrşit; un volum. Versiunea latinească a aceleiaşi lucrări s-a pierdut deodată cu cele menţionate mai sus. 5. Descrierea geografo-polilică a Moldovei in limba latină, care, promisă Berlinului spre folosinţă de către Serenisimul, va fi trimisă in curlnd Împreună cu liarta topo- grafică a principatului. 6. Cartea in greceşte şi moldovcneştc, zisă Divanul, care a fost editată in Moldova, clnd abia Împlinise 17 ani. ■ 7. Hieroglifica, în limba moldovenească, in care se cuprinde istoria internă. Mai multe alte lucrări au rămas la Constantinopol, altele începute, însă neterminate, se păs- trează la familie. 8. Introducere In muzica turcească, in limba moldovenească. 9. Cinlccc turceşti consemnate cu note muzicale imaginate de el Însuşi. 10. Carte teologo-fizică, pînă acum lipsind în Moldova studii teologice. Cit priveşte neamul cantcmiresc, Însuşi principele arată in cartea sa Synopsis Aliothma- nicae Historiae, că Îşi trage oblrşia din tătari. Ea (desigur spiţa Cantcmirilor) fusese altă dată prea vestită printre mirzacii tătarilor in rang şi în bogăţii, din tradiţiile tătarilor rezultă că nea- mul Cantemircştilor şi-a tras originea de la acel marc cuceritor al Asiei, Temurlenus, iar numele Însuşi pare a o confirma *, [Cantcmur] însemnează sînge dc al lui Temur sau descendenţi din singcle lui Temur. A avut două soţii; din prima, care a fost din neamul Cantacuzinilor, numită Casandra şi decedată la Moscova in mai 1713, a lăsat o fiică intii-născută, Maria, şi 4 fii, adică pe Matei, Constantin, Şcrban şi Antioh (care s-a născut in 1707). Din a doua, Anastasia Ivanovna Trubelzkoia, pe care a luat-o in căsătorie in 1720 in Petersburg, o singură fiică, Smaragda, tot acolo. Cei patru fii ai principelui, instruiţi in limba greacă şi in alte arte de tatăl însuşi şi de revcrcndisimul Condoidi (azi episcop al Vologdci), au fost înrolaţi in legiunea pretoriană numită Prcobrazcnski şi deja ca stegari se străduiesc a se distinge in toate artele păcii şi ale războiului. Constantin a luat in căsătorie in 1726 pe principesa Anastasia, fiica principelui Dimilric Galiţin, ministru de stat în sfinlul Consiliu suprem. Principele Antioh a absolvit cursul de filozofie la Academia din Petersburg şi acum se străduieşte în ale algebrei şi astronomiei. A întocmit in limba rutcnească concordanţii ** la psaltire, care se tipăresc in tipografiile din Petersburg şi vor apărea in scurt timp ***. * Vezi nota dc la această frază in textul latinesc. ** Lucrarea c cunoscută în literatura noastră cu titlu : Simfonie la psaltire şi este prezen- tată de Glicnadic al Rîmnicului ca o operă poetică. în realitate este o „concordanţie”, adică un gen de literatură teologică asemănătoare unui dicţionar sinoptic, in care anume cuvinte sau noţiuni din biblic (aici din psaltire) se cnumcră alfabetic, arălîndu-se la fiecare titlu toate locurile unde cl apare în biblic Împreună cu textele, care însoţesc cuvlntul sau noţiunea. Titlul complet al lucrării lui Antioh este Simfonia sau concordanţia cărţii de Dumnezeu inspirate a psalmilor a împăratului şi profetului David (Simfoniia iii Soglasia na bogodulinovennuiu knigu psalmov tzarea i proroka Davida), St. Petersburg, 1727, 199 foi. *** Mulţumesc lui S. Goldenverg dc la Institutul de istorie, Cluj, pentru amabilitatea cu care m-a ajutat la tălmăcirea acestei anexe. www.dacoromanica.ro 21 D. CANTEMIR ŞI ACADEMIA DIN BERLIN 845 A\EXA5 Aliimde Famigeralissimi Principis Demctri Cantennivii [sie] in eodcm argumento erudiţi labores Te non latent, sub titulo, Incrementa & Decrementa Ollomanici Imperii: Principis inquam sapicnlissimi acerbo falo nobis nuper erepli, qucm tamcn sapicntia falis. Eximil & Gineri vuit superesse silo. Eo enini clavius cnitcscit egrcgia Cantcrmiriaelsic] virtutis indolcs, quae per tot Tur- caruni anguslias in rcgione penilus barbara and tanti nominis & sapientiae opinionem eluclar1 potuil; adeo ut nianibus tanti Principis post busla colcndi nunquam satis parcntari posse opincmur. ★ Extras din M. Schcndo Vandcrbecli, Praesens Russiae Litcrariae Stalus. Aclaplijsico- medica Acadcmiae Caesareae Leopoldino-Carolinae. Naturae Curiosoruni Ephenierides Appcndix Norimbcrgiae 1727, voi. I, p. 116. Notă: Fotocopiile documentelor consultate in lucrare au fost depuse la Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România. DIMITRIE CANTEMIR UND DIE BERLINER AKADEMIE (ZUSAMMENFASSUNG) Die Wahl des ehemaligen Fiirsten der Moldau, Dimitrie Cantemir (1673—1723), zum Mitglied der Akademie von Berlin (1711) war ein historisch-kulturelles Ereignis von grosser Bedeutung. Es loste das Ein- dringen des rumănischen, wissenscliaftliclien Schaffens in das europăische Geistesgut aus. Das Ereignis war mit Ausnahme des Mitglieddiploms bisher in konkreten Dokumenten nicht bekannt und die Verbindungen Cantemirs mit der deutschen Akademie (damals „Brandenburgische Sozietăt der Wissenschaften”) wurden auf Grund relativ weniger An- gaben rekonstituiert. In vorliegender Arbeit werden Dokumente betreffend Cantemir bekanntgegeben, die sich im Besitz des Archivs der „Deutschen Akade- mie der Wissenschaften zu Berlin” befinden. * Die Wahl Cantemirs zum Mitglied der deutschen Akademie wurde zuerst von der literarisch-orientalischen Klasse in der Sitzung vom 31. Mai 1711 (siehe Anhang 1), auf Grund einer Verstăndigung des Barons H. von Huyssen (1666—1739), Kriegsrat und Generalauditor von Peter dem Grossen, betvilligt. Cantemir wurde dafiir aufgefordert, der Akade- mie orientalische Nachrichten, vor aliem genaue geographische Angaben iiber die Moldau und Walachei, zu senden. Dieses diirfte die erste Anre- * Ich erlaube mir, meincn aufrichtigsten Dank Hcrrn Dr. Chrisla Kirslen, Direklor des Archivs der Berliner Akademie, auszuspredien, fur die uQschâlzbare Hilfe, die er mir beim Suclien und Entziffern der DokunwwwcdacffiEomamca.ro. 816 EMIL POP 22 gung fur die „Descriptio Moldaviae” gewesen sein, die nach dem Tode Cantemirs an die Akademie gesandt wurde. In seiner Sitzung vom 11. Juli 1714 bewilligt auch das Concilium der Akademie die Wahl und schătzt diesmal auch ein Schreiben Can- temirs an Huyssen, in welchem die abgeschlossenen Arbeiten und die wissenschaftlichen Plane des „exilierten Hospodars” dargebreitet werden. Die Briefe von Huyssen und Cantemir fehlen aus dem Berliner Archiv aber ein „Auszug” aus dem Memorium der Arbeiten Cantemirs, wurde im selben Jahr in der Zeitschrift „Neuer Biicher-Saal der Gelehrten Welt” in Leipzig veroffentlicht. Obwohl die Bewilligung des Conciliums einstimmig war, wurde trotzdem der Beschluss gefasst, die Meinung des Protektors der Akademie, von Printzen (Anhang Nr. 2), einzuholen. In seiner Sitzung vom 1. August 1714 wird das Concilium von Ernst Daniel JablonsM, Direktor der literarisehen Klasse, verstăndigt, dass er mit Printzen Yerbindung aufgenommen habe, der nichts einzu- wenden hatte. Das Wahlproblem Cantemirs wurde demnacb als gelost betrachtet und es wird beschlossen, das Diplom mit grosster Sorgfalt auszustellen „die der hoheit der person, dem genie der nation und der ehre der societăt gemăss sei” (siehe Anhang 3). Bei der Akademie befindet sich keine Abschrift des Diploms. Der Text ist sehr lobend und ist aus dem Original bekannt, das sich im Besitz D. Cantemirs, bzw, seiner Familie befand. Es trăgt das Datum vom 11. Juli 1714, dem Tag, an dem das Concilium sich zum erstenmal dazu ăusserte. Gleich nach dem friihzeitigen Tode von Cantemir (21. August 1723) tauchen neuerdings im Berliner Archiv mehrere Dokumente in Zusammenhang mit Cantemir auf. Ihre Mehrzahl sind informative Schrif- ten von Huyssen an Jablonski, als Antwort auf Briefe desselben, deren Kopien sich nicht im Archiv befinden. Die Dokumente deuten auf ein reges Interesse der Wissenschaftler der Akademie fiir den Lebenslauf, die Familie, vor aliem aber fiir die wissenschaftlichen Manuskripte Cantemirs, hin. Wiederholtemale wurden insbesondere Informationen betreffend des unvollendeten Manuskriptes „De Dacia” welches der Akademie von ihrem Autor versprochen wurde, verlangt. Huyssen ver- suchte, die Yollendung der Arbeit durch J\I. 8chenăo VanăerbecTt sicher- zustellen, aber ohne Erfolg. Ausserdem verhandelte er die eventuelle Ubersetzung der Arbeit Cantemirs „tîber die tiirkische Beligion” durch Erisch. Im Archiv befinden sich einige Fragmente dieser Arbeit in deu- tscher Ubersetzung. Ein sehr wichtiges Manuskript aus dem Archiv, „Vita et elogium Demetrii Gantemyrii'\ behandelt in 8 Seiten das Leben, die Yerdienste, Arbeiten, Herkunft und die Nachkommen Cantemirs. Diese Handschrift, 1726 oder zu Beginn des Jahres 1727 verfasst, ist die ălteste Yariante der Biographie D. Cantemirs. Sie ist aus einem Urtext, sehr ăhnlich, aber nicht identisch dem der Biographie aus den russieschen Archiven, von dem angenommen wird, dass er 1730 verfasst wurde (P. P. Panai- tescu)*. Dieser Urtext erbringt einige Informationen uber Cantemir und * Sic erschien bei der rumănisclien Akademie unter dem Titel „Operele principelui Demetriu Cantemir" Bd. VWWW’.rtaCoTnmanica TQ 23 D. CANTEMIR ŞI ACADEMIA DIN BERLIN 847 seine Sohne, die in der russischen Variante nicht enthalten sind. Umso interessanter ist der fast zwei Seiten lange Text, von einer anderen Person ausgelegt, in dem Dokument von Berlin, der nnter anderen die meisten Angaben iiber die vom Zar erhaltenen Giiter und Gebăude, die zum grossen Teii von Cantemir verăndert wurden. Der Verfasser ist der Meinung, dass die Berliner Biographie von Antioh, dem Sohne D. Oantemirs und Ivan Ilinski, dem Sekretăr Cantemirs und Lehrer Antiohs verfasst wurde, der die Eigentiimer und Handschriften Can- temirs am besten kannte. Es wird ein kurzer lateinischer, 1727 von Schenăo Vanăerbeck ge- scliriebener und in ,,Ephemerides” aus Eiirnberg veroffentlichter Text hinzugefiigt, der das grosse Ansehen und die warme Zuneigung, mit der Cantemir von seinen Zeitgenossen umgeben wurde, verbildlicht (Anhang 5). www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro COMERŢUL PE TERITORIUL MOLDOVEI ŞI ŢARII ROMANEŞTI ÎN SECOLELE X-XIV DE ŞT. OLTEANU Una din preocupările importante ale vechii noastre istoriografii în domeniul cercetării problemelor generale de istorie a economiei româneşti a constituit-o, precum se ştie, elaborarea unor studii de istorie a schimbului de mărfuri pe teritoriul ţărilor române, din cele mai îndepărtate vremuri, care să întregească imaginea dezvoltării multilaterale a societăţii dintre Carpaţi şi Dunăre. Această necesitate a fost exprimată, în chipul cel mai limpede cu putinţă, de unul dintre reprezentanţii cei mai de seamă ai isto- riografiei româneşti, Nicolae Iorga, care ne-a lăsat prima sinteză de valoare a istoriei schimbului de mărfuri pe teritoriul patriei noastre. în opera sa, marele istoric român arăta că istoria comerţului reprezintă ,,... o condiţie necesară pentru a înţelege sub toate raporturile în originea, ca şi în dez\ ol- tarea sa, istoria neamului însuşi” h Cele două volume de istoria comerţului românesc au constituit pînă în zilele noastre lucrări de bază în problema circulaţiei mărfurilor în ţările române, din cele mai vechi timpuri şi sub cele mai diferite aspecte. Deşi comerţului din perioada anterioară înteme- ierii statelor feudale de sine stătătoare Ţara Românească şi Moldova i se acordă un număr relativ restrîns de pagini, sub forma unui capitol intro- ductiv 2, lucrarea reprezintă prima încercare de a reda imaginea de ansam- blu a schimbului de produse-marfă pe teritoriul ţărilor române începînd cu epoca dinainte de mijlocul secolului al XlV-lea. Fără a fi, exclusiv, închinată cercetării comerţului din ţările române, lucrarea lui Gh. Zâne, Economia ăe schimb în Principatele llomâne, apărută în 1930, aducea valoroase precizări în legătură cu unele aspecte esenţiale ale istoriei economiei de schimb din ţările române; pe baza mărturiilor documentare de la sfîrşitul secolului al XlV-lea şi din secolele următoare, 1 N. Iorga,: Istoria comerţului românesc, Epoca vcchc, ed. a Il-a, Bucuroşii, 1937, p. 5; o primă Încercare In această privinţă datează din 1900, cind N. Iorga publică lucrarea Nego- ţul şi meşteşugurile in trecutul românesc (Istoria românilor in chipuri şi icoane, voi. 111), lucrare închinată, precum arată titlul, celor două sectoare ale economiei româneşti : producţiei meş- teşugăreşti şi comerţului. 2 El chiar este intitulat Introducere. Teritoriul românesc înainte de români ca valoare de producţie şi de schimb (p. 11—37). studii , tom«i 22, nr. s, p. 849 - 874, wwwdacornmanioa ro 850 ŞT. OLTEANU 2 autorul a anticipat existenţa unor relaţii marfă-bani în veacurile prece- dente întemeierii statelor feudale româneşti de sine stătătoare. Pomenim, totodată, şi unele articole prilejuite de descoperirea unor documente în care se reflectă latura externă a volumului schimburilor economice în epoca timpurie a feudalismului 3. Carenţa actelor interne, singurele în măsură să ne furnizeze date mai complete asupra schimbului interior de mărfuri, a constituit cauza pentru care manifestarea internă a procesului de circulaţie a mărfurilor ocupă un loc cu totul neînsemnat în lucrările deja pomenite. De altfel, aşa cum o indică şi titlul, majoritatea lucrărilor existente tiatează, tocmai din lipsa izvoarelor de care am amintit, aspectul extern al activităţii comerciale în diferite regiuni ale teritoriului României4. Chiar şi atunci cînd se ape- lează la numeroasele tezaure monetare descoperite în diferite localităţi din ţară, se degajă tendinţa de a explica fenomenul tezaurizării ca un pro- dus generat numai de comerţul extern şi de tranzit; deşi, aşa cum vom vedea mai jos, tezaurizarea îşi are originea atît în funcţia de bani universali, cît şi în circulaţia banilor ca mijloc intern de plată şi circulaţie. Descoperirea în timpul din urmă, mai cu seamă, a unor noi mărturii despre activitatea de desfacere a mărfurilor la noi în ţară, descoperirea în special a numeroase tezaure monetare, a unui însemnat număr de acte genoveze redactate la Chilia în secolul al XIY-lea au prilejuit elaborarea, în vremea noastră, a cîtorva studii valoroase privifoare la schimbul de mărfuri dinaintea secolului al XIY-lea în anumite regiuni ale ţării, care au îmbogăţit şi au completat imaginea generală a dezvoltării societăţii ro- mâneşti în epoca mai sus menţionată5 6. 3 G. Brătianu, Le commcrce genois sur le Danube â la fiu du XlII-e siecle, In „Bulletin de l’liistoire potir l’ătudc de l'Huropc sud-orientale”, IX (1922); idem, Acles des nolaires genois de Vcra el Caffa de la fin du XIII-c siecle (1281 —1200), Acad. Roumainc, „iStudes ct Rcchcrchcs", II, Bucureşti, 1927; idem, Recherches sur le commerce genois dans la Mer Noire au XlII-e sitele, Paris, 1929 ; vezi, de asemenea, studiile consacrate problemei comerţului românesc in epoca de după întemeierea statelor feudale Moldova şi Ţara Românească, în introducerea cărora sînt menţionate, foarte pe scurt, stări de lucruri anterioare (de exemplu lucrările lui I. Nistor, Die ausvărligen Handelsbeziehungen der Moldau im XIV, XV tind XVI Jarhunderl, Gotlia, 1911; idem, Ilandcl und Wandel in der Moldau bis zum Ende des Ui Jarhunderls, 1912; Şt. Meteş, Re- laţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Ardealul plnă tn veacul al XVI II-lea, Sighişoara, 1921 ctc. 4 Unele studii sint consacrate cercetării comerţului genovez la gurile Dunării în secolele XIII —XIV; în aceste lucrări se întîlncsc poziţii complet opuse in ce priveşte rolul pe care l-a avut activitatea comercială a genovezilor, desfăşurată timp de două secole in regiunea Du- nării de jos, asupra dezvoltării societăţii româneşti. Pe de o parte, vechea noastră istoriogra- fie a supraestimat rolul acestor negustori italieni, atribuindu-le aproape toate meritele progre- sului economic şi politic din cadrul societăţii de pe teritoriul Moldovei; pe de altă parte, studii noi au Încercat, din contră, nu numai să nege orice parte de contribuţie a genovezilor la progresul general al societăţii româneşti, dar chiar să le atribuie rolul de frină in dezvoltarea acestei socie- tăţi (vezi mai jos). 6 Dinu C. Giurescu, Relaţiile economice ale Ţării Româneşti, cu ţările Peninsulei Ralcanice tn perioada feudalismului timpuriu (secoleleX — XIII), în „Romanoslavica”, X, Bucureşti, p. 359 384; O.Ilicscu, Notes sur l'apporl roumain au ravilaillemcnl de Ryzance d’aprts une source inedite du XlV-e sitele, în „Nouvelles ătudes d’liistoire”, voi. III, Bucureşti, p. 105 — 116; C. C. Giurescu , Le commerce sur la leriloirc de la Moldavie pendant la dominalion tartare (1241 — 1352 in „Nouvelles âtudes d’liistoire”, Bucureşti, 1965, p. 55 — 70; un studiu mai vechi, elaborat pe baza actelor genoveze deja publicate, aparţine lui B. Clmpina, Despre rolul genovezilor la gurile Dunării tn secolele XIII-XV, in „Studii”, 1953, nr. 1 şi 3; o valoroasă lucrare monografică în care sînt pomenite şi citeva documente anterioare mijlocului secolului al XIY-lea privitoare la schimbul de mărfuri este intitulată Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei cu Braşovul (secolele XIV—XVI), de R. Manolcscu, Bucureşti, 1965. www.dacoromanica.ro 3 COMERŢUL MOLDOVEI ŞI Ţ. ROMANEŞTI IN SEC. X-XIV. 851 în aprecierea schimbului de produse şi a circulaţiei mărfurilor în ţinuturile de la Dunărea de jos, dispunem în momentul de faţă de unele materiale descoperite în cursul mai multor campanii de săpături arheologice efectuate pe teritoriul Moldoi'ei şi Ţării Komâneşti, care îeflectă, în bună parte, activitatea comercială internă desfăşurată pe teritoriul celor două ţări române în epoca feudalismului timpuriu. Pe lîngă tezaurele monetare amintite deja ca sursă importantă a manifestării schimbului intern de produse şi mărfuri, săpăturile arheologice au scos la iveală numeroase alte materiale care atestă în mod direct existenţa schimburilor comerciale, a legăturilor cu caracter comercial între diferite aşezări de pe teritoriul Ţării Komâneşti şi Moldovei, situate, uneori, la distanţe apreciabile. în aceste condiţii concrete de lărgire a bazei documentare necesară cercetă- torilor din domeniul comerţului, în general, desfăşurat pe teritoriul Mol- dovei şi Ţării Komâneşti (inclusiv Dobrogea) în epoca feudalismului tim- puriu (secolele X—XIV), socotim util a arăta în lucrarea de faţă ansamblul activităţii schimbului de mărfuri şi ponderea diferitelor forme ale acestei activităţi economice în perioada şi în spaţiul teritorial mai sus menţionate. Pentru o mai bună înţelegere a întregului mecanism al activităţii comer- ciale nu trebuie pierdut din A^edere faptul că dezvoltarea societăţii româ- neşti, în contextul dezvoltării generale a economiei, a prilejuit o serie de contacte economice cu ţările vecine 6, contacte realizate prin intermediul unei vaste reţele de drumuri pe uscat sau pe apă, care puneau în legătură regiuni îndepărtate din această parte a Europei. în această Adastă reţea au fost cuprinse, cum era şi firesc, dată fiind poziţia lor geografică, şi ţinuturile româneşti, mai cu seamă după revenirea la Dunăre a Imperiului bizantin. Trebuie să precizăm mai întîi că deşi comunitatea de pe teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti avea, în secolele X—XIV, o producţie orien- tată mai ales spre realizarea valorii de întrebuinţare, totuşi o anumită parte din produse intra, în genere, prin vînzarea lor, în circulaţie sub forme variate, fără a avTea un caracter general şi permanent7. Economia româ- nească din secolele X—XIV, asemenea economiei ţărilor vecine, fecundase şi ea diversele forme ale schimbului de mărfuri. Există dovezi incontes- tabile, care atestă o apreciabilă activitate în domeniul schimbului de măr- furi şi al circulaţiei interne a mărfurilor (sat-oraş) pe teritoriul Moldovei şi Ţării Komâneşti, în epoca timpurie a feudalismului. Deşi nu exista încă o monedă naţională, dezvoltarea relaţiilor marfă-bani se desfăşura pe baza monedei străine şi a banilor universali (produsele marfă se schimbau cu forma bani nu ca monedă, ci ca formă de schimb — metale preţioase mai cu seamă). Numeroasele tezaure monetare descoperite în ţinuturile româ- neşti de la Dunărea de jos datînd din secolele X—XIV, multe din ele pre- zentînd caracteristici deosebite în aprecierea volumului circulaţiei mărfu- 6 Este vorba de Imperiul bizantin, stalul bulgar, statul arpadian ctc. 7 La baza acestui fenomen stă procesul de diviziune socială a muncii din sinul societăţii respective, proces manifestat pe teritoriul ţării noastre in limite suficiente pentru a lua naştere diferitele forme ale schimbului în general. Fireşte, ne vom opri atenţia, in lucrarea de faţa, asu- pra schimbului de mărfuri, asupra circulaţiei Înseşi a mărfurilor, care nu sint, precum se ştie, declt momente determinate-ale schimbului considerat în ansamblu ; formele nemijlocit legate de valoarea de Întrebuinţare, in caic valoarea de schimb nu capătă incă nici o manifestare de sine stătătoare, ca, de pildă, in cazul schimbului direct de produse (trocul), vor fi luate in considerare numai atunci cînd ele vor putea ajuta la unele evaluări cantitative ale schimbului intern de mărfuri www.dacoromanica.ro 852 ŞT. OLTE4NU 4 rilor, dovedesc, printre altele, intensitatea în suprafaţă, dar şi în adîncime a funcţiilor banilor sub cele două forme (monedă, metale preţioase sub formă de lingouri) în dezvoltarea schimbului şi circulaţiei interne a mărfu- rilor. După cum arătam mai sus, tezaurizarea, acest fenomen general, care apare o dată cu banii şi care se manifestă în stadii mai puţin dezvoltate ale producţiei 8, cînd valoarea de schimb nu a cuprins încă toate relaţiile de producţie, reprezintă un fond de rezervă pentru mijloace de cumpărare şi de plată fie pentru comerţul interior, fie pentru cel exterior9. Din ana- liza tezaurelor descoperite vom căuta să desprindem, în limita posibilită- ţilor, unele constatări care să oglindească aspectul intern al funcţiilor fenomenului amintit, lucru complet neglijat în studiile de specialitate de pînă acum. O mare importanţă o prezintă din acest punct de vedere, des- coperirea tezaurelor în a căror componenţă intră, alături de monedă pro- priu-zisă, şi diferite obiecte metalice, poliforme, bare de variate dimensiuni etc., care n-au fost întrebuinţate niciodată în schimburile economice ca unităţi monetare independente. Ele constituiau însă un important instru- ment de schimb în comerţul interior pe pieţele locale, în diferitele tranzacţii comerciale; valoarea lor era stabilită prin cîntărirea fragmentelor cu aju- torul diferitelor mijloace de măsurat valorile. Aşa se explică prezenţa în săpături a cîntarelor şi balanţelor, a diferitelor unităţi ponderale pentru măsurat metalele preţioase 10 11. * Lista tezaurelor şi descoperirilor monetare din secolele X—XIV de pe teritoriul Dobrogei, Ţării Eomâneşti şi Moldovei, cunoscute pînă în prezent, indică un număr apreciabil de localităţi, care, raportat la suprafaţa teritorială, plasează pe primul loc teritoriul Dobrogei cu 25 de aşezări; urmează apoi cel al Ţării Eomâneşti cu 28 de localităţi, şi în sfîrşit, cel al Moldovei cu 15 aşezări n. Marea majoritate a acestor descoperiri monetare sînt emisiuni bizantine. De altfel, pînă la sfîrşitul secolului al Xl-lea şi începutul secolului următor, după estimările de pînă acum, întregul fond monetar ieşit la iveală pe teritoriul celor trei provincii româneşti (Dobro- gea, Ţara Eomânească şi Moldova) este bizantin. De-abia la sfîrşitul seco- lului al Xl-lea şi începutul secolului al Xll-lea apar şi monede ungureşti; din secolul al XlII-lea se constată prezenţa celor tătăreşti, genoveze, armeneşti, greceşti, iar la începutul secolului al XIY-lea încep să circule monede bulgăreşti, groşi boemi, pfenigi ai oraşelor germane şi esterlini 8 K. Marx, Contribuia la critica economici politice, in K. Marx şi 1'. Engels, Opere, voi. 13, Bucureşti, Edit. politică, 1962, p. 156 — 158. 8 Idem, Capitalul, voi. II, ed. a Il-a, Bucureşti, E, S. P. L. P., 1958, p. 71 . 10 O valoroasă lucrare in legătură cu funcţiile pecuniare ale tezaurelor: S. Tabaczynski, ies fonctions pecuniaircs des trtsors, in „Annales”, 1962, nr. 2, p. 223 — 238 ; vezi, de asemenea, pentru folosirea in tranzacţiile comerciale a diferitelor forme ale monedei metalice şi nemetalice in alte ţări, in epoca timpurie a feudalismului : J. Sztetyllo, Czeski i morawski pieniadz pozak- ruszcowy wczesncgo sredniowiccza, în „Kwartalnik liyslorii kulturi matcrialnej'’, 1962, nr. 1 — 2, p. 505 520; R. Kicrsonotvski, Pieniadz Kruszcowij w Polsco wczenosrcdniowiecznej, Var- şovia, 1960. 11 Evidenţa numerică a descoperirilor s-a făcut pe baza înregistrării tuturor descoperirilor cunoscute pină acum (tezaure monetare sau simple descoperiri monetare) fie prin săpături ar- heologice, fie ocazionale, descoperiri publicate, în cea mai mare parte, în reviste sau culegeri de specialitate. Aceste studii, articole, note etc. vor fi indicate în momentul în care unele din afir- maţiile pe care le vom face, în textul da faţă, vor avca.nevoie de confirmările de rigoare. www.dacoramamca.ro 5 COMERŢUL MOLDOVEI ŞI Ţ. ROMANEŞTI ÎN SEC. X-XIV. 853 englezeşti12. Toate aceste emisiuni sînt însă foarte puţin reprezentate în raport cu cele bizantine şi chiar cu cele tătăreşti mai cu seamă, dacă ne referim la senzaţionala descoperire în nordul Dobiogei a celor peste 20 000 de aspri de argint tătăreşti, emisiuni ale Hoardei de Aur13. Pe secole, răspîndirea tezaurelor şi descoperirilor pe suprafaţa pro- vinciilor româneşti se prezintă în felul următor : pînă în secolul al XlI-lea s-au descoperit monede în circa 13 localităţi pe teritoriul Dobrogei, în circa 8 pe teritoriul Ţării Eomâneşti şi în numai 1 pe teritoriul Moldovei; în secolul al XlI-lea în circa 5 localităţi de pe teritoriul Dobrogei, în circa 11 pe teritoriul Ţării Eomâneşti şi în pumai 1 pe teritoriul Moldovei; pentru secolul al XlII-lea sînt atestate 6 localităţi în Dobrogea, peste 10 în Ţara Eomânească şi 9 în Moldova; prima jumătate a secolului al XIY-lea este reprezentată prin descoperirea de monede în 4 localităţi de pe teri- toriul Dobrogei, în 6 pe teritoriul Ţării Eomâneşti şi în 6 pe cel al Moldovei. Chiar dacă aceste aprecieri sînt aproximative, totuşi ele constituie, incon- testabil, un minim de la care se pot face unele consideraţii asupra volu- mului circulaţiei mărfurilor în vremea respectivă 14, circulaţia monedei reflectînd circulaţia mărfurilor15. După cum se observă în statistica de mai sus, cm’ba circulaţiei monedei este diferită în spaţiul românesc de la est şi sud de Carpaţi, în secolele X—XIY. Pe teritoriul Dobrogei, revenit în cadrul Imperiului bizantin după o perioadă de intensă circulaţie mone- tară (secolele X—XI), se observă o oarecare scădere a fenomenului tezau- rizării. în Ţara Eomânească tezaurizarea se menţine la un nivel oarecum constant; în Moldova, aproape inexistentă pînă în secolul al XlII-lea, ea creşte dintr-o dată la nivelul procesului din Ţara Eomânească. Aici trebuie să consemnăm afluenţa monedei tătăreşti începînd din secolul al XlII-lea. Fireşte că, în viitor, descoperirea de noi tezaure monetare va îmbogăţi lista noastră şi va modifica, poate, curba frecvenţei tezaurelor monetare pe teritoriile menţionate. Două constatări însă ni se impun ca incontestabile, anume circulaţia mrdt mai slabă a monedelor bizantin- în s'ecolele X—XII pe teritoriul Moldovei, mai depărtat de graniţa Impe. riului bizantin, în comparaţie cu cel al Ţării Eomâneşti, ca să nu ma- vorbim de cel al Dobrogei, şi intensa circulaţie a monedei tătăreşti în secoa lele XIII—XIY, pe acelaşi teritoriu de la est de Carpaţi aflat sub dominaţie politică a Hoardei de Aur, comparativ cu celelalte ţinuturi româneşti iui Ultimele observaţii care se degajă din studierea tezaurelor monetare şi 12 O. Iliescu, O mărturie numismatică din îndepărtatul ev mediu românesc, în „Buletinul soci- etăţii numismatice române”, XXXVII (1913), p. 39 —62;.cf. D. Giurescu, Relaţiile economice ale Ţării Româneşti cu ţările Peninsulei Balcanice In perioada feudalismului timpuriu, în „Roma- noslavica”, X, p. 368. 13 O. Iliescu, G. Simion, Le grand irâsor de monnais el lingols des XlII-eet XlV-e sitcles irouvi en Dobroudja septentrionale. Xote preliminaire, în „Rcvuc des dludes sud-est enropăenns”, tom. II, 1964, nr. 1-2, p. 217-228. 14 K. Marx, Contribuţii la critica economiei politice, în K. Marx şi F. Engels, Opere,voi. 13, p. 89. 15 Precum se ştie, tezaurele reprezintă doar o parte a masei generale de monedă pusă în circulaţie în acea vreme. 10 I.a sud de Milcov moneda Hoardei de Aur n a jucat un rol economic însemnat; se cunosc pînă acum doar două descoperiri ale monedei tătăreşti : la Calopăru (OUenia) şi Obad (Banat) din secolul al XlII-lea (O. Iliescu, Monede tătăreşti din secolele XIII—XV găsite pe teritoriul R. P. R., în „Studii şi cercetăriJiumismatice”, III (1960), p. 263 şi urm. www.dacoromamca.ro 854 ŞT. OLTEANU 6 care îşi au o semnificaţie deosebită, mai cu seamă în evaluarea schimbului intern de mărfuri, se referă la natura metalului din care au fost confec- ţionate monedele şi la descoperirea, alături de monede sau separat, a lin- gourilor ca unităţi ponderale folosite ca etalon al valorii mărfurilor. Majo- ritatea monedelor sînt din aramă, aramă argintată (în cazul falsurilor asprilor tătăreşti) şi argint cu multe impurităţi, ceea ce face să scadă valoarea metalului. Yom reveni mai jos asupra falsurilor, imitaţiilor şi fragmentării monedelor, fonomene de o mare importanţă în efectuarea operaţiilor interne de schimb. Pentru evaluarea cantitativă a schimbului de mărfuri efectuat între diferitele aşezări cu caracter urban şi cele săteşti din cadrul societăţii româneşti, în afara unor dovezi directe asupra cărora vom stărui mai jos, indicaţii deosebit de preţioase sînt exprimate de unele caracteristici pe care le prezintă tezaurele descoperite. Eeţine în primul rînd atenţia tezaurizarea monedelor cu valoare circulatorie (cînd e vorba de cele de bronz) şi cu va- loare circulatorie şi intrinsecă (în cazul celor de aur şi argint), în aşezările care nu numai că nu evoluaseră către tipul de aşezare urbană, dar nici nu vor evolua vreodată de-a lungul secolelor. Din totalul de 68 de locali- tăţi în care au fost descoperite diverse tipuri de emisiuni monetare, apro- ximativ 50 dintre ele sînt situate la depărtări mai mari sau mai mici de centrele urbane cunoscute în secolele X—XIY; restul reprezintă centre economice care evoluaseră sau erau în curs de tranziţie către tipul de aşe- zare orăşenească 17. Numărul mare al localităţilor neurbane în care au fost descoperite tezaure monetare, dovadă că fenomenul tezaurizării n-a fost ceva întîmplător, ci s-a petrecut în condiţiile circulaţiei mărfurilor în acea regiune unde fusese îngropat, ne ajută la aprecierea volumului, de loc negli- jabil, al schimburilor de mărfuri în ansamblu. Despre mărfurile care se schimbau în interior, dar mai ales despre autorii acestui schimb se ştiu, în momentul de faţă, foarte puţine lucruri. Singurele dovezi directe ale schimbului în sensul oraş-sat ni le procură arheologia. într-o serie de aşe- zări cu caracter urban, ca Garvăn-Dinogetia, Capidava etc., au fost des- coperite numeroase ateliere în care se confecţionau în serie diferite obiecte cu caracteristici ce au ajutat la identificarea lor în aşezări de pe teritoriul Dobrogei, Ţării Eomâneşti sau Moldovei. în special obiectele ceramice s-au putut preta la o astfel de determinare. S-au putut identifica, de pildă, anumite tipuri ceramice venite la Dinogetia pe calea schimbului din unele centre locale, ca de exemplu Capidava, sau o anumită specie de ceramică lucrată la Dinogetia sau în regiunea Cernavodei venită pe aceeaşi cale la Capidava18. Extrem de importantă, din acest punct de vedere, este des- coperirea la Garvăn a unei locuinţe cu un numeros inventar, foarte variat, care i-a făcut pe descoperitori s-o considere dugheana unui negustor. Arti- colele, în cea mai mare parte, erau de provenienţă strict locală sau aduse * • 17 Raportat la suprafaţa teritorială a provinciilor, numărul cel mai mare al localităţilor rurale se afla, cum era şi firesc, pe teritoriul Dobrogei. • 18 „S. C. I. V.”, an. IV (1953), nr. 1 — 2, p. 270 ;Gr. Florescu, Radu Florescu şi Petre Diaconu, Capidava, voi. I, Bucureşti, 1958, p. 193 ; producţia ceramică destinată pieţii la Capida- va (ibidem, p. 163); R. Florescu, Note despre olăria smălluită din secolele X—XI, In „S. C, I. A.”, 1956, nr. 1 2, p. 290 —292 ; C. Nicolescu, Ceramica smălţuită din secolele X—XV . . . , In „S. C. I. A.”, 1959, nr. 2, p. 102. www.dacoromanica.ro 7 COMERŢUL MOLDOVEI ŞI Ţ. ROMANEŞTI IN SEC. X-XIV. 855 din unele centre din apropiere 19. De la asemenea dugheni se aprovizionau în special locuitorii satelor din apropierea centrului respectiv. O dovadă în acest sens o constituie, pe lîngă fenomenul de identitate a ceramicii desco- perite în aşezările săteşti din apropierea unui centru orăşenesc cu ceramica produsă de meşterii orăşeni, prezenţa în aşezările săteşti sau în cimitirele locuitorilor din acest tip de aşezare a unor obiecte de podoabă a căror pro- venienţă nu poate fi explicată decît numai sub aspectul relaţiilor cu oraşul. Ceramica de lux, smălţuită, produsă în centrele dobrogene, se întîlneşte în cadrul aşezărilor săteşti de la Dridu şi Bucov, venită aici pe calea schim- bului 20. Prezenţa unor obiecte de podoabă din aşezarea de la Dăneşti, situată la circa 20 km de Vaslui, nu poate fi explicată decît tot pe calea schimbului21; de asemenea, obiectele de inventar din cimitirul de la Satu Nou, din secolul al Xdea (coliere de argint, placă de diademă, brăţări de metal, perle din metal etc.), nu pot avea decît o provenienţă asemănătoare22. Tot un aspect al schimbului intern de mărfuri trebuie considerată şi vehi- cularea, prin intermediul centrelor noastre orăşeneşti, a unei importante cantităţi de mărfuri de provenienţă străină. Autorii acestei vehiculări puteaufi şi negustorii străini care aduceau în oraş mărfurile, dar mai curînd aceşti transmiţători de mărfuri spre aşezările săteşti erau localnicii. Numai aşa se poate explica, după părerea noastră, adînca pătrundere a mărfurilor străine pe teritoriul spaţiului românesc, pînăîn localităţi cu totul excentrice faţă de direcţia drumurilor comerciale din acea vreme. Menţionăm, de pildă, monedele bizantine descoperite pe teritoriul şi în împrejurimile actualei capitale Bucureşti (Floreasca, Curtea Veche, Ciurelu etc.)23 datînd din secolele XI—XII, cînd regiunea era complet izolată, drumul comercial ce va lega sudul Dunării cu Braşovul prin Bucureşti şi Valea Prahovei datînd de la începutul secolului al XV-lea 24; de asemenea, monedele desco- perite la Gogoşu, Bacoviţa, Deduleşti în Ţara Bomânească, sau la Cleja, Părteşti, Bosnia în Moldova 25, situate lateral faţă de direcţia viitoarelor căi comerciale cunoscute, ca şi unele amfore de provenienţă dobrogeană 19 „S. C. I. V.”, an. III (1952), p. 3G8 —372; asemenea locuinţe ce serveau ca magazii de depozitare a mărfurilor s-au descoperit la Prcslav, în apropierea pieţei comerciale, datînd din secolele X —XI (Iordanaka Giangova, T-bpeoecku, noMeuţenux >:paii lootcnama Kpenocmna cmena e npecnae (O clădire cu caracter comercial lîngă zidul de la Preslav), în „Izvestiia Insti- tut”, XXI (1955), p. 233-290, prezentare în „S. C. I. V.”, 1959, nr. 2, p. 528 529). 20 C. Niculcscu, Aspecte ale relaţiilor culturale cu Bizanjul la Dunărea de jos, In secolele X-XIV, in S. M. I. M., voi. V, p. 20. 21 Materiale şi cercetări arheologice, VIII, p. 56. 22 Ibidem, VII, p. 555. 23 I. Dimian, Clleva descoperiri monetare bizantine pe teritoriul R. P. R. , în „Studii şi cercetări de numismatică”, I (1957), p. 202 ; O. Iliescu, Despre un tezaur de monede bizantine din vremea Comnenilor, găsit tn Bucureşti, în „Studii şi cercetări de numismatică”, III (1960), p. 493 — 494; dos. Muz. Naţ. Antichităţi, 1869, p. 10 ; C. Moisilln „Biblioteca Acad. Rom. Buletin lunar”, 1947, II , p. 11 ; E. Condurachi în „Balcania”, 1944, VII, 1, p. 40; I. Barnea, Rela- ţiile . . . , în „S. C. I. V.”, 1953, nr. 3-4, p. 651. 24 Şt. Oltcanu, Geneza oraşului Bucureşti in lumina cercetărilor recente, In Materiale de istorie şi muzeografie, II, Bucureşti, 19G5. 25 O. Iliescu, însemnări privitoare la descoperiri monetare (II) în „Studii şi cercetări de numismatică”, 11(1958), p. 455; I. Dimian, Ctteva descoperiri monetare bizantine pe teritoriul R. P. R., în „Studii şi cercetări de numismatică”, I (1957), p. 200 — 203 ; O. Iliescu, însemnări privitoare la descoperiri monetare, în „Studii şi cercetări de numismatică”, I. p. 462; Al. Bărcăcilă, Ctteva monede şi două iconife de la Oslrovu Mare şi Gogoşu (reg. Oltenia), în „Studii şi cercetări de numismatică”, voi. I (195 . www. Lamca.ro 850 ŞT. OLTEANU 8 descoperite în aşezarea de la Dridu din secolul al X-lea 2B, sau cruciuliţe de bronz turnate, descoperite la Dolojman 26 27. Toate aceste descoperiri nu pot indica decît pătrunderea în aceste colţuri ale ţării a unor buni cunos- cători ai locurilor, care vehiculau mărfuri străine şi locale la nivelul aşeză- rilor săteşti. O deosebită însemnătate pentru aprecierea gradului de intensificare a relaţiilor marfă-bani în interiorul societăţii româneşti de pe teritoriile menţionate o prezintă ponderea din ce în ce mai mare pe care o capătă folosirea monedei divizionare, de bronz, ca mijloc curent în procesul schim- bului mărunt de mărfuri. Pentru acoperirea necesităţilor valutare ale schim- burilor interne în urma intensificării schimburilor comerciale în general, s-a simţit nevoia multiplicării monedei existente prin fragmentarea ei în bucăţi egale, prin imitarea sau falsificarea monedei străine cu valoare circulatorie internă. Aceste fenomene manifestate în economia societăţii româneşti din secolele X—XIY nu alcătuiesc un fenomen izolat, nu sînt specifice teritoriului nostru. Ele se întâlnesc în întreaga economie euro- peană şi chiar mondială, aproximativ în aceeaşi vreme. Tăierea monedelor, pentru obţinerea unor diviziuni destinate facilitării tranzacţiilor comer- ciale, cunoaşte o largă arie de răspîndire în ţările Europei medievale 28. Asemenea fenomen, generat pe o anumită treaptă de dezvoltare a economiei unei ţări, se întâlneşte şi pe teritoriul Dobrogei, Ţării Româneşti şi Moldovei în secolele X—XIY. într-un tezaur descoperit la Isaccea, alături de monede tătăreşti se aflau peste 100 de monede bizantine din secolele X—XII, unele fiind tăiate 29. în tezaurul de la Uzunbair (Tulcea) s-a descoperit un număr important de falsuri şi imitaţii ale monedelor tătăreşti de la sfîrşitul secolului al XlII-lea, confecţionate din aramă argin- tată, precum şi fragmente monetare 30. Pe teritoriul Moldovei, într-un tezaur descoperit la Oţeleni, printre cei 79 de dirhemi tătăreşti de argint se aflau şi 11 exemplare reprezentând imitaţii ale dirhemilor tătăreşti. Legendele mult deformate vădesc completa necunoaştere a textului arab de pe monedele originale, iar prezenţa sem- nului crucii fără nici un rost, adăugat deci, pe cîteva exemplare constituie indiciul că aceste exemplare au fost imitate 31. Tot pe teritoriul Moldovei mai semnalăm descoperirea a 19 exemplare imitaţii ale ducatului veneţian emis între 1312—1382 32. 26 I. Nestor, Conlribulions archeologiques au probleme des proloroumains. La civilisation de Dridu, In „Dacia”, II (1958), p. 375 — 376. 27 P. Nicorcscu, In memoria lui Vasiie Pârvan, Bucureşti, 1934, p. 222 — 226; cf. I. Baraca, Relaţiile . . . , In op. cit., p. 665. 28 Em, Condurachi, Monnais byzanlines coupees, In „Cronica numismatică şi arheologi- că”, an. XV (1940), nr. 117 — 118, p. 227 şi urm; J. Blanchet, Les mormais coupeis, in „Rev. Numismatique”, seria IV, tom. 1, Paris, 1897, p. 8 — 12. 29 Materiale şi cercetări arheologice, voi. V, p. 471. 30 O. Iliescu şi G. Simion, Le grand Irisor des monrtais et lingols des XlII-e el XlV-e sibc- les Irouvi en Dobroudja septentrionale. Note preliminaire, in „Revue des dtudes sud-est curopden- nes”, tom. II, 1964, nr. 1 — 2, p. 217 — 228. 31 O. Iliescu, Monede din tezaurul descoperii la Ofeleni, in Arheologia Moldovei, II —III, p. 363, 393; operaţia imitării putea să aparţină tot atît de bine genovezilor (pă- rere exprimată de O. Iliescu) cit şi stăpinitorilor feudali locali. 32 O. Iliescu, însemnări privitoare la descoperiri monetare, in „Studii şi cercetări de numismatică”, I, p. 463. www.dacoromanica.ro 9 comerţul moldovei şi ţ. romaneşti in sec. x-xrv. 857 Te teritoriul Ţării Româneşti o semnificaţie deosebită o prezintă descoperirea de la Balş (Romanaţi) a unui mic tezaur de monede bizantine de bronz, toate tăiate, cele mai multe în patru, altele în opt bucăţi egale reprezentînd un sfert sau o optime din valoarea monetară a întregului. Re cunosc emisiuni de la Alexis I Comnenul, Ioan al II-lea şi Alexis al 11-lea Comnenul. Fragmentarea lor s-a petrecut în regiunea unde ele cir- culau, deci în regiunea Balşulni, ca urmare a unor raporturi comerciale suficient de dezvoltate pentru a se simţi nevoia unui asemenea expediment, în condiţiile unei cantităţi insuficiente de monedă 33. O importanţă ase- mănătoare o prezintă şi depozitul de mici dinari vienezi de la finele seco- lului al XllI-lea şi începutul secolului al XlV-lea descoperit la Drubeta, reprezentînd imitaţii locale în metal inferior bătute după imitaţiile ungu- reşti. Tezaurul este compus din 107 bucăţi de o tipuri diferite 34. Aşadar, exemplele de mai sus, departe de a fi singurele, fireşte, demon- strează prezenţa şi în cadrul economiei româneşti a unor fenomene întîl- nite în economia feudală mondială, a căror semnificaţie indică o intensifi- care a tranzacţiilor comerciale interne ; în cadrul acestui trafic de mărfuri, principalul rol a revenit aşezărilor urbane, în special celor mai dezvoltate din punctul de vedere economic, ca, de pildă, Vicina, Garvăn- Dinogetia, Baia, Şiret ete., sediul principal al activităţii comerciale. Aceste aşezări scoteau mari venituri din comerţul pe eare-1 efectuau fie întreţinînd strînse raporturi economice între ele, fie răspîndindla sate diferite sorturi de măr- furi locale şi străine la depărtări uneori destul de mari, dar mai cu seamă in aşezările săteşti din apropiere. La tîrgurile periodice ţinute în oraşe, de obicei o dată pe săptămînă situaţie confirmată de documentele din secolul al XV-lea, participau atît negustori străini care vindeau şi cumpărau diferite mărfuri, cît şi locuitorii satelor din apropiere în special, furnizori ai unor produse agro-alimentare şi cumpărători ai mărfurilor meşteşugăreşti de care ei aveau nevoie. Ibn Battuta trecînd pe la 1330—1331 pe teritoriul ţării noastre consemnează existenţa, pe malul unui braţ al Dunării care se varsă în mare, a unui ase- menea „tîrg foarte mare” 35. între oraşele şi tîrgurile din aceeaşi regiune ca, de exemplu, între cele de la Dunărea de jos, existau strînse legături comerciale de pe urma cărora rezultau venituri însemnate. Actele notarilor genovezi de la Pera şi (’affa dintre anii 1281—1290, dar mai ales registrul 33 lini. Condurachi. Monnais bgzanlines coupeis, In ..Cronica numismatică şi arheologi- că”, an. XV (1940), nr. 117 118, p. 227 şi urm. 34 AI. Bărcăcilă, Monede, podoabe metalice şi fragmente ceramice de la termele Drubetei şi din cimitirnl feudal suprapus, in Materiale şi cercetări arheologice, V, p. 774 — 775; Al. Băr- căcilă, Vn depozit de mici dinari de lip vienez, In „Oltenia”, (iraiova, 1911, cartea a IV-a, p. 19. l.a Slncrăicni, in Transilvania, s-a descoperit un sfert de monedă de la Isaac al 11-lea Anghelos, se pare, care probează prezenţa fenomenului şi la vest de Carpaţi (C. Preda, Să- păturile arheologice de la Sincrăieni (raionul Ciuc), in Materiale şi cercetări arheologice, IV, 1959, p. 804 ; vezi şi D. Giurescu, Relaţiile economice ale Ţării Româneşti cu ţările Peninsulei Halca- nice tn perioada feudalismului timpuriu, tn „Homanoslavica”, X, p. 368, nota 3. 33 Călătoria lui Ibn Battuta prin Dobrogea la 13.30 1331, traducere la Institutul de istorie după microfilmul textului francez şi arab publicat de Gh. Defr^mery şi B. R. Sangui- netti, Voyages d’Ibn Hattoutah, voi. III, Paris, p. 422. www.dacoromanica.ro 858 ŞT. OL.TEANU 10 notarial din 1360—1361 redactat în oraşul din delta Dunării, Chilia 36, scot în evidenţă amploarea relaţiilor de schimb între unele oraşe de pe teri- toriul provinciilor româneşti. Oraşul pomenit întreţinea relaţii economice, în primul rînd cu Yicina, Licostomo şi San Giorgio 37. Registrul amintit confirmă folosirea în circulaţia locală a tipurilor monetare identificate în tezaurul de la Uzunbair (hiperperi bizantini, aspri, numiţi uneori aspri de Chilia şi somii); tezaurul conţine şi o monedă locală, bătută, se pare, la Yi- cina, sub autoritatea hanului tătar Xogai la sfîrşitul secolului al XlII-lea38, lucru extrem de important pentru problema pe care o dezbatem. Nu mai puţin edificatoare pentru ilustrarea activităţii comerciale pe pieţele oraşelor sînt cîntarele pomenite în unele documente sau greu- tăţile de balanţă (ponduri) care serveau în procesul schimbului de mărfuri. Asemenea ponduri au fost descoperite la Dinogetia (secolele X—XII) 39, iar registrul notarial menţionează ca unitate de măsură specifică oraşului din delta Dunării „cantarum”, echivalent cu 150 libre genoveze sau 47 kg40. La Şiret, menţionat pentru prima dată către 134041, cîntarul sau cumpăna oraşului aducea venituri însemnate domniei. La 1 mai 1384, Petru Muşat, domnul Moldovei, dăruia bisericii Ioan Botezătorul, zidită de mama sa Margareta, „cîntarul sau cumpăna care este în sus-zisa noastră cetate a Şiretului”42. Dintre produsele comercializate, cele alimentar.e, făina şi carnea, erau cel mai frecvent întîlnite pe piaţa oraşelor, dat fiind numărul mare al populaţiei neagricole a cărei alimentare necesita desfacerea pe piaţă a produselor de panificaţie şi a cărnii; este vorba de elemente din rîndul negustorimii străine sau locale, oameni de afaceri, soli, diplomaţi, ban- cheri stabiliţi sau în trecere prin părţile noastre, care trebuiau să se hră- nească. Registrul notarial mai sus pomenit menţionează existenţa brutari- lor şi a brutăriilor, a morilor de făină care se închiriau avînd o capacitate de producţie reflectată în forţa celor 3 sau 4 cai care o acţionau. O ase- menea cantitate de făină măcinată depăşea cu mult necesităţile unei fa- milii, astfel că este vorba, incontestabil, de comercializarea ei fie sub formă de făină, fie sub formă de produse panificate, cum ne indică cuptoa- rele asociate cu morile43. Asemenea brutării au fost descoperite în săpăturile arheologice de la Dinogetia 44. 38 O. Iliescu, Registrul notarial genovez redactai la Chilia (1360—1361), comunicare ţi- nută în cadrul Societăţii dc numismatică de pe lingă Academia Republicii Socialiste Româ- nia la 20 aprilie 1965 (ms.); O. Iliescu, Notes sur l'apport roumain au revilaillemenl de Bgzance d’apris une sotirce inedite du XlV-e sielcle, In „Nouvclles ătudes d’liisloire”, voi. III, Bucureşti, 1965, p. 105-116. 37 După ultimele cercetări parc a fi vorba de două localităţi separate : Chilia şi Licosto- mo ; San Giorgio nu este încă identificată; pare însă a fi vorba despre Sf. Ghcorglic. 38 O. Iliescu şi S. Gavrilă, Le grand trişor de monnais . . . , In op. cit., p. 217 — 228; O. Iliescu , Registrul notarial genovez . . . (13G0 —1361), ms. 30 „S. C. I. V.”, an. II (1951,) nr. 1, p. 26. 40 O. Iliescu, Registrul notarial genovez . . . (1360 —1361), ms.. 41 Wadding, Annales minorum, VII, p. 242; cf. Moisescu, Catolicismul tn Moldova, p. 87. 42 Documente privind istoria României, veac. XIV, XV, A, voi. I, p. 1—2. 43 O. Iliescu, op. cit. 44 Săpăturile de laGarvăn (Dinogetia), raionul Măcin (Galaţi), In „S.C. I. V”, an. II (1951), nr. 1, p. 37. www.dacoromanica.ro 11 COMERŢUL MOLDOVEI ŞI Ţ. ROMANEŞTI ÎN SEC. X-XIV. 859 Registrul mai sus menţionat cuprinde unele date şi în legătură cu măcelarii din Chilia antrenaţi în afaceri comerciale4S. Toată această vie animaţie din oraşe nu putea să nu antreneze în circuitul economic al schim- burilor şi produsele locale ale unor locuitori din satele apropiate care aduceau la oraşe, în vederea desfacerii, diferite produse ale economiei agropasto- rale. Circulaţia produselor şi a mărfurilor în cele două sensuri : oraş-sat şi sat-oraş se oglindeşte, de altminteri, în măsurile pe care autorităţile puterii centrale sau marii proprietari le-au luat în vederea perceperii vămii mărfurilor vehiculate. Despre existenţa acestor vămi aflăm din cîteva documente emise de cancelaria maghiară, prin care scutea de plata acestor vămi pe diverşi negustori care îşi duceau activitatea în cadrul regatului maghiar46. Din perceperea acestor vămi voievozii noştri realizau impor- tante venituri. Suma foarte mare necesară răscumpărării lui Bărbat, fra- tele lui Litovoi, ucis în lupta cu armatele maghiare47, ca şi uriaşa avere reprezentată de cele 7 000 de mărci oferite de Basarab, întemeietorul, regelui Carol Robert, evaluată la circa o tonă şi jumătate lingouri de argint, contravaloarea a 29 de moşii mari, circa 235 de moşii mici sau preţuia 1 473 de cai, nu puteau fi adunate dacă n-avem în vedere şi veniturile realizate din perceperea vămilor, valoarea taxelor vamale plătite de negus- tori pentru mărfurile cumpărate, vîndute sau transportate48. Am amintit mai sus, pe alocuri, despre purtătorii acestor relaţii de schimb de pe teritoriul de la est şi sud de Carpaţi în cursul secolelor X—XIY. Autorii acestui comerţ intern erau, pe de o parte, producătorii înşişi care îşi vindeau marfa direct consumatorilor; este cazul micilor meşteşugari de la oraşe şi a sătenilor care-şi aduceau ei înşişi produsele pe piaţa tîrgului în vederea desfacerii lor. Pe de altă parte însă, o dată cu apariţia banilor (monedă, lingouri) ca mijloc de apreciere a valorii mărfurilor şi ca bază a circulaţiei interne a mărfiu-ilor, anumite elemente din sfera economiei urbane în special, îşi fac o adevărată profesiune din deservirea circulaţiei prin repetate vînzări şi cumpărări de mărfuri; în acest caz scopul nu mai era simpla înlocuire a formei marfă cu cea de bani, ci banii rezultaţi erau folosiţi pentru cumpărarea altei mărfi (deci M—B—M). Avem de-a face prin urmare, cu apariţia unor mijlocitori în domeniul schimbului de măr-’ furi, care caută să cumpere mărfuri de la producătorii direcţi în scopul re- vinderii lor altor consumatori. Asemenea fenomen se întîlneşte frecvent în secolele X—XIII în ţările vecine. în Bizanţ, de pildă, acest comerţ de intermediere era practicat într-o măsură însemnată de mănăstiri încă din secolele X—XI. Mihai Psellos vorbeşte în opera sa de un călugăr care călătorea mereu în toate direcţiile, numai pentru a cumpăra marfă dintr-un loc şi de a o vinde în altul49. O funcţie asemănătoare o îndeplinea dugheana 48 O. Ilicscu, op. cil. 46 Doc. priv. ist. Rom., C, veac. XIII, voi. I, p. 184 ; Şt. Meteş, Relaţiile comerciale ale Ţârii Româneşti cu Ardealul piuă tn veacul al XVIII-lea, Sighişoara, 1921, p. 39 — 40; I. Ferenţ, Istoria catolicismului tn Moldova, In „Cultura creştină ”, 1920, nr. 4 — 6, p. 150. 47 Doc. priv. ist. Rom., C., veac XIII, voi. II, p. 272. 48 O. Ilicscu, Despre natura juridică şi importanta despăgubirilor oferite de Basarab voie- vod regelui Carol Robert (1330), In S. M. I, AI., voi. V (1962), p. 133 şi urm. 4* Relatarea este pomenită de I. Barnea, Relaţiile dintre aşezarea de la Bisericufa-Garvăn şi Bizanţ tn secolele X-XII, in „S. C. I. V.”, an. IV (1953), nr. 3 — 4, p. 646, după AI. Levcenko, Istoria Vizantii, Moscova, 1940, p. 150 şi urm.; cf. N. Pigulevshaia, In Voprost istorii, 1950, nr. 4, p. 54; cf. E. Lipşit, In Vizanliiski zbornic, Moscova, 1945, p. 117 şi urm.; cf. I.. Brăhier, Les instilutions de l’empire byzantin, Paris, 1949, p. 383. www.dacoromanica.ro 860 ŞT. OLTEANU 12 descoperită la Dinogetia. Proprietarul ei, un negustor, achiziţiona mărfuri locale şi de import pe care apoi la revindea diverşilor consumatori 50 51. Prima menţiune documentară a unui negustor român, din cîte cunoaştem pînă acum, datează din anii 1334 1335, eînd este semnalată la Liov prezenţa negustorului Alexandru „Moldaovicz”, al cărui paronomastic arată că era originar din Molda, adică din Baia61. Cine anume erau consumatorii diferitelor sorturi de mărfuri vehi- culate pe teritoriul ţărilor române în secolele X XIV ? în condiţiile unei societăţi cu unităţi social-economice deosebite ca structură şi intensitate a relaţiilor de producţie (aşezări urbane cu o populaţie neagricolă în continuă creştere, care solicita o gamă întreagă de produse, în special alimentare, domeniul feudal pe cale de constituire, al cărui proprietar era mare amator de mărfuri variate, satul chemat să-şi rezolve, în general prin pos’bilităţile de care dispunea, unele probleme eco- nomice de strictă necesitate), destinaţia mărfurilor către una sau alta din aceste unităţi era direct proporţională cu gradul de dezvoltare a acestor relaţii. Relaţiile marfă-bani s-au dezvoltat la început de sus în jos, fiind promovate de păturile sus-puse ale societăţii, şi apoi s-au infiltrat în jos, pe măsura creşterii producţiei şi a schimbului. în aşezările urbane mărfu- rile se adresau vîrfurilor feudale din oraş, elementelor mai înstărite, diverşilor negustori străini veniţi în interes de afaceri,.curtierilor marelui tranzit etc. în aşezările săteşti, consumatorii erau în primul rînd marii proprietari de pămînt, elementele mai înstărite din cadrul satului şi chiar unii locuitori de rînd, consumatori ai unor produse meşteşugăreşti pe care nu le puteau realiza în propriile lor gospodării. Xumai aşa se poate explica mulţimea obiectelor de podoabă de bună calitate descoperite în unele cimi- tire săteşti sau în aşezări cu acelaşi caracter, cercetate pînă acum. în dezvoltarea circulaţiei interne a mărfurilor un rol important a revenit comerţului extern, care a stimulat producţia în general, în direcţia valorii de schimb. Pentru înţelegerea acestei importante chestiuni este necesară tratarea, în cele ce urmează, a ponderii pe care a avut-o acest gen de activitate în economia de schimb în cadrul societăţii româneşti de la est şi sud de Carpaţi. ★ Studiul relaţiilor externe ale societăţii de pe teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti din secolele X—XIV, sub aspectul schimbului de mărfuri în general, are nevoie de determinarea direcţiilor în care s-a manifestat această formă de activitate economică, a raporturilor comerciale şi a volu- mului lor, întreţinute cu diferite state europene. Este necesar, pentru aceasta, cercetarea celor trei forme principale pe care le îmbracă activi- 50 „S. C, I. \V’, an. III (1952), p. 368 372. 51 Joh. Vogt, Codex diptomaticus Prussiae, II, Konigsberg, 1833, p. 190; semnalat la Fr. Miklosich, Uber die \Vanderungen der Rumunen in den dalmalischen Alpen und den Karpalen, Viena, 1879, p. 41 ; reluat 8. ’ 76 X. Iorga, Studii istorice . . . , p. 378. tutui 77 Doc. priv. ist. Rom., veac. XIII, XIV şi XV, B, p. 8 —m- r.r i Ioan cel Nou, traducere la Institutul de istorie „K. Iorga”. ’ • I > î 10/a sftn- www.dacoromanica.ro 17 COMERŢUL MOLDOVEI ŞI Ţ, ROMANEŞTI IN SEC. X-XTV. 865 Aşa cum reiese din acte, produsele cel mai mult solicitate erau grî- nele. Cea mai timpurie mărturie despre apariţia pe piaţă a griului produs în regiunea de la Dunărea clş jos datează din secolul al X 1-lea. în anii 3073 3074 în timpul lui Mihail al Vll-lea Ducas, populaţia din „multele şi marile oraşe de la Dunărea de jos care întreţineau o armată nu mică” s-a răsculat, printre altele şi din cauza interzicerii comerţului liber al gri- ului 78. Un secol mai tîrziu, un genovez aducea la Pera grîu încărcat la gurile Dunării 79. Grîu adus din părţile Mării Xegre era pomenit către anii 1276 3278 80. Florentinul Pegolotti, care edita către 3335 sau 1340 tra- tatul său La prattica clella ntercahtra, menţiona printre varietăţile de grîu şi pe cel de „Yezina”. Către mijlocul secolului al XlV-lea, cu prilejul con- ilictului dintre genovezi şi veneţieni, erau pomenite la Licostomo şi în alte părţi „...schele de grîu” (caricatoria frumenti) 81. Interesul manifestat de negustorii italieni faţă de achiziţionarea unei cantităţi cit mai mari de grîu din ţinuturile româneşti a provocat o mare concurenţă între veneţieni şi genovezi, soldată cu un adevărat război diplomatic pentru deţinerea monopolului cumpărării griului în aceste părţi82. Dar ştirile cele mai pre- ţioase ni le procură cele peste 70 de acte cuprinse în registrul notarului Antonio di Podenzzolo pomenit mai sus. Deşi pînă în momentul de fată o cercetare amănunţită încă nu s-a făcut, se remarcă totuşi o mare canti- tate de grîu încărcat în oraşul din delta Dunării. Unul din acte, de pildă, menţionează pe bancherul Fran<;esco Bustarino care cumpără cu banii unui negustor din Pera mai multe modii de grîu. Valoarea griului exportat la Pera se ridica, după calculele făcute pe baza a 7 acte, la circa 2 000 perperi,83. Un alt produs românesc comercializat pe pieţele oraşelor de la gurile Dunării, produs exportat de către genovezi, era mierea. în afară de relaţia lui Polybiu, generală de altfel, care se referă la exportul din regiunile Mării Xegre a mierii de albine, 5 acte redactate de Antonio di Podenzzolo ne indică o cantitate de 323 „cantaria”, ceea ce înseamnă circa 6 000 kg, plătite în sonii de argint în valoare de aproximativ 700 perperi de aur bizantini. Ceara este pomenită într-un act din 6 octombrie 3283 redactat la Pera de Gabriele di Predono : Francesco di Multedo, croitor, recunoaşte prin acest act că a primit de la Bergognio Bave, la Vicina, o cantitate de 5 eîntare (circa 250 kg) de ceară, pe care a expediat-o la Genova pe bordul navei „Sguarzaficci” 84. Un alt transport era amintit într-un contract din 78 M. Altalciates, Jlisloria, cd. Bonn, 1853, p. 201 ; cf. I. Barnca, Itelatiile dintre aşezarea de la Risericufa-Garvân şi Uizanf in secolele X-XII, In „S. C. 1. \.", 1053, nr. 3 4, p. 651. 78 N. lorga, Istoria românilor, voi. III, Bucuroşii, 1937, p. 55; idem, Studii istorice . . ., p. 46; cf. Tafcl-Tliomas, III, p. 171 — 172, 189, 266, 276. 80 Recherches . . . , p. 7 1; cf. textul din Delta decima e di varie altre gruvezze imposte dai comune di J-'irenze, Lisboa c l.ucca, 1766. III, p. 25. 81 Diplomalarium Venelo-Levanlinum, II, doc. 91, p. 57 59; cf. O. Milrculcscu, Ilalica şi Dobrolici, 1937, extras, p. 20 ; cf. X. lorga, Studii istorice . . . , p. 19 50. 82 Pentru Întregul conflict a se vedea N. lorga, op. cit. , p.46 50; B. Clmpina, Despre rolul genovezitor la gurile Dunării tn secolele XIII-XV, In „Studii”, 1953, nr, 1, p. 219. 83 O. Ilicscu, Registrul notarial genovez din IJtiO-lJtil, comunicare ţinută In cadrul Socie taţii numismatice la 20 aprilie 1965. Nu se ştie precis cit reprezenta un „modius”. Unele acte contemporane indicii o echivalenţii de circa 100 kg. 84 Recherches . . . , p. 174. www.dacoromanica.ro 866 ŞT. OLTEANU 18 0 iulie 1281 redactat la Pera, fără însă a se preciza cantitatea 85. Registrul lui Antonio di Podenzzolo cuprinde 9 acte care indică o cantitate de 2 f „eantaria”, respectiv 1 200 kg de ceară de Zagora, plătită în somi de argint (circa 115 kg). Unul dintre acte arată, printre altele, pe un Xicolae Turcul, locuitor din Cliilia, care se obligă să furnizeze unui negustor pentru o sumă de bani o cantitate de ceară 86. Documentele menţionează ca obiect de export din ţinuturile româ- neşti produsul exploatării ocnelor noastre salifere. Un act din registru] lui di Podenzzolo ni-1 arată pe bancherul Lombarto Bustarino într-o afacere de negoţ eu sare încărcată în oraşul notarului genovez. împreună cu un alt negustor el cumpără o navă încărcată cu sare care aparţinea unui negustor din Pera 87. După aprecierea făcută pînă în prezent pe baza cîtorva acte valoarea sării încărcată şi consemnată în cele cîteva acte se ridica la circa 9 somi de argint. Eămîne neprecizată provenienţa sării. Dacă ţinem însă seama de exploatarea veclie a salinelor de la Tg.-Ocna, din Moldova, prima menţiune documentară (potrivit actelor noastre interne) datînd de la mij- locul secolului al XV-lea 88, presupunerea unei atare provenienţe a sării încărcate în oraşul de la gurile Dunării în secolul al XÎV-lea apare foarte plauzibilă 89. Sarea olteană, care îşi avea importanţa ei în aprovizionarea oraşelor din dreapta Dunării nu credem că putea constitui obiect de export la Dunărea de jos 90. . Documentele de care dispunem mai pomenesc, ca articol de export din ţinuturile româneşti de la Dunărea de jos, peştele. Pentru transportul de peşte la sudul Dunării există o ştire din 1299. într-o scrisoare din pri- măvara anului menţionat, Teodoras Metochites, trimisul lui Andronic al II-lea pentru reglementarea relaţiilor bizantino-sîrbe, relatează despre consumul de peşte la curtea regelui sîrb : ,,Aceşti peşti, subliniază Meto- chites, sînt dintre cei mai mari şi graşi de la Dunăre şi ajung mai rar la noi fiind căutaţi de unii oameni cu precădere, dar nu întotdeauna cu suc- ces” 91. Fireşte că peştele care lua drumul exportului era lucrat, sărat de obicei. în săpăturile efectuate la Dinogetia, Capidava şi Păcuiul lui Soare s-au descoperit încăperi a căror destinaţie era sărarea peştelui. Marile dimensiuni ale acestor instalaţii, cantitatea mare de peşte ce se putea pre- lucra în asemenea construcţii exclud utilizarea peştelui numai în scopul consumului local; din contră, o prelucrare în mare cantitate presupune, fără îndoială, comercializarea internă şi externă, mai cu seamă 92. 85 Ades . . . , p. 86 (nr. XXII). 88 O. Uicscu, op. cit. 87 O. Iliescu, op. cit. 88 Doc. priv. ist Rom., veac. XIV, XV, A, voi. I, p. 267. 89 Provenienţa ci din salinele oltene este greu de admis, dacă ne gindini Ia posibilitatea de transport din acea vreme. 90 C. Jirecck, Die Bedeulung von Ragusa in cler Handelsgeschichte des Mittelalters, Viena, 1899, p. 24; cf. D. Giurcscu, op. cit., p. 374. 91 Dr. P. Nikov, Tamapo ShJieapcKu omnouiemcu npes cpednume eeKooe cosjied k-om ya.pdea.Hemo na CMiuieda , tn rodumnunua CocfjuucKun VHueepcwnem IIcmopuKO — 0an. XV —XVI (1919 — 1920), p. 36, 37, 75, cf. D. Giurcscu, Relaţiile economice..., p. 372. 92 R. Popa, Păcuiul lui Soare. O aşezare dunăreană cu trăsături urbane tn veacurile XIII- XIV, Lli „Studii”, 1961, nr. 1, p. 110 ; Şt. Conslantincscu, Pescuitul tn bălţile Dunării tn lumina săpăturilor arheologice de la Garvăn (secolele X-XII), în „S. C. I. V”, 1956, nr. 3 — 4, p. 407 şi urm.; Gr. Florcscu şi colab. Capidava. Monografie arheologică, voi. I, Bucureşti, 1958, p. 141. www.dacoramamca.ro 19 COMERŢUL MOLDOVEI ŞI Ţ. ROMANEŞTI IN SEC. X-XIV. 867 Izvoarele mai iiomene.se ea articole ele export pieile mari lucrate, carnea sărată93 şi vinul. Două acte clin registrul notarial menţionat pome- nesc ca articol încărcat în oraşul amintit, cu destinaţia Pera, vinul în valoare de 1631 aspri94. Avem, astfel, în faţă o imagine care, departe de a fi completă, ne ajută să ne dăm seama de marile cantităţi de mărfuri scoase de negustorii italieni din ţinuturile româneşti în epoca feudalismului timpuriu şi să apre- ciem, în această nouă lumină, rolul pe care ei l-au jucat în această vreme la gurile Dunării. Eegistrul lui Antonio di Podenzzolo indică o valoare to- tală a produselor româneşti încărcate în oraşul de la Dunăre în decursul a numai 5 luni de zile şi nu în perioada cea mai favorabilă a anului (este vorba de intervalul dintre noiembrie 1360 şi mai 1361) de 7 700 perperi aur. Această cifră corespunde aproape unei treimi din venitul anual al vămii imperiale de la Constantinopol. Eepetăm că cei 7 700 perperi repre- zintă valoarea mărfurilor încărcate în numai 5 luni de zile. Trebuie însă luat în considerare că în oraşul pomenit mai exista, în aceeaşi vreme, un notar (Barnabo di Carpino) care înregistra operaţiile de încărcare a mărfu- rilor şi care îndeplinea şi funcţia de consul al Genovei. Trebuie avut în vedere, de asemenea, numărul extrem de mare al monedei bizantine desco- perite pe teritoriile provinciilor româneşti, adusă de negustorii genovezi mai cu seamă, în vederea cumpărării de mărfuri şi produse locale. Care era mecanismul efectuării schimbului şi plăţii mărfurilor ? Eegistrul lui di Podenzzolo ne dă unele indicaţii în acest sens. Pentru cumpărarea mărfu- rilor din ţinuturile noastre negustorii aveau nevoie de convertirea monedei lor (perperi de aur sau chiar aur), adusă de la Pera, în monedă divizionară şi în monedă de argint şi somi tle argint care circulau în părţile noastre; sau să schimbe diferite monede contra argint sau aur pur, neprefăcut în monedă, ca bani universali. Aceste operaţii erau efectuate cu ajutorul „băncilor” existente în acest scop. Pentru mărfurile aduse la Pera, negustorul primea acolo, la vînzarea lor, perperi de aur. De multe ori negustorii primeau la Chilia bani cu împrumut după etalonul de acolo (somi de argint ,,ad pondus” sau ,,ad sagium Chili”) şi plăteau la Pera după etalonul în aur al acestui oraş 9S. Eegistrul genovez menţionează existenţa în oraşul de la Dunărea de jos a unor „bănci” şi „bancheri” care se ocupau cu comerţul de schimb, cu schimbul de bani. Unul din acte poartă menţiunea scrierii lui „apud bancum Lombarto Bustarino”. Un alt bancher, Francesco Busta- rino, este menţionat în calitate de cumpărător al unei cantităţi de grîu; tot el închiriază o moară cu trei cai şi dă, totodată, cu împrumut, unui oarecare Manole, o sumă de somi, preţul de închiriere a unei mori cu patru cai. Tot în asemenea afaceri mai apare şi un al treilea bancher, prin urmare trei bancheri. Alături de aceştia documentele consemnează activitatea unor negustori italieni stabiliţi în oraşele de la gurile Dunării. încă din 1281 era pomenit la Yicina un Pantaleo de Yicina96, în 1289 se menţiona un 93 N. Iorga, Studii istorice . . . , p. 20. 21, 46, unde slnt citate izvoarele îespectivc ; Thoinas, Diplomalarium, p. 176 ; Relafia lui Polybiu, C. IV, cap. 38. 94 O. Iliescu, op. cil. 96 Este posibil ca „sommo de argint ad sagium Chili” să fie reprezentat In lingouri de argint, ca cele descoperite In tezaurul de la Uzunbair (Tulcea). 99 Recherchcs sur Vicina . . . , p. 173. . www.dacoFomanica.ro 868 ŞT. OLTEANU 20 Tonnnaso Camarino d'Ancone, locuitor din Yicina ,,erit la Voineşti-Iaşi, in Arheologia Moldovei, I, p. 210. 1'2'1 O noua descoperire de monede şi obiecte de podoabă din secolele X XI tn aşezarea de la Gurvun (Dobrogea), in „Studii şi cercetări de numismatică”, III, p. 240 241. 126 (Ir. Avachian, Trei monede ale regilor armeni •••, in „Buletinul Societăţii numis- matice române”, an. XIX (1921), nr. 49 — 50, p. 10 14. www.dacoromanica.ro 25 COMERŢUL MOLDOVEI ŞI Ţ. ROMANEŞTI IN SEC. X-XIV. 873 în cadrul marelui comerţ oriental şi al comerţului intern un rol eco- nomic deosebit l-a jucat moneda arabă, dar mai cu seamă cea a Hoardei de Aur, vehiculate de negustorii străini (mai ales genovezi) pe teritoriile româneşti. Descoperirile monetare făcute pînă acum indică un număr însemnat de monede de bronz orientale şi arabe emise între 745 şi 7 50 126. Cele mai numeroase sînt însă monedele tătăreşti din secolele al XlII-lea şi al XIY-lea, dirhemii de argint ai Hoardei de Aur, ca şi emisiunile în bronz descoperite pe teritoriul Moldovei şi al Dobrogei, acolo unde domina- ţia tătară s-a exercitat cel mai mult. La sud de Milcov moneda tătărească nu a jucat un rol economic substanţial, dovadă puţinătatea descoperi- rilor : o singură descoperire la Calopăru (Oltenia)127. Pînă în prezent au fost descoperite monede tătăreşti (de bronz şi argint) din secolele XIII— XIV în circa 10 localităţi de pe teritoriul Moldovei şi al Dobrogei. Eeţine în mod deosebit atenţia numărul mare al monedelor tătăreşti de argint din tezaurul de la Oţeleni, alături de care se aflau şi 11 piese de argint reprezentînd imitaţii ale dirhemilor tătăreşti128; legendele lor mult defor- mate vădesc completa necunoaştere a textului arab de pe moneda origi- nală. Prezenţa lor indică, în acelaşi timp, rolul monedei tătăreşti în circu- laţia internă a mărfurilor pe teritoriul Moldovei. în tezaurul de la Uzunbair peste 20 000 de monede sînt aspri de argint ai Hoardei de Aur, cu unele imitaţii sau falsificări în aramă argintată ale acestora sau fragmente din monede, ambele procedee (falsificarea — imitarea şi segmentarea) fiind provocate de necesitatea unei mari cantităţi de monedă divizionară în procesul schimbului intern129. Una din monedele tezaurului pare a fi emisă de către un stăpînitor local dobrogean la sfîrşitul secolului al XlII-lea, aflat sub suzeranitatea hanului Xogai 13°. Circulaţia monedei Hoardei de Aur pe teritoriile româneşti de la est şi sud de Carpaţi nu a durat multă vreme. Emisiunile proprii ale primilor noştri voievozi au limitat puterea de circulaţie a monedei tătăreşti şi în general a celor străine. Spre sfîrşitul secolului al XIY-lea, ca urmare a fenomenului amintit, moneda Hoardei de Aur încetează de a mai repre- zenta pe teritoriul Moldovei şi Ţării Eomâneşti un mijloc de schimb efectiv în circulaţia internă131. Cu statele de la nord şi nord-vest, relaţiile comerciale ale Moldovei, ale Ţării Eomâneşti în mai mică măsură, sînt consemnate în acte şi în descoperiri către sfîrşitul perioadei timpurii a feudalismului. într-un docu- ment din 1334 al prinţului de Halici, Gheorghe, Boleslav Trojdenovici (1325—1340) era pomenit ca martor, aşa cum am amintit deja, alături de palatinul de Liov, un Alexandru Moldaowicz, al cărui nume parono- 126 O. Iliescu, Însemnări privitoare la descoperiri monetare, In „Studii şi cercetări de numis- matică”, I, p. 462. 127 O. Iliescu, Monede tătăreşti din secolele XIII-XV găsite pe teritoriul Republicii Populare Române, in „Studii şi cercetări de numismatică ”, III (1960), p. 263 şi urm. 120 Idem, Moi\ede din tezaurul descoperit ta Oţeleni (raionul Huşi) rcg. Iaşi, In Arheologia Moldovei, II —III, p. 363. îs» O. Iliescu, G. Simion, Le grad trişor de monnaies el lingols des XlII-e et XlV-e siicles, trouoi en Dobroudja septentrionale, Xole priliminaire, in „Revue des ătudes sud-est europăennes”, tom. II (1964), nr. 1-2, p. 217-228. 130 Ibidem. lax O. Iliescu, Monede tătăreşti din sec. XIII —XV găsite pe teritoriul Republicii Populare Române in „Studii şi cercetări de numismatică”, III (1960), p. 268. www.dacQFomamca.ro 874 ŞT. OLTEANU 26 mastic arată originea din Baia moldovenească a negustorului188. în teza- urul de la Şiret, printre alte monede s-au identificat şi groşi lioemi188. Alte descoperiri atestă unele raporturi economice şi cu alte state europene sau asiatice. în tezaurul de la Filiaşi, îngropat, probabil, cu prilejul inva- ziei tătare din 1241, se aflau şi 54 de piese, emisiuni ale episcopilor de Salzburg, ale ducelui Bernard al II-lea de Carinthia, ale mai multor oraşe europene şi chiar esterlini englezi de la Henri c al II-lea Plantagenet134. într-un tezaur descoperit la Brăeşti (Suceava), printre alte monede străine se află şi o tanka de aur indiană emisă la Delhi la 1352 185, iar la Păcuiul lui Soare s-au găsit şi monede de bronz emise, se pare, de Guillaume de Villehardouin la mijlocul secolului al XlII-lea în Moreea136. Iată dar o serie de descoperiri monetare care, alături de ştirile scrise cunoscute pînă acum, vin să întregească imaginea relaţiilor comerciale pe care le-au avut locuitorii din ţinuturile de la sud şi est de Carpaţi cu vecinii lor în decursul evului mediu timpuriu. Asemenea relaţii prin care s-au manifestat anumite forme ale schimbului de mărfuri (extern şi de tranzit)187 au influenţat, într-o măsură destul de însemnată, dezvoltarea schimbului interior de mărfuri din cadrul societăţii romaneşti de la Dunărea de jos, atît prin cantitatea de mărfuri aduse în teritoriul menţionat, cît şi prin cantitatea de monedă străină afectată tranzacţiilor comerciale. Apariţia monedei autohtone în urma necesităţii unor instrumente şi mij- loace monetare de schimb adecvate a contribuit la creşterea considerabilă a volumului de mărfuri necesare schimburilor interioare, la lărgirea şi antre- narea, în mai mare măsură, în relaţiile comerciale a diferitelor elemente aparţinînd unor categorii sociale tot mai diverse. Aceasta corespunde, de altfel, ponderii din ce în ce mai mari pe care o înregistra schimbul de măr- furi pe piaţa internă în special şi activitatea comercială în general, pe teri- toriul celor două ţări române. 132 Jah. Vogt, Codex diplomalicus, Prussiae, II, Konigsbcrg, 1836, p. 190 ; cf. E. Ylr- tosu, Din sigilografici Moldovei şi a Ţării Româneşti, în Doc. priv, ist. Rom., Introducere, \ol. II, p. 473, unde se arată toată bibliografia respectivă. 133 „Studii şi cercetări de numismatică”, voi. I, p. 481. 134 O. Ilicscu, O mărturie numismatică din îndepărtatul ev mediu românesc, In „Buletinul Societăţii numismatice române”, XXXVII (1943), p. 39 — 62. ... 135 O. Iliescu, Însemnări privitoare la descoperiri monetare, In „Studii şi cercetări de nu- mismatică”, I, p. 463 şi urm. 333 P. Diaconu, Monede rare şi inedite din epoca feudală de început descoperite ta Păcuiul lui Soare şi împrejurimi (Dobrogea), în „S.C.I.V.”, 1964, nr. 1, p. 44. 137 N-am avut posibilitatea să rezervăm un capitol special comerţului de tranzit, din cauza pcnurlei izvoarelor. Această formă de manifestare a activităţii comerciale a fost însă în mod direct sesizată mai cu seamă în cadrul activităţii pomerciale externe. www.dacoramamca.ro DESPEE CEONICAEUL AFENDULI DIN ŢAEA EO MÂNEASCĂ DE ION IONAŞCU în domnia lui Const. Brîncoveanu (1688—1714), pe lingă cele cîteva cronici alcătuite în româneşte, s-a scris şi o lucrare istorică în greceşte de clucerul Afenduli, care s-a păstrat într-un codice miscelaneu în biblio- teca metohului Sf. Mormînt din Constantinopol, unde a ajuns probabil prin dispoziţia patriarhului Ierusalimului Hrisant Notara (1707—1731). Acesta primise manuscrisul lui Afenduli din mina lui Brîncoveanu, căruia îi fusese trimis de autor la începutul anului 1713 1. în 1909, A. Papado- pulos-Kerameus publică textul grecesc în colecţia Hurmuzaki2, care apăru şi în traducerea românească a lui C. Litzica în aceeaşi colecţie, după cinci ani 3. Afenduli şi-a intitulat lucrarea: Istoria ■parţială a celor întîmplate regelui suedez Carol; a scris-o la Bender, unde fusese trimis de Brîncoveanu în 1712 ca agent diplomatic pe lingă serascherul turc, Ismail-paşa, ştiind bine turceşte, şi a rămas şi în anii următori. în prefaţă el îşi arată încli- narea pentru lectura istorică, reflectînd că „în istorii . . . învăţăm virtuţile celor buni, nelegiuirile celor răi, diferitele schimbări ale tuturor lucrurilor, nestatornicia oricărei domnii şi puteri”, de aceea s-a apucat 1 La 15 februarie 1713, Brîncoveanu scrie lui Hrisant despre împrejurările transferării lui Carol al XI 1-lea de la Bender, pentru amănunte „iată Hi trimitem iarăşi întreaga descriere de la omul nostru de acolo”, care nu era altul decît clucerul Afenduli (llurmuzaki —Iorga, Docu- mente greceşti XIV—1, Bucureşti, 1915, p. 491 — 492, nr. 406). Povestirea lui Afenduli continuă şi In anul 1714, fapt ce trebuie explicat, dacă admitem că Hrisant primea In 1713 manuscrisul. Socotim că continuarea a putut fi dată de cronicar ulterior patriarhului, ştiut fiind că Hribant şi-a petrecut zilele mai mult prin ţările române. Acesta va fi pus să se copieze textul integral alcătuind un tot. Dacă se va putea stabili, pe baza autografelor rămase de la Afenduli, că manu- scrisul publicat a ieşit din mina lui, atunci operaţia contopirii li aparţine. Pentru aceasta, ar tre- bui să obţinem fotocopia acestui manuscris, ce se conservă la Constantinopol. 2 A. Papadopulos-Kerameus, Texte greceşti privitoare la istoria românească culese şi publicate cu introducere, voi. XIII din colecţia llurmuzaki, Bucureşti, 1909, p. 49 — 76. 3 Scrieri şi documente greceşti privitoare la isloria românilor din anii 1592—1837, culese şi publicate In t. XIII din Documentele Hurmuzaki de A.P. Kerameus, traduse de G. Murnu şi C. Litzica, Bucureşti, 1914, p. 45—68. STUDII”, tomul 22, nr. 6, p. 876-8yWW.daCOmmflnica. ŢQ 876 ION IONAŞCU 2 să scrie „cele întâmplate aici regelui Suediei numit Carol”, silindu-se „să compun fără părtinire istoria de faţă ...., pentru iubitorii de citire”, care conţine „scrisorile turcilor trimise atît regelui Suediei, cit şi serascherului Ismail-paşa şi hanului tătarilor . . . ., precum şi răspunsurile lor”4 *. Din scurta introducere a autorului se desprinde constatarea că el se situează pe poziţia unui gînditor descătuşat de obscurantismul religios prin lectura istoricilor antici şi contactul sporadic cu unele idei ale secolului raţionalis- mului, fapt rămas pînă astăzi nereliefat. S-a scris puţin despre viaţa şi cronica lui Afenduli. Istoricul X. Iorga a analizat la scurt timp 6 după editarea textului însemnărilor conţinutul şi valoarea lor pentru înţelegerea genezei şi desfăşurării războiului ruso- turc din 1711 (fiindcă Afenduli înregistrează şi scrisori anterioare izbucnirii conflictului) şi a urmărilor lui pînă în 1714, subliniind şi rolul jucat de Carol al Xll-lea pînă la plecarea lui din ţară, în octombrie 1714. într-o lucrare de mai tîrziu, acesta caracterizează lucrarea cronicarului o culegere de acte „ce-i ajunseseră în mînă, cu privire la negociaţiile neobişnuitului oaspe al împărăţiei turceşti, acte pe care le precede cu vagi consideraţii asupra istoriei” ®. D. Eusso apreciază că „numai rareori, şi atunci foarte pe scurt, între documentele înşirate vorbeşte Afenduli...”7. De bună seamă, întreg manuscrisul avînd 69 de foi, cuprins în 23 pagini tipărite, materialul documentar ocupă un spaţiu însemnat, dar .aceasta nu Însem- nează că contribuţia originală a cronicarului trebuie minimalizată, căci, după ce reproduce scrisoarea ţarului, Afenduli relatează sub formă de jurnal pregătirile luptei de la Stănileşti, încheierea păcii, rolul jucat de Gheorghe Castriotul, delegatul lui Brîncoveanu 8, etc. Se indică efectivul armatelor şi pierderile suferite, apoi printr-o introducere se trece la „începutul isto- riei suedezului”. După inserarea corespondenţei sultanului cu Carol al Xll-lea, cu hanul tătăresc şi nobilii poloni aderenţi ai politicii regelui suedez, cronicarul istoriseşte pe larg încăierarea armată dintre Carol şi oastea turcă, încheiată cu trimiterea forţată a regelui la Demirdesi şi Dimotica, rămînerea aici pînă în august 1714 9, cînd a fost trimis prin Ţara Româ- nească 10 în Transilvania şi de aici s-a dus în Suedia. Se dau amănunte privind ţările române în acei ani, care fie întregesc ştirile cuprinse în alte izvoare, fie dau posibilitatea verificării lor în vederea 4 G. Murnu C. Litzica, op. cit., p. 46. 6 N. Iorga, Carol al Xll-lea, Pelru cel Atare ţi (urile noslre (1709—1714), în ,,An. Acad. Rom.”, s. II, mem. secţ. ist., t. XXX, nr. 4, Bucureşti, 1910, passim ; idcin, En grekisk Kro nika om Karl XII: S. Vislelse i Bentler (Afenduli), Stockholm, 1912. • Idem, Istoria literaturii româneşti (1088—1750), ed. a Il-a, voi. II, p. 521. 7 D. Russo, Afenduli şi Amiras, în Studii istorice greco-române. Opere postume, voi. I, Bucureşti, 1939, p. 197. 8 Hurmuzaki —Kerameus, Documente, XIII, 1914, p. 47 — 49 (trad. C. Litzica). 9 Ibidem, p. 52 — 67. 10 Ibidem, p. 67. Se arată că domnitorul Ştefan Cantacuzino a rlnduit ca regele suedez să fie însoţit de la Giurgiu pină la hotarul cu Transilvania de „Radu Popescu, mare vornic al Tlrgoviştii” (este vorba de cunoscutul cronicar muntean), de Grigore Ţarigrădeanul, fost „mare căpitan al Focşanilor” (adică biv vel-căpitan de margine) şi de Drăghici „Striban”. Despre tre- cerea suedezului prin Ţara Românească (unde a intrat la 3 oct. s.V.) şi nerespectarea termenului de o săptămlnă pentru a ieşi din ţară, ne informează şi scrisorile lui Ştefan Vodă, din 3 şi 15 oct. 1714, către patriarhul Hrisant, în care se pllnge că regele a poposit la Piteşti de la 7 oct. cu oaste multă, şi nu vrea să meargă mai departe, supărînd populaţia cu cereri de provizii (Hurmuzaki—Iorga, Documente greceşti, XIV 1, p. 634 — 642). Informaţiile lui Afenduli comple- tează conţinutul scrisorilor 3 CRONICARUL AFENDULI DIN Ţ. ROMANEASCA 877 stabilirii adevărului istoric. Ne aflăm deci în faţa unui izvor narativ intern, nu extern, demn de atenţia istoriografiei noastre, mai ales cînd numărul acestor izvoare, din Moldova şi Ţara Eomânească, este extrem de redus, de aceea apare neîndreptăţită eliminarea acestei cronici din repertoriu] publicat în ultima vreme, socotită printre cronicile externe „care conţin numai ştiri sporadice despre noi” u. în această valoroasă lucrare de infor- mare, cîteva rînduri mai sus se precizează că repertoriul cuprinde „orice povestire narativă (sublinierea noastră — I.I.) a faptelor istorice, alcătuită în ţara noastră sau de către scriitori din ţara noastră în epoca feudală, privind istoria României”. în rîndurile următoare se defineşte noţiunea de cronică internă, avînd la bază patru criterii: 1. naşterea şi activitatea în ţară a cronicarului; 2. naşterea în ţară, dar activitatea lui în afara grani- ţelor ţării; 3. naşterea în afara graniţelor ţării, însă cu activitate îndelun- gată în ţară-, 4. străini de ţară, dar îndemnaţi să scrie de către domnul ţării. Afenduli face parte din categoria a treia. Poate fi foarte bine pus alături de grecul Const. Diichiti, trăind în Ţara Românească în acelaşi timp cu Afenduli şi scriind Cronica Moreii 11 12, cu un conţinut sporadic legat de istoria ţării sau, ca să folosim expresia autorilor repertoriului, „tratează istoria altor popoare şi numai incidental pe a românilor” 13. Acelaşi lucru se poate spune şi despre „Cronica” lui Const. Daponte, care de asemenea este inclusă în repertoriu 14, deşi înfăţişează în primul rînd istoria sulta- nilor turci (1648—1704) 15 16, faptele de istorie românească ocupînd un loc extrem de redus. Faţă de această situaţie, apare firească nedumerirea ce o provoacă absenţa, de pildă, a lui Ienăchiţă Yăcărescu, a cărui Istorie a prea puternicilor împăraţi otomani16 este concepută în genul celei a lui Daponte, cu deosebirea că perioada contemporană lui Yăcărescu 17 cuprinde ştiri mai largi şi mai semnificative privind ţările române. După cum am arătat mai înainte, pînă acum se cunosc puţine date privind viaţa cronicarului Afenduli. Asupra numelui s-a exprimat opinia că nu indică familia şi ar fi un simplu prenume 18. într-o scrisoare din 31 decembrie 1713, pe care Brîncoveanu o trimite capuchehaiei sale de la Bender, voievodul i se adresează „jupînului clucer Chiriţi Afenduli” 19, 11 I. Crăciun şi A. Ilieş, Repertoriul manuscriselor de cronici interne, sec. XV—XVI 11, privind istoria României, în colecţia Cronicile medievale ale României, voi. I, Bucureşti, 1963, p. 9. 12 Ibidem, p. 182, unde se precizează că e „descrierea românească ... a campaniei turceşti”, deşi nu văd in Diichiti un român neaoş. 13 Ibidem, p. 9. 14 Ibidem, p. 438 — 439. 15 Cf. C. Erbiceanu, Cronicarii greci cari au scris despre români tn epoca fanariotă, Bucureşti, 1888, p. 5 — 63, unde se găseşte textul grecesc şi traducerea Cronicii luiDaponte, care Începe aşa : „Istoria Intimplărilor pe timpul Împărăţiei lui sultan Mehmet .... plnă la Împărăţia lui sultan Ahmet ...". 16 Cf. A. Papiu-Ilarian, Tezaur de monumente istorice pentru România, voi. II, Bucu- reşti, 1863, p. 245-302. . 17 Cronicarul şi-a Împărţit lucrarea în două : prima parte, considerată „tomul I”, pleacă de la Mahomed profetul şi coran şi se întinde pînă la 1730 (şi este o compilaţie fără origina- litate); a doua parte („tomul II”, p. 275 — 302) înfăţişează evenimentele de la 1730—1791 cu preţioase detalii asupra vieţii interne mai ales din Ţara Românească. 18 St. D. Grecianu, Genealogiile documentate ale familiilor boiereşti, I, Bucureşti, 1913, ed. P. St. Grecianu, p. 3, nota 1. 19 N. Iorga, Scrisori de familie ale vechilor Brincoveni, în „An. Acad. Rom.”, s. III, mem. secţ. ist., t. XVI, nr. 10, Bucureşti, 1935, p. 21 — 22. www.dacoiomanica.ro 878 ION IONAŞCU 4 ceea ce ar putea duce la o altă concluzie, şi anume că Afenduli era numel® lui patronimic. Asupra locului său de naştere s-a scris : „Despre Afenduli nu ştim nimic decît ceea ce ne spune el însuşi în scrierea sa, şi anume că era originar din Terapia de pe Bosfor” 20. Data venirii acestuia în Ţara Românească nu se poate preciza. La 31 august 1697 se găsea în Bucureşti, îndeplinind dregătoria de clucer în cadrul curţii domneşti de un an de zile şi primind împreună cu alt clucer, Hagi Vasile, 1000 de taleri „simbria clucerilor de un an”, deci de la septembrie 1696 21. în februarie 1698, Afenduli mergea cu carele la Belgrad, iar prin martie 1699 era trimis de Brîncoveanu la Constantinopol pentru cumpărături de paşti22 *. în anii 1700 — 1702 apare în socotelile jigniţii (magaziei de grîne) domneşti, iar la 30 decembrie 1703 pleca la Belgrad să ducă paşei 2 000 de taleri şi blănuri2S 26. Se pare că acum nu mai îndeplinea efectiv dregătoria de clucer, însă slujea ca om de încredere al lui Brîncoveanu în diferite misiuni politice la Poartă sau în diferite centre importante din imperiul otoman, cunoscînd bine limba turcă 24. Astfel în 1704 mergea cu salahori şi provizii la cetatea Kerci, de unde trimitea lui Brîncoveanu planurile cetăţii şi un memoriu asupra grosimii zidurilor 25. Iar la începutul anului 1710 mergea din însăr- cinarea domnitorului la Galaţi în întîmpinarea noului domn moldovean, Mc. Mavrocordat, cum rezultă din scrisoarea acestuia, adresată din Iaşi la 9 februarie lui Hrisant, precizîndu-i că l-a întîmpinat „unul Afenduli din Terapia, nepot al lui Antonie grămăticul”, din partea lui Brîncoveanu 2fi. în toamna anului 1711, la porunca vizirului, Brîncoveanu trimise 7 000 de oboroace de făină şi tot atîtea de orz la Ţuţora, punînd ca „ispravnic” al acestui transport de zaherea pe Afenduli clucerul27, care în anul urmă- tor va îndeplini sarcina de capuchehaie a domnitorului pe lîngă paşa din Bender, situaţie în care va rămîne pînă în 1714, probabil pînă la înlocui- rea din domnie a lui Brîncoveanu cu Ştefan Cantacuzino 28. S-a arătat că Afenduli era nepotul lui Antonie, marele grămătic (secretar pentru limba greacă) al lui Brîncoveanu. Antonie îndeplinea şi sarcini de sol la Poartă, ca de pildă în septembrie 1700 29. în toamna 1708, 50 D. Russo, op. cil., p. 196. Se preia afirmaţia lui A. Papadopulos-Kcramcus (Hurmu- zaki, Documente, XIII, trad. din 191 1, p. 111). 21 C. D. Aricescu, Condica de venituri şi cheltuieli a vistieriei de la It. 7 202 7 212, Bucureşti, 1873, p. 338. Mare clucer era Ycrgo. 22 Idem, ibid., p. 377, 468 (pentru cumpărarea de „cofterii, ce se dau căpeteniilor de paşti” pleca cu 1 550 de taleri). în mai 1699 Afenduli primea 1 800 de taleri penii u cheltuiala jigniţii (p. 486). 28 Idem, ibid., p. 579, 621, 632 (In iulie 1701, Afenduli şi Vergo vel-cluccr primeau 1 500 de taleri simbria pe un an), 742. 24 N. Iorga, Istoria literaturii române tn secolul al XYlll-lca, voi. I, Bucureşti, 1901, p. 39. 26 A.A.C. Stourdza, C. Brancovan prince de Yalachie, 168S 1714. Son regne el son ipo- que, voi. III, Paris, 1915, p. 93 — 94. 28 Hurmuzaki — Iorga, Documente greceşti, XIV—1, p. 422, nr. 447. 27 Cronica lui Radu Greceanu, în Cronicari munteni, ed. M. Gregorian, voi. II, Bucureşti, 1961, p. 190. 28 în cronică se menţionează evenimentele ulterioare uciderii lui Brîncoveanu la Constan- tinopol (15 aug. 1714), cronicarul aflîndu-sc probabil la Bucureşti şi nu agent diplomatic la 'l'i- ghina. Clnd N. Mavrocordat trecu din Moldova pe scaunul Ţării Româneşti (1716), vacant prin mazilirea lui Ştefan Cantacuzino, Afenduli a putut să primească dregătoria de vcl-căpitan dc margine, de care se va vorbi mai jos, fiind un grec cunoscut noului domn. 52 C.D. Aricescu, Condica ...., p. 579. www.dacoromanica.ro 5 CRONICARUL AFENDULI DIN Ţ. ROMANEASCA 879 Antonie aducea de la Ţarigrad pe Chiriţă Andronaclie, hartofilax, ca să par- ticipe la căsătoria fiului său Manolache cu Bălaşa, fiica lui Brîncoveanu 30. Pe lingă leafă, primea de la domnie şi daruri; a reuşit să acumuleze sume im- portante de bani, incit să împrumute vistieria ţării în 1701 cu 2 500 de taleri31. Apreciindu-i calităţile de secretar şi devotamentul faţă de domnie, Brînco- veanu i-a dăruit şi o casă clădită cu bani din vistierie pe locul mitropoliei, lingă Dîmboviţa. Se pare că Antonie grămăticul s-a retras la Constantinopol încă de pe cînd domnea Brîncoveanu, casele trecînd la unii-alţii pînă în septembrie 1718, cînd Ioan Mavrocordat-vodă le dăruieşte lui Antonie vel armaş Cremidi. Actul precizează că Antonie grămăticul murise la Ţarigrad 32. Afenduli clucerul se bucura de încrederea şi a întregii familii a lui Brîncoveanu, în special de a ginerelui acestuia, Manolache Lambrino, . „cupariu mării-sale şi de mică vîrstă crescut în casă”, cum informează Badu Greceanu. Cînd Manolache schimbă în 1709 un loc cu mitropolia, primind altul din mahalaua Prundului, unde mai tîrziuavea să se constru- iască biserica, şcoala şi apoi spitalul Brîncovenesc, iscăleşte martor şi „Afendule clucer”, cu o frumoasă grafie română chirilică 33, dovedind că ştia bine limba românească. Din 1714, cînd termină cronica, nu mai avem date despre Afenduli pînă prin 1717 —1718, cînd cumpără un manuscris grecesc, dîndu-şi titlul de căpitan 34. în iunie 1718 este mare căpitan de margine 35 36, dregătorie importantă în care se găseşte şi în august 1719 30. în noiembrie 1721, o carte de judecată a lui Badu Popescu vel-vornic şi Matei Fălcoianu biv vel-vornic este adresată „dumisale lui Afendule biv vel-căpitan za margine” 37. La fel în mai 1722, cînd e delegat cu po- runcă domnească să stabilească obligaţiile locuitorilor din Lichireşti — Ialomiţa faţă de mănăstirea Colţea 38. Stabilindu-se de tînăr în Bucureşti, Afenduli a căutat, ca toţi grecii fără perspective de viaţă prosperă în Imperiul otoman, să-şi asigure la noi 30 St. D. Grecianu, Viaţa lui Coslandin Vodă Brîncoveanu de Radu vel-logofăt Grecianu, cu note şi anexe, Bucureşti, 1906, p. 184 — 185 ; cf. şi Cronicari munteni, voi. II, p. 162. Croni- carul Greceanu caracterizează pe Chiriţă Andronaclie „om foarte înţelept şi Învăţat fiind In limba clincască”. Tinerii au fost cununaţi de Constantin Cantacuzino stolnicul, reprezentînd pe patriarhul Hrisant, la rugămintea acestuia. 31 C.D. Avicescu, op. cit., p. 615, 621. 33 I.C. Filitti, Un grec românizai. Stolnicul Stcfanachi Cremidi, in „Rev. ist.", I, Bucu- reşti, 1915, p. 106, nota 2. Şlefanachi este fiul armaşului Antonie Cremidi. La 2 nov. 1730, Ştefan, fiul defunctului Antonie biv vel-comis dă casele de care e vorba mitropoliei (ibid.). 33 Arh. Stat. Buc., Mitropolia Ţării Româneşti, pac. CCXX1V—4. Mau. Lambrino cupa- rul cumpărase locul ce se găsea „lingă podul cel mare care merge la Tirgul de Afară” de la Stancul logofăt Găgeanul, la 6 iunie 1709, iscălind ca martor şi Afendulea clucerul (idem, ibid., doc. 3), ca după două zile să-l schimbe cu mitropolitul Antim. 34 C. Litzica, Catalogul manuscriptelor greceşti, Bucureşti, 1909, p. 197, ms. 230 (372, după inventarul Academiei). Acest manuscris religios a ajuns apoi In biblioteca Academiei domneşti de la Sf. Sava probabil dăruit de Afenduli, care —după cum se va vedea — era In strlnse legături de prietenie cu unii dascăli ai acestei Înalte instituţii de Invăţămlnt. 36 Arh. Stat. Buc., Episcopia Buzău, pac. LXVII-10. La 19 iunie şi 20 iulie 1718 unii dăruiesc vel-căp. Afenduli nişte ţigani, pentru dreptatea făcută la împărţirea moşiilor şi ţiganilor (ibidem, Mitropolia, pac. CCCXLVIII-21 ; CCCLIV-18). 38 Ibidem, Episcopia Buzău, pac. XXX-68, „Afendulea vel-căpitan” figurează ca martor în zapisul de danie către episcopie. 87 Arh. Stat. Buc., Mitropolia, pac. XVII-63. 88 Samarian G. Pompei, Istoria oraşului Călăraşi, Bucureşti, 1931, p. 202, doc. X. www.dacoromanica.ro 880 ION IONAŞCU 6 un trai bun prin ocuparea unei sfujbe fie la curte, fie în aparatul teritorial. Deşi cu o pregătire intelectuală mai deosebită, făcută probabil la „Marea Şcoală” a patriarhiei din Constantinopol, Afenduli — fiind de origine socială modestă, ţinut departe de aristocraţia Fanarului şi de patriciatul orăşenesc ţarigrădean — n-a putut aspira la dregătorii prea înalte, nici la înrudirea cu vreo mare familie boierească din Ţara Românească, aşa cum pătrundeau în sînul clasei marilor feudali autohtoni grecii nobili şi bogaţi. Am văzut care au fost situaţiile avute în aparatul de stat, rămîne să înfăţişăm cîteva date cu totul inedite din viaţa civilă a acestui cronicar grec românizat. Este de presupus că în 1696, cînd apare prima dată documentar în dregătoria de clucer la curtea domnească, Afenduli va fi avut vîrsta de 20 de ani. S-a născut deci în Terapia prin 1676 ; a fost adus poate în Ţara Românească de unchiul său Antonie, mare grămătic al lui Brîncoveanu. A avut mai mulţi fraţi şi surori, unii murind de timpuriu şi lăsînd copii, aceştia fiind crescuţi de Afenduli, care, deşi căsătorit de două ori, cum se va vedea, n-a lăsat urmaşi, ei murind în vîrstă fragedă. Dregătoriile lui mărunte şi originea obscură nu l-au ajutat să se înrudească prin căsătorie cu familii nobile, deşi va fi stăruit în această direcţie, cum putem deduce din faptul că îşi formează o căsnicie la o vîrstă trecută de 40 de ani, cu Ilinca, fiica unui boiernaş pămîntean, Muşat logo- fătul 39, şi al Zmarandei, născută Şainoiu, iarăşi băştinaşă. Prima oară, în 1695, Ilinca se mărită cu un negustor de postavuri, cunoscut sub numele de Mihai (Mihul) cupeţul40, se pare originar din judeţul Argeş. La măritiş Ilinca a primit de zestre o parte din moşia Teşila-Ilfov, în afară de biju- terii, mobile etc. în noiembrie 1716, cînd detaşamentul cătanelor nemţeşti condus de căpitanul Pivoda a ridicat prin surprindere pe Mc. Yodă Mavro- cordat şi l-a dus prizonier la Sibiu „cu toată casa măriei-sale” 41, a plecat din Lipscani şi Mihul cupeţul cu cătanele, probabil avînd legături tainice 39 Muşat logofăt a fost căsătorit Intli cu Despa, fata lui Tudoran iuzbaşa, care primise zestre părţi din moşiile Teşila şi Gostila lui Moş (numită şi Fintlna Rece) — Ilfov. Murind fără copii, Înainte de 1680, averea Despei rămine fratelui ei,Vlădilă, care prin Înfrăţire dăruieşte In anul 1681 lui Muşat 15 stj. din tot hotarul la Gostila (Arh. Stat. Buc., Mitropolia Ţării Româneşti, pac. XV11-23). Pe aceeaşi cale Muşat obţine alţi stinjeni de la: văduva Oprii iuz- başa şi fiii ei, cu eleşteul stricat în „apa Catanii”, pe cărei să-l refacă şi să-l stăpinească pe din două; de la Iacov vistiernicel, in iunie 1682, 33 de stj., primind In dar de la Muşat 25 de tal., faţă fiind şi Şerban Greceanu vtori log., cunoscutul cărturar, Dumitraşco log. Dum- bravici din Copăceni, iscusit grămătic domnesc (Idem, ibid., doc. 27). A doua oară, Muşat luă In căsătorie pe Zmaragda cu care născu pe Ilinca prin 1680. 40 în anii 1693 şi 1700 Mihai postăvarul cumpără de la Vlădilă căp., fiul lui Tudoran iuzbaşa, 120 de stj. la Gostile de Jos, In 1702 alţi 30 de stj.,; In 1704 li vinde şi Lamba cojocarul 33i stj., In aprilie 1705, Neaga lui Vlădilă căp. 35 de stj., In 1707 Mihul luminărar şi Iane mărgelar li vlnd, primul 215 stj., celălalt 25 de stj. In 1710, Pătraşco Brezoianu con- stata cheltuielile făcute de Mihul postăvar ca să refacă eleşteul şi moara de la Fintlna Rece stricate de nemţi şi de tătari, probabil In 1689 — 1690. în aug. 1713, 12 boieri hotărnici li aleg moşia Gostilcle de Jos, iar In octombrie, Gh. Castriotul biv vel-clucer şi alţi boieri ispravnici ai scaunului Bucureştilor judecă pricina de moşie dintre Mihai şi Vlădilă fiul lui Iacov din Uleşti; pricina se stinge in iulie 1714, iar la 2 dec. 1715, Vlădilă zălogeşte par- tea-i din Gostile lui Mihul postăvar (Arh. Stat. Buc., Mitropolia, pac. XVII-37, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 50, 51, 53, 55, 56, 57, 58). 41 Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, ed. C. Grecescu, Bucureşti, 1963, p. 232. www.dacoromanica.ro 7 CRONICARUL AFENDULI DIN Ţ. ROMANEASCA 881 cu boierii germanofili, şi după scurt timp muri în Transilvania 42. Cu doi ani înainte de această tristă întîmplare, soţul Ilincăi îşi făcuse diata 43, în care, după ce stabileşte să fie îngropat la Sf. Gheorglie Vechi, să i se facă sărindare la „biserica de la Argeş carea o am dres eu”, ce anume să se dea fraţilor săi, dispunea ca Ilincăi, cu care a convieţuit 39 ani, să-i rămînă casele, viile de la Sîrbeni, moşia Fîntîna Bece, casele dăruite de un jupîn Stavru şi altele de la „Scaunele de carne”, cum şi 700 de taleri. La patru ani după moartea soţului, se pare în 1720, Ilinca se remărită cu Afenduli44 45, aducînd acestuia o frumuşică avere funciară, ceea ce el însuşi nu putuse realiza, abia puţind să ajungă a fi stăpînul cîtorva ţigani46. In anii văduviei (1717 1720), Ilinca şi mama sa Zmaranda fac cămătărie cu banii acumulaţi de cupeţul postăvar defunct, luînd dobîndă de 20% de la moşnenii din satul Teşila, care erau dorobanţi domneşti, şi primind ca zălog ocinile lor. Aceştia sînt nevoiţi, în sept. 1718 şi febr. 3 719, să se împrumute în condiţii grele, fiind „la mare păs de foame şi la mare lipsă”, lăsînd pe grămăticul acestor triste zapise să scrie „recunoscători” că „ne-au scos de foamete” 4B. Despre această mare calamitate naturală din anii 3 718 1719 relatează şi cronicarul Radu Ropescu : „într-această vară era în ţară mare secetă şi nu să făcuse pîine mai nimic, ci era mare foamete, cît mulţi oameni muriia de foame, nu numai la ţară, ci şi în Bucu- reşti, în toate dimineţile se găsiia pă uliţă oameni morţi de foame”. După secetă şi foamete se abate ciuma, căreia îi cade pradă în februarie 1719 însuşi Ioan Vodă Mavrocordat, înhumat la Sf. Glieorghe Nou 47. Căsnicia lui Afenduli cu Ilinca a dăinuit puţini ani. în primăvara anului 1725, fiind probabil bolnavă, Ilinca pune pe popa Radu de la Col- ţea să-i scrie diata, întărită şi de mitropolitul Daniil, rînduind să fie înhu- mată la Colţea, să i se dea mamei sale Zmaranda o datorie bănească, bunurile să rămînă lui Afenduli şi copiilor, iar dacă aceştia s-ar prăpădi de timpuriu, toate să fie moştenite de soţ. Printre martori iscălesc greceşte Vlădica „Vidinis” Simeon şi dascălul Gheorghe Trapezuntul, directorul 42 în zapisul lui Ylădiiă sin Iacov vist. din Uleşti, din 1 martie 1727, se relatează : „Şi Intlmpllndu-sc după aceia şi zarva catanelor şi fugind jupinul Mihai in Ţara ungurească şi murind acolo” (Arh. Stat Buc., ibidem, XV1I-G6). 41 Arh. Stat. Buc., Episcopia Argeş, pac. LXIX bis-31. 44 Data căsătoriei lui Afenduli cu Ilinca am dedus-o din cartea de judecată a mitro- politului Daniil, In pricina dintre Afenduli şi rudele lui Mihai postăvarul, din 2 oct. 1731, In care se arată că Mihai a convieţuit cu Ilinca 19 ani şi după 4 ani de la moartea lui Mihai ca s-a recăsătorit cu Afenduli, cu care a avut doi copii, unul murind de 7 ani, la doi ani după moartea Ilincăi (Art. St. Buc., Episcopia Argeş, pac. LXIX Ier-30). 45 Pe lingă cei amintiţi in nota 35, de menţionat ţiganii pe care Afenduli ii cumpără de la Duinitrache Adam din Moldova, in iunie 1721 ; de la Constandin fiul clucerului Şerban Grcccanu in aug. 1731 şi in iun. 1733 (Arh. Stat. Buc., Mitropolia, pac. CCCXLYI-12; CCCXIII-12 ; CCCLV-31). 46 Arh. Stat. Buc., Mitropolia, pac. XVII-59, 60, doc. din 1 sept. 1718 şi 1 febr. 1719. La 5 martie 1721, cei care se împrumutaseră „la vremea foameţii trebuindu-ne bani ca să ne scoatem sufletele din moarte” de la jupincasa Ilinca, negăsind la nimeni altul, acum n-au banii şi vind cei 100 de stj. de ocină zălogiţi de faţă cu marii boieri Hadu Popcscu vcl-vornic, Manolache Lambrino, N. Roset, aceştia ginerii lui C. Brlncoveanu, Matei Crc- ţulescu mare stolnic, distins elev la Sf. Sava In 1696 ş. a. (ibidem, pac. XVII 62). După martori, oameni in relaţii bune cu Afenduli, avem indicaţia că la această dată era soţul Ilincăi. In alt zapis din mai 1724 prin care se transformă o zălogire din Goslilc in vlnzarc, iscălesc Barbu fost marc stolnic, Grigore fost mare serdar, Greceni, Matei şi Pirvu Canta- cuzino etc. (ibidem, XYII-G4). 47 Cronica lui Radu Popescu, în Cronicari munteni”, voi. I, 1961, p. 515. www.dacoromanica.ro 882 ION IONAŞCU 8 Academiei domneşti bucureştene de la Sf. Sava, acesta desigur un intim al lui Afenduli48. Aşa se explică faptul că renumitul profesor iscăleşte şi zapisul dat de Vlădilă, fiul lui Iacov vistiernicel din Uleşti, la 1 martie 1727, prin care arată că neputînd plăti o datorie mai vechea fost nevoit în 1721 să-şi vîndă şi ultimul petec de pămînt la Gostile, rugîndu-se Afen- duli „să şăz pe moşia dumisale şi să-mi dau obiceiul ca şi alţii”. Dar după aceea — continuă Ylădilă — „m-am sculat iar cu gîlceavă asupra d-lui căpitanului Afendule”. Acum marii boieri rînduiţi să judece pricina găsesc pe Ylădilă vinovat, Afenduli vrea să-l alunge de pe moşie, iar cel despuiat şi deznădăjduit cade la rugăciune în faţa acaparatorului să-l îngăduie a şedea mai departe pe fosta-i ocină, legîndu-se că de-ar îndrăzni să ridice pîră „să fiu închinat pradă la judecată 20 de ughi şi să fie dumnealui vol- nic. .. să-mi dea foc casei şi să mă gonească de pe moşia dumisale” 49. Ilinca moare la un an şi mai bine de la întocmirea diatei, aşa cum rezultă din cărţile de judecată ale mitropoliţilor Daniil şi Ştefan. Alături de aceste izvoare poate fi aşezată şi inscripţia de pe o piatră funerară ce se găsea în pridvorul bisericii de la Colţea, pe care acum 60 de ani se mai puteau descifra trei date de an : 1726, 1728 şi 1730, un nume Zmaranda şi cuvintele „fata... soacra----vel căpitan za margine...” 50. Cred că ne aflăm în faţa unei pietre pusă de Afenduli biv vel-căpitan de margine pe mormîntul Ilincăi (+ 1726), al fiului Andronache (+ 1728) şi al soacrei Zmaranda (+ 1730). . în iunie 1731, văduv de cinci ani, Afenduli se recăsătoreşte cu o boieroaică văduvă, Bălaşa Blejoianca, fiica lui Ilie mare armaş 81, rudă cu boierii Filipeşti, măritată înainte de 1711 cu un Constantin clucer, apoi căpitan 52. în 1720 se făcea o danie bisericii acestui căpitan 58 * 60 61 * 63 64, iar în 1723 Bălaşa cumpăra două funii de ocină, din Yalea Teleajenului pînă în Valea lui Blaj (de unde probabil Blejoaia), pentru a le dărui mănăstirii din Blejoi, „care iaste a sfinţii-sale Vlădicăi” 54, ceea ce ar putea să însemne că la moarte, neavînd copii, Constantin căpitanul a putut închina ctitoria sa la mitropolie sau va fi lăsat soţiei indicaţii în acest sens. - 48 Arh. Stat. Buc., Episcopia Argeş, pac. LXIX-26(din 2 aprilie 1725). 48 Idem, Mitropolia, pac. XVII-66. 60 N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, voi. I, fasc. I. Bucureşti, 1905, p. 273, nr. 611. Anul clnd s-a aşezat piatra peste osemintele celor din familia cronicarului nu poate fi declt următor lui 1730. Cifrele de la sflrşit,. . 720..., par a fi o datare In sistemul erei noastre. întrebuinţarea anului erei noastre tn textul inscripţiei pledează pentru redacţia lui Afenduli, care în cronica sa datează numai în acest fel, folosind de obicei cifre arabe In textul grecesc, nu greceşti. Ar fi dc verificat, dacă piatra mai există şi sc mai disting semnele, In cc grafie apar anii menţionaţi. Inscripţia de pe piatra de mormînt a lui Hagi Vasile staroste de neguţători nu poate fi din lt. 7 208 (1699 — 1700), cum sc arată (ibidem, p. 274), fiindcă acest hagiu iscăleşte ca martor la 23 ian. 1715 (I. Ionaşcu, Documente bucu- reştene, Bucureşti, 1941, p. 103, nr. 58). 61 Arh. Stat. Buc., Mitropolia, pac. CCLXXXIX-14 (foaia dc zestre a Bălaşei, din 13 iunie 1731). 52 Ibidem, pac. LXXXI-9 (In nov. 1711, Constantin clucer şi Bălaşa cumpărau vie In dealul Păulcşti). In 1712, Constantin cumpăra un pogon de vie cu 17 tal. (Ibidem, doc. 10). 63 Ibidem, doc. ll(dania călugărului Samoil dc ocină la Cocorăşti, iscălind martor şi un dascăl Coman). . 64 Ibidem, doc. 12 (printre martorii zapisului se află şi un Ivan dascăl; se menţionează şi existenţa unui egumen). în 1898 dăinuia In satul Blejoi din comuna Strlmbeni o biserică despre care tradiţia ştia că a fost reparată In 1764 „de către o femee anume Bălaşa” (Marele Dicţionar geografic al României, I, Bucureşti, 1898, p. 474). www.dacoromanica.ro 9 CRONICARUL AFENDULI DIN Ţ- ROMANEASCA 883 Deşi diata Dintâi fusese întărită şi de patriarhul constantinopolitan Paisie, la intervenţia celui interesat, după ce Afendnli îşi face un nou cămin, este tras în judecăţi pentru averea defunctei, atît de rudele lui Miliai cupeţul, primul soţ al llincăi, fiica lui Muşat logofăt, eît şi de rudele despre mamă-sa Zmaranda. La 7 octombrie 1731, mitropolitul Daniil — la porunca lui Miliai Vodă Racoviţă — cercetează şi găseşte neîntemeiate jalbele rudelor postăvarului bucureştean55 *, iar la 1 februarie 1732, noul mitro- polit Ştefan respinge plîngerea fiilor Ini Dumitraşco Şainoiul, fratele Zma- randei58 59, care şi unii şi alţii contestan valabilitatea diatei şi cereau anularea ei. în 1734, o nouă acţiune pornită împotriva Afendulii de Pîrvu diaconul, nepot de soră negustorului de postavuri mort în Transilvania în 1717, este respinsă de Grigore Vodă Ghica, fiindcă rudele şi-au luat toate bunu- rile indicate în diata eupeţului57. După judecăţile cu moştenirea, vin altele de încălcări la moşia Te- şila de către moşnenii megieşiB8, şi pricinile pentru ţiganii fugiţiB9, care îl amărăsc pe Afenduli pînă în ceasul morţii, trist eveniment întîmplat după 20 ianuarie 60 şi înainte de 19 aprilie 1743. înhumarea cronicarului de odinioară s-a făcut probabil la Colţea, unde odihneau prima soţie şi copiii. Ultima dată menţionată este a poruncii mitropolitului şi a trei mari boieri către Dumitraşco starostele de neguţători din Bucureşti şi Constantin Boltaşu, cerîndu-le să preţuiască lucrurile din zestrea Bălaşei, indicate într-o listă, risipite de răposatul ei soţ, Afenduli 61. în afară de numeroase obiecte de îmbrăcăminte, uz casnic, buţi cu vin şi rachiu, în listă se cuprind şi bani peşin (387 tal.), 99 de stupi, 300 de oi şi capre, 24 de boi de jug etc. Se recomandă că ar trebui ca 30 de pogoane de vie părăginite să se refacă ,,precum au fost întăi, cînd au intrat în casa Afendulii”. Mitropolitul şi boierii preţuiau lipsurile la 2 812 taleri, în urmă mitropolitul adaugă şi alte lucruri (chile de mălai, de porumb ştiuleţi, de grîu), apoi „casile din Bucureşti, pe cum au fost cînd au luat-o dumnealui căpitan Afenduli pe dumneaei” 62. Negustorii găsesc că ,,au rămas numai casele cele mari fărîmate, casele şi foişorul din grădină le-au cărat lemnele la ţară, la odae (la Teşila) şi au făcut (Afenduli) alte case 55 Avh. Stat. Buc., Episcopia Argeş, pac. LXIX ler-30. 61 Ibidcm, pac. LXIX quatuor-61, 37 lbidem, pac. LXIX ter.-31. 58 Idem, Mitropolia Ţării Româneşti, pac. XVII-67, 68. La 4 sept. 1741, C. Mavro- cordat porunceşte lui Radu clucer, „ispravnic ot sud. Elhov dupe plasa Mostiştii”, ca să cer- ceteze la Teşila lui Afenduli căpitanul dacă un sătean a arat cu plugul şi a scos pietrele de hotar; „ispravnicul Mostiştui” constată cu doi oameni bătrlni, la 5 sept., hotarul stricat la malul Mostiştci şi Încălcaţi cam 20 de stlnjcni. 59 La 9 sept. 1735, Afenduli sc judecă pentru stăplnirca unor ţigani cu Ghcorghiţă iuz- başa dc călăraşi din Rimnicu-Sărat (Arh. Stat. Buc., Mitropolia, pac. CCCXLVIII-28, 29), In martie 1736 sc ajunge la înţelegere, dăruindu-i Ghcorghiţă un ţigan, care fugise In Moldova (lbidem, doc. 30, 31). în acest an se face şi o socoteală a ţiganilor lui Afenduli (Idem, ibid, pac. CCXC-7). 60 La această dată, Mihai Vodă Racoviţă porunceşte slujitorilor domneşti să caute şi să aducă la stăplnul lor, Afenduli, pc toţi ţiganii fugiţi (lbidem, pac. CCCLVII-13). 81 lbidem, pac. XVII-69. ,a Interesantă descrierea unor casc de tirgoveţ Înstărit: ,,.. .Casc bune, cu curte, cu grajd, cu cuinic (bucătărie), cu prăvălie la uliţă, cu pivniţă, cu grădină bună, cu livede de pruni i dc meri, In grădină vărzăric şi peste vărzărie 2 casc şi peste casc foişor şindilit, cuinic şăndilită, grajdul dc tălpi podit pe jos şi pc sus ; jăcniţa (magazia dc grlnc) In curte, şi casă dc feciori”. www.dacoromanica.ro 884 •;ION IONAŞCU 10 acolo şi saele”, şi preţuiesc cheltuiala refacerii la 600 de taleri, iar totalul lipsei „zestrilor” la 3 874 tal. şi jumătate. Stăruinţa mitropolitului pentru a se descoperi cit mai multe lipsuri din zestrea Bălaşei îşi găseşte explicaţia în faptul că Afenduli lăsase în urmă o avere importantă personală, compusă din case mari în Bucureşti, moşie la Teşila, vie la Valea Mieilor şi mai mulţi ţigani; acestea trebuiau să intre în stăpînirea Bălaşei drept despăgubire pentru cele irosite de răpo- satul Afenduli. De altfel în acest sens fac propunere în iunie 1743 63, dom- nitorului Mihai Racoviţă, mitropolitul şi veliţii boieri rînduiţi să judece pricina dintre Bălaşa cu Constantin şi Panoria, fraţii lui Afenduli, Iordache şi Vitoria 84, nepoţii defunctului. Lui Constantin i se dă zapisul de 1 500 de taleri, pe care Afenduli îi avea daţi cu împrumut la Constantinopol, iar celelalte rude să rămînă cu bunurile lăsate de Afenduli prin diată. După doi ani, Iordache, acum logofăt, ajunge să primească de la Bălaşa pămînt la Teşila şi vie la Scăeni, ca apoi în mai 1747 să vîndă ocina din Teşila 65. într-o hotărîre a divanului Ţării Româneşti din anul 1828, privind delimi- tarea moşiei Teşila, este menţionat şi Iordache „vnuc Fendulea biv căpi- tan za margine” 66. După anul 1747 nu mai apar dovezi care să arate relaţiile Bălaşei cu fraţii şi nepoţii cronicarului Afenduli. în schimb avem două acte din 1751, în care ţărani de pe moşia Blejoi s-au sculat ,,în silă şi eu ciomagul de s-au dus unde dijmuia feciorii dumneaei (Bălaşei) moşiia şi i-au bătut şi au luat dijma ce era strînsă de dînşii, zicînd că au şi ei moşie în Blejoiu” 67. Ultima mărturie scrisă din viaţa Bălaşei este diata ei din 15 septembrie 1754 68, în care stabileşte să fie îngropată la mitropolie, căreia îi lasă danie locul cu casele din Lucaci (Bucureşti), viile de la Scăeni, ţiganii cumpăraţi ,,de la Moldova” ; apoi biserica „schit de călugăraşi” de la Blejoaia, cu hramul Naşterii Maicii Domnului, cu toată moşia şi cu părţi de moşie la Strîmba, Cocorăşti şi vii la Păuleşti. Dispune ca schitul să fie metoh la mitropolie, dar să n-aibă altă obligaţie decît să dea pe an 10 ocale de ceară. Viile de la Cernăteşti să le vîndă epitropii rînduiţi de ea : mitropolitul Grigore Mireon, fratele ei Răducan clucer şi Şt. Văcărescu mare logofăt, cărora le lasă unele bunuri. Prin această diată, Bălaşa dispune să rămînă în stăpînirea mitropoliei şi moşia Teşila de pe Mostişte, dată de Ilinca „boerului meu”. Bălaşa condiţionează dania de pomenirea continuă a ei şi a răposatului „boerul mieu Afendulea”. Un cuvînt despre soarta caselor lui Afenduli, care se găseau în maha- laua Sf. Nieolae din Şelari. După cum am văzut, ele au trecut în stăpînirea 83 * 85 * 87 88 83 Ihidem, pac. XVI1-72, act din 2 iunie. 64 încă la 20 aprilie, Vitoria, vară cu Iordache — dovadă că Afenduli mai avea Încă doi fraţi al căror nume nu-1 cunoaştem —, dă adeverinţă „dumneaei mamii Bălaşii Blejoiancăi, mătuşi-mea”, că toate cele ce i-a lăsat unchiu-său Afenduli „mi le-au dat deplin” (ibidem, doc. 70). Dar in urmă, nepoata crescută de Afenduli şi măritată acum cu un al doilea soţ, Dumitraşco post., pretinde de la Bălaşa 350 de taleri luaţi de Afenduli pentru zestrile mincate de primul hărbat. La judecată Bălaşa e apărată de fratele ei, Răducanu clucer. Mihai Racovi- ţă decide respingerea plingerii, deoarece diata Afendulii nu vorbea nimic de bani (ibidem, pac. LXXXI-13, doc. din 10 iulie 1743). 85 Arh. Stat. Buc., Milropoliu, pac. CCCI-10; CCXC-22 b. Iordache obţinuse de la Bălaşa 50 de stinjeni in Teşila şi vara sa, Vitoria, alţi 50, de la care li cumpără tot Iordache (St. D. Grecianu, Genealogiile, I, p. 3). 88 Arh. Stal. Buc., AIilro]>olia. pac. XV1I-73. 87 Idem, ,nis. HO, f. 391; Mitropolia, LXXXI-15. 88 Idem, Mitropolia, LXXXI-16. www.dacoromanica.ro 11 CRONICARUL AFENDULI DIN Ţ. ROMANEASCA 885 soţiei a doua pentru împlinirea lipsurilor de zestre, iar aceasta le vinde înainte de 1754 lui Ioan Eacoviţă. La 15 septembrie 1763, Raeoviţă dă în schimb păhărnicesei Maria Bărbătescu, pentru casele ei din mahalaua Sf. Sava, „casele dumnealui ce le are de la jupîneasa Bălaşa Afenduloaia” 69. Avînd nevoie de bani, păhărniceasa Maria — după tranzacţia din 1763 — trece casele Afendulii în stăpînirea doctorului G, Saul70 şi a lui H, Saul71. La 2 martie 1776, cînd casele erau în ruină, G. şi H. Saul vînd locul caselor, alăturat cu al paharnicului D, Cioran, căminarului Ştefan Yilara, vărul lor, cu 1 350 de taleri, Căminarul le-a lăsat moştenire fiului său, C. Yilara, iar acesta le vinde la mezat cu 35 500 de taleri, la 16 mai 1831 72. Trecînd în stăpînirea mitropoliei, numele moşiei Teşila a fost înlocuit cu cel al fostului ei stăpîn, Afenduli, localnicii spunînd satului lor Fundulea, Generalul Baur, care a călătorit prin Ţara Eomânească în anii 1769—1774, notează localitatea „Fundule petit village sur le ruisseau de Katora” (lectură coruptă pentru „Catana”)73. Printre moşiile din Ilfov la 1831 nu figurează Teşila, găsim în schimb „Fundulea de jos a mitropoliei” 74 (partea din Teşila a lui Afenduli). Concluzii. Despre Afenduli s-a ştiut pînă acum că era un grec din Terapia; la Bucureşti a fost clucer şi capuchehaie al domnitorului C. Brîncoveanu, că prin 1717—1718 a ajuns mare căpitan de margine (peste judeţul Eîmnicu-Sărat) şi că a scris o cronică povestind evenimente din Moldova şi Ţara Eomânească, împletite cu fapte externe, Ce s-a mai întîm- plat cu Afenduli după 1718, nimeni din ţară sau din afară nu ne-a mai spus nimic. în studiul de faţă, pe baza unui bogat material documentar intern, se face dovada că Afenduli a trăit toată viaţa în ţară, a murit în primele luni ale anului 1743 în Bucureşti, că a fost strîns legat de pămîntul nostru, unde s-a căsătorit cu boieroaice băştinaşe, a devenit stăpîn de moşii (acaparînd şi ocini ale unor boiernaşi), de ţigani, de vii etc., şi ca om înavuţit a exploatat pe ţăranii dependenţi sau învoiţi, S-a arătat preocupat şi de contactul cu cultura, avînd o strînsă prietenie cu vestitul dascăl de la Academia domnească bucureşteană, Gheorghe Trapezuntul, decedat în 1739, Din opera ce ne-a lăsat, Afenduli dovedeşte a fi fost un cunoscător al culturii elenice şi un adept al curetului raţionalist din Occident, pro- pagat la noi mai ales prin dascălii greci de la Sf. Sava, adepţi aineoaristo- telismului opus scolasticii. Toponimia noastră s-a îmbogăţit cu denu- mirea Fundulea, după numele lui Afenduli. 69 Muzeul de istorie a oraşului Bucureşti, inventar nr. 13 667. 70 Pentru activitatea ştiinţifică şi politică a lui G. Saul, a se vedea : A. Veress, Istori- cul marele serdar Gheorghe Saul (1743 — 1783), în „An. Acad. Rom.”, s. III, mem. secţ. lit., t. V, nr. 4, Bucureşti, 1931; D. Russo, Studii istorice, II, p. 355; Km. Turczynski, Die deulsch-griechischen Kulturbeziehungen bis zur Berufung Konigs Ottos, Munchen, 1956, p. 199. Data 1777 nu poate fi valabilă pentru Constantin Vodă Mavrocordat, căci acesta murise din anul 1769. Eroarea este preluată din opera lui Russo, iar acesta trimite la Iorga (Istoria presei româneşti, Bucureşti, 1922, p. 19 20, 13). Saul scria lui Sulzer din Iaşi în 1778, desigur acolo se găsea şi în 1777, însă în acest timp domnea în Moldova Const. Moruzi. 71 St. D. Grecianu, op. cit., voi. II, p. 162. 72 Idem, ibidem. 73 Bawr, Memoires historiques et geographiques sur la Valachie, Frankfurt Leipzig, 1778, p. 145. 74 I. C. Filitli, Arenda moşiilor In Muntenia la 1831 şi 1833, Bucureşti, 1932, p. 16. E menţionată şi Fundulea de SWWWdacArOmanica ro www.dacoromanica.ro ÎMPROPRIETĂRIREA ÎNSURĂŢEILOR DE N. ADĂNILOAIE S-au împlinit, de cnrînd, 90 de ani de la aplicarea articolelor 5 şi 6 din legea rurală de la 1864, operaţiune cunoscută in istoria noastră modernă sub denumirea de „împroprietărirea însurăţeilor”. Aplicarea celor două articole menţionate, tergiversată timp de 15 ani de guvernanţii vremii, s-a putut efectua abia după războiul de independenţă, fiind totodată impusă de intensificarea frămîntărilor ţărăneşti. Legea rurală din 14 august 1864 prevedea în articolul 5 că locuitorii» care „prin învoieli speciale cti proprietarul moşiei” posedau numai „casă şi grădină în sat, fără a fi clăcaşi”, aveau „facultatea de a primi pămînt pe moşiile statului”. Articolul următor preciza că mai aveau dreptul de a se „strămuta pe moşiile statului cele mai apropiate” sătenii cărora nu li se poate împlini la împroprietărire întinderea pămînturilor legiuite din cele două treimi ale moşiei şi „spornicii (însurăţeii) ce nu avea locuri j în cuprinderea legilor în fiinţă” 1. La propunerea primului ministru, M. Kogălniceanu, printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri din 7 octombrie 1864, s-a hotărît ca şi sătenii aflaţi „sub steaguri”, care nu fuseseră căsă- toriţi la încorporare, să fie consideraţi „în rîndul spornicilor şi să li se dea locuri pe moşiile statului, potrivit art. 6 din legea rurală” 2. j Atît din legea rurală, cît şi din instrucţiunile guvernului către pre- fecţii de judeţe, reieşea că împroprietărirea însurăţeilor va fi iminentă. Aşa promiteau şi membrii comisiilor de plasă care întocmeau tabele nomi- nale, prin comune, cu sătenii îndreptăţiţi de lege să primească pămînturi pe moşiile statului şi aşa sperau şi însurăţeii. în anii următori, întorcîndu-se la vatră, sătenii care fuseseră sub drapel văzînd că împroprietărirea lor întîrzie încep să se agite. Unii dintre ei înaintează petiţii către prefecturi şi ministere arătînd că, după ce au servit 6 ani în armată, nefiind împroprietăriţi, au ajuns muritori de foame 3. în judeţele Tecuci, Putna şi Ilfov frămîntările acestor categorii 1 D. C. Sturdza-Schceanu, Acte şi legiuiri privitoare la chestia ţărănească, seria I, vo). II, Bucureşti, 1907, p. 893 — 894. 2 Ibidem, p. 941. * Arh. St. Tecuci, fond. Prefectura Tecuci, dos. 1/1865, nepaginat. „studii", tomul 22, m. 6, p. ssi-wa.wwff.daţnffîmam'ca. ro 888 N. ADANDLOAIE 2 de săteni — proletarizaţi o dată cu decretarea reformei agrare şi lăsaţi pradă exploatării moşierilor şi arendaşilor — au luat o mare amploare. Astfel, în martie 1867, însurăţeii din preajma capitalei au venit în număr mare de două ori în Bucureşti să ceară Adunării deputaţilor împroprietă- rirea. Guvernul, în loc să le satisfacă revendicările, i-a alungat cu forţa armată4 5. Peste cîteva luni, Comitetul permanent al judeţului Ilfov, ară- tînd că „mai pe toate zilele” primeşte reclamaţii „din partea însurăţeilor” şi a altor săteni rămaşi neîmproprietăriţi în 1861 şi că „toţi cer” să li se dea pămînt de hrană pe moşiile statului, roagă insistent Ministerul de Interne „ca, în interesul agriculturii şi pentru a se scoate nişte asemenea locuitori din starea de proletarism în care se află”, să ia măsuri urgente pentru ela- borarea regulamentului de împroprietărire a acestor ţărani6. Ministerul răspunde — cum de altfel procedase şi în cazul judeţelor Putna 6 şi Tecuci — cerînd autorităţilor să sfătuiască pe ţărani să mai aştepte, căci „în curînd“ se va întocmi şi promulga un regulament special pentru împro- prietărirea însurăţeilor. Elaborarea acestui regulament — prevăzut şi de articolul 55 al legii rurale — a fost însăamînată, cu toate insistenţele lui M .Kogălniceanu, devenit din nou ministru de interne. în octombrie 1869, M. Kogălniceanu, printr-o circulară, le-a cerut prefecţilor de judeţe să întocmească şi să trimită tabele nominale, pe comune şi plăşi, cu toţi sătenii ce se considerau îndreptăţiţi la împroprie- tărire de articolele 5 şi 6 ale legii rurale. Conform circularei, însurăţeii trebuiau să indice şi moşia pe care vroiau să primească pămînt7. Trimise de prefecturi şi centralizate mai tîrziu la Ministerul de Finanţe, tabelele referitoare la însurăţei au fost la început ignorate, iar apoi combătute de guvernul conservator, venit la putere în martie 1871, pe motiv că ar cuprinde un număr prea mare de săteni. în vara anului 1873, guvernul a cerut să se întocmească tabele noi în care să fie cuprinşi numai însurăţeii constataţi în 1861, nu şi cei „aflaţi astăzi în fiinţă”, întrucît moşiile statului pe care ei cer pămînturi „sînt în mare parte ipotecate” 8. Din cauza instrucţiunilor restrictive, de data aceasta mulţi însurăţei nu s-au mai grăbit să se înscrie pe noile tabele şi nici să întocmească declaraţii dacă mai doresc sau nu să se strămute pe moşiile statului. Ei cereau să se respecte listele din 1869 şi totodată trimi- teau Ministerului de Interne şi celui de Finanţe petiţii numeroase recla- mînd aplicarea articolelor 5 Şi 6 din legea rurală 9. Pe de altă parte şi prefec- turile au întîrziat mult refacerea şi trimiterea tabelelor motivând că locui- torii sînt împrăştiaţi la diferite munci, că nu se găsesc listele din 1864 (tabela litera B) referitoare la însurăţei şi nici actele de stare civilă (care s-au introdus din 1865) 10. La 16 ianuarie 1874, Ministerul Finanţelor arăta 4 Istoria României, voi. IV, Bucureşti, Edit. Academiei, 1964, p. 504. 5 Arh. Ist. Centrală, Min. Ini., Div. rural-comunală, dos. 2 971/1866, f. 276. * Ibidcm, Min. Agriculturii, Delimitări, dos. 96/1864, f. 12. 7 Arh. St. Fălticeni, fond. Prefectura Baia, dos. 1/1866, f. 200 şi urm. 8 Arh. St. Craiova, fond. Prefectura Dolj, dos. inv. 162/1873. E de menţionat faptul că şi In februarie 1872, clnd deputatul Cezar Bolliac a interpelat guvernul conservator propunlnd împroprietărirea grabnică a însurăţeilor, Petre Mavrogheni, ministrul finanţelor, a respins propunerea tot sub pretextul că moşiile statului ar fi ipotecate (N. Adăniloaie, Dan Berindei, Reforma agrară din 18G4, Bucureşti, Edit. Academiei, 1967, p. 326). 8 Arh. Ist. Centrală, Min. Int., Div. Corn., dos. 4 233/1873, f. 37—40. 10 Ibidem, f. 20. . www.dacoFomanica.ro 3 ÎMPROPRIETĂRIREA însurăţeilor 889 că „de la judeţele Buzău, Botoşaui, Dîmboviţa, Dorohoi, Iaşi, Suceava, Tecuci şi Vaslui” n-a primit încă „constatările însurăţeilor cu drept a se strămuta pe moşiile statului”11. Noile tabele reduc simţitor numărul săte- nilor ce urmau a primi pămîntnri. De altfel, conservatorii căutau să tergi- verseze această împroprietărire spre a fi pe placul arendaşilor moşiilor statului. Frămîntările ţărăneşti — la care însurăţeii şi alte categorii de săteni fără pămînt participau în primele rînduri — s-au intensificat în anul 187G. Mulţi locuitori refuzau să îndeplinească muncile impuse prin contractele agricole sau chiar să-şi achite impozitele către fisc. în cîteva comune din judeţele Prahova, Ilfov, Bomanaţi, Vlaşca, Teleorman, Gorj şi Brăila ţăranii au trecut la acţiuni deschise împotriva asupritorilor12; ei bat pe oamenii stăpînirii, pe vechilii moşiereşti, incendiind pe alocuri şi bunurile proprietarilor. Aceste mişcări ţărăneşti au înfricoşat pe mulţi moşieri şi arendaşi13, mai ales că în prima parte a anului unele acţiuni ale sătenilor au fost încurajate şi de anumiţi agenţi liberali, spre a face greutăţi conser- vatorilor. După alegerile din iunie 1876, guvernul liberal, prin circulare şi diferite alte măsuri, a căutat să calmeze spiritele în lumea satelor; fră- mîntările ţărăneşti au continuat însă pînă în toamna anului 1876. Din primăvară se observă şi o creştere a numărului petiţiilor însu- răţeilor pentru pămînt. Din judeţele Neamţ, Suceava, Botoşani, Putna şi Dolj, în afară de cererile adresate prefecturilor, se îndreaptă o mulţime de petiţii ale însurăţeilor către guvern. Unii însurăţei reclamă că, deşi au făcut clacă înainte de 1864 alături de părinţii lor, la apariţia legii rurale, fiind în serviciu militar, nu li s-au dat nici locuri de casă; de atunci ei aşteaptă mereu pămîntul promis. Alţii menţionează că au fost trecuţi pe tabele şi în anul 1869 şi tot n-au fost împroprietăriţi. „în van însă ne-au fost toate speranţele — scriau însurăţeii din comuna Doamna, judeţul Neamţ, la 18 iunie 1876 —, căci precum videm că de atunci şi pînă în pre- zent... nu ne-am mai văzut împroprietăriţi”14 15. Un număr de 400 de însurăţei din Calafat şi împrejurimi reclamă la 25 iunie 1876 preşedintelui Consiliului de Miniştri că din 1864, cu tot dreptul ce le „acordă acea lege”, n-au fost împroprietăriţi şi au rămas „pribegind pe pămîntul strămoşesc, goniţi de proprietate cînd pe o moşie, cînd pe alta”, şi ajungînddin,,strănepoţi ailuiTraian” „robi arendaşilor”. Locuitorii cer pămînt pe moşia Comani, cer „milă şi dreptate, căci statul este cel mai mare proprietar” şi cu pămîntul de care dispune „ar putea hrăni un înzecit număr de plugari şi noi sîntem plugari, braţele statului cele mai numeroase şi facem bogăţia agricolă cea dintîi bogăţie a avuţiei naţionale” ]S. în toamnă, campania petiţionară a însurăţeilor pentru pămînt capătă un nou impuls. în lunile septembrie şi octombrie mii de cereri din toate 11 Ibidem, f. 43. 12 Documente privind istoria României. Războiul pentru independenţă, voi. I, partea I, Bucureşti, Edit. Academiei, 1954, p. 166, 196, 197, 201. 13 V. Maciu, Cu privire la situaţia şi lupta ţărănimii din România In ajunul războiului de independenţă, în „Studii”, nr. 3/1955, p. 43; vezi şi C. Corbu, Frămlnluri ţărăneşti tn România In preajma războiului de independenţă, in „Studii”, nr. 3/1967, p. 461 şi urm. 14 Arii. St. Piatra-Neamţ, fond. Prefectura Neamţ, dos. 1/1876, f. 9. 15 Arh. St. Craiova, fond. Prefectura Dolj, dos. inv. 202/1876, nepaginat. www.dacoromanica.ro 890 N. ADANILOAIE 4 colţurile ţării sosesc la Ministerul de Interne care, la rîndul lui, le trimite Ministerului de Finanţe 16. La 9 septembrie un număr de 216 însurăţei din comuna Miera, judeţul Putna, cerînd a fi împroprietăriţi, se obligă ,,a plăti despăgubirea” pămîntului în mod solidar, ,,în unire cu toţi”, la termenele ce le va impune guvernul17. într-o petiţie mai alarmantă, însu- răţeii din Livezile, judeţul Dolj, scriu : „Am fost îndestul în adăstare, dar cu speranţă că ni se va da azi sau mîine” pămînt ,,a trecut sumă de timp şi vedem că am ajuns întocmai ca ţiganii nomazi a ne preumbla dintr-un loc într-altul din cauză că nici un proprietar sau arendaş nu ne îngăduie a ne face cîte un mic cuib de casă şi din această cauză am devenitără prada acestora” 18. Numeroase petiţii către guvern au făcut şi sătenii care la 1804, lo- cuind pe moşii strimte, au primit numai o parte din pămîntul prevăzut şi prin urmare aveau dreptul, conform articolului 0 din lege, să li se comple- teze pogoanele pe moşiile statului. E semnificativ faptul că ţăranii erau încredinţaţi că, o dată cu venirea liberalilor la cîrma ţării, revendicările lor vor fi în sfîrşit satisfăcute. De pildă, la 23 iulie 1870, ţăranii din comuna Drănicu, judeţul Dolj, s-au plîns ministrului de finanţe, I. C. Brătianu, că în 1864 li s-a dat numai jumătate din pămîntul legiuit. ,,Şi fiindcă acum — scriu sătenii în continuare — cu venirea dvs. la ministeriu şi a colegilor dvs., astăzi aveţi cîrma ţării în mînă, dorinţa noastră şi a întregului popor liberal de mai mult timp aşteptată, vă rugăm să binevoiţi a face ca şi noi se fim împroprietăriţi cu restul o dată cu însurăţeii de care vedem că aţi luat măsuri; numele dvs. va fi în inimile noastre ca şi al d-lui Kogălniceanu ce astăzi există încă împreună cu dvs. la cîrma ţării” 19. La sfîrşitul lunii octombrie 1876, cînd frămîntările din lumea satelor erau în plină desfăşurare, cînd agravarea crizei orientale prevestea că izbucnirea războiului pentru independenţă era iminentă, guvernul liberal—ai cărui reprezentanţi abia se întorseseră de la convorbirile purtate la Livadia —, printr-o circulară, a promis împroprietărirea urgentă a tuturor săte- nilor îndreptăţiţi de articolele o şi 6 ale legii rurale. Circulara aceasta, a ministrului de finanţe I. C. Brătianu (care era şi preşedinte al Consiliului de Miniştri) către prefecţii de judeţe, sublinia că sînt 12 ani de cînd însurăţeii „aşteaptă aducerea la îndeplinire a dreptului ce li s-a recunoscut prin lege”. La circulară se anexau instrucţiuni concrete privind modalitatea practică a punerii ţărănilor îndreptăţiţi în posesiunea loturilor pe moşiile statului din apropiere sau în comune noi 20. La 16 martie 1877 — în timp ce însurăţeii aşteptau cu nerăbdare să intre în stăpînirea pămînturilor spre a putea face arăturile 21 — Ministerul de Finanţe, arătînd că constatările cerute de aplicarea articolelor 5 şi 6 din legea rurală nu s-au terminat, că în tabele s-au înscris „mulţi săteni fără drept” şi că timpul înaintat impune efectuarea muncilor agricole, ordona prefecţilor să comunice ţăranilor îndreptăţiţi necesitatea amînării pînă în toamnă sau în primăvara viitoare a lucrărilor de împroprietărire. 16 Arh. Ist. Centrală, Min. Int., Div. Com., dos. 4 111 bis/1872, f. 162 — 370. 17 Arh. St. Focşani, fond. Prefectura Putna, dos. 6/1876,' f. 82 — 84, 93 — 94. 18 Arh. St. Craiova, fond Prefectura Dolj, dos. 202/1876. 19 Ibidem. 20 „Monitorul oficial”, nr. 212/1876, p. 1—3. 21 Arh. St. Piatra-Neamţ, fond. Prefectura Neamţ, dos. 1/1876, f. 279. www.dacoromanica.ro 5 împroprietărirea însurăţeilor 891 I. C. Brătianu cerea apoi prefecţilor să recomande primarilor ca aceştia „să explice sătenilor şi verbal situaţia” şi necesitatea amînării împroprietări- Circulara din 27 octombrie (ca de altfel şi cele următoare) a repre- zentat un act de strategie politică a guvernului liberal, urmărind pe de o parte, să calmeze ţărănimea, iar pe de alta să lege promisiunea de împro- prietărire de războiul care avea să înceapă în anul viitor. Ţăranii tălmăceau dispoziţiile guvernului în sensul dorit de ei, adică o împroprietărire genera- lă a tuturor celor fără pămînturi suficiente pentru hrană. Iluziile sătenilor au fost alimentate, în ajunul şi în timpul războiului, de unii agenţi guverna- mentali care promiteau sau lăsau să se înţeleagă că toate revendicările ţărăneşti se vor înfăptui după obţinerea victoriei22 23. Deputatul I. Marghi- loman declara, peste cîţiva ani, în Cameră, că şi el făcea „propagandă ţăra- nilor” la 1877 spunîndu-le să se ducă la război căci la „întoarcere are să vi se dea pămînturi, negreşit cu o despăgubire oarecare”. Cînd miniştrii au încercat să-l contrazică, el le-a replicat: „să fim drepţi, înaintea resbelu- lui propaganda aşa a fost, că are să li se dea pămînturi” luptătorilor 24. Chiar şi unii ofiţeri spuneau soldaţilor pe cîmpul de luptă că după demobilizare vor primi pămînt25. Din petiţiile ţăranilor de după război re- zultă de asemenea că s-au făcut astfel de promisiuni. De pildă, în octombrie 1878, foştii soldaţi din comuna Dolheşti, judeţul Suceava, scriu prefectului că, deşi nu intră în categoria articolelor 5 şi 6, ei trebuie să fie împroprie- tăriţi pe considerentul că au fost răniţi „în resbelul ce au fost în Turcia în anii 1877—1878, unde de către înaltul guvern ni s-au promis că ni se va da pămînturi pe moşiile statului la toţi aceşti cari nu avem”26. De altfel — după cum arată şi Badu Bosetti — făgăduinţa guvernului „era inutilă; chiar de nu li s-ar fi făgăduit nimica, ei s-ar fi purtat cu aceeaşi vitejie” 27. Animată de un sincer patriotism, ţărănimea a luptat eroic în războiul din 1877, sperînd că după ce independenţa va fi cucerită va scăpa de angarale şi va primi şi ea pămîntul dorit. Dar guvernul, după ce timp de doi ani a făcut sau a tolerat o reclamă demagogică pentru „noua împroprietărire a ţăranilor”, în 1878 şi-a respec- tat promisiunile numai în litera îngustă a articolelor 5 şi 6 din legea rurală, în februarie 1878, un grup de 16 deputaţi, în frunte cu Ion Ionescu de la Brad şi cu Y. A. Urechia — mai sensibili la suferinţele şi jertfele ţărănimii în timpul războiului de independenţă — , a întocmit şi prezentat Camerei un proiect de lege privind împroprietărirea oştenilor care au luptat în 1877. Deputaţii cereau ca guvernul să urmeze exemplul voievozilor din trecut care dădeau pămînt la luptători şi totodată să îndeplinească un „act de dreptate” socială. în proiect se preciza că „tot oşteanul român care a luat parte la resbelul independenţei naţionale în 1877—1878, carele nu va fi 22 Arh. St. Focşani, fond. Prefectura Putna, dos. 15/1877, f. 29. 23 V. Maciu, op. cit., p. 44 ; G. Munteanu, Opl scrisori către ţărani, Iaşi, 1882, p. 9 ; FrădtSric Dam6, Hislorie de la Roumanie contemporaine, Paris, 1900, p. 285 ; Radu Rosetti, Pentru ce s-au răsculat ţăranii, p. 285 ; V. Kogălniceanu, Chestiunea ţărănească, 1900, p. 12 (anexa). 21 Arh. Ist. Centrală, Ministerul Agriculturii..., însurăţei, dos. 1/1885, f. 11 — 12. 25 „Muncitorul” din 1 noiembrie 1887 ; Documente privind răscoala ţăranilor din 1888, îngri|ite de M. Roller, Bucureşti, Edit. Academiei, 1950, p. 527. 28 Arh. St. Fălticeni, fond. Prefectura Baia, dos. 3/1876, f. 9. 27 Radu Rosetti, Pentru ce s-au ră , 1907, p. 571. rii22 www. 802 N. ADANILOAIE 6 posedînd pămînt în temeiul legii rurale din 1864, ca clăcaşi sau fii de clăcaşi, sau care nu va avea a fi împroprietărit în baza legii însurăţeilor, are drept la 5 pogoane loc de arătură din domeniul statului, fără nici o despăgubire către stat” 28. Iniţiativa acestor deputaţi a fost frumoasă, dar, guvernul nesprijinind-o, ea n-a avut nici o urmare practică. La 20 iunie 1878,1. Cîmpineanu, ministrul finanţelor, într-o circulară către prefecţi, încearcă să prezinte cauzele întîrzierii împropiietăririi însu- răţeilor. El susţine că „guvernul actual, de la prima zi a venii ii sale, a considerat ca o sacră datorie realizarea prescripţiunilor legii rurale din 1861 în privirea însurăţeilor şi a celorlalţi săteni neîmproprietăriţi atunci şi a căror drepturi au fost reservate. Din nenorocire însă, cu toate silinţele ce ne-am dat, nu am putut să realizăm acest scop aşa de curînd precît am dorit, din cauza împrejurărilor în care ne-am aflat şi care au fost precumpă- nitoare voinţei noastre”. Greutăţi erau cu formarea tabelelor celor îndrep- tăţiţi — continuă circulara din cauză că la 1864 lucrările au fost „rău făcute” sau au lipsit cu totul. Cînd tabelele au fost terminate „a năvălit asupra noastră grijile războiului oriental care, fireşte, au suspendat aseme- nea lucrare”. Abia acum guvernul ţiind „în posiţiune de a începe lucrarea de aplicare a împroprietărim ”, el a luat măsurile necesare prin Administraţia domeniilor. Ministrul de finanţe invită pe prefecţi „a proceda de îndată la formarea comisiunei ad-hoc şi la lucrările de executare” prescrise prin Regu- lamentul de aplicare a articolelor 5 şi 6 din legea rurală aprobat la 14 iunie şi publicat în Monitorul oficial 133 din 20 iunie. Prefecţii trebuiau săînştiin- ţeze Administraţia domeniilor statului despre instituirea comisiilor şi în- ceperea lucrărilor şi tot de acolo urmau să primească dezlegări, formulare pentru procese-verbale şi bani pentru transportul prin comune 29. Trebuie menţionat că în luna anterioară Camera votase o lege pentru deschiderea unui credit de 150 000 lei „spre întîmpinarea cheltuielilor necesare la aplicarea articolului 5 şi 6 din legea rurală”. Din aceşti bani urma să se plă- tească inginerii hotărnici, transportul membrilor comisiei prin comune şi salariile funcţionarilor unui serviciu nou ce va lua fiinţă în Administraţia domeniilor pentru împroprietărirea însurăţeilor, pe toată durata lucrărilor30. Tot din acest fond aveau să se plătească deplasările administratorilor dome- niilor statului care inspectau locurile unde urmau să se înfiinţeze comune noi 31. Regulamentul din 20 iunie conţine indicaţii concrete în privinţa ope- raţiunilor tehnice de împroprietărire. Se preciza, de la început, că lucră- rile comisiilor de împroprietărire trebuie supuse în prealabil aprobării Ad- ministraţiei domeniilor, care va stabili numărul pogoanelor disponibile pe fiecare moşie a statului. însurăţeilor li se vor da locuri „pe cît cu putinţă” alături cu pămîntul celorlalţi săteni. Dacă pămînturile disponibile pe o moşie nu vor fi de ajuns spre a se da celor îndreptăţiţi „numărul întreg de pogoane ce li se cuvine”, atunci se va face „o -repartiţie proporţională” între locuitorii ce urmează a fi împroprietăriţi, reducîndu-se bineînţeles Su- 28 Arh. Ist. Centrală, Min. Agriculturii..., însurăţei, di 29 Ibidem, f. 36 şi 73. 30 Ibidem, dos. 2/1878, f. 3, 6 şi 13. 31 ibidem, i. 83. ■www.dacaramamcajo 7 Împroprietărirea însurăţeilor 893 praf aţa loturilor; însurăţeii nemulţumiţi de această reducere aveau facultatea să se strămute pe altă moşie a statului unde ar fi pămînt dis- ponibil îndeajuns. Pe moşiile unde va rămîne pămînt disponibil după împroprietărirea însurăţeilor proprii, „se \a aşeza de preferinţă” spunea regulamentul săteni îndreptăţiţi din „comunele cele mai apropiate”. Se preciza totodată — caşiînlegea rurală din 1804 — că „în nici un caz comisiunile ad-hoc nu pot trece peste treimea primith ă” rezervată proprietăţii, afară de even- tualitatea înfiinţării de comune noi pe acea moşie, prevăzute în contractele Administraţiei cu arendaşii. Locuitorii îndreptăţiţi care nu vor încăpea nici pe moşiile din apropiere „se vor împroprietări pe moşiile întinse unde se vor înfiinţa comune noi”. Prefecţii judeţelor trebuiau să-i înştiinţeze pe locuitori în privinţa moşiilor unde sînt pămînturi disponibile şi urmează a se înfiinţa comune noi. ’ în regulament să atrăgea în mod deosebit atenţia comisiilor asupra importanţei înfiinţări comunelor noi pe moşiile statului „cari sînt mai puţin populate”, în locuri „sănătoase şi cu isvoare de apă”. Planurile noilor comune, pe moşiile indicate de Administraţia domeniilor, urmau a fi întocmi- te de ingineri care vor fixa vatra satelor, „locurile trebuitoare pentru dru- muri, pieţe publice, primărie, şcoală, biserică, cimitire” etc. şi întinderile de pămînt în ţarină corespunzătoare numărului de însurăţei ce aveau să se stabilească în noua localitate. Se cerea ca în aceste comune noi loturile să fie „egale pentru fiecare locuitor”, cîte un pogon în vatra satului pentru casă şi grădină şi cîte 10 pogoane în ţarină; se menţiona totuşi că „pe moşiile mai puţin întinse” locurile vor putea fi reduse după împrejurări, „însă nu mai mici de şase pogoane în ţarină şi jumătate pogon în vatra sa- tului”. împroprietăriţii trebuiau să dea declaraţii că în termen de doi ani se vor stabili în noua comună, altfel pierdeau pămîntul. Loturile disponi- bile în comunele noi puteau fi ocupate, prin intermediul Administraţiei domeniilor, în anii următori de alţi săteni îndreptăţiţi de lege 32. Cu toate iustiucţiunile ce s-au dat în lunile următoare, regulamentul acesta — axat pe dispoziţiile circularei din 27 octombrie 1876 — a stat la baza lucrărilor tehnice de împroprietărire care au început în vara anului 1878. Spre deosebire de circulara din 27 octombrie, regulamentul prevedea ca din comisiile ad-lioc de împroprietărire, în afara membrului Comitetului permanent judeţean, a prefectului şi a primarului din comună, să facă parte şi un delegat al Administraţiei domeniilor. Dintr-un tabel cu numele dele- gaţilor — cîte unul de fiecare judeţ propuşi de Administraţia domeniilor în comisiile ad-hoc „pentru determinarea moşiilor statului pe care urmează a se face împroprietăriri” rezultă că 6 erau avocaţi ai statului, 7 prefecţi, 4 ingineri, restul deputaţi, inspectori silvici şi chiar moşieri 33. De pildă, la Dolj delegat a fost numit I. Titulescu — prefectul judeţului — , la Neamţ Gr. Cozadini — deputat — , la Eoman I. Agarici — deputat — , laKoma- naţiAl. G. Golescu — proprietar etc. Administraţia a trimis fiecărui delegat cîte o adresă în care se sublinia imimrtanţa misiunii încredinţate şi se cerea 32 Ibiclem, dos. 1/1878, f. 16 — 20. 33 Ibidem, f. 39 — 40. . . www.dacoFomanica.ro 894 N. ADANILOAIE 8 ca lucrările de împroprietărire să fie executate cit mai repede. Majoritatea delegaţilor au răspuns cu promptitudine chemării Administraţiei domenii- lor. A. G. Golescu, de exemplu, scria : „Primesc cu mare satisfacţiune însăr- cinarea ce-mi puneţi” 34. Au fost însă şi unii delegaţi care, întîrziind sau chiar refuzînd să se prezinte la datorie, au constituit cauzammînării lucră- rilor de împroprietărire cu cîteva luni în judeţele respective; Km.-Sărat, Bacău, Buzău, Suceava, Mehedinţi, Olt35 36. Dacă la aplicarea reformei din 1864 autorităţile din judeţul Dolj au dat dovadă de mare neglijenţă şi au tolerat cele mai mari arbitrarităţi, la 1878 lucrările de împroprietărire a însurăţeilor au început imediat după primirea regulamentului30 şi s-au efectuat cu chibzuinţă şi operativitate. La aceasta a contribuit şi faptul că delegatul Administraţiei domeniilor era însuşi prefectul judeţului, I.N. Titulescu (tatăl viitorului diplomat ro- mân de mare prestigiu), un magistrat care se bucura de stimă şi oarecare popularitate în Dolj. La 5 iulie 1878 Administraţia domeniilor, printr-o circulară, comu- nică prefecţilor lista de moşiile statului pe care urmează a se înfiinţa comu- ne noi. Prefecţii sînt rugaţi să pună în vedere comisiilor ad-hoc să se depla- seze la acele moşii spre a verifica dacă în adevăr se pot înfiinţa comune noi şi dacă e suficient pămînt disponibil „peste partea” rezervată „arendaşilor prin contract”. în această circulară se menţionează că, arendaşilor le va rămîne o treime din întinderea „arendării primitive de la 1864”. Se preci- zează apoi că „alegerea şi măsurătoarea pămînturilor destinate noilor locui- tori se va face de Administraţie fără a avea drept arendaşul de a interveni sau a ridica vreo pretenţiune”; în întinderea pămînturilor ce vor fi date improprietăriţilor nu vor intra locurile destinate pentru tîrguri, bîl- ciuri, culturi speciale, vii , pometuri, grădini, construcţii ale proprietăţii etc. 37. Prin alte circulare către prefecţii de judeţp — în vara anului 1878 — Administraţia domeniilor caută că impulsioneze desfăşurarea lu- crărilor de împroprietărire a însurăţeilor 38. Li se cerea prefecţilor să stabi- lească cu exactitate „zile pentru mergerea comisiunii la fiecare moşie pentru punerea în posesiune” a sătenilor ; prin primării, locuitorii îndreptăţiţi la împroprietărire urmau a fi înştiinţaţi cu 4—5 zile înainte de data cînd comisia va merge în comună, spre a putea fi cu toţii prezenţi. Primarilor li se cerea să anunţe personal pe fiecare locuitor şi să-l pună să semneze un pro- ces-verbal că a luat cunoştinţă de venirea comisiei de împroprietărire în comuna respectivă 39. în octombrie 1878, din corespondenţa Ministerului de Interne cu prefecturile reiese că la jumătate din numărul judeţelor lucrările comisiilor de împroprietărire, atît în privinţa determinării moşiilor cît şi a întocmirii 31 Ibidem, f. 180. _ 35 Ibidem, f. 294, 296 ; ibidem, Min. Int., Div. Corn., dos. 5 132/1878, f. 43. 36 Ibidem, Min. Agriculturii..., însurăţei, dos. 1/1878, f. 121. 37 Ibidem, f. 145 — 146. 38 Ibidem, p. 314. 38 Ibidem, p. 337. www.dacoromanica.ro 9 împroprietărirea Însurăţeilor 895 actelor necesare, erau terminate, urmînd a se primi aprobarea acestora de la Administraţia domeniilor pentru punerea în posesiune a însurăţeilor40. Administraţia generală a domeniilor, verificînd tabelele de împroprie- tărire făcute de comisii, a intervenit, în cîteva rînduri, prin circulare către prefecţii de judeţe ca anumiţi săteni — cei care primiseră la 1864 parţial locurile, văduvele fără copii ş. a. — , consideraţi fără drepturi legale, să fie şterşi din liste. Administraţia a indicat nominal fiecărei prefecturi pe cei ce trebuiau înlăturaţi. Majoritatea erau din judeţele : Vaslui, 717, Bacău, 709, Fălciu, 242 ; în total, la prima verificare din 25 august 1878, au fost şterşi din tabele 2 179 de săteni din 20 de judeţe41. La 15 octombrie Administraţia domeniilor intervine pentru noi excluderi. Se cere membrilor comisiilor ad-hoc să revizuiască tabelele şi, mergînd prin comune, să se asigure „personal de identiatea celor înscrişi şi să excludă” pe cei neîndrep- tăţiţi, totodată pe cei omişi să-i treacă în tabele suplimentare după ce se vor asigura ,,de identitatea” solicitanţilor, „cerînd a-i vedea personal” 42_ Arendaşii moşiilor statului au căutat, ca şi la 18G4 , să saboteze şi să tergiverseze operaţiunile de împroprietărire a însurăţeilor. Astfel, arendaşii spuneau ţărănimii că împroprietărirea nu se va putea face fără consimţă- mîntul lor şi ei nu-şi vor da aprobarea decît în schimbul prestării fără plată a anumitor lucrări pe moşie, din partea fiecărui sătean ce urmează a fi împroprietărit. Arendaşii declarau că lucrările comisiunilor ad-hoc nu-s valabile fără o expresă aprobare din parte-le. Totodată, cu ocazia deplasă- rilor prin comune a membrilor comisiilor ad-hoc, s-au primit în unele judeţe „reclamaţiuni din partea obştii sătenilor' ‘ că arendaşii „voesc să tragă foloa- se în mod ilicit” de pe urma „împroprietăririi însurăţeilor”. Administraţia domeniilor comunică Ministerului de Interne practicile arbitrare la care se dedau arendaşii. Înştiinţat de aceste lucruri, C. A. Rosetti, ministru de in- terne, ordonă la 16 octombrie prefecţilor să ia măsuri severe împotriva propagandei dusă de arendaşii mînaţi „numai de interesul cîştigului, cu orice preţ şi prin orice mijloace”. Precizînd că arendaşii să nu se amestece în lucrări, el arată că împroprietărirea e pentru însurăţei „un drept cîştigat”, iar pentru guvern „o datorie de împlinit” 43. Pe măsură ce Administraţia domenială aproba actele de împroprietă- rire, comisiile judeţene, în toamna anului 1878, au început repartizarea loturilor la săteni, punîndu-i în posesiune în primul rînd pe cei cărora li s-au dat pămînturi în comune ce se formau atunci. Lucrările cele mai avansate în această privinţă erau în judeţele Dolj, Ilfov, Brăila şi Iaşi. împroprietărirea în noile comune se făcea pe alocuri cu un anumit fast. Astfel, lal9 noiembrie 1878, în noua comună denumităBasarabi, de lingă Calafat, în prezenţa prefectului de Do lj, a generalului Cerchez, a autorităţilor din Craiova şi Calafat şi a mii de locuitori din împrejurimi, au fost „puşi în posesiune” 329 de însurăţei din Calafat, Maglavit, Comani şi Hunia. Plugurile acestora fiind în brazdă din zorii zilei, protopopul le-a binecuvîn- tat, iar apoi, după mai multe toasturi, Consiliul judeţean a servit „un ospăţ abundent la toţi noii împroprietăriţi”. Cu aceeaşi festivitate s-au 40 Ibidem, Min. Int., Div. Com., dos. 5 132/1878, f. 1—36. 41 Ibidem, Min. Agriculturii..., însurăţei, dos. 1/1878, f. 348. 42 Arh. St. Focşani, fond. Prefectura Putna, dos. 7/1878, f. 187. 4S Arh-ist-centraiă’ MWwW.dac0romanca3i0878’f- 46~48- 806 N. adaniloaie 10 împroprietărit atunci şi 290 de ţărani pe moşia Cinperceni, unde noii comu- ne i s-a dat numele de Smîrdan „în memoria luptei de la 12 ianuarie 1878”. Prefectul raportează Ministerului de Interne că în momentul cînd a pronun- ţat „numele de Smîrdan” şi a arătat „cu mîna de celaltă parte a Dunării”, locul luptei şi al satului care se zărea, „entuziasmul a fost aşa de mare şi urările aşa de frenetice, încît lacrimi de bucurie se vedeau pe feţele tuturor”. Şi aici împroprietăriţii au luat parte la ospăţul ce li s-a pregătit, iar seara orăşenii din Calafat au făcut iluminaţii pe străzi în cinstea acestei sărbă- tori 44. O festivitate impunătoare a avut loc la 21 decembrie cu ocazia împro- prietăririi a 200 de însurăţei pe moşia statului Ciorani-Bălteni din judeţul Buzău, unde comunei nou înfiinţate i s-a dat numele deRosetti, în onoarea luptătorului democrat C. A. Bosetti, apărător al intereselor ţărănimii. în această comună au participat la festivit ate, pe lingă autorităţile administra- tive judeţene, şi cele judecătoreşti, iar serviciul religios a fost oficiat de 15 preoţi45. La multe judeţe lucrările de împroprietărire a însurăţeilor au avut o desfăşurare foarte lentă. Astfel, la Bacău—după cum raporta prefectul la 16 februarie 1879 — pînă la acea dată toate lucrările de împroprietărire fuseseră neglijate, termenele puse pentru comisia ad-lioc de a pleca prin comune şi a repartiza loturile la însurăţei n-au fost respectate, pe motivul că avocatul public (delegatul Administraţiei domeniilor) este foarte ocupat cu diferite procese ale statului şi nu are timp să se ocup6 şi de împroprie- tăriri ; prefectul cere ca el să fie înlocuit spre a nu paraliza lucrările comisiei46. Nemulţumiri a creat printre săteni şi această împroprietărire, deoa- rece unora li s-au dat locuri nerodnice ori prea depărtate de satele lor de naştere, în timp ce existau moşii ale statului mai apropiate. în toamna anului 1879, prefectul de Olt raporta Ministerului de In- terne că unii însurăţei n-au vrut să primească locurile fiind „de calitate rea“ alţii le refuză din cauza depărtării prea mari, iar alţii cer ca mai întîi să se facă „o măsurătoare exactă de inginer” 47. La Cornăţelul, judeţul Putna, li s-au dat însurăţeilor locuri „netrebnice, mărăcini, rîpi, tufari” 48, la Călieni „pămînturi băltoase” pe care sătenii au fost nevoiţi să le refuze49, la Ciuşlea locuri fără apă 50, la Soveja pămînturi neroditoare 51; la Vaduri, Buhalniţa şi Călugăreni din judeţul Neamţ — în ciuda tuturor proteste- lor—locuitorii au fost, de asemenea, împroprietăriţi cu loturi necultivabile52. Au fost şi cazuri cînd autorităţile judeţene, constatînd nedreptatea ce li s-a făcut ţăranilor la delimitarea loturilor, au încercat să intervină spre a li se da pămînturi mai bune. Astfel, la 18 decembrie 1879, prefectul de Argeş aducea la cunoştinţa Ministerului de Interne că „la moşia statului Sălătrucu însurăţeii sunt tare nedreptăţiţi prin împroprietărirea ce li s-a făcut, călcîndu-se nu numai legea, dar chiar decisiunile comisiunii ad- hoc” 44 Ibidem, f. 138 şi 171. 46 Ibidem, f. 214 şi 250. 46 Ibidem, f. 273. 47 Ibidem, f. 514. 48 Arh. St. Focşani, fond. Prefectura Pulna, dos. 5/1881, f. 5. 40 Ibidem, f. 13. 60 Ibidem, f. 82. 61 Ibidem, f. 202. 52 Arh. St. Piatra-Ncamţ, fond. Prefectura Neamţ, dos. 1/1876, f. 797; ibidem, dos. 2/1876, f. 226, 422, 423, 814. « . www.dacoFomanica.ro 11 ÎMPROPRIETĂRIREA ÎNSURĂŢEILOR 897 care stabilise pămîntul ce trebuie dat sătenilor. Iiicălcîndu-se aceste liolă- rîri, prin influenţa arendaşului, „s-a făcut o nouă împroprietărire pe coaste şi rîpi”, obligînd astfeLpe săteni a plăti „despăgubirea pentru un pămînt care li se dă cu d-a sila”. Ministerul, bazat pe o adresă a Administraţiei domeniilor, ceruse pre- fectului să admonesteze pe subprefectul plăşii Loviştea pe motiv că „ar fi luat în serios” plîngerea însurăţeilor şi „ar fi constatat abuzurile arendaşu- lui”. Cu toate acestea, prefectul, cunoscînd realitatea, insistă la minister în favoarea locuitorilor. „D-le Ministru — scrie el — iau curagiu din nou a vă face cunoscut că la moşia Sălătrucu se face o mare nedreptate însură- ţeilor prin influenţa arendaşului actual care se zice că are un frate cu mare înrîurire la Bucureşti”. Prefectul cere din nou să se ancheteze lucrurile, dar ministerul, luînd legătura cu Administraţia domeniilor, răspunde că relatările sînt „necorecte” şi ameninţă chiar cu destituirea pe subprefectul de Loviştea dacă va mai susţine revendicările însurăţeilor 53. S-a con- firmat, aşadar, că fratele arendaşului a avut asupra autorităţilor centrale o mai mare „înrîurire” şi putere de „convingere” , decît un prefect de judeţ care pleda pentru apărarea drepturilor legale ale ţăranilor. în unele sate — mai ales din Moldova — au rămas o mulţime de însurăţei neîmproprietăriţi, deoarece Administraţia domeniilor le-a oferit pămînturi la distanţe foarte mari, iar ei au refuzat să se strămute cerînd să li se dea loturi din moşiile statului învecinate. La peste 2 000 de însurăţei din judeţele Suceava şi Neamţ li s-au propus pămînturi pe moşiile statului din judeţul Iaşi, dar cîteva sute dintre aceştia au declarat, de la început, că nu se pot strămuta aşa de departe, lipsindu-le. mijloacele materiale. De pildă, 44 de însurăţei din Gorbeşti (Neamţ) au declarat,la23martie 1879, că nu se pot strămuta pe moşia Belceşti (Iaşi) pentru că sînt „lipsiţi de mijloace”, au familii numeroase şi sînt angajaţi la proprietarii din localitate pe timp de 4 —5 ani; ei au cerut să fie împroprietăriţi pe orice moşie a statului, dar din judeţul Neamţ ; cererea le-a fost respinsă54. La fel s-au petrecut lucru- rile cu însurăţeii din Buhuşi, Cîrligi, Cîndeşti (judeţul Neamţ) şi Farcaşa (Suceava)5S. îcnă din vara anului 1878 prefectul de Neamţ, văzînd tabelele locuitorilor îndreptăţiţi la împroprietărire, arătase călise cuvine acestora o suprafaţă globală de 8 947 fălci de pămînt, în timp ce Administraţia domeniilor a indicat să se dea însurăţeilor maximum 3 000 de fălci, pe moşiile statului din judeţ. Tot atunci prefectul a menţionat că unii dintre însurăţei s-ar mulţumi şi cu mai puţin pămînt, numai să nu fie „strămu- taţi în alte localităţi streine lor şi familiilor lor” 56. Deşi Administraţia do- meniilor a convenit să mai acorde pentru împroprietărire o suprafaţă supli- mentară de încă 692 de fălci şi a hotărît ca o parte din însurăţei să fie strămutaţi pe moşiile statului din judeţul Iaşi — în pofida faptului că erau moşii suficiente şi în Neamţ — , totuşi majorităţii împroprietăriţilor din judeţul Neamţ li s-au dat loturi mai mici decît prevedea regulamentul — cîte 6 — 7 pogoane în loc de 11. * 64 65 66 53 Arh. Ist. Centrală, Min. Int., Div. Com., dos. 5 133/1878, f. 578 şi 591. 64 Arh. St. Piatra-Neamţ, fond. Prefectura Neamţ, dos. 1/1876, f. 645. 65 Ibidem, f. 623, 646, 650; Arh. St. Fălticeni, fond. Prefectura Baia, dos. 2/1878, f. 27. 66 Arh. St. Piatra-Neamţ, fond. Prefectura Neamţ, .dos. 1/1876, f. 312. www.dacoromanica.ro 898 N. adAniloaie 12 în judeţul Tulova, Tecuci şi Putna, de asemenea, au rămas unii însu- răţei neîmproprietăriţi pe motiv că au declarat iniţial că nu pot primi pămîn- turi la distanţe prea mari de satele lor. Pe moşia Eînzeşti din judeţul Tutova au rămas disponibile 123 de loturi, întrucît însurăţeii invitaţi să le ocupe sau să se strămute acolo au refuzat, arătînd că sînt prea ,,cu depărtare do locuinţele lor” S7. La 1 iulie 1879, prefectul de Dorohoi raporta Ministerului de Interne că, cu toate insistenţele depuse pe lingă Administraţia domeniilor, nu s-au putut da decît 1 100 fălci de pămînt la însurăţeii din acel judeţ, fiind puţine moşii ale statului. Din această cauză ,,au rămas neîmproprietăriţi mulţi, deşi au dreptul şi care mai pe fiecare zi recurg cu plîngeri . . . fără a li se putea satisface cererile” 58. Prefectul a cerut ca Ministerul să intervină pen- tru împroprietărirea celor îndreptăţiţi în judeţele vecine ; nu s-a luat însă nici o măsură în această privinţă. De altfel judeţul vecin era Botoşani, unde de asemenea au rămas neîmproprietăriţi mulţi însurăţei; parte din aceştia, prin petiţii colective ori individuale, au cerut, zadarnic, să fie împroprietă- riţi „măcar în judeţul Iaşi” 59. Mulţi însurăţei, îndreptăţiţi de articolele 5 şi 6 ale legii rurale, au fost şterşi de pe listele de împroprietărire, în ciuda tuturor reclamaţiilor făcute la autorităţile centrale şi locale. Alţii, pe motiv că nu s-au prezentat la timp în faţa comisiilor ad-hoc, n-au avut acte doveditoare ori au refuzat să se strămute pe alte moşii sau să-şi ia în stăpînire anumiteîoturi neroditoare, au rămas, de asemenea, neîmproprietăriţi. Din unele rapoarte ale prefecţilor, adresate Ministerului Agriculturii, în anii următori, reiese, de exemplu, căîn judeţul Romanau rămas 1698 de însurăţei neîmproprietă- riţi, în Putna 502, în Tutova 399, în Eîmnicu-Sărat 265, în Yîlcea 211 etc. 60; nepăstrîndu-se date sigure pentru toate judeţele, nu putem da numărul lor pe întreaga ţară. 1 însurăţeii rămaşi neîmproprietăriţi, cei şicanaţi la delimitări, înşe- aţi la măsurători ori defavorizaţi prin atribuirea unor pămînturi slab productive au reclamat autorităţilor, dar arareori au obţinut cîştig de cauză, în arhivele centrale şi locale sînt o mulţime de petiţii şi reclamaţii ale să- tenilor cauzate de modul incorect în care s-au desfăşurat lucrările de îm- proprietărire pe unele moşii. Din cîteva reclamaţii rezultă că, în pofida ordinii de preferinţă stabilită de regulamentul din 20 iunie 1878, mulţi însurăţei, în loc să fie împroprietăriţi pe moşiile statului din apropiere, erau trimişi la mari distanţe, iar loturile disponibile din comună se dădeau locuitorilor din alte sate. De pildă, însurăţeilor din Lipia Bojdani (Ilfov) nu li s-au dat loturi în comuna lor pe motiv că moşia ar fi „strimtă”, în schimb s-au împroprietărit aici 100 de însurăţei aduşi din altă parte 61. însurăţeilor din comuna Mirceşti, judeţul Putna, nu li s-an dat pămîntnri pe moşia Petreşti din apropiere, fiind preferaţi cei din Făurei care, de altfel, au şi refuzat să se strămute la Petreşti solicitînd loturi pe moşia Ciuşlea, la o distanţă mai mică de locuinţele lor 62. Unor însurăţei din comuna Făr- 67 Arh. Ist. Centrală, Min. Int., Div. Corn., dos. 5 133/1878, f. 399. 58 Ibidem, f. 47. 59 Arh. St. Botoşani, fond. Prefectura Botoşani, dos. 10/1882, f. 45, 47 şi 51. 80 Arh. Ist. Centrală, Min. Agriculturii..., însurăţei, dos. 1/1885, f. 443 — 444. 61 Ibidem, Min. Int., dos. 751885, f. 19. 62 Arh. St. Focşani, fond. Prefectura Putna, dos. 7/1878, f. 332 şi 335. www.dacoromanica.ro 13 Împroprietărirea însurăţeilor 899 caşa, judeţul Suceava, li s-au dat loturi pe moşia Belceşti în judeţul Iaşi, în timp ce pe moşia Galu din vecinătatea lor au fost împroprietăriţi săteni din Călugăreni, care, fiind la distanţă mare, au refuzat. După refuz, cei din Fărcaşa solicită loturile, dar se opune arendaşul63. Bineînţeles, cazurile de încălcare a regulamentului de aplicare a art. 3 şi 6 din legea rurală sînt mai puţin frecvente, comparativ cu împroprietărirea de la 1861. De data aceasta, moşiile ce se împărţeau ţăranilor fiind numai ale statului, opoziţia şi încercările de a îngusta lo- turile ori de a tergiversa lucrările de împroprietărire veneau, în primul rînd, din partea arendaşilor acelor moşii. în unele judeţe — mai cu seamă în Olt, Argeş, Botoşani, Dorolioi şi Neamţ — arendaşii au făcut diferite şicane însurăţeilor, determinînd Administraţia să le dea pămînturi mai rele, locuri fără apă, să amîne sau chiar să anuleze împroprietărirea unor locuitori. Astfel, în iunie 1879, împroprietăriţii din Suhanău, judeţul Dorolioi, reclamă Ministerului de In- terne că pămînturile ce li s-au atribuit sînt „crîmpoţite” de inginer după placul arendaşului; ei cer să nu fie opriţi de la adăpători ori strămutaţi de posesorul moşiei64. însurăţeii din Buhalniţa, judeţul Neamţ, scriuprefectului că arendaşul moşiei „împedică în totul de a ne da nişte pămînt de mulţumi- rea noastră” 65, iar cei din Gîrcina se plîng că arendaşul ,,a arat locul” ce li ,,se cuvine” 66. în vara anului 1879, însurăţeii împroprietăriţi pe moşia statului numită Vatra Mănăstirii Bistriţa se plîng Ministerului de Interne că sînt şicanaţi de arendaş. Prefectul, fiind întrebat la minister, confirmă justeţea reclamaţiei locuitorilor. El arată că ,,la punerea în posesiune” a sătenilor „arendaşul n-a făcut nici o opunere, privind în tăcere cum dînşii au arat şi semănat acel loc, acum însă la strîngerea recoltei se opune a lăsa pe locuitori a-şi ridica de pe cîmp productele lor” ; arendaşul pretinde de la împroprietăriţi „un preţ exorbitant de un franc prăjina de loc — scrie pre- fectul — sau în cazul contrar a se folosi de producte care sunt fructul oste- nelilor lor” 67. Dintr-o adresă a Administraţiei domeniilor statului către prefectul judeţului Neamţ rezultă că la moşia Jideşti nu li s-au dat însură- ţeilor pămînturi pînă în apa Bistriţei spre a putea fi şicanaţi de arendaş, care pretinde că are lîngă mal o fîşie de loc îngrăşat 68. La 6 iulie 1880, unii însurăţei din Costineşti (Botoşani) reclamă Administraţiei domeniilor că, deşi se hotărîse să li se dea pămînt pe moşia Teişoara, la intervenţia arendaşului comisia a decis să fie împroprietăriţi în altă parte.Protestînd împotriva acestei arbitrarităţi, comisia le-a spus că atunci n-o să-i mai împroprietărească; sătenii reclamă să li se dea pămîntul hotărît iniţial, „nu după voinţa arendaşilor”69. La propunerea Administraţiei domeniilor, guvernul a stabilit data de 30 august 1880 pînă la care sătenii ce se mai credeau îndreptăţiţi de lege puteau să facă cereri la autorităţile competente spre a fi împroprietăriţi 83 * 85 * * 88 83‘Arh. St. Fălticeni, fond. Prefectura Baia, dos. 2/1878, f. 125 şi urm. •4 Arh. Ist. Centrală, Min. Int., Div. com., dos. 5 132/1878, f. 595. 85 Arlr. St. Piatra-Neamţ, fond. Prefectura Neamţ, dos. 2/1881, f. 226. ' 88 Ibidem, dos. 1/1876, f. 746-747. 47 Arh. Ist. Centrală, Min. Int., Div. com., dos. 5 133/1878, f. 361 şi 368. 88 Arh. St. Piatra-Neamţ, fond. Prefectura Neamţ, dos. 2/1881, f. 548. 69 Arh. St. Botoşani, fond. Prefectura Botoşani, dos. împroprietărirea Însurăţeilor pe anul 1879. www.dacoromanica.ro 900 N. ADANILOAIE 14 ca însurăţei şi a ordonat că după această dată lucrăiile comisiilor de apli- care a art. 5 şi 6 din legea rurală să fie închise. Se exceptau de la aceste dispoziţii un număr de 22 de moşii, unde, formîndu-se comune noi, nu s-a ocupat încă numărul de lotuii prevăzut în planul de parcelare al moşiei; în acele localităţi lucrările de împroprietărire vor continua pînă la comple- tarea comunelor. Printr-o circulară, Administraţia domeniilor cerea prefec- ţilor de judeţe, la 25 iulie 1880, să aducă la cunoştinţa sătenilor din fiecare comună (prin afişe la primării şi biserici) aceste dispoziţii 70. Deşi, în linii mari, aplicarea articoleleor 5 şi 6 din legea rurală se considera încheiată la 1880, lucrările de împroprietărire sau de verificare a acesteia vor continua însă şi în anii următori. Au continuat în special delimitările loturilor individuale şi operaţiile de verificare şi de înlocuire a însurăţeilor care nu s-au mutat cu loouinţa în comunele nou formate. Comisiile ad-hoc judeţene însărcinate cu împroprietărirea însurăţei- lor au întocmit tabele în care au trecut numele fiecărui sătean considerat îndreptăţit de lege — , localitatea unde a primit pămîntul şi suprafaţa lotului. După ce comisiile împroprietăreau pe însurăţei pe o moşie oarecare, le luau declaraţii, legalizate de primării, că se vor conforma întocmai condi- ţiilor şi obligaţiilor prevăzute de regulament, adică se vor fixa definitiv • pe loturi în termen de doi ani, că le vor munci personal, că vor plăti regulat despăgubirea de 5 galbeni de pogon (adică 60 de lei) în interval de 15 ani, fărădobîndă, că nu le vor „închiria alt cuiva în curs dehreizeci de ani” şi că nu le \ or înstrăina sau specula 71. Comisiile au înaintat actele la minister precizând în ele limitele perimetrului ales ; inginerii au fost apoi însărcinaţi să delimiteze vetrele satului, locurile publice şi parcelele fiecărui împroprie- tărit în sat şi în ţarină sau loturile de fîneaţă şi păşune la munte. Administraţia domeniilor a făcut contracte cu mai mulţi ingineri în care s-a menţionat condiţiile de executare a lucrărilor tehnice de delimitare a loturilor şi termenele pînă la care aceste operaţiuni trebuiau încheiate. De pildă, în contractul încheiat la 26 februarie 1879 cu inginerul Spiru llaret se preciza că toate lucrările de parcelare şi hotărnicie a moşiilor statu- lui date însurăţeilor în judeţul Suceava trebuiau terminate pînă la 1 octom- brie 18 7 9 72. Tot Spiru Haret a făcut delimitarea loturilor însurăţeilor şi pe moşiile din judeţul Botoşani 73. După ce terminau lucrările de teren, inginerii întocmeau planul de parcelare cu numărul fiecărui lot şi numele fiecărui împroprietărit. E de sub- liniat că „actele de delimitare” întocmite de Spiru llaret sînt dintre cele mai complete, precizîndu-se în dreptul fiecărui sătean numărul parcelei, atît de fînaţ, cît şi de imaş sau arătură 74. Din cauză că nu s-a lucrat simultan şi nu s-a verificat la timp, între tabelele întocmite de comisii şi planurile de parcelare există uneori mari deosebiri. De exemplu, la moşia Vişina Vădastra (Bomanaţi) figurează în tabel 400 de săteni, iar în registrele de parcelare numai 87. La Cazaci- Băneşti (Dîmboviţa), inginerul a făcut parcelarea înainte ca lucrările comi- 70 Arii. Ist. Centrală. Min. Agriculturii..., însurăţei, dos. 2/1879, f. 107 111. 71 Arh. St. Iaşi, fond. Prefectura Iaşi, dos. 5/1878. ' 72 Arh. Ist. Centrala, Min. Agriculturii..., însurăţei, dos. 3 1878, f. 183 şi 188. 73 Arh. St. Botoşani, fond. Prefectura Botoşani, Acte dc delimitare a Împroprietăririi Însurăţeilor. 74 Arh. St. Fălticeni, fond. Prefectura Baia, dos. 2 — 11/1879. www.dacoromanica.ro 15 ÎMPROPRIETĂRIREA însurăţeilor 901 siei să fie efectuate. Sînt apoi tot felul de ştersături, înlocuiri, nume trecute de două ori. Pentru unele moşii s-au făcut cîte 2 3 parcelări, pentru altele nu s-au întocmit actele legale. în registrele păstrate la primării au operat şi autorităţile comunale diferite modificări, fără a avea autorizaţia Administra- ţiei domeniilor. Din această cauză există mari nepotriviri între exemplarele aceluiaşi act, păstrat la comună, judeţ şi Administraţia domeniilor. La unele primării au dispărut cu totul actele, primarii fiind interesaţi în aceasta 75. Pe unele moşii însurăţeii au fost împroprietăriţi în 1878—1879 ur- mînd a intra în stăpînirea efectivă a pămîntului în anii următori, pe măsură ce expirau contractele anterioare ale arendaşilor. Au fost însă şi cazuri cînd Administraţia domeniilor a făcut contracte cu arendaşii pentru unele pă- mînturi după ce acestea fuseseră deja împărţite însurăţeilor. O astfel de anomalie s-a petrecut în judeţul Iaşi unde, în octombrie 1878, Adminis- traţia domeniilor hotărăşte să formeze o comună nouă pe moşia Aroneanu împroprietărind acolo 110 însurăţei cu o suprafaţă de pămînt de 432 fălci. Dar, în anul 1880 „din eroare”, la arendarea moşiei nu s-a ţinut seamă de suprafaţa atribuită însurăţeilor şi s-a arendat, pe cinci ani, aproa- pe toată moşia, cu excepţia a 210 fălci. Loturile a 58 de împroprietăriţi au intrat în perimetrul arendat şi acestora li s-au făcut acte noi de intrare în posesiune în 1885, după expirarea contractului cu arendaşul. S-a întîm- plat însă ca în anul 1885, după ce însurăţeii îşi araseră locurile, moşia Aroneanu să fie trecută în proprietatea comunei Iaşi (în contul celor 10 milioane lei despăgubire pentru mutarea capitalei la Bucureşti) şi atunci Administraţia domeniilor a anulat, din nou, actele de împroprietă- rire a însurăţeilor respectivi, cu toată opoziţia acestora că nu vor da pă- mînturile „o dată cu viaţa” 76. Consiliul de Miniştri, prin jurnalul din 20 august 1882, a dispus de- N posedarea însurăţeilor „care au contra venit dispoziţiunilor regulamentului” şi a ordonat comisiilor comunale şi de apel să-i înlocuiască cu alţi săteni care „întrunesc condiţiile de a putea dobîndi pămînturi” 77; după ce lu- crările de deposedare se definitivau — judecîndu-se şi eventualele contes- taţii — casieriile generale judeţene urmau a face rectificările de nume în rolurile de plata despăgubirii anuale. în urma acestei hotărîri a guvernului, în toate judeţele, comisiile au trecut la deposedarea însnrăţeilor neîndrep- tăţiţi de lege, a celor care nu se stabiliseră cu domiciliul pe loturile primite sau refuzaseră pămînturile din cauză că erau neproductive ori prea înde- părtate. în locul lor au fost „puşi în posesie” alţi săteni îndreptăţiţi care să aibă şi calitatea de „muncitori manuali de pămînt” 78. Cele mai multe prefaceri de „scoatere şi punere în posesie” au avut loc în judeţele Iaşi, Botoşani79, Covurlui şi Dolj 80. în judeţul Iaşi, de pildă, au fost depose- daţi de pămînt 524 de însurăţei, dar în locul lor au fost puşi în posesie un număr mult mai mic pentru că o parte din loturile părăsite şi le-au însuşit comunele contrar regulamentului. Primăria comunei Sîrca şi-a însuşit un număr de 89 loturi, refuzînd să le cedeze Administraţiei domeniilor pentru 75 Arh. Ist. Centrală, Min. Agriculturii.,., însurăţei, dos. 1/1904, f. 20 21. 78 Ibidem, Min. Int., dos. , 74/1885, f. 3, 10 şi 28. 77 Ibidem, Min. Agriculturii..., însurăţei, dos. 1/1904, f. 32. 78 Ibidem, f. 18. 79 Arh. St. Botoşani, fond. Prefectura Botoşani, dos. 70/1883. 80 Arh. Ist. Centrală, Mi"WWW’ftaCoQmanfCaW''1 ^904’ L 21 şi 32, 902 N. ADANILOAIE 16 împroprietărirea eventualilor săteni îndreptăţiţi de lege81. în judeţul Dolj, de asemenea, au fost puşi în posesie mai puţini însurăţei decît au fost deposedaţi de pămînturi; diferenţa în minus e de 178 loturi. în Co- vurlui, 134 de loturi le stăpîneau comunele, în Neamţ 45 de loturi, iar în judeţul Tecuci peste 10 0 82 ; unele din aceste parcele fuseseră abandonate de însurăţei din cauza depărtării, iar altele le pierduseră neputînd plăti despăgubirea anuală de 4 lei de pogon. Comisiile de deposedare au lucrat pînă la începutul anului 1887 cînd au fost desfiinţate prin lege; de altfel, în cei patru ani de activitate făcuseră şi abuzuri şi încurcături numeroase de acte care au complicat situaţia multor însurăţei. Constatîndu-se că mulţi dintre sătenii îndreptăţiţi să primească pămînturi fuseseră omişi, guvernul a adoptat la 27 februarie 1887 o nouă lege de verificare a împroprietăririi însurăţeilor. De data aceasta legea făcea o oarecare concesie urmărind să deposedeze „dintre neîndreptăţiţi”, numai pe cei care nu-şi cultivă singuri pămîntul şi nu s-au mutat cu locuin- ţa pe lotul primit, iar în locul lor să împroprietărească pe însurăţeii omişi care vor solicita pămînturi în termen de şase luni. Aplicarea acestei legi a fost tărăgănată cu scopul de a expira cele şase luni. Abia la 29 iulie 1887, Ministerul de Interne înaintează Domeniilor un tabel cu membrii desemnaţi să facă parte din comisiile de verificare a împroprietăririi însurăţeilor83. Apoi s-a considerat că numărul membri- lor care compuneau comisiile de verificare ar fi „prea mare şi funcţionarea acestor comisii ar fi costat pe stat sume prea mari”, circa 189 000 lei pe lună 84. Venind răscoala din 1888 şi apoi noua lege de vînzare a moşiilor statului în loturi la ţărani, legea din 27 februarie 1887 nu s-a mai aplicat; ea a fost abrogată în martie 1889. Oricum, legea, de verificare şi de împroprietărire a însurăţeilor omişi, a dat posibilitate socialiştilor ieşeni să facă, în toamna anului 1887, o pro- pagandă intensă la sate arătînd ţăranilor că autorităţile comunale le-au „tăinuit legea” din 27 februarie spre a nu putea cere pămînturi în termenul fixat de şase luni. I. Nădejde şi alţi socialişti au organizat atunci o largă campanie de petiţionare, printre ţărani, pentru împroprietărire. în multe cazuri, socialiştii compuneau petiţiile pentru pămînt şi apoi le trimiteau prin satele judeţului Iaşi, Fălciu, Vaslui pentru semnături. în multe sate ieşene s-au trimis formulare de petiţii în care ţăranii trebuiau să menţio- neze doar numele comunei, al cătunului şi după semnături să trimită jalba la Ministerul Domeniilor. în formulare se solicita pămînt „după dreptul ce-1 aveau cîştigat prin legea de la 27 februarie 1887” ; se preciza că nu s-a cerut „în termenul legal” din cauza că primarul le-a tăinuit legea 85. Petiţiile sosite din sate aveau între 40—100 de semnături. Prefectul de Iaşi a ordonat ancheta prin sate şi a dat chiar o circulară la 26 noiembrie 1887 pentru urmărirea şi pedepsirea socialiştilor, care îndeamnă pe ţărani să ceară pămînturi, ca „tulburători ai ordinei” şi „liniştei publice” 80. 81 Ibidcm, f. 19 şi 34. . 82 Ibidcm, dos. 2/1885, f. 2G2, 270, 326 ; Ibidem, Min. Int., dos. 44/1883, f. 8 83 Arh. Ist. Centrală, iMin. Agriculturii..., însurăţei, dos. 1/1885, f. 141 — 142 şi 155. 84 Ibidcm, f. 503-506. 85 Arh. St. Iaşi, fond. Prefectura Iaşi, dos. 117/1887, f. 88 Ibidcm, f. 51-65. . . www.dacoFomanica.ro 48. 17 ÎMPROPRIETĂRIREA însurăţeilor 903 Pe baza aplicării art. 5 şi 6 din legea rurală au fost declaraţi împro- prietăriţi, pînă în anul 1881, un număr de 48 622 săteni „sub denumirea de însurăţei”, dîndu-li-se o suprafaţă de 229 063 ha. Pentru că unii au fost excluşi mai tîrziu iar alţii nu s-au prezentat să-şi ocupe loturile şi nici înlocuitori „îndreptăţiţi” nu s-au găsit amatori, numărul beneficiarilor s-a redus la 48 342 de săteni împroprietăriţi cu 228 328, 9 ha. Dintre aceştia, la 36 947 li s-au dat şi locuri de casă pe lîngă cele de cîmp. Menţionăm că, spre deosebire de împroprietărirea clăcaşilor de la 1864, pentru însurăţei atît în privinţa numărului cît şi a suprafeţei de pămînt ce li s-a atribuit părerile tuturor istoricilor agrari şi a economiştilor concordă. Leonida Colescu, C. D. Creangă, Eadu Eosetti, V. Kogălniceanu ş. a. dau aceleaşi cifre — care corespund, de altfel, cu tabelele statistice păstrate în fondurile de arhivă. Numărul cel mai mare de însurăţei a fost împroprietărit în judeţul Brăila (unde la 1864 fusese şi cei mai mulţi clăcaşi cu patru boi 67%). în acest judeţ au primit loturi 4/009 însurăţei; urmează judeţele Iaşi cu 3/841 şi Ilfov cu 3/717 însurăţei. Cei mai puţini au fost împroprietăriţi în judeţele cu numeroşi moşneni: Muscel: 109, Gorj 171 şi Vîlcea 281. în privinţa pămîntului atribuit menţionăm că 2 277 însurăţei au primit loturi pînă la 3 ha., 7 602 loturi între 3—4 ha, 7 412 loturi între 4—5 ha şi 30 031 au primit loturi între 5—6 ha87. Subliniem că parte din însurăţei au fost împroprietăriţi în satele lor; majoritatea au primit pămînt în comunele formate acum pe moşiile ne- populate. Au luat fiinţă cu această ocazie 130 de comune şi 26 cătune noi pe moşiile statului88. Cele mai multe comune au luat fiinţă atunci în judeţul Ilfov : 14, printre acestea se numără Herăstrău, Progresu, Militari etc. Unora dintre sate li s-a dat nume pompoase : Curcani, Militari, Eoşiori, Vînători, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Plevna, Eahova, Griviţa, Smîrdan 89 etc. Foarte puţini însă din eroii care au repurtat victorii în localităţile istorice de peste Dunăre au fost împroprietăriţi în satele acestea noi. Marea majoritate a luptătorilor văzîndu-se nedreptăţiţi au început să se agite. De altfel, în mintea oştenilor întorşi de la război se produsese o schimbare. Aceştia, înfruntînd intemperiile şi gloanţele pe cîmpul de luptă, deveniseră mai curajoşi, mai dîrzi. Ei veniră în sate însufleţiţi de sentimen- tul demnităţii, a omului care, învingînd în război, a ridicat onoarea ţării. în deceniul care a urmat războiului de independenţă, foştii luptători, fără pămînt şi netrecuţi pe tabele ca însurăţei, fac cereri — fie prin inter- mediul regimentelor, fie prin Ministerul de Interne — pentru a fi împro- prietăriţi. Ministerul de Interne şi Administraţia domeniilor statului au respins cererile, considerîndu-le fără temei legal, deşi unii deputaţi au propus în Cameră ca foştii combatanţi să fie împroprietăriţi pe loturile neocupate de însurăţei sau pe loturi directe. Mulţimea petiţiilor ţără- neşti — atît ale luptătorilor cît şi ale însurăţeilor neîmproprietăriţi, ori ale răzeşilor şi moşnenilor sărăciţi — a obligat însă guvernul să vîndă pă- mînturi în Dobrogea veteranilor de la 1877 şi totodată, speriat de amploarea răscoalei din 1888, să adopte în anul următor importanta lege de vînzare a moşiilor statului în condiţiuni mai avantajoase sătenilor nevoiaşi. 87 C. D. Creangă, Proprietatea rurală tn România, Bucureşti, 1907, p. 32. 88 Arii. Ist. Centrală, Min. Int., dos. 175/1882, f. 7 şi 8. 89 ibidem, Min. Agriculturii..., însurăţei, dos. 1/1882, f. 8 — 75. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro LEGĂTURILE ECONOMICE DINTRE ROMÂNIA ŞI TRANSILVANIA ÎN PERIOADA 1876-188(3; APLICAREA CONVENŢIEI COMERCIALE DIN 1875 DE IOAN TIBERIAN Istoria a dovedit caracterul multilateral al legăturilor ce s-au dez- voltat în decursul timpurilor între toate provinciile patriei noastre. în cadrul convieţuirii organice, poporul nostru de pe ambele versante ale Carpaţilor a întreţinut încontinuu legături economice. în procesul dezvoltării producţiei capitaliste şi al diversificării ei în ţările române, al amplificării economiei în fiecare dintre ele, relaţiile lor de interdependenţă s-au dezvoltat. După cum rezultă din documentele vremii, principala piaţă de desfacere pentru produsele industriei prelucrătoa- re din Transilvania, destinate „exportului”, era România1. în acelaşi timp, de aici se aduceau vite, produse animaliere, (îndeosebi lină şi piei), precum şi cereale, necesare diferitelor ramuri ale industriei şi consumului populaţ iei. Numai în şase ani, 1867—1872, potrivit calculelor făcute pe baza datelor statisticii oficiale maghiare, din Transilvania s-au trimis în România măr- furi în valoare de 33 731 031 de florini, iar de aici s-au adus în Transilvania, în aceeaşi perioadă, produse în valoare de 59 518 818 de florini, deci aproape de două ori mai mult2. 1 Ktivary Lăszlo, Erdelyorszug Statislikoja [Statistica Transilvaniei], Cluj, 1817, p. 277—280; Berichl der Bandels-und Gewerbekamnier in Kronsladl ... fur die Juhre Iii 8 mul 1879, Braşov, 1882, p. 34; „Pestcr Lloyd”, Budapesta, 1886, nr. 270, din 29 septembrie; „Sicbcnburgisch Dcutsclics Tagcblatt”, Sibiu, XIII (1886), nr. 3901, din 12 octombrie; Berichl der Ilandels-und Gewerbekamnier in Kronsladl ... fiir die Juhre 1889, Braşov, 1890, p. 8 ; Dr. O. F'r. Jickcli, Der Bandei der Siebenbiirger Sachsen in seiner geschichllichcn Bntwicklung, Sibiu, 1913, p. 93 — 94; I. Moga, Orientation economique de la l'ransyluanie, Bucureşti, 1910, p. 26; V. Jinga, Problemele fundamentale ale Transiloaniei, voi. I, Braşov, 1915, p. 301 305. 2 La întocmirea calculelor s-au folosit următoarele izvoare; Bivalalus Stalislikai Kozte- menyek. Kiadja a Făldmiueles —, Ipar es Kereskedelemugyi Magyar Kirălyi Ministerium. Sta tistikai oszlâlya. I. Evfolyam. IV. Fuzct. Pestcn [Comunicări statistice oficiale. Editate de Ministerul Agriculturii, Industriei şi Comerţului al Regatului Maghiar. Secţia statistică, an 1, caiet IV, Pesta], 1868, p. 60 — 111 ; ibidem, an III, caiet I, 1870, p. 108 159; ibidem, an IV, caiet III, 1871, p. 196 — 235; ibidem, an V, caiet III, 1872, p. 114 — 159; ibidem, an VI, caiet V, 1873; ibidem, an VII, caiet IV, 1874, p. 192 — 225. „S’rUDU" tomul 22, ur. B, i>. 1)1)5-025, lobi) . www.dacoFomanica.ro 900 IO AN TIBERIAN 2 O serie de produse erau transportate însă peste Carpaţi prin „vama cucului”, ocolindu-se punctele de vamă oficiale şi nefiind deci înregistrate. Re aceea, se poate aprecia, fără a greşi, că volumul mărfurilor schimbate între Transilvania şi România şi valoarea lor erau mai mari decît cele calculate pe baza datelor oficiale. Din România se aduceau materii prime necesare unor serii d ramuri ale industriei transilvane, constituind în acelaşi timp principalul debuşeu pentru produsele acestei industrii. De exemplu, în perioada menţionată, lîna şi pieile constituiau 48,74% 3 * din valoarea mărfurilor aduse din Romania. Aceste produse erau prelucrate sub diferite forme în întreprinderile transil-, vane şi se desfăceau în ambele ţări române. Ponderea articolelor confec-' ţionate din lină şi piele reprezenta 5ti,66% 4 din valoarea mărfurilor trimise în România. în aceeaşi perioadă, se aduceau anual în Transilvania cereale (8,95 %)5 şi vite (28,28 %)6 necesare industriei alimentare (îndeosebi cea a mopăritu- lui, spiritului şi de prelucrare a cărnii), precum şi pentru consumul populaţiei. Alte ramuri ale industriei, şi anume industriile extractivă, metalurgică, a materialelor de construcţii, lemnului, hîrtiei, sticlei, cera- micii ş. a., îşi aveau baza de materii prime în Transilvania ; produsele lor găseau însă pieţe de desfacere şi în România. Astfel, în ciuda faptului că Transilvania era sub dopiinaţia liabsbur- gilor, iar România era încă dependentă de Imperiul otoman, schimbul de mărfuri dintre cele două ţări române aveau un caracter constant şi dens, iar economia lor se completa reciproc. în perioada premergătoare Convenţiei (1871—1875), Austro-Un- garia era principalul partener în comerţul exterior al României, întrucît ea importa produse în valoare de 59 000 000 de lei din exportul total de 156 297 303 lei al acesteia. Imperiul otoman ocupa locul al doilea, cu 22 000 000 de lei, după care urmau Franţa, Anglia, Italia etc. 7. Totodată, Austro-Ungaria era ţara din care România importa cel mai mult în anii 1871—1875, importul reprezentînd 40 000 000 de lei, adică 40% din suma totală a importului8. între România şi Austro-Ungaria s-a încheiat la 22 iunie/4 iulie 1875 o convenţie comercială pe 10 ani care a fost promul- gată la 26 mai/7 iunie 1876 şi pusă în aplicare la 1/13 iunie acelaşi an. Dacă din punct de vedere politic acest tratat a deschis drumul semnării în 1876 şi 1877 a unor convenţii similare cu Rusia şi Germania, precum şi a unor aranjamente comerciale cu Franţa, Italia, Anglia etc., prin care se afirma cu vigoare aspiraţia şi lupta pentru cucerirea independenţei de stat a României de sub suzeranitatea opresoare a Imperiului otoman, în schimb aplicarea ei avea să creeze complicaţii şi să provoace daune însemnate pentru economia României. Felul în care cercurile conducătoarehabsbur- gice au înţeles să aplice Convenţia a avut repercusiuni negative şi asupra economiei Transilvaniei. J lbiflem. 1 Ibidcm. 5 Ibidcm. 8 Ibidem. 7 C. I. Băicoianu, Istoria politicei noastre vamale şi comerciale de la Regulamentul organic şi plnâ in presenl, voi. I, partea I, Bucureşti, 1901, p. 71. 8 C. 1. Băicoianu, op. wwW.dacoromanica.ro 3 LEGĂTURILE ECONOMICE IN PERIOADA 187G—188G 907 Aceste probleme au fost tratate, documentat şi convingător în st udiile şi monografiile apărute în ţara noastră mai demult' sau în ultimii aniu, in paginile ce urmează, folosind date statistice oficiale, vom înfăţişa cifre mai puţin cunoscute clin care rezultă consecinţele Convenţiei comerciale şi semnificaţiile multiple ale legăturilor economice dintre vechea Românie şi Transilvania. In primii ani după încheierea Convenţiei, Austro-Ungaria constituia în continuare principalul debuşeu al .României pentru vitele care se expor- tau, mai ales pentru vite cornute şi porci. Astfel, din 31 731 — media anuală a capetelor de vite mari exportate în total în perioada 1877 — 1881 — , în Austro-Ungaria erau trimise anual 21 0(37, deci 71% iar din 703 131 de capete porcine, 738 132 de capete, adică 90%. în primii doi ani ai aplicării Convenţiei, exportul de animale din vechiul regat a crescut. De exemplu, în 1870 din România se exportau vite în valoare totală de circa 26 000 000 de lei, iar în 1877 — 28 000 000 de lei. Din totalul acestui export, Austro-Ungariei îi revenea aproape 21 900 000 de lei în 1876 şi 23 600 000 de lei în 1877 2 * * * * * * * 10. în ceea ce priveşte valoarea porcinelor exportate, din totalul de 2 350 500 de lei, exportul în Austro-Ungaria reprezenta 2 313 100 de lei11. Din cauza numărului mare de animale exportate de România în Austro-Ungaria, moşierimea maghiară avea de înfruntat o puternică concurenţă. Pe baza legii veterinare din 1871, din anul 1876 s-au pus tot felul de piedici importului de vite şi produse animaliere din România. Astfel, sub pretexte de ordin veterinar, a început chiar din anul aplicării Convenţiei o campanie puternic susţinută împotriva importului de produse agricole din România, campanie menită să zdruncine din temelie exportul româ- nesc pe piaţa austro-ungară. în această direcţie s-a mers atît de departe, îneît, cu toate măsurile veterinare luate în România, de multe ori vitele găsite sănătoase la controlul dinspre graniţa austro-ungară erau declarate bolnave în Ungaria şi se întorceau în ţară pe cheltuiala exportatorilor. în 1878, exportul total de vite al României reprezenta 19 599 000 de lei, în 1879 — 19 859 000 de lei, pentru a scădea în anii 1880 — 1882 la cifra medie anuală de 12 953 000 de lei, datorită diferitelor interdicţii, iar după decretarea închiderii graniţei în 1882 să ajungă la 6 910 000 de lei, cît a fost media anilor 1881 — 1886 12. în urma măsurilor luate de Ansi ro- Ungaria, importul de vite din România a scăzut la 112 de capete în 1885 şi 265 în 1886 13. Este evident că aceste măsuri, care au încălcat de fapt 2 I.a lucrurile ci laic.' piuă acum, adăugam pe cclc apa ni Ic iu ultimii ani, iu care sml mglo bale principalele rezultate ale cercetărilor anterioare: Rin istoria Tntnsilvaniei, voi. 11, rd. a 11-a Bucureşti, Edil. Academici, 1993, p. 215 218; Isloriu României, voi. IV, Bucureşti, Edil. Academiei, 1964, p. 478 — 479; Carul Gollner, Consecinţele convenţiilor vumate dintre Austro-Ungaria tsi România asupra vieţii economice a Transilvaniei (1875 18'jl), in „Studii”, XXI (1968), nr. 2, p. 317 — 336 ; Carol Gollner, Relaţiile economice dintre 'Transilvania şi vechea Românie in a doua jumâlatc a secolului al XlX-lea, în voi. Unilalc şi conlinuilale in isloria poporului român, Bucureşti, Edit. Academici, 1968, p. 255 265. 10 Calculat după C. I. Băicoianu, Conlributiuni la politica noaslra comercială. Problema Conven{iunilor veterinare, Bucureşti, 1903, p. 88, tabel B. 11 Ibidem. 12 Ibidem. 13 Ibidem. www.dacoromanica.ro 9U8 IOAN TIBERIAN 4 Convenţia din 1875, au influenţat în modul cel mai negativ asupra creşterii \ iţelor în Eomânia. Măsurile luate de guvernele Austro-Ungariei au dus la restringerea legăturilor economice dintre Eomânia şi Transilvania, iar industria şi comerţul Transilvaniei au început să cunoască o perioadă de dificultăţi. Din această cauză, industriaşii, comercianţii şi Camerele de comerţ şi indus- trie din Transilvania îşi manifestau nemulţumirea prin petiţii, articole de presă, rapoarte etc., în care cereau cu insistenţă întreţinerea unor le- gături economice normale cu Eomânia. în cercurile comercianţilor şi industriaşilor transilvani, închiderea graniţei cu Eomânia, care s-a făcut mai simţită de la sfîrşitul anului 1877, era considerată ca „cea mai mare calamitate”. Ea a avut ca urmare inter- zicerea importului de vite şi îngreuiarea celui de piei şi lină. „Pentru industria şi comerţul transilvănean — se afirmă în raportul Camerei de comerţ şi industrie din Braşov — nu poate fi concepută o apăsare mai mare decît aceste interziceri. La noi nu există o dorinţă mai generală şi mai adînc simţită decît reîntoarcerea la comunicaţia liberă cu ţara vecină (Eomânia — n. «.), de care bunăstarea noastră economică este strîns şi profund legată” u. Cifrele de mai jos indică reducerea numărului de animale importate în Transilvania de peste Carpaţi, în anii 1876—1880.14 15 16 ' Anul Boi şi tauri Vaci, juncani Oi, capre, Porci şi viţei miei 1876 7 202 3 028 39 679 9 301 1877 9 294 2 866 116 331 28 319 1878 2 26 6 030 43 514 1879 521 11 274 55 125 1880 38 2 361 11 818 27 210 închiderea graniţei cu Eomânia pentru aceste produse s-a făcut sub pretextul că ar fi „o măsură împotriva molimii de vite din Orient” le. Or, în raportul Camerei din Braşov adresat Ministerului Agriculturii, Industriei şi Comerţului din Budapesta, se scrie că „boala de vite nu s-a mai ivit de mult timp în Eomânia” 17. Începînd din 1876 s-au luat măsuri privitoare şi la frînarea importu- lui de lină din Eomânia. în raportul Camerei de comerţ şi industrie din Braşov pe anii 1878 şi 1879, se arată că, „în general, vechea economie transilvăneană a oilor şi a produselor de oaie este în decădere. Importul 14 Berichl der llandels uiul Gewerbekummer in Kronsladl... fiir die Juhre 1878 tind 1Si9, p. 31. (In continuare, vom cita acesLc lucrări care sc păstrează la Arhivele statului — utilizincl traducerea titlului în limba română). 15 Raportul Camerei de comerţ şi industrie din Braşov. . . pe anii 1S7S şi 1S79, p. 142 — 143; N. G. V. Gologan, Cercetări privitoare la trecutul comerţului românesc din Braşov, Bucureşti, 1928, p. 90. 16 Raportul Camerei de comerţ şi industrie din Braşov ... pe anii 1878 şi 1879, p. 88. 17 Raportul Camerei de comerţ şi industrie din Braşov... pe anii 1880 — 1881, Braşov, 188U> p-22 www.dacoromanica.ro 5 LEGATURILE ECONOMICE IN PERIOADA 1876—1886 909 însemnat al acestor produse din România suferă din cauza închiderii graniţei, practicată mai mult sau mai puţin sever de patru ani” 1S * * *. Datorită acestor restricţii, importul de lină — prin 14 oficii vamale transilvane 19 — se prezintă astfel20: anii kilograme anii kilograme 1872 5 354 671 1877 3 378 6I8 1873 1 591 402 1878 3129 313 1874 5 277 100 1879 2 022 619 1875 1 689 100 1880 2 000 840 1876 2 97 1 959 1881 1 863 803 Din raportul întocmit în comun de către reprezentanţii Camerelor de induşi rie şi comerţ din Cluj, Braşov şi Arad, reiese important a legăturilor economice dintre Transilvania şi România în ceea ce priveşte industria linii şi ce daune s-au adus acestei industrii prin includerea graniţei. „Închiderea graniţei la 1877, în urma măsurilor sanitare se scrie în acel raport — a ruinat induşi ria de lînărie a judeţelor învecinate cu Bra- şovul, şi comerţul a luat alte căi, pentru că, pe cînd Ungaria a observai cu rigoare condiţiile de contumacie, pe atunci prin vămile austriaee trecea lina ca material brut la fabricile din Moravia şi Boemia“ 21. ' Din cauza interzicerii importului de lină, păstorii transilvani care veneau în România vindeau lina în cantităţi tot mai mari negustorilor din Brăila şi Galaţi, de la care primeau „obişnuite aconturi băneşti”. Lina era achiziţionată de reprezentanţii diferitelor firme din părţile apusene ale Imperiului austro-ungar. „Clienţii spălătoriilor de lină din Braşov şi-au cumpărtat lina direct din România şi au transportat-o pe Dunăre” 22. în aceste condiţii, spălătoriile de lină din Braşov erau nevoite să aducă materie primă din România prin via Orşova. Evident, acest lncru a creat nedumeriri şi nemulţumiri, deoarece „transportul şi cheltuielile de procurare a linei nu sînt uşurate prin importul de lină nespălată prin via Orşova, pe unde în mod de neînţeles este per- mis ”23. Cu toate nemulţumirile şi protestele comercianţilor din Transil- vania, în anii 1882—1884 importul de lină a scăzut şi mai mult, impor- tîuclu-se anual cel mult 12 000 chintale 24. 1S Raportul Camerei de corner/ şi industrie din Braşov. . . pe anii 1878 şi 1879, p. 88. 19 Braşov, Timiş, Bran, Şanţul Vechi, Buzău, Poiana Sărată, Brazi, Sibiu, Turnu- Roşu, Duş, Tulgheş, Gltimeş, Valea L'zei, Poiana .Mărului. 20 Raportul Camerei de comerţ şi industrie din Braşov... pe anii 1880— 1881, p. 23; Carol Gollner, Consecinţele convenţiilor vamale dintre Austro-l'ngaria şi România asupra vieţii economice a Transilvaniei (1870 1891), in „Studii”, XXI (19(i8), nr. 2, p. 318. 21 Raportul Camerei de comerţ şi industrie din Cluj, supliment la nr. 11 şi 12, publicat în : „Buletinul Ministerului Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor”, Bucureşti, 1(1885), p. 211. 22 Raportul Camerei de comerţ şi industrie din Braşov ... pe anii 1880 1881, p. 23. 23 Raportul Camerei de comerţ şi industrie din Braşov ... pe anii 1878 şi 1879, p. 296, 24 Raportul Camerei de comerţ si industrie din Braşov. .. pe anii 1880 1881, p. 23, www.dacoromanica.ro 910 IOAN TIBERIAN 6 Importul de lînă din România a devenit mai greu şi mai costisitor mai ales în urma interzicerii traficului de lînă nespălată prin trecătoarea Turnu-Roşu. Deoarece importul a fost admis numai prin trecătoarea Timiş, pentru celelalte trecători trebuia să se ceară permis special de la Ministerul Comerţ ului. Lîna oare era adusă totuşi din România — în cantităţi mult reduse , pentru susţinerea unor întreprinderi ce erau în pragul falimentului, se prelucra „sub supraveghere poliţienească”. Marea majoritate a întreprin- derilor de prelucrare a lînei care s-au menţinut îşi datorau existenţa şi funcţionau mai ales pentru că ele puteau să-şi desfacă mărfurile în Bomâ- nia. In raportul menţionat, se afirmă categoric că „existenţa acestei industrii în Transilvania este condiţionată de exportul în România” 25. O particularitate a legăturilor economice ale Transilvaniei cu cele- lalte teritorii româneşti de la sud-est de Carpaţi, evidentă în decursul timpurilor, consta în faptul că, în urma aprovizionării întreprinderilor t ransilvane cu materii prime şi după prelucrarea lor, o mare parte din aceste produse erau trimise în Principatele Dunărene. Acest lucru a continuat şi în anii 1875—1886. Principala piaţă de desfacere a produselor din Tran- silvania a continuat să fie — în pofida greutăţilor apărute în această peri- oadă — vechea Românie. Această situaţie este consemnată şi în raportul Camerei din Braşov, în următorii termeni: „teritoriul Caiperei din Braşov prezintă această particularitate că îşi aduce materiile prime din ţările de la Dunărea de jos şi apoi le trimite înapoi sub formă de manufacturi de Tran- silvania. Importul nostru masiv din Bomânia este efectuat în principal de transilvăneni” 26. în ce priveşte însă exportul produselor întreprinderilor transilvane, în acelaşi raport se arată, că, cu ani în urmă, „negustorii din Yalahia şi Moldova veneau ei înşişi la Braşov, stăteau aici cîteva săptămîni, pentru a cumpăra mărfurile braşovene de care aveau nevoie, respectiv le coman- dau, puneau ei înşişi să se împacheteze după regulile existente mărfurile cumpărate şi le transportau la locurile de destinaţie cu cărăuşi de aici” 27. într-o măsură mai mică decît în trecut, acest lucru a continuat şi în anii următori. „în ansamblu, însă, de cîţiva ani — se scrie în continuare în acelaşi raport — casele de export din Braşov, în frunte cu fraţii Stănescu, 1. B. Boamben ş. a., sînt expeditorii pentru propriile lor prăvălii de «braşo- venii » din Bucureşti şi din alte localităţi importante din România, cît şi pentru alţii de acolo care au comandat mărfuri. în oraşele României există străzi ce poartă numele «Braşovenia », de la numeroasele prăvălii eu mărfuri «braşovene » şi întreprinzători din Transilvania vizitează cu aceste mărfuri direct şi marile tîrguri din România” 28. 26 Raportul Camerei de comerţ şi industrie din Cluj, supliment la nr. 11 şi 12„ publicat In „Buletinul Ministerului Agriculturei, Industriei, Comerţului şi Domeniilor”, Bucureşti, I (1885), p. 211. • ’ 20 Raportul Camerei de comerţ şi industrie din Rraşou ...pe anii J878 si 1870, p. 128. 27 Ibidem, p. 182. 28 Jbulem. www.dacoromanica.ro 7 LEGATURILE ECONOMICE IN PERIOADA 1876—1880 911 Produse ale industriei textile din Transilvania s-au exportat în România prin cele 14 vămi amintite, după cum urmează 29 : Anul Articole de lină Articole de in, ţesături de iută (calculat In kilograme) (calculat In kilograme) 1870 192 001 307 381 1877 009 770 1 198 358 1878 512 390 884 100 1879 323 131 OG 507 1880 273 739 02 901 Din aceste cifre rezultă că, în primii ani ai aplicării Convenţiei (în- deosebi în 1877 şi 1878), exportul acestor mărfuri din Transilvania a cres- cut, după care, din cauza greutăţilor ce s-au creat, în ceea ce priveşte aprovizionarea cu materii prime din România, scade în mod simţitor. Din Transilvania se exportau în România straie şi pături, glugi, postav gros pentru hainele ţăranilor, zeghe, dimie, postav brut, covoare de lină de tot felul, flanele, numite ,,de Braşov”, albe, colorate, vărgate, pături pentru cai (ţoluri de dîrste) etc. Din aceste mărfuri, în 1883 s-au exportat în România ,,404 212 kg în valoare de 1 414 442 lei, din care sumă prin Oituz s-au exportat 17 144 kg în valoare de 60 004 lei, prin Predeal 245 483 kg în valoare de 859 197 lei, prin Turnu-Roşu 12 241 kg în valoare de 42 843 lei” 30. Deşi în statisticile oficiale aceste date figurează la exportul din Austro-Ungariaîn România, ele sînt de fapt „numai din Transilvania”31. Pe lîngă dificultăţile menţionate, economia Transilvaniei era deza- vantajată şi din cauza modului în care era concepută şi aplicată Convenţia din 1875, în ceea ce priveşte exportul de produse industriale. Astfel, pen- tru 100 kg postav din Braşov se prevedeau aceleaşi taxe vamale ca şi pentru 100 kg postav fin de provenienţă austriacă, deşi acesta din urmă avea un preţ întreit. Proletarizarea micilor meseriaşi, din cauza concurenţei la care erau supuse produsele lor din partea marii industrii, a fost, fireşte, un proces social-economic obiectiv în ultimele decenii ale secolului al XlX-lea. Dar el a fost în mod evident accelerat şi agravat de frînarea legăturilor eco- nomice dintre ţările române. Din aceste cauze, la un sfert de veac de la includerea Transilvaniei în sistemul vamal unic al Imperiului habsburgic, numărul atelierelor de postăvării şi ţesătorii de lină, îndeosebi în regiunile din sud-estul Transilvaniei, se redusese la jumătate. în anii 1883—1885, de pildă, în Braşov, Sibiu şi Cisnădie lucrau la ţesutul linii peste 3 000 de persoane, dintre care 400 meşteri-patroni cu 150 de ajutoare şi 2 490 femei, fără a include în aceste cifre şi industria casnică, despre care nu avem date precise. Cu aproximativ 20 de ani mai înainte, adică în anii premergători instaurării dualismului, numărul lucrătorilor din această ramură era 29 Ibidem, p. 214 - 21.1 şi 222-223. 30 Raportul Camerei de comerţ ţi industrie din Cluj, supliment la nr. 11 şi 12, publi- cat în „Buletinul Ministerului Agriculturei, Industriei, Comerţului şi Domeniilor”, Bucureşti, I (1885), p. 211-212. 31 Ibidem, p. 212. www.dacoromanica.ro 912 IOAN TIBERIAN 8 dublu 32. în acea perioadă, industria prelucrării linei era foarte extinsă atît în judeţul Braşov, cit şi în judeţele vecine. Se prelucra atît lina ob- ţinută în Transilvania, cît şi cea adusă din vechiul regat. Din România se importa anual lînă în valoare de 2 000 000 — 2 300 000 de florini, înainte de 1850, activitatea spălătoriilor de lînă era mult mai extinsă decît în anii 1883 — 1885. Numai în Braşov funcţionau 15—20 de spălătorii, unde 200 300 de muncitoare lucrau timp de 5 —6 luni pe an 33. în Transilvania a existat o industrie înfloritoare a prelucrării pieilor, mai ales în regiunile sud-estice. Această ramură industrială din raza de cuprindere a Camerei de comerţ şi induşi rie din Braşov avea nevoie de însemnale cantităţi de piei crude, ce erau procurate în mare măsură prin imporlul de animale şi piei crude din România, cele 20 000 de piei de vile mari şi aproximativ 1 500 de piei de cai, obţinute anual, prin posibilităţile locale, nefiind suficiente. Anual, aceste întreprinderi mai aveau nevoie do încă 30 000 35 000 de bucăţi piei brute, care proveneau în cea mai mare parle de pesle munţi 34. Penlru prelucrare, se aduceau de asemenea piei din alle regiuni ale Transilvaniei, precum şi din Ungaria, America şi Rusia. Comerţul cu vile şi piei de vite aduse din România cunoscuse în deceniile anterioare încheierii Convenţiei comerciale o extindere conside- rabilă în Transilvania, mai ales la Braşov ®\ După 1877 însă, acest import era împiedicat de guvernul de la Budapesta, pentru a apăra interesele marilor crescători de vite din Ungaria. Măsurile de închidere a graniţei, luate între anii 1877—1879, precum şi de „dezinfectare a pieilor” aduse din România, care se făcea la graniţă prin înmuierea lor într-o baie de apă sărată, făceau imposibil comerţul prin „depozitarea de piei în cantităţi mari”36, cnm s-a făcut pînă atunci la Braşov. Referindu-se la aceste probleme, raportul Camerei de comerţ şi industrie din Cluj constată că „pieile celor 16 000—18 000 vite consnmate aici nu acoperă nevoile tăbăcarilor noştri. Pînă cînd n-a început războiul vamal cu România, cea mai mare parte a necesităţilor a fost acoperită de acolo” 37. Documentele vremii atestă că, în timp ce existau restricţii în ceea ce priveşte aducerea de piei în Transilvania din România, ele tre- ceau liber prin vămile austriece. De exemplu, referitor la această problemă, în raportul Camerei de comerţ şi industrie din Cluj, întocmit în colaborare cu reprezentanţii Camerelor din Braşov şi Arad, se exprimă nemulţumirea că la închiderea graniţelor cu România ,,s-a ivit împrejurarea curioasă că, pe cînd în Transilvania nu s-au putut importa pieile crude, prin vămile anstriace au trecut” 3a. Mai mulţi tăbăcari din Transilvania au adus în 1879, pe căi indirecte, piei din vechiul regat, ceea ce i-a costat mai mult, din cauza cheltuielilor 32 Ibidem, p. 210. 33 Ibidem, p. 211. 34 Raportul Camerei de comerţ şi industrie din Braşon ... pe anii 1878 şi 1870, p. 94. 35 Ibidem. 36 Ibidem. 37 A Kolozsvări Kereskedelmi is iparkamara jelentise kerillete kozgazdasăgi viszonyairdl az 1886 , 1887 , 1888 — ts 1889, evekben [Raportul Camerei de comerţ şi industrie din Cluj asupra situaţiei economice a circumscripţiei sale pe anii 1886, 1887, 1888 şi 1889], Cluj, p. 36. 38 Raportul Camerei de comerţ şi industrie din Cluj, supliment la nr. 11 şi 12, publi- cat în „Buletinul Ministerului Agriculturei, Industriei, Comerţului şi Domeniilor”, Bncureşli, 1 (1885), p. 205. , . www.dacoFomanica.ro 9 LEGATURILE ECONOMICE IN PERIOADA 1876—1886 913 mari de transport. Drept consecinţă, mulţi industriaşi şi-au redus lucrările, unii dintre ei fiind chiar nevoiţi să-şi închidă întreprinderile şi atelierele clin cauza lipsei de materii prime. Din România, prin 18 oficii vamale 39 s-au importat piei şi blănuri, după cum urmează 40 : în anul 1874 711 800 kilograme 1875 780 8.50 1876 635 216 1877 608 410 1878 319 121 1879 610 967 în perioada 1880 — 1884, atît comerţul cu piei de animale, cît şi prelucrarea lor au continuat să stagneze. Cu ţoale că sub presiunea indus- triaşilor şi comercianţilor transilvani s-au făcut în acei ani unele mici înles- niri privind iinporlul pieilor de vile din România, iar în 1880 pantofarii şi cizmarii clin Braşov au primit comenzi „de mai multe mii de perechi de încălţăminte pentru armată”41, industria pielăriei şi articolelor din piele întîmpina mari greutăţi. „Pielării, papucarii, curelarii noştri suferă tot mereu” 42, se scria în raportul Camerei din Braşov. Exportul în România al mărfurilor confecţionate clin piele, care se efectua prin cele 14 oficii vamale transilvănene menţionate mai sus, a osci- lat astfel43: în anul 1876 142 708 kilograme 1877 325 680 1878 391 749 1879 151 641 1880 124 874 Reducerea posibilităţilor de aprovizionare cu materii prime din vechea Românie a îndreprinderilor şi atelierelor de prelucrare şi confecţio- nare a articolelor din piele a determinat scăderea producţiei. Acest lucru, la rîndul său, a influenţat negativ asupra exportului. Astfel, din datele de mai sus, se poate observa că volumul relativ ridicat al importului de materii prime din vechiul regat în anii 1874 — 1876 a avut ca urmare creşterea volumului de articole confecţionate din piele exportate în urmă- torii doi ani în România. Reducerea importului de piei din vechiul regat, din cauza restricţiilor vamale, a dus la scăderea volumului articolelor din piele exportate în anii următori. 39 Braşov, Timiş, Branul de Sus, Branul de Jos, Şanţul Vechi, Buzău, doiana Sărată, Brazi, Sibiu, Turnu —Roşu, Duş, Tulghcş, Ghimcş, Poiana Mărului, Oituz, Vulcan, Cluj, Valea Uzei. 40 Raportul Camerei de comerţ şi industrie din Braşov . . .pe anii !87fi şi 1879, p. 95. 41 Raportul Camerei de Comerţ şi industrie din Braşov . . .pe anii 1880 1881, p. 129. 42 lbidem. 43 Raportul Camerei de comerţ şi industrie din Braşov ... pe anii 187S si 1879, p. 222-223. ' www.dacoromanica.ro 914 IOAN tiberian 10 Din aceste cauze, „industria tăbăcăriei a decăzut în ţinutul Camerei comerciale din Timişoara şi în Transilvania” 44. în Braşov, spre exemplu, prin anul 1870 „erau 38 fabricanţidepielărie, care exercită o industrie fru- moasă în casele proprii, aceştia s-au redus la 8, ceilalţi, începînd cu indus- tria, şi-au pierdut şi casele”45 *. Reduceri asemănăloare au avut loc şi la Reghin, Kân-Cîeorge, Odorhei şi în alte oraşe 4(i. „Această stare ruinătoa- re pentru industria din Transilvania s-a produs nu numai prin relaţiunile de import a productelor brute, ci şi prin condiţiunile vamale relative la exportul pieilor lucrate în România, pentru că în convenţiunea presentă unii articoli relative la acestea mărfuri sînt rău redactaţi şi clasificai,ia greşită” 47. în Transilvania şi Banat, mărfurile din piele se confecţionau în ateliere mici de cizmărie, pielărie, curelărie şi şelărie. De exemplu, conform statisticii oficiale din 1881, pe teritoriul Camerei de industrie şi comerţ din Cluj erau 1 500 de meşteşugari cizmari care lucrau în ateliere proprii, pe teritoriul Camerei din Braşov erau 1 520 de meşteşugari cu 1 450 de aju- toare, iar pe teritoriul Camerei din Timişoara 2 074 de meşteşugari, cu aproape tot atîtea ajutoare 48. în total, pe teritoriul acestor trei Camere, „mărginaşe cu România, 9 000 se ocupă cu cizmăria şi 7 800 curelari şi şelari cari lucrează pe socoteala proprie avînd încă odată pe atîtea aju- toare. Meşteşugarii de pe teritoriul Camerelor din Braşov şi Timişoara confecţionează articoli de calitate inferioară pentrn exportul în România, prin urmare asupra acestora apasă greu vămile, cari nu sînt în proporţie cu calitatea mărfurilor” 49. Aceşti meşteşugari produceau îndeosebi mărfuri cerute de masele ţărăneşti de pe teritoriul patriei noastre. Din cauză că în Convenţia comercială din 1875 taxele vamale la o serie de produse din piele erau fixate global sub aceeaşi denumire, „ordi- nare şi fine”, numai după greutate (nu se avea în vedere şi valoarea lor), mărfurile din Transilvania, fiind mai grele, erau dezavantajate în raport cu cele din Austria. „Ţările austriace mai înaintate în industria au făcut tot ce le-a stat în putere pentru asigurarea intereselor proprii; la calcularea vămilor de 7°0 au ruinat industria noastră, a cărei producte fiind grele represintă valoarea mică” 50. De exemplu, la pielea tăbăcită obişnuită, în loc să se ia în considerare valoarea ei şi să se prevadă o vamă de 40 de lei pentru 100 kg, „în urma redacterei greşite (a unor clauze din conven- ţia comercială — n. v.), şi pieile ordinare s-au vămuit cu 70 lei conform art. 318, prin urmare industria noastră, care produce numai articoli ordinari, a fost atacată în existenţa sa” 51. Pentru remedierea acestei situaţii, Camerele de comerţ şi industrie din Transilvania scriau guvernului din Budapesta că, „dacă voim a susţinea 44 liaportul Camerei (le comerţ şi industrie din Cluj, supliment la nr. 11 şi 12, publicat tn „Buletinul 'Ministerului Ayriculturei, Industriei, Comerţului şi Domeniilor”. Bucureşti, I (188.1), p. 205. 45 Ibidem. 40 Ibidem. 47 Ibidem. ' 49 Ibidem, p. 208. 49 Ibidem. r*° Ibidem, p. 205. 51 Ibidem, p. 205 200. www.dacoromanica.ro 11 LEGATURILE ECONOMICE ÎN PERIOADA 1876—1886 915 exportul nostru în Eomânia cu mărfuri de curelărie şi şelărie ordinare, pe cari locuitorii le cumpără în măsură mare, este necesar ca materiile acestea să se precizeze mai bine. După redacţiunea de astă-zi manufacturile aus- triace, cu mult mai fine, sînt favorisate” 52. Ele cereau cu insistenţă revederea articolelor din Convenţie privind exportul peste Carpaţi al mărfurilor confecţionai e din piele şi stabilirea unor taxe vamale echitabile, care să contribuie la asigurarea schimbului de mărfuri normal între ţările române. In interesul marilor crescători de vite maghiari, cercurile conducă- toare ale monarhiei austro-ungare au luat o serie de măsuri pentru a re- duce numărul de vite şi cantităţile de lînă şi pigi ce se aduceau din România în Transilvania. Este de menţionat că, în acelaşi timp, pentru întreprin- derile din apusul şi centrul Imperiului habsburgic se continua importul din România al pieilor de animale şi al unor cantităţi sporite de lînă. Mă- surile amintite au lovit o serie de întreprinderi transilvane, care de la înfiin- ţarea lor utilizau materii prime aduse de peste Carpaţi. Astfel, aceste întreprinderi au fost nevoite să-şi reducă producţia, iar multe dintre ele şi-au închis porţile. Din această cauză, s-au redus şi cantităţile de produse manufacturate şi meşteşugăreşti desfăcute în România. Analiza datelor de mai sus privind schimbul de mărfuri între cele două ţări române indică — mai ales după anii 1877—1878 — o frînare arbitrară a legăturilor economice dintre ele, fapt ce a avut urmări negative asupra economiei de pe ambele versante ale Carpaţilor. în exportul făcut de Eomânia în Transilvania, alături de animale şi produse animaliere (îndeosebi lînă şi piei), un loc important, în această perioadă, l-au ocupat cerealele. Conform unui acord suplimentar la Con- venţia din 1875, cerealele produse şi importate din România erau scutite de vamă. în perioada 1876 — 1880, în Transilvania s-au importat cereale din vechiul regat, numai ptfin cele 14 orificii vamale menţionate, după cum urmează * 63 : în anul 1876 13 364 489 kilograme 1877 37 853 906 1878 27 080 752 1879 12 601 769 1880 22 317 050 în acest fel, atît pentru industria morăritului şi a spirtului54, cît şi pentru consumul populaţiei din Transilvania şi Ranat, se aduceau în- semnate cantităţi de cereale din vechiul regat. 02 Ibidem, p. 208. 63 Raportul Camerei de comerţ şi industrie din Rraşou ... pe anii 7878 şi 187D, p. 136 137. r’4 Pe teritoriul Camerei de comerţ şi industrie din Cluj, la 1871 erau 79 de întreprin- deri industriale, din care funcţionau 69, producînd 171 915 hi de spirt (/. Moga, Războiul vamal dintre Austro-Ungaria şi România in lumina intereselor economice ale Transilvaniei, Bucureşti, 1936, p.7). www.dacoromanica.ro 916 IOAN TIBERIAN 12 Grîul era cumpărat îndeosebi pentru industria morăritului5S, iar porumbul şi orzul pentru fabricile de spirt. Industriaşii de spirt transilvani recurgeau în mare măsură şi în mod permanent la importul din România. Camera de comerţ şi industrie din Cluj aprecia la 1880 că „Transilvania, prin aşezarea ei geografică în vecinătatea României producătoare de po- rumb excelent, este chemată să folosească această împrejurare, să importe porumb, să-l prelucreze în fabrici şi ca un produs industrial să-l valorifice în străinătate, iar produsele secundare să le utilizeze în scopul fabricaţiei spre folosul propriu” 56. Totodată, Camera de comerţ şi industrie din Timişoara, în raportul său din 1882, preciza că „grîu şi porumb am importat numai din România. Ambele pot fi socotite importate” 57. Grîul îl cumpărau „îndeosebi morile”, iar porumbul îl cumpărau mai ales „consu- matorii parliculari”. Astfel, „industria de morărit ... a încheiat bilanţul cu un beneficiu apreciabil”58. în acelaşi raport se arată că „Timişoara reprezintă un consumator şi un (îrg de cereale alîl de imporlani, caic în condiţiile actuale nu pot fi neglijaţi”50. Din analiza cifrelor de mai sus rezultă că, la începulul perioadei de aplicare a Convenţiei, a avui loc în mod firesc o creştere a cantită- ţilor de cereale aduse din România în Transilvania. Din această cauză, moşierii din imperiu aveau de înfruntat o concurenţă serioasă. Ulterior, în interesul lor, s-au luat măsuri pentru a se reduce aceste cantităţi, fapt ce a pus în dificultate industria de morărit şi de spirt 'din Transilvania. Dintre produsele alimentare care erau aduse în Transilvania din România în cantităţi însemnate, mai menţionăm : produsele lactate, peş- tele, fructele şi legumele proaspete. De exemplu, în perioada 1871 — 1880, s-a adus brînză de oaie anual, în medie 125 843 kg 60. De asemenea, s-au adus peşte, melci, după cum urmează 61 : * 80 81 Anul Peşte sărat şi afumat Peşte proaspăt şi melci 1876 1 15 162 kg 2 678 kg 1877 328 215 „ 10.334 „ 1878 366 234 „ 8115 „ ' 1879 416 880 „ 19 214 „ 1880 971 317 „ 31 608 „ 55 Morile mecanizate s-au extins In Transilvania In aşa măsură, Incit nu mai era nevoie să se aducă faină din altă parte, (Raportul Camerei de corner) fi industrie din Cluj pe anul 1878, Cluj, 1879, p. XI). 88 Raportul Camerei de corner) şi industrie din Cluj pe anul 1880, p. 1U2. 67 A Temesuari kereskedelmi es iparkamare jelentese ... a kamarai Keriilel gazdashgi, Kereskedelmi ipari es fargalmi viszongairol az 1882 eoben [Raportul Camerei de comerţ şi industrie din Timişoara despre ... situaţia economică, comercială, industrială pe anul 1882], Timişoara, 1881, p. 7 — 8. (în continuare, ne vom referi la acest raport utilizlnd numai tradu- cerea titlului In limba română.) 58 Ibidem, p. 2. 80 Ibidem, p. 7 8. 00 Raportul Camerei de corner) şi industrie din Rraşoo .. .pd anii 1878 şi 1870, p. 1 18 149. în anii 1870 — 1880, au fost aduse (prin 1 1 oficii vamale) următoarele cantităţi de brînză : In 1876 48 819 kg; in 1877 122 909 kg; în 1878 110 490 kg; în 1879 113 8 18 kg, iar în 1880 113 152 kg. 81 Ibidem, p. 110 141, www.dacoromanica.ro 13 LEGATURILE ECONOMICE In PERIOADA 1876—1886 917 In decursul a 10 ani (1871 — 1880) s-au adus fructe şi legume proas- pete în medie anuală de 612 621 kg 82. Un loc important în economia Transilvaniei l-a ocupat industria forestieră. Exploatarea pădurilor, îndeosebi a celor de stejar, s-a intensi ficat o dată cu începerea construirii reţelelor de căi ferate din Transil vania şi Bomânia. De asemenea, ca urmare a dezvoltării extracţiei de ţiţei în Bomânia, a crescut şi importul de material lemnos adecvat, pentru butoaiele necesare depozitării acestuia. S-a adus lemn şi pentru diferite construcţii, pentru confecţionarea căruţelor, uneltelor ş. a. In Transilvania, în deceniile 6 — 8 a sporit şi producţia de cărbune, utilizat ca combustibil, îndeosebi pentru transportul pe căile ferate — ce creşte relativ repede în această perioadă — , precum şi în unele între- prinderi. Dezvoltarea industriei forestiere şi a celei de extracţie a cărbunelui se oglindesc şi în exportul produselor lor în Bomânia. Astfel, prin cele 1 4 oficii vamale, au fost transportate următoarele cantităţi: 3 462 m 3 în 1878 ; 583 481 m 3 în 1879 ; 1 272 854 m 3 în 1880 83. Cantităţi însemnate de cărbuni se aduceau din Banat. De peste Carpaţi se trimiteau diferite mărfuri din lemn, dintre care menţionăm cunoscutele ,,lăzi braşovene”. Prin oficiile vamale amintite au fost aduse astfel de articole, după cum urmează: în 1876 =540 725 kg; în 1877 =1337 445 kg; în 1878 — 1 294 908 kg; în 1879 = 2 220 007 kg; în 1880 = 1 545 721 kg 84. In perioada 1871 — 1880 s-au adus, prin aceleaşi puncte de vamă, anual, în medie, cîte 754 de căruţe şi sănii85. In perioada 1871 — 1880, din Transilvania s-au adus fier şi oţel în Bomânia (prin 14 oficii vamale) anual, în medie, cîte 467 805 kg, maşini şi organe de maşini =29 975 kg, diferite mărfuri din fier şi oţel = 222 224 kg 88. In anii 1876 — 1880, acest export (calculat în kilograme) s-a modi- ficat astfel87 : Anul l-'icr şi oţel Maşini, organe Piese pentru Diferite mărfuri de maşini maşini din fier şi oţel 1876 310 223 5 056 11 121 112 712 1877 106 881 77 409 61 023 550 779 1878 770 673 15 747 58 225 552 211 1879 470 975 46 286 11 696 251 517 1880 419311 36 380 6 528 299 019 Metale cu diferite grade de prelucrare, maşini şi îndeosebi unelte agricole se aduceau şi din Banat. De exemplu, după cum este consemnat în raportul Camerei de comerţ şi industrie din Timişoara, ,,în atelierele de maşini ale Societăţii industriei de fier din Nădrag ... s-au produs, în 62 Ibidem, p. 238. 63 Ibidem p. 206-207. 61 Ibidem, p. 222-223. 65 Ibidem, p. 228 — 229. 60 Ibidem, p. 226-229. 67 Ibidem. » • www.dacoFomanica.ro 918 IOAN TIBERIAN 11 1882, 2 877 pluguri şi 503 măji metrice cu cuie diferite, pentru care materia primă a fost procurată din uzinele de fier şi domeniile proprii. Numărul plugurilor fabricate în acest an a fost cu 877 mai mare decît în 1881 şi întreaga cantitate a fost exportată în Eomânia, la Giurgiu” °8. în decursul deceniului 1871—1880 s-au adus, în medie, anual : articole de ceramică 517 937 kg; sticlă şi articole din sticlă — 302 152 kg ; liîrtie 508 795 kg ; produse chimice, coloranţi şi medicamente — 18 098 kg ; luminări şi ceară 50 598 kg; ape minerale — 528 391 kg, precum şi alte mărfuri produse de întreprinderile şi atelierele din Transilvania. în anul 1858 a luat naştere prima întreprindere transilvană de petrol şi păcură. între anii 1860 —1877, numărul distileriilor de petrol a crescut cu 7 (6 la Braşov şi una la Ciuc —Gliimeş)09. Ele aveau ca materie primă ţiţeiul adus din Eomânia. Petrolul rafinat în întreprinderile din Braşov se desfăcea în Transilvania, pînă la Oradea şi Arad (la Cluj se rafinau can- tităţi mai reduse). Pentru rafinăria din Oraviţa, ţiţeiul era adus tot din Eomânia. La Oraviţa se obţinuseră rezultate bune în rafinarea ţiţe- iului. „Ţiţeiul românesc rafinat în această întreprindere — se arată în ra- portul Camerei din Timişoara — poate fi comparat, cu deplin curaj, cu cel rafinat în America”* 70. Produsele acestei rafinării erau desfăcute mai ales în Banat. Cu toate că taxele vamale şi tarifele de cale ferată erau ridicate, iar petrolul american exercita o puternică concurenţă, industria transilvană a petrolului se dezvolta datorită surselor de ţiţei aflate în apropiere71. „în privinţa petrolului — se scria în raportul Camerei de comerţ şi industrie din Cluj — semnalăm o situaţie favorabilă. O parte din ce în ce mai mare a consumului revine produselor de distilerie din Braşov şi astfel acestea sînt într-o oarecare măsură produse interne, dat fiind că materia primă e furnizată de puţurile de petrol din Eomânia”72. Astfel, pentru distileriile din Braşov s-au importat următoarele cantităţi de ţiţei73: anii chintale anii chintale 1872 6 700 1876 6 132 1873 10 066 1877 17 105 1871 8 520 1878 32 588 1875 11 133 1879 50 196 Producţia de petrol realizată cu ţiţei din Eomânia de întreprinde- rile din Braşov, precum şi de cele din împrejurimi, era rentabilă. „Calea ferată înlesneşte importul de ţiţei. Producţia de petrol în aceşti cinci ani (1880—1881) a crescut cu 20—25%. Desfacerea s-a extins chiar şi în acele 08 Raportul Camerei de comerţ şi industrie din Timişoara ...pe anul 1882, p. 78. 00 Raportul Camerei de comerţ şi industrie din Braşov . pe anii 1878 şi 1879, p. 333. 70 Raportul Camerei de comerţ şi industrie din Timişoara ... pe anul 1882, p. 97. 71 Raportul Camerei de comerţ şi industrie din Braşov .. .pe anii 1878 şi 1879, p. 334. 72 Raportul Camerei de comerţ şi industrie din Cluj pe anul 1879, Cluj, 1880, p. 167, 73 Raportul Camerei . .pe anii 1878 şi 1879, p. 30. 1 5 LEGATURILE ECONOMICE ÎN PERIOADA 11)76—1886 919 părţi ale Transilvaniei unde se impusese mai mult comerţul cu petrol ;une- rican şi galiţian”74. Legăturile economice reciproce dintre cele două ţări române nu silit oglindii e, fireşte, numai de cifrele statisticii din domeniul schimburi- lor comerciale, menţionate mai sus. Prin frecăturile Carpaţilor era un continuu du-te-vino de păstori, ţărani, lucrători, meseriaşi, comercianţi etc. ,,Intr-un singur an, 1885, mocanii au dus turme şi cirezi de 800 000 oi şi 40 000 vite la iernat în cîmpia Dunării. Mii de muncitori sezonieri români, secui şi saşi treceau graniţele pentru a asigura prin bani agoni- siţi în vechea Românie existenţa familiilor lor în Ţara Bîrsei, secuimei sau Ţara Oltului”75. Din datele prezentate mai sus rezulta că economia Transilvaniei s-a dezvoltat în decursul istoriei ca o economie unitară. Pînă şi oraşele din regiunile vestice, ca Timişoara, Arad, Oradea, Satu—Mare, aveau legături economice nu numai cu regiunile învecinate, dar şi cu cele din interiorul bazinului transilvan. Referindu-se la legăturile economice ale Oradei, raportul Camerei din Braşov consemna : ,,Pentru facerea unui mare negoţii de producţie este bine provdzută cu institute de bani. Comu- nicaţiunea (traficulii) este cu deosebire mare spre Transilvania (Cluju şi giurii) şi de aici spre Oradea—Mare”76. Este de menţionat faptul că Maramureşul, se orienta, din punct de vedere economic, mai mult spre Moldova77. Orientarea economiei Transilvaniei spre sud şi est a fost o realitate şi s-a manifestat neîncetat din cele mai vechi timpuri. Aşa se explică, între altele, dezvoltarea excepţională pe care au căpătat-o, încă de la apariţia lor, oraşele Braşov, Sibiu, Bistriţa etc., situate la porţile de cea mai intensă circulaţie spre celelalte două ţări române şi, în acelaşi timp, pe căile de acces direct către Dunăre, spre care aceste oraşe trimiteau produse meşteşugăreşti vestite pe vremuri. Mai tîrziu, o dată cu dezvol- tarea industriei şi căilor ferate, legăturile dintre aceste oraşe transil- Aane şi celelalte regiuni ale ţării noastre au devenit şi mai intense. Convenţia încheiată în 1875 între România şi Austro-Ungaria a favorizat dezvoltarea comerţului dintre aceste state. în primii ani ai apli- cării Convenţiei, s-au dezvoltat şi legăturile economice dintre ţările române. Schimburile „între Transilvania şi vechea Românie primesc un nou impuls prin Convenţia vamală intrată în vigoare la 1 iunie 1870, care a adus excepţionale avantaje exportului de produse industriale din Austro- Ungaria în România şi a intensificat, în schimb, importul de cereale şi de vite. Această convenţie stingherea astfel interesele latifundiarilor maghia- ri”78. Sub presiunea moşierimii maghiare, cercurile conducătoare ale Impe- riului austro-ungar au luat măsuri privind reducerea importului de vite, 74 Raportul Camerei de comerţ şi industrie din Braşov ...pe anii 18S0 188J, p. 15]. 75 Carol Gollncr, Relaţiile economice dintre Transilvania şi vechea Românie in a doua jumulalc a secolului al XlX-lea, în voi. Unitate şi continuitate In istoria poporului român p.259. 76 Raportul Camerei de comerţ şi industrie din Braşov ... pe anii 1880 1884, p. 70. 77 Din istoria Transilvaniei, voi I, ediţia a IlI-a, Bucureşti. Edit. Academiei, 1963, p.15. 78 Carol Gollner, Relaţiile economice dintre Transilvania şi vechea Românie tn a doua jumătate a secolului al XlX-lea. în voi. Unitate şi continuitate tn istoria poporului român, p. 258 ; Din istoria Transilvaniei, voi. II, cd.a ILa.p. 216. . www.aacoromanica.ro 020 IOAN TIBERIAN 1G piei, lină şi cereale din .România. Arest lucru a avut repercusiuni negative asupra unor ramuri întregi ale industriei transilvane şi asupra economici animaliere din vechea Românie. Pe motivarea întemeiata a recunoaşterii implicite a autonomiei vamale faţă de Imperiul otoman, guvernul conservator — dominat de nioşierime —al lui Lascăr Patargiu a sacrificat interesele industriei româ- neşti de toate categoriile, spre a cîştiga pentru produsele agricole moşie- reşti piaţa austro-ungară. In perioada de aplicare a Convenţiei comerciale, piaţa României era inundată de fabricatele venite din Austro-Ungaria, astfel, că nici o ramură a industriei nu s-a putut dezvolta. Concurenţa mărfurilor din Austro-Ungaria a lovit puternic în meşteşugurile şi industria care înce- puse să se dezvolte în România. întreprinderile industriei prelucrătoare, şi mai ales atelierele meş- teşugăreşti, nu puteau face faţă concurenţei mărfurilor exportate de- Austro-Ungaria şi, din această cauză, multe din ele s-au închis. Majori- tatea meseriaşilor au devenit muncitori cu ziua sau servitori. Situaţia lucrătorilor se înrăutăţea. Abia trecuseră cîţiva ani de la încheierea Convenţiei comerciale, iar exportul în România al mărfurilor produse de Austro-Ungaria crescuse în mare măsură şi cu asemenea profituri, îneît, după cum arată N. Iorga, devenea treptat o „anexiune economică exploa- tatoare”79. în acelaşi timp, modul în care s-au stabilit şi aplicat tarifele vamale favoriza unilateral Imperiul habsburgic80. 78 N. Iorga, Istoria comerţului românesc. Epoca mai nouă, Bucureşti, 1920, p. 179. 80 Pentru a face o comparaţie între tarifele vamale ale României şi cclc ale Austro- Ungarici, în perioada aplicării Convenţiei, vom lua ca exemplu taxele vamale la care au fost supuse cltcva articole : Denumirea produselor România Austro-Ungaria Cai Scutiţi 25 ici cap Boi, vaci ele. 5 ici cap 25 Ici cap Porci 2,50 lei cap 7,50 ici cap Carne proaspătă şi sărată 4 şi 0,5 lci/100 kg 15 lci/100 kg Carne afumată şi clrnăţăric 20 lci/100 kg 15-50 lci/100 kg Unt proaspăt şi sărat 12 lci/100 kg 25-40 lei/100 kg Brlnzcturi 12 lci/100 J9. _ 4 Cf. pe larg analiza aceslei taluri a acUvilăţii podului iii: Ion Do Iu Balan, Octavian Goga, Opere, I, Poezii, Kdiţie îngrijită, piefaţa'ii, nole, Ivi. pmlru lileialuru. Bucureşti, 197, p. VII — CXXXIII. 6 O. Goga, Fragmente autobiografice, In op. lit., p. 14. www.dacoromanica.ro 930 VASILE CURTICAPEANU 4 a revoltei conştiinţei naţionale. Crezul politic manifestat în poezia patrio- tică şi socială l-a aşezat pe Goga în prima linie de luptă a românilor din Transilvania antebelică. Literatura sa e ca o apă tămăduitoare pentru cititorii din cuprinsul monarhici austro-ungare, e îndemn la luptă pentru românii de pretutindeni şi mai ales speranţă pentru timpurile viitoare. Poeziile lui Goga sînt adevăraţi psalmi naţionali, rostiţi de tineri şi de bătrîni pe tot cuprinsul pămîntului românesc. Alături de versurile lui Ooşluic, poeziile lui Goga sînt citite cu nesaţ şi circulă pe văile şi plaiurile Transilvaniei ; în calea lor se încrucişează eu revistele şi cărţile lui N. Iorga, trecînd munţii în „vechea ţară”. Suflul nou al poeziei militante a lui Goga a fost remarcat de critici1 literari ai epocii şi de oameni de cultură de prestigiu. Deosebit de plastic caracterizează versul său lzabela Sadoveanu : „Voce tare, cu sonorităţi aspre, vibrante, un glas de apostol şi de luptător, ce se serveşte de vers ca de o trîmbiţă pentru deşteptarea sufletelor amorţite în indiferenţă sau în suferinţă ! Un fior trece prin sufletul tuturor şi fiecare ascultă glasul acesta nou, forma aceasta aspră, aproape barbară, dar plină de fior, de simţiri puternice, vibrînd departe în sufletele româneşti, ca glasul de aramă al unui clopot de alarmă şi de deşteptare”®. Marele critic literar Titu Maiorescu releva că „patriotismul a devenit unul dintre izvoarele poeziei lui Goga şi-l inspiră în modul cel mai firesc”, în raportul pe care-1 făcea în vederea premierii lui Goga de către Academia Română în 190.1, Maiorescu arăta că „emoţiunile ee le simte şi ee ni le transmite tînărul poet sînt izvorîte din viaţa naţională a acelei părţi a României în care s-a născut şi în mijlocul căreia a trăit, din viaţa români- lor transilvăneni în faza ei de astăzi, caracterizată prin lupta împotriva tendinţelor de asuprire etnică predominat oare”* * 7. Nici lui Nieolae Iorga nu i-a trecut neobservat conţinutul politic al poeziei lui Octavian Goga, aşa cum apărea ea în 1904, cu „o vibraţie pînă atunci neîntîlnită”8, consi- derîndu-1 apoi nu „numai un poet local, ci unul naţional, plecînd de la sentimente generale . . ., de la nemărginita dragoste pentru casa sa, pentru brazda sa, pentru biserica sa, pentru satul său, pentru ţinutul său oltean şi pentru ţara sa ardeleană. El va iubi poporul românesc nu din datorie — sublinia N. Iorga— , nu din conştiinţă de cărturar sau din simpatie de artist, ci din iubirea trainică şi veşnică pentru părinţii de acasă, pentru fraţii de joc, pentru vecinii binecunoscuţi, pentru preotul satului şi pentru lăutarul satului, şi de aici pentru toţi oamenii satului, ţinutului şi ţării sale ardelene”9. E. Lovinescu salută cu bucurie poezia lui Goga, pe care-1 numeşte „lampadafor al ideii naţionale”, subliniind că „poezia patriotică a aces- tuia nu se adresează trecutului, ei viitorului, într-un ton sibilinic impus de împrejurări concrete” 10. 8 lzabela Sadoveanu — Evan, Oclauian Oor/u, In „Impresii literare", Bucureşti, Edit. Minerva, 1908, p. 214 215. 7 T. Maiorescu, Poeziile d-lui Oclauian Goga, in voi. Critice, III, Bucureşti, Edit. I.ibră- riei „Socec”, 1931, p. 297. 8 „Semănătorul” (1904), an. II, p. 179. 0 N. Iorga, Istoria literaturii româneşti contemporane, voi. I, Bucureşti, 1931, p. 803, 10 Cf. E. I.ovinescu.. Critice, I, Bucureşti, Edil, „Ancora", 1925, p 109 — 101 www.dacoromanica.ro s OCTAVIAN GOGA ŞI STATUL ROMAN UNITAR 931 Gr. Ibrăileanu îl considera în 1911 pe Oc1. Goga poet po])oranis1, pentru că exprima în poeziile sale „mila pentru dezmoşteniţi, ura pentru asupritori şi speranţa într-un viitor de răzbunare şi dc reparaţie sunînd din trîmbiţi marşul redeşteptării şi cliemînd la luptă pentru sfă- rîmarea străvechilor lanţuri”11. Intrarea lui Oetavian Goga în arena politică coincide eu schimbarea tacticii de luptă a burgheziei transilvănene prin adoptarea „aetivismu- lui” dc către Partidul Naţional Român. Noua formă de luptă a românilor împotriva dualismului le dădea putinţa să desfăşoare o viaţă politică propriu-zisă prin intrarea în parlament a unui anumit număr de depu- taţi. Moartea lui Ion Raţiu, preşedintele P.N.R., în 1902, marchează o nouă orientare în viaţa politică a românilor transilvăneni. Alături de noul preşedinte, Gh. Pop de Băseşti, în comitetul de conducere a parti- dului au intrat o seamă de elemente tinere, care au adoptat tactica par- ticipării active la viaţa parlamentară din monarhie. Trecerea la „noul activism” a însemnat totodată o reevaluare a forţelor politice, a însemnat impunerea pe primul plan de luptă a grupării „tinerilor oţeliţi”, în frxinto cu Oetavian Goga, Vasile Lucaciu, Valeriu Branişte, Uarie Ghendi, Octa- vian Tăslăuanu, Ion Rusu-Şirianu, Gh. Bogdan-Duică ş.a.12. „Tribuna” de la Arad, care ia locul celei din Sibiu în 1903, ea şi „Libertatea” de la Orăştie sînt principalele organe de presă care militează pentru o lupt ă deschisă a P.N.R. Noua grupare promova o politică „prin noi înşine”, o politică naţională bazată pe forţele sociale din Transilvania şi manifestau dorinţa fierbinte de colaborare cu cele din România veche. în articolul din 3/15 mai 1903, publicat în „Luceafărul”, cel mai intransigent repre- zentant al acestei grupări chema tînăra generaţie la luptă şi o îndemna să păşească cu curaj pe drumul de la 184813. Conferinţa naţională ţinută la 10 ianuarie 1905 la Sibiu a stabilit oficial noua orientare a politicii P.N.R., alegînd „un Comitet naţional executiv”, din care făcea parte şi Oetavian Goga. în ciclul parlamentar din anii 1906—1910, snb guvernul Wekerle, deputaţii români au insistat pentru recunoaşterea P.N.R. ca partid politic, au luptat împotriva poli- ticii de asimilare forţată a românilor, s-au ridicat împotriva scoaterii limbii române din şcoli, administraţie şi justiţie şi împotriva inegalită- ţii14. Oetavian Goga şi-a exprimat cuvîntul răspicat, situîndu-se în frun- tea acelei părţi a burgheziei româneşti care a continuat tradiţiile de luptă ale generaţiei de la 1848. „Cuvîntul deputaţilor noştri — sublinia Goga în 1908 în săptămînalul său „Ţara noastră” — noi l-am socotit totdeauna numai o expresie a acelui sentiment de nemulţumire care stăpîneşte ridi- carea poporului nostru. N-am cîştigat nicicînd cele cîteva fotolii pe seama noastră în palatul de pe malul Dunării decît ca mijloc de protestare mai evidentă în faţa lumii pentru toate nedreptăţile care ating neamul nos- 11 Cf.G. Ibrăileanu, Note şi impresii, Iaşi, Edit. „Viata românească”, 1920, p. 85 89. 12 Cf. G. Moroianu, Les hilles des Roumains Iransţlluains pnur la liberii1 el Vnpininn europfene, Paris, 1933, p. 177 — 180. 13 Cf. „Luceafărul”, an. II, nr. 10 — 11 din 1 iunie 1903, p. 174 — 177. 14 Cf.T.V, Păcăţian, Carlea de aur sau luptele patilire naţionale ale românilor de sub coroana ungară, voi, VIII, Sibiu, 1905, p. 223-856. . www.dacoromanica.ro 932 VASILE -CURTICAPEANU 6 tru . . . Cuvîntul rostit în parlament continua el cu îndrăzneala convingerii, cu înverşunarea dreptăţii jignite mai are o menire de mare însemnătate. în acelaşi timp cînd duce în afară, cînd arată în sus nedrep- tăţile unui popor, el răsună şi în jos şi vine şi ca o îndrumare, ca un îndemn celor rămaşi. Atitudinile de demnitate, de aAÎnt repulsiv, accentele de energie şi toate manifestările de protestare se coboară în sufletele miilor de oameni, care le primesc şi le frămîntă”15. Alegerile de deputaţi din primăvara şi vara anului 1910 au consti- tuit pentru Oetavian Goga un moment de puternică afirmare pe arena politică propriu-zisă10. Candidînd din partea Partidului Naţional Român m ţinutul arădan, în cercul Chişineu Criş, unde era bine cunoscut prin poeziile şi articolele publicate în „Tribuna” din Arad începînd din 190517, Oetavian Goga s-a angajat într-o luptă electorală deosebit de dîrză, dato- rită faptului că în acelaşi cerc candida contele Wenkheim, susţinut de contele Tisza Tstvân, şeful Partidului Muncii, exponentul celor mai reac- ţionare şi mai puternice cercuri burghezo-moşiereşti ungare. Totodată el avea de luptat împotriva unor dificultăţi cauzate de îngrădirile sistemului electoral cenzitar, care greva asupra posibilităţilor de afirmare a maselor româneşti, reducînd mult numărul alegătorilor din cele 18 comune care aparţineau cercului săli electoral18. Lupta politică a lui Goga se identifica cu programul burghezo- democratic al P.N.R. de introducere a unui regim democratic, vot uni- versal, abrogarea legilor şi ordonanţelor introduse de Apponyi împotriva şcolilor româneşti, libertate de acţiune pentru P.N.R. ş.a.19. La 10 aprilie Goga a avut cea dintîi adunare cu alegătorii, în pre- zenţa dr. Ion Suciu şi a altor fruntaşi ai P.N.R. în drumul străbătut de la Arad la Chişineu Criş a fost întîmpinat cu entuziasm de ţărănimea din împrejurimi, iar de la reşedinţa cercului electoral pînă la locul adunării, Socodor, a fost condus de un convoi de peste 100 de trăsuri. La podul Grisului a fost salutat de un grup de ţărani maghiari. Adunarea la care âu participat aproape 7 000 de oameni a fost viu impresionată de cuvîntarea ţinută de Oetavian Goga. „Graiul d-sale — relata observatorul ziarului „Tribuna” răsună curat şi pătrunde pînă la cei mai îndepărtaţi ascul- tători, iar limba d-sale măiastră curge ca o undă bogată şi limpede deasu- pra mulţimei, răsfrîngînd frumuseţea de gîndire şi stil care farmecă, vră- jesc şi captivează toate inimile”20. Campania electorală continuă apoi într-o serie de sate: Şiclău, Grăniceri şi Pil, la Vărşand, Nădab, Sintea ş.a. La Yînători participă şi numeroşi reprezentanţi ai alegătorilor maghiari, iar la Şepreuş, în ciuda 15 „Ţara noastră” (1908), an. II, nr. 7. 16 Pentru această problemă am folosit materialul documentar Contribuie la bioqrafia lui Oclavian Coqa, aleqerile de la Chişineu Cris din 1910, pe care mi 1 au pus la îndemînă prof. Eugen Ciluck şi Magdalena Kovâcs, cărora le exprim vii mulţumiri. 17 Gf. M. Gliick, 13. Farkas şi E. Gliick, Colaborarea literară a poefilor si scriitorilor de seama la ziarele „Tribuna poporului", „Tribuna" si „Românul", Arad, 1968, p. 41 46, w „Tribuna” (1910), nr. 86 din 18 aprilie, p. 5; nr. 166 din 6 august, p.l. 10 „Drapelul” din I ugoj (1910), nr. 48 din 1 mai, p.l. 20 „Tribuna” (1910), nr, 70 din 30-martie, p. 4 5. www.dacoromamca.ro 7 OCTAVIAN GOGA ŞI STATUL ROMAN UNITAR 933 ploii, cei peste 2 000 de alegători dezbat problemele într-im mare entu- ziasm şi veselie21. Paralel, reprezentanţii cercurilor guvernante ale lui Tisza desfăşu- rau o zgomotoasă campanie electorală, folosind metodele proprii : teroa- rea şi corupţia electorală. în aceste împrejurări nu e de mirare că la Arad „alegerile au fost cîştigate de contele Tisza prin 000 de voturi cum- părate şi 000 de funcţionari terorizaţi”, după cum remarcă ziarul opoziţiei, „Fiiggetlenseg”, din 15 iunie 191022. Atît presa românească, cît şi cca a opoziţiei guverna meni ale maghiare, relatează pe larg despre amestecul brutal al administraţiei în alegeri, des- pre maltratările şi arestările abuzive îndreptate împotriva candidaturii lui -Octavian Goga. în ziua alegerilor, 1 iunie, Oetavian Goga a obţinut 875 de Aoturi, Wenkheim 1 007, iar al treilea candidat, Lazar Z., 33923. Potrhit pier- derilor legii, a urmat o nouă alegere pentru ziua de 16 iunie, fiind nevoie de obţinerea majorităţii absolute a voturilor, în timpul noii campanii electorale, autorităţile administrative „aplică cea mai mare teroare”, după cum sublinia Ştefan C. Pop, deputat la Şiria, în memoriul adresat orga- nelor locale24. Noua adunare populară de la Chişineu Criş, unde urma să ia cuvîntul Goga, a fost interzisă, cu toate insistenţele alegătorilor români şi maghiari de a fi ţinută25. De asemenea, la Zărand, Cintei, Nădab s-a făcut uz de forţă, lui O. Goga nu i s-a permis să participe la adunare, fiind ameninţat cu moartea26. în ciuda tuturor samavolniciilor, alegerile de la 16 iunie s-au des- făşurat cu mai multă îndîrjire din partea alegătorilor români, ceea ce reflectă numărul crescut al votanţilor lui Goga, de această dată ajungînd la 1 031. Dar mijloacele folosite de Partidul Muncii au asigurat mandatul reprezentantului său cu ceva mai mult de 200 de voturi27. Contemporanii n-au considerat evenimentele din aprilie iunie un eşec pentru P.N.E., ci, dimpotrivă, ca o pagină glorioasă în istoria luptelor naţionale din părţile arădane. Octavian Goga a zugrăvit aceste împrejurări cu talent în piesa Domnul notar, apărută în 1913. „Candidat de deputat (în 1910) în judeţul Arad — menţiona poetul mai tîrziu — , trei luni de propagandă electorală mi-au dai prilejul să văd multe taine... Am crezut că sînt dator sa dau acest tablou de frămîntare interioară a noastră sub apăsarea unei idei de stat străin ” 28. Tipărită în mai multe ediţii, în februarie 1911, piesa a fost jucată la Teatrul Naţional din Bucureşti, producînd un efect puternic in conştiinţa publicului. Vorbind despre succesul piesei, E. Lovinescu spune că aceasta a produs un entuziasm de nedescris, urmat de intonarea imnuri- lor „La arme”, „Deşteaptă-te, române !”: „Eomâne, sus, în galeria 41 41 Ibidem, nr. 87, 22 aprilie, p. 93; 30 aprilie, p. 4 5. 22 Apud M. Ciliick, B. Earkas şi E. Gliick, ari. cit. 23 „Tribuna” (1910), nr. 108 din 2 iunie, p.l. 21 Arh. sl. Arad, fond Prefectura Arad, Actele viceconiilelui, nr. 10 005/1910, f.9. 25 Ibidem, nr. 99 993/191C. 26 Ibidem, nr. 10 065/1910, f.9. 27 Cf. „Tribuna” (1910), nr. 116, 17 iunie, p. 4 5. 28 O. Goga, Fragmente autobiografice, op. cit., p. 26. www.dacoramamca.ro VASILE CURTICAPEANU 8 931 înflăcărată; mişcare în presa de aici şi de dincolo; banchete la Bucureşti şi la Sibiu ; intervenţia unei puteri străine; frica dezlipirii României de la politica Triplei Alianţe ...” 29. Cu condeiul său de polemist, el a dezvăluit în permanenţă publicului din Transilvania politica şovină de maghiarizare forţată, ceea ce a lacut să fie în conflict continuu cu autorităţile guvernamentale. Legea şcolară a lui Apponyi din 1907 a fost urmată de accente de protest în scrisul său, atrăgîndu-i procesul din 2 octombrie 1907 de la Curtea cu juraţi din Cluj. Al doilea proces intentat împotriva sa a avut loc în anul următor pentru articolul Generaţia nouă, în care atacă sistemul de educaţie şi de asuprire din Ungaria. In 1909, întorcindu-se de la Viena, a fost victima unui arest preventiv pentru agitaţii politice împotriva statului, iar la 20 februarie 1912 a fost condamnat la închisoarea din Seghedin pentru motive asemănă- toare. Impresionantă şi demnă de amintit este scrisoarea lui Ady Endre cu titlul Itobia lui Octavian Goija, publicată în gazeta „Vilâg” şi reprodu- să apoi în „Luceafărul”, în care poetul maghiar îşi manifestă protestul faţă de atitudinea oficialităţii şi totodată simpatia faţă de „marele poet al românilor”, subliniind că-i trimite acestuia „salutul meu fratelui, salut de frate, dragoste, nobilului luptător”. „Robia lui Octavian Goga — sublinia Ady — e o viaţă şi o libertate de invidiat, pe cînd soarta mea. .. e tristeţă, moarte şi plictiseală. Acum învăţ din nou să umblu şi să re- păşesc pe cîmpul de luptă al celei mai sterpe societăţi, căutîndu-mi postul meu de silă, ca şi cînd m-ar duce într-un spital de ciumaţi” 30. Tendinţele de atragere a fruntaşilor români din Transilvania atît de partea cercului politic de la Belvedere, cît şi de cel al lui Tisza, a creat în rîndurile P. N. R. o vie dispută în anii 1910 — 1911, care ameninţa la un moment dat cu sciziunea. Faţă de tentativele lui Tisza de a angrena în politica guvernului maghiar pe unii fruntaşi ai P. îl. R., soldate cu tra- tativele purtate de Ion Mihu în anii 1910—191131 32, cei mai radicali mili- tanţi români s-au pronunţat împotrivă. în iunie 1910 Octavian Goga exprimă, în articolul Izolarea noastră, deosebit de limpede această poziţie : ,,... în împrejurările actuale, politica Partidului Naţional Român, neavînd nici un punct de atingere şi fiind diametral opusă credinţelor proferate de partidele istorice maghiare, orice colaborare cu ele este inadmisibilă... Astăzi programul nostru de viaţă — continua el — nu poate fi decît •izo- larea''132. în toamna anului 1913 sînt reluate tratativele dintre guvernul Tisza şi P. N. R., în condiţiile medierilor lui 0. Stere între cele două părţi. Acum Octavian Goga are, împreună cu Vasile Lucaciu, un rol important în alcă- tuirea unui comitet de zece, care urma să ducă tratativele cu contele Tisza prin trei delegaţi, aleşi hi persoanele lui Teodor Miliali, luliu Maniu şi Valeriu Branişte 33. Cum era de aşteptat, tratativele, sistate în februarie 29 E. Lovinescu, Critice, voi. I, p. 188. 311 Apuci „Luceafărul” (1912), p. 100. 31 Cf. Dr. Ioau Miliu, Spicuiri din gindurile mele polilice, culturale, economice, publicate cu un studiu biografic de prof. Silviu Dragomir, Sibiu, 1938, p. 85 150. 32 Art. Izolarea noastră, în Arh, O.Goga, I, mss. 18, in Bibi. Academiei, Secpa manuscrise (subl. ms.). 33 Ion Rusu-Abrudeanu, Păcatele Ardealului faţă de sufletul vechiului regal. Fapte, documente şi facsimile, Bucureşti, 1930, p. 304 — 306; Cf. şi Desăvtrşirea unificării statului naţional român. Unirea Transilvaniei cu vechea Românie, Bucureşti, 1968, p. 114. www.dacoromamca.ro 9 OCTAVIAN GOGA ŞI STATUL ROMAN UNITAR 935 1914, n-au dus la nici un rezultat, deşi aceasta a provocat îngrijorare atît la Viena, cit şi la Budapesta şi la Bucureşti. E uşor de presupus că adeziunea grupării radicale în frunte cu Goga la purtarea tratativelor a fost posibilă datorită insistenţei guvernului de la Bucureşti, care îşi avea calculele sale politice. în directă legătură cu aceasta era colaborarea mai apropiată, mai largă pe care cei doi luptători — Goga şi Lucaciu — intenţionau s-o desfăşoare cu fraţii de peste Carpaţi. întreruperea tratativelor cu guvernul maghiar la început ul anului 1911 a dezvăluit tendinţele de autodeterminare manifestate în preocupările grupului radical al transilvănenilor în frunte cu Octavian Goga, tendinţe care au provocat o mare nelinişte în parlamentul maghiar, exprimată în presa din Budapesta şi diutr-o serie de oraşe europene 3l. Exprimarea deschisă a crezului care, în esenţă, reprezenta idealul întregului popor se manifestă acum şi în poziţia fermă de combatere a moderaţiunii unui Ion Slavici sau Eugen Brote ori prin înfierarea unor capitulanţi ca prelaţii Vasile Mangra, 1. Burdea, Vasile LLossu, a lui losif Siegescu şi Moldovan Gergely. Articolele publicate în presă sub titluri ca Un fals Coriolan, A murit un om, Drumeţi întîrziaţi, Fumegă putregaiul, 0 nouă morală, învăţăminte, Renegatul ş. a. sînt veritabile filipice împotriva unor elemente slabe, capitulante, care au abandonat lupta. în anii premergători războiului, problema românească din monarhie începu să inspire din ce în ce mai multă îngrijorare în cercurile politice de la Pesta şi Viena. Pacificarea românilor era una dintre preocupările de căpetenie ale politicii imperiale în scopul înlăturării obstacolului care se punea în calea colaborării cu Bomânia, în faţa conflictului european ce se anunţa. Dar, în noile împrejurări, totul era zadarnic. Nemulţumirile români- lor căpătaseră o expresie ameninţătoare. „Părea că în aceşti ani — după cum observa Goga — se anunţă ceasul dezrobirii, iar ideea unirii tuturor românilor devenise o axiomă de psihologie populară. Pentru opinia publică întreagă — continua Goga — şi pentru întrunirile de ţărani, orientarea politică se concentra într-o singură lozincă : « Soarele nostru răsare la Bucureşti»” 34 35. La începutul anului 1914, cînd spectrul războiului părea tot mai apropiat în atmosfera politică a Europei, Octavian Goga şi, alături de el, alţi scriitori şi oameni de cultură luptau pentru întărirea credinţei poporu- lui în realizarea idealului naţional. în martie acelaşi an, cu prilejul ban- chetului oferit de „Societatea română” din Sibiu în onoarea succesului dramei Domnul notar pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, poetul evoca trecutul şi tradiţiile întregului popor şi perspectiva idealului de mîine, încrederea în izbîndă 36. Anul 1914 constituie pentru Goga momentul cînd el îşi dă seama pe deplin că românii din monarhie singuri nu pot realiza un act politic impor- tant fără participarea întregului popor român. Această convingere, care s-a întărit în conştiinţa marelui poet treptat, a făcut ca la sfîrşitul anului 34 CI. Şt. Pascu, Marea adunare naţională de la Alba-lulia, încununarea ideii, a len- dinlelor şi a luptelor de unilale a poporului român, Cluj, 1968, p.244. 35 Octavian Goga, Pagini din luptele ardelenilor pentru unire, 1927, p. 1—2. 36 CI. „Românul”, an. IV, nr. 62 clin 18/31 martie 1914. www.dacQromanica.ro 930 VASILE CURTICAFEANU 10 1911 să-şi schimbe tactica, dc luptă politică de pînă atunci. împreună cu dr. Vasile Lucaciu demisionează din Comitetul Partidului Naţional Român, făcînd publică următoarea declaraţie din 23 decembrie acelaşi an, adresată preşedintelui P. N. R. : „Subsemnaţii, eîştigîndu-ne convingerea că ideea unităţii politice a neamului trebuie să îndrume toate conştiinţele în aceste zile istorice, sîntem încredinţaţi că programul Partidului Naţional Român din Transilvania şi Ungaria nu mai corespunde exigenţelor naţionale impuse de împrejurările schimbate. Pentru păstrarea libertăţii noastre de acţiune deci, vă rugăm, dom- nule preşedinte, să ne primiţi demisia din Comitetul executiv al partidu- lui. Vă trimitem această hotărîre, care e un act de conştiinţă ce trebuia să vie. Viitorul şi destinul neamului ne vor arăta dacă e dreaptă cărarea noastră. Noi însă alta nu vedem” 37. Prin această declaraţie publicată în presa timpului, cei doi luptători arătau lumii că programul şi tactica de luptă a P. N. R. erau depăşite de evenimente şi îndemnau la acţiuni deschise, de proporţii largi, împotriva statului dualist, pentru realizarea „ideii unităţii politice” a întregului popor român. Faptul avea o semnificaţie deosebită în Transilvania şi producea totodată un puternic reviriment în mişcarea iredentistă din sudul şi estul Carpaţilor. Venind din acele părţi unde soarele nu răsărea pentru ai săi, unde Mureşul şi Crişurile purtau pe undele lor numele de jale, de unde Oltul încins cu lanţuri de împăratul aduce în vechea ţară durerile unei robii de veacuri, Goga găsea un cîmp larg de acţiune şi adeziunea ma- selor largi la realizarea idealului naţional. „Degrabă mi s-a lămurit — mărturisea Goga mai tîrziu — suprafaţa vastă a noului crez :în conştiinţa obştească a românismului, dincolo de fron- tierele vremelnice, ca un reflex al instinctului popular şi ca o rezultantă a evoluţiei de veacuri, se înstăpînise în toate inimile lozinc-i unirii” 38. După trecerea sa în România, secundat de Simion Mindrescu şi de al^i patrioţi, Octavian Goga se îndreaptă spre formarea unei „legiuni aidelene”, alcătuita din refugiaţii transilvăneni şi din ostaşii proveniţi din armata austro-ungară 39 *. In p ’imele luni ale anului I9.L5, legiunea număra circa 5 000 de oameni. îndemnurile şi chemările îndreptate către românii din armata austro-ungară duc la îngroşarea numărului celor care se înrolează în legiunea proiectată de Octavian Goga. Dezertorii din ar- mata uuslro-uiuraiă ajung la sfîrşitul anului 1915 la 20 251 4U. Legiunea intenţiona să introducă in Transilvania „cărţi revoluţionare” pentru a pregăti o răscoală a poporului român atunci cînd marşul armatei române nu va_ mai putea fi oprit. în acelaşi timp el organizează o campanie susţinută împotriva pu- terilor centrale, cu principală ţintă de atac guvernul lui Tisza militînu în acelaşi timp pentru ieşirea României din alianţa puterilor centrale şi 37 „Românul”, Aiuri, din 23 decembrie 191 1. 38 Ocluvian Goga, Ideea naţională. In Musiul care fierbe, Bucureşti, 1927, p. 21. 39 „Uoinâniu Mare”, an. I, nr. 21—23 din decembrie 1911; sub rcd. prof. univ. Miron Conslanlinescu şi prof. univ. Şl. l’ascu, Desavirşirea unificării stalului naţional român. Unirea Transilvaniei cu vechea Românie, Ed. Acad. R. S. România, 1968, p. 121. 10 Gf. ŞL Pasca, Marea Adunare naţionala de la Alba Iulia, încununarea ideii, a tendin- ţelor ,si « ludelor de unitate “WWWdâBOdmăhicaJO 11 OCTAVTAN GOGA ŞI STATUL ROMAN UNITAR 937 alăturarea la Antantă şi, pe de altă parte, contribuind la intensificarea activităţii „Ligii culturale-’, care din 24 decembrie 1914 devine „Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor”, consacrîndu-şi programul în mod deschis luptei pentru întregirea României. Semnificativ este şi faptul că în fruntea ei sînt acum transilvănenii proaspăt sosiţi la Bucureşti : dr. Yasile Lucaciu, care deţine funcţia de preşedinte, iar Octavian Goga şi Simion Mîndrescu membri în comitetul de conducere. Umăr la umăr cu fiuntaşi de seamă ai vieţii culturale şi publice din vechea Românie, ca Eicolae Iorga, rectorul universităţii Toma Ionescu, Take Ionescu, ÎTicolae Pilipescu, Miliail Sadoveanu, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, dr. I. Can- tacuzino, R. Titulescu ş. a., Octavian Goga organizează în perioada neutra- lităţii întruniri publice, conferinţe, manifestaţii, scriind articole, broşuri etc. în principalele oraşe din ţară41. Volumele publicate de Octavian Goga în Bucureşti: însemnările unui trecător, Ne cheamă pămîntul (1909), Din umbra zidurilor (1913), Strigăte în pustiu, Cuvinte din Ardeal într-o ţară neutră (1915), Cîntece fără ţară (1916), sînt sinteza unor apeluri la lupta pentru eliberarea politică a românilor subjugaţi. Glasullui Gogaarăsunat cu putere la adunările publice în care a com- bătut absolutismul şi a îndemnat la acţiune. „Austro-Ungariaesteun conglo- merat etnic, alcătuit din popoare cu menire deosebită — sublinia Goga în discursul său ţinut la Galaţi — iată de ce zdrobirea împărăţiei habs- burgice, curăţirea acestui cancer moral de pe trupul Europei, este o adîncă datorie de salubritate internaţională”42. La întrunirea „Ligii culturale” din 15 februarie 1915 din sala „Dacia”, el arăta calea de luptă a transil- vănenilor, subliniind că „pentru viitorul nostru politic nu este decît un singur punct de sprijin, un singur punct fix pe care ne putem rezema. Acest punct fix este regatul fraţilor noşlri liberi ..., că viitorul Ardealului este în raniţa soldatului român”43. „Solii acestei convingeri — continua Goga în cuvîntarea sa — ne-au făcut pe noi, o seamă de ardeleni, în momentul cînd ne-am hotărît să rupem toate legăturile cu ocrotire vitregă şi să venim aici, în mijlocul d-voastră, ca să vă strigăm la toate răspîntiile şi în tot ceasul: nu ne mai lăsaţi pradă vulturului cu două capete, veniţi să ne scăpaţi ... Ardealul întreg crede şi vă aşteaptă” 44. în discursul ţinut la întrunirea „Ligii culturale” de la Iaşi, el atrăgea atenţia publicului că „trebuie ascultat glasul care se desprinde ca o rugă- ciune din miile de căsuţe umile, unde se chinuieşte, se zbate în aşteptare şi îndoială, în speranţă şi credinţă sufletul a patru milioane de români care sînt robiţi”45. Întrevăzînd evenimentele ce se anunţau, Goga îşi manifesta cu aceeaşi ocazie nestrămutata sa credinţă în perspectivele viitoruluiDin acest oraş al unirii de ieri, acum, cînd ne cutremură 41 Cf. Desăvtrşirea unificării slalului naţional romăn. Unirea Transilvaniei cu veche Românie, p. 155. 42 Octavian Goga, Strigăte tn pustiu. Cuvinte din Ardeal tnir-o fără neulrâ, Bucureşti, 1915, p. 195. 43 Jbidem, p. 201. 44 Ibidcm, p. 189. 46 Ibidcm, p. 195. www.dacoromanica.ro 938 VASILE CURTICAPEANU 12 fiorul unirii de mîine, să exprimăm, prin rostul meu slab, sentimentele de nemărginită alipire alor patru milioane de români robiţi ...” 46. în faţa pericolului care ameninţa ţara din toate părţile, Goga găsea potrivit să împărtăşească îndemnul său de a se trece la acţiune : „România trebuie să se manifesteze cu fermitate sublinia el, în scopul apărării ţării şi eliberării fraţilor subjugaţi. L-a impresionat profund tabloul care-1 oferea în preajma războiului refugiaţii transilvăneni, „care rătă- ceau — după cum remarcă el — cu miile în capitală şi prin oraşele de provincie. Sufletul acestora e, poate, cel mai zbuciumat vulcan din frământarea care stăpîneşte astăzi continentul... Ei şi-au dat seama că aici, la Bucureşti, se hotărăşte soarta neamului întreg şi au simţit acolo, în satul lor, chemarea acestui oraş care le înfierbîntă sîngele. Ei au venit în ţară — spune Goga — ca să se ceară acasă la petecul de moşie la căsuţa din bătrîni. Ei au dincolo părinţi şi copii, speranţe şi morminte... Sin- gurul lor crez politic este... ocuparea pământului rămas din putredul imperiu vecin. Atîta vor, atîta cer”47. în perioada neutralităţii (1914—1916), poetul a luptat din răsputeri împotriva monarhiei austro-ungare. Erămîntările sale dramatice din această epocă sînt cuprinse în simbolicul volum Cîntece fără ţară, publcat în Bucureşti în 1916 şi al cărui conţinut e sintetizat în poezia Latinitatea strigă în tranşee, în versuri de un puternic dramatism. ' în calitate de colaborator al ziarului „Epoca” din Bucureşti, Goga conducea rubrica „Ardealul vorbeşte”, publicînd articole, poezii, chemări înflăcărate la luptă pentru dezrobirea fraţilor. După intrarea României în război, Goga, împreună cu fratele său Eugen, îmbracă uniforma de soldat şi se înrolează în Regimentul 8 infau- terie, plecînd pe frontul dobrogean. în timpul retragerii în Moldova, din ordinul generalului Prezan este mobilizat în biroul de propagandă pentru armată. în condiţiile grele ale războiului, Octavian Goga face parte din grupul de intelectuali care pun bazele şi susţin cu înflăcărare ziarul „România”, organ al apărării naţionale, la 2 februarie 1917. Rolul poe- tului la fundarea ziarului reiese din scrisoarea lui E. Lovinescu, pe care i-o adresează la 3 februarie 1917 şi în care îi scria : „Te felicit pentru apa- riţia ziarului România” 48 *. Printre colaboratorii acestui ziar de mare în- semnătate politică pentru perioada războiului întîlnim nume prestigioase de scriitori şi oameni de cultură, ca M. Sadoveanu, B. Ştefănescu-Dela- vrancea, Ion Simionescu, I. U. Soricu, Al. Ylahuţă, Ion Agîrbiceanu, Ion Minulescu, Lucian Blaga, V. Voiculescu, A. T. Stamatiad, O. C. Tăslăuanu, Ion Yinea, George Ranetti, Eugen Goga, Zaharia Bîrsan, I. Petrovici, D. Botez ş. a. în editorialul primului număr, intitulat Spre biruinţă, Octavian Goga definea astfel crezul de luptă al tuturor colabora- torilor revistei: „Pe cîmpul întins, unde se prind în mănunchi puterile de apărare ale unui neam, venim astăzi şi noi, o seamă de 40 Ibidem, p. 196. - 47 Ibidem, p. 201. 48 Scrisoarea lui E. Lovinescu către O. Goga din 3 februarie 1917 mi-a fost accesibilă datorită amabilităţii lui Constantin Bucşan, cercelălor la Inst. „N. Iorga", nepotul poetului, căruia li aduc vii mulţumiri. www.dacoromanica.ro 13 OCTAVIAN GOGA ŞI STATUL ROMAN UNITAR 939 oameni ai condeiului. Cetitori de gînduri şi făuritori de visuri, unde trecătoare din valul statornic al sufletului românesc, cerem o părti- cică de muncă pentru pregătirea marelui praznic. Vrem să ne semănăm credinţa pe tot cuprinsul acestui pămtnt, să vorbim cu soldatul şi cu civilul şi să ne facem, de-a lungul satelor şi oraşelor, vestitorii cîntecului de biruin- ţă, care urzeşte ceas ca ceas. Ynm vorbi limpede şi fără înconjur, dîndu-ne seama că încrederea cu care am fost cinstiţi de către cei chemaţi să recu- noască energiile ţării pretinde cuvinte drepte şi cere slujba adevărului. Yom spune astfel în aceste pagini tot ce aşteptarea zilelor viitoare ne va coborî în suflet” 49. Ca redactor al ziarului „Eomânia”, Octavian Goga a desfăşurat o muncă politică intensă, informînd opinia publică asupra mer- sului evenimentelor internaţionale şi a situaţiei de pe front, a dezvăluit ţelurile cotropitoare ale puterilor centrale. Cuvîntui profetic al lui Goga a imprimat nota patriotică şi democratică în coloanele ziarului ,,Eomânia”, mobilizînd masele şi îmbărbătînd pe ostaşul din tranşee la luptă pentru apărarea pămîntului strămoşesc. Eeferindu-se la soarta grea a ţării, în acelaşi articol scria : ,;Yrăjma- şul a călcat hotarele ţării, jumătate din pămînt e sub copitele cailor lui. I)e-a lungul cîmpiilor mănoase calcă iarăşi cetele de pradă, satele albe ard pe întinderea Munteniei ..., în vreme ce Ardealul, ud încă de sîngele nostru, e mai mut ca oricînd... Şi cu toate acestea, nu sîntem înfrînţi... Cu trupul sănătos, dezmeticit de pumnul vrăjmaş, poporul nostru şi-a îndoit mijlocul o clipă ca să se ridice cu o vigoare înzecită. înfiptă în ţara Moldovei ca într-o cetate de piatră, oastea noastră, avînd apa Şiretului în faţă şi crestele Carpaţilor în spate, remvie astăzi după zidul baionetelor, ascuţindu-şi fulgerele de minir. Este o suflare nouă de viaţă care renaşte, rîndurile se primenesc, sprijinul tovarăşilor creşte, speranţa fîlfîie proaspătă şi întinerită peste steagurile ciuruite de gloanţe” 60. Simţind marea chemare ce revenea în acele clipe măreţe oamenilor condeiului în ale căror prime rînduri se înrolase, poetul spunea în conti- nuare : „Ne vom închina cu smerenie în faţa ţăranului trudit, vom pipăi durerile lui, îi vom cînta vitejia neasemănată, lămurindu-i binefacerile pe care şi le-a răscumpărat cu sîngele cald scurs pe ogoarele ţării. Yom dezveli tuturor cruzimile ticăloase ale cotropitorilor şi vom lovi cu patimă în tăciunarii care plimbă cărbunii aprinşi de-a lungul unui pămînt prin muncă şi vrednicie ...”B1. Prezenţa activă a lui Goga în paginile ziarului poate fi urmărită prin numeroase articole şi poezii cu semnificaţii adinei. „Legenda superiori- tăţii sufleteşti şi a culturii de la Berlin — scria el în articolul Ne învaţă Mărăşeştii — s-a evaporat în faţa sătenilor de la Tîrgovişte, care au pornit la atac în cămăşi şi cu capetele goale, creînd în jurul lor o atmosferă de vitejie clasică, smulsă parcă din cele mai strălucite pagini ale antichităţii greco-romane” * 51 52. Credinţa nemărginită în biruinţa cauzei naţionale i-a dat forţa de inspiraţie în anticiparea izbînzii pe care o dorea la începutul anului 1917, 40 O. Goga, Spre biruinţă, în „România”, an. I, nr. 1 clin 2 februarie 1917, p.l. 60 Ibidem. 51 Ibidem. 52 O. Goga, Ne tnvajă Mărăşeştii, în „România”, gji. I, nr. 138 din 8 august 1917, p.l. www.dacoramamca.ro 910 VASILE CURTICAPEANU 14 „printre zidurile fumegînde ale Albei-Iulii”, sub a cărei „lumină orbitoare vrem să ni se frîngă condeiul în ziua cea mare”* 51 * 53. Deşi Octavian Goga nu avea o funcţie politică propriu-zisă în guver- nul de la Iaşi, el se învîrtea în cercul oamenilor politici de la cîrma ţării, avea relaţii strînse cu aceştia şi, neoficial, i s-au încredinţat misiuni diplo- matice de mare răspundere mai întîi în Eusia, apoi în Franţa. Prima menţiune documentară asupra trecerii sale în Eusia o avem din 26 martie 1917 pe la Ungheni54. La 2 aprilie se afla la Petrograd, iar la 27 aprilie acelaşi an i se elibera o viză de către organele ruseşti, în care era menţionat în calitate de curier diplomatic al guvernului român. în aceste călătorii a intrat în contact, după mărturiile unor contemporani, cu prinţul Lvov şi cu Miliukov. La 8 mai se găsea la Iaşi, unde, cu ocazia unei mari întruniri a prizonierilor întorşi din Eusia, a ţinut o cuvîntare. La 11 august 1917 face o altă călătorie în Eusia, ca la 21 august să se înapoieze pe la Ungheni. Potrivit vizei din 22 ianuarie 1918 Goga se găsea la începutul anului în Odesa, iar la 7 martie acelaşi an obţinea din partea Comitetului executiv central al deputaţilor soldaţilor, muncitorilor şi ţăranilor din Odesa aprobarea de înapoiere în ţară. Yara anului 1917 a fost deosebit de activă pentru Octavian Goga în diferitele centre ale Eusiei: Kiev, Petrograd şi Odesa pentru a negocia în favoarea repatrierii prizonierilor transilvăneni şi bucovineni în scopul înrolării lor alături de armata română împotriva Austro-Ungariei. Sosirea la Iaşi la începutul lunii iunie 1917 a primelor detaşamente ale voluntarilor români din Eusia e salutată cu bucurie de înfocatul patriot şi considerată ca începutul realizării întregirii naţionale — din punct de vedere militar, ceea ce pe plan spiritual exista dintotdeauna : „unitatea lor deplină” 55 *. La începutul anului 1918 colabora cu „Biroul ardelean-bucovinean”, care se ocupa de soarta corpului de voluntari ce se organiza aici5G. La 21 ianuarie 1918 Octavian Goga face parte, alături de I. Meţeanu, G. Baiu- lescu, Iancu Nistor, Al. Lapedatu, O. Ghibu, Y. Deleu, M. Popovici, Sever Bocu, O. Tăslăuanu, din „Comitetul românilor refugiaţi din Austro- Ungaria” aflaţi în Eomânia, la care au fost atrase şi organizaţii ale volun- tarilor aflate pe teritoriul rus, care urma să reprezinte pe românii prizonieri în alianţa naţionalităţilor din Kiev 57. Acest organ a fost recunoscut de guvernul român din Iaşi la 26 ianuarie 1918 şi sprijinit58. în contactele pe care le-a avut cu realităţile din Eusia, Octavian Goga a înţeles mai mult decît alţi emigranţi uriaşele transformări sociale şi jjolilice ce se profilau aici. Eeferindu-Se la urmările evenimentelor de la Petrograd din iarna anului 1917, el sublinia că „un neam de 180 de mili- oane, pe o întindere nesfîrşită, frămînta toate valorile de cugetare ale uma- 53 Ibidem, nr. 1 clin 2 februarie 1917, p.l. 51 Informaţiile sînt culese clin Paşaportul pentru străinătate nr. 126 673, eliberat de Minis- terul de Externe al Regalului României la 24 decembrie 1910 pe numele Octavian Goga, publicist, in arhiva lui Constantin Bucşan. 53 O. Goga, în „România”, an. I, nr. 123 din 7 iunie 1917,. 60 Elie Bufnea, Formaţiile de voluntari, in Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramu- reşul IMS 102S, voi. I, p. 123. 37 „România nouă”, an. II, nr. 8 din 24 ianuarie 1918. 38 Al. Lapedatu, Domnul Saint —Aulaire şi românii refugiaţi din Austro—Ungaria in timpul marelui război, in ,,1930' 15 OCTAVIAN GOGA ŞI STATUL ROMAN UNITAR 911 nităţii” 50. Modul cum vedea şi judeca el revoluţia rusă din februarie reiese limpede în Memoriul00 pe care l-a prezentat ministrului de externe al Rusiei, Pavel Miliukov, în primăvara anului 1917. „Am venit la Retro- grad scria Goga — condus de sentimentul de pietate ce a simţit umani- tatea întreagă în faţa revoluţiei ruseşti. . . Mişcarea liberatoare a poporu- lui rus reprezintă un pas înainte pe care societatea modernă îl face pe scara evoluţiei de simţire...”. „Cu aceste sentimente — continua Goga — privim noi, democraţii români, mişcarea recentă din Rusia,pe care cu bucurie o vedem canalizîndu-se în cadrul ordinei de stat pentru stabilirea unor raporturi de viaţă nouă. Realizîndu-se în mod practic aici, pe prin- cipiile revoluţiei ruseşti, noi vom vedea pe viitor în Retrograd al doi- lea Raris, care dă umanităţii a doua pagină glorioasă din istoria universală modernă”. Ca reprezentant al unui popor apăsat de veacuri, Octatian Goga îşi exprima în acelaşi memoriu adeziunea sa la marea răsturnare socială şi politică din Rusia astfel: „Revoluţia rusească găseşte în sufletul nostru de ţărani şi proletari intelectuali, degajaţi de orice balast feudal, ecoul celei mai strînse înrudiri sufleteşti ... De aceea astăzi, cînd vedem steagul roşu pe străzile Petrogradului, sufletul nostru resimte impulsurile unei alipiri fraterne ... ”. Tinînd seama de împrejurările politice de la începutul anului 1917, cînd situaţia românilor era încă neclară şi deosebit de dificilă, memoriul avea în vedere două ţeluri : în primul rînd, de a se ajunge la îmbunătăţirea raporturilor dintre guvernele României şi Rusiei şi în al doilea rînd, de a se obţine acordul pentru organizarea prizonierilor români din armatele austro- ungare aflaţi în Rusia şi înrolarea lor în război alături de Antantă. Goga sublinia în memoriu că „actualele raporturi româno-ruse nu sînt pe deplin lămurite, că asigurările d-lui Brătianu nu sînt liniştitoare şi că, prin urmare, trebuie căutat un mijloc de a forţa mina guvernului pentru a realiza cu o oră mai curînd „declanşarea noii ofensive. Dar chestiunea asupra căreia auto- rul memoriului insistă în mod deosebit e cea de-a doua, care pentru el are o importanţă de ordin moral, anume „angajarea românilor prizonieri din Rusia la o manifestaţie în contra Austro-Ungariei. Cauza ruso-română — subliniază el — ar cîştiga un mare aplomb moral şi o justificare politică superioară în momentul cînd s-ar putea recruta un mare număr de volun- tari între prizonierii din Rusia cu angajamentul de a lupta contra ţării lor de ieri. Acest lucru l-ar putea face guvernul rus sau cel român. Al doilea, mai greu în momentul de faţă, ca să nu-şi descopere jocul diplomatic faţă de puterile centrale. Ar fi deci o datorie a guvernului rus ca dînsul să ia asupra sa imediat chestiunea, fiindcă orice pierdere de timp e o greşeală. El ar putea organiza deci o misiune care să meargă în Rusia să recruteze voluntari, în timp ce administraţia de acolo, prin anchetele locale, ar fixa garnizoanele unde se găsesc prizonierii români, rămînînd ca aducerea lor în România să se facă în momentul cînd ea ar intra în acţiune”. Goga aprecia 50 O. Goga, Pelrogradul revoluţionar, in „România”, an. I, nr. 115 din 30 mai 1917, p. 1. 80 Memoriul mi-a fost pus la dispoziţie de văduva lui Oct. Goga, doamna Veturia Goga, căreia îi exprim mulţumiri. Se găseşte în arhivele Muzeului de la Ciucea. Texlul este o copie dactilografiată a documentului, WWW'daCOTnmanica TO 942 VASILE C URTIC APEANU 16 în acelaşi document că „valoarea militară a acestor militari în caz de război ar fi deosebit de mare, ţinînd seama că războiul s-ar purta pe teritoriul cunoscut de ei în toate amănuntele”. După evenimentele din primăvara anului 1918, Octavian Goga a fost nevoit să se înapoieze la Iaşi pentru a se pregăti în vederea plecării spre apus, în capitala Franţei. Trecînd prin Eusia şi Suedia, el ajunge la Londra, apoi la 30 septembrie la Paris. Aici s-a angajat de la început în prima linie de luptă, alături de emigranţii din toate provinciile româneşti. în împrejură- rile în care cea mai mare parte a teritoriului Eomâniei era ocupat de trupele puterilor cen+rale, iar asupra românilor din Austro-Ungaria se exercita o politică opresivă accentuată, acţiunile din ţară pentru unitatea politică sînt sprijinite de cele organizate peste hotare, în primul rînd în Franţa. La Paris luase fiinţă mai întîi „Comitetul naţional al românilor din Austro-Ungaria” la 30 aprilie 1918, apoi „Consiliul naţional român” la 6 septembrie acelaşi an. în numărul din 1 octombrie 1918, ziarul „La Tran- sylvanie” publica un amplu articol care îndemna la unirea tuturor forţe- lor emigraţiei din Franţa pentru cauza naţională. La propunerea lui Octa- vian Goga, într-o şedinţă comună a celor două organizaţii ţinută la 3 octombrie, se ajunge la crearea „Consiliului naţional al unităţii române”. Comitetul executiv ales are în frunte pe Take Ionescu, preşedinte, pe Octavian Goga, Yasile Lucaciu, Jean Th. Florescu şi dr. C. Angelescu, vicepreşedinţi. * Acest organism politic al tuturor românilor emigranţi din Paris avea să îndeplinească rosturile unui guvern român în exil. De la început el a mili- tat cu toate forţele pentru marele ideal al unirii şi a stabilit legături ofi- ciale cu ţările Antantei, fiind recunoscut de către guvernele Franţei (12 octombrie), S. U. A. (6 noiembrie), Angliei (12 noiembrie) şi Italiei (19 noiembrie) 61. în discursul ţinut cu prilejul constituirii „Consiliului naţional al uni- ' tăţii române”, Octavian Goga face unele constatări deosebit de semnifica- tive asupra evoluţiei evenimentelor politice din momentul respectiv. După ce expune situaţia tragică lăsată de războiul pustiitor pe pămîntul românesc, el arată că, „în mijlocul ruinelor glorioase, două idei luminoase se profilea- ză în Eomâniadeazi: principiul naţional cu valoarea sa integrală şi princi- piul democratic, cu toate consecinţele sale fireşti . . . , devenite astăzi o religie populară”62. Ideile democratice de care era pătruns Goga în acest discurs reies în evidenţă din critica pe care o face guvernului român de la Iaşi din convinge- rea sa fermă că „poporul român, popor de ţărani, nu poate fi guvernat decît de impulsurile concepţiilor democratice cele mai înaintate”. în finalul discursului schiţează ţelurile urmărite de „Consiliul naţional român” în următoarele trei direcţii: 1) informarea pe cit posibil a opiniei publice din Occident asupra revendicărilor române, arătînd lumii întregi legitimitatea lor şi asupra jertfelor imense ale poporului nostru vitregit de soartă; 2) colaborarea publică într-o strînsă intimitate cu celelalte naţionalităţi din Austro-Ungaria, putere a cărei dispariţie este indicată prin cele mai ele- 61 Cf. Acles el documente concernanl la Queslion Roumaine, Paris, Imprimerie Paul Du pont, 1918, p. 35 — 36. 62 Ibidem, p. 32. www.dacoromanica.ro 17 OCTAVIAN GOGA ŞI STATUL ROMAN UNITAR 943 mentare sentimente de curăţenie morală şi internaţională; 3) crearea unei legiuni pe frontul aliat, legiune formată din transilvănenii ce se găsesc în străinătate”. Pentru realizarea acestor ţeluri, Goga preconizează o politică în- temeiată pe „admirabilul ţăran şi soldat al Eomâniei, unica bază pe care se va clădi viitorul neamului românesc" 63. în calitatea pe care o are în Consiliul naţional de la Paris, Octavian Goga participă la principalele acţiuni politice întreprinse aici pînă la uni- rea de la 1 decembrie 1918 şi recunoaşterea acesteia de Conferinţa de pace. Eeferindu-se la tratatele de alianţă dintre regatul Eomâniei, Franţa, Marea Britanie şi Italia, Memoriul prezentat la 4 noiembrie 1918 acestor puteri, semnat de Octavian Goga împreună cu Yasile Lucaciu ca vice- preşedinţi, alături de Take Ionescu, preşedinte al „Consiliului naţional al unităţii române”, exprimă în termeni foarte categorici necesitatea ca „populaţiile româneşti din Austro-Ungaria să fie separate şi să constituie cu ceilalţi români o Eomânie nouă”. Memoriul îşi bazează cererile formulate Conferinţei de la Yersailles pe dorinţa unanimă a românilor înrobiţi şi pe declaraţia de separare a acestora, exprimată de delegatul P. N. E. în parlamentul ungar la 18 octombrie 1918 64. Ziua de 1 decembrie 1918 l-a găsit pe Octavian Goga la Paris în plină activitate politică. Cu prilejul alegerii la 2 decembrie 1918 a Consi- liului dirigent ca guvern provizoriu al Transilvaniei pînă la întrunirea Con- stituantei întregii Eomânii, Octavian Goga a fost ales printre membrii acestuia, ca recunoaştere a contribuţiei sale la înfăptuirea unirii. El a mai rămas un timp la Paris, unde intensifica activitatea propagandistică în vederea Conferinţei de pace. Cu aceeaşi pasiune cu care a militat pentru cauza naţională în paginile „Luceafărului” şi în adunările Societăţii studen- ţilor români „Petru Maior” din Budapesta ori ca secretar al „Astrei” de la Sibiu, membru marcant al P. N. E., apoi ca unul dintre cei mai pa- sionaţi animatori ai maselor, în fruntea „Acţiunii naţionale”, la Bucureşti şi la Iaşi, în capitala Franţei Octavian Goga s-a manifestat ca unul dintre cei mai ardenţi luptători pentru cauza naţională în articole publicate în presă, mai ales în „La Eoumanie” şi „La Transylvanie”, în întruniri publice şi în acţiuni diplomatice pe lîngă reprezentanţii puterilor occidentale. Semnificativă pentru întregirea imaginii asupra activităţii lui Octavian Goga din această perioadă este mărturisirea pe care o face mai tîrziu, în 1939, în volumul său de memorii Sever Bocu, om politic burghez binecu- noscut, cu care Goga a avut contacte strînse atît înainte de 1918, cît şi după unire. Eeferindu-se la şederea lor în Eusia, Sever Bocu sublinia : „Pe cînd traversam cu el Eusia, era bolşevic de sută la sută, căci a doua mare a mea ceartă prin Eusia fusese tocmai pentru bolşevismul lui. Eu nu înţelegeam o lume nouă, care i se revela decît lui într-o mai fină sensibilitate de poet; eu pun urechea la pămînt—spunea—şi aud vuietul, dreptatea pămîn- tului'’, 05. Goga se menţine pe aceeaşi poziţie radicală şi de simpatie faţă de ideile comunismului şi în capitala Franţei. 63 CI. Ades et Documenls concernanl la Queslion Roumaine, p. 30 35. 64 Ibidem, p. 49 — 50. în broşura pregătită special pentru conferinţa de la Vcrsailles se anexează o hartă etnografică, indicînd teritoriile Austro-Ungariei considerate ca româneşti, potrivit locuirii lor masive de populaţia românească. # 65 s. Bocu, Drumuri şi rawwW.9flaCflrnimanic1a.9m 108 - 911 VASILE CURTICĂPEANU 18 „Ajunşi la. Paris, într-o seară — continuă acelaşi Sever Bocu — îm- preună cu dr. Lupu, pe care-1 iau ca martor, (Goga — s. n.) îmi promitea să fiu primul pe care mă va spînzura pe un felinar din piaţa Teatrului Naţional pentru reacţionarismul meu” 86. . Mărturisirile tîrzii ale lui Sever Bocu sînt confirmate de un docu- ment contemporan cu evenimentele. într-o corespondenţă pe care Caius Brediceanu i-o trimite în primăvara anului 1919 lui Valeriu Branişte de la Paris, ni se dezvăluie o latură cu totul necunoscută din activitatea şi din ideile pe care le nutrea marele luptător în capitala Franţei în ceea ce priveşte modul de guvernare a României după întregirea din 1918. Referin- du-se la acţiunile pe care le întreprindeau românii aflaţi la Paris în timpul pregătirii congresului ce urma că aibă loc în 1920, Caius Brediceanu îl informa pe directorul „Drapelului” din Lugoj că, „pînă la sosirea delega- ţiei oficiale, aici (la Paris. — s.n.) erau două grupări politice. Comitetul transilvănean, cu Dumitru Comşa şi Vuia în frunte, care scotea revista « La Transylvanie ». După sosirea lui T[ake] Ionescu s-a făcut Comitetul naţional, în care la început era şi Vuia, dar apoi şi-a dat demisia, căci acolo ducea hangul Goga, Lucaci, Sever Bocu, care au hotărît republică, detro- narea dinastiei şi pe membrii Consiliului dirigent din Sibiu...'1’’61. Fără a putea trage de aici concluzia că Octavian Goga a avut o con- cepţie revoluţionară clară în ceea ce priveşte sistemul politic de guvernare sau necesitatea schimbării structurii social-economice din România, putem totuşi desprinde unele trăsături ale gîndirii sale de pînă la unirea din 1918, care-1 situează în fruntea contemporanilor săi pe terenul vieţii publice. Echitatea socială şi naţională, emanciparea politică a românilor subjugaţi şi unitatea deplină a României au fost idealurile pentru care Goga şi-a consacrat energia şi talentul literar. Fire poetică de o mare sen- sibilitate, în contaiet cu realităţile din Rusia şi Franţa, Octavian Goga a fost capabil să sesizeze uneori idei înaintate, radicale şi în ceea ce priveşte marile probleme politice ale epocii, desigur cu inconsecvenţele şi capriciile specifice unui poet care este produsul unei societăţi burgheze. După desăvîrşirea unităţii politice a poporului român prin memorabila adunare de la Alba-Iulia, frămîntările şi contradicţiile politice din România postbelică l-au îndepărtat pe Octavian Goga de la făgaşul luptei pentru care sacrificase o energie uriaşă timp de peste trei decenii. Dar, chiar dacă activitatea politică de după întoarcerea sa în ţară nu este în concordanţă sau uneori este chiar opusă ideilor sale patriotice, republicane şi radicale pe care le-a nutrit şi exprimat cu pasiune înainte de unire, numele lui Goga se înscrie printre cele mai de seamă personalităţi ale generaţiei unirii de la 1918. El face parte din pleiada acelor transilvăneni care s-au desprins mai devreme de ideea că lupta românilor putea să ducă la realizarea eliberării 66 67 66 Ibidem. 67 Cf. Scrisoarea Iui Caius Brediceanu către Valeriu Branişte, trimisă din Paris şi datată la 17 martie, 52 rue Frangois I, în Arhiva d-nei \alcria Căliman din Braşov, fiica lui Valeriu Branişte (subl. ns.). Exprim mulţumiri pentru amabilitatea cu care mi-a oferit-o spre a o folosi. Scrisoarea are 5 pagini şi conţine ştiri bogate privind atmosfera politică din Paris, în preajma Congresului, informaţii asupra activităţii febrile pe care o desfăşurau reprezen- tanţii politici ai diferitelor stm 19 OCTAVIAN GOGA ŞI STATUL ROMAN UNITAR 9 15 politice în caclrnl monarhiei austro-ungare. Pornind de la această premisă, el a devenit un adevărat promotor al acţiunilor radicale şi deschise împotriva dualismului pentru unirea Transilvaniei cu Eomânia în primele decenii ale secolului al XX-lea. Înfruntînd opresiunea claselor oprimatoare ungare şi punîndu-şi în permanenţă viaţa în primejdie, Goga s-a făcut portdrapelul ideii unirii prin opera sa literară profund patriotică pe care o adresa tuturor români- lor, prin polemica sa deschisă cu reacţiunea şi prin acţiunile sale politice de anvergură, desfăşurate la început în Transilvania şi Ungaria, apoi în Eomânia şi Eusia, iar în perioada finală a războiului în capitala Franţei. Poetul „pătimirii noastre” şi al „cîntecelor fără ţară”, omul de ac- ţiune de la 23 decembrie 191-4, înflăeăratul orator şi ziarist clin ţara liberă în perioada neutralităţii, temerarul emisar politic din anii războiului şi ai rezistenţei în Moldova, care timp de aproape trei decenii a riscat totul pentru cauza idealului naţional al tuturor românilor — iată ce trage infinit mai mult în cumpăna istoriei decît episodul tragic în care a fost împins de forţele negre ale reacţiunii interne şi internaţionale în anii 1936—1938. De aceea, cu cît ne îndepărtăm mai mult de epoca frămîntată a unirii de la 1918, cu atît ne apare mai bine conturat rolul cu adevărat mare al lui Octavian Goga la înfăptuirea unificării statului naţional român. Opera lui Goga se înscrie astfel pe linia de luptă a celor mai înaintaţi reprezentanţi ai revoluţiei din 1848 şi a generaţiilor care au urmat, aşa cum o va mărturisi el însuşi în fragmentele sale autobiografice : „în veacul al XlX-lea — scria el — s-a lansat ideea identificării graniţelor etnice cu graniţele politice; în veacul al XlX-lea s-a elaborat unitatea popoarelor. Desigur, mai întîrziaţi decît alţii, din cauza aşezării noastre geografice, aceste idei din cursul veacului al XlX-lea au fost în mod postum resimţite în conştiinţa noastră şi trecute în instinctul nostru popular. Toţi cărturarii, toţi scriitorii noştri, toţi au perpetuat generaţii întregi acest vis de la unul la altul, şi eu nu mă găsesc decît ca o verigă într-un lanţ de evoluţie : nu sînt decît continuatorul normal al simţirii generale, pe care în mod firesc am, dus-o şi eu cu un pas mai departe” 6s. O. cg., »WWW&ic&r0nSni4a.ro www.dacoromanica.ro DESPRE FONDUL „ROMANIA” DIN ARHIVA MINISTERULUI DE EXTERNE DIN ROMA DE ELIZA CAMPUS Fondul „Romania” din arhiva Ministerului de Afaceri Externe din Roma conţine telegrame, note şi rapoarte ale reprezentanţilor diplomatici ai Italiei la Bucureşti, ca şi telegrame circulare ale Ministerului de Externe italian către unele ambasade şi legaţii europene cu privire la România. Timpul limitat nu mi-a permis să cercetez decît documentelor anilor 1931, 1938, 1939 şi în parte anul 1940. Ceea ce domină în genere în acest fond sînt numeroasele informaţii despre situaţia internă a României, ca şi numeroase note biografice despre oameni politici din cercurile conducătoare. Există, incontestabil, şi multe ştiri privind politica externă. Unele dintre acestea le-am găsit în telegra- mele circulare pe care Ministerul de Externe le trimitea unor legaţii şi ambasade din Europa. în legătură cu aceste din urmă documente, este de menţionat faptul că în colecţia ,,I Documenti Diplomatici Italiani”, mai ales în volumele consacrate anilor 1939 şi 1940, conţinutul unora din- tre documentele externe menţionate este publicat, prin inserarea telegra- melor, notelor şi rapoartelor de la legaţia Italiei la Bucureşti. Cu toate acestea, ştirile din telegramele circulare provenite de la Palazzo Chigi care repetă informaţiile primite de la legaţia din Bucureşti şi uneori le comentează atestă, fără nici un echivoc, faptul că exista un interes crescînd al Italiei pentru acţiunile diplomatice sau pentru diversele iniţiative luate de România. Aşa cum am arătat mai sus, în volumele de documente din anul 1931 se găsesc foarte multe ştiri privind politica internăx, crizele ministeriale, chestiunea carlistă 1 2 corporatismul în România 3, guvernul român şi noul 1 A.M.A.E., Fondo „Romania”, Rapporli politici 1931, Telespresso 1 119/434/14 mai 1931 de la legaţia din Bucureşti, semnată E. Viggiani telegr. din 4 iulie 1931, de la legaţia din Bucureşti, semnată E. Viggiani : Situazione politica interna. 2 Archivio Slorico, Ministero degli Aflări Esteri (A.M.A.E.), Fondo „Romania”, 1931, Rapporti politici, 1931. 3 Ibidem, Telespresso 202 768/26 ian. 1931 de la M.A.E. Roma, către Ministero delle Corporazioni c dell'Educazione Nazionale. ,STUDII”, Tomul 22, „r. 5, p. 947-964, ^WW HflCOmmflnicfl. TO 948 ELIZA CAMPUS 2 parlament4, minoritatea germană 5, minoritatea nngară 6, manifestaţii muncitoreşti 7, note biografice ale unor oameni ca Eicolae Iorga, Dimitrio Gliica, Nicolae Titulescu, Alexandru Averescu, Yirgil Madgearu, Constan- tin Argetoianu ş. a. Probleme similare de politică internă sînt expuse şi în rapoartele politice ale anilor 1938 şi 1939, unde se găseşte un număr în- semnat de telegrame şi rapoarte privind politica internă a guvernului Goga- Cuza, minoritatea evreiască, arestări şi expulzări, situaţia înarmării, misiunile militare, marina de comerţ şi de război, presa, precum şi nume- roase ştiri din diverse domenii de activitate 8. Dintre informaţiile ce am selectat, oferă interes, după părerea mea, cîteva telegrame privind rolul francmasoneriei în Eomânia9. Potrivit acestor relatări, în august 1921, I. Pangal10 11 s-ar fi ridicat singur la rangul 33, ceea ce a determinat loja masonică „Unirea” să facă un raport în Franţa contra lui n. Totuşi, Marele Orient din Franţa a recunoscut noua lojă deoarece Pangal susţinea că ca este continuatoarea vechii loji iniţiată de Moroiu, lojă al cărei ultim maestru fusese George Bibescu. Oricum, loja naţională a Bomâniei, al cărei „mare patron” era Constantin Argetoianu, oferea interes pentru Marele Orient din Franţa, deoarece număra circa două mii cinci sute de membri12. Din textul documentelor citate, mai reiese că în octombrie 1931 atît Pangal cit şi principele Valentin Bibescu, marele maestru al lojei13, au luat contact cu diferite personalităţi din Franţa în scopul de a modifica atmosfera ostilă ce exista la Quai d’Orsay pentru Constantin Argetoianu 14. Referindu-se la acest om politic, o tele- gramă de la Ministerul de Externe din Eoma 15, adresată legaţiilor din Bucureşti şi Sofia, informa că ar exista în Eomânia un curent ce ar activa pentru o apropiere economică de Germania al cărui exponent era C. Arge- toianu. Se mai sublinia în documentul menţionat că acesta „este considerat * Ibidem, Telespresso 1 332 /505/5 iunie 1931 de la legaţia Italiei la Bucureşti, către Externe, Roma. 5 Ibidem, Telespresşo 22 238 22 iunie 1931 de la legaţia din Bucureşti către Externe, Roma. 6 Ibidem, Telespresso 1318 517 A 8/5 iunie 1931, de la legaţia din Bucureşti către Externe, Roma; telespresso 217 955 20 mai 1931 de la Externe, Roma către legaţia din Bucureşti. 7 Ibidem, telespresso 2G3 95 A 1 5 febr. 1931 de la legaţia din Bucureşti semnală Pa- selli către Externe, Roma : Demostrazioni operaie a Bucarest in seguilo alia decurtazione dei salari. Luluosi incidenti. 8 Ibidem, Rapporti politici, volumele din anii 1938 şi 1939. 0 Ibidem, Rapporti politici 1931, telespresso 224 860/13 iulie 1931 de la ministerul de Afaceri Străine Roma către legaţia din Bucureşti şi Sofia, semnată Guariglia. Tclegr. din 15 sept. 1931 de la Ministerul de Afaceri Străine Roma către legaţia din Bucureşti semnată A. Rocliira ; telespresso 426 600 24 noiembrie 1931 de la M.A.E. Roma către legaţia din Bucu- reşti ; telegr. din 24 oct. 1931 de la M.A.E. Roma către legaţia din Bucureşti, semnat indescifr. 10 Se dau note biografice despre Pangal, care apare ca un oportunist, ce a părăsit par- tidul condus de Take lonescu pentru a funda un partid social-ţărănesc. Se afirmă că el pre- tindea că a stat o perioadă de timp în Ucraina, unele ar fi fost iniţiat in regulamentele şi acti- vităţile masoneriei. 11 Ibidem, documentul dă numeroase ştiri despre poziţia dubioasă a lui Pangal, referin- du-se la raportul lojei „Unirea”. Se pare că Pangal, care avea cel mai înalt grad, 33, nu cunoştea nici măcar ritualul primului grad. . . 12 Ibidem. 13 Valentin Bibescu era preşedintele Federaţiei aeronautice internaţionale. 11 Ibidem. 15 Ibidem, telespresso de la Externe, Roma, nr. 224 8G0/13 iulie 1931 semnat Gua- r,glia’ www.dacoromanica.ro 3 FONDUL „ROMANIA" DIN ARHIVA M.A.E. DIN ROMA 919 ca im om tare, nu pentru că ar poseda o doctrină, un plan şi o metodă de guvernare, dar fiindcă nu are scrupule şi este capabil să se servească de orice mijloace” 16. Pentru că ziarele franceze de stînga îl atacau, informa Palazzo Chigi, Pangal, ,,alter-ego”-ul lui Argetoianu, 33-ul Lojei naţionale din Eomânia, ca şi un alt demnitar din aceeaşi lojă, protejaţii lui Arge- toianu, au căutat să influenţeze Marele Orient din Franţa în sensul ca acesta să pună o oarecare surdină criticilor aduse lui Argetoianu de ziarele masonice17. Este de notat, se arată în subsidiar, în acelaşi document că Marele Orient din Franţa nu avea motive de a fi amabil faţă de Marea Lojă naţio- nală din Eomânia, care refuzase să se unească cu Marele Orient din Eo- mânia18 *. Motivele refuzului sînt şi ele relevate în informaţiile date de Gua- riglia, care sublinia că Marea Lojă din Eomânia ,,nu voia să se pună rău cu Marea Lojă din Anglia” 1B, deoarece aceasta era sensibilă faţă de rela- ţiile prea strînse dintre Marele Orient din Eomânia şi cel din Franţa. Din cele cîteva documente ce se referă atît la rolul masoneriei cît şi la manevrele politice ce se făceau prin intermediul acestei organizaţii, rezultă că francmasoneria din Eomânia pare să fi fost un element im- portant în variatele şi multilateralele demersuri ale oamenilor politici, în orice caz, rămîne cert faptul că unele dintre aceste demersuri se făceau chiar şi prin intermediul întortochiatelor şi sinuoaselor meandre ale miste- rioasei activităţi desfăşurate de lojile masonice. Interesante sînt, înaltă ordine de idei, şi unele remarci ca şi unele ştiri sporadice din anul 1931 privind pe Carol al II-lea şi pe îsicolae Titu- lescu. Despre Carol al II-lea, bunăoară, se remarcă într-un document, se poate afirma că tactica sa constă în a strivi pe principalii oameni poli- tici, unul cîte unul, în scopul instaurării unei guvernări personale. Dintr-o atare cauză, se subliniază în continuare, l-a eliminat pe Titulescu, perso- nalitate ancombrantă 20. în ceea ce priveşte pe Titulescu, este deosebit de semnificativ un do- cument din 23 ianuarie 1931 care conţine o convorbire purtată la Geneva între Stelluti Scala şi marele diplomat român. Se indică în document că discuţia a avut loc la Hotel des Bergnes „din iniţiativa ministrului român”21. Convorbirea conţine 15 puncte, notează Scala, şi se referă la situaţia inter- naţională în genere. La punctul 3, reiese, de pildă, că Titulescu a declarat că „Eomânia este extrem de interesai ă să stabilească bune raporturi cu Eusia şi că a aprobat, pe deplin, iniţiativa marilor puteri de a invita Eusia 16 Ibidem. 17 Iliidem. 18 Ibidem. Reiese că la 14 decembrie 1930, într-o şedinţă a acestei loji, s-a Iiotărît să se refuze unirea sub motivul că apărea ca prea evidentă filiaţia Marelui Orient din Romănia ce descindea din Marele Orient din Franţa şi că afinitatea sa spirituală cu acesta fusese relevată şi de Marea lojă din Anglia, fapt ce impunea Marii loji naţionale din România interzicerea oricăror relaţii cu Marele Orient din România. 18 Ibidem. 20 Ibidem, tclcsprcsso 224 8G0/13 iulie 1931 dc la M.A.E. Roma, semnat Guariglia, către legaţiile din Bucureşti şi Sofia. 21 Ibidem, Discuţie intre Titulescu şi Stelluti Scala, liotei des Bergues, purtînd menţiu- nile : discuţie din iniţiativa ministrului român; scopul a confirmă amiciţia şi fidelitatea faţă de Italia, ca şi alte probleme de politică internaţională. Documentul a fost Înaintat Ministru- lui de Externe din Roma, Probat,WWW.flâb0ftimanica.rO 950 ELIZA CAMPUS 4 în comunitatea europeană”22. Pe de altă parte, o idee mai puţin cunoscută a lui Titulescu privind echilibrul de forţe european este aceea a stabilirii unui „acord între Franţa, Italia şi Germania; nu zic Anglia, zic Germania” ar fi subliniat Titulescu, care, după Stelluti Scala, susţinea necesitatea unei atare acţiuni de încadrare a Germaniei23. Şi din acest document, ca şi din multe altele, rezultă dorinţa fermă a omului de stat român ca divergenţele franco-italiene să înceteze24, echilibrul european avînd numai de cîştigat în urma unui acord franco- italian. Documentele de politică externă ale anului 1931 sînt dominate de ştiri şi comentarii despre pactele de neagresiune ce se negociau atunci cu U. E. S. S. Există o bogată corespondenţă Guariglia-Attolico * referitor la relaţiile sovieto-române ca şi la un eventual pact de neagresiune sovieto- român. Deosebit de interesantă este în acest sens o scrisoare de la Minis- terul Afacerilor Străine din Eoma, din 21 ianuarie 1931, semnată Guari- glia şi adresată lui Attolico. Eeiese că Preziosi, ministrul Italiei la Buda- pesta, a fost informat în mod oficial de Eoma asupra discuţiilor Attolico- Litvinov, privind interesul ee-1 purta Palazzo Chigi faţă de o ameliorare a raporturilor sovieto-române. Dintre numeroasele documente legate de această chestiune, sînt de remarcat o telegramă circulară 26 informînd des- pre o mediaţie turcă între Eomânia şi U. E. S. S., ca şi o telegramă din iunie a legaţiei din Bucureşti ce încunoştiinţa şi despre o mediaţie similară •franceză 26. Nu sînt lipsite de interes nici observaţiile despre atitudinea binevoi- toare a Uniunii Sovietice faţă de activitatea conferinţelor balcanice. Fap- tul că Litvinov se găsea la Ankara într-un moment cînd guvernul turc se manifesta faţă de acest început de apropiere balcanică, dă mult de gîndit la Palazzo Chigi27. Un alt număr de documente conţine atît acţiuni privind politica antirevizionistă a Eomâniei28, cît şi preocupări despre ataşamentul ei crescînd faţă de Franţa 29. în august acest ataşament este apreciat de le- gaţia Italiei la Bucureşti ca o campanie politică, exprimînd o creştere peste măsură a fidelităţii faţă de Franţa 30. în septembrie, în sfîrşit, alegerea lui Titulescu ca preşedinte al Adunării Societăţii Naţiunilor este 22 Ibidcm. 23 Ibidem, punctul 11 al documentului. 24 Ibidem, punctul 5 al documentului. * Ministrul Italiei la Moscova In anul 1931. 26 Ibidem, tclespresso 69 033/13 martie 1931 de la Ministerul de Afaceri Străine, sem- nată Guariglia. 28 Ibidem, telespresso 1 534/611/23 iunie 1931 de la legaţia din Bucureşti către Ex- terne, Roma. 27 Ibidem, telespresso 250 145/18 noiembrie 1931 de la M.A.E. Roma către ambasa- dele din Paris, Berlin, Moscova, Ankara şi legaţiile din Budapesta, Praga, Belgrad, Viena, Sofia, Atena. 28 Ibidem, telespresso 203 743/2 febr. 1931 de la M.A.E. Roma către ambasadele din Moscova şi Berlin şi legaţia din Budapesta. • 29 Ibidem, telegrama 1 251/481/25 mai 1931 de la legaţia Italiei la Bucureşti, semnată E. Viggiani către Externe, Roma. * 30 Ibidem, telespresso 2 067/816/1931 de la legaţia Italiei la Bucureşti, semnat E. Viggiani către Externe, Roma. * • www.dacoFomanica.ro 5 FONDUL „ROMANIA" DIN ARHIVA M.A.E. DIN ROMA 951 interpretată la Eoma ,,nu numai ca un succes al României, dar ca un succes al tezelor antirevizioniste” 31. în genere, documentele anului 1931 scot la iveală, pe de o parte, preocupările în creştere ale Italiei pentru România, interesul ei ca acest stat să-şi îmbunătăţească relaţiile cu Uniunea Sovietică ; pe de altă parte, ele subliniază faptul că politica antirevizionistă a României, strînsele sale relaţii cu Franţa, ca şi întreaga mişcare ce se manifesta în Balcani sub de- viza „Balcanii ai balcanicilor”, neliniştesc Roma, care este deosebit de atentă la orice activitate în acest sens. Incontestabil că documentele amintite lărgesc aria de investigaţie, luminînd laturi noi ale procesului istoric ce se desfăşoară în această decadă din ajunul izbucnirii celui de-al doilea război mondial. ★ Documentele diplomatice ale anilor 1938, 1939 şi 1940 din fondul „Romania“aufost,ca şi cele din anul 1931,doar în parte cercetate aşa cum am mai arătat, multe rapoarte ale ministrului Italiei la Bucureşti sînt publicate. Ele oferă totuşi interes deoarece atestă o susţinută activitate a Italiei în Europa centrală şi în Balcani, activitate rezultînd, mai ales, din rivalitatea existentă între cei doi parteneri ai Axei. în ori ce caz, reproducerea infor- maţiilor furnizate de reprezentanţii Italiei la Bucureşti, în telegramele cir- culare ale Ministerului de Externe din Roma, vădeşte, odată mai mult atenţia acordată de Palazzo Chigi acestei regiuni europene. Studierea acestor documente scoate în evidenţă un însemnat număr de importante probleme referitoare la situaţia politică europeană în general şi la poziţia României, în mod special. Criza politică româno-germană şi tratatul din 23 martie 1939 preo- cupă în mod evident, Ministerul de Externe al Italiei. La începutul lunii martie 1939, Pellegrino Ghigi, ministrul Italiei la Bucureşti, informa că o dată cu acreditarea la Berlin a lui Radu Crutzes- cu, raporturile păreau a se restabili între Bucureşti şi Berlin 32. Presiunile celui de-al III-lea Reich, ca şi mult discutata chestiune a ultimatumului prezentat în martie de nazişti la Bucureşti confirmă fap- tul că agrementul dat lui Crutzescu nu avusese nici o urmare, în sensul atenuării încordării ce continua să persiste între cele două state. în toată această vreme, ministrul Italiei observa cu atenţie desfăşu- rarea evenimentelor obţinînd informaţii pe diferite canale. Oferă interes, în această ordine de idei, scrisoarea semnată Trandafilo, corespondent al agenţiei Ştefani, scrisoare în care Trandafilo relata o convorbire cu V. V. Tilea, ministrul României la Londra. Potrivit relatării date de Trandafilo, Tilea nu rostise la Foreign Office cuvîntul ultimatum. Arătase însă, din însărcinarea guvernului său, că naziştii prezentaseră o cerere ,,de o excep- ţională gravitate, ce putea da de gîndit că Germania urmărea un scop cu mult mai vast decît cel economic, în raporturile sale cu România” 33. Cele cinci corpuri de armată ungare de la frontiera cu Transilvania, i-a precizat 31 Ibidem, telegrama din 9 sept. 1931, 739/1931 de la legaţia din Bucureşti, către Ex- terne, Roma. Se menţionează că a căzut celălalt candidat, contele Appony. 32 Ibidem, telespresso 874/386/A 1/1939 martie de la legaţia din Bucureşti, semnată Ghigi, către Externe, Roma. Remarcă că Germania refuzase numirea la Berlin a lui Ale- xandru Vaida —voievod. 33 Ibidem, scrisoare din Bucureşti, 5 aprilie 1939, semnată Dott. Trandafilo, către Pellegrino Ghigi, ministrul Italiei la Bucuieşti. . www.dacoFomamca.ro 952 ELIZA CAMPUS 6 Tilea, ca şi cererea făcută la Ankara de Kiosseivanof „nu puteau fi decît acţiuni orînduite mai dinainte de Germania pentru a apăsa cu putere asu- pra României” 34. Arătînd în continuare interlocutorului său că formula do ultimatum fusese rostită faţă de un ziarist doar de către un funcţionar al legaţiei de la Londra, Tilea conchidea că el, în mod oficial, nu făcuse alt- ceva decît să informeze Londra despre gravele consecinţe ale tratatului eco- nomic pretins de nazişti. Din conţinutul convorbirii, Trandafilo a mai re- ţinut şi faptul că Tilea îşi exprimase deosebita sa satisfacţie faţă de demersul făcut la Budapesta, în numele guvernului italian, de către contele Vinci, în scopul de „a calma” pe unguri 36. Din toate acestea rezultă, în primul rind, interesul Italiei pentru activitatea naziştilor la Bucureşti; în al doilea rînd rezultă şi faptul că Palazzo Chigi făcuse unele mici intervenţii la Budapesta în scopul de a contracara, măcar în parte, planurile de hegemonie ale naziştilor. Interesul Italiei apare şi mai evident întrucît documentele atestă serioase preocupări la Palazzo Chigi faţă de consecinţele acordului impus de Germania României. Semnificativă este, în acest sens, întrebarea făcută de Ciano lui Ghigi la 27 martie despre reperscusiunile ce acest tratat ar putea avea asupra Italiei36, ca şi răspunsul lui Pellegrino Ghigi de la 1 aprilie 1939. Diplomatul italian arăta că „dacă planul economic german va fi integral aplicat, vor putea deveni dificile unele din aprovizionările noas- tre cu furnituri în această ţară şi va deveni foarte dificilă posibilitatea de a echilibra exportul nostru în România, deoarece articolele industriale şi furniturile cu care Germania va plăti produsele solului şi subsolului român vor absorbi, în mod sigur, cea mai mare parte a acestei pieţe. Pe deasupra tuturor, va fi prejudiciată posibilitatea noastră de a dezvolta ulterior o penetraţie politico-economică în România” 37. Urmărind cu atenţie modul de punere în aplicare a tratatului de la 23 martie 1939, legaţia Italiei la Bucureşti informa la 3 iunie 1939 că în tim- pul crizei din martie guvernul român a capitulat în faţa Berlinului ca urmare a faptului că s-a adresat în zadar la Pariş, Londra şi Roma 38. După garan- ţiile unilaterale ale Franţei şi Angliei, care „au atenuat sensibil importanţa economică şi mai ales cea politică a pactului cu Germania” 39, acest guvern, se preciza în documentul menţionat, urinăreşte, nu fără abilitate şi nu fără duplicitate, politica sa „plurilaterală” 40. în continuare Ghigi mai remarca în subsidiar că în România „clasa diriguitoare este de cultură, de spirit şi de formaţie franceză şi, în pofida noii uniforme a statului totalitar, este temperamental şi constituţional antifascistă şi antinazistă” 41. în ajunul războiului, ca şi în timpul de nebeligeranţă al Italiei, intere- sul pentru punerea în vigoare a tratatului de la 23 martie 1939 continuă să fie obiect de interes la Roma. La 30 august 1939, Palazzo Chigi informa că România, după încheierea tratatului economic cu Germania, dorind ca 34 Ibidem, scrisoarea citată semnată Dott. Trandafilo. 35 Ibidem, reiese, după Tilea, că cineva din personalul legaţiei ar fi vorbit cu un ziarist englez despre un ultimatum. 36 Ibidem, telegramă 4 939/27 martie 1939, semnată Ciano, către Gliigi, legaţia din Bucureşti. 37 Ibidem, telegrama 1 631/R/l apr. 1939, semnată Gliigi către Externe, Roma. 38 Ibidem, raport 2 018/3 iunie 1939, semnat Gliigi către contele Galleazzo Ciano di Cortellazzo. 30 Ibidem. 40 Ibidem. 41 Ibidem. . www.dacoFomanica.ro 7 FONDUL „ROMANIA" DIN ARHIVA M.A.E. DIN ROMA 953 acesta să nu ia o dezvoltare prea mare, ,,s-a obligat prin acorduri succesive de a vinde mai mult petrol chiar decît poate ea să producă” 42. Pe de altă parte, se adăuga în telegrama amintită că „România preferă să dea petro- lul său lăsînd la o parte eventuale consideraţiuni de simpatie politică acelor state ce au în sistemul lor de plată un procent de devize libere” 43. La 9 noiembrie 1939, însărcinatul cu afaceri la Bucureşti, Capece, informa că în cercurile presei externe din Bucureşti există convingerea că România „va face mereu, treptat, din ce în ce mai mari dificultăţi Germa- niei, pentru aprovizionările sale în această ţară şi în special în ceea ce priveş- te petrolul”44. La 19 noiembrie Ministerul de Externe din Roma informa, la rîndul său, ambasada din Berlin despre această stare de fapt, adăugind că „par- tea română dă drept pretext Germaniei lipsa de vagoane cisternă, zăpada abundentă, îngheţarea apelor Dunării . . . ”45. în sfîrşit, la 25 noiembrie, făcînd comentarii asupra noului cabinet Tătărescu, Capece arăta că se va continua politica de echilibru şi că „va fi continuată şi politica econou^ă a lui Mitiţă Constantinescu, fiind interesant a se vedea cum se va putea ea concilia cu cererile germane ” 48. Din toate aceste documente reiese, pe de o parte, că Roma considera noul tratat obţinut prin presiune de Germania ca pe un contract ce putea aduce serioase prejudicii politicii economice italiene; pe de altă parte, urmărind propriile sale interese, rezultă că Roma tindea să îngreuieze cît de cît acţiunile de acaparare ale Germaniei în România. Supraveghind aşadar cu atenţie şi consecvenţă consecinţele practice ale acestui tratat economic , diplomaţii italieni au dat implicit ştiri sau au făcut interesante remarci asupra faptului că, în fond, România căuta să nu pună în vigoare prevederile tratatului oneros de la 23 martie 1939. în această perioadă, documentele relevă o schimbare de climat, o îmbunătăţire a relaţiilor româno-italiene, fenomen ce se dezvoltă pas cu pas, concretizîndu-se prin fapte destinate să ducă la o mai mare apropiere între cele două state. în martie 1938, după ce Austria fusese anexată de nazişti, o circulară din 17 martie a Ministerului de Externe 47, ocupîndu-se de starea de spirit din România cît şi de faptul că acest stat se simte ameninţat, dezvăluie totodată şi tendinţa Italiei de a-şi apropia România : „încerc, din partea mea, raporta ministrul Italiei la Bucureşti, de a împinge această lume spre o linie medie, spre Budapesta şi Roma, conform instrucţiunilor Excelenţei Voastre” 48. La 28 martie 1938, o delegaţie economică, condusă de minis- trul plenipotenţiar Cbristu, se afla în Italia pentru a accentua schimburile 42 Telegrama 18 683/30 aug.1939 de la M.A.E. Roma către ambasadele din Paris, Ankara şi legaţiile din Budapesta, Belgrad, Sofia, semnată Baistrocchi. 48 Ibidem. 44 Ibidem, telespresso 4 042/1721/9 nov. 1939, semnată Capece, către Externe Roma. I Documenti diplomatici Italiani, nona serie ed. cit., voi. II, p. 129. 46 Ibidem, telespresso 240 132/19 nov. 1939 de la M.A.E. Roma, semnată Scaglione către ambasada din Berlin. 46 Ibidem, telegrama 5 775/R/25 nov. 1939, semnată Capccc, către Externe Roma. I Document! diplomatici Italiani, nona serie voi. II, p. 270. 47 Ibidem, telegrama 3 947/17 martie, 1938, de la M.A.E., semnată Paolis, către amba- sada din Berlin şi legaţiile de la Budapesta, Praga, Belgrad. 48 Ibidem. * • www.dacoFomanica.ro 954 ELIZA CAMPUS 3 economice dintre cele două state49. în sfîrşit, în aprilie, un alt document adresat reprezentanţelor diplomatice italiene80 indica cu precizie direcţia spre care se orienta Eomânia, atunci cînd făcea demersuri în scopul unei îmbunătăţiri a legăturilor cu Italia. La Bucureşti, se sublinia în documentul amintit, se urmăresc cu atenţie discuţiile dintre lordul Perth şi contele Ciano, deoarece există convingerea că un acord între Londra şi Borna ar limpezi imediat orizontul european. Se speră, de asemenea, că la scurtă distanţă s-ar încheia şi un acord italo-francez „care ar constitui o contrapondere faţă de temutul marş al germanismului împotriva acestui ţinut” 81. La Palazzo Chigi se conchidea deci că „aspiraţiile majore ale întregii ambianţe din Eomânia se îndreaptă spre îealizarea unei apropieri italo franco-bri- tanice, de unde ar putea ţîşni o nouă ediţie a frontului de la Stresa” 82. Bezultă că diplomaţia italiană cunoştea aşadar pe deplin principalele linii de orientare ale politicii externe române. La începutul anului 1939, cînd de\enise evident că nici Italia şi nici cele două puteri occidentale nu aveau de gînd să refacă frontul de la Stresa, Eomânia, presată din ce în ce mai mult de Germania, vedea în apropierea de Italia posibilitatea de a contrabalansa, pe cît posibil, sufocanta activitate depusă de la III-lea Beich, care făcea totul pentru a pune mina pe princi- palele surse economice ale ţării. Lai februarie 1939, Ghigi, ministrul la Bu- cureşti, raporta că, „actualmente, guvernul vede în dorita amiciţie cu Italia cel mai bun corectiv faţă de pieponderenţa germana” ’83. De aceea, continuă Ghigi, guvernul român afirmă că „a rezervat Italiei o parte dem- nă de luat în seamă pe plan economic, şi una şi mai considerabilă pe plan politic şi cultural” 84. în mai 1939, după ce Eomânia primise cunoscutele garanţii unilatera- le franco-britanice, a avut loc, cum se ştie, călătoria lui Gafencu în diferite capitale europene. Vizita la Eoma s-a soldat cu o cordialitate evidentă, \ izibilă atît în telegrama lui Gafencu către Ciano din 4 mai85, cît şi în notele existente în memoriile ministrului de externe român, privind această călă- torie 56. Dacă coroborăm aceste ştiri cu informaţiile date de istoricul Mario Toscano 57 * * * 61 62 63 64 * 66 67 * *, ne putem, da seama că această cordialitate avea un substrat cu mult mai admc. Eeiese că Gafencu sosise la Eoma şi ca purtător al unei misiuni din partea guvernului francez, caie se arăta dispus să trateze cu Italia pe baza revendicărilor precizate de Ciano lui A. Frangois Poncet, 19 Ibidem, telegrama 1 864/R 28 martie 1938, de la legaţia Italici la Bucureşti, către Externe, Roma, semnată Ugo Sola. 00 Telespresso 213 968 20 aprilie 1938, de la M.A.E. Roma, semnat Scaglione, către ambasadele din Londra, Paris, Berlin şi legaţiile din Budapesta, Belgrad, Praga, Sofia. 61 Ibidem. 62 Ibidem. 63 Ibidem, telegrama 481/R/l febr. 1939, de la legaţia Italici la Bucureşti, semnată Ghigi, către Externe, Roma. 64 Ibidem. 66 Ibidem, telegrama 2 340/4 mai 1939 semnată Gafencu către Ciano. Gafencu sublinia că „s a stabilit Intre noi un contact cordial care va fi de mare utilitate pentru fericita dez- voltare a relaţiilor naturale dintre Italia şi Romănia”, 66 Gr. Gafencu, Derrtiers jours de l’Europe, Egloff, Paris, 1916. 67 Mario Toscano, Pagine di storia diplomatica conlemporanea, Milano, Dott. A. Guiffră, Ed. 1963, voi. II, p. 285, 286, 287. Toscano arată că a aflat aceste ştiri de la Gafencu, cu corc s-a Intllnit In ElvcţiawWWCflaftQrpfflaniCfl.TlQlnilflalrcs 2 Înapoi la otel cu trăsurica. Eu ceva durere de glt. Fac o mică gargară cu puţină sare. Dimineaţa 30 cent. chinină. Slntcm foarte mulţumiţi de otel Bristol. Odăi mari, elegante, salon de lectură frumos, mlncare bună, toate bine. Servitori nemţi şi svizerani — francezi. Nc-am culcat aseară la 10 1/1. Acum sînt 6 y2; m am sculat la 6, am făcut focul In chemi neă, Anicuţa doarme, vreau să continui articolul „Contraziceri”. Yis-â vis de masa la care scriu, peste uşa-fercastra balconului, se vede Capri, la stingă colţul de la Soirento, crapă de zi, cerul 3/4 senin. Slmbălă 28 dec. 1891/9 ian. 1892. Neapol. Ieri dim[incaţă] soare, cald, prin strada Tolcdo, pe la Tcatro San Carlo la bagă-le, după amiază In Aquarium (micile sepia, multe oktopus (mlnclnd), meduza ca un clopot alb cu limbă marc etc. Pe la 4 3/4 cu trăsura spre Posilippo* dar In curlnd ploaie şi vlnt ne-a silit să ne In loarccm la otel. Sara citire şi pichet. Azi vînt violent, cald, tot cerul acoperit. Eu 30 c[enli- gramc] chinină, gargară de sare. Scriu la „Contraziceri”. Te/[cgramă] Bariquc Naţionale, Bucarcst. Prie envoycz-moi sur mon dăpât, tcldgrapliiquemcnt, 1500 francs Naples, Ilâtel Bristol. Majorcsco. Pe la 9 ore dim. tunete şi fulgere 1 în grădina Palatului Regal mulţi arbori de camelii In floare; pretutindeni mulţi palmieri plini şi înalţi, pe ziduri mari cactuşi, portocali şi mandaiini cu sule de fructe coapte pe pomi etc. Duminică 29 dec. /1891/10 ian. 1892. Neapol. Furtună, vlnt rece, ploaie, marea agitată de se văd de aici talazurile In spumă ţlşnind deasupra caselor. Tot scriu dimineaţa cile două orc la neplăcutul articol contra lui Gherea. Pe la 9 3/4 plecăm de la otel la gară, la 10 25’ cu trenul la Pompei (andatc c ritorno el. I â 4 fr. 30 c.) la 11 % la Pompei, pe ploaie, clţiva paşi la mizerabilul otel Diomcdc unde un mizera- bil dejun. Apoi fără ploaie, cu ceva vlnt, dar bine, două ore interesante prin ruinele din Pompei. Cu o trăsură 2 cai (ă 2 fr. ) la Torre Anunziata, unde tocmai (pe la 2 y2) pleca un tren la Neapol. Pe la 4 orc la otelul nostru ceai. Am văzut, In fine, şi Vczuviul întreg, fără nori, cu vecinicul fum, de astădată gonit spre răsărit, In partea opusă mării. Scrisoare de la Pomp [iliujEliad, care a izbutit, In fine, cu concursul şi astazi este şi plecat din Bucfureşti] spre Paris. Luni 30 dec. 1891/11 ian. 1892. Neapol. La 9 y2 de la biroul Cook (Piazza Marţii o) cu trăsura cu 3 cai (şi 2 englezi cu noi in tră- sură) prin S. Giovanni Porţiei (frumoase viile — Palasluri cu giădini spre marc), Rcsina dea- supra la Vezuviu, pe lingă observatorul lui Palmieri pe drumul Cook la staţia funiculară infe- rioară, unde foarte bun dejun 3 y2 ore. întllnirc aici cu Jcan Miclcscu şi ncvastă-sa, cumnata lui Carp. Apoi 10' cu funiculara şi vreo 15 minute suiş tare prin zăpadă şi negură (Anicuţa cu lectica, ă 10 fr.) pînă la marginea craterului. Fum cald, miros de pucioasă, iar încolo negură completă In cazan. întoarcere cu funiculara şi cu aceeaşi trăsură. La 5 y2 In Neapol. Prlnz la G[ran]d Hotel cu Micleşlii, sara jăraticul Vezuviului văzut de pe balconul nostru. Anicuţa, la mergere spre Vezuviu, In trăsura, M-mc Auidlie. I-am cumpărat iute la Porţiei 2 metri plnză. Primblarea In trăsură spre Vcsuviu din cele mai interesante. Lunga stradă Neapol S. Giovani — Porţiei plină de lume şi trăsuri„corsicoli” încărcaţi de oameni, murdărie, strigăte, localitate de lingă NcapoWwff.daţnffîmanica. TQ 968 AN. IORDACHE, M. IOSA, TR. LUNGU 4 macaroane, grădini cu portocale, arbori de roşcove, măslini etc. Grandioasele clmpuri de lavă. Floarea galbenă „ginestra” pe ele, în stufuri mari cam ca papura etc. Mărfi, 31 dec. 1891/12 ian. 1892 Neapol. Soare lnclntător. Am terminat azi de la 5 % la 9 articolul „Contraziceri”. Eu foarte sănătos şi Anicuţa cu toată M-e Aurălie, Te/[egramă] Gănăral Vladesco, Pallazzo. Prions prăsenter â leurs Majestăs nos respecteux hommages et nos voeux de bonne annăe. Majoresco. Copie Rosetti, Bucarest, Dionisie 47. La mulţi ani pentru toţi. Plecăm poimiine. Adresa : Viena, Archiduc. Charles Annatutti. Sara la 7 l/4 Jean G. Miclescu şi nevastă-sa la masă la noi, cu champagne, apoi sus cafeaua neagră şi sara Împreună la teatrul Mercadante*, pe la Piazza Cavour, după muzeu, teatru popular cu Pulcinella cel vecinie, loja cea mai scumpă, 8 fr. (5 locuri). Dar e foarte interesant şi aveau talent şi vivacitate. Teatrul Începea la 9 % seara (o altă reprezentaţie] pe zi la 6 %), Sara pe lună caldă, cu trăsurioa cu un cal Înapoi la otel pe la „via Salvator Roza", la marele suiş, birjarul zdrenţăros şi un băieţel cu el de pe capră se coboară şi Împing amlndoi trăsurica in sus. Ne culcăm pe la 12 y2 foarte veseli. 1892 ^ Miercuri lfl3 ianuarie. Neapol. Soare splendid şi cald plnă după 12 de amiazi. Apoi un voal fin de nori albi străvezii, pe la 4 nori groşi, vlnt, marea de o dată agitată, pe la 5 clteva fulgere, clteva picături de ploaie, apoi iar linişte. Pe la 10 dimin[eaţa] duc Micleştilor la Gfranjd HOtel un coş mare de roze şi camelii (plătise el loja ieri). Anicuţei asemenea, ă 5 fr. Apoi schimb banii, mă rad şi mă tund, cumpăr Anicuţei collierul de briliante â 2200 frs. de la Piazza del Municipio. După dejun Îndată, cu o trăsurică ă 6 fr. +1 fr. la Pozzouli prin grota Posilippului (1 oră) la Solfatara unde petreci, merglnd plnă la fumul cel fierbinte 3/4 ore, la neînsemnatul templu Serapis şi apoi acelaşi drum Înapoi, nu pe via nuovo Posilippu. După cererea Anicuţei, lnspăimlntată de ceva valuri ale mării, de un vlrtej de praf şi de ameninţarea furtunei. [ Vi Pg. tăiată. în continuare de la alineat:] Sara după masă, Micleştii la noi, drept mulţumire. Eu o partidă de schach cu el. Pe la 10 s-au dus. Pleacă şi ei mline la Genua-Nizza-Monte Carlo. Joi 2/14 ian. Din Neapol plecăm la 8°50' dim. La 1 % la Roma, HOtel de Londre, piazza Spagna, bine, iatac şi anticameră, mezzanin. Sara la teatrul Costanzi „Amico Fritz” de Mascagni. Rău libreto fiind, 3 acte de monotonie lirică fără quartete sau quintete aproape fără choruri, fără balet etc. Dar actul 2 (scena cu cireşile etc.), Introducerea orchestrei din act 3 (ungurească), finalul marş In act I — minunat de frumoasă, toată orchestraţia originală, vie, picantă. Vineri, 3/15 ian./1892 la 2°50' după amiază din Roma, rău de mlncat (la Chiusi un pui fript rece şi chianti bun în vagon) la 9 In Florenţa un ceai, la 1 noaptea In Bologna, schimbare de vagon, pentru a avea directul plnă la Pontafel (la Mesta** pe la 5 dim.), fără sleepingear (numai spre Milano), pe la 10 dim. In Pontebba, zăpadă mare plnă la Viena, unde sosim lntlrziaţi la 10 y2 sara de slmbătă 4/16 ian(uarie) 1892. . * Mercadante, Saverio, compozitor, născut, la Altamura sept. 1798, mort la Napoli la 17 dec. 1870. ** Orăşel In provincia Ravena (Emilia). www.dacoromanica.ro 5 TITU MAIORESCU „ÎNSEMNĂRI ZILNICE1 9G9 Duminică 5/17 ian. 1892. Viena. Zăpadă mare, odaia şi salonul rece la Erzherzog Karl spre Hinelpfortgasse no, 130, dar noi fericiţi că am sosit aici. Bilete la „Armida” de Gluck (operă) şi pe mline (la an der Wien) pentru noua operetă a lui Millocker „Das Sonnatagskind” a 3-a reprezentaţie. Ianov cu Iiică-sa la noi sara la opera „Armida” de Gluck, 5 acte jucate In 2 % ore cu o regie exactă şi cu o splendoare de model. Armida-Materna, Rinaldo — Van-Dick. El foarte bine, ea bine ca voce, dar urltă, groasă, bătrlnă şi fără joc. Reprezentarea Întreagă îţi lasă impresia de ceva măreţ, dar nu te Încălzeşte, lipsind melodia clar şi distinct articulată. înţelegi, că Gluck este premergătorul lui Wagner. Luni 6jl8 ian. 1892. Viena. Cer Întunecat, burează, dar+1° R. La 12 %prînzim Împreună cu Ianov şi fiică-sa la Sac- her. Apoi Emplete, robe de chambre Anicuţei, o frumoasă cergă de sanie şi trăsură de la Haas etc. Sara la „Theater an der Wien”, „Sonnatagskind” de Millocker, dirigiat de el Însuşi. însă actriţa y, principală care făcea pe Sylvia, s-a scuzat de răguşală, Incit nu prea putea clnta şi s-au omis clteva duete, aşa Incit reprezentarea cam deprimată. Totuş veselă petrecere. Marţi 7jl9 ian. 92. Viena. Mă scol la 4 y2, Anicuţa se pllnge de durere de cap, dar acum doarme. Eu scriu la pre- faţa nouei ediţii „Critice”. refe—63, 62 notă; „Dumbrava roşie” se află şi în Descrierea Moldovei, cd. cit., p. 89. 26 T. Bălan, Documente bucovinene, voi. IV, 1938, p. 23 — 24. ‘l’rimul simpozion a avut loc la Bucureşti, in decembrie 1967 (vezi „Studii”, tom. 21 (1968), nr. 2, p. 363 — 366). 1 Din delegaţia română, condusă dc acad. prof. Andrei Oţetea, preşedintele Secţiei de ştiinţe a Academiei Republicii Socialiste România, director al Institutului de istoric „N. Iorga”, au făcut parte; prof. univ. Ştefan Pascu, membru corespondent al Academiei Republi- cii Socialiste România, rectorul Universităţii din Cluj, dr. Eliza Campus, dr. Vasile Liveanu, dr. Tr. lonescu-Nişcov, Matei Ionescu, Li viu Botezan şi Ioan Cbiper. Delegaţia cehoslovacă a fost formată din : prof. univ. Iosef Maăurek, membru corespondent al Academiei Ceho- slovace de Ştiinţe, director al Institutului dc istoric a Europei răsăritene (U. D. E. V.), con- ducătorul delegaţiei, dr. Karcl Herman, dr. Zdenăk.'SYittoch, dr. Olga Skalnikovâ, dr. Viadimir Schcufler, dr. MilaWWWâ&CQfQffiaOlC&jQ1'3’ dr- ^liloslav Tejcliman şi Zdcnăk Rutina. 13 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 989 Organizat de colegii noştri din R. S. Cehoslovacă, simpozionul de anul acesta a avut ca temă „Relaţiile romăno-cehoslovace intie 1890 şi 1920”. La descinderea simpozionului au fost prezenţi acad, J. Filip, preşedintele Secţiei de ştiinţe istorice a Academiei Cehoslovace de Ştiinţe, şi Ion Obradovici, ambasadorul Republicii Socia- liste România la Fraga. La lucrările simpozionului au asistat profesori şi alţi membri ai corpului didactic universitar, cercetători de la diferite institute din Praga, Bratislava şi alte localităţi, membri ai conducerii Asociaţiei de prietenie ceho-română. Şedinţele de lucru ale simpozionului, desfăşurat la 6 şi 7 mai 1969, au fost prezidate de prof. univ. J. Macurek şi de acad. prof. A. Oţetea. Din Însărcinarea Prezidiului Academiei Cehoslovace de Ştiinţe, acad. J. Filip a salutat delegaţia română şi pe ceilalţi participanţi la reuniune şi a deschis lucrările simpozionului. în cuvinlul de salul adresai simpozionului, acad. prof. Andrei Oţetea a schiţai coordo- natele relaţiilor româno-cehoslovace in perioada 1890 — 1920 şi a subliniat utilitatea inlilnirilor periodice dintre istoricii din cele două ţări. în cadrul simpozionului au fost prezentate următoarele comunicări : prof. univ. J. Ma- curek, Tradiţiile prieteniei cehoslovace române; L. Botezan şi M. Dan, Contribuţii la studiul relaţiilor româno-cehoslovace în ultimele decenii ale secolului al XlX-lea; dr. O. Skalnikovâ şi dr. V. Scheufler, Cehii din România; I. Chiper, Surse istorice româneşti privind relaţiile româno- cehoslovace în perioada 1914 —1920; dr. Z. Wittoch, Relaţiile culturale cehoslovaco-romăne la începutul secolului al XX-lea ; dr. Tr. Ionescu-Nişcov, Relaţii ceho-romăne In timpul primului război mondial (Jan Urban Jarnîk şi răniţii români din spitalele din Praga); dr. K. Ilerman, Raporturile dintre mişcările politice ale clasei muncitoare cehe şi române; prof. univ. Şl. Pascu In legătură cu colaborarea româno-cehoslovacă la sfirşilul secolului al XlX-lea şi la începută, secolului al XX-lea; dr. M. Krajeovic Călătoriile oamenilor politici slovaci la români2 3; M. Ionescu, Asupra memoriului lui E. Beneş din septembrie 1917 3; Z. Kulina, Posibilităţile cola- borării cehoslovaco-romăne in timpul primului război mondial; dr. V. Liveanu şi M. Rusenescu, Acţiuni ale mililarilor români din armata auslro-ungară şi participarea soldaţilor români din Praga la Revoluţia din Octombrie ; dr. X. Yâvra, Soldaţii români in legiunile cehoslovace 1914— 1916; dr. Eliza Campus, Relaţiile româno-cehoslovace in anii 1916—1920. La discuţiile care s-au desfăşurat In continuare au participat prof. univ. Jindra HuSkova, prof. univ. J. PoliSensky, dr. Tr. Ionescu-Nişcov, dr. Z. Wittoch, dr. V. Liveanu. Acad. Andrei Oţetea şi prof. dr. J. Macurek au rostit cuvinte de închidere. Comunicările prezentate în cadrul simpozionului, elaborate pe baza a numeroase docu- mente inedite, au contribuit la cunoaşterea unei perioade deosebit de impoitanle din istoria relaţiilor româno-cehoslovace şi vor stimula cu certitudine noi cercetări. Lucrările simpozionului s-au desfăşurat înlr-o atmosferă amicală, în spiritul relaţiilor stabilite de mult timp între istoricii din cele două ţări. Partea cehoslovacă a asigurat o bună desfăşurare simpozionului şi programului delegaţiei române, pentru care ne exprimăm satisfac- ţia. Ţinem să remarcăm, în acest sens, îndeosehi contribuţia prof. dr. J. Macârek, a dr. M. Tejch- man (secretarul delegaţiei cehoslovace), a cercetătorilor L. Glotzmannovâ şi Z. Rutina. LTrmătorul simpozion al istoricilor români şi cehoslovaci va avea loc în România. Întîlnirile periodice ale istoricilor din cele două ţări au contribuit Ia aprofundarea unor aspecte mai puţin cercetate din trecutul legăturilor dintre rrmâni, cehi şi slovaci, la cunoaş- terea reciprocă şi la dezvoltarea colaborării dintre cercetătorii români şi cehoslovaci. Ele şi-au demonstrat utilitatea şi constituie o experienţă care va putea fi folosită în relaţiile istoricilor români cu istoricii din alte ţări. Ioun Chiper 2 Autorul fiind în deplasare ştiinţifică peste hotare, comunicarea a fost prezentată la simpozion de cercetăloan 3 Autorul a prezentat 990 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 14 CONFERINŢA ISTORICĂ INTERNAŢIONALĂ CONSACRATĂ ANIVERSĂRII A 50 DE ANI DE LA REVOLUŢIA PROLETARĂ MAGHIARĂ ŞI REPUBLICA UNGARĂ A SFATURILOR Lucrările conferinţei s-au desfăşurat în zilele de 17 — 19 martie 1969 la Budapesta, In edificiul Academici Maghiare de Ştiinţe, fiind organizate de : Societatea istorică ungară, Insti- tutul de istorie a Partidului Muncilorcsc-Socialist Ungar, Şcoala politică superioară de partid şi Institutul de ştiinţe sociale de pe lingă C, C. al P. M. S. U., de Institutul de istorie al Aca- demiei Maghiare de Ştiinţe, Institutul şi Muzeul de istoric militară, catedra de istoric modernă şi contemporană a Ungariei din cadrul Facultăţii de filozofie a Universităţii „EOtvos Lorând” din Budapesta. Ordinea de zi a conferinţei a cuprins două şedinţe plenare, incluzind principalele două rapoarte şi concluziile generale ale conferinţei, In prima şi ultima jumătate de zi, şi patru şedin- ţe ale celor două secţii ale conferinţei, care au cuprins cele 46 de corapoarte şi discuţii. Pro- gramul anunţat de organizatori a rezervat principalele referate şi coreferate istoricilor maghiari, lăslnd invitaţilor străini latitudinea de a participa cu comunicări, înscrise în program pe Ioc, sau cu discuţii. Delegaţia română a fost formată din : conf. univ. Aron Petric, prorector al Aca- demici de studii social-politicc „Ştefan Gheorghiu” de pe lingă C. C..al P. C. R., Gheorglic Unc şi Damian Hurczcanu, şefi de sector la Institutul de studii istorice şi social-politicc de pe lingă C. C. al P. C. R., şi Alexandru Porţeanu, cercetător principal la Institutul de istoric „N. Iorga” al Academiei Republicii Socialiste România. în afara istoricilor maghiari şi români, la lucrările conferinţei au mai participat, în ordinea relativ dcscrescîndă a numărului de membri, delegaţii de istorici din 12 ţări : Uniunea Sovietică, R. D. Germană. Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria, Iugoslavia, R. F. a Germanici, Austria, Franţa, S.U.A., Finlanda ş. a. Dintre cei circa 60 de invitaţi străini, menţionăm pe : G. Afanasicv, V. Turok-Popov, T. Timofeev, T. Islamov (U. R. S. S.); V. Ruge, H. Naumann (R. D. G.); F. Por, J. Sole, M. Victor, J. Hercova (Cehoslovacia); T. Milenkovic, A. Lcbl (Iugoslavia); \V. Malinowszki (Polonia); H. Stciner, Rudolf Ncck (Austria); Andră Martin (Franţa); H. Mommscn (R. F. a Germaniei); S. Diniitrova (Bulgaria) ş. a. Conferinţa a fost deschisă de prof. dr. Pach Zsigmond Pâl, membru corespondent al Academici Maghiare de Ştiinţe, directorul Institutului de istorie al Academiei, ddpă care a urmat un cuvint de salut din partea conducerii de partid şi de stat, rostit de Ajtai Miklâs, membru supleant al Biroului Politic al C. C. al P.M.S.U., vice- preşedinte al Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Ungare. Rapoartele prin- cipale au fost susţinute de Hajdu Tibor (Institutul de istorie a partidului, Budapesta), Rezultate noi ale cercetării istorice cu privire la revoluţia burghezo-democratică din octombrie 1918 şi la Republica Ungară a Sfaturilor şi de Liplai Ervin, Unele probleme istorice principale ale siiuaţiei internaţionale, politice şi militare a Republicii Ungare a Sfaturilor. La secţia I, lucră- rile au fost conduse de acad. prof. Andies Erzstbct, iar concluziile lucrărilor din secţie au fost expuse de Hajdu Tibor. La secţia a Il-a, lucrările au fost conduse de generalul-maior Otta Istvan, directorul Institutului şi Muzeului de istoric militară din Budapesta. Dintre corefera- tele maghiare, menţionăm pe cele susţinute de Kovâgo Lâszld (Republica Ungară a Sfaturilor şi problema naţională), Fcher Andras (Rolul social-democraţiei ungare tn 1919), Hetes Tibor (Internaţionalişti In armata roşie ungară), Nagy Zsuzsa (Grupa şi tendinţe contrarevoluţionare in 1919), Dolmănyos Istvan, Jcmnitz Jânos, Kirschner Băla, Kârpâti Sândor, Mucs Sândor, Jozsa Antal. Şedinţa plenară finală (19 martie p.m.) a cuprins rapoartele celor două secţii şi cuvintul de includere rostit de Vass Hcnrik, directorul Institutului de istorie a partidului. Comunicările oaspeţilor de peste hotart|au tratat. In gwmraL aspecte ale solidarizării largi inter- naţionale cu revoluţia proletarffungarSTarc'pellomlil'^lnnprgătoare a acesteia sau ale unor 15 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 991 legături intre mişcarea revoluţionară din ţările respective, constituind un aport real, recunoscut ca atare, la dezvoltarea cercetării istorice. Au existat Insă şi comunicări care nu se încadrau in tematica conferinţei sau care tratau subiecte generale, fără a duce contribuţii ştiinţifice, ci insis- tlnd mai mult asupra anumitor teze. în afara dezbaterilor amintite, au niai fost organizate două mese rotunde pe probleme ale situaţiei şi relaţiilor internaţionale in timpul evenimentului comemorat. Menţiunile referitoare la relaţiile dintre Republica Ungară a Sfaturilor şi România, din diferite materiale ale conferinţei, au cuprins atlt acţiunile in care s-au lansat cercurile guver- nante împinse de Antantă şi solicitate de clasele exploatatoare din Ungaria Împotriva revoluţiei proletare ungare, cil şi larga mişcare de solidarîzarc a oamenilor muncii din România cu pro- letariatul maghiar. în prima zi a conferinţei, din delegaţia română a luat cuvinlul Al. Porţeanu la secţia I, iar In ziua a doua Gh. Unc la secţia I şi conf. Aron Petric la secţia a Il-a. Lupta revoluţionară In Romănia la sftrşitul anului 1018 şi in prima jumătate a anului 1919 se intitulează comunicarea expusă de conf. Aron Petric. Prin temă şi conţinui, mod de tratare şi sintetizare, comunicarea a definit cadrul, obiectivele, tendinţele şi momentele funda- mentale ale mişcării revoluţionare a clasei muncitoare din România, contemporană evenimente- lor revoluţiei burghezo-democratice şi celei proletare din Ungaria. Autorul a înfăţişat condiţiile grele In care s-a desfăşurat mişcarea muncitorească din ţara noastră în această perioadă — agravate de consecinţele apăsătoare ale războiului — , mişcare a cărei dezvoltare a fost favori- zată de desăvîrşirea unităţii statului naţional, care a creat un cadru nou. cuprinzător, pentru desfăşurarea luptei forţelor Înaintate ale poporului român. Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie 1917, care a inaugurat epoca socialismului In istoria universală, a avut şi in ţara noastră un ecou puternic, contribuind la radicalizarea frămintărilor revoluţionare interne. Mo- mentele şi aspectele mai importante ale acestei lupte au fost relevate atlt pe planul manifes- tării acutelor conflicte de clasă (culininlnd cu eroicul 13 Decembrie 1918), cit şi pe planul organizatoric, politic, ideologic — care permit, Împreună, o apreciere de ansamblu asupra sta- diului dezvoltării, gradului de maturizare a mişcării revoluţionare a proletariatului. Etapa prezentată In comunicarea conf. Aron Petric a contribuit Inlr-o măsură Însemnată la crista- lizarea curentului revoluţionar, la făurirea premiselor necesare saltului calitativ reprezentat de crearea Partidului Comunist din România In 1921. Comunicarea amintită a pus In lumină existenţa şi formele concrete ale unor bogate tradiţii revoluţionare ale poporului român In perioada la care s-a referit. Datele citate şi aprecierile autorului au Înlesnit Înţelegerea corespun- zătoare a cadrului intern In care s-a produs ecoul evenimentelor revoluţionare din Ungaria, mişcarea de solidarizare din ţara noastră. în comunicarea intitulată Revoluţia burghezo-democratică din Ungaria, din 1918, şi Transilvania, Al. Porţeanu a relevat insenmălatepevenimentului in istoria poporului maghiar, care şi-a doblndit astfel independenţa naţională şi a obţinui unele drepturi politice şi reforme social-economice. Cu toate limitele de clasă, revoluţia burghezo-democratică a constituit o etapă necesară, cuceririle acesteia fiind dezvoltate, sub conducerea lînărului Partid Comunist Ungar, plnă la revoluţia proletară şi preluarea puterii politice (21 martie 1919). în comunica- re au fost expuse unele date noi privind ecoul pozitiv al revoluţiei burghezo-democratice maghiare In Transilvania, al proclamării republicii ungare (16 noiembrie 1918), lupta comună a mase- lor de toate naţionalităţile pentru dreptate socială şi libertate naţională, precizlndu-se toto- dată particularităţile distinctive ale desfăşurării revoluţiei in Transilvania, limitele Revoluţiei burghezo-democratice maghiare In problema naţională. în cursul expunerii au fost Înfăţişate con- cluziile fundamentale ale cercetărilor recente cu privire la Însemnătatea unirii Transilvaniei cu România In contextul evenimentelor evocale, ca rezultat principal al revoluţiei din anul 1918. Autorul a subliniat cerinţa metodologici*de1 race,mSrmq|ra'necesară Intre unirea Transil- 992 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 16 vaniei cu România — act just, progresist, operă a Întregului popor român — şi intervenţia cercurilor guvernante din România In Ungaria, care a avut loc în anul următor. Comunicarea a subliniat semnificaţia faptului că poporul român, cullivlnd propriile sale tradiţii bogate, progresiste, revoluţionare, cinsteşte aşa cum se cuvine şi însemnătatea deosebită a evenimentelor de răscruce din viaţa celorlalte popoare, în primul rind a popoarelor vecine ; semnificaţia aceasta sporeşte considerabil prin faptul că popoarele român şi maghiar construiesc şi dcsăvîrşesc astăzi construcţia socialistă în ţările lor, iar evenimentul aniversat constituie o pagină eroică a luptei clasei muncitoare maghiare pentru dreptate, libertate şi socialism. Comunicarea Acţiuni de solidarizare ale mişcării muncitoreşti şi democratice din Romi- nia cu revoluţia proletară din Ungaria, prezentată de Gli. Unc, a adus în faţa participanţilor la lucrările conferinţei o serie dintre cele mai concludente date istorice, pline de interes, care dovedesc cit se poate de clar că, în ceea ce priveşte atitudinea faţă de evenimentele revoluţio- nare din Ungaria anului 1919, in România s-a manifestat încă de la început o largă mişcare de solidarizare cu revoluţia proletară şi de protest contra intervenţiei, alături de proletaria- tul internaţional. Comunicarea a citat în acest sens numeroase exemple : moţiuni adoptate în numeroase întruniri, articole din presă, greve, iniţiate de Partidul Socialist Român, în capi- tală şi în diferite centre din ţară, acţiuni prin care se venea în sprijinul Republicii Ungare a Sfaturilor (de exemplu viguroasa grevă politică din 21 august 1919). Autorul a menţionat, de asemenea, şi acţiunile româneşti ce contribuiau în mod direct la susţinerea revoluţirei proletare ungare, inclusiv participarea nemijlocită a numeroşi muncitori români, la desfăşurarea aces- teia sau chiar la apărarea ei armată. Acţiunile de solidarizare din România erau călăuzite de un puternic spirit internaţionalist, de clasă, ce conţinea, în chip firesc, organic, şi manifesta- rea grăitoare a conştiinţei patriotice a celor mai Înaintate elemente. Presa timpului nu ezita să facă, prin comparaţie, aprecieri întemeiate, potrivit cărora un stat ce abia şi-a văzut rea- lizată năzuinţa seculară a desăvirşirii unităţii politice naţionale, care are deci nevoie de linişte spre a se consacra activităţii creatoare interne, un stat căruia respectarea principiului indepen- denţei, al neamestecului în treburile interne ii este în mod deosebit necesar — un asemenea stat trebuie să respecte acelaşi drept al celorlalte popoare. Comunicarea citată — care sinte- tizează preocupările susţinute ale autorului consacrate acestei teme — se distinge şi prin fap- tul că, extinzind aria cercetărilor, a tratat nu numai aspectul fundamental, al solidarizării de clasă dintre proletariatul român şi cel maghiar, ci a cuprins şi aspectele caracteristice ale sprijinului larg al maselor muncitoare, al numeroşilor intelectuali dintre cei mai reprezentativi, ai poporului român, acordat revoluţiei proletare maghiare din 1919. în cuprinsul comunicării, autorul a reamintit mesajul semnat de Kun Băla, comisarul poporului pentru afacerile externe, adresat la 30 aprilie guvernelor român, cehoslovac şi iugoslav, partidelor muncitoreşti şi Antan- tei, care, prin conţinutul său pozitiv, ce dădea satisfacţie năzuinţelor de eliberare naţională, inclusiv unor chestiuni teritoriale, a avut un ecou favorabil şi in presa din România. D. Hurezcanu a participat la una din mesele rotunde. Comunicările membrilor delegaţiei române au fost bine primite, menţionate — fiecare — allt în concluziile şedinţelor, secţiilor, cît şi în şedinţa plenară finală, fiind reţinute pentru publi- care Împreună cu celelalte materiale ale conferinţei. Este de subliniat faptul că atmosfera In care s-au desfăşurat lucrările conferinţei a fost, în general, de lucru, sobră, ştiinţifică, animată de dorinţa unanimă a progresului ştiin- ţific. Timpul nu a permis totuşi elucidarea unor chestiuni, tonul unor rapoarte şi corapoarte mcnţinindu-sc pe alocuri descriptiv. Desigur că nu au fost unanim Împărtăşite unele puncte de vedere expuse la conferinţă, că unele date documentare mai trebuie aprofundate, iar cer- cetarea ştiinţifică a evenimentelor anului 1919 se cere continuată stăruitor şi de către isto- ricii din ţară noastră. Atenţia cu care aazdele au înconjurat pe oaspeţi a fost caracteristică spiritului ospitalier al popormul'wcîn. i^i^a canrerrnţa â1 rost organizată o excursie de o 17 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 993 zi la Eger, cu vizitarea unor monumente istorice remarcabile ale acestui oraş (muzeul, cetatea, cu sistemele ei de apărare ş.a.). Membrii delegaţiei române au avut în timpul conferinţei con- tacte utile cu istoricii maghiari şi străini, conturindu-se noi posibilităţi de colaborare ştiinţifică internaţională. în ansamblu, conferinţa dc la Budapesta a prilejuit o interesantă trecere in revistă a rezul- tatelor cercetării revoluţiei proletare ungare din 1919 — eveniment istoric de seamă, complex, implicind o Întinsă arie tematică — intr-un spirit pozitiv, de colaborare, călăuzită dc concepţia marxist-leninistă, proprie istoricilor din ţările socialiste. Alexandru Porţeanu AL III-LEA CONGRES DE STUDII NAPOLEONIENE. PORTOFERRAIO - INSULA ELBA (ITALIA, 2-6 MAI 1969). în Irccut, ca şi In prezent, istoricii italieni au manifestat şi manifestă un viu interes pentru cercetările privind viaţa şi activitatea lui Napoleon Bonaparte. Şi aceasta se explică nu numai prin faptul că familia sa — Bonaparte era de origine italiană, ca supusă Republicii Genova — ,ci pentru că fostul Împărat al Franţei a iniţiat, la vremea sa, o acţiune dc unificare a Italiei (in 1810, Italia, continentală şi peninsulară era formată numai din trei state), care va avea un rol hotărîtor in originile Risorgimentului. Iată deci pentru ce, după cercetările Îndelungate (1894 — 1935) ale lui Alberto Lumbraso, care a publicat o bibliografic napoleoniană in 30 de volume, şi după sute de lucrări publi- cate de istoricii italieni, a fost Înfiinţat acum 10 ani, In 1959, un Centru naţional de studii napoleoniene şi de istoria Elbei, la Portoferraio in capitala insulei Elba, al cărui sediu se află in Palazzo dei Mulini, fost reşedinţă de iarnă a lui Napoleon din fostul Stclla. Din 1962, acest centru de cercetări posedă un periodic trimestrial — sub conducerea prof. Raffaelc Ciam- pini — ,numit iniţial „Bolletino italiano di studi napoleonici”, iar din 1965 apărlnd sub numele de „Rivista italiana di studii napoleonici”. în cei zece ani de existenţă, centrul a organizat trei congrese. Primul, la 3 — 7 mai 1962, a avut ca temă „Napoleon In Elba şi Europa”, al doilea, la 3 — 6 mai 1965, „Napoleon şi Italia”. Actele primelor două congrese, publicate recent lntr-un impresionant volum dc aproape 600 de pagini, cuprind, pe lingă cele 45 de rapoarte şi comunicări, discuţiile şi alte manifestări cultural-artisticc. Anul acesta, cu prilejul aniversării bicentexiarului naşterii lui Napoleon (15 august- 1769 — 1969), Centrul naţional de studii napoleoniene şi de istoria Elbei a organizat tot la Por- toferraio (2 — 6 mai) al III-lea congres, avind ca temă „Istoriografia napoleoniană”, la care au participat peste 200 de istorici, din aproape 20 de ţări, din trei continente (Europa, America, Africa), printre care şi România. Lucrările congresului, desfăşurate numai in şedinţe plenare, la sediul centrului, in sala Teatrului napoleonian din Palazzo dei Mulini, au fost deschise lntr-un cadru festiv de av. Mario Bigotti, preşedintele centrului, In prezenţa cltorva diplomaţi străini şi a autorităţilor poli- tice, administrative şi militare iowww.dacoromanica.ro 994 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 18 Timp de cinci zile au fost prezentate următoarele rapoarte : — prof. Jacques Godechot, de la Universitatea din Toulouse : Inlroduclion generale sur ihisloriographie du XlX-lme silele; — gen. Luigi Mondini, istoric militar: Sloriografiu mililure napoleonica in Italia; — prof. Robcrt Devlceshouver, de la Universitatea liberă din Biuxelles : L’hisloriograp- hie de Napoldon en Belgique au XX-eme silele; — prof. Jean Tulard, de la Universitatea din Paris : L’hisloriographie franţaise au XX—lme silele; — prof. E.H. Kossmann, de la Universitatea din Groningen : Relazione sulla sloriografia olandese nel secolo XX; — prof. Felix F.M. Markam, de la Universitatea din Oxford : L’hisloriographie brilanique de Napoldon au XX-lme silele; — prof. Ernest I. Knapton, de la Colegiul Wlicrton din Norton Massacliusetts : L’e- lal des dludes historiques sur Napoldon en Ameriqiie au XX-eme silele; — prof. Vittorio Frosini, de la Universitatea din Catauia : La sloriografia giuridica ita- liana sull’eta Napoleonica ; — prof. Raffaelc Ciampini, directorul ,,Revistei italiene de studii napoleoniene” : Rela- zione sulla storiografia italiana nei secoli XIX e XX; — prof. Weinz Otto Sicburg, de lă Universitatea din Saarbruken : Napoleone nella storio- grafia iedesca del XX secolo ; ' — Dr. Ake Thulstrup din Stockholm : L’hisloriographie napoldonienne suddoise du XX- eme silele ; — prof. Tadcusz Lepkowski, de la Institutul de istorie al Academiei de Ştiinţe din Polonia : L’hisioriographie napoldonienne en Pologne au XX-eme silele; — prof. M.E1. Sorougy, de la Universitatea din Alexandria (R.A.U.): Sloriografia egiziana di Napoleone Bonaparte ; — Dr. Constantin Şerban de la Institutul de istoric „N. Iorga” al Academiei Republicii Socialiste România : Napoldon Bonaparte dans l’hisloriographie roumaine aux XIX el XX-lme silele ; — prof. Juan Mcrcadcr, de la Consiliul superior de cercetări ştiinţifice din Madrid : La sloriografia napoleonica spagnola del XX secolo ; — prof. Antonio Cruz, de la Academia portugheză de istorie : Relazione sulla sloriogra- fia portoghesc nel secolo XX; — dr. Carlos A. Roma, de la Universitatea din Montevideo : La sloriografia lalino- americana napoleonica nel XX secolo; — prof. Albcrt Manfred, de la Institutul de istoric al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. : L’hisloriographie russe el sovidtique de l’dpoque napoldonienne; — prof. V.E. Nevler, de la Institutul de istoric al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. : Documenti russi sul dominio napoleonico in Italia ; — V. Dalin, de la Institutul de istoric al Academiei de Ştiinţe al U.R.S.S. : Na/oleon el Ies babouvislcs. în majoritatea cazurilor, fiecare raport şi comunicare au fost urmate de discuţii, la care au luat cuvlntul numeroşi participanţi. în cursul lor a fost apreciată şi salutată, de mai multe ori şi In primul rînd, iniţiativa Centrului naţional de studii napoleoniene şi de istoria Elbei de a fi organizai un astfel de congres şi cu o astfel de temă. Interesul manifestat In acest sens se referea nu atît Ia cunoaşterea stadiului actual al cercetării istorice In această direcţie şi In fiecare ţară, ci mai mult la stabilirea poziţiei istoricilor din toată lumea faţă de opera poli- tică a lui Napoleon Bonapaiff^^PflwW^y^^lCp^a apogeul ci. 19 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 995 în acelaşi timp, participanţii la congres au putut să ia cunoştinţă de metodele de cer- cetare diferită care au stat la baza alcătuirii rapoartelor şi comunicărilor prezentate. De cele mai multe ori, istoriografia problemei a urmat drumul clasic, potrivit căruia lucrările prezen- tate au fost Încadrate Intr-un plan judicios de expunere, grupate pe categorii, cronologic şi după conţinut, fiecare fiind Însoţită de aprecieri şi comentarii care oglindesc poziţia, la o anu- mită epocă, a autorilor lor faţă de Napoleon. Altele, mai puţine au luat, aspectul unor biblio- grafii de lucrări de sinteză, monografii, articole şi studii apărute In periodice de specialitate, Însoţite de mici comentarii; în acest din urmă caz, investigaţia istorică din ţara respectivă a fost explicată In sensul că problema care interesa mult pe congresişti se află In acea ţară, In prezent, Intr-o fază iniţială, de studiu, urmlnd ca In anii următori să se facă In această direc- ţie ample şi profunde cercetări. Rapoartele prezentate au privit In ansamblu nu numai probleme politice şi diplomatice dar şi economice, sociale, juridice şi administrative care au putut să explice rlnd pe rlnd sau in totalitatea lor importanţa pe plan european a lui Napoleon Bonaparte şi efectele aplicării codului său In multe ţări europene. Un alt aspect subliniat In cursul discuţiilor se referă la poziţia subiectivă a autorilor unor lucrări privitoare la Napoleon Bonaparte, In anumite epoci istorice din secolele XIX şi XX. Ea a fost explicată nu atlt In legătură cu ideologia diferită care a stat la baza lor, ci mai mult drept urmare a relaţiilor internaţionale europene din acea vreme, clnd In Franţa s-a instaurat şi apoi s-a prăbuşit, In 1870, al doilea imperiu napoleonian. Şedinţa de Încheiere a lucrărilor congresului (6 mai) a fost condusă de av. Mario Bigoţii, preşedintele centrului, care a schiţat In cuvlntul său primele concluzii pe marginea lucrărilor prezentate şi a discuţiilor purtate. Astfel s-a subliniat calitatea înaltă a rapoartelor şi comuni- cărilor prezentate, variata metodologie utilizată de autori, noutatea informaţiilor provenite mai ales din ţări cu limbi de limitată circulaţie internaţională (Suedia, România, Polonia), poziţia obiectivă şi subiectivă a multor istorici care au studiat în secolele XIX şi XX viaţa şi activitatea lui Napoleon Bonaparte. După cuvlntul de mulţumire exprimat de av. Michele Villani, sindicul, oraşului Porto- ferraio, şi cav. uff. Pompei Scelza, preşedintele Oficiului de turism local, preşedintele Mario Bigotti a pus în discuţie unele propuneri cu privire la viitoarea temă a celui de-al IV-lea Congres de studii napoleoniene, asupra cărora urmează ulterior să se pronunţe consiliul de conducere al centrului. Participanţii Ia congres au putut să cunoască cu acest prilej nu numai monumentele şi muzeele istorice din Portoferraio (Palazzo dei Mulini, biserica Misericordia, unde in fiecare an la 5 mai se oficiază o liturghie pentru Napoleon — decedat în acea zi — .fortificaţiile Medicilor din secolul al XVI-lca, forturile Stclla şi Falcone, turnul Martcllo, de la intrarea în vechiul port, etc.), ci şi unele locuri pitoreşti din insulă. Parte integrantă din Arhipelagul Toscan, avlnd numai 224 km2 Întindere, insula se bucură de o climă şi de o vegetaţie şi faună mediteraneană. Aici, timp dc peste 3 000 de ani, au locuit rlnd pe rlnd liguri, fenicieni, etrusci, greci şi romani. în evul mediu au slăpinit aici prisani (sec. X), genovezi (sec. XIII), spanioli, florentini, napolitani (sec. XVIII), Franţa (1803), Toscana şi abia In 1860 insula s-a unit cu regatul Italiei. într-o excursie organizată la Marciana Marina (18 km distanţă de Portoferraio) a putut fi vizitat un turn al Medicilor ridicat în port, la fel cu acela de la Marina di Campo. La Marciana (27 km distanţă de Portoferraio) s-a vizitat o fortăreaţă pisană. La Porto Azzuro se află sanctuarul Madonei din Monserrato (sec. XVII), ridicat de guvernatorul spaniol Pons y Leon, iar la Rio nell’Elba, Castello del Vollerraio (sec. XI), din epoca stăplnirii pisane. în cursul lucrărilor congresului au fost organizate clteva manifestări cultural-artistice. La 2 mai a fost audiat un interesant concert oferit de orchestra simfonică Fok din Praga cu următorul program : UWWWîdSOOfOffiaBilO&ffOg van Beelhoven, Simfonia 996 VIATA ŞTIINŢIFICA 20 La Vestale, de Gasparc Spontini, Simfonia nr. 7 op. 22, de Nicola 7-ingarclli, Simfonia nr.3 [n mi bemol major op. 53 Eroica, de Ludwig van Beelhoven. I.a 3 mai a fost inaugurat în Villa di San Marlino (5 km distanţă de Porloferraio), la fosta reşedinţă de vară a lui Napoleon — iar din 1852 muzeu — ,o expoziţie de artă figu- rativă şi documente intitulată ,,Napoleon şi Italia”, iniţială cu prilejul aniversării bicentena- rului naşterii fostului rege de scurtă durală al Elbei (4 mai 1814 — 26 februarie 1815). Cele peste 200 de obiecte de artă (tablouri In ulei, stampe, gravuri, statui de marmură, bronz), documente originale şi copii, manuscrise, tipărituri de epocă, cărţi şi foi volante, medalii de argint, bronz şi plumb expuse in sala Pinacotecii palatului proveneau din muzeele şi arhivele din Roma, Milano, Parma, Siena, Veneţia, Lucea, Massa şi din unele colecţii particulare. La 5 mai, la Teatrul ,,G. Pictri” a fost prezentată o reprezentaţie dramatică Napoleon, un uomo, de Maria Silvia Codecasa, cu concursul Companiei italiene de proză ,,dei Malinteso” în sfirşit, la 6 mai, In aceeaşi sală, au fost vizionate două filme : unul documentar, Bona parte sau naşterea Franţei moderne, de Jean Vidai, şi unul artistic, Napoleon, de Abel Gance n ediţie originală. Constantin Şerban REUNIUNEA INTERANAŢIONALĂ PRIVIND „RELAŢIILE CULTU- RALE ITALO-ROMÂNE ÎN SECOLELE XVII-XVIII”, PADOVA ITALIA), 2-4 MAI 1969 împlinirea a 300 de ani de cind la Universitatea din Padova îşi încheia studiile superi- oare stolnicul C. Cantacuzino, unul din cei mai de seamă reprezentanţi ai culturii româneşti din evul mediu, a constituit un prilej fericit pentru organizarea unei reuniuni internaţionale privind „Relaţiile culturale italo-române în secolele XVII —XVIII” de către Seminarul de limbă şi literatură română de la Universitatea din Padova. I.a această manifestare ştiinţifică internaţională, organizată prin grija unui comitet din care făceau parte prof. Carlo Tagliavini ca preşedinte, prof. Alex. Niculescu ca secretar şi prof. Gianfranco Folena, prof. Gianbatlisla Pcllegrini. dr. Lucia Rosctli, prof. Paolo Sambin ca membri, au participat peste 50 de oameni de ştiinţă din Italia, România, Grecia şi Ungaria. Lucrările reuninunii au fost deschise la 2 mai într-un cadru festiv in aula Facultăţii de jurisprudenţă numită în trecut Fcdcrico Guella, în clădirea veche a Universităţii, de către prof. univ. Carlo Tagliavini, in prezenţa rectorului şi a altor profesori titulari ai Universităţii. Cu acest prilej s-au subliniat vechimea şi importanţa relaţiilor culturale italo-române care leagă cele două popoare de citeva veacuri. Lucrările reuniunii s-au desfăşurat în cadrul mai multor sesiuni timp de trei zile. Ast- fel au fost prezentate următoarele comunicări : Alex. Elian, La cultura rumena e VItalia tra i secoli XVII—XVIII; Nina Faţon, Gli sludi di Ramiro Orliz sui rapporli ilalo-rumeni net Sellecenlo ; Giuscppe Schiro, Ricerche net cognome Cantacuzino (Cantacuzene); Ladislao Galdi, Constantin Canlqsuzino e 1’orizzonle scientfico nell'elă barocca; George Caragata, Lo sW^WdffSGS^P^^SH^^’KQerario; 21 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 997 Cleobulo Tsourkas, Les premihres 4iud.es de Stolnic Cantacuzino; Cornelii! Dima — Drăgan, Lo Stolnic Cantacuzino. Nuove Coordinale biografiche; Lucia Rosclli, Constantin Cantacuzino, scolaro alt’Universila di Padova ; Mario Ruffini, Le opere leologiche e filosofiche di autori ilaliani o di autori slranieri, publi- cate in Italia, nella biblioteca dello Stolnic ; Ovidiu Drimba, I libri pubblicali a Padova nella biblioteca dello Stolnic; Viorica Lascu, La corrispondeza inedita dello Stolnic Cantacuzino e di Serban Cantacuzino con il cardinale Francesco Bounvisi; Luisa Valmarin, La lingua dclla ,,Istoria Ţării Româneşti” dello Stolnic Cantacuzino ; Roşa Del Conte, Presenze italiune nelle dispute leologiche in Romania ncl Cinquecenlo e Seiccnlo ; Carlo Tagliavini, Luigi Ferdinando Marsigli e lo Stolnic Cantacuzino ; Dan Simonescu, L’influsso dei libri delta biblioteca dello Stolnic nelle sue opere; Gcorgc I.ăzărescu, Rapporli ilalo-rumeni nel Seicento anteriori alta presenza dello Stolnic a Padova ; Dr. Constantin Şerban, Lo Stolnic Cantacuzino, diplomatico di noloriela europea ; Victor Iancu, Conslruzioni endocenlriche ed esocenlriche nella ,,Istoria” dello Stolnic Can- lacuzino. Lucrările reuniunii au fost urmate de discuţii interesante şi valoroase. Vorbitorii au subli- niat in primul rind importanţa legăturilor culturale italo-române in evul mediu şi In epoca modernă in dezvoltarea ştiinţei, literaturii şi invăţămintului românesc, a răspindirii ideilor Înnoitoare ale umanismului în ţările române. Pe de altă parte, adincirea cercetătorilor cu privire la viaţa şi activitatea multilaterală a stolnicului C. Cantacuzino a permis cunoaşterea unor noi aspecte care se referă nu numai la timpul cit eruditul muntean a Învăţat la Universitatea din Padova (în arhiva căreia s-au descoperit matricolele sale), dar şi la opera acestuia, la corespon- denţa sa inedită cu caracter politic şi ştiinţific. De un interes deosebit s-au bucurat acele lucrări in care au fost analizate : conţinutul cărţilor din biblioteca sa (al cărei catalog a fost publi- cat recent), influenţa acestora asupra operei sale istorice, orizontul său ştiinţific, stuc tura, lim- ba in care a fost scrisă şi concepţia care a stat la baza „Istoriei” sale. De asemenea au fost viu comentate acele lucrări in care se aduceau noi contribuţii biografice privind pe diferiţi membri ai familiei Cantacuzino, care se refereau la primele studii ale stolnicului Înainte de a ajunge la Padova, care subliniau calităţile sale de om politic şi diplomat de notorietate europeană, cind a stabilit strlnse legături cu savantul italian L.F. Marsigli şi cu cardinalul Francesco Buonvisi (către acesta din urmă s-a prezentat o scrisoare inedită) mai ales in perioada preliminariilor Încheierii păcii de la Carlouitz. Partcipanţii la această reuniune internaţională (Convengno) au avut prilejul totodată să cunoască mai Iutii vechiul local al Universităţii cu principalele sale părţi componente şi anume, Cortile anlico, operă a arhitectului Andrea Moroni din Bergamo (sec. XVI), Cortile nouvo, construită după planurile lui Ettore Fagiuoli (sec. XX), Aula Magna (sec. XIX), pe pereţii căreia sint zidite stemele nobiliare ale unor studenţi din secolele XVI —XVIII, Teatro analo- mico anlico, unde s-au făcut primele disecţii in secolul al XVI-lea, Sala Facultăţii de medicină şi chirurgie, pe pereţii căreia se păstrează vestigii arhitectonice din secolul al XlV-lea, Sala celor 40, unde se păstrează catedra de unde a ţinut lecţii de astronomie Galileo Ga Iile i, steagul Universităţii de la mijlocul secolului al XlX-lea, bustul lui Ioan Zamoiski (din 1937) şi al stolnicului C. Cantacuzino (din 1943), foşti studenţi aici, precum şi portretele murale ale unui număr de 40 de foşti studenţi ai Universităţii (de aici şi numele sălii) din diferii e ţări europene din secolele XV — XIX printre ele aflindu-se şi al stolnicului C. Canta- cuzino (pictate in 1942). Tot la Padova participanţii au mai putut lua cunoştinţă şi de unele monumente istnrirewWW'rflafti\loffiarifcJ',yOlP1'1j caPela Scrovegni, pictată in Întregime in secolele aIU-aIv de 'uiotlaT" piaţa Prato della Văile, 998 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 22 unde slnt expuse statuile monumentale ale lui Giotto şi Dante şi In mărime naturală ale foştilor profesori şi rectori ai Universităţii din secolele XVI —XVIII, Palazzo della Ragionae, Duomo, statuia ecvestră a condotierului Gattamelata de Donatello, din piaţa S. Antonio, Loggia Amulea, Osservatorio astronomico, unde Galileo Galilei şi-a făcut cunoscutele cercetări etc. De asemeni in două excursii au putut fi văzute noi obiective istorice de interes cultural : la Veneţia biblioteca Marciana — care de curind a împlinit 500 de ani de existenţă — , un bogat tezaur de cultuiă şi artă, cu manuscrise, documente, hărţi şi cărţi rare, In special incunabule, Palatul ducal şi bazilica S. Marco, iar la Arqua, mormîntul marelui poet italian din epoca Renaşterii, Petrarca. Constantin Şerban TEZE DE DOCTORAT în ziua de 29 mai 1969, In faţa Comisiei de doctorat a Facultăţii de istorie a mişcării munciLoreşti de la Academia de ştiinţe-social-politice „Ştefan Gheorgliîu” de pe lingă C.C. al P.C.R., a avut loc susţinerea publică a tezei de doctorat Viaja politică din România in timpul primei guvernări na/ional-fărănisie, 1928—1931, elaborată de conf. univ. Aron Pelric. Lucrarea cuprinde cinci capitole : cap. I „Viaţa social-politică din România în primul deceniu după făurirea statului naţional unitar” ; cap. II, „Frămîntările politice din România In anul 1928” ; cap. III, „Primul guvern naţional-ţărănesc (10 noiembrie 1928 — 7 iunie 1930)” ; cap. IV „întoarcerea In ţară a lui Carol şi consecinţele acesteia In viaţa politică” ; cap. V „Guvernele naţional-ţărăniste din perioada iunie 1930-aprilie 1931”. Comisia de doctorat a fost formată din : conf. univ. dr. Nicolae Petreanu, preşedinte ; prof. univ. dr. docent Ladislau Banyai conducător ştiinţific ; conf. univ. dr. Aurel Loghin, conf. univ. dr. Natan Lupu, conf. univ. dr. Nicolae Popescu, membri. Comisia de doctorat a hotărlt să acorde conf. univ. Aron Pelric titlul ştiinţific de doctor In istorie. ★ în ziua de 11 iunie 1969, In faţa Comisiei de doctorat a Facultăţii de istorie a L’niver- sităţii Bucureşti, a avut loc susţinerea publică a tezei de doctorat Mişcarea culturală româ- nească pentru unirea din 1918, elaborată de Vasile Curiicăpeanu. Lucrarea cuprinde şapte capitole : cap. I, „împrejurările politice în care s-a dezvoltat mişcarea culturală din monarhie” ; cap. II, „Asociaţii culturale locale” ; cap. III. „Asociaţii culturale ţinutale"; cap. IV, „«Astra» centru al vieţii culturale româneşti din monarhie (1861—1918)“; cap. V, „Asociaţii studenţeşti In cele două capitale ale monarhiei”; cap. VI, Răsplndirea şi prohibirea cărţii româneşti în monarhie”; cap. VII, „Sprijinul din România veche” Comisia de doctorat a fost formală din; prof. univ. dr. docent Dumitru Berciu, preşedinte: prof. univ. dr. docent C.C. Giurescu, conducător -ştiinţific; prof. univ. Ştefan Pascu, membru corespondent al Academiei, prof. univ. dr. docent Ladislau Banyai, conf. univ. dr. Ion Gheorghiu, membri. Comisia de doctorat a hotărlt să acorde lui Vasile Curticăpeanu titlul ştiinţific de doctor In istorie. www. Lamca.ro 23 VIATA ŞTIINŢIFICA 999 In ziua de 16 iunie 1969, in faţa Comisiei de doctorat a Facultăţii de istorie a mişcării muncitoreşti de la Academia de ştiinţe social-politice „Ştefan Gheorghiu” de pe lingă C.C. al P.C.R. a avut loc susţinerea publică a tezei de doctorat România de la Miinchen laViena. Contri- buţie la studiul politicii externe a României din anii 1938— 1940 elaborată de Gheorghe Zaharia. Lucrarea cuprinde trei părţi : partea I, „Antecedente”; partea a Il-a „în vîrtejul poli- tic european ; partea a IlI-a, „Anul marilor drame”. Comisia de doctorat a fost formată din : conf. univ. dr. Nicolae Petreanu, preşedinte ; prof. univ. dr. Titu Georgescu, conducător ştiinţific; prof. univ. dr. docent I.adislau Banyai conf. univ. dr. Aurel I.oghin, dr. Eliza Campus, membri. Comisia a liotărit să acorde lui Gheorghe Zaharia titlul ştiinţific de doctor in istorie. ★ în ziua de 23 iunie 1969, in faţa Comisiei de doctorat a Facultăţii de istorie a Universi- tăţii Bucureşti, a avut loc susţinerea publică a tezei de doctorat Organizaţiile muncitoreşti de luptă împotriva terorii, pentru apărarea militanţilor revoluţionari din România (1920—1944), elaborată de Olimpiu Malichescu. Lucrarea cuprinde patru capitole : cap. I, „Lupta pentru apărarea şi ajutorarea victi- melor terorii antimuncitoreşti din România 1920—1924” ; cap. II, „Ajutorul Roşu din România in anii 1924 — 1934”; cap. III, „Ajutorul Roşu in perioada pericolului fascist (1934 — 1940)”; cap. IV, „Apărarea Patriotică in anii dictaturii militaro-fasciste”. Comisia de doctorat a fost formată din : prof. univ. dr. docent Dumitru Berciu, preşe- dinte; prof. univ. Vasile Maciu, membru corespondent al Academiei, conducător ştiinţific; prof. univ. Barbu Zaliarescu, membru corespondent al Academiei, prof. univ. dr. docent Ladis- lau Banyai, dr. Florea Dragne, membri. Comisia de doctorat a liotărit să acorde lui Olimpiu Malichescu titlul ştiinţific de doctor in istorie. ★ în ziua de 23 iunie 1969, In faţa Comisiei de doctorat a Facultăţii de istorie a Universi- tăţii Bucureşti, a avut loc susţinerea publică a tezei de doctorat Organizaţiile politice ale clasei muncitoare din România în anii 1921—1924, elaborată de M.C. Slăneseu. Lucrarea cuprinde şapte capitole : cap. I, „România in anii 1921 —1924” ; cap. II„,Orga- nizaţiile politice ale clasei muncitoare in perioada mai-decembrie 1921”; cap. III, „Organiza- ţiile politice ale clasei muncitoare din România in perioada ianuarie-august 1922” ;cap. IV, „Congresul al II-lea al Partidului Comunist Român” ; cap. V, „Partidul Comunist, Federa- ţia Partidelor Socialiste şi uniunile de tineret in anii 1923 — 1924” ; cap. VI, „Scoaterea Parti- dului Comunist Român in afara legilor” ; cap. VII, „Relaţii externe ale organizaţiilor politice ale clasei muncitoare din România in anii 1921 — 1924. Comisia de doctorat a fost formată din : prof. univ. dr. docent D. Berciu, preşedinte; prof. univ. Vasile Maciu, membru corespondent al Academiei, conducător ştiinţific; conf. univ. dr. Vasile Hurmuz, conf. univ. dr. Aurel Loghin, conf. univ. dr. Nicolae Petreanu, mem- bri. Comisia de doctorat a hotărit să acorde lui M.C. Stânescu titlul ştiinţific de doctor tn istorie. ★ în ziua de 26 iunie 1969, in faţa Comisiei de doctorat a Institutului de istorie „N. Iorga” al Academiei, a avut loc susţinerea publică a tezei de doctorat Economia domenială din Ţara Românească In secolul al XVIII-lea, In comparaţie cu economia domenială din Europa răsări- teană, elaborată de Sergiu ColumWWW. dacoiomanica.ro 1000 VIATA ŞTIINŢIFICA 24 Lucrarea cuprinde nouă capitole : cap. I, „Economia domeniului feudal din Moldova şi Ţara Românească In perioada 1700 — 1830 tn lumina documentelor şi cercetărilor publicate” ; cap. II, „Izvoarele” ; cap. III, „Descrierea domeniului” ; cap. IV, „Demografia rurală şi dome- niul feudal”; cap. V, „Producţia domeniului”; cap. VI, „Monopolurile senioriale, surse principale de venituri ale domeniului” ; cap. VII, „Unele consideraţii privind veniturile domeniu- lui şi activitatea comercială din secolul al XVIII-lea” ; cap. VIII, „Cheltuieli” ; cap. IX, „Unele consideraţii privind economia agrară şi Europa răsăriteană”. Comisia de doctorat a fost formată din : prof. univ, dr. docent Alexandru Elian, preşe- dinte ; acad. A. Oţetea, conducător ştiinţific; prof. univ. dr. docent Ştefan Pascu, membru corespondent al Academiei, dr. Vasile Mihordea. dr. Ilie Corfus, membri. Comisia de doctorat a hotărit să acorde lui Sergiu Columbeanu titlul ştiinţific de doctor In istorie. www.dacoromanica.ro REC E N Z I I Relaţii agrare şi mişcări ţărăneşti în România 1908—1921, Edit. politică, Bucureşti, 1967, 630 p. în expunerea făcută de tovarăşul Nicolac Ccauşescu la a 45-a aniversare a Înfiinţării Partidului Comunist Român s-a subliniat că : O trăsătură caracteristică a vieţii sociale din ultimele decenii ale secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea o constituie miş- cările ţărăneşti, care au culminai cu marea răscoală din primăvara anului 1901. Prin am- ploarea şi intensitatea ei, prin revendicările exprimate de masele ţăranilor, răscoala din 1901 a reliefat necesitatea acută a înlăturării relaţiilor de producţie feudale, a rezolvării pro- blemei agrare tn favoarea maselor largi ale ţărănimii, a dezvăluit marile energii revoluţio- nare ale ţărănimii, reprezenlind una din pagi- nile glorioase ale luptei sociale a poporului român”1. Cum au evoluat relaţiile agrare şi mişcă- rile ţărăneşti din momentul Înăbuşirii in sînge a răscoalelor din 1907 şi pină in momentul în care clasele dominante au considerat a fi găsit, prin intermediul reformei agrare din 1917/1921 o soluţie, în interesul orinduirii burgheze, complexelor probleme economice şi sociale pe care aceste răscoale le puseseră in mod ultimativ pe ordinea de zi a vieţii publice din România burghezo-moşicrească? Aceasta, este, in fond, Întrebarea căreia işi propune să-i dea răspuns lucrarea Relaţii agrare şi mişcări ţărăneşti tn România. 1908— 1 Nicolae Ccauşescu, România pe drumul desăvtrşirii construcţiei socialiste, voi. I, Bucu- reşti, Edit. politică, 1968, p. 348 — 349. 1921, elaborată de un colectiv de cercetător ; marxişti, exponenţi ai noii noastre şcoli isto- riograficc2. Cu sentimentul răspunderii pe carc-1 im- plică tema abordată pentru Înţelegerea unei importante epoci din istoria naţională (,,Fră- mlntările ţărăneşti au influenţat întreaga viaţă social-politică şi fără studierea lor nu se poate efectua analiza dezvoltării societăţii româ- neşti in preajma şi in anii imediat următori primului război mondial”, pag. 6), colectivul caracterizează totodată cu luciditate locul lu- crării proprii in ansamblul bogatei literaturi originale dedicate problemei agrare. Subliniez cuvlntul luciditate, intruclt mo- dul In care autorii definesc, Încă din introdu- cere, atit elementele de ruptură, decurgind din abordarea problemei de pe poziţiile materia- lismului dialectic şi istoric, cit şi elementele de continuitate, decurgind din valorificarea materialului faptic pus în circuitul cercetărilor prin literatura anterioară, reprezintă un prim test de sobrietate ştiinţifică. Cartea debutează cu un amplu capitol pe care Vasilc Liveanu il dedică relaţiilor agrare din vechea Românie intre anii 1908 — 1914, capitol care pune in lumină, odată in plus, fineţea analitică prin care autorul s-a afir- mat în literatura noastră istorică. Un material 2 Vasile Liveanu (redactor responsabil), Mihail Ruscncscu (secretar ştiinţific), Traian Lungu, Mircea Iosa, Iosif ICovacs, Vasile Bozga şi (documentarişti) Coralia Fotino şi Maya Kcrtcsz. -studii”, tomul 22, nr. 5, p. rarewndBfinmmanioa m 1002 RECENZII 2 statistic şi faptic cunoscut in general auto- rilor care s-au ocupat In trecut de problemă este supus de Yasilc Livcanu unor atente confruntări, verificări şi regrupări spre a se Întregi plnă la urmă Intr-un dens tablou al evoluţiei relaţiilor agrare, in centrul preocu- părilor autorului se află problema Împletirii relaţiilor capitaliste In dezvoltare cu persis- tenţele relaţiilor feudale. De pe poziţii marx- iste, problema a mai fost desbătută cu aproape un deceniu în urmă, Intr-o lucrare specială publicată de I. Adam şi N. Marcu. Intro- duclnd criterii noi In analiza datelor statis- tice existente, incomplete şi uneori ambigue, Vasilc Livcanu face o scrie de calcule orien- tative menite să ducă la desprinderea unor tendinţe generale; autorul se delimitează astfel, prin nuanţare, de unele concluzii la care ajunseseră I. Adam şi N. Marcu (care atribuiau o pondere mai redusă rămăşiţelor feudale) şi relansează o dezbatere menită să continuie Încă multă vreme In lucrările noas- tre de istorie economică, Intre altele şi pen- tru faptul că — aşa cum se observă pe bună dreptate In lucrarea asupra căreia referim — ,,între munca salariată şi munca In dijmă nu există o limită netă” (p. 42—43). Schiţa generală pe care M. Iosa o face la Începutul celui dc-al doilea capitol atmos- ferei politice din perioada de după răscoale, poziţiei diferitelor partide şi măsurilor legis- lative adoptate, se continuă printr-o prezen- tare a evoluţiei mişcărilor ţărăneşti din anii 1908 — 1911, remarcabilă prin informaţia pe care o pune In circuitul ştiinţific datorită materialului inedit adunat cu grijă din arhive şi sistematizat de autor, care conclude do- cumentat că ,,după 1907 acţiunile ţărănimii s-au desfăşurat fără Întrerupere” (p. 107), cu precizarea Insă că „in anii 1909 — 1912, acţiu- nile şi mişcările ţărăneşti... au fost mai puţin intense declt in perioada imediat următoare răscoalei din 1907” (p. 144). Două secţiuni speciale, de prezentare a raporturilor agrare şi a mişcărilor ţărăneşti din Transilvania (autor I. Kovacs), întregesc in mod util, dar — sub unele aspecte — poate mai concis şi mai expeditiv declt ar fi fost de aşteptat, primele două capitole ale cărţii. în partea a doua a lucrării, autorii (M. oferă un tablou larg, bogat in informaţie, al situaţiei ţărănimii şi acţiunilor ei in timpul primului război mondial. Meritul principal al acestei părţi decurge din preocuparea pen- tru reliefarea continuităţii frămlntărilor ţără- neşti şi a comunităţii unor revendicări fun- damentale ale ci, cu nuanţările impuse de condiţiile speciale ale situaţiei din diferitele provincii istorice. Se construieşte astfel o punte solidă Intre partea Iutii a cărţii, dedi- cată perioadei anterioare războiului, cu par- tea a treia, dedicată perioadei postbelice. în acelaşi timp, autorii acordă atenţie unor factori specifici interveniţi în iarna 1917 şi care au accelerat Începerea legiferării reformei agrare; poate că totuşi o mai atentă dozare ar fi permis reliefarea mai clară a ro- lului îndeplinit de unii dintre aceşti factori specifici (situaţia politico-militară a Româ- niei in faza respectivă a primului război mon- dial ; spaima monarhicţ şi a claselor conducă- toare în faţa prăbuşirii aliatului lor ţarist ca urmare a revoluţiei ruse din februarie 1917; dorinţa de a limita sau chiar de a anihila influenţa revoluţionară exercitată de prezenţa trupelor ruseşti din Moldova ctc.) in hotărlrca cercurilor guvernate de a Începe în 1917 legiferarea unor măsuri pe care le amînascră sistematic din 1907. în partea a Ill-a a lucrării, interesul ana- lizei care se face problemei agrare şi situaţiei ţărănimii in anii 1919 — 1921 este condiţio- nat de perspectiva istorică justă in care au- torul (V. Livcanu) cercetează fenomenul agrar propriu-zis. Este vorba, in primul rind, de marcarea efectului produs de dcsăvîrşi- rca unităţii statale care ,,a realizat un cadru mai favorabil pentru progresul socie- tăţii româneşti, a însemnat înmănunchicrca Intr-un singur tot a energiilor şi capacităţilor creatoare ale poporului român, unirea pe scară naţională a tuturor forţelor Înaintate ale ţării, a căror activitate a primit un puter- nic şi ireversibil impuls” (p. 291). Este vorba, in al doilea rind, de tratarea justă a reforme- lor din 1919-1-921 ca ,,un produs accesoriu al luptelor revoluţionare”, ceea ce duce la o caracterizare ştiinţifică a conţinutului lor de clasă: „Legile agrare ca şi cele electorale Iosa, M. Rusenescu, I. KovacwWW'dâCOfOm&ffîiC&.tO''^1’ recunosclntl noi drepturi 3 RECENZII 1003 maselor, tindeau să adapteze proprietatea moşierească ca şi regimul electoral la condiţiile capitalismului, să întărească poziţiile bur- gheziei In cadrul coaliţiei burghezo-moşic- reşti şi, totodată, să facă faţă avintului re- voluţionar” (p. 307). în acest context general se cuvin subliniate şi contribuţiile pe care capitolul le aduce la caracterizarea poziţiei diferitelor partide şi grupări de pe eşichierul vieţii politice a vre- mii. Subliniez acest aspect cu atlt mai bucu- ros cu cit Intr-o lucrare publicată cu peste un deceniu In urmă, semnatarul recenziei de faţă prezentase destul de uniformizant aceste po- ziţii in legătură cu reforma agrară din 1917 — 1921. Nuanţările pe care V. Liveanu le intro- duce in dezbatere, chiar dacă obligă acum la precizări, dezvoltări şi detalieri suplimentare, vădeşte continuitalca preocupărilor colecti- vului pentru analiza ştiinţifică a vieţii poli- tice, a caracterului, poziţiei de clasă şi con- cepţiei diferitelor partide din România bur- ghezo-moşierească. Menţionez această conti- nuitate de preocupări, gîndindu-mă la lucrarea pe care un alt membru al colectivului, Traian Lungu, a dedicat-o nu de mult acestei proble- me pentru perioada ultimului deceniu din secolul trecut3 şi spcrînd că alte lucrări vor Întregi seria unor cercetări de pionierat me- nite să umple un gol existent cam de multă vreme in istoriografia noastră marxistă. Tocmai seriozitatea capilolului la care mă refer aici mă obligă să menţionez îndoielile pe care le stlrnesc totuşi unele teze, cum ar fi explicaţia dată faptului că s-au întocmit legi de reformă agrară separate pentru diferitele provincii istorice. Elementul intenţional in- vocat de V. Liveanu („pentru a diviza miş- cările ţărăneşti” etc., p. 311) ar fi cerut o anumită argumentare şi — în orice caz — o corelare a acestor intenţii cu anumite îm- prejurări obiective decurgind din situaţia po- litică şi administrativă de fapt a României în acel moment. Lupta maselor ţărăneşti în perioada de- cembrie 1918 — iulie 1921 este prezentată sistematic în trei capitole succesive de M. Rusenescu şi Traian Lungu. Folosind un bogat material de arhive organizat cu meticu- 3 Viaţa politică In România la sftrşitul secolului al XlX-lea 1888—1899, Edit. ştiin- lozitate în funcţie de cadrul economic şi social-politic specific, de obiectivele şi de modul In care s-au desfăşurat frămîntările şi luptele ţărăneşti, autorii secţionează evo- luţia acestora în trei etape distincte: decem- brie 1918 — decembrie 1919, decembrie 1919 — octombrie 1920 şi noiembrie 1920 — iulie 1921, aducînd elemente noi, ce merită întreaga atenţie, în susţinerea acestei viziuni. Ultimul capitol (M. Rusenescu, V. Liveanu, Tr. Lungu şi V. Bogza) supune unei cercetări pertinente legile agrare din iulie 1921, modul lor de aplicare şi raporturile agrare în perioada următoare reformei. Multe dintre observaţiile şi concluziile autorilor ar fi fost în acelaşi timp întărite şi întregite dacă autorii ar fi trecut dincolo de pragul legilor din iulie 1921 spre a lua în consideraţie şi regulamentele, diferitele instrucţiuni, activitatea Comitetului agrar instituit etc. Teza că „legile din iulie 1921 au completat ultima verigă In compli- catul lanţ de legi privitoare la reforma agrară din 1921, au definitivat legislaţia reformei agrare” (pag. 549) se cuvine, chiar şi sub acest aspect, înţeleasă într-unsens restrictiv, într-un sens mai larg, activitatea respectivă ar putea pe de o parte să înglobeze totalitatea actelor normative privind înfăptuirea re- formei de după primul război mondial, pe de altă parte să fie extinsă în timp pînă la cu- noscuta lege Mihalachc din august 1929, care mi se pare a reprezenta, în fond, prin conţi- nutul ei, ultima verigă a lanţului legislativ legat de această reformă. Independent de asemenea observaţii sau de altele, de similară natură şi semnificaţie, rămlue faptul cert că ne aflăm în prezenţa unei lucrări care prin dimensiuni, material informativ, dar mai ales prin adincfmea, orizontul şi seriozitatea analizei, se înscrie printre cele mai valoroase lucrări care au îmbogăţit istoriografia marxistă privitoare la România din prima jumătate a veacului al XX-lea. Iar constatarea că datorăm această lucrare unui colectiv de cercetători formaţi în anii construcţiei socialiste, care îşi afirmă acum plenar capacităţile de oameni de ştiinţă, nu face decît să adauge un plus de interes la bucuria justificată cu care se cuvine întîm- pinată orice adevărată realizare ştiinţifică. Costin Murgescu yfică, Bucureşti, 1967, 288 p. www dacornmam'ca. ro 1004 RECENZII 4 2T. STOICE SCU, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova {sec. JCIV—X.VII), Edit. Academiei, Bucureşti, 1968, 315 p. 1. Lucrarea este deosebit de importantă, atll prin temă, cit şi prin materialul bogat pe care 11 foloseşte. Studiul arc la bază, In afară de documentele publicate, un număr de peste 20 000 de documente inedite, aflate In depozi- tul Institutului de istorie ,,N. Iorga”.Autorul a mai folosit cronici, legiuiri, relaţii de călă- torie şi Întreaga literatură istorică asu] ra materiei. Lucrarea cuprinde două părţi deosebite, dar strlns legate Intre ele : prima, sfatul dom- nesc, iar secunda, marii dregători, membrii ai sfatului domnesc, In Ţara Românească şi Moldova, de la Întemeiere plnă la anul 1700. Partea l cuprinde 6 capitole : Introducere şi istoriografia problemei; Terminologia şi evo- luţia ei; Apariţia, evoluţia şi organizarea sfatu- lui şi divanului domnesc; Relaţiile domn-sfat; Atribuţiile sfatului şi divanului domnesc şl ale membrilor lor ; Veniturile şi abuzurile dre- gătorilor. Partea a Il-a cuprinde 2 capitole : I — Dre- gătorii cu atribuţii de ordin public şi militar; II — Dregătorii care Îndeplineau diverse atribuţii la curtea domnească. Capitolul I se subdivide In două secţii : a) Dregătorii cu atribuţii de ordin public (admi- nistrativ, judecătoresc, fiscal), şi anume ba- nul, logofătul, vornicul, plrcălabii, vistierul, armaşul, portarul, uşarul, vornicii de poartă; b) Dregătorii cu atribuţii militare, adică: spătarul, hatmanul, aga, scrdarul şi şetrarul. Capitolul al II-lea, Dregătorii care Îndepli- neau diverse atribuţii la curtea domnească, cuprinde : postelnicul, medelnicerul, paharni- cul, stolnicul, clucerul, jitnicerul, pitarul, slugerul, comisul. împărţirea materiei este judicioasă, astfel că lucrarea este echilibrată. Ar fi fost de dorit Insă ca marii dregători să fi fost desemnaţi cu denumirile autentice (vel-vornic, vel-logofăt, vel-armaş), aşa cum apar ele In documente ; altfel, poate fi con- fuzie Intre ei şi subalternii lor, care, In mare majoritate, nu slnt mari drWWWsdflftftf chiar mărunţi slujbaşi locali (cx., ţara era plină de vornici). 2. Din partea I a lucrării, este de subliniat In special, capitolul privitor la terminologia sfatului domnesc, care lămureşte nu numai expresiile sfat şi divan, dar şi diferenţa Intre noţiunile corespunzătoare acestor denumiri. Autorul,dovedeşte că termenul „divan”, ca sinonim cu „sfat”, a apărui spre sflrşitul seco- lului al XVI-lea şi că, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, prin divan s-a Înţeles organul mai larg care cuprindea, In afară de sfatul restrlns compus din mari dregători, şi pe unii dregători mai mici. în lumina acestui adevăr, expresii ca „Divane domneşti din Muntenia In secolul al XV-lea” apar astăzi ca neşliinţifice. Subliniez de asemenea pozitio poziţia autoru- lui faţă de data aparifiei dregătoriilor şi de ins- tituţiile care au servit ca model. în legătură cu data apariţiei, după ce ex- pune controversele ivite In istoriografie, lucra- rea adoptă teza contemporaneităţii susţinută prima dală de C. C. Giurescu, după care „înfiinţarea marilor dregătorii este contem- porană cu Întemeierea statelor româneşti” (p. 42-43). în legătură cu modelul, autorul subliniază cu temei că românii nu au copiat organizarea sfatului şi dregătoriilor după nici un stat, ci au adoptat de la Bizanţ, prin mijlocirea state- lor feudale ale slavilor de sud, dregăloriile cu denumirile lor slave, dar numai pe acelea care răspundeau unor nevoi proprii. Dovadă In acest sens este faptul că multe dregătorii existente In statele feudale bulgar şi slrb au lipsit cu totul de la noi. 3. în legătură cu componenţa şi numărul membrilor sfatului domnesc, mi se pare ine- ficientă Încercarea autorului de a reconstitui pe bază de documente numărul de membri care compuneau sfatul domnesc. Explicaţia stă In faptul că autorul porneşte de la ideea că sfatul domnesc era compus din toate persoanele care figurau nominal ca martori In hrisoavele maDka.l0liclnd acest criteriu, autorul 5 RECENZII 1005 ajunge la rezultate greu de admis: a) o variabi- litale excesivă In componenţa sfatului domnesc care oscilează nu numai de la o domnie la alta, dar şi de la o zi la alta şi chiar In cursul aceleiaşi zile. In lucrare citim : ,,în prima jumătate a secolului al XV-lea se intlmpla ca numărul martorilor şi componenţa sfatului domnesc să difere In două documente emise tn aceeaşi zi sau la intervale scurte de timp" (p. 59); b) Variaţia numerică a componenţei sfatului este atlt de mare, Incit apare inexplicabilă pentru un organ atlt de important şi pentru o vreme caracterizată tocmai prin imobilismul instituţiilor clrmuite de norme consuetudinarc; astfel, In Moldova, In secolul al XV-lca, după autorul nostru, numărul membrilor sfatului domnesc ar fi oscilat Intre 5 şi 39 de membri, numărul obişnuit fiind In jur de 20 de membri; c) în sfatul domnesc apar ca membri nişte sluji- tori cu totul inferiori, ca, de exemplu, globnicul, posadnicul, aprodul (p. 60). Aplictnd criteriul autorului, pe baza documentelor, ar trebui să admitem că au fost membri ai sfatului dom- nesc oameni obscuri ca „popa Rusu cu fiul său Bogdan” (1456 iunie l3, D. I. R. A., p. 288) sau un ploscar, Mircea(1464 sept. 12 ibidem, p.335), care figurează ca martori In hrisoave domneşti. Procedeul de a considera ca membri ai sfatului'pe martorii din hrisoavele domneşti a fost utilizat şi de alţi istorici Înaintea sa. Dar rezultatele la care duce Învederează că este greşit. Lucrul a fost observat recent de de C. Cihodaru In studiul Sfatul domnesc şi sfatul de oişte („Anuarul Institutului de istorie şi arheologie”, Iaşi, t. 1,1964), care subliniază fără să aprobe că „mulţi dintre istoricii din trecut au confundat această asistenţă cu sfatul dom- nesc” (p. 58). De altfel, N. Stoicescu, după ce constată documentar prin aplicarea procedeu- lui de mai sus că, In secolul al XVI-lea, com- ponenţa sfatului domnesc era aceeaşi ca In tim- pul lui Ştefan cel Mare, iar In secolul al XVII-lea consideră că sfatul număra 15 boieri după nu- mărul martorilor menţionaţi In documentele domneşti, conchide — de astă dată pe baza izvoarelor narative, toate In contradicţie cu do- cumentele, dar convergente Intre ele —că sfatul domnesc avea 8 membri în Moldova 1 2. 4. Un alt punct discutabil din lucrarea lui Nicolae Stoicescu este lipsa unei delimitări a sfatului domnesc de adunarea stărilor insti- tuţie care poate fi, uneori, dar nu trebuie nicio- dată confundată cu sfatul domnesc. Autorul aminteşte numai tangenţial de adunarea stărilor, pe care o concepe ca o altă formă a sfatului domnesc ; o dată In capitolul „terminologia sub care sînt cunoscute sfatul şi divanul domnesc” (p. 22 şi urm.), iar alte- ori, incidental, în capitolul privind atribuţiile sfatului şi divanului domnesc (p. 105 şi urm.). Autorul evită o confruntare între marea adunare a stărilor şi sratul domnesc pentru a stabili, cum face P, P. Panaitcscu *, distincţia netă între adunarea stărilor şi sfatul monarhu- lui (curia regis). Nu afirm că autorul, atlt de bine informat, ar confunda cele două organe, esenţial deosebi- te. Dar, prin modul cum şi-a redactat lucrarea, Îndreptăţeşte concluzia că minimalizează deo- sebirea între cele două instituţii. în primu rînd, se ocupă ăcsoborul (ăriiln capitolul lerm i nologiei sub care e cunoscut sfatul domnesc Apoi, în mai multe pasaje, autorul se exprim despre adunarea stărilor ca despre o form mai largă a sfatului domnesc (p.109, 112). Imprecizia în denumirea noţiunilor face ca autorul care citează pe P.P. Panaitcscu şi pare a fi de acord cu el să fie totuşi uneori în deza- cord,fără să observe. Astfel, N. Stoicescu arată că domnul (Mihai Viteazul), cind a dat o nouă orientare politicii ţării faţă de turci,şi-a consul- tat sfatul (p. 106). Dar, P. P. Panaiteseu ne spune că marele domn a convocat adunarea stărilor la ridicarea ţării contra turcilor din 1595 (La grande assemblie du pags ... în „Nouvclles ătudes d’histoirc”, III,Bucureşti, 1965, p. 117 şi urm.). în orice caz, a considera adunarea stărilor numai ca o formă a sfatului domnesc este o formulare improprie, deoarece deosebirile din- tre cele două instituţii nu sînt numai de formă şi cantitative, ci de fond şi calitative. 1 Numărul de 8 este indicat de Belsius (Hurmuzaki, II/l, p. 431), De la Croix (1676), Miron Costin şi D. Cantemir. 2 La grande assemblie ...,în „Nouvelles ătndcs d’liistoirc”, voi. III, p. 117. www.dacoromanica.ro 1006 RECENZH 6 5. Lucrarea arată pe larg rolul jucat de rudele domnului In compunerea sfatului domnesc, demonstrînd cu documente şi cu cifre că domnii căutau să-şi promoveze rudele In marile dregătorii (p. 95 şi urm.)- Neagoe Basarab, care teoretic era de altă părere, Mihai Viteazul, dar mai ales Matei Basarab, Şerban Cantacuzino şi, In special, Constantin Brlncoveanu, care i-a întrecut pe toţi, au făcut sfetnici şi mari dregători din rudele lor apro- piate. Concluzia justă a autorului este că, prin aceasta, domnul urmărea, deşi nu totdeauna reuşea, să-şi consolideze situaţia, diminuînd posibilitatea ca sfatul domnesc să opună rezis- tenţă politicii sale (p. 101). Autorul stabileşte că, în secolul al XVII-lea, fiecare mare dregător îşi avea mica lui can- celarie compusă din unul sau mai mulţi logo- feţi sau dieci pentru corespondenţă şi docu- mente. Aceasta se leagă cu amănuntul impor- tant că dregătorii, în general, nu trebuiau să fie cărturari. Mai mult, ei puteau fi chiar analfa- beţi. Autorul citează documentul din 29 august 1630, care atestă că postelnicul Costin, tatăl cronicarului Miron Costin, nu ştia să iscălească (p. 80). 6. Merită să fie subliniată constatarea auto- rului că atribuţiile judecătoreşti ale sfatului domnesc ocupau cel mai mult timp din şedin- ţele sale (p. 112), fapt care explică marea pon- dere a documentelor judiciare faţă de celelalte. De asemenea, constatarea că, de regulă, dom- nul judeca pricinile împreună cu sfatul său de boieri pe care îi consulta la luarea hotărîrii. Autorul arătă că ,,sfatul domnesc şi domnul constituiau inslanfa supremă de judecată . . .” (p. 113). în acest sens, aminteşte documentul din 18 august 1668 în care Radu Leon, domnul Ţării Roinâneşi, recunoaşte că a procedat „făr de dreptate” cînd a judecat fără boierii divanu- lui, ,,precum iasle legea şi obiceiul tării”. Cu toate acestea, nu trebuie uitat că domnul, deşi eră tndatorat de obiceiul pămlntului să ju- dece In sfat, în realitate, sfatul domnesc nu era o instanţă de judecată, ci un organ consul- tativ al domnului, care, după ce consulta pe boieri, lua el însuşi hotărîrca. în istoriografia noastră, părerea dominantă este că hotărîrca aparţinea domnului, care lua avizul boierilor de sfat fără să fi fost obligat a ţine seamă www.dacoromanica.ro de el. N. Grigoraş a susţinut pentru Moldova secolul XV şi XVI că sfatul era instanţa supre- mă de judecată şi care se compunea din „dom- nitor şi boieri”. (Atribuţiile judecătoreşti ale sfatului domnesc din Moldova ptnă la sftrşitul secolului al XVI-lea, în „Studii şi cercetări ştiinţifice istorice” (Iaşi, 1961, p. 133). în numeroase documente apare că domnul a ju- decat el pricina, care însă s-a cercetat şi dez- bătut înaintea întregului sfat (D. I. R. A., XVII/4, p. 308, ibidem, p. 342 etc. . . . ). în cărţile domneşti de judecată, în general. domnul apare ca judecător, iar boierii ca mar- tori la hotărîrea domnului. în lucrarea noastră (Valentin Georgescu şi Petre Strihan, Organi- zarea judecătorească tn Ţara Românească şi Moldova de la 1610—1832. Domnul şi Diva- nul, în manuscris la Institutul de istorie ,,N. Iorga”) s-a demonstrat că, chiar atunci cînd domnul a judecat cu sfatul, hotărîrea (dispozi- tivul) apare ca opera personală a domnului. Cu aceste precizări, concluziile lucrării sînt juste. 7.în legătură cu atribuţiile generale ale dre- gătorilor, autorul reia o constatare mai veche a istoriografiei, după care în trecutul nostru a lipsit o specializare strictă a atribuţiilor dre- gătorilor, specializare specifică aparatului de stat modern. în acest sens a evocat şi citat pasagii clasice din I. Bogdan, I. C. Filitti, N. Iorga. S-a mers însă prea departe cu această idee, care — chiar dacă în linii mari este justă — nu trebuie să ne facă să credem că aparatul de stat din Ţara Românească şi Moldova ar fi fost rudimentar şi că noţiunea de competenţă ar fi fost străină administraţiei feudale româ- neşti. Iată în acest sens un document grăitor din 1728 care, deşi din secolul al XVIII-lca, e valabil şi pentru secolele anterioare. Domnul, aşteptînd vizita patriarhului Hrisant Notara al Ierusalimului, însărcinează doi boieri cu organizarea călătoriei. Dar grija specială de călătorie domnul o încredinţează comisului al II-lea, ca organ căruia îi revenea această grijă, în virtutea funcţiei sale, şi o spune în limbaj răspicat, deşi pitoresc : „Cu care am 7 RECENZII 1007 orînduit şi pe dumnealui boierul nostru al doilea Comis pentru singura grijă a călătoriei Tale ; care, ca unul ce e tncercat (experimen- tat) In acestea, cum cere chemarea slujbei sale, nădăjduim, că te va servi” (1728 iunie 18, Ilnrmuzaki, XIV/2, p, 980). 8. Din partea a Il-a a lucrării, care tratează pe dregători, individual, mă voi opri numai asupra a două mari dregătorii, In legătură cu atribuţiile lor. A. în legătură cu hatmanul şi cu preocuparea de a stoarce sensuri noi unor documente vechi, observ că autorul stabileşte pentru hatman mimai atribuţiile deja cunoscute. Dar aflăm din documente că hatmanul avea şi suprave- gherea poftelor, a menzilurilor între atribuţiile sale — şi asta In virtutea unei vechi tradifii. Hrisovul, care în 1818 Înfiinţează o dregătorie nouă, rlnduind un hatman al menzilurilor, mo- tivează ci.,,de In vechime menzilurile In pămtn- tul acesta au fost sub privegherea acelui după vreme hatman” 3. B. Cu privire la atribuţiile marelui spătar in Moldova, voi stărui asupra opiniei exprimată de mine în referatul către consiliul ştiinţific şi neînsuşită de autor. N. Stoicescu, în lucrare (p. 246), opinează că, „spre deosebire de Ţara Românească, în Moldova, spătarul nu a Îndeplinit decît în sprijinul acestei interpretări vin o serie de izvoare, care nu pot fi nesocotite : a) Documente din secolele XV —XVII atestă existenţa în ţară a unor spătărei : documentul din 1472, iunie 5, Bogdan, doc. I, 172 şi alte documente citate de C. C. Giurescu, op. cit., p. 131, nota 4. Aceşti spătărei erau subalterni ai marelui spătar, care îi judeca în timp de pace şi îi comanda în timp de război. b) Cronica motdo-polonă (1564-5) ne spune că marele spătar in Moldova avea ,,pe alţii mai mici sub puterea lui, un număr mare" (Cronicile slavo-romăne din sec. XV-XVI, cd. P. P. Panaitescu, 1959, p. 187). C. C. Giurescu nu putea folosi asupra aces- tui punct Cronica moldo-polonă, deoarece în textul acesteia, stabilit de I. Bogdan, nu figurează printre dregători marele spătar, aşa cum figurează in ediţia P, P. Panaitescu din 1959. c) Paul de Alcp (cd. Emilia Cioran, p. 46) califică pe marele spătar din Moldova „cap al armatei”. d) Chiar D. Cantcmir, invocat de cei doi autori în sprijinul tezei lor, nu se mărgineşte să spună că marele spătar este purtătorul de sabie al domnului, ci adaugă : „cubiculariis spathariae praeesl” {Descriptio Moldaviae, p. 79), că deci este „şeful slujitorilor spătăriei” care nu puteau fi decît nişte soldaţi autentici. servicii de curte, nu şi atribuţii de comandant militar . . . ”. De fapt, această părere a fost emisă pentru prima dată de C. C. Giurescu (Contribuţiuni la studiul marilor dregători tn secolul XIV şi XV, p. 127). N. Stoicescu a adoptat părerea, fără să recurgă la izvoarele sugerate de referent. Am convingerea că marele spătar, şi în Moldova, ca şi în Ţara Românească, a avut în afară de atribuţiile protocolare — purtarea săbiei şi a buzduganului domnului la ceremo- nii — şi comandă militară efectivă. Apoi, Cronica Ghiculeşlilor (traducere Ca- mariano, p. 439) ne dă ştirea că un număr im- portant de spătărei a fost pus „sub comanda marelui spătar”.IarDionisie Photino.în Istoria Daciei, III, p. 209, nr. 1, arată că, în 1739, 300 soldaţi (seimeni şi lefegii) erau sub comanda superioară a marelui spătar. în plus, acelaşi istoric ne informează că „erau sate întregi de aceştia (spătărei) care, în timp de pace, erau scutiţi de orice dări, iar în timp de război luau armele” (ibidem, p. 219). Şi, evident, toţi aceşti spătărei se aflau sub comanda marelui spătar. 9. în concluziile finale, autorul prezintă un 3 1755 nov. 23, Uricariul, II (ed. 2), p. 277; 1818 ian. 1 ,ibidem, I, ed. 2, p. 250; N. Iorga, Studii şi documente, XXII, p. 17. Condica de veniturile dregătorilor din 1 sept. 1775 stabileşte plocoanele pe care marele hatman le lua de la căpitanii de mcnzil. tabel sinoptic al tuturor marilor dregători, cu anii apariţiei lor în documente în ambele prin- cipate. Raţionînd comparativ, el trage conclu- zia că a fost o influenţă din partea Ţării Româ- neşti asupra Moldovei. în sfîrşit.din asemăna" www.dacoromanica.ro 1008 RECENZII 8 rea Intre organizarea sfatului domnesc şi a dregătoriilor din cele 2 principate, autorul trage concluzia legăturilor strlnse Intre ele de-a lungul veacurilor, legături care au contribuit la realizarea unităţii politice. Criticile de mai sus privesc aspecte de amă- nunt şi slnt menite să contribuie la elucidarea unor puncte discutabile. Ele nu scad cu nimic valoarea dc ansamblu a lucrării. Autorul a Învins dificultăţile rezultlnd din amploarea temei şi imensitatea materialului mlnuit şi a dat o lucrare izbutită, care umple un gol In istoriografia românească. Petre Strihan GEOEGE ETJD^, The Crowă in the JPrench Revollltion, Oxford, Univcrsity Press, London, Oxford, New York, ed. a Il-a, 1967, 267 p. Istoric de formaţie marxistă, colaborator al lui Albert Soboul şi Richard Cobb, Rudă ana- lizează şi rezolvă problemele ridicate de studiul său privind masele In Revoluţia burgheză din Franţa, In spiritul acestei teorii. Cartea este rezultatul unor îndelungate şi minuţioase cercetări în arhivele franceze şi engleze. Autorul a folosit un bogat material documentar, pe primul loc situîndu-se rapoar- tele poliţiei aflate la Arhivele Naţionale şi Pre- fectura Poliţiei din Paris. Procesele-verbale ale interogatoriilor oferă istoricului amănunte sem- nificative cu privire la ocupaţia, adresa, pro- vincia de origine,virsta, gradul de cultură al ce- lui arestat şi multe altele. De asemenea, date preţioase pentru elaborarea studiului au fost furnizate de procesele-verbale rămase la comi- sarii de poliţie de la Châtelet pentru anii 1787 — 1790 şi de la secţiile Parisului pentru anii 1790- 1795. Dacă compoziţia maselor revoluţionare poate apărea mai mult sau mai puţin clar din astfel de rapoarte, este cu mult mai dificil de determi- nat scopurile care au Însufleţit miile de parizi- eni, participanţi la mişcările din timpul revo- luţiei. Totuşi şi în acest caz rapoartele poliţiei dau autorului lucrării de faţă o bază documen- tară mai valoroasă declt Însemnările subiective ale memorialiştilor, ziariştilor şi deputaţilor vremii. Rudă foloseşte foarte puţin „cahiers de dolăances” din 1789 şi documentele secţiilor pariziene din perioada 1790 — 1795, deoarece . sanchiloţil au avut puţin de spus în alcătuirea caietelor şi cel mai puţin din toate în Paris”(p. 8). Lucrarea este alcătuită din trei părţi. Prima parte, o scurtă introducere asupra Parisului în anii revoluţiei, este urmată de o analiză succintă, dar foarte documentată, a rolului maselor pariziene în momentele de criză revo- luţionară. Cu toate că autorul se ocupă în special de mişcările revoluţionare din anii 1789 — 1795, pentru a completa tabloul, el anali- zează şi acţiunile din anii 1787 — 1788, deoare- ce ele — spune Rudă — constituie ,,o expre- sie semnificativă a fermentului social şi poli- tic din care s-a ridicat revoluţia ” (p. 9). Afir- mînd aceasta, autorul se situează pe o poziţie diferită de a istoricilor francezi Albert Mathiez şi Georges Lefebvre, care plasează începutul revoluţiei în mai 1787, cînd demiterea Adunării Notabililor a dezlănţuit ,,o revoltă nobilia- ră”. El consideră divergenţele dintre mo- narhie şi stările privilegiate ca nefundamen- tale şi aplanîndu-se repede. Pentru Rudă revoluţia începe numai atunci cînd „acţiunile separate şi dispersate ale ţăra- nilor, meşteşugarilor urbani, ziariştilor, avoca- ţilor şi deputaţilor burghezi se unesc in lupta comună în iulie 1789” (p. 27 — 28). în partea a doua a cărţii, intitulată Masele revoluţionare tn acţiune, autorul prezintă un tablou succint al- evenimentelor istorice ale revoluţiei — de la „afacerea” Râveillon pină la Vendămiaire anul IV — şi analizează în profunzime elementele participante în toate www.dacoromanica.ro e RECENZII 1009 momentele revoluţionare din această perioadă. Compoziţia socială a participanţilor, secţiile pariziene din care proveneau, ocupaţia, gradul de cultură, numărul celor arestaţi după fiecare moment revoluţionar, toate constituie pentru Rudă ajutoare preţioase In elaborarea studiu- lui său. Lucrarea se Încheie cu partea a treia, inti- tulată Anatomia maselor revoluţionare — o privire retrospectivă asupra maselor, a com- poziţiei şi ţelurilor lor, precum şi asupra rolu- lui lor in generarea activităţii revoluţionare. înainte de a-şi exprima propriul său punct de vedere asupra maselor in Revoluţia fran- ceză, Rudă face o scurtă prezentare a concep- ţiilor istoricilor care s-au ocupat de această pro- blemă. Pentru Burkc şi Taine masele erau alcă- tuite din „drojdia societăţii”, cele mai indezi- rabile clemente sociale : vagabonzi, bandiţi, hoţi, iar pentru istoricii republicani Michelct şi Aulard masele populare Însemnau ,,lc pcu- plc” sau „tout Paris”. în secolul al XX-lea, ca rezultat al noilor cercetări istorice, clementele sociale care al- cătuiau masele populare în Revoluţia franceză (ţărani, meşteşugari, calfe, ucenici, lucrători) au Început să apară ca grupuri sociale distincte cu interese şi aspiraţii proprii, ale căror acţi- uni nu mai sint tratate ca ecouri sau reflec- tări ale ideilor sau cuvintărilor ziariştilor, avocaţilor, oratorilor şi politicienilor stabiliţi in Paris. Această nouă concepţie asupra revo- luţiei a fost exprimată pentru prima dată de Jean Jaurăs in L’Hisloire socialiste de la Rivolulion franţaise şi dezvoltată apoi de A. Mathiez, Labrousse, G. Lefebvre. Potrivit tezei lui Rudă, masele populare sint alcătuite din reprezentanţii cei mai activi ai „poporului de jos”, meşteşugari, calfe şi lucră- tori salariaţi şi din unii burghezi şi intelectuali. Ei au aspiraţii sociale, idei politice şi mod de comportare distincte, acţionînd in sensul pro- gresului istoric. Pentru a argumenta aceasta, Rudă trece in revistă principalele momente ale revoluţiei, referindu-se numai la rolul mase- lor pariziene. De exemplu, descriind cucerirea Bastiliei autorul combate punctul de vedere conform căruia cuceritorii ar fi fost vagabonzi sau elemente sociale din cele mai mizerabile, arătind, că din studierea „listei lilaillard” reie- se că marea majoritate a cuceritorilor au venit la Bastilia ca membri Înrolaţi in unităţile loca- le ale nou formatei Gărzi naţionale pariziene. Desigur — spune Rudă — „gloata” era exclu- să din rindurile Gărzii naţionale şi aceasta li sugerează in plus că operaţia a putut fi o ches- tiune mai puţin spontană, decit se presupune in mod obişnuit. Compoziţia socială a participanţilor la miş- cările revoluţionare e unitară: ci erau alcă- tuiţi din sanchiloţi. Documentele cercetate 11 Îndreptăţesc pe autor să afirme că in toate momentele revoluţiei sanchiloţii nu urmăreau, aşa cum afirmă istoricii antire- voluţionari, jaful sau alte clştiguri private. Dimpotrivă, autorul — ca de altfel şi A. Ma- thiez şi G. Lefebvre — relevă rolul principal al factorului economic in generarea activităţii revoluţionare. Problema piinii ieftine şi in cantităţi sufici- ente a fost o problemă generală a secolului al XVIII-lea, dar pentru anii revoluţiei ea a devenit cauza repetată cel mai des a mişcă- rilor populare. în „marşul spre Vcrsailles” (5 — 6 octombrie 1789) problema piinii a fost cea mai puternică, dominind toate celelalte considerente şi alăturind in protestul comun un marc număr de oameni. Revolta, Începută in dimineaţa de 5 octombrie, a avut drept conducători femeile de diferite condiţii soci- ale, inccpindcu vinzăloarclc de peşte din hale şi terminind cu burgheze elegante. Aceeaşi lipsă a alimentelor a generat şi mişcările din germinai şi prairial anul III (1 aprilie şi 20 — 23 mai 1795). Importanţa acordată de autor factorului eco- nomic apare pregnant in lucrare. Pentru fie- care moment revoluţionar Rudă indică preţu- rile principalelor alimente şi in primul rind al piinii, iar la sfirşitul lucrării el adaugă cîtcva tabele sinoptice cuprinzind preţurile şi salariile din Paris in anii 1789— 1795 şi procentul reprezentat de pline in venitul muncitorilor. Subliniind rolul factorului economic, Rudă nu se lasă atras de tentaţia de a prezenta miş- cările populare ale revoluţiei ca fiind exclusiv dominate de considerente economice, ci no- tează şi natura esenţial politică a demonstra- ţiei de pe Cimpul lui Martc, ca şi a Întregii mişcări de pregătire a ei, precum şi sprijinul www.dacoromanica.ro 1010 RECENZn 10 activ al sanchiloţilor pentru acţiuni militar- politice ca asaltul Bastiliei sau Înlăturarea girondinilor din Convenţie. Sanchiloţii şi Rudă foloseşte termenii^ numai In sens social — slnt formaţi din meş- teşugari, calfe, lucrători, proprietari de ate- liere, mici comercianţi. Rolul jucat de aceste elemente constitutive diferă de la un moment la altul. De exemplu, lucrătorii salariaţi joacă un rol substanţial In revoluţie, totuşi singura dată clnd ei apar pe prim plan este In „afa- cerea" Răveillon, de altfel unicul mo- ment al revoluţiei In care se vădesc semne ale unui conflict direct Intre muncitori şi patroni. Analizînd acest conflict, Rudă ajunge la o concluzie demnă de semnalat. El consideră că aceasta ar reprezenta o acţiune oarecum asemănătoare cu greva modernă. Masele revoluţionare slnt caracterizate — susţine Rud6 — de un element de mutaţie şi transformare. El consideră exemple clasice In acest sens insurecţiile pariziene din vara şi toamna anului 1789. în primul caz, o mul- ţime destul de paşnică care mergea prin faţa Palatului regal a fost Însufleţită de vestea de- miterii lui Nccker şi aceasta a provocat demonstraţii pe bulevarde cu busturile lui Necker, asaltul barierelor şi al mănăstirii Saint-Eazare, căutarea armelor prin Paris şi In final asaltul Bastiliei. Cam In acelaşi mod s-au petrecut şi eveni- mentele din octombrie 1789. Cercetlnd problema transformărilor ce au loc In activitatea maselor revoluţionare, Rudă încearcă să rezolve şi chestiunea atlt de discu- tată a conducătorilor sanchiloţi. Aveau aceştia lideri sau In acţiunile lor spontaneitatea se afla pe primul plan? Autorul consideră, pe bună dreptate, că cel puţin In primii ani ai revoluţiei nu există o distincţie Intre participantul de rlnd şi conducător. Activitatea revoluţionară în acest timp s-a născut datorită situaţiei economice grele, a condiţiilor politice deosebite, dar nu trebuie uitat nici rolul agitaţiei orale, al pam- fletelor şi ziarelor In acest sens. în Paris, unde numărul ştiutorilor de carte era relativ mai mare faţă de provincie, pamfletele scrise In limbaj popular şi reflectlnd punctul de vedere al foburgurilor şi pieţelor constituiau un mijloc de pătrundere a ideilor revoluţionare In mase. Ziarele, spre exemplu, Pere Duchesne a Iui Hd- bert Încercau acelaşi lucru. Deoarece lucrătorii salariaţi citeau presa revoluţionară (aşa cum arată rapoartele poliţiei In kgătuiă cu aface- rea „Cimpul lui Marte”), Rudă presupune că această presă circula şi mai mult printre micii proprietari de ateliere şi comercianţii care erau mai culţi decît calfele lor şi adesea le formau opiniile. Referitor la ultimele clape ale revoluţiei (1793 — 1795), în lucrare se afirmă că Începuse- ră să apară conducători din rindurile sancliilo- ţilor, datorită muncii de educaţie politică a acestora In principiile iacobine, acţiune Întreprinsă prin cluburile, societăţile şi comi- tetele de secţii. Rudă, ca şi alţi istorici ai revoluţiei franceze (Soboul spre pildă), de- monstrează că sanchiloţii prin lipsa lor de omogenitate nu au putut constitui o clasă socială în adevăratul sens al cuvîntului. Pe de altă parte, prin multe elemente ale lor, sanchiloţii erau legaţi mai degrabă de vechiul regim declt de cel nou. Este ceea ce Rudă numeşte „reacţia defensivă faţă de evenimen- te” (p. 225), adică faptul că sanchiloţii nu intervin pentru a transfoima societatea, ci pentru a reclama drepturile lor tradiţionale. Astfel revoluţia din iulie 1789 din Paris a început ca un protest Împotriva demiterii unui ministru popular şi s-a dezvoltat într-o acţiune defensivă împotriva „complotului aris- tocratic” pus la cale la 'Versailles. în acelaşi sens, Înlăturarea monarhiei In august 1792 este considerată de autor ca rezultatul acţi- unilor conjugate ale republicanilor consecven- ţi şi ale sanchiloţilor. Dacă primii s-au anga- jat In această mişcare însufleţiţi de dorinţa transformării Franţei In republică, sanchiloţii au văzut In aceasta o acţiune de apărare Îm- potriva intrigilor reacţiunii. Deşi se intitulează Masele in Revoluţia franceză, lucrarea are în obiectiv numai ma- sele pariziene, de altfel elementul cel mai di- namic al Revoluţiei franceze. Cartea suferă de un viciu de formă. Ana- ocupă a liza socială a demonstranţilor, care www.dacoromanica.ro 11 RECENZA 1011 doua parte, Masele revoluţionare In acţiune, nu este suficient delimitată de partea a treia, Anatomia maselor revoluţionare, pentru a evita o bună parte din repetiţii. Poale ar fi fost de preferat ca autorul, în loc să trateze de două ori fiecare moment revoluţionar din unghiuri diferite, să realizeze o analiză unitară a fiecă- rei acţiuni, epuizînd o dată toate problemele ridicate. Lucrarea profesorului Rudă se ocupă în special de compoziţia socială a maselor pari- ziene şi de rolul factorului economic în revolu- ţie, neglijînd unele aspecte politice. Conflictu- lui de clasă dezvoltat în sinul fostei stări a IlI-a nu i se acordă atenţia cuvenită în ex- plicarea eşecului mişcărilor populare. Deoarece burghezia franceză deţinea puterea, era exclus ca mişcarea populară să-şi poată atinge propriile ei ţeluri. Opoziţia fundamen- tală dintre revoluţia burgheză şi mişcarea populară ducea la distrugerea celei din urmă, cu atit mai mult cu cît şi propriile ei contradic- ţii o îndreptau spre degenerare. Sanchiloţii nu formau o clasă, după cum nici mişcarea populară nu forma un partid de clasă.In lupta împotriva aristociaţiei mişcarea populară şi-a dovedit puterea, dar în interiorul ei au început să se manifeste contradicţii între diferitele elemente componente, contradicţii nerelevate de autor, dar hotărltoare pentru eşecul mişcării populare. Autorul se limitează la a-i caracteriza pe sanchiloţi „tradiţionalişti”, dar nu explică de ce se manifesta ostilitatea acestora faţă de capitalismul în curs de formare. Erau cauze diferite : meşteşugarul se temea să nu ajungă salariat, lucrătorul ura pe acaparatorii care-i scumpeau viaţa. Poate că numai lucrătorii sanchiloţi au fost singurii care aveau o con- ştiinţă de clasă, un anumit simţ al uni- tăţii lor. Din lucrarea lui Rml6 nu apare în chip clar că principala cauză a eşecului mişcării popu- lare a fost slaba dezvoltare a simţului politic al maselor. Animate de dorinţa egalităţii, a democraţiei sociale, cum era şi firesc datorită situaţiei in care se aflau, masele au participat la revoluţie pentru a-şi realiza idealurile. Masele aşteptau avantaje de pe urma revolu- ţiei, dar s-au despărţit de guvernul revoluţi- onar cînd acesta a subordonai economia sco- purilor apărării naţionale, fără să Înţeleagă eă prăbuşirea guvernului revoluţionar va în- semna implicit şi zdrobirea sanchiloţilor. Printre numeroasele studii închinate Re- voluţiei franceze, lucrarea profesorului Rudă apare ca o contribuţie erudită şi remarcabilă la studiul acestei probleme de pe poziţii marxiste, scoţînd în evidenţă aspecte noi ale mişcării populare. Cu toate lipsurile şi contradicţiile ei, sanchiloteria pariziană a reprezentat in cadrul Revoluţiei burgheze din Franţa o miş- care originală, fiind forţa socială cea mai di- namică şi datorită căreia s-a realizat in între- gime programul revoluţionar al burghe- ziei. Lucrarea reprezintă una din puţinele În- cercări de a aduce pe scena istoriei, la locul pe care-1 merită, masele revoluţionare pariziene prin identificarea diferitelor grupuri sociale care le compun şi a ţelurilor care le-au Însu- fleţit. Studiul are o valoare deosebită şi datorită materialului bogat pe care 11 utilizează, do- cumente din arhivele franceze şi literatura recentă a revoluţiei. Semnalăm aici şi existenţa mai multor a- pendice de la finele cărţii, în care cititorul poate găsi date interesante despre secţiile Pa- risului şi populaţia lor, ocupaţiile participan- ţilor la revoluţie, sălariile lor, precum şi preţu- rile principalelor alimente in anii revoluţiei. Tralînd unul din aspectele cele mai impor- tante ale Revoluţiei burgheze din Franţa —rolul maselor — , lucrarea profesorului (îeorge Rudă, The Crounl in the French Revolution, Îmbogă- ţeşte istoriografia acestei probleme. Cabriela Wagner www.dacoromanica.ro 1012 RECENZII 12 WALTEE HUBATSCH, Das Zeiialter des Absolutismus, 1600—1789, Edit. Westermann, Braur.schveig, 1965, ed. a Il-a, 258 p. Sub titlul Istoria epocii moderne, prof. dr. Gerhard Ritter patronează publicarea, în cadrul editurii Westermann, a unui ciclu de lucrări care, cuprinzînd epoca intre anii 1300 — 1945, Încearcă să pună ia indemina cercetătorilor manuale cit mai complete. Este vorba de lucrările lui Ericli Hassinger, Formarea Europei moderne, 1X00 — 1000, Walter Hubatsch, Epoca absolutismului, 1000 — 1789, şi Hans Hersfeld, Lumea modernă, 1789-1910. Dintre acestea, lucrarea care face obiectul prezentării de faţă este cea datorată lui W. Hubatsch. Această carte Încearcă să Între- gească o verigă ce lipsea din cercetarea istorică germană, căci plnă la data apariţiei acestei cărţi prea puţini istorici germani s-au ocupat de studierea problemelor secolelor XVII — XVIII1. Această lipsă apărea cu atlt mai evidentă, cu cit In fond Prusia şi Austria con- stituie două din statele In care absolutismul capătă o mare dezvoltare prin forma sa finală, absolutismul luminat. Cu minuţiozitatea caracteristică istoricilor germani, \V. Hubatsch pune la Indemina cercetătorilor o vastă bibliografie, cuprinzînd In primul rlnd principalele colecţii de izvoare referitoare la această epocă, precum şi nume- roase lucrări de specialitate. între aceste lucrări este citată Istoria Imperiului otoman a lui N. Iorga. în istoria europeană, absolutismul con- stituie din punct de vedere economic, politic şi cultural un pas Înainte pe calea consolidării statelor naţionale, a dezvoltării unei culturi noi, a formării unei noi concepţii despre lume. Autorul Îşi propune să trateze, ca punct principal, cristalizarea comunităţii de state europene, şi crearea echilibrului european, caracteristici ale secolelor XVII —XVIII. \V. Hubatsch Îşi Împarte lucrarea In opt capitole, care cuprind: sflrşitul epocii con- 1 Ritter Gerhard, Das Zeiialter des Abso- lutismus, Cuvlnt Înainte. fesionale caracterizată de permanente răz- boaie, dintre care se detaşează cel de 30 de ani cu jocul schimbător al raporturilor de forţă, fiind scoasă In evidenţă lupta comună franco-sncdeză contra Habsburgilor, Încheie- rea păcii westfalice şi urmările sale (Insemnlnd de fapt momentul constituirii sistemului de state europene, decăderea Spaniei, transfor- marea Olandei In ţară colonială, ridicarea Suediei pe treapta cea mai înaltă a puterii sale, Începutul Întăririi altor state, ca Prusia şi Rusia, sau slăbirea treptată după a doua jumătate a secolului al XVII-lea a Imperiului otoman); cîştigătoarea „absolută” a acestei păci este Franţa prin ieşirea ei din haosul războaielor religioase, determinată de Întă- rirea puterii regale, ceea ce a adus In centrul atenţiei pe „le roi soleil”, ca simbol al statului In acel timp. în continuare este prezentată situaţia Imperiului german cu formarea spiri- tului de stat, ridicarea treptată a Prusiei, transformarea Austriei In mare putere, Înde- părtarea pericolului otoman prin luptele victorioase ale prinţului Eugeniu de Savoia (cu Încheierea păcilor de la Karlowitz şi Pasarowitz), refacerea echilibrului european prin scăderea puterii Franţei după domnia lui Ludovic al XlV-lea şi războiul de succe- siune spaniol; războiul nordului (cu ultima perioadă a puterii suedeze prin victoriile lui Carol al XlI-lea), Pragmatica sancţiune, legată de dreptul la tron In Casa de Habsburg, mişca- rea lui Cromwell, ridicarea Angliei ca putere europeană şi colonială, Rusia sub Ecaterina a II-a, ruperea coloniilor americane de metropolă etc. De la Început, W. Hubatsch respinge opi- niile potrivit cărora absolutismul ar fi o „invenţie” a secolelor XVII —XVIII, o reîn- viere a unor forme antice de absolutism, sau o continuare a unor Încercări similare din evul mediu; ci este vorba de fapt de conti- nuarea dezvoltării puterilor apusene şi cen- trale din epoca Renaşterii şi a Reformei. Atenuarea contradicţiilor Intre puterea laică şi cea spirituală, Intre nobilime şi regali- tate şi obţinerea unei conduceri unitare www.dacoromanica.ro 13 RECENZII 10l3 constituie esenţa noului tip de stat modern. Statul absolut „princiar” se bazează In forma sa superioară in toate manifestările sale pe persoana stăplnitorului. Puterea lui este ab- solută, adică eliberată de obligaţii şi datorii faţă de privilegiile de clasă şi titlul de „le roi soleil” atribuit de fapt lui Ludovic al XlV-lea poate fi considerat numitor comun pentru toţi acei monarhi ai secolelor XVII — XVIII care se Încadrează In această idee a absolutismului şi a absolutismului luminat. In acelaşi timp, autorul atrage atenţia că prin putere regală absolută nu se poate Înţelege o putere neîngrădită; căci In momentul In care stăplnitorul depăşeşte aceste limite, neţinind seama de dreptul natural şi divin, devine tiran, iar supuşii se trans- formă In servi. Aceasta este partea politică a ideii de absolutism, căci din punct de vedere spiritual In faza absolută pot fi cuprinse mai multe elemente: barocul, roccocoul chiar, mercantilismul, raţionalismul, pietismul, li- teratura elegantă fiind clteva dintre acestea. Absolutismul şi absolutismul luminat au trăsături esenţiale unitare, dar In acelaşi timp, cum este şi firesc, cuprind şi elemente specifice pentru fiecare ţară In parte. Ţările europene se află lntr-un complex vast de relaţii politice, militare şi dinastice schimbătoare, care aveau ca scop păstrarea echilibrului european. Pentru secolul al XVII- lea caracteristică este cvadrupla alianţă formată din Franţa, Olanda, Anglia, Austria, care vor elimina treptat Spania din marea politică europeană, aşa după cum secolul al XVIII-lea se caracterizează prin puterea pentarhiei : Anglia, Austria, Prusia, Rusia şi Franţa refăcută, pentarhie care-şi păstrează influenţa plnă In 1914 L Problemele abordate de W. Hubatsch In lucrarea sa au o deosebită importanţă şi am spicuit clteva dintre ele pentru a ilustra modul de interpretare al autorului. Discutarea lucrării poate Începe chiar de la periodizarea Încercată de el, căci In acest caz epoca absolutismului este Încadrată Intre anii 1600 — 1789. Teoretic, acest lucru ar fi posibil deoarece lucrarea se Încadrează In ciclul de manuale amintite la Început, In care cartea lui E. Hassinger, care o precede pe aceasta, cuprinde perioada anilor 1300 — 1600. Practic, este nefirească aprecierea Începutului absolu- tismului la 1600, Însuşi autorul recunosclnd că rădăcinile absolutismului, aşa cum se dezvoltă In secolele XVII—XVIII, se află In epoca Renaşterii şi a Reformei. Ar fi fost mai firesc ca autorul să-şi Înceapă lucrarea prezentlnd planurile de securitate europeană preconizate de Richelieu, planuri care preced sistemul echilibrului continentului nostru, mai ales pentru secolul al XVIII-lea. Particularitatea specifică a absolutismului, subliniată In numeroase materiale marxist- leniniste, nu este scoasă In evidenţă In lucrarea lui Hubatsch. Este vorba de faptul că apara- tul de stat (adică statul In sensul propriu al cuvlntului) capătă o independenţă aparentă faţă de clasa dominantă a nobilimii, al cărui organ de conducere este. Condiţiile care cre- ează o astfel de posibilitate apar o dată cu dezvoltarea In sinul societăţii feudale a ele- mentelor relaţiilor de producţie capitaliste şi cu apariţia burgheziei, care nu este Încă sufi- cient de puternică, dar destul de capabilă de a opune interesele sale intereselor nobilimii dominante. Absolutismul se bazează pe con- tradicţiile Intre nobilime şi burghezie (spriji- nindu-se clnd pe una clnd pe cealaltă) dar î'ăinlne o formă a dictaturii nobilimii 2. Deşi ţările europene se află lntr-un complex vast de relaţii, ele slnt disproporţionat prezen- tate In carte. W. Hubatsch atrage atenţia asupra faptului că insistă mai mult asupra ţărilor nordice şi In special asupra Suediei, dar acest lucru nu este valabil declt pentru secolul al XVII-lea, clnd ea a jucat alături de Franţa rolul preponderent, dar nu şi In seco- lul al XVIII-lea, clnd tocmai lnfrlngerea acestei ţări a dus la restabilirea echilibrului In nordul Europei. în schimb, ţări ca Anglia sau Spania slnt mai puţin prezentate, mai ales pentru Începutul secolului al XVIII- lea. Spania a avut o evoluţie interesantă, şi de la „dominium mundi” al lui Carol al V-lea s-a ajuns la „republica hispanica” a lui Filip 1 Propyleen Weltgeschichte, voi. VII, ed. 2 ConQTCKau HCTopnMecKau amţHKJione- i96i, p. i9. www.dacQEomaaicaurocova, i96i, P. 47. 1014 RECENZII 14 al V-lea (nepot al lui Ludovic al XlV-lea). Venirea lui Filip al V-lea in această ţară per- mite pătrunderea ideilor absolutiste franceze. Iar dacă In secolul al XVIII-lea Spania nu mai avea aceeaşi putere ca in secolele antei i- oare, este cunoscută o perioadă de absolutism luminat reprezentată de Carol al IlI-lea (care sub numele de Carol al Vll-lea a fost regele Neapolelui) nemcnţională in lucrare. De ase- menea autorul nu aminteşte de activitatea miniştrilor luminişli Tombal in Portugalia sau Tanucci in Italia. Deşi \Y. Hubatsch prezintă Încercările unora dintre republici, ca Veneţia, Raguza etc., pentru a se pune de acord cu noul sistem politic absolutist, nu acordă atenţie unui lucru foarte interesant, şi anume că In secolul al XVIII-lea monar- hiile (cel puţin cele mai reprezentative) erau purtătoarele „progresului”, iar republicile (cel mai concludent exemplu este Polonia, monarhic In formă şi republică aristocrată In fond) constituiau elementul de stagnare in procesul evolutiv istoric. W. Hubatscli re- cunoaşte că dacă secolul al XVI-lea este cel al Spaniei, al XVII-lea este al Franţei, al XVIII- lea este cel al Angliei, devenită mare putere maritimă şi comercială. Cu toate acestea slnt puţin dezvoltate In lucrare momentele referi- toare la această epocă din istoria Angliei; istoria Stuarţilor, „revoluţia glorioasă”, in- staurarea Casei de Orania. Este slab prezen- tată una dintre cele mai importante probleme din istoria Angliei, şi anume revoluţia ameri- cană. Ruperea coloniilor nord-americane de metropolă constituie unul din elementele majore din istoria universală. Nu este subli- niată o latură caracteristică a conflictelor ce s-au ivit Intre colonii şi metropolă; la un moment dat populaţia din colonii capătă conştiinţa propriei existenţe, deşi de origine comună cu populaţia din metropolă ea devine independentă economic şi politic şi nu vrea să mai accepte o tutelă din afară. Acest fenomen s-a petrecut nu numai în coloniile nord-americane, ci şi în cele iberice din Mexic şi Peru, in statul bur din Africa de sud, apar- ţinlnd Olandei; sint societăţi noi care se dezvoltă continuu, care din punct de vedere material şi spiritual slnt cel puţin egale cu cele din metropole. O caracteristică a secolului al XVIII-lea este aşa-numita „politică de cabinet”; păci şi războaie, tratate şi alianţe se încheiau şi se desfăceau intr-un virtej continuu; dar acest lueru este mai puţin relevat în lucrare; iar Împărţirea Poloniei, războiul de succesiune austriac sau războiul de 7 ani slnt prezentate ea simple evenimente locale. Deşi este tocmai de subliniat faptul că acei regi şi miniştri luminişli, cu o evoluţie spirituală foarte rafinată, puneau Înainte de toate raţiunea rece de stat, fiind In primul rind pentru mărirea şi întărirea ţărilor lor In dauna celorlalte. Pacea westfalică este considerată momentul formării statelor moderne europene, dar este greşit să se creadă că acestea au rămas ne- schimbate pină la 1789. Raportul de forţă Intre statele pentarhiei, de care aminteam mai sus, este In continuă schimbare şi ar fi fost interesant ca In lucrare să apară o prezen- tare a lor In ansamblul şi a elementelor care Ie caracterizează In secolul al XVIII-lea, căci Anglia, deşi nu este un stat tlnăr, are o poziţie nouă In lume prin evenimentele anilor 1713 şi 1756; acelaşi lucru se poate spune şi despre Austria, unde nouă este tocmai situaţia ei de mare putere prin victoriile obţinute de Euge- niu de Savoia, Întărită şi salvgardată de Maria Tereza, cu toată pierderea Sileziei; stat tlnăr nu era nici Franţa, dar ea va reuşi să se refacă după ultimii ani de domnie dezas- truoasă ai lui Ludovic al XlV-lea. Foarte noi sint Insă Rusia şi Prusia. Dar Prusia nu poate sta In centrul atenţiei mai mult decît celelalte ţări amintite, căci cu toată dimensiunile sale noi şi impresionante are totuşi o dezvoltare Îngustă In comparaţie cu Anglia sau Franţa, care posedau teritorii şi dincolo de mări. în schimb, dacă ar fi vorba să fie pusă în centrul atenţiei o personalitate, aceasta ar fi trebuit să fie Frederic cel Mare„primul slujitor al statului său”. W. Hubatsch inversează ro- lurile alegind Prusia ca centru al prezentării sale, deşi acest stat se află în umbra marii politici europene, şi nu scoate suficient în evidenţă personalitatea lui Frederic al II-lea, mai ales prin capacitatea enormă a acestuia de a rezolva problemele politicii externe. Prezentind secolul al XVIII-lea, mai ales www.dacorotiâtolett.îOate’ln care se conturează cel mai 15 RECENZII 1015 precis formele luminismului, autorul nu scoate in evidenţă faptul că această formă s-a dezvoltat mai ales in ţările unde burghezia nu era aşa de dezvoltată şi nu avea Încă for- mată conştiinţa de clasă (este vorba In primul rind de Prusia, Austria, Rusia, unde se aplică ideile absolutismului iluminat), Dar revoluţia franceză a pus capăt acestor încercări *lc liberalizare Începută, căci monarhii luminaţi speriaţi de avîntul ideologic şi politic francez au Încercat să taie orice eventuală posibilitate de influenţă ce venea din această ţară 3. Discutabil ar fi şi punctul de vedere al autorului asupra pietismului, pe care 11 con- sideră doar o concepţie modernă despre dato- rie a statului prusac, ca şi asupra luminismului. Luminismul este un nume prin care se defi- neşte o unitate de forme variate ale vieţii spirituale, dar şi o scrie de elemente comune care Îndreptăţesc acest numitor comun. Eli- berarea de elementele teologice nu Înseamnă Insă că luminismul a fost ircligios ; iar iozefi- nismul poate fi socotit forma cea mai preg- nantă a luminismului, deşi Hubatsch soco- teşte că este vorba doar de un sistem austriac de stat şi nu forma reprezentativă a unui sistem bisericesc cu baze ianseniste. Deşi consideră că absolutismul constituie şi din punct de vedere cultural un pas Înainte, autorul se ocupă foarte sumar de acest aspect. Şi ar fi interesant de relevat un singur lucru : descoperirea In secolul al XVIII-lca a istoriei, totul fiind văzut acum In mişcare (ştiinţele naturii devin istoria naturii, ştiinţa statelor devine istoria statelor şi a organizării lor, luminismul devine istoria culturii şi a spiri- tului). W. Hubatsch socoteşte că sistemul abso- lutist al epocii baroc, a secolului al XVIII-lca, este foarte departe de puterea de stat demo- crată modernă şi abstractă care se dezvoltă continuu In secolul alXIX-lca, deşi tocmai prin liberalism şi raţionalism monarhiile secolului al XVIII-lca fac legătura cu forţele politice ale secolului al XlX-lea In sens dialectic 3 CoBeTCKan iiCTopuuecKaH ainţiuuione- fliia, Moscova, 1961, p. 47. pozitiv şi negativ. Mai mult, absolutismul secolului al XVIII-lca transformă in realitate unele lucruri promise cu multă stăruinţă şi de Revoluţia franceză, Intre aceste două mo- mente existind multe afinităţi. Ar mai fi de punctat un lucru : menţionarea situaţiei ţărilor române in contextul celor două secole. Ncocupindu-sc în mod special de Imperiul otoman, despre care W. Hubatsch susţine că arc o formă deosebită de absolutism, ţările române sint amintite numai în cadrul războaielor ruso-auslro-lurce, care au avut loc în acest timp. Iar Transilvania, caic a suferit influenţa iluminismului sub forma sa iozefinislă, nu este amintită declt în capitolul (foarte scurt, de altfel) dedicat reformelor lui Iosif al II-lea, care cuprind şi această parte a Imperiului habsburgic. Autorul ignoră cu dcsăvîrşire ţările române, a căror istoric, mai ales în secolul al XVIII-lea, ar fi oferit cîtcva exemple de interes deosebit pentru variantele orientale ale absolutismului luminat. Carenţa este cu alit mai regretabilă cu cit încă din 1937 N. Iorga, răspunzlnd unui chestionar întocmit de Comitetul inter- naţional al istoricilor, încercase o definire a trăsăturilor caracteristice ale despotismului luminat în ţările române. Chiar dacă unele din opiniile marelui istoric român apar astăzi discutabile sau perimate, semnalarea exemplu- lui românesc ar fi întregit imaginea de ansam- blu a acestui fenomen european. In ciuda deficienţelor semnalate, lucrarea lui \V. Hubatsch oferă o privire sintetică asupra unuia dintre cele mai importante mo- mente ale istoriei moderne ale Europei. Deşi inegală ca profunzime, analiza multilaterală întreprinsă de istoricul german permite ur- mărirea genezei noului sistem de guvernămlnt, a bazelor sale economice şi a consecinţelor sale pc planul gindirii politice, a culturii şi a artei, întemeiat pe o bază largă de informaţie, Hubatsch a pus la îndcmlna cercetătorilor o lucrare care va aduce incontestabil servicii utile istoricilor. Ştefana Simionescu www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro REVISTA REVISTELOR „Zeitschrift fur Geschichtswissenschaft”, an. XVI (1968), nr. 1—12, Berlin, Deutscher Yerlag der Wissenschaft, 1 662 p. Cel de-al şaisprezecelea an al revistei istori- cilor din Germania democrată se remarcă printr-un bogat material teoretic şi documen- tar, consacrat problemelor de istorie medie, modernă şi contemporană, precum şi unor chestiuni de metodologie a ştiinţelor istorice. Sub raport teoretic, se remarcă Îndeosebi studiile consacrate succesiunii formaţiunilor social-economice In istorie, aspectelor concrete luate din ţările Europei şi implicaţiilor lor politice contemporane. Aşa, de pildă, E. Hofman, In Două probleme actuale ale succesi- unii istorice a formaţiunilor sociale progresive (X, p. 1 265 — 1 281) reia problema modu- lui de producţie asiatic In raport cu conceptul marxist de „formaţiune social-economică”. După părerea sa, expresia „mod de producţie asiatic” a fost folosită de către K. Marx ocazional, In unele scrieri, pentru a desemna — pe baza cercetărilor lui Morgan — socie- tatea primitivă, mai precis ultima fază a acestei societăţi In perioada de trecere spre societatea bazată pe clase. în felul acesta, nu este vorba de un mod de producţie deo- sebit, ci de o formaţiune social-economică din cele obişnuite In cronologia marxistă, Insă care prezintă puternice rămăşiţe ale societăţii arhaice. Partea a doua a studiului este con- sacrată modului in care este utilizată noţiunea de formaţiune social-economică In perioada de trecere de la capitalism la socialism, ară- tlndu-se rolul pe care-1 au factorii economici şi sociali în definirea diferitelor etape ale dez- voltării societăţii comuniste. Căutlnd să definească Structura fi caracte- rul de sistem al formaţiunilor sociale precapi- taliste, R. Giinther (IX, p. 1204 — 1 211) ajunge la concluzia că pe lingă formele pure de formaţiuni social-economice ce se prezintă ca structuri unitare — fiind şi definite ca atare pe baza acestor structuri unitare — există şi formaţiuni mixte, cu un caracter mult mai complex. O astfel de formaţiune social- economică este modul de producţie asiatic, care—după părerea autorului — este „ultimul stadiu de dezvoltare a societăţii primitive. Este o societate pe clase timpurie sau primi- tivă, de tipul statului african Mali ... O Îmbinare a celor două forme primare de dez- voltare a antagonismelor de clasă, a aservirii iobăgeşti şi a dependenţei sclavagiste, o Îmbi- nare intre formaţiunea de dependenţă sclava- gistă şi feudală. Este o varietate in dezvol- tarea societăţii sclavagiste şi ieudale” (p. 1 205). Problema revoluţiilor tn l'mpul trecerii de la evul mediu la epoca modernă este prezentată de G. Schilfert (IX, p. 1 212 - 1 218) prin exemple luate din istoria diferitelor ţări europene. Se arată că, in ciuda programelor diferite, esenţa lor a fost aceeaşi, rolul condu- cător revenind burgheziei, aliată intr-o măsură mai mare sau mai mică cu njbuimea antrenată in relaţiile de producţie capita- liste, forţa motrice principală fiind insă masele populare. Această forţă motrice a imprimat revoluţiei burgheze un caracter democratic, lmpinglnd-o dincolo de programul ei iniţial limitat. Compromisul dintre burghezie şi no- „studii”, tomul 22, nr. 5, p. 1017—1021, 1969 www.dacoromanica.ro 1018 REVISTA REVISTELOR 2 bilime a dus In general la păstrarea monarhiei lntr-o formă de guvernare constituţională, In timp ce grupările radicale, legate de mase, au luptat pentru republică. în Încheierea studiului, slnt prezentate clteva probleme care formează Încă obiect de controversă, ca de pildă deosebirile dintre revoluţia bur- gheză din răsăritul şi apusul Europei, carac- terul mişcării husite şi al războaielor religioase, formarea pieţii unice interne etc. G. Becker expune, pe baza unui material de arhivă inedit, Cererile antifeudale ale ţăra- nilor prusieni In luna martie 1848 (II, p. 182 — — 197), Se arată conţinutul acestor cereri» izvorlte din intensificarea exploatării feudale, acţiunile de masă pe care ţărănimea le-a desfăşurat în paralel cu aceste revendicări, sprijinirea lor de către cercurile socialiste. Un studiu interesant consacrat evului mediu german este şi cel semnat de G. Koch : Sacrum Imperium. Considerente privitoare la formarea ideologiei de suveranilale a familiei Hohen- slaufen (V, p, 596 — 614), Se arată încercările acestei dinastii de a da o aureolă divină puterii lor politice, în cadrul conflictului cu puterea papală şi cu tîrgoveţii, încercare făcută pe baza tradiţiilor biblice, a dreptului roman şi a instituţiilor bizantine, împăratul este considerat „a deus coronalus” în 1165, însă şi mai înainte cancelaria începuse să populari- zeze această idee, în secolul al XlI-lea, această tendinţă se accentuează, o dată cu consolidarea puterii centrale. Totuşi, după părerea autorului, încercarea nu s-a limitat numai la întărirea pe plan intern a monarhiei feudale, ci a reprezentat şi o' manifestare a tendinţelor de expansiune ale „sfîntului imperiu”, care căuta o altă ideologie pentru ridicarea fostului „regat teutonic” pe o bază mai nouă. Istoria modernă este ilustrată în primul rlnd prin articolele consacrate anului revolu- ţionar 1848. K, Obermann se ocupă astfel de Participarea proletariatului german şi a Ligii comuniştilor la pregătirea revoluţiei din 1848 (VIII, p. 1 023 — 1 033), punînd în lumină participarea muncitorilor germani la mişcarea din martie de la Paris; din Franţa, ei se Întorc în Germania, aduclnd cu ei nu numai spiritul revoluţionar, ci şi proclamaţii, iar In Badcn, Saxonia, Wurtenberg au loc mişcări cu caracter social. J. Strey şi G. 'Winkler consacră un inte- resant articol Politicii şi tacticii gazetei „Ncue Pheinischc Zeilung” in timpul crizei din septembrie 1848 (VIII, p. 999 — 1 022), adică perioadei de luptă dintre forţele revoluţionare şi reacţiunea feudală-absolutislă; are loc o puternică confruntare ideologică, se produc mişcări de masă, manifestaţii populare în favoarea revoluţiei, în timp ce marea burghe- zie se Îndrepta spre un compromis politic cu forţele feudale. Tot Strey se ocupă şi de Atiludinea gazetei „Neue Rheinische Zei- tung” In timpul alegerilor pentru camera pru- sacă tn ianuarie-februarie 1849 (II, p. 165 — 181). Se arată că în urma înfrlngerii revoluţiei de către forţele reacţionare sprijinite de arma- tă, lupta trebuia dusă cu mijloace noi. în acest sens, gazeta pune la ordinea zilei, în toată amploarea ei,. problema socială, ca element esenţial in lupta dintre rămăşiţele vechii societăţi feudale şi forţele noii societăţi care se dezvolta, arătlnd că este inevitabilă emanciparea politică a micii burghezii, a ţărănimii şi a proletariatului. în acelaşi timp, se caută, pe calea luptei parlamentare, să se creeze condiţiile unei „revoluţii social-re- publicane”. Atitudinea democraţiei mic-burgheze din Saxonia fată de problema poloneză tn 1848 formează subiectul unui articol al lui R. We- ber (VII, p. 855 — 873), Se arată că în cadrul luptei revoluţionare din Europa în 1848, mişcarea de eliberare naţională s-a manifestat nu numai la nivelul statelor, ci şi pe tărîm regional, naţionalităţile conlo- cuitoare căutlnd să dobîndească drepturi egale cu naţiunea majoritară. în cadrul acestor tendinţe, cercurile democratice ger- mane din Saxonia au sprijinit încercările de formare a unui stat naţional polon, în timp ce marea burghezie germană a mers pe o linie şovin-exclusivistă. Lupta ideologică care a avut loc în timpul revoluţiei din -1848 şi în anii următori este prezentată de K, Reissig şi W. Schmidt în Manifestul Partidului Comunist — prima prognoză socială marxistă. Îndeplinirea pro- www.dacoromanica.ro 3 REVISTA REVISTELOR 1019 gramului lui Marx şi Engcls In Republica Democratică Germană (V, p. 549 — 564). Se scoate in relief faptul că esenţa ştiinţifică a Manifestului Comunist ii conferă valoarea unei prognoze riguroase cu privire la dezvol- tarea societăţii moderne şi contemporane, la caracterul istoric al capitalismului şi inevi- tabilitatea Înlocuirii lui prin orlnduirea socialistă. Reacţiunea ideologilor burghezi cu privire la opera lui Marx şi Engels in anii de după 1840 este analizată intr-un studiu critic de H. Ullrich (VII, p. 895-905). Se arată că atacurile unor teoreticieni burghezi ca G. Schcidtmann, E. Dronk, Eiselen ş. a. s-au Îndreptat in special asupra lucrărilor marxiste privitoare la situaţia clasei muncitoare, atin- glnd insă şi o serie de probleme de supra- structură. Aceste Încercări de defăimare a marxismului au primit insă o ripostă cate- gorică din partea lui Marx şi Engels. Evenimentelor de la Începutul celui de-al optulea deceniu al secolului trecut le sint de asemenea consacrate numeroase articole. E. Hackethal, de pildă, se ocupă de Asociaţia generală a muncitorilor germani sub influenţa Comunei din Paris (IV, p. 443—461), insis- tind asupra efectelor diferite, datorite luptei ideologice dintre eisenalieni şi lassalieni. După părerea autorului, Comuna din Paris a dat doar un impuls nou mişcării muncito- reşti din Germania, nu insă şi un program social-politic, fapt ce se va face simţit, de pildă, In eforturile ce vor fi depuse dc marxiştii germani In elaborarea programului de la Gotha. Unificarea imperiului german in 1871 — istoric şi urmări este prezentată de H. Bartel (IX, p. 1 158 — 1 166) ca un compromis intre marea burghezie germană şi iunkeri, ceea ce a dus la o Întărire a militarismului şi şovinismului, la consolidarea capitalului mo- nopolist. Faptul s-a vădit nu numai in evolu- ţia statului german in perioada imperiului, ci şi ulterior, sub fojma republicii de la 'Wei- mar şi a statului fascist. Pe baza aceloraşi considerente, Bartel explică şi Atitudinea mişcării muncitoreşti revoluţionare din Ger- mania faţă de Înfiinţarea imperiului In 1871 (IV, p. 430— 442), punlnd In lumină poziţia lui A. Bebel şi W. Liebknccht, care militau pentru o unificare a Germaniei sub forma unui stat naţional-democrat, din care să dispară asuprirea socială şi naţională. ' Un interes aparte prezintă studiul lui R. Merkcl, K. Reissig şi W. Schmidt despre Karl Marx şi socialismul. Dezvoltarea concep- tului de socialism de către Marx şi Engels (III, p. 277 — 305). Se arată principiile care stau la baza marxismului, rolul istoric al proletariatului, lupta sa pentru a se elibera de exploatare atlt pe sine, cit şi Întreaga socie- tate, necesitatea obiectivă a concordanţei dintre dezvoltarea forţelor de producţie şi caracterul relaţiilor dc producţie, raportul dintre baza economică şi suprastructură, necesitatea dictaturii revoluţionare a prole- tariatului. Se subliniază caracterul intern al dezvoltării societăţii socialiste, naşterea noii societăţi din sinul celei vechi, inevitabili- tatea triumfului noului mod dc producţie. Luptei ideologice de la sflrşitul secolului trecut li consacră şi H. Ullrich articolul Strămoşii spirituali ai criticii moderne a marxis- mului. Cu privire la reacţia ideologiei burgheze faţă de dezvoltarea concepţiei marxiste despre lume In ultimele trei decenii ale secolului al XlX-lea (III, p. 327 - 346). în deceniul opt, iau poziţie contra marxismului H. von Treitsche, filozoful L. von Harlmann, apoi socialiştii de catedră (Schmoller, Wagncr, Brentano), la care se adaugă filozofii catolici In frunte cu J, Huber, La atacurile lui E. Diihring răspunde F. Engels In cunoscuta sa carte. în deceniul următor, A. Schăfle iniţiază un atac pe front larg Împotriva marxismului, care atinge apogeul la mijlocul acestui deceniu Intre Congresul de la Kopen- haga şi Conferinţa de la St. Gallen. La aceas- tă ofensivă areacţiunii se alătură şi ideologi ca Neitsche, Dilthey, Brentano, Tonnies. în ultimul deceniu, se dedau la atacuri Împo- triva marxismului A. Menger, teoreticianul filozofici burgheze a dreptului, precum şi cercurile clericale In frunte cu P. Barth, Încurajate de enciclica „rerum novarum”. Dintre materialele consacrate perioadei contemporane, se remarcă In primul rlnd studiul Iui P. V. Volobuev, Cu privire la caracterul general şi la particularităţile www.dacoromanica.ro 1020 REVISTA REVISTELOR 4 naţionale ale Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie (I, p. 5 — 18). Însemnătatea gene- rală se vădeşte In primul rind In promovarea unor principii ca dictatura proletariatului, iar Însemnătatea naţională apare in formele pe care le Îmbracă In diferite ţări, In problema alianţei etc. B. N. Ponomarev, In Cea de-a 50-a aniversare a Marii Revoluţii Socialiste din Ociombrie şi mişcarea munciiorească actu- ală (II, p : 133 — 150) se ocupă de drumul pe care trebuie să-l urmeze proletariatul din ţările capitaliste, In cadrul etapei actuale a crizei lagărului imperialist, precum şi clasa muncitoare din fostele colonii şi ţări depen- dente. Inducerea In eroare a maselor muncitoare cu privire la pace In preajma Revoluţiei din noiembrie de către jurnalul ,,Vorwărts” (XI, p. 1 436 — 1 446) formează subiectul unui studiu al lui D. Ueberfeld. Se arată eforturile depuse de cercurile militariste germane de a stăvili lupta maselor populare pentru pace prin promovarea in organele de presă a şovi- nismului de mare putere, prin exagerarea pericolului pierderii coloniilor, denaturarea conţinutului lozincii „păcii fără anexiuni” etc. S. Bunger se ocupă şi el de Primele re- acţiuni ale cercurilor guvernamentale din Marea Britanie faţă de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie (XI, p. 1 447 — 1 459), sco- ţind In relief politica de presiuni diplomatice dusă asupra tlnărului stat sovietic de către guvernanţii britanici, apoi sprijinirea făţişă a gardiştilor albi, in special a generalului de cazaci Kaledin, care primeşte şi Însemnate ajutoare băneşti. Procesul de modernizare a Turciei formează obiectul a două studii: G. Bartel, Kemal Ataturk şi politica de industrializare a Turciei (X, p. 1 291 — 1 300) şi E. Werner, Natura reală şi formele de naţionalism turc (X, p. 1 301 — 1 308). în primul studiu se scoate în evidenţă rolul lui Atatiirk în promovarea politicii de industrializare a ţării cu sprijinul burgheziei naţionale, pe baza unor largi credite acordate de statul turc. în cel de-al doilea, se arată legătura care există între dezvoltarea burgheziei şi spiritul naţionalist în Turcia. După părerea autorului, „naţionalismul turc este produsul acelei epoci a revoluţiei burghe- evoluţiei nurghe- liste ţp uerm; www.dacoromanica.ro zo-democratice care în Europa de răsărit şi în Asia a Început la 1905 şi a cuprins Rusia, Persia, Turcia şi China” (p. 1 301), Revoluţia junilor turci este o primă manifestare a aces- tor tendinţe, urmată apoi de reformele lui Atattirk şi de ideologia extremistă a pantur- chiştilor şi panislamiştilor. Evenimentele care au premers instaurarea regimuluif ascist îşi găsesc tratarea în articolul lui K. Mammach, Prăbuşirea marii coaliţii In martie 1930 (V, p. 565 — 586) şi cel al lui \V. Ruge, Ziarul „Deutsche Allgemeine Zei- tung” şi guvernul Brilning. Cu privire la rolul marii burghezii tn promovarea fascismului (I, p. 19 — 53). Criza economică ciclică de la sflrşitul deceniului trei a Împins marea bur- ghezie germană la un compromis cu social- democraţia de dreapta, compromis care să permită capitalului financiar ieşirea din criză pe seama maselor. Eşecul acestei coaliţii a determinat marea burghezie la o soluţie radicală, şi anume promovarea guvernării fasciste, subvenţionlnd pe căpeteniile acestei mişcări pentru a acapara puterea. Politica de demagogie socială şi expansiune economică şi politică a acestor guvernanţi se Împletea strlns cu interesele capitalului monopolist, ajutlndu-1 să doblndească profituri uriaşe. Declaraţia franco-germană din 6 decembrie 1938. Cu privire la antecedentele diplomatice ale celui de-al doilea război mondial este titlul unui articol semnat de H. Linder (VII, p. 884 — 892). Elaborată în spiritul Miinclienului, de Ribbentrop şi Bonnet, această declaraţie, destinată In aparenţă să apere pacea In Eu- ropa, era în realitate Îndreptată Împotriva U.R.S.S., lncurajlnd forţele contrarevoluţio- nare şi pregătind terenul pentru agresiunea fascistă Împotriva Uniunii Sovietice. Cu privire la lupta popoarelor contra fas- cismului, se remarcă studiul lui G. Caputo Partidele din Italia tn mişcarea de rezistenţă antifascistă (V, p. 587 — 595). Se arată activi- tatea depusă în anii 1940 — 1945 de „Uniunea populară italiană " (1941), „Comitetul fron- tului naţional” (1942), „Comitetul de elibe- rare naţională” (1943), se subliniază rolul avut de comunişti şi de o parte din socialişti. Problemele actuale ale construcţiei socia- liste ţp Germania democrată Îşi găsesc ex- 5 REVISTA REVISTELOR 1021 presia lntr-o serie de articole, ca : H, Heltzer, Probleme fundamentale ale trecerii de la regimul antifascist-democralic la revoluţia socialistă, 194911950 (VI, p. 715-738), H. Fiedler, K. Reissing, W. Teuner, Evoluţia concep- tului de socialism tn P.S.U.G. (VI, p. 693 — 714), K. Reissig, Evoluţia conceptului de socialism tn mişcarea muncitorească ger- mană tn timpul luptei pentru democraţie, progres social şi socialism (IX, p. 1 167—1 174), Se prezintă conceptul de democraţie şi socia- lism In programele P.S.U.G., problema puterii, promovarea sectorului socialist In eco- nomie, făurirea unei noi Intelectualităţi legate de popor, calificarea cadrelor, transformarea PSUG In partid de tip nou. Lupta partidului s-a concentrat In această perioadă asupra poziţiei noi a omului In producţie, a transfor- mării Iul din obiect In subiect, legarea ştiinţei de producţie, dezvoltarea personalităţii, satis- facerea intereselor generale ale maselor, Îm- binarea intereselor individului cu cele ale Întregii societăţi. Caracterul şi situaţia istorică a revoluţiei tehnico-ştiinţifice pentru lupta mişcării munci- toreşti împotriva imperialismului este tratată de G. Sper lntr-un vast studiu (IX, p, 1 175 — 1 185), subliniindu-se modificările survenite In funcţia economică a omului, rolul calitativ nou In producţie. în ţările socialiste, revolu- ţia tehnică se poate dezvolta din plin, avlnd ca urmare creşterea nivelului de trai. în ceea ce priveşte Lupta antiimperialistă pentru eliberarea popoarelor Africii, Asiei şi Americii latine pentru stabilirea unei demo- craţii naţionale, M. Kossok (IX, p, 1 186 — 1 203) prezintă clteva aspecte generale, subliniind faptul că fiecare revoluţie antiim- pcrialistă, tn epoca actuală, contribuie la Întărirea revoluţiei socialiste mondiale. Se arată latura obiectivă şi subiectivă a acestor revoluţii, tactica şi strategia lor, rolul parti- delor de avangardă. Bogat In idei, bine documentat şi convin- gător prezentat, materialul cuprins In cele douăsprezece numere ale revistei istoricilor germani contribuie la aprofundarea proble- melor actuale ale istoriei, la lărgirea orizon- tului de cercetare şi a metodelor de Investi- gaţie. L. P. Marcu www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro ISTORIA ROMÂNIEI A. PETRIC, GH. ŢUŢUI, Unificarea miş- cării muncitoreşti din România, Edit., Academiei, Bucureşti, 1968, 224 p. Procesul complex şi multilateral al dcsă- virşirii revoluţiei burghezo-democratice şi trecerea la revoluţia socialistă, rolul hotări- tor pe care clasa muncitoare In alianţă cu ţărănimea l-a avut in această perioadă, eta- pele luptei pentru cucerirea deplină a puterii politice au constituit din partea specialiştilor in ştiinţe sociale obiectul unor lucrări mai largi privind analiza acestor momente de cotitură. Dacă economiştii şi filozofii au pre- zentat aceste fenomene din punctul lor de vedere in monografii sau sinteze ample, istorio- grafia românească se află abia la Început in acest domeniu. Cu excepţia unor comunicări la sesiunile ştiinţifice festive, In majoritatea cazurilor ncpublicate, a unor studii şi articole din revistele de specialitate, epoca de după 23 August 1944, perioada construcţiei şi a desăvlrşirii socialismului n-a constituit încă subiectul unor lucrări mai ample. De aceea apariţia cărţii prof. A. Petric şi Gh. Ţuţui In Editura Academiei este bine- venită, dovedind că este posibilă elaborarea unor astfel de lucrări. Temă majoră In cadrul istoriei partidului comunist, unificarea mişcării muncitoreşti a necesitat din partea autorilor eforturi Îndelungate de cercetare a arhivei centrale de partid cit şi a celor regionale, a presei ambelor partide muncitoreşti, concre- tizate şi In publicarea unor aspecte ale pro- blemei In revistele de specialitate sau intr-o lucrare In limba franceză apărută in cunoscuta colecţie „Bibliotheca Historica Romaniae". Reluind problemele, dezvoltind anumite laturi, autorii ne redau In cele trei capitole : Unitatea de acţiune a clasei muncitoare — factor de bază al luptelor revoluţionare desfă- şurate tn România (1921 — 1944); Acţiunea unită a clasei muncitoare, chezăşia succesului luptei pentru instaurarea puterii democrat- populare In România şi Făurirea partidului unic marxisl-leninisl al clasei muncitoare din România, principalele etape ale procesului creării F. U. M. şi a partidului unic muncito- resc. Sint prezentate eforturile clasei munci- toare pentru menţinerea unităţii de acţiune in perioada 1921 — 1944, cauzele sciziunii provocate de social-democraţii de dreapta încă la şedinţa Consiliului general al partidului socialist din ianuaric-februarie 1921. Alături de momente cind pentru revendicări econo- mice sau acţiuni greviste proletariatul pe plan local sau regional reuşea să lupte In comun, ca in anii 1925 — 1927, sau in pu- ternica grevă a petroliştilor şi ceferiştilor din 1933 cind s-a făurit prin adoptarea unor căi şi metode noi de acţiune frontul unic de jos, autorii redau şi procesul organizării Federa- ţiei partidelor regionale socialiste in iunie 1921, autodizolvarea acesteia şi crearea in 1927 a Partidului Social-Democrat şi a altor grupuri care s-au desprins din P. S. D. creind partide independente. Ocupindu-se de În- cercările unor lideri social-democraţi de dreap- ta spre a menţine sciziunea in rlndurilc munci- torimii, lucrarea evidenţiază eforturile P. C.R. ale păturilor proletare largi de a milita pentru unitate de acţiune la diferite niveluri, inclusiv intre conducerile celor două partide sau cu alte organizaţii democratice şi antifasciste, In cadrul mişcării sindicale, de tineret, pini „studii”, tomul 22, nr. 5, P. 10www1dacoromanica.ro 1024 ÎNSEMNĂRI 2 la dizolvarea partidelor şi organizaţiirol muncitoreşti In 1938 de către dictatura re- gală. In perioada dictaturii militaro-fasciste, luptlnd in condiţii deosebit de grele pentru doborlrea regimului antonescian, partidul comunist,folosind formele şi metodele adecvate pentru coalizarea tuturor forţelor patriotice şi antihitleriste, a trasat membrilor săi sarcina de a organiza acţiuni la care să participe uniţi muncitori comunişti, socialişti şi fără de partid. Pornind de la punctele de vedere comune, de la obiectivele care apropiau P. C. R. de P. S. D., legăturile dintre cele două partide s-au intensificat, partidul co- munist sprijinind eforturile In direcţia uni- tăţii ale fruntaşilor socialişti de stingă, s-au putut Încheia In urma tratativelor Frontul Unic Muncitoresc In prima jumătate a lunii aprilie, iar la 1 mai 1944 a fost publicat mani- festul F. U. M. Eveniment de Însemnătate deosebită pentru coalizarea forţelor democra- tice şi patriotice In vederea Înlăturării lui Antonescu, crearea F. U. M. a deschis noi perspective luptei comune a clasei muncitoare, a creat premisele adlncirii procesului de unire pe plan politic, sindical şi al luptei comune a tineretului muncitor. Autorii redau apoi lupta şi munca comună de după 23 August 1944 pentru Întărirea rîndurilor P. C. R. şi P. S. D. şi gruparea In jurul clasei muncitoare a forţelor democra- tice, pentru desfăşurarea aceleiaşi politici pe plan guvernamental, crearea Grupului patriotic antihitlerist pentru aplicarea plat- formei F. N. D. in vederea răsturnării gu- vernelor cu majoritate reacţionară şi insta- urarea unui guvern democratic. Spre deose- bire de studiile sau articolele mai vechi, care tratau aceste probleme prezentlnd unilateral fenomenul istoric, In lucrare se Înfăţişează just condiţiile de ascuţită luptă politică care a dus la instaurarea guvernului dr. Petru Groza şi după aceea ; obiectivele realizate, dar şi greutăţile intlmpinate in procesul rea- lizării unităţii dintre P. C. R. şi P. S. D.; atlt iniţiativele unora cit şi ale ceiluilalt, greşelile şi slăbiciunile manifestate in ambele în strînsă legătură cu problemele vitale care stăteau in faţa ţării noastre, autorii analizează hotărîrea din octombrie 1944 a delegaţilor comitetelor centrale ale P. C. R. şi P. S. D. de creare a C. C. al F. U. M., constituirea de comitete locale ale frontului unic unde existau organizaţii ale celor două partide pentru a coordona acţiunea clasei muncitoare. Crearea sindicatelor unite la Congresul din ianuarie 1945, clnd a luat fiinţă Confederaţia Generală a Muncii din România, şi rolul acesteia in Întărirea unităţii de acţiune sînt analizate intr-un subcapitol distinct. Adeziunea largă faţă de obiectivele Înscrise în prevederile platformei Frontului Naţional- Democrat însuşite de F. U. M., la care aderă mişcarea sindicală unită, tineretul comunist, Frontul plugarilor, alt e organizaţii de masă profesionale şi obşteşti, duce la crearea Consi- liului naţional al F. Ijf. D., care milita pentru dezvoltarea democratică a ţării, pentru inde- pendenţa şi suveranitatea ei. După instaurarea guvernului democratic de la 6 martie 1945, ca urmare a luptelor revoluţionare desfăşurate de masele populare, colaborarea în cadrul F. U. M. a cunoscut o nouă evoluţie calitativ superioară, prin conlucrarea In guvern a celor două partide. Principala sarcină care se punea atunci era refacerea economică, reconstrucţia ţării după cei patru ani de război şi de dominaţie fascistă clnd producţia industrială scăzuse sub 50%, agricultura se afla lntr-o stare precară, iar efor- turile In războiul antihitlerist ceruseră noi sacrificii. Pe primul plan se afla consolidarea noului regim, aplicarea unui larg plan de democratizare a aparatului de stat şi trans- formarea structurală a acestuia, Încheierea de acorduri economice cu ţările vecine. Conferinţa Naţională a P. C. R. din oc- tombrie 1945 este analizată într-un subcapitol distinct, evidenţiindu-se, pe lingă problemele fundamentale discutate, refacerea economică a ţării, perspectivele dezvoltării ei prin indus- trializare, consolidarea regimului democrat popular, problema desăvlrşirii unităţii de acţiune prin crearea partidului unic. La conferinţă s-au pus jaloanele perfecţionării partide, superioritatea tacticii şi strategiei marxist-lenlniste promovate WWW dafîOfOm’flUiC&fS6*01^01 Care 63 V3 3 ÎNSEMNĂRI 1025 tuită. P. C. R. concepea realizarea partidului unic — aşa după cum arată autorii — nu ca pe o contopire mecanică, ci ca uimare a unui proces de clarificare ideologică, ca o unificare politică şi organizatorică pe baza principiilor marxism-leninismului. Ca urmare a lărgirii acţiunii de clarificare desfăşurate de P. C. R. şi P. S. D. In ciuda multor greutăţi, colaborarea in cadrul F. U. M. şi în sindicate a înregistrat noi succese în 1946. Atît la Conferinţa generală a P. S. D. din decembrie 1945, cit mai ales la Congresul P. S. D. din martie 1946, liderii de dreapta ce voiau să reînvie sciziunea în mişcarea muncitorească au suferit un eşec, iar parti- zanii separatismului au fost ulterior excluşi din partid. Astfel congresul extraordinar P. S. D., declarlndu-se pentru participarea partidului pe liste comune în alegerile parla- mentare din noiembrie 1946, deschidea noi posibilităţi colaborării în cadrul F. U. M., care urma să devină coloana vertebrală în jurul căreia să se coalizeze forţele democratice din România. Autorii înfăţişează condiţiile în care a luat naştere Blocul Partidelor Demo- cratice, coaliţie a tuturor partidelor şi organi- zaţiilor care constituiau guvernul de largă concentrare democratică. B. P. D. a obţi- nut o strălucită victorie în alegerile parlamen- tare din noiembrie 1946, ceea ce a dus la consolidarea regimului şi la afirmarea clasei muncitoare ca forţă conducătoare a societăţii noastre. Procesul consolidării şi desăvirşirii colabo- rării P. C. R. cu P. S. D. în cadrul F. U. M. a marcat noi succese în anul 1947. Relevind noile realizări în domeniul reconstrucţiei eco- nomice a ţării, a victoriilor politice împotriva reacţiunii interne şi externe, autorii descriu măsurile organizatorice, iniţiativele întreprin- se pentru întărirea şi dezvoltarea frontului unic în vederea unificării celor două partide muncitoreşti. Astfel plenara C. C. al P.C.R. din ianuarie 1947 adopta hotărirea privind întărirea legăturilor partidului cu masele, Conferinţa naţională a tineretului din martie 1947 consfinţea crearea Uniunii Tineretului Muncitoresc, organizaţie unică revoluţionară a tineretului. Sînt demascate şi excluse din P. S. D. o serie de elemente duşmăni ostile intereselor clasei muncitoare, în baza rezoluţiei Comitetului Executiv al P. S. D. din mai 1947, se desfăşoară o amplă campanie de presă la nivel judeţean şi central pentru combaterea ideologici burgheze, a concepţiilor teoriilor greşite care mai dăinuiau în rîndurile partidelor muncitoreşti. în procesul de colaborare şi apropiere, un rol însemnat l-au avut alegerile sindicale din vara anului 1947, desfăşurate în legătură eu aplicarea propunerilor P. C. R. privind refacerea şi dezvoltarea economiei naţionale, şi Congresul al II-lea al C. G. M. din noiem- brie, care a dovedit maturizarea politică a clasei muncitoare; hotărîrile Congresului al XVIII-lea al P. S. D-ului din octombrie au contribuit la găsirea unor căi juste de înfăp- tuire a unităţii politice, respingînd încercările duşmanilor interni şi externi de a menţine sciziunea, venind în întîmpinarea propuneri- lor P. C. R. de realizare a partidului unic pe baza principiilor marxist-leniniste. Autorii analizează pe larg momentele de seamă ale procesului de creare a partidului unic muncitoresc la finele lui 1947 şi la Con- gresul din 21—23 februarie 1948: crearea comisiilor împuternicite cu elaborarea plat- formei şi statutului viitorului partid şi planul măsurilor organizatorice de unificare, ma- teriale ce urmau să fie dezbătute de membrii celor două partide, comisiile mixte de unifi- care judeţene sau pe centre industriale care urmau să ia naştere ; influenţa unificării clasei muncitoare asupra unor partide politice şi organizaţii revoluţionare şi democratice de masă. Autorii redau atmosfera de entuziasm în care au avut loc lucrările Congresului, prezen- tarea rapoartelor în care se face o amplă analiză a situaţiei interjie şi externe, dezbate- rile pe marginea rapoartelor, participarea delegaţiilor străine, aprecierii asupra lui, moment ce a determinat o creştere substan- ţială a rolului şi forţei clasei muncitoare, care a permis acesteia să-şi îndeplinească sarcina dc construire a noii orînduiri sociale. Lucrarea conţine ca anexe un tabel crono- logic al momentelor mai însemnate privind lupta pentru unificarea mişcării muncitoreşti duşmănoase, din România între 1921 — 1948, unele docu- www.dacoromanica.ro 1026 ÎNSEMNĂRI 4 mente mai semnificative de după 1 mai 1944 şi indicele de persoane, de un real folos In munca celor care urmăresc Îndeaproape istoria partidului comunist, a mişcării munci- toreşti. înlăturlnd unele puncte de vedere depăşite, intcrprctlnd In mod veridic principalele etape ale procesului de unificare a mişcării muncito- reşti din România, pornind de la o minuţioasă analiză a factorilor obiectivi şi subiectivi care au favorizat crearea partidului unic munci- toresc, Aron Pctric şi Gh. Ţuţui au elaborat o lucrare de certă valoare ştiinţifică. I. Apostol , * , Bucureşti. Materiale de istorie şi mu- zeografie, nr. 5, Muzeul de istoric a ora- şului Bucureşti, 1967, 373 p. De aproape patru decenii funcţionează In Bucureşti un muzeu de istoric a oraşului, a cărei activitate se impune nu numai prin preţioasele sale colecţii de materiale arheo- logice şi istorice — din care numai o mică parte este expusă In numeroasele sale vitrine —, ci şi prin susţinuta muncă ştiinţifică des- făşurată de membrii şi colaboratorii lui. Rezultatele acestei munci ştiinţifice cunoscute In parte prin comunicările audiate lunar In sala de conferinţe a muzeului şi-au găsit locul binemeritat şi In multele publicaţii — In editură proprie — apărute mai ales In ultimul deceniu. Pe lingă cele cu caracter monografic — printre care amintim pe cea mai importan- tă, Istoria oraşului Bucureşti, vot. I (1965) (vezi, „Studii” 4/1966, p. 793 — 799) — men- ţionăm lăudabila culegere de studii şi articole care din 1963 apare fără întrerupere anual. Primele patru volume ale sale cuprind numeroase articole şi studii referitoare la trecutul oraşului Bucureşti Incepînd cu cele mai vechi ştiri despre existenţa populaţiei autohtone şi încheind cu epoca noastră. în paginile fiecărui volum — In medie de 400 pagini — slnt abordate cele pectc din istoria capitalei ţării, cum ar fi, de exemplu : Începuturile sale de aşezare sătească şi urbană, dezvoltarea sa economică multilaterală (comerţul, meşteşugurile, indus- tria), populaţia cu dinamica şi structura ei socială, organizarea sa administrativă, reali- zările edilitare şi forme variate de sistemati- zare urbanistică, dezvoltarea culturală, lupta împotriva asupririi sociale, politice şi naţio- nale etc. Pentru a ilustra astfel de preocupări vom menţiona numai clteva din cele publicate pînă acum : Dan Bcrindci, Frăminlări social- polilice bucureşlene în anii 1859 — 1862 şi A. Deac, Momente din începuturile mişcării muncitoreşti tn oraşul Bucureşti (In volumul I) ; Ştefan Olteanu, Geneza oraşului Bucureşti tn lumina cercetărilor recente şi D. Hurezcanu, I. Felea, Ideile Internaţionalei 1 tn Bomânia (In voi. II); FI. Georgescu, Aspecte privind împărţirea administrativă şi evoluţia demo- grafică din Bucureştii * anilor 1831 — 1848 şi M. Constantinescu, Panait I. Panait, Cercetarea feudalismului timpuriu pc terito- riul oraşului Bucureşti (voi. III) ; Gh. Vasi- lcscu, Din istoricul cartierului Giulcşli şi Al. Ccbuc, Naţionalizarea principalelor mijloa- ce de producţie din Bucureşti la tl iunie 194S (voi. IV). Prin introducerea chiar de la început a unor materiale de muzeografic, a notelor şi recen- ziilor, această culegere a devenit de la apariţia ei mult căutată şi apreciată. Volumul de faţă, a cărui titulatură este precedată de termenul Bucureşti pentru a fi considerat drept o continuare a unei vtclii publicaţii periodice a muzeului apărută sub acest nume în anii 1935 — 1937 — fapt subli- niat şi de FI. Georgescu în Cuvtnl înainte —, cuprinde trei mari părţi : I, Studii ; II,Ma- teriale de muzeografie; III, Comunicări şi note. Din prima parte menţionăm mai întîi stu- diul lui Panait l. Panait intitulat Începuturile oraşului Bucureşti tn lumina cercetărilor arheo- logice, în care autorul face o succintă analiză a materialelor rezultate din săpăturile arheo- logice efectuate In anii 1933 — 1966, pentru a ajunge la concluzia îndreptăţită că viitoarea capitală a Ţării Româneşti cunoscuse Încă ălatc a secolului al XlV-lea 5 ÎNSEMNĂRI 1027 un stadiu avansat de aşezare urbană. Cit priveşte articolul lui I. Ionaşcu, Academia domnească de la Sf. Sava tn perioada 1716— 1775, ridică mai ales o problemă relativă la istoria culturii noastre medievale orăşeneşti. Autorul studiază pe plan larg activitatea acestei instituţii de invăţămint superior bucu- reştean In perioada In care ea a funcţionat timp de mai bine de o jumătate de secol pe aceleaşi principii didactice şi pedagogice stabilite de la Înfiinţare ptnă la reforma şcolară a lui Alexandru Ipsilante. Pentru a ne oferi o imagine de ansamblu privind metamorfoza urbanistică bucureş- teană In prima jumătate a secolului al XIX- lea, FI. Georgescu tratează Regimul construc- ţiilor tn Bucureşti tn deceniul IV — V din secolul al XlX-lea sprijinit pe un important material documentar, aduclnd cu acest pri- lej noi contribuţii. Tot atlt de interesante ni se par şi acele studii consacrate unor probleme ale dezvol- tării economice a oraşului Bucureşti In epoci istorice diferite. Astfel, Şt. Ionescu, In Con- tribuţii privind dezvoltarea industrială a ora- şului Bucureşti tn a doua jumătate a secolului al XlX-lea, urmăreşte nu numai principalele faze ale acestui proces istoric, dar şi avlntul pe care l-a luat industria alimentară şi a ma- terialelor de construcţii din capitala României, precum şi rolul pe care acestea l-au avut in ansamblul economici ţării. în altul intitulat Aspecte ale dezvoltării industriale bucureşlcne tntre cele două războaie mondiale, de Ana Bene, este subliniată In acelaşi timp atit creşterea continuă a industriei locale, dar şi faptul că ea era supusă anarhici specifice eco- nomiei capitaliste şi intereselor acţionarilor români şi străini. în fine al treilea studiu cu acelaşi profil aparţine lui Petre Daiche sub titlul Producerea şi utilizarea energiei electrice tn Bucureşti (1900 — 1914), in care autorul marchează principalele etape şi pro- cedeele folosite pentru introducerea energiei electrice In capitala ţării noastre In primele decenii ale secolului actual. Tot probleme de istoria culturii mai Intll- nim şi In alte două studii. Astfel, Al. Opulski şi P. Cernovodeanu reconstituie o perioadă din viaţa marelui scriitor rus care In timpul războiului Crimeii a trăit cîtcVa luni In ţările române (Lev Tolstoi la Bucureşti, 1854) — pe baza scrisorilor şi jurnalului său autobiografic, iar Florea Ghiţă Îşi propune să facă Precizări tn legătură cu paternitatea romanului „Don Juanii din Bucu- reşti”, dovedind pe baza analizei documentare că acesta ar fi aparţinut lui Radu Ionescu, poet şi critic literar din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Tot in prima parte se mai găsesc Încă două studii, dar de istorie socială. în primul, Bucu- reştii tn timpul răscoalelor ţărăneşti din 1907, de Matei Ionescu, este prezentat ecoul acestor răscoale in rlndurile diferitelor grupări politice şi pături sociale din capitala ţării; celălalt, Aspecte ale creşterii demografice şi teritoriale a Bucureştilor tn perioada anilor 1944 — 1966, de A. Ccbuc, este un exemplu de cercetare istorică cantitativă, care explică In marc parte adlncile transformări sociale şi econo- mice din România In ultimele două decenii. în a doua parte a culegerii, cu cele şapte materiale de muzeografie, slnt prezentate obiecte existente In depozitele şi vitrinele precum şi In Biblioteca muzeului de istorie a oraşului Bucureşti. Dintre acestea menţio- năm clleva : Mioara Turcu, Fibule Latine; Virgilia Crăciunescu, Statuetele de piatră tn colecţia „Măria şi dr. George Scvereanu”; Victoria Roman, Cărţi tipărite tn Bucureşti pină Ia 1821 aflate tn Biblioteca muzeului; Valeriu Leahii, Obiecte aparjintnd Iui George Georgescu ctc., fără a mai proceda la o analiză a lor. LUtima parte a culegerii cuprinde comuni- cări şi note de un deosebit interes. Astfel, Aurclian Saccrdoţcanu ne prezintă O schiţă topografică a curţii bisericii Măgureanu din Bucureşti la 1780 (existentă in fondul Arh. St. Bucureşti) pentru a ne arăta aspectul juridic al stăpinirii proprietăţii urbane. Maria Stan publică Contribuţii la istoricul morilor Vlădichii aduclnd date noi cu privire la vechi- mea şi evoluţia acestor Întreprinderi cu ca- racter economic (In secolele XVI —XIX). Tot cu caracter economic este şi articolul lui A. Duţu intitulat Preocupări ale Consiliului Municipal din Bucureşti privind modernizarea LwWWflaCornmamcgrfrttufai (1848 - 1900) carc> 1028 ÎNSEMNĂRI 0 deşi se referă la acelaşi tip de Întreprinderi, totuşi acestea slnt analizate intr-o epocă mai tirzie (sfirşitul secolului al XlX-lea). Clteva din aceste materiale privesc in mod deosebit istoria culturii bucureştene din seco- lele XIX —XX. Pe de o parte, Maria Cojocă- rescu ne oferă unele amănunte puţin cunos- cute din viaţa lui Carol Valstein, talentat pictor şi profesor de desen Ia Colegiul Sf. Sava (Date referitoare la biografia lui Carol Valstein — primul muzeograf al Bucureştilor), iar Dan Berindei ne face o expunere privind Începuturile Îndepărtate ale Academiei Ro- mâne, cel mai Înalt for de cultură al poporului nostru (Oraşul Bucureşti şi viaţa academică In România). Pe de altă parte, Margareta Savin şi Claudia Cleja-Glrbea, fiecare separat se ocupă cu probleme privind Invăţămînlul bucurcştean. Totuşi, In timp ce prima face o analiză a celui primar pe la jumătatea seco- lului al XlX-lea (Unele date privind tnvăţă- mlntul bucureşlean In perioada 1848—1864), a doua surprinde unele aspecte ale celui supe- rior din perioada 1918 — 1944 (Aspecte ale tnvăţămtntului superior bucureşlean Intre cele două războaie mondiale). în fine, Gelta Să- vescu face unele constatări privind Dezvoltarea editurilor bucureştene tn anii puterii populare pentru a arăta aportul acestora la revoluţia culturală din ţara noastră. Pe lingă acestea, Încă două articole se impun prin preocupările lor deosebite. Primul, inti- tulat Oraşul Bucureşti, centrul de sprijin al mişcării de eliberare din Balcani (1848—1912), de N. Ciachir şi G. Maxutovici, ne arată contribuţia pe plan politic extern a populaţiei bucureştene la lupta de eliberare şi emanci- pare a popoarelor balcanice aflate sub stăpî- nirea otomană ; al doilea, Prezenţe economice bucureştene peste hotare, de Constanţa Şlirbu, ne dezvăluie aspecte ale răspîndirii produselor industriale din capitala ţării pe piaţa mondi- ală. Tot In ultima parte se încadrează şi articolul lui Gh. Vasilcscu privind Dezvol- tarea cartierului Giuleşti după 1944, care re- prezintă o veche preocupare a autorului In această problemă (vezi voi. III al acestei publicaţii). Spre deosebire de celelalte volume, cel de faţă nu mai cuprinde rubrica de recenzii; în schimb ne aflăm în faţa unei Cronici unde slnt înregistrate succint — pentru anul 1966 — publicaţiile din editura muzeului, conferinţele ţinute, achiziţiile de noi materiale muzeistice, cercetările arheologice efectuate de colectivul muzeului, vizitele unor «oaspeţi străini. însoţit de un bogat material ilustrativ — numai in parte meritoriu —, de tabele statis- tice, de schiţe, facsimile, grafice, de rezumate în limba franceză —care ar trebui totuşi mai largi — pentru cele 28 de studii, articole, note şi comunicări, culegerea de faţă, care prin tematica şi conţinutul ei ştiinţific poate sta alături de unele publicaţii străine similare, reprezintă o valoroasă contribuţie la adincirea unor probleme privind istoria oraşului Bucu- reşti în special şi istoria României în general. Constantin Şerban ISTORIA UNIVERSALĂ , * , Centre de Recherche d’Histoire el Civi- lisation byzanlines. Travaux et Memoires, voi. III,Edit. Boccard, Paris, 1968, 458 p. Ca şi în volumele precedente, cea mai mare parte este consacrată unui voluminos studiu, o teză de doctorat. Acesta este studiul lui G. Dagron, care se roman de răsărit in secolul al IV-lea şi tradi- ţiile politice ale elenismului folosind ca princi- pal izvor discursurile şi operele filozofice ale lui Themistos (L’Empire romain d’Orient au IV'e sibcle et Ies traditions politiques de l’hellenisme. Le timoignage de Thimistos, 7 ÎNSEMNĂRI 1029 Autorul aduce In sumara prezentare a caracteristicilor secolului al IV-lea unele precizări, care contrazic in mare măsură concepţiile curente despre problemele ideo- logice şi socia l-economice ale acestui veac. Astfel, opoziţia dintre păgînism şi creştinism nu a luat forme atît de violente cum apare in unele opere şi la unii părinţi ai bisericii, în operele filozofice din acest secol discuţiile păglnism-creştinism ocupă un loc neînsemnat. Creştinismul îşi concentrează atacurile mai mult Împotriva ereziilor. Autorul schiţează biografia lui Themistos, considerat de contemporanii săi ca cel mal mare profesor al epocii şi ca un important element politic. Urmează o descriere a operei — mai întli operele filozofice şi apoi discursuri- le sale, In continuare relaţiile sale cu Împăraţii romani Constans şi Julian şi apoi cu oamenii celebri din vremea sa — în special cu Libanius. Perioada cercetată sc caracterizează prin- tr-o dualitate de concepţii, pe de o parte elenismul sub forma unor numeroase tradiţii, iar pe de altă parte concepţiile legate de exis- tenţa Imperiului roman de răsărit. Această Înfruntare a două concepţii constituie una din particularităţile politice ale Imperiului roman de răsărţt In primele sale secole de existenţă. Themistos caută să definească im- periul eeumenic-universal şi legitimitatea lui considerlnd romanitatea ea o virtute civili- zatorie. în dezbaterea din vremea sa, care opune teoreticienii unui regim limitat de legalitatea republicii şi partizanii unei puteri imperiale inspirată şi justificată de intervenţii supranaturale, Themistos este de partea ulti- milor. în ce priveşte creştinismul, el 11 pre- zintă ca o armonioasă coexistenţă a diferitelor religii, condiţie necesară pentru echilibrul imperiului. Creştinismul este pentru Themis- tos expresia unei civilizaţii, care se dezvoltă paralel cu elenismul şi este materializată In diferite lucrări literare şi filozofice. Diferitele religii nu-i par inconciliabile, el este pentru toleranţa religioasă şi se exprimă In favoarea niceenilor, persecutaţi de Valens. Patru anexe Însoţesc această lucrare. J. Gouillard se ocupă de corespondenţa papei Grigore al II-lea adresată patriarhului Germanos şi împăratului Leon al III-lea In legătură cu iconoclasmul (Aux origines de V inconoclasme: le Mmoignage de Grdgoire II?, p. 243—307). Scrisorile prezintă interes fiind că arată punctul de vedere al papei In pro- blema iconoclastă şi dă relaţii despre persecu- ţiile din Constantinopol şi ecoul lor In Italia. Cele două scrisori adresate Împăratului Leon al III-lea sînt publicate Însoţite de traducerea In L. franceză şi de un bogat comentariu. După părerea autorului, una din scrisori a fost confecţionată mult mai tlrziu, de un călugăr, pentru că In cealaltă se menţionează că ar mai fi fost şi o altă scrisoare. Viaţa patriciului Nicetas este cercetată de D. Papachrys — santhou (Un. confesseur du second iconoclasme. La vie du palrice Nicetas, p. 309—351). Manuscrisul acestei vieţi se găseşte la Biblioteca Naţională din Athena. Lipsesc primele patru paragrafe, Insă ele pot fi reconstituite In parte după synaxarul din Constantinopol. Autoarea dă date asupra vieţii lui Nicetas şi crede că el poate fi identificat cu Nicetas Monomahul. în continuare publică textul şi traducerea franceză a unui fragment din synaxar şi viaţa lui Nicetas. Izvoarele sărace privind pe albanezi piuă In secolul al Xll-lea îl fac pe A. Ducellier să reia examinarea aşezărilor acestui popor şi tot ce se cunoaşte despre el In secolul al Xl-lea (L’Arbanon el Ies Albanais au Xl-e sitele, p. 353 — 368). După părerea autorului, regiunea Arbanon se găsea In secolul al Xl-lea în valea rîului Shkumbi. Albanezii au trăit In această vreme In bune raporturi cu bizan- tinii şi familia Arianites de origină albaneză a deţinut funcţii importante In imperiu. De o problemă de numismatică se ocupă C. Morrisson (Le Michatlaton et Ies noms des monnaies ă la fin du Xl-e sitele, p. 369-374). în typikonul mănăstirii Petritzos apare numele unei monezi, michaelaton. Această monedă a fost emisă de Împăratul Miliail al Vll-lea, nu de Mihail al IV-lea cum s-a crezut plnă astăzi. Moneda a circulat plnă la reforma monetară din anul 1092. Un studiu deosebit de interesant despre epibole In vremea Comnenilor este publicat de N. Svoronos (L’ipiboli ă l’ipoque des www.dacoromanica.ro 1030 Însemnări 8 Cumnines, p. 375 395). Pentru acesta, Svoronos supune unei minuţioase analize trei acte ale mănăstirii alhonitc Lavra, din vremea lui Alexis Coninen în care este vorba de epibole. în baza epibole-ului erau trecute in scama unor contribuabili individuali sau a unor comunităţi pămînlurile puţin productive şi impozitele aferente. Pămînlurile definitiv abandonate erau preluate de fisc. Faţă de dispoziţiile anterioare, această măsură pre- zintă in vremea Comncnilor unele modificări. Epibole ui este fixat la o sumă totală fără să se ţină seamă de reducerile fiscale operate. El este stabilit pentru toate pămînlurile aflate în aceeaşi situaţie şi aparţinlnd unui singur contribuabil, indiferent de faptul că sînt răsplndite in mai multe comune. Contribu- abilul are alegerea să achite impozitul pentru toate aceste pămînturi sau să le abandoneze fiscului. G. Dennis publică textul grecesc şi în planşe fotocopia a două acte inedite emise de împăratul Manuil al II-lea Paleolog pe cind se afla la Paris intre anii 1400 — 1402 (Two unkown documents ofManuel II Palaeo- logus, p. 397 — 404.) Prin aceste acte sînt dăruite relicve reginei Margareta a Danemar- cei şi papei Bonifaciu al IX-lea. Primul act se găseşte in mănăstirea El Escorial şi celălalt în Biblioteca Gennadiuss din Atliena. H. Hunger analizează unele aspecte ale romanului cavaleresc bizantin, Callimach şi Chrysorroe (Un roman byzantin et son atmos- phbre: Callimaque el Chrysorrob, p. 405 — 422). Romanul prezintă o lume feerică cu elemente din poezia occidentală a trubadurilor, totuşi predomină tradiţia romanului greco-bizantin. Mediul este bizantin — atmosfera curţii bizan- tine, instituţiile şl obiceiurile bizantine apar în toată opera. Numeroase elemente retorice sînt un alt element care caracterizează acest roman. Limba este populară. Opera a fost scrisă în vremea Paleologilor, ea dovedeşte o cunoaştere a romanului de dragoste bizantin din secolul al X II-lea. în cadrul buletinului de publicaţii în limbi slave, I. Sorlin se ocupă de contribuţia istorici- lor sovietici în problema chazară (Le problime des Ilhazares el Ies hisloriens soviitiques dans Ies ningi dernibres annies, p. 423—455). Cele mai nelămurite şi importante probleme din istoria cliazarilor silit : originea şi dispariţia acestui popor şi convertirea lor la judaism. Un aport important la cunoaşterea culturii materiale a cliazarilor a fost adus în ultimul timp dc cercetările arheologului sovietic Arlamanov. în secolul al Vl-lea, cliazarii, popor de origine turanică, îşi aveau aşezările între Daglicstanul nordic şi delta Volgăi. Ei erau supuşi turcilor T’ou-Kine, însă in secolul al Vll-lea cliazarii se organizează lntr-un stat profilînd de slăbirea puterii turcilor. Statul cliazar este lichidat în secolul al X-lca de Sviatoslav şi Vladimir după ce fusese slăbit în luptele cu ungurii şi pecenegii. Convertirea la judaism este explicată de is- toricii sovietici prin rolul pe care membrii unei comunităţi evreieşti îl au in statul chazar şi prin dorinţa acestuia de a-şi afirma inde- pendenţa faţă de bizantini şi de arabi. Conver- tirea s-a limitat la un număr restrins de chazari. Despre organizarea politică, administrativă şi viaţa religioasă a cliazarilor nu se cunoştea nici pină astăzi decît prea puţin. E. Frances DUSAN TftESTÎK, Kosmova kronica. Sludie k pocdlkum ceskeho, dejepiscctvl a politi- ckeho mySaenl (Cronica lui Cosmas. Studiu despre începuturile istoriografiei şi gîndirii politice cehe), ceskoslovenskă akademie văd, Prăga, 1968, 252 p. Mai intîi, ceva despre cronica lui Cosmas1 (Chronica Boemorum), care este cea mai veche 1 Ştirile în legătură cu viaţa acestui cro- nicar sînt puţine şi fragmentare. Singurul izvor naialiv, care cuprinde eîteva date pre- ţioase, 11 constituie însăşi această cronică. Cosmas s-a născut în jurul anului 1045. Era ceh la origine. Nu se cunoaşte nici locul naşterii şi nici oblrşia lui socială. Primele cunoştinţe le-a Căpătat la şcoala de pe lingă catedrala Sf. Vft din Praga. După aceea şi-a continuat studiile la celebra şcoală superioară ,.Sf. Lamberl” din Liăge. La întoarcere, a fost numit canonic şi mai apoi decan capi- www.dacoromanica.ro 9 Însemnări 1031 scriere eerlă de acesl gm din literatura is- torică cehă. Urmînd modelul cronografelor medievale, ale căror expuneri Începeau de obicei de la facerea lumii, naraţiunea lui Cosnias Începe cu Potopul şi se termină cu Intlniplările din ziua de 30 mai 1125. Cronica c alcătuită din trei cărţi; ultima trebuia să sc termine o dată cu moartea lui Vladislav I, (1109 —1125), însă Cosmas, în ultimul moment, s-a hotărît să continue şi cu expunerea eveni- mentelor interne de după domnia acestuia (ele unde sc vede că Vladislav I a murit ceva mai înainte dccît Cosmas), însă moartea l-a surprins în timpul lucrului. La început, analistul ceh sc sprijină pe surse orale, pe poveşti auzite dc la bătrîni, pc întîmplări din epoca păglnă, care oferă cronicarului motive şi superstiţii, unele din ele aparţinînd tematicii universale. O dată cu domnia lui Bofivoj (atestat în 895), eveni- mentele istorice sînt furnizate de tradiţie, iar de la Bfelislav al II-lea (1092 — 1100), povestirea sc încheagă din cele văzute şi tiăite dc autorul cronicii. Cosmas s-a străduit să-şi redacteze cronica într-o limbă plăcută, simplă şi accesibilă. După modelul istoriografilor din antichitate, el prefaţează fiecare din cele trei cărţi cu o scamă de reflecţii filozofice şi morale. Uneori, cînd personajele vorbesc despre evenimente importante, ţin alocuţiuni artificiale şi, în general, expunerea c presărată cu anecdote şi istorioare de spirit. Clironica Boemorum, fiind cel mai vechi izvor narativ cert, s-a bucurat dc o deosebită atenţie din partea istoriografiei cehe, ger- mane, ruse şi polone, E ceea ce autorul cărţii pe care o prezentăm aci arată In primul subcapitol din lucrarea sa, Cosmas j>i cronica lui In literatura mai veche (p. 9 — 17). Folo- sind o metodă riguroasă, Tfeălfk caută să demonstreze că atît cronica lui Cosmas, cit tular. Fiind un om învăţat pentru vremea lui şi iscusit în problemele dialecticii, Cosmas a îndeplinit cîteva misiuni diplomatice cu caracter ecleziastic in Germania, Italia, Slova- cia şi Ungaria. Abia în 1099 a fost hiroto- nisit pieot de cătie arhiepiscopul de Strigo- niu. Cosmas a murit la 21 oct. 1125, in vîrstă de 80 ani, în timp ce lucra la redactarea cronicii sale. şi celelalte scrieri istorice medievale cehe pot fi considerate izvoare narative, „oarecum în alt sens decît au fost concepute dc istorio- grafia mai veche.”. Scrierile istorice din evul mediu nu sînt, cum s-ar crede, nişte culegeri de „ştiri” şi dale despre diferite eveni- mente, ci sînt o parte a procesului istoric pc care îl reflectă. Istoriografia evului mediu nu ne informează numai despre date, oameni şi fapte, petrecute cîndva în trecut; din cu- prinsul unor atare scrieri luăm cunoştinţă şi dc procesul istoric, aşa cum se oglindeşte în gîndirea contemporanilor. în alte două subcapitole, autorul aduce precizări în legătură cu unele momente discu- tabile din viaţa cronicarului. De pildă, anul naşterii, anii dc şcolarizare la Praga, plecarea la Liăge, întoarcerea în ţară, precum şi pro- blema atît dc dezbătută a originii lui poloneze. TfeStfk combate această ipoteză, susţinută de unii istorici, ca fiind greşită. Cu argumente de logică, dar şi pe baza unei minuţioase ana- lize de texte, el conchide că cronicarul era de obîrşic cehă, foarte probabil fiu dc preot, aparţinînd capitulci pragheze. Ocuplndu-sc dc originea şi izvoarele acestei cronici (p. 50 — 64), autorul pune dc la înce- put o problemă, rămasă pînă azi nesoluţio- nată : cînd a început Cosmas să scrie cronica şi în ce împrejurări şi-a căpătat această scri- ere lnveşmîntarea cu care apare astăzi? Spaţiul nu ne permite să arătăm aci întreaga investigaţie a autorului, pentru a stabili — inlăturind, evident, majoritatea ipotezelor — datele limite Intre care cronicarul ceh şi-a redactat opera (1118 — 1125) şi a preciza filia- ţia izvoarelor. Cu aceasta se termină primul capitol al lucrării. în celelalte două (II. Cronica lui Cosmas ca operă literară (p. 65 — 152) şi III. Universul lui Cosmas (p. 153 — 231), TfeStik tratează clteva probleme care, de asemenea, pot interesa pe oricine se ocupă de tcxtologie medievală. Astfel, judicioasă şi firească mi se pare definirea genului, in care poate fi compartimentată această cro- nică. Cu alte cuvinte, e Cosmas un cronicar, un istoric, un simplu analist sau literat? Pentiu a da un răspuns la această problemă — şi încă nu un răspuns categoric, dată fiind întrepătrunderea compoziţională dintre www.dacoromanica.ro 1032 ÎNSEMNĂRI 10 diferitele scrieri ale evului mediu — autorul cercetează natura acestei scrieri In contextul unei bogate literaturi istorice, Inceplnd din antichitate şi plnă la Region von Prtin ( + 915) care a fost pentru Cosmas un adevărat model. Deoarece In evul mediu intre literatură ca gen şi istorie nu era nici o deosebire şi pentru că Cosmas e mai mult literat declt istoric, In înţelesul nostru de astăzi, TreStik nu cutează să-i acorde nici un atribut, ci preferă să-l situeze în curentul nou al istoriografiei naţio- nale din secolul al Xll-lea, ca şi: în noile curente literare din aceeaşi epocă. Părţile rimate din cronică aparţin secolului al Xl-lea, iar grija pentru o formă literară cit mai plă- cută face parte mai curlnd din exigenţele secolului al Xll-lea. în capitolul al III-lea, autorul procedează la o identificare amănunţită a personajelor, evenimentelor şi episoadelor din cuprinsul cronicii. Din punctul de vedere al structurii sociale, pe canavaua expunerii, în afară de principii şi membrii familiei domnitoare, mai apar episcopi şi nobili. Un rol cu totul se- cundar joacă personalul de la curtea nobililor şi episcopilor. Nici un cuvlnt despre negus- tori, meşteşugari sau despre iobagi — cu ex- cepţia unei singure menţiuni despre evrei. Cu alte două probleme, de altfel fundamen- tale pentru începuturile istoriei cehe, îşi Încheie TfeStlk valoroasa monografie. E vorba de concepţia lui Cosmas despre legenda înte- meierii stalului ceh, despre dinastia Premys- lizilor, fundată, potrivit legendei, de legătura matrimonială dintre Libuşe şi plugarul Pfe- mysl, spre sfirşilul secolului al X-lea, şi în sfîrşit de ideologia, creată în secolele al X-lea şi al Xll-lea, în jurul tlnărului prinţ Vâclav I, ucis la 929 de către fratele său Boleslav. Cultul sf. Vâclav, a cărui moarte a fost socotită ca o jertfă adusă în pragul istoriei poporului ceh, s-a cristalizat de-a lungul timpului în formele unei puternice tradiţii istorice. înarmat cu o metodă ştiinţifică dintre cele mai riguroase, autorul actualizează cu această monografie Întreaga problematică legată de Începuturile istoriografiei medie- vale cehe. în ciuda faptului că anumite pro- bleme păreau a fi Închise definitiv, Tfeălik le reia, le comentează şi, supunlndu-le unor noi interpretări, aduce o preţioasă contribuţie la elucidarea lor. Tr. Ionescu-Nişcov BKRN'ARD BAILYN, The ideological origins of the american revolulion, Edit. The Belknap Press, Harvard 1968, 335 p. Autorul prezentei lucrări, distinse in anul 1968 cu (ţouă premii prestigioase de istorie (Pulilzer şi Bancroft), a pornit iniţial de la ideea publicării unei ediţii In patru volume a ceea ce el a denumit Pamflete ale revoluţiei americane. Studiul introductiv care însoţea cele patru volume de documente a fost dez- voltat de autor şi a devenit o lucrare de sine stătătoare, publicată sub titulul Originile ideologice ale revoluţiei americane. Studiind şi analizlnd un număr foarte mare de documente inedite, Bailyn urmăreşte dezvoltarea ideilor, concepţiilor şi poziţiilor ideologice apărute cu mult înainte de revoluţia americană, în climatul exploziv premergător războiului de independenţă al Statelor Unite (1775 — 1783). După cum arată autorul in prefaţa volumului pe care 11 analizăm, studiul unui mare număr de documente l-a condus la „originile ideologice ale revoluţiei ameri- cane" (p. VI). Valoarea lucrării istoricului american rezidă in relevarea surselor de inspiraţie politico- ideologică a revoluţiei americane. Pe baza unui material abundent, autorul urmăreşte influenţa exercitată asupra ideologiei revo- luţionare americane de către luminismul francez, revoluţia engleză şi ideile înaintate generate de aceasta, de mişcările premergă- toare marii Revoluţii franceze, ca şi de gln- ditorii americani şi ideile progresiste care au luat naştere pe noul continent. Demonstrlnd că pamfletele analizate evi- denţiază influenţa ideilor luminismului asu- pra ideologiei revoluţionare americane, Bailyn www.dacoromanica.ro 11 ÎNSEMNĂRI 1033 arată că aceste idei au {Ost transmise In mod nemijlocit coloniştilor la Începutul secolului al XVIII-lea de către un grup de publicişti şi politicieni opoziţionişti din Anglia, care au purtat cu ei In veacul al XVIII-lea şi au aplicat la politica din epoca Iul Walpole tră- săturile antiautoritare şi Înaintate ale proce- sului ideologic care a Însoţit războiul civil din Anglia. Pamfletele publicate cu două decenii Înaintea războiului de independenţă, care exprimau ideile, poziţiile şi motivările care au stat la baza revoluţiei americane, purtau In mod evident amprenta scrierilor engleze din secolele XVII-/XVIII ale lui Milton, Halifax, Locke, Swift, Defoe şi alţii. Autorul menţionează că transmiterea din Anglia către America a literaturii opoziţiei politice s-a efectuat foarte rapid In primii ani ai secolului al XVIII-lea. Aceste idei au căpătat în colonii o importanţă şi o semnifi- caţie politică pe care nu au avut-o nici In Anglia. La mare cinste printre inspiratorii glndirii revoluţionare din noul continent li aflăm de asemenea pe Plutarh, Cicero, Sallustiu şi Tacit, acei literaţi şi filozofi care şi-au legat numele de gindirea Înaintată a antichităţii. Cartea lui Bailyn indică modul în care au influenţat şi au contribuit literatura revolu- ţionară (cap. I), izvoarele şi tradiţiile (cap. II) la formarea în cadrul ideologiei revoluţionare americane a noţiunilor de putere şi libertate (cap. III), a logicii revoltei (cap. IV), la pro- cesul „contagiunii” libertăţii (cap. VI). Auto- rul Începe deci cu prezentarea surselor şi tradiţiilor politice ale epocii, pentru ca să ajungă să ne facă cunoştinţă cu, ,logica re- voltei" Împotriva asupririi străine. cu alte ideologii. Ceea ce autorul nu explică este faptul că originile ideologiei revoluţionare trebuie căutate In dezvoltarea economico- socială a coloniilor americane din primele decenii ale secolului al XVIII-lea, In relaţia de antagonism care se crease Intre această dezvoltare şi suprastructura colonială Impu- să de dominaţia coroanei engleze, In climatul politic şl In raportul de forţe corespunzător acestei stări de fapt economico-sociale. Tocmai lulnd In consideraţie şi analizlnd existenţa acestor factori esenţiali In crearea, determina- rea şi dezvoltarea ideologiei revoluţionare americane se poate explica influenţa şi „Îm- prumuturile” de ideologie Inceplnd cu anti- chitatea, continulnd cu luminiştii şi termi- nind cu revoluţia burgheză din Anglia. Cel puţin In ultimele două cazuri asemănarea condiţiilor este evidentă: luminiştii pregă- teau o revoluţie burgheză, iar englezii lnfăp- tuiseră alta in ţara lor. Iată ce arată istoricul marxist William Z. Foster In acest sens : „Revoluţiile din coloniile americane nu au luat naştere spon- tan, ca o ploaie din senin, chiar In clipa clnd au avut loc diferitele conflicte făţişe cu „me- tropolele”. Dimpotrivă, ele s-au copt vreme Îndelungată. Ele ... s-au născut din asuprirea colonială de nesuportat şi din eforturile nestăvilite ale noului sistem capitalist, care se străduia să vină pe lume” 1. Potrivitlui Foster sarcinile revoluţiei constau In nevoia stabilirii unei democraţii politice in lumea nouă, Înlăturarea restricţiilor medievale impuse industriei şi comerţului, abolirei sclaviei şi peonajului, o Împărţire mai echia tabilă a pămlntului şi separarea biserici- de stat. După cum putem constata din cele de mai sus, Bailyn urmăreşte geneza şi dezvol- tarea surselor ideologiei revoluţionare, făclnd comparaţii şi găsind similitudini cu unele idei ale antichităţii, cu ideologia luminiştilor, a revoluţiei burgheze din Anglia. Cartea rămlne Insă deficitară tocmai la capitolul dezvăluirii şi analizării originilor ideologiei revoluţiei americane. Explicaţia caracterului şi trăsăturilor unei ideologii, a originilor ei, nu poate fi găsită In Însăşi ideologia respectivă şi nici In asemănarea ei Cit priveşte influenţele exercitate de alte procese revoluţionare asupra celor care aveau loc pe continentul american, Foster scrie că... „revoluţia engleză din 1642—1688 avusese tocmai loc, iar marea revoluţie fran- ceză din 1789 — 1794 Îşi croise drum simul- tan cu marea revoluţie din emisfera ameri- cană. 1 William Z. Foster, Schifă a istoriei poli- tice a celor două Americi, E. P. L.P,, 1954, p. 125. www.dacoromanica.ro 1034 ÎNSEMNĂRI 12 Aceste revoluţii capitaliste din lumea veche şi lumea nouă, care In fond urmăreau acelaşi scop, au acţionat cu putere pentru a se Întări una pe cealaltă. Ele au făcut schimb de prin- cipii şi programe revoluţionare şi, pe o scară redusă, partizanii lor au participat la luptă unii In armatele celorlalţi”2. Din păcate, Bailyn nu numai că nu Înţelege importanţa şi rolul determinant pe care l-au jucat factorii economici, sociali şi politici In naşterea şi dezvoltarea ideologiei revolu- ţionare americane, dar el chiar neagă rolul acestor factori. „Studierea pamfletelor — scrie autorul — mi-a confirmat părerea destul de demodată că revoluţia americană a fost o luptă ideologică, constituţională,... iar nu în primul rînd o controversă Intre grupuri sociale menită să impună schimbări In organizarea societăţii sau In economie” (p. VI). Desigur că o asemenea poziţie, ca şi con- secinţele ei pe care le-am văzut, 11 determină pe autor să se menţină la suprafaţa fenome- nului tratat, să nu-şi atingă In ultimă instanţă scopul propus — analiza originilor revolu- ţiei americane. Valoarea lucrării rezidă Insă In minuţio- zitatea analizei marelui număr de documente inedite prezentate, In urmărirea şi analizarea glndirii revoluţionare americane care a luat naştere şi s-a dezvoltat In prima jumătate a secolului al XVIII-lea, ca şi In comparaţiile şi paralelismele cu alte ideologii Înaintate, In studierea interdependenţei dintre ideologia revoluţionară americană şi cea a altor revo- luţii burgheze din secolele XVII—XVIII. Boris Rang hei * Ibidem, p. 125 — 126. www.dacoromanica.ro NOTE BIBLIOGEATICE INSTRUMENTE DE LUCRU ILIUHINA, R. M., Hascmpeny MockoockomiJ MeoicdynapodHOMy Kouepeccy ucmopimecKUX HayK, In „McTopHH CCCP”, 1968, nr. 6, p. 3 — 8 Prezentarea structurii, programului şi a problematicii celui de-al XlI-lea Congres inter- naţional al istoricilor care va avea loc In 1970 la Moscova. ★ CÂRDINO, FRANCO, Gli sludi sulle crociale dat 1946 ad oggi, în ,,Rivista Storica Italiana”, LXXX (1968), 1, p. 79-106. Bibliografia lucrărilor referitoare la cruciade, inclusiv cruciadele tlrzii. ★ BENZING, J., Lulherbibliographie, Baden-Baden, Librairie Heitz, 1966,XII -f 512 p. ★ KIRCHNER, JOACHIM, Bibliographie der Zeilschriţlen des deulschen Sprachgebicles bis 1900, hrsg. von . . . , I, 1670—1870, Lieferung I-III, Stuttgart, Hirsemann, 1966—1967. ★ * * * Oslerreichische Hislorische Bibliographie. Auslrian Hisiorical Bibliography 1965, Hg. von EricW. Boehm und Fritz Fellner. Unter Mitwirkung von Rudolf G. Ardelt und Giin- ther Hodl, bearbeitet von Herbert Paulhart, Santa Barbara (California), Clio Press, 1967, 120 p. ★ MAYER, HANS, GEORG, Osmanische Nachlrăge zum Index Islamicus, In „Siidost-Forschun- gen”, XXVII, 1968, p. 242-291. Preţioase întregiri la cunoscuta bibliografie Index Islamicus. Autorul indică şi nu- meroase lucrări scrise de autori români sau referitoare la trecutul ţărilor române. ★ * 14 * Notele bibliografice au fost întocmite de : A. Armbruster, P. Cernovodeanu, L. Demâny, Alvina Lazea şi Ş. Papacostea. „studii”, tomul 22, nr. 5, p. 1035 — 1041. 1969. • www.dacoromanica.ro 14 - o. 8716 1036 NOTE BIBLIOGRAFICE 2 PACH, Ls. P., IIpo6AeMbi paaaumun eeneepcKoil ucmopwieeh'ou HaijKU, In .,Acta Historica Acadcmiae Scientiarum Hungariae”, tom. 12 (1966), 1—2, p. dl3 —191. Amplă dare de scamă despre dezvoltare istoriografiei maghiare in perioada postbelică. ★ LUKASZEWSKI, JERZY, L’historiographie de l’Auiriche — Hongrie, terrain de controverse „europienne", In „Annuaire 1966^67 de l’Association des Instituts d’litudcs Europăen- nes”, p. 17—51. ★ Hcmopux u ucmopuKu. Hcmopuozpadjaa eceo6uteU ucmopuu, CGodhuk cmameă, Moscova, „Hayna”, 1966, 400 p. Culegere de studii privind istoriografia istoriei universale. Cuprinde de asemenea note biografice şi bibliografia completă a operelor acad. V. M. Hvostov, prof. B. F. Porşnev, prof. G. S. Fridleand. • ★ , * , Handbuch der Verlrăge 1871—1964, herausgegeben von H. Stoecker, Berlin, VEB Deutscher Verlag der Wissenschaften, 1968, 787 p. Spre deosebire de alte dicţionare asemănătoare care conţin mai ales comentarii asupra tratatelor, acest instrument de lucru este un adevărat corpus de texte de convenţii şi tratate dintre anii 1871 — 1964. ISTORIE MEDIEVALĂ BRINCKEN, ANNA-DOROTHEE VON DEN, Mappamundi und Chronographia. Sludienzur imago mundi des abendlăndischen Millelalters, In „Deutsches Archiv fur Erforschung des Mittelalters”, XXIV (1968), 1, p. 118-186. Studiu amplu dedicat cartografiei şi cronografici medievale (sec. IV —XV). Specialiştii istorici medievale timpurii a spaţiului carpato-dunărcan vor găsi preţioase referiri In nenumă- ratele mapamonduri analizate. ★ CRONŢ, GHEORGHE, L’lzclogue des Isauriens dans Ies pays roumains, In ,,Balkan Studies”, 9(1968), nr. 2, p. 359-374. Studiu privitor la folosirea şi adaptarea Eclogei isauriene, In mod direct sau prin inter- mediul Nomocanomului luiManuclMalaxos, In vechiul drept românesc din secolele XVII—XIX. ★ HEREPEI, JÂNOS, Szenci Molnăr Albert tragidiăja [Tragedia lui Szenci Molnâr Albert], in „Irodalomtortdneti Kozlemănyek”, 70(1966), 122, p. 160 — 165. Despre activitatea tipografului transilvan din secolul al XVII-lea. www.dacoromanica.ro 3 NOTE BIBLIOGRAFIC® 1037 SZCZUCKI, LECH, Jakub z Chios-Paleolog (Zarys biografii), II !n „Odrodzenie i Beformacja w Polsce”, XIII (1968), p. 5-50. Continuare a studiului consacrat cunoscutului reformat grec Jacob Paleologul, a cărui activitate s-a desfăşurat In mare parte In Transilvania (care apare sub numele de „Dacia” In textele referitoare la el). ★ GRUNEBAUM-BALLIN, P., Joseph Naci Duc de Naxos. Paris, Mouton, 1968, 176 p. (fîcole Pratique des Hautes fîtudes-Vl® Section. Sciences Iiconomiques et Sociales). Monografie Închinată influentului om de afaceri evreu Iosif Naci, favorit al sultanului Selim al II-lea (1566 — 1574) şi al marelui vizir Molimed Sokolli-paşa, numit guvernator al insulei Naxos sub turci. Se fac referiri şi la pretenţiile emise de Naci spre a ocupa scaunul de domnie al Moldovei sau al Ţării Româneşti. ★ TORZSOK, GYULA, Egy kolozsvări otvosmiihely szerszămkeszlete 1622—ben [Instrumentele unui atelier de aurar din Cluj la 1622], In „Magyar Nyelv”, voi. 62 (1966), 2, p. 230 — 231. Publicarea unui registru de instrumente. ★ , * , Nunlialurberichte aus Deutschland nebsi ergănzenden Aktenstilcken. Ersle Abteilung 1533—1559, voi. XVI: Nunlialur des Girolamo Marlinengo 1550 — 1554. Im Auftrage des Deutschen Historischen Instituts in Rom bearbeitet von Helmut Goetz, Tiibingen, Max Niemeyer Verlag, 1965, XVIII + 378 p. Nunţiul papal Girolamo Martinengo a surprins In rapoartele sale cele trei probleme arzătoare ale Europei veacului al XVI-lea : lupta pentru hegemonia In Italia, lupta Împotriva asaltului otoman şi problema scindării confesionale. El subliniază locul central pe care-1 ocupa Transilvania In politica de apărare anti- otomană a lui Ferdinand I. ★ KLEIN, KARL KURT, Gesamtdeutsches Denken im Siidostdeutschtum des 16. Jahrhunderts. Bemerkungen zur Basler Sachsenkarte des Johann Ilonterus, In „Sudostdeutsclie Semes- terblătter”, XIV, 1965, p. 22-28. Autorul supune unei noi analize mult discutatele versuri de pe harta Transilvaniei elaborate de umanistul sas Joh. Honterus, arătlnd că acestea nu pot fi interpretate In sensul Înclinării autorului lor către confesiunea reformată elveţiană. ★ FIZT, JOZSEF, A magyarorszâgi nyomdăszal, kBnyvkiadâs ds kdnyvkereskedelem tBrtdnele. 2. A reformăcio korăban [Istoria tipografiilor, a cărţii şi a comerţului cu cartea In Ungaria/2,/Perioada reformei], Budapesta, 1967, 293 p. Lucrarea cuprinde multe date privind tiparul şi cartea In Transilvania, inclusiv cartea chirilică. Volumul lntli, apărut In 1959, tratează perioada anterioară anului 1540. www.dacOromanica.ro 1038 NOTE BIBLIOGRAFICE 4 REINERTH, KARL, Zum Bullingerbrief an Johannes Honlerus, In „Zwingliana”, XII (1965) 4/2, p. 287-292. Autorul arată că scrisoarea reformatorului elveţian H.Bullinger din 28 aug. 1543 adresată lui Honterus nu poate fi adusă in sprijinul afirmării relaţiilor reformatorului braşovean cu cer- cul reformatorilor din Zfirich, pentru că Bullinger nu şi-a expediat scrisoarea. Ca atare, Îndepărtarea icoanelor şi a altarelor din Biserica Neagră in anul 1544 nu a fost iniţiată de Honterus, aşa cum s-a crezut plnă acum, in urma sfaturilor primite din Ziirich. Tocmai in această perioadă, Honterus Întreţinea o corespondenţă bogată cu reformatorii din "Wittenberg, ★ KLEIN, KARL KURT, Milnsier — Honler — Reichersiorffer. Humanistenfreundschaften zwi- schen Basel, Krakau, Wien und Kronstadl — ein Beitrag zur Honlerusţorschung, ln,,S(id- ostdeutsche Semesterblâtter”, XV, 1965, p. 25 — 42. Încadrarea unor relaţii personale in ampla mişcare a Umanismului şi Reformei. Autorul acordă o atenţie specială problemei naturii Reformei In rlndurile saşilor, precum şi felul In care au influenţat evenimentele politice din Transilvania, din prima jumătate a veacului al XVI- lea, relaţiile Intre cei doi umanişti saşi Honterus şi Reicherstorffer. ★ ALPATOV, M. A., 7mo bhoa IIocoju>ckuu npuKaa o 3anadnou Eepone eo emopou nojio- eune XVII e., In ,Jlcmopus u uemopunu. Hcmopuoepaţfiua ,eceo6ufeu ucmopuu”, CâopnuK cmameu, Moscova, „Haijna”, 1966, p. 89 — 129. Autorul analizează ştirile politice, economice, militare cuprinse In documentele diploma- tice ruse aparţinlnd cancelariei pentru afacerile externe din a doua jumătate a secolului al XVII- lea. Printre altele se arată chipul In care s-au reflectat în aceste documente lupta Rusiei cu Turcia, relaţiile cu Veneţia, Polonia, ţările Europei Occidentale ş. a. ★ ROSSETTI, LUCIA, Constantin Caniacuzino studente romeno a Padova, in voi. Quaderni per la storia dell’Universiiă di Padova, I, Padova, 1968, p. 147—154. Date noi extrase din arhivele Universităţii padovane privind studiile lui Constantin Can- tacuzino la Universilas Artislarum unde a fost Înmatriculat la 17 septembrie 1667 (Arhiva veche a Univ. Padova, voi. 698, f. 206), frecventlnd cursurile plnă la 10 august 1668 ; se dau amă- , nunte asupra profesorilor viitorului stolnic şi se fac precizări asupra caselor In care a fost găz- duit Cantacuzino la Padova: la canonicul Alvise Florio plnă In martie 1668, apoi la pensiu- nea Virginiei Romana. ★ BENDA KÂLMÂN, A jobbdggsdg is a Rdkdczi—szabadsdgharc [Iobăgimea şi lupta de elibera- re rakocziană], In ,,A Magyar Tudomânyos Akadămia Târsadalmi ăs Tfirtăneti Tudo- mânyok Osztâlyânak Kflzlemănyei”, 15(1967), 4, p. 323 — 334. Încercare de a sintetiza mult discutata problemă a poziţiei iobăgimii faţă de lupta de eliberare naţională condusă de Francisc Râkăczi al II-lea Intre anii 1703 — 1711. ★ WELLMANN IMRE, Esquisse d’une histoire rurale de la Hongrie depuis la premitre moitii du XVIII* silele jusqu’au milieu du XIX‘ siecle, In „Annales”. Economies, Sociătăs. Civi- llsations 23(1968), 6, p. 1 181-1 210. Constatări social-economice bazate pe date statistice. www.dacoramamca.ro 5 NOTE BIBLIOGRAFICE 1039 DIMARAS, C. TH., Dix annies de cullure grecque dans leur perspective histoiique (1791—1800), In „Balkan Studies”, 9 (1968), 2. p. 319 — 334. Analiză a Înfloririi culturii greceşti In Balcani (inclusiv Principatele dunărene), In speciei In domeniul filozofiei şi al literaturii, şi a influenţelor receptate din OcciUnt. ★ WANDRUSZKA, ADAM, Maria Theresia und der oslerreichische Slaalsg Studiu dedicat Încercărilor depuse de cercurile diplomatice şi militare din Franţa şi Marea Britanie pentru a deschide un front antihitlerist în Balcani în toamna anului 1939, care au eşuat din pricina atitudinii ameninţătoare a Italiei, ce a silit ţările din sud-estul Europei la menţinerea neutralităţii. ★ STANISLAWSKA, S., Polska a Monachium [Polonia şi Miinchen], Warszawa, ,,Ksiaika i wiedza”, 1967, 467 p. Autoarea studiază foarte amănunţit şi pe baza materialului documentar bogat — In mare parte inedit — poziţia Poloniei in anul 1938, arătind nu numai latura diplomatică a evenimentelor, ci şi luptele interne in Polonia în perioada Miinchenului. Multe date din arhive poloneze. ★ CUTKOVÂ, MĂRIE, K ceskoslovensko — jugoslăvskym vzlahăm v roce 1938 [Relaţiile ceho-iu- goslave in anul 1938], in „Slovansk^ pfehled”, 1968, nr. 5, p. 418 — 426. Autoarea analizează cauzele care au dus Iugoslavia la Îndepărtarea treptată de Mica înţe- legere şi repercusiunile poziţiei guvernului Stoiadinovicl faţă de Cehoslovacia pentru ambele ţări. ★ CSATÂRI, DÂNIEL, A văsărhclyi taldlkozâ [înlilnirea de la Tlrgu-Mureş], Budapesta, 1967, 143 p. . O analiză detaliată a atitudinii celor 187 de intelectuali maghiari din România, care, în octombrie 1937, la Tirgu-Mureş, s-au pronunţat pentru o colaborare democratică româno-ma- gliiară, Împotriva fascismului. www.dacorofeanica.ro 7 NOTE BIBLIOGRAFICE 1041 BYSTRICKY, VALERIÂN, Prevrat 19. mâja 1934 v Bulharsku a Mala dohada [Lovitura de stat din 19 mai 1934 In Bulgaria şi Mica Inţelegeie], în „Slovanskji' pfcliled”, 1968, nr. 4, p. 290-296. Autorul expune atitudinea Micii înţelegeri faţă de instaurarea dictaturii militare In Bulgaria şi Încercările de a atrage Bulgaria In înţelegerea balcanică. ★ DASZKIEWICZ WALENTY, Z dziejâw slosunkow polsko-radzieckich w lulach 1932—1934 (/). [Cu privire la istoria relaţiilor polono-sovietice, 1932—1934, I], In „Sprâwy mifdzyna- rodo-we” XX (1967), 2. p. 44-70. Lămuriri şi date inedite cu privire la semnarea acordului de neagresiune şi a conven- ţiei de definire a agresorului in contextul politicii internaţionale europene. ★ TURNER, HENRY, ASHBY jr., Eine Rede Stresemanns liber seine Locarnopolilik, în „Vier- teljahrsliefte fiir Zeitgeschichte”, XV (1967), 4. p. 412—436. Ca preşedinte al Partidului Popular German, Stresemann a pronunţat la 22. XI. 1925 in faţa partidului său un expozeu despre politica externă a Germaniei după pacea de la Paris pină la conferinţa de la Locarno, asupra căreia autorul insistă in mod deosebit. în acest cadru, omul politic german discută bineînţeles în primul rînd politica faţă de Uniunea Sovietică. Pe un plan secundar Stresemann se ocupă de politica Germaniei faţă de ţările din răsăritul european (Polonia, Cehoslovacia, România). ★ BALCERAK, WIESLAW, Polilyka Zagraniczna Polski w dobie Lotarna [Politica externă a Poloniei In epoca Locarno], Wroctavr, P. A. N., 1967, 244 p. ★ SILVESTRI, MARIA, La Polonia fra le due guerre, în „Storia e Politica”, VI, 1967, p. 305 — 328. Studiu consacrat situaţiei şi rolului politic al Poloniei intre cele două războaie mondi- ale. Se tratează şi problema relaţiilor româno-polone. www.dacoromanica.ro „Studii”, revistă de istorie, publică în prima parte studii, note şi comunicări originale, de nivel ştiinţific superior, din domeniile istoriei medii, moderne şi con- temporane, a României şi universale. în partea a doua a revistei — de informare ştiinţi- fică — sumarul este completat cu rubricile : Probleme ale istoriografiei contemporane (studii documentare), Discuţii, Viaţa ştiinţifică, Recenzii, Revista revistelor, însemnări, Note bibliografice In care se publică materiale privitoare la manifestări ştiinţifice din ţară şi străinătate şi slnt prezentate cele mai recente lucrări şi reviste de specialitate apărute în ţară şi peste hotare. NOTĂ CĂTRE AUTORI Autorii slnt rugaţi să trimită studiile, notele şi comunicările, precum şi materi- alele ce se încadrează în celelalte rubrici, dactilografiate la două rinduri, în patru exem- plare, trimiterile infrapaginale fiind numerotate în continuare. De asemenea, documentele vor fi dactilografiate, iar pentru cele în limbi străine se va anexa traducerea. Ilustraţiile vor fi plasate la sflrşitul textului. Numele autorilor va fi precedat de iniţială. Titlurile revistelor citate în bibliografie vor fi prescurtate conform uzanţelor internaţionale. Autorii au dreptul la un număr de 50 de extrase gratuit. Responsabilitatea asupra conţinutului materialelor revine în exclusivitate autorilor. Manuscrisele nepublicate nu se restituie. Corespondenţa privind manuscrisele, schimbul de publicaţii etc. se va trimite pe adresa Comitetului de redacţie, B-dul Aviatorilor nr. 1, Bucureşti. www.dacoromanica.ro REVISTE PUBLICATE iN EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA STUDII - REVISTA DE ISTORIE REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE STUDII ŞI CERCETĂRI DE ISTORIE VECHE DACIA, REVUE D’ARCHfiOLOGIE ET D’HISTOIRE ANCIENNE REVUE DES fiTUDES SUD-EST EUROP£ENNES ANUARUL INSTITUTULUI DE ISTORIE — CLUJ ANUARUL INSTITUTULUI DE ISTORIE ŞI ARHEOLOGIE - IAŞI STUDII ŞI CERCETĂRI DE ISTORIA ARTEI - SERIA ARTĂ PLASTICĂ - SERIA TEATRU - MUZICĂ - CINEMATOGRAFIE REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE DE L’ART STUDII CLASICE www.dacoromanica.ro LUCRĂRI APĂRUTE IN EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE" românia: ::' :„'A T- : . 1.1. RUŞSU, Illlril. Istoria limba şl onomastica - romanizarea, „Biblioteca istorică XVIH", 1969, 303 p.,4 21,50 lei. " ‘ - 4? \ NTCOLAE STOICESCU, Statul domnesc şl marii dregători din Ţara Românească şl Moldove ^(scc. XlV-XVU), „Biblioteca Istorică" XVI”, 1968,310 pi, 21 lei. CHEORGHE CRONT; Instituţii medievale româneşti. Inîrăţlrca de moşie, J urătorii, „Biblio- , ţcca istorică XVIII”, 1969, 245 p., 14 lei. ' ŞTEFÂN OLTEANU. CONSTANTIN ŞERBAN, Meşteşugurile illn Ţura Românească In evul ■ ^ mediu, „BibUoteca istorică XX'V 1969, 46Q p., 27 lei.v * . f ¥ Documenta Romaninc Historica, B. Ţara Românească, voi. XXII (1626 1629), red. resp. A. Oţetea şi D. Prodan, 1969, 864 p., 44 lei. f ” i, D, SUCIU.'Revoluţladc la 1840—Î849 în Banat, 1968, 274 p.,16 lei. - t Studii de Istorie,- sub redacţia Iui S, Fuchs, 1968, 171 p„ ‘8,50 lei. P. CONSTAfelNESCtirlAŞI, Lupta pentru formarea frontului popular In România, „Biblio ■ tlicca Historica' Romanlae 21”, 1968, 159 p., 6 lei. - ' . ’■ . ^ . ■ 1. , ■ ; ^ » Dcsăvîrşlren unificării statului naţional român. Uniren Transilvaniei cu vechea Românie, . sub rediţţia prof. uniiv. Miron Constanţinescu şi proi, univ.’ Ştefan Pascu, „Şibiiothece Historica Romanlae V”, 1968, 520 p., 36 lei. - • ., ‘ ţ ^■ Unitate-şl continuitate în Istoria poporului român, sub redacţtâltprof, univ. D. BcrciU. 1968, 461 p.;’ 36 lei. CONSTANTIN C. C^IURESCU, Istoricul podgoriei Odobeştllor din cele nţal veehi timpuri—pini la 1918 (cu. 124 -documente .inedite 1626 A.186'4 şi 3 reproduceri), ;,BiblioUieca Historice ' Romaaiâe1 XIX”, 1969, 551 p., 32 lei. Lei 30.” t. p. I. e. SI16 www.dacoromanica.ro