DIN SUMAR ISTORICUL ANDREI OŢETEA m. Berza EVOLUŢIA SENSULUI DENUMIRII DE „DACIA”. ÎNCER- CARE DE ANALIZĂ A RAPORTULUI ÎNTRE TERMINOLO- GIA POLITICO-GEOGRAFICĂ ŞI REALITATEA ŞI GÎNDI- REA POLITICĂ Adolf Armbruster PAGINI INEDITE DIN OPERA LUI N. BĂLCESCU Cornelia Bodea CONTRIBUŢII PRIVIND EXILUL LUI ALEXANDRU IOAN CUZA Matei Ionescu VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ . RECENZII REVISTA REVISTELOR I ÎNSEMNĂRI m ' ' NOTE BIBLIOGRAFICE . TOMUL 22 EDITURA ACADEMIE WWW. li wwiyu I REPUBLICI cajo OCI ALISTE ROMÂNIA ACADEMIA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA SECŢIA DE ŞTIINŢE ISTORICE COMITETUL DE REDACŢIE Acad. A. Oţetea (redactor responsabil) ; Matei Ionescu (redac- tor responsabil adjunct); acad. P. Constantinescu-Iaşi ; acad. C. Daicoviciu ; M. Berza, Şt. Pascu, membri corespondenţi ai Academici; L. BAnyai ; Miron Constantinescu ; Al. Elian ; M. Petrescu-Dîmboviţa ; Eugen Stănescu (membri); I. Apostol (secretar de redacţie) ' Preţul unui abonament este de 180 Ici. în ţară abonamentele se primesc la oficiile poştale, factorii poştali şi difuzorii voluntari de presă din Întreprinderi şi instituţii. La revue „STUDII” - REVISTĂ DE ISTORIE paralt 6 fois par an. Le prix d’un abonnement annuel est de £ 3.6.0; $ 8, — : FF 39, - ; D.M. 32, - Toute commande â l’ătranger sera adrcssăe â CARTIMEX, Boite poştale 134 — 135, Bucarcst, Roumanie ou â ses reprăscutants a l’etranger. En Roumanie, vous pourrcz vous abonner par ies burcaux de poşte ou cliez votre factcur. Manuscrisele, cărţile şi revistele pentru schimb, precum şi orice corespondenţă se vor trimite pe adresa Comitetului de redacţie al revistei „Studii”, revistă de istorie. Apare de. 6 ori pe an. Adresa redacţiei B-dul Aviatprilor nr. 1 Bucureşti telefon : 18 25 86 www.dacoromanica.ro A O O MQOOUDO REVISTA DE ISTORIE TOM- 22 1969 Nr. 3 S U M A E M. BERZA, Istoricul Andrei Oţetea................................................. 444 ADOLF ARMBRUSTER, Evoluţia sensului denumirii de „Dacia”. încercare de analiză a raportului intre terminologia politico-geografică şi realitatea şi gindirea politică..................................................................... 423 DAMASCHIN MIOC, Din tehnica viticolă medievală in Ţara Românească................ 445 ŞERBAN PAPACOSTEA, O veche tipăritură despre Moldova la mijlocul secolului al 'XVI-lea ..................................................‘........... 459 L. DEMIiNY, Comerţul de tranzit spre Polonia prin Ţara Românească şi Transilvania (ultimul sfert al secolului al XVII-lea)..................................... 465 ★ CORNELIA BODEA, Pagini inedite din opera lui N. Bălcescu......................... 499 VASILE NETEA, Un nou memorialist paşoptist: Ioan Oros alias Rusu ................ 517 MATEI IONESCU, Contribuţii privind exilul lui Alexandru Ioan Cuza................ 531 VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ. Discuţie geografică cu prilejul unei recenzii la volumul I al lucrării Călători străini tn ţările noastre (Maria Holban); Dezbaterile privind macheta'volumului al Vl-lea din tratatul Istoria României; Analiza .activităţii Institutului de istorie „N. Iorga“ al Academiei Republicii Socialiste România pe anul 1968; Sesiunea metodico- ştiinţific ăorganizată de S.S.I. la Braşov (Eloira Preda)-, Constituirea Asociaţiei europene de istorie contemporană (Nicolae Fotino); Călătorii de documentare tn Italia (Matei Ionescu şi Natalia Drăghici); Cronică......................... 539 RECENZII ELIZA CAMPUS, Mica înţelegere, Bucureşti, Edit. ştiinţifică, 1968, 405 p. (Dinu C. Giurescu)......................................................................... 575 V. MIHORDEA, Relaţiile agrare din secolul al XVIII-lea tn Moldova, Bucureşti, Edit. Acad., 1968, 313 p. (C. Şerban)................................................... 578 EMIL VÎRTOSU, Paleografia romăno-chirilică, Bucureşti, Edit. ştiinţifică, 1968, 346 p. (Tr. Ionescu-Nişcov)................................................................. 583 KOPECZI BIiLA, A Răkăczi-szabadsăgharc is Franciaorszăg (Războiul de eliberare râkâczian si Frantal. Akadâmiai Kiadâ. Budapest. 1966. 480 p. (Ludovic Deminu) 587 www.dacoinMaffiea.ro Pas. REVISTA REVISTELOR „Revue d’histoire de la deuxi&me guerre mondiale”, an. XVIII, nr. 69 — 72/1968, Paris, P.U.F., 513 p. (Gh. Buzatu)......................................... 591 ÎNSEMNĂRI ISTORIA ROMÂNIEI. — * * * Omagiu lui Valeriu Branişte, Îngrijit de Valeria Căli- man şi Mircea Băltescu, Comitetul judeţean pentru cultură şi artă Braşov, Braşov, 1968, 136 p. (Gr. Ploeşteanu); I. CHIOREANU, TR. DUŞA, GR. PLOEŞTEANU, Cetatea Ttrgu-Mureşului, Tîrgu-Mureş, 1968, 46 p. (/. D. Suciu); CAIUS TEODO- RESCU, Date privind institufia plăieşiei tn Transilvania In secolele XVII— XVIII, In „Culegere de studii şi cercetări”, Muzeul regional Braşov, 1967, nr. 1, p. 151-167 (Ecaterina Negruţi-Munteanu). ISTORIA UNIVERSALĂ. - W. HECHT, Die byzanlinische Aussenpolitik zur Zeit der letzen Komnenen Kaiser (1180- 1185), ed. Ph. Schmidt, Neustadt Aisch, 1967, 97 p., 2 hărţi şi 2 planşe (E. Frances); J. B. DUROSELLE, L’Europe de 1815 ă nos jours, Paris, P.U.F., „Nouvelle Clio”, 1967, 397 p. (Ion Bulei); * * * Atlas historyczny Polski (Atlasul istoric al Poloniei), Panstwowe Przedsişbiorstwo Wydavmict'W Kartograficznych, Varşo- via, 1967, lormat 31 X 19, 54 pagini hărţi şi 51 pagini text (Ilie Corfus); C. WAR- REN HOLLISTER, The Making of England 55 B.C. 1399, Boston, D.C. Heath and Company, 1966, 241 p. (S. Columbeanu)......................... 595 NOTE BIBLIOGRAFICE............................................ 607 .studii”, tem ar. s. 4.M wWWdacaramamcajo La a 75-a aniversare a academicianului Andrei Oţetea ISTORICUL ANDREI OŢETEA DE M. BERZA Opera istoricului Andrei Oţetea merită fără îndoială, prin întinderea ei şi prin temeinicia rezultatelor pe care le aduce, un studiu aprofundat, care să-i analizeze geneza, să-i precizeze aportul în diferitele probleme pe care le-a atins şi să indice perspectivele pe care le deschide cercetării, să caute, în sfîrşit, a o integra în dezvoltarea generală a istoriografiei contemporane. în aşteptarea acestui studiu, paginile omagiale de faţă. nu vor putea decît să evoce pe scurt liniile directoare ale unei activităţi ştiinţifice care a făcut din profesorul meu de acum 40 de ani unul dintre maeştrii necontestaţi ai studiilor istorice în România. Opera istorică a academicianului Oţetea îmbrăţişează deopotrivă probleme de istorie românească şi probleme de istorie universală. Şi într-un. domeniu, şi în celălalt, ea se caracterizează în primul rînd prin importanţa, fenomenelor sau evenimentelor istorice asupra cărora s-a oprit istoricul în cercetările sale. Abordarea unor teme fundamentale, investigarea siste- matică, în diferitele lor implicaţii, a domeniilor de studiu alese, legătura, organică dintre subiectele luate1 în dezbatere au asigurat în acelaşi timp nivelul de ansamblu cu totul remarcabil al operei şi soliditatea ei. Nici un fel de diletantism în această activitate stăruitoare şi ordonat desfăşu- rată, în care se simte permanent severa disciplină pe care autorul a ştiut să şi-o impună. Riguros informată, întemeiată pe o largă bază documentară, hrănită de întinse investigaţii în arhive, cercetarea istorică a profesorului Andrei Oţetea a ştiut totdeauna să nu cadă în micrografie, să se ţină departe de ceea ce azi numim ,,factologie”, să reziste tentaţiei insidioase de a exploa- ta pînâ la ultimele sale limite materiale informaţia de care dispunea, oricît de nouă ar fi fost ea. Respectul faţă de izvorul istoric, rigoarea interpretării lui, învăţată de Andrei Oţetea de la maeştrii săi de la Sorbona, dar adîncită şi lărgită totodată prin contactul tot mai intim cu metoda şi gîndirea marxistă, constituie, pe de altă parte, încă una din caracteristicile esenţiale ale acti- vităţii sale ştiinţifice. Pe aceste baze şi cu asemenea orientare, academicianul Oţetea a reuşit să înscrie o valoroasă contribuţie românească la studiile de istorie universală şi să înnoiască în multe privinţe cercetarea istorică a unor studii*', tomm «r. 8, P 411 -4WWW.dacoromanica.ro 412 M. BERZA 2 aspecte de primă importanţă ale trecutului ţării. Orizontul de istorie univer- sală, format prin cercetarea personală şi îndelunga predare de la catedra universitară a acestei discipline, şi-a exercitat efectul binefăcător în analiza problemelor de istoria Eomâniei, care nu rămîn astfel niciodată simple chestiuni de caracter local, ci se integrează în ample procese istorice. Toc- mai această legătură strînsă dintre cele două domenii cultivate conferă operei academicianului Oţetea unitatea sa internă şi semnificaţia ei meto- dologică. în 1926 apărea la Paris, în editura Picart, teza de doctorat a tînă- rului istoric român, cunoscut pînă atunci doar prin seria de articole critice publicate în „Viaţa românească”, pe teme de actualitate culturală şi politică. El îşi rezervase rezultatele obţinute în cursul unui întreg şir de ani acestei teze, care avea să-l impună dintr-o dată în cercurile ştiinţifice. Cercetarea sa se îndreptase către una din figurile de prim plan ale culturii şi vieţii publice italiene din prima jumătate a veacului al XVI-lea — Eran- cesco Guicciardini. Tema aleasă — Frangois Guicharăin, sa vie publique et sa pensee politique — avea calitatea de a-1 introduce pe cel ce i se dedica în intimitatea istoriei italiene, în cursul a trei din cele mai frămîntate decenii ale trecutului acestei ţări. Subiectul însuşi nu era nou, căci atît acţiunea diplomatică şi de guvernămînt, cit mai ales ideile politice ale lui Guicciardini făcuseră obiectul a numeroase studii. El a putut găsi însă o tratare nouă, o explicaţie mai adîncă, prin efortul istoricului de â urmări în continua lor interdependenţă desfăşurarea acţiunii practice şi dezvol- tarea gîndirii politice a ilustrului florentin. Dar, pentru a ajunge la datele reale ale evoluţiei celor doi termeni ai procesului care s-au influenţat reciproc, a fost necesară o stăruitoare muncă asupra manuscriselor lui Guicciardini şi reintegrarea lor în seriile cronologice. Rezultatele obţinute de Andrei Oţetea nu privesc numai una dintre cele mai complexe personalităţi ale Renaşterii în cele două laturi ale acti- vităţii sale pe care şi-a propus să le lumineze. Ele ajută în acelaşi timp la înţelegerea operei istorice a lui Guicciardini, după cum reprezintă şi o contribuţie la istoria politică a Italiei în perioada cînd i se decidea soarta pentru mai multe veacuri. Teza principală de doctorat — devenită de la apariţie şi rămasă pînă azi una din lucrările fundamentale în vasta bibliografie guicciardi- niană — a fost însoţită de o teză complementară, un al doilea volum, tipărit de data aceasta în Italia: Frcmcesco Guicciardini DalVassedio di Firenze al seconăo convegno ăi Clemente VII e Carlo V (28 giugno 1530 — 2 dicembre 1532). Lettere inedite a Bartolomeo Lanfreăini 1. Cele 100 de scrisori, publicate cu acest prilej, au aruncat o lumină nouă asupra evenimentelor din anii 1530—1532 şi au fost puse în valoare mai întîi de însuşi editorul lor. Asupra lui Guicciardini şi a gîndirii italiene din vremea sa, profe- sorul Oţetea avea să mai revină în cîteva rînduri, mai întîi într-un articol publicat în revista ieşeană „Minerva”, în 1928, tratînd despre Omul ideal al Renaşterii în opera lui Fr. Guicciardini 2, apoi într-o contribuţie la volumul omagial închinat profesorului său H. Hauvette —La „supplique” 1 2 Aquila, 1927. „Minerva”, II (1928) , 1, p. 64j-79. __• Www.dacoromamca.ro 3 ISTORICUL ANDREI OŢETEA 413 de Guicharăin a Frangois Iet 3 — şi, în sfîrşit, într-o privire sintetică dată în 1941 : Un exponent al Renaşterii italiene : Francesco Guicciarăini3 4. Dar, între timp, preocupările rinascimentale ale profesorului Oţetea luaseră o cale nouă. Anume, ele se îndreptaseră către o viziune de ansamblu a fenomenului Eenaşterii şi a legăturilor sale cu mişcarea contemporană a Eeformei. Studiile asupra lui Guicciardini îi serviseră învăţatului ieşean— pe atunci Andrei Oţetea era profesor la Universitatea din Iaşi — ca un adevărat post de observaţie pentru cunoaşterea orientărilor ideologice ale societăţii italiene, în jocul aprig al forţelor ce-şi* disputau teritoriul peninsulei. Gîndirea italiană din jurul anului 1530 nu era însă decît punctul final al unui proces ideologic care se desfăşura în Italia de mai bine de un veac. Era îmbietor să urci în timp spre izvoarele lui şi mai ales să extinzi cercetarea spre complexul de fenomene culturale în care acest proces se integrează, căutînd totodată factorii care stau la baza genezei lor. Această idee ambiţioasă a fost realizată prin studii îndelungi, prin repetate călătorii în Italia şi contactul direct cu monumentele artistice şi operele literare ale Eenaşterii, prin cercetarea dezvoltării generale a socie- tăţii europene în perioada premergătoare şi într-aceea a Eenaşterii. Pre- cedată de o serie de studii publicate începînd din 1927 în revistele „Miner- va”, „Viaţa românească” şi „Eevista Fundaţiilor regale”5, opera de sinteză a academicianului Oţetea — Renaşterea şi Reforma — apărea la Bucureşti în 1941. Ideea de bază a cărţii este că fenomenul cultural al Eenaşterii îşi are determinarea în transformările social-economice cunoscute de Europa, şi în primul rînd de Italia, şi de aceea el nu poate fi studiat decît în ansamblul fenomenelor care îl condiţionează. Este tocmai ceea ce face ca tratarea problemelor umanismului, ale Eenaşterii artistice şi ale Eeformei să fie precedată de o serie de capitole, care constituie prima jumătate a cărţii, unde autorul examinează „Eenaşterea economică” şi „Eenaşterea politică” — formarea statelor moderne —, rolul descope- ririlor geografice şi lupta pentru supremaţia asupra Italiei. Sub vechea etichetă a Eenaşterii este astfel vorba de procesul complex de formare a unei noi societăţi, a cărei expresie ideologică este umanismul. Autorul însuşi şi-a sintetizat concepţia în următoarele rînduri din prefaţă : „înflori- rea literelor şi artelor, expansiunea liberă a personalităţii, răspîndirea culturii umaniste şi dezvoltarea simţului critic sînt incontestabil elemente caracteristice ale Eenaşterii, dar nu definesc esenţa mişcării şi nu-i pot delimita conţinutul în spaţiu şi în timp. Ele sînt fenomene de ordin secun- dar, efecte, nu cauze ale Eenaşterii. Condiţiile de existenţă nouă au creat o conştiinţă nouă, nu invers. Pentru ca o nouă concepţie despre lume şi viaţă să triumfe a fost nevoie ca vechea organizare economică, socială 3 Melanges de Philologie, d’Hisloire et de Litterature offerts A H. Hauvetle, Paris, 1934, p. 259-268. 4 „Italica”, I (1941), p. 12-27. 6 Consideraţiuni asupra genezei şi spiritului Renaşterii, „Minerva”, 1(1927), 2, p. 136 — 163 ; Renaştere şi Reformaţiune (Afinităţi şi contraste), ibid., II (1929), 3, p. 106—125; Cauzele economice ale Renaşterii, „Viaţa românească”, XXX (1939), 1, p. 40—56; Formarea statelor moderne, ibid, XXX (1939), 4, p. 7—26 ; Descoperirile geografice, începutul expansiunii europene, ibid., XXXI (1939), 6, p. 13—14 ; Lupta pentru supremaţie asupra Italiei şi formarea sistemului politic european (1494—1559), ibid., XXXI (1939), 8, p. 3—20; Umanismul italian, ibid., XXXI (1939), 9 — 10, p. 40—56; Problema Renaşterii, „Revista Fundaţiilor regale”, VI (1939), 3, p. 562 — 577; Umanismul medieval, ibid., VI (1939), 10, p. 104 — 111; vezi de asemenea articolele amintite despre ^“WWW.daCOTamamCaJO 414 M. BERZA 4 şi politică, în care a trăit omul medieval, să dispară. Aceasta a fost opera capitalismului” (p. 11). Procedînd în acest chip, profesorul Oţetea reuşea să dea — indife- rent de discuţiile care se pot duce asupra unor aspecte particulare — prima operă de sinteză asupra Renaşterii pornind de la concepţia materialismului istoric. Ea fusese concepută într-o vreme cînd, pe plan istoriografie gene- ral, progresele studiilor asupra originilor capitalismului, cu profundele transformări social-economice pe care acesta le-a adus, nu atrăseseră decît în prea mică măsură atenţia asupra implicaţiilor lor necesare în ordinea fenomenelor spirituale, cum întîlnim la un Halvdan Koht în articolul său din 1921, Le probleme des origines de la Renaissance ®, sau la A. von Martin, în Soziologie ăer Renaissance, apărută în 1932 * 7, cînd de altminteri profesorul Oţetea îşi fixase poziţiile sale principale — pe care avea desigur să le precizeze ulterior — încă din lecţia de deschidere la Universitatea din Iaşi, în mai 1927 8. însăşi postularea unui „spirit al capitalismului”, care ar fi stat la baza formării economiei capitaliste, aşa cum o făcuseră un Max Weber sau un Werner Sombart, nu era menită să înlesnească înţelegerea relaţiilor fundamentale, cu tot marele aport al acestor învă- ţaţi la dezvoltarea studiilor istorice. De altminteri, chiar un istoric atît de receptiv la marxism ca H. Hauser afirma încă în 1929, în introducerea la Les debuts de Vage moderne (coli. „Peuples et civilisations”), că „le meme individualisme, qui caracterise le mouvement umaniste et le mouvement r&lormâ, explique la r^volution economique... ”. Dar mai gravă şi oarecum neaşteptată era influenţa exercitată de înseşi progresele rapide ale studiilor medievale, care au dus în cele din urmă la ceea ce istoricul recent al gîndirii asupra Renaşterii, W. K. Fer- guson, numea „revolta medieviştilor” 9. Această reacţiune, din care n-au lipsit de multe ori nici tendinţe naţional-şovine, ducînd la afirmarea pri- matului cultural al propriei ţări, şi nici orientări antiraţionaliste şi ostile formelor politice ale vieţii moderne, a tins, în cazurile cele mai bune, către anularea originalităţii istorice a perioadei Renaşterii, care nu ar fi fost decît o simplă continuare a evului mediu, iar în cele mai rele, la conside- rarea ei ca o epocă de alterare a unor valori afirmate în evul mediu, sau de abatere, pe o cale nouă şi primejdioasă, a omenirii de la marile idealuri de viaţă şi de gîndire ale civilizaţiei medievale. în această dezbatere în plină desfăşurare, cartea profesorului Oţetea se înscria ca o pledoarie viguroasă în favoarea nu numai a existenţei Renaşterii ca perioadă isto- rică determinată — dincolo de tot ce moşteneşte ea de la evul mediu — dar şi pentru valorile promovate de cultura ei, care sînt încă prezente în societatea noastră. E păcat că limba în care a fost ea scrisă a împiedicat pe savantul american amintit să-i acorde locul meritat în remarcabilele sale analize asupra evoluţiei gîndirii istorice cu privire la Renaştere. Cartea din 1941 a academicianului Oţetea nu însemna de altminteri numai o importantă contribuţie românească la studiul istoriei universale. 8 „Revue de Synthfese historique”, XXXVII (1924), p. 107—116. 7 Stuttgart, 1932; vezi In această privinţă, W. K. Ferguson, La Renaissance dans la pensie historique (trad. fr.), Bibliothfcque Historique (Payot), Paris, 1950, p. 211 — 213. 8 Vezi nota 5 : Consideraţii asupra genezei şi spiritului Renaşterii. • Vezi cartea citată mai sus, cap. X şi mai ales cap. XI: La rivolte des midiioistes. La Renaissance interpritie comme une conlinualion du Mogen Âge% www.dacoromanica.ro 5 ISTORICUL ANDREI OŢETEA 415 Ea avea şi sensul unei luări de poziţie ideologice în cadrul curentelor de gîndire ce se manifestau atunci în România. De altminteri, profesorul Oţetea avusese prilejul să-şi afirme deschis ataşamentul faţă de principiile marxiste ale interpretării istorice încă din 1938, cînd ţinea la Institutul de istorie universală din Bucureşti conferinţa — tipărită apoi în revista „însemnări ieşene” din iulie acelaşi an — despre „Concepţia materialistă a istoriei ca metodă de cercetare şi de expunere”. O menţiune specială cred că se cuvine încă, în această ordine de idei, rîndurilor cu care se încheie prefaţa cărţii despre „Renaştere şi Reformă”, prefaţă semnată la 20 octombrie 1940. Ele sună deopotrivă ca o mărturisire de credinţă şi ca o profeţie : „Dacă o asemenea carte ar comporta o învă- ţătură pentru vremurile noastre, învăţătura ar fi aceasta : pentru a realiza omul nou pe care toţi îl dorim şi pentru a ridica societatea românească la înălţimile problemelor care o aşteaptă, trebuie modificate condiţiile de existenţă, ale naţiunii. Din noile condiţii de existenţă, mai drepte şi mai înţelepte, noua conştiinţă va răsări ca o recoltă îmbelşugată dintr-un ogor bine lucrat şi răsplătit cu toate binefacerile Cerului” (p. 19). Volumul publicat de savantul român în 1964 sub titlul de Renaşterea10 e departe de a fi o simplă reeditare a studiului monografic apărut în anii celui de-al doilea război mondial. Dacă structura cărţii a rămas aceeaşi, materia ei a fost într-o bună măsură înnoită. Progresele studiilor privind istoria economică a veacurilor al XlV-lea şi al XV-lea i-au permis autorului să reia analiza condiţiilor apariţiei capitalismului, care rămîne factorul de bază în explicarea fenomenelor Renaşterii. Cercetarea umanismului a profitat la rîndul său de rezultatele unui sfert de veac de noi investigaţii. Atenta reelaborare a vechiului text în toate capitolele sale a dus de ase- menea la o mai largă tratare a celor închinate artei, care beneficiază şi de o ilustraţie deosebit de bogată. în sfirşit, între trăsăturile dominante ale noii ediţii este şi extinderea consideraţiilor privitoare la aspectele inte- lectuale şi artistice ale Renaşterii în afara hotarelor Italiei, urmărite, de data aceasta, şi în Europa centro-orientală şi de răsărit. După cum indica şi titlul ediţiei din 1964, problemele Reformei nu mai intraseră în economia noului volum. Ele îşi regăsesc locul firesc, într-o examinare înnoită şi ea, în ediţia din 1968, care revine la titlul iniţial — Renaşterea şi Reforma u. Preocupările ştiinţifice ale academicianului Oţetea în legătură cu Renaşterea, manifestate încă de la începutul studiilor sale de specialitate şi prezente vreme de două decenii, urmau să fie reluate, cum am arătat, în vederea noilor ediţii ale cărţii sale din 1941. Dar, după numirea sa la Universitatea din Iaşi în 1927, ele merseseră paralel cu investigaţii între- prinse într-o nouă zonă, care aveau să-l îndrepte treptat spre unele pro- bleme majore ale istoriei noastre. încă din anul numirii sale la Iaşi, pro- fesorul Oţetea avea să urmeze sfatul lui Nicolae Iorga şi, cu sprijinul aces- tuia, să pornească cercetarea, în arhivele de la Napoli, a rapoartelor inedite încă ale reprezentanţilor Regatului celor Două Sicilii la Constantinopol. Aceste rapoarte s-au dovedit bine informate asupra situaţiilor din Imperiul otoman, cu implicaţiile lor internaţionale, şi deosebit de bogate în ştiri 10 11 Renaşterea, Bucureşti, Edit. ştiinţifică, 1964, 470 p. Renaşterea şi Reforma, Bucureşti, Edit. ştiinţifică, 1968, 399 p. www.dacoromanica.ro 416 M. BEEZA despre ţările noastre, atît în ce priveşte legăturile lor cn Poarta, cit şi problemele lor interne. Rezultatul acestor cercetări de arhivă a fost importantul volum publicat în 1930, în seria de „Etudes et Recherches” ale Academiei Ro- mâne, sub titlul de Contribution ă la question d'Orient. El cuprinde 360 de documente privind îndeosebi Moldova şi Ţara Românească între anii 1741—1821, precedate de nn întins studiu, în care autorul a reluat, pe un larg plan de istorie europeană, problema orientală între războiul încheiat cu pacea de la Kuciuk-Kainargi şi sfîrşitul imperiului napoleonian. Situaţia celor două ţări româneşti în ultimele decenii ale veacului al XVIII-lea şi în cele dintîi ale celui următor se găsea astfel integrată în complexul proces istoric în cadrul căruia a evoluat. Materialele din arhivele italiene au stat de asemenea la baza comunicării făcute de Andrei Oţetea la Congresul internaţional de la Oslo, în 1929, cu titlul L'Etablissement de la Legation napolitaine ă Constantinople (1740)12 şi a unui articol publi- cat în revista „Cercetări istorice”, Ştiri italiene cu privire la ţările române11 * 13. în 1936, după ce între timp se oprise şi asupra circumstanţelor înfiinţării consulatelor franceze în ţările române14 15, profesorul Oţetea şi-a reluat cercetările în arhivele de la Nap o li explorînd, de data aceasta, rapoar- tele din anii 1821—1860, adică de unde îşi oprise investigaţiile în 1927 şi pînă la desfiinţarea Legaţiei napolitane în urma unificării Italiei. Noua serie de izvoare, care nu a văzut pînă azi lumina tiparului, trebuia să fie, ca şi în volumul din 1930, precedată de un studiu, ce urma să debuteze prin expunerea mişcării revoluţionare din 1821. în acest mod a fost adus academicianul Oţetea să se ocupe de problema larg dezbătută de vechea noastră istoriografie, cu soluţii însă contradictorii, a răscoalei conduse de Tudor Yladimirescu. Dar, pe măsură ce cercetările sale de izvoare se lărgeau, profesorului ieşean i s-a impus necesitatea unei reluări a problemei în toate datele ei, astfel că ceea ce trebuise să fie un capitol introductiv a devenit masiva carte publicată în 1945, în colecţia Institutului de studii şi cercetări balcanice. Titlul însuşi — Tudor Yladimirescu şi mişcarea eteristă în ţările româneşti 1821—1822 15 — sugera poziţia autorului. Acolo unde tezele cele mai general admise prezentau răscoala din 1821 ca o acţiune spontană coincizînd doar cu mişcarea eteristă cu care avea să intre în conflict, academicianul Oţetea a dovedit legăturile ei cu aceasta din urmă, încadrarea acţiunii iniţiate de Tudor Yladimirescu în planul general de ridicare a popoarelor din Balcani împotriva stăpînirii otomane. Cartea despre Tudor Vladimirescu, în viziunea nouă a lui Andrei Oţetea, era o carte de istorie românească şi de istorie universală în acelaşi timp. Aportul fundamental pe care-1 aducea la înţelegerea unuia dintre evenimentele cele mai pline de semnificaţie ale perioadei de trecere de la 11 „Bulletin de la Section historique de l’Acadămie Roumaine”, XV (1929), p. 59 — 72. la „Cercetări istorice”, IV (1928), 1, p. 48—64. 14 Înfiinţarea consulatelor franceze tn ţările române, „Revista istorică”, XVIII (1932), 10-12, p. 140-153. 15 Tudor Vladimirescu şi mişcarea eteristă tn ţările româneşti (1821—1822\ Institutul de studii şi cercetări balcanice, Seria istorică, 5, Bucureşti, 1945, 411 p.; apariţia cărţii a fost precedată de publicarea articolelor : Marile puteri şi mişcarea revoluţionară din 1821 In ţările româneşti, „Revista Fundaţiilor regale”, XI (1944), 9, p. 522 — 541 şi Mişcarea eteristă tn Mol- dova, In In amintirea tui C. Giurescu, Bucureşti, 1944, p. 563 — 572 ; vezi, de asemenea, Românii şi nemţii (auslriacii) tn armalaWWW^aCQ/OmVflMiCllO1*’' 11 1945), p. 251—256. 7 ISTORICUL ANDREI OŢETEA 417 feudalism la capitalism nu excludea însă nici opoziţia pe care aveau să o întîmpine ideile sale de bază şi nici chiar un anumit aspect unilateral — cum e firesc cînd cauţi să impui o teză nouă — al unora dintre acestea. Cu o vigoare şi cu un spirit polemic remarcabile, dar şi cu un efort de adîncire asemănător, de peste două decenii, profesorul Oţetea îşi apără, pe de o parte, tezele fundamentale, iar pe de alta îşi lărgeşte interpretarea. Descoperiri fericite în arhivele din Moscova şi Budapesta l-au confirmat în ce priveşte legăturile lui Tudor cu Eteria şi condiţiile internaţionale în care au eşuat atît mişcarea grecească din ţările noastre, cît şi cea româ- nească. Cît despre adîncirea interpretării de care vorbeam, ea s-a făcut în sensul unei mai juste reliefări a rolului fundamental jucat de mase, care i-a permis o mai cuprinzătoare înţelegere a dialecticii mişcării revo- luţionare şi a înseşi personalităţii lui Tudor. Expuse cu o strînsă argumen- tare în articole apărute în „Lupta de clasă” 16 şi în „Revue Roumaine d’Histoire” 17, noile concluzii la care s-a oprit istoricul au găsit o fericită integrare în dezvoltarea generală a ţărilor româneşti în amplul capitol consacrat evenimentelor din 1821 de volumul al III-lea al Istoriei Româ- niei 18. Ulterior, noi studii, publicate în ţară şi în străinătate şi bazate pe importante documente inedite, au fost cohsacrate în chip deosebit acţiunii desfăşurate de Eterie la nord de Dunăre şi implicaţiilor ei inter- naţionale 19. O subliniere deosebită se cuvine ultimului articol publicat de pro- fesorul Oţetea în aceste probleme : Caracterul mişcării conduse de Tudor Vladimirescu : răscoală sau revoluţie ? 20. Analiza situaţiei existente în Ţara Românească în momentul izbucnirii mişcării, a mobilurilor care i se impuneau în mod obiectiv, ca şi a consecinţelor imediate sau mai înde- părtate pe care le-a avut, îi impune autorului concluzia că avem de-a face cu o revoluţie, cu o revoluţie de eliberare naţională, desfăşurată în cadrul unei mişcări revoluţionare europene şi tinzînd, alături de desfiinţarea dominaţiei otomane, la abolirea regimului feudal. în mare parte programul său de emancipare politică şi socială nu se va realiza, din pricina circum- stanţelor nefavorabile, decît mai tîrziu, dar el exprima încă de atunci nevoi profunde ale societăţii româneşti. Definirea mişcării lui Tudor Vla- dimirescu ca o revoluţie atrage după sine în mod logic consecinţe impor- tante în domeniul periodizării istoriei naţionale, care urmează, potrivit vederilor istoricului român, să caute în momentul 1821 începutul epocii moderne în istoria României. -----------------t v 740de ani de Ia răscoala condusă de Tudor Vladimirescu, „Lupta de clasă”, seria a V-a, XLI (1962), 5, p. 41-56. 17 L'insurrection de 1821 dans Ies Principautes danubiennes, „Revue Roumaine d’Histoire”, I (1962), 1, p. 77—98. Vezi şi Legămlntul lui Tudor Vladimirescu faţă de Elerie, „Studii", IX (1956), 2 — 3, p. 125 — 133 ; O nouă istorie a mişcării din 1821, ibid., X (1957), 2, p. 201—222 ; Valoarea documentară a memoriilor lui T. P, Liprandi, ibid., XI (1958), 3, p. 77—92. 18 Istoria României, voi. III, Bucureşti, 1964, cap. VIII „Mişcarea revoluţionară din 1821” (p. 850-906). 18 L'Hăairie d’il y a cent cinquante ans, „Baikan Studies”, VI (1965), p. 249 — 264; Les grandes puissances el le mouvement hetairisle dans Ies Principautes Roumaines, ibid., VII (1966), p. 379 — 394; Sftnta Alianţă şi insurecţia eteristă din 1821, „Revista română de relaţii internaţionale”, I (1967), 1 — 2, p. 155 — 170. 80 Caracterul mişcării conduse de Tudor Vladimirescu : răscoală sau revoluţie?, „Studii”, xx (1967), 4, P. 667-679. www.dacoromanica.ro 418 M. BERZA 8 De tot acest îndelungat efort de lărgire a informaţiei şi de adîncire a explicării fenomenelor cercetate, de dublă şi solidă încadrare a lor în evoluţia istorică a poporului român şi în contextul situaţiei internaţionale a vremii, va beneficia noua ediţie a cărţii din 1945, aflată într-o fază înaintată a pregătirii şi aşteptată, pentru toate aceste motive, cu cel mai justificat interes. Trebuie adăugat, în aceeaşi ordine de idei, că academicianul Oţetea este redactorul responsabil al culegerii în 5 volume de documente privind acţiunea revoluţionară din 1821 21 22 şi că cercetările sale în arhivele din Budapesta i-au procurat materialele unui volum de informaţii inedite asupra ecoului găsit de mişcarea din Ţara Eomânească în Transilvania 23 24. Documentele din această din urmă culegere nu contribuie numai la mai buna înţelegere a sensului evenimentelor petrecute la sud de Car- paţi, dar aruncă şi o puternică lumină asupra gradului de formare a conşti- inţei naţionale la românii transilvăneni, a aspiraţiilor lor sociale şi politice şi a legăturilor lor cu ramura de peste munte a aceluiaşi popor 23. Este de nădăjduit că şi importantele documente descoperite în cursul investi- gaţiilor sale din arhivele de la Moscova să vadă lumina tiparului cît mai curînd, adăugîndu-se astfel la publicaţiile de pînă acum, cu care Andrei Oţetea a lărgit baza documentară a cercetării istorice. Cercetările din arhivele napolitane nu l-au dus pe profesorul Oţetea numai spre o nouă interpretare a evenimentelor anului 1821. Ele au fost punctul de plecare al integrării tot mai complete în preocupările sale a ansamblului de probleme pe care le pune istoria Moldovei şi a Ţării Eomâ- neşti în jumătatea a doua a veacului al XVIII-lea şi în cea dintîi a secolului următor, adică într-una din perioadele cheie ale istoriei noastre, care constituie trecerea de la feudalism la capitalism. Studiile sale în acest domeniu privesc şi unele aspecte economice considerate ca atare — în special problemele comerţului M, în care o lucrare mai întinsă aşteaptă de asemenea tipărirea — sau aspecte politice 25, dar cele mai importante contribuţii se referă la esenţa însăşi a procesului istoric principal, la rela- ţiile sociale, examinate în condiţionarea lor de profundele transformări economice petrecute în această vreme. După o serie de studii publicate în diferite periodice sau culegeri25 blB, academicianul Oţetea a ajuns la ampla analiză apărută în 1960, în „Studii şi materiale de istorie medie”, sub 21 Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, vol.I—V, Bucureşti, 1959 — 1962" 22 Solidarilatea românilor din Transilvania cu mişcarea lui Tudor Vladimirescu. Documenle privind istoria României, colecţia Eudoxiu de Hurmuzaki, seria nouă, voi. III, Bucureşti, 1967. 23 Vezi, In această privinţă, in afară de introducerea la volumul documente, articolul Ţăranii români din Ardeal şi mişcarea lui Tudor Vladimirescu, „Studii”, IX (1956), p. 51 — 74. 24 Casa de comerţ Hagi Constantin Pop şi roiul ei tn dezvoltarea comerţului din Ţara Româ- nească, In „Comunicări şi articole de istorie”, Bucureşti, 1955, p. 29 — 44. 25 Un cartel fanariot pentru exploatarea ţărilor române, „Studii”, XII (1959), 4, p. 35 — 47 ; Influenţa Moldovei şi Ţării Româneşti asupra politicii Porţii, „Revista arhivelor”, III (1960), 1, p. 49 — 56. Vezi pentru aspectele internaţionale ale situaţiei politice a ţărilor române şi Politica Rusiei tn Orient tn cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, in „Studii şi comentarii de istorie şi lingvistică”, Bucureşti, 1947, p. 73 — 89. 25 bis Conslrtngerea extraeconomică a clăcaşilor la începutul secolului al XlX-lea, in „Studii şi referate”, II, 1954, p. 1055 —1076 ; Le second asservisement des pagsanes roumains, 1716—1821, in „Nouvelles Etudes d’Histoire”, I, 1955, p. 299 — 312 ; Ţăranii români sub regimul Regulamentului organic (in colab. cu G. Oţetea), in „Studii şi articole de istorie”, I, 1956, p. 136 — 150; Le second servage dans Ies Principaulis danubiennes (1831—1848), in „Nouvelles Etudes d’histoire”, II, 1960, p. 325 — 346. www.dacoromanica.ro 9 ISTORICUL ANDREI OŢETEA 419 titlul de Consideraţii asupra trecerii de la feudalism la capitalism în Moldova şi Ţara Românească * 27 28. Cercetarea situaţiei din ţările noastre este făcută şi aici într-un larg cadru de istorie universală, în care sînt aduse în discuţie etapele constituirii, la răsărit de Elba, a marii exploatări agricole bazate pe clacă sau, altminteri spus, ale „iobăgiei a doua”. Căci, într-adevăr, după profesorul Oţetea, procesul de transformare a relaţiilor agrare după reformele lui Constantin Mavrocordat se încadrează în ansamblul de situa- ţii care au dat naştere iobăgiei a doua. După d-sa, o fază preliminară este reprezentată de perioada dintre păcile de la Kuciuk-Kainargi şi Adria- nopol, cu efectele lor asupra relaţiilor economice dintre ţările noastre şi Poartă, pe de o parte, şi în ce priveşte posibilităţile generale ale expor- tului de cereale, pe de alta. Faza constituirii depline a regimului celei de-a doua iobăgii, determinată de nevoia asigurării forţei de muncă nece- sare unei largi producţii de export, se situează în perioada regulamen- tară, iar prelungirile ei continuă pînă la reforma agrară din 1864. Discuţiile la care a dat loc, în istoriografia noastră, această concepţie s-au purtat îndeosebi asupra noţiunii înseşi de „a doua iobăgie” şi nu asupra aportului eminent al studiilor academicianului Oţetea în fixarea situaţiilor din dome- niul relaţiilor agrare şi a consecinţelor lor pentru dezvoltarea istorică a ţărilor româneşti. După ce se oprise asupra mişcării revoluţionare din 1821, a Regula- mentului organic 27 şi, într-un articol publicat în 1948 la Budapesta, asupra revoluţiei din 1848 şi ţărănimea română 28, era firesc ca profesorul Oţetea să-şi spună cuvîntul autorizat şi asupra etapei istorice fundamentale repre- zentate de Unirea Principatelor Române în 1859, problemă în care, de altminteri, publicase încă din 1943 un articol despre atitudinea marilor puteri faţă de Unire 29. Sărbătorirea centenarului Unirii în 1959, ca şi reuniunile internaţionale ce au avut loc în Italia în 1960 — 1961 pentru celebrarea centenarului unităţii italiene au fost, între altele, prilejuri de reluare a acestei teme, fie în articole de sinteză consacrate ansamblului de factori, interni şi externi, care au intrat în joc în geneza actului din 1859 30, fie în studii asupra relaţiilor internaţionale în legătură cu chestiu- nea unificării politice a celor două state româneşti 31. Academicianul Oţetea este totodată redactorul principal al volumului de „Studii privind Unirea Principatelor”, apărut în 1960, şi redactorul responsabil al colecţiei de izvoare „Documente privind Unirea Principa- telor”, din care au apărut primele trei volume 32. 29 „Studii şi materiale de istorie medie”, V (1960), p. 307 — 390. 27 Vezi, în afara studiilor citate în nota precedentă, Geneza Regulamentului organic, lu „Studii şi articole de istorie”, II, 1957, p. 387—402. 28 La Rivolution de 1848 el Ies paysans roumains, „Revue d’histoire comparăe”, XXVI (1948), 1, p. 19-34. 29 Marile puteri şi Unirea Principatelor, în Omagiu lui Ioan Lupaş, Bucureşti, 1943, p. 667-679. 33 O sulă de ani de la Unirea Principalelor, „Lupta de clasă”, seria a V-a, XXXIX (1959), 1, p. 18 — 38 ; însemnătatea istorică a Unirii, „Studii”, XII, 1959, 1, p. 21 — 42 ; Unirea Principatelor, în „Studii privind Unirea Principatelor”, Bucureşti, 1961, p. 11 — 31; Unirea Principalelor Române, „Studii”, XIX ((1966), 1, p. 5 — 16. 31 Risorgimentul şi Unirea Principatelor, „Analele Acad. R.P.R.”, XI (1961), p. 367 — 375 ; L'accord d’Osborne(9 aoăt 1857), „Revue Roumaine d'Histoire”, III (1964), 3, p. 525 — 537 ; L'Union des Principautes, probltme d’iquilibre europien au milieu du XIX’1 sitele, Cours d’âtă et colloques scientifiques, Sinaia, 25 Juillet — 25 Aoăt 1965 (policopiat). 32 Documente privind Unirea Principalelor, voi. I—ţii, Bucureşti, 1959 — 1963. www.dacoramamca.ro 420 M. BERZA 10 în sfîrşit, istoricul ţărănimii româneşti în veacurile al XYIII-lea şi al XlX-lea a analizat, în „Analele” Universităţii din Bucureşti, însemnă- tatea istorică a răscoalei din 1907 33, a cărei oglindire în istoriografia românească a format, ne de altă parte, tema contribuţiei sale la volumul colectiv publicat cu prilejul semicentenarului marii mişcări ţărăneşti de la începutul veacului 3i. Zece ani mai tîrziu, istoricul se apleca din nou asupra acestei teme, revelatoare pentru poziţiile social-politice ale istoricilor români din prima jumătate a veacului nostru 35. Perioadei mai noi îi aparţine cu deosebire şi analiza pătrunzătoare a situaţiei românilor din Transilvania ca factor de dezintegrare a monar- hiei habsburgice, pe care profesorul Oţetea a prezentat-o în 1966 la coloc- viul de la Bloomington 36. Din epoca mai veche a istoriei româneşti, două probleme i-au reţinut în mod deosebit, în ultima vreme, interesul său ştiinţific, cea dinţii prin importanţa sa capitală în istoria poporului român, dar şi prin caracterul său de problemă majoră a istoriei sud-estului european în secolele XIII— XIV — este vorba de formarea statelor feudale româneşti 37 —, cea de-a doua, prin jocul relaţiilor internaţionale şi legăturile cu Beforma pe care le-a implicat — ne referim la domnia în Moldova a lui Iacob Heraclid sau Despot-Vodă (1561—1563) 38. * înainte de a ajunge la una dintre cele mai însemnate părţi ale activi- tăţii ştiinţifice a academicianului Oţetea din ultimul deceniu, cu care vom încheia, trebuie să ne ridicăm iarăşi în timp, pentru a nu lăsa nea- mintită altă contribuţie a sa, de deosebită valoare. Este vorba de edi- ţia critică pe care a dat-o în 1946 scrierilor istorice ale lui Kogălniceanu, ediţie precedată de un bogat studiu introductiv39. Bolul lui Kogălniceanu în începuturile istoriografiei româneşti a fost reluat în 1956, de data aceas- ta cercetarea cuprinzînd şi activitatea de om de stat a acestuia40, asupra căreia profesorul Oţetea a stăruit din nou foarte de curînd, în articolul său Un createur de la Roumanie moderne : Mihail Kogălniceanu41. Alături de Kogălniceanu, celălalt mare reprezentant al generaţiei de la 1848, 33 Răscoala din 1907 şi însemnătatea ei istorică, „Analele Univ. C. I. Parhon", Seria ştiinţe sociale — Istorie, 9, 1957, p. 185—202. 34 Răscoala din 1907 tn istoriografia românească, in „Studii şi referate privind răscoalele ■ ţărăneşti din 1907”, Bucureşti, 1957, p. 85—98. 35 Răscoala din 1907 tn istoriografia românească, „Analele Institutului de studii istorice şi social-politice”, XIII (1967), 1, p. 3 — 18. 36 The Rumanians and the Disintegration of the Habsburg Monarchg, „Austrian History Yearbook”, III (1967), 2, p. 450-476. 37 ia formation des Etats feodaux roumains, în „Nouvelles ătudes d’histoire”, III, 1965, p. 87-104. 38 Wittenberg el la Moldavie, in Renaissance und Humanismus inMiltel- und Osteuropa, I, Berlin, 1962, p. 302 — 321. 39 Mihail Kogălniceanu, Opere, t. I, Scrieri istorice, ed. critică adnotată, cu o introducere şi note de Andrei Oţetea, Bucureşti, 1946, 711 p.; Introducere, p. 7 — 42. 40 Mihail Kogălniceanu, istoric şi om de stal, in 90 de ani de viaţă academică in ţara noastră, Bucureşti, 1956, p. 81 — 104. 41 „Revue Roumaine d’Histoire”, VII (1968), 1, p. 3-15; vezi şi „Studii”, XX (1967), 5, P. 905-914. www.dacaramanica.ro 1 ISTORICUL ANDREI OTUTEA. 421 ÎTicolae Bălcescu, a fost cercetat atît ca istoric42, cît şi în ansamblul acti- vităţii sale43. în domeniul istoriografiei mai sînt de adăugat, între altele, artico- lele asupra lui Ioan Filitti44 45 şi Xicolae Iorga43, ca şi prezentările de an- samblu ale dezvoltării ştiinţei istorice româneşti după 23 August 194446, sau a învăţămîntului istoriei universale la Universitatea din Bucureşti, în cursul secolului trecut, de la întemeierea ei47. în legătură cu lucrările pregătitoare, începute în acea vreme, ale tratatului de Istoria Româ- niei, Andrei Oţetea discuta în 1957 şi problema de bază a periodizării istoriei naţionale48. Academicianul Oţetea a avut şi privilegiul de a îmbogăţi opera ti- părită a lui Marx cu însemnările sale inedite despre români49. Valorii pe care o reprezintă pentru noi orice pagină ieşită din condeiul acestui mare gînditor i se adaugă de data aceasta faptul că în textele publicate cu nesfîrşită grijă de profesorul Oţetea este vorba de trecutul poporului nostru. Atitudinea întemeietorului socialismului ştiinţific faţă de proble- mele fundamentale ale românilor din vremea sa a constituit, la rîndul său, obiectul unui articol apărut în cursul anului trecut50. Tratatul de istorie a Eomâniei, vastă operă colectivă, în a cărei elaborare academicianului Oţetea i-a revenit unul din rolurile prin- cipale, a beneficiat, aşa cum făceam aluzie ceva mai înainte, de cea mai mare parte a eforturilor sale ştiinţifice în cursul unui întreg şir de ani. în afară de valoarea lor intrinsecă, cercetările de istorie românească ale academicianului Oţetea din ultima perioadă au, de cele mai multe ori, şi acest caracter de studii pregătitoare pentru opera de sinteză. Re- dactor responsabil al volumelor al doilea şi al treilea51, care îmbrăţişează dezvoltarea societăţii româneşti în perioada orînduirii feudale, profesorul Oţetea a luat asupră-şi, alături de marile răspunderi decurgînd din aceas- tă situaţie, şi sarcina de a redacta personal un număr de capitole care echivalează cu o carte. Ţările române în cadrul relaţiilor internaţionale din veacul al XVIII- ea, schimbările în economia şi în structura societăţii aduse de destră- 42 Bălcescu istoric, în „Revista Fundaţiilor regale”, XIII (1946), 1, p. 100 — 108. 43 Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 1967 (text bilingv). 44 Ioan Filitti istoric, In „Viaţa românească”, XXXVIII (1946), 2, p. 40—44. 45 N. Iorga, historien des Roumains, în „Revue Roumaine d’Histoire”, IV (1965), 3, p. 573 — 585; vezi şi „Studii”, XVIII (1965), 6, p. 1 215 — 1 225. Vezi de asemenea, Nicolae Iorga — personalitate eminentă a culturii româneşti, In „Lupta de clasă”, seria a V-a, XLV (1965), 12, p. 37-47. 44 Dezvoltarea ştiinfei istorice româneşti după 23 August 1944, In „Studii”, XII (1959), 4, p. 35—47 ; L’Rude de Vhistoire du Mogen Âge dans Ies annees du pouooir populaire, In „Revue Roumaine d’histoire”, III (1964), 3, p. 443 — 455 ; Les problemes de l’histoire marxiste roumaine, ibid., IV (1965), p. 373-383. 47 O sută de ani de predare a istoriei universale la Universitatea din Bucureşti, 1864—1964, In „Analele Universităţii Bucureşti”, Seria ştiinţe sociale. Istorie, XIII (1964), p. 23 — 49 (In colab. cu V. Netea). 48 Problema periodizării istoriei României, In „Studii”, X (1957), 6, p. 103 — 110. 48 K. Marx, însemnări despre români (Manuscrise inedite), publicate de acad. A. Oţetea şi S. Schwann, Bucureşti, 1964, 186 p. şi facsimile. 50 Karl Marx et la lutte des Roumains pour l’imancipalion sociale et la liberation naţionale, In „Revue Roumaine d’Histoire”, VII (1968), 5, p. 725 — 732; vezi şi „Lupta de clasă”, seria a V-a, XLVIII (1968), 4,p. 42 — 47 şi Marxismul şi contemporaneitatea, Bucureşti, 1968, p.55 —61. 51 Istoria României, voi. II, www.dacorbmahica.T01 Bucureşti’ 1964> 1 259 p- 422 M. BERZA 12 marea feudalismului şi începuturile relaţiilor capitaliste în Moldova şi Ţara Românească, mişcarea revoluţionară din 1821, Regulamentul or- ganic şi perioada regulamentară, cu aspectele ei de modernizare a statu- lui şi, totodată, de goană dezlănţuită a stăpînilor de moşii după supra- muncă, formarea naţiunii române, iată cîteva din chestiunile funda- mentale ale istoriei noastre, pe care astăzi le cunoaştem mai bine şi le vedem în semnificaţiile lor adînci datorită eforturilor academicia- nului Oţetea. Bazate pe întinse cercetări personale şi, ca atare, rod al unui contact intim şi prelungit cu izvoarele, aducînd un viguros spirit de sinteză şi un orizont de istorie universală, aceste capitole se înscriu printre cele mai de seamă realizări ale tratatului de istorie a României, şi, implicit, ale istoriografiei noastre marxiste. Expunerea noastră, aşa cum şi-au putut da seama cunoscătorii activităţii ştiinţifice a profesorului Oţetea, este evident lacunară, şi aceasta datorită a două motive. Mai întîi, nu am urmărit o evidenţă bibliografică, ci am încercat să indic doar, aşa cum spuneam, căile principale pe care s-a îndreptat activitatea sa de cercetător al trecutului, importanţa proble- melor ce şi-a pus şi valoarea soluţiilor pe care le-a dat acestor probleme, soluţii prin care a făcut să înainteze ştiinţa istorică românească. în al doilea rînd, nu avem a face aici bilanţul operei istorice a aca- demicianului Oţetea, deoarece această operă este, spre adînca noastră satisfacţie, în plină desfăşurare. D-sa este, după cum ştie toată lumea, unul dintre cei mai activi, dintre cei mai prezenţi în inima vie a istoriografiei noastre de azi. Nici o problemă mare a trecutului nostru nu se discută fără de prezenţa competenţei sale. Conduce colective de lucru, începînd ‘ cu marele colectiv al Institutului de istorie „N. Iorga”, şi le face să bene- ficieze, aşa cum a făcut-o totdeauna, de vasta sa experienţă ştiinţifică. Cu aceeaşi pasiune de profesor înnăscut, formează tineri în disciplina grea a muncii de cercetare. Redactor responsabil de reviste şi de colecţii, academicianul Oţetea îşi împarte energia rămasă tînără între multiplele sale îndatoriri, găsind încă răgazul necesar pentru activitatea ştiinţifică personală. Cărţi şi volume de documente, ieşite din strădania sa, apar treptat în vitrinele librăriilor sau se află pe şantier. Fie-mi îngăduit a-i ura, cu prilejul acestei aniversări, să le ducă la capăt pe cele din urmă şi să le adauge şi altele, spre marele folos al ştiin- ţei istorice româneşti şi bucuria noastră a tuturora. www.dacoromanica.ro EVOLUŢIA SENSULUI DENUMIRII DE „DACIA”. ÎNCERCARE DE ANALIZĂ A RAPORTULUI ÎNTRE TERMINOLOGIA POLITICO-GEOGRAFICĂ ŞI REALITATEA ŞI GÎNDIREA POLITICĂ DE ADOLF ARMBRUSTER în lucrarea de faţă ne propunem să urmărim evoluţia termenului de Dacia şi să analizăm raportul dintre terminologia politico-geografică şi realitatea şi gîndirea politică. Ancheta noastră urmăreşte reflectarea acestui raport în izvoarele istorice şi geografice de la retragerea legiunilor şi a administraţiei romane din Dacia — după care denumirea fostei pro- vincii imperiale nu mai are un conţinut politic real — şi pînă în momentul în care lupta românilor pentru emancipare şi unitate politică începe să exprime esenţa acestui program prin categoria politică Dacia. Valoarea sa de simbol a conferit acestui termen o adevărată forţă politică, capabilă să sintetizeze revendicările luptei poporului român, eliberarea naţională şi uni- tatea politică. Această etapă (mijlocul veacului al XVIII-lea—1859) în evo- luţia sensului Daciei nu intră în preocupările noastre, ea bucurîndu-se de altfel de o lucrare specială—e drept, incompletă atît ca informaţie, cît şi ca tematică şi întindere în timp 1 —, cît şi de o atenţie specială în cadrul unor lucrări generale 2. Pentru, perioada cuprinsă între 271 şi mijlocul secolului al XVIII-lea dispunem doar de unele studii de specialitate cum ar fi cele ale lui A. Decei şi Al. Bărcăcilă. Prin urmare, întrucît tema abordată de noi nu a constituit pînă acum obiectul unei investigaţii sistematice în istoriografia noastră s, literatura utilizată la elaborarea acestui studiu este alcătuită aproape în exclusivi- tate de sursele istorice. 1 Ion I. Nistor, Restaurarea Daciei in sintezele diplomaţiei europene, In „Analele Academiei Române. Mem. secţ. Ist. ”, s. III, t. XXI (1938 — 391, p. 335 — 355. 2 Vezi P.P. Panaitescu, Problema unificării politice a ţărilor române tn epoca feudală, In volumul Studii privind Unirea Principatelor, Bucureşti, 1960, p. 84 şi urm. şi D. Prodan, S upplex l.ibellus Valachorum, Bucureşti, 1967, p. 275 şi urm., p. 387 şi urm. 3 Recent, Eug. Stănescu, Unitatea teritoriului românesc tn lumina menţiunilor externe. „Valabia” şi sensurile ei, In ,.Studii", XXI (1968), nr. 6, a pus In disculie lntr-o formă concen- trată şi problema sensurilor denumirii de Dacia In veacurile XV—XVII. „studii-, tomul 22. nr. s, P. *28-444.www.daCflmmflnica. ro 424 ADOLF ARMBRUSTER 2 Tratarea temei de faţă ne-a fost sugerată de o lucrare relativ recentă a cercetătoarei germane Margret Lugge4. Concluzia principală care se degajă din această lucrare este că folosirea celor două denumiri (Gallia şi Francia) nu se află nicidecum sub eonstrîngerea unei logici imanent istorice, ci că diferitele etape parcurse în folosirea acestor termeni sînt determinate, pe de o parte, de stadiul concret în care se afla statul francez, respectiv german, în momentul folosirii termenului, iar pe de altă parte de cadrul în spaţiu şi timp, de poziţia socială şi de pregătirea aceluia care-1 utilizează. Acest element explică varietatea atît de mare a sensului dat acestor două noţiuni. La capătul încercării noastre vom fi în stare să constatăm în ce măsură sînt valabile încheierile generale ce se degajă din lucrarea Margre- tei Lugge, încheieri ce ,,nu sînt nici noi şi nici originale”5. Pînă la retragerea legiunilor romane în timpul lui Aurelian, terme- nul Dacia cunoaşte două accepţii; cea dinlîi consemnată prima oară în opera lui Pliniu cel Bătrîn 6, şi care a fost utilizată pentru a desempa realităţile politice carpato-dunărene anterioare cuceririi romane, cuprinde regatul dac; a doua desemnează noua provincie a Imperiului roman, termenul geografic fiind însoţit fie de diferitele atribute (Dacia Capta, Dacia Pacata, Dacia Felix), fie de denumirile subdiviziunilor administra- tive ale provinciei (Dacia Superior, Dacia Inferior, Dacia Porolissensis, Dacia Malvensis, Dacia Apulensis); faptul explică în acelaşi timp impre- cizia graniţelor provinciei şi diversitatea ulterioară a denumirilor şi sensu- rilor date Daciei. Pentru ultima oară Dacia Felix apare în 271, adică tocmai în anul evacuării administrative a Daciei7. Cu retragerea stăpînirii romane se încheie o epocă importantă din istoria Daciei. Cel mai însemnat rezultat al dominaţiei romane în provincia Dacia a fost procesul de romanizare a populaţiei autohtone dace, temelie a poporului şi limbii române. Romani- tatea nord-dunăreană realizată în timpul stăpînirii romane în Dacia, asimilînd pe daci, va alcătui şi în epoca următoare un factor de bază în evoluţia istorică 8. Părăsirea Daciei de către Aurelian nu a însemnat însă şi renunţa- rea la numele provinciei pierdute : pentru a salva ficţiunea apartenenţei Daciei la imperiu, împăratul a creat, după cum se ştie, două Dacii noi (Dacia Ripensis şi Dacia Mediterranea). Dacia continuă astfel să figureze pe lista provinciilor Imperiului roman9. 4 M. Lugge, ,,Gallia” und,,Francia” im Mitlelaller, Bonn, 1960 (Bonner Hislorische For- schungen, 15). 6 Vezi recenzia făcută lucrării In revista „Osterreichische Osthefte”, IX (1967), p. 328 şi urm. 8 Naluralis Historia, 1,67; cf. Izvoare privind istoria României, I, Bucureşti, 1964, p. 397, n. 1. 7 în contextul nostru nu ne interesează discuţia dacă părăsirea Daciei a avut loc sub Galienus ori sub Aurelian, sau este mai degrabă un act compus din mai multe acţiuni succesive, dictate de presiunea externă şi de situaţia internă a imperiului. Dacia a fost una din ultimele cuceriri romane şi prima provincie pierdută definitiv. Cazul Daciei prefigurează dezastrul impe- riului. Individualul capătă In acest caz valoarea anticipată a generalului din toate punctele de vedere. 8 Istoria României, I, Bucureşti, 1960, p. 467; vezi şi N. Iorga, Istoria românilor, II (Oamenii pămtnlului), Bucureşti, 1936, p. 110. 9 De semnalat faptul că provincia Dacia nu mai există totuşi In terminologia oficială, ceea ce-şl găseşte reflectareaWWW*daCOr0^tf&iniCaprivite cu foarte mare atenţie, în funcţie de raportul lor cu realităţile spaţiului nord-dunărean; doar din această raportare rezultă dacă ele reprezintă simple repetări ale unor izvoare antice (texte literare sau hărţi) sau dacă exprimă situaţia contemporană cu un nume antic ce ar constitui o nouă mărturie pentru continuitatea elementului daco-roman de la nord de Dunăre 44. Avem astfel trei surse carolingiene care pomenesc Dacia nord-dună- reană. Einhard, biograful lui Carol cel Mare, care, descriind pe la 820—830 faptele de arme ale marelui împărat, înşiră cuceririle sale şi indică după Saxonia ,,.. .utramquie Pannoniam et adpositam in altera Danubii ripa Daciam, Histriam quoque et Liburniam atque Dalmatiam, exceptis Îndreptăţi identificarea Daciei mici cu Dacia prima, privită de la Ravenna, iar Dacia mare cu Dacia secunda. 40 N. Iorga, op. cit., II, p. 233. 41 Doar hărţile se menţin consecvent pe linia isidoriană, mapamondurile din veacurile acestea repetlnd stereotip „Dacia ubi et Gothia” (cf. M. Popescu-Spineni, op. cit., I— II). 42 A. Decei, op. cit., p. 426, 439 şi urm., dar vezi şi H. Dj. Siruni, Istorici armeni şi vechi- mea poporului valah (pe marginea unui studiu al d-lui A. Decei), In „Ani“, 1941, p. 396 — 417. 43 O altă variantă a Geografiei aceluiaşi Moise Cheronaţi (ediţia Soukry) Înregistrează In locul „ţării necunoscute căreia i se zice Balak”, Dacia, circumscrisă apoi după Ptolomeu cu mici diferenţieri, cf. A. Decei, op. cit., p. 429. De aceea considerăm această variantă mai veche declt cea care conţine „ţara Balak”, căci a doua atestare a acestei ţări cu acest nume este abia de la sfirşitul veacului al Xl-lea, cf. V. Bogrea, Blakumenland, In „Anuarul Institutului de istorie naţională”, III (1924—25), p. 526 ; vezi şi A. Decei, op. cit., p. 532. - 44 Etniconul dacus (daci), pe care-1 Intîlnim des In izvoarele medievale (mai ales hagio- grafice şi panegirice), se Încadrează şi el In problematica legată de Dacia din aceleaşi izvoare. Nu ne-am propus să urmărim etniconul dacus. O depistare sistematică a izvoarelor medievale care conţin pe dacus ar merita efortul, căci şi acesta exprimă In multe locuri situaţia concretă, termenul nefiind numai o simplă arhaizaoe. • www.dacoromamca.ro 9 EVOLUŢIA SENSULUI DENUMIM! DE ,,DACIA' 431 maritimis civitatibus, quas ab amicitiam et junctum cum eo foedus Constantinopolitanum imperatorem habere permisit”45. Acest pasaj a cunoscut îndeosebi două interpretări în privinţa acestei Dacii; Konrad Schiinemann46 şi Alexandru Bărcăcilă47 s-au pronunţat pentru Dacia traiană, pe cînd Aurel Decei crede că ar fi vorba de Dacia de la sud de Dunăre, interpretarea sa pornind de la considerentul că din poziţia geogra- fică în care se afla biograful de la Aachen nu putea înţelege prin „altera ripa Danubii” decît malul drept al fluviului şi că ripa, în textul său, ar fi desemnat Dacia Ripensis „singura cunoscută la curtea împăratului”48. Am arătat însă mai suş că Occidentul avea tendinţa de a înţelege prin Dacia în primul rînd provincia nord-dunăreană; în orice caz, amintirea Daciei traiane s-a păstrat mult mai puternic decît a celei aureliene în cursul întregului ev mediu; pe de altă parte, credem că formula „altera ripa” trebuie raportată la Pannonia şi nu la îndepărtata reşedinţă itnperială din Aachen, ceea ce ar confirma identificarea ei cu Dacia nord-dunăreană. La fel se prezintă lucrurile şi în privinţa pasajului din Analele france, care relatează sosirea la Aachen, la adunarea generală din anul 824, a solilor abotriţilor : „Caeterum legatos Abotritorum, qui vulgo Praedene- centi vocantur et contermini Bulgaris Daciam Danubio adiacentum incolunt, qui et ipsi adventare nuntiabantur, ilico venire permisit”49. Este meritul lui Al. Bărcăcilă de a fi elucidat problfema misterioşilor pre- denecenţi cu ajutorul altor izvoare contemporane (Geograful bavarez). După el, predenecenţii locuiau la nord de Dunăre, cam în regiunea Bana- tului de astăzi50. Al treilea izvor carolingian care menţionează Dacia nord-dunăreană este opera anonimului poet saxon (Poeta Saxo), care repetă în versuri cele spuse de Einhard în biografia sa51. 46 Einhard, Vila Karoli Magni Imperaloris, XV, ed. Halphen. 44 K. Schiinemann, Die Deutschen in Ungara bis zum 12. Jahrhunderl, Berlin, Leipzig, 1923, p. 133 şi urm. 47 A. Bărcăcilă, Dacia de la Dunăre tn analele france din secolul IX, Craiova, 1947, p. 22 şi urm. 48 A. Decei, op. cil., p. 556 şi urm. Şi urmaşii lui Einhard au Înţeles că biograful imperial avea In vedere Dacia nord-dunăreană, astfel, de exemplu, Hugo de Fleury care adaugă la citatul lui Einhard : „omnesque preterea pene barbares nationes quae inter Rhenum et Wisera fluvios, oceanumque atque Danubium positae sunt, lingua quidem pene similes sed habitu vel moribus valde dissimiles, ita perdomuit ut eas sibi tributarias faceret” ; Hugo Floriacensis, Opera hislorica. Ex hisloria ecclesiaslica, MGH, SS, IX, p. 361. 49 Einhard, Annales, A. 824, MGH, SS, I, p. 213, paternitatea lui Einhard ca autor a Analelor este astăzi contestată. 60 A. Bărcăcilă, op. cil., p. 10 şi urm. Acest pasaj a fost folosit la Începutul veacului al XVI-lea de către istoricul bavarez Johannes Turmayr In monumentala sa operă Annales Boio- rum. Iată ce spune Aventinus cu privire la anul 824 : „Interfuere cum muneribus omnium Orien- talium Venedorum oratores, Abrodltae, Sorabes, Vilizi, Boiemi, Balij, Moravi, Gepidae qui et Predenecenti, Daciam adversi Moesijs incolentes interfluentes Danubisque contermini” (ed. Ingolstadt, 1553, p. 383), iar la p. 385 (fără indicarea anului): „Gepidae qui vulgo Predenecenti dicti sunt, Daciam, ut dixi, incolentes adversus Bulgarorum incursiones latrociniaque conquerun- tur”. Cf. şi Al. Grecu (P. P. Panaitescu), Bulgaria In nordul Dunării tn veacurile IX—X, In „Studii şi cercetări de istorie medie”, I (1950), 1, p. 223 — 236 (autorul fixează Dacia analelor france, de asemenea, la nord de Dunăre). Pentru politica generală a lui Carol cel Mare in Europa răsăriteană, vezi acum Josef Deăr, Karl der Grosse und der Unlergang des Avarenreiches, In Karl der Grosse. Lebenswerk und Nachleben, I (Personlichkeit und Geschichle, Dusseldorf, 1967, p. 719 — 791 ; autorul nu se ocupă Insă de această Dacie şi nici de predenecenţi. 61 Poeta Saxo, Annalium de geslis Caroli Magni Imperatoris, V, vers 197 urm., MGH Ptelae, Iv/1, p. 60. . www.dacoFomanica.ro 432 ADOLF ARMBRUSTER 1 Din a doua jumătate a veacului al IX-lea datează vasta activitate de traducător a regelui anglo-saxon Alfred cel Mare (871—901). Printre lucrările traduse de Alfred şi colaboratorii săi se află şi scrierea lui Orosius Historia adversum paganos. în versiunea anglo-saxonă pasajul reprodus mai sus se înfăţişează astfel: ,,Ona ponne be eastan Carendran londe, begeondan paem westenne, is Pulgara land. Ond be eastan paem is Greca land. Ond be eastan Moroara londe is Wisle lond ; ond be eastan paem sint Datia, pa be in waeron Gotan” 52 („Apoi. la răsărit de ţara Carintia începe pustiul, care este Bulgaria şi la răsărit de ea este Grecia; şi la răsărit de ţara Moravia este ţara Vistula; şi la răsărit sînt (este) Dacia (Daciile), care era pe vremuri Gotia”63.) Comparînd textul acesta cu cel corespun- zător din Orosius ne dăm imediat seama de marile deosebiri între ele; de altfel, ele reprezintă singurele abateri mai însemnate de la textul origi- nal pe care şi le-a permis traducătorul anglo-saxon. Recent s-a încercat explicarea acestor abateri prin supravieţuirea unor elemente ale tradi- ţiei antice în opera lui Alfred cel Mare ; potrivit acestei interpretări, pasa- jele despre Dacia şi Gotia au fost preluate din texte antice necunoscute lui Orosius, în opera căruia „Dacia ubi et Gotia” apare în alt context; s-a încercat chiar identificarea izvorului antic al acestei tradiţii medievale în opera lui Agrippa şi Pliniu54. Nu negăm această posibilitate. Dar inter- pretarea amintită nu aderă perfect la textul de la care porneşte pasajul citat din opera lui Alfred, care revela conform acestor teorii două ten- dinţe contrarii : pe de o parte aceea de adaptare la situaţia concretă reală, deci de modernizare a lui Orosius (Bulgaria, Grecia, Moravia), pe de altă parte o arhaizare a lui Orosius, o interpolare a unui pasaj din Agrippa. Admiţînd această reminiscenţă antică, nu putem însă să nu ţinem seama şi de însăşi situaţia delicată a autorilor veacurilor IX—X, care, chiar dacă voiau să exprime situaţia contemporană (ceea ce e evident la Alfred cu atît mai mult ne îndreptăţeşte la aceasta utilizarea trecutului cînd se aminteşte de Gotia) nu aveau nici un termen adecvat, corespunzător situaţiei politice reale. Analizînd pasajul anglo-saxon, observăm stricta sa actualitate, caracterul său modern, toate numirile de ţări corespunzînd unei situaţii reale, modificate faţă de cea înregistrată de scrierea lui Oro- sius. Alfred consideră pe bună dreptate Moravia ca punct de orientare pentru Europa răsăriteană, ca fiind într-adevăr cel mai puternic stat slav din vremea sa. Deci, la est de Moravia şi nu de enigmatica „ţara Vistula” (probabil o formaţiune politică slavă) trebuie situată Dacia lui Alfredss. Dacă este să vorbim de o reminiscenţă antică, ea trebuie căutată mai degrabă în faptul că Alfred avea în vedere două Dacii ®6. 62 63 64 65 * * 68 62 Zrâdta skandynawskie i anglosaskie do dziejow slowiaăszczyzny, ed. G. Labuda, I, Varşo- via, 1961, p. 66. 63 Traducerea s-a făcut după R.E. Ekblom, Alfred the Great as Geographer, în „Studia Neophilolo0ica”, XIV (1941 — 1942), p. 117. 64 Jerzy Lindersky, Alfred the Great and Ancient Geography, în „Speculum”, XXXIX (1964), 3, p. 435 şi urm. . 65 Citatul este intr-adevăr destul de ambiguu şi lasă loc şi unei traduceri „la est de Vistula” ; vezi toată discuţia acestor posibilităţi de localizare a Daciei la J. Lindersky, loc. cit., p. 434 şi urm. 68 La această opinie ne-ar îndreptăţi pluralul verbului „sint”, care s-ar putea însă con- corda şi cu Datia şi Gotia Împreună. www.dacoromanica.ro 11 EVOLUŢIA SENSULUI DENUMIRII DE „DACIA" 433 Sfîrşitul evului mediu timpuriu înregistrează o frecvenţă tot mai redusă a termenului de Dacia pentru regiunile sud-dunărene, aflate acum în stăpînirea slavo-bulgară. Dar, cercetătorul care şi-ar închipui, în mod legitim de altminteri, că o dată cu descreşterea simţitoare a menţiunilor Daciei sud-dunărene singura Dacie pe care o va mai întîlni în izvoare va fi cea întemeiată de Traian, va fi dezminţit în aşteptările sale de apariţia, tot la finele evului mediu timpuriu, a unei noi Dacii, de data aceasta în nordul Europei, Danemarca. Nu este în intenţia noastră să urmărim istoricul denumirii acestei noi Dacii, căruia Al. Bărcăcilă i-a consacrat un valoros studiu 67. Studiul izvoarelor medievale prilejuieşte cercetătorului o constatare curioasă. Dacia ca denumire a Danemarcei apare mai ales în izvoarele de provenienţă nedaneză (cronici, acte emise de cancelariile europene şi mai tles cele ale curiei papale). Este probabil că adoptarea numelui Dacia pentru Dania (Danemarca) a fost făcută în scopul de a-i măguli pe danezi, punînd în evidenţă vechimea lor, procedeu frecvent folosit în evul mediu. Evident, nu poate fi vorba de aplicarea riguroasă a unui principiu şi nici de regulă fără excepţii. Nu intenţionăm să analizăm chipul P- 601-606. 436 ADOLF ARMBRUSTER 14 de către Galienus şi „recuperata” de Aurelian 69. în continuare, descriind Transilvania „quando Daci quondam incoluere”, el vorbeşte de locuitorii ei, printre care şi „valachi, genus italicum sunt”70, iar cu prilejul descrierii Valachiei introduce cunoscuta etimologie a etniconului din generalul Flaccus. Şi Pius al II-lea localizează deci Dacia sud-dunăreană în pordul fluviu- lui, susţinînd că Aurelian ar fi readus Dacia traiană sub stăpînirea romană. Amintind de stăpînirea maghiară asupra Daciei, el avea desigur în vedere Transilvania, căci într-un alt loc afirmă că Valachia a fost „aliquando possessio Hungarorum”71, bazîndu-se probabil pe pretenţiile regilor maghiari asupra Ţării Româneşti sau pe stăpînirea acestora în Banatul Severi nului. Singurul istoric bizantin din epoca Renaşterii care se referă la Dacia 72 este Laonic Chalcocondil. El deosebeşte două Dacii: una identificată cu Ţara Românească, cealaltă „Dacia peonilor” sau „Panodacia” cu Transil- vania. Românii din toate cele trei ţări româneşti sînt daci73. La Laonic Chalcocondil se îmbină tradiţia bizantină de a da popoarelor „barbare” nume arhaice 74 cu moda Renaşterii de a folosi pentru denumirea popoare- lor contemporane numele strămoşilor lor antici. Un contemporan al bizantinului Chalcocondil care a cunoscut şi el de aproape părţile noastre a fost Pomponius Leto (1425—1498). Fără a fi cunoscut opera lui Pius al II-lea, el afirmă latinitatea românilor. Iată ce scrie în privinţa Daciei : „Dacia provincia est citra et ultra Histrum, nostro tempoi’e dicitur Yolochia, incolae Yolochi appellantur.. ,”75. Leto cunoaşte aşadar existenţa celor două Dacii antice pe ambele maluri ale Dunării, dar le identifică pe ambele cu Ţara Românească. La baza aces- tei localizări ar putea să stea existenţa românilor la sud de Dunăre, dar mai ales extinderea stăpînirii unor domnitori munteni din veacul acesta şi dincolo de Dunăre, ceea ce-şi găseşte expresia şi în titulatura unor dom- nitori. Un alt umanist care a cunoscut ţările noastre de aproape este domi- nicanul Petrus Ransanus (1420—1492), care şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii la curtea lui Matei Corvin. El a scris o istorie a Ungariei pe care a dedicat-o reginei Beatrice ; lucrarea, care a apărut în anul 1558 la Viena, 69 Pius Pont. Max., Europa, nostrorum temporum varias continentes historias, Veneţia, 1501, p. 3. 70 Jbidem, p. 7. 71 Ibidem, p. 617. Tot aici, comentind situaţia contemporană din Peninsula Balcanică autorul constată : . .ultra Danubium Valachia, quam prisci Datiam vocavere”. Pentru Pius al II-lea, vezi şi Al. Marcu, op. cit., p. 364 — 373, şi Ş. Papacostea, op, cit., p. 20 şi urm. 72 La începutul secolului al XV-lea un alt bizantin—Manuel Chrysoloras, care a cunoscut ţările române — scrie că ar fi trecut şi prin „Dacia”, neputindu-se stabili cu exactitate ce înţe- lege el prin aceasta, vezi Al. Duţu, Some Remarks on the Dacians met in Rome by Manuel Chryso- loras, în „Revue des ătudes sud-est europfeennes”, 111(1965), 3 — 4, p. 649, n. 5. Cronicarii bizan- tini care se referă la ţările române medievale evită să numească acest teritoriu Dacia (excepţie făclnd doar L. Chalcocondil), în schimb mai mulţi dintre ei cuprind locuitorii teritoriului nord- dunărean sub denumirea generică daci (Sây.Tjc). 73 Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice, II, 77 — 80, ed. V. Grecu, Bucureşti, 1958 (Scriptores Byzantini, II), p. 63 — 65, vezi şi p. 75,114 şi urm., 120,131 etc. 74 Cf. Kilian Lechner, Helenen und Barbaren im Weltbild der Byzantiner. Die alten Bezeich- nungen als Ausdruck eines neuen Kulturbewusslseins, Miinchen, 1954; idem, Byzanz und Barbaren, în „Speculum”, VI (1955), p. 292 — 306. 75 Al. Marcu, op. cit., p. 481. Forma „Volochia” şi „volochi” se explică prin faptul că P. Leto a cunoscut personal Rusia şi a adoptat deci acggstă formă din vechile letopiseţe ruseşti. Ea poate să fie însă şi o adapt WWWtdflPPOiOmffniCftliH11s Leto (I. Zabughin). 15 EVOLUŢIA SENSULUI DENUMIRII DE „DACIA“ 437 cuprinde o scurtă descriere a Transilvaniei, care a contribuit în mare măsură la cunoaşterea acestei ţări. Pentru Eansanus, Dacia este Transilvania şi Valahia 76, aceasta din urmă denumită, ca şi în opera lui Flavio Biondo, ,,Dacia Ripensis”77. Contemporan cu P. Eansanus este Ph. Callimachus Buonacorsi (mort la 1497). Se ştie că el este primul care arată că etniconul „valah.” exprimă însăşi latinitatea românilor 78. Pentru Callimachus, cunoscător nemijlocit al poporului român79, Yalahia dintre Carpaţi şi Dunăre era vechea Dacie 80. Ultimul mare istoric al veacului al XV-lea care se ocupă îndeaproape de Dacia antică şi de localizarea ei este italianul Antonio Bonfini (mort la 1502), bun cunoscător al ţărilor române. Bonfini era familiarizat nu numai cu literatura antică, ci şi cu scrierile contemporanilor săi despre Dacia ; el este cel dintîi care a combătut ipoteza derivării numelui valahilor din Flaccus, emisă de Eneas Sylvio Piccolomini. Bonfini s-a străduit să rapor- teze vechea Dacie (Dacia antiqua) şi ansamblul teritoriului ei (Dacia tota)81 la realităţile politice-statale contemporane. De cele mai multe ori, cînd se referă la Dacia, el înţelege teritoriul nord-dunărean, căci vorbeşte în ace- laşi context de Moldova, Ţara Românească şi Transilvania 82. El cel dintîi a localizat ambele Dacii sud-dunărene la nordul fluviului, întrucît afirmă că Oradea se află în „Dacia mediterranea”83, pe cînd Yalahia Montana (sau „Transalpina”) este „Dacia Ripensis”, pentru că se întinde de-a l-ungul Dunării, iar înspre nord pînă la Carpaţi84. Despre Moldova susţine că ar fi „quasi mollis Dacia”85 sau >,Dacia inferior”86; alteori o numeşte pur şi simplu „Valahia”, identificînd-o cu o parte a „Mysiei inferioare”87, în privinţa Transilvaniei, Bonfini susţine că ar fi „extrema Daciae ora” sau „pars ulterior Daciae”88, ceea ce nu-1 împiedică să susţină că Dacia este Transilvania 89, aşa cuin afirmă şi despre Ţara Românească că ar fi Dacia90. 76 Epitome Rerum Hungaricarum, ed. Schwandtner, in Scriplores Rerum Hungaricarum, I, Viena, p. 326. 77 Ibidem, p. 337. 78 I.C. Chiţimia, Umanistul polonez (sic i) Filippo Bounacorsi Callimachus şi originea latină a poporului român, in „Romanoslavica”, XV (1967), p. 203 — 209, reia aceeaşi temă, fără să cunoască lucrarea lui Ion Nistor („Anal. Acad. Rom. Mem. secţ. ist.“, s, III. t. XX III, 1940 — 41, p. 137 şi urm.), pe care I. C. Chiţimia nu o depăşeşte nici ca informare şi nici ca interpretare. 79 Callimachus a avut in clteva rinduri prilejul de a călători prin Moldova ; vezi I. Garba- cik, Materialy do dziejow diplomacjy Polskiej z lat 1486 — 1316 (Kodeks Zagrzebski), Varşovia, 1966, p. 12 şi urm. 80 Ph. Callimachus, Historia de rege Vladislao, Varşovia, 1961, p. 18 ; la p. 20 autorul arată că „altera Valachia Moldavie nomen est”, urmînd aici evident nomenclaturii poloneze. 81 A. Bonfinius, Rerum Hungaricarum decades, Basel, 1568, p. 7. La Bonfini putem con- stata o altă variantă a polarităţii intre Dacia antiqua — Dacia noua, căci Dacia noua este pentru el Danemarca (Ibidem, p. 177). 83 Ibidem, p. 162, 457, 459, 466, 494. 83 Ibidem, p. 8. 84 Ibidem, p. 28. 85 Ibidem, p. 7; cf. specularea acestei „Dacii dulci” de către J. Troster, Das Alt- und Neu-Teutsche Dacia, NUrnberg, 1666, p. 334. 86 A. Bonfini op. cit., p. 376. 87 Ibidem, p. 641. 88 Ibidem, p. 28, 161, 209, 210. 89 Ibidem, p. 25. 90 Ibidem, p. 424. www.dacoromanica.ro 438 ADOLF AUMBRUSTER 16 în veacul al XVI-lea numărul menţiunilor referitoare la Dacia sporeşte masiv şi se produce o adevărată emulaţie savantă pentru redesco- perirea Daciei antice, răspunzînd unui puternic interes al opiniei publice europene pentru ţările române şi pentru trecutul lor. în faţa acestei situaţii, vom renunţa la enumerarea cronologică a informaţiilor, pentru a încerca o grupare a lor după accepţia dată termenului discutat. Pentru cei mai numeroşi dintre scriitorii acestei perioade, Dacia este identificată cu ansamblul celor trei ţări române. Faptul se explică atît prin supravieţuirea de-a lungul întregului ev mediu a noţiunii de Dacia şi a ideii unităţii dacice, întemeiată la rîndul ei pe aceea a unităţii etnice a elementului român, cît şi prin puternica înrîurire a lui Ptolemeu asupra geografiei Renaşterii. Amintim pe principalii autori care dezvoltă teza Daciei unitare : Volterrano, M. Cromer, Domenico Mario Negri, Macarie, tipograful primelor cărţi de pe teritoriul ţării noastre 91, Şt. Broderiei, I. Aventinus, Sebastian Miinster, autorul uneia din cele mai citite cronici din secolul al XVI-lea, A. Verantius, N. Olahus 92, W. Lazius 93, J. Leun- clavius, G. A. Magini, St. Zamosius (Szamoskozy). Toţi aceşti autori au tendinţa de a descrie mai amănunţit Transilvania şi Ţara Românească. Nu surprinde astfel faptul că unii autori identifică Dacia doar qu Transil- vania şi Ţara Românească, aşa cum o face la 1548 Pietro Andrea Mattiolo şi către sfîrşitul veacului însoţitorul anonim al lui A. Possevino. Mult mai numeroase sînt identificările Daciei cu una din părţile ei. între acestea primează tendinţa de a identifica Dacia doar cu Transilvania, explicabilă de altfel prin faptul că aici s-a aflat reşedinţa lui Decebal, cît şi prin bogăţia vestigiilor lăsate în provincie de romani. Amintim doar pe cei mai reprezentativi dintre aceştia : St. Taurinus, Beatus Rhenanus, G. Reicherstorffer, Ph. Melanchthon, G. Peucer, G. Ruscelli, G. Gastaldi, K. Gessner, A. Centorio (pentru acesta ,,la Transilvani — essendo antica- mente detta Dacia”), G. Lorenzo d’Anania, Paolo Giovio, St. Szanto zis Arator. Antonio Possevino afirmă că Transilvania este doar ,,o parte destul de însemnată a Daciei”, iar G. Wernber susţine că Transilvania este „cultissima pars veteris Daciae”94. Alţi autori identifică Dacia cu Ţara Românească. în acest caz putem surprinde un fapt semnificativ, şi anume că aceste identificări sînt toate 91 D. Mioc, Dale noi cu privire la Macarie tipograful, în „Studii", XVI (1963), 2, p. 432 şi urm. Ceilalţi autori fiind prea bine cunoscuţi şi studiaţi de N. Iorga, CI. Isopescu, D. Găzdaru, K.K. Klein, M. Popescu-Spineni ş.a nu am socotit necesară repetarea titlurilor, destul de lungi, ale lucrărilor lor. 92 Umanistul român Nicolaus Olahus este primul care cuprinde în Dacia antică toate corespondenţele contemporane. „In ea (Dacia) sunt provinciae Valachia Magna quae et Transal- pina vocatur, Moldavia, Transylvania, Maromarusium, Samoskoz, Kereskoz et TemeskOz” (Hungaria el Atila, Viena, 1763, p. 54). Peste un veac, o Descriere geografică engleză va cuprinde sub denumirea de Dacia „Transilvania, Moldavia, Valachia, Servia, Bulgaria and Bosnia” ; cf. Scarlat Callimachi, Din cărţi vechi. Pagini privitoare ia istoria românilor, Bucureşti, 1946, p. 104 şi urm. 93 El crează termenul de Dacia Alpeslris, fără a indica limpede cărei arii geografice i se aplică (ceea ce e cazul la el şi cu Dacia Ripensis şi Dacia Medilerranea); de cele mai multe ori se referă însă la Moldova şi Ţara Românească, Dacia Ripensis fiind Banatul, iar Dacia Medilerranea Transilvania ; vezi monumentala sa lucrare Reipublicae Romanae in exteris provinciis, bello acquisilis, conslilulae commenlariorum libri duodecim, Frankfurt, 1598, p. 30—36, 149, 183,924, 930-933 etc. M G'Wemher’ HwomWwW:dâdOiOmanîda.ro'’p'847’ 17 EVOLUŢIA SENSULUI DENUMIRII DE „DACIA" 439 din prima jumătate a veacului al XYI-lea (M. Bocignoli, F. Petancici, A. Tranquillo, I. Cuspinianus). Cît priveşte Moldova, putem constata un fapt deosebit. Ea nu a cunoscut, ca celelalte două ţări române medievale, o identificare exclusivă cu Dacia de către scriitorii veacului anterior. G. Keicherstorffer numeşte Moldova în titlul Chorografiei sale „pars Daciae”, dar în text nu mai reia această denumire. Pentru el, Dacia rămîne Transilvania. Spre deose- 1 bire de celelalte identificări, care reprezintă, aşa cum am văzut, creaţii ale umanismului occidental, identificarea Daciei cu Moldova este specific poloneză, în acest sens creîndu-se o adevărată tradiţie 9S. La începutul acestei tradiţii se află cancelarul regal Iodocus Ludovicus Decius, Şt. Orichovius şi M. Strijkovski. Că este vorba de o opinie larg răspîndită la curtea poloneză se constată din lucrările unor autori occidentali care au scris la curtea şi în atmosfera curţii polone (Ioan Dantiscus, Blaise de Vigenere)96. Dacia devine în acest veac şi obiect de cercetare a antichităţilor romane, îndeosebi a inscripţiilor. Veacul al XYI-lea este deci epoca în care ia naştere epigrafia Daciei, părintele ei fiind arhidiaconul Mezerzius. El este urmat de Şt. Taurinus, H. Dernschwamm, G. Keicherstorffer, W. Lazius, P. Lescalopier, A. Possevino, M. Siglerus, St. Zamosius, J. Bongars97. O consecinţă firească a descrierilor istorico-geografice ale Daciei antice şi a localizărilor ei în spaţiul tradiţional cuprinzînd cele trei ţări române a fost exploatarea politică a acestei noţiuni ştiinţifice. Conştiinţa originii romane s-a păstrat nealterată la poporul român de-a lungul întregii sale istorii şi a dat fundamentul ideii de unitate a românilor de pretutindeni. în contact cu românii, străinii şi-au însuşit acest punct de vedere care a căpătat o largă difuzare europeană ; unitatea de origine s-a aflat astfel la baza proiectelor de unitate politică, care au apelat deseori, pentru a exprima această idee, la termenul Dacia98. 96 O altă tradiţie poloneză, legată de ţările noastre, este aceea privind numirea Moldovei, care devine in această tradiţie „Valahia”. 96 Tradiţia polonă a fost continuată In veacurile XVII —XVIII de către scriitorii greci, pentru care Dacia este In primul rlnd Moldova. Din numeroasele exemple amintim pe cele mai semnificative : încă din veacul al XVI-lea dispunem de o ştire In care Moldova apare ca „Ţara dacilor” intr-un discurs bisericesc : cf. N. Iorga, O descoperire privitoare la Ilie Rareş, in „Revista istorică”, II (1916), p. 179, 180. Din veacul următor cităm stihurile lui Atanase Patellaru adresate lui Vasile Lupu (cf. Hurmuzaki, XIII, p. 399, 406) şi Istoriile lui Alexandru Mavrocordat, Dragoman al Porţii otomane, 1682—1687 (Ibidem, p. 39). Din secolul al XVIII-lea reţinem scrisorile lui Nicolae Mavrocordat din 3 septembrie şi 1 decembrie 1711 (Ibidem, XVI, p. 234), o inscripţie de la biserica Sf. Spiridon din Iaşi (N. Iorga, Studii şi documente, XV, p. 156, 158), ca şi manuscrisul grecesc nr. 632, p. 76 de la Biblioteca Academiei (o scriere geografică a lui Ierotei al Drîstrei). Ca o curiozitate, amintim că In notiţele relative la mormlntul lui Petru Şchiopul din Bozen (Bolzano) intllnim două observaţii din 1650 şi 1660 In care „Vaivoda Moldaviae” este Înlocuit cu „Dux Daciae”, cf. Hurmuzaki, XI, p. 461, n. 3. 97 Th. Mommsen, De Dacicarum inscriplionum aucloribus, in CIL, III, p. 153 — 157, şi C. Torma, Repertorium litteraturam archaeologicym el epigraphicam, Budapesta, 1880. O privire generală asupra cercetărilor epigrafice In Dacia de-a lungul veacurilor o oferă M. Macrea, Cerce- tările privind epoca romană tn Transilvania de la început ptnă In zilele noastre, în „Acta Musei Napocensis”, II (1965), p. 141 — 161. 98 Ideea unităţii se poate surprinde şi Înainte de această perioadă, de exemplu la cronicarii polonezi de la Începutul veacului al XVI-lea care-1 intitulează pe Ştefan cel Mare „Palatinus Valachiae et Moldaviae” (B. Wapovski), sauja unii principi transilvani care includ In titulatura www.dacoramamca.ro 440 ADOLF ARMBRUSTER 18 Unii din cei care exprimă clar această idee „după logica geografiei şi istoriei”99 sînt oamenii Eenaşterii, dintre care unii aventurieri occiden- tali ce caută să-şi realizeze planurile în ţările române. Se pare că aseme- nea proiecte au avut episcopul G. Martinuzzi100 şi ucigaşul său, generalul Castaldo. Pe monedele sale, generalul spaniol se intitulează : „Subactae Daciae restitutor optimus”. Alexandru Eanda vede în această inscripţie un plan al lui Castaldo de a reface „ein Grossdazien altromischer Aus- masse”101, ceea ce nu este exclus, ţinînd seama de firea lui Castaldo, pre- cum şi de atmosfera generală a epocii. Pe de altă parte, această Dacie „numismatică” ar putea să desemneze doar Transilvania. Primul istoric străin la care găsim exprimată clar ideea refacerii Daciei este polonezul Stanislav Sarnicki (mort la 1592). în una din nu- meroasele sale scrieri apărute la Cracovia el tratează istoria antică a Daciei. Eeferindu-se la Dacia şi la locuitorii ei şi amintindu-1 pe regele dac De- cebal-Diurpaneus, Sarnicki trece apoi la domnia lui Despot-Vodă, în a cărui acţiune istoricul polon a văzut o încercare de restaurare a Daciei102. Acelaşi autor localizează, în altă parte, Dacia pe teritoriul Transilvaniei103, iar despre regele Sigismund al II-lea August susţine că a fost „supremus Daciae dominus”104. Sarnicki îmbină în acest text idei cu largă circulaţie la curtea polonă : cea a Daciei, astfel cum era înţeleasă de tradiţia polonă şi cea care exprimă vechile pretenţii ale Poloniei asupra Moldovei. Credem că afirmaţia lui Sarnicki despre Despot nu este rodul nnei fantezii a auto- rului polon, ci exprimă o formulă elaborată în Moldova lui Despot. Sar- nicki l-a cunoscut personal pe Despot şi este deci probabil că ideea rega- tului dacic a fost preluată de la domnul Moldovei. în favoarea acestei afirmaţii se poate invoca cunoscuta proclamaţie a lui Despot către mol- doveni. încercarea lui Mihai Viteazul de a uni cele trei ţări române 105 este pusă în legătură, de trei documente contemporane, cu un efort de recon- stituire a Daciei. Semnificativ este faptul că aceste documente sînt emise din Praga106, dar nu de curtea imperială. Surprindem astfel un al doilea centru străin, după curtea polonă, în care circula formula Daciei restaurate. lor şi una sau ambele ţări româneşti de dincolo de Carpaţi, dar niciodată nu este folosit in această perioadă termenul de Dacia pentru a oglindi aceste realităţi sau tendinţe politice. 99 N. Iorga, Istoria românilor, V (Vitejii), Bucureşti, 1937, p. 56. 100 N. Iorga, op. cit., p. 49, vorbeşte de „regatul dacic al iui Martinuzzi, regele care-şi făcuse capitala întărită In cetatea nouă din Gherla...”. Pentru politica lui G. Martinuzzi, vezi acum Istoria României, II, Bucureşti, 1962, p. 932 şi urm. 101 Al. Randa, Pro Republica Christiana. Die Walachei im Langen Tiirkenkrieg der katholi- schen Uhiversalmăchte (1593—1606), Miinchen, 1964, p. 35; vezi şi admirabila caracterizare dată de Iorga generalului Castaldo, op. cit., p. 48 şi urm. 102 St. Sarnicius, Annalium Polonorum, III, 5, în J. Dlugosz, Historia Polonica, II, Leipzig, 1712, col. 916 — 917, vezi şi N. Iorga, Tot despre Despot, In „Revista istorică”, IV (1918), p. 1 şi urm., şi idem, Un „Heraclide” ă Montpellier et un courtisan valaque de Henri III, in „Bulletin de la Section historique”, XVII (1930), p. 31 şi urm. 103 St. Sarnicius, Annalium Polonorum, III, 2, loc. cit., col. 912. 104 Ibidem, III, 5, loc. cit., col. 917. îos p p panaitescu, Problema unificării politice a (ărilor române In epoca feudală, loc cit., p. 63 — 67. 106 Pentru existenţa unei „tradiţii pragheze” despre Dacia ar putea fi invocată şi o epi- gramă In limba latină asupra Infrîngerii suferite de Sinan Paşa In Dacia; epigrama compusă In toamna anului 1595 este opera secretarului Curţii de Război, Hieronimus Arconatus; vezi A. Decci, Documente din Arhivele Vaticanului privind anul 1595, In „Revista arhivelor”, X. (1967), 1, p. 225, nr. 65. . . www.dacoFomanica.ro 19 EVOLUŢIA SENSULUI DENUMIRII DE „DACIA' 441 Astfel, reprezentanţii stărilor Boemiei îl înfăţişează pe Mihai ca stăpîn al „ţărilor dacice”107; şi mai semnificativ este faptul că într-o cerere adre- sată în 1603 împăratului Rudolf de un locuitor din Teiuş, Ioan Jezer- nyczky, acţiunea lui Mihai este calificată drept o „recuperare” a Daciei108. Tot ca o reconstituire a Daciei i-a apărut şi unui autor mai tîrziu — anume Ioan Bisseli (1601 — 1677)109— unirea celor trei ţări române sub Mihai Viteazul. Ultimele două dovezi ale circulaţiei acestei idei în veacul al XVII-lea le găsim în scrisorile a doi prelaţi: episcopul V. Lubieniecki şi cardinalul P. Pâzmâny. Cel dintîi, adresîndu-se la 6 mai 1616, din Iaşi, din tabăra lui Alexandrei, arhiepiscopului de Lemberg, sugerează crearea unei Dacii cuprinzînd Moldova, Ţara Românească şi Transilvania :„Transylvaniam, Moldaviam, Valachiam, et totum tractum Danubii usque ad Pontum Eu- xinum Serenissimo Principi Regis filio Polonia tradere. Regnum Daciae pauco exercitu superaddito et subiungaremus et obtineremus...”110 111. Lu- bieniecki continuă deci o dublă tradiţie polonă, cu deosebirea că preten- ţiile Poloniei se extind acum şi asupra celorlalte două ţări române, fapt ce se explică probabil prin legăturile Poloniei cu cele trei ţări româneşti la începutul veacului al XVII-lea. La rîndul său, cardinalul P. Pâzmâny, într-o scrisoare adresată la 28 decembrie 1627 împăratului german, se referă la planul principelui G. Bethlen de a reface regatul Daciei: „Volui autem M.V. illud quoque demisse significare secretissime mihi significare Bethlemium urgere ia Porta ut Moldaviam et Valachiam sibi concedant, ita rex Daciae decla- re tur”m. După aceasta, proiectul unui regat dacic nu se mai întîlneşte timp de mai bine de un veac112. Produse tipice ale Renaşterii113, aceste inter- pretări au dispărut o dată cu încercările care le-au dat naştere. Categoria politică Dacia va fi reluată începînd cu a doua jumătate a veacului a XVIII-lea în condiţii istorice diferite. Proiectul dacic continuă să figureze 107 Hurmuzaki, IV/1, p. 23, nr. XVI din 2 III 1600; a doua scrisoare a lor, din 8 martie 1600 la J. Macfirek, Michael der Tapfere und die IShmisch-schlesischen Stănde am Ende des 16. Jh., in „Revista istorică română”, II (1932), p. 348. îos publicat de A. Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, VII, p. 123, nr, 102. io» I. Bisseli, Aetalus nostrae gestorum emenlium medula historica, Amberg, 1675, In Al. Papiu-Ilarian, Tesauru de monumente istorice pentru România, I, Bucureşti, 1862, p. 111 şi urm. uo v. Vasiliu, II Principalo Moldovo e la Curia Papale fra ii 1606—1620, In „Diplomata- rium Italicum”, II (1930), p. 64. 111 N. Iorga, Studii şi documente, IV, p. CLVI, n.l.; vezi şi I. Lupaş, Istoria unirii români- lor, Bucureşti, 1937, p. 157 şi urm. u* Ecouri ale formulei dacice surprindem totuşi la J. Trflster : „Dieses ist nun das heutige SiebenbQrgen, der alten Dacischer Kflnige Residenz, so mit Moldau und Wallachey... das alte Dacia gemachet hat. Dannenher auch die Fiirsten in Siebenbtirgen, so offt sich ihr Săbel etwas Empor schwingen kănnen, aliezeit Moldau und Wallachey mit Siebenbiirgen bis an die Tissa oder Theysse besceptert haben wie denn solches auch 1648 der Durchl. Ftirst und Herr, Herr Georgius Rakozi der Andere ins Werck gestellet hatte...” (op. cit., p. 42—43). 113 Curiozitatea tipică oamenilor Renaşterii in opoziţie cu mentalitatea manierismului se oglindeşte şi lntr-o statistică privind menţionarea Daciei de către călătorii străini care au trecut prin ţările româneşti. Cu tot caracterul lor relativ, aceste cifre slnt totuşi grăitoare : din 101 călători ai veacului al XVI-lea 21 amintesc Dacia, iar din cei 98 de călători ai veacului al XVII-lea doar 4 relatează şi despre Dacia. Dintre cei 55 de călători din prima jumătate a secolu- lui al XVIII-lea, 6 vorbesc de DaciaWWW.daCQrOm&niftâ1'TQ'ffie noastre. 3 - C. 38X0 442 ADOLF ARMBRUSTER 20 ca şi în epoca Renaşterii, în programul unor cercuri externe114. Mult mai importantă este apariţia în această perioadă a formulei politice dacice în gîndirea politică românească în legătură cu lupta pentru statul românesc unitar şi independent. Parafrazînd cunoscuta expresie a lui F. Lot „La Gaule prt5figure la France”, putem spune că această categorie politică a Daciei în concepţia Şcolii ardelene, a mişcării paşoptiste şi a unioniştilor „prefigurează România”. Această Dacie ar merita o analiză amănun- ţită115. Ultima etapă în evoluţia noţiunii de Dacia care intră în preocupă- rile noastre este cuprinsă între începutul veacului al XVII-lea şi mijlocul secolului al XVIII-lea. Este perioada barocului sau mai bine zis a manie- rismului116, care-şi pune amprenta şi asupra operelor istoriografice şi geo- grafice. Caracteristice vor fi deci dimensiunile voluminoase şi lipsa de originalitate ale acestor lucrări. Vom regăsi astfel în nenumărate compi- laţii repetarea identificării Daciei cu cele trei ţări române sau cu cîte una sau două din ele. Reţinem deci doar ceea ce este original în această peri- oadă în privinţa Daciei: anume semnificaţia pe care o capătă Dacia în lumina cercetărilor saşilor transilvani, cît şi locul ocupat de Dacia la cro- nicarii români din această epocă117. Una din cele mai neobişnuite discuţii ale umanismului german din veacul al XVI-lea a fost teoria originii „dacice” a saşilor transilvani. Pre- dominantă în Germania veacului Reformei a fost opinia că saşii transilvani ar fi fost descendenţi direcţi ai dacilor. Tot atît de categorică şi una- nimă a fost însă şi reacţia umaniştilor saşi din Transilvania care, bazîn- du-se pe documentele şi diplomele regale privind începuturile saşilor în Transilvania, au contestat teoria cercului de la Wittenberg. Centrul acestei reacţii s-a aflat la Braşov118. 114 Ion Nistor, Restaurarea Daciei in sintezele diplomaţiei europene, loc. cil., p. 337 — 355, 115 Deosebit de valoroase In acest sens sint indicaţiile din lucrările acad. D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Bucureşti, 1967 şi C. Bodea, Lupta românilor pentru unitatea naţională 1837 — 1849, Bucureşti, 1967. no printre numeroasele imitări manieriste ale cunoscutului roman Simplicius Simplicissi- mus al lui J.J. Grimmelshausen găsim şi un Ungarischer oder Dacianischer Simplicissimus, Niirnberg, 1680. Autorul romanului este compozitorul german Daniel Speer; vezi G. Bogdan- Duică, „Simplicissimus” descriind Maramureşul de pe la 1630, in „Transilvania”, LX (1929), p. 305 — 310, iar acum Mollay Kâroly, Ungarischer oder Dacianischer Simplicissimus, în „Filo- logiai Kozlony”, 1958, 3-4, p. 663-670. 117 Vom reţine totuşi şi o primă „Dacie economică” : Rlihai Schendos, medicul grec al generalului imperial Steinville, descriind bogăţiile Olteniei afirmă că „Valahia poate fi numită fără minciună grinarul Daciei”, vezi Galeria di Mineroa riaperla, Veneţia, 1724. De remarcat apoi şi răspindirea cunoştinţei despre Dacia intr-un mediu puţin obişnuit cu preocupări savante, anume negustorimea. Dintr-o pllngere din 24 mai 1678 a negustorilor din Bratislava cităm : „Sintemal vorhin jâhrlich fur viei tonnen goldes tiicher, leinwandten und andere Schlesische manufacturen ohne die anderwârts angebrachte specereien, zeuge, Hollăndische, Englische tiicher und liunderterlei waren von hier in Ungarn verfiihrt und damit Siebenbiirgen, Moldau, Walachei, ganz Dacien, Romania, Bulgaria, mit einem Worte der ganze westliche tractus des ponţi Euxini provisioniret worden", cf. Die Schlesische Oderschiffahrl in Vorpreussischer £eil. Urkunden und Aklensliiche, hrsg. von Konrad Wutke, Breslau, 1896, p. 198 (Codex diplomaticus Silesiae, XVII). 118 Pentru literatura acestei probleme, ca şi pentru Întreaga „enigmă” a originii saşilor, vezi Karl Kurt Klein, „Das Rătsel der siebenbiirgischen Sprachgeschichle”. Die Goten-Geten-Daken Sachsengleichung in der Sprachenenlwicklung der Deutschen Siebenbiirgens, în volumul Transsgl- vanica. Gesammelte Abhandlungen und Aufsălze zur Sprach- und Siedlungsforschung der Deutschen in Siebenbiirgen, Mlinchen, WWW.daCOrQmanica.ro 21 EVOLUŢIA SENSULUI DENUMIRII DE „DACIA" 443 Veacul al XVII-lea marchează un moment crucial în evoluţia cer- cetării originii saşilor din Transilvania. Centrul acestor preocupări se mută de la Braşov la Sibiu. Erudiţii sibieni îşi însuşesc teoria combătută în veacul anterior amplificînd-o. De data aceasta, Dacia capătă o semni- ficaţie-cheie pentru Europa. în căutarea argumentării originii dacice a saşilor, Dacia devine patria străveche a tuturor neamurilor germanice europene119, asemănătoare acelei „vagina gentium” a lui Iordanes sau ceea ce reprezintă Suedia în concepţia lui Olof Eudbeck. Potrivit teoriilor lui Troster120, Toppeltinus121 şi Miles122, saşii ar fi fost descendenţi ai dacilor. Teoria aceasta a fost combătută în veacul al XVII-lea de către înşişi saşii transilvani; groparul acestei teorii123 a fost chiar un sas sibian, Valentin Franck von Pranckenstein124, el fiind urmat de o pleiadă de erudiţi saşi125 care au făcut front comun împotriva grupului Troster, Toppeltinus, Miles. Ultima Dacie de care intenţionăm să ne ocupăm în încheiere este cea a cronicarilor români. Paţă de marea varietate a accepţiilor date Da- ciei de către scriitorii străini, familiari cronicarilor noştri, surprinde în mod semnificativ faptul că la toţi cronicarii români care menţionează Dacia aceasta are o singură semnificaţie: ea este teritoriul antic al celor trei ţări române, cadrul politico-geografic în care s-a realizat sinteza ro- mânească. Dada cronicarilor se află la începutul istoriei românilor, de aici începe istoria naţională a tuturor românilor. Astfel, stolnicul Con- stantin Cantacuzino afirmă : ,,Ci dară, s-au zis, acest pămînt Dachia che- mîndu-se, şi cum dachii îl stăpînia cu craii lor pînă la Dechebal, cel mai de pre urmă craiul lor, şi cum că Traian Ulpie, împărat al romanilor, într-a doaoa oştire spre ia desăvîrşit o au luat şi o au supus, den crăie, ţinut mai mic cu voievozii făcîndu-o, aceastea din ceale mai de sus zise am cunoscut; şi cum că apoi Traian mulţime de romani du pretutindenea den biruinţele lui au adus aicea de au aşezat lăcuitori şi paznici acestor ţări, den care şi până astăzi să trag aceşti rumâni ce le zicem noi, iară grecii şi latinii, vlahi şi valahi le zic...”126 * * 129. Acelaşi autor constată : ,,Aşa- 119 Ibidem, p. 120 şi urm. 120 J. Troster, op. cit. El pune in circulaţie, pe lingă atributele cunoscute ale Daciei, următoarele expresii: „Martialische Dacia” (p. 43, este provincia cucerită de Traian), „Dacia Consularis” (p. 43, corespunde Transilvaniei), „Dacia Collia” sau „Dacia Metorea” (p. 71, locali- zată In Ţara Românească); „Dacia Mediterranea”, reprezintă Transilvania, „Dacia Alpestris” Moldova şi Ţara Românească, iar „Dacia Ripensis” este mărginită de malurile Tisei, Crişurilor şi Dunării (p. 48 şi urm.). 121 l, Toppeltinus, Origines et occasus Transylvanorum, Lyon, 1667. 122 M. Miles, Siebenbilrgischer Wiirgengel, Sibiu, 1670. 123 Se pare că Încă M. Opitz avusese intenţia de a combate teoria originii dacice a saşilor. Din păcate, lucrarea sa Dacia Antiqua, consacrată, in ciuda titlului ei, şi evenimentelor contem- porane, s-a pierdut, cf. W, Gose, Dacia Antiqua. Ein verschollenes Bauptwerk von Martin Opitz, în „Slidostdeutsches Archiv”, II (1959), p. 127 — 144. Reţinem faptul că alte lucrări consacrate istoriei Transilvaniei poartă titlul ca Dacia Nova (A. Szeredai, Cluj, 1744) sau Das Bedrăngle Dacia (versiunea germană a istoriei lui I. Bethlen, apărută la Niir^nberg, 1666). 124 Breviculus Originum Nationum el praecipue Saxonicae in Transilvania, Sibiu, 1696 ; a apărut concomitent cu o versiune germană. 126 Etapele principale ale combaterii teoriei originii „dacice” la A. Scheiner, Das Hohelied Salomonis in der siebenburgisch-săchsischen Sprache. Beilrag zu einer Geschichle fsiebenburgisch- deutschen Sprachgefiihls, In „Archiv des Vereins ftir siebenbiirgische Landeskunde”, XLV (1930), 3, p. 432 — 541 ; cf. şi K.K. Klein, op. cit., p. 126 şi urm. 129 Stolnicul Constantin Cantacuzino, Istoria Ţării Româneşti, ed. M. Gregorian, Cronicari '• B““r,îl1'1961- '• www.dacoramanica.io 444 ADOLF ARMBRUSTER 22 dară şi acei rumâni dachi ce era aici şi al lor traiu şi stare îşi cerca, şi cît au putut a să ţinea au nevoit, moşteni vechi şi întemeiaţi acestor pămîn- turi socotindu-se că sănt; pentru că prin sute de ani trecuse şi să rădăcinase în toată Dachia lăcuind şi şezînd”127. Pentru Dimitrie Cantemir nu există nici o întrerupere în istoria Daciei prin retragerea aureliană. El continuă istoria Daciei pînă la venirea bulgarilor. De aici încolo D. Cantemir între- buinţează denumirea Volohia pentru teritoriul românesc nord-dunăre an128. Dacia, respectiv Volohia, este în concepţia savantului domn moldovean un stat unitar, o „Ţară Românească” care a continuat Dacia romană şi din care s-au desprins mult mai tîrziu cele trei ţări române, datorită creării unor dinastii separata, rezultate însă la rîndul lor toate dintr-o singură dinastie domnitoare din „Volohia” unitară. Ca erudit şi domnitor încă tipic medieval, D. Cantemir nu trage nici o concluzie cu privire la un viitor stat român unitar, pentru el statul acesta a existat doar la începuturile sale129. Găsim aşadar în literatura cronicărească din Moldova şi Ţara Ro- mânească expresia unei tradiţii interne străvechi care n-a pierdut nicio- dată amintirea Daciei antice130 şi a romanilor ca strămoşi ai poporului român. Am ajuns astfel la capătul analizei noastre. Putem arunca acum o privire de ansamblu pentru a recapitula fazele principale ale evoluţiei semantice a termenului Dacia. Semnificaţia dată acestuia este în funcţie de locul şi timpul în care se situează izvorul şi de pregătirea autorului. Cea care s-a păstrat în izvoare de-a lungul a două milenii este Dacia nord- dunăreană; celelalte două Dacii, cea sud:dunăreană şi cea nord europeană — al căror nume a fost derivat din cea dintîi — cunosc în comparaţie cu Dacia lui Decebal şi Traian o existenţă efemeră. Factorii determinanţi ai conţinutului termenului de Dacia au fost realităţile etnice şi politice din spaţiul carpato-dunărean în momentul ela- borării izvoarelor analizate de noi. Trăsătura comună a accepţiilor variate ale termenului discutat este referirea permanentă la situaţia contempo- rană întocmirii scrierii; deosebirile reflectă succesiunea modificărilor poli- tice la Dunărea de jos. Provincie romană în nordul Dunării în perioada imediat următoare cuceririi lui Traian, provincie romană în sudul Dunării după retragerea aureliană, teritoriu ocupat de valurile succesive ale migratorilor germani şi turanici şi, în sfîrşit, ansamblul celor trei ţări române, două sau numai una din ele, Dada a devenit din veacul al XVIII-lea simbol al luptei pentru unitatea şi independenţă naţională. Dada şi proiectele dacice dispar o dată cu triumful acestei lupte prin constituirea României. 127 Ibidem, p. 67. 128 D. Cantemir, Hroniconul vechimii romano-moldo-vlahilor, ed. Gr. Tocilescu, Bucureşti, 1901, passim, vezi Îndeosebi cartea V, p. 297—309 şi p. 465. 122 P.P. Panaitescu, Problema unificării politice a ţărilor române In epoca feudală, loc. cit., p. 84. 180 în acest sens ar putea fi de mare importanţă legendele româneşti despre „Dochia”, precum şi supravieţuirea Daciei In folclorul românesc. în această privinţă există multe mărturii In răspunsurile primite din sate la cunoscutul chestionar al lui B.P. Hasdeu, vezi Biblioteca Academiei, ms. rom. 4 562, f. 450 şţ urm. « • Www.dacoromanica.ro DIN TEHNICA VITICOLĂ MEDIEVALĂ ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ I. ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR DE VII DE DAMASCHIN MIOC Cultură specială, de lungă durată, necesitind prezenţa continuă şi atenţia deosebită a omului, viticultura a fost practicată de-a lungul vremii numai de popoarele sedentare, cu o avansată civilizaţie agricolă. Străveche pe pămîntul României, avînd condiţii geografice favorabile, viţa de vie a însoţit peste tot aşezările omeneşti stabile, de la poalele Car- paţilor şi pînă în şesurile ţării şi luncile apelor. în Ţara Românească, după cum se poate vedea din primele acte ale cancelariei de stat — a doua jumătate a veacului al XlV-lea —, viticul- tura ocupa un loc important în cadrul economiei. Izvor de venituri, ea s-a bucurat de interesul tuturor categoriilor sociale, începînd cu marii feudali şi pînă la ţărănimea dependentă. Boierii şi mănăstirile, stăpîni de terenuri întinse, cultivate cu viţă de vie, bucurîndu-se de largi imunităţi fiscale şi avînd drept de monopol asupra vînzării băuturilor pe domeniu, manifestau un constant şi permanent interes pentru extinderea acestei culturi. Locuitorii din principalele oraşe ale ţării (Bucureşti, Tîrgovişte, Cîmpulung, Argeş, Piteşti, Rîmnic, Buzău), negustori sau meşteşugari, slujitori sau preoţi, aveau şi ei destule vii în podgoriile din apropiere, con- curînd în acest domeniu, atît eît puteau, cu stăpînii feudali. Şi ţăranii, cei liberi, ca şi cei dependenţi, erau posesori de vii, sădite pe teren propriu sau pe moşiile boiereşti şi mănăstireşti, vii pe care, în anumite epoci, căutau să şi le extindă, de pe ele producînd vin nu numai pentru consumul pro- priu, dar şi pentru vînzare. ★ Viticultura prezenta în trecut şi în parte prezintă şi azi cîteva trăsă- turi caracteristice, de care istoricul nu poate să nu ţină seama, indiferent de aspectul spre care îşi îndreaptă atenţia. Foarte pe scurt, acestea sînt: a) viţa de vie este o cultură specială, de lungă durată (40 — 60 de ani) ^ STUDII”, tomul H.3. p. 445-458. 1069. 1V09. J • www.dacoFomanica.ro 446 DAMASCHIN MIOC 2 b) produce roade abia la 3 — 4 ani de la înfiinţarea plantaţiei; c) cere condiţii geografice adecvate, de sol, ca şi de climă (dealuri cu pante însorite, climă mai dulce, fără variaţii bruşte de temperatură); d) este supusă intemperiilor şi predispusă bolilor mai mult decît alte culturi; e) necesită o îngrijire cu totul deosebită, munci grele, mai ales ma- nuale, făcute cu grijă şi pricepere şi întotdeauna la timp1. Aceste trăsături specifice culturii viţei de vie cereau o tehnică de nivel mai deosebit, mai înalt decît al altor ramuri productive din această epocă, tehnică care presupunea ca neapărat necesară o muncă cît de cît calificată. Aceasta, la rîndul ei, atrăgea după sine schimbări în relaţiile de producţie; munca iobagă, silită, nu putea asigura îndeplinirea în condiţii satisfăcătoare a lucrărilor speciale, îndelungate şi la timp făcute. De aceea, în viticultura domenială din Ţara Românească se folosea munca salariată, pe care, după cum vom vedea, o surprindem în documente încă în veacul al XY-lea. Salariul, la bucată sau la zi, pătrunde, la noi, în orînduirea feu- dală, mai întîi în relaţiile de producţie din viticultură şi numai mai tîrziu, în secolul al XVIII-lea, în manufacturi, fapt important, pe care am ţinut să-l semnalăm şi aci. ★ Tehnica medievală, după cum se ştie, este în general stăpînită de rutină, cu o evoluţie extrem de lentă, lipsîtă de inovaţii importante. Agri- cultura, ramură a economiei de care ţine şi cultura viţei de vie, este, prin excelenţă, o activitate umană, bazată pe tradiţie, în care regulile agroteh- nice se moştenesc, veacuri de-a rîndul, din tată în fiu. Orice inovaţie pă- trunde cu mari dificultăţi, izbindu-se de conservatorismul epocii, carac- teristic mentalităţii medievale. De la întîia aplicare a schimbărilor tehnice şi pînă la extinderea şi generalizarea lor trecea un timp îndelungat, un mare popas acordat fazei de convingere a utilităţii şi superiorităţii acestor inovaţii faţă de mijloacele tradiţionale2. în linii mari, tehnica viticolă din Ţara Românească a avut şi ea în evul mediu evoluţia de mai sus. Vreme de cinci, şase secole, asupra cărora avem mărturii documentare, schimbările, modificările procedeelor tehnice sînt destul de greu sesizabile în aceste mărturii; constatăm de obicei menţionate cam aceleaşi metode de lucru şi, în parte, aceleaşi unelte. Totuşi, spre deosebire de alte ramuri ale agriculturii — agricultura cerealieră, de pildă —, în viticultura noastră medievală surprindem din timp în timp şi unele schimbări tehnice. îngrijirea atentă, plină de răbdare, de abnegaţie a viei, pe parcursul a trei anotimpuri din an, cum e şi firesc, a trezit spiritul de observaţie al viticultorului. Acesta, 1 Asupra acestor trăsături au stăruit toţi cei care s-au ocupat de viticultură sau istoricul ei. Dăm cîteva titluri de cărţi pe care le-ain socotit mai importante din cele pe care le-am consul- tat : I.C. Teodorescu, Viticultura, Bucureşti, 1941; Robert Laurent, Les vignerons de la „Cote d’Or” au XlX-e sitele, Dijon, 1958 ; Gaston Galtier, Le vignoble du Languedoc mediterranten el du Roussilon, Paris, 1958, 3 voi.; Roger Dion, Hisloire de la vigne el du vin en France, des origines au XlX-e sitele, Paris, 1959 ; I.C. Teodorescu, Şt. C. Teodorescu şi Gh. Mihalca, Vifa de vie şi vinul de-a lungul veacurilor, Bucureşti, 1966; Gh. Constantinescu şi V. Juncu, Viticultură şi vinificafie, Bucureşti, 1967 ; T. Martin, Viticultura, Bucureşti' 1968. 2 Pentru aspectul tradiţional al viticulturii franceze, a se vedea lucrarea lui Robert Laurent, citată mai sus, p. i7www.dacoromanica.ro 3 DIN TEHNICA VITICOLA MEDIEVALA 447 în speranţa unor recolte mai mari sau a îmbunătăţirii calităţii lor, a căutat să aplice şi metode noi de muncă, realizînd unele progrese tehnice. Mani- festarea lor o găsim în îndesirea lucrărilor terenului şi a viţei, în înmulţirea uneltelor şi specializarea unora dintre ele, a construcţiilor de la vii etc.; îneepînd cu a doua jumătate a veacului al XVIII-lea constatăm chiar unele inovaţii mai importante, mai deosebite, mai ales în domeniul vini- ficaţiei. în cele ce urmează vom încerca să descriem practicile viticole medie- vale din Ţara Eomânească în evoluţia lor şi să surprindem, în măsura dez- văluirii de către izvoare, aproape exhaustiv cercetate, elementele tehnice noi. Deşi în cursul expunerii le vom prezenta la data apariţiei lor în aceste izvoare, e de la sine înţeles că cele mai multe din ele sînt anterioare şi că data primei menţiuni documentare păstrate nu corespunde cu data creării şi aplicării lor. ★ Alegerea terenului. Importanţa factorului geografic pentru cultura viţei de vie face din alegerea terenului de plantat o operaţie importantă, cu implicaţii de multă răspundere. Viticultorii români din trecut, ca şi cei din alte părţi, au căutat ca locul pe care plantau viţa să îndeplinească toate sau cît mai multe din condiţiile necesare dezvoltării ei, practica în- văţîndu-i că neglijarea unora din acestea duce întotdeauna la compromi- terea scopului urmărit: vie viguroasă şi trainică, cu recolte mari şi de calitate. Terenul nesatisfăcător avea întotdeauna drept ultim rezultat micşorarea sensibilă a rentabilităţii plantaţiei. Pentru aceste motive, ei au ales dealurile însorite, cu pante line, teren neaccidentat, umiditate potrivită, fără îngheţuri tîrzii primăvara sau timpurii toamna şi, pe cît posibil, ocolite de grindină, chiar dacă aceste locuri erau la mari depăr- tări de satele de baştină. îndelunga viaţă pe acelaşi loc a viţei, cît o viaţă de om, încît rareori cel care o planta ajungea să o şi scoată, sporea şi mai mult grija la alegerea terenului. Localizarea celor mai însemnate podgorii din Ţara Eomânească, atestate documentar în secolele XV — XIX, dove- deşte, fără îndoială, grija şi priceperea viticultorilor noştri în alegerea locurilor celor mai indicate pentru cultura viţei de vie. Aceste alegeri sînt relevate şi de unele din documentele interne. Astfel, în 1751, mai mulţi ţărani se învoiesc cu un boier să sădească vie pe moşia acestuia, la Predeşti, în judeţul Vîleea3, de pe care să-i dea otaştina cuvenită. Ei mărturisesc că vor să pună viţă aci, şi nu într-alt loc, deoarece „le-a plăcut pămîntu”4 5. Alţi ţărani, în 1755, se îndeamnă să-şi pună viţă pe moşia Onceşti din judeţul Vlaşca, a mănăstirii Găiseni, de pe care de asemenea să dea otaş- tină. Se constată că acea moşie are ,,un loc foarte bun de a să face vii pă dînsul”, deşi „altădată n-au mai fost vii nicidecum”6. în cazurile de mai sus, ca şi în altele6, au loc, evident, o evaluare a calităţii pămîntului, o apreciere a poziţiei terenului, o comparaţie cu altele, 3 Precizăm că peste tot unde pomenim judeţele este vorba de vechile judeţe istorice, aşa cum le găsim la data documentelor folosite. 4 Documente privind relaţiile agrare in veacul al XVIII-lea, voi. I, Ţara Românească, Bucureşti, 1961, p. 509 (in continuare : Doc. relaţii agrare). 5 Ibidem, p. 532. 6 Dumitraşco, fost serdar, cumpără In 1674 un loc de ţelină de zece pogoane şi jumătate de la sătenii din Sirbeni (sat dispărut In fostul judeţ al Săcujenilor); locul pe care vrea să pună www.dacoramamca.ro 448 DAMASCHIN MIOC 4 o prealabilă alegere, făcută de oameni pricepuţi, care ştiau bine ce vor şi de ce au nevoie. înfiinţările de plantaţii de vii, fie pe teren propriu, fie pe teren străin, ca în cazurile semnalate mai sus, cînd luau forma proprietăţii divizate7, sînt semnalate de izvoare ca făcîndu-se adesea în părăsişti8 sau paragini9, în locuri sterpe10 sau înţelenite11 pe dealurile vechilor podgorii ale ţării. Asemenea terenuri erau preferate atît pentu că li se cunoşteau dinainte şi bine condiţiile naturale, de climă şi sol, cît şi pentru că desfundatul pă- mîntului în vederea sădirii viţei se putea face mult mai uşor decît în alte părţi unde nu mai fusese vie. Evident, în atare cazuri, suprafaţa totală a plantaţiilor viticole pe întreaga ţară stătea mai mult pe loc. Fenomenul acesta, al sădirii viei pe locurile unde a fost şi mai înainte, în podgorii cunoscute, îl întîlnim în tot cursul evului mediu, dar mai cu deosebire în veacul al XVII-lea, epocă de puternică prosperitate a viticulturii. Lipsa unor asemenea locuri înţelenite, aflate între vii, în epocile de mai mare atenţie acordată viticulturii, a îndemnat pe viticultorii vremii să caute alte terenuri proprii culturii viţei. Ei şi-au îndreptat atenţia mai ales spre dealurile împădurite, al căror sol este unul dintre cele mai potri- vite pentru vii, fapt, desigur, cunoscut şi atunci, ca şi în zilele noastre şi de care depindea în mare măsură însăşi rentabilitatea culturii. Sădirile de vii în păduri, în aşa-numitele curături, lazuri, seciuri sau jarişti, no- ţiuni care arată metoda de „despădurire” şi de punere'în valoare a tere- nurilor împădurite, foarte răspîndite pe acea vreme, sînt frecvent amin- tite în documentele secolelor XVI — XVIII, mai cu deosebire în zona subcarpatică, începînd cu judeţul Mehedinţi şi pînă în fostul judeţ al Rîmnicului-Sărat. Mi se par utile şi cîteva exemplificări. în anul 1664, Grigorie Ghica voievod dăruieşte mănăstirii Vieroş vinăriciul cuvenit domniei de la toţi cei ce vor sădi vii pe moşia acesteia, la Valea Mare, vie şi-l ia „pe coastă, in dealul Sirbenilor” (Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România CXCVI/220; In continuare se va cita: Bibi. Acad. ). în 1726, mai mulţi locuitori din Hăieşti fostul judeţ Mehedinţi, neavind teren propriu culturii viţei, se invoiesc cu egumenul mănăstirii Tismana ca să pună vie pe o moşie depărtată a acesteia, la Orlea, in judeţul Romanaţi, lingă balta Potelu, unde ei găsesc loc bun de vie (Doc. relaţii agrare, p. 320). 7 Asupra formei de proprietate pe care se Înfiinţau noile plantaţii de vii, a se vedea Damaschin Mioc, Les vignobles au moyen ăge en Valachie. I. Les formes de la propriăi viticole, in „Revue Roumaine d’Histoire”, VI, 1967, nr. 6, p. 865—879. 8 în 1678, patru ţărani se invoiesc cu mitropolitul Varlaam al Ţării Româneşti să pună viţă pe o moşie a mitropoliei in Dealul Tîrgoviştei, pe Valea Voievodului, unde era „o vie părăsită" (Arhivele statului Bucureşti, Mitropolia Ţării Româneşti, LV/11 ; in continuare: Arh. St. Buc. Menţionăm că parte din documente le-am consultat in transcrierile ce se află la Institutul de istorie „N. Iorga” al Academiei). ® Un iuzbaşă din Rimnic cumpără vii şi locuri de vie la Jideni, în judeţul Rimnicu-Sărat, între ele şi „un pogon paragină" (document din 1681, la Arh. St. Buc., M-rea Rimnicu-Sărat, 11/34). 10 în 1676, Duca-Vodă scutea de vinărici domnesc pe toţi cei ce vor sădi vii pe „o moşie stearpă, fără di vii" a episcopiei de Rimnic, la Drăgăşani, jud. Vilcea, să dea numai vinărici boieresc (Arh. St. Buc., Episc. Rimnic, LXVII/29). 11 Stoian clucerul aminteşte în 1683 că a pus mai Înainte la Ceptura, In judeţul Buzău, 14 pogoane de vie, „saduri, den ţelină" (Arh. St. Buc., M-rea Cotroceni, LV/73). în judeţul Rimnicu-Sărat, la Homeşti, se vlnd in 1676, pentru a se sădi vie, „10 pogoane de loc ţelină, tufe" (Muzeul de istorie a oraşului Bucureşti, 1611/D). în 1790, mai mulţi locuitori din Ştefăneşti se invoiesc cu egumenul mănăstirii Hurezu ca să pună vii, de pe care să dea otaştină, pe moşia mănăstirii, in „neşte ţelină cu mărăcini, pă lingă viia mănăstirii, ce este in gura Văii Izvoranilor, în Dealul Piteştilor" (Doc. “WWflaftOrtmflnicfl. m 5 DIN TEHNICA VITICOLA MEDIEVALA 449 în judeţul Muscel, unde „n-au fost nici odinioară vii, ci au fost pădure mereae”12. Cei ce au sădit vii în dealul Şolomon, lîngă Tîrgovişte, pe mo- şia mănăstirii Dealul, sînt scutiţi de vinăriciul domnesc, căci aici „oa- menii... au tăiat stejarii în pădurea întreagă” şi „au săpat cu sapa... ca să facă vie pe locul şi pe ocina mănăstirii Dealul”13. Mai mulţi săteni din Zălogi, judeţul Kîmnicu-Sărat, se tocmesc cu egumenul mănăstirii Ani- noasa din judeţul Muscel ca să pună vie pe moşia acesteia de la Uricheşti (judeţul K.-Sărat), „însă pădurea, cit iasti unde vom să facim aceşti vii, să o tae sfinţia sa cu alţi oamini şi cureţe locul di pădure cu alţi oameni”14. înfiinţarea plantaţiilor de vii în curăturile făcute în pădure este amintită în documente şi pentru alte regiuni15. în izvoarele aceleiaşi epoci mai găsim pomenite vii sădite în pomet16, la şes17 sau în pajişte18. Datele de mai sus şi altele ca acestea, pe care nu le mai menţionăm, sînt tot atîtea mărturii care atestă preocuparea continuă a locuitorilor Ţării Româneşti de a sădi noi vii, fapt care a dus la lărgirea podgoriilor existente, la extinderea suprafeţelor cultivate cu viţă de vie. Pregătirea terenului. Era şi ea o operaţie căreia i se dădea mare im- portanţă — ca şi azi, de altminteri —, de ea depinzînd atît prinderea viţei sădite, cit şi durata plantaţiei. Lucrul se începea cu defrişarea terenului ales, prin înlăturarea copacilor sau a tufelor. Copacii, de obicei, se „secau” prin decojirea pe porţiuni întinse a tulpinii sau prin tăierea rădăcinilor, iar tufele erau. arse, cenuşa formînd un bogat şi cunoscut îngrăşămînt al solului. Defrişarea pădurii în vederea sădirii viţei de vie era lucrarea cea mai grea, cea mai obositoare, neputînd fi asemuită cu nici o alta din lu- crările pămîntului. Ea cerea lucrătorilor, la nivelul tehnicii medievale, un efort deosebit, un mare consum de energie fizică. E foarte probabil că pentru acest motiv şi diacul de cancelarie, cunoscînd greutatea unei ase- menea munci şi impresionat de ea şi de eforturile pe care le depunea omul, o evocă în cuvinte sugestive, pline de înţelegere şi compasiune pentru cei ce o executau. Numai la amintirea vreunei bătălii sîngeroase sau fapte eroice îşi mai dădeau tot astfel grămăticii drum condeiului, fără a le po- runci cineva, într-o exprimare cursivă, atentă, plină de simţire. în 1619 are loc un proces între mănăstirea Sfînta Ecaterina din Bu- cureşti şi sătenii din Bereşti, judeţul Vlaşca. Aceştia cumpăraseră mai înainte vreme de la mănăstire un loc pustiu, împădurit, pe care au sădit vie şi pomi. La un moment dat locul odată sădit şi aducînd venituri, mă- 12 Arh. St. Buc., ms. 479, f. 12 v. şi Bibi. Acad., LXXVIII/103. Adjectivul vechi româ- nesc ,,mereu” avea sensul de continuu, neîntrerupt, imens. 13 Documente din 1632, 1633 şi 1660, la Arh. St. Buc., M-rea Dealul, XXII/9, 10 şi 14. 14 Document din 1680, la Arh. St. Buc., Mitrop. Ţării Roin., XCI/11. Vezi anexa I. 16 în 1668, un postelnicel din Ploieşti vinde 5 % pogoane de vie la Cemăteşti, jud. Săcuieni, pe care, spune el,,,le-am pus eu cu mina mea şi... am curat... In pădure mirăe” (Arh. St. Buc., M-rea Cotroceni, LVII/23). în 1670 se pune vie la Ludeşti, jud. Dîmboviţa, pe moşia mănăstirii Potoc, la „un loc plin de pădure” (Arh. St. Buc., Mitrop. Ţării Rom., CDLXXXI/2). 16 într-un act din 1646 se aminteşte că un oarecare Alexe a „tăiat pometul.. . şi a pus viţă” la Izvorani, jud. Muscel, pe moşia mănăstirii Radu Vodă (Arh. St. Buc., M-rea Radu Vodă, XVIII/98). 17 Lupu căpitan face nişte saduri de vie, 6 % pogoane, pe ocina Verneasca, jud. Buzău, „la şes, In jos” (act. din 1638, la Arh. St. Buc., Episc. Buzău, XXX/2). 18 în 1742, la Studina, In judeţul Romanaţi, se fac nişte vii „din pajişte” (Arh. St. Buc., ms. i92, f. 43v ). www.dacoromamca.ro 450 DAMASCHIN MIOC 6 năstirea şi ctitorii, invocînd diverse motive, îl cer îndărăt. Mănăstirea pierde procesul, domnul şi divanul nefiind de acord cu cedarea către mănăs- tire a locului. Iată ce spune bătrînul logofăt Stan din Săveşti referitor la întîmplare, vorbind în numele lui Gavril Movilă, domnul de atunci al tării: „încă am socotit domnia mea cu tot sfatul domniei mele că ar fi mare blestem şi păcat de Dumnezeu pentru truda şi chinul acestor oameni mai sus zişi, să se risipească şi să se spargă casele lor şi curţile lor şi ogră- zile lor, cu tot pometul pe care l-au sădit şi cu viile ce le-au făcut pe acel loc pustiu — şi au scos toată pădurea, şi mulţi spini cu sapa, cu mare chin şi nevoie şi greutate — şi toate agoniselile lor, de atîta vreme de cînd ei s-au trudit, iar acum în scurt, într-un ceas, să se strice şi să piară munca lor, să nu fie nicăierea”18 19. Asemenea accente în legătură cu defrişările găsim în izvoare şi cu un veac20 sau chiar două mai devreme21. în cazul plantării în locul fostelor vii, după ce acestea fuseseră lă- sate vreme de mai mulţi ani în părăsire, lucrarea se numea „întoarcerea viei”22, ea constînd în scoatera vechilor butuci, uscaţi sau sălbăticiţi, să- parea terenului şi sădirea viţei tinere. Dintre metodele de desfundare a terenului practicate în antichitate, în special la romani, anume : a) săpatul de gropi izolate, b) săpatul în tranşee23 şi c) desfundatul total24, documentele noastre medievale nu pome- nesc decît de prima metodă, a gropilor izolate. E probabil însă că se prac- tica şi desfundatul total, însă numai în cazul viilor înţelenite, aşa-numita „întoarcere” de care am amintit mai sus. în cazul defrişărilor, nici nu se simţea nevoia unei asemenea desfundări a întregului loc, pămîntul fiind deja, prin scoaterea buturugilor şi a rădăcinilor, în mare parte afinat. Informaţiile relative la desfundat, deşi puţine ca număr, dau date destul de amănunţite şi deci foarte preţioase. Theodosie, egumenul mănăs- tirii Aninoasa, în mirenie Tudoran paharnic şi pitar, mare acaparator de moşii, voia să-şi sădească vii în judeţul Eîmnicu-Sărat, la Uricheşti. în acest scop, el se învoieşte cu mai mulţi ţărani care să-i sădească via contra plată,, anume un galben de fiecare pogon sădit. Se fac şi învoieli scrise, în care se specifică în amănunţime obligaţiile ambelor părţi, dar mai ales ale ţăranilor25. Aceştia se angajează : „Să facim acum de toamnă groapili 18 Documente privind istoria României, seria B, Ţara Românească, veac. XVII, voi. IIJ, p. 387 (in continuare : D.I.R.). 20 Un oarecare Mircea cumpără la Poenile Zlătariului (sat dispărut, probabil In fostul judeţ Săcuieni) o moşie, care, atunci cind a cumpărat-o, „au fost plină de pădure şi de copaci; şi au curăţit Mircea acea moşie cu securea şi cu tirnăcopul şi cu foc şi cu multă sudoare şi oste- neală” (act din 1543, in D.I.R., XVI, voi. II, p. 297). 21 într-un act din 1545, pomenind insă stări din deceniul al treilea al veacului al XV-lea, de pe vremea lui Dan al II-lea (1424 — 1431), este vorba de nişte megieşi cu ocină la Negoşina, In judeţul Buzău, pe care „şi-au curăţat-o cu securea şi cu sapa şi cu focul in pădurea deasă şi tare” (ibidem, p. 328 — 329). 22 în 1678, mitropolia avea nişte vii părăsite lingă Tirgovişte. Patru ţărani, spun ei Înşişi, „văzind acele vii stînd aşa... le-am cerut şi ni le-au dat ca să le Întoarcem, să le facem vii”, de pe care să dea apoi otaştină (Arh. St. Buc., LV/11). 23 Săpăturile in tranşee, in vederea sădirii viţei, probabil moştenire romană, se practicau mult in Spania. Vezi E.G. Raventâs, Tecnicas, rendimientos y mutaciones agricolas en una finea catalana del siglo XVIII. 24 I.G. Teodorescu, Şt. G. Teodorescu şi Glt. Milialca, op. cil., p. 263. 25 Asemenea învoieli, din care unele aproape contemporane cu cele citate de noi, sînt prezentate şi discutate pentrWWW 201—205. 7 DIN TEHNICA VITICOLA MEDIEVALA 451 toate, cîte vor trebui, în toate pogoanele. Şi să fie groapili dease de un pas de la groapă pînă în groapă... şi să fie groapa di adîncă pînă disupra gi- nuchiului”26. Actul din care am citat poartă data de 14 octombrie 1680. Eeţinem, deocamdată, din cele de mai sus că gropile se făceau de cu toamna, vechii noştri viticultori cunoscînd bine necesitatea şi foloasele aerisirii gropilor timp mai îndelungat şi ale fărîmiţării bulgărilor de pă- mînt prin îngheţ şi dezgheţ ; că adîncimea lor era pînă deasupra genunchiu- lui unui om, deci aproximativ 50 — 60 cm, şi că distanţa dintre ele era de un pas, ceea ce echivala în măsură modernă cu 1 m, dacă admitem că este vorba de pasul mic, cel de patru palme sau o jumătate de stînjen (exact 0,9832 m), fapt mai probabil, sau de aproape 1% m, dacă ar fi vorba de pasul mare (exact 1,4748 m)27. Comparînd datele de mai sus relative la timpul în care se făceau la noi în evul mediu gropile pentru plantarea viţei, adîncimea acestora, ca şi distanţa dintre ele cu cele din antichitatea romană28 sau cu cele din zilele noastre29, constatăm că vreme de două milenii prea mari schimbări n-au intervenit, ceea ce confirmă cele spuse şi mai sus în legătură cu practica rutinară a tehnicii agricole în anumite aspecte ale ei. Datele furnizate de aceleaşi documente din a doua jumătate a vea- cului al XYII-lea ne lasă să înţelegem că exista în această regiune a pod- goriilor din judeţul Eîmnicu-Sărat şi un sistem precis de aranjare a gropilor şi a viţelor, de plasare a lor într-o anumită ordine, şi nu la întîmplare. La această concluzie ne îndeamnă două elemente : a) distanţele egale şi exacte între gropi şi b) numărul de butaşi, întotdeauna acelaşi pentru fiecare groapă, după cum vom vedea mai jos. Săpatul gropilor toamna, fără alte precizări, este amintit şi în alte documente pentru alte podgorii din ţară30. S-ar putea ca în alte regiuni ale Ţării Eomâneşti distanţele dintre gropi şi dimensiunile lor să fi fost altele, dat fiind raportul strîns ce există între sistemul de aranjare pe teren a viţei şi diferiţi factori, ca natura tere- nului, soiul viţei, modul de conducere ş.a.31, de care fără îndoială că viticultorii vremii ştiau că trebuie să ţină seama. Plantarea viţelor. Dintre felurile de înmulţire a viţei de vie, docu- mentele noastre medievale pomenesc doar butăşirea, şi aceea probabil fără rădăcini. Chiar şi la viile vechi, unde se umpleau golurile, se puneau tot butaşi. N-am întîlnit în documentele cercetate sistemul de înmulţire prin marcotaj, probabil, şi pentru că, în viile în care butucii erau dispuşi geometric, acest fel de înmulţire era mai greu de practicat. Butaşii sînt porţiuni de coardă de un an, cu 5 — 6 ochi, care se taie de la butuc pentru a fi plantaţi. De calitatea lor, ca şi de timpul şi felul cum se să- 26 Arh. St. Buc., Mitrop. Ţării Rom., XCI/11 27 Asupra măsurilor medievale, a se vedea Damaschin Mioc şi Nicolae Stoicescu, Mesures el instrumente midievaux de mesure en Valachie el en Moldauie, in „Revue Roumaine d’Histoire”, VI. 1967, nr. 3, p. 3S7-378. 28 I.C. Teodorescu, Şt. C. Teodorescu şi Gh. Mihalca, op. cil., p. 263. 29 Gh. Constantinescu şi V. Juncu, op. cit., p. 162 ; cf. şi T. Martin, Cultivarea soiurilor de struguri pentru masă, Bucureşti, 1964, p. 73 ; idem, Viticultura, ed. cit., p. 412 — 416. 30 Vezi, de pildă, un document din 1674 pentru vii din judeţul Săcuieni (Bibi. Acad., CXIV/220). 31 I. C. Teodorescu, şi Şt. C. Teodorescu şi Gh. Mihalca, op. cit., p. 267; Gh. Constan- tinescu şi v. juncu, op. cu., P. ' www.dacoromamca.ro 452 DAMASCHIN MIOC 8 deau depindea în mare măsură reuşita înfiinţării noilor plantaţii de vii, aşa eum viitoarele recolte de struguri şi de vin depindeau mai ales de ale- gerea soiurilor, a varietăţilor de viţă, acestea trebuind să concorde nea- părat cu condiţiile naturale ale locului. Faţă de aceşti trei factori, calitat°a butaşilor, soiul viţei şi timpul plantării, viticultorii noştri din trecut se arătau la fel de grijulii ca şi faţă de alegerea terenului, ţinînd seama de ei cu o rigurozitate deosebită. Specialiştii îşi alegeau singuri butaşii, avînd grijă să fie sănătoşi, cu lemnul bine copt şi de o anumită grosime. Ei înşişi îi tăiau de la butucii care se aiătau a fi viguroşi şi productivi şi al căror soi îl cunoşteau. în aceeaşi învoială de care a fost vorba şi mai sus, pentru sădire de vii la Uricheşti, ţăranii se angajează ca viţa, plătită de egumen, „noi să mergem să o luom şi să o căutăm di bună, ca să fie neam bun şi să nu fie uscată”32. Garantează prinderea, dar pun condiţia ca viţa s-o aleagă ei, ceea ce denotă deplină încredere în capacităţile lor de pricepuţi viti- cultori, „ci cari ni va plăcea noao, aciia să o luom”33. Preţul nu-lpo- menesc, le este indiferent, de îndată ce butaşii nu-i plătesc ei, ci egumenul. Documentele care vorbesc de vremea săditului sînt foarte puţine; se planta, ca şi în vremea noastră, toamna sau primăvara. La 15 octombrie 1680, alţi trei ţărani se angajau să sădească pentru acelaşi egumen al Ani- noasei trei pogoane de vie „la Corboasa, în dealul Uricheştilor, însă să facim acum di toamnă groapile, iar la primăvară să punem viţa, timpuriu, în mustul zăpezii, ca să se poată prinde viţa”34 (subl,. ns. — D.M.). Ca şi unii dintre specialiştii de azi, care recomandă sădirea timpurie, imediat după topirea zăpezii, ţăranii viticultori de acum trei veacuri cunoşteau, apreciau şi practicau săditul din vreme, care, după cum ei înşişi o măr- turisesc, ridica sorţii de prindere a viţei. Unele izvoare din a doua jumătate a veacului al XYIII-lea amin- tesc de sădirea butaşilor toamna35, însă numai la completarea golurilor din vii, nu la plantaţiile noi. Este vorba de viile mitropoliei din judeţele Muscel, Prahova şi Săcuieni. Aceleaşi izvoare pomenesc şi de punerea bu- taşilor cu gunoi36, fapt pe care nu l-am întîlnit mai înainte, de pildă la Uricheşti. E greu de precizat dacă sădirea viţei cu gunoi este o inovaţie a veacului al XYIII-lea sau s-a practicat şi mai înainte, dat fiind că izvoa- rele folosite vorbesc de podgorii deosebite şi de împrejurări deosebite de plantare : în primul caz, plantaţie nouă, în curătură de pădure, în judeţul Rîmnicu-Sărăt, iar în al doilea caz umplere^, golurilor din viile bătrîne în judeţele mai sus citate. în orice caz, îngrăşarea terenurilor cu vii în secolul al XYIII-lea, prin gunoire, după cum vom vedea cu alt prilej, este o lucrare curentă, de care documentele pomenesc adesea. Acelaşi act din 15 octombrie 1680, privitor la viile de la Uricheşti ce urmau să fie sădite, cu atît de preţioase informaţii, relatează şi despre 32 Arh. St. Buc., Mitrop. Ţării Rom., XCI/11. Vezi anexa I. 33 Ibidem. 34 Ibidem, XCI/12. Vezi anexa II. 35 La via de la Valea Gardului, Jud. Săcuieni, a mitropoliei, cei ce o lucrează sădesc butaşii toamna (Bibi. Acad., ms. 617, f. 67). 36 Ispas diaconul se angajează in 1764 să lucreze nişte vii de la Călineşti, In judeţul Muscel, tot ale mitropoliei. între altele, el se obligă să umple şi golurile din vii, băgind la fiecare pogon ,,clte 800 de butaşi, cu gunoi ” (ibidem, f. 10). Alţii, in 1765, In moşia Izvorască, fac ace- laşi lucru (ibidem, f. 95 v ). www dacornmam'ca. ro 9 DIN TEHNICA VITICOLA MEDIEVALA 453 numărul şi modul de aşezare a butaşilor în gropi. „Şi să punim viţă — spun cei trei ţărani — într-amîndoao capătăli de groapă, la un cap 3 viţe, la alt cap, iar 3”37. Aproape la fel e şi relatarea din documentul cu data 14 octombrie acelaşi an : „...Să punim viţă pin gropi, la un căpătîi di groapă 3 viţe, la alt căpătîiu, iar 3”38. Cunoscînd numărul de viţe ce se puneau într-o groapă şi felul cum se aşezau, putem schiţa oarecare ipoteze în legătură cu existenţa unor sisteme de pichetare şi trage unele concluzii relativ la numărul de viţe — viitorii butuci — sădite pe o anumită suprafaţă. Admiţînd că. distanţele egale, cum am văzut, dintre gropi sînt de cîte un pas mic, adică aproximativ 1 m, şi ştiind că în gropi se puneau cîte trei viţe la fiecare capăt, deci cîte şase butaşi de groapă, după cum spun documentele citate, bănuim că gropile erau de formă drept- unghiulară, cu laturile de 1 şi, respectiv, 2 paşi mici (deci o suprafaţă Fig. 1. — Aşezarea butaşilor in groapă (1680, Uricheşti, Jud. Rlmnicu-Sărat). de circa 2 m2), cu viţele aşezate cîte trei pe fiecare latură lungă, cea de doi paşi, a dreptunghiului; cu alte cuvinte, cîte un butaş în fiecare colţ al gropii şi cîte unul la mijlocul laturilor mari, la marginea gropii (fig. 1). Viţele astfel dispuse se aranjau în pătrate, cu distanţa de un pas între ele, obţinîndu-se, la terminarea sădirii, un sistem de aranjare a viito- rilor butuci în pătrat (fig. 2), sistem recomandat şi folosit în viticultura «r--------îs---------a I I I I I I b_________cl_________.j! p--------*©---------q i i i ! O________o__________a P--------O--------TJ I I I ' h_______p_________a 0 ---------1*-----------q 1 i i i i i o.----------o___________d ~ o — a ■q i l p---------p----------q i i i i > i Q---------a__________a Fig. 2. — Sistem de piche- tare (1680, Uricheşti, jud. Rlmnicu-Sărat). 37 Vezi anexa II 38 Vezi anexa I. www.dacoromanica.ro 454 DAMASCHIN MIOC 10 românească pînă în zilele noastre39. Se ajungea astfel ca atît între butuci, cît şi între rînduri distanţa că fie egală (aproximativ lm), sistem de să- dire care pentru anumite terenuri, soiuri şi moduri de conducere era cel mai potrivit; el permite rădăcinilor să aibă aceeaşi suprafaţă de hrănire, iar viţelor fiecărui butuc suficientă şi egală lumină şi căldură40 41. Date fiind epoca, regiunea şi preţul săditului, menţionate de docu- mentele pentru Uricheşti, citate mai sus, bănuim că pogonul de care este vorba este pogonul mie, avînd în măsură modernă 2 227,392 m2 41. însemna că pe un asemenea pogon ţăranii care s-au angajat să pună vie au fost nevoiţi să sape în jur de 340 — 350 de gropi, cu suprafaţa de 2m2 fiecare, sădind aproximativ 2 000 — 2 100 de butaşi42. Aplicînd calculul la hectar şi păstrînd aceleaşi dimensiuni ale gropilor şi acelaşi număr de butaşi per groapă, însemna că pe fiecare hectar s-ar fi sădit între 9 000 şi 10 000 de viţe, număr şi desime care, după specialiştii contemporani, se recomandă şi astăzi43. Modul acesta de dispunere pe teren a viţelor, repetăm, este o presupunere ; prea riguroase însă ni s-au părut datele referitoare la dimen- siunile gropilor şi la distanţele dintre ele pentru a nu presupune că aceeaşi rigurozitate şi grijă să nu se fi manifestat, cel puţin în această regiuni şi în ceea ce priveşte modul de dispunere pe teren a viţelor. Cele spicuite din documente şi redate pe scurt mai sus spun multe, dar în primul rînd şi mai ales că viticultorii români din veacul al XVII-lea ştiau nu din vreun tratat de viticultură, ci dintr-o prâctică de veacuri să aplice cele mai adecvate şi importante reguli agrotehnice ale vremii. îngrijirea sadului. Prinderea viţei era condiţionată şi de îngrijirea deosebită a sadului. în noua plantaţie, în cazul că se făcea în ţelină, ră- săreau diferite buruieni dăunătoare viţei, stînjenindu-i dezvoltarea. Acestea trebuiau distruse, ceea ce obişnuit se şi făcea în cursul verii, prin cîteva săpături şi praşile. O îngrijire şi mai atentă, cu lucrări mai multe şi mai grele cerea tînăra plantaţie făcută într-o curătifră de pădure, unde mai totdeauna exista posibilitatea ca din rădăcinile copacilor scoşi să lăstă- rească mlădiţe, care să se transforme în tufe şi să înăbuşe viţele abia por- nite. Şi în această privinţă documentele atît de des citate, pe care, pentru importanţa lor, le prezentăm şi în anexă, aduc ştiri cu totul lămuritoare. Se precizează că noua plantaţie de vie va fi săpată la vreme, în cursul verii, de două ori şi că se va continua munca la tăierea rădăcinilor copacilor şi a tufelor pînă ce viţa vş, prinde putere. în prima învoială de la Uricheşti, cea din 14 octombrie 1680, ţăranii se angajau ca după plantarea viţei „să o săpăm de doao ori bine, ca să să slăbească locul şi pi undi vor fi rădăcini să li tăim, ca să seaci, să nu să facă tufi preste vie... ca să să 39 Gh. Constantincscu şi V. Juncu, op. cil., p. 165 — 166. 40 Se poate naşte Întrebarea de ce, dacă s-a ajuns la un sistem de aranjare pe teren a viţelor in patrat, nu s-au săpat şi gropile tot In pătrat, punlndu-se 4 viţe la groapă, clte una in fiecare colţ? Bănuim că motivul a fost de ordin tehnic şi utilitar. Gropile dreptunghiulare aveau avantajul că se săpau mai uşor, permiţînd lucrătorilor o mai lesnicioasă minuire a unelte- lor şi, in acelaşi timp, mai cu folos, săplndu-se şi aflnlndu-se în acest fel de 66°0 mai mult teren declt in cazul gropilor pătrate. Ele slujeau astfel mai bine scopurilor urmărite de viticultori. 41 Damaschin Mioc şi Nicolae Stoicescu, op. cit., p. 365 — 366. 42 La pogonul mare, de 5 012 m2, s-ar fi sădit circa 4 600 — 4 700 de butaşi. 43 Gh. ConstantinescuwWWdaCrtrQmaih'iCă.’'tfO T.Martin, Cullioarea. ■p. 77. 11 DIN TEHNICA VITICOLA MEDIEVALA 455 prindă viţa toată”44. La fel de grijulii cu îngrijirea sadului se arată şi cei- lalţi ţărani care fac învoiala în ziua următoare. Ei spun : „...Să o săpăm la vară de doao ori şi pi undi vor fi copaci tăiaţi şi tufi, să li tăim rădăcinili, ca să să usuci, să nu să facă tufi prin vii”45. Aceeaşi importanţă o acordă îngrijirii sadului şi cei cu învoiala din 18 octombrie acelaşi an : „...Să o săpăm la vreme şi să sicăm toate rădăcinili... pănă să va prinde toată viţa”46. Egumenul le pune condiţia, pe care ei o acceptă, ca, în caz că viţa nu se va prinde, ţăranii să o pună a doua oară, însă pe propria lor cheltuială. Ei se angajează faţă de egumen ca ,,să-i facim lucru di cri- dinţă, ca să să prindă viţa..., iar de n-am purta grijă să lucrăm pricum ni iasti tocmeala, ci s-^r usca viţa şi di s-ar faci tufi prin vie, pri la tul- pinile tufilor şi ale copacilor, noi să punim a doa oară altă viţă de la noi şi s-o lucrăm păn să va prinde şi să sicăm şi tufile cari nu vor fi sicate, pintru că aşa ni iasti tocmeala cu sfinţiia sa”47. Probabil că sadului i se aplicau şi alte lucrări obişnuite viilor tinere : muşuroirea viţelor imediat după plantare, copcitul sau tăierea rădăci- nilor date din nodurile superioare ale butaşilor şi îngropatul toamna, dar de ele documentele nu pomenesc decît în legătură cu viile bătrîne. ★ în cele de mai sus am dorit să arătăm cîteva aspecte de care, în apre- cierea vechii noastre economii agricole şi a tehnicii ei, trebuie să se ţină seama. Ţinem să subliniem, la sfîrşitul acestei note, următoarele : a) Tehnica viticolă medievală românească, aplicată la înfiinţarea plantaţiilor de vii, este în genere rutinară, dar, faţă de alte ramuri, are şi destule elemente de progres, pe care le putem surprinde în izvoarele vremii. b) Viticultorii români din evul mediu, printr-o îndelungată practică, ajunseseră să cunoască bine importanţa factorilor principali în asigurarea unei dezvoltări optime a culturii viţei de vie, iar în cazul nostru, al înfiin- ţării de noi plantaţii, să ţină seama cu atenţie de : locul pe care se plan- ta, timpul plantării, soiul viţei şi aşezarea ei pe teren. c) Nivelul tehnicii plantării viţei de vie, cel puţin pentru veacul al XVII-lea, este acelaşi cu cel din alte ţări din apusul Europei (Franţa şi Spania), cu o viticultură foarte dezvoltată. Constatările de mai sus, după cum vom vedea, sînt valabile şi pentru alte aspecte ale viticulturii noastre medievale, atît privitoare la forţele de producţie (tehnica lucrărilor viei, uneltele, vinificaţia, acareturile de la vii ş.a.), cît şi la relaţiile de producţie (raporturile dintre proprietari şi cei ce lucrau viile, munca salariată ş.a.). 44 Vezi anexa I. 45 Vezi anexa II. 46 Vezi anexa III. 4’ Vezi anexa I. , • www.dacoFomanica.ro 456 DAM AS CHIN MIOC 12 ANEXA I 1680(7189) octombrie 14 -{- Adecă eu Costandin vătaf 1 Nichita i Ştefan i Patrichie i Ion din sat din Zălogi, ot sud Slâm Rlmnic, scris-am acesta al nostru zapis, ca să hii di bună cridinţă la mina sfinţii sale părintelui Thiodosie di la mănăstire di la Aninoasa, ot sud Muşcel, cum să ştii că ne-am tocmit cu sfinţila sa să-i facim 5 pogoani di vie din ţălină, pri locul sfinţii sale, In dealul Uricheştilor, la Corboasa. Insă pădurea, cit iasti unde vum să facim acăsti vii, să o tae sfinţia sa cu alţi oamini toată şi curiţe locul dl pădure cu alţi oamini, iar noi să facim acum de toamnă groapili toate clte vor tribui tn toate pugoanile. Şi să fie gropili di deasi di un pas dl la groapă plnă In groapă. Şi să fie pogoanele mai mari di cum sint altele cu un stlnjin In lungu şi cu alt stlnjin In lat. Iar clnd va fi la primăvară, In mustul zăpezii noi să punim viţă prin gropi, la un căpătli di groapă 3 viţe, la alt căpătliu, iar 3. Şi să fii groapa di adlncă plnă disupra ginuchiului. Şi o săpăm dă doao ori bine, ca să să slăbească locul; şi pi undi vor fi rădăcini, să li tăim, ca să săci, să nu să facă tufe preste vie, să-i facim lucru di cri- dinţă, ca să să prindă viţa toată. Iar de n-am purta grijă să lucrăm pricum ni iasti tocmeala, ci s-ar usca viţa şi di s-ar faci tufi prin vii, pri la tulpinile tufilor şi ale copacilor, noi să punim a doa oră altă viţă de la noi şi s-o lucrăm păn să va prinde. Şi să sicăm şi tufile cari nu vor fi sicate, pintru că aşa ni iasti tocmeala cu sfinţiia sa. Şi ne-am tocmit di pogon clte bani ughi 1, cari fac ughi 5; şi ni i-au dat toţi Inainti diplin In mlinile noastre. Şi viţa cit va tribui di acist rlndu să o cumpiri sfinţiia sa, iar noi să mărgim să o luom şi s-o căutăm di bună, ca să fii neam bun şi să nu fie uscată; ci cari ni va plăcea noao aciia să o luom. Şi noi de a noastră bunăvoe şi de nimenea sileţi amu mirsu la sfinţiia sa di ne-am tocmit. Şi mărturie : Ghidion călugărul şi popa Ionaşco şi Armega ptrcălab i Pravăţ plrcălab i Mihalcea plrcălab. Şi noi, pintru mai adivirită cridinţă ne-am pus dogitele mai jos in loc di piciţi, ca să să crează. Şi slntem chizaşi unul pri altul, cari din noi nu va lucra, să lucrăm noi ciialalţi, pricum scrii mai sus. Octombri 14 dni, leat 7189 (1680). -|- Eu Costandin vătaf ot Zălogi. + Eu Nichita ot Zălogi. + Eu Ştifan ot Zălogi. + Eu Patrichi ot tam. -(- Eu Ion ot tam. Arh. St, Buc,, Mitrop, Tării Rom , XCljll, Oria, Mrtic (30x21), ANEXA II 1680(7189) octombrie 15 -|- Adecă eu Cazan bimic ot Uricheşti 1 Badiul bimic ot tam i Costandin striinul ot tam scris-am acista al nostru zapis, ca să fii di bună credinţă la mina sfenţii sale părintilui Thio- dosii di la mănăstire di la Aninoasa, oUsud Muşcel, cum să să ştii că ne-am tocmit cu sfinţiia wwW.aacQrcmanica.ro 13 DIN TEHNICA VITICOLA MEDIEVALA 457 sa să-i facim 3 pogoane di vie In ţelini, anumi clte un pogon, şi pri locul sfinţii sale la Corboasa, In dealul Uricheştilor. însă să facim acum di toamnă groapile, iar la primăvară să punem viţa timpuriu, cu mustul zăpezii, ca să să poată prindi viţa. Şi clnd va faci groapeli, să li facim adinei pănă disupra giniuchiului; şi să fii loc sterpu din groapă pănă In groapă de un pas. Şi să punim viţa lntr-amindoao capătăli di groapă, la un cap 3 viţe, la alt cap, iar 3. Şi viţa di astă dată să o cumpiri sfinţia sa, numai noi să mărgim undi va plăti să luom noi viţa cari ni va plăcea, ca să fii viţă bună, di neam bun şi să'nu fii uscată. Şi s-o săpăm la vară de doao ori şi pi undi vor fi copaci tăiaţi şi tufi, să li tăim rădicinili, ca să să usuciă, să nu să facă tufi prin vii. Iar di n-am purta grijă ca să punim vita la vrămi, ci s-ar usca, atunci noi să avem a puni altă viţă di la noi a doa oară şi s-o lucrăm cu chiltuiala noastră, pănă să va prinde toată, pentru că aşa ne-am tocmit cu sfiţiia sa, di a noastră bunăvoe şi di niminea siliţi. Şi slntem chizaşi unul pri altul pri lucrul viilor; cari din noi n-ar lucra, să lucrăm noi ciialalţi, iar clnd n-am lucra din noi nici unii, ci am fugi, şi să stea lucrul sfinţii sale jos, atunci sfinţiia sa să fii volnic cu zapisul nostru să ia din vide noastre pogon pintru pogon, iar di vom lucra pri cum iaste tocmeala, să fim plătiţi. Şi am tocmit di pogon ughi 1 şi ni-au dat toţi diplin in mlinile noastre. Şi mărturie Încă am pus : popa Ionaşco i Ananie călugărul i Afmega plrcălab i Pravăţ plrcălab i Mihalcea plrcălab. Şi noi, pintru mai adivirită cridinţă ne-am pus mai jos dogitele In loc di piciţi, ca să să crează. Octombri 15 dni, leat 7189 (1680). + Eu Cazan birnic ot Uricheşti. + Eu Badiul birnic ot Uricheşti. + Eu Costandin triinul ot tam. + Eu popa Ionaşco ot Urecheşti mărturie. ‘Arh. St. Buc., Mitrov. Tării Rom , XCI/12. Oriff. hirtie (30x21) ANEXA III 1680(7189) octombrie 18 + Adică eu Florea şi iu Oprea din sat din Uricheşti, ot sud Slam Rlmnic, scris-am zapisul nostru, ca să hie di bună cridinţă la mina sfinţii sale părintelui Thiodosii di la mănăstire di la Aninoasa, ot sud Muşcel, cum să să ştii că ne-am tocmit cu sfinţiia sa să-i facim 2 pogoani di vie la Corboasa, pri hotarul Uricheştilor, pri locul sfinţii sale, In păragini. însă acum di toamnă să facim groapele, clte vor trebui. Şi di adinei pănă disupra giniuchiului şi din groapă păn In groapă să fii loc sterpu di un pas. Iar clnd va fi la primăvară, să punim viţa timpuriu, In mustul zepezii, ca să să prinză. Şi să o săpăm la vară de 2 ori, tot afundul, ca să slăbească locul şi să tăim rădăcinile tulpinilor de copaci şi aii tufilor, ca să să usuci toati rădăcinili, să nu să facă tufi prin vii. Şi viţa acum să o plătească sfinţie sa, iar noi să mărgim să o luom şi s-o alăgim, ca să nu fii uscată şi să fii neam bun. Şi ne-am tocmit In preţ di pogon ughi 1, cari fac amlndoao pugoanele ughi 2; şi ni i-au dat toţi deplin In mlinili noastri. Şi di cum slnt pogoanili lntr-altă parti, acăste să li facim mai mari cu un stlnjin In lat şi cu un stlnjin In lungu. Iar să n-am purta grijă să punim viţa timpuriu şi s-o săpăm la vrăme şi să sicăm toate . ....... www.dacoromanica.ro 458 DAMASCHIN MIOC 14 rădăcinili, atunci noi a doao ora să punim altă viţă di la noi şi s-o lucrăm cu chiltuiale di la noi şi să sicăm toate rădăcinili, pănă să va prinde toată viţa. Iar di vom fugi şi va rămlnea lucrul sfinţii sale jos, atunci Sfinţie sa să fie volnic cu zapisul nostru să culeagă viili noastre, pogon dript pogon, pănă vom face viile sfinţii sale, pricum ni iaste tocmeala, pintru că aşa ne-am tocmit noi di bună voea noastră şi di niminea siliţi. Şi mărturie : popa Ionaşco i Ananie călugărul şi alţii, cari-îşi vor puni numeli mai jos. Şi noi pintri mai adivirită cridinţă ne-am pus d6giteli mai jos in loc di piciţi, ca să să crează. Şi slntem chizaşi unu pre altu. Octombri 18 dni, leat 7189 (1680). + Eu Florea ot Urechişti. + Eu Oprea ot Urechişti. + Eu popa Ionaşco ot Urecheşti mărturie. Arh. $t. Buc., Mitrop, Ţârii Rom,, XC1 13. OriQ. hirtie (30x21), www.dacoromanica.ro O VECHE TIPĂRITURĂ DESPRE MOLDOVA LA MIJLOCUL SECOLULUI AL XVI-LEA DE ŞERB AN PAPACOSTEA Lipseşte încă în istoriografia română o evidenţă sistematică a ştirilor din vechile tipărituri europene referitoare la trecutul nostru, cercetare care ar aduce, fără îndoială, în circuitul ştiinţific un însemnat spor de infdrmaţie istorică. în aşteptarea unei asemenea lucrări de ansamblu şi în nădejdea că îşi va găsi cîndva împlinirea, punem la îndemîna cercetătorilor istoriei noastre medievale o tipăritură de provenienţă polonă din anul 1553 referitoare la evenimentele, atît de pline de urmări în istoria Moldovei, petrecute în anii precedenţi. Datele de interes primordial cu privire la domnia lui Iliaş şi Ştefan Rareş şi asupra începuturilor domniei lui Alexandru Lăpuşneanu cuprinse în tipăritura amintită se integrează atît de tîrziu în istoria noastră din pricina faptului că broşura fiind tipărită împreună cu altă lucrare — un elogiu funerar al nobilului polon Jan Radziwill, ca anexă a acestuia, deşi lipsită de orice legătură sub raportul conţinutului — a scăpat atenţiei istoricilor noştri care au cercetat în trecut bibliotecile polone. Titlul complet al lucrării este : Oratio fvnebris illvstrissimi Principis et Domini Domini Johannis Badziuili Oliciae et Nesnisi Ducis, vita et morte, scripta a ~Wenceslao Agrippa Lithuano. Epicedion scriptvm a PMlippo Melan- thone. 1553. Addita est narratio scripta afide digno de VualacJiorum tyrannis, guae ostendit, Turcicos Tyrannos non solum crudelitate, sed etiam astutia magna et fraudibus grassari x. Cei care cercetează istoria Moldovei la mijlocul veacului al XVI-lea vor găsi în paginile puţine la număr dar dense în conţinut ale broşurii ele- mente de îmbogăţire a imaginii unei societăţi frămîntate de conflicte in- terne şi grav expuse expansiunii otomane în vremea în care aceasta, ajunsă la punctul culminant, ameninţa să cuprindă ţara, apărată în deceniile an- terioare de Ştefan cel Mare şi de succesorii săi. încercarea conducerii otomane de a reduce Moldova la regimul unei dominaţii directe şi stricte a trezit reacţia hotărîtă a ţării încă din vremea 1 Broşura se află la Biblioteka Narodowa din Varşovia, secţia de vechi tipărituri, sub cota XVI. 0. 113. „STUDII”, tomul 22, nr. 8, p. 459-464. 1969. , . www.dacoFomanica.ro 460 ŞERBAN PAFACOSTEA 2 cînd, după izgonirea lui Petru Rareş, turcii l-au impus domn pe Ştefan Lăcustă în numele căruia autoritatea otomană se împlîntase în ţară şi o guverna la umbra unui simulacru de legitimitate. Posibilitatea unei reacţii polone împotriva instaurării directe a stăpînirii turceşti în Moldova şi con- flictul pe care l-ar fi declanşat cu Poarta a fost al doilea factor însemnat în moderarea veleităţilor conducerii otomane de a încorpora Moldova în imperiu, în formula dominaţiei directe. Deosebit de puternic s-a manifestat tendinţa otomană de a subordona strict Moldova în timpul lui Iliaş şi Ştefan Rareş. Domnia celui mai vîrstnic dintre fiii lui Petru Rareş, încheiată cu trecerea lui la islam — fapt prea în pripă considerat în istoriografia noastră a fi fost un simplu episod per- sonal şi asupra semnificaţiei politice a căruia ne propunem să revenim într-un studiu ulterior — , şi efortul conducerii otomane de a-1 impune în continua- re ca domn Moldovei, după turcirea lui — astfel cum se întrevede acum din textul broşurii editate în anexă — , au înregistrat punctul culminant al străduinţei Imperiului otoman în timpul domniei lui Soliman al II-lea de a subordona strict Moldova. Refuzul ţării de a accepta drept domn pe acela care i-arfi adus în acelaşi timp cu legea nouă şi o stăpînire otomană mult agravată a silit Poarta să-l retragă pe Iliaş Rareş şi să-l confirme domn pe fratele său, Ştefan. Dar, resemnîndu-se la această substituire de persoane, Poarta nu renunţa în acelaşi timp şi la proiectul iniţial; cititorii broşurii pe care o edităm în anexă vor putea urmări, pe baza unei informaţii noi, asaltul reînnoit al puterii otomane în Moldova în anii atît de frămîntatei domnii a ultimului descendent direct al vechii dinastii moldovene 2. Domnia lui Ştefan Rareş, încă atît de puţin cercetată în istoriografia noastră, a continuat pe plan intern lupta între o putere autoritară — care prelungea tradiţia politicii centralizatoare a lui Ştefan cel Mare, Ştefăniţă şi Petru Rareş — şi marea boierime moldoveană. s Reproducem In versiune românească pasajul referitor la turcirea lui Iliaş Rareş şi la eforturile puterii otomane de a-1 determina pe Ştefan la acelaşi pas : „După această expediţie tiranul turc l-a chemat la sine pe Ilie, îndemnîndu-1 ca renegind creştinismul, să adopte circumciziunea mahomedană. Ilie, om tinăr, in parte atras prin făgă- duieli, In parte Îngrozit de ameninţări, a cedat în faţa tiranului şi a primit circumciziunea împre- ună cu ciţiva dintre boierii săi. Ceilalţi Insă, mai înţelepţi, nu au putut fi constrinşi nici prin ademeneli, nici prin ameninţări. în cele din urmă l-a trimis [pe Ilie] în Valahia încărcat de foarte multe daruri, poruncindu-i ca să-i atragă pe valahi cu incetul la aceeaşi necredinţă şi perfidie. Valahii însă i-au rezistat cu forţa lui Ilie cind s-a înapoiat şi nu i-au îngăduit ca, minjit de impietatea mahomedană, să intre în ţară. Iară turcul văzind statornicia valahilor l-a revocat pe Ilie. între timp valahii l-au ales pe fratele mai mic al lui Ilie, Ştefan, căruia tiranul turc i-a trimis, după obiceiul său, insignele şi daruri numeroase, sfătuindu-1 să imite exemplul fratelui său. Acesta a răspuns că nu poate face acest lucru din pricina supuşilor [săi], căci altminteri ar fi răsturnat de locuitorii ţării. Turcul, ocupat cu alte războaie, a tăinuit toate. Apoi, prin solii repetate şi ademenitoare, dar tainice, l-a îndemnat pe tlnărul nebun ca să-i suprime treptat pe cei care nu erau de acord cu fapta lui Ilie. Ştefan s-a purtat in această privinţă după cum dorea turcul, căci deseori ucidea Intr-o singură zi douăzeci, uneori şi mai mulţi bărbaţi fruntaşi, pentru a-i face pe plac tiranului turc, astfel incit, atunci cind acesta ar fi dorit-o, să-i subjuge mai uşor pe ceilalţi după ce i-a suprimat pe cei mai puternici. Şi, ţ)e cind Îşi desfăşura cruzimea împotriva tuturor fruntaşilor, dregătorii curţii sale ciţi mai rămăseseră, care nu îndurau cruzimea şi Înţele- geau că toate se petrec din pricina preacrudului tiran, spre primejdia ţării, s-au hotărit să fugă şi au [şi] fugit la poloni, cărora le-au relatat toate intenţiile şi atrocitatea tiranului. Aceştia [polonii] i-au primit omeneşte, cu ospitalitate, şi au găzduit vreo două sute de bărbaţi fruntaşi, timp de un an. Căci, exceptind vreo doi sau trei, ceilalţi, părăsind toate [ale lor], şi luînd cu ei caii cei mai buni, au fugit’.wwff daţnffîmam'ca. TQ 3 O TIPĂRITURA DESPRE MOLDOVA (SECOLUL AL XVI-LEA) 461 Cînd conflictul a atins momentul culminant, care a coincis şi cu un nou val de presiune otomană, boierimea, cum se ştie, l-a suprimat pe dom- nul care, după informaţia izvorului nostru, procedase la masive confiscări de stăpîniri boiereşti. Dar vidul de autoritate politică era deosebit de pri- mejdios pentru că deschidea posibilitatea unei agravări a dominaţiei otomane asupra Moldovei; boierii moldoveni refugiaţi în număr mare în Polonia s-au grăbit să aleagă un nou domn, Petru Stolnicul, devenit Alexandru Lăpuşneanu; cu concursul autorităţilor polone de graniţă şi fără a aştepta asentimentul regelui Sigismund August, aflat în provinciile nordice ale ţării, noul domn intră în ţară, pe care pune stăpînire după în lăturarea rivalului ridicat în domnie imediat după asasinarea lui Ştefan Eareş de boierimea rămasă în ţară. Cîteva indicaţii de prim interes asupra începutului domniei lui Lăpuşneanu — alegerea şi jurămîntul depus de către boieri, omagiul noului domn faţă de coroana polonă, restituirea dome- niilor boiereşti confiscate etc. — se adaugă la cele asupra domniei anterioa- re şi conferă broşurii un loc deosebit între izvoarele istoriei moldovene la mijlocul secolului al XVI-lea 3. Născută dintr-o preocupare politică — necesitatea de a justifica în faţa forurilor conducătoare polone iniţiativa sprijinirii lui Alexandru Lăpuş- neanu care putea comporta grave complicaţii în raporturile cu Imperiul otoman — , tipăritura din 1553 înfăţişează evenimentele expuse prin pris- ma intereselor care au adus-o la lumină ; cu aceasta însă valoarea inf otrmaţiei pe care o aduce nu e cu nimic scăzută. Cercetată atent, confruntată cu izvoarele cunoscute încă dinainte asupra acestei perioade, ea va contribui lamaibuna înţelegere a istoriei Moldovei în vremea în care valul islamului tindea să o cuprindă în întregime. ANEXĂ [FOAIA DE TITLU] Oratio fvnebris de illvstrissimi principis et Domini Domini Iohannis Radziuili Oliciae et Nesnisi Ducis, vita et morte, scripta a Wenceslao Agrippa Lithuano. Epicedion scriptvm a Philippo Melanthone 1553 • 3 „De aceea [polonii] au Îngăduit valahilor, care erau in număr mare, ca să aleagă dintre ei un bărbat drept şi Înţelept; aceştia străduindu-se au ales un om serios şi bun numit Petru Alexandru, mai sărac declt ceilalţi [şi] a cărui dreptate şi cinste le erau dinainte cunoscute; acestuia i-au jurat supunere cu multă veselie. Apoi Alexandru ales a jurat cu ai săi faţă de domnii [poloni] supunere, credinţă şi ascultare regelui Poloniei, In numele Întregii ţări, şi a făgăduit ajutor de zece mi de oameni, pe cheltuială proprie, Împotriva oricărui duşman. Insă domnii [poloni], la rlndul lor, i-au făgăduit In numele regelui ajutor şi apărare. După ce acestea au fost săvlrşite potrivit ritualului, trimit fără amlnare o oaste bine echipată In Yalahia pentru a-1 aşeza pe Alexandru In scaun. Oastea valahă i s-a supus şi ciţi mai rămăseseră dintre boieri l-au primit bucuros ca domn. La fel au procedat şi comandanţii cetăţilor şi ai garnizoanelor, fără opoziţia sau Împotrivirea cuiva. Acesta fiind Înscăunat In domnie, a Încetat acea cruzime şi nedreptate. Căci tuturor le-a reWWw?daC8îâ&amiCa.rG 462 ŞERBAN PAPACOSTEA 4 Addita est narratio scripta a lide digno de Vualachorum tyranni?, quae ostendit, Ţur- cicos Tyrannos non soluin crudelitate, sed etiam astutia magna et fraudibus grassari. Narratio scripta a fide digno de Vualachorum tyrannis, quae ostendit Turcicos Tyrannos non solum crudelitate, sed etiam astutia magna et fraudibus grassari. Valachia regio meridionalis, populosa et bellatrix, amenissimo loco egregie sita est. Ea Regibus Poloniae mullis annis erat feudalis. Sed paucis ante annis Petrus dux Valachiae defecit ad Turcam. Deinde ipso sublato filins natu maior nomine Elias rursus se Regi Polonorum subie- cit, et iurauit, se fidem seruaturum. Nune autem tertius iam instat annus, cum praefatus Elias instinctu et persuasione Turcae fidem fregit, et collecto non mediocri exercitu insperato cinxit obsidione arcem regiam Bar et ciuitatem, cui prgerat uir industrius ac rei militaris peritus Bernhardus Pretouitz. Hic strenue defendebat arcem, et ciuita||tem. Et cum non successisset Valachis illa obsidio, ammissis illic multis praestantioribus uiris, uersi sunt in fugam. Quos persequens Petrouicius magna clade affecit, et plurimos captiuos abduxit. Post eam expeditionem Turcicus Tyrannus, uocauit, ad se Eliam, suasurus ipsi, ut abiecto Christianismo, susciperet circumcisionem Mahometicam. Elias homo iuuenis, partim pollici- tationibus allectus, partim etiam minis perterritus, cessit Tyranno, ac cum paucis suis nobilibus circumcisionem accepit. Reliqui autem sapientiores nec blandiciis, nec terroribus adigi poterant. Tandem cum amplissimis muneribus eum dimisit in Valachiam, mandans, ut Valachos paulatim ad eandem impietatem et perfidiam pertraheret. Valacljî autem redeunti Eliae ui restiterunt, nec passi sunt, ut pollutus impietate Mahometica Prouinciam ingrederetur. Turca uidens constan- tiam Valachorum rcuocauit Eliam. Interim Valachi elcgerunt fratrem iuYiiorem Stephanum, cui Turcicus Tyrannus mo||re suo misit uexillum et magna munera, ac suasit ut excmplum fratris imitaretur. Hic respondit, se non posse id facere propter subditos, alioqui excuteretur a prouin- cialibus. Turca occupatus aliis bellis dissimulauit omnia. Deinde crebris et blandis, occultis tamen legationibus persuasit stulto iuueni, ut illos quibus displicebat facinus Eliae, paulatim cxtirparet. Stephanus in hac re tăiem se gessit, qualem Turca exoptabat. Nam sepe uno die interfecit 20, aliquando plurcs uiros praestantes, et bellis Turcicis iam olim assuefactos, ac intra duos annos plus quam miile fortissimos uiros interfecit, ut Turcico Tyranno gratificarctur, quo facilius, quando uellet, absumptis fortioribus reliquos subiugaret. Et cum sic in omncs prgstan- tiores saeuiret, illi qui reliqui erant officiales aulg eius, quibus displicebat crudclitas, et qui intcl- ligcbant ista geri iussu sacuissimi Tyranni ad perniciem prouinciae, fuga sibi consulucrunt, et confugerunt ad Polonos, quibus omnia consilia, et atrocitatcm Tyranni cxposuerunt. Quos ipsi humanitcrho || spicio exceperunt, et circiter ducentos uiros praestantes apud se per annum fouerunt. Exceptis cnim duobus uel tribus, alii omnibus relictis, sublatis secuin optimis equis, fugcrunt. Post hacc proxima hac gstatc iussu Turciei Tyranni, collecto magno exercitu irruit Ste- phanus in Transiluaniam et illic magna clade Transiluanos in finibus pracscrtiin sitos affecit, ac onustus pracda domum rediit. Rcx Polonorum habuit non mcdiocres copias pro tutandis finibus, et incursionc Tartarorum, Turcarum et Valachorum per totam gstatem. Cumque istac copiae in castris iaccrcnt per aliquot hebdomadas supra flumen Neper, quod Podoliam et Vala- chiam diuidit, ex quo loco facile et commode poterant tutari Podoliam tam aduersus Tartaros, quam Valachos, tune mulţi ex Valachia nobilcs, qui erant superstites, confugiebant ad cxcrci- tum, implorantcs opem contra Tyrannum nomine totius Valachiae grauissime afflictae. Praefectus eius cxercitus miscr || tus ipsorum cladis, consolabatur eos, iubens cxpectarc mandatum hac de re Regis, nihil enim se posse iniussu regis facere. Tyrannus interim grassari non cessabat, iusto Dei tandem iudicio interfectus est a suis in tentorio noctu. Quod ubi exulibus ac Pracfecto copiarum nunciatum esset, ipsc consilio inito cum praecipuis nobilibus ac centurionibus eius exercitus, communi consilio statuerunt, non esse expcctandum nuncium a Regia Maiestate, qui erat tnwWff^CflTOmfllIliP.ailtOb distantiam loci uenire, sed 5 O TIPĂRITURĂ DESPRE MOLDOVA (SECOLUL AL XVI-LEA) 463 succurrendum oppressis Valachis, data tanta opportunitate, quae si negligeretur, Turcicus Tyrannus eam non neglexisset. Quare permiserunt Valachis, quorum erat magnus numerus, ut ex suis eligerent uirum iustum et prudentem, qul inito consilio elegerunt uirum grauem et humanum, de cuius iusticia et probitate antea eis constabat, caeteris pauperiorem, nomine Petrum Alexandrum, cui iurarunt obedientiam cum magna animorum alacritate. Deinde Alexander electus ||cum suis iurauit coram dominis, obedientiam, fidem et subiectionem Regi Polonif, nomine totius provinciae, et promisit proprio sumptu decern millia militum aduersus quemlibet hostem. Domini uicissim nomine Regis promiserunt ei auxilium et defensionem. His rite peractis mittunt exercitum sine contatione in Valachiam bene instructum, ut Alexandrum collocarent in sede. Exercitus autem Valachicus ultro se ei subiecit, et quotquot superstites fuerant domini, laeti suscipiebant eum pro suo domino. Idem fecerunt Praefecti arcium et praesidiorum, nemine contradicente aut prohibente. Quo in sede collocato cessauit illa crudelitas et iniusticia. Nam omnibus posses- siones amissas restituit. Inter caetera cum thesauros prouinciae apşrirent, inueniunt literas Turciei Tyranni, nuper missas, in quibus gratias agit Stephano, pro illa crudelitate, quam iussu eius exercuil in Transiluania, et promittit ei gratiam. Rursusque hortatur eum ad expeditionem, iubetque colligere quin || quaginta millia bellatorum, et denuo irruere in Transiluaniain, quam Turcae Ardeliam uocant. Promittitque in eisdem literis Tartarorum triginta millia in auxilium. Item significat se mandasse Moldauo, cuius lata est prouincia, ut colligat contra Transiluanos octo- ginta millia. Deinde praeter Turcas, qui erant alioqui in Vngaria, promittit se missurum suppetias ad deuastandam Transiluaniam uiginti millia. Mandatque in eis literis, que erant Turcice scrip- tae, quas uidit qui haec retulit, ut absque ulla commiseratione igne et ferro grassaretur, nec parceret aetati, nec sexui, sed omnia funditus extirparet ac deleret. Tam crudele decretum Turcicae beluae de Transiluania impediuit coelestis Pater. Primo per mortem Stephani, deinde per Polonos, qui tempestiue ut dictum est constituerunt nouum Principem. Quod tribuendum est admirandae diuinae gubernationi, et protectioni Ecclesiae, propter quam et reliquis parcit. Vtinam haec consilia, et crudelia decreta Turcica, scirent Eccle- siae TransiluaJ|nae, ut Deo protectori et admirando liberatori gratias agerent, ac nomen eius celebrarent. Tartari qui ad illam expeditionem Transiluanicam erant eolleeti, et adhuc colligebantur cis Tauricam Chersoncsum, ubi exoneratur fluuius Neper, qui diuidit Podoliam ac Valachiam, audientes de morte Valachici Tyranni, et institutione noui Principis, rursus redierunt ad Pre- cocopiam et reliqua loca. Haec ex multis pauca significaui, multa enim brevitatis causa omissa sunt, ut uos quoque scirelis quibus mediis Deus omnipotens Transiluaniam, qug hospicia Eccle- siae praebet, potenter et mirabiliter a Turcica Tyrannide liberauerit. Hoc ingens beneficium Dei grata commemoratione celebremus, et petamus et expectemus nos quoque protectionem, ne in nostris regionibus grassetur Turcica impietas et spurcicies, sed ut seruentur Ecclesiae rcliquiae, et Deus uera inuocatione et in agnitione Domini noestrilesu Christi celebretur, et hominum mores, honesta disciplina regantur, Amen. www.dacoromanica.ro ORATIO PVNEBRISDEILLV* STR1SS1MI PRINC1P1S ET DO» jnini Domini I ohannU Rădziuili OlicU CT Nr/ni/î D ucis, uita er morte, [cripta d , WENCESLAO AGRIP- pa litbuano~ EPICEDION SCRIPTVM A PHILIPPO MELAN* THONE. ADDITA EST NARRATIO SCRIa ptidfiie digno de ViuUchorum tyrdtmis, oftendit, Turcicos Tyramtos noti [olum crudelitdte, ţed etia ajlutid tttdgna crfrmdibmgrajfari. I S Fig. 1. — Foaia de titlu a tipăriturii. www.dacoromanica.ro COMERŢUL DE TRANZIT SPRE POLONIA PRIN ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI TRANSILVANIA (ULTIMUL SFERT AL SECOLULUI AL XVII-LEA)* DE L. DEMfiXY Un capitol important al relaţiilor dintre ţările române şi Polonia în secolul al XVII-lea 11 constituia comerţul de tranzit spre Polonia prin Ţara Românească şi Transilvania în ultimul sfert al acestui secol. Comerţul de tranzit din sudul Dunării spre Polonia s-a desfăşurat în tot secolul al XVI- lea şi în primele trei sferturi ale secolului al XVII-lea pe vechiul drum comer- cial prin Moldova. Acesta era drumul principal al comerţului direct dintre Polonia si Imperiul otoman, căci mărfurile levantine care pătrundeau în Polonia prin intermediul Europei apusene erau adusede companii comerciale engleze sau olandeze, dar mai ales de compania scoţiană, cum s-a întîmplat în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Un comerţ de tranzit prin Ţara Românească şi Transilvania spre Polonia cu o oarecare regularitate nu se desfăşura. Dacă totuşi pătrundeau mărfuri sud-dunărene şi pe aceăstă cale xn Polonia acest lucru era incidental, sporadic şi juca un rol cu totul neglija- bil în relaţiile dintre ţările române şi Polonia şi în ansamblul comerţului extern al Poloniei din acea vreme. Ce a determinat schimbarea bruscă a drumului comercial, deplasarea lui din Moldova în Ţara Românească şi Transilvania prin Cîineni şi Turnu-Roşu? între anii 1673 şi 1692 această ultimă cale a devenit dramul comercial principal al comerţului de tranzit direct între sudul Dunării şi Polonia. Se desfăşura pe acest drum un comerţ de tranzit spre Polonia care atingea proporţii însemnate, ajungînd, după cum vom vedea, să însumeze mărfuri în valoare de peste 50 000 de florini renani anual. Deplasarea drumului comercial de tranzit din Moldova în Ţara Româ- nească şi Transilvania era legată de evenimentele politice şi militare care au avut loc in regiunile nordului Moldovei, în Ucraina şi în Podolia, care îm- piedicau desfăşurarea comerţului în aceste regiuni. încă nu se încheiase rivalitatea ruso-polonă prin încheierea în 1667 a păcii de la Andruso v, cînd * Capitol din lucrarea Relaţiile economice dintre (ările române şi Polonia In secolul al XVII-lea, elaborată in cadrul Institutului de istorie „N, lorga”. ,studu”, tomul 22. nr. 3 p. «wwwidflcnmmanica.m 466 L. DEMfiNY 2 Polonia a fost ameninţată de un nou pericol. La sfîrşitul anului 1$66 şi începutul anului 1667 tătarii din Crimeea întreprind o expediţie militară puternică împotriva Poloniei, la ordinul Porţii. Imperiul otoman încura- jat de succesele obţinute în centrul Europei se angajează într-o acţiune care se va termina cu ocuparea Podoliei. Polonia era frămîntată de lupte interne duse de diferitele facţiuni ale magnaţilor poloni pentru tron. După abdicarea lui Jan Cazimir în 1668, pe tronul Poloniei este adus Mihail Coribut Yişnoveţki, în timpul căruia luptele interne s-au ascuţit şi mai mult. Organizarea unei apărări solide în faţa expansiunii turco-tătăreşti a fost lăsată pe planul al doilea sau neglijată complet. între timp însă tătarii reînnoiau acţiunile lor militare din ce în ce mai des. în vara lui 1671, tă- tarii au pătruns din nou în Ucraina apuseană, aflată sub stăpînirea Poloniei. Cu toate succesele obţinute de oştile polone, expansiunea turco-tătară nu a fost stăvilită. în ianuarie 1672 solul Porţii aducea la Varşovia decla- raţia de război. în vara lui 1672, armata turco-tătară a ajuns la graniţa Poloniei şi în luna august a cucerit Cameniţa. Polonia nu era în stare să desfăşoare a rezistenţă pe măsura pericolului care o ameninţa şi a fost ne- voită să accepte condiţiile de pace impuse de Poartă şi să semneze la 17 octombrie 1672 pacea în urma căreia Podolia şi ceamaimare parte a Ucrainei apusene rămîneau ocupate de Turcia. Polonia s-a angajat să plătească Tur- ciei o sumă de 80 000 de taleri despăgubire şi un tribut anual de 22 000 de cervoneţi. Seimul polon a refuzat să ratifice pacea şi astfel rivalitatea turco- polonă, declanşată încă din 1666, s-a transformat într-o stare permanentă de război, care a durat cu succese schimbătoare timp de aproape 30 de ani, pînă cînd, în urma loviturilor primite în centrul Europe i, Turcia a fost nevoită să renunţe la planurile sale expansioniste în regiunile ucrainene şi polone. Ocuparea Cameniţei, centru comercial de prim rang pe drumul de tranzit între Turcia şi Polonia, şi transformarea acestor regiuni, precum şi a Moldovei într-un teatru de război permanent au împiedicat desfăşurarea comerţului dintre Balcani şi Polonia pe vechiul drum de tranzit prin Moldo- va 1. Negustorii care ocupau un loc de frunte în acest comerţ şi în special compania-de negustori armeni din Cameniţa a fost nevoită să-şi înceteze activitatea. Majoritatea negustorilor armeni din Podolia şi Moldova au fugit în Transilvania. Circa trei mii de familii de armeni se stabilesc în 1672 în Transilvania, la Gheorghieni, în Ciuc, la Bistriţa, şi atunci se formează şi puternica comunitate de negustori şi meşteşugari armeni stabiliţi la Gherla2, care va juca un rol de seamă în viaţa economică a principatului Tran- silvaniei şi în relaţiile comerciale ale acestei ţări cu ţările vecine. Negustorii armeni stabiliţi în Transilvania vor juca un rol important şi în comerţul de tranzit ce se desfăşura din regiunile sud-dunărene spre Polonia prin Ţara Bomânească şi Transilvania. în urma evenimentelor relatate mai sus, drumul comercial din sudul Dunării prin Moldova spre Polonia a fost paralizat şi comerţul de tranzit sud-dunăreano-polonez timp de circa trei decenii se va desfăşura prin Ţara 1 H. Dj. Siruni, Armeni In viaţa economică a ţărilor române, Bucureşti, f. a., p. 33 — 34 ; N. Iorga, Istoria comerţului românesc. Epoca veche, Bucureşti, 1925, p. 258 — 292; Paul Cernovo- deanu, England and the Queslion of free trade in the Black Sea in the 17th Century, in „Revue roumaine d’histoirc”, tom. VI (1967), nr. 1, p. 15 — 21 ; idem, Relaţiile economice ale Angliei cu ţările române in perioada 1660—1714, in „Studii”, tom. 21 (1968), nr. 2, p. 259. 2 Szongott KristâI, '8'z^WVTWlV'jIjiljitf‘d tolVMiI'rj'i'M Wţnogrăfiâja (Monografia oraşului liber regesc Gherla), voi. I— IIw 3 COMERŢUL DE TRANZIT SPRE POLONIA 467 Românească şi Transilvania, trecînd pe Valea Oltului pe la Cîineni şi Turnu- Roşu. Acest comerţ de tranzit se poate studia pe baza unui material arhivis- tic foarte preţios păstrat la Arhivele Statului din Sibiu 3. Este vorba de soco- telile de vamă ale tricesimei de la Turnu-Roşu. Din păcate, în fondul amin- tit s-au păstrat integral socotelile numai pe cîţiva ani, începînd din 1673 şi pînă la anul 1692, cu o serie de întreruperi. Anii pentru care socotelile va- male s-au păstrat sînt :1673 4 (februarie-august), 1682 (martie-octombrie)5, 1683—1685 (integral) 6, 1686 (noiembrie 1685 pînă la 18 aprilie 1686) 7, 1689 (august-decembrie), 1690—1691 (integral) şi 1692 (ianuarie- aprilie)8. în aceste socoteli vamale sînt trecute următoarele rubrici : data, numele negustorului, indicaţia că duce mărfuri în Polonia9, numele şi cantitatea mărfurilor transportate, vama plătită pentru fiecare marfă în parte sau vama globală plătită de negustor. Pe baza acestor date am schiţat cîteva probleme de bază ale comerţului de tranzit prin Turnu-Roşu în Polonia în ultimul sfert al secolului al XVII-lea,încercînd să aplicăm metoda statistică, cantitativă în cercetare. Printre aceste probleme sînt: stabilirea sorti- mentelor de mărfuri transportate în Polonia, proporţia diferitelor mărfuri, cantitatea totală de mărfuri transportate şi vama plătită, locul pe care-1 ocupă comerţul de tranzit spre Polonia în ^nsamblul legăturilor economice dintre Ţara Românească şi Transilvania desfăşurate pe Valea Oltului, provenienţa principalelor mărfuri, stabilirea listei de negustori şi vama plătită de fiecare negustor penţru mărfurile duse în Polonia, provenienţa negustorilor etc. Cercetarea materialului documentar ne-a demonstrat că ne aflăm în faţa unui aspect important al relaţiilor economice ale ţărilor ro- mâne cu Polonia în secolul al XVII-lea, nu numai pentru că acest comerţ s-a desfăşurat pe teritoriul ţării noastre, ci pentru că un număr mare de negustori care duceau mărfuri sud-dunărene în Polonia proveneau din Transilvania şi Ţara Românească. Totodată, atît sortimentul de mărfuri importate, cît şi originea ne- gustorilor ne arată că activitatea comercială desfăşurată la Turnu-Roşu lega două regiuni diferite ale Europei, ba chiar lega Polonia şi de alte con- tinente prin mijlocirea companiilor comerciale străine care-şi desfăşurau comerţul în bazinul mediteranean, şi în primul rînd prin mijlocirea com- paniei engleze a Levantului. Astfel, comerţul de tranzit din Imperiul oto- man spre Polonia prin Ţara Românească şi Transilvania constituie o parte integrantă a comerţului european, un capitol important de istorie univer- sală. Sîntem convinşi că începutul modest pe care-1 întreprindem prin punerea în circuit a materialului documentar amintit mai sus va duce la o lărgire a cercetărilor în acest domeniu, că lacunele şi neajunsurile studiului nostru vor fi în curînd completate de alte cercetări mai ample şi mai com- plexe. Nădăjduim că vor fi scoase la iveală şi alte materiale arhivistice de această natură, poate chiar din bogatele fonduri arhivistice din Polonia, 3 Arhivele Statului Sibiu. Zwanzig-und Dreisig Rechnungen, cutia XXVII, nr. 1 — 16. * Ibidem, nr. 5, II. 5 Ibidem, nr. 10, II. * Ibidem, nr. 10, II şi 11. 7 Ibidem, nr. 10, II. 8 Ibidem, nr. 16. 8 Am scos numai acele date 468 L, DEMENY 4 şi atunci tabloul schiţat de noi va fi mult întregit, şi poate în (unele locuri şi modificat. Socotelile de vamă de la Turnu-Roşu ne dau răspuns la întrebarea despre sortimentul, cantitatea şi valoarea mărfurilor transportate în Po- lonia. La prima vedere acest sortiment este destul de larg dacă analizăm întreaga listă de mărfuri duse de negustori. în realitate însă, după cum vom vedea, numai circa 25—30 sortimente de mărfuri constituiau o preocupare permanentă a acestui comerţ de tranzit. Dar să vedem mai întîi care sînfc aceste mărfuri şi în ce cantităţi au fost aduse din sudul Dunării. Reţine atenţia faptul că, pe prim loc, se situează bumbacul şi diferite ţesături con- fecţionate din bumbac, urmează apoi mătasea şi articolele de mătase, piei diferite ş.i blănuri, stofe diferite, un sortiment relativ redus de mii odenii şi dulciuri şi diferite alte mărfuri din Adrianopol, Brusa, India, Persia, Eumelia, Ve- neţia şi din alte ţări şi localităţi. La loc de frunte , în ce priveşte plata de tricesimă, se situează firele de bumbac colorat numit şi fitău 10 11, pentru care s-a plătit în anii 1673 şi 1682—1686 la vamă suma de 1 465,05 florini renani, sumă apreciabilă în condiţiile de atunci. Ce cantitate de marfă reprezenta această sumă? Este o întrebare la care răspunsul este mai greu de dat, deoarece socotelile indicau măsuri diferite şi în unii ani chiar destul de imprecise. Totuşi o anumită evaluare se poate face. Două sînt măsurile care indicau cantitatea de fire de bumbac colorat dusă prin Ţara Românească şi Transilvania în Polonia : ocaua şi povara. Astfel, în 1673 s-au transportat 450 de ocale de fire în valoare de 740 de florini renani, pentru care s-a plătit ca vamă 22,50 florini renani. O cantitate mult mai mare de fire de bumbac colorat a fost înregistrată la vama din Turnu-Roşu în 1682, deşi socotelile pe acest an ni s-au păstrat doar pe perioada de la 27 martie pînă la 21 octombrie, deci mai puţin de şapte luni. în ce priveşte cantitatea de marfă transportată, izvorul o indică sau în ocale sau în poveri u. în total s-au transportat 33 de poveri şi 750 de ocale de fire de bumbac, în valoare de circa 6 502,50 florini renani, pentru care s-a plătit o sumă de 216,75 fl. r. vamă la Turnu- Roşu. în 3683 cantitatea de fire de bumbac transportată creşte şi mai mult ajungînd la 72 de poveri şi 460 de ocale, în valoare de circa 12 000 de fl. renani, pentru care s-a plătit o vamă de 386 de fl. r. Dar cantitatea cea mai mare de fire de bumbac colorat a fost dusă prin vama Turnu-Roşu spre Polonia în 1684, cînd ea s-a ridicat la 12 050 de ocale de fire, în va- loare de circa 14 000 de florini renani, pentru care s-a plătit o vamă de 483,75 fl. r. Cu toate că, în 1685, cantitatea de mărfuri transportată prin Ţara Românească şi Transilvania creşte, atît sub raport comparativ cît şi absolut, totuşi cantitatea de fitău înregistrată la vama Turnu-Roşu pentru a fi dusă în Polonia arată, faţă de 1683—1684, o vădită scădere, însumînd doar 5 140 de ocale, în valoare de 8 000 de fl. r., pentru care s-a plătit o 10 în socoteli: Fejteo, feiteo, fejtâ. 11 Povara nu era o măsură precisă şi bine fixată. Totuşi chiar socotelile de vamă ne dau indicaţii preţioase pentru a stabili cit reprezenta o povară de fire de bumbac colorat. Astfel, se nota că la 28 iunie 16S2 negustorul „Ştefan Pop duce In Polonia 50 de ocale, adică o jumătate de povară de fitău” pentru care plăteşte 2,50 fl. r. vamă. O altă indicaţie ni se dă în aceleaşi socoteli la data de 16 octombrie 1682 cînd se arată că „fratele lui Paul din Tlrnovo duce în Polonia 300 de ocale (3 poveri) de fitău” pentru care plăteşte o vamă de 15,00 f.r. Cf. pentru povară : D. Mioc şi N. Stoicescu, Măsurile matievale de greutpte din Ţara Românească. Instrumente de măsurat capacitatea şi greutalWWWSOlBOOBOm.8BUOO.rOi'. 1. P- 89 — 91. 5 COMERŢUL DE TRANZIT SPRE POLONIA 469 vamă de 257,65 fl. r. Această scădere este şi mai clară în 1686, cînd s-au transportat în total numai 1 960 de ocale de fitău, în valoare de circa 3 000 fl. r. Trebuie să menţionăm însă că, pe de o parte, pentru anul 1686 soco- telile noastre sînt incomplete, pe de altă parte că în 1686 în ansamblul schim- bului de mărfuri desfăşurat prin Turnu-Roşu ponderea comerţului de tran- zit spre Polonia este incomparabil mai mică decît în anii precedenţi. Constatăm în general deci că, în ce priveşte valoarea mărfurilor duse în Polonia, firul de bumbac colorat nu numai că ocupă primul loc, dar că el reprezintă aproape 20 % din această valoare. Bumbacul12 era dus însă, în unii ani, în cantităţi apreciabile şi fără să fi fost tors. Astfel, în 1683, la 29 decembrie, negustorul Ioan Fote a plătit 19,00 fl. r. vamă pentru 9 % poveri de bumbac transportate în Polo- nia ; la 11 ianuarie 1685 Hagi Mihoc ducea în Polonia 20 de poveri de bumbac, pentru care a plătit vama de 33,00 fl. r.; iar la 31 ianuarie 1686 Gaspar din Rusciuc ducea 20 de poveri de bumbac plătind o vamă de 60,00 fl. r. Se constată deci că bumbacul netors nu reprezenta o marfă importantă care să fi constituit obiectul permanent de comerţ, cel puţin în ce priveşte vama din Turnu-Roşu. O cantitate infimă de bumbac era dusă în Polonia prin Ţara Românească şi Transilvania în formă de aţă colorată13. Numai în 1684 este ea înregistrată în socotelile de tricesimă şi atunci într-o cantitate infimă, plătindu-se o vamă de 2,88 florini renani. Mătasea şi diferite ţesături de mătase constituiau de asemenea un obiect de import polonez permanent, care se reflectă destul de pregnant şi în socotelile de vamă de la Turnu-Roşu. în total, în anii 1673 şi 1682—1686, a fost transportată prin Ţara Românească şi Transilvania mătase14 de o calitate mai bună, în valoare de circa 43 200 de fl. r., pentru care s-a plătit o sumă de 1 430,30 fl. r. vamă. Cantitatea cea mai mare de mătase mai fină a fost dusă în 1573, cînd 8 negustori au transportat 3 948 de litre de mătase, pentru care s-a plătit suma de 592,20 fl. r. vamă. Cu toate că în anii care au urmat constatăm o scădere sensibilă a cantităţii de mătase dusă în Polonia, totuşi ea rămîne în ansamblul mărfurilor de tranzit la un loc de frunte. Astfel, în 1682 au fost transportate 10 poveri şi 190 de litre, în 1683 9 y2 poveri şi 66 de litre, în 1684 9 poveri, în 1685 7 poveri şi 6 măji, iar în 1686 2 poveri de mătase mai fină. Se transporta însă în Polonia şi mătase de o calitate inferioară 16, e drept, mult mai puţină; în valoare de circa 1 000—1 100 de fl. r., plătindu-se o vamă de 33, 60 fl. r. în toţi anii ară- taţi mai sus. Că este vorba de o mătase mai ieftină, deci de o calitate infe- rioară, ne arată faptul că pentru 100 de ocale din această mătase se plăteau doar trei florini renani vamă, pe cînd pentru aceeaşi cantitate de mătase mai fină se plătea o vamă de 20 de fl. r. O singură dată în această întreagă perioadă se înregistrează o a treia calitate de mătase inteimediară, aşa-numita „mătase baka'’16, dusă în Polonia, anume în 1673 cînd s-au transportat 60 de litre în valoare de circa 200 de fl. r., plătindu-se o vamă de 6,00 fl.r. Prin Ţara Românească şi Transilvania se ducea în Polonia o însem- nată cantitate de ţesături din mătase sau la care se folosea şi mătasea. 12 Gyapol. 13 Festetl cirna. 14 Selyem. 16 Matâsz. ls Baka selyem. . . www.dacoFomanica.ro 470 L. DEMfiNY 6 Printre acestea locul principal îl ocupa muselina 17. în 1682 au fost trans- portate în Polonia 8 y2 baloturi de muselină în valoare de circa 2 600 — 2 100 fl. r., pentru care s-au plătit 69 fl. r. vamă. în 1683 s-a transportat o cantitate mai mică, doar 6 poveri, în valoare de circa 1 100 de fl. r., plătindu-se o vamă de 36 de fl. r. Cea mai însemnată cantitate de muselină a fost dusă în Polonia în anul 1684 (18 baloturi şi 1 907 valuri, în valoare de circa 7 550 de fl. r. , plătindu-se o vamă de 235,52 fl. r.) şi 1685 (40 % poveri în valoare de circa 7 400 de fl. r., pentru care s-au plătit 230,50 fl. r. vamă). în cantităţi mai mici se transportau spre Polonia diferite alte mărfuri confecţionate din mătase, ca : material pestriţ din mătase 18, baticuri albe de mătase19, şnur de mătase 20, cordoane mici de mătase 21, cordoane mij- locii de mătase 22, cordoane „mukadem” 23, cordoane de mătase carmajin 24, cordoane de mătase şi bumbac amestecate 25, precum şi diferite şaluri de mătase şi lînă împodobite cu fire de aur 26 şi alte sortimente inferioare 27 ca şi fulare de mătase 28 şi năframe 29. Prin Ţara Românească şi Transilvania se transporta în Polonia o cantitate însemnată de pînzeturi de calităţi foarte diferite, ţesute mai ales din bumbac şi din in. Printre acestea se află pînza roşie 30 sau pînza turceas- că 31 şi cămăşi din pînză turcească 32. Unele dintre acestea erau ţesute din bumbac, mătase şi chiar lînă fină ames'tecate, cele mai multe însă erau mai ales din bumbac şi în cantităţi însemnate, ca diferitele pînzeturi „batist”. Astfel, numai în 1673 s-aii trans- portat în Polonia, prin vama Turnu-Roşu, 787 de valuri de batist din bum- bac 33, în valoare de circa 3 000 de fl. r., pentru care s-au plătit 90,24 fl.r. vamă. Se aduceau însă şi alte sortimente de pînzeturi batist 34 în cantităţi 17 Maszul. Muselina (moşul) — o ţesătură de bumbac, mătase sau de lină, foarte subţire şi străvezie. Numele lui moşul provine de la localitatea Moşul unde s-a fabricat pentru prima dată. Ţesătura era de diferite culori. 18 Tarka selyem materia. 19 Fejtr selyem keszkenS. 20 Selyem sinor 21 Apr6 selyem Svek, aprâ săi ovek. 22 Kozip vată selyem Svek. 23 Mukadem Svek. 24 Kormasin selyem Svek. 26 Gyapol s selyemmel elegyes ovek. 26 Aranyozoll săi Svek, lengyel aranyozotl ovek. 27 Alăbb valâ săi ovek. 28 Nyakra valâ keszkenS. 29 Varrol keszkenS. 30 Veres văszon. 31 Torok văszon, lorok bulya văszon. 32 Torok bulya văszon ingek. 33 Gyapot palyolal. 34 KSz janlsăr palyolal, rilka palyolal, oreg janlsăr palyolal, tarka selyem palyolal, aranyos v(gă palyolal, kărmăn PallJ0,al etc- 7 COMERŢUL DE TRANZIT SPRE POLONIA 471 însemnate. Este interesant să semnalăm transportarea unui fel de batist numit „batist din Salle” 35 36, adus de lingă Eabat din localitatea Salle, unde se fabrica şi de unde prin intermediul comerţului levantin a ajuns şi la noi" dar şi în Polonia. La unul din sortimentele acestui batist se folosea şi lîna fină ceea ce o făcea destul de scumpă a6. Menţionăm că mai ales în 1673 trans- portul de pînzeturi de batist era însemnat , căci în toţi cei cinci ani — între 1682 pînă în 1686 — nu s-a înregistrat o cantitate atît de mare cît s-a con- semnat în cele 7 luni ale anului 1673 în registrele vamale de la Turnu-Boşu. Comerţul de tranzit spre Polonia mai cuprindea o cantitate oarecare de pînzeturi diferite 37. Examinînd tabelul mărfurilor transportate, Consta- tăm că ele constituiau o cantitate pentru care s-au plătit în diferiţi ani de la 9 la 22,50 de fl. r. vamă. Cea mai apreciată pînză şi de cea mai bună cali- tate era considerat giulgiul din India. Astfel, în 1673, s-au transportat în total 269 de valuri de pînză din India în valoare de circa 700 de fl. r. şi s-a plătit o vamă de 21,54 fl. r. Tafta turcească pestriţă 38 este înregistrată doar în 1673 ca fiind dusă în Polonia, şi atunci într-o cantitate de numai 40 de valuri, în valoare de circa 220 de florini renani, pentru care vama era de 7,20 fl. r. Cît priveşte taftaua turcească cu fire de aur 39, ea este consemnată doar în 1682, cînd s-a transportat doar un singur val. Nici cantitatea de catifea obişnuită40 dusă în Polonia prin Ţara Bomânească şi Transilvania nu era însemnată, deşi este înregistrată în anii 1682,1684 şi 1685. Ea era însă o marfă scumpă, căci în 1682 cînd s-au dus 3 valuri de catifea obişnuită în valoare de circa 300 de fl. r., s-a plătit o vamă de 9 florini renani. în 1684 s-a dus o catifea şi mai scumpă, deoarece numai pentru un val şi jumătate de catifea s-a plătit o vamă de 6 florini renani. Bogasiul era o altă pînză sau stofă scumpă, folosită mai ales pentru căp- tuşeli, transportată prin Ţara Bomânească şi Transilvania în Polonia. Şi din această marfă întîlnim sortimente diferite ca : bogasiu41, bogasiu obiş- nuit 42, bogasiu colorat43, bogasiu de Brusa44, bogasiu indian45 * şi bogasiu „imamusa” 4B. în cei şase ani în care se poate stabili valoarea bogasiului transportat spre Polonia s-a înregistrat la Turnu-Boşu o cantitate în va- loare de circa 11 000 fl. r., pentru care s-a plătit o sumă de 349,82 % florini renani vamă. Cît priveşte cantităţile transportate din fiecare sortiment, tabelul de mai jos ne oferă următoarea imagine : 35 Szălli palgolal, szor szălle palyolal, sau simplu szăle şi duma szătt. 36 Astfel numai pentru 109 valuri din acest batist s-a plătit in 1673 in total o sumă de 13,08 fl. r. vamă. 37 Gyolcs, gyapol gyolcs, Păllzăs gyolcs, Indiai gyolcs. 38 Tarka torok taffota. 39 Torok aranyozoll lafula. 40 Koz bărsony, bărsony, filvegă bârsony. 41 Bogazia. 43 Duma bogazia. 43 FesleU bogazia. 44 Bruszai bogazia. 45 Indiai bogazia. 48 Imamusza, un fel de bogasiu negru amestecat cu verde. www.dacoromanica.ro 472 L. DEMfiNY 8 1673 1682 1683 1684 1685 Marfa canti¬ vama canti¬ canti- vama canti¬ vama canti¬ vama tatea tatea vama tatea tatea tatea Bogasiu --- --- --- --- 10 36,20 6 36,45 4 36,00 pov. pov. pov. Şi Şi 10 10 viguri viguri Bogasiu grosolan 2 18,00 1 9,67 6 45,00 5 41,00 pov. pov. */. pov. pov. Şi 15 valuri Bogasiu colorat - - - - - - i V. 13,5b - - pov. Bogasiu indian 2 075 83,00 - - - - - - - - valuri Bogasiu de Brusa - - - - 1 Va 20,00 - pov. Bogasiu „imamusa” - - - - 120 6,00 - ' - Va 5,00 valuri pov. Din tabelul de mai sus reiese clar nu numai varietatea mare a sorti- mentelor de bogasiu şi calităţi diferite la acelaşi sortiment, ci se poate stabili şi preţul. Astfel, 6 poveri de bogasiu ordinar costau circa 1 500 de florini, 120 de valuri de bogasiu „imamusa” 200 de florini, 2 075 de valuri bogasiu indian 2 760 fl. r., una povară şi jumătate de bogasiu colorat 450 fl. r. şi aceeaşi cantitate de bogasiu de Brusa 660 de fl. r. în anii 1682—1684 s-a transportat în Polonia o cantitate mică de flanelă 47, anume : în 1682, 20 de valuri în valoare de 33 fl., în 1683, 13 va- luri, în valoare de 13 fl. şi în 1684, 60 de valuri, în valoare de 60 fl. Un loc important în comerţul spre Polonia îl ocupă diferitele stofe şi postavuri. Printre acestea postavul aba 48 ocupă locul cel mai important, el fiind transportat cu destulă regularitate în fiecare an şi cu cantităţi însem- nate, anume : în 1673 , 300 de valuri în valoare de circa 1 060 fl. r., în 1682, 13 poveri şi 81 de valuri în valoare de circa 1800 fl. r., în 1683, o jumătate de balot şi 438 de valuri în valoare de circa 2 050 fl. r., în 1684, 8 poveri şi 280 de valuri în valoare de circa 2 000 de fl. r., în 1685, cînd de fapt s-a înregistrat cea mai mare cantitate de postav aba dus în Polonia, 798 de valuri în valoare de circa 4 250 fl. r. şi în 1686, 238 de valuri în valoare de aproape 1 300 fl. r. 47 Borbily futa. Lazăr Şăineanu, Influenta orientală asupra limbii şi culturti române, II, partea I, Bucureşti, 1900, p. 174. 48 Aba (pannus vilis, grobes Tuch, loden). Un fel de postav care se fabrica în Turcia din lină de capră sau de oaie. Era de diferite culori şi era adusă în cantităţi mari şi la noi In secolul al XVII-lea. . . www.dacoFomanica.ro 9 COMERŢUL DE TRANZIT SPRE POLONIA 473 Se ducea în Polonia un fel de postav grosolan numit dimie pestriţă49, dar în cantităţi cu totul neînsemnate. Dimia este înregistrată doar o sin- gură dată la Turnu-Eoşu cafiind dusă înPolonia, şi anume înl673 cînd s-au transportat 6 valuri în valoare de 16 fl. r. în anii 1682 şi 1684 s-a transpor- tat prin Ţara Eomânească şi Transilvania în Polonia o cantitate însemnată de mohair, stofă lucrată de călugăriţe din lînă amestecată cu păr de cămilă50. Şi aici întîlnim calităţi diferite. Astfel, în 1683 s-au transportat 111 2 poveri de mohair obişnuit în valoare de circa 2 500 fl. r. şi 10 valuii de mohair grosolan61. în 1685 au fost duse spre Polonia de trei negustori 111j2 de poveri de mohair obişnuit, dar mai scump decît în 1684, căci o cantitate identică valora din această marfă circa 2 700 de fl. r. Dintre materialele confecţionate din mătase sau pînză se transporta în anii 1673,1682 şi 1683 o anumită cantitate de faţă de plapumă de calităţi iarăşi diferite 52. In 1673 s-au transportat 140 de bucăţi de feţe de plapumă în valoare de circa 90—92 de fl. r. în 1682,130 de bucăţi în valoare de aproa- pe 300 fl. r., în 1683, o jumătate de povară, în valoare de 150 de fl. r. Un alt grup de mărfuri, care ocupa, în ce priveşte valoarea mărfurilor duse în Polonia prin vama Turnu-Eoşu, după bumbac şi mătase, locul al treilea, îl constituiau pieile fine. Printre acestea la locul de frunte se înscrie cordovanul53. Astfel, în 1673 au fost duse 4 430 de bucăţi de cordovan în valoare de aproape 500 fl. r., în 1682,50 de bucăţi în valoare de 66 fl.r. M, în 1683,12 poveri în valoare de aproape 2 000 fl. r., în 1684,14 poveri şi 280 de bucăţi în valoare de aproape 2 800 fl. r., în 1685, 30 1/2 poveri în valoare de peste 5 200 fl. r., iar în 1686, 2 poveri în valoare de circa 330 fl.r. în total s-au transportat în anii de mai sus 58 1/2 poveri şi 4 760 de bucăţi cordovan în valoare de peste 15 000 fl. r., ceea ce reprezintă o sumă apreciabilă. în cantităţi ceva mai reduse, dar totuşi apreciabile, se transporta în Polonia şi pielea carmajin55. Astfel, în 1673 au fost duse 200 de bucăţi în valoare de circa 330 de fl. r., în 1682,11 baloturi în valoare de peste 2 300 fl. r., în 1683, 2 poveri în valoare de aproape 500 fl. r., în 1684, 2 poveri în valoare de peste 500 fl. r., iar în 1686, o singură povară în valoare de peste 200 de florini renani. în cei 6 ani sus-menţionaţi au fost transportate deci în Polonia 22 de poveri, 11 baloturi şi 200 de bucăţi de piei carmajin în valoare totală de circa 8 730 fl. r. Pe lingă aceste două feluri de piei a mai fost dusă în Polonia, e drept într-o cantitate foarte mică, şi pielea saftian56, care este menţionată în 1682. 49 Tarkadimi. Ţesătură de lină mal groasă, cu precădere de culoare albă, dar şi pestriţă. 89 Muhăr. 61 Darva mahăr. 63 Paplan fedelek, alăbb vată paplan fedel. 63 Iiordovăn b6r (hircina pellis concinnata, corium cordubense, Corduanleder). Cordo- vanul se prepara din piele de miel, oaie sau mai ales de capră. Era un fel de piele fină pentru tncăljăminte de lux şi era de diferite culori. 84 în ce priveşte cantitatea foarte mică de cordovan dusă in Polonia in 1682, trebuie să avem in vedere că socotelile pe acest an sînt incomplete şi că in realitate s-a transportat cor- dovan şi in 16ă2, o cantitate mult mai mare. 85 Karmazsin b6r, karmasin (corium carmesinum, Carmasinleder). Carmajinul era un fel de piele vopsită in roşu inchis. 88 Szattyăn, Szattyăn bor (corium ovillum, Schafleder). în a doua jumătate a seco- lului al XVII-lea, după stabilirea negustorilor armeni In Transilvania, se prepara şi la noi, mai cu seamă din piele de capră si oaie. * • Www.dacoromanica.ro s c. 8316 474 L. DEMfiNY 10 într-o cantitate nu prea mare se transportau în Polonia chilimuri sau carpete57 şi covoare de două feluri; astfel, în 1673 au fost consemnate în registrele vigesimale în Turnu-Eoşu trei transporturi de chilim totalizînd 256 de bucăţi în valoare de aproape 700 de fl. r. şi 67 de covoare roşii obiş- nuite 58 în valoare de peste 500 fl. r., pe cînd în 1682,10 bucăţi de covoare59 în valoare de 120 fl. r., iar în 1684, 2 baloturi din aceleaşi covoare în valoare de circa 800 de fl. r. După cum vedem, covoarele şi chilimurile sau carpetele ocupau în general un loc modest în comerţul de tranzit în Polonia prin Ţara Eomânească şi Transilvania. în ce priveşte mirodeniile şi dulciurile, acestea se restrîngeau la tămî- ie60, rădăcină de ghimbir 61, şofran 62 de calităţi diferite şi zahărul63, dar acesta din urmă într-o cantitate cu totul neglijabilă, în toţi aceşti 6 ani doar în valoare de circa 35 florini renani. Din celelalte mărfuri numai la tă- mîie şi la rădăcina de ghimbir constatăm o continuitate de transport şi cantităţi ceva mai mari. Tămîia a fost dusă spre Polonia astfel: în 1673, 71/2 măjiîn valoare de peste 700 fl., în 1682, trei măji în valoare de circa 300 fl., în 1683,14 măji în valoare de 1 400 fl., în 1684,250 ocale în valoare de 350 fl., în 1685,8 măji în valoare de 800 fl., iar în 1686, o singură majă în valoare de circa 200 fl. r. Cît priveşte rădăcina de ghimbir, ea a fost transportată în următoarele cantităţi: în 1673, 3 1/a măji în valoare de circa 325 fl. r., în 1683, 12 */2 măji în valoare de 1 400 fl. r., în 1685, 15 măji în valoare de 1 500 fl. r. şi, în 1686, 2 măji în valoare de circa 160 florini renani. Şofranul se ducea pe această cale în Polonia destul de sporadic şi în cantităţi mici. Astfel, în toţi aceşti şase ani la care ne referim au fost trans- portate doar 72 de livre de diferite sortimente de şofran în valoare totală de circa 220 florini renani. Prin Ţara Eomânească şi Transilvania era dusă în Polonia şi o anumită cantitate de tutun 64. în total din această marfă s-au transportat în anii 1682—1686,13 1/2 poveri şi 8 măji, în valoare de aproape 1 150 florini renani. In cantităţi foarte mici era dus în Polonia orez 65, el fiind înregistrat doar o singură dată în 1683, o singură povară în valoare de 12 florini renani. Nici hîrtia nu se ducea prin Ţara Eomânească şi Transilvania în Polonia în cantităţi însemnate66. Doar în 1684 a fost transportată o jumătate de balot de hîrtie în valoare de numai 22 florini renani. • Nu era, în ansamblu, mare nici cantitatea de blănuri duse în Polonia înregistrată la Turnu-Eoşu. Astfel, au fost transportate diferite sortimente 57 Killim seu Karpit. Chilimul, după definiţia lui Tiktin era „grober tiirkischer Wol- teppich”. Covor turcesc cu două feţe. £8 Skârlăth. 69 Sztlngeg. 80 Temjin, temdn (abibanum). Substanţă răşinoasă mirositoare, care se obţine din scoar- ţa copacului Baswellia din Asia. 91 Czitvar gytikir. Ghimbirul (Zingiber officinale), plantă erbacee din regiunile subtro- picale, al cărei rizom uscat e folosit In medicină şi ca condiment pentru prepararea siropurilor sau a dulceţurilor. 83 Pogâls săfrăn, săfrăn şi ktizsdfran. Şofranul, mică plantă erbacee cu frunzele lungi şi Înguste şi cu florile violete cu linii purpurii, din ale căror stigmate se extrage o substanţă aromatică şi colorantă folosită In medicină şi In bucătărie. • 63 Nâdmiz. 64 Tubăk, Duhăn. 85 ftiskăsa, oryza, Reis. . . 88 papir. www.dacoromamca.ro 11 COMERŢUL DE TRANZIT SPRE POLONIA 475 de blană de rîs pentru căptuşeală 67 68 şi piei de rîs 88. în ce priveşte cantităţile duse din aceste mărfuri relevăm că în 1673 s-au transportat 5 căptuşeli de blană de pe piciorul de rîs în valoare de 200 de florini renani, blană de rîs în valoare de 100 de florini renani, 24 de bucăţi de piei de rîs pentru blană în valoare de 160 florini renani etc. Tot în 1673 s-au transportat în Polonia şi 19 bucăţi de blănuri de leopard în valoare de 290 de florini renani 69. Se transportau dîn cînd în cînd şi cai turceşti70, care erau destul de scumpi. Se întîmpla ca vama plătită pentru un singur cal să atingă suma de 2 florini renani, ceea ce ne arată că valoarea lui era de cel puţin 60 de florini renani. în cantităţi mai însemnate erau duse în Polonia cioltare 71, un fel de pături care se puneau sub şa. Din cînd în cînd se mai înregistrează şi transportul de harnaşamente pentru cai, dar în cantităţi foarte mici. în socotelile vamale nu întotdeauna se dau indicaţii cu privire la mărfurile transportate spre Polonia. Deseori se arată însă de unde se aduceau mărfurile sau de unde proveneau ele. Astfel întîlnim mărfuri de Adrianopol72, mărfuri de Brusa 73, mărfuri de Persia 74, mărfuri turceşti7S, de la Poartă, mărfuri din Bumelia 76 şi diferite mărfuri din Veneţia 77. Cantităţile trans- portate din aceste mărfuri erau însemnate, constituind o parte importantă a întregului sortiment de mărfuri duse spre Polonia. Menţionăm faptul că în toţi aceşti 6 ani pentru mărfurile din categoria de mai sus s-au plătit 1 456,90 florini renani vamă, ceea ce echivalează cu valoarea totală de peste 48 000 florini renani a mărfurilor transportate. Izvorul de care ne folosim nu ne permite să stabilim ce se ascunde sub denumirile generale de marfă din Brusa, marfă persană, marfă turcească etc. Ceea ce este evident e că în unele cazuri s-ar putea să fie vorba de o anumită marfă, căci se indică calităţi diferite din ea. Este cazul cu mărfurile turceşti, zise şi măr- furi de la Poartă. Izvorul ne indică următoarele sortimente : marfă tur- cească 78, marfă turcească amestecată 79, marfă turcească grosolană 80 81 şi marfă turcească de bună calitate S1. Că este vorba într-adevăr de sortimente diferite ale unei mărfi anumite se pare a ne indica şi vama diferită plătită la aceeaşi cantitate din diferite mărfuri. Astfel, în 1684 s-au plătit pentru o povară de marfă turcească grosolană 10,00 florini renani vamă, pentru o povară de marfă turcească 12,00 florini renani, pentru o povară de marfă turcească amestecată 15,00 florini renani şi, în sfîrşit, pentru o povară de marfă turcească de bună calitate 17,00 florini renani. După cît se vede, diferenţa este sensibilă. Cît priveşte cantităţile tiansportate in anii 1682 — 67 Căptuşeală din blana de pe piciorul de rîs (Hiuszl lăb birles) şi căptuşeală din blana de pe spate a risului (Hiuszl hăt birlis). 68 Hiuszt bor. 89 Părducz bor. 70 Tbrok 16. 71 Csultăr. 72 Drînăpolyi marha. 78 Bruszai marha. 74 Persiai marha. 75 Portai marha. 78 Rumilyi marha. 77 Aprâ oelenczei marha. 78 Porlai marha. 79 Elegyes porlai marha. 80 Duroa portai marha. . 81 j6file portai marha. www.flacnmmanica.m 476 L. dem£ny 12 1685 din diferitele sortimente ale mărfii turceşti şi valoarea lor, tabelul de mai jos ne înfăţişează următoarea imagine : Mar£a 1682 1683 1684 1685 cantitate vamă cantitate vamă cantitate vamă cantitate vamă marfă turcească - - - - 6 poveri 72,00 13 1/2 174,00 poveri marfă turcească - - 7 1/2 45,00 1 pov. 10,00 3 pov. 30,00 grosolană pov. marfă turcească amestecată 3 pov. 32,00 1 pov. 15,00 4 pov. 48,00 marfă turcească fină . 1 pov. 17,00 Total 3 poveri 32,00 1. 1/2 45,00 9 poveri 114,00 20 1?2 252,00 poveri poveri Situaţia este asemănătoare şi în ce priveşte marfa sau mărfurile din Brusa, Adrianopol, Bumelia şi Persia. Tabelul de mai jos ne dă indicaţii sugestive atît în ce priveşte sortimentul, cît şi vama plătit'ă. Aşa cum apare din aceste socoteli, este vorba de o cantitate de măr- furi a căror valoare atinge aproape suma de 42 000 de florini renani. Dacă avem în vedere că din marfa de o valoare de 100 de florini renani se lua o vamă de 3 florini renani, tabelul de mai jos ne poate oferi şi valoarea fiecă- reia dintre mărfufî în parte. într-o cantitate infimă se aduceau mărfuri ce erau înregistrate sub. numele de „mărfuri mărunte din Veneţia” 82 sau „mărfuri veneţiene di- ferite” 83. Un capitol nu tocmai neglijabil al socotelilor de vigesimădl constituie mărfurile înregistrate sub denumirea de „tot felul de mărfuri mărunte”84. Mai sînt înregistrate şi alte mărfuri, dar în cantităţi atît de mici înCît ele nu pot reţine atenţia noastră. Ele nu jucau în fond nici un rol în comerţul de tranzit prin Ţara Românească şi Transilvania spre Polonia. Amintim, doar pentru exemplificară, cîteva din aceste mărfuri, ca : sandale 8S, lulele86, atlaz 87, atlaz turcesc 88, zăbală 89, papuci90, cuţite cu mîner de argint91, năframe cusute 92, cordoane de mătase împodobite cu carmajin93, atlaz turcesc cu fire de aur94 etc. 82 Aptă velencei marha. 82 Elegyes velencei marha. 84 Min^lenfele dib-ăob marha, mindenfile aprolikok. 85 Szahdâl, jobb fila szandăl. 86 Pipa szăr. 87 Atlaz, tarka materia vig. 88 JEgy vig dolmdnnak valo toriik atlaz. 88 Zabtila. 80 Papuls. 81 Kis-eziist hilvellgel. 82 Varrolt leeszkeno. 83 Karmasin selyem 6vek, . . 84 Aranyozatt torok awww.flacnmmantca.m 1682 1683 1684 1685 1686 1 olal Marfă de Brusa Cantităţi Vamă Cantităţi Vamă Cantităţi Vamă Cantităţi Vamă Cantităţi Vani» Cantităţi Vamă Marfă de Brusa _ _ _ _ _ 5 1/4 pov. 66,00 _ 5 1/4 pov. 66,00 Marfă de Brusa ameste¬ 1 pov. 12,00 4 pov. 52,00 - - 230 6,90 - - 5 pov şi 70,90 cată ocale 20 ocale Marfă de Adrianopol - - - 4 1/2 36,00 6 pov. 67,50 - 10 1/2 pov. 103,50 pov. Marfă de Adrianopol subţire 1 pov. 15,00 1 pov. 15,Q0 Marfă di l'crsia 15 135,00 - : 1 - --- --- . - - --- 15 lialitnri 135,00 baloturi Marfă (le Pers ia grosolană _ _ _ 1 pQV. 10,00 _. _ --- --- 1 pov. 10,00 Marfa de Adrţanopol 2 pov. 21,00 7 1/2 ' - - - - 9 1/2 pov. 72,00 amestecată pov. 51,00 Marfă de Rumelia 11 pov. 99,55 30 1/2 271,00 1 1/2 13,50 22 1/2 198,50 9 pov. 81,00 71 1/2 pov, 666,55 pov. pov. pov. Total 14 pov. 267,55 42 pov. 377,00 7 pov. 69,50 34 3/4 353,90 9 pov. 106 8/1 pov, 1138,95 şi lă pov. şi 81,00 15 baloturi baloturi 230 şi 230 ocale ocale www.dacoromanica.ro 477 478 L. DEMfiNY 14 Este mai greu de a da un răspuns corespunzător la întrebarea de unde proveneau toate aceste mărfuri. Constatarea că ele erau aduse din Imperiul otoman este forate generală şi de fapt nu ne indică decît în foarte puţine cazuri originea mărfurilor din acest imperiu. Cu toate că în această problemă nu mai putem opera cu date statistice, cu cifre care să ne indice proporţia în ce priveşte cantitatea de mărfuri după originea lor de baştină, totuşi nu considerăm inutil a încerca să stabilim măcar unele din mărfurile intrate în circuitul descris mai sus. Este evident că ne aflăm în faţa comerţului levan- tin care furniza şi, după cum vom vedea în cele de mai jos, va asigura în cea mai mare parte pătrunderea mărfurilor enumerate mai sus nu numai la noi, dar şi în ţări ca Ungaria şi Polonia sau chiar Austria, Cehia şi statele germane.' Este fără îndoială că o serie de mărfuri erau produse chiar în cadrul Imperiului otoman. Acest lucru ne indică însăşi denumirea acestora, ca : tafta turcească pestriţă, batistul „ianicear” de diferite calităţi, pînza roşie sau turcească, atlazul turcesc, atlazul turcesc cu fire de aur împodobit, tafta turcească cu fire de aur, cămăşi din pînză subţire, fină, turcească, cai turceşti, cioltar etc. Erau sigur o serie de mărfuri din Imperiul otoman printre cole care erau înregistrate, în cantităţi mari, sub denumirile de „marfă de Adrianopol”, „marfă de Brusa”, „marfă de Bumelia” şi „marfă turcească”. Un sortiment destul de însemnat de mărfuri se aducea din Persia şi India. Printre mărfurile persane se găsesc covoare, „marfă din Persia” şi altele. Trebuie să subliniem aici şi faptul că mătasea naturală dusă în cantităţi aşa de mari în toată Europa, inclusiv în Polonia, prin Ţara Româ- nească şi Transilvania în ultimul sfert al veacului al XVII-lea era în cea mai mare parte de provenienţă persană. Un studiu recent stabileşte că încă în prima jumătate a secolului al XVII-lea se aducea anual în Europa prin Alep şi Siria 6 000 de baloturi de mătase persană. Se arată că o can- titate considerabilă de mătase persană era vîndută şi la Brusa de către şahul Persiei95. Din India se aducea renumitul giulgiu indian, bogasiu indian şi în cantităţi mari bumbac şi fire de bumbac. Prin intermediul comerţului levantin se duceau în Polonia pe calea arătată mărfuri vene ţie ne, mai ales tricotaje de mătase şi ţesături de mă- tase ; din Franţa, la fel, diferite ţesături de mătase, tutun, pînzeturi fine de bumba", zahăr şi unele mirodenii; din Anglia, diferite stofe şi ţesături. Interesant este însă faptul că pe meleagurile noastre şi pe teritoriul ţării noastre erau duse spre Polonia mărfuri de pe meleaguri şi mai îndepăr- tat3. Printre aceste mărfuri este tămîia, adusă prin intermediul comerţului levantin, din Africa de nord-est şi Asia de sud-vest, sau rădăcină de ghimbir adusă din regiuni subtropicale. Unele mărfuri duse în Polonia prin melea- gurile noastre erau de origine din Manciuria. Amintim aici cordoanele renumite de „mukden”, cordoane confecţionate în localitatea Mukden (Son-jang, Tung-thien-fu) din Manciuria, din mătase şi blănuri scumpe. Se duceau în Polonia şi mărfuri originare din Maroc. Astfel, printre pînzeturile 95 Kâldy-Nagy Gyula, Adatok a leoaniei kereskedelem XVII szăzad eleji torlenetehez (Contribuţii la istoria comerţului levantin la începutul secolului al XVII-lea), în „Szâzadok” 1967, nr. 1, p. 140-141. , . www.dacoFomanica.ro 479 Marfa Vama plătită la Turnu-Roşu pentru fiecare marfă în anii : 1673 1682 | 1683 1684 1685 1686 | Total Pire de bumbac colorat 22,50 216,75 38 6,00 484,75 257,65 98,00 1 465,05 Bumbac _ _ 19,00 _ 33,00 60,00 112,00 Aţă colorată _ _ _ 2,88 _ _ 2,88 Mătase fină 592,20 193,10 250,00 190,00 165,00 40,00 1 430,30 Mătase ordinară _ 1,80 23,40 2,70 5,70 _ 33,60 Mătase „baka” 6,00 _ --- --- _ _ 6,00 Cordovan 144,33 2,00 58,16 V* 83,00 156,50 10,00 453,99 Carmajin 10,00 79,50 14,00 16,00 117.25 7,00 263,75 Tămiie 21,75 9,00 42,00 10,50 24,00 6,00 113,25 Rădăcină de ghimbir 9,80 --- 42,00 --- 45,00 5,00 101,80 Şofran --- --- 1,80 --- _ 5,80 7,60 Tutun --- 8,00 3,00 1,40 5,00 17,00 34,40 Zahăr --- 1,12 i/2 --- --- _ _ 1,12 !/„ Aba 32,00 54.86 61,43 60,00 127,98 37,88 374,15 Dimie 0,48 _ --- _ _ --- 0,48 Bogasiu --- _ 36,20 36,45 36,00 _ 108,65 Bogasiu ordinar _ 18,00 9,67 Vz 45,00 41,00 _ 113,671/., Bogasiu colorat _ _ --- 13,50 _ _ 13,50 Bogasiu de Brusa --- _ _ 20,00 _ _ 20,00 Bogasiu indian 83,00 _ --- _ _ _ 83,00 Bogasiu „imamusa” --- --- 6,00 _ 5,00 _ 11,00 Giulgiuri diferite 21,54 22,50 9.00 22,50 9,00 --- 84,54 Pînză roşie 50,80 _ _ _ _ --- 50,80 Pînzeturi „batist” diferite 160,21 5,70 26,50 18,30 21,00 25,00 256,71 Chilimuri 20,48 _ _ _ _ --- 20,48 Covoare ' _ 3,60 --- 24,00 _ --- 27.60 Covoare obişnuite 16,08 16,08 Cordoane mici de - 0,90 mătase _ w wwfâî corom anica.1 o ~ 480 L. 0EMENY 16 Continuare Marfa Vama plătită la Turnu-Roşu pentru fiecare marfă In anii : 1673 1682 1683 1684 1685 1686 Total Cordoane „Mukden” _ _ ‘ 0,81 --- --- --- 0,81 SnUr de mătase 1,50 --- --- --- --- --- 1,50 Baticuri de mătase 5,73 --- --- --- _ --- 5,73 Material de mătase pestriţ 3,00 3,00 Muselină _ 69,00 36,00 235,52 230,50 --- 571,02 Tafta turcească pestriţă 7,20 --- .,2/31 --- --- 7,20 Catifea obişnuită _ 9,00 --- 6,00 12,00 --- 27,00 Mohair _ --- 79,00 80,50 --- 159,50 Flanelă _ 1,00 0,39 1,80 --- --- 3,19 Faţă de plapumă 2,80 8,30 4,50 --- --- --- 15,60 Hirtie _ --- 0,75 --- _ 0,75 Cioltar _ --- 4,32 27,16 9,00 --- 40,48 Cai turceşti _ --- 1,90 6,00 3,00 2,00 12,90 •* Blănuri scumpe diferite 22,50 6,07 12,00 - • 9,00 _ 49,57 Mărfuri de Adrianopol _ 21,00 51,00 36,00 82,50 --- 190,50 Mărfuri de Brusa _ 12,00 52,00 --- 72,90 --- 143,90 Mărfuri din Persia __ 135,00 _ 10,00 --- --- 145,00 Mărfuri turceşti diferite _ 32,00 45,00 104,00 252,00 _ 433,00 Mărfuri din Rumelia _ 99,55 274,00 13,50 ' 198,50 81,00 668,55 Mărfuri mărunte din Veneţia 13,00 13,00 Diferite alte mărfuri --- 9,48 24,36 --- 62,35 2,50 36,34 fine este. des amintită pînza „sale” fină sau grosolană. Ea era confecţionată în vechiul oraş Sale din Maroc, din actualul Rabat. Nu putem încheia această parte a studiului nostru fără a încerca unele generalizări pe care le credem utile. Sortimentul mărfurilor duse în Polonia prin Ţara Românească şi Transilvania era relativ bogat. Anual constatăm un sortiment de la 15 pînă la 70 de mărfuri diferite consemnate în socptelile vamale de la Turnu-Roşu ca fiind transportate în Polonia. Ou toate acestea erau totuşi numai cîteva mărfuri care dominau întreg comer- ţul spre Polonia, care constituiau mai mult de 80 % din acest comerţ. Prin- tre aceste mărfuri erau ^ fi1®!6 de bumbac, Anii 1666 1667 1668 1670 1673* 1671 1675 1676 Sumele Încasate din taxe vamale 5 017,66 Va 5 170784 V2 4 750,35 Va 3 834,22 Va 2 963,92 1/3 4 207,12 5 289,19 5 771,78 Anii: 1678** 1679 1680 1681 1682,*, 1683 1681 1685l Sumele Încasate din taxele vamale 1238,46 Va 7 263,82 5 679,90 4 491,09 3 535,23 Va 4326,23 V2 6 261,52 6 312,91 Va Anii : 1686 1 iulie-1687 1 iulie 1689*,* Sumele Încasate din 6 274,97 1/2 11 830,50 taxele vamale * Datele pe anii 1071 — 1072 lipsesc, iar pe 1073 silit incomplete. Suma de 2 003,02 1 , florini cuprinde doar venitul pe perionda dc 0 luni, adică de la 22 februarie lb/3 plnă la 22 august 1073. Cf.Arh.St.Sibiu, Zwanzic-und Drcisig-Hechnungon XVIf, 5-II, f. 1. ** Socotelile pe anul 1078 cuprind doar un singur trimestru şi deci venitul se referit la numai trei luni. Cf. ibidem, XVII, 0. ,*, Socotelile pe 1082 cuprind doar şapte luni, pentru rest actele nu nt s-au pSstrat. Cf. ibidem, XXVII, 10, I. *** această, neripadă de doi ani dispunem numai dc socoteli globale şi de aceea nu putem preciza suma taxei pe anii 1687, 1088, 1080. Cf. ibidem, XXVII, 15 www.dacaromamca.ro 481 482 L. DEMENY 18 mătasea şi ţesăturile de mătase, piei carmajin şi cordovan, postavul aba, bogasiul, muselina, mohairul şi unele mirodenii. Pentru a oferi un tablou mai complet despre sortimentul, dar mai ales despre ponderea diferitelor mărfuri duse în Polonia, am încercat să întocmim un tabel despre mărfurile duse, indicînd suma de vamă plătită la Turnu-Eoşu pentru fiecare marfă pe anii 1673, 1682—1686, ceea ce constituie, după părerea noastră, imagi- nea cea mai fidelă a structurii acestui comerţ. Varietatea foarte mare a mărfurilor nu ne-a permis să prelucrăm statistic şi cantitatea la fiecare marfă. ÎTe-am oprit lai anii de mai sus deoarece pentru anii 1689—1692 indicaţiile izvorului la capitolul de vamă încasată sînt globale şi ele nu ne dau posibilitatea prelucrării lor statistice la acest capitol. Care era ponderea acestui comerţ de tranzit spre Polonia este o în- trebare la care datele furnizate de socotelile de tricesimă dau un răspuns exact. Din aceste socoteli se poate stabili suma anuală de vămi încasate la pasul Turnu-Eoşu pe o perioadă mai îndelungată şi înmulţind această sumă cu cifra 33,33 se obţine valoarea întregului schimb de mărfuri ce se des- făşura între Transilvania şi Ţara Eomânească în perioada indicată. Tabe- lul de mai jos reflectă pe un şir întreg de ani evoluţia venitului obţinut din taxe vamale de Turnu-Eoşu : Din tabelul de mai sus reiese cu suficientă claritate că vama înca- sată la Turnu-Eoşu în a doua jumătate a secolului al XVII-lea varia între 3 834,221j2 (în 1670 cînd venitul din vamă a fost cel mai scăzut) şi 7 263,82 (în 1679 cînd el a fost cel mai ridicat). în ansamblu se aprecia atît de muni- cipalitatea oraşului Sibiu, care arendase de la principe tricesimă de la Turnu- Eoşu cît şi de către curtea princiară că, în medie,, venitul tricesimei de la această vamă depăşea suma anuală de 4 000 florini, ajungîndu-se astfel la arendarea vămii cu 4 000 de florini anual. Astfel se notează în socoteli, chiar la anul 1679, că suma pentru care se arendează de către Mihail Apafi oraşului Sibiu tricesimă din Turnu-Eoşu a fost stabilită la 4 000 de florini anual. Astfel suma de 4 000 de florini anual trebuie să fie socotită ca repre- zentînd minimul de venit anual de la vama din Turnu-Eoşu. Cît priveşte suma maximă, ea a fost înregistrată, aşa cum s-a mai relevat, în 1679 şi a atins cifra de 7 263,82 florini. Luînd ca bază sumele de 4 000 şi 7 000 fl. pe an, cifre între care varia în general suma încasată din taxe vamale, putem stabili că valoarea schimbului de mărfuri înregistrată la vama Turnu-Eoşu era între 133 333,33 şi 233 333,33 fl. anual, ceea ce pentru perioada respectivă reprezintă o sumă foarte mare. în ce priveşte comerţul de tranzit spre Polonia, desfăşurat prin Ţara Eomânească şi Transilvania prin punctul vamal Turnu-Eoşu, nu dispunem de date atît de complete. Pentru un şir întreg de ani — după cum s-a mai amintit — datele în acest sens ne lipsesc. Cu toate acestea, peni ru anii 1673, 1682, 1683, 1684, 1685, 1686, 1690, 1691 şi 1692, dis- punem de date care ne pot furniza, după părerea noastră, indicaţii sufi- cient de temeinice pentru stabilirea ponderii comerţului de tranzit spre Polonia din ansamblul schimbului de mărfuri desfăşurat prin Valea Oltului între Ţara Eomânească şi Transilvania. Datele referitoare la comerţul de tranzit spre Polonia extrase din socotelile de tricesimă ne înfăţişează în comparaţie cu venitul general din vama de la Turnu-Eoşu următorul tablou: www.dacoromanica.ro 19 COMERŢUL DE TRANZIT SPRE POLONIA 483 Anii r 1673 1682 1683 1684 1685 1686 Suma totală de vamă 2 963,92 1l3 3 535,23 V, 4 346,23 Va 6 264,52 6 342,94 >/* 2 432,15 Suma plătită pentru mărfuri duse in Polonia 1 233,90 1166,74 1 578,45 1 584,21 1 981,08 397,42 Procentul v㬠mii plătite pentru mărfuri duse în Po¬ lonia faţă de venitul O vamal ge¬ O neral CD 33,00% 36,32% 25,27% 31,23% 16,34% Pe toţi aceşti ani venitul vamal general înregistrat în actele de soco- teli care ni s-au păstrat însumează cifra de 25 865,02 fl., din care 7 941,70 fl. este vama plătită pentru mărfurile transportate prin Turnu-Roşu spre Polonia, ceea ce reprezintă 31,30 procente din totalul mărfurilor înregis- trate la vamă. Acest lucru ne arată destul de limpede locul important pe care-1 ocupa comerţul de tranzit spre Polonia ca unul din punctele principale ale desfăşurării legăturilor economice strînse dintre Ţara Românească şi Transilvania. Este foarte greu de apreciat dacă ponderea comerţului de tranzit din Imperiul otoman spre Polonia care se desfăşura prin Ţara Românească şi Transilvania şi înregistrată la Turnu-Roşu era însemnată sau nu în ansamblul comerţului extern al Poloniei. Neavînd la îndemînă date tota- lizatoare despre întreg importul de mărfuri străine în Polonia, nu putem să ne creăm în această privinţă o imagine reală. Pe de altă parte sîntem convinşi că în ciuda importanţei sale mari pe care a avut-o în ultimul sfert al veacului al XVII-lea drumul comercial din Imperiul otoman spre Polonia, care, trecea prin Ţara Românească şi Transilvania, în speţă vama de la Turnu-Roşu, el nu constituia singura cale pe care mărfurile orientale ajungeau în Polonia. Şi dacă am încercat să stabilim anumite date generalizatoare pentru valoarea comerţului de tranzit din Imperiul otoman spre Polonia prin vama de la Turnu-Roşu, am făcut-o pentru a oferi unele date mai precise care să folosească viitoarelor cercetări. Se poate stabili cu destulă precizie ce reprezentau sumele ca valoare a mărfu- rilor transportate apreciate de cei de la tricesima din Turnu-Roşu. Avem mai multe indicaţii directe în ce priveşte valoarea mărfurilor după care s-a plătit o sumă anume. Astfel, la 6 mai 1682 un anume Augustin Panait duce — după cum se consemnează în socotelile de tricesimă — ,,tot felul de mărfuri mărunte în valoare de 180 de florini”, pentru care a plătit 6 florini vamă 96. La 10 aprilie 1682 Iacob Nurchevici duce „mărfuri mă- runte în valoare de 110 florini” pentru care a plătit o vamă în sumă de " Arhivele Statului Sibiu,WWW flaft-OOmaMCailOP 484 D. DEMENT 20 3,30 fl.97. Aceste daţe confirmă un, lucru general cunpscut şi anume că vama reprezenta 3 :100 din valoarea apreciată a mărfii. Sînt însă şi cazuri cînd vama încasată pe un motiv sau altul era mai ridicată sau mai scăzută. Vom reproduce şi asemenea exemple. La 9 aprilie 1682, negustorul Christofor Ţampo ducea printre altele blănuri de ris în valoare de 400 florini, pentru care a plătit o vamă de doar 6,07 florini98. în schimb, la 2 mai 1685 Nicola Anakelovici duce „tot felul de mărfuri mărunte în valoare de 150 de florini” şi a plătit pentru aceasta 0 vamă de 7 fl. ", sau în aceeaşi zi Iacob Criştof ducea printre altele şi „tot felul de mărfuri mărunte în valoare de 150 de florini”, pentru care a plătit 6,70 fl. vamă 100. Aceste cazuri constituiau însă excepţii de la regula generală, după care dintr-o cantitate de mărfuri ce erau apreciate de oficiul vamal că valo- rează 100 de fl- se percepeau 3 florini vamă. în acest fel, suma de vamă totala încasată în 1682 la Tui'nu-Koşu de la negustorii care duceau mărfuri în Polonia, anume 1 166,74 reprezenta — după aprecierea vameşilor — mărfuri în valoare de 35 002,20 florini, iar suma de 1 553,56 fl. din 1685 ar fi egală cu o valoare de 46 606,80 florini. • Subliniem că este vorba de evaluare^ pe care o făcea vameşul şi nu de preţul de desfacere a mărfurilor pe piaţă, deoarece există deosebiri destul de mari. Şi în felul acesta, pentru ba imaginea privind valoarea mărfurilor transportate din Imperiul otoman în Polonia prin tricesima din Turnu-Boşu să fie mai clară, vom reproduce cîteva date în privinţa evaluării mărfurilor la vamă. Astfel 1J2 majă de rădăcină de ghimbir era apreciată la o valoare de 45 — 50 fl.; 3 măji de mătase neţesută valora 900—1 000 fl.; 4 măji de tămîie valorau 360—400 de fl.; 10 măji de tutun 307i-335fl.; 200 ocale de tafta valorau 300—333 fl, j 4 baloturi de bogasiu grosolan valorau 540—600 fl.; un balot de postav alb denumit „aba” valora 170—180 fl. sau 180 de valuri erarl evaluate la 870—1 000 de fl.; 130 de cearceafuri de plapumă erau evaluate la suma de ‘246,90 —250 fl. Astfel, pentru suma rotundă de 35 000 cit erau apreciate că valorau mărfu- rile transportate în Polonia se puteau duce de exemplu 105 măji de mătase neţesută, circa 400 de măji de tămîie, circ# 1100 măji de tutun, 250 de baloturi de bogasiu grosolan, 195 de baloturi sau 6 500 du valuri de postav alb denumit aba etc. O a damă de: Plnă între Intre între între între între ! între între între între Peste la 11 şi 21 şi 31 şi 41 şi 51 şi 61 şi | 71 şi 81 şi 91 şi 100 şi 500 10 fl. 20 fl. 30 fl. 40 11. 5011. 60 11. 70 11. 80 11. 90 11. 100 fl. 500 49 4, 39 15 15 12 2 1 7 4 5 i 19 2 Din acest tabel reiese că 61,43% din negustori duceau o cantitate de marfă care valoric nu depăşea suma de 330 de fl. r. în schimb, un număr relativ mic de negustori duceau mărfuri în cantităţi mari. 21 de negustori, adică 10% din cei 210 înregistraţi, transportau mărfuri ce depăşeau valoric suma de 3 300 fl. r., ajungînd în unele cazuri la suma de peste 30 000 fl. r., cum era cazul negustorului ÎTicolae Kis. De obicei, aceşti negustori erau şi cei care apar în socoteli în mai mulţi ani la rînd. Astfel, acelaşi Kicolae Kis apare de cinci ori la rînd în anii 1673 şi 16 82—1685. Sînt însă şi excepţii, cum e cazul lui Nicolae Cozma, care apare doar în 1673 în socoteli, dar a transportat o cantitate de mărfuri ce depăşea în valoare suma de 10 000 fl. r. Este greu de stabilit compoziţia etnică a negustorilor. Acest lucru este îngreuiat şi de faptul că numele lor au fost înscrise în registrele vamale în limba maghiară sau germană. Cu toate acestea se poate afirma cu sigu- ranţă că printre ei erau negustori greci, armeni, români, bulgari, evrei, sîrbi, macedoneni, maghiari, saşi, turci şi chiar şi polonezi sau originari din Polonia. Mai uşor este stabilirea locului de baştină a negustorilor, cu excep- ţia acelora din Transilvania, şi se pare a acelora din Ţara Românească, la care numai în rare cazuri se indica localitatea de unde era negustorul respectiv, cum era cazul lui Ioan din Făgăraş, Marcu din Sebeş sau Christea din Bucureşti şi Radu Piteşteanu. Dacă negustorii din Ţara Românească apar mai rar în lista negustorilor care desfăşurau comerţul de tranzit în Polonia, ei apar cu atît mai frecvent, am putea spune, chiar dominau comerţul local dintre Ţara Românească şi Transilvania, comerţ care în studiul de faţă nu intră în preocupările noastre. Un număr de 5 negustori erau din Cernavoda. Se pare că comerţul de tranzit desfăşurat de la sudul Dunării spre Polonia prin Ţara Românească şi Transilvania era dominat de negustorii sud-dunăreni. Acest lucru ne dovedeşte faptul că printre negustori sînt foarte mulţi din Tîrnovo (37 de negustori), Melnic (6 negustori), Macedo- nia (5 negustori), Rumelia (6 negustori), Dipoliţa (2). Dar erau negustori şi din Anatolia, Brusa, Ostaniţa şi alte localităţi sau regiuni sud-dunărene. în registrele vamale apar destul de des familii de negustori care au jucat şi în veacul al XYIII-lea un rol important în comerţul din sudul Dunării spre regiunile noastre, cum au fost familiile Policean, Ţampo şi altele. Ni se pare însă că lista şi tabelul de mai sus este suficient de lămuritor pentru cei ce se ocupă cu istoWWWjdaCfllOroaMlBailftan spre regiunile noastre. 33 COMERŢUL, DE TRANZIT SPRE POLONIA 497 Cît priveşte sortimentul de mărfuri, datele furnizate, cum s-a mai remarcat, nu pot fi elaborate din punct de vedere statistic, totuşi pentru ca să nu ne scape nici acest aspect am ales anul 1684 cînd s-a transportat în Polonia o cantitate mare de mărfuri, mai mult de 25% din toate mărfurile înregistrate la Turnu-Roşu între 1 noiembrie 1683 şi 1 noiembrie 1684. în ordinea consemnării în registrele vamale Christoph Ţampo a transportat: mătase, pînză fină sau batist de mai multe feluri, fitău sau fire de bumbac colorate; Gheorghe Banovli: mătase, giulgiu, bogasiu colorat, flanelă, muselină şi aţă vopsită; Hagi Gligore : mătase; Cozma Kis : cioltar, aba ; Ioan Sziktzai: fire âe bumbac colorate ; Gheorghe din Ianina : fire de bumbac colorate; Alviz din Tîrnovo : fire de bumbac colorate ; Ioan Crăciun : fire de bumbac colorate; Jani Kallo : fire de bum- bac colorate; Teodor Kis : fire de bumbac colorate, muselină, bogasiu de Brusa; Isac din Tîrnovo : fire de bumbac colorate şi bogasiu; Panait Berko : mărfuri mărunte de Veneţia, catifea şi hîrtie; Todoran Zoltan : mohair, aba, cioltar, cordovan, fire de bumbac colorate şi muselină; Ioan Zoltan : bogasiu grosolan, mohair şi muselină; Paul Durachman: muselină; Manole din Melnic : tămîie, fire de bumbac colorate, cioltar; Dumitru de Ostaniţa : muselină; Zoltan din Tîrnovo : cordovan; Toma din Tîrnovo : muselină; Gheorghe Popovici : fire de bumbac colorate, muselină şi marfă turcească; Nicolae Kis : fire de bumba colorate, muse- lină, cordovan, diferite mărfuri turceşti, marfă de Rumelia, mohair, covoare, mătase, bogasiu grosolan şi mărfuri din Adrianopol; Chiriţă : fire de bumbac, colorate; Nicolae din Tîrnovo : fire de bumbac colorate; Ioan Viszâri : fire de bumbac colorate; Mihail Chiriţă : fire de bumbac colorate; Panait din Melnic : fire de bumbac colorate, aba; Ioan Abra- movici : mătase şi marfă turcească; Mihalache : fire de bumbac colorate şi mătase ; Paul Nagy de Dipoliţa : cioltar; Gheorghe Christofor : fire de bumbac colorate ; Zoltan Chira : fire de bumbac colorate ; Zoltan Parotzi: fire de bumbac colorate şi cai turceşti; Gheorghe Guşuva : fire de bumbac colorate şi carmajin; Gheorghe Koya : marfă de Adrianopol; Korphe din Tîrnovo : cordovan; Alexandru din Tîrnovo : marfă turcească şi muselină ; Mihail din Tîrnovo : marfă turcească, muselină, fire de bumbac colorate; Stama din Tîrnovo : muselină ; Toma Cozma : marfă turcească ; Gheorghe din Dobrinţ : marfă turcească grosolană; Juon din Tîrnovo : fire de bumbac colorate, bogasiu şi cai; Iany din Cernavoda : muselină şi bogasiu grosolan; Chiriţă din Tîrnovo : fire de bumbac colorate; Paul din Dipoliţa : fire de bumbac colorate; Gheorghe Pap : fire de bumbac colorate, cordovan şi muselină; Christofor Sziktzai : fire de bumbac colorate; Constantin Dima: fire de bumbac colorate; Stama din Cerna- voda : marfă de Adrianopol, fire de bumbac colorate şi tutun şi, în sfîrşit, Joan Ţampo : cordovan. După cum se vede, foarte mulţi negustori transportau doar o singură marfă în Polonia şi anume fire de bumbac colorate. Acest lucru se explică nu prin aceea că ei duceau numai această marfă. în realitate, în cele mai multe cazuri ei transportau şi alte mărfuri pe care le desfăceau în Transil- vania şi doar firul de bumbac colorat îl duceau în Polonia, unde acesta era foarte căutat. www.dacofomanica.ro 498 L. DEMfiNY 34 Se pot face şi unele aprecieri în ce priveşte specializarea negusto- rilor, acest lucru însă necesită multă atenţie deoarece materialul docu- mentar de care dispunepi, cu toată bogăţia lui, este în această privinţă deficitar. Marii negustori cum sînt Nicolae Kia, Christofor Ţampo, Gheor- ghe Banovli, Teodor Kis, Todoran Zoltan, Manole din Melnic duceau o varietate mai mare de mărfuri, pe cînd alţii doar o singură marfă, este adevărat că în multe cazuri în cantităţi mari. Menţionăm că mai mulţi negustori din Tîrnovo şi Melnic duceau muselină şi cordovan sau măr- furi turceşti specifice. Aceste constatări desigur sînt foarte generale în ce priveşte specializarea negustorilor. în această privinţă este nevoie să fie examinat tot sortimentul de mărfuri transportat de ei, indiferent de locul desfacerii, ceea ce însă ar depăşi cadrul studiului nostru. Problema prezintă interes ştiinţific şi prin lărgirea bazei documentare va putea fi abordată într-un studiu aparte. www.dacoromanica.ro 150 de ani de la naşterea lui Nicolae Bălcescti PAGINI INEDITE DIN OPEEA LUI N. BĂLCESCU CUVÎNTAREA ŢINUTĂ LA ADUNAREA SOCIETĂŢII STUDENŢILOR ROMÂNI DE LA PARIS, LA 1 IANUARIE 1847 DE CORNELIA BODEA Ideologia paşoptistă a românilor a cuprins în programul său de luptă două din formele revoluţionare ale vremii: pe cea democratică-socială şi pe cea naţională de unitate politică. Amîndouă au fost pregătite, în egală măsură şi cu acelaşi elan patriotic, ani de-a rîndul, înainte de 1848. Şi numai fluxul general al evenimentelor a împins în timpul revoluţiei pe prim plan revendicările social-democratice, pentru ea revoluţia chiar să impună din nou interdependenţa lor. Conturul precis şi dimensiunile aspiraţiilor generaţiei de la 1848 — înainte de revoluţie — au putut fi desprinse, în ultima vreme, dintr-o îndelungă şi complexă suită de fapte şi idei mărturisind colaborare, gînd comun, ţeluri apropiate sau mai îndepărtate în timp convergînd conştient spre emanciparea naţională şi socială, spre independenţă şi stat român unitar. Un text programatic, inspirat de N. Bălcescu şi apreciat de el drept programul de luptă revoluţionară al tineretului român în frămîntă- rile ce stăteau să izbucnească, a apărut, la 1 ianuarie 1848, în articolul publicistului francez Hippolyte Desprez, intitulat La Moldo-Valachie et le mouvement roumain, din „Revue des Deux Mondes”1. Direcţia, ţintele mari ale revendicărilor şi totodată drumul de ajungere la finalitatea pro- pusă au fost trasate, cristalizate şi enunţate de omul de acţiune, istoricul şi doctrinarul mişcării din 1848 cu un an mai devreme, într-o cuvîntare ţinută la adunarea studenţilor români de la Paris. Existenţa discursului — rostit de N. Bălcescu în noaptea de Anul Nou 1847 — am semnalat-o în comunicarea ţinută la Institutul de istorie „N. Iorga” al Academiei la 24 noiembrie 1965 şi în alte articole publicate în acel an; i-am rezumat conţinutul subliniindu-i valoarea programatică şi ideologică în Lupta românilor pentru unitatea naţională 1834—1849, 1 Pe larg. vezi Cornelia Bodea, Le problime de iunili naţionale roumaine (184S—1848), In ,,Revue Roumaine d’Histoire”, nr. 3/1965; idem, Lupta românilor pentru unitatea naţio- nală 1834—1849, Bucureşti, Edit. Acad., 1967, p. 95 — 105. ,.STUDII" tomulp 22 nr. S. . 498-615. 1989. www.dacoromanica.ro 500 CORNELIA BODEA 2 lucrare apărută în 1967. îi dăm astăzi — la 150 de ani de la naşterea autorului — extinderea cît împrejurările o cer unora din cele mai pildui- toare idealuri pe care Bălcescu le-a slujit şi pe care le-a cristalizat în pa- gini de nu mai puţină frumuseţe stilistică şi ideologică. Tot ce s-a ştiut îh istoriografia noastră despre conţinutul acestui discurs şi despre momentele care l-au prilejuit, ca şi despre presupusa sa existenţă materială, s-a rezumat la un singur pasaj din scrisoarea datată 3 februarie st. nou 1847, cu care N. Bălcescu a trimis textul cuvîntării sale lui Ion Ghica, la Bucureşti: „îţi alătur un cuvînt ce am zis la patrio- ţii adunaţi pentru revelionul anului nou. A plăcut la mai mulţi. îl poţi ceti la toţi intimii noştri cum Yoinescu, Şt. Golescu, Predescu şi alţii, dar nu-i da multă publicitate, nici scoate copii afară, căci nu voi să-mi închiz drumul d-a mai putea trăi în ţară la întoarcerea mea”. Era clar deci vorba de un material revoluţionar, care nu putea fi pe placul guver- nului din ţară; dar mai mult decît atît nu s-a ştiut. Scrisoarea lui N. Bălcescu către I. Ghica a fost publicată — întîia oară în 1946 — fără anexă2, adică fără discursul desprins de la început de scrisoare pentru motivele indicate de autorul lui. Rătăcit între hîrtiile lui Ghica, textul nu a mai fost identificat nici măcar de către desti- natarul său ; şi astfel a rămas neobservat între acte şi afhivă datînd din cu totul altă perioadă3. Anonimatul şi uitarea cu care a fost acoperită această remarcabilă elaborare bălcesciană, aproape 120 de ani, se explică iniţial şi prin grija autorului ei de a nu fi fost dată atunci prea mult în vileag, de teama de a nu cădea în mîna autorităţilor reacţionare, care îl puteau opri de a se întoarce în ţară tocmai în ajunul intrării în acţiune. Mai apoi, a interve- nit greutatea identificării piesei — la prima vedere — din pricina grafiei necaracteristice a textului, a absenţei oricărui titlu pe prima pagină, ca şi din lipsa datării lui. Transcris — din prudenţă — de altă mînă decît a autorului, într-o chirilică caligrafiată mărunt şi îngrijit, pe foiţă subţire, conspirativă, textul poartă totuşi urmele intervenţiei autografe a lui Bălcescu, prin interpolările introduse la revizuirea făcută copiei4. Lectura atentă a textului dă la iveală şi alte elemente, care, coro- borate cu datele cuprinse în scrisoarea însoţitoare adresată lui Ghica, 2 N. Bălcescu, Corespondenţă inedită 1843—1851 (publicată de G. Zâne), in „Revista Fundaţiilor”, XIII (1946), p. 17—18. Reeditată in N. Bălcescu, Opere. Scrisori şi scrieri inedite, ediţie critică G. Zâne, voi. IIj, Bucureşti, 1948, p. 53 — 54, şi in N. Bălcescu, Opere, voi. IV, Corespondenţă, ediţie critică G. Zâne, Bucureşti, Edit. Acad., 1964, p. 75—76 şi p. 480. s B.A.R. Arhiva Ion Ghica, mapa VI Acte, f. 595—598. în mod obişnuit, mai toate hîrtiile din fondul I. Ghica poartă cite o Însemnare a sa cu privire la provenienţa docu- mentului, şi slnt foarte rare piesele care să fi rămas albe şi neapostilate, precum e cazul paginilor de care ne ocupăm aici. 4 Cf. şi facsimilul alăturat. . . www.dacoFomanica.ro * 1 ) /■>- ( } * gi (**? s -■’ '/■’ .4 f- t ' 'f & . »’ Jt *& 7 r* f ■ A. v- t ”■» Ori A ? r"S'//,* ittt, - /, / '-/ • ' .. .- /- ' . ' / < .*--•■ **.«*_/ ! & tf ,*Af, '" J‘ * rj< ■' 1 «' ■£.. J • • > •' ♦'V f-. '■; ,'■■ : v ’ . j ‘ ■ •, *•.—»•/, «••«./-• -;* .V-FA •• ' • ». *% A-f Aţi fi 7 ' ' /• " /, • ' * * ^ ,A,y / — * / ■■ . r < . f ■ V . / •7* : .J*v &■»:/'p /S ' . ' , „ // . f.- fi ff ': .-■ f/. < - r- . / ^ ’,** •,. frfj'r? ilil ftfv: dP'-tffS foxtf.ift/'** fit vOţ^%;/ _■ • ■ s f f* /■ ■ .' A r >>/ - » (^y-^ - it4^ »/ :f * ■ '- - - - ’ ^ ^ ^ / tf.'A ' * f ■ 4 / y' ■ >> ■ ■ 4 tf r'A, fi .fi (ff'-- i'. /-* ■, f>âf ■’-f / / / •• •: / 'li./ A l. i' > ''■ " ■ - '■fpf /- •. yfi ■ St... f &■:,, ■ • ■.rrj£*: *W-'.r ./ *.-■* - -f sft. .*• >1 ’f V «r ■■• - ' .- ■ ■■ * '• ‘f->*, :f'" .• v • . ’ ' /■ •*'. v**'' • ^ '•."•• '■' '-'t.N >▼ . 4'- . : . . lS,. w , . ir-' ■ *- ■•. ' '• ■(>.*-•>*•» T. . A'V • "*V • = - . f *•••. 5 *J J*\'- \7p&s\xt r*, - A •. .-? ■ , «... . X-1' • -*• ' ..- * S*--V , -,. r X l r ^ i \ \ - -'•**. **4.. *il .ff fSjf**' •' ^.Jxfefaff fi-s;.'?* ' ţţ. //ţf ^ 'r^~- ; . fi; ■■■•/■ * ' i'i- f.'fr; / ^ / «f /' . v. r\S r.............. . . „ - ...... .^ . \'i t»s-\ • : N ^ »' • '*■ w***& ^***'4 **/'«■ >. s > ''• \';î "••-• <••••.-V;.\T\fkv •-■,.*=v»-.>r- •• .-. vA Yf icf/s- *■'_ V * ^ t ' —' rv S \ ' * . ■ . ■ A \ ■ \ ^ fosj- 7/7.’ ^«|/Pn»4 «ii* A^f r*« ■ * *\ ■ ■r . • , • .- 1 {uf* ‘s'P >■’ A^itr ksr-iii*.:." , (ţf /.). Dar Simandul mai ridică o problemă : anume aceea a relaţiei dintre orăşelul cu acest nume şi salul cu nume identic amintit de Olahus ca ciudatul sat al oamenilor pociţi. Acest punct ar fi fost interesant de elucidat. Cit priveşte sugestia tardivă „se pulea menţiona tnlr-o nolă că probabil era vorba de o leprozerie de dimensiuni mari”, cu trimiterea la un articol apărut In „Karpathen Rundschau”, 1968, nr. 16 din 7 iunie (adică o dată cu apariţia volumului nostru !), tot ce am putea spune In necunoştinţa acelui articol, care nu poate fi aflat in biblio- tecile noastre, e că leprozeriile constituiau o lume Închisă, din care nu era Îngăduit leproşilor să iasă spre a colinda liberi şi nesupăraţi „prin toate părţile Ungariei. .. clntlnd clntece de cer- şit ca să-şi facă rost de hrană şi de ciştig pentru ei şi pentru ai lor...” (textul lui Olahus). Am crede mai degrabă că e vorba aici de o contaminare a mai multor noţiuni destul de deosebite intrind In compunerea tabloului sugestiv evocat de Olahus şi care se Încheie cu cuvintele citate aici de noi. El aminteşte, intre altele, de zvonul că acolo copiii ar fi schilodiţi de către părinţii lor. Toată descrierea tinde mai degrabă să creeze o impresie stranie decit să dea o relaţie precisă. Căci ce e acea „limbă a orbilor”? în ce măsură se sprijină pe un element real? Să fie cumva vorba aici de o viziune deformată a rătăcirii unor vagabonzi, cumva ţigani ? S-ar potrivi şi faptul că ei aveau o limbă neînţeleasă şi reputaţia folclorică a schilodirii copiilor (In scopul de a-i pre- face in cerşetori inspirlnd milă). Dar, aşa cum afirmă şi autorul, elementele tabloului slnt luate din auzite şi astfel şi localizarea la Simand poate să fie cu totul ireală. Identificarea localităţii Felthdt comportă şi ea o discuţie. Nu s-a observat, desigur, că ea apare de două ori in text, cum se poate constata din indice, o dată (p. 490) In legătură cu cursul Crişului Alb, care, după cuvintele lui Olahus, curge de lingă Abrud... spre sud pe lingă Baia de Criş şi (Feltl ât) Tăuţi spre cetatea Gyula... etc. In nota noastră (45) am explicat: Felthăt 19 Zewoldin. Pe harta lui Lafreri se află ia S de Mureş chiar In dreptul Aradului, nu- mele apărlnd ca Zewldin Intre Zeudy şi Egres. în schimb, la Sambuco avem la S de Mureş de la V spre E punctele Zentes (probabil Zeudy, care in unele hărţi e scris Zendi), Zevexh (probabil corespunzind la Zewldinul de mai sus), in sfirşit Czona - v. şi la Csânki, op. cil., voi. I, în Corn. Arad Szdllos 1477 — căci nu poate fi nici o potrivire fonetică intre numele de Zevoldin — Zewldin şi de. Szombathely, cum propune recenzia. 20 Simand — Apare clar pe hărţi la N. de Mureş (v. Sambuco : imediat la V de ,,Vila- gosvar” (Şiria), şi Lazio : unde e ortografiat Zimand. Slnt şi hărţi pe care numele e scris Simandria, dintr-o apropiere cu nwWWfâaCOfOmamCa.rO 546 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 8 — Identificare probabilă, tntruclt Tăufi e pe un riu, mic afluenl al Crişului Alb la oarecare dis- tanţă de albia acestuia (de fapt se află pe plrlul Cigher, la oarecare distanţă de Ineu, deci coincide cu identificarea din recenzie). Acelaşi nume apare la p. 496 in legătură cu localităţile din Ţara celor trei Crişuri numită de Olahus „Kewreskewz”. în context apar mai ales localităţi de pe cursul Crişului Negru, Înşirate cam pe sărite: Batăr — „Ireg” (?), Chcsa (pe Crişul Negru), Zadan = Zadany in Ungaria la vest de Cefa de lingă graniţă, „Mezewgyan la vest de Salonta... Bezely 21, Teleky 22 (aceste două neidentificate), Mişca (pe afluentul Crişului Negru : Sartos), Talpos pe Crişul Negru lingă Batăr, Sarkad, pe acelaşi riu, mult mai spre vest (In Ungaria), şi in sflrşit Felthât _ Tăut. Observăm că localităţile Talpos, Batăr şi Tăut slnt situate foarte aproape una de alta. Aşadar, pentru grupul de localităţi Înfăţişat aici, situarea Felthotului pe Crişul Negru ni se pare mult mai valabilă declt cea atlt de categorică din recenzie, care nu se potri- veşte declt cu menţiunea Felthâtului de pe cursul Crişului Alb propusă de noi In n. 45 cu oare- care rezerve justificate. Ca observaţie generală remarcăm că indicaţiile de orientare la Olahus, mai spre est sau spre sud — malul de est şi de vest al cutărui riu, de pildă Timişul etc. slnt defec- tuoase 23 şi obligă pe cercetător la adevărate acrobaţii dacă Încearcă să Ie accepte Întocmai. Astfel In nota noastră 122 am Încercat să explicăm direcţia spre răsărit dată cetăţii Gyula (p. 496, rlndul de sus). Credem că această indicaţie trebuie să arate direcţia urmată de Inşirare după Iermata Neagră aflată la est de Gyula şi continulnd tot In acest sens grosso modo cu loca- lităţile Înşirate după aceea. Exprimarea defectuoasă i-a alterat sensul. De aceea credem că putem renunţa la ipoteza unei confuzii cu Ftizes Gyarmad, Întrevăzută de noi In n. 123 şi necon- vingătoare din cauza distanţei dintre acest Gyarmad şi Gyula. B. îndreptări aparente. Vom da unele exemple comparative : Volum, p. 490 Recenzie Text Olahus Crişul Repede (se naşte) In locul numit ,,Kew- Crişul Repede izvorăşte lingă satul Izvorul resfew”, adică Oblrşia Crişului. Crişului (Crysfew/24 (nota 24 trimite la C. Suciu, Dicţ., I, p. 313). Ne Întrebăm care este Îndreptarea adusă de recenzie? p. 489... Someşul Mic, născut mai sus de La poalele muntelui Calata — identic cu orăşelul Oşorhei, la poalele muntelui masivul Vlădeasa (1836 m), amănunt ne- Calata... precizat, se află satul Dumbrava (Osor- hei, GyerSvasarhely). Dar de ce era necesar să arătăm Înălţimea masivului Vlădeasa? Cit priveşte numele schimbat, Dumbrava in loc de Oşorhei, în regulă generală noi am evitat formele anacronice faţă de textul original. 21 Bezelţ) — nu apare la Samburo, ci doar la I.azio, ca „Bezelyn”, alături de ,,Te- lcksv” ( Teleki). ambele între Crişul Negru şi cel Alb. 22 Vezi nota precedentă. 23 întruclt orientarea rlurilor pe toate hărţile din acea vreme este greşită, dîndu-li-se o direcţie mai degrabă N S declt E —V. Fără a mai vorbi de legarea Crişului de Mureş. Vezi Teutsch. Drei săchsische Geographen, p. 646, în „Archiv des Vereins fur Siebenburgische, Landeskunde“ XV. Trebuie tinut seama şi de gradul de informaţie destul de relativ al lui Ola- hus, care în unele privinţe cade in greşeli evidente (după cum reiese din cercetarea variantelor de text publicate în edilia critică de la Budapesta (1938) referitoare la cursurile riurilor din Transilvania şi regiunile exterioare). Este sigur că Olahus, scriindu-şi lucrarea, avea în faţa sa o hartă, probabil cea a lui Cuspinianus dedicată lui Ferdinand In 1528 şi care nu era mai exactă declt cea dată de Honterus în 1533. . www.dacoromanica.ro 9 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 547 Aceeaşi observaţie e valabilă pentru Inşirarea In recenzie a localităţilor Grind, Chibulcut, satul din Clmpul Plinii etc., ale căror nume actuale ne slnt oferite cu trimitere la Dicţionarul lui C. Suciu Împreună cu arătarea pentru Chibulcut-Flntlniţa a fostului judeţ din care a făcut parte. Dar noi In general am renunţat să folosim pentru determinările localităţilor Împărţirile teritoriale administrative, deoarece s-au schimbat de mai multe ori In cursul lucrării noastre. De aceea am şi şters din volumul nostru raionarea, folosită anterior, dar acum perimată. Cum referirea la fostele judeţe era socotită nepotrivită, am folosit de cele mai multe ori — atunci clnd era vorba de localităţi mâi puţin cunoscute şi deci mai greu de situat — un punct de reper mai uşor de aflat. De exemplu : Voi. p. 496 n. 141 („Kwthas”) Localitate dispărută lingă Macea, la N de Arad (cuvin- tele din urmă, bineînţeles, se referă la reperul Macea). Voi. P. 497, n. 148 Sarad24, cetate dispă- rută la N —E de Timişoara. Tot astfel : Voi. P. 495, n. 108 Islard (—Esztar?) In Bihorul din Ungaria. Rec. Cutas (Kuthas) este o pustă lingă grani- ţă, la vest de Macea. Rec. Localitatea bănăţeană In trecut tlrg 1479 : Oppidum Sarad, azi inexistent ca localitate, este o silişte Intre Giarmata şi Pischia din judeţul Timiş. Rec. Istard (Yszthar) se referă la Esztar din Ungaria (trimite la C. Suciu). Este deci pur şi simplu o confirmare a identificării noastre făcute sub rezervă. In general revărsarea de Îndreptări se aşterne peste identificări corecte, tinzlnd să creeze la cei neiniţiaţi o anumită impresie care nu corespunde realităţii. La p. 494 şi 495 In volum localitatea Bel- tewk a fost identificată de noi ca Beltiug căci apărea alături de Săcueni, Marghi- ta şi Marcos, cu rezerva In notă că ar pu- tea eventual să fie Nyirbeltek In Ungaria. In recenzie citim : Bathe din ţinutul Nirului (Nierkeuz) poate fi Nyirbălor, iar Kallo Nagykătâ,25 Beltheuk Nyirbeltek şi Be- zermeny Hajdubâszormeny apirţin R.P. Ungariei. Deci nu se Întrevede In recenzie şi posibilitatea să fie vorba aici de Beltiug. Este oarecare contradicţie Intre acel poate şi declaraţia categorică ce urmează. De regulă generală noi am urmat la identificări practica folosită In volumele de documente ale istoriei României privind Transilvania. Localităţile de pe cuprinsul teritoriului nostru se identifică In textul tradus cu trimitere In notă la forma din original. Celelalte se introduc In forma lor originală, iar lămuririle eventual necesare se dau In notă, de pildă la noi localităţile Kallo şi Bezermeny. Aşadar am ţinut seama de posibilitatea ca acel Beltheuk să fie Beltiug. Clnd Insă a fost vorba de identificarea unor localităţi situate In afara hotarelor noastre, ne-am mulţumit cu Soluţia cea mai probabilă fără a mai urmări toate posibilităţile. De pildă la localităţile Palad şi Wilak. De altminteri In toate cazurile acestea este vorba In text de o simplă Inşirare de nume, fără nici o trăsătură par- ticulară de un interes major. în recenzie Insă se pare că s-a inversat ordinea importanţei pen- tru soluţiile duble, dlnd preferinţă celor în legătură cu localităţile din afară. 24 Vezi şi Csanki, op. cil., II, p. 14. Sarad caslellum, p. 20. Sarad 1330... etc. 1479 oppidum. 26 Dar pe hărţile contemporane apar două localităţi: Nagy Kall6 ş> Kis Kallo. Pe ce se sprijină preferinţa recenzentului pentru cea dinţii? Credem că desemnarea simplă Kallo este mai puţin expusă greşelii. www.dacommanica.Tn 548 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 10 Alteori ni se oferă şi indicaţii foarte neprecise. De pildă „Bozzas 28 (p, 496) (Borzas I) este o pustă tn nordul Banalului şi prin urmare nu trebuie căutată in Ungaria”, fără nici o trimitere la Dicţionarul lui C. Suciu sau la altă lucrare care ar aduce oarecare puncte de reper măcar şi In linii mari. C. Observaţii diverse. ThemeskOz, tradus In text, p. 487 : ţara dintre Timişuri cu nota noastră 9 — referitoare la cotul Timişului —, a provocat lămurirea din recenzie că ar desemna (inului dinlre Timiş şi Bega. Dar această delimitare nu se potriveşte cu cuvintele lui Olahus, p. 497 „Regiunea siluală Inlre acest Timiş şi rtul Mureş se numeşte Temeskoz"26 27, Harta lui Sambucus, fiind din 1578, nu a fost inclusă în voi. I, care cuprinde relaţii din intervalul 1331 — 1551, ci a fost destinată volumului al II-lea (1552 — 1584), cu care are afinităţi cronologice evidente. Originea română a Dragfieştilor ni s-a părut prea cunoscută pentru a o mai proclama Intr-o notă. Cit priveşte afirmaţia categorică despre descendenţa lui Belai din cnejii de Bela Reca observăm că autorul recenziei a fost mai puţin afirmativ Intr-un articol foarte recent 28, In care este sugerată doar ca probabilă. Despre schci (la p. 216, nu 205), numiţi de Reicherstorffer bulgari, am precizat In n. 229 : ,Adică Scheii, de ţapi românii. în critica lui Honler se şi precizează «Id esl Valachi Despre infiltrarea nobililor pe teritoriul saşilor In secolul al XlV-lea avem exemple cunoscu- te 29 (vezi Urkundenbucht II) mai ales pentru regiunea Bistriţa, Sighişoara etc., provoclnd reac- ţiile violente ale comunităţilor săseşti In cauză. Rezultatul acestor infiltrări se traducea prin crearea acelor enclave ale comitatului Alba despre care aminteşte rece'nzia. Enclave din punc- tul de vedere al apartenenţei juridice, Intruclt nobilii depindeau de voievodul Transilvaniei şi erau incluşi juridiceşle In comitatul Alba, fiind sustraşi oricărei autorităţi a dregătorilor saşi, chiar dacă posesiunea lor nobiliară se situa geografic In regiunea supusă jurisdicţiei acestora. Spaţiul nu ne permite să discutăm aici şi punctele minore atinse In recenzie, care îşi vor afla rezolvarea — In măsura Îndreptăţirii lor — In erata întocmită de noi In timp util la voi. I, dar neinclusă la locul său, urmlnd să apară In voi. II. Vrem să menţionăm aici că lămurirea expresiei Colusvar sive Themisvar (p. 443) este valabilă şi va trebui modificată deci nota noastră (n.3). în schimb, afirmaţia despre Althland (p. 505) cum că ar fi sinonimă cu Ţara Veche „deoarece se referă la podişul Ttmavelor (1) colonizai de saşi înaintea Ţării Btrsei, de unde provine această denumire menţionată şi pe harla lui Honterus” nu ni se pare Întemeiată. Pe harta respectivă găsim podişul Tlrnavelor purtlnd denumirea de Weinland, iar Althland se află dominlnd deschi- derea unghiului format de Alth fluss ( = 01tul) şi de un alt rlu care se varsă In Olt la S —E de Sibiu. Aceeaşi constatare se poate face şi pe harta lui Sambuco. Pentru interpretarea Ţara Cilului, vezi şiM. Popescu-Spineni, România tn istoria cartografiei ptnă la 1600, In analiza hărţii lui Honterus, precum şi a lui Sambuco, vădit influenţat de acesta. Deci regiunea Althland nu e situată pe podişul Tlrnavelor, unde se află Ţara Vinului (Weinland). De altminteri In privinţa vechimii se ştie că cele mai vechi colonii de saşi sînt cele de la Sibiu (v. Istoria României, II, p. 78). Sugestii bibliografice. Trimiterea „neapărat” necesară la lucrarea mult prea substan- ţială a lui G.Ed. Muller, Die deulschen Landkapilel..., „Arch. des Vereins...”, anul 1934 (nu 1937), pentru lămurirea noţiunii „surrogatiei” nu ar ajuta practic pe cititorii obişnuiţi. în schimb, 26 Pe harta lui Lazio din 1570 avem Bosaz la N —V de Arad şi N — E de Naglak. 27 Aşadar, în acest sens va trebui completată nota noastră. 28 P. Binder, Contribuţii la geografia istorică a Banalului, de Severin, p, 638, n. 116. ,,în 1507 banul era Barnaba Belai, probabil (1) urmaşul cnezilor” publicat in „Studii”, tom. 21, 1968, nr. 4. 29 Zimmermann-We rner, Vrkundenbuch zur Geschichle der Deulschen in Siebenbiirgen. Procesul acesta e continuu WWW flaCOrWfafcriflfca. ^Qcel următor. 11 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 549 ni se propune In nota 18 a recenziei, printre ,,alte surse de identificare şi alte ediţii ale itinera- riilor analizate”, sursa (?) sau ediţia (?) dată de E. Auner In „Korrespondenzblatt” care constă dintr-un text de opl rtnduri reprodu^tnd fragmentul din relaţia pelerinilor privind drumul prin Transilvania. Cu acest prilej, M. Auner Încearcă identificarea Nerx = Kerz (adică fosta mănăstire Clrţa !). în acelaşi număr din „Korrespondenzblatt” (1908, nr. 5 — 6, p. 70), Emil Fischer, In Das Vorsăchsische Burzenland, propune tălmăcirea aceluiaşi Nerx prin Nussbach( I). La Nicolaus Olahus noi am menţionat (p. 485) şi ediţia lui Timotei Cipariu, dar Intr-o formă imperfectă, Îndreptată de noi In erată (Completări şi Îndreptări), In care cităm şi ediţia critică de la Budasta, care e din 1938 (nu 1939, cum se afirmă). Tot acolo vor putea fl aflate şi unele din Îndreptările sugerate şi in recenzie şi care coincid cu cele formulate de noi in erata noastră, care din cauze independente de voinţa noastră nu a fost inclusă In volumul I, urmlnd să apară la sflrşitul volumului al II-lea. în această categorie intră şi Îndreptarea privitoare la nota despre Zips rezultlnd din contopirea a două note deosebite, una arătlnd că acea regiune a făcut parte din regatul feudal al Ungariei, cealaltă referindu-se nu la Zips, ci la regiunea de dincolo de graniţa de nord-vest a ţării, care Intr-adevăr este Împărţită In felul arătat acolo. în volumul al III-lea, care Încheie secolul al XVI-lea, vor apărea şi alte completări gata pregătite, dar neincluse In volum, ca, de pildă, traducerea descrierii secuilor din cunoscutul Attila al lui Olahus, precum şi o altă descriere a acestora datorită lui Verancsics 30 şi, In sflrşit, fragmentul din relaţia nunţiului papal la curtea lui Matei Corvin, amintită In recenzie. Fragmen- tul din furnalul lui Dernschwam nu a putut fi folosit In timp util la Întocmirea volumului, Intru- clt a dispărut din Biblioteca Academiei şi din cea a Institutului de istorie din Bucureşti ediţia dată de Babinger, şi textul trebuie procurat tocmai de la Sibiu sau Braşov. Vor apărea şi portre- tul lui Dernschwam, după medalia publicată de Habich, şi cel al lui Olahus, dat la lumină de curlnd de către Andrei Kovâcs In "Revista muzeelor”, 1969, nr. 2. ★ Răspundem aici şi observaţiilor din notiţa intitulată Nicolaus Olahus tn „Călători străini despre ţările române", de C. Albu. Constatăm că acestea slnt alcătuite din două jumătăţi foarte deosebite, care aparţin unor inspiraţii sau momente diferite, prima festivă, a doua critică. în prima, autorul declară „binevenită... iniţiativa colectivului Institutului de istorie «N. Iorga » de a prezenta descrierile geografice ale lui Nicolae Olahus cu privire la cele trei ţări româneşti”, pentru ca lntr-a doua să-şi pună stăruitor Întrebarea „de ce a fost Nicolaus Olahus inclus In volumul de Călători străini, Intrucît... nu era călător prin Transilvania, Ţara Românească sau Moldova” şi nici nu era străin, deoarece tatăl său a fost român 1 Dacă autorul notiţei ar fi găsit răgazul să răsfoiască şi restul volumului care are 575 de pagini, fără a-şi concentra atenţia exclusiv asupra părţii consacrate lui Olahus (16 pagini, din care l-au interesat In mod precumpănitor o pagină şi jumătate, acordate biografiei), ar fi putut afla că volumul comportă o anexă In care este inclus N. Olahus alături de o serie de mărturii indirecte intereslnd ţările noastre. Un loc aparte a fost rezervat descrierilor geografice. Chiar şi din tabla de materii se putea constata că N. Olahus se afla In tovărăşia lui Enea Silviu Picco- lomini, Volterrano Bonfini şi Sebastian Munster, dintre care nici unul nu a călătorit In ţările noastre. De altminteri şi In introducerea la volum, la p. XLIX, arătam temeiurile acestei inclu- deri In volum. Dar şi introducerea noastră şi tabla de materii au rămas neexplorate de „citi- tor”, lngăduindu-i acea Întrebare stăruitoare Împărtăşită şi altora. Să vedem care slnt „datele şi explicaţiile eronate” cuprinse” In unele notaţii din volumul Călători străini... redactate Înainte de a doua jumătate a anului 1967”? Ne Întrebăm, bine- înţeles, ce rost are această fixare solemnă In timp ? Observăm de la Început că o parte din obiec- ţiile formulate slnt simple subtilităţi verbale. Fraza : Nic. Olahus s-a născut ca fiu al judelui 30 Vezi articolul nostru In „Revue roumaine d’histoire”, 1968, nr. 4. www.dacoromanica.ro 550 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 12 crăiesc Stoian Îşi propune să arate filiaţia lui Nicolaus şi poziţia părintelui său, fără a se fixa asupra Împrejurărilor din momentul exclusiv al naşterii cu toată rigoarea cerută pentru Întocmi- rea unui horoscop, în notiţă se răstălmăceşte sensul frazei din volum pentru a pomi la Împărtăşi- rea unei serii de informaţii pe care le cunosc toţi cei ce şi-au dat osteneala să citească biografia lui Olahus scrisă de Şt. Bezdechi. Urmează arătarea numelui tatălui, Stoian sau Ştefan. De ce socoteşte autorul conjuncţia sau ca indiclnd o alternativă ? Trimitem la Dicţionarul limbii române moderne, Edit, Acad., 1958, p, 737, unde la punctul 2 e arătată funcţia sa explicativă : „adică, cu alte cuvinte” (cu exemplul din N. Bălcescu Adunarea sau soborul), deci tocmai echivalentul lui idest din textul lui Olahus urmat In cazul de faţă In biografia din volum. Cit priveşte explica- ţia acestui nume dublu, chiar noi i-am semnalat la Cluj recenzentului de azi tendinţa românilor de a-şi alege la trecerea lor la catolicism un nume de o consonanţă cit mai apropiată de vechiul lor nume — de exemplu Stoian-Ştefan In cazul de faţă sau Şerban-Ştefan In cazul unui român de la mijlocul secolului al XlV-lea, Lăsăm al treilea exemplu de răstălmăcire a cuvintelor spre a urma firul obiecţiilor. Recti- ficarea adusă numelui mamei lui N, Olahus (Hunzar In loc de Huszar, cum e la noi) trimite la textul tipărit al Hungariei (capitolul şi paragraful respectiv) ca la dovada absolută a temei- niciei acestei aserţiuni. Dar In ediţia critică a Hungariei lui N, Olahus (v, mai jos p, 16) se arată că primii editori M. B în legătură cu minele de sare pe care Ie căpă- tase ca zestre”. Mărturisim că la început am crezut că autorul contestă însuşi faptul revenirii lui Olahus în Ungaria. Dar se pare că pur şi simplu nu e de acord cu verbul „s-a întors”, preferind probabil propria formulare din volumul Umanistul N. Olahus, p. 60 : „Peste trei ani (după moartea fratelui Matei din 1536) a putut în sfirşit s este Radu care esle bogat şi puternic şi-şi are capitala In oraşul Ttrgovişle. Se spune că el poale, atunci clnd se iveşte nevoia, să slrtngă înăuntrul hotarelor sale ptnă la patruzeci de mii de oameni înar- maţi şi să-i ducă la război. Este supus regelui căruia ti prestează jurămlnt de credinţă prin solii săi”, Este sigur că In această descriere de un caracter mai mult general, Întocmai ca şi In cea consacrată Moldovei, elementele principale constau In resursele militare ale celor două ţări şi In jurămlntul de credinţă prestat regelui Ungariei. Se accentuează că voievodul Radu este bogat şi puternic. Este evident că aci este vorba de un domn bine aşezat in domnie şi nu de un pretendent. Cum apare Insă „Petrus ab Argyes”? Ca o exemplificare grăitoare a luptelor dintre partidele adverse şi ca o ilustrare a celor spuse de Enea Silviu Piccolomini despre rivalităţile dintre Dăneşti şi Drăculeşti, nicidecum ca un domn stabil, ci mai degrabă ca un simplu pre- tendent. După amintirea practicii de a-i sluţi pe candidaţii la domnie prin tăierea nărilor, se adaugă : „şi acest lucru, care s-a Intlmplat adesea altădată, s-a Intimplat şi de curlnd (nuper). Petru de Argeş, fiul lui Stanciu (Stanczulis filius) despre care am pomenit, vărul meu (patruelis meus) mi-a scris zilele acestea din Ungaria (Hungaria, In sensul, desigur, de Transilvania) că a fost făcut voievod In Ţara Românească de către Mohamed, paşă al sultanului (per Mahumetum imperatoris Turcarum Bassam) şi pe clnd se afla In domnie (regno praeesset) a fost trimis scurtă vreme după aceea de către turc un altul (= alt pretendent) din facţiunea duşmană cu oaste care să-l alunge şi să ia domnia, şi că el s-a luptat cu duşmanul (= rivalul) său Intr-o luptă In doi (singulari certamine) Intre cele două armate < aflate de o parte şi de alta> (inter duos exerci- tus) şi că l-a rănit şi trintit de pe cal pe rival, dar clnd a vrut să-l ucidă «baronii • (barones) Ţării Româneşti, care cu adăugirea a două litere slnt numiţi boieri (boiarones), folosind vicle- nia l-au slobozit pe cel Învins şi l-au luat In prinsoare pe el, şi după ce i-au tăiat In parte nările, l-au alungat, dar că el speră totuşi că prin Indurarea lui Dumnezeu va alunga pe rival şi va răzbuna cu armele ocara suferită şi va cuceri cu bărbăţie domnia...”. Care dintre toate aceste trăsături se potriveşte cu ce ştim despre Radu Paisie, Îngăduind o identificare a lui „Petrus ab Argyes” cu acesta din urmă? Radu Paisie era după spusa sa fiul lui Radu cel Mare şi nu al lui Stanciu. în ce moment ar fi avut loc acest incident ? Oare In cursul episodului imaginar al unei efemere prime domnii din anul 1534, adică din cursul domniei lui Vlad Vintilă, domnie presupusă pe baza unui hrisov dat, chipurile, de el la Tirgovişte cu data de 1 septembrie 1534, (v. C.C. Giurescu, Istoria românilor, II, 1, p. 157 — 158, dar care s-a doyedit apoi a purta In realitate data de 1535, anul nou hjceplnd la 1 septembrie, (Pentru această Îndreptare de dată vezi şi Doc. Ist. Rom., Ţara Rom., sec. XVI, voi. 2, p. 190 — 191). Sau cumva trebuie situat după moartea lui Vlad Vintilă din 10—11 iunie 1535? Dar atunci Radu Paisie capătă Îndată domnia de la boieri www.dacoromanica.ro 15 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 553 nu de la Mohamed şi Începe să emită hrisoave chiar din 12 iulie 1535. Steagul de la Poartă ii vine tocmai in noiembrie. Incepind din iulie urmează şirul documentelor date de domn fără vreun hiat destul de Însemnat in care s-ar putea strecura acest episod. Nu poate fi vorba nici de episo- dul lui Drăghici, fiul lui Danciul Gogoaşă, situat in Istoria românilor a lui C.C. Giurescu In intervalul 1536 — 1539, dar trecut pe baza documentelor publicate in Doc. Ist. Rom. B. sec. XVI, 2, p. 75 in timpul domniei lui Viad Vintilă terminată In 1532 (v. tratatul Istoria României, II, p. 654-655). In sflrşit, criza din 1539 datorată mişcării boierilor conduşi de marele ban Şerban e prea tirzie pentru limitele problemei noastre. De altminteri, domnul se refugiază In 1539 la turci şi nu In Transilvania. Deci nu poate fi vorba de Radu Paisie. Apoi e foarte ciudat tot acest scenariu cu duelul vitejesc In văzul celor două oşti şi cu schimbarea la faţă a boierilor care, trădindu-1 pe Petru, se mulţumesc totuşi să-i cresteze doar nările şi să-l alunge, lăslndu-1 liber aşadar să se ducă Încotro va şti, adică In Transilvania, de unde să-şi stringă aderenţi şi mijloace de luptă pentru o nouă expediţie. Simpla coincidenţă că pe Radu Paisie l-a chemat altădată Petru şi că, fiind stareţ al mănăstirii de la Argeş, i s-ar potrivi după părerea autorului exprimată In volumul Umanistul N. Olahus determinativul „ab Argyes”, nu stă In picioare, deoarece N. Olahus 11 numeşte Încă şi pe bunicul acestuia Man- zilla tot „ab Argyes”, dlnd astfel şi tuturor descendenţilor lui un fel de particulă nobiliară, fără nici o legătură cu mănăstirea amintită. In concluzie : atunci clnd primeşte N. Olahus scrisoarea de la acel Petru, acesta din urmă nu era domn şi deci nu putea fi socotit un domn bogat şi puternic, aşa cum e caracterizat mai sus voievodul Radu de la Tlrgovişte, ci se Înfăţişează, dimpotrivă, ca un pretendent destul de amărlt. Dar constatăm din notiţa recenzentului că citatul din N. Olahus despre Petru de la, sau de Argeş se opreşte tn mod neaşteptat la prima frază. Oare nu a mai citit sau reţinut şi restul ? Este adevărat că In acest crlmpei adus Înainte se spune „vărul meu... mi-a scris zilele acestea din Ungaria că a fost făcut voievod In Ţara Românească”. Dar după aceea urmează toată păţania care se Încheie cu ştirea că el e pribeag in „Ungaria”, de unde speră să vină din nou să-şi redobln- dească domnia. De altminteri chiar şi din citatul trunchiat se putea naşte Întrebarea de ce noul domn ( !) Îşi anunţa instaurarea din „Ungaria” şi nu din cetatea de scaun de la Tlrgovişte. Aşadar nu este vorba de a se pune semnul egalităţii Intre noul domn (1) Petru, alias Radu Pai- sie (!), şi domnul bogat şi puternic numit la Început Radu, care ar fi tot Radu Paisie, cum crede recenzentul, ignorlnd tot contextul. Mai e nevoie să discutăm şi argumentarea folosind datarea Hungariei din anul 1536? Am arătat In articolul nostru citat argumentele pe baza cărora redactarea Hungariei poate fi socotită Încheiată la Începutul anului Î535. Precizăm că în ordinea redactării Hungaria a prece- dat pe Attila şi nu invers, cum afirmă greşit recenzentul In volumul Umanistul N. Olahus, p. 73 (v. şi ediţia critică din Budapesta 1938 citată mai sus). Cum se explică deci că In 1535 N. Olahus arăta numele domnului din vremea sa ca Radu ? Avem de-a face evident cu o indicaţie anacronică. Am arătat In articolul nostru citat că Întreaga Hungarie e o evocare nostalgică Întoarsă spre trecut. Dovadă slăvirea Sibiului ca magna et potens urbs, clnd se afla izolat de 5 ani şi lipsit de ajutoare, ameninţat zi de zi de a fi bombardat şi luat cu asalt. Clnd şi-a scris Olahus vestita descriere a regatului Unga- riei, desigur cu gindul de a fi pe placul fostei regine a Ungariei, protectoarea sa, el era preocupat mai puţin de precizia amănuntelor cit de accentuarea strălucirii de odinioară a regatului şi a regilor Ungariei. De aceea stăruie asupra legăturii de supunere faţă de aceştia a domnilor ambelor ţări româneşti. De Radu de la Afumaţi Îşi putea aminti din cursul lunii iunie 1526, clnd au sosit la Buda soli tainici ai acestuia (v. Engel, Monumenta Uugrica, p. 229). De aceea probabil că 11 şi numeşte In mod expres. Uciderea domnului (iulie 1529) intr-un moment clnd Olahus se 10 www.dacoFQmanica.ro 10 - c. 3310 554 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 16 afla tocmai la Augsburg a rămas, desigur, fără ecou. Strămutarea sa in Ţările de Jos 11 depărta Încă şi mai mult de evenimentele din ţările noastre. De altminteri, clnd descrie Moldova, el nu pomeneşte de numele domnului — Petru Rareş — In forma iniţială a manuscrisului care ne-a parvenit (şi care a fost folosit de editorul din 1763), ci această precizare e introdusă In ms. ca un adaos mai tlrziu Însemnat pe margine : „Huic nostra hac lempestate Petrus”. Aşa cum reiese chiar dintr-o primă privire asupra textului, digresiunea despre Petrus ab Argyes a fost introdusă Intr-un text gata închegat. Dar clnd trebuie situate indicaţiile destul de neprecise nuper şi his diebus ? Şi care este slmburele de adevăr In spusele acelui Petru care aduce a impostor? Aceste întrebări rămîn deocamdată fără răspuns. Credem că am lămurit Îndeajuns motivele pentru care „In volum se consideră că tnlre Radul şi Intre Petru ţiul lui Standul nu esle nici o legătură”, în erata noastră se adaugă la nota incriminată, p. 487, n. 12, după cuvintele Radu de la Afumaţi, lămurirea : indicaţie anacronică a autorului. Profităm de prilejul acesta pentru a indica unele Îmbunătăţiri necesare subsolului notiţei pe care o avem Ir\ faţă In forma ei definitivă, p. 1, n. 1 : trimiterea e greşită, căci e dat In frunte numele editorului Şt. Hegedus, In loc de cel al autorului, iar indicaţia colecţiei e cu totul stranie : „in Hungaria lilerarum speclalis (?) (acad. Scien. Hung.)”. Titlul corect al colecţiei este „Analecta recentiora ad historiam renascentium in Hungaria literarum spectantia”. Precizăm că acolo slnt cuprinse şi poeziile (Carmina) şi lucrarea In proză Hungaria In care intră şi Attila. Aceeaşi observaţie de principiu şi pentru citarea lui I. Fogel şi L. Juhasz, responsabili ai colec- ţiei citate „Bibi. script..sec. XVI. , Dar, la p. 2, clnd e vorba de lucrările de istorie ale lui N. Olahus, se inversează In subsol ordinea de plnă acum şi apare întli titlul, apoi editorul, ceea ce e corect. Ediţia Hungariei dată de Mathias Băl In Adparalus. ,, In 1735 este ignorată cu desăvlrşire, M. Băl nefiind amintit decit ca editor al Chroniconului, cu numele dat la urmă după locul şi anul de publicare. Dar acel Adparalus fiind o culegere de izvoare mai vastă, numele lui trebuia să apară In fj'unte, ca autor. Cum nu slnt indicate amlndouă ediţiile de bază ale Hungariei (1735 şi 1763), nu sint arătate nici deosebirile dintre ele şi nici relaţia lor faţă de manuscrisele folosite. Este ignorată de asemenea şi ediţia critică a Hungariei publicată la Budapesta In 1938 şi datorată lui Col Eperjessy şi Lad. Juhasz. în aceste condiţii ar fi fost preferabil să se renunţe la aceste trimiteri necomplete şi mult prea aproximative pentru a fi de vreun folos. De altminteri, s-au strecura erori In redarea unor termeni latini — de exemplu compediarium (compendiarium) Adparatus... sive collection (= collectio) . .. etc.; — Petri Pitatis (= Pilatis) Veroniensis (= veronensis) ... ; Cattolicae religionis quendam (= quaedam) capita,,.; Breviarum ( = Breviarium). Aceste greşeli apar şi In anumite citate din Chronicon : p. 4, de exemplu „creatus est in ecclesia Strigo- niensis (= Strigoniensi) arliidiaconum (—arhidiaconus) Comaroniensis... ; consiliarum (— consiliarium). Observaţii similare pot fi făcute şi cu privire la unele trimiteri sau citate din volumul Umanistul N. Olahus, de exemplu :. .. in mense Mais (1) venit ad aulum ( 1) Vladislai regiis (!). Tot acolo, In versiunea capitolului al XVIII-lea, despre secui semnalăm omiterea voluntară a unei fraze : El si eius copiam habere possunl occidunt, precum şi traducerea greşită a două fraze tot de la p. 139 : Parent post regem... şi quum dicto Ioannis... etc. în sfirşit, semnalăm o inadvertenţă din recenzie la p. 3, unde citim : Cu ocazia trecerii lui Slanciu (I) la catolicism a primii numele de Ştefan. Este evident de citit Stoian, nu Stanciu. Maria Holban www.dacoromanica.ro 17 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 555 DEZBATERILE PRIVIND MACHETA VOLUMULUI AL VI-LEA DIN TRATATUL „ISTORIA ROMÂNIEI”* în zilele de 31 octombrie, 1 şi 2 noiembrie 1968 au avut loc In Aula Academiei Republicii Socialiste România discuţiile in jurul machetei volumului al Vl-lea (1918—1944) al tratatului. La această şedinţă consacrată dezbaterii problemelor multiple şi complexe ale primei părţi a istoriei contemporane a României au participat academicieni, membri corespondenţi ai Acade- miei, cercetători de la institutele de istorie din Bucureşti, Iaşi, Cluj, de la bazele de cercetări ale Academiei din Sibiu şi Tirgu-Mureş, de la Institutul de studii istorice şi social-politice de pe lingă C.C. al P.C.R. Au mai luat cuvintul cadre didactice din invăţămintul superior din principalele centre universitare din ţară, de la Academia de ştiinţe social-politice „Ştefan Gheor- ghiu” de pe lingă C.C. al P.C.R., de la Academia militară generală, filozofi, economişti, lingvişti, istorici literari şi pedagogi, specialişti in diferite domenii ale ştiinţci^^ulturii româneşti. Cu această ocazie, cercetători ai istoriei contemporane de la diferite institute şi catedre, din muzee şi arhive, din Întreaga ţară au avut prilejul să facă un schimb util de păreri asupra aspectelor majore ale istoriei patriei dintre cele două războaie mondiale. Şedinţa de deschidere a fost prezidată de acad. Athanase Joja, vicepreşedintele Academiei, care In cuvintul său introductiv a relevat că Prezidiul Academiei a urmărit cu mult interes lucrările privind alcătuirea tratatului Istoria României şi a dat tot sprijinul pentru ca această sinteză a dezvoltării poporului nostru să se desăvirşească. Acad. P. Constantinescu-Iaşi, redactorul responsabil al volumului, care a urmat la cuvlnt, a făcut o expunere asupra modalităţilor de lucru la acest volum, oarecum proprii, datorită perioadei relativ recente de care se ocupă, lipsei unor lucrări monografice, ceea ce a reclamat o documen- tare cit mai completă din partea colectivului numeros de la diferite unităţi de cercetare şi Invăţă- mlnt care a lucrat la elaborarea lui. S-a subliniat faptul că redactorii volumului s-au călăuzit după principiile stabilite de Congresul al IX-lea al P.C.R., de Conferinţa Naţională, de plena- rele partidului, inclusiv cea din 22—25 aprilie 1968. Aşa cum a arătat tovarăşul Nibolae Ceauşescu, secretarul general al P.C.R., in expunerea la adunarea festivă organizată cu prilejul aniversării a 45 de ani de la crearea P.C.R., „valoarea unei istorii cu adevărat ştiinţifice constă in Înfăţişarea obiectivă a faptelor în interpretarea lor justă, constituind astfel oglindă a conştiinţei de sine a poporului, a claselor, Inmănunchind experienţa de viaţă şi de luptă a maselor şi a conducătorilor”. Redactorul responsabil al volumului s-a referit în continuare la unele probleme mai importante tratate In volumul al Vl-lea. Astfel, unirea de la 1 decembrie 1918 a marcat desăvirşi- rea unităţii statale a poporului nostru, a înlesnit mersul înainte al societăţii româneşti, obţinln- du-se progrese în consolidarea economiei ţării, a unităţii politice şi a comunităţii culturale, înfăptuirea unităţii statului român a realizat cadrul naţional şi social-cultural pentru dezvol- tarea mai rapidă a forţelor de producţie. S-au Înregistrat progrese In domeniul industriei, agricul- turii, căilor de comunicaţie, totuşi ponderea mai mare In crearea venitului naţional continua s-o aibă agricultura, iar venitul pe locuitor era încă redus. Dezvoltarea care a urmat crizei econo- mice mondiale a atins în 1938 cel mai înalt nivel, în aceste Împrejurări accentulndu-se procesul de formare şi dezvoltare a monopolurilor, care Încep să joace un rol determinant în viaţa econo- mică şi politică a ţării. Dezvoltarea capitalismului a însemnat totodată şi o dezvoltare a contra- dicţiilor social-economice, In condiţiile în care exploatarea oamenilor muncii devenea tot mai complexă. în domeniul vieţii politice interne asistăm la dispariţia Partidului Conservator, ca expo- nent al moşierimii, care a ieşit mult slăbită în urma reformei agrare ; apar noi partide, cu titulaturi * Text Întocmit de secretariatul ştiinţific al volumului al Vl-lea al tratatului Istoria României. - . www.dacoFomanica.ro 556 VIAŢA ŞTIINŢIFICA ÎS democratice, printre care un rol important l-a avut Partidul Ţărănesc, devenit, mai cu seamă după fuziunea cu Partidul Naţional, partidul politic precumpănitor alături de Partidul Naţio- nal Liberal. în perioada avlntului revoluţionar de la sflrşitul primului război mondial se făureşte Partidul Comunist Român, care va continua şi va ridica pe o treaptă superioară lupta maselor populare pentru eliberarea socială, militlnd cu consecvenţă pentru independenţă şi suveranitate naţională, dovedindu-se exponentul cel mai autentic al intereselor Întregului popor. în opoziţie cu această linie s-au situat partidele de dreapta şi de extremă dreaptă, In primul rlnd „Garda de fier”, care au devenit un real pericol pentru independenţa ţării, o dată cu creşterea influenţei fascismului pe plan european, mai ales după 1933. Acad. P. Constantinescu-Iaşi a menţionat că volumul a evidenţiat rolul jucat de România pe plan extern, referindu-se la contribuţia ţării noastre la Liga Naţiunilor (unde se găsea alături de aliaţii săi din timpul războiului : Franţa şi Anglia), aportul ei In cele două organizaţii cu caracter regional: Mica înţelegere şi înţelegerea Balcanică, precum şi cu prilejul unor lntilniri şi conferinţe europene. S-a arătat de asemenea rolul culturii şi ştiinţei Intre cele două războaie mondiale, care ocupă un spaţiu mărit In volum, ca urmare a dezvoltării impetuoase a acestora, ele devenind mai cunoscute şi apreciate dincolo de hotarele ţării. în ce priveşte istoria mişcării muncitoreşti, i s-a dat o atenţie mai mare în comparaţie cu volumele anterioare, deoarece proletariatul joacă acum un rol deosebit de important In ca- drul istoriei patriei, el fiind prezent şi spunlndu-şi cuvlntul in toate evenimentele mai de seamă ale perioadei respective. Referindu-se la periodizarea volumului, cu care majoritatea vorbitorilor au fost de acord- s-a arătat că ea se Încheie cu insurecţia armată antifascistă din august 1944, care a dus la salva, rea patriei, deschizlnd posibilităţi largi de dezvoltare poporului român In cadrul noii orlnduiri, socialiste. în Încheiere, vorbitorul a arătat că autorii şi Comitetul de redacţie slnt de acord că volu- mul prezintă unele lipsuri de fond şi de redactare, care vor putea fi Înlăturate cu prilejul defini- tivării textului, pe baza şi a propunerilor ce se vor face In cadrul discuţiilor asupra machetei. Vorbitorii şi referatele prezentate anterior au fost unanimi In a recunoaşte eforturile susţinute, munca intensă, plină de abnegaţie, depuse de colectivul de autori şi de Comitetul de redacţie pentru reuşita acestui volum. Pentru prima oară s-a Încercat a se scrie de pe poziţiile marxism-leninismului o sinteză amplă a istoriei interbelice a României, lucrare utilă pentru cercetători, a cărei apariţie va constitui o Însemnată realizare In domeniul istoriografiei noastre *. Referitor la situaţia internaţională şi la cadrul istoriei universale In care ar fi trebuit prezentate evenimentele petrecute la noi s-a remarcat că efortul este vizibil, şi unele capitole distincte tratlnd aceste probleme demonstrează acest lucru. Sub acest raport Insă, lucrarea mai poate fi Îmbunătăţită, Incepîndu-se chiar cu primele capitole, lipsite de cadrul general european In care s-au petrecut momentele mai semnificative din perioadele respective. Acest lucru trebuie făcut In strlnsă legătură cu istoria patriei, urmărindu-se felul In care situaţia din Europa a influenţat resorturile politicii noastre interne şi externe, făcindu-se diferenţierile de la o etapă la alta, In funcţie de situaţia politică şi economică pe plan intern şi internaţional In etapa respec- tivă. A fost criticat modul static in care s-au prezentat, In unele capitole rezervate situaţiei internaţionale, anumite momente importante din viaţa inţernaţională; nu s-a reuşit pe deplin să se sudeze organic evenimentele petrecute la noi cu cele care au avut loc pe plan european sau mondial, pentru a realiza clar influenţa acestora din urmă ori influenţa reciprocă. Referindu-se la raportul dintre istoria naţională şi cea universală, s-a subliniat că In istoriografia românească există o bogată tradiţie care, ocuplndu-se de influenţele externe asupra istoriei noastre, a relevat că trebuie menţionate şi contribuţia poporului nostru, eforturile politicii româneşti pe plan * Redăm mai jos unele păreri şi puncte de vedere ale participanţilor la discuţii pe care le considerăm că merită a fi cunoscute. www.dacoromanica.ro 19 VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ 557 internaţional, scoaterea in relief a ceea ce are poporul român ca trăsături distincte in domeniul relaţiilor cu alte state. în această ordine de idei s-a subliniat faptul că cel de-al doilea război mondial a fost unul dintre evenimentele epocale din istoria universală, care a influenţat profund dezvoltarea, ulterioară a omenirii. De aceea s-a propus să se acorde o mai mare atenţie cauzelor care l-au generat, să se facă o analiză succintă, dar profundă, a acestora, iar in referirile la desfăşurarea războiului ar fi necesar să se facă legăturile cuvenite cu situaţia României in acea perioadă. Ocuplndu-se de capitolele referitoare la situaţia social-economică, mai mulţi vorbitori, subliniind pozitiv necesitatea acestora, justa lor proporţionare in cadrul unei sinteze, alcătuită pe baza materialismului istoric, au făcut unele observaţii privind situaţia nivelului de trai al maselor populare in general, al clasei muncitoare in special, in perioada interbelică. Din datele .puse la dispoziţie in lucrare ar rezulta, după unii, că salariul real al muncitorilor a scăzut intre cele două războaie mondiale, reprezentind In 1941 mai puţin de jumătate decit cel din 1914. Aceasta s-ar datora in bună măsură faptului că cifrele folosite de autori pentru a ilustra această situaţie provin din cele mai variate surse. Argumentînd cu unele date şi cifre din tratat, s-a menţionat de asemenea că situaţia ţărănimii din România se agrava, că ţăranii muncitori, In afară de lipsa de pămînt, sufereau de pe urma preţurilor derizorii primite pe produse şi pe forţa lor de muncă, din cauza fiscalităţii, a cametei, a exploatării de către moşieri, arendaşi, chiaburi, ceea ce avea drept consecinţă faptul că mulţi ţărani nu-şi puteau asigura nici cele necesare traiului. Pusă problema in felul acesta şi la Întreaga perioadă, după ce avusese loc reforma agrară din 1921, cind peste 6 milioane de hectare au fost acordate ţărănimii, s-ar crea un tablou nereal al situaţiei celei mai numeroase părţi a populaţiei ţării. In aceeaşi direcţie s-a solicitat, de către unii participanţi la discuţii, o mai deplină coordo- nare a autorilor diferitelor perioade asupra surselor de informare şi a datelor, dezbaterea şi rezolvarea fenomenului pauperizării in Întreaga perioadă interbelică, o consultare reciprocă asupra tuturor laturilor privind evoluţia situaţiei nivelului de trai al diferitelor categorii de salariaţi, al maselor ţărănimii, rezolvarea In mai mare măsură a chestiunilor Încă controversate. Alţi vorbitori s-au referit la participarea capitalului străin In diferite forme In economia ţării noastre şi la procesul dezvoltării economice a României In perioada la care se referă tratatul, aspecte privitoare la comerţul exterior, la tratatele economice Încheiate de România cu diferitele state după criza din 1929 — 1933, la problema capacităţilor de producţie industriale neutilizate intr-o serie de ramuri In timpul crizei mondiale şi după aceea; s-a cerut să se elucideze mai bine unele laturi pozitive ale lozincii „prin noi Înşine”, susţinută de liberali, raportul dintre aceasta şi lozinca „porţilor deschise”, propagată de Partidul Naţional Ţărănesc ş.a. Cunosclnd situaţia reaiă a stadiului dezvoltării economice a României la sfirşitul primului război mondial, trebuie avute In vedere nu numai interesele monopolurilor străine In România, ci şi interesele marii burghezii române, posibilităţile obiective ale capitalului autohton şi ale statului nostru de a valorifica resursele naturale, în ce măsură era posibil ca, prin forţe proprii, să se creeze mari unităţi industriale. în această problemă trebuie avut In vedere rolul capitalului străin in etapa actuală de dezvoltare a unor ţări rămase In urmă, este necesară analiza acestei probleme in mod diferenţiat de la epocă la epocă. în tratat se subliniază Îndeosebi latura subordonării economice a României, ştirbirea independenţei naţionale. Desigur, acestea slnt realităţi, Insă tabloul complex al situaţiei trebuie să reflecte in ce raport a stat evoluţia ascendentă a Româ- niei, procesul industrializării ei, dezvoltarea capitalului autohton, cu efectele participării capitalu- lui străin In marea industrie. Cu privire la capitolele de politică internă din volumul al VI-lea, numeroşi vorbitori au cerut ca spaţiul afectat acestor probleme să fie lărgit, să fie prezentate programul partidelor politice, istoricul lor, rolul şi ponderea fiecăruia în viaţa politică a României. Menţionlnd lipsa unor studii sau lucrări monografice privind istoria partidelor politice între cele două războaie mondiale, ceea ce se reflectă in sintetice, dar reale, ale unor 558 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 20 partide sau personalităţi politice, unele luări de cuvlnt s-au referit la faptul că Partidul Naţional Liberal a fost tratat cu anumite menajamente, că se insistă asupra rolului său progresist, In legătură cu promovarea lozincii „prin noi Înşine”, în dezvoltarea economică a ţării, mai ales In perioada de pină In 1928. Dar tot in această perioadă şi după 1930 Partidul Naţional Ţărănesc a avut o aripă de stingă, in care personalităţi ca C. Stere, dr. N. Lupu, V. Madgearu au militat de pe poziţii democratice o perioadă Îndelungată şi, in consecinţă, comparlnd aportul celor două mari partide In viaţa politică a ţării, trebuie păstrate proporţiile, iar aprecierile să fie nuanţate in funcţie de contribuţia reală, cu limitele de clasă ale fiecăruia. In legătură cu reforma agrară s-a făcut remarca că ar fi cazul să se sublinieze mai preg- nant şi laturile ei pozitive, alături de cele negative ; ar fi poate mai bine ca ea să fie tratată unitar tntr-un paragraf separat, care să conţină o analiză a izvoarelor şi a datelor statistice oficiale. în dezbatere s-a cerut ca istoria Partidului Comunist Român, a mişcării muncitoreşti, care conţin capitole separate, să fie tratate in cadrul vieţii politice, pentru a face o Încadrare mai organică a partidelor ce reprezentau clasa muncitoare In ansamblul vieţii politice româneşti, pentru o mai bună Înţelegere a istoriei partidului comunist, a mişcării muncitoreşti în istoria patriei, şi aceasta pentru a reliefa mai convingător rolul istoric al mişcării muncitoreşti in epoca contemporană. S-a propus ca volumul să accentueze mai bine procesul de constituire a statului unitar român, fapt ce a creat condiţii favorabile progresului general al societăţii româneşti. Unii refe- renţi au cerut o prezentare mai largă a Consiliului dirigent, a rolului jucat de acesta în procesul unirii Transilvaniei cu România, In instituirea administraţiei româneşti in provincia de peste Carpaţi; lămurirea situaţiei complexe care a existat in Transilvania la‘Începutul anului 1919. S-a criticat tratarea prea sumară şi fragment \tă in epoca contemporană a instituţiilor social-politice şi juridice. S-a propus să se prezinte organizarea ministerelor, puterea legislativă, a organelor judecătoreşti, organizarea judeţelor şi comunelor potrivit legilor adoptate, dezvoltarea oraşelor şi situaţia satelor, profesiunile existente şi ponderea lor in viaţa economic^ şi politică a ţării. Ar fi necesar ca volumul să prezinte rolul pe care l-a avut armata în cadrul sistemului general de apărare a ţării, jandarmeria şi alte organe de represiune, cu precizarea compoziţiei sociale a personalului lor de conducere, ceea ce ar lămuri mai bine funcţia lor de represiune faţă de masele populare în general şi de clasa muncitoare in special. Unele intervenţii au cerut să se lărgească prezentarea problemelor referitoare la naţionali- tăţile conlocuitoare, să se aprofundeze grupările lor politice, tendinţele şi curentele din sinul fiecăreia. Tot referitor la această problemă s-a solicitat prezentarea mai largă a situaţiei terito- riului românesc de sub ocupaţia horthystă în perioada 1940 — 1944, lupta maselor populare din această parte a ţării noastre. Pentru a reliefa mai pregnant larga mişcare antifascistă din România, care a sesizat just primejdia fascismului pe plan intern şi extern şi a militat cu consecvenţă pentru înlăturarea şi infringerea lui, unii participanţi la discuţii au propus tratarea mai precisă a partidelor şi gru- părilor fasciste, o analiză mai amplă a trăsăturilor şi obiectivelor acestora. Referitor la capitolele tratind politica externă, participanţii la discuţii, apreciind laturile reuşite ale acestei probleme, ca : aportul lui N. Titulescu, contribuţia U.R.S.S. la încheierea unui sistem de securitate colectivă, au subliniat aspecte încă netratate sau puţin analizate, încheierea tratatelor de pace, care au dat un anumit statut internaţional statului român unitar, merită o analiză mai substanţială, pe măsura importanţei lor in "viaţa social-politică a României. Condiţiile istorice ale creării Micii înţelegeri nu sînt clar expuse ; antecedentele acestei organiza- ţii, planurile lui Take Ionescu, activitatea diplomatică desfăşurată la Paris şi Londra Înainte de sfîrşitul războiului, politica Antantei faţă de aceste proiecte nu-şi găsesc locul cuvenit in lucrare. Sînt prezentate unilateral cauzele eşuării Încercărilor diplomaţiei româneşti de a atrage Polonia In Mica înţelegere, fără a cerceta raportul dintre obiectivele, mijloacele şi metodele politice externe ale cercurilor conducătoare polone si_cete.ale .Micii înţelegeri. Nu este explicat 21 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 559 prin prisma contextului internaţional al anilor 1925 — 1926 tratatul româno-italian din 1926, caracterul relaţiilor dintre cele două ţări fiind prezentat prin poziţia proitaliană a generalului Averescu, şeful guvernului român. In ce priveşte ansamblul politicii externe a României in perioada contemporană, s-a făcut recomandarea ca autorii să insiste asupra factorilor care au determinat relaţiile României cu marile puteri, gradul de coincidenţă a obiectivelor urmărite pe planul politicii externe de cercurile conducătoare româneşti cu interesele vitale ale ţării, modul In care uneori Mica înţele- gere şi înţelegerea Balcanică au folosit interesele, punctele de vedere, divergenţele şi rivalităţile existente intre marile puteri. Trebuie explicat, referindu-ne la conciliatorismul marilor puteri, ce se Înţelege prin politica de concesii faţă de Germania hitleristă, de orientare a expansiunii şi agresiunii germane spre centrul, sud-estul şi răsăritul Europei şi de analizat aici In ce măsură interesele majore ale României au fost afectate de evoluţia relaţiilor dintre marile puteri şi influenţa acestor evenimente asupra politicii externe şi interne a României. Politica externă in timpul dictaturii regale ridica, in cunoaşterea şi aprecierea ei, probleme dificile datorită in mare măsură caracterului evoluţiei raportului internaţional de forţe In ajunul izbucnirii celui de-al doilea război mondial. Este necesară o privire diferenţiată asupra pro- blemelor complexe de natură politică şi diplomatică ce se ridicau In faţa ţării noastre, extinderea tratării relaţiilor dintre România şi Cehoslovacia in perioada Miinchen-ului, Împrejurările care au condiţionat tratatul economic româno-german din martie 1939 şi consecinţele sale politice, analiza evenimentelor din primăvara anului 1940, condiţiile care au favorizat realizarea dictatu- lui de la Viena. Ar putea fi elucidate unele probleme controversate in istoriografia contempo- rană a României şi concomitent o punere la punct a interpretărilor tendenţioase sau a concluzii- lor care sint departe de a reflecta realitatea, care circulă in lucrările unor istorici de peste hotare. Menţionind reuşita părţii din tratat consacrată mişcării muncitoreşti, precum şi faptul că, in lumina unor cercetări aprofundate, in ceea ce priveşte istoria P.C.R. şi celelalte organizaţii muncitoreşti şi forţe democratice avem un tablou veridic al luptei şi activităţii acestora, mai mulţi vorbitori au arătat că spaţiul afectat acestor probleme este prea mare, că In capitolele şi paragrafele respective sint repetate multe fapte, mai puţin semnificative pentru istoria naţională, chestiuni de detaliu, necesare intr-o lucrare de istorie a partidului. Dacă, într-o asemenea sin- teză, probleme privind conferinţa grupurilor comuniste de la Iaşi, dezbaterea programului şi a celorlalte documente programatice, alegerea delegaţilor pentru congres işi au locul lor determi- nant subliniat eventual prin subtitluri, într-o lucrare generală privind istoria patriei, paragrafe distincte tratînd aceste probleme nu sint necesare. Acestea trebuie doar menţionate in cadrul prezentării mai largi a tezelor mari ale istoriei mişcării comuniste. în ce priveşte raportul dintre istoria patriei şi istoria partidului, trebuie avut in vedere ca istoria P.C.R. să fie cuprinsă organic in istoria economică, politică şi culturală a poporului, pentru a reliefa că mişcarea muncitorească, P.C.R. reprezentau forţe politice reale, că guvernele claselor dominante trebuiau să ia act de existenţa lor şi să le considere ca atare. Acest lucru va marca şi mai bine ceea ce a Însemnat apariţia acestui partid pe scena vieţii politice româneşti, nu atit prin forţa care o reprezenta la Întemeierea sa, ci pentru ce a Însemnat In lupta pentru eliberarea socială şi naţională, culminlnd cu insurecţia- antifascistă din august 1944. Unii vorbi- tori au arătat că trebuie lămurită aici şi contribuţia celorlalte organizaţii muncitoreşti: P.S.D. mişcarea sindicală, U.T.C., curentele şi tendinţele care s-au manifestat. Aici va trebui să tratăm mişcarea democratică, progresistă, larga adeziune a maselor populare la acţiunile antifasciste, frămlntările sociale care au cuprins diverse pături sociale, acţiuni ale ţărănimii, intelectualităţii, ale funcţionărimii, ale meseriaşilor şi micilor negustori, alte grupări democratice, deci tot ansam- blul care avea să Însemne la noi nu neapărat forţe de stingă şi comuniste, ci elemente de progres, democratice. Unele luări de cuvlnt s-au referit la militanţii mişcării muncitoreşti, teoreticieni şi organizatori de seamă ai partidelor clasei muncitoare, ai sindicatelor, care trebuie caracterizaţi www.dacoromamca.ro 560 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 22 1 n raport cu contribuţia reală a fiecăruia !n sinul mişcării, inlăturindu-se exagerările sau subli- niind meritele acelora care au desfăşurat o activitate susţinută şi consecventă. S-a propus pre- zentarea mişcării muncitoreşti din teritoriul românesc de sub ocupaţia hortystă, precum şi mişca- rea antifascistă de aici, de eliberare naţională a acestui teritoriu. Mulţi dintre cci 32 de vorbitori şi numeroase referate ale celor 65 de referenţi au relevat Încercarea reuşită parţial de a da In volumul al Vl-lea al tratatului o sinteză a dezvoltării culturii româneşti de la crearea statului unitar român pină la insurecţia armată din august 1944. Cu ajutorul secţiilor Academiei şi altor cadre de specialişti s-a făcut pentru prima dată o trecere In revistă a presei, Invăţămlntului, literaturii, artelor plastice şi ştiinţei, care cuprinde 16 domenii de activitate de la ştiinţele pozitive pină la cele sociale care au adus contribuţii remarcabile prin şcolile şi reprezentanţii lor In perioada interbelică. Recunoscîndu-se greutăţile Intimpinate In alcătuirea acestui capitol şi apreciind baza bună de plecare, luările de cuvlnt s-au referit la faptul că in uriele părţi acest capitol apare pur enumerativ, sint date nume de persoane, de opere, fără ca acestea să fie Încadrare in curente, şcoli, tendinţe, orientări. La unele domenii ale ştiinţei nu se fac caracterizări mai generale ale domeniului respectiv, nivelul atins, locul său pe plan mondial şi ilustrarea prirf personalităţi şi opere, ci o inşirare, descriptivă, a lucrărilor şi operelor literare. Literatura este prezentă prin autori, titluri de opere şi uneori redindu-se chiar conţinutul lor. Nu e necesar ca totdeauna să se prezinte pe momente legate de un nume sau altul in domeniul literelor, ci să se pună accentul pe mişcarea literară, pe idei, curente, scoţindu-se in evidenţă caracterul contradictoriu şi lupta care s-a dat Intre reacţiune şi miş- carea revoluţionară In literatură. Alte observaţii critice s-au referit la necesitatea relevării mai pi*egnante a rolului invăţă- mlntului şi al Invăţătorimii, a selecţiei mai riguroase a periodicelor şi revistelor prezentate la subcapitolul respectiv, cu datele de apariţie; la arte plastice de arătat dezvoltarea cinematogra- fiei şi contribuţia arhitecturii Intre cele două războaie mondiale. S-a cerut de asemenea o extin- dere a părţii consacrate istoriografiei româneşti In perioada 1918 — 1944, avîndu-se In vedere că este vorba de un tratat al istoriei naţionale. S-a făcut remarca justă că la filozofie s-au men- ţionat numele şi lucrările unor glnditori reacţionari, In timp ce nu au fost tratate operele unor marxişti care au avut o influenţă In epoca respectivă. După părerea unor referenţi trebuie Îmbu- nătăţite părţile consacrate glndirii economice şi juridice româneşti Intre 1918 şi 1944. Ar fi necesar ca In capitolul de cultură să fie lărgită partea dedicată naţionalităţilor conlocuitoare, condiţiile create presei şi Invăţămlntului In limba acestora, de ilustrat literatura, arta teatrală, muzica şi artele plastice, unele domenii ale ştiinţei, intensa viaţă cultural-artistică din Transilvania, reflectată prin şcoli, asociaţii culturale, publicaţii etc. In cadrul observaţiilor făcute la întregul volum, în intervenţiile unor specialişti s-a expri- mat părerea că unele probleme tratate la situaţia social-politică sint şi la viaţa politică, se fac uneori aprecieri contradictorii asupra aceluiaşi eveniment, partid sau personalităţi; sint unele afirmaţii prea categorice, uneori domină laturile negative ale unui fenomen istoric, se dau fapte de mică semnificaţie şi alte probleme importante nu sint tratate. Nu există un stil unitar, mai sînt încă fraze greoaie, confuze, se foloseşte uneori o terminologie necorespunzătoare, sînt unele capitole fără aparat ştiinţific, în timp ce altele îl au prea dezvoltat, bibliografia tre- buie completată cu ultimele lucrări apărute şi eliminate materialele nesemnificative sau depă- şite. în ce priveşte repetările, inerente unei sinteze de o asemenea amploare, la care a colaborat un colectiv foarte numeros, cu toate eforturile depuse acum pentru înlăturarea lor şi îmbunătă- ţirea materialului în forma prezentată, menţiune valabilă şi pentru celelalte lipsuri semnalate, autorii vor lucra la definitivare pe părţile mari, de economie, de politică internă, de politică externă etc., de la început pină la sflrşitul perioadei. Mulţumind tuturor specialiştilor care au trimis referate sau au luat parte la discuţii, pentru efortul meritoriu de a citi parţial sau în Întregime volumul şi a prezenta obiecţii menite să contribuie la Îmbunătăţirea şi definitivarea materialului, In ultima zi a dezbaterilor au luat rea şi definitivarea materialului, In www.dacoromamca.fo 23 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 561 cuvlntul membri ai Comitetului de redacţie care au sintetizat in răspunsurile lor punctele de vedere ale colectivului de autori şi ale comitetului in legătură cu problemele ridicate sau con- troversate. Ocupindu-se de problemele situaţiei internaţionale şi ale politicii externe, cont. univ. Aron Petric a arătat că cele mai multe din observaţiile făcute sint juste şi că ele vor fi studiate cu toată atenţia. Colectivul de autori care a elaborat aceste paragrafe, in cadrul unei consfătuiri prealabile, s-a glndit la o formulă nouă de p rezentare a situaţiei internaţionale, care să privească nu fragmentar, pe fiecare capitol, ci alcătuind la Începutul volumului cadrul general de istorie universală pe o perioadă mai lungă, care să ajungă aproximativ pină In 1933, urmlnd ca apoi, la Începutul perioadei de după criza economică mondială, să .se facă de asemenea o privire a situaţiei internaţionale pentru perioada ce merge plnă In vara anului 1944. în acest fel se pot urmări liniile generale de dezvoltare, coordonatele majore ale cadrului de istorie universală, urmlnd ca apoi, In tratarea diferitelor capitole, evenimente marcante pe planul situaţiei interna- ţionale să fie reluate doar In măsura In care ele au fost legate direct de anumite evenimente din ţară pe care le-au influenţat, iar clteodată chiar le-au determinat. Referindu-se la remarca mai multor vorbitori că tratarea prea fragmentară a politicii externe nu permite să se vadă anumite coordonate, anumiţi factori de permanenţă care au dirijat-o, vorbitorul a arătat că se va incerca şi in acest caz formula prezentării ei pe perioade mai lungi, răminlnd ca In cadrul fiecărui capitol să se sublinieze acţiunile concrete, de politică externă, iniţiativele diplomatice româneşti In etapa respectivă. Răspunzind In numele colegilor care au alcătuit capitolele situaţiei social-economice, prof, univ. N.N. Constantinescu a mulţumit pentru aprecierile pozitive şi a arătat că remarcile făcute vor fi examinate cu atenţia cuvenită, in vederea unei verificări cit mai judicioase a tot ceea ce ele conţin pozitiv ; se va face o verificare a Întregului material statistic folosit, iar In forma finală diagramele, graficele şi hărţile care vor Îmbogăţi volumul vor Înfăţişa acest material statistic Intr-o formă cit mai corectă din punct de vedere ştiinţific şi sugestiv pentru cititor. Referitor la evoluţia salariului real s-a demonstrat că el a evoluat nu după o schemă descendent liniară, ci după modelul unei curbe cu urcuşuri şi coborlşuri, In funcţie de ciclul economic, de starea de pace sau război, de raportul forţelor de clasă. Faptul insă că salariul real in perioada interbelică a avut un nivel scăzut nu poate fi contestat şi el este clar demonstrat chiar de statis- ticile oficiale şi oficioase de atunci, din care vorbitorul a reprodus pe cele mai importante. Pe lingă verificarea riguroasă a Întregului material şi eliminarea unor greşeli de tipar strecurate in machetă, In partea de sfirşit se va da o schemă brută a mişcării salariului real In Întreaga epocă examinată in volum, pentru a uşura lectorului Înţelegerea de ansamblu a problemei. Desigur, explicaţia acestei situaţii urmează să ocupe mai mult atenţia autorilor, care vor trebui să aprofundeze lucrurile pentru a se explica In tratat Întregul complex al situaţiei României din ajunul celui de-al doilea război mondial, să se lămurească toate legăturile, toate tendinţele care se ciocneau şi au dus la situaţiile contradictorii din viaţa ţării, pe care toţi le-am constatat. în legătură cu capitalul străin, s-a arătat că nu se poate vorbi In abstract, ci In funcţie de domeniul şi de condiţiile In care s-a manifestat el, Intr-o perioada sau alta, deci In funcţie de situaţia de fapt. Orice -neluare in consideraţie a condiţiilor reale, concrete, ar duce inevitabil la păreri neîntemeiate, şablonarde, generatoare de prejudecăţi sau iluzii. Argumentlnd cu date oficiale folosite de economiştii burghezi, s-a răspuns că autorii nu pot renunţa la evidenţierea accentuării procesului de concentrare a capitalului şi producţiei In industrie, după criza eco- nomică din 1929 — 1933, de formare a monopolurilor, care joacă un rol dominant In viaţa eco- nomică şi politică a ţării. Referindu-se la celelalte probleme ridicate In discuţii, ca aprecierea nivelului producţiei materiale a României şi al structurii la care a ajuns in ajunul celui de-al doilea război mondial, neutilizarea capacităţilor de producţie industrială, lărgirea analizei raportului dintre formele precapitaliste de exploatare a marilor proprietăţi şi altele, s-a răspuns că ele vor fi luate In consideraţie cuWWW’daCO.T'1 QfflaiflC8.r06 Cores^unz^toare‘ 562 VIATA ŞTIINŢIFICA 24 Exprimtndu-şi satisfacţia de a fi participat la prima consfătuire largă a istoricilor din ţara noastră care se ocupă de istoria contemporană, Vasile Liveanu, şef de sector la Institutul de istorie „N. Iorga", răspunzlnd In numele autorilor care au elaborat capitolele de politică internă, a arătat că va studia cu atenţie sensul intervenţiilor, va reflecta asupra lor şi va reţine din ele observaţiile de natură să Îmbunătăţească volumul. Declarlndu-se de acord cu lărgirea părţii privind politica internă, vorbitorul a spus că autorii slnt de acord asupra necesităţii de a depune eforturi suplimentare pentru analiza şi prezentarea ştiinţifică a mozaicului vieţii politice româneşti, că In prezentarea activităţii partidelor şi grupărilor burgheze se vor călăuzi de ideea prezentării ştiinţifice a evoluţiei acestora, cu toate acţiunile, contradicţiile şi limitele lor, de ideea de a schiţa un tablou nuanţat al partidelor politice burgheze examinate pornind de la realităţi prin prisma materialismului istoric. In prezentarea progresului societăţii româneşti după desăvlrşirea unităţii politice şi pină la insurecţia armată s-a avut In vedere că a fodt vorba de un progres Înfăptuit Intr-o societate bazată pe clase antagoniste, care s-a repercutat In mod diferit asupra diferitelor clase sociale, însuşi acest progres, această dezvoltare a dat naştere unor contradicţii de fenomene negative, unor antagonisme sociale proprii relaţiilor obiective pe care autorii au căutat să le dezvăluie. Unilateralităţile din lucrările istoricilor mai vechi, formulările depăşite vor fi Înlocuite nu prin unilateralităţi In sens contrar la fel de dăunătoare, ci printr-o tratare multilaterală a realităţii complexe şi contradictorii din perioada studiată. în privinţa unor aprecieri asupra personalităţilor politice, a reformei agrare din 1921, a Constituţiei din 1923 şi altor legiuiri, a lărgirii spaţiului afectat naţionalităţilor conlocuitoare, a progresului Înfăptuit In societatea noastră Intre cele două războaie mondiale, vorbitorul a arătat că autorii vor reflecta asupra tuturor observaţiilor, conduşi fiind de ideea că volumul trebuie să reflecte cu toate limitele şi contradicţiile Întreg progresul realizat In România nu dintr-o dorinţă subiectivă de pozitivare, ci din imperativul cercetării istorice, de redare a reali- tăţii obiective, din necesitatea de a prezenta izvorul antagonismelor sociale ce au generat revoluţia populară. Apreciind caracterul constructiv al dezbaterilor, în numele redactorilor care au elaborat capitolele de istorie a mişcării muncitoreşti a luat cuvlntul prof. univ. Titu Georgescu, care a precizat că relevarea in discuţii a părţilor pozitive, ca dominante, angajează pe toţi cei care au colaborat la integrarea istoriei mişcării muncitoreşti in viaţa generală a patriei, spre a aduce Îmbunătăţiri, unele sugerate de autori, altele cerute de ultimele cercetări, şi lărgirea ariei de documentare. A arătat că este de acord cu o proporţionalizare mai realistă a paginilor acordate mişcării muncitoreşti in raport cu istoria patriei, necesitlnd sublinieri nu atlt In lărgime, cit mai ales In esenţă, in adlncime. în cadrul istoriei mişcării muncitoreşti, dlnd locul de frunte partidului comunist, se va aborda şi problema mişcării democratice, progresiste şi antifasciste. Păturile sociale care au gravitat in jurul clasei muncitoare, mişcarea sindicală, activitatea socia- liştilor, legislaţia muncii vor fi mai bine cuprinse in aceste paragrafe, pentru o integrare mai organică a lor in problemele istoriei naţionale. Momentele de mare semnificaţie ale istoriei mişcă- rii muncitoreşti vor fi mai pregnant marcate şi vor fi concentrate acele părţi unde slnt detalii care nu-şi au locul intr-un tratat de istoria României. Va sta in atenţia colectivului mişcarea muncitorească din teritoriul românesc de sub ocupaţia horthystă, mişcarea antifascistă şi de eliberare naţională antihitleristă de aici, precum şi lupta comună contra fascismului a naţiona- lităţilor conlocuitoare. Privitor la capitolele „Crearea P.C.R.” şi „Insurecţia naţională antifascistă”, la care unii participanţi la discuţii s-au referit, unii punlnd problema ca- ele să fie incluse in capitolele precedente, vorbitorul s-a declarat de acord, in numele Comitetului de redacţie, cu acei colegi care subliniau buna şi reuşita jalonare a istoriei patriei intre aceste două momente fundamentale ale istoriei poporului nostru, ele rămlnlml capitole distincte cu menţiunea de a ne opri la trata- www.dacoromamca.ro 25 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 563 rea insurecţiei plnă la eliberarea totală a teritoriului ţării, fără a ne ocupa de participarea armatei române la războiul din Ungaria şi Cehoslovacia. Celelalte aspecte ridicate in dezbateri referitor la mişcarea muncitorească Îşi vor găsi rezolvarea cuvenită prin însăşi modul de abordare a lor, in sensul reluării In longitudine a pro- blematicii, de la 1918 la 1944, nu atlt pe capitole, ceea ce va permite să evităm contradicţiile, repetările, discontinuităţile care apar de la capitol la capitol. Pentru capitolul de cultură au răspuns acad. M. Beniuc pentru paragrafele de istoria presei şi literatură, iar acad. C. Ionescu-Gulian pentru invăţămint, arte plastice şi ştiinţe. Pen- tru literatură s-a arătat că este necesară o concentrare a ei, in forma actuală fiind prea extinsă, iar poziţia ideologică de pe care este privită literatura şi presa să fie mai bine clarificată. Se va lărgi spaţiul privind presa şi literatura naţionalităţilor conlocuitoare, avlnd in vedere că ele s-au dezvoltat foarte mult In această perioadă, literatura maghiară avlnd un pronunţat caracter revoluţionar pe care nu-1 avea în Ungaria horthystă. Referindu-se la obiecţiile preţioase făcute la părţile de ştiinţă, invăţămint, arte plastice, vorbitorul a arătat că, deşi acestea s-au realizat cu ajutorul specialiştilor secţiilor Academiei, au avut totuşi un caracter deosebit, fiind nevoiţi să ne ocupăm de 16 domenii ale ştiinţei in care nu puteam aprecia totdeauna in cunoştinţă de cauză aportul unui domeniu sau al altuia la dez- voltarea ei in ansamblu. înlăturlnd unde se poate caracterul descriptiv, reliefind rolul invăţă- mlntului sau al presei in epoca cercetată, vom căuta să arătăm dezvoltarea ştiinţei româneşti, locul ei Însemnat in cadrul culturii, orientarea progresistă care i-a stat la bază, legătura ei cu practica şi poziţia politică a celor mai de seamă savanţi in perioada interbelică. Ca coordona- tori avem rolul de a fi obiectivi, imparţiali şi de a căuta să proporţionăm cit mai just — aceasta a fost şi una din principalele probleme ale capitolului — aportul fiecărei ştiinţe. Cea mai justă soluţie referitoare la caracterizările unui domeniu al ştiinţei sau persoane e acela al expunerii sobre, riguroase, fără epitete, a contribuţiei aduse de fiecare ştiinţă in parte. în Încheierea dezbaterilor a luat cuvlntul acad. P. Constantinescu-Iaşi, care, mulţumind colegilor din Comitetul de redacţie pentru răspunsurile date pe domenii distincte problemelor ridicate, a apreciat că această largă consfătuire a fost pe deplin justificată şi a reuşit, iar sarcina încredinţată de Congresul al Vll-leaal P.C.R. este pe punctul de a se Îndeplini. Referindu-se la unele aspecte ale periodizării, s-a arătat că majoritatea participanţilor la discuţii a fost in linii generale de acord cu cea folosită in volum, de jalonare a istoriei contem- porane a patriei intre făurirea statului naţional unitar şi insurecţia armată, cu elementele noi de a prezenta situaţia internaţională şi politica externă pe epoci mai mari, pentru a ilustra coordonatele, direcţiile principale de dezvoltare. Mulţumind tuturor participanţilor la discuţii şi celor care au trimis referate scrise, redactorul responsabil a făgăduit că noile materiale care se vor adăuga : introducerea, izvoarele, ilustraţiile, hărţile, schiţele, indicele, completarea aspectelor netratate Încă, se vor face pe seama concentrării unor părţi din lucrare, prin prezentarea sintetică a unor probleme, volumul al VI- lea in forma finală nedepăşind numărul actual de pagini. Menţionind că majoritatea specialiştilor in domeniul istoriei contemporane, prin cei 62 de autori ai referatelor individuale şi colective şi prin cei 32 de vorbitori, dintre care unii au expus şi alte probleme decit cele din referat sau au trimis materiale scrise anterior, au putut să-şi expună in mod liber părerile despre macheta volumului al Vl-lea, s-a apreciat că cele aproape 100 de intervenţii din toată ţara s-au referit la numeroase aspecte, au dat un ajutor substanţial autorilor in munca de redactare finală a volumului. Arătlnd în Încheiere că aproape unanimitatea aprecierilor a relevat caracterul de Înalt nivel ştiinţific al tratării problemelor fundamentale ale istoriei României, ele constituind un stimulent pentru continuarea procesului de Îmbunătăţire a volumului, s-a subliniat că, deşi au fost făcute mai multe observaţii critice, nici una nu a atins substanţa ştiinţifică, la baza elucidării şi clarificării problemelor de istorie naţională stlnd ideo- logia marxist-leninistă. j • www.dacoFomanica.ro 564 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 26 ANALIZA ACTIVITĂŢII INSTITUTULUI DE ISTORIE „N. IORGA” AL ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA PE ANUL 1968 în ziua de 12 februarie 1968 a avut loc şedinţa de analiză a activităţii Institutului de istorie „N. Iorga” al Academiei pe 1968. La şedinţă au luat parte ca invitaţi tovarăşii IlieRădu- lescu, şef de secţie la C.C. al P.C.R., şi prof. univ. Radu Voinea, membru corespondent al Academiei, secretar general al Academiei Republicii Socialiste România. în darea de seamă a Consiliului ştiinţific prezentată de dr. Şt. Ştefănescu, director adjunct al institutului, s-a arătat: „în Întocmirea planului de cercetări al institutului pe anul 1968 s-a ţinut seama de sarci- nile generale privind dezvoltarea ştiinţei, fixate de către Congresul al IX-lea al P.C.R., de tradiţia Înaintată a istoriografiei noastre din trecut, de tendinţele şi metodele noi care se mani- festă sau se experimentează pe plan internaţional, menite să lărgească şi să adincească cunoaş- terea procesului istoric; s-a avut în vedere funcţia socială a ştiinţei istorice, importanţa ei In formarea spirituală a poporului. Dind curs recomandărilor conducerii Academiei, s-a căutat ca cercetările incluse In planul institutului să fie concentrate In jurul unor probleme fundamentale, care să fie tratate In lucrări monografice,’ bazate pe o informaţie cit mai largă şi cu un bogat conţinut de idei. Planul pe anul 1968 reflectă de asemenea preocuparea de a relua, după o Îndelungată şi regretabilă Întrerupere, preocuparea pentru studiul istoriei universale, preocupare care In perioada antebelică a impus şcoala istorică românească pe plan internaţional. Ctitorul insti- tuţiei noastre, marele istoric N. Iorga, arăta că In interesul chiar al cercetărilor de istorie naţio- nală este absolut necesară cunoaşterea cadrului de istorie universală : «Istoria naţională — spunea el — fără perspectivă, fără orizont larg de istorie universală nu poate fi Înţeleasă decit insuficient şi parţial » şi aceasta pentru că «istoria oricărui popor s-a desfăşurat In strlnsă legătură cu istoria altor popoare, Inriurindu-se reciproc şi continuu ». Pentru a cunoaşte problematica cu care a fost confruntată societatea românească In decursul timpului şi pentru a aprecia cit mai exact soluţiile impuse adesea de mersul evenimentelor, se impune ca obli- gatorie examinarea conjuncturii internaţionale, a evenimentelor de istorie generală cu reper- cusiuni asupra situaţiei ţării noastre. Pbrnind de la aceste considerente, In planul pe anul 1968 au fost incluse teme de istorie universală sau cu aspecte de istorie universală”. După o prezentare detaliată a modului de realizare a planului, vorbitorul a subliniat jealizările deosebite ale secţiilor institutului In anul expirat. Ca realizări importante ale secţiei de istorie medie In anul 1968 merită amintite cele două monografii ale lui N. Stoicescu, Curteni şi slujitori şi Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova sec. XIV—XVII, monografia lui V. Mihordea, Relaţiile agrare din secolul al XV 111-lea In Moldova, lucrarea lui Gh. Cronţ, Instituţii medievale româneşti, lucrări cu o informaţie largă şi preZentînd puncte de vedere noi In problemele tratate. Urmează să apară In curlnd volumul al XXII-lea al colecţiei „Documenta Romaniae Historica”, seria Ţara Românească (1628 — 1629). Ca realizări importante ale sectorului de istorie modernă în anul 1968, menţionăm apari- ţia, în legătură cu aniversarea unor momente de mare Însemnătate ale istoriei noastre (120 de ani de la revoluţia din 1848 şi Semicentenarul unirii Transilvaniei cu România), a lucrărilor Revoluţia de la 1848 — 1949 in Banat (autor I. D. Suciu) şi Desăvtrşirea unificării statului naţional român. Unirea Transilvaniei cu vechea Românie (lucrare colectivă la elaborarea căreia au participat de la instituWwWrdaCQ^mairiWl.anfWu' Al. Porţeanu şi R. Şoimescu). 27 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 565 Amintim, de asemenea, apariţia lucrării lui Traian Lungu, Viafa politică in România la sftrşilul secolului al XlX-lea (1888 — 1899), preţuită de critica istorică. intre realizările importante ale sectorului de istorie contemporană, valorificate prin publicare In 1968, reţine atenţia lucrarea Relaţii agrare şi mişcări ţărăneşti tn România 1908 — 1921. La realizarea ei au colaborat V. Liveanu — redactor responsabil —, Mihail Rusenescu — secretar ştiinţific —, Tr. Lungu, Mircea Iosa, Iosif Kovâcs, Vasile Bozga, Coralia Fotino şi Maia Kertăsz. în iulie 1968 a apărut macheta volumului al Vl-lea al tratatului Istoria României, la care o contribuţie Însemnată au avut membrii sectorului de istorie contemporană din institut. între 31 octombrie şi 2 noiembrie 1968 a fost organizată dezbaterea machetei. Pentru prima dată specialiştii In istoria dintre cele două războaie mondiale s-au adunat şi au dezbătut problemele acestei perioade, care necesită Încă eforturi de analiză atentă a politicii interne şi externe, a partidelor politice etc. Ca realizări importante ale secţiei de istorie universală In 1968 amintim apariţia volu- mului I din colecţia Călători străini despre ţările române, operă de mare scrupulozitate ştiinţifică ce va aduce Însemnate servicii istoriografiei noastre, şi a lucrării tovarăşei Eliza Campus Mica înţelegere. Merită evidenţiată iniţiativa secţiei de istorie universală, prin care s-au pus bazele unei informări ştiinţifice largi a cercetărilor din domeniul istoriei cu privire la lucrările străine referitoare la istoria noastră. în anul 1968 au fosl publicate de către cercetătorii institutului 11 cărţi şi 91 de studii şi articole (dintre care 4 peste hotare). Membrii institutului au avut o participare activă la importante manifestări organizate de Academia Republicii Socialiste România sau In care a fost angajată Academia : sesiunea consacrată problemelor de teorie a istoriei (la care a prezentat o comunicare V. Liveanu); sesiunea cu tema „Relaţiile dintre matematică şi ştiinţele naturii şi societăţii” (la care a parti- cipat cu un referat Şt. Ştefănescu); sesiunea consacrată aniversării a 150 de ani de la naşterea lui Ion Ionescu de la Brad (la care a prezentat o comunicare Nichita Adăniioaie); sesiunea coţisacrată celei de-a 120-a aniversări a revoluţiei din 1848 (au prezentat comunicări Cornelia Bodea şi D. Berindei); sesiunea consacrată Împlinirii a 100 de ani de la crearea primei organi- zaţii politice a clasei muncitoare din România şi a 75 de ani de la Înfiinţarea P.S.D.M.R. (au prezentat comunicări V. Liveanu, Tr. Lungu şi Elena Meves); sesiunea consacrată semicen- tenarului unirii Transilvaniei cu România (au prezentat comunicări prof. Miron Constanti- nescu, Matei Ionescu, V. Netea, Al. Porţeanu, V. Liveanu, Eliza Campus). în luna iunie a avut loc sesiunea anuală de lucru a institutului, care a Însemnat real- mente un succes, un succes individual al celor care au prezentat comunicări şi un succes colec- tiv al instituţiei noastre, care, atlt prin cei care au susţinut comunicări, cit şi prin numeroşii participanţi la discuţii, a făcut dovada că Întruneşte In sinul ei cadre valoroase, In stare să pună In discuţie o problematică istorică interesantă, bine informate şi Înzestrate cu un ascuţit spirit critic. Subliniem ca pozitiv faptul că cercetătorii institutului nostru sint prezenţi, In marea lor majoritate, In acţiunea de popularizare a ştiinţei. Ei sint conştienţi de Înalta responsabili- tate a muncii lor In societate, caută să se realizeze nu numai ca cercetători, ci şi ca cetă- ţeni. Prin lucrări tipărite, comunicări, conferinţe, lecţii, emisiuni la radio şi televiziune, prin intermediul presei, ei răspund cerinţelor actualităţii, prezintă marelui public evenimentele şi figurile însemnate din istoria patriei. Calitatea conferinţelor prezentate de ei a făcut să crească numărul solicitărilor şi prestigiul instituţiei noastre. Numeroase sint scrisorile pe care le primim din partea instituţiilor, a colectivelor In care ei conferenţiază. ‘ Un aspect al activităţii institutului, cu o pondere tot mai Însemnată In ultimii ani, 11 reprezintă relaţiile sale cu instituţiile şi cercurile ştiinţifice din străinătate. Aceste legături wWw.aacoromanica.ro 566 VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ 28 slnt concretizate prin schimbul de publicaţii, efectuat de biblioteca institutului, prin specializări şi cercetări de arhive Întreprinse peste hotare de membri ai institutului, prin participări ale acestora la diverse manifestări ştiinţifice internaţionale şi prin vizite făcute de oamenii de ştiinţă din străinătate la institutul nostru. De asemenea, merită să fie semnalată şi colaborarea unora dintre cercetătorii din cadrul institutului la publicaţii din afara hotarelor. Membrii institutului au participat la diferite manifestări ştiinţifice internaţionale» De exemplu, directorul institutului nostru, acad. A. Oţetea ţa cărui Îndelungată şi bogată activitate ştiinţifică l-a făcut cunoscut şi i-a adus o Înaltă preţuire din partea forurilor ştiinţi- fice internaţionale), a fost ales nu de mult vicepreşedinte al Academiei Lumii Latine cu sediul la Paris, iar pentru activitatea desfăşurată pe linie de UNESCO'a fost distins cu medalia de argint (distincţie care se acordă In foarte puţine cazuri); la sesiunea Academiei Lumii Latine din toamna anului 1968 a prezentat o comunicare despre Romanitatea orientală; Împreună cu N. Fotino, acad. A. Oţetea a prezentat o comunicare (Destrămarea imperiului austro-ungar şi lupta poporului român pentru unitatea sa de stat) la colocviul organizat la Reims cu tema „Eu- ropa In noiembrie 1918” ; de asemenea acad. A. Oţetea a prezentat o comunicare despre legă- turile economice franco-române In secolul al XlX-lea la colocviul franco-român pe probleme economice. Institutul a Înţeles să Încurajeze deplasările membrilor săi In străinătate şi, In conse- cinţă, a aprobat călătorii efectuate de cercetătorii săi sub auspiciile altor instituţii şi Îndeosebi ale Arhivelor statului. Vizitele oamenilor de ştiinţă străini, tot mai numeroase In ultima perioadă, au repre- zentat un prilej de contacte utile şi ocazia de a face cunoscute pesta hotare realizările istorio- grafiei noastre. In cursul anului 1968 s-au primit vizitele a numeroşi istorici din ţările socialiste, precum şi din Italia, Franţa, S.U.A., Canada, Anglia, R.A.U. Unii dintre vizitatori — Emanuel Lei Roy Ladurie, director de studii la Ecole Pratique des Hautes Etudes de la Paris, şi L. P. Kinvan, director al Societăţii regale de geografie (Anglia) — au prezentat comunicări în faţa membrilor institutului. Cercetători ai institutului au publicat sau au sub tipar studii în reviste de specialitate de peste hotare care le-au solicitat colaborarea (Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria, Austria, S.U.A., Italia etc.) în 1968, au fost susţinute cu succes trei teze de doctorat. în momentul de faţă din 85 de cercetători unul este om de ştiinţă emerit, 4 doctori docenţi, 19 doctori şi 17 doctoranzi. Revistele „Studii” şi „Revue roumaine d’histoire” au ajuns să aibă o apariţie regulată şi să cunoască o creştere a nivelului materialelor publicate. Reuşite slnt Îndeosebi numerele 6 ale celor două reviste, consacrate sehiicentenarului unirii Transilvaniei cu vechea Românie, în general, conţinutul celor două reviste este mai variat, partea de critică şi informare ştiinţifică este mai bogată, problemele istoriografiei contemporane mai pe larg dezbătute, diversele mani- festări ştiinţifice din ţară şi străinătate conftntate mai substanţial, iar la rubricile „Recenzii” şi „însemnări” sînt discutate mai profund punctele de vedere ale lucrărilor prezentate. Progresul realizat de cele două reviste este şi rezultatul muncii conştiincioase, devotate a celor ce lucrează direct In redacţie. în concluzie, raportul a arătat: „în anul 1969 şi In anii următori, pe tărimul activităţii de cercetare în domeniul istoriei patriei şi al istoriei universale, institutului nostru îi revin obligaţii mari. Acestea au fost deja prezentate, făclnd obiectul unei şedinţe, speciale la începutul anului 1969. Ele privesc cercetarea aprofundată a unor momente de mare importanţă ale istoriei României, adincirea unor aspecte ale vieţii sociale, economice şi politice din trecutul nostru, studierea relaţiilor dintre ţările române, relaţii care au pregătit realizarea statului unitar român, examinarea poziţiei internaţionale a ţărilor române, cercetarea relaţiilor ţărilor române cu alte state, studierea civilizaţiei şi culturii româneşti, originalitatea şi difuzarea ei peste ho- tare etc. www.dacoromanica.ro 29 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 567 Ne exprimăm convingerea că cercetătorii institutului, care poartă numele celui mai mare istoric român, Îşi vor consacra toate eforturile pentru a contribui la Îndeplinirea sarcinilor trasate de conducerea de partid şi de stat in domeniul ştiinţei, pentru a face din ştiinţă un factor al avintului multilateral al României socialiste”. Paralel cu succesele şi realizările obţinute, darea de seamă a scos in evidenţă şi lipsurile manifestate in activitatea institutului, subliniind cu deosebire dificultatea de planificare a ter- menelor lucrărilor, unele carenţe ale controlului pe parcursul Întocmirii lucrărilor, nivelul uneori nesatisfăcător al unora dintre lucrările considerate terminate şi prezentate spre discutare etc. Darea de seamă a fost urmată de ample discuţii, la care au participat numeroşi cerce- tători, care au examinat in mod critic activitatea din anul expirat şi au făcut propuneri de îmbunătăţire a muncii pentru viitor. în cadrul şedinţei a luat cuvlntul tovarăşul Ilie Rădulescu, şef de secţie la C.C. al P.C.R., care a expus unele observaţii şi recomandări îndeosebi in legătură cu orientarea tematică a cerce- tărilor şi cu dezbaterea celor mai importante probleme ale istoriei patriei. în Încheierea lucrărilor şedinţei a luat cuvlntul acad. A. Oţetea, directorul Institutului de istorie „N. Iorga”. SESIUNEA METODICO-ŞTIINŢIFICĂ ORGANIZATĂ DE S.S.I. LA BRAŞOV în zilele de 28 şi 29 decembrie 1968 a avut loc la Braşov, in sala de festivităţi a Liceului nr. 1, sesiunea metodico-ştiinţifică pe ţară organizată de Societatea de ştiinţe istorice. La această manifestare au participat peste 120 de delegaţi ai celor 39 de filiale ale S.S.I., precum şi numeroşi profesori şi invitaţi din oraşul gazdă şi împrejurimi. Lucrările sesiunii au fost conduse de prof. univ. Vasile Maciu, membru corespondent al Academiei, vicepreşedinte al S.S.I. Domnia sa a subliniat in cuvlntul de deschidere că această sesiune constituie cea de-a doua acţiune organizată de Societatea de ştiinţe istorice pe plan republican — după constituirea ei ca societate aparte (10 februarie 1968) — in sprijinul activi- tăţii ştiinţifice şi inetodico-didactice a membrilor săi. Au fost prezentate 6 comunicări interesante, apropiate sub raportul conţinutului prin tematica lor majoră, circumscrisă la problema continuităţii şi a unităţii, la lupta poporului român pentru libertate socială şi naţională, pentru desăvlrşirea unificării statului. Titlurile sînt concludente în acest sens : Populaţia autohtonă de la răsărit de Carpafi tn secolele V—VI e.n., de prof. Ioan Mitrea (Bacău); Mişcări ţărăneşti tn şalele dependente de oraşul Braşov tn anii 1848—1849, de prof. Florin Saivan (Braşov); Bogdan Pelriceicu Hasdeu şi problema unităţii naţionale, de prof. univ. Vasile Maciu ; Adunarea populară de la Alba-Iulia şi semnificaţia ei, de prof. univ. Ştefan Pascu ; Aspecte privind lupta pentru unire tn Banat tn toamna anului 1918, de prof. Vasile Popeangă (Arad); „Glasul Ardealului”, ziarul braşovean al unirii de la 1 de- cembrie 1918, de prof. Ion Nicoară (Braşov). Aceste comunicări au fost urmate de vii discuţii, în cadrul cărora au fost evidenţiate îndeosebi calităţile lor, contribuţiile valoroase aduse de autori la cunoaşterea în adîncime a problemelor abordate. Lucrările sesiunii au fost încheiate prin comunicarea rezultatului concursului de lucrări ştiinţifice organizat de S.S.I. în anul 1968 pentru profesorii de istorie din învăţămîntul de cultură generală, membri ai societăţii. j • www.dacoFomanica.ro 568 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 30 Dintre cele 20 de lucrări primite in cadrul concursului au fost distinse cu premii şi men- ţiuni următoarele : Cu privire la începuturile prelucrării pielrii pe teritoriul României, de Ion Nania (Piteşti — premiul II); Privire generală asupra izvoarelor statistice din perioada 1770— 1800 referitoare la localităţile şi populaţia Ţării Româneşti, de Louis Roman (Bucureşti — premiul II); File din isloria Branului de Sus (perioada dependenţei feudale de oraşul Braşov)', de Ioan Ciurea (Braşov — premiul III); Două tezaure monetare descoperile In localităţile Verguleasa (Olt) şi Drăgăşani (Vtlcea), de Emil Persu (Rm. Micea — menţiune); Drumurile şi plaiurile Ţării Blrsei, de Pavel Binder (Braşov — menţiune); Mişcări ţărăneşti in comilalul Arad In preajma anului revoluţionar 1848, de Kovach Găza (Arad — menţiune); Informaţii despre piaţa externă a oraşului Galaţi In prima jumătate a secolului al XlX-lea, de Paul Păltănea (Galaţi — menţiune); Contribuţii la cunoaşterea mişcărilor revoluţionare desfăşurate in noiembrie 1918 tn comilalul Alba-Inferioară, de Ion Pleşa (Alba-Iulia — menţiune). în concluziile trase, prof. univ. Vasile Maciu a relevat, referindu-se atit la comunicările susţinute cit şi la rezultatul concursului, că activitatea ştiinţifică a membrilor Societăţii a crescut in ultimii ani in mod sensibil Îndeosebi sub raport calitativ, ca metodă şi informaţie, aceştia reuşind să aducă, prin investigarea cu precădere a izvoarelor de arhivă, contribuţii tot mai valoroase la cunoaşterea in adlncime a problemelor abordate, la îmbogăţirea istoriei patriei cu noi date şi aspecte interesante. Domnia sa a subliniat, totodată, importanţa organizării unor atare sesiuni şi acţiuni care stimulează munca de cercetare ştiinţifică a membrilor societăţii, contribuind la dezvoltarea, la intensificarea ei. După încheierea primei părţi a sesiunii, cu caracter ştiinţific, au avut loc, sub condu- cerea prof. emerit Aurelian Iordănescu, vicepreşedinte al societăţii, lucrările celei de-a doua părţi, cu caracter metodic. Referatele prezentate (Pregătirea lecţiei de istorie, de prof. Gh. Smarandache şi Melodica lecţiei de comunicare de cunoştinţe, lip prelegere şcolară, de prof. A. Iordănescu), legate prin con- ţinutul lor in mod nemijlocit de munca la catedră, au fost apreciate in mod deosebit de cadrele didactice participante la sesiune, stlmind ample şi interesante discuţii. Acestea au evidenţiat, încă o dată, eficienţa intilnirilor prilejuite de diferite manifestări metodico-ştiinţifice pe ţară, organizate de Consiliul de conducere al S.S.I. care oferă posibilitatea lărgirii informării de spe- cialitate a participanţilor, efectuării unui util schimb de opinii, de experienţă in ceea ce priveşte munca lor ştiinţifică şi cea didactică. Elvira Preda CONSTITUIREA ASOCIAŢIEI EUROPENE DE ISTORIE CONTEM- PORANĂ între 28 noiembrie şi 1 decembrie 1968 a avut loc la Strasbourg a doua reuniune a specia- liştilor din domeniul istoriei contemporane. La această Întrunire au luat parte : Bartier (Bruxelles), Benda (Budapesta), Bradley (Manchester), Dreyfus (Strasbourg), Fotino (Bucu- reşti), Gambasin (Padova), Gras (Strasbourg), Groh (Heidelberg), Hilbert (Tubingen), Kladi- vova (Praga), Annie Kriegel (Nancy), Lauermaa (Turku), L’Huillier (Strasbourg), Lindberg (Stockholm), Marx (Strasbourg), Markov (Leipzig), Mihova (Sofia), Perenyi (Budapesta), Poidevin (Strasbourg), Polişensky (Praga), D-ra Voilliard (Strasbourg), M. Zamovski (Varşovia). www.dacoromanica.ro 31 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 569 Prof. L’Huillier a fost mandatat de către Anchieri (Padova) şi Soboul (Paris). S-au scuzat pentru imposibilitatea de a participa, din diferite motive, Barral (Nancy), Castellan (Poitiers), Davies (Swansea), Duroselle (Paris), Moşea (Bologna), Palacio Atard (Madrid), Plas- chka (Viena), Tadic (Belgrad), Williams (Dublin) şi M. Manfred (Moscova). în cuvintul său de deschidere, prof. F. L’Huiliier a reamintit că primul schimb de vederi a avut loc in 1966, în urma căruia s-a creat o legătură amicală între profesorii şi cercetătorii de istorie contemporană, hotărlndu-se întreprinderea unei acţiuni de colaborare ştiinţifică- în urma acestor eforturi s-a decis organizarea unui colocviu asupra ecourilor revoluţiei ruse din 1917. S-a stabilit de atunci ca amicala să ţină o permanentă legătură cu Comitetul interna- ţional de ştiinţe istorice. • Adunarea de la Florenţa din primăvara anului 1968, unde trebuia să aibă loc colocviul amintit şi să se întrunească adunarea constituantă a asociaţiei, nu s-a ţinut din motivele cunoscute. Proiectul însă n-a fost abandonat: contribuţiile trimise au văzut lumina tiparului Intr-o culegere care va fi socotită ca al doilea buletin al Asociaţiei (primul a apărut cu ocazia Intilnirii de la Strasbourg din 1966). în consecinţă, Adunarea de la Strasbourg a fost pregătită pentru a elabora baza sta- tutară a Asociaţiei. Prima zi a fost consacrată exclusiv discutării proiectului de statut al viitoarei Asociaţii Europene şi definitivării sale. A doua zi s-a votat statutul, s-a ales conducerea Asociaţiei. Preşedinte a fost ales în unanimitate iniţiatorul acestei consfătuiri, prof. F. L’Huillier. în ziua a Il-a şi a IlI-a s-au discutat cu multă aprindere problema temei viitorului simpozion, precum şi sumarul noului Buletin al Asociaţiei. Prof. Marcov de la Institutul de istorie din Leipzig (R.D.G.) a propus spre discutare la proximul colocviu tema „Napoleon”, cu ocazia împlinirii a 200 de ani de la naşterea lui. Majoritatea participanţilor n-au acceptat această temă şi istoricii francezi au arătat că pentru sărbătorirea bicentenarului Napoleon există în Franţa şi în alte ţări comitete speciale care şi-au stabilit deja data colocviilor respective. Profesorul Bradley de la Universitatea din Manchester a cerut insistent ca tema coloc- viului să fie o problemă de istorie din secolul al XX-lea şi a propus „Urmările primului război mondial”. Pe aceeaşi linie de glndire, delegatul polonez a propus „Primul război mondial şi apariţia unor noi state naţionale”. Eu însumi am propus o temă referitoare la urmările primului război mondial şi anume „Societatea naţiunilor” (ce a determinat constituirea acestui for inter- naţional, activitatea sa şi cauzele care au dus la insuccesul său). Profesorul Polişensky de la Institutul de istorie militară din Praga a propus ca temă Revoluţia şi contrarevoluţia” — metodă, izvoare. Profesorul Groh de la Facultatea de istorie din Heidelberg a propus „Dezvoltarea politicii ştiinţifice în secolele XIX—XX”. Profesoara Annie Kriegel de la Facultatea de istorie din Nancy a propus tema „învăţă- mînt, cultură, universitate, secolele XIX—XX”, iar profesorul Perenyi de la Institutul de istorie din Budapesta — „Formarea opiniei publice în secolele XIX şi XX”. Profesorul F. L’Huillier a propus la rîndul său „Problema negocierilor. Evoluţia sa în istoria contemporană”. Profesorul Polişensky a revenit propunlnd să fie doar o temă de metodologie şi a formulat astfel tema colocviului: „Metode şi izvoare în istoria contemporană”. Delegaţii englezi şi vest-germani au insistat pentru o temă precisă de istorie contem- porană. Profesorul Barthier de la Facultatea de istorie din Bruxelles a fost de părere ca viitorul colocviu să aibă două teme şi anume, una precisă de istorie contemporană, cealaltă de metodo- logie. . . www.dacoFomanica.ro ii c. 3316 570 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 32 Profesorul Lindberg de la Universitatea din Stockholm, preşedintele ultimei reuniuni, a opinat, In faţa impasului evident In care ajunsese adunarea generală, să se amine luarea unei hotărlri pentru viitoarea reuniune a Asociaţiei. Adunarea generală a trecut atunci la problema editării unui nou volum de istorie contem- porană. Pentru elaborarea acestui volum s-a stabilit un chestionar care va fi trimis tuturor membrilor Asociaţiei. S-a hotărlt ca volumul să cuprindă toate informaţiile posibile referitoare la studierea şi cercetarea istoriei contemporane in Europa. Fiecare ţară va avea deci in acest buletin clteva pagini, unde se vor trece toate acele institute de lnvăţămlnt şi cercetare consacrate istoriei con- temporane, precum şi institutele mixte (adică unde se predă sau se cercetează şi istoria contem- porană). Se vor indica de asemenea toate publicaţiile de istorie contemporană sau cele mixte, precum şi toate arhivele de istorie contemporană (sau mixte), precizlndu-se condiţiile de acces. S-a cerut totodată ca fiecare ţară să trimită o listă a principalelor lucrări de istorie con- temporană apărute In ultimii doi ani. Cu această ocazie, istoricii francezi şi polonezi au propus să se menţioneze şi toate tezele de doctorat din domeniul istoriei contemporane, in curs de efectuare. Lipsa unei astfel de evidenţe In majoritatea ţărilor, a făcut ca această propunere să cadă. In schimb s-a atras atenţia asupra faptului că istoria Europei nu se studiază numai in Europa şi că există de exemplu in S.U.A. multe institute specializate in istoria Europei şi unele chiar in istoria contem- porană a Europei. Nimeni n-a putut da o cifră exactă, dar pornind de la faptul că numai de istoria Chinei se preocupă 3 000 de cercetători, este sigur că există un număr mult mai mare pentru Europa. Slnt astfel de instituţii specializate in istoria Germaniei, a U.R.S.S., sau a Europei Centrale. ' S-a hotărlt de asemenea să se indice numele şi adresa unor specialişti in istoria contem- porană, cărora să li se poată adresa istoricii dornici să capete relaţii referitoare la istoria contempo- rană a ţării respective. O dată cu completarea chestionarului se va transmite secretariatului propunerea de temă pentru viitorul colocviu al Asociaţiei. In Încheierea lucrărilor, Adunarea generală a decis: 1. Să ţină in toamna anului 1969 o adunare generală care va pune la ordinea de zi stu" dierea documentaţiei strlnse la secretariatul Asociaţiei In legătură cu istoria contemporană- Acest studiu va permite să se desprindă direcţiile de cercetare ale istoricilor, problema izvoarelor’ a metodelor, a tehnicilor folosite şi confruntarea lor. 2. Se va ţine In cursul anului 1971 Un mare colocviu a cărui temă va trebui fixată In aşa fel, Incit rezultatul dezbaterilor să constituie un stimulent pentru viitoare cercetări. Pro- fesorul F. L’Huillier a fost rugat să continue consultările In aşa fel, ca Adunarea generală din toamna anului 1969.să fie in măsură de a stabili definitiv tema colocviului din 1971. In Încheiere, Adunarea generală a adoptat regimul financiar al Asociaţiei, asigurlnd astfel resurse modeste, dar indispensabile. Ea a fixat cotizaţia membrilor individuali la 25 fr. fr. şi a celor colectivi, la 50 fr. La adunarea generală fiecare membru cotizant va dispune de un vot, iar reprezentanţii unei asociaţii, de patru voturi. Nicolae Fotino Iată statutul noii asociaţii: www.dacoromanica.ro 33 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 571 STATUTS ASSOCIATION EUROPfiENNE D'HISTOIRE CONTEMPORA1NE Ariicle 1 — Nom et but de l’Association n est cr66 une „Association europâenne d’histoire contemporaine” qui sera râgie par Ies articles 21 et suivants du Code civil en vigueur dans le dâpartement du Bas-Rhin, ainsi que par Ies prGsents statuts. L’Association poursuit des buts purement scientifiques et non lucratifs, â savoir : a) faciliter et dâvelopper Ies âchanges de vues et d’informations entre enseignants et chercheurs europâens d’histoire contemporaine; b) promouvoir et dâvelopper l’enseignement et la recherche en histoire contemporaine; c) collaborer avec toutes Ies organisations nationales et intemationales en vue de promou- voir et de dâvelopper l’enseignement et la recherche en histoire contemporaine. Ariicle 2 — Composition. A condition d’fitre agrâes par la majoritG du Conseil de Direction, Ies membres de l’Asso- ciation sont: i) Ies professeurs, maiţres de confârence, chargâs d’enseignement et de recherche dans ■ Ies Facultâs, Acadâmies et autres institutions de niveau universitaire, dont l’enseignement ou Ies recherches portent sur la pâriode postârieure â 1789; ii) Ies organismes et comitâs dont l’objet est l’enseignement ou Ies recherches portant sur la mfime pâriode. Sur proposition du Conseil de Direction, l’Assemblfe G6n6rale peut âgalement admettre comme membres, par un vote majoritaire, des personnalitâs n’appartenant pas aux catâgories indiquâes â l’alinâa prâcâdent. Ariicle 3 — Siege et durâe. Le sifege de l’Association est â Strasbourg, au Centre Universitaire des Hautes Etudes Europâennes, sis actuellement 5, rue Schiller. La durâe de l’Association est illimit&e. Ariicle 4 — Assemblâe Gânârale L’Assemblâe gânârale est composâe de tous Ies membres de l’Association ayant acquittâ leur cotisation; tout membre n’ayant pas acquittâ sa cotisation deux annâes de suite est censâ avoir dâmissionnâ. Elle peut se râunir en sâance extraordinaire sur convocation du Conseil de Direction ou â la demande Acrite de 20 membres. L’Assemblâe gânârale est toujours en nombre pour dâlibârer. Elle prend toutes Ies dâci- sions concernant l’activitâ gânârale de l’Association. Elle 61it Ies membres du Conseil de Direction pour une durâe de trois ans. Le rapport moral et le rapport financier prâparâs par le Conseil de Direction sont soumis â son approbation. Elle fixe le montant de la cotisation annuelle. Ariicle S — Conseil de Direction . Le Conseil de Direction se compose d’un prGsident, au moins d’un vice-pr6sident, d’un secrâtaire g6n6ral-tr£sorier ainsi que d’un nombre appropriâ d’assesseurs. Le Conseil de Direction execute Ies dâcisions de l’Assemblâe gânârale. Tout ce qui n’est pas râservâ par Ies Statuts â l’Assemblâe G6nârale, relfeve de sa compâtence. Pour s’acquitter de sa mission, le Conseil a Ies pouvoirs Ies plus âtendus pour agir au nom de l’Association et faire ou autoriser tous Ies actes 572 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 34 Article 6 — Modification des Statuts L’Assemblăe gănărale adopte Ies statuts. Elle peut Ies modifier â la majorită des deux tiers sur proposition du Conseil de Direction ou sur demande de 20 membres. Article 7 — Dissolution La dissolution de l’Association ne peut fitre prononcăe que par une Assemblăe gănărale qui statue sur l’emploi des fonds en caisse ainsi que sur Ies modalităs de la dissolution. CĂLĂTOEII DE DOCUMENTAEE ÎN ITALIA în perioada 3 septembrie — 4 octombrie 1968, o delegaţie alcătuită din subsemnatul şi din D. Zaharia, şeful serviciului Arhivelor statului din Bacău, a efectuat o călătorie de documentare în arhivele italiene. Această acţiune se încadrează în eforturile Direcţiei generale a Arhivelor statului din Ministerul Afacerilor Interne în vederea depistării şi microfilmării docu- mentelor referitoare Ia istoria României aflate în arhivele străine. Iniţiativa lăudabilă a Direcţiei generale a Arhivelor statului s-a extins pînă acum în arhivele din Franţa, Belgia, Anglia, Austria, Italia, Ungaria, Turcia, U.R.S.S., Bulgaria şi din alte ţări care au avut de-a lungul veacurilor legături cu poporul nostru. * Acţiunea întreprinsă în Italia a vizat cu deosebire fonduri arhivistice din perioade, loca- lităţi şi instituţii mai puţin sau chiar de loc cercetate de numeroşii cercetători români începînd din epoca Şcolii ardelene şi pînă în ajunul celui de-al doilea război mondial. în cursul misiunii noastre au fost cercetate fondurile de la următoarele instituţii : Archivio di Roma, Institutp per la storia del Risorgimento, Archivio Centrale dello Stato, Archivio sto- rico del Ministero degli Affari Esteri, Archivio di £tato Firenze, Archivio Segreto Vaticano, precum şi serviciul istoric al Ministerului Apărării. Perioadele şi problemele abordate în cadrul acestei acţiuni de depistare şi microfilmare a documentelor au fost cu deosebire epoca de la sflrşitul secolului al XVIII-lea pînă la sflrşitul primului război mondial: ecourile evenimentelor revoluţionare din 1821 şi 1848, perioada războiului Crimeii, epoca Unirii Principatelor, pregătirea şi înfăptuirea pactului dualist, epoca primului război mondial. în urma acestei călătorii de docu- mentare au fost efectuate comenzi pentru aproximativ 20 de mii de cadre de microfilm pro- venite îndeosebi de la Arhivele centrale de stat, Arhivele Vaticanului, Arhivele Ministerului de Externe şi ale Ministerului Apărării, Arhivele de stat din Florenţa şi de la Institutul pentru istoria Risorgimento-ului italian. în tot timpul misiunii, delegaţia noastră a fost întîmpinată cu o deosebită solicitudine de conducătorii şi arhlviştii italieni ai instituţiilor şi serviciilor sus- menţionate, solicitudine care a facilitat considerabil îndeplinirea cu succes a misiunii noastre. Fără îndoială că acţiunea întreprinsă din iniţiativa Direcţiei generale a Arhivelor statului va pune în felul acesta la îndemîna cercetătorilor noştri un apreciabil surplus de documentare arhi- vistică externă, care sperăm a fi valorificată în timp util. Matei Ionescu în Italia, ţară cu vechi tradiţii în păstrarea vestigiilor trecutului, munca de restaurare şi conservare a luat în ultimele decenii un mare avînt, ajunglndu-se printr-o serie de acţiuni ce au fost iniţiate pe aceeaşi linie, la rezultate deosebite. Datorită acestui fapt, Direcţia generală www.dacoromanica.ro 35 VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ 573 a Arhivelor statului a considerat necesară efectuarea unor contacte sistematice cu specialiştii din acest domeniu de activitate pentru problemele similare ce se pun şi in ţara noastră. Preocuparea pentru păstrarea documentelor se manifestă in Italia prin măsuri de pre- venire a degradării şi de restaurare a documentelor care au suferit acţiunea distrugătoare a factorilor şi agenţilor dăunători, precum şi prin Înfiinţarea de laboratoare de restaurare dotate cu aparatură şi specialişti in diferite centre cu tradiţii culturale de pe cuprinsul ţării, în cadrul stagiului de specializare desfăşurat In perioada 11 noiembrie 1968 — 14 februarie 1969 am vizitat ţoate laboratoarele de restaurare din Roma, purtlnd discuţii cu cercetători şi specialişti in probleme de conservare şi păstrare a documentelor. Practica de restaurare a hlrtiei şi pergamentului, ca materiale dc bază din care slnt consti- tuite cărţile şi documentele, am studiat-o timp de 2 luni In cadrul Institutului de patologia cărţii „Alfonso Gallo”, institut cu caracter specific, la care preocuparea de bază este stabilirea celor mai moderne mijloace şi metode de restaurare şi conservare ştiinţifică a cărţii şi populari- zarea principiilor de tratament, considerate exemplare la nivel mondial, prin publicaţii periodice şi prin cursuri de şcolarizare a restauratorilor din diferite ţări, în cadrul acestei instituţii am discutat cu prof, Santucci, prof, dr, Luigi Longo, dr, Fausta Gallo, dr, Manganelli etc,, efectuînd In acelaşi timp un schimb de păreri în ceea ce priveşte metodele de restaurare aplicate în prezent In ţara noastră comparativ cu cele aplicate în Institutul de patologia cărţii. Legăturile stabilite urmează a se continua printr-un schimb de documentaţie şi prin menţinerea colaborării între cele două instituţii. în cadrul aceluiaşi stagiu am studiat şi modul în care sînt organizate, din punct de vedere tehnic, toate depozitele de arhivă existente în Roma, precum şi măsurile stabilite pentru asi- gurarea conservării materialelor documentare, dotarea laboratoarelor de restaurare şi foto, insistînd în special asupra metodelor de restaurare aplicate curent, de specialiştii arhivelor statului. Discuţiile au fost purtate cu dr, Ranaetto Torquato, şeful compartimentului tehnic al arhivelor Romei, dr, Caprioli, şefa laboratorului de restaurare a Arhivelor statului, dr, Constan- zo Casucci, dr, Spagnuolo Aldo, dr, Raoul Gueze etc. De asemenea au fost studiate metodele de restaurare şi conservare a documentelor şi stampelor la biblioteca apostolică Vatican şi la Cabinetul de stampe al Romei, Discuţiile cu specialiştii în probleme de restaurare şi cunoştinţele acumulate în cursul acestui stagiu au constituit o completare a documentării noastre cu cele mai modeme principii aplicate în conservarea documentelor la nivel mondial şi în acelaşi timp o afirmare a preocu- pării existente în ţara noastră pentru păstrarea şi conservarea în cele mai bune condiţii a materia- lului documentar, ca element de mare importanţă al tezaurului nostru cultural, Nalalia Drăghici CRONICĂ Cu prilejul împlinirii a 110 ani de la Unirea Principatelor Române, la Academia de ştiinţe social-politice „Ştefan Gheorghiu” de pe lingă C,C al P.C.R,, sub egida Institutului de istorie „N, Iorga”, Institutului de studii istorice şi social-politice de pe lîngă C.C, al P.C.R, şi Academia de ştiinţe social-politice „Ştefan Gheorghiu” a avut loc în ziua de 24 ianuarie 1969 o sesiune ştiinţifică jubiliară, www.dacoromanica.ro 574 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 36 In cuvtntul de deschidere acad. Andrei Oţetea, directorul Institutului de istorie „N. Iorga”, a relevat Însemnătatea actului Unirii. In continuare au fost prezentate comunicările : Ideea unităţii naţiunii din perspectiva marxismului, de Constantin Popovici, decanul Facultăţii cfe filozofie şi ştiinţe politice a Academiei „Şt. Gheorghiu” ; însemnătatea actului unirii Munteniei cu Moldova asupra mişcării de eliberare naţională din Transilvania, de Augustin Deac, director adjunct al Institutului de studii istorice şi social-poiitice de pe lingă C.C. al P.C.R.; Rolul maselor muncitoare din Bucureşti tn susţinerea Unirii, de Constantin Căzănişteanu, cercetător principal la I.S.I.S.P. de pe lingă C.C. al P.C.R.; Aportul ţărănimii la înfăptuirea Unirii, de dr. Nichita Adăniloaie, şef de sector la Institutul de istorie „N. Iorga” ; Dubla alegere a lui Alexandru Cuza şi semnificaţia ei, de Dan Berindei, secretar ştiinţific la Institutul de istorie „N. Torga” ; Unirea Principatelor tn fapte şi idei înainte de 1859, de dr. Cornelia Bodea, cercetător principal la Institutul de istorie „N. Iorga”; Făurirea unităţii naţionale a poporului român şi a prieteniei frăţeşti cu naţionalităţile conlocuitoare tn anii socialismului, de corif. univ. Aron Petric, prorector al Academiei de ştiinţe social-poiitice „Şt. Gheorghiu” ; Unirea Moldovei cu Muntenia tn tradiţiile mişcării socialiste din România, de Vasiie Nicolae şi Mihai Florescu, cercetători la I.S.I.S.P.; Aspecte ale Unirii Principatelor Române In lumina unor documente engleze nepublicate, de dr. Damian Hurezeanu, şef de sector la I.S.I.S.P.; Contribuţii privind viaţa lui Alexandru Ioan Cuza, de Matei Ionescu, cercetător principal la Institutul de istorie „N. Iorga”. Au participat cercetători In domeniul istoriei, cadre didactice, studenţi. ★ In ziua de 12 februarie 1969, la Muzeul de istorie a partidului comunist, al mişcării revo- luţionare şi democratice din România, a avut loc o manifestare consacrată comemorării a 50 de ani de la moartea lui I.C. Frimu. Cu acest prilej, Dan Baran, doctorand la Academia de ştiinţe social-poiitice „Ştefan Gheorghiu”, a vorbit despre viaţa şi activitatea lui I.C. Frimu — orga- nizator şi cpnducător de seamă al mişcării muncitoreşti din România. www.dacoromanica.ro REC E N Z I I ELIZA CAMPUS, Mica înţelegere, Bucureşti, Edit. ştiinţifică, 1968, 405 p. Asigurarea păcii, statornicirea raporturi- lor dintre state pe normele dreptului interna- ţional, organizarea unui sistem care să Îm- piedice agresiunea şi declanşarea forţei, cu alte cuvinte instituirea unui mecanism efi- cace pentru soluţionarea problemelor liti- gioase şi prevenirea concomitentă a războiu- lui a format un obiectiv central al relaţiilor internaţionale In anii de după 1918. Asigu- rarea securităţii constituia o necesitate vitală pentru statele mici şi mijlocii — fiind cele mai expuse loviturilor de forţă —, Îndeosebi pentru ţările care-şi doblndiseră independen- ţa sau Îşi desăvlrşiseră unitatea de stat In 1918, Intre ele numărlndu-se şi România. Pacea era condiţia primordială pentru dez- voltarea In direcţia progresului social şi cuitu- . ral, In timp ce un nou război ar fi provocat po- poarelor pierderi mult mai mari ca, In trecut. După 1918 nu au lipsit In Europa Încer- cările de a organiza un sistem de securitate colectivă, reluate periodic, sub diferite forme, plnă către 1935. Dacă instituirea unui sistem general, la scara Întregului continent, nu a fost posibilă, In schimb s-au Încheiat pacte bilaterale şi acorduri de securitate regională menite, In concepţia semnatarilor, să Împie- dice declanşarea agresiunii şi să menţină or- dinea teritorială consemnată In tratatele de pace. Cu trecerea timpului şi Îndeosebi după zguduirea tragică din anii 1939 —1945, studiile şi cercetările menite a desluşi geneza, activita- tea, eficienţa şi sflrşitul feluritelor experienţe din perioada interbelică destinate realizării unui sistem regional sau continental de secu- ritate prezintă un accentuat interes atlt pe tărlmui ştiinţific, cit şi ai Învăţămintelor mai largi ce se pot desprinde. Recent, prin grija Editurii ştiinţifice, In colecţia de ţinută „Pa- gini de istorie universală”, a apărut volumul Mica înfelegere — lucrare ce exprimă şi sin- tetizează rezultatul a numeroşi ani de atentă investigaţie şi analiză a autoarei, Eliza Cam- pus. Este prima monografie din literatura ro- mână de specialitate care tratează tema In Întregul ei, de Ia constituirea plnă la desfa- cerea Micii înţelegeri. Reţinem dintru În- ceput temeiul documentar al lucrării, folosind aproape In Întregimea lor arhivele din ţară, cu un mare număr de acte inedite ; Ii se ada- ugă o cuprinzătoare bibliografie, inclusiv culegeri de documente din alte ţări. Dintre acestea, Documents on Brilish'Foreing Policy şi Documents on German Foreign Policy, cita- te de autor (vezi, de exemplu, p. 17), ar fi putut găsi o mai largă utilizare, mai ales pen- tru a cunoaşte reacţia oficialităţilor brita- nice sau germane faţă de acţiunile statelor din Mica înţelegere (Ia fel cum autoarea fo- loseşte, cu bune rezultate, Documents diplo- matiques franţais, vezi p. 234, 235 şi 236). Notăm, spre exemplificare, că In volumul I (Seria C), 30 ianuarie — 14 octombrie 1933, „studu , tomul 2«. ur s. p s7.-590 wWw Harommanica TO 576 RECENZII 2 din Documents on German Foreign Policy se lntilnesc 12 documente privind România (doc. nr. 5, 32, 118, 189, 264, 328, 329, 395, 414, 415, 468, 496), afară de alte 83 de docu- mente privind „Pactul celor Patru". Expunerea Elizei Campus este ordonată in patru părţi: Întemeierea Micii înţelegeri (p. 1 — 80), rolul ei In Europa Centrală In anii crizei economice 1929 — 1933 (p. 81 — 152), rolul ei in acţiunea pentru realizarea securităţii colective in Europa (p. 153 — 256), dezagregarea şi sfirşitul ei, in 1938 (p. 257 — 332), fiecare parte fiind la rindu-i divizată in capitole. Urmărirea cronologică a evenimen- telor se Îmbină cu gruparea şi concentrarea materialului pe anume obiective — ca, de ■exemplu, reorganizarea Micii înţelegeri din 1933, contribuţia ei la negocierile pentru Pactul Oriental etc. —, dlnd o expunere lo- gică ce se urmăreşte fără dificultate şi in care se Îmbină, in mod echilibrat, expunerea pro- priu-zisă a faptelor (latura informativă) cu concluziile şi interpretarea lor. Din analiza şi punerea In valoare a unui important fond arhivistic inedit (ceea ce for- mează unul din meritele lucrării) se desprind cîteva Încheieri. Ele sint definitorii pentru activitatea Micii înţelegeri, iar autorul, fără a ocoli opiniile controversate, le fundamen- tează documentar şi ne Îngăduie să desprin- dem astfel liniile directoare ale acestui orga- nism, In multitudinea evenimentelor, a infor- maţiilor şi a judecăţilor formulate. în primul rind, organizaţia a fost desti- nată să asigure respectarea slalu-quo-uhii te- ritorial rezultat după primul război mondial prin aplicarea şi exprimarea liberă a drep- tului popoarelor la autodeterminare; cu alte cuvinte, a fost o organizaţie de securitate regională Îndreptată spre menţinerea şi Întă- rirea configuraţiei teritoriale sud-est euro- pene, consemnată in tratatele de pace. O atare orientare care — Îndeosebi in inter- valul 1921 — 1936 — a constituit obiectul esenţial al colaborării Cehoslovaciei, Iugosla- viei şi României este sprijinită de un mare număr de mărturii, in primul rind de docu- mentele de bază ale Micii înţelegeri (proce- se-verbale şi comunicate ale şedinţelor perio- dice, convorbiri, rapoarte diplomatice) — www.dacoromanica.ro mărturii analizate de autor in numeroase ca- pitole (înfăptuirea Micii înţelegeri şi primii ani de activitate, reorganizarea din 1933, manifestările legate de Înfăptuirea securită- ţii colective — patru capitole, p. 153 — 256), Cu deplin temei, autorul conchide că nu pu- tem accepta interpretări de felul celor ce afirmă antisovietismul acestui organism ; fap- tele, singurele care constituie un criteriu in- discutabil şi fundamental pentru judecata istorică, arată că Mica înţelegere s-a aflat, Îndeosebi in 1933 — 1938, alături de efortu- rile Uniunii Sovietice Îndreptate spre preve- nirea războiului şi realizarea securităţii, chiar dacă In desfăşurarea unor atare acţiuni au intervenit nuanţe şi interpretări, uşor de explicat dată fiind opoziţia ideologică a bur- gheziei faţă de primul stat socialist. De re- levat, din lucrare, atitudinea net favorabilă şi conlucrarea diplomaţiei celor trei state — Îndeosebi a României şi Cehoslovaciei — fa^ă de propunerile U.R.S.S. privind Încheierea unei convenţii de definire a agresorului (sem- nată de altfel In 1933), de reluarea relaţiilor oficiale cu guvernul sovietic, de participarea U.R.S.S. la lucrările Societăţii Naţiunilor, de Încercările de a se Încheia Pactul Oriental, de realizarea tratatului franco-sovietic din 1935 etc. La marele număr de fapte şi documente analizate de autor adăugăm aprecierea făcută In 1923 de Gheorghe Vasilievici Cicerin, co- misar al poporului pentru afacerile externe, în articolul Cea de-a şasea aniversare a Re- voluţiei din Octombrie, după ce remarca di- ferenţierea poziţiilor Londrei şi Parisului faţă de statul sovietic, Cicerin nota : „...Eu- ropa centrală Începe să scape deja din deplina subordonare faţă de politica franceză : Mica Antantă, din prima dată a existenţei sale, are scopul de a Întări independenţa statelor mici.,.’’ (T. B. ^InnepuH, Cmambu u penu no eonpocaM MewcdyHapodnou. nojiumuKu, p. 263) şi Valentin Urum, Gheorghe Vasilievici Ci- cerin, In „Diplomaţi iluştri”). O a doua concluzie, corelată orga- nic de prima, este că Mica înţelegere constituie (alături de acordurile de la Locarno şi înţelegerea Balcanică), unul din 3 RECENZII 577 putinele organisme care au Încercat in peri- oada interbelică realizarea practică a securi- tăţii pe plan regional. Eliza Campus rezervă o mare parte din lucrarea sa (Îndeosebi p. 117 — 256) eforturilor repetate ale Micii în- ţelegeri, pe de o parte de a asigura stabili- tatea şi pacea in zona ce o cuprindea direct, pe de altă parte de a 'sprijini acele iniţiative care urmăreau lărgirea efectivă a zonei de securitate. Demonstraţia făcută în mono- grafie este convingătoare, Întemeiată pe aceeaşi temeinică documentare. Autorul face şi un scurt istoric al politicii de securitate (p. 158 — 162). Ar fi fost util in acest subcapitol să indice, succint, mijloacele practice de care dispunea, in fond, Societatea Naţiunilor pen- tru a preveni şi a opri agresiunea. Pactul for- mula o obligaţie teoretică pentru toţi membrii Societăţii Naţiunilor de a respecta şi de a men- ţine, Împotriva oricărei agresiuni exterioare, integritatea teritorială şi independenţa po- litică a tuturor membrilor ei (art. 10). în plus, dacă unul dintre statele membre recur- gea la război pentru soluţionarea unui diferend, el era declarat ipso fado a fi săvirşit un act de război împotriva tuturor celorlalte ţări semnatare ale pactului, care se obligau a rupe imediat legăturile comerciale şi financiare cu agresorul (articolul 16, alineatul 1). într-un asemenea caz, Consiliul Ligii avea datoria de a recomanda guvernelor interesate să angajeze unele efective terestre, navale şi aeriene pentru a impune atacatorului respectarea angaja- mentelor asumate prin pact (articolul 16, alineatul 2) (vezi textul în Essential fads about Ihe League of Nalions, ed. a 9-a, Geneva, 1938, p. 16, 20 şi 21). Cu alte cuvinte, forul de la Geneva nu putea exercita declt o inter- dicţie morală şi juridică, în timp ce organi- zarea unei forţe efective de respingere a agre- siunii necesita timp şi era condiţionată de t cordul guvernelor chemate a contribui cu unităţile lor armate. în atare condiţii apărea limpede, chiar de la început, că instituirea relaţiilor dintre ţări pe baza legalităţii şi a normelor dreptului internaţional nu depăşea încă faza formulărilor şi a declaraţiilor de principii (cu atit mai mult cu cit şi în direcţia dezarmării articolul 8 din. pact exprima tot Aceste realităţi nu au scăpat nici contem- poranilor fondatori ai înaltului for cu sediul la Geneva şi, ca atare, alternativa devenea limpede : sau amendarea pactului pentru rea- lizarea efectivă a securităţii colective sau asi- gurarea acestei securităţi pe plan regional, prin înţelegeri ce erau recunoscute, de altfel, ca fiind compatibile cu prevederile pactului (articolul 21, op.cil., p. 24). Socotim deci că pe lingă împrejurările speciale care au concurat la semnarea trata- telor bilaterale din 1921 între România, Iu- goslavia şi Cehoslovacia, împrejurări pe larg analizate de autor (p. 21 — 69), a existat şi considerentul arătat mai sus, şi anume ine- ficienta Societăţii Naţiunilor în asigurarea efectivă a integrităţii teritoriale şi indepen- denţei politice a statelor membre. O atare concluzie se află consemnată şi în documentele vremii. în timpul dezbate- rilor asupra Protocolului de la Geneva (se- siunea Adunării generale din 1924), delegaţia română a declarat că atîta vreme cit Socie- tatea Naţiunilor nu realiza, pentru toţi mem- brii ei, arbitrajul, securitatea şi dezarmarea, cu precizarea riguroasă a sferei lor de apli- care şi cu existenţa reală a sancţiunilor eco- nomice şi militare, singura soluţie răml- neau acordurile regionale încheiate sub egida Societăţii Naţiunilor (Sociiti des Nalions.Ades de la cinquUme Assemblie. Procks-verbaux de la IroisUme Commission, p. 26 — 27, inter- venţia din 12 septembrie 1924, şi p. 71 — 73). Aceeaşi concluzie desprindem şi dintr-o convorbire cu Edouard Herriot în care N. Titulescu preciza, la 19 martie 1925, că deşi colaborase cu toată rlvna la protocolul din 1924, totuşi constatase, în cele din urmă, că amendamentele propuse la acest document vizau să reducă asistenţa faţă de statul atacat la o simplă „obligaţiune morală lipsită de sancţiuni”. Ca atare, conchidea diplomatul român, nu se puteau admite arbitrajul obli- gatoriu şi dezarmarea ţării „numai contra unei securităţi de natură biblică care consista în simplul fapt de a ajuta pe aproapele tău” (Arh. M.A.E., fond. 71/1925, G, 1, voi. 112- nepaginat, telegrama nr. 6 513 din 20 martie numai deziderate, op. cit. p. daC-oTOmaniCa tQC1^ ^es Nalions. Ades de 578 RECENZII 4 la sixiime AssembUe. Supplimenl spicial, nr. 34, p. 37 — 38, documentul nr. 3). O a treia linie directoare in activitatea Micii Înţelegeri este opoziţia sa faţă de expan- siunea Germaniei hitleriste. O atare concluzie era impusă de Însuşi ţelul fundamental al acestui organism regional: integritatea teri- torială postula lupta Împotriva revizionis- mului, In primul rlnd, deci Împotriva poli- ticii hitleriste care urmărea tocmai schim- barea ordinii teritoriale existente. Eliza Cam- pus aduce o sumă de documente care ilus- trează o atare realitate (vezi partea a Il-a din volum, cap. II şi partea a IlI-a, cap. II şi III, precum şi partea a IV, In care autorul demonstrează că, In fond, pentru guvernul nazist dezmembrarea Cehoslovaciei şi aceea a Micii Înţelegeri constituiau două laturi in- separabile ale unei singure acţiuni). De aceea subscriem concluziei autorului, care subli- niază : „Contestarea acestei stări de fapt sau minimalizarea activităţii antinaziste a Micii Înţelegeri s-ar izbi, după părerea noastră, tocmai de acest imens material documentar ce nu poate fi evitat, el constituind o puter- nică mărturie de o Însemnătate ştiinţifică majoră pentru istoricii vremurilor contem- porane” (E. Campus, op. cit., p. 14). Ultima parte a lucrării (p. 259 — 331) cuprinde perioada septembrie 1936 — sep- tembrie 1938, In care coeziunea Micii înţele- geri a fost treptat slăbită, ajungindu-se In cele din urmă, prin tranzacţia de la Miin- chen, Ia dizolvarea ei. In aceste capitole, autorul face o nuanţată analiză a poziţiilor contradictorii adoptate de puterile occiden- tale faţă de revendicările naziste, a atitu- dinii conciliante a guvernului Stojadinovic faţă de Roma şi Berlin, a succesiunii drama- ticelor evenimente care au dus la dezmem- brarea Cehoslovaciei (de reţinut şi de subli- niat concluzia Elizeţ Campus: directoratul european In patru constituie cauza majoră a „catastrofei” de la Mtinchen — p. 326). Poziţia României de a-şi respecta angaja- mentele asumate şi de a Împiedica ciuntirea Cehoslovaciei este temeinic discutată şi do- cumentată (p. 295 — 323). Ar fi fost util de adăugat la acest capitol final că eşecul Micii Înţelegeri (ca şi acela, precedent, al Pactului de la Locarno, şi cel ulterior, al Înţelegerii Balcanice), s-a datorat faptului că organizarea securităţii a fost Încercată numai pe plan regional. Atlta vre- me cit sistemul era limitat la un grup de ţări, fără a fi extins la scara Întregului continent’ cu participarea obligatorie a tuturor statelor, rezultatul nu putea fi altul. Limitarea la pac- tele regionale a dus, In intervalul interbelic, la realizarea unui aparent sistem de securi- tate care s-a destrămat sub acţiunea recipro- că a tuturor forţelor şi factorilor ce nu parti- cipau sau nu-şi mai respectau obligaţiile asu- mate prin aceste pacte. In sfirşit, se cuvine a sublinia că mono- grafia Elizei Campus cuprinde şi o retrospectivă a evenimentelor europene din anii 1921 — 1938, bazată pe Cercetări dintre cele mai recente. Dina C. Giurescu V. MIHOEDEA, Relaţiile agrare din secolul al XVIII-lea în Moldova, Bucureşti, Edit. Acad,, 1968, 313 p. Problema relaţiilor agrare in ţările ro- mâne In general şi In Moldova in special este una din cele mai vechi teme abordate in isto- riografia românească In ultima sută de ani de existenţă a acesteia. Aceasta s-a datorat In bună parte şi faptului că In acea vreme s-a publicat un mare număr de documente, fie In multe periodice de specialitate, fie In cadrul unor colecţii, fie In lucrări de sine stătătoare. Totuşi, apariţia In 1966 a unul voluminos şi valoros tom de documente consacrat In mod exclusiv acestei teme care se impunea In special prin numărul mare al ineditelor, sub redacţia aceluiaşi autor care semnează şi lucrarea ce se recenzează mai jos, anunţa pe curlnd apariţia unei noi monografii In care să fie cercetate sub noi aspecte problema relaţiilor agrare In Moldova in secolul al XVIII- www.dacoromanica.ro 5 RECENZII 579 lea. E drept că aşteptarea n-a fost de lungă durată şi astăzi ne afăm in faţa acestei lucrări care In linii mari Încheie pentru o perioadă de vreme seria preocupărilor cercetătorilor de specialitate In această direcţie. Dlnd un caracter monografic lucrării sale, autorul — care prin cercetările sale de ct- teva decenii cunoaşte foarte bine această epocă istorică şi sub alte aspecte — a căutat să creeze temei abordate un cadru cit se poate -de cuprinzător. Astfel, in partea intro- ductivă a fost inclusă o succintă prezentare a vederilor sale privind noţiunea de „relaţii agrare” şi a modului cum a Înţeles să studie- ze tema in sine, din care rezultă că desfăşu- rarea fenomenului istoric In timp a impus uneori depăşirea limitelor cronologice tn pe- rioada anterioară şi posterioară acestui secol, iar alteori compararea stărilor de lucruri similare, In special din Ţara Românească. De asemenea, prin „relaţii agrare” autorul Înţelege să prezinte şi să explice raporturile stăplnilor cu locuitorii de pe moşii, care lu- crau pămintul in condiţiile regimului feudal In schimbul unor obligaţii, fie că erau oameni dependenţi (vecini,) fie că erau ţărani liberi, răzeşi ori slujitori. Precizarea aceasta este foarte utilă pentru Înţelegerea aspectelor diferite ale problemei. Credem totuşi că aici s-ar fi putut menţiona că este vorba de to(i cei- care lucrau pămintul in condiţiile regi- mului feudal In schimbul Unor obligaţii, adică incluzlnd şi pe acei tlrgoveţi şi orăşeni care in anumite Împrejurări devin dependenţi faţă de mănăstiri şi boieri. De altfel, In text raporturile acestei categorii jde locuitori cu stăplnii de pămlnt stnt pe alocuri atinse, ceea ce ne face să credem că noţiunea de „relaţii agrare” ii cuprindea şi pe aceştia. Mai cuprin- zător este capitolul cu titlul „Aspectul biblio- grafic al problemei” unde autorul face o analiză critică asupra acelor „contribuţii bibliografice care au legătură directă cu su- biectul de faţă, lăslnd la o parte tot ce nu rezistă acestui criteriu” (p. 7). Sub acest aspect putem urmări cu atenţie, tnceplnd cu părerile cronicarilor Miron Costin şi Dimi- trie Cantemir, Nicolae Costin, Ion Neculceşi continulnd cu ale istoricilor români şi străini (francezi şi sovietici), toate afirmaţiile, obiec- www.da ţiile şi concluziile lor publicate In zeci de arti- cole, studii, monografii şi lucrări de sinteză pe marginea temei abordate de autorul lu- crării de faţă. Această amplă analiză sub ra- portul istoriografie, interesantă şi sugestivă totodată prin poziţia critică a autorului faţă de astfel de lucrări, poate fi urmărită mai uşor, credem, etnd se folosesc ediţiile lor recente, fie cronicile lui Ion Neculce şi Miron Costin, fie Istoria R.S.S. Moldoveneşti din 1965 In loc de 1954. Totodată, presupunem că s-ar mai fi lărgit baza de informare şi prin utili- zarea părerilor unor călători străini, ca de exemplu d’Hauterive şi A. Wolf, care au trăit multă vreme tn Moldova chiar In această epocă. Nu era lipsit de interes aici nici faptul ca In partea introductivă să apară, ca un subcapitol separat sau numai să fie subli- niată, proporţia şi provenienţa informaţiei documentare care a stat la baza lucrării de faţă. Era necesar lntructt pe lingă materia- lul publicat autorul a Întreprins investigaţii suplimentare — rezultă cu prisosinţă din în- suşi aparatul critic al lucrării — tn arhi- vele din Bucureşti şi din alte oraşe ale ţării, fapt care i-a Înlesnit autorului interpretarea de pe poziţiile materialismului istoric a celor mai multe din mărturiile cunoscute plnă Ln- prezent In legătură cu problema ce l-a preo- cupat. Autorul celor aproape 300 de pagini oferă cititorului apoi o cercetare valoroasă pe părţi şi capitole a ceea ce Înseamnă „relaţii agrare” In Moldova In secolul al XVIII-lea. in acest sens, In partea I, sub titlul „Solul şi produsele lui“ autorul supune unei cerce- tări amănunţite economia agrară a Moldovei In secolul al XVIII-lea, analizînd nu numai producţia rezultată din cultivarea pămln- tului, din creşterea vitelor, din albinărit, po- micultură, pescuit şi vlnătoare, dar şi circulaţia acestei producţii pe piaţa internă şi externă a Moldovei, ţinlnd seamă totodată atlt de factorii care au favorizat-o, cit şi de cei care au frînat-o pe timp de o sută de ani. Privită sub acest unghi larg, economia^ agrară a Mol- dovei In această perioadă capătă un sens nou, mai complet, lntr-o vreme clnd piaţa internă a Moldovei cunoştea o tendinţă de unificare a pieţelor sale regionale spre o piaţă 580 RECENZII 6 unică. Tot atît de interesant apare şi faptul că aici putem să cunoaştem cum funcţiona legea valorii In condiţiile suzeranităţii oto- mane exercitate asupra Moldovei, pe de o parte, iar pe de alta care era stadiul de dez- voltare al rezervei senioriale In această epocă şi aportul produselor ei la intensificarea schim- bului de mărfuri. Analiza numeroaselor documente ii per- mite însă autorului să confirme şi unele con- cluzii la care au ajuns in parte plnă acum şi alţi cercetători ai problemei. Una ar fi pon- derea creşterii vitelor in economia Moldovei in raport cu agricultura, iar cealaltă că pe domeniul feudal nu a existat nici in secolul al XVIII-lea o rezervă seniorială Întinsă şi că acea afirmaţie potrivit căreia in anii 1650 — 1750 producţia de cereale - marfă ar fi cres- cut in special pe domeniile marilor feudali rămîne mai departe o simplă deducţie decito realitate, pină la descoperirea unor noi docu- mente care s-o adeverească. Tot in prima parte a lucrării este studiată intr-un capitol separat slăptnirea pămintu- lui sub toate aspectele cunoscute plnă acum, şi anume: proprietatea domnească (de stat şi particulară), mănăstirească, boierească, ţărănească liberă (răzeşească), cu micile ei particularităţi de organizare şi funcţionare. Cum era şi de aşteptat — şi aceasta rezultă din definiţia privind „relaţiile agrare” —, autorul nu analizează in mod deosebit acea proprietate orăşenească a pămintului de cul- tură exploatat cu mijloace feudale, cu toate că acel exemplu existent in lucrare potrivit căruia un tirgoveţ din Bacău stăpin pe o poiană „pe Trotuş în sus” primeşte o carte de volnicie in 1742 să-şi ia dijma de pe acel pămlnt este concludent in acest sens. Deşi autorul include acest tip de proprietate la proprietatea boierească, este greu de crezut că locul ei poate fi acolo. E drept că acest as- pect al problemei intimpină adesea mari greu- tăţi sub raportul clasificării şi că o soluţie practică necesită noi investigaţii şi interpre- tări, dar oricum o menţiune care să atragă atenţia cititorului asupra ei ar fi fost extrem de utilă. Faptul că autorul face o deosebire netă intre proprietatea domnească de stat şi prop rie- www.dacoromanica.ro tatea domnească particulară sub raport so- cial-economic dar şi juridic dezvăluie citito- rului pentru prima dată că cei mai mulţi dintre domnii care s-au perindat pe tronul Moldovei in acest secol nu erau numai simpli funcţionari otomani trimişi să administreze ţările române in numele sultanului, dar că ei aveau aici o bază funciară rezultată din moşii moştenite, cumpărate sau doblndite prin zestrea soţiei la căsătorie. Prin aceasta ci deveneau totodată stăplni de moşii, ca şi boierii şi mănăstirile etc. Cit priveşte proprie- tatea mănăstirească şi cea boierească autorul atrage atenţia asupra locului pe care acestea l-au ocupat in stimularea circulaţiei produ- selor agricole pe piaţa internă şi externă, in sensul că in vreme ce prima categorie de pro- prietate se manifestă ca o stăplnire pasivă susţinută prin toate mijloacele de autoritatea domnească, cea de-a doua formă de proprie- tate se manifestă ca o stăpinire activă înce- pind să devină producătoare de cereale-mar- fă, pe de o parte, iar pe de alta tinzind să se extindă tot mai mult pe seama proprietăţii răzeşeşti prin diferite acţiuni de cotropire samavolnică. în acelaşi timp autorul subli- niază rivalitatea dintre două din principalele forme de proprietate — boierească şi mănăs- tirească — reflectată prin tendinţa şi a uneia şi a alteia de acaparare, la cea dinţii ocazie, a pămintului celeilalte, precum şi a braţelor de muncă prin atragerea ţăranilor de pe alte moşii la prestarea boierescului. Interesantă ni se pare analiza modului de conducere a satelor de pe moşiile proprie- tăţii feudale trasind, in limita materialului cunoscut, rolul vătămanilor şi al vornicilor, deşi credem că acelaşi lucru se putea face şi pentru modul de administrare a rezervei do- meniilor feudale, care ar fi completat imaginea asupra problemelor complexe indicate mai Întotdeauna de stăpînirea pămintului in evul mediu. Prin locul important pe care-1 ocupă in an- samblul proprietăţii ţării Întregi, proprietatea răzeşească merita să fie studiată in lucrarea de faţă, mai ale? că mulţi dintre răzeşi exploa- tează pămintul prin metode feudale, pe de o parte, iar pe de alta că o parte din ei, lipsiţi de pămint, lucrează ca oameni liberi pe acela 7 RECENZII 581 al stăplnilor de moşii. Tot aşa de interesant credem că ar fi fost dacă autorul ar fi putut să stabilească procentul cit reprezenta din totalul răzeşilor prima categorie, pentru a ne da seama de valoarea acestor observaţii făcute pentru prima dată în istoriografia pro- blemei. Aceeaşi sugestie credem că este va- labilă şi pentru o altă categorie de pămint, rezultat din curături şi plantări, mai ales că materialul documentar este destul de nume- ros. Partea a Il-a a lucrării, consacrată unei analize a forţei de muncă de pe domeniile feudale din Moldova, poartă sugestiv numele de „oameni ai muncii”, un termen care pare la prima vedere cam modern pentru epoca la care se referă cercetarea. Oare cine slnt aceşti oameni ai muncii ? Răspunsul este uşor de dat. în primul rlnd slnt vecinii, despre care există o Întreagă literatură In ultima sută de ani de istoriografie românească, apoi ţăra- nii slobozi de pe moşiile stăplnilor, şi, In fine, locuitorii de pe moşii. Privită problema In ansamblu şi raportlndu-se la locul geografic unde trăiau aceşti oameni ai muncii, In me- diul rural, In opoziţie cu cei din mediul ur- ban, credem că formula de „oameni ai muncii” s-ar fi putut Înlocui cu termenul simplu de „ţărani”. Ceea ce credem că l-a Împiedicat pe autor să adopte termenul de „ţărani” pare a fi faptul că mulţi din aceşti locuitori de pe moşii au preocupări diferite de aceea a cultivării cerealelor, care s-ar potrivi nu- mai ţăranilor, cum ar fi adică unji cultiva- tori de vii, crescători de albine sau cultiva- tori de fineţe. în ceea ce-i priveşte pe bir- sani, ei fac parte din categoria ţăranilor slo- bozi de pe moşiile stăplnilor. Şi dacă ne mai glndim la faptul că cele două principale cate- gorii de ţărani s-au unificat In deceniul care a urmat actului dezrobirii vecinilor, ne-ar fi destul de uşor să-i considerăm pe toţi aceşti oameni ai muncii drept ţărani — mai ales că termenul de oameni ai muncii poate să-i cuprindă, lntr-un Înţeles mai larg, In această perioadă şi pe acei ţărani care lucrează pentru a răspunde obligaţiilor feudale faţă de stă- plnii de moşii In Întreprinderile de tip manu- facturier, care iau naştere acum PWWtaSdfl aceste moşii şi despre care nu se ocupă au torul lucrării de faţă. în această parte a lucrării reţinem unele concluzii noi şi interesante la care s-a ajuns pe baza bogatului material documentar şi a comparaţiilor făcute cu situaţia din Ţara Ro- mânească şi unele ţări din centrul şi răsăritul Europei. Astfel, una din ele se referă la strlnsa legătură a vecinilor cu statul, pentru care aceştia au luptat să nu fie pierdută In favoa- rea exclusivă a stăplnilor feudali. în acest fel vecinul, ca şi rumânul, prin contribuţia muncii lui, fiind In primul rlnd un om al sta- tului şi numai In al doilea rind al stăplnului pe moşia căruia trăia, imprima stării lui de dependenţă o situaţie deosebită In raport cu şerbul din alte ţări. Aceasta Înseamnă că ve- cinilor li se recunoştea dreptul de stăplnire a curăturilor şi livezilor, de folosinţă eredi- tară asupra pămlntului cultivat etc. Tot atlt de valoroase ni se par şi concluziile relative la aprecierea hotărlrii de dezrobire a vecinilor din 1749 drept o cucerire exclusivă a ţără- nimii aservite, la existenţa celor două etape ale desfiinţării veciniei (una a dezrobirii din 1749, alta a egalării numărului de zile de boie- resc al foştilor vecini cu al ţăranilor slobozi) şi la considerarea feudalismului din Moldova ca fiind mai puternic declt cel din Ţara Românească. De altfel, această din urmă con- cluzie a fost confirmată şi de cercetările re- lative la lupta orăşenilor din cele două ţări române împotriva asupririi feudale în aceeaşi perioadă. De asemenea, mai reţinem interesanta clasificare a ţăranilor slobozi de pe moşiile stăplnilor de pămint (locuitori veniţi de peste graniţă, răzeşi rămaşi fără pămint, vecini eliberaţi, foşti slujitori cu propritate funciară condiţionată), observaţiile judicioase reia; tive la blrsani, care aveau şi aşezămlnt spe- cial cu domnia, analiza amănunţită a aşeză- mintelor domneşti din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, care Înlocuiau regimul Învoielilor, punind pe ţărani la adăpostul legii Împotriva abuzurilor individuale, dar sacrificlndu-i intereselor Întregii clase conducă- toare, precum şi sublinierea Începutului de diferenţiere a ţărănimii atlt prin întinderea a numărului de vite de pe 682 RECENZII s imaşul satului, cit şi prin existenţa muncii salariate. In ceea ce priveşte analiza focarelor de luptă Intre feudali şi ţăranii din Faraoni, Rădăşeni, Moişa, precum şi lupta de clasă a ţărănimii In timpul războaielor ruso-turce şi din perioada postbelică, cu nuanţele pe care le impunea fiecare caz In parte, ele reprezintă o nouă contribuţie In istoriografia noastră privind formele de luptă de clasă din secolul al XVIII-lea. O comparaţie cu ceea ce s-a lntlmplat In Ţara Românească In aceeaşi perioadă şi sublinierea ponderii şi a gradului de intensitate a acestei lupte ar fi completat prezentarea acestui aspect al problemei. In partea a IlI-a şi ultimă a lucrării autorul se ocupă de renta feudală, care prove- nea atunci din dijmă, lucru de boieresc (renta feudală In muncă sau bani) şi monopoluri. Privită In ansamblu, renta feudală In Moldova In secolul al XVIII-lea este arătată ca spo- rind necontenit cu sprijinul domniei, care legiferează fiecare poziţie clştigată de stăplnii de pămlnt. In acelaşi timp se dovedeşte, pe baza documentării, cum lucrul de boieresc tin- de să Înlocuiască dijma şi cum renta In bani clştigă tot mai mult teren In dauna celorlalte două forme ale rentei feudale, situaţie legi- ferată de multe ori prin hrisoave domneşti. Problema rentei feudale a fost cercetată la noi plnă acum In limitele unor studii şi arti- cole care priveau anumite aspecte ale ei. De data aceasta ne aflăm In faţa unei analize adinei nu numai asupra modului de realizare, dar şi asupra consecinţelor pe care le-a avut asupra relaţiilor sociale dintre ţărani şi stă- plnii de pămlnt. Mai mult chiar, se precizea- ză şi pe care anume categorie de proprietate se realizează cu precădere renta In bani, şi anume pe cea mănăstirească. In fine, se stu- diază perceperea dijmei de la diverse catego- rii de locuitori (inclusiv orăşeni), renta In muncă legiferată prin diferite aşezăminte numite adesea ponturi, Învoielile care regle- mentau obligaţiile de muncă ale ţăranilor faţă de stăplnii de pămlnt, cu numeroasele lor cla- uze, precum şi particularităţile rentei feudale In Moldova mai ales Inceplnd din deceniul al cincilea al acestui secol. Interesantă pare men- ţionarea dijmei dată de locuitorii din ţările ve- cine care cultivau pămlntul Moldovei şi a uşu- rului despre care nu s-a scris In mod .SDefial plnă acum şi reprezintă astăzi noi elemente In cunoaşterea problemei. Poate că ar mai fi trebuit să se fi amintit şi de unele surse ale rentei In bani acoperite de ţărani cu venitul lor din vlnzarea unor produse agricole, din efectuarea unor munci sezoniere şi a seceri- şului, efectuat In Dobrogea In baza unor fir- mane turceşti. Problema monopolurilor feudale discu- tate sumar In istoriografia noastră este acum reluată pe baza unui bogat material inedit. Autorul ajunge şi aici la concluzii Îndreptă- ţite relativ la termenul impropriu de mono- pol acordat pentru mori In Moldova, existent In Ţara Românească Intr-o anumită epocă. Nu acelaşi lucru s-ar putea spune de mono- polul băuturilor şi al folosirii pădurilor, care este aplicat cu toată rigoarea beneficiind nu numai de sprijinul domnesc, dar şi de abuzu- rile săvlrşite de stăplnii de moşii. în privinţa monopolului feudal asupra lemnului din pă- duri credem că este. veridică observaţia po- trivit căreia acesta ar fi fost parţial aplicat Încă din prima jumătate a secolului al XVIII- -lea, numai că, adăugăm noi, el trebuia reîn- noit prin hrisov de fiecare nouă domnie. Cum era şi firesc, lucrarea se Încheie cu concluzii, cu un util indice de nume incluzlnd chiar şi numele principalilor autori care au tratat aspecte ale problemei. Credem că nu era lipsit de interes să se fi Întocmit un glo- sar pentru termeni arhaici, hărţi şi planuri de moşii care să oglindească repartiţia diferi- telor categorii de proprietate In Moldova, care ar fi permis să se cunoască totodată şi procesul de formare al marilor dome- nii din Moldova, după exemplul oferit de lucrarea Ioanei Radu Rosetti apărută In „Revista istorică română" din 1937. Lucra- rea care, cu observaţiile făcute, nu pierde din meritele ei reprezintă o contribuţie la isto- riografia problemei şi un exemplu In ceea ce priveşte metoda de cercetare. Prin analiza faptelor discutate In ea găsim nu numai o evoluţie a raporturilor şi obligaţiilor feudale din Moldova In secolul al XVIII-lea, dar şi mărturia inexistenţei celei de-a doua iobăgii In această parte a ţării noastre Înainte de Începutul secolului al XlX-lea. c- ?erban 9 RECENZII 583 EMIL YÎETOSU, Paleografia româno-chirilică, Bucureşti, Edit. ştiinţifică, 1968, 346 p. Activitatea ştiinţifică a lui Emil Vlrtosu, de altfel destul de variată, In domeniul ştiin- ţelor auxiliare ale istoriei, e axată mai ales In jurul a două discipline sigilografici şi paleo- grafia chirilică. Pe lingă studiul, de propor- ţiile unei adevărate monografii, publicat cu treisprezece ani in urmă (vezi, Din sigilogra- fia Modovei şi Ţării Româneşti, In DIR, „In- troducere”, 1956, II, p. 333 — 358), In care, folosind o metodă strict monografică — mai cu seamă in partea a Il-a a lucrării („Alte si- gilii”) —, sînt definite particularităţile si- giliilor unor tlrguri şi oraşe din Ţara Româ- nească şi Moldova, acelaşi autor a mai pu- blicat, ulterior, o serie de contribuţii menite să lărgească orizontul cunoştinţelor noastre despre rolul şi funcţia sigiliilor In istoria di- plomaticii româneşti. Reluate şi amplificate, aceste probleme ar putea forma, Împreună cu studiul peceţilor de pe actele latineşti din Transilvania1, obiectul unui tratat de sigilo- grafic românească, conferindu-i astfel titlul şi prestigiul ştiinţific binemeritat In contextul celorlalte discipline auxiliare ale istoriei. Cit priveşte paleografia chirilică, ea con- stituie preocuparea de căpetenie a lui Emil Vlrtosu şi de aceea ne place să credem că lucrarea de faţă reprezintă o sinteză a rezul- tatelor la care d-sa a ajuns după Îndelungate şi migăloase cercetări de arhivă. De astă dată avem de-a face cu un domeniu arid şi fără nici o seducţie. Tocmai pentru caracterul ei rebarbativ şi adesea inegal, paleografia chi- rilică nu se dă bătută cu uşurinţă. Ea cere o doză remarcabilă de perseverenţă, dubla- tă de o Îndelungată rutină. Mai cu seamă grafia actelor oficiale şi particulare din pri- ma jumătate a secolului al XlX-lea prezintă uneori, la primul contact, dificultăţi insur- montabile. Scrisul sparge adesea tiparele aşa- ziselor perioade grafice din această epocă. Sinuozitatea spumoasă a slovelor, cum le 1 Vezi Sigismund Jakâ, Sigilografia cu re- ferire la Transilvania (plnă la sftrsilul sec. al XV-lea), In DIR, „Introducere”,' 1956, II, P. 561-633. ww.dacOMMBâi&speciamate cu ipoteze noi spune autorul, exprimă, de cele mai multe ori, capriciile şi fantezia scribului, fără nici o legătură cu canoanele grafice. Apliclnd şi aici un dicton, cunoscut prin apelul la voinţă, se poate spune că şi In arhive „mulţi intră, dar puţini rămln”. Emil Vlrtosu este unul dintre cei care au rămas să Înfrunte Îndărăt- nicia slovelor chirilice. Din acest contact permanent şi persuasiv, E. Vlrtosu s-a Înscris mai Intii printre colaboratorii la „Introdu- cerea” corpusului de Documente privind is- toria României cu o contribuţie care, desigur, nu epuizează toate problemele legate de isto- ricul, evoluţia şi structura paleografiei chi- rilice româneşti. Titlul Din paleografia chi- rilică românească (In DIR, „Introducere”, 1956, I, p. 283 — 336) indică deja acest lucru, pe. de o parte, iar pe de alta crea autorului, Încă de atunci, obligaţia de a completa, lntr-o formă definitorie, aria de cercetare şi obiec- tivele acestei discipline. Fiind vorba, după toate aparenţele, de o lucrare cu un caracter de finalitate, slntem ispitiţi să ne Întrebăm dacă autorul a ţinut să se achite de angaja- mentul luat acum treisprezece ani, completlnd problemele enunţate atunci sau oferind cer- cetătorilor un tratat de paleografie chirilică românească. Se va vedea Îndată că Emil Vlr- tosu, ispitit de prestigiul erudiţiei, ne-a dat o lucrare mult mai amplă, In care, după cum se spune In „Prefaţă”, „slnt prezentate pro- blemele şi aspectele fundamentale ale scrierii româno-chirilice, In desfăşurarea lor de clteva secole”. In primul capitol, autorul se ocupă de „Originile, răsplndirea şi evoluţia scrierii chirilice la români” (p. 19 — 72). E foarte lăudabil că Vlrtosu Începe cu „Originile şi Împrejurările apariţiei alfabetelor şlave” (glagolitic şi chirilic) (p. 19 — 21), Insă aceas- tă problemă, ca şi aceea a lntlietăţii unuia dintre cele două alfabete, continuă să se men- ţină In domeniul ipotezelor. Slavistica le actualizează din clnd tn clnd, Îndeosebi cu prilejul congreselor internaţionale, lmbogă- 584 RECENZII 10 Dar numai atlt. Pe de altă parte, cercetările de paleografie slavo-română Încep tot cu ace- leaşi probleme spinoase, care fac, de altfel, parte din sfera slavisticii generale (vezi, D. Bogdan, Din paleografia slavo-română, DIR, „Introducere”, I, 1956, p. 97 — 105). înfelul acesta ni se oferă, cu mici variante de stil, aceleaşi teze şi opinii mai mult sau mai puţin neconvingătoare. Repetiţia aceasta nu aduce nici un serviciu studiilor de paleografie, căci aşa cum slnt formulate problemele lasă im- presia, la prima vedere, că se caută o soluţio- nare istorică. Atlt originea, cit şi problema lntlietăţii unuia dintre cele două alfabete slnt probleme fundamentale, care fac parte din sfera slavisticii generale. Slnt două eveni- mente culturale de mare răsunet, care au avut profunde implicaţii In istoria culturii popoa- relor din răsăritul şi sud-estul Europei. O so- luţionare a lor nu se poate face In cadrul unei introduceri sumare la un studiu de paleogra- fie. Ar însemna să le minimalizăm importan- ţa. Nu rămlne declt să se ajungă la un acord, In sensul redactării unei foarte scurte intro- duceri care să prefaţeze studiile şi cercetările paleo grafice. Cu „Epoca şi formele adaptării alfabe- tului chirilic în scrierea limbii române”, E. Vlrtosu trece la un alt complex de probleme, tot atlt de dificile, legate de împrejurările isto- rice în care românii au primit alfabetul chirilic de la slavi. De astă dată problemele slnt şi mai complicate, fiindcă nu-i vorba numai de această înveşmlntare scriptică a slovelor, ci şi de acceptarea limbii şi liturghiei slave In condiţiile politice din perioada prefeudală a popoarelor din această parte a Europei. După cum se ştie, există o mare diver- genţă de opinii în legătură cu împrejurările istorice, situate între apariţia pe scena isto- riei a fraţilor Chirii şi Metodiu (Începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al IX-lea) şi formarea statelor române de la nordul Dună- rii (secolul al XIY-lea), in care românii au adoptat liturghia slavă şi, implicit, alfabetul chirilic. E. Vîrtosu face aici o expunere cît se poate de completă şi instructivă, de la D. Cantemir la P.P. Panaitescu, admiţlnd, alături de acesta din urmă, că „introducerea limbii şi scrierii slave la români”, deci şi a liturghiei în formă slavă, a putut avea loc după creştinarea bulgarilor (861), adică in a doua jumătate a secolului al IX-lea şi în seco- lul următor, ceea ce ar coincide cu „stăpinirea nominală a bulgarilor la nordul Dunării’ *. Pe de altă parte, pornind de la o frază din Cantemir în care istoricul moldovean afirmă că „literele latine din cărţile bisericeşti” âr fi fost Înlăturate de alfabetul chirilic şi coro- borlnd acest fenomen istoric de preexistenţă cu un proces similar care, după afirmaţia lui Hrabr, s-ar fi desfăşurat la bulgari la începutul secolului al X-lea, E. Vîrtosu are de-acum „certitudinea că, într-adevăr, românii au putut scrie şi cu litere latine” (p. 31). Ipoteza este seducătoare dar, deocamdată, lipseşte do- cumentaţia istorică. Şi totuşi, încă din 1958 Petre Năsturel, pe baza unei formule litur- gice (Doamne meserere), intllnită în vechile texte româneşti, a pus în circulaţie ipoteza preexistenţei sau chiar a coexistenţei ritului latin alături de liturghia slavă2 3. S-ar putea ca viitorul să ne rezerve surprize în această privinţă. Părăsind problematica largă a cadrului istoric, autorul intră în miezul problemelor care formează de fapt obiectul cercetărilor sale. Cum e şi firesc, el urmăreşte mai întli evoluţia scrierii chirilice în textele româneşti, definind cele trei categorii de scrieri: uncială, semiuncială şi cursivă. Aceasta, la rlndul ei, se Împarte în cursiva veche şi nouă de cance- 2 Pentru completarea cadrului general al problemelor dezbătute aş recomanda clteva publicaţii, prilejuite de comemorarea a 1100 de ani de la plecarea lui Chirii şi Metodiu spre imperiul lui Rostislav: Magna Moraviae, commentationes ad memorium missionis by- zantinae ante XI saecula in Moravium adven- tum editae, Praga, 1965, p. 634; Das Gross- măhrische Reich, — Tagung der wissenschaflli- chen Konferenz des archăologischen Instituts der Tschechoslowakischen Akademie der Wis- senschaften, Brno-Nitra, 1 — 4 octombrie 1963, Praga, 1966. în octombrie 1966 a avut loc la Salonic un simpozion pe aceeaşi temă, cu care prilej au apărut două volume de studii şi cercetări chirilo-metodiene: KYPlAAcoI KAIMEQOAIcoI TOMOE EOPTIOE Em THE XIAIOETHI KAI EKATOSTHI ETHPIAI Salonic, I, 1966, II. 1968. 3Cf. Une riminiscence roumaine de la messe latine ă Vipoque de la liturgie slave, în Romanoslavica” I, 1958, p. 198 — 209. f i www.dacoromanica.ro 11 RECENZII 585 Iar ie, ambele practicate In cancelaria dom- nească a Ţării Româneşti, spre sftrşitjul seco- lului al XVII-lea. Scrierea cursivă nouă de cancelarie se dezvoltă liber In prima jumătate a secolului al XVIII-lea, diierenţiindu-se, ceva mai tlrziu, In scrierea cursivă modernă şi scrie- rea cursivă de registru. în şflrşit, duetul scrierii cursive mo- deme evoluează rapid, transformlndu-se In- tr-o nouă scriere, pe care E. Vlrtosu o numeşte cursivă ttrzie de trănzilie (1830 — 1860). Aş vrea să precizez că prezenta lucrare abundă de o terminologie In mart parte nouă, care, şpre a nu rămlne literă moartă, aşa cum s-a lntlmplat cu beţia terminologică a lui Ilie Băr- bulescu, va trebui să aibă un conţinut istoric. Slntem de acord cu autorul că alfabetul gla- golitic n-a fost folosit niciodată pe teritoriul ţării noastre, deşi Bărbulescu susţine că aceas- tă serjere a pătruns la noi din două direcţii diametral opuse, din părţile Croaţiei şi de la poloni4. Interesantă şi nouă mi se pare expunerea privitoare la ,(Creatorii de texte chirilice româneşti”. E. Vlrtosu Înţelege prin aceasta cancelariile 'domneşti, mitropolitane, episco- pale, protopopiate, parohiale, mănăstireşti, precum şi mulţimea, mai mult sau mai puţin anonimă, de grămătici din tlrguri, oraşe şi sate. Era mai firesc ca subparagraful „origi- nalitatea scrierii chirilice româneşti” (p. 63 — 64) să fi fost situat In urma paragrafului „Evoluţia scrierii chirilice româneşti” (la p. 48). Primul capitol se texmină cu „Falsificările de acte şi legislaţiâ veche românească asupra plastografiei şi plastografilor”, 1 k care E. Vlr- tosu ne oferă o seamă de falsuri, grupate In trei categorii: falsuri parţiale, totale şi for- male. Autorul precizează că nu se cunoaşte procedura de urmat pentru descoperirea fal- sului total sau parţial şi totuşi legiuirile noas- tre de după 1800 cuprind In această privinţă sancţiuni drastice, chiar pedeapsa capitală, însă, din moment ce vechi acte de cancelarie, din a doua jumătate a secolului al XV-lea — cazul actului din 25 ianuarie 1475 — vorbesc de privilegii false, inseamnă că, atlt pentru 4 Cf. Curentele literare la români, Iaşi, 1928, p. 132-135. constatarea, cit şi pentru „stricarea” lor, au existat, fie chiar Intr-o formă rudimentară, anumite procedee, legate de tradiţia de can- celarie a curţii domneşti. E. Vlrtosu se ocupă şi de falsificarea textelor narative —, e drept, operaţie de mai rară cutezanţă, Insă cu im- plicaţii mult mai cuprinzătoare In cultura epocii respective — şi face un succint isto- ric al textului: Izvodul lui Clănău. Oare n-ar fi fost locul să se menţioneze şi aşa-zisele „fal- suri patriotice” ale lui Bogdan P. Hasdeu ? Capitolul al doilea este cel maf Întins şi cel piai util pentru cei care vor să se iniţieze In secretele paleografiei chirilice (128 p.). El poate constitui foarte bine un manual sub- stanţial, In care autorul prezintă — evident Intr-o formă documentară — tehnica paleo- grafiei romăno-chirilice. Slnt reluate — şi unele dintre ele mult amplificate — problemele de care s-a ocupat autorul In studiul amintit de noi mai sus (Din paleografia chirilică româ- nească). E vorba de o suită de elemente materiale şi Scriptice care constituie de fapt natura scrierii chirilice la români. El se ocupă, In primul rlnd, de materialele şi prepararea lor in vederea scrisului (lemn, piatră, cărămidă, hlrtie, per- gamente), descrie uneltele folosite In tehnica scrierii * chirilice (linie, cuţitaş, pensulă, căli- mară, pană, nisiparniţă, condei de trestie; şi dezvoltă elementele constitutive ale scrisu- lui chirilic (semne alfabetice, slove româno- chirilice, slove şi buchi, grupuri de slove, semne diacritice, spirite, scrierea continuă, isonul, semne de punctuaţie şi ortografie, linioara, ifenul, paranteza, aducătoarea, co- rectarea, intercalarea, paginaţia, semne de final). O deosebită atenţie dă prescurtărilor, care, după cum se ştie, constituie partea origi- nală a scrierii chirilice. Din analiza textelor, E. Vlrtosu stabileşte trei procedee de prescur- tări, prin siglă, suspensie şi contracţie, precum şi patru modalităţi de suprascriere, din natură, prin poziţie, simplă şi mixtă. Nu există, tn această privinţă, canoane şi reguli dogmatice. Diecii şi-au permis numeroase abateri meca- nice şi sistematice, care crează probleme şi derutează buna credinţă a paleografului. Reluind şi „cifrele” din lucrarea anterioa- ră, autorul lărgeşte cu mult expunerea, Imbo- www.dacoromamca.ro 12 — c. 8316 586 RECENZII 12 găţind noţiunile, precum şi documentaţia exem- plelor, fără de care textul ar rămlne o simplă teoretizare. Dar nu numai atit, autorul sub- liniază de astă dată necesitatea fixării terme- nului compus de slove-cifre, Inţeleglnd prin aceasta funcţia dublă pe care o au slovele alfabetului chirilic. Denumirea mi se pare greoaie şi nu neapărat necesară. Un foarte scurt paragraf despre Cronologia medievală românească (p. 191 — 195) pune la Indemina Începătorilor datele elementare pentru des- cifrarea datării textelor narative şi a actelor de cancelarie redactate In chirilică5. Cu capitolul al III-lea autorul se Întoarce . din nou la o problemă cuprinzătoare, anume la „Reformarea (de ce nu Reforma ?) şi Înlo- cuirea alfabetului chirilic prin alfabetul latin în ţările române”. Însoţind expunerea de o bogată documentaţie istorică, se porneşte de la primele Încercări sporadice, atit ale străi- nilor (Hieronymus, Megiser din Stuttgart), cit şi ale boierului moldovean Luca Stroici, de la finele secolului al XVI-lea, de a scrie şi tipări un text românesc, In speţă Tatăl nostru, cu slove latine (cred că nu putea fi vorba atunci de o „Înlocuire a alfabetului chirilic”) şi trece apoi la preocuparea personală a Ilin- căi Leurdeanu, nepoata lui Mihai Viteazul, din secolul următor, de la care ne-au rămas semnături şi texte lămuritoare pe citeva za- pise (intre 1640 — 1660), cu caractere lati- neşti. Deşi, după cum foarte bine remarcă E. Virtosu, mai toţi fruntaşii curentului lati- nist folosesc alfabetul chirilic, totuşi o ade- vărată Încercare de Înlocuire porneşte din sinul Şcolii ardelene. Este vorba In primul rind de broşura Carie de rogacioni..., publi- cată de Samuil Micu, In 1779, la Viena, la care acelaşi autor adaugă, In 1801, şi un Acalhisl, tot cu slove latine. De fapt, inceplnd din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, apar tot mai des tipărituri cu caractere latine şi mai cu seamă citeva gramatici, publicate In această perioadă (Gramatica lui Ianache Vd- cărescu, 1787; Gramatica de litere latine a lui 5 O prezentare aproape completă a proble- melor de cronologie strlns legate de diploma- tica ţărilor române au publicat Ion Ionaşcu şi Francisc Pali, Elemente de cronologie, In DIR, „Introducere”, I, p. 389—481. www.dacoiamamca.ro Iancu Văcărescu, 1810 — 1815 ; Gramatica lui 1. Eliade-Rădulescu, 1828). Acestea constituie In continuare Încercări pentru Înlocuirea al- fabetului chirilic. O dată cu revoluţia din 1848 apar şi propuneri oficiale de reformă, pe care Virtosu le analizează cu o deosebită claritate, urmărind alternanţa succesivă dintre alfabe- tul chirilic şi cel latin, plnă la introducerea definitivă a acestuia din urmă, către 1860, In cele trei ţări româneşti (Ţara Românească, Moldova şi Transilvania). în sflrşit, capitolul al IV-lea e consacrat Transcrierii şi editării textelor romăno-chiri- lice (p. 251 — 288). Transcrierea textelor chi- rilice e o problemă cardinală pentru istoria vechilor texte româneşti (izvoare narative, acte de cancelarie, zapise ş.a.). Inceplnd Încă de la jumătatea secolului al XlX-lea, ea a constituit o problemă greu de rezolvat pentru editorii de texte şi documente de la „Magazin istoric” şi de la „Arhiva românească”. După aceea, această problemă a preocupat In per- manenţă o serie de istorici şi lingvişti, tnce- plnd cu Bogdan P. Hasdeu şi terminlnd cu sistemul de transcriere şi transliteraţie adop- tat de colectivul care a lucrat la editarea Documentelor privind istoria României. Aşa- dar, timp de mai multe decenii s-au dezbătut aceste probleme controversate, fără a se putea ajunge la un consens, la un sistem unic. Dim- potrivă, s-au creat mai multe metode, unele cu caracter interpretativ, altele căutlnd să redea In Întregime textul chirilic. Expunerea e foarte utilă, mai ales că autorul caută să dea soluţii numeroaselor poziţii pe care le oferă scrierea chirilică. întruclt Insă materia- lul variază după epoci şi ţinuturi, cu multe abateri de la reguli, mai ales în ceea ce pri- veşte prescurtările, nu se pot stabili canoane, de aceea autorul cere paleografilor şi trans- criptorilor de texte chirilice să dea dovadă de consecvenţă ,,ln observaţie, In cercetare, In soluţii, In lectură şi transcriere”. Urmează un bogat material de Anexe, subintitulat Texte istorice şi Contribuţii per- sonale. Mă Întreb dacă mai era nevoie de această ultimă precizare, din moment ce Întreaga lucrare e o contribuţie persoanlă şi originală ? Pe lingă lista de prescurtări, pu- blicară şi In 1956, autorul mai adaugă o serie 13 RECENZII 587 de texte cu „prescurtări arbitrare, avlnd rol de critograme”, preeum şi bucăţi alese, dintre 1785 şi 1826, în care sint tratate, intr-o formă simplistă, reguli ortografice şi gramaticale. Ceva despre terminologie. După cum am mai spus, in lucrarea de faţă abundă o bogată terminologie de provenienţă diferită, slavă, neogreacă, latină etc., care, avlnd un caracter tehnic, trebuie memorată. Ea s-a fixat mai ales prin intermediul unor grămătici şi dieci din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a veacului următor, cind scrierea chirilică a cunoscut perioade de mare Înflorire grafică. Insă există şi termeni generici care definesc raportul dintre două domenii sau realităţi istorice diferite sau, prin abstracti- zare, indică particularităţile esenţiale ale fe- nomenelor istorice. Şi intr-un caz şi In altul, această terminologie se cere revizuită. In stadiul actual al istoriografiei noastre şi da- torită transformărilor profunde din sinul socie- tăţii contemporane, ştiinţele istorice, ca şi disciplinele auxiliare ale istoriei, vehiculează cu o terminologie parte caducă, parte noţio- nal sporită. O revizuire se impune, în orice caz. Pornind chiar de la titlul acestei mono- grafii, putem presupune că E. Vlrtosu a sta- tuat asupra acestor probleme. In locul vechii denumiri de paleografie chirilică românească, ni se prezintă acum titlul disciplinei care for- mează obiectul preocupărilor lui E. Vlrtosu intr-o formă inversată — paleografie romăno- chirilică. Nu cunoaştem argumentele şi moti- vele care l-au determinat pe autor să renunţe la vechea denumire. In prefaţă nu se spune nimic în această privinţă. Ceva mai mult, se extinde această inversiune şi la scrierea slavo-română. Undeva vorbeşte despre texte româno-slave şi romăno-chirilice, inţeleglnd prin aceasta scrierea slavă şi chirilică, ca despre nişte formulări deja cunoscute. Două rlnduri mai jos introduce în context vechea denumire de chirilică românească (p. 258), ca şi cum cele două raporturi ar fi identice. Se Înţelege că nu e tot una. Nu e locul să disociem aici con- ţinutul acestor noţiuni, însă findcă e vorba de o terminologie care are contingenţă cu dis- ciplinele slave, vom dezbate aceste probleme intr-un context mai larg. Lucrarea conţine un număr de 41 de planşe după texte religioase, acte de cancelarie, în- semnări, prefeţe, titluri ş.a., reproduse In foarte frumoase condiţii tehnice. Urmează o scurtă bibliografie şi un mic rezumat în limba franceză. Stilul e sobru, ştiinţific şi agreabil. E. Vlrtosu a îmbogăţit istoriografia noastră cu o monografie foarte bine documen- tată şi utilă, în aceeaşi măsură, istoricilor şi lingviştilor. Cele cîteva rezerve, formulate de noi mai sus, nu ştirbesc cu nimic valoarea ştiinţifică a acestei lucrări, în care problema- tica paleografiei chirilice — singura denumire pe care o socotim deocamdată ca cea mai ni- merită — e prezentată în ansamblul fenome- nelor de cultură din cele trei ţări române, Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. Tr. Ionescu-Nişcoa KOPECZI BFLA, A Râlcoczi-szabadsâgharc es Franciaorszâg (Băzboiul de eliberare râkoczian şi Franţa), Akadămiai Kiadd, Budapest, 1966, 480 p. Istoricul din R.P. Ungară Kopeczi Băla se ocupă mai de mult de problema mişcării de eliberare maghiare de la Începutul secolului al XVIII-lea condusă de Francisc Râkdczi ai II-lea. După un şir de studii, Kopeczi ne oferă in sflrşit o monografie fundamentală despre mult discutatele relaţii diplomatice şi politice dintre războiul de eliberare râl^d- www. czian şi Franţa. Poate că va părea paradoxală constatarea autorului că, in ciuda multor studii consacrate temei, adevărata faţă a acestor relaţii nu era cunoscută, dar aceasta este realitatea. Cercetarea temei se baza plnă acum pe izvoare care erau Îndoielnice. Este vorba de rapoartele diplomatului trădător al lui Râkdczi de la Paris, Kokănyesdi Lâszld, editate de către istoricul aulic I.Fiedler. anica.ro 588 RECENZII 14 Dacă mai adăugăm că multe dintre rapoarte au fost şi falsificate la editare, ne dăm seama pe ce teren puţin solid se construiau plnă acum studiile consacrate temei. în aceste împreju- rări, Kdpeczi şi-a pus ca obiectiv principal depistarea Întregului material diplomatic aflat atlt In arhivele din Ungaria, cit şi in cele din Franţa. După cum ne informează, el a parcurs tot ce se referă la temă şi se află la Arhiva Naţională din Budapesta (Magyar Orszâgos Leveltâr), cit şi întreg fondul Arhivei Minis- terului de Externe al Franţei referitor la Ungaria din perioada dată. Imensul material documentar oferă autorului o bază solidă pentru a face o privire mai largă şi mai pro- fundă asupra relaţiilor diplomatice dintre Franţa şi războiul de eliberare râkâczian, intr-un context mai amplu al vieţii politice şi diplomatice europene. El reuşeşte astfel să Înlăture mitul despre politica externă a lui Râkoczi creat de istoriografia naţionalistă maghiară din secolul al XlX-lea şi să demon- streze totodată şi netemeinicia afirmaţiilor lui Szekfti Gyula că tradiţia râkâcziană nu a dat nici un impuls dezvoltării vieţii naţionale maghiare. Răspunsul ideologiei „poporaniste”, care considera că eşecul mişcării s-ar fi dato- rat exclusiv izolării diplomatice complete, iarăşi nu putea fi acceptat de Kdpeczi. Este cunoscut că axa principală a relaţiilor diplomatico-politice a legăturilor externe ale mişcării de eliberare condusă de Râkoczi o constituiau relaţiile cu Franţa, iar tratati- vele cu Rusia şi contactele cu Anglia, Olanda şi Turcia se aflau in stare de dependenţă faţă de legăturile franco-râkocziene. Astfel, răspunsul adevărat la problema dacă mişca- rea lui Râkoczi a fost izolată sau nu pe planul relaţiilor diplomatice europene se putea obţine numai printr-un studiu profund şi detaliat al relaţiilor cu Franţa. Pe parcursul expunerii, autorul lămureşte multe aspecte importante şi interesante, printre care cele referitoare la începuturile relaţiilor mişcării cu Franţa, diplomaţia franceză din Polonia şi Începutul mişcării de eliberare, cum privea curtea re- gală franceză mişcarea, planul unirii oştilor cu armata franco-bavareză, atitudinea lui Râkâczi faţă de un eventual ajutor turcesc obţinut prin mijlocirea Franţei, misiunea ge www.dacoromanica.ro neralului Des Alleurs, conceptul primului tratat franco-maghiar, diplomaţia franceză şi tratativele de la Nagyszombat, speranţele lntr-un ajutor francez şi dieta de la Onod, poziţia Franţei In problema alianţei Râkoczi- Petru I, misiunea lui Kokânyesdi, activita- tea diplomatică a lui Râkoczi şi pacea de la Utrecht etc. Chiar şi numai această enume- rare ne dovedeşte cit de largă este tematica cuprinsă de autor, care prezintă toate acestea intr-un larg context european. Deoarece spa- ţiul unei prezentări succinte nu ne permite să ne oprim la expunerea vreunuia dintre aspec- tele enunţate mai sus, vom Încerca să sinte- tizăm rezultatele globale, concluziile generale la care a ajuns Kdpeczi şi să scoatem In relief ceea ce este nou in monografia lui faţă de cer- cetările anterioare. Principalul obiectiv al Întregii politici dusă de Francisc Râkoczi al II-lea l-a cons- tituit doblndirea independenţei Ungariei. Dacă Împrejurările nu permiteau acest lucru, trebuia realizat măcar principatul autonom, de sine stătător al Transilvaniei. Autorul conchide că obiectivul a fost dictat de evoluţia eveni- mentelor şi nu a constituit o politică sugerată de Franţa. Acest lucru 11 dovedeşte şi actul de detronare. ’ în ce priveşte autonomja Transilvaniei, Râkâczi era convins că Întărirea Habsbur- gilor nu este In interesul Franţei, Angliei, Olandei, Prusiei şi Rusiei şi de aceea toate aceste puteri vor consimţi la menţinerea Transilvaniei autonome, care ar face parte din grupul de ţări răsăritene antihabsburgice. Ideea autonomiei Transilvaniei apare — după cum ne-o dovedeşte Kopeczi — Încă Înainte de sosirea generalului Des Alleurs In Ungaria şi deci este o născocire că ea a fost sugerată de diplomaţia franceză prin Des Alleurs. Din punct de vedere istoric această reven- dicare nu era ireală — arată autorul. Realizarcâ independenţei Ungariei sau a principatului autonom al Transilvaniei, In condiţiile istorice date, nu putea fi asigurată numai de forţele interne, care erau faţă de Imperiul habSburgic In vădită inferioritate. Din cauza rivalităţii şi a războiului de succe- siune, duşmanul principal al Austriei era Franţa şi alianţa cu ea se părea pe plan euro- 15 RECENZII 589 pean firească. Din această cauză este de la sine Înţeles că Râkâczi căuta să strlngă rela- ţiile cu Ludovic al XlV-lea. Ce s-a realizat din ceea ce aştepta Râkâczi din partea Fran- ţei? Kopeczi se pare că oferă un răspuns mai. obiectiv declt isţoricii de plnă acum. El arată că a existat un ajutor financiar, dar el nu se afla la nivelul aşteptărilor şi necesităţilor, în ce priveşte ajutorul militai1, in lupta de 'eliberare râkâcziană au participat circa 1 500 de francezi, dar nu s-a realizat unirea cu oştile francezo-bavareze, nici organizarea unei ex- pediţii franceze care prin Adriatica să fi atacat Austria, căci războiul evolua intr-o direcţie defavorabilă Franţei. în ce priveşte ajutorul diplomatic, Kopeczi este de părere că acest ajutor a fost real şi folositor atîta timp cit se afla in cadrele obiş- nuite, tradiţionale. Râkâczi avea sprijinul diplomaţiei franceze in Polonia, diplomaţii francezi au Încercat să-l cîştige pe regele Suediei, Carol al Xll-lea, pentru cauza lui Râkâczi. Diplomaţia franceză depunea mari eforturi mai ales la Poartă, pentru o expe- diţie otomană Împotriva Austriei. Franţa a fost hotărît Împotriva alianţei lui Francisc Râkâczi al II-lea cu ţarul Rusiei, Petru cel Mare, considerată de autor singura alianţă realistă iniţiată de conducătorul mişcării curuţilor. Francisc Râkâczi al II-lea dorea să im- prime de la Început relaţiilor sale cu Franţa o bază cit mai solidă, era pentru Încheierea unui pact de alianţă care ar fi asigurat Tran- silvaniei includerea ei In tratatul dd pace care sancţiona sfirşitul războiului de succesiune spaniol. Curtea franceză a promis de mai multe ori că va Încheia un tratat de alianţă cu Râ- kâczi In calitate de principe al Transilvaniei, dar plnă la urmă Ludovic al XlV-lea n-a trecut mai departe de promisiuni. „Acesta a fost ajutorul france? — conchide Kopeczi — şi nu era mult, dar alte puteri au făcut şi mai puţin. . . în aceste Împrejurări Râkâczi nu putea renunţa la ajutorul francez, cit de puţin ar fi fost el”. Kopeczi Încearcă să dea un răspuns obiectiv şi documentat şi la Întrebarea de ce Franţa nu a sprijinit mai intens pe Râkâczi. El arată că Franţa, curtea regală de la VwWtt da avea Încredere in forţa militară a curuţilor, In posibilitatea lor de a rezista plnă la capăt In faţa imperialilor. Apoi, trebuie avut In vedere că In cursul războiului Franţa a slăbit şi curtea regală franceză nu dorea să se angajeze Intr-o acţiune la care nu va putea face faţă. Dacă nu va exista un tratat formal semnat cu Râkâczi va fi mai uşor pentru Franţa să abandoneze cauza curuţilor In caz de inferio- ritate militară In faţa Austriei. Situaţia mili- tară şi economică proastă a Franţei explica şi faptul pentru care Râkâczi nu a putut bene- ficia de un ajutor financiar şi militar francez mai substanţial. La toate acestea se adaugă — după Kopeczi — caracterul conservator al politicii diplomatice franceze, subliniat In mod deosebit de istoricul J- Droz. Franţa orienta relaţiile lui Râkâczi spre Spania şi Turcia, care nu aveau interes să se angajeze in acţiuni militare Împotriva Austriei, şi se ridica Împotriva alianţei cu Rusia. Această politică era reprezentată de cei trei diplomaţi francezi care se ocupau in mod direct de relaţiile cu mişcarea de eliberare râkâcziană: Bonnac, Des Alleurs şi Ferriol. cea mai mare influenţă asupra curţii a avut-o însă generalul Des Alleurs, care a fost personal in Ungaria şi a trimis rapoarte detaliate curţii de la Versailles. Rapoartele lui Des Alleurs, începind mai ales din 1706, au devenit din ce în ce mai negative, Înfăţişau situaţia miş- cării lui Râkâczi ca fiind sumbră şi influenţau In mod negativ curtea regală franceză. Kopecz Băla analizează detaliat ceea ce era real şi ceea ce era nedrept, neadevăr despre mişcarea râkâcziană in rapoartele lui Des Alleurs. Aceste rapoarte au creat in diplomaţia franceză o imagine falsă, unilaterală despre mişcare, ceea ce a fost dăunător şi din punctul de vedere al intereselor Franţei. în Încheierea concluziilor sale, autorul abordează mult discutata problemă dacă Râkâczi a fost intr-adevăr amăgit de diplo- maţia franceză şi a dus o politică externă naivă, nefondată, nerealistă şi răspunde nega- tiv la Întrebarea pusă. Slăbiciunea internă şi externă a mişcării de eliberare a făcut pe Râkâczi să se folosească pe arena internaţio- nală de ceea ce se putea folosi in Împrejurările «Mste. Împrejurări nu puteau 590 RECENZII 16 oieri mai mult aceasta nu se poate imputa conducerii mişcării curuţilor. Cu aceasta se Încheie prima şi cea mai mare parte a mono- grafiei interesante a lui KOpeczi Băla, Foarte interesantă ni se pare şi partea a doua, consacrată reconstituirii imaginii fran- ceze despre mişcarea de eliberare răkâcziană. Punerea problemei In sine reţine deja atenţia. KOpeczi Încearcă să schiţeze opinia publică franceză contemporană despre mişcarea cu- ruţilor. Pentru aceasta trebuia să lămurească ctteva aspecte privitoare la presa şi opinia publică franceză din perioada lui Ludovic al XlV-lea şi la propaganda In străinătate desfăşurată de mişcarea răkâcziană. Este interesantă In sine problema cum au fost reflectate In presa franceză a timpului prin- cipalele evenimente ale luptei antihabsburgice din Ungaria şi Transilvania. Au fost apoi studiate din acelaşi punct de vedere revistele şi pamfletele, precum şi literatura geografică şi istorică franceză a vremii. Un loc aparte ocupă literatura. Pe baza acestui imens ma- terial informativ abordează KOpeczi diferitele aspecte ale viziunii franceze, ale opiniei pu- blice franceze despre evenimentele petrecute În centrul Europei. Lucrarea se Încheie cu o privire asupra ideilor politice ale vremii şi mişcarea de eliberare a lui Răkâczi. Kopeczi Băla realizează In felul acesta o nouă interpretare a relaţiilor dintre Franţa şi mişcarea de eliberare răkâcziană. Nouă este această interpretare nu numai In fond, nu numai In ce priveşte aprecierea mai rea- listă a evoluţiei şi rolului legăturilor curţii de la Versailles cu Răkâczi, ci şi ca abordare. Autorul nu se limitează la o Înţelegere mai redusă a relaţiilor, limitate la legăturile diplomatice, ci lărgeşte mult sfera de cerce- tare. Include In noţiunea de relaţii vehicularea informaţiei, a ideilor şi formarea opiniei pu- blice. Deocamdată acest aspect este realizat doar din punctul de vedere al evoluţiei opi- niei publice franceze despre mişcarea răkâc- ziană, care ne interesează cel mai mult, căci el este mai bogat, mai variat şi se poate studia mai bine. Nu ne poate scăpa din vedere că a existat şi latura cealaltă, deocamdată ne- glijată complet de autor, care era viziunea fruntaşilor mişcării de eliberare asupra Fran- ţei, ce ştia opinia publică din Ungaria şi Tran- silvania despre ţara de la care se aştepta atlt de mult ajutor, In care se puneau atltea nă- dejdi. Slntem conştienţi că izvoarele In. această privinţă slnt mai puţine, că nu ne putem aş- tepta la rezultate atlt de spectaculoase şi realmente valoroase pe care ni le pot oferi izvoarele franceze, totuşi problema trebuie să fie abordată, căci constituie parte integran- tă a relaţiilor Franţei cu mişcatea răkâcziană tocmai in viziunea concepută de autor. Nu ne Îndoim că obiecţia noastră nu este o noutate pentru autor şi că şi această latură va fi rea- lizată Intr-o nouă ediţie a frumoasei sale monografii, care merită toată atenţia. Ludovic Demtny www.dacoromanica.ro REVISTA REVISTE LOR „Revue 4’histoire de la deuxieme guerre mondiale44, an. XVIII, nr. 69 — 72/1968, Paris, P.TJ.F., 513 p. Intre materialele apărute In cursul anului 1968 In prestigioasa publicaţie franceză, avem satisfacţia de a consemna includerea, pentru prima dată, a unor studii datorate istoricilor români. Este vorba, de fapt, de un Întreg număr special, intitulat Sur la Roumanie en guerre, alcătuit exclusiv prin colaborarea unor cunoscuţi cercetători români In dome- niul istoriei contemporane. Alte două numere speciale ale revistei privesc, respectiv, La Bulgarie pendant la guerre şi La bataille de VAilantique, In timp ce un altul cuprinde interesante materiale abordlnd diverse aspecte legate de istoria ultimului conflict mondial. Tendinţa revistei, constatată de noi şi cu alt prilej1, de a-şi lărgi In permanenţă aria preo- cupărilor prin studierea unor probleme noi privind istoria războiului rămlne o constantă şi pentru cele patru numere din 1968. In acelaşi timp, se impun a fi subliniate — ca elemente de loc neglijabile In stabilirea coor- donatelor publicaţiei analizate — spiritul de obiectivitate ştiinţifică ce caracterizează ma- terialele incluse şi, pe alocuri, originalitatea unora din cercetările Întreprinse. Negreşit, pentru cititorul român, un inte- res cu totul aparte prezintă numărul despre România In război. în acest număr (nr. 70/ * 408 1 Despre „Revue d’Histoire de la Deuxieme Guerre Mondiale”, vezi prezentările noastre anterioare in „Studii”, nr. 2/1966, p. 403 — 408, şi nr. 3/1968, p. 591 — 595. aprilie 1968) au fost reunite patru studii ori ginale şi o dare de seamă asupra istoriografie româneşti consacrată celui de-al doilea răz- boi mondial. Fiind vorba de un spaţiu restrlns, ca şi de satisfacerea interesului cititorilor stră^ ini, natural, au fost supuse analizei numai unele momente semnificative referitoare la situaţia ţării noastre In preajma şi In vremea conflictului mondial. In acest cadru se dis- tinge contribuţia remarcabilă datorată acad. P. Constantinescu-Iaşi: L’Insurrection d'aoăl 1944 (p. 39—55). Pe baza unor materiale In mare parte inedite, provenind din arhivele din ţară şi străinătate, autorul reconstituie evenimentele care au condus la insurecţia naţională antifascistă din august 1944, ase- mănată cu unul din acele „momente cruciale, de cotituri In viaţa popoarelor, care se gra- vează In conştiinţa lor” (p. 39). Autorul re- levă rolul de primă importanţă jucat In pre- gătirea insurecţiei de către P.C.R., care a reprezentat In anii dictaturii militaro-fas- ciste „principala forţă catalitică a mişcării de rezistenţă" In România (p. 43). In studiul analizat, cititorul lntllneşte o cuprinzătoare apreciere asupra evenimentelor petrecute: „Prin esenţa obiectivelor sale, prin larga coa- liţie de forţe politice ce au luat parte la orga- nizarea sa Şi Îndeosebi prin participarea una- nimă a maselor la realizarea sa, insurecţia din august 1944 din România avu un caracter naţional antifascist. Pregătirea, organizarea „STUDII”, tomul 22, nr. 8, P- 591—591. 1969. . . www.dacoFomanica.ro I 592 REVISŢA REVIŞTELOR 2 şi declanşarea sa avură loc In cel mai mare secret şi surprlnseră guvernul fascist şi coman- damentele germane care, la fel de deconcer- tate ca şi şefii hitlerişti de la Berlin, nu fură In măsură să riposteze declt după un timp relativ Îndelung. Momentul declanşării insu- recţiei fu ales cu cel mai mare discemămlnt, ţinlndu-se seama, In primul rlnd, de condiţiile interne ajunse la maturitate şi utilizindu-se cu competenţă Împrejurările externe favora- bile” (p. 53-54). în studiul Sur la polilique exterieure de la Roumanie avani la Deuxiime Guerre Mondiale (p. 1 — 18), Gh. Zaharia tratează In mod sin- tetic o interesantă problemă care s-a bucurat şi continuă să se bucure de atenţia istoricilor români sau străini. Fructificlnd rezultatele cercetărilor anterioare şi apelind concomitent la noi informaţii de arhivă, autorul stabileşte liniile generale ale politicii externe a României In perioada imediat premergătoare declanşării războiului. Se insistă asupra diplomaţiei titu- lesciene şi, apoi, asupra eforturilor cercurilor conducătoare de la Bucureşti pe linia întăririi păcii şi securităţii europene. Din păcate, sub- liniază autorul, aceste străduinţe nu au dat roade, căci ele s-au ciocnit nu o dată de poli- tica concesivă a marilor puteri occidentale, Îndeosebi a Angliei, faţă de statele fasciste şi revizioniste (p. 3). în asemenea Împrejurări, izbucnirea războiului mondial a fost inevita- bilă. Anul 1940 a găsit România complet izolată pe plan extern (p. 15), fapt de care a profitat din plin Reichul hitlerist pentru a subordona ţara noastră propriilor interese politice, economice şi militare. Mai puţin tratată plnă In prezent In isto- riografia noastră, problema rolului jucat de „coloana a cincea” in aservirea ţării noastre Germaniei naziste formează obiectul preocu- părilor lui Titu Georgescu (cf. Sur le cinquiime colonne hitlerienne en Roumanie, p. 19—38). Mărturiile aduse de autor pentru evidenţierea activităţii nefaste a diverselor grupări fas- ciste din interiorul ţării (mai ales „Garda de fier“ şi diferitele organizaţii politice ale Gru- pului etnic german), care au jucat rolul unor oficine In slujba celui de-al III-lea Reich, slnt concludente. Se relevă faptul că toate de la Berlin. Acţiunea lor s-a intensificat pa- ralel cu Întărirea poziţiilor statelor fasciste In Europa Înainte de 1939 (p. 21). în 1940 se Înregistrează ascensiunea rapidă a „Gărzii de fier” la putere (p. 33 — 35). în ianuarie 1941 liderii „Gărzii” aveau Insă să fie Înlă- turaţi In favoarea dictatorului Ion Antonescu, pentru care a optat şi Adolf Hitler (p. 37). în curind, înfringerile suferite de Germania Sn război şi Întărirea rezistenţei antifasciste In ţară aveau să marcheze dezagregarea şi dispariţia „coloanei a cincea” In România, unde activitatea ei a contravenit — de la Un capăt la altul — intereselor integrităţii şi independenţei noastre naţionale, Întocmai ca In toate ţările europene unde s-a resimţit rolul dăunător al oficinelor hitleriste Înainte şi In cursul ultimului război mondial (ibidem), în nr. 70 un spaţiu Însemnat a fost rezervat studiului La conlribution de la Roumanie ă la defaite de l’Allemagne, semnat de colonel Ion Cupşa (p. 57i-68). Numărul Închinat României se Încheie cu o dare de seamă apâr- ţinlnd lui Vasile G. Ionescu: L’Hisloriogra- phie roumaine de la Deuxiime Guerre Mondiale (p. 69 — 81). Din nefericire, această ultimă contribuţie românească este susceptibilă, după părerea noastră, de serioase obiecţii. Astfel, autorul nu a avut In vedere întreaga istorio- grafie românească a problemei, importante direcţii de cercetare le-a neglijat (de pildă, politica externă a guvernului Antonescu), iar adesea s-a limitat doar la simple rezumate ale unor lucrări mai mari (vezi p. 78 — 81). Pentru a exemplifica, subliniem că Vasile G. Ionescu nu aminteşte nimic despre unele lucrări mai vechi, cunoscute, semnate de foşti diplomaţi români. Faptul este de natură să deruteze pe cititorul străin, care nu află nici o menţiune sau apreciere In legătură cu aceste lucrări, trecute In toate bibliografiile internaţionale ale războiului mondial din 1939 — 1945. în altă ordine de idei, autorul restringe aria publicaţiilor româneşti de spe- cialitate In care apar de regulă materiale in- teresind chestiunea tratată doar 4a clteva reviste: „Analele Institutului de studii isto- rice şi social-politice”, „Studii” şi „Revista arhivelor” In vreme ce numeroase reviste aceste organizaţii au fost subvenţionate direct mai yechi şi de netăgăduit caracter şi ţinută www.dacorQmanica.ro 3 REVISTA REVISTELOR 593 ştiinţifică (precum seriile de istorie ale univer- sităţilor din Bucureşti, Iaşi şi Cluj, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Anuarele” institute- lor de istorie din Cluj şi Iaşi, „Studii şi arti- cole de istorie”) sint expediate printr-un sim- plu „etc.”. Cit de nejustificată este această manieră de a proceda reiese din faptul că multe dintre revistele omise au manifestat constant preocupări pentru tipărirea unor studii pri- vind istoria celui de-al doilea război mondial. Din acest punct de vedere este elocvent cazul „Anuarului Institutului de istorie şi arheo- logie «A.D. Xenopol j din Iaşi, care In 4 numere consecutive a găzduit certe contribuţii ale unor cercetători din provincie2, dar dintre care nici una nu a fost reţinută de către Vasile G. Io- nesru. Un alt număr special din „Revue d’His- toire de la Deuxieme Guerre Mondiale” este consacrat Bătăliei Atlanticului (nr. 69/ianuarie 19681. El reuneşte patru studii. Philippe Masson, de la Service historique de la Marine, face — pentru Început — o prezentare succintă a acţiunilor desfăşurate In Oceanul Atlantic In anii războiului (cf. Les grandes ăapes de la balaille de VAllanlique, p. 3 — 28). După cum specifică autorul, dintre toate operaţiile celui de-al doilea război mondial, bătălia Atlanticului a fost, dacă nu cea mai Înverşu- nată, în mod cert cea mai lungă — 67 de luni (p. 3). A fost o Încleştare de forţe căreia Reichul hitlerist i-ă acordat toată însemnătatea şi care a necesitat din partea aliaţilor anglo- americani supreme eforturi pentru a ieşi vic- torioşi. Bătălia din Atlantic a condiţionat — In bună măsură — sfirşitul favorabil al * 6 2 Vezi I. Saizu, D. Şandru şi L. Eşanu, Contribuţii la cunoaşterea situaţiei materiale a maselor populare din Moldova In perioada 6 septembrie 1940- 23 August 1944 (tom. 1/1964, p. 9—31); D. Şandru şi I. Saizu, Cu privire la acapararea petrolului românesc de către Germania hitlerislă, 1940—1944 (tom. 11/1965, p. 5 — 37); D. Şandru, J. Benditer şi I. Saizu, Contribuţii la cunoaşterea situaţiei economice a României tn perioada dictaturii mitilaro-fasciste (6 septembrie 1940 — 23 August 1944) (tom. III/1966. p. 85 —135); D. Şandru şi I. Saizu, Unele aspecte privind consecinţele economice ale prezenţei trupelor germane tn România.'1940 —1944 (tom. IY/1967, p. 117— -145). războiului pentru coaliţia antihitleristă (p. 28). Autorul identifică patru mari etape In desfăşurarea ei: I) septembrie 1939 — mai 1940; II) iunie 1940 — decembrie 1941 : III) decembrie 1941 — mai 1943; IV) ma' 1943 — aprilie 1945. Aliaţii au trecut prin cea mai dificilă situaţie In cursul celei de-a treia etape. în 1942—1943 submarinele ger- mane invadaseră apele Atlanticului, ame- ninţînd la un moment dat (martie 1943) să paralizeze legăturile comerciale anglo-ameri- cano-sovietice, vitale pentru desfăşurarea mai departe a războiului (p. 17—18). La sfirşitul lunii mai 1943 se produce „cotitura” decisivă In bătălia Atlanticului: din acel moment aliaţii nu au mai cedat nici o clipă iniţiativa pînă la capitularea necondiţionată a Germa- niei fasciste. Un aspect al bătăliei Atlanticului este cercetat de P.K. Kemp, în La proleclion des convois britanniques (p. 29—40). Kcmp arată Însemnătatea vitală pentru Anglia, în vremea războiului, a menţinerii legăturilor ei comer- ciale cu restul lumii. De aici a izvorlt şi aten- ţia deosebită pe care a acordat-o guvernul britanic organizării unei hotărîte riposte la ofensiva submarinelor lui Doenitz. Autorul semnalează că factorul esenţial care a asigurat victoria aliaţilor in Atlantic l-a constituit vitejia echipajelor, fără de care „bătălia. . . n-ar fi fost nicicind clştigată” (p. 40). Cu ri- posta americană la războiul submarin se ocu- pă P.K. Lundeberg: La riplique des £lals- Unis d la guerre au tonnage (p. 67—96). Printre factorii de care a depins soarta bătăliei Atlan- ticului s-a numărat şi războiul din eter, căruia ii consacră un studiu special Jiirgen Rohwer (La radiotelegraphie, auxiliaire du Comman- ţlement dans la guerre sous-marine, p. 41 — 66). Aşa după cum am amintit, un alt număr special al revistei in 1968 este intitulat La Bulgarie pendant la guerre (nr. 72/octombrie 1968). Materialele cuprinse în acest număr abordează diverse aspecte: La politique ex- ierieure (Gheorghi Ştefanov); La poli- tique inlerieure (E. Kamenov); Le pillage de Viconomie bulgare par les Allemands (David B. Cohen) şi Le mouvemenl de risistance (M. www.dacoromamca.ro 594 REVISTA REVISTELOR 4 în 1968, aria preocupărilor revistei ana- lizate nu s-a restrlns la cele trei numere spe- ciale. In nr. 71 iulie 1968, cititorul poate In- tllni interesante şi documentate studii relativ la: captivitatea de război (Francois Baudot, Les prisonniers des Kommandos et l'image de la France, p. 49 — 76); politica externă a S.U.A. (M. Misse, Le role des Flals-Unis dans les confirences du Caire et de Tihtran, p. 13 — 30) sau cea a Franţei reflectată In documentele diplomatice (F. Gadrat et P. Renouvin, Les documente diplomaliques franţais. 1932 — 1939, p. 1 — 11); propaganda de război nazistă(Gol. J. Defrasne, L’Organisalion et l’emploi de Varme psychologique dans la Wehrmacht, p. 31-48). în fiecare număr din „Revue d’Histoire de la Deuxiăme Guerre Mondiale” se publică ample recenzii, ca şi note bibliografice, pe marginea ultimelor lucrări privind istoria celui de-al doilea război mondial apărute In diferite ţări din lume. Printre semnatarii recenziilor se află istorici consacraţi (Max Gallo, J.-M. D’Hoop, Pierre Angel). De asemenea, nelipsite stnt bibliografiile generale alcătuite de Biblioteca de documentare inter- naţională contemporană din Paris. în unele numere s-au inclus bibliografii speciale privind bătălia Atlanticului (nr. 69, p. 113 — 126) sau Bulgaria In anii celui de-al doilea război mon- dial (nr. 72, p. 83 — 93). în concluzie, materialele publicate In ultimul an In „Revue d'Histoire de la Deuxifeme Guerre Mondiale” contribuie intr-o măsură esenţială la elucidarea unor noi aspecte legate de istoria conflictului mondial din 1939 — 1945. Hotărirea comitetului de redacţie al revistei de a recurge In continuare la alcătuirea cu precădere a unor numere speciale, pe pro? bleme sau ţări, prin asigurarea unor colaborări internaţionale, trebuie să fie salutată. Nu putem Încheia fără a sublinia, Încă o dată, aportul substanţial al istoricilor români la Întocmirea unui reuşit număr special din „Revue d’Histoire de la Deuxifeme Guerre Mondiale”, In linia celei mai bune tradiţii, observată cu rigurozitate de către redactorii preţioasei publicaţii franceze. Gh. Buzalu www.dacoromanica.ro ISTORIA ROMÂNIEI , *, Omagiu lui Valeriu Branişte, îngrijit de Valeria Căiiman şi Mircea Băltescu, Comitetul judeţean pentru cultură şi artă Braşov, Braşov, 1968, 136 p. Personalitate remarcabilă, unanim recu- noscută, profesor, cărturar, om politic, socio- log, gazetar şi mai presus de toate patriot, dr. V. Branişte (1869 — 1928) şi-a împlinit viaţa lulnd parte Împreună cu o Întreagă generaţie la Unirea cea mare. Se cuvenea deci acest „Omagiu”, editat de Comitetul judeţean pentru cultură şi artă Braşov, Îngrijit cu emoţie şi căldură de Valeria Căiiman şi Mircea Băltescu, ca să fixeze defini- tiv In memoria noastră „O luminoasă persona- litate a istoriei patriei” (I. Ghiran, „Cuvlnt Înainte”). In cadrul volumului, studii substanţiale, prefaţate de portretul biografic şi spiritual al sărbătoritului creionat de C. Andrei, fun- damentate pe un bogat material arhivistic (tn primul rlnd fondul Branişte), coroborat cu alte date oferite de o documentare minu- ţioasă, ne fac cunoscute şi precizează momente de seamă din viaţa lui, analizează opera ziaristului şi memorialistului, surprind ideile democratice de care a fost animat. Prof. univ. Miron Constantinescu şi cerce- tătorul ştiinţific Al. Porţeanu 11 evocă pe Valeriu Branişte memorialist, cu cea mai importantă operă inedită pe care a lăsat-o posterităţii: Din zbuciumul vieţii. însemnări contemporane şi autobiografice. Cele peste 700 de pagini ale memoriilor scrise In Închisoarea de la Seghedin, tn perioada martie-iuiie 1918, refiectlnd „original şi semnificativ” epoca de maximă intensitate a luptei românilor din Imperiul bicefal pentru eliberare naţională, Întregesc patrimoniul extrem de valoros al memorialisticii româneşti. Putem cunoaşte astfel mai bine mediul familial al lui Branişte, anii copilăriei, studiile, debutul şi activitatea pe terenul publicisticii, atmosfera Braşovu- lui, care „trăia sufleteşte în România”, epoca Memorandumului, trecerea la „noul activism”, ecoul răscoalei din 1907, atitudinea Înaintată pe care a luat-o faţă de revoluţiile burghezo- democrate din Rusia anilor 1905 şi 1917, precum şi faţă de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, misiunile politice pe care le-a Îndeplinit, figuri de seamă ale P.N.R. etc. Prin valoarea istorică, fiind scrise şi cu talent literar, subliniază cu temei autorii menţionaţi, memoriile lui Branişte, cu tot subiectivismul celui care le-a Întocmit, au o valoare Ine- stimabilă. Ion Colan evocă lntliul capitol biografic postuniversitar In studiul Valeriu Branişte şi Braşovul, adică cei trei ani de profesorat (1891-1892, 1892-1893, 1896-1897). înzestrat cu alese aptitudini pedagogice, entuziastul absolvent al Facultăţii de filozofie din Budapesta, coleg cu V. Goidiş şi V. Oni- ţiu, a fost un educator şi creator de caractere. Două momente ne reţin atenţia: „Cazul ..STUDII-, tomul 22. ur. S, p. 595-805, 1989. . www.dacoFomanica.ro 596 ÎNSEMNĂRI 2 prof, Ghiţă-Pop-Branişce”, respectiv „Cazul Branişte şi societatea Solidaritatea”. Pornind de la preocupări de cunoaştere a graiului bănăţean, publiclnd documente de istorie şi cultură locală, sprijinindu-1 pe Victor Vlad Delamarina, Întocmind biografiile unor fruntaşi politici, Branişte, ardeleanul, s-a identificat în cele din urmă cu aspiraţiile provinciei In care şi-a desfăşurat „partea majoră a activităţii” şi de care s-a ataşat cu totul. I. D. Suciu, profund cunoscător al trecutului acestui colţ de ţară românească, şi-a intitulat studiul din care am citat Valeriu Branişte şi Banatul. Dincolo de relatarea unor episoade bio- grafice mai puţin cunoscute, istoricul probează ideile al căror agitator a fost polarizatorul forţelor intelectuale din Lugoj şi Timişoara : dreptatea, solidaritatea şi unitatea politică, respectul dintre naţiuni. Deosebit de intere- sante, dar şi semnificative pentru un anume moment istoric, ni se par legăturile fondatoru- lui de presă politică cu mişcarea muncito- rească, sprijinul acordat celor exploataţi. Concluzia lucrării e firească : Branişte a pre- gătit viaţa românească din Banat pentru momentul cel mare al unităţii statale. N. Iorga, socotindu-1 intre oamenii de seamă ai ţării, nota că Branişte şi-a exercitat profesiunea de „gazetar, pe un timp clnd In ţara lui, roabă, nu era un loc mai expus ca acesta”, îi revine lui M. Băltescu meritul de a dezvă- lui o parte din glndul şi scrisul lui Valeriu Branişte ziarist■ pentru liberarea Ardealului. Redactorul „Tribunei” C1893), Întemeieto- rul ziarelor : „Dreptatea” (Timişoara, 1894), „Patria” (1897) şi „Drapelul” (Lugoj, 1901), reamintind istoria, cultura şi tradiţiile neamu- lui românesc, a fost unul din cei mai comba- tivi publicişti, ancorat In realitatea deceniilor premergătoare unirii. Cu preţul temniţei şi al prigonirilor, a apărat prin sute de articole drepturile naţionale şi sociale ale poporului său asuprit, a cerut democratizarea vieţii de stat, a militat pentru apropierea dintre popoare. De aceea, cu toate limitele glndirii şi orientării inconsecvente, Branişte este considerat un mare ziarist. Un loc important ocupă In volumul prezen- tat anexele. Tabelul cronolo noscute referitoare la destinul arhivei şi biblio- tecii V. Branişte, menţionate de fiica acestuia, Valeria Căliman, bibliografia judicios Întoc- mită, varietatea ilustraţiilor fac să crească prestigiul şi utilitatea cărţii. Am fi dorit Insă o mai riguroasă selecţie a materialului prezen- tat. Oricum, Omagiu lui Valeriu Branişte desăvîrşeşte o iniţiativă locală cu profundă rezonanţă patriotică. Pe clnd rlndul lui Raţiu, Goldiş, Lucaciu, Mlndrescu? Gr. Ploeşleanu ogic, datele necu- brii .diferitei WWw.dacoiomanica.ro I. CHfOREANU, TR. DUŞA, GR. PLOEŞ- TEANU, Cetatea Tg.-Mureşului, Tlrgu- Murcş, 1968, 46 p. Trecutul oraşelor din ţara noastră e cunoscut Intr-o măsură mai mică publicului. De aceea orice monografie privitoare la oraşe e bine- venită. Autorii amintiţi mai sus urmăresc In lucrarea lor despre cetatea Tirgu-Mureş nu numai dezvoltarea cetăţii propriu-zise, ci şi a oraşului. Urme de viaţă s-au descoperit încă din epoca bronzului, iar In apropierea oraşului era q importantă aşezare romană. în feudalis- mul timpuriu Tirgu-Mureş e amintit In „jurul anului 1300”, pentru ca după această dată să apară mereu In documente. Se dezvoltă breslele Îndeosebi la sflrşitul veacului al XV-lea şi In veacul al XVI-lea, dintre care cea mai importantă era breasla aurarilor. Oraşul arc intense legături cu Moldova şi Ţara Românească primind privilegii de la Petru Rareş şi mai tlrziu de la Mihai Viteazul. Acesta din urmă şi-a făcut chiar un paraclis lingă biserica reformată, ale cărui picturi se menţineau Încă plnă In 1809. Trupele lui Basta au ars şi pustiit oraşul. După această devastare, fruntaşii au luat hotărlrea să-şi construiască o cetate aşa cum aveau şi braşovenii. Cetatea s-a construit pe ruinele vechii fortificaţii ce data dih seco- lul al XV-lea. Pentru Întărirea cetăţii, itiem- diferitelor bresle au ridicat bastioane. 3 ÎNSEMNĂRI 597 Un alt monument important e biserica refor- mată, care are o admirabilă orgă şi numeroase obiecte de cult lucrate in aur şi argint, de mare valoare artistică. Oraşul se dezvoltă sub principii transilvani Gabriel Bethlen şi Gheorghe Râkdczi al Il-lea, care ii acordă privilegii. Interesante şi demne de relevat slnt Însem- nările lui Petri Nagy Gyorgy privitoare la Tevoluţia lui Horia. în timpul revoluţiei burghezo-democrate din 1848 — 1849 de aici au pornit Avram Iancu şi Alexandru Papiu- Ilarian, care erau „cancelişti” la „tabla regească” din acest oraş, şi tot de aici poetul PetSfi Sândor pornea pe „ultimul drum”. în prezent lucrările de restaurare a vechii cetăţi continuă sub Îndrumarea direcţiei monumentelor istorice. I.D. Suciu CAIUS TEODORESCU, Date privind insti- tuţia plăieşiei (n Transilvania tn secolele XVII—XVIII, în „Culegere de studii şi cercetări”, Muzeul regional Braşov, 1967, nr. 1, p. 151 — 167 Recentul studiu publicat de Caius Teodo- rescu privind instituţia plăieşiei In Transil- vania in secolele XVII —XVIII 'vine să demonstreze in mod îmbucurător, alături de alte studii apărute in ultimii ani1, interesul 1 în ultimii zece ani au apărut următoarele studii: C. A. Stoide. Dregătorii satelor ro- mâneşti din Ţara Iiirsei, în „Studii şi articole de istorie”, II, 1957, p. 293 — 317; N. Stoi- cescu, Despre organizarea pazei hotarelor in Ţara Românească tn secolele XV -XVII, în „Studii şi materiale de istorie medie”, 1960, voi. IV. p. 191 — 123; Rolul curtenilor şi slujitorilor din Ţifra Românească şi Mol- dova ca instrumente de reprimare a luptei ţără- nimii, in „Studii”, 1962 (an. XV), nr. 3. p. 631 — 648; Curtenii şi slujitorii. Contribuţii la istoria armatei române, Edit. militară, 1968, 383 p. pe care cercetătorii de azi îl acordă vechilor instituţii administrative româneşti, insuficient cercetate pină in prezent. Studierea acestor instituţii, pe baza unei serioase documentări, poate aduce contribuţii deosebit de preţioase şi interesante pentru cunoaşterea istoriei ţării noastre. Studiul asupra instituţiei 'plă- ieşiei in Transilvania este cu atlt mai impor- tant, cu cit atestă existenţa, pină către Începu- tul secolului al XlX-lea, a unei instituţii vechi, comună in toate cele trei ţări româ- neşti. Autorul observă, in mod Întemeiat, că, deşi in Transilvania termenii de „plai” şi „plăieşi” apar in documentele scrise mai tirziu, abia in secolul al XVII-lea, plăieşia este aici o instituţie, probabil, tot atlt de veche ca şi in Ţara Românească, unde este menţio- nată Încă din prima jumătate a secolului al XV-lea. în adevăr, in actele scrise care ni s-au păstrat, organele administrative inferioare ca şi dregătorii mărunţi slnt amintiţi intlmplă- tor şi, in general, in ele se atestă existenţa acestora mult mai tirziu declt data Înfiinţării lor. Reorganizarea plăieşilor in Transilvania, la Începutul secolului al XVIII-lea de către austrieci, a făcut posibil să ne parvină mate- riale interesante privind această instituţie, materiale pe care autorul le-a folosit In mod judicios in acest studiu. Autorul prezintă pe larg această reorgani- zare a plăieşiei, bazată pe un regim sever şi rigid de funcţionare, in Ţara Blrsei, in zona Branului, districtul Făgăraşului şi Sibiului. Ar fi fost insă deosebit de interesant dacă autorul ar fi prezentat şi modalitatea de organi- zare a pazei plaiurilor Carpaţilor şi in distric- tele mai nordice, de la frontiera cu Moldova. Folosind un material bogat, publicat şi nepublicat, ultimul provenit din arhivele din Braşov, Sf. Gheorghe, Sibiu şi Bucureşti, autorul a analizat atribuţiile multiple şi variate ale plăieşilor, printre care : oprirea trecerii fugarilor peste frontieră, prinderea făcătorilor de rele, a dezertorilor, confiscarea mărfurilor de contrabandă, paza sanitară a hotarelor, informarea autorităţilor asupra situaţiei de la www.dacoromanica.ro 598 Însemnări 4 graniţă etc. Un paragraf special a fost rezer- vat criteriilor de angajare a plăieşilor, insistln- du-se mai ales asupra stării sociale şi a situa- ţiei lor juridice. Din analiza făcută de autor asupra privile- giilor şi contribuţiilor plăieşilor se poate con- stata că avantajele de care se bucurau, In comparaţie cu obligaţiile fiscale şi cele către dregătorii superiori, erau tot atit de puţine şi de neînsemnate ca şi cele ale plăieşilor din Ţara Românească şi Moldova in aceeaşi perioadă* In Încheiere, autorul subliniază că austriecii nu au reuşit să clştige simpatiile şi sprijinul plăieşilor, aceştia participlnd, tn cea mai mare parte, alături de mişcarea curută dintre anii 1703-1711. Neîncrederea autorităţilor centrale In fide- litatea plăieşilor a dus la eliminarea lor trep- tată din funcţia de păzitori ai hotarelor, mai ales după Înfiinţarea regimentelor gră- nicereşti. Informaţiile interesante oferite de acest studiu ne sugerează Insă şi o serie de observa- ţii cu caracter general : 1. Paza hotarelor de munte cu plăieşi nu era rezervată numai pentru Transilvania şi Ţara Românească, cum afirmă autorul; ea se efectua la fel şi In Moldova. Plăieşii au existat In Moldova aproape în tot lungul Carpaţilor, din Vrancea plnă In munţii Neamţului, In aceeaşi perioadă şi avlnd aceleaşi atribuţii ca şi cei din Ţara Românească şi Transilvania (vezi, de exemplu, condica liuzilor din Uţica- rul, voi. VII, p. 241 — 377, şi E. Negruţi- Munteanu, Despre unele trăsături specifice ale adminislrafiei Vrancei in primele decenii ale secolului al XlX-lea, In Omagiu lui P. Constantinescu-Iaşi cu prilejul tmplinirii a 70 de ani, Bucureşti, 1965, p. 375 — 383). Este semnificativ faptul că paza plaiurilor pe ambele versante ale Carpaţilor era Înde- plinită de organe de strajă cu aceeaşi denumire In toate cele trei ţări române. Dacă linia de frontieră a Moldovei şi Ţării Româneşti In epoca feudală era apărată de organe cu nume diferite, cea din Carpaţi era străjuită de plăieşi, atit In Ţara Românească şi Moldova, www.dacon cit şi In Transilvania. De aceea credem că ar fi fost interesant şi util dacă autorul ar fi urmărit organizarea pazei plaiurilor carpatine şi la graniţa de răsărit spre Moldova. 2. Din acest punct de vedere, credem că merita să fie subliniat că plăieşii aveau ace- leaşi atribuţii In toate cele trei ţări, aceeaşi organizare In cete, conduse de vătafi tn Tran- silvania şi Ţara Românească, căpitani In Moldova, aceleaşi criterii de recrutare dintre ţăranii români din satele de la graniţă, aceleaşi beneficii (scutiri de corvezi) şi obligaţii (de exemplu : plata plocoanelor, blana de Vulpe etc.). 3. Nu era lipsit de interes dacă autorul evidenţia faptul că aproape toţi vătafii de plai citaţi slnt români, cu atit mai mult plăieşii subordonaţi lor, recrutaţi din satele româneşti. 4. Reorganizarea instituţiei plăieşiei In Transilvania de cătţe austrieci, la Începutul secolului al XVIII-lea, este foarte interesantă; ea demonstrează existenţa unei tradiţii Înde- lungate In ceea ce priveşte paza plaiurilor de munte şi recunoaşterea implicit a autorităţii organelor româneşti In ceea ce priveşte această funcţie. De asemenea, s-ar putea ca reorganizarea acestei instituţii de către austrieci in jurul anului 1709 să se fi datorat tocmai simpatiei făţişe manifestată de plăieşi faţă de mişcarea curuţilor. 5. Neîncrederea cresclndă a autorităţilor centrale faţă de fidelitatea plăieşilor şi nume- roasele cazuri de nelndeplinire a obligaţiilor ce le reveneau erau şi rezultatul faptului că aceşti plăieşi din Transilvania erau ţărani români, de acelaşi neam şi condiţie socială ca şi oponenţii lor de pe celălalt versant mun- tenesc şi moldovenesc al Carpaţilor. Aceste clteva observaţii sugerate de stu- diul recenzat nu au ca scop să reducă din valoarea contribuţiei aduse de autor, ci, dimpotrivă, să evidenţieze In mai mare măsură importanţa problemei tratate. . Ecaterina Negruti-Munteanu iamca.ro 5 însemnări 599 ISTORIA UNIVERSALĂ "W. HECHT, Die byzantinische Aussenpolilik zur Zeii der letzen Komnenen Kaiser (1180 — 1185), ed. Ph. Schmidt, Nenstadt Aisch, 1967, 97 p., 2 hărţi şi 2 planşe Studierea ultimelor două decenii ale secolu- lui al XlI-lea din istoria Bizanţului prezintă interes pentru Înţelegerea condiţiilor In care cea mai mare parte din imperiu a putut fi cucerită cu atlta uşurinţă de cruciaţii celei de-a IV-a cruciade. O cercetare mai veche a istoriei interne a acestei perioade aparţine italianului Fr. Cognasso. în anul 1944, J. Dan- strup s-a ocupat de Andronic I, studiul a apărut Insă intr-o publicaţie din Lund (Suedia), greu accesibilă. în ultimii ani, clţiva istorici din ţările socialiste au reluat cercetarea istoriei lui Andronic. Aceştia slnt: polonezul O. Jure- wjcz, sovieticul M. Ia. Siuzumov şi bulgarul P. Tivcev. Principala problemă pusă de aceş- tia este dacă Andronic I poate fi considerat un reformator prin măsurile luate sau acestea au fost simple manevre demagogice pentru ca să atragă masele In lupta Împotriva marii aristocraţii. Despre politica externă a Bizanţului In această perioadă s-a scris destul de puţin, deşi există izvoare valoroase, ca Nicetas Choniates şi Eustathios din Thessalonic. De aceea, disertaţia inaugurală pentru doctorat prezentată de W. Hecht, temeinic documen- tată, remediază In mare parte această lacună. Autorul nu neglijează Insă nici istoria internă, desele implicaţii In acest sector slnt fireşti. Totuşi cred că acordă o prea mare importanţă luptelor pentru putere Intre diferi- tele partide aristocratice. Astfel se ocupă de mişcarea organizată de fiica lui Manuil Împo- triva protosebastului Alexis. Aceasta a avut sprijinul populaţiei şi al patriarhului, ceea ce 11 face pe autor să creadă In existenţa unui partid „naţional”. Cu ajutorul numeroşilor latini din capitală, Alexis Îşi Infrlnge adversara. Autorul se ocupă şi de condiţiile In care Andronic a reuşita să ocupe tronul Bizanţului şi acordă o mare Însemnătate legăturilor sale cu turcii şi prezenţei a numeroase contingente turceşti In armata sa. O altă acţiune politică care i-a uşurat ocuparea capitalei este progromul antilatin din Constantinopol, căruia după unele izvoare i-au căzut victimă circa 30 000—50 000 de latini. Accentul In lucrare cade Insă pe politica externă a Bizanţului In vremea Împăratului minor Alexis al II-lea şi a succesorului său Andronic I. în partea introductivă, autorul manifestă o mare admiraţie pentru politica lui Manuil, o politică de prestigiu, de afirmare a caracteru- lui de universalitate a imperiului, In dezacord Insă cu situaţia reală şi din această cauză menţinută cu preţul unor grele sacrificii şi cu neglijarea frontierelor răsăritene, unde turcii seldgiucizi devin tot mai ameninţători. Politica externă In vremea regenţei este destul de greu de caracterizat. în cele douăzeci de luni de guvernare s-au schiţat unele tendinţe — elementul esenţial este Insă strinsa colabo- rare cu latinii — care au determinat o politică nepopulară, care a contribuit la eşecul proto- sebastului. Bizanţul pierde poziţiile de la Marea Adriatică, apărate destul de slab. în Asia Mică, Kilidsch Arslan, viollnd tratatul Încheiat cu Manuil, Înaintează Înspre Sozopolis şi Kotyain. Turcii ajung plnă In Pamphylia. Principii latini, atlt de docili In vremea lui Manuil, manifestă acum o totală indiferenţă pentru interesele bizantine. La periferia imperiului forţe centrifuge fac ca teritorii grupate In jurul clte unui oraş, guvernat de elemente ale aristocraţiei locale, să-şi manifeste tot mai mult independenţa faţă de puterea centrală. Sebastocratorul a reuşit o apropiere de Egiptul lui Saladin şi a lichidat Îndelungata rivalitate dintre Bizanţ şi Frederic Barbarossa — misiunea ducelui Leopold de Austria din anul 1182 s-a dovedit rodnică. în partea a doua a lucrării, autorul se ocupă de politica externă a lui Andronic I. După părerea autorului nu se poate vorbi de o linie unitară, de anumite concepţii constante. . Andronic a avut In vedere situaţia din momen- www.dacoromamca.ro 600 Însemnări 6 tul respectiv şi in funcţie de aceasta a luat hotărlrîle corespunzătoare. în primul rlnd l-a preocupat situaţia internă grav compromisă din cauza slăbiciunii puterii centrale. Din această cauză, autorul crede că Andronic nu poate fi considerat un consecvent duşman al latinilor. Consideraţii de ordin economic şi politic l-au făcut pe Andronic si restabilească legăturile cu Veneţia şi să acorde un privi- legiu care confirmtnd pe cele anterioare permitea veneţienilor şi să achiziţioneze bunuri imobiliare In Bizanţ. După „Istoria dogilor”, Andronic I s-a obligat să bontinuie plata indemnizaţiilor recunoscute de Manuil şi In anul 1185 Andronic admite să plătească despăgubiri pentru pagubele cauzate vene- ţienilor la Constantinopol In anul 1171. Andronic a reluat legăturile şi cu papalita- tea, s-au schimbat două ambasade in vremea sa şi o biserică catolică a luat fiinţă In Constan- tinopol. De asemenea a căutat să menţină bune legături cu Barbarossa. Autorul se ocupă şi de situaţia din Peninsula Balcanică. Manuil reuşise să Îm- piedice Întărirea statului slrb şi expansiunea ungurilor spre Marea Adriatică. Campaniile lui Bela al III-lea şi Ştefan Nemania, care duc la pierderea Diocleii şi Dalmaţiei ca şi la pierderea Ciprului, formează alte două capitole. De-abia In anul 1185 crede autorul -că a intervenit o ameliorare a raporturilor bizantino-ungare. în răsărit, elementele marii aristocraţii care se răscpală Împotriva Împăratului slnt susţinute de seldgiucizi, corpul auxiliar turc folosit de Andronic este retras, ceea ce duce In mod evideijt la o Înăsprire a relaţiilor turco- bizantine. Primejdia unei noi cruciade, care ameninţa deopotrivă Bizanţul şi Egiptul, apropierea lui Barbarossa de seldgiucizi, adversarii ambelor ţări, duce ia o Înţelegere tot mai mare Intre Saladin şi Andronic. Ultimul capitol se ocupă de invazia nor- manzilor şi de evenimentele tragice care duc la Înlăturarea lui Andronic. J. B. DUROSELLE, L’Europe de ISIS d nos jours, Paris, P.U.F., „Nouvelle Clio”, 1967, 397 p. Printre istoricii francezi actuali, specialişti In epoca modernă şi contemporană, J. B. Duroselle, reputatul profesor de la Sorbona, este, fără Îndoială, o figură marcantă. Prin studiile sale de o bogată informaţie, prin vederile sale personale, noi şi interesante, Duroselle s-a impus atenţiei specialiştilor şi marelui public. Numeroaselor sale lucrări li se adaugă cea de faţă, ca o concluzie, ca o sinteză a concepţiilor sale privind multitudi- nea problemelor istoriei moderne şi contem- porane. Fără a intra In amănunte, această lucrare îşi propune să scoată In evidenţă ceea ce e esenţial istoriei europene de la 1815 pînă azi. „Istoricul nu e un colecţionar de fapte — spune autorul—, rolul său este... să aleagă : ori a alege este Înainte de toate a discerne ceea ce e important”. Criteriul de alegere a faptelor esenţiale este „amploarea consecinţelor”. Măsurarea acestei amplori Insă e foarte relativă şi în funcţie de concepţia autorului asupra istoriei. Neîmpărtăşind con- cepţia potrivit căreia societatea e guvernată de legi obiective, autorul analizează numai conjunctura faptelor. Valoros pentru lucrare e faptul că autorul nu se opreşte numai asupra aspectelor politice ale istoriei, ci şi asupra celor economice, sociale, militare şi religioase. „Istoria e una şi ea e totală”. Evoluţia istorică nu poate fi explicată printr-un singur tip de cauze, afirmă pe bună dreptate autorul, ci printr-o plurali- tate de factori a căror îmbinare, singură, e în măsură să dea la iveală veridicul. Istoricul francez insistă şi asupra legăturii care există între progresul tehnic şi viaţa economică şi socială, Intre progresul tehnic şi curentele de idei ale epocii. „Trecutul a cunoscut fără Încetare progresul tehnic. Dar el a fost atlt de lent, Incit nepoţii trăiau aproape ca bunicii lor. Azi... fiii nu mai trăiesc ca părinţii lor” relevă lucrarea. Revoluţia in- dustrială a creat structuri sociale noi, a influen- ţat puternic viaţa politică, diplomaţia, a schimbat şi a adîncit conţinutul noţiunilor istorice. E, Frances www.dacoromanica.ro însemnări 601 Prima parte a cărţii lui J.B. Duroselle cuprinde o bibliografie extrem de bogată şi de variată a istoriei europene din veacurile al XlX-lea şi al XX-lea. Această bibliografie indică operele esenţiale In diferite probleme şi permite cercetătorului să ducă mai departe cunoaşterea istorică. A doua parte a lucrării e' un expozeu istoric, care pune In evidenţă marile probleme ale perioadei de la 1815 plnă azi, aşa cum le vede autorul. Napoleon a lăsat In urmă-i o Europă In care se ciocneau tendinţele revoluţionare cu cele reacţionare. Autorul remarcă pe bună dreptate că forţele şi ideile revoluţionare au fost acelea care au dat tonul epocii. Revoluţiile europene, culminjnd cu cele din 1848 (se aminteşte aici şi revoluţia româ- nilor, dar numai a celor din Transilvania, omiţlndu-se a celor din Principate), au lovit puternic regimul feudal, zdrobind aproape pretutindeni rămăşiţele regimului seniorial. Oprindu-se asupra dezvoltării economice de după 1848, „era marii politici economice”, Duroselle nu observă că acest avlnt economic, prin implicaţiile sale sociale şi spirituale, a făcut şi mai necesară unificarea statelor euro- pene, analizată in capitolul următor, „Naţiona- litate contra legitimitate". In cadrul acestui capitol, autorul aminteşte doar de Unirea Principatelor române. Mai mult, el socoteşte unirea ca fiind exclusiv opera congresului de pace de la Paris şi nu sesizează nici importanţa pe plan european a unirii românilor, unire care a dovedit că evoluţia conştiinţei naţionale era evidentă nu numai la popoarele mari ale Europei, ci şi la cele mici, nu numai in apusul con- tinentului, ci şi In răsăritul lui. O mare parte a lucrării este consacrată diplomaţiei lui Bismarck, considerat ca princi- palul om politic al secolului al XlX-lea, In care atribuie o interpretare aparte diplomaţiei cancelarului german. Dacă plnă In 1871, pen- tru a unifica Germania pe cale monarhică, Bismarck a dus o politică războinică, avind drept instrument o puternică forţă militară, după 1871 Bismarck ar fi practicat o politică de stabilitate şi echilibru in Europa : „Aceasta — scrie Duroselle — este măreţia sa princi- 13 - c. 3316 pală. Căci e rar ca un om politic victorios să ştie să scape de beţia succesului şi să nu-şi Întindă ambiţiile pe măsura victoriilor”. Statul german abia constituit avea Intr-adevăr nevoie de consolidare. Dar legea dezvoltării inegale şi In salturi a Împins treptat Germania tot mai mult spre o politică expansionistă. Stabilitatea europeană de după 1871 se baza In primul rlnd pe forţă. Era o stabilitate In sinul căreia contradicţiile dintre marile puteri erau din ce In ce mai profunde şi au dus, In cele din urmă, la război. Pentru autor, complexitatea cauzelor pri- mei conflagraţii mondiale e mult simplificată. După el, cauza principală a războiului, aproape unica, o constituie conflictul de interese al marilor puteri în Peninsula Balcanică. Pro- blema coloniilor, a Împărţirii pieţelor de desfacere intre marile puteri nu au fost, după autor o cauză a războiului, deoarece, prin Înţelegeri bilaterale, această problemă ar fi fost rezolvată. Analiztnd pe scurt şi clar desfăşurarea războiului, Duroselle aminteşte Intr-o frază participarea României la acest război, fără a face vreun comentariu. Pacea de la Versailles a fost „une paix manqude” datorită contradicţiilor dintre în- vingători, a revoluţiei ruse, comparată de autor prin consecinţele ei cu revoluţia franceză, a refuzului senatului american de a o semna „handicap iniţial pentru Societatea Naţiunilor şi pentru pacea viitoare”. Pentru perioada dintre cele două războaie mondiale, lntr-un capitol intitulat „Dâmocra- ties et totalitarismes”, analizlnd cele două feluri de democraţie — cea liberală burgheză şi cea socialistă, avind ca esenţă dictatura proletariatului —, Duroselle ajunge la conclu- zia că Intre conţinutul celor două noţiuni e o totală contradicţie”. Dar această contradicţie e, după el, In favoarea celei burgheze. Duroselle nu Înţelege esenţa democraţiei proletare, a libertăţii ca necesitate Înţeleasă. Trăsătura esenţială a perioadei de după primul război mondial este, după autor, apari- ţia fascismului, concretizat ca fiind „o tendinţă, mai mult declt o doctrină, In favoarea unui stat puternic, dictatorial, eficace ; In favoarea www.dacoromanica.ro 602 ÎNSEMNĂRI 8 unui naţionalism extrem, reabililind naţiunile de violenţă şi război”. Duroselle consideră fascismul ca un al treilea regim distinct de regimul democraţiei burgheze şi de cel socialist. Numai că, chiar dacă fascismul are trăsături aparte, el e un produs al societăţii capitaliste şi păstrează conţinutul de clasă specific acestei orlnduiri. In continuare, lucrarea scoate In evidenţă unele trăsături esenţiale ale istoriei şi de după cel de-al doilea război mondial. Procesul de colonizare e definit Înainte de toate ca un fenomen de „psihologie colectivă”, dar pro- cesul, ca atare, e analizat pe larg. A treia parte a lucrării, „Probleme, dez- bateri, direcţii de cercetare”, abordează aspecte foarte interesante ale vieţii economice şi social-politice contemporane, a căror inter- pretare istorică e contradictorie. Opinia pu- blică, naţionalismul şi caracterul naţional, personalitatea omului de stat, revoluţiile, pacea şi războiul etc. sint probleme asupra cărora autorul se opreşte şi le dă o interpretare adesea originală, rareori apropiată de inter- pretarea marxistă. Concepută ca un ghid de voiaj de-a lungul istoriei contemporane, dar un ghid scris de un istoric documentat, cartea lui J.B. Duroselle e o trecere In revistă a principalelor direcţii de cercetare, a principalelor opinii şi interpretări ale istoriei universale, modeme şi contem- porane. Ion Bulei , * , Atlas hisloryczny Poloski (Atlasul istoric al Poloniei), Paiistwowe Przedsişbiorstwo Wydawnictw Kartograficznych, Varşovia, 1967, format 31X19, 54 pagini hărţi şi 51 pagini text Istoriografia poloneză Înregistrează o importan- tă realizare, care constituie In acelaşi timp o noutate, o primă Încercare de acest fel In clmpul cercetării istorice. Este vorba de Atlasul istoric al Poloniei, tipărit la Wrociavî In atelierul de producţie al întreprinderii de stat de publicaţii cartografice din Varşovia. Acest atlas a fost elaborat, sub redacţia lui Wl. Czaplinski şi Ti Lagodărski, de un colectiv de 13 specia- lişti, Intre care Irena Gieysztorowa, B. Kacz- marski şi H. Rutkowski. La alcătuirea lui, autorii au fructificat şi observaţiile unui număr de 11 recenzenţi, In frunte cu istoricii T. Manteuffel, St. Herbst şi A. Wyczariski. Atlasul este destinat tuturor celor ce se interesează de istoria Poloniei. Principalul lui scop este acela de a ilustra istoria poli- tică a statului polon şi dezvoltarea lui teri- torială. Pentru a demonstra cit mai bine această dezvoltare, in atlas au fost incluse numeroase hărţi pentru diferitele perioade din istoria Poloniei. Tinzlndu-se ca atlasul să constituie un auxiliar pe cit posibil complet pentru cunoaşterea acestei istorii, la elabo- rarea lui a fost luată In considerare, pe lingă istoria politică, şi istoria economică, cultu- rală şi chiar cea socială a Poloniei. Hărţile, reprezentlnd modificările de fron- tieră In diferite perioade istorice, permit cititorului să cunoască evoluţia graniţelor Poloniei. Ele ilustrează faptul că numai după cel de-al doilea război mondial Polonia s-a Întors la frontierele istorice, cele mai favora- bile pentru ea, ale statului Piaştilor Întemeie- tori. In raport cu hărţile istorice de perete tipărite plnă acum, In hărţile atlasului culo- rile au fost schimbate, păstrlndu-se pe par- cursul Întregului atlas culoarea o dată accep- tată pentru statul respectiv. Semnele şi culo- rile folosite slnt lămurite In legenda ce În- soţeşte fiecare hartă, omiţlndu-se totuşi ele- mentele ce se repetă In hărţile vecine. In felul acesta s-a evitat mărirea legendelor şi aşa destul de bogate. La redarea numelor de lacuri s-a admis principiul folosit plnă acum al numelor tra- diţionale polonizate şi al expresiilor existente In perioada dată. Atlasul istoric al Poloniei cuprinde 122 de hărţi tipărite In culori pe 54 de pagini. Hărţile slnt precedate de o listă a lor, cu nu- mele autorului fiecărei hărţi şi cu pagina pe care este imprimată. Prima hartă ilustrează teritoriile poloneze din epoca mai veche de www.dacoromanica.ro 9 ÎNSEMNĂRI 603 piatră, iar ultima schimbările teritoriale ale statului polon după cel de-al doilea război mondial. Afară de hărţile ce reprezintă modi- ficările teritoriale ale Poloniei In diferite epoci istorice, atlasul cuprinde o serie Întreagă de reprezentări cartografice ilustrlnd cetăţi, oraşe şi sate, planul şi aria diferitelor lupte şi expediţii militare, sisteme de fortificaţii şi apărare, desfăşurări de insurecţii, emigraţii şi participări de trupe polone la războaiele europene, colonizări, deplasări şi repatrieri de populaţie, aspecte din viaţa economică (agricultură, industrie, comerţ, transporturi), centre industriale şi muncitoreşti, lupta de clasă, analfabetism etc. Toate acestea conferă atlasului o valoare de necontestat. Pentru a Înlesni folosirea atlasului, auto- rii au introdus o noutate, şi anume au inclus la sflrşitul lui lămuriri pentru fiecare hartă. Textul acestor note explicative cuprinde 33 de pagini şi aparţine celor doi redactori ai atlasului. Lămuririle n-au Insă sarcina de a Înlocui manualul de istorie, ci aceea de a explica şi completa conţinutul hărţilor. Ele slnt mai ample In cazul hărţilor a căror citire prezintă dificultăţi mai mari şi mai reduse pentru hărţile care se pot descifra mai uşor. La unele hărţi explicaţiile se reduc la informaţii mai importante, iar la altele lipsesc cu desăvirşire. La sflrşit s-a adăugat un indice alfabetic al localităţilor care apar in hărţile atlasului. Acest indice, care pe lingă numele localităţii cuprinde numărul arab al paginii şi numărul roman al hărţii, Înlesneşte utilizarea atlasului. In acelaşi timp, el aduce un real serviciu cititorilor străini, familiarizlndu-i cu forma corectă a topicelor poloneze redate la nominativ. Dar nu numai prin aceasta Atlasul istoric al Poloniei este util cercetării istorice româ- neşti. Importanţa lui pentru studiul istoriei noastre şi pentru cel al istoriei sud-estului european constă In faptul că el ilustrează, o dată cu modificările de frontieră polone, şi evoluţia fruntariilor statelor vecine. In acest context se Înscrie ilustrarea In atlas a apariţiei In secolul al XlV-lea a statului moldovean la hotarul de sud al Poloniei lui Cazimir cel Mare (p.12—13). Pentru secolul al XV-lea, harta Moldovei este lntr-o culoare apropiată celei a hărţii Poloniei, aceasta pentru a marca legăturile ei slabe de vasalitate faţă de regatul polon (p. 16—17). Pentru sflrşitul secolului al XV-lea, harta Moldovei nu mai apare In atlas colorată, ceea ce Înseamnă că ţara se eliberase sub Ştefan cel Mare de suzeranitatea polonă (p.18). Restabilirea temporară a acestei suzeranităţi in cursul secolului al XVI-lea, concomitent sau In dauna instaurării domi- naţiei otomane, nu este ilustrată In hărţile atlasului. Prin noutatea şi valoarea sa ştiinţifică, prin forma sa grafică ireproşabilă, Atlasul istoric al Poloniei se recomandă ca un preţios auxiliar pentru cercetarea istoriei locale şi a celei europene. Ilie Corfus C. WARREN HOLLISTER, The Making of England 55 B.C. 1399, Boston, D.C. Heath and Company, 1966, 241 p. Cartea lui C. Warren Hollister este pri- mul volum dintr-o serie de patru care repre- zintă o nouă sinteză a istoriei Angliei. Mo- tivind periodizarea lucrării sale, autorul arată că tratarea sa s-a oprit in anul 1399, anul depunerii lui Richard al II-lea ultimul rege plantagenet, deoarece anul in chestiune mar- chează sflrşitul acelei perioade din istoria Angliei dominată de conceptul succesiunii ereditare la tron. Secolul următor, al XV-lea, se va caracteriza, In cea mai mare parte, prin frecvente lupte pentru domnie Intre marile familii ale nobilimii engleze, lupte care vor Înceta abia In anul 1485 o dată cu ascensiunea dinastiei Tudorilor. După cum vedem, avem de-a face cu un criteriu de perio- dizare exclusiv politic, deşi In ultimul capi- tol autorul are clteva scurte paragraf» con- sacrate dezvoltării social-economice şi ideolo- gice din a doua jumătate a veacului al XlV-lea. Materialul pe care Îşi Întemeiază comen- C. Warren Hollister, WWto.0acdffltainîCafOiUe 604 ÎNSEMNĂRI 10 căci trebuie spus că lucrarea este In bună măsură o expunere a opiniilor proprii ale autorului, se Împarte In 8 capitole : perioada romană şi venirea anglo-saxonilor; trecerea la creştinism şi Încercările de unificare ale micilor regate anglo-saxone; perioada domi- naţiei daneze şi cucerirea normandă; conso- lidarea cuceririi normande; domnia lui Henric al II-lea Plantagenetul şi a fiilor săi; institu- ţia monarhică şi conflictul cu parlamentul; schimbările din prima jumătate a secolului al XIV-lea şi prima parte a războiului de o sută de ani; marile conflicte sociale, politice şi religioase din a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi sflrşitul Angliei medievale. Din punctele de vedere expuse de autor, in capitolele indicate mai sus, am reţinut clteva pe care vom Încerca să le prezentăm mai jos. Abordlnd problema feudalizării Angliei, autorul se Întreabă dacă cucerirea normandă şi măsurile lui Wilhelm Cuceritorul au intro- dus „o revoluţie feudală” In Anglia şi dacă reţeaua instituţiilor feudale a fost stabilită de nobilimea normandă. El aminteşte că in această privinţă slnt două opinii: prima este a istoricilor din secolul al XlX-lea, după care feudalismul s-a dezvoltat in veacurile XI şi XII, iar cucerirea normandă n-a făcut decit să grăbească procesul; a doua opinie apar- ţine istoricilor din secolul nostru, care sus- ţin că feudalizarea Angliei a fost o operă aproape exclusiv normandă, fiind introdusă brusc de Învingătorii din bătălia de la Has- tings. C. Warren Hollister este de părere că procesul feudalizării Angliei nu poate fi Înţeles decit numai dacă se face o cercetare aprofundată, bazată şi pe metoda comparativă, a naturii feudalismului. De altfel, intr-un para- graf anterior in care se ocupă de dezvoltarea rurală şi urbană din perioada dominaţiei daneze, autorul indică o serie de caracteris- tici feudale ale perioadei In organizarea ru- rală, In dependenţele personale etc. în orice caz, referitor la structura politică a Angliei medievale, Warren Hollister arată că prin- cipala trăsătură a acesteia, spre deosebire de situaţia de pe continent, era o puternică centralizare statală preluată de la regatele anglo-saxone. www.dacoromanica.ro O atitudine oarecum diferită de cea tra- diţională este adoptată de autor In legătură cu figura şi personalitatea atlt de contestată a Iui Ioan fără Ţară. Acesta, spre deosebire de fratele său de un temperament impulsiv şi aventuros, specific cavalerismului medie- val, s-a dovedit un bun administrator, preo- cupat de organizarea structurilor interne ale statului in materie de fiscalitate, justiţie etc. Magna Charta oferă lui Warren Hollister un nou prilej de comentarii. El respinge atit teoria că documentul din 1215 a fost „izvorul libertăţilor engleze” şi „bastionul monarhiei constituţionale”, cit şi teoria că Magna Charta a fost un act reacţionar ce afirma particula- rismul specific feudal in detrimentul centra- lizării preconizate de Angevini. După Warren Hollister, Înţelegerea încheiată la Runnymede intre rege şi baroni a fost un act atlt „feudal” cit şi „constituţional”, privind şi „Înainte” şi „Înapoi”. Magna Charta a marcat un pas deosebit de important In trecerea de la vechea noţiune germanică a obiceiului consacrat ca lege şi de la ideea feudală a unor „drepturi contractuale” stabilite in mod „mutual”, la conceptul modem al „monarhiei limitate” şi al guvernării sub imperiul legii. Slnt obser- vaţii interesante care pot suscita noi analize şi interpretări ale actului atlt de controversat, elaborat in 1215. • Civilizaţia engleză in secolul al XlII-lea este un alt paragraf care ne-a reţinut atenţia. Autorul face remarca judicioasă că dezvol- tarea economică din secolul al XlII-lca a determinat şi o remarcabilă activitate pe tărim artistic şi cultural (mari monumente arhitec- tonice, creaţii literare, Înfiinţarea Universi- tăţilor de la Oxford şi Cambridge). Este subli- niat rolul lui Robert Grosseteste şi al lui Roger Bacon; al acestuia din urmă mai ales In ce priveşte concepţiile sale asupra valorii experimentului ca principal instrument al cunoaşterii şi al cercetării ştiinţifice. Marea criză politică din anii 1258 — 1265 este de asemenea analizată destul de amplu. Autorul subliniază caracterul de compromis al convenţiei Încheiate intre baronii răscu- laţi, sub conducerea lui Simon de Montfort, şi prinţul moştenitor Eduard, reprezentlnd monarhia. Prin această convenţie se eliminau 11 lls lemnari 605 severele Îngrădiri impuse regalităţii de „Pre- viziunile de la Oxford” (1258); se acceptau Insă unele reforme menite să satisfacă inte- resele „comunităţii” nobiliare. Evoluţia instituţiei parlamentare In se- colul al XW-lea are, la rlndul ei, afectat un paragraf special. Părerea autorului este că războiul de o sută de ani a Întărit parlamentul. Regele Eduard al III-lea, în expediţiile sale costisitoare pe teritoriul Franţei, depindea aproape exclusiv de subsidiile acordate de parlament. Nobilimea care domina această instituţie, fiind interesată material In cam- paniile militare ale regelui, ii acorda acestuia, cu multă largheţe, banii ceruţi. In acest fel, atributul doblndit de Camera Comunelor de a acorda subvenţii monarhiei a Întărit In mod considerabil poziţia instituţiei parla- mentare. Ea a dobîndit la finele secolului al XlV-lea două privilegii capitale — apro- barea impozitelor şi controlul legislaţiei — care mai tlrziu vor fi izvorul unor maţi conflicte. Ultimul capitol se ocupă, aşa cum arătam la Începutul expunerii noastre, cu criza din a doua jumătate a secolului al XlV-lea (ciu- ma neagră şi urmările ei pe plan demografic, conflictele sociale şi politice, agitaţia reli- gioasă, răscoala ţărănească a lui Wat Tyler). Aceste Împrejurări şi evenimente majore, care au schimbat In cîteva decenii faţa Angliei, slnt expuse foarte sumar — abia 12 pagini. Considerăm că ele ar fi meritat o tratare ceva mai amplă, de care s-au bucurat, lntr-un ace- laşi spaţiu grafic, unele din paragrafele pre- zentate mai sus. S. Columbeanu www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro NOTE BIBLIOGRAFICE NOTE BIBLIOGRAFICE* INSTRUMENTE DE LUCRU BERINDEI, DAN, Tableau chronologique de Vhistoire du peuple roumain, In „Archives di- plomatiques et consulaires”, XXXIII (1968), 4, p, 342 — 345 Cronologie cuprinztnd principalele date de istorie românească din epoca străveche plnă in zilele noastre. ★ BERINDEI, DAN, Neuere rumănische Geschichtsschreibung. Probleme und Entwicklung seit dem 19, Jahrhundert, II, In „Osterreichische Osthefte”, X (1968), 6, p. 340 — 352 Studiu bibliografic privind istoriografia română Intre 1848 şi 1878. ★ KRISCHAN, ALEXANDER, Beitrăge zur Banater Bibliographie, Auţsatzreihe „Neuer Weg" 1949 — 1964, In „SQdostdeutsches Archiv”, VIII (1965), p. 178 — 190 ★ SALIS, JEAN, RUDOLF, Weltchronik 1939 - 1945, Zfirich, Ore» FOssIi, 1966, 556 p. Cronologie a ultimului război mondial, care înregistrează şi evenimentele din ţara noastră. ★ HILLGRUBER, ANDREAS şi HUMMELCHEN, GERHARD, Chronik des Zweiten Weltkrie- ges. Militărische und politische Ereignisse auf allen Kriegsschauplătzen. Tag filr Tag auf- gezeichnet, Frankfurt a.M., Bernard & Graefe Verlag filr Wehrwesen, 1966, 196 p. * Notele bibliografice au fost întocmite de: A. Armbruster, Olga Cicanci, FI. Constantiniu, L, Demăny, Alvina Lazea, E. Lazea, Ş. Papacostca. „STUDII”, tomul 22. ar. 3, p. 607 — 614. iwww.dacaramanica.ro 608 NOTE BIBLIOGRAFICE 2 ISTORIE MEDIEVALĂ REYDELLET, MARC, La diffusion des Origines d’Isidore de Seville au haut Moyen Âge, în „M6- langes d’archăologie et d’histoire”, LXXVIII, 1966, p. 383 — 437 Etimologiile episcopului spaniol Isidor ( mort In 636) au stat la baza majorităţii cunoş- tinţelor despre fosta provincie romană Dacia In evul mediu timpuriu, ★ PREIDEL, HELMUT, Slawische Altertumskunde des ostlichen Mitteleuropas im 9. und 10. Jahr- hundert, Teii III, Grăfeling, Admund Gans, 1966, 196 p. Manual de arheologie slavă, util şi pentru specialiştii români. ★ CSOKA LUDWIG, OSB, Hartwik von Hersfeld. Ein Benediktiner-Diplomat im XI. Jh., In „Studien und Mitteilungen zur Geschichte des Benediktinerordens”, LXXVII, 1967, p. 93 - 101 Autorul 11 identifică pe Hartwik, episcop de Hersfeld (după 1072) şi arhiepiscop de Magdeburg (1085 — 1088), In persoana lui Hartvicius Arduinus, episcop de Raab, diplomat In slujba regelui Ladislau Cumanul şi cunoscut autor al celei de-a treia biografii a Sf. Ştefan, cu- prinzlnd elemente importante referitoare la primele formaţiuni statale româneşti din Transil- vania. ★ CARACI, GIUSEPPE, La „Vinland Map”, in „Studi medievali”, Serie terza, VII, 1966, p. 509 - 615 + 18 hărţi Amplă analiză a cartografiei istorice europene medievale, cu referiri şi la spaţiul carpato- dunărean. ★ SKELTON, R.A., MARSTON THOMAS, E., PAINTER, GEORGE, D., The Vinland Map and 1 he Tartar Relation, New Haven, London, 1965 Lucrare dedicată cartografiei medievale apusene; cercetătorii vor găsi referiri şi la teri- toriul ţărilor române. ★ EPPSTEIN, SIEGFRIED, Grundungsmythos deutscher Zisterzienserkloster westlich und ostlich der Elbe im hohen Mittelalter und der Bericht des Leubuser Monches im 14. Jh., In ,, Jahrbuch fur Wirtschaftsgeschichte, Teii III, Berlin, Akademie-Verlag, 1967, p. 303 — 335. Indicaţii utile pentru cercetătorii mănăstirii cisterciene de la Clrţa. ★ CĂNDEA, VIRGIL, Culture universelle et culture roumaine, In ,-,Archives diplomatiques et con- sulaires”, XXXIII (1968), 4, p. 350 - 353 Privire de ansamblu asupra contribuţiei româneşti la cultura universală. www.dacorottanica.ro 3 NOTE BIBLIOGRAFICE 609 CZAGÂNY, ISTVÂN, Miiemlikhelgredllitasi kirdesek a Budavâri Palota ăjjă ipitisinil (Probleme de restaurare a monumentelor de artă cu ocazia reconstruirii cetăţii Buda), In „Mîivâszettortâneti firtesitS, XVI (1967), nr. 3, p. 177 — 221 Amplă şi interesantă dare de seamă, Însoţită de multe ilustraţii despre metodele de res- taurare a monumentelor de artă in opera de reconstruire a vechii cetăţi a Budei. * SPREMlC, M., Turci i Balkansko poluostrvo u XIV i XV veku (Turcii şi Peninsula Balcanică ■ in veacurile XIV — XV), In „Jugoslovenski istoriiski £asopis’\ 1 — 2 (1967), p. 37 —.49 Privire de ansamblu asupra Împrejurărilor care au condiţionat expansiunea rapidă a otomanilor In Peninsula Balcanică. ★ RATKOS, P., Predpoklady vzniku Thurzovsko — Fuggerovskej spolocnosti r. 1495 (Premisele construirii societăţii Thurzo —Fugger In anul 1495), in „Ceskoslovenski Casopis Histo- ri£ni”, XIV, 1966, p. 758 - 765 Interesante consideraţii privind asocierea dintre bancherul Fugger şi proprietarul de mine Thurză, care a exploatat şi o parte din minele transilvane la începutul veacului al XVI- lea. ★ KABRDA, JOSEF, Contribution ă l’itude de la rente fcodate dans VEmpire Ottoman, In „Sbor- nik praci filosof, fakulty Bmenskâ University”, Seria C. 10 (1963), p. 33 — 53; 12 (1965), p. 103 - 122; 13 (1966), p. 55 - 81 Lucrare bazată pe valorificarea izvoarelor istoriei financiare turceşti din veacurile XV — XVIII, cu referiri in special la teritoriile maghiare şi ale Peninsulei Balcanice (inclusiv Princi- patele Române). Tipurile de rentă in natură permit concluzii interesante privind economia dife- ritelor zone geografice. * Les Universitis Europiennes du XIVe au XVllle si iele. Aspects el problimes. Ades du collo- que internaţional ă l’occasion du VIe Centenaire de l’Universiti Jagellonne deCracovie, 6-8 mai 1964, Geneva, Libraire Droz, 1967, 193 p. Culegerea cuprinde şi articole dedicate unor Universităţi frecventate de studenţii din Transilvania medievală. ★ SCHRAMM, GOTTFRIED, Staatseinheit und Regionalismus in Polen-Litauen (15.-17. Jahr- hundert), în „Forschungen zur osteuropăischen Geschichte”, XI (1966), p. 7 — 23 Interesante puncte de vedere privind dinamica vieţii politice interne din Polonia medie- vală cu sporadice incursiuni şi în domeniul politicii externe a Poloniei (Îndeosebi sub Cazimir al IV-lea, Jan Olbracht şi Sigismund al III-lea). www.dacoromanica.ro 610 NOTE BIBLIOGRAFICE 4 BORSA, GEDEON, Buchdrueker des 15. und 16. Jh.s in Ungarn, In „Bibliothek und Wissen- schaft", II, 1965, p. 1-33. Autorul dovedeşte că Intre 1528 şi 1530 a funcţionat Intr-adevăr o tipografie la Sibiu, aparţintnd probabil unui membru al marii dinastii de tipografi Greif din Reutlingen. Articolul este Însoţit de o hartă a Europei indiclnd locurile unde au existat tipografii In se- colele XV - XVI. ★ FELCZAK, WACLAW, Historia Wţgier (Istoria Ungariei), Wroclaw, Warszawa, Krak6w, Zaklad Narodowy im. Ossolinskich-Wydawnictwo, 1966, 387 p. Sinteză de istorie a Ungariei scrisă de un istoric polon. Lucrarea acordă un loc de frunte mişcărilor populare, printre care răscoala de la Bobllna, războiul ţărănesc din 1514, răscoala condusă de Francisc Râkăczy al II-lea, răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan etc. ★ KLEIN, KARL KURT, Der Name Honter(us), In „SQdostdeutsches Archiv”, VIII, 1965, p. 57 - 63. Nouă teorie privind etimologia atlt de discutată a numelui umanistului şi reformatorului sas J. Honterus. Autorul porneşte de la cuvlntul vechi german huntari, căre corespunde In limba latină termenului de centurio (centurion) şi desemnează o veche instituţie germană mult discu- tată şi controvesată plnă In zilele noastre. Corespunzător tntrucltva acestei instituţii este funcţia de Hann din oraşele cu populaţie săsească din sudul Transilvaniei, a cărei autoritate se Întindea şi In mediul rural. Din denumirea funcţiei a derivat numele de familie, Honter, pe care umanis- tul sas l-a latinizat conform curentului vremii. ★ DEHMEL, HANS, Der tiroler Humanist Putschius, In „Sudostdeutsches Archiv”, VIII, 1965, p. 191 - 194 Studiu genealogic dedicat prietenului umanistului Honterus — Joh. Putscius —, căruia umanistul braşovean li dedicase Chorographia Transilvaniei. ★ Memoiren des habsburkers Soldners Hauffe (1526 — 1543), ed. Peter RatkoS, Bratislava, 1966, p. 141 — 158 (extras din „Sbomik Filozofickej Fakulty University Komenskeho", 17, Historica) • Memoriile mercenarului Melchior Hauffe au fost scrise după 1564, ceea ce influenţează negativ obiectivitatea lor. Cu toate că Hauffe a fost mercenar al lui Ferdinand I, el nu manifes- tă o simpatie deosebită pentru viitorul Împărat. Cea mai mare parte a memoriilor este consacrată luptelor purtate de Ferdinand cu Ioan Zapolya pentru coroana ungară. ★ HERVAY, FERENC, Die ersle kyrillische Buchdruckerei zu Hermannstadt in Siebenbiirgen 1544 — 1547, In „Bibliothek und Wissenschaft”, III (1966), p. 145 — 155 Studiu asupra primelor tipărituri chirilice din anii 1544 — 1547 ale oficinei sibiene, prin- tre care Catehismul din 1544 şi traducerea Bibliei, destinate populaţiei române din Transilvania. Se relevă, Încă o dată, strlniOn*U* ac**v’*^* tipografice. 5 NOTE BIBLIOGRAFICE 611 BOGSCH, WALTER, Der Marienburger Bergbau seit der ziveiten Hălfte des 16. Jahrhunderts, KSln, Graz, BOhlau — Verlag, 1966, 298 p. Lucrarea cuprinde şi multe referiri la mineritul din Transilvania tnceptnd cu veacul al XVI-lea şi plnă In secolul al XlX-lea. ★ GRIGORIEV, A.P., FROLOVA O.B., O docmoeepHocmu KyjibmypHo-ucmopunecKux demajieă e ,,Knuee nymetuecmeua” dejiuu *Iejie6u, In „BeCTHWt JleHHHrpaaCKoro yHHBep- CHTeTa”, 1968, Bun. 1, nr. 2, p. 151 — 153 Discuţie asupra veridicităţii faptelor istorice şi culturale descrise de Evlia Celebi In Car- tea călătoriei. In urma datelor expuse, autorii consideră că acest izvor merită Încrederea cerce- tătorilor. ★ BULFERETI, LUIGI şi CONSTANTINI, CLAUDIO, Industria e commercio in Liguria nel- l’etă del Risorgimento (1700 — 1861), Milano, Banca Commerciale Italiana, 1966, 564 p. Genova a Întreţinut In această perioadă relaţii comerciale cu ţările române, unde exporta mai ales ulei de măsline. Statistici semnalează prezenţa flotei comerciale genoveze pe Dunărea de jos şi In Marea Neagră. ★ CAIZZI, BRUNO, Industria e commercio della Repubblica Veneta nel XVIII secolo, Milano, Banca Commerciale Italiana, 1965, 287 p. Istorie a economiei veneţiene In veacul al XVIII-lea. Pentru cititorul român prezintă interes deosebit studiile consacrate comerţului extern. ★ HORN, DAVID BEYNE, Creat Brilain and Europe in the Eighteenth Century, Oxford, Clareadon Press, 1967, XI + 411 p. Printre capitolele consacrate istoriei relaţiilor economice ale Angliei cu Europa continen- tală predomină cele care analizează raporturile cu Rusia, Europa sud-estică şi sud-vestică. ★ GEHLING, THEO, Ein europăischer Diplomat am Kaiserhof zu Wien, Franţois Louis de Pesme, Seigneur de Saint-Saphorin, als englischer Resident am Wiener Hof, 1718 — 1727, Bonn, L. Râhrscheid-Verlag, 1964, 291 p. (Bonner Historische Forschungen, Bd. 25) Reprezentantul Regatului britanic la curtea imperială a surprins tn rapoartele sale toate aspectele esenţiale ale politicii interne şi externe austriece, inclusiv cea din Oltenia, aflată sub ocupaţia austriacă. ★ M. KISS, PÂL, Bikfalvi Koreh Zsigmond milviszete (1761 — 1793) (Creaţia artistică a lui Bik- falvi Korâh Zigmond), In „MfivăszettSrtăneti Ertesitâ”, XVII (1968), 1 — 2, p. 95 — 99 Scurtă prezentare a vieţii pictorului maghiar din Transilvania secolului al XVIII-lea Bikfalvi Korăh Zsigmond; noi date şi cu privire la portretele din 1787 ale lui Horia şi Cloşca; portretele, păstrate iniţial la Colegiul Bethlen din Aiud, au fost aduse in 1935 la expoziţia organizată de Academia Română. WWW daCOTOmanifta. TO 612 NOTE BIBLIOGRAFICE 6 KRESSE, WALTER, Materialien zur Entwicklungsgeschichte der Hamburger Handelsflotte, 1765 — 1823, Hamburg, Museum ftir Hamburgische Geschichte, 1966, 213 p. (Mitteilungen f(ir Ham- burgische Geschichte, Neue Folge, hrsg. von Walter Hâvernick, Bd. III). Lucrarea conţine o statistică aproape completă a flotei comerciale din Hamburg Intre anii 1765 — 1823. Se dau indicaţii despre tonajul, cursele şi personalul vaselor. Se remarcă pre- zenţa flotei comerciale hamburgheze pe Dunăre şi In Marea Neagră. ★ DASCALAKIS, AP., 'O doupioţ, tou P^ya xal âXXa toxtpudtixix âa[ixTa zic, xetp<$YPa L H- i* lucrări Apărute în editura academiei REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA r „. I. M. OPREA, Nicolae Tilulescu’s Diplomaţie Aelivily, „Bibliolheca Historica Romaniae 22”, 1968, 192 p., 7,75 lei. = • „ D. PRODÂN, Iobăgia iu Transilvania în sec. ai XYT-lea, voi. I,“1B67, 596 ,p., -37 leţ; voi. II. 1968, 862 p., 48 lei; voi.'III, Indice general, 1968, 136 p., 8,50 lei. N'ICOLAE STOICESCU, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească-şi Moldova (sec. XIV— XVII), „Biblioteca istorică XVI”,'1968, 316 p., 21 lei, V. MIHORDEA^Kelaţiilc agrare din secolul al XVIII-iea in Moldova, „Biblioteca istorică XIV”, 1968, *316 p?SS^t*50 lei. . GHEORGHE C-RONŢ,Instituţii medievale romăneşti. înfrăţirea de moşie. .1 urătorii, „Biblioteca istorică XVIII”, 1969, 245 p„ 14 lei. I. B'. euciu, Revoluţia de la 1848-1840 în Banat, 1968, 274 p., 16 lei. . . . * Studii de istoric, sub redacţia lui S. Fuchs, 1968, 171 p., 8,50 lei. s " P. CON’STANTINEŞCU-IA$I, Lupta pentru formarea frontului popular în România?'„Biblio- theca Historica Romaniae 21”, 1968, 159 p., 6 lei. , * , Dcsăvîrşiroa unificării statului naţional român. Unirea Transilvaniei cu vechea Românie, sub redacţia prof. univ. Miron Constan^inescu şi prof. univ. Ştefan Pascu, ,’,Bibliolhcca Historica Romaniae V”. 1968, 520 p., 36 lei. ' şt& . •. , I'nitate şi coutinuRate ip istoria 'poporului român, sub redacţia prof. univ. D. Bcrciu, 1968. 461 p.; 36 lei." I 1>.I, www.dacoromamca.ro ' Lei 30. — o. 3316