R E VIS TĂ4 de I 5J ORI E DIN SUMAR NUMELE POPORULUI ROMÂN ŞI PRIMELE TENDINŢE UMANISTE INTERNE ÎN PROBLEMA ORIGINII ŞI CONŢI- nuităţil Eugen Stănescu IOAN I3UDAI-DELEANU ŞI „SUPPLEX. LIBELLUS VALA- CHORUM" I. Pervain CONSPIRAŢIA ,,REPUBLICANĂ" DIN AUGUST 1870 Gh. Chistea SITUAŢIA CĂILOR DF. COMUNICAŢIE ALE ROMÂNIEI ÎNTRE ANII 1922-19118 I. Saizu DOCUMENTAR VIAŢA ŞTIINŢIFICA RECENZII REVISTA REVISTELOR ÎNSEMNĂRI NOTE BIBLIOGRAFICE î^.TO M U L-2 2 ***1*196 3’ EDITURA ACADEMwwwfidac°iomanica-lo:i ALISTE ROMÂNIA ACADEMIA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA SECŢIA DE ŞTIINŢE ISTORICE COMITETUL DE REDACŢIE Acad. A. Oţetea (redactor responsabil); Vasile Maciu, membru corespondent al Academiei (redactor responsabil adjunct); acad. P. Constantinescu-Iaşi ; acad. C. Daicoviciu; M. Berza, Şt. Pascu, membri corespondenţi ai Academiei; L. Bânyai ; Miron Constantinescu ; Al. Elian ; M. Petrescu-Dîmboviţa ; Eugen StXnescu ; Ştefan Ştefănescu (membri); I. Apostol (secretar de redacţie) Preţul unui abonament este de 180 lei. In ţară abonamentele se primesc la oficiile poştale, factorii poştali şi difu/orii voluntari de presă din Întreprinderi şi instituţii. I a revue ,,STUDII” —REVISTĂ DE ISTORIE paralt 6 fois par an. Le prix d’un abonncmcnt annucl est £ de 3.6.0; $ 8, — , FF 39, - ; D.M. 32, - Toute commande â l'ătranger sera adressăe â CARTIMEX, Boite poştale 134 135, Bucarest, Roumanie ou â ses reprăsentants i l’ătrangcr. En Roumanie, vous pourrez vous abonner par Ies bureaux de poşte ou chez votre facteur. Manuscrisele, cărţile şi revistele pentru schimb, precum şi orice corespondenţă se vor trimite pe adresa Comitetului de redacţie al revistei „Studii”, revistă de Istorie. Apare de 6 ori pe an. Adresa redacţiei B-dul Aviatorilor, nr. 1 wwwidacoromanica.ro toi. 18.25.86 J 0 0 ( rn nd nn UJ LI UJ --- LI U REVISTA de ISTORIE TOM. 22 1969 Nr. 2 SUMAE EUGEN STĂNESCU, Numele poporului român şi primele tendinţe umaniste interne în problema originii şi continuităţii.................. 189 I. PERVAIN, Ioan Budai-Deleanu şi „Supplex libellus Valacliorum”..... 207 ECATERINA NEGRUŢI-MUNTEANU, Prestaţiile breslelor de slujitori din Moldova in prim de decenii ale secolului al XlX-iea............ 219 * GH. CRISTEA, Conspiraţia „republicană” din august 1870 .............. 231 * I. SAIZU, Situaţia căilor de comunicaţie ale României intre anii 1922 — 1928 249 DOCUMENTAR ANTON BALOTĂ, Autenticitatea „învăţăturilor lui Neagoe Basarab” .... NICOLAE STOICESCU, Treapădul şi ciubotele in secolele XVI —XVIII .... DIMITRIE GH. IONESCU, Precizări privind viaţa şi activitatea stolnicului Constantin Cantacuzino...................................... G. GEORGESCU-BUZĂU, Moşiile lui Şerban Cantacuzino................ IOANA CRISTACHE PANAIT, O cerere a meseriaşilor şi negustorilor din Bu- cureşti din 1866 pentru repaus duminical.......................... VASILE C. NECHITA, Situaţia ţăranilor din Flămînzi intre cele două războaie mondiale.......................................................... VIAŢ^. ŞTIINŢIFICĂ Sesiunea ştiinţifică consacrată sărbătoririi semicentenarului unirii Transilvaniei cu România (Nicolae Liu şi Şerban Bădulescu-Zoner); Sesiunea ştiinţifică a Facultăţii de istorie a Universităţii Bucureşti, dedicată aniversării a 50 de ani de la unirea Transilvaniei cu România (Lucian Boia); Semi- centenarul unirii Transilvaniei (Nicolae Liu şi Şerban Bădulescu-Zoner) ; Nicolaus Olahus în „Călători străini despre Ţările Române” (Corneliu Albu); Pledoarie pentru o critică ştiinţifică şi constructivă (Sullana Sulă Selejan); Linz — a IV-a Conferinţă a istoricilor mişcării muncitoreşti (N.C.); A IX-a Reuniune istorică internaţională a Academiei Tudcrtine, Todi (Perugia), 13 — 16 octombrie 1968 (Constantin Şerban).. 323 RECENZII DAVID PRODAN, Iobăgia tn Transilvania In secolul al XVI-Iea, voi. I—II, Edit. Acad., Bucureşti, 1967-1968, XII.+ 596; X + 862 p. (Radu constanţinescu) www.dafinromamca.Tn......................... 351 271 281 289 297 303 309 Pac . * . Antologia glndirii româneşti. Secolele X V — XIX, partea I — II, Edit, politică, Bucureşti, 1967, 887 p. (Academia Republicii Socialiste România, Insti- tutul de filozofie) (Bucur Ţincu)................................................. 354 . * . Hisloire universelle des armies, voi, I—IV, Editions Robert Laffont, Paris, 1965-1966, 1 220 p. (Manole Neagoe)....................................... 361 REVISTA REVISTELOR „Revue des ătudes sud-est europ^ennes” (£ditions de l’Acadfmie de la Repu- blique Socialiste de Roumanie, Bucarest), t. I —VI, 1963 — 1968, 4 260 p. (Anca Iancu şi A. Gheaţă).................................... 367 Însemnări Istoria României . * , Crearea sistemului monetar naţional ta 1867, Edit. Academiei, Bucureşti, 1968, 125 p. (M. Horovilz); MIRCEA PACURARIU, Legăturile bisericii ortodoxe din Transilvania cu Ţara Românească şi Moldova In secolele XVI —XVIII, extras din „Mitropolia Ardealului”, XIII, 1 — 3/1968, Sibiu, XII-l-204 p. +15 pl. (Radu Constantinescu), Istoria Universală. — CERTAN E. E,, PyccKO-pyMWHCKHe OTHOiueHHH b 1859—1863 rojţax, Chişinău, „Cartea moldovenească”, 1968, 228 p, (Emil Lazea); BOG- DANOVlC DIMITRIJE, Jobbh IlecTBH^HiiK y BH3aHTHycKoy h CTapoy cpncKOj KHHHteBHOCTH (Ion Scărarul in literatura bizantină şi în vechea literatură sirbă), Belgrad, 1968, 235 p. (Gheorghe Cronţ); V. M. PANCIAH, Ka6ajibHoe xojioiictbo Ha Pycn b XIV Bene, Edit. „Ştiinţa”, Leningrad, 1967, 160 p. (Constantin Şerban); O. L. VAINSTEIN, HcTOpHH coBeTCKOtt MeRHeBHCTHKH. 1917—1966, M3fl. „HayKa”, JleHHHrpajţ, 1968, 424 p. (L. Deming); , * , Bibliografia hislorii Polski (Bibliografia istoriei Poloniei), Varşovia, Panstwowe Wydawnictwo Naukowe, voi. I, 1965, 1 426 p.; voi. II, 1967, 825 p. (I. Corfus); , ' , Hisloire de Veconomie rurale en Pologne jusqu’ă 1864, Vroclaw—Warszawa — Kracow, 1966, 201 p. (Ioana Constantinescu); WILHELM FLITNER, Die Geschichle der abendlăndischen Lebensformen, Edit. R. Piper et Comp., Miinchen, 1967, p. 368 (Tr. Ioneseu-Nişcov); SAMUEL FLAGG BEMIS, The Diplomacy oflhe American Revolution, Bloomington, Indiana University Press, 1965, 293 p. (S. Columbeanu) .............. 379 NOTE BIBLIOGRAFICE ....................................... 397 „STUDII' tomul 22, nr. 2, p. 187-408,1969. . www.dacoromanica.ro NUMELE POPORULUI ROMÂN ŞI PRIMELE TENDINŢE UMANISTE INTERNE ÎN PROBLEMA ORIGINII ŞI CONTINUITĂŢII DE EUGEN STĂNESCU S-a considerat multă vreme că începuturile tradiţiei umaniste interne despre originea poporului român se pot înregistra în „Letopiseţul” marelui cronicar moldovean Grigore Ureche. Acesta a izbutit să formuleze cu o uluitoare claritate (dat fiind că se făcea pentru întîia dată în literatura română scrisă) o concepţie care scoate la iveală apariţia premiselor con- ştiinţei naţionale, dat fiind existenţa deja conturată a unor idei privind originea poporului român, unitatea de neam şi de limbă, unitatea terito- riului locuit de români. Astfel, ideea originii romane: „Aşişderea şi limba noastră din multe limbi iaste adunată, şi ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur, măcar că de la Rîm ne tragem şi cu ale lor cuvinte ni-s amestecate” ideea unităţii de neam şi de limbă: „Rumânii, cîţi se află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoroşu, de la un loc sînt cu moldovenii şi toţi de la Rîm se trag” 1 2; ideea unităţii teritoriale: ,, ... că ei nu vor să dispartă, să facă doao ţări, ci scriu că au fost tot un loc şi o ţară . . . ” 3. Se poate, în această privinţă, ridica problema dacă o concepţie expri- mată atît de categoric şi cu atîta limpezime putea să fie pur şi simplu determinată de o bruscă revelaţie intelectuală, rezultat al unor lecturi umaniste, marele cronicar moldovean fiind astfel primul cărturar român reprezentant al acestei tradiţii umaniste. Mai degrabă e de luat în consi- deraţie posibilitatea unui îndelungat proces de clarificare intelectuală care prin acumularea treptată de cunoştinţe şi lărgirea continuă a orizon- tului spiritual a dus la transformarea tradiţiei populare în tradiţie cărtu- rărească. Cînd şi în ce împrejurări a început acest proces de clarificare 1 Letopiseţul Ţării Moldovei (ed. P. P. Panaitescu), Bucuroşii, 1955, p. 61. 2 Ibidem, p. 124. 3 Ibidem, p. 60. „STUDII”, tomul 22, nr. ir. 2,_p. 1J9 - 206, 1969. www.dacofomamca.: ro 190 EUGEN STANESCU 2 intelectuală? în încercarea de a da un răspuns la această întrebare trebuie să luăm în considerare evenimentele culturale de importanţă istorică din cea de-a doua jumătate a veacului al XVI-lea. Căci dezvoltarea scrisu- lui românesc şi în special a tiparului românesc au jucat un rol hotărîtor în această privinţă. ★ Exista în aceste tipărituri româneşti din cea de-a doua jumătate a veacului al XVI-lea — în cele ale diaconului Coresi şi ale celorlalţi tipo- grafi — o concepţie despre originea poporului român, exprimată însăşi în ce priveşte ideile fundamentale într-un mod implicit şi nu explicit, cum se constată în marea literatură cărturărească din veacul următor, anume, sub două forme. O primă formă este cea a folosirii cu o anumită frecvenţă şi într-un anumit context a termenului de „român” în paralel cu cel de „rumân”. Astfel, în Palia de la Orăştie din 1582 se foloseşte în mai multe locuri expresia de „fraţi români”. Cînd se spune: ,, . . . şi le-am scris voo fraţilor români, şi le cetiţi că veţi afla într ele mărgăritariu scump şi vistieriu nesfîrşit” 4 *, Mihai Tordaş este episcopul „românilor” în Ardeal, iar limba în care se scrie este „limba românească” 8 *. Am arătat cu altă ocazie că nu se poate considera forma de „român”, cum se spune în chip obişnuit în istoriile de limbă sau de literatură, ca o formă „inventată” „reconstru- ită”, în scopul sublinierii originii 6. Credem că termenul de „român” se afla de asemenea în rostirea poporului, căci în documentele de la sfîrşitul veacului al XVI-lea şi începutul veacului al XVII-lea se întîlnesc rostiri destul de variate, ca: „roumân”, „rămăn”, „rumen” etc., care arată că „rumân” nu era singura formă 7. în primul rînd doveditoare e însăşi iscălitura din 1568 a unui Nicolae Eomânul, nume transcris cu litere greceşti (Nikolaos Eomânos), în care sunetul „â” este dat prin semnul slavon corespunzător, cu intenţie vădită deci de a se reda cît mai real şi veridic din punct de vedere fonetic rostirea, care nu putea să nu fie în circulaţie8-9. Faptul că termenul de „român” nu trebuie considerat ca o reconstrucţie intelectuală, ci ca ţinînd de realitatea lingvistică, nu modifică sensul istoric al folosirii lui în aceste texte, ci dimpotrivă. Este de fapt o opţiune inte- lectuală şi savantă, care, dînd preferinţă unui termen faţă de celelalte, sugerează tot atît de subliniat filiaţia etnică. O a doua formă este cea a unor cazuri de traducere a termenului de „romanus” (corespunzîndu-i termenul grecesc de „romaios” şi cel slav de „râmleanin”) cu termenul de „rumân” — „român”, fireşte, de cele mai multe ori operîndu-se traducerea cu termenul românesc de „râmlean”. 4 Palia de la Orăşlie, în I. Bianu şi N. Hodoş, Bibliografia veche românească, I, p. 97. 6 Ibidem, p. 95, 97. 11 Idee susţinută în chip obişnuit. Mai recenL, P. P. Panaitescu in Istoria lilera’urii române, I, Bucureşti, 1964, p. 316; Al. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, 1968, p. 436. 7 Eugen Stăncscu, Premisele medievale ale conştiinţei naţionale româneşti. Mărturiile interne. Bomân-romănesc In textele interne din veacurile XV —XVII, in „Studii”, 1964, nr. 5, p. 981. 8 • N. Iorga, Documente nouă in mare parle româneşti (le la Petru Şchiopul şi Mihai Viteazul, în „Analele Academiei Române. Memoriile secţiunii istorice”, scria a Il-a, tom. XX (1898), p. 437: NixoXâoţ PfiM^NOS. Vezi şi Eugen Stăncscu, ibidem, p. 981. www.dacoromamca.ro 3 NUMELE POPORULUI ROMAN ŞI PRIMELE TENDINŢE UMANISTE INTERNE jgj în Apostolul din 1563 Coresi traduce pe „romanus” cu „rumân” 10 *. Or, aceasta nu se datoreşte hazardului de gust şi cunoştinţe al muncii de traducere, căci ceva mai tîrziu, în jurul lui 1620, cronicarul Moxa vorbeşte de „puterea rumânilor” în loc de cea a romanilor u. Acestor exemple, mai de multă vreme cunoscute, se poate adăuga precuvântarea Bibliei din 1688, în care prin „rumâni” se înţeleg de fapt „romani”, unde se spune: „Stra- von scriitoriul de pămînt vredniciia şi mărirea Rumânilor scriind, numai pre ostaşii vremii aceea care era asupra vrăjmaşilor ţării îi număra” 12. în acest sens se poate afirma că o asemenea tendinţă e vădită de-a lungul veacului al XVII-lea atît în scrierile bisericeşti, cît şi în cele istorice. în cele bisericeşti o găsim la autori de primă importanţă, ca de pildă mitropo- litul Dosoftei13. în ce priveşte cele istorice, atragem atenţia că în De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor a lui Miron Costin, în pasajul: ,, . . . rîmlenii cei descălicaţi de Traian în Ardeal... ”, terme- nul de „rîmleni” se găseşte în manuscrisul 104 Acad., pe cînd [în Manu- scrisul 850 Acad. termenul folosit este „românii” 14. Că toate acestea nu trebuie înţelese ca exemple răzleţe se poate observa clar în Hronicul vechi- mei a romano-moldo-vlahilor al lui Dimitrie Cantemir, unde constatăm o adevărată generalizare a înlocuirii termenului de „roman” cu „român”. într-adevăr, marele umanist foloseşte în chip frecvent pentru „roman” „român”. Pentru el, cum ne spune încă din „Pridoslovie”, Imperiul roman şi poporul roman erau de fapt „împărăţia românească” şi „poporul românesc”, „Căci den afara hotarîlor împărăţii româneşti: . . . aşa şi pănă la marginile lumii cunoscute, poporul românesc, prin multe vremi şi pre la multe părţi, precum să-şi fie scos şi aşezat sloboziile sale . . .”15. în „Cătră cititoriu” îşi promite să înfăţişeze în chip cronologic viaţa împăraţilor romani şi evenimentele legate de aceştia: ,, . . . cu osîrdie înfăţişîndu-1, cursul hronicului, viaţa împăraţilor româneşti, şi une lucruri mai de însămnat. . .”16. Referindu-se la epoca împăratului Augustus, spune următoarele: ,, . . . precum mai pe larg vom arăta în capul ce ur- mază, unde vom istorisi războaiele lui Augustus şi a altor înpăraţi ro- mâneşti, cu ghetii...”17. în acelaşi capitol ni-1 prezintă pe împăratul Traian ca împărat al românilor: ,, . . . Crăiia dachilor carea au stătut pănă la Ulpie Traian, împăratul românilor, şi pănă la Decheval, craiul dachilor . . .” 18. El arată clar că limba latină din care se trage limba română toţ limbă românească este: ,,. . . şi limba cea părinţască (carea din românească, sau lătinească iaste . . .” 19. în continuare, ocupîndu-se 10 G. Giuglea, Coresi face cea dinţii apropiere intre „români” şi „rumâni”, In „Biserica ortodoxă română”, 1935, nr. 5 — 6, p. 226 — 228. » Ibidem, 227. i* Biblia, in Bibliografia veche românească, I, p. 290. Vezi Eugen Stănescu, op. cil., p. 998. 13 G. Giuglea, op. cil., p. 227. 14 Miron Costin, Opere, Bucureşti, 1958, p. 243. it Operele principelui Dimitrie Cantemir publicate de Academia Română, tom. VIII Hro- nicul vechimei a romano-moldo-vlahilor (cd. Gr. G. Tocilescu), Bucureşti, 1901, p. 14. i« Ibidem, p. 51. 57 Ibidem, p. 77. 18 Ibidem. 18 Ibidem, p. 104. www.dacoromanica.ro 192 EUGEN STANESCU 4 de colonizarea Daciei cu populaţie romană urbană, el consideră că aceasta era alcătuită de fapt din orăşeni români: „ şi în toată Dachia cetăţi făcînd, şi ceale slabe întărind cu slujitori să le întărească, şi cu orăşeni români să le sălăşluiască. . ”20. Operaţiile militare împotriva Daciei au fost întreprinse de armate româneşti: ,,. . . să fie vinit cu oştile româneşti, şi gonind de pre acestea locuri pre gheti şi pre dachi, să fie cuprins romanii aceste locuri şi să fie fost rămas deciia pre dînsele lăcuitori. . .”21. Din această cauză, în chip firesc, el poate să considere că în Dacia coloniile romane erau de fapt „colonii româneşti”, că Dacia a fost transformată în „provinţie românească” şi că populaţia a fost de la început românească: ,, . . .românii din Dachia să fie români de la Italia, de vreame ce curat arată că Aurelian au rădicat românii de Traian puşi în Dachia, şi i-au trecut numai peste Dunăre în Misia . .. ”22. Şi Dimitrie Cantemir foloseşte pentru „romani”-,,români” în continuarea firului istoriei sale, cu privire la evenimentele petrecute cu mult înainte de formarea deplină a poporului român propriu-zis, ca de pildă în legătură cu campaniile lui Marc Aureliu, cînd scrie: „ . . .pentru mare seaceta şi uscăciune carea să tîmplase, la atîta primejdie sosise toată oastea românilor . . . ” 23. Datorită lui Dimitrie Cantemir putem percepe în chip limpede de ce, urmîndu-se şirul autorilor anteriori, se traduce termenul de „roman” prin „român”. Se învedera în felul acesta continuitatea populaţiei roma- nizată în Dacia şi se demonstra în acest fel autohtonia poporului român. Nu în puţine locuri Dimitrie Cantemir subliniază identitatea dintre cei doi termeni şi, în consecinţă, continuitatea nu numai terminologică, ci şi de existenţă istorică. însuşi termenul de „romano-moldo-vlahii” indică acest lucru. în subtitlul la Hronicon, arătînd cine sînt locuitorii teritoriului românesc, spune: „Şi pentru romanii carii de atuncea într’însa aşăzîndu-să, într’aceeaşi şi pănă acmu necontenit lăcuiesc ...”23 bis. în subtitlul la cartea a IlI-a această idee este expusă lapidar şi clar: „Aşişderea dimpo- trivă să dovedeaşte, precum românii ceşti de astăzi sînt tot aceia romani, pre carii Ulpie Traian i-au adus atuncea . . . ”24. Tot astfel, mai departe:' ,, . . . precum Dachia au fost de la Traian împărat, cu cetăţeani şi slujitori vechi romani, descălecată şi de ciia precum aciiaşi romani să fie moşii, strămoşii romanilor carii şi astăzi în părţile Dachiei lăcuitori să află . . .”25. Această idee este susţinută în chip sistematic de către Dimitrie Cantemir, un fel de fir directoriu al întregii sale expuneri istorice: ,, . . .să arătăm hronologhiceaşte, adecă după sămăluirea annilor, precum aceşti romani de Ulpie Traian în Dachia descălecaţi, tot aceiaşi să fie românii carii şi pănă astăzi într’însa lăcuiesc . . .” 26. Probabil că din această cauză pentru Dimitrie Cantemir identitatea dintre „romani” şi „români” fiind indiscu- tabilă, el a putut să considere că întreg teritoriul românesc are drept la un singur nume şi pe lîngă denumirile de „Ţara Bomânească” şi „Daco- 20 Ibidem, p. 105. 21 Ibidem, p. 124. 22 Ibidem, p. 151. 23 Ibidem, p. 201. 23 bis ibidem, p. 57. 24 Ibidem, p. 109. 24 Ibidem, p. 153. . 28 Ibidem, p. 162. . www.dacoFomanica.ro 5 numele poporului roman şi primele tendinţe UMANISTE INTERNE 193 Romania” 27 raportate la acest teritoriu a folosit uneori şi termenul de „Romano-Moldo-Vlahia” 28. Toate acestea au o anumită importanţă, dacă ţinem seama că nu în puţine locuri Dimitrie Cantemir foloseşte cu sensul lor exact termenii de „roman”, „romeu”, „român”. Am extins acest excurs privitor la terminologia cantemiriană a termenului de „român” pentru a învedera cît de strînsă este legătura cu ceea ce s-a scris şi s-a gîndit anterior. Dimitrie Cantemir nu făcea decît să dezvolte, aşezîndu-le pe temelia erudiţiei sale, idei şi expresii întîlnite la înaintaşii săi. în felul acesta ni se înfăţişează un fir de gîndire termino- logică continuu, care leagă în chip indiscutabil — dovadă exemplele care s-au dat pînă acum — cea de-a doua jumătate a veacului al XVI-lea de începutul veacului al XVIII-lea capabil a pune în lumină existenţa unui proces istoric care probează că ceea ce se observă terminologic în tipăriturile româneşti din a doua jumătate a veacului al XVI-lea nu se putea datora hazardului: nici folosirea lui „român” în loc de „rumân”, nici traducerea lui „romanus” prin „român”. Ceea ce a fost explicitat şi demonstrat mai tîrziu exista de pe atunci, implicit ca idee, şi anume ideea originii comune şi a continuităţii. Ea e încă o dovadă că întreg fenomenul cultural şi spiritual al închegării şi dezvoltării unui umanism românesc nu poate fi detaşat de această mişcare de traduceri şi tipărituri din a doua jumătate a veacului al XVI-lea, modestă dar plină de semnifica- ţie istorică. Toate tind să sublinieze o tendinţă care, prin persistenţa ei, vădeşte o anumită obişnuinţă în vehicularea ideilor reflectând conştiinţa de neam a poporului român. De aceea, ceea ce e valabil pentru veacul al XVII-lea trebuie să fie şi pentru a doua jumătate a veacului al XVI-lea. Sensul este acelaşi, intensitatea este însă diferită, mai mare în veacul al XVII-lea decît în veacul precedent sub aceste două forme. Ca atare, ideea cărturărească despre originea şi unitatea poporului român nu numai că nu era străină de scrierile româneşti din acea vreme, ci ocupa un loc im- portant în acestea. k Exprimată astfel în scrierile româneşti din a doua jumătate a vea- cului al XVI-lea, această concepţie poate fi considerată ca avînd un carac- ter umanist, aceste scrieri făcînd începutul a ceea ce se poate considera ca fiind nu numai tradiţia cărturărească internă, ci chiar tradiţia umanistă internă despre originea poporului român? Să ţinem seama, în acest sens, de faptul că răspîndirea scrisului şi tiparului românesc era strîns legată de introducerea limbii române în biserică şi dezvoltarea acţiunii de tradu- cere în limba română a diferitelor scrieri componente ale Bibliei. Precizarea nu e fără importanţă, deoarece istoria comparată a culturii europene învederează că procesul introducerii limbilor naţionale în biserică, şi mai ales a traducerii în aceste limbi a Bibliei, nu este legată numai de influenţa mişcării de reformă a bisericii din veacurile XIV—XVI. în această ordine de idei se pot aduce unele date semnificative, care pun în lumină faptul că mişcarea de traducere a Bibliei în limbile vorbite participă în primul rînd la un proces de intensificare culturală 27 Eugen Stănescu, Geneza noţiunii de „România”. Evoluţia conştiinţei de unitate terito- rială la români In lumina denumirilor interne, in Unitate şi continuitate tn istoria poporului român, Buc., 1968, p. 237. 28 Hronicul vechimei a romano-moldo-vlafiilor .. ., p. 60, 169, 484. www.dacoromanica.ro 19-1 EUGEN STANESCU 6 întîlnit cu mult anterior reformei propriu-zise şi care anticipează ceea ce am putea să numim primele începuturi ale umanismului. Situaţia, aşa cum o întîlnim în ţările occidentale, este destul de sugestivă. în Franţa Biblia a fost tradusă în veacul al XlII-lea, încă în timpul lui Ludovic al IX-lea, iar la începutul veacului al XIY-lea a fost pusă în circulaţie Biblia numită „historială”, pentru ca în decursul aceluiaşi veac să se mai adauge o serie de alte noi versiuni29. Astfel, cu mult înainte de apariţia tiparului exista în circulaţie manuscriptă Biblia în limba franceză. Dar şi după apariţia tiparului în Franţa nu se poate spune că traducerile de inspiraţie reformată au prioritate, în timp, asupra celor catolice, căci în 1523 Lefevre d’Etaples traducea Noul Testament — completat ulterior cu Vechiul Testament — reprodus de mai multe ori, cu privilegiul autorităţii de stat30. Cea mai importantă versiune protestantă a Bibliei din veacul al XVI-lea — aşa-numita „Biblie de la Geneva” — avea de fapt la bază Biblia lui Lefevre d’Etaples31. în Germania au existat o serie de încercări fragmen- tare de traducere a Bibliei în evul mediu. Dacă urmărim datele principa- lelor traduceri catolice ale Bibliei complete: Beringer (1526), Emser (1527), Ditenberger (1534), Eck (1537) n-au nici o legătură cu Bibliile complete protestante apărute la Ziirich în 1526—1529, 1527—1529, 1530—1531, înainte ca Luther să fi terminat versiunea sa a Bibliei (1533—1534), care va deveni Biblia principală a protestanţilor32. în Anglia, întreaga mişcare de traducere a Bibliei este legată de mişcarea lui Wykliffe, care terminase de tradus Vechiul Testament către 1380, întreaga versiune engleză a Bibliei, o dată cu traducerea de către Nicolae de Hereford a Vechiului Testament fiind gata la moartea lui Wykliffe în 1384 33. Indiscutabil că în acest caz mişcarea de traducere a Bibliei are un caracter prereformat, dar totodată şi preumanist. De altfel şi catolicii englezi au considerat necesar în a doua jumătate a veacului al XVI-lea să asigure o versiune engleză a Bibliei34. în Italia, unde influ- enţa reformată a fost puţin sensibilă, a fost realizată în timpul evului mediu o traducere în limba vorbită a Bibliei3S. Există de asemenea versiuni italiene din ce în ce mai perfecţionate, tipărite la Veneţia în anii 1477, 1481, 1536, 1539 36. Chiar şi Spania, lăcaşul catolicismului cel mai fervent şi cel mai intransigent, a cunoscut traduceri în limba vorbită, chiar dacă la început n-au avut o largă răspîndire37. în Europa Centrală se poate spune că paralel cu Bibliile de inspiraţie protestantă au fost realizate versiuni catolice ale Bibliei, ca de pildă Biblia boemă din 1579—1593, Biblia poloneză din 1599 şi Biblia maghiară datorată iezuitului P. G. Kaldi, tipărită în 1626 38. De altfel, în aceste ţări se poate urmări foarte 29 L’Abbd Trochon, La Sainle Bible. Texte de la Vulgate, Iraduclion franţaise en regardţ Avec commentaires Iheologiques, moraux .. . Inlroduclion Generale, t. I, Paris, 1886, p. 457 — 458. 30 Ibidem, p. 458-460. 31 Ibidem, p. 461. 32 Ibidem, p. 462. ■ 33 Ibidem, p. 463. 34 Ibidem, p. 464. ' 31 Ibidem, p. 464 — 465. 39 Ibidem, p. 465. 37 Ibidem. 38 Ibidem’p 465"466- www.dacoromanica.ro 7 NUMELE POPORULUI ROMAN ŞI PRIMELE TENDINŢE UMANISTE INTERNE 195 clar şi în paralel progresul realizării diverselor versiuni ale Bibliei şi cel al răspîndirii curentelor umaniste. Ceea ce este specific Europei Occidentale şi Centrale nu putea să fie străin de situaţia din Transilvania şi mai ales de cea din regiunea Braşo- vului. Concluzia se impune de la sine. Mişcarea de traducere a cărţilor bisericeşti în limba română era legată întrucîtva de influenţa protestan- tismului, dat fiind ritmul răspîndirii acestuia, dar nu poate fi explicată numai prin aceasta. Puternica intensificare a influenţei curentelor uma- niste trebuia în chip firesc să fi jucat un rol, probabil hotărîtor, în această privinţă. Dar tot atît de important este şi factorul reprezentat de înrîurirea umanismului. Cei doi factori trebuie disociaţi în ce priveşte influenţa lor, dar totodată consideraţi ca părţi ale aceluiaşi ansamblu structural. Nu trebuie uitat, de pildă, că de la începuturile ei, mişcarea protestantă s-a întrepătruns cu cea umanistă. ★ Corespunde aceasta dezvoltării scrisului românesc în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, putînd în acest fel să se atribuie un anumit caracter preumanist ideilor formulate implicit şi legate de conştiinţa de neam a poporului român? Răspunsul poate fi afirmativ, dacă luăm în considerare conţinutul ideologic al acestor scrieri, mesajul de idei intelectuale şi sociale pe care îl adresează colectivităţii în slujba căreia se socoteau că sînt asemenea cărturari, traducători şi tipografi din a doua jumătate a veacului al XVI-lea. Întîlnim în aceste scrieri idei care se explică mai mult prin influenţa umanismului şi mai puţin prin cea a reformei, pentru că ţin mai mult de mişcarea intelectuală a vremii şi mai puţin de ceea ce era specific mişcărilor strict confesionale. O idee subliniată este aceea a culturii pentru toţi, de unde necesitatea scrisului în limba poporului, fără de care nu e cu putinţă o rodire spirituală autentică. în Psaltirea românească din 1570, idee de altfel exprimată şi în Evanghelia românească din 1561 39, se spune după apostolul Pavel ,, . . că întru besearecă mai vrătos cinci cuvinte cu înţelesul meu să grăesc ca şi alalţi să învăţ, de cît întunerec de cuvinte neînţelese într-alte limbi” 40, ceea ce justifică critica adresată clerului pentru neîndeplinirea misiunii educative, ca, de pildă, în Tîlcul Evangheliilor din 1564: ,,. . . derept aceea nu vă mirare-ţi, fraţii miei şi acmu deaca patriarhul şi vlădicii, egumenii, călugării, popii nu spun cuvîntul lui Dumnezeu ... ce mai tare ţin tocmealele oamenilor decît a lui Christos .. . acmu încă vedeţi că popii derept venitul lor ce lucru fac pre noi! .. . pănă acmu socotiţi ce aţi învăţat: mai nemică, că nu ştiţi nemica: derept ce, că n-aţi înţeles, că popii au boscorodit în besearică” 41. în acest context apare firească condamnarea solidarităţii nedrepte a înaltului cler cu stăpînii asupritori ai lumii. în aceeaşi scriere se spune: „Caută pe patriarşi şi pre vlădici şi pre mitropoliţi şi pre episcopi şi pre călugări şi pre popi cum ei sînt şi domni şi sfeatnici domnilor, căci că tac şi nu mărturisesc drept pe Christos, ci 39 Evangheliar românesc, în Bibliografia veche românească, I, p. 45. 40 Psaltirea românească, ibidem, p. 56. 41 Tîlcul Evangheliilor. Copie fotografică la Biblioteca Academiei, C.V. nr. 13, f. 71 — 72 N. Iorga, Istoria literaturii româneşti, I, Bucureşti, 1925, p. 186. www.dacoromanica.ro 196 EUGEN STANESCU 8 grăesc după voia oamenilor, să fie în cinste înaintea lor” 42, sau într-alt loc: ,,Sînt mulţi episcopi, călugări, egumeni, popi care-i văd destule strîm- bîtîţi în viaţa lor în ce au pomenit: sănt unii care-i grăiesc ce vrînd să placă domnilor, boiarilor, că să tem de voievodă, că-i va ruşina şi-i va scoate deîncinste, căce că şed la masă, că se vor mănia şi vor lua de la ei episcopia au vlădicii a” 43. Fireşte că asemenea tendinţe critice nu trebuie socotite «a anticlericale, ci privite în limitele lor fireşti. Mai degrabă sub influenţa ideilor umaniste Coresi şi ceilalţi cărturari din acea vreme nu condamnau înaltul cler în bloc, ci-1 diferenţiau în ceea ce se poate numi reprezentanţii buni sau răi ai acestuia, căci se spune în acelaşi ,,Tîlc al Evangheliilor” din 1564—6: . unde ceartă această carte pre vlădici, episcopi, popi, călugări şi pre domni, nu ceartă pre cei buni, ci pre cei răi” 44. Din toate acestea izvorăşte ideea necesităţii unei pături intelectuale alcătuită, fireşte, mai ales din preoţi învăţaţi care să educe şi să înveţe poporul de rînd. Astfel, necesitatea răspîndirii culturii şi, în primul rînd, a ştiinţei de carte, apare evidentă în următoarele cuvinte ale diaconului Coresi, scrise în prefaţa „Evangheliei cu învăţături” din 1581: „Ca să fie mai lesne şi mai uşor a ceti şi a înţelege pentru oamenii ceia proşti. . 45. Întîlnim, de asemenea, într-un text următoarele: „Ce folos e lor, deaca popa grăiaşte în limbă străină rumânilor, sărbeaşte, de nu înţeleg, sau pre altă limbă ce nu vor înţeleage ascultătorii? !. . . Popa să fie ştiitoriu cărţilor: aşa va putea învăţa pre mişelîmea ...” 46. De aceea se regretă, focarele de cultură care erau altădată mănăstirile, formulîndu-se în legătură cu aceasta ideea unui just echilibru între tradiţie şi inovaţie: „ . .. greşesc şi aceea care-i strică mănăstirile; întru o vremea au fost bune, nu ca acum, că în eale au fost de dăscălie şi învăţături; de în mănăstiri au eşit cărturari mari, episcopi şi popi, în oraşe şi în sate; ce acmu nu e de dăscălie îu cale ...” 47. De ce aceasta? Pentru că însuşi poporul e cel ce vrea să se ridice spiritual şi să se lumineze: ,,. ..că lumea şi mişelâmea proastă cu mare jelanie pofteaşte şi iubeaşte a înţeleage şi a învăţa cuvîntul lui Dum- nezeu ...” 48. Aceasta era deci misiunea păturii de intelectuali care trebuia să înlocuiască ignoranţa cu ştiinţa, întunecimea minţii cu lărgimea cunoş- tinţelor: „...să înveţe şi să strige tare, dojenească, cum să nu piară mi- şelâmea”49. De aceea nu poate să surprindă că în aceste scrieri se întîlneşte şi ideea unei anumite opoziţii faţă de dogmatismul intelectual, printr-un fe'. de respingere a părerilor bazate pe autorităţi nediscutate invocîndu-se nece- sitatea de a merge la izvorul fundamental al cunoştinţelor teologice, subîn- ţelegîndu-se poate chiar dreptul la liberul examen al textelor. Nu e acesta •oare sensul următorului pasaj?: ,, . . . că noao nu vine leagea nece din 12 Tllcul Evangheliilor . . ., f. 81; N. Iorga, op. cil., p. 187; P. P. Panaitescu, Începuturile şi biruinţa scrisului in limba română, Bucureşti, 1965, p. 152. 43 Tllcul Evangheliilor . . ., f. 231; N. Iorga, op. cil., p. 187; P. P. Panaitescu, op. cit., p. 152-153. 44 Tllcul Evangheliilor, in Bibliografia veche românească, I, p. 51. 43 Diaconul Coresi, Carie cu învăţătură (ed. Sextil Puşcariu şi Al. Procopovici), Bucureşti, 1914, p. 6; P. P. Panaitescu, op. cil., p. 171. 43 Tllcul Evangheliilor..., t. 263; N. Iorga, op. cit., p. 187. • 47 Tllcul Evangheliilor .. ., f. 64; N. Iorga, op. cit., p 187—188. Teză contrară, dar dis- cutabilă, la P. P. Panaitescu, op. cit., p. 153. 48 Tllcul Evangheliilor . . , f. 118; N. Iorga, op. cit., p. 188. 48 Tllcul Evangheliilor .. ., f. 231; P. P. Panaitescu in Istoria literaturii române .. ., p. 310 www.dacoromanica.ro • 9 NUMELE POPORULUI ROMAN ŞI PRIMELE TENDINŢE UMANISTE INTERNE 197 Ierusalim, nici de la Eoma, nici de în ţara grecească, nece nemţească, nece Eumânească; nu e de la Leşească, nici de la Moschicească, ce e lăsată şi tocmită de la Isus Christos ...” 50 51 52. Este evident că nu se acceptă fără critică opiniile marilor confesiuni ale vremii, ortodoxe, catolice sau pro- testante. De aci rezultă necesitatea luptei pentru civilizaţie împotriva superstiţiilor pricinuite de ignoranţa poporului: „Noi nebunii, deacă ne bolnăvim, meargem la nescare muieri carele pre noi descîntă ... că toată descîntare nu e altă bunătate nemecă, ce numai drăcie . . . sînt neşti erbi bune şi leacure: acelea-s bune . . .” 81. Şi totodată ideea corespunzătoare tendinţelor vTemii că ridicarea gradului de cultură putea să însemne salva- rea în ceasul de răscruce cînd popoarele din această parte a lumii erau ameninţate în fiinţa lor de primejdia otomană: „Derept aceea mă tem că văm şi noi peri rău călcaţi de limba păgînă, să dacă nu văm primi şi să nu văm asculta, loa va Dumnezeu de la noi” 51 bu. Toate aceste exemple sugerează un început de caracter umanist al conţinutului de idei al acestor scrieri. Deci posibilitatea ca şi ideile privind originea poporului român să aibă un asemenea caracter se află înăuntrul şi nu în afara realităţii istorice. ★ - Iată de ce trebuie disociate — aşa cum am arătat şi mai înainte — cele două influenţe: influenţa reformei şi cea a umanismului. Asemenea idei nu-şi aflau negreşit obîrşia în ideologia reformei, mai ales dacă ţinem seama de împrejurările specifice ale istoriei şi culturii româneşti din veacul al XVI-lea s2. Societatea şi cultura românească nu aveau nevoie de reformă ca să impună limba română ca limbă a bisericii şi culturii şi să exprime în româneşte asemenea idei, căci nu trebuia de dat pentru îndeplinirea acestui program nici un fel de bătălie împotriva bisericii ortodoxe. Biserica răsăriteană, mai liberală şi mai realistă decît cea apuseană, nu s-a opus traducerii Bibliei în limbile naţionale, considerînd cărţile astfel traduse, dacă nu chiar drept cărţi canonice, în orice caz ca aşa-numite cărţi bune de citit52 b18. Cu atît mai mult aceasta, cu cît diaconul Coresi şi ceilalţi tipo- grafi din Transilvania nu au înţeles să se ridice împotriva bisericii ortodoxe şi în nici un caz împotriva tradiţiei reprezentată de aceasta. Astfel, conform unui calcul făcut nu de mult, din 35 de cărţi tipărite, 23 fiind scrise în limba slavonă, 3 fiind slavo-române, iar 9 româneşti, cele slavone şi slavo-române sînt indiscutabil în afara oricăror influenţe ale reformei, iar în ce priveşte cele 9 cărţi româneşti, dintre acestea 6 sînt de asemenea în afara unei asemenea influenţe putîndu-se spune chiar că una dintre ele cuprinde atacuri contra reformeiS3. însă şi cele 3 cărţi româneşti în legătură cu care se pot lua în considerare influenţe ale reformei: Palia de la Orăstie, întrebarea creştinească, Tîlcul Evangheliilor (Evanghelia cu învăţături) — 50 T ticul Euangheliilor . . ., f. 225; Nr. Iorga, op. cit., p. 188; P. P. Panaitescu, op. cit. p. 153. 51 Tilcul Euangheliilor .. ., f. 236; N. Iorga, op. cit., p. 188 — 189. sibis i'iicul Euangheliilor .. ., f. 181 — 182; N, Iorga, op. cit., p. 189. 52 I. G. Sbiera, Mişcări culturale şi literare la românii din stingă Dunării In răstimpul de la 1504—1714, 1897, p. 10, 12, 19. «. 52 bis p, p, Panaitescu, op. cit., p. 153; H. Andruţos, Simbolica. Traducere din 1. greacă de Justin Moisescu, Edit. Centr. metr. al Olteniei, 1955, p. 120. 53 p. P. Panaitescu, op. cit., p. 150 — 151. Idee expusă cu multe detalii in această lucrare. www.dacoromanica.ro 198 EUGEN STANESCU 10 cum s-a văzut din exemplele date anterior — vădesc anumite idei care pot fi legate de reformă, dar mai ales de umanism. Din această cauză trebuie pusă problema caracterului autonom al acestei literaturi. Cercetările de pînă acum au arătat că şi în cazul tălmă- cirilor traducătorii au dovedit multă iniţiativă, fiind continuu efortul de adaptare în ce priveşte soluţiile de traducere propriu-zisă, introducerea unor texte cu vederi personale fiind fundamentală în această privinţă 64. De aceea era mai mult aparent decît real patronajul luteran al activităţii lui Coresi, municipalitatea înţelegînd să înfiinţeze o tipografie de concu- renţă ca o dovadă că influenţa ideilor reformei nu era considerată prea mare asupra lui Coresi şi a colaboratorilor săi55. în acelaşi timp legăturile pu- ternice ale lui Coresi cu Ţara Românească nu pot decît să sublinieze şi mai mult aceasta. Iată de ce se poate considera că anumite idei savante şi înaintate sînt exprimate în scrierile româneşti din a doua jumătate a veacului al XVI-lea mai mult ca idei umaniste, decît ca idei reformate. E de presupus astfel că aceşti cărturari români, în contact cu un mediu intelectual în acelaşi timp umanist şi reformat, au acceptat influenţa acestuia mai mult ca mediu umanist, decît ca mediu reformat. în acest mediu umanist al Braşovului îşi desfăşurau activitatea cărturari de seamă ca Honterus şi Sommer, şi se poate să se fi exercitat o anumită influenţă asupra lui Iacob Eraclid Despotul cu privire la necesitatea traducerii în româneşte a EvanghelieiBB. Cunoaştem prea puţine date ca să putem reconstitui biografia de cărturar a lui Coresi; ele sugerează legături şi ca atare influenţe din partea cercurilor umaniste ale Veneţiei şi Levantului, care trebuie să fi jucat un anume rol într-o asemenea opţiune, şi poate unele patronaje de caracter intelectual, ca cel al patricianului Forro Mi- kloş57. în orice caz, chiar dacă sîntem în faţa unei insuficiente cunoaşteri, contextul istoric de persoane şi împrejurări vădeşte un continuu efort de filtrare, de selectare a influenţelor conform realităţilor locale şi scopului propus. Din această cauză mai puţin reforma şi mai mult umanismul au putut să determine conţinutul general de idei intelectuale şi sociale ale acestor scrieri. Cum acest caracter nu poate fi specific numai unor categorii de idei, ci tuturora, sîntem îndreptăţiţi să luăm în considerare caracterul umanist al ideilor pe care le exprimă conştiinţa de neam a poporului român, pe care le găsim în aceste prime tipărituri în limba română. Problema originii acestor idei, adică a ceea ce putem numi tradiţia umanistă internă despre obîrşia poporului român, învederează, aşa cum se poate înregistra în numeroase împrejurări ale istoriei culturii româneşti medievale, necesitatea luării în consideraţie a unei puternice baze asupra căreia s-au exercitat influenţele cărturăreşti. Se constată în aceste scrieri o presiune internă care a determinat o anumită adaptare şi armonizare 44 * * 47 44 N. Iorga, op. cit., p. 182 — 183, 186; P. P. Panaitescu, op. cil., p. 153 — 155. 66 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 148 — 149. 68 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 40 — 41,178 —179; Istoria gindirii sociale şi filozofice tn România, Bucureşti, 1964, p. 57 —58; Hurmuzaki-Densuşianu, II-l, p. 445. Vezi şi Andrei Oţetea, Wittenberg et la Moldavie in Renaissance and Humanismus in Mittel- and Osteuropa (Îngri- jitor Johannes Irmscher), I, Berlin, 1962, p. 302 — 322, unde tratează pe larg ansamblul influ- enţelor reformate — care erau şi de caracter umanist asupra vieţii publice moldoveneşti din veacul al XVI-lea. 47 I. G. Sbiera, op. cit., p. 58 — 59; N. Iorga, op. cil., p. 176 — 177, 184; P. P. Panai- tescu, op. cit., p. 136—137. www.dacoromanica.ro 11 NUMELE POPORULUI ROMAN ŞI PRIMELE TENDINŢE UMANISTE INTERNE 199 la contextul istoric. Altcum nu se poate explica caracterul lor militant, care-şi propune să ridice nivelul intelectual al poporului român, pentru ca în acest fel să fie depăşită o anumită stare de înapoiere culturală şi să se înainteze mai repede pe drumul progresului intelectual prin acumularea ciescîndă de cunoştinţe. Se spune în Evanghelia românească din 1561: ,, . . . şi am scris aceste sfeute cârţi de învăţătură, să fie popilor rumăneşti să înţeleagă, să înveţe rumânii cine-s creştini...” 88. Se spune, de aseme- nea, în Psaltirea slavo-română din 1577: „Derept aceea fraţii mei preoţilor, scrisu-vam această psaltire . . .de am scos de în psaltirea sîrbească pre limba rumânească, să vă fie de înţelegătură, şi grămăticilor, şi vă rog ca fraţii mei să cetiţi şi bine să socotiţi că veţi vedea înşivă ce e cu ade- văr” 59. E foarte important în acest pasaj faptul că autorul se adresează grămăticilor, adică păturii intelectuale în general, care are încredinţată misiunea ridicării poporului. De aceea, în aceeaşi psaltire se spune: „Cu mila lui Dumnezeu eu diaconul Coresi, deacă văzui că mai toate limbile au cuvîntul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi rumânii n-avem . . .”60, idee care de altfel se găseşte şi în Palia de la Orăştie din 1582: ,, . . . că văzum com toate limbile au şi înfloresc între cuvintele slăvite ale lui Dumnezeu, numai noi românii pre limbă nu avem . . .” 81. Caracterul militant al acestor scrieri corespunde desigur năzuinţelor fireşti ale păturii intelectuale româneşti, dar e şi rezultatul presiunii popu- lare care a influenţat-o şi modelat-o. De aceea se poate presupune că ideile exprimate cu vigoare şi relief în limba română trebuie considerate ca venite dinăuntrul societăţii româneşti, nu din afara acesteia. ★ Ceea ce a venit din afară n-a făcut decît să fortifice şi să clarifice? Astfel, anumite idei şi cunoştinţe întîlnite în această epocă, specifice societăţii româneşti şi începînd să aibă un caracter umanist (ca, de pildă, cele referitoare la originea, continuitatea şi unitatea poporului român) îşi aveau izvoarele înăuntrul sau în afara societăţii româneşti? Aceasta era ca atare informată de către străini sau informatoarea străinilor? Iată problema pe care trebuie s-o punem pentru a lămuri caracterul acestor prime tendinţe umaniste. Un fapt demn de reţinut este acela că în chiar această vreme, în care se dezvoltă scrisul românesc sub forma sa tipărită, prin traducerea în limba română a cărţilor bisericeşti — şi în care se exprimă într-un mod implicit o anumită concepţie despre originea poporului român — se înregistrează o masă foarte bogată de mărturii externe în aceeaşi problemă. Desigur că acestea îşi au importanţa lor şi din punct de vedere cantitativ, creşterea acestei mase de mărturii externe de la o perioadă istorică la alta nefiind fără semnificaţie. Se oglindea în acest fel creşterea importanţei locului ocupat de poporul român pe scena istorică şi amplificarea viziunii istorice a cărturarilor contemporani faţă de problemele româneşti. Dar ca să desprindem implicaţii sugestive trebuie să procedăm la o selecţie pe baza unor criterii. Să luăm ca atare în consideraţie mărturiile acelor străini de caracter mai puţin livresc, aflaţi în contact nemijlocit cu realitatea românească, avînd prilejul să-i cunoască pe români, să trăiască chiar în 68 69 80 (1 Evangheliar românesc, In Bibliografia veche românească, I, p. 45. Psaltirea slavo-română, In Bibliografia veche românească, 1, p. 64. Ibidem, p. 63. La fel si în Psaitirea românească din J570. ibidem, p. Palia de la Orăştie, p. 95. 56. 200 EUGEN STANESCU 12 mijlocul acestora. Şi dintre acestea să alegem numai pe acelea care se referă la ceea ce românii ştiau despre propria lor origine. Deci mărturiile observatorilor direcţi cu privire la conştiinţa de neam românească sub forma ideii originii romane în legătură cu numele poporului problema de bază care ne interesează în seria acestor încercări. Iată, într-o ordine aproape cronologică, cîteva mărturii de acest fel pe o perioadă de timp limitată, relativ contemporană cu primele decenii de tipărituri româneşti, adică aproximativ de la mijlocul veacului al XVI- lea pînă către sfîrşitul acestuia. G. Eeicherstorffer, în Chorographia Molăa- viae, cunoscător al stărilor de lucruri din timpul lui Petru Eareş, spune: „Igitur Yalachi Italicum genus a veteribus (ut aiunt) Eomanis derivatum, praeter quod historiis, in Coloniam Dacicam a Traiano Imperatore deductos esse, qui plane in Getharum more abierant...” 62. Andronicus Tranquillus, participant la expediţiile lui Gritti, arată că locuitorii ţărilor româneşti: ,,... Si dicono Eomani... V63. A. Yerancius considera, punînd ca problemă numele însuşi al poporului „Moldavos Danos, Transalpinos Dragules omnes pene occidentales vocant, quippe quibus nec ipsi Valacchi utuntur, qui se Eomanos nominant...”, şi puţin mai departe: ,, . . . interrogantes quempiam an sciret Yalacchice: scisne, inquiunt Eomane1? et an Valacchus esset: num Eomanus sit? quaerunt. . . ”64. Alessandro Guagnini este de părere că poporul român „Nacio Yalachorum” se denumeşte „romana”, ceea ce ilustrează obîrşia sa ®5. Giovanandrea Gromo, ofiţer în armata lui Ioan Sigismund Zapolya, spunea despre români următoarele: „fanno professione d’essere discesi da Colonia Eomana quindi prima condotte da Tiberio contro Dicebale re, poi guardia di quel paese da Adriano ivi lasciate, cosi ancora usano lingua assomigliante alia antica Eomana” 66. în februarie 1562, într-un fel de manifest adresat moldovenilor, viitorul domn Iacob Eraclid Despotul spunea că se va lupta contra turcilor împreună cu ei, caracterizaţi astfel: ,, . . .con voi valenti homeni et gente beUicosa discesi dali valoroşi Eomani, quali hanno fatto tremer il mondo . . . Et a questo 6e faremo cognoscer a tutto il mondo li veri Eomani et discesi da queli et il nome nostro sara immortale et conergeremo l’imagine di noştri patri . . . ”67. Pierre Lescaloppier, care a cunoscut curtea lui Alexandru Mircea, domnul Ţării Eomâneşti, îşi expunea opiniile în felul următor: „Tout ce pays et Moldavie et la plupart de Transilvanie a 6t6 peupl6 des colonies romaines du temps de Traian l’empereur ... Ceux du pays se disent vrays 6uccesseurs des Eomains et nomment leur parler romaneschte c’est-â-dire romain ...” 68. Cancelarul transilvan Kovacsoczy, într-un dialog literar, •2 Chorographia Moldaviae, in A. Papiu-Ilarian, Tesaur de monumente istorice pentru România, III, Bucureşti, 1864, p. 136. Pentru importanţa menţiunilor umaniste din această perioadă vezi B. Daicoviciu, Mărturii despre latinitatea şi continuitatea românilor (sec. XV — XVIII), In „Acta Mus’i Napocensis“, (1968), p. 206 — 210. *3 N. Iorga, Breve Storia dei Rumeni con speciale considerazione delii relazioni colt’Italia, Bucureşti, 1911, p. 84. M Desitu Transilvaniae, Moldaviae et Transalpinae, in A. Papiu-Ilarian, op. cit., p. 177—178. 85 Alessandro Guagnini, Vita Despothi Principi(s) Moldaviae, ed. Constantin Marinescu, in „Mălanges d’Histoire Găn£rale”, voi. II, Cluj, 1938, p. 416. “ Apud Claudio Isopescn, Notizie in/orno ai Romeni nella letteraiura geografica italiana dai cinqiiecenlo, in „Bulletin de la Section Historique de l’Acadămie Roumaine”, 'Bucureşti, 1929, tom. XVI, p. 44. *’ Hurmuzaki-Densuşianu, II-l, p. 417. 88 Paul I. Cernovodeanu, Călătoria lui Pierre Lescaloppier in Ţara Românească şi Tran- silvania la H>74, in „Studii şi materiale de istorie medie,”, IV, p. 444. www.dacoramamca.ro 13 NUMELE POPORULUI ROMAN ŞI PRIMELE TENDINŢE UMANISTE INTERNE 201 pune unul din personajele sale, denumit Philodacus, să spună: „Bomanos homines his in locis aliquando habitasse minime dubium est quid enim? annon Valachi noştri, qui se nunct etiam Bomanos Vulgo venditant, eorum reliquiae sunt?” 69. Desigur că în aceste mărturii trebuie să distin- gem expresiile în care se vorbeşte precis de conştiinţa originii şi cele care spun simplu că valahii îşi spun „romani”, şi unde „romani” poate să fie de fapt transcrierea occidentală şi latinizantă a lui „român”, dar cu înţe- lesul de „român” ce se trage din „roman”. Acestea sînt mărturiile unor persoane diferite, legate între ele numai de ceea ce se poate considera ca lecturile umaniste comune ale vremii. Mărturiile acestea aparţin unor cărturari şi călători de neam diferit, diferiţi în ce priveşte gradul de cultură, capacitatea de informaţie, misiunea politico-militară. Avem de-a face cu un ansamblu de situaţii diverse, fiind necesară explicarea printr-un factor comun a unităţii de informare şi a unităţii caracteristice de exprimare a acestor mărturii. Poate fi un aseme- nea factor comun numai de natură livrescă constituit din ceea ce am numit mai înainte lecturile comune de caracter umanist? O astfel de explicaţie nu poate mulţumi în întregime, dacă ţinem seama de deosebirea dintre textele bazate pe cultura umanistă a vremii şi cele la care acesteia i se adaugă experienţa trăită a realităţii. Ca lămuritoare în această direcţie poate sluji faimoasa mărturie a lui Prancesco Della Văile, care ceva mai înainte de mijlocul veacului al XVI-lea a călătorit în Ţara Bomânească şi Transilvania şi care despre conştiinţa originii romane a românilor spune următoarele: „La lingua loro e poco diversa dalia nostra Italiana, si dimandano in lingua loro Bornei perche dicono esser venuti anticamente da Borna ad habitar in quel paese, et se alcuno dimanda se sanno parlare in la lor lingua valacca dicono a questo modo: Sti Bominest?, che voi dire: Sai tu Bomano . . .”70. Mărturia pare să fie asemănătoare cu toate celelalte, dar o deosebeşte însă indicaţia precisă a sursei de informaţie. Francesco Della Văile a poposit la mănăstirea Dealului şi a stat de vorbă cu călugării care se aflau acolo. Despre aceasta el scria următoarele: ,, . . . et ne raccontorno tutta l’historia della venuta di quelli populi ad habitar in quel paese, che fu questa; che havendo Trajano Imp-re debet llato et acquistato quel paese, lo divise a suoi soldaţi, et lo fece come Colonia de Bomani, dove essendo questi discesi da quelli antichi, conser- vano il nome de Bomani; mgi, per il corso de tempi, hanno corrotto si il nome, et li costumi, che a pena s’intendono, perb al presente si dimandon Bornei, e questo & quanto da essi monacci potessimo esser instrutti. . ” 71. Sursa de informaţie este importantă nu numai din punct de vedere al persoanelor (e vorba aici de grupurile intelectuale româneşti concentrate în jurul mănăstirilor), ci şi din punct de vedere al regiunii indicate (căci aceasta e regiunea de unde provine însuşi diaconul Coresi). Importanţa atestării lui Francesco Della Văile pentru conştiinţa originii romane la români, în legătură cu împrejurările specifice de istorie politică şi culturală, de la mijlocul veacului al XVI-lea este pusă în lumină de celelalte atestări — prin ceea ce se aseamănă şi se deosebeşte — ante- *9 Andrei Vercss, Cancelarul Wolfganj Kowacsoczg despre români, In „Revista istorică”, an. XIV (1928), nr. 1-3, p. 55. 70 Apud CI. Isopcscu, op. cil,, p. 15. 71 Ibldem‘ www.dacoromanica.ro 202 EUGEN STANESCU 14 rioare acesteia. Sînt cîteva deosebit de importante pe care le enumerăm mai jos, cei care le-au pus în circulaţie atrăgînd atenţia asupra importanţei lor. Astfel sînt informaţiile comunicate de către Ioan, episcop de Sultanieh72, la începutul veacului al XY-lea, de marele umanist Flavio Biondo la mijlocul aceluiaşi veac73, de colaboratorul Papei Pius al II-lea ÎTicolb de Modrusio, la mijlocul celei de-a doua jumătăţi a veacului al XY-lea 74,1. Laski, episcop de Gniezno la începutul veacului al XVI-lea 75, care consideră existentă la români conştiinţa obîrşiei romane, dat fiind că românii îşi spun „romani”. Toţi aceşti cărturari au venit într-un fel sau altul în contact cu realită- ţile româneşti, dar nici unul nu spune că deţine aceste cunoştinţe de la re- prezentanţi ai societăţii româneşti, ceea ce s-ar putea doar presupune, în acest sens este deosebit de importantă informaţia lui Francesco Della Yalle, deoarece acesta spune clar că i-a fost comunicată de cărturari din Ţara Românească. Faptul nu se poate explica numai prin aceea că Fran- cesco Della Văile a înţeles să fie mai detaliat şi mai precis, ci trebuie că aceste cunoştinţe ale sale au fost căpătate în urma unor convorbiri mai bogate, mai îndelungate, cu oameni de carte, din ce în ce mai preocupaţi, poate chiar pasionaţi de astfel de probleme 75bls. Ori aceasta nu e în strînsă legătură cu stadiul înaintat al dezvoltării conştiinţei de neam la mijlocul veacului al XVI-lea, exprimată adesea prin idei referitoare la originea comună romanică? în felul acesta ne putem da seama că o sursă de informaţie a acestor martori direcţi în ce priveşte ideea originii şi continuităţii' trebuie să fi fost pătura intelectuală românească din jurul mănăstirilor sau din oraşe, ale cărei izvoare de cunoaştere erau desigur şi unele lecturi, dar totodată tradiţia internă. Că o asemenea pătură intelectuală era caracterizată printr-un anumit grad de activitate culturală o dovedesc mărturiile legate de însăşi dezvoltarea tiparului românesc în a doua jumătate a veacului al XVI-lea. ★ Un asemenea grup intelectual important prin cunoştinţele şi ac- tivitatea sa trebuie să fi fost cel concentrat în jurul Bisericii Sf. Xicolae din Şcheii Braşovului. Astfel, din prefaţa Evangheliei cu învăţătură din 1581 aflăm că lucrarea a fost realizată împreună cu „Preoţii de la besea- 72 G. Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Bucureşti, 1945, p. 70. 73 Al. Marcu, Riflessi di sloria rumena in opere ilaliane dei secoli XIV —XV, In „Ephe- mcris Dacoromâna”, I, 1923, p. 361. 74 Ramiro Ortiz, Manualello rumeno, Buc., 1936, p. 11. 75 N. Iorga, Dovezi despre conştiinţa originii românilor, in „Analele Academiei Romane”, ,,Memoriile secţiunii istorice”, seria a III-a, tom. XVII (1935 — 1936), p. 262. Recent, Şerban Papacostca, In Les Roumains el la conscience de leur românite au Moyen Âge („Revue Rou- maine dTlistoire”, 1965, nr. 1, p. 15 — 24), a reluat aceste menţiuni interpretîndu-le în sensul existenţei continue a unei asemenea conştiinţe în societatea românească. Mţ( 75bis Din această cauză trebuie renunţat la ideea obişnuită in istoriografia mai veche că asemenea cunoştinţe Della Văile nu le putea avea decit de la alţi străini, formulată de N. Iorga în numeroase locuri, de pildă în op. cit., p. 261, precum şi în Istoria românilor prin călători, I, Bucureşti, 1925, p. 92, şi după el de alţii, care s-au ocupat de aceeaşi problemă. Interesant că CI. Isopcscu, op. cil., p. 89, considera posibil să fi existat o asemenea tradiţie, dacă nu la întreg poporul român, dar la un grup restrîns de persoane cultivate. A se vedea In această direcţie importantele observaţii ale lui Ş. Papacostea, op. cit.,p. 23 — 24. în ce priveşte originea informaţiilor lui Fr. Della Văile, referindu se la rolul călugărilor „greci” ceea ce poate să însemne şi „ortodocşi” B. Daicoviciu, op. cit., p. 206, propune posibilita- tea conservării unor tradiţii bizantin*. iar St. Pascu, Marea Adunare Naţională de la Alba- Iulia, Cluj, 1968, p. 12, niWWWu0afiQlfil9imSlQllfi&.Tâvorbiri cu elemente populare. 15 NUMELE POPORULUI ROMAN ŞI PRIMELE TENDINŢE UMANISTE INTERNE 203 rica Şcheilor de lingă Cetatea Braşovului” 7B. Aici activau grămătici şi pisari, cărturari cu unele cunoştinţe intelectuale aflaţi sub influenţa me- diului umanist al Braşovului, al căror nume îl aflăm din cronici şi notiţe pe manuscrise. Astfel, în cronica popei Vasile de la aceeaşi biserică, cro- nica cea mai veche a comunităţii româneşti de la Şcheii Braşovului, se vorbeşte de preoţii Iane şi Miha de la această biserică, datorită cărora în perioada anilor 1570—1580, adică în chiar timpul activităţii lui Coresi la Braşov, ,,multe cărţi s-au tipărit şi pre limba rumânească şi pre limba slavonească şi mult s-au nevoit aceşti păstori cu turma lui Christos şi cu biserica” 76blB. Asemenea cărturari trebuie să fi fost şi cei cinci lucrători ai Paliei de la Orăştie: Mihai Tordaşi, Ştefan Herce, Efren Zacan, Moise Peştişel şi Achirie * 77, ca şi alcătuitorii ei, diaconul Şerban şi Marien diacul 77bis. într-adevăr, Coresi are merite de nepreţuit în răspîndirea scrisului şi mai ales a tiparului românesc, căci nu se poate vorbi de o activitate simplă meşteşugărească, ci cultural-spirituală, corespunzînd unor convin- geri pentru care a luptat. Dar nu a fost singur. în jurul lui, sub patro- najul lui, şi poate chiar independent de el, şi-au desfăşurat activitatea grupuri de cărturari însufleţiţi care, fiecare în felul lui, şi-a îndeplinit aceeaşi misiune istorică. Caracterul de centru cultural al bisericii din Şcheii Braşovului este învederat de numeroase mărturii, unele contemporane, altele mai tîrzii. Toate pun în lumină faptul că în jurul acestui lăcaş bisericesc s-a închegat o mişcare de răspîndire a culturii fără de care nu se poate înţelege, din punct de vedere al conţinutului şi al intensităţii, mişcarea de traducere în limba română a cărţilor bisericeşti. Fireşte că influenţa protestantă este o realitate. Astfel, cartea lui Ioan Honterus din 1542 privind necesitatea reformării bisericii din Braşov şi Ţara Bîrsei conţine idei pe care le întîl- nim şi în tipăriturile româneşti, dar ele aparţin în acelaşi timp protes- tantului ca şi umanistului Honterus 78. Ceea ce ne-a rămas de la anima- torii mişcării culturale din Şcheii Braşovului, ca însemnări răzleţe ale gîndurilor lor, vădesc legătura cu atmosfera umanistă a Braşovului. De aceea se poate vorbi de existenţa unui grup de cărturari români şi de limbă română care au animat această mişcare; ei nu s-au preocupat numai de tipărirea de cărţi în limba română, ci s-au străduit, de ase- menea, să creeze o bibliotecă înzestrată cu numeroase cărţi, între care nu puţine trebuie să fi fost cele româneşti79. Iată ce explică activitatea, dat fiind amploarea şi însemnătatea ei, a diaconului Coresi, care a găsit la Braşov auxiliari preţioşi şi probabil deja redactate unele versiuni româ- 78 Evangheliar cu învăţătură, tn Bibliografia veche românească, I, p. 91—92. 7«bls Radu Tempea, Istoria bisericii Şcheilor Braşovului, ed. St. Stinghe, Braşov, 1899, p. 5. 77 P. P. Panaitescu In Istoria literaturii române, p. 314. 77bis Palia de la Orăştie tipărită de diaconul Şerban şi Marien diacul,,. . . pentru intrî- mătoura besearice sfănţi a românilor poftind tot binele ispăcenie creşcinilor români", in Bibliografia veche românească, I, p. 93. 78 Candid C. Muştea, Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului, voi. I (1292 — 1742), Braşov, 1943, p. 69. 78 Radu Tempea, op. cil., p. 4; P. P. Panaitescu, Biruinţa scrisului românesc..., p. 167-168. . www.dacoFomanica.ro 2-c. Sili 204 EUGEN STANESCU 16 neşti ale cărţilor bisericeşti80. De fapt se poate vorbi de o mişcare tipo- grafică românească mai veche decît cea a lui Coresi80bia. O importantă realizare a acestei mişcări de răspîndire a culturii a fost desigur şcoala din Şcheii Braşovului, în fiinţă în a doua jumătate a veacului al XVT-lea şi reclădită prin generozitatea lui Aron vodă al Moldovei la sfîrşitul ace- luiaşi veac 81. Xu putem fi siguri că aceasta era o simplă şcoală de ,,psal- tichie”, aşa cum s-a spus 82. Se poate ca în această şcoală să se fi predat cunoştinţe care să se integreze în sistemul de învăţămînt umanist al Bra- şovului, chiar dacă numai într-o măsură oarecum limitată. Un cărturar preumanist se poate să fi fost diacul Oprea, ginerele popii Dobre şi cumnat al popii Mihai de la aceeaşi biserică. Se ştie despre acest Oprea că era ,,... miaşteriu şcoalei rumâneşti de lîngă bisearica Şchiailor şi dascăl mai mare ucenicilor cine învaţă dăscălie...” 83. Pro- babil era un bun tălmăcitor în limba română din limba slavonă, aşa cum se vede din introducerea la Octoihul românesc din 1570 84. Dar poate a cunoscut şi alte limbi clasice, pe care în orice caz le preţuieşte, subhniin- du-le importanţa: ,,... iară sărbeaşte şi letineaşte să ştie numai cine iaste om cărtulariu, oare preut, oare dascăl, oare diac...” 85, de unde rezultă că omul învăţat — şi nu e lipsită de interes enumerarea categoriilor de oameni învăţaţi — nu se putea întemeia numai pe cunoaşterea limbii slavone, caracteristică ortodoxiei neumaniste. Dar tendinţele preumaniste ale cărturarului Oprea sînt puse în lumină mai ales de concepţia sa privind importanţa culturii şi necesitatea răspîndirii ei: ,,Că cine învăţăturiei sălaşiu rădică, sieşi rădică sălaşiu în cerure prea luminat şi întru oameni pomeană mai delungată şi mai tare de fierul şi de aramea, care furul nu va fura, nice vîntul va strica, nice apa va neca, ce oamenilor putiare dăruiaşte, derepce că învăţătura putiare iaste neminciunoasă şi despunitoare spa- tă... ”86. De aceea nu are de ce să surprindă faptul că diacul Oprea putea să considere ca cea mai înaltă misiune a unui cărturar clădirea de şcoli, cum o spune într-o însemnare a lui: ,,Şi încă şi alta porânci Sfinţia lui (Vlădica Pavel), să strîngă preuţii milă de la blagocestivii voievodzi şi de la cinstiţii boiari, şi de la oamenii creştini, care cît se are îndura de-a darea, derept să rădice Şcoala de iznoavă, căci slomnul şi chiliile beseare- ciei s-au vechit şi au scăzut, de nu iaste ca mainte de tremetea la învă- ţătură den ţara Bîrsei şi den tot ţinutul Ardealului” 87. Toate acestea con- 80 N. Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, I, Bucureşti, 1925, p. 161, 182; Sextil Puşcariu, Istoria literaturii române, Epoca veche, 1, ed. a II-a, Sibiu, 1930, p. 78; N. Sulică, Preoţii de la biserica Sf. Nicolae din Braşov ca precursori ai lui Coresi, in „Athenaeum” (1939), p. 256; Candid C. Muşlea, op. cit., p. 74; P. P. Panaitescu, op. cit., p. 162-163. so bis Al. Rosetti, Istoria limbii române..., p. 474 — 475; L. Demâny, O tipăritură slavonească precoresiană, în „Studii”, 18, 1965, p. 1 001 — 1 038; idem, Le premier texte roumain imprimi, în „Revue Roumaine d’Histoire”, IV, 1965, p. 385 — 412; L. Demâny şi Dan Simonescu, Un capitol important din vechea cultură românească (Tetraevanghelul, Sibiu, 1546), in „Studii şi cercetări de documentare şi bibliologie”, suplim. la nr. 1, 1965, p. 3 — 18. 81 N. Sulică, Cea mai veche şcoală românească din cuprinsul României tnlregile, în Omagiu lui Constantin Kiriţescu, Bucureşti, 1937, p. 13 — 15; Candid C. Muşlea, op. cit., p. 86 — 89. 82 N. Iorga, Braşovul şi românii, Bucureşti, 1905, p. 315. 83 N. Sulică, op. cil., p. 15; Candid C. Muşlea, op. cil., p. 69. 84 N. Sulică, op. cil., p. 18; Candid C. Muşlea, op. cil., p. 79. 88 N. Sulică, op. cit., p. 15; Candid C. Muşlea, op. cit., p. 70. 88 N. Sulică, op. cit. p. 15; Candid C. Muşlea, op. cit. "7 n. sulică, op. cu., wWW.dacoromamca.ro 17 NUMELE POPORULUI ROMAN ŞI PRIMELE TENDINŢE UMANISTE INTERNE 205 turează figura unui cărturar pe care cu siguranţă că l-a influenţat atmos- fera umanistă a Braşovului şi care a vrut — cum rezultă din propriile sale însemnări — s-o adapteze în limba sa, pentru poporul său. Or, asemenea tendinţe umaniste care anticipă umanismul propriu- zis trebuiau în chip firesc să reflecte procesul de dezvoltare al conştiinţei de neam românească, cum s-a văzut din modul în care cărturarii, reprezen- tanţi ai acestei mişcări culturale, folosesc termenul de „român” fie în sine, fie ca traducere a termenului de „roman”. în această privinţă un rol de cea mai mare însemnătate l-au avut legăturile strînse dintre românii de pe ambele versante ale Carpaţilor. Clericii care călătoreau de o parte şi de alta a munţilor nu o făceau numai pentru nevoile bisericii, ci şi pen- tru cele ale răspîndirii culturii româneşti. De altfel, ei au servit uneori ca agenţi diplomatici, asigurînd un fel de legătură permanentă între cele trei ţări româneşti88. Un moment de mare importanţă trebuie să fi fost cel al anilor 1599—1600, cînd Mihai Viteazul a ţinut în stăpînirea sa Tran- silvania şi a unificat, pentru o perioadă scurtă de vreme, întreg teritoriul românesc. Se poate chiar] să fi existat o organizaţie politică a românilor din Şcheii Braşovului, care a colaborat cu Mihai Viteazul89. O activitate destul de intensă pe plan diplomatic a fost cea desfăşurată de protopopul Mihai, care avea o anumită experienţă diplomatică cîştigată anterior şi care a dus negocieri fructuoase cu Mihai Viteazul şi apoi cu Radu Şerban 00. în felul acesta, comunitatea românească din Braşov şi-a pus pecetea pro- prie pe complexul de evenimente istorice de atunci. Loc de întîlnire al românilor din cele trei ţări, fapt caracteristic semnalat de către numeroşi observatori ai stărilor de lucruri din aceste părţi91, Braşovul, prin mişcarea culturală din Şchei, pune în lumină şi mai mult rolul însemnat al acestui oraş în apropierea, pe toate planurile, dintre românii din Muntenia, Mol- dova şi Transilvania. Fireşte că cele mai apropiate erau relaţiile cu regiu- nile imediat limitrofe ale Ţării Româneşti. De aceea se poate vorbi de un complex cultural românesc Braşov-Tîrgovişte, căruia i-a aparţinut, fiind în chip deosebit reprezentativ, Coresi ca fruntaş al unui grup de cărturari. Posibilitatea unui asemenea grup de cărturari, cu care venind în contact străinii căpătau nu atît un plus de informaţii, cît mai ales mai multă convingere în realitatea istorică a acestor informaţii, se explică prin mediul social-politic care a determinat apariţia unui mediu intelectual corespunzător. Acest mediu social-politic este cel al orăşenimii româ- neşti din Transilvania, care apare acum ca un grup constituit şi poate chiar organizat, şi care luptînd pentru răspîndirea scrisului şi tiparului românesc, în fapt satisfăcea cerinţe fireşti. De aceea, această activitate 88 Candid C. Muşlea, op. cit., p. 64, 71 — 72. 89 R. Tempea, întemeierea oraşului Braşov şi originea românilor din Şcheii Braşovului, Braşov, 1938, p. 15 — 16. 90 R. Tempea, Istoria bisericii Şcheilor Braşovului..., p. 5. 91 Giovanandrea Gromo, Compendio di lutlo il regno possedulo dai re Giovanni Transil- vano ed di Iulie le case notabili d’esso regno, voi. II, ed. Aurel Decei, In „Apulum”, Alba- Iulia, 1943 — 1945, p. 189; Giorgio Tomasi, Delle guerre el rivoltimenli dell regno d’Ungaria e della Transilvania, Veneţia, 1621, p. 71; Antonio Possevino, Commenlario di Transilvania 1583, ed. de Giacomo Bascapă, in „Le Relazioni fra Italia e la Transilvania nei secole XVI”, Roma, 1935, p. 81 — 82; Herrmann Hagen, lacobus Bongarsius, Ein Beilrag zur Geschichle der Gelehrtenstudien des 16. —17. Jahrh., Bem, 1864, p. 356—357. Pentru însem- nătatea în legătură cu aceasta Braşovului vezi Şt. Pascu, Din istoria Transilvaniei, voi. I, Buc., 1963, Perioada feudalismului dezvoltai, p. 188. • www.dacoromamca.ro 206 EUGEN STANESCU 18 se leagă mai ales de oraşele cu densă populaţie românească din sudul TransilvanieiB2. Această pătură orăşenească fiind o pătură socială nepri- vilegiată înăuntrul societăţii feudale, e firesc să fi avut şi să fi păstrat legături puternice cu păturile populare, de unde posibilitatea unor in- fluenţe populare exercitate asupra acestei pături orăşeneşti şi, ca atare, transformarea unor tradiţii interne cărturăreşti în literatură de caracter incipient umanist. ★ Dacă umanismul poate fi considerat ca o structură sociologică şi ideologică în care persoanele şi grupurile umane îşi află locul istoric da- torită unor împrejurări şi procese caracteristice, socialul şi intelectualul fiind strict interdependente, scrierile româneşti din a doua jumătate a secolului al XVI-lea vădesc indiscutabile tendinţe umaniste. Ca atare, întregul ansamblu de idei intelectuale sau sociale poate fi considerat de caracter umanist, deci şi ideile privind originea poporului român. Astfel ne putem întoarce de unde am pornit şi să considerăm ca atare că tradiţia umanistă internă nu-şi află începutul la Grigore Ureche, deci spre mijlo- cul veacului al XYII-lea, ci în aceste tipărituri, deci la începutul celei de-a doua jumătăţi a veacului al XVI-lea. Se explică în acest fel excepţionala înflorire a umanismului în limba română, din punct de vedere al formei şi al conţinutului printr-un proces îndelungat de • mai bine de un veac, care, printr-o acumulare treptată, a făcut posibil din punct de vedere istoric ansamblul de scrieri umaniste de la sfîrşitul vea- cului al XVII-lea şi începutul veacului al XVIII-lea. ,2 Idee pe larg dezvoltată la P. P. Panaitcscu, op. cit., 168-171 etc. ■www.dacoromanica.ro p. 30, 42, 52, 117, 134, IOAN BUDAI-DELEANU ŞI „SUPPLEX LIBELLUS V AL ACHOBUM’ ’ DE I. PERVAIÎT în lucrarea sa despre Supplex Libellus Valachorum (Cluj, 1948), acad. David Prodan socoteşte acest memoriu faimos drept „primul. . . program politic general” al naţiunii române din Transilvania. Programul vestea o lume nouă, chemată să răstoarne sistemul constituţional existent. Mai ales din această cauză, revendicările înscrise în Supplex şi termenii care le exprimau au stîrnit o vie reacţie din partea „stărilor” şi „ordinelor”, apărătoare ale nedreptăţilor seculare ale feudalismului, din partea Curţii vieneze şi a unor istorici dispuşi să sprijine prin scrisul lor pe apărătorii lumii vechi, în declin. Printre ei un loc de seamă ocupă un cărturar sas, Iosif Carol Eder, care tipăreşte la Cluj, în 1791, Supplex-xii, însoţit de „note istorico-critice” x. Ele cuprind „multe ipoteze şi greşeli” 1 2. îi este greu oricui să rescrie astăzi toate afirmaţiile eronate ale lui Eder. Unele trebuie totuşi dezgropate, pentru a putea înţelege mai uşor replicile la care au dat naştere. „învăţatul” Eder, cum obişnuia să-i zică Budai-Deleanu, este un susţinător vajnic al,,stărilor” şi „ordinelor” şi un adulator al Curţii vieneze, al împăratului: „Diu Te sospitem nobis şervet Deus, Auguste Caesar, feraque sit illa dies, qua Te ereptum terris, in Divis habeamus” 3. Ambele 1 Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae iura tribus receplis nationibus communia poslliminio sibi adseri poslulanlium. Cum nolis hislorico-crilicis I.C.E. civis Iranssilvani, Sibiu, 1791. Pentru cealaltă ediţie, tot din 1791, vezi Bibliografia românească veche, voi. II, p. 342 — 343. Ediţia Eder o semnalează, la Lilerarische Miscellen, revista „Siebenbtirgische Quartal- schrilt”, II (1791), p. 311 — 313. Semnalarea interesează prin apelul la obiectivitate In aprecie- rile despre Supplex. Dc asemenea, periodicul sibian a sesizat importanţa „politică” a problemelor din memoriu. Vezi încă: Z. Piclişanu, Ceva despre ediţiile lui „Supplex Libellus Valachorum”, In „Cultura creştină”, an. V (1915), p. 22 — 24 şi I. Toth Zoltân, Az erdelyi român naciona- lizmus elsd szâzada, 1697—1792, Budapesta, 1946, p. 380 nota: cenzorul Szekeres, amic al românilor, s-a străduit să împiedice tipărirea notelor lui Eder; au aprobat-o însă alţii, peste capul său. 2 Andrei Veress, Bibliografia romănă-ungară, voi. II, Bucureşti, 1931, p. 77. 3 Supplex..., 1791, p. 7 n. ,Stud[i“, tomul 22, nr. 2, p. www.daeoromanica.ro 208 I. PERVAIN 2 stigmate îl obligau la cîntatul pe o anumită strună şi la numeroase inter- pretări aberante privind unele adevăruri istorice elementare. între altele, Bder se îndoieşte de originea romană a poporului român, contestă persis- tenţa elementului roman în Dacia Traiană („Nicăieri nici o urmă a colo- niilor romane în Dacia Traiană”), îmbrăţişează teoria greşită că românii au imigrat în Transilvania din sudul Dunării, îşi însuşeşte injuriile cla- mate despre noi de istorici învrăjbiţi cu adevărul, excerptează pasajele înjositoare pentru români din „Approbatae Constitutiones”, pronunţă vorbe grele, triviale, la adresa iobagilor şi — în general — a întregii naţiuni „valahe”. însuşi Supplex-ul i se pare o „amestecătură” de afir- maţii paradoxale, de insolenţe şi văicăreli după nişte drepturi „iluzorii”. Sursa cea mai activă a rătăcirilor lui Bder se găseşte în teama că „poporul român.. ., răspîndit — în mare număr — pe tot cuprinsul Transilva- niei”, ar putea să devină a patra naţiune constituţională a principatului, în spaima pe care i-o inspiră perspectivele deschise iobagilor în perioada destrămării feudalismului şi în ataşamentul său orb faţă de regimul barbar al „stărilor” şi „ordinelor”, cu miopia lor proverbială pentru ideile înnoitoare din marele veac al iluminismului, denunţată de abatele Martinovici, conducător al mişcării iacobine din Ungaria: „Iar noi — scria în timpul acesta abatele Martinovici în lucrarea sa Oratio aă proceres, caracterizînd cultura şi cugetarea politică maghiară — cu lucrările cele mai nenorocite ale lui Yerboczy, Huszti, Szegedi, Kitonich-descriem numai coloarea şi forma dreptăţii şi ne ţinem strîns de aceste izvoare gîlgîitoare şi necurate, ca de legile lui Minos. Pe cînd alte popoare au progresat, noi fiind corupţi prin vechile noastre legi şi privilegii, ca printr-o boală som- niferă, am trăit în trîndăvie, în ignoranţă şi îngîmfaţi de o trufie care nu se reazemă pe nimic, am rămas în fiinţa noastră necunoscută altora” 4. Pătimaş şi rău intenţionat atunci cînd era vorba de lupta de emancipare socială şi naţională a românilor transilvăneni, Bder nu se da îndărăt să-şi dezvăluie pînă şi sila ce l-a cuprins citind anumite paragrafe din Supplex (i s-au răscolit măruntaiele), nici să profereze calificative incri- minatoare. Pentru el noi eram un fel de „trîntori”. Notele istorico-critice au dat naştere, în anii 1791—1830, la mai multe scrieri cu caracter polemic. Sînt menţionate curent, în literatura de specialitate, răspunsurile lui Micu, Şincai şi Petru Maior. Aportul lor se completează cu o scriere anonimă: Widerlegung der zu Klausenburg 1791 uber die Vorstellung der Walachischen Nation herausgekommenen Noten, atribuită de Iacob Radu lui Micu, iar de I. Toth Zoltân lui Şincai5. 4 Apud I. Lupaş, Conlribiiţiuni la istoria politică a românilor ardeleni de la 17S0 —1792, în Studii, conferinţe şi comunicări istorice, voi. I, Bucureşti, 1927, p. 371. 5 Ms. Widerlcgung-ului în Biblioteca Academici Republicii Socialiste România, Filiala Cluj, fond. Oradea, nr. 256; opinia lui Iacob Radu în Manuscriptele episcopiei greco-catolice din Oradea Mare, Bucureşti, 1923, p. 18. Combaterea nu poate să fie scrisă de Micu; atacurile sale anti-Eder diferă simţitor de Widerlegung, vezi Hcsponsurn ad crisim I.C.E. in Suppliccm Libcllum Valachorum Tra(nsfilua)nniae(sic) juxta numeros ab ipso posita, Bibi. Acad., ms. 600, f. 42r— 54v. V. Ciobanii şi S. Dragomir (vezi Acte şi documente culese şi publicate de ..., In „Transilvania”, an. XLIV (1913), p. 161 — 164) au arătat că Widerlegung, alcătuit de „cin patriotisclicr Walach”, trebuia să apară împreună cu o traducere In germană a Supplex-ului. Cancelaria aulică transilvană şi împăratul au oprit publicarea ambelor lucrări. Presupunerea ca „patriotul român” este Şincai (vezi I. Toth Z., op. cit., p. 380 n.) nu rezistă criticii (argu- mente apud I. Pervain, în „Tribunal’. 1966. nr. 44). Dealtminteri, T6th însuşi oscilează Intre Şincai şi Micu (vezi op.WWW.dafîOFOjmaniCa.rO 3 IO AN BUDAI-DELEANU ŞI „SUPPLEX LIBELLUS VALCHOBUM" 209 înainte de a examina problema autorului probabil al Widerlegung- ului, încerc o prezentare a Combaterii. într-o altă ordine decît cea din rîndurile de mai jos, Combaterea discută concis principalele chestiuni abordate de Eder. Adept al opiniei că populaţia autohtonă nu a fost exterminată, izvoditorul lucrării afirmă cu hotărîre continuitatea elementului daco-roman, spulberă părerile lui Vopiscus şi Eutropius despre mutarea coloniştilor din Dacia în Moesia şi — respingînd teza lui Sulzer privitoare la imigrarea noastră din sudul Dunării — conchide: românii sînt băştinaşi în Transilvania şi mai vechi decît ungurii, secuii şi saşii („Sie sind. . . doch ăltere Einwohner des Landes, als die Ungarn, Sekler und Sachsen”). După scurte incursiuni în istoria Daciei din epoca migraţiei popoare- lor şi a creştinismului pe meleagurile dunărene, autorul necunoscut se opreşte la perioada feudalismului timpuriu (secolele X—XIII). întemein- du-se mai ales pe Anonymus, deci pe un izvor demn de încredere 6, el arată existenţa unor „principi” români (,,... Die Walachen in Bieben- biirgen, bis zur Ankunft der Ungarn, ihre naţional Fiirsten gehabt haben”), pomeneşte de anumite cnezate, de Gelu, Terra Blachornm, şi trage din faptele istorice relatate concluzii folositoare neamului său: ,,. . . Rezultă de aici că românii sînt cei mai vechi locuitori ai ţării, că la venirea ungu- rilor au fost naţiunea stăpînitoare, că ei s-au supus conducătorilor de oşti ai ungurilor prin învoială („mit Accord”); aşadar, nu li s-au răpit bunurile şi libertăţile şi — cu atît mai vîrtos — nu au fost înrobiţi” (,,... noch viei "weniger zu Sklawen gemacht worden sind”). De o tratare foarte atentă se bucură perioada imediat următoare: a feudalismului dezvoltat. Consideraţiile cu privire la ea sînt animate de ideea că orînduirea feudală este, alături de sclavie, un izvor nesecat de racile sociale şi morale („Sklaverei wiirdigt dieîTatur des Menschen heraus, aber sie ist nicht die einzige Quelle der Yerbrechen. Feudal- Verfassung ist auch eine dieser Quellen”). Exemple se găsesc destule în istoria medievală a Germaniei, la care se fac raportări în Widerlegung, dar şi în istoria Transilvaniei. Bun cunoscător al evenimentelor din trecut, al legiuirilor ce reglementau obligaţiile urbariale, al modului în care s-a constituit în Transilvania puterea legislativă, scriitorul urmăreşte îndeaproape situaţia ţărănimii iobage şi cu deosebire a iobagilor români, în această ordine preţioasă este, prin respiraţia degajată a ideilor, pagina consacrată procesului de iobăgire în comitate: „Dar ni se va obiecta: dacă românii de rînd au fost cîndva oameni de tot liberi şi probabil pro- prietari de pămînt liberi, ca secuii, atunci cum se face că în comitate ei au căzut treptat în starea de iobăgie? în Ungaria şi în Transilvania lucrurile s-au petrecut în acelaşi fel ca în restul ţărilor feudale, adică: în vremurile acelea [îndepărtate] de anarhie şi dezordine, persoanele singuratice nu aflau sprijin la stăpînirea lipsită de putere, devenind astfel — rînd pe rînd — victime ale unui vecin forte. Aproape peste tot s-a întîmplat ca în comitatele Clermont şi Beauvais, despre care Beaumanoir povesteşte că aici, atunci cînd lordul sau contele descoperea în cuprinsul domeniului său vreo bucată de pămînt pentru care nu i s-au prestat servicii şi nici nu i s-au plătit dări, îndată o lua în posesiune, ca pe un bun al său. Şi, “ Din istoria TransiloatytyWdCOOmdnfr&vmti’ 1961, p. 98. 210 I. PERVAIN 4 spune Robertson, tirania marilor proprietari mergea atît de departe” faţă de cei ce ,,se statorniceau pe moşiile lor, încît unii oameni liberi, disperaţi, se supuneau de bunăvoie puternicilor lor domni, numai pentru ca aceştia, îndemnaţi de interese proprii, să le acorde sprijin şi mijloace de a-şi între- ţine familiile”. Fragmentul se întregeşte cu însemnări răzleţe despre „jupuirile” comise de nobilime şi cu o filipică îndreptată contra asupririi sociale. într-una din notele sale, a 26-a, Eder denigrase poporul român din Transilvania, punîndu-i în socoteală furturi, ucideri şi alte excese săvîrşite de-a lungul vremurilor de indivizi izolaţi. Plin de indignare, ano- nimul exclamă: „Această notă reprezintă culmea mojiciei, a neruşinării şi nesocotinţei”. Să presupunem, continuă el, că moravurile au fost şi sînt încă, la românii ardeleni, într-adevăr degradate. A cui este însă vina? („An wemliegt die Schuld?”). în societate omul devine ceea ce este datorită formei de guvernămînt: „Alles, was der in burgerlicher Gesell- schaft lebende Mensch ist, ward er durch die Verfassung”. Asuprirea naşte suflete de sclavi: „Unterdriickung erzeugt Sklavenseelen”. Dacă ea îşi exercită acţiunea nefastă timp de secole, atunci caracterul tuturor popoarelor oprimate ajunge acelaşi, indiferent cum s-ar numi ele: români, sîrbi, croaţi, polonezi sau ruşi. Să se înlăture asuprirea, să se întemeieze şcoli pentru români, să li se asigure accesul la funcţii înalte, şi atunci se va vedea că puţine naţiuni sînt atît de primitoare de cultură ca cea română. Condiţionarea progresului, în toate direcţiile, de Înlăturarea opresiunii feudale evidenţiază radicalismul unor concepţii din Wiăerlegung şi îl apropie pe izvoditor de gîndirea celor care au redactat ultimatumul adresat nobililor din Hunedoara, în noiembrie 1784, de ţăranii zărăndeni, conduşi de Crişan 7. Proporţiile şi adîncimea relelor generate de feudalism sînt măsurate, de obicei, prin nedreptăţile la care au fost şi sînt expuşi românii transil- văneni din partea celor trei naţiuni „constituţionale”, mai neomenoase decît turcii. Aceste nedreptăţi sînt „strigătoare la cer” („diese himmel- schreiende Ungerechtigkeit”). Se citează, ca exemple, privarea samavol- nică a românilor, „încetul cu încetul”, de libertăţile lor „cetăţeneşti”, comune cîndva cu ale „naţiunii maghiare”, şi anumite paragrafe abomi- nabile din legiuirile de tip feudal, potrivit cărora „valahii” erau nişte bieţi „suferiţi” în propria-le ţară. Widerlegung-ul comentează: „Trebuie să fii... grozav de mojic şi de nesocotit, pe deasupra, ca să repeţi încă o dată acel Tolerări valachos propter emolumentum Regni. Fiecărui arde- lean luminat îi e ruşine, şi este cu neputinţă să nu-i fie, că în corpus-ul legilor transilvane există asemenea lucruri compromiţătoare. Nu se poate închipui nimic mai absurd, decît ca o treime din locuitori să zică: — Noi, o treime, binevoim a tolera încă în ţară pe celelalte două treimi”. Pe lingă alte dovezi, gîndirea modernă din Wiăerlegung o atestă şi observaţiile marginale despre naţio. Acad. David Prodan 8, specialist recunoscut în istoria medievală a Transilvaniei, a spus: „în cursul seco- lului al XVIII-lea sînt în luptă încă două noţiuni de «naţio ». Faţă de noţiunea cea nouă de naţio, în înţeles etnic, întîrzia încă o noţiune de naţio în înţeles juridic, constituţional, în înţelesul de colectivitate cu puteri 7 Ibidem, p. 265 266. 8 Op. cit., p. 33. www.dacoromanica.ro 5 IO AN BUDAI-DELEANU ŞI „SUPPLEX LIBELLUS VALACHORUM 211 politice, de colectivitate suprapusă. E noţiunea medievală de naţio. Na- ţiunea în acest înţeles o constituia omul cu o distincţie, un titlu oarecare; singurul care avea drepturi politice”. Carol Eder, ale cărui merite pentru constituirea istoriografiei ştiinţifice la saşi nu pot fi contestate, nu s-a lepădat de concepţia „medievală” de naţio. Combaterea însă da: „Nodul, pe care capul zăpăcit al autorului notelor nu a fost în stare să-l dezlege, constă în faptul că în limbajul ardelean curent prin naţio se înţeleg numai acei membri ai unei naţiuni care se bucură de drepturi cetăţeneşti pro- prii, excluzîndu-i pe ţăranii iobagi, numiţi plebs... în acest sens, românii nu sînt socotiţi ca naţiune, cică plebs”9. Vechea accepţie s-a perimat. Problema este pusă în termeni asemănători de Ioan Budai-Deleanu în De originibus populorum Transylvaniae commentatiuncula. Cum obser- vationibus historico-criticis 10 11. Deprinsă cu îndrăznelile, Combaterea pretinde reprezentarea ,,ţăra- nului sărac” în dietă u. Cererea depăşeşte cu mult ideologia Supplex-ului, 9 Widerlegung, Ad notam l.rt,um. 10 „Igitur juxta vcrum et genuinum systema Regni hungaricae nulla naţio est nisi hungarica, quia nulii nobiles nisi hungarici, per consequcns nobiles croatac, slavi, servii, germani et valachi in Hungaria sunt populus hungaricus — idipsum obtinuil in Transyl- vania scmper, immo quoad Transylvaniam videtur nationis hungaricae nomen antiquitus emansisse, sed solum nobiles nominatos, adeoque tam valachi quam hungari nobiles alias- cunque nationum, eranl naţio una, populus unus, regnicolae; quae dcnominationcs plebi glebae adstrictae nunquam dabatur—atque nationum seu hungaricae seu valacliicae et cujus- cunque in 'I'ransylvania nullus plane respectus habitus fuit, sed solum nobilium absque na- tionum dislinctione — idco in nullo diplomato in nullis litteris R. (egni) et documentis antiquis. invenientur aliter — quod vidcre est ex omnibus per Ederium in notis criticis adductis docu- mentis — haec adeo vera sunt ut mihi sane videatur nulla probatione indigere; cum hoc ubique non solum apud hungaros sed apud omnes Europae nationes obtinuerit — et ipse plane Ederius in eadem sentit. Ad ea vide Nota 15 critica. In hoc solum differimus, qnod ipse nordicus nationem valachicam abridicolet tanquam nullibi exisleret — excludere nilitur, — sophismate usus — dicit enim solus de vero et genuine aequato jure Patrio Transylvaniae, nec hungarica naţio, nec saxonica, nec siculica, (aut valachica subintellige) respectu suae nationis jure civitatis Transylvaniae gaudere (hoc concedo honorem) neque eo (addit) quodsi doccatur esse quempiam natione hungarorum, eundem civem esse transylvanum continuo intelligi — et postea subdit „atque quod passim dicitur: tres Transylvaniae nationes civitatis jure gaudere, hungarorum siculorum et saxonum (hoc falsum hic latet angvis in herba), nonnisi tropo aliquo dici, neque alio sensu capi posse, quam Status et Ordines Transylvaniae hominibus ad nationem hungarorum (altcrum falsum), siculorum aut saxonum pertinentibus constare”. — Equidem hoc adeo subtile sophisma est, ut siquis obiter legat nonnisi victas manus det oportet, et quidcin tota ambiguitas latet in substitutione facta loco nobilium hungari. Si vox haec nobiles Transylvaniae, interpretări debet hungari Transylvaniae tune Ederus palmam rctulit, si vero per nobiles intelligunlur non solum hungari sed omnes provinciae Transylvaniae nobi- lcs, concrete, qui hungaris numerosiores sunt, tune Ederus dignus est accipere palmam vala- chicam et in valachico sensu. Adeo ne nos insensatos putavit Ederus, ut fucuin faciat impune, immo sibi plane con- tradicit, dixit superius nationem hungaricam in respectu nationis et hungarum non esse ideo civem hnngaricum quia est hungarus, sed quia nobilis — et tamen subdit, tres nationes jure civitatis gaudere hungarorum, siculorum et saxonum, pro dii imorlalcs! ... Velim inlerrogare Ederium ubi nobiles valachos omisit — et quare eadem argumenlatio dc iis non valet, nempe nationem valachicam non respectu nationis esse civitate donalam, etvalachum non esse civem nisi quatenus nobilis — el hoc ila intelligi, quod Status et Ordines Transylvaniae hominibus ad nationem hungarorum valachorum siculorum el saxonum perti- nentibus constare. Sed pergit Ederus, De originitus ..., ins. lat. nr. 115 (Biblioteca Academiei); citez după textul transcris dc I. Bozdog, aflat în posesia prof. Şt. Pascu, p. 505 — 507. 11 „Ich glaubc, dat! dic Walnchcn vollkommcn bcrcchtigt sind zu verlangen ... daB fur die Verlrctung des armen Landinanns anf dem I.andtage gesorgt werde”, Ad notam 51am. Compară cu Ioan Lupaţ. ConZoitan, op. cit., p. 389, nr. 3. 212 I. FERVAIN 6 care nu se atingea „cîtuşi de puţin de sistemul social” ce sta „la baza constituţiei ardelene”12. Widerlegung-vl abhora acest sistem şi-i dorea moarte grabnică. Prin ceea ce este fundamental în ele, Notele istorico-critice şi Com- baterea se situează la poluri opuse. Disecînd tezele lui Eder, autorul ano- nim consemnează, ca intr-un rechizitoriu fulminant, principalele păcate ale istoricului sas: criterii teoretice „nesănătoase”, informaţie superficială în probleme de istorie bisericească, de drept public maghiar etc., debitarea de neadevăruri sfruntate, răstălmăciri, lipsă de logică, contradicţii fla- grante, vorbe injurioase, anunţate — imprudent — de Praefatio editoris, înţesată de afirmaţii scandalizatoare, care impun comentatorului pro- poziţii şi fraze drastice: „Ce obrăznicie nechibzuită! Ticluitorul notelor numeşte trîntori ai patriei pe nişte oameni puşi în aceeaşi categorie cu românii; prin urmare, după opinia sa, nici românii nu sînt altceva decît tot nişte trîntori. Dacă oamenii care cultivă pămîntul, se ocupă de creş- terea vitelor, formează grosul oastei şi al clasei productive a Transilvaniei, hrănesc pe soldat, pe judecător şi pe însuşi autorul notelor, dacă aceştia sînt trîntorii Ardealului, atunci aş vrea să mi se spună: cine sînt albinele ţării? Desigur că nu aceia care trăiesc pe spinareatrîntorilor ...”. Defi- cienţele enumerate se asociau cu învăţul de a admite „ca adevăr curat tot ceea ce este împotriva românilor” („ales fiir Iautere Wahrheit annehmen, was gegen die Walachen ist”), cu „linguşirea slugarnică” a „maimarilor” ţării şi cu făţărnicia crasă, comparabilă cu a lui Tartuffe: „A 58-a notă dezvăluie deplin sufletul negru al autorului notelor (des Nbtenmachers). Să se compare aceste note cu finalul introducerii [ = Praefatio editoris], pentru a-1 putea cunoaşte pe Tartuffe leit-poleit”. Dincolo de alte izvoare, păcatele lui Eder se alimentau din „ura naţională” şi din concepţiile sale retrograde, ilustrate şi de termenii în care vorbeşte despre unele decrete cu caracter liberal ale lui Iosif al II-lea. Atare termeni îşi îngăduie numai un om „nechibzuit”, fără judecată şi răuvoitor13. Privind-o în articulaţiile ei cardinale, Combaterea trebuie catalogată printre cele mai importante scrieri ardelene de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Mai ales două lucruri îi conferă o însemnătate excepţională: atacurile viguroase împotriva orînduirii feudale şi situarea consideraţiilor despre lupta pentru existenţă naţională a românilor transilvăneni într-un context de gîndire modernă. Cine este autorul Combaterii? Eu cred că Ioan Budai-Deleanu. Către el ne îndreaptă bănuielile, în primul rînd, unele idei din Wiăerle- gung, retruvabile în lucrări alcătuite de scriitor mai tîrziu. Exemple14: „Bespectabilul” Eberhard Win- dek spune în Viaţa lui Sigismună, c. LX: a existat o vreme („in der Christenheit”) cînd oamenii atri- buiau orice năpastă (chiar şi răz- încă în timpul domniei lui Sigis- mund oprimarea poporului de către aristocraţi şi mai cu seamă de către oamenii bisericii (a majoribus natu, et praesertim eclesiaticis) se 12 D. Prodan, op. cil., p. 75. 13 Privitor la bucuria cu care săsimea a întimpinat revocarea unora dintre reformele lui Iosif al II-lea, vezi „Sicbcnbiirgische Quartalschrift”, I (1790), p. 129 — 140. 11 Vo7i şi supra’ ' WWw.dacoromamca.ro 7 IOAN BUDAI-DELEANU ŞI „SUPPLEX LIBELLUS VALACHORUM' 213 boaiele) popimii (episcopului, pro- topopului, preotului)15; Sulzer afirmă, ,,in seiner Trans- alpinischen Geschichte” ( =Ges- chichte des transalpinischen Da- ciens) că românii s-au stabilit în Transilvania abia în timpul regilor unguri(„ zu den Zeit der ungarischen Konige”). Argumentele sale nu pot convinge decît pe cei care iau drept adevăr curat, asemenea lui Eder, orice ştire potrivnică românilor. Sulzer şi alţii se întemeiază pe logofătul Greceanu, criticat de un învăţat imparţial: Gebhardi17; Dacă Eder citea însuşi lucrările pe care le citează, ar fi aflat din Sulzer că limba română munte- nească este alcătuită din 4/8 ele- mente latine, 3/8 slave şi 1/8 ele- mente gotice, turceşti şi greceşti19 20. înteţise atît de mult, încît nici regii înşişi nu o mai puteau stăvili. Din această cauză, răscoala moc- nea între iobagi ca focul sub cenuşă; pentru a izbucni, trebuia să sufle cineva în foc. A făcut-o episcopul Lepeş, adeverind astfel creză- mîntul că nu este nici un rău care să nu purceadă de la o faţă biseri- cească (quod episcopus Lepes Al- bensis sufflamina verumque ef- fecit, quod nil mali quod non a viro ecclesistico ortum habeat)16; „Dumnealui”" Sulzer a scris o carte despre Dacia transalpină, în care se foloseşte şi de un fragment scos din cronica lui Greceanu referi- tor la întîia „descălecare” a Ţării Munteneşti. „Lui Sulţer, care din- tru început prinsese ură asupra românilor şi-şi pusese în gînd a mişca toate ca să poată întuneca purcederea românilor de la romani, fu locul acest apă la moară”. Con- cluziile trase de Sulzer arată că „au smentit foarte şi n-au preceput limba românească”18; ,,... Să află unii... care vor să dovedească cum că limba româ- nească este o mestecătură a toate limbile, întru care să află o parte şi cuvinte lăteneşti. Ba dum(nea)lui Sulţer şi după dînsul . . . Eder aşa au cercetatu-o cu de-amăruntu (cum să pare), şi au cumpănit-o, cît ne-au spus şi a cita parte, pînă la un grăunte,. .. este lătenească. însă de obşte ştiut lucru este că amîndoi n-au ştiut limba româ- nească şi socoteala lor s-ar putea afla răsuflată prin însuşi Lexicon,,w. Paralelismul este evident. Paternitatea lui Budai-Deleanu o întăresc însă şi alte mărturii. 16 Widerlegung .... Ad notam lGtam. 16 De originibus p. 414. 17 Widerlegung Ad notam 9"am. 18 Ms. 3 728 (Biblioteca Academici): Introducere istoricească, partea I (Curmişul I). 10 WiderlegungAd notam IO/1™. m ' 20 Introducere isfoncertsdWWW.flaOPFOmflnifl&.iflroU-Iea). 214 I. PERVAIN S în cartea despre Supplex*1, acad. David Prodan a relevat predo- minanţa, în întreaga petiţie, a dreptului istoric, ,,cu tot fanatismul şi cu toată prospeţimea sa”. Se vorbeşte în Supplex, de la un capăt la celălalt,, despre Dacia de altădată, coloniile lui Traian, descendenţa romană, despre libertăţile vechi ale românilor, astăzi pierdute etc., iar drepturile care se cer se clădesc ,,pe temeiuri istorice”. Istorismul, omniprezent şi la trei dintre corifeii Şcolii ardelene (Micu, Şincai şi Maior), nu joacă un rol pre- ponderent în argumentaţia din Combatere. Pentru a legitima revendicările şi aspiraţiile românilor transilvăneni, accentul trebuie pus pe dovezile de ordin istoric? Eăspunsul este: considerente de alt gen trag mai greu la- cî nt ar decît astfel de dovezi. Acesta este sensul adine şi nou al rîndurilor lapidare din Ad notam4lam :,, ... Was tut das zur Sache?” Ideea va fi reluată în De originibus populorum Transylvaniae: ,,Sed quid opus quaes- tionibus an argumenta historica?” 21 22 şi în Introducere istoricească, într-o formulare mai amplă şi mai fermă: „Pînă acum de obşte să credea cum că naţia românească, — ce în Ţara Eomânească şi în Moldova stăpîneşte, iară în Ardeal, în Maramureş, în Bănat, cu părţile Ungarii despre răsărit ... cea mai mare parte lăcuieşte — , purcede de la acei romani care au rămas în Dacia despre vremile lui Traian împărat şi supt Aurelian n-au ieşit din ţară. Dar de oarecîtăva vreme încoace, mai vîrtos unii dintru învăţaţii Ardealului nu numai că pun la îndoială această socoteală, ci mai vîrtos cu precercate dovezi şi multă ură să silesc a o răzbate, scornin- du-să întîi această price dintru nescare privinţe naţionale şi politiceşti... Yrînd eu dar acum a-mi spune socoteala despre lucrul acesta fără părtăşire, adecă s-arăt pentru purcederea românilor precum am aflat la istorie şi precum să cunoaşte din însuşi limba lor, mă aflu îndetorit a întări cele ce voi zice cu cele mai întemeiate dovezi. Cu atîta mai vîrtos, cu cît socoteala mea este cu totul împotriva celor mai sus pomeniţi bărbaţi. Cetitoriul va cerceta apoi dovezile şi va judeca care dintre noi este mai aproape de adevăr, eu sau protivnicii. Toată cercetarea este singur pentru un adevăr istoricesc, sau pentru apropiarea cătră adevăr, fiindcă, de alta, fieştecărui cetitoriu, precum şi românilor celor mai precepuţi adiafor lucru este 23, şi trebuie să fie, ori să purceagă naţia sa de la romani, sau de la daci, ori de la macar alt neam24. Destul că neamul românesc custă şi face în Dacia o naţie de frunte, dintru mai multe milioane alcătuită (subl. ns.)... Drept aceasta socoteşte că nu au dat prilej învăţatelor defăimări a lui Sulţerşi Ederşi unor altera.. .”25 26. în De originibus populorum Transylvaniae şi în Introducere istori- cească revin şi unele aprecieri şi expresii privitoare la „defăimătorii” româ- nilor (Eder, Sulzer, Thunmannetc.). Intenţionînd să demonstreze un lucru imposibil: lipsa de temei a revendicărilor pentru care luptau românii, ei s-au pretat la „sofisme” şi paradoxuri („paradoxon istoricesc”), au uzat de „dovezi închipuite şi ca din văzduh apucate”, au nesocotit informaţiile 21 P. 57 şi urm.; vezi şi I. Lupaş, op. cit., p. 342. 22 P. 498, 500 şi 501. 23 Adiafor lucru este — le este indiferent. 24 Compară cu M'iderlegung ..., Ad notam 4lam: „Lăchcrlich. Sind darum die Walachcn weniger die ălteslen der gegemvărligen Einwohner Siebenbiirgens, wenn die Romer bei der Eroberung dicser Provin/., die alten Einwohner nicht alle ausgerittet, oder anders wohin versetzt haben? Wenn auch dig Walachen aus der Vermischung der rfimischen Colonislen mit den alten Geten, oder Daciern herstammen, was tut das zur Sache?” 26 Introducere isloriceasciWwW.daCflrwrtflnica. TQ ■9 IOAN BUDAI-DELEANU ŞI „SUPPLEX LIBELLUS VALACHORUM' 215 «are „nu se lovesc cu sistema lor”, au mistificat „luminatul adevăr”. Budai-Deleanu izbucneşte, ca în Widerlegung: „Cu atîta mai puţin să poate ierta Eder cînd el, scriind pentru români, întru adins preface şi întunecă mărturisirile istoricilor cele mai clare, ca să amăgească pre cei neprocopsiţi la istorie”26; „Doamne sfinte, ce mai mestecături sînt acestea ! Cetind cineva unele ca acestea, trebuie să-i vie în minte şi fără voie poves- tea lui Iordan de naşterea bunilor din draci şi strige. De ruşine lucru cu adevărat este, cînd încă să află lucruri aşa ticăite în veacul nostru, unde istoria să împreunează cu adevărata critică” 27. Ipoteza paternităţii lui Budai-Deleanu este sprijinită şi de un detaliu biografic. în p-5"- 3 CONSPIRAŢIA „REPUBLICANA" DIN AUGUST 1870 23Î Izbucnirea războiului franco-german — 3/15 iulie 1870 — intensifică şi extinde curentul antidinastic datorită sentimentelor de simpatie de care se bucura Franţa în România. Simpatia aceasta avea rădăcini adînci: comunitatea de sînge între cele două popoare din ginta latină şi influenţa ideilor revoluţionare franceze. Numeroşi oameni politici — conducători paşoptişti, elemente înaintate care au stat în primele rînduri ale luptei pentru unirea principatelor române — studiaseră în centre universitare din Franţa, avuseseră legături ori se inspiraseră din mişcarea democratică şi revoluţionară franceză. Tinerii care studiau în şcolile franceze, cînd se întorceau acasă, aduceau cu ei nu numai ideile înaintate, dar şi simpatia pentru ţara cu veche tradiţie revoluţionară. Erau încă vii în amintirea românilor ajutorul dat de opinia publică franceză pentru făurirea statului naţional român (1859) şi solidaritatea cu aspiraţiile poporului nostru, dove- dită îndeosebi de forţele democratice din Franţa. Din momentul izbucnirii războiului franco-german, entuziasmul şi simpatia pentru Franţa iau neaşteptat proporţii neobişnuite, îmbinîndu-se cu aversiunea şi duşmănia pentru tot ce vine din Prusia. în Adunarea deputaţilor, ieşeanul Al. Gheorghiu (din „Fracţiunea liberală şi indepen- dentă”) cere ministerului să precizeze, printr-o declaraţie publică, „ce atitudine va păzi guvernul în aceste evenimente grave; dacă atitudinea sa va fi conformă constituţiunii noastre, sau dacă va fi o atitudine dicta- torială, contrarie instituţiilor ce avem”7. Deşi, în mod oficial, nu se putea pronunţa categoric pentru una sau alta dintre cele două puteri belige- rante, ministrul de externe, P. P. Carp, are, totuşi, cel puţin în aparenţă^ un răspuns hotărît: ,,... acolo unde sînt gintele latine, acolo este şi inima României”8. Cu 82 de voturi pentru, unul contra şi patru abţineri, este adoptată următoarea moţiune: „Camera, asupra interpelării de astăzi, afirmă că sentimentele naţiunei pentru politica tradiţională bazată pe simpatiele de gintă sînt inebranlabile şi trece la ordinea zilei”9. în acelaşi timp manifestările împotriva dinastiei se datoresc şi con- diţiilor oneroase impuse cu prilejul concesiunii Strousberg. încă din martie 1870, unii deputaţi, printre care I. Agarici şi N. Yoinov, ceruseră în Cameră „depărtarea imediată” a lui Ambron (consilier regal de finanţe al statului prusian numit, în urma intervenţiei nemijlocite a lui Carol, în calitate de comisar al guvernului român pe lîngă Strousberg) şi „înlocuirea sa printr-un comisar din sînul naţiunii”, precum şi rînduirea unei comisii de anchetă10. Abuzurile, fraudele şi celelalte ilegalităţi ce încălcau consti- 7 Vezi şedinţa Adunării deputaţilor din 5/17 iulie 1870, In „Monitorul oficial”, nr. 159' din 22 iulie/3 august 1870. 8 Ibidcm, nr. 161 din 24 iulie/5 august 1870, p. 783. 9 Ibidem, p. 788. 10 Vezi dezbaterile Adunării deputaţilor, şedinţa din 10 martie 1870, In „Monitorul oficial”, nr. 59 din 15/27 martie 1870, p. 367, nr. 60 din 17/29 martie 1870, p. 371, nr. 61 din 18/30 martie, p. 376, precum şi dezbaterile din şedinţa din 11/23 martie 1870, in „Mo- nitorul oficial”, nr. 62 din 19/31 martie 1870, p. 381 — 384. Majoritatea Adunării respinge insă propunerea de destituire a lui Ambron şi votează a doua propunere prin care doar „invită pe minister a constata” situaţia casei, a obligaţiilor emise şi a sumelor plătite in numerar lui Strousberg, precum şi a evalua lucrările efectuate In ţară, materialul adus şi comenzile făcute şi plătite în străinătate (Şedinţa din 11/23 martie 1870, In „Monitorul oficial”, nr. 62 din 19/31 martie 1870, p. 384. Vezi „Românul” din 20 martie 1870, p. 249, nr. din 19 aprilie 1870, p. 337 şi nr. din 22 aprilie 1870, p. 345; „Columna lui Traian”, I, nr. 5 din 16 martie 1870, p. 1, nr. 10 din 2 aprilieWWWidfiCOrflmflntflarBfa 1870, p. 1). 234 GH. CRISTEA 4 tuţia ţării şi jigneau demnitatea naţională, comise de Strousberg, sporesc nemulţumirile împotriva domnitorului, care avusese un rol hotărîtor în încheierea concesiunii şi care era preocupat de perspectivele capitalurilor prusiene investite în construcţia căilor ferate din Bomânia11. Deşi demonstraţiile de stradă sînt interzise de prefectul poliţiei capitalei12 — guvernul trebuia să păstreze cea mai strictă neutralitate —,totuşi în grădini, în pieţe, în localuri publice, au loc întruniri mai mari sau mai restrînse, unde cetăţeni de toate vîrstele, din toate clasele socie- tăţii, îşi exprimă speranţa ca victoria să fie de partea generosului popor care personifică ideile de progres şi libertate13; sînt lansate liste de sub- scripţie „în favoarea francezilor ce s-ar răni şi a familiilor lor”14 *; ofiţeri români cer permisiunea de a se înrola în legiunea străină ca să lupte pentru onoarea naţiunii franceze16. Manifestările în favoarea Franţei devin, im- plicit, manifestări împotriva dinastiei străine; ele nu se mai rezumă la cercurile, deseori înguste, ale roşilor şi ale partizanilor lor, ci cuprind tot mai diverse pături ale populaţiei orăşeneşti la care se adaugă, de la sate, doar preoţii şi învăţătorii, pentru că imensa majoritate a locuitorilor e condamnată, deocamdată, la aceeaşi apatie politică. începe a se forma, aşadar, o largă mişcare antidinastică, la care participă dezinteresat mase de oameni cu mobile ce nu ţin neapărat de cucerirea puterii guvernamen- tale şi care este amplu alimentată de ştirile şi comentariile presei de opoziţie. „Columna lui Traian” justifică, de la început, de pe poziţii demo- cratice, declanşarea războiului împotriva unuia „din cei mai înverşunaţi 11 într-o scrisoare adresată lui Carol Anton de Hohenzollcrn, domnitorul Carol va scrie: ,,Citc mii de oameni in Germania, încrezători în numele principelui german^i-au pus eco- nomiile lor in titluri de căi ferate române! Principele vrea să se silească a Îndreptaţi încrederea acelor oameni” (Regele Carol I al României, Cuuintări şi scrisori, t. I, p. 226). 12 Arhivele statului Bucureşti, Arhiva istorică centrală, (in continuare Arh. ist. centr.), Min. Interne, dos. 8/1870, f. 333 — 335. Vezi şi „Monitorul oficial”, nr. 148 din 8/20 iulie 1870, p. 817. 13 „Românul”, XIV, nr. din 30 iulie 1870, p. 651, nr. din 8 august 1870, p. 680. în contrast cu aceste manifestări apare atitudinea reprezentanţilor Franţei in România. Rapoar- tele trimise din Bucureşti de Agenţia şi Consulatul General al Franţei reflectă o mare rezervă şi uneori chiar ostilitate faţă de atacurile Împotriva domnitorului pe care le pun in seama roşilor, caracterizaţi ca „agenţi de profesie” ce „profită de sentimentele de duşmănie contra germanilor, comune tuturor românilor”. Girantul Consulatului General al Franţei susţine intr-un raport că „partidul roşu” nu e decil un partid demagogic şi anarhic, în serviciul Rusiei; prevenit de Bră- tianu despre o demonstraţie in favoarea Franţei ce urma Să fie făcută de partizanii săi, el l-a anunţat că porţile consulatului vor răminc Închise, sfătuindu-1 să se abţină. Propunerea a fost considerată ca o cursă foarte grosolană, întinsă la instigaţia consulului general al Rusiei. Tot ce Înseamnă opoziţie se explică, mai ales in primele rapoarte, numai prin manevrele Rusiei. (Mninisterc des Affaircs Etrangeres. Archives diplomatiqucs. Agcncc ct Consulat g^năral de France â Bucarcst. Correspondance politiquc 1870. Arhivele Statului Bucureşti, Arhiva Isto- rică Centrală, Colecţia microfilme Franţa, rola 15, voi. 34, p. 311, 312, 315, 316, 334, 341). De altfel şi instrucţiunile trimise din Paris Consulatului General al Franţei în Bucureşti comunica că guvernul francez nu aprobă acţiunile îndreptate împotriva dinastici şi atrage atenţia asupra necesităţii menţinerii liniştii şi ordinii; domnitorul şi guvernul său pot conta pe sprijinul Franţei (ibidem, p. 319, 346 — 348). La rindul său guvernul român, prin I. Strat, şeful Agenţiei diplo- matice a României la Paris, va asigura guvernul francez că el „se ticnt toujours â la dispo- sition de celui de S. M. L’Empcreur pour toute âventualitâ ou son faiblc appui-pourrait lui âtre utile” (ibidem, p, 363). încă de la 20 iulie, P. P. Carp informase, tot prin I. Strat, pe ministrul afacerilor externe al Franţei „quc la Roumanie fera ce que voudra la France” (ibidem, p. 363). 14 Ibidem, nr. din 17, 19, 22 iulie, 1, 6, 13 august, 10 noiembrie, 5, 6 decembrie, 1870. 13 „Columna lui TraiâWWW.daBOfOffiaDiC&fO’ P- 2- 5 CONSPIRAŢIA „REPUBLICANA" DIN AUGUST 1870 235 inamici ai gintei latine”: Prusia, „incarnaţiunea despotismului şi a feuda- lismului”16. Unde „ar agiunge nu numai rasa latină, ci Europa şi civili- zaţiunea în genere — se scrie într-un articol — cînd, mulţumită cutezanţei şi brutalităţii acestui nou suveran care se numeşte Bismarck, s-ar repeta şi în Spania trista dramă ce se gioacă la Dunăre de patru ani în beneficiul pur şi simplu al nemţilor ? Fie resultatele acestui răsbel oricari, el trebuie să se facă: electricitatea sigmaringiană devenise prea înăbuşitoare”17 18. Iar în articolul Perfidii prusace şi românii18 sînt conturate perspectivele sumbre ce le-ar avea România în condiţiile cînd Franţa ar ieşi învinsă din război şi necesitatea imperioasă de a înlătura dinastia prusiană, învă- ţînd din gravele erori ale trecutului19: „Situaţiunea trebuie lămurită, pentru ca să ştim ce avem d’a face măcar de acum înainte şi pentru ca să nu mai primim în sînul nostru pui de năpîrcâ. Dacă în trecut am greşit, dacă presentul nu ni surîde de loc, să învăţăm din cele păţite a scăpa măcar viitorul de mîni. Să râmînem săraci, dar curaţi; adecă latini din cap pînă în picioare: aici stă toată mîntuirea noastră”20. Revista politică din 29 iulie, semnată de Hasdeu, reproduce articolul incendiar apărut, cu zece zile înainte, în „Comuna” , „modesta foiţă” din Bacău21. Articolul con- stituie un adevărat act de acuzare împotriva „facţiunilor desnaturate” — „ambele bande politice” care şi-au făcut drapel politic din întemeierea dinastiei, trădînd interesele ţării în mîinile prusace şi care acum — după ce printr-o politică destructivă şi demoralizatoare au ruinat ţara şi i-au periclitat viitorul — voiesc răsturnarea „adoratului lor idol”22. „Cît despre prinţul Carol — precizează foarte clar „Comuna” — credem că, apreciind gravitatea circonstanţelor, nu va zăbovi a depune puterea în minele repre- sentaţiunei naţionale, spre a scuti ţara de dificultăţile ce-i aduce presinţa M. Sale pe Tronul României, căci pericolul M. Sale va fi cu atît mai mare, cu cît succesul armelor prusiane va fi mai strălucit”23. La rîndul său „Românul” ignorează argumentele folosite în 1866 pentru a convinge poporul român despre viţa latină a Holienzollernilor şi publică, de data aceasta, avertismentul: „Acum ora a sunat, tunul bubuie şi, prin urmare, timpul desbaterilor fiind sfîrşit, sîntem siliţi să lăsăm pana din mînă. „ANNIBAL AD PORTAS” 24 într-o asemenea stare de spirit, cînd pături tot mai largi erau ostile domnitorului, ale cărui sentimente şi aspiraţii se vădeau — mai ales de la începutul războiului — în dezacord cu sentimentele şi aspiraţiile româ- 16 „Columna lui Traian”, I, nr. 36 din 19 iulie 1870, p. 1. 17 Vezi art. Resbelul pentru o coroană de spini, de G. Missail (ibidem, nr. 37 din 23 iulie 1870, p. 3). • 18 Ibidem, nr. 39 din 2 august 1870, p. 3. Autorul articolului este tot G. Missail. 18 Triumful Prusiei a fost repurtat pe cale diplomatică, sub privirile Franţei, Încă din 1866; atunci, iar nu abia acum, „era timpul d-a sdrobi cornul mlndriei brandeburgice” (ibidem). Vezi şi cele scrise şi semnate de Hasdeu In nr. 36 din 19 iulie 1870, p. 1 : „în 1866, neamul lui Traian de la Dunăre a simţit plnă In baerele inimei sinistrul resultat al unei coaliţiuni, care a mers cu obscenitatea plnă a minţi In faţa lumii Întregi, cum că simbolul unităţii ger- mane este de vită latină”. 20 „Columna lui Traian”, I, nr. 39, din 2 august 1870, p. 3. 21 Ibidem, nr. 38, din 30 iulie 1870, p. 1. 22 Ibidem. 28 Ibidem. 24 „Românul”, XIV, nr. din 15 mlie 1870, p. 515. Vezi şi raportul trimis din Bucu- :. din 15 mlie 1870, p. 515. Vezi www.dacoromamca.ro 4 - c. 3111 236 GH. CRISTEA 6 nilor, liberalii radicali organizează o conspiraţie ce trebuia să fie urmată de o „mişcare republicană” menită să detroneze pe Carol I. Ei contau, în primul rînd, pe victoria armatelor franceze şi, convinşi că războiul se va solda cu prăbuşirea Prusiei (înfrîntă, aceasta înceta să mai fie o putere europeană), întrezăreau perspectivele realizării idealului naţional —unirea tuturor românilor — la care unii entuziaşti speraseră şi în 1866, cu prilejul războiului împotriva Austriei. în aceste condiţii, prezenţa unui Hohen- zollern pe tronul României ar fi putut periclita interesele ţării* 26. Conducerea efectivă a mişcării o avea Eugeniu Carada, prim redactor al „Românului”, ajutat de Constantin Ciocîrlan, fost prefect al poliţiei capitalei, de maiorul C. Pilat, ginerele lui C. A. Eosetti, şi de dr. Sergiu26. Vechi conspirator — participase la pregătirea detronării lui Cuza, avusese strînse legături cu Mazzini27 — om de încredere al lui I. C. Bră- tianu şi prieten al lui C. A. Eosetti (logodit, într-o vreme, cu fiica aces- tuia)28, Eugeniu Carada ţinea în mîinile sale toate firele complotului ţ pentru organizarea acestuia vizitase diferite oraşe, depozitase arme29. Pregătirile se făcuseră nu fără o înţelegere „cu şefii cei mari ai parti- dului”30. N-ar fi exclus ca aceştia să fi pus la cale repetare^ tacticii din 1866, cu rolurile însă invers împărţite: C. A. Eosetti să fie acela care să manevreze peste hotare31, iar I. C. Brătianu să rămînă, în secret, adevă- ratul conducător în ţară, deşi în fruntea mişcării, chiar faţă de cei mai apro- reşti de A. Mcllinct (la 9 august 1870), ministrului afacerilor Externe al Franţei, în care se arată: „Tous Ies esprits sont tournăs en ce moment vers le tliââtre de la guerre ... la gănâ- ralitâ dfes Roumains nous sont trfes sympathiques... J’ai, d’ailleur, des raisons de croire que ces entiments sont loin d’âtre partagăs par le chef de lTStat chez qui jsans doute la commu- nautâ d'origine et Ies liens du sang sont plus forts que la reconnaissance qu’il nous doit et la conscience des văritables intărets de la Roumanie” (Arh. ist. Centrală, Colecţia microfilme Franţa, rola 15, voi 34, p. 355, 356). De asemenea, Intr-un alt raport (din 17 august) către Ministrul de Externe, A. Mellinet reafirmă trăinicia sentimentelor marii majorităţi a româ- nilor (cu excepţia a cltorva indivizi, persoane în serviciul prinţului domnitor) pentru cauza franceză (ibidem, p. 359, 360). 26 Titu Maiorescu, Istoria contimporană a României (1866—1900), Bucureşti, 1925, p. 22; cf. Fr. Damă, op. cil., p. 212. 21 M. Theodorian Carada, Efimeridele. însemnări şi amintiri, Bucureşti, 1930, p. 37; (Caton) Theodorian, Ploeşli—Craiooa. Scrisori din timpul revoluţiei de la 1870. Eugeniu Carada autorul moral al mişcării. Arestarea lui. Revoluţinonarii craioveni. Aspecte politice. Comentarii, Craiova, 1937, p. 4. 27 M. Theodorian Carada, Efimeridele...,p. 65, 66; M. Gr. Romaşcanu, Eugeniu Carada (1836-1910), Bucureşti, 1937, p. 95-99. 28 M. Gr. Romaşcanu, Eugeniu Carada..., p. 76 — 84. 22 (Caton) Theodorian, Ploeşti-Craiova ..., p. 4; M. Gr. Romaşcanu, Eugeniu Carada..., p. 152. 20 N. Iorga, Istoria românilor, X, p. 116; Titu Maiorescu, op. cil., p. 21. 21 C. A. Rosetti pleacă în Austria, Germania, Franţa, ca să afle ,,la faţa locului cele ce se petrec In lumea politică” şi „prin epistole” să le comunice românilor; redacţia ziarului o Încredinţează lui E. Carada şi Emil Costinescu. Din marile oraşe pe unde trece — Viena, Berlin, Hanovra, Bruxelles, Paris — trimite corespondenţe către cititorii „Românului” („Ro- mânul”, nr. din 2, 6, 11, 12, 18 august 1870). www.dacoromanica.ro 7 CONSPIRAŢIA „REPUBLICANA" DIN AUGUST 1870 237 piaţi partizani, apărea doar Carada. De altfel şi în 1866, Eugeniu Carada, unul dintre oamenii apropiaţi ai lui I. C. Brătianu32, activase tot în sub- ordinea acestuia, în străinătate, pentru candidatura prinţului Carol de Ho henzollern33. Este interesant de constatat că de data aceasta, spre deosebire de 1866, liberalii radicali munteni au crezut că nu e cazul a-şi mai asocia pe moldoveni la răsturnarea dinastiei întemeiate cu patru ani mai înainte, op eră cu care se mîndriseră pînă de curînd34. Eăscoala urma să izbucnească în noaptea de 8/20 august în şapte oraşe deodată — printre ele Bucureşti, Severin, Craiova, Ploieşti35 36 etc. — şi în tabăra militară de la Furceni lîngă Tecuci38. Ţelul ei imediat era, se pare, proclamarea prinţului Napoleon ca domnitor, iar pînă la venirea acestuia, instituirea unei locotenenţe domneşti (deci nu republică) în frunte cu generalul N. Golescu37. în ultimul moment însă a intervenit o amînare de cîteva zile. Amî- narea s-a datorat fie cererii ofiţerilor conspiratori de la Furceni — tabăra, potrivit planurilor conspiraţiei, trebuia să proclame locotenenţa domnească şi să pornească spre Bucureşti, dar pregătirile nu erau încă terminate38 —, fie hotărîrii conducerii de la centru, din capitală, care aştepta să vadă de partea cui se va decide victoria, mai ales că în marile bătălii de pe frontul franco-prusian armatele comandate de Mac-Mahon şi Bazaine fuseseră înfrînte chiar la începutul lunii august39. Eugeniu Carada ar fi luat măsuri 32 Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei Brătianu, 1821 — 1891, Bucureşti, 1933. Deşi autoarea foloseşte unele date eronate (de exemplu Al. Candiano s-a proclamat la Ploieşti doar prefect, nu preşedinte de republică, cum greşit se susţine In lucrare; de asemenea, procesul s-a judecat la Tirgovişte, nu la Cimpulung), totuşi, dacă se ţine seama de gradul de rudenie (era fiica lui I. C. Brătianu), se poate da crezare amănuntelor privind relaţiile dintre şeful liberalilor radicali şi Eugeniu Carada (p. 77, 128, 130, 213, 259, 291, 389) şi M. Theo- dorian — Carada, Eugeniu Carada 1836—1910, Bucureşti, 1922, p. 38—39. 33 Gr. Romaşcanu, Eugeniu Carada ..., p. 108 — 112. Vezi şi scrisoarea lui C. A. Rosetti către D. Sturdza şi I. Bălăceanu, publicată In „Românul” din 25 martie 1869, p. 270; „... la 6/18 martie (1866— GA. C.) d. Carada a venit In Bucureşti trimis de d. I. Brătianu spre a propune guvernului pe Carol de Hohenzollern”. 34 Vezi articolul Complotul Candiano, reprodus In „Columna lui Traian”, I, nr. 43 din 1 septembrie 1870, p. 4. 36 (Caton) Theodorian, Ploeşti — Craiova ..., p. 5; M. Gr. Romaşcanu, Eugeniu Carada ..., p. 152. 36 Tabăra situată pe malul sting al Şiretului, deasupra satului Furceni, la 7 km de Tecuci şi la 16 km de Focşani, a fost construită, In condiţii deosebit de grele, din iniţia- tiva colonelului prusian Krensky: „Traian”, I, nr. 56 din 13 septembrie 1869, p. 221—222; i „Democraţia” (Ploieşti), I, nr. 17 din 16 octombrie 1869, p. 1, 2; Tabăra de la Furceni şi armata tn anii 1869 — 1870, Bucureşti, 1870, p. 6, 7, 11. Prin decretul nr. 508 din 21 martie 1870 se hotărise ca trupele din armata permanentă ce urmau a lua parte la exerciţii în tabăra de la Furceni să fie împărţite in două serii: prima Intre 1 iunie — 31 iulie, a doua Intre 1 august — 30 septembrie („Monitorul oastei”, anul 1870, nr. 12, p. 452 — 453). Prima serie avea drept comandant al taberei pe generalul Cornescu, a doua serie pe generalul Solo- mon („Monitorul oastei”, anul 1870, nr. 16, p. 613 — 616). în timpul acestei serii, adică la 8/20 august 1870, trebuia aşadar să pornească răscoala. 37 M. Theodorian-Carada, Efimeridele ..., voi. I, Bucureşti, 1930, p. 38. 38 Ibidem, p. 37. In general, deplasările de trupe trebuiau pregătite din vreme, deoarece se făceau incet, prin marşuri lungi şi grele, pentru transportul materialelor, armamentului greu şi muniţiei fiind nevoie de zeci de care trase de boi ce nu puteau fi luate declt pe traseu din comune, prin bună Învoială cu locuitorii (Arh. ist. centrală, Min. de Interne, dos. 116/ /1870, f. 1, 4, 6, 11-14). 38 Titu Maiorescu, op. cit.wWtyflanrhM&Mtia'Vh IV- P- 554. 238 GH. CRISTEA 8 de amînare, telegrafiind, cu ajutorul unui dicţionar convenţional, la Craiova, Eîmnic şi Severin. Doi curieri au fost trimişi în Moldova cu in- strucţiuni de a se opri şi la Ploieşti, pentru ca să anunţe şi pe cei de aici să aştepte cîteva zile40. Nu puţin vor fi contribuit la această amînare şi corespondenţele (probabil şi alte informaţii) trimise, pe parcurs, de C. A. Eosetti, adevărate avertismente privind seriozitatea pregătirilor militare ale Prusiei, „măreţul şi sîntul entuziasm ce-1 insuflă ideea naţionalităţii!”41. Eăscoala a izbucnit totuşi la 8/20 august 1870, dar numai la Ploieşti, declanşată şi condusă de Al. Candiano Popescu42. Acţiunea lui Al. Candiano-Popescu, pornită izolat şi înainte de vreme, este explicată, deseori, prin „spiritul aventuros” şi nerăbdarea acestuia de a se distinge; se trece însă cu vederea psihoza ce se crease datorită campaniei republicane duse luni de-a rîndul de ziarul „Democra- ţia” din Ploieşti, al cărui director, Al. Candiano-Popescu, este aproape ostentativ scos în faţă, în prima linie, de conducătorii roşilor, ee-şi rezervau rolul de şefi de stat major, manevrînd în ascuns, de la distanţă43. în acelaşi 40 (Caton) Theodorian, Ploeşti — Craiova, Scrieri din timpul revoluţiei de la 1870. Eugeniu Carada, autorul moral al mişcării. Arestarea lui. Revoluţionarii craioveni. Aspecte politice. Co- mentarii Craiova, 1937, p. 4; M. Theodorian Carada, Efimeridele..., p. 37. 41 Vezi A treia epistolă către cititorii ,,Românului" trimisă din Hanovra la 2/14 august 1870 de C. A. Rosetti („Românul”, nr. din 11 august 1870, p. 687). • 42 Ofiţer, ziarist, avocat, scriitor (nu lipsit de talent, după cum afirmă T. Maiorescu; la „Junimea” citise unele poezii), Al. Candiano-Popescu a fost, In mare măsură, nedreptăţit de istoriografia românească, influenţată, oarecum, de schiţele şi piesele lui Caragiale. Deseori taxat drept un aventurier ambiţios, acoperit de ridicol în urma „neserioasei” acţiuni de la Ploieşti. AI. Candiano (deşi Îşi începuse cu adevărat cariera politică participînd la detro- narea lui Cuza şi — ironie a soartei — o va sfirşi el, „republicanul”, ca general adjutant al regelui Carol I), a rămas totuşi, o lungă perioadă, un militant activ pentru triumful ideilor democratice şi un adevărat patriot: în 1867 a fost arestat în Transilvania, pe cînd făcea agi- taţie pentru unitatea românilor; a dus o susţinută campanie antidinastică şi republicană prin ziarele „Perseverenţa” şi „Democraţia”; a fost unul din eroii războiului de independenţă luînd parte, în fruntea batalionului său, la asaltul prin care s-a cucerit reduta Griviţa. 43 încă spre finele anului precedent, „Democraţia” n-avea decît cuvinte elogioase pentru republică — „maturitatea popoarelor” —, condamnînd „dictatura împăratului Napo- leon”, „pătată de sîngele victimelor republicane”, oribilă ca şi „crima ce i-a dat naştere”, şi ameninţînd tronul Hohenzollemilor din România: „după 2 mai, a urmat 11 februarie” („Democraţia”, I, nr. 30 din 30 septembrie 1870, p. 1. Vezi şi revista politică apărută în „Democraţia”, II, nr. 8 din 1 februarie 1870, p. 1). Evenimentele din România au de- monstrat că regimul constituţional, „inventat pentru a prelungi agonia despotismului”, este „absurd şi imoral”: „condamnîndu-l ne-am despărţit de dlnsul şi ne-am unit cu republica, căci într-lnsa este libertate deplină, sinceritate deplină, răspundere deplină, logică deplină” („Democraţia”, II, nr. 6 din 25 ianuarie 1870, p. 1). Căci ce este republica — se întreabă ziarul — „alt de nu societatea desrobită din lanţul eresurilor timpului, al egoismului şi al igno- ranţei, şi primind botezul şi regenerlndu-se în Iordanul mintuitor al adevărului, al justiţiei şi al raţiunei?” (ibidem, nr. 9, din 5 februarie 1870, p. 1). De la enunţări teoretice, abstracte, ziarul trece la probleme legate de realităţile existente, întreprinde atacuri directe împotriva persoanei lui Carol, căruia i se adresează cu denumirea „Domnule regim”, sau „Regime”.- Un adevărat rechizitoriu, Intr-un limbaj plin de invective, 11 constituie răspunsul „Democraţiei” Ia atitudinea domnitorului privind „deputaţiunea proprietarilor, industriaşilor şi comercian- ţilor din Bucureşti”, care veniseră să-i înmîneze o petiţie şi pe care „tronul i-a insultat şi ameninţat” („Democraţia”, II, nr. 20 din 15 martie 1870, p. 1), „Cum, Regime?—scrie ziarul — te-am adus în ţară prin contrabandă; erai atunci flămlnd ca un şoarece şi gol puşcă, şi noi te-am săturat şi te-am Înţolit; te-am adus în România — tescuită şi sărăcită de infama domnie a lui Cuza Vodă —, şi te-am îmbuibat cu bani şi cu glorie, noi, cetăţenii români, şi în schimbul binelui şi fericirii ce-o aşteptam de la tine, ne ameninţi şi ne insulţi? ... Tu Regime? Dar tu nu ştii nici limba română; tu n-ai nici o legătură într-aceste locuri, tu n-ai nici mormintele strămoşilor WWW daCOrOmaniCă ^Qag^nu^ copiilor tăi-; n-ai bise- 9 CONSPIRAŢIA „REPUBLICANA" DIN AUGUST 1870 239 timp luase proporţii un orgoliu specific provincial, mai ales în rîndurile anumitor categorii ale populaţiei (mici negustori, grădinari etc.) din car- tierele mărginaşe ale Ploieştilor — oraş propus a i se decerna o medalie comemorativă pentru că „salvase onoarea naţională”44 şi se deprinsese „să lupte cu duşmanii libertăţii piept la piept”, „cu fruntea sus, ca cel ce are conştiinţa dreptului său şi tăria în suflet întru a-şi împlini datoria”45, spre deosebire de Bucureşti, care, deocamdată, nici nu sînt o „adevărată capitală”, deoarece „dorm somnul morţilor”, „se înfăşură în indiferenţa şi în slăbiciunea sa ca într-o haină de onoare”, „suferă în genunche ... să i se răpească drepturile”, merg pe drumul greşit ce duce „la ruşine şi la umilinţă”46. B posibil ca şi conducătorii conspiraţiei să fi făcut în mod premeditat din oraşul Ploieşti — unde existau condiţii deosebit de favo- rabile—unul din punctele cheie ale mişcării. Potrivit planului stabilit, aici, la Ploieşti, în ziua izbucnirii revoluţiei, urma să vină, aducînd cu sine o mie de puşti, chiar Eugeniu Carada47. Evoluţia evenimentelor dovedeşte că „rebeliunea din Ploieşti” n-a fost doar o simplă „aventură” pornită la întîmplare şi generată de ambiţii personale; felul cum a început reflectă, pînă la un punct, nu numai pregătire şi organizare, pe plan local, dar şi încadrarea ei în mişcarea mai largă ce presupunea şi existenţa unui anumit plan prevăzînd măsuri precise, concrete48. rică aici, n-ai tradiţii, n-ai amici, n-ai suvenire, ai un geamantan în spinare şi o leafă, — leafa numai este magnetul ce te ţine lipit de România şi cind ţi se va da o leafă mai mare de către un cabinet strein, vei lua leafa de acolo şi pe România vei vinde!” („Democraţia”, II, nr, 20 din 15 martie 1870, p. 1). Ploieştenilor — care, inspiraţi de ideea capitalei, alcătuiseră, la rindul lor, o petiţie ce trebuia, după subscriere In adunarea publică, să fie inmlnată lui Carol, dar s-a renunţat în urma „insultei domneşti” — „Democraţia” le spune hotărit: „timpul petiţiunilor a trecut... timpul unor lupte semeţe şi făţişe trebuie să le ia locul” („Democraţia”, II, nr. 20 din 15 martie 1870, p. 2). In urma publicării acestor rlnduri, considerate cele mai triviale ofense aduse domnitorului, directorul ziarului, Al. Candiano-Popescu, şi redactorul D. Pandrav au fost arestaţi şi ţinuţi o perioadă inchişi — primul aproape o lună, al doilea doar cîteva zile (ibidem, nr. 22 din 5 aprilie, p. 2 — 4; nr. 23 din 10 aprilie, p. 1 — 3; 24 din 19 aprilie, p. 2, 3. Vezi şi „Românul”, nr. din 25, p. 266, şi din 27 martie 1870, p. 270, pre- cum şi nr. din 7 aprilie 1870, p. 305 şi din 25 aprilie 1870, p. 353 — 354). 44 Vezi scrisoarea lui D. Brătianu către directorul ziarului „Românul” (nr. din 21 fe- bruarie 1870, p. 157). 46 „Democraţia”, II, nr. 14 din 22 februarie 1870, p. 1. 46 Ibidem; vezi şi nr. 34 din 24 mai 1870, p. 1. 47 M. Theodorian Carada, Efimeridele ..., p. 38. 48 In legătură cu aceasta, deosebit de interesante sint relatările din Aclul de acuzare în procesul tulburărilor din 1870, judecat de Curtea cu juri din Tîrgovişte, act publicat în „Monitorul oficial”, nr. 251 din 14/26 noiembrie, 1870, p. 2 095, 2 096 şi in nr. 252 din 15/27 noiembrie 1870, p. 2 097, 2 098; de asemenea şi informaţiile date de locotenentul Alexandru Comiano, unul din principalii membri ai acţiunii din Ploieşti, cu prilejul interoga- toriului luat in ziua de 12 august 1870. Interogatoriul (luat de judecătorul de instrucţie al Tribunalului Prahova) lui Alexandru Comiano, locotenent scos din activitate, este in rea- litate o relatare pe larg, cu lux de amănunte (date, fapte, nume), a evenimentelor, neîntre- ruptă de judele instructor care n-a pus decit citeva întrebări, un fel de denunţ pregătit dinainte, foarte coerent, neostentativ — deci bine regizat (Serviciul Arhivelor Statului, judeţul Ilfov, fond. Tribunalul Ilfov, Secţia I-a C (in continuare Tribunal Ilfov), dos. 2 049/1871, f. 497 — 507). Pe declaraţiile lui Comiano s-a întemeiat, in bună parte, actul de acuzare; pentru participarea sa, in uniformă de ofiţer, la mişcare, Comiano a f ost osindit la muncă silnică pe viaţă de comisiunea militară („Monitorul oficial”, nr. 2 51 din 14/26 noiembrie 1870, p. 2 095). La procesul de la Tîrgovişte, Comiano n-a mai îndrăznit să susţină cele arătate la instrucţie (N. Fleva, Procesul lui S Augusl. Apărarea făcută celor 41 acuzaţi, Bucureşti, 1871, p. 31). Vezi şi raportul prefecturii Prahova (Tribunal Ilfov, dos. 2 049/1871, f. 23) aportul diviziunii a Il-a de dorobanţi din Ploieşti semnat de maiorul Gr. Poiizu, comandantul; www.dacoromanica.ro 240 GH. CRISTEA 10 Ultimele pregătiri au fost făcute în noaptea de 7/8 august, în întru- nirea ce s-a ţinut de principalii conspiratori în casa unuia dintre ei (Eadu Stanian)49. La această întrunire, unde erau prezenţi toţi acei care a doua zi urmau să joace un rol mai important, Al. Candiano le-ar fi împărtăşit ştirea primită din Bucureşti că în aceeaşi noapte domnitorul va fi detro- nat50 ; mişcarea, susţinută de oştire, va trebui să izbucnească şi în alte oraşe mari. Totodată i-a anunţat de numirea sa ca prefect al judeţului Prahova. A fost expus apoi planul conspiraţiei şi s-a hotărît misiunea fiecăruia pentru a doua zi: cine şi în ce mod să ocupe telegraful, prefectura, cazarma dorobanţilor; cine să aresteze pe comandantul garnizoanei şi pe poliţaiul oraşului51; s-au desemnat pînă şi oamenii care să tragă clopotele pe la biserici, pentru ca în zorii zilei de 8 august, la orele trei, „insurgenţii” să fie gata adunaţi52. A doua zi, la ora fixată, „revoluţia” a început, conform planului, prin arestarea reprezentanţilor autorităţii locale de către şefii gardiştilor de noapte53. Staţia de telegraf a fost ocupată de cei stabiliţi încă din ajun, care au interzis transmiterea de ştiri, au sigilat casa de bani şi au pus sentinele; aceiaşi au pus sentinele şi la poştă54. Mulţimii adunate în piaţă „prefectul” Candiano i-a citit o telegramă falsă, „transmisă” din Bucu- reşti (în realitate transcrisă la telegraful din Ploieşti pe un imprimat ca să pară autentică), prin care I. C. Brătianu, ministru, îl anunţa despre „definitivul succes al libertăţii pe tot teritoriul României”; altă telegra- mă falsă, „semnată”, tot de I. C. Brătianu, ca ministru de război, era adresată maiorului Gr. Polizu, căruia i se ordona să fie la dispoziţia lui Candiano55. Cea mai mare parte a insurgenţilor — cîteva mii, cu Al. Can- diano în fruntea lor, călare — s-a dus la primărie unde erau încazarmaţi pompierii; trupa pompierilor înarmaţi, împreună cu comandantul, s-a alăturat mulţimii56. Rebelii au atacat apoi „fără veste, prin năvălire cu armele” cazarma dorobanţilor (aci se găseau şapte soldaţi vechi şi 40 de recruţi, care, fireşte, nu puteau opune rezistenţă)57. Mulţimea înarmată cu puşti şi săbii luate din cazarmă s-a îndreptat spre temniţa oraşului, eli- berînd pe cei trei comercianţi deţinuţi ilegal din ziua alegerilor, cînd a avut loc un conflict între dizolvata gardă naţională şi oştire58. Poliţia şi prefectura ocupate între timp (la prefectură, de asemenea, s-a sigilat „casa finanţelor ţării” şi s-au pus sentinele pentru pază)59, Candiano a început * 82 * 84 85 * 87 88 garnizoanei (f. 24); raportul comandantului escadronului de Prahova (f. 31). Cf. Gh. Duzin- chevici, Un document sur Vtmeule de Ploeşti (ÎS — 20 Aoăt 1870). Extrait de la „Revue histori- que du Sud-Est europfeen”, XIV, 1 — 3, 1937. 48 Actul de acuzare..., In „Monitorul oficial”, nr. 251 din 14/26 noiembrie 1870, p. 2 095; Tribunal Ilfov, dos. 2 049/1871, f. 499. 60 Ibidem. 61 Ibidem. 82 Tribunal Ilfov, dos. 2 049/1871, f. 500. 63 Actul de acuzare..., în „Monitorul oficial”, nr. 251 din 14/26 noiembrie 1870, 2 095. Tribunal Ilfov, dos. 2 049/1871, f. 23. 84 Ibidem; Tribunal Ilfov, dos. 2 049/1871, f. 494-496, 501, 510, 511. 85 Actul de acuzare ..., In „Monitorul oficial”, nr. 251 din 14/26 noiembrie 1870, p. 2 095 şi „Monitorul oficial”, nr. 252 din 15/27 noiembrie 1870, p. 2 097. 66 Actul de acuzare..., în „Monitorul oficial”, nr. 251 din 14/26 noiembrie 1870, p. 2 095. Tribunal Ilfov, dos. 2 049/1871, f. 23, 34. ’ 87 Ibidem. 88 Actul de acuzare ..., în „Monitorul oficial”, nr. 251 din 14/26 noiembrie 1870, p. 2 095. Tribunal Ilfov, dos. 2 049/1871, f. 34, 502. 8» „Românul”, nr. dinWWtonrtâCATOmWSCajo 11 CONSPIRAŢIA „REPUBLICANA" DIN AUGUST 1810 241 să facă acte de administraţie: a primit jurămîntul funcţionarilor publici, a luat măsuri pentru numirea şi convocarea noilor subprefecţi60. Rezistenţă nu s-a întîmpinat decît la cazarma batalionului de linie, unde maiorul Polizu, ce scăpase, după arestare, de sub supraveghere şi chemase trupa de 80 de oameni sub arme, a organizat apărarea respingînd pe rebeli61. Simpla enumerare a faptelor amintite demonstrează, credem, că „revoluţionarii” ploieşteni au privit cu seriozitate rolul important ce reve- nea oraşului lor în mişcarea pe întreaga ţară. ÎTu putem, deocamdată, stabili dacă declanşarea „revoluţiei” în mod izolat se datorează faptului că Al. Candiano n-a fost anunţat la timp de amînarea intervenită, sau faptului că atunci cînd i s-a comunicat această amînare, el n-a avut încredere în Eugeniu Carada62. (Al. Candiano-Popescu era, la rîndul său, unul din oamenii apropiaţi ai lui I. C. Brătianu63 şi e posibil ca anumite secrete privind mişcarea să le fi cunoscut direct de la acesta). Oricum însă, acţiunea de la Ploieşti era dintru început condamnată la eşec. So- sirea lui Eugeniu Carada chiar în ziua de 8 august în oraşul revoltat şi discuţiile lui cu Al. Candiano64 (se pare că a făcut încercări de ultimă oră de a lua legătura cu conspiratorii din Brăila, Tecuci)65, nu mai puteau îndrepta nimic. în aceeaşi zi, 8 august, s-a semnalat la Ploieşti şi prezenţa unui alt conducător al mişcării, C. Ciocîrlan66. înainte ca batalionul trimis din Bucureşti, sub comanda maiorului Gorjan, să ajungă la Ploieşti67, Candiano părăseşte oraşul însoţit doar de locotenentul în rezervă Alexan- dru Comiano şi va fi arestat în satul Lipia, pe drumul spre Buzău68. Măsuri drastice, de represalii, au fost luate imediat; guvernul a ordonat numeroase arestări nu numai în Ploieşti, unde ele s-au făcut în masă69, ci şi în Bucureşti şi în alte centre din ţară. în capitală au fost închişi prin mandate de aducere (nu de arestare, deci ilegal) un număr de 39 de persoane, fruntaşi ai opoziţiei liberale de toate nuanţele denunţate că ar cunoaşte „planul după cum era să se execute acea crimă” (subl. ns.), unii chiar ar fi fost „complici la acel fapt” şi „nu aşteptau decît încunoştiin- ţarea unei bune reuşite în Ploieşti spre a-1 executa şi dînşii în capitală”, * 82 83 84 85 * * 88 85 Actul de acuzare ..., in „Monitorul oficial”, nr. 251 din 14/26 noiembrie 1870, p. 2 095. Tribunal Ilfov, dos. 2 049/1871, f. 503. 61 Tribunal Ilfov, dos. 2 049/1871, f. 23. 82 (Caton) Theodorian, Ploeşti — Craiova ..., p. 8; Arh. ist. centr., Colecţia micro- filme Franţa, rola 15, voi. 34, p. 369. 83 Sabina Cantacuzino, Din viata familiei Brătianu ..., p. 81. 84 M. Theodorian-Carada, Efimeridele p. 38; Tribunal Ilfov, dos. 2 049/1871, f. 504. în interogatoriul ce i s-a luat în ziua de 12 august 1870, Carada declară: „Am plecat din capitală sîmbătă la 8 august la 2 ore, ca să-mi dau prin mine însumi seama de evenimentele întimplate la Ploeşti. Am lipsit deci două zile şi m-am întors in Bucureşti luni la 10 august noaptea. Am voit să-mi dau seama de evenimentele întimplate ca să pot da informaţiuni lectorilor ziarului a Românul * (ibidem, f. 492). 85 Tribunal Ilfov, dos. 2 049/1871, f. 496, 511. 88 Vezi Tribunal Ilfov, dos. 2 049/1871, f. 535. 87 Se pare că şi ofiţerii din batalionul maiorului Gorjan erau clştigaţi pentru mişcare (M. Theodorian-Carada, Efimeridele ..., p. 38). 88 Actul de acuzare ..., in „Monitorul oficial”, nr. 252 din 15/27 noiembrie 1870, p. 2 098; Tribunal lHov, dos. 2 049/1871, f. 505. 88 Raportul (copie) prefecturii din Ploieşti către Preşedintele Consiliului de Miniştri. Tribunal Ilfov, dos. 2 049/1871, f. 23. . www.dacoFomanica.ro 242 GH. CRISTEA 12 iar alţii emisari şi ,,purtători de nuvele şi corespondenţe între complicii din diferitele oraşe unde se proiectase executarea numitei crime”70; printre aceşti arestaţi erau elemente cunoscute prin participarea lor activă în campania dusă deschis împotriva dinastiei: B. P. Hasdeu, I. Fundescu, I. G. Yalentineanu, colonel D. Creţulescu, maior Radu Mihai71. între arestaţi erau şi doi dintre conducătorii de la centru ai conspi- raţiei — maiorul C. Pilat şi Const. Ciocîrlan72; Eugeniu Carada, venit la Bucureşti după ce, la Ploieşti, îşi dăduse seama că mişcarea eşuase, s-a ascuns cîteva zile, în care timp a distrus orice act compromiţător, apoi s-a întors în redacţia „Românului”, anunţînd prin scrisoare deschisă că aşteaptă să fie arestat73. Deşi nu dispunea de dovezi concrete, guvernul intuise totuşi că el era capul mişcării. Percheziţia la locuinţa lui Eugeniu Carada chiar în ziua de 8 august74 75, ca, de altfel, şi cercetările făcute la domiciliul celorlalţi — C. Pilat, E. Costinescu, Const. Ciocîrlan, Ion G. Yalentineanu, G. Missail76 etc. — n-au dus la nici un rezultat: printre hîrtii nu s-a găsit nimic în legătură cu crima de care erau acuzaţi. Intero- gatoriile, de asemenea, au fost departe de a releva date cît de cît edifi- catoare privind organizarea conspiraţiei76, iar depoziţiile martorilor necon- cludente, deseori modificate sau fabricate în întregime de poliţie77. Secretele conspiraţiei cunoscute în Bucureşti doar de un cerc foarte restrîns de iniţiaţi au fost aşadar bine păstrate. în oraşele din provincie (Craiova, Piteşti, Galaţi, Brăila etc.) S-au făcut, de asemenea, numeroase arestări, însoţite însă de brutalităţi78, în rîndul elementelor liberale socotite responsabile şi periculoase; în primul rînd va fi arestat conducătorul roşilor, I. C. Brătianu (la via sa din Argeş, expediat la Piteşti şi de aci la Cîmpulung), apoi IST. Golescu, fostul loco- 70 Tribunal Ilfov, f. 13. 71 Vezi Listă de toate persoanele cari joc un oarecare rol In afacerea de la 8 august 1870, (ibidcm, f. 14). 72 Ibidem. 72 Cf. Epistolă deschisă din 19/31 august 1870, semnată Eugeniu Carada şi trimisă lui V. Hiotu, prefectul poliţiei capitalei, in „Românul”, nr. 20 din 20 august/1 septembrie 1870, p. 716; (Caton) Theodorian, Ploeşli-Craiova .... p. 5. Cf. declaraţiile lui E. Carada la intero- gatoriu (vezi nota 64). 74 Tribunal Ilfov, dos. 2 049/1871, f. 482. 75 Ibidem, f. 88, 96, 135, 231, 421. 74 Cu foarte puţine excepţii, fiecărui acuzat i s-a cerut să răspundă la următoarele întrebări: unde a fost in timpul din urmă, in Bucureşti, sau „in voiaj”? Cu cine a avut Intilniri? Ce ştie despre cele intimplate la Ploieşti? îl cunoaşte pe Al. Candiano? în ce relaţii este cu el? Dacă in zilele de 6 şi 7 august a fost la Eugeniu Carada sau la Ciocîrlan? Dacă 11 vizitează pe C. A. Rosetti? Unde se află C. A. Rosetti, de cind şi cu ce scop a plecat In străinătate? (ibidem; vezi de exemplu f. 43, 44, 98, 100). Toţi inculpaţii principali au avut o atitudine demnă, curajoasă, In primul rind Carada, Ciocîrlan, maiorul Radu Mihai, B. P. Hasdeu — acesta din urmă acuzat şi pentru campania antidinastică dusă in ziarul său (ibidem, f. 75-77, 82, 83, 137, 138, 239, 243, 492). 77 Ies în evidenţă eforturile autorităţilor de a implica in conspiraţie pe conducătorii liberalilor radicali; „mărturiile” sint puerile, iar martorii elemente dubioase — servitori, sam- sari, chiar funcţionari ai poliţiei; in declaraţii aproape identice se întilnesc la tot pasul for- mulări stereotipe privind întruniri la care s-ar fi spus „să dea jos pe neamţ”, „să detroneze pe domnitor” s-ar fi promis servicii, pensii, bani, ( ibidem, vezi de exemplu, f. 154, 185, 234, 305-307, 309, 314, 315, 414, 415, 466, 474). 78 Hasdeu va menţiona însă in mod special: „Ceea ce m-a uimit... este că nici un avocat, fie cit de guraliv in întruniri p ublice şi in cafenele, n-a îndurat In companiă soarta nenorociţilor cetăţeni tiriţi chiar din senin printre baionetele dorobanţilor” („Columna lui Traian”, I, nr. 40, din 20 august 1870, P. i). www.dacoromanica.ro 13 CONSPIRAŢIA „REPUBLICANA" DIN AUGUST 1870 24» tenent domnesc propus acum, dacă detronarea domnitorului ar fi reuşit, în conducerea regenţei79. Singurul care a scăpat a fost C. A. Rosetti: la 8/20 august era în Paris; venit în ţară, el a stat în Bucureşti cîteva zile şi va pleca din nou, dejucînd încercarea prefectului de Mehedinţi de a-1 aresta la Severin, tocmai cînd voia să treacă frontiera80. Dacă guvernul se va grăbi să exagereze proporţiile evenimentelor din 8/20 august („tentativă nebună, cît şi criminală”, „trădare către naţiune”)81 şi va profita de pretextul survenit ca să arunce în temniţă tot ce era mai de frunte în opoziţia de stînga, ziarul „nedependenţilor”, „Co- lumna lui Traian”, caută să minimalizeze mişcarea de la ploieşti, consi- derată „încercare copilărească”82, „excentricitate”83, „ştrengărie”81 şi, în acelaşi timp, condamnată cu asprime de însuşi Hasdeu ca o acţiune mi- noră, complet izolată, iniţiată de „un individ dintr-un tîrguşor”, care ar încercat să pună la cale, după fantezia sa, „întreaga naţiune latină din Oriinte”85. Hasdeu nu se pronunţă împotriva detronării lui Carol I, dar preci- zează: „A face şi a desface domnia, adoptînd sau schimbînd calapodul statului printr-o dare gios şi o punere sus, este a reprezentaţiunii naţionale”88. în ceea ce-i priveşte pe liberalii radicali, „Comuna” din Bacău n-avear dreptate atunci cînd scria despre „inconsecinţa d-lui Candiano şi laşitatea- partidului care l-a abandonat”87. Nu numai că Al. Candiano nu e aban- donat, dar conducătorii roşilor îi iau apărarea imediat după arestare prin 79 „Românul”, XIV, nr. din 9 august (p. 683), 11 (p. 688), 14 (p. 699), 18 (p. 707)r 21 (p. 720) şi 22 august 1870 (p. 723); „Columna lui Traian”, I, nr. 40 din 20 august 1870r p. 1, nr. 42 din 27 august 1870, p. 1 şi nr. 43 din 1 septembrie 1870, p. 1. Cf. interoga- toriul şi alte materiale ale cercetării privind legăturile lui Ion Fundescu cu I. C. Brătianu şi N. Golescu (Tribunal Ilfov, dos. 2 049/1871, f. 321 şi u.). 80 Este destul de ciudată explicaţia dată de „Românul” din 26 august, deci după a doua plecare a lui Rosetti In străinătate: C. A. Rosetti ar fi venit din Occident afllnd că toţi amicii săi slnt arestaţi sau urmăriţi, tocmai pentru a fi şi el arestat, „dacă-i plăcea guvernului”; o asemenea dorinţă nu s-a manifestat nici un moment din partea guvernului In tot timpul şederii sale In Bucureşti, şi, văzlnd aceasta, el ar fi plecat din nou. A-I aresta In momentul cind voia să treacă iarăşi frontiera, Însemna o inepţie şi o absurditate („Românul”, nr. din 26 august 1870, p. 745. Vezi şi „Columna Iui Traian”, I, nr. 40 din 20 august 1870, p. 1 şi nr. 43 din 1 septembrie 1870, p. 1). 81 Vezi Apelul guvernului cu data de 8 august către cetăţeni; apelul cheamă în acelaşi timp pe români să se stringă în jurul tronului — „simbolul liniştii, prosperităţii, esistenţei chiar a stalului” („.Monitorul oficial”, nr. 174 din 9/21 august 1870, p. 845). Vezi şi Relaţiuni asupra evenimentelor petrecute la Ploeşti In ziua de S august curent (ibidem, nr. 175 din 11/23 august 1870, p. 849). 82 „Columna lui Traian”, I, nr. 43 din 1 septembrie 1870, p. 1. 83 Ibidem, nr. 41 din 6 septembrie 1870, p. 1. 81 Ibidem, nr. 47 din 17 septembrie 1870, p. 1. 85 Revista politică semnată de Hasdeu, publicată in „Columna lui Traian”, I, nr. 40. din 20 august 1870, p. 1. Un român poale fi dinastic sau anlidinastic, continuă Hasdeu, nici unui român nu-i este insă permis „de a aproba o tentativă, pe baza căreia un pumn de oameni, dintr-un colţuşor al ţării, şi-ar aroga dreptul de a impune la cinci milioane o voinţă izolată”. Aşa numita revoluţiune de la 11 februarie prin care s-a călcat In picioare „grandiosul vot unanim al tuturor românilor de ambele laturi ale Milcovului” a sligmatizat-o totdeauna; cu allt mai puţin se poate ingădui „unui punluleţ din Prahova” de a rlndui „după propriul său gust, nu numai presinlele, dar pină şi viitorul Daciei”. 88 Ibidem. 97 Vezi a,-t. Complotul Candiaşo, reprodus de „Columna lui Traian” in nr. 43 din 1 sep- tembrie 1870, P. i. ■www.dacoromanica.ro 244 GH. CRISTEA 14 ziarul lor „Românul” (cu rezervele de rigoare totuşi, consecvenţi tacticii lor politice, şi arborînd o atitudine de desolidarizare, pentru a salva apa- renţele)88, apoi cu prilejul procesului, cînd I. C. Brătianu a asistat în calitate de apărător89. O bună parte din principalii arestaţi au fost eliberaţi unii imediat (N. Golescu, de exemplu), alţii mai tîrziu (I. C. Brătianu, B. P. Hasdeu), dar 41 de acuzaţi, în frunte cu Eugeniu Carada şi Al. Candiano-Popescu, au fost daţi în judecata Curţii cu juraţi din Tîrgovişte — guvernul hotă- rîse ca procesul să aibă loc în acest oraş, deoarece se temea de ecoul puternic pe care l-ar fi avut dacă el s-ar fi judecat în Ploieşti90. în plusaca măsură de garanţie, pentru a preveni orice surpriză, dezbaterile s-au desfăşurat sub preşedinţia unui magistrat din Bucu- reşti91, iar acuzarea a fost susţinută de un procuror general tot din capi- tală92. în acelaşi timp, e greu de crezut că guvernul n-a intervenit în alcă- tuirea comisiei de juraţi, care fuseseră „traşi la sorţi” „pe sprinceană”; primul jurat, Nicu Rusu, trecea drept adversar ireductibil al liberalilor93. Selecţionarea martorilor a stat, de asemenea, în atenţia guvernului94. în afară de cei nouă avocaţi — printre ei ST. Fleva, Pantazi Ghica, S cariat Turnavitu, Al. Sichleanu — au mai fost autorizaţi de preşedintele Curţii, la cererea acuzaţilor, să asiste în calitate de apărători şi I. C. Bră- 89 „Românul” din 13 august 1870, p. 695. Revista politică, semnată de Emil Costi- nescu, ia apărarea lui Candiano răspunzlnd invectivelor ziarului „Pressa”. Nefericirea de la Ploieşti este dezaprobată ca „o mişcare nesocotită". „Românul” Insă nu se leapădă de Candiano pentru a scăpa de o „acuzare ridicolă şi ineptă”. Aceasta ar fi „o laşitate fără nume, egală cu trădarea”. Candiano a luptat alături, „amic şi confrate”. Modul său de a vedea şi de a lucra n-a fost Împărtăşit totdeauna. „Românul” regretă „din tot sufletul” şi condamnă „din toate punturile de vedere nefericita sa urmare”. Dar — subliniază „Românul” — „deşi numai noi, numai partita din care avem onoare a face parte sufere consecinţele acestei urmări, nu-1 acuzăm decit de o mare greşeală (subl. ns. Gh. C.) — şi cine nu greşiaşte — căci Înţelegem, recunoaştem •că credinţa lui, punindu-se in capul celor care nu mai puteau suferi persecuţiunile guvernului, era că serveşte interesele ţării, schimblnd o stare de lucruri, care, după dinsul, ii aduce pieirea”. Cf. art. Puterea şi faptul de la Ploieşti, in „Românul”, nr. din 6 octombrie 1870, p. 874. 89 „Monitorul oficial”, nr. 253 din 17/29 noiembrie 1870, p. 2 101. 90 în oraşele mari din ţară, după arestările făcute, nu s-au semnalat turburări provocate de „oamenii dezordinei acum dezarmaţi moralmente”. Doar la bilciul din Poiana, judeţul Dolj, Învăţătorul local şi cel din Segarcea „s-au încercat la agitaţiuni striglnd în mijlocul bli- dului: să trăiască Candiano, capul revdîuţiunii, trăiască revoluţionarii, şi alte asemenea neso- cotinţi”. Ambii au fost arestaţi (Arh. ist. centrală, Min. de Interne, dos. 26/1870, f. 116). Unii prefecţi de judeţe (Dolj, Gorj, Teleorman, Iaşi, Bacău), mai ales la început, au cerut insă Minis- terului de Interne să intervină la cel de Război pentru concentrări de dorobanţi peste schimb, cu care, la nevoie, să poată restabili ordinea de urgenţă (ibidem, f. 110, 113, 122, 131, 145). Situaţia rămlne Încă precară la Ploieşti. Prefectul de Prahova raportează Ministrului de Interne: „Pompierii de aici în număr de 50 de individe mercenari foarte implicaţi in toate turburările sînt armaţi. Pentru siguranţa publică vă rog a se ordina comandantului garnizoanei a-i dezarma” (ibidem, f. 129). Acelaşi prefect, alarmat că unitatea comandată de maiorul Gorjan urma să plece (in Ploieşti rămineau 100 de soldaţi), intervine pentru aminarea plecării (ibidem, f. 124). Cu prilejul alegerilor municipale din noiembrie, ploieştenii, departe de a se resemna, protestează Împotriva falsificărilor şi abuzurilor autorităţilor locale. Ancheta procurorului Polysu ( de pe lingă Curtea de apel din Bucureşti) dă dreptate cetăţenilor (Arh. ist. centrală, Min. Justiţiei, Dir. judiciară, dos. 24/1870). 91 M. C. Theodosiade, membru al Curţii de Apel din Bucureşti. Vezi relatarea oficială privind desfăşurarea procesului In „Monitorul oficial”, nr. 253 din 17/29 noiembrie 1870, 2 101. 92 J. N. Lahovari, procurorul general de pe lingă aceeaşi Curte de Apel (ibidem). ** M. Theodorian-Carada, Efimeridele .. ., p. 41. Arh. ist. centrală, MWWWflaftOfOmaflCA fo137- 15 CONSPIRAŢIA „REPUBLICANA" DIN AUGUST 1870 245 tianu şi A. Arion95. Cu prilejul procesului, I. C. Brătianu ar fi intervenit personal pe lîngă juraţi pentru a-i convinge să dea un verdict de achitare96. în timpul procesului, cînd juraţii de la Tîrgovişte încă nu se pro- nunţaseră, domnitorul Carol da opoziţiei, deja îndîrjite, un nou pretext de atac antidinastic. în trecere spre Bacău se oprise la Ploieşti şi la ban- chetul oferit de autorităţile oraşului bîntuit de agitaţii republicane, în care acelaşi consiliu comunal fusese de trei ori dizolvat şi reales tot de atîtea ori datorită încrederii cetăţenilor, iar garda naţională de două ori dizol- vată, el condamna public, în mod ostentativ, ca pe un act criminal, ac- ţiunea din 8/20 august97. în acest oraş, scria „Bomânul” din 10 octombrie, ,,banchetează acum puterea întreagă: Domnitor şi miniştri... Ce odios cinism! ... Un ospăţ sacrilegiu şi batjocoritor oferit pe mormîntul drepturilor, libertă- ţilor şi demnităţii românilor”98. Iar într-un articol din numărul următor adăuga, printre altele: „Legea pedepseşte ca coruptoare orice presiune a juraţilor. Cine va pedepsi această domnească presiune?”99 100. Probabil că la ora aceea „Bomânul” cunoştea verdictul de achitare dat de juraţii din Tîrgovişte. Altfel nu s-ar explica siguranţa cu care, în mod direct, este învinuit domnitorul: „Ce tribunal suprem, recunoscut de naţiune, este Măria Sa, pentru a califica în public, şi chiar în locul exceselor puterii sale, de criminali pe neşte cetăţeni care vor fi poate achitaţi pentru că ar fi mişcat conştiinţa juraţilor prin dreapta şi nobila indignare care i-a făcut să se revolteze contra crimelor puterii Cn0°. într-adevăr, în aceeaşi pagină, se publică telegrama prin care Eugeniu Carada anunţa ziarul „Bomânul” că verdictul juraţilor a achitat pe toţi acuzaţii101. Ecoul favorabil privind hotărârea juraţilor din Tîrgovişte îşi găsea loc şi în coloanele altor ziare ale opoziţiei102. Achitarea conspiratorilor (17/29 noiembrie 1870), considerată ca „un act patriotic”, a constituit un nou prilej de intensificare a cam- paniei antidinastice103. Mari manifestaţii se pregăteau la Ploieşti cu ocazia 95 „Monitorul oficial”, nr. 253 din 17/29 noiembrie 1870, p. 2101. Vezi şi N. Fleva, Pro- cesul lui 8 August, Apărarea făcută celor 41 de acuzaţi, Bucureşti, 1871. 96 I. C. Brătianu ar fi fost introdus de ofiţerul de gardă în camera în care deliberau juraţii; el ar fi reuşit să-l convingă pe Nicu Rusu, primul jurat, şi, datorită acestuia, şi pe ceilalţi (M. Theodorian-Carada, Efimeridele . . ., p. 41); Arh. ist. centr., Colecţia microfilme Franţa, rola 15, voi. 34, p. 381. 97 Din Bucureşti, Carol a plecat cu trenul luni 12/24 octombrie 1870. în Ploieşti, la dejunul oferit în salonul mare al primăriei, după toastul primarului şi apoi al prefectului, el a spus printre altele: ..Am văzut cu o vie plăcere că majoritatea locuitorilor din Ploieşti a condamnat actele criminale care s-au întimplat în acest oraş” („Monitorul oficial”, nr. 227 din 16/28 octombrie 1870, p. 1 079). 98 „Românul”, nr. din 16 octombrie 1870, p. 905. 99 Ibidem, din 18 octombrie 1870, p. 913. 100 Ibidem. Articolul continuă, uneori pe un ton ironic la adresa domnitorului, dovedind că Intr-adevăr în redacţie se ştia deja hotărlrea de la Tirgovişte: „«Vede majorităţile» Măria Sa, are «viă plăcere * d-a bancheta în locul torturelor, condamnă şi se veseleşte I Cel care con- damnă şi se veseleşte la urmă, condamnă şi se veseleşte mai bine" (ibidem). 101 Ibidem. 102 „Românul”: sint condamnate de judecătorii naţiunei crimele puterii, banchetarea şi condamnarea domnească de la Ploieşti (ibidem. Vezi şi nr. din 21 octombrie 1870, p. 921); „Columna lui Traian”: „Singura stincă de care s-a zdrobit atotputernicia ministerială a fost giuriul din Tirgovişte” (nr. 53 din 25 octombrie 1870, p. 1); „Dreptatea": instituţia juraţilor „dă probe din ce in ce mai palpabile că-şi Înţelege marea sa misiune” (nr. 256 din 31 octombrie 1870, p. 1). ms Memoriile regelui Carol I. . ., x>. 129, 130. . www.dacoromanica.ro 2-16 GH. CRISTEA 16 întoarcerii arestaţilor; ele au fost interzise în urma ordinelor primite de la M. Kostache Iepureanu, prim ministru şi ministru de interne104 105 *. Con- ducătorul conspiraţiei ploieştene, Al. Candiano-Popescu, a fost însă eliberat mult mai tîrziu, pentru că între timp împotriva lui se înscenase un nou proces108. în ceea ce îi priveşte pe ceilalţi „complotişti” din Bucu- reşti — Hasdeu, Valentineanu, Fundescu, colonel Creţulescu, maior Badu Mihai etc.—, abia în anul următor (iulie 1871) justiţia va declara printr-o ordonanţă că „nu există caz de urmărire”108. Mişcarea din 8/20 august şi procesul de la Tîrgovişte ce i-a urmat îndreptaseră şi mai mult atenţia opiniei publice asupra evenimentelor externe. Înfrîngerile trupelor franceze pe front, capitularea de la Sedan, căderea lui Napoleon al III-lea şi proclamarea republicii (23 august/ 4 septembrie 1870) avuseseră un puternic ecou în Bomânia. „Plîngem dureros, cu toţi românii, cruda soartă care a izbit pe marele protectore al Bomâniei — scria „Bomânul”, referindu-se la Napoleon al III-lea, cîteva zile după căderea acestuia, — dar atunci cînd vedem în Bepublica proclamată salvarea naţiunii franceze, nu ne putem opri d’a striga cu en- tuziasm: Trăiască Bepublica!”107. Iar „Dreptatea” îşi exprima speranţa ca „printr-o transiţiune” şi „latinii de la gurile Dunării să poată proclama republica” întocmai ca şi confraţii lor „de pe malurile Senei”108. Polemica iscată pe tema republicii între „Bomânul” şi „Dreptatea”, în care va interveni şi ziarul lui Hasdeu, reflecta, într-un anumit fel, o stare de spirit îngrijorătoare pentru domnia lui Carol 1109. Mesajul domnesc de deschidere a Corpurilor legiuitoare, citit la 15 noiembrie 1870, amintea despre recunoştinţa românilor şi legitima lor simpatie pentru naţiunea „care a dat Bomâniei în atîtea rînduri puternicul său sprijin”, accentuînd însă, deşi pe un ton conciliant, că în mrnifes- 104 Arh. ist. centrală, Min. de Interne, dos. 26/1870, f. 141, 142. 105 Al. Candiano-Popescu fusese acuzat că. atunci cind i s-a permis a studia dosarul, a schimbat unele cuvinte din interogatoriul ce i s-a luat cu ocazia instrucţiunii procesului; aceste cuvinte contraziceau „sistemul” său pe care işi baza apărarea. Candiano a fost eliberat la cererea Camerii deputaţilor (aceasta votase şi mai Înainte în favorarea sa), care instituise o comisie de cercetare a cărei rezoluţie era, de asemenea, pentru imediata eliberare din arest a capului mişcării ploieştene (Arh. ist. centrală, Parlament, dos. 461/1870 — 1871, f. 116, 118 — 121, 127, 128; „Românul” nr. din 30 octombrie 1870, p. 949; „Columna lui Traian”, I, nr. 57 din 23 noiembrie 1870, p. 1). Tribunal Ilfov, dos. 2 049/1871, f. 3, 6, 7. 107 „Românul”, XIV, nr. din 26 august 1870, p. 745. 108 „Dreptatea”, IV, nr. 240 din 3 septembrie 1870, p. 4. 109 Reproducind din „Dreptatea” „Însemnatul articlu” intitulat Republica (după ce a suprimat însă pasajele privind domnia naţională a lui Vodă Cuza şi dinastia prusiană a princi- pelui Carol I), „Românul”, în O nonă opiniune asupra unei forme de guvernămlnl, Îşi exprima dorinţa „de a putea învăţa de la „Dreptatea”, care e noua şi necunoscuta Încă transiţiune Intre monarhia constituţională şi republică” („Românul”, XIV, nr. din 5 septembrie 1870, p. 777). Ca răspuns, „Dreptatea” (nr. 244 din 17 septembrie 1870, p. 1—4), in articolul Ce voim şi ce nu voim acuză pe cei de la „Românul” de atentate contra naţiunii. La 11 februarie 1866, roşii au răsturnat domnia naţională printr-un complot şi au proclamat „fără mandat, dinastia eredi- tară, intli pe germanul comite de Flandra, in urmă pe prusianul Carol I”. După doi ani, căzlnd de la putere, „pe dată incep a proclama de putredă şi ruşinoasă pentru naţiune forma de guver- nămint proclamată de ei Înşişi”. Cei de la „Românul” sînt republicani care doresc monarhia constituţională, dar numai dacă ei vor fi la putere. în ceea ce il priveşte, ziarul lui Hasdeu, intervenind în această polemică, precizează: „Naţiunea română nu poate dori şi nu trebuie să dorească declt numai şi numai ce este curai naţional şi curat românesc. Prin urmare domniă, iar nu republica”. „Şcoala nedependinte” caută să răspundă prin „domnia naţională românească” „la republica cosmopolită elvelo-americană a şcoalei autoritare”, adică a liberalilor radicali („Columna lui Traian”, I, nr. riflhftTftMaWifla. TQ 17 CONSPIRAŢIA „REPUBLICANA" DIN AUGUST 1870 247 tarea acestei simpatii nu trebuiau amestecate ,,atacuri nedrepte sau zadar- nice aţîţărV (subl. ns.—Gh. C.)110; în legătură cu evenimentele din 8/20 august, era necesar de a se înlătura în viitor asemenea „fapte care au compromis existenţa unor naţiuni mai vechi şi mai puternice decît a noastră”111. Adresa de răspuns la acest mesaj — dezbaterile Camerei s-au axat pe astfel de teme: „românismul tronului”, „anticonstituţionalismul guvernului”, „cerinţele legitime ale poporului” — recomanda cel mai bun remediu, pentru a evita astfel de incidente ca cel întîmplat la Ploieşti, „aplicarea strictă a legilor” şi „respectul lor”; „pe tărîmul constituţiunii {subl. ns. —Gh. C), tronul putea conta totdeauna pe un deplin devota- ment şi pe concursul cel mai sincer al reprezentaţiunei naţionale”112. Sorţii au voit — sau poate şi de data aceasta lucrurile au fost astfel rînduite în culise — ca printre cei 20 de deputaţi care, împreună cu biroul, vor prezenta domnitorului adresa de răspuns, să iasă din urnă tocmai numele deputaţilor din Prahova: A. Arion, C. T. Grigorescu, Al. Can- diano-Popescu U3. 110 Dezbaterile şedinţei Adunării deputaţilor, din 5 decembrie 1870, in „Monitorul oficial”, nr. 253 din 17/29 noiembrie 1870, p. 2 101. 111 Ibidem. 112 „Monitorul oficial”, nr. 272 din 10/22 decembrie 1870, p. 2 230; „Memoriile regelui Carol I, voi. VI, Bucureşti, p. 3. 112 Vezi dezbaterile şedinţei din 9 decembrie 1870, în „Monitorul oficial”, nr. 277 din 16/28 decembrie 1870, p. 2 278wWW°daC0i'0maifi'Câ’ ^ din ^ decembrie 1870, p, 1. www.dacoromanica.ro SITUAŢIA CĂILOE DE COMUNICAŢIE ALE EOMÂNIEI ’ ÎNTEE ANII 1922-1928 DE I. SAIZU O dată cu încununarea procesului de făurire a statului naţional unitar s-a realizat cadrul social-politic pentru „dezvoltarea mai rapidă a forţelor de producţie; înmănuncherea laolaltă a energiilor şi capacităţilor creatoare ale poporului nostru a creat condiţii favorabile activităţii forţelor progresiste ale societăţii, mişcării muncitoreşti şi revoluţionare”1. Ca ur- mare a desăvîrşirii statului naţional unitar, Eomânia poseda o reţea de comunicaţii de stat formată din: 10 583 km linii ferate normale, faţă de 4 153 km existenţi înainte de război, adică cu aproape 255 % mai mult2; 2 840 km de căi fluviale navigabile, din care 1 075 km pe cursul principal al Dunării, 395 km pe braţele sale secundare şi 1 370 km pe afluenţii săi principali (prin urmare, 37% din cursul Dunării şi 36% din bazinul ei)3; 80 778 km şosele şi drumuri, faţă de 45 604 km existenţi înainte de război; 2 320 km reţea de conducte petroliere, din care 1 560 km conducte parti- culare şi 760 km conducte de stat4. , Una dintre condiţiile cerute pentru dezvoltarea Eomâniei, a schim- burilor ei, era aceea de a avea un sistem de comunicaţii cît mai bine orga- nizat, complet, uşor, sigur şi ieftin. Politica transporturilor în perioada 1922—1928 este dominată, prin urmare, de efortul de a reface capacitatea de transport şi a o dezvolta în concordanţă cu nevoile social-economice, strategice şi politice ale statului unitar român, de a constitui într-o unitate 1 Nicolae Ceauşescu, Partidul Comunist Român — continuator al luptei revoluţionare fi democratice a poporului român, al tradiţiilor mişcării muncitoreşti şi socialiste din România, In România pe drumul desăotrşirii construcţiei socialiste, voi. 1, Bucureşti, Edit. politică, 1968r p. 350. 2 N. P. Arcadian, Industrializarea României, Bucureşti, 1936, p. 146. 3 Ion C. Fundatzeano, Le rtseau navigable de la Roumanie, in „Correspondance gcono- mique roumaine”, Bucureşti, an. VII (1925), nr. 3, p. 3. * Mihail Pizanty, Le pitrole en Roumanie (Bucureşti), 1933, p. 105; Corneliu Toroceanu, Conductele de petrol ale stalului, in „Moniteur du Pătrole Roumain”, Bucureşti, an. XXIX (1929), nr. 11, harta. „studii", tomul 22, nr. 2, p. 249 — 270- 1969. . www.dacoromamca.ro 250 I. SAIZU 2 economică, organică, administrativă şi tehnică reţeaua de comunicaţii de pe întreg cuprinsul României şi a o orienta potrivit cu direcţiile noi de trafic. Yirgil Madgearu a înţeles, printre alţii, că problema refacerii, dezvoltării şi modernizării transporturilor putea fi mai lesne rezolvată prin accelerarea industrializării ţării, care asigura perfecţionarea lor5. Căile de comunicaţie, ca ramură a economiei naţionale, cuprinzînd totalitatea mijloacelor feroviare, fluviale, maritime, rutiere, aeriene, ca şi reţeaua de conducte, au cunoscut în acei ani o evoluţie diferenţiată, în funcţie de contribuţia pe care o aveau la dezvoltarea economiei. Dar, deşi guvernele au urmat politica tradiţională în domeniul transporturilor, concentrînd principala atenţie asupra căilor ferate, care aveau precădere asupra celorlalte mijloace, atît prin răspîndirea lor, cît şi prin posibili- tăţile de trafic ce le ofereau, totuşi, în acei ani, ele s-au străduit să aplice şi în sectorul transporturi progresele înregistrate în alte state. Astfel, s-au inaugurat primele trasee aeriene, s-a înfiinţat o fabrică de avioane, s-au construit primele hidroavioane, fără a mai pomeni de o serie de pro- iecte privind electrificarea unor linii C.F.R., modernizarea parcului feroviar, maritim şi fluvial, ca şi a reţelei de şosele. Faptul că C.F.R. s-au bucurat în perioada pe care o cercetăm, în comparaţie cu celelalte compartimente ale transportului, de o atenţie deosebită se reflectă atît în disputa dintre partide pentru oganizarea şi subordonarea lor8, cît şi în variatele programe elaborate pentru refacerea, completarea şi exploatarea lor. în vederea îndeplinirii funcţiei lor eco- nomice era necesară o nouă organizare a C.F.R. Fiecare partid burghez a căutat să facă din problema organizării C.F.R. o cale de penetraţie a influenţei lui asupra acestui compartiment. înlăturarea cauzelor care împiedicau dezvoltarea C.F.R. era posibilă — după unii autori şi oameni politici — prin introducerea principiilor aplicabile în întreprinderile cu caracter comercial, pe baza cărora C.F.R. puteau dobîndi continuitate în directive, accelerarea rezolvării chestiunilor urgente, mai ales în aprobarea de credite pentru lucrări, libertatea de a-şi organiza o gospodărie proprie, elasticitatea şi facultatea de a aplica progresele tehnice, capacitatea de a soluţiona diferite probleme ale economiei naţionale, prin discutarea lor în consiliul de administraţie, format din reprezentanţii diferitelor ramuri economice. Administrarea însă a unei gestiuni atît de mari7 nu putea fi încredinţată decît specialiştilor, care să lucreze conform intereselor româ- neşti şi fără amestecul politicii8. Pînă la 17 iunie 1925, cînd s-a adoptat legea liberală de organizare şi exploatare a C.F.R., acestea au funcţionat ca organ al Ministerului 5 Virgil N. Madgearu, Curs de economie politică, Craiova, 1944, p. 232. • D. Mociorniţă, Păreri şi îndrumări practice pentru soluţionarea citoroa probleme economice- financiare, Bucureşti, 1922, p. 20 — 25; Chr. Staicovici, Istoricul celor 25 ani de existenţă a Uniunii generale a industriaşilor din România (1903—1928), Bucureşti, 1929, p. 47; V. Mad- gearu, Politica căilor noastre ferate. Un disc.urs parlamentar, Bucureşti, 1927, p. 15; A. Topli- ceanu, Transporturile pe căile noastre ferate, în „Analele statistice şi economice”, Bucureşti, an. V (1922), nr. 7-8, p. 115. 7 După datele cuprinse in Legea pentru organizarea şi administrarea întreprinderilor ^i bunurilor publice pe baze comerciale, evaluarea căilor ferate aparţinînd statului era în 1927 de 2 139 445 799 lei aur (Grigore C. Vasilescu, Dunărea internaţională şi transporturile, Bucureşti, 1931, p. 44). 8 Nicolae I. Petculescu, Problema C.F.R. Istoric. Completări. îmbunătăţiri, Bucureşti, 1923, p. 100. , . www.dacoFomanica.ro 3 CAILE DE COMUNICAŢIE ALE ROMÂNIEI (1922—1928) 251 Lucrărilor Publice, cu un buget contopit, prin urmare, cu cel al statului- Legea din 1925, care a acordat C.F.R. un început de autonomie adminis- trativă şi financiară9, a fost concepută ca o verigă în desăvîrşirea proce- sului de unificare administrativă a C.F.R. şi de dezvoltare a lor prin pro- priile mijloace. Legea a căutat să realizeze pe întreaga Românie, în locul unui regim mixt existent (reţele de stat alături de reţele particulare, con- cesionate pentru un număr mare de ani), un regim unitar de stat, cu drept de control asupra tuturor mijloacelor de comunicaţie. De fapt, însăşi Constituţia din 1923 a prevăzut acest drept. în noua organizare, C.F.R. erau conduse de un consiliu de adminis- traţie compus din 9 membri, din care 8 numiţi prin decret regal pe o perioadă de 4 ani, iar al 9-lea era de drept un general delegat al Minis- terului de Război. Consiliul, astfel alcătuit ca în el să fie reprezentate prin- cipalele ramuri de activitate ale economiei naţionale, se suprapunea peste al doilea organ conducător al C.F.R., care era Direcţia Generală. în loc să scoată realmente C.F.R. de sub influenţa politicii, aşa cum a pretins, guvernul liberal a creat prin autonomie ,,o regie subordonată, nu în primul rînd intereselor sale de partid, ci subordonată intereselor trustului său financiaro-industrial”10. ÎTefiind concepută după dorinţa tuturor partidelor, noua lege a suferit modificări la fiecare schimbare de guvern, creînd prin consiliu 0 cale de infiltrare şi influenţă politică în exploatarea C.F.R. Averescu mărturisise în acest sens că primul act cerut regenţei a fost ca să semneze mesajul pentru abrogarea legii C.F.R. din 192511. La 2 februarie 1927, modificînd legea din 1925, el a înlocuit Direcţia Generală prin Subsecre- tariatul de stat al Ministerului de Comunicaţii, a luat consiliului atribu- ţiile privitoare la organizarea tehnică, a redus numărul direcţiilor de ex- ploatare la 5, a restrîns atribuţiile acestora la controlul şi supravegherea exploatării. Legea lui Averescu avea ca principiu suprimarea oricărei autonomii. La 22 ianuarie 1927, V. Madgearu, în Cameră, „deplînge super- ficialitatea cu care se prezintă un proiect de o aşa de mare însemnătate”12. La revenirea în 1927 a partidului liberal la guvern, legea averescană a fost abrogată, fiind repusă în vigoare, la 13 august 1927, cea din 1925, cu unele modificări. Ea a putut fi aplicată de data aceasta doi ani, adică pînă la 1 iulie 1929, cînd s-a publicat legea pentru crearea Regiei Autonome a C.F.R. Celor două concepţii legate de organizarea C.F.R. le-au corespuns două atitudini faţă de capitalul străin şi contribuţia acestuia la refacerea şi dezvoltarea lor. Liberalii, partizani ai autonomiei C.F.R., erau în prin- cipiu împotriva angajării capitalului străin în exploatarea C.F.R. şi pentru refacerea şi dezvoltarea lor în spiritul politicii „prin noi înşine”. Ei au respins astfel oferta de un împrumut de 30 miliarde lei pentru C.F.R. făcută de reprezentanţii capitalului american lui Vintilă Brătianu cu prilejul 9 Tancred Constantinescu, Organizarea şi exploatarea căilor ferate, in „Democraţia”, an. XV (1927), nr. 1, p. 28; Traian Moşoiu, Discurs rostit in şedinţa Senatului de la 13 iunie 1929. Regia autonomă C.F.R., Bucureşti, 1929, p. 36. 10 V. Madgearu, Politica căilor ferate .. ., p. 15. 11 Cuotntul d-lui general Averescu rostit in şedinţele Senatului de la 4 şi 5 noiembrie 1927, Bucureşti, f.a., p. 51. 12 V. Madgearu, Politica căilor ferate . . ., p. 3. . www.dacQromanica.ro 5-0. 3111 252 I. SAIZU 4 vizitelor efectuate de acesta în 1925 la Paris şi Londra. De asemenea, în februarie 1926 consiliul de administraţie al C.F.R. a respins ofertele lui Ringhofer (Cehoslovacia) şi Warchalowsky (Austria) de a înfiinţa ateliere de reparat material rulant13. în schimb, la venirea lui Averescu se vorbea tot mai mult de necesitatea colaborării cu capitalul străin. Uzinele respec- tive fac acum din nou oferte pentru repararea cîtorva mii de vagoane în atelierele lor sau pentru instalarea de ateliere în România14. Oferta lui Warchalowsky era cea mai oneroasă, fapt care a determinat statul să renunţe Ia contract. în acelaşi timp, Howard G. Kelley şi John Downey din partea unui trust bancar american au făcut o ofertă de împrumut. Ei au vizitat reţeaua C.F.R. şi centrele industriale mai importante, interesîndu-se de posibilitatea plasării capitalului lor. în vederea contractării unui împrumut a şi fost întocmită o statistică a parcului de locomotive şi vagoane de care dispunea C.F.R.15. încercările de contractare a unui împrumut pentru C.F.R. au eşuat. în 1928 alţi experţi americani s-au interesat de administrarea şi exploatarea C.F.R., de problemele lor financiare. Pentru refacerea C.F.R. prima atenţie s-a acordat liniilor, ştiut fiind faptul că de buna lor stare depindea traficul, viteza, siguranţa şi capacitatea de transport. Consolidarea, completarea şi schimbarea orien- tării reţelei către Bucureşti, Dunăre şi M. Neagră, deci pe trasee scurte şi repezi spre punctele de export, precum şi stabilirea de legături directe, organice şi economice între toate regiunile ţării au constituit probleme care au stat în atenţia guvernelor. Pentru refacerea şi completarea reţelei au apărut în anii 1922—1928 diferite programe16. Aşa cum remarcase, pe bună dreptate, Virgil Madgearu17, opinia publică, alarmată de criza în care se găseau C.F.R., a încercat şi ea să-şi dea contribuţia la soluţionarea defi- nitivă a acestei probleme, întocmind chiar anteproiecte. Datorită inexistenţei unui program unitar al construcţiilor de linii, unanim acceptat, propunerile pentru îmbunătăţirea C.F.R. diferă de la un autor la altul. Pentru efectuarea traficului între Polonia şi M. Neagră, de pildă, A. Cottescu recomanda dublarea liniei Vicşani- Adjud; proiectul lui N. Petculescu prevedea construirea unei linii magis- trale de cale dublă în lungul Prutului, iar R. Baiculescu nu prevedea nici o soluţie. în schimb, R. Baiculescu a prevăzut dublarea liniilor Oradea- Apahida-Teiuş-Copşa Mică-Jiblea şi Sighişoara-Braşov, prevederi care 13 „Argus”, 15 februarie 1926. 14 Ibidem, 10 mai 1926. 16 Ibidem, 15 iulie 1927; „Economia naţională”, Bucureşti, nr. 7 1927, p. 411—412. 14 Programul N. Petculescu, in 1923, prevedea construirea in total a 3 054 km linie şi dublarea a 1 048 km linie; programul Vintilă Brătianu, in 1924, inspirat, de fapt, din două programe ale Direcţiei construcţiilor de căi ferate, Întocmite mai Înainte (B. Baiculescu in 1920 şi N. Petculescu In 1923) prevedea, intre altele, construirea următoarelor linii: Băceşti- Roman; Ilva .Mică-V. Dornei; Buzău-Pătirlage; Bumbeşti-Livezeni; Mangalia-Tulcea; Con- stanţa-Techirghiol; programul din 1926 prevedea dublarea liniei Vicşani-Mărăşeşti-Buzău, construirea liniei Mărăşeşti-Galaţi şi a podului de peste Dunăre între Giurgiu şi Busciuc; programul A. Cottescu, In 1927, era cel mai vast program din clte s-au alcătuit pină In 1930; o comisie instituită in 1928 de Ministerul Comunicaţiilor a luat de bază planul din 1927, reducind construcţia de linii noi de la 45 miliarde lei la 9,6 miliarde lei. Programul astfel redus este cunoscut sub numele de programul Leverve (M. Tutoran, Orientarea, sistematizarea şi comple- tarea reţelei C.F.R., Bucureşti, 1934, p. 25 — 39; Ion Miclescu, Rezultatele exploatării căilor noastre ferate in 1928 şi soluţii pentru îndreptarea situaliunei, Bucureşti, 1929, p. 26). 17 V. Madgearu; Politica căilor ferate ..., p. 3. www.dacoromanica.ro 5 CAILE DE COMUNICAŢIE ALE ROMÂNIEI (1922—1928) 253 nu apar la N. Petculescu şi A. Cottescu. Deşi diferite, programele de con- struire a noi linii ferate porneau de la necesităţi reale. în efortul de a îmbunătăţi exploatarea C.F.B. au apărut tot mai des şi mai documentat propuneri pentru electrificarea unor linii din reţea, întrucît liniile electrificate existente, Dornişoara-Susenii Bîrgăului şi Arad- Ghioroc, fiind înguste, aveau mai mult o importanţă locală18. în vederea refacerii liniilor a fost repusă în funcţiune vechea fabrică din Ploieşti de impregnarea traverselor, devastată de cele mai importante piese de armatele germane în retragere, iar între 1923—1925 s-a construit la Iţcani o fabrică ce utiliza în acelaşi scop fagul din zona respectivă. Prin aceasta capacitatea anuală de impregnare s-a mărit pînă la 2 000 000 de traverse. Befacerea fabricii din Ploieşti şi construirea celei din Iţcani erau cu atît mai necesare, cu cît în timpul războiului se neglijase complet acţiunea de schimbarea traverselor distruse, din care cauză liniile erau neîntărite19. Pentru întărirea liniilor, consiliul de administraţie al C.F.B. a aprobat în principiu, la 11 decembrie 1925, standardizarea tipurilor de şine, deoarece existenţa a 48 de tipuri, cîte număra reţeaua C.F.B. în acel an20, făcea anevoie traficul pe C.F.B. Paralel cu refacerea reţelei s-a început construirea unor noi linii21. Pentru a se spori capacitatea traficului între toate regiunile s-au pus în construcţie în 1923 unele linii absolut necesare, din care, datorită insufi- cienţei creditelor s-au putut executa pînă în mai 1929 doar 35 % din linia Braşov-Nehoiaşu-Buzău (145 km)22; 12% din linia Ilva Mică-Y. Dornei (74 km); 7,5% din linia Bumbeşti-Livezeni (31 km); 35% din linia Tulcea- Hamangia (62 km). Bilanţul activităţii în domeniul construcţiei de căi ferate ne arată că în afară de 550 km linii în construcţie, începute înainte de război şi neterminate, existau în mai 1929 încă 377 km linii începute după război, de asemenea neterminate. Dacă se adaugă circa 300 km linii de interes strategic începute în timpul războiului şi părăsite apoi, consta- tăm că existau în mai 1929 circa 1 200 km linii începute şi neterminate23, din care o parte nici nu mai erau necesare. Faptul era consecinţa inexistenţei unui program unitar de construcţii, unanim acceptat. Acelaşi bilanţ ne demonstrează că în perioada ce o cercetăm ponderea de bază a căzut 19 I. Aprihăneanu, Tracţiunea electrică a trenurilor, în „Natura”, an. XIII (1924), nr. 8 — 9, p. 24; I. S. Glieorghiu, Problema tracţiunii electrice pe căile ferate române, în „Buletinul Societăţii politehnice”, an. XXXVI (1922), nr. 7 — 9, p. 333 şi nr. 10 — 12, p. 438, 439, 441 ; Aron Makşai, Criza transporturilor numai prin electrificarea C.F.R. se poate înlătura, în „Bule- tinul Căilor Ferate Române”, an. XI (1924), nr. 57 — 58, p. 1 272, 1 274, 1 278. 19 între 1922—1 septembrie 1925 s-au introdus 6 345 545 de traverse obişnuite şi 34 620 m3 traverse speciale la poduri şi macazuri (Activitatea corpurilor le jiuitoare şi a guvernului de la ianuarie 1922 pină la 27 martie 1926, Bucureşti, 1926, p. 287 — 288). Alte 5 milioane traverse au lost aşezate între 1926 — 1930 pe diferite trasee (Victor Slăvescu, Curs de t-ansporturi, Bucureşti, 1930, p. 230). Tot pentru consolidarea liniilor au fost folosite anual 300 000 m3 balast. 20 Victor V. Sloika, Standardizarea tipurilor de şine de pe reţeaua Căilor Ferate Române, în „Buletinul Căilor Ferate Române”, an. XII (1925), nr. 79, p. 1 896. 21 în 1922 au fost dale în circulaţie liniile Salonta Mare-Chişineu Criş şi Băceşli-Roman; în 1923 s-a refăcut şi redat în circulaţie linia electrică Dornişoara-Susenii Bîrgăului, restabilin- du-se legătura între Transilvania şi Bucovina. 22 în realitate nu s-a construit nici alunei, nici după aceea, decît pe porţiunea Buzău- Nehoiaşu, deşi proiectul prevedea pentru asigurarea traficului direct al Transilvaniei spre M. Neagră legarea Braşovului de Buzău prin Nehoiaşu. 23 N. Codreanu, Completarea reţelei C.F.R., In „Analele economice şi statistice”, an. XII (1929), nr. 5-6, p. 94. . www.dacoFomanica.ro 254 X. SAIZU 6 pe refacerea reţelei, nu pe construirea de noi linii. în 10 ani (1919)^—1929) Eomânia a construit numai 70 km de cale ferată, pe cînd în 9 ani ante- belici (1906—1915) numai vechiul regat construise 750 km24. Pentru completarea reţelei era necesară — după unii autori — construirea a încă 2 573 km. Dar chiar după construirea acestora Eomânia nu putea să depă- şească grupul statelor cu reţea redusă în raport cu suprafaţa ţării şi cu numărul locuitorilor ei25. Trebuie subliniat că, cu toate eforturile pentru îmbunătăţirea liniilor, numărul accidentelor de cale ferată era mare. în 1928 din numărul de 37 administraţii de căi ferate. Eomânia ocupa, după numărul ruperilor de şine, locul 3, fiind întrecută doar de Portugalia şi de unele reţele din America de nord. Iugoslavia, care venea imediat după noi, nu avea decît jumătate din numărul ruperilor noastre de şine. Pentru evitarea acciden- telor trebuia ca numai în Transilvania să se refacă de urgenţă 1 560 km26. Un aspect important în politica transporturilor la C.F.E. în legătură cu reţeaua se referă la răscumpărarea de linii. Din totalul reţelei exploatate de administraţia C.F.E., 4 380 km sau 38% aparţineau la 47 de societăţi particulare, îndeosebi din Transilvania şi Banat. în scopul asigurării unităţii economice şi apărării naţionale, statul a luat încă din 1919 în ex- ploatare reţeaua căilor ferate particulare aparţinînd unor companii străine, iar la 13 decembrie 1925 Ministerul de Comunicaţii a dobîndit dreptul de supraveghere şi control asupra lor27. Situaţia financiară n-a permis pînă atunci răsumpărarea acelor linii şi nici societăţile respective nu erau pentru această soluţie. La invitaţia statului de a duce tratative pentru răs- cumpărări de linii, în conformitate cu art. 20 din Constituţie, au răspuns 17 societăţi din Transilvania, ce deţineau 1 484,945 km. în urma trata- tivelor s-a ajuns în martie 1926 la un acord de răscumpărare definitivă. Au continuat apoi, în acelaşi scop, tratative şi cu celelalte societăţi parti- culare28. în februarie 1927 s-a ajuns la răscumpărarea liniilor Arad-Cenad (252, 436 km) pentru suma de 7 118 000 franci elveţieni. în celelalte regiuni acţiunea de răscumpărare a început după 192829. Paralel cu efortul de a refaee şi completa reţeaua s-a acordat atenţie staţiilor30, podurilor31, refacerii şi dezvoltării materialului rulant, tunelu- 24 Nicolae I. Pctculescu, Problema transporturilor tn România, în „Analele economice şi statistice”, an. XII (1929), nr. 5 — 6, p. 90. 26 Jbiiicm, p. 89 — 90; C. Bungeţianu, Caile ferate ale Europei Centrale (Studiu juridico- economic), Bucureşti, 1934, p. 7. 28 Nicolae I. Petculescu, Problema transporturilor in România . . ., p. 83 — 84. 27 C, Hamangiu, Codul general al României, voi. XIII —XIV, p. 1 174 — 1 183. 28 Victor Slăvescu, Curs de transporturi.. ., p. 271 — 276; C. Hamangiu, op. cit., voi. XV-XVI, p. 221-225, 232; „Adevărul”, 12 noiembrie 1926. 29 Ibidem. 30 Acestea, împreună cu instalaţiile lor, au fost refăcute, mărite, înzestrate cu aparatură şi linii de garaj. Staţiile de frontieră, In special Curtici şi Episcopia Bihorului, au fost mult mărite şi utilate în raport cu nevoile traficului internaţional. 31 Cea mai mare parte din cele 154 de poduri distruse în război au fost complet refă- cute, provizoriu sau definitiv. Unele au fost înlocuite cu poduri noi de cale dublă. Podul de peste Dunăre — opera lui Anghel Saligny — a fost refăcut cu concursul industriei noastre metalurgice. Uzinele Reşiţa au efectuat în acei ani principalele construcţii de poduri (au recon- struit podul de peste Borcea, au construit podurile peste Argeş, lingă Piteşti, peste Lotru, Prahova la Comarnic, peste Dragoşiţa, Jijia, Bahlui, Olt, Mureş, Someş etc.), dobîndind însemnate beneficii (Uzinele Reşiţa tn anii construcţiei socialiste, Edit. Academiei, Bucureşti, 1963>p 47) www.dacoromanica.ro 7 CAILE DE COMUNICAŢIE ALE ROMÂNIEI (1922—1928) 255 rilor32. Contractele încheiate înainte de 1922 cu fabrici străine pentru achi- ziţionarea sau repararea materialului rulant condamnau dinainte statul la pierderi mari. Prin modificările aduse după acest an contractelor situaţia statului a fost ameliorată în parte. S-a căutat totodată, în spiritul politicii „prin noi înşine”, să se sporească capacitatea de lucru a atelierelor naţio- nale. în primii ani, faţă de marele număr de locomotive şi vagoane defecte, C.F.E. au făcut apel şi la industria particulară. în afară de 14 ateliere C.F.E. de stat, cu repararea locomotivelor se ocupau şi întreprinderi par- ticulare, al căror număr a scăzut de la 30 în 1924 (inclusiv docurile din Galaţi şi Şantierul naval din T. Severin) la 19 în 1927. Cu repararea va- goanelor s-au ocupat 72 de întreprinderi în 1924, din care au mai rămas în funcţiune în 1927 numai 28. Eeducerea numărului, ca şi a capitalului lor în totalul cheltuielilor pentru C.F.E. s-a realizat progresiv prin ex- pirarea contractelor întreprinderilor neutilate, precum şi prin specializarea unor întreprinderi numai cu repararea de locomotive33. în vederea refacerii şi dezvoltării materialului rulant cu forţe proprii industriaşii din ţară s-au oferit să furnizeze arama necesară34, iar Uzinele Eeşiţa, după refacere, şi-au sporit capacitatea de producţie prin terminarea în 1923 a fabricii de locomotive, reorganizarea secţiei de turnătorie, in- stalarea în 1927 a noi linii de macarale şi a primelor maşini pneumatice de forare ş.a. Ca urmare, la 14 septembrie 1926 s-a inaugurat prima loco- motivă de cale normală construită la Eeşiţa. Pînă atunci statul n-a făcut comenzi de acest gen35. De asemenea, la 13 martie 1927 a fost publicată legea pentru fabricarea în ţară a locomotivelor şi vagoanelor necesare reînnoirii materialului rulant. Numărul de ateliere, înzestrarea lor, acor- darea de credite pentru extinderea unora dintre ele au fost apreciate de liberali ca o traducere în fapt a politicii „prin noi înşine”36. Ca urmare a măsurilor amintite s-a reuşit să se sporească numărul vagoanelor şi locomotivelor reparate37, ca şi achiziţionarea de material 32 Cel mai mare tunel plnă la 1924 a fost cel de la Bereşti (3 328 m). între 1924 — 1930 s-a construit cel mai lung tunel din ţară, la Teliu, pentru cale dublă (4 370 m). în afară de tu- nelul de la Teliu s-a mai construit unul pe Valea Jiului (Ion Miclescu, Rezultatele exploatării căilor noastre ferate . . ., p. 23 — 24), iar In stare de proiect se aflau Încă 14 tuneluri („Buletinul Căilor Ferate Române", an. XIII (1926), nr. 89 — 90, p. 2 168). 33 Industria mecano-metalurgică. Date şi observafiuni (Bucureşti), 1928, p. 32 — 33. 34 Arhiva istorică centrală, fond. Preşed. Cons. de Miniştri, dos. 4/1922, f. 60. 36 „Buletinul Căilor Ferate Române”, an. XIII (1926), nr. 88, p. 2 137. 36 Tancred Constantinescu, Proiectul de lege pentru crearea regiei autonome a C.F.R., Bucureşti, 1929, p. 22. 37 Iată cum a evoluat activitatea atelierelor româneşti pentru repararea materialului rulant C.F.R., Intre anii 1924 — 1 noiembrie 1927: Anul 1924 1925 1926 1927 Număr de locomotive 1 207 1 339 1 356 1 150 ,, „ vagoane 76 477 61 072 77 593 86 430 industria mecano-metalurgică wWwîfl&COTamamCaJO 256 I. SAIZU 8 rulant38. în ansamblu însă, parcul de locomotive şi vagoane a înregistrat scăderi, după cum o demonstrează situaţia de mai jos, privitoare la prin- cipalele elemente care intră în structura C.F.R.39: Numărul Mijloace de transport Anul Total linii V a g o a n e km staţiilor haltelor Locomo¬ de de ba¬ de cis¬ tive călători gaje şi marfă terne Total poştă 1924 11 791,483 1 302 260 4 507 5 925 1 759 87 850 95 534 1925 11 348,616 1 393 110 2 187 2 227 911 35 842 5 668 44 648 1926 11 348,616 1 380 117 2 312 2 632 813 33 276 7 170 43 891 1928 11 126,855 1 417 147 2 189 2 671 991 44 343 8 000 56 005 în suma mijloacelor de transport comunicate pe anii 1922—1924 sînt incluse şi cele defecte, iar în anii următori numai acelea în stare de funcţionare. Lipsa de locomotive în serviciu a determinat ca sute de va- goane să rămînă după război neutilizate în staţii. Numărul de locomotive ne arată că, în raport cu reţeaua de căi ferate existente, în anii 1922—1928 România se afla sub nivelul antebelic. într-adevăr, în timp ce înainte de război la o reţea de 4155 km existau în serviciu 964 de locomotive, adică una la 4,3 km, în 1928 la o reţea de 11 126,855 km aveam în serviciu 2 189 de locomotive, adică una la circa 5 km. Insuficienţa materialului rulant faţă de cerinţele economiei a determinat statul să recurgă la închirierea sau împrumutarea vagoanelor de marfă străine, folosite în primul rînd pentru traficul internaţional şi în al doilea rînd pentru traficul intern40. Strîns legată de materialul rulant este problema combustibilului, în spiritul politicii „prin noi înşine”, U.G.I.R. s-a pronunţat pentru con- sumarea numai a combustibilului indigen. Astfel, pe cînd în 1922 la con- gresul de la Timişoara (secţia energie) s-a vorbit numai de evitarea risipei şi întrebuinţarea raţională a combustibilului, în 1925, la un nou congres, chestiunea a fost pusă clar: „nici un kg de cărbune străin pentru locomo- 38 Multe locomotive şi vagoane, fără nici o legătură cu tipurile noastre, au fost cumpă- rate, deşi erau scoase din uz. Cifric, achiziţionarea de material rulant este ilustrată in tabelul următor: Anul Locomo¬ Vagoane Vagoane Anul Locomo¬ Vagoane Vagoane tive călători marfă tive călători marfă 1922 309 9 1926 109 10 120 1923 98 --- --- 1927 36 46 330 1924 29 90 510 1928 19 74 424 1925 43 65 505 (Arhiva istorică centrală, fond. Preşed. Cons. de Miniştri, dos. 217/1943, f. 11; Stadia asupra situaţiei ţării tn martie 1920, ianuarie 1922 şi aprilie 1926, Bucureşti, 1927, p. 342). 39 Anuarul statistic al României 1924, p. 81; ibidem 1925, p. 83; ibidem 1926, p. 90; ibidem 1928, p. 130; ibidem 1929, p. 145; ibidem 1934, p. 192—193. în totalul reţelei pe 1924 se includ şi 156 km cale normală şi 443 km cale îngustă de linii particulare In administraţia lor proprie şi de alte căi ferate particulare. La totalul pe anii 1925 şi 1926 trebuie adăugaţi 156 km linii normale şi 422 km cale Îngustă, aflaţi In administraţia particularilor, precum şi 21 km cale Îngustă, aflată In administraţia altor căi ferate particulare. 40 „Argus", 27 februarie, 9 CAILE DE COMUNICAŢIE ALE ROMÂNIEI (1922—1928) 257 tivele C.F.B.”41. Începînd din 1924 nu s-a mai importat combustibil pentru C.F.B.42. Ponderea cheltuielilor pentru combustibil în totalul cheltuielilor C.F.B. era deosebit de mare, mai cu seamă în comparaţie cu perioada ante- belică, De unde în anii 1910—1916 ponderea respectivă reprezenta 15%, ea a ajuns la 28% în 1923, la 19% în 1927 şi la 18% în 192843. Preocuparea pentru îmbunătăţirea traficului feroviar se oglindeşte şi în modul cum s-a rezolvat problema personalului. în anii 1922—1928 C.F.B. continuau să aibă cel mai mare număr de salariaţi44. Din totalul personalului C.F.B., muncitorii deţineau majoritatea. Numărul lor creşte de la 93 115 în 1923 la 97 177 în 1927. în aceste cifre erau cuprinşi şi mun- citorii din ateliere45. Befacerea şi îmbunătăţirile aduse C.F.B,-ului au determinat o sporire a traficului feroviar, satisfăcîndu-se într-o anumită măsură cerinţele economiei naţionale. Traficul era diferenţiat ca intensitate, în funcţie de profilul economic al regiunilor. în 1925, de pildă, traficul de mărfuri şi călători a unei însemnate părţi din Moldova, cu profil agrar, era din punct de vedere cantitativ egal cu traficul a numai două staţii din oraşele industriale Ploieşti şi Timişoara46. Trebuie subliniat că prin desăvîrşirea statului naţional unitar, traficul feroviar a suferit o modificare. Mărfurile, care altădată se îndreptau spre Yiena şi Budapesta, aveau în noul cadru social-economic direcţia spre porturile dunărene şi M, Neagră. Creşterea traficului a fost asigurată printr-o utilizare excesivă a materialului rulant. Utilizarea vagoanelor — timpul de circulaţie de la o încărcătură la alta — este ilustrată de creşterea rulajului lor: 11,02 zile în 1926; 9,97 zile în 1927; 6,64 zile în 192847. Traficul, exprimat în vagoane-unităţi, a crescut continuu de la 1 014 616 în 1922 la 1 790 078 în 192848. Prin urmare, în timp de 7 ani încărcăturile au crescut cu 76%. Spre deosebire de traficul de mărfuri, cel de călători a înregistrat în totalitatea sa, după 1924, o scădere treptată de la 56 434 846 de călători în acel an la 40 414 502 în 1927, pentru ca în anul următor să înregistreze o uşoară creştere49. Scăderea traficului de călători era consecinţa dezvoltării altor mij- loace de transport. Dacă pînă la primul război mondial, atît în Bomânia, cît şi în alte state, căile ferate deţineau monopolul aproape exclusiv al transportului pe uscat, după război apare concurenţa automobilului şi avionului, care la noi, în acei ani, s-a manifestat într-o formă incipientă. Creşterea numărului de autoturisme, ca şi înfiinţarea de trasee pentru auto- buze a determinat ca C.F.B. să simtă concurenţa acestora50. 41 Mijloace de tracţiune pe căile ferate, voi. I, Bucureşti, 1933, p. 57. 42 Ibidem, p. 13, 57, 100. 42 Ibidem, p. 22, 63. 44 Situaţia clasei muncitoare din România. 1914—1944, Edit. politică, Bucureşti, 1966, p. 183; Studiu asupra situaţiei ţării . . ., p. 349. 46 Situaţia clasei muncitoare din România . . ., p. 183. 46 Nicolae I. Petculescu, Problema transporturilor In România . . ., p. 79. ' 47 I. Macovei, Consideraţiuni asupra rezultatelor tehnice ale exploalărei C.F.R., in Situaţia C.F.R. şi programul dezvoltării lor, Bucureşti, 1929, p. 44 — 45. 48 Ibidem, p. 35. 49 Anuarul statistic al României 1929, Bucureşti, 1931, p. 148. 60 Florin Codrescu, Aulomobilismul şi posibilităţile sale de dezvoltare tn România, Bucu- reşti, 1935, p. 37; Nicolae Malla, Concurenţa dintre calea ferată şi transportul cu automobile pe şosele tn România şi tn alte s(q(e. Bucureş|i n931) p. 41.-98 —121. 123, 134. 258 I. SAIZU 10 în legătură cu traficul feroviar trebuie să amintim faptul că statul a căutat să reia şi să dezvolte relaţiile feroviare cu alte ţări, îndeosebi cu cele vecine. Eomânia a reintrat în Convenţia internaţională feroviară de la Berna şi a aderat la cea de la Geneva, a participat la toate conferin- ţele şi congresele feroviare internaţionale. Se cuvine de reţinut că între 23—29 noiembrie 1926 a avut loc pentru prima dată în ţara noastră o conferinţă feroviară internaţională. Deşi în anii 1922—1928 s-au depus eforturi pentru refacerea şi îmbu- nătăţirea transportului feroviar, rezultatele financiare ale C.F.E. au fost deficitare. în acei ani deficitul a totalizat 12 455 794 877 lei51, datorat, între altele, gratuităţilor, reducerilor şi abuzurilor. ,,Eram în situaţiunea paradoxală — arăta Victor Slăvescu — de a vedea cum intensificarea traficului, în loc să ne dea rezultate financiare mai bune, sporea şi mai mult desechilibrul între venituri şi cheltuieli” 52 53. Eezultatele financiare deficitare sînt ilustrate şi de creşterea într-o propor- ţie mai mare a cheltuielilor pe un kilometru în exploatare decît a veniturilor pe aceeaşi unitate M. După cum am arătat la început, în celelalte compartimente ale trans- porturilor preocupările guvernelor au fost mai restrînse, deşi şoselele, de pildă, pe care se scurgea pînă la staţii C.F.E. şi porturi aproape întreaga pro- ducţie agricolă a ţării şi un însemnat volum de produse industriale, repre- zentau calea cea mai răspîndită în interiorul ţării. Avîntul pe care l-a 'luat industria în anii 1923—1929 a determinat ca volumul transporturilor ruti- ere să sporească şi, ca urmare, să existe totuşi o preocupare pentru îmbună- tăţirea şi modernizarea lor. Ele trebuiau să corespundă noilor mijloace de transport rutier, care se răspîndeau, şi pentru aceasta, pe drept cuvînt s-a cerut „modernizarea şoselelor existente, şi anume prin transformarea lor în vederea unei circulaţii intense şi fără întrerupere în tot timpul anului” 54. Programul de modernizare şi completare a reţelei de şosele a fost în linii generale schiţat55, însă n-a fost susţinut de fondurile necesare. Creditele erau insuficiente chiar pentru o întreţinere sumară a şoselelor. Cerinţa de a se construi drumuri moderne şi de a le întreţine reclama lucrări speciale care nu se mai puteau executa cu zile de prestaţie, oricît de mare ar fi fost valoarea lor. Pe bună dreptate se arăta că atît timp cît în distri- buţia creditelor se va urma politica „cu linguriţa”, nici nu putea fi vorba de o problemă a şoselelor moderne, căci „înainte de toate, chestiunea dru- murilor este o chestiune de bani” 56. Ca urmare, transportul rutier a înre- gistrat în anii 1922—1928 slabe progrese. Lungimea şoselelor şi drumurilor a crescut de la 80 778 km în 1923 la 106 084 km în 192857. Alocarea an de 61 Ioan D. Dima, Importanţa căilor ferate române tn bugetul public, Bucureşti, 1939, p. 94. 52 Victor Slăvescu, Curs de transporturi. . ., p. 235. 53 Vezi Anuarul statistic al României 1934, Bucureşti, 1935, p. 194 — 195. 54 I. Odobescu, Importanţa actuală a transporturilor pe şosele, in „Biblioteca Cercului tehnic al României”, an. VIII (1926), nr. 24 — 25, p. 35. 55 Gh. Nicolau-Bârlad, Transporturi forestiere, Cemica, 1933, p. 111 — 112. 56 Nicolae Hoisescu, In ce măsură se pune pentru România problema şoselelor moderne, Cluj, 1928, p. 4. . 67 Anuarul statistic al României 1924, p. 99 — 105; ibidem 1928, p. 154 — 155. Din aceştia, România a intrat in reţeaua internaţională cu trei artere: a) Bucureşti —Ploieşti —Craiova — Orşova spre Belgrad; b) Bucureşti — Ploieşti — Braşov— Sibiu— Alba-Iulia — Turda — Cluj — Dej — Satu-Mare—Halmei; c) Bucureşti —Ploieşti —Focşani —Roman spre Varşovia (Nicolae Hoisescu, op. cil., p. 6; idem, WWW. confirmate şi 276 ANTON BALOTA 6 Cine ar fi putut oare să scrie această operă îu epoca imediat urmă- toare vremurilor lui Neagoe, cînd a existat o ambianţă culturală corespun- zătoare în timpurile de la jumătatea veacului al XVI-lea ? Bogăţia de forme epice populare care aparţin genetic şi cronologic vremurilor „domniei autoritare”, caracterizînd cultural această epocă, bogăţie pe care creaţia literară populară a veacurilor următoare nu o va mai atinge niciodată, atestînd prin aceasta regresul economic, social şi politic în condiţiile creşterii puterii clasei boiereşti, îşi are corespondenţă în atmosfera „învăţăturilor” domniei Ţării Bomâneşti faţă de lumea populară. Neagoe, care aminteşte în „învăţături” de prezenţa guzlarilor, deci şi de a poeziei populare la ospeţele domneşti, este cel dinţii scriitor român în a cărui operă se manifestă puternic pe de o parte influenţa folclorului şi suflului epic al creaţiei populare, iar pe de alta susţinerea drepturilor social-politice ale maselor populare. Cultul vitejiei, al cinstei nepătate, „al numelui bun.44, respectarea drepturilor lumii populare se manifestă în „învăţături*4 în forme literare de un patetism caracteristic eposului nostru popular. Este indiscutabil că în acest caz nici chiar ipo- tetic nu se poate pune o asemenea întrebare. Autorul „învăţăturilor” n-a putut fi, aşa cum credea Demostene Busso, un călugăr: toate acele amănunţite cunoştinţe din viaţa de la curte şi mai ales din cea ostăşească, identificabile în textul lor, nu pot fi atribuite unui monah retras într-o mănăstire. încercarea partizanilor neautentiei- tăţii de a demonstra ignoranţa şi confuzia autorului în acest domeniu nu are temeiuri sigure29, concluziile ultimelor cercetări fiind unanime în a recunoaşte în operă o gîndire laică foarte ascuţită şi cunoştinţe precise în materie de politică şi de organizare militară. însuşi Petre P. Panaitescu a trebuit să renunţe la întreaga demonstraţie a lui D. Busso, care se referise la orizonturile înguste ale autorului „învăţăturilor” în materie de reali- tăţi „lumeşti”, afirmînd incompatibilitatea dintre o doctrină ascetică, predicînd retragerea din lume, şi un manual de activitate politică, al cărui obiect era prin excelenţă lumesc. de Legenda cetăţii Poenari; 2) tradiţiile răzeşeşti despre Ştefan cel Mare, prin care masele populare moldoveneşti au transmis posterităţii imaginea lor despre marele voievod moldovean şi despre politica lui de ocrotire a ţărănimii libere (vezi studiul nostru citat din „Studii şi articole de istorie” (IX), 1957; 3) colindele laice, în ale căror versuri, care aparţin culturii bogomilice, s-a cristalizat atmosfera şi ideologia politică populară din aceste vremuri (1450 — 1550), caracterizată prin colaborarea domniei cu lumea populară (vezi A. Balotă, Bogomilismul şi cultura maselor populare din Bulgaria şi ţările române, in „Romanoslavica”, X (1964), p, 19-71. Cu totul alta a fost situaţia in a doua jumătate a veacului al XVI-lea, cind epica noastră populară reflectă altfel de raporturi Intre domnie şi slujitorii ei populari. într-o altă formă epică (G. Dem. Teodorescu, Poezii populare româneşti, Bucureşti, 1885, p. 51) se povesteşte despre un praznic la care „Mihnea-vodă” cheamă nouă fraţi voinici, conduşi de vătaful lor, cu glndul de a-i ucide, dar planul lui nu reuşeşte, deoarece vătaful ucide el pe ucigaşii puşi la cale de voievod, salvlndu-şi tovarăşii. Deşi in versurile acestei forme poetice este vorba de „Mihnea-vodă”, care constituie Împreună cu „Mircea-vodă" un dublet folcloric ce îşi are expli- caţie, existlnd şi astăzi variante în care apare numele lui Mircea Giobanul, faptul povestit se referă la domnia acestuia din urmă. Menţionăm că In a doua jumătate a secolului al XVI-lea, spre deosebire de perioada „învăţăturilor”, poetica orală, deja exemplificată cu versurile citate din culegerea lui G. Dem. Teodorescu, conţine şi alte elemente, ilustrlnd apariţia luptei de clasă şi o atmosferă socială dif e- rită de cea evocată In epoca lui Neagoe (vezi în acest sens Anton Balotă, Funcţia socială a etnie- cuiul bătrtnesc, In „Revista de folclor”, III (1958), nr. 2, p. 101 — 109; idem, Ceieza şi evoluţia baladei lui Radu Calomfirescu, In „Limbă şi literatură”, XII (1966), p. 419 — 438, “ D- Zamfirescu, op. cilwWW daCOrOnahTCaro 7 AUTENTICITATEA „ÎNVĂŢATURILOR LUI NEAGOE BAS ARAB" 277 Dar, astfel pusă, problema este la fel de stînjenitoare pentru par- tizanii ca şi pentru adversarii autenticităţii. Dacă este aparent greu de demonstrat că un şef de stat, cum a fost Neagoe, ar fi putut propovădui fiului său ascetismul şi lepădarea de lume, este şi mai greu de explicat modul în care un călugăr reuşise să dobîndească o formaţie atît de perfectă nu numai de om de stat, dar şi de militar, capabilă să sintetizeze o expe- rienţă ostăşească corespunzătoare unui veac de lupte împotriva turcilor. Admiţînd că, înainte de a se călugări, autorul „învăţăturilor” a putut fi un dregător şi comandant de oşti, întreaga demonstraţie poate fi anulată prin următorul argument: ce putea împiedica pe un boier evlavios şi dornic de cultură, cum a fost Neagoe, ca înainte de a deveni domn să-şi însuşească o cultură teologică şi o gîndire mistică inerente epocii, mai ales că în tinereţe fusese mulţi ani în serviciul patriarhului Nifon? Dorim ca în cele ce urmează să atragem atenţia, deoarece aceasta indică o cale nouă în analiza conţinutului religios al „învăţăturilor”, asupra următorului pasaj din textul lor, pe care-1 cităm în traducere: „Pentru că cine are minte curată, care este temelia tuturor celor bune, nu se va îngriji numai de post şi de înfrînare şi de rugăciune şi smerenie sau să-şi împartă gîndul său în multe părţi, ci toate acestea le lasă şi se ridică cu mintea sus şi se îmbracă în dragostea către stăpîn ca într-o zale, şi acela nu se îngrijeşte nici de împărăţie, nici de domnie, nici de patriarhie, nici de mitropolie, nici de călugărie, nici de un alt lucru pămîntesc de care noi ne îngrijim, ci numai de a iubi din suflet pe domnul. Este un mare lucru de a iubi pe Dumnezeu din toată inima, căci însuşi atotţiitorul Dumnezeu, cînd a întrebat pe preaiubitul şi fruntaşul între ucenicii săi, apostolul Petru, nu l-a întrebat de rugăciuni, de post, de înfrînare şi sme- renie, nici de curăţenie şi răbdare şi milostenie, ci numai i-a spus: mă iubeşti, Petre?” 30. Din acest text, P. P. Panaitescu, detaşînd un pasaj, a crezut că s-ar putea vedea în conţinutul său îndemn către o atitudine ascetică faţă de viaţă. în realitate, ideea ilustrată în acest pasaj este cu totul alta, şi anume nu îndemnul la părăsirea îndeletnicirilor lumeşti şi retragerea în pustie pentru post şi rugăciune, ci ridicarea sentimentului religios mai presus de manifestările lui formale, spre unirea deplină a credincioşilor cu divinitatea prin iubire, idee scumpă pietăţii isihaste, căreia i se raliază şi autorul „învă- ţăturilor”. Că aceasta este interpretarea justă a pasajului o dovedeşte prezenţa printre lucrurile care trebuie excluse dintre „griji”, adică depă- şite prin ascensiunea interioară spre divinitate, a călugăriei însăşi. întregul pasaj urmăreşte să arate că ţinta supremă a pietăţii creştine, superioară postului şi înfrînării, adică tocmai elementele ascetice în numele cărora se presupune că predica autorul „învăţăturilor”, este iubirea lui Dumnezeu. Or, aceasta nu presupune, de altfel ea nu se cere nicăieri în „învăţături”, lepădarea de tron şi de atribuţiile domneşti. Iată deci că se impune a se reda, chiar şi pasajelor care păreau să creeze dificultăţi de netrecut în calea susţinătorilor autenticităţii operei, o interpretare nuanţată care schimbă în parte concluziile. O altă problemă asupra căreia vom atrage atenţia este cultura sîr- bească a autorului „învăţăturilor”. Sub influenţa lui Demostene Eusso, =0 Cronicile slauo-romăne 278 ANTON BALOTA 8 care vedea în această operă numai izvoare bizantine „plagiate”, nu s-a putnt ajunge nici măcar la o cercetare aprofundată a influenţei culturii şi gîndirii bizantine asupra operei româneşti, discuţiile rămînînd încă într-un stadiu incipient, care trebuie grabnic depăşit. Cu atît mai puţin s-a studiat influenţa culturală sud-slavă asupra acestei scrieri, redactată totuşi într-o medio-bulgară care se distinge prin perfecţiunea ei literară şi prin influenţele ei sîrbeşti. Am menţionat deja faptul că autorul „învăţăturilor” aminteşte prezenţa guzlarilor la ospeţele domneşti de la Bucureşti31, fapt con- firmat şi de alte documente 32, precum şi circulaţia acestora prin ţările româneşti către Polonia şi Ucraina33. întreaga perioadă a domniei lui Neagoe Basarab este epoca maximei prezenţe a civilizaţiei sîrbe medievale la nordul Dunării, în Ţara Românească, fapt asupra căruia nu vom insista aici34 35. Observăm însă că prezenţa guzlarilor în ţările româneşti în secolul al XVI-lea38 însemna prezenţa, ipso fado, la nordul Dunării a uneia din cele mai splendide creaţii ale culturii sud-slave: eposul popular. Fără îndoială că cel ce a scris „învăţăturile” a cunoscut, cel puţin tot atît de bine ca şi izvoarele livreşti la care s-au oprit investigaţiile lui Demostene Russo, şi izvodul eposului popular folosit de autor. Altfel nu s-ar putea explica de ce ziua marii confruntări cu turcii pe cîmpul de luptă este numită în pasajul următor „Vidovb dbnh”. „Şi încă îţi spun, fiul meu, dacă va fi aproape de Vidovh dimb” 36 să lupţi cu duşmanii tăi, eu şi aci te sfătuiesc: să nu stai să fii la luptă unde este oastea ta cea mare, unde este tăria curţii tale, pentru că toate puterile duşmane . . . aci vor năvăli. . . toate vor lovi în oastea ta cea mare domnească. Ci te învăţ ... să stai la depărtare . . ., căci, dacă ţi se va întîmpla să biruieşti, . . . uşor îţi este să intri iarăşi în ceata ta . . . Dacă se va întîmpla ca duşmanii să te birniască ... cu toţii vor năvăli cu străş- nicie şi cu furie la ceata ta ca să te găsească pe tine. De aceea vă învăţ să staţi deoparte .. . pentru că, dacă se întîmplă ca duşmanii tăi să te biruiască, ei nu te vor goni mult şi cu străşnicie, pentru că nu ştiu unde eşti” 37. întregul pasaj pare să fie inspirat de experienţa urmărilor marii bătălii de laKossovopolje (Vidov dbn-ul eposului popular), unde la 15 iunie 1389 craiul sîrb Lazăr Hrbljanovic a fost prins ca într-o cursă de turci în tabăra în care se aşezase înconjurat de întreaga sa curte şi armată, ca şi de aliaţii săi balcanici38. în aceste condiţii strategice, pătrunderea tur- cilor în tabără a atras pieirea curţii şi a craiului sîrb şi, ca urmare, prăbu- 31 lbidem, p. 279. 32 M. Costăchescu, Documente m>tdoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, voi. II, Iaşi, 1932, doc. nr. 136, p. 513. 33 M. Tersâkovic, Rezichungen der ukrainischen I.ieder, resp. „Dumen”, zum sud-slavi- sclien Volksepos, in „Arhiv fiir slavischc Philologie” ^XXIX), 1907, p. 221 — 216. 34 Vezi studiul lui I. Radu Mircca, Retations culturelles roumano-serbes, în ,,Rcvuc des 6tu- dcs sud esl europecnncs”, I (1963), nr. 3 1, p. 377 — 419. Să se urmărească problema in lucrarea noastră in curs de apariţie despre Epoca influentei culturale sirbeşli (IliO— 1-iJ0) şi eflorescenta baladei româneşti in veacul al XVI-lea. 35 Anton Balotă, Circutalia guzlarilor prin Zările româneşti (in curs de apariţie). 36 Termen folcloric sirbesc, ziua sf. Vid (15 iunie 1389), transmisiune conservată de eposul sirbesc. 37 învăţături . . ., p. 295. 38 C. Jirecek, Islorija 9 AUTENTICITATEA „ÎNVĂŢĂTURILOR LUI NEAGOE BASARAB1 279 şirea politică a statului sub. Altele au fost însă consecinţele celei de-a doua bătălii kossoviene de la 18—20 octombrie 1448, care a lăsat, ca şi cea dintîi, tradiţii epice 39. De această dată, reuşind să părăsească la timp tabăra, aşa cum îl sfătuieşte Neagoe pe Teodosie, inspirat, probabil, de transmisiunile epice sîrbeşti, Iancu de Hunedoara s-a sustras efectelor politice ale înfrîngerii sale militare, a reuşit să se salveze personal şi a putut continua astfel lupta împotriva turcilor. La fel procedase şi Ştefan cel Mare la Valea Albă. Utilizarea termenului epic popular „Vidovk dhUh” în textul „Învă- ţăturilor” permite două indicaţii categorice: în primul rînd, observaţia că opera a fost scrisă intr-un moment în care atacarea Ţării Eomâneşti de către turci era iminentă, ea avînd loc în deceniile ce au urmat morţii lui Neagoe; în al doilea rînd, se pune în evidenţă cultura sîrbească a auto- rului, care cunoştea experienţa politică a celor două bătălii kossoviene şi reflectările lor în baladele acestor vremuri. Prin aceasta „învăţăturile” se încadrează vremurilor lui Neagoe Basarab, care au fost epoca de maximă prezenţă în ţările româneşti a civilizaţiei şi culturii sîrbeşti. Este vorba de deplasări de oameni (imigraţia feudală sîrbă), de fenomene de cultură (circulaţia guzlarilor), de terminolo- gia socială (utilizarea în cronica lui Macarie, ca şi în textul „învăţăturilor”, şi numai în asemenea opere, a termenului „vlastilin”, care lipseşte în gene- ral în medio-bulgara hrisoavelor) şi de transmisiunea unor concepţii poli- tice, transmisiune pe care am verificat-o prin reflectările celor două bătălii de la Kossovopolje. Pentru a reda cît mai desăvîrşit icoana acelor vremuri şi pentru a o pune în contact cu „învăţăturile”, vom nota că la mănăstirea iugo- slavă Krusedol se conservă un manuscris al omiliilor lui Ioan Gură de Aur, foarte mult folosit la redactarea „învăţăturilor”. Manuscrisul aparţinuse lui Neagoe, care apoi l-a dăruit mănăstirii menţionate. Se impune deci urmă- rirea în paralel a textului „învăţăturilor” cu cel al manuscrisului pentru a vedea în ce măsură acesta a ajutat la redactarea „învăţăturilor”. Scrierea operei s-a făcut deci în momentele apogeului influenţei sîrbeşti în Ţara Eomânească, marcată, printre altele, şi de introducerea în medio-bulgara utilizată la noi a unor termeni lexicali de curte sîrbeşti, de pildă termenul social feudal „vlastelin”, care nu s-a folosit în limba hrisoavelor din acele timpuri. încheiem observaţiile noastre asupra problemei autenticităţii „în- văţăturilor” cu un ultim citat, care ni se pare decisiv. Ne referim la cuvin- tele lui Neagoe din fruntea epistolei către mama sa, Neaga: „Din bunăta- tea lui Dumnezeu, părinte bun şi învăţător, şi înaintea noastră foarte iubit, pe tine te-a ales Dumnezeu şi te-a aşezat înaintea noastră ca lumina soarelui, să ne arăţi lumina dumnezeiască, tu părinte, chir Macarie . . .”40. Este neîndoielnic că acest „chir Macarie”, aşezat de Dumnezeu înaintea lui Neagoe ca un „părinte” spre călăuzirea sa în viaţă, nu a putut fi decît Macarie, mitropolitul Ţării Eomâneşti (1512—1530) în vremurile lui Neagoe Basarab. 39 Cercetate de noi în studiul nostru despre Iankula vlaska voievodn (in manuscris); să se vadă bugaristiţele dalmate publicate de V. Bogisic, Narodne pjesme iz slarih naiuişte primors- kin zapisa, Belgrad, 1878. 40 Cronicile slavo-romăne din sec. XiV—XVI, 1959» p. 276 — 277. din sec. ^V—A'VA 1959» p. 276- www.aacoromaDica.ro 280 ANTON BALOTA 10 Acest text nu se poate acorda cu scrierea operei în veacul al XVII-lea, cînd situa Demostene Eusso alcătuirea „învăţăturilor”, deoa- rece amintirile mitropolitului Macarie, care nu a fost o personalitate de seamă, n-ar mai fi putut fi vii şi active la acea vreme. Este evident, pe de altă parte, că opera nu a putut fi scrisă după anul 1530, deoarece Neagoe sau cel care a scris-o pentru el se adresează mitropolitului ca unui personaj în viaţă, zicîndu-i chir Macarie. Iar a crede că un falsificator din a doua jumătate a veacului al XYI-lea ar fi putut găsi tonul şi informaţiile precise din oraţia funebră a lui Neagoe ar însemna să gîndim că metoda reconsti- tuirilor istorice, proprie epocii romantice, ar fi fost accesibilă unui scriitor român din secolul al XVII-lea sau din a doua jumătate a celui de-al XVI-lea. Metoda de analiză multilaterală a „învăţăturilor”, descoperind la- fiecare pas noi corespondenţe între scrieri şi vremurile lui Neagoe, ne duce la concluzia că opera s-a scris în timpul aceluia al cărui nume îl poartă. Dacă „învăţăturile” au fost scrise de Neagoe sau de altcineva însărcinat cu redactarea lor, de pildă „chiar de Macarie”, este o problemă care rămîne încă deschisă. www.dacoromanica.ro TEEAPĂDUL ŞI CIUBOTELE ÎN SECOLELE XVI-XVIIT DE NICOLAE STOICESCU Treapădul şi ciubotele au constituit în secolele XYI—XVIII un. important venit al slujbaşilor domniei, pe care îl plăteau acestora toţi cei vinovaţi de nerespectarea unei porunci domneşti sau unei practici feudale, care făceau astfel necesară trimiterea unui reprezentant al puterii centrale. Deplasările slujbaşilor domneşti pentru a sili pe locuitori să îndeplinească poruncile domniei erau deci plătite de aceştia din urmă. De aceea, în. dicţionarul din 1726 întocmit pentru ocupanţii austrieci ai Olteniei, trea- pădul este explicat printr-o „specie de amendă pe care o plătesc cei vi- novaţi” (una specie di mulcta che pagano i contumaci)1. Numele de treapăd este folosit în Ţara Eomânească2, iar cel de ciubote în Moldova. Pe cînd primul indică o deplasare făcută cu o oarecare viteză, cel de-al doilea evocă răsplata necesară celui ce a făcut deplasarea^ pentru „ciubotele” stricate cu drumul3. Eeferindu-se la husarii grei poloni, Miron Costin spune că aceştia „nu aleargă mai mult din treapădul calului” 4, treapădul avînd aici accep- ţiunea de pas mărunt, deosebit de galop. în documentele din Ţara Eomâ- nească se utilizează verbul „a trepăda” pentru a indica o acţiune de depla- sare dintr-un loc în altul în vederea rezolvării unei probleme. La 14 aprilie 1644, Matei Basarab scria braşovenilor despre un dorobanţ al său, care, avînd termen de judecată, se dusese la Braşov „să-şi caute lucrul, de au făcut atîta cheltuială şi atîta treapăd”. Întrucît partea adversă nu se prezentase la judecată, dorobanţul „au trepădat” zadarnic5. Acelaşi sens îl are verbul „a trepăda” şi într-un document moldovenesc din 1 C. Giurescu, Material pentru istoria Olteniei supt austrieci, voi. II, p. 142. 2 Prima menţiune In documente este din 2 ianuarie 1622 (Documente privind istoria României, veacul XVII, B. Ţara Românească, voi. IV, p. 71). Cum In 1631 se lua „pă obicei”, rezultă că amenda e mai veche. 3 Vezi !n acest sens afirmaţia lui Nicolae Costin că un capugipaşa venit la Iaşi cu o poruncă de la Poartă „şi-au luat ciubotele ce au fost de la Constantin-vodă” Înainte de plecare (M. Ko- gălniceanu, Cronicile României, voi. II, p. 49). 4 M. Costin, Opere, ed. P. P. Panaitescu, p. 53. 5 N. Iorga, Studii şi documente, voi. X, p. 178. Vezi şi o altă scrisoare asemănătoare din 14 octombrie 1700 (ibidem, p. 168). „Studii", tomul 22, nr. 2, p. 281—288, 1969. www.dacoFomanica.ro 282 NTCOLAE STOICESCU 2 3 aprilie 1744, prin care un boier vinde o vie la Nicoreşti, motivînd că ,,ne era cu greu a trepăda la Nicoreşti pentru doao pogoane pol” 6. Cei care se deplasau astfel pentru rezolvarea diverselor probleme erau numiţi trepădători (de aici vine cuvîntul trepăduş). La 29 mai 1679, Anastasia stareţa arată astfel că a fost „trepădătoare şi ostenitoare şi îndemnătoare” la o danie făcută unei mănăstiri7, iar în inscripţia bisericii Cărămidari din Bucureşti din 1744—1745 este amintit popa Grigore „trepădător” la mutarea acesteia8. Din documente rezultă că se dădea treapăd în următoarele împreju- rări: în secolul al XVII-lea plăteau treapăd toţi aceia care nu-şi achitau obligaţiile feudale către stăpînul de pămînt şi care făceau astfel necesară trimiterea unui reprezentant al domniei, de regulă armaş, pentru a-i sili să-şi îndeplinească aceste obligaţii. în numeroase documente din această vreme, domnia ameninţă pe sătenii nesupuşi că vor fi siliţi şi căzniţi de armaşi, cărora le vor plăti şi treapăd pentru deplasare 9. Aceste amenzi pentru „neascultare” constituie una din cele mai importante categorii de treapăd 10. Legată de această categorie este şi aceea plătită de cei care nu-şi achitau la timp datoriile contractate şi care erau obligaţi să şi le achite de trimişi ai stăpînirii, de regulă aprozi, care încasau de asemenea treapăd11. în afară de această categorie de datornici plăteau treapăd şi strîngă- torii dărilor care nu vărsau la timp vistieriei dările adunate de ei din ţară. în Istoria Ţării Româneşti se spune, de pildă, că, în timpul domniei lui Leon-vodă, boierii care „ţineau” judeţele de bir şi care nu putuseră 6 Ibidem, voi. V, p. 106 — 107. 7 Biblioteca Academiei, LXIX 120. Documentele din perioada 1626 — 1700 au fost folo- -site după copiile de la Institutul de istoric „N. Iorga”. 8 N. iorga, Inscripţii din bisericile României, fasc. II, p. 354. Vezi şi un document din 10 iulie 1832 în care un locuitor se angajează să fie „alergător şi trepădător” pentru lucrul unei vii (N. Iorga, Studii şi documente, voi. XXV, p. 139). 9 Vezi documentele din 13 ianuarie 1630, 13 decembrie 1632, 25 aprilie 1663,11 noiembrie 1671, 25 aprilie 1677, 10 septembrie 1678, 25 septembrie 1687, 12 iulie 1689 ctc. (Arh. st. Buc., m-rea Radu-vodă, XVIII 5 şi XLV/14, m-rca Bistriţa, LXII 103 şi 261, m-rca Radu- voda, X 15, ep. Argeş, XXIII 17, m-rca Radu-vodă, XLV/16 şi m-rca Viforita, IV/18). Despre modul cum erau siliţi ţăranii să-şi îndeplinească obligaţiile feudale prin trimiterea reprezentanţilor domniei, vezi N. Sloiccscu, Rolul curtenilor şi slujitorilor din Ţara Românească şi Moldova ca instrumente de reprimare a luptei ţărănimii, în „Studii”, XV, 1962, nr. 3, p. 633 639. 10 Menţionez că înainte de apariţia in documente a trcapădului şi ciubotelor exista o altă amendă, numită osluliă. După părerea lui P. P. Panaitescu, osluliarii erau „dregătorii domneşti care ajutau pe stăpinii moşiilor să silească pe ţărani la muncile servile, să pedepsească pe cei nesupuşi", incasind o amendă numită osluhă, „care mergea în vistieria domnească” (P. P. Panaitescu, Pripăşari şi osluhari, in Studii şi articole de istorie, II, 1957, p. 65). Este foarte probabil ca, pînă la apariţia trcapădului şi ciubotelor ca venituri pentru deplasarea slujbaşilor domniei pentru a sili pe locuitori „să asculte” de puterea centrală şi să respecte obiceiurile feudale, aceşti slujbaşi care se deplasau în ţară să-şi fi oprit o parte din amenda numită osluhă, fixîndu-li-sc apoi o sumă de bani separată de gloabe şi de amenzi. 11 Vezi documentele din 5 martie 1639, 26 iunie 1644, 26 martie 1645, 18 iunie 1656, 20 iunie 1667, 7 iunie 1695 etc. (Arh. st. Buc., Dcp. Papazoglu, X/ 6 şi 8, m-rca Tismana, LXXXVII/11 şi 13, m-rca Govora, XXV/25 şi m-rca Brlncovcni, X/13). în numeroase zapise de Împrumut, debitorii se obligau faţă de creditori că; dacă n u vor restitui banii la timp, vor suporta „trcapădul şi toată cheltuiala” sau „ce cheltuială şi zcciuială şi treapăd s-ar intlmpla” cu trimiterea oamenilor domneşti (documente din 15 decem- brie 1657, 14 iulie 1668, 25 aprilie 1673, 18 iulie 1676 etc. (Arh. st. Buc., cp. Rlmnic, XC/3, ms. 137, f. 54 — 54 v„ ep. Argeş, XLV/8 şi 9, Mitr. Ţării Rom., CVI/2). www.dacoromanica.ro 3 TREAPĂDUL ŞI CIUBOTELE (SEC. XVI—XVIII) 283 strînge dările din cauza fugii locuitorilor plăteau treapăd aprozilor „cîte 30—40 de galbeni numai deodată” 12. în unele împrejurări, documentele amintesc de treapădul plătit strîngătorilor de bir, al căror venit obişnuit era ploconul şi zeciuiala. Dacă în unele cazuri treapădul este plătit birarilor pentru neachitarea la timp a dărilor 13, în Anatefterul lui Constantin Brîncoveanu se arată că strîngătorii dărilor primeau uneori „pentru treapădul lor” sume variind între 1/20 şi 1/40 din valoarea dărilor strînse14, sume care apar separat de aşa-numita zeciuială sau plocon. Altă categorie de treapede este aceea legată de organizarea judecă- torească a ţării. Toţi cei care nu se prezentau la judecată la sorocul hotărît de domn şi de sfatul său — fie părţile în cauză, fie jurătorii, erau aduşi de agenţi ai puterii centrale, care încasau de asemenea treapăd1S. în aceeaşi vreme, în secolul al XVII-lea, cei care nu se prezentau la judecată erau ameninţaţi uneori cu o altă amendă, numită „bou de soroc” 16. Mai plăteau apoi treapăd cei care refuzau să strîngă jucători17 sau nu îndeplineau o sentinţă judecătorească a domnului, de pildă refuzau să restituie un document18 sau un bun material pentru care se judecaseră19. Tot treapăd se numea uneori şi amenda aplicată de bănişori şi care constituia venitul lor din slujbă pentru diverse pricini mărunte judecate în ţară20, ca şi venitul încasat de armaşi la strîngerea duşegubinei21. în sfîrşit, se plătea treapăd pentru neîmplinirea celor mai diverse po- runci domneşti şi nerespectarea obiceiurilor feudale; din secolul al XVII-lea şi de la începutul celui următor au rămas numeroase documente din care rezultă că erau supuşi la plata treapădului ţăranii care fugeau de bir şi refuzau să se întoarcă la porunca domnului22, cei care foloseau ocină străină şi refuzau să iasă de pe moşie la poruncă23, cei care vînau fără voie 24 etc. Dintre categoriile de slujbaşi ai statului feudal care încasau treapăd, documentele menţionează cel mai adesea pe aprozi şi pe armaşi. în afară de aceştia, oricare alt reprezentant al domniei — bănişor, vornic, portar, călăraş, copil de casă etc. — putea încasa treapăd cînd era trimis pentru îndeplinirea uneia din atribuţiile amintite mai sus. în 1723, în Oltenia ocupată de austrieci, călăraşii — care erau lefegii în această vreme — 12 Istoria Ţării Româneşti, ed. D. Simonescu şi C. Grecescu, p. 96. 13 Vezi documentul din 10 iunie 1652 (Biblioteca Academiei, CI.XXXV/54). Suma dată birarilor în- acest caz e de 500 de bani sau aspri. 14 Analefler, ed. Dinu C. Giurescu, in Studii şi materiale de istorie medie, V, p. 423 şi 424. 15 Vezi documentele din 9 februarie 1639, 22 noiembrie 1665, 16 aprilie 1667, 14 noiembrie 1669, 13 iunie 1752 (Arh. st. Buc., m-rea Cimpulung, LX/2, Biblioteca Academiei, CCCLXIX/74, Arh. st. Buc., m-rea Brîncoveni, V111/12 şi Biblioteca Academiei, CXXVI/90 şi „Oltenia”, IV, p. 142). Pentru aducerea jurătorilor vezi documentul din 16 mai 1682 (Arh. st. Buc., m-rea Brîncoveni, XV/12). 18 Vezi documentele din 9 august 1664 şi 30 martie 1668 (Biblioteca Academiei, XX/193 şi CLII/216). 17 Documentul din 3 august 1668 (Arh. st. Buc., Dep. Moşneni —Popeşti —Titeşti, 1/23). 18 Documentul din 22 decembrie 1671, referitor la restituirea unui răvaş (Biblioteca Aca- demiei, XX/68). 19 Documentul din 2 august 1668 (Arh. st. Buc., m-rea Cimpulung, LXII/43). 20 Documentul din 28 iunie 1653 (Biblioteca Academiei, XLIV/6). 21 Documentul din 22 mai 1630 (Arh. st. Buc., m-rea Dintr-un Lemn, IV/12). 22 Documentul din 19 august 1646 (ibidem, ep. Rimnic, XXXII/1). 23 Documentul din 11 septembrie 1700 (ibidem, ms. 256, f. 232 v.). 24 Documentul din 1735 (N. Iorga* Studii şi docuipenle, voi. V, p. 151). www.dacoromamca.ro 7 - c. 3111 284 NICOLAE STOICESCU 4 aveau, pe lingă leafa de 40 de florini anual, şi cîte 4 taleri din amenda numită treapăd, pe care o storceau de la „misera plebe” 2S. Treapăd se numea uneori şi venitul realizat din slujbă de plăieşii păzitori ai hotarelor ţării. înainte de 24 octombrie^. 1674, locuitorii din Eucăr, care păzeau locul de trecere spre Transilvania, luaseră unor oameni 20 de berbeci pentru „spartul” plaiului, „adecă pentru treapădul şi oste- neala lor”26. în acelaşi sens, de răsplată pentru slujbă, se utilizează termenul de treapăd şi intr-un document din martie 1651, în care se spune că Mogoş Păulescu căpitanul, trimis de domn peste Dunăre să aducă nişte ţigani şi rumâni fugiţi, a primit pentru „treapădul” său (adică pentru drumul său) şase ţigani din cei aduşi în ţară27. Cit priveşte cuantumul treapădului, trebuie să spunem că acesta era destul de mare. în secolul al XVII-lea, documentele vorbesc de sume de 1—3 28, 5—6 29, 830 şi 10 galbeni31, pe lingă cei 30—40 de galbeni de care amintea cronica Ţării Eomâneşti în 1631. Uneori în loc de bani se luau obiecte, după cum se spune intr-un document din 20 iunie 1667 32. Cuantumul treapădului era fixat foarte probabil în funcţie de însem- nătatea problemei ce trebuia rezolvată de reprezentantul domniei care făcea deplasarea, de distanţa parcursă de acesta şi de importanţa slugilor sau a dregătorilor domneşti care făceau deplasarea33. în cazul datoriilor, valoarea treapădului era proporţională cu mări- mea sumei ce trebuia împlinită34. în Relaţia istorică din timpul domniei lui Şerban Cantacuzino se precizează că treapădul cuvenit aprozilor era în acest caz de 1/10 din valoarea datoriilor35. Pentru celelalte cazuri însă documentele nu sînt atît de clare. Nu ştim, de pildă, cît primeau drept treapăd cei care strîngeau duşegubina din ţară. într-un document din 22 mai 1630 se arată că, pentru strîngerea a 115 oi cu miei drept duşegubină, armaşii care le adunaseră încasaseră 10 ughi, separat de alţi 20 de ughi, „venitul” marelui vornic, şi de 10 ughi, venitul” marelui armaş36. Este foarte probabil că valoarea trea- pădului era şi în aceste cazuri proporţională cu mărimea duşegubinei şi cu distanţa parcursă37 de cei trimişi s-o perceapă. 25 Arh. st. Sibiu, Protocol BG, t. 19 — 19 v. 20 ÎS'. Iorga, Studii şi documente, voi. X, p. 153. 27 G. Ghibăncscu, Surele, voi. V, p. 151, 162 163. 28 Documentul din 22 aprilie 1666 (Arh. st. Buc., m-rca Cîmpulung, LXI 37). 29 Documentul din 3 august 1668 (Arh. st. Buc., Dep. Moşneni —Popeşti —Tileşti, 1/23). 80 Documentul din 9 sept. 1636 (ibidem, m-rea Dintr-un Lemn, V 33). 11 Documentele din 22 mai 1630, 9 februarie 1639, 18 iunie 1656, 22 decembrie 1671 (ibidi m. ni-rea Dinlr un Lemn, IV 12, m-rca Cîmpulung, LX 12, m-rea Tismana, LXXXVIII 13 şi copie la Institutul de istorie). 32 Arh. st. Buc., m-rea Govora, XXV 25. 33 In 1631, In faimosul hrisov emis de Leon-vodă se prevede că treapădul se va plăti ,.pa obicei’' (Biblioteca Academiei, Peccli, nr. 185). 34 La 15 decembrie 1675, pentru o datorie de 10 ocale de unt şi 10 orţi, se plăteşte trea- păd 100 de bani (ibidem, Milr. Ţării Rom., XXXVIII 26), iar la 7 iunie 1695, pentru 30 de obroace grlu şi 7 obroace de orz, urma să se plătească 6 ughi treapăd (ibidem, m-rea Brlnco- veni, X 13). 36 Engel, p. 113. Vezi şi C. Giurescu, Material, voi. II, p. 262 263. 36 Arh. st. Buc., m-rea Dintr-un Lemn, IV 12. ’ 37 Şezi şi documentul din 22 aprilie 1666, In care se vorbeşte de două sume diferite vor aduce cu ciubote” 50 *. Tot cu plata taxei numite ciubote erau împlinite şi datoriile de la cei care nu le achitau la vreme, după cum rezultă dintr-un document din 12 februarie 1669, în care se arată că tot un aprod urma să fie trimis ,,cu ciubote” şi în această împrejurare 61. Ciubote plăteau apoi toţi cei care nu-şi respectau un angajament şi care, pentru a fi siliţi să şi-l îndeplinească, făceau necesară trimiterea unui reprezentant al puterii centrale. La 30 iulie 1661 nişte locuitori din Măci- căuţi se învoiesc astfel cu Nicolae Buhuş, mare medelnicer, să stea pe ocina sa pînă la 23 aprilie anul viitor, urmînd ca, dacă nu se vor muta în această zi, stăpînul feudal să trimită un om domnesc să le strice casele ,,şi să dăm şi ciubote” (se înţelege celui trimis să le strice casele) 52. în toate aceste cazuri deci deplasarea slugilor domneşti nu era plătită de puterea centrală, ci de locuitorii unde erau aceştia trimişi. Ciubote încasau apoi slugile hatmanului care aduceau ţiganii robi la munci domneşti, ca şi diverşi alţi slujbaşi ai statului feudal care strîn- geau dările 53. în numeroase documente moldovene din secolul al XVII-lea stăpînii de robi ţigani se plîng domniei că slugile hatmanului le „ciubo- ţeau” ţiganii aduşi la muncă pentru domnie 54. în unele documente moldovene, ciubotele au şi accepţia de gloabă sau de amendă. De pildă, dintr-un document din 25 aprilie 1665 aflăm că un boier plătise 70 de taleri plus „ciubotele armaşilor” pentru un ţigan răscumpărat de la ştreang; în aceeaşi zi, în documentul dat de domn pentru aceeaşi pricină, taxa plătită de boier este numită „gloaba ar- maşilor” 55. 46 Documentele din 15 aprilie 1588, 3 octombrie 1610, 1619 — 1620 etc. (Documente pricind istoria României, A. Moldova, veac. XVI, voi. III, p. 385, veac. XVII, voi. II, p. 326 — 327; G. Ghibănescu, Surele, voi. XVI, p. 2.)). 47 Documentul din 14 iunie 1620 (Documente privind istoria României, A, veac. XVII, voi. IV. p. 480). 48 Documentul din 18 iunie 1668 şi < anlc 24 oct. 1610 > (Arh. st. Iaşi, CCCXXXIX 9, f. 216 — 218, şi Arh. st. Buc., ms. 648. f. 11). 48 Arh. st. Iaşi. m-rea Sf.-Sava. — Iaşi, XXXIII/21. 50 Documentul din 14 martie 1710 (G. Ghibănescu, Surele, voi. VIII, p. 78). Vezi şi docu- mentul din 3 mai 1668 (ibidem, voi. XXII, p. 17). Vezi de asemenea D. Cantemir, Descriplio Moldaviae, Bucureşti, 1872, p. 87. el A. Sava, Documente privitoare la lirgul şi ţinutul. . ., p. 105. 58 Arh. st. Iaşi, CCXIV/18. 53 Documentul din 7 mai 1632, In care este vorba de ciubotele luate de strlngălorii solă- riilor din ţinutul Neamţ (Arh. st. Buc., m-rea Sf. Sava-Iaşi, XXXIV/13). • 54 Documentele din 1626 — 1627,8 august < 1634 —1650 >, 11 şi 12 ianuarie 1637 etc. (Biblioteca Academiei, CLXXXVI/40 şi Arh. st. Buc., m-rea Sf. Sava-Iaşi, XXXII/87; Biblioteca Academiei. LXXXIV/161 şi Arh. st. Buc., m-rea Neamţ, CXXXII/12). 55 Arh. st. Buc., m-rea Sf. Sava-Iaşi, XXVI 4 şi XXXV/21. www.dacoromanica.ro 7 1KKAPACML ŞI CIUBOTELE (SEC. XVI—XVIII) 287 Alteori însă ciubotele reprezentau amenda percepută de cei care încasau gloabele. Intr-un document din <1610 ante octombrie 24 >, pentru o gloabă de 5 boi se dăduseră unui armăşel 5 taleri drept ciubote56. în acest caz, gloaba este amenda mare, iar ciubotele reprezintă taxa de deplasare pentru perceperea acesteia. De altfel, şi în Ţara Românească treapădul apare de regulă ca o taxă separată de gloabă. Astfel, la 6 februarie 1622 se trimite o slugă domnească cu reprezentanţii mănăstirii Mislea ca să ia o ţigancă fugită la Frejureni; călugării încercaseră înainte s-o ia singuri, dar ţiganii îi bătuseră şi o eliberaseră. Domnul hotărăşte ca ţiganii să plătească treapăd slugii trimise să ia ţiganca şi, separat de acesta, gloaba pentru bătaie 57. Treapădul este deci taxa de deplasare, iar gloaba amenda pentru bătaie. Ca şi în Ţara Românească, ciubotele reprezentau o valoare destul de mare, fiind plătite în bani sau în vite. De pildă, la 15 aprilie 1588, pentru o duşegubină marele vornic luase 12 boi, iar pentru ciubote se plătiseră subalternilor săi trei galbeni3S. înainte de 3 octombrie 1610, aflîndu-se un om mort pe seliştea Băhneni a mănăstirii Neamţ, călugării cheltuiseră 10 taleri şi dăduseră doi boi pentru ciubote pînă ce aflaseră pe vinovat 3\ Alteori ciubotele percepute pentru duşegubină erau de 25 de ughi60, iar pentru tîlhărie de 20 de taleri61. Documentele amintesc de asemenea de ciubote încasate în valoare de 5 62 sau 10 taleri63. Valoarea taxei denumită ciubote era stabilită foarte probabil pro- porţional cu însemnătatea persoanei ucise în cazul duşegubinei. Cei 25 de ughi de care am amintit mai sus fuseseră plătiţi drept ciubote pentru un ,,gelep împărătesc” (deci o persoană reprezentînd Poarta) care fusese ucis la Româneşti. Cît priveşte ciubotele percepute la împlinirea datoriilor, acestea erau, ca şi în Ţara Românească, de 10% din sumele încasate în contul acestor datorii64. în secolul al XVIII-lea, ciubotele pentru deplasare (numite acum şi treapăd) erau socotite, tot ca în Ţara Românească, după distanţa pe care trebuiau s-o parcurgă trimişii domniei sau ,,pe ceasuri cale”, cum se spune la 1776, plătindu-se cîte 20 de bani noi de ceas. Calculul ceasurilor se făcea de boierul care „protocălea” cartea domnească65. înainte de această dată, în 1741, cei care nu veneau la judecată plăteau ciubote după categoria socială din care făceau parte: şase potro- nici omul ,,de frunte”, trei potronici omul ,,de al doilea” şi cinci parale 66 Arh. st. Buc., rus. 648, f. 11. 67 Documente privind istoria României, B, veac. XVII, voi. IV, p. 91. 68 Ibidem, veac. XVI, voi. III, p. 385. 68 Ibidem, veac. XVII, voi. II, p. 326 — 327. 60 G. Ghibănescu, Surele, voi. XVI, p. 29. 61 Documente privind istoria României, A, veac. XVII, voi. IV, p. 480. Cei 20 de taleri repre/.enlau valoarea a 4 boi luaţi pentru ciubote. 6i Arh. st. Buc., ms. 648, f. 11. 63 Ibidem, A. N., MMDCCVI/3 şi Arh. st. Iaşi, CCCXCIX 9, f. 216-218. 64 Fr. Babinger, O relaţiune neobservată despre Moldova sub domnia lui Anlonie-vodă Rusei (1676), in „Analele Acad. Rom. Mem. Sect. ist.”, s. III, t. XIX, p. 191) şi T. Co- drcscu, Uricarul, voi. XIX, p. 344. # t. codrescu, op. dwww.dacoromanica.ro 288 NICOLAE STOICESCU 8 cel de „al treilea mină” 66 (de aici vine expresia „om de cinci parale”), în acelaşi timp, se ţinea seama şi de categoria celor care încasau ciubotele. De pildă, în 1736, locuitorii din Cîmpulung dădeau ciubote trei galbeni copiilor de casă şi armăşeilor şi numai doi galbeni aprozilor 67. Tot în secolul al XVIII-lea s-a fixat şi cuantumul ciubotelor pentru cei care încasau duşegubina. în 1741 se prevedea astfel că „gloaba pînte- cului” sau duşegubina plătită de bărbaţii care păcătuiau cu fetele mari era de 12 ughi, la care se adăugau „pă obicei” alţi doi uglii plătiţi de fete ca ciubote „feciorilor” marelui vornic care încasau duşegubina în numele acestuia68. în această vreme deci ciubotele reprezentau a şasea parte din valoarea duşegubinei. ★ Sumele mari de bani pe care erau obligaţi să le plătească locuitorii ţării reprezentanţilor domniei drept treapăd şi ciubote pentru deplasare constituiau o greutate destul de mare pentru ei. Pentru a-şi face respec- tată autoritatea în ţară şi pentru a sili pe locuitori „să asculte” şi să res- pecte ordinea şi obiceiurile feudale, puterea centrală a instituit aceste taxe mari de deplasare a slujbaşilor săi, pe care trebuiau să le plătească toţi cei care, călcînd aceste practici feudale, făceau necesară trimiterea unor reprezentanţi ai domniei pentru a-i sili la ascultare. «• N. Iorga, Studii şi documente, voi. VI, p. 226, şi T. Codrescu, Oricărui, voi. IV, p. 407. 67 N. Iorga, op. cil., voi. VI, p. 434. 68 Biblioteca Academiei, ms. rom, 237, f- 84, şi N. Iorga, op. cil., voi. VI, p. 228 — 229. www.dacoramamca.ro PEEOIZĂEI PEIVTND VIAŢA ŞI ACTIVITATEA STOLNICULUI CONSTANTIN CANTACUZINO DE DIMITRIE GH. IONESCU în revista de istorie „Studii”, VIII (1906), nr. 4, p. 633—630, prof. I. Ionaşcu publică un articol intitulat: Din viaţa şi din activitatea stolni- cului Constantin Cantacuzino (1640—1760), în care încearcă să arate mai întîi că Andronic Cantacuzino, cunoscutul personaj ţarigrădean din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, din care provin toţi Cantacuzinii stabiliţi în Ţara Eomânească şi în Moldova, nu poate fi identificat în nici un caz cu Andronie vistier x, grec de origine, presupus colaborator apropiat şi om de încredere al lui Mihai Viteazul. Privit în ansamblu, articolul lui Ionaşcu rămîne o lucrare de folos, ca atîtea din studiile sale de specialist în descifrarea obscurităţilor genea- logice, dar în partea primă a articolului menţionat — la care ne vom re- feri — , cea mai puţin dezvoltată, de altfel, şi în care dezbate această problemă, prin excursul împins prea departe în trecutul mănăstirii Banu din oraşul Buzău, nu se descoperă elemente inedite în măsură să-l diso- cieze net pe Andronie de Andronic Cantacuzino cu care credem că se confundă. 1 P. P. Panaitescu, cel dinţii a formulat îndoieli asupra identităUi celor două peiso- naje, din contrastul activităţilor presupuse a fi fost desfăşurate de unul şi de celălalt (cf. Mihai Viteazul, Bucureşti, 1936, p. 51, nota 2). Neargumentate, susţinerile lui P. P. Panaitescu ridică alte întrebări. De pildă, nu se înţelege de ce autorul identifică în persoana lui Andro- nico Greco, despre care raguzanul Paolo Giorgio spune intr-un raport către Rudolf al II-lea, la sfir- şitul lui aprilie 1600, că „înclină cu toată puterea lui spre pacea cu turcii” (A. Veress, Docu- mente, VI, p. 95), pe Andronie, deoarece e de necrezut că modestul vistier era un om atit de influent şi atit de bine cunoscut cercurilor politice şi diplomatice din această zonă sud- estică a Europei. De asemenea, nu se arată spre ce răscoală împotriva turcilor putea împinge Andronic Cantacuzino. în primăvara anului 1600, cind Mihai Viteazul era in întregime an- gajat in desfăşurarea luptelor pentru unificare? Nici iscălitura mânu propria de pe tratatul încheiat cu Andrei Bâthory, la 26 iunie 1599 (Hurmuzaki,, Documenle, III —1, p. 330), atri- buită presupusului Andronie, nu convinge fără un argument paleografie. Pe aceeaşi poziţie s-a plasat atunci şi I. Ionaşcu, afirmind în treacăt că „identitatea lui Andronic Cantacu- zino cu Andronie nu se poate face documentar” (cf. Mănăstirea Izvorani, ctitoria episcopului Luca, 1583 — 1604, în „îngerul”, VIII, 1936, 3 — 4, p. 36, nota 23). în schimb, identitatea lui Andronie cu Andronic Cantacuzino, susţinută mai ales de N. Iorga, Întruneşte* sufragiile celorlalţi istorici, mai vechi şi mai noi. ,,Studii”, tomul 22, nr. 2, p. 289 — 29! 289-295.1969. • www.dacoromamca.ro 290 dimitrie gh. ionescu 2 Demonstraţia autorului în susţinerea punctului său de vedere e centrată pe poziţia oarecum subalternă a lui Andronie faţă de domn, oglindită mai ales în formula obişnuită („cinstitul dregător”), întrebuin- ţată ori de cîte ori e menţionat în documente — poziţie necorespunzătoare pentru Andronie Cantacuzino dacă avem în vedere contribuţia acestuia la obţinerea tronului în 1593. Argumentul în sine nu atîrnă prea greu în problema dezbătută şi nici nu e concludent, pentru că nu ţine seamă de relatările din documente şi nici de realităţile contradictorii înăuntrul cărora se desfăşoară activitatea marelui domn. Mihai Viteazul a întrebuinţat o singură dată formula de rară dis- tincţie— „cinstitului vlastelin al domniei mele” — la adresa fostului mare ban Mihalcea, căruia îi întăreşte, la 28 mai 1594, stăpînirea asupra satului Orleşti2: banul Mihalcea, grec şi el, i-a fost însă domnului „un sfetnic credincios şi un militar de valoare” 3. Explicaţia lipsei formulelor pompoase pentru Andronie cred că trebuie căutată fie în comportarea domnului faţă de marea boierime, fie în poziţia de a doua mînă pe care se plasează Andronie însuşi în eve- nimentele confuze de atunci. Domnul, care „ştia să se afirme şi să se facă respectat” 4 între gra- vele divergenţe dintre marea boierime a ţării şi grecii Fanarului aflaţi în jurul său, se străduieşte să impună autoritatea nepărtinitoare a dom- niei 5; Audronic, „de mult introdus în toate rosturile noastre” 6, versat în intrigile Constantinopolului, se aşază, politic, cîtva timp pe o linie comună cu Mihai 7, îndeplineşte misiuni de oarecare răspundere; practic însă, el ţine ochii aţintiţi spre Constantinopol, nu reţine timp îndelungat dregătoria de frunte, bănia Craiovei, mulţumindu-se cu aceea de vistier, chiar şi al doilea 8, fiindcă-i înlesnea recuperarea datoriilor şi îmbogăţirea, dar care-1 plasează, ca importanţă politică, pe locul cinci; devine, apoi, partizanul menţinerii înţelegerii cu turcii9. Astfel, acţiunile lui Andronie la noi nu se înscriu toate în bilanţul unei personalităţi de mare reputaţie politică şi, neavînd rezonanţa actelor banului Mihalcea, nu-1 aşază deci după 1595 printre cei răsplătiţi de domn cu onoruri, dregătorii importante, sate şi moşii10. 2 D.I.R., B, XVI —6, p. 121; cf. I. Ionaşcu, op. cit., p. 637. 3 P. P. Panaitescu, op. cil., p. 121; N. Iorga, Istoria românilor, V, Bucureşti. 1937, p. 316. 4 N. Iorga, op. cit., p. 311. 6 Există totuşi un document din 4 octombrie 1594 cu o formulă mai cuprinzătoare la adresa lui Andronie („prea cinstitul dregător şi mai ales din casa domniei mele”) trecut la îndoielnice (D.I.R., p. 398), neluat in considerare de autor, cu toate că lipsa de autenticitate, chiar dacă ar fi Teală, nu anulează indicaţii din cuprins confirmate de alte texte. De pildă, în chestiunea rudeniei, a se vedea raportul raguzanului Paolo Giorgio, din aprilie 1600, la A. Veress, Documente, VI, Bucureşti, 1933, p. 95; N. Iorga admite existenţa unei „picături de bun singe grecesc in vinele lui” Mihai, fără alte precizii (op. cil., p. 361). 6 N. Iorga, op. cit., p. 259; P. P. Panaitescu, op. cit., p. 20. 7 Istoria României, II, Bucureşti, 1962, p. 955. . 8 Cf. Lista dregătorilor din sfatul domnesc al Ţării Româneşti in secolele XV —XV11, in Studii şi materiale de istorie medie, IV, Bucureşti, 1960, p. 573, nota 2. 8 Paolo Giorgio, in op. cit., p. 95; Hurmuzaki, IV—2, p. 30; N. Iorga, op. cil., p. 354, nota 4; P. P. Panaitescu, op. cit., p. 234. 10 D I R" XVI~6’ p- WwWdaCor0manica.ro 3 PRECIZĂRI PRIVIND STOLNICUL C. CANTACUZINO 291 Tot în sprijinul neidentităţii se invocă lipsa de interes a descenden- ţilor apropiaţi lui Andronic în a-i apăra patronatul ctitoriei de la Buzău, apoi scrierea numelui Andronic simplu, fără cel de familie, în contrast cu al lui Andronie, precum şi unele nepotriviri, mai mult aparente, în datarea corespondenţei lui Andronic cu Petre Şchiopul. în ce priveşte ctitoria de la Buzău, textele o denumesc mănăstire, ceea ce ar presupune o fundaţie religioasă de oarecare proporţii; realitatea a fost însă mai modestă: biserica unui metoc, aşezată „den jos de tîrg” 11, cu 2—3 călugări veniţi din Rumelia să administreze un domeniu agroviticol în care intrau şi două sate rumânite de Andronic în condiţii dubioase, tolerate de domn 12. Aşa stînd lucrurile, nu poate fi vorba de patronatul unei fundaţii urmărind scopuri cultural-religioase în stare să oblige, nea- părat, urmaşii. în sfîrşit, să cercetăm acum iscălitura lui Andronie vistier de pe tratatul încheiat la 26 iunie 1599 între Mihai Viteazul şi Andrei Bâthory13, în legătură cu care autorul îşi pune doar problema originii etnice a pretinsului Andronie, fără să încerce a face dovada că nu ar aparţine lui Andronic Cantacuzino. Cît priveşte constatarea deosebirii dintre grafia acesteia şi grafia subscrierii scrisorii trimisă de Andronic Cantacuzino lui Petru Şchiopul, în noiembrie 1593 14, nu spune nimic, deoarece pe tratat există o subscriere autografă, o iscălitură plus dregătoria (AvSpovtxo^15 BrjCTTuxpTjt;), în timp ce pe scrisoare se află o subscriere neautografă, da- torită copistului, care, lîngă numele de botez, a adăugat numele familiei. Grafia cursivă a scrisorii, perfect identică cu a subscrierii, folosind o cab- grafie excelentă, nu poate fi a unui om de afaceri, cum era Andronic, ci a unui scriitor de meserie cu îndelungată experienţă. în acest caz, nici prezenţa numelui de familie în subscrierea neauto- grafă de pe scrisoare, nici absenţa familiei din iscălitura de pe tratat nu pot constitui un argument pentru coexistenţa a două persoane purtînd acelaşi nume şi surprinşi în activităţi ce se confundă. Se ştie apoi că în actele interne ale Ţării Româneşti, din prima ju- mătate a secolului al XVII-lea, numele familiei dregătorilor apare foarte rar. Cantacuzinii înşişi sînt arătaţi în documente numai prin numele de botez şi dregătorie 16 * 18. ■ Datele de mai sus nu lasă loc vreunei deducţii că sub numele Andronie s-ar ascunde existenţa unui vistier a cărui multiplă activitate ar exclude complet prezenţa în Ţara Românească, pe perioada respectivă, a lui Andronic Cantacuzino. Relatările prof. Ionaşcu nu se opresc aci. în desfăşurarea primelor pagini, cele semnalate mai sus alternează cu o altă serie de informaţii 11 Ibidem, p. 34. 12 Ibidem, p. 118-119; sec. XVII-4, p. 157-158. 13 Hurmuzaki, Documente, III —1, p. 330. 14 N. Iorga, Albumul familiei Cantacuzinilor, Bucureşti, 1920, pl. VII. 16 Onomasticul Andronic provine din limba greacă; pierzind finalul ic, socotit ca sufix, primeşte terminaţia ie (Andronie), frecventă la numele calendaristice terminate in consoană (N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic, Bucureşti, 1963, p. LXI şi 11): navYxpâ-toţ < Pangralie, STOCTixxt. < Statachie ş.a. 18 D.I.R., B., XVII —4, p. 343, ■ . ★ www. Lamca.ro 292 DIMITRIE GH. IONESCU 4 istorice privitoare la ctitoria lui Andronic de la Buzău. în ce ne priveşte, nu ne propunem să „vînăm” greşelile mari sau mici ale autorului, ci numai să acoperim unele goluri mărunte, să înlăturăm incoerenţe în redactare şi cîteva inexactităţi scoase din nou la iveală. Nu sîntem de acord cu primul alineat de la p. 636 , în întregime ero- nat. Din fraza: „Andronic vistierul (sic) s-a bucurat de mare preţuire din partea lui Mihai Viteazul, susţinîndu-1 să acapareze ocini moşneneşti”, cititorul nu poate înţelege altceva decît că Andronic l-a susţinut pe domn să acapareze ocini şi nu invers. în aceeaşi frază, nici textul închis între paranteze nu e clar, poate printr-o scăpare din vedere, fiindcă lasă să se creadă că Andronic dăruise ctitoriei sale trei ocini moşneneşti în loc de două, cît atestă documentele: „Bătunda care se cheamă Groşeneasca de la Meteleu” 17 şi „Albeştii18 (Bătundului)” 19. Tot acolo, după ce se afirmă, pe bună dreptate, că Mihai Viteazul închinase în 1594 ctitoriei lui Andronic nişte mori domneşti de pe moşia oraşului, autorul pune punct, apoi continuă: „Andronic le închină mănăs- tirii Buna Vestire din oraşul Buzău, dăruindu-i şi nişte mori domneşti de pe ocina oraşului amintit”. într-adevăr, Andronic a afierosit ctitoriei sale satele menţionate, dar în afierosirea morilor domneşti documentele hu-i recunosc, cel puţin formal, nici un amestec. , Mai departe, voind să arate frecvenţa în documentele epocii a rela- tării cum că mănăstirea de la Buzău „a fost zidită din temelia ei de jupîn Andronie vistier”, prof. I. Ionaşcu citează trei documente: primul din 23 ianuarie 1617 20, menţionat numai în text, al doilea din 8 aprilie 1617 21 22 — în text şi-n nota 22 de la subsol—, iar al treilea, din 18 iunie 1617 ^ citat numai în subsol. în realitate, relatarea de mai sus se găseşte doar într-unul din cele trei documente, în primul, căruia nu i se dă, în subsol, trimiterea la volu- mul şi colecţia în care se află23. De asemenea, informaţia referitoare la chipul în care jumătate din satul Buşeţu a intrat, graţie lui Gavril Movilă, în stăpînirea ctitoriei lui Andronic nu rămîne valabilă, deoarece dania la care se referă autorul, din iulie 1619, a fost anulată; doamna lui Badu Şerban, întorcîndu-se în ţară după moartea soţului său la Viena, îşi recapătă bunurile confiscate şi, prin actul din septembrie-decembrie 1625, egumenul banului, Samoil, „îi cumpără jumătatea de sat pe banii mănăstirii” 24. Pe lîngă aceasta, acelaşi document, indicînd prezenţa în ţară a văduvei lui Badu Şerban, înainte de septembrie-decembrie 1625, dacă era cunoscut, ar fi servit 17 Ibidem, B., sec. XVI-6, p. 118-119, sec. XVII-3, p. 91. 18 Ibidem, sec. XVI—6, p. 399. Trecut la îndoielnice, fondul ii este însă confirmat de actul din 23 ianuarie 1617 (ibidem, sec. XVII —3, p. 92). 19 Ibidem, sec. XVII —4, p. 157 — 158. Cf. D.I.R., Indicele numelor de locuri, sub voce. 20 Ibidem, sec. XVII —3, p. 91—92. 21 Ibidem, op. cil., p. 114—115. 22 Ibidem, op. cil., p. 159 — 160. ' 22 Un alt document in care se atribuie lui Andronic vistier zidirea şi înnoirea din temelie a mănăstirii grecilor de la Buzău este emis de Radu Milinea, la 20 iunie 1622 (ibidem, voi. IV, p. 157-158). 24 D.I.R., B, sec. XVII, voi. IV, www. ro 5 PRECIZĂRI PRIVIND STOLNICUL C. CANTACUZINO 293 autorului să dateze (p. 640) reîntoarcerea doamnei Elina cu o mai mică aproximaţie. Nici în problema ceva mai spinoasă, prin discuţiile suscitate, aceea a numelui ctitoriei de la Buzău a lui Andronic nu împărtăşim punctul de vedere al profesorului Ionaşcu. Acum 33 de ani, în 1936, d-sa a emis ipo- teza că banul Ianache Catargi, care-i dăruise, după cum s-a văzut, jumă- tate din satul Ruşeţu, ar fi lăsat mănăstirii numele dregătoriei sale 25. Ceva mai tîrziu, în 1941, reluînd problema, I. Ionaşcu, susţine că banul respectiv ar fi soţul Dionisiei călugăriţa băneasa, de la care mănăstirea primeşte în 1625 şase pogoane de vie la Verneşti26. Ambele ipoteze se spri- jină pe observaţia după care numele Mănăstirea Banu, dat ctitoriei lui Andronic, se citeşte pentru prima oară în zapisul Dionisiei din 10 aprilie 1625, amintit mai sus, observaţie eronată, repetată acum pentru a treia oară 27. într-o lucrare recentă privitoare la ctitoria de la Buzău a lui An- dronic 28 am arătat, în legătură cu această chestiune, că există un alt act mai vechi, necunoscut prof. I. Ionaşcu, în care se întîlneşte această denumire. E vorba de documentul din 3 aprilie 1618 prin care „Neagoe judeţul şi pîrgarii oraşului Buzău, împreună cu toţi orăşenii, întăresc egumenului „Samoil de la mănăstirea Banului de la Buzău” achiziţio- narea unei vii29. Prin urmare, actul acesta devansînd cu şapte ani data cunoscută autorului studiului la care ne referim, ipotezele formulate, rămînînd în afară, cad de la sine. Care a fost atunci ctitorul de la a cărui funcţie de ban îşi trage numele mănăstirea? în acelaşi studiu, pornind de la constatarea că primele acte în care m-rea apare cu numele Banu (din 3 aprilie 1618, 26 martie30, 2 şi 10 aprilie 1625 31 sînt toate de provenienţă locală (cărţi orăşeneşti, acte epis- copale sau particulare), că orăşenii deci cei dintîi conferă m-rii numele de Bariu, am tras concluzia că, în memoria lor rămînînd bine întipărită dre- gătoria pe care o avusese ctitorul în vremea în care a zidit-o 32, cel care i-a dat numele dregătoriei sale nu mai trebuie căutat printre numeroşii donatori, deoarece se dovedeşte documentar că Andronic însuşi, ctitorul necontestat al mănăstirii, ocupa funcţia de ban către sfîrşitul anului -1604), în „îngerul”, VIII, 3 25 Mănăstirea Izvorani, cliloria episcopului Luca (1383- 4, Buzău, 1936, p. 36 — 37 şi nolele 22 — 27. 28 Documente bucureşlene privitoare ta m-rea Cotţea, Bucureşti, 1941, p. 19. 27 Vezi: Mănăstirea Izvorani..., p. 36 şi Doc. bucureşlene .. ., p. 19. 28 Biserici vechi din oraşul Buzău, în „Glasul bisericii”, XXIV, 1—2 (1965), p. 72 — 111. Pentru in-rca Banu, cf. p. 83 — 103. 29 D.I.R., B., sec. XVII —3, p. 206 — 207. Autenticitatea documentului în cauză nu poate Ii pusă la Îndoială. Neagoe judeţul şi unii dintre martori se întîlnesc, ca atare, şi in alte documente din epocă (ibidem, p. 184; IV, p. 76). 30 Ibidem, IV, p. 489. 31 Ibidem, p. 491, respectiv 495. 32 Prezenţa printre martorii actului din 3 aprilie 1618 a lui Tudoran cel Marc (de ani), judeţ al oraşului în anul 1590, face să crească valoarea probatorie a documentului. De altfel, se ştie că foştii dregători îşi păstrau în rlndul maselor, cît şi-n al cercurilor oficiale, numele dregătoriei superioare avute, chiar cînd nu o mai deţineau. în actul dat de Mihai Viteazul la Alba-Iulia, în martie 1600, printre martori figurează Mihalcea ban alături de Calotă ban (ibidem, voi. VI, p. 371). singurul, realmente, în funcţie (vezi Lista dregătorilor din sfatul domnesc al Ţării Româneşti in secolele XV—XVII, în Studii şi materiale de istorie medie, IV, 1960, p. 566). www.dacoromanica.ro 291 D1MITR1E GH. IONESCU 6 1593 M. în felul acesta au fost determinate data construcţiei şi provenienţa numelui. Concluzia adoptată ar putea părea cuiva riscantă, dată fiind insuficienţa documentării directe, dar ţesătura logică nu i se poate con- testa. Revenind la articolul menţionat, o cercetare atentă nu justifică încrederea prea mare ce se acordă inscripţiei din 1722 34, prin care Adriana (remăritată cu Stama) îşi atribuie pe nedrept „zidirea din temelie” a ctitoriei lui Andronic, întrucît ceea ce caracterizează, pînă astăzi, arhi- tectonica construcţiei se leagă mai curînd de secolul al XVI-lea, în vreme ce adăugirile Adrianei: portalul intrării principale, ancadramentele feres- trelor şi, poate, pridvorul se disting uşor fiindcă aparţin, sigur, epocii brîncoveneşti. Cît priveşte evanghelia dăruită mănăstirii de Adriana şi ajunsă dete- riorată pînă la noi, nu este „ferecată în aur şi argint”, cum susţine prof. I. Ionaşcu (p. 638), ci numai „căptuşită cu catifea roşie şi cu paftale de argint”, aşa cum e înregistrată, de altfel, şi de o catagrafie din 17 12 35. De asemenea, fără acoperire rămîne şi afirmaţia după care „în do- cumentele ulterioare anului 1625, relative la m-rea Banu, nu se mai men- ţionează numele lui Andronic vistier” (p. 637). Dimpotrivă, putem cita documente din 1627 (f. I.)36 din 30 ianuarie şi 5 februarie 1629 37 în care nu lipsesc referinţe la Andronic. Mai mult, chiar domnii care urmează după Matei Basarab nu-1 uită pe ctitorul mănăstirii buzoiene. Bunăoară, Radu Leon, întărind la 21 iunie 1665 ocină la Maxenu, adaugă: ,,. . . mă- năstirii ce să cheamă a lui Andronie vistier”38. ★ în rezumat, cunoaşterea împrejurărilor în care a luat fiinţă mănăs- tirea călugărilor greci de la Buzău, la începutul ultimului deceniu din secolul al XVI-lea, aduce o contribuţie de seamă în a dovedi că ctitorul Andronie din documete este una şi aceeaşi persoană cu Andronic Can- tacuzino, dacă ţinem seamă de următoarele fapte: a) Deţinerea dregătoriei de ban al Craiovei de către Andronic Can- tacuzino, confirmată de scrisoarea lui Policrat Camerinos 39, în mai 1593, şi, indirect, de documentul din 10 noiembrie 1593 40, nu mai poate fi pusă la îndoială. b) Denumirea mănăstirii de la Buzău prin numele dregătoriei cti- torului, dată de orăşenii contemporani zidirii41, ne duce, de asemenea, pe urmele lui Andronic Cantacuzino, banul din 1593, la care se referă, de altfel, şi Matei Basarab, cînd afirmă, în hrisovul din 1640—1641, că „.. . mănăstirea Banului. . . este făcută şi întemeiată den temelia ei de 33 D.I.R., B, sec. XVI, voi. VI, p. 84. 34 Amănunte la D. Gh. Ionescu, op. cit., p. 95 — 96. 35 Arh. st. Buc., ms. 377, f. 461 v. 36 Ibidem, M-rea Banu, XLV/97, f. 1. • 37 Ibidem, XI/15, respectiv XLIII/140, I. lv. 38 Ibidem, XI/22. 39 Hurmuzaki, XI, p. 331, nr. 459. 40 D.I.R., B, XVI —6, p. 84. 41 cf. mai sus, nota Www.dafiommanica.Tn 7 PRECIZĂRI PRIVIND STOLNICUL C. CANTACUZINO 295 banul cel bătrîn'n 42, care o zidise în 1593 şi o înzestrase în 1594 cu cele două moşii arătate mai sus. De altminteri, Cantacuzinii înşişi, asumîndu-şi imediat după 1700 sarcina de a o renova, recunosc, implicit, ctitoria înaintaşului lor. Aşadar, Andronie al documentelor emise de cancelaria Ţării Româ- neşti între 1591—1600 inclusiv nu poate fi altul decît Andronie Cantacu- zino 4S, personaj foarte influent, prezent sporadic în divan, fiind deseori lipsă din ţară 42 43 44, ceea ce nu s-ar potrivi ,cu Andronie. 42 Arh. st. Buc., M-rea Banu, XXII/9. 43 Lista dregătorilor..., în op. cit., p. 565 — 583; Virgil Cândea, Stolnicul Constantin Canlacuzino (I), în „Studii”, XIX (1966), 4, p. 652. 44 Explicaţia aceasta justă aparţine prof. I. Ionaşoj (p. 635). www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro MOŞIILE LUI ŞERBAX CAXTACUZIXO DE G. GEORGESCU-BUZĂU Crearea latifundiilor feudale, accentuată în Moldova şi în Ţara Ro- mânească spre sfirşitnl secolului al XVI-lea, atinge proporţii din ce în ce mai mari în secolul al XYII-lea. Haraciul mereu mărit de sultan, precum şi dările extraordinare ce trebuiau plătite Porţii — faţă de care Principatele cad într-o dependenţă din ce în ce mai resimţită după ultima încercare eroică a lui Ion Vodă al Moldovei şi a lui Mikai Viteazul al Ţării Româneşti — , peşcheşurile, biiurile mereu ciescute şi înmulţite pentru acoperirea, pe de o parte, a acestor obligaţii, pe de alta, pentru acoperirea unor nevoi interne sau a nesaţului unor domnitori şi al dregătorilor lor — schimbaţi destul de des şi înmulţiţi după cerinţele aparatului în dezvoltare al statului feudal —, obligaţia ţăranilor liberi de a merge pe propria lor cheltuială, fie în desele războaie ale turcilor, la care domnitorii trebuiau să participe ca vasali ai sultanului, fie înăuntru, împotriva unor pretendenţi la domnie care jinduiau şi ameninţau tronul domnului, împuţinarea numărului satelor moşneneşti şi răzăşeşti, fie prin trecerea lor între satele domneşti, boiereşti sau mănăs- tireşti, ceea ce le aducea scutirea de biruri, fie prin pustiirea multora dintre ele în urma fugii masive a ţăranilor, aşa cum reiese dintr-o serie întreagă de documente întîlnite din ce în ce mai frecvent cu cît înaintăm în veacul al XVII-lea; abuzurile unor dregători, mari sau mici, care sub ocrotirea domnului şi uneori chiar de conivenţă cu acesta îşi îngăduie fel de fel de samavolnicii — iată atîtea cauze care au contribuit la sleirea puterii eco- nomice a unei şi mai mari părţi decît pînă atunci a ţărănimii libere, ceea ce a avut ca uţmare neputinţa acesteia de a mai face faţă atîtor îndatoriri, atîtor „mîncăturicesînt preste an”, cum glăsuiesc concludent documentele. în această situaţie, din ce în ce mai precară, foarte mulţi moşneni şi răzeşi se văd siliţi să-şi vîndă ocinile, şi o dată cu aceasta să-şi piardă şi libertatea, decăzînd în rîndurile rumânilor şi vecinilor. Acest proces al absorbirii pămînturilor ţărăneşti în latifundiile existente a fost observat în istoriografia română. A.D. Xenopol, ocupîndu-se de „starea ţăranilor” din primele veacuri de existenţă ale Principatelor şi pînă la începutul veacului al XlX-lea, afirmă că: „în timp ce în clasa STUD"" 22'nr'2’p'29WWW.tlicarcmanica.ro 298 G. GEORGESCU-BUZAU 2 nobilimii române se întîmpla acea transformare care o împingea către dregătorii, în straturile de jos ale societăţii se petrecea o alta care o arunca tot mai mult în robia către marii proprietari” (adică boieri — n.n.)1. în acest sens A. D. Xenopol constată „despoierea ţăranilor” din cauza „greutăţilor ce se năpustiră asupra lor”2. Dintre domnitorii profitori isto- ricul indică în Ţara Românească, după Mihai Viteazul3, pe Matei Basarab, care „vrea să se întreacă cu Mihai Viteazul în stingerea răzăşilor” 4. A. D. Xenopol conchide că „proprietatea mare actuală de la noi s-a alcă- tuit din înghiţirea treptată şi repetată a părticelelor celor mici stăpînite de răzăşi ab antiquo'1’’ 5, că „această înghiţire îmbrăcată în formulele nesi- lirii şi neasupririi ascundea totdeauna o înstrăinare constrînsă, rodul sau al nevoiei omului mic fără milă exploatat de cel mare şi protivnic sau adeseori chiar acel al siluirii mai mult sau mai puţin pe faţă”; că, în acest scop, „boierii întrebuinţau toate mijloacele pentru a se vîrî într-o moşie răzăşască”, fie „sub chipul daniilor, pentru a înlătura dreptul de răscumpă- rare din partea consătenilor”, fie întrebuinţînd, alături de acestea, „ma- nopere viclene” sau „mijloace piezişe”, „bătăile şi siluirile făţişe”6. R. Rosetti, ocupîndu-se de „alcătuirea latifundiilor” în Moldova, observă şi el că „oligarhia boierească adună în mîinile ei o mare parte din pămîntul ţării” 7. Pentru Moldova, R. Rosetti dă în vileag „această uri- cioasă şi nelegiuită despoiere a unei întregi clase , din sînul căreia cei mai mulţi din ei ieşise şi deasupra căreia se ridicase”8. „De la începutul veacului XVII şi pînă în epoca fanarioţilor vedem pe vornici şi pe logofeţi adunînd sumedenii de sate” — constată R. Rosetti, dînd liste amănunţite despre numeroasele sate şi moşii ale lui Costea Bucioc (1620), Xicoară Prăjescu (1617), Dumitru Buhuş, Gavriliţă Cos- tache, Gheorghe Ursache, Miron Costin, Iordache Ruset — mari dregă- tori în această vreme 9. într-un studiu dens documentat, intitulat Ţăranul român, Gr. Tocilescu constată că „partea cea mai însemnată din satele boiereşti o constituia satele moştene cumpărate de către boieri în mare număr, mai cu seamă de la jumătatea secolului XVI” 10, cînd situează Tocilescu ceea ce el numeşte „povîrnişul ţăranilor liberi şi proprietari spre Vecinie”11. Toate cauzele care au contribuit la accentuarea acestui proces, precum şi toate aspectele problemei sînt bogat documentate de Gr. Tocilescu pentru Ţara Românească. Aceşti cercetători, precum şi alţii, asupra cărora nu ne vom opri, n-au înregistrat însă decît vag pe unul dintre marii boieri latifundiari din 1 A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ed. a IlI-a, voi. VI, p. 109. 2 Ibidem, p. 110-128. 3 Ibidem, voi. V, p. 318 şi urm. 4 Ibidem, voi. VI, p. 114. 6 Ibidem, p. 127. 6 Ibidem, p. 128. 7 R, Rosetti, Pămtntul, sătenii şi slăpinii tn Moldova, I, p. 307 şi urm.; vezi şi p. 312 şi urm. 8 Ibidem, p. 245. » Ibidem, p. 246-251. 10 Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România, ms. rom. 5 150, f. 22. 41 Ibidem. p. 31. . . www.dacoFomanica.ro 3 MOŞIILE LUI ŞERBAN CANTACUZINO 299 Ţara Eomânească din a doua jumătate a veacului al XVII-lea: Şerban Cantacuzino. în urma unei spicuiri dintr-un „Catastih de satele, moşiile, rumânii, viile şi ţiganii de cumpărătură ale lui Şerban voievod Cantacuzino”, cumpărate „încă mai denainte..., cînd au fost în cinste boiariu”, catastih scris la 1688 de Stoica Ludescu logofăt12, George Potra a avut impresia că în acest catastih a descoperit întreaga avere a „bogatului voievod al Ţării Româneşti” 13 *. Şi doar în introducerea catastihului Stoica Ludescu dă lămurirea că „aicea însemnăm pentru toate satele şi moşiile..., însă, care sîntu cumpărate” (fireşte, pînă la acea dată; subl. ns.)! G. Potra tra- tează aceste „cumpărături” ca simple tranzacţii comerciale, fără a-şi pune întrebarea dacă sub asemenea denumiri se ascund şi alte practici feudale. Nu se observă, de asemenea, tendinţa lui Şerban Cantacuzino de a realiza în regiuni roditoare o concentrare de moşii şi nici strădania sa de a dobîndi moşii cu mulţi rumâni. Una din regiunile amintite este pe Yalea Cricovului din fostul judeţ Prahova. Aici, Şerban Cantacuzino a cumpărat mai întîi satul Drăgăneşti de lingă Gheorghiţa, împreună cu satele Orbii şi Creţenii din acelaşi hotar. înce- pute în 1655—1656, cînd era „vtori logofăt”, cumpărăturile au continuat timp de aproape 10 ani, vînzători fiind Stroe Leurdeanu biv vel vornic, toţi boierii Rudeni şi alţii u. Mai cumpără apoi satul „Bîrseştii ot Cricov ce le zic şi Cornul” de la jupîneasa Fierăca (?), fata lui Miroslav logofătul, şi de la fiul său Negoiţă Văcărescu spătar15 *. La acestea mai adaugă Şer- ban Cantacuzino satele Tătuşeşti şi Orboeşti, iar în altă parte a judeţului satele Cocorăştii-Caplii şi Frînceşti. Mai tîrziu, „pe vreme ce au fost în cinvte vel spăt”, a cumpărat tot în judeţul Prahova satele Ciupelniţa şi Pietroşanii, primul de la căpitanul Dumitraş, iar al doilea de la feciorii „Neagului spătar ot Leurdeni” 18. • în 1660, Şerban Cantacuzino începe o altă concentrare de moşii în fostul judeţ Ialomiţa, în prima domnie a lui Gr. Ghica, fiind atunci „boiariu al doilea logofăt” 17. Aici el cumpără, una după alta, toate păr- ţile de moşie ale „megieşilor” din Piersica de pe apa Ialomiţei şi din siliş- tile înconjurătoare: Mierlari, Bordoşani, Posmagul, Piatra, Petriceşti şi Burducile. în „catastih” aflăm o listă lungă, nominală, a megieşilor care se vînd rumâni cu părţile lor de moşie, cu feciorii şi nepoţii lor, cu preţuri derizorii. Apoi, Şerban Cantacuzino la 11 mai 1676 se înfăţişează înaintea lui Duca Yodă, la Divan, unde, arătînd că moşia sa Piersica este ameste- cată cu a „megieşilor”, Petreşti, cere să-i aleagă moşia sa de a acestora: „să-i lipim moşie lăngă moşie” şi „să rămîine megiaşii din sus lăngă alţi megiiaşi ce le zic Mierări”. Dar „megiiaşii Petreşti... nu s-au suferit, zicând că nu-ş vor sparge satul” şi au mers din nou la Divan. Aici însă s-a hotărît „să lipim moşia dumnealui Şărban vel logofăt moşie lăngă moşie, după cum este obiceiul ţării şi megiiaşii să-şi mute satul lăngă megiiaşi, 12 Ibidem, ms. rom. 5 292, f. 1—26. 13 George Potra, Averea lui Şerban Cantacuzino şi întemeierea mănăstirii Cotroceni, In ,,Rev. istorică română”, IV (1934), p. 300 — 306. 11 Bibi. Acad., ms. rom. 5 292, f. 2. 18 Ibidem, f. 3. ' 1,1 Ibidem, f. 5 — 6. 17 Ibidem, f. 9 v. 8 C. 3111 www.dacoromanica.ro 300 O. GEORGESCU-BUZAU 4 hă fie megiiaşi lăngă megiiaşi” 18. Rezistenţa megiiaşilor însă a continuat, şi la 3 iunie 1676 domnitorul Gh. Duca revine asupra primului hrisov * 19. în judeţul Ilfov, prima moşie dobîndită de Şerban Cantacuzino este dania pe care i-o face domnitorul Gh. Ghica la 10 iunie 1660: satul Cotrăcieanu, „den sus den Bucureşti, tot satul... şi cu rumânii..., care a fost al Ghiocăi Căpitan, pentru că acesta s-au sculat ca ficleanu îm- părăţiei şi domniei meale şi duşman ţărăi”20. După aceea obţine satul şi moşia Grozăveşti de la clucerul Tănase Păuşescul, spre nord-vest. în 1680 cumpără moşia Clanţa de la Oancea şi fratele său Pătraşcu, întin- zîndu-şi stăpînirea pînă în calea Măicăneştilor (Bucureştii Roi). Spre nord-est, tot în 1680, cumpără satul şi moşia Crăştieneşti de peapaColen- tiriei, cu toţi rumânii21. între timp se întinsese şi spre răsărit, cumpărînd în anii 1667—1668 satul Floreştii „tot satul cu tot hotarul şi cu heleşteul cu morile den apa Colentinii, de la Cernica vornicul den Boruşi şi de la jupîneasa Praxia a Radului logofăt Dudescului”. în anii următori (1668— 1672) mai cumpără de la Stoica logofăt Ludescul şi alţii, satul Stoineştii „ot Pasărea... cu heleşteele den Păsăruica şi din vel Pasăre”. Astfel, Şerban Cantacuzino încinsese Bucureştii cu moşiile sale de la Cotroceni pînă la Pasărea. „Catastihul” enumără şi alte moşii şi sate cumpărate: Bărbăteştii (Teleorman) de la Reagoe Vornicul Secuianul în 1670—1671; Fata (Olt) şi Cacaleţii (Romanaţi), acestea luate ca zestre la căsătoria sa cu Elina, fiica lui Stroe Leudeanul biv vel vornic; Siliştioara (Romanaţi), cu mulţi rumâni, cumpărată în 1660 de la Dumitraşco Clucer şi de la fiul său; Betejanii (Romanaţi); Bîcleşul (Mehedinţi). La acestea se adaugă: viile din Căzăneşti (Prahova) şi Huma, foste ale lui Stroe vornicul Leureanul, din Sărata (Buzău); vaduri de moară în apa Buzăului; satele Boldul (Slam Rîmnic), Şchiopeni — „alăturea cu Boldul” — „Jiliştea” carele să cheamă şi Lamba”, Ţogoeşti „pre din jos de Lamba”. Totalul satelor şi moşiilor consemnate în catastihul amintit este de 35, cele mai multe fiind în judeţele Prahova, Ialomiţa, Ilfov şi Slam Rîmnic, în regiuni fertile. De remarcat că cele mai multe din aceste cumpărături au fost făcute în vremea foametei din 1660 sau în anii următori, fapt care şi-a pus pecetea pe mai toate actele de vînzare-cumpărare săvîrşite 22. „Catastihul” con- semnează chiar un caz semnificativ: megiaşii din Piersica şi-au vîndut părţile de moşie în prima domnie a lui Gr. Ghica, atunci cînd „căzut-au de la Dumnezeu asupra aceştii ţări foamete foarte mare” încît „atunce, megiiaşii de acolo, de mare lipsă şi nevoie, venit-au la Io Şerban voievod, fiind într-a ceeia vr^me boiariu al doilea logofăt, de s-au vândut şi singuri rumâni, fieşte care pre capul lui şi pre feciorii lui şi pre partea lui de moşie” 23. Printre profitorii acestei calamităţi au mai fost: [Pană Filipescu vel spătar, Stroe logofătul şi Drăghici Cantacuzino-Mărgineanu. 1B Arhiva istorică centrală, ms. 160 (condica m-rii Radu Vodă, f. 395 — 396). 19 Bibi. Academici, pach. CCCI.XIII/1. 20 N. Iorga, Studii şi documente privitoare la istoria românilor, voi. IV, p. 271—272. 21 G. M. ioncscu, Istoria Cotrocenilor, Lupeştilor, Grozăveşlilor, Bucureşti, 1902, p. 542 -543. ' 22 Vezi şi G. Gcorgescu-Buzău, Foametea din 1060 tn Ţara Românească, in „Revista istorică romănă”, voi. XVI (1946), fasc. IV, p. 355 359. 23 Bibi. Acad., ms. rom. 5 292, f. 9v. www.dacoromanica.ro 5 MOŞIILE LUI ŞERBAN CANTACUZINO 301 Dar averea lui Şerban Cantacuzino nu se mărginea la satele şi moşiile consemnate în acest catastih. Printr-un catastih de împărţeală din 15 septembrie 1667, mama sa, jupîneasa Elina, soţia răposatului Constantin Cantacuzino postelnicul, lasă lui Şerban — pe atunci vel postelnic — şi fraţilor săi (Drăghici, Constantin, Mihai, Matei, Iordache) 36 de sate întregi şi jumătăţi de sate24. Din această avere imensă, Şerban Cantacuzino putea să plătească la luarea domniei 1 300 de pungi (650 000 lei)25, iar la 20 decembrie 1680 avea să „miluiască” substanţial mănăstirea din satul Cotroceni; în sfîrşit, bazat pe această imensă avere a putut realiza un vast program cultural şi a putut duce o îndrăzneaţă politică externă. 24 Vezi testamentul publicat de A. D. Xenopol, în „Arhiva literare din Iaşi”, I, p. 247. 25 A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ed. a www.dacoromanica.ro Societăţii ştiinţifice şi 111-a, voi. VII, p. 204. www.dacoromanica.ro O CERERE A MESERIAŞILOR ŞI NEGUSTORILOR DIN BUCUREŞTI DIN 1866 PENTRU REPAUS DUMINICAL 1)E IOANA CRISTACHE PANAIT în colecţia de documente aMuzeului de istorie a municipiuluiBucureşti se află, printre actele de importanţă istorică, o cerere din 1866 a meseria- şilor, negustorilor, lucrătorilor de pămînt, industriaşilor din capitală către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice prin care se solicită lăsarea liberă a zilei de duminică, a sărbătorilor împărăteşti şi a celor de peste an1. Documentul în formă de caiet de dimensiuni 0,61/0,44 m numără 16 file, din care numai 10 conţin semnăturile, cu mici excepţii, ale mese- riaşilor şi negustorilor bucureşteni organizaţi în corporaţii. Creaţii ale Regulamentului organic, corporaţiile înlocuiesc organi- zaţiile feudale de breaslă, pe care stadiul pătrunderii relaţiilor moderne de producţie le golise de conţinutul lor economic. Ele nu mai stăpînesc pro- ducţia, fiind simple organizaţii cu rosturi fiscale. Nimeni nu era liber să exercite o meserie fără a fi înscris în corporaţie şi a plăti o taxă. Patenta, principalul sens al corporaţiei, reiese clar din următoarea situaţie anacro- nică. In 1858 cei 26 de membri ai corporaţiei basmangiilor sînt urmăriţi de Ministerul Finanţelor pentru datoria patentei. Fabricile de testemeluri înlocuiseră pe basmangii şi la acea dată nici unul din membrii corporaţiei nu mai îndeplinea meseria de basmangiu 2. Interesat în strîngerea impo- zitelor datorate de fiecare meşteşugar sau negustor, statul nu este preocupat de organizarea strict profesională a corporaţiilor, unind uneori într-o- singură organizaţie meserii deosebite. La 14 ianuarie 1853, zugravii din Bucureşti cer domnului să le aprobe înfiinţarea stărostii lor, căci „vin mulţi cu nume de zugravi care nu cunoaşte acest meşteşug şi tocmeşte lucru cu unii proprietari, în urmă îl stric ... şi o pagubă vătămătoare cercăm prin această pricină”. Dar vornicia respinge cererea lor3. în 1861, cei 22 de zugravi de trăsuri, de case şi de alte obiecte din capitală revin la cererea lor de a forma o stărostie separată de a argintarilor şi de a nu mai avea sta- 1 Muzeul de istorie a municipiului Bucureşti, înv. 12 498. 2 Arh. ist. centr.,' fond. Municip. Bucureşti, dos. 86/1858, f. 4, 9 cei 26 de membri practicau una din 16 meserii: zugravi, zidari, brutari etc. 3 Ibidem, dos. 92 1853, f. 1, 2. „studii”, tomul 22, nr. 2, P. wwwHfrnoromanica ro 304 IOANA CRISTACHE PANAIT 2 roste argintar, ,,că aceasta este o mare degradare pentru o artă ca aceasta ce ar trebui mai bine stimată” 4. Şi de această dată plîngerealor este res- pinsă pe motiv că „aceste două industrii se ating prea mult de metaluri şi de artă” 5. Filele a numeroase dosare arhivistice dezvăluie pentru deceniile €—7 ale secolului al XlX-lea nemulţumirile din cadrul corporaţiilor, cau- zate de starosti, epitropi şi de unii meşteri îmbogăţiţi prin folosirea mai multor calfe şi a celor mai bune, prin repartizarea lor după interese, prin acordarea de atestaturi de meşteri sau deschideri de prăvălii fără a se urmări dispoziţiile în vigoare. Toate aceste practici au determinat importante tulburări în corporaţii, manifestări care, alături de succesele industriei, au dus la descompunerea acestor organizaţii. In faţa nemulţumirilor din corporaţii însuşi statul a fost nevoit să intervină prin ofisul 1 742 al Bule- tinului nr. 93 din 1851. Starostii şi epitropii corporaţiilor erau obligaţi ca în toate duminicile să cerceteze împrejurările ivite între meşteri cu calfele şi ucenicii lor6. Meşterului îi era interzis să primească în prăvălia sa calfă fără ştirea starostelui, „din care izvoi’eşte turburări şi necurmate prigoniri” 7. Abuzurile au continuat şi, ca urmare, se înregistrează mani- festări de revoltă. In 11 ianuarie 1856 starostele corporaţiei plăpumarilor, Radu Lăscărescu, aduce la cunoştinţa Vorniciei oraşului „nesupunerea şi neorînduielile ce se urmează neîncetat în această corporaţiei din partea calfelor”, care au ajuns la „un grad nesuferit” 8. în 24 iulie 1856, cei 38 de membri ai corporaţiei croitorilor cer Căimăcămiei schimbarea staroste- lui lor, Ştefan Ilie, care nu se ocupă de trebuinţele corporaţii, iar ctitoria lor, biserica Flămînda, a ajuns într-o proastă stare din cauza neîngri- jirii ei. Comisia comercială şi cinovnică a constatat că starostele nefiind decit croitor pazargiu (de haine ţărăneşti) nu ştie să rezolve problemele ivite „şi din aceasta domneşte mari confuzii în corporaţie, şicanează meşterii în privinţa calfelor” 9. în octombrie 1856, starostele corporaţiei căldărarilor, Ilagi Tănase Gheorghiu, şi epitropii cer domnului Alexandru Dimitrie Ghica să numească pe cine se cuvine a întocmi reguli de supunere pentru breasla aceea, deoarece toţi meseriaşii acestei corporaţii sînt îm- potrivitori „pentru nesupunere unul altuia şi chiar către staroste”10 11. Cei 42 de membri ai corporaţiei pantofarilor se plîng în 8 mai 1859 Vorniciei împotriva starostelui lor, Ioniţă Tirnoveanu, care „dă atestaturi la mai mulţi indivizi făcîndu-i maistori pentru împarte-şi folos, pe cînd cu aceste urmări face abuz şi în contra stăpînirii şi a corporaţiei”. Pentru a se apăra în conflictul din corporaţie, starostele numise cu de la sine putere un dorobanţ u. în anul 186112, reclamaţiile împotriva starostilor care iau calfele dintr-o prăvălie şi le duc în altele, la alţi meşteri, abundă. în lupta calfelor, ucenicilor şi a unor meşteri, ca răspuns la metodele de exploatare la care erau supuşi, precum şi în deosebirile de ordin confe- 4 Ibidem, dos. 97 1861, f. 4, v. 11. 6 Ibidem, f. 19, v. 29. 4 Ibidem, dos. 82 1856, f. 147. 7 Ibidem, f. 218. 8 Ibidem, f. 3. 9 Ibidem, dos. 103/1836, f. 113, V. 114. 19 Ibidem, dos. 82 1856, f. 241. 11 Ibidem, dos. 136 1859, f. 89, y. 114. 12 Ibidem, dos. 97/i86iwww.dacoFG 3 O CERERE DIN 1866 PENTRU REPAUS DUMINICAL 305 sional care se accentuează la jumătatea secolului al XlX-lea, prin sporirea meseriaşilor străini, trebuie să căutăm motivul care a împins la masiva acţiune de strîngere de semnături pentru repausul duminical, începută în februarie 1866. O acţiune parţială încercase în septembrie 1856 corporaţia bogasierilor 13, rămasă fără vreun rezultat. Textul plîngerii din 1866 argumentează cererea pe considerente de ordin religios, solicitîndu-se ministerului să se dea această problemă în dezbaterea Camerei legiuitoare, iar „prin vocea ziarului oficial şi prin sunetul barabanului să se publice cererea şi dorinţa noastră spre ştiinţa a tot poporul Principatelor Unite. Şi acest testament va sta în arhive pentru eternitate”. Semnatarii apar astfel conştienţi de rolul istoric al acţiunii lor. Pe filele actului sînt aşternute 1 128 de semnături. Pe baza acestora nu se pot desigur constitui statistici exacte, nici pentru meseriaşi, nici pentru numărul meşteşugurilor pe mahalale, actul avînd peste 300 de semnături fără identificarea precisă a meseriei şi aproape 400 fără a pre- ciza mahalaua. Din analiza datelor documentului rezultă însă însemnate consideraţii asupra micii producţii de mărfuri din deceniul 7 al secolului al XlX-lea. Sînt menţionate, astfel, 60 de categorii de meseriaşi şi negus- tori 14, unele cu o seculară tradiţie, altele creaţii ale epocii moderne. Amin- tim, dintre ultimele, pe cea de sculptor 1S, ipsosar, cofetar etc. Producţia manufacturieră şi de fabrică, precum şi noile orientări în felul de viaţă, înlăturaseră la acea dată din procesul de producţie basmangii, trăistarii, şalvaragii, şelarii16 etc. Materialul analizat relevă, faţă de deceniul ante- rior, o mai adîncă specializare în cadrul aceleiaşi profesii, cu precădere în ramurile legate de cerinţele de hrană şi îmbrăcăminte ale populaţiei mult sporită a capitalei. Sînt întîlniţi, de exemplu: măcelari, măcelari de vite, măcelari de vite mici, măcelari de miel; pantofari, pantofari de damă, pantofari subţiri. Semnăturile atestă prezenţa unor locuitori din satele înconjurătoare Bucureştiului în viaţa economică a oraşului. Sînt întîlniţi locuitori din Gălbinaşi, Cernica, Pundeni, Dascălu, Cioplea, Dudeşti, Bolintin17. Numărul semnăturilor nu reprezintă totalitatea meseriaşilor şi negustorilor bucureşteni la acea dată, şi care ca şi în epocile trecute vin- deau marfa lor în prăvălii, în pieţe, sa* colindau cu ea în afara oraşului18. Actul nu a fost terminat, iar, pe de altă parte, mulţi şi-au dat asentimentul prin delegat. însemnarea „starostea corpului căldărari în unire cu tot corpul” 19 justifică absenţa meşterilor căldărari din catastif. Tot astfel 13 Ibidem, dos. 82 1856, f. 201. 14 Curclar, pielar, cojocar, pantofar, cizmar, tabaci, şepcar, legător de cărţi, croitor, blănar. hăinar, pinzar, boiangiu, cerezar, abagiu, bunibăcar, postăvar, plăpumar, bogasier, telal, rogojinar, lipscan, braşovean, precupeţ, băcan, toptangiu, cîrciumar, bragagiu, rachier, cafegiu, tutungiu, măcelar, făinar, siini (simigiu), marchitan, pescar, brutar, bucătar, pastramagiu, cofetar, cavaf, zugrav, dulgher, zidar, sculptor, covaci, potcovar, tipograf, ceasier, olar, ipsosar. cărămidar, găzar, fierar, cherestegiu, căldărar, săpunar, cilţitar, cantaragiu, bărbier. 16 Bucur Gheorghe, doc. analizat, f. 3. 16 Existente încă In 1859, Arh. ist. centr., fond. Municip. Bucureşti, dos. 58/1859, f. 2, 3, v. 17 Doc. analizat, f. 5, 11, v. 12. 18 Arh. ist. centr., fond. Municip. Bucureşti, dos. 105/1856, f. 39, 42. 19 Doc. analizai, f. 1 iwww.aacoromâmca.ro ’ 306 IOANA CRISTACHE PANAIT 4 putem explica singura prezenţă în act a starostelui de simii20 (simigii), de postăvari21, cizmari groşi22, precum şi a numai 4 bărbieri23. Un mare număr din aceeaşi profesie înregistrează măcelarii (40), pantofarii (37), cavafii (50), precupeţii (107). Singura corporaţie care semnează unitar este acea a pescarilor, alcă- tuită din 58 de persoane în frunte cu starostele Enulescu24. Explicaţia se găseşte în faptul că toţi membrii corporaţiei îşi exercitau profesia în piaţa Ghica (azi Piaţa Unirii) singurul loc unde le era îngăduit. Ei închi- riau, pe 3 sau 1 an, cele 26 de prăvălii de pescărie din această piaţă2S. In septembrie 1865 se plîngeau domnului că fiind „traşi pe sfoară” de municipalitate, care a trimis oamenii săi la licitaţie să urce chiriile pră- văliilor, au fost siliţi să accepte preţurile ridicate, iar acum cer scăzămînt. Alexandru Ioan Cuza şi guvernul său le îndeplineşte cererea în cursul aceluiaşi an26. în 1868 totuşi sînt daţi în judecată pentru datoriile de chirie din 1865/1866, căci, după cum arată ei, Camera, fiind în „opoziţie crîn- cenă cu guvernul”, nu aprobase şi ea scăderea chiriilor, pescarii cerînd în consecinţă domnului lămuriri „cum s-au făcut că acea ceartă politică să izbească corporaţia noastră” 27. O altă categorie profesională ce lasă să se întrevadă pulsul economic al pieţii Ghica Vodă o constituie precupeţii din această piaţă, în număr de 7128. Aici îşi avea probabil sediul şi Ianache Dumitru, căpitan de Tîrgu Vechi, semnatar al actului29. Catastiful conţine semnăturile şi peceţile a numai 17 staroşti de corporaţie. Deşi era stabilit că staroştii sînt aleşi pe doi ani, surprindem pe 5 dintre aceştia care ocupau funcţia de 10 ani30. în afară de meseriaşi şi negustori mai apar semnaţi în documentul analizat şi alte categorii. Menţionăm pe cei doi dascăli, Zaharie Ioan de la Foişor şi Tudorache Stan din mahalaua Crucea de Piatră31, 5 plugari, 2 amploiaţi, 2 preoţi şi un avocat de licitaţie. în document apar menţionate 52 de mahalale bucureştene32. Sectorul Curtea Veche continuă să deţină primul loc în ceea ce priveşte intensitatea 20 In 1857, intr-o cerere de staroste, apar 28 de simigii, Arh. ist. centr., fond. Mu- nicip. Bucureşti, dos. 20/1857, f. 126, v. 21 Doc. analizat, f. 6. 22 Ibidem. f. 9, v. 23 în 1856 erau 82 de bărbieri, Arh. ist. ccntr., fond. Municip. Bucureşti, dos. 82 1856, f. 183, v, 190. Numărul lor creşte in anii următori, formaţi în şcoala de mică chirurgie (ibidem. f. 5). 21 Doc. analizat, f. 11, v. 25 Arh. ist. centr., fond. Municip. Bucureşti, dos, 35 1857. 26 Ibidem, dos. 189/1856, p. 86. 22 Ibidem, dos. 189 1865, f. 168. 28 Doc. analizat, f. 12. 29 Ibidem. 30 Arh. ist. centr., fond, Municip. Bucureşti, dos. 105 1856, f. 202; staroştii: Marin Petrovici al Corporaţiei pinzarilor; Costache Săvulescu al simigiilor, Ghiţă Vîlcu al tabacilor, Petrache Rădulescu al cojocarilor subţiri, Ioan Dobrescu al covacilor. 31 Doc. analizat, f. 3. • 32 Mahalalele: Doamnei, Sf. Vineri, Dobroteasa, Staicului, Pantelimon, Foişor, Sf. Gheorghe Nou, Sf. Gheorghe Vechi, Icoanei, Sf. Spiridon, Delea Nouă, Mihai Vodă, Apos- toli, Flămînda, Curtea Veche, Radu Vodă, Dealul Spirii; Oborul Vechi, Sf. Nicolae, Broş- teni. Popa Nan, Vlădica, Ceauş Radu, Băzvan, Popa .Hera, Popescu, Olteni, S f. Ionică, Ş°rban Vodă, Popa Cosma, Sf.WWW.QaCGfOfflaDlG3Cl!Oulcs cu, Popa Chiţu, Slobozia, 5 O CERERE DIN 1866 PENTRU REPAUS DUMINICAL 307 vieţii economice. Numeroşi meseriaşi, printre care mulţi cavafi şi şepcari, îşi desfăşoară aici activitatea lor. Urmează mahalalele Sf. Gheorghe Vechi şi Nou. în mahalaua Radu Vodă se găsesc tabacii, stabiliţi în această parte a oraşului încă din secolul al XVII-lea. Printre semnatarii deosebiţi ai actului menţionăm pe tipograful şi povestitorul Petre Ispirescu, precum şi pe Costache Bălcescu 33. în privinţa numelor semnatarilor subliniem că se menţin cele vechi cu sin (fiul), însă cea mai mare răspîndire o au numele ce au renunţat la legătura cu numele părintelui. Destul de frecvente sînt numele noi formate prin adăugarea la sfîrşitul prenumelui a terminaţiei-eseu. Se în- tîlnesc şi nume legate de un toponimic: Foişoreanu, Dîmboviţeanu. Ne aflăm la sfîrşitul primului deceniu în care se renunţase oficial la alfabetul chirilic. Sîntem în perioada de tranziţie la literele latine. Semnăturile documentului oglindesc bine această etapă. O parte din semnături sînt numai cu litere chirilice, vechea generaţie de ştiutori de carte, altele numai cu litere latine, ea şi textul, iar a treia categorie de semnături este rezul- tatul unei îmbinări de litere chirilice şi latine. Meseriaşii şi negustorii bucureşteni, luptători pe străzile capitalei sau pe cîmpul Cotrocenilor în timpul evenimentelor revoluţionare din 1848 34, participanţi însufleţiţi la convocarea Adunării ad-boc, în 1857 3S, au înscris în istoria socială şi primul act pentru dreptul la odihnă duminicală. Trecută în adevăr la arhivă, dorinţa semnatarilor din 1866 a fost obţinută prin lupta muncitorimii bucureştene, în deceniile următoare36. Cărămidari, Cărămidarii de Jos, Derbediu, Sirbi, Agiu, Amza, Măgureanu, Popa Tatu, Flntîna Boului, Lucaci, Bradu, Caimata, Iancu, Sf. Troiţă, Silvestru, Franzelari, Crucea de Piatră. 33 Doc. analizat, f. 3, v, 11 v. 34 în 1856 noiembrie 2, starostele corporaţiei croitorilor arată că în 1848 multe steaguri de corporaţii s-au sfărîmat pe clmpul Cotrocenilor, printre care şi al lor. Arh. ist.centr., fond. Municip. Bucureşti, dos. 82/1856, f. 222. 35 Ibidem, dos. 20/1857, f. 756 şi v. 38 A. Iordache, Lupta pentru reglementarea şi legiferarea repausului duminical. Legea din nsr, in „studii”, xvii (iWWW.daCokdManica.ro www.dacoromanica.ro SITUAŢIA ŢĂRANILOR DIN FLĂMÎNZI ÎNTRE CELE DOUĂ RĂZBOAIE MONDIALE DE VASELE C. NECHITA Numeroasele răscoale ţărăneşti, care au înscris pagini luminoase în istoria poporului român, îşi găsesc explicaţia în nedreapta împărţire a principalului mijloc de producţie în agricultură — pămîntul — şi în intensificarea la maximum a asupririi sociale. Această luptă seculară a ţărănimii pentru pămînt a cunoscut intensificări deosebite de la o epocă istorică la alta, dar revolta ei împotriva claselor exploatatoare a atins proporţii prin răscoala din 1907, despre care N. D. Cocea, spunea: „un statistician bizar a făcut socoteala că dacă s-ar fi înşirat cadavrele ţără- neşti în lungul şi în latul căii Victoriei, pe o parte a cheiului Dîmboviţiei şi pînă dincolo de Piaţa Mare, Majestatea sa ar fi putut să meargă de la palat pînă în Dealul Mitropoliei, ca să citească mesajul de deschidere a camerelor, păşind pe un covor moale de carne ţărănească” 1. Speranţa într-o viaţă mai omenească, născută sub purpura de in- cendiu a conacelor aprinse, nu s-a spulberat o dată cu înăbuşirea răscoalei, cu toate că în viaţa ţărănimii, în general, şi a ţărănimii din Flămînzi, în special, nu se produc schimbări de natura celor pentru care a luptat. După această dată, ţăranii au devenit,,... mai flămînzi, mai deznădăj- duiţi şi mai goi, sub călcîiul jandarmului şi în lanţurile iobăgiei seculare” 2. Reforma agrară din 1918—1921, a cărei înfăptuire a fost grăbită de marea răscoală din 1907, deşi a împroprietărit un însemnat număr de săteni, nu a rezolvat decît parţial problema ţărănească. Lipsa de pămînt şi sistemul învoielilor agricole cu arenzi exorbitante reprezintă şi mai departe cauza fundamentală a tendinţei de înrăutăţire a condiţiilor de muncă şi de viaţă ale „flămînzilor”. Pentru a întări afirmaţia făcută, aducem în prim plan cîteva date referitoare la structura de proprietate din comuna Flămînzi în perioada dată. Astfel, în 1930 numărul exploatărilor sub 5 ha era de 878, 1 Vezi ,,Facla”, Bucureşti, nr. 1 din 13 martie 1910, p. 2. 2 Ibidem, nr. 11 din 12 martie 1911, p. 172. ,,studii», tomul 22, nr. 2, p. 309-322, 1969. www.dacoromanica.ro 310 VASILE C. NECHITA 2 adică 73,1% din total, iar în 1943 era de 694, respectiv 81,6% din total. De aici rezultă că în perioada interbelică procesul de diferenţiere a ţărani- lor s-a adîncit considerabil. Diferenţierea s-a produs, cum era şi normâl, în principal pe seama gospodăriilor mijlocii. Materialele de arhivă de care dispunem arată că în 1930 fiinţau 313 gospodării cu o suprafaţă între 5 şi 10 ha, ceea ce reprezenta 26,2% din total şi 7 gospodării cu o suprafaţă între 10 şi 20 ha, respectiv 0,5% din total. Prin urmare, între 10 şi 20 ha existau 322 de gospodării, adică 26,7% din total. în 1943 însă, în aceleaşi grupe nu se mai încadrau decît 17,6% din totalul gospodăriilor. Efectul legic al reducerii numărului gospodăriilor mijlocii a fost, pe de o parte, sporirea numărului micilor proprietari, iar, pe de altă parte, creşterea şi consolidarea gospodăriilor ţărăneşti de tip capitalist. Privind acest din urmă aspect, interesant de subliniat este faptul că în 1930 nu exista nici o go.spodărie între 25 şi 50 de ha, pe cînd în 1943 erau deja 3 gospodării care deţineau 136 ha, adică 2,4% din suprafaţa agricolă totală a comunei. Ca să înţelegem şi mai bine ce reprezintă acest 2,4% este absolut necesar să precizăm că, în timp ce în medie fiecare dintre aceste trei gospodării avea o suprafaţă de peste 45 ha, cele 694 de gospodării sub 5 ha posedau în total 2 255 ha, respectiv 40,9% din suprafaţa comunei, revenindu-i fiecăreia în medie 3,25 ha. Pentru a întregi acest tablou, menţionăm că în acelaşi an în comuna Flămînzi existau două gospodării care aveau împreună o suprafaţă aproape egală cu cea a gospodăriilor mici, ădică 2 013 ha, ceea ce înseamnă 36,5% din total3. Concluzia care se degajă din analiza succintă pe care am făcut-o structurii de proprietate este aceea că în perioada abordată s-a intensificat procesul de polarizare a locuitorilor comunei Flămînzi; marea lor majori- tate au devenit tot mai săraci, proprietari ai unor terenuri mici şi foarte mici, iar un număr extrem de redus s-au îmbogăţit considerabil, şi-au apropiat mari suprafeţe de pămînt, de ordinul sutelor şi chiar miilor de ha. Aceasta fiind trăsătura dominantă a relaţiei de proprietate nu-i greu să ne explicăm dece situaţia social-economică a ţăranilor din Flămînzi în perioada interbelică s-a înrăutăţit simţitor. în sprijinul acestei con- cluzii, pe lingă datele cu privire la structura de proprietate, care reprezintă elementul esenţial al oricărei cercetări de acest gen, vin şi cele referitoare la cantitatea şi calitatea maşinilor-unelte folosite în lucrarea pămîntului. în acest sens, subliniem că, în 1930, cele 1 201 gospodării utilizau 896 de pluguri, din care 18 de lemn, 854 de grape, din care 565 din lemn, 4 semănători, 5 secerători, 1 tractor şi 1 081 care şi căruţe 4. Dacă raportăm numărul maşinilor-unelte la numărul de gospodării observăm că o semă- nătoare revenea la 300 de gospodării, o secerătoare la 200 de gospodării, iar o maşină de treierat la 400 de gospodării. în ceea ce priveşte atelajele de bază: pluguri, grape, care şi căruţe, se impune a fi reţinută ideea că multe dintre ele erau primitive, rudimentare şi, în plus, nici aşa nu satis- făceau necesităţile; la un plug reveneau 1,5 gospodării, la o grapă 1,4, la un car şi o căruţă 1,1. . 3 Vezi, Arh. st. Botoşani, fond. pref. Botoşani, dos. 102/1930, nepaginat, şi Arh. st. laşi, fond. Primăria corn. Flămînzi, dos. 27/1943, p. 27. 4 Arh- st- Botoşani, fonc^^ Jigi8SâfthJL°ĂwtQ2»1â32> nepaginat. 3 SITUAŢIA ŢĂRANILOR DIN FLAmINZI 311 Spre a ne edifica şi mai bine asupra gradului de înzestrare a agricul- turii cu maşini-unelte, relevăm faptul că în anul la care ne referim la suta de ha teren agricol existau 15,4 pluguri, 14,7 grape şi 18,5 care şi căruţe. După această dată, în loc de o îmbunătăţire cantitativă şi calitativă a maşinilor-unelte în comuna Flămînzi, se înregistrează, dimpotrivă, un regres. De pildă, în 1943 cele 850 de gospodării dispuneau de: două semă- nători, 132 de pluguri, 125 de grape şi 142 de care şi căruţe 5. După cum se poate constata, o semănătoare revenea la 425 de gospodării, un plug la 6,4 gospodării, o grapă la aproape 7 gospodării, un car şi o căruţă la 6 gos- podării. Privind lucrurile şi din celălalt unghi de vedere, al încărcării cu maşini-unelte la suta de ha teren agricol, notabil este faptul că numărul plugurilor scade de la 15,4 în 1930 la 2,3 în 1943, al grapelor de la 14,7 la 2,2, al carelor şi al căruţelor de la 18,5 la 2,5. Datele inserate mai sus, prin limbajul lor lapidar vorbesc, fără echivoc, despre slaba putere economică a ţăranilor din Flămînzi şi mai ales despre tendinţa ei de înrăutăţire, determinată, în principal, de in- tensificarea exploatării lor de către arendaşi şi moşieri. De remarcat că la aceasta concură nu numai lipsa sau insuficienţa pămîntului şi a maşinilor- unelte, care sînt fără discuţie factorii hotărîtori, ci şi gradul de dezvoltare a şeptelului. Aşa stînd lucrurile, socotim că pentru a ne face o imagine cît mai fidelă asupra nivelului şi sensului evoluţiei puterii economice a ţăranilor din Flămînzi în perioada interbelică este necesar să conjugăm datele cu privire la structura de proprietate, la volumul şi calitatea ma- şinilor-unelte, cu cele referitoare la mărimea, structura şi dinamica şep- telului. Mărimile absolute înscrise în tabelul ce urmează6, subliniază o dată în plus, într-un chip poate şi mai energic,1 concluzia de mai sus. După cum se vede, scăderea progresivă a numărului de animale este evi- dentă la întreaga structură şi în întreaga perioadă cercetată. Spre exemplu, totalul cabalinelor în 1935 faţă de 1930 a scăzut cu aproape 1/3, iar în 1944 de aproape 5 ori, al bovinelor cu aproape 50% şi respectiv peste 50%, al ovinelor de 4 ori şi respectiv de 12 ori şi al păsărilor cu peste 6% şi respectiv 50%. Singura creştere pe total semnalată este la porcine în 1935 şi aceasta datorită în special grupei tineret (1—2 luni). în 1944 însă, comparativ cu acelaşi an luat ca bază, şi la această categorie de ani- male scăderea este de aproape 4,5 ori. Mergînd şi mai adînc cu analiza acestui indicator, foarte important pentru caracterizarea situaţiei materiale a ţăranilor din Flămînzi, trebuie spus că numărul animalelor la suta de ha teren agricol era destul de mic şi în accentuată descreştere. De pildă, în 1930 numărul cabalinelor la suta de ha era de 17,3, al bovinelor de 49, al ovinelor de 208,8, al porci- nelor de 30,9 şi al păsărilor de 533,7. în decurs de aproape un deceniu şi jumătate (1930—1944) numărul cabalinelor la suta de ha a scăzut la 4,2, al bovinelor la 23,9, al ovinelor la 18,3, al porcinelor la 7,2 şi al păsări- lor la 277,1. * • 5 Ibidem, fond. Inspect. statistic, dos. 2/1943, p. 8. • Ibidem, fond. pref. Botoşani, dos. 57/1930, statistici generale; dos. 105/1934; dos. 61/1935 nepaginale; fond. Inspect. statistic Botoşani, dos. 2/1943, p. 5 şi Arh. st. Iaşi, fond. Primăria corn. Flămînzi, dos. 36/944. p. 15. . www.dacoromanica.ro 312 VASILE C. NECHITA 4 Tabelul nr. 1 Nr. Indicatorii 1930 1935 1944 Obs. crt. i Cabaline loial, 1 007 720 220 din care: 916 644 202 cai şi iepe tinerel 91 76 18 2 Bovine loial, 2 841 1 463 1 307 din care: boi 1 281 391 394 --- vaci 791 498 413 tineret 769 574 500 3 Ovine total, 12 110 2 774 1 005 din cale: --- berbeci 372 124 32 . oi 7 525 2416 781 tineret 4 213 234 92 4 Porcine total, 1 796 2 603 399 din care: --- pentru carne 980 225 86 --- pentru reproducţie 274 42 150 --- tinerel 542 2 261 163 r> Păsări total, 30 950 28 934* 15 192* din care: găini 27 939 24 28 t 13 935 raţe 1 947 1 868 912 --- glşle 774 1 864 273 --- curcani 290 934 72 * Datele se referS la anul 1914 1 respectiv 1943. Fenomenul în sine este explicabil, nu însă prin factorii de conjunc- tură, pe care nu-i putem nici pe ei ignora, ci prin factori permanenţi şi determinanţi. Factorii de conjunctură, cum ar fi, de exemplu, rechiziţiile de război, au avut o influenţă demnă de luat în seamă, însă limitată atît ca intensitate, cît şi ca durată. Pe o asemenea bază pot fi explicate, în parte, cel mult modificările survenite în mărimea şi structura şeptelului din anii celui de-al doilea război mondial, dar nicidecum din anii antebelici, în speţă din 1935. Pentru întreaga perioadă istorică, inclusiv pentru cea din timpul războiului, cauza esenţială care a generat un atare fenomen rămîne, după opinia noastră, tot lipsa pămîntului, fapt care a favorizat creşterea dependenţei economice şi sporirea gradului de exploatare a ţăranilor de către marea proprietate. Relaţiile de producţie şi în primul loc relaţiile de proprietate repre- zintă deci factorul cauzal principal care a determinat situaţia economică schiţată mai sus, situaţie care, aşa cum rezultă din analiza indicatorilor asupra cărora ne-am oprit, nu a fost de loc mulţumitoare. Constatări de acest gen au fost făcute, nu de puţine ori, şi într-o perioadă cînd se putea acţiona şi de către oficialităţile comunei Flămînzi, numai că ele au rămas fără efecte practice pozitive. Astfel, într-unul din rapoartele comunale se www.dacoramamca.ro 5 SITUAŢIA ŢĂRANILOR DIN FLAMlNZI 313 menţiona că starea economică a sătenilor „este mai mult rea decît bună... avînd lipsă atît de nutreţ pentru vite, cit şi de cereale pentru hrana zilnică a lor şi neavînd aproape nici bani pentru a cumpăra aceste articole de trai” 7. Cunoscînd viaţa economică sub aspectele ei esenţiale, latură domi- nantă şi determinantă a situaţiei social-economice în care trăiau ţăranii muncitori din comuna Flăminzi în perioada interbelică, nu ne rămîne decît să punem în lumină, în cele ce urmează, cîteva noi elemente ale conexiunii care există în fapt între condiţiile materiale, de existenţă şi cele social-culturale, cum ar fi: situaţia învăţămîntului şi culturii, ocrotirii sănătăţii publice, condiţiilor de locuit etc. Tabelul nr. 2 Nr. Indicatorii Anii şcolari Obs. crt. 1935-1936 1937-1938 1941 --- 1942 i Copii de vîrstă şcolară 7 ---16 ani 712* 906 956** 2 Flevi înscrişi 561 653 681 3 lilevi cu frecvenţă 459 --- 470 4 Promovaţi 367 406 230*** * Nu silit incluşi copiii din satul Cordun. ** Pentru satul Poiana este inclus in total numărul înscrişilor şi nu al celor de virstă şcolară. *** Exclusiv numărul promovaţilor de la, şcoala din Poiana. în ceea ce priveşte învăţămîntul, cercetînd situaţiile şcolare întoc- mite de către cele trei şcoli existente pe teritoriul comunei Flăminzi8, putem semnala existenţa unui mare decalaj între numărul copiilor de vîrstă şcolară, numărul copiilor înscrişi în foile matricole, numărul copiilor care frecventau şi numărul promovaţilor 9. în această ordine de idei este necesar să consemnăm faptul că, în anii şcolari notaţi în tabelul de mai sus, procentul copiilor care frecventau, în raport cu totalul celor înscrişi, oscila între 18,2% şi 31%. Un fapt de loc nelijabil este şi acela care arată disproporţia considerabilă între numărul copiilor de vîrstă şcolară şi numărul celor înscrişi. Astfel, în anul şcolar 1935/1936 au fost înmatricu- laţi cu peste 21% mai puţini copii decît ar fi trebuit în mod normal, iar în anul şcolar 1911—1912 aproximativ 300 de copii au fost lăsaţi în afara şcolii. Cumulînd datele care se referă la înmatriculări şi la frecvenţă, constatăm că foarte mulţi copii nu au putut urma nici măcar cursurile şcolii primare. Eecensămîntul populaţiei efectuat în anul 1930 vine să confirme, această afirmaţie. 7 Ibidem, fond. pref. Botoşani, dos. 214/1929, nepaginat. 8 în perioada la care ne referim, în perimetrul comunei Flăminzi se includeau satele: Flăminzi, Cordun şi Poiana Flăminzi. 9 Arh. st. Botoşani, fond. înv. , dos. 254 din 1935/1936; 93 din 1937/1938; 519 din 1941 1942; 1 din 1942, nepaginate. www.dacoromanica.ro 314 VASILE C. NECHITA 6 Tabelul nr. 3 De la Total Gradul de instrucţie Satele comunei Sexul 7 ani Extra Pri¬ Secun¬ Alte Flămînzi in sus Abs. % şcolari mară dară Profes. Univ. şcoli sup. Flămînzi M. 621 392 63,1 4 315 13 1 2 2 F. 614 148 22,4 --- 129 16 3 --- --- Cordun M. 507 295 58,1 --- 283 9 1 1 1 F. 507 106 20,9 _ 100 4 1 1 Poiana M. 454 265 58,3 --- 259 4 1 --- 1 Flămînzi F. 442 78 17,6 --- 75 3 --- --- --- Aşa cum rezultă din tabelul de mai sus 10, în comuna Flămînzi , din totalul de 3145 de persoane de la 7 ani în sus, ştiau carte 1 284, adică 40,8 °0. Aceleaşi date pun în lumină şi o altă concluzie foarte importantă. Este vorba despre faptul că din totalul de 1 563 de persoane de sex feminin de la 7 ani în sus ştiau carte 332, respectiv 21,2%. în sprijinul ideii că învăţămîntul se găsea la un nivel scăzut, putem aduce şi datele care stabilesc proporţiile analfabetismului din ‘comuna Flămînzi în anul 1930. în această direcţie, o mare forţă de convingere au următoarele mărimi statistice 11: Tabelul nr. 4 Situaţia analfabeţilor pe grupe de vlrstd şi sexe In anal 1930 Satele Total Grupe de vîrstă comunei Sexul Abs. O 7-12 13-19 20-64 65 în sus Obs. Flămînzi 0 Flămînzi M. 229 36,9 34 17 158 18 F. 466 77,6 66 78 303 15 Cordun M. 211 41.9 28 14 156 13 F. 401 79,1 51 72 266 12 Poiana M. 189 41,7 19 34 124 12 Flămînzi F. 364 82,4 35 66 251 12 Ele ne arată că din totalul populaţiei de 3 145, care a depăşit vîrsta de 7 ani, 1 860 erau analfabeţi, ceea ce reprezintă 59,2%, iar din totalul de 1563 de femei 1231 erau analfabete, adică 78,8%. Grupa de vîrstă în care sînt înscrişi cei mai mulţi analfabeţi este cea de la 20—64 de ani, deoarece, pe de o parte, această grupă este cea mai mare, iar, pe de altă parte, în ea sînt prinse efectele negative ale învăţămîntului desfăşurat cu cîteva decenii în urmă. Cercetarea atentă a situaţiei învăţămîntului din comuna Flămînzi pe fel de instrucţie dă posibilitatea desprinderii şi altor concluzii, nu mai 10 Calculat după Recensămlntul general al populaţiei României din 1930, voi. III, In Ştiinţa de carte, p. 79 — 81. 11 Ibidem. www.dacoromanica.ro 7 SITUAŢIA ŢĂRANILOR DIN FLAMINZI 315 puţin însemnate. Mai întîi trebuie spus că majoritatea zdrobitoare a ştiutorilor de carte aveau numai instrucţia primară. Cît priveşte instrucţia secundară şi universitară, se poate afirma că ea a reprezentat pentru copiii ţăranilor săraci un vis neîmplinit înainte de 1944. Pentru ei era inaccesibil nu numai învăţămîntul secundar şi universitar, ci chiar cel primar şi profesional. Eealitatea arată că, din cei 3 145 de ţărani, de la 7 ani în sus, existau în comună la data recensămîntului din 1930 doar 7 persoane cu pregătire profesională. Cauzele unei asemenea stări de lucruri trebuie căutate în sărăcia materială a ţăranilor şi în totalul dezinteres al cercurilor guvernante faţă de condiţiile în care se desfăşură instrucţia. Eeferindu-se la această ches- tiune, revista „Pagini sociale” care apărea la Botoşani insera: instrucţia se făcea într-un „local cu o singură încăpere pentru 150 de şcolari înscrişi, cu un singur învăţător suplinitor... De multe ori nici nu încap toţi cei înscrişi sau nu vin că stau prea departe sau vin şi li e frig... iarna nu prea vin copiii din cauza frigului, zăpezii şi depărtării de şcoală” 12. Această caracterizare vizează modul cum se desfăşura învăţămîntul primar în general, însă ea este valabilă şi pentru învăţămîntul din comuna Flămînzi. Pentru a nu crea impresia că afirmaţia este hazardantă, vom nota cîteva aprecieri cu privire la situaţia învăţămîntului din comuna Flămînzi, aprecieri găsite în documentele vremii. Aşa, de exemplu, într-unul din rapoartele şcolare anuale se spune că „la această şcoală (şcoala din Flă- mînzi) băncile nu mai sînt suficiente pentru elevii ce frecventează cursurile. Un număr de 80 de şcolari nu au locuri în bănci” 13. în termeni alarmanţi este prezentată şi situaţia şcolii din satul Cordun. „Din punct de vedere material şcoala nu mai are mult şi se va dărîma. Această casă (clădire donată de comună) n-a fost reparată de 30 de ani. Pereţii sînt crăpaţi de se vede afară, uşile şi ferestrele sînt rele, sobele, podul şi acoperişul spart de plouă înăuntru” 14. Nu puţini au fost prin urmare acei care au reuşit să explice, mai mult sau mai puţin exact, cauzele care au determinat rămînerea în urmă a învăţămîntului. Dar tot aşa de adevărat este că soluţiile preconizate pentru remedierea situaţiei nu sînt dintre cele mai bune. Ilustrative sînt în acest sens următoarele cuvinte: „Starea morală a populaţiei din comună se prezintă iarăşi înspăimîntător de înapoiată. în primul rînd avem cea mai mare parte de analfabeţi. Cauza care determină această nenorocire pentru societate este că un timp nu erau şcoli suficiente şi chiar părinţii copiilor de pe atunci nu voiau să lase copiii să urmeze regulat la şcoală, şi care nenorocire se simte în prezent. Măsurile ce avem de luat în această privinţă pentru a putea înmulţi numărul locuitorilor ştiutori de carte trebuie să dăm sfaturi pentru a urma la cursurile de adulţi” 15. Este neîndoielnic că această explicaţie şi altele asemănătoare, des întîlnite în publicistica vremii şi în documentele de arhivă, care vizau situaţia învăţămîntului din comuna Flămînzi, nu poate fi socotită ca veridică. Neputinţa de a depăşi aparenţele şi de a merge pe calea gîndirii abstracte la esenţa procesului obiectiv studiat, precum şi limitele de clasă, pot să justifice formularea unor soluţii de talia celei notate mai sus. Viaţa, 12 „Pagini sociale”, Botoşani, nr. 2 din 12 decembrie 1909. 13 Arh. st. Botoşani, fond. Comit, şcolare-mobilier, dos. 1936/1937, nepaginat. 14 Ibidem, dos. 244 din 1934 — 1935, nepaginat. 15 Ibidem, fond. inv., dos. 100, litera B din 1921, nepaginat. „ ... www.dacoromanica.ro 316 VASILE C. NECHITA 8 experienţa, chiar şi în mic, pe exemplul comunei Flămînzi, a demonstrat că răsturnări de ordin cantitativ şi calitativ, demne de luat în seamă, nu se pot produce atunci cînd se dau „sfaturi pentru a urma la cursurile de adulţi”. Ele sînt condiţionate de schimbarea condiţiilor de muncă şi de viaţă ale sătenilor, de crearea unei baze materiale solide a învăţămîntului şi de adaptarea lui la cerinţele producţiei sociale. Starea de înapoiere a învăţămîntului motivează într-o bună măsură şi slabul nivel cultural al ţăranilor muncitori din comuna Flămînzi. Analfabetismul ca fenomen de masă, instrucţia limitată la nivelul şcolii primare, dezinteresul general privind viaţa culturală a sătenilor, lipsa instituţiilor culturale şi a bazei materiale necesare desfăşurării unei intense activităţi culturale sînt factori care au favorizat domnia nestingherită a obscurantismului. Rigurozitatea acestei concluzii este subliniată de o multitudine de texte de arhivă deosebit de semnifi- cative. Cele mai multe dintre ele caracterizează viaţa culturală a comunei Flămînzi astfel: ,,nu se observă nici o manifestare artistică”; „dansurile vechi sînt uitate”; „oamenii se adună numai la circiumă”; „nu s-au introdus sporturi moderne între tineri”16. De cea mai mare importanţă pentru schiţarea tabloului real al vieţii culturale sînt aprecierile referitoare la aria de răspîndire în rîndurile ţăranilor a ziarelor, revistelor şi cărţilor. Există numai cîţiva care „citesc cărţi şi care sînt abonaţi la „România satelor” şi alte publicaţiuni pentru popor” şi aceasta pentru că biblioteca populară „cuprinde cărţi teoretice ce nu pot fi folosite de săteni”17, „cărţi vechi şi în majoritate reviste peda- gogice”18. Puţinii ţărani cititori cer, cum este şi firesc, „lămuriri în pri- vinţa cărţilor, mai ales de agricultură”19. Prin urmare, faptele arată că asemenea bunuri spirituale nu au făcut obiectul consumului marii majo- rităţi a ţăranilor nevoiaşi din comuna Flămînzi. O atare situaţie era într-un fel de înţeles pentru regimul burghezo-moşieresc, fiindcă, în con- diţiile unui nivel cultural coborît clasele exploatatoare au putut să in- tensifice gradul de exploatare şi asuprire socială a ţăranilor. înrăutăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă, cu deosebire în perioada crizei economice de supraproducţie din 1929—1933 şi în timpul celui de-al doilea război mondial, precum şi slabul nivel cultural şi-au pus amprenta asupra vieţii sanitare a locuitorilor comunei Flămînzi. Concludente sînt următoarele referiri: ,, . . . am stat foarte rău anul trecut... că a bîntuit epidemia de « Gripă spaniolă », « Tuse convulsivă », cîteva cazuri de« Tifus », între copii, care au fost seceraţi îngrozitor şi a fost o pierdere mare de co- pii” 20. Zece ani mai tîrziu, respectiv în 1929, găsim mărturisiri asemănă- toare: ,,... puţin a bîntuit epidemia de scarlatină şi tuse convulsivă, făcînd ravagii printre copiii de la 1—3 ani”21. Pe linia evidenţierii diferitelor aspecte ale stării sanitare, o deosebită valoare ştiinţifică au datele care pun în lumină sensul mişcării populaţiei între anii 1928—193722. 16 Ibidcm, dos. monograf. 1938, nepaginat. 17 Ibidcm, dos. 382 din 1938/1939, nepaginat. 18 Ibidcm, dos. 47 din 1933/1934, nepaginat. 18 Ibidcm, dos. 382 din 1938/1939, nepaginat. 20 Ibidem, fond. Serv. sanitar, dos. 112, lit. B/1920, nepaginat. 21 Ibidcm, dos. 214/1929, nepaginat. 22 Ibidcm, dos. neinventariat din 1938. www.dacoromanica.ro 9 i SITUAŢIA ŢĂRANILOR DIN FLĂMtNZI 317 Tabelul nr. 5 Anii Indicatorii 1928 1929 1930 1931 1932 1933 1934 1935 1936 1937 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 Natalitatea Total născuţi °/00 51,3 44,2 43,2 51,8 43,2 46,9 46,9 47,7 46,1 45,4 Mortalitatea Total deces e°lm 19,1 17,4 12,8 18,2 26,3 12,4 33,1 23,3 15,4 22,1 Mortalitatea Decese infantilă sub 1 an °/00 12,9 14,0 16,0 11,7 22,5 8,0 19,5 19,5 18,3 17,7 Excedent Total excedent °/00 32,2 26,8 25,2 33,5 22,4 33,8 13,7 26,9 27,0 23,2 Analiza datelor de mai sus ne dă posibilitatea să desprindem cîteva concluzii foarte importante. în ceea ce priveşte natalitatea, observăm că în anul 1937 faţă de 1928 este mai mică cu aproximativ 6°/0o- Cea mai mare scădere a natalităţii se înregistrează în 1932, cînd aceasta este cu 8,l°/00 mai mică decît în 1928. De reţinut, în mod deosebit, este faptul că, cu cît ne apropiem de al patrulea deceniu al secolului al XX-lea, natali- tatea scade în mod vizibil. Dinamica acestui fenomen urmează pe cea a condiţiilor materiale de viaţă ale ţăranilor, de care depinde în mod direct. în acelaşi timp însă, mortalitatea tinde să crească continuu, fapt ce caracterizează cît se poate de convingător procesul înrăutăţirii vieţii sanitare a locuitorilor comunei Flămînzi. Astfel, numărul deceselor raportat la 1 000 de locuitori era în anul 1937 de 22,1 , respectiv cu 3,0 mai mare decît în 1928 şi mai mult de jumătate din procentul anului 1918. De mare importanţă pentru întregirea analizei sînt datele care sur- prind mişcarea mortalităţii generale pe grupe de vîrstă23. Tabelul nr. 6 ANII Nr. Grupele crt. de virstă 1928 1929 1930 1931 1932 1933 1934 1935 1936 1937 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 1 0 --- 1 an 26 15 30 26 48 17 42 44 42 40 2 1---4 ani 23 14 14 18 35 14 49 16 20 27 3 5-9 „ 1 --- 6 5 2 2 14 2 3 9 4 10-14 „ --- 1 2 --- 2 1 5 2 1 i 5 15-19 „ 3 2 2 1 1 --- 2 2 1 1 6 20-24 „ 2 4 4 2 4 4 2 2 2 2 7 25-34 „ --- 2 2 --- 4 4 5 4 5 2 8 35-44 „ --- 1 1 4 2 3 4 2 5 2 9 45-54 „ 4 3 4 4 1 3 4 6 3 5 10 55 --- 64 „ 3 4 9 / 3 5 4 4 8 2 3 11 65-74 „ 9 14 3 9 5 4 13 7 5 9 12 Peste 75 „ 4 10 5 6 6 3 8 3 8 8 23 Jbidem. www.dacoromanica.ro 318 VASILE C. NECHITA 10 Aceste date evidenţiază, în primul rînd, polarizarea mortalităţii generale, fapt ce ne determină să precizăm că sporirea numărului deceselor în 1937/1938 se datoreşte în principal primelor şi ultimelor două grupe de vîrstă, şi, în al doilea rînd, Subliniază, întăreşte concluzia referitoare la tendinţa de creştere a acestui indicator pe măsură ce înaintăm către sfîrşitul perioadei date. De pildă, în 1928, ponderea primelor două grupe (0—1 an; 1—4 ani) în total decese era de 65,3%, iar cea a ultimelor două (65—74; peste 75 ani) de 17,3%; ceea ce înseamnă că împreună deţineau 82,6%. Aproximativ aceeaşi pondere au aceste grupe şi în anul 1937. Grupele 1 şi 2 deţin 61,5%, iar ultimele două grupe 15,6%, împreună însumînd pro- centul de 77,1% din numărul total al deceselor. în deceniul la care ne referim, numărul mediu al deceselor la 1 000 de locuitori oscilează în jurul valorii 20. Cea mai mare mortalitate însă, care se ridică mult peste media deceniului şi care se apropie de cea a anului 1918, se înregistrează în anul 1934. Numărul mare al deceselor din 1934 se explică aproape exclusiv prin larga răspîndire a diferitelor epidemii de boli sociale şi contagioase. Pentru a argumenta afirmaţia făcută, redăm mai jos următoarele date :24 Tabelul nr. 7 Numărul cazurilor de boli contagioase şl sociale In comuna Fl&minzl, In perioada I928-I93T Nr. Indicatorii A n i i crt. 1928 1929 1930 1931 1932 1933 1934 1935 1936 1937 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 Boli contagioase (tifos, 1 scarlatină, dizente¬ rie, alte boli) 5 10 15 6 48 i 23 4 4 18 Boli sociale (tubercu¬ 2 loză, sifilis, malarie, cancer, pelagră) 138 47 60 200 515 498 424 247 166 79 Total boli sociale şi con¬ 3 tagioase pe 1 000 lo¬ cuitori 36,5 14,1 15,7 48,2 129,0 110,2 92,6 52,4 34,5 15,9 Reţinem din analiza acestor date ideea că bolile sociale şi conta- gioase s-au instalat pentru o perioadă relativ îndelungată, în casele unui număr însemnat de loouitori, variind între 14,l°/0o şi 129,0°/oo- Cel mai mare număr de bolnavi însă se recrutează din rîndurile ţă- ranilor săraci. Spre a ilustra acest lucru este suficient să arătăm că în anul 1921 peste 60 % din numărul total al bolnavilor erau muncitori agricoli. Doi ani mai tîrziu (1923), procentul bolnavilor din rîndul muncitorilor agricoli se ridică la 73,6%. între 1921—1923 numărul meseriaşilor care au contractat diferite boli sociale şi contagioase oscilează între 0,7 % şi 2,8%, iar cel al funcţionarilor, între 2,2% şi 8,5 %25. Rezultă că între cele două războaie mondiale bolile sociale şi con- tagioase sînt fenomene cotidiene ale vieţii ţăranilor din Flămînzi. Conse- 24 Ibidem. “ ibidem, dos. -i"vwwW.dâ!cO0mamca.ro 11 SITUAŢIA ŢĂRANILOR DIN FLAMINZI 319 cinţele acestei c(înlocuiri sînt dintre cele mai nefaste pentru sănătatea publică a comunei. Pentru a concretiza această idee, ne folosim de urmă- toarele date statistice26: Tabelul nr. 8 Numărul deceselor In comuna Flămînzi, Intre 1938-1917 şi cauzele lor Nr. Cauze ale deceselor A n i i crt. 1928 1929 1930 1931 1932 1933 1934 1935 1936 1937 Obs. 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 1 Bronşite 14 3 5 9 17 8 20 28 10 17 2 Tuberculoză 7 5 6 2 8 8 7 6 4 6 (aparat digestiv) 3 Bolile inimii 6 15 9 9 4 4 12 6 7 6 4 Diaree şi enterite, sub 2 ani 6 5 6 9 20 2 23 1 9 13 5 Malform. congenit. şi bolile primei copilării 15 11 24 18 31 15 25 26 35 27 6 Senilitate 2 8 4 2 9 6 7 1 7 10 7 Alte boli (sifilis, palu- dism, cancer, pelagră, pneumonii) 7 7 6 5 5 9 15 9 9 7 Total: 57 '54 59 54 93 52 109 77 81 84 Deşi numărul bolilor sociale şi contagioase este în scădere, după cum se poate vedea din tabelul nr. 7, tendinţa deceselor este în creştere. Astfel, numărul deceselor provocate de: bronşite, diaree şi enterite, mal- formaţii congenitale şi bolile primei copilării, senilitate etc. sporeşte foarte mult, marcînd limitele de 18% şi 53,9%. Pe total decese se observă o creş- tere de peste 32%. Mai mult decît indicatorii despre care am vorbit, analiza datelor referitoare la mortalitatea infantilă dezvăluie noi trăsături ale situaţiei sanitare a comunei Flămînzi între cele două războaie mondiale. Din punct de vedere absolut, numărul deceselor sub 1 an este în 1937 cu 12 mai mare decît în 1918. însă aceleaşi cifre absolute, raportate la 1 000 de copii născuţi, ne indică o creştere a mortalităţii infantile, în 1937/1918, de aproape 4 ori. Numărul mediu al deceselor sub 1 an, în perioada 1928—1937, este de 16°/0o- Nu este lipsit de interes să cercetăm care anume grupe de vîrstă au împins media mortalităţii infantile pînă la nivelul arătat. Grăi- toare sînt, în acest caz, cifrele absolute din tabelul de mai jos27: Tabelul nr. 9 Mortalitatea Infantilă pe grupe de vlrslă In comuna Flămînzi, Intre anii 1938-1937 Nr, Grupe de vîrstă A n i i Obs, crt. 1928 1929 1930 1931 1932 1933 1934 1935 1936 1937 1 0-1 zile 2 1 7 3 3 2 2 5 1 2 1-6 zile 2 2 5 4 2 1 6 2 4 5 3 7-29 zile 7 4 8 4 13 6 7 10 14 10 4 1-5 luni 9 4 6 12 17 10 15 21 14 13 5 1/2-1 an 6 4 4 3 13 - 12 9 5 11 28 Ibidem, dos. neinventariat din 1938, 27 Ibidem. o • www.dacoFomanica.ro 320 VASILE C. NECHITA 12 Observăm că ponderea cea mai însemnată în total decese sub 1 an o au grupele 4 şi 5. în anul 1928 aceste grupe la un loc dădeau o mor- talitate de 57,9%, iar în 1937 de 60%. Important este de subliniat faptul că această pondere rămîne aproape constantă în toţi cei zece ani la care ne referim. Această creştere a mortalităţii infantile se explică prin aceea că ţăranii erau săraci, lipsiţi de posibilităţi materiale şi financiare şi nu puteau să contracareze ofensiva bolilor sociale şi contagioase care sporise în intensitate în această perioadă. înseamnă, aşadar, că în procentul mor- talităţii în general, mortalitatea infantilă, ocupă ponderea cea mai mare. Un indicator de o şi mai mare profunzime analitică este sporul na- tural al populaţiei. în acest sens, datele din tabelul nr. 5 arată o scădere accentuată de la an la an a excedentului. Spre exemplu, în 1929 excedentul este mai mic cu aproape 5,5°/00 faţă de 1928, iar în 1934 cu 20°/00 mai mic decît în 1933. Tendinţa generală a sporului natural este de scădere şi în proporţii relativ însemnate, ca urmare a micşorării natalităţii, creşterii mortalităţii în general şi mortalităţii infantile în special. Numai aşa se explică dece în decurs de zece ani sporul natural al populaţiei a înregistrat o scădere de aproximativ 10°/oo. Toate concluziile parţiale puse în lumină în timpul cercetării dife- ritelor aspecte ale stării sanitare a ţăranilor din comuna Flămînzi converg către una singură: înrăutăţirea stării sanitare este un proces obiectiv, legic, determinat de totalitatea relaţiilor de producţie existente în acea'epocă istorică. încercări de a explica cauzele care determină înrăutăţirea diferitelor aspecte ale situaţiei sanitare se întîlnesc şi în publicaţiile vremii apărute la Botoşani. însă acestea rămîn doar încercări, pentru că nu au adus lumină nici în ceea ce priveşte cauzele fenomenelor semnalate, nici în ceea ce priveşte măsurile, căile pe care s-ar putea merge în mod sigur spre lichidarea lor definitivă. în această direcţie, în „Revista Moldovei”, apărută în 1924 la Bo- toşani, se subliniază ideea că populaţia scade „an de an din cauza stă- rilor economice, sociale, culturale şi morale... ”28. Explicaţia ar fi relativ exactă dacă nu ar privi înrăutăţirea stării economice ca pe un efect exclusiv al factorilor naturali, cum ar fi seceta etc., care într-adevăr îşi au partea lor de contribuţie, dar nu determinantă. în realitate, starea sanitară mizeră în care trăiau ţăranii din Flămînzi se explică prin nivelul de viaţă scăzut, prin adîncirea procesului de sărăcire a majorităţii ţăranilor. Nivelul de viaţă coborît se oglindeşte în alimentaţia ţăranilor din Flămînzi, care era aproape tot timpul anului insuficientă, iraţională şi unilaterală. în special alimentaţia copiilor pînă la 2 ani se făcea în con- diţiile cele mai defectuoase, fiind una din principalele cauze ale morta- lităţii infantile, pe care am analizat-o în cuprinsul lucrării. Consumul ridicat de mămăligă, adeseori preparată din mălai stricat, pe lîngă faptul că micşorează longevitatea, creează şi condiţiile propice îmbolnăvirii de pelagră. între anii 1928—1937 numărul ţăranilor care au suferit de pelagră, a fost în creştere, după cum rezultă29: 1928 1929 1930 1931 1932 1933 1934 1935 1936 1937 36 27 41 32 35 66 51 69 52 61 * 2 28 „Revista Moldovei”, Botoşani, nr. 10 din februarie 1924, p. 26 (VI). 2S Arh. st. Botoşani, din 1938- 13 SITUAŢIA ŢĂRANILOR DIN FLAMlNZI 321 în aceeaşi ordine de idei, subliniem că în satele comunei Flămînzi cele 267 de puncte cu apă potabilă, care în bună măsură erau construite şi îngrijite prost reprezentau aproape tot atîtea focare de infecţii30. înrăutăţirea indicatorilor, care caracterizează nivelul ocrotirii sănă- tăţii în această parte a ţării, este determinată nu numai de alimentaţia necorespunzătoare, ci şi de condiţiile grele de locuit. Semnificative sînt datele care arată că în 1938 existau în comună 941 de locuinţe, dintre care 896 , respectiv 95,3%, erau construite din pămînt, iar restul din zid şi lemn. Din totalul de 941 de case, 367, adică 39%, aveau o singură încăpere, 54,4% (512) aveau două încăperi şi numai 5% (48) aveau trei încăperi. în scopul întregirii analizei cu privire la condiţiile în care locuiau ţăranii din satele comunei Flămînzi, în perioada la care ne referim, se impune să arătăm că din cele 941 de case 702, adică 74,7%, erau aco- perite cu stuf, 182 (19,3%) erau acoperite cu tablă şi 57 (6%) erau aco- perite cu şindrilă31. Din totalul de 941 de locuinţe, 269, respectiv 28,4%, aveau ferestre fixe, care fac imposibilă aerisirea cu regularitate a încăpe- rilor. Aproape toate casele erau cu pămînt pe jos, fapt care permite îm- bibarea pardoselii cu microbi şi care prin întrebuinţare degajă praf deosebit de prielnic răspîndirii şi inhalării microbilor de către locatarii încăperilor. Din totalul caselor, 74,7%, adică 702 locuinţe nu aveau nici un fel de instalaţii sanitare. Locuinţele cu una şi chiar cu două încăperi, formate de obicei dintr-o tindă nelocuită şi o cameră, care reprezentau 93,4% din total, adăposteau în medie 5—6 persoane, iar în multe cazuri 8 pînă la 12. Dacă la acestea mai adăugăm şi faptul că nu puţini erau ţăranii săraci care adăposteau în locuinţa lor şi o serie de animale de casă, căpătăm tabloul fidel al condiţiilor inumane de locuit şi în acelaşi timp înţelegem mai clar de ce indicatorii ocrotirii sănătăţii s-au înrăutăţit considerabil de la an la an. Locuinţa a fost unul din factorii care au apăsat cumplit pe cei săraci, între sărăcie şi locuinţă, pe de o parte, între locuinţă şi morbiditate, mor- talitate, pe de altă parte, a existat o strînsă interdependenţă. Pentru a evidenţia această legătură, trebuie să arătăm că unei persoane trecută de 10 ani îi este necesar un volum de aer de 8 m3, iar cea mai mare parte din casele comunei Flămînzi nu puteau oferi ţăranilor această condiţie. Din cauza inexistenţei unui asemenea factor medico-social, tuberculoza, ma- laria, sifilisul, scarlatina şi celelalte boli infecto-contagioase, despre care am vorbit în paginile studiului de faţă, şi-au cules an de an jertfele obiş- nuite, curmînd viaţa a zeci şi zeci de suflete lipsite de ocrotire. Preocupări pe linia dezvăluirii esenţei acestui fenomen au existat, însă s-au situat pe o poziţie neştiinţifică, atît în privinţa evidenţierii cauzelor care au făcut ca sănătatea publică să fie zdruncinată în mod serios, cît şi în privinţa mijloacelor ce trebuie folosite pentru normalizarea ei. Concludentă este în acest sens soluţia pe care o recomanda „Revista Moldovei” din 1924: ,,... Statul, prin Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale, să apere prin legi şi oameni integri viaţa muncitorilor de toate categoriile...”32. 30 Ibidem. 31 Ibidem. 32 „Revista Moldovei”/ (VIII). 322 VASILE C. NECHITA 14 Din primul loc trebuie subliniat că pe această cale nu se puteau pro- duce modificări fundamentale în situaţia social-economică a oamenilor muncii, fără să se producă răsturnări radicale în relaţiile de proprietate, fără să se înlăture stăpînirea în stat a marilor cultivatori de pămînt care deţineau în mîinile lor puterea legislativă, judecătorească şi executivă. Reprezentanţii regimului burgbezo-moşieresc, în acest caz, urmăreau numai să adoarmă conştiinţa maselor, să le dezorienteze şi să îndepărteze ţărănimea muncitoare de aliatul ei firesc — proletariatul— sub conducerea căruia putea să-şi înfăptuiască idealurile pentru care a luptat veacuri de-a rîndul. Partidul Comunist Român, avangardă a clasei muncitoare, ţără- nimii muncitoare şi intelectualităţii progresiste, a demascat în perma- nenţă caracterul reacţionar, antipopular al politicii burgheziei şi moşierimii române. In ciuda terorii dezlănţuite împotriva sa, în ilegalitate fiind, a ridicat mereu masele la luptă, arătîndu-le că singura cale pe care trebuie să meargă, pentru a scăpa de mizerie, foamete, ignoranţă, flagelul bolilor endemice şi al mortalităţii, este calea luptei revoluţionare, îndreptată împotriva bazelor orînduirii burgheze, este calea luptei de eliberare na- ţională şi de asuprire socială. www.dacoromanica.ro VIAŢA ŞTIINŢIFICA SESIUNE ŞTIINŢIFICĂ CONSACRATĂ SĂRBĂTORIRII SEMICENTENARULUI UNIRII TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA în zilele de 30 noiembrie şi 2 decembrie 1968, in aula Academiei şi In sala de conferinţe a Institutului de istorie „N. Iorga” s-au desfăşurat lucrările sesiunii de comunicări consacrate sărbătoririi semicentenarului unirii Transilvaniei cu România. Sesiunea a fost organizată de Academia Republicii Socialiste România In colaborare cu Institutul de studii istorice şi social- politice de pe lingă C.C. al P.C.R., Ministerul învăţămlntului, Academia de ştiinţe social- politice „Ştefan Gheorghiu” de pe lingă C.C. al P.C.R., Academia militară generală. Din prezidiul sesiunii au făcut parte conducătorii instituţiilor organizatoare în frunte cu acad. Miron Nicolescu, preşedintele Academiei, alte personalităţi ale vieţii ştiinţifice, precum şi foşti participanţi ai evenimentelor din 1918, cărora li s-a făcut o caldă manifestaţie de simpatie. Sesiunea a fost deschisă de acad. Miron Nicolescu. Comunicarea acad. C. Daicoviciu, directorul Institutului de istorie din Cluj, intitulată : Unirea Transilvaniei cu România, împlinire a unui îndelungai proces de dezvoltare istorică a po- porului român, a insistat asupra momentelor principale ale acestui proces multisecular la care au contribuit românii de pe ambele versante ale Carpaţilor. La baza actului istoric de acum cincizeci de ani de la Alba-Iulia au stat originea comună, viaţa neîntreruptă pe acelaşi teritoriu cu legături social-economice permanente, unitatea de limbă şi civilizaţie dincolo de graniţele vremelnice, conjugarea eforturilor pentru realizarea aceleiaşi aspiraţii devenită program politic. Unirea Transilvaniei cu România a însemnat pentru provincia eliberată de sub jugul străin, ca şi pentru ţara liberă, un moment de crucială însemnătate, prin crearea cadrului necesar pro- gresului multilateral al Întregului nostru popor, cadru afirmat încă din 1848 pe Clmpia Liber- tăţii de la Blaj. Lupta popoarelor din sud-estul Europei Împotriva dominaţiei habsburgice, cauzele Infrln- gerii şi ale destrămării Imperiului austro-ungar In 1918, caracterul legic, necesar, profund pro- gresist al creării statelor succesorale naţionale au fost analizate In comunicările Anul 1918 in Europa. Prăbuşirea Imperiului habsburgic şi eliberarea naţională a popoarelor din sud-eslul euro- pean şi Prăbuşirea Imperiului habsburgic şi legitimitatea formării statelor succesorale naţionale de către Ion Popescu-Puţuri, directorul Institutului de studii istorice şi social-politice şi prof. univ. Miron Constantinescu, adjunct al Ministrului Învăţămlntului. Prof. Miron Constanlinescu a subliniat că pentru desăvlrşirea revoluţiei burghezo-democratice, o cerinţă esenţială era crearea statelor naţionale. Ceea ce explică Împletirea luptei de clasă a proletariatului şi a ţărănimii cu lupta pentru eliberare naţională. Cercetind raporturile dintre Revoluţia din Octombrie şi intensificarea procesului de formare a slalelor independente tn centrul şi sud-eslul Europei, comunicarea dr. Augustin Deac, direc- „studii”, tomul 22, nr. 2, pWWW-.flaCQTnmanica.Tn 324 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 2 torul adjunct al Institutului de studii istorice şi social-politice, a accentuat asupra ecoului deo- sebit pe care l-a avut proclamarea in 1917 a dreptului la libertate, mergind plnă la despărţirea de stat a naţiunilor asuprite, în deşteptarea conştiinţei popoarelor din Imperiul habsburgic şi in special in conştiinţa prizonierilor români din armata austro-ungară, aflaţi pe teritoriul Rusiei Sovietice. Mişcarea socialistă din România şi realizarea unirii Transilvaniei cu România, comunicare semnată de conf. univ. Vasile Ionescu, de la Academia „Ştefan Gheorghiu”, şi de Ion Iacoş, şef de sector la Institutul de studii istorice şi social-politice, a abordat problema contribuţiei socialiştilor români la Înfăptuirea actului istoric de acum o jumătate de veac, de la susţinerea dreptului la autodeterminare a românilor din Transilvania de către revista „Dacia viitoare” din Bruxelles In deceniul al 8-lea al veacului trecut, la poziţia lui C. Dobrogeanu-Gherea In preajma primului război mondial şi a presei muncitoreşti din Transilvania şi România In 1918. Poziţia Partidului Naţional Român faţă de actul unirii a fost expusă de dr. Mircea Muşat şi dr. Vicenţiu Piucă. în ce priveşte colaborarea istorică a poporului român din Transilvania cu naţionalităţile conlocuitoare, au reţinut atenţia comunicările semnate de prof. univ. Ladislau Bânyai de la Universitatea din Bucureşti, Tradiţii ale luptei comune româno-maghiare împotriva exploatării sociale şi dominaţiei habsburgice, şi de prof. dr. docent Carol Gollner, şef de sector al Secţiei de ştiinţe sociale — Sibiu a Academiei, Populaţia germană şi unirea Transilvaniei cu România. Cu deosebit interes a fost ascultată comunicarea prof. univ. dr. docent Ştefan Pascu, rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj, Convocarea şi desfăşurarea Adunării de la Alba- t Iulia, evoclnd In cuvinte emoţionante evenimentul de la 1 decembrie 1918 şi caracterul lui profund popular. Viaţa politică in România după unirea din 1918. Dezvoltarea mişcării revoluţionare şi crearea Partidului Comunist Român au făcut obiectul expunerii conf. univ. Aron Petric, prorector al Academiei „Ştefan Gheorghiu”. Sub conducerea partidului, prin lupta şi eforturile neprecupeţite ale clasei muncitoare, ale Întregului nostru popor, cerinţele de progres economico-social, de definitivă rezolvare a problemei naţionale, de unitate şi frăţie a tuturor oamenilor muncii de pe teritoriul patriei noastre libere, prezentate In Declaraţia de principii de la Alba-Iulia acum o jumătate de veac, şi-au găsit deplină rezolvare in România socialistă. Pornind de la această constatare, conf. univ. N. A. Negucioiu, prorectorul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj, a analizat Progresul social-economic al României socialiste — temelie a dezvoltării multilaterale a întregului nostru popor, iar prof. univ. dr. Petre Constantin, prorector al Academiei „Ştefan Gheorghiu”, Unilalea şi frăţia oamenilor muncii fără deosebire de naţionalitate în procesul formării societăţii socialiste. în comunicarea Unirea din 1918 reflectată în literatura română, prof. univ. Şerban Ciocu- lescu, membru corespondent al Academiei, cercetlnd contribuţia clasică la lupta pentru unirea Transilvaniei cu România, s-a oprit In special asupra creaţiei lui M. Eminescu şi I. L. Caragiale. în a doua zi a sesiunii, lucrările s-au desfăşurat pe secţii. Au fost reluate şi adlncite unele probleme enunţate in şedinţa plenară şi au fost abordate probleme noi. Premisele economice ale făuririi stalului naţional unitar român au fost analizate de Ionel Nicolae, de la Institutul de studii istorice şi social-politice, şi de Iosif Adam, de la direcţia gene- rală a Arhivelor statului. Transilvania şi celelalte provincii româneşti s-au aflat In continuă osmoză din punct de vedere economic şi social In decursul veacului al XlX-lea, In pofida res- tricţiilor politice. . Pornind de la mişcarea convergentă a comerţului transilvan spre România şi de la alte fenomene similare, Matei Ionescu, cercetător principal la Institutul de istorie „N. Iorga”, a scos în evidenţă Rolul polarizalor al vechii Românii in procesul desăvirşirii unităţii de slal a poporului nostru (1859—1918). I. IlincwWW'{flaCOrOmartliC&.rosl:ut^‘ istorice şi social-politice, a 3 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 325 prezentat unele Preocupări ale desăvtrşirii statului naţional unitar român In timpul domniei lui Al. I. Cuza. Formarea statelor naţionale pe ruinele fostului Imperiu habsburgic a constituit obiectul comunicărilor: Formarea Iugoslaviei, expusă de prof. univ. V. Maciu, membru corespondent al Academiei, Revoluţia burghezo-democralică in Ungaria şi crearea Republicii Ungare, prezentată de dr. Gh. Unc, şef de sector la Institutul de studii istorice şi social-politice, Destrămarea Auslro- Ungariei şi constiluirea sloiului cehoslovac, de conf. univ. I. Gheorghiu, şi Prăbuşirea Imperiului habsbu^ic şi rectştigarea independenţei stalului polonez, de dr. V. Netea, cercetător principal la Institutul de istorie ,,N. Iorga”. în comunicarea sa, prof. univ. V. Maciu a făcut o amplă prezen- tare a evenimentelor de la începutul veacului plnă la 1 decembrie 1918 care au dus la procla- marea noului stat iugoslav. Gh. Unc, Ion Gheorghiu şi Vasile Netea, urmărind condiţiile speci- fice ale formării statului ungar, cehoslovac şi polonez In 1918, au relevat principalele momente ale luptei pentru libertate şi unitate politică. Făcînd o incursiune în istoriografia păcii de la Versailles, dr. Eliza Campus, şef de sector a Institutul de istorie ,,N. Iorga” a înfăţişat Acţiunea diplomatică a României In vederea recunoaş- terii hotărtrilor de la Alba-Iulia. Iar unele Aspecte internaţionale ale unirii Transilvaniei au fost subliniate de lt. - col. Dinu, de la Academia militară generală. Mai multe comunicări din cadrul ambelor secţii au analizat poziţia mişcării muncitoreşti faţă de problema unirii Transilvaniei cu România. Astfel, N. Nicolae, cercetător la Institutul de ştiinţe istorice şi social-politice, In comunicarea Mişcarea socialistă din România şi lupta pentru realizarea stalului naţional unitar, a subliniat faptul că socialiştii au sprijinit, încă de la apariţia primelor cercuri socialiste din deceniul al VlII-lea al secolului trecut, lupta generală a poporului român pentru împlinirea idealului său naţional. Poziţia acestora faţă de problema Transilvaniei in perioada primilor doi ani ai războiului mondial a fost analizată şi de conf. univ. I. Huscariu, în comunicarea Făurirea statului naţional unitar in dezbaterea socialiştilor din vechea Românie (1914 — 1916). Aspecte ale contribuţiei socialiste la făurirea statului naţional unitar român au fost prezentate de lt.-col. Ilie Ceauşescu şi lt.-col. Vasile Mocanu de la Academia militară generală, in timp ce I. Lungu, în comunicarea Luptele muncitorilor minieri din Valea Jiului in anul 1918, a înfăţişat un episod al acţiunilor proletariatului transilvănean. Aportul ţărănimii la lupta pentru desăvîrşirea unităţii politice a fost înfăţişat în comu- nicarea Mişcările ţărăneşti din Transilvania şi unirea, susţinută de conf. univ. I. Kovâcs, In care s-a subliniat rolul pe care aceste mişcări l-au avut In desfiinţarea vechiului aparat de stat al monarhiei dualiste şi în alcătuirea consiliilor naţionale. Aspecte ale luptei ţărănimii din Transilvania în ultimii doi ani ai războiului au fost prezentate de dr. Gh. Ioniţă (Luptele ţără- nimii hunedorene in anii 1916 — 1918) şi de I. Chiorean. de la Centrul de cercetări ştiinţifice din Tg.-Mureş (Lupta comună a ţărănimii române şi maghiare tn ţinuturile Mureş-l'urda In noiem- brie 1918, împotriva moşierilor şi organelor de stat burghezo-moşiereşli). Un rezultat pe plan economic-social al luptelor ţărănimii transilvănene în perioada amin- tită a fost analizat, pe baze statistice, de către dr. Vasile Liveanu, şef de sector la Institutul de istorie „N. Iorga”, în comunicarea Aplicarea clauzelor agrare ale Declaraţiei de la Alba-Iulia. Remarcînd limitele de clasă ale reformei agrare din Transilvania, autorul, în concluziile sale, a •relevat In acelaşi timp urmările pozitive ale acesteia în viaţa social-politică a României postbelice. Caracterul larg popular al luptei pentru unire a mai fost subliniat de Martin Aurel (Lup- tele maselor populare tn ţinutul Ardealului In 1917—1918) şi asist. univ. Teodor Pavel (Din lupta ,populaţiei bihorene pentru unirea Transilvaniei cu România), ambii vorbitori prezentlnd în comu- nicările lor unele aspecte locale ale acţiunii populaţiei transilvănene pentru desăvîrşirea statului naţional unitar român. Despre Activitatea consiliilor naţionale tn vederea unirii Transilvaniei cu România s-au ocupat In mod special conf. univ. dr. N. Petreanu, de la Aeadeinia „Ştefan Gheorghiu”, şi •dr. V. Arimia, director adjunct al Arhivei,istorice centrale. Ei au scos In evidenţă caracterul www.dacoromamca.ro 326 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 4 revoluţionar In special al consiliilor locale, insistlnd asupra activităţii acestora. Democratismul consiliilor naţionale a fost relevat şi In comunicarea intitulată Caracterul şi rolul istoric al consi- liilor naţionale, susţinută de Marin Bodea, cercetător la Institutul de studii istorice şi social- politice. După cum a arătat autorul, acest caracter reiese atit din modul de constituire al consiliilor, cit şi din revendicările naţionale şi sociale pe care le-au prezentat. Pe de altă parte, S. Fuchs, de la Centrul de cercetări din Tg.-Mureş al Academiei, a prezentat comunicarea Consi- liul naţional din Tg.-Mureş, din care reiese cu aceeaşi pregnanţă lupta democratică a naţionali- tăţilor din Transilvania pentru libertate şi progres, Împotriva vechiului imperiu dualist. Strins legată de activitatea Consiliului Naţional Central Român şi a consiliilor locale este şi cea a gărzilor naţionale, care a făcut obiectul comunicării Contribuţia gărzilor naţionale româ- neşti din Transilvania la realizarea unirii din 1918, de col. Gh. Gh. Tudor, lt.-col. I. Sorescu şi maior I. Graur de la Academia militară generală. Autorii au analizat atit componenţa cit şi organizarea gărzilor, relevind, pe de altă parte, rolul Însemnat pe care acestea l-au jucat in ulti- mele luni ale anului 1918, atit ca forţe combatante, cit şi ca forţe^pentru menţinerea ordinii, exponent al noii puteri politice ce luase fiinţă pe teritoriul Transilvaniei. Pe de altă parte, D. Tuţu, cercetător la Institutul de studii istorice şi social-polilice, a prezentat cele mai Însemnate Acţiuni ale militarilor români din armata auslro-ungară pentru unirea l'ransilvaniei cu România. In comunicare se insistă asupra exodului de transilvăneni spre „vechiul regat” pentru a se Înrola in armata română, cit şi asupra formării de batalioane româneşti in Rusia şi Italia, alcătuite din foşti prizonieri, aduclndu-se un omagiu celor ce au căzut in luptele Împotriva duşmanului comun atit in ţară, cit şi in străinătate. Rolul presei In dezvoltarea conştiinţei naţionale şi a unităţii statale la românii transilvăneni a fost subliniat în comunicarea sa de către Gheorghe I. Borza, cercetător la Institutul de studii istorice şi social-politice. Timp de aproape un secol, presa românească din Transilvania a repre- zentat un luptător activ pentru mobilizarea eforturilor în vederea realizării visului secular a poporului român, desăvirşirea unităţii statale, antrenind in paginile ei personalităţile cele mai reprezentative ale scrisului şi luptei social-politice de pe ambele versante ale Carpaţilor. Misiunea unificatoare pe plan spiritual a Academiei Române, de la Înfiinţare pină la rezolvarea desăvîrşirii unităţii de stat a României, a făcut obiectul comunicării Academia Română şi înfăptuirea statului unitar român, prezentată de Petre Popescu, de la arhiva Academiei Repu- blicii Socialiste România. Contribuţia intelectualităţii moldovene la pregătirea şi Înfăptuirea unirii Transilvaniei a făcut obiectul comunicării lui A. Kareţki şi G. tudoran, de la Institutul de studii istorice şi social-politice (Intelectualitatea ieşeană şi unirea Transilvaniei cu România). Consemnind Oglindirea unirii Transilvaniei cu România tn publicistica social-politică interbelică, lectorul univ. C. Mocanu, de la Academia „Ştefan Gheorghiu", a scos in relief trăsă- turile specifice, in funcţie de orientarea publicistului sau organului de presă respectiv. S-a subli- niat in publicistica vremii Însemnătatea economică şi social-politică a evenimentului pentru dezvoltarea mişcării muncitoreşti, pentru stabilirea de noi principii de drept internaţional etc. Al. Porţeanu, cercetător principal la Institutul de istorie ,,N. Iorga”, a prezentat Unirea Transilvaniei cu România tn memorialistica vremii (Tiron Albani, Ion Clopoţel, V. Goldiş, Emil Isac, Lucian Blaga, I. Lupaş, D. Guşti. Jâszi Oszkâr, Jancso Elemer ş.a.). în sflrşit, o serie de comunicări au fost dedicate evocării cîtorva dintre principalii Îndru- mători şi luptători ai unirii din 1918: N. Iorga, luptător pentru desăvirşirea constituirii stalului naţional român, prezentată de Gh. Buzâtu, din Iaşi, Contribuţii la cunoaşterea luptei lui Vasile Lucaci pentru libertate naţională, de Gr. Ploeşteanu, din Tg.-Mureş, V. Goldiş şi unirea Transil- vaniei cu România, de lector univ. Ion Şendrulescu, de la Universitatea din Bucureşti. www.dacorom'âfffcâ'M i Şerban Rădulescu-Zoner 5 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 327 SESIUNEA ŞTIINŢIFICĂ A FACULTĂŢII DE ISTORIE A UNIVERSITĂŢII BUCUREŞTI, DEDICATĂ ANIVERSĂRII A 50 DE ANI DE LA UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMĂNIA Sesiunea ştiinţifică a Facultăţii de istorie din 15 — 17 noiembrie 1968 a fost consacrată măreţului eveniment al unirii Transilvaniei cu România. După cum a arătat prof. dr. docent Dumitru Berciu, decanul facultăţii, în cuvlntul de deschidere, comunicările prezentate îmbră- ţişează toate marile perioade ale istoriei patriei, sub diferite aspecte : economic, social, politic, cultural. Autorii subliniind caracterul unitar al istoriei noastre, din cele mai vechi timpuri, desăvîrşirea unităţii politice apare astfel nu un fenomen izolat, ci o încununare a unui proces multimilenar. Unitatea geto-dacă, unitatea economică şi culturală a ţărilor române în evul mediu, lupta desfăşurată sub diferite forme în secolul al XlX-lea şi al XX-lea pentru desăvîrşirea unităţii politice a statului român sint principalele probleme care au fost dezbătute în cadrul sesiunii. O succintă trecere in revistă a comunicărilor susţinute este semnificativă în acest sens. Comunicarea prof. univ. Miron Constantinescu, ministru adjunct al învăţămlnlului, intitulată Legitimitatea formării statelor succesorale naţionale, a demonstrat, din punct de vedere filozofic şi al dreptului internaţional, necesitatea destrămării Imperiului austro-ungar. Comunica- rea a fost primită cu un viu interes, ea trasînd cadrul teoretic al problemelor discutate la sesiu- nea ştiinţifică. Conf. dr. docent Bucur Milrea a prezentat comunicarea Unitatea geto-dacă reflectată in monelăria dacă, în care a subliniat caracterul unitar al istoriei geto-dacilor prin analizarea nume- roaselor tezaure monetare, descoperite pe teritoriul patriei noastre. Cu acest prilej a fost expusă şi ideea provenienţei autohtone a unor monede considerate mult timp ca fiind bătute în Impe- riul roman. în comunicarea Unitatea economică a ţărilor române in evul mediu (secolele XIV— XVI), conf. univ. dr. Radu Manolescu s-a referit la o epocă nu mai puţin reprezentativă pentru carac- terul unitar al istoriei noastre. Autorul ajunge la concluzia că, „deşi in evul mediu Ţara Româ- nească, Moldova şi Transilvania au fiinţai ca state separate din punct de vedere politic, uni- tatea lor economică a constituit o trăsătură caracteristică a evoluţiei lor istorice”. Lector univ. Vasile Curticăpeanu a susţinut comunicarea Rolul mişcării iredentiste In desăvîrşirea unităţii politice a stalului român. Autorul a prezentat sub aspect teoretic conţi- nutul şi semnificaţia mişcării iredentiste, care, alături de lupta de eliberare naţională a popoa- relor asuprite din Austro-Ungaria, a jucat un rol însemnat in procesul desăvîrşirii statelor naţio- nale din sud-estul Europei. Slnt trecute in revistă diferitele forme ale iredentismului din vechea Românie (activitatea societăţii „Transilvania”, a Academiei Romârte, a refugiaţilor arde- leni ele.), ca şi „acţiunea pentru unire” desfăşurată peste hotare, în occident. Lector univ. Ion Şendrulescu, în comunicarea Aclivilalea lui Vasile Goldiş pen'ru unirea Transilvaniei cu România, a prezentat rolul progresist şi importanţa acţiunii luptătorului ardelean în timpul evenimentelor din anul 1918. Comunicarea asist. st. univ. Lucian Boia, Aspecte ale emigraţiei politice din Transilvania tn vechea Românie la sfirşilul secolului al XlX-lea şi la începutul secolului al XX-lca, bazîndu-se pe o serie de materiale inedite, a prezentat dale mai puţin cunoscute din activitatea în emi- graţie a fruntaşilor ardeleni : Eugen Brole, Aurel C. Popovici, Seplimiu Albini. în comunicarea Ţărănimea din România şi desăvîrşirea unităţii politice a poporului român (1914 — 1016), asist. univ. Ion Scurtu a arătat, pe baza unei largi documentări, rolul însemnat pe care I-a avut ţărănimea — majoritatea covîrşiloare a populaţiei ţării — in lupta pentru desăvîrşirea unităţii politice a României. www.dacoromanica.ro 328 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 6 Lector univ. Gh. Cazan a prezentat comunicarea Lupta revoluţionară a popoarelor şi destrămarea Imperiului auslro-ungar, in care a arătat că principala cauză a prăbuşirii Imperiului habsburgic a fost lupta maselor, evidenţiind in acelaşi timp şi rolul jucat de emigraţia politică a popoarelor asuprite In diferite ţări europene. Sint analizate şi planurile de reformare a impe- riului, dovedindu-se nerealismul lor. Conf. univ. dr. Nicolae Ciachir a prezentat Materiale inedite privitoare la activitatea lui Mihail Sadoveanu la Iaşi tn 1917. Comunicarea, pe baza analizării unor documente pînă acum necercetate, reliefează aportul lui Mihail Sadoveanu în editarea ziarului „România”, ca şi impor- tanţa ziarului în lupta pentru desăvlrşirea unităţii politice. în comunicarea susţinută de lector univ. Silvia Ioanid: Contribuţia Universităţii româneşti la unirea Transilvaniei cu România se analizează pe larg acţiunea universitarilor români peste hotare, în Franţa, Italia, S.U.A., Marea Britanie, pentru sprijinirea cauzei desăvlrşirii unităţii statale. Slnt, de asemenea, consemnate şi manifestările interne în folosul aceleiaşi cauze, ale profesorilor şi studenţilor, in perioada primului război mondial. Conf. univ. dr. Ion Gheorghiu şi student Ion Coman au prezentat: Contribuţia socialiş- tilor transilvăneni la unirea Transilvaniei cu România. în comunicare se reliefează rolul deter- minant al socialiştilor din Transilvania în formarea Comitetului Naţional Român Central, In convocarea Adunării de la Alba-Iu lia, ca şi în impunerea unor revendicări democratice In decla- raţia adoptată. Conf. univ. dr. Constantin Corbu a prezentat comunicarea Poziţia socialiştilor din vechea Românie fa(ă de problema unităţii politice a poporului român la sftrşilul secolului al XlX-lea. Autorul ajunge la concluzia că socialiştii din vechea Românie au avut, la sflrşitul secolului trecut, o poziţie justă în problema naţională, simpatizlnd şi sprijinind lupta românilor din Tran- silvania. Ei au contribuit, prin aceasta, şi la dezvoltarea gindirii social-politice din România. Prof. univ. dr. docent Ladislau Bânyai a p rezentat comunicarea Unirea Transilvaniei cu România şi naţionalităţile conlocuitoare. Autorul a adus o serie de date interesante privind poziţia naţionalităţilor conlocuitoare din Transilvania faţă de actul unirii. Este de reţinut atitudinea favorabilă desăvlrşirii unităţii statale adoptată de Comitetul Naţional Maghiar din Tlrgu-Mureş, ca şi de populaţia germană din Transilvania şi Banat. „Masele româneşti asuprite de stăpinirea austro-ungară n-au separat niciodată cauza eliberării lor naţionale de aceea a eliberării sociale. Ele s-au situat în primele rlnduri ale marilor acţiun i Împotriva războiului, Împotriva monarhiei habsburgice şi a stăplnirii reacţionare maghiare, luptlnd umăr la umăr cu oamenii muncii maghiari, germani şi de alte naţionalităţi din Transilvania”. Lector univ. dr. Gh. I. Ioniţă a susţinut comunicarea Pagini din lu pla dusă de universi- tarii din România in anii 1918 — 1944 pentru apărarea independentei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a tării. Autorul aduce un bogat material privind acţiunile profesorilor şi studenţilor, In această perioadă. Asistent st. Vasile Budrigă a prezentat desfăşurarea adunării ce a consacrat reunirea părţii răpite din Transilvania cu România In comunicarea Adunarea de la Cluj din 13 martie 1945 şi reunirea Transilvaniei de nord cu România. O serie de comunicări nu au fost direct legate de desăvlrşirea unităţii statale sau de pregătirea acesteia de-a lungul veacurilor. Ele au fost prezentate Insă tot In cadrul sesiunii festive, In cinstea aniversării celor 50 de ani de la unirea Transilvaniei cu România, unele con- tribuind la o mai bună Înţelegere a condiţiilor generale In care s-a desfăşurat acest eveniment. Prof. univ. dr. Iorgu Stoian a prezentat comunicarea O nouă inscripţie agonală din Histria. Autorul, făcînd o analiză amănunţită a noii inscripţii, a scos In evidenţă importanţa ei pentru cunoaşterea unor aspecte ale vieţii Histriei. Din lucrarea mai amplă Ideea unităţii europene tn secolul al XVI-lea şi importanta ei tn lupta anliolomană, asist. univ. Florentina Cazan a prezentat capitolul referitor la atitudinea www.dacQromamca.ro 7 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 329 umaniştilor germani faţă de această problemă. S-a subliniat marea răsplndire căpătată de ideea unităţii europene In perioada amintită. Necesitatea cercetării documentelor otomane, in cea mai mare parte incă inedite, pentru istoria României a reieşit din comunicarea asist. st. Mihai Maxim : Importanţa condicilor turceşti pentru studiul obligaţiilor economico-financiare ale Moldovei şi Ţării Româneşti faţă de Imperiul otoman in a doua jumălale a secolului al XVI-lea. Conf. univ. Gh. Ionescu a prezentat comunicarea Documente originale fără sigiliu, dar autentice. Considerind prezenţa sigiliului ca o garanţie a autenticităţii, autorul, pe baza analizării amănunţite a două documente, din anii 1654 şi 1688, demonstrează autenticitatea unor docu- mente, chiar lipsite de sigiliu. în comunicarea Legăturile Iţii Nicolae Roselli Roznovanu cu Franţa in lumina corespondenţei sale, asist. univ. Nicolae Isar aduce date noi privind legăturile noastre cu Fran ţa in primele decenii ale secolului al XlX-lea şi influenţa ideilor luministe franceze asupra intelectualităţii noastre in această perioadă. Asist. univ. Constantin Buşe a prezentat comunicarea Din istoria relaţiilor romăno- americane. Consulii americani in Principale in anii 1858 — 1878. Autorul expune activitatea consulatului american de la Galaţi Înfiinţat in 1858 şi a consulatului din Bucureşti, inceplnd cu anul 1867. în comunicarea Influenţa românească asupra mişcării de eliberare bulgare din anii 1862 — 1870, conf. univ. dr. Constantin Velichi prezintă Intr-o lumină interesantă relaţiile româno- bulgare din această perioadă. Sint scoase in evidenţă aspecte mai puţin cunoscute ale influenţei româneşti asupra revoluţionarilor bulgari. în comunicarea Aspecte ale relaţiilor româno-franceze in anii 1914 — 1916, asist. univ. Mircea Popa a prezentat intensificarea remarcabilă a acestor relaţii la Începutul primului război mondial. Asist. univ. Ema Nastovici a susţinut comunicarea Din istoria relaţiilor româno-turce in perioada 1914 — 1916, evidenţiind Încercările pentru stabilirea unei politici de bună Înţelegere între cele două state in aceşti ani. în încheierea sesiunii ştiinţifice, prof. univ. dr . docent D. Berciu, subliniind interesul trezit de comunicările prezentate, bazate pe o bogată informare, a arătat că această mani- festare constituie un omagiu adus de cadrele didactice ale Facultăţii de isterie memoriei celor care au luptat şi s-au jertfit pentru desăvirşirea unităţii politice. Prin organizarea sesiunii ştiinţifice festive, Facultatea de istorie a dat o contribuţie ştiinţifică Însemnată pentru cunoa- şterea diferitelor aspecte legate de marele eveniment al anului 1918. Lucian Boia SEMICENTENARUL UNIRII TRANSILVANIEI Eveniment de cuprinzătoare semnificaţie istorică, sărbătorit cu însufleţire de întregul nostru popor, semicentenarul desăvlrşirii unităţii de stat a României a prilejuit o retrospectivă de largi proporţii a evenimentelor de acum o jumătate de veac, a permanenţei multiseculare a aspiraţiilor pentru unirea tuturor românilor intr-o singură ţară, strins împletite de acelea pen- tru libertate naţională şi socială, precum şi afirmarea deplinei rezolvări a problemei naţionale Iii România socialistă. . . www.dacoFomanica.ro 330 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 8 „Participăm cu deosebită emoţie — arăta tovarăşul Nicolae Ceauşescu cu prilejul festivi- tăţilor populare de la Alba-Iulia — la sărbătoarea Împlinirii a 50 de ani de la Înfăptuirea dorinţei de veacuri a poporului nostru — realizarea statului naţional român, care a deschis calea dezvol- tării unitare a naţiunii noastre”. Iar la şedinţa jubiliară a Marii Adunări Naţionale consacrată aceluiaşi eveniment, tovarăşul Nicolae Ceauşescu sublinia că unirea Transilvaniei cu România, „eveniment istoric de importanţă crucială In viaţa poporului nostru”, corespunzind necesităţilor obiective ale dezvoltării sale, ,,nu a fost actul cltorva persoane sau grupuri izolate, ci opera Întregului popor, a Întregii noastre naţiuni”. Licliidlndu-se cu hotărlre discriminările sociale şi naţionale din trecut, „partidul şi statul nostru dezvoltă continuu prietenia frăţească dintre poporul român şi naţionalităţile conlocuitoare, munca lor unită pentru Înflorirea patriei co- mune ... In fruntea Întregii noastre naţiuni, conduclndu-i cu mină sigură destinele, Partidul Comunist Român nu va precupeţi nimic pentru a fi la Înălţimea misiunii sale istorice”. Oamenii de ştiinţă şi cultură au adus un aport deosebit In cadrul manifestărilor prilejuite de sărbătorirea semicentenarului unirii Transilvaniei. Cu prilejul festivităţilor de la Alba-Iulia, In oraşul unde acum cinci decenii era procla- mată unirea s-a deschis Muzeul Unirii şi a avut loc dezvelirea statuii lui Mihai Viteazul, primul Înfăptuitor al statului unitar român. Busturi şi statui similare au fost aşezate şi in alte colţuri din ţară. Întreaga presă centrală şi regională, radio-ul, televiziunea au dedicat numere, pagini sau emisiuni speciale evenimentului. Editurile au pregătit volume speciale. Au avut loc sesiuni ştiinţifice, simpozioane, conferinţe şi alte manifestări similare în toate judeţele ţării. Nume- roase personalităţi române, precum şi reprezentanţele diplomatice ale ţării au prezentat eveni- mentul In străinătate. în cele ce urmează ne propunem să consemnăm cele mai de seamă manifestări prilejuite de sărbătorirea semicentenarului unirii Transilvaniei cu România, la care şi-au dat concursul oamenii de ştiinţă din domeniul istoriei. în afara unei sesiuni de comunicări organizată In capitală de către Academia Republicii Socialiste România In colaborare cu Institutul de studii istorice şi social-politice de pe lingă C.C. al P.C.R., Ministerul Învăţămîntului, Academia de ştiinţe social-politice „Ştefan Glieor- gliiu” şi Academia militară generală şi In afară celei de la Universitatea din Bucureşti, care formează obiectul unor dări de seamă separate, au avut loc şi alte sesiuni ştiinţifice, atlt In capi- tală, cit şi In diferite oraşe din ţară. • Astfel, la 28 noiembrie s-a ţinut în Bucureşti un simpozion în cadrul Academiei de ştiinţe social-politice „Ştefan Gheorghiu” de pe lingă C.C. al P.C.R. în care au fost prezentate urmă- toarele comunicări : Semnificaţia unirii in dezvoltarea social-politică a României (conf. univ. A. Petric), Premisele tnfăptuirii stalului naţional unitar român (conf. univ. N. Huscariu), Unirea Transilvaniei cu România şi momentul istoric internaţional (lec. univ. I. Călin şi I. Oros), Unirea Transilvaniei cu România, operă a maselor largi populare (lect. univ. A. Varghida), Reprezentarea poporului In Adunarea de la Alba-Iulia (lect. univ. V. Avramescu) şi împlinirea năzuinţelor spre libertate şi unitate In anii construcţiei socialiste (Şt. Lache). Societatea numismatică română a organizat de asemenea o şedinţă festivă, la 24 noiem- brie, cu care ocazie acad E. Condurachi a vorbit despre Importanţa tezaurelor monetare, a monu- mentelor ceramice şi de piatră tn atestarea fără echivoc a continuităţii populaţiei dacice, daco-romane şi a populaţiei române pe aceste meleaguri de-a lungul veacurilor. Tot In capitală, la 22 noiembrie a avut loc simpozionul „1918 — momente, energii, idea- luri”, ţinut de Universitatea populară Bucureşti, In cadrul căruia au luat cuvlntul acad. Constan- tin Daicoviciu, acad. Victor Vllcovici, acad. Victor Eftimiu şi dr. docent Radu Vulpe. Sub auspiciile C.R.S.S. a avut loc citeva zile mai tlrziu, în sala Patria, un alt simpozion, la care au vorbit prof. dr. docent Petre Vancea, membru corespondent al Academiei, dr. Augustin Deac www.dacoromanica.ro 9 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 331 şi dr. Vasile Netea. în aceeaşi zi, la Cabinetul de partid al Comitetului municipal al P.C.R. au conferenţiat prof. univ. Vasile Maciu, membru corespondent al Academiei, conf. dr. Victor Axenciuc şi lect. univ. Ion Ardeleanu. O importantă sesiune ştiinţifică a avut loc în ziua de 30 noiembrie în sala de conferinţe a Bibliotecii universitare din Cluj, organizată de Universitatea Babeş-Bolyai, de Filiala din Cluj a Academiei şi de Institutul de studii istorice şi social-politice din aceeaşi localitate. După cu- vintul de deschidere rostit de prof. univ. Victor Preda, membru corespondent al Academiei, care a vorbit despre semnificaţia actului istoric de la 1 decembrie 1918, au fost prezentate ur- mătoarele comunicări: Semnificaţia unirii (prof. univ. dr. docent Şt. Pascu, membru corespon- dent al Academiei), Rolul internaţional al luptei poporului român pentru desăvlrşirea statului său naţional (conf. univ. I. Bojan), Realizarea stalului unitar tn concepţia politică a poporului nostru In epoca modernă (C. Rusu), Lupta comună romăno-maghiară tmpolriva slăptnirii habs- burgice (Gh. Bodea), Atitudinea naţionalităţilor faţă de problema unităţii de slal a poporului român (prof. univ. A. Cselânyi şi conf. I. Kovâcs), Presa din Transilvania, factor militant In pregătirea unirii (Liviu Maior), Lupta emigraţiei române tn favoarea unirii (V. Vesa), Aportul mişcării muncitoreşti din ţara noastră la făurirea stalului român unitar (L. Vajda), Acţiuni revoluţionare ale ţărănimii din Transilvania tn spiritul luptei pentru desăvtrşirea unităţii de stat (A. Egyed), P.C.R. conducătorul luptei pentru democraţie şi socialism In cadrul statului român (L. Fodor). O sesiune asemănătoare a avut loc cu două zile mai Înainte, la Iaşi. Au luat cuvîntul conf. univ. dr. A. Loghin, care a expus comunicarea Unirea Transilvaniei cu România — operă a maselor populare, a întregului popor român, L. Boicu, care a vorbit despre Lupta pentru Unirea Principatelor — etapă importantă In procesul de constituire a statului naţional român, Georgeta Tudoran, care a conferenţiat despre Ideea unirii poporului român In tradiţiile mişcării socialiste din ţara noastră şi A. Kareţki, care a prezentat în colaborare cu L. Eşanu comunicarea Partidul Comunist Român, conducătorul luptei pentru apărarea independenţei şi suveranităţii naţionale a ţării. Sesiunea ştiinţifică s-a încheiat cu comunicarea, Dezvoltarea naţiunii tn condiţiile desăvlr- şirii socialismului tn patria noastră, elaborată de conf. univ. dr. L. Coptei şi conf. univ. M. Săr- măşanu. Tot la Iaşi a avut loc şi o sesiune de comunicări a Facultăţii de istorie-filozofie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” şi un simpozion organizat de Cabinetul de partid al Comi- tetului judeţean al P.C.R. Dintre referatele ţinute menţionăm pe cel al directorului Arhivelor Statului Iaşi, Gh. Ungureanu, intitulat Documente inedite In arhivele de peste hotare despre lupta poporului român pentru făurirea statului său unitar. Tot în cursul lunii noiembrie s-a ţinut sub auspiciile Filialei Craiova a Societăţii de ştiinţe istorice o altă sesiune în care s-au prezentat comunicările : Mărturii din Oltenia referitoare la curentul pentru desăvtrşirea unităţii naţionale (S. Crăciunoiu şi L. Deaconu) şi Unele aspecte cu privire la pregătirea marelui act istoric al unirii Transilvaniei cu România la 1 decembrie 1918. Filiala Societăţii din Timişoara a organizat un simpozion la care au fost prezentate comunicările : Caracterul popular al Unirii Banatului cu ţara veche de dr. Th. Trîpcea şi Contribuţia românilor bănăţeni la unirea din 1918 de Aurora Dolga, iar la Filiala Braşov s-a ţinut o sesiune în care, în afară de amintirile lui Ion Clopoţel, au fost audiate referatele : Contribuţia mişcării muncitoreşti şi socialiste la unire (Al. Porţeanu), Lupta emigraţiei pentru unire (FI. Silvan), Braşovul şi unirea (Mircea Băltescu), Poziţia saşilor braşoveni faţă de actul unirii (Maya Philippi). Dintre numeroasele expoziţii organizate cu prilejul semicentenarului unirii Transilvaniei, trebuie să amintim mai întîi deschiderea în prezenţa conducătorilor de partid şi de stat a Muzeului unirii la Alba-Iulia. Rezultat al unor neobosite investigaţii pentru acumularea colecţiilor, îmbo- găţite prin spectaculoase descoperiri şi a unor asidue eforturi pentru valorificarea cit mai deplină a acestora prin mijloacele largi puse la dispoziţie de statul nostru (se dispune azi de 9 500 m2 suprafaţă expozabilă), muzeul din Alba-Iulia cuprinde, în noua sa formă, pe lingă secţiile mai vechi de arheologie, istorie medievală şi etnografie, reorganizate şi mult îmbogăţite, o secţie www.dacoramamca.ro 1 0 - c. 3111 332 VIATA ŞTIINŢIFICA 10 aparte ocuplnd localul unde s-a proclamat unirea In 1918 şi prezentlnd procesul Înfăptuirii unităţii statale. Pornind de la ilustrarea unităţii de cultură In epocile neolitică şi a bronzului, apoi a uni- tăţii politice şi teritoriale In epoca daco-romană, In cea a unirii sub Mihai Viteazul, a anului revoluţionar 1848 şi a unirii din 1859, a activităţii asociaţiilor culturale (ASTRA, Liga culturală etc.), a participării românilor din Transilvania la războiul pentru independenţă, expoziţia, care cuprinde sala mare a unirii şi alte 8 săli In jurul acesteia, se opreşte asupra acţiunii Memoran- dului (ilustrată prin multe documente inedite) şi mai ales asupra primului război mondial şi a realizării unirii In 1918. în legătură cu Adunarea naţională din 1 decemnrie 1918 sint expuse In original sau facsimil toate documentele cunoscute plnă in prezent, inclusiv procesele-verbale ale adunării, precum şi zecile de mii de crediţionale care demonstrează valabilitatea incontestabilă şi caracterul profund democratic al actului unirii. Expoziţia se Încheie cu un sector special care ilustrează Încununarea luptei de totdeauna a poporului nostru pentru dreptate, libertate şi uni- tate politică prin lupta, sub conducerea comuniştilor, pentru făurirea puterii populare şi con- strucţie socialistă. Dintre expoziţiile deschise In capitală cu acelaşi prilej menţionăm pe cele de la Muzeul de istorie a partidului comunist, a mişcării revoluţionare şi democratice din România, de la Bibli- oteca Academiei Republicii Socialiste România, Muzeul de artă al Republicii Socialiste Româ- nia ; dintre expoziţiile din ţară, pe cea deschisă la 30 noiembrie la Cluj, in sala Bibliotecii centrale universitare, cu tema Unirea Transilvaniei cu România — 1 decembrie 1918, repre- zentlnd cea de-a cincea expoziţie din ciclul „Momente din lupta poporului român pentru Înfăptuirea statului naţional unitar”; expoziţia documentară de la Sibiu, organizată şub aus- piciile Bibliotecii ASTRA, Arhivelor statului şi Muzeului Brukenthal, expoziţiile de la Biblioteca „V. A. Urechia” din Galaţi, de la Universitatea din Timişoara, Casa de cultură din T.-Severin etc. Multe dintre acestea au prezentat documente şi fotografii originale adesea inedite, precum şi alte exponate de deosebită valoare documentară. în ceea ce priveşte contribuţia revistelor şi a altor publicaţii ştiinţifice şi culturale la sărbă- torirea unirii Transilvaniei cu România trebuie să subliniem de Ia Început că acestea nu s-au limi- ta t la clteva numere ocazionale. Astfel, la numărul 13 din 28 martie 1968, revista „Tribuna” din Cluj a inaugurat un ciclu de articole, documente, memorii etc. In legătură cu aniversarea semi- centenarului realizării Marii uniri de la 1 decembrie 1918. Articolul inaugural al rubricii: Ideea şi tendinţele de unitate ale poporului român e semnat de prof. univ. Şt. Pascu. Sub titlul comun „Tribuna unirii” au fost reproduse In continuare In paginile revistei, număr de număr pină in decembrie, articole şi alte materiale privind pregătirea social-politică şi culturală a actului de la 1 decembrie 1918 (inceplnd cu Şcoala ardeleană şi cu revoluţia din 1848 şi insistind asupra ac- ţiunilor şi evenimentelor imediat premergătoare unirii Transilvaniei cu România), precum şi portrete biobibliografice ale unor luptători pentru unitate politică şi dreptul românilor din Transil- vania la o viaţă liberă': Alex. Roman, Alex. Mocioni, Vincenţiu Babeş, Vasile Lucaci, Simion Mlndrescu, dr. Valeriu Branişte, Barbu Delavrancea, Take Ionescu, N. Titulescu, Octavian Goga, Silviu Dragomir şi alţii. Numărul pe noiembrie al revistei „Lupta de clasă” cuprinde, pe lingă editorialu Un eveniment de însemnătate istorică tn viaţa poporului, un grupaj de studii şi articole privind unirea Transilvaniei cu România, semnate de prof. univ. Şt. Pascu, membru corespondent al Academiei (Desăvtrşirea statului naţional român unitar — încununare victorioasă a unei lupte de veacuri), prof. univ. Miron Constantinescu (Tendinţe social-polilice şi curente de idei tn Tran- silvania tn anii luptei pentru unire), I. Popescu-Puţuri (Anul 1918 in Europa), I. Tiberian (Premise economice ale desăvtrşirii stalului naţional român unitar), V. Liveanu (Mişcarea socia- listă şi unirea Transilvaniei cu România), L. Bânyai, Al. Porţeanu (Lupta mişcării munci- toreşti transilvănene pentru făurirea statului naţional unitar). Iar numărul pe decembrie repro- duce articolul lui C. Gollner (Tradiţii de luptă comună a poporului român şi a poporului ger- man din Transilvania). . www.dacoFomanica.ro 11 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 333 în numerele pe septembrie — octombrie, prof. univ. V. Maciu, membru corespondent al Academiei, publică in „Studii” şi respectiv, „Revue Roumaine d’Histoire” lucrarea Carac- terul unitar al revoluţiei din 1848 In ţările române. Numărul doi din „Revista arhivelor” este dedicat in Întregime aniversării semicente- narului unirii Transilvaniei şi evocării evenimentelor şi acţiunilor care l-au precedat, cu urmă- torul sumar: Şt. Pascu, 1 decembrie 1918; Al. Sacerdoţeanu, Sigiliul domnesc şi stema ţării. Conceptul de unitate a poporului român pe care tl reflectă şi rolul avut In formarea ideii de unire; M. Sturza-Săuceşti, Al. Gonţa, Tricolorul românesc, simbol al unităţii naţionale sub Mihai Viteazul; I. Holhoş, N. Nistor, Contribuţia ASTREI la realizarea unităţii naţionale; I. Bur- lacu, Tr. Rus, Contribuţii documentare privind rolul „Ligii culturale” In făurirea stalului naţional unitar român; I. Burlacu, V. Grozav, Pagini din lupta românilor transilvăneni aflaţi In vechea Românie (1908—1916); Şt. Hurmuzache, I. Adam, Consiliile naţionale române In lupta pen- tru unirea Transilvaniei cu România; V. Arimia, Gărzile naţionale In lupta pentru înfăptuirea unităţii de stat a României; I. Kovâcs, Lupta ţărănimii maramureşene pentru unirea cu Ro- mânia In toamna anului 1918; A. Cociora, E. Gluck, Noi dale privitoare la lupta românilor din Clmpia Aradului pentru drepturi şt libertăţi naţionale; I. Rusu, înfiinţarea şi organizarea dis- trictului românesc al Năsăudului; N. I. Chipurici, Dale şi mărturii despre societatea muzicală „Doina” din T. -Severin. în acelaşi număr continuă reproducerea de documente Din lupta poporului român pentru unitate şi libertate naţională, Începută in nr. 1. „Analele Institutului de studii istorice şi social-politice de pe lingă C.C. al P.C.R.” publică articolele şi comunicările Promovarea ideii unirii naţionale in mişcarea socialistă din România, de C. Căzănişteanu şi M. Florescu (in nr. 4), Lupta anlihabsburgică a maselor din Transilvania, de L. Bânyai şi G. I. Bodea, Mişcarea muncitorească di•• România şi unirea naţională, de Fi. Tănăsescu (in nr. 5), Mişcarea muncitorească şi socialistă — factor important al luptei pentru formarea statului naţional unitar român, de Aug. Deac, Mişcările ţărăneşti desfă- şurate in anul 1918 şi rolul lor tn destrămarea puterii locale de slat auslro-ungare, de A. Egyed şi L. Vajda, Consiliile naţionale române şi rolul lor in pregătirea şi înfăptuirea unirii Transil- vaniei cu România, de V. Arimia şi N. Petreanu, 1918— expresii a năzuinţei de independenţă a poporului român, de N. Rauş, Ideile marxismului biruitor şi lupta popoarelor pentru autodeter- minare fn anul 1918, de N. Copoiu (în nr. 6). Revista „Probleme economice” reproduce in nr. 11 articolele: Progresul economic şi dezvoltarea naţiunii (dr. Ilie Rădulescu) şi Ideea formării stalului naţional unitar şi gtndirea social-economică românească (Toader (onescu-Cluj), iar „Secolul XX” publică în ultimul număr pe 1968 un grupaj de articole semnate de prof. univ. Miron Constantinescu, Virgil Cândea şi Vasile Netea. în sfirşit, „Magazinul istoric” face loc in numărul 11 unui grupaj de amintiri ale unor participanţi la Marea adunare a poporului de la Alba-Iulia, de la 1 decembrie 1918: Tiron Albani, Tiberiu Brediceanu, dr. Dominic Stanca, Dante Gherman, precum şi la două articole semnate de C. Antip (Apoteoza unor lupte de veacuri) şi Damian Hurezeanu (Ecouri in presa apuseană la actul unirii). Dintre contribuţiile ştiinţifice apărute în preajma lui 1 decembrie 1968, in revistele de cultură, amintim pe cele publicate de prof. univ. Miron Constantinescu în nr. din 28 noiem- brie al revistei „Lumea” (Un eveniment de importanţă istorică: unirea Transilvaniei cu Ro- mânia), unde slnt reexaminate dezbaterile şi concluziile Conferinţei istoricilor de la Viena „Toamna 1918” şi, in numărul din 22 noiembrie al revistei „Contemporanul”, Cultura şi uni- tatea de slal a naţiunii române, semnat împreună cu V. Curticăpeanu. Acad. C. Daicoviciu semnează articole de fond in nr. din 28 noiembrie al reviste i „România literară” (Alolcuprinzăloarea însemnătate işlorică a zilei de 1 decembrie 1918)» www.dacoFomanica.ro 334 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 12 In nr. 11 al „Vieţii româneşti” (Marea Unire) şi In nr. 11 al revistei „ASTRA” din Braşov >(Unirea, necesilale istorică). Acelaşi număr din „România literară” dedicat semicentenarului unirii Transilvaniei ■cuprinde un interviu luat dr. Laurenţiu Oanea, secretarul Adunării naţionale de la Alba-Iulia, mărturii ale participanţilor la unire (Enea Grapini, Tiron Albani, Paul Abrudeanu, Emilian D. Antal), pagini dintr-un raport din 9 aprilie 1919 al lui Traian Vuia despre Acjiuni ale românilor de la Paris pentru desăvtrşirea unităţii naţionale, precum şi articole semnate de prof. univ. Şt. Pascu (Unirea a făcut-o poporul), Vasile Netea (Scriitori români luptători pentru unirea Transilvaniei), Horia I. Ursu (Voluntari transilvăneni In Italia 1917—1919) şi Cor- neliu Albu (Ştefan Ludwig Roth, un precursor al ideii de convieţuire paşnică In Transilvania). în numărul festiv al „Vieţii româneşti” mai semnează: acad. Al. Graur (Unitatea lingvistică a poporului român), G. Zâne, membru corespondent al Academiei (Şcoala economică românească tn Transilvania), G. Ivaşcu (Şcoala ardeleană. Semnificaţia istorică, ideologică şi estetică), Ion Creţu (Ardealul oglindit In paginile „Vieţii româneşti” înainte de unire). Dintre documentele comunicate menţionăm corespondenţa din 1918 de la Paris a lui Octavian Goga, publicată de Daniela Poenaru. Numărul dedicat sărbătoririi evenimentelor de acum 50 de ani de revista „Contem- poranul” cuprinde pe lingă o relatare a festivităţilor semicentenarului de la Alba-Iulia şi scurte articole omagiale, un grupaj de amintiri ale participanţilor la unire: Tiberiu Brediceanu, Ion Clopoţel, Tiron Albani, Teodor Neş, Pavel Maliţa, Valeriu Pascu şi un interviu despre 1 decem- brie 1918 luat lui Lucian Blaga In 1945. Despre colaborarea dintre poporul român şi naţio- nalităţile conlocuitoare In trecut şi azi scrie prof. univ. L. Bânyai (Unitatea frăţească, imperativ al istqfiei). Revistele studenţeşti publică şi ele pagini Închinate unirii. Menţionăm din acestea arti- colul prof. univ. Gh. Bulgăr Ecouri ale unirii şi evocarea Curcubeul după singe şi lanţuri de dr. Laurenţiu Oanea, fost secretarul Adunării naţionale şi semnatar al^actului unirii, apărute in nr. pe noiembrie al revistei „Amfiteatru”. Toate publicaţiile din provincie Închină pagini, articole sau alte materiale evocării eveni- mentelor din 1918. Dintre săptămînale am menţionat revista „Tribuna”|din Cluj. Numărul omagial din 28 noiembrie 1968 e Închinat în Întregime semicentenarului unirii Transilvaniei cu România. Pe lingă creaţii literare clasice sau contemporane despre unire sint publicate articole privind Pregătirea şi desfăşurarea adunării de la Alba-Iulia (prof. univ. Şt. Pascu); Unirea şi poziţia socialiştilor români (conf. univ. Trofin Hăgan); Unirea şi studenţimea (Eugen Hulea); Unirea ca motiv poetic (V. Fanache); Un deschizător de drumuri — Sexlil Puşcariu (Mircea Vaida); Natura juridică a holărtrilor de la Alba-Iulia (Tudor Drăgan); Dezvoltarea ştiinţelor naturale la Cluj, după unire (acad. Eugen Pora); Unirea şi naţionalităţile (Balogh Edgar), Dramaturgia românească din Transilvania (Ion Maniţiu); Şcoala de arte~frumoase de la Cluj (Daniel Popescu); Ecoul unirii In arta plastică (Leonid Flaş); Literatura maghiară sub zodia unirii Transilvaniei cu România (David Gyula); Ecoul internaţional al luptei poporului român pentru unire (conf. univ. dr. I. Bojan), precum şi o corespondenţă din S.U.A. semnată de Keit Hitchins de la Universitatea din Illinois despre Politica [americană şi unirea Transilvaniei cu România tn 1918. Din materialele publicate de revista „Cronica” din^30 noiembrie 1968, pe lingă arti- cole privind literatura română din Transilvania, semnate de George Munteanu şi Dumitru Micu şi articolul de fond ocazional semnat de conf. univ. dr. Aurel Loghin, semnalăm preţioasele contribuţii ale lui Gh. Ungureanu, directorul Arhivelor statului din Iaşi, rezultate din cercetarea Arhivei istorice militare a Franţei de la Vincennes (Unirea Transilvaniei cu România. Noi cercetări tn arhivele pariziene), un articol despre Studenţimea ieşeană tn acea toamnă memora- bilă semnat de Aurel Leon şi citeva Însemnări despre turneele ieşene ,,de propagandă culturală” In Transilvania Înainte şi după unire (AL Arbore şi C. Cloşca: Unire prin cultură). www.dacoramamca.ro 13 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 335 Din publicaţiile lunare şi trimestriale amintim articolele Unitate istorică]âe Hadrian Dai- coviciu şi Un principiu fundamental al declaraţiei de la Alba-Iulia de dr. Emil Poenaru, din revista piteşteană „Argeş”. Remarcăm de asemenea paginile închinate jubileului unirii de re- vista „Ramuri” din Craiova sub semnăturile lui V. Netea (Necesitate şi imperativ istoric), Matei Ionescu (Permanenţa patriotismului), G. Maniu şi L Sorescu (Unirea — popasuri tn timp). Teodor Crişan (Unirea şi mişcarea muncitorească), Al. Porţeanu (Prezenţa intelectualilor), Bucur Ţincu (Rezonanţe tn gtndirea social-economică), Demâny Ludovic (Alba-Iulia tn presa maghiară), C. D. Papastate (Cercul revistei „Ramuri” şi Transilvania), G.Nicolae-Cazan (Dialog pesle meridiane), prof. Baziliu Mureşan (Memorial-1916). în numărul pe noiembrie al „Fami- liei” din Oradea apar articolele: Ideea unirii la cărturarii transilvăneni din secolul trecut, de V. M. Ungureanu, Semicentenarul desăvtrşirii unităţii stalului naţional român, de I. Bratu, Unirea din 1918 In memorialistica românească, de Al. Porţeanu. Iar In numărul festiv al „Astrei” din Braşov: Proletariatul şi unirea, de Al. Porţeanu, Rezoluţia (declaraţia) de la Alba-Iulia, un mare act istoric, de conf. univ. V. I. Firoiu, Pe-al nostru steag e scris unire, de D. Almaş, Am semnal actul cel mare, de dr. Laurenţiu Oanea, Semnificaţia adunării saşilor din Mediaş, de dr. docent Carol GOllner, şi Documentele vorbesc de dr. Emil Poenaru. Pagini din epopeea unităţii naţionale slnt evocate de dr. N. Ciachir, M. Sofronie, Gh. Dumitraşcu, Gh. Bodea, în numărul pe noiembrie al revistei „Tomis” din Constanţa, care mai cuprinde Premise ale con- ştiinţei naţionale, de I. Bitoleanu şi C. Scorpan, Un dialog istoric intre Dobrogea şi Transilvania, de Gh. Dumitraşeu şi N. Ciachir, O revistă a luptei pentru unitatea naţională, de Ion Faităr. Dintre volumele apărute cu ocazia semicentenarului unirii menţionăm ampla sinteză Desăvlrşirea unificării stalului naţional. Unirea Transilvaniei cu vechea Românie, sub redacţia prof. univ. Miron Constantinescu şi prof. univ. Şt. Pascu, volumul alcătuit de cadrele didac- tice de la Facultăţile de istorie din Bucureşti şi Cluj, Unitate şi continuitate tn istoria poporului român, sub redacţia prof. univ. D. Berciu, lucrarea monografică a prof. univ. Şt. Pascu, Ma- rea adunare naţională de la Alba-Iulia, apoi V. Curticăpeanu, Mişcarea culturală românească pentru unirea din 1918. în cinstea aceluiaşi eveniment au apărut lucrările destinate unui public mai larg: Adunarea naţională de la Alba-Iulia, 1918, de I. Gheorghiu şi C. Nuţu, şi Vasile Netea, Unirea Transilvaniei cu România, publicată în limbile franceză, engleză, germană, spaniolă şi rusă. Presa centrală şi locală a acordat de asemenea o mare atenţie evenimentului, publicînd nenumărate articole, mărturii, documente. Ziarul „Scinteia” din 4 noiembrie publică un prim articol referitor la sărbătorirea semicentenarului unirii Transilvaniei cu România, sub sem- nătura academicianului C. Daicoviciu, intitulat Făurirea stalului unitar, străveche aspiraţie a poporului român, în care autorul, privind „prin perspectiva secolelor”, caracterizează actul de la Alba-Iulia drept o consfinţire din punct de vedere politic a unei comunităţi profunde ,,de viaţă, de limbă şi cultură, care de veacuri şi de milenii leagă acelaşi popor aflat în ţinuturile de dincoace şi de dincolo de Carpaţi”. Legăturile seculare economice, politice şi culturale dintre Ţara Românească, Moldova şi Transilvania fac şi obiectul articolului Antecedente social- polilice ale actului unităţii statale, semnat de Ştefan Ştefănescu, director adjunct al Institutului de istorie „N. Iorga”, în „Scinteia” din 8 noiembrie. în acelaşi ziar, Dan Berindei, secretar ştiinţific al Institutului de istorie „N. Iorga”, a publicat la 15 noiembrie articolul Făurirea stalului naţional unitar, necesitate obiectivă a dezvoltării societăţii româneşti, iar dr. Augustin Deac, director adjunct al Institutului de studii istorice şi social-politice, semnează la 21 noiem- brie articolul Mişcarea muncitorească şi socialistă ferment al luptei pentru formarea stalului naţional unitar. Articolul Episoade de la începutul secolului al XX-lea ale luplei pentru unirea Transil- vaniei cu România a fost publicat în numărul din 17 noiembrie de Gh. Bodea şi Ludovi Vajda,. in timp ce numărul din 21 noiembrie consacră o întreagă pagină unirii publicind extrase din: Che- marea Marelui Sfat al naţiunii române din Transilvania din 7/20 noiembrie 1918, Rezoluţice Adunării naţionale din Alba-IiWWW.daCOrOmaniCsi.’tnafiu al Partidului Naţional 336 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 14 Român, citită In parlamentul maghiar la 18 octombrie 1918, articole din presa vremii ş.a. Adu- nării de la Alba-Iulia li este consacrat şi articolul La Alba-Iulia, pe etmpul lui Horea acum 50 de ani, apărut In „Sclnteia” din 26 noiembrie sub semnătura dr. Ion Spălăţelu. „Sclnteia” îşi încheie publicarea materialelor Închinate aniversării semicentenarului sta- tului nostru naţional unitar printr-un documentat studiu teoretic (nr. din 28 noiembrie) al prof. univ. Miron Constantinescu, intitulat Unirea Transilvaniei cu România, parte integrantă a marilor mişcări de eliberare socială şi naţională ale popoarelor lumii, şi prin articolele O săr- bătoare a tuturor fiilor patriei, de acad., Ştefan Peterfi (nr. din 1 decembrie a.c.), şi Temeliile de granit ale frăţiei dintre poporul român şi naţionalilăţile conlocuitoare de Eduard Eisenberger, ambii autori analizlnd poziţia naţionalităţilor conlocuitoare din Transilvania faţă de actul istoric al poporului român de la 1 decembrie 1918. Restul presei centrale a consacrat de asemenea un mare număr de articole şi alte materiale semicentenarului unirii Transilvaniei. Astfel, In „România liberă” au apărut: articolul Elenei Meveş, Unirea Transilvaniei cu România, rezultat al procesului de dezvoltare a poporului şi naţiunii (6 noiembrie), cel al prof. dr. docent Ladislau Bânyai, Unitatea naţiunii noastre socialiste 14 noiembrie), articolul Continuitatea istorică a relaţiilor economice Intre cele trei ţări române, (de dr. Kecskes Iosif (10 noiembrie), Momente din istoria luptei pentru făurirea statului unitar şi suveran, sub semnătura lectorului universitar Gh. Platou. Rolul mişcării muncitoreşti şi socia- liste tn lupta pentru făurirea statului unitar şi suveran este analizat în acelaşi ziar (19 noiembrie) de Gh. Bodea. Tot in „România liberă”, Alex. Porţeanu publică sub titlul Unirea — rezultat al luptelor maselor populare (26 noiembrie), iar dr. Nicolae Copoiu semnează articolul intitulat Ideile socialismului biruitor şi lupta poporului român pentru unire. Din „Sclnteia tineretului” cităm: Partidul politic al clasei muncitoare şi unitatea de stat a României, de Simion Fuchs (9 noiembrie), Perspectiva populară a unirii, de dr. docent Carol Gollner (16 noiembrie), Im- perativ fundamental al istoriei poporului român. Crearea statului naţional unitar (19 noiembrie) şl Intelectualii din România tn slujba idealului naţional, de I. Ilincioiu (21 noiembrie). în numărul din 23 noiembrie al aceluiaşi ziar, conf. univ. Iuliu Gal semnează articolul Lupta naţionalită- ţilor din Transilvania pentru drepturi sociale şi unitatea de stat a României, iar in cel din 26 noiem- brie, Traian Lungu analizează Condiţiile interne şi internaţionale tn care s-a făurit statul naţional unitar. Evocări ale momentului unirii de către foşti participanţi la adunarea istorică de la Alba- Iulia slnt publicate la 28 noiembrie de Mihai Pelin in reportajul, 1 decembrie 1918 — 24 de ore de la Alba-Iulia. Ziarul „Munca” Îşi deschide seria de articole Închinate aniversării momentului istoric de la 1 decembrie prin articolul din 6 noiembrie intitulat Desăvlrşirea unităţii de stat a Româ- niei, proces istoric obiectiv, semnat de dr. doc. Ştefan Pascu, rectorul Universităţii „Babeş- Bolyai”. în continuare Al. Matei, directorul Arhivelor statului din Cluj publică in numerele din 8 şi 9 noiembrie studiul Făurirea stalului unitar, deziderat de veacuri al poporului român. în nume- rele următoare ale aceluiaşi ziar au mai publicat C. Căzăniştcanu şi I. Iacoş, conf. univ. D. Pop şi Maria Turzai. Ziarul „Munca” din 28 noiembrie Închină sărbătoririi semicentenarului unirii o Întreagă pagină, care cuprinde articolul lui T. Lungu, intitulat Un act de dreptate is- torică: făurirea statului naţional unitar român, amintiri ale fostului comandant al gărzilor na- ţionale din Tinca-Bihor, Teodos Neş, intitulate Am fost pe Ctmpul lui Horea acum 50 de ani şi nenumărate extrase din operele marilor noştri cărturari şi din documentele vremii, publicate sub titlul Aspiraţia seculară a maselor populare. Pe lingă diferite ştiri relative la sărbătorirea semicentenarului unirii Transilvaniei cu România, „Informaţia Bucureştiului” publică, dc asemenea, un număr de articole semnate de I. Iacoş, Petre Daiche, D. Ganciu, prof. E. Gltich şi dr. Gh. Drăgan şi M. Deac. Ziarele din ţară au consacrat, dc asemenea, spaţii largi sărbătoririi a 50 de ani de la fău- rirea statului naţional unitar român. Astfel, din ziarul „Făclia” ce apare la Cluj spicuim artico- lele: Ideea de unitate naţionaWWWcdaCOrnmanicaorOei de la 1848, de Gelu Neamţu 15 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 337 (7 noiembrie), Mişcările ţărăneşti din toamna anului 1918 şi rolul lor tn înfăptuirea unirii Transil- vaniei cu România, de L. Botezan (9 noiembrie), Avlntul revoluţionar de la sflrşilul primului război mondial şi crearea condiţiilor unirii Transilvaniei cu România, de conf. Kovâcs Iosif (16 noiembrie), Relaţii culturale multiseculare tnlre Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, de prof. dr. N. Dunăre (19 noiembrie), Rolul clasei muncitoare din Transilvania tn lupta pentru făurirea stalului naţional român, de A. Stoica (20 noiembrie). Au mai publicat: conf. D. Firoiu, asist. L. Maior, T. Tanc6, A. Farcaş şi T. Mihadoş. In „Flacăra laşului”, In afara arti- colului Conştiinţă.şi unitate, de prof. dr. (docent Gavril Istrate (26 noiembrie), mai cităm pe cele ale lectorului univ. Gh. Platon (6 şi 19 noiembrie), cit şi pe cele semnate de I. D. Lăudat, L. Boicu, Georgeta Brezu şi V. Russu. în Încheiere, numărul din 1 decembrie al aceluiaşi ziar publică articolul primului secretar al Comitetului judeţean de partid din Iaşi, Miu Do- brescu, intitulat O glorioasă aniversare din istoria poporului nostru. Semicentenarul unirii Tran- silvaniei cu România. La Timişoara, „Drapelul Roşu” publică mai multe articole, din care amintim pe cel al profesorului emerit Dan Popescu, Banalul şi unirea (11 noiembrie), cit şi pe cel al lui D. Florea, intitulat Biruil-a gtndul! Mărturii bănăţene despre lupta pentru făurirea statului naţional unitar (28 noiembrie). în paginile ziarului timişorean au mai semnat, de asemenea, dr. Gh. Run- can şi N. Clmpeanu, lect. I. S. Mureşan, M. Ziman, A. Răchitovan, F. Moldovean, Gh. Şora şi P. Ardeleapu. Din ziarul craiovean „înainte” amintim articolul Mărturii din Ollenia privind lupta pentru înfăptuirea unităţii naţionale româneşti, de L. Deaconu şi Ş. Crăciunoiu (20 noiembrie), pe cel al lui P. Popescu, director adjunct al Cabinetului judeţean de partid Dolj, intitulat Unele acţi- uni ale ţăranilor din Transilvaniaşi contribuţia lor la înfăptuirea stalului naţional unitar (27 noiem- brie), cit şi articolul semnat de dr. Ilie Ceauşescu referitor la Voievodalul Transilvaniei de la constituire şi pînă la dualismul ausiro-ungar (1867) (7 noiembrie). Acelaşi autor mai semnează în colaborare cu dr. V. I. Mocanu şi articolul Aspecte ale contribuţiei mişcării socialiste la rezol- varea procesului de făurire a statului naţional unitar român (28 noiembrie). Ziarul craiovean Îşi Încheie seria de articole consacrate aniversării unirii cu cel apărut la 1 decembrie sub semnă- tura lui I. Călin, intitulat 50 de ani de la înfăptuirea stalului naţional. „Elore” şi „Neuer Weg” din Bucureşti, „tîtunk" din Cluj, „Hermannstădter Zeitung” dinSibiu şi celelalte organe de presă ale naţionalităţilor conlocuitoare au consemnat prin articole şi alte materiale ca un proces legic, obiectiv unirea Transilvaniei cu România şi necesitatea colaborării frăţeşti a tuturor naţionalităţilor din ţara noastră. Eveniment de deosebită rezonanţă In memoria poporului nostru, unirea Transilvaniei cu România a prilejuit, la sărbătorirea a jumătate de veac de la acest moment de răscruce, o amplă şi aprofundată cercetare istorică, a cărei prezentare sumară şi incompletă — In limitele spaţiului disponibil — am lncercat-o In rîndurile de faţă. Nicolae Liu şi Şerban Rădulescu-Zoner NICOLAUS OLAHUS ÎN „CĂLĂTORI STRĂINI DESPRE ŢĂRILE ROMÂNE”, voi. I, ediţie îngrijită de Maria Holban, Edit. ştiinţifică, 1968 împlinirea a patru sute de ani de la moartea lui Nicolaus Olahus (17 ianuarie 1568), descendent din voievozii Ţării Româneşti, a prilejuit posturilor noastre de radio, televiziunii şi publicaţiilor, de toate categoWffW dffffrfromflwitWBJTWnilnent umanist din secolul al 338 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 16 XVI-lea, să sublinieze semnificaţia activităţii sale diplomatice, literare şi ştiinţifice, desfăşurată integral In anii exilului de la Bruxelles (1531 — 1541), unde Îndeplinea funcţia de secretar şi consilier al fostei regine a Ungariei, Maria de Habsburg, devenită regentă a Ţărilor de Jos. Oficial, comemorarea lui Nicolaus Olahus s-a desfăşurat la noi In cadrul simpozionului „Uma- nismul In ţările române”, organizat In ziua de 13 februarie 1968 de secţia din Cluj a Academiei Republicii Socialiste România, In colaborare cu Universitatea Babeş-Bolyai. Considerăm acest simpozion ca un emoţionant şi binemeritat omagiu adus umanistului care, de la Înălţimea demnităţilor deţinute şi al prestigiului ce-şi clştigase, nu a uitat niciodată că este român, a purtat cu mîndrie numele de Olahus (Românul) şi a informat veridic Occidentul despre ţara sa de origine, despre poporul român, urmaş al colonilor romani, despre continuitatea elementului românesc In Dacia. Meritul principal al acestui simpozion este că l-a adus pe Nicolaus Olahus definitiv printre ai săi. Va trebui să se păşească acum nu numai la cunoaşterea diferitelor etape ale vieţii lui Nicolaus Olahus, ci şi la valorificarea operei olahiene. Poeziile lui 1 2, lucrările de istorie s, scrie- rile cu caracter ecleziastic3 slnt un preţios depozit de glndire a cărei cunoaştere prezintă o importanţă deosebită. Iniţiativa, din acest punct de vedere, a colectivului Institutului de istorie „Nicolae Iorga”, In frunte cu Maria Holban, de a prezenta descrierile geografice ale lui Nicolaus Olahus cu privire la cele trei ţări româneşti4 este binevenită. Lectura primului volum al lucrării Călători străini despre ţările române pune pe cititor In contact nemijlocit cu primele relatări ale unui român despre poporul românesc. Cititorul va constata că, asemenea repre- zentanţilor Şcolii ardelene de mai tlrziu, Samuel Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior, in scrierile sale istorice, Nicolaus Olahus nu se ocupă numai de Transilvania, cum ne-am fi putut aştepta, ci de toate cele trei ţări româneşti, ca unele ce erau şi sint locuite de acelaşi popor, care are aceeaşi origine, aceleaşi tradiţii, limbă şi ocupaţii. Dacă mai ţinem seama şi de faptul că Nicolaus Olahus, In contradicţie cu Unio Trium Nationum şi Tripartitul lui Verboczi, susţine că In Transilvania locuiesc patru naţiuni (românii, maghiarii, secuii şi saşii), că dintre acestea românii, cei mai vechi, sînt urmaşi ai colonilor romani, că limba lor este foarte asemănătoare cu latina şi că românii au vieţuit totdeauna In Dacia Traiană, atunci uşor se va Înţelege că opera istorică olahiană are o semnificaţie ştiin- ţifică deosebită. Readucerea lui Nicolaus Olahus in patria părinţilor săi impune Insă o cunoaştere exactă a vieţii şi operei lui. Or, din acest punct de vedere, unele notaţii din volumul Călători străini despre ţările române, redactate Înainte de a doua jumătate a anului 1967, conţin date şi ex- plicaţii eronate pe care le rezumăm In următoarele. Se susţine, Intre altele, că Nicolaus Olahus s-a născut la 10 ianuarie 1493 „ca fiu al judelui crăiesc Stoian sau Ştefan”. Remarcăm faptul că tatăl lui Nicolaus Olahus a devenit jude crăiesc (primar) al Orăşliei abia in 1504, la 12 ani de la naşterea umanistului. Pină 1 Vezi: 1) Stephanus Hegedus, Carmina Nicoiai Olahi, Budapesta, 1906, în Hungaria lilerarum spectatis (Acad. Scien.-Hung.),.p. 371 — 427. 2) I. Fogel şi L. Iuhasz, Nicolaus Olahus, Carmina, Bibliotheca scriptorum medii recentisque aevorum, Lipsiae, MCMXXXIV. 3) Ştefan Bezdechi, Nicolaus Olahus primul umanist de origine română, cu un cuvlnt Înainte de Ion Lupaş, Edit. „Ram”, Aninoasa-Gorj, 1939, cap. V şi VI, p. 75 — 90 şi 99 — 123. 2 1) Hungaria el Alila, ed. Adamus Franeiscus Collarius, Vindobonae, 1763. 2) Compedia- rium suae ae/alis Chronicon, 1464—1518, tipărit In 1563 ca anexă la Breviarium. Vezi şi Ad- paralus ad Hisloriam Hungariae sive eolleclion miscella, Posoni (Bratislava), 1735, de Bel Mathias. 3) Ephemerides, que in Astronomicis Petri Pitati Vcroniensis a 1552 .impressis mânu sua adnotavit Olahus ab anno 1552 usque 1559. 3 1) Calholicae ac Christianae religionis praecipua quendam capila, Viena, 1560. 2) Bre- viar um secundam usus Aimne ei Melropolilanae ecclesiae Slrigonensis, Viena, 1563. 3) Instructio pastorales ad clernm. • 4 Hungaria ei Alila, edWWW'flaCPfPmahiCa'rW’ caP- XII —XIX. 17 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 339 atunci a servit In oastea regilor Matei Corvin (1458 — 1490) şi Vladislav al Il-lca (1490— 1516). Despre tatăl lui Nicolaus Olahus nu se poate scrie utilizindu-se alternativa: Stoian sau Ştefan. însuşi umanistul precizează că tatăl lui s-a numit Stoian, adică Ştefan 5 6. Adău- găm că acest Stoian s-a refugiat, de copil (puer adhuc) la Sibiu. Cum numele acesta In Transilvania nu avea un echivalent, cu ocazia trecerii lui Stoian la catolicism a primit numele de „Ştefan” şi „Olahus”, ca unul ce provenea din ţara valahilor (Olâhorszâg), nume pe care l-a păstrat plnă la moarte, care a intervenit după 1522, an in care şi-a făcut testa- mentul. Mama lui Nicolaus Olahus nu s-a numit Huszâr, ci Hunzar lucru pe care-1 ştim chiar de la fiul ei. Dacă totuşi s-a păşit la transcrierea numelui de Hunzar, atunci ni se pare potrivit să se fi utilizat numele Hlnsar (oştean care luptă In doblndă), nume uzual In Transil- vania şi nu Huszar. Se arată, documentat, că la 17 ani Nicolaus Olahus a părăsit viaţa de la curte ale- gind cariera ecleziastă. Adevărul istoric infirmă afirmaţia că a ajuns „mai intii canonic de Stri- goniu”. Ascensiunea pe Înalta scară a ierarhiilor ecleziastice ne-a indicat-o Însuşi cel în cauză, lămurindu-ne că demnitatea de canonic pe lingă protectorul său Szatmâry Gyârgy, arhiepiscop de Strigoniu, a obţinut-o după ce, in prealabil, a fost secretar al Episcopiei de Păcs (1516), canonic al Episcopiei de Păcs (1518) şi protopop de Komârom (1522) 7. Nicolaus Olahus n-a devenit secretar al regelui Ludovic al II-lea şi al reginei Maria de Habsburg In 1522, deoarece In acel an a funcţionat ca protopop de Komarom şi, mai tlrziu> canonic de Strigoniu. Numirea lui ca secretar şi consilier al regelui s-a făcut In ziua de 16 martie 1526, iar cea de secretar şi consilier al reginei Maria In ziua de 21 martie a aceluiaşi an 8 9. în diploma de relnnobilarc din 23 noiembrie 1548 *, Nicolaus Olahus a fost elogiat pentru statornicia şi devotamentul dovedit ca secretar al Măriei de Habsburg, mai cu seamă după ce aceasta a fost silită să-şi părăsească ţara şi tronul. Dar cei doi exilaţi n-au pornit spre Belgia In 1530, ci abia In 1531 10. Credem că transcrierea numelui Inegalabilului clnd „Erasmus din Rotterdam” etnd „Erasmus de Rotterdam” nu se datoreşte decit unei greşeli de tipar, neindicată însă In erată. Este cunoscut că Erasmus n-a avut o naştere ilustră, iar la titluri de nobleţe, care i-ar fi Îngăduit să utilizeze particula „de”, n-a aspirat niciodată, el care a refuzat pină şi pălăria de cardinal. Tot greşeală de tipar este şi numele „Koller” dat celui de-al doilea editor al lui Nicolaus Olahus, care s-a numit Kollâr Âdâm Ferencz (Adamus Franciscus Kollarius), ca şi „Timau”, care se referă la Tyrnavia (Tirnavia) (Nagyszombat), localitate azi in Slovacia. 5 Hungaria, cap. XII, § 3: Manzilla de la Argyes (Argeş) a avut de la soţia sa, Ma- rina, sora lui Ioan de Hunedoara, voievodul Transilvaniei, printre alţii, doi copii; unul se numea Stanciu . . . , iar celălalt se numea Stoian, adică Ştefan. 6 Ibiderrr. Tatăl meu ... a socotit că e mai bine să se căsătorească in Transilvania cu mama mea Varvara Hunzar. 7 Chronicon, notaţia XII: „Anno MDXXVI Nicolaus Olahus factus est secrctarius Georgii Zathmar, Episcopi Quinque Ecclesiensis”. Idem, notaţia XIII: „Nicolaus Olahus anno MDXVIII creatus est in cannonicum Quinque Ecclesiensem, in mense Julio”. Idem, notaţia XIV: „Nicolaus Olahus an. MDXXII creatus est in Ecclesia Strigoniensis Arhi- Diaconum Comaroniensis . . .”. • 8 Chronicon, notaţia XIX: ..dictus Nicolaus Olahus d. XVI Marţii An. MDXXVI creatus est in secrctarium et consiliaruin Ludovici Regis, et postea eiusdem Regis voluntatc, similitcr, Mariae Reginac XXI Marţii”. 9 A fost tradusă pentru prima dată „pe românie” de Gheorghe Şincai şi publicată in Hronica românilor la evenimentele anului 1548, sub titlul de Diplomatul cel vestit. 10 Vezi Ipolyi Arnold. Olah Miklos . . . Levetezese{ Budapesta, 1875 (scrisorile către Emericus de Kalna din fcbiuarWWWdaQOromanifta rn 340 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 18 După pacea de la Oradea (1538), Nicolaus Olahus nu s-a Întors In Ungaria, ci a avut de Îndeplinit acolo, din partea regentei Belgiei, misiunea de a-i apăra interesele In legătură cu minele de sare pe care le căpătase ca zestre. în acelaşi timp, Nicolaus Olahus a Încercat, fără rezultat, să-şi recupereze moşiile care Încăpuseră pe mina aderenţilor lui Ioan Zapolya. în Ungaria, Nicolaus Olahus s-a Întors abia In 1541. în lespedea criptei bisericii Sf. Nicolae din Tirnavia s-a săpat greşit ziua de 14 ia- nuarie 1568 ca fiind ziua morţii lui Nicolaus Olahus. Chiar data naşterii lui e acolo greşit in- dicată: 10 ianuarie 1491 In loc de 1493. în Magyar irâk diete is munkai, Budapesta, 1902, voi. IX, p. 1 267 — 1 272, istoriograful Szinneyi Iozsef susţine că Nicolaus Olahus a decedat Ia 15 ianuarie 1568. Documentele oficiale11 indică data de 17 ianuarie, care a fost de altfel fo- losită peste tot pentru comemorarea lui Nicolaus Olahus. în Călători străini despre ţările române scurta notă biografică în legătură cu Nicolaus ■Olahus este urmată de traducerea fragmentată a capitolelor XII—XIX din Hungaria, în ■care el se ocupă de descrierea Transalpinei, Moldovei şi Transilvaniei. Nu încape nici o îndoială -că aici ar fi trebuit să-şi găsească loc şi capitolul al XVIII-lea din Atila12, în care se ocupă de •secui, incluzînd şi informaţii cu privire la Ştefan Olahus. Constatăm că aria de exploatare a C/iron/con-ului este imprecis fixată prin cuvintele „începlnd cu încoronarea regelui Matei Corvin şi terminlnd cu aceea a lui Ferdinand de Habs- burg”. Ferdinand de Habsburg, fratele lui Carol Quintul şi al reginei Maria de Habsburg, soţia lui Ludovic al II-lea al Ungariei, formullnd pretenţii, d,upă Mohâcs, la coroana Ungariei, ■ca unul ce se căsătorise cu Anna, fiica lui Ladislau al II-lea, s-a încoronat de două ori; ca rege al Ungariei la 29 iulie 1527 şi ca împărat german la 14 martie 1558. Chronicon-ul lui Nicolaus Olahus cuprinde evenimentele mai de seamă, de la încoronarea lui Matei Corvin ca lege al Ungariei (29 martie 1464) pînă la încoronarea lui Ferdinand de Habsburg ca împăi rat (14 martie 1558). Mai adăugăm că nota 12 de la subsolul paginii 487 ni se pare ciudată, susţinlndu-se că ar fi vorba de Radu de la Afumaţi. Nicolaus Olahus precizează că Stanciul, unchiul său, ucis de Dragula cu securea, a avut doi fii, pe Dan şi Petru. Consecvent acestei poziţii, Olahus va informa, in continuare 13, că Petru de la Argeş, fiul lui Stanciul . . . „vărul meu dinspre tată mi-a scris zilele acestea din Ungaria că a fost făcut voievod în Ţara Româneas- că” 14. La toate acestea mai adaugă că voievod „în vremea noastră este Radul, cu scaunul la Targawystya (Tirgovişte), avînd mare putere şi autoritate” 1S. în volum se consideră că între Radul şi între Petru, fiul lui Stanciul nu este nici o legătură. în consecinţă Radul este identificat ca Radu de la Afumaţi. O asemenea părere nu rezistă însă realităţii. Petru, fiul lui Stanciul, călugărindu-se a luat numele de Paisie. Cînd a devenit domn şi-a luat ca nume de mirean Radu şi este cunoscut în istorie sub numele de Radu al Vll-lea Paisie (1535 — 1545). Mai trebuie să se ţină apoi seama de faptul că autorul Hungariei, vorbind despre Radul, precizează că acesta era voievod „în zilele noastre”, adică în 1536 cînd îşi definitiva opera şi cînd vărul lui, fiul lui Stanciul, Petru, alias Radu al Vll-lea Paisie, fusese instalat cu un an Înainte domn la Tirgovişte. Or, Radu de care aminteşte N. Olahus în Hungaria nu poate să fie identificat cu Radu de la Afumaţi, deoarece acesta fusese ucis de boieri în ziua de 2 11 Vezi raportul lui Benedek Zerchecky, în Kovachich, Scriplores rerum hungaricarum minores, voi. I, p. 155 (a murit la Tyrnavia în 1568, 17 ianuarie, între orele 10—12 după- masă). 12 Titlul capitolului, In traducere, este următorul; „Rămăşiţele huijilor, secuii din Transilvania; moravurile lor, legile, obiceiurile; toţi vor să fie consideraţi oameni liberi; •dragostea uimitoare faţă de patrie şi de libertate”. 12 Hungaria, cap. XII, § 3. 14 Ibidem, § 5. 18 Ibidem'5 2 www.dacoromanica.ro 19 VIATA ştiinţifica 341 •ulie 1529, cu şapte ani mai înainte ca Olahus să-şi fi terminat Hungaria, adică pe cind se afla In exil la Augsburg. Volumul I al lucrării Călători străini despre ţările române pune cititorului, stăruitor, întrebarea: de ce a fost inclus In volum Nicolaus Olahus? Cel de-al doilea fiu al judelui crăiesc Ştefan Olahus a părăsit casa părintească In anul 1505 pentru a studia la şcoala capitulară din Oradea. Avea pe atunci 13 ani şi nu şi-a mai văzut niciodată locurile natale. N-a călătorit niciodată prin Transilvania, Ţara Românească sau Moldova, iar străin nu era din moment ce cel puţin unul din părinţi, anume tatăl său, Ştefan Olahus, este sigur că a fost român. Cornel iu Albu PLEDOARIE PENTRU O CRITICĂ ŞTIINŢIFICĂ ŞI CONSTRUCTIVĂ Luminată de marxism, istoriografia contemporană din România a obţinut succese re- marcabile pe toate planurile, inclusiv In ce priveşte istoria gîndirii economice. Au fost realizate studii monografice şi de sinteză menite să dea o privire de ansamblu cit mai cuprinzătoare a mişcării culturale din ţara noastră de-a lungul timpului, a luptelor ideologice, a progreselor înfăptuite în cunoaşterea ştiinţifică a adevărului şi In traducerea în viaţă a cerinţelor legilor obiective şi ale ştiinţei economice. Desigur că succesele obţinute nu au epuizat problemele şi nu au dat răspuns la toate întrebările, lăsind un cimp încă larg pentru investigaţii viitoare. Succesele obţinute pînă acum au fost posibile datorită preocupării asidue a cercetătorilor de a explora multiplele valenţe ale metodologiei marxiste, care cere ca gîndirca economică să fie examinată In strînsă legătură cu ansamblul fenomenelor sociale, pornind de la prefacerile economice, care oferă — in ultimă instanţă — cheia pentru înţelegerea schimbărilor în toate celelalte domenii ale vieţii sociale, ţinînd seama de întregul complex de factori care pot in- fluenţa mijlocit sau nemijlocit gîndirea economică, judecind această gîpdire în perspectivă istorică, sub aspectul conţinutului ei şi al rolului îndeplinit în practică. O cerinţă fundamentală a metodologiei marxiste o constituie obligativitatea istoricului de a reda gîndirca economică fn totalitatea părţilor ei componente, în unitatea părţilor ei pozitive şi a limitelor ei — atunci cînd ele există —, respecllnd proporţia şi ierarhia reală a valorilor culturale analizate. încălcarea acestor cerinţe poate duce la apologie sau denigrare, care sint străine esenţei marxismului. Anumite manifestări izolate în aceste sensuri nedorite — pro- babil chiar fără voia autorilor lor — au făcut necesare uncie precizări de principiu din partea conducerii superioare a Partidului Comunist Român. în cuvîntarea ţinută cu prilejul celei dc-a 45-a aniversări a Partidului Comunist Român, tovarăşul Nicolae Ceauşescu arăta în acest sens că „istoria trebuie să prezinte întregul proces al luptei revoluţionare în complexitatea sa, să pornească de la analiza ştiinţifică a realităţii sociale, să înfăţişeze faptele nu după dorinţele subiective ale oamenilor, nu după nevoi politice de moment, după criterii de con- junctură, ci aşa cum s-au petrecut ele, corespunzător adevărului vieţii . . . activitatea diferiţilor militanţi, personalităţi revoluţionare şi politice, poate fi prezentată în mod just numai în strînsă legătură cu clasa socială căreia li aparţin. Numai astfel vom evita atît exagerarea meritelor unor militanţi, cît şi negarea contribuţiei lor la lupta pentru dezvoltarea socială” L 1 1 Nicolae Ceauşescu, Partidul Comunist Român — continuator al luptei revoluţionare şi democratice a poporului român, al tradiţiilor mişcării muncitoreşti şi socialiste din România, în România pe drumul desăvtrşirii construcţiei socialiste, voi. 1. Bucureşti. Edit. politică, 1968, p. 338, 337. WWW.daCOIumaDlCa.ro 342 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 2» Aceste cerinţe sint valabile atit pentru lucrările economice din trecut, cit şi pentru cele contemporane. Din acest punct de vedere mi se pare extrem de curioasă recenzia publicată in nr. 1 pe 1968 al revistei „Studii” asupra lucrării Gtndirea economică a lui Nicolae Bălcescu 2, atit in ce priveşte concepţia ei de ansamblu, stilul in care a fost compusă, cit şi in ce pri- veşte modul de abordare şi soluţia preconizată pentru anumite probleme concrete — unele de importanţă majoră, altele de importanţă mai redusă. Un prolog al acestei recenzii a fost publicat de unul din cei doi semnatari ai ei incă în octombrie 1967 în revista craioveană „Ramuri”. Nu-mi propun să fac o contrarecenzie, pentru că aceasta ar solicita un număr prea mare de pagini. Aş dori să dau ctteoa exemple tn sprijinul afirmaţiilor de mai sus, cu scopul de a semnala deficienţele de principiu ale recenziei menţionate, sperlnd că aceasta va deter- mina pe cititorii revistei să confrunte aprecierile din recenzie cu textul lucrării la care se re- feră, ceea ce va permite restabilirea adevărului obiectiv, ultragiat nu o dată de către cei doi recenzenţi. Obiectul lucrării recenzate nu este istoria generală a ţării noastre din timpul lui Bălcescu (prefacerile economice, sociale şi politice din acel timp), ci gindirea economică a marelui nostru democrat revoluţionar 3. Lucrarea nu a urmărit „explicarea epocii in care a trăit şi a activat N. Bălcescu”, cum apreciază recenzenţii, ci numai „explicarea concepţieMui economice”. în conformitate cu principiile fundamentale ale materialismului istoric (Îndeosebi rolul determinant al factorului economic), autoarea lucrării a considerat istoria generală a epocii lui Bălcescu drept premisă obligatorie pentru explicarea glndirii lui economice. începlnd lu- crarea cu un capitol de istorie generală („Rădăcinile sociale ale gindirii economice a lui Nicolae Bălcescu”), autoarea nu şi-a propus nici explicit, nici implicit să rezolve problemele pe care nu le-au rezolvat istoricii specializaţi in aceste probleme, nici să intervină in disputele pe care le poartă istoricii, ci s-a folosit de succesele lor, citind — conform uzanţelor Îndeobşte acceptate ale cercetării ştiinţifice — cea mai de seamă şi cea mai recentă lucrare de mare sinteză in această privinţă — tratatul Istoria României —, ca şi alte lucrări recente care au abordat probleme economice, sociale, politice şi culturale ale perioadei respective *, ca să nu mă refer la lucrările predecesorilor, contemporanilor şi urmaşilor lui Bălcescu, citate in notele de subsol ale paginilor din capitolele II—VI ale lucrării recenzate. în aceste condiţii mă Întreb cui serveşte afirmaţia recenzenţilor potrivit căreia „a considera că explicarea epocii in care a trăit şi a activat N. Bălcescu, a concepţiei lui economice s-ar putea face prin uti- lizarea aproape exclusivă (subl. ns.) a lucrărilor sale, astăzi clnd rezultatele cercetării acelei perioade sint infinit mai bogate decit cele din vremea Iui N. Bălcescu, este o gravă eroare” ?5. Semnificativ pentru lipsa de obiectivitate ştiinţifică a recenzenţilor şi caracterul criticii formulate de ei in numeroase cazuri mi se pare modul cum pun problema genezei proprietăţii şi a relaţiilor feudale. în primul rind, recenzenţii privesc şi apreciază tn mod izolat diferitele momente ale pa- ragrafului din lucrare care tratează „Geneza marii proprietăţi funciare feudale” (p. 197 — 215), insistlnd asupra paginii 209 şi ignorind aprecierile critice de la paginile 210 — 215, procedeu care nu corespunde rigurozităţii ştiinţifice elementare. în al doilea rind, ei îşi permit — in mod surprinzător — să falsifice textul original al lucrării, şi anume: in timp ce în cuprinsul paginilor 207 —210 („originea „modernă” a pro- prietăţii feudale”) autoarea nu face altceva decit să redea, in rezumat, tezele de bază susţinute 2 „Studii”, nr. 1/1968, p. 171-176. ' 3 Vezi: dr. Sultana Sută-Sclejan: Gindirea economică a lui Nicolae Bălcescu, Edit. Academiei, Bucureşti, 1967, p. 127, 489 — 491. . * lbidem, 25, 26, 27, 31, 33, 42, 43, 44, 47, 48, 70, 98, 105 (106), 119 etc. s „Studii”, nr. 1/1968, p. 171. . . ’ www.dacoFomanica.ro ■ 21 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 343 de Bălcescu In această problemă şi nu formulează absolut nici o apreciere de valoare asupra lor, recenzenţii consemnează in mod abuziv că autoarea ii subliniază meritul (lui Bălcescu. —S.S.S.) de a fi dezvăluit „faptul că la baza formării marii proprietăţi funciare feudale nu a stat un efort propriu de muncă al beneficiarilor . . ci voinţa unei forţe străine, respectiv voinţa dom- nitorului feudal” • şi, contrar cerinţelor elementare ale logicii, trag concluzia eronată că autoarea şi-ar fi manifestat implicit adeziunea lp părerea că proprietatea feudală s-ar fi născut pe calea daniilor domneşti. în schimb, recenzenţii trec loial sub tăcere aprecierile de valoare exprese făcute de autoare In cuprinsul paginilor 210 — 215 („Concepţia lui Bălcescu in perspectivă istorică”), care nu au caracter global, ci un caracter nuanţat, In sensul că se arată In mod precis In ce constă, după părerea autoarei, meritul lui Bălcescu (caracterul uzurpator al marii proprietăţi fun- ciare feudale, vechimea mai mare a proprietăţii răzeşeşti etc.) şi care slnt limitele concepţiei lui (ignorarea prefacerilor interne din sinul obştilor săteşti etc.). Este clar că amestecul eclectic al celor două feluri de idei din gtndirea economică a lui Bălcescu In problema cercetată şi afirmaţia denigratoare că autoarea aderă şi la cea de-a doua grupă de idei (cele greşite), — rezultat al unei deducţii forţate şi a ignorării aprecierilor exprese ale autoarei — nu cla- rifică problema, nu ajută nici pe autoare, nici pe cititorii revistei şi cu atlt mai mult pe cerce- tătorii problemei să progreseze, ci creează confuzii, iar acestea devin suportul unor aprecieri jignitoare la adresa unui efort sincer de cercetare a operei lui Bălcescu, care, fără a avea pretenţia de a fi epuizat problema şi de a fi perfect, s-a soldat cu rezultate care merită atenţie şi respect, printr-o dezbatere principială, care să ducă la propăşirea ştiinţei româneşti. în al treilea rlnd, recenzenţii reproşează autoarei faptul că nu s-a ocupat de o serie de subtilităţi de istorie economică, deşi acestea nu slnt absolut necesare pentru obiectivul cen- tral al lucrării, deşi includerea lor in lucrare nu ar modifica nici intr-un caz concluziile fun- damentale ale lucrării. De exemplu, recenzenţii se declară nemulţumiţi de faptul că „lucrarea menţionează la modul general creşterea importanţei rezervei senioriale” şi că „autoarea n-a reuşit să surprindă unele trăsături distinctive ale transformărilor survenite in structura proprietăţii, anume că rezerva seniorială avea o pondere relativ redusă” * 7. Lăslnd la o parte uşurinţa cu care recenzenţii pun semn de egalitate intre două lucruri care nu coincid (impor- tanţa şi ponderea rezervei senioriale, primul referindu-se la semnificaţia economică şi implica- ţiile sociale ale acesteia, iar al doilea la aspectul cantitativ, statistic al fenomenului), surprinde totuşi faptul că ei susţin un punct de vedere diferit de cel formulat In tratatul de Istoria Ro- mâniei, unde se arată că „Înmulţirea zilelor de clacă presupune mărirea rezervei senioriale, şi faptul e atestat de documente, care arată metodele diverse aplicate de stăplnii de moşie pen- tru a-şi mări rezerva” 8. Recenzia cuprinde numeroase alte observaţii de acest gen, axate pe subtilităţi istorice reale sau imaginare, printre care: problema monopolului feudal asupra pămlntului, deose- birea intre dreptul feudal de proprietate şi cel burghez, dintre dreptul de proprietate al feuda- lului şi dreptul de folosinţă al ţăranului clăcaş, problema legării de glie, reforma lui C. Ma- vrocordat, deosebirea dintre rumâni, clăcaşi şi iobagi etc. etc. întrucit divergenţele de păreri in aceste probleme nu modifică linia generală a lucrării şi concluziile ei, nu consider necesar să insist asupra lor. Curios mi se pare şi faptul că recenzenţii nu menţionează nici o parte pozitivă in lucrarea recenzată, in condiţiile in care în presa noastră de specialitate au fost publicate o 8 Ibidein. 7 Ibidem, p. 172. 8 Istoria României, voi. III, Edit. Academiei, Bucureşti, 1964, p. 630 (idei asemănă- toare şi la p. 947), sublinierea ns. Www.dacoromanica.ro 344 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 22 serie de consideraţii pozitive asupra acesteia •, precum şi faptul că nu se pronunţă asupra unor probleme de însemnătate majoră abordate In lucrare, pe care autoarea n-are pretenţia că le-a epuizat, dar a căror justă rezolvare cere In mod obligatoriu o discuţie serioasă şi principială, probleme ca: raportul dintre democratism şi liberalism pe plan european şi particularităţile lui naţionale, curentele de gtndire social-economică din ţara noastră in prima jumătate a seco- lului al XlX-lea, partinitatea ţărănească a lui Nicolae Bălcescu şi implicaţiile ei pe plan ideo- logic, concepţia democrat-revoluţionară a lui Bălcescu asupra problemei agrare şi compara- ţia ei cu concepţia altor curente sau personalităţi premergătoare sau contemporane cu Băl- cescu etc. . Semnificativă pentru ţinuta generală a recenziei este şi observaţia privitoare la insti- tuţia „obăgiei” sau „obăciei”. Pornind de la o regretabilă greşeală de tipar — e greu acum de precizat dacă ea se datoreşte autoarei, deoarece In manuscrisul original greşeala nu există, sau editurii —, şi anume transcrierea cuvlntului obăgiea cu termenul iobăgiea, recenzenţii trag concluzia loial necorespunzăloare că „autoarea Îşi permite să « corecteze * pe cel mai bun editor de pînă acum al operei lui N. Bălcescu, prof. G. Zâne, Înlocuind Intr-un text cuvintul « obăgie * cu acela de «iobăgie * (p. 455)” * 10. Dacă „mi-aşi fi permis” acest lucru aş fi avut curajul să consemnez „corectura” în mod expres, aşa după cum am procedat ori de cîte ori, interpretînd opera lui Bălcescu, am susţinut un punct de vedere care nu corespunde unui punct de vedere formulat de „cel mai bun editor de pînă acum al operei lui N. Bălcescu”11. In realitate nu este vorba despre ceea ce vor să insinueze recenzenţii, ci despre o banală — şi desigur regretabilă — greşeală de tipar. Lăsînd la o parte aspectul tehnic al problemei — care nu este totuşi esenţial —, se pune întrebarea dacă această greşeală are sau nu urmăţi grave? Personal consider că ea nu are urmări grave, cel puţin din trei motive: In primul rînd, pentru că citatul a fost folosit Intr-un context care se referă la o problemă politică şi etică (consecvenţa revoluţionară a lui Bălcescu, opoziţia lui la concesii, caracterul forţat al unor concesii admise şi de el etc.) şi nu la problema economică vizată de cuoinlul obăgie; In al doilea rlnd, pentru că in viaţa de toate zilele, In limbajul curent, ţărănimea nu făcea deosebire semantică Intre „obăgie” şi „iobăgie”, utilizlnd de regulă ultimul termen, fapt confirmat şi de tratatul de Istoria României, pe care nu mă îndoiesc că recenzenţii 11 cunosc mai bine declt autoarea lucrării şi in care se scrie: „în sfîrşit, art. 143 (din Regulamentul organic. — S.S.S.) acordă stăplnilor de moşie dreptul la un număr de slujbaşi volnici . . . Ţăranii au numit această obligaţie «iobăgie # (termen scris cu diftongul io şi nu cu vocala o. — S.S.S.) şi cele mai multe sate au răscumpărat-o cu un număr de zile de clacă supli- mentară” 12. Să fie oare greşeală de tipar şi în tratatul de istorie, mai ales că şi aici lipseşte erata? Să nu cunoască oare autorii tratatului — potrivit logicii recenzenţilor — instituţia de „obăgie”? Este clar, In schimb, că ei nu au urmărit să „corecteze” pe „editorul operei'lui Bălcescu”, Intrucît nu au folosit respectivul citat; In sfîrşit, se pare că, prin natura ei, această „obăgie” este o reminiscenţă a vechii iobăgii, deşi extrem de redusă ca pondere şi intensitate, astfel incit absenţa unei vocale din denumire nu pare să fie chiar atlt de gravă cit apreciază recenzenţii. O problemă principială de mare Însemnătate şi cu multiple implicaţii pe care o ridică recenzenţii şi care poate fi Intllnită şi in alte publicaţii13 este problema limitelor din glndirea economică a Iui N. Bălcescu şi, ca un caz particular, problema unor iluzii pe care le nutrea el in legătură cu proprietatea privată, în general, cu proprietatea privată funciară in special. * Dri Ion Veverca, Glndirea social-economică a Iui N. Bălcescu, In „Viaţa economică”, nr. 45 din 10 noiembrie 1967, p. 15. 10 „Studii”, nr. 1/1968, p. 174. . 11 Vezi : dr. Sultana Sută-Selejan, Glndirea economică a lui Nicolae Bălcescu, p. 170, 187, 398, 403, 436, 479, 487. 12 Istoria României, voi III, p. 948. 13 Vezi „Probleme economice”, nr. 1/1968, p. 148 — 152. www.dacoromanica.ro 23 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 345» în această privinţă, critica recenzenţilor are In vedere trei puncte, şi anume: a) con- sideră că a vorbi despre idealizarea proprietăţii private in opera lui Bălcescu „dovedeşte o- optică îngustă”; b) consideră că in lucrare există o contradicţie intre semnalarea limitelor concepţiei lui despre proprietatea privată şi faptul că in practică el s-a pronunţat pentru proprietatea privată; c) consideră „ca neştiinţific procedeul utilizat de autoare de a găsi limite in concepţia despre proprietate a lui N. Bălcescu”14. De astă dată critica recenzenţilor nu are ca obiect interpretarea unor documente sau terminologia folosită pentru a desemna diferite instituţii, ci o serie de probleme leorelice de mare însemnătate, a căror elucidare interesează un cerc larg de cercetători antrenaţi In lucrările de pregătire a unei istorii ştiinţifice marxiste a gindirii economice din România. în primul rînd, mi se pare că cercetarea limitelor gindirii oamenilor de cultură djn trecut, în general, a limitelor concepţiei lui N. Bălcescu despre proprietate, în special, nu poate fi denumită „procedeu neştiinţific”, aşa cum fac recenzenţ ii, intrucit, oricit i-ar preţui pe Înain- taşi, istoriografia marxistă nu-i fetişizează, nu-i idolatrizează, ci li priveşte ca pe nişte oameni vii, a căror personalitate este produsul unui mediu social determinat, şi, ca urmare, nu in- terzice, ci, dimpotrivă, stimulează analiza multilaterală a activităţii şi gindirii lor, în unitatea părţilor lor pozitive şi negative. Avertizind împotriva unor exegeze unilaterale (fie in sensul apo- logiei, prin exagerarea meritelor şi ignorarea limitelor reale, fie în sensul denigrării prin ampli- ficarea limitelor reale şi estomparea sau minimalizarea meritelor reale), documentele Parti- dului Comunist Român se pronunţă pentru aprecierea realistă a operelor din trecut: „să acţio- năm cu discernămint”, „să avem in vedere că aceste personalităţi au avui şi limite — şi nici nu se putea altfel — generate de dezvoltarea socială, de epoca in care au trăit, de nive- lul de cultură ş.a.m.d.”* 16. în al doilea rînd, cititorul atent al operei lui N. Bălcescu nu poate să nu observe şi să nu reţină faptul că ea cuprinde unele idei care nu reflectă in mod adecvat realitatea (de exemplu: ideea că la temelia egalităţii străbune a poporului nostru ar fi stat proprie- tatea privată, ideea că instaurarea proprietăţii private de tip capitalist va permite coexisten- ţa armonioasă a micii şi marii gospodării agricole etc.). Cum ar putea fi denumite acestea de un cercetător obiectiv, decit limite, iluzii, deficienţe etc.? Pentru istoria ştiinţei este important dacă un ginditor a descoperit adevărul obiectiv sau, mai corect, cit anume din ade- vărul obiectiv a descoperit el, in funcţie de condiţiile istorice in care a trăit; in schimb, pen- tru istoria economică, socială şi politică este important ce rol au avui ideile respective In prac- tică, cum au fost ele folosite de diferite clase sociale, independent de caracterul lor ştiinţific sau neştiinţific. Sub acest aspect, este Îndeobşte cunoscut faptul că ideile ştiinţifice au un rol practic mai mare, dar, în acelaşi timp, istoria omenirii oferă destule cazuri de idei neştiin- ţifice care au avut un rol practic pozitiv. Astfel, in ciuda multor elemente fanteziste, neşti- inţifice, socialismul utopic de la sfirşitul secolului al XVIII-lea şi Începutul secolului al XlX-lea a contribuit la luminarea opiniei publice, a maselor populare asupra perspectivelor capita- lismului şi a inevitabilităţii Înlocuirii lui cu socialismul. Această dorinţă obiectivă a fost demonstrată in mod ştiinţific abia de către K. Marx şi F. Engels. în al treilea rind, se pare că recenzenţii identifică, confundă două planuri de pe care poate fi judecată orice gindire economică, atunci cînd se referă la „contradicţia” care se degajă din lucrare in legătură cu poziţia lui Bălcescu faţă de proprietatea privată: planul teoretic (cognitiv) cu planul practic (politic). Pe primul plan Bălcescu are atit merite, cit şi o serie de limite, toate semnalate in lucrarea recenzată. Pe al doilea plan cl a fost extrem de lucid, de realist, dînd dovadă de un Înalt simţ politic. Mai precis: atunci cind a abordat 11 „Studii”, ,nr. 1/1968, p. 172-173. 16 Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 22—26 aprilie 1968, Bucureşti, Edit. politică, 1968, p. 30 (sublinierea ns.). # www.dacoromanica.ro 346 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 24 problema proprietăţii din punct de vedere teoretic (natura, geneza, esenţa, rolul, perspectivele ■ei etc,), sub aspectul nivelului cunoaşterii acestei probleme, a gradului de pătrundere in pro- funzimea problemei (deci sub aspect cognitiv), Bălcescu a formulat o serie de teze juste (carac- terul istoric al proprietăţii, superioritatea proprietăţii libere de tip burghez faţă de cea feudală ctc.), dar şi unele teze greşite, neconforme cu adevărul obiectiv (cele semnalate in paragraful anterior) şi care slnt explicabile din punct de vedere istoric. Consider că cei care trec sub tă- cere aceste teze greşite, care constituie limite ale lui Bălcescu tn procesul cunoaşterii ştiin- ţifice a problemei respective, nu fac un serviciu ştiinţei, chemată să stabilească o ierarhie cit mai riguroasă a valorilor culturale din trecutul patriei noastre; atunci clnd a abordat pro- blema proprietăţii din punct de vedere practic, politic (ce formă de proprietate era posibilă; necesară, potrivită pentru momentul istoric respectiv, ce măsuri de politică economică tre- buiau adoptate pentru instaurarea acesteia?), Bălcescu a avut meritul incontestabil de a fi apreciat In mod realist, cu luciditate, că forma de proprietate care trebuia instaurată era proprie- tatea privată liberă absolută (de tip capitalist, atlt a micului producător, cit şi a marelui pro- prietar). Din acest punct de vedere (practic, politic şi nu din punct de vedere teoretic, cognitiv) nu i se poate reproşa lui Bălcescu faptul că „s-a oprit In faţa nimicirii proprietăţii private", deoarece cerinţa obiectivă a dezvoltării sociale din acel moment era tocmai Înlocuirea proprie- tăţii feudale grevată de numeroase servituţi cu proprietatea privată liberă, absolută. Tot din acest punct de vedere (practic, politic) Bălcescu a apreciat mai realist declt C. A. Rosetti raportul de forţe din Ţara Românească pe plan social-politic şi a înţeles că nu era posibilă o măsură mai radicală (ca, de pildă, desfiinţarea rentei funciare prin naţionalizarea burgheză a pămlntului) şi că soluţia comunistă nu era potrivită pentru ţările române la mijlocuţ secolului trecut. în aceste condiţii, se pare că recenzenţii s-au pripit căultnd contradicţii acolo unde ele nu există tn realitate şi subapreciind importanţa pregătirii teoretice în interpretarea faptelor brute consemnate de statistici, relatate de istorici, descrise de observatori în mod empiric etc, în al patrulea rînd, se pare că recenzenţii pun sub semnul îndoielii utilitatea folosirii me- todei comparative, ca una din multiplele mijloace logice de investigaţie în vederea descoperirii adevărului obiectiv, a pătrunderii în esenţa fenomenelor sociale analizate. A formula ipoteze pe baza unor coordonate luate din realitatea obiectivă şi a compara programul economic practic al lui Bălcescu cu diferitele tipuri de programe posibile în condiţiile trecerii de la feudalism la capitalism în funcţie de condiţiile istorice concrete dintr-o ţară sau alta, cu scopul de a desco- peri ce este comun (obligatoriu) pentru toate aceste programe, prin ce se deosebesc ele, în ce limite şi din ce cauze se deosebesc ele, nu înseamnă „judecarea ei ( a concepţiei lui Bălcescu despre proprietate. — S.S.S.) In mod abstract”, cum afirmă In mod laconic, dar regretabil • -de neargumentat cei doi recenzenţi18, şi nici un procedeu care „complică în mod inutil analiza In dauna sintezei”, cum apreciază la fel de neinspirat şi neargumentat un alt recenzent al lu- crării despre Bălcescu 17. Puzderia de epitete şi verdicte date de recenzenţi lucrării despre Bălcescu, în pofida argumentelor existente In cuprinsul ei, dar neluate în considerare de către recenzenţi, contras- tează puternic cu spiritul de Înaltă principialitate promovat de presa din ţara noastră în do- meniul criticii literare, ştiinţifice etc,, care presupune examinarea atentă şi multilaterală a ceea ce glndesc şi scriu oamenii, relevarea şi stimularea valorilor autentice, ca şi respingerea fermă — dar temeinic motivată — a tot ce este greşit, superficial, dăunător întăririi patrimo- niului cultural al poporului nostru, al umanităţii. în aceste condiţii este extrem de îndoielnică justeţea aprecierilor formulate de recen- zenţi asupra lucrării şi asupra deciziilor luate de Editura Academiei Republicii Socialiste România, ca şi a verdictelor metodologice pe care le dau ei fără a le motiva în mod temeinic. 1» 17 „Studii”, nr, 1/1968, p. 173. „Probleme economice”, nr, 1/1968, p. 151. www.dacaramanica.ro 25 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 347 Ţinlnd scama de linia promovată de conducerea de partid şi de stat din ţara noastră pentru perfecţionarea organizării şi conducerii vieţii sociale In toate domeniile — principiul muncii colective —, consider că rezolvarea problemelor ridicate In mod expres de recenzenţi şi a celor care decurg in mod implicit din observaţiile lor va putea avea loc numai pe baza unor discuţii principiale, multilaterale, la care să participe un mare număr de specialişti, îelevlnd atll ce este bun, cil şi cc este discutabil sau greşit In lucrările care apar, clnlărind cu obiectivitate ştiinţifică ponderea şi rolul acestor elemente şi eliminlnd cu holărîre elementele de su- biectivism, interesele diferitelor persoane şi alte elemente conjuncturalc ascmănăloare, care umbresc funcţia nobilă a criticii literare şi ştiinţifice. Sultana Sută-Selejan LINZ — A IV-A CONFERINŢĂ A ISTORICILOR MIŞCĂRII MUNCITOREŞTI Iniţiate In 1965 de profesorul Rudolf Neck din Viena, conferinţele de la Linz reunesc anual istoiici din diferite ţări care se ocupă de cercetarea istoriei mişcării muncitoreşti. La con- ferinţa care a avut loc In anul 1968 (17 — 20 septembrie) au participat peste 70 de istorici din 13 ţări; Austria, Bulgaria, Canada, Cehoslovacia, Elveţia, Franţa, Republica Federală a Germa- niei, Iugoslavia, Olanda, România, Suedia, U.R.S.S., Ungaria. Din Republica Socialistă Româ- nia au luat parte Nicolae Goldberger, prim-director adjunct al Inslitutului de studii istorice şi social-politicc de pe lingă C.C. al P.C.R. şi dr. Nicolae Copoiu, şef de sector la acelaşi instilut. Pe ordinea de zi a reuniunii au fost Înscrise, potrivit planului stabilit la conferinţa ante- rioară, organizală In 1967, două probleme: In legătură cu istoriografia Internaţionalei a doua şi Presa muncitorească — izvor al istoriei mişcării muncitoreşti. Referatul asupra primei probleme a fost elaborat de istoricul Iulius Braunthal (Anglia), cunoscut prin lucrările sale consacrate isloriei celor trei Internaţionale. întocmirea referatului privind cea de-a doua problemă a fost Încredinţată Institutului de studii istorice şi social -politice de pe lingă C.C. al P.C.R. Atit referatul lui I. Braunthal, cit şi referatul realizat de N. Gold- berger şi N. Copoiu au fost multiplicate şi difuzate participanţilor cu două luni Înainte de des- chiderea conferinţei. Pe marginea ambelor referate au avut loc dezbateri. Referatul delegaţilor români, intitu- lat: Presa muncitorească — izvor de scriere a isloriei mişcării muncitoreşti, s-a bucurat de aprecieri pozitive In cadrul conferinţei. în cadrul intervenţiilor asupra primului referat, delegatul român N. Copoiu a releva t necesitatea dezvoltării cercetărilor In fiecare ţară, pentru a se uşura posibilitatea Întocmirii unei istorii cit mai complete şi mai apropiate de adevăr a Internaţionalei a doua. La conferinţă s-a anunţat că atlt referatele din anul acesta, cit şi cele prezentate In anii anteriori urmează a fi reunite Inlr-un volum, care va fi publicat de „Europa-Vcrlag”. în ultima zi a lucrărilor, o comisie formată din şefii delegaţiilor a stabilit tematica confe- rinţei din anul viitor. Ea cuprinde două probleme: Mişcarea muncitorească tn timpul primului război mondial şi Însemnătatea memorialisticii ca izvor istoric. www.dacoromanica.ro N.C. 348 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 26 A IX-A REUNIUNE ISTORICĂ INTERNAŢIONALĂ A ACADEMIEI TUDERTINE, TODI (PERUGIA), 13—16 OCTOMBRIE 1968 Academia Tudertină cu Centrul de studii privind spiritualitatea medievală a fost Înfiin- ţată in 1955 şi se află sub conducerea prof. Giuseppe Eimini, „Rettore magnifico” al Universităţii din Perugia şi a unui Consiliu de direcţie alcătuit din docenţi universitari din Roma, Milano» Torino, Bari şi Catania. Activitatea Academiei Tudertine se desfăşoară prin reuniuni istorice internaţionale cu teme dinainte fixate, ale căror lucrări slnt apoi publicate In culegeri de studii şi articole. Plnă la Începutul acestui an, Academia Tudertină a ţinut 8 astfel de reuniuni, avlnd ca teme: Jacopone e il suo tempo (1957); Spiritualită Cluniscense (1958);Dallesa dell’ela nuova nella spiritualită delta fine^del Medioevo (1960); Pellegrinaggi e cullo dei Sânii in Europa fine (lla I Crociala (1961); II dolore e la morte nella spiritualită dei secoli XII e XIII (1962); Chiesa e Riforma nella spiritualită del sec, XI (1963); Valori umani del sec. XI (1964); Povcrlă e ricchezza nella spiritualită dei secoli XI e XII (1967). Anul acesta, tema fixată pentru dezbatere a fost S.Francesco nelle ricerche storiche degli ultimi 80 anni. La lucrări au participat aproape 100 de istorici medicvişti din mai multe ţări europene, printre care şi România. Lucrările acestei Reuniuni istorice internaţionale s-au desfăşurat Intre 13 — 16 octombrie 1968 în oraşul Todi (Perugia) din Umbria, In Italia centrală. Şedinţa de deschidere a reuniunii a avut loc In dimineaţa zilei de 13 octombrie In sala lcl Capitano din Palazzo del Capitano, aflat In piaţa centrală a oraşului, numită Victor Emanucl al II lea, prezidiul de onoare fiind alcătuit din prof. Giuseppe Ermini şi prof. Raffaello Morghen de la Academia dei Lincei din Roma. In faţa unei numeroase asistenţe formate din istorici medievişti italieni şi străini, din notabilităţile oraşului şi intelectuali din Todi, Roma, Perugia, Padova, Tarquinia, Firenze etc., prof. Raoul Manselli de la Universitatea din Roma (Institutul de istorie medievală) a prezentat comunicarea inaugurală, intitulată San Francesco e suoi biografi n gli ultimi ollanl’ anni. In după amiaza aceleiaşi zile, precum şi In ziua următoare (14 octombrie), au fost pre- z ntatc Încă alte patru comunicări, in noua sală de şedinţe inaugurată cu acest prilej la sediul Academiei Tudertine din palatul Ciuffelli (construcţie din secolul al XVI-lea), şi anume: E. Grâu, Cli scrilli di San Francesco; I. Baldelli, II canlico delle Creature; K. V. Selge, San Fran c sco e Ugolino di Oslia; K. Esser, Der heilige Franz und die religiosen Bewegungen zu seiner Z it. în a treia zi (15 octombrie), lucrările reuniunii s-au desfăşurat la Abaţia benedictina San Telice di Giano (construcţie din secolul al X-lea) la o distanţă de 30 km de Todi, In regiunea muntoasă numită Massa Martana. Aici au fost prezentate ultimele comunicări, şi anume: E- Delaruelle, SI. Franţois et la pittf populaire: Constantin Şerban, St. Frangois el Ies franciscains dans l’hisloriographie roumaine; Adriano Prandi, Osservazioni prelimineri sull’arte francescana ; Raffaclo Montcrosso, Aspello muzicale dclla lauda francescana. Comunicările susţinute au fost urmate de vii discuţii, care aveau să lămurească anumite probleme ale culturii şi spiritualităţii feudalismului european. Astfel, ele au subliniat, pe de o parte, necesitatea InLocmirii unei noi lucrări monografice asupra lui Francesco de Assisi, pe baza rezultatelor cercetărilor recente, a unui repertoriu complet al lucrărilor (edite şi ine- dite) ale acestuia, precum şi a unei bibliografii exhaustive a lucrărilor referitoare la viaţa ş1 activitatea sa. Pe de altă parte, au fost adlncite probleme privind Începuturile Îndepărtate ale Reformei şi Contrareformei. Aşa, de exemplu, analiza programului de reforme elaborat de mişcarea valdenzilor şi catharilor (secolul al XIMea) şi cunoaşterea in paralel şi mai pe larg a concepţiei, a glndirii lui Francesco de Assisi şi a măsurilor preconizate de el menite să întărească Curia papală aflată atunci în WWWndaCCQlQfflamCaSfOCOnClUZ‘a Că lnCă de la sfirşilul 27 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 349- secolului al Xll-lea şi începutul secolului al XlII-lea se iviseră primele elemente care mai tîrziu, In secolul al XVI-lea, aveau să genereze cu mai multă vigoare apariţia mişcării Reformei şi apoi a Contrareformei. Cit priveşte diferenţa dintre programul ereticilor din secolul al Xll-lea şi acela al lui Francesco de Assisi, ea consta in faptul că, pe cind primii (ereticii) intenţionau efectuarea unor reforme structurale pornite din exterior pentru a slăbi Curia papală, al doilea (Francesco de Assisi), dimpotrivă, urmărea întărirea catolicismului printr-o acţiune pornită din interior — cu sprijinul său personal (acţiunea sa individuală de misionarism) şi al ordinului- care mai tirziu i-a purtat numele. în sfirşit, pentru a aminti numai cele mai interesante discuţii, s-a subliniat importanţa şi necesitatea cunoaşterii nu numai a realizărilor istoriografiei din ţările europene occidentale referitoare la activitatea lui Francesco de Assisi, ci şi a realizărilor istorio- grafiei şi din celelalte ţări europene, de exemplu România, şi chiar cele asiatice, adică acolo unde şi-au desfăşurat activitatea misionarii franciscani in secolele XIII XVIII. La şedinţa de includere — 16 octombrie —, desfăşurată sub conducerea aceluiaşi prezidiu ca şi la şedinţa inaugurală, prof. Piero Zerbi de la Universitatea catolică din Milano a scos în> evidenţă Înalta valoare a comunicărilor prezentate şi a discuţiilor purtate pe marginea lor, care au adus o preţioasă contribuţie la adlncirea unor probleme privind cultura şi spiritualitatea italiană şi europeană in secolele XII —XIII. în continuare, prof. Giuseppe Ermini a mulţumit călduros participanţilor pentru interesul deosebit manifestat faţă de activitatea Academiei Tudertine. Cu prilejul acestei reuniuni participanţii au avut prilejul să viziteze oraşul Todi, oraş medieval ridicat pe vestigiile unor aşezări etrusce şi romane, care mai păstrează aproape intacte pină astăzi nu numai casele etajate (pină la 5 etaje) construite din piatra ca şi zidurile şl porţile, de-a lungul străzilor Înguste şi adesea întunecoase, dar şi unele edificii de deosebită valoare artistică şi istorică, ca de exemplu : II Palazzo del Popolo (In stil lombard din 1213), în incinta căruia se află bogatele colecţii ale Muzeului civic; II Palazzo del Capitano del Popolo (in stil gotic italian din secolul al XlII-lea); 11 Palazzo dei Priori (in stil gotic din 1293); Domul sau Catedrala (in stil lombard din secolul al XlII-lea), unde se află cunos- cuta frescă a Judecăţii universale, operă a pictorului Faenzone; biserica San Fortunato (in stil gotic italian din 1292), unde se găseşte celebra frescă a Madonei cu pruncul, operă a pictorului Masalino da Panicale, precum şi cripta poetului Jacoponc da Todi (1230 1306); biserica San Carlo (in stil lombard din 1112) etc. Participanţii la reuniune au putut să cunoască cu acest prilej şi bogata activitate publi- cistică a Academiei Tudertine. Pentru a ne da seama de valoarea şi importanţa lor, vom aminti numai faptul că in decurs de un deceniu s-au publicat toate materialele prezentate la cele opt reuniuni precedente (voi. I VIII), precum şi mai multe lucrări monografice de deosebit interes istoric, artistic şi filologic din colecţia „Res 'Iudertinae”, ca, de exemplu: Mari» Pericoli, Le matricole dei disciplinaţi delta Fraternita di S. Maria Maggiore in Todi (1962), Paolo Toschi, II oalore attuale ed elerno delta poesia di Jacopone (1964); Anna Paoletti, Marmi Tuderlini (1968) etc. Totodată participanţilor li s-au oferit recepţii de către primăria oraşului şi Academia Tudertină, .precum şi un reuşit concert de muzică populară şi clasică italiană susţinut, in cadrul unui concert „Festa d’autunno”, de formaţia corală „I cantori di Perugia” (14 octombrie). Lucrările celei de-a IX-a Reuniuni istorice internaţionale a Academiei Tudertine au constituit evenimentul cultural cel mai de seamă din regiunea Perugiei în acele zile şi s-au bucurat de un deosebit succes prin comunicările prezentate şi discuţiile purtate in jurul unor probleme privind dezvoltarea culturii şi spiritualităţii europene din secolele XII — XIII. Constantin Şerban www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro R E C E N Z I I DA VID PRODAN, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea, VOl. I—II, Edit. Acad., Bucureşti, 1967-1968, XII+596; X + S62 p. A scrie o carte privind istoria agrară a unui secol inlreg este o sarcină copleşitoare care reclamă nu numai timp şi pricepere, ci şi răb- dare, multă răbdare in căutarea, selectarea, interpretarea, completarea şi sublimarea unor informaţii numeroase şi nu totdeauna grăi- toare intr-un lot armonios. Părea că o ase- menea sarcină n-ar fi putut fi asumată decil de un larg colectiv de cercetători şi cu riscul de a se ajunge la o falsă sinteză, voluminoasă şi inegală. Un strălucit reprezentant al şcolii istoriografiei clujene a avut, insă, curajul de a lua asupră-i această sarcină uriaşă, reuşind acolo unde allţia alţii au dat greş: acad. David Prodan a reconstituit, în sfirşit, istoria etapelor de formare a ceea ce se cheamă în mod obiş- nuit iobăgia. E drept, autorul, cu luciditatea caracteristică adevăratului om de ştiinţă, nu socoteşte această istorie definitivă şi ab- solut sigură, dar apariţia celor două tomuri care o cuprind are toată semnificaţia unui ade- vărat eveniment ştiinţific; mai Iutii penlrucă este astfel introdus in sistemul nostru de in- formaţie un imens material, plnă acum ne- cunoscut, In al doilea rlnd pentru că tema aleasă de David Prodan cu ani in urmă este una din acelea care oferă cheia Înţelegerii întregii istorii a Transilvaniei din secolele XVI XVIII. Cartea lui D. Prodan nu este o sinteză pro- priu zisă, ea înfăţişlndu-se mai degrabă ca o lucrare de felul celor cu care ne-au obişnuit universităţile franceze In ultimii ani: un lom de vreo 500 de pagini in care slnt dezvol- tate aşa-zisele Ihtses şi unul de peste 700 de pagini, inglobind materialul documentar. Bănuim că autorul a fost Îndemnat să aleagă această formă de prezentare de Însuşi materialul pe care dorea să-l folosească: o ediţie critică ar fi fost şi inutilă şi imposibilă, interpretarea sa trebuind, de accca, să rămină oarecum pro- vizorie. Bineînţeles, asemenea formă prezintă destule inconveniente, iar masivitatea tomu- rilor (circa 2 000 de pagini in oclauo mare, dacă socotim şi indicii din voi. III) ar putea răci plnă şi entuziasmul celui mai slrguincios cililor. De allfel şi nu credem că facem o indiscreţie pomenind aceasta — Însuşi profesorul D. Prodan mărturisea cindva mlh- nirea Încercată aflind că destule lucrări ela- borate in Institutul unde domnia sa desfă- şoară o laborioasă activitate nu obţin Întot- deauna atenţia şi aprecierea pe care le merită din partea colegilor din capitală. Opinia noastră sinceră este că lucrările de istorie alcătuite in Transilvania la Cluj, la Sibiu şi In alte părţi sini dintre cele mai bune, unele chiar cele mai bune; vorbeam la început de o şcoală a istoriografiei clujene, iar dacă ar trebui să spunem ce anume ni se pare a fi trăsătura ei definitorie am aminti in primul rlnd de Îndreptarea cu precădere a eforturilor reprezentanţilor ei spre restituirea şi identificarea dalelor, faptelor şi evenimente- lor. De unde, poale, necesitatea recenziilor. Este şi ceea ce ne determină a exprima aici „studii“. tomul 22, nr. 2, pWWW.daCOroraanicfl.ro 352 RECENZII 2 impresiile Încercate citind monografia lui D. Prodan, regrctlnd, numai, că specialiştii bu- curcştcni in istoria Transilvaniei nu au pu- blicat, Încă, In această revistă părerea lor autorizată. Mai Intli clteva cuvinte despre structura cărţii. O primă parte, numită de autor „Pre- zentare introductivă (1437 — 1514)”, cuprinde o analiză a celor două convenţii din 1437, urmată de o histoire raisonnee a sarcinilor şi obligaţiilor ţărănimii dependente (dar nu uuinai ale celei dependentei) In secolele XIV — XV. în loc de alte concluzii D. Prodan adaugă „Cileva consideraţii” (p. 155 — 160), socotind că, oricum, „După aceste multe amănunte, termenii raporturilor feudale din cele două convenţii ale ţăranilor nc apar mai clar” (p. 155). Legiuirile din 1514, analizate la p. 161 183 Înlesnesc cititorului Înţelege- rea istoriei agrare a secolului al XVI-lea pe care autorul Începe a o studia abia in partea a doua a monografiei, Privire generală, cuprinsă in ultimele pagini ale volumului I; al doilea tom —partea a treia a cărţii — este rezervat istoriei unor domenii ardelene in secolul al XVI-lea. în „încheierea” primului volum (p. 573 — 592), autorul Încearcă să Încadreze subiec- tul cercetării sale unei sfere mai largi, şi anume celei a istoriei relaţiilor de producţie în agri- cultura Europei orientale In secolele XVI — XVIII; fără a insista prea mult, însă, căci asemenea Încercări nn-i par lui D. Prodan sortite izblnzii („Ce poale răspunde materialul studiat aci pc plan local la asemenea proble- me? Desigur, răspunsuri precise nu poate da. El e insuficient şi unilateral”) p. 578. Dacă lomul al doilea va fi folositor mai cu scamă celor care se îndeletnicesc cu istoria locală a Ardealului în secolul al XVI-lea, trebuie neapărat să fie citite de toată lumea capitolele „Sarcinile feudale” (I, 223 — 318), „Dreptul de strămutare a iobagului” (I, 130 — 144) şi cel care cuprinde (I, 476 — 491) ta- bloul general al iobăgiei în secolul al XVI-lea, ultimul Intr-adevăr excelent. Modul in care autorul clasifică obligaţiile ţă- rănimii dependente ne pare, ca şi altor recen- zenţi, discutabil. Oricum, o structurare mai clară ar fi fost folositoare celui care douîşte u care douîşte Irancez.. Insa, m www.dacoromamca.ro a afla opinia exactă a lui D. Prodan, cu atit mai mult cu cit chiar autorul (p. 223) declară: „Schema rămlne în bună parte artificială, dar necesară, instrument stabil de clasificare de care cercetarea ştiinţifică nu se poate lipsi”. Cititorul ar fi putut, astfel, mai iute vedea că pentru D. Prodan census ca rentă fixă de după 1437. census de hospite al secolelor XII —XIV şi ceea ce medieviştii numesc de- obicei Rekognitionszins slnt unul şi acelaşi lucru (p. 12 16). D. Prodan cercetează apoi „darurile sau daturile” (p. 16—25) — renta în natură căreia domnia sa li Înglobează şi aşa-zisul ako. în ceea ce ne priveşte, sîntein pe deplin de acord cu autorul atunci clnd acesta afirmă (p. 211); „Azi e greu de stabilit de unde derivă darurile : din completarea birului pămîntultii (in cartea lui D. P. „bir” înseamnă o rentă In bani fixată printr-un contract. — R.C.), din func- ţiunile stăplnului feudal, din obligaţia găz- duirii, din sistemul general al darurilor in raporturile feudale In care pe Întreaga scară a ierarhiei sint nelipsite?”. Cu alte cu- vinte, autorul, urmărind originile unei forme de rentă feudală pe care o numeşte „da- ruri”, întllnite, aşa cum c şi firesc, In „daruri" ezită, totuşi, a le căuta In „daruri”, în capitolul închinai dijmelor (p. 26 — 69) sint cercetate o serie de probleme mult contro- versate In istoriografia noastră; nici D. Prodan nu le găseşte o rezolvare definitivă. Credem că nu e de prisos a aminti aici, in linii mari, principalele puncte de vedere. în 1960, Ştefan Pascu (Din istoria Transil- vaniei, I, Bucureşti, p. 96 — 97) socotea că prin statutele din 1351 dijma este definită ca „una din nouă părţi“ (nona), dată dc iobagi seniorului feudal, iar orice ţăran fie el iobag sau nu, tre- buia să dea bisericii „dijmă, adică una din zece din toate produsele agricole". La fel In Istoria României, II, Bucureşti, 1962, p. 247: „în 1351, darea din produsele agricole este stabilită la una din nouă In loc de una din zece, cit fusese Înainte”. în acelaşi an, intr-un articol publicat In revista „Studii” (XIII,5, p. 179 — 190), sub titlul Introducerea nonei tn Transilvania, L. Deminy, deşi dovedea că nona era, de fapt, a doua zecime (in rezumatul francez., insă, nona la neuvieme pârtie de la 3 RECENZII 353 production”), se arăta şi mai categoric (p. 179): „A crescut (in 1351) suma pe care tre- buiau să o plătească ţăranii pentru dijma bisericească şi pentru cens”, arătindu-se in acelaşi timp, convins că in Transilvania nona se stringea Încă inainte de 1389. Că L. De- măny nu a Înţeles ce spunea scrisoarea Măriei de Ungaria, citată in sprijinul afir- maţiilor sale, traduclnd greşit „a modo in antea” prin „ca şi pînă acum” (in loc de „de acum inainte”), a arătat-o în 1965 un alt clujean, A. Răduţiu (Nona in Transilvania pină la 1437, „Anuarul Institu- tului de istorie din Cluj”, 8/1965, p. 321 — 328; v. ejusdem, Nona in Transilvania intre 1437şi 1340 apărută în aceeaşi revistă, 10/1967, p. 297 — 305). în sfirşit, linnae din statutele capitlului din Oradea (1374) slnt pentru L. De- meny nona din vin, în vreme ce D. Prodan crede că, asimilate nonei, ele reprezentau, de fapt, obişnuitul iributnm montis, fiind, insă, de acord cu mai llnărul său coleg A. Răduţiu In a presupune că nona din grîu substituie terraşinm. Ce era, însă, de fapt, nona. a noua sau a zecea parte? D. Prodan pare a ezita, ca şi I.. Dem^ny (p. 58: „a noua parte”; p. 59: „A noua sau a zecea parte”). A. Oţetea, în recenzia apărută in „Contemporanul”, nr. 1 142 (30 august 1968), credea, de aceea, că se impune precizarea: „Nona nu era, însă a noua parte din producţia sessiei iobagului, ci a noua zecime din recolta iobagului de pe lotul său, a zecea zecime aparţinlnd, sub numele de decima (dijmă) bisericii, plătită pină la infrln- gerea răscoalei de la Bobilna şi de mica nobi- lime”. De fapt, D. Prodan arată, în chip con- vingător (p. 61) că „alături de dijma pentru biserică se constituie . . . nona pentru stăpîm ridicind prestaţia iobagului la două din zece ... a zecea pentru biserică, a noua pen- tru stăpln”, iar dacă stăpinul laic preleva nona Înainte ca biserica să primească decima (prac- tică obişnuită între 1495 şi 1507, de pildă) proporţia era implicit modificată in favoarea seniorului laic (şi, adăugăm noi, in cea a ţăra- nului: în loc de 20%, acesta pierdea numai 19,99%); este şi ceea ce a determinat clerul să ceară Întotdeauna (bineînţeles, cu excepţia rizată) convertirea dijmei in bani. Totul ar fi fost, Insă, mai limpede dacă autorul n-ar fi confundat lucruri deosebite, şi anume: 1. Decima ecleziastică tradiţională care apare in dreptul canonic in secolul al Vl-lea (din secolul al IX-leaşi in cel secular); a patra parte a acesteia este reţinută de parohi, celelalte trei părţi fiind destinate întreţinerii clădirii şi matricularilor bisericii, azilurilor şi episco- piei (Decretul lui Vladislav al II-lea din 1498, la paragraful 50, citat de D. Prodan, p. 30, cuprinde o confirmare a acestui principiu). Aceasta e decima a cărei exacţiune este oprită in regiunile locuite de schismatici de către re- gele Matei In 1481 (fireşte, atare holărlre nu „contrazice măsura din 1468” prin care regele obliga schismaticii la plata dijmelor feudale, aşa cum crede, la p. 56, autorul). 2. Decima feudală, căreia ii slnt supuse pâ- mlnturile formal socotite ale bisericii —aflate în miini laice. Aceasta este nona (cf. G. Con- stable, Nona el decima, „Speculum”, 35 1960, p. 224 — 250); de o arendare a decimei in secolul al XlV-lea şi de o „răscumpărare a dijmei” de către nobili nu poale fi vorba, Pro- porţia fixă stabilită in 1351 este analogă unor proporţii asemănătoare, hotărlle şi In alte părţi ale Europei în 1351 — efect comun a' aceleiaşi cauze: ciuma din 1347 — 1351 (vezi şi A. Armbruster, Der Schivarze Tod in Sieben- bargen, „Forschungen zur Volks-und Landes- kunde”, X, 2, 1967, p. 85-93). 3. Dijma luată in calitate de senior de către biserică pe propriile sale domenii de la oamenii „liberi”. Românii, care trebuiau să plătească quinquagesima ovilim şi dijma porcilor, dau această ultimă dijmă şi sub chipul de decima apium, ca şi liberi ecclesiaslici din Bavaria; perceperea ei de către seniorii laici este mai puţin un abuz şi mai mult rezultatul unui trans- fer de drepturi, obişnuit la sflrşilul evului mediu. D. Prodan îşi continuă lunga introducere tratind istoria obligaţiilor de lucru ale ţăra- nului, monopolurilor senioriale şi statutului juridic al ţărănimii. Autorul Înlocuieşte tra- diţionalul capitol din cercetările de acest fel Închinat luptei de clasă prin clleva consideraţii ca aceasta: „Trebuie să conchidem că ţăranii perioadei 1430 —1437, clnd moneWwWeâabOlâ!maniCaf0rnpOtriVa creşterii 5* ark‘tra- RECENZII 4 351 rului obligaţiilor de lucru”, care nu e o con- cluzie, ci o ipoteză, mai departe chiar autorul spunînd: „Ţăranii se ridicau probabil, îm- potriva ele.” (p. 78, 80). Atunci clnd există> intr-adevăr, mişcări sociale puternice, avînd toată violenta unor adevărate războaie civile, ca In 1437 şi 1514, este mai bine, poate, să renunţam a presupune ciocniri dramatice şi acolo unde nu este cazul. O structură asemănătoare celei din prima parte a cărţii poale fi observată şi în a doua, unde D. Prodan urmăreşte In documentele veacului al XVI-Iea cuprinsul uman al do- meniilor şi sarcinile feudale, economia dome- niului, monopolurile senioriale, siluaţia juri- dică a ţăranului, obligaţiile sale militare şi fiscale, iar in Încheiere, zugrăveşte un tablou general al şcrbici (p. 430 — 491), domeniului (p. 492 530) şi economiei domeniale in genere p. 531 567). Istoria producţiei ţărăneşti de marfă este oarecum vitregită de autor carc-i rezervă numai 5 pagini (568 — 572). Masiva carte a lui D. Prodan este aproape complet lipsilă de note. Nu se fac trimiteri decit la citcva colecţii de documente publicate. Adesea, fără a fi preveniţi, prin ghilimele sau altfel, citim, de fapt, nu frazele autorului, ci acelea ale documentului — ale documentului tradus —, însă, şi speranţa exprimată de autor in prefaţă (p. VIII), că va reuşi să înles- nească „utilizarea lucrării chiar dc către cei familiarizaţi mai puţin cu limba română” ni se pare oarecum exagerată. Ne arătăm convinşi că profesorul D. Prodan va găsi cil de curind modalitatea dc a face cunoscute colegilor din străinătate rezultatele cercetărilor sale şi intr-o altă formă, poale — de ce nu — in primitoarea colecţie „Bibliotheca Ilislorica Romaniae”. Radu Conslantinescu * * * Antologia gîndirii româneşti. Secolele XV—XIX, partea I—II, Edil. politică, Bucureşti, 1967, 887 p. (Academia Republicii Socialiste România, Institutul de filozofie)* în 1954, Institutul de filozofie al Academiei a publicat culegerea inlilulată Texle privind dezvoltarea gîndirii social-politice in România, cu scopul de a scoate in relief tradiţiile ma- terialiste-progresiste din glndirea românească, ascunse — preciza prefaţa volumului — de „filozofii şi istoricii burghezi”. Colectivul care a elaborat culegerea a arătat atunci cu sinceritate lipsurile acelei ediţii,ex- primind In „Prefaţă” dezideratul ca Institutul de filozofic să fie „ajutat pentru Îmbunătăţirea şi continuarea lucrării”. Cu experienţa cişligală prin această primă ediţie şi probabil cu ajutorul primit, in urma solicitării, un colectiv mult lărgit dc istorici ai filozofiei româneşti din Bucureşti şi Cluj, a publicat după 13 ani Antologia gindirii * Colectivul dc redacţie: acad. C. I. Gulian, redactor responsabil; S. Ghiţă, N. Gogoncaţă, C. Joja, R. Pantazi şi Al. Po WWw.dacoraWMtStM româneşti, cuprinzind o nouă culegere de texle, în condiţii redacţionale şi tehnice Îmbună- tăţite. Vom examina In mod sumar această culegere nu ca pe o ediţie critică dc texte — gen pretenţios, pe care colectivul n-a intenţionat să-l realizeze —, ci ca pe o culegere dc circu- laţie generală dar cu exigenţele inerente acestui gen ştiinţific. Observaţiile noastre vor privi următoarele probleme: I. Profilul culegerii; II. Notele bi- bliografice; III. Periodizarea; IV. Alegerea şi transcrierea textelor; V. Aparatul critic. I. Profilul culegerii. Titlul noii culegeri naşte de la început o nedumerire. Din conţinutul lucrării nu rezultă limpede ce a înţeles co- lectivul prin expresia alit de generală „gtn- dire românească”. Prefaţa arată că lucrarea aduce „un răspuns documentat la întrebarea despre vechimea, riginalilalca culturii româneşti”- 5 RECENZII 353 Lucrarea pare a fi deci concepută ca o antologie a culturii româneşti, din care colectivul îşi propune să releve mai ales „tradiţiily puter- nice ale gîndirii progresiste, tradiţiile puternice ale culturii şi ştiinţei care s-au dezvoltat în ţara noastră”. Mai departe se arată că lu- crarea ilustrează lupta cărturarilor noştri per- tru ,,o viaţă mai bună, mai umană, penii u înlăturarea asupririi sociale şi spirituale, pei - tru libertate şi independenţă naţională” şi că „adevărata cultură naţională s-a vădit a fi la Înălţimea menirii sale: de a lupta pentru victoria dreptului maselor, pentru progresul social al poporului”. Titlul ediţiei din 1954 era mult mai precis, mai fără echi- voc, el pulind fi menţinut fără nici o schim- bare. Căci deşi „Prefaţa” noii ediţii încearcă totuşi să limiteze conţinutul culegerii la mani- festările de glndire teoretică „care prezintă interes din punctul de vedere filozofic şi social- polilic”, în realitate textele se referă la do- menii foarte variate — filozofie, lingvistică, istorie, drept, politică, ştiinţele nalurii, bio- logie — iluslrind profilul nesigur, de mo- zaic, al culegerii. Pe de altă parte, includerea în culegere a unui număr apreciabil de glnditori unguri şi saşi, reclamă un titlu mai precis, de exemplu, Antologia gtndirii sociale şi filozofice din România. ţă din pricina impreciziei teoretice a profilului ei, lucrarea ar fi clştigat in valoare, căci s-ar fi putut caracteriza glndirea românească, obiectivele ei în diferitele etape istorice, formele ei de manifestare, influenţele primite şi exercitate, valoarea ei teoretică şi influenţa ei practică. O introducere ar fi justificai şi sus- ţinut textele publicate. (Existenţa volumului Istoria gindirii sociale şi filozofice din România, apărut în 1964, nu scuteşte Antologia de o repri- vire sintetică cu o altă perspectivă ca acum patru ani, de cind materialul documentar s a îmbogăţit şi interpretările au ciştigat in precizie prin crilicile aduse volumului. în ceea ce priveşte conţinutul lucrării, el este mult mai bogat decil al ediţiei din 1951, acesta constituind incontestabil un aspect pozitiv al prezentei antologii. Ea conţine peste 90 de autori sau titluri de documente şi 331 de reproduceri de texte, ceea ce este un vădit progres faţă de ediţia trecută. Un mare număr de gindilori mai puţin cunoscuţi au fost scoşi la iveală şi prezentaţi pentru întîia oară intr-o antologie: Gh. Doja, I. Budai-Deleanu, Paul Iorgovici, Naurn Rinmiceanu, Eufrosin Po- teca, Pelrache Poenaru, Ioniţă Tăulu, T. Cipariu, N. Cretzulescu, C. A. Roselli, Al. Roman, A. Mocioni, D. A. Laurian, C. Esarcu, Alex. Sulzu, A. P. Alexi, D. P. Barcianu, N. V. Teclu ş.a. Imprecizia din titlul şi din profilul lucrării se continuă prin neprecizarea noţiunii de „pro- gresist”, folosită frecvent în culegere, dar al cărei sens nu este definii. împărţirea filozofilor în progresişti şi reacţionari (sau conservatori) pare destul de sumară astăzi, după douăzeci de ani de experienţă în cercetarea teoretică. Preocuparea antologiei pentru glndirea „pro- gresistă” are mai mult un caracter abstract, nedefinit, fără legătură evidentă cu realităţile naţionale, un progresism în funcţie de unele idei insuficient definite ale colectivului de autori. Noţiunea de progresist se leagă de ac- ţiunea unei teorii, de funcţia ei socială. Ea nu este o categorie de apreciere intrinsecă, ci doar reflexul social al unei teorii. Din acest punct de vedere se pot împărţi doctrinele filozofice mai ales pentru un scop de popularizare. Dacă culegerea ar fi avut o introducere, pe care colectivul Antologiei a evit Caracterul alit de cuprinzător al antologiei, care n-a fixai pentru includerea glndilorilor alte limite declt acelea de a fi fost „progre- sişti”, „patrioţi”, de a fi voit „binele po- porului” nu ne explică lipsa unui mare număr de autori reprezentativi care ar fi satisfăcut pe deplin aceste criterii de selecţie. Pe lingă texte din gîndirea feudală care puteau fi mai bogate, din epoca modernă lipsesc texte de seamă, individuale şi colective, de Aron Pum- nul, N. Filimon, Al. Odobescu, P. B. Has- deu. V. Alecsandri, I. L. Caragiale, Aurel C. Popovici, I. Roman, B. Baiulescu, Şt. Pop şi alţii. Cea mai evidentă lipsă este cea a do- cumentelor de glndire colectivă reprezentată prin proiectele de constituţie şi reforme (1821, 1837, 1818), actele de stat mai impor- tante, ca actul Unirii, mesajul lui Cuza din decembrie 1859, apoi manifestările de gîndire Transilvania, esenţiale şi carac- 356 RECENZII 6 terislice Intr-o antologie a afirmării spirituale şi politice a naţiunii române: Supplex Libellus Valacliorum, petiţia de la 1842, hotăririle de la Blaj din 1848, Memorialul de la 1882, Memorandul de la 1802. Bogăţia de idei filo- zofice şi politice a acestor documente, cu ade- vărat progresiste, ar fi ridicat valoarea docu- mentară a culegerii, pe care lipsa lor nu o poate scuti de o serioasă imputare. Prin aceste numeroase lipsuri, glndirea românească este sărăcită mai ales în problema naţională, deşi lupta pentru libertatea şi independenţa naţionala, pentru afirmarea drepturilor po- porului nostru pe baza criteriului domocratic al numărului, al limbii şi al vechimii lui istorice este o componentă esenţială a gindirii ro- mâneşli. Autorii culegerii au fost preocupaţi mai mult să demonstreze prezenţa ideilor materialiste şi ateiste in cultura noastră, ceea ce ar fi fost firesc Intr o culegere specială, nu Intr-o culegere generala pe care acest scop o Îngustează şi face ca titlul culegerii să nu fie deplin corespunzător. II. Notele biobibliografice. Textele din autori şi documentele incluse In culegere au fost j. re- cedale de note introductive cu caracter biobibliografic, Îmbunătăţite faţă de ediţia din 1954, dar încă lotuşi cu vădite lipsuri. Aceste note nu sint unitare nici cantitativ, nici calita- tiv. Ca Întindere, unele slut de o jumătate de pagină, altele de patru pagini, iar calitativ, ele nu corespund dccît parţial exigenţelor stilului enciclopedic şi lexicografic specific unei note biobibliografice. în „Prefaţă” se fi- xează In mod limpede sarcina acestor note, şi anume de a schiţa „imaginea de ansamblu, veridică a autorilor cercetaţi, cu meritele şi limitele respective”, exigenţă, care, dacă ar fi fost respectată, ele ar fi ridicat nivelul lucrării. O notă biobibliografică într-o antologie tre- buie să satisfacă trei cerinţe de bază: să fie esen- ţială, să fe concisă şi să fie exactă. Aceste note trebuie să aibă In mod necesar un carac- ter tipic, tocmai pentru a satisface exigenţele stilului lexicografic, în limitele unui spaţiu redus de cel mult 2 — 3 pagini de tipar. In prezenta culegere, fiecare autor a lucrat notele biobibliografice în chip diferit, în dauna www.daco formei şi a conţinutului. Dacă unele note bio- bibliografice, ca cele asupra Iui G. Lazăr, E. Poteca, Dinicu Golescu, Ioniţă Tăutu, G. Bariţiu, A. D. Xenopol (aceasta din urmă excelentă) şi alte cîtcva, sînt satisfăcătoare, multe altele sint sumare, descriptive şi ne- esenţialc, formulate într-un stil inexpresiv şi sărac. în aproape toate notele se folosesc expresiile banalizate pînă la refuz: „a desfă- şurat activitate”, „a luptai pentru eliberarea socială şi naţională a poporului român”, a fost „progresist”, „înaintat”, „avansai”, deşi re- petarea acestor formule nu mai era necesară, ele fiind folosite suficient în „Prefaţă”. Cri- tica fiecărui autor este de asemenea stereotipă fiecare din ei avînd „limite reformiste”. Stingăciile de redactare a notelor sînt evi- dente. Iată cîleva exemple luate la intin - plare: opera lui Dinicu Golescu „este un pro- test cu privire la starea socială şi culturală a poporului din epoca respectivă” (p. 202). Sau: „Ţinînd cursuri de un înalt nivel* teoretic, Bacaloglu a organizat un laborator de fizică înzestrat cu aparatură modernă . . .” (p. 648). Este repetată la infinit expresia de circulaţie curentă „regimul burghezo-moşieresc” deşi ea este nepotrivită şi inexactă. Se amestecă în mod greşit burghezia cu moşierimea, care au fost clase cu interese divergente, în afar; de rare mo- mente de coincidenţă a intereselor lor politice. Expresia potrivită este „regimul burgheziei şi moşierimii”, ea exprimînd formula teoretică şi istorică exactă. în ceea ce pliveşte folosirea frecventă a acestei expresii pentru perioada interbelică greşeala este agravată prin faptul că moşierimea nu mai exista propriu zis ca clasă, iar rolul ei politic devenise ca şi inexistent. Deşi la fiecare autor se dau dalele absolute (naştere şi moarte), in unele cazuri nu se spune unde a trăit şi a lucrat el. Personalitatea autorilor pare abstractă, nelegată de un loc sau împrejurare concretă. De exemplu: la I. P. Vasici sau Ion Nădejde nu se menţio- nează în ce oraş an trăit şi „au desfăşurat activitate”. Nepulînd releva lipsurile fiecărei note în parte, pentru a nu da impresia greşită că mergem pe linia căutării nodului în papură, vom semnala rtumai citeva, cu titlul de exem- plu. . «mamca.ro 7 RECENZII 357 Activitatea lui Petru Maior este arătată câ ,,s-a desfăşurat” în două direcţii: „ca istoric şi ca luminator al poporului”. Cea lingvistică, atît de esenţială nu este remarcată, deşi Petre Maior a fost un precursor cu merite incontesta- bile in lingvistica română şi romanică. în texte se reproduce lin fragment cu conţinut lingvis- tic, dar el nefiind caracterizat in notă. rămine izolat şi - nerelevant. Nota este formală In ansamblul ei, culminindîn neesenţialilate In ca- racterizarea lui P. Maior ca iluminist: „Petru Maior — arată nota — a contribuit în mare măsură la răspîndirea în rîndurile populaţiei româneşti a unei variate literaturi care urmă- rea ridicarea poporului”. Ce poale înţelege un cititor din această caracterizare altceva decit că este superficială şi formală ca şi cea referitoare la opera istorică a lui Petru Maior. A. T. Laurian este prezentat insuficient şi fără precizie. Nu este menţionată opera lui istorică de bază Istoria românilor în patru vo- lume (1853 1857), nici editarea de către el a Ifronicei lui Sincai, nici manualul de cosmo- grafie, nici harta murală a Daciei, lucrări care au avut un mare rol pedagogic in epocă. Nu se relevă rolul lui important în evenimentele de la 1848 — 1819, nici lucrările lui de eco- nomie publicate în Insirucfiunea publică, deşi ele caracterizează preocupările lui multilate- rale. Despre Eflimie Murgii se spune ca un fapt oarecare că „în 1840, in urma descoperirii unui complot în care era implicai împreună cu N. Bălcescu, e arestat”. De fapt, este vorba de mişcarea revoluţionară de la 1810, asupra căreia G. Zâne a scris o remarcabilă lucrare apărută în 1964, tradusă şi In limba franceză. Apoi, despre E. Murgu nu se spune nimic ce a făcut Intre 1848 — 1870. La Timotei Cipariu lipsurile sini şi mai evi- dente. Nu se aminteşte că acesta a fost conducătorul tipografiei din Blaj, unde s-au tipărit primele cărţi şi ziare româneşti cu litere latine, nu se relevă faptul important că Cipa- riu, împreună cu A. Mani şi A. Pumnul au întemeiat la 1847 „Organul luminării”, trans- format în anul 1848 In „Organul naţional”, ziar de mare importanţă politică. Contribuţia esenţială şi caracteristică a lui T. Cipariu ca lingvist este menţionată doar printr-un a scurt de cinci pagini De latinitate linguae vala- chice (sic) apărut într-un anuar din Blaj in 1855 (nu in 1865 cum greşit scrie autorul) dar ignorează lucrările lui fundamentale, de sule de pagini, care l-au consacrat în istoria lin- gvisticii române ca întemeietor al gramaticii noastre istorice şi al foneticii descriptive: Elemente de limbă română după dialecte şi mo- numente vechi, Principie de limbă şi scriptura, Crestomaţie sau analecte literare, Gramatica limbii române în două volume. Rolul politic al lui Timotei Cipariu este caracterizat în mod eronat spunînd că efortu- rile pentru înfrăţirea naţionalităţilor in Tran- silvania „n-au putut fi înfăptuite, datorită limitelor concepţiilor lui Cipariu şi modului greşit in care el, ca şi alţi intelectuali români, au înţeles să le Înfăptuiască”. Această afii- maţie s-a putut face numai prinlr-o totală ignorare a faptelor deoarece nu numai de căr- turarii români a depins realizarea înfrăţirii propuse. Nota despre Pavel Yasici este lacunară şi generală, cu aprecieri vagi, care se potrivesc oricărei personalităţi. Nu se poale ceva mai vag şi mai inutil ca afirmaţia: „Deşi n-a par- ticipat la revoluţia din 1848 el a sprijinit pe revoluţionarii români şi a fost pătruns de ideile sociale înaintate”. Nu se menţionează faptul important că a fost redactor al „Telegrafului român” (1854 — 1857), dar se spune că „a con- dus o serie de reviste”, fără nici o precizare. Nu se redă titlul complet al lucrării Antropologia şi nu se menţionează traducerea în două vo- lume a Macrobioticei lui Hufeland (Braşov, 1844 — 1845), deşi ea a fost o lucrare cu mare răsunet în epocă. Nu se face nici o menţiune de gindirea economică a lui P. Vasici referitoare la agricultură, meserii, sarcini fiscale, im- pozite, care a exprimat adinei convingeri Îna- intate pentru acea epocă. La Vicenţiu Babeş aceleaşi aprecieri vagi. Se spune că a fost „inspector şcolar al şcolilor româneşti din Banat” şi că „el este principalul autor al proiectului de lege prezentat de depu- taţii români în parlamentul din Budapesta şi reprezentantul românilor la redactarea pro- iectului comun româno-sîrb”, fără să se spună însă cînd şi despre ce lege este vorba. Nu se iune despre activitatea parla- intr-un arUcol face nici. o menţi www.dacoromanica.ro 358 RECENZII 8 minlară a lui V. Babcş In legătură cu dezba- terile asupra sarcinii fiscale a Transilvaniei, problemă de mare importantă in acea vreme şi nu se subliniază importanta ideologică a lucrării lui de la 1860, al cărui titlu trebuia dat şi in romăneşlc, fiindcă lucrarea a apărut a Li L in limba germană cit şi in limba română. Această lucrare cu marc răsunet in rindurilc naţionalităţilor oprimate sub regimul habs- burgic, a cuprins in esenţă crezul polilicşiju- ridic al Iui V. Babeş: egalitatea in drepturi a naţionalităţilor din monarhie şi opoziţia fată de dualismul Înfăptuit Lotuşi iu 1867. Notele despre M. Kogălniccanu, I. Ionescu de la Brad, C. Dimilrcscu-Iaşi, D. A. Laurian sini nesislemauce şi vădit insuficiente in ce priveşte conţinutul. I.a Cezar Bolliac se spune că a scris lucrări arheologice, de pildă, Monas- lirile închinate, cind chiar Litlul arată cu toiul altceva. Despre I. Gliica, P. S. Aurelian sau Em. Bacaloglu se afirmă că au avui activitate „iluministă”, deşi se şlie că iluminismul eslc un curent ideologic bine determinat istoriceşte Intr-o epocă mult anterioară ginditorilor men- ţionaţi şi nu este cazul să se creeze confuzii de Lcrmcni. în felul cum este folosit termenul in Antologie, orice răspindilor al ştiinţei este iluminist, chiar şi astăzi. Nota despre Titu Maiorescu eslc prea săracă pentru importanta personalităţii acestuia in cultura noastră şi lipsită de clemente concrete. Nu se precizează, deşi era csenlial, in ce a con- stat „direcţia nouă” şi nu se relevă rolul lui Maiorcscu in chestiunea ortografiei, care a fost covirşilor. Nu se menţionează Despre scrierea limbii române, nici Istoria contemporană a rtomâniei, care ar fi concretizat prezenţa lui pe planuri multiple in istoria noastră culturală. făcută incă in 1961 de către N. A. Ursu în „I.imba română”, nr. 4, p. 322 333, pe care autorul notei ar fi trebuit să o cunoască. în ultimii ani au apărut studii şi monografii des- pre numeroşi literaţi şi oameni de cultură români, care puteau fi folosite pentru redac- tarea unor nolc biobibliografice mai substan- ţiale decil cele prezentate. III. Periodizarea. Colectivul Antologiei a crezul necesar să facă o periodizare a gindirii româneşti, deşi intr-o astfel de lucrare ca n-ar fi fosl absolut necesară. Dacă lotuşi colectivul a (inul să facă periodizarea, ca trebuia să aibă la bază a justificare teoretică, pe care insă nu o găsim in Antologie. Periodizarea propusă este lipsită de unilalc şi echivocă. Pentru pri- mele două perioade s-au adoptat cri terii so- cial-economicc (epoca feudală şi epoca trecerii de la feudalism la capitalism), pentru a treia un criteriu ideologic şi politic (revoluţia din 1848), iar pentru a palia un criteriu polilic- cronologic (de la constituirea slaluldi naţional pină la sfirşilul secolului al XlX-lea). Chiar dacă am acceptat această periodizare ca valabilă pentru Ţara Românească şi Moldova ea nu se potriveşte decît parţial pentru în- cadrarea Transilvaniei, mai ales pentru gîn- dilorii saşi şi unguri. O corectă organizare cronologică a textelor, cu Împărţiri pe marile clape social-politice consacrate (perioada feudală, răscoala din 1821, revoluţia din 1848. Unirea Principatelor, epoca modernă (după constituţia de la 1866) şi cu Încadrarea corespunzătoare a Transil- vaniei în aceste perioade, ar fi fosl mai satis- făcătoare. Dar chiar în cadrul periodizării realizate in Antologie, unele Încadrări de autori nu sînt justificate. Autorii unor note n-au urmărit cercetă- rile actuale în domeniul istoriei. Astfel, despre Gramatica românească a lui Eliadc (pe care autorul o dă greşit numai Gramatica) se spune că a avut la bază concepţia empirislă a lui Condillac despre limbă, informaţie luată după D. Popovici şi numai parţial exactă, deoarece cercclările mai noi au arătat că mo- delul francez, propriu-zis al gramaticii lui Eli- ade a fost Grammaire franţaise a lui Charles Constant Le Tellicr. Această precizarea fost precizare a fost N. t.reţulescu www.dacoromamca.ro în „Prefaţă” se arată că în încadrarea auto- rilor nu s-a adoptai criteriul strict cronologic, ci ei au fosl înşiruiţi după momentul principal al aclivitătii lor, deşi ei au lucrai Intr-o pe- rioadă mai îndelungată. Acceplind acesl cri- teriu ca just, este greu de explicai că Naum Rimniceanu cu texle din 1822 este aşezat înaintea textelor lui Tudor Vladiniircscu din 1821, iar P. Vasici după M. Emincscu, A. D. Xenopol şi C. Dimilrcscu-Iaşi. De asemenea, N. Creţulescu este plasat înaintea lui N. Băl- 9 RECENZII 359 cescu, deşi a nniril la 1900, iar texlul principal reprodus dalează din 1895 cind Bălcescu era mori de mult (1852). Forţată este şi pla- sarea lui I. Ionescu de la Brad In cadrul re- voluţiei din 1848. Au lorii Antologiei vor just!- fica probabil faplul că Vasici a rostit discur- sul despre darvinism In 1878, iar I. Ionescu de la Brad a vorbit în comisia proprietăţii din 1818. Dar momentul principal definitoriu al activităţii lor n-a fost atunci. I.a Yasici a fost plnă la 1865, iar la I. Ionescu de la Brad după întoarcerea din exil plnă la moarte (1857 — 1891), clnd a scris şi a lucrat tot ce a rămas mai valoros de la el. Nu s-a ţinut seama de activitatea completă a acestor autori, ci numai de un anumit moment ideo- logic, sporadic, prin care ei n-ar fi avut lo- cul pe care 11 au astăzi In cultura noastră. IV. Alegerea şi transcrierea textelor. Numai cine a elaborat o ediţie de texte Îşi dă seama de greutatea alegerii şi transcrierii textelor, care, necunoscătorului în materie i se pare simplă, firească chiar. în realitate, criteriile de selecţie şi de tran- scriere ridică probleme teoretice şi practice foarte controversate. Alegerea textelor decide in fond rostul şi utilitatea unei ediţii. Colectivul de redacţie n-a dat, in afară de indicaţiile foarte generale din „Prefaţă” nici o explicaţie asupra criteri- ilor de alegere a textelor şi nici asupra regulilor de transcriere. Acestea trebuie deduse de către c titor din lectura Antologiei. ■ Textele reproduse sini uneori foarte frag- mentare, nereuşind să ilustreze suficient poziţia autorului, ci numai să o semnaleze. Cele mai Întinse texte, deşi rare, slnt de 6 —7 pagini. în medie ele slnt de 1 — 2 pagini, iar unele slnt de-abia de cllcva rînduri ceea ce este vădit insuficient. Este inexplicabil de ce au fost trunchiate unele texte esenţiale şi caracteristice ca de exemplu, cuvlntarea lui Thnotei Cipariu rostită la inaugurarea Socie- tăţii Academice Române. Iată textul eliminat: „Ea va Îngriji ca limba română să scape de tot jugul despotismului sub care de secuii a gemut. Ea va îngriji pentru conservarea unităţii limbei româneşti in toate provinciile locuite de românii Ea li va reda forma curat toată demnitatea Intre şi lingă surorile ei de origine latină. Ea va pune fundamentul pentru o literatură adevărat naţională, co- rectă In espresiuni, corectă în forme, fără care nici o literatură nu poate merita de-a se chema literatură” (Analele Soc. Acad. Rom., I, 1867, p. 16). Evitarea textelor privind problema naţio- nală, atît de fundamentală în gîndirea româ- nească (cu excepţia lui Bărnuţiu unde n-a putut fi evitată) contrazice directivele din „Prefaţă” şi îngustează sfera de interes a Antologiei. în ceea ce priveşte transcrierea textelor, ea este individuală şi subiectivă. Fiecare autor a transcris după criterii proprii, unii res- pectînd parţial texlul original, alţii moderni- zîndu-1. Astfel, la P. Vasici faţă dc originalul: binefăcăloarie, feliul, vielei, trebue, inpăcare, inpregiurâri, Solone, s-a transcris: binefăcă- toare, felul, viefii, trebuie, împăcare, împrejurări, Solon. Uneori, cuvintele slnt schimbate cu totul. în loc de plasele (tot la Vasici) este tran- scris clasele, ceea ce semantic este exact dar cuvlntul de epocă trebuia menţinut. Moder- nizat cu totul este şi textul din EftimieMurgu din Logica din 1837. Dimpotrivă, textele din Asachi sînt reproduse fidel seau, europiene, epoha, agiută, agiulor ctc. în lipsa indicaţiilor de transcriere cititorul nu ştie cu adevărat cum au scris autorii respectivi, fiindcă textele repro- duse smt un amestec de ortografie originală şi de transcriere modernizată. S-a pierdut din vedere faplul că textele nu sînt numai docu- mente de gîndire, ci şi dc limbă. Exemplele de mai sus sînt caracteristice pentru întreaga lucrare. Nu ne putem opri la toate cazurile în parte, remareînd doar lipsa de principii în transcrierea textelor şi lipsa oricărei lămuriri în această materie. Este adevărat că transcrierea este o problemă grea chiar pentru lingvişti. Ea cere muncă, reflecţie, erudiţie. Preocupîndu-se mai mult de conţinut decîl de limba în care este redat, colectivul de autori n-a răspuns exigenţelor fireşti ale unei culegeri de texte, ci tendinţei de a răs- pîndi unele idei care-1 preocupau. Textele de bază pentru reproducere n-au fost totdeauna cele mai potrivit alese. Astfel, naţională română, pentru ca să WWW~daCOlQmfafffCa“'l0 Tudor este reprodusă după 360 RECENZII 10 C. D. Aricescu, care se ştie că este greşită, iar nu după textul mai recent restaurat, pu- blicat în Documente privind istoria României, Răscoala din 1821, voi. I, Bucureşti, 1959, doc. 110 şi 151. Tot astfel, la Codru Drăgu- şanu nu s a folosit ediţia Şerb an Cioculcscu din 1942, ci una mai recentă, criticată. Textul, Trecutul şi prezentul atribuit prin tra- diţia literară lui X. Bălcescu a fost con- testat de către Cornelia Bodea ca aparţinindu-i acestuia (vezi Din activitatea revoluţionară a junimii române din Paris intre 1831 — 1813 in .,Studii”, 1961, nr. 5) care îl atribuie lui Dimitrie Berindei. Chiar dacă editorul nu este de pnrerea Corneliei Bodea, trebuia cel puţin din exactitate bibliografică să menţioneze că acest text apărut în „Junimea română” este nesemnat. Trimiterea la o broşură a lui V. A. Ure- chia, ca sursă pentru textul cuvinlării lui T. Cipariu la inaugurarea Societăţii Academice Cile bizară. Titlul broşurii lui V. A. Urechia, reprodus de autor este: Actele şi serbarea na- ţională a inaugurării Societăţii pentru gra- matica şi glosarul limbii române (nota, p. 414). Dar cind a existat o astfel de societate? V. A. Urechia a dat un titlu greşit broşurii, care nu trebuia repetat. De altfel, a doua foaie de titlu a broşurii lui V. A. Urechia rectifică iroarea: Actele şi solemnitatea oficială şi neo- ficialăla inaugurării Societăţii Literare Române. în fişierul Bibliotecii Academiei figurează sub acest titlu. Dar după părerea noastră textul cuvlntării lui T. Cipal'iu trebuia re- produs după Analele Societăţii Academiei din 1867. V. Aparatul critic. Luearea are puţine note explicative de subsol, nici ui fel de indice de autori, de materii, de num iri geografice şi istorice, nici glosar de termeni regionali, indispensabili înlr o lucrare de 900 de pagini, privind perioade istorice atît de îndelungate şi de diferite. Astăzi nu se mai întocmesc ediţii de texte fără un minimal aparat critic orientativ exeluzînd exegezele, comparările de ediţii, interpretările sau referinţele biblio- grafice întinse. Cu excepţia unor texte din voi. I, privind pe Gh. Doja, I. Neculce, Gr. Ureche, Const. Cantacuzino, D. Cantemir, G. Lazăr, E. Poteca, Dinicu Golescu şi.puţini www.daCOr alţii, la care se explică in subsol termenii de epocă, la alte texte nu se dau echivalentele absolut necesare înţelegerii termenilor sau in- stituţiilor. Ce poate înţelege un cititor prin termenul seibastea (la Vasici), votul „viril” (la V. Babeş) „votria” şi „chiară” (p.128 — 129). Sau: „îndatoririle caselor alodiale faţă de ediţii ordinare, extraordinare şi neor- dinare” (p. 151). De asemenea, traducerea cuvintului Widerlegung (la E. Murgu) este greşită şi fără sens prin desminţire, cind de fapt el însemnează combatere, respingere. Remarcăm şi unele greşeli de date absolute. Voi. IV din operele lui N. Bălcescu, Cores- pondenţa n-a apărut în 1960, ci în 1964 (p. 286), iar titlul revistei lui C. Dimitrescu-Iaşi nu este „Revista de pedagogie şi filozofie”, ci „Revista de filozofie şi pedagogie”, ceea ce din punctul de vedere al preciziunii şi al catalogului de bibliotecă nu este acelaşi lucru. Lipsurile lucrării legate de absenţa apara- tului critic nu se mărginesc la cele semnalate dar spaţiul nu ne îngăduie să le menţionăm altfel decit cu titlu de exemplu al genului. Chiar dacă autorii au voit să realizeze o ediţie de popularizare aceasta nu exclude, ci, dimpotrivă, reclamă un aparat critic in- dispensabil înţelegerii depline a textelor. Ediţiile de texte nu sint opere de improvi- zaţie, ci lucrări din cele mai pretenţioase, că- rora savanţi reputaţi le dedică uneori am de cercetare exigentă. Ele nu constituie un gen minor, cum greşit se crede, ci un gen propriu de cercetare ştiinţifică L El are o veche tra- diţie in ţara noastră, mai ales in cadrul Aca- demiei. Recent, au apărut la noi ediţii de texte cu aparat critic de diferite proporţii, mai întins sau mai redus, dar prezent totuşi. Colectivul de redacţie s-ar fi putut călăuzi de lucrările recent apărute în acest domeniu. Astfel, in 1960 a apărut Texte din literatura economică in România, voi. I, de G. Zâne, model clasic al genului care putea fi folosit în mod rodnic. Istoriografia noastră a făcut mari progrese în ultimele decenii, inclusiv in domeniul edi- tării de texte. Astfel, s-au publicat numeroase 1 Vezi G. Zâne, O importanta ediţie de texte din opera lui P. S. Auretian, în „Probleme economice”, 1967, nr. 9, p. 144. 11 RECENZII 361 colecţii de documente istorice, texte economi- ce, literare, pedagogice, ştiinţifice, la un nivel impunător. Colectivul Antologiei gindirii ro- mâneşti deşi a adus o contribuţie pozitivă la isto- ria ideilor sociale şi filozofice din România, n-a fost însă suficient de receptiv la progresele realizate în celelalte ştiinţe sociale in domeniul ediţiilor de texte şi al cercetărilor istorice, ceea ce explică insuficienţele semnalate mai sus In Îndrumarea redacţională şi in coordonarea fi- nală a lucrării. Bucur Ţincu * * * Histoire universelle des armees, voi. I—IV, Editions Robert Laffont, Paris, 1965 1966, 1220 p. Primul volum în redacţia lui J. F. Rolland, asistent la Universitatea din Paris (capitolele I VIII), a colonelului Bernard Druăne, membru al consiliului de administraţie al mu- zeului armatei (capitol Ie IX, X şi XVI) şi a coloi olului Devanlour, directorul cursului de istorie la Şcoala de război (capitolele XIII, XIV, XV) acoperă in timp perioada cuprinsă intre anii 1..00 inaii tea erei noastre 1300 era noastră. Cel de-al doilea volum în redacţia colone- lului Bermid Druenc (capitolele I, VI, XI) a lui R. J. Chailcs, preşedintele comisiei teh- nice a muzeului armatei (capitolul II), a colouclului de Lamaze membru al colegiului N.A.T.O.-ului (capitolul III), a colonelului Barre de Xateuil, profesor la Şcoala statului major (capitolul IV), a colonelului Devantour (capitolul V) tratează perioada dintre anii 1300-1700. Volumul al IlI-lea in redacţia colonelului Bernard Drucnc (capitolele I, III, IV, V, A I şi VIII), a colonelului de I ainaze (capitolul II), a lui Jacques Năre, asistent la Univcrsi- tatea^lin Paris (capitolul VII) se ocupă cu isto- ria armatei între anii 1700 — 1914. Cel de-al IV-lea volum a fost redactat de colonelul Bernard Drufene (capitolele I, II) şi generalul Thoumin (capitolele III VIII), şi tratează perioada contemporană. Prefeţele volumelor apar in ordine, sub sem- nătura generalului de Cossă-Brissac, a colone- lului Baude, a generalului Henry Blanc, a ge- neralului Stehlin cărora li se adaugă o post- faţă semnată de generalul Beaufj volume apărute sub direcţia lui Jacques Boudet sint alcătuite de 8 autori dintre care şase sint militari, iar doi civili. împărţirea materiei pe volume pare, ini- ţial, întimplătoare. Datele cu care se încheie primul volum şi cele care încadrează celelalte volume, exceptînd poale pe ultimul, cuprinzînd o perioadă mult prea restrinsă pentru a i se mai putea face obiecţii in legătură cu periodizarea, depăşesc orice criteriu pe carc-1 cunosc, in general, periodizările istoriei politice şi so- ciale a omenirii. Motivele caic au determinat această perio- dizare sint de ordinul tehnicii militare, evoluţia armamentului constituind criteriul de bază al împărţirii materiei pe volume. Este o inovaţie pe linia istoriilor militare şi sistemul autorilor Istoriei universale a armate- lor îşi are raţiunea sa. în primul rind spaţiul tipografic afectat unei lucrări de sinteză care să cuprindă în- treaga istorie a lumii era prea reslrîns ca să îngăduie analiza amănunţită a concepţiei mi- litare, a armamentului şi a desfăşurării cam- paniilor militare dintr-o anumită perioadă istorică: antichitate, evul mediu, epoca moder- nă etc. fiecare cu excepţiile sale de la regula cla- sică (autorii propunîndu-şi să facă o istorie mi- litară nu numai a lumii binecunoscută din Europa şi Orientul Mijlociu, dar şi pe aceea a Asiei Orientale, şi a amerindienilor), pentru Că din cele 1 220 de pagini de format mare, cît cuprind cele patru volume, mai mult de jumă- tate sint acoperite cu reproduceri. Şi, aici, din principiile care au stat la 362 RECENZII 12 baza alcătuirii acestei sinteze: atlt autorii cit ş' editura au avut In vedere realizarea unei adevărate opere de artă, care să pună la dis- poziţia cititorului, In reproduceri, a căror editate este deosebită, o imagine vie a evolu- ţiei tehnicii militare de-a lungul veacurilor. O risipă de spaţiu, dar şi o economie. Descrie- rea armamentului, dc obicei, formează Inti-o istorie militară, partea cea mai oţioasă pen- tru cititorul obişnuit — nu numai datorită problemelor de tehnică delicate pe care le pune şi pe care nu şi le pol imagina decît cei specia- lizaţi in armurărie, dar şi pentru că dintr-o descriere, oricll de minuţios făcută cititorul nu poate reconstitui In mod exact imaginea reală a obiectului prezentat. De aceea, autorii şi au propus să evite chestiunile tehnice dificile prin reproducerea armamentului după picturi, ţesături, sculpturi sau după exempla- rele care s-au păstrat piuă In zilele noastre. De pildă, pentru armurile atîl de complicate de la sflrşitul secolului al XV-lea şi din secolul al XVl-Iea sini prezentate pe cileva pagini (voi. II, p. 37 — 55) in alb negru sau color detalii sau armuri Întregi, In reproduceri de o excepţională calitate, in măsură să per- mită cititorului o imagine de ansamblu dar şi calitatea lucrăturii, a amănuntului care fă- ceau din uneje exemplare adevărate opere de artă. Aceste reproduceri slnt Însoţite de ex- plicaţii utile şi ca o completare a imaginii, In întreaga lucrare sini planşe, In care slnt schematizate dalele esenţiale pentru Înţelege- rea armamentului dintr-o anumită perioadă. Aşadar, In afara unor dale sumare care mar- chează evoluţia armamentului, datele tehnice, amănuntele se desprind din reproduceri şi planşe. Rezolvlnd intr-un chip atlt de ingenios problema armamentului, autorii au tratat succint istoria armatelor sub aspectul tacticii, strategiei, al efectivelor şi al organizării aces- tora. Istoria universală a armatelor nu utili- zează sistemul trimiterilor In subsolul paginii, nu indică bibliografia folosită, rezumlndu-se să citeze In cadrul textului propriu-zis, afir- maţiile unui mare general, sau specialist in istoria militară. Aceste omisiuni nu scad insă meritele lucrării. Cititorului căruia nu-i este străină literatura de specialitate ii apare evidentă o constatare după parcurgerea acestei lucrări: autorii ei sintetizează ultimele cunoştinţe, ultimele des- coperiri arheologice sau ultimele concluzii la care specialiştii au ajuns In cercetarea unor subiecte de istorie militară şi socială viguros circumscrise In timp şi ca temă. în afară d ■ aceasta, spre deosebire de alte istorii mi- litare, cea de faţă are o calitate esenţială, autorii au reuşit să desprindă din noianul de date şi de fapte principiile constante care stau la baza artei militare, elementele esenţiale care explică evoluţia armamentului, evoluţie care influenţează la rlndul său strategia, tactica, logistica şi poliorcetica. Pjrnind de la asemenea consideraţii autorii şi-au Îngăduit Împărţirea materiei intr-un chip cu totul nou, o periodizare neo- bişnuită dar care le dă tocmai pesibilitatea să surprindă pe mari perioade de timp coordona- tele pe care se Înscrie evoluţia artei militare. Pentru relevarea metodei noi de tratare a is- toriei militare ni se par definitorii subtitlurile celor patru volume. Primul volum „Antichi- tate, feudalitate” are ca subtitlu „De la Ram- ses la Gingishan, soldatul lancei şi al arcului”. Pentru Întreaga perioadă 1300 i.e.n. — 1300 e.n. armele de bază folosite de popoarele orien- tului antic, de egipteni, de greci şi de romani slnt arcul şi lancea. Pentru popoarele nomade, pentru triburile din zona de stepă din nordul Mării Negre arcul este arma care decide soarta unei bătălii. Lancea nu este neglijată nici de aceste popoare, dar utilizarea ei cu maximum de efect s-a făcut în lumea romană şi greco- macedoneană. Folosirea arcului şi a lancei a determinat In ultimă instanţă gindirea tac- tică şi strategică In antichitate. Sabia şi carul de luptă slnt arme auxiliare folosite numai In anumite faze ale bătăliei şi numai de anu- mite popoare. Autorii prezintă Întreaga istorie militară a antichităţii, tactica folosită, efectivele cu care diferitele armate s-au Înfruntat. Ei subliniază inovaţiile pe care le aduc grecii in folosirea tactică a lancei: crearea falangii. Autorii pre- zintă succint calităţile de mare conducător de oşti ale lui Alexandru Macedon şi atrag aten- ţia asupra faptului că In antichitate a existat o glndire militară, ale cărei principii pot fi de- duse şi sistematizate din descrierile campaniilor www.dacoromanica.ro 13 RECENZII 363 şi războaielor mai importante care ni s-au păstrat. Această glndire dispare o dată cu marea migraţie a popoarelor. Europa dezor- ganizată şi avlnd ca pivot al organizării mi- litare infanteria (moştenire a lumii romane) nu poate rezista In faţa superiorităţii tactice şi strategice a popoarelor migratoare In special bunii şi celelalte popoare de origine mongolă. Calul nu a putut fi folosit cu maximum de eficacitate In timpul războaielor din antichi- tate. Popoarele migratoare Învaţă Europa occidentală să preţuiască din nou calul, iar noile descoperiri scara şeii, pintenul transformă radical organizarea militară a Europei. Ia naştere cavaleria feudală a cărei armă deci- sivă este lancea. Dar spre deosebire de lumea antică, armatele feudale slnt lipsite de o glndire militară, utilizează principii rudimen- tare de tactică şi strategie: atacul In masă şi lupta corp la corp. Popoarele migratoare folosesc ca armă principală arcul Insă au de partea lor o concepţie tactică şi strategică superioară faţă de occidentul european, în general, între anii 1300 l.e.n. şi 1300 e.n. datorită faptului că armatele folosesc cu mici deosebiri aceleaşi arme, se nasc şi se perfecţio- nează concepţii tactice în funcţie de acest ar- mament. Ca de obicei, despre poprul român, despre istoria şi arta lui militară nu există nici o relatare. Este adevărat că, în afara unor lucrări din istoria militară românească scrise cu mult în urmă, în ultima vreme istoriografia noastră n-a fost prezentă cu nici o lucrare de specialitate scrisă Intr-o limbă de circulaţie universală. Cu toate acestea, lucrările mai vechi erau de natură să creeze sau măcar să sugereze o imagine asupra valorii şi impor- tanţei pe care o au în cadrul istoriei militare a Europei, marile bătălii pentru independenţă purtate în secolul al XlV-lea şi al XV-lea de conducători de oşti ca Basarab I, Mircea cel Bătrîn, Vlad Ţepeş, Iancu de Hunedoara şi Ştefan cel Mare. Concepţia tactică şi strategică a voievozilor noştri, amploarea bătăliilor pe care le-au dat şi pe care în majoritatea cazu- rilor le-au clştigat împotriva unor forţe militare egale sau care depăşesc, cum este cazul Imperiului otoman, pe cele cunoscute în occidentul european, le îndreptăţeau cel 12 www.dac puţin la o menţionare a lor. Faptul că aportul nostru la arta militară medievală este igno- rat şi în această ultimă sinteză este plin de sem- nificaţii pentru noi. Mai întli nu trebuie să ignorăm existenţa lucrării de specialitate a lui F. Lot, L'art militaire el Ies armies au moyen- ăge, apărută în 1948 — 1949. în această mo- nografie, în care este prezent un capitol despre istoria noastră militară medievală, F. Lot se îndoieşte de veracitatea afirmaţiilor istoricilor noştri pe care i-a utilizat şi pune sub semnul Întrebării valoarea campaniilor purtate de marii noştri voievozi, unele aspecte ale aces- tora considerlndu-le de domeniul folclorului militar (urmărirea turcilor după lupta de la Vaslui, de exemplu). înclt, chiar dacă autorii Istoriei universale a armatelor au cunoscut o parte din bibliografia românească, în urma concluziilor lui F. Lot devenea mai mult declt problematică folosirea ei. De aceea, nemen- ţionarea noastră în lucrarea pe care o recen- zăm, semnifică pentru noi, necesitatea strin- gentă de a realiza studii de istorie militară comparată, prin care să demonstrăm şi nu să afirmăm, rolul nostru pe plan militar în seco^ lele XIV-XV. Volumul al II-lea, „Sfirşilul evului mediu* Epoca clasică” are un subtitlu mai puţin inspirat, „De la Soliman la Vauban, soldatul calului şi al fortăreţei”. Calul este folosit şi plnă acum atlt în Europa (armatele de feudali slnt armate de cavalerie) cit şi în Asia (ulti- mele migraţii şi invazia tătară din 1241 ne pun în faţa unor popoare de călăreţi'prin ex- celenţă). De aceea, delimitarea prin subtitlu a volumului I de volumul al II-lea pare nefon- dată. în afară de aceasta nu se subliniază îndeajuns rolul pe care îl are perfecţionarea armelor de foc în secolul al XVI-lea în evoluţia artei militare. în rest slnt scoase în evidenţă calităţile unor conducători de oşti şi ale cam- paniilor mai importante, atlt prin felul în care au fost conduse, cit şi prin învăţămintele care rezultau pentru dezvoltarea concepţiei militare moderne (Gaston de Foix, Turenne, Vauban). Capitole speciale slnt Închinate infanteriei, care recapătă strălucirea pe care a avut-o pe ctmpurile de luptă ale antichităţii (Încă un motiv în plus pentru a sublinia carac- terul neinspirat al subtitlului volumului 12 - c, 8111 364 RECENZII u respecliv) şi o dală cu aceasta este marcată apariţia elveţienilor ca soldaţi şi concepţia tactică a acestora pe scena militară a Europei; de asemenea mercenariatului, cauzelor apari- ţiei şi dezvoltării acestei forme de alcătuire a oştilor din Europa şi caracteristicilor campa- niilor purtate cu asemenea armate (in special sînt analizate luptele dintre condotierii italie- ni) li se acordă atenţia cuvenită, iar un capitol este Închinat formelor de organizare militară şi de luptă ale amerindienilor. Arta fortificaţiilor In secolul al XV-lca, care determină apariţia unei noi concepţii strategice şi tactice este sur- prinsă In chip fericit într-o expunere pe care desenele explicative şi reproducerile o fac şi mai evidentă. în volumul al III-lea „Timpurile moderne”, este cuprinsă perioada dintre anii 1700 — 1914 şi are ca subtitlu „De la Petru cel Mare la Mollke, soldatul puştii şi al tunului”. Privită din punct de vedere al evoluţiei armamentului această perioadă prezintă o unitate perfectă. Puşca şi tunul formează armele principale folosite de armatele secolelor al XVIII-lea şi al XlX-lea. Perfecţionarea acestor arme timp de două secole şi faptul că tot acum se ivesc generali de geniu ca mareşalul de Saxa Frederic cel Mare şi Napoleon fac ca arta răz- boiului să atingă momente dc perfecţiune rar iulilnile In istoria militară. Apariţia sistemului de atac cu o coloană puternică, după care, perfecţionarea puştii şi posibilitatea de a trage cu o frecvenţă de trei lovituri pe minut, ca şi mărirea distanţei la care bat tunurile, deter- mină apariţia sistemului atacului linear, în- găduie folosirea integrală a puterii de foc. Sistemul atacului linear devine sistemul clasic prnlru secolul al XVIII-lea. Celor două sis- teme li se acordă un al treilea, sistemul mixt: deplasarea trupelor se face in coloană, iar ata- cul se face in linie. Frederic al II-lea vine cu sistemul oblic, care Îngăduie un atac puternic de flanc, dar poate fi fatal şi celui care-1 între- buinţează in cazul in care duşmanul atacă in forţă de la început aripa slăbită de cel care con- duce o bătălie după sistemul oblic. în afara acestor principii de tactică, lot in secolul al XVIII-lea se realizează organizarea armatei pe divizii. Creşterea efectivelor, problema aprovizionării lor In timpul unor marşurijnde- www.daco lungate impun crearea de unităţi, formate din toate armele, care să poală angaja o acţiune pe cont propriu. Această organizare va fi perfecţionată in timpul războaielor purtate de Franţa revoluţionară şi mai ales In timpul războaielor napoleoniene. Organizarea militară a Americii şi luptele duse Împotriva Angliei se bucură de o tratare adecvată, ca şi războaiele din Europa pină la revoluţia franceză. Un mare capitol este re- zervat luptelor pe care Franţa le duce Împotri- va Europei, între anii 1792 1815. Textul se rezumă la prezentarea aspectelor semnifica- tive ale campaniilor In timp ce planşe şi „ta- blouri” prezintă scurte fişe biografice ale generalilor şi mareşalilor care au strălucit pe cimpurile de luptă. (Despre mareşalul Davout se spune că a fost cel mai bun general al lui Napoleon, a cărui personalitate a fost umbrită pe nedrept de aceea a Împăratului. Afirmaţia este exagerată pentru că Davout n-avea geniul lui Napoleon şi aceasta a dovedit-o IA momen- tul in care a condus independent o campanie, iar Napoleon a fost primul care a atras atenlia asupra calităţilor de conducător militar ale lui Davout). Atunci cînd sînt trecute în re- vistă războaiele din secolul al XlX-lea, atît cele de pe continentul nostru cit şi cele de cu- cerire duse in Africa, sau războiul de Sece- siune, era necesar ca uneori să se arate cauzele sociale şi să se sublinieze caracterul nedrept al acestora. Volumul al IV-lea „Epoca contemporană” are ca subtitlu „De la Foch la Eisenhower, soldatul tancului şi al avionului”. Cea mai mare parte din volum este afectată primului război mondial, accentul căzînd pe organizarea armatelor europene în ajunul conflagraţiei şi armamentul de care dispuneau aceste armate. Descrierea războiului, ca acţiune militară propriu-zisă, are ca obiect campania din Franţa. Celelalte evenimente militare sînt menţionate in treacăt, in măsura în care ele influenţează direct operaţiile de pe frontul occidental. Cîteva tablouri au menirea să expedieze telegrafic evenimentele de pe frontul de răsă- rit. Participarea României la război este men- ţiona tă In citeva rînduri, pe o parte dintr-o coloană a unui asemenea tabel rezumativ. 15 RECENZII 365 Războiul civil din Spania nu se bucură de Înţelegerea tolală a autorilor şi cind este vorba de cauze şi atunci cind este prezentată desfă- şurarea operaţiilor (se insistă asupra fanatis- mului ca trăsătură psihică a spaniolului, ceea ce explică dirzenia unor lupte!), sau rezul- tatele acestui război. Cileva pagini sint închinate luptelor din China, iar un capitol are ca temă evoluţia armatelor marilor puteri (dar apare un capitol şi despre belgieni, elve- ţieni şi polonezi în timp ee alte ţări sint omise în mod inexplicabil). Cea mai mare parte din a doua jumătate a volumului este rezervată celui de-al doilea război mondial. Cu toate acestea proporţiile sînt modeste în comparaţie cu marile lucrări care tratează pe larg această temă. Ca şi pentru primul război mondial şi de dala aceasta subiectivismul autorilor este manifest, in felul cum acordă prioritate numai unor as- pecte pur militare şi cum Încearcă să explice cauzele acestor războaie. Ultimele pagini trec in revistă unele aspecte ale războiului din Indoehina şi Coreea. Postfaţa generalului Beaufre schiţează evo- luţia armamentului şi problemele de strategie pe care aceasta o impune în zilele noastre. Aspectul grafic al Istoriei universale a arma- telor este excelent. Pe lingă reproducerile extrem de bogate, înlllnim pe parcursul celor patru volume foarte multe planşe explicative. în afara explicaţiilor despre armament, ele rezumă prin prezentări grafice reuşite, problemele de organizare a armatei, principiile de tactică folosite pe cimpul de luptă în aeesl sens necesită să fie cilală planşa nr. 6, care arată prin schiţe şi desene felul cum era alcătuită falanga şi legiunea (voi. I), sau planşele nr, 14 şi 15, in care este explicată atlt de sugestiv organizarea feudală a armatei In Europa şi procedeele de luptă In Occidentul medieval. în felul acesta sînt schematizate şi devin clare pentru oricine chiar şi aspecte de istorie a a rmalei reputate ca dificile şi greu accesibile. Reproducerilor şi planşelor li se adaugă desene şi hărţi care permit urmărirea în spaţiu a faptelor relatate. Calilalea esenţială a lucrării este aceea că reuşeşte să degajeze principiile de bază ale laclicii şi strategiei. în ciuda evoluţiei arma- mentului, din anlicliilalc şi pînă în timpurile moderne, înlllnim fie in Europa, fie în Asia manevre pe cimpul de luplă care îngăduie concluzia extrem de preţioasă eă aria militară comportă cileva principii universal valabile, pe care marii capitalii le-au aplicai cu succes din antichitate şi pînă în zilele noastre. Apro- pierile pe care le fac autorii, de exemplu, între o anumită concepţie tactică a lui Alexandru cel Mare şi Carnot care o teoretizează cu 21 de secole mai tirziu, sau asemănarea din punct de vedere strategic dintre campania lui Gaslon de Foix din Italia şi campania lui Napoleon din anul 1796, au darul să demonstreze va- loarea in timp a unor principii de artă militară. Istoria universală a armatelor este un pre- ţios instrument de lucru pentru studierea artei militare medievale româneşti, chiar dacă nu aminteşte nici un cuvlnl despre noi, pentru că ne dă posibilitatea să judecăm arta militară medievală pe spaţii largi, de la Atlan- tic la Pacific. Această viziune largă ne îngă- duie să judecăm din punct de vedere militar mai bine faptele de arme săvlrşile de români în secolele al XlV-lea şi al XV-lea, iar conclu- ziile care se impun sint surprinzătoare pentru noi. De asemenea, această sinteză poate fi consultată cu profit şi pentru studierea istoriei noastre militare, poslerioară secolului al XV-lea. Manole Xeagnc www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro REVISTA REVISTELOR „Revue des £ tu des Sud-Est Europeennes“ (Editions de l’Acaddmie de la Rdpublique Socialiste de Eoumanie, Bucarest), t. I—VI, 1963—1968, p. 4 260 In cadrul Academiei, în anul 1963 a luat fiinţă Institutul de studii sud-est europene şi in acelaşi an a apărut „Revue des ătudes sud- est europăennes”, revistă periodică, care apare în Editura Academiei sub Îngrijirea unui Co- mitet de redacţie, avlnd ca redactor şef pe prof. M. Berza, membru corespondent al Acade- miei şi director al Institutului, iar ca secretar de redacţie pe A. Duţu, cercetător principal la acelaşi institut, Studiile sud-est europene reflectă o preocu- pare mai veche a ştiinţei româneşti şi in cadrul acestor investigaţii s-a_ căutat Întotdeauna desluşirea propriei noastre istorii. Marele is- toric român Nicolae Iorga Împreună cu Gh. Murgoci şi Vasile Pârvan au înfiinţat prima oară la noi, în 1914, un institut de studii şi cercetări sud-est europene, care a tipărit două publicaţii: „Buletin de l’Institut pour l’Etude du Sud-Est Europâen” (1914 — 1923) şi „Revue historique du Sud-Est E uropăen” (1924 — 1945). Activitatea de studii şi cerce- tări balcanice a fost continuată de Institutul de studii şi cercetări balcanice, condus de Victor Papacostea Intre 1937 — 1948, avlnd ca publicaţie periodică revista „Balcania” (1938-1945). Astăzi, prin munca de cercetare din Insti- tutul de studii sud-est europene, concretizată în articole şi studii apărute In paginile „Revue des ătudes sud-est europăennes”, se continuă activitatea ştiinţifică, iniţiată acum o jumătate de secol, obţinîndu-se rezultate ştiinţifice valoroase sub influenţa pozitivă a concepţiei materialiste despre societate. Pornind de la ideea unităţii şi diversităţii popoarelor sud- est europene, efortul colaboratorilor se îndreap- tă către stabilirea , pe de o parte, a elementelor originale-naţionalc şi, pe de altă parte, a in- fluenţelor intervenite în diferite domenii de viaţă economică, socială, politică şi culturală a acestor popoare. Această înţelegere dialec- tică a raportului diversitate-unitate este po- sibilă numai prin aplicarea riguroasă a meto- delor de cercetare ştiinţifice. „Revue des ătudes sud-esL europăennes" publică în limbi de circulaţie internaţională studii şi articole, comunicări, note de contri- buţie, texte şi documente inedite, precum şi cronici asupra celor mai importante manifes- tări ştiinţifice pe teme sud-est europene, re- cenzii şi note bibliografice; tabloul activităţii desfăşurate în Institutul de studii sud-est eu- ropene este înfăţişat, îneepînd din anul 1967, intr-o prezentare periodică anuală (Bchos de l'Inslilul d’eludes sud-esl eu.ropien.nes de Bucaresl). Studiile, articolele şi alte numeroase con- tribuţii ale colaboratorilor din ţară şi de peste hotare apărute in revistă sint axate pe cer- cetarea unor variate probleme de istorie, drept, lingvistică, literatură, artă, folclor, etnografie, sociologie etc., privind popoarele din aria istorico-geografică sud-est europeană, eviden- ,,Studii", tomul 22, nr. 2, p. 367—378, 1969. www.dacoromanica.ro 368 REVISTA REVISTELOR 2 ţiind In acelaşi Limp relaţiile acestora, de-a lungul secolelor, cu ţările române. Paginile revisLei reflecLă o largă colaborare internaţio- nală, In primul rlnd sud-est europeană, pre- cum şi a numeroşi oameni de ştiinţă dinalLe centre de cercetare, preocupaţi de problemele Peninsulei Balcanice şi ale bazinului răsări- tean al Mării MediLerane. Menţionăm numai clteva nume ale colaboratorilor străini, ca; M. Andreev, J. Dujcev, D. N. Mintschev, N. Todorov (Bulgaria); 2. Avramovski, M. V. Garaăanin (Iugoslavia); E. Kriaras, N. A. Oikonomides, J. Tsaras (Grecia); E. D. Tappe (Anglia); A. Mirambel, F. Thiriet (Franţa); Roşa del Conte (Italia); J. Irmscher (Germa- nia) ; J. K. Begunov, E. P. Naumov, P. Pio- trovski (U.R.S.S.). Trebuie să subliniem, daL fiindcă prezentarea de faţă se limitează la o anumită temaLică, aporLul valoros adus de studiile şi articolele semnaLe de specialiştii români in elucidarea unor teme legate de do- meniile respective : lingvistică — Al. Graur, H. Mihăescu, A. RoscLti; eLnografie şi folclor A. Bucşan, A. Fochi, R. O. Mayer, N. Al. Mironescu, M. Pop. P. PeLrescu, Paul SLahl, R. Vulcăneseu; artă — R. Teodorescu; mu- zicologie — E. Comişel, Gli. Ciobanu; socio- logie — 1.. P. Marcu. In decurs de şase ani, 1963 — 1968, „Revue des âtudes sud esL europăennes” a apărut în 6 tomuri, lotalizind 14 numere (la început cite patru numere pe an grupate în două volume, iar din 1968 cite palrn numere pe an, fie- care de sine slăLălor). în prezentarea de faţă ne-atn oprit asupra arLicolelor şi sLudiilor de istorie politică, economică şi culturală cu mul- tiplele lor aspecte, apărute in revistă in nume- rele publicaLe In perioada 1963 — 1968. în cadrul problemelor de istorie veche şi arheologie menţionăm contribuţia cunoscu- tului arheolog sirb Milulin V. GaraSanin, Considerations sur Ies inţluences sud-orientales dans Ies ciuitisalions prehisloriques des Balkans (t. III, nr. 1 — 2, 1965, p. 5 — 16), care, în lumina constatărilor făcute cu prilejul săpă- turilor arheologice din Bulgaria, Iugoslavia, Grecia şi Turcia, stabileşte influenţa civiliza- ţiei din Marea Egee şi din Orientul Apropiat asupra formării culturii materiale balcanice în epoca istorică şi protoisLorică. Prof. Ion Nestor, La penetration des Staoes dans la Pe- ninsule Balkanique et la Grece continentale. Considiralions sur Ies reclierches hisloriques el arcMologiques, I (L. I, nr. 1 — 2, 1963, p. 41 67), pe temeiul izvoarelor literare, face a- naliza sLadiului cercetărilor cu privire la insta- larea efectivă a slavilor in Peninsida Balcanică continenLală, care a Început abia după anul 602. Precizări pe baza unor materiale arheo- logice aduc: M. Alexandrescu-Vianu, Un sar- cophage milhriaque au Musee d'Histoire de Galatzi (t. V, nr. 1-2, 1967, p. 229-233), Octavian Iliescu, Moiwelles informalions rela- liues aux lingots roumains d’or trouues en Tran- sglvanie (t. III, nr. 1—2, 1965, p. 269 — 281), Octavian Iliescu şi Gavrilă Simion, Le grand trişor de monnaies el lingots des XIII* el XIV* siicles trouve en Dobroudja septentrionale. Note priliminaire (t. II, nr. 1-2, 1968, p. 217-228). Observaţii de ordin general, legate de dezvolLarea bizantinologiei ca ştiinţă şi inte- resul penLru istoria Bizanţului, ni le oferă în arLicolul său Eugen Stănescu, Le XI* siicle bgzantin. Hvolulion d’une image hislo- rique (t. VI, nr. 1, 1968, p. 93 — 111), ur- mărind cum s-a conturat imaginea istorică a secolului al Xl-lea în lucrările de bizantino- logie de la apariţia acestei discipline (secolul al XVI-lea) pină la începutul secolului al XX-lea, de la raţionalismul didacLic al bizan- tinologiei umaniste din secolele XVI —XVII pină la şcoala bizantinologică germană de la începuLul secolului al XX-lea. De ase- menea, Johannes Irmscher, Griechisch-deut- sche Beziehungen vom 13. Jahrhunderl bis zur Gegenumrl. Eine erste Vbersichl (t. IV, nr. 3 — 4, 1966, p.355 —370), se ocupă de evoluţia legăturilor greco-germane in epoca bizantină, In perioada filoelenică pină la sflrşitul secolului al XlX-lea, clnd studiile bizantine şi neogre- ceşti devin ramuri independente ale istoriei şi filologiei. în preocupările privind istoria Bizanţului In secolul al Xl-lea se înscriu cele două studii semnate de prof. Eugm Stănescu, Les re- formes d’Isaac Comnene (t. IV, nr. 1 — 2, 1966, p. 35 — 69). Autorul se opreşte asupra unei forme de manifestare a crizei bizantine din secolul al Xl-lea, care s-a tradus In In- www.dacoromanica.ro 3 REVISTA REVISTELOR 369 cercările unor bazilei de a o soluţiona. In acest sens este examinată amănunţit politica de re- forme interne a lui Isaac Commnenul. Deopo- trivă de interesant — prin noutatea ideilor puse in circulaţie — este şi articolul Byzanli- novlachica, I: Les Yalaques ă la fin du Xe siicle — debut du XIe el la reslauralion de la dominali- on bqzanline dans la peninsule balkanique (t. VI, nr. 3, 1968, p. 407 — 638), în care ob- servaţiile autorului, pe baza episodului re- latat de Ioan Skililzes referitor la insurecţia celor patru comitopuli, conduc spre conside- rarea textului amintit ca fiind prima menţiune cunoscută despre istoria vlahilor din Pe- ninsula Balcanică. Pentru a lămuri rolul jucat de vlahi in timpul războiului bizantino-bulgar, autorul caută ecourile evenimentelor de la sfirşitul secolului al X-lea şi Începutul secolului al Xl-lea in izvoarele vremurilor următoare, ajungind la concluzia că, incepind cu a doua jumătate a secolului al Xl-lea pină la începutul secolului al XlII-lea, se constată in societatea bizantină existenta unei tradiţii referitoare la vlahi şi la relaţiile acestora cu bulgarii şi bi- zantinii. Un număr de articole alcătuind un tot do- cumentar se ocupă de stăpinirea bizantină In secolele X —XI la Dunărea de Jos. In Recherches sur Vhistoire du Bas-Danube aux Xe — XIe sibcles. La Mesopolamie de l'Occidenl (l. III, nr. 1-2, 1965, p. 57-79), N. A. Oi- konomides, bazlndu-se pe un manuscris grec, datat 975 — 979, semnalează prezenţa unui comandant bizantin al Mesopolamiei dejApus, ţinut localizat de autor la Dunăre şi cuprin- zînd in teritoriul său Dobrogea, şesul munte- nesc de la Dunăre la Şiret, Delta şi cetăţile Dinogeţia şi Păcuiul lui Soare. După anul 1000, autorul arată că se creează pentru aceas- tă regiune denumirea de Paradunavon (Pa- rislrion), explicînd diferenţa de nume prin aceea că bizantinii au fixat graniţa pe Dunăre pină la Marea Neagră, ca obstacol in drumul pecenegilor, in acest sens, descoperirile arheo- logice de la Păcuiul lui Soare ii servesc, deoarece atestă că in secolul al Xl-lea cetatea nu mai avea rol militar. Pentru denumirea şi existenţa temei Parislrion în secolul al Xl-lea la Dunăre revine Nicolae Bănescu în  propos de Basile Apokapes, duc la Paradounavis (Parislrion). La nolice du moine Theodule (1039) (t. I, nr. 1 2, 1963, p. 155 — 158), Întărind, prin- tr-o demonstraţii; paleografică minuţioasă, convingătoare, identificarea după o notiţă a călugărului Thăodul, a comandantului bizantin Basile Apokapes, duCe de Paristrion. Intr-un articol, Peul-on localiser la Pclile Preslave ă Păcuiul lui Soare? Commenlaire ă Anne Comnene, Alexiade VII/III (t. III, nr. 1—2, 1965, p. 17 — 36), Petre Ş. Năsturel încearcă, folosind o sugestivă documentare, să identifice oraşul dispărut cunoscut cu numele de Petite Preslav cu aşezarea dobrogeană Păcuiul lui Soare. în jurul aceleiaşi probleme, Autour, de la localisalion de la Petile Pres- tau (l. III, nr. 1—2, 1965, p. 37 — 56), Petre Diaconu îşi seriază argumentele spre a ajunge la concluzia că fortăreaţa La Petite Preslav se situa acolo unde astăzi există încă în Bul- garia ruinele fortăreţei ţarului Krum. Cei doi autori împărtăşesc puncte de vedere originale pentru aceste identificări şi aduc o bogată gamă de informaţii. Pentru stăpinirea bizantină în secolul al XlV-Iea în răsăritul Peninsulei Balcanice, aduce date noi E. P. Naumov, MeceMepuu- cKiie zpaMomu XIV eeKa(o MajiousyHewibix cmpaHui{ax ucmopuu) Eojieapuu u Bu- aanmuu (t. VI, nr. 1, 1968, p. 55 — 70); analizînd conţinutul celor trei diplome greceşti aflate la mănăstirile din Mesembria, înfăţi- şează organizarea politică şi bisericească în părţile bulgăreşti de la Marea Neagră ale ţaratului bulgar inleresînd şi stăpînirile lui Dobrotici şi reconstituie istoria litoralului bulgar aflat parţial sub stăplnire bizantină, în legătură cu sfirşitul slăpînirii bizantine în Grecia, articolul lui Jean Tsaras, La fin d’Andronic Paleologue, dernier despole de Thessalonique (l. III, nr. 3—4, 1965, p.419 — 432), stabileşte, conform actelor senatului veneţian şi a relatărilor cronicarilor bizantini, că, după ce a vlndut în 1423 Thessalonicul Veneţiei, Andronic Paleologul s-a retras în Peloponez, la Mantineea, unde a şi murit. Mai semnalăm în domeniul bizantinologiei articolele semnate de C. Dima-Drăgan şi M. Caralaşu, Les onvrages d’hisloire bţ/zanline de la biblioIhique du princc Constantin Bran- covan (t. V, nr. 3—4, 1967, p. 435 — 415) www.dacoromanica.ro 370 REVISTA REVISTELOR 4 Alexandru Duţu, Some remarks on the Dacians met in Rome by Manuel Chrysoloras (t. III, nr. 3 — 4, 1965, p. 647 — 650), E. Frances, Un ipisode des guerres de Byzance contre Ies Slaves et Ies Avares, au dibui du VIIe sitele (t. VI, nr. 3, 1968, p. 528 — 530); două aspecte ale artei bizantine slnt Înfăţişate de Ion Barnea In Un manuscrit byzantin illustri du XIe sitele (t. I, nr. 3-4, 1963, p. 319-330) şi In Ober die mittelalterlichen Tierdarstellungen in der Dobrudscha (10. —14.Jahrhunderl) (t. III, nr. 3 — 4, 1965, p. 585 — 610); identifi- carea cetăţii bizantine Demnitzikos cu Dinoge- tia de către A. A. Bolşacov-Ghimpu, La localisation de la citi byzanline de Demni- tzikos (t. V, nr. 3-4, 1967, p. 543-555), precum şi a toponimului latin Marcellae cu ruinele de la Karnobadski Hisarllk de I. Duj- ăev, Markellai — Marcellae, Un toponyme latin miconnu (t. IV, nr. 3 — 4, 1966, p. 371 — — 375); articolul Le XIVe centenaire de la mort de Justinien I" (565—1965) (t. V, nr. 3 — 4, 1967, p. 551 — 562), de Valentin Al.Geor- gescu oferă o amplă bibliografie despre per- sonalitatea şi epoca Împăratului bizantin. O parte din articole aduc contribuţii pre- ţioase la istoria politică a ţărilor române pentru epoci diferite şi tratind evenimente de importanţă variată. în studiul Conlracls balkaniques et rialites roumaines aux confins danubiens du royaume de Hongrie. A propos de la publication de nouvelles sources concernanl Basarab (t. III, nr. 3-4, 1965, 385-417) Maria Holban, pornind de la documentele inedite şi tezele propuse pe marginea lor de către istoricul maghiar C. G. Gyorffy, caută să restabilească adevărul istoric privind ra- porturile dintre Basarab şi Ungaria Angevină, demonstrînd că nu poate fi fixat acordul de vasalitate Intre Basarab şi Carol Robert in 1317. Autoarea face şi o analiză critică a felului In care este prezentată campania din 1330 in Chronicon piclum In legătură cu documentele referitoare la această luptă. Aceeaşi autoare prezintă Du caractire de l’ambassade de Guillebert de Lannoy dans le nord et le sud-est de VEurope en 1421 et de quelques incidents de son voyage (t. V, nr. 3 — 4, 1967, p. 419 — 434), arătind că adevărata misiune a lui Guillebert de Lannoy in. Im Lannoy in, im- siecles. .Bret ap www.dacoromamca.ro periul otoman şi ţările din sud-estul Europei nu consta in a chema la o cruciadă pentru apărarea Europei şi respingerea turcilor din Peninsula Balcanică, ci acestuia i se Încre- dinţase de către regele Angliei şi Franţei doar sarcina de a culege informaţii; in privinţa episodului privind jefuirea acestui trimis lingă Moncastre, autoarea restabileşte adevărul. Tot Maria Holban publică articolul En marge de la croi sade protestante du groupe de Urach pour la diffusion de l’ivangile dans Ies langues nationales du Sud-Est europien — l’ipisode Wolff Schreiber (t. II, nr. 1-2, 1964, p. 127 — — 152), urmărind a elucida controversatul episod privind misiunea lui Wolff Schreiber In 1563 la curtea din Suceava, in timpul domniei lui Despot Vodă. Eric D. Tappe, in articolul John Sibthorp in the Danubian Lands, 1794 (t. V, nr. 3 — 4, 1967, p. 461 — 473) ne face cunoscută o parte din jurnalul de călătorie al lui John Sibthorp referitoare la descrierea drumului de la Viena la Constantinopol (1794) şi primirea sa de Alexandru Moruzi, domnul Ţării Româneşti. Nicolas Soutze (1798-1871) et la faillile du regime phanariote dans Ies Principautis Roumaines (t. VI, nr. 2, 1968, p. 313 — 338) de Andrei Pippidi, articol care prezintă figura de candidat la domnie a lui Nicolae Suţu, ginditor politic, dornic de a aplica in Ţara Românească reformele inspirate din Occi- dent, cărora li se opune societatea feudală a timpului; autorul, in acest context formu- lează judecăţi de valoare asupra aspectelor negative ale regimului fanariot. Lucrarea lui I. D. Suciu, Rumănen und Serben in der Revolution des Jahres 1848 im Banat (t. IV, nr. 4, 1968, p. 609 — 623) este un studiu de istorie locală, privind fraterni- zarea românilor bănăţeni cu revoluţionarii sirbi, in 1848, împotriva guvernului maghiar, care a Încălcat aspiraţiile naţionale şi sociale ale celor două naţionalităţi. O serie de contribuţii se referă la diverse aspecte ale relaţiilor politice dintre ţările din sud-estul Europei. Relaţiile româno-turce in* secolele XV — XVIII sînt reliefate de Mihail Guboglu in L’historiographie otlomane des XVe — XVI 1 le sitcles. .Bref aperţu (t. III, nr. 1—2, 1965, 5 REVISTA REVISTELOR 371 p. 81 — 93), aşa cum apar ele din cronici, me- morii, poeme In versuri şi proză, biografii, note de călătorie, Însemnări ale autorilor otomani. Din una din aceste cronici otomane, in articolul XpoHuna Mdpuca Eumjiucu e xanecrnee ucrnomuna no ucmopuu uoko- penuH Ea.iKaHCK.oso nojiyocmpoea mypKctMU (t. III, nr. 1-2, 1965, p. 95-129), M. Mehmet desprinde aspectele cuceririi Peninsulei Bal- canice de către otomani plnă la bătălia de la Kosovo 14lţ& Acelaşi cercetător, M. A. Meh- met, în Un document turc concernanl le kharatch de la Moldavie el de la Valachie aux XV‘ — XVI‘ siicles (t. V, nr. 1-2, 1967, p. 265- 274) stabileşte valoarea haraciului datorat de cele două ţări române către Poarta otomană la începutul stăpinirii otomane pe baza unui document turc pe care, după conţinut, 11 da- tează cu anul 1512. Un aspect interesant ce apare din secolul al XVI-lea este surprins de M. M. Alcxandrescu-Dcrsca in Un privilbge accorde par Suleyman Ier apris Uoccupalion de Bude (1526) (t. IV, nr. 3 — 4, 1966, p. 377 — 391); pornind de la privilegiul dat in 1526 lui Iosif bcn Şelmo, autoarea se ocupă de situaţia, în general, a evreilor în Imperiul otoman. Ion Radu Mircca, Sur Ies circonslan- ces dans lesquelles Ies Turcs soni restis en Va- lachie jusqu’au dibui du XVIe siicle (t. V, nr. 1 — 2, 1967, p. 77 — 86), susţine cu argu- mente documentare că, conform stipulaţiilor stabilite intre Ţara Românească şi Poarta oto- mană, turcii nu s-au putut aşeza la nord de Dunăre pină la sfirşitul secolului al XVII-lea, deci prezenţa unor turci înainte de acest secol la noi e accidentală. Studiul stemelor domnito- rilor inccpind cu mijlocul secolului al XVIII- lea permite profesorului Emil Virtosu in Les relalions de la Moldavie el de la Valachie avec l'Empire ottoman, refliiies par le sceau du Prince regnant (XVII* el XIXe siecles) (t. IV, nr. 1 — 2, 1966, p. 197 — 206) să constate că domnitorii Ţării Româneşti şi ai Moldovei foloseau in raporturile lor personale şi oficiale cu Poarta alte steme decit cele obişnuite, ca de pildă steme speciale, în limba turco- osmană. Condiţiile în care se semnalează prezenţa lui Abdullah Raniiz Paşa la Dunăre alături de Bayraktar Paşa şi după răscoala ienicerilor din 1809 exilul lui Ramiz Paşa in www.dacoramamca.ro România sint expuse de A. F. Miller în Ab- dullah Ramiz Pacha en exil (t. II, nr. 3 — 4, 1964, p. 423 — 432). Evoluţia şi trăsăturile raporturilor româno-turce in perioada formării statului naţional român pînă la obţinerea in- dependenţei se desprinde de către G. G. Flo- rescu în Some aspecls of Ihe slruggle for Ihe formation of Ihe modern Soulh-Easlern Euro- pean States. Romanian-Turkish relalions (t. II, nr. 1-2, 1964, p. 187-214). Relaţiile politice ale României independente cu popoarele sud-slave grupează clteva ar- ticole. Astfel, problema relaţiilor politice ro- mâno-sîrbe în a doua jumătate a secolului al XlX-lea este tratată in articolul lui G. G. Florescu Some aspecls from Ihe hislory of Ihe South-Eastern European relalions; Romanian- Serbian relalions (1859— 1866) (t. IV, nr. 1—2, 1966, p. 207 — 221) din punctul de vedere al dreptului internaţional, elaborat pe baza unei informaţii bogate edite şi mai ales ine- dite. Şi tot G. G. Florescu se ocupă de rela- ţiile României cu Bulgaria In La crialion de Vagence diplomalique de Roumanie ă Sofia (1879) (t. V, nr. 1-2, 1967, p. 279-282). Relaţiile statelor balcanice, in ciuda atitudinii marilor puteri şi mai ales a Austro-Ungariei care a împins Serbia contra Bulgariei intre 1885 — 1886, problemă neglijată în istorio- grafia română, este studiată de Nicolae Cia- chir, La conclusion de la paix de Bucaresl en 1886 au lendemain des ivinemenls balkaniques de 1885—1886 (t. III, nr. 3 —4, 1965, p. 563 — 583). Ştiri noi, privind politica internaţio- nală a României între anii 1933 — 1936 sint date de 2ivko Avramovski, Le gouvernemeni yougoslave, les negocialions du Iraitt sovielo- roumain d’aide mutuelle el la chuie de Tilulescu (t. IV, nr. 3-4, 1966, p. 491-512). Autorul stabileşte cauzele care au dus la atitudinea negativă luată de guvernul Iugoslaviei faţă de politica de securitate colectivă şi politica lui N. Titulescu. Afirmă că M. Stojadinovid a avut o contribuţie importantă la acţiunea de îndepărtare a lui N. Titulescu din funcţia de ministru de externe. Lupta de stăvilire a înaintării otomane, care se transformă după instaurarea puterii otomane în Peninsula Balcanică în lupta de eliberare a popoarelor de sub stăpinirea Tur- REVISTA REVISTELOR 0 -172 ciei, consliluie subiectul unei serii numeroase de articole. Franeisc Pali în Le condizioni e gli echi intemazionuli della lolla aidiottomana del 1412 — 1443, condotla da Giovanni di Hune- doara (t. III, nr. 3-4, 1965, p. 433-463) se ocupă de acţiunile anlioloinane întreprinse de lancu de Hunedoara între 1440—1443 .şi influenţa lor asupra mişcării de eliberare din Peninsula Balcanică. Revista marchează co- memorarea a 500 de ani de la moartea eroului albanez Skanderbcg (17 ianuarie 1468) prin publicarea unui articol semnat tot de Francisc Pali, Skanderbeg et Ianco de Hunedoara (t. VI, nr. 1, 1968, p. 5 — 21); asocierea celor două nume se impunea prin atitudinea lor consec- vent antiotomană, mai mult chiar, deşi cei doi luptători nu au stabilit alianţe sau con- tacte directe In lupta de eliberare de sub oto- mani a popoarelor balcanice, acţiunile lor avlnd acelaşi scop au fost concomitente, slăbind potenţialul militar otoman şi în felul acesta lupta poporului albanez condus de Skanderbeg a susţinut luptele Întreprinse de lancu de Hunedoara în sectorul dunărean in anii 1 143, 1441, 1448, 1456. Participarea unor contingente ale armatei Ţării Româneşti la bătălia de la Kosovo în 1418 alături de lancu de Hunedoara, pusă la Îndoială de unii cercetători, este pe deplin confirmată de un document din 1 192 comentat de Şt. Andre- escu in articolul Une information negligie sur la participalion de la Yalachie ă la balaille de Kosovo (1448) (L. VI, nr. 1, 1968, p. 85 — 92). Participarea activă şi consecventă a tarilor române la lupta de eliberare naţio- nală din Balcani sc desprinde şi din articolul lui Cari Gollner Beziehungen der rumănischen Wojewoden Radu Şerban, Nicolae Pelraşcu und Gaspar Graliani zur ,, Mitice Chretienne” Cuprinde şi referiri la relaţiile româno-polone In trecut. ★ PEYFUSS, MAC. DEMETER, Beitrăge zur rumânischen nalionalen Iiultiirgeschichle, In „Os- terreicbische Osthefte”, 'X (1968), 2, p. 105 — 109 Studiu bibliografic privind istoria culturii româneşti aşa cum se oglindeşte In paginile revistei „Studii” (anii 1964 — 1967). ★ ROŞU, AR ION, Constantin Georgian: le fondateur de l’indianisme roumain, In „Zeitschrift der Deutschen Morgenlăndischen Gesellschaft”, CXVI (1966), 1, p. 97 — 117 După ce aminteşte sumar primele influenţe indiene in cultura română (cărţi populare, Csoma de Kdros, M*. Honigberger, M. Eminescu, G. Coşbuc), autorul analizează viaţa şi activi- tatea lui C. Georgian (1850 — 1904). Opera sa se află In manuscris la Biblioteca Academiei Repu- blicii Socialiste România. Articolul se bazează pe o amplă bibliografie de specialitate necu- noscută publicului nostru, ea aflindu-se In reviste de istorie din India. ★ * Notele bibliografice din numărul de faţă au fost Întocmite de: A. Armbruster, P. Cer- novodeanu, Alvina Lazea şi Ş. Papacostea. „STUDII"’, tomul 22 nr. 2, p. 397-407, 1969. . ' www.dacoromamca.ro 398 NOTE BIBLIOGRAFICE 2 TURCZYNSKI, EMANUEL, Deutsche Beilrăge zur Geschichle und Landeskunde Siidosteuropas, In „East European Quarterly”, I (1968), 4, p. 297 — 340 Bibliografie selectivă referitoare la contribuţia germană la cercetarea istoriei şi etnografiei sud-estului european. ISTORIE MEDIEVALĂ BULIN, HYNEK, Aux origines des formations (laliques, in L’Europe aux IXe — XIe sitcles. Aux origines des Blals nalionaux, Varsovie, P.W.N., 1968, p. 149—204 Analiză a realităţilor etnice şi politice din regiunile situate de-a lungul Dunării mijlocii după destrămarea hanatului avar; slnt discutate conflictele dintre sloveni — a căror expan- siune nordică era mult mai profundă declt situaţia demografică actuală — şi resturile hoardelor avare In Panonia, precum şi intervenţia lui Carol cel Mare pentru pacificarea regiunii. E reluat In discuţie caracterul organizaţiilor statale slave In veacul al IX-lea In această regiune. Autorul localizează tribul abodriţilor, semnalat de analele france In apusul Daciei, la vărsarea Tisei in Dunăre; linia nordică a expansiunilor nu ar fi depăşit cursul Mureşului. încercare de deter- minare a formelor lor de organizare politică. ★ DUJCEV, IVAN, La formation de l’Blal bulgare el de la nalion bulgare, in L’Europe au IX* — XIe sitele. Aux origines des Elals nalionaux, Varsovie, P.W.N., 1968, p. 215 — 224 Scurtă analiză a elementelor etnice care au intrat în componenţa poporului bulgar; rapida dizolvare a proto-bulgarilor In masa slavă; rolul creştinismului In consolidarea primului stat bulgar. Se omite Insă participarea elementului valah, In 1185, la marea răscoală antibizan- tină care, potrivit autorului, „a fost proclamată In numele naţionalităţii bulgare”. ★ BOLDUR, ALEXANDER V., The Enigma of Ihe Ulichy-Tivertsy People, in ,,Balkan Studies”, IX (1968), 1, p. 55-90 încercare de a determina aria geografică populată de ulici-tiverţi, trib de origine slavă, amintit de cronicile bizantine şi ruse In secolele IX —X şi stabilit, după părerea autorului, sub numele de bolohoveni in sudul Moldovei In secolul al XlII-lea. ★ VĂTĂMANU, N., Un medecin co-auteur du « Codex Cumanicus *, In Verhandlungen des XX. Inlernalionalen Konqresses fiir Geschichle der Medizin, Berlin, 22.-27. August 1966. Hildesheim, 1968, p. 296 — 297 Din analiza conţinutului cunoscutului „Codex Cumanicus” (1303) reiese participarea la alcătuirea sa şi a unui medic, interesat In stabilirea diagnosticului şi vindecarea unor afecţiuni prin folosirea de plante farmaceutice. ★ SCHREINER, PETER, La chronique brtve de 1352. Texte, Iraduclion el commentaire. Quatritme pârtie: de 1518 ă 1352 (fin), In „Orientalia Christiana Periodica”, XXXIV (1968), 1, p. 38-61 • Studiul cuprinde elemente Însemnate referitoare la rivalitatea veneto-genoveză In Marea Neagră la mijlocul veacului al XlV-lea. www.dacOromanica.ro 3 NOTE BIBLIOGRAFICE 399 BAKALAKIS, G,, XrjXv), In „Byzantinisch-neugrieChische Jahrbiicher", XIX (1966), p- 285-323 • Moi izvoare cartografice care confirmă localizarea in Asia Mică a aşezării Chili, Confun- dată in trecut de unii istorici cu Chilia de la gurile Dunării. ★ SMOCHINĂ, N., Le Procheiros Nomos de L’empereur Basite (867—879) el son application chez Ies Roumains an XIVe sitele, in „Balkan Studies”, IX (1968), 1, p. 167 — 208 Studiu, nelipsit de unele erori, privind adaptarea titlurilor VII şi XXXIX, in materie de legislaţie civilă şi penală, din Prohironul împăratului bizantin Vasile I Macedoneanul In nomocanonul cunoscut în vechea literatură juridică română sub numele de „Pravila mică"- ★ OCHMANSKI, JERZy, Historia Lihvlj (Istoria Lituaniei), Wroclaw, Warszawa, Krakow, Zaklad Narodowy Im. Ossolihskich, 1967, 347 p. Sinteză a istoriei Lituaniei şi a poporului lituanian, de la cele mai vechi indicaţii istorice pină în zilele noastre. Pentru istoria românească prezintă interes deosebit capitolele consacrate veacurilor XIV şi XV, cind contactele dintre marele ducat lituanian şi Moldova au fost deosebit de frecvente. - ★ NOVAK, ZENON, Polilyka Polnocna Zygmunla Luksenburskiego do roku 1411 (Politica nordică' a lui Sigismund de Luxemburg pină in anul 1411), Torun, P.A.N., 1964, 157 p. (Rocz- niki, Towarzystwa Naukowego w Toruniu; Rocznik 69, 1964, nr. 1) Conflictul Intre Polonia şi Ungaria în timpul domniei lui Sigismund a avut la origine in primul rînd rivalitatea dintre cele două puteri pentru suzeranitatea asupra Rusiei Roşii, a Mol- dovei şi, In mai mică măsură, asupra Ţării Româneşti. Raportul de forţe s-a modificat simţitor in favoarea Poloniei după realizarea uniunii cu Lituania, eveniment în urma căruia Ungaria a pierdut controlul asupra regiunilor situate la răsărit de Carpaţi. Autorul discută implicaţiile acestei rivalităţi asupra situaţiei Moldovei (substituirea lui Roman prin Ştefan Muşat, campania Întreprinsă de Sigismund în vederea restaurării suzeranităţii ungare etc.). Un interes deosebit prezintă demonstraţia neavenirii intilnirii de la Nowy Sacz în 1395 între Sigismund şi Wladys- law Jagiello, presupusă pînă acum a fi avut loc; faptul îşi găseşte explicaţia, potrivit autorului,, în tensiunea provocată de controversa asupra Moldovei. Aceeaşi chestiune s-a aflat în centrul discuţiilor de la Stara Wies, doi ani mai tlrziu; proiectul — de curînd ieşit la iveală — pregătit de Sigismund în vederea Intilnirii cu Wladyslaw Jagiello prevedea readucerea Moldovei sub suzeranitatea ungară. Lucrarea e Întemeiată pe o investigaţie sistematică a documentaţiei edite şi inedite şi cuprinde o amplă bibliografie. ★ BOLDORINI, ALBERTO, M., Caffa e Famagosta nel Liber Mandatorum dei reoisori dei eonii di San Giorgio (1464 — 1469), Genova [f. ed,], 1965, 153 p. (Universitâ di Genova. Istituto di Paleografia e Storia Medievale. Fonti e Studi IX) Ediţie a actelor comisiei de anchetă instituite de către Banca di San Giorgio asupra ges- tiunii financiare a consulatelor genoveze din Caffa şi Famagusta. Materialul documentar bogat cuprins de noua ediţie de documente furnizează elemente de prim interes specialiştilor activi- tăţii economice a genovezilor In Marea Neagră in veacul al XV-lea. www.dacoromanica.ro 400 NOTE BIBLIOGRAFICE 4 MUSSO, GIAN GIACOMO, II Iramonlo di Caffa genovese. In „Miscellanea di storia ligure in memoria di Giorgio Falco”, Genova, 1966, p. 311 — 339 (Universitâ di Genova) Studiu consacrat istoriei interne şi relaţiilor externe ale principalei colonii genoveze in Marea Neagră, Caffa. Se menţionează, Intre altele, o scrisoare adresată lui Ioan de Hunedoara