REVISTA de ISTORIE I 'i '' '!' -I;, '! | ' ' M1 ' ■■ 11 i'1' 1 , „ , H , II " 1 i . , ,i 1 li. II 1 1 1 |. Ou f^r ' a Kll 11 11 ii , 1 L/t JNi ,t ' y . ,, : i DE LA'! MOARTEA LUI ,.'' ,' , . 1 i | 1 , 1 , N iooiSKt'i 1,1 '''I. ii . i ORGA M | 1 f ' ' i TI l - , 1 ’ ' ' - l; " !i =* ■ M '' , 'l I1 1 , ' '| i '' ' . '1 . - T O MUL 18 --- --- 1365 www.dacoromanica.ro EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA COMITETUL DE REDACŢIE Acad. A. Oţetea. (redactor responsabil); Eugen Stăncscu (redactor responsabil a Ijund); acad. P. Constantinescu-Iaşi ; acad. C. Daicoviciu ; Miron Oonstantinescu ; L. BAnyai; V. Cheresieşiu; V. Popovici (membri); Xicolak Fotino (secretar de redacţie) Preţul unui abonament anual este de 90 lei. Iu ţară abonamentele se fac la oficiile poştale, agenţiile poştale, fac- torii şi difuzorii voluntari din Întreprinderi şi instituţii. Orice comandă din străinătate (numere izolate sau abona- mente) se face prin CARTIMEX, căsuţa poştală 134—135, Bucu- reşti, Republica Socialistă România, sau prin reprezentanţii săi din străinătate. Manuscrisele, cărţile şi revistele pentru schimb, precum şi orice corespondenţă se vor trimite pe adresa comitetului de redaeţie al revistei „Studii” — revistă de istorie. Apare de 6 ori pe an. Adresa redacţiei B-dul Aviatorilor nr. 1 Bucureşti Telelon 13.25 80 www.dacoromanica.ro A O O SlîQDdJOD REVISTA de ISTORIE TOM 18 1965 Nr. 6 SUMAR 25 DE ANI DE LA MOARTEA LUI NICOLAE IORGA Pag. Acad. I. IORDAN, Omagiu lui Nicolae Iorga....................................1213 Acad. A. OŢETEA, N. Iorga istoric al românilor...............................1215 Acad. C. DAICOYICIU, Nicolae Iorga şi autohtonii...............................1227 Acad. E.M. CONDURACHI, N. Iorga şi problema romauităţii oruntale..............123 ŞTEFAN PASCU, Nicolae Iorga, istoric al evului mediu românesc................. 1241 AL. ELIAN, Nicole Iorga şi istoria universală ................................1261 EUGEN STĂNESCU, Contribuţii la biografia de istoric a lui N. Iorga. începuturile activităţii ştiinţifice. 1890 1894 (Pe baza arhivei Universităţii din Leipzig şi a corespondenţei inedite)...................................................1275 ŞT. ŞTEFĂNESCU, Nicolae Iorga istoric al raporturilor agrare din ţările române 1313 VALENTIN AL. GEORGESCU, N. Iorga şi istoria dreptului românesc................1339 ŞT. OLTEANU, Problema producţiei meşteşugăreşti medievale din ţările române in opera lui N. Iorga........................................................1357 LIA LEHR, Comerţul şi oraşele medievale româneşti in opera lui N. Iorga.......1377 N. ADĂNILOA1E, Nicolae Iorga — istoric al războiului pentru independenţă naţională 1393 YASILE NETEA, N. Iorga istoric al unităţii naţionale .........................1411 TITU GEORGESCU, Nicolae Iorga împotriva hitlerismului...........................1427 V. CURTICĂPEANU, Universitatea populară „N. Iorga” de la Vălenii de Munte . . 1443 P. SI.MIONESCU, N. Iorga in istoriografia română şi străină...................1457 . * . Comemorarea lui Nicolae Iorga...........................................1469 Index alfabetic, tomul 18, 1965 ............................................... 1473 slLDII”, Ionul IS, nr. 0. p. 12ll-148(b I9< wwW.dacoromanica.ro 25 DE ANI DE LA MOARTEA LUI NICOLAE IORGA OMAGIU LUI NICOLAE IORGA * DE acad. I. IORDAN Acum 25 de ani a fost asasinat de o bandă alcătuită din membri a i grupării politice Garda de fier, aflată atunci la conducerea statului, Nico- lae Iorga, una dintre cele mai puternice personalităţi apărute în istoria poporului român. Această faptă mişelească a zguduit profund conştiinţa întregii ţări, care vedea în acest act de sălbăticie semnalul unor eveni- mente cu consecinţe primejdioase pentru interesele colectivităţii noastre naţionale. Prin temperament, ca şi prin formaţia sa de spirit universal, asemă- nător cu atîţia dintre reprezentanţii iluştri ai Renaşterii, Nicolae Iorga poate fi comparat cu un fenomen al naturii. Vorbeşte în acest sens opera sa, care, prin cantitatea şi varietatea temelor tratate, depăşeşte cu mult chiar limitele considerate maxime, fiind, sub acest aspect, fără egal nu numai în istoria culturii noastre naţionale, ci şi, cred eu, în aceea a cul- turii universale. El este un produs de cea mai înaltă valoare a poporului român, cu care ne putem mîndri oricînd şi care dovedeşte posibilităţile noastre de a atinge adevărate culmi în domeniul activităţii intelectuale. Academia Republicii Socialiste România, continuatoare a vechii Academii Române, pe care Nicolae Iorga a ilustrat-o ca nimeni altul, a organizat, în semn de respect pentru memoria acestei uriaşe personalităţi, şedinţa festivă de astăzi. * Cuvlnt de deschidere ţinut în şedinţa comemorativă a Academiei Republicii Socialiste România, consacrată Împlinirii a 25 de ani de la asasinarea lui Xicolae Iorga. ,.STUDII”, tomul 18, nr. 6, p. 121!^^^^^^. dacoromanica.ro N. IORGA ISTORIC AL ROMÂNILOR* DE acad. A. OŢETEA Acum un sfert de veac, în după-amiaza zilei de 27 noiembrie 1910, N. Iorga a fost ridicat din vila lui de la Sinaia de o bandă de legionari, care, după ce i-au ciuruit corpul de gloanţe, l-au aruncat în şanţul şoselei Plo- ieşti-Predeal, în dreptul satului Strejnic. Garda de fier, agentura hitle- ristă din România, nu-i ierta lui Iorga campania zilnică pe care a dus-o îm- potriva hitlerismului, împotriva teoriei spaţiului vital şi a imperialismu- lui german, în care vedea o primejdie cu atît mai mare pentru ţara noastră cu cît „căpitanul german şi căpitanii români erau legaţi prin svastica berii- neză comună”. Atmosfera de teroare şi asasinat creată de Garda de fier îi evoca vremile cele mai întunecate ale evului mediu. Niciodată „omeni- rea n-a fost atît de jos. Sîntem în mijlocul unui sabat de vrăjitoare”. Cel mai mare istoric al ţării, şi unul din cei mai mari ai lumii, a plătit cu viaţa curajul de a fi respins, în numele conştiinţei umane, pretenţiile la dominaţia universală ale imperialismului german şi de a fi susţinut că viitorul ţării sale nu se poate întemeia pe solidaritatea cu politica inumană a hitlerismului, ci pe cooperarea cu popoarele hotărîte să apere înaltele idealuri de libertate şi dreptate ale omenirii. Din păcate, Iorga, limitat prin condiţia sa socială şi politică şi prin prejudecăţile sale idealiste, nu s-a alăturat luptei maselor populare împotriva fascismului, care singure ar fi putut transforma cuvintele sale într-o forţă materială. Totuşi, prin rezistenţa sa la hitlerism şi la legionarism, N. Iorga a exprimat sentimentele adevărate ale poporului nostru şi a adus o contribuţie însemnată la lupta lui pentru libertate şi independenţă. Tragicul său sfîrşit a fost, de altfel, ultimul şi cel mai zguduitor avertisment. Şi cei mai miopi, şi cei mai ră- tăciţi au putut să înţeleagă ce ne aştepta din partea hitlerismului. Nu e o simplă coincidenţă că N. Iorga, care şi-a îmbinat toată acti- vitatea istorică cu lupta pentru unitatea şi independenţa naţională, a fost * Comunicare revăzută ţinută In şedinţa comemorativă a Academiei Republicii Socia- liste România, consacrată Împlinirii a 25 de ani de la asasinarea lui Nicolae Iorga. „studii", tomul îs. nr. 6. p. laiiwwWidaC-Qromanica. ro 1216 ACAD. A. OŢETEA 2 suprimat în momentul în care trupele germane luau în stăpînire terito- riul ţării pentru a-1 transforma, ciuntit de ei, într-o bază de atac împotri- va U.R.S.S. Nu e momentul acum să evocăm copilăria şi adolescenţa, solitare şi triste, ale lui N. Iorga. De la vîrsta de cinci ani, el s-a instruit singur, chiar şi la liceul din Botoşani şi la Universitatea din Iaşi, unde a făcut studii de filologie clasică cu profesori care nu i-au lăsat o amintire prea favorabilă. Singur A. D. Xenopol l-a încîntat prin lecţiile lui. Dar contactul cu el i-a lipsit şi, prin urmare, şi influenţa directă. Chiar şi la Paris, unde a fost tri- mis cu o bursă pentru studii de filologie clasică şi unde a cunoscut pe ma- eştrii istoriografiei franceze, dintre care Gabriel Monod şi Charles Bemont i-au devenit prieteni, n-au exercitat asupra lui altă influenţă decît aceea a exemplului muncii lor dîrze şi sistematice. Astfel, în autobiografia sa, el a putut să serie : „Nu m-am făcut istoric nici din cărţi, nici de la profesori, nici prin metodele seminariilor; eram aşa de cînd mi-aduc aminte”. N. Iorga a debutat cu două volume, imediat remarcate, de istorie medie, dintre care una, Thomas III, marquis de Saluces (Paris, 1893), i-a adus titlul de doctor al Universităţii din Lipsea, iar a doua, Philippe de Mezieres (1327—1405) et la croisade du XlV-e siecle (Paris, 1896), diplo- ma Şcolii de înalte studii de la Paris. Pe baza acestor titluri şi lucrări a fost numit în 1894, la vîrsta de 23 de ani, profesor de istorie universală la Universitatea din Bucureşti, post pe care avea să-l ilustreze aproape o jumătate de secol. Cursurile sale universitare, scoase de la început din tradiţia com- pilaţiei sterile, s-au întemeiat pe cea mai largă informaţie şi au devenit primele noastre cărţi de istorie universală care aduceau un punct de vedere original. Dar necesităţile catedrei şi o curiozitate nesfîrşită, ca şi o aplicare firească pentru tot ce privea poporul român, l-au făcut să se amestece în toate domeniile istorice, de la manifestările de civilizaţie preistorică pînă la evenimentele contemporane, şi să aleagă din istoria românilor tot ce se putea integra în istoria universală. Liniile principale ale activităţii lui ştiinţifice erau deci trasate de la început. în 1899 luase premiul Academiei pentru lucrarea : Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe şi se hotărîse să atace şi a doua temă scoasă la concurs : Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea. Pentru a o scrie, el a avut nevoie de prelucrarea unui vast ma- terial, în mare parte inedit, care nu se găsea tot în Biblioteca Academiei. Cercetările de arhivă l-au dus, la Sibiu, la Braşov, la Bistriţa şi, în primul rînd ia Blaj, unde se păstra arhiva Şcolii ardelene. în afară de materialul do- cumentar, publicat în Documente româneşti din Arhivele Bistriţei, de Soco- telile Braşovului şi ale Sibiului, care i-au revelat legăturile permanente ale Transilvaniei cu Principatele române, observaţiile acestui prim contact cu Transilvania au fost concretizate în lucrarea Sate şi preoţi din Ardeal (1902). Cercetările de arhivă l-au dus apoi rînd pe rînd în toate ţinuturile României. A străbătut satele şi oraşele, căutînd pretutindeni să prindă faptul primordial şi nota caracteristică — îndrăzneaţă inovaţie urbanis- tică de la Turnu-Severin, etapa comerţului ardelenesc de la Brăila, drumul deschis al comerţului lumii de la Galaţi, urmele atîtor glorii de la Iaşi etc. ,,N-a fost vale, n-a fost povîrniş de deal, n-a fost colţ de lume” unde Iorga www.dacoromanica.ro 3 N. IORGA ISTORIC AL ROMANILOR 1217 să nu fi pătruns astfel. Rezultatul acestei iniţieri directe şi aproape com- plete în realităţile României libere a fost cartea intitulată Sate şi mănăs- tiri din România (1905). Din Moldova, călătoria lui l-a dus în Bucovina şi în alte locuri pentru a înnoda descrierea monumentelor şi amintirilor moldoveneşti. Pretu- tindeni a constatat că ţăranul a rămas acelaşi, păstrînd neschimbate limba, portul, obiceiurile. Şi experienţa acestor călătorii s-a concretizat în lucrări ca Neamul românesc în Bucovina (1905). Peste cîteva luni, în 1905, reluă drumul de explorare în Transilvania, care avea să-i aducă o nouă revelaţie, din cele mai bogate şi mai puternice, şi anume cea dintîi viziune completă a pămîntului transilvan şi a legătu- rilor lui cu Moldova şi Ţara Românească, pe care a înfăţişat-o în două vo- lume : Neamul românesc din Ardeal şi Ţara Ungurească (1906) şi Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria (1915). Observaţiile şi informaţiile culese la faţa locului pe toată întinderea pămîntului românesc i-au permis să unească în tablouri de ansamblu cunoştinţele răzleţe şi să le întregească apoi cu tot ce cuprindeau izvoarele în vederea unei sinteze a istoriei românilor. De la început, Iorga şi-a dat seama că, dacă istoriografia română n-a luat, după aşa de bogata activitate a lui Hasdeu şi Xenopol, un avînt mai puternic, era că în mare parte lipseau izvoarele. De aceea, încă din timpul anilor de studiu, el a început la Paris, Berlin, Lipsea, Dresda, Miincben cercetările de arhive, care i-au permis să publice prima sa culegere de docu- mente, intitulată : Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor (3 vo- lume, Bucureşti, 1895—1897). Această culegere avea să inaugureze seria publicaţiilor de izvoare, liotărîtoare pentru dezvoltarea ştiinţei noas- tre istorice. în cursul explorărilor sale în diferite ţinuturi ale ţării, el a făcut des- coperiri importante, care nu se datoresc întîmplării — descoperiri mari n-au făcut decît specialiştii adevăraţi —, ci pasiunii sale de explorator şi vastei sale erudiţii. La Biserica din Groapă de la Sibiu, ctitoria marelui negus- tor Hagi Constantin Pop, a descoperit arhiva de importanţă capitală pen- tru istoria economică a ţărilor române din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi începutul secolului următor. în grajdurile părăsite ale fa- miliei Glogoveanu din Craiova a dat peste arhiva unei mari gospodării agricole de pe vremea Eteriei şi peste scrisorile lui Tudor Vladimirescu, legate de administrarea acestei gospodării. Faima lui de istoric i-a deschis arhivele private şi a îndemnat particularii să-i semnaleze şi să-i pună la dispoziţie fonduri pe care ei nu le puteau utiliza. Astfel, în podul casei Brîncoveanu a găsit arhiva mănăstirii Hurezii, aşa de bogată în ştiri cu privire la exploatarea moşiilor mănăstireşti. La descoperirile din ţară s-a adăugat rodul explorărilor din străină- tate. în cursul numeroaselor sale călătorii în străinătate, el a cercetat aproape toate arhivele şi bibliotecile mari din Europa şi a strîns tot mai multe informaţii şi materiale noi, care au lărgit necontenit baza documen- tară a istoriei românilor. La Bologna a descoperit însemnările şi scrisorile stolnicului Constantin Cantacuzino; la Veneţia şi la Genova mărturiile legăturilor comerciale ale negustorilor italieni cu Chilia şi Cetatea Albă; www.dacoromanica.ro 1218 ACAD. A. OŢETEA 4 la Liov cele mai vechi ştiri relative la legăturile Moldovei cu Polonia; la Konigsberg urmele aventurii extraordinare a lui Despod-Yodă şi ale răs- pîndirii reformei în Moldova; în sfîrşit, la Yiena şi Praga, dovada pre- zenţei lui Mihai Viteazul la curtea împărătească. în acelaşi timp, el şi-a îmbogăţit mereu biblioteca, din care avea să facă un tezaur de inestima- bilă valoare şi pe care avea s-o lase întreagă — 60 000 de opere — Insti- tutului de istorie al Academiei care astăzi îi poartă numele. în ţările pe care le-a vizitat, el n-a fost numai învăţatul român care aducea o comunicare ştiinţifică şi strîngea documente pentru is- toria patriei sale, ci şi un sol statornic şi totdeauna bine primit al drep- turilor noastre naţionale. Pretutindeni, el le-a apărat cu căldură şi talent. Acte şi fragmente au fost urmate de Studii şi documente cu pri- vire la istoria românilor (25 de volume, Bucureşti, 1901—1913), cuprin- zînd cel mai variat material documentar, intern şi extern, însoţit de pre- feţe sau introduceri care constituie tot atîtea monografii. La acestea s-au adăugat şapte volume din colecţia Hurmuzaki, referitoare la secolele XVI—XVIII, pe care le-a prelucrat mai întîi el în largi studii introductive. Aceste publicaţii cuprind documente cu privire la întregi perioade din istoria noastră. Din însărcinarea şi cu sprijinul descendenţilor unor familii domnitoare, N. Iorga a publicat Documente privind familiile Brîn- coveanu, Cantacuzino, Callimachi, care aduc ştiri preţioase asupra vieţii interne şi asupra poziţiei externe a ţărilor româneşti. în afară de aceste culegeri, N. Iorga a publicat, în legătură cu problemele pe care le-a stu- diat, nenumărate documente în reviste şi în „Analele Academiei Române”. în sfîrşit, istoriografia noastră datorează lui Iorga explorarea pe scară largă a unei surse importante de informaţii cu privire la istoria noas- tră : relaţiile de călători, ambasadori şi misionari, care aduc lămuriri noi şi interesante în probleme asupra cărora celelalte izvoare sînt în general mute. Iorga le-a rezumat şi comentat în cele patru volume ale Istoriei românilor prin călători. Acest imens material a fost prelucrat fie în studii introductive, ca acela de la volumul X al colecţiei Hurmuzaki, în care a prezentat istoria economică a secolului al XVIII-lea, sau în volumul XI, în care a tratat secolul al XVI-lea înainte de Mihai, fie în monografii ca Istoria lui Ştefan cel Mare, Istoria lui Mihai Viteazul şi Istoria lui Tudor. Prin studiul asu- pra vieţii şi domniei lui Vodă Ştirbei atinsese perioada Unirii. în 1906 dă- duse chiar pentru „Luceafărul” din Transilvania o Scurtă privire asupra vieţii neamului nostru. „Toate acestea — spune N. Iorga în autobiografia sa — nu ajungeau însă. Ele trebuiau topite într-o operă sintetică, de care am fost legat un an întreg, reducînd toate preocupările mele la cugetarea plină de îndărăt- nice îndoieli asupra arhitecturii şi dezvoltării ei”. Fostul său profesor de la Lipsea, Karl Lamprecht, care preluase con- ducerea marii colecţii de istorie universală, iniţiată de Heeren şi Uckert, i se adresase în 1904 pentru a-1 întreba cui ar putea încredinţa sarcina de a întocmi o istorie a românilor pentru colecţia sa, Iorga a răspuns că, dacă se adresează lui Xenopol, care terminase de mult Istoria românilor din Dacia Traiană şi dăduse pentru colecţia Lavisse et Rambaud o prescur- www.dacoromanica.ro 5 N. IORGA ISTORIC AL ROMANILOR 1219 tare în limba franceză, trebuie luată precauţiunea de a-i cere o lucrare nouă, bazată pe ultimele publicaţii de izvoare. Răspunsul l-a făcut pe Lam- precht să încredinţeze sarcina lui N. Iorga, care n-a dat colecţiei germane numai o istorie a românilor, dar, recomandînd lui Lamprecht pe Jirecek, a procurat colecţiei o istorie a sîrbilor în două volume. Poziţia lui Iorga în această împrejurare denotă scrupulul lui şti- inţific. Nici fostului său profesor Xenopol, căruia îi arătase totdeauna cea mai desăvîrşită stimă, nu-i îngăduia să scrie o istorie a românilor fără să ţină seamă de ultimele publicaţii de documente, cu care nu mai era la curent. Aceeaşi probitate ştiinţifică explică atitudinea sa faţă de Jirecek. Lucrarea care a apărut în 1905, în două volume, sub titlul Geschi- chte des rumănischen Volkes im Bahmen seiner Staatsbildungen este prima sinteză de Istorie a românilor a lui Iorga şi ea marchează o dată nu numai în evoluţia lui ştiinţifică, ci şi în dezvoltarea istoriografiei româneşti. Ba n-a topit numai într-o sinteză organică imensul material adunat şi studiile particulare ale autorului, dar a inaugurat un nou principiu de organizare şi de expunere a materiei. Părăsind pentru prima oară sistemul tradiţio- nal de expunere pe domnii, Iorga înfăţişează marile linii ale dezvoltării noastre istorice, scoţînd în relief procesul de dezvoltare a vieţii economice şi culturale şi formarea instituţiilor publice. în acelaşi timp, el încadrează istoria politică a ţărilor române în ansamblul istoriei europene. Formarea poporului român, pe care o începe cu tracii, e înfăţişată în cadrul general al vieţii romanice nu numai din Dacia Traiană, ci din tot cuprinsul romanităţii orientale. N. Iorga urmăreşte apoi, în acelaşi cadru balcanic general, luptele Bizanţului cu popoarele migratoare, sfor- ţările sîrbilor şi bulgarilor de a crea imperii de tradiţie bizantină şi influ- enţa rivalităţilor lor asupra formării poporului şi limbii române prin asi- milarea elementelor slave. Marea noutate a lucrării o constituie spaţiul larg rezervat istoriei economice şi spirituale a poporului român. Viaţa satelor şi a oraşelor e înfăţişată pe larg cu toate repercusiunile ei asupra formelor de organizare şi de dezvoltare a statului. Istoria politică a celor două state româneşti pînă la începutul secolului al XYIII-lea este împărţită în două mari capitole, din care primul e consa- crat perioadei de independenţă şi celei numite ,,de dominaţie uşoară” a Imperiului otoman, iar al doilea — dominaţiei asupritoare a turcilor pînă la fanarioţi. Perioada fanariotă e tratată pentru prima dată cu obiectivi- tate şi moderaţie. Mişcarea de independenţă şi unire e pusă în legătură cu conştiinţa naţională din Transilvania, ceea ce scotea în relief comuni- tatea de aspiraţii a românilor din toate cele trei ţări române. Lucra- rea se încheie cu un tablou al vieţii economice, sociale, politice şi culturale a României şi a poporului român întreg „aşa cum erau în 1905”. Cu toate deficienţele care provin mai ales din concepţia idealistă a autorului şi din poziţia sa de clasă care-i interziceau să recunoască rolul luptei de clasă şi al revoluţiei în dezvoltarea procesului istoric, sinteza lui N. Iorga a constituit pentru vremea apariţiei ei un însemnat pas înainte, datorită vastei sale informaţii şi orizontului larg al preocupărilor istorio- grafice. în nici una din lucrările sale ulterioare Iorga n-a depăşit arta con- strucţiei şi calitatea expunerii din această sinteză. într-o scrisoare adresată www.dacoromanica.ro 1220 ACAD. A. OŢETEA 6 autorului, C. Jirecek subliniază marile merite ale lucrării: „Aceasta este prima istorie a naţiunii dumneavoastră, întemeiată pe baze solide, aşa cum o cere ştiinţa istoricului modern”. Din îmbinarea efortului neîntrerupt de a lărgi informaţia documentară cu permanenta reflecţie asupra fenomenului istoric românesc s-au crista- lizat şi desprins ideile fundamentale ale lui ÎTicolae Iorga în domeniul istoriei naţionale. Deosebit de fecunde s-au dovedit eforturile sale de a pătrunde în zona cea mai obscură a istoriei noastre şi de a smulge „mile- niului tăcerii” tainele sale, .cu mijloacele excepţionale pe care i le puneau la dispoziţie vasta lui erudiţie şi spiritul său de pătrundere istorică. Analizînd procesele istorice din teritoriile părăsite de administraţia romană sau asupra cărora autoritatea imperială nu se mai exercita decît nominal, N. Iorga a atras atenţia asupra modalităţilor de organizare auto- nomă a populaţiei în cadrul unor formaţiuni pe care le-a denumit Romanii populare. „Cei rămaşi în urmă (populaţia care a rămas pe loc după dispa- riţia autorităţii imperiale.—A.0.) —scrie N. Iorga—se constituie ca Romani, homines romani, în ţară romană sau ţară românească, în Romanii... Autonomia aceasta se întîlneşte Ia noi, în Balcani, în Veneţia şi în Borna, în Sardinia şi în Italia bizantină, ca şi în Galia chiar”. Aceste Romanii au asigurat continuitatea populaţiei romanice şi au constituit „factori de viaţă şi dezvoltare în evul mediu”. Larga perspectivă de istorie universală, pe care a adus-o în cercetarea trecutului românesc, i-a îngăduit lui N. Iorga să surprindă, în ciuda sără- ciei izvoarelor, realităţile adînci, existenţa şi în spaţiul carpato-dunărean a unor formaţiuni de tipul Romaniilor populare, atestate documentar în celelalte regiuni ale fostului Imperiu roman. Această nouă viziune a persis- tenţei în forme noi a vieţii populaţiei romanice din Dacia i-a îngăduit lui N. Iorga să încadreze într-o nouă perspectivă îndelungatul interval care desparte retragerea autorităţii romane din Dacia de apariţia primelor formaţiuni statale româneşti. Astfel înţeleasă, istoria acestui răstimp mile- nar a încetat de a mai fi simpla succesiune a popoarelor migratoare de la goţi la tătari, pentru a deveni procesul de lentă absorbţie şi asimilare a noilor populaţii de către „oamenii pămîntului”, în conştiinţa cărora se întipărise indelebil „sigiliul Bornei”. înzestrată cu forme solide de organizare social-politică, romanitatea nord-dunăreană şi-a afirmat vitalitatea păstrîndu-şi fondul etnic şi trăsă- turile fundamentale în cadrul a ceea ce ÎT. Iorga a numit „sinteza slavă”, într-o epocă în care întregul spaţiu al Europei răsăritene şi o mare parte a Peninsulei Balcanice devenise o vastă Slavinie. Urmărind acelaşi proces în faza finală a invaziilor turanice, N. Iorga a evidenţiat fenomenul simbiozei româno-turanice în cadrul diverselor ipostaze ale Imperiului stepelor şî a explicat astfel transformarea popoare- lor migratorii din factor politic dominant, atestat ca atare de izvoarele contemporane, într-unul din elementele noii sinteze. www.dacoromanica.ro 7 N. IORGA ISTORIC AL ROMANILOR 1221 La capătul celor zece veacuri de confruntare cu popoarele migratorii, Eomania nord-dunăreană, îmbogăţită prin succesivele simbioze şi sinteze, s-a afirmat ca realitate fundamentală o dată cu apariţia statelor medievale româneşti. în această perspectivă reînnoită a istoriei evului mediu românesc, contestarea continuităţii populaţiei romanice din nordul Dunării îşi dovedea toată şubrezenia. Eaportînd realităţile româneşti din veacurile III-XIII la ansamblul situaţiei din Europa medievală, X. Iorga putea conchide lapidar: „La noi, ca şi aiurea, continuitatea istorică se impune”. Inseparabilă, în concepţia lui X. Iorga, de ideea continuităţii era aceea a dezvoltării unitare a poporului român. Existenţa mai multor for- maţiuni statale şi a unor dominaţii străine în diversele perioade ale istoriei poporului român au determinat istoriografia românească anterioară lui X. Iorga să adoptş un mod de expunere care fragmenta unitatea istoriei naţionale într-o mulţime de procese paralele. întemeiat pe o informaţie istorică deopotrivă de bogată pentru toate cele trei ţări române — rezul- tată în cea mai mare parte din propriile sale investigaţii — X. Iorga a părăsit chipul tradiţional de a înfăţişa istoria poporului român pe domnii şi, pătrunzînd în procesele adinei, a revelat factorii de unitate ai istoriei naţionale. El a realizat astfel o viziune nouă, în care poporul român apare ca unul şi acelaşi organism, a cărui dezvoltare se desfăşoară pe un plan unitar. Unitatea de viaţă economică, de organizare şi de activitate spirituală, condiţii prealabile ale unităţii politice, au devenit în monografiile şi sinte- zele lui N. Iorga coordonatele principale ale istoriei naţionale. La temelia unităţii istorice a poporului român, X. Iorga a aşezat viaţa rurală de o străveche cultură, care a asigurat în acelaşi timp şi continuitatea acelei vieţi de-a lungul veacurilor. Deşi idealist în concepţia sa de filozofie a istoriei, X. Iorga a recu- noscut însemnătatea excepţională a factorului social-economic în dezvol- tarea istoriei româneşti şi universale. Din această înţelegere a rezultat îndelungatul efort de investigare şi editare a izvoarelor relative la fenome- nele de structură ale istoriei româneşti — socoteli ale oraşelor ardelene, catastife şi sămi de vistierie, acte privind dezvoltarea comerţului, manu- facturilor şi industriei şi altele privind viaţa agrară a poporului român, şi, întemeiat pe aceste materiale, şirul de monografii privind istoria comer- ţului, a meşteşugurilor, a industriei şi a relaţiilor agrare. Deşi în opeia sa de interpretare, X. Iorga nu a sesizat întotdeauna raportul de determinare dintre factorii economici şi cei social-politici, el a reuşit să surprindă nexul cauzal al marilor probleme de istorie româ- nească. Cu deosebită pătrundere a dezvăluit el antecedentele economice ale unităţii politice a românilor. „Pe o bază de interese materiale comune — nu mai vorbim de Moldova şi Muntenia, care formau economic o singură ţară —, ceaăintîi [ţară unitară.— A.O.]a românilor a existat, cîndîn capul cărturarilor nu răsărise această idee, în unitatea perfectă a vieţii economice, aşternută pe unitatea perfectă a vieţii generale, şi Ardealul a intrat şi el în această viaţă prin inter-circulaţia românească : un singur corp, un singur sistem, am zice, vînos, prin care străbătea acelaşi sînge viu”. www.dacoromanica.ro 1222 ACAD. A. OŢETEA 8 Chiar în explicarea fenomenului de cultură, IST. Iorga a ştiut adeseori să distingă substratul social-economic şi, relevîndfrolul factorilor interni, să reducă la proporţiile autentice rolul influenţelor străine. în problema şi astăzi atît de controversată a începuturilor scrisului în limba română, N. Iorga inova în cliip suprinzător la sfîrşitul existenţei sale, oferind o nouă «xplicaţie care dovedeşte permanenta capacitate de reînnoire a gîndirii sale istorice. Transformările economice au determinat, potrivit lui N. Iorga, schimbări în structura societăţii medievale româneşti, care, la rîndu-le, au influenţat fenomenele de cultură. Esenţială i se părea acum istoricului român „...ridicarea unei boierimi numeroase, care nu ştia slavoneşte, şi boierimea aceasta a adus limba pe care o întrebuinţa în viaţa ei obişnuită”. Rolul decisiv, recunoscut maselor ţărăneşti în istoria românească, ca factor de unitate şi continuitate, l-a determinat pe N. Iorga să-şi îndrepte eforturile spre înţelegerea, dincolo de limitele înguste ale istoriei politice, a forţelor profunde, în a căror mişcare considera că trebuie căutate expli- caţiile marilor procese istorice. Călăuzit de această concepţie, istoricul român s-a străduit să cunoască şi să adune în culegerile sale de izvoare fiecare mărturie, oricît de măruntă, venită din această lume. într-una din prefeţele ediţiilor sale de documente, N. Iorga îşi definea poziţia şi îşi justifica punctul de vedere : „O grea sar- cină, mult mai grea decît aşternerea din uşor a unei nouă povestiri politice, privitoare la statele în care ni s-a alcătuit neamul. Pentru aceasta, există o bogată culegere de documente străine, în care se pot urmări în cele mai mici amănunte negocieri, frămîntări războinice, schimbări de persoane pe tron şi în jurul lui. Cînd stă să caute însă cineva obiceiuri şi datine, ştiri asupra traiului în sate, din care se alcătuieşte cea mai temeinică parte a trecutului nostru şi de unde izvorăşte prin muncă puterea de bani şi braţe care mişcă toate strălucitoarele păpuşi de la snprafaţă, atunci el se găseşte de foarte multe ori nedumerit şi, cînd vrea să scrie, cunoscînd lucrurile, îi rămîne să facă ceea ce am îndeplinit în aceste două volume de documente interne”. îTici unul din urmaşii lui N. Bălcescu şi M. Kogălni- ceanu nu a afirmat atît de răspicat ca el rostiri poporului de ctitor al propriei sale istorii şi nu a formulat cu atîta limpezime îndatorirea istoricului, asumată de N. Iorga cu un nobil devotament, de a înlătura stavilele din drumul cunoaşterii adevăratului fănritor al istoriei, care este poporul. De asemenea, nimeni în acel timp nu putea înţelege mai bine decît N. Iorga legătura dintre istoria românească şi cea universală. Deopotrivă de cunoscător al istoriei europene, cit şi al celei naţionale, el a înţeles că fe- nomenele istoriei româneşti, departe de a reprezenta manifestări izolate, se integrau în marile curente de istorie generală. Subliniind că istoria românilor nu poate fi separată de cea universală, N. Iorga scria : „Izolată, istoria noastră n-are înţeles. Popor mic, dar pus într-un loc prielnic sinte- zelor, ne-am însuşit tot ceea ce am primit, armonizînd după instinctele şi nevoile noastre sufleteşti toate elementele împrumutate”. Dar această constatare comporta şi o dublă îndatorire faţă de istoria naţională pe care N. Iorga nu numai a formulat-o, dar a şi împlinit-o la nivelul de dezvol- tare al istoriografiei din vremea sa : pe de o parte, elucidarea locului şi www.dacoromanica.ro 9 N. IORGA ISTORIC AL ROMANILOR 1223 rolul românilor în istoria universală şi, pe de altă parte, reconsiderarea istoriei universale, care, înlăturînd perspectiva exclusivistă a istoriografiei marilor naţiuni, urma să restituie fiecărui popor contribuţia sa în dezvol- tarea civilizaţiei umane : ,,N-avem nici un motiv — scria N. Iorga — să continuăm a accepta istoria omenirii aşa cum e scrisă, în chip divergent, după ambiţii pe care nici o metodă nu le poate opri şi înfrîna, de popoarele cele mari. Ci, profitînd de poziţia noastră geografică şi de existenţa sinte- zelor care ni s-au impus, trebuie să trasăm linii şi puncte de popas pentru viaţa lumii pe care ceilalţi, chiar cînd le văd, nu le ţin în seamă”. Prezentată în toate lucrările consacrate istoriei românilor, această concepţie s-a realizat în cadrul unei opere de sine stătătoare, intitulată La place des Roumains dans VHistoire universelle. Idee fundamentală a gîndirii istorice a lui ÎTicolae Iorga, integrarea istoriei Eomâniei în istoria universală e un principiu călăuzitor, aplicat şi în tratatul de Istoria României. Ideea de unitate şi de continuitate, aşa de importantă pentru for- marea şi istoria poporului român, i-a revelat lui Iorga existenţa unor factori permanenţi în desfăşurarea procesului istoric. Aceşti factori — pămîntul, rasa şi ideea — nu l-au dus pînă la recunoaşterea legilor obiective, dar i-au permis să scoată în relief unele aspecte esenţiale ale istoriei noastre. Pămîntul, creator al unor aşezări statornice sub revărsarea periodică a unor populaţii migratoare, a constituit pentru istoric obiectul unei atenţii particulare. Cadrul geografic în care s-a dezvoltat poporul român este prezentat ca un element constitutiv în opera istorică a lui Iorga. în istoria armatei române, el a consacrat geografiei militare întreg capitolul intro- ductiv pentru a explica direcţiile impuse de configuraţia solului expedi- ţiilor militare de pe pămîntul ţării noastre. Al doilea factor permanent, rasa, a fost prezentat de Iorga ca produs al unei lungi serii de sinteze istorice — scită, tracă, romană, slavă etc. —, în cursul căreia mediul natural a transformat pe nesimţite rasa originară. „Creatori ai seminţiei umane — spune Iorga —, pămîntul şi cerul, acope- rind acelaşi fond uman, dau încetul cu încetul alt fond uman”. Această noţiune de rasă n-are nimic cu rasismul, din care hitleriştii au făcut o armă de cucerire şi de dominaţie. Easa lui Iorga este un produs al istoriei, nu al politicii. Al treilea factor permanent — ideile şi stările de spirit, în care N. Iorga a introdus şi noţiunea de seminţie — s-a manifestat de asemenea puternic în toată opera sa istorică. în felul lui, ÎT. Iorga a avut o idee foarte înaltă despre meseria lui de istoric. El concepea istoria ca o datorie faţă de omenire, care comporta în primul rînd obligaţia de a respecta adevărul şi, prin urmare, de a înfă- ţişa faptele după principiul lui L. Eanke : „aşa cum au fost”. Dar pentru aceasta activitatea istoricului nu se poate mărgini la singura mărturie a izvoarelor. Pentru a-i da viaţă, trebuie să intervină imaginaţia şi experienţa istoricului. Iorga a rezumat această idee în fraza : „Istoria e adevăr şi artă”. în interpretarea istoriei, ÎT. Iorga a fost un istoric idealist. El era pentru primatul ideii asupra materiei. Toate transformările sociale ale unei vremi nu sînt, după el, decît manifestarea spiritului acelei vremi. www.dacoromanica.ro 1224 ACAD. A. OŢETEA 10 „Eu voi crede pînă la sfîrşit că la originea tuturor lucrurilor este starea de spirit, factorul moral şi că ele au exact valoarea şi trăinicia pe care le-o dă aceasta”. Societatea omenească nu e decît ideea realizată sau în curs de realizare, şi „perpetua mişcare, prin care dintr-un moment într-altulse schimbă împrejurările”, porneşte de la „acel lucru de o infinită complicaţie care e gîndirea omenească — idee, sentiment şi instinct laolaltă”. La sfîr- şitul vieţii lui Iorga, ideea revine în termeni şi mai categorici : „Istoria oricărei vremi nu este decît manifestarea, în anumită formă — care fireşte depinde de talentul şi temperamentul istoricului — a spiritului acestei vremi”. Pe lingă primatul ideilor, Iorga credea în unicitatea faptelor istorice, ceea ce exclude existenţa unor legi obiective care determină procesul istoric, şi refuză istoriei caracterul de. ştiinţă. „Nu urmăresc în studiul istoriei legi”. „Ştiinţa istoriei e ceva inutil, dacă ar fi chiar posibil”. El era de părere că, între cauza unui fapt istoric şi efectul lui, „nicio- dată un raport posibil, etern, care notat se cheamă lege, nu se va putea stabili cu certitudine ştiinţifică”. Astfel înţeleasă, istoria devine o artă şi, într-adevăr, creaţia istorică se confundă la Iorga cu creaţia artistică. „Pentru a fi istoric —, spunea el — trebuie o natură de artist”. Simţul istoric e pentru el identificarea cu subiectul, ca în creaţia literară. El se simte tovarăş, rudă, prieten, uneori complice cu toţi aceia — Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Tudor Vladimirescu — a căror viaţă a scris-o. Istoricul adevărat îşi înfăţişează faptul, apoi îl creează din nou în sine prin fantezie, „Fantezia reproductivă” a marcat toată opera lui Iorga. Ea explică intuiţiile lui geniale, care pentru specialişti au avut şi au o mai mare valoare decît demonstraţiile lui. în această ordine de idei trebuie înţeleasă mărturisirea de credinţă din ultima sa operă, Istoriologia : „Aş fi vrut din partea mea să am mai mult talent « poetic », pentru a fi mai aproape de adevăr”. Talentul poetic şi fantezia reproductivă n-ar fi dat, în cel mai bun caz, decît opere literare, dacă n-ar fi fost servite de o erudiţie fenomenală şi de o memorie cu totul excepţională. Curiozitatea nepotolită de a şti şi de a înţelege, precum şi aspra disciplină deprinsă la Şcoala de înalte studii şi munca cea mai intensă l-au ţinut în contact permanent cu mărturia istorică, şi aceasta a dat viaţă şi valoare operei sale istorice. De asemenea, şi prejudecata boierească — tot ce era patriotic, distins şi nobil era boieresc —, şi concepţiile naţionaliste, de care a fost stăpînit toată viaţa, au limitat gîndirea lui N. Iorga, dar nu i-au paralizat elanul spre idealurile de dreptate socială. El a ignorat lupta de clasă şi n-a avut decît cuvinte de reprobare pentru revoluţie. Ultimul său curs din 1940 despre dezvoltarea imperialismului nu face decît să demonstreze rolul nefast al revoluţiilor. Dar declaraţiile de principiu ale lui N. Iorga, care de multe ori ne ating neplăcut, nu trebuie luate în sens absolut. în faţa faptelor concrete, N. Iorga a fost uman, progresist şi drept, fără să se sinchisească de teoriile sale abstracte. Iată, de pildă, o frază caracteristică în această privinţă. Boierii pînă în secolul al XlX-lea „au fost tot oameni care au simţit pentru ţară şi neam. De boieri ca aceştia sîntem doritori şi astăzi: ei au lucrat pentru sfărîmarea clamei lor”. în timpul răscoalei din www.dacoromanica.ro 11 N. IORGA ISTORIC AL. ROMANILOR 1225 1907, pe care o explica prin lipsa de şcoli la sate şi prin exploatarea aren- daşilor evrei „fără cruţare de pămînt şi fără milă de oameni”, el a avut totuşi atitudinea cea mai curajoasă şi cuvintele cele mai calde pentru „robii albi ai pămîntului”. El a înfierat ca ucigaş al fratelui său pe sol- datul care ar fi tras în ţăranii răsculaţi şi cu nemărginită indignare a aruncat blestemul asupra „unei întregi clase parazitare” care a ordonat măcelul de la Botoşani. Prejudecata boierească nu l-a împiedicat la Iaşi să pledeze pentru împămîntenirea ţăranilor. Lui Ionel Brătianu, care-şi justifica refuzul de a realiza reforma agrară prin faptul că „avea şi conservatori în guvern” şi că „se vor răscula proprietarii”, N. Iorga i-a răspuns : „Cum ai împuşcat pe ţărani pentru proprietari, vei împuşca atunci şi pe proprietari pentru ţărani”. ★ Printr-o muncă uriaşă şi neistovită de o jumătate de secol, N. Iorga a schimbat radical perspectivele istoriei româneşti. Nenumăratele sale studii, monografii şi sinteze şi imensul material documentar strîns de el au reînnoit toate aspectele ştiinţei istorice şi au constituit temelia solidă de la care am pornit noi toţi aceia care i-am urmat. Această operă uriaşă e legată de o idee centrală care o însufleţeşte şi pentru apărarea căreia şi-a dat viaţa : e viziunea unitară a neamului românesc de pretutindeni şi cre- dinţa nezdruncinată în mîntuirea ei. „Ideea unităţii naţionale m-a preocu- pat toată viaţa — spunea el — pe un timp cînd ea era socotită o nebunie”. Pînăîn ultimele clipe ale vieţii, împotriva tuturor împrejurărilor care păreau a conspira pentru a ne strivi, credinţa lui N. Iorga în viitorul patriei sale, pe care o identificase cu soarta civilizaţiei, n-a putut fi clintită. Nici după ce Polonia a fost zdrobită, Danemarca şi Norvegia inva- date, Belgia, Olanda şi Franţa însăşi doborîte, N. Iorga nu şi-a pierdut credinţa în biruinţa finală, „în minunea din urmă, hotărîtoare, a lumii libere”. El a continuat să propovăduiască credinţa că „eroismul nemuritor al popoarelor”, rezistenţa neînfrîntă a maselor populare vor învinge su- perioritatea mecanicii militare. Urmărind desfăşurarea războiului de la cotropirea Poloniei pînă la capitularea Franţei, cînd atîţia credeau că ceasul tuturor celorlalţi a sunat şi nu mai vedeau altă scăpare decît plecarea gîtului sub jugul hitlerist, N. Iorga îşi proclamă şi mai puternic credinţa în forţa biruitoare a civi- lizaţiei asupra barbariei blindate. „Eu nu pot crede că viaţa însăşi, în ce are mai sfînt, nu se va ridica o dată cu o putere superioară tuturor mecani- cilor, contra acestor odioase perspective”. Minunea în care N. Iorga n-a încetat să creadă s-a înfăptuit. Eroismul nemuritor al maselor a zdrobit maşina de război hitleristă, şi Bomânia a fost salvată. De aceea la prinosul nostru de admiraţie pentru imensa sa operă ştiinţifică adăugăm omagiul recunoştinţei noastre fierbinţi pentru mesajul de încredere în rezistenţa indefectibilă a forţelor populare şi în biruinţa finală a dreptăţii şi civilizaţiei. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro NICOLAE IOEGA ŞI AUTOHTONII * DE acad. C. DAICOVICIU Afirmaţia de pe buzele tuturor şi convingerea unanimă a oamenilor de cultură — români sau străini — că Nicolae Iorga a fost un mare istoric a devenit aproape o axiomă pe măsură ce s-au scurs anii de la tragica moarte a savantului şi omului de aleasă cultură care a fost. Uneori aprig şi de multe ori pe nedrept atacat, atît cît a trăit, nu numai de adversarii pe tărîmul politicii, ci şi de confraţii întru cercetarea trecutului, Nicolae Iorga s-a impus parcă din ce în ce mai mult după moarte şi, aş spune, dincolo de moarte, prin opera sa. Pioasa comemorare care prilejuieşte atîtor istorici articole şi studii de evocare a imensei opere iorgiene va servi, desigur, la o justă şi obiectivă apreciere a activităţii de cercetare istorică a ilustrului dispărut. Căci, să nu uităm, a fi un mare istoric nu înseamnă a fi un istoric infailibil. într-un domeniu atît de diferit de al ştiinţelor experimentale, într-o disciplină ştiinţifică supusă, de descoperirea a noi şi noi date pe care pămîntul sau arhivele le păstraseră cu gelozie de-a lungul veacurilor, unor continui şi adesea radicale schimbări de interpretare, greşelile sînt fireşti şi inevitabile. Ideea infailibilităţii e opusă însăşi noţiunii de savant, de om de ştiinţă. Şi cred că stima pentru un om de ştiinţă nu înseamnă aprobare oarbă, preţuirea nu înseamnă acceptare fără rezerve, admiraţia nu înseamnă adulaţie. Ca orice savant, istoricul trebuie judecat şi apreciat în raport cu epoca lui, aşadar istoric. Asemenea consideraţii îmi sînt deosebit de vii în minte acum, cînd încerc să schiţez aportul lui Nicolae Iorga pe tărîmul mai restrîns al istoriei autohtonilor geto-daci ai meleagurilor noastre. Tratarea de către el a acestor probleme în diferite lucrări şi mai cu seamă în cele două părţi ale * 2 * Comunicare revăzută ţinută in şedinţa comemorativă a Academiei Republicii Socia- liste România, consacrată Împlinirii a 25 de ani de la asasinarea lui Nicolae Iorga. ..STUDrr\ tomul 18. nr. 6. p. 12* ~ '' 2 - c. S012 1228 ACAD. C. DAICOVICIU 2 primului volum din Istoria românilor 1 2 reprezintă o manifestare a poli- istorismului său. Nu mărturiseşte el singur în prefaţă că simte „nevoie de o îndreptăţire pentru publicarea acestor volume care-mi cer o sforţare puţin obişnuită şi o desfacere din ocupaţii la care ţineam, o părăsire a unor subiecte care mă interesează, mă pasionează chiar de multă vreme”? Nu spune el răspicat că primele două volume sînt cu totul noi?3. îmi dau foarte bine seama ce efort şi ce îndrăzneală a cerut abordarea unui întreg şi complex capitol din istoria patriei, ce uriaşă muncă de informare (şi infor- maţia lui N. lorga se dovedeşte a fi nu numai multilaterală, ci şi extrem de bogată), din domenii de strictă specialitate (arheologie, lingvistică indo- europeană etc.), a fost necesară pentru ca părţile închinate strămoşilor daci să poată fi elaborate. Ezitări, erori în stabilirea sau interpretarea anumitor evenimente sau amănunte nu pot să nu se găsească în aceste condiţii. Contrarul ar fi de mirare. Dar oare aceste aspecte sînt cele mai importante ? Natural, specia- listul trebuie să ţină seama şi de ele, şi eu însumi le-am relevat într-o lucrare de acum vreo 15 ani. E clar însă că pentru judecata durabilă a posterităţii trag mai mult în cumpănă ideile fundamentale exprimate de istoric, idei ce, deşi rareori pot rămîne exact în forma în care au fost expuse, îndeamnă la cercetare şi aprofundare, ba chiar domină o orientare a cercetărilor. Şi în această privinţă, capitolele închinate de Nicolae lorga autohtonilor geto-daci, adică unor probleme care nu se încadrau în specialitatea strictă a marelui istoric, sînt mănoase. Ni se pare că mulţimea paginilor tratînd istoria strămoşilor daci sînt dominate, la Nicolae lorga, de două idei principale : ideea unităţii, a unităţii complexe, care leagă nu numai străvechile populaţii de pe teritoriul actual al României, ci care le apropie pe acestea de neamurile şi seminţiile de primprejur, şi ideea sintezelor istorice care au făcut din neamul dacilor şi din civilizaţia lor ceea ce au şi fost, în realitate, acest popor şi cultură geto-dace. Sînt, fără discuţie, idei fecunde, şi dacă forma în care au fost exprimate ele acum aproape 30 de ani ni se poate părea susceptibilă de îmbunătăţire, putem fără grijă să subscriem la fondul lor. Descoperirile arheologilor au dovedit că unitatea „strămoşilor comuni, traci şi iliri”, de care vorbeşte N. lorga 4 5, e o realitate. La fel, nimeni nu se gîndeşte astăzi să nege că meleagurile noastre au fost în antichitate o regiune de influenţe necontenite, ba uneori chiar un ţinut de drumuri pe care se vîntură neamurile 8. Exercitarea atîtor înrîuriri — venite din deosebite direcţii şi în deosebite timpuri — a dus la sinteze rodnice de cultură materială şi spirituală, ba chiar etnice. E ceea ce, desigur, vrea să subli- nieze Nicolae lorga, deşi, poate, cu o carenţă de nuanţare, atunci cînd spune că dacii sînt o triplă sinteză : de agatîrşi, de traci şi de iliri. Adoptarea 1 N. lorga, Istoria românilor, I1 (Strămoşii înainte de romani), Bucureşti, ţiul Romei), Bucureşti, 1936. 2 Istoria românilor, I1, p. 3. 3 Ibidem, p. 5. 4 Ibidem, p. 13. 5 Ibidem, p. 12. iuou :ţi i \&iyi- www.dacoromanica.ro 3 NICOLAE IORGA ŞI AUTOHTONII 1229 şi topirea elementelor străine scitice, tracice, ilirice (ca şi a altora, de altfel) în cultura materială creată de geniul popular geto-dac a putut fi arheo- logic demonstrată; pe plan etnic, iarăşi e neîndoielnic că daco-geţii i-au asimilat pe aceia care s-au statornicit pe meleagurile lor, formînd enclave ca cea scitică sau traco-scitică din valea Mureşului mijlociu şi a Tîrnavelor, ori cea celtică din Transilvania şi Oltenia. Ideile sale fundamentale — a unităţii şi a sintezei — îl determină pe Nicolae Iorga să lărgească pînă la dimensiunile unei istorii vechi balcanice sau sud-est-europene capitolele consacrate trecutului îndepărtat al poporu- lui nostru. Privirea sa scrutează şi scrisul său exprimă, adesea foarte lapidar, aspectele cele mai variate. în cîteva cuvinte, el caracterizează, de exemplu, peisajul geografic al acestei antice istorii: ,,în mijloc o cetăţuie puternică, dar, pe alocuri, ca în Muntenia, cu păsuri uşoare de trecut, ajutînd legă- turile, iar sub coroana rotundă a piscurilor, o a doua, de rodnică, dar bine apărată podgorie, loc de retragere la nevoie, centru de radiere în vremurile bune” 6. în acest peisaj, daco-geţii sînt o populaţie statornică, caracterul general al civilizaţiei lor fiind „aşezarea . . . , opusă rătăcirii” altor seminţii7. Ca toţi tracii, ei sînt băştinaşi : „Autohtonia, legătura cu pămîntul pe care-1 ocupă şi azi, prin urmaşii lor, a tracilor... nu poate fi tăgăduită”8. Cuvintele „prin urmaşii lor” sugerează ideea continuităţii, căreia istoricul îi închină multe pasaje. După ce afirmă 9 că „nu e, la drept vorbind, decît o singură naţie la baza întregului românism oriental: daco-geţii”, istoricul semnalează elemente doveditoare ale continuităţii în construirea caselor, în costumul popular, în hidronimie 10 11. Evident, subliniind autohtonismul şi continuitatea elementului daco- getic, Nicolae Iorga e departe de a preconiza izolarea sau închistarea acestui element. Am văzut mai sus că el definea ţinuturile lor ca o regiune de necontenite influenţe. Capitole ca Sinteza scitică, Sinteza balcanică, Stre- curarea scită, Celtii în Balcani şi la Dunăre, Ilirii şi încercările lor de sin- teză, Sinteza greco-maceăoneană, Sinteza pontică nu fac decît să dovedească grija pe care istoricul o pune în explorarea tuturor influenţelor exercitate asupra populaţiei autohtone. Pe bună dreptate — şi acest lucru l-au dovedit în chip peremptoriu abia recent cercetările arheologice din zona extra- carpatică — Nicolae Iorga sublinia rolul cetăţilor elene ca Histria, Callatis şi Tomis ; în sugestive fraze, el vorbeşte despre „marea influenţă plăsmui- toare” a acestor poleis (şi cuvîntul „plăsmuitoare” ni se pare deosebit de nimerit dacă ne gîndim la profunda înrîurire pe care tehnica grecească a avut-o asupra geţilor din Dobrogea, sudul Moldovei şi cîmpia munteană), despre influenţa lor „aşa de activă şi trezitoare de energii” n. Dar istoricul nu uită că rolul civilizator, progresist al coloniilor elene e inseparabil legat de un proces de exploatare a localnicilor : e ideea pe care ne-o imprimă • Istoria românilor, I1 p. 10. 7 Ibiitem, p. 62. 8 Ibidem, p. 120. * Ibidem, p. 16. 10 Ibidem, p. 65, 89, 95. 11 Ibidem, p. 153 şi 154. www.dacoromanica.ro 1230 ACAD. C. DAICbVICIU 4 atunci cînd afirmă că „lumea mediteraneană cucereşte pe aceea a interi- orului exploatat” 12. în antichitatea clasică, ultima influenţă hotărîtoare care se manifestă asupra pămîntului şi locuitorilor Daciei e cea romană. Nicolae Iorga îşi dă seama de întreaga ei importanţă (nu vom insista, însă, căci tema apar- ţine altui articol comemorativ) şi de marea ei vechime : nu degeaba chiar şi epopeea lui Burebista e inclusă în acea parte a volumului I care e intitulată Sigiliul Romei. S-ar putea obiecta, e drept, că istoricul exagerează inten- sitatea acestei înrîuriri anterioare cuceririi traiane; mai importantă mi se pare însă viziunea justă a realităţilor istorice cuprinsă în următoarea carac- terizare a esenţei romanităţii din Dacia : „Fără strecurarea elementelor populare romane în vest.., şi fără încununarea prin cucerirea lui Traian peste fluviu a acestei pătrunderi necontenite, noua formă de civilizaţie ar fi fost getă, cum a fost germană aceea a Europei centrale. Apusul, adînc străbătut de românismul panonian, iliric, moesic, i-a dat, dimpotrivă, forma latină” 13. Insistînd asupra cîtorva idei mai generale cuprinse în preocupările lui Nicolae Iorga în legătură cu daco-geţii, n-aş vrea să se creadă că în pro- blemele de detaliu reuşita istoricului a fost mai mică. Desigur, acolo punctele de vedere controversate, susceptibile de alte interpretări, de precizări sau de corijări sînt mai numeroase. Dar trebuie relevat faptul că adesea, în chestiuni de amănunt privind mai cu seamă epoca lui Burebista-Deeebal, Xicolae Iorga dă dovadă de o penetrantă clarviziune şi de un ascuţit şi salutar simţ critic. Cu deplină dreptate vede el, de exemplu, în zvonul unei proiectate încuscriri între Octavianus şi regele dac Cotyso doar o calomnie a adversarilor triumvirului, legaţi de partida lui M. Antonius 14. La fel, aş putea atrage atenţia asupra fericitei definiri a politicii dacilor dintre Burebista şi Decebal (adică după moartea lui Burebista şi înainte de venirea pe tron a ultimului rege dac) ca tinzînd să menţină frontul dunărean după ce, prin pierderea Dobrogei, fuseseră obligaţi să-l abando- neze pe cel pontic15. îl. Iorga îşi dă seama că iazygii au fost, probabil, colo- nizaţi în cîmpia Tisei chiar de romani, doritori de a pune o stavilă între daci şi provincia pannonică 16; intuieşte folosirea de către daci a scrisului (intuiţie strălucit confirmată de recente descoperiri arheologice la Gră- diştea Muncelului) şi cunoaşterea de către Decebal şi anturajul său a limbii latine 17. Cu un simţ sigur al realităţilor istorice, el opiniază pentru localizarea anticei Tapae în Banat18 şi manifestă mult şi îndreptăţit scep- ticism faţă de valoarea documentară exactă a Columnei lui Traian : „Tot ce s-a adus în vremea noastră — zice el — pînă la tăgăduirile curajoase de dăunăzi ale unui Petersen nu face decît să clădească zadarnice conjecturi istorice şi militare pe o simplă serie de tablouri reprezentative, simbolice”19. 12 Istoria românilor, I1 p. 189. 13 Ibidem, p. 78. 14 Istoria românilor, I2, p. 45. 16 Ibidem, p. 46. 14 Ibidem. 17 Ibidem, p. 108. 13 Ibidem, p. 113. 18 Ibidem, P- 14G. www.dacoromanica.ro 5 NICOLAE IORGA ŞI AUTOHTONII 1231 Justă mi se pare, apoi, aprecierea pe care Nicolae Iorga o dă poli- ticii dunărene a lui Domiţian şi rezultatelor ei. Istoricul român e departe de a vedea în ele un insucces. El subliniază că, prin tratatul de pace din anul 89 e.n., o parte din pămîntul Daciei devenise „teren roman”, că Domiţian crease pentru viitoarea cucerire traiană solide capete de pod în stingă Dunării20. Sensul tratatului de pace el îl vede fără deformarea pe care criticile acerbe şi părtinitoare a căror ţintă fusese în istoriografia antică ultimul dintre Flavii au provocat-o chiar în mintea istoricilor moderni. Pacea din 89 nu e „o dovadă a laşităţii unui împărat bătut în chip ruşinos”, ci o mărturie a victoriei sale ; căci Decebal devine client al Bornei şi meşterii ce-i sînt puşi la dispoziţie de imperiu „fortifică pămîntul unui rege intrat în clientela romană, pe care împăratul înţelege a-1 întrebuinţa contra sar- maţilor şi germanilor rămaşi duşmani” 21. Poetice pagini scrie Nicolae Iorga despre şederea lui Ovidiu la Tomis şi despre înfăţişarea pe care ţara locuită de geţi o ia în ochii inconsolabilului exilat. Viguroase sînt şi pasajele închinate descrierii războaielor dacice ale lui Traian. Nu insist însă asupra lor, părîndu-mi-se mai vrednică de remarcat caracterizarea pe care istoricul o face lui Decebal, statului său şi politicii sale. Cu drept cuvînt vede Nicolae Iorga pericolul pe care Dacia liberă îl prezenta pentru hotarele Imperiului roman nu atît în forţa Daciei însăşi, cît în „noua legătură între barbari” pe care regatul lui Decebal era pe cale s-o închege. Decebal nu este un simplu conducător al unui stat; el „apare... ca şeful unei confederaţii, ca exponentul întregii barbarii libere”, şi în anul 101 e.n. „lui Traian trebuie să-i fi părut favorabil mo- mentul în care dintr-o singură lovitură ar putea s-o dărîme sau să şi-o supuie”. Dar prin gradul înalt de civilizaţie materială şi spirituală la care se ridicaseră dacii, Decebal, exponentul „barbariei libere”, e mai midt decît un „barbar” ; situaţia lui e „a unui mijlocitor între adevărata barbarie şi cultura greco-romană” 22. în aceste din urmă cuvinte e conţinută, în germene şi, natural, altfel formulată, noţiunea statelor de la periferia lumii sclavagiste clasice, elene şi romane, asupra căreia s-a insistat atîta în istoriografia din idtima vreme. Bîndurile de faţă nu vor să fie o analiză sistematică a vederilor lui Nicolae Iorga în domeniul istoriei antice a patriei noastre, ci doar o evocare a ideilor celor mai importante şi mai rodnice ale marelui istoric dispărut. Multe din ele, după cum s-a văzut, îndeamnă la cercetare şi aprofundare ; unele simt nevoia de completări şi îndreptări pe baza cercetărilor mai noi; se găsesc şi dintre acelea care pot fi combătute sau pe care noile date ale ştiinţei le-au infirmat. Dar, în definitiv, ce soartă mai bună poate avea un istoric decît aceea de a-i obliga şi pe cei care vor să-l întregească, şi pe cei care vor să-l combată să se apropie, mai mult decît el însuşi, de adevăr? Aşa cred că-i putem aduce acestui gigant al istoriografiei noastre cel mai nefăţărit omagiu şi cea mai proaspătă cunună de laur. 20 Istoria românilor, I2 p. 115 şi 117. 21 Ibidem, p. 115. 22 Ibidem, p. 102, 107 şi 109. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro N. IORGA ŞI PROBLEMA ROMANITĂŢII ORIENTALE DE acad. EM. CONDURACHI în monumentala operă a lui N. Iorga, a cărui viziune istorică cuprin- de întreaga umanitate, Romania orientală şi mai cu seamă dunăreană constituie una dintre ideile fundamentale, idee fecundă între toate, preo- cupîndu-1 pe N. Iorga de-a lungul întregii sale vieţi, idee pe care a studiat-o în cele mai mici amănunte, pe care a considerat-o din cele mai diferite puncte de vedere, pentru a ajunge la o concluzie pe care cercetările istorice şi arheologice actuale au confirmat-o de multe ori. Nu e, aşadar, de prisos să reluăm şirul ideilor sale, pentru a lămuri mai bine nu numai opinia sa în această privinţă, ci şi pentru a sublinia însemnătatea istorică a acestei realităţi vii pe care au constituit-o, începînd din secolul al IV-lea e.n., grupurile regionale ale populaţiei romanizate, asupra cărora se exercita tot mai mult presiunea triburilor în migraţie. Romanizarea tracilor şi geto-dacilor constituie primul act de impor- tanţă istorică generală care avea să determine, pentru multă vreme, destinul istoric al populaţiilor locuind pe cele două maluri ale Dunării, în aceeaşi măsură cu prezenţa diferitelor legiuni şi cohorte romane, în aceeaşi măsură cu monumentele greco-romane ale epocii imperiale, roma- nizarea regiunii dintre Balcani şi Dunăre poate şi trebuie să fie studiată mai cu seamă prin intermediul întemeierii de oraşe şi a dinamicii dezvol- tării acestora. Din acest punct de vedere, situaţia Moesiei e caracteristică. Deşi integrată în Imperiul roman în vremea lui Claudius, în 45 e.n., Moesia a înfăptuit în această direcţie progrese puţin însemnate. Explicaţia se află, desigur, în faptul că imperiul a avut de rezolvat numeroase alte probleme în cadrul celei de-a doua jumătăţi a secolului I e.n. Intensa activitate a unui guvernator de talia lui T. Plautius Aelianus în vremea lui Nero ar fi fost în măsură să depăşească dificultăţile momentane şi să dea un impuls procesului de urbanizare în regiunea balcano-danubiană dacă aceasta ar fi fost cu putinţă în cadrul general al politicii sale. De- abia după ce Traian a realizat cucerirea Daciei în 106 şi transformarea ,,sTUDn”, tomui îs. nr. o, 11. îMWwwadacnmmaiiica ro 1234 ACAD. EM. CONDURACHI o acesteia în provincie romană, dinamica urbanizării — deci şi cea a roma- nizării acestei noi provincii balcanice — şi-a atins ritmul său propriu. Procesul de romanizare, o dată declanşat, a luat şi în această regiune peri- ferică un avînt care nu avea să înceteze decît o dată cu sfîrşitul epocii imperiale. Mai mult decît atît, putem afirma că viaţa cetăţilor romane stabilite pe malul drept al Dunării cunoaşte un nou avînt, cu toată criza temporară a secolului al III-lea, chiar şi după strămutarea armatei şi administraţiei romane, care au părăsit Dacia în 271 e.n.; oraşele au contri- buit astfel într-un mod esenţial la continuarea şi la accelerarea procesului de romanizare a daco-romanilor rămaşi la nord de Dunăre. Numai aşa se explică faptul că formarea poporului şi a limbii române continuă fără întrerupere la nordul Dunării între secolele al III-lea şi al Vll-lea e.n., în plină epocă a migraţiunilor ; numai aşa se explică faptul că, în pofida condiţiilor deosebit de dificile pe care această populaţie le-a avut de înfruntat mai multe secole de-a rîndul, ea a reuşit să-şi desăvîrşească fizionomia spirituală şi caracterul specific, cu o limbă neolatină, înainte de sosirea şi stabilirea triburilor slave, mult mai puţin avansate. De altminteri aceasta este şi singura explicaţie a unui fapt extrem de semni- ficativ, şi anume că limba bulgară e singura limbă slavă puternic influenţată de elementul traco-roman sud-dunărean. Toponimia sud-dunăreană, precum şi morfologia limbii bulgare, oferă dovezi elocvente în acest sens. Romanizarea acestei regiuni, care, după Traian, se întindea de la Balcani la Carpaţii nordici, a continuat, aşadar, să joace un rol extrem de însemnat şi după părăsirea Daciei şi atacurile barbare care s-au succedat aici. De la bun început, N. Iorga s-a străduit să demonstreze cit de fragil şi de antiistoric era punctul de vedere după care singure triburile barbare, instalate din secolul al III-lea pe pămîntul imperiului, mai întîi la nordul Dunării, apoi în sudul fluviului, ar fi constituit baza etnică, socială şi culturală a noilor formaţiuni politice care anunţau deja evul mediu. Comparaţia cu Europa occidentală, a cărei situaţie era şi ea încadrată într-o schemă a cărei inconsistenţă a fost demonstrată de atunci de mulţi istorici, a fost şi ea respinsă cu diferite argumente de istoricul nostru, care cunoştea mai bine decît oricare altul viaţa provinciilor balcanice ale Imperiului bizantin. în această ordine de idei, el avea predecesori iluştri, dintre care Fustei de Coulanges a fost unul dintre cei mai repre- zentativi. într-adevăr, autorul Cetăţii antice a demonstrat cu mărturii incontestabile cît de profunde erau rădăcinile societăţii şi tradiţiei romane în ţinuturile care, cîteva secole mai tîrziu, aveau să constituie nucleul regatelor germanice ale Galiei, Italiei şi Spaniei. Sărăcia izvoarelor istorice referitoare la regiunea balcano-dunăreană nu l-a împiedicat pe N. Iorga să precizeze modul în care, în condiţii fără doar şi poate diferite, s-a com- portat populaţia romanizată din sud-estul european faţă de triburile care, o dată cu secolul al III-lea, s-au năpustit dincolo de limes-ul imperial. Trebuie să subliniem înainte de toate sagacitatea unită cu prudenţa cu care N. Iorga utilizează, atît în studiile sale speciale cît şi în marile sale sinteze, argumentele de ordin istoric, epigrafic şi mai cu seamă lingvistic, prin intermediul cărora imaginea unei societăţi puternic organizate în www.dacoromanica.ro 3 N. IORGA ŞI PROBLEMA ROMANITĂŢII ORIENTALE 1235 cursul a mai mult de şapte secole de prezenţă romană în Balcani capătă un contur şi tonalităţi mai mult decît sugestive. La fel ca în Occident, dar în alte circumstanţe istorice, oraşele şi satele romane din sud-estul european au izbutit, pînă la un moment dat măcar, să străbată vicisi- tudini politice care deseori luau forma unor dezastre militare. Faptul însuşi că această populaţie romanizată a asimilat grupuri etnice nume- roase de altă origine trebuie să fie considerat ca un semn evident nu numai al prezenţei ei, ci şi al unei deosebite capacităţi politice şi culturale. Con- stituirea la nord de Dunăre, în condiţii uneori obscure, a poporului şi limbii române, al căror caracter neolatin nu se mai cere subliniat, nu poate fi înţeleasă dacă am uita prezenţa şi tradiţia romană, întărite chiar — şi N. Iorga a subliniat întotdeauna acest fapt în aparenţă straniu — prin dificultăţile situaţiei politice care închegau şi mai mult solidari- tatea bazată pe o limbă şi o ideologie comune. Mai bine cunoscute, gru- purile neolatine sud-dunărene se dovedesc îndeajuns de tenace pentru a da naştere macedoromânilor, dalmaţilor şi istroromânilor. Lumea romană sau romanizată a Sud-estului european, tîrîtă în vîrtejul care a întovărăşit dezastrul imperiului şi instalarea triburilor în migraţiune, apare în studiile lui N. Iorga cu luminile şi umbrele sale, ieşind în evidenţă dintr-un context istoric destul de colorat. Yom încerca în paginile ce urmează să reluăm argumentarea istoricului în acest domeniu, adăugind unele puncte de vedere sau unele amănunte apărute în urma cercetărilor efectuate după tragica sa dispariţie. Nu din pricina vreunei idei preconcepute nu acordă el o prea mare însemnătate mărturiilor istorice referitoare la prezenţa triburilor ger- manice la sud de Dunăre. Tribulaţiile lor prin Balcani îi erau cunoscute în cele mai mici amănunte. Cu toate acestea şi în pofida frecvenţei ştirilor istorice cu privire la mişcările lor, la izbucnirile lor ostile, aceste triburi nu au lăsat urme durabile în această regiune în întregime romanizată la acea dată. Dimpotrivă, Iorga insistă îndeajuns asupra prezenţelor gotice pe teritoriul fostei Dacii şi a regiunilor romanizate depinzînd de aceasta. Concluzia pe care o trage din studiul atent al izvoarelor istorice care amintesc trecerea sau prezenţa goţilor pe teritoriul pe care îl numeşte Bomania danubiană este, mai înainte de toate, cea a unei coexistenţe. Alături de Bomania trebuie să se ia în consideraţie şi existenţa unei Gothia la nord de Dunăre. Ea nu constituie însă, după N. Iorga, nici o formaţiune independentă, nici o realitate etnică predominantă. Fără îndoială, legă- turile cu imperiul au fost, mai cu seamă între 271 şi 300, destul de slabe. Slabe în sensul că imperiul, care trecea prin cea mai gravă criză pe care o cunoscuse vreodată, nu mai era capabil să-şi impună triburilor germanice voinţa, cărora fosta Dacie le fusese concedată. Dar, chiar şi în acest moment, imperiul îi considera pe goţii sau pe gepizii aşezaţi la nordul Dunării ca fiind federaţi. în această calitate primeau ei subsidiile ale căror urme concrete ni le relevă descoperirile monetare. Aceste legături s-au întărit începînd cu epoca lui Constantin, pentru care apărarea limes- ului danubian era întovărăşită de o recucerire de teritorii la nordul Dunării. Cîteva capete de pod, reconstituite la Drobeta, la Sucidava, ori construite la Constantiniana Daphne, în cîmpia munteană, marchează prima etapă www.dacoromanica.ro 1236 ACAD. EM. CONDURACHI 4 a unei politici imperiale care avea să-şi dea roadele măcar pînă la mijlocul secolului al Y-lea. De-abia invazia hunică avea să distrugă acest sistem de apărare, graţie căreia Eomania orientală fusese întărită în însăşi temeliile ei. Cercetările arheologice efectuate în ultimii ani au confirmat în între- gime ideile lui N. Iorga cu privire la viaţa — modestă, fără îndoială, dar profund legată de pămîntul natal — a populaţiei romanizate rămase în Dacia şi în provinciile extracarpatice după plecarea armatei şi administra- ţiei romane. La adăpostul zidurilor cîtorva oraşe—Ulpia Traiana, Apulum, Potaissa, Napoca, Porolissum, Ampelum — şi mai ales în numeroasele sate fortificate de la nordul şi sudul Carpaţilor, populaţia romanizată a continuat să trăiască în condiţii, desigur, tot mai modeste. Uneltele şi ceramica romană, ca şi ritualul funerar de tradiţie provincială romană, descoperite în mai mult de 50 de localităţi din Transilvania (Biertan, Lechinţa de Mureş, Cristeşti, Dej etc.), sînt categorice în acest sens. Aşa se explică faptul că o cultură considerată mai înainte ca gotică (Sîntana de Mureş —Cerneahov) s-a dovedit a fi, în urma unui examen mai atent, o civilizaţie eclectică formată de elemente etnice diverse, în rîndul cărora elementul daco-roman nu lipsea. O descoperire efectuată la Spanţov, în cîmpia munteană, dovedeşte coexistenţa goţilor şi daco-romanilor, care, împrumutînd unele forme ale culturii materiale a triburilor barbare, păstrau cu tenacitate elementele lor specifice. Pentru a încheia acest şir de detalii, adăugăm că descope- ririle din spaţiul carpato-dunărean ne permit să vedem în ce mod cultura populaţiei dacoromâne a constituit o parte integrantă a acestui complex, considerat cîndva pe nedrept ca exclusiv gotic. Studii mai noi schiţează de asemenea efectele penetraţiei gotice în sudul Moldovei, unde încă din epoca romană se constituie un grup dacic puternic romanizat. Desco- periri la fel de importante în Muntenia, la Ipoteşti-Cîndeşti, Ciurelu, dovedesc tenacitatea acestei populaţii dacoromanizate la nord de Dunăre în secolul al Y-lea. Aceasta explică de altminteri unitatea lingvistică a limbii române vechi, care s-a format ca limbă neolatină tocmai în acest timp, de vreme ce contactul cu idiomurile slave, care are loc la sfîrşitul secolului al Yl-lea, nu-i modifică cu nimic nici structura morfologică, nici sintaxa. Pe bună dreptate, aşadar, subliniase cu atîta vigoare N. Iorga atît ruralizarea populaţiei daco-romane, cît şi unitatea pe care le reflectă formarea limbii române. Istoricul scoate în evidenţă trăsăturile ei fun- damentale. Domeniile cele mai importante ale vieţii economice — agri- cultura şi păstoritul — îşi păstrează caracterul fundamental latin. Yiaţa socială, constituită în condiţiile specifice ale unei provincii părăsite, poartă aceeaşi amprentă. Comunitatea rurală este un fossatîim (sat), oamenii în vîrstă sînt veterani (bătrîni). Ideologia creştină rămîne latină : basilica devine biserică, crux cruce, zilele săptămînii îşi păstrează numele latin. Pînă şi organizarea obştilor societăţii dovedeşte această permanenţă romană, pe care N. Iorga a subliniat-o în toate cercetările sale. El e astfel adus să precizeze unele detalii menţionate de texte, cum ar fi Viaţa lui Ulfila, scrisă de Auxentius, episcop de Durostorum, care, încă din secolul www.dacoromanica.ro 5 N. IORGA ŞI PROBLEMA ROMANITĂŢII ORIENTALE 1237 al IV-lea, distingea Eomania danubiană de barbaricum. Aceste detalii sînt cu atît mai interesante cu cît Iorga le raportează la alte evenimente şi la alte locuri asemănătoare : Viaţa sf. Severinus descrie cetăţile din Nori cum apărate de căpeteniile creştine împotriva germanilor care treceau sau se aşezau temporar pe acele meleaguri. Un Vitelianus din Zaldapa, pe Dunăre, se ridică în fruntea populaţiei romane şi a barbarilor împotriva stăpînirii bizantine. Slăbirea puterii romane făcea necesară constituirea unei autorităţi locale, care va fi încă de pe acum nucleul unei serii de formaţi- uni politice locale, a căror însemnătate pentru continuitatea şi dezvoltarea Bomaniei — sau mai degrabă a Bomaniilor dunărene — a fost pusă în lumină de către istoricul nostru. Noua ofensivă imperială din vremea lui Iustinian întăreşte mai mult această permanenţă. N. Iorga a stăruit în a releva consecinţele politice ale acestei reconquista, care avea să asigure dominaţiei romane în sud-estul european puncte de sprijin de o importanţă excepţională. Oraşele sînt reclădite. Fortăreţele romane însărcinate cu apărarea Dunării se refac graţie acestui efort, Moesia şi Tracia redevin centre strategice la adăpostul cărora populaţia romanizată sau elenizată cunoaşte un ultim avînt. Cît de justă este interpretarea acestei ofensive iustiniene de către N. Iorga, cît de mare a fost avîntul oraşelor şi al satelor din regiunea balcanică şi pontică ne-o dovedesc cu prisosinţă recentele săpături şi cercetări arheologice. Săpăturile iugoslave de la Iustiniana Prima, săpă- turile bulgare de la Novae, Abrittus şi Durostorum, cercetările româneşti de la Histria, Tomis şi Callatis relevă imaginea unei vieţi urbane înflo- ritoare, cu palate magnifice, case de comerţ, basilici administrative, biserici de proporţii monumentale. Toate aceste descoperiri ne obligă să reconsiderăm viziunea prea schematică a unei epoci de iremediabilă decadenţă. Satele sînt mai dense ca oricînd. Ceramica romano-bizantină, uneltele, bijuteriile şi monedele dovedesc în mod strălucit măsura în care această renaştere iustiniană a fost fecundă şi în domeniul rural. Fără doar şi poate, N. Iorga n-a uitat niciodată umbrele imaginii pe care Procopius dorea s-o transmită spre gloria stăpînului său. Bealitatea vie, aşa cum apare ea din săpături, confirmă totuşi punctul de vedere al istoricului nostru, după care politica primului basilens bizantin a dus pînă la ulti- mele sale consecinţe modul de viaţă roman şi conştiinţa apartenenţei la romanitate. Influenţa exercitată de către civilizaţia romană, mai vie ca oricînd în sud-estul Europei, asupra triburilor, în marea lor majoritate slave, aşezate la sud de Dunăre înspre sfîrşitul secolului al Vl-lea a fost imensă. Numai datorită acestei influenţe noii veniţi au putut să-şi modifice modul de viaţă, să-şi îmbogăţească tehnica şi repertoriul decorativ. Con- tactul, coexistenţa, în sfîrşit civilizaţia acestor grupuri de populaţii au fost în ultima vreme studiate în condiţii de cercetare superioare faţă de vremea cînd a scris N. Iorga studii despre romanitatea balcanică în secolul al Vl-lea. Dar cadrul general în care avea să se petreacă această simbioză, ca şi procesul de interpenetraţie care avea să modifice fundamental tabloul etnic şi politic al Balcanilor după stabilirea slavilor, a fost schiţat cu o mînă de maestru de către cel care cunoştea mai bine decît orice alt istoric istoria politică şi culturală a elementelor ce se confruntau. El s-a www.dacoromanica.ro 1238 ACAD. EM. CONDURACHI 6 ridicat mai cu seamă împotriva ideii false, antiistorice, după care slavii ar fi găsit aşa-zisul vid în Sciţia Mică şi în Moesia. Să ne fie îngăduit să amintim în această privinţă un amănunt extrem de sugestiv : numele actualului sat Camena din Dobrogea nu e decît traducerea slavă a numelui latin Petra, atestat de o inscripţie găsită pe loc. Limba bulgară poartă şi ea amprenta unei componenţe latine, aport al populaţiei traco-romanizată, care ajunsese tocmai atunci la gradul cel mai înalt al unităţii sale politice şi ideologice, graţie efortului lui Iustinian şi răspîndirii creştinismului oriental. Consideraţi în mod abuziv ca ajungînd şi stabilindu-se într-o regiune epuizată şi lipsită de vechii ei locuitori, slavii organizaţi în co- munităţi rurale nu au înlocuit, în fapt, niciodată, la începuturile istoriei lor balcanice, nici conştiinţa romană a populaţiei locale, nici autoritatea imperială care continua să se exercite pînă la gurile Dunării. Manifestînd una dintre intuiţiile care fac opera lui mai actuală ca oricînd, N. Iorga şi-a dat seama că adevărata cotitură politică în istoria acestei regiuni începe abia o dată cu venirea bulgarilor. Oricum ar fi, de-abia la sfîrşitul secolului al Vll-lea apare marea fisură care avea să rupă unitatea lingvistică a acestei mase traco-romanizate, despărţind-o în cele trei ramuri, meridi- onală, vestică şi nordică : macedo-românii, istro-românii şi daco-românii. Lăsînd la o parte, fără a o uita, soarta romanităţii balcanice, N. Iorga a încercat să precizeze mai înainte de toate şi în măsura posibili- tăţilor destinele romanităţii rămase izolate dincolo de Dunăre. Un fapt ce se impusese majorităţii istoricilor, şi anume persistenţa acestui element roman, i-a prilejuit lui Iorga scrierea unora dintre cele mai frumoase pagini ale sale. Trăind departe de marile drumuri de migraţiune ale ultimelor triburi, această insulă de romanitate nu mai putea însă să se sprijine pe contactul direct cu imperiul. Ea trebuia să-şi găsească de aici înainte resursele vieţii economice, sociale şi politice din propria sa experi- enţă, din propria sa soartă. Pentru ÎT. Iorga, această populaţie este înainte de toate una rurală, ale cărei legături cu a sa terra avea să-i dea şi numele de ţărani. I s-a imputat uneori această imagine, viziune poate statică, a unei vieţi izolate şi aproape imobile. O dată mai mult, ultimele cercetări arhe- ologice ne obligă să acceptăm, cu unele îndreptări, punctul său de vedere static doar în aparenţă. Deşi lentă, evoluţia social-economică şi culturală a acestei romanităţi izolate era consecinţa condiţiilor generale ale unei ţări şi ale unui popor încă în formare, pentru care tivita a devenise cetate, prin excelenţă întă- rită, şi satul o aşezare apărată cu şanţ (cf. fossatum „sat”). Fără îndoială, o parte a acestei populaţii trebuia să găsească în mişcarea pendulatorie a vieţii pastorale o formă de viaţă care, punînd-o la adăpost de contactul deseori primejdios cu triburile barbare, avea să întărească caracterul arhaic al limbii şi obiceiurilor sale. Arheologia ne dă, o dată mai mult, dovada concretă a existen- ţei unei populaţii agricole. într-adevăr, săpăturile recente au scos la iveală prezenţa unei populaţii a cărei ceramică, ca şi unele tradiţii creştine, sînt absolut diferite de cele cunoscute şi folosite de către slavi. Va trebui www.dacoromanica.ro N. IOHGA ŞI PROBLEMA ROMANITĂŢII ORIENTALE 1239 să aşteptăm, desigur, de la săpăturile viitoare mai multe precizii pentru a putea stabili cu certitudine dimensiunile acestui fenomen care relevă o tradiţie puternic romanizată; încă de pe acum, „enigma” poporului român nu mai este decît o amintire a vechilor polemici. într-adevăr, graţie ultimelor săpături, avem la ora actuală dovada unei prezenţe romanice la nordul Dunării, ca şi a unui contact cu lumea bizantină, care—mai ales după ofensiva lui Ioan Tzimiskes —pusese din nou piciorul pe pămîntul vechii Eomania dunărene. Texte şi descoperiri de toate categoriile oferă dovezi evidente în acest sens. Fortăreţele bizantine de la Herakleia şi Hîrşova, valul de piatră care străbate Dobrogea datează din această epocă. Un număr tot mai mare de monede bizantine din secolele X—XII ne dau imaginea unei societăţi redeşteptate; cîteva oraşe şi mai ales foarte numeroase sate, în care locuia o populaţie care, în pofida atîtor vicisitudini, nu uitase tradiţiile, tehnica şi arta romano-bizantină, dovedesc o dată mai mult cît de mare a fost, pentru istoria acestor regiuni, însemnătatea României dunărene. O dată mai mult, prin stăpînirea deosebită a izvoarelor şi prin ascuţimea viziunii sale, X. Iorga a ştiut să urmărească geneza şi importanţa istorică a unui fenomen ale cărui aspecte, uneori contradictorii, nu sînt decît laturile convergente ale unei singure şi durabile unităţi. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro NICOLAE IORGA, ISTORIC AL EVULUI MEDIU ROMÂNESC DE ŞTEFAN PASCU A cuprinde, a sintetiza şi a sistematiza tot ce a produs această minte dinamică, enciclopedică constituie o greutate pe care anevoie o poate învinge cineva. Nici un domeniu al istoriei din cele mai vechi timpuri pînă în contemporaneitate n-a rămas în afara curiozităţii şi interesului marelui învăţat, preocupat de a cunoaşte şi a înfăţişa întreaga viaţă a omenirii, toate epocile istorice, toate popoarele, culturile şi civilizaţiile. Dacă în problemele antichităţii se declara el însuşi un „nespecialist”, în cele ale istoriei medievale şi moderne era, fără îndoială, unul dintre cei mai buni cunoscători ai vremii sale, nu numai din ţara noastră, dar şi de peste hotare. Era şi formaţia sa de la „Şcoala de înalte studii” de la Paris şi apoi de la Universitatea din Leipzig, dar era în acelaşi timp şi vocaţia sa pentru aceste întinse şi complexe epoci din istoria omenirii. Istoria evului mediu, a Bizanţului, a Sud-estului european, a Europei întregi, a fost cîrnpul său de investigaţie ce l-a captivat mai mult şi unde contri- buţia sa este remarcabilă. Dar activitatea cea mai bogată a lui Nicolae Iorga, cantitativ şi calitativ, a îmbrăţişat în primul rînd istoria evului mediu al ţării noastre. Varietatea problematicii sale în acest domeniu este uimitoare şi în aceeaşi măsură şi modalităţile de rezolvare a problemelor abordate. Iorga a publicat cel mai mare număr de documente, cele mai multe studii de detaliu din toate domeniile : istoria relaţiilor agrare, a meşte- şugurilor, a comerţului, istoria politică (internă şi externă), a armatei, istoria culturii (literatură, învăţămînt, presă, artă), a bisericii etc. în multe pro- bleme şi chiar domenii a fost un pionier, în numeroase altele un conti- nuator, de multe ori pe o treaptă superioară, a înaintaşilor : din generaţia de la 1848, N. Bălcescu, M. Kogălniceanu, A.Tr. Laurian, Al. Papiu-Uarian, a continuatorilor acestora, cărora le-a fost contemporan : B. P. Hasdeu, Gh. Bariţiu, A.D. Xenopol, Gr. Tocilescu, V.A. Urechia, şi a celor din „studii”, *■». 18. „„ a. p. 'WwW.dacoromamca.ro 1242 ŞTEFAN PASCU 2 generaţia, sa : D. Onciul, I. Bogdan, C. Ginrescu, pentru a aminti doar pe cei mai de seamă. ★ Pentru Nicolae Iorga, problema izvoarelor depăşeşte cadrul strict al specialităţii, devenind o componentă a concepţiei sale istorice. El era convins că o istorie adevărată nu se poate scrie decît atunci cînd faptele vor fi aflate din izvoare, trecute printr-o critică severă, metodică, apoi fixate cu toată îngrijirea necesară L Era concepţia pozitivistă a vremii, care prefera o metodă mai riguroasă de cercetare, bazată pe izvoare şi pe erudiţie. Metoda învăţată la Paris şi Leipzig, la care s-a adăugat necesitatea impusă de situaţia cercetărilor istorice de la noi, dublate de o pasiune sta- tornică de a descoperi noi dovezi necesare înfăţişării cît mai veridice a tre- cutului istoric al poporului român, explică activitatea celui mai meritoriu cercetător şi editor de documente dintre istoricii români de totdeauna. Nici o arhivă mai însemnată — şi chiar numeroase mai mici — de pe teri- toriul ţării n-a fost uitată, după cum toate arhivele de seamă din Europa au fost rînd pe rînd cercetate, cu rezultate deosebite : Paris, Veneţia, Milano, Berlin, Viena, Nurnberg, Innsbruck, Madrid, Londra, Budapesta, Stockholm, Oslo, Varşovia, Lwow, Constantinopol şi multe altele. Paralel a studiat în mod critic munca predecesorilor şi contemporanilor săi în domeniul publi- cării de documente şi revistele în care s-au publicat acestea, de la „Arhiva românească” a lui Kogălniceanu şi „Magazin istoric pentru Dacia” al lui Bălcescu şi Laurian pînă la marea colecţie Hurmuzaki, emiţînd în aceeaşi vreme principii şi metode cu privire la culegerea de documente interne româneşti şi la adunarea şi tipărirea izvoarelor relative la istoria românilor 1 2. Efortul şi erudiţia lui Nicolae Iorga în domeniul cercetării arhivelor şi a publicării documentelor s-a concretizat în cele trei volume de Note şi fragmente cu privire la istoria românilor 3, care cuprind 2 253 de documente dintre anii 1367 şi 1772, adunate din arhivele şi bibliotecile din Paris, Berlin din alte arhive din Germania, Italia şi Austria multe culese în timpul studiilor din Franţa şi Germania, completate apoi în anii următori; în cele şapte volume din colecţia Hurmuzaki, însumînd circa 6 000 de pagini, documente dintre anii 1320 şi 1841, culese din arhivele din ţară, din cele italiene, germane, franceze, austriece, greceşti, turceşti etc.4 ; în cele 31 de volume de Studii şi documente cu privire la istoria românilor, dintre care 17 se referă la evul mediu (secolul al XVI-lea — prima jumătate 1 Despre concepţia actuală a istoriei şi genezei ei. Lecţie de deschidere a cursului de istorie universală la 1894, In Generalităţi cu privire la studiile istorice, Bucureşti, 1944. 2 Mole critice asupra culegerilor de documente interne româneşti, Bucureşti, 1903, 34 p., şi Despre adunarea şi tipărirea izvoarelor relative la istoria românilor, in Prinos lui A. D. Sturdza, Bucureşti, 1903, p. 1 — 120. 2 Bucureşti, 1895—1897. 4 Voi. X, Rapoarte consulare din Iaşi şi Bucureşti (1763 — 1844); voi. XI, Acle din secolul al XVI-lea relative mai ales la domnia şi viaţa lui Petru Şchiopul; voi. XII, Acte relative la războaiele lui Mihai Viteazul (1594 — 1602) ; voi. XIV, Documente greceşti, part. I (1320—1716), part. II (1717—1777); voi. XV, Acte şi scrisori din arhivele ardelene: Bistriţa, Braşov şi Sibiu, part. I (1358-1600), part. II (1601-1825), Bucureşti, 1897-1913. www.dacoromanica.ro 3 NICOLAE IORGA, ISTORIC AL EVULUI MEDIU ROMANESC 1243 a secolului al XlX-lea), documente şi regeşte culese în marea majoritate din arhivele ţării, unele însă şi din cele străine (Polonia, Germania şi Ţările de Jos)5. Pe lingă aceste mari colecţii, mii de documente formează alte volume aparte, oglindind viaţa economică şi socială a ţărilor române : orga- nizarea financiară de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea pînă la începutul seco- lului al XlX-lea 6; situaţia agrară şi socială din secolul al XVIII-lea pînă la începutul secolului al XlX-lea7, activitatea şi organizarea negustorilor de la sfîrşitul secolului al XV-lea pînă la începutul secolului al XlX-lea8, relaţi- ile economice şi politice ale Ţării Eomâneşti şi Moldovei cu oraşele ardelene : Braşovul9, Sibiul10 şi Bistriţa 11 din secolul al XV-lea pînă în prima jumă- tate a secolului al XlX-lea, cu Lwowul în secolul al XV-lea şi al XVI lea12, viaţa, organizarea şi lupta pentru drepturi a meşteşugarilor şi negustorilor din secolul al XVI-lea pînă la mijlocul secolului al XlX-lea 13 etc. Altele oglindesc situaţia politică internă şi externă : viaţa şi preocupările boierilor şi ale domnilor în general14, anumite domnii (Petru Şchiopul, Mihai Viteazul15, Constantin Brîncoveanu)16 sau familii domnitoare (Cantacuzino17, Calli- maehi18) ori anumite perioade din istoria politică a ţărilor noastre 19. 5 Voi. I II, Socotelile Bistriţei şi acte relative la istoria cultului catolic in Principate; voi. IX, Legăturile Principatelor române cu Ardealul de la 1601 ta 1690 ; voi. V —VII, Cărţi domneşti, zapise şi răvaşe; voi. VIII, Scrisori de boieri şi negustori munteni şi olteni către casa de negoţ Bagi Pop; voi. X, Braşovul şi românii. Scrisori şi lămuriri; voi. XI, Cercetări şi re- geşte documentare ; voi. XIV, Scrisori din arhiva grecilor din Sibiu ; voi. XIV ; Hlrlii din arhiva mănăstirii Hurezului; voi. XVI, Documente şi reqeste diverse; voi. XIX —XX, Documente felurite ; voi. XXI XXII, Documente interne ; voi. XXI1II, Acte străine din arhivele Galiţiei, vechii Prusii şi Ţările de jos ; voi. XXV, Corespondenţa negustorului craiovean Dimitrie Aman {1794 l\34), Bucureşti, 1901-1913. ' 6 Documente şi cercetări asupra istoriei financiare şi economice a Principatelor Române, Bucureşti, 1900. 7 Situaţia agrară, economică şi socială a Olteniei in epoca lui Tudor Vladimirescu. Docu- mente contemporane, Bucureşti, 1915, XXVI + 423 p. 8 Scrisori de negustori, Bucureşti, 1925, XIV + 223 p. 9 Socotelile Braşovului, Bucureşti, 1899; Braşovul şi românii. Scrisori şi comunicări, Bucureşti, 1905, 455 p. ; Îndreptări şi întregiri la istoria românilor după actele descoperite in arhivele săseşti : I. Braşovul, Bucureşti, 1905, 42 p. 10 Socotelile Sibiului, Bucureşti, 1890, 32 p. 11 Documente româneşti din arhivele Bistriţei, 3 voi. Bucureşti, 1899 — 1900; Socotelile Bistriţei, Bucureşti, 1901, XLIX + 536 p.; Acte şi scrisori din arhivele oraşelor ardelene (Bistriţa, Braşov, Sibiu), 2 voi., Bucureşti, 1911 1913. 19 Relaţiile comerciale ale ţărilor noastre cu Lembergul, Bucureşti, 1900, 183 p. 13 Scrisori şi zapise de meşteri români, Bucureşti, 1926, VIII + 142 p. ; Breasla blănarilor din Botoşani. Catastihul şi actele ei, Bucureşti, 1911, 34 p.; Scrisori de negustori, Bucureşti, 1925, XIV + 233 p. ; Acte din arhiva Companiei de comerţ oriental din Braşov, Văleni, 1932, LII + 360 p. 14 Cărţi domneşti, zapise şi răvaşe, 2 voi., Bucureşti, 1903—1904; Scrisori de boieri, Văleni, 1912, VIII + 163 p. ; Scrisori domneşti, Văleni, 1912, VIII + 214 p.; Scrisori de boieri. Scrisori de domni, ed. a 2-a, Văleni, 1925, VIII + 344 p. ; ed. a 3-a, Văleni 1928, VIII +328 p. 15 Documente nouă . .. relative la Petru Şchiopul şi Mihai Viteazul, Bucureşti, 1898, 68 p. 13 Documente privitoare la Constantin-Vodă Brîncoveanu, Bucureşti, 1901, XXIII+ 177 p. 17 Documente privitoare la familia Cantacuzino, Bucureşti, 1902, 360 p. 18 Documente privitoare la familia Callimachi, 2 voi., Bucureşti, 1902 — 1903. 19 Ştiri despre veacul al XVIII-lea tn ţările noastre după corespondenţe diplomatice străine, 2 voi., Bucureşti, 1909—1910; Acte româneşti din Ardeal privitoare tn cea mai mare parte la legăturile secuilor cu Moldova, Bucureşti, 1916, XI + 94 p. .. www.dacoromanica.ro 1244 ŞTEFAN PASCU 4 O colecţie importantă şi aparte de documente îmbrăţişează cele mai im- portante instituţii juridice din ţările române în evul mediu 20. Ultima lucrare a lui Xicolae Iorga, apărută postum, se încadrează în această preocupare a marelui istoric de a pune în valoare supravieţuirea vechilor obiceiuri juridice româneşti într-un oraş transilvănean, Haţegul: conducerea românească a oraşului cu juzii şi adunările obşteşti, aşa cum rezultă din cele 385 de hotărîri ale sale dintre 1725 şi 1847 — cele mai multe în limba română — toate problemele vieţii cotidiene ale populaţiei acestui oraş : juridice, bisericeşti, militare, economice (negoţ, păşuni)21. Această strădanie neobosită şi rezultatele uimitoare ale ei au stîrnit invidia multora, care socoteau că-i vor umbri aureola cîştigată prin unele aprecieri nedrepte, ca aceea că „acest om e incapabil să facă altceva decît să publice documente”. Acestor răutăţi, Iorga le opunea realitatea, afir- mînd că era necesară această muncă „pentru că informaţia era încă atît de restrînsă, încît a se risca istorisiri, a scrie pagini de istorie asupra acelora pe care le aveau la îndemînă era muncă zadarnică” 22. Potrivit concepţiei lui Iorga — ceea ce sporeşte şi mai mult valoarea colecţiilor sale de documente — , publicarea documentelor în sine nu era de ajuns; o muncă de erudiţie, ştiinţifică, o operă istorică însemna valo- rificarea conţinutului acestora. De aceea Iorga îşi însoţeşte totdeauna colec- ţiile de ample introduceri, adevărate studii monografice, în care este pusă la contribuţie, pe lingă documentele cuprinse în colecţia respectivă, o informaţie amplă pe baza altor izvoare şi lucrări publicate pînă atunci. Aşa face la toate volumele din colecţia Hurmuzaki şi mai ales la voi. X — XI şi XII, care sînt precedate de studii ample cu privire la istoria Princi- patelor române pe timp de un veac, de la sfîrşitul secolului alXVIII-lea pînă la jumătatea celui următor; aşa face la toate volumele din colecţia Studii şi documente..., şi mai ales la voi. I — II, care sînt însoţite de un amplu studiu cu privire la răspîndirea catolicismului în ţările române din secolul al XVI-lea pînă în prima jumătate a secolului al XlX-lea ; la voi. IV, în care sînt înfăţişate relaţiile dintre cele trei ţări române în secolul al XVII-lea ; la voi. Socotelile Bistriţei, Braşovului şi Sibiului, în care sînt scoase în evidenţă evenimente importante cu privire la viaţa economică, socială şi politică, la datini şi obiceiuri : legăturile comerciale zilnice dintre oraşele ardelene şi ţările române de la sud şi est de Carpaţi, schimburile de mărfuri, cu un cuvînt intensitatea vieţii economice din evul mediu, apoi schimbări de domni şi războaie, obiceiuri la naşteri şi nunţi, istoria apărînd astfel „îmbogăţită, crescută ca viaţă şi culoare”. Introducerea la volumul de documente cu privire la Compania de comerţ orientală din Braşov este o adevărată istorie a negustorilor „greci”, între care mulţi români, de religie ortodoxă, „grecească”, de la sfîrşitul secolului al XVI-lea pînă în 1821, cu perioadele grele şi cele de prosperitate. Studiile introductive la cule- gerile de „scrisori” de boieri, de domni, de negustori şi meşteşugari înfă- ţişează evoluţia claselor şi păturilor respective de la primele începuturi, 2<* Aneiens documenis de droil roumain, 2 voi., Bucureşti, 1930—1931. 21 Un oraş românesc din Ardeal. Condica Haţegului, 1725 —1847, Bucureşti, 1941. 22 Romantism şi naţionalism in istoriografia românească, In Generalităţi ..., p. 185. www.dacoromanica.ro 5 NICOLAE IORGA, ISTORIC AL EVULUI MEDIU ROMANESC 1245 după formarea statelor feudale, pînă la sfîrşitul evului mediu, cu rosturile lor politice şi economice, cu obiceiurile şi idealurile fiecăreia dintre ele. Cuprinzătoarea şi originala introducere la Documentele de drept românesc este o schiţare a istoriei dreptului nescris, a obiceiului pămîntului, aşa cum a fost păstrat veacuri de-a rîndul de ţărănime mai ales, dar şi de orăşenime în parte, a dreptului de proprietate (asupra pămîntului arabil, a pădurilor, păşunilor, viilor, heleşteielor), — dreptul de succesiune, dreptul penal şi civil, procedura, dreptul comercial, financiar, administrativ şi bisericesc. în dorinţa de a asigura istoriei românilor o temelie cît mai trainică şi mai solidă, Xicolae Iorga s-a preocupat, este adevărat nu în aceeaşi măsură ca în cazul documentelor, de alte categorii de izvoare : cronicile, descrierile călătorilor sau vizitatorilor străini care au trecut sau au poposit pe meleagurile noastre, însemnările de pe cărţi şi inscripţiile de tot felul. In cazul izvoarelor narative interne, marele istoric începe printr-o cercetare de analiză a cronicilor muntene, din secolul al XYII-lea şi al XVIII-lea, cel dintîi studiu mai întins, pătrunzător şi cu rezultate noi, chiar dacă nu toate concluziile sale s-au dovedit, prin cercetările ulterioare, întemeiate. Această încercare de sistematizare şi ordonare a cronicilor muntene este întregită de publicarea multora dintre ele în ediţii ştiinţifice şi,' uneori critice : învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie 23, Viaţa lui Constantin Cantemir de Dimitrie Cantemir24, Operele lui Constantin Cantacuzino 25, Genealogia Cantacuzinilor de banul Mihail Cantacuzino 26 Istoria domnilor Ţării Româneşti, pe care o atribuie greşit căpitanului Constantin JFilipescu 27. Chiar dacă lucrările lui Xicolae Milescu nu se referă la istoria românilor, pomenirea lor printre izvoarele editate de Iorga este explicabilă prin faptul că autorul lor aparţine culturii româ- neşti 28; de asemenea şi lucrarea secretarului de limba italiană al lui Constantin Brîncoveanu, Del Chiaro, care este un preţios izvor pentru cunoaşterea societăţii româneşti de la sfîrşitul secolului al XYII-lea şi începutul celui următor 29. Aşa cum procedase în cazul colecţiilor de documente, tot astfel şi ediţiile de cronici sînt însoţite de introduceri ample, lămuritoare. Intro- ducerea la învăţăturile lui Neagoe, de exemplu, înfăţişează activitatea culturală şi de ctitor a domnului muntean. Studiul introductiv la operele lui Constantin Cantacuzino prezintă viaţa şi activitatea eruditului român şi analizează opera acestuia. Xicolae Iorga aprecia în chip just însemnătatea ştirilor şi impresiilor diferiţilor călători străini cu privire la cele văzute în ţările române pentru 23 Neagoe Vodă (Basarab), învăţăturile lui către fiul său Teodosie, Văleni, 1910, VIII -l 336 p. ’ 21 Bucureşti, 1925, 12 p. 26 Bucureşti, 1901, XLIII + 180 p. 28 Bucureşti, 1902, XI + 565 p. 27 Filipescu (Constantin căpitanul), Istoriile domnilor Ţării Româneşti, Bucureşti, 1902, XXXIX + 223 p. 28 Oevres inedites de Nicolas Milescu, Bucureşti, 1929. 120 p. 29 Chiaro (Anton Maria Del), Istoria delte moderne rivoluzioni delta Valachia, Bucureşti, 1914, 256 p. www.dacoromanica.ro 1246 ŞTEFAN PASCU 6 întregirea tabloului veridic al societăţii româneşti îu diferite timpuri, încă din timpul studiilor în Franţa şi Germania, trimetea „Arhivei” din Iaşi mici contribuţii de această natură : observaţiile lui Maiolino Bissac- cioni cu privire la Moldova diu prima jumătate a secolului al XVII-lea 30, descrierea de călătorie a ataşatului rus Iosif Hristian Stiuve 31 şi a lui Domenico Sestini cu privire la viaţa economică, socială şi politică a Prin- cipatelor române din ultimul sfert al veacului al XVIII-lea 32. Căutările lui Iorga în acest domeniu continuă cu stăruinţă şi după aceea, publicînd însemnările unor călători, ambasadori şi misionari despre ţările noastre din veacul al XVII-lea pînă la mijlocul secolului al XVIII-lea 33. încoro- narea acestei preocupări sînt cele trei volume, întregite apoi cu un al patrulea, de Istoria românilor prin călători, în care sînt înfăţişate impresiile scrise a peste 150 de călători despre ţările române, începînd din secolul al XV-lea pînă în secolul al XX-lea, în care se reflectă viaţa de toate zilele, obiceiurile de la sate şi oraşe, organizarea armatei, a bisericii, insti- tuţiile, viaţa socială, economică şi politică, îndreptîndu-le cînd sînt greşite, completîndu-le cînd sînt prea sărace 34 *. în sfîrşit, călătorul neobosit, care a cutreierat toată ţara pentru a-i cunoaşte frumuseţile, dar şi nevoile şi aspiraţiile poporului, a găsit răgazul necesar de a cerceta, cu mintea sa iscoditoare şi cu ochiul său scrutător, cărţi vechi, biserici, cimitire etc., adunînd vestigiile trecutului. Rezultatul acestei strădanii sînt cele două volume de Inscripţii din bise- ricile României 35 şi alte două de Scrisori şi inscripţii ardelene şi maramu- reşene 36, completate de alte inscripţii şi însemnări slavone, adunate de pe cărţi, odoare şi odăjdii bisericeşti, pietre de mormînt, de pe pereţii bise- ricilor şi mănăstirilor cu o muncă necruţătoare şi o inimă plină de ardoare 37. ★ Istoriografia pozitivistă, în care se încadrează şi activitatea lui Xicolae Iorga, acorda importanţă — chiar dacă nu echivalentă — tuturor factorilor care contribuie la dezvoltarea societăţii : factorilor vieţii mate- riale şi celor ai vieţii spirituale. Problemele economice şi sociale ale evului mediu şi, ca urmare, interesul într-o măsură sporită pentru viaţa maselor în comparaţie cu rolul personalităţilor ce ocupau aproape întreaga scenă istorică în scrierile istoriografiei romantice sînt prezente şi în preocupările lui Xicolae Iorga. 30 Maiolino Bissaccioni şi războaiele civile din Moldova, în „Arhiva societăţii ştiinţifice şi literare”, II, 1892, p. 645 — 651, 701 — 726. 31 Sftrşitul veacului al XVIII-lea in ţările române după o anonimă carte de călătorie, în „Arhiva”, II, 1892, p. 308. ’ 32 Călătoriile lui Domenico Sestini tn Muntenia, In „Arhiva”, IV, 1893, p. 171 — 583. 33 Călători, ambasadori şi misionari tn ţările noastre şi asupra ţărilor noastre, Bucureşti, 1899, 84 p. ' ' 34 Istoria românilor prin călători, 3 voi., Bucureşti, 1920—1922; ed. a 2-a In 4 voi., Bucureşti, 1928-1929. 36 Inscripţii din bisericile României, 2 voi., Bucureşti, 1905 — 1908. 34 Scrisori şi inscripţii ardelene şi maramureşene, 2 voi., Bucureşti, 1906. 37 Contribuţii la istoria bisericii noastre, In „Anal. Acad. Rom.” Secţ. ist., XXXIV, 1911, P- 453-487. www.dacoromanica.ro 7 NICOLAE IORGA, ISTORIC AL EVULUI MEDIU ROMANESC 1247 Problema agrară şi a relaţiilor agrare au fost înfăţişate în mai multe studii speciale, pentru a forma apoi capitole întregi în marile sinteze. Pornind de la constatarea existenţei unor autonomii locale, „romanii” populare, cum sînt numite acestea, descoperite nu numai în Apus, ci şi în Sud-estul Europei, inclusiv în regiunea carpato-dunăreană, ca una dintre caracteristicile lumii ce premergea evului mediu, Nicolae Iorga ajunge la concluzia că în ţările române există în primele veacuri ale evului mijlociu un regim primitiv de proprietate ţărănească liberă, fără clase conducătoare, „sate fără stăpîn, fără concurenţă între bogaţi şi săraci”. Locuitorii acestora erau plugari liberi, paşnici, care numai în unele ţinuturi, siliţi de nevoi, duceau o viaţă păstorească. Juzii, condu- cătorii satelor, şi voievozii, conducătorii văilor, şi-ar fi transmis puterea, judecătorească şi militară; ei rămîneau însă ţărani, ca şi ceilalţi. într-o asemenea societate n-ar fi existat familii cu drepturi anterioare şi supe- rioare asupra unor teritorii. Acest regim agrar, popular şi egalitar al comunităţilor agricole, în care toţi ţăranii ar fi avut drept la pămînt, la delniţă, îşi avea originea în societatea tracilor, peste care s-au suprapus romanii. Asemenea regim, ca urmare a unei solidarităţi rurale derivate din descendenţa comună dintr-un bătrîn, moş al tuturor locuitorilor unui sat, ar fi existat în Transilvania pînă prin veacnl al XlII-lea, cînd dreptul de stăpînire al ţăranilor a fost uzurpat de feudalitatea maghiară, iar în Moldova şi Ţara Românească pînă în secolul al XV-lea. Statele noastre erau socotite o creaţie ţărănească, domnii ar fi fost ţărani şi tot ţărani ar fi fost şi boierii, sfetnicii acelora, îmbrăcaţi în „port româ- nesc, asemenea bătrînilor chemaţi la judecăţile ţărăneşti”. Această boie- rime a începuturilor evului mediu n-ar fi fost stăpînă de moşii mari; doar prin danii domneşti aceşti boieri ar fi ajuns proprietari 38. Istoriografia nouă, materialist-istorică, n-a confirmat aceste teze, dovedind, dimpotrivă, începutul procesului de diferenţiere încă în sinul obştilor săteşti, unde îşi au sorgintea viitoarele clase ale societăţii feudale : boierimea şi ţărănimea dependentă. Acestea apoi erau destul de bine conturate în perioada care a precedat formarea statelor feudale româneşti. Pe de altă parte, din cele dintîi documente interne, din secolele XIV— XV, se constată existenţa unei boierimi stăpîne de sate, de moşii şi o ţărănime dependentă, cu obligaţii în produse, mai tîrziu şi în muncă şi bani faţă de stăpînii feudali. De asemenea, originea proprietăţii feudale nu se reduce doar la daniile domneşti; uzurparea pămînturilor ţărăneşti a constituit un alt mijloc important de formare şi de sporire a proprietăţii feudale. Boierii, şi cu atît mai puţin domnii, nu erau ţărani nici ca port, nici ca situaţie socială; ei erau feudali, asemenea celor din alte societăţi medievale. 38 Asemenea idei se găsesc răspindile in numeroase lucrări ale lui N. Iorga, cu deose- bire in : Constatări istorice cu privire la viaţa agrară a românilor, Bucureşti, 1908, p. 5—7; Developperrent de la question rurale en Roumanie, Iaşi, 1914 ; Evolution de la question rurale en Roumanie jusqu’ă la Râforme agraire, Bucureşti, 1929, p. 1 — 12; Anciens documenls de droit roumain, voi. I, Bucureşti, 1930, pretată, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, ed. a 3-a, Văleni, 1931, introducere. www.dacoromanica.ro 1248 ŞTEFAN PASCU 8 Analizînd raporturile sociale din Transilvania, X. Iorga accen- tuează deosebirea dintre „naţiunile” privilegiate şi români, ajungînd la concluzia că românii nu aveau privilegii deoarece s-au aflat în locurile lor de aşezare de totdeauna39. Această situaţie explică sufe- rinţele ca urmare a exploatării maselor ţărăneşti de către nobilime şi deter- mină marile răscoale din secolele XV—XVI. Xicolae Iorga manifestă înţelegere şi simpatie faţă de aceste mulţimi, care, pentru a-şi cuceri o viaţă omenească, se răscoală. Bidicarea ţărănimii în 1437 este socotită o mişcare de adîncă nemulţumire „a claselor de jos”, la care participă ţărănimea „fără deosebire de naţie”40. Băscoala din 1514, condusă de Gheorgbe Doja, „eroul popular”, a fost a ţăranilor români, cu „tovarăşii lor de robie ungurii” şi cu secuii apăsaţi de nobilii ridicaţi din mijlocul lor 41. Evoluţia raporturilor agrare din Moldova şi din Ţara Bomânească în secolele următoare, al XVI-lea şi al XVII-lea, este înfăţişată mult mai aproape de realitate : încălcări, cotropiri de pămînturi ţărăneşti ca urmare a dezvoltării economiei băneşti, pretenţiile boierimii de a se considera proprietară ab antiqiio, tendinţele ei de a confunda ţărănimea liberă cu cea dependentă. Ţărănimea liberă, la rîndul ei, trăia în condiţii infe- rioare pe pămîntul care de fapt nu-i mai aparţinea şi unde singura ei ra- ţiune de a fi era lucrul pe seama stăpînului. Ţărănimea redusă la această situaţie nu-şi mai poate păstra multă vreme libertatea personală. Mulţi ţărani îşi părăsesc pămîntul în căutarea unor condiţii de viaţă mai uşoară. Dar boierii fără braţe de muncă nu puteau trăi. De aceea Mihai Viteazul, pentru a cîştiga sprijinul boierimii, a cedat voinţei acesteia de a putea dispune de persoana ţăranului, urmarea fiind legarea de glie a ţărănimii. Cu toată ofensiva boierimii, ţărănimea liberă n-a putut fi însă desfiinţată. Băzeşii şi moşnenii reuşesc să-şi mai păstreze libertatea şi vechiul mod de viaţă, situaţie înfăţişată de Xicolae Iorga în studiile sale cu privire la moşnenii din diferite părţi ale Ţării Eomâneşti42. Prezentarea relaţiilor dintre ţărănime şi boierime în secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea conţine unele teze juste şi altele susceptibile de interpretare. Sînt just prezentate, de exemplu, tendinţele boierimii de a-şi lărgi proprietăţile prin cotropirea pămîntului ţărănesc, înrăută- ţirea situaţiei ţărănimii ca urmare a acestei ofensive şi a sporirii obliga- ţiilor faţă de stăpînii feudali, de domnie şi de Poarta otomană. îfu se confirmă însă teza că în secolul al XVII-lea, din cauza luptelor pentru tron care au slăbit boierimea, n-ar fi existat o oligarhie boierească. Chiar aceste lupte dovedesc existenţa oligarhiei boiereşti, care se constituie în „partide” şi care-şi susţine candidaţii la domnie. De asemenea este conformă cu realitatea afirmaţia că în timpul fanarioţilor boierii erau destul de puternici, adevăraţi „moşieri” care stăpîneau ţara. Datorită 39 Unirea Ardealului, în Conferinţe şi prelegeri, Bucureşti, 1943, p. 60. 40 Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, voi. I, Bucureşti, 1915, p. 193. 41 Ibidem, p. 201. 42 Din viaţa moşnenilor vieri ai ţinutului Săcuienilor, în Pagini de istorie culturală, Bucu- reşti, 1911; Moşnenii de pe Verbilău şi de pe valea Buzăului, Bucureşti, 1913 ; Moşnenii din Cremenari. O contribuţie la vechea viaţă a satelor munlene, Bucureşti, 1931. www.dacoromanica.ro 9 NICOLAE IORGA, ISTORIC AL EVULUI MEDIU ROMANESC 1249 intensificării luptei ţărănimii împotriva acestora, Constantin Mavrocordat a fost nevoit să efectueze reformele cunoscute şi nu în primul rînd sub influenţa „filozofiei” apusene. Iorga recunoaşte îndreptăţirea ţăranilor din Transilvania de a se răscula, cum s-a întîmplat în 1784—1785, şi chiar de a înlocui clasa dominantă abuzivă cu alta, care să-i înţeleagă, să-i reprezinte 43. Prin multe din tezele sale cu privire la relaţiile agrare din evul mediu, X. Iorga se situează alături de cei mai înaintaţi istorici, reeunoscînd drepturile „ancestrale” ale ţărănimii asupra pămîntului, subliniind rolul „maselor dispreţuite şi umilite”, „capacitatea creatoare” a acestora. ★ Un alt aspect al istoriei social-economice a românilor îmbrăţişat cu predilecţie de Xicolae Iorga este acela al meşteşugurilor şi negoţului din evul mediu. Cele dintîi sînt înfăţişate în evoluţia lor începînd cu in- dustria casnică, industrie care asigura îmbrăcămintea omului şi a casei, din care se dezvoltă meşteşugurile săteşti, ţărăneşti. Meşterii ţărani pro- duceau hrana, îmbrăcămintea şi încălţămintea sătenilor, confecţionau uneltele agricole şi cele necesare gospodăriei. Cei dintîi meşteri „publici” ar fi fost străini, nemţi, şi de-abia în secolul al XYII-lea s-ar fi format o „clasă ” de meşteri români. Dacă tezele care înfăţişează cele două faze de început în dezvoltarea meşteşugurilor sînt juste, nu corespund realităţii premisele celei de-a treia faze, a meşteşugarilor şi meşteşugurilor orăşeneşti. Căci se ştie că foarte mulţi meşteri ţărani români, aşezîndu-se în oraşe, au constituit populaţia cea dintîi a acestora împreună cu negu- storii şi numai după aceea s-au stabilit şi unii meşteri străini. Tabloul branşelor sau ramurilor meşteşugăreşti prezentat de Iorga acoperă toate „industriile”, cum le numeşte el: alimentare, îmbrăcăminte şi încăl- ţăminte, de construcţii, de armament, metalurgice, apoi cele de lux, zugrăvitul, ceasornicăria etc. O rectificare se impune şi în ce priveşte înfiinţarea breslelor cu caracter profesional, care îşi au începuturile la sfîrşitul secolului al XVI-lea şi în primii ani ai celui următor şi nu doar în secolul al XVIII-lea. In continuare, Iorga înfăţişează influenţele asupra vechilor meşteşuguri a modelor străine, orientale, dar şi occidentale, iar la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul celui următor naş- terea „fabricilor”, adică a manufacturilor44. Xegoţul a constituit un alt subiect îmbrăţişat cu interes de Xicolae Iorga. Încă din timpul explorării arhivelor ardelene din Braşov, Sibiu şi Bistriţa, legăturile comerciale dintre cele trei ţări române au fost urmărite cu multă migală. Volumele de documente cuprinzînd actele din aceste arhive, apoi socotelile celor trei oraşe din sudul şi răsă- ritul Transilvaniei, documentele Companiei orientale, corespondenţa boie- 43 Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, voi. II, p. 12. 44 Cf. nota 13, apoi Meşteri din alte vremuri, In „Literatură şi artă română”, 1900, p. 680 — 693; Megolul şi meşteşugurile in trecutul românesc, Bucureşti, 1906; Vechiul meşteşug de clădire al românilor, in „Convorbiri literare”, 1903, p. 396 — 424; Meşteşugul de picturi şi sculpturi in trecutul românesc, în Istoria românilor in chipuri şi icoane, Craiova, 1921, p. 196 — 226 ; Meşteşugurile la români, ibidem, p. 202 284 ; Istoria industriilor la români, Bucureşti, 1927. www.dacoromanica.ro 1250 ŞTEFAN PASCU 10 rilor din Ţara Românească cu casa de negoţ Hagi Pop din Sibiu, activitatea unor mari negustori ca Dimitrie Aman, relaţiile comerciale cu Lwowul etc. sînt însoţite de studii, mai întinse sau mai restrînse, toate însă contribuţii noi la cunoaşterea activităţii negustoreşti în evul mediu. Prefaţa publicaţiei care cuprinde numeroase scrisori de negustori din secolul al XY-lea pînă în prima jumătate a secolului al XlX-lea este o scurtă expunere sintetică cu privire mai ales la negustorii din această perioadă, iar lucrarea Negoţul şi meşteşugurile în trecutul românesc poate fi socotită o sinteză a aceleiaşi probleme, privită din alt unghi, al acti- vităţii comerciale, al schimbului de produse al ţărilor române în întreg evul mediu 45 *. Sinteza sa de Istoria comerţului românesc înfăţişează pro- blema sub toate aspectele : drumuri, mărfuri, negustori, oraşe4B. în toate aceste lucrări, pe lîngă ştirile faptice bogate şi importante, îşi găsesc locul numeroase aprecieri juste cu privire la existenţa unui schimb intens de produse între cele trei ţări române în întreg evul mediu şi în ejioca modernă, pe de o parte, între acestea şi ţările vecine sau chiar mai de- părtate, pe de altă parte, un schimb de negustori, mari şi mici, un comerţ activ de tranzit venit dinspre apusul, centrul, nordul şi estul Europei sau chiar din Orientul Apropiat. Se găsesc constatări veridice cu privire la importanţa negoţului şi a drumurilor comerciale în formarea şi dezvoltarea oraşelor şi chiar a statelor noastre feudale, cu privire la rolul relaţiilor comerciale dintre ţările române, ,,o adevărată formă eco- nomică a Unirii româneşti”47. Sînt însă şi unele interpretări faţă de care se impune o anumită rezervă. Astfel, de pildă, nu este conformă cu realitatea afirmaţia că negoţul şi viaţa orăşenească n-ar veni dintr-o dezvoltare a poporului nostru, ci s-ar datora rolului jucat de negustorii străini (germani, saşi, unguri, polonezi, greci, turci etc.) şi care în seco- lul al XVI-lea ar fi format ,,o burghezie de împrumut şi de oarecare amestec”48, că de-abia după aceea negustorii români ar fi acaparat negoţul. Cercetările bazate pe cunoaşterea unei documentaţii mai com- plete şi pe înţelegerea justă a acesteia au demonstrat naşterea multor oraşe din aşezări rurale, o parte din locuitorii cărora se ocupau cu negoţul şi care au continuat această îndeletnicire în condiţii mai bune în tîrgurile şi oraşele respective, că încă din secolul al XlV-lea se pomenesc negus- tori români nu numai pe piaţa internă, dar şi pe piaţa multor oraşe străine, că în secolul al XY-lea domni moldoveni şi munteni colabo- rează şi iau apărarea acestei negustorind faţă de concurenţa unor negus- tori veniţi din alte părţi, că prezenţa negustorilor din Principatele român» în oraşele ardelene este cunoscută de numeroase documente şi subliniată de cei ce descriu viaţa economică a oraşelor respective. Dacă este justă aprecierea cu privire la importanţa drumurilor comerciale româneşti în „comerţul lumii”, este exagerat rolul acestor drumuri în formarea statelor 15 Bucureşti, 1906, 263 p. 41 Istoria comerţului românesc. Drumuri, mărfuri, negustori şi oraşe, eil. a 2-a, voi. 1, Epoca veche, Bucureşti, 1925, 327 p. 47 Scrisori de negustori, Bucureşti, 1925, p. XII. 48 Ibidem. www.dacoromanica.ro 11 NICOLAE IORGA, ISTORIC AL EVULUI MEDIU ROMANESC 1251 noastre feudale 49. în sfîrşit, este meritul lui Nicolae Iorga de a fi studiat printre cei dinţii istorici români monedele care au circulat în ţările noastre în evul mediu şi poate cel dinţii măsurile : de greutate, de capacitate, de suprafaţă, atît de importante pentru cunoaşterea vieţii economice şi sociale medievale. ★ Este o caracteristică a concepţiei pozitiviste şi idealiste, în care se încadrează şi activitatea lui îl. Iorga, de a acorda vieţii politice o pon- dere mai însemnată, chiar dacă nu neagă un anumit rol factorilor social- economici. Se explică astfel proporţia acordată istoriei politice în an- samblul dezvoltării societăţii. în studiile sale speciale şi în marile sinteze istoria politică este urmărită îndeaproape. în aceste studii şi mai ales în ultima sa mare sinteză Istoria românilor, îl. Iorga concentrează tot ceea ce i s-a părut mai semnificativ din noianul de date şi fapte, căutînd să le ordoneze într-o largă viziune de istorie a românilor de pretutindeni. Evenimentele se desfăşoară într-o semnificativă simultaneitate de la Dunărea de jos pînă în nordul Transilvaniei, din Banat pînă în nordul Moldovei. Fenomene asemănătoare, mişcări cu caracter politic şi social, se înregistrează în secolele X—XI la românii din Dobrogea, precum şi la cei din Transilvania. în orice parte se desfăşoară aceste mişcări, ele sînt în primul rînd de caracter popular, deoarece aceste formaţiuni politice, care nu sînt încă state, erau „ţări” populare, cu o cultură şi tradiţii populare, ceea ce ar explica şi supravieţuirea lor în timpul dominaţiei unor popoare de stepă : pecenegi, cumani şi tătari, care au fost influenţate în unele obiceiuri şi instituţii50 51. Formaţiunile politice româneşti din Transilvania din secolele X—XI au fost studiate cu prilejul analizei vechilor cronici maghiare din secolele XII—XIII, ajungînd la concluzia că aceste formaţiuni erau destul de puternice pentru a încerca să-şi apere autonomia 61. Vechimea românilor în Transilvania, adeverită de izvoare, este demonstrată de Iorga şi pe baza onomasticii şi a toponi- miei din părţile Crişanei, reflectată în cele mai vechi documente cu- noscute 52 53 *. Voievodatul Transilvaniei, încadrat din punct de vedere politic în regatul feudal maghiar, şi-a putut păstra autonomia aproape totală deoarece ar fi fost format din „ţări” româneşti, în frunte cu cnezi şi voievozi. Foimaţiunile dobrogene de la sfîrşitul secolului al Xl-lea, a lui Tatos, Sestlav şi Satza, sînt considerate organizaţii, „voie- vodate” româneşti, aşa cum erau şi cele din Transilvania acelei vremi 5‘, 19 Drumurile de comerţ creatoare ale •statelor româneşti, în „Buletinul Institutului econo- mic românesc”, 1927, p. 455 470. 60 Cele mai vechi cronici ungureşti şi trecutul românilor din Transilvania, in „Revista istoricii”, 1921, p. 1 22; 1922, p. 10 27, şi în limba franceză in „Bulletin de la section histo- riquc”, 1921, p. 193 223; 1922, p. 1 21. 51 Istoria românilor, voi. III, passim. 52 Vechimea şi originea elementului românesc in părţile Dihariei, Oradea, 1921, 16 p. 53 Cele dinţii cristalizări de stat ale românilor, in „Revista istorică”, 1919, p. 103—113; şi In limba franceză in „Bulletin de la section historique”, 1920, p. 33 46. www.dacoromanica.ro 1252 ŞTEFAN PAS CU 12 provocînd o discuţie vie şi contradictorie în legătură cu etnicitatea acestor formaţiuni şi a căpeteniilor lor. Pentru înţelegerea uneia dintre cele mai puţin studiate şi mai puţin cunoscute epoci din istoria românilor, Nicolae Iorga caută mereu noi informaţii, pe care le interpretează în chip original, aproape de rea- litatea istorică a vremii, descoperind astfel alte realităţi politice româ- neşti în vremea dominaţiei cumane, ca aceea a brodnicilor, apoi în timpul stăpînirii tătarilor în Moldova 64 *. Pe această bază populară ar fi luat naştere şi cele două .,domnii” româneşti de la sud şi est de Carpaţi, în care nu intră „descălecarea” legendarului Negru Vodă şi nici a maramureşanului Dragoş Vodă, stă- pînul doar al unei „căpitănii regale”. Basarab „nu e un întemeietor, ci un continuator, iar la urmă un eliberator”. Pe lîngă acestea două, alte ţări române existau în diferite părţi ale Transilvaniei 66. Problemele economice şi mai ales politice prezente la Dunărea de jos în aceeaşi vreme şi în perioadele ce au urmat au constituit prilejuri de revenire şi de adîncire, tot atîtea contribuţii lămuritoare ale lui Iorga la istoria evului mediu. Folosind o foarte bogată documentaţie din izvoare româneşti, ungureşti, poloneze, italiene, publicate şi inedite, perspectiva istoriei Moldovei şi Ţării Româneşti apare într-un orizont mai larg în legătură cu cele două cetăţi Chilia şi Cetatea Albă 58 sau cu prezenţa şi rolul veneţienilor în Marea Neagră, înţelegîndu-se mai lim- pede situaţia Dobrogei în secolul al XIV-lea şi rolul „despotului” Do- brotici, apoi legăturile veneţienilor de la Marea Neagră cu turcii şi cu popoarele balcanice şi ale lui Ştefan cel Mare cu Veneţia 67. Efortul de lămurire a celor mai importante, ca şi a celor mai puţin însemnate, din numeroasele probleme politice ale evului mediu românesc este reflectat în sutele de studii mai mari şi mai mici care tratează cele mai felurite probleme, prezentate în chip personal. Caracterul ţărănesc, patriarhal al ţărilor noastre s-ar fi menţinut multă vreme; însăşi concepţia fundamentală în domeniul fiscal ar fi fost aceea a vieţii moşneneşti străvechi, iar apărarea independenţei ţărilor noastre prin singurii fii ai ţării, a fost un principiu de bază. Ţara Româ- nească din timpul lui Mircea cel Bătrîn ar fi avut rostul de coordonare a vieţii Sud-estului european, odată străveche patrie traco-ilirică. Vechile datini alcătuite de-a lungul secolelor şi reprezentînd o măreaţă operă de creaţie populară şi naţională formează baza societăţii68. Rostul principal şi strădaniile eroice ale românilor după Mircea cel Bătrîn erau acelea de a-şi apăra ţara, şi nu numai pe aceasta, ci întreaga creştinătate, ameninţate şi una şi alta de turci. în fruntea acestei lupte erau „cavalerii”, titlul care caracterizează întreg voi. IV al sintezei, din- 54 Brodnicii şi românii, Bucureşti, 1920, 28 p. . Imperiul cumanilor şi domnia lui Basaraba, Bucureşti, 1927, 7 p. ; Românii şi tătarii, in Momente istorice, Bucureşti, 1927, 10 p. 55 Istoria românilor, voi. III, p. 15G, 209 şi 215. 66 Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, Bucureşti, 1891, 419 p. 67 Veneţia in Marea Neaf/ră, 3 lase., Bucureşti, 1912—1914. 58 Istoria românilor, voi. III, p. 288. www.dacoromanica.ro 13 NICOLAE IORGA, ISTORIC AL EVULUI MEDIU ROMANESC 1253 tre care sînt îndrăgiţi de Iorga mai ales Dan „cel viteaz”, „cavalerul cruciat”, care cel dinţii a folosit şi oastea de mercenari străini, şi „prinţul Alexandra” al Moldovei. „Luptele de partid”, în care Iorga nu vede însă decît rivalităţi de ordin personal şi nu fenomenul economic, social şi politic al fărîmiţării feudale, a slăbit puterea de rezistenţă a ţărilor române. Beînvierea vremilor glorioase se împlineşte de către Ylad Dracul şi, mai ales, de „cruciatul de sînge român” Iancu de Hunedoara, „Ioan al lui Voicu din Inidoara”, care era înainte de toate „un cavaler, un viteaz”, pe care domnii Moldovei îl socoteau „părintele şi ocrotitorul lor” 69. în acelaşi timp, nemulţumirile unei „lumi oprimate” izbucnesc în 1437 într-o răscoală a ungurilor şi românilor, care se constituie într-o „obşte” în frunte cu un stegar. în cererea răsculaţilor de a se aduna în fiecare an căpitanii lor şi cîte doi bătrîni, Iorga vede un obicei „curat românesc”, iar adunarea pe un munte corespunde „tîrgurilor de fete”. De altfel asemenea obiceiuri existau peste tot, cum se pomeneşte în 1457 în Banat, unde districtele româneşti obţin „un adevărat privilegiu de naţie, ca şi al saşilor de odinioară”80. Preferinţele lui Iorga s-au oprit cu deosebire la momentele importante şi la personalităţile marcante din istoria medievală a românilor, cărora le-a consacrat opere fundamentale şi studii de amănunt, toate pline de noutate în ce priveşte informaţia şi interpretarea. Sînt astfel lămurite : originea şi tinereţea lui Ştefan cel Mare, organizarea armatei, luptele, raporturile cu biserica, stăpînirile domnului moldovean în Transilvania etc. Din asemenea preocupări şi cunoştinţe a putut rezulta cea dintîi monografie amplă a marelui domn moldovean, o operă ştiinţifică bazată pe toate izvoarele cunoscute atunci şi pe multe inedite, o operă literară în acelaşi timp. Ştefan este caracterizat drept „apărătorul Orientului creştin”, ridicat în scaunul de la Suceava, unde, „după dispariţia imperiu- lui creştin al lumii răsăritene, s-ar fi reluat solemn sacrele lui tradiţii”. Sînt înfăţişate Moldova, Ţara Românească şi Transilvania într-o pers- pectivă largă, sînt zugrăvite fapte, lupte şi oameni, între care portretul spiritual al lui Ştefan cel Mare este de o rară frumuseţe : „Cinstit şi har- nic, răbdător fără să uite, viteaz fără cruzime, straşnic în mînie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al lucrurilor fmmoase, făiă nici o trufie în faptele sale”. După ce-şi îndeplineşte rolul de apărător al Dunării de jos, Ştefan luptă pentru organizarea Moldovei din punct de vedere politic-administrativ şi fiscal, pentru ca, întărit în domnie, să poată lupta „pentru unitatea politică a celor două ţări româ- neşti”. Succesele antiotomane ale lui Ştefan au făcut să fie cunoscută în toată Europa „această Moldovă... a cărei putere ostăşească şi al cărei re- sort moral aşa de puternic erau o descoperire, o mîngîiere şi o asigurare”. După marile victorii împotriva turcilor, Ştefan îşi reglementează „soco- teala cu tînăra Polonie”, cu care prilej celor „doi români” (Ştefan şi Bar- 59 60 59 Istoria românilor, voi. IV, p. 5, 11, 21, 30, 64, 103 passim. 60 Ibiâem, p. 58 59 şi 115. www.dacoromanica.ro 1254 ŞTEFAN PASCU 14 tolomeu Dragffy, voievodul Transilvaniei) se alătură, pentru apărare, al treilea... Radu Vodă, noul domn muntean”61. Moştenirea lui Ştefan cel Mare s-a concretizat în eforturile de men- ţinere a situaţiei ţărilor române, aşa cum o transmisese bătrînul şi viteazul domn, în „hegemonia culturală a lui Basarabă-Xeagoe”. în Moldova, bo- ierimea tînără dorea cu entuziasm să reînvie trecutul măreţ, iar Ştefăniţă se hotărăşte a lua conducerea „acestei generaţii de noi cavaleri”, în timp ce în alt colţ al ţării „bănăţenii se aflau în frontul cruciadei”. în timpul domniei lui Petru Rareş, hotărîrea dietei transilvănene de a crea un stat suveran sub conducerea voievodului de origine română Ştefan Mailath nu intra în planurile domnului moldovean deoarece Mailath se visa „cîrmuitorul unei Dacii”, mergînd pe urmele lui Iancu de Hune- doara. Rareş, pierzîndu-şi tronul din cauza duşmanilor care-1 înconjoară de toate părţile, iar ai săi îl părăsesc, Moldova însăşi îşi pierde independen- ţa. La revenirea lui Rareş, poporul din Moldova a manifestat mare bucurie, deoarece spera că-1 „va apăra împotriva boierilor”, ceea ce Iorga aprecia ca începutul „antagonismului între cele două clase”, constatare veridică, cu corectivul că antagonismul începuse cu mult mai devreme. Planurile vechi ale lui Rareş reînvie, sfătuind pe transilvăneni să se unească cu moldovenii şi muntenii într-o dietă pentru apărarea acestor regi- uni, ceea ce ar fi însemnat „o adevărată uniune dacică”, apreciază Iorga, bazîndu-se atît pe proiectele lui Rareş, cît şi pe părerea unor oameni politici ai vremii, ca Petru Perembski, secretarul principesei Isabella 62. Este, fără îndoială, meritul strădaniilor lui Nicolae Iorga lămurirea celor mai numeroase momente, însemnate şi critice, din istoria frămîntată a ţărilor române în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, pe baza bo- gatei informaţii, rezultate de pe urma cercetării arhivelor din ţară şi din străinătate 63. „Epigonii vitejilor”, domnii români din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, n-au reuşit să apere independenţa ţărilor române. în creaţia culturală din prima jumătate a secolului al XVI-lea, accentul este pus pe manifestările în limba vorbită, pe apariţia scrisului în limba română, pe scrisul istoric, pe arhitectura cu caracter religios, pe arta remarcabilă a vremii, apreciată de Iorga ca o sinteză a Orientului şi Occidentului, altoită pe vechile tradiţii locale şi populare de origine 61 Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi Mitropolia Ardealului, Bucureşti, 1904, 35 p. : Ceva nou despre mama lui Ştefan cel Mare, in „Semănătorul”, 1904, p. 705 — 708 ; Ştefan cel Marc şi mănăstirea Neamţului, Bucureşti, 1910, 15 p. ; Steagul tui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1918, 10 p. ; Unchiul tui Ştefan cel Mare, în „Revista istorică”, 1919, p. 367 — 370 ; Stăpinirea lui Ştefan cel Mare asupra Ciceului, in „Revista istorică”, 1923, p. 128 — 137; Istoria lui Ştefan cel Mare povestită neamului românesc, Bucureşti, 1904, 374 p. ; Istoria românilor, voi. IV, p. 125, 164, 178, 213, 230 passim. 62 Istoria românilor, IV, p. 319, 322, 334, 374 376, 400, 406 şi 481. 63 Contribuţii la istoria Munteniei in a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Bucureşti, 1896, 112 p. ; Pretendenţi domneşti in secolul ai XVI-lea, Bucureşti, 1892, 83 p. ; Oameni şi fapte din trecutul românesc, voi. I, Petru Şchiopul, Bucureşti, 1905, 121 p. www.dacoromanica.ro 15 NICOLAE IORGA, ISTORIC AL EVULUI MEDIU ROMANESC 1255 tracă. Este vorba de ,,un nou Bizanţ, cu influenţe gotice, dar şi cu pecetea măsurii şi armoniei noastre”64. In aceste condiţii, prin ocuparea tronului de către unii domni „aven- turieri” care-şi petrecuseră tinereţea în Apus, o influenţă apuseană, cu reflexe ale Renaşterii, se resimte şi în ţările române : în tendinţele politice, în cultură, în cele dintîi creaţii, sub forma traducerilor cărţilor religioase, în limbă, în activitatea umaniştilor transilvăneni, în cele dintîi tipărituri în limba română şi îndeosebi prin activitatea diaconului Coresi65. In perioada următoare se resimte „un început de influenţă gre- cească”, ca urmare a aşezării în ţările române a unui număr tot mai însemnat de gieci (clerici, boieri, negustori). Cucerirea independenţei ţării Moldovei a fost încercată prin „ultima luptă eroică” a lui Ioan Vodă cel Viteaz şi prin tentativele unor moldoveni refugiaţi la cazaci. O nouă „undă de influenţă fianco-italiană” se face resimţită în Ţara Românească în tim- pul domniei lui Petru Cercel şi în Transilvania în vremea lui Ştefan Bâthory, aici însă prin intermediul iezuiţilor 66. Alunecarea ţărilor noastre pe panta declinului a fost oprită de „lup- ta pentru neatîrnare” a lui Mihai Viteazul, care a ştiut canaliza acest „elan românesc în noua cruciadă” în eadiul larg al politicii europene în general, prezentată în liniamentele sale generale, dar şi în amănuntele semnificative, mai ales acelea cu privire la cele trei ţări române, dar şi cele în legătură cu Imperiul habsbmgie, regatul polon şi Peninsula Bal- canică. Toate aceste probleme sînt studiate de IST. Iorga nu numai sub înfă- ţişarea lor generală, ci şi în cele mai tainice ascunzişuri: originea domnului muntean, rudeniile şi legăturile de inimă, relaţiile politice şi diplomatice cu imperialii, cu cneazul Moscovei, cu popoarele balcanice, războaiele şi vitejiile temerarului domn, uciderea mişelească a acestuia, personali- tatea lui reflectată în poezia populară şi, în sfîrşit, importanţa istorică a unirii ţărilor române. Acest capitol atît de însemnat din istoria româ- nilor l-a atras pe Iorga din vremea tinereţii pînă în pragul bătrâneţii67. 84 85 * 87 84 Istoria românilor, voi. IV, p. 432 — 446. 85 Ibidem, voi. V, p. 45 — 128. «« Ibidem, p. 129-201. 87 Basia şi Mihai Vileazul, Bucureşti, 1895, 68 p. ; Luptele românilor cu turcii de la Mihai Viteazul încoace, Bucureşti, 1898, 80 p.; Cumnata lui Mihai Viteazul, in „Convorbiri literare”, 1905, p. 117 — 120; Doamna Velica iubita lui Mihai Viteazul şi stăplnirea Ardealului, In „Floarea darurilor”, II, 1907, 257 — 259; Faze sufleteşti şi cărţi reprezentative la români, cu specială privire la legăturile „Alexandriei” cu Mihai Viteazul, Bucureşti, 1915, 61 p.; Un sol la Praga al lui Mihai Viteazul, In „Revista istorică”, 1915, p. 165 — 168; O veche legătură cu Moscova pe vremea lui Mihai Viteazul, în „Neamul românesc”, 1918, nr. 105; Politica lui Mihai Viteazul. Originile ei şi însemnătatea ei actuală, Iaşi, 1918, 25 p. ; Mihai Viteazul la Praga, 1n „Neamul românesc”, 1918, nr. 96; Sfătuitorul bizantin al lui Mihai Vileazul; Dionisie Pali Paleologul, in „Revista istorică”, 1919, p. 26—35 ; Soarta rămăşiţelor lui Mihai Viteazul, Bucu- reşti, 1920, 30 p. ; Conştiinţa naţională românească de la Mihai Viteazul pină astăzi, in „Neamul românesc”, 1920, rr. 162 163,‘l66-167, 171-172, 174-176, şi 178-181; MUhel le Brave el la poesie populaire des Bulgares, in „Revue historique”, 1933, p. 16 — 17; In jurul lui Mihai Viteazul. Originea (ni Mihai Viteazul după o cronică românească, Bucureşti, 1936, 33 p.; Istoria românilor, voi. V, p. 233 — 367 etc. www.dacoromanica.ro 1256 ŞTEFAN PASCU 16 Cea dintîi monografie cu privire la istoria românilor de proporţii mai mari i-a fost închinată lui Mihai Viteazul şi tot acestuia şi cea din urmă, iar în ultima sa mare sinteză epoca lui Mihai Viteazul ocupă un loc central. Epopeea românească, încununată de victoria de la Călugăreni şi cele ce i-au urmat, apare astfel într-o nouă lumină. Aceasta face posibile „luptele pentru unitatea politică a românilor” ale acelui „om sever, dor- nic de glorie, curajos” (sinister, repulativns, animosus). După cucerirea Transilvaniei, „eroul” s-a găsit înconjurat de „intriganţi”, nobilimea transilvăneană, dar şi boierimea munteană şi moldoveană, încurajate de imperiali, de feudalii polonezi şi de turci. Aceşti „intriganţi” au cauzat „căderea eroului”. Caracterul militant al studiilor închinate lui Mihai Viteazul, mai ales al celor monografice sau de sinteză, este evident. Paginile acestora sînt străbătute de ideea unităţii românilor, înfăptuită pentru scurtă vreme de domnul român 68. „Moştenirea « regelui » român” a trăit vie multă vreme, şi mai ales în timpul „celor dintîi urmaşi ai eroului”, care n-au fost însă capabili a-i înţelege sensul şi semnificaţia. Unele proiecte, pornind însă din alte interese, avînd totuşi prezente în minte înfăptuirile lui Mihai Viteazul, aveau în vedere făurirea „unei Dacii”. Veacul al XVII-lea este cercetat sub raportul legăturilor politice dintre cele trei ţări române, care, pe baza realizării unirii de către Mihai Viteazul şi în faţa primejdiei otomane, au fost tot mai strînse şi neîntre- rupte 69. Continuarea politicii lui Mihai Viteazul, lupta pentru salvgar- darea independenţei Ţării Româneşti şi colaborarea cu imperialii în tim- pul lui Radu Şerban l-a preocupat pe Iorga şi în mod deosebit70, după cum l-a preocupat sensul domniei lui Vasile Lupu, care se considera şi se prezenta drept continuator al împăraţilor bizantini71. Iorga este de ase- menea cel dintîi care a sesizat sensul mişcării seimenilor din 1653, dar mai mult sub raport politic şi mai puţin ca o mişcare cu caracter social72. Epoca lui Brîncoveanu l-a atras pe Iorga mai ales prin locul ocupat de Ţara Românească în viaţa culturală nu numai a ţărilor române, dar a întregului Orient, precum şi prin rolul său politic, într-un moment de cea mai mare însemnătate, cînd cele trei mari puteri — Austria, Rusia şi Turcia — se luptau pentru supremaţie în Răsăritul şi Sud-estul Euro- pei. Brîncoveanu e socotit ca reprezentînd din Bucureşti, „în paşnica şi trainica formă a culturii, unitatea indisolubilă a organismului naţional”. Este adevărat, pe de altă parte, că Iorga nu a sesizat şi politica socială, 68 Istoria lui Mihai Viteazul pentru poporul românesc, Bucureşti, 1901, 96 p.; Istoria lui Mihai Viteazul, Jn „Convorbiri literare”, 1902, p. 67—74, 136—153, 237—244,337—350, 416-430, 513-521, 611-633, 975-993 şi 1 073-1 082; 1903, p. 1 15; Istoria lui Mihai Viteazul, 2 voi., Bucureşti, 1935. •• Legăturile Principalelor române cu Ardealul de la 1601 la 1699. Povestiri şi izvoare, Bucureşti, 1902, CCCXIX -f 345 p. 70 Un biruitor, Radu-Vodă Şerban, Văleni, 1911, 39 p. 71 Cei dinţii ani din domnia lui Vasile Lupu, 1634—1637, Bucureşti, 1900, 53 p.; Vasile Lupu ca următor al tmpărafilor de Răsărit, Bucureşti, 1913, 30 p. • 72 Răscoala seimenilor împotriva lui Matei Basarab, Bucureşti, 1910, 24 p. www.dacoromanica.ro 17 NICOLAE IORGA, ISTORIC AL EVULUI MEDIU ROMANESC 1257 care nu poate fi socotită nicidecum pozitivă, a domniei lui Brîncoveanu 73. Problemele politice din această perioadă sînt înfăţişate şi dintr-un alt unghi, al activităţii celei mai puternice şi influente familii boiereşti din Ţara Bomânească, a Cantacuzinilor, cu rol atît de important în politica internă şi externă vreme de o jumătate de veac 74. Idei şi caracterizări originale ilustrează istoria acestui veac. El este al „monarhilor” şi al „monarhiilor”, adică al domnilor care se voiau mo- narhi, al ţărilor române, care sînt socotite monarhii. „Monarhia româ- nească în luptă cu patriarhalismul boierilor” ar cuprinde perioada pînă la Matei Basarab şi Vasile Lupu. Dar realitatea dovedeşte că asemenea monarhie era foarte firavă, după cum nici regimul boieresc nu era atît de patriarhal, deoarece reprezenta tendinţele noii boierimi cu veleităţi de dominaţie politică asupra domniei, asupra întregii ţări. Este, de aseme- nea, greu a recunoaşte o „monarhie bizantină” în Moldova lui Yasile Lupu şi o perioadă de „înflorire a imperialismului bizantin”, pentru motivul că dregătorii greci erau foarte influenţi sau pentru acela că domnul mol- dovean căuta să imite prin fapt pe foştii împăraţi ai Bizanţului şi să se dorească ocrotitor al creştinătăţii ortodoxe, iar prin veleităţi să se soco- tească stăpînul celor trei ţări române. Fragilitatea acestor „monarhii” rezultă şi din faptul că ele erau la bunul plac al boierilor şi mai ales al Porţii otomane. De altfel această realitate este înfăţişată de Nicolae Iorga însuşi cînd afirmă că „acuma sînt partide în jurul unor neamuri (boiereşti) dominante, şi nu ei sînt cu domnia, ci domnia e a lor”, iar pu- ternicii de la Constantinopol, ca vizirul Ahmed Chiupruli, „introdusese obiceiul domniei de trei ani”, socotindu-i pe domni „numai ca pe nişte dregători ai propriei lor stăpîniri fără titlu domnesc”75. Duca Vodă ar fi încercat să reînvie „monarhia” lui Yasile Lupu, impunîndu-i caracteristici orientale. Solidaritatea celor trei ţări române se realizează în această vreme mai ales sub raport cultural, cînd cărţile tipărite într-una din ele erau în mod conştient destinate tuturor, cînd biserica ortodoxă a românilor din Transilvania e supusă jurisdicţiei celei muntene, iar sub raport politic prin aderarea la „noua cruciată apuseană”, inspirată de Imperiul habs- burgic şi susţinută de regatul polon. Vremea domniei lui Constantin Brîncoveanu este o „monarhie cul- turală”, care-şi imprimă pecetea nu numai asupra ţărilor române, ci asupra întregului răsărit ortodox, iar realizările culturale ale stolnicului Constantin Cantacuzino şi mai ales ale lui Dimitrie Cantemir se impun culturii universale. Perioada domniilor fanariote e înfăţişată de hf. Iorga în raport cu opiniile antecesorilor, mai obiectiv, cu scăderile, dar şi cu unele realizări valoroase, mai ales în ce priveşte reformele sociale. După neînţelegerile 73 Viaţa şi domnia lui Constantin-Vodă Brîncoveanu, Bucureşti, 1914, 215 p.; Valoarea politică a lui Constantin Brîncoveanu, Văleni, 1914, 62 p.; Activitatea culturală a lui Constantin Brîncoveanu, Văleni, 1914, 17 p.; Biblioteca lui Vodă Brîncoveanu, în „Revista istorică”, 1925, p. 4; Căderea şi moartea lui Conslanlin-Vodă Brîncoveanu, în „Cuget clar”, 1933, p. 17 — 42. 74 Despre Cantacuzini. Studii istorice, Bucureşti, 1902, CCXIII p. 73 Istoria românilor, voi. VI, p. 251, 268, 276 passim. www.dacoromanica.ro 1258 ŞTEFAN PASCU 18 de la început cu boierimea, bogată şi mîndră, obişnuită a guverna, domnii fanarioţi vor găsi apoi limbajul care s-o mulţumească şi s-o atragă la colaborare. Aceasta se realizează mai deplin cînd se pune problema eli- berării Olteniei, ajunsă sub dominaţia austriacă, şi cînd boierimea şi cle- rnl se solidarizează în această acţiune cu domnul fanariot Constantin Mavrocordat. Sub semnul acestei solidarităţi se poate inaugura,, era primelor reforme” ale Mavrocordatului, care sînt puse la cale cu sfatul boierilor din interese de clasă, pentrn ca „nici un om dintr-un sat într- altul de acum înainte să nu se mute”76. Reformele acceptate de nevoie nu mulţumiră boierimea mare, care, împreună cu clerul înalt, simulînd sentimente patriotice, se răzvrăteşte la Iaşi şi la Bucureşti împotriva boierilor şi clericilor greci, foarte influenţi în cele două principate. „Revoluţionarismul” boierimii se reducea la cere- rea de participare într-o mai mare măsură la guvernarea ţării şi la contro- larea bugetului domnului. Masele populare, nemulţumite de apăsarea fiscală la care erau supuse de boieri şi de domnii greci, dar şi de boierii pămînteni, încearcă să dea un alt sens mişcărilor sociale şi naţionale. în acest timp, în Transilvania mişcările îmbracă un întreit caracter : social — pentru condiţii mai omeneşti de viaţă, naţional — împotriva nobilimii în majoritate maghiară, şi religios — împotriva presiunilor de convertire la religia greco-catolică. Episcopnl Inocenţiu Micu a ştiut da glas acestor aspiraţii, inaugurînd perioada luptelor politice şi naţionale pentru egala îndreptăţire a românilor. Lupta a fost continuată şi dezvol- tată pe teren politic, dar şi cultnral, de urmaşii vrednicului vlădică, încu- rajaţi şi de ideile filozofice ale vremii. Ideile vremii „filozofice”, „refor- matoare” pătrund şi în Principatele dunărene cuprinse în cărţile tipărite, care în prefeţele lor exprimă adevărate programe naţionale, cum făcea de exemplu, Chesarie din Rîmnic 77. Tot mai mult însă împotriva acestei opere de refacere şi înaintare se ridică acel spirit revoluţionar pe care nu-1 prevăzuse „filozofia”, care crezuse că opera ei va putea fi oprită numai la „filantropie”78. Acest spirit revoluţionar, premergător şi prevestitor al revoluţiei din 1848, prezentat intr-un cadru larg, european, cuprinde un întreg volum din marea sa sinteză, intitulat „revoluţionarii”. Sînt înfăţişate toate formele de mişcări şi acţiuni îndreptate împotriva rînduielilor vechi, pentru înnoirea societăţii în spiritul vremii, de nuanţă burgheză, democra- tică : conspiraţii boiereşti, scrieri de toate felurile cuprinzînd noua ideo- logie şi mai ales cele ale „Şcolii ardelene”, mişcări ale mulţimilor culmi- nînd cu răscoala lui Horea, primele contacte cu ideile revoluţionare fran- ceze, care încurajează şi mai mult mişcarea intelectualilor, ce se adre- sează acum unei noi instanţe, opinia publică79. „Revoluţiile naţionale”, inaugurate de mişcarea revoluţionară din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, au constituit un alt capitol cerce- 78 Istoria românilor, voi. VIII, p. 136, passim. 77 Ibidem, p. 153-320. 78 Ibidem, p. 348. 78 Istoria românilor, voi. VIII, p. 5 — 36. www.dacoromanica.ro 19 NICOLAE IORGA, ISTORIC AL EVULUI MEDIU ROMANESC 1259 tat cu mult interes de N. Iorga. După monografia de popularizare din tinereţe, în care „Domnul Tudor” era prezentat ca „apărător al săraci- lor”80, cercetarea se lărgeşte mereu, concretizată în publicarea corespon- denţei lui Tudor din 1814—1815, a documentelor cu privire la situaţia social-economică a Olteniei în timpul răscoalei şi, în sfîrşit, a izvoarelor contemporane ale mişcării. Pe baza acestora, Iorga publică studii parţiale privitoare la părinţii şi satul lui Tudor, la ecoul mişcării în Transilvania, la trădarea şi la sfîrşitid viteazului pandur 81. ★ Cercetarea istoriei medievale a României a fost îmbrăţişată de Nico- lae Iorga cu cel mai mare interes şi pasiune. Studiile sale sînt pline de nou- tăţi, de idei şi de caracterizări originale, pe baza unei informaţii copleşi- toare, uneori pînă la cele mai mici amănunte, extrase din imensitatea de documente şi de alte categorii de izvoare, cercetate personal sau scoase din nou la lumină din publicaţii uitate, obţinînd astfel valoarea inedite- lor. Un istoric al culturii care se aseamănă în multe privinţe cu Nicolae Iorga prin cultura sa enciclopedică, prin originalitatea interpretărilor şi a ideilor, George Călinescu, a emis cea mai plastică şi mai veridică dintre caracterizările privind cercetările lui Nicolae Iorga, care se potriveşte mai ales istoriei medievale, afiimînd că „nu este cu putinţă să-ţi alegi un domeniu oricît de îngust şi umbrit din istoria românească fără să constaţi că Ricolae Iorga a trecut pe acolo şi a tratat tema în fundamentul ei”82. Raportate la imensul material cercetat, publicat şi studiat, erorile de amă- nunt ale lui Iorga sînt foarte puţine, iar cele de interpretare, chiar dacă nu rezistă totdeauna unei critici ştiinţifice, sînt pline de sugestii şi de carac- terizări deschizătoare de drumuri şi de orizonturi. 80 Un apărător al săracilor: ,,Domnul Tudor din Vladimir", Bucureşti, 1906, 111 p. 81 Părinţii şi salul lui Tudor, în „Lamura”, 1920, p. 70 — 73; Tudor şi ardelenii, în „Transilvania”, 1921, p. 346 347 ; lordache Olimpiolul, vinzălorul lui Tudor Vladimirescu, Bucureşti, 1916, 13 p.; Drama lui Tudor intr-o nouă lumină, în „Revista istorică”, 1928, p. 27-33. 82 George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pină in prezent, Bucureşti, 1941, p. 542. 4 - c. COCI www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro NICOLAE 10RGA ŞI ISTORIA UNIVERSALĂ* DE AL. ELIAN Ideile lui Nicolae Iorga asupra istoriei universale în stadiul de cris- talizare definitivă a lor se găsesc în prefaţa la Istoriologia umană*, mai de mult publicată, şi în fragmentele încă inedite din această monumentală operă, pe care marele învăţat începuse s-o redacteze în ultimele sale luni de viaţă. După ce a dus la bun sfîrşit, în 1939, Istoria românilor în zece volume, Iorga a început să se preocupe de realizarea lucrării care trebuia să fie magnum opus al unei vieţi de neegalată fecunditate şi strălucire în domeniul istoriografiei contemporane. Credem că primele indicaţii explicite asupra istoriologiei, pe atunci în stare de proiect, apar în Cuvîn- tare la deschiderea Institutului pentru studiul istoriei universale, şi anume la 1 aprilie 1937 * 1 2. Cu unele indicaţii noi, Iorga revine asupra istoriologiei în memorabila sa comunicare intitulată Permanenţele istoriei, ţinută la Congresul internaţional de istorie din Ziirich în septembrie 1938 3. Ideile pe care urma să le dezvolte în opera anunţată răsar, desigur, într-un chip sau altul şi în producţii de-ale marelui cărturar, atingătoare de istoria lumii, următoare toamnei lui 1938. De existenţa unor realizări evident fragmentare şi a unei prefeţe pline de idei şi, din fericire, păstrată integral, publicul a aflat doar cu prilejul publicării acesteia din urmă în 1941, în Buletinul francez al Secţiei istorice a Academiei Române 4. Istoriologia umană urma să fie a doua lucrare a lui Nicolae Iorga în care istoria omenirii trebuia înfăţişată în întregul ei, potrivit cu concep- * Comunicare revăzută ţinută in şedinţa comemorativă a Academiei Republicii Socia- liste România, consacrată Împlinirii a 25 de ani de la asasinarea lui Nicolae Iorga. 1 Trimiterile noastre se vor face la ediţia prefeţei din culegerea : N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice, ed. a 3-a, Bucureşti, 1944, p. 341 — 348. 3 Cuvlntare la deschiderea Institutului pentru studiul istoriei universale (1 aprilie 1937), în Generalităţi . .., p. 215. 3 Permanenţele istoriei universale, In Generalităţi ..., p. 239 — 240. * Priface ă une „historiologie”. Pages poslhumes, in „Bulletin de la Section Historique” de l’Academie Roumaine, t. XXII —1 (1941), p. 5 — 12. „studii”, tomul îs. nr. a. P. ijmwWW.dacornmflnica. ro 1262 AL. ELIAN 2 ţia istorică la care autorul se fixase, după ce între anii 1926 şi 1928 dăduse la lumină cele patru mari volume ale operei sale de acelaşi caracter, pu- blicată în limba franceză sub titlul Essai de synthese de Vhistoire de Vhu- manite. De astă dată noua sinteză urma să fie alcătuită în româneşte şi să se folosească de întreg sporul de experienţă pe care neobositul căr- turar îl cîştigase între timp. Interpretări şi informaţii din lucrarea sa fran- ceză fuseseră, cum Iorga însuşi ne-o spune, întrecute de înseşi studiile sale şi ,,de concepţii care s-au dezvoltat pe urmă”5, şi învăţatul avea nu numai dreptul, dar chiar datoria să-şi revizuiască anumite poziţii cînd aceasta însemna o lărgire a orizonturilor, căpătată prin imense lecturi şi meditaţii întotdeauna originale. Vom avea, de altfel, prilejul să vedem cît de fericită în urmări este hotărîrea lui Iorga de a-şi extinde obiectul cercetărilor sale Ia epoci şi la popoare pe care altădată socotise că le poate lăsa în afara desfăşurării istoriei universale propriu-zise. De altfel, procesul de maturizare a gîndirii istorice a lui Nicolae Iorga începuse încă mult înaintea celei de-a treia decade a veacului nostru şi progresele neconte- nite pe care această gîndire le cunoaşte pînă în pragul curmării ei tragice de acum un sfert de veac mărturisesc pentru neobişnuita vitalitate inte- lectuală a marelui învăţat şi pentru curajul moral cu care singur accepta să-şi sporească sarcinile cînd probitatea sa ştiinţifică i-o cerea. încă dina- intea primului război mondial, Observaţiile unui nespecialist asupra isto- riei antice dădeau măsura orientării lui Iorga în problemele istoriei uni- versale antice şi ofereau soluţii şi sugestii ingenioase, care au reţinut nu o dată atenţia celor mai pregătiţi specialişti. O dată cu anul 1921 încep să apară acele Prolegomene de istorie universală care aveau să ia în consi- derare Elementele de unitate ale lumii medievale, moderne si contemporane. Seria era dublată de lecţiile sale ţinute în acelaşi răstimp la Şcoala de război, grupate în trei volume prezentate sub titlul Dezvoltarea aşeză- mintelor politice şi sociale ale Europei. Cu drept cuvînt Iorga ne învede- rează în acea prefaţă la Istoriologia umană, la care vom reveni mereu, că operă de istorie universală în cel mai deplin înţeles al cuvîntului erau şi lucrările sale consacrate Imperiului bizantin şi celui otoman, care „re- prezintă viaţa unei întregi părţi a umanităţii, şi lămurirea înaintării şi decăderii lor nu era decît... tot o operă de istorie universală”6. Cu aceeaşi îndreptăţire, Nicolae Iorga socoteşte şi noua sa Istorie a românilor, po- menită mai sus, drept ,,o solidă pveparaţie” pentru ceea ce nădăjduia să fie Istoriologia sa, prin felul cum pusese în lumină într-însa „legăturile cu tot mediul înconjurător”7. înainte de a încerca să prezentăm concepţia despre istoria univer- sală a lui Nicolae Iorga, aşa cum se desprinde mai ales din prefaţa la Is- toriologie, dar şi din alte izvoare, cum sînt cu deosebire lecţiile de deschi- dere, conferinţele şi comunicările cuprinse în volumul său de Generalităţi cu privire la studiile istorice, socotim că este util să înfăţişăm ce nu este şi mai ales ce nu a vrut să fie Istoriologia. Yom avea astfel prilejul să si- 5 Prefaţă la „Istoriologia umană", în Generalităţi ..., p. 346. • Ibidem, p. 345—346. 7 Ibidem, p. 346. www.dacoromanica.ro 3 NICOLAE IORGA ŞI ISTORIA UNIVERSALA 1263 tuăm, în limitele care ne sînt îngăduite, poziţia !:« care gîndirea istorică a lui Iorga se situează în cadrele gîndirii istorice contemporane. Unul dintre cei mai autorizaţi interpreţi ai gîndirii lui Nicolae Iorga, aşa cum se reflectă ea în fragmentele Istoriologiei umane, care s-au păstrat şi a căror publicare dorim să nu mai zăbovească, ne-a zugrăvit acum aproape douăzeci de ani8 dezorientarea în care cercuri ştiinţifice din ţară s-au aflat faţă cu titlul operei lăsate neterminată de marele dis- părut. Fără să se fi meditat, e drept, asupra prefeţei la Jstoriologie, care fusese publicată la un an după dispariţia lui Nicolae Iorga, s-a putut crede că era vorba de un tratat de „teorie” sau „filozofie” a istoriei, dacă nu de o culegere de reguli pentru a conferi, în sfîrşit, istoriei caracterul de ştiinţă. Evident că amintita prefaţă ne lămureşte fără echivoc asupra intenţiilor autorului ei, dar nu e mai puţin adevărat că un spirit nepre- venit şi informat numai asupra titlului operei putea fi ispitit să tragă unele concluzii care să se dovedească însă neîntemeiate. In cuvîntarea sa la deschiderea Institutului de istorie universală la 1 aprilie 1937, Nicolae Iorga, anunţîndu-şi concepţia sa despre istoria lumii căreia avea să-i consacre viitoarele sale străduinţe, adăuga că a intitulat-o cu un cuvînt care nu mai fusese întrebuinţat pînă atunci: „istoriologie”9. In realitate, cu cîţiva ani înainte, gînditorul spaniol Jos6 Ortega y Gasset, iniţia în 1928 o bibliotecă numită „de istoriologie”, care trebuia să se inaugureze cu traducerea în limba spaniolă a Filozofiei istoriei a lui Hegel şi în fruntea căreia Ortega îşi aşeza o prefaţă intitulată Filozofia istoriei a lui Hegel şi istoriologia 10. Nu e locul să zăbovim aici asupra ide- ilor nu lipsite de interes ale filozofului spaniol cu privire la istorie şi la nevoia de a stabili ultimele elemente pe care se clădeşte, ca să folosim cuvintele sale, „structura ontologică a realităţii istorice” şi care numai ele, odată fixate, pot conferi istoriei caracterul de ştiinţă. E greu de între- văzut cum ar fi reacţionat marele nostru istoric în faţa încercării acestui diletant, desigur, în probleme de istoriografie, dar gînditor original şi apreciat, de a pune problema invariantelor în istorie, care a preocupat atît de mult pe Nicolae Iorga. Am evocat acest amănunt numai pentru a arăta că termenul de istoriologie poate sugera prea bine şi un conţinut de ordin teoretic pentru problemele pe care le ridică. E drept însă, pe de altă parte, că în mod consecvent Iorga s-a împo- trivit constituirii oricărei „filozofii” sau „ştiinţe” a istoriei. Scepticismul 8 D. M. Pippidi, Une oeuvre inedite de Nicolas Iorga : l\,Historiologie hamaine”, in „Revue liistoriquc du Sud-Est Europeen”, t. XXIII (1946), p. 21. 9 „... Am ajuns — spunea Iorga — în această concepţie de unitate absolută a vieţii omeneşti, în orice margine de spaţiu şi de timp, la ceva care mi se pare nou şi pe care l-am intitulat cu un cuvint care n-a fost întrebuinţat pină acum şi care poate multă vreme după moartea mea ar putea să se înscrie in vocabularul curent al cercetărilor : „istoriologie” (vezi Generalilăfi ..., p. 216). 10 Am folosit traducerea germană : Hegels Philosophie der Geschichte und die Historiologie, în culegerea Buch des Betrachters, Stuttgart-Berlin, f.a., p. 251—287. Sub titlul La Filosof ia de la historia de Hegel g la hisloriologia, eseul lui Ortega apăruse şi în numărul din februarie 1928 al periodicului spaniol „Revista de Occidente” (vezi J. Ortega y Gasset, Idies el crogances, Paris, 1945, p. 85, n. 1). ■ www.dacoromanica.ro 1264 AL. ELIAN 4 său maliţios faţă de capacitatea filozofiei de a rezolva problemele legate de existenţa concretă, şi în special de viaţă sub toate formele ei, e bine cunoscut. Bucuros ar fi subscris la caracterizarea pe care Michelet o dă metafizicii : ,,1’art de s’^garer avec m^thode” n. Se ştie că această ireme- diabilă neîncredere Iorga o împărtăşeşte şi cu acela pe care l-am putea numi adevăratul său maestru în gîndirea istorică, Leopold von Ranke, a cărui atitudine faţă de idealismul german postkantian în genere şi de He- gel în particular este bine cunoscută. Vorbind în memorabilul său discurs de recepţie la Academia Ro- mână din 1911 despre istoria universală aşa cum o întrevedea, în seria dezideratelor pe care le formula, Iorga dorea ca aceasta să-şi constituie pe viitor atît de hotărît domeniul său de lucru, ,,încît să nu mai lase lingă sine loc pentru o ştiinţă ori o filozofie a istoriei, cu alţi specialişti, care nu cunosc de cele mai multe ori nu intimitatea învăţătoare a studiilor is- torice, dar nici măcar gradul de siguranţă şi de însemnătate la care au ajuns specialiştii” 11 12. Psihologia colectivă, VdllcerpsycTiologie — şi aici Iorga, reproducînd acest termen în limba în care a fost alcătuit, se referea, desigur, la volu- minoasa operă a lui W. Wundt —, este, pe de altă parte, plină de „cate- gorii artificiale şi metafizice, îmbîcsite de cuvinte tehnice”, şi acesteia Iorga îi opune „acea admirabilă explicare a sufletului popular” care este Le peuple al lui J. Michelet13. Pe de altă parte, sociologia, ne spune Iorga, „alunecă cu uşurinţă spre generalizări seducătoare şi cu atît mai false, pe cînd istoria explică, dar totodată şi reprezintă, şi ea nu distruge materialul pe care-1 întrebuin- ţează pentru explicaţiile sale”14 15. Cu alt prilej, marele învăţat zugrăveşte eforturile sociologului de a stabili, pe temeiul colectării de date dislocate în timp şi spaţiu, legi „în a căror valoare se crede. Faptele ar servi numai pentru aceasta, pe cînd în concepţia noastră de istoriologie ele intră vii în structura creaţiunii ce se urmăreşte”16. De fapt istoria şi sociologia sînt două ştiinţe sociale cu obiect şi metode deosebite, oricare ar fi interferen- ţele sectoarelor cercetate. întemeierea sociologiei ca ştiinţă nu mai este de mult pusă în discuţie, şi chemarea sa de a stabili legile obiective care se desprind din cercetarea realităţii sociale sub toate aspectele ei nu-i poate fi tăgăduită. Adoptînd poziţia, de altfel justificată, a separării istoriei universale de sociologie, 3sT. Iorga, datorită consideraţiei speciale pe care o păstra acesteia din urmă, n-a crezut că trebuie să se preocupe şi de raporturile dintre cele două ştiinţe sociale. Acestea sînt însă eviden- 11 Citat de Gerhard Masur, Rankes Begriff der Wellgeschichle, Miinchen — Bernn, 1926, p. 86. Aceeaşi neîncredere pentru speculaţie o manifesta şi marele istoric german. „Die Speku- lation — ne spune Masur — das war fur Ranke der Weg in die Welt des Scheines, welche der Welt des Wesens gegeniiberstand, und die zulezt ins Bodenlose fiihrte”. 12 Două concepţii istorice. Cuoinlarea de intrare la Academia Română (17 mai 1911), In Generalităţi ...,p. 92. 18 N. Iorga, Comemoraţia lui Jules Michelet, In „Analele Acad. Rom.”, Mem. ist., seria a IlI-a, t. II (1924), p. 338. 11 O notă despre valoarea morală a istoriei („Reoue bleue”, nr. 10, mai 1925), in „Genera- lităţi ...,p. 147. 15 Prefaţa la „Istoriologia umană”, In Generalităţi ..., p. 344. www.dacoromanica.ro 5 NICOLAE IORGA ŞI ISTORIA UNIVERSALA 1265 te. „Sociologia — ne spune un sociolog contemporan — caută constante în istorie care să-i îngăduie să conchidă asupra unor procese analoge în societăţi diferite... Sociologia este virtual prezentă din clipa în care isto- ricul se întreabă dacă nu există uniformităţi în funcţionarea istoriei, şi intenţia de a găsi aceste uniformităţi se ascunde îndărătul oricărei com- paraţii”16. Aversiunea lui N. Iorga faţă de sociologie, pe de o parte, şi faţă de posibilitatea stabilirii de legi obiective ale proceselor istorice, pe de altă parte, l-au împiedicat să surprindă cîte legături reale cu aceste poziţii le prezintă însăşi gîndirea sa istorică, în căutare — cum vom ve- dea — de permanenţe, de surprinderea analogiilor şi paralelismelor în structuri prezente la diferite niveluri ale vieţii istorice. Tot astfel fascinaţia pe care concretul, universalul concret (pentru a ne exprima în termeni hegelieni) a exercitat-o întotdeauna asupra gîn- dirii lui Iorga l-a împiedicat să aprecieze mai comprehensiv tendinţa anumitor istorici, ca un Karl Lamprecht (şi, am adăuga dintre contem- poranii săi, un Kurt Breysig), de a stabili, în desfăşurarea istoriei civili- zaţiei, prezenţa unor faze sau trepte care se constituie şi evoluează po- trivit cu „sufletul colectiv” şi care sînt cercetate cu mijloacele „metodei morfologice ale ştiinţelor economice şi sociale” 17. Oricît de mare era pre- ţuirea pe care Iorga n-a precupeţit-o niciodată faţă de marele său profesor, ideile lui Lamprecht aparţineau pentru învăţatul român unei metaistorii18, căreia i-a arătat întotdeauna o neîncredere nu lipsită de ironie. Dacă, aşadar, istoria universală, ca formă a istoriografiei, nu se poate identifica cu disciplinele sus-amintite şi nu socoteşte potrivit să le împrumute în total sau în parte metodele, este momentul să ne întrebăm care sînt principalele concepţii proprii lui Nicolae Iorga într-un domeniu pe care l-a cultivat cu strălucire timp de aproape o jumătate de veac. Amintita prefaţă la Istoriologia umană răspunde, evident, numai în parte la această întrebare şi este nevoie să se străbată o largă porţiune din opera marelui învăţat ca să se poată surprinde, în forme mai complete şi explicite, o gîndire în continuu proces de fixare. Trebuie legate deseori laolaltă formulări risipite, nu totdeauna riguroase, dar sugestive, şi care — cu rare excepţii — nu ajunseseră să fie organizate într-o structură coe- rentă. Faptul se datoreşte, poate, şi rezervelor pe care Iorga le păstra faţă de formularea teoretică, cu fireasca folosire a abstracţiilor şi cu apa- ratul logic absolut trebuincios. O cercetare privind concepţia lui Nicolae Iorga asupra istoriei universale, aşa cum s-a făcut în atîtea rînduri pentru Eanke, rămîne o sarcină neapărată a viitorului, care îşi va putea rosti astfel mai competent şi aprecierea critică necesară asupra ansamblului gîndirii şi metodei istorice a marelui nostru istoric. în cele ce urmează 18 Jules Monnerot, Les faits sociaux ne sont pas des choses, Paris, 1946, p. 104 — 105. 17 O prezentare succintă şi exactă a gîndirii istorice a lui Lamprecht la Joseph Vogt, Wege zum historischen Universum. Von Ranke bis Toynbee, Stuttgart, 1961, p. 32—34. Pentru Kurt Breysig, vezi ibidem, p. 47 — 50. 18 Cuvtntare de deschidere a Institutului de istorie universală, In Generalităţi ..., p. 216. Cf. şi Nevoia înnoirii cunoştinţelor istorice tn tnvăţămtntul secundar, Conferinţă ţinută la Casa şcoalelor (1912), tn Generalităţi ..., p. 116. www.dacoromanica.ro 1266 AL. ELIAN 6 nu vom putea decît să schiţăm cîteva din direcţiile acestei gîndiri în legă- tură cu istoria lumii. Intuiţia primordială de la care credem că trebuie să se pornească este aceea de „unitate absolută a vieţii omeneşti în orice margine de spa- ţiu şi de timp”19 şi care stă la baza istoriologiei. Unitatea spiritului uman, în aceleaşi limite, pare o consecinţă firească ; la fel şi aceea a manifestărilor spiritului. Astfel Iorga subliniază „manifestarea totdeauna egală a raţi- unii omeneşti”20. De fapt nu numai raţiunea, dar însăşi esenţa omului, ceea ce am numi „umanitatea” din om, este egală cu sine însăşi în viaţa istorică, şi această constatare alcătuieşte baza optimismului gnoseologic al lui Iorga. Astfel, spune dînsul, „întrebuinţînd normele, totuşi atît de sigure, ale logicii cugetării, simţirii, acţiunii omeneşti, avem dreptul să zicem că putem reconstitui cele ce au fost”21. Unitatea absolută a obiec- tului implică, după Iorga, şi o unitate în tratare. Istoriografia trebuie să renunţe la compartimentarea în „săltare şi săltăraşe”22 a prezentării istoriei universale. Se impune dar — şi Iorga nu pierde nici un prilej s-o reamintească — renunţarea la înfăptuirea acesteia cu ajutorul unor îm- părţiri factice : istorie politică, culturală23 etc. Datele de care istoricul dispune sau pe care şi le-a selectat trebuie să se topească într-o tratare unitară 24, care va nesocoti şi „împărţirile” cronologice obişnuite ale istoriei universale25 * *. O consecinţă de cea mai mare însemnătate e că, po- trivit acestei viziuni, istoria naţională nu-şi găseşte sensul său adînc decît în cadrele istoriei universale. „Deosebirea de pînăacum între istoria uni- versală şi istoria naţională dispare, deosebire care e menită să rămînă doar în osebirile pedante ori comode ale catedrelor istorice. Viaţa unui popor e necontenit amestecată cu vieţile celorlalte, fiind în funcţiune de dînsele şi înrîurind necontenit viaţa acestora”28. Cum se vede, Iorga nu 19 Ibidem, p. 216. 20 Prefaţa la „Essai de synthise de l’hisloire de l'humanite”, în Generalităţi ..., p. 158. Această egalitate trebuie înţeleasă pentru o arie geografică şi pentru limite de timp determinate, care, cum vom vedea, l-au adus pe Iorga, plnă la elaborarea viziunii sale istoriologice, să excludă din preocupările sale de istoric al umanităţii, pe lingă preistorie şi populaţiile actuale zise pri- mitive, de asemenea un număr de civilizaţii extraeuropene. Plnă in 1938, de pildă, Nicolae Iorga considera arta maya „mărturie a unui suflet atit de profund deosebit de al nostru” şi era vădit preocupat de modul cum sectoarele amintite din viaţa umanităţii pot face obiectul istoriei uni- versale (vezi Permanenţele istoriei universale, in Generalităţi ..,p. 278 279). Ceea ce numim optimismul său in cunoaşterea istorică era garantat de omogenitatea şi de continuitatea relativă a domeniului, de altfel tradiţional, pe care-1 trata. Extinderea acestor coordonate la „viaţa ome- nească în orice margine de spaţiu şi de timp”, de care s-a amintit, era un deziderat al istoriologiei. 21 Nevoia înnoirii cunoştinţelor istorice in tnvăţămintul secundar, in Generalităţi. . . , p. 114. 22 Spiritul istoric. Lecţie de deschidere la Universitatea din Bucureşti (noiembrie 1929), in Generalităţi..., p. 160. 22 Două concepţii istorice, in Generalităţi ..., p. 90. Aceeaşi teză susţine şi Eduard Meyer, Geschichle des Allerlums, I. 1. Einleilung, Elemente der Anlhropologie, ed. a 5-a, Stuttgart- Berlin, 1925, p. 197. Pentru preţuirea pe care Iorga o acorda lui Meyer, vezi şi Prefaţa la „Islo- riologia umană”, in Generalităţi ..., p. 343. 24 Ibidem. Cf. şi Nevoia înnoirii cunoştinţelor istorice, in Generalităţi . . ., p. 111. 25 Vezi Zădărnicia împărţirilor obişnuite ale istoriei universale. Lecţie de deschidere la Academia de comerţ (1932), in Generalităţi ..., p. 169 — 172. 28 Două concepţii istorice, in Generalităţi ..., p. 91. www.dacoromanica.ro 7 NICOLAE IORGA ŞI ISTORIA UNIVERSALA 1267 era departe de a subscrie la convingerile istoriografiei romantice, că, la drept vorbind, nu se poate scrie decît istorie universală 27. Conţinutul vieţii umanităţii se descoperă cercetătorului sub aspec- tul a ceea ce Iorga numeşte „dezvoltare”28, adică devenirea totală, per- manentă şi fără discontinuităţi. Istoricul însă are dreptul să aplice acestui grandios continuum categoriile cunoaşterii istorice, deosebind în primul rînd ce este propriu-zis istoric şi ce nu. Substanţa şi motorul în acelaşi timp al vieţii istorice este, în acest caz, acţiunea, respectiv interacţiunea dintre indivizi, dar şi — ceea ce este cu mult mai important — dintre marile colectivităţi istorice care sînt popoarele. „Popoarele — spune Iorga — ca atari, creaţiuni necesare, permanente şi într-un sens oarecare... şi eterne, acestea stau sub ochii istoricului: fiecare de sine şi unul lucrînd asupra celuilalt, dăruind, împrumutînd, cucerind, supunîndu-se pe rînd, într-o grandioasă luptă tăcută a păcii, pe care o sfărîmă din cînd în cînd frămîntările sălbatice ale războaielor...” 29. Urmarea firească a acestei viziuni ni se pare a fi că numai atunci popoarele intră sub fasciculul de lumină al istoriografiei cînd şi atîta vreme cît prin acţiunea lor alimentează acea dezvoltare care este esenţa vieţii istorice. Constatarea este plină de consecinţe, pentru că în gîndirea lui î\ico- lae Iorga pînă la cristalizarea concepţiei sale istoriologice acest fapt a determinat limitele în timp şi spaţiu pe care el le-a pus obiectului însuşi al istoriei universale. Aceasta nu trebuia, de pildă, să ia în considerare, pe de o parte, preistoria, lăsată în seama antropologiei şi arheologiei, pe de altă parte popoarele zise primitive, de care urma să se ocupe şi mai de- parte etnografia, dar şi — ceea ce este mai interesant — nici anume po- poare şi culturi extraeuropene, care, prin cronologiile lor incerte, dar mai ales prin relativa lor izolare, nu puteau fi inserate în timpul istoric şi mai ales nu putuseră participa la această dramatică interacţiune a popoarelor din Europa şi din bazinul Mediteranei, care era singură constitutivă a unei istorii universale. în această concepţie, Iorga nu făcea decît să urmeze lui Eanke şi ar fi putut evoca şi exemplul lui Hegel, care, cum se ştie, exclusese şi el preistoria din cadrele istoriei universale ; nu omisese — e drept — China şi India din speculaţiile sale, dar socotea că „perşii sînt primul popor 27 Heinrich Luden afirmase incă din 1807 : „Alle Geschichten sind nur verstăndlich durch die Weltgeschichte und in der Weltgeschichte” (vezi Eberhard Kessel, Rankes Idee der Univer- salhistorie, in „Historische Zeitschrift”, Bd. 178 (1954), p. 270 — 271). Friedrich Schlegel glndea la fel clnd afirma că istorii parţiale nu slnt nicidecum cu putinţă şi că orice istorie trebuie să fie istorie universală (vezi citatul la Benedetto Croce, Teoria e sloria della sloriografia, ed. a 8-a, Bari, 1954, p. 337). Cit priveşte pe Ranke, el ajunsese să creadă, deopotrivă, „dass zuletzt doch nichls weiter gcschrieben werden kann, als die Universalgeschichte” (vezi Gerhard Masur, op. cit., p. 95). ’ 28 Vezi, de pildă, Spiritul istoric, in Generalităţi . . ., p. 160 ; Sensul invăţămintului istoriei, ibidem, p. 307. 29 Două concepţii istorice, In Generalităţi ..., p. 89. Vezi şi opinia lui Ranke după care „die Nationen in der Weltgeschichte nur insoweit in Betracht kommen, als sie an der universal- historischen Bewegung tătigen Antcil genommen und « die eine auf die andere wirkend, eine lebendige Gesamtheit ausmachen •” (vezi Gerhard Masur, op. cit., p. 108). www.dacoromanica.ro 1268 AL. ELIAN 8 istoric”30, iar civilizaţiile precolumbiene din Mexic şi Peru erau înlăturate din Lecţiile sale de Filozofia istoriei sub cuvînt că „această civilizaţie — Hegel o socotea unitară — era în întregime naturală şi a trebuit să se prăbuşească atunci cînd Spiritul s-a apropiat de ea”31. Nu avem răgazul să urmărim cu prilejul de faţă constituirea acestei concepţii, de tip devenit tradiţional, asupra istoriei universale, concepţie pe care a profesat-o şi Iorga pînă în preajma cristalizării istoriologiei sale. Yom aminti numai un fapt deosebit de important: precizarea şi valorifi- carea în cadrele acestei concepţii şi în condiţii cu totul remarcabile a acelei „idei generale” pe care o constituiau pentru N. Iorga elementele de unitate ale lumii din antichitatea orientală pînă azi şi care era în funcţie de putinţa de a se justifica un continuum istoric numai în limitele pe care Iorga, ur- mînd o lungă tradiţie, i le constituise. De aceea trebuie considerat ca un act de deosebit curaj intelectual renunţarea în ultimii ani ai vieţii la vechea sa schemă în favoarea unei istoriografii care trebuia să îmbrăţişeze atît preistoria, cît şi civilizaţii extraeuropene. Publicarea atît de aşteptată a fragmentelor păstrate din Istoriologia umană va lămuri, poate, în ce chip Iorga a rezolvat, în noile cadre pe care şi le-a ales, problema elementelor de unitate. Oricare ar fi însă limitele în care se revarsă fluxul vieţii istorice, acesta îşi are drept elemente constitutive evenimentele, rezultate ale inter- acţiunilor permanente şi între care istoricul trebuie, desigur, să practice o alegere. Evenimentele însă în ele însele îi apar lui Iorga, pe măsură ce-şi îmbogăţeşte experienţa, mai pronunţat irelevante. Adevărata semni- ficaţie şi-o capătă prin încadrarea lor în ceea ce istoricul român numeşte permanenţele istoriei. Fără aceasta, „incidentele istorice” sînt simple „scene cinematografice” şi acestea „nu formează. . . decît o distracţie de ordin superior pentru spiritele trîndave” 32. E drept că „ar însemna să răpeşti prezentării istorice aproape orice interes dacă nu te-ai opri şi la accidentele care trebuie să o formeze, la individualităţile care introduc într-însa voinţa lor. Ceva însă trebuie să se simtă mereu sub defilarea aceasta de scene şi de figuri, care de departe nu înseamnă tot. Pentru a înţelege, trebuie să recurgi la permanenţele istorice. Ele unesc prin timp şi spaţiu capitolele organismului în mers care e istoria. . . A te sprijini pe ele înseamnă să adaugi un schelet solid la ceea ce pare supus tuturor fluctuaţiilor. A le desprinde din ţesătura complicată a istoriei înseamnă a pune notele fundamentale ale adevăratei sale comprehensiuni”33. Textul citat ni se pare fundamental pentru înţelegerea noii orien- tări a gîndirii istorice a lui Nicolae Iorga, care se va cristaliza, cum ştim, în Istoriologia sa. Interesul marelui istoric pentru individual pe care-1 împărtăşea cu gîndirea romantică cedează pasul faţă de meditaţia asupra principiilor de interpretare a proceselor istorice în generalitatea lor. „Fap- 30 Vezi G. W. F. Hegel, Leţons sur la philosophie deJ l’histoire, traduction par J. Gibeli n Paris, 1946, p. 157. 31 Ibidem, p. 78. 32 Permanenţele istoriei, in Generalităţi ..., p. 248—249. 33 Ibidem, p. 255. www.dacoromanica.ro 9 NICOLAE IORGA ŞI ISTORIA UNIVERSALA 1269 tele istorice nu se reproduc niciodată întocmai, ci au o noutate nesfîr- şită”, arăta Iorga în 1911c4. „Faptele se repetă — scria el în 1926. — Sînt nume care se schimbă, accidente care diferă, dar în fond este acelaşi eveni- ment, aceeaşi situaţie” * 35. Balanţa sa înclină deci tot mai mult spre anumite poziţii ale pozitivismului istoric. Admiraţia pentru acei magicieni ai verbului, un Michelet, un Carlyle 36, care ştiau să reînvie trecutul în toată strălucirea diversităţii lui concrete, face treptat loc unei comprehensiuni mai largi decît în trecut pentru opera unui Buckle 37 38. De fapt două măcar din aceste permanenţe — mediul natural sau geografic şi rasa (a treia permanenţă fiind ideile sau stările de spirit) — reamintesc în chip izbitor tezele lui Taine din vestita sa încercare de filozofie a istoriei care este Introducerea la istoria literaturii engleze sa. Lui Banke însuşi — un adevărat maestru pentru Nicolae Iorga — i se reproşează că ,,n-a putut găsi ele- mentul organic din istoria universală”39. Celor trei permanenţe amintite li se adaugă în continuare acele „idei generale”, principii explicative imanente dezvoltării istorice, care fac originalitatea strălucitoare şi marele farmec al gîndirii lui Iorga. Ele împrumută uneori aspectul unor opoziţii dinamice care pot sta la baza unor dezvoltări dialectice, cum sînt acelea dintre forme politice tradi- ţionale şi realităţi de caracter popular; formele bizantine şi realităţile balcanice, bunăoară, sau dintre realităţi populare între ele, cum sînt lumea „barbară” de la începuturile evului mediu şi „romaniile” populare etc. Folosind aceleaşi fecunde scheme în gîndirea istorică, Iorga nu o dată a opus Bizanţul, static în formalismul lui, dinamismului venit din Occi- dentul romanic, din care a rezultat bunăoară imperiul „de penetraţie latină” al Comnenilor. Este evident că izvoarele istorice, cărora Nicolae Iorga le-a con- sacrat ani îndelungaţi ai tinereţii sale ca să le descopere şi să le editeze, sînt punctul de plecare pentru orice operă istoriografică. Ele trebuie însă interpretate, şi aici Iorga insistă la îndatorirea interpretării psihologice, neapărate. „în felul cum concepem astăzi studiile istorice — scria Iorga în 1926 — este ceva care ne interesează mult mai mult (decît informa- ţiile diplomatice, militare, politice. — Al. E.) chiar pentru viaţa mase- lor. . . şi aceea e psihologia acestor mase. Şi din psihologia majorităţii unei naţiuni, influenţată mai mult sau mai puţin de personalităţile superioare, se naşte istoria acelei naţiuni” 40. Istoricul trebuie să aibă 31 Două concepţii istorice, In Generalităţi ..., p. 95. 35 Prefaţa ta „Essai de synthise de l’histoire de Vhumaniti”, In Generalităţi ..., p. 152. 36 Cf. Nevoia înnoirii cunoştinţelor istorice In invăţămtntul secundar, In Generalităţi ..., p. 114. 37 Permanenţele istoriei, In Generalităţi .. ., p. 240 şi urm. 38 Pentru ideile lui Taine, cristalizate Încă cu mult Înainte de apariţia lucrării lui Buckle asupra istoriei civilizaţiei In Anglia, vezi importantele extrase din „carnetele” de tinereţe ale glnditorului francez la : Andre Chevrillon, Taine, formation de sa pensie, Paris, 1932, p. 208, 210 — 212 şi passim. Cu un spirit sistematic mult mai pronunţat decît Iorga, Taine Îmbina şi el gustul romantic pentru „istoria vie” şi resuscitarea omului concret In opera de istoriografie, cu preocupări teoretice de inspiraţie vădit pozitivistă. 38 Originea şi dezvoltarea istoriei universale, în Generalităţi, p. 291. 40 Prefaţa ta „Essai de synthise de l’histoire de Vhumanite”, In Generalităţi.... p. 152. www.dacoromanica.ro 1270 AL. ELIAN IU astfel pătrunderea psihologică necesară şi „să caute a-şi însuşi atîtea cuno- ştinţe care să-i permită a vedea acelaşi lucru din toate laturile şi potrivit cu toate psihologiile de masă sau individuale care au contribuit la alcă- tuirea acestui fapt”41. „Dacă întrebuinţează cineva sistemul de căutare a psihologiilor de grup sau a psihologiilor individuale — spune Iorga cu alt prilej —, atunci de la început se găseşte în alt domeniu, într-un dome- niu deosebit de cel cu care este deprins. N-aş zice că este mai uşor, pentru că aici trebuie să recurgi la mijloace de informaţie foarte fine, trebuie să alcătuieşti cu oarecare dibăcie psihologia generală, care însă, odată fixată, luminează o epocă întreagă” 42. Fireşte că această psihologie colectivă, atît de preţuită de un Lamprecht, trebuia mînuită cu tot simţul pentru concretul istoric, pe care Iorga nu-1 descoperise în acea Volkerpsychologie amintită mai sus şi respinsă în procedeele ei de învăţatul român. Cunoaşterea istorică, aşa cum ne-o înlesnesc izvoarele, este însă lacunară şi, în lipsa unor evenimente atestate de izvoare care să-şi găsească neapărata lor explicare prin permanenţe şi idei generale, acestea înfruntă primejdia de a lucra în vid. Trecutul însă trebuie şi poate fi reconstituit în integralitatea lui semnificativă, şi aceasta se dobîndeşte în primul rînd cu instrumentul obişnuit al inducţiunii istorice: analogia, sau paralelis- mele 43 44. Întreprinderea este însă atît de gingaşă, încît istoricul trebuie să-şi caute ajutoare şi de altă natură. Pe acestea Iorga le numeşte, după împrejurări, intuiţie, fantazie reproductivă44 sau divinaţie 45 46. Fireşte că aceste instrumente atît de puţin obişnuite nu pot fi mînuite decît de un cunoscător multilateral al trecutului, dublat de un pătrunzător psiholog. Ele însă nu trebuie bănuite de nici un fel de misticism, deşi cu greu le-am rîndui laolaltă cu procedeele obişnuite ale cunoaşterii raţionale. Iorga 41 Adevăr şi greşeală şi scrierea istorică. Lecţie de deschidere la Universitatea din Bucureşti (noiembrie 1935), in Generalităţi 210. 42 Fond şi formă tn căutarea adevărului istoric. Lecţie de deschidere la Academia de comerţ (1937), in Generalităţi . . ., p. 234. 43 Pentru metoda paralelismelor, să se vadă, de pildă, Cum se scrie istoria?, in Genera- lităţi ..., p. 56, şi Două concepţii istorice, ibidem, p. 96. 44 Pentru fantazie sau fantazie reproductivă in concepţia lui N. Iorga, să se vadă ce spune el insuşi in Frumuseţea in scrierea istorică. Lecţie de deschidere la Universitatea din Bucureşti (noiem- brie 1897), in Generalităţi ..., p. 45 şi 47; vezi şi Cum se scrie isloria9 Lecţie de deschidere la Universitatea din Bucureşti (noiembrie 1898), in Generalităţi..., p. 56. Pentru fantazie în funcţia sa de „creatoare de definiţii”, vezi Prefaţă la „lsloriologia umană”, in Generalităţi. .., p. 348. Să se compare in ceea ce afirmă despre rostul fantazici in istoriografie Eduard ăfejer, toc. cit., p. 210. Pentru fantazia istorică la Taine, vezi Andră Chevrillon, op. cit., p. 84 — 86 (,,1'imagination reconstructive”). 46 De devinaţie sau ghicire, Iorga vorbeşte in mai multe rinduri. Vezi, astfel, Spiritul istoric, in Generalităţi . . ., p. 160 ; Cultură generală şi studii istorice. Lecţie de deschidere la Uni- versitatea din Bucureşti (noiembrie 1932), in Generalităţi . . ., p. 168: „divinaţia, simţul intim, care, fără a trece prin treptele cugetării raţionaliste, şi silogistice, ajută a găsi deodată, instan- taneu, adevărul care, fiind de impresie şi nu de argumentare — liber a-1 cerceta mai pe urmă, — nu e mai puţin adevăr”. Să se compare cu datele pe care A. Chevrillon, op. cil., p. 316 — 317, ni le dă despre intuiţia la Taine. Pentru rolul pe care Taine insuşi îl acordă divinaţiei, vezi şi Histoire de la litlerature anglaise, t. I, ed. a 9-a, Paris, 1903, p. XI —XII. www.dacoromanica.ro 11 NICOLAE IORGA ŞI ISTORIA UNIVERSALA 1271 le socotea însuşiri ale istoricului artist 46. Poate că uneori ele pot fi mai degrabă apropiate de procesul psihologic care în ştiinţele pozitive înso- ţeşte invenţiunea 46 47 şi care, de altminteri, s-a bucurat de numeroase cer- cetări. Iorga nu încetează apoi să ne avertizeze că, dacă adesea trecutul aruncă o lumină asupra prezentului, pe care în zadar am căuta-o altun- deva, acesta, la rîndul său, adică procesele care se desfăşoară sub ochii noştri, ne dau nu o dată cheia înţelegerii trecutului 48. Comprehensiunea istorică se exercită pe ambele direcţii ale timpului şi, după cum putem adăuga, îşi caută puncte de sprijin în toate direcţiile spaţiului. Faptul este îngăduit, cum am şi amintit de altfel, de unitatea şi de continuitatea „dezvoltării”, atît de apăsat subliniată de Iorga. Comunicarea rezultatelor astfel dobîndite şi care deseori sînt de o structură atît de specială pretinde mijloace de o nesfîrşită delicateţe şi de o mare putere de sugestie, pe care în mod obişnuit Iorga le subsumează ideilor de „stil” şi de „poezie”. „Adevărurile istorice — scria Iorga la sfîrşitul prefeţei sale de mai multe ori amintite — sînt de discernămînt, nu de simplă constatare şi reproducere. Pentru a le prinde se cere tot ce cunoştinţa adîncă a limbii, tot ce fantezia creatoare de definiţii poate găsi mai fin şi mai delicat. A vorbi despre oameni şi lucrurile trecutului în vocabularul curent e a greşi de la un capăt la altul. Aş fi vrut din partea mea să am mai mult talent«poetic», pentru a fi mai aproape de adevăr” 49. Oricare ar fi convingerile noastre şi rezervele care se pot emite din perspectiva unei istoriografii concepute ca ştiinţă, nu putem să nu recu- noaştem că formularea lui IST. Iorga e nespus de sugestivă şi aminteşte, fără să păgubească prin comparaţie, de ceea ce spunea Sainte-Beuve în vestitul său curs despre Chateaubriand şi grupul său literar : „Puţină poezie te depărtează de istorie şi de realitatea lucrurilor ; multă poezie te apropie” 50. Concepţia istorică a lui Nicolae Iorga cu privire la istoria univer- sală, atît cît se poate întrevedea dintr-o prezentare atît de sumară şi desigur lacunară ca cea de faţă, apare, sîntern încredinţaţi, ca o elaborare de excepţional interes, extrem de personală şi fără putinţă de a fi reluată de cine ar uita că Ulise singur ştia să-şi mînuiască propriul său arc. Se impune însă ca un imperativ pentru ştiinţa istorică românească să se 46 Vezi Moralitatea şi armonia istoriei. Lecţie de deschidere la Universitatea din Bucureşti (noiembrie 1900), in Generalităţi ..., p. Gl, unde se aminteşte „divinaţia istoricului artist”, şi A’evoia înnoirii cunoştinţelor istorice in invăţămtnlul secundar, in Generalităţi . . ., p. 114, unde se arată calea „divinaţiei poetice” ca un mijloc de ,,a reda totalitatea vieţii trecute”. Momentul estetic in conceptul de intuiţie la Ranke a fost indicat de Gerhard Masur, op. cit., p. 66. Eduard Meyer, op. cil., p. 203, nc-a arătat deopotrivă că „unitatea lăuntrică a proceselor sufleteşti intr un om sau într-un grup de oameni nu poate fi surprinsă în chip deplin decit prin intuiţia artistică şi nu poate fi niciodată cunoscută prin mijloace ştiinţifice”. 47 Vezi, sub acest raport, şi rcmarcele lui H. Sec, Science et philosophie de l’hisloire, ed. a 2-a, Paris, 1933, p. 366-367. 48 Vezi, de exemplu, Două concepţii istorice, in Generalităţi . . ., p. 96 ; Adevăr şi greşeală in scrierea istorică, ibidem, p. 198. 48 Prefaţa la „Isloriologia umană", in Generalităţi .. ., p. 348. 60 Citat de Maxime Lcroy, La pensee de Sainte-Beuve, Paris, 1910, p. 183. www.dacoromanica.ro 1272 AL. F.T.TAN 12 înceapă cercetări adîncite asupra acestei gîndiri atît de bogate, în care atîtea elemente aşteaptă încă să fie puse în lumina cuvenită 51. Rămîne, înainte de a încheia, să cercetăm un ultim aspect ridicat de problematica istoriei universale la STicolae Iorga. Pentru a înţelege felul în care istoriografia îşi găseşte o finalitate morală în cadrul societăţii pentru care este alcătuită, trebuie în primul rînd să ne dăm seama care sînt relaţiile dintre omul de gîndire şi de creaţie şi însăşi această societate în care trăieşte. ,,îmi voi permite să spun — arăta STicolae Iorga — că în toată viaţa mea nu am făcut nimic în afară de societate. Tot, şi lite- ratura, şi arta, şi ştiinţa, eu le socot în legătură cu viaţa noastră ome- nească, închisă în marginile unei naţiuni şi ale unui stat şi, mai departe de naţiune şi de stat, în viaţa generală a omenirii. . . ” 52. Poate cumva isto- ricul să urmărească în realizările sale o finalitate fără scop, pentru a ne folosi de o formulă vestită, are dreptul şi putinţa de a se situa deasupra conflictelor şi pasiunilor care agită epoca sa, pentru a se consacra unei viziuni inactuale care să asigure, aşa-zicînd, obiectivitatea operei isto- nografice? Răspunsul lui Iorga este în această privinţă categoric. încă din 1913, cînd prezenta la Congresul internaţional de istorie din Londra o comunicare despre Bazele necesare ale unei noi istorii a evului mediu, Iorga, vorbind de istoriografie, spunea : „Provocată de către nevoile vitale ale mediului nostru, ea trebuie să aibă vioiciunea, căldura, carac- terul practic, ba chiar polemic al operelor care vor să influenţeze, să menţie sau să prefacă” 53. „Cerem să se scrie, afirma el cîţiva ani mai tîrziu, istoria universală pe care o cere vremea noastră după nevoile ei, pentru ca nu cumva, fără luminile trecutului, ea să apuce, în mişcările ei politice şi sociale, căile pe care le-a apucat” ®4. în sfîrşit, marele istoric îşi precizează şi mai bine poziţia potrivnică obiectivismului în comunicarea sa prezentată în 1928 la al Vl-lea Congres internaţional de istorie de la Oslo. „Istoria obiectivă — arăta Iorga — este un simplu deziderat. O facem mai mult sau mai puţin ca oameni ai timpului nostru. în masa uriaşă de fapte sînt unele pe care le alegem pentru că interesează epoca (prezentă—Al. E.) care le solicită. Lucrul e, fără îndoială, îngăduit, fiindcă, deşi procedăm la o restrîngere, alegerea nu falsifică totuşi nimic” 5S. O pildă în acest sens dăduse Iorga însuşi în acele frumoase cursuri de istorie universală ţinute la Şcoala de război între 1912 şi 1914 şi organizate fiecare în jurul unei căi europene de navigaţie, care prezenta şi o actualitate politică. 61 62 * 64 * 66 61 Clteva cercetări remarcabile au şi fost realizate. Cităm cu deosebire studiile : N. Bag- dasar, N. Iorga, In volumul Filozofia contemporană a istoriei, Bucureşti, 1930, p. 221—237; M. Berza, Ştiinţă şi metodă istorică in gindirea lui Nicolae Iorga, tn „Analele Acad. Horn.”, Mem. ist., seria a III-a, t. XXVII (1944 — 1945), p. 245 — 308, şi D. M. Pippidi, Une oeuvre inedite de Nicolas Iorga : l’„Historiologie humaine”, In „Revue historique du Sud-Est Europecn”, t. XXIII (1946), p. 21-30. 62 Originea şi dezvoltarea istoriei universale. Conferinţă de deschidere a anului 1938—1939 la Institutul de istorie universală, In Generalităţi ..., p. 276. sa Generalităţi ..., p. 128. 64 Noi direcţii tn istorie. Idei din lecţia de deschidere a cursurilor de istorie la Universitatea din Bucureşti (1920), In Generalităţi ..., p. 141. 66 L’inlerpinilralion de l’Orienl el de l’Occidenl au Moyen-Âge, în „Bulletin de la Section Historique” de l’Acadămie Roumaine, t. XV (1929), p. 15. www.dacoromanica.ro 13 NICOLAE IORGA ŞI ISTORIA UNIVERSALĂ 1273 Chestiunea Rinului grupa faptele de istorie universală în jurul unei probleme care interesa Europa occidentală; Chestiunea Dunării privea Europa răsăriteană; Chestiunea Mării Mediterane interesa Europa de miazăzi în anii 1913—1914. Primul război mondial, care izbucnea în vara anului 1914, ridica însă probleme de o altă urgenţă şi care atingeau din ce în ce mai mult interesele ţării. Şi atunci Nicolae Iorga începu, în comunicări, în cursuri sau articole şi studii, să abordeze tot mai mult chestiuni care interesau acea societate românească pe care a înţeles s-o slujească din toate puterile sale. Ar trebui amintite nenumărate asemenea cercetări; ne vom mulţumi să menţionăm, pentru perioada neutralităţii noastre, importanta comunicare la Academie din 1915 intitulată Dreptul la viaţă al statelor mici şi, doi ani mai tîrziu, în pribegia de la Iaşi a învă- ţatului istoric, lecţiile sale Cugetare şi faptă germană sau Originea şi dez- voltarea statului austriac, în care datele de istorie universală veneau să lumineze minţile, dar şi să dea nădejdi, fără a jigni adevărul istoric, româ- nilor încleştaţi într-o aprigă luptă pentru existenţa însăşi a patriei. Isto- ricul se aşeza astfel în rîndurile în care, cu peste jumătate de veac în urmă, luptase un Nicolae Bălcescu, care şi el cultivase cu rîvnă şi stră- lucire o istoriografie militantă, în slujba libertăţii naţionale şi a propăşirii sociale. Au trecut apoi două decade şi cel de-al doilea război al lumii avea să umbrească ultimul an de viaţă în mijlocul nostru al marelui dascăl. De data aceasta, cu o experienţă sporită a treburilor publice, cu simţul de răspundere al unui mare european, care cunoştea poate mai bine ca oricine frămîntata istorie a continentului, Iorga îşi adună tot mai stăruitor gîndurile în jurul destinelor unei umanităţi căreia i se tăgăduiau cele mai elementare drepturi la libertate şi demnitate. Nu se pot citi fără emoţie cuvîntările, comunicările sau lecţiile sale din anii pe care i-a trăit ai ultimului război. într-o cuvintare ţinută în 1939 la Congresul Ligii culturale, Iorga spunea : „Luaţi însă istoria şi veţi vedea care este soarta regimurilor care au atentat la cugetarea liberă în omenire; căutaţi în istoria omenirii şi veţi vedea unde au ajuns toţi cuceritorii, toţi apăsătorii de ţări şi distrugătorii de neamuri” 56. Iar în ultima sa lecţie de deschidere rostită în faţa studenţilor, marele dascăl arăta că istoria este „un mare tribunal, în care se judecă popoarele şi naţiunile; triumfuri aparente se termină prin cumplite dezastre şi încor- dări naţionale, cum este — arăta Iorga — şi încordarea din momentul de faţă a Germaniei, pot să aibă un efect dezastruos” 57. Şi Iorga, interogînd istoria universală de la Bizanţul veacului de mijloc pînă la Napoleon I, conchidea : „Orice călcare a condiţiilor nor- male de viaţă nu aduce decît oboseala unui organism şi incapacitatea de a juca rolul istoric natural din partea acelora care au întrecut, peste pute- rile lor, acest rol” 58. Sîntem cumva aici înaintea uneia dintre acele „idei generale” desprinse de istoric din lunga sa familiarizare cu drama istoriei * 67 68 58 Sensul Invă/ămtntului istoriei, In Generalităţi ..., p. 306. 67 Istoria, marea judecată In sens moral a statelor şi naţiunilor. Lecţie de deschidere la Academia de comerţ (1940), In Generalităţi ..., p. 328. 68 Ibidem, p. 333. www.dacoromanica.ro 1274 AL. ELIAN 14 universale şi care conferă un sens vieţii istorice a umanităţii ? Sau este vorba numai de încercarea cărturarului, cu răspundere faţă de tineri, de a da înfăţişarea unei generalizări teoretice sentimentului său de oroare în faţa 7ii/6m-ului, care ridică pe culmi trecătoare indivizi şi colectivităţi — flagele ale umanităţii — pentru a le face apoi să se prăbuşească cu un prelung răsunet ? îiee greu să desluşim. Limpede rămîne însă interesul pe care Nicolae Iorga îl păstrează omului şi umanităţii în procesul vieţii istorice, dar şi în experienţa imediată a suferinţei umane pe care i-o oferă marile crize istorice pe care le-a străbătut. Evocîndu-şi în autobiografia sa anii de studioasă tinereţe de peste hotare şi chipul în care s-a îndreptat spre studii de istorie, Iorga amintea nesfîrşita sa „curiozitate şi iubire de sufletul omenesc, oricum şi oriunde, ceea ce e, mai la urma urmei, singurul lucru vrednic de interes şi de sim- patie care există în adevăr în cer şi pe pămînt” 59, iar în prima sa lecţie de deschidere a cursurilor la Universitatea din Bucureşti, traducea pentru studenţii săi o frumoasă caracterizare a lui Kanke după care istoria uni- versală este istoria „faptelor şi suferinţelor acestei fiinţe sălbatice, violente, brutale, bune, nobile, liniştite, acestei fiinţe pătate şi pure care e noi înşine”60. Dacă, aşadar, omul e centrul meditaţiilor şi al solicitudinii lui Iorga, este cheia de boltă a concepţiei sale despre lume şi viaţă şi în jurul lui, măsură a tuturor lucrurilor, se organizează uimitoarea cultură a lui Iorga, hrănită din ceea ce dăduse mai de preţ creaţia umanităţii din antichitate pînă în zilele sale, sîntem atunci în drept să-l socotim pe marele nostru profesor — alături şi mai presus de un Constantin stolnicul Cantacuzino, de un Dimitrie Cantemir, de corifeii Şcolii ardelene — drept cea mai impunătoare figură de umanist pe care poporul nostru a dăruit-o pînă azi omenirii. * 80 59 N. Iorga, Orizonturile mele. O viafă de om aşa cum a fost, I, Copilărie şi tinerefă, Bucureşti, 1934, p. 208. 80 Despre concepţia actuală a istoriei şi geneza ei. Lecţie de deschidere la Universitatea din Bucureşti (1 noiembrie 1804), In Generalităţi ..., p. 16. www.dacoromanica.ro CONTRIBUŢII LA BIOGRAFIA DE ISTORIC A LUI N. IORGA. ÎNCEPUTURILE ACTIVITĂŢII ŞTIINŢIFICE. 1890-1894 (PE BAZA ARHIVEI UNIVERSITĂŢII DIN LEIPZIG ŞI A CORESPONDENŢEI INEDITE) DE EUGEN STĂNESCU De la sfîrşitul veacului trecut pînă în toamna tragică cînd mina ucigaşă a Gărzii de fier a curmat viaţa celui care timp de aproape o jumătate de veac a dominat ştiinţa istorică românească, întreaga viaţă publică şi culturală a ţării a simţit înrîurirea personalităţii de dimensiuni neobişnuite a lui N. Iorga. Ceea ce izbeşte în cercetarea acestei personalităţi este faptul că amploarea intelectuală a activităţii sale apare evidentă prin valoare şi notorietate chiar de la început. Din această cauză, date fiind locul ocupat şi rolul exercitat timp de cîteva decenii de N. Iorga, cercetarea modu- lui în care s-a format o asemenea mare personalitate pînă în momen- tul de explozie al originalităţii depline nu poate decît să contribuie la mai buna cunoaştere a unei întregi perioade din istoria culturală a socie- tăţii româneşti. Iată de ce anii care constituie începuturile activităţii sale ştiinţifice şi care vădesc pe cel care va fi fără întîrziere marele învăţat şi cărturar N. Iorga au o însemnătate deosebită şi pentru direcţia şi natura dezvoltării intelectuale a societăţii care l-a produs şi format pe marele savant. încercarea de faţă îşi propune tocmai să realizeze o schiţă a biogra- fiei de istoric a lui N. Iorga în anii 1890—1894, ani în care cercetarea bibliotecilor şi arhivelor străine, contactul cu lumea ştiinţifică europeană, •obţinerea titlului de doctor s-au însumat în închegarea unei personalităţi care chiar de atunci începea să-şi profileze adevăratele dimensiuni. în felul acesta se pot adăuga la rezultatele preţioase obţinute de unii prede- „STUDII”, tomul 18, nr. 6, p. 1275-1312, 1905. & - o, 3012 www.dacoromanica.ro 1276 EUGEN STANESCU 2 cesori1 detalii semnificative pentru aceşti ani de început ai activităţii sale ştiinţifice. în acest scop am urmărit punerea în valoare a unor mate- riale inedite de provenienţă externă şi internă. Astfel, în decursul unor cercetări documentare în Germania am identificat în arhiva Universităţii din Leipzig dosarul doctoratului din 1893, conţinînd piese menite să lămu- * rească împrejurările acestui însemnat moment din viaţa de savant a lui N. Iorga. Totodată, împrejurările doctoratului în contextul mai larg al întregii perioade 1890—1894 şi-au găsit o reflectare nemijlocită în cores- pondenţa — încă inedită — din aceşti ani, aflată sub forma unui fond aparte la Biblioteca Academiei şi clasată în ordine cronologică. Din această cauză însoţim încercarea de faţă cu două anexe documentare : prima anexă conţinînd piesele dosarului de doctorat din 1893 2, a doua anexă fiind alcătuită din scrisori ilustrative — pentru personalitatea lui îf. Iorga — din partea unor învăţaţi ai vremii3. ★ După obţinerea licenţei la 19 decembrie 1889 — luată în împreju- rările ştiute 4 şi cu ecou la prietenii de peste graniţă 5 * — se înfiripă în mintea sa proiectul specializării în străinătate. D. Evolceanu ®, a cărui prietenie afectuoasă şi uneori hazlie n-a fost fără influenţă asupra lui N. Iorga în aceşti ani, îl încurajează, dîndu-i date cu privire la speciali- zarea la Paris, subliniind mereu oportunitatea şi necesitatea unei ase- menea călătorii7 . Dobîndirea bursei„Iosif Nicolescu”nu însemna altceva 1 De perioada de studenţie a lui N. Iorga la Universitatea din Iaşi s-au ocupat X. Gri- goraş, Nicolae Iorga ca student al Universităţii din Iaşi, Iaşi, 1941, şi G. Finţescu, Din viata de student a lui N. Iorga, in „Revista arhivelor”, 1941, p. 221 247. De asemenea o monografie bogat documentată şi cu putere de evocare despre concursul pentru catedra de istorie universala din octombrie 1894 este cea a lui Barbu Theodorescu, Un concurs universitar celebru (Nicolae Iorga), Bucureşti, 1944. Unele scrisori din această perioadă cu caracter familial sau din partea lui A. D. Xcnopol au fost publicate de I. E. Toronţiu in Studii şi documente literare, voi. VIII, Bucureşti, 1936, p. 275. 2 Dosarul doctoratului de la Leipzig se găseşte la anul 1893 intre protocoalele de doctorat corespunzătoare, Înregistrat ca atare. Cu această ocazie mulţumesc prof. E. Werncr de la Univer- sitatea „Karl Marx” din Leipzig pentru facilitarea obţinerii microfilmului. Actele acestui dosar se publică la finele acestei lucrări sub forma anexei I. 3 Anexa a Il-a este constituită din corespondenţa inedită primită de N. Iorga de la marii Învăţaţi ai vremii şi care se găseşte in volumele 1 (1890), 2 (1891), 3 (1892), 4 (1893) şi 5 (1894) a corespondenţei lui X. Iorga la Secţia de manuscrise a Bibliotcc'i Academiei Repu- blicii Socialiste România. 4 Barbu Theodorescu, op. cil., p. XVII. 5 Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România, Corespondenta Nicolae Iorga, voi. 1 (1890): D. Evolceanu către X. Iorga (Paris, 4 ianuarie 1890): „Am aflat astăzi de la unul din colegii mei, ce nu mai stă in Şcoala normală, care c surdă şi mută pentru mine, vestea despre năstruşnică ta licenţă. Primeşte sincerele şi călduroasele mele felicitări, şi te rog să crezi că nu-s numai banale şi că m-am bucurat tot aşa de mult ca de propria mea fericire ...”. 8 Dumitru Evolceanu (1865 1938), profesor de limba şi literatura latină la Universitatea din Bucureşti, a beneficiat, ca şi X. Iorga, de bursa „Iosif Nicilcscu”. A urmat cursurile la lîcole Pratique des Hautes Ctudes. Dintre lucrări : Istoria literaturii latine (1899), Studii sin- tactice (1901) etc. 7 Biblioteca Academici, Corespondenta N. Iorga, voi. 1 (1890); D. Evolceanu către Nicolae Iorga (scrisori din 4, 13 şi 24 ianuarie, 27 februarie, 3, 12 şi 27 martie şi 1 iunie). Iată ce spune în scrisoarea din 27 februarie : „Vino la noi, măi băiete, la Paris, la învăţătură, www.dacoromanica.ro 3 CONTRIBUŢII LA BIOGRAFIA DE ISTORIC A LUI N. lORGA 1277 decît realizarea acestor planuri, fapt care-şi va pune pecetea pe întreaga perioadă a anilor 1890—1894 din viaţa lui Iorga8. Fie la Iaşi, fie la Bucureşti, în decursul anului 1890 9, el găseşte şi prilejul unei scurte călătorii în Italia 10, mai mult de destindere turistică decît de cercetare ştiinţifică. în acest an, în care precumpănesc preocupările de ordin literar şi cultural, N. Iorga, aşa cum rezultă din paginile autobiografiei sale, şi-a rotunjit o experienţă intelectuală, care, accentuînd o anumită viziune critică a culturii contemporane din ţara sa, l-a determinat să nu întîrzie în începerea studiilor de specializare peste hotare11. I se părea, probabil de atunci, că aceasta trebuie să fie condiţia hotărîtoare pentru a-şi depăşi vremea aşa cum socotea pe bună dreptate că este în stare. Parisul i-a părut a fi cel mai potrivit centru ştiinţific pentru desăvîr- şirea studiilor. Deşi bursa „Iosif îficolescu” i-a fost acordată pentru specializarea în limba şi literatura elenă, Nicolae Iorga era hotărît să se specializeze în istorie universală. Un prieten chiar îl previne de sanc- ţiunile care l-ar putea aştepta din cauza acestei indiscipline 12. Problema, cu aspectul ei birocratic, putea avea consecinţe grave, astfel că rezolvarea favorabilă n-a putut decît să influenţeze pozitiv activitatea sa din capi- tala Franţei13. La Paris, el se află cu domiciliul stabil începînd din octom- brie 1890 şi va sta aici cu mici întreruperi pînă în primele zile ale anului 1893 14. Legitimaţia personală, eliberată încă la sfîrşitul anului 1890 de ficole Pratique des Hautes Ftudes, acordîndu-i dreptul de a frecventa sălile de lucru şi de clasă ale Secţiei de istorie şi filologie, atestă alegerea imediată făcută de tînărul învăţat în ce priveşte şcoala pe care avea să o ca să înveţi mai mulţi ani, şi, cinci te vei Întoarce . . ., vom vedea ce-i cu tine şi dacă vei fi capabil să aduci obolul tău pc altarul.bugetului ... La toamnă vei putea să aduci servicii şi ţării, şi lui Iosif Nicolescu, căci aşa e mai bine . . 8 Biblioteca Academiei, Corespondenta N. Iorga, voi. 1 (1890). între diferitele scrisori sc găseşte o copie după decizia Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, conform căreia se hotărăşte suplinirea cu plata a două treimi din salariu a catedrei de la Ploieşti, in urma do- bindirii unei burse dc 4 ani pentru studierea limbii şi literaturii elene. 9 La Iaşi a locuit mai tot timpul la Şcoala normală superioară, unde i sc adresează corespondenţa. La Bucureşti s a aflat in primăvara anului 1890, după care s-a reîntors la Iaşi. La sfîrşitul verii aceluiaşi an il găsim din nou la Bucureşti, locuind in str. Dionisie 74, probabil piuă la plecarea la Paris. Aceasta, conform adreselor de pe scrisorile primite in acest timp. 10 Biblioteca Academiei, Corespondenţa N. Iorga, voi. 1 (1890). La Napoli primeşte o scrisoare dc la I. Fintinaru purtind dala de 13 mai. Vcz.i şi N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, voi. I, Copilăria şi tinereţea, Bucureşti, 1934, p. 186 189. 14 X. Iorga O viaţă de om . . ., p. 175 183. 12 Biblioteca Academici, Corespondenţa N. Iorga, voi. 1 (1890), I. Fintinaru către X. Iorga, scrisoare din Iaşi din 26 noiembrie 1890 : „X’u ştiu dacă-i fi lot aşa dc norocos in toate cele, bunăoară în înşelarea stalului că te a trimis pentru greacă, nu istoric. Cum ai să te aperi? Cuin ai să scapi?”. 13 Biblioteca Academiei, Corespondenţa N. Iorga, voi. 1 (1890), O scrisoare a lui V. Tasu călre X. Iorga din 20 decembrie 1890 11 anunţă că s-a aprobat definitiv schimbarea dcstmaţici bursei. 14 La Paris sc află in orice caz din octombrie 1890, pentru că pe data dc 20 octombrie 1890 i se trimite dc către V. Tasu o scrisoare la adresa unde va sta cileva luni : Rue des Ecolcs nr. 6. O scrisoare expediată din 3 martie 1891 arată o schimbare de adresă : 28 bis, Rue du cardinal Lemoinc. Aici va sta pină la sfirşilul şederii la Paris. Din corespondenţă parc să rezulte că la sfîrşitul toamnei anului 1891, ca şi la sfîrşitul toamnei anului 1892, a avut o scurtă şedere la Bucureşti. www.dacoromanica.ro 1278 EUGEN STANESCU 4 urmeze, precum şi începerea fără întîrziere a muncii de cercetare 15. Membru la Soci6t6 Historique din noiembrie 1890, Nicolae Iorga n-a întîrziat, desigur, să participe la viaţa ştiinţifică pariziană chiar de la început16 . în această perioadă începătoare, probabil că un rol însemnat de încura- jare şi stimulare a fost cel al lui Emile Picot17 , prieten al poporului român, care întreţinea în casa sa un cerc intim de tineri învăţaţi şi unde N. Iorga ocupa un loc de frunte 18. La Paris, spre sfîrşitul lui 1890, beneficiind de bursa ,,Iosif Nico- lescu”, N. Iorga a început — în condiţiile dificile, dar obişnuite în acel timp pentru studenţii români aflaţi în străinătate19 — să frecventeze cursurile faimoasei Ecole Pratique des Hautes Ltudes. Nu fără regret pentru a fi renunţat să audieze prelegerile atîtor mari învăţaţi de la alte şcoli — din respect pentru obligaţii fixate anterior, dar şi pentru celebri- tatea şcolii — în incinta acesteia şi-a cheltuit cea mai mare parte a timpu- lui petrecut la Paris 20. Caietele sale de notiţe ca student la Lcole des Hautes Ltudes mărturisesc asiduitate şi stăruinţă, precum şi preocupări care îi vor fi mereu apropiate 21. Desigur că la început rigoarea aridă a prelegerilor şi a lucrărilor de seminar a creat pentru tînărul învăţat dileme şi nelinişti, pe care însă le-a învins repede22. Şi cu toată frămîntarea firească, pasiunea muncii ştiinţifice nu i-a fost frînată de veştile mai mult sau mai puţin rele care-i veneau din ţară privind cariera universitară pe care se considera în drept şi în stare s-o înceapă fără întîrziere 23 şi care-i arătau chiar de pe atunci că drumul spre recunoaşterea talentului este spinos şi lung. Curiozitatea ştiinţifică, la început deosebit de vie, l-a mînat însă 15 Biblioteca Academiei, Corespondenta N. Iorga, voi. 1 (1890). Data eliberării documen- tului nu poate fi precizată, deoarece este tăiat în două şi pe partea Întreagă nu se poale citi decit cifra 90. O altă carte de membru al şcolii va fi eliberată Insă la 15 octombrie 1891. 16 Biblioteca Academiei, Corespondenta N. Iorga, voi. 1 (1890). între diferitele scrisori se găseşte cartea de membru al acestei societăţi cu dala de 4 noiembrie 1890. 17 Emile Picot (1844 — 1918), profesor de limbă română la Ecole des Langues Orienlales vivantes, membru la Academie des Inscriptions et Belles Lettres. Prin activitatea sa a contribuit la mai buna cunoaştere a problemelor de literatură română şi balcanică. 18 Biblioteca Academiei, Corespondenta N. Iorga, voi. 2 (1891); Emile Picot către N. Iorga, scrisori din 16 martie, 20 şi 22 mai. Vezi anexa a Il-a nr. 5, 8, 9. Bunele legături ale lui N. Iorga cu Emile Picot erau în asemenea măsură cunoscute, Incit i se solicită şi reco- mandaţii. Vezi scrisorile lui D. Stănescu din Lifcge, din 12 şi 15 noiembrie etc., voi. 1 (1890) al aceleiaşi corespondenţe. 19 N. Iorga, O viată de om ..., voi. I, p. 201. 20 N. Iorga, op. cil., p. 208 — 209. 21 Biblioteca Academiei, Arhiva N. Iorga, XVII, ms. 9. între aceste nole se găseşte o comparaţie interesantă Intre a 4-a carte a istoriei lui Riclier şi textele lui Gerber pentru carac- terizarea mişcării literare de la sfirşitul veacului al X-lea, precum şi Însemnări despre arta roma- nă şi arta gotică şi, totodată, despre „Literatura latină a veacului de mijloc”. 22 Biblioteca Academiei, Corespondenţa N. Irrga, voi. 2 (1891), fragment dintr-o scrisoare a lui V. Tasu către N. Iorga din 29 ianuarie :......I-am spus lui Panu de plictiseala ce suferi cu istoria evului mediu, cu descoperirea paraclisurilor problematice şi a sfinţilor de prin cata- combe ; el mi-a spus că aşa se face erudiţiune şi că el n-a putut suporta asemenea necaz, şi că de aceea a părăsit şcoala la care eşti dumneata, căci trebuie o stăruinţă eroică şi o răbdare extra- ordinară ca s-o scoţi la capăt”. 23 Biblioteca Academiei, Corespondenţa N. Iorga, voi. 2 (1891) : scrisori de la V. Tasu din 6, 7 şi 27 aprilie şi 4 noiembrie, precum şi de la D. Evolceanu din 30 aprilie, 20 mai, 12 iunie, 8 iulie, 10 octombrie, 7, 10 şi 22 noiembrie şi 18 decembrie. www.dacoromanica.ro 5 CONTRIBUŢII LA BIOGRAFIA DE ISTORIC A LUI N. IORGA 1279 nu numai la cercetarea fondurilor documentare ale Bibliotecii naţio- nale din Paris — şi care nu întîrzie să capete forma unor descoperiri intere- sante 24 — , dar şi să valorifice în acelaşi fel o scurtă călătorie la Borna (unde reuşeşte să pătrundă în arhivele Vaticanului) şi una tot atît de scurtă în Anglia, la Londra şi Oxford25. Cu gîndul iniţial de a-şi da docto- ratul la Sorbona, este nevoit însă să renunţe la aceasta, nu fără tristeţe, dată fiind rezerva cercurilor ştiinţifice franceze faţă de cei cu studii universitare făcute în altă ţară26. Tocmai în această caracteristică a lumii ştiinţifice franceze trebuie să căutăm pricina deciziei lui N. Iorga, ca şi a altor tineri învăţaţi români din acel timp, de a da doctoratul în Germania. Aceasta era o preocupare esenţială pentru B. Iorga, ca şi pentru colegii săi. Scrisorile primite de la aceştia ne îngăduie să urmărim o fră- mîntare care avea să ducă pînă la urmă, pentru el, ca şi pentru ceilalţi, la o încheiere pozitivă. Un corespondent mai frecvent e Teohari Antonescu27 , descris astfel:,,... mititel şi slab, cu ochelari savanţi. . . ” 28 29. Din scriso- rile lui rezultă că B. Iorga la sfîrşitul anului 1892 a luat în considerare posi- bilitatea doctoratului la Heidelberg, eventualitate la care renunţă însă din cauza condiţiilor inacceptabile ale examenelor2B. Un alt corespondent este D. Evolceanu, cu care încercase anterior o tălmăcire a poemelor lui Shakespeare, dar care ,,. . . s-a dezgustat de această dificilă ghicire a unui text poetic, aşa de plin de aluzie şi aşa de împovărat de apucăturile sufleteşti ale unui timp mult deosebit de al nostru” 30. Acesta, întîi de la Bonn, unde frecventase cîtva timp universitatea, apoi de la Berlin, îl ţine la curent cu datele necesare doctoratului în aceste centre şi stăruie în chip deosebit pentru doctoratul la Berlin, centru universitar ale cărui calităţi le subliniază cu ostentaţie 31. în sfîrşit, alt corespondent dintre colegi este Pompiliu Eliade 32, pe care îl laudă pentru capacitatea de a fi 24 Este vorba de documentele privitoare la pretendentul Ioan Bogdan din timpul lui Henric al IV-lea, regele Francei, care vor fi publicate ulterior in Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor atlunaie din depozitele de manuscrise ale Apusului, I (1895), p. 40 — 42. 25 N. Iorga, O viată de om ..., p. 223. Popasurile în aceste oraşe trebuie să fi fost foarte scurte, deoarece nu constatăm că primeşte aici corespondenţă. 24 N. Iorga, O viaţă de om . . ., p. 212. 27 Teohari Antonescu (1866—1910), profesor de arheologie la Universitatea din Iaşi. A fost elev diplomat la Ecole Pratique des Hautes Etudes ca şi N. Iorga. Dintre lucrări : Le Trophee d'Adam Clisi (1905); Cetatea Sarmiscgeluzei (1906); Columna lui Traian (1910). 28 N. Iorga, O viaţă de om ..., p. 202. 29 Biblioteca Academiei, Corespondenţa A'. Iorga, voi. 3 (1892) : Teohari Antonescu către N. Iorga, scrisori din Heidelberg, din 28 iulie, 15 şi 22 august, 6 septembrie, şi din Paris din 1 noiembrie şi 30 decembrie, voi. 4 (1893): scrisori din Berlin, din 31 iulie, 20, 23 şi 26 august şi 31 octombrie. 30 N. Iorga, O viaţă de om ..., voi. I, p. 219. 31 Biblioteca Academiei, Corespondenţa Ă-. Iorga, voi. 3 (1892); D. Evolceanu către N. Iorga, scrisori din Bonn, din 25 iulie ; din Londra din 3, 7 şi 12 septembrie ; voi. 4 (1893): scrisoare din Berlin din 12 ianuarie. Corespondenţa continuă cu serisoarea din 9 august acelaşi an, şi apoi In voi. 5 (1894): scrisori din Berlin, din 17, 24 şi 31 martie, 4 şi 5 aprilie. 32 Pompiliu fcliade (1869—1914), profesor de limba şi literatura franceză la Universitatea din Bucureşti. Dintre lucrări : De l’influence franşaise sur l’esprit public ert Roumanie des ori- gines (1898); Hisioire de l’esprit public en Roumanie au XIXe siicle. 1821 —1828 (1905); La Roumanie au XIXe siicle (1914). ' v ’ www.dacoromanica.ro 1280 EUGEN STANESCU 6 pătruns în lumea ştiinţifică franceză, cîştigîndu-şi unele prietenii: . din acele prietenii franceze greu cucerite, care nu te părăsesc însă niciodată”33. Şi acesta împărtăşeşte aceeaşi frămîntare, fără a se putea însă decide34 35. Poate influenţat de corespondenţii săi, dar mai degrabă determinat de o situaţie care cerea rezolvare urgentă, N. Iorga se hotărăşte să plece de la Paris la Berlin 36. Impresia cea dintîi a lui N. Iorga în capitala Germaniei vilhelmiene a fost consemnată într-o frază evocatoare în autobiografia sa : „Tot aşa de frigid îmi părea totul, casele fără trecut, ridicîndu-şi blocurile care nu primiseră patina de fum şi de istorie a celor din Paris, largile străzi drepte, prin care şuera vîntul din stepele polono-ruseşti, pieţele vaste, bisericile calvine şi protestante făcute pentru un raţionalism religios sub zero...”36. Poate din această cauză tînărul învăţat român nu s-a simţit din cale-afară de bine în contactul său cu marea universitate din capitala germană. O spune el singur : „Aşa era şi la Universitatea, clasic solemnă, cu statuia de aramă a lui Frederic cel Mare în faţă, «uni- versitatea regală Frederico-wilhelmiană», în ale cărei culoare nu se purtau studenţii, strict distribuiţi în timp şi spaţiu, manevrînd didactic la su- netul de clopot...” 37 38. Astfel că nu putea fi de bun augur pentru stagiul său la această universitate întîlnirea de rezonanţă cazonă cu rectorul de atunci, marele Virchow, care fusese obligat de despoţia vilhelmiană să renunţe la credinţele sale liberale c8. Toate acestea, pe lîngă unele îm- prejurări de caracter special — care vor fi amintite mai jos —, au con- tribuit, desigur, la decizia lui IST. Iorga, după cîteva luni de şedere la Berlin de a renunţa să dea doctoratul la această universitate. Cu profesorii Universităţii din Berlin IST. Iorga n-a avut nici pr- lejul, nici timpul unei mai mari apropieri. Atmosfera rece la care se referă adesea şi care l-a dispus negativ din capul locului explică lipsa de stăru- inţă în această direcţie. Erau însă istorici de vază, de erudiţie şi chiar de idei ca: ,,.. .bătrînul profesor ilustru Scheffer-Boichorst ...”39 sau „...Ludwig Geiger, elevul şi continuatorul lui Burckhardt, istoricul 33 N. Iorga, O viaţă de om ..., voi. I, p. 207. 34 Biblioteca Academiei, Corespondenţa N. Iorga, voi. 3 (1892): Pompiliu Eliadc către N. Iorga, scrisori din 1 noiembrie şi 30 decembrie ; voi. 4 (1893) : scrisoare din 22 februarie ; voi. 5 (1894) : scrisori din 1 iunie şi 10 iulie. 35 La Berlin a sosit la Începutul anului 1893. Prima scrisoare pc care o primeşte aici este de la editorul Haiman cu data de 15 ianuarie 1893. în capitala Germaniei va locui tot timpul In Dorotheenstrasse 95. ‘ 33 N. Iorga, O viaţă de om ..., voi. I, p. 224, 225. , 37 N. Iorga, O viaţă de om . .., p. 228, 229. în Corespondenţă ..., voi. 4 (1893), printre scrisori, se află o „Mitglieds-Karte zur Akademischen I.esehalle”, eliberată la 18 ianuarie 1893. 38 N. Iorga, O viaţă de om ..., p. 230. în Corespondenţă . .., voi. 4 (1893), se află o notă intempestivă a rectorului Intr-o problemă de disciplină. 39 Paul Scheffer-Boichorst (1843 —1902), profesor la Universitatea din Berlin. Unul dintre redactorii principali ai colecţiei Monumenta Germaniae Historica. S-a ilustrat prin lucrări privind istoria evului mediu german: Deutschland und Philipp II. August von Frankreich (1868); Zur ■Gesclfichte des 12. und 1.3..Jahrh. (1897); Gesammelte Schriften (1903—1905). www.dacoromanica.ro 7 CONTRIBUŢII LA BIOGRAFIA DE ISTORIC A LUI N. IORGA 1281 vestit al Renaşterii... ” 40. Legături mai strînse a avut cu cunoscutul medievist, profesor la aceeaşi universitate, Richard Sternfeld, al cărui portret uman şi ştiinţific e astfel zugrăvit de N. Iorga : „... Evreu sărac, pasionat de muzică, mare preţuitor al Franciei, pe care o punea alături cu Anglia în prelegerile sale, dar ţinîndu-se ca scriitor de Angevinii din Reapoli, de cruntul Carol I şi sfîntul lui frate, Ludovic al IX-lea..41. Acesta, de altfel, este singurul care s-a ocupat de teza de doctorat a lui X. Iorga, încurajîndu-1 în prezentarea ei şi ajutîn- du-1 în privinţa unei mai bune redactări în limba germană, căci X. Iorga avusese curajul s-o scrie direct în această limbă 42. Pus în legătură cu un obişnuit al acestui fel de muncă redacţională 43, X. Iorga face tot efortul pentru îndeplinirea acestei condiţii a regulamentului Universităţii din Berlin. Dificultăţi se ivesc însă şi nu puţine, printre altele refuzul de înaltă corectitudine de a presta un jurămînt prin care trebuia să declare că n-a fost ajutat de nimeni, sub nici o formă, în redactarea lucrării44. Astfel că respingerea „cererii de promoţiune”, fapt pe care i-1 comunică cu multă mîbnire Richard Sternfeld, sfătuindu-1 să prefere Universitatea din Leipzig, părea a fi o încheiere firească a acestor tribulaţii 45. Pasiunea cercetării îl face pe X. Iorga să folosească orice posibili- tate de descoperiri de fapte noi. La Berlin, cercetînd arhivele de stat de aici, continuînd de fapt ceea ce începuse cu un an înainte la Biblioteca naţională din Paris, activitatea lui începe să se diversifice, cu toate că nu primise încurajări deosebite în această privinţă. X. Iorga, considerat de mai toţi destinat exclusiv istoriei universale, înţelege să consacre o parte importantă a timpului său strîngerii de materiale inedite cu privire la istoria naţională 46. O remarcabilă ilustrare a acestei pasiuni e cores- pondenţa sa plină de iniţiativă stăruitoare. Se întîlnesc astfel numeroasele aprobări pe care le primeşte, la cererea sa, din partea arhivelor germane, a căror ospitalitate o va folosi din plin pentru marele folos al ştiinţei româneşti47. Dar primul loc în activitatea din această vreme îl ocupă 40 N. Iorga, O viajâ de om ..., p. 230. Ludwig Geiger (1848 — 1919), profesor la Univer- sitatea din Berlin. S-a ilustrat prin lucrări In domeniul umanismului italian şi german (Renais- sance und Hamanismus in Jlalien und Deutschland, 1892 etc.) şi In clasicismul german de la Weimar (Goelhe und die Seinen, 1908) etc. 41 N. Iorga, O viaţă de om..., p. 230, Richard Sternfeld (1858—1926), profesor la Uni- versitatea din Berlin. S-a ilustrat prin lucrări In domeniul evului mediu franrez şi italian (Karl von Anjou, 1888. Per Krenzzitg 1270 nach Tunis, 1896, Franzosische Geschichte, 1898 etc.). 42 N. Iorga, O viaţă de om p. 232 — 233. 43 Biblioteca Academiei, Corespondenţa N. Iorga, voi. 4 (1893), rezultă că numele acestuia era Heinrich Saberski. într-o scrisoare din 6 iunie li mulţumeşte pentru un dar primit şi-şi exprimă regretul că N. Iorga a trebuit să renunţe să-şi dea doctoratul la Berlin. 44 N. Iorga, O viaţă de om ..., voi. I, p. 232—233. 45 Biblioteca Academiei, Corespondenţa N. Iorga, voi. 4 (1893) ; Richard Sternfeld către N. Iorga, scrisoare purtlnd ştampila poştei din Berlin, cu data de 20 mai 1893. Vezi anexa a II-a, nr. 18. 43 NT. Iorga, O viaţă de om ...,vol. I, p. 233 — 234. 47 Biblioteca Academiei, Corespondenţa N. Iorga,voi. 4 (1893); aprobare din 3 februarie de la Konigliches Geheimes Staatsarchiv ; din 13 noiembrie de la Konigliches Săchsisches Haupt- staatsarchiv; din 11 decembrie de la Konigliches Allgemeines Reichsarchiv ; voi. 5 (1894); din 10 februarie de la Konigliches Bayrisches Geheimes Staatsarchiv; din 22 februarie de la Konigliches Kreisarthiv Miinchen. www.dacoromanica.ro 1282 EUGEN STANESCU 8 munca de redactare a tezei de doctorat despre Th. de Saluces — temă. izvorîtă dintr-una mai largă despre Ph. de M6zieres. La Biblioteca naţională din Paris rămăsese cu o impresie deosebită : . .Citind paginile, frumos caligrafiate, ale operelor lui de M^zieres, Visul bâtrînului pelerin, tra- tatele de propagandă a cruciadei ...” 48. Astfel s-a apropiat de literatura franceză, de caracter politic, din veacul al XIY-lea, dominată de proiecte utopice de cruciadă antiotomană, de unde cunoscuta sa monografie despre Philippe de Mezieres49 care va constitui de fapt documentarea pentru cadrul general al tezei de doctorat şi seria de volume de extrase documen- tare cu privire la proiectele de cruciadă din veacurile XIY-XY50. De altfel, în 1892 au apărut în „Revue Historique” primele rezultate ale cercetărilor sale în această direcţie 61. Această mică lucrare dovedea de la bun început nu numai posibilităţi de erudită cercetare, dar şi capacitatea, pe care nimeni în ţara noastră, timp de o jumătate de veac, nu o va egala, de a evoca istoria vie a oamenilor. Din rînduri puţine se întiuchipează por- tretul unui ascet, gînditor politic şi om de acţiune, element constitutiv al unei lumi caracteristice perioadei de sfîrşit a veacului al XlV-lea şi începutul veacului al XV-lea52 şi, totodată, aici apare întreaga sensibilitate a lui X. Iorga pentru valoarea literară a izvoarelor istorice şi simpatia pentru toţi aceia care, ca şi el, au ştiut să pună pe hîrtie nu sec, ci cu vie culoare, produsul experienţei vieţii şi minţii proprii53 54. După toate probabilităţile, redactarea tezei de doctorat era înche- iată spre mijlocul anului 1893. în această lucrare el îşi propune să evoce figura unui personaj curios şi interesant de la sfîrşitul veacului al XlV-lea şi începutul veacului al XV-lea, suveran al unui marchiza! din nordul Italiei şi totodată autor al unei scrieri literare de mistică cavalerească, în gustul vremii, Le Chevalier errantSi. Valoarea lucrării stă în faptul că tînărul învăţat nu se mulţumeşte cu simpla analiză literară a operei, ci caută să pună în lumină contextul istoric din care făcea parte. Analiza e puternică şi subtilă55. Cu talent e reconstituită atmosfera vremii, a unei lumi cavalereşti pe moarte şi care tocmai din această cauză 18 N. Iorga, O viaţă de om . .., voi. I, p. 231. 49 Philippe de Mizibres 1327 — 1403 el la croisade au XIV* sitele, Paris, 1896. 50 Noles ei exlrails pour servir ă l'hisloire des croisades au X VI' sitele, I IV, I'aris- Bucarest, 1899—1916. 51 Une colleclion de lelires de Philippe de Mezibres (Nolice sur ie ms. 199 de la Bibliolhbque de l’Arsenal), extrait de la „Revue Historique”, tome XLIX, 1892. 52 N. Iorga, Une colleclion de lelires ..., p. 1; ,,On connait le persouage tour â tour chanolne et ptlerin, chancelier et conseiller d’Etat; on le rencontre partout, dans Ies positions Ies plus differentes, Ies plus oppos^es mSme, gardant cependant, partout et toujours, la infime figure sympathique et curieuse d’enthousiaste, combattant en vain pour un idfial impossiblc de son temps : le royaume du Christ â Jerusalem”. 58 lbidem, p. 2 : „La naîvete avec laquelle il tourne ses phrases, la passion qui anime tout ce qu’il ficrit et qui arrive mfime a rendre presque acceptable Ies tournures Ies plus alam- biquees de son style, donnant â son oeuvre entifire un caractfere special, qui contribue a rendre plus sympathique encore cette belle figure d’enthousiaste”. 54 N. Iorga, Thomas III Marquis de Saluces, Paris, 1893, Prefaţă. 55 lbidem, p. VI: „La source la plus riche cependant, sinon pour Ies cvenements de son rfegne, au moins pour la faţon de penser et de sentir de Thomas, pour sa personalitfi morale, est son unique, ouvrage, un roman franţais, Le Chevalier erranl. Oeuvre assez importante dans son gen re, il donne des renseignements utiles et intfiressants sur son auteur et fait un personnage www.dacoromanica.ro 9 CONTRIBUŢII LA BIOGRAFIA DE ISTORIC A LUI N. IORGA 1283 prezintă un mare interes istoric 86. Dar mai ales e de reţinut atenţia pe care o acordă moravurilor societăţii aristrocratice, scoţînd la iveală ceea ce se ascundea sub lustrul înşelător, de suprafaţă87. Astfel apar în toată lumina barbaria cavalerilor şi stăpînilor feudali88, mizeria maselor şi rezistenţa acestora 89, superstiţiile obscure, încărcate de speranţe amăgitoare. Toate acestea sînt folosite, pe de o parte, pentru a încadra Le Chevalier errant în contextul istoric firesc fără de care nu putea să aibă înţeles 60 şi totodată pentru a o caracteriza din punct de vedere literar şi mai ales al valorii ca izvor istoric 61. Nu fără atitudine critică, N. Iorga a privit întotdeauna cu afec- ţiune teza sa de doctorat, în fapt primul vlăstar al creaţiei sale ştiinţifice şi care de la început poartă pecetea personalităţii sale. Ferindu-se de eiudiţie searbădă, el a căutat să dea viaţă şi culoare unei întregi societăţi regionale din prima jumătate a veacului al XIY-lea. O spune singur : „Apucăturile mele literare îmi cereau neapărat să pun ceva carne pe oase, şi astfel am creat un cadru cam larg pentru o aşa de strimtă figură, cu note asupra culturii şi obiceiurilor contemporane, ceea ce mi-a adus, ca neuitată mîngîiere, laudele lui Jarry, autorul unui fundamental studiu despre dominaţia franceză la Genova, în care observa — şi nu uit nici aceea — că în cartea mea nu e nici una din acele «pointes acerbes qui deparent tant d’ouvrages de lYrudition moderne»62. Aşa a prins viaţă acel Thomas, marchiz de Saluces, care alcătuieşte tema tezei sale de doctorat şi care va apărea către sfîrşitul anului 1893 63. Pentru cunoaşterea mai temeinică a lui Philippe de M^zieres şi, în legătură cu acesta, a lui Thomas de Saluces şi a vremii lor, N. Iorga întreţine o corespondenţă bogată, cerînd de la biblioteci, arhive şi specialişti date cu privire la ma- teriale care ar fi putut să-i fi scăpat pînă atunci64. Băspunsurile pe care * 80 81 82 83 84 imporlaiU et sympathiquc de ce petit prince obscure du Piâmont, il justific ainsi, de mânie que ic rrtle que jouc Thomas dans Ies tenlatives des Franfais en Italie, l’etendue de cet ouvrage”, p. Y şi VII. 68 N. Iorga, Thomas III Marqnis de Saluces, p. 60, 83,87 : „II semble que le moyen Age mourrant rassemble toul son eclat, ses plus riches couleurs, dans cette epoque de transilion, si feconde en contrastes”. 67 Ibidem, p. 90 : „Ceci n’est ccpendant que la briliante surface, sous laquelle on apper- ţoit des clioses bien diffârentes. Ces chevaliers, si nobles ct si loyaux, apparaissent, quand on y regarde de plus preş, comme des caractercs assez douleux”. 58 Ibidem, p. 93, 95. 69 Ibidem, p. 94, 95. 80 Ibidem, p. 86. 81 Ibidem, p. 100, 101, 132 : „Tel est ce livre, souvent ennuyeux, toujours mal ordonne, comme d’habitude au moyen âge. En dehors des iputiles recits romanesques, on y trouve cepen- dant une ceuvre originale, qui consiste dans lcs descriptions historiques et Ies partics pnrement poetiques de l'ouvrage ; or, cette pârtie est assez importante pour fixer a son auteur un rang honorable parmi Ies ecrivains franţais de l’fpoque". 82 N. Iorga, O viaţă de om ..., voi. I, p. 232. 83 Thomas III, Marquis de Saluces, /-Jude historique et litteraire. Avec une introduction sur la politique de ses predecesseurs, Paris, H. Champion, Tip. H. Bouillant, 1893, VIII + 229 p. 84 Biblioteca Academici, Corespondenţa N. Iorga, voi. 3 (1892); scrisoare din 28 aprilie a Bibliotecii imperiale din Viena; din 8 iunie a Bibliotecii regale din Bruxelles ; din 21 decem- brie a Bibliotecii naţionale din Roma ; voi. 4(1893): scrisoare din 8 aprilie a Bibliotecii naţionale din Torino ; din 2 octombrie şi 8 noiembrie a Bibliotecii Arsenalului din Par s ; scrisori din 11 octombrie şi 20 octombrie ale Bibliotecii ducale din Weiinar etc. www.dacoromanica.ro 1284 EUGEN STANESCU 10 le primeşte ilustrează dimensiunile unei investigaţii ştiinţifice de mare amploare. încredinţat de valoarea lucrării şi înarmat cu ea, N. Iorga pleacă la Leipzig 65. * în această direcţie a fost încurajat nu numai de Richard Sternfeld, dar şi de învăţatul german Gustav Weigand 66, care îl informase mai înainte despre condiţiile doctoratului de la Leipzig67 68 (posibilitatea prezentării tezei în limba franceză), iar după sosirea lui N. Iorga la Leipzig îl înştiinţa de auspiciile favorabile ale situaţiei : „Vă pot comunica că lucrarea dv. foarte probabil că va fi acceptată. Domnul profesor Lehmann mi-a spus doar atît că i-a plăcut” 6S. Despre condiţiile doctoratului la Leipzig pri- mise informaţii şi de la procancelarul acestei universităţi, dr. Kirchner, într-o primă scrisoare, pentru ca în a doua să-i dea vestea mult aşteptată că poate să-şi prezinte teza în limba franceză69. IST. Iorga era atras de eventualitatea trecerii doctoratului la această universitate şi pentru faptul că aici profesa unul dintre cei mai de seamă magiştri de atunci ai ştiinţelor istorice, deşi încă tînăr, Karl Lamprecht70. Acesta nu avea încă faima de mai tîrziu : ,,Pe atunci ideile lui nu străbătuseră lumea şi nu se discuta teoria succesiunii epocilor tipiste şi individualiste, cu tot ce s-a adaus pe urmă la această linie dominantă, şi nu se succedau volu- mele unei istorii a poporului german atît de profundă ca gîndire şi de neobişnuită ca formă” 71. Dar, începea să fie o personalitate care impre- siona : „Masiv, cu osatura lui Luther în figură, aspru de o barbă rebelă, în ochi cu o privire a cărei bunătate era amestecată şi cu multă maliţie ...”72. Cu acesta, ca profesor principal, avea să-şi treacă doctoratul. Astfel, în ziua de 6 iunie 1893 se înregistrează la cancelaria Universi- tăţii din Leipzig cererea lui ÎT. Iorga de înscriere la doctorat, pe care dr. Kirchner pune rezoluţia care încredinţează examinarea lucrării profesori- 86 La Leipzig soseşte in prima jumătate a lunii iulie 1893. El primeşte o scrisoare de la V. Tasu, expediată In 18 iulie. Va locui In acest oraş tot timpul In Albertstrasse 26 IV. •• N. Iorga, O viaţă de om . .., voi. I, P- 207 : Gustav Weigand (1860 1930), profesor de limbi romanice la Universitatea din Leipzig, foDdator şi director al Institutului pentru limba română al aceleiaşi universităţi, membru corespondent străin al Academiei Române. Dintre lucrări : Die Aromunen (1894) ; Die nalionalen Beslrebungen der Balkanvdlker (1898); Praklische Grammalik der rumănischen Sprache (1903); Rumănen und Aromunen in Bulgarien (1907). 87 Biblioteca Academiei, Corespondenţa N. Iorga, voi. 4 (1893) : G. Weigand către N. Iorga, scrisoare din Leipzig din 29 mai. Vezi anexa a Il-a, nr. 20. 68 Biblioteca Academiei, Corespondenta N. Iorga, voi. 4 (1893); G. Weigand către N. Iorga, scrisoare din Leipzig din 1 iulie 1893. Vezi anexa a Il-a, nr. 22. •* Biblioteca Academiei, Corespondenţa N. Iorga, voi. 4 (1893); scrisori din 30 mai şi 5 iunie. 70 Karl Lamprecht (1856—1915), profesor la Universitatea din Leipzig, a jucat un rol considerabil In istoriografia germană de la sflrşitul veacului trecut şi Începutul veacului nostru. Cea mai de seamă lucrare a sa este sinteza de istorie a Germaniei Deutsche Geschichle In 19 volume, apărute Intre 1891 şi 1909. De asemenea, lucrări importante slnt : Allen und Keuen Richlungen in der Geschichlswissenschaft şi Einfilhrung in das historische Dcnken (1912), lucrări pe care N. Iorga le-a cunoscut şi la care uneOri se referea. 71 N. Iorga, O viaţă de om ..., voi. I, p. 237. 72 Ibidem. www.dacoromanica.ro 11 CONTRIBUŢII LA BIOGRAFIA DE ISTORIC A LUI N. IORGA 1285 lor Birch-Hirschfeld şi Lamprecht73. în anexă se depunea, de asemenea, o scurtă notiţă biografică din care reiese că, după obţinerea stipendiului de călătorie ştiinţifică, a urmat cursurile la ficole Pratique des Hautes fitudes din Paris în vederea obţinerii titlului de „Blcve diplomă”, precizîndu-se, totodată, colaborarea la diverse publicaţii româneşti şi străine, între care : „Bevue Historique” şi La Grande Encyclopedie 74. într-adevăr, tînărul învăţat era de la începutul anului 1892 colaborator al Marii Enciclopedii; redacţia acesteia îi solicita cu stăruinţă articole şi notiţe pe care le redac- tează şi sînt publicate 75. Dat fiind că la Universitatea din Leipzig putea să-şi prezinte teza în limba franceză, limbă în care o scrisese direct şi fără ajutorul nimănui, de data aceasta putea să semneze declaraţia în care arăta că teza ,,a fost întocmită de el însuşi şi fără ajutor străin” 76. Un prim referat înaintea examenului oral a fost întocmit de Birch-Hirschfeld 77 78, prin care se arăta că ,,... nu i se poate refuza autorului lauda pentru folosirea harnică şi cuprinzătoare a materialului de izvoare” şi că lucrarea reprezintă ,,...o contribuţie preţioasă, meritînd o bună primire, la istoria medievală a Italiei de nord”, socotindu-se că valoarea era considerabil mărită de apendicele în care se publică extrase din opera pînă atunci inedită a lui Thomas de Saluces Le chevalier errant18. Un al doilea referat, probabil după examenul oral, este cel al lui Karl Lamprecht, care. în general de acord cu referatul precedent, remarcă, la rîndul său, „sîrguinţa depusă în prelucrarea temei din punct de vedere istoric ...”, reproşînd autorului însă faptul de a nu fi folosit întregul material inedit79, ceea ce de altfel N. Iorga a remediat pînă la ieşirea de sub tipar a lucrării, cum atestă corespondenţa sa intensă, privind nenumărate corectări, cu cel care îi îngrijea apariţia lucrării80. Pe baza acestui dosar N. Iorga se prezintă în ziua de 4 august 1893 la examenul oral, alcătuit din 3 probe, şi anume : filologia romanică cu A. Birch-Hirschfeld ; limba latină cu K. Wachsmuth81 şi istoria medievală 73 Anexa I, nr. 1. 74 Anexa I, nr. 2. 75 Colaborarea lui N. Iorga la La Grande Encgclopedie Începe cu voi. XII (Comedies- Cotes), volum la care figurează pentru Intiia dată pe lista tipărită a colaboratorilor acestei lucrări. Pe această listă el va figura, fără nici un fel de Întrerupere, pină la voi. XXV inclusiv (Xord-Port). Din partea redacţiei enciclopediei primeşte numeroase scrisori in probleme de re- dactare şi financiare. Vezi Biblioteca Academiei, Corespondenţa N. Iorga, voi. 2 (1891) : scri- soare din 26 octombrie; voi. 3 (1892) : scrisoare din 11 ianuarie ; voi. 4 (1893): scrisoare din 6 noiembrie; voi. 5 (1894): scrisoare din 11 decembrie etc. 74 Anexa I, nr. 3. 77 Adolf Birch-Hirschfeld (1849 — 1917), profesor de filologie romanică la Universitatea din Leipzig. Dintre lucrări: Geschichle der franzosischen Lileralur bis zum Beginn des 16. Jahrh. etc. 78 Anexa I, nr. 4. 79 Anexa I, nr. 5. 80 Biblioteca Academiei, Corespondenţa A'. Iorga, voi. 4 (1893): Fernand Bourmont către N. Iorga, scrisori din 8, 20, 23 şi 29 august, 7, 13 şi 19 septembrie, 10 octombrie, 13 noiembrie. Vezi şi N. Iorga, O viaţă de om .. ., voi. I, p. 237 — 238, . 81 Kurt Wachsmuth (1837—1905), profesor de filologie şi istorie clasică la Universitatea din Leipzig. Dintre lucrări : Die Sladt Alhen im Allertum (1874 — 1890); Einleilung in das Stu- diam der Allen Geschichle (1895) etc. www.dacoromanica.ro 1286 EUGEN STANESCU 12 cu Karl Lamprecht. Deşi n-avea încredere în valoarea probatorie a exa- menelor — „de altfel, convingerea că la un examen e bine să te prezinţi nu cu ce-ai îmbucat atunci, ci cu ce posezi obişnuit şi permanent, cu ce ţi-ai însuşit în adevăr şi serios, o aveam şi atuncia” 82 —, el s-a pregătit timp de cîteva săptămîni prin lecturi serioase. în autobiografia sa îşi mărturiseşte surprinderea de atunci faţă de lipsa de solemnitate a unui asemenea examen : „Examenul de doctorat se făcea fără nici o solemni- tate — laşul apărea măreţ în urmă ! —, prin vreo cămăruţă oarecare, de la profesor la profesor, cu un singur element de datină, fracul de împrumut, purtat pînă atunci de atîţia, mai deştepţi şi mai proşti decît mine, care înlocuia vechea robă medievală. Publicul nu era admis. Totul se petrecea simplu şi iute”83. în schimb solemnă era declaraţia pe care o semna în aceeaşi zi şi prin care se angaja să-şi consacre viaţa cultivării ştiinţei, să păstreze respect şi recunoştinţă universităţii, în faţa profesorilor căreia îşi trecea doctoratul84 85 *. în hîrtiile corespondenţei sale inedite se găseşte invitaţia, păstrată cu credinţă de N. Iorga, la examenul de doctorat88. Examenul cu Karl Lamprecht a fost sever şi dificil din cauza între- bărilor puse în probleme unde profesorul ştia că e mai puţin bine pregătit candidatul. Acolo însă unde problemele erau bine cercetate, înfruntarea a fost respectuoasă, dar fermă : „Kumai cînd m-am simţit pe terenul meu, în secolele la care lucrasem pentru cele două teze ale mele, cînd între- bările au lunecat într-acolo, am putut riposta la «Aber nein» al examina- torului: «De data aceasta e însă Ja, domnule profesor», am răspuns ştiind ce spun” 88, considerînd că nota primită este „relativ bună”. O bună amintire i-a rămas lui N. Iorga de pe urma probei cu Waclismuth : „Bună a fost şi aceea la limba latină înaintea frumosului, nobilului bătrîn Wachsmuth, la care totul era şi impunător, şi aşa de părinteşte simpatic”87. Mai puţin plăcut a fost examenul cu Birch-Hirschfeld : „A fost o adevă- rată cursă examenul la limba franceză, unde mă credeam mai deplin asigurat” 88 şi a cărui notă dată a fost oarecum în contradicţie cu atitu- dinea din timpul examenului. Protocolul examenului oral aflat la dosar completează şi lămureşte amănuntele date de N. Iorga în autobiografia sa. Astfel, se poate constata că Birch-Hirschfeld recunoaşte calităţile cunoaşterii limbilor romanice, Lamprecht apreciază elogios cunoştinţele de istorie medievală franceză şi engleză, dar mai puţin pe cele de istorie germană, iar Wachsmuth scrie : „Cunoştinţele istorice-literare au depăşit aşteptarea mea” 89. Acelaşi protocol se încheie cu consemnarea birocratică 82 N. Iorga, O viafă de om..., p. 237. 83 lbidem, p. 238. 84 Anexa I, nr. 3. 85 Biblioteca Academiei, Corespondenţa N. Iorga, voi. 4 (1893). Textul invitaţiei e urmă- torul : „Einladung zum philosophischen Doclorexamen. Freitag 4. August 1893 3 Uhr. Exa- minând : Herr Iorga. Examinatoren : Herr Prof. Dr. Lamprecht, Herr Prof. Dr. Birch-Hirsch- feld, Herr Prof. Dr. 'Wachsmuth”. 88 N. Iorga, O oi'.aţă de om .. ., voi. I, p. 238. 87 lbidem, p. 239. 88 lbidem. 88 Anexa I, nr. 7. www.dacoromanica.ro 13 CONTRIBUŢII LA BIOGRAFIA DE ISTORIC A LUI N. IORGA 1.87 a unui amuzant duel cu privire la nota generală a examenului oral şi în care pînă la urmă învinge severitatea lui Karl Lamprecht, de unde obţi- nerea diplomei numai cu „Cum laude” 90. Toate acestea n-au fost spre surprinderea lui ÎC Iorga, cum o spune el singur, cu mîndrie lipsită de suficienţă : „Dar toate aceste neplăceri, pe care, obişnuit să mă observ necontenit, atent şi crud, să mă judec mai aspru decît oricine şi să mă pedepsesc pipăind îndelung rana mîndriei, le-am simţit adînc, nu au împiedecat să capăt peste cîteva săptămîni nu diploma pe care ar fi aşteptat-o preţuitorii «fenomenului» de la Iaşi — aşa-mi zicea cutare din cele mai inteligente, dar mai corosiv glumeţe din colegele mele de acolo —, dar una în care mi să dădea la teză o « disser- tatio egregia » şi la oral un « cum laude »91. Un fel de epilog al examenului de doctorat îl constituie documentul din 23 octombrie 1893, prin care A. Birch-Hirschfeld se declară de acord cu teza în forma în care ieşise de sub tipar 92, precum şi scrisoarea lui Wachsmuth de la sfîrşitul aceluiaşi an în care îi comunica lui N. Iorga de ce formalităţi mai este nevoie pentru eliberarea diplomei93. ★ Cu toate frămîntările şi dificultăţile doctoratului, cea mai mare parte a efortului lui N. Iorga a fost îndreptat spre editarea monografiei despre Philippe de M^zieres. Şi în legătură cu aceasta el păstrează un contact neîntrerupt cu cei pe care îi consideră adevăraţii maeştri ai săi, profesorii de la Paris, care îi urmăresc cu toată atenţia activitatea, îl încurajează şi-l sprijină, îl fac să simtă mereu ocrotirea ştiinţifică de care avea atîta nevoie un tînăr învăţat român în străinătate. Trebuie că N. Iorga, în mijlocul dificultăţilor sale, primind scrisorile învăţaţilor de la Paris, se simţea mai puţin singur şi mai întărit în lupta pe care o ducea pentru afirmarea sa însăşi şi prin aceasta a istoriografiei româneşti. Un important rol în această privinţă a fost cel al lui Gabriel Monod 94 şi Charles B^mont9S, doi dintre marii magiştri ai istoriografiei franceze de atunci. Gabriel Monod, căruia peste 40 de ani îi zugrăveşte portretul profesoral cu emoţie încă vie : „Foarte distinsă figură de sever calvin, dintr-o veche 90 Anexa I, nr. 7 (verso). 91 N. Iorga, O viaţii de om ..., voi. I, p. 240. 92 Anexa 1, nr. 8. 93 Biblioteca Academiei, Corespondenţa X. Iorga, voi. 4 (1893); scrisoare din 20 decembrie. 94 Gabriel Monod (1841 — 1912), unul dintre primii repetitori ai Ecole Pratique des Haules Eludes, fondată de Duruy in 1869. Istoric al evului mediu francez, a fost profesor la Collcge de France, membru la Academie des Sciences inorales et politiques, fondator şi director al cunoscutei publicaţii „Revue liislorique” (1875). Giteva din lucrările sale reprezintă momente de seamă ale istoriografiei moderne : Eludcs criliques sur Ies sources de l'hisloire merovinqienne (1872 — 1885), Les mailres de l’hisloire Renan, Traine, Michelel (1894), filude crilique sur Ies sources de l'hisloire carolinqienne (1898). 95 Charles Bemont (1848 — 1939) a fost vreme îndelungată profesor la Ecole Pratique des Hautcs Etudes, membru la Academie des inscriptions et Belles Lettres, director — după Gabriel Monod — al publicaţiei,,Revue Historique”. Prin metoda lucrărilor sale a exercitat o importantă influenţă asupra istoriografiei franceze. Cele mai de seamă lucrări sint in domeniul istoriei Angliei medievale : Simon de Monlforl (1885), Charle des liberles anglaises (1892). www.dacoromanica.ro 1288 EUGEN STĂNESCU 14 familie de pastori din părţile Genevei, cu barba mică în două părţi, faţa încă tinereşte roză, cu ochii foarte uzaţi, supt, nedespărţiţi ochelari, Monod vorbea încet, cu un aer de tristeţă... ” 96, a fost primul care i-a încurajat progresele evidente pe drumul arid al marii erudiţii. îl vedem cum de la începutul anului 1891 pînă la sfîrşitul perioadei de care ne ocupăm, se interesează de activitatea sa, ţine contact personal, con- tribuie la îndepărtarea asperităţilor ivite, fireşti, pentru orice început de activitate ştiinţifică 97. Şi cu toată tinereţea lui X. Iorga, Gabriel Monod se simte profund mişcat cînd află de intenţia acestuia de a-i dedica mono- grafia despre Philippe de Mezieres 98 99. Faptul că începuturile ştiinţifice ale lui X. Iorga au stat sub semnul privegherii atente a acestui mare savant, de numele căruia se leagă reînnoirea metodologică a ştiinţelor istorice, şi cea dintîi teoretizare a tehnicii de cercetare în acest domeniu este plină de semnificaţie pentru caracterul genezei personalităţii ştiinţifice a ma- relui nostru istoric. Charles Bernont, alt mare magistru al istoriografiei franceze, a acordat — la îndemnul lui Gabriel Monod — o atenţie stăruitoare muncii desfăşurate de tînărul învăţat. Din numeroasele scrisori pe care i le trimite iese la iveală un sentiment de afecţiune caldă şi de vădit interes pentru o pasiune ştiinţifică autentică şi care începea să dea rezultate, pe care din această cauză înţelegea s-o încurajeze. îl ţine la curent pe X. Iorga în tot decursul anului 1893 despre tot ce privea editarea lucrării Philippe de Mezieres care trebuia să apară sub patronajul oficial al Ecole Pratique des Hautes Etudes ", în chiar colecţia acesteia. Fusese de altfel desemnat un raportor în persoana profesorului J. Boy, care, după ce întîrzie cîtva timp cu referatul, îşi depune în decursul lunii iunie 1893 concluziile în care, după cum spune C. Bdmont, ,,i-a făcut un mare elogiu”100. începutul tiparului lui Philippe de Mezieres n-a fost însă făiă unele dificultăţi. Cererea de modificare a textului prin suprimarea sau concentrarea unor pasaje din partea lui J. Roy, pe care nu-1 simpatiza, susţinută totuşi de Charles Bernont din politeţe colegială, a fost la început respinsă de X. Iorga. A fost nevoie de intervenţia împăciuitoare şi de mare autoritate a lui Gaston Paris, directorul de atunci a lui Ecole Pratique des Hautes Etudes, pentru ca tînărul învăţat să cedeze şi tiparul să poată, în sfîrşit, începe101. Şi, într-adevăr, îl vedem din nou pe X. Iorga supraveghind prin cores- pondenţă tiparul celei de-a doua lucrări ale sale, care îi va aduce consa- 96 N. Iorga, O viaţă de om . . ., voi. I, p. 213 215. 97 Biblioteca Academiei, Corespondenţa .V. Iorga, voi. 2 (1891), Gabriel Monod către N. Iorga, scrisori din 4 ianuarie, 12 aprilie ; voi. 3 (1892) ; scrisoare din 28 decembrie ; voi. 4 (1893) ; scrisoare din 23 august ele. Vezi anexa a Il-a, nr. 1, 6, 12, 13. 98 Biblioteca Academiei, Corespondenţa X. Iorga, Gabriel Monod căi re N. Iorga; voi. 4 (1893) ; scrisoare din 23 august. Vezi anexa alia, nr. 27. 99 Biblioteca Academiei, Corespondenţa A'. Iorga, voi. 3 (1892) ; Charles Bernont către N. Iorga, scrisoare din 30 martie ; voi. 4 (1893) ; scrisori din 26 martie, 29 mai, 28 iunie, 28 iulie, 20 august, 19 septembrie, 9 decembrie etc. Vezi anexa a Il-a, nr. 4, 7, 11, 15, 19. 100 Biblioteca Academiei Corespondenţa X. Iorga, voi. 4 (1893) ; Charles Bernont către N. Iorga, scrisoare din 26 martie. Vezi anexa a Il-a, nr. 21. 101 Biblioteca Academiei, Corespondenţa X. Iorga, voi. 5 (1891); Gaston Paris către N. Iorga, scrisori din 23 octombrie şi 9 noiembrie. Vezi anexa a Il-a nr. 33, 35. www.dacoromanica.ro 15 CONTRIBUŢII LA BIOGRAFIA DE ISTORIC A LUI N. IORGA 1289 crarea ştiinţifică internaţională102. în orice caz, ori de cîte ori veştile pe care i le comunică sînt pozitive, este vădit că Charles Bemont încearcă o bucurie reală, solidar cu autorul lui Philippe de Mezieres în numeroasele avataruri ale acestei lucrări, pînă la apariţie. Interesul pentru activitatea ştiinţifică a lui N. Iorga nu se reduce însă numai la această lucrare. Adjunct al lui Gabriel Monod la „Revue historique”, Charles Bămont se ocupă de apariţia primului studiu ştiinţific al lui N. Iorga103 şi apoi în anul următor de apariţia recenziei — mai mult studiu — în aceeaşi publicaţie a Isto- riei românilor a lui A. D. Xenopol104. Din această cauză, Charles Bemont n-a devenit numai un prieten credincios al lui N. Iorga, ci şi al poporului român. Despre aceasta scrie următoarele în autobiografia sa : „Bunele sfaturi se găseau întotdeauna din belşug la acela care ne-a cercetat apoi în ţară, ne-a urmărit cu atenţie şi, în timpul războiului, ne-a arătat una din aceste simpatii profund înţelegătoare care mîngîie de suferinţi şi dau încredere în neapăratul succes al cauzei celei drepte” 105. Mai puţin intense şi mai ales mai puţin prelungite în timpul şederii în Germania — ca fost student al Ecole Pratique des Hautes D tu des şi în ce priveşte pregătirea pentru tipar şi apariţia lucrării PMlippe de Mezieres — au fost legăturile lui N. Iorga cu alţi savanţi. La unii ca A. Thomas 106, recurge pentru un supliment de informaţie în legătură cu această lucrare107, dar în general preferă, aşa cum s-a mai arătat, să se adreseze conservato- rilor de bibliotecă, buni cunoscători ai situaţiilor fondurilor de manu- scrise. Cu E. Châtelain 108 109, secretarul lui Ecole Pratique des Hautes Etudes, contactul se reduce la chestiunile de recepţionai e şi trimitere a manuscrisului la tipar100. Cu L. L£ger110, despre care mai tîrziu va scrie : „M-a primit învăţatul încă voinic cu acea înfăţişare ironică şi cu acea blagă în vorbire pe care străinul o înţelege aşa de greu şi în care crede că recunoaşte o intenţionată şi crudă luare în rîs : Numai tîrziu de tot după 102 Abia după rezolvarea aceslei probleme poate să Înceapă tiparul lucrării Philippe de Mezieres, aşa cum rezultă din corespondenţa primită de X. Iorga de la Imprimeria „Durând” din Chartres ; voi. 5 (1891); scrisori din 1 şi 12 august şi 3 noiembrie ele. 103 Biblioteca Academiei, Corespondenţa X. 1 orga, voi. 3 (1892); Charles Bemont către X. Iorga, scrisoare din 30 martie. Vezi anexa a 11-a, nr. 7. 101 Biblioteca Academiei, Corespondenţa X. Iorija, voi. 1 (1893) : Charles Bemont către X. Iorga, scrisoare din 5 august. Vezi anexa a 11-a, nr. 25. 105 X. Iorga, O niaţa de om , . ., sol. 1, p. 215 — 216. 108 Anloine Thoinas (1857 1935), profesor de filologie romanică la Sorbona, membru la Academie des lnscriplions et Belles I.cttres, autor al lucrării Lssais ei Xotweaux essais de phi- lologie frangaisc (1897 1904) ş.a. şi colaborator la Dictionnaire general de la lanque frangaise du commencemenl du XVIIC sitele jusqu'ă nos jours. 107 Biblioteca Academici, Corespondenţa X. Iorga, voi. 3 (1892); A. Thomas către X. Iorga, scrisoare din 31 mai. Vezi anexa a II a, nr. 10. 108 Emile Chalelain (1851 1933), bibliotecar al Sorbonci, director de studii la Ecole Pratique des Hautes Etudes, membru la Academic des lnscriplions ct Belles Lellres, autor al impozantei lucrări, Paleographie des clasiques latins (1884—1900). 109 Biblioteca Academiei, Corespondenţa X. Ior_ a, voi. 4 (1893). E. Châtelain către N. Iorga, scrisoare din 30 iulie 1893 ctc. Vezi anexa a Il-a; nr. 21 110 Lotus Leger (1843 1923), slavist francez, profesor la Ecole des langues orientalcs vivanles, profesor la College de France, autor al unor importante lucrări Cyrille et Methode (1868), Histoirc de l’Aulriche Ilongrie (1879), traducerea Cronicii namilă a lui A est or (1884), La Mtjlho- logie slave (1901) ele. www.dacoromanica.ro 1290 EUGEN STANESCU 16 îăzboi am putut preţui sentimentele adevărate ale aceluia care-şi trăia în retragere ultimii ani”111. Legăturile s-au limitat la cele privind colaborarea la La Grande Enciclopedie112. Şi mai mică a fost apropierea de J. Eoy113, raportorul lucrării, dar a cărui personalitate nu a apreciat-o prea mult, dovadă cele ce va scrie, fireşte din memorie, mai tîrziu : ,,De cel dîntăiu, gras, roşu, vesel, încrezător — şi luat în rîs de ascultătorii lui —, m-a înde- părtat pănă chiar această « bucurie », care nu avea înfăţişarea abstrasei ştiinţi ale cărei mistere eram să le pătrund” 114 115. Din toate acestea se vede că ÎL Iorga — chiar de la începutul activităţii sale de istoric — a operat o anumită selecţie în ce priveşte legăturile cu lumea ştiinţifică, fiindu-i străină, chiar de pe atunci, orice înclinaţie către mondenitatea ştiinţifică, preferind în privinţa legăturilor ştiinţifice calitatea acestora numărului. E de subliniat pentru o judecată de valoare mai plină asupra acestei perioade de început a activităţii ştiinţifice a lui N. Iorga că preocuparea privind doctoratul de care avea absolută nevoie pentru cariera profesorală n-a împiedicat ca întreg efortul său să fie îndreptat în această direcţie. Grija stăruitoare pentru PMlippe de Mezieres 115 pune în lumină o persona- litate ştiinţifică care chiar de la început ştia să depăşească obligaţiile imediatului şi să ţină seama de necesitatea perspectivei. Iată de ce, urmă- rind activitatea lui N. Iorga din această perioadă, constatăm exigenţa unei preocupări pronunţate şi neîntrerupte pentru aducerea la bun liman a problemei tiparului tezei de doctorat, însă pe primul plan stă problema tezei sale de elev diplomat al lui iScole Pratique des Hautes Etudes, cum arată scrisorile din această vreme, ca, de pildă, cele trimise învăţatului ita- lian Camillio Manfroni116. Era aceasta într-un fel o opţiune între cele două mari şcoli istorice ale timpului; şcoala istorică franceză, de care se simţea mai apropiat şi pe care a cunoscut-o bine, şi şcoala istorică germană, de care nu s-a simţit apropiat şi pe care nu a avut prilejul s-o cunoască bine. Dar era, totodată, şi o opţiune între imperativele carierei şi cele ale ştiinţei. Soluţia echilibrată cu care se încheia întreaga această perioadă sugerează încă de pe acum contururile unei personalităţi armonioase. într-adevăr, N. Iorga se străduieşte să rezolve cît mai repede şi cît mai bine problema editării tezei de doctorat. Cum rezultă din cele ară- 111 N. Iorga, O viată de om . . ., voi. I, p. 83. 112 Biblioteca Academiei, Corespondenţa N. Iorga, voi. 2 (1891): I.ouis Legcr către N. Iorga, scrisori din 27 februarie, 28 octombrie ; voi. 3 (1892): scrisoare din 23 iunie. Vezi anexa a Il-a, nr. 2, 3, 11. 113 Jules Roy, profesor şi director de studii la lîcole Pratique des Hautes Pitudcs, autor al unor lucrări ca Turenne, sa vie, Ies institiitions militaires de son temps (1883); L’an Mii, Formation de la legende de Van Mii; Elat de la France entre l'an 900 ei l’an 1000 (1884) etc. 114 N. Iorga, O viaţă de om ..., voi. I, p. 213. 115 Biblioteca Academiei, Corespondenţa Ar. Iorga, voi. 4 (1893): scrisoare de la S. A. Mo- ran Villers din 20 aprilie ; scrisori de la Camillio Manfroni din 27 aprilie şi 9 mai; voi. 5 (1894): scrisori de la Mark Lidzbarski din 29 iunie, 7 şi 14 iulie ; scrisoare de la R. Predelli din 18 iulie ; scrisoare de la D. Piciotti Bratti din 18 şi 24 iulie; scrisori de la Franz Funk Brentano din 2 şi 18 octombrie ; scrisori de la Biblioteca regală din Bruxelles din 17 august şi de la Biblioteca naţională din Milano din 28 iulie. 114 Camillio Manfroni, profesor la Universitatea din Genova şi apoi Padova şi Roma. Dintre lucrări : Storia delta marina italiana (1899—1902) etc. www.dacoromanica.ro 17 CONTRIBUŢII LA BIOGRAFIA DE ISTORIC A LUI N. IORGA 1291 tate mai înainte, probabil că teza de doctorat era Tedactată înainte de sosirea la Leipzig. Ulterior, desigur, în timpul pregătirii pentru tipar şi al tiparului însuşi, au fost aduse importante şi numeroase corecturi117. Manuscrisul redactat trebuia însă să vadă lumina tiparului. Întîi încearcă posibilitatea tipăririi la Leipzig, fără rezultat pozitiv însă118. Aceasta îl face să ia în consideraţie posibilitatea tiparului la Paris, centru ştiinţific cu care avea mai multe şi mai bune legături. în această direcţie este ajutat de Charles Bemont, care-i recomandă pe cineva care să se ocupe de îngri- jirea tiparului119. După aceasta, timp de cîteva luni, printr-un schimb intens de scrisori, N. Iorga este informat punct cu punct şi ca atare capabil să privegliească îndeaproape apariţia tezei sale de doctorat 12°. îşi ţine însă la curent magistrul cu dificultăţile redacţionale sau financiare ivite şi primeşte afectuos de la acesta încurajări binevenite 121. Din această cauză, la apariţia lui TTiomas de Saluces cele mai calde sînt cuvintele lui Charles Bemont în scrisoarea de mulţumire trimisă lui N. Iorga : „Fie ca rara dv. putere de muncă şi de inteligenţă să găsească în patria dv. posibilitatea de a se desfăşura pentru onoarea României "şi folosul ştiin- ţei” 122. Dar şi alţi mari savanţi ai timpului salută cu bucurie apariţia acestei lucrări, în fond prima din cele 2 500 de cărţi ale lui îl. Iorga. Unul din aceştia este C. Y. Langlois 123, marele şef al şcolii istorice franceze, despre care va scrie mai tîrziu : „Blond, cu ochii mici supt ochelari, cu un ascuţiş de barbă aproape tăios, puţin cîrn, cu un profil între Eschile şi Paul Ver- laine, — poetul suferinţelor şi capriciilor boeme — semănînd astfel cu cel mai impecabil şi observat dintre cădeţi, afecţionînd unele comparaţii ca aceea a «vinului nou în foaie vechi»”124. Acesta îi scrie următoarele : „Vă mulţumesc pentru volumul pe care aţi binevoit să mi-1 trimiteţi. L-am parcurs şi l-am găsit foarte bun. Doresc foarte mult să mă ţineţi la curent cu lucrările dv. şi, dacă vă pot fi de folos, vă rog să dispuneţi de mine”125, ca mai tîrziu să-i comunice că-1 roagă să se considere pe lista 117 Biblioteca Academiei, Corespondenţa N. Iorga. După cum se vede din scrisorile sus amintite primite de la Fernand Bourmont. u« Biblioteca Academiei, Corespondenţa N. Iorga, voi. 4 (1893); scrisoarea editorului Ossvalt Schmidt. 118 Biblioteca Academiei, Corespondenţa V. Iorga, voi. 4 (1893); Charles Bemont către N. Iorga. scrisoare din 28 iulie. 120 Biblioteca Academiei, Corespondenţa \T. Iorga, voi. 4 (1893) ; scrisorile primite de la Fernand Bourmont şi in partea finală chiar de la editorul librar H. Bouillant; scrisori din 23 noiembrie, 6 decembrie şi apoi din 10 ianuarie 1894. 121 Biblioteca Academiei, Corespondenţa N. Iorga-, Charles Bemont către N. Iorga, voi. 4 (1893) , scrisoare din lo septembrie; scrisoarea din 9 decembrie. Vezi anexa a Il-a, nr. 28, 36. 122 Biblioteca Academiei, Corespondenţa N. Iorga; Charles Bemont către N. Iorga, voi. V (1894) , scrisoare din 4 ianuarie 1894. Vezi anexa a Il-a, nr. 37. 123 Charles Victor Langlois (1883 1929), profesor la Sorbona, membru la Acadămie des Inscriptions et Bellcs Lettres. S-a ilustrat prin lucrări critice asupra izvoarelor istoriei medie- vale a Franţei ; Textes relatifs ă l’hisloire du Porlemenl (1888); Manuel de bibliographie hislo- rique (1896 1904); La oie en France au mogen-ăge, de la fin du XIIe sitele au milieu du XIVe sfecle (1904 1927). 124 N. Iorga, O viaţă de om..., voi. I, p. 216. 123 Biblioteca Academiei, Corespondenţa N. Iorga, voi. 4 (1893); C.V. Langlois către N. Iorga, scrisoare din 21 decembrie. Vezi anexa a Il-a, nr. 32. www.dacoromanica.ro C - C. 3012 1292 EUGEN STANESCU 18 colaboratorilor publicaţiilor de care se ocupă126. Gaston Paris127, marele magistru al şcolii filologice franceze, îi scrie de asemenea : „Găsesc, reve- nind la Paris, cartea dv. despre Thomas de Saluces şi vă sînt recunoscător că aţi binevoit să mi-o trimiteţi. Am şi citit partea care mă interesează cel mai mult — cea privitoare la Le Chevalier errant —, şi am putut să constat cu cită exactitate şi cu cită inteligenţă aţi despuiat această lucrare curioasă şi pînă acum puţin cunoscută”128. Astfel apar fireşti în acest context recenziile favorabile de care s-a bucurat teza de doctorat a lui N. Iorga la apariţia ei, apărute în publicaţii ştiinţifice de mare prestigiu internaţional, ca „English Historical Review” şi „Revue des Questions Historiques” 129. ★ S-a putut vedea pînă acum că una din numeroasele forme pe care le-a îmbrăcat pasiunea ştiinţifică a lui N. Iorga a fost asidua frecventare a bibliotecilor şi arhivelor, precum şi întreţinerea unei intense corespon- denţe cu acestea. De multe ori corespondenţa pregătea cercetarea nemij- locită, la faţa locului, de care N. Iorga a simţit mereu nevoie şi care l-a caracterizat de la începutul pînă la sfîrşitul vieţii sale ştiinţifice. A folosit în acest sens şederea la Paris (şi în acest timp a făcut scurte investigaţii ştiinţifice în Anglia şi Italia), precum şi şederea la Berlin. Iată de ce eliberat de grijile şi frămîntările doctoratului, N. Iorga întreprinde cer- cetări noi în bibliotecile şi arhivele germane şi apoi italiene. Itinerarul său ştiinţific trece mai întîi prin Dresda 13°, apoi a zăbovit cîtva timp în Nurnberg 131. După Nurnberg stă cîtva timp pentru cercetări care aveau să fie fructuoase în capitala Ba variei, Miinchen 132. După aceasta, pe 126 Biblioteca Academiei Corespondenta N. Iorga, voi. 5 (1894) ; C.V. Langlois către N. Iorga, scrisoare din 2 noiembrie. Vezi anexa a Il-a, nr. 34. 127 Gaston Paris (1839 — 1903), unul din primii repetitori la Ecole Pratique des Hautes iStudes, director al acestei şcoli, profesor şi administrator la Colldge de France, membru la Acaddmie des Inscriptions et de Belles Lettres şi la Academie Franţaise. Autor al unor impor- tante lucrări, ca : Hisloire poilique de Charlesmagne (1865), La poisie du mogen-ăge (1885), La litteraiure franţaise aumoyen-ăge (1888), Franţois Villon (1901), Ligende du moyen-ăge (1903). 128 Biblioteca Academiei, Corespondenţa A'. Iorga, voi. 5 (1894) : Gaston Paris către N. Iorga, scrisoare din 23 octombrie. Vezi anexa a Il-a, nr. 33. într-o altă scrisoare din 9 noiembrie acelaşi an îi răspunde lui N. Iorga cu privire la proiectul editării scrierilor în limba franceză ale lui Philippe de Miziires. 129 In voi. 5 al Corespondenţei se găsesc sub formă de tăieturi următoarele extrase: „English Historical Review”: „M. Iorga’s work is through and conscienlious, through lie lament that he has been limited to the use of printed authorities only”, iar In „Revue des questions historiques”:... „De nombreuses notes, souvent intdressantes, prouvent Ies soins que M. Iorga a donnds â son travail”. 130 La Dresda soseşte la Începutul lui octombrie 1893. In corespondenţă se găseşte o scrisoare, prima cu adresa din Dresda, de la fraţii Şaraga cu data de 10 octombrie. In acest oraş va locui tot timpul în Katarinenstrasse, 17, III. 131 La Nurnberg soseşte In prima jumătate a lunii noiembrie 1893, Înainte de Miinchen, şi nu cum se arată In autobiografia lui N. Iorga. In corespondenţă se găseşte o scrisoare a lui V. Tasu, prima cu adresa din Nurnberg, din 18 noiembrie 1893. In acest oraş va sta tot timpul In Oberkremmersgasse 11. 182 La Miinchen soseşte la sfîrşitul lunii noiembrie sau Începutul lunii decembrie 1893. In corespondenţă se găseşte o scrisoare a lui V. Tasu — prima cu adresa din Miinchen — cu data ştampilei poştale de 4 decembrie 1893. www.dacoromanica.ro 19 CONTRIBUŢII LA BIOGRAFIA DE ISTORIC A LUI N. IORGA i29a urmele lui Petru Şchiopul, se opreşte cîtva timp la Innsbruck 133. Urmînd direcţia de miazăzi a peregrinărilor romantice de totdeauna, chiar cînd sînt ştiinţifice, N. Iorga rămîne cîtva timp în Italia, concentrîndu-şi cercetările întîi la Veneţia 134, apoi la Milano şi Florenţa 135. Şederea mai îndelungată în aceste oraşe ale Italiei, pe care a iubit-o cu nespusă căldură toată viaţa sa, ca şi Franţa, pare să fi lăsat urme adinei. Cu aceasta ia sfîrşit prima serie a călătoriilor de studii şi cercetări în străinătate începută la sfîrşitul anului 1890 şi încheiată către toamna anului 1894. Aceste călătorii şi cercetările din timpul şederii în oraşele germane şi italiene au făcut cu putinţă strîngerea unui material documentar de cel mai mare interes pentru istoria naţională absolut necunoscut pînă la H. Iorga. Astfel, chiar în timpul şederii în străinătate prinde formă concretă ideea unei colecţii de documente care avea să se numească Acte şi fragmente eu privire la istoria Românilor şi a cărei aprobare de tipărire o primeşte de la minister cînd se afla încă în Germania 136. E de fapt prima perioadă a activităţii ştiinţifice a lui N. Iorga. Ceea ce urmează o dată cu celebrul concurs din toamna lui 1894, care avea să-i aducă numirea ca profesor titular de istorie universală la Universitatea din Bucureşti, e de fapt începutul unei alte perioade a activităţii sale ştiinţifice, cu alte trăsături caracteristice 137. Ar fi însă să rămînem cu o imagine incompletă şi deci într-un fel eronată a acestei prime perioade din activitatea ştiinţifică a lui N. Iorga dacă am privi-o fără să ţinem seama de legăturile permanente pe care le întreţinea tînărul savant, cu interes vioi şi cîteodată şfichiuitor de ironie, cu viaţa culturală a ţării sale. Corespondenţa sa oglindeşte cu fide- litate acest luciu, punînd în lumină începuturile unor legături strînse cu cărturarii români ai vremii, fie personalităţi consacrate, fie tineri care aveau să devină. Legăturile pe care le întreţine din străinătate cu ţara sînt de natură ştiinţifică şi literară. în vreme însă ce în străinătate acti- vitatea sa a fost aproape exclusiv consacrată cercetărilor ştiinţifice, de 133 La Innsbruck soseşte In prima jumătate a lunii martie 1894. în corespondenţă se: găseşte o scrisoare de la D. Evolceanu prima cu adresa din Innsbruck — din 17 martie 1894. In acest oraş va locui în Maria Theresienstrasse 27, III. După plecarea din Innsbruck, în legătură cu piatra tombală a lui Petru Şchiopul întreţine corespondenţă cu parohi din regi- une. Vezi Biblioteca Academiei, Corespondenţa N. Iorga, voi. 5 (1894) : scrisori din 13 mai,. 6 iunie etc. 131 La Veneţia soseşte la mijlocul lunii aprilie 1894. în corespondenţă, prima scrisoare- pe care se află adresa din Veneţia este aceea a lui H. Steinberg din 15 aprilie 1894. Adresa din acest oraş era Campicllo del vin 4652. 135 Din corespondentă nu rezultă nici dala sosirii, nici şederea şi deci nici adresa dirr Florenţa. în schimb, rezultă şederea la Milano, unde la adresa 3 Via Tenaglia Piazza Fontano- primeşte la 12 iulie 1894 o scrisoare de la H. Steinberg, prima pe care o primeşte în acest oraş. Apoi la Genova unde primeşte la 11 septembrie 1894 o scrisoare pe adresa Albergo* Firenze, Via C. Alberto. 136 Biblioteca Academiei, Corespondenţa N. Iorga, voi. 4 (1893) : scrisori din 23 noiembrie şi 30 decembrie ; voi. 5 (1894) : scrisoare din 7 februarie din partea ministerului. 137 Biblioteca Academiei, Corespondenţa N. Iorga. încă din 16 aprilie 1894 V. Tasu i-a comunicat printr-o scrisoare fixarea datei concursului pentru catedra de istorie universală a Universităţii din Bucureşti la 1 octombrie 1894. Începînd ca luna octombrie începe să primească scrisori la Bucureşti, unde deci s-a reîntors şi va locui în octombrie în str. Sculpturii 39 şi apoi din noiembrie în str. Sf. Voievozi 12. www.dacoromanica.ro 1294 EUGEN STANESCU 20 ţară îl leagă în mare măsură perocupări de ordin literar şi cultural general138. Cu părintească grijă e urmărită activitatea sa de A. D. Xenopol, cu care întreţine o corespondenţă continuă139. Un schimb de informaţii ştiinţifice face în această perioadă începutul legăturilor sale cu Dimitrie Onciul 14«. B. P. Hasdeu îi dă date cu privire la viaţa şi opera sa pentru articolul ce trebuia să fie redactat de X. Iorga la La Gi'anăe Encyclopedie141. O scrisoare de discutabilă ironie a lui N. Ionescu 142 prefigurează pentru înţelegerea dimensiunilor lui N. Iorga, atitudine care va fi caracteristică timp de cinci decenii tuturor celor care vor reprezenta mediocritatea intelectuală — pretenţios de ridiculă. Cu alte personalităţi literare şi culturale are legături ce privesc în primul rînd colaborarea la publicaţii ale vremii, în primul rînd publicaţii de tendinţe mai înaintate. Cu C. Do- brogeanu-Gherea schimbă păreri în ce priveşte contribuţia sa la noua revistă pe care primul voia s-o înfiinţeze 143. De la Al. Vlabuţă primeşte veşti în diverse probleme literaie care îl interesau îndeaproape 144. D. E. Eo- setti îl informează despre situaţia colaborării sale la ,,Timpul” 145, iar H. Tiktin despre cea la revista ,,Arhiva” 146. La toate acestea se adaugă legătura neîntreruptă prin scrisori cu importanţi editori din Eomânia : Haiman şi Şaraga, care îl ţin permanent la curent cu situaţia tipăririi lucrărilor sale literare 147. ★ Aceste date contribuie la întregirea imaginii pe care ne-o putem face despre activitatea ştiinţifică a lui N. Iorga în perioada anilor 1890—1894, de la pleeaiea la Paris pînă la întoarcerea în ţară. Perioada aceasta are o mare însemnătate în viaţa lui X. Iorga. Este de fapt perioada formării sale ştiinţifice, în care se conturează metoda şi concepţia care nu vor întîrzia să dea rezultate uluitoare. La capătul acestor ani, N. Iorga este un om de ştiinţă format, capabil nu numai să onoreze catedra de istorie uni- 138 N. Iorga, O viată de om..., voi. I, p. 252 — 254. 139 Biblioteca Academiei, Corespondenta N. Iorga, voi. I (1890) : A.D. Xenopol către N. Iorga, scrisoare din 19 septembrie ; voi. 2 (1893) : scrisori din 20 mai, 27 iunie ; voi. 4 (1893) : scrisoare din 3 ianuarie, 7 noiembrie, 16 decembrie; voi. 4 (1893): scrisori din 5 mai, 9 sep- tembrie, 23 octombrie, 6 noiembrie, 8 decembrie; voi. 5 (1894) : scrisori din 27 aprilie, 11 noiem- brie etc., precum şi alte scrisori fără dată. no Biblioteca Academiei, Corespondenta N. Iorga, voi. 4 (1893) : D. Onciul către N. Iorga scrisoare din 10 mai. La alt fond scrisoarea N. Iorga către D. Onciul din 5 mai 1893. 141 Biblioteca Academiei Corespondenta N. Iorga, voi. 3 (1892): B.P. Hasdeu către N. Iorga, scrisoare din 11 octombrie. 142 Biblioteca Academiei, Corespondenta N. Iorga, voi. 4 (1893): N. Ionescu către N. Iorga, scrisoare din 23 noiembrie. 143 Biblioteca Academei, Corespondenta N. Iorga, voi. 3 (1892): C. Dobrogeanu-Gherea către N. Iorga, scrisoare din 9 ianuarie. 144 Biblioteca Academiei, Corespondenta X. Iorga, voi. 2 (1891): Al. Vlabuţă către N. Iorga, scrisori din 13 februarie şi 28 martie. i4s Biblioteca Academiei, Corespondenta N. Iorga, voi. 4 (1893) : D. R. Rosetli către N. Iorga, scrisoare din 19 februarie. *4« Biblioteca*Academiei, Corespondenta N. Iorga, voi. 1 (1890): H. Tiktin către N. Iorga, scrisoare din 7 august; voi. 2 (1891) : scrisoare din 6 martie. 141 Biblioteca Academiei, Corespondenta N. Iorga, scrisori diferite cu editorii librari Haiman şi Şaraga, In voi. 3 (1892) şi voi. 4 (1893). www.dacoromanica.ro 21 CONTRIBUŢII LA BIOGRAFIA DE ISTORIC A LUI N. IORGA 1295 versală, pe care o dobîndeşte prin concursul din octombrie 1894, dar şi să înceapă masiv acţiunea de lărgire considerabilă a orizontului întregii istoriografii româneşti. în acest sens, materialele puse în lumină de această încercare pot să sugereze împrejurările caracteristice care au făcut cu putinţă apariţia explozivă a unei asemenea personalităţi ştiin- ţifice, împrejurări care ţin, desigur, de stadiul în care se afla dezvoltarea istorică a ţării, dar şi de dimensiunile excepţionale ale unei inteligenţe, talent şi sete de cunoaştere cum arar s-au întîlnit şi se întîlnesc. ANEXA I ') 1 2. Section N = 102. Kirchner Um die philosophische DoctonVnrde bcwirbt sicii Herr Nicolaus Jorga ; Gymnasiallehrer aus Plojesti (Rumănien), z.Z. in Berlin. Die von dem Bewerber eingereichte Abhandlung Thomas III., Marquis de Saluces, une 6tude historique et litteraire nebst Curriculum vitae, Erklărung, und 7 Zcugnisscn folgt hierbei. Um Begutachtung der Abhandlung werdcn zunăchst die Herren Collegen Birch-Hirschfeld, Lamprecht ersucht. Die GcbUhren sind dem Facnltătsdiener eingehăndigt. Leipzig, d. 6. Juni Kirchner 1893 d. Z. Procancellar Bemerkung. Praedicate der Disertation : I = egregia ; IIa = admodum laudabilis ; II = lau- dabilis ; 111 — idonea. Eine bereits erschicnene Druckschrift des Când. liegt ebenfalls bei. 2 NICOLAUS JORGA, in Bothosani (Rumănien) am 9. Juni 1871 geboren. Er machte seine ersten Studien in der unteren Schulen, wie auch in dem Gymnasium bis an die VIte Klasse, in derselben Stadt, dann ging er nacli Jassy um diese fortzusetzen. Nachdem er das Gymnasium abgefcrtigt liatte, nahm er sein Matnritătszeugniss bei der Universitât Jassy und folgte die Vorlesungen dieser bis an die Erlangung der Licenlial = Wurde. Bald darauf erhielt er durch die regelmăssige Mitbewerbung die Stelle eines Oberlelirers liir die lateinische Sprache in dem Gymnasium von Ploeşti (Anhang, a). Im April gab ihm die rumănische Regierung ein Reise- stipendium und dann im Septemberein anderes um im Abendlande die Gescliichte des Mittelal- *) *) In cele ce urmează s-a tianscris Întocmai crtogralia autorilor, cu toate inconsec- venţele ci. www.dacoromanica.ro 1296 EUGEN STANESCU 22 ters zu studieren (v). In Paris hat der Candidat zwei Jahre ein halb in der ficole des Hautes Etudes gearbeitet und dort, als Elfeve titulaire, die nothige Arbeit fur die Erlangung des Titels von Elhve diplomi geschrieben. In Rumănien und Frankreich hat er auch mit mehreren unabhangigen Arbeiten, in den rumânischen Zeitschriften (s. Jahresbericht von Jastrow, 1891), in der Revue hislorique (Anhang, b) und der Grande Encyclopddie der Geschichte und der Geschichte der Litteratur beigetragen. 3 In dem der Unterzeichnete auf Grund der ilim mitgetheilten Bedingungen des Promotionsregulativs um die Verleihung des Doctorgrades bei der philosophischen Facultăt der Universităt Leipzig bcwirbt, erklărt er hiedurch auf Ehrenwort, dass die zu diesein Zwecke eingereichte Abhandlung, betitelt: Thomas III, marquis de Saluces, Rude hislorique el littiraire von ihm selbst und ohne .fremde Beihilfe verfasst worden ist. Berlin, den 31. Mai, 1893 Nicolaus Jorga 4 Diese Arbeit ttber Thomas III. Markgrafen von Saluzzo bezeichnet sicii als eine hi. storische und litterarische Studie. Entschieden bildet das Historische hier den grosseren Teii der Leistung, denn von den sechs Kapiteln der Abhandlung sind das 1. 4.K. und das 6. einer Darstellung der politischen Geschichte der mittelalterlichen Markgrafschaft Saluzzo und ihrer Herrscher gewidmet. Diese wird von ihren Anfangen bis zum Tode Thomas III. im Jahre 1419 mit Ausfuhrlichkeit und der Genauigkeit, die die Quellen, die dem Verf. zugebote standen, zuliessen, in den bezeiclineten Kapiteln vorgefiihrt. Souieil diese Abschnitte, die die politische Geschichte der Markgrafen von Saluzzo enthalten, meiner Beurleilung unter- liegen konnen, darf dem Verf. wol (sic) das Lob einer fleissigen und umsichtigen Ausniitzung des Quellenmaterials nicht vorenthalten werden und Wenn es ihm auch nicht gelungen ist durch seine Darstellung, trotz verschiedener Anlăufe, die er dazu macht, seinen Gegenstand liber die Linie lokalgeschichtlichen Interesses emporzuheben, so scheint mir doch in seiner Arbeit ein fUr die mittelalterliche Geschichte Norditaliens nicht unwillkommener und scliât- zenswerter Beitrag vorzuliegen. Der litterarischen Bedeutung des Markgr. Thomas ist z.T. das 4. besonders aber das 5. 76. gewidmet. Als Verf. des „Chevalier errant” eines politisch-erotischen und satirisch- allegorischen Romans, gehort Thomas der Geschichte der franz. Litteratur an. Die im 5. 76. gegebene ausfilhrliche Inhaltsanalyse des Romans — Wird in ihrem Werte noch erhoht durch die in den Appendices — beigefugten Auszuge. Beides genttgt, um dem Leser ausreichende Kenntnis von dem „Chevalier errant” Zu verschaffen und in die Lage Zu bringen, die Bedeu- tung des Romans und seinen Zusammenhang mit der vorausliegenden und gleichseitigen Litte- www.dacoromanica.ro 23 CONTRIBUŢII LA BIOGRAFIA DE ISTORIC A LUI N. IORGA 1297 ratur beurteilen und feststellen zu konnen. In dem er dies dem Leser iiberlăsst, hat der Verf. der Arbeit selbst allerdings zu wenig den litterargeschichtlichen Zusammenhang, in den der „Chevalier errant” (den er doch nicht unterschătzt) zu bringen ist, unterrichtet und klar- gestellt. Doch mag auch die litterarisclie Studie im Verein mit der geschichtlichen eine wissen- schaftliclie Leistung bedeuten, die den Verf. zur Zulassung zur miindlichen Priifung berechtigt erscheinen lăsst. Als Censur fiir die Arbeit wiirde icli, als Anerkennung des aufgewandten Fleisses, II (laudabilis) beantragen, wenn die absclieuliche Form der Darstellung mich nicht beden- klich machte. Wenn mein Mitreferent aber die Arbeit ihrer inhaltlichen Bedeutung wegen einer II fiir wiirdig halt, erklâre ich damit meine Ubereinstimmung. Das franzosisch, in dem die Abhandlung geschrieben ist, ist zu wenig franzosisch, um so wie es vorliegt, gedruckt werden zu konnen. Eine strenge Durchsicht inbezug auf Wortgebrauch und Wortstellung kann erst die notigen Verbesserungen herzufuhren, die der Drucklegung vorausgehen miissen. Ich wiinsclie desbalb, dass mir vor dem Druck die Arbeit noch einmal vorgelegt werde. d. 30 Juli 1893 A. Birch Hirschfeld 5 NB Die Personalakten des Când. JOR.GA, die ich selbst am verflossenen 4. August mit zur miindlichen Priifung gebracht habe, sinduns inzwischen noch nicht wieder zugegangen. Da ich unmittelbar vor der Abreise stehe und die Acten selbst kenne, so erlaube ich mir, das Urteil iiber die Arbeit des Candidaten, im Aufschluss an das Referat von Herrn Coli. Birch-Hirschfeld auf dieses Blatt zu schreiben, mit der ergebensten Bitte an den Herm Pro- canzellar, dasselbe suoloco den Acten einfugen zu wollen. Lamprecht Die Arbeit des Candidaten ist fleissig und umsichtig, und scheint das fiir die Local geschi chte von Saluzzes vorliegende Material soWeit es gedruckt ist, ganzzu erachten. Bedauer ich bli ck dabei, dass wichtige ungedruckte Materialien, z.B. von Grenoble, nicht herangezogen sind. Das Tliema selbst freilich ragt kauni iiber das lokalgeschichtliche Interesse hinaus. Nun ţconnen derartige Themata allerdings auch sehr fruchtbar bebandelt werden, wenn entweder das Typische ihrer Kulturentwicklung oder aber der in ihnen sichtbare Einbeschlag groBer politischen Entwicklungen nachgewiesen wird. Den ersten Weg hat der Când. ganz vermieden, den zWeiten nur gelegentlieh eingeschlagen. Dabei zeigte sich zu seiner Durchfiihrung, soweit die franzosische Entwicklung in Betracht kommt die Vorkenntnisse vollauf geniigend. Nicht so, sobald die deutsche Entwicklung (Kaisertum und romisches Konigtum) in Frage steht. Hier liegt die eigentliche Schwăche der Arbeit. Doch mag bei dem treuen Fleiss, der auf die Durcharbeitung des Themas verWandt- ist von historischer Seite aus die Zenzur III noch wohlverdient erscheinen. 8. August 93 Lămpi echt Schmidt Maiertocher Stunge www.dacoromanica.ro 1298 EUGEN STANESCU 24 6 Quod felix faustum fortunatumquc sit : Summorum in philosophia honorum causa ab Amplissimo Philosopliorum Ordine almae Universitatis Lipsiensis in me NICOLAUM IORGA (Botoschani) conferendorum, fide data promitto spondeoque, per omnem vitam eo me incubiturum, ut huius dignitatis, liberalitatis, partes cum in agenda vita turn in artium litterarumque studiis colendis ingenue susţineam lortiterque propugnem : gratum piumque erga almam hanc Academiam eiusque Philosophorum Ordinem animum religiose perpetuem et, si modo possim, factis coinprobem : denique nihil umquam commitam, quo eius quem iam appeto honoris cum gra- vitate turn beneficio indignum me praestem. Datum Lipsiae die IV mens. Augusti anno MDCCCLXXXXIII Nicolaus Iorga 7 Miindliche Priifung. Des Când. JORGA, Freâtag, den 4. August 1893. Romanische Philologie. Kand. zeigte sich aui dem Gebiete der rumănischen Sprach- geschiclite gut unterrichtet; weniger sicher sind seine Kenntnisse von dem Charakter und dem Zusammenhang der einzelnen romanischen Sprachgruppen. Mit der ălteren franzosischen Litteratur und Sprache, Zeigt er einige Vertrautheit. diejedochan Intimităt noch zu wiinschen ubrig lăsst. Die Priifung kann als bestanden betrachtet werden. A. Birch Hirschfeld Geschichte Die Priifung bezog sich auf merowingischer und Karolingischer Verfassungsgescliichte, auf das Verhăltniss der Franzosen zu Italien in der 2. Hălfte des Mittelalters, auf die englische Verfassungsgeschichte des 12. und 13. Jhs, endlich auf die staufische Zeit unter Friedrich I. und Friedrich II. Der Kandidat -war in englischer und franzosischer Geschichte wohl betvan- dert, in der deutschen Geschichte waren die Kenntnisse geringer. Die Art des Vortrages Hess aber oft an sachlicher Klarheit zu tfiinschen. Doch kann ihm immerhin noch die Zensur 2 bewilligt werden. Lamprecht Lateinisch Die litterarhistorischen Kenntnisse iibertraffen meine Ertvartung, und wenn auch die Ubersetzung durch sein geringes Ausdrucksvermogen im Lateinischen niclit fliessend sein konnte, so erkannt man doch dass er Horaz Satire I, 5 Auf. mit wenigen Ausnahmen richtig auffasste. Waclisinuth www.dacoromanica.ro 25 CONTRIBUŢII LA BIOGRAFIA DE ISTORIC A LUI N. IORGA 1299 Die hiernach miindliche PrOfung mit der Cenzur II, cum laude, bestanden ist so kann, vorausgesetzt dass die Abhandlung hiernach aggrabirt (sic) vrird, die Proinotion be- schlossen werden. Kirchner z. Z. Prokanzellar Mit Riicksicht aul das anliegende Ratums des Herm Dr. Prof. Lamprecht, in dem dieser die Note III beantragt, bitte Ich den ersten. Herm Referenten, sich noch einmal aussern iu wollen. 8. August 93 Kirchner z. Z. Prokanzellar Einverstanden mit der von Herm Koll. Lamprecht beantragten Note III. A. Birch Hirschfeld Demanch beantrage ich Zensur III, idonea und Zulassung des Când. zur mtindlichen PrOfung. Vor der DurchfOhrung ist die Abhandlung dem ersten Herm Referenten vorzulegen. Der Candidat hat dariiber, dass dies geschehen ist, die vorgesehene Bescheinigung bei- zubringen. 9. August 93 Kirchner z. Z. Prokanzellar Einverstanden 9.VIII93 H. Bruni z. Z. Dekan Bricher Reschen Fricker Schmidt Maiertocher Stunge 8 Mit dem Drucke der von Herm Nic. Iorga verfassten Dissertation Ober Thomas III. von Saluzzo bin ich einverstanden Leipzig, 23. Okt. 1890 A. Birch Hirschfeld www.dacoromanica.ro 1300 EUGEN STANESCU 26 ANEXA II 1 Cher Monsieur, 4. Janv. 1891 Je dois aller demain au Ministfere. Nous n’aurons confference que le lundi 12. Recevez tous nos voeux de nouvelle annfee. -G. Monod 2 14/27 Fev. 1891 Cher Monsieur, Vous serez trfes aimable de venir me voir un de ces matins. Suiş â vous L. Lfeger 3 Data exp. prin poştă 4/28 Oct. 1891 Cher Monsieur^ Voudrez vous venir Vendredi et m’apporter Ies articles Dabija prince de Moldavie Dambovitza (rivifere) Danoviciu (?) (chroniqueur) Darapatsen littferateur Si ces articles doivent âtre supprimfes ayez l’obligeance de me le faire savoir. Bien â vous L. Lfeger 4 Croissy-sur-Seine 9 Mai 1891 Cher Monsieur, Je lis dans Machaut, vers 3779 — 6 Einsmanda monsigneur Monstry qui a Cliypre est des amiraux... En page 69, note 20 : „ii est certain qu’en 1369 ies deux marfechaux chypriotes fetaient Jean de Morphos Comte d’Edesse pour le royaume de Chypre et Simon de Thinoly pour Jerusalem. D’autre part nous savons que l’amiral de Chypre fetait Jean de Sfeve... Suivant Machfero et Tromboldi, ii fut envoyfe peu aprfes en ambasade â Gfenes comme amiral de Chypre dfes l’annfee 1366, et ii conserva cette dignitd jusqu’â sa mort (10 Marş 1368). Jean de Monstry, que Machaut designe et met en scăne comme amiral dfes 1366, n'aurait eu cet oftice qu’aprfes la mort de Jean de Sfeve. www.dacoromanica.ro 27 CONTRIBUŢII LA BIOGRAFIA DE ISTORIC A LUI N. IORGA 1301 Pour le paragraphe transposfi p. 136, il suffira de l’indiquer â l’Erratum. Un „Carton” ne me paralt pas nficesaire. Quant â Ia plaqne en bronz qui couvrait le tombeau de Mfizifires, il faudrait pouvoir faire une enqufite â St. Denis, infime. Je n’en ai pas aetuelkirent le loisir. Peut-fitre M. Bormont archiviste de la viile, pourra-t-il vous venir en aide. Votre devoufi, C. Bfimont J’ai trouvfi par liasard la note ci-jointe, ponrrait-elle vous servir? 5 135, avenue de Wagram Paris, le 16 Marş 1891 Mon cher Monsieur Jorga, Que devenez vous? Je n’ai plus le plaisir de vous voir. Je pense que vous fites toujours rue des Ecoles, et je vous y adresse ces quelques lignes. Voulez-vous me faire le plaisir de venir dlner chez moi jeudi prochain, 19 Mais, a 7 heuresl Vous vous rencontrerez avec plusieurs personnes qui s’intfiressent â la Roumanie. Je voudrais par la mfime occasion savoir de vous quel livre vous pouvez me recommander comme ouvrage de lecture facile pour mon cours, â partir de Pâques. Je voudrais un ou- vrage rficent ficrit sans prfitention dans le langage facile employfi par ies journaux. J’espfere avoir de vous une bonne rfiponse et je vous prie de croire â mes meilleurs scntiinents Emile Picot (Jeudi prochain â 7 heures. Sans ceremonie). 6 Versailles, 12 Avril 1891 Cher Monsieur, Je suis grippfi, et craignant de me trouver dans l’impossibilite de faire conffirence demain aprfis midi, je prfiffire vous renvoyer de suite â lundi 20 Avril. Votre tout devoufi G. Monod 7 Paris 30 Marş J’ai entifirement oublifi de vous demander si vous souhaitez un tirage ă part de la Revue historique. Nous pouvons en fournir jusqu’â 50 exemplaires, dont le prix serait deduit des honoraires. Agrfiez l’expression de mes sentiments trfis distingufis C. Bfimont J’ai corrigfi partout — Pierre de Thomas en Pierre Thomas, qui est la traduction exacte de Petrus Thomasii. www.dacoromanica.ro 1302 EUGEN STANESCU 28 8 131, avenue de Wagram Mon cher Monsieur Iorga Paris, le mercredi 20 Mai 1891 Je voudrais revoir samedi soir quelques ătudiants roumains. Vous me ferez plaisir en vous joignant â eux et en m’amenant, si vous le pouvez quelques uns de vos amis. Tout ă vous Emile Picot Sainedi â 8 et 1/2 — 9 lieures 9 135, Avenue de Wagram Cher Monsieur, Paris, le 22 Mai 1891 J’espfere bien avoir le plaisir de vous voir demain soir cliez moi. Si vous connaissez quelques jeunes gens qui soient musiciens et qui puissent nous jouer ou nous chanter quel- ques airs populaires roumains, vous serez tout â fait aimable de Ies inviter en mon nom. Je vous remettrai vos 3 volumes et je pourrai enfin vous remercier de votre aimable article. â 8 heures et 1/2 En redingote Tout â vous Emile Picot 10 Exp. 31 Mai 1892 Cher Monsieur, M. Châtelain m’apprend que le Pfere Denifle vient de donner sa dămission d’archiviste du Vatican et qu’il n’est pas â Rome en ce moment. Une recommandation pour lui serait donc inutile. En revanche, si vous voulez aller voir M. Giry, professeur â l’Ecole des Hautes Etudes, 14 rue des Chartreux, â qui j’ai parle de votre voyage â Rome, ii vous mettra en rapport avec M, Deloye, en ce moment â Rome, et occupă ă travailler sur le registre des papes d’Avignon. J’dcris en mfime temps â M. Geoffroy, membre de l’Institut, directeur de l’ficole franţaisc de Rome, pour vous recommander â lui : allez le voir aussitdt que vous scrrcz arriv6 lâ-bas : c’est un homme fort obligeant. Agrăez, Monsieur, â mes sentiments tout ddvoufis A. Thomas www.dacoromanica.ro 2 9 CONTRIBUŢII LA BIOGRAFIA DE ISTORIC A LUI N. IORGA 1303 11 le 23 Juin 1892 Clier Monsieur, Pourrez vous venir ine voir vendredi prochain pour preparer la lettre G. Bien â vous L. L6ger 12 22 Dec. 1892 Cher Monsieur, Je suis appel6 au Havre aupres de ma m6rc inalade. Veuillez remettre votre these â M. Bemont, Rue de Cond6 et lui donner toutes Ies explications n6cessaires. 11 se chargera de le rem6ttre au Conseil de l’Ecole si le malheur veut que je suis retenu au Havre. Agreez tous mes voeux pour Mme lorga et pour vous G. Monod 13 Le Havre le 28 Dec. 1892 Cher Monsieur, Je suis ici appel6 pour un deuil de familie : Je ne sais quand je rentrerai â Paris. Veu. illez remettre votre thfese â M. Bemont en le priant de la d6poser â la râunion des Hautes Etudes, et donnez lui toutes vos explications. II peut mieux encore que moi âtre votre presentateur. Votre tout devou6 G. Monod 14 Cher Monsieur, Paris Sainedi (7 Janv. 1893) C’est demain, dimanche qu’alieu la reunion des professeurs â l’Ecole des Hautes Etudes, h 10 h. du matin. Veuillez agreer, avec mes meilleurs voeux, l’expression de mes sentiments distingu^s. C. Bemont 15 Paris, dimanche 26 Marş Cher Monsieur, I.e Conseil des professeurs de l’Ecole des Hautes Etudes s’est r6uni aujourd’hui. M. Roy, rapporteur n-a pas depos^ son rapport sur votre thâse, 11 m-a dit qu’il en avait lu www.dacoromanica.ro 1304 EUGEN STANESCU 30 la l^re pârtie avec le plus vif intcret. Pour le rcste il est fort arretd par l’ecriturc, qui lui donne bcaucoup de pcine. C’est seulement â notre reunion de mois que le Conseil pourra se prononcer. Sa decision sera ccrtainemcnt favorable, mais il vous faut attendrc encore deux mois. Vcuillez agrecr l’exprcssion de mes sentimcnts Ies plus distingucs. C. Bemont 16 Egregio Signore II mio lavoro intitolato „Quadro storico del secolo XIV” non fe ancora stato pub- blicato e forse non sară stampato se non fra due o tre anni : perchi non ho ancora potuto studiarc l’argomento, avcndo altri lavori piu importanţi in corso, e pcrchfc dopo la pubblicazione del lavoro del prof. E. Gorza, il mio ha perduto molta importanza. Comparirâ fra non molto nell Archivio Storico dela Societâ Romana la parte che riguarda la scisma e la lotta fra Nicol6 e Gregorio, pontifici. Lo prego di gradire i miei omaggi e di credcrmi con profonda stima. Camillo Manfroni Livomo 27 Aprile (1893) 17 Livomo 9 Maggio (1893) Egregio Signore, 11 lavoro del Prof. Egidio Gorza fe comparso l’anno 1892 sotto il titolo „Sludi di critica lettcraria” (Bologna — Zanichetti) Lo studio sul Chevalier Errant fe il primo e il piu im- portante fra tutti e conţiene — oltre a molti notizie giâ date da me — un’ importante ricerca sulle fonti e sul ms. di Parigi — Costa Lire 5. La prego di gradire i miei ossequi ; le ser6 molto gratia si, pubblicato il suo lavoro vorra favorirmene un estratto per mia norma. Suo Dcv. C. Manfroni 18 Berlin 20 Mai 1893 Sehr geehrter Herr, Zu meinem Bedauem hore ich, dass die Fakultăt Ihr Gcsuch zurPromotion abgelehnt hat, und zwar weil Sie nicht vorschriftmâssig 3 Jahre studiert haben. Somit werdcn Sie nun doch wohl nach Leipzig gehen miissen. Ihr ganz ergebener R. Sternfeld www.dacoromanica.ro 31 CONTRIBUŢII LA BIOGRAFIA DE ISTORIC A LUI N. IORGA 1305 19 Paris 29 Mai 1893 Cher Monsieur, Je voudrais pouvoir vous donner une r^ponse, fdt-elle defavorable, au sujet de votre th6se. Mais je ne puis I Avant-hier, â la reunion de l’Ecole, M. Langeron n’a pas encore ddpos^ son rapport. Je regrette vivement que votre manuscrit soit aux mains d’un homme aussi occupd par ses travaux personnels. J’ai transmis â M. Châtelain la lettre ou vous demandez l’attestation de votre s^jour â Paris et des 2 ans et denii d’dtudes â l’Ecole. Je pense que de ce câtd du moins, vous n’aurez pas dprouvd le cruel ddboire de l’attente. Je vais dcrire â MM Roy et Langeron pour qu’ils deposent leurs rapports au plus tard â la reunion de juillet. Crovez que je partage votre iinpatience et agreez l’expression de mes sentiinents ddvoues. C. B6mout 20 Leipzig 29. Mai 1893 Lieber Herr Iorga Ich erinnere mich noch sehr wohl Ihrer und unseres năchtlichen Spaziergangs von Picot’s Wohnung im Quartier Latin. Auf Ilire Anfrage habe ich Folgendes zu antworten. Der Entscheid liber Ihre Arbeit und Gesuch, wird durch die Fakultătssitzung getroffen und Sie erhalten AntWort vom Procanccllar. Wenn man Sie zulăsst zum Examen, gelangt Ihre Arbeit an die Referenten, Wahrscheinlich zuerst an Prof. Lamprecht. Das miindliche Examen wird, wenn die Arbeit angenommen ist, auf alle Falie noch in diesem Semester stattfinden. Sobald Sie AntWort haben vom Procancellar kommen Sie sofort hierher, damit Sie sich mit den hiesigen Verhăltnissen vertraut machen. Ich bin mit Vergniigen bereit, Ihncn mit Rath und That beizustehen. Mit bestem Danke ftir die beigegebene Studie iiber Maizieres bin ich Ihr ganz ergebener Gustav Weigand 21 Paris le 28 Juin 93 Cher Monsieur, A la scance de fin d’annee, diinanclie dernier, M. Roy a lu son rapport sur votre Thfese. II en a fait un grand dloge, mais ii a pensd que, telle qu’elle est, on ne pourrait l’envoyer â l’impression. Elle est trop longue et demanderait un volume de plus de 700 pages, ce que le budget de l’Ecole ne permettra pas d’entreprendre. M. Monod a proposă un arrangement : Ies derniers chapitres de votre thfese appartennant â l’histoire littdraire, on pourrait Ies omettre, en Ies resumant seulement â quelques pages de la conclusion. De cette www.dacoromanica.ro 1306 EUGEN STANESCU 32 faţon la principale objection toinbe et, si cette coinbinaison vous agrăe, on pourrait renvoyer aussitât votre travail au comită de publication pour detcrminer le moment oii l’impression pourrait commencer. A ce moment on vous demanderait de recopier ou de faire recopier la pârtie de votre mauuscrit que vous n’avez pas eu le temps de mettre au net en quittant Paris. Cette mise au net est considărăe comme indispensable a la fois pour mănager ies financcs de l’Ecole et pour allăger la peine des comtnissaires chargăs de suivre avec vous l’impression. En fia vous devez aussi, cela dans votre întărât bien-entendu, revoir de prâs votre tra- vail et le râduire autant que possiblc. Le temps vous a manquâ ăvidemment pour le faire plus court; vous avez mis tout ce que vous savez dans ce texte et dans Ies notes. II faut craindre qn’une ărudition massive ne râbute le lecteur. En răsuine, votre these est acceptăe, moins ies cliapltrcs d’histoire littâraire ; si vous acceptez cette combinaison, et je vous y engage de toutes mes forces, on lui donnera aussitât un rang et l’on fixera la date (rapprochâe) ou l’impression pourra commencer. En attendant votre manuscrit vous sera retournă pour le recopier en pârtie et pour l’abreger dans la mesure du possible. Je suis charge d’insister sur ce demier point. En tout âtat de cause ii vaut mieux que Ies suppressions soient faites par vous et non par votre commissaire responsable. J’espfere que cette solution vous semblera satisfaisante et qu’clle adourira ies regrets que cette longue attente a pu vous causer. J’espâre enfin que bientât vous aurez un beau volume de plus dans notre collcction. Veuillez agreer l’expression de mes sentiments ies plus distingues. G. Beinont 22 Exp. Leipzig 1. luli 1893 Lieber Herr Iorga Ich kann Ihnen mitteilen, dass Ibre Arbeit sehr walirsclicinlicli augcnonuueu wird. Herr Prof. Lehinann hat mir wenigstens gesagt, dass sie ilmi gefallen habe. Mit bestem Grusse G. Weigand 23 Paris, Vcndredi 28 Juillet Cher Monsieur Adressez-vous â mon confrere F. Bourmont, 12 rue Antoine Roucher â Paris. Je vais le prevenir de mon cotă. Je crois pouvoir dire qu’il apportera tous ses soins â l’impression de votre travail, si vous pouvez vous entendre avec lui. Mais â Paris Ies impressions sont toujours châres. J’attends Ies âpreuves de votre article sur l’histoire de Roumanic de M. Xenopol. J’ai eu le plaisir de voir l’auteur ces jours derniers. Veuillez agreer l’expression de mes meilleurs sentiments C. Bemont www.dacoromanica.ro 33 CONTRIBUŢII LA BIOGRAFIA DE ISTORIC A LUI N. IORGA 1307 24 30 Jullet 1893 Dex (Canton de Vaud) Suisse Monsieur, Je m’empresse de vous accuser reception de votre manuscrit. Je l’ai mis en lieu sur avant de partir en Suisse ; je serai â Paris des la fin de Septembre et j’espâre qu’on dâcideru la mise sous presse dans la premiere râunion de la Commission de publication. Agreez l’assurance de mes meilleurs sentiments E. Châtelain 25 Paris, 5 Aoflt Cher Monsieur, Je vous adresse Ies âpreuves de votre article sur Xenopol. Veuillez Ies retourner corriges â notre imprimeur, G. Daupley â Nogent le Rotrou (Eure et Loire). Je serai absent de Paris pendant une dizaine de jours et je craindrais que ces papiers ne courussent trop longtemps aprâs inoi. Vous âtes vous arrangâ avec M. Bourmont? Veuillez agrâer mes salutations emprâssees C. Bemont 26 Paris, 20 Aug. 1893 Cher Monsieur, Envoyez votre manuscrit, quand il sera tout-â-fait termină. M. E. Châtelain, secrâtaire de l’Ecole des Hautes Etudes soit â la Sorbonne, soit â son domicile particulier 71, Avenue d’Orlăans. Je crois que vous ferez bien de le faire recommander. Vouz avez une bonne idâe de dădier votre travail â G. Monod, mais que puis-je avoir ajoută, moi, â son enseignement? Mon nom ne saurait âtre mis sur la mâine ligne que le sien, on ne refuse jamais quand on vous fait aussi Ies honneurs d’un travail, mais râelle- ment un nom suffira et le sera le sien. Agrâcz avec mes sinceres remerciemenls l’expression de mes sentiments Ies plus distinguâs. C. Bâmont 1 - c. 8J12 www.dacoromanica.ro 1308 EUGEN STANESCU 34 27 Versailles, 23 Aodt 93 Cher Monsieur, Je repois votre lettre au moment de partir pour la Suisse. Je ne puis vous ecrire une lettre, mais je veux vous dire toute de suite que je serai trfes honore de me voir dedide votre premidre oeuvre. J’ai pu apprdcier votre merite et je suivrai avec une vive sympathie tous vos succfes. Votre tout ddvoud G. Monod 28 Aubry (Ardennes) Cher Monsieur, 15 Sept. 1893 Je trouve seulement en rentrant de voyage vos deux lettres du ler et du 6 Sept, Ma reponse arrivera donc tres tard et sera sans doute assez inutile. Evidemment vos correctures ne pourront âtre utilisdes. Je vous envoie aujourd’hui quelques exemplaires des bonnes feuilles. Si vous jugcz ndcessaire de faire un erratum dans notre prochaine livraison, rien de plus facile. Je trouve comme vous fort dlevde l’augmcntation de prix qu’on vous demande. Ne vous ai-je pas prevenu d’ailleurs qu’â Paris l’impression est toujours trds chfere ? Pion, par exemple, demande 100 fr. la feuille, sans Ies correctures. J’espdre que vous sortirez de ces petites misdres a votre satisfaction. Je serais trds fâchd qu’on vous dcorchât, surtout si le mal vous vient d’un imprimeur que je vous ai recommande. Veuillez agrder l’expression de mes sentiments Ies plus distinguds C. Bdmont 29 Paris, 21 Dec. 93 Cher Monsieur, Je vous remercie du volume que vous avez bien voulu m’envoyer. Je l’ai parcouru et je l’ai trouvd trds bien. Je serai trds heureux que vous me teniez au courrant de vos tra- vaux, et si je puis vous rendre jamais quelque service ici, disposez de moi. Cordialement â vous Ch. V. Langlois www.dacoromanica.ro 35 CONTRIBUŢII LA BIOGRAFIA DE ISTORIC A LUI N. IORGA 1309 30 Paris 20 Janvier 94 Cher Monsieur, J’ai vu mon ami Bourmon et lui ai parlă de votre affaire. II m-a repondu qu’il (ou son associă) vous avait ăcrit et que sa reponse ătait de nature â. vous satisfaire. Je souhaite qu’il en soit ainsi. Je vous avais prevenu qu’â Paris Ies imprimeurs sont tous trfes chers ; le prix de 85 fr. est modără; ce serait 70 ou 75 fr. en province. Mais la correction ne serait pas de loin aussi soignăe. L’erreur que vous avez commise, laissez moi vous le dire, a ătă de traiter sur un manuscrit incomplet et d’y ajouter ensuite surtout des notes nombreuses qui mangent beaucoup de caractăres et par consequent coAtent cher. Vous avez dtă obligă, d’en passer ensuite par leurs prix, puisque vous vous ătiez mis hors des conditions stipulăes d’abord. Ne croyez vous pas que c’etait beaucoup de lire a 500 fr. ? C’est ce que j’ai fait quand j’ai fait imprimer une thăse franţaise parce que j’ătais tenu d’en deposer par avance 140 ex. â la Facultă. Actuellement, aprăs 10 ans, la moitiă des exemplaires destinăs â la vente sont encore au magasin. L’impression de votre Meziăres est commencăe, je l’espere. On m’en avait donnă la pro- messe formelle il y a trois semaines. M. Monod a emportă l’ătude que vous m’avez envoyă recement. Un deuil de familie l’a empSchă jusqu’ici de vous donner une răponse. Je souhaite ardemment que vous sortez â votre satisfaction de tous ces ennuis et vous prie d’agrăer l’expression de mes meilleurs sentiments. C. Bămont 81 Moulin-sur-Aller, 4, Rue Condc le 26 Marş 1894. Monsieur, J’ai promis ă M. Bămont de vous răpondre tant en son nom qu’au mien. Le retard qu’a eu le mss. de votre thăse â l’impression ne dăpend que du soin que j’en dd apporter â sa răvision. Au point de vue de la forme, il y a eu un nombrc considerable de corrăctions â faire, et commc ce travail m’en ăchu en mâme temps que l’examen de deux autre theses, j’ai dft partager le temps, que me laissait libre l’enseignement, entrc vous et deux de vos anciens camarades. A notre derniăre răunion j’ai priă le Conseil de nonnner M. Bemont comme commissaire surveillant de l’impression de votre travail, qui commencera la semaine prochaine. Je vous ăcrirai au sujet des piăces justificatives, car je ne sais pas si on pourrait Ies imprimer toutes. A ce sujet, je revois en ce moment Ies parties de votre thfese aux- quelles elles se rapportent. Ccci n’empâchera point l’impression de commencer la semaine prochaine. Agrăez, Monsieur, l’expression de mes sentiments tres dăvouds. J. Roy N.B. A partir de Samedi prochain, je serai â Paris, 9 rue Spontoni www.dacoromanica.ro 1310 EUGEN STANESCU 30 32 15 Avril 94 Cher Monsicur, Le fonds de Niirnberg a ddjâ dte explord. Voy. Bibi. de l’Ecole des Chartcs, 1886, p. 342. Mais la pidce dont vous m’envoyez la copie n’a pas etd singnalde. J’aimerai de la fairc insdrer dans la Bibliolhiquc. 21, rue Casimir Pdrricr Tout â vous Ch. V. Langlois 33 Paris, le 23 Oetobrc 1894 Monsieur, Je retrouve en rentrant â Paris votre livre sur Thomas de Saluccs, ct je vous suis trds reconnaissant d’avoir bien voulu me l’envoyer. J’en ai ddjâ lu la pârtie qui m’intercsse le plus, celle qui concerne le Cheualier erranl, — et j’ai pu constater avec quclle exactitude ct quclle intelligence vous aviez ddpouilld cet ouvrage curieux et jusqu’ici mal connu. J'ai bien regrettd d’apprendre Ies difficultds qui se sont dlcvees au sujet de votre livre sur Philippe de Mdzidres. J’en suis un peu cause, ayant trouvd ndcdssaires Ies ehangements et Ies suppressions que vous avez de la peine â accepter. J’espdre que vous ne pcrsislcrez pas dans votre rcfus, et que vous ne voudrez pas priver notrc Bibliothdque de l’Ecole des Hautes Etudes d’un livre qui lui fera ccrtainement honneur. J’en serai d’autant plus peind que je porte personnellement un trds grand intdrdt â Philippe de Mdzidres, et que scrais trds heureux de voir figurer dans notre collection un livre dcrit en son honneur avec tant de sym- pathie et de charmc. Vous auricz tort â tenir â quclques horsd’oeuvres qui sont dtrangers au corps mSme du livre et que plus tard vous serez le premier de vous applaudir d’avoir sacrifies. Croyez, Monsieur â mes sentiments trds particuliers de consideration. Gaston Paris 34 (St. P.) Paris 2 Nov. 1894 C’est entendu, Cher Monsieur, Vous fites sur la liste de nos collaborateurs, ct vous rccevrcz le prospectus, oii vous verrez quelles sont nos intentions. www.dacoromanica.ro Tout â vous Ch. V. Langlois 37 CONTRIBUŢII LA BIOGRAFIA DE ISTORIC A LUI N. IORGA 1311 35 Paris, 3, le 9 Novembre 1894 Cher Monsieur, Je suis heureux que tout se soit bicn arrangi dans l’affaire de votre livre, et que la Biblio- thfcque de l’Ecole des Hautcs Etudes n’en soit pas privic. Votre idee de donner nn carton des oeuvres franţais de Philippc de Meziires me souri- rait beaucoup. Mais je ne puis d’ores et dijâ vous dirc rien de positif pour la Sociiti des anciens textcs. Elle a pour regie de nc dilibcrer sur une proposition que quand elle est accompagnie du texte qu’on lui propose de publier pripari pour l’impression. Mais je pense bien qu’elle ferait bon accucil â votre projet. Quant aux inanuscrits, il me seinble que nos bibliothiques sont fort libirales â cet igard. Croycz, cher Monsieur, â mes meilleurs sentiments. Gaston Paris 36 Paris, 9 Dic. f.a. (1894) Cher Monsieur, Votre tliise est de nouveau entre Ies mains de M. Roy; elle ne tardera pas, je pense, â prendre le chemin de l’imprimirie. Le travail commencera en janvier et il doit pouvoir âtre termini fin mai. Cela dipendra naturellement des corrections. Moins il y en aura, plus l'impression pourra itre activie. Surtout donnez exactement votre adresse, et â M. Châtelain (Hautes Etudes, Sorbonne) et â M. Roy 9, rue Spontini. Vcuillez agrier l’expression de mes meilleurs sentiments. C. Bemont 37 Paris 4 Janv. 1895 Cher Monsieur, J’ai reţu votre Tliomas III et j’ai aussilât comnmnique inon exemplaire â M. Molinier qui est chargi d’en rendre compte dans la Revue Historique. Je n’ai pas de nouvelles de Ph. de Miziisres ; j’espire que vous ites plus heureux que moi. Je n’ai pu voir M. Roy que quelques minutes, assez pour recueillir la bonne impression qu’avait produite sur son esprit la lectnre de votre travail remanie. Nous aurons dimanche prochain une riunion et je saurai ou on est. Le tout est de coinmencer, car alors le travail pourra §tre presse activement. J'espire que vous avez bien termini une annie qui ne vous a pas minagi Ies tribula- tions et que celle-ci vous apportera de larges compensations. Puissent vos rares facultis de www.dacoromanica.ro 1312 EUGEN STANESCU 38 travail et d’lntelligence trouver dans votre patrie Ies moyens de se deployer pour l’honneur de la Roumanie et le profit de la Science. Yeuillez agreer l’expression de mes sentiments Ies plus distingu£s. C. B^mont M. X^nopol m’^crit qu’il est fort ennuye âpropos de son Histoire des Roumains. Son imprimeur le traine et n'aboutit pas. Je vous souhaite de tomber dans des mains plus lestes. www.dacoromanica.ro y l» H v SVM1M1S AVS IM rus ayovstissimi i*(>tkntissimi A L 15, E H T I DOMINI NOSflil CI.KMI'.XTISSIMI HEOTORIS PERPKTYI YNIYKRsiTATIS KIPSIHXSIS .MAOMFlCKNTIssiMl RKi'ToiîK a.NNVo M A •: N 11' I <' (• IOANAK \\ 1SLKT.XYK PT ÎIEJIH1XAK I»"iT^KK niKEU*: riC ■ctphe ii ■'•'■hajuo •ÎVaJUO IK; < a- ; 8*1Ab:*' • ■ rr Euvitn»-1 i’CUK Ir.' DKCANo CAliOLU I5RV(i.MA.NN i’i:(*<\Nci:i.LAi:i<' CVHTIO WA(MISMVTI! ' ilOFK-V*) . • • • fvnAr. . NICOLAVS JOEGA N*TVS*NOPpl ~»V T I! ■■ |. i t I' I > tliUIl v u is T II O Nl AS 111 M ■ i 1 " 1' >'• s A I.; ' ! KT EXAMIXE : V\ l'K >' l'l ! T -.HLOSOlTIIAK DOCTOR KT RoNARVM AE'H\M MAC ISTE A'l'yVK HAC TABVL V ' K DECI.A: A ' ' ' \ V --------'--- \ LIPSIAt 1>1L XXTIl UE- : ■ i‘ ' W . www.dacoromanica.ro '7“'" NICOLAE IORGA - ISTORIC AL RAPORTURILOR AGRARE DIN ŢĂRILE ROMÂNE DE ŞT. ŞTEFĂILESCU Titan al gîndirii româneşti, ÎL Iorga, prin formaţia sa enciclopedică, prin diversitatea problemelor ştiinţifice abordate, prin varietatea mijloa- celor de investigaţie şi noutatea concluziilor cercetărilor sale, a continuat şi ridicat pe o treaptă superioară opera savantului domn al Moldovei D. Cantemir şi a larg eruditului, deschizător de drumuri noi în istorio- grafie, B. P. Hasdeu. înzestrat cu calităţi ce anunţau o personalitate excepţională, N. Iorga s-a format ca istoric în cele mai vestite şcoli ale timpului. în ţară, el a fost elevul preferat al lui A. D. Xenopol, creatorul celei dintîi sinteze de istorie a românilor de largi proporţii şi remarcabil filozof al istoriei; în străinătate, mai întîi la Şcoala de înalte studii de la Paris, mai apoi la Berlin şi Leipzig, X. Iorga şi-a adîncit cunoştinţele în probleme de metodologie ştiinţifică, şi-a lărgit mult, sub influenţa operei lui Leopold von Ranke şi K. Lamprecht, preocupările de istorie universală. Cît priveşte concepţia sa istorică, de esenţă idealistă, căreia îi este caracteristic eclectismul, ea s-a format sub influenţa unor teorii filozofice variate, de multe ori contradictorii. Ca un laitmotiv apare în concepţia sa ideea realizării statului naţional pe baza democraţiei culturale. Convin- gerea sa puternică — pentru care a militat tot timpul vieţii — era că răspîndirea culturii în masele populare va duce la dezvoltarea conştiinţei lor individuale şi apoi la fenomenul mai general al desăvîrşirii conştiinţei naţionale. ÎL Iorga nu a văzut în baza economică a societăţii factorul deter- minant al dezvoltării istorice. El considera că „între elementele de materia- litate ale unei societăţi şi între elementele de gîndire există, fără îndoială, un raport de reciprocitate, dar orice formă materială nu este decît încor- porarea unei idei, că totid trebuie să fie trăit întîi în gîndirea unei naţiuni ..STUDII”, tomul ÎS, nr. 0, p. 1313-1337. iaB5. . www.dacoromamca.ro 1314 ŞT. ŞTEFANESCU •> şi apoi restul vine de la sine” h Declarîndu-se împotriva principiului luptei de clasă, N. Iorga pleda pentru ideea realizării armoniei între clase, singura, după el, în măsură să asigure triumful naţiunii. Deşi în dezvoltarea procesului istoric N. Iorga punea accentul pe factorul spiritual, el considera totuşi că istoria trebuie să arate multiplele aspecte ale vieţii unui popor: credinţe şi datine, legi şi obiceiuri, dezvol- tarea claselor sociale, activitatea economică, literatura şi arta. Datoria istoricului este să sublinieze că istoria oricărui popor s-a desfăşurat în strînsă legătură cu istoria altor popoare, înrîurindu-se reciproc şi necon- tenit. Concepînd istoria nu ca o înşirare seacă de date, ci ca un izvor de îndrumări vii, N. Iorga a căutat să facă din studierea trecutului — pe care uneori din cauza formaţiei sale filozofice l-a idealizat — o carte de învă- ţături pentru prezent. N. Iorga şi-a început activitatea istoriografică într-un moment cînd societăţii româneşti i se puneau două mari probleme : desăvîrşirea unităţii statului naţional român şi rezolvarea problemei agrare. Animat de un fierbinte patriotism, savantul N. Iorga şi-a pus condeiul şi larga lui erudiţie în slujba realizării marilor idealuri ale vremii. El a desfăşurat o neobosită activitate cultural-ştiinţifică, de mare însemnătate în pregătirea spirituală a generaţiei care avea să realizeze deplina unitate a statului. Căutînd, după cum declara el însuşi mai tîrziu, o bază solidă pentru viaţa de stat prezentă şi pentru viitorul poporului român, N. Iorga n-a găsit „ceva mal fundamental decît ţăranul” z. „Ţara” însemna în concepţia lui, in orimul rînd, ţăranuL socotit adevăratul patriot, marele creator de bunuri mate- riale şi al culturii populare, cea care face din poporal român o singură şi nedespărţita fiinţă 3. Convingerea lui N. Iorga era că viitorul statului este de căutat în ţărănime, păstrătoarea celor mai vechi şi mai frumoase tradiţii, a celor mai scumpe datini şi amintiri străbune, a conştiinţei na- ţionale dîrze şi salvatoare 4. în lucrări ştiinţifice, in presă, ca deputat în Cameră, N. Iorga a pledat pentru îmbunătăţirea soartei ţăranilor, a cerut realizarea de reforme care să ridice poporul român în rîndul celor mai civilizate popoare, a militat pentru împroprietărirea ţăranilor şi pentru votul universal. în sprijinul pledoariei pentru îmbunătăţirea stării ţăranilor, N. Iorga a căutat să aducă argumente din trecutul istoric, pe care — ca să-l opună prezentului dominat de o oligarhie antipopulară — l-a înfăţişat într-o imagine de multe ori denaturată, idilică, patriarhală. în cele ce urmează încercăm să prezentăm evoluţia raporturilor agrare pe teritoriul României — aşa cum a fost schiţată de N. Iorga — şi să examinăm critic modul în care el a înfăţişat principalele etape ale acestei evoluţii şi a conceput rezolvarea problemei agrare. * 8 1 „Neamul românesc”, 1936, nr. 35. 2 „Neamul românesc”, 1936, nr. 16. . 8 N. Iorga, Trois eonferenees. Premiers essais de feddralion dans le sud-est europeen. Le paysan roumain. La Roumanie vue par Ies polonais, Bucureşti, 1931, p. 30 ; vezi şi „Neamul românesc”, 1931, nr. 143. 8 „Neamul românesc”, 1929, nr. 185. www.dacoromanica.ro 3 NICOLAE IORGA — ISTORIC AL RAPORTURILOR AGRARE 1315 Deşi ÎL Iorga n-a întreprins cercetări erudite de istorie agrară care să-l fi consacrat în această ramură a istoriei, cu pregătirea sa multilate- rală a putut, în mai multe lucrări de proporţii restrînse, să stabilească, în general just, etapele importante ale evoluţiei raporturilor agrare în ţările române. Au stîrnit discuţii şi s-au dovedit nefondate din punct de vedere ştiinţific părerile lui în prezentarea relaţiilor agrare din unele pe- rioade istorice şi căile preconizate de el în soluţionarea problemei agrare. I. N. Iorga considera — şi teoria lui a devenit un bun cîştigat al istoriografiei noastre — că după retragerea administraţiei romane a avut loc în fosta provincie Dacia un fenomen de ruralizare. Satul a devenit pentru mult timp forma firească de organizare a strămoşilor noştri5. Populaţia oraşelor n-a dispărut, ci, decăzînd, a intrat în rîndul ţărănimii, care a rămas să reprezinte în acelaşi timp lunga tradiţie a dacilor şi glo- rioasa tradiţie mai recentă a romanilor. Lăsată pradă barbarilor, această ţărănime s-a organizat într-un mod cu totul original, ca o „romanitate” rurală. Se trăia în sate libere, conduse de un sfat al sătenilor, format din cei bătrîni. Această lume a satelor în organizarea ei pleca de la nevoile locale ale populaţiei, constituindu-se în organisme locale, cărora le dădea naştere însăşi viaţa6. Ca şi în alte părţi, populaţia romanizată rămasă în Dacia după re- tragerea oficialităţii romane, adaptîndu-şi organizarea în funcţie de noile condiţii istorice, păstra, totuşi, şi era mîndră că poate să continue — fie şi sub formă transformată — elemente ale vechii organizări din vremea stăpînirii romane. Faţă de barbarii stabiliţi în vecinătatea sau pe teritoriul ei, ea reprezenta o „Românie”, o ţară de „romanitate naţională”. Amintirea şi orgoliul descendenţei romane a continuat în decursul vremii şi s-a păstrat în însuşi numele România, dat fostei provincii Dacia 7 8. Populaţia romanizată din Dacia, care n-a cunoscut o dominaţie barbară în formă de stat8, a continuat şi în condiţiile istorice nou create de migraţiunile barbarilor străvechile ei ocupaţii, în primul rînd agricul- tura. Este importantă constatarea făcută de N. Iorga şi de alţi savanţi români că în limba română felul grînelor şi ocupaţiile agricole sînt numite cu termeni latini. Griul, orzul, ovăzul, secara sînt nume latine : a ara, a semăna, a secera sînt cuvinte din acelaşi tezaur latin. Faptul că o serie de unelte întrebuinţate în agricultură poartă nume slave nu înseamnă că ele n-au existat — desigur cu alte nume — şi înainte de venirea slavilor. O dată însă cu împrumutarea de la slavi a unor tipuri de unelte agricole necunoscute sau într-un anumit fel mai bune au fost împrumutaţi şi ter- menii prin care ele erau desemnate în limba slavă 9. s N. Iorga, Istoria românilor, voi. I, partea a Il-a, Bucureşti, 1936, p. 353. * N. Iorga, La „Romania" danubienne el Ies barbares au Vl-e sibcle, In „Revue belge de philologie et d’histoire”, III, 1924, p. 36; idem, Români şi neromâni. Politica de stat {aţă de neromăni, in „Neamul românesc”, 1935, nr. 184. 7 N. Iorga, La „Romania” danubienne, p. 36. 8 N. Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria (De la mişcarea lui Horea pină astăzi), Bucureşti, 1915, p. X. * N. Iorga, Politica externă a popoarelor agricole. Conferinţa ţinută la Congresul din 1912 al Societăţii române de agricultură, p. 28 — 29; idem, Politica şi viaţa economică. Bucureşti, 1929, p. 6 — 7; vezi şi Istoria României, voi. II, Bucureşti, 1962, p. 20 şi urm. www.dacoromanica.ro 1316 ŞT. ştefAnescu 4 Sublinierea de către N. Iorga a tradiţiilor romane în organizarea populaţiei din Dacia în perioada migraţiunii barbarilor nu a însemnat cîtuşi de puţin negarea sau minimalizarea de către el a importanţei pe care au avut-o pentru vechea noastră organizare socială şi unele influenţe venite de la popoarele vecine 10 11. Coabitarea îndelungată cu slavii, arăta el, s-a resimţit, de exemplu, în organizarea vieţii sociale a populaţiei locale, 'care, la rîndu-i, a transmis slavilor elemente ale unei străvechi civilizaţii. Cu unele împrumuturi slave, modul de organizare a populaţiei locale a fost acelaşi pe întreg teritoriul Eomâniei: sate libere cu locuitori ce se trăgeau din acelaşi strămoş şi aveau în frunte un bătrîn, desemnat prin termenul latin jude sau prin cel slav de cneaz sau cnez. Acesta cu aju- torul bătrînilor satului (juraţi) asigura ordinea în sat, judeca pricinile ivite între locuitori. Cînd regii unguri au cucerit Transilvania, ei au găsit pretutindeni cnezi, şi de asemenea cnezi s-a lovit stăpînirea regală maghiară cînd a încercat mai tîrziu să supună Oltenia întreagă. în Transilvania, regalitatea maghiară a recunoscut pe unii cnezi în funcţiile lor, întărindu-le situaţia; mulţi dintre ei au fost înălţaţi în rîndul nobilimii. Scutiţi de dijmă, cnezii se bucurau de monopolul morii; ei continuau să judece pe săteni după vechea datină, afară de pricinile mai importante, care intrau în competenţa regelui Ungariei sau a voie- vodului Transilvaniei. Cnezilor le revenea obligaţia să strîngă dijma pentru suveranul ţării. Cît priveşte dreptul vechi de stăpînire al ţăranilor liberi asupra pămîntului moştenit de la străbuni, el a fost călcat în Transilvania în urma cuceririi maghiare. Numeroase sate româneşti au fost făcute danii unor aşezăminte bisericeşti, oraşelor săseşti şi unor nobili. Aceasta a însemnat, la început, numai cedarea drepturilor regale de dijmă şi jude- cată ; cu vremea însă, pe măsură ce în Transilvania — după o serie de încercări în vremea arpadienilor, continuate pe o scară mai largă în domnia angevinilor — se stabilea teoria de feudalitate şi servagiu a Apusului, ţăranii români au fost aduşi în stare de iobăgie. Cuvîntul iobagio, de origine militară, a ajuns să însemne, în confuzia voită de noţiuni foarte deosebite, acelaşi lucru cu latinul servus u. Eezistenţa populaţiei locale faţă de încercările regalităţii maghiare de a-i răni vechile libertăţi, potenţată de tradiţia organizării ei „demo- cratice”, a obligat pe cuceritori să ţină seama în mare măsură de reali- tăţile din Transilvania, să adapteze formele stăpînirii lor la starea de lucruri existentă aici. „Nicăieri decît în Ardeal — scria N. Iorga — nu se află, supt coroana Ungariei, un voievod, ceea ce înseamnă că el a fost găsit aici. Eosturile lui, « descălecările » (descensus) ce le făcea, în acti- vitatea lui de judecător şi strîngător de bir regal, sînt cu totul ca ale voie- vozilor de dincoace de munţi, la începuturile lor” 12. 10 „Neamul românesc”, 1931, nr. 70. 11 N. Iorga, Constatări istorice cu privire la viaţa agrară a românilor, Bucuroşii, 1908, p. 13-14. 12 N. Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria (de la mişcarea lui Horea ptnă astăzi), p. X. www.dacoromanica.ro 5 NICOLAE IORGA — ISTORIC AL RAPORTURILOR AGRARE 1317 Pentru o mai largă punere în valoare a resurselor naturale ale Tran- silvaniei şi consolidarea stăpînirii lor în această provincie, regii maghiari au acordat coloniştilor secui şi saşi — pentru puţin timp şi cavalerilor teutoni — veniţi în Transilvania diverse privilegii. Stabilirea printre români a unor elemente alogene, constata X. Iorga, nu numai că n-a fost generatoare de contradicţii, dar a născut o solidaritate a populaţiilor con- locuitoare, cu importante urmări pentru dezvoltarea economică a Tran- silvaniei. în tendinţa sa de a idealiza vechea societatea românească, X. Iorga căuta şi în cazul Transilvaniei, ca şi al Ţării Româneşti şi al Moldovei, să estompeze contradicţiile sociale, să vorbească de înfrăţirea deplină, binefăcătoare pentru progres a celor cu şi fără privilegii13. Considerînd ca unitar procesul istoric în cele trei ţări româneşti în perioada premergătoare formării statelor feudale de sine stătătoare, X. Iorga arăta că, deşi ştirile documentare sînt sărace, trebuie să admitem şi în Moldova existenţa unor „voievozi locali, de văi, înainte de coborîrea Maramureşenilor”14. Drepturile acestor voievozi, de judecată crimi- nală, de osîndă capitală, de gloabe, pe de o parte, de dijme, pe de alta, au trecut, întocmai ca în Ţara Românească, pe seama domnu- lui, care le-a cedat vitejilor din preajma sa. Ca şi cnezii din Transilvania, ajunşi oameni ai regelui sau ai nobililor înfeudaţi de acesta, juzii moldoveni au coborît cu timpul în starea unor dregători, ureadnici ai stăpînului, „viteazul” de odinioară, ajuns după moda muntenească „băsărăbească” un boier. în unele locuri din Moldova, stăpînitorii nou veniţi din Maramureş, care puteau vorbi într-o oareacare măsură de dreptul de cneerire, nu au respectat aşa de mult trecutul, şi astfel în acte, în loc de a se pomeni judele „ce este”, se vorbeşte numai, pentru a se lămuri întinderea teritoriului făcut imun de către domnie, de „judele ce a fost”‘ şi, nneori, acest jude avînd un nume de la care derivă al satului, se vede că e vorba de însuşi întemeietorul depărtat. în astfel de sate, ureadnicul sau vătămamil boieresc se instalează de la început în locul ocupat odată de jude 1S. II. Un însemnat salt în evoluţia poporului român a avut loc, după X. Iorga, în secolele XIII—XIY. în acea vreme „s-a trecut — scria el — de la forma patriarhală, difuză, la o formă de stat organizat, cu insti- tuţiile lui şi cu atîtea elemente superioare de viaţă” 16. X. Iorga n-a înţeles esenţa de clasă a statului, el nu a putut să dea o explicaţie ştiinţifică naş- terii acestuia. în concepţia lui, statul era văzut ca o creaţie ţărănească, născută din nevoia pe care au simţit-o „un număr de ţărani viteji, res- pectuoşi de cuvîntul dat” de a se apăra împotriva duşmanilor 17. Con- cepţia statului românesc de sine stătător ar fi fost, după X. Iorga, o con- cepţie moşnenească, rezultată din dezvoltarea naturală, organică a socie- 13 N. Iorga, Români şi neromâni, in „Neamul românesc”, 1935, nr. 191. 14 N. Iorga, Constatări istorice cu privire la viafa agrară a românilor, p. 18. 15 Ibidem, p. 19. 14 N. Iorga, Suflet românesc şi influenţe neromâneşti, In „Neamul românesc”, 1935, nr. 199. 17 „Neamul românesc”, 1915, nr. 17; 1918, nr. 345. www.dacoromanica.ro 1318 ŞT. ŞTEFĂNESCU 6 taţii, care nu era pătrunsă de ideea de cuceriri în afară, ci punea înainte de toate ideea de apărare a pămîntului strămoşesc 18 * 20. Faptul că la baza gîndirii politice româneşti a stat mentalitatea ţăranului liber n-a însemnat, socotea X. Iorga, lipsă de receptivitate la unele influenţe din afară : îm- prumuturi s-au făcut, şi nu dintr-un loc şi grupe mari de elemente, ci părţi mici din locuri diferite 1B. în primele decenii, domnii — voievozii — n-ar fi avut o curte; ei erau înconjuraţi de sfetnici în port românesc, asemănători cu bătrînii chemaţi la judecăţile ţărăneşti£0. Domnul însuşi, deşi îmbrăcat în veşminte mai preţioase, ar fi continuat să aibă liniile costumelor supuşilor săi21. în viziunea romantică a lui X. Iorga, începuturile vieţii noastre de stat ar fi păstrat prin urmare, şi aceeaşi situaţie ar fi continuat în mare măsuiă în tot secolul al XlV-lea şi al XY-lea — regimul patriarhal, egalitar, considerat de el ca dominant în perioada premergătoare formării statelor, cu o ţărănime pe deplin liberă pe pămînturile ce le lucra 22. Eram atunci (în secolele XIY — XV), arăta X. Iorga, ,,Un popor cinstit de ţărani harnici; ţărani erau boierii noştri, şi în fiuntea statului eia ţăranul, smerit faţă de Dumnezeu, care stăpînea pe scaunul domnesc al ţării” 23. Feudalitate, dupăX. Iorga, n-ar fi existat în ţările române24. Boierimea începuturilor organizării noastre de stat, restrînsă ca număr, nu ar fi fost stăpînă pe pămînt în sensul apusean al cuvintului. Ea nu ar fi dispus de mari moşii şi era formată în special din dregători, cărora, lipsindu-le pămîntul, le lipsea „întîia condiţie pentru crearea eredităţii în funcţiune care hotărăşte apariţia unei adevărate aristocraţii” 2S. în accepţia de dregătorime, boierimea — considera X. Iorga — era formată sau din foşti ţărani sau din străini. Conducătorii de altă dată ai satelor, ajungînd să-şi transmită ereditar funcţiile lor, s-au trans- format cu timpul în boieri26. Acestor boieri, ieşiţi din rîndul ţărănimii, li s-au adăugat la un moment dat boierii din sudul Dunării — din Bizanţ şi din ţările sud-slave — fugiţi la noi din cauza turcilor 27. Boierii începuturilor organizării noastre statale, fie ei băştinaşi sau străini, erau prezentaţi de X. Iorga ca fiind întruchiparea modelului 18 „Neamul românesc”, 1935, nr. 200; 1936, nr. 36. 18 Ibidem. 20 N. Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, ed. a 3-a, Vălenii dc Munte, 1932, p. III. 21 N. Iorga, Deux conferences en Snisse. Les liilles pour la liberii menccs par Ies paţ/sans au XlV-e siicle : Le Sempach suise et la Posada roumaine, Berna, 1930, p. 7. 22 N. Iorga, Constatări istorice cu privire la viaţa agrară a românilor, p. 16 ; idem, Le caractere commun des inslilulions du sud-esl de VEurope, Paris, 1929, p. 134; idem, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, p. V. 28 N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice, ed. a 3-a, Bucureşti, 1944, p. 66. 24 „Neamul românesc”, 1907, p. 1 052 — 1 053. 25 Ibidem ; Scrisori de boieri. Scrisori de domni, p. IV. 28 N. Iorga, Le caractire commun des inslilulions du sud-esl de l’Europe, p. 120 — 121. 27 N. Iorga, La survivance byzantine dans les pays roumains, Bucureşti, 1913, p. 28 şi urm.; idem, Le caraclire commun des inslilulions du sud-esl de l’Europe, p. 12 13, 122; idem, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, p. IV; „Neamul românesc”, 1935, nr. 200, 1937, nr. 222. www.dacoromanica.ro N1COLAE IORGA — ISTORIC AL RAPORTURILOR AGRARE 1319 ideal de stăpînitori, aşa cum el i-ar fi dorit pe contemporanii lui. Acei boieri vechi, deşi nu erau, după N. Iorga, stăpîni de mari moşii, nici nu nutreau dorinţa de a-şi crea întinse domenii, pentru că, în primul rînd, nu aspirau către un trai mai larg şi mai împodobit. în al doilea rînd, pentru ca ei să prefacă moşia, moştenirea ţăranilor liberi în posesiune particulară, ar fi trebuit să găsească oameni gata s-o vîndă; or, aceasta presupunea — ceea ce lipsea de fapt — nevoia ţăranului de a-şi înstrăina pămîntul. De altfel, în acel timp, socotea N. Iorga, „dacă turmele, cirezile erau pre- ţuite, pămîntul n-avea decît prea puţină valoare” 2fl. Boierii au ajuns proprietari de pămînt numai datorită dărniciei domnilor, care au răs- plătit cu pămînturi pe tovarăşii lor de luptă sau pe împrumutătorii lor cu bani în zile grele28 29. S-a creat, astfel, o proprietate de danie cu caracter • occidental, deosebită de aceea de baştină, de ocină, deci de moştenire părintească 30. Crearea prin danii a unor boieri proprietari de pămînt şi atragerea acestora în treburile publice au dus cu timpul, sub influenţa Occidentului, venită fie prin Peninsula Balcanică, fie prin Ungaria, la introducerea în ţările române a noţiunii de clasă nobiliară în sensul apusean al cuvîntului31, deşi conţinutul acestei noţiuni nu era întru totul identic cu cel folosit în apusul Europei. în secolul al XIY-lea, în Ţara Bomânească şi Moldova, boierimea era deja complet ierarhizată. „Boieria” se transmitea ereditar. Neparti- ciparea însă la viaţa politică, absenţa ca sfătuitor al domnului timp de o generaţie, ca şi nepăstrarea rangului în oaste duceau la decădere. Boierul ajungea să fie mai întîi un ţăran privilegiat, mai tîrziu ţăranul privilegiat putea să devină ţăran fără privilegii32. în ceea ce priveşte privilegiile ce decurgeau din „boierie”, N. Iorga arăta că domnul, făcînd pe cineva boier şi înzestrîndu-1 cu sate şi pămînt, îi conceda, în primul rînd, ceea ce el, domnul, avea, şi anume drepturile sale voievodale asupra pămîntului ţărănesc liber, „dijma, din care apoi, cu vremea şi cu sila, se puteau scoate drepturi mai mari” ; în al doilea rînd, posesiunea asupra moştenirii sale, asupra patrimoniilor confiscate de la hicleni sau trădători şi asupra „pustiului” fără stăpîn. Atît prin coloni- zarea practicată pe o scară tot mai întinsă, cît şi prin confiscarea de sate şi pămînturi, prilejuită de frecventele lupte ale pretendenţilor la scaunul ţării, s-a stabilit încă din veacul al XY-lea o legătură între noţiunea de dregător şi cea de proprietar mare, s-a putut forma şi ridica o aristocraţie românească, care, „atunci cînd îi lipsea toiagul slujbei, ea avea casele de la moşie, cu dijma semănăturilor, cu stăpînirea iazului, a pădurii, a morii şi a cîrciumii, dar niciodată dreptul de judecată şi de pedeapsă” 33. 28 N. Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, p. IV. 28 N. Iorga, Le caractere commun des institutions du sud-est de l’Europe, p. 120 ; idem, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, p. V. 30 N. Iorga, Istoria românilor, voi. III; Ctitorii, BucureşU, 1937, p. 345. 31 N. Iorga, Le caractire commun des institutions du sud-est de I’Europe, p. 68; idem, Evolution de ta question rurale en Roumanie jusqu’ă la riforme agraire, Bucureşti, 1929, p. 5. 32 N. Iorga, Le caractire commun des institutions du sud-est de VEurope, p. 123 — 125. 33 N. Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, p. V. www.dacoromanica.ro 1320 ŞT. ŞTEFANESCU 8 în contradicţie cu această afirmaţie categorică, X. Iorga a recunoscut alteori că domnul conceda boierilor nu numai dreptul de dijmă, ci şi cel de judecată şi globire 34. De reţinut ni se pare remarca generală, just formulată de X. Iorga, că la început boierii ,,n-au avut în genere stăpînirea asupra pămîntului, ci numai, în cele mai multe cazuri, anume drepturi domneşti, trecute prin imunitate asupra lor” 35. în privinţa ţărănimii, X. Iorga a emis teoria că pînă în secolul al XVI-lea în Ţara Eomânească şi în Moldova nu au existat ţărani dependenţi, ci numai ţărani perfect liberi. Contestînd teza lui C. Giurescu, care con- sidera că la data formării statelor de sine stătătoare româneşti exista o ţărănime aservită, X. Iorga, arăta că această teză este fundamental greşită din punctul de vedere al practicii realităţii, al condiţiilor logice de formare a statului, văzut de el ca organ situat deasupra claselor, avînd datoria să intervină în conflictul dintre clase „pentru a salvgarda întot- deauna interesele naţionale” 36. Cu un grup restrîns de boieri şi cu o ţără- nime legată de pămînt nu s-ar fi ajuns, după părerea lui X. Iorga, la for- marea unui stat în împrejurările istorice atît de dificile în care s-au format Ţara Eomânească şi Moldova, ameninţate în existenţa lor de puterile vecine : Ungaria, Polonia şi mai tîrziu Imperiul otoman 37. Mulţumindu-se cu dijma şi cu plocoanele pe care le primeau de la ţărani, boierii i-ar fi lăsat pe aceştia să-şi caute de rosturile lor, ceea ce ar fi făcut, de altfel, ca ţăranii să aibă conştiinţa că reprezintă ceva în viaţa ţării, că ei sînt aproape întreg elementul militar al acesteia. Conştiinţa ţăranilor că repre- zintă ceva ar explica vitejia lor de odinioară, care era un lucru natural, în stare să asigure independenţa ţării, aşa cum ea exista de fapt în se- colele XIV—XV38. Ţăranii liberi şi-au păstrat în secolele XIV—XV moştenirea lor părintească numită în Ţara Eomânească, ca şi în Serbia, ocină sau baştină39. Prin noţiunea de ţărani liberi, X. Iorga înţelegea atît ţăranii subor- donaţi autorităţii directe a domniei, cît şi ţăranii ce trăiau pe moşia boierilor şi care, socotea el, „umblau pe moşia boierului ca pe moşia lor şi aveau dreptul din generaţie în generaţie să muncească acolo şi să se hrănească acolo” 40. Ei continuau să trăiască pe baza dreptului vechi ţărănesc de natură mai mult colectivă, existînd, totodată, şi o stăpînire individuală asupra părţilor defrişate. Treptat însă, în cazul ţăranilor de 31 Idem, Constaturi istorice cu privire la viaţa agrară a românilor, p. 24. 35 „Neamul românesc", 1907, p. 1 053. Vezi, In această privinţă, şi lucrările publicate In ultimii ani de P. P. Panaitescu, Dreptul de strămutare al ţăranilor in ţările române (plnă Ia mijlocul secolului al XVII-Iea), în „Studii şi materiale de istorie medie”, voi. I, Bucureşti, 1956, p. 70 şi urm.; idem, Obştea ţărănească tn Ţara Românească şi Moldova, p. 267 — 268; H. H. Stahl, Contribuţii Ia studiul satelor devălmaşe româneşti, voi. III, Bucureşti, 1965, p. 424-425. 33 N. Iorga, In era „reformelor”. Discursuri politice rostite in Camera deputaţilor, 1907— 1909, Vălenii de Munte, 1909, p. 32. 37 N. Iorga, Le caracttre commun des instilutions du sud-est de l’Europe, p. 134. 33N. Iorga, In era „reformelor”..., p. 89 — 90. 33 Idem, Diveloppement de la question rurale en Roumanie, Iaşi, 1917, p. 15. 40 Idem, Le caractire commun des instilutions du sud-est de l’Europe, p. 133 — 134. www.dacoromanica.ro 9 NICOLAE IORGA — ISTORIC AL RAPORTURILOR AGRARE 1321 pe moşiile boiereşti s-a impus noul drept boieresc, ,,de natură pronunţat individuală, ca în sistemul romano-bizantin, şi, în sfîrşit, cu o renunţare din partea statului, reprezentat prin domn, la toate rosturile lui de inter- venţie prin judecată, dijmuire şi globire” 41. Este evident că N. Iorga nu făcea, pentru secolele XIV—XY, distincţie între situaţia ţăranilor aflaţi pe moşia boierească, în fond ţărani dependenţi — a căror exploatare nu cunoştea, desigur, formele accentuate de mai tîrziu, şi situaţia ţăranilor rămaşi liberi, cu obligaţii numai faţă de stat; el identifica regimul celor două categorii de ţărani, le considera ca o singură categorie, formată din ţărani complet liberi. X. Iorga, admitea, totuşi, că, în afară de ţărănimea liberă, ar fi existat în secolele XIY—XY şi ţărani dependenţi. Aceştia ar fi fost însă, pe de o parte, puţini la număr, pe de altă parte nu ar fi fost localnici, ci străini. El se referea în mod special la coloniştii străini aşez.aţi în ţinuturile „pustii”, dăruite de domnie boierilor. Numele acestora de „vecini” s-ar fi datorat faptului că veneau îndeosebi din ţările vecine. Ceea ce îi deosebea, după N. Iorga, pe ţăranii veniţi şi aşezaţi prin „învoială” pe moşia boierilor, de ţăranii băştinaşi era obligaţia lor de a lucra cîteva zile pe săptămînă sau pe an pentru stăpîn pe partea de pămînt rezervată aces- tuia. Cu alte cuvinte, faţă de ţăranii băştinaşi, „vecinii” datorau în plus boierilor clacă42 43. X. Iorga considera că o mare deosebire exista între colonul, „vecinul” din ţările române aşezat pe moşia boierească şi colonul străin din altă ţară, imigrantul, care se bucura de drepturile sloboziei, adică era scutit pe un anumit număr de ani de dări şi slujbe faţă de stăpînul pe a cărui moşie se aşeza 4S. în comparaţie cu Ţara [Românească, în Moldova ar fi existat, din cauza unei mai slabe densităţi a populaţiei, un număr relativ mai mare de vecini. Mulţi dintre aceştia erau secui sau ruteni prinşi în războaie de domnii moldoveni sau veniţi de bunăvoie, atraşi fiind de bogăţia ţării 44. Situaţia vecinilor în secolele XIV—XV, deşi mai grea decît a ţăra- nilor băştinaşi, nu cunoştea încă formele şerbiei. De la o vreme, boierimea a încercat însă să aplice regimul „vecinilor” tuturor ţăranilor băştinaşi” 45. Cît priveşte categoria socială a robilor ţigani, N. Iorga socotea că este greu de a se preciza originea lor : se ştie doar că au venit ca lăutari şi fierari o dată cu invazia mongolă din secolul al XlII-lea. Ei au împru- mutat şi au păstrat de-a lungul secolelor organizaţia primitivă găsită în locurile în care s-au aşezat 46. Prezentînd clasele şi categoriile sociale din secolele XIY—XV, N. Iorga ţinea să sublinieze că o înţelegere perfectă exista între ele, o 41 Idem, Constatări istorice cu privire la viafa agrară a românilor, p. 24. 42 Ibidem, p 21; idem, Le caractere commun des institutions du sud-esl de l’Europe, p. 136. 43 N. Iorga, Constatări istorice cu privire la viafa agrară a românilor, p. 22. 44 Ibidem; N. Iorga, Diveloppement de la question rurale en Roumanie, p. 16 ; idem, Evolulion de la question rurale en Roumanie jusqu’ă la riforme agraire, p, 6. 46,,Neamul românesc”, 1907, p. 1 053. 43 N. Iorga, Le caractere commun des institutions du sud-esl de l’Europe, p. 137. www.dacoromanica.ro 1322 ŞT. ŞTEFANESCU 10 armonie deplină domina atmosfera vieţii sociale a ţării. Existenţa, după părerea lui, a unei categorii de ţărani dependenţi, redusă ca număr în secolele XIV—XV, nu schimba înfăţişarea de ansamblu a societăţii româ- neşti din acea vreme, societate ce trăia într-un „regim patriarhal, egalitar al gospodăriilor independente şi al schimbului în natură” 47. Teoria lui X. Iorga despre „vecini” numai ca elemente străine este lipsită de o fundamentare ştiinţifică. în ţările române, ca în toată Europa, termenul „vecini” (vicini, paroikoi) nu desemna imigranţi, cum credea X. Iorga, ci copărtaşi, membri ai obştii, deci esenţialmente băştinaşi. Ştiri documentare din secolele XIV—XVI infirmă şi părerea că regimul de „slobozie” a deosebit pe colonii din alte ţări de „vecinii” din ţările române. Regimul de slobozie era cunoscut în perioada dată şi în ţările române şi se aplica nu numai şi nu atît ţăranilor dependenţi, „veci- nilor”, de provenienţă străină, ci mai ales ţăranilor dependenţi băştinaşi48. Prima menţiune documentară de slobozie în Ţara Românească, cea a mănăstirii Cozia de la Cărăreni, lîngă vărsarea Ialomiţei în Dunăre, ates- tată în vremea lui Mircea cel Bătrîn, priveşte „vecinii” din ţară ce vor „vrea să meargă în acel loc”49 *. Deşi din izvoare rezultă că în secolele XIV—XV exploatarea ţără- nimii dependente de către feudali nu era de natură să genereze forme superioare ale luptei de clasă, cum ar fi răscoala, totuşi nu se poate spune, cum pretindea X. Iorga, că în acea vreme ar fi existat o deplină armonie între clase. Tendinţa stăpînilor feudali de a-şi extinde domeniile pe seama loturilor ţărăneşti, ca şi încercarea lor de a creşte exploatarea ţăra- nilor dependenţi, a născut o permanentă luptă de clasă, care s-a mani- festat prin forme inferioare, ca : împotrivirea şi plecarea sau fuga de pe o moşie pe alta. Aceasta din urmă pare să fi luat în secolul al XV-lea proporţii îngrijorătoare, ceea ce a şi determinat pe stăpînii feudali, inte- resaţi în a avea mîna de lucru necesară valorificării moşiei, să limiteze dreptul de strămutare a ţăranilor. La sfîrşitul secolului al XV-lea ple- carea ţăranilor de pe o moşie pe alta era condiţionată de îndeplinirea anumitor obligaţii către stăpînul feudal, concretizate în ceea ce în izvoare se numeşte „găleata de ieşire” ®°, un fel de compensaţie materială a stă- pînului feudal pentru mîna de lucru pierdută. Progresele înregistrate de istoriografia nouă, marxistă, în cercetarea specificului feudalismului pe teritoriul României, conceput ca formaţiune social-economică, fac ca locul viziunii lui X. Iorga a începuturilor ţără- neşti ale vieţii noastre de stat să-l ia în tot mai largă măsură concepţia ce încadrează ţările române în curentul general al dezvoltării Europei din acele timpuri şi în care feudalismul românesc apare ca una din varian- 47 Idem, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, p. V. 48 Documente privind istoria României, B. Ţara Românească, veac. XIII, XIV şi XV, p. 219. 48 Ibidem, p. 53; vezi şi I. Donat, Consideraţii istorice asupra toponimiei româneşti, II, in „Limba română”, 2, 1965, p. 275, unde se face constatarea că, „plnă la 1533, In actele domneşti emise pentru asemenea slobozii sint menţionaţi numai vecinii sau rumânii din ţară..., dar niciodată străini de peste hotare”. 60Documente privind istoria României, B. Ţara Românească, veac. XIII, XIV şi XV, p. 252. www.dacoromanica.ro 11 N1C0LAE IORGA — ISTORIC AL RAPORTURILOR AGRARE 1323 tele originale ale feudalismului european. Structura socială, instituţiile politice şi juridice din ţările române în secolele XIV—XV sînt astăzi mai bine cunoscute, mai diferenţiat şi ştiinţific prezentate. Pentru cercetă- torul marxist pare de neconceput ca scriind istoria ţărănimii în epoca medievală să vadă în aceasta numai producătorul de bunuri materiale şi spirituale — aşa cum făcea X. Iorga şi ca el atîţia alţi istorici din trecut —, şi nu şi luptătorul împotriva asupririi, a clasei exploatatoare. Numai privind astfel lucrurile, în această unitate, masele populare producătoare de bunuri materiale apar ca adevăratul factor făuritor al istoriei51. III. Nicolae Iorga admitea că din regimul egalitar, existent în se- colele XIV—XV s-a trecut în secolul al XYI-lea, mai ales în a doua ju- mătate a lui, la regimul de lupte, de încălcări, de stratificare socială, datori- tă banului52. El observă, pe bună dreptate, că în a doua jumătate a secolului al XYI-lea s-a dezvoltat economia în bani, şi aceasta a avut urmări în domeniul vieţii sociale asupra cursului raporturilor agrare. Creşterea obligaţiilor ţărilor române către Poartă, în special a bi- rului în bani, a haraciului, observa N. Iorga, făcea necesară pentru stat procurarea unor mari sume de bani. In calitate, la început, de creditori ai domnilor, ce-şi cumpărau tronul la Poartă, angajaţi mai tîrziu în im- portante afaceri comerciale, negustorii ţarigrădeni, greci, armeni, turci- ienieeri, evrei — numiţi impropriu de N. Iorga capitalişti — au pătruns la nord de Dunăre şi şi-au agonisit, prin aducerea la ruină a ţăranilor, mari averi. Alături de ei, mulţi boieri băştinaşi, interesaţi în schimbul de mărfuri, au realizat din vînzarea peste hotare a unor bunuri (boi, porci, lînă) însemnate sume, care le-au permis să cumpere pămînturile ţăranilor ruinaţi de povara birurilor 53. Cuprinzînd „întîi brazda şi apoi pe plugar”, boierimea a ajuns stăpînitoare de numeroase moşii şi prin aceasta să deţină un rol covîrşitor în conducerea statului 54. Prin vînzarea către boieri a moşiei, „ţăranul liber, care dădea pînă atunci numai dijma, trecea fireşte — scria N. Iorga — în situaţia celui coloni- zat pe pămînt străin, a vecinului”. Şi cum boierul, în condiţiile de slăbire a domniei, care se schimba repede, era singurul care putea dispune de mij- loacele necesare pentru lărgirea şi precizarea dreptului căpătat asupra pămîntului şi ţăranului, el a folosit toate mijloacele pentru a-şi lărgi şi întări acest drept. „El ştia foarte bine că nu există o autoritate cen- trală destul de puternică pentru a-i lămuri confuziile voite şi a-i înlă- tura uzurpările, adeseori neruşinate”. Prin astfel de „cumpărări”, făcute cu un preţ anormal, dictat de nevoie, boierul îşi pregătea anexarea pe încetul a moşiei ţăranilor liberi la domeniul său particular locuit de 51 Vezi Istoria României, voi. II, passim. 52 N. Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, p. V. 53 N. Iorga, Constatări istorice cu privire la viaţa agrară a românilor, p. 25 ; idem, Deve- loppemenl de la question rurale en Roitmanie, p. 19; idem, Le caractere commun des instilulions du sud-esl de VEurope, p. 134 — 135; idem, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, p. V —VI. 54 N. Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, p. V —VI. • 8 - i'. 3012 www.dacoromanica.ro 1324 ŞT. ştefAnescu 12 „vecini” clăcaşi şi pe care-1 cîştigase pe o cale sau pe alta85. Interesul egoist de clasă, conchidea X. Iorga, a dus în ţările române, ca şi în alte părţi, la „confundarea ţărănimii libere cu cea neliberă, fără ca, măcar pînă tîi'ziu, domnul să poată interveni în acest proces” 56. Crearea de mari latifundii boiereşti făcea absolut necesară asigu- rarea mîinii de lucru pentru valorificarea lor. Pentru aceasta boierimea a căutat să desfiinţeze dreptul de strămutare a ţăranilor de pe o moşie pe alta şi să-i lege pe ţărani de pămînt. Eforturile ei întreprinse în acest scop aveau să fie încununate de succes în Ţara Bomânească la sfîrşitul secolului al XVI-lea cu legalizarea, printr-un act al domniei, a fixării de glie a ţăranilor pe ansamblul întregului teritoriu al ţării. Tendinţei boierilor de creştere a veniturilor lor din exploatarea mo- şiei pe bază de clacă — şi care nu se putea realiza decît prin legarea de glie a ţăranilor dependenţi — i s-au mai adăugat două împrejurări, considerate de X. Iorga ca fiind determinante în hotărîrea domniei de a decreta fixarea de glie a ţăranilor : este vorba, în primul rînd, de politica fiscală a domniei, interesată în procurarea la termene fixe a banilor atît de necesari întreţinerii oastei de mercenari, ce forma în bună măsură baza forţei militare a lui Mihai Viteazul, în al doilea rînd, exemplul nor- melor feudale din Transilvania, care se impuneau imitate în urma alianţei strînse, realizate la sfîrşitul secolului al XVI-lea între cele două ţări româneşti57. Boierii au salutat cu nespusă bucurie clauza, inclusă după voia lor în tratatul cu Sigismund Bathory, care prevede că ţărănimea nu va mai avea dreptul să-şi părăsească ogoarele unde lucra de obicei şi pe care trebuise să le vîndă bogaţilor 58. Decretînd legarea de glie a ţăranilor, cerută de boierime, domnul căuta, totodată, să-şi asigure în continuare concursul boierimii, care-i furniza comandanţi de oaste şi care, cîştigată de partea lui, putea să-l însoţească la luptă cu detaşamentele de ţărani supuşi ei59. Prin legarea de glie a ţăranilor la sfîrşitul secolului al XVI-lea, termenul de rumân — observa X. Iorga — a suferit o schimbare de sens. Pînă la acea dată el n-ar fi însemnat altceva decît român : omul obişnuit, omul de rînd, fără ca aceasta sa însemne şi o inferioritate so- cială, „căci n-am avea — socotea X. Iorga — precedente de o astfel de înjosire a numelui naţional la nici un popor ...”60. Cu legarea de glie a ţăranilor însă, termenul rumân a ajuns să desemneze ultima categorie socială61. Făcînd această constatare justă, X. Iorga n-a încercat să 66 67 * 69 66 Idem, Constatări istorice cu privire la viaţa agrară a românilor, p. 26. 66 N. Iorga, Constatări istorice cu privire la viaţa agrară a românilor, p. 12. 67 Ibidem, p. 29. 98 Ibidem, p. 29 — 30; idem, Le caractere commun des institutions du sud-est de VEurope, p. 137; idem, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, p. VI. 69 Idem, Evolulion de la guestion rurale en Roumanie jusqu’ă la reforme agraire, p. 10. 90 Idem, Constatări istorice cu privire la viaţa agrară a românilor, p. 16. 91 Idem, Le caractere commun des institutions du sud-est de VEurope, p. 137. www.dacoromanica.ro 13 NICOLAE IORGA — ISTORIC AL RAPORTURILOR AGRARE 1325 explice modul în care termenul rumân cu sensul său vechi etnic a ajuns să aibă un sens social, şi aceasta într-o epocă cînd ceea ce prima, după el, era numele neamului62. Deşi nu s-a oprit mai mult asupra procesului social-economic din a doua jumătate a secolului al XYI-lea, X. Iorga a surprins just cîteva din trăsăturile lui generale, a indicat unele elemente comune în dezvol- tarea social-economică a Ţării Româneşti şi Moldovei63. X. Iorga a făcut remarca că procesul de pierdere a libertăţii de către numeroşi ţărani liberi, ca şi agravarea situaţiei ţărănimii dependente, a avut drept consecinţă creşterea în a doua jumătate a secolului al XVI-lea în Moldova şi în Ţara Românească a contradicţiilor sociale şi a luptei de clasă. Antagonismul dintre ţărani şi stăpînii lor a început să se mani- feste — după el — în Moldova în vremea luptelor pentru domnie între Alexandru Lăpuşneanu, Despot-Yodă şi Tomşa, iar în Ţara Românească în vremea lui Mihai Viteazul64. în încheierea prezentării celor susţinute de X. Iorga cu privire la schimbările survenite în raporturile agrare din ţările române în a doua jumătate a secolului al XVI-lea arătăm că, legînd decăderea micii proprie- tăţi ţărăneşti de transformările economice ce aveau loc în acea vreme în Ţara Românească şi Moldova, X. Iorga punea problema interdependen- ţei cauzale a fenomenelor istorice. Dar, socotind în acelaşi timp că, la sfîrşitul secolului al XVI-lea, sub influenţa normelor feudale din Tran- silvania 6S, prin „legătura” lui Mihai Viteazul, s-a introdus feudalismul la noi66, el greşea, confundînd două noţiuni diferite : dependenţa feudală, care exista şi înainte, cu forma agravată a ei, legarea de glie a ţăranilor, decretată atunci. Teoria lui X. Iorga despre feudalismul „introdus” tîrziu în Ţara Românească, sub o influenţă străină şi pe baza unui aşezămînt domenesc, nu-şi găseşte sprijin în izvoarele istorice. Cercetări ştiinţifice aprofundate, mai vechi şi recente, au arătat că feudalismul a apărut în Ţara Românească şi în Moldova înainte de organizarea statelor de sine stătătoare, el s-a dezvoltat, ca de alfel şi în alte ţări ale Europei, pe cale economică şi a îmbrăcat în decursul vremii forme determinate de particularităţile eco- nomice ale dezvoltării istorice a celor două ţări, dezvoltare care nu poate fi studiată izolat, ci în strînsă legătură cu dezvoltarea social-economică a teritoriilor de la est de Elba. * • *• 62 Ibidem. Cercetări recente au adus unele clarificări in această privinţă. Vezi Eugen Slănescu, Premisele medievale ale conştiinţei naţionale româneşti. Romăn-romănesc in textele româneşti din veacurile XV—XVII, In „Studii”, 1964, nr. 5, p. 967 — 1 000; Şt. Ştefănescu, Consideraţiuni asupra termenilor „vlah” şi „român” pe baza documentelor interne ale Ţării Româ- neşti din veacurile XIV—XVII, în „Studii şi materiale de istorie medie”, IV, 1960, p. 63 — 75. 43 N. Iorga, Dfveloppement de la queslion rurale en Roumanie, p. 28. •4 N. Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, p. V. 65 N. Iorga, Constatări istorice cu privire la viaţa agrară a românilor, p. 29 ; In alte lucrări, N. Iorga, pune accentul pe influenţa ce venea în acest sens din sudul Dunării (Le caractkre commun des inslilulions du sud-esl de l’Europe, p. 134 ; idem, Istoria românilor, voi. III). *• N. Iorga, Constatări istorice cu privire la viaţa agrară a românilor, p. 56. www.dacoromanica.ro 1326 ŞT. ştefAnescu 14 IV. Prin măsurile întreprinse la sfîrşitul secolului al XVI-lea în favoarea boierimii, se pregătea — arăta X. Iorga — terenul pentru un regim oligarhic, care s-a încercat în Moldova cu Movileştii şi în Ţara Eomânească cu Simion Movilă şi Kadu Şerban. Luptele pentru tron de la începutul secolului al XVII-lea au micşorat însă în amîndouă ţările numă- rul boierimii, au făcut să scadă puterea ei politică şi să triumfe „regimul vechi al domnilor de la Poartă, puşi să lovească în cei mari şi să cruţe pe «săracii împăratului »” 67. (Se vede formulată aici din nou părerea greşită a lui X. Iorga că domnia, aparatul de stat constituie un organ deasupra claselor, a cărui obligaţie este să reglementeze relaţiile dintre clase şi categorii sociale, să precizeze drepturile şi obligaţiile locuitorilor în ra- porturile dintre ei.) Mişcarea olteană prin care s-a stabilit în Ţara Eomânească domnia îndelungată a lui Matei Basarab, pe care X. Iorga o găsea paşnică şi iubită, a fost determinată de faptul că la vest de Olt era încă relativ numeroasă mica boierime. Eăscoala seimenilor, precum şi măcelurile săvîrşite în vremea lui Constantin Şerban şi Mihnea al III-lea au redus simţitor şi numărul acesteia. în vremea lui Şerban Cantaeuzino şi a lui C. Brînco- veanu regăsim în jurul domniei o fastuoasă curte boierească, care, văzută mai îndeaproape, se reducea la o singură familie cu anturajul ei. Au fost suficiente cîteva decapitări în sînul familiei Cantacuzinilor, pentru ca şi a- ceastă ultimă aparenţă de aristocraţie care domina viaţa politică a ţării printr-un domn ales de ea să dispară. în Moldova, vechea boierime, ruinată de negustorii străini de religie creştină, a făcut loc în vremea lui Vasile Lupu şi a urmaşilor lui unei noi boierimi, străină în bună parte şi în fruntea căreia erau Cantacuzinii şi Euseteştii. Această nouă boierime s-a asimilat în scurt timp în mediul local şi a decăzut ca spirit de clasă. Dimitrie Cantemir, ajuns domn, a încercat printr-o politică nouă să ridice Moldova. Dîndu-şi seama de nestatornicia boierimii şi lipsa ei de influenţă în ţară, el a încercat să readucă la o mai intensă viaţă politică clasa războinică de odinioară, mazilii, trăitori la ţară în strînsă legătură cu poporul. Tentativa lui s-a prăbuşit în 1711, şi Xicolae Mavrocordat a restabilit, după părerea lui X. Iorga, „regimul prielnic numai ţăranilor, pe care, după tradiţiile părin- teşti, fiul său Constantin era să-i emancipeze legal” 6S. în ceea ce priveşte ţărănimea, prin legarea de glie la sfîrşitul secolu- lui al XVI-lea, ea a ajuns în secolul al XVII-lea să trăiască în condiţii inferioare pe un pămînt care nu-i mai aparţinea şi unde singura ei raţiune de a fi era munca pe care o presta stăpînului în condiţiile vechilor coloni69. X. Iorga socotea că atît în Ţara Eomânească, cît şi în Moldova se poate vorbi pentru secolul al XVII-lea de o dispariţie politică şi economică a ţărănimii. Ţăranul a devenit instrumentam rvris” aşa cum Occidentul l-a * 88 89 67 N. Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, p. VI. 88 Ibidem, p. VI-VII. 89 Idem, Diveloppement de la question rurale en Roumanie, p. 22. www.dacoromanica.ro 15 NICOLAE IORGA — ISTORIC AL RAPORTURILOR AGRARE 1327 cunoscut în întreg evul mediu; el aparţinea boierului, şi în actele de vin- zare nu se scapă din vedere să se menţioneze, pe lingă limitele proprietăţi- lor, şi numele „rumânilor”, al „vecinilor”, care făceau parte integrantă din inventarul rural70. Legaţi de pămînt — de „jirebie” în Moldova, de „delniţă” în Ţara Eomânească —, „rumânii” sau „vecinii” formau în secolul al XVII-lea marea majoritate a locuitorilor din cele două ţări. Ei datorau, pe lingă dijma „din zece una” (de la semănături, fineţe, stupi), şi clacă. Aceasta varia după loc, natura pămîntului, felul aşezării şi obi- ceiul locului. Pe la mijlocul secolului al XVII-lea pravilele au influenţat întrucîtva datinele în sensul unificării obligaţiilor 71. în vreme ce situaţia ţărănimii cunoştea în secolul al XVII-lea o agravare, ca urmare a creşterii dărilor şi obligaţiilor de clasă, boierimea huzurea intr-un regim de largi scutiri, cum nu cunoscuse vreodată. Domnia a încercat, în Ţara Eomânească în vremea lui Constantin Brîncoveanu, în Moldova în vremea ginerelui acestuia, Constantin-Vodă Duca, să impună boierimii o mai însemnată participare la sarcinile ţării, obligînd-o şi pe ea la o dijmă pe vite, „văcărit” 72. Domnia lui Constantin Brîncoveanu a marcat, de altfel, un moment important în evoluţia raporturilor agrare, în vremea lui luîndu-se măsuri mai însemnate de unificare a dărilor, de reglementare a cuantumului lor şi a clăcii73. Cercetări întreprinse în ultimii ani, ale căror rezultate sînt prezentate în formă sintetică în volumul III al Istoriei României, au nuanţat mai mult şi completat tabloul vieţii rurale din ţările române în secolul al XVII-lea, destul de bine schiţat, de altfel, în trăsăturile lui generale de X. Iorga. Se arată, astfel, că regimul oligarhic de care X. Iorga vorbea ca de o încercare la începutul secolului al XVII-lea a funcţionat ca regim politic în tot cursul secolului al XVII-lea. Marea boierime, ajunsă stăpînă pe putere, a folosit aparatul de stat pentru a-şi creşte averile în bunuri mobilare şi imobilare. Pe măsură ce creştea goana stăpînilor feudali de a se îmbogăţi, se agravau contradicţiile din interiorul clasei stăpînitoare, dintre grupările boiereşti, contradicţii care au luat forma unor înverşunate lupte. Date importante s-au adus în legătură cu decăderea clasei ţără- neşti în secolul al XVII-lea, în privinţa schimbărilor intervenite în situ- aţia social-juridică a ţărănimii şi a creşterii obligaţiilor feudale genera- toare de permanente frămîntări sociale 74. V. X. Iorga considera că un moment important în evoluţia rapor- turilor agrare în ţările române l-a marcat epoca fanariotă, cînd domnia 70 N. Iorga, Diveloppement de la qnestion rurale en Roumanie, p. 29. 71 N. Iorga, Constatări istorice cu privire la viaţa agrară a românilor, p. 33. 72 Ibidem. 78 Vezi şi studiul recent publicat de Maria Iliescu, Din istoria terminologiei fiscale româ- neşti : ăril, suficul dărilor feudale, in Omagiul lui Iorgu Iordan cu prilejul împlinii a 70 de ani, Bucureşti, 1958, p. 403 — 411. 74 Istoria României, voi. III, Bucureşti, 1964, p. 72-77; 128-144; 157-171; 178 — 185; 198-220. www.dacoromanica.ro 1328 ŞT. ŞTEFANESCU 16 a încercat în mai multe rînduri să reglementeze prin aşezăminte obliga- ţiile ţăranilor faţă de stăpînii feudali şi faţă de stat. Epoca fanariotă, după N. Iorga, nu a însemnat stăpînire prin greci. Boierii din Ţara Românească şi Moldova erau, arăta el, destul de puternici prin poziţiile economice pe care le aveau pentru a deţine ei toată viaţa politică a ţării. Fanarioţii veniţi în ţările române au trebuit să se identifice cu interesele partidelor boiereşti: Cantacuzineştii în Ţara Românească, Ruseteştii, Sturdzeştii în Moldova. în vremea domniilor fanariote au apărut elemente noi în ceea ce priveşte ierarhia boierească, s-au stabilit rangurile boiereşti, care se dis- tingeau prin costume şi atribute deosebite 7S. Fiscalitatea excesivă, ca şi efortul permanent al boierimii de a mări numărul zilelor de clacă, de a rumâni pe ţăranii rămaşi liberi, de a asimila situaţia ţăranilor aşezaţi pe moşie în baza unor învoieli cu a rumânilor şi de a trata pe rumâni ca pe robii ţigani au menţinut, în tot cursul secolului al XYIII-lea, în lumea satelor o atmosferă de frămîntări şi instabilitate a populaţiei, dăunătoare intereselor fiscale ale statului. Aceasta a şi făcut ca puterea de stat în propriul ei interes să depună eforturi pentru îmbună- tăţirea fie ea şi formală a situaţiei ţărănimii76. Cunoscător al unui bogat material documentar de epocă, X. Iorga a făcut o serie întreagă de observaţii interesante, de cele mai multe ori juste, în privinţa schimbărilor intervenite în raporturile agrare în secolul al XYIII-lea, în legătură cu politica domniei faţă de problema agrară. El a studiat conţinutul aşezămintelor domneşti din secolul al XYIII-lea, a surprins adesea elementele noi care au intervenit în situaţia ţărănimii în secolul al XYII-lea faţă de trecut şi care pregăteau trecerea de la pro- prietatea funciară de tip feudal la cea de tip burghez. Deşi din aprecierile pătrunzătoare asupra condiţiilor istorice concrete din Ţara Românească şi Moldova se vede că X. Iorga surprindea de fapt factorul principal care a determinat politica domnească în problema agrară, el înclina uneori să considere că măsurile întreprinse de domnie erau rezultatul unor influenţe din afară, consecinţe ale curentului luminist. Fără să fie exclusă o oarecare influenţă a acestui curent în ţările noastre, nu se poate susţine totuşi că el a fost factorul determinant în elaborarea aşezămintelor domneşti din secolul al XYIII-lea. X. Iorga arăta că, după o serie de măsuri pregătitoare în vederea lichidării rumâniei, C. Mavrocordat a luat, atît în Ţara Românească, cît şi în Moldova (1746, 1749), hotărîrea, aprobată de boierime şi cler, de a înlătura vecinătatea şi şerbia, „care — scria X. Iorga — erau, desi- gur, nedrepte, neumane, contrare principiilor de care se inspira acest veac al filozofiei de stat, dar înainte de toate, dăunătoare interesului 75 N. Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, p. VII. 7* Vezi, recent, Ş. Papacostea, Contribuţie la problema relaţiilor agrare In Ţara Românească tn prima jumătate a veacului al XYIII-lea, In „Studii şi materiale de istorie medie”, voi. III, 1959, p. 233 — 323; FI. Constantiniu, Situaţia clăcaşilor din Ţara Românească tn perioada 1746 — 1774, In „Studii”, 1959, nr. 3, p. 71 — 109; Istoria României, voi. III, p. 340 — 352; 389-394; 433-453; 624-641. www.dacoromanica.ro 17 NICOLAE IORGA — ISTORIC AL RAPORTURILOR AGRARE 1329 fiscal, care prima totul” 77. Stăpînii de moşii s-au învoit la acest act „de omenie şi de interes public cu condiţia creării categoriei de scutelnici şi poslu.wici, contribuabili cedaţi lor exclusiv” 78. în urma reformelor întreprinse de C. Mavrocordat a dispărut treptat numele de „vecini” şi „rumâni”. Sătenii, contopiţi formal în aceeaşi categorie, considerată liberă, dar nescutită de sarcini şi neasigurată cu mijloace de trai pentru viitor, au început să se numească fără deosebire ţărani. Proprietarilor li se recunoştea situaţia legală de stăpîni de moşie, conturîndu-se, treptat, noţiunea unei proprietăţi înţelese şi definite în sens apusean79. în epoca fanariotă s-au realizat mari progrese în direcţia unificării normelor legislative în cele două ţări româneşti, un rol însemnat avîndu-1 în această direcţie şi schimbarea domnilor de pe un tron pe altul. „Xartul”, suma îndatoririlor ţăranului faţă de stăpînul său, a ajuns să se unifice în ambele ţări şi să fie după pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), în domniile reformatoare, ale lui Grigore Alexandru Ghica în Moldova şi Alexandru Ipsilanti în Tara Eomânească, de 12 zile pe an. Boierii au căutat, adresîn- du -se la toate forurile, să înmulţească aceste zile de muncă silită, urîte de ţărani80. X. Iorga arată că, în afară de dijmă şi clacă, stăpînii funciari dispuneau de aşa-numitele „drepturi regaliene”, dreptul de a ţine moară şi circiumă, drept mai rar la început în condiţiile unei economii predominant casnice, cînd ţăranul realiza prin propriile lui mijloace măcinarea grînelor în casă, cu ajutorul rîşniţelor, şi pregătirea băuturilor, dar care în secolul al XVIII-lea era un important mijloc de venituri pentru stăpîni81. în afară de acestea, în Ţara Eomânească mai ales, ţăranii aveau şi datoria unor plocoane, care în genere nu erau cuprinse în niciun pont82. Deşi de multe ori contradictoriu în afirmaţii, X. Iorga a surprins adesea cu claritate interesul statului în politica de reforme a secolului al XVIII-lea. Statul, scrie el, „întemeiat în această etapă fanariotă, altfel foarte «europeană » pe un fiscalism neiertător şi totuşi pe o filantropie, adeseori mincinoasă sau împiedicată în acţiunea ei” se preocupa de drep- turile ţăranilor şi intervenea în raporturile dintre boieri şi ţărani, priviţi deopotrivă ca supuşi ai statului, în măsura în care putea să tragă foloase din normele agricole stabilite 83. X. Iorga socotea că, luată în ansamblu, situaţia ţăranilor în secolul al XVIII-lea — referindu-se în special la situaţia formal juridică — nu le era „neprielnică”, întrucît statul — în concepţia idealistă a lui X. Iorga ca organ „care stătea mai presus de clase” — le era lor favorabil şi ostil tagmei boiereşti, neastîmpărată, intrigantă, doritoare de schimbări şi tul- burătoare de ţară84. 77 N. Iorga, Constatări istorice cu privire la viaţa agrară a românilor, p. 34. 78 Ibidem, 79 Ibidem. 80 Ibidem, p. 36. 81 Ibidem. 88 Ibidem, p. 37. 83 Ibidem, p. 38. 88 Ibidem, p. 40. www.dacoromanica.ro 1330 ŞT. ştefAnescu 18 Ţăranul din veacul al XYIII-lea nu mai era aşa de mult, ca înainte, în mîinile stăpînului său Statul îl scăpase în mare măsură şi-l ocrotea la nevoie în propriul lui interes. împovărătoare erau în secolul al XYIII-lea sarcinile fiscale ale ţăranilor. Datorii vechi şi noi către Sublima Poartă, cărora li se adăugau carnete ridicate şi mai ales abuzurile apara- tului administrativ făceau insuportabilă viaţa ţăranilor, determinînd un puternic curent de emigrare a lor peste Dunăre 85. Cu o remarcabilă pătrundere a procesului social-economic, X. Iorga a surprins în termeni sugestivi poftele boiereşti de proprietate deplină ce se accentuau spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea : „Boierii căutau — scria el — , de o parte să stingherească, să înlăture, dacă se poate, pe domn, de alta să îngusteze şi să încovoaie tot mai mult pe ţărani. înţelegeau să fie, de acum înainte, nu stăpîni, cum le ziceau pînă acum «ponturile », ce formau tradiţia legală, dar proprietarii adevăraţi şi deplini, ca şi nemeşii din Ardeal, baronii din Bucovina, stăpîni de şerbi din satele Rusiei” 86. în setea lor nepotolită de cîştig şi în dorinţa arzătoare de a-şi transforma stăpînirea în proprietate, boierii români, adăuga X. Iorga, „nu puteau invoca nici un principiu pentru o legislaţie agrară nouă, în folosul lor, căci ei nu erau doar, peste tot, vechi proprietari deplini, care, din bunătate şi mărinimie sau din rea înţelegere a gospodăriei, să fi făcut unor oameni fără drepturi concesii pe care ar fi oricînd în drept a le retrage, ci dimpo- trivă, erau mai ales vechi beneficiari simpli ai drepturilor domneşti, de dijmă, daruri şi judecată, care folosindu-se de o criză fiscală ruinătoare, luaseră, cu acte formale sau pe tăcute o stăpînire ce rămînea veşnic împo- vărată de dreptul de folosinţă al sătenilor — vînzătorul ţăran însuşi ne- avînd o adevărată stăpînire” 87. Analiza pe care X. Iorga a făcut-o proce- sului de uzurpare, în special în secolul al XVIII-lea şi al XlX-lea de către boieri a drepturilor ţăranilor asupra pămîntului, arătînd şubrezenia pre- tenţiei boierilor de a se considera proprietari ab antiquo asupra pămîntului, socotind pe ţărani drept chiriaşi, este, poate, partea cea mai solidă din rezultatele cercetărilor lui în problema agrară. în această privinţă, conclu- ziile sale se înscriu pe linia celor mai avansate idei ale timpului, ele coincideau şi duceau în unele privinţe mai departe tezele formulate cu o jumătate de secol mai înainte de marele revoluţionar democrat X. Bălcescu. Se poate socoti, de altfel, că lucrările lui X. Iorga de istorie agrară au jucat la înce- putul secolului al XX-lea, într-un anumit fel, un rol similar celor ale lui X. Bălcescu la mijlocul secolului al XlX-lea. VI. X. Iorga găsea, ca de altfel şi X. Bălcescu, că, pentru modul în care au evoluat raporturile agrare în secolul al XlX-lea, un rol însemnat l-a avut Regulamentul organic. El considera chiar că originea tuturor di- ficultăţilor în domeniul relaţiilor agrare în secolul al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea este de căutat în această lege 88, impusă din afară cu 85 N. Iorga, Constatări istorice cu privire la viaţa agrară a românilor, p. 41. 88 Ibidem, p. 42. 87 Ibidem, p. 43. 88 N. Iorga, In era „reformelor", p. 88 — 89. www.dacoromanica.ro 19 NICOLAE IORGA — ISTORIC AL RAPORTURILOR AGRARE 1331 forţa în favoarea marii boierimi89. Prin Begulamentul organic, arăta N. Iorga, ţăranul a fost îngustat mult în dezvoltarea lui90 ; el a fost pur şi simplu lipsit de drepturile lui străvechi asupra pămîntului, a fost expro- priat 91 şi i s-a impus regimul învoielilor agricole cu proprietarii92. După Begulamentul organic, proprietarii rezumau crezul lor în : ,,proprietarul stăpîn absolut pe pămînt, ţăranul stăpîn absolut pe persoană şi lucru”. Ei stăruiau în părerea, care a fost exprimată apoi în dezbaterile comisiei de proprietate din 1848, că drepturile lor vin din cucerirea lui ,,Badu Negru”, pe care istoriografia timpului îl prezenta ca întemeietor al prin- cipatului muntean; pentru dînşii claca nu era decît o chirie, ,,din vechi îndătinată, pe care ţăranul venetic o plătea boierului proprietar din capul locului” 93. în condiţiile în care proprietarul se considera stăpîn absolut al pămîntului, ţăranului nu-i rămînea — pentru a nu fi lăsat cerşetor pe drum — decît să accepte condiţiile împovărătoare impuse de boier. Pentru căpătarea unui loc de casă şi grădină, a unui ogor şi — în caz că avea vite — fînaţ, i se impunea dijmă din toate produsele şi numeroase zile de clacă şi de cărăuşie, care erau în aşa fel stabilite şi normate, încît cuprindeau cea mai mare parte a timpului bun pentru muncile agricole. Concedarea de pămînt ţăranului devenea astfel iluzorie, de vreme ce el nu avea timp să-l lucreze şi foarte adeseori nici instrumente de lucru. Sarcini grele pentru ţăran prevedea Begulamentul organic şi faţă de stat: pe lîngă impozit, el era impus la diferite corvezi şi numeroase taxe. în principiu, ţăranul putea să părăsească pămîntul pe care se afla ; în practică, plecarea era condiţionată de îndeplinirea atîtor obligaţii, încît devenea cu neputinţă. Begulamentul organic aducea pe ţăran pur şi simplu la discreţia proprietarului. N. Iorga arăta că în preajma anului 1848 se putea vorbi de un ,,im- perativ al unei tocmeli care se făcea între unul care putea totul şi celălalt, care nu era în stare să afle nici un sprijin în sărăcia şi lipsa lui de drepturi”94. Aplicarea drastică a Eegulamentului organic a provocat protestul ţăranilor, a generat mişcări ale acestora, a determinat un nou şi mare curent de emigrare a ţăranilor în provinciile vecine 95. Ura împotriva legii care lovise aspru în forţa vitală a naţiunii era atît de puternică, încît pentru viitorul statului se impunea cu necesitate înlăturarea lui. Arderea de către revoluţionarii din 1848 a Eegulamentului organic 96 corespunde simţămintelor largi populare, care vedeau în el 89 ..Neamul românesc”, 1907, p. 1 054 — 1 055. 90 N. Iorga, In era „reformelor”, p. 90. 91 „Neamul românesc”, 1907, p. 1 055. 92 Ibidem, p. 1 053. 93 N. Iorga, Constatări istorice cu privire la viaţa agrară a românilor, p. 50 94 Ibidem, p. 52. 93 Vezi şi Istoria României, voi. III, p. 948 — 950. 96 „Neamul românesc”, 1907, p. 1 054 — 1 055. www.dacoromanica.ro 1332 ŞT. ŞTEFANESCU 20 nu numai o lege străină, ci şi o piedică serioasă pentru libertatea lor socială 97. Ridicîndu-se împotriva Regulamentului organic, revoluţionarii de la 1848 cereau emanciparea ţăranilor prin acordarea de pămînt plătit în bani, abolirea servajului, abrogarea dreptului de mină moartă etc.98. După înfrîngerea revoluţiei din 1848, revenindu-se în fapt la Regu- lamentul organic, problema agrară a continuat să se pună cu toată acui- tatea atît datorită frămîntărilor ţăranilor, cit şi curentului de reforme rea- lizate în toate ţările vecine şi care, sublinia H. Iorga, ,,nu îngăduiau păs- trarea în Moldova şi Ţara Românească a unei stări de lucruri râzimate pe temeliile putrede ale evului mediu”99. După multe dezbateri în comisii restrînse, Ţara Românească şi Moldova au căpătat, în locul reformei agrare cerute de revoluţionarii paşoptişti, o nouă fixare a valorii zilei de muncă, o reglementare poliţi- enească a legăturilor dintre aşa-zişii proprietari şi ţărani 10°. Legea lui Ştirbei din 1851 cuprindea, pe lingă principiul mascat al totalei expro- prieri a ţăranului din Ţara Românească, şi unele paleative. Săteanul avea să facă clacă 20 de zile pe an, zile destul de încărcate, fiind scutit însă de multe plocoane 101. Legea moldovenească a lui Grigore Ghica din acelaşi an reducea toată datoria ţăranului — suprimînd nu numai plocoanele dar şi dijma — la zile de clacă foarte multe 102. împotriva legilor Ştirbei şi Grigore Ghica şi pentru ameliorarea stării ţăranilor s-au ridicat voci în Divanurile ad-hoc de la Bucureşti şi Iaşi. Glasul muntenilor s-a auzit de data aceasta mai puţin, dorinţele lor fiind clar prezentate şi puternic susţinute prin scris mai înainte de N. Bălcescu şi de alţi reprezentanţi ai partidei naţionale. în divanurile ad-hoc s-au simţit mai mult plîngerile ţăranilor moldoveni sprijiniţi în revendicările lor de M. Kogălniceanu, „care — scria N. Iorga — şi ca cugetător, şi ca istoric, şi ca gospodar de moşie, şi ca cunoscător al Apusului — acum fără clacă —, şi ca liberal convins, care punea mai presus de orice noţiunea metafizică a libertăţii sfinte — căreia i se închinase şi Bălcescu —, şi, în sfîrşit, ca bun patriot român, luă asupră-şi opera reformei”103. Discutată în comisia centrală de la Focşani fără prea mari rezultate, reforma agrară a continuat să fie cerută necontenit în articole de ziare şi în broşuri. VII. Frămîntările din sinul ţărănimii ce ameninţau să ia forma unei răscoale generale au grăbit luarea măsurilor de natură să însenineze at- mosfera socială. |Prin reforma din 1864, impusă de Alexandru Ioan Cuza 87 N. Iorga, Histoire des roumains, voi. IX, Bucureşti, 1944, p. 179. 88 Idem, Constatări istorice cu privire la viata agrară a românilor, p. 59. •• Ibidem, p. 61. 100 Ibidem. 101 Ibidem. 102 Ibidem, p.62; despre legiuirile din 1851, vezi, mai nou, Istoria României, voi. IV, Bucureşti, 1964, p. 183 şi urm.; H. H. Stahl, Contribuţii la studiul şalelor devălmaşe româneşti, voi. III, p. 407-409. 103 N. Iorga, Constatări cu privire la viaţa agrară a românilor, p. 63. www.dacoromanica.ro 21 NICOLAE IORGA — ISTORIC AL RAPORTURILOR AGRARE 1333 în urma loviturii de stat din 2 mai 1864, se transforma dreptul de servitute al ţăranului într-un drept de proprietate deplină asupra unei bucăţi de pămînt. „Partea lăsată proprietarului a rămas — observa ÎT. Iorga — fără sarcini şi a ajuns proprietatea lui nu în sens «roman», cum s-a zis, ci în sensul obişnuit în apusul Europei”104. Ca şi în cazul altor momente din istoria raporturilor agrare, ÎT. Ior- ga nu a realizat — nici nu şi-a propus, de altfel — o cercetare de amănunt asupra reformei din 1864; în puţine cuvinte, el a surprins însă trăsăturile esenţiale şi semnificaţia istorică a reformei. Deşi, In tendinţa de a opune clasei dominante, partidelor politice, antipopulare şi antipatriotice, figura lui Cuza şi a lui Kogălniceanu, el înclina să considere reforma din 1864 ca o operă personală şi filantropică a acestora 105, multe din aprecierile lui asupra modului de înfăptuire a reformei şi asupra consecinţelor acesteia sînt valabile şi azi106 107. El arăta* de pildă, că decretarea reformei înlătura pentru moment primejdia unor răscoale ţărăneşti ^ aplicarea ei a fost însă atît de defectuoasă* încît a însemnat în mare măsură o nouă „expro- priere”108 a ţăranilor. Puţini boieri au cedat ţăranilor cele „două treimi” din moşie prevăzute de lege. Deşi prin lege se hotăra să li se dea ţăranilor pogoanele pe care le avuseseră mai înainte în folosinţă sau de aceeaşi cali- tate, boierii au găsit destule locuri neproductive pe care să le vîndă aces- tora. Mulţi clăcaşi n-au căpătat pămînt; s-a dat, în schimb, unor func- ţionari, care l-au arendat imediat, fiind împiedicaţi de lege să-l vîndă. Aproape nu era o comună care să aibă întinderea de pămînt ce i se cuvenea după lege. Unele anchete cerute de ţărani au scos la iveală abuzuri mon- struoase ; largi întinderi de pămînt ce se cuveneau ţăranilor au rămas în ghearele îndărătnice ale lipitorilor satului109 *. Faptul că majoritatea sătenilor aveau pămînt insuficient a făcut ca ei, deşi liberi prin lege de dependenţă personală, să ajungă din nou la cheremul boierilor şi arendaşilor. „Claca s-a întors la munteni — scria IST. Iorga — ca dijmă la tarla. Ţăranul rebel, odată, nu i s-a mai împotrivit. Anii de criză-1 apucaseră de la început, şi el a fost bun bucuros cînd la 1866 i s-a îngăduit a face pentru a doua oară abdicarea libertăţii sale umane — căci acum pămîntul n-avea voie să-l vîndă, precum n-avea putinţa, să-l lucreze —, «a se rumâni» şi şerbi a doua oară, vînzînd pe ani înainte munca sa” no. Socotind că reforma din 1864 a dus la o nouă „rumânie” la o nouă ,serbie”* N. Iorga nu identifica» desigur* situaţia ţăranului din perioada ce a urmat reformei cu cea a ţăranului medieval. El înţelegea, după cum s^a văzut, schimbările de conţinut in situaţia ţărănimii din cele două perioade, constata numai indignat că prin însuşi modul de realizare a reformei — burgheza în esenţa ei şi care urmărea 104 N. Iorga, în era „reformelor”, p. 115 — 116. • M5 Ibidem, p. 61. io« Jstoria României, voi. IV, p. 374 — 385 ; N. Adăniloaie, D. Berindei, Legiuirile agrare din 1864, ,n ..Lupta de clasă”, 1964, nr. 7, p. 67 — 81. 107 N. Iorga, Constatări istorice cu privire la viaţa agrară a românilor, p. 67. 108 „Neamul românesc”, p. 1 055. 109 N. Iorga, Constatări istorice cu privire la viaţa agrară a românilor, p. 67. no Ibidem, p. 68. www.dacoromanica.ro 1334 ŞT. ŞTEFANESCU 22 consolidarea proprietăţii de tip burghez — rămînea deschisă calea păstrării unor resturi de relaţii feudale. Declarat liber prin lege, dar neavînd mijloa- cele de a-şi aşi gura libertatea, ţăranul era nevoit să accepte condiţiile cerute de moşier 111 112. Arendăşia s-a extins şi organizat, stabilindu-se condiţii de muncă de extenuare a ţărănimii şi de mari profituri pentru exploatatori. „Trus- turi cu preţuri generale — scria el —, preţuri de crimă, oprite la 1840, dominau triumfătoare Şi insultătoare la 190 7r m. Aprecierea de ansamblu făcută de hi. lorga reformei din 1864 era că de la ea „se aştepta cetăţeanul rural liber, şi, în locul lui, din crisalida legii de la 1864 a ieşit fantoma ori- bilă a vechiului rumân sau vecin, a şerbului, a robului din vremile turceşti cu o singură deosebire că acesta murea de foame”. Eezultatul aplicării legii rurale, „lege beteagă”, realizată fără con- sultarea ţăranilor, „păstrători ai obiceiului pămîntului”, fără să se ţină seama de învăţămintele istoriei, a fost, conchidea N. Iorga, răscoala din 1907, „venită după un şir de alte răscoale” 113. VIII. în articole de presă fulminante, N. Iorga a luat apărarea răsculaţilor din 1907, a făcut un aspru rechizitoriu politicii faţă de ţără- nime a clasei conducătoare, a condamnat atrocităţile cu care aceasta a înţeles să reprime răscoala. Unele din articolele publicate în cotidienele conduse de el, „Neamul românesc” şi „Neamul românesc pentru popor”, rămîn de neuitat prin dramatismul situaţiilor prezentate şi frumosul stil literar l14 115. Preocupat de ridicarea prestigiului ţării, în serviciul desăvîrşirii unităţii căreia şi-a pus toată capacitatea lui creatoare, N. Iorga suferea la gîndul că prestigiul ţării pierdea prin modul în care erau reprimaţi răsculaţii, şi aceasta într-un moment în care se pregătea împlinirea visului secular — desăvîrşirea unităţii ţării118. N. Iorga găsea legitimă ridicarea ţărănimii şi considera că ucigaşii ei vor fi pomeniţi cu scîrbă şi blestem cît va exista poporul român, „ca unii care, puternici fiind, au călcat în picioare şi au umplut de sînge pe cel care era mai slab decît el”116 *. Cînd reprezentanţi ai boierimii au încercat să aducă în discuţia parlamentului pagubele produse de răscoală, cerînd compensaţii, N. Iorga, a contestat dreptul proprietarilor la despăgubiri, 111 N. Iorga, Constatări istorice cu privire Ia viaţa agrară a românilor, p. 08. 112 Ibidem. 113 Ibidem. 114 Vezi In special articolul scris cu prilejul uciderii primilor patru ţărani la Botoşani, intitulat Dumnezeu să-i ierte („Neamul românesc”, 1907, p. 532). 115 „Se vor ridica din nou casele arse — spunea el —, se vor Întoarce din temniţă osindiţii, se vor despăgubi cei devastaţi, se vor mingiia cei care au plins asupra morţilor lor, căzuţi fără lege şi fără vină, se vor face pămlnt trupurile străbătute de glontele frăţesc. Dar un singur lucru nu se va mai Întoarce In acest caz ; In zadar 11 vom căuta cit vom trăi noi, oamenii de astăzi, care vom trebui să plecăm capul clnd se va vorbi de ţara noastră. Va fi murit cinstea României. Şi nu vor fi ucis-o ţăranii 1 Din adtncul conştiinţei mele revoltate pot striga acest adevăr mpotriva oricui: nu vor fi ucis-o ţăranii I („Neamul românesc”, 1907, p. 680). 113 „Neamul românesc pentru popor”, 1912, p. 98. www.dacoromanica.ro 23 NICOLAE IORGA — ISTORIC AL RAPORTURILOR AGRARE 1335 a atras atenţia că trebuie discutată, totodată, şi chestiunea crimelor săvîr- şite cu ocazia reprimării răscoalei117. IX. După înăbuşirea răscoalei din 1907, IST. Iorga a continuat să ceară insistent rezolvarea problemei agrare în favoarea ţărănimii, el s-a ridicat împotriva soluţiei de „mai bună” reglementare a tocmelilor agri- cole. „Atunci cînd ţăranul face o răscoală — scria el în 1908 —, guvernele-i dau încă o lege de tocmeli agricole. Cea din anul acesta este mai bună, fiindcă revolta a fost mai grozavă”118. N. Iorga milita pentru realizarea unei mari reforme agrare, care să se inspire din „vechiul drept adevărat”, anterior Begulamentului organic, şi pe baza căreia poporul român să se dezvolte liber în viitor 119. în mai 1907, N. Iorga a intrat ca deputat în parlament. în această calitate a cerut cu insistenţă să se îmbunătăţească situaţia ţărănimii, să se înfăptuiască reforma agrară, generală şi deplină, pe care el o vedea rea- lizabilă, însă pe cale nerealistă, neştiinţifică, prin reînvierea unui trecut pe care îl idealiza. Intervenind frecvent în discuţiile din Cameră, N. Iorga nu a încetat să arate mizeria în care trăia ţărănimea în contrast cu luxul clasei dominante, mai mare, după el, în Bucureşti decît la Yiena120 * 122. El cerea guvernului să ia măsuri de îmbunătăţire a condiţiilor de trai ale ţără- nimii, invocînd pentru aceasta motive de dreptate, de umanitate, motive naţionale m, susţinea că schimbarea în bine a condiţiilor de trai ale ţără- nimii ar fi în interesul poporului întreg, în interesul conştiinţei publice, în interesul viitorului ţării. E". Iorga pleda pentru realizarea de reforme în favoarea ţărănimii pe cale paşnică, legală şi în aşa fel încît marea proprietate să nu sufere prea mult, deşi aceasta, după cum se prezenta — declara el — nu-i pro- voca „nici simpatia şi nici respectul” m. El îşi exprima părerea că, dacă boierimea nu va înţelege să facă unele concesii în favoarea ţărănimii, în viitor ele îi vor fi impuse, şi încă într-un mod „care să aducă în adevăr o atingere marii proprietăţi”123. Cu unele ameliorări în situaţia ţărănimii, E. Iorga era pentru menţinerea ordinii sociale existente. El nu dorea o rezolvare a problemei ţărăneşti pe cale revoluţionară, o eventuală guverna- re a ţării de către popor. Problema agrară trebuia rezolvată, după el, „nu cu revoluţia, ci cu legea”, iar guvernarea să fie pentru popor şi în nici un caz realizată prin el124. El pleda pentru o evoluţie înceată, sprijinită pe toate clasele, însufleţite de cultură, „în frunte cu aristocraţia tradiţională, şi bogăţia cîştigată onest, dar mai ales oamenii cei mai distinşi ai naţiunii”125. Aceasta a şi făcut ca deputatul E. Iorga să accepte măsu- 117 N. Iorga, In era „reformelor”, p. 80. u® N. Iorga, Constatări istorice cu privire la via(a agrară a românilor, p. 68. u® Ibidem, In .,Neamul românesc”, 1907, p. 1 054 — 1 055. 120 N. Iorga, In era „reformelor”, p. 84, 85. îşi Ibidem, p. 14. 122 Ibidem, p. 124. 123 Ibidem. lai „Neamul românesc pentru popor”, 1910, p. 307 ; „Neamul românesc”, 1924, nr. 132. i2S „Neamul românesc”, 1940, nr. 16. www.dacoromanica.ro 1336 ŞT. ŞTEFANESCU 24 rile de oportunitate, prezentate de către banca ministerială, referitoare la Casa rurală, reorganizarea judecătoriilor de pace, reglementarea învoie- lilor agricole, crearea teremu'ilor de păşune etc., care puteau fi şi au fost eludate cu uşurinţă de cei interesaţi126. Ca să se evite uraganul social, care ar fi pus în primejdie existenţa însăşi a marii proprietăţi, şi consecvent idealului său politic de ridicare a ţărănimii ca principal sprijin al statului naţional, 27. Iorga, în 1917, într-un moment cînd salvarea fiinţei statului impunea mobilizarea tuturor ener- giilor ţării, a ridicat cu hotărîre în faţa guvernanţilor ţării problema reali- zării unei mari reforme agrare 127. Modul în care s-a realizat reforma agrară din 1921 nu l-a mulţumit însă niciodată pe 27. Iorga, aceasta necorespunzînd intenţiilor lui. Luînd ca model trecutul istoric — pe care, după cum s-a spus, îl idealiza —, 17. Iorga socotea că pămîntul, odată expropriat, nu trebuia împărţit individual imediat, ci că ar fi fost mai bine ,,să se păstreze un număr de ani legătura de colaborare între proprietarul a cărui expropriere ar fi fost rostită şi ţăranii care aveau de moştenit şi de învăţat de la dînsul”128. Pămîntul expropriat ar fi trebuit, prin urmare, cultivat în obşti, formate din ţărani şi proprietari, pînă ce se va fi făcut educaţia agricolă a ţărănimii pe care să se sprijine statul” 129 130 131. Ideea anacronică a statului ţărănesc, pe care 27. Iorga o dorea reali- zată la noi, trebuia, în concepţia sa, să se întemeieze pe organizaţii gospo- dăreşti, înfloritoare din punct de vedere economic, bazate pe muncă şi disciplină ţărănească, care să dispună de pămînt în funcţie de puterea lor fizică şi morală şi care să aibă în frunte consiliile agricole 13°. Postul statului ar fi fost, după el, acela de a nu lăsa să crească pro- letariatul ţărănesc, de a asigura ţăranului aşezarea lui statornică şi de a o rotunji din nou dacă s-a fărîmiţat m, ceea ce este de fapt imposibil în condiţiile capitalismului, contravenind legilor dezvoltării capitaliste în agricultură. ♦ Se poate spune, în concluzie, că 27. Iorga, istoric de largă formaţie intelectuală, a nutrit o sinceră şi permanentă preocupare pentru înălţarea ţării, pentru ridicarea economică şi culturală a ţărănimii, considerată de el ca fundamentul statului naţional român. Pentru găsirea soluţiilor care să contribuie la rezolvarea problemei agrare, văzută de el a fi de cea mai mare importanţă pentru viitorul statului132, 27. Iorga socotea că este necesar să se ţină seama de experienţa noastră istorică în domeniul raporturilor 128 N. Iorga, Hisloire des roumains, voi. X, Bucureşti, 1945, p. 360 364. 127 N. Iorga, O mică lămurire despre înfăptuirea reformei agrare, In „Neamul românesc”, 1922, nr. 76 ; G. Taşcă, N. Iorga ca om politic, in „Neamul românesc”, 1929, nr. 185. 128 N. Iorga, Constatări şi amintiri, in „Neamul românesc”, 1935, p. 23. 129 „Neamul românesc”, 1930, nr. 83 ; 1935, nr. 23 ; 1936, nr. 39. 130 „Neamul românesc”, 1935, nr. 176 ; 1937, nr. 169 şi- 189. 131 „Neamul românesc”, 1918, nr. 243. 133 Vezi şi D. Hurezeanu, Cu privire la concepţiile social-ideologice ale lui N. Iorga la tnceputul secolului al XX-lea, in „Revista de filozofie”, 1965, nr. 4, p. 497 — 506. www.dacoromanica.ro 25 NICOLAE IORGA — ISTORIC AL RAPORTURILOR AGRARE 1337 agrare. Din păcate, pentru a-1 opune prezentului, frămîntat de puternice contradicţii sociale, el a idealizat trecutul, a încercat să transpună în prezent forme sociale istoriceşte depăşite. îi. Iorga n-a putut trece peste limitele de clasă ale istoricului burghez, nu şi-a dat seama că rezolvarea radicală, definitivă a problemei ţărăneşti nu este posibilă în cadrul orînduirii sociale capitaliste, a cărei existenţă se baza pe exploatarea maselor populare şi în care teza preconizată de el a realizării unei armonii între stăpîni şi supuşi nu era decît o utopie. Rezolvarea problemei agrare în ţara noastră a devenit posibilă în condiţiile revoluţiei populare, ale desfiinţării exploatării, ale instaurării dictaturii proletariatului, care a făcut din ţărănime principalul aliat în lupta pentru răsturnarea regimului burghezo-moşieresc şi în opera de construire a noii societăţi socialiste. www.dacafamanica.ro www.dacoromanica.ro N. IOEGA ŞI ISTORIA DREPTULUI ROMÂNESC 1>U VALENTIN AL. GEORGESCIX I N. Iorga a adus la dezvoltarea istoriei dreptului românesc o contri- buţie însemnată prin problematica ei, prin metoda de cercetare şi prin aportul documentar. Astăzi, conţinutul şi semnificaţia acestei contribuţii ne apar mai clar decît oricînd, iar aprecierea critică a rezultatelor ei dura- bile şi a unor inevitabile limite se impune ca fiind de însăşi esenţa actualei comemorări a morţii marelui istoric. Fără o formaţie de jurist şi, poate, fără o înclinaţie temperamentală deosebită pentru studiul fenomeneldr juridice, N. Iorga a intrat în arenă la o dată cînd deveniseră necesare şi posibile nu numai depăşirea unui anumit romantism — în istoria generală — , ci şi constituirea istoriei dreptului ca disciplină istorică relativ independentă. Acest proces s-a desăvîrşit, de altfel, între anii 1897 şi 1912, în cadrul Facultăţilor de drept, unde în 1907 se şi introducea istoria dreptului român ca disciplină de învă- ţămînt. N. Iorga a ilustrat într-un mod foarte personal şi neaşteptat, dar nu mai puţin răsunător şi fecund istoria dreptului românesc. Şi n-a făcut-o numai tîrziu sau întîmplător 1, ci multilateral încă din prima perioadă a prodigioasei sale activităţi. Din această perioadă întîlnim în operele sale enunţate sau chiar expuse mai larg multe din tezele majore ale concepţiilor sale de mai tîrziu. Totuşi, contribuţia sa, mereu revizuită, n-a luat decît după primul război mondial o amploare deosebită 2. în această a doua perioadă, N. Ioi'ga, prin lucrări de istoria instituţiilor şi prin altele care aparţin direct istoriei dreptului, a elaborat o vastă teorie a dreptului 1 Cum mărturiseşte singur in Origines el originalile du droil populaire roumain, Bucureşti, t935, p. 3 : „am venit puţin cam tirziu la studiile de drept”, descoperind „puţin cite puţin”, în masa documentelor, „liniile care aparţin ştiinţei dreptului”. a Origines..., p. 10. „STUDII" tomul 18. nr. 0. P. 1339 1368. 1083. 9 - c. 3012 www.dacoromanica.ro 1340 VALENTIN AL. GEORGESCU 2 ,,popular” românesc şi sud-european şi a dat un nou impuls studiului de ansamblu al dreptului consuetudinar şi al raporturilor lui^cu dreptul scris 3. 11 Pînă la sfîrşitul primului război mondial, ceea ce izbeşte, înainte de toate, este uriaşa activitate de editare a documentelor interne şi externe desfăşurată de X. Iorga şi fără de care nu putem înţelege nici constituirea- unei discipline a istoriei dreptului de către jurişti şi juriştii istorici, nici mai ales dezvoltarea ei ulterioară. „Pentru instituţii — va observa el în 1933 — nu erau decît colecţii vechi, în cea mai mare parte rău făcute sau foarte bine făcute, dar restrînse la trei sute de pagini. Şi, atunci, pentru a avea fundamentul lucrărilor viitoare, am trebuit să public vreo treizeci de alte volume” 4. Era direcţia sănătoasă şi fecundă, care astăzi a triumfat într-o măsură ce l-ar fi umplut pe X. Iorga de cea mai vie satisfacţie. Din vasta operă la care ne referim, istoricii dreptului continuă să- găsească şi astăzi un material indispensabil, mai ales în Documente româ- neşti din arhivele Bistriţei (1899 — 1900), în Documente privitoare la familia Cantacuzino (1902) şi Callimachi (2 volume, 1902 — 1903), Documente de pe Valea Teleajenului (1925) sau Condica Haţegului, 1725 — 1847 (1941). Din Studii şi documente 5, volumele I — II, Y — VII, VIII, X —XI, XIV, XVI, XIX —XXII, XXV prezintă un interes deosebit. O vastă serie de grupări tematice şi regionale de documente sau de documente izolate,, unele din ele întovărăşite de interesante comentarii istorice-juridice, au fost publicate mai ales în „Buletinul Comisiei istorice a Bomâniei”, în „Memoriile secţiei istorice a Academiei Bomâne” şi în „Bevista istorică”. Istoricul dreptului nu poate ocoli nici documentele externe publicate de X. Iorga în colecţia Hurmuzaki (X — XII; XIV2_3 — XVj 2, 1897 — 1936) şi în cele trei volume de Acte şi fragmente (1895 — 1897). Istoria românilor prin călători (4 volume, 1920 — 1922 ; ed. a 2-a, 1928 — 1929) aducea, cu erudite comentarii, o mină de informaţii de viu interes pentru istoria dreptului, stimulînd folosirea acestui gen de izvoare 6. La această prodigioasă activitate s-a adăugat de la începutul seco- lului o contribuţie privitoare la importante probleme de metodă şi ltu rezultate concrete de cercetare. Poziţia sa metodologică, căreia i-a rămas . credincios şi în ultima lucrare monumentală (Istoria românilor, 11 volume, 3 N. Iorga {loc. cit. în nota precedentă) se îndoia uneori de succesul acestui impuls. Dar, vezi, de pildă, Şt. Gr. Berechet, în Întregiri, I, 1938, p. IV, care traduce şi Rrbve histoire... (vezi nota 16): Scurtă privire a obiceiului neamului românesc (trad. liberă), extras din întregiri, II, 1939 (volum tipărit mai tîrziu şi neintrat In circulaţie din cauza războiului). 4 Romantism şi naţionalism (n istoriografia românească, conferinţă ţinută la Rcole des Hautes fitudes din Paris, în 1933, In Generalităţi cu privire la studiile istorice, ed. a 3-a, Bucu- reşti, 1944, p. 185 — 186. 6 Al căror extrem de util indice de locuri şi persoane se află alcătuit la Institutul de istorie al Academiei Republicii Socialiste România. • Cărora marea ediţie pregătită pentru tipar de Institutul dc istorie Ie va deschide posibilităţi de valorificare integrală pe linia Întrevăzută de N. Iorga. www.dacoromanica.ro 3 N. IORGA ŞI ISTORIA DREPTULUI ROMANESC 1341 1936 — 1939), ÎL Iorga şi-o defineşte astfel în 19387 : „ . . . am respins cu tinerească hotărîre vechiul sistem de a împărţi viaţa poporului nostru după domniile libere... de-o parte... cu descrieri de bătălii, iar de alta in- stituţiile, ca şi cum ele înseşi n-ar fi afluxul aceleiaşi stări de spirit care dă şi evenimentele ..., ci am cutezat să trec peste planul însuşi al lucrării. . . dînd... «Istoria poporului românesc în cadrul formaţiunilor lui de State»”. Latura pozitivă a acestei poziţii întîlneşte astăzi înţelegere şi aprobare mai mult decît oricînd. Pe de altă parte, Iorga arată în 19358 că în istoria drep- tului n-a plecat de la „consideraţii teoretice la studiul documentelor”, forţîndu-le să spună ceea ce ele nu conţin, ci, pe măsură ce numeroasele documente adunate i-au spus ceva, lăsîndu-1 să recunoască unele linii de dezvoltare, teoria la care a ajuns „s-a format apoi singură”. Pentru un istoric înzestrat cu excepţionala intuiţie a lui ÎL Iorga, mărturisirea capătă o îndoită valoare. Prima realizare majoră a acestei concepţii a fost Geschichte des ru- mănischen Vollces 9, în care găsim reconstituirea globală vie şi interpretarea originală a unor instituţii fundamentale. Satul românesc este deja înfă- ţişat aici ca o unitate genealogică de familie, cu organizaţia lui închisă, cu obiceiurile juridice şi sociale, care se lărgesc în cadrul formaţiilor poli- tice de vale (ţară, judeţ, voievodat) şi al organizaţiei de stat. Aceeaşi metodă, aceeaşi concepţie de ansamblu şi unele teze particulare se regăsesc în lucrările consacrate problemei ţărăneşti10 11 sau în paginile despre Ius Valachicumn. Vechile formaţii social-politice ale românilor sînt definite de Iorga în 1908 ca „ţări de drept românesc, aşezate între regiuni semi- feudale în sens european şi într-o lume răsăriteană cu caracterul romano - bizantin” 12. Acest criteriu juridic, pentru noi subordonat celui legat de esenţa orînduirii social-economice, permitea lui ÎL Iorga să accentueze, prin originalitatea marcată ce recunoştea dreptului popular românesc, individualitatea istorică şi drepturile poporului român la o existenţă liberă, independentă şi respectată. Rădăcinile îndepărtate traco-dacice ale satului şi dreptului cutumiar românesc sînt din nou afirmate cu vigoare în 1911 13 şi 1925 14. Recunoaşterea unei ţărănimi libere, proprietară 7 Generalităţi..., p. 343 (Prefaţă la Istoriologia umană, in „Buletin de la Section histo rique”, XXXI, 1, 1941, p. 5-12). 8 Origines..., p. 3. 9 2 volume, Gotlia, 1905; traducerea română de Otilia Teodoru-Ionescu, 5 volume, 1922-1928. 10 Constatări istorice cu privire la viaţa agrară a românilor, 1908; Die Enlwicklung des rumănischen Staatswesens, In „Dr. Petermanns Milleilungen aus Iustus Perlhes’ geographischer Anstalt’’, LXI, 1915, p. 260 — 263, Gotlia, 1915, tradusă de Şt. Berechet, Dezvoltarea statului român, Bucureşti, 1916; Diveloppement de la gueslion agraire en Roumanie, 1917; Evolution de la gueslion rurale en Roumanie jusgu’ă la riforme agraire, Bucureşti, 1929. 11 Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, 1915; ed. franceză, 1915, 1916 şi 1940; cf. Anciens documents..., 1930, p. 2 — 4; Constatări..., p. 13. în prima lucrare citată se arată că statutul juridic al românilor sub dominaţia maghiară dovedeşte băştinăşia lor, deoarece, dacă ar fi fost, aşa cum pretindeau unii istorici străini, simpli imigranţi recenţi, ar fi avut un regim mai bun. 12 Constatări. .., p. 5 ; cf. şi Lupta ştiinţifică împotriva dreptului românesc, Bucureşti, 1938. 13 Les iliments originaux de l’ancienne civitisation roumaine, Iaşi, 1911. 14 Prefaţa la G. Fotino, Contribulion ă l'dlude des origines du droil consuiludinaire roumain, teză, Paris, 1925 (1926). www.dacoromanica.ro 1342 VALENTIN AL. GEORGESCU 4 de pămînt, anterioară organizării statelor şi care se menţine, în condiţii de continuă luptă cu boierimea, şi în cadrul statelor, este necontestat unul din marile merite istoriografice ale lui N. Iorga. Nu trebuie pierdut din vedere că sămănătorismul literar, pe de o parte, şi concepţia despre sat, vechiul drept românesc şi dezvoltarea ţărănimii, pe de alta, se condi- ţionează reciproc la N. Iorga, avînd aceeaşi semnificaţie fundamentală. Dar chiar înainte de sinteza din 1905, N. Iorga îşi manifestase inte- resul pentru aspectele culturale ale dreptului în Istoria literaturii religioase a românilor pînă la 1688 (Studii şi documente, VII, şi extras, 1904) şi în monumentala sa Istorie a literaturii în secolul XVIII şi XIX (1901 ; 1907). în prima lucrare întîlnim analize şi caracterizări privind pravilele din secolul al XVII-lea, cu o interesantă explicaţie a receptării dreptului bizantin. Pentru cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, literatura juridică, inclusiv codificările oficiale, este prezentată ca unul din genurile noi (vezi Istoria literaturii, voi. II, cap. VII: Influenţa apuseană în literatura beletristică. Nouă genuri literare). în aceste lucrări, apropieri ingenioase şi o bogată informaţie literară sau extraliterară continuă să intereseze pe cercetătorul de astăzi. Din masa lor vom semnala numai atenţia deplin meritată pe care o acordă lui Mihail Fotino şi Manualului de legi15 al acestuia, practic necunoscut la acea vreme. în treacăt, N. Iorga sugerează chiar folosirea lui de Al. Ipsilanti la alcătuirea Pravilniceştii condici. III După primul război mondial, tezele şi concepţiile lui mai vechi despre satul românesc, despre dreptul sătesc şi obişnuielnic şi despre semnificaţia pe plan comparativ (general şi sud-est european) a vechilor instituţii populare româneşti au luat amploarea şi coerenţa unei teorii fundamentale, în elaborarea ei15 16 şi în publicarea celor două volume de Anciens documents de droit roumain (1930 — 1931 )17, N. Iorga vedea adevăratul său contact, mai tardiv, cu ştiinţa dreptului18, contact ce se afirma şi în monumentala 15 în manuscris, la Institutul de istorie al Academiei. 16 Vezi Le royaume dace el la civilisation romaine, comunicare la Academia din Lyon, 1923 ; Prefaţa la G. Fotino, Contribui ion. . . şi Prefaţa la culegerile de Documente putnene (1929) ale lui A. V. Sava şi de Documente orincene (1929) ale lui H. H. Stahl şi C. D. Con- stantinescu-Mirceşti; Le caractere commun des institutions du Sud-Est europien. 1929 ; Brive histoire du droit coutumier roumain (in voi. I din Anciens documents..., 1930); Caracterul dreptului românesc, in „Gazeta juridică”, 1930, nr. 1, p. 4 ; Moşneni de pe Vorbilău şi de pe Valea Buzăului şi „Moştenii” din Cremenari, 1931 ; Des origines ei l’originalite du droil populaire roumain ; Istoria românilor, I, 2, 1936, p. 65 84 ; 238 254 (ed. franceză I, 2, 1937, p. 74-95; 272-293); III, 1937 (ed. franceză, III, 1937, p. 186 210; 154-1747; 200 — 222; 241 — 269); „Revue historique du Sud-Est europăen”, 1926, p. 252 — 255 (recenzie); Originea, firea şi destinul neamului românesc, in Enciclopedia României, 1,1938, p. 33 41. 17 Antologie tematică, alcătuită in mare măsură cu materiale din colecţiile anterioare publicate de N. Iorga, textul original fiind întovărăşit de o traducere in limba franceză (destui de izbutită faţă de dificultăţile Întreprinderii). Ea răspundea promisiunii făcute la Congresul de bizantinologie de la Bucureşti (1924) de a se face străinilor accesibil materialul românesc util pentru studiul comparativ al instituţiilor, promovat de N. Iorga (Le caractere commun.. p. 15, n. 1). 18 în această perioadă se Înmulţesc recenziile şi notele asupra lucrărilor de istorie a drep- tului publicate de jurişti (vezi rubrica Recenzii din volumul II al Bibliografiei, publicată de www.dacoromanica.ro 5 N. IORGA ŞI ISTORIA DREPTULUI ROMANESC 1343 Istorie a românilor în unsprezece volume (1936 — 1939). în această perioadă, N. Iorga îşi lărgeşte studiile de bizantinologie 19 şi abordează sub o form ă mai directă studiul comparativ al instituţiilor pe plan european, în monografii cu caracter de sinteză 20, care, prin locul acordat dreptului, unor monumente legislative şi diferitelor aspecte politice-juridice ale mate- riei, îndeosebi formelor de guvernămînt, constituie contribuţii totdeauna sugestive la un fel de istorie generală a statului şi dreptidui, în a căror analiză nn vom putea intra în paginile de faţă. ★ Pe linia unui idealism obiectiv 21 care punea accentul, în apariţia şi dezvoltarea fenomenelor sociale, pe spontaneitatea organică, ÎL Iorga a idealizat şi a exagerat în mod unilateral rolul istoric al ţărănimii. Con- vins că „stările de spirit domină totul” şi că „în istorie lucrurile toate apar organic”, el cerea istoricului călăuzit de „simţul necontenit al dezvoltării” 22 23 să meargă „la realitatea primă, la fenomenul original, înconjurat de taine şi de vibraţii”. în felul acesta, cunoaşterea regularităţilor, normelor de dezvoltare 2i, similitudinilor, paralelismelor, repetiţiilor 24 25 26, dar şi a unităţii şi a trăsăturilor esenţiale 25 pe care totuşi le căuta în realitatea istorică nu puteau fi înseşi legile reale de dezvoltare ale societăţii. Legătura, pe care o socotea fundamentală, dintre istoria temeinic documentară, intuiţia istorică, pe care personal o poseda la un grad înalt, şi darul de creaţie poetică (poesis)26 se regăseşte cu aceleaşi rezultate fecunde, strălucitoare, contradictorii, uneori unilaterale, şi în lucrările de istoria dreptului. De pe aceste poziţii generale, ÎL Iorga a stăruit cu predilecţie asupra originilor dreptului obişnuielnic sau consuetudinar. El a folosit mult, Barbu Theodorcscu), prefeţele la culegeri de documente cu conţinut social-juridic (A. V. Sava. H. H. Stahl şi C. D. Conslanlinescu-Mirccşti, Eleonora Alcxiu) şi la lucrări juridice (G. Fotino), în prefaţa la Documente puinene (1929) se insistă asupra interesului ce prezintă studiul „tuturor fundaţiunilor de autonomie ţărănească în evul mediu şi răsăritean şi apusean”. în prefaţa la Documente vrtncene (1929), culegerea este semnalată ca o revelaţie „pentru obiceiurile de drept ale acestei părţi izolate şi de aceea singură aşa de românească din poporul românesc”. 19 La cele mai vechi (The liyzantine Empirc, Edinburg, 1907 ; La survivance byzantin• dans tes pays roumains, Bucureşti, 1913) sc adăugau Formes byzanlines el realitis balkaniques : Orient et Occident au moyen-ăge, Paris, 1922 1924 ; Bijzance apres Bijzance, 1934 şi 1935; Histoire de la vie byzanline, 1934 ; Etudes byzanlines, 1939—1940. 20 Dezvoltarea aşezămintelor politice şi sociale ale Europei, 3 volume, Bucureşti, 1920 — 1922; Originea formelor viefii contemporane, Bucureşti, 1934; Di alcune formazioni popolari romane net Medio Evo, in „Sludi Medievali”, N. S., Torino, 1930, p. 72 — 91 ; O altă istorie contemporană, Bucureşti, 1933 (cap. XIII: Creafiunite napoleoniene: noua ordin" legală) ; Pro- bleme de istorie universală şi românească, Vălenii de Munte, 1929; Les bas"s necessaires d'un° nouvelle histoire du moycn-ăge, Bucureşti, 1913. 21 Vezi Vasile Maciu, Şl. Pascu, Dan Berindci, Miron Constantinescu, V. Livcanu şi P. P. Panailcscu, Inlroduclion ă Vhistoriographie roumaine jusqu’en ISIS, Bucureşti, Edit. Acad. R.P.R., 1964, p. 71 72; M. Berea, N. Iorga, Bucureşti, Edit. didactică şi pedagogică, 1965, p. 43 50. 22 C,eneratităfi..., p. 160-162, 1929. 23 Pentru ezitările lui N. Iorga in problema regularităţilor istorice, vezi Generalităţi. . ., p. 241, 1938. 24 Caracterul dreptului român, p. 4. 25 Generalităţi..., p. 217, 1937; cf. M. Berea, X. Iorga, p. 47. 26 Vezi Generalităţi..., p. 160, 307 — 308, 348. www.dacoromanica.ro 1344 VALENTIN AL. GEORGESCU 6 fără a o defini propriu-zis vreodată, expresia de drept popular, căreia L. Mitteis, în deceniul în care IST. Iorga îşi face studiile în Germania, îi dăduse o nouă şi răsunătoare actualitate, neepuizată nici astăzi în ro- manistică şi în bizantinologie27, ridicînd problema opoziţiei dintre drep- tul oficial scris al imperiului (ReiehsreeM) şi dreptul popular (Vollcsreeht) din provinciile orientale ale statului roman. Teoria drepturilor populare la ÎT. Iorga — ,,medieviste de vocation’’' (M. Berza) — nu este decît concretizarea, în materie de drept şi cu aplicare la români, a concepţiei sale generale despre societatea medievală28. ÎL Iorga vedea în evul mediu, pe care încerca încă din 1913 29 30 să-l reabili- teze, ,,o mare democraţie organică”, al cărei principiu de libertate în cadrele obişnuielnice, durabile ale vieţii locale ar fi fost „capacitatea de creaţiune a maselor populare” :o. Acest ev mediu idealizat ar fi luat sfîrşit, pe plan european, în secolul al XlII-lea sub loviturile monarhiei centrali- zate, aliată cu dreptul roman, şi apoi ale renaşterii raţionaliste şi ale indivi- dualismului anarhic al vieţii de oraş. în cadrul acestor concepţii s-a observat judicios 31 că termenul de „popular” aplicat unei „organizaţii spontane, sprijinită pe forţe locale” (şi de aceea inseparabilă de forme de drept eutumiar), ajunge să desemneze atît masele ţărăneşti, ca, de pildă, în Dacia, cît şi o populaţie urbană (ca în oraşele dalmate) sau nobilimea, care uneori îşi impunea preponderenţa în Borna. Pe linia generalizată a acestei concepţii, ÎT. Iorga a văzut uneori în dreptul popular o formă majoră a folclorului, „un produs de artă populară”32 şi întotdeauna un drept spontan, nescris, în continuă expansiune creatoare, adaptabil în mod nelimitat la noi condiţii sociale 33, original prin însăşi natura lui şi originar în sensul că la început nu-şi trăgea caracterul obli- gatoriu din dreptul scris. De aceea, ÎT. Iorga îl deosebeşte de acel „folclor juridic” ce poate deriva, prin degradare sau alterare, din legea scrisă 34, adică din dreptul oficial, savant al statului, mai ales atunci cînd acesta, foloseşte un drept de împrumut străin. 27 Reichsrechl und Volksrechl in den ostlichen Provinzen des romischen Kaiserreichs, 1891, (reimprimată In 1935) ; vezi pentru referinţe Tr. Ionaşcu şi Val. Georgcscu, Unite et diversiti des formes de la riception. .., In „Rcvue des âtudes sud-est europâenncs”, 1964, nr. 1 — 2, notele 11 şi 59, şi Val. Georgescu in „Studii clasice”, VI, 1964, p. 429—435. 28 Vezi M. Berza, N. Iorga historien du mogen-ăge, Bucureşti, 1943, şi N. Iorga, 1965. 28 Les bases nicessaires d’une nouvelle histoire du mogen-âge, Bucureşti, 1913, şi lucrarea citată in nota următoare. 30 Probleme de istorie universală şi românească, Vălenii de Munte, 1929, p. 48 49. 31 M. Berza, N. Iorga historien du mogen-ăge, p. 12. 32 Origines. . ., p. 23. 33 Prefaţa la teza lui G. Fotino (1926), p. III; Prefaţa la Documente vrtncene (1929) ; Anciens documenls. . ., p. 3. în Le caractkre commun..., p. 34, insă, inovaţiile instituţionale slnt declarate rare, in afara unor influenţe precise din afară. 31 „Dreptul popular român n-a fost un folclor juridic —cu o eventuală influenţă de ordin practic —derivat tot din dreptul scris, prin degradarea acestuia şi adaptarea lui la anumite condiţii locale, ci a fost un drept care nu fusese niciodată redactat in scris plnă atunci”. în lumina acestui text, ar trebui deosebit dreptul vulgar (Vulgarrechl), rezultat din degradarea unui drept oficial cu caracter savant, de dreptul „popular”. Această sugestie n-a fost valorificată de istoricii dreptului românesc. www.dacoromanica.ro 1 N. IORGA ŞI ISTORIA DREPTULUI ROMANESC 1345 Atribuia oare X. Iorga în acelaşi grad şi cu aceeaşi funcţiune istorică, •oricărei forme de drept cutumiar din secolele XIV — XIX, toate trăsă- turile evocate de el în legătură cu dreptul popular? Or, nu marele istoric ignora numeroasele obiceiuri juridice vădit impuse de domnie, de biserică, de boieri pentru asuprirea ţărănimii şi a oraşelor. A existat un drept consuetudinar al boierimii şi al bisericii, înseşi privilegiile lor avînd un caracter consuetudinar, fără nici o legătură cu ceea ce am putea numi un drept popular. Contra tuturor acestor obiceiuri, cei asupriţi au luptat, între altele, cu ajutorul obiceiurilor mai vechi, mai uşoare sub raportul con- ţinutului social-economic, sau cu ajutorul unor forme străvechi, „populare” de origine comunitară (de obşte). Structura culegerii Anciens documente..., ca şi introducerea ei intitulată semnificativ Breve histoiredu droit coutumier roumain, nu populaire, şi, în fine, locul redus acordat aici, la început, noţiunii de drept popular ne determină să conchidem că pînă la urmă Iorga nu identifica aceste două noţiuni. Oricum, în cadrul societăţii împăr- ţite în clase antagoniste nu se poate vorbi de un drept, fie şi consuetudinar, aplicat, în ultimă analiză, prin constrîngerea de stat şi care să poată fi numit popular în sensul de drept făcut de popor pentru promovarea intere- selor poporului 35 36. în mod propriu, expresia de drept popular se aplică obiceiurilor juridice de obşte, cu puternice vestigii gentilice, dinainte de organizarea statului, precum şi formelor lui supravieţuitoare şi în lentă descompunere din cadrul dreptului consuetudinar al statului (sclavagist sau feudal); de asemenea, elementelor juridice de directă reacţie populară, prin care, în cadrul statului feudal, mase populare mai largi, îndeobşte ţărăneşti, contri- buiau la cristalizarea unor obiceiuri sub controlul şi cu adeziunea (de bunăvoie sau silită) a clasei dominante, care în problemele fundamentale îşi impunea totdeauna principiile şi normele juridice potrivit intereselor ei. în acest sens întîlnim, de pildă, expresia de VollcsrecTit la Marx şi Engels. m Puţin cunoscut pînă atunci în străinătate, dreptul românesc apărea lui X. Iorga în 1925 ca un teren ,,â reconnaître” de cel mai mare interes pentru istoria comparată a dreptului36. Acest drept este „o adevărată comoară—scria Iorga înl93037 38 - pentru cunoaşterea a două domenii asupra cărora ne lipsesc încă documente de altfel: „vechiul drept al străvechilor rase din sud-estul Europei (şi) dreptul bizantin, real, popular, trăit”, încă din 1929, în importanta monografie intitulată Le caractere commun des institutions du Sud-Est europeen 38, X. Iorga pusese toată erudiţia şi 35 în acest sens, problema dreptului popular devine o problemă istorică realizabilă abia în societatea socialistă. 36 Prefaţa la G. Folino, p. I. 37 Anciens documenls. .p. 1. Pentru traci, ideea apare deja în Les iUments originaux..., p. 7. 38 Unde, după ce se evocă urmele celor mai vechi obiceiuri preromane, se studiază : concepţia despre puterea supremă, formarea regalităţii, imperiul şi curtea, administrarea justiţiei, fisca- litatea şi sistemul militar, formele vieţii sociale. www.dacoromanica.ro 1346 VALENTIN AL. GEORGESCU 8 ingeniozitatea intuiţiilor sale pentru a demonstra metodic această teză. Dar, în afară de misiunea sa comparatistă, dreptul „popular” român ar adăuga „revelaţia extrem de interesantă a unui al treilea drept, care, în evul mediu, ţîşneşte din viaţa ţărănească, izolată a grupelor părăsite de Imperiul roman în declin, strîmtorate de invazii şi dispreţuite de invadatorii barbari din cauza situaţiei lor geografice şi a sărăciei lor” 39. Poziţia lui N. Iorga în privinţa valorii comparative a materialului juridic românesc este justă, şi valorificarea deplină a acestui material rămîne o sarcină valabilă pentru istoriografia noastră în general şi pentru Insti- tutul de studii sud-est europene în special. Tot atît de judicioasă este exigenţa ca aprofundarea cercetărilor arheologice să meargă mînă înmînă cu analiza lărgită „a instituţiilor şi practicilor sociale”, pentru a se învedera că, din afara civilizaţiei elenice şi romanice, alţi barbari decît cei germanici „pot reclama o largă parte în înseşi bazele civilizaţiei noastre” 40. într-o primă etapă care continua în 1925 41, R. Iorga vedea în dreptul trac şi iliric o moştenire atît de vie, încît a putut rezista „dominaţiei ofi- ciale a unui sistem” 42 care avea ca punct de plecare alte principii şi era orientat către alt ideal de echitate şi justiţie” 43 44. N. Iorga a insistat asupra faptului că, spre deosebire de ceea ce s-a petrecut în lumea germanică, vechea şi adînca moştenire tracă a rămas la adăpost de acţiunea unor leges barbarorum44 şi a produs, după retragerea administraţiei romane din Dacia, noi lăstari „în această ţară de organizaţie populară spontan crea- toare, din care vine Ţara Românească, Romania carpato-dunăreană”45 *. La români, tot ceea ce priveşte cultura şi arta n-ar fi „nici latin, nici slav”43, dreptul românesc fiind cu totul „deosebit de principiile romane şi de 39 Anciens documenta. , p. 1. 10 Prefaţa cilală, p. II. 41 Les elemenls originaux de t'ancienne civilisation roumaine, Iaşi, 1911: „Obiceiurile noastre juridice au o importanţă excepţională pentru luminarea concepţiilor de drept la popoarele care din cele mai vechi timpuri au locuit regiunile Dunării piuă la ţărmurile Tracici. Fie. . . au o înaltă valoare de originalitate şi pot sugera noi puncte de vedere şi să ne dea putinţa unor dezvoltări de cel mai Înalt interes” (p. 7 — 8); cf. Constatări..., 1908, p. 5 6: dreptul „popular”, obişnuielnie, cu „rădăcini tracice — cele mai puternice şi mai adinei” : prefaţa citată mai sus (1926). 42 Este vorba de dreptul roman introdus In Dacia, drept abstract, individualist, pe care Iorga l-a pus mereu In contrast* negativ cu drepturile populare ale ţărănimii libere (vezi şi mai jos). Pentru text, vezi prefaţa citată, p. III. Pentru dreptul roman, ca produs organic al societăţii romane, care, astfel, „nu s-a supus unei forme de împrumut, ci clementului esenţial ieşit din gindirca ei juridică” vezi Generalităţi. . ., p. 321 (19401, unde insă se recunoaşte că acest drept a devenit „norma atitor veacuri, in mare parte şi plnă astăzi, pentru toată ome- nirea”. O bună caracterizare a rolului pe care dreptul roman l-a jucat in centralizarea monar- hiilor, după secolul al XlI-lea, cind, după N'. Iorga, ar fi luat sfirşil, „marea democraţie organică a evului mediu”, se găseşte in Probleme de istorie universală şi românească, Vălenii de Munte, 1929, p. 49. 43 Poziţia lui N. Iorga faţă de dreptul roman am încercat s-o evocăm în linele probleme istorice ale dreptului roman şi gindirea lui iV. Iorga, in „Studii clasice”, voi. VIII, 1966. 44 Cf. şi Originea formelor vieţii contemporane, 1934, p. 98. în aceste leges, care codificau obiceiurile triburilor respective pe cale de a-şi organiza un stat, Iorga punea accentul pe influenţa „deformantă” a dreptului roman. 45 Prefaţa citată mai sus ; cf. La „Romania” danubicnne. . ., citată mai jos, n. 72. 48 Les iliments originaux.. ., p. 5; cf. Constatări..., p. 5 — 6; Ist. rom., II, p. 262 — 291 ; Hist. des Roum., II, p. 325 — 364. www.dacoromanica.ro 9 N. IORGA ŞI ISTORIA DREPTULUI ROMANESC 1347 obiceiurile feudale”, dar Iorga pune în lumină cuvenită vocabularul latin m care s-au transmis şi s-au cristalizat noţiunile de bază ale acestui drept47. Acesta era răspunsul lui N. Iorga la întrebarea lui Ion Nădejde : „Trac să fie dreptul nostru consuetudinal ?” 48 şi la problemele juridice legate de teoria lui B.P. Hasdeu despre strat şi substrat. Prin aceasta nu era minimalizat aportul strict românesc ce s-a adău- gat „rădăcinii” trace şi care pentru Iorga izvora „din viaţa liberă, cu un puternic caracter rural, al unei naţiuni care nu şi-a părăsit niciodată ele- mentele ei tradiţionale ce-i formează originalitatea”. Era însă vorba de o tradiţie care, păstrîndu-şi ,,sensul iniţial'’’’, se adaptează totuşi organic la noi faze de dezvoltare ale societăţii49. Asemănările relevate de specialişti50 pe linia teoriei trace a lui Iorga dintre dreptul consuetudinar român şi dreptul unor ramuri din familia traco-iliro-frigiană, căreia îi aparţineau şi dacii51, rămîn semnifica- tive atunci cînd, în număr apreciabil, pot fi adăugate celorlalte dovezi de continuitate a dezvoltării istorice pe teritoriul nord-dunărean, de la geto-daci la românii din secolele IX — XI. în ciuda unor formulării contra- dictorii şi mai ales în lipsa unei analize a stratificărilor sociale, N.Iorga totuşi n-a putut vedea nici pe departe în originea traco-dacă sau în sensul iniţial o fatalitate de ordin biologic sau un factor iraţional, a cărui acţiune retrogradă ar scleroza structurile societăţii. într-adevăr, el a respins în cuvinte memorabile conceptul îngust-biologic de rasă 52. Şi originea, şi sensul iniţial erau pentru el nu atît realităţi istorice reconstituibile în mod mecanicist, cît o idee-forţă care să uşureze urmaşilor confruntarea lor plină de răspundere cu viitorul 53 : „Dreptul românesc 54, oricare ar fi unele din originile lui, cît de depărtate, a fost, în mare parte şi după codurile bizantine-austriece, un product, şi unul în continuă dez- voltare şi adaptare, al spiritului creator al acestui popor, capabil de sinteze şi aici, ca şi în artă şi poezie”. Dealtfel, originile sînt,în istorie, o noţiune relativă, fiecare perioadă fiind originea celor următoare, şi orice origine rezultatul unei dezvoltări anterioare. De aceea, în 1935 5S, N. Iorga, relevînd fără abatere continuitatea românilor la Dunăre şi în Carpaţi, ca popor agri- col, cu forme de transhumanţă între munţi şi Dunăre, n-a mai stăruit asu- pra ipotezei originii trace a dreptului românesc. Accentul a fost pus, atunci, pe fenomenul de cristalizare românească, pe formarea acestui drept o 47 Rnmănischc Seelc, Jena-Lcipzig, 1933, p. 9. 48 „Noua revistă română”, 1900, nr. 16 şi 17 ; cf. şi Paul Xcgulescu, Hisloire du droil el des inslilulions de la Roumanie, 1898. 40 Prefaţa citată, p. III; cf. Anciens documcnls. . ., p. 3. 50 G. Fotino, op. cil., cu lilcratuia anterioară. 51 Despre al căror drept nu avem decit ştiri cu lotul sporadice. ** Generalităţi..., p. 248 (1938) şi p. 340 (1940). 53 Vezi îndeosebi Originea formelor..., p. 98: „Să vedem dacă nu se putea şi altceva şi dacă acest altceva nu putea să fie adus în legătură cu nevoile societăţii actuale” ; cf. Ancicns documcnls. . ., p. 2 : „în mod esenţial, elastic, fiind capabil de creaţii noi infinite (acest drept culuininar român) se adaptează mişcărilor ulterioare ale societăţii care de la început i-a fixat bazele"; Generalităţi..., p. 160 — 161 (1929). 54 Prefaţa la Documente vrincene. 55 Origines. .., p. 9 şi 22. www.dacoromanica.ro 1348 VALENTIN AL. GEORGESCU 10 dată cu primele afirmări politice ale comunităţilor româneşti. Este neîn- doielnic un progres. După părerea noastră însă, el nu implică de loc pără- sirea ideii continuităţii unora din formele juridice autohtone în tot decursul mileniului I pe teritoriul de la nordul Dunării, şi în acest sens dreptul românesc are o îndepărtată origine traco-dacă. * ÎL Iorga are meritul de a fi înţeles şi demonstrat că ceea ce el numea „dreptul popular român” a alcătuit un tot (un ensemble), cu părţi strîns legate între ele şi care s-a manifestat în toate sectoarele vieţii sociale 56: proprietate, condiţia persoanelor, procedură penală şi civilă, administraţie, impozite, tradiţiile bisericii. Cu alte cuvinte, este vorba de un sistem de drept complet în raport cu nivelul de dezvoltare al societăţii respective, înainte şi după organizarea statului. Legătura omului cu pămîntul, fără a constitui, ca la J.L.Pic, întregul sistem juridic valah57, rămîne nota cea mai caracteristică a ansamblului, tocmai fiindcă era vorba de o populaţie agricolă, îndătinată de secole pe pămîntul ei şi al strămoşilor ei băştinaşi. Ceea ce însă cercetările de sociologie istorică asupra satului devălmaş românesc n-au putut confirma este caracterul de creaţie individuală al acestui sat şi structura lui familială efectiv genealogică 58 59, accentuată de ÎL Iorga şi admisă curent în istoriografia din trecut, nu fără ecouri şi la autori mai recenţi. Pe această linie, ÎL Iorga a pornit de la ideea unui drept al moşiei, al stăpînirii devălmaşe a satului de coborîtori din întemeie- torul sau colonizatorul lui individualB9. Or, satul nu a fost o familie, ci o obşte teritorializată. Absenţa, la ÎL Iorga, a unei înţelegeri mai largi a obştii ca stadiu de dezvoltare a societăţii omeneşti este o limită viu resim- ţită în întreaga sa concepţie despre sat şi despre dreptul popular. Totuşi, numeroase elemente ale concepţiei expuse de Iorga se încadrează de la sine în teoria ştiinţifică a obştii agrare şi nu-şi capătă decît în acest context tot înţelesul. 56 Anciens documenis..., p. 3. 57 Vezi nota precedentă. N. Iorga arată însă judicios (Origines. . ., p. 15) că trebuie să existe un drept al păstorilor români care ar putea fi studiat, căci plnă astăzi păstorii formează încă o lume izolată, In care se administrează şi se judecă. 58 Vezi Îndeosebi H. H. Stahl, Contribuţii la studiul şalelor devălmaşe româneşti, voi. I, p. 54 — 71 ; voi. II, p. 105 — 108, Bucureşti, Edit. Acad. R.P.R., 1958, 1959. Acest autor distinge trei tipuri de „umblare pe bătrîni”, apărute succesiv, după faza de devălmăşie cu stă- pînire locurească; adde, In general, şi voi. III (1965). Pentru problemele istorice ale obştii şi examenul literaturii anterioare, vezi P. P. Panaitescu, Obştea ţărănească In Ţara Românească şi Moldova, ortnduirea feudală, Bucureşti, Edit. Acad. R.P.R., 1964, care vede In Împărţirea pe bătrîni o formă mai tîrzie de stăpînire în obşti ; asupra acestei lucrări, vezi acad. A. Oţetea In „Studii”, 1964, nr. 5, p. 1 165-1 167. 59 Constatări..., p. 6 : un sat considera chiar pe cel vecin ca rcprezcntînd „alt slnge, alt moş, alţi bătrîni, altă oblrşie omenească şi altă dezvoltare”. Destrămarea economiei naturale, centralizarea statului, lărgirea pieţei etc. sfărlmă acest particularism şi pregătesc apariţia naţiunii unificate de tip burghez. Particularismul nu este deci o esenfă românească, un principiu natural de drept românesc. Pentru rudenia de colonizare, specifică satului românesc, vezi Le caractere commun.. ., p. 20. www.dacoromanica.ro 11 N. IORGA ŞI ISTORIA DREPTULUI ROMANESC 1349 IV La X. lor ga, problema originalităţii dreptului românesc constituie una din ideile de bază ale teoriei sale, fiind legată de anumite cerinţe ale dezvoltării istorice din secolul al XlX-lea şi de la începutul celui următor. Interpenetrarea crescîndă a pieţelor locale în cadrul pieţei mondiale unificată în sens capitalist, dezvoltarea foarte inegală în capitalism a unor ţări sau regiuni întregi de pe glob, precum şi exigenţele politice ale colonia- lismului apusean au condus la elaborarea unei sociologii a imitaţiei (G. Tarde) şi a influenţelor, ca factori determinanţi ai dezvoltării istorice, la doctrina cercurilor de cultură (Kulturlcreise) a şcolii vieneze şi a celei de la Koln în materie de preistorie şi istorie generală, iar după al doilea război mondial la sociologia acculturaţiei popoarelor nedezvoltate de către cele „civilizate”. în cultura românească, problema influenţelor a luat proporţiile unei probleme-cbeie. Dreptul român şi diferitele instituţii, privite izolat, deveneau, pe rînd sau în acelaşi timp, un produs al influenţei bizantine, slave, ungare, germanice etc., ca şi cînd viaţa milenară a unui popor ca cel român putea fi orice, numai ea însăşi nu. La sfîrşitul secolului al XlX-lea, G. Dissescu60, jurist de tendinţă junimistă, partizan al influenţei slave pentru perioada veche, prezenta dreptul român ca un trunchi cu două ramuri : una a dreptului original, produsul obiceiului pămîntului (oarecum dreptul popular în terminologia lui X. Iorga), tăiată adine şi care nu s-a mai putut dezvolta; a doua ramură a dreptului scris (străin, bizantin sau francez, rezultat al imitaţiei), care nu s-a dezvoltat „mai de loc, căci îi lipseşte ceva, sîngele propriu, singurul dătător de viaţă”. O anumită dezorientare se observă la toţi partizanii bine intenţionaţi ai obiceiului pămîntului (I. Gr. Alexandrescu, C. Georgescu-Vrancea 61,1. D. Condurachi, I. Peretz etc.), ai străvechiului drept românesc originar (E. Eosetti)62. Xici unul dintre cei ce condamnau dreptul imitat, neoriginal, neorganic din secolul al XlX-lea nu arăta însă concret cum se puteau rezolva problemele Eomâniei burgheze şi capitaliste cu principiile şi tehnica dreptului de obşte sătească din secolele X — XIV sau cu obiceiurile feudale impuse de domnie şi boieri după aceea. Xici nu arătau cum fiecare naţiune din Europa (şi din alte continente) ar fi putut crea, cu „geniul ei juridic”, un drept burghez-capitalist al ei, în întregime original. în realitate, era aici în joc întreaga concepţie despre societate şi drept a epocii respective, concepţie care nu putea da un răspuns ştiinţific tocmai la unele probleme funda- mentale. în această perspectivă, X. Iorga are meritul de a fi reliefat cu putere originalitatea creatoare a poporului român în vederea rezolvării exigen- ţelor mereu noi ale societăţii din vremea sa. Teoria sa, pe de altă parte, 60 Originele dreptului român, Bucureşti, 1899, p. 66 (ed. franceză, p. 70). • 61 Care în 1911 (in ,, Revista de studii sociale”) punea în lumină dreptul viu, extralegal din satele In care Codul civil din 1864 răminea un drept oficial, adesea nominal. 62 A cărui interesantă poziţie se apropie, în unele puncte, de teoria lui Iorga, punind Insă accentul pe efectele politicii funciare a boierimii Inceplnd cu sfirşitul secolului al XVI-lea, cind ar Începe alterarea şi decăderea dreptului românesc originar. www.dacoromanica.ro 1350 VALENTIN AL. GEORGESCU 12 răspundea primejdiei de a explica istoria popoarelor prin acţiunea mecani- cistă, superficială a unor procese de imitaţie, de migraţiune sau de „influenţă”. Eeacţia era necesară şi, ca direcţie esenţială, ajungea să pună accentul pe factorii interni, pe opera de creaţie istorică a fie- cărui popor. Dar secolul al XlX-lea se mai caracterizează printr-un alt proces, complementar celui precedent, acela al formării naţiunilor de tip burghez (sau desăvîrşirii acestui proces), prin care s-au constituit un mare număr de naţiuni mici sau mijlocii. Acestea, cu unele excepţii, s-au aliat istoriceşte într-un decalaj de dezvoltare social-economică şi culturală faţă de marile state industriale din Apus. S-a produs astfel nevoia ca fiecare naţiune să-şi dovedească existenţa şi să şi-o justifice prin învederarea originalităţii culturii, a dreptului şi a tuturor creaţiilor ei. S-a ajuns chiar la un ro- mantism al originalităţii. K. Kadlej voia să dovedească originalitatea dreptului slav reţinînd ca substanţă istorică a acestuia numai trăsătu- rile şi instituţiile care nu se mai regăseau în nici un alt drept, ceea ce mutila dreptul slav în mod arbitrar. Pe aceeaşi cale şi adesea într-un climat îngust-naţional s-a reacţionat excesiv împotriva împrumuturilor juridice, neînţelegîndu-se rolul istoric în drept al moştenirii culturale în sens larg. Xu s-a observat destul de exact caracterul original pe care îl are orice receptare juridică atunci cînd istoria îi ratifica necesitatea prin chiar durata şi adîncimea ei. Au existat, desigur, popoare şi epoci istorice în care cristalizarea dreptului s-a făcut în condiţii de mai accentuată izolare decît la altele. Anglo-saxonii au folosit moştenirea juridică romană mai puţin decît continentul, care se găsea însă în alte condiţii istorice şi care n-a fost prin aceasta mai puţin original. Originalitatea în drept are o anumită desfăşurare istorică. Cu cîtue urcăm în trecut, spre comuna primitivă, spre obştii şi spre triburi, originalitatea este mai particularistă, mai izolaţionistă şi mai spontană. în vremea noastră — şi cu atît mai mult în viitor —, ea devine complexă, de relaţie şi dirijată prin înţelegerea reflectată a proceselor istorice. Xu toate orîn- duirile sociale permit acelaşi grad de originalitate în drept, aceleaşi metode de realizare şi nici nu explică filozofic şi tehnic originalitatea dreptului în acelaşi fel. Există deci o istorie şi o sociologie a originalităţii dreptului (şi a culturii în general), implicate în poziţia şi în formulările lui X. Iorga. Originalitatea era pentru X. Iorga în raport direct cu individuali- tatea etnică, cu puterea generală de creaţie originală a fiecărui popor. Originalitatea dreptului îi apărea spontană, lentă şi antitetică ideii de împrumut, mai ales cînd împrumutul era brusc şi avea un conţinut străin prin „sufletul” poporului de la care venea şi prin civilizaţia pe care o reprezenta. X. Iorga a dat o importanţă deosebită problemei originalităţii drep- tului românesc în perioada de individualism anarhic a secolului al XlX-lea, epocă de „asimilare grăbită şi sterilă”, în care s-au făcut în drept „împru- www.dacoromanica.ro 13 N. IORGA ŞI ISTORIA DREPTULUI ROMANESC 1351 muturi bruşte şi superficiale”63 şi uneori „grosolane”64. El reclama un efort de repunere a dreptului român al viitorului în drepturile lui fireşti de originalitate, pe care poporul le-a manifestat în toate domeniile. Vechiul drept original îl vedea „zdrobit, ca şi înseşi interesele societăţii... , de către legile de împrumut” 6S, îndeosebi cele de inspiraţie franceză, după 1860, contrarii trăsăturilor organice ale poporului. Influenţa străină şi savantă ar fi apărut abia cu pravilele din secolul al XVII-lea, asupra cărora Iorga dă caracterizări şi date interesante, dar pe care în perioada a doua a activităţii sale le judecă sever 66. Drept teoretic, neaplicat, acţiunea lor ar fi fost „aproape insensibilă” 67. Aplicarea reală a dreptului scris ar fi crescut, după părerea lui X. Iorga, abia o dată cu domnia lui Al. Ipsilanti, cînd încep codificările în cadrul cărora s-a urmărit sinteza obiceiului, pravilei şi dreptului domnesc, „operă de originalitate creatoare”, „synthese d’une grande valeur” 68, continuată în perioada regulamentară, dar întreruptă de „copiştii fără simţ critic şi înţelegere a realităţilor, fără respect pentru ideile milenare care în adîncul poporului nu sînt încă moarte, şi am avut astfel după 1860 noile coduri româneşti” 69. Problema astfel ridicată de X. Iorga era, cel puţin de la apariţia criticismului junimist70, amplu dezbătută. Aici este necesar să notăm că lupta de mai multe secole dintre obicei şi pravilă a avut un conţinut social, politic şi juridic foarte complex. Ea rămîne o problemă majoră a istoriografiei noastre de astăzi, care, cu o nouă concepţie despre natura dreptului şi a rolului lui în societate, pe baza documentaţiei şi chiar a experienţei sociale, lărgite, de care dispunem astăzi, este în măsură să propună interpretări mai juste şi mai cuprinzătoare decît în trecut71. De această concepţie se apropie mai mult interpretarea dată de X. Iorga aplicării pravilelor în 1904 72, neîndoios mai exactă decît poziţia 63 Prefaţa la G. Fotino, p. II. 64 Caracterul dreptului român, p. 4. 65 Origines. . ., p. 23. ** Istoria bisericii române, I, ed. a 2-a, Bucureşti, p. 344 : îndreptarea legii e socotită ..greoaie şi nepractică strlnsură” cu o „confuză prefaţă” ; Studii şi documente, VII, p. CLXX : Pravila aleasă (1632) ar fi fost alcătuită fără scop practic ! 67 Developpemenl. . ., p. 31 ; Evolulion de la question rurale.. ., p. 12 ; Origines. . ., p. 8, şi Originea formelor. . ., p. 98 ; Anciens documenls. . ., p. 1 — 2. 53. Folosită mai mult in penal de Yasile Lupii, Pravila din 1646 e socotită „operă de o ambiţie Îndrăzneaţă, avind nevoie să fie încă analizată in toate elementele”. 68 Anciens documenls..., p. 53: Histoire des Roumains, VII, p. 415; cf. Originea for- melor..., p. 98 : Caragea şi Calimah au făcut să se alcătuiască „Încet, cu socoteală, noi pravile”. Deşi o numeşte operă de refacere şi înaintare, N. Iorga recunoaşte că era o filantropie calculată, pe care a măturat-o spiritul revolufionar, pe care filozofia nu-1 prevăzuse (Istoria românilor, VII, p. 348 ; Histoire des Roumains, VII, p. 416). 89 Anciens documenls..., p. 54. 70 în care Iorga vedea „o ironie de intelectuali formaţi in străinătate faţă de clţiva proşti de la noi” (Conferinţe şi prelegeri, Bucureşti, 1943, p. 52). 71 Vezi Tr. Ionaşcu şi Val. Georgescu, op. cil.; Val. Georgescu, La riceplion du droil romano-byzantin. . ., in Milanges H. Ltvy-Bruhl, Paris, 1959, p. 373 şi urm. 72 Studii şi documente, VII, p. CLX —CLXI. Pentru receptarea dreptului roman pe plan european, vezi recunoaşterea pozitivă a lui N. Iorga, mai sus, n. 43. în ceea ce priveşte www.dacoromanica.ro 1352 VALENTIN AL. GEORGESCU 14 stăruitor apărată după aceea. Cit priveşte receptarea dreptului burghez apusean, adesea excesivă şi făcută în spirit cosmopolit, ea nu poate fi înţeleasă decît în cadrul marelui proces istoric de cristalizare şi organizare a unei societăţi burgheze capitaliste şi a decalajului cronologic rezultat din întregul proces istoric între dezvoltarea burgheziei şi a relaţiilor capi- taliste, pe de o parte, în Apus, pe de alta, în Eăsărit. Dreptul scris de import din secolul al XlX-lea a fost nefast, după Iorga, fiind un drept individualist, agresiv, legat de lumea anarhică a oraşelor apusene. Acolo se dizolvaseră legăturile de solidaritate, care fuseseră atît de pregnante în tot decursul evului mediu şi, ca atare, în lumea satului românesc. La un moment dat* 73, X. Iorga vede în Codul Napoleon de la 1804, comparat cu dreptul burghez ulterior, o legislaţie care încă mai consacra legături de solidaritate de tip vechi. Mai stăruitor însă, Codul civil francez de la 1804 „una din cele mai remarcabile opere de legislaţie pe care le-a cunoscut lumea”, este socotit, în alt context, ea fiind baza dreptului individualist modern, cu o primejdioasă armătură artificială de drept roman justinianeu, care nici în Bizanţ nu corespnnsese niciodată nevoilor societăţii74. între Corpus Iuris civilis şi legislaţia bizantină ulterioară, preferinţa lui Iorga mergea către cea din urmă, ca mai organică, mai puţin abstractă şi savantă; pentru el, împăraţii din dinastia macedoneană au schimbat bazele înseşi ale dreptului bizan- tin 75. Discuţia acestei teze în lumina contribuţiilor, în parte divergente, ale bizantinologilor sovietici (Lipşiţ, Ivajdan, Siuziumov) depăşeşte cadrul acestor pagini. Dreptului străin din secolele XIX—XX, N. Iorga îi opune, ca o masă patriarhal nediferenţiată, o ţărănime română răzbind cu memoria sa dincolo de secolul al XlV-lea ca să se dezlege de constrîngerea artifi- cială a legilor careîisînt odioase : „Individualismul... e străin dreptului nostru,... sistem de solidaritate naturală, unul din cele mai stricte” 76. Întîlnim deci la N. Iorga, în materie de drept, o virulentă critică implicită a burgheziei şi a civilizaţiei acesteia. Este o poziţie generală, care depăşeşte evul mediu, Iorga a avut prilejul să observe că lumea acestui ev, coditicindu-şi obiceiurile in leges barbarorum, rămlnea Însetată de justiţia romană, descoperită Înainte de anul 1000 (La „Romania” danubienne, Bruxelles, 1924, p. 38). Deci ideea de justiţie romană nu era chiar atit de inorganică pentru lumea medievală. 73 Origines. . ., p. 4. 74 Dezvoltarea aşezămintelor..., III, p. 25; Originea formelor..., p. 94 101 şi 100: redactorii Codului Napoleon ar fi trebuit să plece de la rosturile medievale, de la dreptul viu ca să ajungă la dreptul scris. De remarcat că la 1804 s-a realizat o astfel de sinteză (in sud, dreptul roman era cutuma locală) intre dreptul sci is şi cutumă, deschizlnd, totodată, burgheziei căile noi — antifeudale — de care avea nevoie. 76 Origines..., p. 21 — 22. în O altă istorie contemporană, p. 44, Teodosie al II-lea, Iustinian, Leon al Vl-lea şi Vasile Macedoneanul slnt Înfăţişaţi ea voind să impună dreptul păgln al Romei devenite unitare, amestecului de oameni guvernaţi din Constantinopol. Deci adevăratul drept bizantin ar fi dreptul popular (obiceiul) şi dreptul scris, incepînd cu Novelele Iui Iustinian plnă la dinastia macedoneană. 74 Caracterul dreptului românesc, p. 4, cf. Origines..., p. 4. www.dacoromanica.ro 15 N. IORGA ŞI ISTORIA DREPTULUI ROMANESC 1353 cadrul istoriei dreptului şi care, desigur, va fi examinată şi apreciată- în ansamblul ei, cu atenţie, la locul cuvenit. Zdrobit, ucis de dreptul străin împrumutat, dreptul popular so menţinuse totuşi, după părerea lui N. lorga, ,,în conştiinţa populară, rebel la afluxul nesocotit al noilor legi”, şi, ca atare, putea fi „util pentru viitor”, dacă „formele necesar schimbătoare ale legii” vor fi supuse „legilor marilor realizări umane în perpetuă mişcare”77. Propria sa epocă, în care surprindea o înţelegere sporită pentru organicitatea formelor sociale78 r N. Iorga o considera încă o „fază de despotism a legii formale asupra omului real” 79. Aceste accente sînt mai mult decît expresia unei teorii juridice, expresia unei crize sociale, pe care Iorga o resimţea cu o acuitate excepţională, făcîndu-1 să exclame : „Nu ajunge să ne întoarcem la trecut ca forme, ci trebuie să se creeze din nou viaţa care a dispărut din aceste forme, pentru ca să însufleţească formele în care n-a fost niciodată viaţă” 80. Marele istoric vedea în protimisisul de rudenie şi de vecinătate, în răspunderea penală colectivă, în jurători, în autoritatea tradiţională a tatălui, ajutat de mamă, structuri permanente de solidaritate sătească şi familială, capabile să umple formele goale ale dreptului străin indivi- dualist, pe care îl condamna. Dialectica unităţii dintre formă şi conţinut, care îşi căuta expresie în formula lui Iorga, domină epoca noastră cu un fecund respect pentru moştenirea trecutului şi cu rezultate care arată ce era ireversibil în această formulă şi ce se putea realiza din ea la un nivel de depăşire creatoare a trecutului, depăşire care, chiar în limitele teoriei dreptului popular, am văzut că era preocuparea constantă a lui Iorga şi forma esenţa poziţiei lui de istoric. V în contribuţia pe care o examinăm, un loc important îl ocupă perio- dizarea istoriei dreptului popular, din 1935 81, scurta istorie a dreptului cutumiar din 1930 şi abordarea în diferite lucrări a unor probleme privi- toare la metoda de cercetare. Periodizarea cvadripartită (de la origine pînă la 1860—1865) este prima încercare temeinică de acest fel în literatura de specialitate82. Unele limite cronologice ale acestei periodizări corespund cu acelea ale- 77 Vezi Prefaţa la G. Fotino, p. IV. 78 Originea formelor..., p. 98. 79 Vezi Prefaţa la G. Fotino, p. IV. 80 Originea formelor. . ., p. 69. slOrigines. .., p. 16 — 23. 82 N. Iorga distinge : 1) perioada prestatală; 2) perioada de la apariţia domniei (a sta- tului) la codificările de drept scris din secolul al XVII-lea ; 3) perioada de prevalenţă mai departe- a obiceiului, alături de un drept scris, nominal, plnă la Al. Ipsilanti; 4) perioada de sinteză creatoare a obiceiului, pravilei şi dreptului domnesc, sub fanarioţi şi sub Regulamentele orga- nice, şi de creştere a aplicării dreptului scris de origine apuseană. In alte lucrări, N. Iorga a caracterizat şi a cincea perioadă, care începea o dată cu codificarea „grăbită”, „sterilă”, bazată pe un împrumut „grosolan”, din timpul lui Cuza, legislaţie „neorganică”, pentru care Iorga are o vehementă repulsie. www.dacoromanica.ro 1354 VALENTIN AL. GEORGESCU 16 periodizării astăzi unanim admise în istoriografia noastră. Altele sînt puţin extinse, putîndu-se susţine că deplasarea datelor se adaptează unor particularităţi ale suprastructurii dreptului (mijlocul secolului al XVII-lea în loc de începutul lui, sudarea perioadei turco-fanariote cu a doua etapă a celei nobiliare ; codificarea lui Cuza în locul revoluţiei de la 1848). în Scurta istorie a dreptului consuetudinar român (1930), N. Iorga, fornmlînd unele caracterizări care anunţă periodizarea din 1935, reali- zează un alt tip de istorie a dreptului după criteriul ramnrilor de drept şi, în cadrul fiecăreia, după instituţii (cu unele mici abateri), după acelaşi plan fiind rînduite şi documentele în antologie. X. Iorga face apel, pentru unele ramuri de drept, la denumiri moderne, nefolosite în perioada sau în unele etape istorice, la care sînt aplicate. Fără un inconvenient real, această schemă — mai aproape de dreptul roman şi modern apusean deeît de obiceiul pămîntului — ilustrează în mod grăitor unele limite ale acestuia. Se studiază pe rînd : dreptul pămîntului (cu o serie de acte de dispoziţie : donaţie, vînzare etc.); dreptul social (condiţia persoanelor); dreptul penal; dreptul civil (familia, testamente); procedura şi instanţele de judecată (împărţirea justiţiei); oraşele (monopoluri); dreptid funciar (impozite); dreptul administrativ; dreptul bisericesc. Această operă, întemeiată pe un număr neobişnuit de documente (peste 600) la acea vreme, constituie, în ciuda caracterului ei ocazional, un fecund punct de plecare şi închide în ea o experienţă care, analizată critic, va uşura considerabil strădania continuatorilor. Din tezele de fond ale lucrării vom aminti aici numai pe cea privi- toare la poziţia domnului. Deşi nu admitea structura feudală a societăţii româneşti83, N. Iorga defineşte astfel domeniul eminent — instituţie fundamental feudală — al domnului român : „Domnul stăpîneşte în ambele principate, în afara unui drept superior asupra tuturor pămînturilor, oricine ar fi proprietarul, terenurile nedobîndite legal de către supuşi, hotarul din jurul oraşelor, produsul confiscărilor pentru înaltă trădare, ca şi orice pămînt ce-i revenea pentru lipsă de urmaşi de la străinii care îl stăpîniseră” (p. 10). Dar pentru Iorga, domnul, care avea toate drepturile asupra teritoriului, asupra bunurilor supuşilor, chiar asupra vieţii acestora, nu era deeît o figură de împărat84 (roman), diferită de aceea a suzeranului feudal. ★ Excepţionala bogăţie a documentaţiei care stă la dispoziţie istori- cului vechiului drept românesc şi volumul considerabil de material inedit (acesta fiind şi astăzi important pentru perioada 1630—1831) l-au făcut pe F. Iorga să reducă, în acest domeniu, importanţa anchetei sociologice pe teren, folosită de Eugen Ehrlich, faţă de care însă şi-a arătat preţuirea, aprobîndu-i concepţia despre existenţa unui drept viu, extralegal, aşa-zis popular, în societatea modernă, capitalistă. De aceea, probabil, F. Iorga 83 Pentru influenţe feudale, mai ales In Moldova, vezi Le dtveloppement de la question rurale en Roumanie, 1917, p. 12 şi urm. 84 Le caractire commun..., p. 38; Originea... neamului românesc, p. 36. www.dacoromanica.ro 17 N. IORGA ŞI ISTORIA DREPTULUI ROMANESC 1355 nu s-a referit niciodată la Chestionarul juridic al lui B. P. Hasdeu, remarca- bilă încercare — după Bogiisic şi şcoala rusă —, neînţeleasă de contempo- rani, de a se reconstitui elementul de drept „popular”, sătesc, viu, trăind în afara Codurilor din 1864, în România celei de-a doua jumătăţi a secolului al XlX-lea, inclusiv vestigiile de tip arhaic, susceptibile să coroboreze sau să lămurească multe date documentare din trecut. în această ordine de idei vom observa că înseşi rezultatele şcolii monografice de la Bucureşti a prof. D. Guşti, care deveneau substanţiale după 1928—1930, ar fi putut corobora unele aspecte ale opoziţiei dintre dreptul oficial, scris, abstract, savant, şi un drept „popular”, viu, concret, dar care din punct de vedere formal nu avea putere de lege. Vom nota aici că X. Iorga propunea expres folosirea anchetei sociologice pentru culegerea materialului privitor la dreptul aromânilor (deznaţionalizaţi) din Pind, la acela al ţiganilor, de la care aştepta rezultate extrem de interesante, şi, desigur, tot la anchetă se gîndea pentru studiul viitor al dreptului pastoral, cu totul neglijat pe vremea sa8S. VI în 193.“), Iorga cerea istoricilor şi folcloriştilor specializaţi în proble- mele juridice să dezvolte, cu resursele disciplinei lor, teoria sa despre dreptul popular. De aceea, ca încheiere, vom întregi semnalările precedente, evo- cînd cîteva probleme deschise, scumpe lui X. Iorga şi legate de poziţia sa generală faţă de istoria dreptului ca disciplină şi îndeosebi faţă de teoria dreptului popular. Publicarea cît mai deplină a surselor juridice de tot felul rămîne un imperativ nepus de nimeni în discuţie, şi opera începută în 1948 poate fi astăzi continuată la nivelul dovedit de ultimele culegeri de izvoare. Studiul comparativ al instituţiilor, cu folosirea materialului românesc, impune o nouă ediţie bilingvă, lărgită şi îmbunătăţită, din Anciens documents rou- mains. Proiectul de publicare a unei ediţii franceze a pravilelor lui Vasile Lupu şi Matei Basarab corespunde acestei direcţii. Scurta istorie a dreptului consuetudinar trebuie să devină un amplu tratat de istorie a dreptului român, după un plan care să îmbine criteriul periodizării cu cel instituţional. Dintre problemele majore ridicate de X. Iorga, aceea a spontaneităţii obiceiului şi a rolului jucat de formele orale şi scrise în viaţa dreptului nostru obişnuielnic se cere studiată în primul rînd, ca şi problema formelor de constringere, specifice obiceiului, alături sau în opoziţie cu constrîngerea de stat. Trebuie subliniat interesul de a se studia lupta dintre obicei şi legea scrisă, punîndu-se în lumină — ca procese de destrămare — tehnicile de întărire a obiceiului de către o autoritate de stat pentru a-1 face obliga- toriu şi tehnica de control prin cenzurare de către domn şi biserică, a obice- 85 Origines. . ., p. 13 şi 15. X. Iorga a aprecial punerea in valoare a documentelor săteşti, ca rezultat al campaniilor monografice, şi în Drodnicii şi românii, in „An. Acad. Rom.”, RI.S.I., s. III, l. VIII, 1928, p. 151, se menţionează că se reproduc documente „după copiile misiunii Guşii” ; cf. prefaţa la Documente vrincene. i« «. 3012 www.dacoromanica.rG 1356 VALENTIN AL, GEORGESCU 18 iului declarat „rău”, „nefolositor”, „contrar dreptei credinţe” după criterii de clasă. Apariţia şi consacrarea obiceiului nou se cer studiate în legătură cu mistica obiceiului bătrin, din veac, mistică diferit folosită de domnie şi boierime sau de masele populare, ca expresie a unor interese sociale ce trebuie bine definite. Un hiatus al teoriei va fi umplut cînd se va studia lupta maselor populare împotriva obiceiului, fie el nou sau vechi, după conţinutul lor social, economic, precum şi condiţiile în care apelul maselor populare la legea scrisă — ca formă a unei aspiraţii de dreptate şi legalitate, ireali- zabilă în societatea bazată pe exploatare — devine singura soluţie de ieşire din criza sistemului cutumiar. Opoziţia dintre dreptul oficial şi dreptul aplicat viu se pune pentru dreptul clasic roman, ca şi pentru cel burghez din secolul al XlX-lea şi al XX-lea, cu echivalenţe în cele mai neaşteptate domenii ale vieţii sociale. Coeficientul de iluzie al despotismului legii scrise, evocat de X. Iorga, apare simţitor în toate timpurile, iar în societatea capi- talistă el oglindeşte contradicţii iremediabile. Acestea nu fac loc echilibru- lui decît în dreptul socialist, prin transformarea practicii în criteriu al ade- vărului exprimat în lege şi prin garanţia ca legea să oglindească just şi mlădios realitatea socială în continuă tranformare ascendentă. în fine, problema originalităţii dreptului, atît de scumpă lui X. Iorga, extinsă la toate formele de drept (bizantin şi burghez receptat; împrumu- turi de conlocuire sau vecinătate), şi-a păstrat astăzi, peste litera restric- tivă şi neîndestulătoare a unora din formulările lui X. Iorga, toată valoarea. Revendicarea de originalitate—limitată şi imperfect realizabilă în trecut — este în prezent, aşa cum s-a accentuat cu prilejul dezbaterilor asupra noii Constituţii în Marea Adunare Xaţională86, nu numai actuală, dar şi în plină realizare, la un nivel şi cu rezultate necunoscute pînă acum. Calda iubire de ţară şi simpatia statornică păstrată maselor populare, legătura vie cu trecutul şi o generoasă privire îndreptată spre tiitor87, vasta erudiţie şi putere de muncă, intuiţiile răscolitoare şi un neîntrecut talent al formulării ideilor, simţul marilor probleme şi dorul de a le reînnoi prin îmbinarea sensurilor istorice cu întrebările puse prezentului, iată ceea ce găsim preţios şi putem face să rodească în opera şi în gîndirea lui Xicolae. Iorga, privit şi ca istoric al dreptului românesc. 88 „Scînleia”, nr. 6 717 din 21 august 1965. 87 în aşa măsură, incit, deşi începea prin a ţine scama de determinările legale de origine şi de sensul iniţial, Iorga cerca ca în expunerea sa istoricul să Iacă loc instituţiilor şi fap- telor sociale numai întrucit din ele „a ieşit un mers mai departe sau o schimbare de mers în dezvoltarea unei societăţi” (vezi Concepţia umană a istoriei, în Conferinţe şi prelegeri, voi. I, 1943, p. 13 ; cf. Les bases nicessaires d’une nouoelle histoire du moyen-ăge, Bucureşti, 1913, p. 6 : Istoria universală „provocată de nevoile vitale ale mediului nostru, trebuie să aibă viva- citatea, căldura, caracterul practic, ba chiar polemic al operelor care vor să înrlurească, să păstreze sau să transforme”). www.dacoromanica.ro PROBLEMA PRODUCŢIEI MEŞTEŞUGĂREŞTI MEDIEVALE DIN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN OPERA LUI N. IORGA DE ŞT. OLTEAXU Opera istorică a lui Nicolae Iorga, elaborată în decursul unei jumătăţi de veac, reprezintă, în ansamblu, prin vastitatea şi varietatea preocupărilor, prin bogăţia tematicii abordate, prin rezultatele valoroase la care a ajuns, un nepreţuit tezaur ştiinţific şi cultural dăruit de savantul român istoriei naţionale şi universale. Printre numeroasele probleme care au făcut obiectul cercetărilor sale se numără şi cele privind istoria economică a ţărilor române, cărora N. Iorga le-a consacrat o bună parte din rodnica sa muncă de crea- ţie ştiinţifică. Vastele lui preocupări de istorie universală i-au dat posibili- tatea să încadreze aceste probleme de economie românească în contextul general al istoriei economice europene, străduindu-se neîncetat să dovedeas- că similitudinea dintre fenomenele istorice din societatea noastră şi cele din sfera istoriei universale. în cadrul preocupărilor istoricului nostru de cercetare a fenomenelor manifestate în economia medievală a ţărilor române, un loc important îl ocupă studierea problemelor privitoare la vechile noastre meserii, aducînd în acest fel în centrul atenţiei rolul însemnat al micilor meşteşugari de la oraşe şi sate, în ansamblul economiei ţărilor române, din cele mai îndepăr- tate vremuri. înscriindu-şi printre multiplele sale preocupări şi cercetarea producţiei meşteşugăreşti de pe teritoriul ţării noastre, de la primele men- ţiuni documentare şi pînă în epoca modernă, îl. Iorga deschidea, de fapt, un nou şi interesant capitol din istoria poporului nostru. Numeroasele sale studii de analiză sau sinteză dedicate acestui inedit capitol, dublate de activitatea de editare a unor documente corespunzătoare, reflectă atenţia deosebită pe care o acorda Nicolae Iorga aşa-numitei „clase de mijloc” de la noi din ţară la începutul secolului al XX-lea, căreia programul parti- dului naţionalist-democrat votat în consfătuirea din 23—24 aprilie 1910 studu”. tomul îs. nr. 8. P. ■««wWW.daCQTnmam'ca. ro 1358 ŞT. OLTEANU îi consacrase o serie de reforme avantajoase 1. Unul din scopurile, mărturi- site de altfel de autor, ale studiilor lui privind vechile noastre meserii era şi acela de a face cunoscut trecutul acestei pături sociale, trecut care să constituie un imbold în dezvoltarea bazei ei materiale şi morale. Pentru realizarea acestui scop, X. Iorga a consacrat o bună parte din activitatea sa creatoare muncii de cercetare a vechilor noastre „industrii”, lăsînd în urma-i numeroase şi preţioase lucrări. Pentru a-i aprecia valoarea ştiinţifică, sensul şi ecoul îndelungatelor sale cercetări în această direcţie, pentru a-i fixa, în felul acesta, locul pe care-1 ocupă în istoriografia noastră ca istoric al problemelor producţiei meşteşugăreşti de pe teritoriul ţării noastre în decursul veacurilor, se im- pune cu necesitate examinarea următoarelor chestiuni în măsură să ne permită o justă apreciere a strădaniei istoricului nostru de a cerceta diver- sele aspecte ale problemei mai sus anunţate : stadiul cercetărilor în domeniul producţiei meşteşugăreşti pînă la apariţia lucrărilor lui JST. Iorga; etapele elaborării lucrărilor sale de analiză şi sinteză privitoare la vechile îndeletni- ciri meşteşugăreşti din ţările române (cristalizarea principalelor sale idei şi definitivarea lor în ultima etapă) ; rezultatele ştiinţifice obţinute. ★ Cercetarea producţiei meşteşugăreşti de pe teritoriul patriei noastre de-a lungul veacurilor de către generaţia de istorici din secolul al XlX-lea, spre deosebire de alte probleme, cum ar fi cea agrară de pildă, n-a constituit o preocupare majoră. Singurele consideraţii generale care au fost făcute în unele lucrări de sinteză 2 erau raportate la cîteva fenomene economice sau social-economice manifestate în economia ţărilor române din secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea mai cu seamă, ca, de pildă, problema originii breslelor, a procesului de organizare profesională a meşteşugarilor de la oraşe 3, formulîndn-se o serie de teorii de la teoria „colegiilor romane” la cea a „asociaţiilor germane” sau a „bratsvelor ruseşti”4 în scopul sublinierii asemănării, dacă nu identităţii, dintre fenomenul istoric româ- nesc şi cel european. Un capitol care a suscitat interes din partea unor istorici a fost cel referitor la vechile noastre meşteşuguri de artă, ca pictura, sculptura, orfe- vrăria, arhitectura, broderia. Interesul s-a manifestat mai cu seamă în semna- larea unor opere artistice dispersate, în special pe la mănăstirile din ţară, aşa incit valoarea lucrărilor existente constă mai ales dacă sînt privite sub 1 „Neamul românesc”, an. V (1919), nr. 51, 27 aprilie, p. 815. 2 In Istoria românilor de A. T. Laurian, p. I III, Iaşi, Buciumul român, 1853 (ed. a 3-a, Bucureşti, 1869; cd. a 4-a, 1873), de pildă, problemele economice silit complet ciudate. 3 A. D. Xenopol, Istoria românilor ilin Dacia Traianâ, voi. IV, Iaşi, 1891 (de la 1633 la 1821), cap. 3, p. 151-162. 4 A. D. Xenopol, Istoria românilor..., voi, IV, p. 151 — 162; vezi şi „Dreptul”, Buc., an. XXVIII, (1899), nr. 73, p. 594, unde Massim-Lenş susţine aceeaşi teorie; Episcopul Mclchisedec, Cronica Huşilor şi a episcopiei cu asemenea denumire. După documentele episcopiei ii alte monumente, Bucureşti, 1869, p. 268; M. Kogălniceanu, Ilistoire de la Dacie, des Vala- ques transdanubicns cl de la Valucliie, voi. I, Berlin, 1854, p. 238. www.dacoromanica.ro 3 PRODUCŢIA MEŞTEŞUGĂREASCA MEDIEVALA ÎN OPERA LUI N. IORGA 1359 acest unghi de vedere 5. Singurele aprecieri de ordin mai general asupra producţiei artistice din ţările române au fost făcute de A. D. Xenopol, care a considerat stăpînirea turcească asupra ţării noastre drept factorul principal al încetinirii dezvoltării artistice din societatea medievală româ- nească 6. Iată dar, pe scurt, care era situaţia în domeniul cercetării proble- mei meşteşugurilor medievale în ţările române în cursul secolului al XlX-lea. Această insuficientă cercetare a problemelor economice în general din tre- cutul patriei noastre, remarcată de P. S. Aurelian într-un memoriu prezen- tat în şedinţa Academiei Române din 18817, se datora atît lipsei unor cule- geri de documente care să centralizeze întregul sau aproape întregul ma- terial de informare atît de dispersat, cit şi curentului istoriografie predomi- nant agrar, care punea în umbră cercetarea unor probleme ca aceea asupra căreia stăruim. Precum se ştie, în ultima treime a secolului al XlX-lea se făcea din ce în ce mai simţită tendinţa nouă, orientarea tot mai vădită către dezvol- tarea industrială a României. Este vorba de acel curent de industrializare a ţării din care făceau parte P. S. Aurelian, Hodocin, Xenopol, Bariţ, Partenie etc., care prin activitatea lor în acest sens au înscris imul din capi- tolele însemnate ale istoriei gîndirii economice de la noi din ţară8. Curentul industrializator, care se desfăşura concomitent cu începu- turile unei şcoli istoriografice cu un mod nou de cercetare a istoriei — este vorba de şcoala istoriografică nouă, care rupea cu şcoala romantică —, a creat un climat mai favorabil orientării cercetătorilor către studierea vechi- lor noastre meserii, subliniind în chipul acesta existenţa în cadrul societăţii româneşti a unei vechi tradiţii în această sferă de activitate. Aşa se explică, mai cu seamă către sfîrşitul secolului al XJX-lea, interesul din ce în ce mai vădit al istoricilor faţă de realizările din trecut ale poporului nostru, 5 Episcopul Melcliisedec, O vizită la citeva mănăstiri şi biserici antice din Bucovina, In „Aii. Ac. Rom.”, seria II, t. VII, Secţia II, memorii şi notiţe; idem, Notiţe istorice şi arheo- logice adunate de pe la 48 mănăstiri şi biserici antice din Moldova, Bucureşti, 1885; Gr. Toci- lescu, Raporturi asupra citorva mănăstiri, schituri şi biserici din (ară, Bucureşti, 1886, extras din „An. Ac. Rom.”, seria II, t. VIII, Secţia II, memorii şi notiţe ; Gr. Mnsceleanu, Mănăstirea Seaca, in „Calendarul antic”, 1863 ; I. Burada, Despre crestăturile plutaşilor pe cherestele, Bucu- reşti, 1880 ; idem, Despre crestăturile şalvgăilor pe droburile de sare, în „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie”, an. 111 (1885), voi. V, fasc. I, p. 173 174. 6 A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, voi. III, 1890, p. 670 şi urm. 7 Memoriul era intitulat „Schiţe asupra stării economice a României in secolul al XYIII-lea”. 8 Intr-o serie de studii, A. D. Xenopol, adversarul teoriei liberului schimb, atunci la modă, militează pentru avantajele pe care le prezintă dezvoltarea intr-o ţară a industriei, iar nu a agriculturii. „Ţările agricole — spunea el — vor da cantităţi enorme de muncă brută pentru o citime foarte mică de inteligenţă (industrială). Ctte kile de grlu se Întreabă istoricul nostru — nu sint cuprinse in un ornic de Geneva? Sute de ţărani au asudat sub arşiţa soarelui luni de zile pentru a produce ceea ce ornicarul din Geneva a produs in puţine zile cu o osteneală mai mult intelectuală decit fizică. De aici urmează că ţara agricolă îşi dă toată munca locuitorilor ei in schimb pentru o mică porţiune din munca ţărilor industriale”. Urmă- rile pe plan social ale acestei situaţii sint arătate de acelaşi istoric in următoarele rinduri : „In zadar deci se strigă după libertate in o ţară curat agricolă, căci ea nu este cu putinţă decît acolo unde sint oameni liberi, iar oameni liberi nu se află decit in o ţară unde industria joacă un rol Însemnat” (A. D. Xenopol, Studii economice, Craiova, 1882, p. 9 şi 14 ; pentru combaterea teoriei liberului schimb, ibidem, p. 34 — 36). www.dacoromanica.ro 1360 ŞT. OLTEANU 4 în special faţă de nepreţuitul tezaur de artă care este unul dintre cele mai trainice capitole ale originalităţii spiritului românesc. Propunerea elabo- rării unui album de pictură antică, de sculptură, de desenuri ornamentale bisericeşti de la noi din ţară, făcută de ep. Melchisedec în 1880, este foarte semnificativă. „Această lucrare — arată episcopul — s-a făcut de mult în toate ţările civilizate ; este timpul ca şi România să nu mai fie lipsită de ea. Şi sfîrşind o asemenea lucrarea va fi totdeauna şi de mare onoare pentru naţiunea noastră. Ar fi în acelaşi timp şi dovada cea mai pipăită despre cultura şi despre inteligenţa românească, nu numai în prezent, dar şi în veacurile de mult trecute. Va lega cultura actuală cu acea trecută şi în multe domenii ne va emancipa de robia spirituală care ne împinge a căuta şi a adopta totul de la streini”8 9. TJn exemplu de orientare a cercetă- rilor către studierea vechii noastre producţii meşteşugăreşti îl constituie lucrările lui V. A. TJrechia din ultimul deceniu al secolului al XlX-lea, în care acesta aborda, pe baza cercetării unui număr însemnat de acte interne, o serie de aspecte deosebit de importante în legătură cu starea breslelor, a producţiei „industriale”, a „fabricilor” în diferite momente din cursul secolului al XVIII-lea şi la începutul celui următor, stăruind asupra obli- gaţiilor meşterilor breslaşi, asupra scutirii lor de unele impozite sau asupra sistemului protecţionist din acea vreme în domeniul industriei10. Iată, aşadar, cîteva aspecte care oglindesc eforturile istoricilor de la sfîrşitul secolului al XlX-lea de a orienta cercetările viitoare către studierea vechi- lor preocupări de producţie meşteşugărească din trecutul poporului nostru. Recapitulînd cele arătate pînă acum cu privire la stadiul cercetărilor în domeniul istoriei meşteşugurilor din ţările române pînă la apariţia lucră- rilor lui Xicolae Iorga, reţinem următoarele constatări principale: inexis- tenţa unor preocupări majore în această direcţie de cercetare, inexistenţa unor lucrări speciale închinate cercetării vechilor noastre meserii; consb deraţiile generale teoretice privind unele aspecte ale producţiei meşteşu- găreşti în ţările române făcute în diverse lucrări de sinteză, cu scopul de a integra fenomenul economic românesc în istoria universală, au avut mai cu seamă marele merit de a semnala o nouă direcţie de cercetare : aceea a istoriei vechilor noastre meserii, asupra căreia urmau să fie îndreptate parte dintre viitoarele eforturi ştiinţifice ale istoricilor noştri. Iată de ce, prin studiile sale închinate „industriilor” româneşti, Xicolae Iorga poate fi considerat, ca de altminteri în atîtea alte probleme, deschizătorul unui nou capitol de istorie românească. ★ Activitatea lui Xicolae Iorga la sfîrşitul secolului al XlX-lea a început, după cum am văzut mai sus, în condiţiile naşterii unui curent istoriografie nou, care avea să înceapă „printr-o ruptură hotărîtă faţă de şcoala roman- 8 „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie”, an. II; la N. Iorga, Miniaturile româneşti, Bucureşti, 1933, p. 5. 10 V. A. Urechia, Istoria românilor, t. I, Bucureşti, 1891, p. 38, 95, 280, 432 şi 452 ; t. II, Bucureşti, 1892, cap. XIII; t. III, Bucureşti, 1893, cap. XIV; idem, Din istoria breslelor, In „Convorbiri literare”, XXII p. 793. www.dacoromanica.ro 5 PRODUCŢIA MEŞTEŞUGĂREASCA MEDIEVALA IN OPERA LUI N. IORGA 1361 tică”11, dominată de puternica personalitate a lui Bogdan Petriceicu Has- deu, şcoală pe care, aşa cum ne mărturiseşte însuşi IST. Iorga, „am cunos- cut-o şi, adaug chiar, am îndurat-o”12. Semnificativă pentru poziţia lui Iorga faţă de curentul romantic este o altă mărturisire a sa în legătură cu unele împrejurări de la sfîrşitul secolului al XlX-lea. Cu prilejul scrisorii de recomandare pe care Hasdeu i-a făcut-o lui X. Iorga către Louis Leger la Paris, istoricul nostru ne relatează că Leger, citind scrisoarea prin care era prezentat lui şi colegilor săi, i-a spus : „Am multă stimă pentru dl. Has- deu, dar nu-i împărtăşesc opiniile asupra chipului în care trebuie scris în domeniul filologic sau al istoriei. Eram de aceeaşi părere — arată X. Ior- ga — dar la vîrsta mea nu îndrăzneam s-o spun”13. Reprezentant al unei epoci noi de metodă şi cugetare, de construcţie şi de formă istorică, cum însuşi se considera14, Xicolae Iorga a înlăturat concepţia romantică, falsa erudiţie, din scrierea istoriei15. Unul dintre principiile de bază ale noului curent istoriografie căruia îi aparţinea X. Iorga cerea crearea unei istorii sprijinite pe documentul contemporan; sprijinirea oricărei afirmaţii de orice ordin şi de orice treaptă prin mărturii autentice16. Pentru cercetarea pro- blemei producţiei meşteşugăreşti, ca de altfel şi a celorlalte probleme din trecutul poporului român, era necesară centralizarea miilor de documente existente, şi mai ales publicarea (sau republicarea celor mecorespunzător editate)17 în mari colecţii, spre a înlesni astfel munca cercetătorului. Sub imperiul acestei necesităţi şi-a început marele nostru istoric activitatea sa, publicarea izvoarelor documentare şi narative constituind o acţiune per- manentă, care s-a desfăşurat paralel cu elaborarea studiilor de analiză şi sinteză istorică. Evoluţia preocupărilor lui privind studierea vechilor noas- tre meşteşuguri se încadrează în trei importante etape, delimitate prin apa- riţia unor lucrări de sinteză asupra procesului de dezvoltare a producţiei meşteşugăreşti în ţările române (ele însele rod al lucrărilor analitice efec- tuate asupra diferitelor aspecte ale dezvoltării meşteşugurilor), oglindind, pe de o parte, evoluţia mijloacelor de informare ştiinţifică, iar pe de alta evoluţia procesului de maturizare intelectuală (cristalizarea şi definitivarea principalelor sale idei). u N. Iorga, Romantism şi naţionalism in istoriografia românească (conferinţă ţinută la Şcoala de Înalte studii din Paris, februarie 1935), In Generalităţi cu privire la studiile istorice, Bucureşti, 1944, p. 180. 12 Ibidem, p. 177. 13 Ibidem, p. 178. 14 N. Iorga, Două concepţii istorice, cuvlntare ţinută la 17 mai 1911, cu prilejnl intrării la Academia Română, Bucureşti, 1911, p. 13. 15 Şt. Meteş, Bibliografia scrierilor lui N. Iorga, viaţa şi aclivilalea sa, Bucureşti, 1913, p. XXI. Vorbind despre vechea şi noua şcoală istoriografică, N. Iorga arată că „e tot atlta deosebire Intre această formă şi cea veche ca Intre muzica de salon a operelor veacului al XVIII-lea, între melodia de sine stătoare a lui Rossini şi uriaşele simfonii wagneriene ale artei moderne, în care se Încearcă, făclnd şi dezarmoniei loc, să se dea răsunetul adine al sufletului omenesc Întreg” (N. Iorga, Două concepţii istorice, p. 21). 13 N. Iorga, Două concepţii istorice, p. 11. 17 Vorbind de schimbarea bazelor istoriei românilor la sfîrşitul secolului al XlX-lea şi la Începutul secolului următor, N. Iorga arăta : „Din nenorocire, cea mai mare parte a mate- rialului (dinainte) era greşit. Ediţiile de texte insuficiente, publicaţiile de documente pline de greşeli, faptele scoase sau fără critică, sau cu o critică neîndestulătoare”. www.dacoromanica.ro 1362 ŞT. OLTEANU 6 O primă etapă se încheie cu apariţia în 1906 a primei lucrări de sin- teză asupra dezvoltării meşteşugurilor din ţările române, intitulată Nego- ţul şi meşteşugurile în trecutul românesc, lucrare care formează volumul al III-lea din Istoria românilor în chipuri şi icoane. Această primă operă de sinteză a putut fi elaborată în urma efor- tului lui X. Iorga de lărgire a bazei documentare, incomparabile ca bogăţie a materialului faptic cu cea a predecesorilor săi, publicînd în acest sens un însemnat număr de izvoare privind istoria patriei noastre, cuprinse în marile colecţii „Studii şi documente”, „Hurmuzaki” etc.18. Dar ceea ce i-a ajutat în mod efectiv la elaborarea sintezei sus amin- tite a fost efectuarea unor studii analitice, de întindere mică de obicei, asupra diferitelor ramuri de producţie meşteşugărească, care i-au clarificat multe dintre problemele ce aveau să constituie capitole ale viitoarei sin- teze. în munca de elaborare a acestor lucrări s-au cristalizat unele dintre cele mai importante idei care vor fi definitivate în cercetările din etapele ulterioare. Aşa, de pildă, o serie de studii cu caracter analitic au fost con- sacrate cercetării meşteşugului construcţiei din trecutul poporului nostru, oprindu-se atît asupra meşterilor localnici (menţionaţi mai frecvent în actele secolelor XVIII şi XIX), cît şi asupra celor străini veniţi la noi la cererea domnului sau boierilor19. Analiza temeinică a realizărilor acestora, multe dintre ele păstrate pînă în zilele noastre şi apreciate ca „izvor de mîndrie, comoară de ştiinţă şi o nepreţuită moştenire de frumuseţe”, a condiţionat cristalizarea unor idei deosebit de valoroase, cum ar fi, de pildă, cea a receptivităţii de către meşterii noştri a influenţelor străine manifestate în arhitectura epocii şi adaptarea acestor influenţe la condiţiile locale, rezultînd astfel stilul arhi- tectonic românesc, idee care, aşa cum vom vedea mai departe, va fi defi- nitivată în lucrările ulterioare. f Alte studii au fost închinate cercetării unor preocupări din domeniul prelucrării ţesăturilor, al prelucrării pieilor sau din sfera meşteşugurilor de artă (sculptură, pictură, lucrul metalelor preţioase, broderia etc.) mani- festate în decursul vremii pe teritoriul patriei noastre, prilej cu care X. Ior- ga a făcut preţioase aprecieri asupra procesului de cristalizare a diferitelor 18 Plnă in 1906 apăruseră deja 13 volume din „Studii şi documente”, una dintre cele mai interesante colecţii in ceea ce priveşte editarea documentelor interne; alte cileva volume, cuprinzind şi ele diferite materiale documentare, erau deja intr-o fază înaintată de pregătire pentru tipar, conţinutul lor fiind cunoscut de autor. Un număr Însemnat de documente fuseseră de asemenea publicate in marea colecţie „Hurmuzaki” Încă din ultimii 10 15 ani ai veacului al XlX-lea, Iorga fiind el însuşi de la volumul al X-lea Înainte editor al cilorva volume, în 1899 — 1900 N. Iorga publicase lucrarea Documente româneşti din arhivele Bistriţei (scrisori domneşti şi scrisori private), P. I, II, Bucureşti, 1899 1900, un bogat izvor de surse privind relaţiile dintre meşteşugarii din Bistriţa ardeleană şi cei din oraşele din Moldova, precum şi culegerea de Documente şi cercetări asupra istoriei financiare şi economice a Principatelor române, Bucureşti, 1900. La acestea se mai pot adăuga o sumedenie de alte documente publicate separat, sub forma unor mici note, Însemnări etc. 19 N. Iorga, Meşteri din alte vremi, in „Literatură şi artă”, IV (1899), p. 686 — 693 ; idem, Istoria românilor In chipuri şi icoane, voi. II, Bucureşti, 1905, P- 1—45. www.dacoromanica.ro 7 PRODUCŢIA MEŞTEŞUGĂREASCA MEDIEVALA IN OPERA LUI N. IORGA 1363 stiluri de lucru întîlnite şi a evoluţiei acestor preocupări în decursul veacurilor20. Pe baza clarificărilor obţinute cu prilejul întocmirii acestor studii preliminare, Nicolae Iorga a elaborat în 1906 prima sinteză asupra dezvol- tării meşteşugurilor pe teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti, începînd cu primele menţiuni documentare cuprinse în marile colecţii de docnmente deja existente. Necesitatea unei asemenea sinteze este relevată de autor chiar în prefaţa lucrării, unde, constatînd existenţa unor studii disparate despre „meşterii noştri sau acei meşteri de aiurea care lucrau şi pentru noi”, el remarcă utilitatea unei lucrări de ansamblu, arătînd că „lucrurile se înfă- ţişează altfel atunci cînd se cuprinde cu privirea întregul cîmp de cerce- tare, cînd se leagă între dînsele lucrările ce ni s-au păstrat şi se orînduiesc într-o singură dezvoltare, cînd, în sfîrşit, această dezvoltare e lămurită prin adăogirea, prin alăturarea cadrului general de cultură”21. Lucrarea de sinteză Negoţul şi meşteşugurile în trecutul românesc este consacrată, după cum o arată însuşi titlul, cercetării celor două categorii economice fundamentale : producţiei şi circulaţiei mărfurilor pe teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti din cele mai vechi timpuri. Tratarea laolaltă a acestor importante probleme de istorie economică, în lucrarea pomenită, vădeşte o justă înţelegere a interdependenţei celor două fenomene, a condi- ţionării lor reciproce, cu recunoaşterea şi aprecierea cuvenită chestiunii atît de importante a procesului de separare dintre producţie şi circulaţie în istoria medievală a patriei noastre. Mai tîrziu, pe măsură ce baza docu- mentară va fi mai mult lărgită, N. Iorga va consacra fiecăreia dintre cele două probleme lucrări monografice separate. Tot atunci va fi unificată şi tratarea meşteşugurilor, separat făcută în lucrarea asupra căreia stăruim, atunci cînd este vorba de meşteşugul picturii şi sculpturii, pe de o parte, şi celelalte meşteşuguri, pe de alta. Istoria producţiei meşteşugăreşti pe teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti începe, în lucrarea lui N. Iorga, o dată cu întemeierea statelor feudale de sine stătătoare şi se opreşte către mijlocul secolului al XlX-lea. De fapt, cele mai multe pagini sînt închinate meşteşugurilor din secolul al XVIII-lea înainte, perioadă pentru care izvoarele au fost mai numeroase. Insuficienţa materialelor de informare pentru perioada anterioară secolului al XVII-lea, şi mai cu seamă carenţa totală a documentelor privind producţia meşteşugărească în vremea dinaintea întemeierii statelor feudale româneşti (secolele X—XIV), explică tendinţa autorului de a schiţa dezvoltarea meş- teşugurilor, preluarea lor de către localnici de la străini începînd din seco- lul al XV-lea, sub înrîurirea culturii apusene şi răsăritene 22. La baza pre- 20 N. Iorga, Istoria românilor in chipuri şi icoane, voi. I, Bucureşti, 1905, p. 105 — 107, Vezi şi lucrarea Farmacia in ţările române (cap. IV din Istoria românilor In chipuri şi icoane, voi. II, p. 171 — 183), unde slnt prezentate cele mai vechi menţiuni documentare privind preo- cupările medicale din ţările noastre in evul mediu ; pentru unele consideraţii asupra rolului meşteşugarilor in procesul de apariţie a aşezărilor urbane medievale, a se vedea lucrarea Drumuri şi oraşe din România, ed. I, Bucureşti, 1903, p. 170. 21 N. Iorga, Negolul şi meşteşugurile In trecutul românesc, Bucureşti, 1906, p. 3 — 4. 22 N. Iorga, Negofut şi meşteşugurile in trecutul românesc, p. 9 — 10, 18, 33, 38 şi 156. www.dacoromanica.ro 1364 ŞT. OLTEANU 8 zentării preocupărilor meşteşugăreşti X. Iorga a pus principiul ramurii de producţie, iar tratarea categoriilor de meşteşuguri a fost concepută pe unităţi social-economice (sat, oraş), considerînd meşteşugul specializat, deosebit de preocupările casnice23. Diversele specializări însă nu sînt prezentate în ordinea apariţiei lor, ceea ce îngreuiază înţelegerea gradului de manifestare, în diferite epoci, a procesului de diviziune a muncii, a procesului de specializare în cadrul ramurii de producţie de bază. Lipsa din lucrare a consideraţiilor de ordin tehnologic nu îngăduie cititorului să-şi facă o imagine asupra evoluţiei tehnicii meşteşugăreşti medievale pe teritoriul ţărilor române. în cursul cercetării, Xicolae Iorga a sesizat diferitele trepte de dezvoltare a producţiei meşteşugăreşti, mai cu seamă sub aspectul organizării ei: micul meşteşug, munca la domiciliu, manufactura („fabrică”), fără însă a stărui asupra importanţei deosebite pe care o prezentau ultimele două forme în procesul de înnoire socială care se făcea tot mai mult simţit în ţările române începînd de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea24. Problemele de protecţionism domnesc asupra „industriei”, de încu- rajare a acesteia, în cursul secolului al XVIII-lea şi în cel următor, au găsit un larg ecou în lucrarea istoricului român 25, deopotrivă de atent şi la mani- festarea în acea vreme a unor curente de gîndire economică. „în tot acest veac — arată X. Iorga — înţelepciunea de stat în opera de progres prevede ca o datorie din partea oricărui stăpînitor, neatîrnat sau supus altuia, «în- curajarea industriei». A scoate cît mai puţini bani din ţară, a păstra cît mai bine aurul şi argintul, a produce într-o măsură cît mai largă bogăţiile fireşti ale pămîntului naţional, aceasta se cere de la o cîrmuire care vrea să fie lăudată de opinia publică şi care caută a se învrednici de recunoaşte- rea «filozofilor», cugetătorilor politici care o stăpînesc”26. Eecomandarea făcută cîrmuitorilor Eomâniei de la începutul secolului al XX-lea în ceea ce priveşte încurajarea producţiei industriale, unul din imperativele vremii, este în acest citat evidentă. Cercetarea procesului de organizare profesională a meşteşugarilor, cu întreaga lui structură internă (funcţiile breslelor, ierarhia internă din cadrul lor, organizarea juridică etc.), pe baza mai cu seamă a noilor sta- tute de breaslă 27, i-a dat posibilitatea istoricului român să sublinieze con- ţinutul asemănător al instituţiei breslelor medievale româneşti cu cel al breslelor din celelalte ţări europene, avînd fiecare însă trăsături specifice condiţiilor social-economice în care acestea s-au dezvoltat. 23 „Pentru multe lucruri fiecare sătean se pricepea mai bine sau mai rău, pentru foarte multe era priceperea femeilor din casa lui; dar erau citeva pentru care se cere o anumită pregătire şi o practică neîntreruptă. Astfel nu oricine poate ciopli piatra pentru temelia, pentru uşăria, pentru cadrele de fereastră ale unei biserici; nu oricine etc. etc. îndeletnicirea lor ajungea apoi o poreclă pentru ei, un nume de familie pentru urmaşi şi in acest fel s-a păstrat amintirea unor ocupaţii de mult pierdute” (ibidem, p. 158 — 159). 24 N. Iorga, Negoţul şi meşteşugurile in trecutul românesc, p. 133 şi cap. IV—XI. 26 Ibidem, p. 179 — 203. 24 Ibidem, p. 182. 27 Ibidem, p. 177-178. www.dacoromanica.ro 9 PRODUCŢIA MEŞTEŞUGĂREASCA MEDIEVALA ÎN OPERA LUI N. IORGA 1365 în faţa tabloului realizărilor lui X. Iorga din faza de început a acti- vităţii sale creatoare pe tărîmul cercetăi’ii problemei producţiei meşteşu- găreşti medievale de pe teritoriul Moldovei şi Ţării Eomâneşti socotim necesar să precizăm limitele procesului de îmbogăţire a cunoştinţelor is- torice în domeniul amintit, în raport cu ceea ce istoriografia secolului al XlX-lea datora, în această privinţă, predecesorilor săi. Din cele prezentate pînă aici se desprind următoarele constatări principale. Pentru prima oară în istoriografia românească apărea o sinteză închi- nată cercetării vechilor noastre meşteşuguri coborînd în trecutul poporului nostru pînă la mijlocul secolului al XlV-lea. Pentru prima oară se încerca o tratare sistematică a tuturor catego- riilor de meşteşuguri, oglindite în documentele cunoscute la acea vreme, deosebite de preocupările casnice, sistematizate pe ramuri de activitate şi pe unităţi social-economice (sat, oraş), modalitate de tratare şi probleme de conţinut cu totul noi faţă de ceea ce realizaseră înaintaşii lui. Ideea pri- vind modul de înţelegere a influenţelor străine, apuseană sau răsăriteană, manifestate în sfera meşteşugurilor de artă mai cu seamă, pe care am văzut-o cristalizîndu-se într-unul dintre studiile sale de analiză anterioare, capătă, în sinteza de mai sus, o mai mare precizare. Aceste influenţe străine recep- tate de meşterii noştri au fost altoite pe fondul autohton, dînd naştere unor şcoli şi stiluri româneşti. „Astfel — spune X. Iorga —, unind elemente răsăritene cu elemente apusene, datine ale grecilor cu ale saşilor şi poloni- lor, bizantinismul cu arta gotică şi potrivind acest amestec şi după canoanele ideale ale frumuseţii şi după nevoile reale ale climei şi naturii ţării noastre, a priveghiat Ştefan cel Mare la crearea artei moldoveneşti”28; sau în altă parte acelaşi Iorga arăta că „altă dată, în scris, ca şi în meşteşugul clădirii, al zugrăvelii, al lucrării metalelor scumpe, al cusăturilor de tot felul, aveam poteci care nu erau şi ale altora şi pe care noi le deschisesem pentru folosul nostru” 29. Drumuri noi a deschis X. Iorga şi în cunoaşterea etapelor de dezvol- tare a producţiei meşteşugăreşti, stăruind, dată fiind importanţa lor, asu- pra ultimei faze de dezvoltare a producţiei, anume cea caracterizată prin apariţia „fabricilor”. Abia mai tîrziu va acorda autorul importanţa cuve- nită acestui capitol, care cuprindea, de fapt, procesul de apariţie a manufac- turilor pe teritoriul ţărilor române. în problema organizării profesionale a meşteşugarilor, deşi s-au adus unele lucruri noi faţă de ceea ce se ştia pînă la el (ne referim la procesul de organizare internă a breslei pe baza statutelor de breaslă nou descope- rite), procesul de constituire a breslelor meşteşugăreşti, cauzele fundamen- tale ale apariţiei lor au rămas în stadiul insuficient argumentat, aşa cum fuseseră prezentate de istoriografia secolului al XlX-lea. Privite în general, cercetările lui Xicolae Iorga asupra meşteşugurilor din trecutul poporului nostru efectuate în prima fază a activităţii sale cre- atoare, încheiate cu apariţia lucrării de sinteză asupra căreia am stăruit, 28 N. Iorga, Istoria românilor in chipuri şi icoane, voi. II, p. 23. 29 Ibidem, p. 3. www.dacoromanica.ro 1366 ŞT. OLTEANU 10 reprezintă, cu lipsurile semnalate mai sus, atît ca metodologie, cit şi ca valoare ştiinţifică a problemelor de fond cercetate, un pas serios înainte faţă de tot ceea ce istoriografia de pînă la el realizase sub acest unghi de vedere, o depăşire atît ca volum, dar mai ales calitativ, a eforturilor înain- taşilor săi. Atenţia acordată în continuare aceleiaşi probleme, pe măsura culegerii de noi şi noi izvoare documentare, dovedeşte gradul înalt de con- ştiinţă profesională a autorului de a adînci unele chestiuni insuficient ana- lizate şi argumentate, de a corecta anumite afirmaţii, de a infirma chiar, acolo unde noua bază documentară o cerea, unele concluzii anterior făcute. Aceste principii de etică profesională caracterizează a doua etapă a muncii sale de cercetare a problemei producţiei meşteşugăreşti medievale de pe teritoriul patriei noastre, care se încheie cu apariţia în 1927 a celei de-a doua lucrări de sinteză asupra meşteşugurilor la români. ★ Lucrarea Istoria industriilor la români, apărută în 1927, reprezintă punctul maxim al cercetărilor întreprinse pînă atunci de Nicolae Iorga în domeniul producţiei meşteşugăreşti medievale de pe teritoriul patriei noastre. Noua sinteză a fost elaborată în urma acumulării în perioada dintre 1905 şi 1927 a unui număr impresionant de documente relative la istoria patriei noastre 30. Datele noi cuprinse în noul material documentar acumulat i-au per- mis lui Nicolae Iorga să reia cercetarea problemei privind dezvoltarea meş- teşugurilor pe teritoriul patriei noastre pentru elucidarea unor aspecte nestudiate sau insuficient argumentate în lucrările existente. Cele peste 25 de mici articole publicate în această a doua etapă a activităţii sale ştiin- ţifice în domeniul cercetării producţiei meşteşugăreşti din trecutul nostru istoric 31 sînt închinate unui număr de circa 10 ramuri de activitate meşte- 30 în afara celor două mari colecţii de documente („Hurmuzaki" şi „Studii şi docu- mente”) cărora N. Iorga le-a asigurat in continuare apariţia (circa 7 volume din „Hurmuzaki” şi 15 din „Studii şi documente”), o serie de alte colecţii şi culegeri de documente apăreau de sub teascurile tipografiei editate fie de acelaşi autor (N. Iorga, Scrisori şi zapise de meşteri români, Bucureşti, 1926; idem, Inscripţii), fie de alţi istorici (I. Bogdan, Documente privitoare la rela(iile Ţării Româneşti ca Braşovul şi cu Ţara Ungurească, Bucureşti, 1905; Gh. Gliibă- nescu, Surele şi izvoade, Bucureşti, 1906 — 1919; idem, Ispisoace şi zapise, Bucureşti, 1906 — 1919; I. Bianu, Documente româneşti, Bucureşti, 1907; I. Antonovici, Documente birlădcne, Birlad, Huşi, 1911 — 1926; T. V. Ştefanelli, Documente din vechiul ocol al Clmpulungului Moldovenesc, Bucureşti, 1915). Alte materiale de informare apăreau în diversele publicaţii periodice de specialitate, mult mai numeroase decît în etapa anterioară, ca, de exemplu, „Ana- lele Academiei Române”, „Creşterea colecţiilor”, „Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice”, „Buletinul Comisiei Istorice a României”, „Revista istorică”, „Ioan Neculce” etc. 31 Bresla blănarilor din Botoşani, în „An. Ac. Rom.”, Seria Ist. XXXIV (1911); Privi- legiile şangăilor de la Tg.-Ocna, Bucureşti, 1915; Vechiul meşter de tipar, în „Neamul româ- nesc”, 1919, nr. 150, 153—154, 156 şi 158 — 160; Un eroilor armean al Curţii (1739), în „Revista istorică”, 1919, p. 100; Arginlurile lui Constantin Brincoveanu, In „Bul. Corn. Mon. Ist.”, 1914, p. 97 — 110 ; Cel dinlii zugrav moldovean, în „Bul. Corn. Mon. Ist.”, 1914, p. 193 ; Sculptorul lui Duca vodă, în „Bul. Corn. Mon. Ist.”, 1915, p. 46 ; Un zugrav la 1742, în „Bul. Corn. Mon. Ist.”, 1915, p. 46; Un pictor român in Ardeal, în „Bul. Corn. Mon. Ist.”, 1915, p. 46; Portretele lui Constantin Brincoveanu, în „Bul. Corn. Mon. Ist.”, 1915, p. 49 —54 ; Tapiţeriile doamnei Tudosca a lui Vasile Lupu, In „Bul. Corn. Mon. Ist.”, 1915; Vechi pictori, in „Neamul românesc”, 1919, nr. 139; Note asupra carnetului de pictori români din sec. XVII —XVIII, In Ades du www.dacoromanica.ro 11 PRODUCŢIA MEŞTEŞUGĂREASCA MEDIEVALA IN OPERA LUI N. IORGA 1367 şugărească dintre cele mai variate, meşteşugurile de artă ocupînd cel mai mare spaţiu. Dintre problemele mai importante discutate în aceste articole menţionăm pe cele privitoare la viaţa de breaslă 32, la procesul de speciali- zare a meşteşugurilor, la formele de producţie meşteşugărească (la comandă, pentru vînzare)33 şi la importanţa acestora în dezvoltarea comerţului ro- mânesc, unele consideraţii privind tehnica prelucrării metalelor preţioase 34 sau formarea oraşelor35 etc., probleme care vor fi reluate în lucrarea de sin- teză Istoria industriilor la români, din 1927. Un moment important în cer- cetarea meşteşugurilor artistice îl constituie apariţia în 1922 a lucrării lui 17. Iorga şi Gli. Balş Ilari roumain, consacrată în cea mai mare parte stu- dierii arhitecturii religioase a bisericilor şi mănăstirilor în cadrul cărora s-au dezvoltat multe meşteşuguri artistice : broderia, argintăria, sculptura, pictura, tiparul. Folosind ultimele descoperiri, autorul reia pe un plan su- perior unele probleme abordate în studiile sale anterioare, completînd şi infirmînd chiar unele susţineri emise în lucrările de început 36. în aprecierea valorii ştiinţifice a lucrărilor lui IST. Iorga din această etapă privind producţia meşteşugărească trebuie să ţinem seama şi de cer- cetările întreprinse în această direcţie de unii dintre istoricii vremii. Pînă în 1927 apăruseră cîteva lucrări în care au fost dezbătute unele aspecte ale produci iei meşteşugăreşti37 38; apăruseră chiar şi unele studii de întindere mai mare şi cu un caracter mai general asupra dezvoltării ,.industriale” din ţara noastră r8, încercîndu-se o cercetare sistematică a principalelor probleme legate de producţia meşteşugărească. Congres tic l'histoirc de l'art, 1923; Zugravi domneşti, in „Revista istorică”, 1926; Argintăria moldovenească in sec. X VIII, în „Bul. Corn. Mon, Ist.”, 1927, p. 54 56 ; La musique roumaine, Paiis, 1925; Medici streini la noi, in „Revista istorică”, 1917, p. 24; Ştiri noi privitoare la medici, in „Revista istorică”, 1917, p. 92 94; Comunicări şi descoperiri in domeniul vechei noastre arie, in „Neamul românesc”, 1910, p. 549 560; L’art populaire cn Roumanie, son caractere, ses rapporls ci son origine, Paris, 1923 ele. ; vezi şi Istoria comerţului românesc, Bucureşti, 1925, unde se dau numeroase dale şi despre meşteşugari. 33 N. Iorga, Breasla blănurilor din Botoşani, in „An. Ac. Rom.”, XXXIV (1911); idem, 'trecutul românesc prin călători. Lecţii (inute la Şcoala de război, Bucuroşii, 1920, p. 86 — 87; idem, Scrisori şi zapisc de meşteri (prefaţă). 33 N. Iorga, Scrisori şi zapise de meşteri români, publicate pentru societatea naţională de credit industrial, Bucureşti, 1926, p. III IV; acum pare să se li conturat la N. Iorga necesitatea elaborării unei noi istorii a meseriilor Ia români, vezi prefaţa, p. III ; idem, Istoria comerţului românesc, voi. I (prefaţă). 31N. Iorga, Contribu(ii la istoria bisericii noastre. I. Despre mănăstirea Neamţului, şedinţa de la 16 decembrie 1911, p. 2. 35 N. Iorga, Drumuri şi oraşe din România, ed. a 2-a, Bucureşti, 1915, p. 170. 36 Vezi recenzia făcută de G. Oprescu asupra lucrării L’art roumain, in „Anuarul Insti- tutului de istorie din Cluj”, 1923, II, p. 387 388. Lucrarea impresionează prin detalii şi, aşa cum subliniau contemporanii,....... toată istoria ţării ne trece pe dinaintea ochilor. Rămii uimit in faţa acestei memorii unice, căreia nu i scapă nimic din imensul material documentar consultat”. Apărută la Paris, cartea menţionată avea menirea să facă cunoscut străinilor, geniul artist ic al poporului român (ibidem). 37 Sig. Prager, Blănăria in trecutul ţărilor româneşti, Bucureşti, 1905 ; T. Pamfiie, Indus- tria casnică la români, trendul şi starea ei de astăzi, Bucureşti, 1910. 38 V. Madgearu, Zur induslriciien Rntwicklung Rumânien : Die rorstrefen des Fabrik- sgstems in der li alachei, 1910. www.dacoromanica.ro 1368 ŞT. OLTEANU 12 Rezultatele ştiinţifice obţinute atît în studiile personal efectuate, cît şi în cele ale istoricilor contemporani, l-au ajutat pe istoricul nostru în elaborarea în cursul anilor 1926—1927 a sintezei sale de bază Istoria indus- triilor la români, care venea să încoroneze întreaga sa activitate de cercetare în domeniul pomenit, şi mai cu seamă stăruitoarea activitate din deceniile II şi III ale secolului al XX-lea, etapă pe care o considerăm cea mai fecundă şi cu un conţinut de idei deosebit de valoros, reflectînd nivelul de maturi- tate ştiinţifică deplină în cercetarea problemei asupra căreia stăruim. Problemele expuse în lucrare, formulate şi sistematizate după criterii ştiinţifice, indică, în comparaţie cu prima sa lucrare de sinteză — Negoţul şi meşteşugurile —, o treaptă superioară în înţelegerea problematicii abor- date, un stadiu de limpezire a unor chestiuni altă dată confuz prezentate, un mod de organizare a materialului judicios întocmit. Limitele perioadei de cercetare au rămas în general aceleaşi: mijlocul secolului al XIY-lea — mijlocul secolului al XlX-lea, după care viaţa de breaslă intră, potrivit părerii lui X. Iorga, într-o epocă de „criză”39. Spaţiul acordat veacurilor de început este de data aceasta mai larg, ca urmare a sporirii materialului documentar, accentul principal rămînînd totuşi pe secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea. Procesul de separare dintre producţie şi circulaţie şi-a găsit confir- marea în lucrare prin tratarea independentă a celor două sfere ale economiei. Cu doi ani în urmă, Xicolae Iorga închinase schimbului de produse de pe teri- toriul patriei noastre o lucrare separată, în care emitea importanta teză a interdependenţei celor două categorii economice, recunoscînd rolul pri- mordial al producţiei în raport cu cel al schimbului. „Lipsa unei activităţi meşteşugăreşti intense în primele veacuri ale existenţei societăţii româ- neşti — arăta X. Iorga — constituie cauza unei slabe activităţi comerciale”40. Istoria industriilor la români este rezervată cercetării tuturor categoriilor de meşteşugari, făcîndu-se un pas important înainte pe linia studierii meş- teşugurilor de artă în contextul general al producţiei meşteşugăreşti. Auto- rul remarcă şi în această sinteză deosebirea dintre preocupările casnice, cărora le consacră capitolul de început41, şi meşteşugul propriu-zis, spe- cializat. Unele consideraţii cu privire la apariţia meşteşugarului specializat, deci cu privire la a doua diviziune socială a muncii (separarea meşteşugurilor de agricultură), vădesc o oarecare tendinţă de exagerare a rolului comerţului în procesul de evoluţie a preocupărilor casnice către meşteşugul specializat. Vorbind de îndeletnicirile casnice, X. Iorga arată că, „totuşi, măcar pe alocuri oameni mai dibaci, mai iscusiţi, au ajuns, de la un timp încoace, de cînd banul apornit să umble (subl.ns. — Şt. O.) şi timpul n-a mai fost aşa de ieftin, să lucreze nu numai pentru dînşii, dar pentru comunitatea rurală întreagă. Meşterul sătesc apare astfel”42. Or, precum se ştie, apariţia meşteşugarului 39 N. Iorga, Istoria industriilor la români, cap. „Criza”. 40 N. Iorga, Istoria comerţului românesc, voi. I (prefaţă); vezi şi subtitlul lucrării : Teri- toriul românesc înainte de români ca valoare de producţie şi de schimb, semnificativ In aceastăi privinţă. 41 N. Iorga, Istoria industriilor la români, p. 3 15. 42 Ibidem, p. 16 17. www.dacoromanica.ro 13 PRODUCŢIA MEŞTEŞUGĂREASCA MEDIEVALA IN OPERA LUI N. IORGA 1369 specializat se datoreşte necesităţilor mereu crescînde ale locuitorilor în con- diţiile dezvoltării generale a societăţii de pe un anumit teritoriu, prima etapă a producţiei meşteşugăreşti fiind cea la comanda consumatorului, fenomen care nu presupune neapărat existenţa pieţei de schimb. Studierea meşteşugurilor pe baza ramurii de producţie i-a dat posi- bilitatea autorului să surprindă fenomenul de diferenţiere petrecut în inte- riorul unei anumite ramuri meşteşugăreşti şi să observe ritmul acestor spe- cializări în mediul rural sau urban. Lipsa unui material documentar abun- dent pentru vremea de început l-a împiedicat însă pe îl. Iorga să urmărească evolutiv procesul de specializare şi să stabilească anumite etape de dezvoltare a meşteşugurilor în decursul perioadei cercetate. Ilustrarea, aproape a tutu- ror aspectelor cercetate, cu material documentar din secolul al XVIII-lea şi din prima jumătate a celui următor lasă neclară imaginea vechimii dife- ritelor ramuri de producţie. O conturare mai precisă se constată în prezentarea meşteşugurilor pe unităţi social-economice (sat, oraş). Deşi n-a fost neglijat în întregime, totuşi domeniul feudal n-a fost considerat, din punctul de vedere al dez- voltării producţiei meşteşugăreşti, o unitate social-economică distinctă. Datele privitoare la meşterii domeniali (de la curţile boiereşti sau de pe lîngă mănăstiri) au fost prelucrate, de obicei, în cadrul meşteşugului sătesc. Ca şi în lucrările sale anterioare, stadiul manufacturier de dezvoltare a producţiei meşteşugăreşti a reţinut în chip deosebit atenţia autorului, reflectînd importanţa acordată acestei categorii economice. Totuşi, nici acum îl. Iorga nu reuşeşte să prezinte o analiză temeinică a procesului de orga- nizare economică a producţiei sub forma atelierelor manufacturiere sau „fabrici”, cum le numeşte autorul, pe care le consideră „reproducerea în mic a manufacturilor” recomandate de „filozofia” apuseană 43, a rolului lor în contextul general al înnoirilor sociale. Subliniind interdependenţa dintre meşteşug şi constituirea oraşelor noastre medievale, îl. Iorga aborda importanta teză a rolului meşteşugari- lor în geneza şi dezvoltarea oraşelor medievale de pe teritoriul ţărilor ro- mâne. „Oraşele noastre — arată îl. Iorga — au la origine fie o cetate zidită de domnie, fie sat sau tîrg organizat în vederea desfacerii produselor în jurul cărora s-au strîns meseriaşii şi negustorii”44. „între cei dintîi orăşeni din amîndouă ţările — arată în continuare autorul — cea mai mare parte erau, fără îndoială, meşteri”45. Observăm aici însemnătatea deosebită pe care o acorda istoricul român producţiei ca atare în apariţia primelor noastre oraşe 46. 43 N. Iorga, Isloria industriilor la români, p. 183. 44 Ibidem, p. 30 — 31 ; vezi şi Drumuri şi oraşe, de acelaşi autor, unde se discută originea laşului (p. 170). 46 Ibidem, p. 31. 48 Din păcate insă, aceşti meşteşugari care au imprimat unei aşezări, prin activitatea lor, caracterul urban au fost consideraţi de N. Iorga străini de origine (Istoria industriilor la români, p. 30), aceasta In ciuda faptului că el nu excludea posibilitatea existenţei meşterilor autohtoni Încă din cele mai vechi timpuri (N. Iorga, Meşteri din alte vremi, In „Literatură şi artă”, p. 686 — 693). www.dacoromanica.ro 1370 ŞT. OLTEANU 14 Problema organizării meşteşugarilor în bresle, a originii, a cauzelor constituirii lor a depăşit într-o măsură însemnată limita consideraţiilor generale din lucrările sale de început. Se vădeşte acum tendinţa autorului de a explica în mod just cauzele procesului de constituire în bresle. ,,. . .0 breslă — arată X. Iorga — se osebeşte numai atunci cînd se iveşte concurenţa între cei ce exercită aceeaşi ocupaţie”47; această idee în explicarea procesului de constituire a breslelor meşteşugăreşti dovedeşte o înţelegere mult apropiată de realitate. Concepţia sa idealistă însă nu i-a permis aprofundarea laturii materiale a fenomenului amintit, care rămîne astfel pe plan secundar. Iată un pasaj caracteristic în acest sens : „Am pomenit de mai multe ori breslele, care, şi pentru alte ocupaţii decît acelea cu meşteşugul, se întîlnesc din vremea cea mai veclie. . . legînd împreună un număr de oameni de aceeaşi profesiune în jurul unor îndato- riri religioase şi morale, de solidaritate, de apărare a dreptului şi de petre- cere onestă” 48. Acelaşi primat al factorului spiritual reiese şi din consi- derarea „calităţilor” breslei ca rezultate ale dublului principiu : asociaţia sufletească şi libertatea de iniţiativă 49. Cu toate aceste limite, generate de concepţia idealistă a autorului, problema procesului de constituire a breslelor meşteşugăreşti a fost mult apropiată de rezolvarea ei ştiinţifică. Aşa cum arătam mai sus, X. Iorga considera perioada care începe cu a doua treime a secolului al XlX-lea ca o epocă de criză în viaţa breslelor, ca urmare a creşterii neîncetate a concurenţei străine. Xoile bresle, create de Regulamentul organic după bunul plac, ies din formele seculare, păstrînd din trecut doar forme tot mai deşarte. „Perdeaua se trăgea şi iute — arată X. Iorga — asupra unui întreg trecut, şi ea nu s-a ridicat nici azi asupra unei realităţii mai bune” 50. Această aversiune a istoricului nostru faţă de transformările petrecute în viaţa de breslă în noile condiţii social-economice din cursul secolului al XlX- lea şi începutul secolului al XX-lea, datorată, în parte, şi tendinţei de idealizare a trecutului, reiese cu prisosinţă dintr-o sugestivă antiteză a organizării de breaslă din trecut şi prezentul contemporan autorului : „Breslele (vechi) formate prin voia lor se dezvoltau după propriile lor nevoi. Corporaţiile de azi există prin voia statului şi se dezvoltă potrivit cu interesele acestuia. Cele vechi se ajutau cu un mîndru sentiment de frăţie ; azi, pe baza cotizaţiilor stoarse poliţieneşte şi administrate biro- cratic, ele primesc un ajutor care seamănă mai mult a filantropie oficială. O dată ele rugau pe cineva să le fie şef, îl reţineau din toate puterile cînd «se supăra » să plece ; azi ele suportă adesea cu greu omul, fără tragere de inimă şi putere de lucru, pe care li-1 impun, sub scutul statului, inte- resele politice. . .Fără apărarea unui spirit de vitează rezistenţă, venind din lăuntrul organizaţiilor de meşteri, libertatea neţărmurită a oricărei concurenţe de aventuri, folosită mai ales de streini, tîrăşte în apele ei * 60 47 N. Iorga, Istoria industriilor la români, p. 143. 45 Ibidem, p. 117. 41 Ibidem, p. 191. 60 Ibidem, p. 189. www.dacoromanica.ro 15 PRODUCŢIA MEŞTEŞUGĂREASCA MEDIEVALA ÎN OPERA LUI N. IORGA 1371 tulburi ultimele fire de nisip din zidurile de piatră ale simplei, dar nebi- ruitei cetăţi de odinioară” 51. Istoric de formaţie idealistă, Xicolae Iorga a ignorat complet contra- dicţiile interne, conflictele sociale din domeniul producţiei meşteşugăreşti, ajungînd chiar la idealizarea unor asemenea raporturi sociale. Vorbind despre procesul de integrare a meşterului sătesc în breslele orăşeneşti, autorul arăta că ,,satul rămînea şi mai departe în legătură cu acela pe care nu-1 mai avea în mîini, dar îl ştia îngrijit, privegheat şi îndreptat în acelaşi sens”52. Şi, pentru a ilustra această afirmaţie, X. Iorga aduce exemplul unui meşte- şugar din secolul al XlX-lea intrat prin căsătorie în breasla meşterilor din Făgăraş. „Aşa se legau pe atunci — continuă Iorga —, prin ascen- siuni normale, fără întrerupere, clasele, pe care nu le despărţea invidia şi ura, ale societăţii” 53. De altfel teza „armoniei” dintre diversele categorii sociale se întîlneşte şi în alte lucrări anterioare sintezei Istoria indus- triilor la români. într-o lucrare a sa din 1911 breslele meşterilor erau pri- vite ca „forme de manifestare care garantau disciplină, moralitate, evlavie şi iubire de neam” 54, iar într-o altă lucrare apărută în 1926 X. Iorga arăta că ucenicul era „pe lîngă stăpîn mai mult ca un copil al lui, menit să iasă pe deplin căpătuit şi mai adesea şi însurat de la învăţătorul lui” 55. Aceste consideraţii cu privire la „armonia” sau „înţelegerea” dintre diferitele categorii sociale vădesc o oarecare apropiere a poziţiei lui X. Iorga faţă de unele prevederi ale legii corporaţiilor din 5 martie 1902, prin care se urmărea frînarea luptei de clasă 58; în acelaşi timp, ele vin însă în contra- dicţie cu paragrafele aceleiaşi legi şi ale programului naţionalist-democrat din aprilie 1910 prin care se recunoştea existenţa în sînul „clasei de mijloc” a conflictelor sociale (fuga ucenicilor de pildă)57. Precum se ştie, pe lîngă faptul că pătrunderea în bresle a meşteşugarilor rurali se petrecea în condiţii foarte grele, în interiorul breslei existau puternice contradicţii sociale între meşteşugarii de condiţie materială modestă şi cei înstăriţi, precum şi între ucenici şi calfe, pe de o parte, şi meşterii patroni, pe de alta. Din cele expuse pînă aici reiese că perioada anilor 1906 — 1927 corespunde, credem, celei mai fecunde şi mai rodnice etape din activitatea ştiinţifică a lui Xicolae Iorga în domeniul studierii producţiei meşteşugă- reşti din trecutul poporului nostru; ea corespunde etapei de maturizare intelectuală deplină a autorului în cercetarea şi adîncirea celor mai impor- tante probleme de economie, în formularea principalelor sale idei de o nepreţuită valoare ştiinţifică. Bezultatele ştiinţifice la care a ajuns, ex- 51 N. Iorga, Istoria industriilor la români, p. 191. 82 Ibidem, p. 190. 53 Ibidem, p. 190 — 191. 54 N. Iorga, Breasla blănarilor din Botoşani, catastihul şi actele ei, comunicare In şedinţa din 9 septembrie 1911, p. 34. 55 N. Iorga, Scrisori şi zapise de meşteri (prefaţă). 54 Capitolul al III-lea al legii, intitulat „Relaţiuni dintre patroni şi elevi, lucrători sau maeştri”, conţine următoarele paragrafe : „Elevul < ucenicul > este supus disciplinei părinteşti a patronului” sau „patronul este dator să Îngrijească de creşterea morală şi religioasă a ele- vului...” (C. Hamangiu, Codul general al României, voi. III, Bucureşti, p. 2 443. 67 „Neamul românesc”, an. V (1910), nr. 51, 27 aprilie, p. 815; vezi şi paragr. 28 — 29 Împotriva fugii ucenicilor (C. Hamangiu, Codul general al României, voi. III, p. 2 443). u - c. 3012 * • www.dacoFomanica.ro 1372 ŞT. OLTEANU 16 puse mai cu seamă în lucrarea sa de matură gîndire ştiinţifică Istoria industriilor la români, apreciată de contemporani în termeni deosebit de elogioşi58, reprezintă parte din fondul ştiinţific valoros preluat de istoriografia noastră actuală. ★ Perioada anilor 1927 — 1940 reprezintă a treia etapă a activităţii ştiinţifice a istoricului nostru în domeniul cercetării vechilor meşteşuguri. Ea se caracterizează prin apariţia în această vreme a cîtorva lucrări şi articole, mult mai puţine în comparaţie cu numărul celor apărute separat în etapele precedente, în care se cercetează unele aspecte din domeniul producţiei artistice 59. Ceea ce se remarcă însă la îl. Iorga în această vreme sînt completările, precizările şi definitivările unor idei în legătură cu pro- ducţia meşteşugărească medievală de pe teritoriul ţărilor române, idei pe care le-am văzut cristalizîndu-se în diverse lucrări, de întindere mai mare sau mai mică, apărute în cursul rodnicilor săi ani de muncă ştiin- ţifică. Prin moartea sa tragică istoriografia noastră a fost lipsită de o nouă lucrare separată care să constituie a treia sinteză asupra dezvoltării „industriilor la români”, în care ÎT. Iorga să-şi expună forma definitivată a părerilor sale. Marea majoritate a valoroaselor sale aprecieri în acest sens se găsesc dispersate într-o sumedenie de conferinţe, însemnări, note etc., închinate prezentării unor probleme complet diferite şi, de cele mai multe ori, fără nici o legătură directă cu cea a producţiei meşteşugăreşti. Un grup de probleme asupra cărora ÎT. Iorga a făcut cele mai multe referiri au fost cele din sfera producţiei artistice, cărora le-a închinat cîteva din lucrările apărute în ultimul deceniu al vieţii sale. într-o con- ferinţă dedicată miniaturilor româneşti, pe care le considera „una dintre manifestaţiile cele mai splendide ale sufletului evului mediu”, el fixa locul acestora în sfera artelor. „Este şi aici — arăta ÎT. Iorga — toată * 69 58 într-o recenzie a lui I. Nistor sc arătau următoarele: ,,ln literatura noastră istorică sc simţea de mult lipsa unei lucrări largi şi complete asupra industriilor la ro- mâni. Dl. N. Iorga a satistăcut această cerinţă. Şi nimeni nu era mai competent a nc da acest studiu aşa complet şi aşa de bine documentat ca d-sa, care prin lucrările sale an- terioare, ca Negoţul şi meşteşugurile tn trecutul românesc (Bucureşti, 1906) şi Istoria co- merţului românesc (Vălenii dc Munte. 1915), a izbutit să deschidă această largă şi im- portantă latură a trecutului nostru cercetătorilor harnici şi pricepuţi. Cercetarea se reazemă pe o documentaţie bogată, asttcl că nici o afirmaţie nu rămâne nefundată. Literatura este extrem de abundentă. Este o lucrare model în ceea ce priveşte bogăţia informaţiilor şi claritatea expunerii. Cercetătorul istoric va rămîne veşnic mulţumitor d-lui Iorga pentru importanta sa contribuţie la cunoaşterea trecutului nostru industrial** (recenzie semnată de I. Nistor, apărută în „Codrul Cosminului**, 1927 — 1928, Cernăuţi, 1929); vezi şi aprecierea făcută de Gh. Ghibănescu, In „Ioan Neculcc**, 1926 — 1927, fasc. 6, Iaşi, 1927. 69 N. Iorga, Pictori streini la curtea lui Brtncoveanu, în „Bul. Corn. Mon. Ist.”, 1929 ; idem, Un coin de peinture roumaine medievale en Transylvanie, în „Bullctin de la Section historique”, t. XVII (1930), p. 69 şi urm.; idem, Un peintre italien en Valachie au commen- cement du XVIIe sitele et un nouvel aventurier oriental en Occident, ibidem, p. 73 şi urm.; idem, Miniaturile româneşti, conferinţă ţinută la Fundaţia „Dalles”, Bucureşti, 1933 ; idem, Miniatura românească, Bucureşti, 1933 ; idem, Vechea artă religioasă la români, Bucureşti, 1934 ; idem, Les arls mineuts en Roumanie, Bucureşti, 1934. www.dacoromanica.ro 17 PRODUCŢIA MEŞTEŞUGĂREASCA MEDIEVALA IN OPERA LUI N. IORGA 1373 viaţa pe care o cunoaşte cineva, pe care o pune într-un anumit cadru, pe care o strînge în anume limite, ţinînd seama de anumite modele” 6°. De aceea miniatura poate servi, pe bună dreptate, şi ca izvor documentar, deoarece în ea se arată diferite procese de muncă contemporane, diferite activităţi, unelte de producţie etc. 60 61. Un asemenea rol este atribuit de Iorga şi vechii noastre argintării, remarcînd că şi tehnica realizăm ei de către meşteri localnici, fără a exclude rolul influenţelor străine, con- stituie un criteriu de datare şi, fireşte, de apreciere a meşteşugului respec- tiv 62. Ideea rolului influenţelor străine în domeniul producţiei noastre artistice, idee cristalizată în primele sale lucrări, este acum definitivată prin prisma bogatei sale experienţe în domeniul cercetării artistice. Luînd atitudine faţă de poziţia lui A. Grabar de la Universitatea din Strasbourg, care preamărea rolul factorului occidental în arta noastră medievală 63, N. Iorga reduce la dimensiunile lui reale acest rol al influenţelor străine în cristalizarea artei noastre, pe care o concepe ca ,,o sinteză de Orient, Occident şi străveche tradiţie locală populară, de origine tracă”, păs- trînd „pecetea măsurii şi armoniei noastre” 64. Completări şi precizări deosebit de importante a făcut istoricul român în cîteva mari probleme, acordînd factorului intern rolul primor- dial în explicarea diferitelor fenomene istorice. Originea breslelor meşteşugăreşti, problemă adusă în ultima sa sinteză aproape de înţelegerea ei ştiinţifică, a primit o preţioasă comple- tare şi precizare în acelaşi timp, pe linia principiului enunţat. „Vechea breslă — arăta N. Iorga într-una din conferinţele sale — nu exista în puterea vreunei legi, ci ea venea dintr-un îndelungat trecut de mai multe sute de ani. Ea nu era o alcătuire adusă din afară asupra oamenilor, ci o alcătuire făcută dinăuntru şi ajunsă pe urmă la cunoştinţa bisericii care o binecuvînta, şi la cunoştinţa statului care o recunoştea” 65. Pe aceeaşi linie, hi. Iorga atrăgea atenţia asupra greşelilor ce se făceau prin aplicarea unor teorii străine în explicarea unor stări de lucruri proprii societăţii româneşti. „Nu voi uita — arăta el — pe candidatul care se prezentase pentru o catedră, eu eram în comisia de examinare, şi care, format în Germania economiştilor, trebuind să explice ce sînt breslele la noi, mi-a servit o teorie după care mănăstirile şi curţile episcopale din evul mediu au creat breslele. Eu nu cunosc la noi episcopi sau stareţi care să fi avut în jurul lor ceva care să semene cu cazurile din Occident. Dar candidatul a găsit formula în Germania, şi pentru aceasta se ducea să o aplice în toate ţările” 66. Se corectau astfel teoriile unor istorici mai vechi şi mai 60 N. Iorga, Miniaturile româneşti, conferinţă ţinută la Fundaţia „Dalles”, Bucureşti. •l Ibidem. 62 N. Iorga, Vechea artă religioasă la români, p. 5 — 6; idem, Les arls mineurs en Rou- manie, p. 35. 63 A. Grabar, Les croisades de l’Europe orientale dans l’arl, în Melanges Charles Diehl, voi. II, Paris, 1930, p. 19 — 27. 64 N. Iorga, Istoria românilor, voi. IV, Bucureşti, 1937, p. 446; idem, Rapports ilalo- orientaux dans l'art du mogen-ăge, în Melanges Charles Diehl, voi. II, p. 68. 45 N. Iorga, Ce poale ajunge un meseriaş român, Vălenii de Munte, f.a., p. 39. M N. Iorga, Conferinţe şi prelegeri, Bucureşti, 1943. I. Concepţia umană a istoriei (1 noiembrie 1937, lecţie de deschidere la Universitatea din Bucureşti), p. 10. www.dacoromanica.ro 1374 ŞT. OLTEANU 18 noi, care preamăreau rolul factorului extern, influenţa germană mai ales, în organizarea noastră de breaslă din trecut. în problema rolului meşteşugarilor în procesul de constituire a oraşelor noastre, îticolae Iorga se menţine, în general, pe linia părerilor exprimate în lucrările sale anterioare 67; unele completări însă sînt deo- sebit de semnificative pentru înţelegerea evoluţiei părerilor sale în această privinţă. Se conturează acum tot mai mult tendinţa de a aprecia la justa lui valoare rolul hotărîtor al procesului de dezvoltare internă 68. Acolo însă unde îticolae Iorga a rămas toată vremea la acelaşi nivel de înţelegere a fost problema contradicţiilor interne dintre dife- ritele pături sociale, a conflictelor sociale, a luptei de clasă în domeniul producţiei meşteşugăreşti. Ultimul deceniu al vieţii sale a fost dominat de marile lupte de clasă ale proletariatului nostru, ale muncitorilor din industrie, care luptau împotriva exploatării şi considerau munca în con- diţiile orînduirii capitaliste drept o povară. N. Iorga a fost martorul acestei înverşunate lupte de clasă pentru zdrobirea capitaliştilor. Deşi recunoaşte viaţa cumplit de grea a muncitorilor în comparaţie cu cea a „îmbogăţiţilor fără muncă”, care „stau tolăniţi în trăsurile lor de plim- bare, iar soţiile lor nu fac nimic, neîndeplinind nici o sarcină folositoare omenirii” 69, el este totuşi împotriva nimicirii acestora şi recomandă colaborarea şi buna înţelegere între cele două clase sociale. Pentru aceasta el evocă în scrierile lui privitoare la viaţa de breaslă din trecut „acea bună înţelegere între oameni, acea sfîntă solidaritate de lucru,... acea bucu- rie de rezultatul ajuns prin sforţarea tuturor, care a făcut din alte timpuri ca un rai, pierdut pentru zilele noastre... Şi din depărtarea vremii parcă aud cuvintele înţelepte, glumele potrivite care se rosteau în zilele acelea cînd toţi se simţeau ca fiind un singur trup însufleţit de aceeaşi simţire şi avînd aceeaşi conştiinţă” 70. Iată cum, din raporturile sociale din do- meniul vechii noastre producţii meşteşugăreşti, interpretate potrivit concepţiei sale, IST. Iorga a căutat să ofere lucrătorilor din industria con- temporană anumite soluţii pentru ameliorarea situaţiei lor materiale, considerînd munca în condiţiile capitalismului drept cel mai preţios capital şi mijloc de ridicare a stării materiale. Evocarea trecutului zugrăvit în culori trandafirii avea rostul de a îndemna pe muncitori să urmeze „pildele” pline de „armonie” ale înaintaşilor lor, lucru pentru care pro- blema luptei de clasă trebuia eludată. Trecutul îi oferea astfel modele şi corespondenţe considerate potrivite rezolvării optime a problemelor contemporane. ★ 87 88 87 Oraşul conceput ca o aglomerare de meşteşugari şi negustori, alături de alte categorii sociale (N. Iorga, Le caractere commun des inslitulions du sud-est de VEurope, Paris, 1929 p. 130). 88 Oraşul Iaşi este conceput de data aceasta ca.o creaţie organică a vechii Moldove, care ea Însăşi este o creaţie organică a poporului românesc” (N. Iorga, Ce-a fost, ce esie, ce poate fi laşul, conferinţă ţinută In aula Universităţii din Iaşi la 6 aprilie 1935, p. 10). 88 N. Iorga, Ce poale ajunge un meseriaş român, p. 7 —9 ; lucrarea este scrisă în perioada anilor 1929-1933. 70 Ibidem, p. 7 — 9 şi 40. www.dacoromanica.ro 19 PRODUCŢIA MEŞTEŞUGĂREASCA MEDIEVALA IN OPERA LUI N. IORGA 1375 La capătul acestei sumare treceri în revistă a lucrărilor lui N. Iorga privind unul dintre aspectele multiple ale dezvoltării economiei ţărilor române în decursul vremurilor, care este departe de a înfăţişa întreaga complexitate de probleme şi idei de o nepreţuită valoare ştiinţifică cu- prinse în lucrările sale cu acest caracter, se cuvine să precizăm, măcar în puţine cuvinte, însemnătatea deosebită a creaţiei ştiinţifice în domeniul pomenit a savantului român de renume mondial, pentru a contribui în felul acesta la fixarea locului pe care-1 ocupă în istoriografia românească. Cu o neîntrecută şi uimitoare putere de pătrundere Nicolae Iorga a lăr- git, prin cercetările sale, hotarele înguste ale cunoştinţelor în istoria produc- ţiei noastre meşteşugăreşti, schimbînd multe dintre părerile exprimate de predecesorii lui. Punctele de vedere exprimate de el, conţinînd idei cu totul noi pentru acea vreme, cristalizate şi definitivate în lucrările asupra cărora am stăruit mai sus, reprezintă un valoros tezaur ştiinţific preluat de istoriografia noastră marxistă. Stăpînirea unui imens material documentar, preocuparea necontenită de redare a adevărului istoric, calităţile sale excepţionale de cercetător i-au dat posibilitatea să in- tuiască unele procese istorice manifestate în economia ţărilor române, preţioase puncte de plecare în cercetarea istorică de astăzi. Dar lucrările istoricului nostru reprezintă în acelaşi timp şi momente de afirmare a vigurosului său patriotism. !Nu de puţine ori cititorul gă- seşte în paginile lui aprecieri pline de respect faţă de valorile culturale ale poporului român. „Priceperea şi obişnuinţa prefacerii materiilor prime în fabricate ori a unor fabricate în altele de o valoare superioară — arăta N. Iorga — n-au trebuit culese din altă parte decît din comoara îndătinată a însuşi neamului nostru” 71. Tainele străvechilor noastre culturi se pot urmări în „datinile şi îndemînările practice şi artistice ale poporului nostru de la ţară bun şi păstrător al moştenirii celor mai îndepărtaţi strămoşi. Sute de lucrări nu vor fi prea multe ca să ne lămurească asupra acestei părţi esenţiale din originalitatea noastră naţională” 72. Toate acestea asigură lui Nicolae Iorga — deschizător de drumuri noi în istoria poporului nostru — un loc unic în istoriografia românească. * 7 71 N. Iorga, Istoria industriilor la români, p. 1. 7S N. Iorga, Două concepţii istorice..., p. 18. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro COMERŢUL ŞI ORAŞELE MEDIEVALE ROMÂNEŞTI ÎN OPERA LUI N. IORGA ’ DE LIA LEHR Problemele legate de dezvoltarea comerţului şi oraşelor în ţările române au ocupat un loc relativ restrîns în cadrul preocupărilor lui Nicolae Iorga. Prin felul în care au fost însă abordate aceste probleme, prin faptul că au fost scrise pe baza unui bogat material documentar, lucrările lui N. Iorga constituie un important pas înainte în cercetarea istorică din ţara noastră. Pentru prima dată s-a încercat întocmirea unei lucrări de sinteză a istoriei comerţului românesc pînă în 1918, iar cercetarea migă- loasă a arhivelor din străinătate i-a permis să scoată la iveală şi să publice o serie de date şi informaţii noi, mai ales în problema comerţului extern şi de tranzit, care au fost în mică măsură completate pînă astăzi şi con- stituie un important punct de plecare în cercetarea istoriei comerţului, în lucrările sale, N. Iorga se ocupă şi de formarea şi dezvoltarea oraşelor. Dar cu toate că unele concluzii privind formarea oraşelor sînt astăzi depăşite, ele fiind privite dintr-un punct de vedere idealist, totuşi şi aici se face, pentru prima dată, o analiză amănunţită a formării oraşelor, arătîndu-se că nu toate oraşele s-au format în acelaşi mod şi relevîndu-se asemănările existente cu oraşele din sud-estul Europei. Nicolae Iorga nu este singurul istoric care s-a ocupat de istoria oraşelor şi comerţului. La sfîrşitul secolului al XlX-lea şi în primele decenii ale secolului al XX-lea găsim numeroase monografii ale unor oraşe din Moldova sau Ţara Românească şi unele capitole în lucrările de sinteză apărute în această perioadă care aduc însă în mică măsură contribuţii noi, faţă de cele spuse de X. Iorga. Acest lucru se observă mai ales în monogra- fiile oraşelor, unde, după ce face un scurt istoric al oraşului respectiv, autorul se opreşte şi insistă mai mult asupra aspectului edilitar al oraşului, asupra bisericilor şi unor clădiri mai importante, construite în diferite perioade, sau dă unele date statistice cu privire la istoria oraşului în seco- lele' XIX—XX. Sînt însă şi unele lucrări care contribuie la cunoaşterea „STUDII”, tomul ÎS nr, 6, p, 1377 77-1391, lOfi.S . www.dacoromanica.ro 1378 LIA LEHH 2 dezvoltării oraşelor şi comerţului ţărilor româue în evul mediu, cu toate că nu înfăţişează istoricul lor în ansamblu, ci se ocupă numai de anumite aspecte. Dintre aceste lucrări trebuie să amintim monografia lui G. I. Io- nescu-Gion Istoria Bucurescilor şi lucrarea lui Şt. Meteş, Relaţiile comer- ciale ale ţărilor române cu Ardealul pînă în secolul XVIII, unde observăm aceeaşi temeinică documentare ca şi în lucrările lui IST. Iorga. Pentru a-şi scrie lucrările, Nicolae Iorga a pornit în primul rînd la o studiere amănunţită a materialelor de arhivă. A cercetat documentele aflate atît în arhivele din ţară, cît şi, mai ales, în arhivele din străinătate, strîngînd la un loc un imens material. Avînd la bază acest material docu- mentar x, N. Iorga a putut trece la studierea amănunţită a unor probleme privind istoria oraşelor şi comerţului românesc ce aşteptau să fie rezolvate. Importanţa muncii de migală dusă de el pentru cunoaşterea aproape în întregime a materialului documentar referitor la istoria oraşelor şi comer- ţului o găsim exprimată şi în următoarea idee : „Nu prin elemente risipite ca în versul poetului latin se mai înfăţişează astăzi trecutul, care nu e decît altă viaţă, ci prin concepţia unitară a istoriei, prin încercarea de a trezi în suflete viziunea întreagă a lucrurilor care s-au petrecut cîndva. Dar pentru aceasta, natural, trebuie să alergi în toate părţile, să scotoceşti vechile registre de negustori, vechile socoteli şi inventării, să culegi atîtea amănunte socotite înjositoare, căci nu se potriveau cu maiestatea istoricului, care-i cerea să se prezinte îmbrăcat solemn şi apoi să se retragă în apartamentele majestăţii-sale” 1 2. încă de la începutul carierei sale, preocupat de alcătuirea unei sinteze a istoriei Eomâniei, cercetînd documentele, N. Iorga a constatat existenţa „unor tradiţii foarte vechi, de cea mai mare însemnătate în ce priveşte producţia, în ce priveşte comerţul în aceste regiuni, în ce priveşte drumurile de comerţ. . . ” 3, toate acestea privite însă în primul rînd ca o contribuţie a elementelor din afară. Pornind deci de la această idee că oraşele sînt o creaţie a coloniştilor străini4, iar drumurile comerciale, ca şi negus- torii străini, sînt cei ce au contribuit la dezvoltarea comerţului5 6, Iorga va căuta să demonstreze pe baza documentelor pe care le-a avut la dis- 1 Despre importanţa pe care o acordă documentelor putem să ne dăm seama din Înseşi spusele Iui : „Căutăm pretutindeni viaţa.. . dorim a şti cum erau orăşenii. A fost una din cele mai mari bucurii... clnd am găsit, slnt acum zece ani, Intr-un turn de biserică din Sibiu registrele de negoţ ale Casei Hagi Constantin Pop, cu toate cumpărăturile făcute In Ţara Româ- nească de pe la 1760 pină dincolo de 1830. . .” (Nevoia înnoirii cunoştinţelor istorice, conferinţă ţinută la Casa şcoalelor, 1912, In Generalităţi cu privire la studiile istorice, ed. a 3-a, Bucureşti, 1944, p. 110). ' 2 Ibidem, p. 111. 3 Tradiţiile comerţului In regiunile dunărene, conferinţă ţinută la Academia comercială, Bucureşti, 1935, p. 4. 4 Fiind o creaţie a coloniştilor, ele erau de o perfectă rlnduială şi nu aveau nici o legătură cu „ţara1'. „Aceşti oameni reprezentind comerţul românesc se judecau de la sine, după dreptul lor, fără nici o putinţă măcar de a face apel la vodă” (Autonomia comerţului, conferinţă, Bucureşti, 1928, p. 7). * 6 Oraşele formate de negustorii străini — deci numai de negustori — erau folositoare ţării, şi deci trebuie să socotim comerţul făcut de negustorii din aceste oraşe ca un comerţ naţional, „care aduce un folos naţiunii” (ibidem). www.dacoromanica.ro 3 COMERŢUL ŞI ORAŞELE MEDIEVALE IN OPERA LUI N. IORGA 1379 poziţie tocmai aceste afirmaţii, ajungînd uneori la concluzii forţate, cum ar fi aceea, de exemplu, că, de fapt, numele „Dragoman” nu este altceva decît traducerea orală a cuvîntului „Dolmetsch” sau că orice lucru legat de oraş şi comerţ este german ®. N. Iorga şi-a expus clar părerea în ceea ce priveşte formarea oraşelor moldovene şi muntene şi începuturile comerţului încă în primele sale lucrări. Trei sînt lucrările mai importante în care discută aceste probleme, discuţie care va fi reluată ulterior şi în alte lucrări de mai mică importanţă şi chiar în unele conferinţe ocazionale. Aceste lucrări, care constituie şi etape mai importante în dezvoltarea ideilor lui despre oraşele şi comerţul ţărilor române, sînt : Geschichte des rumănischen Volhes im Rahmen seiner Staatsbildungen, în două volume, lucrare apărută la Gotha în 1905 ; Istoria românilor în chipuri şi icoane, în trei volume, din care cel mai important este volumul al III-lea intitulat Negoţul şi meşteşugurile în trecutul roma nesc (lucrare apărută în 1905—1906), şi Istoria comerţului românesc, de asemenea în două volume — primul volum apărut în două ediţii, una în 1914, iar a doua în 1925, an în care apare şi al II-lea volum. Problema dezvoltării comerţului nu poate fi complet separată de aceea a dezvoltării oraşelor, după cum nici istoria oraşelor nu poate fi cercetată fără a se vorbi de loc de comerţ; de aceea este greu să facem o strictă delimitare a acestor două probleme. Pentru o mai bună înţelegere, le vom analiza fie separat, fie împreună, după cum este cazul, în aşa fel încît să avem o imagine clară a aportului lui Nicolae Iorga în studierea oraşelor şi comerţului în evul mediu şi a ceea ce este depăşit. Istoria oraşelor şi comerţului l-a preocupat destul de mult — în special problema formării oraşelor româneşti —, dovadă că asupra ei revine de nenumărate ori fie în articole, fie în conferinţele ţinute. Prima dată vorbeşte despre comerţul ţărilor române în lucrarea sa de sinteză, amintită mai sus, Geschichte des rumănischen Volhes, dar aici activitatea comercială este pusă mai mult în legătură cu apariţia şi dez- voltarea oraşelor. în anul următor însă el dedică un întreg volum acestei probleme : Negoţul şi meşteşugurile în trecutul românesc1, lucrare în care pune pe larg problema dezvoltării comerţului, discută despre negustori şi rolul lor, despre drumurile comerciale, cărora le acordă — aşa cum va face şi în alte ocazii — o deosebită importanţă în dezvoltarea ţă- rilor române * * * * * 7 8. Problemele discutate aici vor fi reluate mai pe larg şi • De fapt, acest lucru nu era considerat ca ceva specific oraşelor din Moldova şi Ţara Românească. N. Iorga arăta, de exemplu, că şi oraşele din Transilvania, Ungaria şi Polonia erau o creaţie a coloniştilor germani, chemaţi de rege, care, dlndu-şi seama că are nevoie de oraşe, a chemat negustori de aiurea care au Întemeiat oraşe şi au contribuit la crearea şi dezvoltarea comerţului In acele părţi. 7 Acest volum formează voi. III din lucrarea Istoria românilor In chipuri şi icoane, voi. I—III, Bucureşti, 1905 — 1906. 8 De altfel, lntr-o lucrare apărută la Paris In 1924 şi intitulată Points de oue sur l’histoire du commerce de l’Orient au moyen ăge, vorbind de Moldova, va spune chiar : „Aci necesităţile comerciale au determinat crearea unei formaţiuni politice şi care este atit de legată de comerţ Incit, atunci clnd drumul comercial este Închis din cauza turcilor, imediat importanţa Moldovei decade. Rămlne un stat Închis imediat ce nu mai are posibilitatea să servească un comerţ a cărui creare şi dezvoltare erau Însăşi cauzele existenţei sale” (p. 98). Deci, atlt Întemeierea, www.dacoromanica.ro 1380 LIA LEHR 4 completate în marea sa sinteză privind istoria comerţului românesc. în această lucrare autorul prezintă amănunţit desfăşurarea întregului comerţ din cele mai vechi timpuri pînă în 1918. Paralel sînt discutate şi unele aspecte ale dezvoltării oraşelor, dar numai acele aspecte care au mai mult sau mai puţin legătură cu comerţul, de întrepătrundere ce există între ele. ★ Pentru a porni la studierea istoriei comerţului, N. Iorga a-strîns un imens material documentar, fără de care nu putea să înceapă munca. Numai după ce a avut întregul material la dispoziţie a pornit la întocmirea lucrării pe care singur cu trei ani mai tîrziu, cu ocazia unei conferinţe despre Autonomia comerţului, se întreba dacă nu cumva a scris-o prea devreme şi dacă, pe baza documentelor pe care le-a avut la dispoziţie şi a altora noi ce se vor mai descoperi, nu se va putea scrie mai mult: ,,... Isto - ricul care de mulţi ani de zile cercetează istoria comerţului românesc, care a strîns acte privitoare la trecutul întreprinderilor comerciale româ- neşti, care a cuprins în volumul pe care îl am în mînă scrisori de ale negus- torilor şi care a încercat cu oarecare îndrăzneală şi puţin înainte de timp şi o sinteză a istoriei comerţului românesc... Nu-mi ascund de loc însă că, trecînd cîtăva vreme şi adăugîndu-se documente noi, istoria comerţului se va putea scrie cu mult mai bine de cum am încercat eu în cele două volume” 9. Dar şi în această amplă lucrare privind istoria comerţului, despre comerţul intern se vorbeşte numai în treacăt, acor- dîndu-i-se prea puţină importanţă. într-o lucrare de sinteză privind istoria comerţului românesc accentul se pune numai pe comerţul extern. Problema comerţului va forma şi obiectul unei conferinţe ţinute în noiembrie 1938 — Comerţul nostru cu Orientul10 — unde vor fi abordate aceleaşi probleme. în toate lucrările menţionate mai sus găsim exprimată aceeaşi idee cu privire la dezvoltarea şi rolul comerţului în ţările române, totuşi, într-una din ultimele sale lucrări arată că „între dezvoltarea ţărilor noastre şi drumurile de comerţ este o legătură foarte strînsă, deşi ar fi o greşeală să se creadă că numai drumurile de comerţ au creat ţările noastre” n. Deci, continuîndu-şi cercetările, a revenit asupra uneia dintre părerile pe care le susţinuse cu multă tărie pînă atunci, ori de cîte ori a avut ocazia, şi cu siguranţă, că dacă ar fi putut să-şi continue activitatea ar fi revenit şi cit şi întreaga dezvoltare de mai tîrziu a Moldovei, erau legate numai de desfăşurarea comer- ţului extern şi de tranzit şi de existenţa unor drumuri comerciale, neglijindu-se complet rolul factorului intern, ca factor determinant. Despre rolul drumurilor comerciale în întemeierea Principatelor române aminteşte Nicolac Iorga şi In articolul Drumuri vechi. Bucureşti, 1920. De asemenea, şi atunci cînd analizează dezvoltarea oraşelor aminteşte de rolul comerţului extern şi al drumurilor comerciale In viaţa acestora, leglnd ridicarea şi decăderea lor numai de factorul extern, nefăclnd declt în mică măsură şi o legătură cu dezvoltarea economică internă a În- tregii ţări. . , 9 Autonomia comerţului, p. 4. ' , 10 Publicată In volumul Conferinţe şi prelegeri, Bucureşti, 1943. i 11 Elementele economice tn cultura românească, conferinţă ţinută la 23 noiembrie 1939, publicată în Conferinţe şi prelegeri, p. 50. www.dacoromanica.ro 5 COMERŢUL ŞI ORAŞELE MEDIEVALE IN OPERA LUI N, IORGA 1381 asupra altora din părerile sale, dîndu-şi seama că anumite lucruri oricît de mult sînt studiate, pot fi încă „înnoite” — fie că se găsesc noi docu- mente, care să întregească cele cunoscute pînă atunci, fie că o nouă stu- diere atentă a materialului în ansamblul lui poate arunca o nouă lumină asupra concluziilor la care s-a ajuns, fără ca aceasta să însemne că noile lucrări sînt numai aparent „noi”, bazîndu-se pe uitarea vechilor lucrări. Nicolae Iorga îşi dădea seama că pentru o cercetare amănunţită a istoriei comerţului, pentru cunoaşterea rolului jucat de comerţ era nevoie să studieze această problemă în ansamblul ei. De fapt, chiar în prefaţa lucrării sale Istoria comerţului românesc arată că pentru noi este important să cunoaştem şi istoria comerţului intern, cu toate că datele sînt destul de puţine. „Totuşi oarecare legături între oraşe erau, şi, cu multă greutate, din lipsă de izvoare, putem spune ceva cu privire la dînse- le” 12. Şi îşi propune chiar să facă acest lucru, adică să studieze şi să urmă- rească pas cu pas întărirea şi extinderea legăturilor dintre oraşe, ale co- merţului intern 13; dar, după cum vom vedea, acest lucru va fi făcut numai în treacăt, socotind că aceasta se întîmplă tocmai cînd impor- tanţa internaţională a comerţului ţărilor române decade, Căutînd să arate importanţa comerţului, extinderea pe care a avut-o, mai ales la început, în primele veacuri, cînd dominaţia otomană nu îngrădise încă şi nu canalizase într-o singură direcţie comerţul ţărilor române, N. Iorga se ocupă aproape exclusiv de comerţul extern, dar face acest lucru foarte amănunţit, bazat pe o largă documentare, şi în aceasta constă meritul lucrării. Nici una dintre lucrările apărute în aceeaşi perioadă nu înfă- ţişează dezvoltarea comerţului în strînsă legătură cu dezvoltarea oraşelor, a creşterii importanţei lor economice şi în primul rînd comerciale, ca şi în strînsă legătură cu creşterea numărului şi importanţei negustorilor, ceea ce va duce la sfîrşitul secolului al XVII-lea la preluarea de către staros- tele de negustori şi de breasla negustorilor a unei părţi din atribuţiile pe care pînă atunci le aveau organele administrative orăşeneşti. Fiind în primul rînd un istoric al evului mediu universal, Nicolae Iorga a acordat atenţie comerţului extern şi de tranzit şi pentru aceasta a cercetat în amănunt documentele din arhivele străine. El a căutat să studieze istoria economică a ţărilor române în ansamblul istoriei univer- sale, dînd prioritate elementului extern. Pentru Meolae Iorga, „negoţul intern a fost deşteptat şi întărit numai prin alcătuirea unei bogate clase de boieri... Cîţ despre săteni, ei s-au deprins a cumpăra într-adevăr şi a vinde pe bani altora decît celor ce se aflau în starea lor şi stăteau în nemijlocita lor apropiere, numai foarte tîrziu — putem zice cu deschiderea istoriei noastre moderne” 14 *. 12 Voi. I, p. 3. 13 „Aceste volume (este vorba de cele două volume din Istoria comerţului. — L.L.) vor căuta să infăţişeze In strinsă legătură organică dezvoltarea celor două linii de comerţ în ce ne priveşte pe noi, oraşele, ţara şi activitatea comercială a noastră, urmărind Insă pas cu pas trezirea şi Întărirea prin ele a comerţului intern şi mai ales producerea şi caracterizarea acelui tip de veche viaţă naţională care c negustorul român” (ibidem, p. 6). 14 Istoria românilor in chipuri şi icoane, voi. III, Negoţul şi meşteşugurile tn trecutul omânesc, Bucureşti, 1906, p. 77 — 78. www.dacoromanica.ro 1382 UA LEHR 6 Dar mai tîrziu el va arăta, vorbind de Tîrgovişte, care prin însuşi numele său indică ce comerţ făcea : „Adică vine ţăranul şi îşi vinde produsele târgoveţului şi tîrgoveţul îi dă ţăranului ce nu poate să fabrice ţăranul... Prin urmare, comerţul acesta era de la ţăran la negustor. .. aceasta este toată formula comerţului nostru” 15. în acest schimb constă comerţul intern — între ţăran şi tîrgoveţ sau între diferiţi tîrgoveţi — oriunde, în orice ţară, deci şi la noi. Dacă nu ar fi existat un comerţ intern, un schimb între ţăran şi tîrgoveţ şi chiar între tîrgoveţi decît tîrziu, atunci n-am putea explica nici faptul că încă de la început Tîrgovişte este „aşe- zare de tîrg”, unde se făcea un comerţ între „ţăran şi negustor”. Şi acest lucru se întîmplă nu numai la Tîrgovişte, ci şi în celelalte oraşe din Ţara Eomânească şi Moldova, unde documentele atestă existenţa unui schimb pe piaţa internă, la început sporadic şi apoi din ce în ce mai intens, pe măsură ce se dezvoltă producţia meşteşugărească şi cea agricolă. Acordînd o importanţă foarte mare drumurilor comerciale, ca unele ce au înlesnit atît dezvoltarea comerţului, cît şi formarea şi dezvol- tarea oraşelor, Xicolae Iorga porneşte de la premisa că „pentru ţările noastre trecerea marilor drumuri de negoţ ale lumii avu mai multe urmări”, printre care trebuie amintit că negustorii străini vin şi se aşază în aceste părţi, -mărfurile produse aici încep să fie cunoscute şi cerute în afară, „ai noştri, chiar şi orăşenii, dar şi boierii, de multe ori mai ales boierii, deprinseseră negoţul şi începură chiar de la sine a face oferte şi trimiteri” 16. „Din schimbul între Europa, reprezentată prin saşii ardeleni, prin nemţii şi armenii galiţieni şi Levantul, ale cărui produse sînt strînse la Caffa şi la Constantinopol, se creează şi se înteţeşte şi viaţa de negoţ în ţările noastre” 17. Deci nu putem vorbi de negoţ decît în momentul în care „negoţul străinilor într-o ţară sau negoţul unei ţări cu vecinii începe cînd în apropierea ţării începe o viaţă economică deosebită de a ei şi cînd se deschide un drum ce trece prin acea ţară, care pînă atunci nu făcuse negoţ cu străinătatea. într-un caz este comerţul propriu, iar în celălalt comerţul de tranzit” 18. Dar, „noi nu puteam începe cu un comerţ propriu. Aceasta şi din pricina stării noastre însăşi, cît şi a împrejurărilor în care se afla toată vecinătatea noastră” 19. Avem astfel, în primul rînd, un comerţ de tranzit, deoarece aici la noi nu găsim produse ce ar putea intra în circuitul schimbului. în secolele XIII — XIV însă genovezii vin în aceste regiuni să cumpere griul cultivat de băştinaşi şi dau în schimb produsele lor. Acest schimb, sporadic la început, se va dezvolta din ce în ce mai mult. în acelaşi timp, are loc şi un schimb între localnicii din aceste regiuni, care schimbă între ei produsele ce le prisosesc, cumpărînd ce au nevoie. Atît izvoarele scrise, cît şi urmele arheologice dovedesc acest lucru, ceea ce ne dă posibilitatea să afirmăm cu certitudine că şi comerţul intern şi cel extern sînt cel puţin tot atît de vechi ca şi cel de tranzit pe teritoriul ţărilor române. 16 Comerţul nostru cu Orientul, In Conferinţe şi prelegeri, p. 35. 18 Istoria românilor In chipuri şi icoane, voi. III, p. 95. 17 Ibidem, p. 87. 18 Ibidem, p. 78-79. 18 Ibidem, p. 79. www.dacoromanica.ro 7 COMERŢUL ŞI ORAŞELE MEDIEVALE IN OPERA LUI N. IORGA 1383 Xicolae Iorga socotea adevărat comerţ numai acel comerţ de mare anvergură, care comportă un schimb larg, cu un volum mare de mărfuri. De aici şi înţelegerea greşită că nu putem socoti ca adevăraţi negustori pe cei ce se ocupă cu comerţul mărunt, de fiecare zi. De exemplu, pe Pano Pepano, care era un mare negustor, ce reuşise, la mijlocul secolului al XVII-lea să-şi strîngă o avere însemnată din „negustoria lui” şi care îşi cumpără apoi numeroase locuri şi case în Bucureşti şi Tîrgşor, nu-1 soco- teşte negustor, ci om de afaceri. Iorga considera că greşit au socotit cei ce s-au ocupat de comerţ înaintea lui „şi au văzut mari negustori în nişte bieţi băcani sau în nişte împrumutători de bani, în nişte zarafi. Ori zaraful este comerciant de bani, dar nu este comerciantul în adevăratul înţeles al cuvintului” 20. De aici porneşte şi îşi construieşte următoarea teorie : negustori sînt numai cei care se ocupă cu negoţul pe scară largă. Cine sînt aceştia? Străini care vin cu mărfuri în Ţara Eomânească şi Moldova şi care cumpără aici produsele noastre, pe care le duc apoi fie în Polonia, Ungaria şi chiar mai departe, fie la Constantinopol. Mergînd pe această linie, în mod firesc, trage următoarea concluzie : „Românul, deci nu numai cel de aici — adică din Moldova şi Ţara Eomânească — , dar şi cel din Ardeal, din toate părţile, n-a fost pînă în timpurile din urmă negus- tor” 21. Cînd socoteşte Xicolae Iorga aceste timpuri din urmă? Abia în secolul al XVII-lea, căci în secolul al XVI-lea negoţul ţărilor române s-a îngustat din cauza dominaţiei otomane şi atunci am făcut comerţ cu Eăsăritul „cu mijloacele noastre mai puţine, şi astfel străini care nu mai mergeau din vecini de-a dreptul în ţara mirodeniilor, a mătăsurilor, a stofelor de păr de cămilă, a vinurilor tare dulci şi aromite putură căpăta aceste mărfuri de la noi, cu un adaos de plată care rămînea în mîinile noastre”. Toate acestea au făcut să ia naştere „la noi în veacul al XVII-lea o clasă a negustorilor de ţară, clasă destul de mare la număr, de bogată şi de înfloritoare” 22. Iar mai departe spune : „în aceste împrejurări se alcătui la noi o clasă de negustori români” 23, în condiţiile unui comerţ impus de turci, orientat în cea mai mare parte într-o anumită direcţie. Materialul documentar exiştent atestă prezenţa unor negustori români nu numai pe piaţa internă, ci şi pe cea externă; exemple nenumărate întîlnim chiar în lucrările lui X. Iorga, care menţionează „un mare număr de tîrgoveţi români care fac negoţ cu produsele ţerii” 24, dînd şi numele unor negustori de la sfîrşitul secolului al XV-lea şi din prima jumătate a secolului al XVI-lea, ca : Mihnea şi Dragotă din Argeş, Xeacşu Lupa din Cîmpulung, Manea, Bogdan, Xicolae din Suceava etc. Aceşti negustori trebuie puşi alături de acei negustori „străini” — armeni, greci — care sînt veniţi de mult timp aici, se stabilesc şi se asimilează cu ceilalţi locui- tori ai ţării, încadrîndu-se împreună în acea categorie de „negustori de 20 Comerţul nostru cu Orientul, în Conferinţe şi prelegeri, p. 32. 21 Ibidem. 22 Istoria românilor tn chipuri şi icoane, voi. III, p. 103. 23 Ibidem, p. 118. 21 Istoria comerţului românesc, Epoca veche, voi. I, p. 142. www.dacoromanica.ro \ 1384 LIA LEHR 8 ţară” 25 26, care îşi „aveau deci partea, care nu era mică”, în comerţul făcut de ţările române cu Polonia, Levantul etc. Deci, dacă, pe de o parte, recunoaştem aportul acestor „negustori de ţară” în dezvoltarea comerţului Moldovei şi Ţării Româneşti, frecventa lor apariţie pe pieţele din afară, nu putem pe de altă parte să afirmăm că de-abia în veacul al XVII-lea s-a format la noi o clasă a „negustorilor de ţară”. Aceeaşi contrazicere găsim şi în ceea ce priveşte organizarea negus- torilor în bresle şi atribuţiile din ce în ce mai importante pe care le au în organizarea oraşelor. Cunoscînd astăzi documentele vremii, aproape în totalitatea lor, putem urmări cu precizie atribuţiile organelor administrative orăşeneşti, care erau aproape la fel, cu mici deosebiri, atît în Ţara Românească, cit şi în Moldova. Cu timpul, mai ales începînd cu ultimele două decenii ale secolului al XVII-lea se constată că unele dintre atribuţiile organelor administrative au fost preluate de domnie, iar altele de breslele de negustori, într-o serie de procese privind activitatea comercială, stăpînirea unor proprietăţi etc., starostele, împreună cu ceilalţi negustori, sînt cei ce judecă şi hotărăsc. X. Iorga însă asimilează oraşele cu negustorii — adică cu alte cuvinte oraşele erau socotite „oraşe de negustori” pînă în secolul al XVIII-lea - considerînd că o dată cu decăderea puterii organelor administrative oră- şeneşti decad şi breslele de negustori — care sînt confundate cu acestea — şi se ridică breslele de meşteşugari, care preiau o parte din atribuţiile negustorilor 28. Pentru din sul, „în acest veac, negustorii români rămîn numai o breaslă între multe altele, o clasă a ruptaşilor, cari «au rupt» o învoială cu Visteria şi între ruptaşi şi breslaşi ei sînt cei mai puţin fericiţi fiind «de ţară»”27. El consideră că epoca fanariotă a adus schimbări însemnate în starea „negustorilor de ţară” români sau străini aşezaţi la noi. Organi- zarea negustorilor în corpuri recunoscute de domnie în secolul al XVIII-lea şi în primii douăzeci de ani ai secolului următor era alta decît pînă acum, şi aceasta datorită în parte şi modei turceşti28. Pe de altă parte, constată că „despărţirea între meşteşugari şi negustori nu era mai lămurită la noi în acest veac al XVIII-lea decît în Răsăritul bizantin sau turcesc” 29. 25 De exemplu, despre acel raguzan „Mihociu”, care se stabilise la Brăila, judeţul şi pir- garii de acolo confirmă că „este orăşean şi plăteşte bir la un loc cu ceilalţi orăşeni”, adică se „făcuse supus muntean”, cum spune Iorga (ibidem, p. 129 — 130). 26 Iată ce afirmă N. Iorga In 1906 in această privinţă. De la o vreme se pare că meşte- şugarii organizaţi In bresle au clştigat prin numărul lor teren faţă de negustori care se tot împuţinau — clnd tocmai constatăm o creştere necontenită a numărului negustorilor, la fel ca al meşteşugarilor. „Astfel, In veacul al XVIII-lea sfatul cel vechi al negustorilor pierde necontenit din Însemnătatea sa şi chiar dispare In cele mai multe oraşe, pe clnd breasla — adică breasla meşteşugarilor, — cu starostele in frunte, păstrează pentru dinsa Întregul rost al vieţii orăşeneşti”, iar mai departe spune :,,... La aceasta (adică la preluarea atribuţiilor negustorilor de către breasla meşteşugarilor. — L.L.) a ajutat mult şi intrarea negustorilor străini veniţi In anumite condiţii In sinul vechiului oraş privilegiat. Ei erau organizaţi de la Început in breaslă” (Istoria românilor tn chipuri şi icoane, voi. III, p. 121). 27 Ibidem, p. 123. 28 Ibidem, p. 126. 28 Ibidem, p. 133. www.dacoromanica.ro 9 COMERŢUL ŞI ORAŞELE MEDIEVALE IN OPERA LUI N. IORGA 1385 Asupra acestei probleme Iorga nu mai revine decît în 1925, cînd constată că în secolul al XVIII-lea negustorimea creşte necontenit şi în conştiinţa şi în acţiunea ei 30. Crescînd importanţa lor, cresc şi se dezvoltă breslele lor, căpătînd un rol din ce în ce mai mare, şi deci nu putem vorbi de o decădere a importanţei negustorilor în acea perioadă. Acordînd o atenţie deosebită negustorimii, Xicolae Iorga a adus o serie de date însemnate în acest domeniu. Chiar dacă de cele mai multe ori — şi mai ales în Istoria comerţului românesc — vorbeşte în primul rînd de relaţiile domnilor români cu celelalte ţări şi este preocupat să dea cît mai multe amănunte, totuşi discutînd politica domniei, aminteşte şi de o serie de negustori munteni şi moldoveni, ca şi de cei străini care au relaţii de afaceri în ţară şi în afară. în acelaşi timp, ne dă o serie de amă- nunte şi cu privire la oraşele Ţării Eomâneşti şi Moldovei, arătînd strînsa legătură între acestea şi interdependenţa existentă între dezvoltarea comerţului şi cea a oraşelor. Dacă în ceea ce priveşte drumurile comerciale, comerţul intern sau problema negustorilor, concluziile la care ajunge Xicolae Iorga sînt discuta- bile, în ceea ce priveşte comerţul extern şi cel de tranzit, relaţiile comerciale cu diferite ţări şi cu Imperiul otoman, politica domniei şi veniturile în- casate de aceasta găsim în lucrările lui o serie de date preţioase, în mică măsură completate pînă acum şi care constituie o contribuţie efectivă la cunoaşterea activităţii comerciale a Moldovei şi Ţării Eomâneşti în evul mediu. Dacă pentru studierea dezvoltării comerţului Ţării Eomâneşti şi Moldovei lucrările lui Nicolae Iorga prezintă o bază de plecare ce nu poate fi neglijată atunci cînd se trece la cercetarea acestei probleme, nu acelaşi lucru se poate spune despre concluziile la care ajunge în ceea ce priveşte formarea şi dezvoltarea oraşelor, după cum vom vedea mai jos. X. Iorga porneşte de la început de la ideea că românii nu au avut tîrguri şi oraşe, considerîndu-le străine, după cum arată şi numele lor. Şi ca să exemplifice acest lucru dă următorul exemplu. în numele oraşului Baia din Moldova, ca şi în cel al Băii de Aramă din Ţara Eomânească, se recunoaşte numele unguresc Banya31. Aceeaşi idee o găsim şi în lucrările de mai tîrziu 32. într-un singur caz recunoaşte că nu putem atribui formarea oraşelor unor elemente din afară, rupte de necesităţile economice ale dez- voltării ţărilor române. Vorbind de formarea oraşului Iaşi, arată că acesta nu este creat de capriciul unui domn sau ca un vad pe un drum de comerţ, ci „este o creaţie organică a vechii Moldove, care ea însăşi este o creaţie organică a poporului românesc” 33. De la această concluzie trebuia plecat. Adică trebuiau analizate cau- zele şi felul în care s-au format oraşele şi diferenţele existente între ele. 30 Scrisori de negustori, Bucureşti, 1925, prefaţa, p. IX. 31 Geschichle des rumănischen Volkes, voi. I, Gotha, 1905, p. 158 — 159. 32 „Comerţul nostru şi viaţa noastră orăşenească nu vin dintr-o dezvoltare proprie a poporului românesc” (Scrisori de negustori, prefaţa, p. V). „Nu e nici o Îndoială astăzi că oraşele noastre nu sînt Întemeiate de români” (Istoria industriilor la români, Bucureşti, 1927, p. 30). 33 Ce a fost, ce este, ce poate fi laşul, Bucureşti, 1935, p. 10. www.dacoromanica.ro 1386 LIA LEHR 10 în mod just, N. Iorga arată că nu toate oraşele s-au format la fel. Unele s-au format în jurul cetăţilor 34, unde s-au aşezat meşteşugarii şi negustorii. Altele s-au format din unirea mai multor sate în mijlocul cărora s-au format tîrgurile sau pe locul satului dezvoltat în urma intensificării schimbului şi aşezării acolo a unui număr însemnat de meşteşugari şi negustori3S. Trebuie să subliniem însă aici că formarea într-un fel sau altul a oraşelor, cum am văzut mai sus, nu este un lucru specific Moldovei sau Ţării Româ- neşti ; atît într-o parte, cît şi în cealaltă putem găsi oraşe formate în jurul cetăţilor sau din unirea mai multor sate etc.; depinde de condiţiile exis- tente în acea parte, într-un anumit moment, care au dus la formarea lor. Şi în cazul oraşelor formate pe locul unui tîrg ce s-a permanentizat, satul transformîndu-se în oraş, N. Iorga arăta că acest lucru se întîmplă tot numai prin venirea străinilor care formează oraşul, independent de dezvoltarea regiunii respective. Se pune întrebarea : ce s-a întîmplat cu vechii locuitori ai satului ? Numai în cazul în care aceştia ar fi plecat şi ar fi părăsit vatra satului ar fi putut lăsa locul meşteşugarilor şi negustorilor străini; altfel nu putem ajunge la concluzia că singurii locuitori ai oraşelor sînt elementele străine. Analizînd formarea oraşelor medievale româneşti în ansamblul sud-estului european, N. Iorga arată ceea ce este comun şi caracteristic tuturor oraşelor medievale 36, şi în această privinţă are dreptate, dar nu putem vorbi de formarea oraşelor ca de ceva străin fără nici o legătură cu restul ţării. Caracteristicile generale îmbracă în fiecare ţară în parte o formă specifică, determinată de dezvoltarea economică şi politică a ţării respective. Populaţia oraşelor este amestecată, la început numărul negustorilor şi al meşteşugarilor străini poate fi mare, dar nu exclusiv. De altfel, singur Nicolae Iorga spune că „oraşele şi tîrgurile noastre au avut de la început, toate fără deosebire, şi locuitori străini. Au fost astfel străini vechi, ca şi ţara ai căror urmaşi de veacuri întregi nu mai sînt străini. . .” 37. Dar, după ce afirmă că în oraşe sînt „şi locuitori străini”, adică pe lingă cei băştinaşi vin să se aşeze şi străini, imediat, în aceeaşi lucrare şi pe aceeaşi 34 „Oraşele din Moldova s-au creat In jurul cetăţilor, a fortăreţelor. Nu pe maidane unde se adună vitele la tlrg, ci pe unde sus stă straja lui vodă de la cetate... E un oraş făcut cu sabia şi cu suliţa” (ibidem, p. 12). 35 „Oraşele din Muntenia s-au alcătuit dintr-o formaţie agricolă, Încetul cu Încetul”. Unele oraşe prin bisericile lor arată că slnt alcătuite din sate, unde s-au aşezat apoi clţiva negustori şi clţiva boernaşi (ibidem, p. 11). „Cele mai multe aşezări urbane din principatul muntean slnt tlrguri, adică Intre mai multe sate, la locul Intllnirii lor şi-au ridicat negustori de aşezare vremelnică şatrele, corturile lor prefăcute... după un timp In case” (Istoria indus- triilor la români, p. 30). 33 în cele trei ţări româneşti oraşele s-au format sub zidul protector al lntăriturii. Toate aceste oraşe au venit de la sistemul Imperiului carolingian şi au pătruns In părţile noastre prin Moravia şi Ungaria. în acelaşi timp există şi „tlrgul”. Această formă a trecut In toate ţările acestei regiuni şi a fost adoptată şi transmisă şi turcilor. „Tlrgul” este format de un loc unde se ţine piaţa — tlrgul —, strada negustorilor, In jurul cărora se adună satele, fiecare cu biserica sa. Se caută o nouă formă de oraş, greu acceptabilă. Oraşul occidental nu se potriveşte In aceste ţări. Obiceiul bizantin al tlrgurilor care se legau de sărbătoarea unui sflnt s-a răsplndit peste tot (Le caractbre commun des insiiiutions du sud-est de l’Europe, Paris, 1929, p. 129 — 130). 37 Istoria românilor tn chipuri ţi icoane, voi. I, p. 196. www.dacoromanica.ro 11 COMERŢUL ŞI ORAŞELE MEDIEVALE IN OPERA LUI N. IORGA 1387 pagină, arată că cei mai vechi locuitori ai oraşelor sînt saşii veniţi din oraşele transilvănene şi care se stabilesc apoi în Moldova şi Ţara Româ- nească. Pentru a dovedi că locuitorii oraşelor sînt străini, dă acel exemplu de care am mai amintit în legătură cu numele „Dragoman” 38. Sau, în alt caz, cu toate că afirmă despre oraşul Tîrgovişte că este un tîrg format pe un „loc de desfacere”, iar numărul caselor de români era de 1000 faţă de 30 ale saşilor totuşi îi socoteşte pe aceştia din urmă ca adevăraţii înte- meietori ai oraşului. Iată ce spune în această privinţă : explicaţia pentru această poziţie puţin influentă a orăşenilor străini într-un oraş care trebuie socotit ca opera lor trebuie căutată în faptul că primii întemeietori, ardeleni (saşi), care au găsit slabe începuturi ale unui tîrg slav, s-au asimilat imediat populaţiei tîrgului, în aşa fel încît şi-au păstrat numai vechea credinţă şi numele ca „Frîncu”, ceea ce înseamnă „der Franke”, „der Katholik” 39. Asimilarea lor nu s-a putut face atît de repede, încît chiar de la începutul secolului al XVl-lea să nu mai rămînă decît cîteva familii faţă de numărul destul de mare al familiilor româneşti. Dacă asimilarea lor s-ar fi putut face într-un ritm atît de rapid, atunci şi în Transilvania ar fi trebuit să observăm acelaşi proces, desigur nu în aceeaşi măsură ca în Ţara Românească şi Moldova, unde numărul lor era mai mic, dar totuşi să fi existat. Ori acolo găsim pînă în zilele noastre un număr însemnat de saşi şi de unguri în acele oraşe şi regiuni unde colonizarea lor s-a făcut în număr mare. Pe de altă parte, cînd au venit saşii, ei au găsit începuturile — e adevărat slabe — ale unui tîrg, după cum spunea chiar Xicolae Iorga, ceea ce înseamnă că începutul, adică formarea, se datoreşte locuitorilor din aceste părţi, băştinaşilor, la care s-au adăugat meşteşugarii şi negus- torii străini. „Tîrg” înseamnă loc de desfacere a unor mărfuri, presupune un schimb comercial, deci nu se poate susţine, pe de o parte, că aici era „loc de tîrg” înainte de venirea unor locuitori din afară care se ocupă cu negoţul, şi nu un simplu sat, iar pe de altă parte să afirmăm că acest oraş este opera coloniştilor străini. Pentru Cîmpulung, oraş socotit ca fiind tipic oraş întemeiat de colo- nişti şi în care numărul locuitorilor catolici era cel mai mare, X. Iorga recunoaşte că de „la începutul veacului al XVI-lea erau însă numai români ca negustori în Cîmpulung” : Stoica, Gonţea, Dumitru Florea, Stoica Plăcintă, Stan, Cozma, Xeacşu etc. 40. Plecînd chiar de la ipoteza că în oraşele Moldovei şi Ţării Româneşti cei mai mulţi meşteşugari şi mai ales negustori sînt străini, nu putem totuşi admite teza că ei sînt singurii locuitorii ai oraşelor, teză preluată şi de ceilalţi istorici care s-au ocupat de problema oraşelor şi au scris în acelaşi timp cu X. Iorga sau după el şi care consideră oraşele ca ceva străin de restul ţării. Dacă ar fi aşa, atunci cum se poate explica faptul că, cu 38 în documentele oraşului Roman slnt menţionaţi locuitori care poartă nume străine. ,,Sogar einen Hrolan Dragoman aus dem tlrg Roman erwăhnt eine urkunde von 1570; Dragoman hiess der miindliche Ubcrsctzcr der Dolmetch” (Geschichle des rumănischen Volkes, voi. I, p. 161). 38 Ibidem, p. 170. 40 Istoria comerţului românesc, Epoca veche, voi. I, p. 144. 52 3012 www.dacoromanica.ro 1388 LIA LEHR 12 toate că marea majoritate a oraşelor s-au format în secolele XIV—XV, în secolele imediat următoare — XVI — XVII — numărul familiilor ca- tolice este destul de mic şi acestea aproape complet asimilate ? Xicolae Iorga a pornit de la faptul că, atît în Ungaria41 cît şi în Polonia, mulţi istorici considerau că oraşele au fost întemeiate şi au înflorit numai datorită coloniştilor germani. Deci nici la noi procesul nu poate fi altfel. Un alt argument pe care îl aduce X. Iorga în sprijinul afirmaţiei sale este şi acela că scrisorile scrise de locuitorii oraşelor moldovene şi muntene sînt în limba germană. Dar acesta nu poate fi un criteriu, întrucît unele scrisori erau scrise în limba germană, altele în latină; acestea erau scrise de negustori sau de conducerea administrativă a oraşului, de obicei în cancelaria orăşenească. Erau scrise într-o limbă cu circulaţie mai largă, ca să poată fi înţelese de cei cărora le erau adresate şi care erau de obicei locuitori din oraşele transilvănene sau poloneze, unde aceste limbi erau mai des folosite. în Principate ca şi în ţările vecine, ca o caracteristică a oraşelor medievale, se constată faptul că populaţia este foarte amestecată atît ca origine, cît şi ca ocupaţie. Mcolae Iorga se ocupă de formarea şi dezvoltarea oraşelor numai în raport cu drumurile comerciale şi cu posibilităţile unui schimb cu negustorii străini. Baza existenţei şi dezvoltării oraşelor o găsim în frecvenţa schim- bului şi în intensitatea lui. Mai puţin discută despre viaţa economică jiropriu- zisă a oraşului respectiv, despre viaţa locuitorilor de acolo, ocupaţiile lor, activitatea lor socială, despre activitatea organelor administrative oră- şeneşti, despre relaţiile cu domnia şi cu regiunile înconjurătoare. „Oraşe ale domniei, cu hotar dăruit de dînsa, care-şi păstra dreptul de supremă proprietate, creaţiuni fiscale şi domaniale, avîndu-şi şoltuzii la ordinele pîrcălabilor şi vornicilor, iar unele total lipsite de organizaţia municipală, toate, în sfîrşit, fără nici un element de autonomie şi iniţiativă, oraşele moldoveneşti, deşi cercetate de negustori mai bogaţi, nu se putură ridica mai sus decît cele muntene, a căror slăbiciune nu stătea numai în condiţiile de organizare 42. Cînd banul, care venea din afară, lipsi, ele decăzură ca locuri de schimb internaţionale, păstrînd numai însemnătatea curat internă de piaţă în care ţăranii puteau afla ceea ce nu producea industria lor casnică 43. Domnia se hrănea intr-adevăr din negoţ, pe eare-1 lăsa să se întindă şi-l îndemna în marginile nevoilor ei fiscale, dar ţara se ţinea tot din plugărie îndătinată şi din creşterea vitelor. Xu e de mirare deci că, afară de vechea cultură tradiţională, elementele superioare care 41 Regii unguri şi-au dat seama că nu poale fi o ţară mare dacă nu are, printre altele, drumuri de negoţ şi oraşe de meşteşugari şi negustori. (Istoria românilor in chipuri şi icoane, voi. III, p. 82 — 83). 42 Aşa cum reiese din documentele vremii, oraşele muntene aveau un grad mai dezvoltat de organizare decit cele moldovene. Organele administrative orăşeneşti aveau un cuvint hotărltor In principalele probleme ale vieţii orăşeneşti, iar domnia trebuia să ţină seama de ele. 43 în concluzie arată că oraşele decad in momentul in care schimbul pe piaţa internă se intensifică, importanţa lor fiind legată exclusiv de comerţul extern, de schimbul cu oraşele din afara ţării. www.dacoromanica.ro 13 COMERŢUL ŞI ORAŞELE MEDIEVALE IN OPERA LUI N. IORGA 1389 se produseră şi înfloriră la suprafaţă nu putură pătrunde, pline de bine- cuvîntare, în adine” 44. Fără îndoială, drumurile comerciale ca şi comerţul extern şi cel de tranzit, au contribuit la dezvoltarea oraşelor, la creşterea numărului negustorilor şi meşteşugarilor, ca şi a importanţei lor. Dar, în primul rînd, necesităţile economice interne au determinat aşezarea unor meşteşugari şi negustori într-un loc stabil, „aşezare de tîrg”, la care s-au adăugat meşteşu- garii şi negustorii străini veniţi în mod temporar şi care apoi s-au aşezat aici în număr mai mare sau mai mic, după cum oraşul respectiv era mai aproape sau mai departe de drumul comercial. Sînt oraşe care cunosc o anumită înflorire într-o anumită epocă — secolele XIV — XY — , ca apoi să decadă datorită conjuncturii economice a întregii ţări, ca şi a regiunii respective, aşa după cum alte oraşe încep să se ridice şi să se dezvolte abia din secolele XVI — XVII, după instaurarea dominaţiei otomane. Aprecierile şi tezele privind formarea şi începuturile oraşelor româneşti, expuse în diferite lucrări şi conferinţe publice, le găsim concretizate în cea mai mare parte încă în prima lucrare de sinteză a lui Xicolae Iorga GeschivMe des rumân ischen Volkes, în concluziile la capitolul cu privire la oraşe. Toate oraşele, fie că este vorba de cele din Moldova şi Ţara Bomâ- nească, fie de oraşele din Transilvania îşi datoresc existenţa colonizării saşi- lor şi germanilor care au venit aici cu drepturile şi cu organizarea lor orăşenească. „Atît aci, ca şi dincolo de munţi, se vădeşte puţina înclinaţie a po- porului român să trăiască într-un oraş bogat şi închis, unde există o muncă organizată şi unde trebuie să se ducă o viaţă casnică socotită. Bomânului îi trebuie spaţiu, cer, natură, libertate, acestea sînt cele mai importante necesităţi ale sale ; ele stau la baza sufletului său şi se reflectă şi în cînte- cele sale” 45. Pe baza documentelor şi a unei cercetări riguros ştiinţifice se poate afirma cu toată certitudinea că oraşele s-au format şi s-au dezvoltat datorită necesităţilor create de dezvoltarea economică şi politică a Moldovei şi Ţării Bomâneşti, iar locuitorii băştinaşi au avut un rol hotărîtor, alături de meşteşugarii şi negustorii străini veniţi şi stabiliţi în ţările române, unde s-au asimilat cu ceilalţi locuitori ai ţării, avînd aceleaşi obligaţii ca şi ei. în afară de aceştia sînt şi unii negustori străini, veniţi în părţile acestea în mod temporar şi care în unele perioade se bucură de anumite privilegii, de multe ori în detrimentul „negustorilor de ţară”. în evul mediu, viaţa orăşenească se desfăşoară, în linii generale, la fel peste tot. Aceeaşi organizare administrativă vom găsi în majoritatea oraşelor; desigur, unele ajung la un grad mai înalt de autonomie, altele mai puţin, depinde de gradul de dezvoltare la care au ajuns acele oraşe, în toate oraşele vom găsi însă un jude şi cei doisprezece pîrgari, deci în 44 Istoria comerţului românesc, Epoca veche, p. 164 165. 45 „Hier wic jenseits der Berge zeigt sich die Unlust des rumânischcn Volkes, in einer geschlossenen reichen Stadt zu leben, wo es regelmâssige Arbeit gibt und ein sparsamer Haushalt gefiihrt werden muss. Der Rumiine braucht Raum, Himmel, Nalur, Freiheit, dies sind seine wichtigsten Bedurfnisse, sie liegen auf dem Grunde seiner Seele und klingen auch in seinen liedern wieder” (Geschichle des rumănischen Volkes, voi. I, p. 197—198). www.dacoromanica.ro 1390 LIA LEHR 14 mod evident şi în oraşele din Moldova şi din Ţara Eomânească. în Moldova, sub influenţa dreptului german de Magdeburg, în sistemul de organizare şi conducere a oraşelor, la fel ca în Polonia, căpetenia se chema şoltuz (Schul- theiss) sau voit şi pîrgari (Biirger). în Ţara Eomânească, în locul şoltu- zului era, după moda săsească, un judeţ (Eichter) şi tot doisprezece pîrgari46. Această organizare, caracteristică oricărui oraşmedieval, îşi are corespondent şi în vechea organizare a obştei săteşti, unde organele administrative ale oraşului sînt înlocuite cu bătrînii satului, care au aceleaşi atribuţii în conducerea obştii. O astfel de organizare găsim în obştea sătească din ţările române, deci există asemănări între organizarea orăşenească şi cea a restului ţării, dar în acelaşi timp şi între organizarea orăşenească de la noi şi cea din ţările din jur. Totodată, oraşele nu sînt numai „oraşe de negustori”, în care aceştia sînt singurii dintre care se aleg organele de conducere administrativă a oraşului. De aici decurge şi confuzia făcută între sfatul oraşului şi breasla negustorilor, arătîndu-se că treptat sfatul negustorilor îşi pierde din însem- nătate, iar meşteşugarii organizaţi în bresle, cu starostele lor, cîştigă, prin numărul lor, teren faţă de negustori şi păstrează pentru dînşii întregul rost al vieţii orăşeneşti. Nicolae Iorga arată că niciunul dintre „aceşti dregători — adică şoltuzul sau judeţul — nu e meşter sau boier sau lu- crător de pămînt”47, ci, probabil, numai negustori. Or, chiar printre primii şoltuzi din Suceava este menţionat un „Ianoş Tischler” (tîmplar), la Baia un „Gheorghe Kirschner” (cojocar); prin urmare, în fruntea sfatului nu erau numai negustori. De asemenea, cei mai mulţi şoltuzi şi judeţi poartă nume româneşti încă de la primele acte emise de cancelaria orăşenească din Mol- dova şi Ţara Eomânească, ceea ce este încă o dovadă a rolului jucat de negustorii şi meşteşugarii băştinaşi în dezvoltarea vieţii orăşeneşti. ★ în rîndurile de mai sus am căutat să aducem în discuţie principalele teze ale lui Nicolae Iorga privind oraşele şi comerţul Principatelor române în evul mediu. Pentru epoca mai nouă, ştirile pe care le găsim în lucrările sale sînt mai mult de natură descriptivă, N. Iorga limitîndu-se a ne prezenta unele materiale documentare şi a face o descriere a vieţii unor mari negustori — în biografiile negustorilor găsim numeroase date interesante care con- tribuie la cunoaşterea vieţii de zi cu zi a unor negustori din Principatele române în secolele XVIII — XIX — sau a unor oraşe care l-au interesat personal. De aceea trebuie să-l considerăm pe X. Iorga, în primul rînd, un istoric al oraşelor şi comerţului din evul mediu. Lucrările lui Xicolae Iorga constituie o însemnată contribuţie la studierea problemelor privind comerţul şi oraşele. Pentru prima dată se face o analiză amănunţită a formării oraşelor, a dezvoltării comerţului 46 Istoria românilor in chipuri şi icoane, voi. III, p. 119. 47 Ibidem. www.dacoromanica.ro 15 COMERŢUL ŞI ORAŞELE MEDIEVALE IN OPERA LUI N. IORGA 1391 extern şi de tranzit şi a influenţei reciproce între dezvoltarea comerţului şi oraşelor. Materialul,documentar folosit în aceste lucrări şi unele dintre rezultatele la care a ajuns N. Iorga rămîn valabile şi astăzi, ele reflectind în mare măsură stadiul de dezvoltare al istoriografiei româneşti în acea epocă. Completate cu noile materiale descoperite între timp — mai ales documente interne —, aceste lucrări constituie un important punct de plecare pentru alcătuirea unei istorii a comerţului şi a oraşelor din Moldova şi din Ţara Eomânească în evul mediu. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro NICOLAE IOEGA — ISTORIC AL RĂZBOIULUI PENTRU INDEPENDENTĂ NAŢIONALA J j DE X. ADĂNILOAIE S-au împlinit 23 de ani de cînd a murit — răpus mişeleşte de legio- nari — Nicolae Iorga, cel mai fecund dintre oamenii de cultură pe care i-a dat poporul român şi unul dintre marii istorici ai lumii. Autor a peste 15 000 de lucrări şi articole istorice, politice şi literare, N. Iorga a reprezen- tat, timp de aproape jumătate de veac, figura dominantă a istoriografiei româneşti. Scrutător neobosit al trecutului, el a abordat, în vasta sa operă, pe lîngă probleme de istorie universală, şi evenimentele mai importante din istoria României. în afară de lucrările de sinteză, unora din eveni- mentele importante din trecutul de luptă al poporului român, marele istoric le-a consacrat chiar monografii speciale, de o amplă şi minuţioasă analiză critică, contribuind prin aceasta la cunoaşterea şi înţelegerea justă a realităţii istorice. Prin cercetarea arhivelor din ţară şi străinătate şi prin publicarea numeroaselor volume de documente, el a lărgit, în mare măsură, baza documentară a istoriografiei româneşti şi europene. Deşi, în general, era adept al concepţiei idealiste, se observă uneori la N. Iorga şi elemente materialiste; nu trebuie totodată ignorat faptul că el a apreciat — în multe din lucrările sale — atît factorii economici cit şi rolul maselor populare (în special al ţărănimii) în făurirea istoriei. El arată că o formă de viaţă socială nu este eternă : ,,ea se schimbă, se preface, evoluează. în măsura schimbării ce se petrece într-însa, vechea bază slăbeşte”. Treptat, tot mai mulţi oameni „îşi dau seama că trăiesc într-o formă îmbătrînită şi uzată, într-un edificiu care se clatină” şi atunci răspîndesc „o nouă formulă politică, religioasă, socială. . . prin care societatea se cîrmuieşte, mai înţelept, prin care munca se organizează şi se răsplăteşte mai drept”. Dar, precizează N. Iorga, ,,cu acel care deschide o luptă nu se încheie şi lupta : cînd e o luptă pentru adevăr şi dreptate, ea durează pînă ce adevărul şi dreptatea capătă o întrupare mai deplină. "STUDI1"-toraul 18-nr-8- ’• WwW.dacoromamca.ro 1394 N. ADANILOAIE 2 Şi, pînă ce nu se întîmplă aceasta, liniştea, tulburată o dată nu se resta- torniceşte” în acelaşi timp, relevînd utilitatea, frumuseţea şi funcţia etică-so- cială a istoriei, N. Iorga sublinia că „istoria e disciplina cea mai umană din toate”, pentru că lărgeşte viaţa „prin perspectiva imensă a trecutului, prin presimţirea viitorului fără de capăt. Nu există disciplină omenească prin care să ne facem mai sociabili, mai altruişti, mai iubitori de om şi de viaţă” 1 2. Din opera sa, plină de idei viabile, se desprind adesea interdepen- denţa fenomenelor economice, politice şi culturale şi, totodată, întrepătrun- derea istoriei unui popor cu istoria celorlalte popoare. în cuvîntarea pe care a ţinut-o la intrarea în Academie (mai 1911), N. Iorga sublinia căpe istoric trebuie să-l intereseze în primul rînd „manifes- tarea prin fenomene organice a factorilor acelora care pleacă din viaţa economică, din viaţa culturală, din substratul material sau din atmosfera morală a unui popor. Şi aceasta — precizează marele istoric — nu înseamnă alta decît că izvorul lor e în însăşi energia primordială ori în energia cîştigată a acelui popor. Popoarele, ca atare, creaţiuni necesare” şi per- manente, lucrînd unul asupra celuilalt, „stau sub ochii istoricului ” 3. N. Iorga atrage atenţia că „eroii nu se găsesc la o parte, în palate ori în temple” şi că numai istoricii „vechilor concepţii” i-au „izolat de ceilalţi”. Eroii se întorc „în mijlocul acelora care i-au înălţat şi pe care i-au condus, care i-au hrănit şi pe care i-au luminat” şi care au dat „toate elementele materiale” 4. Istoricul, scrie N. Iorga, are datoria „de a trata unitar lucruri care au o singură viaţă organică şi o singură energie generatoare”, astfel deosebirea dintre istoria politică şi cea culturală dispare, căci există „o singură dezvoltare, şi toate manifestările de viaţă se prind într-însa, apărînd fiecare la locul ei” 5. Istoria politică nu este „un şir de biografii, o culegere de portrete dinastice. . . , o descriere de solemnităţi ori o cronică de răz- boaie, un catalog cronologic” sau un „memorial diplomatic”. Nici istoria culturală „numai corespunde cu învechita istorie de moravuri”6. Pe scurt, el recomandă ca istoria, în general, să fie „istoria forţelor naţionale, a dezvoltării şi înrîuririi lor” 7. în privinţa întrepătrunderii şi condiţionării istoriei popoarelor, N. Iorga arată că „viaţa unui popor e necontenit amestecată cu vieţile celorlalte, fiind în funcţiune de dînsele” şi înrîurindu-le necontenit. „Fiecare naţie e o energie avînd izvoarele şi împrejurările ei deosebite, caracterul şi misiunea ei specială”, dar, pentru a le studia şi a le înţelege, 1 N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice (lecţii de deschidere şi cuvîntări). Vălenii de Munte, 1911, p. 107 — 108. 1 lbidem, p. 43. 3 N. Iorga Două concepţii istorice. Cuvtntare ţinută la 17 mai 1911 la intrarea In Academia Română, Bucureşti, 1911, p. 14. 4 lbidem, p. 16. • 6 lbidem, p. 15. 4 lbidem, p. 16. 7 lbidem, p. 17. www.dacoromanica.ro 3 NICOLAE IORGA — ISTORIC AL RĂZBOIULUI PENTRU INDEPENDENŢA 1395 nu trebuie să le izolăm unele de altele, întru cit nici pe pămînt nu sînt izolate: trăiesc împreună în aceeaşi atmosferă terestră şi se luptă cu aceleaşi forţe ale naturii pentru a le învinge 8. De altfel, N. Iorga are meritul incontestabil de a fi integrat istoria României în istoria universală. De asemenea, merită reliefat faptul că N. Iorga prezenta istoria Ro- mâniei ca rezultatul unui proces care s-a desfăşurat unitar pe ambele versante ale Carpaţilor şi, bineînţeles, ca o parte integrantă a istoriei universale. După cum în domeniul istoriei universale N. Iorga a urmărit să scoată în evidenţă contribuţia diferitelor ţări la dezvoltarea civilizaţiei şi culturii umane, tot astfel, pe tărîmul istoriei patriei, el a căutat să subli- nieze aportul fiecărei provincii locuite de români la progresul social, poli- tic şi cultural al ţării întregi. Trecînd în revistă preocupările sale vaste şi lucrările elaborate în atîtea domenii, putem vorbi despre N. Iorga ca istoric al Franţei, al Angliei, al Austriei, al Italiei, al Poloniei, al Imperiului otoman, al sud-estului european etc., după cum la fel de bine putem vorbi despre el ca istoric al Transilvaniei, Olteniei, Dobrogei, Bucovinei ori — în funcţie de problemele tratate — ca istoric al comerţului, al industriei, al armatei, al literaturii, al învăţămîntului, al raporturilor agrare, al unităţii naţionale, al indepen- denţei României etc. Din multiplele preocupări ale remarcabilului istoric român, în artico- lul de faţă vom încerca să schiţăm doar un singur aspect, şi anume : contri- buţia sa la studierea evenimentelor care au dus la dobîndirea independen- ţei naţionale. Trebuie să subliniem de la început că N. Iorga, fără a lăsa cîtuşi de puţin impresia că războiul din 1877 —1878 l-ar fi preocupat mai mult decît alte evenimente importante din istoria României, a abordat problema cuceririi independenţei naţionale în peste 20 de lucrări şi articole9. Fie cu ocazia aniversărilor, fie cu prilejul redactării lucrărilor de sinteză sau al reeditărilor, timp de patru decenii, el a căutat mereu să împrospă- teze cunoştinţele cititorilor cu date şi ilustraţii noi despre războiul de independenţă. Este adevărat că X. Iorga a abordat la început — încă de la sfîrşi- tul veacului trecut — problema războiului din 1877 în conferinţe şcolare şi în articole ocazionale 10 11, publicate în broşuri sau în presa vremii, dar, cu timpul, adunîndu-şi o documentaţie bogată, el a scris lucrări ample despre acest război. De altfel ideea luptei pentru independenţa poporului român străbate ca un fir roşu şi lucrările monografice scrise de N. Iorga, în primul deceniu al secolului al XX-lea, despre: Ştefan cel Mareu, Mihai 8 Ibidem. 8 Vezi titlurile acestor lucrări şi articole in volumul lui Barbu Theodorescu, Bibliografia istorică şi literară a lui N. Iorga. 1890—1934, Bucureşti, 1935, p. 146—150; vezi de ase- menea A. Sacerdoţeanu, Opera lui N. Iorga (1934—1940), In „Revista arhivelor”, IV, 1940 — 1941, p. 410-437. ‘ 18 Vezi, tn acest sens, 10 Mai, conferinţă ţinută la serbarea şcolară din 1898, Bucureşti, 1898; 10 Mai, In „România jună”, 1900, nr. 150; Şipca şi Pleuna, In „Epoca”, nr. 276 din 11 octombrie 1902 ; 10 Mai In „Semănătorul”, 1904, p. 322—324; Pleuna ruşilor şi punctul de vedere al regelai Carol, In „Neamul românesc”, 1907, II, p. 609 — 610. 11 N. Iorga, Istoria lui Şlefan cel Mare povestită neamului românesc, Bucureşti, 1904. www.dacoromanica.ro 1396 N. ADANILOAIE 4 Viteazul12 Constantin Brîncoveanu13 14, Tudor Vladimirescuu, Unirea Principatelor15 ş.a. în ajunul primului război mondial, ST. Iorga îşi axează prelegerile ţinute la Universitatea din Bucureşti pe o tematică privind politica externă a României. în 1916, sistematizîndu-şi aceste prelegeri şi dîndu-le un cadru unitar, el le publică sub forma unei lucrări intitulate Politica externă a regelui Carol 116. Titlul dat acestei lucrări nu-1 opreşte însă pe autor să consacre peste două sute de pagini (adică mai mult de jumătate) războiului de independenţă : cauzelor, desfăşurării şi urmărilor lui. Peste cîţiva ani el a publicat, la Paris, corespondenţa diplomatică română 17, înglobînd într-un volum masiv materialele principale din arhiva Ministerului de Externe, care i-au servit la documentarea lucrării menţionate. Este de precizat faptul că majoritatea documentelor publicate de ST. Iorga în volumul de corespondenţă diplomatică se referă tot la războiul din 1877. Cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la proclamarea independenţei naţi- onale, ST. Iorga a scris lucrarea monografică Războiul pentru independenţa României18. Deşi nu prea voluminoasă (242 de pagini) şi nu fără anumite erori de informaţie şi interpretare, această lucrare — asupra căreia vom reveni — reprezintă cea mai analitică şi mai obiectivă monografie reali- zată de istoriografia burgheză în privinţa războiului de la 1877. în anii următori — pe măsura descoperirii noilor materiale documen- tare, -X. Iorga a publicat alte broşuri şi articole despre cucerirea indepen- denţei României. Astfel el publică : Informaţii spaniole despre războiul nostru pentru independenţă19, Ploieştii în războiul de independenţă20, Războ- iul din 1877—78 în ilustraţii21, Cu privire la războiul din 1877 — 78 22, Noi ilustraţii străine ale războiului din 1877 — 78 23 24, Vereşciaghin .şi ro- mânii 24 ş.a.2S, iar în 1939, editîndu-şi volumul al X-lea din Istoria româ- 12 Idem, Istoria lui Mihai Viteazul pentru poporul românesc, ed. a 2-a, Bucureşti, 1908 (vezi şi celelalte lucrări, cu titluri şi conţinut asemănătoare, tipărite In anii 1900, 1901, 1902, 1919 şi 1935). 13 Idem, Viaţa şi domnia lui Constanţi n-Vodă Ttrincovcanu, Bucureşti, 191 1. 14 Idem, Un apărător al săracilor, Domnul Tudor din Vladimir, Bucureşti, 1906 (vezi şi ediţiile din 1921 şi 1926). 15 Idem, Unirea Principalelor (18o9), povestită românilor cu prilejul împlinirii a cincizeci de ani’de la întemeierea stalului român, Vălenii de Munte, 1909. 16 în 1923 a apărut ediţia a 2-a a acestei lucrări. 17 N. Iorga, Correspondance diplomalique roumaine sous le roi Charles I-er (1866—1880), Paris, 1923 (vezi şi ediţia a 2-a a volumului, apărută la Bucureşti, 1938). 18 Idem, Războiul pentru independenţa României. Acţiuni diplomatice şi stări de spirit, Bucureşti, 1927. 18 Bucureşti, 1928. 30 Ploieşti, 1928. 21 Vezi Almanahul graficei române, Craiova, 1929. 22 Vezi „Revista istorică”, 1929, p. 1 — 3. 23 Vezi Almanahul graficii române, 1930. 24 Vezi „Revista istorică”, 1933, p. 240 — 242. 25 N. Iorga, Războiul de independenţă 1877—78. Cursuri ţinute la Universitatea populară din Vălenii de Munte, 1927; idem, La guerre de 1877—78, nouvelles informalions. Llat d’esprit des bellig(ranls, in „Revue d’histoire moderne”, nr. 14, mars-avril, 1928; Un roman belgian despre războiul pentru independenţă, in „Revista istorică”, XXI (1935), p. 93 —94 ; Scrisoarea lui Todleben despre luarea Plevnei, in „Revista istorică”, XXV (1939), p. 148 — 155. www.dacoromanica.ro 5 NICOLAE IORGA — ISTORIC AL RĂZBOIULUI PENTRU INDEPENDENŢA 1397 nilor intitulează semnificativ prima parte a lucrării, care cuprinde mai mult de jumătate din întregul volum, Lupta pentru independenţă. Lucrările lui X. Iorga referitoare la războiul de independenţă, ca de altfel oricare din volumele marelui istoric, reprezintă o sursă bogată de idei, un tezaur de erudiţie şi informaţie ; din lectura lor reiese, totodată, se- tea continuă a autorului de a stabili adevărul istoric prin analiza critică a izvoarelor. In cursurile sale de la Universitate, X. Iorga arăta că într-o lu- crare de istorie sînt necesare „patru elemente : material, critică, organizare, stil; cele dintîi două determină soliditatea şi adevărul, celelalte frumuseţea operei” 26. El preciza însă, cu altă ocazie, că istoricul trebuie să urmărească „adevărul înainte de toate”27, Conformîndu-se acestui principiu, X. Iorga critică, la începutul secolului al XX-lea, pe anumiţi istorici şi poli- ticieni străini care încercau să diminueze rolul armatei române în războiul din 1877. In acelaşi timp el considera necesar să sublinieze vitejia ostaşilor noştri care au învins şi „au scos pe Osman Paşa din Plevna”. X. Iorga menţiona apoi că diplomaţii europeni, prin tratatul de la Berlin, au înscris „în dreptul internaţional o cîrpăceală neîndestulătoare, nedreaptă şi plină de urmări tumultoase în viaţa politică de la sudul Carpaţilor” 28. In volumul privind politica externă a lui Carol I, ca şi într-o lucrare consacrată lui M. Kogălniceanu 29, scrisă după primul război mondial, X. Iorga a criticat atitudinea de neutralitate adoptată de politicienii români în vara anului 1876faţă de lupta antiotomană a popoarelor balcanice. Erau la noi, scrie X. Iorga, oamenii ai neutralităţii îndatoritoare „faţă de Turcia nedispusă la îndatoriri; erau oameni ai neutralităţii faţă de Turcia” care ne jignise „cu orice prilej” şi care ne putea ofensa în continuare. „Erau la 1876 oameni care, din dorinţa de a nu jigni interesele puterilor ar fi fost în stare să facă şi concesiuni Turciei slăbite, a cărei menţinere părea problematică pentru unii şi a cărei ruină părea sigură pentru cei mai mulţi. Kogălniceanu nu putea fi dintre aceştia” 30. Autorul reliefează atitudinea fermă a lui M. Kogălniceanu faţă de Imperiul otoman, deşi nu dă o explicaţie ştiinţifică acţiunilor întreprinse de ministrul de externe român. X. Iorga menţionează că M. Kogălniceanu „era, prin studiile sale din Franţa, partizan al unei acţiuni alături cu creşti- nii” şi înţelegea deci „să pornească în anumite împrejurări şi alături de Rusia”, găsindu-se astfel „de acord cu opinia publică din acest punct de vedere”. Ministrul de externe „fără a fi rusofil. . ., considera posibile legăturile noastre cu Rusia” 31 pentru scuturarea jugului otoman. Analizînd critic atitudinea fruntaşilor politici, starea de spirit a opiniei publice — care simpatiza cu lupta de eliberare naţională a popoa- 26 Idem, Generalită[i cu privire la studiile istorice, p. 55. 27 Ibidem, p. 47. 28 Vezi „Epoca” din 11 octombrie 1902. 28 N. Iorga, Mihail Kogălniceanu, scriitorul, omul politic şi românul, Edit. Fundaţia „Socec”, Bucureşti. 30 Idem. Politica externă a regelui Carol I, Bucureşti, 1916, p. 146 — 147. 31 Idem, Mihail Kogălniceanu ..., p. 126. www.dacoromanica.ro 1398 N. ADANILOAIE 6 relor din Balcani —, dorinţa poporului român de a scutura jugul otoman şi poziţia puterilor europene faţă de criza orientală, marele istoric va conchide că „totuşi neutralitatea ni era impusă”, iar o dată ce Busia pornea la acţiune „nu se putea găsi. . .alt drum decît cooperarea militară alături de dînsa” 32. în monografia despre Războiul pentru independenţa României, scrisă în 1927, N. Iorga caută să înfăţişeze analitic evoluţia evenimentelor interne şi externe care au dus la obţinerea independenţei naţionale. în prefaţă, autorul menţionează că lucrarea „se sprijină pe materialul tipărit” cît l-a putut vedea şi urmăreşte a prezenta „adevărul aşa cum reiese din izvoare, fără nici o preocupare” 33. Or, cum la acea dată — documentele interne nefiind publicate —, materialul tipărit se referea în special la acţiunile diplomatice şi la factorii politici, conţinutul lucrării va reflecta această stare de lucruri. Baza documentară nefiind completă, era şi evident ca lucrarea să nu îmbrace în aceeaşi măsură toate aspectele problemei, acţi- unilor diplomatice acordîndu-li-se un spaţiu foarte mare, iar factorilor economici şi sociali unul mult mai mic. X. Iorga scrie că încă din evul mediu „ţinta silinţelor războinice ale poporului românesc” a fost scoaterea de sub stăpînirea otomană, „uricioasă pentru că era păgînă şi apăsătoare prin îngrămădirea sarcini- lor băneşti” 34. Unii voievozi urmăreau să intre sub „ocrotirea unei puteri creştine” pentru a face faţă eventualelor invazii turceşti. Petru Kareş, Mihai Viteazul, Badu Şerban, Matei Basarab, Şerban Cantacuzino şi chiar şi Constantin Brîncoveanu priveau către Austria. Cei din Moldova, şi în primul rînd Movileştii, căutau sprijinul la polonezi, iar apoi, începând cu Dimitrie Cantemir — la ruşi35. „Belele purtări” ale unor armate, vădind intenţiile ţarismului, arată X. Iorga, au dus la slăbirea curentului filorus36. Unii reformatori se gîndeau la necesitatea imediată a independenţei, dar se temeau să nu trezească apetiturile anexioniste ale vecinilor. Gene- raţia lui Cîmpineanu a pus pe primul plan problema unirii provinciilor locuite de români şi apoi dobîndirea independenţei naţionale 37. în străinătate — atît în presa occidentală, cît şi în unele discuţii diplomatice — ideea independenţei româneşti a apărut în al patrulea deceniu al secolului al XlX-lea. X. Iorga scrie că M. Kogălniceanu, pe cînd era la studii la Lun&ville, ar fi aflat că la un moment dat Anglia s-ar fi înţeles cu Austria în privinţa independenţei „fără tribut a Principatelor” 38. Anglia ar fi urmărit atunci să facă din Principate „o pavăză de neutrali- tate” contra Busiei, rivala ei din Orient39. Ideea constituirii Principatelor 32 Idem, Politica externă ..., p. 170. 33 Idem, Războiul pentru independenţa României p- 3. 33 Ibidem, p. 5. 35 Ibidem, p. 6. 33 Ibidem, p. 6 —7. • 37 Ibidem, p. 9. 33 Ibidem, p. 11 33 Ibidem, p. 12. www.dacoromanica.ro 7 NICOLAE IORGA — ISTORIC AL RĂZBOIULUI PENTRU INDEPENDENŢĂ 1399 independente pentru a servi la echilibrul european — în cazul desmembrării Imperiului otoman — a fost ventilată uneori şi de politicieni cu renume, ca : Guizot şi Gladstone40. Ţarul însuşi, la mijlocul veacului trecut, a declarat faţă de ambasadorul Angliei la Petersburg următoarele : „Princi- patele sînt de fapt un stat independent sub protecţia mea” ; el a ţinut să adauge însă că nu va permite fărîmiţarea Turciei „în mici republici azi- luri pentru Kossuthii şi Mazzinii şi alţi revoluţionari ai Europei” 41. Poarta otomană, în schimb, considera orice gînd de viitor al româ- nilor şi orice dezvoltare a Principatelor drept o primejdie pentru existenţa ei 42. De aceea ea a căutat să combată şi să împiedice nu numai tendinţele spre independenţă, ci şi unirea celor două Principate într-un singur stat naţional; Austria şi mai tîrziu Anglia au sprijinit-o în această direcţie 43. Introducerea unor instituţii noi, înfăptuirea reformelor şi, în general, adoptarea anumitor măsuri necesare pentru modernizarea statului român, în timpul domniei lui Al. I. Cuza, erau privite cu suspiciune la Constan- tinopol şi de multe ori Poarta protesta vehement şi încerca să menţină vechea stare de lucruri. Domnitorid Cuza a dus o politică demnă în raporturile sale cu Turcia şi cu celelalte Puteri europene 44. Politica externă a lui Cuza a ridicat prestigiul ţării şi a facilitat crearea unor condiţii care să ducă spre o independenţă în fapt. Cînd marele vizir şi-a permis să-i facă obser- vaţii domnitorului şi să-i ceară ca anumite tulburări să nu se mai repete a primit un răspuns foarte demn, „unul din cele mai mîndre acte — spune N. Iorga — care au pornit vreodată de la un guvern românesc în legăturile cu străinătatea. Era afirmarea unei adevărate independenţe tributare” 45. Cuza s-a gîndit şi la obţinerea independenţei naţionale pe calea armelor. în acest sens a dus tratative cu Muntenegru şi mai ales cu Serbia. Poarta otomană s-a alarmat imediat, protestînd împotriva înarmărilor din România şi Serbia. în cercurile turceşti se spunea deschis că „rela- ţiile guvernului sîrbesc cu prinţul Cuza iau un caracter serios” şi tind la „independenţa României, ca şi a Serbiei” 46. Referindu-se la rezultatele posibile ale unei cooperări militare româno-sîrbe pentru scuturarea jugu- lui otoman, N. Iorga se întreba : „Ce ar fi fost dacă românii şi sîrbii, con- duşi de domni pe care-i înconjura o credinţă entuziastă, ar fi luptat împre- ună pe acelaşi front balcanic împotriva unei Turcii care nu-şi alcătuise încă o puternică armată modernă, capabilă de a lupta de sine contra 10 Ibidem, p. 13. 11 Ibidem, p. 12. 42 Ibidem, p. 16 17. 43 Ibidem, p. 16. 44 N. Iorga subliniază că sub „conducerea energică a lui Cuza”, biruinţele românilor ,,se completează”. Domnul se putea astfel considera ca şeful „unei adevărate naţiuni moderne, capabilă de a-şi apăra toate drepturile ei, legătura cu Poarta nemaifiind decit o simplă condiţie impusă de Europa garantă” (ibidem, p. 12). 46 Ibidem, p. 18. 46 Ibidem, p. 20. www.dacoromanica.ro 1400 N. ADANILOAIE 8 unor forţe naţionale hotărîte la orice, şi aceasta într-un moment cînd, în faţa împotrivirii anglo-austrieee, Franţa şi Rusia erau încă faţă de Orientul creştin în aceeaşi atitudine ! Poate că nu se întîmpla, a doua zi după triumful îndoitei unităţi naţionale, nici sfîrşitul trist al lui Cuza în 1866, nici acela, tragic, al Ini Mihail, doi ani mai tîrziu, fără a mai vorbi de rezultatele încă mai mari pentru politica generală europeană” 47. între anii 1867 şi 1869 s-au purtat, de asemenea, tratative şi discuţii în privinţa închegării unei eventuale alianţe militare a popoarelor bal- canice subjugate de turci pentru cucerirea independenţei naţionale. Iniţiative pentru cooperarea militară antiotomană au venit atît din partea României, cît şi din partea Serbiei şi a Greciei. Guvernele conduse de C. A. Kreţulescu, Ştefan Golescu şi Ricolae Golescu — sprijinite de fruntaşii liberali C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu — au dus o politică dis- cretă, dar activă în această direcţie. Părerea miniştrilor români era că ,,o alianţă a statelor creştine din Balcani ar fi cel mai bun mijloc pentrn a realiza aspiraţiile lor naţionale” 48. în schimb, Carol, după cum observă H. Iorga, căuta să tempereze lucrurile şi să amîne încheierea unor angajamente „precise şi definitive”, încă din decembrie 1866, Carol punea o „condiţie a sa pentrn o acţiune în Orient «ca o înţelegere să se stabilească. . . între Franţa, Anglia şi Prusia » — singure — «în privinţa afacerilor orientale »; un acord între aceste puteri ar fi însemnat « cea mai sigură garanţie a independenţei noastre naţionale»” 49. Cînd, în 1869, s-a pus problema încheierii unui tratat politic cu Grecia, scrie ÎT. Iorga, „Carol I voia ca în convenţia sau tratatul ce s-ar încheia să nu fie vorba de bulgari, care nu puteau da decît bande de răsculaţi, şi să zăbovească orice acţiune «pînă ce forţa lucrurilor ar fi adus concertul european să rezolve chestia Orientului»” 50. Cu toate acestea, se ajunsese la un proiect de tratat între cele două gu- verne, dar cînd Ipsilanti, trimisul extraordinar al Greciei, a venit la Bucu- reşti pentru definitivarea acordului, „domnul refuză să urmeze personal discuţiile”, îndrumîndu-1 pe reprezentantul Greciei la Alexandru Golescu, ministrul de finanţe. Ipsilanti, înţelegînd atunci că alianţa secretă anti- otomană nu se poate încheia, a plecat din Bucureşti51 52. Puterile garante — susţin în d integritatea Imperiului otoman — nu se arătau dispuse să accepte o îmbunătăţire a situaţiei politice pentru po- poarele subjugate. Ele au intervenit să potolească pe cei însetaţi de inde- pendenţă, au recomandat Greciei, Serbiei şi României să păstreze calmul şi au dat, în cele din urmă, „dreptate turcilor” 62. Deşi România — la conducerea căreia după 1869 s-au succedat guverne de nuanţă conservatoare — a adoptat, de la această dată, o 4,7 Ibidem, p. 21. 48 Ibidem, p. 30. 49 Ibidem. 60 Ibidem, p. 33 — 34. 51 Ibidem, p. 34. 52 Ibidem, p. 32. www.dacoromanica.ro 9 NICOLAE IORGA ISTORIC AL RĂZBOIULUI PENTRU INDEPENDENŢA 1401 atitudine circumspectă şi oarecum mai rezervată faţă de agitaţiile anti- otomane din Balcani, Turcia şi-a continuat vechea politică „de şicane şi de ofense” la adresa ţării noastre. Astfel, sub pretext că la noi se ocro- tesc cetele bulgare (ale lui Hagi Dimitri, Jivco şi Pelivan), Poarta otomană a refuzat ţării noastre dreptul de a bate monedă, de a acorda decoraţii şi chiar dreptul de a se numi România 63. Şicane se făceau apoi în privinţa jurisdicţiei consulare, a folosirii de către România a apelor Dunării (jumă- tatea nordică) ş. a. sub diferite pretexte. La observaţiile dure şi arogante ale Porţii, Carol, în mai 1870, a trebuit să răspundă ,,printr-o scrisoare de explicaţii pe care — subliniază H. Iorga — Cuza n-ar fi iscălit-o şi tributul fu îndată expediat” * 54 *. Pe de altă parte, România căuta să lase impresia că n-ar urmări independenţa de teamă „să nu devie un obiect de compensaţie pentru Turcia sau Austria” 6S. Cu toate acestea, problema independenţei naţionale a fost pusă şi în anii 1871 — 1873 atît în cadrul guvernului, cît şi în discuţiile purtate de România cu unele puteri europene. Marile puteri uu s-au angajat însă să sprijine aspiraţiile spre independenţă ale ţării noastre. Dimpotrivă, Anglia şi Austro-Ungaria au sprijinit planul politic de „încorporare” la Turcia a României şi a celorlalte state tributare. încorporarea, politică şi militară, propusă ar fi însemnat întoarcerea la timpurile vechi şi „şter- gerea României ca naţiune” 56. De aceea România şi Serbia au respins imediat acest proiect turcesc de inspiraţie austro-engleză. Rusia, Franţa şi Germania combătîndu-1 de asemenea, planul a căzut. H. Iorga, refe- rindu-se la discutarea acestui plan, remarcă pe bună dreptate că „nu se puteau lua în serios astfel de halucinaţii ale unei diplomaţii fără cel mai mic simţ al realităţii” 57. în 1873, cînd au izbucnit răscoalele antiotomane din Balcani, Româ- nia a adoptat o poziţie de neutralitate, sperînd să împiedice astfel şi o eventuală ocupaţie străină 58. Dar Poarta, acuzînd România că simpati- zează cu răsculaţii şi „ajută agitaţiile bulgăreşti”, a trimis armate la Yidin şi vase de război pe Dunăre. Cu toate ameninţările Porţii, România a continuat să ajute, îu secret, pe sîrbi şi pe bulgari în lupta lor de eliberare 59. După intrarea Serbiei în război, guvernul român — scrie H. Iorga — a strecurat „sub «religioasa» observare a neutralităţii. . .toate ajutoarele cu putinţă pentru sîrbi”. Astfel „se permitea trecerea în grupe mici a voluntarilor slavi, înrolarea lor pe teritoriul românesc”, transmiterea „puştilor trimise din Germania” ş. a. 60. Poporul român simpatiza cu lupta antiotomană a popoarelor balcanice şi cerea ca şi ţara noastră să intre în acţiune pentru a-şi cuceri independenţa naţională. Acestea erau condiţiile şi starea de 63 Ibidem, p. 34. 54 Ibidem, p. 35. 65 Ibidem, p. 36. 66 N. Iorga, Correspondance diplomaliquc roumaine . 67 Ibidem, p. 39. 58 N. Iorga, Războiul pentru independenta României.. 59 Ibidem, p. 47. 60 Ibidem, p. 50. , cd. a 3-a, p. 98. p. 44. www.dacoromanica.ro 1402 N. ADANILOAIE 10 spirit care au determinat, în vara anului 1876, pe ministrul de externe M. Kogălniceanu să trimită puterilor garante două note diplomatice prin care — subliniindu-se că Eomânia nu poate rămîne indiferentă faţă de masacrele turceşti de peste Dunăre — se cereau, cu fermitate, drepturile legitime ale ţării, şi în primul rînd recunoaşterea individualităţii statului român şi a numelui său istoric. N. Iorga, arătînd importanţa şi ur- mările celor două note diplomatice, sublinia cu mîhnire că, ,,după această manifestaţie, aşa curagioasă şi de un caracter aşa de nobil, Kogălniceanu trebui să plece” şi în locul lui veni la conducerea Ministerului de Externe Mcolae Ionescu, al cărui rol era acela ,,al împăciuitorului” 61. în privinţa stării de spirit din Eomânia, ÎL Iorga arată că în timpul tulburărilor balcanice societatea politică românească se găsea în marginile strimte ,,ale luptelor dintre partide, care nu represintau măcar o lungă tradiţie de luptă serioasă, o popularitate statornic cîştigată în anumite straturi sociale”, sau o nuanţă bine precizată de cugetare. „Clanurile se înfruntau necontenit între ele, conduse de şefi cari aveau ca întâie datorie aceia de a le aduce la putere” 62. ÎL Iorga sublinia apoi că, oricare ar fi fost patriotismul, inteligenţa şi cultura acestor „oameni de frunte”, activitatea lor, destul de apreciabilă de altfel, se referea la unele „înjghe- bări de interese în jurul titlurilor sau formulelor de împrumut, puţintel în afară de întreaga lume muncitoare, căreia îi lipsea conştiinţa valorii şi a dreptului ei în politica ţerii”63 64. Vestea proclamării (la începutul anului 1877) constituţiei turceşti, care, considerînd Eomânia drept o simplă „provincie privilegiată” a Imperiului otoman, implica, de fapt, desfiinţarea statului nostru naţio- nal M, a fost pentru opinia publică, subliniază ÎL Iorga, „o lovitură de trăsnet”, o „crudă ofensă”. îndată s-au trimis proteste la Poartă şi s-au luat „măsuri militare” 6S *. O mulţime de studenţi „se ofereau ca legiune universitară pentru rezistenţa naţională la o eventuală încălcare” 68. Cei care erau la studii în străinătate, în frunte cu Gh. Panu, trimiseră o decla- raţie că sînt de acord cu colegii lor din Bucureşti. îndemnuri la rezistenţă antiotomană — pe care ÎL Iorga le consideră „frumoase porniri” — soseau necontenit din provincie. Violările de teritoriu „din partea turcilor pe linia Dunării”, nu făceau decît să accentueze „indignarea generală”, iar ziarul „Eomânul”, ţinînd „hangul protestărilor”, demonstra că Im- periul otoman, în agonie, n-are dreptul de a împiedica „înălţarea vlăs- tarelor pline de viaţă şi de viitor ca Eomânia” 67. Proclamarea constituţiei otomane şi încălcările turceşti la nordul Dunării au convins opinia publică din Eomânia că independenţa naţională 61 Ibidem, p. 53. 62 Ibidem, p. 83. 63 Ibidem. 64 în constituţia turcească se menţiona că Imperiul cuprinde „posesiunile actuale şi provinciile privilegiate, formlnd un tot indivizibil” şi că „toţi supuşii”, indiferent de religie, slnt otomani. • •5 N. Iorga, Războiul pentru independenţa României ..., p. 65 — 66. •• Ibidem, p. 87. 67 Ibidem. www.dacoromanica.ro 11 NICOLAE IORGA ISTORIC AL RĂZBOIULUI PENTRU INDEPENDENŢA 14 03 nu poate fi obţinută decît pe calea armelor, prin înfrîngerea Turciei. Doar cîţiva politicieni, în majoritate conservatori, mai continuau să spere că independenţa de stat a României ar putea fi obţinută prin bună- voinţa puterilor europene. Aşa se explică atitudinea nepatriotică a unor şefi ai opoziţiei care, în consiliul de coroană ce s-a ţinut la 2 aprilie 1877 — cînd era clar că războiul dintre Rusia şi Turcia devenise iminent —, combătînd convenţia de trecere cerută de Rusia, s-au pronunţat „pentru păstrarea bunelor relaţii cu turcii”. Ion Ghica susţinea că ,,s-ar putea admite şi ocuparea de turci a unor puncte strategice la noi”, iar Dimitrie Ghica propunea „să se permită trupelor austriece a ocupa ţara pentru a împiedica pe ambii beligeranţi de a face acelaşi lucru”68. N. Iorga cata- loga, pe bună dreptate, propunerile acestor politicieni drept „ridicole ori infame dacă ar fi fost conştiente” 69. La consiliul menţionat, M. Kogăl- niceanu şi, mai ales, C. A. Rosetti au cerut cu hotărîre rezistenţa armată împotriva trupelor turceşti care ar încerca să treacă Dunărea şi încheierea Convenţiei cu Rusia dacă ni se asigură „integritatea teritoriului” 70. La 3 aprilie 1877, M. Kogălniceanu, deşi nu era iubit de Carol, a fost numit din nou ministru de externe 71. A doua zi el a semnat Convenţia cu Rusia, după ce în prealabil, scrie N. Iorga, a izbutit să introducă în textul ei unele formulări mai precise privind obligaţia guvernului ţarist de a menţine şi a apăra „integritatea actuală a României” 72. La 16 şi 17 aprilie Convenţia a fost aprobată de Cameră şi Senat cu majoritate de voturi. între timp, Poarta otomană respingînd şi ultima propunere de reforme în favoarea popoarelor balcanice — protocolul de la Londra —, Rusia, la 12 aprilie, îi declară război. Armata rusă a trecut însă frontiera României la 11 aprilie fără ca guvernului român să i se fi comunicat dinainte acest lucru. Motivul invocat era prevenirea ocupării de către turci a fortificaţiilor de 1^ Bărboşi. N. Iorga dezaprobă această intrare neanunţată, cit şi proclamaţia marelui duce Nicolae către poporul român 73. De altfel, şi pe M. Kogălniceanu, ca ministru de externe, l-au îngrijorat aceste lucruri, considerîndu-le de natură să ştirbească autoritatea guvernului român74. în privinţa atitudinii armatei ruse faţă de populaţia română, N. Iorga sublinia că publicul era cu totul liniştit, observînd că „purtarea bună a ruşilor nu seamănă de loc cu aceea din alte ocupaţii” 75. După încheierea convenţiei cu Rusia, bandele turceşti de cerchezi şi başbuzuci şi-au intensificat incursiunile de jaf şi teroare la nordul Dunării. 68 Ibidem, p. 70 — 71. 69 Ibidem, p. 90. 70 Ibidem, p. 71. 71 Ibidem, p. 190. 72 Ibidem, p. 72 ; vezi şi N. Iorga, Mihail Kogălniceanu 73 N. Iorga, Războiul pentru independenta României . . 74 Ibidem. 75 Ibidem, p. 91. ., p. 132. p. 73- 13 c. 3012 www.dacoromanica.ro 1104 N. ADANILOAIE 12 Fără ca de pe teritoriul românesc să se fi tras un foc de puşcă, turcii au înce- put să bombardeze oraşele şi satele noastre. Armata, presa (în special ziarul „Românul”) şi în genere opinia publică din România, condamnînd aceste acte duşmănoase ale turcilor, cereau cu insistenţă ca guvernul să ia o hotărîre grabnică de „a râspinge forţa prin forţă”, întrucît, faţă de gravi- tatea situaţiei, „atitudinea pasivă nu e demnă”. 37. Iorga, analizînd această stare de spirit, conchide că la 29 aprilie „hotărîrea cea mare era, în sfîrşit, luată, elementele şovăielnice. . . fiind luate de vîrtej”, guver- nul şi corpurile legiuitoare au declarat starea de război între România şi Poarta otomană 76. Printr-o moţiune a Adunării deputaţilor, reeoman- dîndu-se guvernului să ia toate măsurile pentru apărarea şi asigurarea existenţei statului român, se solicita sprijinul Puterilor garante şi se arăta, totodată, nevoia ca la încheierea păcii să se definească situaţia României în raport cu misiunea ei istorică. „Era în cuvinte acoperite — scrie 37. Iorga — o declaraţie de independenţă” ”. Aceeaşi presiune a opiniei publice asupra cercurilor conducătoare a dus, la 9 mai 1877, la proclamarea independenţei absolute a României printr-o moţiune votată de Cameră şi Senat. Proclamarea independenţei — notează 27. Iorga — în „şedinţa publică dorită de Kogălniceanu, după ce Rosetti se asigurase de voturi, se făcu în cea mai mare înfrăţire. . ., deputaţii fraternizau cu tribunele” 78. După ce s-a votat independenţa naţională, „marea mulţime” care asistase în curtea şi pe dealul Mitro- poliei „se revarsă spre centrul capitalei” 79. Imediat, vreo mie de studenţi „cu negustori şi muncitorime — precizează 37. Iorga — pregătesc o mani- festaţie cu torţe”80 pe străzile Bucureştilor. Corespondenţii ziarelor străine semnalau că mulţimea era „beată de entuziasm” şi că „mii de oameni” au demonstrat şi la Craiova 81. Este de menţionat faptul că 37. Iorga a cercetat şi a folosit ca docu- mentare pentru redactarea monografiei despre războiul de independenţă o mulţime de ziare străine şi corespondenţe veridice trimise de martorii oculari ai evenimentelor 82. De asemenea, merită de subliniat faptul că 37. Iorga este singurul dintre istoricii burghezi care a semnalat partici- parea muncitorimii bucureştene la manifestaţiile entuziaste cauzate de proclamarea independenţei naţionale. De altfel, marele istoric, recunos- cînd rolul jucat de masele populare în aceste evenimente măreţe, a ţinut să precizeze, la sfîrşitul lucrării, că „instinctul de afirmaţie al maselor a biruit pornirea de îndoială şi de hotărîtă negaţiune a unor cercuri de sus” 83. 78 Ibidem, p. 76. 77 Ibidem, p. 77. 78 Ibidem, p. 98 şi 81. 78 C. Bacalbaşa, Bucureştii de altădată, voi. I, BucureşLi, 1927, p. 192. 80 N. Iorga, Războiul pentru independenţa României ..., p. 98. 81 Ibidem, p. 99. 82 De exemplu, N. Iorga 11 menţionează pe Farcy, corespondentul ziarului „Le consti- tutionnel”, care, referindu-se la indignarea ce „domneşte la Bucureşti contra turcilor”, scrie la 9 mai că „lumea e hotărîtă la cele mai mari sacrificii pentru a cuceri independenţa” (N. Iorga op. cil., p. 91). 83 Ibidem, p. 183. www.dacoromanica.ro 13 NICOLAE IORGA — ISTORIC AL RĂZBOIULUI PENTRU INDEPENDENŢA 1405 Independenţa de stat a României, nefiind recunoscută de puterile europene, trebuia consfinţită şi apărată pe cîmpul de luptă spre a putea fi impusă turcilor. Armata română, prin mobilizarea generală din aprilie 1877, îşi mărise simţitor efectivele, ajungînd, scrie ÎL Iorga, la ,,50 000 de oameni de prima linie 84 *, cu 70 000 de rezerve, şi avea la îndemînă 180 de tunuri de bună calitate” 8B. Asupra moralului şi a dorinţei de luptă a armatei române, ÎL Iorga, citind o serie de aprecieri pozitive ale corespondenţilor ziarelor „Le temps”, „L’independance belge”, ,,Le constitutionnel”, arăta că toate trupele „sînt foarte disciplinate... . , gata de cele mai mari sacrificii” 86 şi dornice de a intra cit mai curînd în acţiune peste Dunăre 87. Referitor la cooperarea militară româno-rusă în războiul de la 1877, ÎL Iorga, bazat pe amplă documentaţie, arată că guvernul român, încă din lunile aprilie şi mai, şi-a exprimat, în repetate rînduri, dorinţa ca armata noastră să lupte alături de ruşi pentru a învinge mai uşor rezis- tenţa otomană din sudul Dunării. Comandamentul armatei ruse — marele duce Xicolae şi generalul Kepokoiciţki — opina, de asemenea, pentru o colaborare ofensivă în Balcani. De altfel, marele duce Kicolae a cerut României, la 6 mai, „concursul militar pentru trecerea Dunării” 88; şi acest concurs a fost acordat, după cum se ştie, cu toată largheţea. în schimb, ţarul şi cancelarul Gorceakov — nutrind scopuri ascunse, anexio- niste — au refuzat oferta României de colaborare militară. Răspunsul guvernului ţarist preciza: „Rusia n-are nevoie de concursul armatei române. Forţele pe care le-a pus în mişcare pentru a lupta cu Turcia sînt mai mult decît suficiente ca să atingă înaltul scop pe care şi l-a pus împăratul începînd războiul actual” 89. Rezultă din acest refuz că guvernul rus subaprecia totodată valoarea numerică şi combativă a trupelor tur- ceşti, care erau înzestrate cu armament modern. Comandamentul armatei ruse, deşi dorea de la început cooperarea militară, n-a putut să-şi impună punctul de vedere diplomaţiei decît în luna iulie 1877, cînd s-a constatat că efectivul şi rezistenţa forţelor turceşti din Balcani erau mai mari decît se prevăzuse. Insuccesul celor două bătălii de la Plevna a determinat însă guvernul rus să solicite concursul urgent al armatei române spre a stăvili o eventuală înaintare a turcilor. Concursul a fost cerut, la început, nu direct guvernului român, ci unor comandanţi militari. Astfel s-a cerut de către marele duce Nicolae — prin generalul Krudener — generalului Mânu, coman- dantul Diviziei a IY-a române, să treacă Dunărea, să ocupe „imediat Nicopole” şi să transporte „pînă la graniţa rusească 6 000 de prizonieri turci” 90. Generalul Mânu a refuzat, bineînţeles, acest lucru, arătînd că 84 Corect: 58 700 de oameni avea armata operativă la 1877. 86 N. Iorga, Istoria românilor, voi. X, p. 185. 88 Idem, Războiul pentru independenta României..., p. 102. 87 Ibidem, p. 104. 88 Ibidem, p. 101. 88 Ibidem, p. 108. 80 Ibidem, p. 120 şi 126. www.dacoromanica.ro 1406 N. ADANILOAIE 14 nu poate primi ordine deeît de la comandantul său. Pe de altă parte, M. Kogălniceanu — avînd în vedere eă oferta de colaborare a guvernului român fusese respinsă — a scris, plin ,,de demnitate naţională”, lui Carol să nu-şi dea aprobarea pentru excortarea unor prizonieri ,,pe care armata noastră nu i-a făcut”, căci acest lucru ar avea „foarte rău efect în ţară”91. La 15 iulie, după alte insistenţe din partea ţarului şi a marelui duce Nieolae, o parte din Divizia a IV-a a primit ordin să ocupe Nicopole. M. Kogălni- ceanu, neîncrezător în vorbele ţarului, nu era de acord ca armata noastră să intre în război alături de cea rusă fără o înţelegere scrisă, care să conţină garanţiile necesare. De aceea, cînd află că Divizia a IV-a a trecut Dunărea, el întreabă pe Carol dacă cererea ţarului ,,e orală ori în scris” şi recomandă „a se păzi cu grijă actele” ; domnul i-a răspuns că trecerea s-a făcut din cauza „nesuccesului ruşilor şi în urma insistenţelor personale ale împăratului”. De fapt, scrie N. Iorga, „nu se luase nici o precauţie şi nici o garanţie. Zarul era însă aruncat, şi domnul lua asupra-şi toată răspunderea” 92. După a doua înfrîngere de la Plevna — 18 iulie —, se produse panică în rîndurile trupelor ruseşti, care se retrăgeau, în dezordine, spre podul de la Zimnicea, pentru a-şi găsi siguranţa pe malul românesc. Ţarul însuşi a plecat de la cartierul lui din Biela pentru a ajunge la Dunăre ; „fantoma lui Napoleon al III-lea la Sedan — crede N. Iorga — i se năză- rise un moment” 93. în această atmosferă de panică, la 19 iulie a trimis marele duce Nieolae cunoscuta telegramă alarmantă, cerînd concursul urgent al întregii armate române 94 95 (este de subliniat faptul că, spre deo- sebire de alţi istorici burghezi, care au denaturat conţinutul telegramei — atribuindu-i o nuanţă şi mai desperată —, N. Iorga a dat textul exact al acesteia). Ca urmarea acestei cereri urgente, au fost trimise, imediat, peste Dunăre restul trupelor din Divizia a IV-a, iar în luna următoare, după alte telegrame insistente 96 ale marelui duce Nicolae (la 9 şi la 19 august) şi după unele tratative între cele două guverne, grosul armatei române, trecînd peste podul improvizat la Corabia, a luat poziţia de luptă, alături de ruşi, în faţa fortificaţiilor de la Plevna. S-a convenit ca armatele aliate, rusă şi română, dirijate spre Plevna să fie puse sub comanda nominală a lui Carol, secondat de generalul rus Zotov, ca şef de stat major. Cu co- manda efectivă a trupelor româneşti a fost însărcinat generalul Al. Cernat. Beliefînd vitejia ostaşilor români în luptele de la Griviţa de la 30 august — care erau chemaţi să-şi dea sîngele „pentru onoarea lor şi libertatea ţării” 96 —, N Iorga, citînd după unele izvoare străine, sublinia că „aceşti ţărani cu mantăile şi căciula lor cu pene de curcan pe cap. .. do- vediră că ştiau să moară, dacă nu să învingă, şi că le curge în vine tot sîngele vechilor daci”; îmbărbătaţi de Şonţu şi Valter Mărăcineanu, 91 Ibidem, p. 120. 92 Ibidem, p. 122 — 123. 93 Ibidem, p. 126. 94 Ibidem, p. 127. 95 Ibidem, p. 131 — 132. 99 Ibidem, p. 134, www.dacoromanica.ro 15 NICOLAE IORGA — ISTORIC AL RĂZBOIULUI PENTRU INDEPENDENŢA 1407 soldaţii înaintară în „acea vale a morţii”, sub „focul ucigător. . fără a da înapoi cu o palmă de pămînt; au fost amănunte de eroism, pe care nu le-aş putea povesti” 97. Corespondenţii de război relatau că armata română a probat în aceste lupte că este o armată bravă, care merită „un drept tribut de laude” pentru că şi-a făcut datoria „înaintea duşmanului cu nobleţe şi simplicitate” 98. în privinţa comportării călăraşilor, care erau încadraţi în divizia ruso-română condusă de Arnoldi, acest general raporta că românii au acţionat cu o „precizie şi o repeziciune minunată, executînd . . .toate recunoaşterile fără cea mai mică greşeală”99. Respectarea adevărului istoric l-a deteiminat pe IST. Iorga să nu treacă eu vederea nici peste unele aspecte negative ale campaniei militare. El descrie greutăţile şi suferinţele ostaşilor români care luptau în redutele din faţa Plevnei. „Soldaţii stăteau prin şanţuri, în apă şi le îngheţau picioarele. Hainele de iarnă nu veneau, căci banii se isprăviseră, şi Brăti- anu alerga iar la ruşi ca să mai ceară cîteva milioane” 10°. Colaborarea militară româno-rusă şi vitejia ostaşilor celor două armate au dus la victoria de la Plevna, unde Osman Paşa (cel mai vestit general turc), la capătul unei rezistenţe desperate, a fost nevoit să se predea trupelor aliate, la 28 noiembrie 1877, cu întreaga sa armată de peste o0 000 de oameni. Marele duce Eicolae, printr-un ordin de zi către armatele aliate, a felicitat călduros pe bravii ostaşi „ai Rusiei şi României” pentiu victoria repurtată la Plevna 101. Prin cucerirea Plevnei, cea mai grea etapă a războiului era încheiată, iar victoria finală iminentă. Trupele române au înaintat spre vest, re- purtînd o frumoasă biruinţă la Sinîrdan şi împresurînd apoi Vidinul, iar aimata rusă şi-a croit drum spre Adrianopole, obligînd Turcia să ceară pace la 19 ianuarie 1878. E. Iorga face, în monografia analizată şi în alte lucrări ale sale, anumite constatări critice în legătură cu atitudinea claselor sociale faţă de războiul de independenţă. Astfel, marele istoric arată că războiul de la 1877 „n-a fost susţinut de sforţările tuturora”, iar la baza lui „n-a stat o înţelegere a partidelor în jurul unui program bine definit şi într-o atmos- feră de conştiinţă clară a maselor” 102. Clasele superioare „nu participară decît în prea slabă măsură la durerea suferinţelor şi la bucuria gloriei cîştigate” 103. Partidele politice „întrebuinţau războiul pentru luptele sterpe dintre dînsele”. Populaţia şi armata au arătat însă un entuziasm 97 Ibidem, p. 136. 98 Ibidem, p. 137. 99 Ibidem, p. 143. 100 Ibidem, p. 141. 101 Ibidem, p. 145. io-’ Ibidem, p. 164. i°3 Ibidem, p. 166. www.dacoromanica.ro 1408 N. ADĂNILOAIE 16 deosebit pentru acest război. Se puteau vedea grupe de femei sărace, femei din popor, scrie hT. Iorga, care-şi ofereau „munca de o săptămînă pentru ajutorul răniţilor” 104 105. N. Iorga subliniază faptul că personalităţile de seamă ale vremii au îmbrăţişat cu căldură cauza naţională, militînd pentru susţinerea războiului de independenţă. Astfel se arată că Eminescu în mai multe articole atrăgea atenţia claselor dominante că au „mari şi grele datorii” către ostaşii de pe front. El scrie : „Suprimaţi plăcerile, lipsiţi-vă de surplus şi daţi-1 pentru sărmanii noştri fraţi care au dat pentru noi. . .sîngele şi-l vor mai da încă” 106; Kogălniceanu, de asemenea, făcea apel la popu- laţie să subscrie pentru cumpărarea de arme necesare frontului106; Gh. Bariţ îndemna, în „Gazeta Transilvaniei”, pe transilvăneni să facă ofrande pentru ostaşii români de pe front. S-au format în vara anului 1877 comi- tete pentru ajutorarea răniţilor nu numai în vechea Bomânie, ci şi în Transilvania şi Bucovina. Voluntari entuziaşti pentru a lupta în războiul de independenţă au venit din toate provinciile româneşti107. Băzboiul de independenţă, conchide hi. Iorga, deşi s-a terminat cu pierderi, a avut menirea să ridice conştiinţa naţiunii române libere, care şi-a verificat „pe cîmpul de luptă virtuţile morale” 108. Acest război, care a adus „o revelaţie a Bomâniei şi a românilor în străinătate” 109 110 111, n-a fost important numai prin scopul ce şi l-a pus înainte şi pe care cu mari jertfe l-a atins, ci mai ales prin crearea unei stări de spirit „încrezătoare, optimiste, capabile de elanuri viitoare. . . Credinţa în noi, batjocorită sistematic ani de zile, s-a trezit atunci, şi nimic n-a mai putut-o înăbuşi” n0. La o conferinţă ţinută la Ploieşti în ianuarie 1927, N. Iorga, apreciind contribuţia ţărănimii, declara că în războiul din 1877 „pentru întîia oară s-a simţit nevoia de ţăran, şi ţăranul însuşi şi-a dat seama de rolul ne care-1 are de îndeplinit într-o ţară pînă atunci guvernată cu totul în afară de dînsul” m. N. Iorga a criticat oficialităţile pentru că n-au dat importanţa cu- venită comemorării semicentenarului dobîndirii independenţei naţionale. Asemenea comemorări — spunea marele istoric — sînt foarte folositoare şi „joacă un rol mare în fiecare ţară” 112. De altfel, în toate lucrările sale consacrate luptei pentru independenţa naţională se obseivă puternice accente de patriotism. Aceeaşi afirmare a patriotismului lui hT. Iorga se observă şi în ultimii săi ani din viaţă, cînd combate cu tărie masacrele 104 Ibidem, p. 167. 105 Ibidem, p. 138. 104 Ibidem. 107 Ibidem, p. 93. 108 Ibidem, p. 163. 109 Ibidem, p. 168. 110 Ibidem, p. 184. 111 Idem, Ploieştii in războiul de independentă, Ploieşti, 1928, p. 3. 112 Ibidem, p. 3. www.dacoromanica.ro 17 NICOLAE IORGA — ISTORIC AL RĂZBOIULUI PENTRU INDEPENDENŢA 14 09 legionare şi atrage mereu atenţia opiniei publice asupra primejdiei cotro- pirii ţării de către hitlerismul german. Pînă în ultima zi a vieţii sale, N. Iorga a demascat cu curaj presiu- nile violente ale Germaniei hitleriste care vizau integritatea teritorială şi pierderea independenţei noastre naţionale. Crima monstruoasă a legio- narilor din 27 noiembrie 1940 avea să-i curme glasul marelui istoric. N. Iorga, prin opera sa monumentală va trăi însă peste veacuri, rămînînd una dintre cele mai proeminente figuri de cărturari ai poporului român. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro N. IOEGA ISTORIC AL UNITĂŢII NAŢIONALE DE VASILE NETEA Activitatea istoriografică a lui N. Iorga, din punctul de vedere al alcătuirii unor expuneri unitare asupra istoriei poporului român, se concre- tizează în trei mari sinteze redactate fiecare la 15 ani una de alta : Geschichte des Biimanischen Yolkes im Bahmen seiner Staatsbildungen (Gotha, 1905, 2 voi.); Eistorie des Boumains et de leur civilisation (Paris, 1920, 1 voi.) ; Istoria românilor (Bucureşti, 1935 — 1939, 10 voi.). în aceste sinteze, aşa cum preciza el însuşi vorbind despre cea din- ţii *, N. Iorga a „topit” întreaga sa comoară documentară adunată din numeroase arhive româneşti şi din toate unghiurile Europei, căutînd toto- dată, pe baza unei cugetări originale şi a unei arhitecturi proprii, să deslu- şească în ele, cu o genială intuiţie, sensul şi modul de dezvoltare a vieţii unitare a poporului român, precum şi a perspectivelor sale de viitor. Cea dinţii, scrisă la îndemnul fostului său profesor Karl Lampreeht, pe cînd nu se gîndise încă la alcătuirea unei atît de vaste sinteze 1 2, repre- zenta „cunoştinţele unui om de treizeci de ani. . . care nu ajunsese încă la acele idei generale care sînt răsplata unei familiarizări îndelungate cu subiectul şi a unei meditaţii stăruitoare asupra lui” 3. Cu toate aceste lacune, mărturisite de însuşi marele istoric, sinteza de la 1905 reprezintă atît prin documentare, cît şi prin sistemul expunerii — bazat pe o concep- ţie organică şi pe dezvoltarea unitară a tuturor elementelor de viaţă na- ţională —, o adevărată piatră de hotar în activitatea istoriografică a lui N. Iorga. Ceea ce deosebeşte noua sinteză de tot ceea ce se făcuse pînă atunci în această direcţie, dînd şi o substanţială introducere bibliografică, era în primul rînd, evitindu-se fărîmiţarea în domnii muntene şi moldo- 1 N. Iorga, O oiafă de om A.şa cum a fost, voi. II, Bucureşti, 1934, p. 89. 2 lbidem, p. 88. 3 N. Iorga, Istoria poporului românesc, trad. din 1. germană de Otilia Teodorii-Ionescu, voi. I, Bucureşti, 1922 (prefaţa semnală de N. Iorga, p. 3). ..studii . tomul îs. nr. u. p. uiwwwidacornmflnica. ro •1412 VASILE NETEA •vene, în români liberi şi neliberi, o viziune totală asupra istoriei po- norului român, a originilor şi spaţiului său istoric — respingîndu-se teoriile ostile continuităţii neîntrerupte în vechea Dacie — a dezvoltării vieţii ,sale economice şi culturale, a apariţiei şi dezvoltării oraşelor şi instituţiilor sale şi, ceea ce se încercase mai puţin pînă atunci, încadrarea năzuinţelor istoriei românilor în ritmul larg al istoriei universale, precum şi o pătrun- zătoare analiză social-politică a istoriei contemporane. Urmărind procesul de dezvoltare a vieţii oraşelor, ca şi creaţiile •culturii superioare româneşti, N. Iorga subliniază în prima sa sinteză că toate acestea derivă din creaţia unitară a ţărănimii române de pe ambele versante ale Carpaţilor. Trecînd, fără elogii, peste existenţa partidelor politice, neacordînd exponenţilor acestora atenţia aşteptată şi tratînd totodată domnia lui •Carol I — în acelaşi capitol, consacrat „Statului unit al României” — ală- turi de domnia lui Alexandru Ioan Cuza, sinteza germană a lui R. Iorga a avut darul să indispună cercurile oficiale, împiedicînd astfel traducerea şi difuzarea ei în masele populare. Indignarea regelui, precizează H. Iorga, a fost atît de ostentativă, incit nici măcar n-a răspuns, „necum să mul- ţămească”, editorilor care se grăbiseră să-i trimită cele două volume într-o splendidă legătură 4 5. Cartea — sub titlul Istoria poporului românesc — va fi tradusă în limba română abia în 1922, peste şaptesprezece ani, cînd •fireşte, ecoul ei, în împrejurările larg schimbate, nu mai putea fi cel de la 1905 şi cînd R. Iorga, depăşindu-şi sistemul, alcătuise între timp, în limba franceză, o nouă sinteză. Geschichte des Eumănischen Volkes im Eahmen seiner Staatsbil- ăungen (Istoria românilor în cadrul formaţiunilor lor de stat), intitulată şi înfăţişată aşa cu „asentimentul tacit al lui Lamprecht”, de al cărui „refuz” — din cauza reeomandaţiei ca sinteza să nu expună decît viaţa românilor din regatul liber — N. Iorga avusese la început o nestăpînită „frică” s, a dobîndit însă succesul meritat în lumea ştiinţifică germană, fiind conside- rată una dintre cele mai originale lucrări ale colecţiei de la Gotha : „Gesclii- chte der Europăischen Staaten”. De o difuzare mult mai largă s-a bucurat a doua sinteză a lui IST. Iorga, Historie des Roumains et de leur civilisation, alcătuită în preajma vîrstei de cincizeci de ani, după o îndelungată studiere a istoriei universale — care, după precizările sale, i-a „lărgit orizontul” şi i-a „corectat numeroase jmncte de vedere” 6 — şi după realizarea uni- tăţii naţionale, spre care călăuzea sinteza de la 1905. Deşi „redactată cu înfrigurare”, după precizările sale de mai tîrziu, „în durerile şi îngustările” de la Iaşi din perioada războiului7, cu prea puţine izvoare la îndemînă şi fără a înfăţişa adevărata „pregătire şi posibilităţile autorului”8 noua sinteză — scrisă din motive politice — a fost tradusă la scurt timp şi în limbile engleză (A Histor;/ of Eoumania. Land, people, civilisation, 1925), 4 N. Iorga, O viaţă de om ..., voi. II, p, 90. 5 Ibidem. 8 Istoria poporului românesc, p. 5 (prefaţa la noua ediţie românească). 7 N. Iorga, Şcoala nouă de islorie, Bucureşti, 1936, p. 11. 8 Gh. I. Brătianu, Nicolae Iorga istoric al românilor, 1943, p. 17, Academia Hoimlnă, "Discursuri de recepţie. t www.dacoromanica.ro 3 NICOLAE IORGA ISTORIC AL UNITĂŢII NAŢIONALE 1413 italiană (Storia dei Romeni e dellaloro civilită, 1928) şi germană (Geschichte der Rumănen ună ihrer Kultur, 1929), iar în 1935 şi în limba sîrbă, cunoscînd astfel cea mai largă răspîndire dintre toate scrierile sale. în 1930, prin Al. Lascarov-Moldovanu, Histoire des Roumains et de leur civilisation a fost completată şi tradusă şi în limba română. A treia sinteză a lui ÎT. Iorga, cea care poartă pecetea definitivă a gîndirii şi a puterii sale de creaţie, a fost scrisă între anii 1936 — 1939 şi ea reprezintă, în cadrul vechii istoriografii române, cea mai largă înfăţişare a trecutului nostru, o adevărată mare istorică românească, în care s-au vărsat fluviile tuturor colecţiilor de documente cunoscute pînă în momentul redactării sale. Incomparabilă ca amploare şi entuziasm patriotic, solid închegată în elementele sale arhitectonice, viguros realizată ca limbă şi artă literară, noua istorie a românilor — tradusă şi îniimba franceză sub titlul Histoire des Roumains et de la romaniU orientale (1937 — 1945) — oricare ar fi deficienţele ei ideologice de care ne-am ocupat cu altă ocazie 9* constituie monumentul cel mai înalt al activităţii istoriografice a lui N. Iorga şi, iu acelaşi timp, opera cea mai impunătoare a vechii noastre istoriografii. Dacă Geschichte des Rumdnischen Vollces in Rahmen seiner Staatsbildtmgen de la 1905 a fost — după publicarea unor enorme colecţii de documente 10 piatra de încercare a puterii de sintetizare a lui IST. Iorga, depăşită apoi în anii următori, şi dacă Histoire des Roumains et de leur civilisation de la 1920 — titlu sub care se cuprindea întreaga dezvoltare social-politică a ţărilor române — n-a fost decît o operă de tranziţie spre o etapă superioară a gîndirii şi a capacităţii de creaţie a marelui istoric, Istoria românilor din 1936—1939 reprezintă încoronarea tuturor eforturilor sale istoriografice şi lămurirea, pe cele mai largi temeiuri, a procesului de formare a poporului român, de evoluţie şi de realizare a unităţii sale naţi- onale. Prin ea îşi dobîndea explicarea şi justificarea ştiinţifică desăvîrşirea unităţii naţionale din 1918 şi se oferea o bază de apreciere pozitivă a întregii vieţi a poporului român. Scrisă îndată după publicarea unei alte strălucite sinteze, La place des Roumains dans l'Histoire universelle (3 voi. 1935-1936), menită a înfăţişa străinilor contribuţia noastră specifică la dezvoltarea istoriei umanităţii, noua istorie era destinată a arăta românilor înşişi, în marginile concepţiei sale idealiste, trecutul lor de luptă şi împrejurările în care, după eroice încordări, s-a putut ajunge de la dezbinatele provincii feudale la România de la 1859 şi apoi, în 1918, prin voinţa maselor româ- neşti, la desăvîrşirea statului naţional unitar. Pentru N. Iorga — şi aceasta constituie una din „permanenţele” sale — „România” a fost întotdeauna aceeaşi, una şi singură, creaţie a „oamenilor pămîntului” investită cu „sigiliul Bornei”, susţinută şi mărgi- nită, în cadrul romanităţii orientale, de graiul ei, de tradiţiile ancestrale, de puterea de creaţie multilaterală a fiilor ei, vatră inexpugnabilă şi intan- 9 Vezi Yasilea Netea, La personnalite et Vaclivili de Nicolas Iorga, in „Revue roumaine popoarelor, şi în primul rînd a popoarelor mici, a căror independenţă şi hotare deveniseră obiectivul principal al celei mai feroce şi mai reacţionare forţe a contemporaneităţii. Pentru lor ga, surparea hotarelor naţionale, ale statelor Europei era un atribut al militarismului, al fascismului şi în speţă al hitlerismului. în articolul Pentru hotarele şi independenţa noastră, scris în 1939, 2G Iorga sublinia necesitatea adoptării unei politici realiste, împotriva spiritului de expansiune „care azi frămîntă nenorocita Europă”. „Se văd hotare atacate, spîrcuite, distruse, înghiţite. Şi regimul «protecţiilor» şi« ocupanţilor »a reapărut în legăturile dintre state”9. Eomânia nu trebuie să se asocieze acestor mutilări, concluziona N. Iorga. Aceasta a fost de altfel linia politicii Eomâniei de a nu primi nimic din ce oferea Germania hitleristă din trupurile sfîrtecate ale Cehoslovaciei şi Poloniei. Iorga cerea să ne menţinem la hotarele naţionale ale Eomâniei. „Avem de apărat hotarele noastre cum sînt, cum cer etnicităţile, dar şi necesităţile naţionale, devenite astăzi un principiu” 10 11. N. Iorga atrăgea atenţia în această privinţă nu numai asupra perico- lului din afară, dar şi asupra celui dinăuntru, prezent în regiunile ţării aflate în trecut sub ocupaţia austro-ungară. Aici, din rîndurile minorităţii germane, hitleriştii şi-au alcătuit detaşamente înarmate, desfăşurînd o furibundă acţiune de pregătire a expansiunii germane în Transilvania, Banat şi Bucovina. în acelaşi timp, reacţiunea din rîndurile minorităţii maghiare agita, încurajată de hortiştii din Ungaria, chestiunea dezmem- brării statului naţional român. între fasciştii germani din Eomânia şi reacţiunea maghiară se crea o comunitate bizară, pe care Iorga o califica drept „un dans nebun”, la care se poate întîmpla să se asocieze cei care pînă atunci nu simţeau nici o afinitate reciprocă n. Eeferindu-se la situaţia din Transilvania, atît de disputată în planurile expansioniste, revanşarde ale Germaniei şi Ungariei pe motiv că au populaţii compacte de germani şi maghiari în această regiune, Iorga, pe lingă adevărul de necontestat că majoritatea populaţiei în raport cu toate celelalte minorităţi laolaltă o constituiau în Transilvania românii, atrăgea atenţia amatorilor de aventuri agresive din afară şi celor dinăuntru care nu înţelegeau pericolul : „Uita- ţi-vă cum sîntem noi aşezaţi; noi sîntem aşezaţi pe ţări (Ţara Bîrsei, Ţara Oaşului, Ţara Haţegului ş.a.m.d. — T.G.) în formaţii organice, care vin dintr-o dezvoltare istorică neîntreruptă”. Pe saşi, şvabi, secui, maghiari îi socoteşte ca semănaţi ulterior, iar pe românii din Transilvania crescuţi din adîncurile istoriei : „noi sîntem crescuţi din pămînt”. Primii sînt împrăştiaţi „aici o mînă de sămînţă, dincolo altă mină de sămînţă, se vede că este semănătură răzleaţă, pe cînd la noi este pădure ieşită din adîncul pămîntului...” 12. 9 „Neamul românesc” din 18 martie 1939. 10 Ibidem. 11 Arh. M. St. M., Secţia II, Biroul 2, dos. 725 1, f. 27. C. Knopf, fruntaş al mişcării fasciste a muncitorilor germani din Braşov declara in 1939: „Minoritatea maghiară din Ardeal doreşte să realizeze o cooperare cit mai strlnsă cu minoritatea-germană, sperind a obţine spri- jinul nostru pentru acţiunea şi proiectele ei revizioniste”. 12 N. Iorga, Conferinţe şi prelegeri, Bucureşti, 1943, p. 67 (conferinţa ţinută la Liga culturală la 1 decembrie 1939). www.dacoromanica.ro 7 NICOLAE IORGA ÎMPOTRIVA HITLERISMULUI 1433 Cînd Germania hitleristă, Italia fascistă şi Ungaria hortistă plă- nuiau atacarea Eomâniei sau cel puţin ciuntirea fruntariilor naţionale pornind de la considerentul că Komânia este izolată, Iorga scria : „Istoria va cădea cu toată greutatea ei şi vom vedea cine are umerii mai puternici s-o sprijine. Noi am sprijinit pe umerii aceştia atîtea lucruri, şi, dacă este cineva mai puţin politicos decît noi, aceasta nu înseamnă că îl socotim superior nouă” 13. încă în 1938, cînd soarta Cehoslovaciei deschidea mai bine ochii popoarelor, Iorga respingea categoric rapacitatea cotropitorilor de popoare. „Dar împotriva acestei stafii care ar veni să ne ameninţe noi avem alt mijloc de a reacţiona decît a argumenta : tragem cu puşca”, scria Iorga, neprevăzînd deznodămîntul antinaţional pe care ofensiva Germaniei şi dominaţia sa în Europa, precum şi agentura hitleristă din ţară, aveau să-l impună poporului român 14. în acei ani, în 1938 şi 1939, pregătirile pentru a apăra ţara împo- triva Germaniei şi aliaţilor săi creau convingerea unei rezistenţe cu arma în mînă, cu atît mai mult cu cît mobilizarea armatei şi avansarea unor importante unităţi la graniţa de apus se făcea pe fondul unei hotărîri binecunoscute şi populare. Penetraţia treptată a Germaniei hitleriste în viaţa economică şi politică românească în 1939 şi mai ales în 1940, tratatele internaţionale, repartizarea Eomâniei conform înţelegerilor dintre marile puteri în sfera de interese a Germaniei, activizarea Gărzii de fier, începutul dezmembrării pas cu pas a ţării prin acorduri oneroase la care guvernele au fost deter- minate să consimtă împotriva voinţei poporului au dus în septembrie 1940, cu sprijinul activ al hitleriştilor, la instaurarea dictaturii militare- fasciste. La originile acestei situaţii potrivnice intereselor independenţei naţionale şi libertăţii maselor stau fapte şi evenimente pe care Iorga cu mulţi ani înainte le-a semnalat, le-a prezentat ca pericol potenţial şi a tras semnalul de alarmă. încă în anii 1934—1935 şi ulterior, N. Iorga atrăgea atenţia asupra cursului mereu mai evident al creşterii intereselor eco- nomice ale Germaniei hitleriste pentru Eomânia. Orice pact nou încheiat, orice acord îl neliniştea şi chema la prudenţă şi chiar la respingere. Grăitor în acest sens este articolul Descoperirea. ..României, în care savantul român scria : „S-a petrecut un mare eveniment geografic : descoperirea Eomâniei... S-ar putea ca descoperitorul să fie la Berlin. Dar, în sfîrşit, marele eveniment în găsirea de ţări este acesta. Misiuni ştiinţifico-econo- mice vin să cerceteze ce se poate găsi deasupra şi dedesubtul pămîntului acestei regiuni pînă atunci fundamental necunoscute... Această palpare va descoperi multe lucruri de folos. Ţară de grîne şi de lemn. Pescării de rîu şi de mare. Izvoare de petrol încă nesecate. Minerale abia explorate. Şi scînteierea aurului dacic, care a atras din vechea Eomă atîţia aven- turieri”15. 13 lbiilcm. 14 „Timpul”, an. II, nr. 552 din 14 noiembrie 1938. 15 „Neamul românesc” din 20 noiembrie 1938. www.dacoromanica.ro 1434 TITU GEORGESCU 8 Făcînd o incursiune în istorie pentru a înfăţişa permanenţele aspi- raţiilor militarismului german spre sud-estul Europei şi în mod expres spre această bogată ţară de la gurile Dunării, N. Iorga scria îndată după cotropirea Austriei: „După această recapitulare istorică, se poate vedea că planul d-lui Goring, poarta către răsărit prin Dunărea de hegemonie ger- mană, este numai continuarea unei sforţări care a trecut pe rînd prin dife- rite forme şi care nu reprezintă altceva decît afluxul puternicei vitalităţi a unei rase care se crede chemată a stăpîni lumea”, ceea ce duce, con- chidea Iorga, „la desfiinţarea acestor nimicuri de popoare mici şi întîr- ziate care se găsesc în calea unei superbe expansiuni” 16. Căile de realizare a acestor planuri superbe, cum le numea ironic Iorga, erau diverse şi el le dezvăluie substratul real. Aşa, de pildă, într-un scurt şi categoric articol intitulat Noi nu ! Iorga se împotriveşte partici- pării României la Uniunea economică balcanică, plănuită la Berlin. Miniş- trii de finanţe ai ţărilor interesate trebuiau să subsemneze marele plan economic întocmit la Berlin, iar „primirea lui ar scuti pe aceşti vistieri ai gospodăriilor naţionale de orice grijă. Cumpărările şi vînzările s-ar face cu o precizie de mecanică fără exemplu. Cred că s-ar putea merge şi mai departe : plăţile pentru însăşi funcţiunile statelor să se facă tot de la Berlin, unde sînt perfecte garanţii de onestitate”. Fără comentarii multe, Iorga concluziona : "Oricum, noi nu putem să ne asociem la această sublimă armonie. Avem tot ce ne trebuie. Dispunem de un tezaur de petrol la care trebuie să recurgă oricine spre folosul său. Nevoile noastre de cumpărare au fost în cea mai mare parte acoperite. Ne-am deprins a le acoperi de la noi” i7. Nicolae Iorga apela la guvern, la demnitarii ţării, la căpeteniile financiare ale ţării, mari întreprinzători, la cei care antrenează prin pac- tele şi contractele ce încheie destinele istorice ale ţării, să vegheze pentru păstrarea unei conduite precise în raporturile cu Germania hitleristă şi cu statele care gravitau în jurul ei. Numeroase prelegeri, conferinţe la radio, discursuri în parlament, articole în presă atestă orientarea net antihitleristă, a lui N. Iorga în ce priveşte politica externă a României, natura relaţiilor cu Germania. în 1935, sub titlul Votul de la Geneva, prin care Germania hitleristă era condamnată pentru călcarea tratatelor de pace, N. Iorga scria : „Presa berlineză e furioasă pe această hotărîre, pe care o putea aştepta, căci nimeni nu e bucuros de un nou masacru şi de o nouă distrugere a avutului omenirii numai pentru ca germanii să recapete provincii care din punctul de vedere naţional, decisiv, nu le aparţin şi pentru ca să se întoarcă hegemonia bru- tală sub care Europa a suferit atîta vreme”18. în plus, N. Iorga sublinia, în articolul Politica externă a Eomânieilvf necesitatea de a merge mai departe pe făgaşul alianţelor tradiţionale, ală- 18 „Timpul”, an. II, nr. 377 din 23 mai 1938. . 17 „Neamul românesc” din 29 octombrie 1938. 18 „Dimineaţa”, an. XXXI, nr. 10 173 din 22 aprilie 1935. 18 „Neamul românesc” din 8 septembrie 1936. www.dacoromanica.ro 9 NICOLAE IORGA ÎMPOTRIVA HITLERISMULUI 1435 turi de cei care sînt pentru menţinerea păcii, pentru respectarea indepen- denţei statelor. Cînd în 1936 se făceau tentative din partea politicienilor români germanofili de a înlocui politica lui îl. Titulescu prin aceea a unui gu- vern prezidat de un om politic care să încline mai mult spre Germania, Nicolae Iorga s-a socotit profund jignit de inserarea numelui său printre cei vizaţi de către germanofili. „Răspunsul meu la aceşti criminali e simplu. Am pregătit prin toată acţiunea mea de ani de zile ruperea din legătura cu Tripla Alianţă. Am făcut tot ce am putut ca să împiedic în zilele grele ale războiului ieşirea noastră din lupta cu care eram datori...”20. Refuzul categoric de o asemenea manieră a afectat atît pe unii politicieni proger- mani, cît mai ales organizaţiile fasciste, cu deosebire Garda de fier. Un an mai tîrziu, în toamna anului 1937, la Paris, Iorga îşi declara deschis convingerile antifasciste şi releva necesitatea realizării unei politici externe care să asigure pacea Europei. Dramaturgul român George Mihail Zamfirescu consacra un articol special discursului lui îl. Iorga despre realităţile din Franţa şi Italia, în care marele istoric evidenţia contrastele dintre Italia dominată de fascism şi Franţa frontului popular 21. Seria discursurilor sale care cereau menţinerea ţării în cadrul unei politici externe alături de Franţa şi aliaţii ei, împotriva militarismului german, se între- geşte cu prelegerile de la Vălenii de Munte, unde numeroşi profesori, stu- denţi, diverşi intelectuali, lideri de partide politice, inclusiv ai celor mun- citoreşti, veneau să-l asculte, să-l interpeleze ca într-o reprezentanţă publi- că, iar el să răspundă şi să comenteze înflăcărat, argumentînd necesitatea unei politici externe nelegate de Germania hitleristă. „Toată lumea — declara în Senat la 9 februarie 1937 — ştie cu cine sîntem : cu acei de care ne leagă anumite tratate, pe care le-am respectat onest şi înţelegem să le respectăm şi acum”22. Nu a existat eveniment internaţional important în care Germania hitleristă se manifesta cu tendinţe agresive pe care Iorga să nu-1 fi prins sub pana sa ori să nu-1 fi înfierat de la catedra universitară sau de la tribuna parlamentului. îl găsim alături de poporul spaniol împotriva reacţiunii profasciste în frunte cu Franco, scriind articolul Suflet spaniol, alături de poporul austriac care fusese vîndut Germaniei hitleriste, scriind articolul Morminte fără lacrimi, îl întîlnim condamnînd sfărîmarea Cehoslovaciei în articolul Hotare naţionale amestecate, înfierînd cotropirea Poloniei, reflec- tînd cu îngrijorare pentru soarta Franţei pe care o stima atît de mult, scriind despre popoarele Danemarcii, Belgiei, Olandei, Norvegiei şi Iugos- laviei, cuvîntînd fără teamă pînă în ultima clipă a vieţii sale împotriva duşmanilor propriului popor şi ai atîtor popoare îngenuncheate, asuprite, jefuite. Nicolae Iorga, în acele momente de grav pericol pentru propriul po- por, a rămas acelaşi mare istoric al ţării sale, legînd istoria şi destinele poporului român de istoria şi destinele popoarelor al căror trecut îi era 20 Ibidcm, 21 „Adevărul”, an. 51, nr. 16 552 din 8 decembrie 1937. 22 Dezbaterile din Senatul României. Cuvîntul profesorului senator N. Iorga, 9 febru- arie 1937. 13 c. 3012 www.dacoromanica.ro 1436 T1TU GEORGESCU Îl) atît de bine cunoscut şi al căror prezent îl preocupa de pe treapta omului de ştiinţă, al umanitaristului şi al savantului, care pătrundea, folosind logica istoriei, dincolo de interesele mărunte. Cotropirea Austriei, ÎL Iorga o încadrează în complexul planurilor expansioniste megalomane ale Germaniei imperialiste. „Austria nu este un hotar, cum nici nu poate admite doctrina nazistă, care leagă drep- turile statului german, în orice ţară, de prezenţa acolo a unei populaţii germanice, numeroasă sau foarte puţin numeroasă, întinzînd astlel o linie de culoare neagră pînă peste Bomânia la ţărmul Euxinului şi pe dea- supra Euxinului pînă în regiunea Caucazului. Austria e un popas...”23. Alături de Cehoslovacia şi împotrh a Germaniei hitleriste îl vom întîlni pe ÎT. Iorga din primele momente ale ridicării problemei sudeţilor de către Hitler. Iorga este cel care ia cu curaj apărarea ambasadorului Cehoslovaciei în Bomânia, Jan Seba, care, scriind o carte antigermană, stîrnise o mare agitaţie în lumea politicienilor europeni şi o aversiune des- chisă din partea hitleriştilor şi organizaţiilor fasciste din mai multe ţări. Eăspunzînd în Senat celor care aveau dubiu asupra mobilurilor lucrării lui Jan Seba, Iorga releva conţinutul lucrării cu valenţe în atitudinea pe care trebuie s-o adopte fiecare stat mic ameninţat de Germania liitle- ristă. Eeferindu-se la politica externă a Poloniei el condamna duplicitatea colonelului Beck. „Am arătat nevoia pentru d. Beck de a menţine legăturile cu noi, cu Franţa, cu popoarele care au manifestat totdeauna o prietenie Poloniei şi nu să strîngi mîna care a lovit în trecut poporul polon şi care la cea dintîi ocazie va încerca să lovească din nou”24. Aceasta o spunea ÎT. Iorga în 1937 în Senatul Bomâniei. Cît priveşte alinierea Bomâniei la politica Germaniei hitleriste, această idee a fost străină lui ÎT. Iorga din primul moment în care Garda de fier şi cîţiva politicieni mari burghezi şi moşieri au ridicat-o. La întrunirea din 1935 a conducerii Partidului naţional-dembcrat în fruntea căruia se afla, ÎTicolae Iorga fixa conduita acestui partid, subliniind că o politică naţio- nală românească „alături de Hitler, care are de scop revizuirea tratatelor şi darea teritoriului nostru către Ungaria, nu se poate. Să fac alianţă cu acei care se plimbă cu steaguri străine pe străzile Sibiului? Este o aberaţie” 25. Aversiunea lui Iorga faţă de Germania hitleristă îşi avea rădăcini şi în concepţiile sale faţă de umanitate, de cultura şi de civilizaţia omenirii. Spre înţelegerea mai completă a gradului acestei aversiuni este semnifi- cativ răspunsul pe care îl dă în mai 1940, cînd, invitat la întîlnirea profesorilor de la Universitatea din Bucureşti cu profesorul nazist Herbert Cysarz din Miinchen, nota ca refuz pe invitaţie : „îfu pot veni la astfel de manifestaţii de propagandă pentru o cauză odioasă”20. Conferinţele solilor Beichului făceau parte dintr-un vast plan de propagandă hitle- ristă, din cadrul căruia nu lipseau universităţile, profesorii şi studenţii. 23 „Timpul”, an. II, nr. 377 din 23 mai 1938. 24 Dezbaterile din Senatul României, februarie 1937. 25 „Dimineaţa”, an. XXXI, nr. 10 284 din 13 august 1935. 23 Arh. Institutului de istorie a partidului de pe lingă C.C. al P.C.R., fond. 18, dos. 44, f. 1-8. www.dacoromanica.ro 11 NICOLAE IORGA ÎMPOTRIVA HITLERISM1TLUI 1 137 Ataşatul german în Eomânia, Werner Voss, preciza că înfiinţarea unei uni- versităţi germane în Eomânia pe baza noii orientări „se urmăreşte cu tena- citate” 21. Ostilitatea istoricului Iorga faţă de propaganda hitleristă în Eomâ- nia s-a concretizat într-un şir de acţiuni cu caracter public, conjugînd conţinutul propagandei germane cu primejdiile multiple pentru libertatea popoarelor, pentru umanitate, pentru pace şi conceptul de progres, de civilizaţie. în articolul Hindenburg, revelator pentru previziunea exactă făcută în 1934, Iorga conchidea: „Va fi avut eL (Hindenburg. — T.G.) în clipa cînd închidea ochii viziunea Einului trecut, a Poloniei invadate, a Vienei anexate sub conducerea lui Adolf I - iul, devenit împăratul Beicliului al treilea pe care el l-a creat ? Ori, poate, a binecuvîntat pe Dum- nezeu că-1 ia înaintea catastrofei pe care o pregăteşte acesta?”28. Semnificativ este subiectul cu care Nicolae Iorga şi-a deschis ciclul de conferinţe istorice de la Văleni în 1935. Subiectul aborda respingerea categorică a ideii de rasă, a accepţiei hitleriste asupra raselor. „Germanii de astăzi vor să se separe de alte popoare, manifestînd o ură extraordinară împotriva a tot ce nu face parte din rasa lor, pe care noi nu o vedem... Natura are curiozităţile ei şi dă viaţă la tipuri care, deşi sînt născute din părinţi germani, nu seamănă cu părinţii şi nu îndeplinesc condiţiile puse de Hitler”29. Iorga, condamnînd propagarea rasismului de către fasciştii români, cere ca poporul român, pe linia comportării sale umanitare tradi- ţionale, să-şi apropie toate minorităţile, să se lege sufleteşte cu ele şi să le integreze în efortul comun pentru progres. Concluzia este fără echivoc : „Ideea de rasism este o mare născocire a d-lui Hitler şi la noi n-are ce căuta”. N. Iorga o respinge şi în felul cum Germania caută să rezolve în numele rasismului politica sa expansionistă, imperialistă, asupra Cehoslo- vaciei, Franţei, Poloniei, Danemarcii şi altor state. „Enormitatea acestei concepţii scapă judecăţii superficiale a diplomaţilor care nu se ridică de la problema care le stă înainte la înălţimea unei teorii complete”. Deza- probînd modalitatea în care mediatorul britanic, domnul Bunciman, trata Cehoslovacia, Iorga conchidea : „Ce n-ar admite acasă la dînşii sînt gata să considere ca, oricum, potrivit pentru o ţară care nu posedă ace- leaşi mijloace pentru a se apăra”30. Beferindu-se la masele din Cehoslo- vacia care erau hotărîte să lupte pînă la capăt, preciza : „Dacă nenorocirea cea mai mare va cădea asupra omenirii, vina nu va fi a lor”31. Iorga înfiera rasismul în nemijlocită legătură cu combaterea teo- riei spaţiului vital, a agresivităţii Germaniei hitleriste. în lapidarul, dar extrem de elocventul articol Spaţiul vital, Iorga sublinia : „După răs- colirea drepturilor istorice, a căror călcare e foarte relativă, după invo- carea unui drept naţional, a cărui exagerare ar rupe putinţa de colaborare între popoare, ni se vorbeşte de nevoia fiecărui grup naţional de a pregăti 27 Arh. M. St. M„ secţia II, dos. 725/1, f. 28 32. 28 „Neamul românesc” din 5 august 1934. 29 „Dimineaţa”, an. 31, nr. 10 259 din 19 iulie 1935. 20 „Timpul”, an. II, nr. 489 din 12 septembrie 1938. 31 lbidem. www.dacoromanica.ro 1438 TITU GEORGESCU 12 încă de acum terenul în care generaţiile viitoare ar avea să-şi desfăşoare activitatea. Sînt oameni care sînt, ori se fac a fi, seduşi de această lozincă. Ei nu se gîndesc sau refuză a se gîndi că la pretenţiile lor pot răspunde altele pe aceeaşi bază : tu cauţi spaţiul tău vital la mine, de ce nu l-aş căuta şi eu la tine? De cîte ori statele vor crede că trebuie să vorbească de aşa ceva, ele se vor înşela. Spaţiul vital au să-l caute naţiunile, dar la ele sensul e altul. Ele se pot întinde prin spirit în spirit, prin activitate în activitate. Şi aceasta fără a călca o graniţă, fără a deschide o rană”52. Vorbind studenţilor Academiei de comerţ la deschiderea anului, H. Iorga relua ideile dezvoltate în mai 1939 la Paris, într-o suită de trei prelegeri, în care atrăgea atenţia că politica expansionistă a lui Frederic al II-lea nu a fost părăsită de către militarismul german, ci dimpotrivă. Descifrînd exact sensul continuării acestei politici de către Germania hitleristă, Iorga expune pe scurt ideile din Mein Kampf, relevînd pe aceea a supunerii raselor inferioare de către cele superioare şi a rolului de con- ducere al elementului german32 33. Falsă şi răufăcătoare numeşte Iorga această doctrină a cotropirii, a jafului, a terorii. El condamnă cu asprime pro- pagatorii celor mai antipopulare, antiumane şi aculturale concepţii despre om şi despre societate. Dictatura hitleristă şi tendinţele de imitare a acesteia sînt ţinta unei necontenite activităţi a lui Iorga. Calificînd dictatura hitleristă ca deosebit de periculoasă, el arată că „este o dictatură fără merite, fără omenie şi fără estetism, dictatură grosolană şi brutală, lipsită de cugetare, căci actuala lor concepţie nu este un fruct al gîndirii, ci numai coaja vechii metafizici hegeliene, culeasă cu mătura”34. Civilizaţia omenirii e în primejdie, glăsuia istoricul 5T. Iorga. Civili- zaţia dinamică a tancurilor pornite la asalt va mîna adevărata civilizaţie în prăpastie35. în faţa unui asemenea moment crucial „se cere nu ca o parte din societate să ia contra alteia o anumită atitudine, căutînd s-o convingă, sau să se întrebuinţeze alte arme pînă la condamnarea la moarte a unui grup din societate de către celălalt care-i răspunde prin condam- narea la închisoare, ci se cere altceva : o întreagă societate trebuie să se simtă solidară dacă vrea să trăiască ; ea trebuie să recurgă la toate mijloa- cele materiale şi la toate forţele morale, din care pleacă mijloacele materi- ale”, scria Iorga în studiul său Ce înseamnă astăzi concepţie istorică36. Slăvind izvoarele culturii aflate în istoria omenirii, Iorga aducea un omagiu Eomei antice. El arăta că Eoma zilelor noastre acoperă Eoma istorică şi spiritul ei de înaintată cultură, acum, cînd „visuri nebune au dus atîtea popoare la distrugerea lor şi la primejdia civilizaţiei generale”37. 32 „Neamul românesc” din 14 iunie 1939. 33 Generalităţi cu privire la studiile istorice, p. 340. 34 „Dimineaţa”, an. 31, nr. 10 284 din 13 august 1935. 35 „Facla”, an. XVII, nr. 1 819 din 19 februarie 1937. • 36 Generalităţi cu privire la studiile istorice, p. 260. 37 Conferinfe şi prelegeri, Bucureşti, 1943 (conferinţa din aprilie 1940: Italia pe care o vedem şi Italia pe care n-o vedem). www.dacoromanica.ro 13 NICOIAE IORGA ÎMPOTRIVA HITLERISMULUI 1439 Războiul, agresiunea, forţa brutală în raporturile dintre state, Iorga le-a stigmatizat ca mijloace barbare, nedemne omului şi culturii sale în epoca noastră. Legînd cursul spre agresiuni externe de teroarea internă, el aprecia că vremelnic în aceste ţări nu marile valori culturale ale naţiunilor respective domină fizionomia morală a statului, ci tocmai nonvalorile culturii şi civilizaţiei, care imprimă la rîndul lor o morală aparte, de aici şi agresivitatea lor. Cînd Germania hitleristă pregătea febril dezlănţuirea războiului, Iorga scria ca un avertisment şi testament în acelaşi timp : „Nici o limbă omenească nu cuprinde atîtea blesteme cîte ar trebui să acopere în istorie numele oamenilor care au deschis beţia sangvinilor”38. înverşunarea lui Iorga nu este diminuată cînd se referă la sprijini- torii Germaniei hitleriste, la organizaţiile şi la căpeteniile fasciste dintr-o serie de ţări ale Europei. Oprindu-se asupra situaţiei din România, el releva coordonarea acţiunilor fasciştilor români cu cele ale Germaniei hitleriste. Pe aceştia îi numea „canalii” care aduc dezmăţul şi teroarea cu „îndemn din străinătate”. „Cuvintele acestea — scria Ion Popescu-Puţuri, redac- tor al presei comuniste — au căzut greu în ajunul zilelor cînd acelaşi îndemn din străinătate stătea gata să instaleze la Budapesta dictatura hitleristă şi cînd în Cehoslovacia se organiza revolta germanilor sudeţi împotriva guvernului de la Praga pentru a justifica apoi o intervenţie militară germană”. Gazeta „Reporter” sublinia prezenţa activă a lui 5T. Iorga în parlament, al cărui cuvînt în raport cu ceilalţi reprezentanţi ai partidelor politice „mult mai clar, mai categoric şi mai democrat a răsunat...”39. în Adunarea Deputaţilor din prima sesiune a anului 1937, Iorga cerea măsuri radicale împotriva autorilor morali „care se aflau în spatele bandelor de asasini ai Gărzii de fier”; dizolvarea reală a acelor organizaţii care cu îndemn din străinătate duc ţara la război civil, exercitînd teroarea la adă- postul frazeologiei ultrapatriotice şi ultranaţionaliste; măsuri împotriva ziarelor a căror citire stîrneşte groază şi care „duc tineretul în situaţia de a deveni călăi şi ucigaşi”40. Antihitlerismul istoricului N. Iorga era indisolubil legat cu ostili- tatea deschisă faţă de organizaţiile fasciste, prohitleriste din România. Pentru el, venirea la putere a Gărzii de fier echivala cu subjugarea ţării de către Germania hitleristă şi cu triumful celor mai feroce şi mai anti- populare forţe. Pe conducătorii legionari, prohitlerişti i-a socotit ca duş- mani declaraţi ai intereselor naţionale şi duşmani personali, neezitînd să-i califice astfel în numeroase împrejurări. Garda de fier în repetate rînduri l-a ameninţat, a organizat ieşiri huliganice în timpul conferinţelor, la universitate, l-a atacat în presă. Cînd Zelea-Codreanu, şeful Gărzii de fier, i-a trimis o scrisoare de amenin- ţare 41, N. Iorga a răspuns prompt : „Se trimite înapoi cu cea mai îndrep- 38 „Fapta” clin 2 octombrie 1938. 38 „Reporter” nr. 11 din 14 martie 1937. 40 „Dezbaterile Adunării Deputaţilor” din martie 1937. 41 Arh. Institutului de istorie a partidului, dos. 1 938, Subsecretariatul de stal al Poliţiei, Siguranţei şi Jandarmeriei, f. 1. www.dacoromanica.ro 1-140 TITU GEORGESCU 14 tăţită indignare”, faţă de cel care prin crimele sale a făcut să fie vărsat mult sînge. Răspunsul l-a publicat în presa vremii şi în acelaşi timp a sesizat parchetul militar, deschizînd acţiune publică 42. Aceasta se adăuga altor grave acuzaţii la adresa şefilor Gărzii de fier, al căror proces s-a deschis în aprilie 1938. în scrisoarea trimisă Tribunalului militar al Cor- pului II armată, Iorga, arătînd că lucrează la terminarea Istoriei românilor şi în plus că sănătatea îl reţine, cerea să fie socotit ca martor şi indica depoziţia care să fie citită din partea sa. Iorga numeşte activitatea incul- paţilor fascişti „crimă de înaltă trădare”, subliniind : „Nu-mi pot reţine indignarea faţă de o acţiune criminală pe care a o îngădui înseamnă a lăsa însăşi existenţa statului român... la discreţia unei cete de agitatori ale căror sentimente faţă de ţară sînt la acelaşi nivel scăzut ca şi al inteli- genţei lor” 43. Pentru ultragiu adus în scris lui N. Iorga, la 19 aprilie 1938 Zelea-Codreanu a fost condamnat la 6 luni închisoare 44. Procesul din primăvara anului 1938 avea să se întregească cu un complex de acuzaţii privind asasinatele legionarilor, inclusiv documentata legătură dintre Hitler şi acuzat. După un an, un important grup de căpetenii fasciste au fost executaţi. Iorga era socotit de către Germania hitleristă şi fasciştii români printre principalii vinovaţi de lovitura primită de către Garda de fier. Forţele ostile hitlerismului au continuat să împiedice instaurarea dictaturii fasciste. Pe măsura evoluţiei conjuncturii războiului, care a adus Germania hitleristă pe primul plan în dominaţia Europei, România va rămâne izolată şi prevăzută în obiectivele imediate de ocupaţie ger- mană. Cu ajutorul agenturilor hitleriste din România, a organizaţiei fasciste române şi la adăpostul tancurilor germane plasate la hotarele ţării sfîrtecate de acum, în septembrie 1940 s-a instaurat dictatura mili- tară-fascistă. Trupele germane hitleriste vor intra peste o lună în România, iar în luna următoare istoricul N. Iorga va fi asasinat de către Garda de fier. în telegrama adresată imediat la Berlin de către ambasadorul Fabri- cius prin care se anunţa uciderea lui Iorga, se preciza : „El ne ura şi com- bătea prin viu grai şi scris naţional-socialismul”. Totodată cerea sprijin pentru generalul Antonescu spre a menţine ordinea, deoarece „s-a produs din nou mare nelinişte” 45. La vestea asasinării istoricului N. Iorga, drapelele de doliu a 47 de universităţi de peste hotare s-au plecat în bernă pentru a saluta pe savantul român, membru activ sau de onoare al acestor înalte instituţii de ştiinţă şi învăţămînt, pentru a fi în acelaşi timp semn de neclintită condamnare a barbariei fasciste. Poporul român a primit vestea cu simţăminte de durere şi în acelaşi timp cu mînie şi hotărîre de a continua cu mai multă înverşunare lupta antifascistă, antihitleristă. în cursul celor aproape patru ani de dictatură s-a dezvoltat în România o mişcare antifascistă, mereu mai largă şi mai puternică, iar pe măsura coordonării sale de către forţa cea mai consecvent 42 „Lumea românească” din 29 martie 1938. ‘ 43 „Timpul”, an. II, nr. 345 din 19 aprilie 1938. 44 Arh. Institutului de istorie a partidului, dos. 1 938, f. 2. 45 Ibidem, fond. 10, dos. 9, telegrame. www.dacoromanica.ro 15 NICOLAE IORGA ÎMPOTRIVA HITLERISMULUI 1441 antifascistă, partidul revoluţionar al clasei muncitoare, s-a ajuns la pregă- tirea insurecţiei armate antifasciste, a cărei victorie la 23 August 1944 a deschis pentru România calea spre democraţie, spre progres şi indepen- denţă reală. N. Iorga a rămas prezent în tot cursul luptei antifasciste prin scrie- rile sale, prin spiritul său activ protestatar. Ultimele sale conferinţe şi comunicări din vara şi toamna anului 1940 sînt testamentare pentru oamenii de ştiinţă şi de cultură, şi îndeosebi pentru istorici, cu rezonanţe multiple pentru masele populare. De la tribuna Academiei, prezentînd în iulie 1940 comunicarea Individualism şi solidarism în dezvoltarea istoriei, Iorga chema pe savanţi să se plece mai mult asupra problemelor actuale : „Există societăţi, precum este aceasta a Academiei, care consacrîndu-se constatărilor şi discuţiilor ştiinţifice, n-au înţeles niciodată a se mărgini într-un cerc închis între- bărilor de actualitate, ci au căutat totdeauna să adauge şi contribuţia lor la lămuririle ce se aşteaptă oricînd, iar astăzi cu o deosebită înfrigu- rare” 46. El făcea apel la unitatea tuturor forţelor naţiunii pentru sal- varea ţării, la găsirea izvoarelor unirii în numele umanităţii, „fiindcă în lumea aceasta restrînsă care stă înaintea noastră vedem de atîtea ori nedreptatea învingătoare, vedem brutalitatea care anexează ţările şi distruge naţionalităţile, vedem grosolănii care lovesc fără mustrare de cuget în cugetarea omenească ... Luaţi însă istoria — încheie Iorga — şi veţi vedea care este soarta regimurilor care au atentat la cugetarea liberă în omenire; căutaţi în istoria omenirii şi veţi vedea unde au ajuns toţi cuceritorii, toţi apăsătorii de ţări şi distrugătorii de neamuri” 47. La deschiderea anului de învăţămînt al Academiei de comerţ din 1940, N. Iorga cerea ca istoria să se studieze cu asiduitate, pentru a înţelege mai complet liniile de dezvoltare ale societăţii. Nefiind de acord cu o istorie în sine, Iorga releva că istoria se cercetează, se scrie, se studiază pentru a cunoaşte şi a răspunde problemelor pe care le pune prezentul şi viitorul. Pentru acel an, Iorga şi-a luat drept curs la universitate spre a-1 preda Istoria imperialismului contemporan, arătînd „de unde vine acest imperialism, care este nenorocirea cea mai mare a momentului de faţă, ba actul cel mai criminal făcut de omenire vreodată, şi, cu cît un popor participă mai mult la lupta aceasta pentru stăpînirea lumii întregi, cu atît are şi o parte mai mare de crimă...” 48. „Niciodată studiile istoriei nu se arată mai de folos decît în anul acesta faţă de problemele neaşteptate care se pun şi faţă de rezultatul uimitor de dureros la care s-a ajuns prin cele dintîi acţiuni războinice. Istoria, care se putea crede pînă acum că este o materie pe lîngă celelalte, se învederează din ce în ce mai mult că este o necesitate. Da, cunoştinţa ei este o necesitate pentru conştiinţa umană : şi pentru chibzuirea împreju- rărilor, şi pentru tragerea concluziilor...”49. 48 Generalităţi cu privire la sludiile istorice, p. 315. 47 Ibidem, p. 306. 48 Ibidem, p. 334-335. 49 Ibidem, p. 327. www.dacoromanica.ro 1442 TITU GEORGESCU 1G Apreciind istoria ca o magistra vitae foarte folositoare prin sensul ei moral şi prin metoda pe care o întrebuinţează, Iorga o releva ca ,,una din marile metode pe care le poate întrebuinţa spiritul uman pentru a ajunge la adevăr. în sens moral, istoria este totuşi marea judecată a tuturor statelor şi naţiunilor; definiţia aceasta i se poate da” 50, şi con- chidea : ,,Aceasta este o lecţie, dar şi un apel la conştiinţa d-voastră şi la luminarea d-voastră” 51. 50 Ibidem, p. 328. 51 Ibidem, P- 332. www.dacoromanica.ro UNIVERSITATEA POPULARĂ „N. IORGA” DE LA VĂLENII DE MUNTE DE V. CURTICĂPEANU De numele lui Nicolae Iorga se leagă aşezămîntul de la Vălenii de Munte, în fruntea căruia a stat marele savant, ca întemeietor şi principal animator, timp de aproape patru decenii. Această cetate a culturii româ- neşti, cunoscută sub numele de „Universitatea populară «N. Iorga » de la Vălenii de Munte”, este rodul unei intense şi îndelungate activităţi cultu- ral-politice a mai multor generaţii în cea de-a doua jumătate a secolului al XlX-lea pe tot cuprinsul vechii Dacii. Românii din provinciile supuse stăpînirii străine manifestau încă din deceniul al şaptelea al secolului trecut preocupări pentru conferinţe adresate unui public mai larg, prin „disertaţiile” organizate de „Astra” sibiauă, de „Societatea pentru cultura poporului român din Bucovina”, „Asociaţia pentru cultura poporului român din Maramureş”, „Asociaţia naţională arădană pentru cultura şi conversarea poporului român”, de societăţile studenţeşti „Petru Maior” din Budapesta şi „România jună” din Viena. în adunările generale ale acestora se abordau mai ales pro- bleme privind istoria şi literatura poporului român, cultivarea limbii naţionale. Eforturile românilor supuşi dominaţiei austro-ungare pe acest tărîm nu s-au dovedit prea fructuoase în împrejurările unei apăsări so- ciale si naţionale crescînde. Aceasta a făcut ca în ultimele decenii ale secolului al XlX-lea speranţele lor să se îndrepte tot mai mult spre aşeză- mintele de cultură din Bucureşti şi din Iaşi, să intensifice legăturile cu vechea ţară. Intelectualitatea din sudul şi estul Carpaţilor manifesta aceleaşi tendinţe de colaborare cu românii din monarhie, luptînd pentru consoli- darea aceleiaşi culturi naţionale unice. Printre cărturarii care au mani- festat mai mare interes pentru o viaţă culturală naţională comună se situează şi Nicolae Iorga. El continuă pe un plan ascendent aceste preo- „studii”. tomul îs. »r. o, p. i44 www.dacnrnmanicfl. rn 1444 V. CURTICAPEANU 9 cupări ale celor mai de seamă înaintaşi ai săi : Xicolae JBălcescu, Mihail Kogălniceanu, Mihai Eminescu, Alexandru Odobescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu ş. a. Pentru Xicolae Iorga, provinciile supuse au constituit un adevărat „miracol”, un univers de fapte noi, oameni şi locuri spre care s-a simţit atras cu toată fiinţa sa încă din anii adolescenţei. Aşa cum Eminescu a colindat cu pasiunea poetului genial ţinuturile de români pentru a studia graiul străbun al neamului său, Iorga a alergat pretu- tindeni, răscolind o lume întreagă de arhive şi documente, pentru a scoate la iveală gloriosul trecut al poporului român. După cum el însuşi mărturiseşte în lucrarea sa autobiografică scrisă în 1930 1, începînd din primii ani ai secolului al XX-lea a pornit pe căi nestrăbătute de alţi cercetători pentru a-şi cunoaşte patria, descoperind, „vale de vale, povîrniş de povîrniş, tot cuprinsul ţării mele” 2. X-a rămas colţ al Transilvaniei şi Bucovinei pe care să nu-1 fi stră- bătut, „din Braşov pînă la Sighetul Maramureşului şi de la Sătmar pînă la graniţa Moldovei. Pretutindeni — sublinia el — încercam, ca şi pentru Eomânia liberă, ca şi pentru Bucovina..., să leg necontenit trecutul, la care lucrasem cu acest prezent plin de speranţe” 3. în pragul secolului al XX-lea a vizitat vechea cetate culturală a Blajului, cu împrejurimile sale de pe văile Tîrnavelor, „o revelaţie a unei românimi încă mie cu totul necunoscute” 4 5. Iorga a rămas copleşit de vechile urme şi cronici ale vieţii româneşti din mijlocul Transilvaniei, iar în profesorul canonic Ion Micu Moldovanu vedea „o flacără de veşnică luptă şi de nestrămutată credinţă, rezistenţa întrupată a neamului său faţă de orice încercare de a-1 deznaţionaliza”3. Atras de urmele bogate ale trecutului vestului Transilvaniei, X. Iorga a cercetat biblioteca diecezană a Orăzii, unde a cunoscut îndeaproape pitorescul graiului ţăranilor, „care hrăneau în modesta lor izolare mari visuri pe care nici unuia nu li plăcea să le mărturisească” 6. A zăbovit săptămîni întregi în „depozitele de acte româneşti politice din Alba-Iulia”, în biblioteca Batthyâneum, apoi în arhivele Sfatului braşovean, ale Sibiului, Bistriţei, Făgăraşului, în satele şi văile ascunse din întreaga Transilvanie, „intrînd în fiecare bisericuţă, pătrunzînd în mizeria ei umedă, răsfirînd vechile cărţi de slujbă, căutînd în ele fărîma de adevăr contemporan, care, unită cu alta, şi ea păstrată din întîmplare, fără gîn- duri de «istorie », alcătuiau o vedenie de trecut românesc, întrucît pe acele vremuri aspre ea era cu putinţă” 7. Prin neobositele sale cercetări, Iorga încearcă să reconstituie pe bază de documente „istoria muncii şi răbdării celor mulţi”, căci acolo, în Transilvania şi Bucovina, istoria înseamnă „brazda muncită de cei întu- necaţi al căror nume nu se păstrează, înseamnă ţara apărată de ostaşii 1 Orizonturile mele. O viată de om aşa cum a fost, voi. II, 1930. 2 Ibidem, p. 68. 3 Ibidem. 4 Ibidem, p. 17. ' 5 Ibidem, p. 18—19. * Ibidem, p. 21. 7 Ibidem, p. 100. www.dacoromanica.ro 3 UNIVERSITATEA POPULARA ,,N. IORGA" DE LA VĂLENII DE MUNTE 1445 care nu ies niciodată la lumină, care, dacă mor, n-au un mormînt osebit al lor, de ostaşi care, dacă mor, nu-şi vor avea niciodată numele însemnat în cărţile de istorie, de ostaşi care, tocmai pentru această moarte glorioasă a lor, se ridică mai presus de acela care ştie că, în clipa morţii chiar, ridicăm mormînt veşnic amintirii lui” 8. îl atrăgeau deosebit de mult acei oameni pe care-i vedea ,,cu sufletul închis şi fapta aspră, cu gîndul încet şi voinţa de fier, stînci tari, din care însă anumite lovituri fac să ţîşnească minu- nate izvoare” 9. Rodul călătoriilor sale prin ţară au fost numeroasele studii şi cărţi publicate la începutul veacului10 11. Dar aceste călătorii prin ţinuturile locuite de românii din monarhie „aveau — după cum notează el — şi alte scopuri decît ştiinţa, noi dovezi ale vieţii noastre naţionale dincolo de munţi” n. Ceea ce îl preocupa pe N. Iorga în cel mai înalt grad era ideea realizării unităţii naţionale depline a românilor, ideal pentru care şi-a dedicat întreaga sa activitate ştiinţifică şi cultural-politică. în vederea atingerii acestui ţel, N. Iorga punea în cumpănă trei posibilităţi dc luptă: „calea violenţei”, pe care o accepta în mai mică măsură; cea a „memorandurilor”, a plîngerilor în străinătate, ca Europa să hotă- rască în favoarea poporului român, pe care o considera umilitoare, ne- demnă de poporul său şi calea de luptă a poporului. Iorga se manifesta în vorbă şi faptă adeptul acestei din urmă căi, „izvorîtă din puterea de nebiruit care se cuprinde în energia morală a unui popor întreg pînă la cel din urmă din aceia care-1 alcătuiesc” 12. Prin conferinţe şi articole publicate în presă, prin acţiunile propagandistice pe care le organiza, marele savant s-a situat în fruntea mişcării „iredentiste”, care milita în ţara liberă pe un front larg pentru eliberarea românilor de sub domi- naţia austro-ungară. Unul dintre mijloacele mai des folosite de Iorga în acest scop era răspîndirea cărţilor şi revistelor sale în Transilvania şi Bucovina. „Era o anumită clasă care poruncea în vechea Ungarie — relata Iorga în august 1938 —, şi clasa aceasta nu permitea cărţile mele; puteau trece şi în Ungaria numai cînd le schimbam titlurile : Istoria românilor trecea sub titlul Cultura cartofilor după cele mai noi metode maghiare, iar revista mea „Neamul românesc” a trecut sub diferite nume. Am început cu anotimpurile : primăvara, vara, toamna, iarna. Natural că de la centru, de la Pesta, erau pe rînd oprite, şi atunci am început cu literele alfabetului : revista A, revista B, revista C; n-am isprăvit alfabetul şi s-a isprăvit cu dominaţia străină în aceste regiuni” 13. 8 X. Iorga, Viaţa românilor din Ardeal, p. 206 — 207. 9 X. Iorga, Partea ardelenilor la cultura din Vechiul Regal, Bucureşti, p. 28. 10 Sate şi preoţi in Ardeal (1902); Drumuri şi oraşe In România (1904); Sale şi mănăs- tiri in România (1905); Inscripţii din bisericile României (1905), 2 voi. ; Neamul românesc in Bucovina (1905); Neamul românesc din Ardeal şi Ţara Ungurească (1905), 2 voi.; Scrisori şi inscripţii ardelene şi maramureşene (1906), 2 voi. 11 Orizonlurile mele . . ., p. 38. 12 Un moment cultura/. Un sfert de veac de la întemeierea Universităţii „S. Iorga” din Vălenii de Munte, 1934, p. 10. 13 „Neamul românesc pentru popor”, 1938, nr. 16 17, p. 269 ; vezi şi Barbu Theodo- rescu, Date istorice din viaţa Ligii culturale, in „Boabe de grlu”, 1930, nr. 8, p. 461 ; V. Curti- căpcanu, Răspîndirea şi prohibirea cărţii româneşti tn epoca dualismului austro-ungar. Badea Cirţan şi rolul său in cultura românească, in „Studii”, 1964, nr. 6, p. 1 345. www.dacoromanica.ro 1446 v. curticApeanu 4 Această acţiune pornită în ţara liberă avea un ecou puternic peste Carpaţi. în articolul Cum ni venea „Neamul românesc” la Braşov, din 1934, prof. Yaleriu Bologa, elev pe atunci la Liceul „Andrei Şaguna”, mărturiseşte că „ni sosea în fiecare săptămînă cu alt nume. în tiparniţa din Vălenii de Munte se scoteau anume numere din «Neamul românesc» pentru Ungaria cu haina schimbată. Ba o dată se chema «Foaia pluga- rului», altă dată «Gazeta plugarului», altă dată «Gazeta săteanului» şi aşa mai departe”14 15. Cărţile care soseau la Braşov aveau titluri fără pretenţii, ca de pildă, De-ale noastre şi altele asemănătoare, şi se vindeau intr-un colţ ascuns la librăria Mureşan cu 20 de bani bucata 13. Cărţile lui Iorga erau aşteptate cu nesaţ şi în secuime, după cum mărturi- reşte un alt contemporan, Aurel Lazăr din Sf. Gheorglie, mai ales „Is- toria românilor” şi „Neamul românesc” 16. Anul 1908 a însemnat pentru Nicolae Iorga începutul unui activităţi de propagandă cultural-politică mai organizată, prin „cursurile de vacanţă” sau „de vară”, create de el la Vălenii de Munte. Această acţiune e spri- jinită cu entuziasm şi de românii din nordul şi vestul Carpaţilor. Propu- nerile făcute de către un grup de intelectuali transilvăneni şi bucovineni, în frunte cu profesorul şi publicistul Gheorghe Tofan, de a se crea nişte cursuri în ţara veche la care să poată şi ei participa pentru a cunoaşte mai profund istoria şi literatura poporului român au grăbit punerea în practică a ideii care îl frământa de mai multă vreme pe Nicolae Iorga. La 11 iunie 1908, zi care amintea aniversarea a şase decenii de la izbucnirea memorabilei revoluţii burghezo-democratice muntene din 1848—1849, publicaţia lui N. Iorga „Neamul românesc” anunţa înştiin- ţarea că „mai mulţi profesori au luat hotărîrea de a ţine cursuri de va- canţă la Vălenii de Munte. Ele vor începe la 1 iulie şi vor ţinea pînă la 1 septembrie”. Primul scop pe care-1 urmărea N. Iorga prin organizarea acestor cursuri era de a realiza un centru unic de întîlnire a intelectualilor din provinciile locuite de români, pentru a se cunoaşte şi a colabora pe terenul culturii naţionale. El milita pentru realizarea unităţii poporului român nu pe calea armelor, ci prin adîncirea şi răspândirea aceleiaşi cul- turi. Vălenii de Munte era un loc potrivit pentru atare scop. Aşezat pe cursul superior al văii Teleajenului, la poalele munţilor Buzăului, Vălenii de Munte era o veche localitate pe unul dintre cele mai umblate drumuri dinspre Dunăre spre Carpaţi cu Transilvania. în vechime era loc de desfacere a mărfurilor aduse de neguţători din Transilvania sau din Orient, apoi, după ce căile umblate s-au mutat prin alte părţi, Vălenii de Munte a rămas în timpurile moderne un tîrg patriarhal de veche şi tradiţională viaţă româ- nească 17. Situat cam la jumătatea distanţei dintre Bucureşti şi Braşov, 11 „Neamul românesc pentru popor", 1934, nr. 13 14, p. 216. 15 Ibidem, p. 217. _ 18 Ibidem. 17 Cf. Gheorghe jNIunteanu-Murgoci, Valea Teleajenului. Descriere in vederea excursiunilor. Cu un adaos descriptiv şi informativ de N. lorya, Vălenii de Munle, 1909, p. 97 ; N. Geor- gescu-Tistu, Vălenii de Munte, in „Cultura poporului", Clâj, 21 septembrie, 1924, p. 3. www.dacoromanica.ro 5 UNIVERSITATEA POPULARA „N. IORGA“ DE LA VĂLENII DE MUNTE 1447 la mimai 40—30 km de graniţa despărţitoare artificial între vechea ţară şi Transilvania, Vălenii de Munte era punctul spre care, începînd din 1908, erau polarizate forţele intelectuale de pe tot cuprinsul vechii Dacii, constituind un puternic centru de cultură naţională, făurit de Iorga după peregrinări îndelungate prin ţinuturile locuite de români. In urma stăruinţelor lui Nicolae Iorga şi cu concursul unor învăţaţi cunoscuţi, ca Gheorghe Munteanu-Murgoci, Vasile Bogrea, Alexandru Lapedatu, Ştefan Bogdan, cursurile de vară de la Văleni s-au deschis la 2 iulie 1908, în faţa unui public entuziast. Conferinţele ţinute pe teme de istorie, istorie literară, economie naţională, geografie etc., au durat pînă la sfîrşitul lunii august, iar conţinutul lor a fost adaptat în primul rînd necesităţilor vizitatorilor din Transilvania şi din Bucovina, care, în ciuda piedicilor puse de autorităţile administrative şi poliţieneşti ungare, au participat în număr mare. Faptul că în fruntea cursurilor se afla Xicolae Iorga, care-şi cîştigase în această vreme prestigiu şi popularitate, a stîrnit de la început un interes general pînă în cele mai îndepărtate colţuri ale ţinuturilor româneşti. îndată după încheierea cursurilor din 1908, presa patriotică din ambele părţi ale Carpaţilor a primit cu încredere şi speranţe evenimentul de la Văleni. Cel care a dat tonul a fost ziarul „Drapelul” din Lugoj, care sublinia „trebuinţa lor arzătoare nu numai pentru cei din România, ci mai ales pentru cei din ţările coroanei Sf. Ştefan”, adăugind că „domnul Iorga a dovedit şi de astă dată că are o deosebită pricepere pentru trebu- inţele românilor de pretutindeni şi a căutat după putinţă, chiar cu mari jertfe, să satisfacă prin cursurile de vacanţă de la Vălenii de Munte o parte din aceste trebuinţe” 18. Şi mai clar ne apar scopul, împrejurările şi factorii care au contribuit la întemeierea acestui aşezămînt din cuvintele lui Nicolae Iorga rostite în 1934. „Am deschis aceste cursuri de vară — mărturiseşte el — cu scopul dublu : de a trezi sufletul românesc de pretutindeni şi de a schimba prin acest suflet chiar formele de stat în care trăia poporul nostru. . .Am fost un luptător pentru împlinirea graniţelor, dar şi unul pentru ridicarea sufletească a claselor oropsite” 19. Marcînd entuziasmul cu care a fost îmbrăţişată acţiunea pornită la Văleni, Nicolae Iorga ţinea să sublinieze că cursurile au fost începute „din îndemnul mai multora, aşa de mulţi că n-aş putea spune care, mai ales, m-a îndemnat să le deschid. . . Au început cu oameni puţini, dar veniţi din toate părţile, de bunăvoie, fără a face eu nici o stăruinţă. . . Ei mi-au picat ca din cer, cum s-ar zice. Cursurile se ţineau într-o atmosferă ca de conspiratori şi se ascultau cu lacrimile în ochi” 20. Ideea cursurilor l-a frământat mult pe V. Iorga şi, în scopul pe care-1 urmărea, îi acorda un rol cu totul excepţional. Cuvîntul rostit avea, în concepţia lui Iorga, o acţiune „nesfîrşit mai vie” asupra sufletului decît cartea, care, „nu poate înlocui acţiunea cuvîntului viu”21. 18 „Drapelul. Organ naţional politic”, Lugoj, 1908, nr. 10. 19 „Neamul românesc pentru popor”, 1934, nr. 18, p. 335. 20 Ibidem. 21 Un moment cultural. Un sfert de veac de la întemeierea Universităţii „A\ Iorga” din Xulenii de Munte, p. 10 11. www.dacoromanica.ro 1448 V. CURTICAPEANU (> El îşi manifesta totala neîncredere faţă de posibilitatea organizării unor astfel de cursuri de către organele de stat prin ordine ministeriale, , ,care se coboară de-a dreptul în saltarele organelor subordonate” 22. In iulie 1909 cursurile reîncep cu avînt sporit şi ţin pînă la jumă- tatea lunii august. Acum participanţii vin într-un mai mare număr, iar programul conferinţelor este mult mai amplu şi mai variat. Cuvîntarea de deschidere a fost ţinută de scriitorul Barbu Ştefănescu-Delavrancea, care a vorbit despre Poezia populară românească. Referindu-se la semnificaţia cursurilor de la Văleni, N. Iorga releva că acestea ,,se înţeleg poate mai bine peste hotare decît în cuprinsul ţării. Studenţi, şcolari din clasele superioare, domni, funcţionari care şi-au căpătat puţin timp liber, altă lume fără titluri, dar cu dorinţa de a învăţa, şi mai ales acei mulţi români de peste hotar care stau departe de şcoala naţională românească în cel mai înalt înţeles al ei şi care totuşi au nevoie de ea pentru a-şi întări şi lămuri conşti'nţa pot să folosească acest răgaz al învăţaţilor şi scriitorilor pentru a-şi desăvîrşi creşterea românească şi orientarea în literatură şi ştiinţă” 23. Începînd din 1909, numărul oamenilor de ştiinţă care participă la cursurile de la Vălenii de Munte cu conferinţe în diverse ramuri sporeşte an de an. Ricolae Iorga deschide un ciclu de 20 de lecţii despre „Poezia populară românească, natura, originea şi valoarea ei” şi altul despre „Originea neamului nostru şi înrîurirea lui asupra altor neamuri” ; Vasile Bogrea ţine 22 de lecţii despre „Literaturile europene” ; Alexandru Lape- datu vorbeşte despre „Relaţiile Principatelor cu Transilvania” ; V. Mihăl- cescu conferenţiază despre rostul românilor în istoria universală, iar M. Paşcanu despre vechile instituţii de drept; I. Răducanu deschide seria unor conferinţe despre rolul cooperaţiei în viaţa economică ; Gheorghe Munteanu-Murgoci abordează probleme de geologie şi geografie a patriei; Ştefan Bogdan, aspecte din domeniul chimiei; dr. Manicatide, despre sănătate; dr. Şumuleanu, chestiuni economice, şi alţii. Cursurile au continuat şi în anii următori, la ciclul de conferinţe început în 1909 adăugîndu-se în fiecare an alţi conferenţiari cu teme noi. Lipsite de ajutorul şi de concursul oficialităţilor, fără o sală proprie, cursurile s-au ţinut în localul şcolii primare din Văleni cîţiva ani în şir. In 1909 se ia iniţiativa clădirii unei săli proprii prin strîngerea de fonduri din serbări teatrale, cărţi poştale, liste de subscripţii etc. La cursurile din 1910, numărul participanţilor a crescut, iar confe- renţiarii s-au înmulţit de asemenea, îmbogăţind şi programul prelegerilor. Aicolae Iorga a inaugurat ciclul de conferinţe privind istoria românilor după informaţiile călătorilor străini; Vasile Pârvan a abordat probleme de filozofie antică; N. Bănescu, aspecte de literatură elină; D. N. Popovici- Lupa a vorbit despre chestiuni ale gospodăriei rurale ; I. C. Regrescu, despre comerţul românesc; lt. Th. Popescu s-a ocupat de istoria armatei, ş. a. 22 Ibidem. 23 „Neamul românesc”, an. IV, nr. 72, din 3 iulie 1909. www.dacoromanica.ro 7 UNIVERSITATEA POPULARA „N. IORGA“ DE LA VĂLENII DE MUNTE 1449“ Sub îndrumarea lui Iorga, cursurile au fost urmate de excursii la mănăstirea Zamfira apoi la Cîmpina, care au jirilejuit discuţii în jurul unor teme de istorie şi veche artă românească. Cu prilejul încheierii cursurilor din 1910, Nicolae Iorga subliniază sensul simbolic al activităţii cultural-politice începute cu doi ani în urmă la Văleni : „Astăzi, în trupul naţional, pretutindeni circulaţia e anormală. Pentru restabilirea ei nu ajung mijloace benigne, ci trebuie un tratament energic”. La acest „tratament” se gîndeşte Iorga cînd se referă la nece- sitatea „unei culturi practice, cu caracter activ”, atît în România, cît mai ales în celelalte provincii româneşti, unde „se urmăreşte sistematic, prin ziare, prin cărţi, prin reviste şi de pe catedre, falsificarea mentalităţii româneşti”. Prin cursurile de la Văleni, Iorga urmărea „rectificarea mentalităţii româneşti”, considerîndu-le „băi curăţitoare pentru trupul naţional”. Naţiunea română „trebuie — sublinia N. Iorga — să se spele de lipsa de încredere în sine, de desperare, de umilinţă faţă de străini” 24. Ideea întăririi încrederii poporului român în forţele şi calităţile-i proprii l-a preocupat pe Iorga în tot decursul vieţii şi activităţii sale. Cursurile din vara anului 1910 s-au încheiat intr-un entuziasm puternic. Studenţii din monarhia austro-ungară şi-au manifestat grati- tudinea, prin cuvîntul tînărului bucovinean V. Liţu, faţă de sprijinul pe care l-au găsit în conţinutul conferinţelor, făgăduind că, întorşi în ţinuturile natale, vor semăna ideile şi învăţămintele culese la Văleni25. în 1911 cursurile s-au deschis la 1 iulie, luînd o amploare neaşteptată prin participarea unui impresionant număr de ascultători din ţară şi de peste hotare. Pe lîngă profesorii întîlniţi în anii precedenţi s-au mai adăugat: istoricul A. D. Xenopol, medicul savant dr. I. Cantacuzino, profesorii Simion Mîndrescu şi Ion Ursu, Nerva Hodoş, H. Frollo, C. Georgescu ş. a. Atracţia pe care o manifesta publicul faţă de cursurile de la Văleni a crescut treptat, de asemenea şi ajutoarele materiale; datorită insis- tenţelor lui Iorga, aşezămîntul a beneficiat de un ajutor de 2 000 de lei din partea statului pentru clădirea sălii de cursuri, iniţiată în acest an şi terminată în 1912. Tot acum profesorul Simion Mîndrescu a sugerat ideea clădirii unui cămin pentru studenţii din monarhie. Ideea lui a găsit un puternic ecou în mijlocul publicului, în curs de numai cîteva luni suma strînsă prin subscripţii ridicîndu-se la 3 000 de lei. Nivelul cursurilor de vară a marcat o creştere evidentă prin prezenţa unor personalităţi din viaţa ştiinţifică românească, astfel incit se punea cu insistenţă problema transformării acestora într-o instituţie de caracter universitar. Nicolae Iorga a dat cu această ocazie lămuririle privitoare la sensul acestor cursuri, aşa cum îl înţelegea el în momentul politic respectiv. „Chemarea unei universităţi populare — sublinia el — e să vulgarizeze diferitele elemente ale ştiinţei în lumea celor care n-au ajuns să-şi procure o cultură universitară, iar chemarea cursurilor de faţă e să împrăştie anu- mite elemente de cultură îmbibate cu un anumit spirit, pentru a grăbi ridicarea neamului nostru din starea de a^i... Cu alte cuvinte, caracterul 24 ,.Neamul românesc”, an. V, nr. 101 din 27 augusl 1010. 25 Ibidem. www.dacoromanica.ro 1450 V, CURTICĂPEANU 8 deosebit al cursurilor din Văleni stă în tendinţa lor de a împrăştia cultură în vederea celor mai grabnice necesităţi morale ale sufletului nostru naţional. Sîntem un neam fărîmiţat şi cea dintîi datorie a ceasului de faţă e să strîngem aceste fărîme prin imprimărea aceluiaşi spirit de cultură”26. Anul 1912 reprezintă momentul culminant pentru istoria antebelică a aşezămîntului de la Văleni. Un mare număr de ascultători au fost atraşi la Văleni : profesori, studenţi, învăţători, mici slujbaşi, elevi etc., iar pe lîngă binecunoscuţii conferenţiari în frunte cu N. Iorga şi-au mai dat contri- buţia : Gh. Bogdan-Duică, ţinînd conferinţe cu teme din domeniul istoriei literare şi pedagogiei; C. Coroiu, tratînd probleme de drept; D.N. Ciotori, despre literatura universală, Nerva Hodoş, despre istoria tiparului, Vir- gil Madgearu, abordînd problema asigurărilor muncitoreşti în România, I. Haşeganu, vorbind despre horticultură şi gospodăria naţională, C. Moisil, despre monedele dacice în România, H. Stahl, despre probleme de exprimare etc. în afară de cursuri, care în acest an au avut un program amplu, variat şi în acelaşi timp sistematic organizat, s-au ţinut serbări, festivaluri literare şi artistice, la care pe lîngă diletanţi, au participat şi artişti de renume de la Teatrul Naţional din Bucureşti. în modul cum au fost organizate cursurile de vară de la Văleni în 1912, ele au oferit publicului cunoştinţe complexe în numeroase şi variate ramuri ale ştiinţei şi culturii, ceea ce-1 îndreptăţea pe N. Iorga să constate că acestea au menirea şi funcţia socială a „şcolii care să pună toate consta- tările nouă, toate curentele zilei, toate descoperirile cercetării, toate ino- vaţiile ştiinţei în funcţie de sufletul naţional”27. Ţinute într-un cadru sărbătoresc de amploare, conferinţele din anul 1912 au inaugurat deschiderea sălii de cursuri, construită la Văleni în primul rînd din obolul public. Cu această ocazie, unul dintre participanţi a exprimat în cuvîntul ţinut entuziasmul tineretului adunat din ţinuturile româneşti la Văleni, pe care o numeşte „şcoala dragostei de ţară, a jertfelor de tot felul” 28. întreaga semnificaţie politică a strădaniilor de la Văleni e dezvă- luită, în acest ultim an de intensă activitate antebelică, de însuşi Nicolae Iorga, care simţea mai puternic ca oricînd necesitatea ca naţiunea română să fie conştientă de drepturile şi de rosturile ei. Cu atît mai trebuincios vedea ca acestor idei să li se închine o întreagă literatură, un întreg învă- ţămînt. Cu elarviziunea-i proprie în probleme fundamentale de istorie, îs. Iorga atrăgea atenţia, în preajma evenimentelor ce se pregăteau, că „ceasuri mari vor veni, în care toţi trebuie să fie alături, gata a plăti soartei binele veşnic al unui neam cu jertfa acestei vieţii trecătoare. Solidaritatea de atunci trebuie pregătită din vreme, în munca şi iubirea laolaltă, prin acea cultură care hrăneşte acelaşi ideal...” 29. 28 „Neamul românesc”, an. VI, nr, 74 din 4 iulie 1911. 27 Ion Singiorgiu, O cetate culturală : Vălenii de Munte, 1908— 192S, Vălenii de Munte, 1928. ‘ 28 „Neamul românesc”, an. VII, nr. 73 din 3 iulie 1912. 29 Ibidem, nr. 72 din 2 iulie 1912. www.dacoromanica.ro 9 UNIVERSITATEA POPULARA „N. IORGA" DE LA VĂLENII DE MUNTE 1451 în 1913 nu s-au putut redeschide cursurile din cauza războiului balcanic, iar în 1914 s-au ţinut numai 20 de zile, după care s-au închis pentru toată perioada cît a durat războiul mondial. în lecţia de deschidere de la 6 iulie 1914, N. Iorga caută să insufle în mintea cursanţilor spiritul de luptă pentru idealul naţional. „Ţinta operei noastre este de a împărtăşi cît mai mult cultura proprie, cultura neamului, din care facem parte şi din care izvorăşte pentru oricine sinceritatea în fapte şi în suflet, folositoare fiecărui stat. Se va produce astfel de la lucrul de cabinet pînă la tribunele publice, o singură putere morală, care prin propagandă, prin credinţă, prin muncă, prin apostolat, fără trufie şi fără apucături anarhice va da poporului noastru de mîine ceva din marile puteri care i se cer în cazul cînd pentru totdeauna, trebuie să i se hotărască soarta” 30. De aici înainte activitatea culturală de la Văleni e paralizată de evenimentele provocate de război. Ocupaţia militară germană a lăsat urme grele şi la Văleni, prin devastarea sălii de cursuri, a tipografiei şi a depozitului de cărţi. Începînd încă din 1914, mulţi dintre cursanţii de la Văleni se găseau pe cîmpurile de bătălie, împrăştiaţi pe fronturi diferite, dar cu gîndul la acelaşi ideal care le-a fost fortificat la marea şcoală a lui Nicolae Iorga. Toţi aşteptau cu înfrigurare momentul suprem cînd vor putea uni lao- laltă trupul naţional al pămîntului strămoşesc, urmărind cuvintele de îmbărbătare ale lui N. Iorga în articole, ziare, reviste şi broşuri, care în- tăreau în cititori speranţele în izbînda înfăptuirii idealului naţional31. îndată după poposirea sa la Văleni în 1907, N. Iorga s-a gîndit şi la întemeierea unei tipografii pentru a-şi edita ziarul său „Neamul românesc” şi, totodată, pentru o viitoare editură de cărţi, la care rîvnise atît de mult. Cu bani adunaţi de la prieteni şi cunoscuţi, în 1908 clădirea tipografiei, care avea să poarte numele de „Datina românească”, era isprăvită, maşi- nile puse în mişcare cu ajutorul unor meşteri în frunte cu tipografii Nicolae Stănilă şi Constantin Onciu, tovarăşi apropiaţi pînă la sfîrşitul vieţii sale în trudnica-i operă. în ciuda tuturor dificultăţilor financiare permanente, Iorga a reuşit să scoată în tiparniţa proprie o bună parte din publicaţiile sale, în primul rînd ziarul său „Neamul românesc”, apoi multe dintre conferin- ţele sale rostite pretutindeni şi lecţiile ţinute la cursurile de vară, calen- dare ale Ligii culturale, cursuri universitare, cărţi de şcoală, ediţii populare sau savante, volume de documente, lucrări de istorie, literatură, artă etc., multe dintre ele stenografiate de H. Stahl32. După război, în perioada haosului economic şi politic, deschiderea cursurilor de la Văleni era o muncă dificilă. Solicitat de cei ce păstrau vie în amintirea lor minunatele veri petrecute la Văleni, Nicolae Iorga a redeschis la 31 iulie 1921 activitatea culturală în orăşelul de pe malul 30 N. Iorga, Deschiderea cursurilor de vară de la Vălenii de Munte, în ,,Neamul românesc”, an. IX, nr. 26, din 6 iulie 1914. 31 „Neamul românesc”, an. X, nr. 27 din 5 iulie 1915. 33 N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, voi. II, p. 200 — 205. www.dacoromanica.ro 1452 V. CURTICAPEANU 10 Teleajenului cu un grup destul de redus de profesori, atrăgînd atenţia că intenţionează să pună temelia unui „curent puternic de gîndire, de frămîntare a sufletelor şi minţilor, pentru înţelegerea trecutului nostru istoric şi pentru lămurirea problemelor viitorului” 33 34. In articolul - program publicat în „Neamul românesc” de la 7 iulie 1921, Nicolae Iorga sublinia că „un mediu nou în toate privinţele pune întrebări noi în acelaşi timp eînd dă noi conlocuitori. Cursurile nu pot avea deci drept scop decît să lămurească repede, în punctele esenţiale, problemele de azi ale românimii, dînd cunoştinţe indispensabile şi încercînd soluţii obiective, iar faţă de conlocuitorii de altă limbă, presintarea acestui «vechi regat » şi în general a poporului român în ce poate avea mai generos şi mai interesant” £4. Chemarea lui Iorga a găsit un puternic răsunet în tot cuprinsul ţării acum întregite, programul lansat de el fiind înconjurat cu simpatie de forţele înaintate ale intelectualităţii din Bomânia. De acum barierele de netrecut pentru românii transilvăneni şi buco- vineni nu mai existau. Micul orăşel de pe Teleajen putea fi vizitat în voie de sute de intelectuali de peste Carpaţi, care altădată se strecurau în vechea ţară prin „vama cucului”, aşa cum o făceau de secole ţăranii, meşteşugarii sau oierii în căutarea traiului şi a fraţilor de aceeaşi limbă. După pregătiri temeinice, cursurile din 1922 au marcat începutul unei activităţii de amploare, cu un progiam de patru prelegeri zilnice în faţa unui auditoriu numeros cu profesori din toate centrele universitare : Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara şi alte oraşe din ţară şi din străinătate. La catedrele cursurilor de la Văleni s-au perindat pînă în 1910 sute de profesori, specialişti în diverse ramuri ale ştiinţelor, literaturii şi altelor. Prelegeri cu teme din diverse domenii ale ştiinţelor pozitive şi umaniste au ţinut alături de Iorga numeroşi oameni de cultură şi profesori universi- tari din Bucureşti, printre care cei mai de seamă au fost : dr. Ion Cantacu- zino, Dimitrie Pompei, Gh. Munteanu-Murgoci, Simion Mîndreseu, Yasile Pârvan, Barbu Ştefănescu-Delavrancca, Alexandru Xenopol, Virgil Mad- gearu, Gheorghe Vîlsan, Nerva Hodoş, Gheorghe Bogdan-Duieă, Dimitrie Guşti, Ion Andrieşescu, C. Bădulescu-Motru, Ion Ursu, Henry Stahl, Ion Marin Sadoveanu, Nicolae Bănescu, Constantin Moisil, I. Haşeganu, Const. Orăscu, Victor Vîlcovici, Tudor Vianu, Octav Onicescu, Gh. lonescu Şişeşti ş.a. ; din Cluj : Ion Agîrbiceanu, Vasile Bogrea, Sextil Puşcariu, FI. Ştefănescu Goangă, Valeriu Puşcariu, Silviu Dragomir, Alexandru Lapedatu, Emil Panaitescu, dr. Iuliu Haţieganu, Ştefan Bezdechi, Ştefan Perieţeanu, Eugeniu Speranţa, Bomulus Vuia, Ştefan Meteş, dr. Valeriu Bologa etc. ; din Iaşi : Ştefan Berechet, Ilie Minea ş.a. Incepînd chiar din primul an al reluării cursurilor, Nicolae Iorga a căutat să facă din aşezămîntul de la Văleni un loc de întîlnire a tuturor reprezentanţilor culturii de pe cuprinsul ţării în spirit democratic, cu înţelegere deplină faţă de minorităţile naţionale. „Astăzi — sublinia el în 1922 —, cînd avem în mijlocul nostru atîtea minorităţi etnice, contactul 33 lbidem. 34 N. Iorga, Cursuri de vară, In „Neamul românesc”, an. XVI, nr. 150 din 7 iulie 1921. www.dacoromanica.ro 11 UNIVERSITATEA POPULARA „N. IORGA “ DE LA VĂLENII DE MUNTE 1453 rodnic cu ele nu se poate face nici la prefectură, nici la poliţie, nici prin propagandişti de comandă, ci la astfel de cursuri de respect reciproc, bazat pe o cunoaştere exactă şi obiectivă” !-5. Contactele şi colaborarea în spi- ritul frăţiei erau metodele preconizate de Iorga, într-o astfel de operă constructivă, fiind convins că numai „prilejurile întîlnirilor de cunoaştere în faţa a ceea ce avem mai bun şi mai veşnic vor risipi singure neîncrederea şi întărîtarea” 35 36. Consecvent în programul său de luptă, cîţiva ani mai tîrziu, Kicolae Iorga sublinia în faţa celor peste 700 de paiticipanţi la cursurile din vara anului 1925 că „unul dintre scopurile de căpetenie ale acestor cursuri e a crea în Eomânia o atmosferă de respect pentru drept, pentru lege şi autoritatea legitimă, o atmosfeiă de toleranţă culturală şi de recunoaştere reciprocă” 37. Drept rezultat, în programul cursurilor şi-au făcut loc lecţii şi conferinţe privind arta, literatura şi istoria maghiarilor şi saşilor din Tran- silvania cu scopul de a informa pe ascultătorii români despre cultura acesto- ra. Prelegerile au fost ţinute de numeroşi reprezentanţi ai universităţilor din Eomânia şi de cei mai de seamă oameni de ştiinţă şi cultură maghiară, ca Eitay Arpâd, Bâthory Ferenc, Csâki Eichard, CsMly Gyula, Pâlffi Andrâş ş.a., sau saşi, ca Friedrieh Miiller, Victor Eoth, Heinz Brandsch, Karl Kuit Klein etc. Totodată, la cursuri au alergat în fiecare an pro- fesori, învăţători, studenţi maghiari şi saşi, număiul lor ridicîndu-se la peste 2 000 pînă la moartea lui Nieolae Iorga 38. Aceştia au beneficiat şi de cursuri speciale în scopul perfecţionării cunoştinţelor de limba şi literatura română. Spiritul de înţelegere şi apropierea pe care N. Iorga a manifestat-a faţă de minoiităţi la cursurile sale i-au adus respectul şi veneraţia acestora, a creat prietenii durabile între el şi diverşi învăţaţi maghiari şi saşi. în acelaşi timp, aşezămîntul de la Văleni a stîrnit interesul unor oameni de cultuiă din diverse ţări. Faima marelui savant la univesităţile şi aeademi’le europene a fost în primul rînd aceea care a născut curiozitatea faţă de cursurile ţinute aici. Aşa se explică prezenţa la Văleni a unor savanţi de renume mondial, care au ţinut prelegeri, au cunoscut îndeaproape Eomânia şi cultura românească, popularizînd-o şi peste hotare şi antre- nînd totodată grupuri de studenţi francezi, italieni, cehi, polonezi, bulgari, sîrbi, sloveni etc. care au vizitat meleagurile patriei noastre. Printre aceştia se numără profesorii francezi Marcel Emerit, Emm. de Martonne, A. Audig£. Pierre Fromont, Louis de Montes, Louis Gentil, Henry Chamond, C. Chaivenee, H. Bourehard, precum şi unele personalităţi de seamă din Anglia, ca Craigle, Chapman, profesor la Universitatea din Manehester, M. Gaster, apoi italienii Mateo Bartoli, profesor la Universitatea din Torino, Baffi Mariano de la Universitatea din Neapole, Courtois J. Louis de la Universitatea din Geneva, profesorul S. Glixellis din Vilna, 35 Cf. G. Răcoasa, Deschiderea cursurilor de vară de la Vălenii de Munte, în „Neamul românesc”, an. XVII, nr. 175, 8 augusl 1922. 38 Ibidem. 37 Ibidem, an. XX, nr. 160 din 17 iulie 1925. 38 Cf. Constantin R. Vasilescu, O luptă de afirmare naţională şi culturală, 1908—1938, Bucureşti, 1938, p. 13. www.dacoromanica.ro 1454 V. CURTICAPEANU 12 Jarnik Nertwig din Brno şi Jaroslav Miiller din Praga, profesoral sîrb Petro vi ci, Mihail Lascaris din Salonic şi mulţi alţii39. Profesorii italieni Mario Buffini şi Mariano Baffi au ţinut cursuri de limba italiană, iar alţii au predat cursuri de limba franceză şi engleză. Cursurile şi-au desfăşurat activitatea piuă în vara anului 1940 sub îndrumarea directă a lui Xicolae Iorga, fără sprijin din partea guvernelor, marcînd cu fiecare an progrese însemnate pe tărîm cultural şi ştiinţific. Universitatea populară de la Văleni s-a impus treptat ca aşezămînt de cultură atît prin amploarea pe care a luat-o an de an, cît mai ales prin nivelul cursurilor şi conferinţelor, cu ocazia cărora savanţi de renume au dezbătut probleme ştiinţifice, dintre care unele au constituit baza de plecare a unor opere de valoare tipărite în anii care au urmat. Nicolae Iorga a fost adevăratul spiritus rector al întregii activităţi ştiinţifice legate de cursurile de la Văleni şi exemplu de urmat atît prin contribuţiile sale ştiinţifice, cît şi prin relaţiile multiple pe care le-a între- ţinut cu lumea ştiinţifică din alte ţări. în lecţiile de deschidere ţinute an de an, Xicolae Iorga a făcut cunoscute numeroase aspecte din cercetările sale asupra istoriei româneşti şi universale, prezentînd de fiecare dată proble- mele cele mai actuale şi mai adecvate împrejurărilor politice date. în primii ani aborda probleme economice, politice şi culturale ale istoriei românilor legate de ideea consolidării unităţii naţionale. A tratat apoi aspecte pe teme mai speciale în jurul conceptului de civilizaţie, de democra- ţie, privind psihologia claselor intelectuale din Bomânia, probleme de cultură etc. în ultimii ani ai deceniului al patrulea al secolului al XX-lea s-a preocupat cu insistenţă de problemele războiului, dovedindu-se un ardent propovăduitor al păcii între popoare şi un duşman făţiş al agresiunii fasciste. Concomitent a ţinut prelegeri de preistorie, de istorie a popoarelor orientale şi a lumii romane şi greceşti, a expus numeroase aspecte ale evului mediu privind popoarele barbare, cruciadele, papalitatea şi Benaşterea, relaţiile dintre Apusul şi Băsăritul medieval, Imperiul otoman şi războa- iele cu ţările europene, revoluţia franceză, probleme privind statele moderne, relaţiile internaţionale din secolele XIX—XX, probleme de artă, cultură şi literatură universală etc. Puternica personalitate a lui Iorga a dat prestigiu Universităţii de la Văleni; spre ea priveau cu admiraţie nu numai miile de participanţi la cursurile ţinute în fiecare vară, ci şi instituţiile de cultură de mare presti- giu, în primul rînd Academia Bomână, care în 1938 adresează sub semnătura prof. Gh. Ionescu-Şişeşti şi prof. Şerban Ţiţeica, o telegramă prin care transmite „cele mai bune urări pentru strălucirea cu care Universitatea populară din Văleni îşi începe al treizecilea an de activitate rodnică pentru cultura neamului românesc” 40. în anii de pregătire febrilă a războiului hitlerist, ţinta principală a lui X. Iorga în prelegerile sale era combaterea agresiunii fasciste. Cu cîteva luni înainte de asasinarea sa, în toiul războiului hitlerist ameninţător, 39 Ibidem. 40 „Neamul românesc”, an. XXVI, 15 august 1938, p. 207. www.dacoromanica.ro 13 UNIVERSITATEA POPULARA ,,N. IORGA" DE LA VĂLENII DE MUNTE 1455 Nicolae Iorga sublinia la 14 iulie 1940 că „subiectul cursurilor din acest an este să arate că între popoare pot fi şi alte legături decît acelea de distrugere, de ucidere în masă, de îngrămădire a ruinelor, de cuceriri şi exploatări” 41. Cu optimismu-i caracteristic, Nicolae Iorga stătea neabătut în fruntea aşezămîntului său, gata să înfrunte greutăţi pe care le cunoscuse îndeajuns încă din perioada începutului. „Nu trebuie să ne oprim — spunea el la deschiderea cursurilor în vara anului 1940 —, orice ar fi în jurul nostru, de la lucrul care ne este încredinţat şi pe care trebuie să-l facem pentru binele nostru însuşi, dar şi pentru folosul vieţii româneşti. Să-l facem aşa de parcă ar fi în lume numai pace şi bunăvoie, căci orice se face cu îngrijorare, mai mult decît atîta, cu frică, nu e de nici un preţ. Dar totodată să stăm ca pentru orice fel de vreme, gătiţi şi de luptele cele mai grele, ca să ne păstrăm fiinţa şi avutul nostru, dar să apărăm această ţară în hotarele ei, acest neam şi dreptul ce-1 are” 42. Prin conţinutul şi scopurile urmărite, cursurile de la Văleni au devenit treptat o cetate a culturii româneşti, o „şcoală naţională” liberă, de mare afluenţă, la care erau atrase atît forţele intelectualităţii din vechea Românie cît şi cele de sub stăpînire străină, un izvor de idei şi un suport ideologic pentru „iridenta” românească din sudul şi estul Carpaţilor, pentru întreaga mişcare naţională din monarhie în perioada premergătoare desăvîrşirii unităţii naţionale a poporului român. Vălenii de Munte au constituit un minunat refugiu pentru ardelenii şi bucovinenii asupriţi şi împiedicaţi să ţină contactul viu cu cultura românească din România liberă. Tineretul din provinciile supuse monarhiei trecea pe furiş munţii pentru a asculta cuvîntul lui Iorga şi al marilor cărturari de aici, găsind o adevărată şcoală a culturii naţionale şi a vieţii politice româneşti. După război, cursurile de la Văleni tind să devină un aşezămînt al cultivării sentimentului de solidaritate naţională, al prieteniei cu minori- tăţile conlocuitoare prin dezvoltarea ştiinţei şi culturii naţionale, prin răspîndirea cunoştinţelor ştiinţifice în cercuri din ce în ce mai largi. Noile împrejurări au dat o altă orientare cursurilor de la Văleni, care, începînd din 1922, şi-au luat numele de „Universitatea populară «N. Iorga » de la Vălenii de Munte”, Din anumite motive, pe care Nicolae Iorga le-a explicat în mai multe rînduri, el s-a opus acestei hotărîri, luată de colaboratorii săi ca semn al înaltei preţuiri pe care i-o acordau. în 1924, referindu-se la acelaşi aspect al aşezămîntului întemeiat de el, spunea : „Ceea ce facem aici e o operă colectivă, pe care aş dori-o anonimă, fiindcă a o lega de un nume înseamnă a trezi duşmănie. Mai bine să o păstrăm aşa cum o înţeleg eu : un număr de oameni cu bunăvoinţă se adună să spună nu ceea ce ştiu ei şi nu ştiu ceilalţi, ci ceea ce cred ei că se poate verifica cu ceea ce este în sufletul celor care ascultă” 43. Trăsătura distinctivă a cursurilor de la Văleni era că nici conferen- ţiarii, nici cursanţii nu urmăreau vreun interes material, deoarece Uni- 41 „Neamul românesc pentru popor”, 1940, nr. 14 — 15, p. 261. 42 Ibidcm, p. 244. 43 Apud Ion Singeorgiu, op. cil., p. 37. www.dacoromanica.ro 1456 V, CURTICĂPEANU 14 versitatea de la Văleni nu elibera diplome şi nici nu acorda vreo remu- neraţie ; dimpotrivă, deplasarea şi întreţinerea pe perioada cursurilor se făcea pe cheltuieli proprii. Nicolae Iorga a urmărit în permanenţă, dar mai ales după 1921, ca prelegerile aşezămîntului de la Văleni să se ridice la nivelul ştiinţific cel mai înalt, să fie la curent cu progresele ştiinţei din ţară şi din străinătate, în acelaşi timp însă el s-a declarat adversarul erudiţiei sterile, al prelegerilor „academice” înalte, adresate unui cerc restrîns de specialişti, preconizînd o ştiinţă la îndemîna tineretului intelectual, care urma să devină el însuşi factor hotărîtor în dezvoltarea şi răspîndirea culturii româneşti în popor. Nicolae Iorga a conceput şcoala de la Văleni potrivit necesităţilor poporului român şi dorea „să fie a tuturor”, „o şcoală a oamenilor maturi în jurul problemelor naţionale”, plecînd de la ideea mutării şcolii de la cop il la matur 44. El considera că universităţile, academiile şi celelalte societăţi de cultură „sînt pentru cîteva mii de oameni, iar dedesubt sînt milioane care n-au nici un fel de parte de aceste binefaceri ale culturii” 45. Pentru o mai mare eficacitate a cursurilor de la Văleni, N. Iorga a sădit în rîndul participanţilor un climat favorabil colaborării dintre pro- fesori şi ascultători prin discuţii libere asupra unor aspecte teoretice şi practice din diverse discipline ştiinţifice şi literare, prin vizite organizate la locuri şi monumente istorice sau prin excursii făcute în comun în regiuni geografice şi turistice din ţară. în cei peste treizeci de ani de existenţă, cursurile de vară de la Văleni au evoluat de la o simplă iniţiativă particulară la un aşezămînt de prestigiu, în jurul căruia erau polarizate cele mai de seamă forţe ale culturii româneşti în slujba idealului politic de unire naţională a tuturor românilor, de conso- lidare a vieţii naţional-culturale din Eomânia întregită şi pentru răspîndirea culturii în masele poporului. Nicolae Iorga a căutat în permanenţă să lărgească orizonturile aşezămîntului de la Văleni la dimensiunile persona- lităţii sale enciclopedice, consacrînd o mare parte din imensa sa energie scopurilor pentru care a fost creat. Opera sa, mai mult vorbită decît scrisă — căci el considera acţiunea cuvîntului mai puternică decît aceea a cărţii — , a constituit torţa vie care a răspîndit raze puternice de lumină pe tot cuprinsul ţării pînă la sfîrşitul vieţii sale. 44 „Neamul romanesc pentru popor”, 1938, nr. 16 17, p. 270. 45 lbidem. www.dacoromanica.ro E. IOEGA m ISTOEIOGEAFIA EOMÂNA ŞI STEAINA DE P. SIMIONESCU A pătrunde în opera atît de vastă a lui Nicolae Iorga, fără precedent în istoriografia şi cultura românească, presupune a aborda nu numai nenu- mărate teme de istorie politică, culturală şi economică privind ţara noas- tră sau istoria universală, ci a pătrunde într-un labirint vast în care s-au transmis, cu o fervoare şi putere de sinteză de tipul umanismului Eenaşterii o serie întreagă de teme şi de idei fructuoase, bogate în sensuri. Personalitatea lui N. Iorga a reprezentat în orizontul contemporan românesc una din cele mai înalte culmi, puternic şi viu conturate, domi- nînd prin forţa sa creatoare atmosfera culturală şi ştiinţifică a ţării pe o durată de mai bine de o jumătate de veac, Uriaşa sa activitate de cercetare desfăşurată în nenumărate studii, articole şi volume, prezenţa sa efectivă la toată pulsaţia culturală a ţării, intervenţiile sale, extraordinara sa informaţie multilaterală, geniul său şi excepţionala sa putere de muncă l-au impus ţării sale şi străinătăţii ca un adevărat colos al gîndirii. Strălucit elev şi laureat al şcolii Hautes Etudes de la Paris, doctor la Leipzig, profesor din 1894 la Universitatea din Bucureşti, membru al Academiei Eomâne din 1911, membru al Academiei de Inscripţii din Paris, al Academiilor cehă, sîrbă, suedeză, profesor la Sorbona, membru corespon- dent al Academiilor polonă şi italiană, membru al Institutelor slave de la Londra şi Praga, al Societăţii de ştiinţe bizantine ; doctor howoris cama al universităţilor din Paris, Eoma, Oxford, Geneva, Lyon, Strasbourg, Yilno, Praga, N. Iorga a surprins pretutindeni prin extraordinara sa activitate creatoare, prin originalitatea sa, puterea de evocare, capacitatea de sin- teză, stilul său uneori încărcat de povara multiplelor teme abordate, alte- ori clar, direct şi pătrunzător în acelaşi timp. A schiţa un portret în cîteva idei mai mult sau mai puţin circumstan- ţiale presupune, în cazul de faţă, o înţelegere cu totul superficială sau cel mult unilaterală a personalităţii şi operei marelui nostru istoric. A pătrunde înţelesul tumultuos al vieţii lui presupune un contact direct, legat de împre- ..STUDII”. tomul 18, nr, 0, p, 1437 WWW.-dacoromanica.rG 1458 P. SIMIONESCU 2 jurările în cadrul cărora aceasta s-a desfăşnrat, a relaţiilor sale cu diferite personalităţi ştiinţifice ale ţării şi ale străinătăţii, presupune mai ales o cunoaştere documentată şi pe fragmente de timp a tuturor acestor împreju- rări aşa cum s-au cristalizat ele în lucrarea sa atît de expresivă cu ca- racter autobiografic 1 sau iu suita memoriilor sale 2. G. Călinescu, în lucrarea sa de sinteză Istoria literaturii române 3, remarcă într-un admirabil portret următoarele : „El e un specialist total, un istoric care a sorbit apa tuturor. Nu e cu putinţă să-ţi alegi un domeniu oricît de îngust şi umbrit din istoria română fără să constaţi că N. Iorga a trecut pe acolo şi a tratat tema în fundamentul ei... Cunoaşterea aproape monstruoasă a istoriei universale şi române în cele mai mici detalii, direct de la izvoare, i-a îngăduit istori- cului să improvizeze la cerere şi în timp scurt istorii parţiale ; monografii de oraşe, de domenii, de familii, istorii de relaţii, istoria bisericii, istoria armatei, istoria comerţului, istoria literaturii, istoria călătorilor străini, a tipăriturilor. Şi acestea nu sînt simple îndreptare, sînt sinteze complete, exhaustive, uneori disperant de amănunţite, egoiste în note pînă a nu lăsa altuia bucuria unui adaos”. Este de la sine înţeles că descifrarea şi cunoaşterea acestei prodigioase activităţi a determinat încă din timpul vieţii sale o activitate paralelă cu caracter bio-bibliografic căreia i-a revenit rolul secundar, dar foarte util, de a stabili pentru cercetarea istorică ulterioară o cuvenită ordine, punînd la îndemîna cercetătorului ghidul necesar investigaţiilor sale. O trecere în revistă a principalelor lucrări cu caracter mai mult sau mai puţin informativ este utilă înţelegerii, cunoaşterii şi orientării în laboratorul atît de vast al operei lui Nicolae Iorga. în ordine cronologică, primul care consacră un scurt studiu biblio- grafic activităţii de început a lui N. Iorga este I. Kalinderu 4. în şedinţa Secţiei istorice a Academiei Eomâne din 7 aprilie 1897, I. Kalinderu prezentînd lista lucrărilor publicate pînă la acea dată, propune pe N. Iorga, pe atunci profesor la Facultatea de litere din Bucureşti, ca membru corespondent al Academiei Eomâne. Desigur, lista publicaţiilor comunicată în şedinţa Secţiei istorice a Academiei nu a avut la acea dată ca intenţie decît să consemneze în trecere, cu relativ puţine indicaţii bibliografice, activitatea tînărului profesor de la Universitatea din Bucureşti. Secţia Academiei, apreciind pozitiv ex- punerea lui I. Kalinderu, declară admisă pe bază de vot alegerea lui N. Iorga ca membru corespondent al Academiei. Ceva mai tîrziu, Ştefan Orăşanu publică în Calendarul Minervei 5 o listă cronologică cu caracter bibliografic a lucrărilor publicate de N. Iorga pînă în 1902. Prezentată mai mult enunţiativ, fără caracterul ştiin- 1 O viaţă de om, aţa cum a fost, voi. I—III, Bucureşti, 1934. 2 Voi. I-VII, Bucureşti, 1931-1939. • 3 Bucureşti, 1941, p. 542. 4 „An. Ac. Rom.”, Dezbaterile, seria a Il-a, XIX (1896—1897), p. 217 — 218. s Bucureşti, 1903, p'. 82 — 88. www.dacoromanica.ro 3 N. IORGA IN ISTORIOGRAFIA ROMANA ŞI STRĂINĂ 1459 ţific necesar unei lucrări bibliografice propriu-zise, ea are meritul mai mult- ele a fi popularizat activitatea publicistică a lui X. Iorga. Prima lucrare cu caracter exclusiv bibliografic este însă studiul lui Gh. Tofan publicat în „Junimea literară” 8, studiu care consemnează de altfel o perioadă mult mai largă de activitate — activitate desfăşurată pînă la sfîrşitul primului deceniu al secolului al XX-lea. Lucrarea siste- matizează materialul în următoarele capitole : scrieri istorice, istorie literară, literatură de călătorii, conferinţe, discursuri politice, literatură şi editări de autori, prefeţe. Deşi descrierea bibliografică este în unele cazuri incompletă, totuşi, prin datele semnalate, prin organizarea materialului bibliografiat, studiul poate fi considerat ca prima bibliografie ştiinţifică referitoare la activitatea publicistică a lui X. Iorga. Semnalăm de asemenea indicaţiile cu caracter bibliografic inserate în acelaşi an în ziarul „Românul” * 7 8 indicaţii incomplete şi prezentate fără un plan tematic propriu-zis. Începînd din 1913, Ştefan Meteş publică într-un interval de două decenii trei studii bibliografice 8 consacrate personalităţii şi operei lui X. Iorga. Primul volum remarcă în scurta sa prefaţă explicativă, sub semnătura autorului, necesitatea întocmirii unei evidenţe bibliografice ştiinţifice şi exhaustive pentru a cunoaşte activitatea prodigioasă a acestui om cu puteri neobişnuite. . . .pentru ca, cunoscînău-l, să-l preţuim şi îndeosebi să-l urmăm pentru îmbogăţirea sufletuhii nostru în care vom găsi, în rîndul celor mai puternice stimulente, si sentimentul profund al mîndriei naţionale” (p. 3). ’ ' Prima parte a lucrării (p. V — LXXVII), închinată prezentării vieţii şi activităţii lui X. Iorga, reprezintă, de fapt, introducerea propriu-zisă la stu- diul bibliografic ca atare, studiu care întocmit în continuare în 12 principale capitole tematice, cuprinde : scrieri istorice, scrieri de istorie literară, li- teratură, literatură de călători, critică literară şi culturală, articole poli- tice, culturale şi sociale, sfaturi pentru ţărănimea românească, sfaturi pentru românii din Ardeal şi Ungaria, sfaturi pentru românii din Bucovina, conferinţe, cuvîntări şi discursuri felurite. Planul tematic al lucrării este, în liniile lui generale, asemănător celui folosit de Gh. Tofan în studiul mai sus menţionat. Din cele trei lucrări publicate de Şt. Meteş considerăm că prima lucrare, deşi ea însăşi lacunară, este cea mai completă şi cea mai ştiinţific redactată. Al doilea volum, publicat în 1921, consemnează în mod analitic cu adnotări concludente, conform unei scheme de clasificare de tip cronologic, în special lucrările şi studiile de orientare strict istorică sau de istorie literară. • Cernăuţi, 8 (1911), nr. 7 — 9, p. 146 154. 7 1911, nr. 122. 8 Bibliografia scrierilor lui N. Iorga. Viaţa şi actioitalea sa, Bucureşti, 1913, I.XXVII + 159 p. + 1 portret; Activitatea istorică a lui .V. Iorga, Bucureşti, 1921, XXXII + 416 p. + 1 portret; Bibliografia operelor lui Nicolae Iorga. în închinare lui Nicolae Iorga cu prilejul Împlinirii vlrstei de 60 ani, Cluj, 1931, p. I —XXXVIII. www.dacoromanica.ro 1460 P. SIMIONESCU 4 Volumul omagial publicat cu prilejul împlinirii vîrstei de 60 de ani In editura Institutului de istorie universală din Cluj, în 1931, cuprinde, pe lîngă studiile de istorie locală şi istorie universală publicate sub semnătura unor autori români sau străini, o scurtă şi selectată bibliografie organizată tematic în următoarele principale capitole : studii relative la istoria şi literatura românilor, studii relative la istoria şi literatura universală, studii despre artă, literatură, critică literară, culturală, socială şi politică, descrieri de călătorii. în general, ea reface în linii mari schema de organizare biblio- grafică propusă în primul volum, publicatîn 1913. Autorul remarcă într-o notă explicativă la începutul lucrării, omisiunile destul de numeroase prin eliminarea totală sau în cea mai mare parte a dărilor de seamă, conferinţelor, discursurilor politice, articolelor literare, culturale şi politice din ziare şi reviste. Dintr-un total de aproximativ 19 000 de studii (cărţi şi articole) publicate de N. Iorgapînă la acea dată, autorul prezintă în ultimul său studiu numai 1 000 de indicaţii bibliografice (cărţi şi articole). Victor Ianculescu, în studiul său BibliograpMe des travaux de Nicolas Iorga 9, publicat de asemenea într-un volum omagial — Melanges offerts ă Nicolas Imga —, redă, urmînd indicaţiile consemnate anterior în lucrările lui Şt. Meteş, o bibliografie, dacă nu originală prin conţinutul şi structura ei generală, cel puţin interesantă şi utilă, în special pentru cercetătorul străin, prin prezentarea materialului pe teme şi pe diverse grupe de limbi (Histoire et litt£rature universelles ; en frangais, en allemand, en anglais etc.). Pînă în 1935, cînd a fost redactată prima evidenţă completă şi ori- ginală a studiilor lui N. Iorga, redactată conform celor mai exigente cerinţe bibliografice, note, liste şi indicaţii cu caracter descriptiv bibliografic, au fost cuprinse de asemenea în diverse lucrări sau publicaţii cu caracter pe- riodic, dintre care amintim: Al. şi H. Bally, BibliograpMe franco-roumaine10 11, Din activitatea ştiinţifică a Ivi N. Iorga în amil şcolar 1920 — 1930 u, Contribuţii la o bibliografie a Olteniei 12. Bibliografia completă pînă în 1935 privind opera istorică şi literară şi pînă în 1937 privind opera politică, socială şi economică a lui N. Iorga a fost publicată în două volume de Barbu Theodorescu, respectiv în 1935 şi 1937 13. Primul volum însumează un număr de 5 614 referinţe, iar al doilea volumscontinuînd notaţia indicaţiilor, consemnează în totalitate un număr impresionant, de 13 682 de studii (volume, broşuri, articole, conferinţe publicate, însemnări, note). Anterior celor două volume mai sus menţionate, autorul publicase un studiu bibliografic cu caracter general într-un număr festiv omagial închinat activităţii savantului român în revista „Biserica 9 Paris, 1933, 75/ —77/ p. + 1 portret. 10 Paris, voi. I — II, 1930, LX + 402 p. (I); 427 p. (II). 11 Anuarul Universităţii din Bucureşti. 1929—1930, p. 86 100. 12 „Arhivele Olteniei”, 1934, p. 58 04. 13 Bibliografia istorică şi literară a lui N. Iorga. 1890—1934, Bucureşti, 1935, XXIV + 381 p. (Institutul de istorie literară şi folclor, Secţia bibliografică); Bibliografia politică, socială şi economică a lui N. Iorga. 1890—1934, Bucureşti, 1937, VII + 370 p. (Institutul de istorie literară şi folclor, Secţia bibliografică, 11). www.dacoromanica.ro 5 N. IORGA IN ISTORIOGRAFIA ROMANA ŞI STRĂINĂ 1461 ortodoxă română” 14 şi un articol bibliografic cu caracter strict tematic, Nicolae lorga şi biserica 15, în cadrul aceleaşi publicaţii periodice. Bibliografia istorică şi literară a lui N. Iorga pentru perioada 1890- 1931 cuprinde următoarele principale diviziuni şi subdiviziuni : A) Istoria universală : I. Filozofia istoriei; II. Studii de sinteză; III. Generalităţi; IY. Istoria antică; Y. Evul mediu şi cruciadele ; VI. Imperiul bizantin şi Grecia modernă; VII. Istoria contemporană; VIII. Sud-estul Europei; IX — XXVIII. Istoria diferitelor ţări şi regiuni din Europa, America şi Asia, prezentate în ordine alfabetică. B) Istoria românilor : I. Studii de sinteză; II. Documente ; III. Generalităţi; IV. Istoria românilor înainte de întemeierea Principatelor ; V — VII. * Istoria provinciilor româneşti; VIII — X. Istoria cronologică a Bomâniei după 1818. C) Materii înrudite cu istoria : I. Istoria armatei; II. Istoria bisericii; III. Istoria comerţului; IV. Istoria dreptului; V. Istoria industriei; VI. Istoria medicinii şi farma- ciei ; VII. Note de drum. D) Studii de literatură şi artă : I — II. Literatură şi critică literară română; III. Istoria altor literaturi; IV. Folclor ; V. Filologie ; VI. Istoria învăţămîntului românesc ; VII. Istoria artei; VIII, Istoria muzicii; IX. Viaţă şi atmosferă intelectuală (instituţii, biblioteci, muzee etc.); X. Opere biografice. Volumul privind opera politică, socială şi economică a lui N. Iorga între 1890 şi 1931 cuprinde, în mare, două principale capitole : primul capitol indică materialul privitor la problemele de politică internă (partide politice, probleme agrare, administrative etc.), iar al doilea este rezervat în întregime problemelor de politică internaţională, clasificate în ordine alfabetică pe ţări. Al doilea volum, în afara indicaţiilor clasate cronologic în cadrul temelor menţionate mai sus, cuprinde pentru orientarea în întreaga lu- crare un indice al recenziilor, un indice cronologic al cărţilor (1892—1934), un indice al periodicelor depistate, precum şi un indice general alfabetic. Volumele, redactate conform celor mai exigente solicitări ale unei evidenţe bibliografice ştiinţifice, reprezintă, incontestabil, nu numai ghidul cel mai sigur de orientare în vastă operă a lui N. Iorga pe o lungă perioadă, ci sînt, în acelaşi timp, şi o adevărată realizare ştiinţifică în cadrul acti- vităţii bibliografice propriu-zise din ţara noastră. Menţionăm în aceeaşi ordine de idei şi studiul bibliografic publicat mai tîrziu de Barbu Theodorescu în „Bulletin de la Section historique” 16, intitulat Travaux de N. Iorga en langues etrangeres, studiu folositor în special cercetătorilor străini. ★ Activitatea publicistică a lui N. Iorga după 1934 a fost consemnată în „Revista arhivelor”17 în studiul semnat de A. Sacerdoţeanu, Opera lui N. Iorga (1934—1941). 14 Bucureşti, 49 (1931), XI + 207 p. + 1 portret. 15 „Biserica ortodoxă română”, Bucureşti, 52 (1934), p. 686 711 (şi extras, Bucureşti, 1934, 28 p.). 6 Tom. XX„ 1911, p. 13 55. 11 Bucureşti. 1 (1940-1941), p. 410-437. www.dacoromanica.ro 1462 P. SIMIONESCU 6 ★ Este de la sine înţeles că o operă atît de vastă, însumînd sute şi mii de note, documente descifrate, monografii, studii etc., diversificată în nenumărate probleme de istorie locală, de istorie universală, de lite- ratură, economie, politică şi, în genere, de cultură, în sensul cel mai larg al cuvîntului, a stîrnit în conştiinţa contemporanilor săi un puternic ecou de admiraţie şi uimire, nu rareori umbrit însă de vii polemici purtate fie pe marginea intervenţiilor sale publice, fie pe marginea cercetărilor publicate. Paxticipînd direct la întreaga pulsaţie a vieţii culturale din ţara noastră, el s-a dăruit printr-o muncă susţinută de zi cu zi nu numai cercului relativ restrîns al specialităţii sale; el s-a consumat într-o muncă de enciclopedist, de cercetător fără orizont limită — adevărat umanist, — totul fiind rediscutat, reanalizat şi redescoperit. Sub directa sa autoritate redacţională s-au publicat pe intervale lungi de timp multe publicaţii periodice, dintre care amintim : „Floarea darurilor”, „Neamul românesc”, „Neamul românesc pentru popor”, „Neamul românesc literar”, „Drum drept”, „Ramuri”, „Cuget clar”, „Bulletin de l’Institut sud-est europ£en”, „Revista istorică”, „Revue historique”, „Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice”. Din categoria lucrărilor cu caracter omagial închinate fie întregii sale activităţi publicistice, fie unor aspecte generale, cu caracter teoretic — de orientare istoriografică, — remarcăm în primul rînd articolul semnat de M. Berza, Ştiinţă şi metodă istorică în gîndirea lui N. Iorga 18. Autorul prezintă principalele coordonate ale logicii şi judecăţii istorice reieşite mai ales din lucrările cu caracter teoretic, în special din studiile strînse în volumul Generalităţi cu privire la studiile istorice 19. Sînt subliniate şi analizate conceptele şi ideile fundamentale, aşa cum s-au desprins ele din opera savantului român, în dezvoltarea şi suita lor cronologică. Datele consemnate determină, în genere, următoarele principale teme: posibilitatea surprinderii legilor generale în procesul istoric (problema unicităţii şi ireversibilităţii categoriilor istorice), problema înţelegerii fenomenului istoric şi, corelat acestei idei, problema determinării şi analizei critice a izvoarelor, necesitatea unei vaste culturi dincolo de limitele specializării propriu-zise pentru o cît mai exactă reintegrare logică a feno- menelor cercetate, necesitatea absolută a surprinderii elementelor de istorie locală în complexul larg al istoriei universale, necesitatea ca reevocarea, analiza şi temeiul concluziilor investigaţiilor istorice să fie făcute printr-o comprehensiune lirică, poetică în sensul originar al cuvîntului, în sfîrşit necesitatea căutării elementelor unificatoare, a permanenţelor, a factorilor sub a căror acţiune continuă evenimentele permit folosirea paralelismelor. Toate aceste teme fundamentale pentru cunoaşterea şi înţelegerea fenomenelor istorice ca atare, alături de o serie întreagă de alte idei şi probleme adiacente acestora, sînt abordate în cadrul articolului la care 18 „An. Ac. Rom.”, Mem. Sccţ. ist., seria a IlI-a, t. XXVII, 1945, 64 p. 18 Ed. a 3-a, Bucureşti, 1944, 349 p. (Institutul de istorie universală). www.dacoromanica.ro N. IORGA IN ISTORIOGRAFIA ROMANA ŞI STRĂINĂ 1463 ne referim, urmărind, paralel cu prezentarea lor ca atare, cursul însuşi al fluctuaţiilor de concepţie desprinse din analiza studiilor publicate de N. Iorga la intervale mai mari sau mai mici de timp. Un studiu adîncit şi edificator privitor la concluziile generale — de ordin filozofic — reieşite din opera lui N. Iorga, publicat cu cincisprezece ani înaintea celui amintit mai sus, este cuprins în volumul lui N. Bag- dasar Filozofia contemporană a istoriei20. Autorul, cum era şi firesc, se referă numai la datele şi concluziile cuprinse în lucrările — destul de numeroase de altfel — publicate pînă la acea dată. Din acest fapt rezultă şi concluzia sa, neîntemeiată în cea mai mare parte, privitoare la conţi a- dicţiile şi poziţiile diferite surprinse în lucrările anab'zate. Fiecare poziţie teoretică analizată este amplu justificată de nume- roase citate semnificativ alese. Beferitor la prezenţa în sine a unor concepţii de ordin filozofic,, autorul, într-una din concluziile sale, remarcă : „Deşi ostil ideii de filozofare sistematică şi de organizare a principiilor fundamentale într-o concepţie unitară despre lume şi viaţă, totuşi opera ştiinţifică a lui N. Iorga şi întreaga lui activitate prodigioasă nu pot fi înţelese fără anumite presupoziţii filozofice care formează punctul de sprijin a tot ceea ce el a întreprins” (p. 222). în general, problemele sînt asemănătoare celor consemnate în studiul amintit anterior : legitatea în cîmpul istoriei, necesitatea referirilor la contextul istoriei universale, rolul ideilor în planul de desfăşurare al procesului istoric etc. N. Bănescu, în elogiul său academic 21 rostit în şedinţa comemorativă solemnă la 15 mai 1911, redă într-un text cu caracter panegiric mai ales fragmente de evocare biografică, subliniind mai mult tangenţial datele de concepţie şi orientare istoriografică propriu-zisă. Aceluiaşi autor îi revine meritul de a fi redat şi analizat în cadrul unei conferinţe reproduse în „Bevista istorică” 22 sub titlul Concepţia istorică a lui N. Iorga principalele concepte şi probleme de metodă, aşa cum se desprind acestea din tumultul de idei şi gînduri fixate în cursul nenumăraţilor ani de cercetare. Dintre elementele concepţiei sale istorice remarcate de X. Bănescu, amintim prin citat direct unul singur, referi- tor la modalitatea şi orizontul necesar înţelegerii istoriei noastre ca atare : pentru cunoaşterea cît mai exactă a istoriei noastre se va porni „de la acea rasă iliro-tracică, întîia creatoare de ordine politică de la Car păţi pînă la Arhipelag. Cultura lor se va urmări pînă în datinile poporului nostru de la ţară..." (p. 7). Dintre studiile cu caracter general referitoare la concepţia şi metoda istorică aşa cum acestea se conturează în opera lui N. Iorga, trebuie semnalat în mod cu totul special şi articolul lui D. M. Pippidi23, Une oeuvre inedite de Nicolas Iorga: „L'historiologie humaine". în legătură cu lucrarea mai sus menţionată amintim că textul introductiv al acestei 20 Bucureşti, Societatea română de filozofie, 1930, p. 221 — 237. 21 „An. Ac. Rom.“, Mein. Secţ. ist., seria a IlI-a, t. XXIII (1940—1941), p.477 —498. 22 Bucureşti, XXVIII (1942), nr. 1 2, p. 1-10. 23 „Revue historique du sud-est europăen", XXIII (1946), p. 21 — 30. www.dacoromanica.ro 1464 P. SIMIONESCU S lucrări a fost publicat de X. Bănescu în Bulletin de la Section hislorique 24, iar unele referinţe privitoare la acest ultim studiu — păstrat în manuscris —, precum şi un fragment de text, au fost publicate de D. M. Pippidi în articolul său, asupra căruia vom reveni mai jos, Nicolas lorga historien de VantiquiU 25 *. Stanislaw Wşdkiewicz, intr-un articol publicat în iunie 1924 în „Prz^glad Wspolczesny”, articol tradus integral în „Revista istorică'’ 2G, determină şi analizează cîteva dintre rezultatele aşa cum s-au cristalizat ele în principalele studii de sinteză publicate de X. lorga pînă la acea dată. Autorul remarcă importanţa excepţională a surselor noi documen- tare folosite de X. lorga, considerînd că „acele cîteva zeci de mii de documente scoase de el la iveală au aruncat o nouă lumină asupra Europei sud-estice, aducînd, în consecinţă, schimbarea multor păreri cu privire la diferite fapte şi devenind punctul de plecare pentru mai multe studii critice importante'1'1 (p. 10). Referitor la problema necesităţii integrării istoriei noastre într-un cadru geografic mai larg, autorul precizează: ,,... în modul cel mai consecvent N. lorga a realizat planul de expunere a istoriei românilor în cadrul unităţii etnografice şi în strînsâ legătură cu istoria restului Euro- pei'1'’ (p. 11) sau, mai departe: „... Unul dintre cele mai mari merite ale lucrărilor istoricului român este grija de a scoate în evidenţă relaţiile dintre România şi statele vecine sau mai îndepărtate ale Europei. . . N. lorga a afirmat totdeauna strînsa legătură dintre români şi popoarele Pe- ninsulei cel puţin pentru faptul că le atribuie o bază comună de civilizaţie traco-romanâ-bizantina”. în aceeaşi ordine de idei sînt semnalate contribuţiile savantului român la cunoaşterea relaţiilor dintre România şi alte state, în special cele din aria geografică a estului sau sud-estului european (Relations entre Serbes et Roumains; Polonais et Roumains; Venezia e la Peninsula ăei Balcani; Roumains et Grecs au cours des siecles ete.), precum şi contribuţiile în domeniul bizantinologiei şi turcologiei (The byzantine Empire; Formes byzantines et realites balcaniques; Geschichte des osma- nischen Reiches, nach den Quellen dargestellt etc.). Pentru a încheia enumerarea şi prezentarea pe scuit a studiilor închinate diferitelor probleme de ordin istoriografie aşa cum se desprind acestea, direct sau indirect, din opera lui X. lorga, semnalăm şi cele două studii publicate de J^rome Carcopino27 şi Mario Roques28, savanţi de renume mondial. Articolul lui Jth’ome Carcopino, pullieat anterior în revista „L’Eu- rope de Sud-Est” 29, a fost reprodus în publicaţia Institutului de studii sud-est europene, în numărul închinat integral memoriei lui X. lorga. 24 Tom. XXII, (1941), p. 1 —12; text reprodus şi in Generalităţi cu privire la studiile istorice, ed. a 3-a, Bucureşti, 1944, p. 343 — 316. 25 „Revue historique du sud-est europeen,” XXII (1945), p. 35 66. 28 XXIX (1943), nr. 1-6, p. 1-43. 27 „Revista istorică”, XXVII (1941), nr. 1 12, p. 51 — 55. 28 „Revue hislorique du sud-est europeen”, XVIII (1941), p. 10 19. 28 Paris, 1931. www.dacoromanica.ro 9 N. IORGA in istoriografia romană şi străina 1465 în cele cîteva pagini, scrise atît de cald şi cu o remarcabilă putere de sinteză, autorul descifrează, pe lîngă liniile mari directoare ale gîndirii şi concepţiei istorice, aşa cum aceasta rezultă direct din contextul studiilor lui N. Iorga, cîteva date şi elemente privind exclusiv problemele de istorie veche. Mario Eoques, în discu,rsul său comemorativ prezentat în decembrie 1940 şi reprodus în cadrul revistei Institutului de istorie din Bucureşti, rezuma în emoţionante cuvinte de apreciere şi evocare cîteva concluzii ale cercetărilor întreprinse de N. Iorga în cursul lungii sale activităţi. Ca o apreciere a activităţii sale ştiinţifice şi literare s-au publicat în cursul vieţii sale trei volume cu caracter omagialc0. Volumele cuprind în paginile lor preţioase studii de istorie veche, medie şi modernă, sub semnătura unor cercetători români şi străini. Alături de aceste volume omagiale, se cuvine a fi amintite cîteva lucrări consacrate fie expunerii de ansamblu 30 31, fie evocării unor momente din viaţa istoricului român 32. Eecent, a fost tipărită în limbile franceză şi română prelegerea ţinută de prof. M. Berza la cursurile de vară orga- nizate la Sinaia pentru specialiştii străini, consacrată vieţii şi operei savan- tului român 33 34. în legătură cu preocupările şi cercetările consacrate diverselor pro- bleme de istorie propriu-zisă, remarcăm în primul rînd studiul publicat de M. D. Pippidi Nicolas Iorga historien de VantiquiU 24. Eeferitor la preocupările de istorie veche, aşa cum s-au conturat ele fie în unele lucrări consacrate în întregime acestor probleme, fie în unele lucrări cu caracter mai general, reamintim şi articolul lui Jerome Carcopino 35 indicat deja mai sus. Primul studiu, comunicat iniţial sub forma unei conferinţe în decem- brie 1944, redă într-o expresivă analiză a textelor studiate conceptele şi ideile fundamentale legate de principalele probleme de istorie veche, aşa cum acestea apar conturate. Autorul, dincolo de considerentele largi de ordin ideativ reoglindite din cercetările mai vechi sau mai noi ale lui N. Iorga, prezintă cîteva teme absolut necesare abordării unei sinteze privind antichitatea ca atare. Dintre acestea amintim: posibilitatea interpretării prin paralelism a realităţilor şi datelor istoriei vechi; ideea, 30 Lui N. Iorga, omagiu, 1871—1921, Craiova, „Ramuri”, 1921, 350 p. + 17 f. pl. ; închinare lui Nicolae Iorga cu prilejul împlinirii utrstei de 00 de ani, Cluj, Edit. Institutului (le istorie universală, 1931, XXXVIII + 440 p. ; Mtlanges offerts ă Nicolas Iorga par ses amis- de France el des pags de langite franţaise, Paris, Librairie Universilaire J. Gambei-, 1933, LXXIX 955 p. 31 Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga, voi. I. Bucureşti, 1932, 72 p. 32 Ion Simionescu, Despre Nicolae Iorga, In „Revista istorică”, XXVII (1941), nr. 1 — 12, p. 121 129 ; Georgela Kinţescu, Din viaţa de student a lui Nicolae Iorga, in „Revista arhivelor” IV (1940 1941), nr. 2, p. 224 247; Barbu Theodorescu, Un concurs universitar celebru (N. Iorga), Bucureşti, 1944, XXXIX + 149 p. + 10 pl. ; J.a Roneiere Charles de, în Milanges offerts ă Nicolas Iorga par ses amis de France et des pays de langue franţaise, p. 765 — 767. 33 M. Berza, Nicolae Iorga, Bucureşti, Edit. didatică şi pedagogică, 1965, 56 p. + 3 pl. Semnalăm de asemenea şi articolul lui V. Netea, La personnaliti et l’activilf de Nicolas Iorga 1S71 —1940, lp „Revue roumaine d’Histoire”, IV (1965), nr. 1, p. 41 — 54. 34 „Revue historique du sud-est europeep”, XXII (1945), p. 37 — 66. 35 Ari, cit. www.dacoromanica.ro 1466 P. SIMIONESCU 10 de imperiu, problemele legate de pătrunderea elenismului în Orient îna- intea lui Alexandru cel Mare, indicaţii privitoare la organizarea statului roman, indicaţii privitoare la problema interferenţei diferitelor entităţi de civilizaţie etc. Jdrome Carcopino remarcă în mod special indicaţia referitoare la limita în timp a lumii vechi în raport cu cea medievală. Consideraţiile lui sînt referitoare direct la propriile sale cercetări în această problemă, precum şi la concluziile lui Henri Pirenne, atît de discutate în acea vreme. M. Berza, într-un articol publicat în „Revue historique du sud-est europ^en”36, Nicolas Iorga, historien du moyen âge, remarca judicios faptul că N. Iorga poate fi considerat în primul rînd ca cercetător de formaţie şi cu preocupări îndreptate în mod precumpănitor spre evul mediu. ,,Nicolas Iorga n'est^pas medieviste parce que, au lieu des Studes de grec pour lesquelles on Vavait envoye a Vetranger, il frequenta des cours d’Histoire medievale, ou parce que, plus qu'aucun autre historien contem- porani il fouilla Ies archives, il fut medieviste de vocation, par structure spirituelle, par structure organique, pourrait-on dire” (p. 29). Trecînd în revistă contribuţia din seria lucrărilor consacrate evului mediu şi analizînd în special datele şi problemele grupate în cunoscuta sa lucrare JEssai de synthese de Vhistoire de Vhumanite 37, autorul remarcă cîteva dintre principalele sale idei şi concluzii explicative; problema limitei dintre antichitate şi evul mediu, problema Eomaniilor medievale, considerate ca regiuni în care se destramă autoritatea imperială în con- diţiile migraţiunilor barbare ; problema originii noii structuri sociale de tip feudal, continuitatea şi renaşterea formelor de viaţă social-politice sub dominaţia musulmană etc. Referitor la istoria spaţiului sud-est european, remarcăm cele trei studii elaborate respectiv de Th. Capidan, Maria Mathilda Alexandrescu- Dersca şi Y. Laurent. Primul, N. Iorga şi românii din sudul Peninsulei Balcanice, publicat în „Revista istorică” 38, prezintă, subliniind aportul lui N. Iorga la studiile asupra sud-estului european, elementele comune ale dezvoltării istorice a popoarelor din această arie geografică, în raport cu diversitatea de cultură şi de viaţă istorică a acestor popoare. Al doilea articol, publicat în revista „Balcania” 39, N. Iorga, historien de Vempire ottoman, determină principalele contribuţii privitoare la această temă şi ideile fundamentale pe baza cărora s-au constituit şi grupat cerce- tările sale. Este un titlu de glorie al istoriografiei româneşti faptul că, la o distanţă de aproximativ două secole de la publicarea cunoscutei lucrări a lui Dimitrie Cantemir privitoare la istoria Imperiului otoman40, IST. Iorga a îmbogăţit patrimoniul cercetărilor ştiinţifice în acest domeniu prin vasta şi sugestiva sa lucrare Geschichte des osmanischen Eeiehes 41, 36 Bucureşti, XX (1943), p. 5-30. 37 4 voi. Paris, 1926— 1928, Al doilea volum, Hisloire pairiţy3CKan ntinjioMaTiiH HauaHyHe MioHxeHa, MoCKua, Hajţ. „Hayua”. 1964, 299 p. (A. Lazea)...................... 2 494 BLOCH, MARC, Melanges historiques, Paris, S.E.V.P.E.N., 1963, voi. I, XIII + 559 p. ; voi. II, 557 p. (Bibliothique gcndrale de l’Ecole Pratique des Hautes Etudes, VIe section). (/•*. Simionescu)............................. 3 759 BRIGGS, ASA, The Age of Improvement 1783 — 1867 < Londra >, Longmans, <1962>, 547 p. (S. Columbeanu)...................................... 4 978 BRON, MICHAL, Polacy w wojnie hispanskiei (1936 1939). (Polonezii in răz- boiul spaniol), Warszawa, Wojskowy Institut Historyczny, Wydawnictwo MON, 1963, 278 p. (AL Moldoueanu)................................... 2 485 BUCZEK, K., Targi i miasta na prawie polskim Okres wczesnosrednowieczny (Tirguri şi oraşe Înfiinţate pe baza dreptului polon. Perioada feudalismului timpuriu), Wroclaw-Varşovia-Cracovia, Edit. Acad. Polone de ştiinţe, 1964, 139 p. (/. Corfus) ................................................. 1 233 CILBARIAN, A. O., BpeCTrKHtt Miip, Mocima, H3a. „Hayua”, 1964, 247 p. (A. Lazea) .............„........................................... 3 748 COORNAERT, EMILE, Les franţais et le commerce internaţional â Anvers (fin du XVe XV'Ie siecle), voi. I, Paris, Marcel Riviere et Cie, 1961, 440 p. ; voi. II, 338 p. (S. Columbeanu)..................................... 3 761 DOLLINGER, PHILIPPE, La Hanse (XIIe- XVIIe siecle), Paris, Aubier, 1964, 559 p. 47 pl. + 3 h. (P. Simionescu)................................ 4 972 EKMEClC., MILORAD, Ustanak u Bosni 1875 — 1878 (Răscoala din Bosnia), Sarajevo, 1960,385 p. (S. Iancooici) ............................... 1 234 FOL’RQUIN, GUY, Les Campagnes de la Region Parisienne â la fin du moyen âge. Du milieu du XIlIe siecle au debut du XVIe siecle, Paris, P.U.F., 1964, 585 ( 589) p. + 12 f. tab. + 1 f. fasc. + 1 f.h. (S. Columbeanu) . . 5 1202 GONZALEZ, A-, IICTOpiiH HCnarrcuiix ceuiţuil MetKAyuapoAiroro Tona- pimteCTua PaOo’mx 1868 1873, Mockbu, ITua- „Ilayua”, 1964, 181 p. (/?. Uribes)........................................................ 3 764 KAN, A. S., Honeiiman HCTOpiin IIIneiţHH, Mocuna, 113^. MeHi^yiiapoflHbix OTUomennit, 1964, 304 p. (A. Vianu) . . . ................................ 2 497 KA\ KA, FRANTlSEK, L’Universitd Charles de Prague. Histoire abregee, Praha, Universita Karlova, 1963, 104 p. (E. Stănescu) ........................... 1 232 KONOKOTIX, A. V., >Kauepnn 1358 rona bo OpaHUiiu, în yueiibie 3a- nuCKH PlBaHOBCKOro rocyAapCTBeunoro IlHCTiiTyTa UMeiui ,,fl. OypMauOBa”, voi. XXXV, PlBaHOBO, 1964, p. 1 98 (L. Deminy) . . 4 973 LOPEZ, ROBERT, S., Naissance de l’Europe (Paris), Armând Colin, 1962, 488 p. 22 pl. (Collection Destins du Monde) (S. Columbeanu)................... 2 489 MAKRYMIHALOS, ST, I., 'EXXrjvtxoi IIopToXâvot xou 16ou, 17ou xat 18ou aEoi- vaţ (Portulane greceşti din secolele XVI, XVII, XVIII), Extras din revista ,,'0 epavia-rj!;”, an. I, fasc. 3 — 4, Atena, 1963, p. 127 —157 (Gh. Cronf).................................................................... 1 23 7 MALECKI, JAN, Studia nad rynkiem regionalnym Krakowa w XVI wieku (Studii asupra pieţei regionale a Cracoviei in secolul al XVI-lea) Warszawa, 1963, 251 p. (S. Goldenberg).................................................... 1 234 www.dacoromanica.ro 1480 INDEX ALFABETIC Nr. Fag. MARINOV, VASIL, IlpuHoc kim H3y>iaBeneTo Ha npowaxoji, CHTa h Kyji- TypaTa Ha KapaKanaiiHTe b BiJirapHH (Contribuţie la studiul originii, modului de viaţă şl al culturii caracaceanilor din Bulgaria) BbJirapCKa AKajţeMHH Ha HayuHTe, EraorpaiiiCKH MHCTHTyT h Myaeit, Co$hh, 1964, 138 p. (S. Iancovici)........................................ 4 967 MARTINES, LAURO, The social World of the Florentine humanists 1390 — 1460, Princeton, New Jersey, University Press, 1963, 419 p. (P. Simionescu) 2 493 MELIS, FEDERIGO, Aspetti della vita economica medievale (Studi nell’Archivio Datini di Prato), voi. I, Siena, Monte dei Paschi, Siena, Florenţa, 1962, XXIV + 792 p. + 100 pl. (S. Columbeanu)............................ 3 762 MRAZEK, OTOKAR, V^voj prumyslu v ăeskych zemich a na Slovensku, od manufaktury do rqjiu 1918 (Evoluţia industriei In ţările cehe şi Slovacia de la manufactură pină la 1918), Praha, Politickă nakladatelstvi, 1964, 481 p. (7>. Ionescu-Nişcov) ....................................... 2 486 NEUSÎHIN, A. I., Cy>ţb6a CBo6ojţnoro KpeeTbHHCTBa b repiuamiH b VIII XII b.b., MocKBa, Ha«., „Hayna”, 1964, 332 p. (L. Demtnij). ... 4 970 PIRENNE, JACQUES-HENRI, Panorama de l’histoire universelle d’aprcs lcs grands courants et de l’histoire universelle de Jacques Pirenne, Paris, Albin Michel (1963), 397 p. cu h. (P. Simionescu).................. 1 238 PRITT, D. N., The Labour government 1945 — 1951, London, Lawrence & Wifhart, 1963, 676 p. (A. Vianu)................................... 1 240 PROTOPSALTIS, E. GH., 'H tXtx7) 'Evaipcla (Societatea prietenilor), Atena, Edit. Academiei, 1964, 295 p. (O. Cicanci)......................... 3 757 RATIANI, G. M., Konei; TpeTbeit Pecny6jiHKii bo (PpaHitim, Mocima, Ha». „HayKa”, 1964, 284 p. (A. Lazea).............................. 4 975 REINHARD, MARCEL, fitude de la population pendant la Revolution et l’Empire. Instruction. Recueil de textes et notes, Gap, 1961, 73 p.; Sup- pliment, Paris, 1963, 76 p. (/?. Constantinescu)................... 5 1201 RISTIC, MILOVAN, CTâpH Bjiax «o ocJio6o,feeHa o« Typana (Stări Vlah pină la eliberarea de sub turci), Beorpait, BH6jmOTeKa Hamnx npajeBa. KHHra 4, 1963, 330 p. (S. Iancovici)............................... 5 1197 ROCHON, ANDRfi, La jeunesse de Laurent de Medicis (1449 — 1478), Clermont- Ferrand, 1963, 728 p. (C. Şerban) ................................. 4 977 SAMARD2IC, dr. RADOVAN, BeJiiiKH BeK Jţy6pOBHHKa (Marele veac al Raguzei), Belgrad, Biblioteca istorică, 1962, seria I, cartea 4, 541 p. (S. Iancovici)..................................................... 4 756 SETHON, KENNETH M., Lutheranism and the Turkish Perii, în „Baikan Stu- dies”, III, 1962, nr. 1, p. 133 — 168 (S. Papacostea).............. 3 758 SKARZYNSKI, ALEXANDER, Polityczne przyczny powstania warszawskiego (Cauzele politice ale răscoalei din Varşovia), Warszawa Panstwowe Wydaw- nictwo Naukowe 1964, 429 p. (M. Moldoveanu)........................ 5 1192 STANOJEVlC, GLIGOR, IţpHa Topa npe« CTBapaHe ApmaBe (1773 — 1796) (Muntenegrul In perioada premergătoare constituirii statului), Beograd, Posebna izdanijy, 1962, 354 p. (S. Iancovici)......................... 2 488 TADlC, JORJO, HoBe BecTH o nejţy XepiteroBmie no« TypcKy BJiacT (Ştiri noi despre căderea Herţegovinei sub stăpînirea turcă), In ,,35opHHK (jrn- jioao^CKOr ^anyjiTCTa, KHHra VI — 2 Belgrad, 1962, p. 131 — 152 (S. Iancovici)........................................................ 4 970 TARNOVSKI, K. N., CoBeTCKâH HCTopnorpa$HH poccHftCKOro iiMnepna- aH3Ma, MocKBa, Han. „HayKa” 1964, 243 (E. Vribes)................ 4 964 THIRIET, FREDDY, Histoire de Venise, Paris, P.U.F., 1961, 128 p. (Gh. Zbu- chea) ................................................................ 5 1203 VLACHOVlC, JOZEF, Slovenskâ med’v 16. a 17. storoci (Minele de aramă din Slovacia în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea), Bratislava, Vydavatelstvo slovenskej akademie vied, 1964, 253 p. + 17 tabele + 5 doc. (Tr. Ionescu- Nişcov) .............................................................. 5 1193 WALTER, G., Histoire des paysans de France, Paris, Flammarion, 1963, 521 (-523) p. (S. Columbeanu)............................................. 1 239 www.dacoromanica.ro INDEX ALFABETIC 1481 Nr, Pag. WILLIAMSON, JAMES A., The Tudor Ages, (London), Longmans, (1963), XXIII + 468 p . (S. Columbeanu)....................................... 2 495 WOU YU-TCHANG, La răvolution de 1911. Une grande răvolution democratique dans l’histoire moderne de Chine, Pekin, L’Edition en Langues fitrangferes, 1963, 144 p. (A. Vianu).............................................. 1 230 ZAIONCICOVSKI, P. A., Kpn3MC caMoflepmaBHn Ha py6eme 1870—1880 rouă, Mocnea, Ha n. MoCKOBCKoro y HMBepciiTeTa, 1964, 510 p. (E. Uribes)............................................................... 5 1191 ZAKYTHINOS, DION, A., 'H ttoXi.ti.x7] urropîa tt)<; vEKHocjioBeHCHHM seMJiaitia (Despoţii din Bizanţ şi din ţările sud-slave), Belgrad, Edit. Academiei Sirbe de Ştiinţe şi Artă, 1960, 226 p. (E. Frances)................... 4 979 IRMSCHER, JOHANNES, Zur Weltanscliauung des Agathias (extras din volumul Tagung fur allgemeine Religionsgeschichte, Sonderheft der Wissenschaft- lichen Zeitschrift der Friedrich Schiller Universităt Jena, 1963, p. 47 — 53); Die Auseinandersetzung mit dem antiken Erbe im modernen Qriechenland (extras din „Eos” LIII 2, 1963, p. 321—334); Deutschland und die grie- chische Erhebung (extras din „Bulletin de l’Institut d’Histoire de l’Acade- mie Bulgare des Sciences”, t. 14 — 15, 1964, p. 137 — 150) (E. Stănescu) . . 2 498 SEVCENKO, IHOR, A PostScript on Nicolas Cabasilas „Antizealot”, discourse, „Dumbarton Oaks Papers”, XVI (1962), p. 403 — 408 (E. Frances) ... 1 243 VRYONIS, SP., An attic hoard of Byzantine gold coins (668 — 741) from tlie Thomas Whittemore collection and the numismatic evidence for the urban history of Byzantium, in ,,36opmiK pagOBa BHaauTHHOjiomKor Mhcth- TyTa”, I kh. VIIl!, Eeorpajţ, 1963, p. 291— 300 (E. Frances).......... 2 501 VRYONIS, Jr., SP., Byzantine 67)(J.oxpa-ua and the guilds in the elevenlh century, „Dumbarton Oaks Papers”, XVII, 1963, p. 289 — 314 (E. Frances) 3 766 ZORAS, GHEORGHIOS, ’lcotxvvoo ’A^ayicoXoo Airffrpiţ covOTruxi) KapoXoo tou E’ (xari t6v Bavtxav6v eXXqvtx6v xcoSixa 1624) [(Scurtă povestire despre Carol Quintul (După codicele grecesc 1624 din biblioteca Vatica- nului)], Atena, 1964, 244 p. (Gh. Cronf)................................ 5 1206 , * , Actes de Xeropotainou, ediţie diplomatică de J. Boinpaire, Paris, 1964, 300 p. + LIV pi. (E. Frances) ........................................ 3 765 , * ¥ La chronique breve de 1352, texte, traduction et commentaire par R. J. Loe- nertz, in „Orientalia Christiana Periodica”, voi. XXIX (1963), fasc. 2, p. 331—345 şi voi XXX (1964), fasc. 1, p. 38 — 64 (E. Frances) .... 5 1208 Bibliografie, Arhivistică, Muzeografie BAUMGARD, JAN şi ANNA MALCOWNA, Bibliografia Historii Polskiej za rok 1961 şi Bibliografia Historii Polskiej za rok 1962, Wroclaw, XVarszawa, Krakow, Zaklad Narodowy Imiena Ossolinskich Wydawnictwo Polskiej Akademii Nauk, 1963 şi 1964, X-225 p. ; IX + 305 p. (Institut Historii. Zaklad Dokumentacji Polskiej Akademii Nauk (Ş. Papacostea)......... 5 1209 DURKOVlC-ZAKSlC, dr. LJUBOMIR, HcTopwja cpncKwx CuCjiHOTeKa (1801 — 1850) (Istoria bibliotecilor sirbeşti), Beograd, 1963, 211 p. (S. Iancovici) 2 502 MlHAJLOVlC, dr. GEORGIJE, CpnCKa CwOjiHorpa^Hja XVIII Bena (Biblio- grafia sirbă pentru secolul al XVIII-Iea), Belgrad, Hapogna EnCjniOTena C. P. CpGwje 1964, 383 p. (S. Iancovici)................................. 3 767 NIERMAYER, J. J. Mediae latinitatis lexicon minus, fasc. 1 — 11, Abvaccasius, Leiden, E. F. Brill, 1954 —1964, 1056 p. ; » * » Mittellateinisches XVorler- buch bis zum ausgehenden 13. Jahrhundert. herausgegeben von der Ba- yerischen Akademie der Wissenschaften und der Deutschen Akadeinie der Wissenschaften zu Berlin, I, 1 — 7, A—At + Abkiirzungs- und Quel- lenverzeichnisse, Berlin, Akademie-Verlag 1959 — 1964, 1119 p.; ¥ * » Novum glossarium mediae latinitatis ab anno DCCC usque ad annum MCC, edendum curavit consilium Academiarum consociatarum, L-Mozytia + Index Scriptorum, Hafniae, Ejnar Munksgaard, 1957 —1963 (Ş. Papacostea). . . 4 982 www.dacoromanica.ro INDEX ALFABETIC 1483 Nr. VERCAUTEREN, F., Alias historiquc et culturel de l’Europe, Paris, 1963, 246 p. + 13 h. (F. Constantinii!).......................................... • 3 , * , Dictionnaire de Paris, Paris, Librairic Larousse, 1964, 591 p. (P. Simio- nescu)................................................................ 3 , * , H3B0pn 3a HCTopHjy, npBor cpncKor ycTaHKa Tpaha H3 3eMyKCKiix apxiiBa, Kiiura II, 1809 [Izvoare pentru istoria primei răscoale sirbeştb Material din arhivele din Zemun (Scnilin), voi. II, 1809], Arhiva istorică din Belgrad, 1961, 441 p. (S. Iancovici)................................ 1 , * . CnpaBoairHK — yKaaareJib neaaTHNX oniicairnit c.aaBHHopyccKHx pyKonucett Întocmit de N. F. Belcicov, I. K. Begunov şi N. P. Rojdestven- ski, MoCKBa — JleirmrrpaA, II3A. AKaAeMHH îiayiî CCCP, 1963, 360 p. (L. ............................................................... * Pag. 769 503 246 248 www.dacoromanica.ro REVISTE PUBLIC VTE ÎX EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA STUDII REVISTĂ DE ISTORIE REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE STUDII ŞI CERCETĂRI DE ISTORIE VECHE DACIA. REVUE D’ARCIIlSOLOGIE ET D’HISTOIRE ANCIENXE REVUE DES ETUDES SUD-EST EUROPGENNES ANUARUL INSTITUTULUI DE ISTORIE - CLUJ ANUARUL INSTITUTULUI DE ISTORIE ŞI ARHEOLOGIE — IAŞI STUDII ŞI CERCETĂRI DE ISTORIA ARTEI - SE1{IA ARI'A PLASTICĂ SERI V TEATIll MUZK A CINEMATOGRAFIE REVUE ROUMAINE D’IIISTOIRE DE L’ART STUDII CLASICE www.dacoromanica.ro „Sludii” — revistă de istorie publică in prima parte studii, note şi comu- nicări originale, de nivel ştiinţific superior, din domeniile istoriei medii, moderne şi contemporane, universale şi a României. în partea a doua a revistei — de in- formare ştiinţifică — sumarul este completat cu rubricile : Probleme ale istorio- grafiei contemporane (stadii documentare), Discuţii, Viaţa ştiinţifică, Recenzii, Revista revistelor, Însemnări, In care se publică materiale privitoare la manifes- tări ştiinţifice din ţară şi străinătate şi slnt prezentate cele mai recente lucrări şi reviste de specialitate apărute In ţară şi peste hotare. NOTĂ CĂTRE AUTORI Autorii slnt rugaţi să trimită studiile, notele şi comunicările, precum şi materialele ce se Încadrează in celelalte rubrici, dactilografiate la două rlnduri, trimiterile infrapaginale fiind numerotate In continuare. De asemenea documentele vor fi dactilografiate, iar pentru cele In limbi străine se va anexa traducerea. Ilustraţiile vor fi plasate la sfirşitul textului. Numele autorilor va fi precedat de iniţială. Titlurile revistelor citate in biblio- grafie vor fi prescurtate conform uzanţelor internaţionale. Autorii au dreptul la un număr de 50 de extrase gratuit. Responsabilitatea asupra conţinutului materialelor revine In exclusivitate autorilor. Corespondenţa privind manuscrisele, schimbul de publicaţii ele. se va tri- mite pe adresa Comitetului de redacţie, B-dul Aviatorilor nr. 1, Bucureşti. www.dacoromanica.ro LII CR ARI APĂR UTE;I^$ED1TIJRA JitAâjEÎIIEl REPUBLICII sdMWSTE ROjŞlÂNÎÂV , * Istoria flş. + 16 3&P* **L . .4 jlel; voi. III, 1963, -1259;iu-r 11 pb.-^ă lei :*J&1. I\ , ;-£16jrt>ţ'4|ţ!«l- Vi.DId Istoria Transilvaniei: voi. I,; «d. 3, 33«î;jp.-f l.f"p),, vol. lfl, etţ, 2, a5ijvnyr l.PU ‘ - 1963,'65,60 lei. - •-•Vi'. A’ •"• • • •' • "* ■ *• : ^ ^ '• Sub redacţia lui C. JDaiw^ci^ ji ţft%9!^yiu.tu[jţjneşcuv Hoşlrâjţiiaro^ ii»oiiarhi«i.«ţusiţ}ţ-ţi|8 », ''„BibjioUtcjca,HislflrIc^.BqjaâiUşe I"»- IŞ&L 3§3fţp.( 9^2?.lei., , * ... „ • r|11 D M PIPPlDÎ si îl. BERCUJ, lsUiri« Dobroyel, voi. î, ,,BibIioUu*c» HistoricaRomaiuae II , ' ’ 196l; 344 v. lâ'^-^tfiei. ' ^ "" f. ^' r * # Breve hisîSîlf^iUe’lR Tiţiitaylvaniej ,,BibUotheea^HiHtf>riCa- Romamae.-1 Monogrâfu Jl\ ? * *- 196fiy468i-p4i3S.lei. • .-Xj - 'rt,. n.‘S’ Wî», ; „ *'-■ i*-. ■■ ■ colaBorareâ' Im^lă'climlr pumitrcşcu: Prefaţă de Enu Condurachi, 19bo, 56 pl., în mapă’^cârlxjnaţa.jj 44 “ '' ** ’ ^ ^ "■*" /f •' - ' \ ^ Iv/f VALENTIN ALv; ’âEOBOIEgCU, Preeinîtuuen in. Istoria dreptului aromânesc, .. ’ Vrtiinisj| In Ţara llpnţâneq^efi şl{Moldova, ridjfcjia „Biblioteca istorică XII rl9b5»;.418-jfc, D •rUDOrfeabuIă Buperi Honiani. Brobe(avH<>inyii,'Sucldaval, i965,',,iTp.,,y iil.j ăbl.ei. ’*■ Cronica GhleuleştUori istoria MoldoVei lufre anii 1695-1734, ediţia Îngrijită xţe Npstor T * Caraafiauo si Atlriana (laniariauo-Ciorim, colecţia. „Cronicile:inedievale ale .Romanţeiy , ! ieXf gfefîiifetiititsoţît - ele traducerea* rînnârtOifS'că' ctibprefâţă, introdlitbPe, glosar şundiee, ■ 1965. ;809 .pir. 38 lei. -V- . .i-.sis-: < • ■ \ • ri _ ;■ = X ■ , ,, > luscriptillo medievale ale Uora,dnjei.;Oraşul Bueureşliţ vq1< 1,_ I39p - 1800^ sub redacţia * * iui AlexanâruEUan; Î063, 936’p. ,'62 lei. ' .. ... GH DTACONU,'iî*gşor, AebîopolB’din seciitfele III -IA e.n.,:19b$, o32 p. -r 2 pl., 4 !*»• C. DAICQVICIU,^iE. PETROViCI. GH. ŞTEFAN, Ln TormaHowdu peupie_ ronmaln *t fde «» " __ mriti. ADiKr>.,11nu« ■ TjV ■ . 1 thcca Hisţoîfcit, Roriiam&e 5”, 10iP p.; 3$?5 lefi ... , .... i >;ţ/.ÂNE. Le inouveiuenl rtfvolulioimaire de RIîO, Prelude'de la rcvolulion rmiuiain»^ d» ^ .1848'’, „Bibliotecca iHistorica Ronianiae^’^ 107 p., 4 lci. - - , .1 . S'rlpAN PMCO,' La revolte popiâalre de Transylj^nle des annces 143<-14J8, „BibUothcta *’ Historira Romaniae' 7”, 1964, llO.p., 4,50 lcr. , .... . . /o.Ji.i... ION POPESCU PUŢURI şi colab.. La eanlribuţion de la Roumanle fl». victolr# sur le la«isiu», . ..Bibliotbecic plistorica Rontaiiiae 8", 1965, 160 p., 3,25 leii . ■. fn,'- ALEXANDRU Gî#UP, La romiuiîtf dif rouniaîn, ,;Bibliotheca Histonca Rorns^iar J >101)?. CONSTAN^N Gi 0luâESCi;,hsWrîa peseuituliiişi a,‘pisciculturii tn ItbrhdnlK yoli I. 1964, , * .JlultuS moldove pairii In. tiniptri Jnl Şteţw» eel'.Marei 196.4. 684. P-, 62;fci^ ii*ri>ANArrESiâu. Obştea ţără'nea^ărin Tar# Homftneaseă şi Moldova. Orlnduirţâ feudală, , 1964, 2^4 p , 12,50 lei. fi' '. . ' - v ,r. RO.ML'J.lis VUIA. Tipuri de .păstoţii la români, 1964, 252 p.,.13 m -,r.‘î^rL ....... ., * I/.voare privind istoria Romi mai, tom.-I.Suh redacţia lui Gh. Ş.tefan, 19(54. tiH p.-. -*.]«• 'ii; ■ ^4, www. I. P 1.- . •i.-iUth- _z—‘ l-i 43*9fl ■: d Lei 15