REVISTA de ISTORIE n li i ( i ■ i «■ .o: : ;;:'.Vţ:i£ L-V •.r.TO .'f ' 7 D’JH' 131 >4 JJA'Plă Adfî^iE'Hî j :J '.UJAKE ÎM "'ji 'k&s^nruusa sV9i(<$|fiat&BA « • u »-r k=£.‘ '■'" . ţs-ihmr.irr. ,?i îi i's.‘ . v iife' > y- / f v*' hi"v rrm s'ikiv I [ TOMUL 17 .!* ■ EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII POPULARE ROMANE www.dacoromanica.ro COMITETUL DE REDACŢIE Acad. A. Oţetea (redactor responsabil); Euoen StXnescu (redactor responsabil adjunct); acad. P. Constantinescu-Iaşi, acad. C. Daicoviciu, Miron Constantinescu, L. BXnyai, V. Chbresteşiu, V. Popovici (membri); Nicolae Fotino {secretar de redacţie) Preţul unui abonament anual este de 90 lei. In ţarii abonamentele se fac la oficiile poştale, agenţiile poş- tale, factorii şi difuzorit voluntari din Întreprinderi şi instituţii. Orice comandă din străinătate (numere izolate sau abona- mente) se face prin CARTIMEX, căsuţa poştală 134 — 135, Bucu- reşti, R. P. Romtnă, sau prin reprezentanţii săi din străinătate. Manuscrisele, cărţile şi revistele pentru schimb, precum şi orice corespondenţă se vor trimite pe adresa comitetului de re- dacţie al revistei „Studii” — revistă de istorie. Apare de 6 ori pe an. Adresa redacţiei B-dul Aviatorilor nr. 1 Bucureşti Telefon 18.25.86 www.dacoromanica.ro A O O SUQDdJOO REVISTA de ISTORIE TOM 17 1964 Nr. 6 8 U M A E STUDII...........................................................................Pag- A. OŢETEA, Etcria. 0 sută cincizeci de ani de la întemeierea ci.................. 1237 101) DE AXI DE LA ÎXFIIXŢAREA UXIVERSITĂŢII DIX BUCUREŞTI 1. IONAŞCU, Cu privire la data întemeierii Academici domneşti de la Sfîntul Sava din Bucureşti ...............................................................1253 C. N. VELICHI, Dezvoltarea Universităţii din Bucureşti de la înfiinţarea ei şi pînâ la primul război mondial (1864 — 1918)......................................... 1273 OH. T. IONESCU, Contribuţii la istoricul Universităţii din Bucureşti după 1918 . . 1299 NOTE ŞI COMUNICĂRI VIORICA MOISUC, Unele date noi cu privire la situaţia maselor populare în perioada 1938—1940 ......................................................... 1325 V. CURTICĂPEANU, Răspîndirca şi prohibirea cărţii romîncşti în '■poca dualismului austro-ungar. Badea Cîrţan şi rolul său în cultura romîncască..............1341 V. NETEA, Alexandru Papiu-Ilarian şi locul său in dezvoltarea istoriografiei romînc . 1371 OR. CHIRIŢĂ, Date noi privind fabrica de postav de la Tirgu-Ncamţ a lui M. Kogăl- niceanu......................................................................1391 DISCUŢII Istoriografia modernă a Rominici. Tematică (G/i. Cronţ, C. Mocanu)...............1409 VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ Sesiunea ştiinţifică jubiliară de comunicări a Facultăţii de istoric a Universităţii din Bucureşti (Liyia Blrzu şi Florentina Cazan); Expoziţia Centenarului Universităţii din Bucureşti, 1864 — 1964 (/. Chiper); Sesiunea de comunicări consacrată sărbă- toririi Zilei forţelor armate ale R. P. Romine; Cronică...................1419 RECENZII N. BĂLCESCU, Opere, voi. IV, Corespondenţă, ediţie critică de G. Zâne, Bucureşti, Edit. Acad. R.P.R., 1964, 660 p. (acad. A. Oţetea) ...................1429 www.dacoromanica.ro Pair. ŞT. PASCU şi VL. HANGA, Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi dreptului R.P.R., voi. III (Feudalismul II), Bucureşti, Edit. ştiinţifică, 1963, 941 (944) p., 34 fig. (L. P. Marcu)...........................................................1434 B. F. PORŞNEV, (DeodajiuaM u napodune Maccu, H8fl. „HayKa“ Mocupa, 1964, 520 p. (D. Hurezeanu)...........................................................1437 GRGUR JAKglC şi VOJISLAV J. VUCkOVI(!, CnoAHa nojiumuna Cpăuje aa e.iade KHeaa Muxau.ia {npeu EajiKancKu Caeea) [Politica externă a Serbiei In vremea domniei lui Mihail Obrenovifi (Prima alianţă balcanică)], Belgrad, Institutul de istorie, 1963, 576 p. (S. Iancooici).........................................1444 HAD1YE TUNQER, Osmanii imperalorluţjunda loprak hukuku, arazi kanunlan ve kanun aţiklamalan (Legislaţia, codicele şi procedura agrară In Imperiul otoman), Ankara, „Giirsoy Basimevi”, 1962. XV + 545 p. — 587 (facsimile) (Tarim Bakan- ligi. Mesleki mevzuat serisi. Neşriyat ve Tamtma Miidiirlugu) (M. Guboglu) . . 144» REVISTA REVISTELOR „Bonpocu HcTopHH”, H8«. AKaneMHH HayK CCCP, MocKBa, nr. 1—12, XXXVIII (1963), 2 664 p. (N. Copoiu)...............................................1459 „Tortănelmi Szemle'’ (Revistă de istorie), Budapesta, V (1962), nr. 1-4, 604 p.; VI (1963), nr. 1-4, 502 (504) p. (L. Diminy) .................................1463 „Studi storici”, Rivista trimestrale. Istituto Gramsci Editore, Roma, nr. 1—4, 1962, 825 p.; nr. 1-4, 1963, 911 p. (A. Ioachim şi An. Iordache).................146» ÎNSEMNĂRI Istoria Itomlniei. — Dicţionarul enciclopedic romln, voi. II, D —J, Bucureşti, Edit. politică, 1964, 945 p. + 61 pi. + 2 h. (AL R.); E. D. TAPPE, A Bible Sociely agent in the Rumanian Principalities, „The Slavonie and East European Review”, XLII (1964), nr. 99 (June), p. 388-402 (P. S.). Istoria universnlă. — V. A. FE- DOROV, CoJidamcKoe deuotcenue e eoda denaâpucmoe 1816—1825, H3R. Moc- KOBCKOro yHHBepcHTeTa, MochBa, 1963, 206 p. (C.B.); POPOVlG MlO- DRAG, Byn Cmerp. Eapaiţu/l 1787 — 1864. O cmomuiunuiţu cMpmu (Vuk Stef. KaradzW. Cu prilejul cehtcnarului morţii lui), Beograd, 1964, 479 (-481) p. + 18 f. cu ilustraţii (S. 7.); PERDENLA J., Stanowisko Rzeciy- pospolitej szlacheckiej wobec sprawy Ukrainy na przelomie XVII—XVIII w. (Poziţia Republicii nobiliare polone faţă de problema Ucrainei la sflrşiLul seco- lului al XVII-lea şi începui ui secolului al XVIII-lea), Edit. Acad. Polone de Ştiinţe, Wrociaw-Cracovia-Varşovia, 1963, 283 p. (7. C.); Malica slovensku v naSich dejinăch („Matica slovenskâ” In istoria noastră), Edit. Acad. Slovace de Ştiinţe din Bialislava, 1963. 431 p. (Tr. I.-N.); CHARLES VERLINDEN, La Crile, dibouche et plaque tournante de la trăite des esclaves aux XIV‘ et XVe sibcles, In Studi in onore di Amintore Fanfani, voi. III, Medioevo, Milano, 1962, p. 591 669 (Ş. P.); COHEN ARMAND, La sociili des Nations devant le conflit ilalo-ilhiopien (dicembre 1934 - octobre 1935), Genfeve, Librairie E. Droz, 1960, 148 p. (7. C.); HEERS JACQUES, L'occident aux XIVe et XV* sibcles. Aspects iconomiques et sociaux, Paris, Presses Universitaires, 1963, 388 p. (Nou- velle Clio) (P. S.) ; ROBERT PARIS, 77istoire du fascisme en Italie, voi. I, Dbs origines ă la prise du poiwoir, Paris, 1962, 364 p. (A. S.); UMBERTO CORSINI, II Trenlino net secolo decimonono, voi. 1 (1796 — 1848), ed. R. Manfrini, Rovereto, 1963, 414 p. (A. 7.); R. BOUDARD, G*nes et la France dans la deuxiime moitii www.dacoromanica.ro du XVIII‘ silele (1746-1797), Paris, Mouton et C-ie, 1964, 540 p. (S. C.); GlîlRARD WALTER, La Rlvolution Anglaise. 16il — 1600, Paris, Edilinns Albin Michel, 1963, 568 p. (M. P.); L. H. GIPSON, The Corning of the reoolution (1763 — 1776), „Harper-Torclibooks'', New York, Evanslon, London (1962), XIII + 287 p. (S. C.). Bizantinologie. - FRANZ d0LGER, ILAPASITOPA, 30 Aufsătze zur Geschichle, Kullur und Sprache des byzantinischen Reiches, Passau, Buch-Kunst- verlag Ettal, f961, 447 p. (Gh. C.); CIRO GIANNELLI, Scripta minora. Studi bizantini e neoellenici, voi. X, Roma, 1963, 410 p. (E.Fr.); H. AHRWEILER, Les termes TtJdcxcoveţ-Tootxcovtai et leur Ivolution slmantique, i Revue des âtudes byzantines », XXI (1963), p. 243—249 (E. Fr.); ERA L. VRANUSI, IIaT(xiaxâ A'. Xpu(j6(5ouXou tou auToxpdcTopoţ Ntxutpcpou tou poxaveidtxou uvzlp xrjţ iv LxpopiXco (iovîjţ tou IIpo8p6(xou (1079) (Cu privire la Patmos I. Un hrisov al împăratului Nicelor Votaniatos in favoarea mănăstirii Prodrom din Strovilos (1079), in „’ETreTiQplţ 'Exaipelaţ Bu^avxivtov E7iou8£iv“ („Anuarul Societăţii de studii bizantine”), XXXIII (1964), p. 52-71 (JV. C.). Bibliografie, arhivistică, muzeo- grafie. — TITU GEORGESCU, MIRCEA IOANID, Presa P.C.R. şi a organiza- ţiilor sale de masă. 1921 — 1941 (Prezentare bibliografică), Bucureşti, Edit. ştiin- ţifică, 1963, 384 p. (Gr. C.); G. TH. ZORAS - F. K. BOUBOULIDIS, BipXiofpac6v AeXxîov NeoeXXiQvixîjţ (iHXoXoytaţ A'. 1962 [Buletinul biblio- grafic al literaturii neogreceşti, IV, 1962]. Alena, 1963, 65 p. (Gh. C.). . . . 1476 Sărbătorirea academicianului profesor Andrei Oţetea.....................................1601 Index alfabetic, tomul 17, 1964 ................................................... 1505 ..STUDII", tomul 17. nr. » 1283-1504. 1984. . www.dacoFomanica.ro ETERIA. O SUTĂ CINCIZECI DE ANI DE LA ÎNTEMEIEREA EI1 DE ACAD. A. OŢETEA Mişcarea de independenţă a popoarelor creştine din Turcia europeană, care a făcut necontenite progrese de la mijlocul secolului al XVIII-lea, s-a intensificat la începutul secolului următor şi a luat forme revoluţi o rare. Sîrbii s-au răsculat în 1804 împotriva dominaţiei otomane, iar în 1821 s-au ridicat grecii şi romînii, inaugurînd lupta revoluţionară care într-o jumă- tate de secol avea să-i ducă la unitate şi independenţă. Rivalitatea marilor puteri pentru hegemonie în Orient şi agitaţia revo- luţionară întreţinută de Franţa au creat condiţii favorabile afirmării for- ţelor economice şi sociale interne, care, pentru victoria deplină a capitalis- mului asupra feudalismului, tindeau spre formarea statului naţional inde- pendent. Astfel, în timp ce înfrîngerile militare ale turcilor şi condiţiile de pace impuse Porţii de Rusia au asigurat popoarelor creştine o autonomie tot mai largă şi au stimulat dezvoltarea forţelor economice, ideile de liber- tate, de egalitate şi de suveranitate naţională răspîndite de Revoluţia fran- ceză au înlesnit formarea unui program destul de larg şi de ispititor pentru a atrage în lupta de independenţă toate clasele societăţii. î n afară de masele populare şi de burghezia în formare, chiar şi marea boierime angajată în producţia pentru piaţă a fost atrasă în lupta antiotomană, deşi această luptă se îmbina în Principatele romîne şi în Grecia cu lupta pentru aboli- rea feudalismului. 1 Asupra Eleriei, vizi, pe ltugă studiul lui K. Mendelssohn Barlholdy, Die Helairie, In „Historische Zeilschrift”, voi. XVI (1866), p. 294 - 344, A. Prokesch-Osltn, Geschichle des Abfalls der Griechen vom liirkischen Reiche im Jahre 1821, Viina, 1867 ; G. G. Gervinus, Insur- rection el rigineration de la Grăce, Tr. fr. Paris, 1863 ; Al. Soulzo, Hisloire de la Rivolution grecque, Paris, 1829; Mimoires da Prince Nicolas Ipsilanli, publids par le Dr. D. Gr. Kambouroglous, Alena-Paris, f. d.; F. G. Pouqueville, Hisloire de la r&g&n&ralion de la Grice, Paris, 1825; N. Camariano, Despre organizarea şi activitatea Eleriei in Rusia înainte de răscoala din 1821, In Studii şi materiale de istorie modernă, voi. II, Bucureşti, Edit. Acad. R.P.R., 1960. .studii”. tomul»... p i»-iwww.dau pe Panaghiotis Anagnostopulos. 3 G. G. Gervinus, op. cit., voi. I, p. 147. 4 Ameninţarea lui W. Pitt de a trimite o flotă in Marca Baltică a silit pe Ecaterina a Il-a, după cucerirea Oceakovului in 1789, să renunţe la proiectul grecesc. „Deoarece dl. Pitt ■vrea să mă alunge din Petersburg — spunea Ecaterina a Il-a ambasadorului englez Withword —, sper că-mi va permite să mă stabilesc la Constantinopol” (cf. Georges Soloveytchik, Potem- Jcine. Un tableau de la Russie de Catterine II, trad. de l’anglais, Paris, 1940). www.dacoromanica.ro 1240 A. OŢETEA 4 Imperiul otoman. Şansele de a cîştiga popoarele romîn, bulgar, sîrb şi albanez, păreau cu atît mai mari, cu cit propaganda eteristă se întemeia pe sprijinul Eusiei, ale cărei victorii asupra Imperiului otoman au marcat tot atîtea etape progresive în mişcarea de independenţă a acestor popoare. Puterea de atracţie a Eteriei se întemeia pe faptul că misionarii ei prezen- tau ca fondator al societăţii pe ţarul Alexandru I, ca inspirator pe Capodis- tria, principalul sfetnic al ţarului în politica externă, iar ca membri pe frun- taşii aristocraţiei şi reprezentanţii clerului superior din toate provinciile Turciei europene5. Eteria a fost organizată după modelul carboneriei şi cuprindea ini- ţial trei, apoi din 1818 şapte grade ierarhice, de la fraţii de cruce pînă la. şefii dedicaţilor. Iniţierea în Eterie se făcea printr-un jurămînt, menit să, garanteze fidelitatea, devotamentul şi supunerea iniţiatului şi, bineînţeles* păstrarea secretului absolut. Fiecare membru al asociaţiei jura să lupte prin toate mijloacele de care dispunea şi să-şi verse şi ultima picătură de sînge pentru eliberarea pa- triei sale. El era avertizat că din legămîntul în care a intrat numai moartea îl putea elibera. Eeligia şi clerul de toate gradele au jucat un mare rol în propaganda eteristă. Eeligia sancţiona angajamentul afiliaţilor, iar clerul de toate gra- dele a fost principalul factor de recrutare şi de mobilizare. „Scaunul sacru în care Providenţa a ridicat pe Sfinţia Voastră—scria Ipsilanti patriarhului de Ierusalim —, profunda veneraţie pe care v-o poartă toţi sînt mijloace pu- ternice pentru a inspira fiilor bisericii zelul credinţei şi al libertăţii. îndem- nul vostru împotriva duşmanului comun va avea asupra naţiunii, de- parte sau aproape, efectul unei trompete sonore, redutabile laşului nostru duşman”6. Un membru de frunte al eforiei de la Constantinopol, Spiridon Mavro, a declarat lui Stroganov că scrisorile lui Ipsilanti erau arse de îndată ce erau citite şi conţinutul lor era colportat de „emisari eclezias- tici şi seculari” ceea ce lăsa, fireşte, cîmp liber denaturărilor şi fante- ziilor individuale. După depunerea jurămîntului, iniţiatul primea o diplomă de membru* alfabetul cifrat al Eteriei şi parola de recunoaştere. El vărsa în casa Eteriei o sumă de bani, care era înregistrată sub forme convenţionale : întemeiere de şcoli, editare sau cumpărare de cărţi, creare de burse pentru studenţi etc. Colecte publice s-au organizat în timpul lui Caragea şi în Ţara Eomî- nească sub pretextul întemeierii unor şcoli în Moreea. în primii patru ani, Eteria a făcut puţine progrese. Odesa era prea, departe de centrul vieţii greceşti. De aceea, în aprilie 1818, Scufas s-a stabilit la Constantinopol şi a constituit acolo un comitet de conducere care a organizat misiuni de propagandă şi a înfiinţat Eforii menite să supraveghe- ze activitatea membrilor Eteriei în principalele oraşe dinEusia, din Princi- pate şi din Grecia7. Prima Eforie a fost creată la Galaţi; au urmat apoi cel& din Bucureşti şi Iaşi. înfiinţarea Eforiilor a întărit disciplina în rîndul 5 Documente privind istoria Romtniei. Răscoala din 1821, 5 voi., Bucureşti, 1959 — 1962. în continuare se va cita : Răscoala din 1821. • Arhiva Ministerului de Externe, Moscova (6933, 306). 7 G. G. Gervinus, op. cit., p. 150. www.dacoromanica.ro o ETERIA. O SUTA CINCIZECI DE ANI DE LA ÎNTEMEIEREA EI 1241 eteriştilor şi a mărit forţa de atracţie a Eteriei. Adeziunile au început să curgă în număr atît de mare, încît formele de iniţiere au trebuit simplifi- cate ; unii fruntaşi eterişti, arată Stamatis Cumbaris din Odesa, primeau jurămîntul de afiliere în grup, de la toţi candidaţii care se prezentau deo- dată* 8. în aceste condiţii, verificarea persoanelor, practicată la iniţierea individuală, devenea imposibilă. Dar, pe măsură ce numărul adepţilor creştea, în Eterie s-au strecurat elemente suspecte şi interesate, care nu căutau decît să facă avere şi carieră. Unii s-au folosit de cunoaşterea listelor membrilor Eteriei pentru a şantaja oameni suspuşi sau bogaţi şi a le stoarece bani. Alţii au deturnat fondurile societăţii sau, pentru a-şi da importanţă, au divulgat secretele Eteriei. Chiar unii fruntaşi însărcinaţi cu misiuni importante, ca Galatis din Itaca, s-au purtat ca „nişte blestemaţi şi duşmani ai neamului”9. Ameninţînd să divulge turcilor existenţa şi planurile Eteriei, aceşti palavragii şi escroci au creat în rîndurile eteriştilor o stare de îngrijorare şi de teamă, care a silit conducerea, pe de o parte, să suprime pe cei mai pri- mejdioşi, iar pe de alta să liniştească masa partizanilor, asigurînd-o de sprijinul Eusiei, fără de care „Eteria ar fi rămas ceea ce era, adică zero”10. II. ALEXANDRU IPSILANTI, EFOR GENERALfAL ETERIEI Pentru a restabili încrederea în masa partizanilor, Comitetul de con- ducere s-a hotărît să pună în fruntea societăţii o persoană care, prin numele şi situaţia sa, să constituie o garanţie pentru sprijinul Eusiei. Cel mai indi- cat pentru acest rol era Ioan Capodistria, grec din Corfu şi ministru de externe al Eusiei, care se bucura de toată încrederea împăratului Alexan- dru I şi prezenta avantajul de a ilustra chiar prin poziţia sa interesul Eusiei pentru Eterie. Comitetul de conducere a însărcinat deci pe Emanoil Xanthos să se prezinte lui Capodistria la Petersburg şi să-i ofere epitropia generală a Ete- riei. Capodistria era deja patronul Eteriei iubitorilor de muze, înfiinţată în 1813 la Atena, şi reorganizată de el la Yiena în 1814, cu scopul de a salva monumentele antice ale grecilor şi de a crea şcoli pentru ridicarea culturală a poporului grec. Societatea avea, la început, un caracter pur cultural; după înfiinţarea Eteriei, ea îşi asumă misiunea de a masca acţiunea acesteia. Ea a permis lui Capodistria, care, împreună cu Alexandru I şi cu ambasado- rul rus la Constantinopol, baronul Stroganov, era principalul resort al Ete- riei, să se prezinte ca preşedintele unei societăţi pur culturale şi, cu prilejul călătoriei în insula Corfu, în 1819, să deelare că emanciparea grecilor nu putea fi decît efectul unei educaţii treptate sub conducerea unei elite for- mate în şcolile occidentale. Declaraţia n-a înşelat pe nimeni. Ea a fost considerată ca o simplă stratagemă menită să adoarmă vigilenţa turcilor. t 8 N. Camariano, op. cit., p. 87, n. 4. • Ibidem. 10 Expresia este a lui Spiridon Trikupis, Istoria revoluţiei greceşti, Londra, 1853, apud Mendelssohn-Bartholdy, op. cil., p. 316. www.dacoromanica.ro 1242 A. OŢETEA G Era deci natural ca alegerea conducătorilor Eteriei să fi căzut asupra lui Capodistria. Dar propunerea care i se făcea era incompatibilă cu poziţia lui de ministru al ţarului. El a refuzat, dar adăugind că, „dacă nu eu, ci conducătorii cunosc alte mijloace pentru atingerea scopului lor, să le între- buinţeze, şi el le urează ca Dumnezeu să-i ajute”11. Xanthos s-a adresat atunci lui Al. Ipsilanti, fiul fostului domn al Ţării Eomîneşti, Constantin Ipsilanti. Prin calitatea sa de general în armata rusă şi de aghiotant al ţarului, Alexandru Ipsilanti permitea Ete- riei să întreţină credinţa în sprijinul Eusiei; prin legăturile sale de rudenie cu cele mai însemnate familii din Fanar şi din Principate (mama lui era născută Yăcărescu), el aducea considerabile mijloace de propagandă.Dar mai presus de toate, el constituia chezăşia ajutorului rus, şi relaţiile încor- date dintre Eusia şi Turcia păreau a justifica aceste presupuneri. Nicolae Ipsilanti pretinde că fratele său ar fi primit de la Capodistria asigurarea că „este destul să apară cîteva mii de răsculaţi în Grecia, ca Eusia să trimită ajutoare băneşti, muniţii, vase etc.”12. Un grup de arnăuţi refugiaţi în Transilvania au declarat autorităţilor austriece că, pornind răscoala, ei erau încredinţaţi că vor primi arme şi muniţii din Eusia. Ţarul Alexandru I însuşi l-ar fi asigurat pe Ipsilanti că, „dacă o răscoală va izbucni în Grecia, cazacii vor alerga în ajutorul ei” 13. Aceste declaraţii pot fi, în forma în care ni s-au păstrat, simple in- venţii ale lui Nicolae Ipsilanti, după care s-au luat Al. Suţu şi I. Filimon14. Cert este că ţarul autocrat n-a putut declara că-şi va pune trupele la dispo- ziţia revoluţiei. Dar tot atît de cert este că Al. Ipsilanti — general în activi- tate şi aghiotant al ţarului — n-a putut primi însărcinarea oferită de Eterie fără autorizaţia lui Alexandru I şi fără îndemnul lui Capodistria, cum o confirmă declaraţia colonelului Gh. Cantacuzino-Deleanu cumnatul şi însoţitorul lui Alexandru Ipsilanti, şi mărturia lui Metternich, după care ţarul ar fi trimis lui Ipsilanti „cuvîntul său de ordine prin Capodistria”15. Ambasadorul Austriei la Petersburg, Lebzeltern declarase în 1821, pe baza informaţiilor primite de la Nesselrode, că „pîrghia principală a insurecţiei greceşti era Capodistria”16 * 18. ' Dar pentru succesul propagandei eteriste nu ajungea ca şeful suprem al Eteriei să fie o persoană de încredere a ţarului; trebuia întreţinută şi întărită credinţa că adevăratul şef al Eteriei era ţarul însuşi. De aceea Ipsilanti a luat titlul de „efor sau epitrop general”, pe care unii istorici l-au tradus greşit prin „şef suprem”. Ipsilanti nu s-a considerat decît ca manda- 11 G. G. Gervinus, op. cit., voi. I, p. 164. 14 Mimoire du prince Nicolas Ipsilanti, p. 32. 13 Al. Suţu, Hisloire de la reuolulion grecque, Paris, 1829, p. 85. 14 T. Condiloros, Societatea prietenilor (1814 — 1821) (in greceşte), Atena, 1926, p. 350 — 351, apud N. Camariano, op. cil., p. 94. 18 Denkschrift des Fiirslen Georg Cantacuzeno, p. 137 — 138 şi G. G. Gervinus, op. cil., voi. I, p. 167. 18 Grand-Duc Nicolas Mikhailovitch, Les rapporls diplomaliques de Lebzellern, ministre d'Aulriche ă la Cour de Russie (1816 — 1826), Petersburg, 1913, p. 84. ,,Quant â la certitude quc ic Comte Capo d’Istria a agi commc cheville ouvrifere et travaillc encore en faveur de la restauration de sa nation, je n’cn ai jamais doută” (Lcbzeltcin către Metternich, In depeşa din 28 decembrie 1821 (9 ianuarie 1822). www.dacoromanica.ro 7 ETERIA. O SUTA CINCIZECI DE ANI DE LA ÎNTEMEIEREA EI 1243 tarul ţarului. în scrisoarea sa către Miloş din 24 octombrie 1820, el spunea : „Am primit ordin de la oiiorata conducere” şi-l asigura că tot ce întreprinde se face „potrivit ordinelor onoratei conduceri”17. în scrisorile adresate eforilor de la Constantinopol, Ipsilanti semna ca „efor sau procuror general, acţionînd din autorizaţie superioară”. Asociaţii erau atît de încredinţaţi că impulsul întregii mişcări venea de la Curtea Rusiei şi că eforul general Ipsilanti lucra cu consimţămîntul ei, încît Ioan Bardi, „unul din adepţii cei mai înflăcăraţi ai societăţii secrete” de la Constantinopol, a declarat lui Stroganov, care se mira că-1 vede figu- rînd printre membrii Bteriei, că „el şi întreaga societate erau mîndri că autoritatea supremă aproba planul lor şi că ei erau atît de siguri de acest fapt, încît toţi şi-au luat măsurile de protecţie necesare pentru a-şi pune averea şi persoana la adăpostul oricărui eveniment”. Că „autoritatea su- premă” era ţarul o dovedeşte răspunsul lui Stroganov la declaraţia lui Ioan Bardi pe care a încercat să-l convingă că „această autoritate era prea mare şi prea puternică, prin propriile sale mijloace, pentru a avea nevoie să recurgă la acelea pe care ei [eteriştii] voiau să i le furnizeze”18. Unele declaraţii ale ţarului, ca aceea făcută în prezenţa lui Alexandru Ipsilanti, „că n-ar muri liniştit, dacă n-ar face ceva pentru nenorociţii săi greci”, dădeau con- sistenţă nădejdilor puse în sprijinul său şi, „formînd ca un ecou profetic, răsunau în toate colţurile Greciei”17 18 19. Personal, Al. Ipsilanti era ferm convins de sprijinul militar al Rusiei şi pe această convingere şi-a întemeiat tot planul de acţiune. A doua zi după sosirea sa la Iaşi, la 23 februarie /7 martie 1821, el a trimis lui Stro- ganov, pentru a-1 anunţa de începutul mişcării, o scrisoare în care îi reco- mandă să fie cu băgare de seamă, „fiindcă e probabil ca armata să pornească dintr-o zi sau alta”. Pe baza aceleiaşi asigurări date de Ipsilanti, Mihai Suţu a pregătit 1500 de chile de făină şi 1 500 de capete de vite mari, suficiente pentru aprovizionarea în primele zece zile a unei armate de 30 000 de oameni care avşau să treacă Prutul la Leova20. încredinţarea lui Al. Ipsilanti că, de îndată ce va intra în Moldova, va fi urmat de o armată rusă, nu poate fi pusă la îndoială. Numai aşa se explică faptul că Al. Ipsilanti, cel mai mare dintre «ei cinci fii ai lui Constantin Ipsilanti, fostul domn al Ţării Romîneşti i(1802 — 1807), şi-a putut risca familia, averea şi cariera pentru cauza Ete- xiei. El susţinea de mai mulţi ani un proces la Constantinopol pentru recîştigarea averii tatălui său, confiscată de turci în urma fugii acestuia în Rusia (1807). Cum cauza sa era susţinută de ambasadorul Rusiei la Constantinopol, el avea toate şansele s-o cîştige. Acţiunea sa împotriva Porţii avea să anuleze toate aceste eforturi21. Trecerea conducerii în mîinile sale a produs efecte imediate asupra vie- ţii interne a Bteriei. După ce Ipsilanti a primit de la Xanthos corespon- 17 Răscoala din 1821, voi. IV, p. 76 — 77. „Onorată conducere" este traducerea din greceşte a lui N. Camariano. Ipsilanti foloseşte In franţuzeşte expresia autoriti suprime. 18 Arh. Min. Ex., Moscova (6933, 325). 18 Al. Ipsilanti către ţarul Nieolae I, 14 ianuarie 1828, citată după G. G. Gtrvinus, op. cit., voi. I, p. 167. 20 Răscoala din 1821, voi. IV, p. 110. ‘ 21 A. Stern, Geschichte Europas von 1815 bis 1830, voi. II, p. 195, n. 1. www.dacoromanica.ro 1244 A. OŢETEA 8- denţa, actele şi socotelile Bteriei şi, la 20 aprilie 1820, a fost proclamat efor general al conducerii, Al. Ipsilanti a vizitat eforiile din diferitele oraşe ale Busiei şi a luat contact cu fruntaşii Eteiiei. Alegerea sa fiind considerată ca o chezăşie a sprijinului Busiei, el a primit din toate părţile locuite de greci declaraţii de supunere şi devotament şi delegaţi veniţi să aducă infor- maţii şi să primească instrucţiuni. Chiar şi Ali-Paşa din Ianina i-a trimis un delegat. Sub impulsul lui, disciplina interioară a fost întărită şi carac- terul militar al organizaţiei accentuat. înainte de pasul decisiv Ipsilanti a luat principalilor săi colaboratori jurămîntul de credinţă şi a numit pe Iordache Olimpiotul, comandantul gărzii domneşti de la Bucureşti, generalisim al armatei de la Dunăre, iar pe Perrevos comandant al armatei din Epir. El proceda ca şi cum administraţia rusă ar fi fost la dispoziţia sa şi trebuie să recunoaştem că totul contribuia să-l menţină în această iluzie. Becrutările şi colectele de bani continuau la Odesa, sub ochii autorităţilor, chiar şi după ce Ipsilanti a trecut în Moldova. Arme şi muniţii se încărcau pe vase, ziua în amiaza, mare, fără ca cineva să facă vreo obiecţie22. III. PLANUL DE RĂZBOI ŞI ROLUL PRINCIPATELOR ROMÎNE Credinţa în sprijinul rusesc a determinat toată tactica şi planul de război ale Eteriei. Proiectul iniţial al lui Ipsilanti era să înceapă răscoala în Peloponez, care-i fusese prezentat ca o tabără întărită, unde 150 000 de greci ar fi putut uşor înfrunta 100 000 de turci. Dar trimisul peloponeziacilor şi al lui Ali-Paşa din Ianina, fără să conteste exactitatea cifrelor, obiectau că cei 100 000 de turci erau instruiţi şi bine înarmaţi, pe cînd din cei 150 000 de greci abia jumătate erau instruiţi şi numai un sfert înarmaţi. Ei susţi- neau că armata greacă din Peloponez n-avea sorţi de izbîndă decît dacă Ipsilanti ar crea o diversiune în Principate şi ar sili Poarta să-şi concentreze forţele la Dunăre. în afară de aceasta, un plan de război, întocmit la Bucureşti în septem- brie 1820 de către bimbaşa Sava, un veteran al războaielor cu turcii, găsea absolut necesar ca Eteria să cîştige în prealabil concursul sîrbilor, muntene- grenilor şi bosniecilor pentru lupta comună de emancipare, să răscoale Principatele şi să paralizeze pe turci prin intervenţia armatei ruse. Organi- zarea răscoalei în Ţara Bomînească fu încredinţată lui Tudor Yladimirescu, care trebuia să asigure trecerea lui Ipsilanti peste Dunăre şi să reţină în nordul Peninsulei Balcanice o parte din forţele turceşti. Pentru a decide asupra planului de luptă, Ipsilanti a convocat pe principalii eterişti la o consfătuire, care s-a ţinut în noaptea de 5 octombrie 1820, în cimitirul de la Ismail. După ce s-au discutat cele mai extrava- gante planuri — debarcare prin surprindere la Constantinopol, incendierea oraşului, scufundarea flotei turceşti, luarea arsenalului şi capturarea sul- tanului—s-a hotărît ca Al. Ipsilanti să se îmbarce laTriest pe un vas grecesc, să acosteze în Moreea şi să dea de acolo semnalul revoluţiei. în acest sens- M N. Iorga, Acte şi fragmente, voi. II, p. 572. www.dacoromanica.ro ETERIA. O SUTA CINCIZECI DE ANI DE LA ÎNTEMEIEREA EI 1245 9 s-au redactat instrucţiunile trimise eforilor şi s-au pregătit adresele prin care grecii din toate părţile acordau lui Ipsilanti depline puteri23. De la Ismail, Ipsilanti s-a dus la Chişinău, la cumnatul său Catacazy, guvernatorul civil al Basarabiei, şi a avut o întrevedere secretă la Sculeni cu postelnicul Iacovachi Rizos Nerulos, căruia i-a comunicat intenţia sa de a porni mişcarea insurecţională din Moreea. „Dar Ipsilanti, scrie Rizos, fie că m-a înşelat, fie că şi-a schimbat planul, s-a hotărît să înceapă răscoala în Ţara Bomînească şi Moldova”24. într-adevăr la 24 octombrie 1820, Ipsilanti comunică lui Iordache şi lui Sava că a renunţat la planul de a se îmbarca la Triest şi s-a hotărît să înceapă acţiunea în Moldova şi Ţara Bomînească. El justifică schim- barea prin faptul că „Anglia şi Austria au declarat război Italiei şi Neapo- lului” şi drumul a devenit primejdios. El mai invocă „ştirile noi şi neplă- cute”, care anunţă că Poarta, informată de planurile Eteriei, ăe pregăteşte să le zădărnicească. Conducerea i-a ordonat deci să pornească imediat acţiunea în Moldova şi Ţara Bomînească. La această scrisoare, dictată lui Lassanis—Ipsilanti pierduse braţul drept în bătălia de laKulm în 1813 — autorul adaugă cu mîna stingă : „Armata de aici a primit ordin secret să fie gata să pornească la primul ordin şi se adună pe ascuns. Eu am primit ordin să încep mai repede"25. Al. Ipsilanti şi-a schimbat cu atît mai uşor planul, cu cît în Principate era sigur să găsească o boierime pregătită, prin cultura ei greacă şi prin în- rudirea ei cu cele mai de seamă familii fanariote, să îmbrăţişeze cauza Eteriei, o curte cu un domn fanariot, cu o gardă de arnăuţi comandată de ofiţeri afiliaţi la Eterie, oraşe pline de negustori, meseriaşi, preoţi şi dascăli greci şi, în sfîrşit, o administraţie, împănată cu oameni de credinţă ai Ete- riei, care avea să ajute la recrutarea voluntarilor şi la strîngerea armelor şi proviziilor. Administraţia, justiţia, finanţele, poliţia, poşta şi garda domnească erau, în preajma izbucnirii răscoalei, în mîinile eteriştilor. Cei doi consuli ai Rusiei de la Bucureşti şi Iaşi, Alexandru Pini şi Andrei Pisani, care erau în toate secretele Eteriei, s-au îngrijit ca marile dregătorii, isprăvnicatele, pînă şi vătăşiile plaiurilor, să fie încredinţate unor persoane pe care şefii Eteriei să se poată bizui. Boierii bătrîni şi credincioşi Porţii au fost înlo- cuiţi cu tineri, ca Nicolae Rosetti-Roznoveanu, care, deşi lipsit de orice experienţă în materie de finanţe, a fost numit vistiernic la 24 de ani. ,,Ruşii ne făcuseră pe toţi să intrăm în Eterie, declară el. Ei ne spuneau: «Noi sîntem romanii de azi. Toate popoarele supuse din Orient îşi vor redobîndi libertatea şi vor înflori sub umbra măririi noastre...». în 1821 elementele de răzvrătire depuse în ţară de ruşi şi de Eterie au atins punctul de maturi- tate ; un singur sentiment, acela de a sfărîma un jug nesuferit, însufleţea toate popoarele creştine supuse sultanului”26. 23 Ioan Filimon, Philiki Hetairia, p. 293. V. Papacostca, llie Fotino, In „Revista istorică romină”, IX (1929), p. 2 şi 9. 21 Rhizos-Ncroulos, Histoire moderne de la Grice, p. 279. *’ Răscoala din 1821, voi. IV, p. 76. 26 Hurmuzaki, Documente, voi. IV, p. 401. www.dacoromanica.ro 1246 A. OŢETEA 10 Aşa se explică faptul că principalii boieri, ca Grigore Brîncoveanu,. Grigore Ghica (viitorul domn), Barbu Yăcărescu, Iordache şi Alecu Fili- pescu, Grigore Băleanu şi ginerii săi, Nicolae Yăcărescu şi Costache Herescu, Alex. Ghica, Constantin Samurcaş etc. din Ţara Bomînească, Iordache şi Nicolae Bosetti-Boznoveanu, Sandu şi Grigore Sturdza, Iordache Balş, Şerban Negel din Moldova şi capii bisericii din ambele Principate erau afi- liaţi Eteriei, Dionisie Lupu fu ales mitropolit al TTngro-Vlahiei, iar Ilarion episcop de Argeş, cu sprijinul lui Pini, faţă de care s-au obligat în scris să fie credincioşi Eteriei, şi ei aveau să joace un rol important în timpul insu- recţiei, în Moldova, Alexandru Ipsilanti a izbutit să cîştige pentru cauza Eteriei şi pe domnul Mihai Suţu. Prin aceasta, eteriştii dispuneau de toate resursele Moldovei şi de o bază largă pentru pregătirea revoluţiei. Din momentul în care Mihai Suţu a intrat în Eterie şi a pus la dispozi- ţia lui Al. Ipsilanti toată averea sa şi toate resursele Moldovei, pregătirile militare pentru începerea răscoalei au luat un curs accelerat şi energic. M. Suţu a cerut lui Al. Ipsilanti să-l considere „casă a Eteriei” : „întreaga lui avere, toate bijuteriile (care sînt destule) şi tot ce un domn poate să strîngă sînt închinate Eteriei”. La un singur cuvînt al conducerii, el s-a declarat gata să numere „o sută, două sute, trei sute de pungi, fără să în- trebe pentru ce”, iar cînd va suna ceasul aşteptat, cu toate că are o datorie de zece mii de pungi, poate să dea şi două şi trei mii de pungi”27. Mihai Suţu ţinea ca adeziunea sa la Eterie să rămînă secretă, „deoa- rece Se află în slujba unor tirani imprevizibili şi cruzi”. El mai dorea ca, după intrarea trupelor ruse, să fie confirmat domn nu numai al Moldovei, ci şi al Ţării Bomîneşti. Va putea astfel să ajute neamul cu alimente şi cu bani28. Al. Ipsilanti răspunde diplomatic că Suţu, ca bun patriot cum se pretinde, trebuie să aştepte răsplata serviciilor aduse cauzei naţionale nu de la nişte provincii străine, ci de la patria renăscută, care nu se va arăta nerecunoscătoare pentru meritele lui. . în ceea ce priveşte soarta viitoare a Moldovei şi Ţării Bomîneşti, Al. ipsilanti le rezerva ca răsplată Busiei pentru ajutorul acordat cauzei naţionale greceşti, „Cine nu vede — scrie Ipsilanti lui Mihai Suţu — că puterea protectoare, după ce a pierdut atîtea oşti şi atîţia bani pentru cuce- rirea acestor două provincii, nu le va păstra pentru sine ca un bastion al întregii sale împărăţii”29? Ipsilanti socotea firesc ca Eleria să plătească sprijinul Busiei pentru eliberarea Greciei cu sacrificarea Moldovei şi Ţării Bomîneşti. ' Pregătirile militare din Moldova, indiscreţiile unora dintre eterişti şi avertismentele agenţilor austrieci treziseră deja bănuielile Porţii, dar pla- nurile eteriştilor au părut atît de extravagante, încît nu le-a dat crezare. Interceptarea unei corespondenţe adresate de Al, Ipsilanti lui Miloş de la Chişinău, la 7 9 ianuarie 1821, a furnizat Porţii dovada materială „a unei vaste conspiraţii pentru insurecţia generală a supuşilor creştini ai Imperiu- 27 Răscoala din 1821, voi, IV, p, 94, 28 Ibidem, p. 109, 22 Ibidem, p. 114, www.dacoromanica.ro 11 ETERIA. O SUTA CINCIZECI DE ANI DE LA ÎNTEMEIEREA EI 1247 lui otoman şi pentru regenerarea Greciei”. După sursele greceşti, Aristide Papa, emisarul lui Ipsilanti, ar fi fost prins de turci în drum spre Vidin, dar, izbutind să scape, s-a aruncat de pe stînca de la Fetislam. După măr- turia lui Stroganov, corespondenţa lui Ipsilanti a fost trădată de unul din emisari şi predată paşei de Yidin, care a trimis-o la Constantinopol. Scrisorile lui Ipsilanti invitau pe Miloş să se răscoale, promiţîndu-i că el,. Ipsilanti, va asigura ridicarea în masă a Greciei, care ar începe în Principate. Răscoala lui Tudor Yladimirescu era prezentată ca semnalul şi sîmburele (le noyau) acestei insurecţii generale, care avea să înceapă în toată Moreea^ în insule şi în toată Grecia, chiar şi la Constantinopol. El adăuga că „ac- ţiunea a fost pregătită în Rusia şi încurajată de guvern”30. Turcii aveau toate firele complotului. Aceste fapte şi ştirile primite de la Constantinopol, convingîndu-1 că „organizarea a atins punctul în care orice întîrziere ar fi minat aceste provincii (ale Greciei) şi naţiunea întreagă”, Ipsilanti s-a hotărît să înceapă acţiunea în Principatele Romîne, cu nădejdea de a izbuti31. în seara de 22 februarie /6 martie 1821, Al. Ipsilanti, în uniformă de general rus în activitate, înzestrat cu paşaport eliberat de ministrul de ex- terne Nesselrode, a trecut Prutul însoţit de fraţii săi Nicolae şi Gheorghe şi de cumnatul său, Cantacuzino-Deleanu, şi, excortat de 200 de arnăuţi ai gărzii luiMihai Vodă Suţu, a sosit la Iaşi în aceeaşi noapte. Ca un adevărat stăpîn, a luat în mînă administraţia ţării şi comanda forţelor armate, a dat porunci consulilor ruşi de la Iaşi şi Bucureşti, a ordonat sau permis uci- derea turcilor paşnici de la Galaţi şi Iaşi, exasperînd fanatismul musul- man, şi a lansat două proclamaţii, una către greci, chemîndu-i la luptă pentru eliberarea patriei, iar alta către moldoveni, pentru a-i asigura că n-au nici un motiv de teamă, „căci dacă ticăloşii de turci ar îndrăzni, în desperarea lor, să calce teritoriul vostru, o putere straşnică e gata să pe- depsească îndrăzneala lor”32. Aşa au început, după expresia lui Capodistria, „imprudenţele fatale’1 ale lui Ipsilanti, care au compromis Rusia şi au răsturnat toate calculele diplomaţiei sale. Ipsilanti a dezlănţuit revoluţia în aşa fel, încît „Rusia nu putea nici să tacă, nici s-o sancţioneze”33. Imprudenţa lui Ipsilanti e cu atît mai surprinzătoare, cu cît numai de la el putea să ştie Mihai Suţu că „împăratul nu vrea ca, prin mişcările noastre să fie compromisă cît de puţin Rusia”34. Cabinetul imperial, care fusese pus deja de mişcarea lui Tudor Vladimirescu „în faţa necesităţii de a da curţilor aliate, adică Aus- triei şi Porţii, dovada dezaprobării solemne cu care împăratul loveşte miş- carea revoluţionară ce ameninţă provinciile limitrofe ale Imperiului oto- 30 Depeşa lui Stroganov către Ncsselrodc, din 6/18 martie 1821, Arhiva Ministerului de Externe, Moscova (6933/353). 31 Depeşa lui Al. Ipsilanti către Cristofor Pcrrevos, din 23 februarie (7 martie) 1821. Arhiva Ministerului de Externe, Moscova (6933/310). 32 A. Oţetea, Contribution ă la Queslion d’Orient, Bucureşti, 1930, p. 336. 33 Scrisoarea lui Capodistria către mitropolitul Ignatie, din 17/29 iulie 1821, Moscova, Arhiva centrală (nr. 99). 34 Răscoala din 1821, voi. IV, p. 93. Cf. şi scrisoarea lui Mihai Suţu către Al. Ipsilanti, din 24 ianuarie st. v. Ibidem, p. 108. www.dacoromanica.ro 1248 A. OŢETEA 12 man”, nu putea decît să, sancţioneze la fel şi acţiunea lui Al. Ipsilanti35. El a fost deci dezavuat. Printr-o ultimă imprudenţă, Al. Ipsilanti a pus în primejdie viaţa tuturor grecilor de la Constantinopol. A doua zi după sosirea sa la Iaşi {23 februarie/7 martie 1821), el a adresat lui Al. Pini, consulul general al Busiei la Bucureşti, un pachet şi o scrisoare, rugîndu-1 să trimită pachetul baronului Stroganov la Constantinopol cu maximum de celeritate. Curi- erul a ajuns efectiv la 3/15 martie, înainte ca guvernul otoman să fi aflat de incursiunea lui Ipsilanti în Moldova. în afară de manifeste adresate tutu- ror grecilor, pachetul lui Ipsilanti conţinea o scrisoare către Stroganov, şase scrisori adresate eforilor de la Constantinopol şi Patras, lui Panaioti Sekeris, lui Cristofor Perrevos, apoi secretarului patriarhului de la Constan- tinopol şi arhimandritului Grigore Dicheos36. „în numele autorităţii res- pectabile”, adică al ţarului, el îi informa că momentul acţiunii a sosit şi îi îndemna să vestească acest lucru tuturor grecilor. ,,Eu mă grăbesc să tra- versez aceste Provincii [Moldova şi Ţara Bomînească] pentru a ajunge pe pămîntul Greciei şi pentru a mă uni cu toţi aceia care se pregătesc să răs- toarne jugul groaznic care apasă asupra lor”. în scrisoarea sa către Stroganov, Al. Ipsilanti îi face cunoscut că datoriile către patrie şi alte împrejurări presante l-au silit să se pună în fruntea grecilor răspînditi în cele două Principate şi să treacă cu ei ,,în patria sa”. ,,Eu nu ştiu — adăuga el — dacă Excelenţa Voastră aveţi instruc- ţiuni cu privire la o mişcare din partea mea atît de neprevăzută ; dar eu cred că în caz că Poarta v-ar face reprezentări în privinţa aceasta, puteţi să spuneţi că n-aţi fost de loc instruit de asta şi că e o trăznae (coup de tete) din partea mea”. Şi, după ce aminteşte memoriile care s-au trimis ţarului la Laibach, cheie : ,,în caz că Poarta ar voi să trimită turci în cele două Provincii tre- buie să protestaţi, căci e contra tratatelor. Eu cred că trebuie să fiţi cu foarte mare băgare de seamă, fiindcă e probabil ca armata să pornească dintr-o zi în alta”. Scrisoarea adresată eforilor de la Constantinopol confirmă planul extravagant de distrugere a Constantinopolului, conceput la întrunirea convocată de Al. Ipsilanti, la 5 octombrie 1820, la cimitirul de la Ismail. El cere eforilor de la Constantinopol să pună în aplicare acest plan care pare elucubraţia unor spirite dezechilibrate sau himerice. „Avizele sosite din toate părţile Greciei, bănuielile tiranilor, au grăbit acţiunea pregătită de mult în secret. îmbarcaţi şi salvaţi familiile voastre, invocaţi Provi- denţa, chemaţi la voi pe toţi compatrioţii. îndemnaţi marinarii greci să pună stăpînire pe arsenal. Căutaţi prin toate mijloacele să puneţi mîna pe sultan în momentul cînd se va duce la incendiu. Faceţi să răsune vocea patriei. Arboraţi pavilionul naţional”. Lui Gabriel Catacazy îi scrie : „Ora a sunat, nu ne rămîne decît să învingem sau să murim. Să nu crezi că lovitura e o lovitură deznădăjduită, noţiuni certe ne asigură victoria”. * 33 35 Depeşa lui Capodislria către Stroganov din 23 fcbruarie/7 martie 1821, Moscova, Arhiva Ministerului de Externe. 33 Toate aceste piese au fost extrase de noi din Arhivele Ministerului de Externe de la Moscova (6933/296 şi urm.). www.dacoromanica.ro 13 ETERIA. O SUTA CINCIZECI DE ANI DE LA ÎNTEMEIEREA EI 1249 Spiritul himeric al lui Al. Ipsilanti îşi închipuia că o niînă de eterişti fără arme şi fără experienţa războiului vor putea pune înîna pe flota -otomană şi pe sultan şi se vor putea face stăpîni pe un oraş de şase sute mii de locuitori, apărat de trupele fanatice ale ienicerilor. Pachetul lui Ipsilanti mai conţinea scrisori prin care părinţi, soţi, fraţi şi fii îşi avertizau rudele din Constantinopol, să se salveze. Ele aveau să provoace o panică generală şi să pună pe ambasadorul Rusiei în faţa dilemei penibile de a compromite pe destinatari trimiţîndu-le scrisorile sau de a-i lipsi de avertismentele rudelor celor mai apropiate. Stroganov a ales soluţia de a-i înştiinţa prin patriarhul Ierusalimului. Principalele familii greceşti — Nicolae Suţu cu fratele domnului Moldovei, fiul lui Caragea, Gabriel Catacazy etc. — au alergat la ambasada rusă să se pună sub protecţia lui Stroganov, care a salvat pe unii înar- mîndu-i cu paşapoarte false, pe alţii îmbarcîndu-i pe un vas care pleca spre Odesa. Dar dragomanul Porţii, Alexandru Moruzi, Scarlat Cali- machi şi fratele său Ioan, şi atîţia alţii au căzut victime furiei mu- sulmane. Stroganov nu şi-a putut explica „invazia uluitoare şi îndrăzneaţă” a lui Ipsilanti în Moldova ,,decît ca cea mai funestă rătăcire din partea sa; masacrele de la Galaţi ne prevestesc urmările pe care acest temerar le va atrage asupra popoarelor pe care pretinde a le salva şi pe care le precipită în prăpastie”. El a regretat că consulul de la Iaşi, Andrei Pisani, nici n-a încercat să-l aresteze pe Ipsilanti şi să-l predea autorităţilor basarabene, nici măcar n-a adresat domnului şi divanului Moldovei o protestare energică, qui nous aurait mis ă Paise, quelqu'en eut etS le succes. Gu toate acestea, Stroganov a luat iniţiativa, comunicînd Porţii rapoartele Consulilor şi scrisorile lui Ipsilanti (cea care i-a fost adresată, epurată) pentru a smulge din spiritul guvernului otoman şi din al celorlalţi amba- sadori ,,ideea oricărei ingerinţe din partea Rusiei, a oricărei influenţe, mărturisite sau secrete, din partea autorităţilor ruse”37. După toată această uluitoare succesiune de acte şi declaraţii con- tradictorii, problema care se pune e de a afla cauza conduitei extravagante a lui Al. Ipsilanti şi motivele dezaprobării care a sancţionat-o. Un prim indiciu pentru dezlegarea enigmei ni-1 oferă textul înţelegerii lui Tudor Yladimirescu cu Iordache Olimpiotul şi Farmache din ajunul revo- luţiei. Semnatarii se înţeleg ,,să urmărească realizarea planului, care constă în a ne elibera prin puterea armelor de sub jugul apăsător al bar- barilor şi în a ridica semnul biruitor al crucii mîntuitoare”. Pentru atinge- rea acestui ţel, ,,fiecare semnatar este împuternicit să provoace dezordini, să stîrnească complicaţii înăuntru şi în afară şi să se folosească de toate şiretlicurile care ne pot ajuta să atingem ţelul nostru comun”. Scrisoarea contelui Capodistria către mitropolitul Ignatie, deja citată, ne permite să desluşim sensul acestui straniu angajament.Analizînd 37 Depeşa lui Stroganov către Capodistria din 6/18 martie 1821, Arhiva centrală din Moscova (6935/346). : - c. 6115 www.dacoromanica.ro 1250 A. OŢETEA 14 situaţia creată prin dezavuarea mişcării eteriste de către ţarul Alexandru Tr Capodistria scrie : „Busia a dezaprobat revoluţia, şi revoluţia a izbucnit în aşa fel încît Busia nu putea şi nu trebuia nici să tacă, nici s-o sancţioneze. Poate ea să se ocupe de consecinţele ei cu scopul de a le face să prospereze? Fără îndoială, ea nu va putea decît silită de o necesitate imperioasă, de o necesitate irezistibilă. „Această .necesitate va fi imperioasă şi irezistibilă cînd se va dovedi că nu se mai poate restabili în Turcia, prin mijloacele guvernului turc,, o stare de lucruri compatibilă cu menţinerea păcii. „Plasînd astfel chestiunea, nu vom combate pe turci pentru a favoriza, revoluţia. îi vom combate pentru a pune capăt dezordinii pe care Poarta o provoacă, practicînd împotriva creştinilor un sistem de distrugere şi de sînge”. a Iată cheia enigmei, pe care Al. Ipsilanti n-a înţeles-o. El s-a înşelat complet asupra rostului misiunii sale şi asupra condiţiilor în care Busia putea interveni în favoarea mişcării pornite de el. El n-a înţeles că ţarul autocrat nu putea sprijini direct şi pe faţă o mişcare revoluţionară; el n-a înţeles că ceea ce guvernul imperial rus aştepta de la Eterie era să creeze, provocînd în Imperiul otoman o stare de anarhie, pe care Poarta să n-o poată domina prin forţele sale, acea necesitate imperioasă şi ire- zistibilă care să permită ţarului să intervină, nu ca sprijinitor al revoluţieiT ci ca restaurator al ordinii, cum a procedat Austria în Italia şi cum avea să procedeze Franţa în Spania. Toată stratagema ţarului se întemeia pe ipoteza că Busia va apărea complet străină de turburările provocate de Eterie în Imperiul otoman. Or, Al. Ipsilanti, neînţelegînd calculele subtile ale diplomaţiei ţariste, a făcut tot ce putea să compromită Busia şi s-o- împiedice să intervină în Imperiul otoman. Ee aceea, cînd revoluţia a izbucnit, toţi inspiratorii şi organizatorii tainici ai mişcării, ţarul, Capodistria şi Stroganov, au fost consternaţi. Stroganov a dezaprobat spontan mişcarea, fără să aştepte instrucţiunile cabinetului imperial, şi ţarul l-a felicitat pentru exactitatea cu care i-a- interpretat sentimentele. La rîndul său, ţarul a condamnat în termenii cei mai categorici mişcarea lui Tudor Yladimirescu şi acţiunea lui Al. Ipsilanti. Spontaneitatea şi unanimitatea acestei reacţiuni a deconcertat pe toţi istoricii Eteriei. Ei s-an mulţumit cu explicaţia că mişcarea a fost pornită într-un moment nepotrivit, cînd ţarul se afla în Congres la Laibach, sub influenţa lui Metternich. Adevărul e că alegerea momentului n-a fost un act intempestiv al lui Al. Ipsilanti. Curtea de la Petersburg era la curent cu plecarea lui Ipsilanti şi împărăteasa l-a invitat la curte să-i dea o scrisoare pentru generalul Wittgenstein. Capodistria l-a blamat pe Ipsilanti nu pentru alegerea momentului, ci pentru maniera în care mişcarea s-a produs, şi l-a lăudat pe Tudor Yladimirescu pentru modul în care s-a comportat el. Mai mult: din informaţia lui Ath. Xodilos, un membrii de frunte al Eforiei basarabene, rezultă că Ipsilanti a trecut Prutul după ce a primit la 17 www.dacoromanica.ro 15 ETERIA. O SUTA CINCIZECI DE ANI DE LA ÎNTEMEIEREA EI 1251 februarie (3 martie) un curier de la Troppau. Astfel, chiar şi momentul izbucnirii răscoalei a fost determinat de Cabinetul imperial. Eteria trebuia să creeze „necesitatea imperioasă şi irezistibilă” în timpul Congresului de la Laibach pentru ea Rusia să poată fi investită de Congres cu misiunea de a restabili ordinea. „Imprudenţa fatală” a lui AJ. Ipsilanti a răsturnat toate aceste calcule şi a făcut inevitabile dezavuarea ţarului şi ocuparea Moldovei şi Ţării Romîneşti de către turci. După dezavuarea ţarului, Al. Ipsilanti s-a retras cu cetele lui la Tîrgovişte, aşteptînd ca violarea teritoriului romînesc să determine inter- venţia armatei ruse. Dar situaţia diplomatică creată prin imprudenţele lui a silit Rusia să consimtă la ocuparea Moldovei şi Ţării Romîneşti. Turcii au bătut trupele eteriste la Drăgăşani (7/19 iunie 1821) şi Ipsilanti s-a refugiat în Transilvania, de unde a fost dus şi internat în cetatea Munkâcs. Aşa s-a terminat mişcarea eteristă din Principatele Romîne. Caracterul predominant aristocratic şi conspirativ al Eteriei explică programul, tactica şi rezultatul mişcării. O mină de conspiratori, aparţinînd aristocraţiei funciare şi protipendadei Fanarului, au luat hotărîri şi ini- ţiative peste capul maselor populare. în toate părţile Greciei, în Bulgaria, în Serbia, în Moldova, masele nu s-au mişcat, fiindcă nu li se oferea un program de reformă socială. Stăpînirea otomană era detestată de toţi supuşii, mai ales că de ea erau legate un regim social şi o administraţie deopotrivă de apăsătoare. Masele populare înţelegeau lupta pentru inde- pendenţă şi erau gata să-şi verse sîngele pentru ea, dar, în acelaşi timp cu răsturnarea stăpînirii otomane, ele cereau abolirea tuturor servituţilor feudale şi egalitatea în faţa impozitelor. Or, în Principatele Romîne boie- rimea şi clerul voiau să-şi păstreze privilegiile şi după cucerirea inde- pendenţei, şi Al. Ipsilanti pe sprijinul lor şi-a întemeiat acţiunea. Nici în Moldova, nici în Ţara Romînească, Al. Ipsilanti n-a promis maselor ţără- neşti, ca Tudor Tladmirescu, libertate, egalitate, desfiinţarea privilegiilor sociale şi „jertfirea averilor rău agonisite ale tiranilor boieri”, adică abolirea regimului feudal, reparaţie pentru jafurile suferite şi apărare pentru viitor împotriva împilărilor şi stoarcerilor 38. Dimpotrivă, cetele lui au continuat sistemul de spoliere al regimului turco-fanariot, şi Eteria a găsit firesc să se substituie acestui regim de jaf. „Moldova şi Ţara Romînească — scrie Iacovachi Rhizos Rerulos, postelnicul lui Mihai Suţu — de atîţia ani îşi vindeau produsele negustorilor turci, zişi capanlîi, şi primeau preţul lor după doi-trei ani, de multe ori au pierdut şi preţul lor întreg. De ce să nu dea cu împrumut grecilor de aceeaşi religie cu moldovenii şi cu muntenii tot ce dădeau mai înainte cu forţa stă pinilor lor barbari cu pagubă însemnată?”39. De aceea masele populare din Moldova n-au răspuns la chemarealui Ipsilanti şi Eteria a fost redusă la sprijinul boierilor şi clerului, pe cînd ţăranii din Oltenia şi Muntenia „alergau orbi” sub steagul lui Tudor care le promitea eliberare de sub stăpînirea boierilor. Pentru acelaşi motiv, nici bulgarii, nici sirbii nu s-au mişcat. Dar nici în Grecia mişcarea eteristă nu s-a transformat într-o revoluţie naţio- * 83 38 Răscoala din 1821, voi. IV, p. 123. 83 Ibidem, p. 163. www.dacoromanica.ro 1252 A. OŢETEA 16 na]ă decît atunci cînd masacrele turcilor au ameninţat cu exterminarea întreaga naţiune. Numai în faţa furiei unui duşman necruţător, care nu lăsa decît ruine, cenuşă şi moarte în urma lui, ţăranii şi marinam Greciei au ridicat armele pentru a-şi apăra viaţa, cinstea şi agoniseala. Gin centrele răzleţe de apărare, fără idee de ansamblu,furia devastatoare care ameninţa existenţa tuturor şi amintirea asupririi seculare au făcut din complotul Eteriei un război de eliberare naţională, o revoluţie populară, care avea să cucerească independenţa 40. « Răscoala din 1821, p. 333 - 334. www.dacoromanica.ro 100 DE ANI DE LA ÎNFIINŢAREA UNIVERSITĂŢII DIN BUCUREŞTI ‘ CU PRIVIRE LA DATA ÎNTEMEIERII ACADEMIEI DOMNEŞTI DE LA SFÎNTUL SAVA DIN BUCUREŞTI * DE I. IONAŞCU Anul acesta se împlinesc o sută de ani de la înfiinţarea Universi- tăţii din Bucureşti. începuturile învăţămîntului superior aici sînt înfcă mai vechi, situîndu-se în ultimul deceniu al secolului al XVII-lea, şi anume în domnia lui Constantin Brîncoveanu, figură remarcabilă prin sprijinul rodnic dat dezvoltării culturii noastre. n Istoriografia noastră şi cea străină, mai veche şi mai nouă, apreciind pe de o parte contribuţia lui Şerban Cantacuzino, predecesorul lui Brîn- coveanu, la dezvoltarea tiparului, iar pe de altă parte folosind necritic cîteva izvoare narative, a ajuns în general la concluzia că lui Şerban vodă îi revine meritul de a fi pus în practică ideea înfiinţării instituţiei de învă- ţămînt superior din Bucureşti cunoscută sub numele de „Academia dom- nească”. Informaţiile care au stat la baza atribuirii fundării „academiei” lui Şerban Cantacuzino, se datoresc în primul rînd lui Dimitrie Cantemir şi banului Mihai Cantacuzino, primul fiind în vîrstă de 15 ani la data cînd Şerban dispărea din viaţă (1688), iar al doilea născîndu-se după 35 de ani de la moartea timpurie a distinsului înaintaş al familiei sale. La aceste ştiri provenind de la romîni este de adăugat şi ştirea consemnată de italianul Anton Maria Del Chiaro, care a fost în ultimii ani ai domniei lui Constan- tin vodă Brîncoveanu secretarul său pentru limbi occidentale. în Descriptio Moldaviae, operă scrisă de Cantemir în Eusia prin anul 1716, acesta afirmă : „Cîteva zeci de ani după aceasta *, Şerban Can- tacuzino, domn al Valahiei, luîndu-se după aceste rînduieli bune, a înte- meiat în ţara sa şcoli greceşti şi tipografii greceşti şi romîneşti” 2. Iar * Fragment din lucrarea personală Istoria Academiei domneşti de la Sf. Sava din Bucu- reşti (1694—1864), ce urmează să apară In 1965. 1 Este vorba de „şcoala grecească” Înfiinţată de Vasilc Lupii la Iaşi. 2 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, trad. textului geiman al lui Biisching de P. Pandrca, Bucureşti, E.S.P.L.A., Colecţia „Biblioteca pentiu toţi”, 1956, p. 290 (editorul arată că a folosit şi ediţiile romîneşti date de Negruzzi (1851), A. Papiu-Uarian şi Hodoş (1875), G. Pascu (1923, exista o alta din 1935)tG. Adamescu (1942). www.dacoromamca.ro a.8TUDII**, tomul 17, nr. 6, p. 12o3 1271, 1004. 1254 I. lONAŞCU 2 Mihai Cantacuzino, în Genealogia Cantacuzinilor, lucrare terminată iarăşi în Rusia, prin anul 1787, unde se stabilise de teama răzbunării turceşti, ca şi Cantemir, faţă de politica lor antiotomană, susţine : „Şerban Canta- cuzino voievod a făcut întîia şcoală elinească în Bucureşti, care pînă astăzi — 1787 — se ţine cu cheltuială din vistierie” 3. în ceea ce priveşte pe Del Chiaro, acesta relatează că Şerban „favoriza dezvoltarea învăţăturii, dînd lefi minunate dascălilor de limba greacă, care învăţau pe copiii nobi- lilor gramatica, retorica, şi filozofia” 4. în aprecierea celor arătate de Dimitrie Cantemir, trebuie să ţinem seama în primul rînd de două lucruri: întîi că s-a căsătorit cu fiica lui Şerban Cantacuzino, după moartea acestuia 5, apoi că între Cantemir şi Constantin Brîncoveanu a existat o duşmănie adîncă toată viaţa şi deci evita să-i atribuie realizări pozitive în opera de guvernare a ţării. Pe de altă parte, în pasajul citat, Cantemir socoate tot ca înfăptuire a socrului înte- meierea primei tipografii greceşti în Ţara Romînească, fapt contrazis de izvoarele ce se cunosc, care precizează că cea dinţii carte în greceşte s-a tipărit la Bucureşti în ianuarie 1690 6, e vorba de Manual în contra schis- mei papistaşilor, de Maxim Peloponesianul, şi de Întîmpinare la princi- piile calvine şi la chestiunile lui Ciril Lucaris, de Meletie Sirigul7, şi Manual în contra rătăcirii calvine de Dositei patriarhul Ierusalimului (septembrie 1690)8, cînd domnea Brîncoveanu, din a cărui iniţiativă 3 Banul Mihai Cantacuzino, Genealogia Cantacuzinilor, cd. N. Iorga, Bucureşti, 1902, ^ 4 Anton Maria Del Chiaro, Istoria delte moderne revoluzioni delta Valachia, cd. N. Iorga, Vălenii dc Munte, 1914 (Studii şi documente, XXVIII), p. 140 ; cf. şi trad. lui S. Cris. Cristian, Revoluţiile Valahiei, Iaşi, 1929, p. 94, cu o introducere dc N. Iorga. 5 Mihai Cantacuzino susţine că pe Casandra ,,a măritat-o incă trăind tatal său, după Dumitraşco Cantemir vocvod” (Genealogia. .p. 251) ceea ce, cum sc expiimă Iorga, c „cir totul fals”, căsătoria făclndu-se in 1699 după Ispas (care a fost la 18 mai, nu la 9/19 mai, cum admite Iorga in Istoria literaturii romlneşli, voi. II, cd. a 2-a, Bucureşti, 1926, p. 381). în Însemnările sale tainice, Brîncoveanu arată că a primit invitaţia „la nunta lui Dumitru Boczade” la 20 mai şi, deşi sc împotrivise la realizarea ci, fiind, potrivnică planurilor lui poli- tice, Cantemir putlndu-sc ghidi la tronul muntean, totuşi, pentru a se arăta politicos, la 25 mai trimise pc „Ianachc Văcărcscu aga, sol, şi cu daruri la Moldova” (E. Virtosu, Poleiul novei. Calendarul lui Constantin vodă Brîncoveanu, Bucureşti, 1942, p. 188). De nunta din 1699 rela- tează şi Ion Neculcc (Lelopiseful Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, cd. Iorgu Iordan, Bucu- reşti, 1956, p. 212). 6 I. Bianu şi N. Hodoş, Bibliografia romînească veche, I, p. 297, nr. 89. 7 Mclctic Sirigul, născut în 1586 in Creta, ca şi Chirii Lucaris, a fost elevul lui T. Cori- dalcu ; a studiat in Italia „retorica, matcmaticilc şi fizica la Padova” ; a ajuns cel mai învăţat teolog grec al vremii şi adversar înverşunat al lui T. Coridaleu, atacîndu-1 in 1639 la Constan- tinopol dc calvinism şi ateism. Bucurîndu-sc de piictcnia lui Vasilc Lupu, participă la „sinodul dc la Iaşi (septembrie octombrie 1642), unde s-a discutat Mărturisirea ortodoxă întocmită dc Petru Movilă al Kievului, aducindu-i-se uncie modificări dc Sirigos, care a şi tradus această opeiă dc caracter dogmalic-rcligios in greceşte. Cu acest prilej a fost combătut iaraşi calvi- nismul lui Lucaris. Sirigos moare la Constantinopol în 1664 (Fr. Pali, Les relations de Basile Lupu avec l’Orienl orihodoxe. . In „Balcania”, VIII, Bucureşti, 1945, p. 73 75 ; CI. Tsourkas, Les dibuls de Venseigncmenl philosophique el de la libre pensie dans Ies Balkans..., Bucuicşti, 1918, p. 35 39). . „ . 8 I. Bianu şi N. Hodoş, op. cit., I, p. 298 315, nr. 90, tipăritură terminata in septem- brie 1690. Lucrarea cupiindc la început o epigramă a arhimandritului Hrisant Nolara şi alta a lui Spandone, „profesor dc ştiinţe in şcoala din Constantinopol”, in care sc exprimă rccu- www.dacoromanica.ro 3 întemeierea academiei domneşti 1255 •ofiţerilor austrieci din anii 1790—1791 18 19 şi nici marele plan al maiorului Borroczyn, ridicat între anii 1811—1816, alcătuit din 100 de planşe colo- rate şi fotografiat la scară redusă în 1852 20. în istoriografia romînă şi în cea străină, mai ales greacă, s-a scris destul de mult, din secolul al XlX-lea încoace, în legătură cu înalta şcoală de la Sfîntul Sava şi cu data întemeierii ei. Pentru sistematizarea înfăţi- şării poziţiei istoriografiei noastre în această chestiune, grupăm pe autori în funcţie de caracterul lucrărilor şi de gradul de interes manifestat faţă de istoria aşezămîntului de la Sf. Sava, în ordinea următoare : a) lucrări de sinteză tratînd istoria învăţămîntului din ţara noastră în general; b) monografii speciale; c) sinteze de istorie a Eomîniei; d) de isto- rie a pedagogiei; e) de istorie a filozofiei; f) de istorie a literaturii romîne; g) monografii şi studii diverse. a) Sinteze de istorie a învăţămîntului au publicat V. A. Urechia şi N. Iorga. în opera sa, care este mai mult o colecţie de izvoare pentru istoria culturii decît o sinteză istorică a învăţămîntului, Urechia susţine, fără te- meiuri documentare valabile, că şcoala domnească de la Bucureşti „există cel puţin de la Şerban Cantaeuzino”21. îl. Iorga în larg informata sa lucrare rezervată istoriei învăţămîntului pînă spre sfîrşitul secolului al XlX-lea, consideră că stolnicul Cantaeuzino voia o academie similară celei de la Padova, unde învăţase, şi cînd, în 1678, „fratele său Şerban ajunse domn, Constantin putu să-şi îndeplinească această dorinţă” 22. în anul 1928, autorul subliniază începutul academiei în 1678 prin o lucrare festivă 23 * 25 închinată comemorării a 250 de ani de la întemeierea Facultăţii de litere 18 G. D. Florescu, Din vechiul Bucureşti. Biserici, curţi boiereşti şi hanuri, după planu- rile inedite de la sftrşilul veacului al XVIII-lea, Bucureşti, 1935. Se reproduc fotografic 2 planuri, al lui Ferdinand Ernst şi al lui Franz B. Purcel. 80 Planşa din acest meticulos plan topografic, cuprinztnd Sf. Sava şi clădirile principale de pe străzile din jur, s-a reprodus fotografic, după originalul ce se afla la dr. I. Costinescu, de Ştefan Pop, Colegiul Naţional Sf. Sava, In „Boabe de grlu”, IV, 1933, nr. 7, p. 387. O schiţă de plan a clădirilor din vecinătatea Colegiului Sf. Sava prin anii 1860 — 1870 se găseşte In lucrarea dr. Al. N. Vitzu, Studiu asupra invăţămtnlului secundar din Romtnia... de la anul 1875 76 — 1886 — 87, Bucureşti, 1888, autorul lămurind In text schimbările produse pină la 1888. Cf. şi F. Georgescu, Marele plan al oraşului Bucureşti, ridicat de maiorul Borroczyn Intre 1844—1846, In Materiale de istorie şi muzeografie, Bucureşti, 1964, p. 39 — 79, cu nume- roase reproduceri fotografice nereuşite şi deci inutilizabile. 21 V. A. Urechia, Istoria şcoalelor de la 1800— 1864, cu o scurtă introducere cuprin- .zind note din istoria culturii naţionale anterioare secolului al XlX-lea, voi. I, Bucureşti, 1892, p. 12. 22 N. Iorga, Istoria învăţămîntului romlnesc, Bucureşti, 1928, p. 42. în 1901, autorul arăta că Şerban „a înfiinţat Intli In Bucureşti o şcoală de greceşte” (Istoria literaturii romtneşti In sec. al XVIII-lea, voi. I, excursul al II-lea, p. 43). în 1914 e arătat tot Şerban ca fondator al academiei greceşti, Insă ea fu „inaugurată la 1689 (N. Iorga, Pilda bunilor domni din Irecul faţă de şcoala romlnească, In „An. Acad. Rom.”, seria a Il-a, istorie, t. XXXVII, Bucu- reşti, 1914, p. 5). După şapte ani se precizează că Şerban a aşezat şcoala grecească (gymnase grec) la Sf. Sava, care In vremea lui N. Mavrocordat ar fi fost strămutată In M-rea Văcă- reşti (idem, Istoria romtnilor In chipuri şi icoane, Craiova, 1921, p. 148 — 149; idem, Rou- mains el Grecs au cours de sibcles, Bucureşti, 1921, p. 47). în 1929, instituţia bucureştcană e denumită „Academia lui Şerban Cantaeuzino” (idem, Istoria literaturii romtneşti. Introducere sintetică. Bucureşti, 1929, p. 109; idem, âludes byzantines, voi. II, Bucureşti, 1940, p. 275). 25 Commimoration de deux cent cinquante ans de la fondalion d’une Faculti des leiires jă Bucarest, Bucureşti, 1928, p. 19 (a apărut şi o ediţie In limba romină, ambele editate de jfacultatc, autorul fiind decan la acea dată). www.dacoromanica.ro -7 întemeierea academiei domneşti 1250 din Bucureşti (descendenta vechii instituţii de învăţămînt superior), deşi abia la 1 ianuarie 1679 Şerban primea de la Poartă, în Constantinopol, însemnele de domnie24. b) Monografii speciale. Primul cercetător serios al activităţii acade- miei „greceşti” de la Sf. Sava a fost Constantin Erbiceanu. în lucrarea alcătuită în colaborare cu A. D. Xenopol în 1885, el semnalează impor- tanţa culturală a academiilor din Bucureşti şi Iaşi, reflectată într-o serie de manuscrise de caracter didactic şi ştiinţific utilizate de profesorii şi elevii lor, aceea din Bucureşti fiind fundată de Şerban Cantacuzino „la 1680”, însă „după monumente (izvoare), la 1689". După trei ani, reluînd problema academiilor, Erbiceanu renunţă la datele anterioare, scriind : . la 1679, Şerban vodă Cantacuzino a înfiinţat altă academie în Bucu- reşti, în m-rea Sf. Sava” 28. Mergînd pe calea urmată de Erbiceanu şi bazîndu-se în special pe rezultatele obţinute de unii cercetători greci din secolul al XlX-lea, X. G. Dossios ajunge la concluzia, la care se oprise .şi Erbiceanu în prima lucrare, că „cea dintîi şcoală elenă în Ţara Bo- mînească s-a înfiinţat de către Şerban Cantacuzino la 1679” 24 25 26. Un studiu care tratează numai despre Academia domnească din Bucureşti îl datorăm distinsului bizantinolog romîn X. Bănescu. Acesta .susţine că „şcoala de limbă grecească... fusese întemeiată la 1679 de acel prinţ al Orientului creştin care a fost Şerban vodă Cantacuzino”27. M. Popes- cu-Spineni a publicat cu prilejul festivităţilor din 1928 o lucrare mai întin- să privind istoria Facultăţii de litere, în care primul capitol tratează despre şcoala de la Sf. Sava, premergătoare facultăţii, trecînd sub tăcere exis- tenţa ei înainte de perioada fanariotă, deoarece afirmă că „cea mai veche şcoală din Bucureşti a fost creată în ianuarie 1786 şi aşezată la Sf. Sava”28. După şase ani, autorul îşi schimbă opinia, admiţînd că „ea fusese întemeia- tă la 1679 de acel prinţ al Orientului creştin, Constantin Cantacuzino stolnicul” 29. într-o lucrare ulterioară, autorul deposedează pe domnitorul 24 Solul ardelean la Poartă, Ioan Ovâri, notează că la 28 noiembrie 1678 a vizitat la curtea domnească din Bucureşti pe domnitorul Gheorghe Duca (1673 — 1678), iar la 1 ianuarie 1679 a fost căftănit domn la Constantinopol Şerban Cantacuzino, ceea ce exclude posibilitatea Înfiinţării academiei In 1678 (I. Crăciun şi A. Ilieş, Repertoriul manuscriselor de cronici interne privind istoria Romtniei, Bucureşti, 1963, p. 468, nr. 429). 25 C. Erbiceanu, Introducere (Citeva cuvinte asupra şcoalelor greceşti. Profesori din şcoalele Academiei domneşti, mai ales a celei din Bucureşti, tn Cronicarii greci care au scris ■despre romini in epoca fanariotă, Bucureşti, 1888, p. IX —XL). 25 N. G. Dossios, Studii greco-romtne, partea I, Iaşi, 1901, p. 13. 27 N. Bănescu, Academia grecească din Bucureşti şi Şcoala lui Gheorghe Lazăr. Conlri- ■bujie la istoria tnoălămtntului romtnesc, extras din „Anuarul Universităţii din Cluj”, 1923 — 1924, Cluj, 1925, p. 4. Este o cuvîntare festivă dezvoltată. De acelaşi caracter, realizată Insă cu posibilităţi restrlnse, poate fi socotită şi cuvîntarea lui V. Vlădescu din decembrie 1906, publicată sub titlul Din istoricul liceului Sf. Sava, In „Albina”, X, 1906, nr. 13 14, p. 362 şi uim., care admite că academia a fost întemeiată de Şerban „la 1680”. Ni se semnalează de C. Şerban că şi G. D. Teodorcscu a lăsat In manuscris : Istoricul liceului Sf. Sava ptnă ia 1860. 28 M. Popescu-Spineni, Contribujiuni la istoria tnvăfămtnlului superior. Facultatea de filozofie şi litere din Bucureşti, Bucureşti, 1928, p. 7. 28 Idem, Inslilulii de tnallă cultură. Vălenii de Munte, 1932, p. 1. De obseivat o deose- bire între titlul paragrafului şi text, paragraful conţintnd numele lui Şerban vodă, iar In text apăilnd stolnicul. www.dacoromanica.ro 1260 I. IONAŞCU 8- Şerban Cantacuzino de titlul de fondator, susţinînd că „Constantin stol- nicul Cantacuzino a întemeiat în 1678 prima şcoală de învăţămînt superior din Muntenia”30. Deci alt ctitor, altă dată cronologică, deşi între timp apă- ruse monografia lui Ştefan Pop, bazată pe lucrările lui X. Iorga şi X. Bănescu, în care autorul susţine că la 1678 se întemeiază Academia dom- nească din Sf. Sava, ca ctitorie a lui Şerban vodă”31. Lucrarea lui Pop, alcă- tuită îngrijit, pune în circulaţie ştiri noi din arhivele instituţiei, mai ales pentru perioada 1821—1864. în 1944, Mihai Popescu publică o întinsă monografie a vechiului aşezămînt de lu,mină de la Sf. Sava, în care contribuţia personală asupra chestiunii începuturilor academiei lipseşte, autorul mulţumindu-se să preia necritic ideea că „aceasta îşi avea începutul din timpul lui Şerban Cantacuzino, din anul 1678” 32. După 23 August 1944, data eliberării ţării noastre de sub dictatura militară-fascistă, începuturile învăţămîntului superior din Bucureşti au preocupat îndeosebi pe Victor Papacostea, care a reuşit să redacteze o lucrare rămasă în manuscris. Asupra concluziilor la care a ajuns autorul în legătură cu geneza academiei bucureştene vom stărui în paginile urmă- toare. C. Şerban a pregătit de asemenea un material relativ la această temă, exprimînd opinia că, în anul 1689, „C. Brîncoveaun înfiinţează o şcoală domnească în Bucureşti” 33 34 35 36, iar Gh. Părnuţă a publicat acum trei ani un articol asupra vechii instituţii din care s-a dezvoltat Universitatea din Bucureşti, evitînd să precizeze data fundării ei, dar indirect admiţînd că este o înfăptuire a lui Şerban, deoarece consideră că Ieremia Cacavela a fost profesor la Sava în anul 1687 c4. c) Sinteze de istoria Eoviîniei. A. D. Xenopol susţine în valoroasa lui operă că pe vremea lui Şerban Cantacuzino ,,învăţămîntul din Bucureşti era cu totul grecizat”, că el sprijini „cel dintîi în chip oficial învăţă mîntul grecesc” şi că reorganizatorul şcolii greceşti din Bucureşti fu vestitul dascăl Sevastos Chimenitul, chemat de Brîncoveanu în 1689 3B. Grigore Tocilescu, într-un manual de mare circulaţie la timpul lui, exprimă punctul de vedere al lui Xenopol, că Şerban a Înfiinţat „Colegiul domnesc”, iar Brîncoveanu „întregi Şcoala de la Sf. Sava din Bucureşti” 3G. După cum am arătat în paginile anterioare, X. Iorga s-a pronunţat în multe rîndurî asupra originii înaltei şcoli bucureştene. Este de menţionat că în prima lui 30 M. Popcscu-Spineni, Organizaţia Invăţămtnlului tn Romtnia, în Enciclopedia: Rominiei, voi. I, Statul, Bucureşti, 1938, p. 458. 31 Ştefan Pop, Colegiul naţional Sf. Sava, în „Boabe de griu”, an. IV, nr. 7, iulie 1933,. p. 387. Se semnalează in nota 2 deosebirile dintre N. Băiicscu, C. Erbiccanu şi G. Adamesca In ce priveşte dala Întemeierii : 1679, 1680, 1680 ianuarie 17 şi se precizează că Facultatea de litere şi a sărbătorit 250 de ani de existenţă în noiembrie 1928. 32 M. Popcscu, Colegiul naţional „Sf. Sava", cea mai veche şcoală romlnească, Bucu- reşti, 19 11, p. 60. însuşi titlul ridică discuţii, care nu-şi găsesc locul aici. 33 C. Şerban, Academia grecească din Bucureşti de la Sf. Sava (manusciisul unei comu- nicări ţinute la 25 martie 1958, p. 4). 34 Gh. Parnuţa, Şcoala de la Sf Sava Ia sfirşilul sec. al XVII-lca, In „Revista de peda- gogie”, an. X, 1961, nr. 10, octombrie, p. 56. 35 A. D. Xenopol, Istoria romtnilor din Dacia Traiană, ed. a 3-a, voi. VIII, Bucureşti, 1929, p. 240. 36 Gr. G. Tocilcscu, Istoria romtnilor, cd. a 2-a, Bucureşti, 1900, p. 377. www.dacoromanica.ro •9 ÎNTEMEIEREA ACADEMIEI DOMNEŞTI 1261 sinteză istorică, publicată în 1905 în limba germană, în care vorbeşte de activitatea culturală din domnia lui Şerban şi a lui Brîncoveanu, numeşte printre cărturari şi pedagogi pe Constantin Cantacuzino stolnicul, care îşi însuşise la Padova „cultura latină şi spiritul umanist” şi îi atribuie „noua şcoală deschisă în Bucureşti..., care trecea drept una dintre cele mai bune din toată lumea grecească” 37 38. Fără a avea o precizare cronologică, totuşi este limpede ideea copatronatului celor doi Cantacuzini şi a lui Brîncoveanu. Const. C. Giurescu vorbeşte deschis de „şcoala superioară înfiinţată de Şerban Cantacuzino” 28; în altă parte găsim şi această for- mulare : „Muntenia are şi ea acum o şcoală superioară : e Academia înte- meiată la Bucureşti de Şerban Cantacuzino, în 1679 ...” 39. în monumentala sinteză istorică alcătuită după 1944 potrivit concepţiei ştiinţifice materialist-istorice, cu privire la învăţămîntul grecesc, „forma cea mai înaltă de învăţămînt”, se admite un efort făcut de Şerban Cantacuzino pentru dezvoltarea lui (dedus probabil din cores- pondenţa ţinută în căutarea de dascăli privaţi pentru fiul său), dar se subliniază că „adevărata ctitorie a şcolii domneşti — numită şi Academia de la Sf. Sava — nu-i revine acestui domnitor, ci urmaşului său, Con- stantin Brîncoveanu, ea plasîndu-se în preajma anului 1695” 4o. d) Lucrări de istorie apeăagogiei.Phxă astăzi nu s-a alcătuit o sinteză ; există doar cîteva studii şi manuale în care sînt folosite necritic datele propuse de istorici, ca de pildă încercarea lui N. Conţ, care urmează cu devoţiune pe Iorga şi pe Erbiceanu, înscriindu-se pentru Şerban Canta- cuzino şi pentru data de 1680 41. în manualul lui Gr. Tăbăcaru şi C. Moscu, apărut în 1929, care nu conţine nimic nou, academia din Bucureşti este opera lui Şerban Cantacuzino înfiinţată „la 1680” 42. Şt. S. Bîrsănescu admite opinia răspîndită atunci (1941) în istoriografia noastră, că exista în Bucureşti în secolul al XVII-lea „Academia Cantacuzină, fundată de Constantin stolnicul Cantacuzino,- cu concursul fratelui său Şerban Canta- cuzino, domnul ţării (1678—1688)” 43. Autorul îşi menţine acest punct de vedere şi în recenta monografie a Academiei din Iaşi, susţinînd că „şcoala din Bucureşti, înfiinţată de Şerban... era o instituţie întemeiată de un domn cu vii preocupări de eliberare a ţării de sub jugul otoman” fără vreun fel de argumentare, socotind chestiunea genezei încheiată definitiv, lui Brîncoveanu recunoscîndu-i-se doar meritul reorganizării din 1707 44. 37 N. Iorga, Istoria poporului rominesc, traci, de Otilia Ioncscu-Tcodoru, voi. III, Bucu- reşti, 1925 (pe copertă 1927), p. 84. 38 Const. C. Giurescu, Istoria romtnilor, voi. III — 1, Bucureşti, 1942, p. 179 ; idem, Istoria romtnilor, manual, Bucureşti, 1943, p. 356. 88 Idem, Istoria romtnilor, III — 2, Bucureşti, 1946, p. 917. 40 Istoria Romlniei, III (începutul secolului al XVII-lca — mijlocul secolului al XlX-lca), Bucureşti, Edit. Acad. R.P.R., 1964, p. 263. 41 N. Conţ, Şcoala şi mişcarea pedagogică In vechiul regat, In Probleme ale Invăfămln- tului rominesc, Bucureşti, 1928, p. 173. 43 Gr. Tăbăcaru şi C. Moscu, Istoria pedagogiei romtneşli, Bacău, 1929. 43 Şt. S. Bîrsănescu, Pedagogia, In Istoria filosofiei moderne, voi. V, Bucureşti, 1941,. p. 632. 44 Idem, Academia domnească din Iaşi, 1714 — 1821, Bucureşti, 1962, p. 37. www.dacoromanica.ro 12G2 I. IONAŞCU 10- e) Sinteze ăe istorie a filozofiei. Lucrările mai vechi nu pun şi nu discută problema începutului învăţămîntului superior din Bucureşti, în recenta sinteză alcătuită de pe poziţii marxist-leniniste, se îmbrăţi- şează vechea teză că şcoala superioară de la Sf. Sava „a fost organizată sub îndrumarea marelui erudit Constantin Cantacuzino (1679), după un program inspirat din acela al Universităţii din Padova”, unde studiase el însuşi. Se susţine totodată că, prin întemeierea academiilor din Bucureşti şi Iaşi, ,,a luat naştere în cele două ţări un curent filozofic neoaristotelic grecesc, cu elemente bmaniste, dar cu serioase limitări teologice, ortodoxe”, conchizîndu-se că cele două academii ,,au devenit centre ale culturii ele- nice în sud-estul Europei” 45. Ideile exprimă just caracterul şi rolul Aca- demiei de la Sf. Sava; în ce priveşte data înfiinţării, ea nu rezistă unei analize critice a izvoarelor contemporane, de la care trebuia pornit. f) Sinteze ăe istorie a literaturii romîne. I. G. Sbiera consideră că a existat o şcoală care, după încadrarea cu profesori greci ,,s-a dezvoltat cu timpul, mai ales în zilele lui Şerban Cantacuzino (1679—1688) şi ale lui C. Brîncoveanu ... în şcoală înaltă, într-un fel de academie” 46, ceea ce lasă să se înţeleagă un învăţămînt grecesc la Bucureşti, chiar înainte de Şerban, afirmaţie ce rămîne ipoteză fără suport documentar. Cît despre părerea exprimată de E. Iorga în prima sinteză de amploare şi adîncime, am menţionat-o la paragraful privind sintezele despre învăţămînt. G. Pascu se numără printre puţinii cercetători care nu recunosc lui Şerban Cantacuzino iniţiativa fundării academiei bucureştene, susţinînd că ,,la 1689” C. Brîncoveanu „întemeiază o şcoală grecească la Bucureşti” 47, în' timp ce Sextil Puşcariu, indirect, leagă începuturile ei de persoana lui Şerban, fără a preciza în anume ce an din domnia acestuia 48. E. Cartojan, dimpotrivă, susţine că Şerban „a creat la Bucureşti în 1679 o academie,, cum o numesc documentele timpului”.49. Al. Piru se asociază acestei opinii fără rezervă. Un punct de vedere deosebit, mai apropiat de reali- tatea lucrurilor, este formulat în tratatul de Istorie a literaturii romîne- (voi. I, Bucureşti, Edit. Acad. B.P.B., 1964, p. 342), afirmîndu-se că „abia în timpul domniei lui C. Brîncoveanu (după 1692) se reînfiinţează Academia domnească, aşezată acum la Bucureşti”, ceea ce lasă a se înţe- lege însă că se atribuie vechiului colegiu de la Tîrgovişte un caracter net academic, pe care nu l-a avut. 45 Istoria glndirii sociale şi filozofice In Romtnia, Bucureşti, Edit. Acad. R.P.R., 19G1,. p. 41. O dată cu acceptarea organizării şcolii domneşti In 1679 de căile Const. Cantacuzino- se admite, cum rezultă din context, că la acea dată „in fl uutea şcolii se afla Scvastos Kyme- nitis, care... stătuse In fruntea Academiei din Fanar (1671)”, necxistînd Insă nici un Urnei, documentar privind prezenţa lui Sevastos la Bucul eşti în 1679. 46 I. G. Sbiera, Mişcări culturale şi literare la rominii din stingă Dunării in răstimpul de la 1504-1714, Cernăuţi, 1897, p. 4. 47 G. Pascu, Istoria literaturii romîne din sec. XVII, Iaşi, 1922, p. 16; idun, Istoria literaturii romîne din sec. XVIII, I. Cronicarii moldoveni şi munteni, Bucureşti, 1926, p. 6. 48 S. Puşcariu, Istoria literaturii romtne. Epoca veche, ed. a 3-a, Sibiu, 1936, p. 104. • 49 N. Cartojan, Istoria literaturii romtne vechi, III, Bucureşti, 1945, p. 204. D. Muiăiaşu, Istoria literaturii romtne, ed. a 3-a, Bucureşti, 1943, consideră pe Şciban „tnlemeielcr al şcoalei şi susţinător al culturii greceşti din Ţara Romlncască”, şcoala înscmnînd „începutul de glorie al grecismului”. www.dacoromanica.ro 11 ÎNTEMEIEREA ACADEMIEI DOMNEŞTI 1265 g) Monografii şi stadii diverse. Cu privire la geneza Academiei dom- neşti de la Sf. Sava s-au exprimat păreri şi în diverse lucrări, tratînd pro- bleme în tangenţă doar cu instituţia respectivă. Astfel, Iosif Geniile, profesor şi bibliotecar la Sf. Sava (1830—1852), autorul primei lucrări de geografie istorică în romîneşte, afirmă că ,,în centrul Bucureştilor este Colegiul naţional Sf. Sava ..., unde încă la 1688 prinţul Şerban Cantacu- zino făcuse o şcoală publică romînească” 50. Trecînd peste termenul ,,romî- nească”, care ar putea să denumească altă şcoală decît cea grecească de la Sava, observăm că data, care coincide cu apariţia Bibliei, poate fi o simplă conjectură, dar trebuie totuşi semnalată. I. Brezoianu subscrie tot pentru Şerban, fără să stabilească o dată cronologică51, în timp ce Al. N. Yitzu, va- loros profesor al universităţii, acceptă anul 1680, urmînd pe Erbiceanu52. în afară de autorii menţionaţi, mai putem aminti pe G. I. Ioneseu- Gion 60 61 62 63 şi pe mulţi alţii care şi-au exprimat uneori mai dezvoltat, 60 I. Genilie, Geografie istorică, astronomică, naturală şi civilă, Bucureşti, 1835, p. 216; idem, în Almanahul stalului din Prinfipatul a toată Ţara Romînească pe anul 1837, tipărit in Buda, p. 207. 61 I. Brezoianu, Vechile inslilulii ale Romtniei, Bucureşti, 1882, p. 87. în 1866, G. Missait seric tot in favoarea lui Şerban, dar se îndoieşte dacă instituţia fundată este cea de la Sf. Sava (Buletinul instrucţiunii publice, I, Bucureşti, 1866, p. 53). 62 Dr. Al. N. Vitzu, Studiu asupra invăţămlnlului secundar din Romlnia... de Iar anul 1875-76 — 1886-87, Bucureşti, 1888, p. 3. 63 G. I. Ionescu-Gion, Istoria Bucureştilor, Bucureşti, 1899, p. 212. Cităm şi pe uimă- torii : D. Papassoglu, Istoria fondării oraşului Bucureşti, Bucureşti, 1891, p. 48; L. Şăineanu, Istoria filologiei romlne, ed. a 2-a, Bucuicşti, 1895, p. 70; Marele dicţionar geografic, voi. I, Bucureşti, 1898, p. 724; D. Dobre, Eufrosin Poteca Molreanul, Bucureşti, 1899, p. 14 ; G. M. Io- nescu, Influenţa culturii greceşti In Muntenia şi Moldova, cu privire la biserică, şcoală şi socie- tate, Bucureşti, 1900, p. 126, 129; idem, Istoria Mitropoliei Ungrovlahiei, voi. II, Bucuieşti, 1914, p. 146. C. V. Obedeanu, Grecii din Ţara Romînească. . . plnă la 1717, Bucureşti, 1900, p. 984; I. Găvănescul, Istoria pedagogiei, voi. II, Bucureşti, 1903, p. 392; I. Bianu, Din cărţile vechi, în Prinos lui D. A. Sturza, Bucureşti, 1903, p. 188; A. A. C. Sturza, La lerre el la race roumaines... jusqu’ă nos jours, Paris, 1904, p. 367 ; D. Onciul, Din istoria Romtniei, Bucureşti, 1906, p. 47; F. Damă, Bucaresl en 1906, Bucureşti, 1907, p. 525; Eus. Popovici, Istoria bisericească universală, ed. a 2-a, voi. III, trad. din germană de Ath. Mironescu, Bucu- reşti, 1927, p. 256 (curs din 1909); C. C. Ionescu, Rumănisches Schulwesen, „Pădagogisches Magazin”, Heft 417, Langensalza, 1910, p. 18; D. A. Teodoru, Roumanie. Resumi hislorique, în F. Buisson, Dictionnaire de pedagogie, p. 1 797 ; pr. M. Dumitrescu, Istoricul a 40 de bise- rici din Romlnia, voi. IV, Bucureşti, 1915, p. 111—112; I. C. Filitti, Arhiva Gheorghe Gr. Cantacuzino, Bucureşti, 1919; idem, O pagină din istoria medicinii (1784 — 1828), Bucuieşti, 1929, p. 21 (consideră pe Sevastos director din 1679); Virginia Vasiliu, Constantin Brtncoveanu e il Cattolicisimo..., în „Ephemeris Dacoromâna”, III, 1925, Roma, p. 110 ; Ilie Minea, op. cil., 5, 337; Al. Marcu, Un student romln la Pisa şi Paris către 1820 : Simion Marcovici, în „Rev. ist.”, XV, 1929, p. 22; Enciclopedia Minerva, Cluj, 1930, p. 559; I. A. Candrea şi G. Adamescu, Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Romînească", Bucureşti, 1931, p. 1 477 şi 1 601 ; S. Rtli, Metode de instrucţie şi educaţie tn şcolile mănăstireşti şi bisericeşti şi tn academiile domneşti din trecutul rominesc, în „Rev. de pedagogie”, II, caietul III —IV, Cernăuţi, 1932, p. 122 şi 124; G. D. Florescu, op. cit., p. 53 — 54; O. G. Lecca, Dicţionar istoric..., Bucureşti, 1937, p. 97 ; V. Gomoiu, începuturile Invăţămlnlului superior tn Romlnia, extras din „Bul. Inst. de ştiinţe”, 1940, Bucureşti, nr. 6, p. 43 ; L. Predescu, Enciclopedia „Cugetarea", Bucureşti, 1940, p. 768 ; Al. Procopovici, Limpeziri (grecism, fanariotism, romî- nism, lntîietăţi regionale), în Omagiu lui I. Lupaş, Bucureşti, 1943, p. 721 ; I. Lupaş, Istoria romtnilor, ed. a 15-a, Sibiu, 1944, p. 230; N. Albu, Istoria Invăţămlnlului rominesc din Tran- silvania plnă la 1880, Blaj, 1944, p. 111 ; D. Popovici, La lillirature roumaine ă l’ipoque des lumiires, Sibiu, 1945, p. 70 ; G. Macovescu, Gheorghe Lazăr, Bucureşti, 1954, p. 38 ; P. Oprescu, înfiinţarea şi dezvoltarea bibliotecilor publice romtneşti..., în „Studii şi cercetări bibliologice”,. www.dacoromanica.ro 1264 I. IONAŞCU 12 alteori succint, părerea in chestiunea originii Academiei domneşti. De fapt, dacă ne referim la toţi cei care au un punct de vedere în privinţa genezei acestui aşezămînt, observăm că este vorba de numeroase opinii. Spaţiul nu ne îngăduie a ne opri asupra fiecărui autor, deci ne vom limita la o statistică numerică. Două voci izolate consideră că instituţia de la Sf. Sava exista „poate chiar mai înainte de Şerban Cantacuzino”, alte două se pronunţă vag pentru secolul al XVII-lea. Cinci autori, în frunte cu N. Iorga, susţin întemeierea în 1678, unul subscrie pentru răstimpul „1678—1680”, 19 pentru întreaga perioadă de domnie a lui Şerban (1678 — 1688), unul adoptă formula „după 1678”, iar 14 — probabil pentru consi- derentul că domnia efectivă a lui Şerban nu începe decît în 1679 — ple- dează pentru această dată cronologică, pe cînd unul subscrie pentru „în jurul anului 1679”, altul admite două momente, 1679 şi 1690, doi pentru „după 1679”, trei pentru răstimpul 1679—1688, iar 14 pentru anul 1680. Există şi un glas izolat cu formula „pe la 1680”. Un alt autor propune anul 1685, în timp ce unul susţine data 1687, iar altul 1688 ; un altul admite doar o acţiune anterioară lui Brîncoveanu. Constatăm deci că un număr de 66 de autori, împărţiţi în 15 grupe, afirmă că întemeietorul academiei ■este Şerban Cantacuzino, pe cînd patru autori cred în existenţa ei înainte de acesta. Există şi o opinie care se pronunţă pentru paternitatea stolni- cului Cantacuzino. Sînt puţini acei care atribuie lui C. Brîncoveanu întemeierea Acade- miei domneşti, căci, în timp ce pentru Şerban şi fratele său subscriu 66, pentru Brîncoveanu doar 15, patru admiţînd anul 1689, trei „după 1692” sau „între 1692 şi 1695”, trei îmbrăţişînd formula „în jurul anului 1695”, iar cinci pronunţîndu-se pentru toată durata domniei. Sînt şi trei opinii răzleţe, una punînd începuturile la 1749, alta la 1776, iar a treia la 1780, I I (1955), p. 48; V. Costăchel, P. P. Panaitescu şi A. Cazacu, Viaţa feudală IrI Ţara Roml- nească şi Moldova (sec. XIV XVIII), Bucuroşii, Edil. şliinţifică, 1957, p. 535 ; G. I. Moiscscu ş.a., Istoria bisericii romlne, voi. II, Bucureşti, 1957, p. 137 ; Stanciu Sloian, Un aspect at dezvoltării Invăţăminiului rominesc in perioada lui de început. In Din istoria pedagogiei romt- neşti, Bucureşti, 1957, p. 21; Tr. Cliclaru, Gheorghe Lazăr, 1779-1823, In Din istoria peda- gogiei romtneşti, p. 117; pr. M. Branişte, Panoplia dogmatică in edilio princeps, Tirgovişte, 1710, in „Mitropolia Olteniei”, X, 1958, p. 504 (dr. I. Comncn profesor, 1680-1700); B. Tiodorescu, Cultura In cuprinsul Mitropoliei Ungrovlahiei, In „Biserica ortodoxă romină”, LXXVII, 1959, nr. 7-10, p. 853; C. Cihodaru, Contribuţii la istoria dezvoltării Universităţii din Iaşi, Bucu- reşti, 1960, p. 17; N. Stoicescu, Repertoriul bibliografic..., p. 124 şi 294; V. Papacostca, Doi bursieri ai lui Petru cel Mare..., p. 116 şi 118; I. Ionaşcu ş.a., Bucureşti, Pagini de istorie, Bucureşti, 1961, p. 41 ; G. Potra, Şcoala domnească de slovenie de la biserica Sf. Gheorghe Vechi din Bucureşti, In „Glasul bisericii”, XX, Bucureşti, nr. 9 — 10, sept.—oct., 1961, p. 840 — -841 ; C. Măciucă, Dimitrie Cantemir, Bucureşti, Edit. tineretului, 1962, p. 33; G. Bczviconi, Contribuţii la istoria relaţiilor romtno-ruse, p. 120 ; R. Albala, Anlim Ivireanul şi vremea lui. Bucureşti, Edit. tineretului, p. 73; Bucureşti. Ghid, Bucureşti, Edit. Meridiane, 1962, p. 112; Dicţionar enciclopedic romtn, Bucureşti, Edit. politică, 1962, p. 10 ; Virgil Cîndea, Livres ancien- nes en Roumanie d’aprbs Ies fonds de la Bibliothique de l'Academie de R.P.R., Bucureşti, UNESCO, Comission naţionale de la R.P.R. pour l’UNESCO, 1962, p. 5; Maria Marinescu- Himu, Contribuţii la istoricul Invăţăminiului limbii latine tn ţara noastră, In „Studii clasice”, V, 1963, p. 358 ; Dan Berindei, Oraşul Bucureşti, reşedinţă şi capitală a Ţării Romtneşti, 1459 — 1862, Bucureşti, 1963, p. 84 ; N. Mihăileanu, începuturile matematice tn ţara noastră, In „Ana- lele Universităţii Bucureşti”, scria Matematicâ-fizică, an. XI, 1962, nr. 34, apărut In 1964, p. 31, susţine data 1679. www.dacoromanica.ro 13 ÎNTEMEIEREA ACADEMIEI DOMNEŞTI 1265 a căror valabilitate nici nu merită a fi discutată, dovedind lipsa de infor- mare a emitenţilor ei. Am stăruit în întocmirea acestei migăloase statistici a opiniilor cer- cetătorilor din ţară asupra fondatorului academiei şi a momentului înfiin- ţării ei, ca să se poată observa de cititori multitudinea poziţiilor şi a diver- genţelor dintre ele, ceea ce dovedeşte clar că nu s-a efectuat de majorita- tea autorilor un serios examen critic al tuturor izvoarelor, că numai în ultimii ani s-a ajuns la concluzia că nu Şerban Cantacuzino este întemeie- torul ei, ci Brîncoveanu. înainte de a trece la analiza tuturor izvoarelor istorice care ne inte- resează şi ne stau la îndemînă şi a preciza data instituirii învăţămîntului superior în Bucureşti, vom prezenta şi concluziile unor cercetători străini în această problemă, aceasta şi pentru motivul că unele din opiniile celor ce s-au arătat preocupaţi de rezolvarea ei sînt o reflectare a acelor încheieri. în lucrarea lui J. Rizo-Nerulos, Histoire moderne de le Grece, Geneve, 1828, p. 229 şi în alta asupra căreia ne vom opri ceva mai departe, lip- seşte menţiunea existenţei şcolii superioare bucureştene înainte de epoca fanariotă, ea fiind înfăptuirea lui N. Mavrocordat, dar, într-o relatare de prin anul 1843 privind succesiunea cronologică a domnitorilor munteni şi principalele lor relizări, conservată în Arhiva centrală istorică din Lenin- grad (fond. 673, op. 1, dos. 303), se arată că este o fundaţie din 1683 a lui Şerban Cantacuzino. Ch. Dezobry şi Th. Bachelet (Dictionnaire general de biograplue et d’Mstoire ..., ed. a 4-a, Paris, 1873, p. 401, unde se redă nivelul informaţiei din epoca Unirii Principatelor) ştiau că aşezarea Bucu- reşti pînă la 1698 „n’etait qu’un simple village”, deci nici vorbă de o şcoală înaltă. Vestitul elenist E. Legrand (Ephemerides daces, t. II, Paris, 1881) constată că, pînă la apariţia lucrării sale, istoricii romîni n-au putut lămu- ri originea şi sediul primei şcoli greceşti din Bucureşti, în timp ce dînsul consideră că aceasta exista la 1690 că în 1690 „prit le nom d1 Academie princiere”. G. Chassiotis (L’instrucfion publique chez Ies grecs depuis la prise de Constantinople par Ies Turcs jusqu’h nos jours, Paris, 1881, p. 78 şi 80) afirmă că Şerban Cantacuzino înfiinţă la Bucureşti în 1679 (dată susţinută, cum am arătat, şi de mulţi dintre cercetătorii noştri) ,,une autre Academie” (decît aceea din Moldova a lui Vasile Lupu), revenind după o pagină că nu era decît colegiu, care în 1698 „devint une sorte d’aca- demie” şi tocmai în 1818 e cunoscută ,,sous le nom d1 Academie seigneu- riale”. Autorul se contrazice şi contrazice şi pe Legrand, dovedind o insuficientă prelucrare critică a izvoarelor şi bibliografiei folosite. A. Papadopulos Kerameus, în întinsa culegere de izvoare greceşti relative la noi, citată în una din paginile anterioare, susţine că Şerban a înfiinţat cel dintîi „un aşezămînt propriu elinesc împărţit în două secţiuni, cea literară şi cea filozofică, vestitul colegiu din Bucureşti” (p. XII), punct de vedere îmbrăţişat, după,cum am arătat, şi de cei mai mulţi dintre cei ce s-au ocupat la noi de învăţămîntul în evul mediu. Dr. Mario Ruffini (LHnfluenza italiana in Valacchia nelV epoca di Constantin vodă Brîncoveanu (1688—1714), Milano (c. 1932)) afirmă la p. 26 că Academia din BiwwWdaftOhmafciCa ^stolnicului Cantacuzino C. 511 > 1266 I. IONAŞCU 14 în domnia fratelui său Şerban, dar la p. 42 — ocupîndu-se de Ioan Avramie — susţine că acesta a fost „professore dell’Accademia bucarestese fondata dai Brîncoveanu”. L. Gâldi (Les mots (Porigine neo-grecque en roumain ă VSpoque des PJianariotes, Budapesta, 1939, p. 50) nu se îndoieşte cala 1680 Şerban „fonda l’Acad&nie prindere de Saint-Sava â Bucarest”,. aşa cum am văzut că fac şi unii dintre cercetătorii noştri. în lucrarea Un grande erudito romeno a Padova : Lo „Stolnic" Con- stantin Cantacuzino (Bucureşti, 1943), R. Ortiz şi N. Cartojan se ocupă- de organizarea universităţii unde s-a format stolnicul, dar nu vorbesc nimic despre academia bucureşteană, deşi N. Cartojan — după cum am arătat — şi-a exprimat opinia asupra genezei acestei şcoli superioare. Cleobul Tsourkas (Gli şcolari greci di Padova al rinnovamento cultu- rale delVOriente ortodosso, Padova, 1948, p. 23—24) afirmă că stolnicul Cantacuzino a întemeiat Academia din Bucureşti în 1680, pe cînd în altă lucrare, tipărită în acelaşi an la Bucureşti (Les debuts ..., p. 60), susţine spre surprinderea celor ce apreciază contribuţia valoroasă a acestuia la lămurirea conţinutului învăţămîntului superior grecesc de la noi, că şcoala e fundată de Şerban Cantacuzino în 1675. D. B. Economides (Les Scoles grecques en Roumanie jusqu'ă 1821, extras din „L’Helhînisme contemporain”, nr. 2—3, Ath&nes, 1949, p. 10), deşi consideră că toţi cercetătorii romîni şi străini preocupaţi de problema, învăţămîntului superior la noi în evul mediu de cele mai multe ori ajung" la concluzii greşite, nu aduce nimic nou afirmînd că „en 1679 S. Canta- cuzino, prince deVallachie, fonda l’Acaddmie grecque de Bucarest dans le monastere de Saint Savvas”. Bazat numai pe Dionisie Fotino şi pe tipă- ritura Tunusliilor, autorul nici nu putea face un pas înainte în lămurirea chestiunii. în continuarea studiului său („L’Hell6nisme contemporani”, nr. 3, 1950, p. 2), Economides admite — după C. Erbiceanu — că progra- mul de învăţămîntde la Sf. Sava a fost alcătuit în „1708”, cînd de fapt acest aşezămînt aparţine anului 1707. Emanuel Turczynski (Die ăeutsch-griechischen Kulturbeziehungen bis zur Berufung Konig Ottos, Miinchen, 1959, p. 180), în această preţi- oasă sinteză privind influenţa culturii greceşti şi asupra ţărilor romîne admite totuşi: „An der St. Sava-Schule zu Bukarest unterrichteten seit ihrer Griindung im Jahre 1679 durch den Fiirsten Şerban Kantaku- zenos ... ”. Din cele scrise în rîndurile de mai sus, constatăm că în general scri- itorii străini menţionaţi admit pe Şerban Cantacuzino ca patron al Acade- miei de la Sf. Sava, pe cînd unii istorici romîni, mai ales din ultimele două decenii, se pronunţă pentru o fundaţie brîncovenească, bazîndu-se pe o lărgire a informaţiei şi o adîncire a interpretării ei. Ne revine sarcina de a înfăţişa în rîndurile ce urmează dovezile care pledează pentru fixarea anului 1694 ca dată a întemeierii şcolii superioare greceşti de la Sfîntul Sava, nucleul Universităţii înfiinţate la 1864. într-un articol publicat cu trei ani în urmă, autorul său încearcă,, pentru prima oară la noi, să fixeze nu atît momentul întemeierii, cît numele ctitorului „Şcolii domneşti” din Bucureşti, adăugind, pe lîngă ceea ce se cunoştea (actul de fundaţie este pierdut şi deci nu se poate preciza data. www.dacoromanlca.ro * 15 ÎNTEMEIEREA academiei domneşti 1267 fundării ei), o teză nouă, prin care se afirmă că întemek torul înaltului aşeză- mînt de învăţătură este nu Şerban Cantacuzino, cum s-a susţinut de regulă, ci nepotul şi urmaşul acestuia la tron, Constantin Brîncoveanu (1688—1714)54. Printre probele care sînt aduse de autor în favoarea întîietăţii de fondator a lui Brîncoveanu figurează unele cuvîntări ale lui Sevastos Chimenitul, în care acesta se intitulează cu oarecare mîndrie ,,primul director” al înaltei şcoli din Bucureşti şi face un vibrant elogiu domnito- rului pentru meritul de a fi întemeiat „Academia”. Se invocă apoi conţi- nutul scrisorii greceşti din 8 noiembrie 1686, socotită inedită55, deşi în mare măsură traducerea ei a fost publicată, prin care Şerban Cantacuzino se plînge vestitului dascăl Ioan Cariofil56, fost director al Academiei din Constantinopol, apoi mare logofăt al patriarhiei, de lipsa de dascăli valo- roşi în Bucureşti, rugîndu-1 să-i trimită „un dascăl pentru fiul său (even- tual să i-1 dea Dumitrache Cantacuzino pe acela al copiilor săi” )57. într-un studiu apărut în anul 1958, se dau din scrisoarea lui Şerban ştiri despre o molimă de ciumă în Bucureşti, subliniindu-se faptul că domnul i-a mai scris înainte „în privinţa unui pedagog”, şi-l roagă şi pe patriarh să-i găsească unul pentru copiii lui. I s-a mai recomandat de acolo un ,,ăascalos” care a fost în casă la Dumitraşcu vodă Cantacuzino, „pentru copiii acestuia, un cleric, om înţelept şi smerit; dacă este acelaşi, să-l trimită” 58. O altă scrisoare care demonstrează inexistenţa unei şcoli de grad superior la Bucureşti şi în primii ani din domnia lui Brîncoveanu este aceea trimisă din Bucureşti de stolnicul Constantin Cantacuzino aceluiaşi Ioan Cariofil, la 12 mai 1692, în care iarăşi îi semnalează marea lipsă de dascăli „de limbile clasice”, pe care îi cere de la Constantinopol şi din Veneţia, dar nu vine nimeni. Priveşte cu îngrijorare viitorul copiilor săi, rămaşi pe mîna unui dascăl de casă, mediocru şi foarte slab ca pedagog 59. Şi din 64 * 66 67 68 64 V. Papacostea, Doi bursieri ai lui Petru cel Mare la şcolile din Bucureşti, in „Studii”, XIV, 1961, nr. 1, p. 115-121. 55 A fost semnalată pentru prima oară de Nestor Camariano, ca cxisllnd in codicele grecesc Critias-Rally, nr. 974, f. 89 98, din Biblioteca Academiei (Catalogul manuscriselor greceşti, voi. II, Bucureşti, 1940, p. 84), sub următoarea formă rezumată : „Şerban Cantacuzino. . . către Ioan Cariofil, mare logofăt, 8 noiembrie 1686. Cerc urgent un profesor din Constantinopol pentru copilul său”. 66 Cariofil a fost elevul Învăţatului profesor Teorii Coridaleu, care, după cum am aiătal, s-a format In spiritul anliscolastic şi antifeudal al Universităţii din Padova, apoi a trecut In fruntea „Academiei” patriarhiei conslantinopolitanc (1624). Clnd Coridaleu deveni mitiopolit de Arta (1640), la conducerea „Mărci şcoale” ti urmă I. Cariofil, menţionat ca atare şi In anul 1648 (N. Camariano, op. cit., p. 74, ms. 971, scrisoarea nr. 3, f. 9 r, adresată „dascălului” Cariofil). Ulterior ajunse mare retor (1653), mare barlofilax (1662) şi maro logofăt al patriarhiei din Con slanlinopol (1676)şi purtă o întinsă corespondenţă cu domnii romlni şi unii boieri importanţi, că- lătorind deseori in ţările romine şi murind la Bucureşti In 1692, fiind Înhumat la m-rea Radu Vodă (C. Erbiceanu, Efemeridele lui Ioan Cariofil. . ., Bucureşti, 1892, p. 7, traducerea textului gie- cesc; D. Russo, Studii istorice greco romine, I, p. 183 ş.u. ; CI. Tsourkas, Les dibuis. . ., p. 18 19, 32 şi 37; P. S. Năsturel, Contribuia la viaţa lui Ioan Cariofil tn legătură cu biserica romlneasca, In „Mitropolia Olteniei”, X, 1958, nr. 7 8, p. 511 527. 67 V. Papacostea, op. cit., p. 116 17, nota 3. , 68 P. S. Năsturel, op. cit., p. 520. 59 V. Papacostea, op. cit., p. 116, nr. 3; N. Camariano, cu privire la conţinutul acestei scrisori din 12 mai 1692, notează următoarele : „Despre studiile fiilor săi şi lipsa de profesor» de limba latină şi greacă In ţară” (op. cit., p. 88, ms. 974, f. 119, r. v.). www.dacoromanica.ro 1268 I. IONAŞCU 16 această preţioasă scrisoare se dau unele amănunte, care la lectură lasă impresia reproducerii unor pasaje aidoma din text. Astfel, stolnicul ,,îi trimite respectele fiilor săi şi ale profesorului lor, un om care are multă grijă de ei şi se străduieşte a le face mintea mai subţire, pentru ca să poată pătrunde o învăţătură mai ridicată. îi învaţă acum logica; el ar vrea să înveţe gramatica o sută de ani”. Se plînge mai apoi că nu are profesori pentru ei, care să-i înveţe ceva latină; în această privinţă „nişte prieteni de-ai săi de la Veneţia i-au scris că vor sosi acolo la Bucureşti doi profesori foarte pric puţi în ale latinei şi elinei, numai că nu s-au arătat încă ; poate din pricina întîmplărilor nu se pot mişca cum vor” G0. Din modul cum ni se redă cuprinsul scrisorii stolnicului de către cel care o semnalează în 1958 reiese că dascălul de greceşte pe care îl avea la copii era priceput în neogreacă, cunoştea nesatisfăcător greaca clasică ; era dispus — la niveM de învăţătură pe care îl avea — să predea numai gramatică (aceasta e do fapt o deficienţă întîlnită şi la unii dascăli greci de la Sf. Sava în secolul al XVIII-lca), abia începuse să treacă la logică, deci un fel de învăţător limitat la cunoştinţe elementare, nu un profesor învăţat, cu larg orizont filozofic, folosind cu siguranţă enciclopedică filozofia neoaristotelică, pe care stol- nicul o receptase la Padova înainte cu 25 de ani de la profesori reputaţi. în articolul amintit nu se învederează că autorul a fixat o dată pentru întemeierea aşezămîntului de la Sf. Sava. însă într-un repertoriu de monumente bucureştene în care este citată lucrarea în manuscris a lui V. Papacostea (Învăţămîntul în ţările romîne în perioada influenţei greceşti şi a domniilor fanariote (1600 —1821)* 61, se afirmă într-un loc că la Sf. Sava „a funcţionat prima şcoală superioară din Bucureşti, înfiin- ţată la 1695 de Constantin Brîncoveanu”, fapt care în altă parte a lucrării este în întregime negat, atribuindu-se întemeierea lui Şerban Canta- cuzino 62. Nu putem şti data pe care autorul menţionat a stabilit-o ca început de activitate a Academiei domneşti fundate de Brîncoveanu la mănăstirea Sf. Sava, avem însă o indicaţie în recenta sinteză ştiinţifică a istoriei poporului nostru, care în legătură cu problema de care ne ocupăm cuprinde următoarele rînduri: „Dar adevărata ctitorie a şcolii domneşti — numită şi Academia de la Sf. Sava — nu-i revine acestui domnitor Şerban, ci urmaşului său, Constantin Brîncoveanu, ea plasîndu-se în preajma anului 1695 ”63. 00 P. S. Năsturel, Contribuţii..., p. 522. 61 în articolul analizat, Papacostea îşi citează lucrarea astfel : Istoria invăfămlnlului in ţările romlne in epoca ortnduirii feudale. Ţara Rominească, sec. XVII, lucrare auxiliară la tra- tatul de Istorie a Romtniei, Bucureşti, 1958. După cum se vede, între cele două titluri este o deosebire apreciabilă. 62 N. Sloiccscu, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucureşti, Bucureşti, Edit. Acad. R.P.R., 1961, p. 294. In prima parte a lucrării, autorul nu se arată convins de argu- mentele aduse de Papacostea In favoarea lui Brîncoveanu şi, fără să sesizeze contradicţia, scrie „...în timpul domniei lui Şerban Gantacuzino, după părerea lui V. Papacostea în aceea a lui Brîncoveanu — s-a deschis « Academia » grecească de la Sf. Sava” (ibidem, p, 124). 63 Istoria Romtniei, voi. III (începutul secolului al XVII-lea — mijlocul secolului al XlX-lca), Bucureşti, Edit. Acad. R.P.R., 1964, p. 263. S-au folosii în tratat concluziile manu- scrisului lucrării lui Papacostea. www.dacoromanica.ro 17 ÎNTEMEIEREA ACADEMIEI DOMNEŞTI 1269 înainte de a încerca să aducem o formulare care să exprime în • privinţa cronologizării evenimentului o delimitare mai precisă, consta- tăm că acei care au considerat Academia din Bucureşti o realizare a lui Şerban Cantacuzino nu s-au gîndit la o comparaţie între prefeţele cărţilor tipărite sub Brîncoveanu. Analiza comparativă le-ar fi demonstrat că în nici una din tipăriturile din vremea lui Şerban Cantacuzino 64 nu se face vreo aserţiune că acesta ar fi întemeiat vreo şcoală, pe cînd în cărţi tipă- rite în domnia lui Brîncoveanu se afirmă răspicat că domnul a întemeiat aşezăminte de învăţătură. în prefaţa dedicatorie da Gramatica slavonească (Snagov, 1697), Antim Ivireanul se adresează lui Brîncoveanu : ,,..Ai întemeiat şi şcoală pentru învăţătura (îndreptarea) limbii slavoneşti pentru copiii de vîrstă fragedă” 65. în Liturghierul grec şi arab (Snagov, 1701), patriarhul Atanasie Dabbas al Antiohiei se adresează cu mulţumiri către domnul Ţării Bomîneşti, care înfrumuseţează ţara ,,cu clădiri şi zidiri... în special cu colegii (eppovTtaT^pta) şi scoale de deosebite ştiinţe şi învăţături, zic eu scoale greceşti, slavoneşti şi locale (romîneşti)” 86. în Mărturisirea credinţei ortodoxe, ediţie grecească (Snagov, 1699), . găsim o epigramă adresată domnitorului, scrisă de Sevastos Chime- nitul din Trapezunt, „profesorul de ştiinţe al Şcolii domneşti din Bucureşti”, apoi trei epigrame greceşti semnate de „elevii Academiei domneşti din Bucureştii Ungrovlahiei” şi alte trei iscălite de „elevii celor două şcoale din Ianina” 67. Dovezile se pot înmulţi, dar credem că cele prezentate sînt suficiente pentru a fundamenta argumentarea tezei noastre, că Brîncoveanu este întemeietorul învăţămîntului de cel mai înalt grad în Bucureşti. în decembrie 1683, învăţaţii călugări şi dascăli greci68 din Chefa- lonia, Sofronie şi Ioanichie Lihudi, doctori ai Universităţii din Padova, în drum spre Moscova — unde aveau să organizeze prima Academie slavo-greco-latină (1687) —, au trecut prin Bucureşti. Şerban Cantacuzino tocmai revenea din expediţia militară împotriva Yienei, unde în tabără turcească fiind, susţinuse tainic din toate puterile pe imperiali. în ziua M SInt şase la număr ieşite clin teascurile muntenc (Cheia înţelesului, 1678; Molitvelnicul, 1680; Liturghia, 1680; Evanghelia, 1682; Apostolul, 1683, şi Biblia, 1688. La acestea este de adăugat şi Slujba Sf. Sergiu şi Bach, 1683, tipărită la Iaşi, în a cărei prefaţă se lămuuşte motivul care l-a Îndemnat pe Şerban Cantacuzino să dea ca hram al mănăstirii Cotroccni din Bucureşti numele acestor martiri (I. Bianu şi N. Hodoş, Bibliografia romtnească veche, I, p. 217 şi urm.), în ultima vreme, prefeţele acestor tipărituri, în special a Bibliei, au preoiupat pe V. Cândca (Semnificafia politică a unui act de cultură feudală, în „Studii”, XVI, 1963, nr. 3, p. 651—671) şi de nicăieri nu rezultă că Şerban ar fi iniţiat organizarea unui Invăţămînt superior la Bucu- reşti. 85 I. Bianu şi N. Hodoş, op. cit., p. 352 — 354. D. P. Bogdan (Cărţi ruseşti In Ţara Roml- nească sub Const. Brîncoveanu, în B.O.R., LXXIV, 1956, nr. 6 — 7, p. 556) traduce „ai Întocmit şcoală întru învăţarea limbii slave pentru copiii de vîrstă fragedă”. 88 I. Bianu şi N. Hodoş, op. cit., p. 426 şi 428; cf. şi Dan Simonescu, Cărţi arabe tipărite de romtni in secolul al XVIII-lea, în B.O.R., LXXXII, 1964, nr. 5-6, p. 524-561. 87 I. Bianu şi N. Hodoş, op. cit., p. 379 — 380. 88 G. Bczviconi, Contribuţii la istoria relaţiilor romtno-ruse (din cele mai vechi timpuri ptnă la mijlocul secolului al XlX-lea, Bucureşti, 1962, p. 1C6, nr. 2), presupune nefundat că la revizuirea traducerii Bibliei au putut să ia parte şi fraţii „Lihuda,... cărturari şi diplomaţi ruşi”. Putem oare afirma că Sevastos Chimenitul a fost up cărturar romîn? www.dacoromanica.ro 1270 I. IONAŞCU 18 de 23 decembrie, Sofronie rosti, cu prilejul evenimentului, un discurs retoric plin de elogii exagerate la adresa domnitorului, de ale cărui fapte se bucură istoria, înregistrîndu-le; aritmetica care n-are atîtea numere ca ,,să numere măririle tale” ; apoi muzica, care cîntă numele său; astro- logia, care îl socoate un luceafăr etc. 89. Nu spune însă nici un cuvînt despre şcoala ce ar fi fundat, lucru care este de necrezut că un dascăl grec, sen- sibil la orice acţiune de sprijinire a influenţei culturii greceşti în lume, ar fi putut să-l treacă cu vederea. N-a subliniat existenţa ei fiindcă nu exista la acea dată. Nici cronicarii munteni din vremea lui Şerban Cantacuzino, în descrierea domniei acestuia, nu spun o vorbă în legătură cu şcoala dom- nească, pe cînd Eadu Greceanu, cronicarul lui Brîncoveanu, afirmă în chip limpede în predoslovia cronicii Şi scoale âe învăţături elineşti şi sloveneşti măriia-ta ai făcut” * 70. Şi în cronica lui Eadu Popescu (Istoriile domnilor Ţării Bomîneşti, ed. C. Grecescu, Bucureşti, 1963, p. 206), cu refe- rire la realizările lui Brîncoveanu găsim menţiunea : ,,Făcut-au şi pe stăi Sava, mînăstire şi case de şcoală aici în Bucureşti". Cercetînd cu toată atenţia cuvenită publicaţiile la îndemînă în legă- tură cu Sevastos Chimenitul, primul profesor şi director al Academiei domneşti din Bucureşti, găsim semnalate, printre manuscrisele omiletice şi encomiastice rămase de la el, o cuvîntare la învierea Domnului „scrisă în anul 1693 de Sevastos şi s-a rostit de Constantin, fratele armaşului” 71. între hîrtiile semnalate de A. Papadopol-Kerameus ca făcînd parte din corespondenţa lui Sevastos, figurează şi scrisoarea pe care acesta o adre- sează din Bucureşti, la 20 ianuarie 1695, lui Calinic, patriarhul Costanti- nopolului72, dovadă că în iarna 1694—1695 reputatul profesor se afla la Bucureşti şi că înalta şcoală domnească funcţiona la Sf. Sava din toamna lui 1694. Admitem data 1694 ca început al Academiei bucureştene, ctitorită de Brîncoveanu şi sub influenţa îndemnurilor marelui cărturar Constantin Cantacuzino stolnicul, căruia poate să i se alăture prin adîncimea şi soli- ditatea concepţiei istorice numai vestitul învăţat moldovean Dimitrie Cantemir, sprijinindu-ne printre altele şi pe faptul că în anul 1695, unul din elevii lui Sevastos rosteşte o cuvîntare în greceşte la naşterea Domnului, •• Hurmuzaki - A. P. Kcrameus, Documente, XIII, 1909, p. XI, 195 — 198. 70 Cronicari munteni, ed. M. Gregorian, voi. II, Bucureşti, Edit. pentru literatură, 1961, p. 10. 71 E. Ilurmuzaki, Documente..., voi. XIII. Texte greceşti privitoare la istoria roml- nească, culese şi publicate de A. Papadopulos-Kerameus, Bucureşti, 1909, p. 23, nr. 86 ; cf. şi traducerea romincască a acestui volum, de G. Murnu şi C. Litzica, Bucureşti, 1914, p. 26. în 1695, învierea s-a serbat la 24 martie. La această vreme, mare armaş era Ccmica Ştirbei. 72 Hurmuzaki-Kcrameus, op. cit., p. XXV, nr. 25. în iulie 1689, Calinic reproşa lui Hrisant Notara de tonul unei misive scrise, atrăgindu-i atenţia că ar putea primi o reprimare ; binccuvintcază pe boierul Pirvu Cantacuzino, despre care ştim că „a fost dat cu totul la învăţă- tura limbii şi la carte turcească” (Mihai Cantacuzino, Genealogia Canlacuzinilor, ed. N. Iorga, p. 111), ceea ce demonstrează că a trăit şi a Învăţat Ia Constantinopol. Dacă Sevastos s-ar fi aflat In Ţara Rominească, desigur n-ar fi omis să-l menţioneze. www.dacoromanica.ro 19 ÎNTEMEIEREA ACADEMIEI DOMNEŞTI 1271 vodă fiind de faţă. Altele se produc în anul 1696 73. Acestea erau redactate de ilustrul lor dascăl, dar nu încape nici o îndoială ca ele nu puteau fi exprimate liber în prezenţa lui Brîncoveanu, un perfect cunoscător al limbii greceşti74, decît de şcolari care făcuseră asemenea exerciţii reto- rice în această limbă măcar un an de zile. Obiceiul ca profesorii împreună cu elevii lor de la şcolile domneşti să se prezinte la curte de naşterea Domnului şi de Anul nou şi să ţină domnitorului discursuri laudative este menţionat şi de Constantin Daponte, unul din elevii de la Sf. Sava pe la 1732, referindu-se la anul 1739, ziua a treia de Crăciun. Acesta afirmă că felicitările şi mulţumirile adresate ,,în greacă, latină şi în ro- mînă” au fost răsplătite cu îmbelşugate daruri băneşti de Constantin vodă Mavrocordat75 76. în romîneşte cuvîntau cei de la şcoala slavo-romînă de la Sf. Gheorghe Vechi, în greceşte şi latineşte cei de la Sf. Sava, ceea ce ar fi o indicaţie că aici se predau lecţiile şi în această limbă, dar ar putea fi vorba şi de elogii pronunţate de profesori care cunoşteau şi această limbă. C. Brîncoveanu a înţeles nevoia înfiinţării în 1694 a unei şcoli dom- neşti, în care tineretul aristocratic să-şi desăvîrşească cunoştinţele, frecven- tînd „înalte cursuri de epistimii (ştiinţe) pe greceşte”. Totodată însă a trebuit să dispună şi tipărirea de cărţi atît pentru elevii de la Sf. Sava, cît şi pentru toţi cei ce înţelegeau ştiinţa numai în limba grecească, aşa explicîndu-se numărul mare de tipărituri (32) pentru acea vreme în greceşte scoase din tiparniţele de la Bucureşti, Snagov, Buzău, Brîmnic şi Tîrgovişte, în anii 1690—1713. Nu încape îndoială că întemeierea şcolii înalte de limbă greacă este rezultatul influenţei pe care stolnicul Constantin Cantacuzino a exercitat-o asupra lui Brîncoveanu, în organizarea ei luîn- du -se ca model planul de studii de la Padova, însă nu-i mai puţin ade- vărat că la fundarea înaltei şcoli, domnitorul a fost împins şi de conside- rente politice, înţelegînd să-şi întărească domnia şi prin asemenea acţiuni culturale de prestigiu. Argumentele prezentate se opun categoric tezei aproape unanim admise în istoriografia romînă şi în cea de peste hotare, cum că Academia domnească de la Sf. Sava din Bucureşti ar fi ctitoria lui Şerban Canta- cuzino, stabilind în mod peremptoriu că această instituţie este una din importantele realizări culturale ale lui Constantin Brîncoveanu în prima parte a domniei lui, şi anume din anul 1694. Numărăm deci în fond 270 de ani de la instituirea învăţămîntului superior în Bucureşti. 73 Este Şerban, fiul marelui vistier Şerban Greccanu (Hurmuzaki, Documente, t. XIII, p. 240 — 243, nr. 6). Acelaşi vorbeşte la 5 iulie 1696 (C. Litzica, Catalogul manuscriptelor greceşti, Bucureşti, 1909, p. 314, nr. 618 (179/5)). în acest manuscris, care cuprinde tiaducerca lui Sevastos In aplâ a lucrării lui Aristotel Despre virtuţi şi vicii, se găsesc Însemnări In greacă modernă din acelaşi an, ale altui cunoscut elev, Matei Creţulescu (p. 315). ■ 74 într -un raport adresat lui Eugeniu de Savoia, la 6 august 1708, se spune că Brinco- veanu „si spiegă con chiara voce in lingua greca” (E. Hurmuzaki, Documente, VI, p. 69). 76 C. Daponte, Ephimirides daces, traduse de Lcgrand, voi. II, Paris, 1881, p. 416. Bugetul şcoalelor din 1741, apropiat de data relatării lui Daponte, prevede la Bucureşti „un dascăl ce Învaţă la italienească”, nu la latină (Arh. St. Buc., ms. 139, f. 175). Despre vizita la curtea lui Vasile Lupu a elevilor de la Trei Ierarhi in sărbători şi recitarea de engomioane in latineşte in faţa domnitorului notează şi Bandini (V. A. Urechia, Codex Bandinus, in „An. Acad. Rom.”, 1893 — 1894, Bucureşti, 1895, p. 319). www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro DEZVOLTAREA UNIVERSITĂŢII DIN BUCUREŞTI DE LA ÎNFIINŢAREA EI ŞI PÎNĂ LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL (1864—1918) * DE CONSTANTIN N. VELICHI La 4/16 iulie 1864, Alexandru Ion Cuza, pe baza raportului ce i se prezentase cu o zi înainte de D. Bolintineanu, ministrul cultelor şi al instrucţiunii publice, semna decretul prin care se hotăra înfiinţarea Universităţii din Bucureşti. Crearea acestei înalte instituţii de învăţămînt superior răspundea unor cerinţe obiective, cărora statul naţional burghez trebuia să le facă faţă. Ea trebuia să pregătească acele cadre cu calificare superioară nece- sare administraţiei, justiţiei, culturii şi dezvoltării economiei naţionale. La înfiinţarea Universităţii din Bucureşti au contribuit mulţi fruntaşi ai vieţii noastre cultural-politice, luptători pentru unire şi participanţi activi la revoluţia de la 1848. Potrivit decretului lui Alexandru Ion Cuza, Universitatea din Bucu- reşti a luat fiinţă prin reunirea celor trei facultăţi existente pînă atunci în mod independent una de alta — facultăţile de drept, litere şi filozofie şi ştiinţe. Legea asupra instrucţiunii publice, promulgată la 25 noiembrie 1864, pe lîngă alte precizări în legătură cu organizarea noii universităţi (relative la organele de conducere, necesitatea elaborării unor regulamente speciale pentru fiecare facultate etc.), prevedea şi înfiinţarea unei facul- tăţi de medicină. Aceasta a luat fiinţă în anul 1869 prin transformarea vechii Şcoli naţionale de medicină şi farmacie, condusă de dr. Carol Davila. în sfîrşit, în anul 1884 s-a adăugat şi Facultatea de teologie. Cele cinci facultăţi ale Universităţii din Bucureşti au funcţionat pe baza legii din 1864 şi a regulamentelor elaborate cu începere din anul * Acest articol a fost redactat pe baza unui material cules atlt de subcolcctivul pe care -am condus şi care a lucrat la istoria acestei universităţi, cit şi de mine personal. studii”, tomul i7, nr. #. P. 1278 "WWW.flaţnffîm'am'ca. ro 1274 C. VELICHI 2 1866, modificate apoi de cîteva ori pînă la sfîrşitul perioadei de care ne ocupăm. Deoarece constituţia din 1866 prevedea întocmirea unei legi speciale a învăţămîntului public, întîlnim numeroase proiecte care tindeau să modifice în parte legea din 1861. Aşa au fost acelea prezentate de I. Strat (1866), Al. Creţescu (1869), P. P. Carp (1870), Chr. Teii (1872), Titu Maio- rescu (1876), Gh. Chiţu (1877 şi 1883), V. Conta (1880), P.S. Aurelian (1883), D.A. Sturza (1886) ş.a. Mai toate aceste proiecte, deşi cuprindeau şi elemente pozitive, urmăreau o subordonare mai mare a universităţii faţă de ministrul instrucţiunii. Foarte multe se referă în mod special la numirea cadrelor didactice, unele atacînd direct principiul inamovibi- lităţii profesorilor titulari şi căutînd să îngrădească acea parţială auto- nomie a universităţii, acordată acesteia de legea din 1864. Dintre toate aceste proiecte, singurul care a devenit lege a fost acela al lui Spiru Haret. Ţinînd seamă de noile cerinţe ale învăţămîntului superior, folosind multe părţi bune ale proiectului lui P. Poni, Haret a alcătuit un anteproiect al legii, care a fost larg discutat atît în universităţi cît şi în presă. îmbună- tăţit de o comisie condusă de C. Dimitrescu-Iaşi, el a fost prezentat par- lamentului, devenind lege în martie 1898. Legea limita atotputernicia ministrului prin crearea Senatului universitar, ce rezolva cele mai importante probleme ale procesului de învăţămînt. Prevăzînd norme pentru recrutarea unui corp didactic cît mai bine pregătit, lărgind învăţă- mîntul practic, stabilind obligaţiile studenţilor în ceea ce priveşte cursurile ce urmau să fie audiate şi examenele ce trebuiau date în anumite sesiuni, înfiinţînd Seminarul pedagogic pentru pregătirea viitorilor profesori ai învăţămîntului mediu şi deschizînd perspective muncii ştiinţifice, legea lui Spiru Haret a constituit un serios pas înainte în dezvoltarea învă- ţămîntului superior în general şi a Universităţii din Bucureşti în special. Presa muncitorească a vremii, care a criticat totdeauna părţile negative ale învăţămîntului de toate gradele din ţara noastră, sublinia lărgimea de vederi a noii legi, căreia, cu unele excepţii, îi avea de adus „numai laude” L Pe baza aceleiaşi legi s-au elaborat apoi noi regulamente pentru cele mai multe dintre facultăţile universităţii. Legea lui Spiru Haret a rămas în vigoare pînă în anul 1912. încer- carea de modificare făcută în 1907 de către guvernul conservator, frac- ţiunea takistă, prin proiectul lui C. Dissescu, care încerca să micşoreze acea autonomie de care se bucura universitatea şi să acorde ministrului dreptul de a numi pe profesori doar după aprecierea personală, s-a lovit de protestul cel mai energic. Memoriul semnat de rectorul universităţii, C. Dimitrescu-Iaşi, şi de peste 50 de profesori, între care găsim numele celor mai de seamă figuri ale ştiinţei romîneşti: Victor Babeş, Gh. Mari- nescu, I. Cantacuzino, David Emmanuel, G. Ţiţeica, D. N. Voinov ş.a., arăta că, în cazul în care proiectul va fi pus în discuţia parlamentului, se va recurge la grevă. într-adevăr, Senatul universitar a luat această hotărîre la 14 februarie 1907. La ea s-au solidarizat nu numai cadrele didactice de la Universitatea din Iaşi, ci şi cea mai mare parte a studenţimii. Această mişcare a fost salutată şi susţinută de toate cercurile progresiste, 1 „Lumea nouă” din 27 ianuarie şi 28 februarie 189 8. www.dacoromanica.ro 3 UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI PINA LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL 1275 şi în special de ziarul „Romînia muncitoare” 2, care arăta că proiectul ştirbea „drepturile de libertate cîştigate de universităţi prin legea lui Haret din 1897/1898”. Aceeaşi rezistenţă din partea universităţii s-a produs şi faţă de încercarea de modificare din 1910. Legea lui Haret a fost modificată parţial abia în 1912 prin proiectul lui C.C. Arion. Acesta a fost alcătuit însă tocmai pe baza propunerilor facultăţilor, cu colaborarea profesorilor I. Bogdan, V. Babeş, D. Voinov ş. a. Noua lege, care lărgea şi mai mult autonomia universitară şi prin care se înfiinţau noi catedre a rămas în vigoare pînă în anul 1932. Organizarea fiecărei facultăţi, adăugarea unor noi discipline, împăr- ţirea în secţii, programele de cursuri şi examenele anuale, de licenţă sau de doctorat etc. s-au făcut pe baza unor regulamente. Modificarea lor la mici intervale de timp arată un ritm de dezvoltare destul de rapid pentru cele mai multe din facultăţi. Numărul disciplinelor creştea mereu, observîndu-se un intens proces de specializare. Foarte grăitor este faptul că de la obţinerea independenţei noastre de stat (1878) şi pînă la finele secolului, adică într-o perioadă de circa 20 de ani, numărul cadrelor didac- tice de la Universitatea din Bucureşti s-a dublat (de la 40 la 80). Astfel la Facultatea de drept, care a funcţionat timp de peste două decenii cu cursurile prevăzute în regulamentul din 1866, apar noi discipline, şi, din 1897, numărul acestora şi mai ales al cadrelor didactice creşte repede. în anul universitar 1900—1901 facultatea avea zece catedre. Pînă în 1910 s-au mai adăugat istoria dreptului public şi istoria dreptului bizantin în legătură cu vechiul drept romînesc. în 1907 au început şi cursurile pentru doctorat. Creşterea numărului de studenţi şi progresul ştiinţelor juridice a dus la dublarea unor catedre sau conferinţe la mate- riile de bază, ca şi la programarea unor cursuri libere. Războiul a împiedicat punerea în aplicare a proiectului de reorganizare a facultăţii, dezbătut în consiliile profesorale din anii 1915—1916, şi prin care se prevedea nu numai introducerea unor materii noi, ci şi prelungirea studiilor cu încă un an (al patrulea), consacrat mai ales aprofundării şi specializării. Facultatea de ştiinţe s-a împărţit încă din anul 1865 în două secţii (fizico-matematici şi fizico-naturale), acordînd după 1880 trei feluri de licenţe (matematici, şt. fizice şi şt. naturale) şi trecînd din 1889 la trei secţii. Catedrele s-au înmulţit, fie prin scindarea celor vechi (de ex. cele de fizică, chimie ş.a.), fie prin adăugarea altora noi (fizică moleculară, chimie agricolă — 1905 — chimie tehnologică, mecanică ş. a.) şi a unor cursuri libere (hidrologie, agrologie, ecuaţii integrale ş.a.). Prin regu- lamentul din 1912 s-a adăugat al patrulea an de studii la secţia de ştiinţe naturale. Se organizează laboratoare (botanică, chimie organică ş.a. în total şapte pînă în 1895) şi institute pentru munca de cercetare (botanică, chimie, fiziologie, geologie ş.a.). în 1914 apar alte două secţii noi ale facultăţii, de electrotehnică şi de chimie industrială. în acest an existau 21 de catedre şi numeroase seminarii. Numărul lor a crescut în anii 1915—1917 cînd * * Vezi In special articolul Trăiască Universitatea, in „Romlnia muncitoare” din 18 — 25 februarie 1907. www.dacoromanica.ro 1276 C. VELICHI 4 au avut loc alte scindări (de ex. catedra de zoologie s-a desprins de cea. de morfologie generală), transformări sau înfiinţări de catedre noi. Cele patru discipline ale vechii Şcoli superioare de litere, transfor- mată în Facultatea de litere şi filozofie, s-au dublat prin legea din 1864,. înfiinţîndu-se noi cursuri de literatură şi, mai ales, de filozofie. Din 1874 se adaugă cursuri libere de filologie comparată, arheologie şi psihologie, transformate apoi, cu mici modificări, în 1877, în catedre. încă din 1865, numărul anilor de studii a crescut de la doi ani la trei. Prin regulamentul din 1888, facultatea se împărţea în două secţii: filozofică-istorică şi isto- rică-filologică, ambele cu cursuri comune şi speciale. Dezvoltarea facultăţii a necesitat însă numai după trei ani elaborarea unui nou regulament (1891), potrivit căruia se creau trei secţii: filozofică, istorică şi filologică. în 1895, facultatea avea 14 cadre didactice, iar ca forme de învăţămînt practic, două seminare : de istorie antică şi epigrafie şi de limbi slave. Adăugarea unor noi discipline şi bifurcarea altora au impus noi norme organizatorice, în 1897, noul regulament — de astă dată comun pentru facultăţile similare ale celor două universităţi din ţară — prevedea predarea a 23 de disci- pline, numărul anilor de studii crescînd la patru. Acelaşi ritm rapid de dezvoltare făcea ca în primii ani ai secolului nostru facultatea să aibă patru secţii şi anume : filozofie, filologie clasică, filologie modernă şi istorie. Întrel911şi 1913 se creează alte patru catedre noi: istoria artelor, studiibi- zantine, arheologie (separată de alte discipline), limba şi literatura italiană şi noi seminare. Creşterea numărului disciplinelor şi al cadrelor didactice arată într-adevăr o dezvoltare puternică a acestei facultăţi. Facultatea de medicină a început să funcţioneze din 1869 numai cu primii doi ani, în care se predau abia şapte discipline. Dacă pînă în 1884 dezvoltarea studiilor medicale s-a făcut într-un ritm mai lent, din cauza lipsei cadrelor didactice şi mai ales a dificultăţilor bugetare, după această dată constatăm o sporire a numărului de catedre, laboratoare şi institute, în 1895, facultatea avea 23 de profesori (în afară de personalul didactic auxiliar), şase laboratoare, zece clinici ş.a., toate acestea fiind însă insu- ficiente pentru necesităţile existente. O nouă etapă în dezvoltarea acestei facultăţi începe din anul 1908, cînd se introduce al şaselea an de studiu. Pînă în 1914, facultatea de medicină cunoaşte o importantă creştere, func- ţionînd în acest an (1914—1915) cu 34 de catedre, 17 laboratoare, 13 clinici şi două institute ce-şi dobîndiseră un mare prestigiu peste hotare. Pregătirea studenţilor Universităţii din Bucureşti a fost ajutată şi de unele instituţii anexă. Aşa au fost Şcoala normală superioară înfiinţată în 1880 şi desfiinţată în 1898 prin legea Haret, care a creat în locul ei Semi- narul pedagogic universitar. Ambele instituţii completau atît pregătirea pedagogică teoretică a studenţilor de la Facultăţile de ştiinţe şi litere, cît şi pe cea practică, de care aveau nevoie ca profesori în învăţămîntul secundar. Cadrele de predare de la aceste două instituţii s-au recrutat în cea mai mare parte din rîndul profesorilor universităţii. Un mare rol au jucat în pregătirea studenţilor Facultăţii de ştiinţe Grădina Botanică, care a trecut din anul 1874 în patrimoniul acesteia, Muzeul de ştiinţe naturale, organizat de Gr. Ştefănescu (mai tîrziu Muzeul www.dacoromanica.ro 5 UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI PINA LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL 1277 Antipa), Şcoala de aplicaţie pentru pregătirea de ingineri, arhitecţi, silvi- cultori ş.a. (cu o existenţă efemeră) şi mai ales Observatorul astronomic. Tot în clădirea universităţii au funcţionat multă vreme Muzeul de Antichităţi şi Biblioteca Centrală. Cel dinţii avea în 1864 patru secţii, la care s-au adăugat în 1875 altele patru noi, posedînd obiecte şi colecţii de mare valoare. Din 1881, cînd la conducerea sa vine Gr. Tocilescu, muzeul se transformă într-o instituţie ştiinţifică organizînd o serie de săpături arheologice. După 1909 muzeul s-a organizat ca o instituţie separată. Biblioteca Centrală poseda în 1864 peste 27 000 de volume şi 300 de manuscrise. Mai tîrziu au început să ia fiinţă biblioteci pe lîngă catedre şi seminarii, unele dintre ele transformîndu-se apoi în biblioteci ale facultă- ţilor. în 1892 Biblioteca Centrală s-a mutat din clădirea universităţii şi a fost curînd încorporată Bibliotecii Academiei Bomîne. Lipsa unei biblioteci a universităţii a fost suplinită în parte prin biblioteca fundaţiei care a purtat numele lui Carol I, deşi o serie de instituţii şi persoane particulare au oferit donaţii, care au depăşit-o pe aceea a iniţiatorului. Deschisă în martie 1895, biblioteca avea în 1915 circa 24 000 de volume şi primea numai din străinătate 118 periodice. în general, organizarea Universităţii din Bucureşti a avut ca model, după cum afirma G. Costaforu, primul său rector, universităţile din Franţa, pentru ca studenţii sau absolvenţii să-şi poată continua şi perfecţiona studiile în această ţară. De altfel, imensa majoritate a bursierilor în străi- nătate şi care au venit apoi ca profesori la facultăţile noastre şi-au făcut studiile la Paris, universitatea de aici avînd aceleaşi facultăţi ca şi cea de la Bucureşti (cu excepţia Şcolii superioare de farmacie, care la noi a devenit facultate abia după primul război mondial). Spre finele secolului al XlX-lea şi la începutul secolului nostru găsim printre profesorii Univer- sităţii din Bucureşti mai mulţi tineri care îşi luaseră doctoratul în Germania (V. Pârvan, G. G. Longinescu ş.a.). De asemenea, în aceeaşi vreme se vede la noi şi o uşoară influenţă a învăţămîntului superior german 3. Fără îndoială, dezvoltarea Universităţii din Bucureşti n-a fost lipsită de greutăţi. Regimul burghezo-moşieresc a sprijinit învăţămîntul numai în măsura în care era necesar intereselor claselor dominante. De aici şi lupta profesorilor universitari pentru lărgirea bazei sale materiale. Astfel, în 1864, cînd a luat fiinţ ă universitatea, clădirea destinată ei era aproape gata. Inaugurată în 1869, ea ar fi fost, la acel stadiu de dezvol- tare al ei, cu totul suficientă pentru toate facultăţile. Foarte curînd însă au fost găzduite aici numeroase instituţii, ca Şcoala de belle-arte, Pinacoteca, Senatul ş.a. în 1889, cei 300 de studenţi şi peste 70 de profesori puteau folosi doar şapte săli, deşi necesităţile erau de peste două ori mai mari. Facultatea de medicină nu dispunea decît de o singură sală de curs, labo- ratoarele ei, ca şi multe din cele ale Facultăţii de ştiinţe, fiind răspîndite în tot oraşul. Dacă pentru prima facultate situaţia s-a remediat parţial în 1896 şi apoi total în 1903, prin construirea localului în care se află şi astăzi, j»entru toate celelalte facultăţi — în afară de teologie, care a dispus 3 Ion Bogdan. Reorganizarea facullufilor de litere, în „Convorbiri lilcrarc”, XXX, 1896, p. 649 650. www.dacoromanica.ro 1278 C VELICHI & pentru internatul său de diferite alte clădiri — problema spaţiului a fost rezolvată abia după primul război mondial. De asemenea, subvenţiile bugetare, mai ales pentru materiale şi laboratoare, au fost mereu insufi- ciente. Actele păstrate în arhivele universităţii arată lupta dusă de rectorii,, decanii şi profesorii facultăţilor împotriva nepăsării cercurilor conducătoare. în perioada primului război mondial, în cei aproape doi ani ai ocu- paţiei germane, baza materială a universităţii a suferit mari pierderi prin ocuparea temporară a localului, ridicarea unei părţi a mobilierului, rechi- ziţionarea obiectelor de bronz, alamă, aramă şi cositor, luarea unor aparate de precizie din laboratoare ş.a. Cursurile facultăţilor s-au închis, redeschi- zîndu-se abia în aprilie 1918. Numai Facultatea de medicină, ale cărei laboratoare erau necesare armatei germane, a reînceput să funcţioneze din decembrie 1917. . Insuficienţa bazei materiale, lipsa aproape totală de cămine şi chiar cantine studenţeşti pînă la primul război mondial, numărul redus de burse şi taxele destul de mari au frînat în mare măsură atît înscrierea la dife- ritele facultăţi, cît mai ales absolvirea lor. Cele trei facultăţi ale universităţii aveau în primul an de funcţionare (1864—1865) un număr total de 143 de studenţi, din care 110 la drept, 16 la litere şi filozofie şi 17 la ştiinţe, în general, creşterea s-a făcut pînă prin 1880 într-un ritm lent. în 1884 — 1885, cele cinci facultăţi înscriseseră un număr total de 444 de studenţi, dintre care 249 la medicină şi 76 la drept. Un salt extrem de mare s-a făcut în anii 1899-1900 (3 109 studenţi) şi 1900-1901 (4 901 studenţi, dintre care 2 634 la drept). în 1897—1898 cifra totală fusese doar de 2 210 studenţi. Aceasta se datora desfiinţării bacalaureatului prin legea lui Spiru ETaret, examen care, după cum se vede, făcuse o selecţie serioasă, comisia fiind totdeauna alcătuită numai din profesori universitari. O astfel de creştere nu putea duce însă decît la scăderea nivelului ştiinţific general al studenţilor, care pînă atunci fusese deosebit de ridicat. Curînd, creşterea a revenit la cifre normale : 2 962 de studenţi în 1909—1910, 4 310 în 1915—1916 etc. în toată perioada de care ne ocupăm, cei mai mulţi stu- denţi i-a avut Facultatea de drept şi apoi cea de medicină. Dacă la ambele creşterea se explică prin faptul că absolvirea acestor specialităţi oferea profesii bine remunerate, la cea dintîi trebuie să adăugăm nevoia de cadre necesare administraţiei statului burghez, iar la cea de-a doua împrejurarea că pînă în 1879 a fost unica facultate de acest gen din ţară, precum şi frecventarea ei de către romînii de peste hotarele ţării sau de străini din ţările balcanice. în schimb, facultăţile de litere şi ştiinţe aveau studenţi mai puţini, datorită nu numai unor necesităţi mai mici de cadre, ci şi faptului că legea din 1864 nu cerea absolvirea unei facultăţi la ocuparea unei catedre în învăţămîntul secundar. Accesul fetelor în universitate s-a produs relativ tîrziu. Prima licenţiată în litere apare în 1883, în ştiinţe în 1887, în medicină (doctor) în 1890. După 1900 numărul lor a început să crească, mai ales la facultatea de litere şi filozofie. în general, între 1901 şi 1914 procentul studentelor a crescut de la 5,8% la 14%. Interesantă ar fi fost, fără îndoială, o statistică asupra compoziţiei sociale a studenţilor Universităţii din Bucureşti, pentru care însă, refe- ritor la perioada de care ne ocupăm, nu găsim date. Bineînţeles, la început www.dacoromanica.ro 7 UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FINA LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL 1279 burghezia şi moşierimea şi-au trimis fiii la studii mai ales peste hotare. Pe măsură ce ne apropiem de finele secolului pătrund tot mai mult stu- denţi proveniţi din mica burghezie, apoi fii de chiaburi sau de ţărani mijlo- caşi care reuşeau să spargă opreliştile puse în calea lor. în acest fel, stu- denţii Universităţii din Bucureşti nu au format un tot omogen, structura de clasă a societăţii vremii reflectîndu-se şi aici, de unde şi diferitele atitu- dini social-politice ale studenţilor. Partidelor burgheze, în special, le-a convenit să vorbească de studenţime ca de un tot unitar atunci cîndr într-o împrejurare sau alta, un grup mai mare sau mai mic de studenţi afişa acea poziţie politică ce corespundea momentan intereselor respecti- vului partid. în general, putem spune că după 1885, şi mai ales după 1898, numărul studenţilor a crescut intr-un ritm rapid. După calculele făcute de un con- temporan, Universitatea din Bucureşti era în anul 1913, după numărul studenţilor, unul din marile centre universitare din Europa 4. Şi putem spune, cu drept cuvînt, nu numai după numărul studenţilor, ci şi după nivelul cunoştinţelor lor, recunoscut ca înalt nu numai în ţară, ci şi în străinătate, unde unii dintre dînşii şi-au continuat studiile, dar, aşa cum se va arăta mai jos, mai ales după contribuţia ştiinţifică a profesorilor universităţii, care au dat lucrări de seamă, folosite şi apreciate peste hotare. Pînă la organizarea examenelor de doctorat (primele teze s-au susţi- nut în 1873 la medicină, în 1905 la litere şi filozofie, în 1908 la drept şi ştiinţe), chiar şi după aceea, universitatea şi ministerul au trimis pentru perfecţionare la universităţile apusene destui tineri. Fondurile proveneau nu numai din buget, ci şi din unele legate particulare. Mulţi bursieri reîn- torşi în ţară au fost apoi profesori ai universităţii. Dintre ei notăm pe : Spiru Haret, G. Ţiţeica, Gr. Tocilescu, Dr. Obreja, Saba Ştefănescu,. Pompiliu Eliade, Yasile Pârvan ş.a. în ceea ce priveşte viaţa social-politică a studenţilor, constatăm,, o dată cu creşterea numărului lor, înfiinţarea unor societăţi studenţeşti pe facultăţi. Scopul lor era mai ales profesional şi cultural în genere. Trăind viaţa societăţii romîneşti, studenţii au fost şi ei supuşi diferitelor influenţe politice sau curente ideologice, care găseau un ecou diferit în sînul cercu- rilor sau societăţilor studenţeşti. Unii dintre ei sau dintre organizaţii, ale căror conduceri au fost supuse acestor influenţe, au luat atitudini şi faţă de probleme majore ca : războiul de independenţă (la care studenţi de la medicină au participat ca voluntari), problema naţională, agrară ş.a. Bineînţeles, atunci cînd atitudinea unei părţi mai mari a studenţimii era potrivnică intereselor guvernului, i se contesta acesteia orice drept de participare la viaţa social-politică a ţării, studenţii trebuind să se ocupe numai de învăţătură. în cazul în care însă un grup mai mare sau mai mic se pronunţa în sprijinul acestor interese, el era îndată trîmbiţat ca atitu- dine a întregii studenţimi, dacă nu chiar a întregului popor. Dintre societăţile studenţeşti pe facultăţi, cea mai veche a fosl aceea a studenţilor de la medicină, înfiinţată în 1875 din iniţiativa lui 4 „Noua revistă romlnă”, Bucuroşii, 1914, nr. 15 16, p. 329. www.dacoromanica.ro 1280 C. VELICHI 8 V. Manolescu, student şi apoi profesor la aceeaşi facultate. Alături de el găsim ca întemeietori studenţi socialişti ca C. Stăuceanu, C. I. Istrati, Gh. Manicea şi alţii. Unii dintre ei făceau parte şi din cercul revoluţionar secret organizat în 1875 de N. Petrovici Zubcu-Codreanu. De aceea, încă de la început, conducerea acestei societăţi a fost influenţată puternic de mişcarea socialistă din ţara noastră din acea vreme. în alte momente, de pildă între 1881 şi 1881, schimbîndu-se conducerea, această influenţă a avut o importanţă redusă, făcînd loc altora. în 1887 a luat fiinţă societatea studenţilor în teologie, în 1893 a celor de la litere, sub diverse nume, în 1895 a celor de la drept, în 1898 a celor de la ştiinţe ş.a. Aceste societăţi au publicat o serie de periodice, cele mai multe cu o durată scurtă. Aşa a fost, de pildă, „Gazeta juridică a Societăţii studenţilor în drept”. Excepţie face „Spitalul”, revista mediciniş- tilor, care a avut o durată mai mare. Periodicele studenţeşti au crescut în număr după 1900 („Gazeta studenţilor” — 1904, „Noua revistă universi- tară” — 1905, „Revista studenţimii” — 1912). După 1912 ele au fost legate mai ales de diverse fracţiuni sau partide politice care căutau să cîştige grupuri cît mai mari de studenţi, pentru a-i folosi ca masă de mane- vră politică („Cuvîntul studenţimii” — 1913, „Viaţa studenţească” —1914, „Fulgerul studenţimii” — 1916 ş.a.). în afară de aceste societăţi studenţeşti pe facultăţi, au luat fiinţă şi altele, cu caracter general, căutînd să înglobeze pe toţi studenţii univer- sităţii. Aşa a fost societatea „Unirea”, înfiinţată în 1879 din iniţiativa studenţilor de la Facultatea de litere şi filozofie. Pînă în anul 1884 şi această societate a fost influenţată de mişcarea socialistă, trecînd apoi sub influenţa unor cercuri burgheze. în 1880, în colaborare cu studenţii Universităţii din Iaşi, s-a consti- tuit chiar o societate generală pe ţară sub numele de „Asociaţia generală a studenţilor universitari din Romînia”. Ea trebuia să se ocupe de probleme care interesau pe toţi studenţii celor două universităţi, în cadrul unor congrese studenţeşti anuale, ţinute în diferite oraşe. Primul congres s-a ţinut la Focşani, în septembrie 1880, urmat de altele, care au avut loc pînă spre 1900 aproape în fiecare an. După această dată şi pînă la sfîrşitul perioadei de care ne ocupăm, ele nu s-au mai ţinut cu regularitate, mai ales din cauza interzicerii lor de către diferitele guverne, care căutau să înlăture manifestarea unor opinii ce nu coincideau cu interesele forurilor conducătoare. Asemenea manifestări nu aveau însă loc numai la congrese, ci şi cu alte prilejuri. Astfel, în mai 1884, aflînd de reprimarea unei mani- festaţii a studenţilor romîni de la Cluj de către autorităţile austro-ungare, studenţii Universităţii din Bucureşti au organizat o demonstraţie de pro- test în faţa legaţiei Austro-Ungariei. Unele grupuri studenţeşti au mani- festat şi împotriva guvernului, care încerca în acelaşi timp, în parlament, modificarea constituţiei ţării în sensul restrîngerii libertăţii conştiinţei. La îndemnul guvernului, Gr. Romniceanu, profesor la Facultatea de medi- cină, a convocat pe studenţii acelei facultăţi, cerîndu-le să se desolidarizeze de atitudinea manifestanţilor, atitudine care ar fi înrăutăţit relaţiile noastre cu Austro-Ungaria. Studenţii Facultăţii de medicină, care se aflau într-un conflict de natură profesională mai vechi cu acest profesor, www.dacoromanica.ro UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI PlNA LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL 1281 9 au refuzat să se mai prezinte la cursurile sale, cerînd chiar înlăturarea lui. Aşa a început greva studenţilor de la Facultatea de medicină, căreia i s-a raliat societatea „Unirea”, avînd loc şi alte manifestări antiguverna- mentale. Greva studenţilor din 1884, în care protestul împotriva profeso- rului Eomniceanu s-a legat de dezbaterile parlamentare asupra modificării constituţiei şi de asuprirea romînilor din Transilvania, congresul de la Bîi’lad în 1886, unde s-a vorbit despre ateism, despre „disproporţia dintre capital şi muncă”, despre mizeria socială, unele comunicări fiind publicate şi în „Contemporanul”, atitudinile antidinastice cu prilejul jubileului de 25 de ani al monarhiei ş.a. nu puteau fi pe placul cercurilor conducătoare. Uneori chiar conducerea celor două universităţi a cerut ministerului să ia măsuri pentru „a face să dispară din şcoală viermele anarhic” 5. Guvernul însuşi constata că se lovea „în religia ţării” şi se făcea „propagandă anar- hică socialistă” 6. Bineînţeles, sub influenţe burgheze, unele congrese studen- ţeşti sau alteori conducerea „Asociaţiei” s-au situat şi pe linii greşite. Aceasta a făcut ca în 1897 unele grupuri studenţeşti cu concepţii mai largi să părăsească „Asociaţia” şi să formeze alta, sub numele de „Asociaţia generală a studenţilor din Eomînia”. Vechea „Asociaţie” s-a transformat în „Comitetul naţional studenţesc” iar după 1901 în „Centrul studenţesc Bucureşti” ş.a. De altfel, societăţile studenţeşti pe facultăţi nu se consi- derau legate de diferitele asociaţii generale, colaborînd uneori sau respin- gînd alteori acţiunile acestora. în ultimul deceniu al secolului al XlX-lea, lupta împotriva asupririi romînilor din Transilvania şi pentru unirea ei cu Eomînia, luptă care, după cum arăta Lenin7, avea un caracter progresist, a stat în centrul discuţiilor de la congresele studenţeşti, redactîndu-se memorii şi proteste semnate uneori şi de profesorii lor ca : Al. Orăscu, V. A. Urechia, Gr. Toci- lescu ş.a. Aceste memorii s-au trimis şi în străinătate, în diverse capitale sau centre studenţeşti, ale căror delegaţii au participat cîteodată şi la congresele studenţilor din ţara noastră. Astfel, memoriul comitetului stu- denţesc tipărit în anul 1891 a provocat o polemică ascuţită în presa din Franţa, Italia, Anglia şi Austro-Ungaria. în mai 1892, acelaşi comitet a organizat un mare miting de protest împotriva măsurilor luate de autorită- ţile ungureşti faţă de romînii din Transilvania. Studenţii au adresat o telegramă regelui, arătînd că mişcarea lor nu va înceta decît atunci cînd marile puteri vor interveni pentru îmbunătăţirea situaţiei milioanelor de romîni de peste munţi. De asemenea, influenţa mişcării muncitoreşti şi socialiste din aceeaşi vreme a dus la înfiinţarea unor societăţi sau cercuri studenţeşti în scopul propagării acestor idei. Din cauza măsurilor luate de autorităţi, existenţa lor a fost destul de scurtă. în 1891 s-a înfiinţat „Cercul de studii sociale studenţeşti”, iar în 1896, la apelul făcut de ziarul „Lumea nouă”, „Cercul de propagandă al studenţilor socialişti”. Potrivit statutului, scopul acestei organizaţii era „de a lărgi cîmpul de propagandă socialistă dintre studenţi 5 Arh. st. Buc., Min. Instrucţiunii, dos. 3 861/1887, f. 311, 314 şi 386 — 387. • Ibidem ; vezi şi „Lupta” din 23 noiembrie 1886. 7 V. I. Lenin, Note critice tn problema naţională, in Opere, voi. 20, Edit. politică, Bucureşti, 1959, p. 19. www.dacoromanica.ro 4 c. 5115 1282 C. VELICHI IO şi muncitori”. Din acest cerc au făcut parte şi studenţi din afara Univer- sităţii din Bucureşti. Ambele cercuri au încercat să ridice starea culturală^ a ţărănimii prin înfiinţarea unor cluburi şi biblioteci săteşti, şcoli de adulţi etc. Activitatea unor membri ai acestor organizaţii a fost legată şi de marea răscoală a ţărănimii din 1907. în apărarea ţărănimii s-au ridicat şi alte grupuri studenţeşti, care au acţionat uneori alături de cîţiva profe- sori. Astfel, în martie 1907, în sala „Dacia” din Bucureşti, la marea întru- nire studenţească au vorbit, printre alţii, profesorii (ir. I. Cantacuzino, N. Iorga ş.a., fapt care îndreptăţea cercul „Romînia muncitoare” să se. adreseze studenţilor cu cuvintele : „Veniţi să luptaţi alăturea de noi, pentru muncitori, pentru ţărani, pentru întregul popor. Trăiască unirea între muncă şi ştiinţă !” 8. Unii studenţi s-au încadrat în mişcarea socia- listă. Aşa au fost Mişu Ionescu de la Facultatea de drept, Constantin Şerbănescu, Alexandru Nicolau, Constantin Petrescu (Dobrogeanu) ş.a.9. în ajunul primului război mondial, partidele politice au căutat să atragă în orbita lor grupuri studenţeşti, pentru a le folosi în sprijinul diferitelor lor acţiuni. Deseori delegaţii ale studenţilor Universităţii din Bucureşti au parti- cipat la congrese sau manifestări de peste hotare, cum au fost: sărbătorirea a 800 de ani de la înfiinţarea Universităţii din Bolognia (1888), a 600 de ani de la crearea Universităţii din Montpellier (1890), congresele internaţionale studenţeşti de la Gând şi Lausanne, congresul pentru arbitraj şi pace de la Berna (1892) etc. Cei mai mulţi dintre studenţii Universităţii din Bucureşti, în ciuda unor greutăţi materiale necunoscute de urmaşii lor de azi de la aceeaşi Universitate, au muncit pentru a-şi însuşi cuceririle ştiinţei, ajungînd să urce cele mai înalte culmi ale ei şi să aducă apoi, ca profesori, o contribuţie importantă la dezvoltarea sau chiar crearea unor discipline ştiinţifice. Nu trebuie să uităm că C. I. Istrati, Vasile Pârvan, Gh. Ţiţeica, Traian Lalescu, Gh. Marinescu, C. Parhon şi mulţi alţi învăţaţi, cu care se mîndreşte nu numai ştiinţa romînească, au fost studenţi ai Universităţii din Bucureşti în perioada de care ne ocupăm. în ceea ce priveşte corpul profesoral, noua universitate şi-a început activitatea cu cadrele didactice ale celor trei facultăţi din care se consti- tuise. Dezvoltarea rapidă a acestora şi înfiinţarea altora a necesitat mereu cadre noi, care şi-au ocupat mai totdeauna locul prin concurs, aşa cum cerea legea. Rareori ministerul a numit direct profesori, aşa cum a fost cazul lui Gr. Tocilescu sau i-a încadrat prin lege specială, aşa cum s-a procedat în 1887 cu cei trei profesori ai Facultăţii de medicină, dr. V. Babeş, G. Asachi şi N. Kalinderu. Primii doi, deşi ocupau posturi impor- tante la universităţi străine, au renunţat la condiţiile de lucru cu mult mai bune pe care le aveau acolo şi s-au reîntors în ţară pentru a contribui la ridicarea învăţămîntului nostru superior. La fel, situîndu-se pe aceeaşi- * * • ,,Romînia muncitoare” din 11 martie 1907. * Silvia Ioanid, Ctfiva foşti studenţi ai Universităţii din Bucureşti militanţi socialişti tiv perioada 1908—1911, în ..Analele Universităţii din Bucureşti”, Seria ştiinţe sociale, Bucureşti,. 1963. www.dacoromanica.ro 11 UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI PINA LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL 1283-- poziţie patriotică, au făcut Toma Ionescu sau David Emmanuel, căruia i se oferise o catedră la Sorbona ş.a. Aproape toţi profesorii Universităţii din Bucureşti îşi făcuseră sau îşi desăvîrşiseră studiile în străinătate, în special în Franţa sau, mai tîrziu şi în Germania. Activitatea lor ştiinţifică, prestigiul de care se bucurau prin lucrările publicate uneori încă din timpul studiilor i-au impus pe cei mai mulţi dintre dînşii la concursurile pentru ocuparea catedrelor. Luerînd în condiţii deosebit de grele, siliţi să ţină, mai ales la început, cursuri numeroase şi la materii diferite, avînd la dispoziţie o bază materială deseori precară, ei au reuşit prin înalta lor pregătire, printr-o muncă pliuă de abnegaţie să creeze o adevărată tradiţie în activitatea didactică şi ştiinţifică. împrejurările de atunci sileau pe mulţi dintre profesorii uni- versităţii să îmbrăţişeze, atît în activitatea lor didactică, cît şi în aceea de cercetare ştiinţifică, domenii cu mult prea largi şi care nu puteau duce decît cu mari eforturi la specializarea impusă de dezvoltarea fiecărei disci- pline ştiinţifice. Cîteva exemple în această privinţă sînt deosebit de eloc- vente pentru a ne putea da seama de munca deosebit de grea pe care trebuiau să o depună în activitatea lor didactică profesorii universităţii. Astfel, în primele două decenii de la înfiinţarea ei, cîţiva profesori ai Facul- tăţii de ştiinţe arătau ministerului că, deşi programa acesteia nu este „mai restrînsă decît programa corespunzătoare a celor franceze, cu toate acestea învăţămîntul nostru superior este cu mult inferior celui din străinătate”. Una din cauzele care duceau la această scădere era „grămădirea mai multor materii în sarcina aceluiaşi profesor”. De exemplu, un singur profesor făcea cursuri de zoologie, anatomie şi fiziologie comparată şi botanică. Mineralogia, geologia şi paleontologia erau de asemenea făcute de un singur cadru didactic ; întregul curs de fizică — căldura, mecanica, acustica, optica etc. cădeau iarăşi în sarcina unuia singur; o situaţie similară era la chimie, profesorul trebuind să ţină nu numai cursul de chimie organică, ci şi anorganică, teoretică, aplicată etc. De asemenea, la matematici, un singur cadru didactic trebuia să ţină atît cursul de geometrie analitică, cît şi cel de astronomie şi cel de geodezie. Profesorii Facultăţii de ştiinţe analizînd această situaţie au cerut înfiinţarea unor noi catedre prin bifur- carea celor vechilft şi au izbutit să remedieze lucrurile în mare parte. Cazuri asemănătoare erau şi la alte facultăţi. Astfel activitatea ştiinţifică legată de catedră a lui Gr. Tocilescu îngloba săpături şi cercetări arheologice, editări de documente slave şi materiale folclorice etc. Cu toate acestea, cu mari eforturi, Tocilescu a dat lucrări ce se folosesc şi astăzi, aşa cum sînt cele referitoare la monumentul de la Adamclisi, la documentele slave de la Braşov sau la materialele folcloristice ş.a. Pe de altă parte, timpul de care dispuneau profesorii era mult limitat şi de alte preocupări, legate mai mult sau mai puţin de activitatea de la catedră. Mulţi dintre ei au muncit pentru popularizarea ştiinţei, au fost antrenaţi în munca de organizare a învăţămîntului de toate gradele sau în viaţa politică. Alţii, ca aceia de la medicină sau de la drept, erau legaţi şi de partea practică a profesiunii lor, mai ales că retribuirea profesorilor 10 Univ. Buc., Arh. Fac. de matematică, dos. 17/1880, p. 15. www.dacoromanica.ro 12S4 C. VELICHI 12 era destul de redusă. Această situaţie materială era scoasă în evidenţă şi de presa vremii. „Talentele şi munba intelectuală sînt neomenos exploatate de voinţa arbitrară a politicii, precum sînt exploatate braţele de către patronii industriei, de către atotputernicia capitalurilor, ce-şi rîd de soarta precară a uvrierilor... Nici o diferenţă. Proletariatul inteligenţei de o parte, stors de mîna politicii, proletariatul forţei musculare chinuit de Ferfidii şi Rotschildii lumii” u. Numeroşi profesori au fost în perioada 1878—1918 deputaţi sau senatori, unii dintre ei fiind şi miniştri în diferitele guverne. în această calitate era firesc ca unii dintre ei să se situeze pe poziţii de apărare a regimului burghezo-moşieresc. Numărul lor a fost însă destul de mic. Cei mai mulţi, deşi membri ai partidelor burgheze, care căutau să-i atragă oferindu-le locuri în parlamentul ţării, s-au situat pe poziţii progresiste. Unii dintre ei, ca dr. N. Măldărescu, Y. Babeş, D. Yoinov, I. Cantacuzino, G. Marinescu, N. Iorga ş.a., au luat apărarea ţărănimii. Alţii au luptat pentru libertatea presei, pentru acordarea de drepturi politice femeilor sau pentru accesul lor în universitate (G. Cantili, V. A. Urechia, dr. N. Kalin- deru, Gr. Ştefănescu, C. Dimitrescu-Iaşi ş.a.). Profesorii Universităţii din Bucureşti, situîndu-se pe o poziţie patrio- tică, şi-au spus de multe ori cuvîntul şi în problema asupririi naţionale a romînilor din Transilvania, aşa cum a fost de pildă în procesul me- morandiştilor de la Cluj, moţiunea fiind semnată de peste 40 de profe- sori ai universităţii, printre care: Spiru Haret, David Emmanuel, C. Istrati, Ion Bogdan, V. A. Urechia ş.a. 11 l2. ^ Dacă unii profesori, mai ales cei de la Facultatea de drept, au lăsat ca punctul de greutate al activităţii lor să cadă pe partea politică, cei mai mulţi şi-au consacrat viaţa muncii didactice şi ştiinţifice, ridicînd pe cele mai înalte culmi prestigiul Universităţii din Bucureşti. Dintre primii pro- fesori ai Facultăţii de drept trebuie menţionaţi C. Bozianu, G. Costaforu — primul rector al universităţii şi V. Boerescu, care prin politica lor progre- sistă şi prin înaltele funcţii ocupate în stat au contribuit nu numai la dezvoltarea studiilor juridice, ci şi a întregului nostru învăţămînt superior. Un loc deosebit de important îl ocupă N. Titulescu, care s-a remarcat mai tîrziu ca una din figurile proeminente pe plan internaţional în perioada dintre cele două războaie (de două ori preşedinte al Ligii Naţiunilor). în contribuţia dată de ştiinţa romînească la patrimoniul ştiinţei universale în perioada ce se încheie cu primul război mondial, profesorii Universităţii din Bucureşti au ocupat locul de onoare. Mulţi dintre ei, deşi foarte tineri, au devenit membri ai Academiei Romîne. Dacă destui dintre dînşii, crescuţi şi educaţi în şcolile regimului de atunci, nu au putut depăşi, mai ales în domeniul ştiinţelor sociale, limitele metodologiei idealiste burgheze, alţii, ca V. Babeş, Gh. Marinescu, D. Voinov etc., au spart aceste bariere şi S-au situat pe poziţii materialiste înaintate. Dintre profesorii Facultăţii de litere şi filozofie, o importanţă hotă- ritoare pentru dezvoltarea ştiinţelor istorice şi filozofice din ţara noastră 11 „Romtnia muncitoare”, IV (1880), nr. 864 din 25 martie. 12 „Adevărul" din 28 mii 1894 şi „Rominul" din 2 iunie 1894. www.dacoromanica.ro 13 UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI PlNA LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL 1283 în a doua jumătate a secolului al XlX-lea a avut-o B. P. ITasdeu. Deşi a desfăşurat o activitate multilaterală — studii de istorie, filologie şi folclor, publicare de izvoare istorice însoţite de traduceri şi comentarii etc. —, toate au fost subordonate, deşi adesea inconsecvent, unui singur scop : dovedirea unităţii şi continuităţii de cultură pe întregul teritoriu al ţării, subliniind, împotriva exagerării şcolii latiniste, importanţa elementului dac şi a altor influenţe. .Remarcabila sa Istorie critică a Iiomîniei (1873 — —1875) rămîne însă tributară concepţiilor idealiste. Hasdeu a fost primul învăţat romîn care a publicat cronici şi documente slave însoţite de tra- duceri 13 (chiar dacă critica ştiinţifică a acestor izvoare e întunecată uneori de rătăciri romantice). La facultate, Hasdeu a ocupat catedra de filologie comparată din 1874 şi pînă la 1900. Cu o cultură şi o erudiţie neegalate, cunoscînd numeroase limbi clasice, romanice, slave, germanice, Hasdeu a pregătit o întreagă pleiadă de istorici şi filologi. Lucrările sale, apreciate elogios peste hotare, au trezit interesul unor învăţaţi străini pentru istoria şi limba romînă : Miklosich, Schuhardt, Weigand, Diez. După lucrările acestuia din urmă, s-a acordat „pentru prima dată limbii romîne locul cuvenit în rîndurile limbilor romanice”. După apariţia lucrării Cuvente den betrani (1878—1881), Weigand scria că, dacă învăţatul romîn n-ar mai fi publicat nimic altceva, „tot şi-ar fi putut crea un nume nemuritor în istoria filologiei romîne” 14. în studierea substratului limbii romîne, Hasdeu a folosit cel dintîi la noi, în mod larg, metoda comparativ-istorică. El a formulat teoria originală a circulaţiei cuvintelor, ce se apropie mult de ideea actuală a fondului principal lexical. Tot el a conceput Etymologieum Magnum Romaniae, sinteză uriaşă a întregii noastre istorii şi culturi, lucrare imposibil de realizat de un singur om 15. Suplinitorul său la catedră pentru scurt timp, Lazăr Şeineanu, a publicat primul studiu asupra seman- ticii şi o lucrare mai vastă, folosită şi azi, Influenţa, orientală asupra limbii romîne (3 voi., Bucureşti, 1900). în anul 1900, prin ieşirea la pensie a lui Hasdeu, catedra sa se desfiin- ţează. Consiliul facultăţii voind o catedră de filologie romanică, iar catedra de istorie a literaturilor neolatine devenind vacantă încă din 1899 prin moartea titularului, Gian Luigi Frollo, ultima îşi ia acest nume (filologie romanică), fiind încredinţată lui Ovid Densusianu. Acesta urma să se ocupe de istoria limbii şi de gramatică. într-adevăr, după ce Hasdeu, pusese bazele lingvisticii romîneşti, se simţea nevoia unei istorii a limbii romîne, Neogramatic şi elev strălucit al lui Gaston Paris, Ovid Densusianu publi- case la Paris un „ehanson de geste” descoperit de el la Biblioteca naţională din capitala Franţei şi maestrul său ar fi dorit să-l reţină acolo. El a fost cel dintîi profesor de lingvistică romanică din ţară. Cunoscînd aproape toate limbile romanice, Densusianu a fost un deschizător de drumuri, studiind limba romînă nu numai în comparaţie cu latina, ci cu toate limbile 13 P. P. Panaitescu, Bolul lui Bogdan Petriceicu Hasdeu In sluDistica romlnească. In „Romanosiavica”, VI, Bucureşti, 1962, p. 235 — 248 ; Şt. Pascu şi Eugm Stănescu, Istoriografia modernă a Bomtniei. încercare de periodizare şi fixare a principalelor curente şi tendinle, In „Studii”, XVII, 1964, nr. 1, p. 143-144. 14 D. Macrea, Lingvişti şi filologi romtni. Bucureşti, 1959, p. 82 — 84, 94—95 şi 104. 35 Al. Graur şi L. Wald, Scurlă istorie a lingvisticii. Bucureşti, 1961, p. 62 — 63. www.dacoromanica.ro 1286 C. VELICHI 14 neolatine. Principala sa lucrare, Histoire de la langue roumaine (voi. I, Paris, 1901, voi. II gata de tipar în 1916, dar tipărindu-se în 1938), scrisă pe baza unui material imens, adunat în mare parte de el, cu o metodă şi un spirit ştiinţific deosebit, cu puncte de vedere originale, s-a bucurat de aprecieri elogioase şi în străinătate. Gaston Paris scria că lucrarea „face cinste tinerei şcoli filologice romîneşti”, autorul fiind la curent „cu starea cea mai recentă a ştiinţei, pînă la cele mai mici amănunte”. De remarcat că, la apariţia primului volum, Densusianu avea doar 28 de ani. Lucrarea a fost reeditată de curînd, fiind indispensabilă tuturor romaniştilor. Autor a numeroase lucrări, Densusianu a creat o adevărată şcoală. în studiile sale de dialectologie a luat deseori apărarea ţărănimii. A introdus la noi primele noţiuni ştiinţifice de stilistică şi estetică lingvistică 16. Istoria literaturii romîne, care se preda la început împreună cu istoria romînilor, a devenit o disciplină independentă abia tîrziu, în 1897. Din 1902 şi pînă după război, catedra de istorie a literaturii vechi a fost ilustrată de Ion Bianu. Acesta a organizat Biblioteca Academiei Romîne, a publicat texte vechi, cataloage de manuscrise şi Bibliografia romînească veche, lucrări folosite şi astăzi. Pînă la 1901, catedra de istorie a romînilor a fost ocupată de V. A. Urechia. Din 1890 se înfiinţează o a doua catedră de istorie a romînilor, suplinită gratuit de Gr. Tocilescu şi încredinţată apoi lui D. Onciul (1895). Din 1912 s-a mai înfiinţat un post de conferenţiar, ocupat de C. Giurescu. V. A. Urechia s-a remarcat mai ales prin lunga sa activitate didactică. Studenţii săi au adunat fonduri, prin subscripţie publică, pentru a-i publica cursurile, în care expunerea materialului documentar ocupa cel mai mare loc. A publicat izvoare interne şi externe, cu comentarii de multe ori naiv- romantice 17. Cele 13 volume din Istoria romînilor (1891—1901) alcătuiesc mai ales o colecţie de documente, folosită şi astăzi. Valoroasă este Istoria şeoalelor de la 1800—1864 (4 voi., 1892—1901). A activat în cadrul „Ligii culturale” şi a avut numeroase relaţii în străinătate, fiind membru al multor societăţi ştiinţifice şi literare. Studiile istorice au marcat o etapă nouă prin activitatea didactică şi ştiinţifică a lui Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Nicolaelorga şi Yasile Pârvan, creatorii şcolii critice în istoriografia romînească. Cu toată concepţia lor idealistă şi a limitelor fireşti istoriografiei burgheze, cercetările lor şi unele rezultate obţinute îşi păstrează şi astăzi valoarea. Atacînd problemele cele mai spinoase şi mai dificile, utilizînd o metodă ştiinţifică riguroasă în privinţa utilizării izvoarelor, aceşti profesori au dat, în perioada de care ne ocupăm, lucrări apreciate elogios şi peste hotarele ţării. D. Onciul a fost numit la catedra de istoria romînilor, prin concursul ţinut la Iaşi şi la care se prezentase şi Hasdeu, deşi ultimul ocupa atunci catedra de filologie comparată. Format la disciplina severă a şcolii istorice de la Yiena, Onciul s-a distins nu numai prin activitatea sa didactică — seminarul său era, după aprecierea lui IST. Iorga „cel mai metodic” — şi 11 Pentru activitatea lui Ov. Densusianu, vezi Al. Graur şi L. Wald, op. cit., p. 65 —66; D. Macrea, op. cit., p. 179, 181 şi 192. 17 Şt. Pascu şi Eugen Slăncscu, op. cit., p. 145 — 146. www.dacoromanica.ro 15 UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI PINA LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL 1287 prin formarea unor viitori istorici de mare prestigiu, ci şi prin lucrările .sale — puţin numeroase, dar deosebit de valoroase. Problemele pe care le-a atacat sînt în special cele ale vechii istorii romîneşti — problema con- tinuităţii, a primelor noastre formaţiuni statale şi a relaţiilor lor cu bulgarii şi ungurii etc. Teoria lui Roesler, Originile Principatelor Romîne (1899), Titlul lui Mircea cel Bâtrîn şi posesiunile lui (1902) sînt lucrări care în cea mai mare parte îşi păstrează şi astăzi valoarea. Mai mult, „părerile lui în legătură cu continuitatea, aria de formare şi componentele poporului Tomîn au fost împărtăşite de istoriografia noastră marxistă...” 18. ,f| Deşi era titularul catedrei de limbi slave, creată în 1892, Ion Bogdan a fost mai mult istoric şi filolog decît lingvist. Cu o pregătire şi o erudiţie excepţională, Ion Bogdan a descoperit şi publicat numeroase izvoare nara- tive şi documentare, ediţiile sale servind pînă astăzi ca model. El a pus bazele slavisticii ştiinţifice romîneşti şi a fost „primul istoric romîn cu preo- cupări pentru istoria istoriografiei romîneşti” 19. A studiat instituţiile 'vechi romîneşti, publicînd lucrări de valoare. A fost decanul facultăţii timp de peste 20 de ani, fiind reales mereu, fapt aproape unic în analele ■universităţii. A reorganizat Facultatea de litere şi filozofie, contribuind la elaborarea regulamentelor ei. . Numit suplinitor în 1894 şi apoi titular al catedrei de istorie univer- sală, N. Iorga, larg deschizător de drumuri în ştiinţele istorice, în ciuda •concepţiei sale idealiste, a ridicat prestigiul culturii noastre naţionale la Înălţimi neatinse aproape pînă la el. Discursul său de recepţie la Academia Bomînă a fost un „adevărat manifest al victoriei pozitivismului asupra romantismului în istoriografia romînească” 20. Iorga a descoperit în arhivele •din ţară şi din străinătate un enorm material documentar, publicîndu-1 în numeroase volume şi punîndu-1 în circulaţia ştiinţifică. Numai în pe- rioada de care ne ocupăm a publicat, printre altele : Acte şi fragmente cu privire la istoria romînilor (3 voi., 1895—1897), cinci volume din colecţia Hurmuzaki, Studii şi documente (23 voi., 1901—1913) ş.a., precum şi mari sinteze cu puternic ecou în străinătate : Geschichte des Rumănischen Volkes (1905), Geschichte des Osmanischen Reiches (5 voi., Gotha, 1906—1913), The Byzantine Empire (Londra, 1907) ş.a. în 1914 a înfiinţat împreună cu Y. Pârvan şi G. Murgoci Institutul de studii sud-est european, publicînd şi lucrări asupra legăturilor dintre romîni şi popoarele balcanice. Timp de peste 40 de ani, N. Iorga a fost pe plan mondial unul din cei mai de seamă reprezentanţi ai ştiinţei istorice. Nici un învăţat romîn nu a adus o contri- buţie atît de importantă la cunoaşterea istoriei universale şi romîneşti ca N. Iorga, la şcoala căruia s-au format mulţi dintre istoricii noştri de astăzi. Asupra unei părţi a studenţimii, N. Iorga a exercitat o influenţă puternică. El a luat în presă, în public şi în parlament apărarea ţăranilor cu prilejul răscoalei din 1907, bineînţeles în limitele concepţiei burgheze asupra problemei agrare. 18 Şt. Ştcfănescu, Concepţia şi metoda istorică a lai Dimitrie Onciul, In „Studii”, XVI, 1963, nr. 6, p. 1 246. 18 Şt. Pascu şi E- Stănescu, op. cil., p. 152 — 153. î8 Ibidem, p. 153-154. www.dacoromanica.ro 1288 C. VELICHI 16 C. Giurescu a publicat studii valoroase asupra istoriei sociale, pre- cum şi ediţii critice de cronici, promovînd metode ştiinţifice în cercetarea acestor probleme 2l. . Primul profesor de arheologie a fost Alexandru Odobescu. Istoric cu concepţii idealist-romantice şi largi preocupări — istorie medievală, arheologie, istoria artelor, epigrafie şi heraldică, scriitor de seamă , Al. Odobescu a fost mai mult un arheolog de bibliotecă, fără a întreprinde cercetări de teren. A lăsat primul curs de arheologie (1877), cunoscuta lucrare Le Tresor de Petrossa (3 voi., Paris, 1889-1900) şi a reorganizat şi condus (1891—1894) Şcoala normală superioară a universităţii, pînă în 1898, cînd, în urma legii Haret, s-a creat în locul ei Seminarul pedagogic universitar. . Progrese în dezvoltarea arheologiei se fac cu venirea la aceasta- catedră a lui Gr. G. Tocilescu. Profesor de istorie antică şi epigrafie, supli- nind mai mulţi ani una din catedrele de istoria romînilor, el a trecut după. moartea lui Odobescu la catedra de arheologie. Silit de împrejurări să lucreze în domenii foarte diferite, Tocilescu nu s-a putut concentra exclusiv asupra problemelor acestei discipline. Totuşi, opera sa e remarcabilă. Campaniile sale. de săpături, colaborarea cu mari învăţaţi străini pentru lucrarea Las Monument von Aăam Klisi (Yiena, 1895), l-au făcut cunoscut în străinătate. A ţinut primele cursuri sistematice de arheologie şi epigrafie şi a organizat şi condus pînă la moartea sa (1909) Muzeul naţional de anti- chităţi, care se afla în palatul universităţii. Urmaşul său la catedră şi la conducerea muzeului a fost Vasile Pârvan, creatorul şcolii ştiinţifice de arheologie şi istorie veche din ţara noastră. Specializat la Jena, Breslau şi Berlin, profesor la catedra de istorie veche şi epigrafie din 1909 şi membru corespondent al Academiei (1911) la 29 de ani, el marchează o etapă nouă în dezvoltarea acestor studii în ţara noastră. A condus numeroase campanii de săpături (Ulme- tum, Calatis, Histria), publicînd rezultatele cercetărilor sale în anii dinain- tea războiului. A contribuit foarte mult la ridicarea prestigiului ştiinţei romîneşti peste hotare. în 1912 a condus în calitate de preşedinte de secţie Congresul de arheologie de la Eoma22. Lucrări şi mai importante a dat după primul război mondial. . „ Primul profesor de filozofie şi multă vreme rector al universităţii ar fost loan Zalomit, care îşi trecuse doctoratul la Berlin (1848). Printre pro- fesorii care au funcţionat la catedra de filozofie un loc important l-a deţinut Titu Maiorescu. Susţinînd de la catedră unele poziţii reacţionare din filo- zofia germană (Kant, Herbart, Schopenhauer), adept al idealismului teo- logic, orator şi om politic influent, combătînd ideile socialismului, pe care nu-1 înţelegea, el a provocat de la început .opoziţia lui Hasdeu, Bolliac ş.a. în ceea ce priveşte critica literară, cu toate limitele sale, Maiorescu a pus în circulaţie în anii 1866—1890 probleme noi, subliniind valoarea limbii şi poeziei populare, luptînd cu argumente judicioase împotriva etimolo- gismului şi exceselor latiniştilor şi aducînd o contribuţie deosebită în» 21 Şt. Pascu şi Eugen Stănescu, op. cit., p. 156. 22 Acad. Em. Condurachi, Vasile Părvan, opera şi gindirea sa istorică, tn Vasile Pârvan Edit. Acad. R.P.R., Bucureşti, 1957. www.dacoromanica.ro 17 UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI PlNA LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL 1289 ceea ce priveşte aprecierea valorii operelor unor clasici ca Alecsandri, Eminescu, Caragiale, Sadoveanu ş.a.Pe o poziţie progresistă s-a situat C. Dimitrescu-Iaşi, colaborator al lui Haret, decan al facultăţii şi rector al universităţii. A ţinut cel dinţii curs de sociologie la Universitatea din Bucureşti, demascînd de multe ori cu curaj morala, religia şi politica socie- tăţii burgheze, fapt pentru care a fost apreciat de presa muncitorească. Greutăţi şi mai mari au avut de întîmpinat profesorii Facultăţii de ştiinţe. în primii ani de funcţionare accentul trebuia pus în special pe activitatea didactică. Fără îndoială, aceasta nu putea fi separată de cea ştiinţifică, deoarece, mai ales în învăţămîntul superior, ultima o condi- ţionează neîncetat pe cea dinţii. Un curs universitar, mai ales în aceasta perioadă de dezvoltare rapidă a ştiinţelor, trebuia ţinut mereu la curent cu ultimele cercetări, la care profesorul contribuia şi el prin lucrările sale de specialitate. Unii dintre dînşii însă, ca Spiru Haret, David Emmanuel ş.a., deşi erau tot timpul la curent cu progresul disciplinei lor, trăind într-o epocă în care la noi accentul trebuia pus în special pe activitatea didactica, au fost siliţi în mare parte să renunţe la cercetări personale, începute atît de strălucit încă din timpul studiilor şi care i-au făcut încă de atunci cunoscuţi în cercurile ştiinţifice din străinătate. Apreciind activitatea lui Spiru Haret, David Emmanuel şi Constantin Gogu în această direcţie, G. Ţiţei ca scria : „Aceşti trei mari profesori care au dat elevilor lor pre- gătirea şi îndrumarea ştiinţifică au fost împiedicaţi, din cauza împreju- rărilor nefavorabile, de a avea ei personal o activitate ştiinţifică propriu- zisă. Ei au fost siliţi să se mulţumească să creeze atmosfera favorabilă care lor le-a lipsit. Aceasta nu micşorează cu nimic meritele lor preţioase de înaintaşi de deosebită valoare” 23 24. într-adevăr, ei au creat baza pe care s-a putut ridica apoi cunoscuta şcoală romînească de matematici, care a dat curînd nume ilustre- în domeniul acestei ştiinţe. După un strălucit doctorat la Sorbona (1879), David Emmanuel se întoarce în ţară, ţinînd aproape 50 de ani cursul de algebră şi teoria funcţiilor, care „a contribuit mai mult ca oricare altul la formarea tinerei noastre şcoli de matematicieni romîni”. Cursul său, publicat tîrziu după război (1924), este folosit şi azi „de orice matematician interesat în teoria funcţiunilor analitice” 25. în 1878, Spiru Haret îşi trecea doctoratul la Paris cu lucrarea tiur VînvarîabîlîtS des grands axes des orbites planetaires. Problema fusese stu- diată de mari geometri, ca Laplace, Lagrange, Poisson ş.a., pentru pertur- baţiile de primul şi al doilea ordin. Concluziile lor erau considerate de toţi ca valabile şi pentru cazul de ordinul trei sau mai mare. Haret, în teza sa, ajunge la alt rezultat, care, fiind acceptat de toţi, a provocat, după ex- presia lui H. Poincard (Leţons de m^canique celeste, voi. I, p. 308) „un. grad ^tonnement” 26. ' 23 Istoria gtndirii sociale şi filozofice tn Romlnia, Bucureşti, 1964, Edit. Acad. R.P.R.,. p. 232-238. 24 Gh. Ţiţcica, Evoluţia ştiinţelor tnatematice In ţara noastră, în „Natura”, XXII, 1933,. nr. 5, p. 12 — 17. 25 S. Stoilov, Opera şi activitatea lui David Emmanuel, în David Emmanuel, Bucureşti,. 1955, p. 11-13. _ _ 24 Constantin Drîmbă, Observatorul astronomic şi începuturile astronomiei tn ţara noastră (lucrare în manuscris). www.dacoromanica.ro 1290 C. VELICHI 18 în 1882, Constantin Gogu îşi publică la Paris teza sa de doctorat2’ asupra mişcărilor lunii, devenind atît de cunoscut, încît a fost îndată solicitat pentru diferite lucrări de specialitate de către mari matematicieni din Apus. F. Tisserand, directorul Observatorului din Paris, i-a cerut să verifice o afirmaţie a astronomului american Stockwell în legătură cu o presupusă greşeală în lucrările lui Delaunay referitoare la mişcările lunii. .Rezultatele au fost publicate în Annales de l'observatoire de Paris (voi. XVIII). Profesor de geometrie analitică la Facultatea de ştiinţe, C. Gogu şi-a continuat, alături de activitatea didactică, cercetările sale ştiinţifice publicate la Londra fi Paris. Din nefericire a murit în 1897, cînd avea numai 43 de ani27 28. Cu asemenea profesori şi-au făcut studiile studenţii Facultăţii de ştiinţe şi nu este de mirare că din mijlocul lor s-au ridicat îndată Gh. Ţiţeica, X. Coculescu, Traian Lalescu ş.a. în 1899, Gh. Ţiţeica îşi trecea doctoratul la Paris, iar în 1900 a fost numit profesor la catedra de geometrie analitică, pe care a ilusţrat-o aproape 40 de ani. Prin teza sa, urmată curînd de alte studii, Ţiţeica se impune pe plan mondial ,,ca cel mai de seamă cercetător în domeniul proprietăţilor proiective ale suprafeţelor, avînd ca punct de plecare ^teoria reţelelor, legate de o ecuaţie a lui Laplace. Opera sa matematică este deschizătoare de drumuri noi, el fiind considerat ca unul dintre precursorii geometriei diferenţiale afine” 29. Pînă la primul război mondial, Ţiţeica a publicat numai în revistele din străinătate (Franţa, Anglia, Italia, Belgia ş.a.) aproape 50 de lucrări, note şi comunicări, participînd la congresele de la Roma (1908), Cambridge (1913) ş.a. De suprafeţele Ţiţeica şi reţelele Ţiţeica se vorbeşte în toate tratatele clasice de specialitate. El a, fost „cel mai mare geometru romîn..., creator al şcolii de geometrie diferen- ţială din ţara noastră..., şi unele din rezultatele sale, devenite azi clasice, fac parte din cunoştinţele ce se predau studenţilor din facultăţile de mate- matici” 30. Cu toată activitatea sa didactică şi ştiinţifică, Ţiţeica găsea timp să lucreze intens pentru popularizarea ştiinţei, activitate pe care o considera ca o înaltă datorie cetăţenească. în 1905, împreună cu G. G. Lon- ginescu întemeiază revista ,,Natura”, care a jucat un mare rol în ridicarea nivelului cultural general al ţării, colaborînd în acelaşi timp cu colegii săi la „Gazeta matematică”, întemeiată în 1895 ş.a. în 1913, la 40 de ani, era ales membru al Academiei Romîne. în 1895, Nicolae Coculescu obţine la Paris titlul de doctor în mate- matici. Rezultatele la care ajunsese în teza sa de doctorat au fost citate în tratatele lui Poincar A Face un stagiu la Observatorul din Paris şi este invitat să participe ca membru al misiunii ştiinţifice franceze pentru observarea unei eclipse de lună în Senegal. Din noiembrie 189o a funcţionat ca profesor la catedra de astronomie şi mecanică cerească de la Facultatea 27 C. Gogu, Sur une migăliţi lunaire..., Paris, 1882. 28 C. Drimbă, op. cil. . . 28 G. Vrinccanu, Opera ştiinţifică a lui Gheorghe Ţiţeica, In Gheorghe Ţiţeica, Bucureşti, Edil. Acad. R.P.R., 1955, p. 9. 30 Ibidem, p. 15. www.dacoromanica.ro M UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI PINA LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL 129t •de ştiinţe. Tot el este întemeietorul şi primul director al Observatorului astronomic din Bucureşti31. în 1908 apărea la Paris, în „Journal de mathematiques”, o altă teză de doctorat a unui romîn, intitulată Sur Vecuation de Volterra. Autorul era Traian Lalescu, care publicase pînă atunci, în afară de articolele sale din „Gazeta matematică”, cîteva comunicări în „Bulletin de la Soci<$t6 Mathe- matique de France”. Prima ecuaţie integrală fusese considerată în 1812 de Abel şi apoi de Sonin în 1824. Un studiu general era semnat de Volterra în 1896. Era o nouă teorie matematică ce atrăgea atenţia celor mai mari matematicieni ai vremii: Picard, Goursat, PoincarA Dezvoltarea rezul- tatelor lui Volterra în lucrările lui Traian Lalescu a impresionat profund ■cercurile ştiinţifice din toată lumea. Volterra însuşi le introduce în cartea sa, însoţindu-le de aprecieri deosebit de elogioase. Lalescu a devenit cu- noscut pretutindeni prin lucrările sale asupra ecuaţiilor integrale, scriind prima monografie asupra acestor teorii. Ea a apărut întîi la Bucureşti în 1910 şi apoi în franţuzeşte, la Paris, în 1912, fiind prima carte de acest fel în literatura mondială. A fost tradusă şi în alte limbi32. Din 1911 Lalescu ■este profesor la catedra de mecanică raţională şi din 1913 la cea de algebră superioară. într-adevăr, munca profesorilor de la Facultatea de ştiinţe dăduse roade ce întrecuseră aşteptările lor şi de care puteau fi mîndri. Seria marilor matematicieni romîni profesori la Universitatea din Bucureşti nu se ter- mină însă aici. în 1912, după moartea lui Spiru Haret, catedra sa a fost ocupată de Dimitrie Pompei, savant de reputaţie mondială în această vreme. Cea mai de seamă descoperire a sa este aceea „a existenţei func- ţiilor analitice uniforme, continue pe mulţimea singularităţilor”. în 1909 marele savant francez Arnaud Denjoy atrage atenţia asupra importanţei rezultatului la care ajunsese Pompei. Painlevd adaugă că „pentru reali- .zarea unei probleme clasice Pompei a ştiut să se folosească de unul dintre <;ele mai moderne instrumente de cercetare existente atunci, integrala lui Lebesgue”. Un nou matematician romîn „devenea de notorietate inter- naţională”, legîndu-şi numele „de o descoperire ştiinţifică remarcabilă”. Lucrările sale au deschis drumuri noi în teoria funcţiilor analitice uniforme. Pînă la primul război mondial, Pompei a scris peste 30 de lucrări, note şi •comunicări, publicate în cele mai cunoscute reviste de specialitate franceze, germane, italiene, americane ş.a.33. Toţi aceşti mari matematicieni romîni au publicat lucrări şi în revistele din ţară, care mai ales din această cauză ■erau căutate şi peste hotare. Se poate spune pe drept cuvînt că matematicile s-au bucurat de un loc privilegiat în dezvoltarea ştiinţei romîneşti, profe- sorii Universităţii din Bucureşti înscriindu-şi numele printre cei mai mari matematicieni ai lumii. în ceea ce priveşte secţia de ştiinţe naturale şi cea de fizică şi chimie, nici acestea nu rămîn în urmă. Facultatea de ştiinţe a avut norocul ca 31 Constantin DHmbă, op. cil. 32 A. Halanay, Viaţa şi opera lui Traian Lalescu, In Traian Lalescu, Bucureşti, Edit. Acad. ■R.P.R., 1955, p. 9-13. 33 D. Pompei, Opera matematică, cu o prefaţă de S. Stoilov, Bucureşti, Edit. Acad. R.P.R., 3959. www.dacoromanica.ro 1202 C. VELICHI 20 încă. de la înfiinţarea ei să aibă ca profesor pe Em. Bacaloglu, unul dintre puţinii romîni care la jumătatea secolului al XlX-lea publicase lucrări originale în Apus. Bacaloglu studiază matematica, fizica şi chimia la Leipzig şi Paris cu cei mai mari învăţaţi ai vremii: Mobius, Drobisch, Le Verrier, Lame ş.a. în 1859 au apărut primele lui lucrări în cele mai importante reviste germane şi după aceea în cele franceze. Din 1861 Bacaloglu funcţiona ca profesor de fizică şi chimie la Şcoala de medicină a lui Davila, de unde trece apoi la Facultatea de ştiinţe, la catedra de fizică. Şi Bacaloglu este unul dintre acei învăţaţi romîni care au renunţat să rămînă în străinătate şi s-au întors în ţară pentru a crea un climat necesar ridicării nivelului ştiinţific şi cultural în genere. Bacaloglu înte- meiază societăţi ştiinţifice, fundează împreună cu Esarcu şi V. A. Urechii Ateneul Bomîn, ţine numeroase conferinţe, alcătuieşte manuale de mate- matici şi fizică la curent cu ultimele descoperiri. în afară de cursurile de la facultate, ţinea duminica dimineaţa conferinţe publice însoţite de expe- rienţe _ maj aies în legătură cu aplicaţiile practice ale electricităţii — care interesau foarte mult, fiind frecventate de un numeros public. El a^ creat primul cabinet de fizică al universităţii. Activitatea sa didactică este remarcabilă. Spiru Haret, C. I. Istrati, Dragomir Hurmuzescu ş.a., viitori profesori ai universităţii, au fost elevii lui. Despre cursul său de fizică» Istrati scria 30 de ani mai tîrziu : „Desigur că puţine universităţi la acea epocă (1865) aveau un curs asupra fizicii făcut astfel, încît, privite feno- menele fizice din punct de vedere mecanic, să fi avut mai multă legătură cu modul actual de a vedea”. în 1891, împreună cu Alexe Marin, titularul catedrei de chimie, şi cu C. Istrati au înfiinţat „Societatea de ştiinţe fizice” 34. . A . Profesorii care au urmat la catedra de fizică, deşi nu au atins înălţimea» predecesorului lor, au avut nu numai o temeinică activitate didactică, ci şi unele cercetări personale publicate în Apus. Aşa au fost D. Xegreanu şi C. Miculescu. O activitate ştiinţifică deosebită a desfăşurat Dragomir Hurmuzescu, care încă din 1897 se face apreciat în străinătate printr-o- nouă determinare a unui raport dintre unităţile electrostatice şi electro- dinamice, găsind o metodă diferită de cea cunoscută pînă atunci şi sta- bilită de Maxwell. A publicat lucrări în domeniul magnetismului, opticii,, fotometriei, radiaţiilor, spectroscopiei ş.a. la Geneva şi Paris. După Alexe Marin, apreciat mult pentru cursurile sale, catedra de chimie este ilustrată de două mari figuri ale ştiinţei romîneşti : C. I. Istrati şi elevul său G. G. Longinescu. Activitatea multilaterală a celui dintîi este remarcabilă. Profesor la Facultatea de medicină şi la cea de ştiinţe, membru al Academiei Eomîne şi preşedinte al ei, deputat, senator şi ministru în mai multe rînduri, Istrati a pus accentul principal pe organizarea învăţămîntului ştiinţific şi pe activitatea de cercetare. Membru al Societăţii franceze de chimie şi membru corespondent al Academiei de medicină din Paris, profesor ono- rific al Şcolii de chimie şi farmacie din Londra (1899), Istrati şi-a publicat 34 Pciitiu viaţa, activitatea didactică şi ştiinţifică a lui Em. Bacaloglu vezi FI. Cîmpan,. V/n/a şi opera lui Em. Bacaloglu, tn Em. Bacaloglu, Bucureşti, Edit. Acad. R.P.R., 1957, ca şk lucrarea aceleiaşi din 1963 şi cu acelaşi nume, apărută In Edit. tineretului. www.dacoromanica.ro 21 UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI PINA LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL 1293 în 1895 la Paris cursul său „elementar” de cliimie, însoţit de o elogioasă prefaţă a lui C. Friedel de la Sorbona. C. I. Istrati poate fi socotit ca fon- datorul şcolii romîneşti de chimie, atrăgînd în jurul său numeroşi colabo- ratori. Longinescu, St. Minovici ş.a. au fost elevii săi. Cunoscute sînt lucrările lui asupra franceinelor, ca şi altele care şi-au găsit aplicare în industrie. Frecventă a fost participarea sa la diferitele congrese interna- ţionale de specialitate (Paris, 1889, unde a fost ales membru în comisia internaţională pentru nomenclatură în chimia organică; Anvers 1891, Geneva 1892, Bruxelles 1891 etc.)* 33. în afară de activitatea sa ştiinţifică, G. G. Longinescu, doctor în chimie, s-a evidenţiat printr-o muncă neobosită la catedră — cursurile sale atrăgînd şi studenţi de la alte facultăţi — şi prin articolele sale de popularizare a ştiinţei. Adevărate şcoli de cercetare au fost create şi de profesorii secţiei de ştiinţe naturale de la Facultatea de ştiinţe. Profesorii catedrelor de zoologie, paleontologie, mineralogie au fost în acelaşi timp cercetători şi savanţi binecunoscuţi peste hotare. Activitatea lor teoretică-didactică a fost tot- deauna legată de numeroase excursii pe teren. Primul profesor de geologie al facultăţii şi fondator de şcoală a fost Grigore Ştefănescu, care-şi făcuse studiile la Paris cu Claude Bernard, I. Geoffroy de St. Hilaire ş.a. A funcţionat la această catedră pînă în 1905 cînd, pensionat, rămîne numai cu conducerea laboratorului. Predînd la început întregul curs de geologie, Gr. Ştefănescu a reuşit să înfiinţeze apoi o catedră de mineralogie-petrografie, ocupată de L. Mrazec, care stu- diase la Geneva şi fusese asistent al profesorului L. Duparc. în 1905 se creează şi catedra de paleontologie ocupată de Sabba Ştefănescu. Gr. Şte- fănescu a creat Muzeul de geologie»mineralogie. S-a ocupat şi de paleonto- logie, descoperind la Mînzaţi (Tutova) scheletul uriaş al unui Dinotherium gigantissimus, singurul exemplar din lume conservat în întregime, piesă de onoare a muzeului Gr. Antipa de azi. Grigore Ştefănescu a alcătuit prima hartă geologică a Romîniei şi este autorul unor numeroase comunicări ştiinţifice prezentate la Academia Romînă. Membru permanent al Comi- siei internaţionale de nomenclatură geologică, a reprezentat ţara la nume- roase congrese internaţionale, la care, pe lingă comunicări deosebit de apreciate (Paris, 1878 ; Bologna, 1891; Berlin, 1895 ; Washington, 1891 — 1892 ; Petersburg, 1898 etc.), a avut şi un însemnat rol organizatoric, ca vicepreşedinte al multora dintre ele. Om cu vederi largi şi mare patriot, Gr. Ştefănescu a muncit mult pentru popularizarea ştiinţelor. „Am spe- ranţa — scria el - - că încetul cu încetul ... amorurile proprii şi şovinismul exagerat al învăţaţilor şi naţiunilor vor fi învinse” 36. A publicat peste 100 de lucrări şi comunicări ştiinţifice, de popularizare etc. Cea mai însemnată creaţie a lui L. Mrazek a fost înfiinţarea Insti- tutului geologic, al cărui prim director a fost şi unde a format numeroase cadre de cercetători. Cele mai însemnate rezultate practice obţinute de acest institut au fost datele necesare redeschiderii unor exploatări de 35 I. Jianu, C. Vasiliu, C. I. Islrali, Bucureşti, Ediţ, ştiinţifică, 1964. 33 Gr. Ştefănescu, Despre o reformă In nomenclatura ştiinţelor naturale, Bucureşli, 1900, p.7. www.dacoromanica.ro 1294 C. VELICHl 22 minerale combustibile. în mare parte, studiile publicate asupra petrolului au făcut ca cel de-al treilea congres internaţional al petrolului să aibă loc la Bucureşti în 1907, fiind primul congres ţinut în Europa. Gh. Murgoci, autor a peste 150 de lucrări (geologie, petrografie, mineralogie, pedologie, geografie etc.), a fost primul geolog care a stabilit aproape în mod definitiv liniile structurale ale Carpaţilor sudici. Foarte apreciat în străinătate, a înfiinţat împreună cu geologi vestiţi de la Miin- chen, Petersburg şi Berlin cunoscuta revistă „Internationale Mitteilungen fur Bodenkunde” 37. De notat că multe din cercetările acestor geologi, şi mai ales ale lui Murgoci, au ajutat la dezvoltarea studiilor de geografie. Pînă la primul război mondial s-a remarcat în această direcţie S. Mehedinţi cu studiul său Die rumănische Steppe, Leipzig, 1904. Catedra de „istorie naturală” a fost ilustrată de dr. D. Brîndză, care a ţinut din 1874 şi pînă în 1882 atît cursul de zoologie, cît şi cel de botanică. După 1882, rămînînd numai la catedra de botanică, el a îmbră- ţişat în cursul său toate disciplinele acesteia (morfologie, citologie, fizio- logie etc.), împletindu-le cu aspecte economice şi practice. Cursurile sale, ascultate nu numai de studenţii Facultăţii de ştiinţe, ci şi de cei de la medicină, farmacie etc., au rămas neuitate. A condus Grădina botanică, a înfiinţat Muzeul de botanică şi a creat Institutul botanic (inaugurat în 1892). Lucrarea sa, Prodromul florei romîne, urmată de cea a lui D. Gre- cescu, profesor de botanică medicală la Facultatea de medicină, a clasificat şi descris în mod ştiinţific flora ţării noastre. Membru al Academiei Romîne la 33 de ani, foarte cunoscut şi apreciat în străinătate, Brîndză s-a stins din viaţă înainte de a împlini 50 de aniC8. Un rol deosebit l-a avut Em. Teodorescu, primul profesor de fiziologie vegetală din ţară, cu o deosebită activitate de cercetare ştiinţifică, apreciată elogios şi peste hotare. Din anul 1892, catedra de morfologie animală a fost ocupată prin concurs de Dimitrie Yoinov. Tînărul învăţat, care, după studii la Paris, lucrase împreună cu Em. Racoviţă şi Paul Bujor la diferite staţiuni biolo- gice maritime ca Banyuls-sur-Mer, Neapole etc., avea atunci abia 25 de ani. împreună cu aceştia, Yoinov făcuse parte din grupul de la Paris al tinerilor socialişti romîni. Membru al partidului socialist francez (Parti ouvrier) în 1889, Voinov a reprezentat în acelaşi an pe muncitorii tipografi din Romînia la Congresul internaţional muncitoresc socialist de la Paris (14—21 iulie 1889). Activitatea lui Voinov s-a desfăşurat pe patru planuri armonios îmbinate : munca didactică, ştiinţifică, organizatorică (dezvol- tarea laboratorului şi crearea Institutului de biologie) şi de popularizare a ştiinţei sau, cum o considera el pe drept cuvînt, o muncă socială-politică. într-o scrisoare adresată lui I. Nădejde, directorul ziarului „Lumea nouă”, un grup de studenţi îl numeau „apostol al ştiinţei”. Era vorba de acei studenţi pe care concepţiile materialiste ale profesorului îi cîştigaseră, aceia care „sîntem puşi la o mare cenzură în privinţa ideilor ce profesăm, 87 Pentru opera lui Gr. Ştefănescu, Mrazek, Murgoci vezi Mircea Ilic, Figuri de geologi romtni, I, II, Bucureşti, 1957 — 1958. 88 Tr. Ştefureac, Viaţa şi opera dr. D. Brandză, In Dimitrie Brandză, Bucureşti, Edit. Acad. R.P.R., 1956. i www.dacoromanica.ro 23 UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI PlNA LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL 1295 de felul cum judecăm fenomenele sociologice, localurile de întruniri ce frecventăm, cărţile ce citim..Situîndu-se pe poziţie ştiinţifică, Voinov, într-o lungă polemică ideologică publică, combate teoriile reacţionare ale lui N. Paulescu, profesor la Facultatea de medicină, exponent al unor concepţii decadente, idealiste în ştiinţă. Deschizător de drumuri, el a pus bazele citologiei la noi în ţară 39. în ceea ce priveşte Facultatea de medicină, aceasta îşi datoreşte prestigiul de care a început să se bucure, mai ales după 1885, celor doi mari creatori — Carol Davila şi Victor Babeş. Cel dintîi are mari merite orga- nizatorice. Şcoala sa de medicină şi chirurgie, frecventată şi de elevi din ţările balcanice, asigura o pregătire care permitea absolvenţilor să-şi continue studiile înscriindu-se în anul al V-lea al facultăţilor de medicină din Franţa şi Italia. Davila a depus eforturi mari pentru încadrarea Facul- tăţii de medicină din Bucureşti cu profesori corespunzători, punînd astfel bazele învăţămîntului medical din ţara noastră şi ale şcolii romîneşti moderne de medicină. Dezvoltarea acestei şcoli a putut avea loc, mai ales în ceea ce priveşte anatomia patologică, bacteriologia, igiena publică şi medicina sanitară, graţie impulsului creator dat de Victor Babeş. „Nimeni înaintea lui şi chiar după — scria Gh. Marinescu, în modestia sa, — nu a atins prestigiul său şi nu a depus o activitate asemănătoare în domeniul ştiinţei”. Cînd în 1887 Babeş a fost numit printr-o lege specială profesor la Facultatea de medicină din Bucureşti, el era deja un savant de reputaţie mondială. Andr6 Cornii, elevul lui Virchow, titularul catedrei de anatomie patologică de la Facultatea de medicină din Paris şi unul din întemeietorii şcolii moderne de medicină din Franţa, ca şi Pasteur însuşi, îi apreciase valoarea şi voia să-l oprească la Paris. în această privinţă, recoman- dîndu-1, scria : ,,Dr. Babeş posedă întreaga tehnică histologică, precum şi cele mai bune metode de experimentare patologică ; lucrările sale îi asigură un viitor strălucit”. De aceea împreună cu el scrie Cornii primul tratat de bacteriologic din lume (1885). Cît de mare a fost aportul lui Babeş se vede dintr-o scrisoare a marelui savant francez adresată colegului şi prietenului său dr. N. Kalinderu : „...Nu Babeş a învăţat ceva de la mine... Eu am cîştigat mai mult de la dînsul. Dacă am pus numele meu alăturea de al său pe cartea pe care o scoatem acum, nu am făcut-o pentru că aş fi contribuit la ea cu ştiinţa mea, ci mai mult pentru că numele meu este mai cunoscut şi ţin a-1 obliga” 40. Abia venit la catedră, Babeş face una din cele mai importante desco- periri, hematococul, care, dînd diferite boli, ucidea vitele. Prof. Blanchard de la Paris a propus atunci numele de „Babesia” dat acestor boli, în cinstea savantului romîn care descoperise cauza şi tratamentul. Prin lucrările sale din 1888, Babeş pune bazele seroterapiei, expunînd la Congresul de igienă de la Paris (1900)41 metoda sa rapidă şi economică de preparare a 3* V. Gh. Radu, Viaţa şi opera ştiinţifică a lui Dimilrie Voinoo, In Dimitrie Voinov (1807 — 19S1), Bucureşti, Edit. Acad. R.P.R., 1956. 40 M. V. Babeş şi I. Igiroşianu, Babeş, Bucureşti, 1961, p. 169. 41 Acad. Şt. S. Nicolau In Cuvtnt înainte la voi. citat (Babeş), p. 8. www.dacoromanica.ro 129 > C. VELICHI 24 serului antidifteric, metodă care a fost îndată îmbrăţişată de Institutul Pasteur. El a descoperit 50 de noi microbi, iar cercetările sale asupra ciumei, holerei, pneumoniei, febrei tifoide, sifilisului, pelagrei au fost apreciate pretutindeni42. Clasic a rămas tratatul lui asupra turbării. Unic în felul său, după aprecierea lui Gh. Marinescu 43, Babeş a modi- ficat şi perfecţionat metoda lui Pasteur, ajungînd la „metoda romînească”. Membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Franţa, preşedinte al Congresului internaţional de medicină de la Paris (1899), Babeş a făcut parte din Comitetul internaţional pentru acordarea premiilor Nobel. Concepţia materialistă a dominat toate lucrările lui Babeş 44 45. Arătînd cauzele adevărate care favorizau pelagra, „boala mizeriei”, cum a numit-o el, marele învăţat nu s-a sfiit să condamne regimul burghezo-moşieresc care o menţinea prin exploatarea ţărănimii. „Leacul pelagrei... vi-1 dau eu — scria Babeş în 1907 —, împroprietărirea ţăranilor”. Savantul îşi dădea seama însă şi de repercusiunile pe care avea să le sufere şi le-a suferit. „Cu cît mai mult insist asupra reformelor necesare, cu atît îmi atrag mai mult ura şi persecuţia oligarhiei şi a politicienilor” 4ă. Influenţa lui Babeş asupra dezvoltării Facultăţii de medicină a fost imensă. Aşa se explică în mare parte şi apariţia unor cadre care se vor remarca pe plan european şi chiar mondial. Curînd după întemeierea facultăţii, în 1873, profesorul C. D. Seve- reanu de la catedra de medicină operatorie şi apoi de clinică chirurgicală introduce în spitalele noastre metodele listeriene de antisepsie şi asepsia. Introducînd procedee chirurgicale noi, Severeanu pune bazele şcolii de chirurgie. în acest domeniu se remarcă N. Turnescu şi S. Capşa, ultimul punînd bazele obstetricii romîneşti. Cu venirea în ţară a doctorului G. Asachi, profesorul de clinică chirurgicală şi apoi de clinică ginecologică, începe o nouă fază, aplicîndu-se la noi metodele chirurgicale cele mai avansate. în sfirşit, prin venirea la catedra de anatomie topografică şi apoi la cea de clinică chirurgicală a lui Toma Ionescu (1895), chirurgia romînească atinge culmea gloriei. Marele chirurg scrie capitole întregi în cunoscutul tratat de anatomie al lui Poirier şi descoperă numeroase pro- cedee ale tehnicii chirurgicale. El a întemeiat societatea de chirurgie, a fost decan al facultăţii, rector al universităţii şi a reprezentat cu mare autoritate Bominia în multe congrese internaţionale. întemeietorul şcolii de patologie experimentală, imunologie şi medi- cină preventivă din ţara noastră a fost savantul Ion Cantacuzino, pro- fesor la catedra de medicină experimentală şi întemeietor al institutului care-i poartă numele. Cercetările sale asupra holerei, scarlatinei, tuber- culozei, asupra imunităţii naturale şi dobîndite au avut un mare răsunet în lumea medicală. Jugularea epidemiei de holeră prin prepararea vacci- nului şi aplicarea lui cu succes în vara anului 1913 este cunoscută în epi- 43 Ibidem. 43 Gh. Marinescu, La vie scienlifiqae en Roumanie, Bucureşti, II, 1937, p. 8. 44 Vezi studiul său din tinereţe, Consideraţiiini asupra raportului ştiinţelor naturii către filozofie. In „Revista ştiinţifică", Bucureşti, 1879—1880. 45 Acad. Şt. S. Nicolau, op. cit., p. 10. www.dacoFomanica.ro 25 UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI PlNA LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL 1297 demiologie sub numele de „marea experienţă romînă” şi a fost descrisă de marele savant în analele Institutului Pasteur 46. Din 1907 a fost membru al Oficiului internaţional de igienă din Paris 47. în 1905 Cantacuzino a fundat „Revista ştiinţelor medicale”, care a influenţat puternic dezvol- tarea medicinii din ţara noastră. în 1906 el întemeiază cea dinţii filială din străinătate a societăţii de biologie din Paris. Om de o vastă cultură (licen- ţiat în filozofie, biologie şi doctor în medicină), Cantacuzino s-a situat de la început pe poziţii politice înaintate. în 1907, cu prilejul marii răscoale, a luat apărarea ţărănimii. Ca director al serviciului sanitar, el a cunoscut bine situaţia grea a muncitorilor din fabrici 48. Concepţiile sale se văd uşor din articolele (conferinţe) scrise în „Romînia muncitoare” : „Stingerea completă a acestei boli sociale (tuberculoza) numai soluţia socialistă, societatea comunistă o va aduce”, afirma el. Creatorul şcolii romîneşti de neurologie şi unul dintre întemeietorii acestei discipline pe plan mondial a fost G. Marinescu. Student al Facul- tăţii de medicină din Bucureşti, în care timp a fost preparator la labora- torul lui Babeş, Marinescu pleacă la Paris în 1887 şi rămîne în Franţa 10 ani. Remarcat de Charcot la Salpetriere 49, el publică o serie de lucrări, singur sau în colaborare cu mari savanţi ai vremii. Profesor la catedra de neurologie îndată după întoarcerea sa în ţară, Marinescu îşi continuă cercetările şi publică în 1909 la Paris celebra lucrare La cellule nerveuse, prefaţată elogios de Ramon y Cajal, mare autoritate a vremii. Profesor şi clinician desăvîrşit, dînd numeroase studii rămase clasice în diferite ramuri ale neurologiei, G. Marinescu, urmînd linia pe care merseseră Em. Bacaloglu, V. Babeş, D. Yoinov, I. Cantacuzino ş.a., a fost un „veri- tabil reprezentant al materialismului istoric-naturalist”. Vorbind despre contribuţia filozofică a unor astfel de materialişti, Lenin scria că aceasta este „o temelie care devine din ce în ce mai largă şi mai solidă şi de care se sparg toate sforţările şi încercările a o mie şi una de mici şcoli ale idea- lismului filozofic, ale pozitivismului, ale realismului, ale empiriocriti- cismului şi ale oricărui alt confuzionism”50. Pe lîngă aceasta, în lecţiile, ca şi în scrierile lui, G. Marinescu s-a situat pe o poziţie militantă, demas- cînd orînduirea nedreaptă în care trăia. „Medicina socială — afirma el în 1906, cu prilejul recepţiei sale la Academia Romînă — va reforma umani- tatea. . ., ridicînd pe ruinele unei societăţi minate de tot felul de mizerii şi boli, o altă societate, mai sănătoasă şi mai curată”. Iar în ajunul răs- coalei din 1907 adăuga : „Societatea e datoare de a repara greşeala faţă 46 I. Mesrobcanu, Ion Cantacuzino şi etapele de dezvoltare ale Institutului dr. I. Cantacuzino, In revista „Microbiologia, parazitologia, epidemiologia”, VIII, nr. 6, 1963, p. 493. 47 Asupra acestor probleme vezi M. Ciucă şi C. Ioncscu-Miliăeşti, L’ivolulion de la palho- iogie experimentale, de Vimmunologie el de la midecine preventive, In La vie scienlifique. . II, p. 149 şi urm.; N. Ncstorescu, Profesorul I. Cantacuzino cu ocazia centenarului naşterii sale, în „Microbiologia”, VIII, nr. 6, Bucureşti, 1963, p. 481—484. 48 „Romînia muncitoare”, nr. 51, 1906. 49 C. Parlion, L’evolulion el Ies progres de la ncuropalhologie en Ro imanie, în La vie scienlifique. . ., II, p. 170. 60 V. I. I.enin, Opere, voi. 14, E.S.P.L.P., Bucureşti, 1954, p. 344, citai de acad. A. Krein- dlcr, Opera ştiinţifică a lui Gheorghe Marinescu, în „Lupta de clasă”, XLIII, Bucureşti, 1963, nr. 5, p. 65 — 73, de unde s-au luai şi alte date. e „ „„ www.dacoromanica.ro 1298 C. VELICHI 26> de această victimă, ţărănimea noastră, exploatată de o societate rapace şi nemiloasă” 61. Creatorul şcolii româneşti de endocrinologie este C. I. Parhon, elev al lui G. Marinescu. Remarcîndu-se în cercurile ştiinţifice prin lucrările sale, C. I. Parhon este adus de la Facultatea de medicină din laşi la catedra, de endocrinologie, creată special pentru el la Bucureşti, de altfel una din primele din Europa. Lucrările sale de endocrinologie se impun pe plan mondial din 1909 51 52, Parhon fiind unul dintre creatorii acestei discipline. Y. Babeş, I. Cantacuzino, Toma Ionescu, G. Marinescu, C. Parhou sânt însă doar titanii, savanţii ale căror nume se înscriu cu cinste alături de marii creatori ai lumii în domeniul ştiinţelor medicale. O dată cu ei trebuie să menţionăm însă o serie întreagă de mari profesori, a căror activitate didactică şi ştiinţifică se leagă mai ales de Facultatea de medi- cină, unde au format şi ei generaţii de medici şi cercetători de seamă. Mulţi profesori ai facultăţii au fost cunoscuţi şi în străinătate prin lucrări şi participări la congrese. Aşa au fost A. Marcovici, primul profesor de clinică medicală, participant la cele mai importante congrese din străinătate (Paris, Viena, Bruxelles, Amsterdam, Londra), studiind epidemia de tifos, exantematic şi febră recurentă la Petersburg, epidemia de holeră la Mar- siba şi Toulon; N. Kalinderu ale cărui studii asupra leprei (împreună cu Babeş) au rămas clasice 53, Iacob Felix, A. Obregia, Petrini-Galaţi, N. Ma- nolescu, creatorul şcolii romîneşti de oftalmologie şi mulţi alţii. _ în general, profesorii Universităţii din Bucureşti şi în special cei ai facultăţilor de ştiinţe, medicină, litere şi filozofie au desfăşurat o acti- vitate ştiinţifică remarcabilă. Creată tîrziu în 1864,. Universitatea din Bucureşti s-a ridicat foarte repede, atît în privinţa numărului de studenţi ce o frecventau, cît mai ales ca nivel ştiinţific. în viaţa ştiinţifică din ţara noastră ea a ocupat locul de frunte încă din primii ani ai întemeierii ei. Mai mult decît atît, mulţi dintre profesorii ei s-au încadrat uimitor de repede în activitatea ştiinţifică mondială, contribuind apoi în mod efectiv şi larg la dezvoltarea ştiinţelor. Descoperirile şi lucrările lor au ridicat prestigiul Universităţii din Bucureşti atît de repede, încît îndată după primul război mondial mulţi dintre ei au fost chemaţi să ţină cursuri la cele mai mari universităţi ale lumii, a căror vechime şi tradiţii ştiinţifice se numărau nu cu dece- niile, ci cu secolele. 51 Acad. A. Kreindler, op. cit., p. 72. ... 61 G. Marinescu, L'ioolulion de l’endocrinologie, în La vie scieniifique..., II, p. 174- 53 G. Marinescu, op. cil., p. 190 — 191. . www.dacorQmanica.ro ■175. CONTRIBUŢII LA ISTORICUL UNIVERSITĂŢII DIN BUCUREŞTI DUPĂ 1918* DE GH. T. IOÎTESCU Viaţa Universităţii din Bucureşti după 1918 are un început condi- ţionat de urmările războiului şi ale ocupaţiei străine asupra unei părţi din ţară. Suportînd şi ea rigorile regimului de ocupaţie 1, şcoala, de toate gradele, nu şi-a putut relua activitatea decît din 1917, dar ,,în condiţiuni de mare strîmtoare materială şi sufletească” 2. Universităţii din Bucureşti, căreia i se rechiziţionase cea mai mare parte a clădirii3, nu i se va permite reluarea cursurilor, integral, cu toate eforturile făcute de prorectorul ei, Ioan Bogdan 4, decît în aprilie 1918 5. Beluarea activităţii s-a făcut în condiţii foarte grele, căci mai bine de două treimi din cadrele didactice ale univer- sităţii lipseau de la catedre, unii profesori fiind mobilizaţi sau căzuţi pe front, alţii fiind refugiaţi în Moldova sau plecaţi din ţară 6. Acestei situaţii i se adăugau altele, ca, de pildă, lipsa de spaţiu, deteriorarea şi pierderea unora din bunurile materiale ale universităţii7, simţitoarea micşorare a numărului studenţilor etc. * La redactarea studiului, pe lingă fişele proprii, am folosit şi materialul cules de colec- tivele care au redactat istoricul Universităţii din Bucureşti, pentru care le aducem mulţumiri şi pe această cale. 1 Pe larg la G. Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea Romtniei. 1916—1918, ed. a 2-a, voi. III, Bucureşti, Casa şcoalelor, 1927, p. 144 şi 1G8. Cf. şi V. N. Diăghiceanu, 707 zile subt cultura pumnului german, Bucureşti, 1920, p. 155. 2 C. Kiriţescu, op. cit., p. 168. 3 Ibidem, p. 176. 4 îşi păstrase Insă şi funcţia de decan al Facultăţii de litere ; vezi Arh. Min. Instr. şi Cultelor, Dir. III, dos. 10/1917, f. 35. 3 C. Kiriţescu, op. cit., p. 168 ; V. N. Drăghiceanu, op. cit., p. 266 ; cf. N. Iorga, Memorii, voi. I, p. 350. • Anuarul pe 191511916 — 192311924, p. 167. Cf. şi C. Kiriţescu, op. cit., p. 286—287 şi 291-292. 7 Pentru unele pierderi, Arh. st. Buc., Min. Instr. şi Cultelor, Dir. III, dos. 14/1917, f. 1—2; dos. 123/1917, f. 1—3; idem, Casa şcoalelor, dos. 1840/1918, f. 18. Institutul botanic www.dacoromanica.ro „.STUDII", tomul 17. nr. 6, p. 1290-1324. 1064. 1303 GH. T. IONESCU 2 în ciuda tuturor greutăţilor însă, datorită măsurilor luate şi stră- daniei prorectorului Ioan Bogdan, la 22 aprilie 1918, Universitatea din Bucureşti şi-a redeschis cursurile la toate cele cinci facultăţi ale sale * 8, pentru ca apoi, în anul şcolar următor, 1918—1919, continuarea lor să se facă în împrejurările politice noi, create de înfrîngerea Puterilor Cen- trale, care a adus după sine nu numai curăţirea teritoriului, în entuziasmul general al populaţiei9, de trupele străine, ci şi desăvîrşirea procesului de formare a statului naţional romîn. Cu toate cerinţele impuse de condiţiile noi de viaţă ale statului na- ţional romîn, datorită împrejurărilor încă neprielnice, în anii imediat următori primului război mondial Universitatea din Bucureşti a trebuit să păstreze mai departe organizarea ce-i fusese dată prin legea învăţămîn- tului superior din 1912. Necesităţile sporite de cadre au determinat însă lărgirea domeniului de pregătire prin adăugarea şi a altor specialităţi, punîndu-se acum problema ca universitatea ,,să devină o şcoală de pre- gătire superioară (şi) în vederea agriculturii şi industriilor legate de petrol, sare şi alte materii prime de care dispune pămîntul nostru”10. A fost nece- sară astfel înfiinţarea de noi institute universitare, în seminarele şi labo- ratoarele cărora să se facă ştiinţă aplicată. Din această nevoie a ieşit şi mărirea numărului facultăţilor universităţii prin înfiinţarea Facultăţii de medicină veterinară la 22 iulie 1921 11 şi a Facultăţii de farmacie la 7 iulie 1923 12. Aşa s-a ajuns ca, din 1923, Universitatea din Bucureşti să func- ţioneze cu următoarele şapte facultăţi: Facultatea de drept, de filozofie şi litere, de ştiinţe, de medicină, de teologie, de medicină veterinară şi de farmacie 13. Organizării conducerii universităţii îi aduce unele modificări legea învăţămîntului superior din 1932. între ele, de amintit numai că rectorul va fi ales de acum înainte pe o perioadă de cinci ani în loc de trei, că loc- ţiitorul său, prorectorul, nu putea fi decît „cel mai vechi decan în func- ţiune” şi că între atribuţiile noi care-i revin Senatului universitar — care poate fi convocat şi prezidat acum şi de prorector — se numără elabo- rarea, cu avizul facultăţilor, a programului de învăţămînt, organizarea rămăsese numai cu bonuiilc de rcchiziţie a mieroscoapelor ; Aili. Fac. de medicinii, dos. 6/1918, f. 9; dos. 261/1917, f. 88, iar Fac. de medicină cerea zadarnic cele 12 microscoape luate labora- torului de zoologie medicală ;idein, dos. 14/1918, f. 44. Alte stricăciuni, Arh. Fac.de matematică, dos. 268/1918, f. 5; dos. 262/1918, f. 23. Cf. şi Arh. st. Buc., Min. Instr. şi Cultelor, Dir. III, dos. 181 b/1918, f. 605. 8 Arh. Fac. de matematică, dos. 268/1918, f. 1. CI. şi Arh. Fac. de filologic, dos. 157 din 1918/1919, f. 46. • C. Kiriţescu, op. cit., p. 311—324 ; V. N. Drăghiceanu, op. cit., p. 351 şi 358 ; „Gazeta Bucureştilor”, an. II, nr. 682 din 5 noiembrie 1918. 10 P. Negulescu şi alţii, Codul învăţămîntului (primar, secundar, superior), voi. I, Bucu- reşti, Edit. „Pavel Suru”, 1929, p. 568. 11 „Monitorul olicial”, nr. 87 din 23 iulie 1921 (in continuare se va cita „Mon. of.”). Cf. şi P. Negulescu, op. cit., p. 737. la Legea In „Mon. of.” nr. 54 din 12 iunie 1923 şi la P. Negulescu, op. cit., p. 738. 18 Tot de ea ţinea şi Secţia pedagogică universitară Înfiinţată în 1924 (Dezb. Ad. Dep., nr. 121 din 9 septembrie 1924, p. 3584 — 3585 şi „Mon. of.” nr. 168 din 16 august 1924), spre a pregăti profesori pentru şcolile normale şi gimnaziile rurale, precum şi Facultatea de drept de la Oradea (Anuarul pe 1931 — 1932, p. 271 —281). ' www.dacoromanica.ro 3 ISTORICUL UNIVERSITĂŢII DIN BUCUREŞTI DUPĂ 1918 1301 cursurilor cu caracter general sau care interesează două sau mai multe facultăţi, stabilirea formelor de colaborare între acestea pentru studiile mixte, organizarea institutelor care necesitau aceeaşi colaborare între două sau mai multe facultăţi, întocmirea regulamentului universităţii. Legea din 1932 menţinea consiliul universitar, cea mai importantă dintre atribu- ţiile noi ce-i da fiind cea referitoare la reglementarea conflictelor ce ar fi putut interveni între două facultăţi ale aceleiaşi universităţi sau între o facultate şi Senatul universitar şi, de asemenea, Marele colegiu uni- versitar, cu misiunea principală de a alege senatorul din partea universi- tăţii în Senatul ţării. Pe lîngă fiecare universitate, legea mai prevedea şi un consiliu universitar consultativ, din trei membri delegaţi de Senatul universitar, cu atribuţia de a ajuta pe rector îndeosebi în chestiunile de ordin financiar şi administrativ, iar, pentru că universităţile din ţară erau considerate ca formînd un „tot unic”, ea mai crea un consiliu interuniver- sitar, format din rectorii şi decanii din toate universităţile ţării, care putea fi consultat de minister ori de cîte ori interesele învăţămîntului universitar ar fi cerut-o 14. La conducerea facultăţilor legea din 1932 păstrează tot vechile organe : decanul, prodecanul şi consiliul de facultate. Nu aduce nou dccît faptul că decanul trebuia ales numai dintre profesorii titulari în activitate, pe termen de trei ani, în loc de doi ani, iar consiliul va fi alcătuit nu numai din profesori, ci şi din profesori agregaţi. Ca şi pentru reqtor, pentru ajuto- rarea decanilor, în acelaşi fel de chestiuni se crea şi pe lîngă fiecare facultate cîte un consiliu consultativ, format din trei profesori titulari15. Legea autonomiei universitare din 1931 lăsa universităţilor auto- nomie deplină şi în privinţa gestiunii financiare. Fiindcă sumele alocate universităţii de către stat erau neîndestulătoare, se recurgea adesea la mărirea taxelor studenţilor, la donaţii din partea altor instituţii sau a particularilor, ori la alte diverse modalităţi 16. Criza economică din 1929 — 1933 a adus o şi mai simţitoare scădere a sumelor alocate universităţii, ceea ce a pus sub semnul întrebării funcţionarea unora din institutele sale de cercetare şi acordarea burselor 17. în anii dictaturii militare-fasciste, starea aceasta precară s-a men- ţinut, Universitatea din Bucureşti ajutorîndu-se mai mult din veniturile proprii, între care, în afară de taxe, merită amintit mai întâi aşa-numitul „Fond universitar” 18 şi apoi acele donaţii şi legate — făcute de mulţi oameni de inimă, care au înţeles rolul ce trebuia să-l aibă universitatea în viaţa poporului — ce au constituit „Fundaţiile universităţii”, ajunse la 56 în anul şcolar 1941—1942 19. La înfrîngerea greutăţilor şi a lipsurilor materiale ale universităţii o contribuţie însemnată au adus-o mulţi dintre 14 Pentru toate acestea vezi Legea pentru organizarea învăţămîniului universitar..., Bucureşti, „Curieiui judiciar”, 1932, p. 3 — 7, articolele: 3, 5 — 8 şi 11—14. 15 Ibidcm, p. 4, ait. 5 — 6 ; p. 5 — 6, art. 9 ; p. 7 — 8, ait. 15. 16 Aih. Fac. de filologie, dos. 252/1929, f. 92. 17 Fac. de filologie, dos. 226/1926 — 1933, f. 156, 164; cf. Arh. Univ., Buc., Rectoiat, dos. 58/1933, f. 6. 18 Pentru sursa Iui de alimentare, vezi Legea pentru org. tnv. univ., p. 8, art. 16. 19 Anuarul pe 1940 — 1941, 1941—1942, p. 67— 81, unde sint şi sumele la care se ridicau. www.dacoromanica.ro 1302 GH, T. IONESCU 4 profesorii ei, care, cu abnegaţie şi dragoste pentru ştiinţă, au înzestrat adesea cu cele necesare un laborator, un seminar, o bibliotecă etc., cum au făcut-o dr. Y. Babeş, dr. I. Cantacuzino, dr. Gh. Gh. Marinescu, G. G. Lon- ginescu, Jîf. Iorga 20 şi alţii. Desfăşurarea procesului de învăţămînt era mult îngreuiată în anii de după război din cauza spaţiului restrîns, universitatea nedispunînd de un local21 adecvat şi bine utilat, ba, mai mult, unele din sălile sale şi aula fiindu-i ocupate de Senat, Ateneu şi Muzeul naţional de antichităţi, care rezistau încercărilor de evacuare 22. Lucrările pentru construirea unei clă- diri corespunzătoare universităţii începuseră încă din 1912, însă zgîrcenia 23 cu care guvernele burghezo-moşiereşti acordau fondurile necesare a făcut ca executarea să se desfăşoare foarte încet, ele terminîndu-se abia în 1928. Dar situaţia nici prin aceasta nu se rezolva radical, căci Facultatea de drept, cu cei 8—10 000 de studenţi înscrişi, încă ridica probleme24, şi atunci a trebuit să se treacă la construirea unei clădiri pentru ea, care a şi fost realizată, între 1934 şi 1936, cu banii strînşi ,,cu dificultăţi şi neca- zuri din taxele percepute de la studenţi, în timp de şase ani” 25, în actualul Bd. 6 Martie. în timpul celui de-al doilea război mondial, clădirile cu care, prin mari eforturi, fusese înzestrată Universitatea din Bucureşti, au avut mult de suferit în urma bombardamentelor anglo-americane din aprilie şi ale celor germane din august 1944. Atunci a fost distrusă vechea clădire a Universităţii, cu bogatele ei fonduri de cărţi, iar clădirea Facultăţii de drept a suferit avarii în valoare de 32 de milioane de lei26. în privinţa laboratoarelor, a seminarelor, a clinicilor şi a bibliotecilor, care şi ele sufereau de lipsa de spaţiu şi de insuficienţa fondurilor pentru procurarea utilajului specific 27, lipsuri ce s-au accentuat mai ales în timpul crizei dintre 1929 şi 1933 şi în anii care au urmat28, cel de-al doilea război mon- 20 Dă diurna de rector pentru „cel mai sărac dintre cămine”, N. Iorga, In chestia recto- ralului..., Bucureşti, 1932, p. 12. 21 Localul vechi era situat intre Bd. 6 Martie, Bd. N. Bălcescu, str. Academiei şi str. Ed. Quinet, faţa fiind pe actualul Bd. 6. Martie. 22 „Mon. of.”, Dezb. Senat., nr. 36 din 28 august 1920, p. 690 — 696; cf. şi nr. 49 din 2 martie 1920, p. 816 ; nr. 16 din 23 ianuarie 1927, p. 208. Pentru evacuare vezi şi idem, nr. 50 din 24 mai 1929, p. 1640 — 46. Cf. şi N. Iorga, op. cit., p. 9, 11. 23 „Mon. of.”, Dezb. Senat., nr. 64 din 29 iunie 1923, p. 1 133 ; nr. 24 din 2 ianuarie 1924, p. 380. 24 N. Bazilcscu, Raportul Fac. de drept din Bucureşti către dl. ministru al inslr. publice privitor la lipsurile acestei facultăfi, Bucureşti, 1928. 25 Arh. Univ. Buc., Rectorat, dos. 68/1934, f. 7. Cf. şi „Mon. of.”, Dezb. Ad. Dcp., nr. 27 din 11 februarie 1935, p. 616. 22 Arh. Fac. şt. juridice, proccse-verbale ale Consiliului profesoral, dos. 12/1944, f. 16 — 19. 22 Vezi, de pildă, Arh. Fac. de medicină, dos. 4/1918, corespondenţă, f. 198 ; idem, clinica de neurologie, dos. 89/1918 — 38, f. 95 — 96 ; idem, Inst. de anatomie umană, dos. 78/1919 — 1930, f. 108; „Mon. of.”, Dezb. Senat., nr. 64 din 29 iunie 1923, p. 1 127; idem, Dezb. Ad. Dep., nr. 13 din 11 decembrie 1925, p. 229—230 ; cf. N. Iorga, Pentru universitate. Cuolnlări, Vălenii de Munte, 1929, p. 50, 58. 22 Pentru astfel de lipsuri vezi „Mon. of.”, Dezb. Senat., nr. 81 din 31 octombrie 1929, p. 2 798—2 799; Arh. Fac. de medicină, dos. 89/1918 — 1933, clinica de neurologie, f. 95—96; Arh. Univ. Buc., Rectorat, dos. 58/1933, f. 5 — 6 ; Arh. Fac. de filologie,dos. 295/1932, f. 31 —32 şi 38-39; dos. 301/1933-1934, f. 24; dos. 316/1935, f. 96. www.dacoromanica.ro 5 ISTORICUL UNIVERSITĂŢII DIN BUCUREŞTI DUPĂ 1918 1303 dial a adus pagube deosebit de grave. Mai ales bibliotecile de facultate şi bibliotecile de seminare — căci universitatea nu avea acum o bibliotecă centrală 29, ci se servea de Biblioteca Fundaţiei universitare 30 — au avut -de suferit pierderi însemnate. Desfăşurarea procesului de învăţămînt în Universitatea din Bucu- reşti după 1918 a fost, fireşte, determinată de condiţiile generale de dez- voltare ale învăţămîntului între cele două războaie mondiale, oglindite şi de legislaţia lui. Politica şcolară a burgheziei şi moşierimii în perioada ce a urmat primului război mondial face parte integrantă din politica lor generală •de menţinere şi consolidare a regimului burghezo-moşieresc. Clasele exploatatoare conducătoare nu erau interesate să dea o largă dezvoltare învăţămîntului. Fabricanţii şi moşierii din ţara noastră ,,nu erau interesaţi în culturalizarea maselor populare, deoarece aceasta ar fi dus la o creştere & conştiinţei maselor, la intensificarea luptei lor pentru un trai mai bun. Clasele exploatatoare n-aveau nevoie de un popor cult, ci de robi supuşi, care să lucreze pentru ele”31. Burghezia a dus o politică de restrîngere32 a numărului şcolilor, de împiedicare a calificării pro- fesionale a muncitorilor, de îngreuiare a pătrunderii în şcoli şi în univer- sitate a fiilor de muncitori şi ţărani etc. Totuşi burghezia îşi dădea seama că, pentru realizarea intereselor ei generale, proasta stare a învăţămîntului, dacă era dusă prea departe, devenea şi pentru ea dăunătoare 33. Pe lingă aceasta, au fost şi alte cauze obiective care au silit clasele guvernante din Romînia să ia unele măsuri în domeniul învăţămîntului şi să treacă la o lărgire a reţelei şcolare. între ele, de amintit mai ales creşterea teritorială a ţării, dezvoltarea economică, politică şi socială, pierderile de cadre din timpul războiului, nevoia folosirii unui mare număr de cadre în aparatul administrativ de stat, dar mai cu seamă dezvoltarea forţelor de producţie, care cereau imperios ridicarea nivelului de cunoştinţe al muncitorilor în legătură cu tehnica nouă, apoi tendinţa maselor populare spre cultură şi, în general, dezvoltarea culturii şi ştiinţei mondiale, în urma cărora nu se putea rămîne. Fluctuaţiile economice şi politice prin care a trecut Romînia bur- ghezo-moşierească între 1918 şi 1944 au influenţat şi ele asupra dez- voltării învăţămîntului în această vreme. Astfel, în urma măsurilor luate de liberali — e adevărat, destul de limitate — de creare de şcoli, guver- narea ţărănistă de după 1928 a venit cu altele de desfiinţare a numeroase 2® Pentru unele clin ele, informaţii în : M. Tomescu, Biblioteca Universităţii Bucureşti, in „Călăuza bibliotecarului”, an. XVII (1964), nr. 10, p. 579 585 ; N. Oancea, Biblioteca Facul- tăţii de ştiinţe juridice, idem, p. 586 — 588; M. Vulcu, Din istoricul relaţiilor internaţionale ale JBibl. fac. de filozofie şi litere din Bucureşti, idem, p. 591 —593. 30 Călăuza studentului pe 1927 — 1928, p. 43 şi 148. 31 Gh. Glieorghiu-Dej, Articole şi cuvinlări, ed. a 4-a, Bucureşti, E.S.P.L.P., 1956, p. 454. 32 Vezi pentru aceasta chiar relatările ministrului liberal al instrucţiunii, dr. C. Ange- lescu, Activitatea Ministerului Instrucţiunii, 1922 — 1926, Bucureşti, Edit. Cartea romlnească, 1926, p. 4 şi urm. 33 „Cultura populară”, an. I, nr. 2 din 15 oct. 1925. www.dacoromanica.ro 1304 GH. T. IONESCU 6 şcoli secundare, comerciale şi de meserii, de reducere a salariilor învăţă- torilor şi profesorilor, din care mulţi au fost chiar concediaţi34. în perioada fascizării ţării, cînd guvernanţii ei au favorizat pătrun- derea în şcoală a ideologiei şi a metodelor fasciste de educare a tineretului, intelectualitatea progresistă va duce o luptă dîrză, împletită tot mai strîns cu lupta generală a maselor muncitoare, sub conducerea P.C.E., împotriva exploatării, a fascismului, a pregătirilor de război, pentru democratizarea învăţămîntului şi aşezarea lui pe baze ştiinţifice. Numeroase glasuri s-au ridicat în sprijinul modificării legii învăţă- mîntului superior, demonstrînd că legea din 1912 devenise prea strimtă pentru cadrul nou în care trebuia să se desfăşoare acest învăţămînt. Oriticile se refereau la măsurile inechitabile pe care legea le conţinea35, în primul rînd la numirile profesorilor, articolul 81 făcînd obiectul multor dezbateri36 atît în presă, cît şi în congresul Asociaţiei profesorilor uni- versitari. Nemulţumiri ridicase şi situaţia pe care legea o crea docenţilor universitari (care da prilejul a fi comparată cu aceea a unor „adevăraţi paria ai universităţilor noastre”37), modul cum era socotit doctoratul obţinut în ţară faţă de cel obţinut în străinătate38, situaţia nesigură a personalului ajutător (care detennina Asociaţia asistenţilor din Romînia să alcătu- iască, în 1928, chiar un proiect de modificări referitor la acest personal 39> şi, mai cu seamă, nerespectarea de către stat a autonomiei universitare, prin măsuri luate peste punctul de vedere al Senatului universitar, care. deschideau drum politicianismului în universitate şi făceau ca din „liber- tatea academică” să nu rămînă decît o iluzie. în urma numeroaselor proteste ridicate de profesori, din care unii cu mare autoritate ştiinţifică şi morală, ca : dr. V. Babeş, Gh. Gh. Mari- nescu, D. Danielopolu, G. G. Longinescu, D. Onciul40, împotriva abuzu- 84 Gh. Sui pat, Pauperizarea clasei muncitoare din Romlnia burghezo-moşierească tntre cele două războaie mondiale, Bucureşti, Edit. ştiinţifică, 1962, p. 245 şi In general încap. IX,. p. 242 253. Gf. şi Contribuţii la istoria dezvoltării Universităţii din Iaşi. 1800 1960, voi. I, Bucureşti, 1960, p. 251 şi notele. 36 Pentiu ele vezi Aih. Fac. de medicină, dos. Corespondenţă/1919, f. 138 139; dos. 500/1920, cu data 25 mai 1920 ; dos. 91/1921, f. 36-37 ; Arh. Univ. Buc., Rectorat, dos. 216/1919,. f. 15-19. . 88 „Neamul romlnesc”, an. XIV, din 28 mai 1919; an. XVI, nr. 112 din 28 mai 1921 ţ. „Lupta”, an. III, nr. 697 din 8 aprilie 1924, p. 3 ; Dezb. Ad. Dcp. din 20 martie 1925, p. 1637 — 1 638 ; „Adcvăiul” din 17 şi 21 ianuarie 1926 ; „Idcca universitară”, an. I, nr. 3, din 3 februa- rie 1926, p. 1, ş.a. Cf. şi C. Kiriţcscu, Autonomia învăţămîntului, o contribuţie la reforma universi- tăţilor, Bucureşti, f.a., p. 48. 87 N. Şcrban, Recrutarea profesorilor universitari, Bucureşti, Tip. D. Ionescu, 1914, p. 8. 88 Ibidem, p. 10. Cf. şi D. Danielopolu, Situaţia actuală a universităţii. Cuvtnlare ţinută In şedinţa Senatului de la 24 noiembrie 1936, Bucureşti, 1937, p. 4. ' 39 Modificările articolelor privitoare la personalul ştiinţific ajutător universitar propuse- de Asociaţia asistenţilor universitari din Romlnia pentru a fi introduse In legea tnvăţăminlulut superior, Bucureşti, Tip. I. Căpuzeanu, 1928. Cf. şi Aih. Min. Instr. Publice, Dir. III, dos*. 32/1928, fasc. 6. 40 Vezi cererea către rector la 1 ianuarie 1920, semnată de 53 de profesori, Arh. Univ. Buc., Rectorat, dos. 228/1920, f. 216. www.dacoromanica.ro 7 ISTORICUL UNIVERSITĂŢII DIN BUCUREŞTI DUPĂ 1918 1305 rilor41, articolul 81 a fost suprimat în 192542 şi după ani de discuţii, în 1931, a fost adus, în cele din urmă, în parlament şi proiectul noii legi a învăţămîntului superior43, care prin promulgarea din aprilie 1932, a devenit lege. De asemenea, fiindcă autonomia universitară provocase atîtea discuţii, guvernul a venit în 1931 cu o lege specială asupra ei, prin care arăta că ,,învăţămîntul superior este absolut autonom, atît în ceea ce priveşte organizarea studiilor şi conducerea..., cît şi în ceea ce priveşte gestiunea financiară”. Singurul organ care e desemnat ,,să exercite con- trolul asupra profesorilor este rectorul ajutat de Senat”, statul neinter- venind cu nimic în viaţa universităţilor, el mărginindu-se numai a păstra pentru sine doar dreptul ,,de a urmări raporturile în care universitatea liberă se punea ea însăşi de acord cu scopurile supreme ale unei societăţi”44. Legea din 1932, cuprinzînd dispoziţii relative la conducerea autonomă a universităţii, la recrutarea şi regimul disciplinar al corpului didactic, la stu- denţi, la taxele universitare, la instituţiile anexe şi la unele măsuri tranzi- torii45, sublinia că universităţile sînt aşezăminte de învăţămînt teoretic şi aplicat şi, în acelaşi timp, instituţii de cercetări ştiinţifice. Universitatea, pe lingă scopul de ,,a promova ştiinţa şi de a pregăti specialiştii necesari conducerii ţării”, trebuie să-l mai aibă şi pe acela de a ieşi ,,dintre zidurile ei, ca să pătrundă şi în sufletul neamului printr-o operă de înaltă răspundere a culturii” 46. Un, punct nou pe care legea îl mai aducea faţă de trecut, era şi acela că ea urmărea ca „tot învăţămîntul universitar romînesc” să „constituie o singură entitate..., o singură universitate” 47. La baza acestei legi, arăta îsicolae Iorga, a stat concepţia ca univer- sitatea să nu „fie numai pentru unii, ci pentru toată lumea”, fiindcă „toată lumea din timpurile noastre are nu numai dreptul, dar datoria absolută de a învăţa” 48. Curînd însă au început a i se aduce şi ei justificate critici, latura cea mai vizată fiind aceea a taxelor universitare care, prin cuantumul lor ridicat, însemnau o adevărată piedică în calea tineretului lipsit de mijloace, dar dornic de învăţătură 49. Pentru a se justifica apariţia legii din 1937, i se mai reproşau şi interpretarea greşită a autonomiei univer- sitare, insuficientul control al autorităţilor universitare, scăderea spiri- tului de ordine în viaţa universitaiă 50. Cu toate modificările aduse în 1933 41 Dezb. Ad. Dcp. din 20 martie 1925, p. 1 637 — 1 638. 12 Decret nr. 799 din 3 martie 1925, Dezb. Ad. Dep., nr. 70 din 21 martie 1925, p. 1 675 - 1 677. ' 43 în „Mon. of.” nr. 96 din 22 apiilic 1932. Reg. de aplicare, în „Mon. of.” nr. 287 din 11 decembrie 1933 şi extiase. 44 „Mon. of.”, Dezb. Ad. Dep., nr. 18 din 18 iulie 1931, p. 547 548. Vezi şi Anuarul pe 1931—1932, p. 34-35. 46 Expunere de motive în Legea pt. organizarea Invă/ăminlului universitar, Bucuieşti, 1932, p. 48. 40 Ibidem, p. 58. 47 Ibidem. 43 „Neamul romînesc”, an. XXVI, nr. 225 din 9 octombrie 1931. 43 „Mon. of.”, partea a IlI-a, nr. 71 din 15 aprilie 1932, Dezb. Camerei din 28 martie 1932, p. 2 826 ; cf. „Lupta”, an. XI, nr. 3 124 din 2 aprilie 1932, p. 4. 60 Legea pentru completarea unor dispoziţii din tnvă/ămlnlul universitar, Cluj, 1939, p. 3 ; cf. Coniribu(ii la istoria dezvoltării universităţii din Iaşi, voi. I, Bucureşti, 1960, p. 257. Proteste şi ale studenţilor în Aih. Fac. de medicină, dos. 122/1927 — 1934, f. 41—42. www.dacoromanica.ro 1306 GH. T. IONESCU 8 şi în 1934, legea din 1932 n-a putut sta la baza învăţămîntului decît pînă în 1936. Proiectul de modificare şi a ei, din 1937, a dat naştere la şi m ii vii discuţii, mai cu seamă în privinţa evidentei tendinţe a statului de a încălca autonomia universitară şi de a introduce metode poliţiste în controlul vieţii universitare51. Profesorii cu vederi înaintate n-au întîrziat să i se împotrivească, căutînd să demonstreze că măsurile ce se luau, prin caracterul lor vădit reacţionar, nu erau plăcute maselor largi52. Cu toată opoziţia făcută, la 24 martie 1937 proiectul a devenit lege sub titulatura : „Legea pentru completarea unor dispoziţiuni din legea învăţămîntului universitar” 53 şi, prin conţinutul său reacţionar, lărgit de modificările ce i-au fost aduse în 1938 * 61 * * 64 * 66 67 68, a contribuit la nete- zirea drumului care ducea la fascizarea ţării şi a învăţămîntului. Proiectul din noiembrie 1938 făcea şi mai departe pasul în acest sens, pentru că ministerul păstra pentru el dreptul de a exercita un con- trol direct asupra vieţii universităţilor şi asupra corpului didactic. Nici o mişcare de personal nu se putea face fără aprobarea ministerului5S. Guvernarea legionară-antonesciană a adoptat la rîndul ei, la 2 noiem- brie 1940, o lege şi mai reacţionară : „Legea pentru adaptarea învăţă- mîntului superior la structura statului naţional legionar”. Aceasta pre- vedea o comisie care urma să revizuiască situaţia tuturor membrilor corpului didactic din învăţămîntul superior, cercetînd „legalitatea” numi- rii în învăţămînt, activitatea didactică-ştiinţifică, ţinuta morală, ea putînd hotărî pensionarea, destituirea sau chiar trimiterea în faţa justiţiei 56, după cum i se părea că e cazul. Era evident că printr-o asemenea comisie se urmărea eliminarea din învăţămîntul superior a tuturor acelora care nu conveneau regimului fascist. Dictatura militară-fascistă antonesciană veni şi ea cu legea din 23 mai 1942 57, care desfiinţa toate legile anterioare privind învăţămîntul58 şi care încerca o şi mai adîncă fascizare a universităţii. împotriva măsurilor prevăzute de legislaţia fascistă s-a îndreptat lupta cadrelor didactice progresiste din universitate şi a studenţimii demo- crate, luptă care se integra acţiunilor maselor populare conduse de P.C.E. împotriva regimului antonescian şi a războiului. O materializare a acestei lupte a cadrelor didactice cu vederi înaintate din Universitatea din Bucureşti s-a realizat în cunoscutul memoriu 59 al profesorilor uni- 51 „Mon. of.”, Dezb. Senat., nr. 37 din 13 mai 1937, p. 2 024 — 2 025. 61 Arh. Fac. de şt. juridice, Rcg. de proccse-verbale, 1/1934 — 1939, f. 128 — 134 ; Arh. Fac. de medicină, dos. nr. 123/1936—1937, f. 73 — 75 ; Protest şi al Comitetului Frontului de- mocrat al studenţilor in ştiinţe, în „Lupta”, an. XV, nr. 4 302 din 24 februarie 1936. 53 „Mon. of.” nr. 69 din 27 martie 1937 şi broşură, cu acest titlu, Bucureşti, Alcalay, 1937, 12 p. 54 „Mon. of.” nr. 29 din 5 februarie 1938, decret nr. 333 ; şi „Mon. of.” nr. 186 din 13 august 1938, decret nr. 1 578. 66 „Mon. of.” nr. 257 din 4 noiembrie 1938 şi broşură sub titlul : Decret-lege nr. 3 799 pentru modificarea şi completarea legilor privitoare la tnvăfămtnlul superior şi special In vederea j-afionalizării, Bucureşti, Edit. „Curierul judiciar”, 1938, 15 p. 54 „Mon. of.” nr. 257 din 2 noiembrie 1940, p. 6 276 — 6 277. 67 Ibidem, nr. 118 din 23 mai 1942, p. 4 288 şi urm. 68 Ibidem, nr. 244 din 18 octombrie 1943, p. 9 450. Republicat In „Rominia liberă”, an. II, nr. 22 din 6 septembrie 1944. www.dacoromanica.ro •9 ISTORICUL UNIVERSITĂŢII DIN BUCUREŞTI DUPĂ 1918 1307 versitari şi membri ai Academiei Eomîne, între care figurau nume de mare prestigiu în lumea ştiinţifică şi culturală, ca, de pildă, C. I. Parlion, D. Danielopolu, N. Gh. Lupu, F. Eainer, Al. Eosetti, M. Ealea, adresat lui Antonescu în aprilie 1944, spre a-i cere să pună ,,de îndată sfîrşit” istovitorului război în care tîrîse ţara. în perioada dintre cele două războaie mondiale, aşadar, legislaţia privitoare la învăţământul superior n-a depăşit cadrul de interese ale burgheziei, dar a permis pătrunderea concepţiilor rasiste, naţionaliste, şovine. Forţele vii, progresiste ale Universităţii din Bucureşti, unele direct îndrumate de P.C.E., au contribuit însă prin activitatea lor la menţinerea şi ridicarea în continuare a prestigiului pe care ea şi-l dobîn- dise în viaţa culturală a poporului nostru. Din rîndurile cadrelor ei s-au ridicat în multe ocazii glasuri şi acţiuni care au împiedicat, în măsura permisă de condiţiile existente, guvernele burghezo-moşiereşti s-o trans- forme într-o instituţie care să servească în special intereselor claselor exploatatoare. Cu tot caracterul idealist al învăţămîntului şi cu toate greutăţile de ordin material, studenţii au putut găsi în aceste cadre didactice progresiste ale Universităţii din Bucureşti îndrumătorii care să-i ajute a-şi însuşi cultura pe care atîţia dintre ei au pus-o în slujba maselor din mijlocul cărora se ridicaseră. Planurile şi programele de învăţământ ale facultăţilor alcătuiau şi ele o parte esenţială a problemei organizării desfăşurării procesului de învăţămînt în Universitatea din Bucureşti. Progresele generale ale ştiinţei şi culturii, care cereau adîncirea şi înmulţirea direcţiilor de specializare, impuneau neapărata creare de noi discipline de predare, noi catedre pe Mngă cele existente, care să comple- teze şi să lărgească conţinutul învăţămîntului. Eia deci neapărată tre- buinţă ca universitatea să fie dotată cu mijloacele necesare organizării procesului de învăţămînt, pe baze realiste, care să răspundă nevoilor de pregătire ale studenţilor. De aceea, fiecărei facultăţi i s-a dat regulamen- tul ei de funcţionare, prin care se stabilea organizarea întregii activităţi, obiectele ce trebuiau predate şi programa analitică. Cu toate modificările ne le-au fost aduse şi acestor regulamente, nu s-a putut evita persistenţa a numeroase lipsuri, între care aceea a libertăţii lăsate profesorilor în alegerea temei, cît şi a conţinutului cursurilor60 61 * 63 a dus la ignorarea prin- cipiului progresivităţii în predarea cunoştinţelor şi la pregătirea neunitară a studenţilor care urmau aceeaşi specialitate la altă universitate din ţară81. Pentru că numărul mare de studenţi impunea la unele facultăţi dublarea sau chiar triplarea catedrelor existente şi pentru că necesităţile progresului ştiinţelor o impuneau de asemenea, Senatul universitar şi ■consiliile facultăţilor au cerut ministerului să se ia măsura înfiinţării unor catedre noi, potrivite cu noile ramuri de specializare, căci la mai toate facultăţile universităţii se simţea o asemenea nevoie 82. 60 „Revista generală a învăţămintului”, an. XII, 1924, nr. 7, p. 467 468. 61 C. Kiriţcscu, Autonomia învăţămîntului, Bucureşti, Edit. Cartea rominească, p. 48. şi editor al Psaltirii scheiene, unul din primele texte scrise în limba romînă, pe Al. Eosetti în dialectologie, pe Ioan Bianu şi Nicolae Cartojan în literatura romînă veche, iar în critica literară pe Tudor Vianu şi, mai apoi, pe Mihail Ealea, cu rodnică activitate şi în psihologie. în filozofie, pe lingă enciclopedistul P. P. Negulescu, se disting şi alţii, ca, de exemplu, profesorii C. Eădulescu-Motru în psihologie şi Dimitrie Guşti în sociologie, creator al şcolii sociologice de la Bucureşti a cărui activitate a fost apreciată şi peste hotare. Prestigiul de care se bucurau şcolile ştiinţifice romîneşti peste hotare îl demonstrează participarea frecventă a numeroşi savanţi romîni — dintre cadrele Universităţii din Bucureşti mai ales — la diverse congrese şi comisii ştiinţifice internaţionale, chemarea lor spre a ţine prelegeri şi conferinţe în universităţi şi asociaţii ştiinţifice în toate părţile globului, numeroasele titluri de doctor honoris causa ce li s-au oferit de universităţi sau insti- tute şi academii străine, precum şi prezenţa a mulţi savanţi de peste hotare care au ţinut în cadrul ei prelegeri şi conferinţe sau au obţinut la rîndu-le titluri din partea acesteia. Ca urmare a creşterii prestigiului Universităţii din Bucureşti7S, în această vreme nu numai că s-au intensificat schimburile ei culturale cu străinătatea, dar a crescut şi numărul studenţilor străini care i-au urmat cursurile 76 şi, mai mult, i-au fost solicitate chiar progra- mele sale de studii de către unele instituţii de învăţămînt superior de peste hotare 77. 75 Arh. Fac. de medicină, dos. 500/1939, Diverse, p. 113. 78 Arh. Univ. Buc., Rectorat, dos. 64/1937, f. 4. 77 Arh. Fac. de matematică, dos. 568/1933, adresa din 31 ianuarie 1933. www.dacoromanica.ro 1312 GH. T. IONESCU 14 Un rol deosebit la crearea acestui prestigiu l-a avut şi schimbul de studenţi bursieri făcut cu multe universităţi europene, dar mai cu seamă schimbul de publicaţii ştiinţifice. Numărul periodicelor şi al altor publicaţii scoase în cadrul Universităţii din Bucureşti sau cu sprijinul ei a crescut continuu, ajungînd la 56 în 1938—1939, majoritatea fiind scrise în limbi de mare circulaţie 78. Ca urmare a acestei activităţi ştiinţifice şi de pre- dare, a muncii rodnice a cadrelor didactice, Universitatea din Bucureşti a deţinut şi în acest timp rolul de cel mai important centru de cercetare ştiinţifică şi de formare de cadre serios pregătite din ţara. Ea a contribuit hi răspîndirea şi creşterea prestigiului ştiinţei şi culturii romîneşti în ţară şi peste hotare. După 1918, numărul studenţilor universităţii a crescut în mod apre- ciabil. De la 6 272, cîţi erau în anul 1918—1919, el ajunge la 22 902 în anul universitar 1929 1930 79. Anii crizei economice din 1929—1933 fac ca în anul şcolar 1932—1933 numărul lor să coboare la 15 636, pentru ca în 1941 1942, datorită grelelor condiţii cauzate de război, numărul lor să scadă la 3 3 636 de studenţi80. Neputînd să dea o întrebuinţare corespunză- toare absolvenţilor facultăţilor suprapopulate, cum erau Facultatea de drept şi cea de filozofie şi litere, cercurile conducătoare, în loc să încerce a rezolva problema „suprapopulării” universităţii pe o cale realistă şi în concordanţă cu interesele dezvoltării ţării, adică printr-o repartizare judicioasă a studenţilor pe facultăţi şi prin asigurarea plasării în producţie a absolvenţilor, au luat, din contră, măsuri de îngreuiare a accesului la universitate. Ca urmare, numărul studenţilor fii de muncitori şi de ţărani muncitori era foarte scăzut în raport cu ceea ce reprezentau proletariatul şi ţărănimea pe ansamblul populaţiei ţării. Activitatea profesională cerută studenţilor consta în cursuri, semi- nare şi lucrări de laborator, potrivit specificului fiecărei facultăţi. Frecvenţa era obligatorie şi se lua prin sondaje semestriale de profesori, din 1936 introducîndu-se însă un registru special de frecvenţă la fiecare catedră. Sesiunile de examen aveau loc în lunile iunie şi octombrie şi numai cu avizul Senatului universitar se aproba sesiune extraordinară în luna februarie. Taxele universitare înregistrează, între 1918 şi 1944, o sensibilă creştere atît în privinţa numărului, cît şi în a cuantumului. Ele variau de la o facultate la alta, dar, în general, studenţii trebuia să plătească taxe de înscriere, de frecvenţă, de construcţie, de bibliotecă etc., care atingeau sume costisitoare 81. Numeroasele cereri de scutire de taxă adresate de stu- denţi conducerii facultăţilor şi rectoratului82 sînt cea mai elocventă măr- turie a piedicii reprezentate de ele în calea continuării studiilor de către cei săraci. 78 Lista lor in Anuarul pe 1938 1939, p. 252 şi urm. 79 Călăuza studentului pe 1937—1938, p. 142 143, labei statistic nr. II, unde e greşită cifra : 22 872 in loc 22 902. 80 Anuarul pe 1940 1941 şi 1941 1942, p. 455, tabel cu statistica generală. 81 Aih, Fac. de medicină, dos. 499/1919; Arh. Univ. Buc., Rectorat, dos. 58/1933, p. 34 35. 8J De exemplu, Arh. Fac. de filologie, dos. 275/1931—1932; dos. 276/1931 ; dos. 291 1932 ele. www.dacoromanica.ro 15 ISTORICUL UNIVERSITĂŢII DIN BUCUREŞTI DUPĂ 1918 1313 Bursele şi ajutoarele acordate de minister anual universităţii erau prea puţine faţă de număml mare de cereri83 şi se obţineau în condiţii grele, la cele în bani putînd concura şi studenţii care, prin starea lor mate- rială, nu aveau nevoie de ele. Pentru studenţii orfani de război exista un număr mic de burse I.O.V.R.Din fondurile judeţene şi din donaţiile par- ticulare se mai atribuia de asemenea un oarecare număr de burse. Repar- tizarea lor se făcea prin Biroul burselor, iar din 1938 prin Oficiul univer- sitar, majoritatea prin concurs. în timpul dictaturii legionaro-antonesciene, ele au fost acordate prin Uniunea naţională a studenţilor creştini romîni care, fiind patronată de legionari, le atribuia aproape numai acestora, ceea ce a provocat mari nemulţumiri în rîndurile studenţilor84. Căminele şi cantinele şi-au mărit în această perioadă capacitatea, dar, faţă de numărul studenţilor, situaţia a rămas totuşi sub necesităţi. Cele patru cămine şi cantine organizate de societatea ,,Căminul studen- ţilor”, înfiinţată în 1919, n-au putut oferi locuinţă decît la 450 de studenţi şi masa la circa 800, cu tot sporul adus de reorganizarea din 1923, cînd au fost puse sub supravegherea unei „Comisii a căminelor şi cantinelor”, schimbată în 1930 cu un „Conservator al căminelor” care le-a condus pînă în 1938, cînd au fost trecute în seama Oficiului universitar85. Mai ■existau şi unele cămine judeţene şi cămine-fundaţii particulare, care se întreţineau şi din taxele, foarte mari, luate de la studenţi, dar care erau rău gospodărite de administratorii incapabili şi incorecţi86, ceea ce a pro- vocat de multe Ori proteste ale studenţilor87. Cu tot numărul mare de cereri de ajutoare 88 îndreptate de studenţi către rectorat, facultăţi şi alte instituţii, asistenţa socială universitară a iv mas o problemă cate a preocupat destul de puţin cercurile guvernante. Iniţiativa rezolvării ei aparţine Societăţii studenţilor în medicină, care a înfiinţat în 1919 „Asistenţa medicală universitară”, cu scopul de a veni imediat şi gratuit în ajutorul studenţilor bolnavi89. Abia în 1924 universitatea va înfiinţa un „Birou de informaţii, asistenţă şi înlesniri universitare” 90. Lupta studenţimii în acest sens va determina statul să înfiinţeze, în .1927, Oficiul universitar, dar activitatea acestuia remarcabilă (chiar din primii ani ajunge la relaţii şi cu străinătatea91) se restrînse brusc în perioada crizei economice, pentru ca în timpul dictaturii regale, cînd i se face o reorganizare în sensul intereselor social-politice ale acesteia92 93 83 De pildă 4 000 de cereri în 1930 ; vezi Anuarul pe 1929 — 1930, p. 309. 81 Arh. Univ. Buc., Rectorat, dos. 70/1941, f. 97; dos. 37/1910, f. 60. 85 Regulamentul pentru căminuri şi cantine universitare, în Anuarul pe 1925 — 26, p. 274 — 275. Cf. idem, pe 1937-38, p. 259. 88 Exemple în „Mon. of.”, Dezb. Ad. Dep., nr. 56 din 27 martie 1927, p. 1 610; nr. 5 din 19 decembrie 1929, p. 56; cf. Arh. Univ. Buc., Rectorat, dos. 20/1932, f. 3; dos. 27/1932, f. 13. 87 Ibidem, dos. 28/1930, f. 66-67 ; dos. 66/1934, f. 50 52 etc. 88 Există dosare întregi cu astfel de cereri. De exemplu, Arh. Fac. de filologie, dos. 160/1919-1920. 89 Arh. Univ. Buc., Rectorat, dos. 216/1919 ş.a. 90 Arh. Fac. de filologie, dos. 195/1924-25, f. 26; dos. 210/1925 26, f. 136; dos. 236/1927, f. 54. •l Călăuza studentului pe 1927-1928, p. 177-179. 93 Regulament în „Mon. of.” nr. 242 din 18 octombrie 1938. « - o. Silo www.dacoromanica.ro 1314 GH. T. IONESCU 16 şi, mai ales, în acela al dictaturii militare-fasciste, să devină cu totul neîn- semnată. Cu aprobarea Senatului universitar, fiind permise de lege, pe lîngă cele existente anterior, după 1918 au luat fiinţă şi unele noi asociaţii stu- denţeşti. în genere, preocupările lor erau de ordin profesional, ştiinţific,, cultural, sportiv şi de asistenţă socială. Luptau pentru promovarea inte- reselor ,,de ordin pur universitar ale studenţilor”, îngrijindu-se şi de „com- pletarea educaţiei lor academice şi sociale”. Numărul lor crescuse la 61 în 1926—1927 9J şi, cu toate că le era interzisă orice fel de activitate politicăr cînd conducerea lor a ajuns în majoritate pe mina elementelor reacţionare, înregimentate în grupările fasciste, activitatea le fu împinsă pe un drum dăunător intereselor studenţimii. Perioada de după 1918 a însemnat în activitatea Universităţii din Bucureşti şi din punctul de vedere al vieţii studenţeşti una din cele mai frămîntate din tot cursul existenţei sale. Mişcările studenţeşti iau acum o- amploare neobişnuită. Neavînd o orientare politică bine conturată de la în- ceput, dar influenţată de avîntul luptelor revoluţionare care cuprinsese masele populare din Romînia94, sub influenţa Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, studenţimea Universităţii din Bucureşti a văzut că numai trecînd la luptă va putea să-şi creeze condiţii omeneşti de viaţă. Ea se alătură demonstraţiilor muncitoreşti care au avut loc între 1917 şi 1921 şi un însemnat număr de studenţi activează în cercul cultural „Ştefan Gheorghiu”95. Propaganda naţionalist-şovină, lansînd lozinci şovine în universitate a prins în mrejele ei o parte a tineretului studios, mai ales tineret provenit din rîndurile micii burghezii. Se urmărea împingerea studenţimii împotriva muncitorilor, ca în cazul (în care n-au izbutit) al grevei munci- torilor setebişti din decembrie 1919. Elemente de frunte ale studenţimii Universităţii din Bucureşti intrate în grupurile comuniste ilegale au luptat alături de muncitori pentru transformarea vechiului partid socialist într-un partid de tip nou, marxist-leninist. Printre arestaţii implicaţi în procesul înscenat delegaţilor care votaseră pentru crearea Partidului Comunist din Romînia în memorabilul congres de la 8 mai 1921 s-au aflat şi mulţi dintre aceşti studenţi. Lansînd în universitate arma diversionistă a antisovietismului, cercurile reacţionare au încurajat acţiunile huliganice antisemite în universitate, cu toată opunerea unor profesori cu vederi înaintate. P.C.R., combătind diversiunea naţionalist-şovină exprimată priu lozinca numerus clausus, arată că trebuie luptat pentru numerus maximus- adică pentru sporirea numărului studenţilor potrivit cu nevoile ţării şi pentru înlăturarea cauzelor sociale adînci, care ţineau departe de învă- ţătură pe mulţi tineri merituoşi. O poziţie hotărîtă de opunere, respin- gîndu-1, au luat faţă de acest numerus clausus şi mulţi dintre profesorii Universităţii din Bucureşti. O dată cu intensificarea fascismului, organi- •3 Anuarul pe 1924 — 1925, p. 262 şi Anuarul pe 1926 — 1927, p. 276 — 277. •* Vezi Gh. Gheorghiu-Dcj, op. cit., p. 365. •* •* V. Liveanu, Din lupta mişcării democrate a studenţilor..., In „Sclnteia tineretului"’ nr. 1 982 din 15 septembrie 1955 ; cl. şi T. Caranlil, Din luptele studenţimii democrate, Bucureşti, Edit. tineretului, 1956, p. 10. www.dacoromanica.ro ISTORICUL UNIVERSITĂŢII DIN BUCUREŞTI DUPĂ 1918 1315- 17 zaţiile fasciste au pornit acţiunea de fascizare a comitetelor de conducere ale „asociaţiilor” studenţeşti. Studenţimea democrată, din care o mare parte acţiona sub conducerea directă a P.C.E.şi U.T.C., s-a împotrivit şi a pornit acţiunea organizării unui front unit al întregii studenţimi sărace, fără deosebire de naţionalitate, pentru realizarea căruia a fost creată, sub îndrumarea partidului, „Uniunea studenţilor săraci” 96. în perioada crizei economice şi în anii următori, sub influenţa luptelor muncitorilor, nemulţumită de sporirea taxelor, de legea avocaţilor etc., studenţimea a trecut şi ea la lupta grevistă. Faţă de muncitorii grevişti de la Atelierele „Griviţa” studenţimea nu numai că îşi exprimă simpatia, dar ia parte la manifestaţiile din jurul atelierelor, spărgînd chiar coloanele de poliţişti şi soldaţi sau strîngînd bani şi alimente pentru muncitori97. în opoziţie cu ocrotirea de care se bucurau organizaţiile fasciste studenţeşti, mişcării democratice studenţeşti i se dădeau lovituri necru- ţătoare, membrii ei fiind urmăriţi şi arestaţi, cum s-a întîmplat cu Grigore Preoteasa, Ana Wexler şi alţii în 1935, acţiuni la care studenţimea demo- crată a răspuns prin aderarea în număr mare la organizaţiile antifasciste conduse de P.C.E.98. Sub îndrumarea partidului, în 1935 organizaţiile studenţeşti anti- fasciste au trecut la acţiunea de înfăptuire a „Frontului studenţesc demo- crat” ", care a editat şi un ziar, „Studentul mm în”. Frontul studenţesc democrat a antrenat în lupta sa şi o serie de profesori cu vederi antifas- ciste şi a obţinut însemnate succese împotriva activităţii elementelor fasciste, ceea ce îi aduse o simţitoare creştere a influenţei în rîndurile stu- denţimii100, dar şi ura guvernanţilor, care, îngrijoraţi, îl aruncară în ilega- litate. Teroarea împotriva organizaţiilor democrate ale studenţimii a crescut în timpul dictaturii fasciste, cînd unii studenţi utecişti au trebuit să plătească chiar cu viaţa acţiunile lor neînfricate. Dar, cu toate arestările din 1942—1944, forţele democratice din rîndurile studenţimii Universităţii din Bucureşti şi-au continuat lupta, contopind-o cu cea a întregului popor, pînă ce, sub conducerea P.C.E.,s-a înfăptuit victoria insurecţiei armate din august 1944. Privind în ansamblul ei activitatea Universită ţii din Bucureşti în această perioadă, observăm că, faţă de ceea ce fusese, ea ajunge acum a avea nu numai un caracter profesional, dar şi un rol ştiinţific şi educator pe plan larg, social şi naţional. Universitatea din Bucureşti a devenit astfel principalul factor răspînditor de cultură, creierul naţiunii. Ei i-a revenit misiunea de a crea acele forţe şi acele arme cu care în viitor se vor răs- turna brazdele, se vor străpunge munţii, se vor prinde în zăgazuri apele ca să stăpînească belşugul şi tăria ţării, prin temeinica activitate ştiinţifică. _________________ ★ 9* Programul ei in „Studenţimea nouă”, an. I, nr. 2 din 15 februarie 1931, p. 4. 97 V. Liveanu, op. cit., in „Sclnteia tineretului” din 16 septembrie 1955. 99 T. Georgescu, Activitatea Comitetului naţional antifascist (1933 — 1934), In „Studii”, an. XIV, 1961, nr. 2, p. 335. 99 C. Mocanu, Activitatea antifascistă a studenţilor din Romtnia, In „An. I.I.P.”, an. VIII, 1962, nr. 2, p. 82. 100 Şi poliţia o recunoştea; vezi Arh. Univ. Buc., Rectorat, dos. S/1924-1939, f. 318. www.dacoromanica.ro 1316 GH. T. IONESCU 18 Criza politică în care intraseră clasele stăpînitoare în preajma şi în cursul anului 1944, puternic accentuată şi de acţiunea factorilor externi, a permis înfăptuirea victorioasă a insurecţiei armate din august 1944. Organizată şi condusă de P.C.R., insurecţia armată a adus nu numai doborîrea dictaturii fasciste, scoaterea Romîniei din războiul antisovietic şi alăturarea ei la coaliţia antifascistă, ci şi deschiderea unei ere noi în istoria poporului romîn, ea însemnînd „începutul revoluţiei populare, care a schimbat din temelii viaţa ţării” 101. Transformările esenţiale în structura economică şi social-politică a ţării care au urmat s-au mani- festat şi în domeniul cultural, prin adînci şi radicale prefaceri. O dată cu începutul revoluţiei populare, creîndu-se perspectivele culturii noi, socialiste, întemeiată pe concepţia clasei muncitoare despre lume şi viaţă, despre natură şi societate — concepţia marxist-leninistă —, zorile unei vieţi noi au apărut şi pentru Universitatea din Bucureşti. în prima etapă a revoluţiei populare în ţara noastră, etapa desă- virşirii revoluţiei burghezo-democrate, desfăşurarea procesului de învă- ţămînt în Universitatea din Bucureşti a început în condiţiile luptei cu moştenirea grea a trecutului, atît din punctul de vedere al bazei materiale, al organizării sale necorespunzătoare pe temeiul ideologiei burgheze, cît şi din acela al rezistenţei elementelor reacţionare şi antidemocratice, care se opuneau acţiunii de democratizare a învăţămîntului şi de restruc- turare ştiinţifică a programelor. ' Mai ales în ceea ce priveşte spaţiul de care dispunea universitatea, distrugerile provocate de război102 103 micşoraseră simţitor numărul sălilor de cursuri, seminare sau laboratoare. Pentru că guvernele cu majoritate reacţionară dinainte de 6 martie 1945 nu s-au îngrijit de repararea strică- ciunilor, iar universitatea nu dispunea de sumele trebuitoare, Senatul universitar a luat hotărîrea de a deschide o subscripţie publică pentru refacerea clădirilor101. A fost urgentată reutilarea şi chiar amenajarea unor laboratoare noi, numărul acestora crescînd la 49 în anul şcolar 1947—1948. O dată cu instaurarea, la 6 martie 1945, a guvernului prezidat de dr. Petru Groza, primul guvern cu adevărat democratic din istoria ţării noastre, sprijinul material şi grija pentru universitate au crescut an de an. Au fost luate măsuri pentru îmbunătăţirea componenţei social- politice în universitate, pentru abrogarea legilor rasiale şi anularea exma- triculărilor pentru activitate antifascistă. A fost votată, la sfîrşitul anului 1946, „Legea pentru organizarea asistenţei studenţeşti”, care crea cîte un oficiu studenţesc (controlat de Consiliul superior al asistenţei studen- ţeşti din Ministerul Educaţiei Naţionale) pe lîngă fiecare instituţie de învăţămînt superior şi prevedea un nou mod de distribuire a burselor şi a locurilor în cămine şi cantine. în mare parte au fost deschise şi cămi- nele particulare, dar reaua lor gospodărire a determinat trecerea acestora 101 Gh. Ghcorghiu Dej, Articole şi cuvlnlări. 1959 — 1991, Bucureşti, Edit. politică, 1961, p. 440. 102 Arh. Fac. de filologic, dos. 383/1944, f. 1 ; dos. 399/1946, f. 172 ; Arh. Univ. Buc., Rectorat, dos. 152/1944. . 103 Arh. Univ. Buc., Rectorat, dos. 168/1945, şedinţa din 24 aprilie 1945. www.dacoromanica.ro 19 ISTORICUL UNIVERSITĂŢII DIN BUCUREŞTI DUPĂ 1918 1317 sub administraţia universităţii104. Un însemnat număr de locuri a fost rezervat în cămine pentru fiii de muncitori şi ţărani. Prin deschiderea cantinelor Buzeşti şi Victoria, pe lingă cele care funcţionau la căminele Matei Voievod şi Casa studenţească, s-a ajuns ca în 1946 cantinele să poată servi masa la mai mult de 5 000 de studenţi, dintre care circa 2 000 mîncau gratuit105. Un preţios sprijin l-au dat şi cantinele muncitoreşti din capitală, care, în 1947, s-au oferit a da masa gratuit sau la un preţ foarte redus la peste 500 de studenţi. Pentru că în această etapă universitatea era încă obligată să-şi acopere o parte a bugetului său din taxele universitare, acestea au fost menţinute, dar s-a aplicat sistemul taxelor progresive. Un important rol în îmbunătăţirea vieţii materiale a studenţilor l-a avut acum şi înfiinţarea, în 1945, pe lîngă Universitatea din Bucureşti, a unui economat studenţesc 106, ce va fi înlocuit mai tîrziu prin coopera- tiva studenţească „Solidaritatea”, care în 1947 va lua sub administraţia sa şi cantinele studenţeşti. Din 1946, pe lîngă unele facultăţi au fost organizate cluburi studen- ţeşti 107. Tot în acest an Primăria capitalei a donat Universităţii din Bucureşti lacul Tei pentru ştrand studenţesc 108, iar la 17 februarie 1948 a fost inaugurată, pentru cadrele didactice, Casa universitarilor, înzes- trată cu sală de conferinţe, bibliotecă, restaurant etc. Dacă din punctul de vedere al structurii continuă să se păstreze în cursul primei etape a revoluţiei populare vechea organizare a Univer- sităţii din Bucureşti, totuşi desfăşurarea procesului de învăţămînt stă acum sub semnul esenţialelor prefaceri ale societăţii romîneşti şi al luptei pentru transformări democratice. Suflul înnoitor adus de revoluţia popu- lară a stimulat mobilizarea elementelor democratice, profesori şi studenţi, în acţiunea de dezvoltare şi îndreptare a activităţii universitare pe căi democratice, progresiste. Alăturarea, încă de la început, la revoluţia populară a numeroşi profesori ai universităţii, ca : Iorgu Iordan, C. I. Parhon, M. Ealea, Al. Eosetti, S. Stoilov, îf. Gh. Lupu, Şl. Nieolau etc., şi a marii majorităţi a studenţimii a demonstrat liotărîrea cu care s-a pornit la lupta pentru realizarea acestui deziderat. Simţitoare progrese în adîncirea procesului de democratizare în universitate s-au obţinut după crearea Frontului democrat universitar 109, dar mai ales după procla- marea Eepublicii Populare Eomîne. De asemenea, realizarea unităţii politice a clasei muncitoare şi formarea P.M.E., determinînd între altele o covîrşitoare creştere a influenţei ideologice marxist-leniniste şi în univer- sitate, a dat un puternic stimulent procesului de democratizare a univer- sităţii. Astfel Universitatea din Bucureşti s-a transformat radical şi a devenit ceea ce trebuia să fie : o instituţie strîns legată de interesele 104 Arh. Univ. Buc., Rectorat, dos. 136/1948, proces-veibal al Cintrului de asist. stud. •din octombrie 1948. 103 Ibidem, dos. 95/1946; dos. 96/1946; dos. 117/1946. 108 Ibidem, dos. 168/1945, şedinţa Senat. Univ. din 9 octombrie 1945. 107 „Studentul romtn”, an. II, nr. 7 din 20 martie 1947, p. 7. 108 „Universul”, an. LXIII, nr. 752 din 2 noiembrie 1946, p. 3. lc* Manifest tn „Scînteia”, seria a IlI-a, an. XVII, nr. 467 din 4 martie 1946. www.dacoromanica.ro 1318 GH. T. IONESCU 20 poporului, de sarcinile trasate prin programul economic, social, politic şi cultural al statului democrat-popular. Mari schimbări în bine pentru Universitatea din Bucureşti au venit mai ales în a doua etapă a revoluţiei populare, etapa revoluţiei socialiste. I’e măsură ce regimul democrat-popular se consolida, se impunea şi nevoia unităţii între structura învăţămîntului şi cerinţele economiei naţionale. Trebuinţa de cadre cu înaltă calificare pentru diversele ramuri ale economiei, cultura în plin avînt, faptul că revoluţia socialistă cere o revoluţie şi în ideologie, căci construirea şi dezvoltarea relaţiilor de pro- ducţie socialiste impun crearea neapărată a unei suprastructuri cores- punzătoare, toate acestea au ridicat cu stringenţă necesitatea unei reforme structurale a învăţămîntului, reorganizarea lui pe baze ştiinţifice, mate- rialiste, legătura lui cu practica construirii socialismului. Chiar din primii ani după 23 August 1944 s-a simţit necesitatea reformei învăţămîntului, dar ea n-a fost posibilă decît o dată cu trecerea în etapa a doua a revo- luţiei populare în ţara noastră, în condiţiile preluării întregii puteri de stat de către clasa muncitoare, cînd, prin măsurile economice şi politice luate, s-a creat baza materială indispensabilă procesului de învăţămînt democratic. Beforma învăţămîntului a fost înfăptuită, pe baza indica- ţiilor date de Partidul Muncitoresc Romîn, prin legea din 3 august 1948, cu care prilej au fost trecute în proprietatea statului toate şcolile de cultură generală 110 111. Aşezînd întregul învăţămînt pe baze democratice şi ştiinţifice, legea din 1948 avea, între altele, ca principiu egalitatea tuturor ce- tăţenilor ţării în privinţa dreptului la învăţătură şi al folosirii institu- ţiilor de învăţămînt, fără deosebire de sex, de naţionalitate, de rasă sau religie. De asemenea, ea stabilea că organizarea învăţămîntului se face în exclusivitate ,,de către stat, pe temeiul unităţii de structură”, ceea ce însemna că şcolii i se da un conţinut unitar din punct de vedere al progra- melor şi metodologiei. Prin reforma din 1948 învăţămîntul supeiior a devenit un instrument important şi conştient în construcţia socialismului în ţara noastră, căruia, prin Constituţie, i se asigură condiţiile materiale necesare. Datorită acestor realităţi, baza materială a universităţii şi a asistenţei sociale s-a întărit mereu mai mult în a doua etapă a revoluţiei populare la noi, căci sumele ce i s-au prevăzut în bugetul de stat au fost mărite an de an. Astfel, chiar din 1949, ele s-au ridicat la importanta cifră de 11 540 000 000 de lei. „ . . . De la început o deosebită atenţie a fost dată lărgirii spaţiului, im- pusă de creşterea numărului studenţilor şi al facultăţilor şi dotării cu materialul didactic şi mobilierul trebuincios nl. Importante sume au fost alocate de stat pentru renovarea şi înzestrarea laboratoarelor cu materiale şi aparatură modernă la nivelul tehnicii mondiale, căci buna lor funcţio- nare constituia baza cercetărilor şi experimentărilor practice în universi- tate. La facultăţile unde era nevoie — la chimie, la fizică, la matematică — au fost construite unele noi112. Special pentru lărgirea înzestrării lor s-a 110 „Mon. of.” nr. 177 din 3 august 1948, p. 6 322 şi urm. 111 Arh. Univ. Buc., Rectorat, dos. 200/1949; dos. 177/1949, f. 25. 112 Ibidcm, dos. 1/1951 ; Arh. Fac. dc matematică, dos. 1 062/1951 ; dos. 1 173/1956 ş.a. www.dacoromanica.ro 21 ISTORICUL UNIVERSITĂŢII DIN BUCUREŞTI DUPĂ 1918 1319 organizat în 1954 o comisie U3. în ajunul Congresului al III-lea al P.M.E., •care va prevedea „investiţii de peste două ori mai mari decît în perioada 1954—1959” 113 114 pentru lărgirea bazei materiale a învăţămîntului, numă- rul laboratoarelor ajunge la 83, pentru ca în anii următori să treacă de 90. Un obiectiv de prim ordin al conducerii îl alcătuiesc, după 1948, ■căminele şi cantinele. în toamna acestui an li s-a dat un regulament de funcţionare115, după care numai în doi ani universitatea ajunge să dispună de 5 cămine, cu o capacitate de peste 1 500 locuri, şi de 4 cantine, în care puteau lua masa mai bine de 2 900 de studenţi. Pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de studiu ale studenţilor, pe linia trasată de Con- gresul al II-lea 116 117, baza materială a învăţămîntului superior a fost dezvol- tată, numai prin primul plan cincinal cheltuindu-se peste 340 000 000 de lei pentru construcţia şi dotarea clădirilor universităţilor. Punerea în practică a Directivelor Congresului al III-lea P.M.E., care prevedeau o mai mare lărgire a construcţiilor pentru studenţi U7, precum şi a hotărîri- lor partidului şi guvernului, a permis ca în 1960 universităţii din Bucureşti să-i fie dat în folosinţă complexul modern ,,6 Martie”, iar în 1961 să i se repartizeze din ansamblul studenţesc „Grozăveşti” 4 blocuri cu peste 2 000 de locuri, cărora un an mai tîrziu li s-a adăugat un al cincilea bloc. Bursele au început a fi acordate în această etapă după un nou regu- lament, elaborat de Consiliul superior de asistenţă în septembrie 1948. Ca urmare a schimbărilor fundamentale care au avut loc în structura economică şi de clasă în patria noastră, în septembrie 1950 şi apoi în 1962, regulametul burselor a fost modificat118 în sensul ca aproape orice stu- dent să poată primi bursă, criteriul principal în acordarea lor devenind situaţia la învăţătură. Statul nostru democrat-popular a luat astfel asupra sa sarcina asigurării condiţiilor materiale pentru întreţinerea studenţi- lor la învăţătură, făcînd să crească considerabil numărul burselor119. între 1957 şi 1962 au fost acordate burse şi prin sfaturile populare regionale şi întreprinderile socialiste. Statul a fixat două categorii de burse : în masă (cantină) şi în casă (cămin). Prin regulamentul azi în vigoare, studenţii pot primi şi burse speciale. Treptat, cuantumul şi numărul lor au crescut, valoarea reală a bursei ridicîndu-se acum la 510 lei lunar, ea cuprinzînd alocaţia de hrană, cazarea gratuită şi 30 de lei cheltuieli perso- nale. Bursa specială se dă studentului cu rezultate excepţionale la învă- ţătură, indiferent de situaţia materialăa părinţilor sau dacă mai primeşte şi bursa obişnuită. Cuantumul ei este de 400 de lei lunar şi, din cele pa- tru forme ale sale, două — „bursa republicană” şi „bursa Nicolae Băl- cescu” — se pot acorda în cadrul universităţii. 113 Arh. Fac. de şt. juridice, dos. 1/1959, ordin nr. 381 din 16 iulie. 114 Congresul al III-lea al Partidului Muncitoresc Romln, Bucureşti, Edit. politică, 1960, p. 684. 115 ,,Mon. of.”, p. I, nr. 210 din 10 septembrie 1948. 114 Congresul al II-lea al Partidului Muncitoresc Romtn, Bucureşti, E.S.P.L.P., 1956, p. 757. 117 Congresul al III-lea al Partidului Muncitoresc Romln, p. 685. 118 Arh. Univ. Buc., Rectorat, dos. 89/1950 ; Arh. Fac. de istorie, dos. burse, 1962 — 1963. 118 Arh. Univ. Buc., Rectorat, dos. 151/1948, p. 240 — 242. www.dacoromanica.ro 1320 GH. T. IONESCU 22 în felul acesta, astăzi învăţămîntul universitar este nu numai com- plet gratuit, dar şi cu peste 64% din numărul total al studenţilor universi- tăţii bursieri. _ • îmbunătăţiri simţitoare au fost aduse şi asistenţei sociale prin reor- ganizarea oficiului de asistenţă de pe lingă universitate din februarie 1919 120, cînd i s-a sporit şi bugetul. Pentru asistenţa medicală, care se dă gratuit şi este asigurată printr-o convenţie încheiată între Ministerul învaţămîntului şi cel al Sănătăţii121, în afară de faptul că toate căminele mari dispun de cabinete medicale, mai există o policlinică studenţească în blocul „Carpaţi”, un spital studenţesc, unul tbc., un preventoriu eţc. Studenţilor care au nevoie de cură li se asigură tratamentul în staţiunile climatice care li se recomandă. Ca urmare a reformei, şi în privinţa organizării se va realiza acum în Universitatea din Bucureşti o reprofilare judicioasă a facultăţilor. Creş- terea numărului studenţilor şi necesitatea lărgirii specializării ştiinţifice, în raport cu cerinţele practice ale construcţiei socialismului, au impus înfiinţarea de facultăţi noi, aproape pentru fiecare ramură a ştiinţei. Astfel, în locul vechii Facultăţi de ştiinţe au luat fiinţă facultăţile de matematică-fizică, de chimie, de ştiinţe naturale şi de geologie-geografie. Alte patru facultăţi: de filozofie, istorie, filologie, psihologie-pedagogie, s-au născut din vechea facultate de filozofie şi litere. Facultatea de drept a devenit facultate de ştiinţe juridice, în timp ce vechile facultăţi ale universităţii: medicina, farmacia, medicina veterinară şi teologia s-au despărţit de ea, formînd Institutul medico-farmaceutic, Institutul zooteh- nic-veterinar şi Institutul teologic 122 123. Universitatea din Bucureşti, avînd sarcina de a pregăti ca^dre supe- rioare atît pentru corpul didactic din învăţămînt, cît şi specialişti cerce- tători în diferitele ramuri ale ştiinţei pentru nevoile producţiei, în urma reformei învăţa mîntului şi-a transformat cu totul principiile de organi- zare şi conţinutul învăţă mîntului. Fundamentat pe ideologia marxistă, procesul de învaţă mînt desfăşurat în facultăţile ei este strîns legat de necesităţile practice ale desăvîrşirii construcţiei socialismului în patria noastră. Modificările aduse procesului de învăţămînt au fost esenţiale în privinţa conţinutului său. Un loc important îl ocupă acum în acest proces cursurile de marxism-leninism, care contribuie nu numai la ridicarea nive- lului teoretic-ideologic al procesului de învăţămînt, dar şi la ridicarea conştiinţei socialiste a studenţilor. Pentru asigurarea, predării în bune condiţii a acestor cursuri s-au înfiinţat catedre de ştiinţe sociale 121. In procesul de dezvoltare a conţinutului învăţă mîntului se are încontinuu în vedere progresul economic şi social-cultural rapid al ţării noastre, rolul mereu crescînd al ştiinţei şi tehnicii în societatea contemporană, faptul că nivelul cercetării ştiinţifice hotăreşte tot mai mult perfecţionarea şi dezvoltarea tehnicii, a producţiei. De aceea facultăţile, secţiile şi grupele de specializare care au luat fiinţă în Universitatea din Bucureşti, ca şi în. 120 Arh. Uiiiv. Buc., Rectorat, dos. 153/1948, f. 145. 121 „Mon. of.”, partea I, nr. 210 din 10 septembrie 1948, art. 65, p. 7456. 122 Arh. Univ. Buc., Rectorat, dos. 177/1949, f. 14. 123 Ibidem, dos. 153/1948. www.dacoromanica.ro 23 ISTORICUL UNIVERSITĂŢII DIN BUCUREŞTI DUPĂ 1918 1321 celelalte instituţii de învăţă mint superior, corespund atît cerinţelor de pregătire de cadre cu înalt nivel de cunoştinţe, cit şi actualei ramifică ii şi specializări a ştiinţelor. Pregătirea studenţilor se face pe baza unor planuri de învăţă mint şi programe care stabilesc profilul specialităţilor şi asigură un conţinut unitar. Pentru asigurarea pregătirii studenţilor la un nivel corespunzător, planurile de învăţă mint şi programele de curs sînt îmbunătăţite an de an, căci nevoia de a le ţine în pas cu noile cuce- riri ale ştiinţei şi tehnicii mondiale şi cu rapida şi complexa dezvoltare a ţării noastre o impune. Se urmăreşte astfel modernizarea diferitelor sectoare ale învăţămîntului superior, adaptarea procesului de învăţămînt la noile cerinţe ale practicii, ştiinţei şi tehnicii, dar şi pregătirea multi- laterală ştiinţifică şi ideologică a viitorilor specialişti ai ţării. Planurile de învăţămînt prevăd un număr corespunzător de ore de curs, seminarii, lucrări practice, atît pentru disciplinele de bază, cît şi pentru cele noir aduse la viaţă de dezvoltarea furtunoasă a ştiinţei şi tehnicii contemporane. Din punct de vedere metodologic, se face apel în măsură mereu mai mare la metode pedagogice înaintate de instruire, căutîndu-se per- fecţionarea conţinutului învaţămîntului şi a predării prin schimbul de experienţă sau aflarea altor metode noi. Un rol important în pregă tirea profesională a studenţilor îl joac t activitatea lor în cadrul cercurilor ştiinţifice studenţeşti, controlate şi îndrumate de catedrele respective, şi mai ales practica în producţie şi practica pedagogică. De aceea perfecţionarea învăţi mîntului superior a cuprins, ca o latură din cele mai importante, îmbunătăţirea practicii în producţie şi a celei pedagogice a studenţilor. Practica în producţie, ca. parte integrantă a procesului de învăţămînt, are scopul să asigure viitori- lor specialişti cunoştinţe tehnice şi practice temeinice, să-i familiarizeze cu activitatea şi problemele viitoarelor lor locuri de muncă. întreaga activi- tate desfăşurată în universitate este pătrunsă de principiul unităţii dintre instrucţie şi educaţie. în procesul de învăţămînt nu se urmăreşte numai pregătirea specialistului de înaltă calificare, ci şi pregătirea omului nou, constructor conştient al societăţii noi, socialiste, militant pentru triumful politicii P.M.R. în acest sens, pe lîngă educaţia făcută prin cursuri şi seminare, o serioasă contribuţie o aduc la formarea etică a studentului organizaţiile U.T.M. şi A.S., care, sub îndrumarea organizaţiilor de partid,, mobilizează pe studenţi la realizarea marilor sarcini ce stau în faţa univer- sităţii. Un rol important în desfăşurarea activităţii didactice-metodice şi în cea de cercetare ştiinţifică îl au catedrele 124, care au fost create cu scopul de a deveni unitatea de bază a învăţă mîntului superior, avînd ca element principal organizarea muncii în colectiv. Sistemul de învăţămînt foloseşte ca formă de bază în procesul predării cursurile, seminarele, lucrările de laborator, consultaţiile etc. Frecvenţa studenţilor este obligatorie, iar promovarea anului, care începe la 1 octombrie şi se termină la sfîrşitul lunii iunie, fiind divizat în două * 313 124 Vezi alcătuirea lor In : Ministerul Instrucţiunii, Universitatea din Bucureşti, îndru~ mălor pentru candidaţii la concursul de admitere, anul universitar 1964—1965, Bucureşti, 1964» 313 p, www.dacoromanica.ro 1322 GH. T. IONESCU 24 semestre, se face numai după ce toate examenele şi colocviile prevăzute în planul de învăţămînt pentru anul respectiv au fost trecute cu succes. Durata cursurilor este de 5 ani. în primii 3 se asigură pregătirea teoretică şi practică prin cursurile generale de bază, în ultimii doi urmînd specia- lizarea. La unele facultăţi ea începe din anul I. De obicei ultimul an este •consacrat pregătirii lucrării de diplomă şi a examenului de stat, care încheie studiile universitare, ambele fiind trecute în faţa unei comisii de examen de stat, după care cei reuşiţi sînt declaraţi diplomaţi în ramura în care s-au pregătit, avînd dreptul de liberă practică. Universitatea din Bucureşti are astăzi 12 facultăţi: matematică- mecanică, fizică, chimie, biologie, geologie-geografie, filozofie, istorie, limbă şi literatură romînă, ştiinţe juridice, limbi şi literaturi romanice şi clasice, •cu o secţie de limbi orientale, limbi şi literaturi germanice şi limbi slave. Ultimele trei facultăţi sînt grupate în cadrul Institutului de limbi străine de pe lingă Universitatea din Bucureşti, înfiinţat în 1963 125. Pe lingă unele dintre aceste facultăţi există şi cursuri fără frecvenţă. Structura actuală a universităţii oglindeşte tendinţa ei de a fi per- manent în actualitate, prin introducerea de noi secţii şi grupe de specia- lizare ori de cîte ori necesitatea dezvoltării ştiinţei ar cere-o. Cadrele didactice ale Universităţii din Bucureşti au crescut ca număr în urma măririi numărului facultăţilor, a disciplinelor şi studenţilor. După ce în primii ani ai puterii populare, în baza legii126, au fost scoşi din universitate acei profesori care propagaseră teorii antiştiinţifice şi antidemocratice s-a iniţiat o largă mişcare de selecţionare şi promovare a celor mai calificate cadre din alte centre universitare, din învăţămîntul mediu şi din noii absolvenţi ai universităţii. Statul nostru socialist a promovat astfel în funcţiile didactice şi ştiinţifice ale Universităţii din Bucureşti numeroase elemente dintre cei mai valoroşi oameni de ştiinţă şi tineri dintre cei mai capabili şi cu perspectivă de înaltă formare ştiin- ţifică. Nivelul înalt al învăţămîntului în Universitatea din Bucureşti este determinat şi de existenţa în corpul profesoral a unora dintre cele mai mari autorităţi ale ştiinţei romîneşti, care s-au distins prin aportul lor la dezvoltarea ştiinţei noastre, dar şi prin activitatea lor obştească. Crescînd an de an, corpul profesoral al Universităţii din Bucureşti număiă astăzi pestei 200 de profesori, dintre care unii sînt membri ai Academiei B.P.B.Bucurîndu-se de un larg sprijin din partea statului, pe lingă fructu- oasa muncă didactică ei continuă cu succes în activitatea ştiinţifică vechile tradiţii ale şcolilor ştiinţifice romîneşti, ducînd mai departe prestigiul aces- tora peste hotare. Astfel, şcoala romînească de matematică este ilustrată în continuare de profesori ca : Gh. Vrănceanu, autorul unor importante •contribuţii la studiul spaţiilor cu conexiune, la topologia varietăţilor etc. Gr. C. Moisil, care în ultimii ani şi-a extins preocupările şi asupra folosirii maşinilor de calcul în teoria automatelor finite, M. Nicolescu, Caiuslacob, •care, pe lîngă problemele matematice ale mecanicii fluidelor, face cercetări şi de hidrogazodinamică subterană şi de magnetohidrodinamică, Gb. 124 135 Vezi organizarea şi desfăşurarea activităţii didactice pentru fiecare facultate, ibidem, p. 46 52. 124 Arh. Univ. Buc., Rectorat, dos. 149/1948. www.dacoromanica.ro -25 ISTORICUL UNIVERSITĂŢII DIN BUCUREŞTI DUPĂ 1918 1323 Mihoc, actualul rector al universităţii, specialist în statistica matematică şi caloulul probabilităţilor etc. în fizică continuă a se distinge prof. H. Hulubei prin cercetări de fizica nucleului şi prof. Şerban Ţiţeica în fizica.teoretică. în chimie duc o bogată şi variată activitate prof. I.G. Murgulescu în ramura chimiei fizice, E. Angelescu în chimia organică, E. Macovschi în biochimie. Pe drumul valoroaselor tradiţii ale şcolii geologice romîneşti merg preocupările cate- drei conduse de prof. M. Filipescu, iar cercetările în domeniul istoriei sînt ilustrate de activitatea unor profesori ca A. Oţetea, Em. Condurachi şi alţii. în filozofie o activitate bogată se desfăşoară în domeniul logicii sub conducerea prof. Athanase Joja, în timp ce în domeniul ştiin- ţelor filologice se distinge activitatea prof. Iorgu Iordan, Al. Eosetti, Al. Graur etc. în universitate, anual, se organizează sesiuni de comunicări ştiin- ţifice, care oglindesc an de an rezultatele ştiinţifice la care au ajuns cer- cetările cadrelor didactice. Multe din ele sînt făcute cunoscute prin publi- caţiile universităţii, mai ales prin revista „Analele Universităţii Bucureşti*(. Hidicarea calificării cadrelor tinere se face prin sistemul aspiranturii, care s-a extins acum la 82 de specialităţi, numărul aspiranţilor crescînd şi el •de la an la an. Pentru valoarea activităţii depuse şi concretizate în lucrări meri- tuoase, multe dintre cadrele didactice ale Universităţii din Bucureşti au obţinut ca răsplată a strădaniilor lor ştiinţifice înalte decoraţii şi premii •de stat. Lărgirea continuă a relaţiilor economice şi culturale ale ţării noastre cu tot mai multe ţări a făcut ca legăturile Universităţii din Bucureşti cu străinătatea să se dezvolte şi ele. Profesorii ei participă regulat şi activ la diferite congrese şi sesiuni ştiinţifice, fac comunicări la unele societăţi academice şi universităţi, fac parte din organizaţii cu caracter interna- ţional. Numeroase sînt vizitele oamenilor de ştiinţă străini primite de Universitatea din Bucureşti şi an de an creşte numărul studenţilor din foarte multe ţări care vin să-i urmeze cursurile. Un schimb sistematic de publicaţii ştiinţifice se desfăşoară cu aproape 300 de universităţi şi insti- tuţii culturale, iar din 1960 se organizează sub egida sa cursurile de limbă, literatură, istorie şi artă populară romînă pentru profesorii, specialiştii •şi studenţii de peste hotare, ceea ce concură la creşterea continuă a pres- tigiului ei. Prin democratizarea învăţămîntului şi prin reforma din 1948, des- chizîndu-se larg porţile universităţii pentru fiii de muncitori şi de ţărani muncitori, numărul studenţilor din facultăţi a sporit mereu, cu toate că a crescut şi exigenţa la examenul de admitere. S-a ajuns astfel ca în 1963—1964 cursurile Universităţii din Bucureşti să fie urmate de 13 435 , oprit oficial de nu ştiu cîte ori, trecea graniţa ungurească supt titluri ca : «Primăvara.», « Vara », -« Toamna », «Iarna ». Istoria Romînilor o expediau satisfăcuţi poştaşii maghiari, supt dulcele titlu de « Cultura cartofilor, după cele mai nouă metode, traducere din limba maghiară»”17. Dar cea mai mare parte a cărţilor şi ziarele din vechea Romînie nu mai ajungeau în mîna vameşilor şi poştaşilor fiind trecute direct de cei ce urcau şi coborau Carpaţii în permanenţă în călătoriile lor zilnice dintr-o parte în alta a ţării. Aceştia puneau cărţile direct în mîna cititorului setos de slovă romînească. Cei mai activi răspînditori de cărţi au fost cărturarii 16 „Steaua”, an. VII, 1956, nr. 5, p. 4. 17 N. Iorga, Liga culturală, In „Boabe de grtu”, 1930, p. 455. &113 www.dacoromanica.ro 1346 V. CURTICAPEANU 6- şi librarii, dascălii satelor şi în aceeaşi măsură negustorii, ţăranii şi mai tîrziu muncitorii. Un rol însemnat au avut în acest fenomen „mocanii” şi mărginenii din zonele de contact dintre cele trei ţări româneşti, cei din Ţara Bîrsei, satele săcelene, cele din zona Branului, apoi cele din zona dintre Breţcu şi Covasna, din părţile Făgăraşului etc.; mai ales oierii din aceste zone erau cunoscuţi ca negustori ambulanţi şi, totodată, ca colportori de cărţi. Nenumăratele rapoarte ale organelor poliţieneşti consemnează şi urmăresc activitatea acestora. Mai des sînt amintiţi „făclierii” şi „ico- norii”, intelectuali care se ocupă cu răspîndirea de cărţi18. Baaea Cîrţan şi rolul său în acţiunea de răspîndire a cărţilor. Unul dintre cei mai cunoscuţi răspînditori de cărţi care timp de trei decenii a- trecut în permanenţă munţii, urcînd şi coborînd cu desaga încărcată de- cărţi prin locuri neumblate şi ştiute numai de el, şi pe care le numea plastic „vama cucului”, a fost ţăranul cioban Gheorghe Cîrţan19. Născut în timpul revoluţiei din 1848—18491a poalele muntelui Bîlea în satul Oprea-Cîrţi- şoara de sub Negoi, din oameni nevoiaşi, Gheorghe Cîrţan a crescut în munţii Făgăraşului, unde de mic copil a cunoscut viaţa aspră de cioban colindînd culmile şi văile Carpaţilor pentru a-şi agonisi traiul zilnic. Dotat cu un dezvoltat simţ al curiozităţii, pătrunde prin toate coclaurile şi poienile munţilor şi, mînat de dorinţa de-a afla „ce neam de oameni vecuieşte pe celălalt versant al Carpaţilor”, a coborît adesea cu turma sa văile rîurilor şi a făcut calea lungă pînă în Bărăgan. în tovărăşia unui oier pe nume Ion Cotigă, originar din Săcelele Braşovului, un pasionat al lecturii şi care purta pe samarul său o întreagă bibliotecă, tînărul cioban prinde gustul cărţii, prin luminişul codrilor şi pe întinsul stepei Bărăga- nului începe să silabisească, apoi în curînd să citească ziare şi cărţi întregi, îl pasionează cu deosebire istoria şi devine astfel un admirator înflăcărat 18 Ailiiva Inst. dc istorie — Cluj, fond. Min. Interne din Budapesta, pachet, anii 1885 1914 ; vezi şi Destrămarea monarhiei auslro-ungare, sub rcd. acad. C. Daicoviciu şi prof. M. Constanlincscu, Edit. Acad. R.P.R., 1964, p. 134. 18 Despre interesanta şi deosebit dc importanta activitate cultuială desfăşurată de ciobanul cărturar, cunoscut sub numele dc Badea Cirţan s-au mai scris unele luciări. Cele clteva articole şi broşuri apăiute Înainte dc 23 August 1944 au In general un caracter de povestiri roman- ţate : Sextil Puşcariu, Dor de ducă, In „Semănătorul”, I, 1901, p. 36; N. Ioiga, Un fanatic făran al romantismului, In „Neamul romlncsc literar”, an. II, 1911, nr. 31 din 14 august; Ştefan Alcxiu, Badea Cirţan, In „Gazeta cărţilor”, Ploieşti, an. V, 1935, nr. 5 6; Stioie Stioiiscu, Amintiri despre Badea Ctrţan. O viaţă împlinită ca o poveste, Bucureşti, 1936, 182 p. ; Mnon Budac şi N. Budac, Badea Cirţan, propagandist romin (1849 — 1911), Bucureşti, 1939, 20 p. ;. Aurel P. Bănuţ, Gheorghe Ctrţan, Sibiu, 1927 („Biblioteca populară a Asociaţiunii”, XVII, nr. 151); O. Mttea, Viaţa de basm a lui Badea Ctrţan, Timişoara, 1939; N. Georgcscu-Tistu, Un cioban: Badea Ctrţan in serviciul unirii rominilor, In volumul omagial C. Giurcscti, Bucureşti, 1944, p. 462 470. Un material documentar deosebit dc preţios a publicat prof. I. Bozdoc, pe baza consultării arhivei Prefecturii din Braşov, care este dc fapt arhiva Ministerului dc Interne din Budapesta, In lucrarea sa : Stalul poliţist, material documentar dinlr-o arhivă secretă braşo- veană, Sibiu, 1944, 100 p. O seric dc documente folosite de I. Bozdog au fost identificate de noi In fondul Arhiva lnst. dc istorie —Cluj, fond. Min. Interne Budapesta, In diverse pachete, anii 1885 1918. în 1960, pe baza unor materiale documentare noi sau mai puţin cunoscute am publicat un rezumat al actualului studiu, intitulat : Aus dem Kampf der Siebenbiirger Ru- mănen um kullurelle Entwicklung am Ende des XIX. Jh. und Anfang des XX. Jh., In Nouvelles itudes d’hisloire, II, Bucureşti, 1960, p. 511—531 ; cf. şi cap. „Dezvoltarea culturii: (1848 — 1918)”, In Din istoria Transilvaniei, II, p. 533 — 534. www.dacoromanica.ro 7 RASPINDIREA CĂRŢII ROMINEŞTI IN PERIOADA DUALISMULUI AUSTRO-UNGAR 1347 al faptelor strămoşilor. îi cad în mină tot felul de cărţi, de la Cronica lui Şincai pînă la cele mai noi lucrări de istoria romînilor; îl impresionează puternic o serie de evenimente şi personalităţi din istoria ţării; Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare sînt pentru Cîrţan eroi fără asemănare, iar răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, ca şi revoluţia de la 1848, evenimente măreţe. ■ Rămîne de-a dreptul copleşit de constatarea revelatorie pentru el că poporul romîn este de origine latină. Ferm convins că el, ciobanul de la Cîrţişoara, se trage din neamul care a cucerit odinioară lumea, nu-şi poate stăpîni entuziasmul şi, ameţit de ideea „gloriei străbune”, îşi părăseşte turma şi pleacă în capitala ţării, la Bucureşti. Aici e impresionat de clă- diri înalte şi străzi largi cum nu mai văzuse niciodată; se opreşte cu admiraţie la statuia lui Mihai Viteazul, la picioarele căruia doarme nopţi de-a rîndul, nefiindu-i străină încercarea lui Mihai de a uni cele trei ţări romîne sub sceptrul său. Face calea întoarsă, aducînd la Cîrţişoara ziare, cărţi, tablouri din Bucureşti, apoi iar se duce şi, încetul cu încetul, îşi găseşte rostul vieţii în ducerea şi aducerea cărţilor dintr-o parte în alta a Carpaţilor. Lectura din cărţile de istorie are o influenţă puternică asupra lui Gheorghe Cîrţan, căci o dată cu izbucnirea războiului de independenţă din 1877 se înrolează şi el alături de mulţi ardeleni, ca voluntar, pentru a pleca pe front împotriva turcilor. După ce este încorporat la Roşiorii de Vede rămîne dezamăgit, pentru că n-a avut prilejul să ajungă în prima linie de bătălie. Se întoarce la Cîrţişoara, de unde e încorporat în armata austro-ungară înlr-o localitate din Bosnia şi stă pînă în 1881. După demo- bilizare pleacă din nou la Bucureşti, unde vizitează muzee de artă, şcoli, redacţii de ziare, librării. Intrat în contact cu viaţa culturală, obişnuit cu lectura cărţilor de istorie pentru care avea o adevărată pasiune, în mintea lui Cîrţan s-a născut dorinţa fierbinte de a răspîndi ştiinţa de carte şi de a face cunoscută istoria poporului printre romînii de sub stăpînirea austro-ungară. în închipuirea lui naivă ştiinţa de carte era unicul mijloc pentru scuturarea lanţurilor robiei de pe grumazul maselor. în acest scop el considera suficient ca poporul să poată citi cărţi, să-şi cunoască trecutul şi mai ales originea latină. Bogata literatură istorică a şcolii latiniste a secolului al XVIII-lea, precum şi literatura secolului al XlX-lea cu care intrase în contact şi cai e lăsase urme adînci asupra minţii vioaie a ţăranului, au făcut din acesta un iluminist întîrziat, naiv, romantic, dar plin de acţiune şi de o perse- verenţă rară în idealul său de luminare a poporului prin răspîndirea căr- ţilor. Ziarul socialist „Adevărul” din Budapesta, aducînd la cunoştinţă cititorilor vizita pe care a făcut-o Badea Cîrţan redacţiei sale, relatează : „Acest om e cunoscut de întreaga lume, el călătoreşte prin toate părţile, de unde-şi aduce tot felul de cărţi şi foi şi le păstrează, pentru a face o bibliotecă, pentru cei lipsiţi de carte, ca să citească şi să se lumi- neze” 20. M Badea Ctrţan la redacţia noastră, In „Adevărul”, din 5 iunie 1904, p. 2 — 3. www.dacoromanica.ro 1348 V. CURTICAPEANU 8 Primul depozit şi l-a făcut la Bucureşti, la Şcoala superioară de arte şi meserii, din str. Polizu, apoi intr-o odăiţă la subsol într-o casă din str. Occident21. Un alt depozit ,,de trecere” îşi făcuse Cîrţan în munţii Bucegi,în casa lui Nes tor Ureche din Poiana de la Anini; de aici se îndrepta prin Valea Cerbului spre Transilvania 22. Un alt contemporan al său din Iaşi ne mărturiseşte că ,,nu era început de primăvară fără ca Badea Cîrţan să nu vie la Iaşi şi să cutreiere şcoală cu şcoală, începînd cu universitatea, cu redacţiile ziarelor şi sfîrşind cu librăriile, de unde aduna cărţi pentru a le duce fraţilor din Ardeal” 23 24. Veşnic pe drumuri, ţăranul cărturar căuta cărţi pe unde putea, le încărca în desagi, apoi urca munţii îndreptîndu-se spre Transilvania, umblînd din sat în sat, unde le lăsa pentru a fi citite de locuitori. După un timp Cîrţan se ivea din nou cu alte cărţi, pe care le lăsa, luînd pe cele vechi, le ducea în alt sat şi aşa mai departe, dînd viaţă unei adevărate biblioteci circulante Nu puţini au fost aceia care l-au văzut prin lume cu traista plină de cărţi împărţind din ele şi îndemnînd la citit. Un contemporan l-a văzut pe Cîrţan la Predeal, stînd de vorbă cu un funcţionar şi întrebîndu-1 dacă a terminat de citit cartea împrumutată. Cîrţan i-a mărturisit apoi că ,,dă cărţi să citească şi la săraci. Cartea îi bună, că te luminează — spunea el —, dar sînt mulţi care nu le mai dau înapoi, şi eu nu vreau să citească numai unul” 2S. „Ardelenii noştri — spunea unui alt contemporan —trăiesc ca nişte vite, cu grumazul sub bîtă... ; fiindcă n-au lumină, îşi duc amă- rîtul lor trai de cîrtiţe sub pămînt..., n-au lumină căci n-au învăţătură şi n-au învăţătură fiindcă n-au cărţi. Cărţi le trebuie !”. Şi a început să colinde pretutindeni, să strîngă cărţi pentru a le da de citit compatrio- ţilor săi, după cum spunea el ,,să capete Ardealul învăţătură”. A stră- bătut „ţara” în lung şi în lat, cînd la Bucureşti, cînd la Iaşi, cînd la Blaj, cînd la Craiova ori la Oradea şi a devenit „nobil cerşetor de cărţi”, pe la gimnazii şi licee, pe la „preparandii’, la redacţiile ziarelor şi revistelor, la librării şi pe la intelectualii satelor şi oraşelor, la instituţii etc. în această nobilă misiune, pe care şi-a ales-o, a intrat în contact cu numeroşi oameni de cultură printre care în primul rînd V. A. Urechia, Gr. Tocilescu, I. L. Caragiale, Duiliu Zamfirescu, N. Iorga ş.a.26. 21 Ncstor Ureche, Badea Cîrţan, In „Universul” din 15 noiembrie, 1930, p. 1—2. 22 Ibidem. 23 Rudolf Sutzu, 2-5 ani de la moartea lui Badea Cirfan. Clnd venea Badea Cîrţan la laţi, In „Lumea” din 29 iunie, 1936, p. 4. 24 Ibidem. 25 Const. Graur, Clţiva inşi, in „Biblioteca Dimineaţa”, 1902, p. 54. 23 în inventarul depozitului său de cărţi confiscate sint menţionate pe trei coloane 64 de nume de persoane, majoritatea intelectuali, profesori, directori de şcoli, Învăţători, avocaţi, oameni politici, cu care Cîrţan purta corespondenţă. Aici aflăm menţionate fotografii, scrisori, felicitări, cărţi de vizită cu adrese şi alte notiţe. Printre numele cele mai însemnate cu care Cîrţan era In corespondenţă sint : V. G. Morţun, C. Rădulcscu-Motru, Elena şi Gcorgc Coşbuc, Lodovico Gravinetti, dr. Em. Eleftcrcscu ş.a. Tot aici se găsesc menţionate două petiţii, In care Cirţan cerc mai multe cărţi de la Ministerul Cultelor din Bucureşti, iar alta e adiesată Ministerului Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor, ccrlnd permisiune de liberă călătorie pc căile ferate ale Rominici. Cf. Bibi. Acad. R.P.R., Secţia manuscrise, ms. nr. 4 709, sub nr. 4 597,4 602, 4 615. www.dacoromanica.ro 9 RASPINDIREA CĂRŢII RQMlNEŞTI IN PERIOADA DUALISMULUI AUSTRO-UNGAR 1349 într-o scrisoare de la sfârşitul anului 1896 către ziarul „Tribuna” Cîrţan relatează că în una dintre numeroasele sale călătorii în Romînia a intrat în contact cu multă lume. „Aflaţi — scrie el — că în Romînia am petrecut bine cu studenţii la Fălticeni, la Baia... Am petrecut în capitală împreună cu mulţi romîni luminaţi, cu domnii Coşbuo şi Vlahuţă am petrecut bine.. . Am petrecut cu mulţi ţărani, de care mult m-am bucurat” 27. Multe din cărţile răspîndite de el i-au fost puse la îndemînă de către intelectualii la care apela adesea, elevi, învăţători, profesori, avocaţi, me- dici, oameni de cultură. Cîrţan ia legătură în acest scop şi cu oameni poli- tici şi chiar cu unele organe oficiale din vechea Romînie. începînd din 1892, activitatea lui Cîrţan coincide cu acţiunea largă de răspîndire a culturii întreprinsă de „Liga culturală” din Bucureşti. Activitatea în cadrul „Ligii” face din Cîrţan un personaj binecunoscut în toată ţara şi chiar peste hotare. La curent cu evenimentele importante ale vremii, Cîrţan a suferit adesea rigorile poliţiei pentru participarea sa la o serie de acţiuni politice cum au fost conferinţa de la Sibiu din 1881, cu ocazia creării partidului naţional romîn, procesul Memorandului din 1892 ş.a. Pentru elevii şcolilor pe care le vizita adesea sau pentru ţăranii intelectuali legaţi de popor, Cîrţan a însemnat întotdeauna nu numai un element de curiozitate, ci în primul rînd omul cu desaga plină de cărţi şi ziare, venit din mari depărtări cu noutăţi de tot felul. în amintirile sale E. Bucuţa referindu-se la vizitele repetate în Bucureşti ale lui Cîrţan scria : „Parcă-l văd în curtea liceului nostru Sf. Sava... îl înconjuraseră băieţii şi-l iscodeau ... De-aţi avea batăr nişte cărţi să-mi daţi — spunea el — căci le duc şi le las la noi pe la sate. E o bucurie ca atunci cînd se întorc primăvara berzele. Ajunge vestea înaintea mea că Badea Cîrţan a venit din ţară şi m-aşteaptă toţi. Eu vă îngrijiţi, că mă iartă finanţii la graniţă. Că doar nu-s eu aşa de prost, să merg de-a dreptul şi să le cad în palmă. Mai trec şi prin « vama cucului», că aia e vama romînească, nu te întreabă nimeni de unde vii şi unde te duci decît frunza verde . .. Eu cerşesc lumină pentru cei ce sînt ţinuţi în întuneric” 28. Acelaşi cărturar ne povesteşte că, „venind dincoace de Carpaţi, Gheorghe Cîrţan lua pe rînd toţi oamenii noştri mari, mai ales istorici, ca să le vorbească despre ceea ce-1 durea pe el. De la fiecare ieşea cel puţin cu 2—3 cărţi în desagă pentru acasă ”29. Pentru cercurile conservatoare, rupte de realităţile epocii şi pentru cei care nu înţelegeau rosturile adevărate ale acţiunii lui, Cîrţan con- stituia un subiect de zeflemea, de anecdotă şi caricatură, uneori apă rînd în paginile unor reviste satirice cum era „Furnica” lui Ranetti şi Ţăranu. în mintea lui Cîrţan se înrădăcinase dorinţa de a se duce la Roma, avînd convingerea fermă că „leagănul neamului” este acolo unde se află Columna lui Traian, că numai acolo va afla adevărul în întregime asupra origiuii romane a poporului, că numai la Roma va găsi înţelegere şi sprijin pentru dezrobirea fraţilor săi. Yoia să ajungă cu orice preţ în cetatea 27 „Tribuna” din noiembrie 1896, p. 62. 28 Gmanoil Bucuţa, O amintire, In „Revista Colegiului naţional Sf. Sava”, 1936, p. 19. 22 Ibidem. www.dacoromanica.ro 1350 V. CURTICAPEANU 10 care a dat atîţia oameni însemnaţi şi să sărute o dată Columna lui Traian, ,,a taichii Traian, drăguţul”, cum îl numeşte el30. La începutul lui ianuarie 1896 îşi pune în practică măreţu-i plan şi, după o cale de două săptămîni de mers pe jos, abia soseşte la Pesta. Ter- minîndu-şi merindele se angajează muncitor la un olar. îşi reia după citva limp firul călătoriei, trecînd prin Viena, şi după 23 de zile de mers pe jos soseşte la Eoma, la sfîrşitul lunii februarie. în martie 1896 Cîrţan se plimba „triumfător” pe străzile Bornei privit cu curiozitate de către trecy tori. De îndată ce află Columna lui Traian se prosternă la picioarele ei, şi presăra pumnul de ţărînă şi boabele de grîu aduse din Cîrtişoara ca semn de omagiu din partea „fiilor îndepărtaţi ai taichii Traian”. E atît de mişcat de măreţia monumentului, încît îl admiră ore în şir, iar în prima noapte doarme pe cojocul său la picioarele columnei. Poliţia Eomei e frapată de apariţia în zorii dimineţii a străinului care după port şi înfă- ţişare era identic cu ostaşii de pe columnă, iar în coloanele unor ziare evenimentul era consemnat cu titluri sugestive. La Eoma stă patru săptă- mîni, vizitează monuinentele de artă, face drumul pînă la Neapole, Florenţa, Veneţia, Ancona şi alte oraşe. Apariţia lui Cîrţan în costumul său ţărănesc a produs o puternică impresie nu numai în rîndul populaţiei din oraşele Italiei, ci şi în cercurile oficiale de la Eoma. Astfel, prin intermediul mi- nistrului Eomîniei la Eoma, Cîrţan e prezentat marchizului Pandolfi care dă un banchet în cinstea lui. A cunoscut cu această ocazie şi a stat de vorba cu o serie de reprezentanţi ai vieţii publice italiene. Cu o fotografie de 2 metri a columnei şi cu o desagă de cărţi în spinare, Cîrţan se întoarce tot pe jos, în primăvara aceluiaşi an, spre satul său, arzînd de nerăbdare să arate confraţilor „trofeul” pentru care se ostenise atîta. Nu apucă să intre în Cîrtişoara şi doi jandarmi îi confiscară sulul de hîrtii şi cărţile aduse, ameninţîndu-1 cu închisoarea. Uimit de această fărădelege pleacă în anul urmi tor la Viena să se plîngă împăratului. Nereuşind să pătrundă lasă o jalbă la cancelarie şi se întoarce dezamăgit la Pesta pentru a se plînge primului ministru Tisza Istvân. Este primit şi ascultat prin translatorul lluszâr Antal. Cîrţan se plînge ară tind acestuia că patru căruţe de cărţi, patrusprezece zloţi de argint i-au luat jandarmii şi l-au dus ferecat în temniţă la Braşov 31. La întrebările puse de Tisza asupra provenienţei cărţilor, Cîrţan răspunde : „Am luat cărţile de unde au fost şi le-am dat celor care n-au avut. Atît ! Ori ţi se pare faptă slabă să-l deştepţi pe cel din întuneric?”. Neprimind răspunsul dorit, Cîrţan dă primului ministru al Ungariei tăioasa replică : „Chiar dacă vor arde jandarmii toate cărţile romîneşti din Ardeal, gîndeşti că vom rămîne pe-ntuneric? Ne dă ea drăguţa Eomînie... cîte vrem” 32. Neastâmpărul şi curiozitatea de a vedea şi cunoaşte locuri şi oameni l-au îndemnat pe Cîrţan şi la alte călătorii. în 1896 trece prin Viena şi Ziirich spre Franţa, unde a stat trei săptămîni. Primit cu entuziasm de către studenţii romîni din capitala Franţei, a vizitat monumente culturale. Tot acum încearcă să plece în Spania, dar nu reuşeşte să ajungă decît pînă la 30 Sextil Puşcariu, Dor de ducă, in „Semănătorul”, I, 1901, p. 36. 31 A. P. Bănuţ, op. cil., p. 6. 33 Ibidem. www.dacoromanica.ro 11 RASPINDIREA cărţii romineşti in PERIOADA DUALISMULUI AUSTRO-UNGAR 1351 ■Genova. De aici se îndreaptă spre Eoma, oraşul său preferat, fiind găzduit •de contele Gubernatis şi de cardinalul Eampolla 33. Cu doi ani mai tîrziu, în 1899, cu ocazia congresului orientaliştilor ■din Eoma, la care au participat peste 700 de delegaţi din 40 de ţări, numele lui Cîrţan a devenit cunoscut de către toţi participanţii la congres, jucînd şi un rol propagandistic însemnat pentru delegaţia romînă. Din proprie iniţiativă sau, poate, îndemnat de cercurile politice ale ■vremii, Cîrţan îşi face apariţia pentru a treia oară la Eoma în toiul lucră- rilor congresului. La propunerea lui Gubernatis, delegaţia romînă îi încre- dinţează lui Cîrţan misiunea de a depune coroana de bronz la Columna lui Traian, moment consemnat de presa vremii. Eevista franceză „L’Illustra- tion” din Paris l-a fotografiat între mulţimile prezente şi sergenţii italieni, care dau onorul unui ,,fratello exotic” 34 * 36. La această serbare au luat parte multe personalităţi culturale şi politice din Europa, printre care şi mi- nistrul instrucţiunii din Italia, Baccelli. La congres s-au discutat pe lîngă probleme ştiinţifice şi unele subiecte cu substrat politic. Aici a fost con- testată cu vehemenţă latinitatea romînilor de către istoricul maghiar Ovâri. Folosind argumentele temeinice şi convingătoare privind formarea limbii şi poporului romîn precum şi permanenţa elementului băştinaş după retragerea stăpînirii romane din Dacia, istoricii români au combătut cu succes afirmaţiile acestuia, dar în polemică au alunecat pe aceeaşi pantă a exagerărilor şi naţionalismului şovin. Momentul care a produs cel mai mare efect cu ocazia festivităţilor conferinţei l-a constituit prezenţa lui Gheorghe Cîrţan, oferind partici- panţilor prilejul de a se convinge de existenţa puternicei conştiinţe naţionale a unuia din reprezentanţii claselor de jos ale poporului român care, după port şi grai, dovedea el însuşi originea sa romană. în discursul său la festivitatea depunerii coroanei la Columna lui Traian, Y. A. Urechia spunea printre altele : „Această conştiinţă naţională latină nu există numai la clasele culte ale naţiunii romînc, ci este şi proprie- tatea tuturor romînilor. Dînsa e care a împins pe acest biet păstor din munţii noştri să vină spontan la Roma... Sîntem aici pentru a repeta învăţaţilor întruniţi în congres vorba rostită într-o zi de acest păstor poliţiei romane care-1 îndepărta într-o noapte de la picioarele columnei: „Eoma e mama noastră !” 3\ După congresul de la Eoma, Cîrţan a mai întreprins cîteva călătorii; se angajează ca fochist pe un vapor rusesc care ancorase în Constanţa şi ajunge în Orientul Mijlociu în Arabia, Egipt, Palestina, vizitează mai întîi Ierusalimul apoi Constantinopolul. Drumurile sale lungi au continuat însă neîntrerupt, îndrăgostit de cărţi şi de „misiunea” de a le răspîndi pe la cei ce nu avuseseră parte de învăţătură. Mergînd mai mult pe jos, mîncînd şi dormind pe unde apuca, urmărit şi hărţuit cu cruzime de jan- darmii regimului austro-ungar şi de funcţionarii de la posturile de vamă, 33 A. P. Bănuţ, op. cit., p. 19. 34 Cf. A. Lupeanu, Homage des roumains ă la cotloane Trajane, tn „L’lllustiation”, 28 octombrie 1899, p. 288; „Cultura creştină”, 1936, p. 722 — 723. 36 U. A. Urechia, Festivitatea romtnă de ta Roma XII oct. 1899. Dare de seamă, Bucureşti, 1899, d. 144. www.dacoromanica.ro 1352 V. CURTICAPEANU 12 Cîrţan trecea în permanenţă graniţa dintre Transilvania, Muntenia şi Moldova, care era pentru el o piedică nesuferită. „Aici, pe vîrfurile mun- ţilor, nu trebuie să fie graniţă — spune Cîrţan unor tovarăşi ai săi —, că ci şi dincolo dc ci o locuit moşii şi strămoşii noştri, d&cii şi romanii . Altădată se întreba cu nedumerire trecînd munţii spre Bucureşti ,,Cine-a mai văzut graniţă prin mijlocul ţării?”. în vara anului 1905, fiind în trecere pe la redacţia ziarului „Poporal romîn” din Budapesta, Gbeorgbe Cîrţan relatează întîmplările petrecute în 1904 eu ocazia audienţei sale la ministrul Tisza Istvân în urma perche- ziţiei şi confiscării cărţilor sale. .. întrebat de redactorii ziarului despre modul cum o mai duc oamenii prin ţara Oltului, Cîrţan răspunde: „Rău, rău de tot, nu-s conducători, că toţi popii au boite şi crîşme, nu se mai ţin de suflete c-aia n-aduce atîta la chimir. Poporul îi rămas de tot ... sărăcia şi prostia < neştiinţa de carto il apasă”. Despre unul din conflictele sale cu organele represive pentru contrabandă de cărţi ne mărturiseşte chiar eh „în noaptea de 16 iulie 1895 au venit patru jandarmi ungureşti, m-au ridicat şi mi-au luat toate cărţile..., m-au dus la Făgăraş, m-au închis, apoi după cîteva zile m-au eliberat” 37. A De cîte ori va mai fi fost închis şi eliberat pînă la 1911 cind a murit în urma nenumăratelor maltratări şi schingiuiri îndurate din partea poliţiei austro-ungare, nu se poate şti. Un lucru însă este sigur, că pînă la sfîrşitul vieţii sale n-a renunţat de a căra cărţi cu desaga dintr-o parte într-alta a Carpaţilor şi, mai cu seamă, din vechea Romînie în Transilvania, unde se simţea o mare lipsă de cărţi romîneşti. .. Activitatea lui în această privinţă se intensifică mai ales în ultimii ani ai secolului al XlX-lea şi în primul deceniu al celui următor; organele administrative şi poliţieneşti îl urmăresc cu perseverenţă, cazul lui Gh. Cîrţan devenind cunoscut pînă în cele mai înalte cercuri din capitala Ungariei. . în 1903 însă activitatea lui Gh. Cîrţan pare a-şi anunţa sfirşitul prin tot mai desele sesizări ale organelor poliţieneşti din Predeal, centrul prin- cipal pe unde Gh. Cîrţan îşi trecea cărţile peste graniţă. în urma sesizărilor prim-pretorului din Predeal, Simon Boia, de la 2 aprilie şi 16 septembrie 1903, prefectul din Braşov a ordonat şi organizat o percheziţie la casa lui Glieorghe Cîrţan în satul Cîrţişoara38. Data cînd a început perche- ziţia o aflăm din înseşi mărturisirile lui Cîrţan, pe care le face redac- ţiei ziarului secţiei romîne a Partidului Social-Democrat din Ungaria „Adevărul” din Budapesta, la 5 iulie 1904. „în 15 septembrie anul trecut — scrie ziarul — a venit Badea Cîrţan din călătorie înapoi în ţeara sa, trecînd prin oraşul Braşov, cu cărţile în spate; voia să meargă înspre casă, l-a văzut căpitanul oraşului Braşov, Farkas Lup, şi pe loc a lăsat ca să-l aresteze, singur căpitanul şi-a făcut lege şi i-a dat 2 luni temniţă. în timp ee Gh. Cîrţan era întemniţat la Braşov ... s-au luat peste hotare ( !) ae Miron Budac si Nicolac Budac, Badea Cîrţan, p. 16 — 17. 37 Cf. Pllngerea lui Gh. Cirţan de la 11 septembrie 1S96 adresată redactorului Al. Mace- donski, In „Liga ortodoxă”, nr. 1, din 12 septembrie 1896, p. 3. 38 I. Bozdog, op. cit., p. 16. www.dacoromanica.ro 13 RASPÎNDIREA CĂRŢII ROMINEŞTI ÎN PERIOADA DUALISMULUI AUSTRO-UNGAR 1333 autorităţile oraşului Braşov piuă la Cîrţişoara ca să vadă ce cărţi are el strînse. Găsind uşile încuiate, autorităţile au chemat pe lăcătuşul Andrei Simon ca să le deschidă uşa, dar acesta n-a venit. Au spart uşa şi au intrat înăuntru. Aşa că ce au găsit au luat, cărţile cîte le-a adus Badea Cîrţan le-a încărcat pe care (cocii) şi le-au dus la Braşov... ” 39 40. „După două luni de zile, Cîrţan a ieşit din temniţă, s-a dus la auto- rităţile din Braşov sa-şi ceară drepturile. Din nou fu aruncat în temniţă pe timp de o lună de zile” 4n. Aşadar, Gh. Cîrţan a stat întemniţat cam pînă către sfîrşitul anului 1903, în timp ce la Braşov organele poliţieneşti începeau o complicată muncă de inventariere a impresionantului numă r de peste 76 000 de cărţi şi tipărituri confiscate. Operaţia înregistrării cărţilor gă site la domiciliul său a durat pînt în octombrie 1905 ; din ea au rezultat trei registre compactate într-un volum de 275 de file, în care sînt con- semnate 4 858 de cărţi în 76 621 de volume, foi volante şi alte tipărituri41. Inventarul de cărţi al lui Gh. Cîrţan cuprinde 5 coloane : 1) numărul de ordine; 2) titlul şi autorul cărţii; 3) localitatea, anul, editura, tipografia ; 4) precizarea dacă cartea e permisă ori nu; 5) indicaţii asupra conţinu- tului. Inventarierea a fost făcută de un funcţionar al Ministerului de Interne din Budapesta, Orz Gyorgy. Primul registru, încheiat la 16 aprilie 1904, conţine 4 426 de cărţi în 41172 de volume; al doilea, încheiat la 10 mai 1904, conţine 239 de C' rţi în 4 629 de volume; ultimul cuprinde 35 449 de numere de reviste. în continuare sînt menţionate mai mult e petiţii de ale lui Gh. Cîrţan, corespondenţă, cărţi de vizită, tablouri isto- rice etc. Cu siguranţă că percheziţia din primăvara anului 1903 şi confiscarea cărţilor aflate în podul locuinţei sale l-au amărît mult pe Gh. Cîrţan. El n-a încetat însă de a-şi continua pasionata-i activitate, cu toate amenin- ţările şi pericolul ce-1 pîndea la fiecare pas. 38 „Adevărul” din 5 iunie 1904, p. 1—2. 40 Ibidem. 41 Bibi. Acad. R.P.R. Secţia manuscrise, ins. nr. 4 709 sub litlul : Kimntatâs a Kartiaim Gyriigylol hâzknlalâs alkalmâval Iefoglalt român konyvekrol Magyarorszăg teriilelerol a postai szâlli lâsbol kitiltott român, olasz ts franezia nyelvetirt konyvekrol £s a konyoekkel voii ropiralokrâl egyehb sajlâ lermikekrol (Tabloul cărţilor romineşti confiscate cu ocazia percheziţiei domiciliate a lui Glieorghe Cîrţan, cărţi, foi volante şi alte tipărituri in limbile romlnă, italiană şi franceza, inWi- zise a circula prin poştă pe teritoriul Ungariei). Inventarul s-a păstrat In athivele oraşului Btaşov piuă la 9 decembrie 1921, cind prefectul poliţiei oraşului, Statinescu, l-a trimis Academiei Roinine. Pe dosul adresei prefectului poliţiei, Ion Bianu a schiţat, la 23 decembrie, următorul răspuns : „DOMNUL PREFECT, Am primit, Împreună cu adresa d-voastră, pe lingă nr. 11 573/921, coli trei registre, în care sînt Însemnate titlurile cărţilor, revistelor şi ziarelor găsite şi confiscate de poliţia maghiară, în anii 1904 —19,05 la răposatul cioban ardelean Cirţan din Cîrţişoara, jud. Făgăraş, care, in toate părţile adunlnd tot ce credea de folos pentru luminarea neamului lui de acasă. Aceste registre vor fi păstrate In colecţiunile Academiei, ca un document despre modul cum autorităţile politice ale guvernului Ungariei Înţelegeau să-şi apere statul. Primiţi, vă rog, pentru această trimitere, expresiunea mulţumirilor Academiei. Bibliotecar, (ss ) I. Bianu”' www.dacoromanica.ro 1354 www.dacoromanica.ro 15 RASPINDIREA CĂRŢII ROMINEŞTI IN PERIOADA DUALISMULUI AUSTRO-UNGAR 1355 La 12 octombrie, acelaşi Simon Bâla, prim-pretorul din Predeal, atrage atenţia prefectului că Gb. Cîrţan „are în magazia căilor ferate romîne circa 10 măji (1 000 kg — n.n.) de cărţi pe care le-am ţinut sub •continuă observaţie. în lunile din urmă m-am convins că jumătate din stocul acesta lipseşte din magazie pe care, probabil, le-a trecut prin con- trabandă în Ungaria” 42. în continuare arată că patrula de jandarmi care-1 urmărea nu l-a putut surprinde asupra faptului. La rîndul său, prefectul raportează Ministerului de Interne această veste, adăugind că prin jandarmerie va asigura o severă supraveghere a lui Gb. Cîrţan 43. Anul 1905 este un an agitat pentru administraţia şi organele poli- ţieneşti din Braşov; la Predeal, Braşov, Turnu-Boşu şi în alte puncte de frontieră sînt organizate cercetări, anchete şi percheziţii. Cărţile confiscate în decursul numeroaselor cercetări din acest an necesitau o nouă selec- ţionare, operaţie ce trebuia fă cută de persoane competente şi de încredere pentru guvern. Ministerul de Interne din Budapesta înaintează prefectului din Braşov două ordine prin care atrage atenţia că trimite doi delegaţi „pentru controlul cărţilor confiscate încă în 1903 de la Gh. Cîrţan din Oprea-Cîrţişoara şi depozitele din clădirea Poliţiei care sînt menţionate ca oprite şi de oprit, apoi pentru controlul cărţilor confiscate mai noi de la zisul individ în cursul acestui an şi depozitele de la Parchetul Braşov în număr de 30—40 000 exemplare...” 44. în urma îndeplinirii misiunii sale în baza ordinului nr. 995/1904 res. •din 28 februarie, delegatul ministerial, Huszâr Antâl raportează prim- ministrului Tisza Istvân că a examinat cele 76 621 de tipărituri depozitate la Căpitănia oraşului Braşov, din care a ales „268 de exemplare de cărţi (lucrări independente) al căror conţinut, instigator după toate proba- bilităţile e îndreptat împotriva statului”. în continuare, Huszâr Antâl arată că „delicte privind pe Gheorghe Cîrţan, ce nu vor putea fi rezolvate pe cale judecătorească, să poată fi executate pe cale administrativă...”. El subliniază totodată că nu încape nici o îndoială că „numitul individ a stat în serviciul Comitetului central al « Astrei» cu scopul ca bibliotecile poporale romîneşti din patrie (Transilvania. — n.n.), organizate de această instituţie, să fie aprovizionate cu cărţile necesare etc.” 4S. Ministerul de Interne ori s-a considerat mulţumit cu bogata recoltă de cărţi adunată pînă la începutul anului 1907, ori a considerat inutilă continuarea cercetărilor asupra lui Gh. Cîrţan deoarece începînd din 1907 a sistat acţiunea împotriva lui; prin ordinul trimis prefectului la 13 aprilie 1907, prin oare dispune ca „toate cărţile confiscate de la numitul şi reţinute prin Poliţia Braşov, fără a atrage atenţia opiniei publice, să fie nimicite prin ardere (ehhamvasztâsY’ 46. La 2 mai acelaşi an, prefectul oraşului 42 I. Bozdog, op. cil., p. 16. 43 Ibidcm, p. 20. 44 Ibidem, p. 19—20. Cheltuielile pentru deplasările şi munca celor doi delegaţi ministe- riali In „afacerea” Cîrţan se ridică la suma de 360 de coroane şi 94 fiii., sumă mare pentru vremea aceea. Suma e plătită de administraţia financiară din Braşov pe o chitanţă a Primăriei, vizată de prefect şi înregistrată sub nr. 4/Rcs. 1906. 45 Arhiva Inst. de istorie-Cluj, fond. Min. Interne, dos. pachet. 1905. Vezi foto- copia documentului şi traducerea la Anexe. 44 I. Bozdog. op. cit-, p. 23. www.dacoromanica.ro 1336 V. CURTICAPEANU ie Braşov avizează Parchetul despre ordinul ministerial asupra a ceea ce urma să se facă cu cărţile confiscate şi-l roagă pe procuror „să predea toate cărţile căpitanului oraşului, fără vîlvă, pentru ardere” 47. Executarea ordinului nu era prea uşoară. Aceasta reiese mai ales din termenul relativ- lung pe care prefectul i-1 ordonă căpitanului oraşului Braşov în ziua de 2 mai 1907. Ordinul era expediat în plic închis, cu menţiunea : „Se va. deschide numai personal, executarea şi raportarea pînă la 20 mai. Cu ma- terialul de la Poliţie se va ridica şi arde deodată şi materialul de la Par- chet” 48. Arderea materialului nu s-a făcut însă cu repeziciunea şi exactitatea specifică administraţiei austro-ungare. în cele 18 zile urma să se adune toate cărţile depozitate la Poliţia Braşov, în clădirea Parchetului şi în. alte locuri, pentru a fi arse conform ordinului ministerial. Căpitanul oraşului raportează prefectului de executare la 4 iunie 1907 : „La ordinul dv. nr. 17/1907 din 2 mai am transportat şi am ars cărţile şi imprimatele aflătoare la oficiul meu şi în parte la Parchet, transportîndu-le prin Sclimidt Lajos la fabrica de cărămizi Schmidt şi soţii. Chitanţa despre cheltuielile de transport v-o înaintez pentru notificare. Fac aceasta cu observaţia că şi cheltuielile de transport au fost acoperite din fondul Poliţiei înaltului guvern”49. Cantitatea de cărţi care a fost arsă în ziua de 2 mai 1907 n-o putem şti cu precizie. în tot cazul, pe lîngă cele peste 76 000 de cărţi consemnate în registrul din 1904 mai puteau fi multe, ţinînd seama de bogata activitate a lui Cîrţan şi de nenumăratele percheziţii şi cercetări ce i s-au făcut în cei patru ani care au urmat. Conţinutul depozitului de cărţi de la Cîrţişoara. Bogatul depozit de cărţi al ciobanului din Cîrţişoara e dovada evidentă a unei munci intense şi pasionate. Eumărul mare de cărţi impresionează, iar diversitatea lor uimeşte la o examinare mai atentă. Cantitatea cărţilor sale echivalează cu aceea a unei librării sau biblioteci obişnuite din zilele noastre. Analizînd conţinutul depozitului de cărţi a lui Gh. Cîrţan, putem constata lucrări de o impresionantă bogăţie tematică, cu conţinut variat, începînd de la simple foi volante şi ziare pînă la reviste şi cărţi din dome- niul ştiinţei şi literaturii. Ţinînd seama că la sfîrşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui următor cartea nu era la îndemîna oricui, ne putem da seama de munca uriaşă pe care a trebuit s-o depună acest ţăran sărac şi simplu pentru a le putea aduna şi transporta cu braţele în Transilvania spre a le răspîndi. Din cele 4 856 de titluri în 76 621 de volume menţionate în registrul ce constituie manuscrisul nr. 4 709, putem constata că lucrările de istorie reprezintă 17%, cărţile literare, reviste, ziare 15,5%, cărţi şi materiale cu conţinut religios 14,5%, cărţi şcolare 12,5%, cărţi cu preocupări econo- mice, finanţe, agricultură 10,5%, scrieri pedagogice şi didactice 8,5 %r cărţi cu conţinut juridic 6,5%, cărţi şi broşuri pentru săteni 5,5%, alma- 47 I. Bozdog, op. cit., p. 23. 48 lbidem, p. 24. 48 lbidem. www.dacoromanica.ro 17 raspîndirea cărţii romineşti in perioada DUALISMULUI AUSTRO-UNGAR 1357 nahuri calendare 2,4%, cărţi cu conţinut filozofic 1,5%, iar restul, repre- zentînd 7,6%, cărţi, broşuri şi tipărituri cu conţinut diferit50. Cea mai mare parte a lucrărilor aflate în depozitul lui Gh. Cîrţan o alcătuiesc cărţile şi broşurile de literatură istorică şi politică. Gb. Cîrţan citea cu pasiune orice carte cu conţinut istoric şi le prefera pe acelea în care se întîlneau figuri de luptători şi fapte de vitejie. Pe lingă numeroasele cărţi ce se ocupă de diferite momente din trecutul poporului romîn, inven- tarul de cărţi al lui Gb. Cîrţan cuprinde publicaţii de mare însemnătate pentru istoriografia romînească din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, ca : „Magazin istoric pentru Dacia” 51, „Arhiva istorică a Romîniei” 52 şi „Tezaur de monumente istorice pentru Romînia” 58 la care îşi dădeau contribuţia deopotrivă munteni, moldoveni şi ardeleni. Circulaţia principalelor cărţi de istorie a romînilor este atestată prin lucrări ca : Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir, Istoria romînilor sub Mihai vodă Viteazul a lui Nicolaie Bălcescu, Cronicile Romîniei ale lui M. Kogălniceanu, la care se alătură alte două lucrări din Transilvania : Cronica romînilor şi a mai multor neamuri de Gb. Şincai şi Părţi alese din istoria Transilvaniei de Gb. Bariţiu ş.a. Foarte frecvent şi în exemplare numeroase găsim cărţi şi broşuri al căror conţinut stăruie mai ales asupra unor eroi şi momente importante din istoria poporului romîn, ca : Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mibai Viteazul, Horea, Cloşca şi Crişan, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, revoluţia din 1848 ş.a. Din cercetarea materialului reiese că cenzura austro-ungară urmărea cu deosebită atenţie cărţile şi broşurile ce tratau despre răscoala ţăranilor din Transilvania condusă de Horea, Cloşca şi Crişan şi despre anul revo- luţionar 1848. Puternicile răscoale ale poporului romîn erau încă vii în mintea oligarhiei austro-ungare, fapt ce reiese şi din comentariile funcţionarilor însărcinaţi cu înregistrarea cărţilor confiscate. Astfel, în dreptul cărţilor ce tratează aceste evenimente figurează menţiunea în limba maghiară : Tcitiltva (interzis). Cînd e vorba despre răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, se fac comentarii mai lungi şi nu lipseşte niciodată fraza : „Cartea conţine ştiri şi date despre « bandiţii i> (rablolc) Horea, Cloşca şi Crişan, care s-au pus în fruntea « rebelilor » (lâzadolc) din Transilvania în 1784 — 1785, şi de aceea circulaţia ei în Austro-Ungaria e interzisă” 54. Unirea Principatelor Romîne în 1859 — unul din cele mai importante ■evenimente politice din viaţa poporului romîn din a doua jumătate a secolului al XlX-lea — şi domnia lui Alexandru Ion Cuza sînt de asemenea prezente în coloanele registrului prin mai multe lucrări55 printre care unele interzise a trece graniţa la romînii ardeleni. Războiul de inde- pendenţă a Romîniei împotriva turcilor din 1877 a avut un mare răsunet 80 * * 83 84 85 80 Cf. V. Curticăpeanu, ari. cit., p. 521. 31 Bibi. Acad. R.P.R., Secţia manuscrise, ms. nr. 4 709, sub nr. 894, 2 792. 52 Loc. cit., nr. 91 (4 exemplare). 83 Loc. cit., nr. 3 869, 3 903. 84 Bibi. Acad. R.P.R., Secţia manuscrise, ms. nr. 4 709, sub nr. 238, 3 869, 3 903 ctc. etc. 85 Loc. cit., nr. 164, 116, 3 799 etc. etc. www.dacoromanica.ro 1358 V. CURTICAPEANU 18: în Transilvania, fapt ce reiese şi din numărul mare de cărţi cu această temă răspîndite de Gh. Cîrţan56. Victoriile ostaşilor romîni împo- triva turcilor au produs mult entuziasm în Transilvania nu numai printre romîni. Solidarizarea cu interesele poporului care lupta pentru eliberarea sa se concretiza prin colecte de bănişi pansamente pentru a veni în ajutorul celor răniţi pe front57. Cea mai răspîndită broşură în Transilvania în legătură cu războiul din 1877 este Dare de seamă asupra procesului politic de presă al d-lui Oeorge Bariţiu 58. Din menţiunea ce se face pe coperta broşurii, tipărită în ediţie separată după gazeta „Observatoriul” la Sibiu, reiese că în Eomînia ea a avut trei centre de desfacere: în Bucureşti, Iaşi şi Craiova. a în domeniul literaturii, cărţile răspîndite de Gheorghe Cîrţan con- stituie un adevărat tezaur, fapt din care reiese setea de literatură a romî- nilor din Transilvania la sfîrşitul secolului trecut în condiţiile asupririi naţionale. Cărţile şi tipăriturile sînt deosebit de variate în acest domeniu : găsim cărţi de literatură cultă romînească şi clasică universală, crestomaţii literare etc. Un loc de frunte în acest domeniu îl ocupă operele clasicilor literaturii romîne, apărute la Bucureşti şi Iaşi, dintre care scriitorii t Mihail Eminescu, George Coşbuc, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Alexandru Vlahuţă, Al. I. Odobescu. Aceste nume constituiau atracţia principală pentru cei ce se interesau de literatura romînă, iar scrierile şi poeziile lor erau larg răspîn- dite în Transilvania, contribuind la cunoaşterea şi dezvoltarea literaturii şi limbii moderne a întregului popor romîn. în ciuda opreliştilor cenzurii austro-ungare, operele acestora erau trecute în mii de exemplare peste munţi în Transilvania, iar în depozitul lui Cîrţan le găsim în mai multe zeci de exemplare 59. Afară de acestea mai sînt de menţionat numeroase cărţi de istorie literară, studii de limbă, gra- matici 6W, cărţi de literatură universală 61 etc. Un bogat compartiment de cărţi pus în circulaţie sub această formă, este acela al literaturii populare şi săteşti, al cărţilor din „Biblioteca poporului”, ce cuprinde : snoave, povestiri, calendare, almanahuri, sfaturi pentru săteni, poezii, fol- clor etc. * 67 68 68 Loc. cit., nr. 1 739, 3 157, 3 719 etc. etc. 67 „Medici saşi şi maghiari anume de la Braşov şi aiurea au alergat la Bucureşti şi la Dunăre spre a opera în spitale şi ambulanţe iarăşi făiă nici o invilare secretă, făiă conspiiaţiuni şi comploturi”. Cf. Dare de seamă asupra procesului politic de presă al d-lui redactorele observa- torului. In chestiunea colectelor pentru soldaţi romîni răniţi, Sibiu, 1879, p. 23. 68 Aici Gheorghe Bariţiu lua apărarea locuitoriior din Tiansilvania care au sprijinit pe faţă cauza războiului de independenţă. După publicarea verdictului şi achitarea lui Baiiţiu, în urma procesului Înscenat de autorităţile din Biaşov, acesta a fost salutat de publicul ce era de faţă „cu repelite salve de trăiască şi cu călduroase slrîngeri de mină şi felicitări, allt din partea romtnilor, cit şi a nerominilor". Ibidem, p. 22. 68 Bibi. Acad. R.P.R., Secţia manuscrise, ms. nr. 4 709 sub nr. 890, 2 827, 3122, 3 907, 2 166, 2 964, 3 741, 2 300 ete. etc. 80 Loc. cit., passim. 81 Plutarch, Vieţi paralele (trad. de P. M. Georgescu), Bucureşti, 1891 : Iliadahii Homcr (I.franceză), Paris, 1893 ; Publiu Ovidiu Nasone, Constanţa, 1887 ; A.VÎntul, Un sludiu asupra vieţii şi principalelor opere ale celor doi poeţi germani: Goelhe şi Schiller, Iaşi, 1891, In 51 ex. ; Robinson Crusoe, Iaşi, f. a.; Manon Lescaul, tradus In 1. romînă şi publicat in „Biblioteca pentru toţi”. www.dacoromanica.ro 19 RASPINDIREA CĂRŢII ROMINEŞTI IN PERIOADA DUALISMULUI AUSTRO-UNGAR 1359> O importanţă deosebită avea în această perioadă răspîndirea cărţilor şcolare şi pedagogice; în depozitul lui Gh. Cîrţan găsim zeci de mii de cărţi de şcoală, mai ales pentru şcolile primare şi secundare, pentru toate disciplinele, lucrări şi reviste pedagogice, instrucţiuni etc. Astfel putem găsi menţiunea unui manual de Istoria românilor pentru şcolile primare, a lui Gr. Tocilescu, Bucureşti, în 1 792 de exemplare, mai multe manuale de istorie ale istoricilor A. D. Xenopol, Y. A. Urechia cu menţiunea ,,in- terzis”, apoi Carte de citire prelucrată de învăţătorii asociaţi, Bucureşti, în 182 de exemplare şi multe altele. Exemple s* * •*ar putea înmulţi cu cărţi şi manuale de tot felul. Nu lipsesc însă nici cărţi şi reviste dintr-o serie de domenii, ca eco- nomie politică, medicină, matematică, fizică, drept etc. Un alt capitol în studierea rolului pe care l-a jucat Gh. Cîrţan ca unul din nenumăraţii răspînditori ai culturii romîneşti peste Carpaţi într-o parte şi alta îl constituie ziaristica. Din numărul mare de ziare şi reviste ce apăreau în oraşele din Romînia, 38 erau interzise a circula în Transil- vania. Marea majoritate a ziarelor şi revistelor ce reuşeau să pătrundă peste munţi aveau un conţinut variat, cu preponderenţă literară şi de informare. Pe lîngă revista social-politică cu orientare progresistă „Con- temporanul” în mai multe exemplare şi pe mai mulţi ani, în inventarul lui Cîrţan găsim ziare de mare tiraj ca „Universul”, „Adevărul”, „Revista poporului”, „Literatorul”, precum şi gazete ca „Tinerimea romînă”, „Meseriaşul romîn” şi altele. Cele mai multe ziare existente în depozitul confiscat erau însă cele din Transilvania, care se ridică la 22 000 de exem- plare. „Gazeta Transilvaniei”, care apărea la Braşov încă din 1838 şi care reprezenta principalul organ de informare politică şi culturală a romînilor din Transilvania, a fost găsită la data percheziţiei în 3 756 de exemplare. Pe lîngă acestea mai găsim „Tribuna” (Sibiu) în 8 872 de exemplare, „Tri- buna poporului” (Arad) în 3 393 de exemplare, „Foaia poporului” (Sibiu) în 2 070 de exemplare, „Dreptatea” (Timişoara) în 2 036 de exemplare, „Poporul romîn” (Budapesta) în 162 de exemplare. Numărul impresionant de mare al revistelor şi gazetelor ce s-au aflat la domiciliul ciobanului de la Cîrţişoara e o dovadă că el era un permanent vizitator al redacţiilor de ziare din vechea Romînie şi din Transilvania, de la care pornea cu desaga încărcată prin sate şi oraşe răspîndindu-le spre a fi citite. Din călătoriile ce le-a făcut la Roma, Paris, Viena, Budapesta, ţăranul cărturar a adus numeroase ziare străine ca „La revolte” 62 (Paris), „Avânţi, Giornale socialista”63, „La riforma”64, „La tribuna”65, „11 popolo romano” (Roma)86, toate în mai multe exemplare. Nu lipsesc nici cărţi de literatură italiană, franceză, germană, maghiară 07 şi altele. Nu trebuie să uităm însă că activitatea culturală a lui Gh. Cîrţan se desfăşoară într-un 62 Loc. cit., sub nr. 4 459. •3 Loc. cit., nr. 4 467. •4 Loc. cit., nr. 4 471. •* Loc. cit., nr. 4 474. •* Loc. cit., nr. 4 461. •7 T.or. cit., nr. 4 550. www.dacoromanica.ro 1360 V. CURTICAPEANU 20 moment de intensificare a luptei burgheziei romîneşti din Transilvania în cadrul monarhiei austro-ungare, pentru emancipare naţională. Cercurile guvernante din Romînia în frunte cu Carol I, profitînd de această mişcare, au pus în circulaţie unele materiale de propagandă menite să imprime totodată o anumită tendinţă naţionalistă-şovină şi de diversiune socială, căzînd la adevărate tranzacţii cu guvernele burghezo-moşiereşti austro-ungare. în 1883 guvernul I. C. Brătianu a încheiat tratatul cu Austro-Ungaria, intrînd în lagărul puterilor centrale ale Triplei Alianţe. Intrarea Bomîniei în lagărul puterilor centrale a produs o mare decepţie în Transilvania; poporul vedea în aceasta piedica de căpetenie în calea realizării idealului său naţional şi social68. Evenimentele care au urmat au dovedit că în urma înţelegerilor dintre guvernele romîne şi ungare minate de interese politice imediate, lupta romînilor din Transilvania a avut de suferit69 70. Un rol pozitiv a avut în răspîndirea publicaţiilor „Liga culturală” în slujba căreia şi-a desfăşurat în bună măsură Cîrţan activitatea; pe lîngă o serie de cărţi literare şi ştiinţifice, „Liga culturală” a pus în circulaţie şi unele tipărituri naţionaliste, cu caracter şovin care n-au servit mişcării naţionale71*. Cele mai multe cărţi, broşuri şi tipărituri răspîndite de Gheorghe Cîrţan erau însă folositoare păturilor largi din Transilvania. Un important rol politic l-au jucat broşurile cu subiecte din viaţa muncitorilor romîni, apărute în „Biblioteca de propagandă socialistă” 71, „Biblioteca socia- listă” 72, „Biblioteca social-democrată” 73, aflate în inventarul lui Cîrţan, apoi publicaţii ca „Revista socială”, ce răspîndeau programul de luptă al cercurilor muncitoare din Romînia, revista „Critica socială” ş.a. ★ Acestea, sînt, desigur, numai o parte din publicaţiile romîneşti prohibite în Transilvania şi numai cîteva din metodele folosite spre a putea fi expediate şi introduse aici pentru a intra în mîna cititorului dornic de lectură. Pornind de la aceste date, se pune pe drept cuvînt problema numă- rului şi a naturii cărţilor romîneşti prohibite în Transilvania. în scopul dezlegării acestei probleme de o importanţă mare pentru istoria culturii romîneşti din ultimele decenii ale existenţei monarhiei austro-ungare, ne 68 Cf. „Anal. Acad. Rom.” Mcm. Sccţ. ist., Scria istoric, 1936 — 1937, p. 237. 68 T. Bugnariu şi L. Bânyai, Trădarea Transilvaniei de către Carol I şi Carol II, în Studii şi referate privind isloria Romtniei, partea a Il-a, Bucureşti, Edit. Acad. R.P.R., 1954, p. 1 431. 70 Bibi. Acad. R.P.R., Secţia manuscrise, ms. nr. 4 709 sub nr. 3 956, 3 966. 71 Loc. cit. Dezrobirea muncitorilor, Bucureşti, 1895 (interzisă); Cluburile ţărăneşti. Despre asociaţiunile rurale ş.a. 72 Loc. cit. Expunerea socialismului ştiinţific şi programul socialist a lui Dobrogeanu- Gherea. 73 Loc. cit. Statul viitor şi social democraţia, cuvtnlarea roslilă tn şedinţa Reichstagului de la 9 febr. 1893, de Paul Lafargue, în trad. romîncască dc Gr. Panaitescu, Bucureşti, 1894, 37 p. (interzisă). Din literatura romlnă amintim broşura anonimă Viaţa şi activitatea lui Nicolae Zubcu-Pelrovici. O pagină din socialismul romln, apărută în 1879 în Iaşi. www.dacoromanica.ro 21RASPINDIREA CĂRŢII ROMINEŞTI IN PERIOADA DUALISMULUI AUSTRO-UNGAR 1361 stă mărturie un document provenit din împrejurarea în care consulul general al Romîniei la Budapesta, Ghermani, solicită preşedintelui Con- siliului de Miniştri, contele Khuen-H6d6rvâry, la 12 februarie 1912, „o listă completă asupra tuturor publicaţiilor, ca broşuri, cărţi, jurnale, calen- dare, hărţi geografice, reviste editate în Romînia şi a căror intrare în Ungaria e prohibită” 74. Este prima listă oficială de acest gen cunoscută; în cele 8 pagini, ea cuprinde sub 211 poziţii peste 230 de publicaţii romî- neşti (ziare, reviste, almanahuri, manifeste, broşuri şi cărţi) apărute în , tipografiile din Bucureşti, Iaşi, Ploieşti, Galaţi, Giurgiu, Buzău, Constanţa, Yălenii de Munte, Botoşani, Craiova ş.a. în dreptul fiecărei publicaţii, rînduită în ordine alfabetică, se trece, pe lîngă locul apariţiei, şi anul inter- zicerii (d Tcitilâs ideje). Această listă i-a fost pusă la îndemînă lui Ghermani în acelaşi an şi poartă titlul: Kimutatds a magyar szent korona orszâgai Jcitiltott Romdniai sajttotermekekrol (Tabel asupra tipăriturilor romîneşti interzise a circula pe teritoriul sfintei coroane ungare). Lista cărţilor prohibite a pătrunde şi circula în Transilvania este în fapt un repertoriu al principalelor publicaţii apărute în vechea Romînie în a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi în primele decenii ale secolului al XX-lea. Sînt cuprinse ziare şi reviste de toate orientările, calendare po- porale, almanahuri care se adresau sătenilor, cărţi de literatură şi folclor, •cronici, culegeri de poezii şi legende populare, crestomaţii literare din autori vechi şi moderni, istorii literare, reviste literare etc. Dintre ziarele şi revis- tele interzise menţionăm doar: „Adevărul” (1908), „Convorbiri literare” (1895), „Gazeta poporului” (1895), „Gazeta săteanului” (1888), „Xeamul romînesc literar” (1910), „Revista critică literară” (1893), „Revista po- porului” (1894), „Tribuna” (1899), „Universul” (1894), „Universul literar” <1897), „Viaţa romînească” (1907). Cea mai mare parte o constituie scrierile de istorie şi politică, începînd •de la manualele şcolare pentru elevii de toate gradele pină la lucrările istorice propriu-zise, hărţi, tablouri etc. Sînt menţionate în primul rînd numeroase ediţii de istoria romînilor scrise pentru elevi şi popor, cele mai multe ale unor istorici ca A. D. Xenopol, X. Iorga şi alţii, apoi scrieri istorice privind unele personalităţi şi evenimente, ca Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horea, Cloşca şi Crişan, revoluţia din 1848, Avram Iancu etc. Printre lucrările de istorie mai însemnate prohibite merită a fi amintite următoarele : Puterea armată şi arta militară la romîni, Mişcarea romînilor din Ardeal la 1848 de X. Bălcescu, interzisă în 1908, Revoluţia lui Horia, scrisă de X. Densuşianu, interzisă chiar în anul apariţiei sale, 1885, Moţii şi curcanii a lui Al. Odobescu, interzisă în 1907 ; Neamul romî- nesc în Ardeal şi Ţara Ungurească a lui X. Iorga, interzisă în 1907 ; Istoria romînilor sub Mihai vodă Viteazul a lui X. Bălcescu, interzisă în 1903; Istoria romînilor din Dacia Traiană a lui A. D. Xenopol, interzisă în 1907 ; Cîntarea Romîniei a lui Alecu Russo, interzisă în 1907 etc. Xu lipsesc nici cărţi cu conţinut socialist, ca : Manifestul socialist, interzisă în 1907 ; Manifestul comunist, interzisă în 1907; Ce vor socialiştii romîni, interzisă 74 Arhiva Inst. de istorie —Cluj, fond. Min. Interne Budapesta, dos. an. 1912. Documen- tul ne-a fost semnalat de tov. Aug. Deac. îi aducem mulţumiri şi pe această cale, vezi anexa 9-0. 5113 www.dacoromanica.ro 1362 V. CURŢI CAPE ANU 2T în 1907 ; revista „Democratul”, apărută la Ploieşti şi interzisă în 1885; Doctrina şi tactica socialistă, interzisă în 1907; Dezrobirea muncitorilor, interzisă în 1897; Socialismul şi intelectualii, interzisă în 1907; Statul viitor şi social-demoeraţia, interzisă în 1907 ; Cluburile ţărăneşti, interzisă în 1896 etc. Conţinutul listei este confirmat în mare parte de inventarul cărţilor lui Badea Cîrţan, confiscate în 1904—1905, precum şi de rapoartele lunare ale şefului Poştei din Braşov trimise inspectorului poştelor din Cluj şi prefec- tului din acelaşi oraş, de corespondenţa purtată între prefectul din Braşov şi Ministerul de Interne din Budapesta, de nenumăratele ordine de inter- zicere a unor cărţi şi reviste, emanate de la Ministerul de Interne în pe- rioada anilor 1880—1918. între toate aceste date există o perfectă iden- titate şi, ca atare, ne dau posibilitatea să reconstituim tabloul cenzurii cărţii romîneşti în lunga perioadă de apăsare naţională a romînilor din monarhia austro-ungară. ★ Prohibirea tipăriturilor în Transilvania în epoca dualismului austro- ungar este un fenomen cu adînci urmări în istoria culturii noastre. El s-a născut o dată cu intensificarea pătrunderii cărţii romîneşti din vechea Bomînie în satele şi oraşele transilvănene. Acest proces urmează calea inversă decît cel al emigrării unei părţi din populaţia Transilvaniei mai ales cea cărturărească care, în condiţiile asupririi naţionale, îşi găsea refugiu în sudul şi estul Carpaţilor. Activitatea prodigioasă a întregii intelectua- lităţi înaintate romîneşti polarizată în jurul „Academiei Bomîne” şi a „Astrei”, în coloanele periodicelor şi ziarelor din vechea Bomînie şi Tran- silvania au constituit suportul din care a izvorît în această epocă fenomenul viu al răspîndirii cărţilor şi tipăriturilor în Transilvania. Cei care se îndeletniceau cu răspîndirea cărţilor şi tipăriturilor erau în primul rînd cărturarii şi librarii, dascălii satelor şi clerul rural apropiat de popor; un rol important l-au avut „mocanii” şi mărginenii din zonele de contact dintre cele trei ţări romîneşti, cei din Ţara Bîrsei, satele săcelene, satele din zona Branului, apoi cele din regiunea dintre Breţcu şi Covasna, din părţile Făgăraşului şi cele din Mărginimea Sibiului, mai ales oierii din aceste zone care erau cunoscuţi ca negustori ambulanţi şi totodată ca adevăraţi colportori de cărţi, ziare şi tot felul de tipărituri în timpul pendulărilor cu turmele dintr-o regiune în alta a ţării, ei ajungînd pînă la Dunăre şi mare şi întorcîndu-se apoi din nou, peste munţi, în Transil- vania. Cîţi tîrgoveţi, ţărani şi muncitori din întreaga ţară vor fi cărat cărţi şi ziare cu desaga peste munţi, nu putem şti. Ei au rămas în anonimat, dar fenomenul s-a desfăşurat cu toate consecinţele sale fireşti. Dovada o constituie prezenţa anunţurilor de cărţi în gazetele din Transilvania, popularizate în permanenţă şi recomandate cititorilor; cazurile cu totul originale de desfacere a cărţilor sosite din vechea Bomînie în Transilvania prin popularizarea cataloagelor de cărţi, şi snb forma punerii în vînzare www.dacoromanica.ro 23 RASPlNDIREA CĂRŢII ROMÎNEŞTI ÎN PERIOADA DUALISMULUI AUSTRO-UNGAR1363 a unor biblioteci particulare, învederează o largă acţiune organizată de răspîndire a cărţilor în satele şi oraşele Transilvaniei. Interesul crescînd al maselor de aici pentru cultură se manifestă mai întîi prin lupta pentru manuale şcolare, pentru ziare, cărţi de literatură şi cunoştinţe folositoare dar şi pentru cărţi ştiinţifice. Eeferindu-se la cărţile de literatură populară (romanele Arghir şi Elena, Alexăndria, Fabulele lui Esop) doctorul Paul Yasici, bun cunoscător al satului ardelean, spunea: „Mergînd prin sate şi intrînd în casele celor care ştiau carte, găseşti asemenea cărţi, care, deşi s-au citit de sute şi mii de ori, tot se mai păstrează pentru a se mai citi”. Tot el arată că ,,a întîlnit adeseori ţărani care l-au întrebat unde ar putea cumpăra o carte. E adevărat că au fost căutate odată multe cărţi reli- gioase, dar a început — subliniază el — interesul pentru cărţile profane, de învăţătură şi petrecere”. Interesul pentru cărţi profane, literare şi ştiinţifice era neaşteptat de mare în Transilvania la sfîrşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului nostru; depozitul de la Cîrţişoara inventariat de organele poliţieneşti ale Ministerului de Interne ungar în anii 1904—1905 este mărturia cea mai fidelă a acestui lucru. Zecile de exemplare de cărţi din toate domeniile ştiinţei şi literaturii, cărţile de istorie, revistele şi ziarele erau destinate a fi răspîndite la cititorii transilvăneni, cărora nu numai că nu le erau străine preocupările ştiinţifice şi literare, dar care participau la o intensă viaţă culturală organizată de ,,Astra” şi de numeroasele societăţi de lectură de pe lîngă şcolile romîneşti şi maghiare din Transilvania. Lipsa de cărţi şi ziare i-a făcut pe romînii ardeleni să alerge pretu- tindeni să le caute, mai ales peste munţi, în Romînia. Cu cît oprirea pă- trunderii cărţilor romîneşti în Transilvania era mai aspră, cu atît interesul aducerii lor de peste munţi sporea. Xu s-au dovedit capabile a stăvili acest proces nici organe special create de către Ministerul de Interne pentru urmărirea şi confiscarea tipăriturilor. Xumărul cărţilor romîneşti ,,periculoase” pentru securitatea statului austro-ungar a crescut pe măsură ce acestea cădeau în mîna organelor de control. Pînă în preajma răz- boiului din 1914—1918 s-a ajuns pe această cale la oprirea unei însemnate cantităţi din producţia ştiinţifică, în cea mai mare parte apărută în vechea Romînie, Zecile de titluri de cărţi şi tipărituri din registrul întocmit de organele Ministerului de Interne cu ocazia percheziţiei depozitului de cărţi a lui Cîr- ţan, în dreptul cărora e notată sentinţa : „kitilva” (interzis) nu este altceva decîfc'*6 confirmare a listei cenzurii aparatului de stat austro-ungar asupra cărţilor şi revistelor romîneşti pe care o avem în formă completă emanată de la însuşi Preşedintele Consiliului de Miniştri, contele Khuen-Hdddrvâry în februarie 1912. Acestea dovedesc îndeajuns că prohibirea cărţilor romîneşti în Transilvania a constituit una din verigile principale ale lanţului cu care a fost strangulată dezvoltarea culturii romîneşti în epoca dualismului austro-ungar. www.dacoromanica.ro 1364 V. CURTICAPEANU 24 ANEXE CONSULATUL GENERAL AL 30 Jarwier ROMlNIEI IN BUDAPESTA Budapesth ce 72 peLricr nr. 96 MONSIEUR LE PRfiSIDENT DU CONSEIL J’ai l’honncur de prier Votre Excellence de vouloir bien donncr Ies ordes nccessaircs en vue de me faire parvenir aussi t6t que possible une liste complUe de toutes ies publications tclles que: brochures, livres, journau, caiendricrs, cartes gâographiques, revues etc., âdilecs en Roumanie et dont l’entrăe en Hongrie est prohibee. Veuiiiez agrâer, Monsieur le Prâsident du Conseil, avec mes remerciements anticipâs, es assuiances de ma plus haute considâration. Ghermani Son Excellence Monsieur le Comte Khuen — Hedervary Prdsident du Conseil des Ministres. Ministre Royal Hongrois de l’Intferieur etc — etc — etc KIMUTATĂS a Diacjar szenl koronn orazăgal terfiletlriil kitillolt românlal sajUStermfkekrol A sajlotermck c i m e : Megjelenâsi A kitiltâs helye ideje 1 Adcverul................. Bukarcst ' 1908 2 Almanachul Romanului pe anul 1891 Bukarest 1895 3 Amorul meu, cea mai nouă colecţiune de cântece noi şi vechi........... Bukarcst 1895 4 Almanach 1909 .............. Bukarcst 1909 5 Autorii români moderni.......... Bukarest 1895 6 Avem cu ce să ne mindrim........ Bukarest 1907 7 Avram Jancu regele carpaţilor....... Bukarcst 1896 8 Biserica şi şcoala............. România 1895 9 Buciumul................ Bukarcst 1906 10 Buciumul român............. Botoşani 1895 11 Cartea de citire pentru cl. IV. primară urbană Ploeşti 1908 12 Cântarea României............ Bukarcst '1907 13 Calendarul Minervei............ Bukarest 1904 14 Calendarul Minervei............ Bukarcst 1908 15 Calendarul Sătenilor............ Bukarest 1908 16 Calendar Românesc............ Bukarcst 1908 17 Calendarul Ligei culturale pe anul 1909. . . Văleni de Munte 1909 18 Calendarul Ligei culturale pe anul 1910. . , Văleni de Munte 1910 19 Calendarul Ligei culturale pe anul 1911. . , Văleni de Munte 1911 20 Ce este Liga Romînească şi ce voeşce ea ? , Botoşani 1904 www.dacoromanica.ro 25 1365 A sajtâtcrmdk cirae: Megjelcndsi A kitiltâs 21 Ccsliunca Naţională. Discurs rostii de A. D. Sturdza 1894 .............. Bukarest 1896 22 Calvar.................. Bukarest 1904 23 Cartea Neamului............. Văleni de Munte 1911 24 Ceva despre ardealul romînesc şi viaţa cultu- ralâ rom. de astăzi........... Bukarest 1908 25 Carte de citire prelucrată de o asociaţie inven- tatoare ................ Bukarest 1907 26 Ce vor socialiştii ronnni.......... Bukarest 1907 27 Ce să cetim ............... Bukarest 1908 28 Cestiunea Discursul Domnului Thcodor Văcărescu, 14 Dec. 1894 ........ Bukarest 1904 29 Cestiunea Romînă In Transilvania şi Ungaria Bukarest 1896 30 Cestiunea Transilvaniei In parlamentul Romi- nici.................. România 1872 31 Cestia Autonomie Biscricci Românc-Unilci, in sinul luptelor noastre pentru existenţa na- ţională ................ Bukarest 1907 32 Cine sini ungurii şi cine sini rominii .... Bukarest 1896 33 Cllcva cuvinte despre dualismul Auslro Ungar Calacz 1894 34 Cluburile Ţărăneşti............ Bukarest 1896 35 Comerciul Român............. Botoşani 1897 36 Convorbiri didactice............ Bukarest 1903 37 Conservatorul .............. Bukarest 1909 38 Convorbiri Literare, 1895 junius !. szâma . . România 1895 39 Cursul de stilu şi composiţiunea stilistică . . Bukarest 1895 40 Crestomaţie pentru toţi Rominii...... Bukarest 1907 41 Cultura naţională şi Politica naţională . . . Văleni de Munte 1908 42 Câtră fraţii din Ungaria.......... Văleni de Munte 1910 43 Cronica ................. Bukarest 1903 44 Cronica Română.............. Botoşani 1899 45 Cronici şi legende............. Bukarest 1895 46 Culegere de poesic şi legende populare. . . . Jassy 1895 47 Curieru.................. Jassy 1879 48 Curierul Român.............. Botoşani 1894 49 Cum să ne creştem copii.......... Bukarest 1908 50 Democratul ............... Ploeşti 1885 51 „Dama”, conferinţă ţinuta la Ateneul din Berlad, 1893 .............. România 1895 52 De la Noi................ Văleni de Munte 1909 53 Dcsrobirea muncitorilor.......... Romania 1896 54 Dcştcaptăte Române ........... Bukarest 1908 55 Discursul D-lui D. A. Sturdza....... Bukarest 1894 56 Discursul de apărare rostit de Ioana Russu Sirianul................ România 1896 57 Discursul D-lui V. A. Urechia In senatul de la 2 Dec. 1893............... Bukarest 1904 58 Doctrina şi Tactica socialistă........ Bukarest 1907 59 Dimineaţa................ Bukarest 1908 60 Din trecutul nostru............ Bukarest 1908 61 Din Istoria Romanilor........... Bukarest 1908 62 Dc-ale noastre............... Bukarest 1911 63 Economul Român ............ Botoşani 1895 64 Epoca.................. Bukarest 1898 www.dacoromanica.ro 1366 26 . . Megjelenâsi A kitiltâs A sailotermek cime: ’r , ... J holuo inoio C5 Farul Român .1............ Botoşani 1895 06 Foaia Noaslra .............. Bukarcst 1910 07 Foaia Jiului............... Văleni de M. 1911 68 Foaia Jiului Literar ........... Văleni de M. 1911 69 Foaia Oltului .............. Văleni de M. 1911 70 Foaia Oltului Literar........... Văleni de M. 1911 71 Forun Julii................ Curdale 1884 72 Fragmente din autorii romano vechi şi moderni România 1896 73 Funcţionarul............... Bukarest 1895 74 Furnica ................. Bukarest 1908 73 Galaţii.................. Galacz 1894 70 Gazeta Poporului............. Bukarest 1895 77 Gazeta Română.............. Botoşani 1895 78 Gazeta Săteanului............. Rm. Sărat 1888 79 Gornistul ................ Bukarest 1907 80 Grigoriu I. Brătianu............ Bukarest 1893 81 Haiducul................. Bukarest 1909 82 Harta României şi a ţarilor vecine..... Bukarest 1909 83 însemnătatea zilei de 3/15 maiu 1848 .... Craiova 1899 84 Interpelaţia D-lui V. A. Urcchia...... Bukarest 1896 83 Istoria lui Mihai Viteazul pentru poporul Român................. Bukarest 1903 80 Istoria lui Ştefan cel Mare pentru poporul Român................. Bukarest ■ 1904 87 Istoria Românilor sub Mihaiu Voda-Vileazul. Bukarest 1903 88 Istoria Românilor din Dacia Trăiana .... Bukarest 1907 89 Istoria Romînilor pentru cl. IV şi VIII se- cundară. ................ Văleni de M. 1910 90 Istoria românilor pentru poporul român . . Văleni de M. 1910 92 Impressi................. Bukarest 1908 93 Istoria evului mediu............ Bukarest 1908 94 Istoria populară a românilor voi. III ... . Bukarest 1908 95 Istoria populară a românilor ed. II, voi. I âs II.................. Bukarest 1908 90 Istoria evului modern şi contimporană pentru cl. III secund.............. Bukarest 1908 97 Istoria evului mediu şi modernă pentru cl. IV secund................. Bukarest 1908 98 Isprăvile şi viaţa lui Mihai Viteazul .... Bukarest 1908 99 Istvân vajda kromolitografikus arckepe . . . România 1910 100 întrunirea naţionalista din Iaşi rcsumal al cu- vânlărilor ............... Văleni de M. 1909 101 în era Reformelor............. Văleni de M. 1909 102 Kaiserinemorandum der Siebcnburger Ru- miinen................. Bukarest 1894 103 Legende mici............... Bukarest 1895 104 Legende române Bucurcsci......... Bukarest 1895 105 Liga Româna .............. Bukarest 1890 100 La patrie................. Bukarest 1909 107 Literatura româna moderna........ Bukarest 1908 108 Literatura şi ştiinţa............ Jassy 1908 109 Luptele cu Polonii ............ Bukarest 1908 110 Luceafărul................ Focşani 1894 www.dacoromanica.ro 21 1367 A sajtotermek c i m e : Mcgjelenesi A kitiltâs helyc idejo 111 Lupta.................. Bukarest 1891 112 Lupta pentru limba românească...... Bukarest 1908 . 113 Lumina................. Bukarest 1894 114 Lumina ilustrată............. Bukarest 1894 115 Lumina pentru toţi............ Bukarest 1892 116 Maialul Român.............. Bukarest 1898 117 Manifestul comunist şi chestia cvrcască. . . . Jassy 1907 118 Manifestul socialist............ Jassy 1907 119 Mărsul Ligci Române........... Bukarest 1895 120 Martirului Dr. Vasilic Lucaciu....... Rom ânia 1896 121 Melancolie, versuri............ Bukarest 1895 122 Memoriile baroncsci Maria Vccsera..... Bukarest 1900 123 Memoriul presentat Corpurilor Legiuitoare de studenţii universitari din Bucuresci . . Bukarest 1904 124 Martirii................. Bukarest 1908 125 Manual de istoria universală pentru cl. IlI-a secundară............... Bukarest 1908 126 Manual de istoria universală pentru cl. Il-a secundară............... Bukarest 1908 127 Manual de istoria românilor pentru cl. IV-a secundară............... Bukarest 1908 128 Moartea lui Miliai Vodă-Vitcazul, poemă dra- matică în 4 acte............ Bukarest 1908 129 Miliâly vajda kromolitografikus arckâpe. . . România 1910 130 Memoriul ştudenţilor universitari români . . Bukarest 1891 131 Mihâly vajda mellkâpâvel cllâtott levele- zâlap................. România 1902 132 Moţi şi Curcani.............. Bukarest 1907 133 Memorial roumain............ Văleni de Munte 1909 134 Minerva ................. Bukarest 1909 135 Neamul rominesc în Ardeal şi Ţara ungurească. Bukarest 1907 136 Neamul Românesc............ Văleni de Munte 1908 137 N.R. Dela noi, Neamul Romînesc Literar, Pentru Popor, Sfaturi, Neamul Romînesc Literar, Din Ţară literar, Din Ţară . . Văleni de Munte 1910 tovâbbâ................ 138 Economicul, Foaia Jiului, Foaia Jiului Lite- rară, Povăţuitorul, învăţătorul, Spre cul¬ tură, Trezirea, Unirea, Foaia Burdujcnilor, Isbindirca, Cultura, Tcleajcnul, Educatorul, Deşteptarea, Pentru ţară es a Neamul Românesc folyoiratnak ktitonbozo cimck alatt mcgjcleno osszcs szâmai...... Văleni de Munte 1911 139 Omagiu il Patriot Gr. T. Biătianu...... Bukarest 1893 140 Ordinea................. Buzcu 1898 141 Orthodoxul foaia eclesiastică........ România 1895 142 Omagiu lui Ştefan cel Mare........ Constanţa 1908 143 Până când frate Ardelene......... Giurgiu 1904 144 Privire asupra situaţiei generale a românilor din ţările coroanei St. Ştefan....... Bukarest 1908 145 Puterea armată la români. Mişcarea Româ- nilor din Ardeal la 1848......... Bukarest 1908 146 Posiţiunca şi drepturile mitropoliţilor români. Bukarest 1895 147 Prescurtare din Istoria Românilor...... Bukarest 1897 148 Primejdia naţională sau Rusia şi Romînia. Bukarest 1907 www.dacoromanica.ro 1368 28. A sajtâtermâk c i m e : Megjelendsi A kitiltâs helye ideje 149 Principiul de naţionalitate......... Bukarest 1894 150 Politica romanilor din Ungaria, prescnt şi viitor................. Bukarcst 1909 151 Raiul.................. Bukarest 1906 152 Resboiul vcchiu.............. Bukarcst 1890 153 Respuns dcclaraţiunilor făcute de Corniţele Kâlnoky, in dclcgatiunca Ungară..... Bukarest 1904 154 Reuniunea românilor din Transilvania şi Ungaria de Nicolac Mangutiu ...... România 1896 155 Revista literară şi ştiinţifică........ Bukarcst 1908 156 România şi neamul româneset etc...... Galacz 1909 157 Românul din Ardeal........... Bukarcst 1908 158 Români de peste Carpaţi......... Bukarcst 1908 159 Revista Critică Literară.......... Jassy 1893 160 Revista Poporului............. Bukarest 1894 161 Revista socictăţci Liia.......... Bukarest 1888 162 Revista Societăţii Tinerimea Română. . . . Bukarest 1888 163 Revoluţia lui Horia............ Bukarcst 1885 164 Rolul D-lui D. A. Stuidza In cestiunca naţio- nală................... Ploieşti 1899 165 Rolul Roman............... Botoşani 1895 166 Români din regatul Ungar şi politica maghiară. România 1896 167 România................. Bukarest 1904 168 România cu ţările Învecinate....... România 1896- 169 România şi ţările locuite de români .... Bukarest 1903 170 Românii din Ungaria........... Bukarcst 1899 171 Românii din Statul Ungar......... Bukarcst 1905 172 Românii din Ungaria........... Bukarest 1900 173 Românii din Ungaria........... Bukarcst 1904 174 Românii la Dobriţin sau condamnarea Dr. V. Lucaciu............... Rom ânia 1896 175 Românii şi Maghiarii........... România 1896 176 Rusşii şi Ţărănimea românească, tn vremea ocupaţiilor ruseşti............ Bukarest 1904 177 Schiţe şi amintiri............. Crajova 1895- 178 Şcoala Română.............. Botoşani 1895 179 Scrieri politice şi literare, Voi. 1, 1870---77. Bukarest 1907 180 Scrieri literare şi istorice Bukarcst 1908 181 Secolul.................. Bukarest 1907 182 Socialismul şi Intelectualii......... Bukarest 1907 183 Statul viitor şi social-democratia....... Bukarest 1907 184 Steaua Olteniei.............. Crajova 1905 185 Steaua României............. Bukarest 1899 186 Ştefan cel Marc.............. Bukarcst 1907 187 Studenţii şi Mihail Kogălniccanu...... Rom ânia 1896 188 Sturdza D. A. 1894.IX./25. tartott beszâde a român nemzetisâgi kârdâsrol...... Bukarcst 1895 189 Salvarea Ungariei prin pacea cu naţionalităţile. România 1910 190 Tactica social democratică......... Rom ânia 1896 191 Bukarcst................. Bukarcst 1894 192 Tinerimea................ Bukarest 1894 193 Tinerimea Română............ Bukarest 1894 194 Transilvania............... Ploieşti 1896 195 Tribuna................. Crajova 1899 196 Turda.................. Bukarcst 1892 www.dacoromanica.ro 29 1369 A sajtâtermâk c i m e : Megjelenâsi A kitiltâs helye ideje 197 Universul................ Bukarest 1894 198 Universul, Curierul Serei......... Bukarest 1897 199 Universul literar............ Bukarest 1897 200 Un cuvânt cătră fraţii de luptă din Ţara Biho¬ rului ................. Bukarest 1909 201 Veselia.................. Bukarest 1894 202 Viaţa Românească............ Jassy 1907 203 Voci latine de la Fraţi la Fraţi...... Bukarest 1895 204 Voinţa Craiovei.............. Crajova 1895 205 Voinţa Prahovei............. Ploeşti 1892 206 Vremea................. Craiova 1904 207 Viitorul................. Bukarest 1909 208 Vecinii noştri, conferinţă ţinută la Botoşani In ziua de 11 Novembrie 1908 de N. Jorga Văleni de Munte 1909 209 Zece Mai-Hora.............. Jassy 1899 210 Ziarul Român.............. Botoşani 1899 211 Zilele revoluţiei 1848 ........... Bukarest 1908 212 Zorile.................. Bukarest 1908 213 Zur siebenbilrgisch-rumănischen Frage . . . Bukarest 1894 214 „1907” cimil român folyâirat....... România 1910- www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro i A w //, ///// /r/ / www.dacoromanica.ro Titlul primului registru al cărţilor lui Gh. Ctrţan : Tabloul cărţilor confiscate cu ocazia percheziţiei domiciliare a lui Gheorghe Cîrţan, conţinind cărţi romîneşti, germane, italiene, franceze şi latine apoi broşuri şi alte tipărituri. I www.dacoromanica.ro te www.dacoromanica.ro Titlul celui de-aI doilea registru al cariilor lui Gh. Cir jart: Tabloul cărţilor romlneşti confiscate cu ocazia percheziţiei domiciliare a lui Gheorghe Clrţan, cărţi, foi volante şi alte tipărituri ta limbile romtnă, italiană şi franceză interzise a circula prin poştă pe teritoriul Ungariei. II www.dacoromanica.ro n * '^î'COC/tj l 1 f/%,/Sy? *U V Ss / L h^ £ *J*~ ?ys/9ff4r ■ i£~4-/£ ĂLca^'s 1^ ' / y <■ CfS^<şz*^oisi*. rf?y^*^yş7 -<*^a-a. S«^Jfc'Wvi»''t-«ye Ăjh. _ «a» ~LX.*if <* -&iMt ■*’.UML+Pi i^x. 'A'ef.e.^ _ ^ ' ,/'// ^/’f~ .. www.dacoromanica.ro Raportul nr. 131/res. al traducătorului ministerial HUSZÂR ANTAL despre rezultatul delegaţiei de la Braşov EXCELENŢA VOASTRĂ D-le MINISTRU Prea milostive Stăpine 1 Satisfăclnd delegaţia mea pentru Braşov, tn sensul ordinului dat sub nr. 995/904 res. din 28 februarie anul curent, — ca rezultat al aceleia, cu mult respect vă relatez următoarele : Am examinat cele 76.621 bucăţi produse de presă, toate depozitate parte la Căpitănia supremă a oraşului Braşov, parte In localul procuraturii regeşti din Braşov, confiscate de la locuitorul Cîrţan Gheorghe din Oprea Cîrţişoara şi, din acelea am ales 268 exemplare cărţi (lucrări independente), al căror conţinut după toată probabilitatea, provoacă agitaţie Împotriva statului şi vor necesita deoparte pro- cedură judecătorească, iar de altă parte procedură administrativă. In afară de cărţile menţionate mai Înainte, potrivit înţelegerii verbale avute cu procurorul regesc din Braşov, am Împachetat şi corpurile delicte privind www.dacoromanica.ro / f «,c €X.x^ <1, Z-'î'Z, C. *ÂeÂC4. dsţ - risirftSpi £t -/ {'C4L*^ tV ^to/^, '£r^f a-A s sW^aSu <*-• i+i+tsCmt , / • ■wseAU4/t*£S%(- •&. y‘c*0-?^4^tc-i*v743LA. &*Ă£îo\ &*r e’SiLSi-' aa < ^î^-c^t^t_ // <7îbvtsi xxaa tA&^tflAsh,ţ^ct, <^> V-*H?A £^6«a&Aa^4la1T^~ 4Uxt • .-^t- & www.dacoromanica.ro pe Clrţan Gheorghe deoarece aceste corpuri delicte vor servi ca produsele de presă ec nu se vor putea distruge pe calea judiciară, să poată fi nimicite pe cale adminis- trativă, — tntruclt este în afară de orice Îndoială că numitul individ a stat In serviciul Comitetului central al „Asociaţia pentru literatura şi cultura poporului romtn” (Astra) cu scopul, ca bibliotecile poporale romîneşti din patrie in curs de organizare, să fie aprovizionate cu cărţi şi cu alte lucrări necesare. în fine raportez cu respect că am expediat toate produsele de presă men- ţionaLc pe adresa Ministerului de interne regesc maghiar, ImpacheLate Intr-o ladă, ca marfă. Budapesta, 20 martie 1905 ss. Huszăr An Lai traducător ministerial Excelenţei Sale Grof Tisza Istvân Ministru Preşedinte, însărcinat cu conducerea MiuisLcrului de InLerne. www.dacoromanica.ro ALEXANDRU PAPIU-ILARIAN ŞI LOCUL SĂU ÎN DEZVOLTAREA ISTORIOGRAFIEI ROMÎNE DE Y. Î1ETEA Se împlinesc în 1964 o sută de ani de cînd se termina la Bucureşti tipărirea, în trei volume, a unei scrieri considerate de îl. Iorga la 1903 ,,drept cea mai frumoasă lucrare istorică ce apăruse pînă atunci la noi, cea mai metodică, mai îngrijită, mai desăvîrşit executată — un adevărat model” L V. Pârvan, la rîndul său, afirma în 1904 că prin această scriere «-au pus ,,bazele istoriei noastre critice” şi s-a pornit ,,mai cu temei la alegerea de materiale pentru istoria poporului romîn” a. Opera care se bucurase de un atît de cuprinzător elogiu se intitula Tezaur de monumente istorice pentru Romînia şi aparţinea unui istoriograf transilvănean, care, pentru alcătuirea ei, străbătuse timp de 12 ani Austria, Italia, Germania şi Polonia, cu popasuri de aprigă muncă la Viena, la Padova, la Berlin şi la Kornic, în Posnania, pentru a se întoarce acasă, ca un adevărat explo- rator, încărcat cu trofeele unei bogate recolte de documente şi însemnări referitoare la istoria patriei sale: Alexandru Papiu-Ilarian. De un tot atît de justificat elogiu s-a bucurat şi activitatea de bibliofil a lui Al. Papiu-Ilarian, fiindcă, paralel cu cercetarea arhivelor, istoriograful, adaugă Iorga, ,,cumpăra cărţi rare şi astfel el ajunse să aibă în scurt timp una din cele mai bogate biblioteci relative la istoria romînilor, bibliotecă ■ce se contopi apoi, înavuţind-o esenţial, cu Biblioteca Academiei Romîne” * 3. în 1865, ca un omagiu al tinerilor istorici pentru luptătorul care con- tinua cu atîta stăruinţă şi eficacitate tradiţia activă a lui M. Kogălniceanu şi îl. Bălcescu, B. P. Hasdeu îi dedica prima sa mare contribuţie istorică : Ioan Vodă cel Cumplit. 1 N. Iorga, Despre adunarea şi tipărirea izvoarelor relative la istoria romînilor, In Prinos lui D. A. Sturdza, Bucureşti, 1903, p. 59 — 60. 3 V. Pârvan, Calendarul Minervei, 1909, p. 154. 3 N. Iorga, op. cit., p. 55. www.dacoromanica.ro •..STUDII", tomul 17. nr. 6. p. 1371-1380. 1064. 1372 V. NETEA 2 Peste trei ani, în 1868, Societatea Academică Romînă îi deschisa şi ea larg porţile, alegîndu-1 ca membru al secţiei istorice, consacrînd astfel meritele şi activitatea sa istoriografică. Al. Papiu-Ilarian, cu numele originar de Alexandru Pop, s-a născut în localitatea Bezded din fostul comitat Solnoc-Dobîca, la 27 septembrie 1827, ca fiu al unui preot originar din Budiul de Cîmpie, un sat din apro- pierea oraşului Tîrgu-Mureş, numit astăzi „Papiu-Ilarian”, unde viitorul istoriograf îşi va petrece, de altfel, o bună parte din copilărie. Biografia şi activitatea sa, fără a se concretiza pînă acum într-o monografie asemă- nătoare cu cea scrisă de el însuşi în 1868 despre viaţa, operele şi ideile lui George Şincai, au fost studiate cu deosebire de George Bariţiu 4, Ioan Raţiu 5, Yasile Pârvan6, N. Iorga 7, I. Lupaş 8, Gh. Bogdan-Duică 9, Ioan Bojoriu 10 11, Ion Clopoţel u, Corneliu Albu 12 etc. în anii din urmă, amintirea sa a fost evocată de pe noile poziţii ale istoriografiei romîne de Ion Lupşa13, Ştefan Pascu 14 şi E. Cernea 15. Rolul său în revoluţia de la 1848, rol esen- ţial, a fost subliniat în tratatul Istoria Romîniei (voi. IV, p. 114—147), Papiu fiind, alături de Avram Iancu, unul dintre conducătorii grupării revoluţionar-democrate. De altfel, în întreg decursul revoluţiei, ca şi în primii ani care i-au urmat, Papiu a fost mereu alături de Avram Iancu, avînd aceleaşi idei şi aceleaşi atitudini, fiind solidari atît în mobilizarea, maselor revoluţionare, cît şi faţă de Curtea din Viena, căreia în 1850 i-au refuzat decoraţiile şi medaliile oferite fiindcă, aşa după cum îi scria lui Bariţiu la 28 septembrie, „nici un argument, nici o cauză nu este pentru care să le poată primi un romîn adevărat, dar sînt o sută şi o mie de cauze pentru care nu se pot primi aceste medalii”. Refuzul lui Papiu şi al lui Iancu se întemeia pe constatarea fermă că „naţiunea încă geme tot sub vechea tiranie şi se află acum într-o stare cu mult mai mizerabilă decît înainte de 1848”. Să se decoreze mai întîi naţiunea — conchidea Papiu —, apoi particularii16. Cu prilejul aniversării centenarului apariţiei principalei sale scrieri istorice, Tezaur de monumente istorice pentru Romînia, socotim nimerit să 4 Răspuns la discursul de recepţiune..., 1869. 5 Viaţa şi activitatea lui Al. Papiu-Ilarian, „Unirea”, Blaj, 1902, nr. 43 — 52 şi 1903, nr. 1—6, 38 — 52; Papiu şi adunările de la Blaj, „Transilvania”, Sibiu, 1920, p. 784. • Aclioitalea politică a lui Al. Papiu-Ilarian, In Prinos lui D. A. Sturdza, Bucureşti, 1903, p. 373 ; Din viaţa lui Papiu, „Convorbiri literare”, 1904, p. 49. 7 Istoria literaturii romtneşti tn veacul XIX, voi. III, 1909, p. 315. 8 Cum vedea Al. Papiu-Ilarian la 18G0 putinţa de înfăptuire a Daco-Romîniei, „Soc. de miinc”, Cluj, 1927, p. 578. . 9 Papiu-Ilarian, „Analele Academiei Romîne”, tom. 21, p. 42 — 44 ; „Naţiunea romînă”, Cluj, 1930, nr. 263, p. 1—2. 10 Centenarul (1827—1927) naşterii, semicentenarul morţii neobositului istoriograf Al. Papiu-Ilarian, Tirgu-Mureş, 1930. 11 Al. Papiu-Ilarian tn faţa problemelor romtneşli contemporane, Alba-Iulia, 1939. 12 Alexandru Papiu-Ilarian, Bucureşti, 1945, colecţia: „Luptători pentru democraţie”. 13 Al. Papiu-Ilarian, „Gazeta învăţămintului”, nr. 440 din 18 octombrie 1957. 14 Alexandru Papiu-Ilarian, „Tribuna”, Cluj, nr. 45 din 14 decembrie 1957. 15 Emil Cernea, Din concepţiile politice şi juridice ale lai Al. Papiu-Ilarian, „Analele Universităţii Bucureşti”, scria ştiinţe sociale, juridice, 1959 — 1960, nr. 13 — 14, f. 53 — 66. 18 N. Bănescu, Din corespondenţa lui Bariţ, „Neamul romîncsc literar”, nr. 10 din 1910, p. 157 — 158 (scrisori de la Al. Papiu-Ilarian). www.dacaramanica.ro 3 AL. PAPIU-ILARIAN ŞI LOCUL SĂU IN DEZVOLTAREA ISTORIOGRAFIEI 1373 aruncăm, în lumina orientării marxist-leniniste, o nouă privire asupra Activităţii sale publicistice şi istoriografice, aducînd noi contribuţii la cunoaşterea şi aprecierea ei, şi să subliniem locul pe care Al. Papiu-Ilarian îl ocupă în dezvoltarea limbii, a culturii şi a istorio- grafiei romîneşti. Fiindcă, întocmai ca şi Kogălniceanu, ca Bălcescu, ca Bariţiu sau ca B. P. Hasdeu, Al. Papiu n-a fost numai un cercetător al Arhivelor şi documentelor istorice, un istoric al trecutului, ci, într-o largă măsură, un istoric al epocii sale, un militant în contemporaneitate, un luptător pentru progresul social, pentru unitatea naţională. ★ Activitatea publicistică a lui Alexandru Papiu-Ilarian s-a desfăşurat pe coordonatele marilor evenimente de la mijlocul secolului trecut: revoluţia ■din 1848, Unirea Principatelor, formarea statului naţional romîn, procla- marea dualismului austro-maghiar. Primele sale contribuţii apar în anul 1848, la Cluj, cînd, sub numele de Alexandru Pop, Papiu se iveşte, alături de K. Popea, viitorul membru al Academiei Bomîne, ca redactor al revistei „Ziorile pentru minte şi inimă”, în fruntea cărora, la 27 decembrie, publică Nescari preliminarii, caracteristice pentru entuziasmul tinereţii şi pentru atitudinea sa faţă de problemele poporului romîn. ,,Zorile”, o revistă manuscrisă, cu apariţie săptămînală, era destinată lecturii elevilor şi stu- denţilor romîn i de la colegiul academic din Cluj şi de la celelalte centre didactice transilvănene, iar în titlul lor se descoperea cu uşurinţă influenţa gazetei literare a lui George Bariţiu, înfiinţată cu şapte ani mai înainte : ,,Foaia pentru minte, inimă şi literatură”. De la începutul anului 1846 revista se va numi „Zorile” sau „Aurora pentru minte şi inimă”, făcînd .astfel un act de solidaritate cu publicaţia de acelaşi fel, redactată de elevii şi teologii din Blaj, suprimată atunci din ordinul episcopului Ioan Lemeny. In „preliminariile” revistei, Papiu se adresează astfel colegilor săi: „Pro- vocăm pe toţi d. cetitori ca să lucre orice, — numai una ne rujăm, ea vătămări de persoane sau de naţii colăcuitoare nicidecum să nu fie”. Scopul principal al „Zorilor”, formulat de tînărul redactor, era deşteptarea po- porului romîn şi îndreptarea sa pe calea culturii şi a progresului. „Toate popoarele — afirma Papiu la 1845 — fac progres în toate ştiinţele şi artele, numai noi, romînii, numai noi, nevinovata viţă a falnicilor şi învingătorilor lumei, romanii,... singuri noi, fraţilor, încă durmim... Veniţi însă cu toţii, veniţi, grăbiţi să ne aruncăm în consolatricele braţe ale Minervei, veniţi, că de bună seamă acolo este pierdutul nostru tezaur, veniţi că ni-1 dă pe nimica, numai să nu fim trîndavi, haideţi să arătăm pismuitorilor noştri că şi noi încă sîntem din acei fii ai pămîntului care adoptăm ştiinţele, artele, măestriile, cu un cuvînt tot ceea ce este înalt, frumos şi divin... Apoi atunci să văd eu — conchidea entuziastul redactor — cine va mai îndrăzni a vomi cuvinte de ocară asupra romînului, atunci toţi cu un glas vor striga : Acum prieten ţie, romîne, şi eu mă voi face”. în principatele transcarpatice, M. Kogălniceanu, ÎT. Bălcescu şi V. Alecsandri luptau şi ei pentru un asemenea program, şi el va sta la baza 'mişcărilor revoluţionare de la 1848, pentru care Alecsandri va scrie Deş- teptarea Romîniei, iar Andrei Mureşanu — în Transilvania — Deşteaptă-te, www.dacoromanica.ro 1374 V. NETEA 4- romîne. Întîia datorie a romînului, şi mai ales a românului intelectual, după opinia lui Papiu, era însă cultivarea limbii, studierea ei ştiinţifică, fiindcă — afirma tînărul cărturar în articolul, necunoscut pînă acum, Să învăţăm romîneşte —, ,,să poată zice cineva că ştie româneşte nu e destul că e romîn, ci se pofteşte ca să înveţe gramatica limbii sale, după care mai adaug şi aceea că să ne învăţăm dintîi limba noastră, apoi celelalte”. Din această convingere avea să se nască cel dintîi studiu al lui Alexandru Papiu-Uarian, intitulat Limba romînească, în care, fără a se îndepărta de linia latinistă fixată de Şincai, de Klein şi de Maior, adîncită şi exagerată apoi de Cipariu şi de Aron Pumnul, tînărul autor se arăta preocupat de relaţia dintre sunete şi litere, precum şi de unele probleme ale gramaticii romîneşti. Deşi, datorită faptului că la Biblioteca Academiei B.P.B. nu se află din „Zorile” decît numere disparate 17, studiul nu poate fi urmărit în întreagă desfăşurarea şi articulaţia sa, totuşi din cele scrise în capi- tolele despre consoane, vocale şi diftongi se poate constata că Papiu era convins de necesitatea unui nou sistem de ortografie etimologică, în care numeroasele sunete ale limbii noastre, ţinînd seama de indicaţiile lati- niste, să poată fi reproduse într-un mod cît mai fluid şi mai concludent. Ortografia etimologică a avut însă un destin ingrat, fiind respinsă încă din zilele lui Cipariu, fără a mai reprezenta astăzi decît un capitol curios din istoria lingvisticii romîneşti. Contribuţia ortografică a lui Papiu se pierde astfel în efortul impresionant, dar inutil al unei direcţii anacro- nice. Dragostea pentru limbă a latiniştilor a fost însă mare, iar contribuţia lor la stabilirea originii limbii romîne, a gramaticii şi a calităţilor voca- bularului nostru — apreciată la valoarea meritată. Cît despre Papiu, el va rămîne toată viaţa legat de problemele limbii romîne, pe care o socotea principala caracteristică a poporului nostru, şi aceasta îl determina ca, la 1818, alături de desfiinţarea iobăgiei, să îndemne pe romîni a pretinde respectarea limbii. „Sărmanii de noi — ex- clama Papiu —, nouă, romînilor, altă ereditate nu ne-a mai rămas de la străbuni, fără singură, dară singură limba, — acest nepreţuit tezaur al naţiunii romîneşti... Limba, fraţilor romîni ...are o putere manină, fermecătoare, această limbă pe care o asemăna un roman cu un munte, peste care atîtea sementii străine n-au putut străbate, ca să ne absoarbă —, această limbă dulce, melodioasă o iubiţi, o preţuiţi, o păstraţi, ca străbunii noştri, mai presus de toate; dragostea, preţuirea limbii noastre să n-aibă margini” 18. De altfel, în 1862, dîndu-şi seama de greşita orientare impusă limbii noastre de către şcoala latinistă, Papiu va abandona direcţia etimologică, socotind-o „periculoasă”, — „periculoasă, după cum îi scria lui Cipariu, mai ales pentru Transilvania, unde cultura limbii de vreun deceniu încoace a apucat din nenorocire pe un drum cu totul fals. A se îndrepta cineva — precizează Papiu — după mine nu recheamă (înseamnă — V.N.) a fi inconsecvent, precum a se îndărătnici nu e o virtute” 19. 17 Numerele cxislenlc sint unnăloarcle : 5, 6, 7, 8, 13 — 14, 16, 17 şi 25 toate din anul 1816. 18 Istoria rominilor din Dacia Superioară, II, p. 105 106. 19 \micul şcoalei”, Sibiu, III, 1862, nr 61, p. 401. www.dacoromanica.ro 5 AL. PAPIU-ILARIAN ŞI LOCUL SAU IN DEZVOLTAREA ISTORIOGRAFIEI 1375. Dar dacă, în ceea ce priveşte revista „Zorile”, care e o adevărată sursă de informaţie pentru ideile şi preocupările din tinereţe ale lui Papiu, timpul a infirmat orientarea sa lingvistică, ea a avut însă într-un alt domeniu o intervenţie şi o contribuţie pozitivă care justifică atenţia noastră de astăzi şi care face din modesta publicaţie de la Cluj o precursoare a marilor culegeri şi publicaţii folcloristice de mai tîrziu. într-adevăr, răsfoind paginile „Zorilor”, pagini scrise- de mîna lui Papiu, constatăm, într-o vreme cînd mişcarea noastră folcloristică era abia la început, o accentuată şi consecventă preocupare pentru literatura populară, mai ales pentru acea ramură a acestei literaturi — paremiologia — care concreti- zează experienţa milenară, inteligenţa şi filozofia poporului romîn : pro- verbele şi cimiliturile, care, pînă atunci fuseseră aşa de puţin studiate. Din numerele păstrate la Academie aflăm, şi acest lucru se arată acum pentru întîia oară, că „Zorile” ampublicat în anul 1846 un număr de 31î> , ,proverbiuri” populare, precum şi o serie de cimilituri. Cimiliturile fuseseră adunate de Iosif Hodoş, şi el viitor membru al Academiei Eomîne, care copilărise la Bandul de Cîmpie, dar culegerea de proverbe — şi acesta este unul din aspectele cele mai surprinzătoare ale culegerii — era opera unui colectiv de studenţi, cel dintîi colectiv folcloristic care a funcţionat în ţara noastră. într-adevăr, iată ce aflăm în „Zorile”, la sfîrşitul publicării primei serii de proverbe : ,,Aceste proverbiuri le-au cules laolaltă Costa, Casian, Pop (Al. Papiu-Ilarian), Marusi, Olariu, Hodoşeştii— fraţii Iosif şi Zaheu — Pascu, Panţiu şi Borza” Descoperirea colecţiei de la Cluj ne obligă însă la rectificarea con- statărilor lui Iuliu A. Zanne, principalul istoric al vechii noastre paremio- logii, care, în prefaţa monumentalei sale opere Proverbele romtnilor (Bucu- reşti, 1895), urmărind cronologia primelor colecţii de proverbe romîneşti, afirmase „că de la 1700 pînă la 1845 nu s-a publicat nici o carte de pro- verbe propriu-zise” şi că abia în acest an vornicul Iordaclie Golescu a adunat, fără a o publica, o însemnată colecţie de „proverbe, pilde, povă- ţuiri şi cuvinte adevărate”, din care însă proverbele (72 p.) nu sînt decît o neînsemnată parte a manuscrisului întreg (724 p.), ajungînd la concluzia că meritul de a fi publicat prima culegere de proverbe romîneşti aparţine scriitorului Anton Pann, a cărui savuroasă operă Povestea vorbei a apărut în anul 1847 20. Afirmaţia lui Zanne, dab<ţiind, după cum s-a văzut mai sus, că cele 319 proverbe din „Zorile” au aţ>ărut în 1846, nu se mai poate menţine. Papiu, prin cele 319 proverbe adunate de colectivul său şi publicate în revista „Zorile” 21, este unul din protagoniştii literaturii paremiologice romîneşti şi este firesc ca numele său să fie încadrat, alături de al lui George Bariţiu, al lui Yasile Alecsandri şi al lui Al. Eusso, în istoria folclorului nostru. Din „Zorile” mai aflăm de asemenea, pe calea unor anecdote traduse din limba italiană, că tînărul Papiu învăţase această limbă cu mult mai 20 Iuliu A. Zanne, op. cit., voi. I, p. XXIV. 21 La aceste „Zori”, pe lingă Al. Papiu şi N. Popea, au colaborat şi Iosif Hoiloş, George Maniu şi G. Panţiu cu cimilituri, istorioare, anecdote şi versuri. Lipsa unei colecţii complete a acestei reviste ne împiedică să identificăm şi numele altor colaboratoii. www.dacoromanica.ro 1376 V. NETEA 6 înainte de a pleca la studii în Italia şi că avea o accentuată înclinare spre filozofia lui Kant, „înţeleptul din Konigsberga”, şi a lui Yoltaire, din viaţa cărora relatează cîteva scurte, dar caracteristice întîmplări. La originea spiritului său anticlerical, manifestat în întreaga sa activitate publică, şi cu deosebire în anul 1848, se constată deci existenţa unor vechi şi stă- ruitoare lecturi filozofice, aparţinînd unora dintre cele mai adînci inteli- genţe ale secolului luminilor. Un episod interesant şi semnificativ din tinereţea lui Al. Papiu- Ilarian îl constituie şi alcătuirea numelui său, fiindcă, după cum s-a subliniat mai sus, în paginile „Zorilor” Papiu semnase cu numele de Alexandru Pop, acesta fiind numele său de naştere. Numele de Alexandru Papiu-Ilarian este un nume „făcut”, demonstrativ, aşa cum fuseseră şi numele altor exponenţi ai revoluţiei de la 1848 : Ioan Axente Severu, Dionisie Pop Marţian, Constantin Romanu-Vivu etc. Numele lui Papiu, în forma lui latinizată, n-a fost alcătuit însă în 1848, ci cu doi ani mai înainte, în 1846, autorul Istoriei romînilor din Dacia Superioară fiind şi în această direcţie un precursor. La Cluj, în 1846, studenţimea romînă, din sînul căreia avea să se ridice Avram Iancu, trăia vremuri de înfrigurată aşteptare. Cărţile lui Şincai şi ale lui Maior, lecţiile lui Bărnuţiu şi articolele lui Bariţiu îşi produseseră efectul. „Era mai mare dragul — destăinuieşte Nicolae Popea — văzînd că tineri din cei ce mai înainte nu luaseră carte romînească în mîni, acum nu se mai puteau despărţi de istoria lui Petru Maior, umblînd tot cu ea subsuoară. Cu un cuvînt — conchide Popea —, interesarea lor pentru limba şi cartea romînească, entuziasmul naţional ajunsese între ei la culme” 22. O conştiinţă vie mişca acest tineret şi ea îl făcea să fie mîndru de numele şi virtuţile străbunilor. Lupta pentru ridicarea poporului romin devenise un imperativ al inimii fiecărui tînăr. Dorinţa unei acţiuni care să continue tradiţia lui Horia şi să sfărîme jugul împilării ardea în toate sufletele. Peste doi ani, tinerii aceştia vor fi tribunii şi prefecţii revoluţiei. Revista „Zorile” era mesajul tinereţii lor, iar socie- tatea de lectură pe care o înfiinţaseră un adevărat parlament. Acesta a fost „periodul de aur al studenţimii romîne din Cluj”, cum avea să preci- zeze mai tîrziu Nicolae Popea 23. Discuţiile se ţineau lanţ, iar subiectul lor era unul singur : ridicarea poporului romîn şi afirmarea naţionalităţii sale. Şi cum una din formele acestei afirmaţii era aderenţa la latinitate, mulţi dintre ei îşi latinizară numele pentru a îndrepta vechi înstrăinări sau pentru a evita schimbări impuse de oficialitate. Din Kasay se născu Casian, din Oltyan Alutan, iar din Pop, în pronunţarea oficială Poap, Papiu, Alexandru Papiu. Adaosul de Ilarian este latinizarea numelui de Bucur, acesta fiind al doilea nume de botez al tatălui său, care se numea Ioan Bucur Pop, aşa încît, prin adoptarea lui, Papiu nu făcea decît să dea expresie unui puternic simţămînt de dragoste filială 24. Aceasta este, aşadar, originea şi explicaţia numelui lui Alexandru Papiu-Ilarian, nume cu care din 1847 încoace este semnată întreaga sa 22 Memorialul arhiepiscopului Şaguna, Sibiu, 1889, p, 40. 23 Op. cit., p. 38. 21 Cf. Mariub N. Sulica, Al. Papiu-Ilarian ca student la liceul academic din Cluj, In „Anuarul liceului de băieţi Al. Papiu-Ilarian” din Tirgu-Mureş, 1930 — 1931, p. 105. www.dacoromanica.ro *7 AL. PAPIU-ILARIAN ŞI LOCUL SAU ÎN DEZVOLTAREA ISTORIOGRAFIEI 1377 .activitate publicistică şi pe care l-a purtat şi ca profesor la universitatea •din Iaşi (1854—1858), ca jurisconsult al Moldovei (1860—1862), ca ministru al justiţiei (1863—1864) şi ca preşedinte al societăţii „Transilvania’ ’ din Bucureşti (1867—1874). Uneori dorind, cel puţin pentru un anumit timp, să-şi păstreze anonimatul, el făcea apel la pseudonimul Bucur, aşa cum a procedat în anul 1861 cu articolul Garibalăi şi Elaplca, publicat în „Revista Carpaţilor” (II, p. 463). Urmărind activitatea sa publicistică desfăşurată după încetarea revistei „Zorile”, care a fost cea dintîi tribună a elanurilor sale naţionale, constatăm că Alexandru Papiu-Ilarian este autorul primei istorii a revo- luţiei transilvănene din 1848, pe care a scris-o îndată după încetarea luptelor nu numai cu pana istoricului, ci şi cu inima celui ce a avut o atît de viguroasă participare la susţinerea, organizarea şi dezlănţuirea ei. N-am putea trece însă la expunerea şi analizarea istoriei sale fără a arăta, în prealabil, care a fost concepţia istorică a lui Papiu şi metoda sa de inves- tigaţie ştiinţifică. „Istoria preste tot — afirma Papiu în prefaţa primei părţi a Istoriei romînilor din Dacia Superioară —, şi îndeosebi istoria naţională, n-are de a fi un registru de regi şi rezbele, o grămăditură de nume şi ani, un agregat de fapte..., ci o astfel de descriere filozofică a faptelor, a cauzelor şi a urmărilor acelor fapte memorabile ale naţiunei, care să servească de cheie pentru prezent, de speclu pentru viitor”. A scrie altfel — conchidea Papiu — „id pueris fabulas est narrare, non historiae scribere”. Accentul cade, prin urmare, pe interpretarea filozofică a fap- telor — pe care, aşa cum arată în prefaţa volumului al doilea, le lasă „să vorbească ele de sine”, producînd în tot locul „documinte spre întărirea lor”, — şi pe virtualităţile lor pozitive de a influenţa şi fecunda viaţa poporului. Şi mai clar vorbeşte Papiu despre misiunea politică şi educativă a istoriei în anul 1862, arătînd, în prefaţa Tezaurului, că „o naţiune ce nu-şi cunoaşte istoria se aseamănă fiinţelor lipsite de me- moria celor trecute; ea nu cunoaşte legătura logică şi necesară între trecutul, prezintele şi viitorul său; ea nu se cunoaşte pre sine însăşi; nu ştie de unde şi cum rezultă starea de faţă în care se află, nici s-o poată îndrepta; nu-şi poate indivina (concepe) cea viitoare, nici a o prepara; ci orbecă fără îndreptariu şi rătăceşte în toate părţile, pîn-ce în urmă cade în cursa inimicului” (p. V). Papiu vedea aşadar în istorie nu numai o oglindă documentară a unor întîmplări consumate, ci, în acelaşi timp, o armă de luptă pentru prezent şi un îndreptar politic pentru viitor, un îndemn la acţiune şi un mijloc de educaţie patriotică. Din acest punct de vedere el se găsea, în cadrul generaţiei sale, pe aceeaşi linie cu Kogăl- niceanu şi Bălcescu, linie continuată mai tîrziu, în limitele ideologiei bur- gheze, de Nicolae lorga şi V. Pârvan. Şi fiindcă atenţia sa istorică s-a îndreptat îndeosebi asupra Transilvaniei, se cuvine să arătăm şi ideile sale asupra factorilor istorici determinanţi ai acestei provincii. în studiul său despre Soria şi Cloşca publicat în amil 1864, prin care s-au pus bazele cercetărilor istorice romîneşti asupra răscoalei de la 1784, Papiu preciza cu fermitate şi îndreptăţire: „Istoria romînilor din Transilvania este istoria ţăranilor... Cînd un popor — continua Papiu — e despoiat de toate, îi mai rămîne un drept pe care nimeni nu i-1 poate răpi: dreptul urei 10 _o si i5 www.dacoromanica.ro 1378 V. NETEA 8 sclaviei şi a tiranului, dreptul firesc al răzbunării” 25. Iar în articolul despre Gramatica lui Şincai mărturisea cu entuziasm şi admiraţie r „Poporul singur ciuta (odinioară) memoriile trecutului, susţinea gloria numelui romîn, poporul singur păstra tezaurul limbii romîne. Literaţii şi preoţii — continuă Papiu — scria şi cînta slavoneşte şi greceşte; ei sau nu era de nici o naţiune, sau purta numele streinilor. Numele de romîn era rezervat ţăranului, ca nume de serv, de rumîn, ca nume de batjocură, de despreţ, de ruşine ! O Dumnezeule ! — exclamă Papiu — mult sîntem datori acestor ţărani, acestui popor, acestor rumîni... Poporul — afirma Papiu într-un incomparabil avînt — era suveran în limbă şi suveran are să rămînă deapururea.. Din acest sentiment izvorăşte căldura şi entuziasmul cu care Papiu vorbeşte despre toate răscoalele ţărăneşti din Transilvania, acele vijelioase tumultus rusticorum, şi îndeosebi despre cele de la 1437,1514 şi 1784, pentru a nu mai vorbi de revoluţia din 1848, care, prin amploarea şi consecinţele ei, l-a şi determinat să îmbrăţişeze cu atîta pasiune istoriografia naţională. Studiul său asupra răscoalei de la 1784 cuprinde pagini de adîncă gîndire politică şi de remarcabil entuziasm. „Un istoric adevărat — precizează Papiu —, care ştie şi vrea să privească lucrurile cu ocbi filozofic, care cunoaşte legătura logică a celor trecute cu cele presinte, nu poate să stea un moment la îndoială, nici asupra căuşelor nici asupra scopului adevărat al răscoalei de la 1784. Nu procesul cu dregătorii — arată Papiu în conti- nuare — şi arendaşii domeniului Zlatna; nu conscripţiunea militară la care alerga romînii; nu călătoria lui Horia la Yiena, nici reformele lui Iosif, sau slăbiciunea şi lipsa de înţelegere a guvernului civil şi militar al Transil- vaniei sînt adevăratele cause ale acestei răscoale. Toate acestea erau inci- dente care puteau să grăbească şi să ajute cbiar, dar nu să dea naştere unei revoluţiuni. Eevoluţiunile — conchide Papiu, şi prin aceasta se apropie de cei mai profunzi cercetători revoluţionari — nu se nasc dintr-un incident, ci dintr-o necesitate. Grămada apăsărilor de secuii, ce nu mai era de purtat: iată adevărata causă a răscoalei lui Horia”. Cît despre Horia, conducă- torul acestei răscoale, el, afirmă Papiu, a fost „o rară figură în istoria dezvoltării omeneşti, una din acele inimi mari care sînt capabile a cuprinde singure în sine toate durerile seculare ale unui popor şi toate suvenirile lui şi toate patimile lui cele mai legitime... Horia era un ţăran fără învă- ţătură : mintea şi inima lui cu atît e mai mare, că a ştiut să se înalţe la ideile umanităţii şi, părăsit sau cel puţin neajutat de cei mai de frunte ai naţiunii, însoţit numai de ţărani, a avut curajul de a se sacrifica pe sine pentru aceste idei. Eu mă închin — încheie Papiu — cu umilinţă şi cu respect memoriei acestui mare ţăran şi nemuritor romîn” 26. ★ Ca istoriograf, Al. Papiu-Ilarian şi-a legat numele de Istoria romînilor- din Dacia Superioară, ale cărei prime două volume au apărut la Yiena în anii 1851 şi 1852, şi apoi de acea masivă culegere de acte şi scrieri inti- 25 Tezaur de monumente istorice, voi. III, p. 299. “ Ibidem, p. 303-304. www.dacoromanica.ro 9 AL. PAPIU-ILARIAN ŞI LOCUL SAU IN DEZVOLTAREA ISTORIOGRAFIEI 1379 tulată Tezaur de monumente istorice pentru Romînia, apărută la Bucureşti, in trei tomuri, între anii 1862—1864, care înfăţişează una din contribuţiile cele mai bogate la dezvoltarea istoriografiei noastre. De o necontestată preţuire s-a bucurat şi monografia sa despre Viaţa, operele şi ideile lui Georgiu Şincai, publicată în anul 1869 ca discurs de recepţie la Societatea Academică din Bucureşti, aceasta fiind, pînă atunci, cea mai întinsă şi mai concludentă cercetare asupra întemeietorilor Şcolii ardelene din secolul al XYIII-lea, alături de care trebuie să adăugăm şi Delaţiunea despre manuscrisele lui Budai-Deleanu 27. Tot atît de remarcabilă este şi seria scrierilor sale politice şi juridice, care oglindesc condiţiile luptei pentru unitatea naţională şi ale trecerii de la feudalism la capitalism : Memorandul despre raporturile romînilor cu nemţii, slavii şi ungurii 28, prezentat domnitorului Alexandru Ioan Cuza în anul 1860, Independenţa constituţională a Transilvaniei (Iaşi, 1861), tradusă şi în limbile franceză, italiană şi germană 29 30, şi Responsabilitatea ministe- rială (1866). Numeroase alte contribuţii şi articole, unele cu un puternic caracter polemic — Către generalul Tiirr3U, Memorandul lui Kossuth, Telelei şi Klapka 31 *, Apa trece, pietrele rămîn 32 —, caracteristice pentru preocupările şi atitudinea lui Al. Papiu-Ilarian, completează şi reliefează tabloul acti- vităţii sale istoriografice. O menţiune se cuvine şi activităţii sale de editor al importantei scrieri a lui Dimitrie Cantemir, Descripţia Moldaviae, a cărei versiune latină — necunoscută pînă atunci la noi — a publicat-o în 1872, din însărcinarea Academiei Bomîne, alcătuind şi un istoric al peregrinărilor şi ediţiilor ei germane şi romîneşti33 34. Această ediţie a stat la baza cercetărilor şi aprecierilor lui P. P. Panaitescu asupra Descrierii Moldovei din monografia sa consacrată lui Dimitrie Cantemir M. Deşi cu un caracter strict juridic, profesional, nu putem lăsa neamin- tită nici marea sa pledoarie pentru Cauza bivolarilor din Giurgiu, acuzaţi de răzvrătire în anul 1873, pe care Papiu i-a apărat atît printr-un manifest adresat Către cetăţenii bivolari şi toţi giurgiuvenii, cît şi în faţa Curţii cu juraţi de la Turnu-Măgurele, făcînd cu acest prilej o incisivă analiză asupra condiţiilor sociale şi economice în care s-a produs răscoala şi arestarea 37 „Analele Academiei Romtne”, 1870, Seria I, voi. III, p. 105. 28 „Revista pentru istorie, arheologic şi filologie”, I, Bucureşti, 1883, jr. 133. 29 Les Roumains el Ies itats autrichiens. L’ Independance conslilntionelle de Transylvanie (Bucureşti, 1861); L’Independenza constiluzionale delta Transilvania (Torino, 1862); Die cons titutionelle Unabhăngigkeint Siebenbiirgens (Breslau, 1862). Traducerile în aceste limbi au fost făcute, respectiv, de istoricul francez J. H. Ubicini, de publicistul şi profesorul italian Vegezzi Ruscalla şi de diplomatul german I. F. Neigebaur. 30 „Federaţiunea”, 1868, nr. 6. 31 „Romînul” din 10 noiembrie, 1868. 33 „Romînul” din 19 decembrie, 1871. 33Vezi Operele principelui Demelriu Canlemiru, tom. I, Descriptio Moldaviae, Bucureşti, 1872 (prefaţa). 34 P. P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1959, p. 148. www.dacoromanica.ro 1380 V. NETEA 10 inculpaţilor33, pledoarie pe care în mod demonstrativ a publicat-o imediat după proces. Precizăm însă că — deşi au trecut aproape 90 de ani de la moartea sa (25 octombrie 1877) — nici pînă astăzi nu s-a alcătuit încă o biblio- grafie completă a scrierilor sale 35 36, fapt ce ne-a determinat să adăugăm expunerii noastre şi unele precizări şi completări de această natură37. Multe dintre studiile şi articolele sale, mai ales cele politice şi eco- nomice, publicate atît în periodicele din Transilvania şi Ungaria, ca „Foaia pentru minte, inimă şi literatură”, „Gazeta Transilvaniei” şi „Federaţiu- nea”, cît şi în cele transcarpatine („Bomînul”, „Revista Carpaţilor”, „Tribuna romînă”, „Naţionalul”, „Steaua Dunării”, „Instrucţiunea pu- blică”, „Uricariul” ş.a.), au rămas astfel uitate şi nevalorificate, deşi con- tribuţia lor ar fi fost de un real folos la cunoaşterea relaţiilor romîno- maghiare din preajma proclamării dualismului austro-ungar şi a pătrunderii capitalurilor străine în Romînia. Nu s-au cercetat decît parţial nici manuscrisele şi volumele sale de documente, notiţe, copii şi scrisori din Arhiva Academiei R.P.R., printre care se află unele însemnări pentru o biografie a lui Antioh Cantemir 38 şi un curs despre Statistica generală a Europei39 cu stăruitoare indicaţii asupra datelor sta- tistice ale Ţărilor Romîne ţinut la Universitatea din Iaşi, unde a predat şi dreptul penal, dreptul roman şi istoria universală, Papiu, împreună cu Dionisie Pop Marţian, iniţiatorul publicaţiilor „Analele statistice” şi „Analele economice” de la Bucureşti (1860), fiind unul din întemeietorii statisticii romîneşti. Din bogata sa corespondenţă istorică cu Simion Bărnuţiu (1852 — 1855), Simion Balint (1853—1871), Iosif Hodoş (1851—1874) şi Yegezzi Ruscalla (1862—1863), pentru a-i aminti numai pe aceştia40, nu s-au publicat decît fragmente sporadice şi ocazionale. De mai multă atenţie s-a bucurat corespondenţa sa cu Gh. Bariţiu, care a fost publicată de N. Bănescu 41. Valorificarea acestor studii, acte şi corespondenţe va aduce, prin largile lor referinţe contemporane, o reală sporire a bazei documentare 35 Istoria Romlniei, IV, p. 486 — 487. 34 Vezi, asupra bibliografiei lui A. Papiu-Ilarian, Gh. Adamescu, Contribuţiune la bibliografia romtnească, Bucureşti, 1921—1928, I, p. 101 — 102 ; II, p. 106 — 107; III, p. 85 — 86. 37 O Încercare de a completa această lacună a istoriografiei noastre a lăcut In 1934 Marius N. Sulica, publicind tn revista „Progres şi cultură” de la Tirgu-Murcş (nr. 6, p. 29—35) unele Conlribufii la bibliografia operelor lui Al. Papiu-Ilarian. Sulica n-a urmărit însă decit colaborarea iui Papiu la „Revista Carpaţilor” din Bucureşti (1860, 1861), semnaltnd apariţia în această revistă a studiilor despre Gramatica lui Şincai... (II, 1860, p. 48 —61), Lugubre Monamentum (III, 1860, p. 114 — 129), Independenţa constituţională a Transilvaniei (II, 1861, p. 65 — 124), Tractat de alianţă tn contra turcilor încheiat la 1542 Intre Petru, domnul Moldovei, şi Ioachim, electorul de Brandemburg (II, 1861, p. 193 — 212) şi Garibaldi şi Klapka (II, 1861, p. 463 — 478). Toate aceste studii, cu excepţia celui din urmă, erau cunoscute însă cercetătorilor din retipăririle în Tezaur de monumente istorice pentru Romtnia sau din broşurile speciale (Inde- pendenţa constituţională a Transilvaniei) tipărite concomitent cu apariţia în „Revista Carpa- ţilor”. 38 Acad. R.P.R., ms. nr. 4 584, p. 181 — 196. 38 Acad. R.P.R., ms. nr. 207, 180 f. 40 Acad. R.P.R„ ms. nr. 4 583, 4 584, 4 586 (hîrtii, scrisori şi notiţe istorice). 41 N. Băncscu, Din corespondenţa lui Bariţ, „Neamul romincsc literar”j nr. 10 — 25, 1910 (scrisori de la Al. Papiu-Ilarian). www.dacoromanica.ro 11 AL. PAPIU-ILARIAN ŞI LOCUL SAU IN DEZVOLTAREA ISTORIOGRAFIEI 1381 a revoluţiei de la 1848 şi a relaţiilor politice şi culturale dintre anii 1850 — —1875. Istoria romînilor din Dacia Superioară, la a cărei alcătuire Papiu înce- puse a lucra încă din toamna anului 1849, îndată după lichidarea revoluţiei, a fost concepută ca o lucrare în şase volume, dedicată „Junimii romîne, floarea naţiunii”. Volumul întîi fusese consacrat evenimentelor şi desfă- şurării istoriei romînilor de la colonizarea romană şi pînă la sfîrşitul anului 1847 ; în volumul al doilea au fost descrise întîmplările anului 1848 pînă la adunarea de pe Cîmpia libertăţii; volumul al treilea era destinat să înfăţişeze evenimentele de la 3/15 mai şi pînă la constituirea Comitetului romîn, în octombrie 1848; volumul al patrulea trebuia să urmărească situaţia pînă în luna martie 1849, cînd trupele imperiale, învinse de gene- ralul Bem, au fost silite să părăsească Transilvania; în al cincilea urmau să se cuprindă bătăliile lui Avram Iancu din Munţii Apuseni şi, în sfîrşit, în volumul ultim trebuia să se înfăţişeze şi analizeze situaţia romînilor în urma revoluţiei şi ingratitudinea Curţii din Viena. Planul era intr-adevăr impresionant şi, dacă s-ar fi putut realiza, am fi putut avea, chiar de atunci, o istorie completă şi clară a participării romînilor transilvăneni la revoluţia din 1848. Dar, din nefericire, din marele proiect al tînărului istoric nu izbutiră a se realiza decît primele două volume, care s-au şi tipărit îndată după scrierea lor, în 1851 şi 1852, iar din volumul al treilea abia s-a putut înfiripa o schiţă, la a cărei tipărire Papiu nu s-a mai gîndit, rămînînd uitată printre hîrtiile sale. în anul 1937 ea a fost descoperită însă în arhiva Academiei Iiomîne de către profesorul Ştefan Pascu şi, cu toate lacunele şi insuficienţele sale, publicată în 1943 sub acelaşi titlu ca şi volumele anterioare : Istoria Romînilor din Dacia Superioară, schiţa tomului III. La celelalte trei volume Papiu a renunţat definitiv, mărgi- nindu-se ca documentele adunate în legătură cu ele să le păstreze ca pe nişte relicve şi apoi, prin succesorii săi, să le încredinţeze Academiei Komîne. Ceea ce l-a determinat să abandoneze un plan atît de fericit conceput, a fost faptul că circulaţia primelor două volume a fost interzisă printr-un ordin al guvernului din Viena şi apoi, după stabilirea la Iaşi, obligaţiile universitare, juridice şi politice, precum şi , adunarea materialului pentru Tezaurul de monumente istorice. Dar şi numai prin cele două volume publicate, ca şi prin schiţa volumului al treilea, Papiu a izbutit totuşi să se afirme ca un element fecund şi dinamic în dezvoltarea istoriografiei romîne, iar contribuţia sa, deşi a trecut un secol şi mai bine de la elaborarea ei, şi deşi de atunci încoace s-au publicat nenumărate scrieri asupra revoluţiei de la 1848, îşi păstrează, din punct de vedere documentar, în marginile naţionalismului său burghez, o necontestată importanţă. O evocare şi o reconstituire a mişcărilor şi a evenimentelor de la 1848 nu se poate face fără Istoria lui Al. Papiu-Ilarian. De altfel, în cadrul istoriografiei burgheze, ea a fost considerată drept „cea mai preţioasă scriere cu privire la revoluţia din 1848 a romînilor din Transilvania” 42. 44 Al. Lapedatu, Istoriografia romtnă ardeleană..., Bucureşti, 1923, p. 19. www.dacoromanica.ro 1382 V. NETEA 12 Şi în domeniul istoriei, ca şi în orientarea lingvistică, Papiu a fost un adept al şcolii latiniste, şi îndeosebi al lui Petru Maior, admiţînd împreună cu acesta că Traian împăratul a stins ,,cu totul pe dacii cei belicoşi”, transformînd Dacia lui Decebal într-o Dacie felix (p. 2). Izvoarele documen- tării sale sînt cele vechi, cunoscute din istoria lui Maior, şi în primul rînd scrierile lui Eutropiu. Angajat în această direcţie, în care, bineînţeles, nu se găsea loc pentru relatarea aspectelor sclavagiste ale dominaţiei ro- mane în Dacia, Papiu considera deci ca o adevărată calamitate faptul părăsirii Daciei de către Aurelian şi ocuparea ei de către goţi şi apoi de către huni şi celelalte popoare migratoare. Decăderea romanilor el şi-o explică prin „vandepta Nemeşei pentru păcatele şi corupţiunea în care căzuseră” (p. 8), fără a înţelege marea importanţă a schimbării modului de producţie şi, ca o consecinţă a acestuia, descompunerea societăţii sclavagiste. Utilizînd cronica notarului Anonymus, Papiu expune apoi aşezarea maghiarilor în Panonia şi „resbelele cumplite” purtate de ducii şi regii acestora în secolului X şi XI împotriva voievozilor romîni pentru ocuparea Transilvaniei. Dominaţia regilor unguri asupra acestei provincii a însemnat însă, prin împărţirea „locurilor cu toţi locuitorii săi” la nobilii invadatori, „răpirea libertăţii personale” şi „răpirea dreptului de proprie- tate”, cu alte cuvinte „apăsarea la trista stare de şerb, de iobagiu” (p. 15). Etapele şi formele de dezvoltare ale iobăgiei transilvănene, cu largi referinţe şi asupra iobăgiei din vechea Ungarie, sînt urmărite de Papiu în capitolele al II-lea şi al III-lea ale istoriei sale, ele servindu-i ca punct de plecare pentru expunerea cauzelor răscoalelor ţărăneşti din secolele XY—XYI, cărora el le atrjbuie însă, pe -lingă recunoaşterea aspectului social, şi un puternic caracter naţional (p. 19), romînii fiind consideraţi ca „şerbi ai veneticilor” (p. 13). De altfel, pentru Papiu, istoria Transilvaniei, timp de veacuri n-a fost altceva decît o permanentă luptă între iobagi şi feudali, între robi şi stăpîni, dragostea sa îndreptîn- du-se către acele „clase de oameni prăsite pentru aristocraţi” (p. 154), către cei „despoiaţi de drepturi, de pămînt, supţi, sărăciţi, acoperiţi de întune- recul neştiinţei” (p. 158), exploataţi şi împilaţi atît de regii Ungariei şi principii Transilvaniei, cît şi de episcopii catolici şi de împăraţii habsburgi. A. Papiu-Ilarian a fost unul dintre cei mai neînduplecaţi adversari ai feudalităţii transilvănene, iar opera sa istorică consacrată revoluţiei de la 1848 e un adevărat rechizitoriu împotriva regimului feudal, a trufiei sale fără de margini şi a lăcomiei sale nemăsurate. Acuzaţia cea mai necruţătoare pe care Papiu o ridica împotriva feudalităţii maghiare din Transilvania era aceea de a fi refuzat cu înver- şunare recunoaşterea existenţei naţionale şi religioase a poporului romîn, pe care înţelegea să-l trateze numai ca tolerat „usgue beneplacitum prind- puni”, şi de a fi introdus aceste monstruoase concepţii, prin Aprobate si compilate, în însăşi constituţia principatului (p. 48—49). Lupta pentru obţinerea deplinei egalităţi între romîni şi celelalte minorităţi naţionale a luat astfel în ochii săi caracterul unei lupte de mare amploare, de rezul- tatul căreia depindea întreaga dezvoltare naţională, politică şi culturală a poporului romîn. Iată pentru ce el nu-şi economiseşte elogiile atunci cînd www.dacoromanica.ro "13 AL. PAPIU-ILARIAN ŞI LOCUL SAU IN DEZVOLTAREA ISTORIOGRAFIEI 1383 ■e vorba despre episcopul Inocenţiu Micu-Klein, care, prin intervenţiile sale cutezătoare la Curtea din Viena şi în dieta Transilvaniei, ,,fu cel dinţii romîn care avu curagiul a facere paşi pentru edificarea casei cei politice a naţiunei romîne” (p. 65), şi iată pentru ce, la 1848, el a îmbrăţişat direcţia susţinută de Simion Bărnuţiu. Punctul de vedere al lui Papiu-Ilarian în tratarea problemelor poli- tice romîneşti era un punct de vedere profund democrat, radical, şi el va străbate întreaga sa expunere ca un adevărat fir roşu. Explicînd insuccesul petiţiei naţionale de la 1791, a,ce\Supplex libellus V alachorum înaintat Curţii •din Viena de către episcopii Gberasim Adamovici şi Ioan Bob — Supplex pe care Papiu, ignorînd conceptul nou de naţiune şi caracterul politic al reformismului luminat43, îl înfăţişează ca o consecinţă a răscoalei lui Horia şi a revoluţiei franceze de la 1789 —, el afirmă: ,,Nefericirea romî- nilor de la 1791 fu că cauza romînă o purtarâ numai episcopii de capul lor” (p. 90). Această constatare, formulată sub influenţa ideilor democratice ale lui Bărnuţiu 44, îl face să exclame cu indignare : ,,învăţaţi o dată, romî- nilor, a nu vă mai încredinţa cauzele cele mari, de la cari depinde moartea sau viaţa naţiunei şi bisericii, singur episcopilor şi altor privaţi (particulari), pe care lesne-i pot înşelare, corupere sau şi speriare, ci le încredinţaţi la oameni probaţi, aleşi din sinul vostru şi răspunzători vouă!” (p. 90). Vina episcopilor de la 1791 Papiu o găsea în faptul că, pentru întocmirea Supplexu- lui, n-au convocat un congres naţional şi că n-au cules „subscripţiuni” din sînul poporului, ori, dacă cele de mai sus n-ar fi fost posibile, să fi ţinut măcar un sinod. „Hei — conchide Papiu —, dar numai de sinoade să nu vorbeşti episcopilor şi de diete (adunări de ţară) despoţilor ! ” (p. 134). De pe aceeaşi poziţie democrată e înfăţişată şi lupta pentru cultură a intelectualităţii progresiste din Transilvania în secolul al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului trecut. Papiu, acordînd o largă atenţie fenomenelor de suprastructură, se ocupă în special de şcolile de la Blaj şi de pleiada de bărbaţi care s-au ridicat din mijlocul lor : Samuil Klein, Şincai, Maior, „cărora asemenea bărbaţi încă n-a avut gintea romînească” (p. 206), Timotei Cipariu apoi, care a'deşteptat pe blăjeni la „o nouă viaţă literară”, căci învăţaţii acestora credeau pînă atunci „că cu clasicii latini s-a încheiat toată ştiinţa” (p. 209), Simion Bărnuţiu, Ioan Busn etc., fără a uita nici pe bănăţenii Paul Iorgovici, Constantin Loga sau Dimitrie Ţichin- deal, autorul Fabulelor care „au sfărîmat atîtea rătăciri şi superstiţii” şi care „n-ar trebui să lipsească din casa nici unui ţăran romîn” (p. 207). In Ţichindeal, Papiu vedea pe exponentul cel mai îndîrjit al luptei împo- triva monahismului, „reprezentantul întunericului popoarelor” (p. 207). Anticlericalismul său, ca şi al lui Bărnuţiu, se ridică îndeosebi împotriva 43 D. Prodan, Supplex libellus Valachorum, Cluj, 1918, p. 236 240. 44 S. Bărnupu, Soborul cel mare al episcopiei Făgăraşului, „Foaia penlru minlc”, 1813, l)i. 26-33. www.dacoromanica.ro 1384 V. NETEA 14 episcopilor care „nu făcură mai nimic pentru ridicarea şcolilor poporale” (p. 214), şi mai ales împotriva episcopilor Atanasie Rednic, Ioan Bob şi Ioan Lemeny. ,,E lucru demn de însemnat, remarca Papiu la 1850, că Blajul se află în posesiunea episcopilor romîni de 120 de ani, şi acest timp n-a fost de ajuns ca să ridice episcopii o şcoală de comunitate (poporală) în Blaj sau să îndemne la aceasta. Oare — se întreba tînărul istoric — e apa Tîrnavelor de ajuns să şteargă această ruşine?” (p. 215). Papiu a elogiat însă cu entuziasm munca lui George Bariţiu de la „Gazeta Transilvaniei” şi de la „Foaia pentru minte, inimă şi literatură”, ale cărei merite „pentru cultura şi deşteptarea naţională nemine nu e în stare a le putea descrie după cuviinţă” (p. 219), a lui Nicolae Bălcescu şi a lui A. Treboniu Laurian de la „Magazinul istoric pentru Dacia”. Această publicaţie, care se răspîndise şi în Transilvania, era considerată de Papiu ca „un tezaur perpetuu..., un tezaur pentru istorie, politică, biserică şi literatură... care în toate timpurile ar trebui să se continue fără întrerupere... un monument..., o carte atît de scumpă, cît n-ar trebui să lipsească nici unui romîn întru nici o parte sau ram al vieţii publice” (p. 218). Comentariul se sfârşeşte cu o pledoarie, căreia nu-i lipsesc însă accente ale naţionalismului burghez, pentru difuzarea culturii în mase („.. .cul- tura numai — exclamă Papiu —, numai cultura va scăpa pe romîni şi cultura numai naţională poate fi”) şi pentru înfiinţarea unei universităţi romîneşti. „Fără o universitate naţională romînă— conchidea Papiu —, în care să se crească junimea romînă cea matură pentru ştiinţele cele mai înalte în limba naţională — căci romînul nu cugetă nemţeşte, nici ungu- reşte, nici latineşte —, fără o atare universitate naţională, romînii iar vor rămînere în etatea copilăriei, batjocura streinilor” (p. 223). Ultimele pagini ale primului volum din Istoria romînilor din Dacia Superioară se încheie cu un omagiu adresat anului 1848, „pe care-1 salută omenirea toată ca pe primăvara întineririi sale”, şi cu un apel la unirea tuturor spre a lupta, viribus unitis, „pentru fericirea, pentru viaţa pre- zentă şi cea viitoare a toată gintea” (p. 228). în volumul al II-lea Papiu a urmărit „să lase posterităţii romîne o icoană vie şi adevărată a marilor evenimente de la 1848 la care au luat parte şi romînii ca actori principali” (p. XIII), pentru a căror evocare el s-a înarmat „cu singura armă cu care te poţi armare în istorie, cu Adevărul” (p. XIY). în introducerea volumului, Papiu arată care a fost dezvoltarea slavismului, ungurismului şi romînismului înainte de 1848, pentru ca în capitolele următoare să înfăţişeze mişcările revoluţionare de la 1848 ale ungurilor, croaţilor, sîrbilor şi slovacilor şi apoi ale secuilor, saşilor şi romînilor. O bună parte din lunga sa introducere (138 p. !) e destinată combaterii supremaţiei naţionale şi politicii de maghiarizare preconizate de contele Ştefan Szăcheny, în cunoscutele sale lucrări Sitei şi Kelet nepe (1841), de N. Wessel&iyi, exponentul nobilimii liberale, în BoliteleteTc- (1831) şi Szozat (1843), şi de L. Kossuth în nenumărate articole, discursuri şi declaraţii publicate în ziarul său „Peşti Hirlap” (1841—1843). Kossuth îndeosebi este prezentat de istoricul romîn ca omul care a împiedicat, colaborarea de la 1848 dintre maghiari, romîni şi slavi (p. XLVII). www.dacoromanica.ro 15 AL.. PAPIU-ILARIAN ŞI LOCUL SĂU IN DEZVOLTAREA ISTORIOGRAFIEI 1385- Papiu, deşi urmăreşte evenimentele de pe o poziţie naţională, a fost preocupat totuşi, ca şi N. Bălcescu, de aspectul general al acestei revoluţii, considerată ca o revoluţie a întregii Europe, ,,o revoluţie de principii, zugru- mate de arbitriu, proclamate de raţiune şi sancţionate de voinţa cea tare a popoarelor” (p. 3), convins fiind că în desfăşurarea ei s-au comis „bravuri şi erori” (p. 4). Participarea romînilor e înfăţişată în capitolele II—V, aducîndu-se bogate precizări documentare la cunoaşterea contribuţiei tinerimii romîne din Tîrgu-Mureş — aşa de apropiată în primele zile ale revoluţiei de tinerimea maghiară şi decepţionată apoi de orientarea ulterioară impusă de elementele şoviniste — la convocarea şi organizarea primei adunări de la Blaj din duminica Tomei, 18/30 mai. Capitolul consa- crat acestei adunări e cel mai amplu şi mai dinamic din întreaga lucrare. „De cînd e ţara Ardealului — scria Papiu —, agitaţiune ca aceasta nu s-a făcut, nici mai potente, nici mai cutezătoare, nici în spirit mai de pace şi libertate” (p. 301). Marea importanţă a acestei adunări a dat-o partici- parea poporului, fiindcă, aşa cum arată Papiu, „de popor tremurau acum toţi tiranii” (p. 201). şi datorită poporului s-au luat acele „concluze” care au dat amploarea socială şi naţională a revoluţiei romîne din Transilvania. Modul cum s-a comportat poporul însuşi în această împrejurare şi care ne dă o imagine mai exactă a sentimentelor manifestate de partici- panţii la adunare se poate vedea şi din relatarea pe care Papiu o face asupra manifestaţiilor şi hotărîrilor de pe Cîmpia libertăţii, şi îndeosebi despre hotărîrile referitoare la libertatea naţională şi la desfiinţarea iobă- giei. „Cu mare sărbătoare — scrie Papiu — se făcu această proclamare a libertăţii naţionale. Flamurile naţionale flutura. Miile striga : Viia (tră- iască) libera naţiune romînă ! Viia !” (p. 232). Aceeaşi atitudine a avut-o poporul şi faţă de rezoluţia citită de A. Tr. Laurian, prin care se anunţa că „naţiunea romînă, ajungînd la conştiinţa drepturilor individuale omeneşti cere fără întîrziere desfiinţarea iobăgiei fără nici o dezdăunare din partea ţăranilor iobagi, atît în comitate, cît şi în districte, scaune şi graniţe militare, precum şi desfiinţarea decimelor” (p. 246). Papiu a înţeles deci în adevărata lor amploare atît interesele sociale ale poporului, cît şi năzuinţele sale naţionale. Aceeaşi dragoste şi admiraţie pentru popor o arată Papiu şi în schiţa volumului al III-lea, în care se relatează bătăliile din Munţii Apuseni. . Evident, scrisă îndată după lichidarea revoluţiei, cînd atmosfera era atît de încărcată, de către un tînăr care abia împlinise 24 de ani, cartea lui Papiu este lipsită de calmul şi de perspectiva procesului istoric aflat în curs de desăvîrşire, ca şi de lunga serie de documente ce au ieşit de atunci încoace la iveală şi care, astăzi, ne determină ca în numeroase probleme să avem alte opinii şi alte atitudini decît cele de acum un veac şi mai bine ale lui Papiu-Ilarian. Pentru perioada cînd a fost scrisă şi pentru scopurile urmărite atunci, Istoria lui Papiu îşi păstrează însă, din punct de vedere documentar, o necontestată importanţă. Pe urmele lui, peste patru decenii, se va avînta apoi un alt contemporan al revoluţiei, George Bariţiu, care va publica în 1890 Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani în urmă, www.dacoromanica.ro 1386 V. NETEA 16 aruncînd noi lumini asupra epocii zugrăvite la 1852 de Alexandru Papiu- Ilarian. Ortografia din istoria lui Papiu, ortografie latinistă, este însă peri- mată complet şi ea face din ce în ce mai dificilă, pentru noile generaţii, citirea acestei scrieri, înţelegerea şi dreapta ei apreciere. ★ Prin Istoria romînilor din Dacia Superioară, Papiu este un istoric al Transilvaniei şi îndeosebi al revoluţiei din 1848. Prin Tezaur de monu- mente istorice pentru Romînia, el îşi îndreaptă privirile spre istoria tuturor ţărilor romîneşti, reluînd astfel vechea şi impunătoarea tradiţie a Cronicii lui George Şincai. Munca pentru adunarea materialului din Tezaur a durat 12 ani şi ea l-a purtat pe Papiu prin Austria, unde a cercetat arhivele din Viena, prin Prusia, unde datorită istoricului Zinkeisen, i s-au deschis porţile arluvelor regale, şi prin Polonia, la Kornic, izbutind să descopere şi să copieze nenumărate documente, acte diplomatice şi scrieri istorice datorită cărora istoriografia noastră şi-a lărgit baza informativă, şi-a ridicat nivelul şi a fost îndreptată pe calea unei fecunde afirmări ştiin- ţifice. „Toate aceste documente precizează Papiu în prefaţa prunului volum (p. 7) — le adunai fără ca vreun guvern să-mi fi dat cel mai mic ajutor”. Ce cuprinde Tezaurul? Papiu, ca şi 17. Bălcescu, a fost puternic captivat de epoca şi de personalitatea lui Mihai Viteazul. O bună parte din paginile Tezaurului (voi. I) sînt consacrate studierii vieţii şi luptelor lui Mihai, publicîndu-se pentru întîia oară în ţara noastră scrierile istori- cului german Baltasar Walther 45, care în anul 1597 a fost oaspetele voie- vodului romîn la Tîrgovişte, ale istoricului polon Ioanes Bisselius 46 şi ale poetului grec Stavrinos 47. în Tezaur s-a publicat de asemenea pentru întîia oară Memorialul lui Mihai Viteazul către împăratul Rudolf, inscrip- ţiile funerare aşezate la mănăstirea Dealul şi la Tîrgovişte pentru pome- nirea lui Mihai şi a mamei sale, călugăriţa Theofana, precum şi cartea de danie către mănăstirea Tîrgovişte a aceleiaşi călugăriţe. într-o vreme cînd monografia lui Bălcescu despre viteazul voievod — monografie rămasă de altfel neterminată — nu ajunsese încă să vadă lumina zilei, din ea cunoscîndu-se abia fragmentele publicate de Al. Odobescu în „Revista romînă” (1861—1863), contribuţiile lui Papiu la cunoaşterea istoriei lui Mihai au fost o adevărată revelaţie şi ele au dat un nou impuls cercetărilor asupra epocii şi ţelurilor urmărite de acesta. De altfel, însuşi Papiu s-a gîndit timp îndelungat la scrierea unei vaste monografii care să fie un monument nepieritor pentru slava marelui voievod. Multiplele sale preo- cupări nu i-au permis însă realizarea acestui ademenitor plan. 45 Descriplio rerum ab illusl. ampliss. el forliss. mililiae contra palriae saae reloq. pub. chrislianae bosles duce ac. dn. Ion Michaele, Moldaviae Transalpinae sioe Walachiae palatina geslorum (Scurta şi adevărata descriere a faptelor lui Ion Mihaiu, Domnul Ţării Romîneşti. ..), Gorlicii, 1599. 48 Aelalis noslrae geslorum eminenlium medalia hislorica (Măduya isLorică a faptelor celor mai tnsemnatc din timpurile noastre). SepLennium I Micliacl Wallachiac 'Waiwoda, Amberga, 1675. 47 Vitejiile lui Michail Voevodu, Veneţia, 1785. www.dacoromanica.ro 17 AL. PAPIU-ILARIAN ŞI LOCUL SĂU IN DEZVOLTAREA ISTORIOGRAFIEI 1387 Alte scrieri de aceeaşi natură publică Papiu în legătură cu istoria Movileştilor, adversarii lui Mihai, reproducînd Istoria lui J oppecourt48 şi numeroase documente din arhivele polone (voi. II). Continuînd tradiţia lui Kogălniceanu şi a lui Băleescu, Papiu a publi- cat apoi în Tezaur şi unele din vechile cronici manuscrise ale Ţării Romî- neşti, în frunte cu Cronograful lui Dionisie Eclesiarhul, precum şi codicele lui Alexandru Ipsilante şi ale lui Caragea vodă, cuprinzînd „firmanuri, privilegiuri şi cărţi de asidosie şi alte porunci deosebite”. în Tezaur s-a publicat de asemenea şi Istoria împăraţilor otomani, scrisă de Enăchiţă Văcărescu, însoţită de un substanţial studiu introductiv. în volumul al III-lea s-a publicat tratatul încheiat la 1542 de Petru Rareş cu Ioachim, electorul de Brandemburg, împotriva turcilor, desco- perit de Papiu în arhivele de la Berlin, precum şi trei disertaţii asupra lui Ion Yodă cel Cumplit, ieşite din pana istoricilor Gorecki48 49, Paprocki50 şi Kirbach51. O amplă contribuţie aduce Tezaurul şi la cunoaşterea răscoalei din 1784 şi a executării lui Horia, Cloşca şi Crişan, publicînd o descriere con- temporană a răscoalei, tipărită la Alba-Iulia şi Sibiu (1785), împreună cu portretele eroilor, o „relaţiune” apărută la Yiena (1784), precum şi ştirile despre răscoala lui Horia culese de Ricolae Băleescu din ziarele franceze şi belgiene contemporane. în durerosul său exil Băleescu a urmărit aşa- dar, şi răscoala lui Horia, şi ea îi va fi adus din nou aminte de ţăranii din Transilvania, de crîncena lor exploatare, ca şi de zadarnicele sale eforturi din 1848 de a împiedica măcelul între romîni şi unguri. Rotitele adunate în jurul răscoalei de la 1784 erau, poate, primele jaloane pe linia unui drum care l-ar fi dus la scrierea unui studiu asupra ţăranilor din Transilvania şi a răzvrătitului Ricolae Ursu Horia. Prin Tezaurul lui Papiu, notiţele lui Băleescu şi-au deschis însă calea spre inventarul istoriografiei romîne. Al treilea volum şi ultimul din Tezaur de monumente istorice pen- tru Bomînia se încheie cu actele şi relaţiile despre aceeaşi răscoală, culese de Al. Hurmuzaki din arhivele din Yiena. Tezaurul lui Papiu înfăţişează una din marile realizări ale istorio- grafiei noastre şi nu se poate decît condamna indiferentismul vremii, care a făcut ca Tezaurul, întocmai ca şi „Magazinul” lui Băleescu, să-şi curme zilele înainte de a-şi fi terminat misiunea. „Prefeţele şi notele — scria R. Iorga la 1903 — de care aceste ma- teriale erau întovărăşite întreceau tot ce se mai dăduse pînă atunci la noi şi arătau în autorul lor un om extraordinar de bine informat, cunoscînd 48 Hisloire sommaire des choses plus memorables advenues au derniers Iroubles de Mol- davie... (Istoria pe scurt a celor mai memorabile lucruri lulimplale Iu lurburările din uimă ale Moldovei...), Paris, 1620. 19 Descriplio belii Juoniae voivodae Valachiae cuod anno MDLXXIV cum Selymo II Turcarum imperalore gessil (Descrierea resbclului ce a purtat Ion „domnul Moldovei, Ja anu 1574 cu Seliin al II-loa, împăratul turcilor), Francofurti, MDLXXVIII. 50 Wahrhaftige Beschreibung des Krieges welchen der Walachische Woiewod Juon mii den Turcken gefiirst, MDLXXVI (Descrierea adevărată a războiului pe care J au purlal Ion, voievodul Moldovei, cu turcii). 61 Ivonias Witlenbcrgac, 1686. www.dacoromanica.ro 1388 V. NETEA 1» tot aşa de bine literatura naţională, ca şi pe cea germană, latină, ungu- rească a subiectului ce trata”52. Generaţia tînără de istorici vedea în Papiu pe adevăratul său con- ducător. Iată pentru ce învăţatul B. P. Hasdeu îi dedicase pe Ioan Vodă cel Cumplit. Paralel cu redactarea materialului pentru Tezaur de monumente istorice, Papiu a alcătuit însă şi Memorandul înaintat lui Alexandru Ioan. Cuza referitor la unirea Transilvaniei, prin care a examinat cu toată lu- ciditatea, utilizînd o bogată serie de argumente istorice, geografice, poli- tice şi diplomatice, problema desăvîrşirii unităţii naţionale, insistînd asu- pra omogenităţii naţiunii romîne şi asupra unităţii geografice a teritoriului nostru naţional53. Preocupat de consolidarea statului romîn, în puterea căruia vedea baza pentru realizarea unităţii naţionale, Papiu a publicat în 1866 un substanţial studiu juridic, intitulat Responsabilitatea minis- terială prin care, punînd la contribuţie — în comparaţie cu constituţiile din Franţa şi Anglia — vechile tradiţii juridice romîneşti, a subliniat ne- cesitatea şi importanţa acestei responsabilităţi, ea fiind adevăratul temei al autorităţii puterii de stat şi al reprezentanţilor ei. Prin monografia Independenţa constituţională a Transilvaniei,. Papiu a întreprins, de pe poziţiile dreptului public transilvănean, o amănunţită cercetare juridică, epmbătînd tendinţele reacţionare şi anexioniste ale Habsburgilor şi ale claselor dominante maghiare. în legătură cu această chestiune, e vrednică de menţionat discuţia sa din anul 1868 cu generalul Tiirr, cel care cu cinci ani mai înainte, ca exponent al cercurilor maghiare antihabsburgice, urmărind o înţelegere cu romînii împotriva Austriei, făcuse o călătorie la Bucureşti şi avusese lungi convorbiri cu H. Creţulescu şi cu Papiu. La obiecţia lui Papiu că o asemenea înţelegere ar fi posibilă numai prin recunoaşterea egalităţii naţionale şi a independenţei Transil- vaniei faţă de Ungaria, Tiirr, după relatările istoricului romîn, scrisese cu propria lui mină un Apel pe care îl publicase apoi şi în ziarul ,,Romînul”, prin care recunoştea necesitatea ca Ungaria, Transilvania şi Croaţia să-şi respecte reciproc independenţa, asigurîndu-se astfel o perfectă egalitate între naţionalităţile respective. Aceasta, preciza Tiirr, ar putea fi temeiul cel mai sincer al alianţei dintre ele şi chezăşia sigură a lichidării Imperiului habsburgic. „Iar dacă, din contra —se afirma în Apel — s-ar încerca stabi- lirea supremaţiei unei ţări asupra celeilalte, ele totdeauna vor avea pe streini ca stăjrîni şi domni”. Generalul Tiirr a aderat însă îndată după aceea la mişcarea iniţiată de Francisc Deâk pentru formarea dualismului austro- maghiar, iar în 1868 devenise susţinătorul legii acestuia pentru recunoaş- terea în Ungaria a unei singure naţionalităţi politice : cea maghiară. Aceas- tă schimbare de atitudine i-a atras însă o justificată admonestare din. partea lui Papiu54, admonestare la care generalul maghiar n-a putut răs- 62 Prinos lui D. A. Sturdza, Bucureşti, 1903, p. 01. 53 Cf. Ioan Lupaş, op. cit., reprodus şi in Studii, conferinţe şi comunicări istorice,. voi. III, p. 255 263. 64 D-lui generariu Tiirr In Ungaria, in „Romînul”, din 8—9 noiembrie 1868. www.dacoromanica.ro 19 al. papiu-ilarian şi locul SAU IN DEZVOLTAREA, ISTORIOGRAFIEI 1389 punde decît prin recunoaşterea adevărului, dar cu mărturisirea că, la 1868, ■vechile înţelegeri nu mai sînt posibile deoarece conaţionalii săi şi-au atins ţintele dorite55. Pe linia aceleiaşi polemici este scris şi articolul Memorandul lui Kossuth, Telelei şi Klaplca, prin care se aduc noi precizări asupra iniţiativei lui Kossuth din anul 1860 pentru a se crea o legiune antiaustriacă pe teritoriul Bomîniei56. Ultima contribuţie istorică de mari proporţii a lui Al. Papiu-ilarian şi care a fost în acelaşi timp şi sfîrşitul activităţii sale istoriografice a fost monografia despre Viaţa, operele şi ideile lui Georgiu Şincai din Şinca, înfăţişată ca discurs de recepţie la Societatea Academică Bomînă, prin care biografia şi importanţa istorică a marelui său înaintaş au fost înfăţi- şate cu o dragoste, admiraţie şi competenţă vrednice de autorul Cronicei romînilor. Cităm un singur fragment care caracterizează încă o dată spi- ritul anticlerical al lui Papiu şi interpretarea dată de el originilor Şcolii ardelene : ,,La 1774 intră Şincai în Cetatea eternă. Văzu Columna lui Traian şi se inspiră de geniul Daciei şi al Bornei. El fusese trimis în Borna pa- pilor şi se întoarse răpit de Borna lui Bomulus şi a lui Traian” trajem din streinătate : adică postavul, şi aceste aduse cu preţuri 49 în ciorna ini M. Kogălniceanu cifra 30 000 galbeni nu este clar făcută. Din această cauză, atlt N. I. Angelescu cit şi Gh. Zâne au citit greşit 20 000 galbeni. www.dacoromanica.ro 1406 GR, CHIR1ŢA 16. foarte mărişi ades In calităţile nepotrivite cu trebuinţele noastre elementare. De mai mulţi ani,, şi mai ales în anii din urmă, o parte din trebuinţele armatei s-au Îndestulat cu postav lucrat In fabricclc Domnului Nicolae Băleanu şi D.M.Cogălniceanu, Insă cea dintâi este astăzi, Închisă ; cca a doua lucrează şi astăzi. De aceia Încă din anul 1863, Ministerul de Resbel a intrat In trataţie cu D-nu Cogăl- niceanu spre a cumpăra pe conta statului acest stabiliment, care a doblndit, mai ales In anii din urmă, o mare Întindere şi perfecţiune, Incit poate satisface trebuinţele de astăzi ale armatei noastre. în urmarea lnţclegerei avută cu D. Cogălniceanu, D. Căpitan Arion (atunci Locotenent) a şi fost trimis la faţia locului spre a studia toate Împrejurările acelei fabrice. Domnia-sa prin, raportul său din 10 Ianuarie 1863, nr. 2, a şi supus Ministerului lucrarea sa locală. Din acest raport, pe care 11 anexes aicea, rezultă că fabrica de la Neamţ Încă atuncea putea produce una sută mii arşini postav şi cinci mii cergi sau învălitori; că costul postavului civit revenea la 11 lei bani de Moldova ( : 9 lei 36 par. cursul fiscului:), arşinul de postav civit pe care Guvernul actualmente 11 plăteşte ptnă la 22 lei; că arşinul de postav ser revine la 9 lei 20 parale cursul Moldovei (: 8 lei 22 par. cursul fiscului :) pe care Ministerul îl plăteşte plnâ la 16 lei. Iar lnvălitoarea care acum se plăteşte de la 26 ptnă la 32 lei, nu costă la fabrică de cit 17 lei cursul Moldovei ( : sau 15 lei 12 par. cursul fiscului:). Căpitanul Arion preţeluind apoi valoarea clădirilor şi a maşinelor atunci existente- a conchis la suma de 21635#. Asupra acestei preţeluiri, D. Cogălniceanu, prin observaţiunile sale comunicate D.. General Florescu, Încă de atuncea (: care se anexeasă aci:) a făcut mai multe Întâmpinări, că D. Arion a omis de a face preţeluirea fondului imobil, care acesta constă In doă proprietăţi imobile, avlnd una două vaduri de apă, şi alta trei; care acestea D. Cogălniceanu le preţelueşte drept 4 500#, fiind-că la Neamţ numai vadul se plăteşte de la 700# plnă la 1000. Asemenea D. Arion In preţeluirea făcută maşinelor a socotit numai preţul lor, cumpărat la fabrică, fără a socoti transportul şi aşezatul lor, care obişnuit reprezintă 50%, ceea ce dupe Însuşi lucrarea D. Arion sporeşte preţeluirea cu 7 000#. Asemenea D. Arion n-a pus In preţeiuire roata şi manejul hidraulice, toate In tuci aduse- acestea In scop de a face, ca în timpul verei, fabrica să meargă prin mişcare de apă, spre a se- cruţa spesele vaporului; acest manej după facturi a costat 3 000#. D. Cogălniceanu a mai arătat că D. Arion a uitat a preţelui filatura şi ţesătoria specială pentru lnvelitori, precum aceasta şi resultă din cuprinsul raportului său. Prin observaţiunile sale D. Cogălniceanu a urcat valoarea fabricei, a maşinelor şi a depen- dinţelor lor la cifra de 42650# w. întru aceasta de atunci nu s-a mai Înaintat nici o lucrare, din causă că D. Cogălni- ceanu intrlnd în Ministeriu nu a mai voit a se face o asemenea cumpărare, ca interesat In causă, dlnd chiar în arendă fabrica sa D.D. Ghinsbcrg şi Lederhendler 61, care de atunci se zice că a perfecţionat încă fabrica, lnmulţindu-o cu mai multe maşini şi nouă clădiri, precum : văpsălorie şi magazii, Îmbunătăţind fabrica. După retragerea D-lui Cogălniceanu din Ministeriu, subscrisul a căutat a reînoi trata- ţiile pentru cumpărarea fabricei sale, şi după Înţelegerea avută cu Domnia-sa şi cu reserva lncuviinţărei Consiliului de Miniştri şi a sancţiunei Domneşti, s-a chibzuit ca Domnia-sa se- treacă către stat fabrica Domnii sale cu toate localităţile, Încăperi, maşini şi unelte .ce sint cuprinse în raportul D. Arion şi căte de atunci s-au mai sporit, tot, cu preţul de treizeci mii galbeni (: 30 000# :) şi anume : 10 000 In anul acesta şi 20 000 In curgerea anului viitor * 51 60 în realitate 43 250 (v. p. 1404, nota 48). 51 corect : Moise Leider Hendler. www.dacoromanica.ro 17 FABRICA DE POSTAV DE LA TIRGU-NEAMŢ 1407 1866 fără doblndă. Iar fabrica Domnia-sa se indatoreşte a o trăda in deplină stăptnire la 1 Iunie fiind că plnă atunci este incă arendată. Subscrisul dar vine a propune Domniilor-Voastre ca se bine-voiţi a incuvinţa această cumpărătoare pe care o socoate in avantagiul statului, fiind că cumpărarea nici că reclamă vre-o- adăogire de fonduri la Ministeriul de Resbel, putindu-se efectua plata fabricei din § Îmbrăcă- mintei pe anul acesta şi viitor. O zic aceasta cu certitudinea ce resultă din deosebirea preţurilor cu care se cumpără astăzi postavurile şi cu care ele se pot avea din fabrica Guvernului. Această deosebire va fi şi mai mare cind cea mai mare parte din lucrători se vor lua dintre osîndiţii deosebitelor penitenciere, precum s-a şi luat de normă pentru fabrica de pinză de la Ocna şi pentru fabrica de piei de la Mărgineni. Ministru do Resbel General Mânu Nr. 458 ' 1865. Februarie 9 Original in limba romină. Semnătură autografă. Bibi. Acad. R.PR., msse., Arhiva domnitorului Al. I. Cuza, mapa X,. fost mss. rom. 4865, f. 481 — 483. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro D I S C U T I I ISTORIOGRAFIA MODERNĂ A ROMÎNIEI. TEMATICĂ GH. CRONŢ (Institutul de istorie al Academiei R.P.R., Bucureşti) Tematica istoriografiei moderne a Romlniei, elaborată de profesorii Ştefan Pascu şi Kugen Stănescu, este menită să orienteze In lumina concepţiei materialiste a istoriei valori- ficarea critică a activităţilor de documentare şi cercetare istorică din tara noastră, tnceplnd ■de la mijlocul secolului al XVIII-lea pină In primele decenii ale secolului al XlX-lea, Cu tot ■caracterul său schematic, această tematică reflectă limpede principiile călăuzitoare ce se reco- mandă pentru elaborarea studiilor istoriografice. Aceste principii slnt, de fapt, cele pe care s-au Întemeiat redactorii operei de sinteză intitulate Istoria Romtniei. Din lectura tematicii se desprinde In primul rlnd recomandarea ca studiile istorio- .grafice să aibă obiectivitate ştiinţifică şi să releve contribuţia pozitivă a istoricilor vechi atît In ceea ce priveşte lărgirea bazelor documentare ale istoriei patriei, cit şi In ceea ce pri- veşte interpretarea critică a fenomenelor istorice. Tematica recomandă totodată să se înve- dereze şi insuficienţele vechilor istorici In utilizarea informaţiilor documentare, şi erorile lor de concepţie In cercetarea problemelor istorice, examinlndu-se In ce măsură interpretarea lor a fost subiectivă, sau idealistă, sau obiectivistă, sau oportunistă. Tematica propune ca In studiile istoriografice să se ţină scama de periodizarea istoriei poporului nostru pentru a se putea Învedera condiţionarea socială a concepţiilor ce stau la baza lucrărilor de istorie. Propunerea, foarte justă, se bazează pe faptul că dezvoltarea istoriografiei, •ca însăşi dezvoltarea culturii în general, este determinată de dezvoltarea istorică a societăţii. Desprindem astfel din indicaţiile tematicii că destrămarea feudalismului şi apariţia relaţiilor ■capitaliste au făcut posibilă elaborarea primelor lucrări ele istorie bazate pe concepţiile lumi- niste. Apoi, dezvoltarea relaţiilor capitaliste a determinat apariţia istoriografiei romantice, care idealizează trecutul istoric al poporului romtn, lucrările de istorie fiind folosite şi ca armă ideologică In lupta politică internă atlt de către elementele conservatoare, cit şi de către ele- mentele progresiste din societatea romînească. La sflrşitul secolului al XJX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, dezvoltarea societăţii jomlneşti sub influenţa capitalismului monopolist şi a ideologiei imperialiste a determinat apariţia In ţara noastră a istoriografiei pozitiviste, care, cu o tehnică de cercetare mai riguroasă, a servit In general burgheziei, Intărind-o In lupta ei ideologică împotriva elementelor feudale .încă persistente şi susţinlnd-o împotriva noilor forţe sociale şi împotriva gtndirii materialiste, ■care Îndruma activităţile publice ale clasei muncitoare. 12 .„.STUDII", tomul 17. nr. 8. p. 1408- W^^.dSCGrOMSniCfl.rO 12 - c. 6115 1410 DISCUŢII 2 Pentru orizontul larg pe arc 11 deschide studiilor istoriografice, periodizarea propusă In tematică merită toată atenţia cercetătorilor. Figurează In tematică principalii autori de publicaţii documentare şi de lucrări istorice din perioada modernă a Romtnici, cu prezentarea sumară a concepţiilor şi poziţiilor ce se rcllectă In activitatea lor istoriografică. Sumare caracterizări generale privitoare la curentele şi tendinţele proprii istoriografiei moderne precedă expunerile referitoare la activitatea istoriografică a per- sonalităţilor respective. Apreciem ca just şi util acest procedeu, care Îmbină caracterizările generale cu prezentarea monografică menită să pună In lumină trăsăturile ce individualizează opera fiecărui istoric. In acest fel, dacă schema generală indică sub forma treptelor suitoare o istoriografie luministă, apoi o istoriografie romantică şi In sflrşit 0 istoriografie pozitivistă, prezentarea monografică menţionează particularităţile specifice fiecărui autor, Invederlnd că In lucrările multor istorici figurează uneori concepţii proprii perioadelor anterioare, alteori con- cepţii care aveau să apară mai tlrziu In opera istoricilor mai Înaintaţi. Riscurile schemati- zării slnt astfel In general evitate, tematica indiclnd contradicţiile, concepţiile Intirziate şi pozi- ţiile Înaintate ale fiecărui autor. Observaţiile ce urmează slnt formulate In primul rlnd cu intenţia de a Îmbunătăţi tematica din punctul de vedere al individualizării activităţilor isto- riografice ale vechilor noştri istorici. între trăsăturile generale indicate de autorii tematicii pentru caracterizarea istorio- grafiei romantice nu sc menţionează argumentarea bazată pe dreptul natural, folosită c’e isto- ricii care au militat pentru egalitatea naţională şi dreptatea socială a romlnilor. Tematica indică, o asemenea trăsătură numai In caracterizarea activităţii istoriografice a lui Iosif Hodoş. Trebuie să se ţină seama de faptul că şcoala filozofică a dreptului natural a exercitat şi In ţările romlne o influenţă pozitivă asupra glnditorilor din perioada luptelor sociale antifeudale. între cei care- au făcut mai temeinic critica regimului social şi politic din vremea lor invocind principiile- dreptului natural, cel mai de seamă este Simicn Bărnuţiu. Influenţat de şcoala filozofică a dreptului natural, Simion Bărnuţiu n-a atribuit dreptului natural caracterul abstract comun unor ginditori din prima jumătate a secolului al XTX-lea,. ci l-a raportat la condiţiile sociale şi politice In care se afla poporul romln, susţinlnd cu con- vingere că In acele condiţii acel drept l.şi putea găsi aplicaţia practică. întemeindu-şi concepţiile sale pe principiile raţiunii, ale dreptului natural şi ale şcolii istorice, Bărnuţiu a susţinut In cursurile şi In lucrările sale ideea că persoana umană este scop In sine şi ră drepturile ei nu se pot Înstrăina, fiecare om fiind dator să arate semenilor săi acelaşi respect ca lui Însuşi. Această, idee figurează şi In remarcabilul său discurs de la 2 mai 1848. Pe recunoaşterea personalităţii Bărnuţiu şi-a Întemeiat întreaga sa concepţie despre- libertatea şi egalitatea socială. Pentru el, „problema şi toată importanţa dreptului stă Intru aceea că să arate cum s-ar putea efectua Intre toţi oamenii o libertate pre cit se poate mai mare, aşadar dreptul şi libertatea slnt identice”. Iar „libertatea cea mare, pre cit se poate a tu- turor, cuprinde In sine şi conceptul egalităţii... Raţiunea ar veni In contradicţiune cu sine însăşi, prin urmare ar Înceta de a fi raţiune, clnd ar stabili vreo neegalitate, voind a Întemeia o sistemă de drept raţional” (Dreptul naturale privat, Iaşi, 1868, p. 8 — 9). Cu aceste principii de filozofie istorică bazate pe dreptul natural, Bărnuţiu a militat, pentru Înlăturarea iobăgie!, a susţinut suveranitatea naţională şi egalitatea In drepturi a tuturor popoarelor, a preconizat abolirea monarhiei şi instaurarea republicii, a luptat pentru autodeter- minare şi pentru unirea ţărilor romlne. Cu asemenea aplicaţii sociale şi politice, glndirea istorică a lui Bărnuţiu, inspirată din filozofia dreptului natural, constituie -un progres substanţial faţă de glndirea juridică romlnească din prima jumătate a secolului al XlX-lea, bazată numai pe interpretarea raţională şi formală a dreptului natural şi lipsită de critica socială şi politică. www.dacoromanica.ro 3 DISCUŢII 1411 Limitele glndirii juridice a lui Bărnuţiu slnt cele ale democratismului burghez. In epoca res- pectivă, acest democratism a lost insă progresist şi, in societatea rominească din vremea sa, Bărnuţiu a fost un remarcabil glnditor Înaintat, care a militat efectiv pentru reformele cu ca- racter burghezo-democratic înfăptuite sub domnia lui Alexandru loan Cuza. Sugerăm deci ca prezentarea activităţii istoriografice a lui Bărnuţiu să cuprindă o caracterizare lărgită In sensul pe care il indicăm. Pe unele principii ale dreptului natural se bazează şi glndirea istorică a lui Mihail Kogăl- niceanu. Făcindu-şi studiile in Germania, acesta a fost nu numai elevul istoricului Ranke, ci şi al profesorului de drept natural Gans şi al profesorului de drept roman Savigny. Avlnd admi- raţie pentru profesorii săi, el şi-a Însuşit unele concepţii atlt din filozofia dreptului natural, cit şi din doctrina şcolii istorice. Lupta sa ca istoric pentru dezrobirea ţiganilor şi împroprietărirea ţăranilor are la bază concepţii înrudite cu ale foştilor săi profesori. Ar trebui deci ca opera sa istorică să fie caracterizată şi din acest punct de vedere. Tematica are şi lipsuri. Unele au fost semnalate de către autorii observaţiilor publi- cate in această revistă. Prezentăm aici propuneri motivate pentru Înlăturarea altor omisiuni. Lipseşte din tematică prezentarea activităţii istoriografice a lui Constantin Erbiceanu (1835 — 1913). Ales membru al Academiei Romlne in 1899 pentru meritele sale in domeniul cercetărilor istorice, Erbiceanu publicase plnă la acea dată lucrări cu o largă bază docu- mentară ca : Istoria Mitropoliei Moldaviei şi Sucevei (Bucureşti, 1888) şi Cronicarii greci carii au scris despre romtni tn epoca fanariotă (Bucureşti, 1888). A publicat apoi studiile Priviri istorice şi literare asupra epocei fanariote (Bucureşti, 1901), şi Bărbaţii culţi greci şi romini şi profesorii din academiile de Iaşi şi Bucureşti din epoca zisă fanariotă (Bucureşti, 1905). A cer- cetat temeinic influenţa greacă asupra culturii romîneşti, identificlnd texte valoroase şi publi- clnd studii asupra nomocanoanelor postbizantine utilizate in ţara noastră. A pus in lumină contribuţia reală a poporului romin la promovarea culturii universale prin utilizarea limbii greceşti in perioada domniilor fanariote. Erbiceanu a idealizat insă trecutul istoric al poporului nostru şi rolul bisericii. Locul său In tematică ar fi intre reprezentanţii istoriografiei romantice, In categoria denumită „Romantismul de tendinţă democrat şi liberal-burgheză”. Nu figurează In tematică nici o indicaţie despre bogata activitate istoriografică a lui Gh. Ghibănescu (1864 — 1934) şi nici nu este menţionat numele acestuia. Ghibănescu a publicat mii de documente in colecţiile sale Ispisoace şi zapise (voi. I —VI, Iaşi, 1906 — 1933) şi Surele şi izvoade (voi. I—XXV, Iaşi, 1906 — 1932), precum şi In volumele XVIII, XXIII şi XXIV din colecţia Uricarul, editată de Teodor Codrescu. A publicat numeroase studii şi articole de istorie In revista „Arhiva” din Iaşi (1889 — 1924) şi In buletinul loan Neculce. A dat importanţă mai ales problemelor de istorie socială, publiclnd studii despre vecini sau rumlni, despre bresle, despre oraşe, despre familiile boiereşti. Deşi lipsit de un riguros spirit critic In editarea şi inter- pretarea izvoarelor, Ghibănescu are meritul de a fi lărgit in mod considerabil baza documentară a istoriei poporului nostru şi de a fi cercetat, cu unele soluţii juste, multe probleme nestudiatc de istoricii romini din vremea sa. Studiile sale se caracterizează prin ampla utilizare a informa- ţiilor documentare, dar şi printr-o anumită fantezie istorică. în tematică, locul său ar fi intre istoricii din categoria romanticilor de tendinţă conservatoare. Nu figurează in tematică prezentarea activităţii istoriografice a lui Ştefan Gh. Longi- nescu (1865 — 1931). Tematica indică greşit un Gheorghe Longinescu (p. 156,). Se Înţelege că autorii tematici au avut In vedere pe învăţatul asupra căruia atragem atenţia aici, dar ei nu prezintă o caracterizare a lucrărilor acestuia. Şt. Gh. Longinescu a fost ales In 1910 membru corespondent al Academiei Romîne ca istoric al dreptului romîncsc. Publicase plnă la acea dată valoroasa lucrare intitulată Istoria dreptului romtnesc din vremile cele mai vechi şi ptnâ azi (Bucureşti, 1908) şi studiul Pravila lui Vasile Lupu şi Prosper Farinaccius, romanlistul www.dacoromanica.ro 1412 DISCUŢII 4 ilalian (Bucuroşii, 1909). A dat la lumină apoi remarcabila ediţie Legi vechi romlneşti şi izvoa- rele lor, I., Pravila Moldovei din vremea lui Vasile Lupu (Bucureşti, 1912). A publicat mai tlrziu studiul Aşezămlnlul şi legătura lui Mihai Viteazul (Bucureşti, 1919) şi apoi articole de istorie juridică In revistele ,.Convorbiri literare” (an. XLIV) şi „Curierul judiciar” (an. XXXII). Lougincscu a cercetat izvoarele pravilelor romtneşti din secolul al XVII-lea cu o rigoare ştiinţifică neîntrecută dc contemporanii săi din ţara noastră. Pentru identificarea izvoarelor a făcut cercetări de istorie comparată foarte meritorii. In studiul instituţiilor vechi a propus Insă uncie interpretări eronate, bazindu-se pc concepţia idealistă a istorici. în general, activi- tatea sa isloriografică constituie o contribuţie pozitivă Ia promovarea cercetărilor istorico- juridicc. In tematică, locul lui este Intre reprezentanţii istoriografiei pozitiviste de tendinţă liberală, urmind să figureze Intre autorii din categoria denumită „Descriptivismul istoric". Tematica se limitează să analizeze istoriografia modernă a Romlniei, indiclnd curentele şi tendinţele care o caracterizează. Avem Insă şi o istoriografie medievală, pe care autorii tema- ticii,fără s-o denumească astfel, o menţionează prin expresiile „scrisul istoric medieval” şi „isto- riografia secolelor XVII XVIH". Această istoriografie necesită •© tematică analitică, spre a pune In lumină rolul ei pozitiv In cultura rominească din evul mediu. Cele clteva consideraţii ce figurează In tematică cu privire la „scrisul istoric" care a precedat istoriografia modernă nu oferă cercetătorilor toate clementele necesare pentru Înţelegerea progresului realizat dc isto- ricii romlni din perioada modernă In activitatea lor de documentare şi dc interpretare, dacă ţinem seama dc faptul că aceştia s-au bazat in primul rlnd pc operele istorice anterioare. Mult mai utilă ar fi fost deci elaborarea unei tematici generale, care să cuprindă şi istoriografia medievală şi care să analizeze şi istoriografia contemporană, dlnd astfel cititorilor putinţa de a aprecia sinoptic dezvoltarea întregii istoriografii a Romlniei. Sugerăm Comitetului dc redacţie al revistei „Studii” să aibă In vedere necesitatea de a oferi cercetătorilor, In afară de tematica istoriografiei moderne, o tematică a istoriografiei medievale şi o tematică a istoriografiei contem- porane cu subdiviziunea cuvenită istoriografiei marxiste, cu consideraţiile finale care să Înve- dereze progresul istoriografiei romlneşti Inccplnd din evul mediu şi plnă In prezent, precum şi cu relevarea perspectivelor cc s-au creat dezvoltării studiilor istorice In noile instituţii de documentare şi de cercetare istorică din ţara noastră. C. MOCANU (Şcoala superioară dc partid „Ştefan Ghcorgliiu” de pe lingă C.C. al P.M.R.) Supusă discuţiilor mai ample, tematica privind Istoriografia modernă a Romlniei, elabo- rată de prof. univ. Ştefan Pascu şi conf. univ. Eugen Stănescu, este deja un clştig al ştiinţei istorice din ţara noastră şi, totodată, un material cc prilejuieşte dezbateri menite a duce mai departe aprofundarea problemei abordate. Tematica caracterizează succint un marc număr dc istorici, pe unii pentru prima dată, notlnd cc a adus nou sau continuat fiecare In raport cu predecesorii, îndeosebi pe linia sesi- zării sau Înţelegerii rolului maselor populare In istorie, al luptei de clasă, pe linia corelaţiei dintre diferitele domenii ale vieţii social-istorice, a locului poporului romln în istoria univer- sală, precum şi privind diferite aspecte de concepţie şi metodă. • • In „Studii” nr. 1 din 1964, care publică tematica, observăm că se propune elaborarea undi lucrări privind istoriografia modernă din Romînia (cu un subtitlu eare.de altfel, nu e necesar, deoarece gruparea In curente şi tendinţe este implicată de conţinutul lucrării), urmind a fi con- tinuată de istoriografia contemporană. Un titlu unitar (de exemplu : Istoria Istoriografiei romi-' www.dacoromanica.ro 5 DISCUŢII -1413 neşti) ar li mai nimerit structurii lucrării In întregimea ei. Tematica este făcută în mod special să se ocupe de istoriografia modernă romlnă plnă la primul război mondial şi poate fi Consi*- derată ca atare. Ar fi Insă mult mai avantajos pentru încheieri mai cuprinzătoare, pentru evi- denţierea dinamicii istoriografiei, dacă s-ar pune în dezbatere aceleaşi probleme plnă la 1944, acest lung răstimp avlnd ca trăsătură fundamentală lupta Intre materialism şi idealism, Intre progresism şi reacţionarism. Lucrările de dinainte de 1848 citate in tematică sugerează că au*- torii consideră istoriografia modernă ca istoriografia apărută şi dezvoltată o dată cu burghezia ; .însăşi această accepţie cere, la rindul ei, tratarea istoriografiei burgheze şi după primul război inondţai. i .Totodată ar fi necesară, In cadrul primului volum, o parte specială privind Întreaga isto- riografie premodernă, nu in rezumat, ci cu aceeaşi densitate de expunţre şi demonstrare pro- prie întregului volum, şi, în contextul acesta, să se arate apariţia şi dezvoltarea noilortrăsătmî care duc la istoriografia modernă. ; în clasificarea istoricilor (şi a operelor, ideilor lor) — după curente filozofice şi, In cadrul acestora, uneori după „modalitatea” de a vedea lumea (romantism etc.) sau după gradul de interpretare a faptelor (descriptivism etc.), tematica face un pas curajos, care deschide cîmp larg pnei cercetări nuanţate. Considerăm că, alături de aceasta, pe linia tratării şi mai apropiate de realitatea concret-istorică, se poate lua In seamă şi un alt criteriu, care poate evidenţia mai direct reflectarea luptei de clasă, a gradului de înţelegere a rolului poporului ca făuritor al istoriei, apropiindu-ne In acest fel de o periodizare cît mai proprie istoriei. în acest sens, s-ar putea reliefa mai bine istoriografia Şcolii ardelene, istoriografia democrat-revoluţionară, istoriografia marxistă — despre care tematica In mod deosebit de întemeiat propune -un paragraf speCiah Autorii tematicii notează judicios trăsăturile istoricilor menţionaţi şi ale curentelor In care li încadrează, uneori Insă oarecum-simplificator. Unele caracterizări slnt prea larg extinse* peste limitele reale ale curentelor respective. Pozitivismul, deşi In ce priveşte ştiinţele despre societate implică factologia, nu se confundă cu aceasta. Pot fi lucrări mai puţin interpretate, cp o amplă informaţie documentară, şi să nu fie totuşi pozitiviste. De asemenea uilele carac- terizări slnt prea restrlnsc, In timp ce ele cuprind o sferă mult mai largă, de pildă descripti- vismul. încadrarea istoricilor Intr-un anumit curent, grup este, făcută In tematică cu atenţie, pentru a nu se estompa evoluţia autorului respectiv, care uneori are laturi contradictorii, ce se manifestă ori concomitent, ori de la o etapă la alta. Pe acegstă linie s-ar putea merge mai departe, pentru conturarea mai evidentă a complexităţii şi evoluţiei unor istorici, Ion Hcliade-* Rădulescu a fost un prototip de „revoluţionar” moderat, avind Insă, In acelaşi timp, idei socialist- utopicc şi o largă viziune culturală, care s-au răsfrint şi In lucrările cu trăsături istoriografie?. Mihail Kogălniceanu, apreciat ca democrat-burghez, a avut şi el o evoluţie de la o poziţie mai Înaintată, cu elemente deinocrat-revoluţionare — fără a fi un ^emocrat-reyoluţionar In sensul deplin al cuvlntului —, manifcstînd, mai evident îndeosebi spre sflrşitui vieţii, poziţii In fond burgheze-democrate. O tratare mai nuanţată o observăm deja In unele studii L Alexandru Xenopol, considerat de tematică In cadrul pozitivismului şi, mai particular, la sociologismul istoric, are In opera sa elemente ce pun In discuţie această apreciere, desigur nu integral. El a întreprins studii economice, cercctlnd realitatea concretă, pe temeiul cărora a afirmat necesitatea dezvoltării industriale a ţăriia. A sesizat rolul vieţii economice In dezvol- tarea social-politică, ceea ce se oglindeşte şi In Istoria ftomtniler din Dacia Traiană, a privit 1 2 1 A. Oţetea, Mihail Kogălniceanu istoric şi om de stal, In 90 de ani de viaţă academică In ţara noastră, Bucureşti, Edit. Acad. R.P.R., 1956, p. 82, 90 şi 95. 2 A'. D. Xenopol, Studii economice, Iaşi, Tip. „Steaua Romlniei”, 1879, p. 10 — 11, 12-13. www.dacoromanica.ro 1414 DISCUŢII 6 dintr-o viziune de anvergură fenomenul social-istoric, ceea ce nu Înseamnă sociologism, a sesizat trăsături ale orlnduiriî In care trăia etc. Credem că ar trebui mai mult reliefată contribuţia lui originală In „filozofia istoriei”, unde a apărat istoria ca ştiinţă, posibilitatea aflării adevărului, a cercetat cauzalitatea In istoric. înseşi „seriile”3 * * lui (antipodice „legilor” din ştiinţele de repetiţie) slnt strădanii de a găsi explicarea procesului petrecut In istoric, pe care lc aplică uneori In interpretarea ce o dă fenomenelor cercetate, cum bunăoară observăm şi In exprimări directe : „Plnă aici am stabilit o scrie de fapte care au condus la inte- grarea partidului naţional In Ţările Romlne. în timp ce această seric Îşi desfăşoară inelele, o alta veni să se altoiască pe dlnsa şi să deschidă mai largi orizoane minţei regenerate a poporului romln. Această nouă seric se referă la ideile revoluţiei franceze.. Că A.D. Xenopol n-a fost prin excelenţă pozitivist rezultă dc altminteri şi din aprecierile lui N. Iorga, care, recenzlnd monumentala lui operă, 11 caracteriza prin unele trăsături ce nu ţin de pozitivism : „Crescut In cclc mai bune tradiţii ale şcoalci economice de la jumătatea veacului al XlX-lea şi, mai presus de toate, minte filozofică deprinsă cu abstracţiile şi cu o nesflrşită iubire faţă de subtilele legături Intre dtnsclc, A. D. Xenopol a făcut, prin cunoştinţele sale de spirit, din istoria romlnilor pentru Intlia oară un sistem”6 7. In schimb, mai evident este pozitivismul lui Nlcolac Iorga, istoric dc marc erudiţie şi care a urcat prestigiul istoriografiei romlne la nivelul istoriografiei mondiale. încă la Începutul activităţii sale, In expunerea Despre concepţia actuală a istoriei şi geneza ei (1894), relevind meritele, dar mai ales scăderile Iul Buckle (care Întrebuinţa „metoda ştiinţelor naturii, după tipul cărora, ca formaţiune şi metodă, voia să creeze ştiinţa istoriei”) N. Iorga aprecia mai mult „filozofia pozitivă” : „Autorul Istoriei civilizaţiei in Anglia, dcnaturlnd concepţia dinamică socială a lui Comte, care expunea In al VI-lca volum al «cursului său de filozofie pozitivă * o foarte cuminte filozofie a istoriei, a pornit In introducerea operei sale o virulentă campanie contra concepţiei istoriei In timpul său ...”*. Acest mare istoric rămlnlnd încadrat —, cum bine face tematica —, In curentul pozitivist, cere, prin întreaga lui operă, să fie analizat mai nuanţat şi sub aspectul vederilor lui teoretice, ceea ce nu este, considerăm suficient In schiţa dată asupra lui de către tematică. Concepţia lui Iorga despre istoric, care nu este expusă Intr-o lucrare specială dc natură teoretică, sc constată In opera lui istorică, In vasta lui publicistică şi, Înainte de toate, In acele materiale cuprinse mai tlrziu In Generalităţi cu privire la studiul istoriei, In care, cu tot eclectismul lor, se desprinde o bogăţie de idei, mai ales metodice, o viziune care sesizează şi promovează co- nexiunea faptelor, raportul Intre diferite domenii ale activităţii omenirii, între istoria naţională şi cea internaţională. N. Iorga avea o concepţie dc largă viziune, de universalitate; el a tins să-şi formeze un sistem propriu privind elaborarea şi interpretarea istoriei, cum rezultă din multe locuri ale operei şi din afirmaţii proprii. In prefaţa la Essai de synlhbse de Vhisloire de l’humaniti sc arăta : „După cc a predat istoria timp dc treizeci de ani, după cc a scris istoria poporului său, pc aceea a Imperiului bizantin, a Imperiului otoman, autorul acestei cărţi crede că nu depăşeşte limitele discreţiei prczcntlnd, mai tntti in lucrări izolate tn romineşie, apoi In această prelucrare In limba franceză, un sistem. Sistemul acesta nu are o mare originalitate, dar cred că prezintă lucruri utile...” ’. Mai tlrziu, In prefaţa ultimei Iui ample lucrări plănuite, Islorioloqia umană, 3 A. D. Xenopol, Les principes fondamenlaux de l’hisloire. Paris, 1899, p. 270 — 288. * Idem, Istoria Romlnilor din Dacia Traiană, cd. a 3-a, voi. X, Bucureşti, Edit. „Cartea Romincască” (1913), p. 216. - 6 „Analele Academiei Romlne”, scria a 11-a, tom. XL, p. 46 — 47. * N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice, ed. a 2-a, Bucureşti, 1944, p. 15. 7 Ibidem, p. 156. www.dacoromanica.ro 7 DISCUŢII 1415 •el nota : „N-am iluzia unei descoperiri. Dar mi s-a părut că, oriclt de folositor ar fi — pentru •două categorii de studii : manualele şi cercetările de specialitate, prezentarea Însăşi a faptelor •care, In formă necritică se găsesc, de altfel, In izvoare, cere ca ele să fie Înlănţuite altfel declt prin succesiunea lor cronologică sau prin anumite consideraţii particulare, şi anume prin felul cum ele colaborează şi concură la acel mare lucru, cel mai mare din toate, care e viaţa omenească Însăşi" *. De fapt, Întreaga personalitate a lui N. Iorga ar apărea In plinătatea ei dacă ar fi tratată plnă In 1940, clnd a fost asasinat de legionari datorită poziţiei sale antifasciste. Este un merit deosebit al autorilor că, pentru prima dată, sub forma textului tipărit, arată că In Romlnia a existat o istoriografie marxistă Încă Înainte de primul război mondial. Structura dată este veridică, solicitlnd doar unele retuşări şi adăugiri. Gherea, care In momentul clnd a publicat Neoiobăgia (1910) alunecase deja serios pe poziţiile reformismului, teoretizat şi de el Însuşi, a apreciat just unele probleme privind situaţia social-economică şi politică a Romlniei, starea maselor ţărăneşti, unele aspecte referitoare la rolul clasei muncitoare. Chiar In Neoiobăgia, el caracterizează reforma agrară de la 1864, surprinzlnd trăsături reale ale ei, descrie veridic şi plastic situaţia precară a ţărănimii. In prefaţa la această carte el recunoaşte dezvoltarea industrială a ţării, despre care Îşi propunea să scrie o lucrare specială, Neoiobăgia fiind destinată a se ocupa Îndeosebi de agricultură. O asemenea lucrare nu a mai scris, unele din ideile ei se găsesc Insă cuprinse In Socialismul in ţările înapoiate, apărută In anul următor. Cu toate aceste aspecte pozitive menţionate, Neoiobăgia rămlne prin excelenţă nemarxistă şi nu poate fi inclusă In istoriografia marxistă, ci la istoriografia reformistă, care a existat şi — atlta •cit a fost — poate fi analizată In volumul destinat istoriografiei din Romlnia. Aşezarea istoriografiei marxiste numai la urma volumului, ca parte din capitolul privind istoriografia modernă In perioada trecerii capitalismului la imperialism nu oferă posibilitatea tratării apariţiei determinate a istoriografiei marxiste Încă In secolul trecut şi, In acelaşi timp, legătura de continuitate cu istoriografia democrat-revoluţionară. La Începutul răsplndirii ideilor socialismului ştiinţific, care nu s-a petrecut la o anumită dată, ci In cursul unui proces mai Înde- lungat, se constată o Întrepătrundere cu ideologia premergătoare progresistă, Îndeosebi democrat- revoluţionară, care atunci reprezenta poziţia cea mai Înaintată. Elementele socialiste, ceea cc se reflectă şi In unele scrieri avlnd şi caracter istoriografie, folosesc idei democrat-revoluţionare, ale lui N. Bălcescu In primul rlnd, care era autor preferat. Cu timpul, ideile socialiste se impun tot mai mult, eclectismul este Înlocuit treptat, pe măsura clarificării, cu puncte de vedere moniste, marxiste. în unele din primele ziare socialiste şi muncitoreşti, In broşuri — cităm : O pagină din ■socialismul romin a lui Nicolae Codreanu —, Începe să se facă — e drept, In germene — istorio- grafie socialistă, ce se va contura mai tlrziu, Îndeosebi Inceplnd cu deceniul al nouălea, de la •care tematica structurează problemele istoriografiei marxiste. La autorii indicaţi am mai adăuga, de la sflrşitul perioadei, pe Al. Nicolau (La crime de Voligarchie roumaine, 1916 ; Revoluţia socia- listă in Romlnia, 1918 — o informată lucrare cu largi referinţe la istoria revoluţiilor), pe M. G. Bujor, intelectual care, Intr-o serie de articole, face — mai mult decît alţi militanţi de frunte ai mişcării muncitoreşti — aprecieri de istorie, de pildă In articolul Martie — luna revo- luţiilor („Convorbiri sociale", 1916). Observăm'că pot fi exprimate idei noi şi făcute analize argumentate, adesea pentru prima oa- ră, şi prin alte mijloace decltprin ceea ce fn mod curent se numeşte lucrare istoriografică, şi anume 8 8 N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice, ed. a 2-a, Bucureşti, 1944, p. 343. Pentru concepţia istorică a lui Iorga cf. M. Berza, Ştiinfă şi metodă istorică In gtndirea lui Nicolae Iorga, Analele Academiei Romtne. Memoriile secţiunii istorice, seria III, tom. XXVII, 1944-1945. www.dacoromanica.ro 1416 DISCUŢII 8 prin diferite documente şi articole publicate In presă. Asemenea materiale nu se află tnsâ cuprinse In sistemul istoriografiei (ne referim la materiale de acest gen care, In afară de latura lor ca document, comportă şi o latură ca literatură, unele din acestea iiind mai autentice dcclt literatura memorialistică şi romanţată). De altfel, Înşişi Marx, Engels şi Lcnin au făcut aprecieri şi expuneri istorice (unele foarte scurte) în cuvintări, articole dc ziar, rezoluţii, In Însemnări marginale ctc., pe care le cuprindem tn sistemul de cunoştinţe, de idei istoriografice. în acest sens, numeroase articole privind probleme de seamă ale istoriei Romtniu — revo- luţia din 1848, Unirea, războiul de independenţă , de asemenea privind istoria universală — revoluţia burgheză din Franţa, Comuna din Paris — slut tratate istoriceşte în „Contemporanul”, „Munca”, „Lumea nouă”, „Romînia muncitoare”, „Viitorul social” etc. Problema muncitorească a fost tratată, fireşte, în mod propriu, în istoriografia marxistă ; In tematică se cuprind o serie dc idei şi opere la paragraful Istoriografia marxistă, referitoare tocmai la apariţia şi dezvoltarea luptei clasei muncitoare ca fenomen distinct în viaţa social- politică a ţării. Problema muncitorească, prin Însăşi însemnătatea ei din ce în ee mai marc, nu putea sa nu se oglindească In istoriografia burgheză, cel puţin în operele acelor istorici care au Îmbrăţişat toate domeniile vieţii, şi într-un fel sau altul toate clasele sociale. Cercetarea acestei literaturi arată că se găsesc referinţe (aprobative, obiectiviste sau potrivnice) la socialism (ca ideologie) şi la mişcarea muncitorească. Aplicînd ideca lui dc „serie” la problema raportului dintre sociologic şi socialism, Xinopol scria în 1910 : „Seria faptelor constatate plnă acuma în chip hotărît ne arată o tendinţă către Îmbunătăţirea condiţiei celor care trăiesc din munca mlinilor lor. Dacă socialismul voeştc să ajungă la acest rezultat, este aproape sigur că el va fi atins”, şi cerc sociologiei „să se abţină dc la orice intervenirc pentru sau contra socialismului”, plnă va decide timpul, urmînd să fie privit cu „especlativă plină de bunăvoinţă” ®. Iorga, care, în perioada tinereţii, s-a apropiat de mişcarea socialistă, în unele cazuri apre- ciată favorabil, a reflectat, mai ales In articole, mişcarea muncitorească. El este de altminteri unul din marii istorici care a semnalat eă, o dată cu formarea manufacturilor în care se folosea tot mai mult şi muncă salariată („Pociovaliştc” etc.) „o adevărată chestie mun- citorească se deschidea astfel şi la noi“ * 10. El va scrie unele articole favorabile mişcării muncitoreşti, deşi nu lipsesc şi cele nefavorabile sau care arată că nu Înţelegea sensul mişcării socialiste organizate. Dc exemplu, în „Neamul romlncsc” se referă la conferinţa socialistă din 1906, la cea din 1907, la situaţia muncitorilor ceferişti, la greva din Brăila din 1913, la luptele dc la Galaţi din iunie 1916, precum şi la alte aspecte (după război,, asemenea referiri sînl mai numeroase). Cîtcva extrase din articolul despre greva din Brăila* pe care le dăm ca exemplificare, arată cum se reflecta, în unele cazuri, problema munci- torească în general, fiind exprimate totodată şi atitudini favorabile. „Am urmărit — scrie N. Iorga — cu cea mai mare atenţie, ca orice fapt care interesează dreptul şi binele claselor sărace, marea grevă a muncitorimii portului Brăila... Noi afirmăm încă o dată că nu oamenii stnt pentru industrie, ci industria pentru oameni, şi că toate progresele ei veşnice sînt aplicabile numai în funcţiune de dreptate socială şl dc fericire omenească”, dc aceea „nu dezaprobăm greva * A. D. Xenopol, Sociologia şi socialismul, Bucureşti, 1910, p. 6, 10, 11. 10 N. Iorga, Istoria comerţului românesc, voi. II, Epoca mai nouă, Bucureşti, 1925, p. HO. www.dacoromanica.ro 9 DISCUŢII 1417 din Brăila"xl. Chiar dacă se află puţine asemenea referinţe şi aprobări, acestea slnt semnificative prin ele însele. Prin urmare, acolo unde e posibil, ar fi de dorit să se adauge ideilor din tematică şi cele privind reflectarea (fie şi parţială, deformată) a problemei muncitoreşti In literatura istorică burgheză. Pornindu-se de la acest text al tematicii, elaborarea Istoriei istorioţiraiiei romine, va putea înfăţişa complex, bogat, dezvoltarea istoriografiei, apariţia şi creşterea firească a noului, care s-a impus mereu prin luptă, străbălînd relieful accidentat al ideologiei oficiale, dar învinglml pină la urmă, în perioada contemporană, şi mai ales după 1944, cîmi începe o nouă epoc:' îra istoria Roniîniei. 11 „Neamul romlnesc", an. VIII, nr. 47 din 16 mai 1913. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro VIAŢA ştiinţifică SESIUNEA ŞTIINŢIFICĂ JUBILIARĂ DE COMUNICĂRI A FACULTĂŢII DE ISTORIE A UNIVERSITĂŢII DIN BUCUREŞTI In cadrul festivităţilor Închinate centenarului Universităţii, Facultatea de istorie a organi- zat o sesiune ştiinţifică jubiliară, la care şi-au adus contribuţia personalităţi de seamă ale vieţii -ştiinţifice din facultăţile de istorie din Bucureşti, Iaşi, Cluj, precum şi colaboratori ai unor institute de cercetări. Au fost perzenţi de asemenea oaspeţi străini. Deschiderea festivă a sesiunii ştiinţifice a avut loc pe Întreaga universitate In ziua de 15 octombrie a.c.; comunicările de istorie au fost prezentate In cadrul facultăţii In zilele de 16 •şi 17 octombrie, grupate fiind In două subsecţii : istorie veche-medie şi istorie modernă-con- temporană. In cadrul acestei sesiuni au fost tratate probleme de importanţă deosebită şi cu un larg •ecou In istoriografie privind istoria Romlniei şi istoria universală. De asemenea au mai fost abordate teme privind istoricul universităţii precum şi aspecte legate de-a XX-a aniversare a eliberării patriei noastre. Dat fiind caracterul festiv al sesiunii, comunicările n-au fost Înso- ţite de discuţii. La subsecfia de istorie veche şi medie au fost prezentate, conform ordinei şi programului •dinainte stabilit, următoarele comunicări: , Acad. C. Daicoviciu, Din istoria Daciei romane la tncepulul secolului al III-lea e.n. ; ■comunicarea reconstituie şi explică data exactă şi cauzele vizitei Împăratului roman Caracalla In Dacia. Fixarea datei 11 duce pe autor la concluzia că venirea lui Caracalla a avut caracterul ■unei inspecţii provocate de neloialitatea guvernatorului acestei provincii şi nu de pericolul atacurilor barbare care ar fi impus prezenţa Împăratului In Dacia. Dale şi probleme noi de arheologie dobrogeană tn epoca greacă se intitulează comunicarea acad. Em. Condurachi, In care s-au tratat critic uncie probleme controversate. Este vorba de raportul dintre coloniile greceşti şi populaţia băştinaşă şi influenţa pe care lumea greacă a exer- citat-o asupra localnicilor. Acad. Em. Condurachi a atras atenţia asupra modului exagerat In care a fost prezentat de unii istorici rolul influenţei greceşti In secolele VI şl V, fără să se ţină seama şi de alţi factori care au influenţat evoluţia societăţii de pe teritoriul ţării noastre, de pildă factorul sud-tracic şi iliric. Prof. I. Nestor, In Continuitatea populafiei băştinaşe pe teritoriul R.P.R. intre 271 şi ■secolul al X-lea al erei noastre, pornind de la posibilitatea arheologiei de a stabili caracterul etnic al urmelor materiale descoperite pe teritoriul patriei noastre, a pus intr-o lumină nouă problema continuităţii populaţiei dacice şi daco-romane, precum şi a raportului stabilit intre populaţia „.STUDir". tomul 17. nr. 8. p. 1419 -wwmdacaramanica.ro 1420 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 2' autohtonă şi popoarele migratoare. Referitor la caracterul şi efectele migraţiilor (inclusiv migra- ţia slavă), comunicarea a subliniat în chip deosebit trăinicia şi gradul de organizare superior al formaţiunilor social-economice ale populaţiei autohtone. Prof. D. M. Pippidi a prezentat Fragment inedit din hotărnicia lui Laberius Maximus, inscripţie aflată In Muzeul „Histria”. Deşi lntr-o formă avariată şi prezentînd unele diferenţe de formulare faţă de textul publicat de V. Pârvan, fragmentul comentat de prof. D. M. Pippidi Înlesneşte o înţelegere mai claiă a conflictului dintre Histria şi concesionarul vămilor ţărmului tracic, clarifică problema privind limitele mai exacte ale reţelei vamale şi evidenţiază un element nou, anume că, In vremea lui Traian existau la Dimum o tabără militam şi o aşezare. In comunicarea Periodizarea culturii Cucuteni In lumina noilor săpături de la Cuculeni-Băi- ceni, prof. M. Petrescu-Dîntboviţa, Interrreindu-se pe rezultatele obţinute în u ma reluării săpăturilor de la Cucuteni, face o completare sistematică la periodizarea acestei culturi, stabi- lind trei etape de evoluţie ale fazei Cucuteni A, două etape de evoluţie ale fazei Cucuteni AB şi două etape de evoluţie ale fazei Cucuteni B. ■ Prof. I. Ionaşcu a prezentat Influenţa iluminismului asupra învăţămintului din Academia domnească de la Sf. Şaua plnă tn 1121. Autorul şi-a propus o trecere In revistă a începuturilor învăţămintului superior In Ţara Romlnească. în acest scop a fost stabilit momentul Înfiinţării Academiei domneşti ca dallnd din vremea lui Constantin Brîncoveanu şi nu a lui Şerban Canta- cUzino. în partea a doua a comunicării, prof. I. Ionaşcu s-a oprit asupra diferitelor influenţe din afară exercitate asupra Învăţămintului superii r de la noi, ca : influenţa grecească, italiană, germană, franceză. în comunicarea Predarea bizantinisticii tn Universitatea din Bucureşti, conf. E. Stănescu şi prep. Gh. Zbuchea s-au oprit mai iutii asupra preocupărilor mai vechi pentru studiul bizan- tinisticii manifestate de B. P. Hasdeu, N. Iorga, 1. Bogdan, insistlnd asupra perioadei de consti- tuire a catedrei de bizantinologie, ilustrată prin activitatea lui Const. Litzica, Demostene Russo, N. A. Constantinescu, Iulian Ştefănescu, N. Bănescu şi V. Grecu. Comunicarea Descoperiri arheologice pe Limes Atulanus a prof. D. Tudor a prezentat rezultatele deosebite obţinute prin cercetarea a trei puncte de pe Limes Alutanus : Slăveni (Caracal), Ioneştii Govorei (Pons Aluti) şi Stolniceni (Buridava). Importanţa descoperirilor constă în aceea că la Slăveni avem de-a face cu cel mai mare castru din Dacia Inferior unde s-a confirmat folosirea lui de către o populaţie romanică în secolul al IlI-lea ; la Pons Aluti s-a confirmat, prin monede, atacul carpilor din 245 247 şi folosirea ruinelor castrului în secolele IV—V, iar existenţa unui cartier de comandă la Stolniceni implică o stăpînire romană în Muntenia. Contribuţia arheologiei romtneşti la problema celtică este subiectul tratat de conf. D. Berciu. Descoperiri arheologice celtice recente au determinat pe autor să procedeze la o revalorificare a descoperirilor celtice de pe teritoriul Romîniei şi la o reconsiderare a rolului jucat de celţi în formarea culturii Lăţime geto-dacice. Răspîndirea, mai largă decît se credea, a antichităţilor celtice, analiza situaţiei generale a regiunilor carpato-dunărene au condus pe autor la concluzia că celţii au jucat rolul de ferment activ în formarea, dezvoltarea şi generalizarea culturii Latăne geto-dace. Conf. I. Stoian a prezentat un fragment dintr-un studiu mai vast, intitulat Cu privire Ia• concepţia istorică a lui Ammianus Marcellinus. în această comunicare autorul şi-a propus să definească mai exact sensul termenului de „grec” folosit de Ammianus Marcellinus. Semnifica- ţia dată de autor a fost aceea de formaţie culturală greacă, opusă creştinismului. Acte greşit atribuite lui Alexandru cel Bun şi-a intitulat comunicarea prof. D. P. Bogdan. Critica internă şi externă a documentelor, studierea comparativă a elementelor constitutive; a unui important număr de acte au îngăduit autorului să stabilească că cinci acte socotite tn. www.dacoromanica.ro VIATA ŞTIINŢIFICA 1421 mod eronat de istoriografia romlnească ca aparţinlnd lui Alexandru cel Bun sînt în rea- litate false. Prof. D. P. Bogdan ajunge la concluzia că documentele menţionate nu slnt autentice şi reprezintă falsuri ale unor boieri sau ale mănăstirii Vatra Moldoviţei, unde identi- fică chiar existenţa unui centru plastografie. Comunicarea conf. Gh. Georgescu-Buzău, Un studiu inedit de istorie socială a lui Grigore Tocilescu : Ţăranul romtn, a scos In evidenţă calităţile studiului lui Gr. Tocilescu, care constau în documentare foarte bogată, preocupare de a trata şi epoca contemporană, luare de atitudine faţă de situaţia ţărănimii din epoca sa. Prof. Gh. Ştefan a prezentat comunicarea Date noi cu pritrire ta oraşul Tropaeum Trajani. Autorul analizează conţinutul a două monumente epigrafice descoperite la Tropaeum Trajani, monumente ce vin să întărească ipoteza emisă de V. Pârvan că acest oraş s-a dezvoltat din- tr-un centru dac, populaţia lui fiind alcătuită din colonişti şi indigeni. Interesul deosebit al celor două inscripţii rezidă, pe de o parte, în menţionarea unor personaje cu nume de origine tracică, iar pe de altă parte în urmărirea procesului de romanizare pe generaţii ale aceleiaşi familii; inscripţiile vin să sublinieze rolul deosebit de important jucat de armată ca factor de romanizare. La subsecţia de istorie modernă şi contemporană lucrările au început cu prezentarea comuni- cării Intelectualii şi mişcarea antifascistă tn Romlnia de acad. P. Constantinescu-Iaşi. Menţionînd momentele principale ale luptei pentru progres şi democraţie în perioada 1932 — 1938, comuni- carea a scos în evidenţă rolul jucat de intelectuali — printre care se numărau profesori şi stu- denţi de la universitate — în lupta împotriva fascismului. Un episod important in lupta pentru unire a poporului roinîn pe plan internaţional a fost prezentat de acad. A. Oţetea în comunicarea Compromisul de la Osborne. Analiza tratatului Încheiat la 9 august 1857 între Franţa şi Anglia dezvăluie contradicţiile dintre cele două ţări. Concluziile ce se desprind din această analiză sînt : Franţa n-a renunţat la unirea ţărilor romîne, iar tratatul a constituit o înţelegere între cele două puteri pentru a salva alianţa dintre ele. Prof. M. Berza a evocat în comunicarea sa Personalitatea istoricului N. Iorga figura şi meritele marelui nostru istoric. Comunicarea a însemnat totodată un omagiu adus savantului romîn cu ocazia împlinirii a 7 decenii de la ocuparea catedrei de istorie universală la Universi- tatea din Bucureşti. în comunicarea Activitatea politică a lui George Coslaforu, primul rector al Universităţii din Bucureşti, prof. V. Maciu a subliniat, folosind o documentare largă, activitatea politică şi culturală a lui G. Costaforu, care s-a remarcat prin lupta sa susţinută împotriva orînduielilor feudale şi prin participarea la gruparea care milita consecvent pentru Unirea Principatelor. Prof. L. Bânyai a prezentat Antecedentele dictatului de la Yiena. Autorul a arătat politica -capitulardă a dictaturii regale faţă de Germania hitlcristă, modul în care a folosit Germania diferendul teritorial romîno-ungar pentru a impune Romîniei aşa-numitul „pact al petrolului", în continuare s-a subliniat faptul că populaţia romină din Transilvania a respins orice posibili- tate de cedare a teritoriului către Ungaria hortistă deoarece Transilvania n-a fost atribuita Romîniei prin tratate de război, ci unită prin voinţa liber exprimată de popor la Alba-Iulia în decembrie 1918. N. Iorga despre revoluţia burgheză din Franţa s-a intitulat comunicarea conf. D. Almaş, în care s-a subliniat contribuţia lui N. Iorga ca savant şi gînditor romîn In aprecierea acestui în- semnat eveniment al istoriei universale. Un moment din istoria culturii ronilneşti a fost Înfăţişat de prof. Şt. Pascu în comuni- carea Din activitatea istoricilor transilvăneni la Universitatea din Bucureşti In primul deceniu după înfiinţarea ei. Autorul a prezentat activitatea plină de rlvnă a celor trei dascăli Aron Flo- www.dacoromanica.ro 1422 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 4 rian, August Treboniu Laurian, Ion Maiorescu, contribuţia adusă de ei la dezvoltarea culturii romtneşti, la Întărirea ideii de unitate naţională. O prezentare a patriotismului lui Nicolae lorga a fost făcută de conf. V. Hurmuz In. comunicarea Din activitatea antilegionară şi antihitlerislă a istoricului N. Iorga. Pe baza stu- dierii unor materiale de arhivă şi din publicaţiile vremii, In comunicare se insistă asupra unuia din cele mai luminoase aspecte din activitatea lui Nicolae Iorga. Conf. C. Velichi a expus comunicarea Ion Bogdan şi reorganizarea facultăţii de filozofie- şi litere, In care s-a menţionat In mod deosebit aportul lui I. Bogdan la elaborarea regulamentu- lui din 1912 pentru lnvăţămlntul superior, meritul său In Înfiinţarea primului seminar al facultăţii de filozofie şi litere, precum şi contribuţia sa ca creator şi organizator al bibliotecii facultăţii. Istoricului universităţii i-a fost consacrată comunicarea prof. C. C. Giurescu, Alexandru Ioan Cuza şi tnvăţămtnlul universitar. Arăttnd că lnvăţămlntul superior organizat In facultăţi a existat In Bucureşti Înainte de Înfiinţarea universităţii, autorul a subliniat realizarea progra- mului de la 1848 In materie de şcoală de către Al. I. Cuza. în Încheiere, a fost evocată persona- litatea lui Cuza, un mare patriot, luptător pentru progres. Comunicarea conf. Al. Vianu Problema naţională tn Internaţionala I s-a ocupat In special de sprijinul acordat de mişcarea muncitorească internaţională luptei de eliberare naţională a popoarelor polonez şi irlandez. N. Copoiu a prezentat comunicarea Din lupta universitarilor bucureşleni tmpotriva ideo- logiei naziste şi pentru apărarea intereselor naţionale ale ţării tn timpul dictaturii mililare-fascisle,. oprindu-se In special asupra atitudinii lui N. Iorga faţă de ideile revizioniste cu privire la Tran- silvania. . Conf. N. Lupu, In comunicarea Eşuarea planului de la Geneva, a prezentat Încercările imperialismului străin de a impune poporului romln noi privaţiuni pentru plata datoriilor externe ale Romlniei şi eşecul acestei încercări, ca urmare a împotrivirii maselor populare şi, In primuL rlnd, a eroicelor lupte ale ceferiştilor şi petroliştilor din ianuarie-februarie 1933, conduse de P.C.R.. O altă comunicare tratlnd un moment din istoricul universităţii a fost Aspecte din lupta pentru democratizare tn Universitatea din Bucureşti tnlre anii 1945 şi 1948, In care asist. E. Nas- tovici a redat clteva momente importante din ampla activitate organizatorică desfăşurată de profesorii şi studenţii comunişti. Conf. A. Petric s-a ocupat de Programul de guvernare al Frontului naţional democrat' (28 ianuarie 1945) şi însemnătatea sa tn lupta pentru instaurarea puterii populare. Enumerlnd principalele prevederi ale programului F.N.D. şi relevînd importanţa lor, autorul a insistat asupra faptului că existau şi unele forţe burgheze care căutau să colaboreze cu F.N.D., astfel că ofensiva forţelor democrate, tn frunte cu P.C.R., s-a putut concentra împotriva forţelor reacţiunii. Un episod din eroismul ostaşilor romtni tn războiul antihitlerist a fost prezentat de lector N. Ciachir In comunicarea Participarea Regimentului romln II care de iuplă Ia eliberarea Aus- triei tn cel de-al doilea război mondial. Concluzia ce s-a desprins din comunicare a fost aceea a contribuţiei importante aduse de o unitate romtnă de tancuri In lupta pentru eliberarea Aus- triei, contribuţie recunoscută de comandamentul sovietic. Comunicările Închinate sărbătoririi centenarului universităţii au constituit un eveniment important In viaţa ştiinţifică a facultăţii. Prezentarea lor la un înalt nivel ştiinţific, precum şi tematica variată abordată au sttrnit un interes deosebit printre numeroşii participanţi la această sesiune. Ligia Birzu şi Florentina Cazan www.dacoromanica.ro 5 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 142S EXPOZIŢIA CENTENARULUI UNIVERSITĂŢII DIN BUCUREŞTI, 1864-1964 Intre multiplele manifestări prilejuite de aniversarea unui secol de existenţă a celei mai importante instituţii de lnvăţămint superior din ţara noastră, expoziţia deschisă tn localul universităţii are menirea, pe de o parte, să marcheze detaliat şi expresiv dezvoltarea acestei instituţii şi, pe de altă parte, să sublinieze importanţa ei In viaţa culturală a ţării şi, prin aceasta, semnificaţia evenimentului sărbătorit. Cele două săli ale expoziţiei adăpostesc exponate aparţinlnd universităţii, Academiei R.P.R., Arhivelor statului şi unor colecţii particulare. „Centenarul Universităţii din Bucureşti,, cea mai importantă instituţie de lnvăţămint superior din ţară, este o sărbătoare a Întregului nostru popor”. Ca un adevărat moto al expoziţiei, aceste cuvinte lntlmpină vizitatorul la intrare. Necesitatea prezentării tradiţiilor culturale care au stat la baza creării universităţii, ca şi coipcidenţa Împlinirii, tot In acest an, a 270 de ani de lnvăţămint superior In Bucureşti, au determinat prezenţa unor exponate care acoperă cronologic perioada de la Înfiinţarea Acade- miei de la Sf. Sava plnă la crearea universităţii. Prin Academia domnească Înfiinţată In 1694 de către Constantin Brlncoveanu, la Îndem- nul lui Constantin Cantacuzino stolnicul, s-au pus bazele lnvăţămlntului superior din Bucureşti. Subliniindu-se importanţa acestei instituţii, pe unul din panouri se arată : „Vatră de lumină a ţărilor din sud-estul Europei, Academia domnească a contribuit la răsplndirea ideilor lumi- niste şi raţionaliste, la lupta Împotriva asupririi otomane şi obscurantismului religios”. Clteva documente originale — Intre acestea anaforaua lui Al. Ipsilanti din 17 martie 1775, prin care domnitorul socoteşte necesară reorganizarea Academiei din Bucureşti şi a altor şcoli din ţară,, hrisoave privind remuneraţia profesorilor Academiei din Bucureşti etc. — stau mărturie preocu- părilor pentru dezvoltarea acestei instituţii de cultură. Introducerea In 1818 a lnvăţămlntului cu limba de predare romlnă, al cărui iniţiator a fost Gh. Lazăr, este marcată în expoziţie ca un moment deosebit pentru cultura noastră naţio- nală. Lucrări şi documente pun In evidenţă activitatea desfăşurată de slujitorii acestui lăcaş de cultură. Viitbri conducători ai revoluţiei de la 1848, printre care şi Nicolae Bălcescu, slnt instruiţi şi educaţi la Academia de la Sf. Sava, In spiritul idealurilor naţionale. Revoluţia burghe- zo-democratică de la 1848 a rodit idei Înaintate şi pentru cultura noastră naţională. Proclamaţia de la Islaz — prezentă In expoziţie printr-un exemplar pe care se remarcă semnăturile auto- grafe ale unor fruntaşi ai revoluţiei — prevedea printre altele şi înfiinţarea unei universităţi la Bucureşti. Deşi In perioada 1848 — 1859 se fac paşi importanţi pentru dezvoltarea lnvăţă- mlntului superior din Bucureşti, ideea n-a putut fi realizată, ca de altfel şi alte prevederi ale programului revoluţionar, declt o dată cu Unirea Principatelor. La 4/16 iulie 1864, Alexandru Ioan Cuza semna decretul — al cărui original este prezent In expoziţie — prin care facultăţile de ştiinţe, de litere şi filozofie şi de drept erau reunite Intr-o singură instituţie — Universitatea din Bucureşti. „înfiinţarea Universităţii din Bucureşti — se arată In expoziţie — a reprezentat un act de mare Însemnătate pentru Invăţămlntul superior din Romlnia, pentru dezvoltarea culturii romlneşti”. Universităţii i s-au adăugat In 1869 facultatea de medicină, tn 1884 facultatea de teologie, iar In 1923 facultatea de farmacie, funcţi'onlnd cu această structură organizatorică plnă la reforma lnvăţămlntului din anul 1948. Clteva exponate prezintă activitatea lui Al. Orăscu, profesor al universităţii, căruia Ii aparţin planurile şi conducerea lucrărilor de construcţie a palatului universitar. www.dacoromanica.ro 112 i VIAŢA ŞTIINŢIFICA 6 în decursul anilor, prin activitatea didactică şi ştiinţifică plină de abnegaţie a profesori- lor ei, Universitatea din Bucureşti a asigurat pregătirea unui mare număr de specialişti care au contribuit la dezvoltarea economici şi culturii patriei noastre. Numeroase tablouri înfăţişează pe unii dintre cci mai renumiţi profesori care au contribuit prin activitatea lor la creşterea necontenită a prestigiului ştiinţific al Universităţii din Bucureşti. Alături de pionieri ai ştiinţei romineşti, ca Grigorc Ştefăncscu, Carol Davilla, Al. Odobescu, Grigore Tocilcscu, Dimitric Onciul şi alţii, sc remarcă figurile unor profesori şi oameni de ştiinţă cu renume mondial, ca Victor Babcş, Gh. Marinescu, V. Pârvan, N. Iorga, Gh. Ţiţeica, N. Titu- lcscu, Simion Stoilov, Traian Săvulcscu, Tudor Vianu, Mihail Ralea. în cîteva vitrine slnt prezentate manuscrise, cursuri şi lucrări care ilustrează activitatea didactică şi ştiinţifică a unora dintre aceste figuri proeminente ale corpului didactic. Intr-o altă sală a expoziţiei slnt prezentate realizările actuale ale Universităţii din Bucu- reşti. în anii puterii populare, cca mai importantă instituţie de Invăţămlnt superior din ţară a cunoscut o puternică dezvoltare, care depăşeşte cantitativ şi calitativ tot ceea ce s-a realizat In Întreaga perioadă dc la Înfiinţarea sa. Panouri cu fotomontaje prezintă aspecte din activitatea fiecăreia din cele 12 facultăţi, clte numără universitatea în prezent. Dezvol- tarea impetuoasă a învăţămlntului superior din ţara noastră In ultimele două decenii (In 1963 — 1964 existau 60 de studenţi la 10 000 de locuitori faţă de 17 In 1938 — 1939) se remarcă la universitate şi prin cei 13 435 dc studenţi (9 224 la cursurile de zi şi 4 211 la cursurile fără frecvenţă), clţi număra In anul universitar trecut. Grija statului democrat-popular pentru asigurarea condiţiilor materiale dc studiu şi dc trai ale studenţilor este reflectată In expoziţie prin grafice, prin imagini din bibliotecile şi labora- toarele universităţii, prin căminele şi cantinele studenţeşti. Biblioteca centrală universitară cu 1 184 019 volume (la 1 ianuarie 1964), la care se adaugă anual încă 60 — 70 000 de volume, laboratoare bine dotate, Grădina botanică, Muzeul de istoric naturală „Grigore Antipa”, Obser- vatorul astronomic stau la dispoziţia studenţilor, constituind o bază puternică pentru aprofunda- rea şi Îmbogăţirea cunoştinţelor teoretice şi practice ale viitorilor specialişti. Peste 60% dintre studenţii universităţii slnt In prezent bursieri. în modernele şi confor- tabilele cămine ale universităţii slnt găzduiţi 5 740 de studenţi, faţă de 1 219 în 1948 — 1949. O suită dc fotomontaje Înfăţişează aspecte din bogata activitate culturală şi sportivă desfăşurată de studenţii universităţii In timpul lor liber. Peste 30% dintre ei îşi petrec vacanţele în tabere studenţeşti şi staţiuni climaterice. Un numeros şi valoros corp didactic, cuprinzlnd 1 206 cadre, dintre care 113 profesori şi 114 conferenţiari, asigură studenţilor o temeinică pregătire profesională, le insuflă pasiune pentru profesia aleasă, dragoste pentru activitatea ştiinţifică. Alături dc activitatea didactică, profesorii, conferenţiarii, ca şi celelalte cadre ale uni- versităţii, desfăşoară o prodigioasă activitate ştiinţifică, cunoscută şi apreciată In ţară şi peste hotare. Prin valoarea corpului didactic şi prin condiţiile şi pregătirea asigurată studenţilor, prestigiul Universităţii din Bucureşti a sporit neîncetat. O sugestivă hartă şi alte exponate arată că In prezent universitatea întreţine legături cu zeci de instituţii similare din Europa, Asia, America, Africa. Tot mai mulţi tineri de peste hotare slnt purtători ai diplomelor de absol- venţi eliberate de Universitatea din Bucureşti. Datele prezentate tn expoziţie arată că, în 1963 — 1964, tineri din 37 de ţări au urmat cursurile universităţii. Prestigiul internaţional al univer- sităţii este subliniat şi de participarea tot mai largă a universitarilor din diferite ţări, printre care remarcabile personalităţi ale ştiinţei şi culturii contemporane, la manifestările organizate •dc universitate, ca şi prin invitarea frecventă a unor membri ai corpului didactic universitar www.dacoromanica.ro 7 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 1425 din Bucureşti pentru a ţine cursuri sau a participa la diferite reuniuni ştiinţifice de către univer- sităţi cu renume de peste hotare. Manifestarea cea mai recentă şi poate cea mai puternică a prestigiului universităţii bucu- reştenc a constituit-o prezenţa reprezentanţilor a zeci de universităţi din străinătate la aniver- sarea evenimentului care a prilejuit şi organizarea expoziţiei. Pe un stand al expoziţiei sint ■expuse mesajele şi cadourile primite cu această ocazie de Universitatea din Bucureşti de la instituţiile de învăţămînt superior din ţară şi de peste hotare. Predomină pergamentele cu mari peceţi scrise In limba latină. Dar, dincolo de forma şi limba In care slnt redactate, ceea ce emo- ţionează la aceste mărturii ale simpatiei faţă de universitatea bucurcştcană este mesajul comun pe care-1 conţin : respect şi preţuire pentru valorile culturale ale omenirii, pace şi colaborare Intre popoare. Exponatele prezentate In expoziţie subliniază contribuţia importantă a universităţii la Creşterea patrimoniului cultural naţional, la lupta pentru progres social In patria noastră. I. Chiper SESIUNEA DE COMUNICĂRI CONSACRATĂ SĂRBĂTORIRH ZILEI FORŢELOR ARMATE ALE R, P. ROMÎNE La 23 octombrie 1964 a avut loc In aula Academiei militare sesiunea ştiinţifică de comu- nicări a Academiei R.P.R., Institutul de istorie a partidului de pe lingă C.C. al P.M.R. şi Acade- miei militare generale, consacrată sărbătoririi Zilei forţelor armate ale R.P.R. Sesiunea a început cu comunicarea Activitatea P.M.R. pentru făurirea şi întărirea for- ţelor armate ale R.P.R. Armata R.P.R., scut de apărare a cuceririlor revoluţionare ale poporului, ■a independenţei şi suveranităţii de stat a Rominiei, susţinută de gencral-maior Ion Dincă, secre- tarul Consiliului politic superior al Forţelor armate ale R.P.R. In comunicare s-a arătat că armata populară a fost făurită In focul marilor transformări ce au avut loc in viaţa patriei noas- tre în cei 20 de ani de la eliberarea de sub jugul fascist. Prin grija partidului şi guvernului, armata R.P.R. este o armată modernă, dotată cu cea mai nouă tehnică de luptă, bine instruită, gata să apere cuceririle revoluţionare ale oamenilor muncii din ţara noastră. In legătură cu nive- lul ridicat de pregătire tehnică al armatei noastre, s-a subliniat că 25 % din efectivul de ofiţeri 11 constituie inginerii şi tehnicienii. De asemenea a fost relevată activitatea susţinută dusă de •organele şi organizaţiile de partid şi U.T.M. din armată pentru educarea militarilor In spiritul ■dragostei şi devotamentului faţă de partid, guvern şi popor, al patriotismului socialist, al înal- tei răspunderi pentru îndeplinirea datoriei. A urmat apoi comunicarea acad. prof. P. Constantincscu-Iaşi, Armata R.P.R., continua- toare a eroicelor tradiţii ale poporului romln făurite tn lupta dusă de-a lungul veacurilor pentru elibe- rarea sa naţională şi socială. în prima parte a comunicării s-a arătat cum s-au format glorioasele tradiţii militare ale poporului nostru, ca urmare a luptelor de apărare împotriva cotropitorilor străini, purtate de-a lungul veacurilor de mari comandanţi de oşti. Aceste tradiţii s-au continuat In timpul războiului pentru independenţă de la 1877 — 1878, In timpul primului război mondial împotriva ocupanţilor germani şi In timpul celui de-al doilea război mondial împotriva jugului fascist. Acad. P. Constantincscu-Iaşi a relevat apoi tradiţiile de luptă revoluţionară ale maselor „ . www.dacoromanica.ro 1426 VIATA ŞTIINŢIFICA S populare, care s-au format tn timpul marilor mişcări cu caracter Social : răscoala de la Bobilna» răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan, mişcarea revoluţionară de la 1821, revoluţia de la 1848, marile răscoale ţărăneşti din 1888 şi 1907 şi marile bătălii de clasă duse de muncitorii ceferişti şi petrolişti In ianuarie-februarie 1933. In zilele noastre, armata populară este continuatoarea glorioaselor tradiţii ale poporului nostru, făurite In lupta sa de veacuri pentru eliberare naţională şi socială. Comunicarea Armata romtnă tn războiul pentru independenţă din 1877—1878 a fost pre- zentată de prof. univ. V. Maciu, membru corespondent al Academiei R.P.R., la elaborarea acestei comunicări colaborlnd şi Vladimir Diculescu, cercetător principal la Institutul de studii sud-est europene, şi Nichita Adăniloaie, cercetător principal la Institutul d& istorie. In prima parte, comunicarea s-a ocupat de pregătirea războiului, arătlnd greutăţile Intlmpinatc la procurarea de armament din străinătate, lipsa unui serviciu de aprovizionare bine organizat, insuficienţa reţelei de căi de comunicaţie. Cea mai mare parte a acestor lipsuri a fost remediată datorită efortului colectiv al poporului, concretizat prin nenumărate donaţii de alimente, Îmbrăcăminte şi medicamente. S-a subliniat şi larga participare a romlrfilor dir» Transilvania la eforturile de susţinere materială a războiului. A doua parte a comunicării a. tratat participarea armatei romine la operaţiile de război. S-au arătat efectivele şi unităţile combatante, dispozitivele de luptă ale trupelor romine, principalele lupte in care au fost angajaţi ostaşii romini, atrăglndu-se atenţia asupra rolului important avut de armata romînă in clştiga- rca războiului. . In comunicarea Operaţiile armatei romine In Podişul Transilvaniei şi pe frontiera de vest şi sud a ţării tn perioada 23 august —18 septembrie 1941 şi însemnătatea lor strateoică şi operativă, generalul de armată Iacob Teclu, şeful Academiei militare generale, a subliniat importanţa — pentru dezvoltarea ulterioară a operaţiilor militare — a rezistenţei opuse de trupele romine din Transilvania (armata I) Încercărilor trupelor hitleriste şi horthyste de a ocupa sudul Tran- silvaniei şi de a instala linia de apărare pe Carpaţii meridionali. Luptele de acoperire duse de unităţile armatei I la frontierele de nord şi de vest au permis ca marşul strategic — de peste 700 de kilometri — al trupelor sovietice spre noul front de luptă din centrul şi din apusul Tran- silvaniei să se desfăşoare In condiţii optime. Comunicarea a relevat marile greutăţi la care au trebuit să facă faţă trupele romine din Transilvania pentru a duce la bun sfirşit misiunea încre- dinţată. Astfel, ele au trebuit să Înceapă luptele imediat după 23 August 1944, regruparea diferi- telor unităţi făclndu-se In plină acţiune de război. Apoi multe unităţi nu aveau efectivele com- plete sau erau — in parte — formate din recruţi, care Încă nu-şi desăvlrşiseră pregătirea. Toate aceste greutăţi au fost insă Învinse datorită patriotismului, spiritului de sacrificiu, calmului şi spiritului de iniţiativă de care au dat dovadă atit comandamentele, cit şi unităţile din sub- ordine. In felul acesta, operaţiile armatei romine din perioada 23 august — 18 septembrie 1944 au fost hotăritoare pentru succesul rapid al ofensivei, care, în mai puţin de o lună şi jumătate, a eliberat jumătatea de nord a Transilvaniei de sub ocupaţia hitleristă-horthystă, in unele puncte depăşind frontiera de stat dintre Rominia şi Ungaria. Gh. Zaharia, director adjunct al Institutului de istorie a partidului de pe lingă C.C. al P.M.R., colonel Dumitru Tuţu, cercetător principal la Institutul de istorie a partidului şi lt.- coIonel Petre Ilie, cercetător principal la acelaşi institut, au prezentat comunicarea Lupta mase- lor populare pentru traducerea tn viaţă a lozincii : „Totul pentru front, lotul pentru victorie!”- Comunicarea a scos în evidenţă eforturile depuse de oamenii muncii pentru a asigura aprovizio- narea armatei cu armament, echipament,muniţii, provizii şi combustibil. Intr-o perioadă scurtă de timp au fost refăcute cea mai mare parte din căile ferate şi şoselele distruse de hitlerişti, a fost reparat intr-o mare măsură materialul rulant, astfel că s-a obţinut un flux continuu de trans- porturi spre front. Uzinele şi fabricile care produceau materiale de război au lucrat cu un www.dacoromanica.ro 9 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 1427 randament sporit. In comunicare au fost incluse numeroase cifre sugestive in această privinţă. Efortul material făcut de ţara noastră in războiul antihitlerist a fost evaluat la peste 700 de milioane de dolari la valuta anului 1938. Ultima comunicare, intitulată Chipul osiaşului armatei noastre populare oglindit In literatură, se datorează scriitorilor militari colonel Nicolae Tăutu, colonel Traian Uba şi lt.-colo- nel Ion Grecea. Comunicarea a relevat dezvoltarea pe care a luat-o, in cadrul general al noii noastre literaturi, literatura cu tematică ostăşească, menită să evoce atît eroismul ostaşilor romtni tn timpul războiului antihitlerist, cil şi figura ostaşului armatei populare de astăzi, educat şi instruit pentru a apăra cuceririle revoluţionare ale oamenilor muncii din ţara noastră. Sesiunea de comunicări a fost Încheiată cu vizionarea filmului documentar-artistic Eroii de la Păuliş, realizat in bună parte şi cu concursul unora din participanţii la luptele lndirjile prin care a fost oprită pătrunderea trupelor hitleriste-horlhyste in defileul Mureşului. CRONICĂ La 12 octombrie a. c., la Universitatea din Bucureşti a avut loc dezvelirea buslurilor unora dintre cele mai proeminente figuri ale ştiinţei şi culturii romineşti, foşti studenţi şi profe- sori la această universitate. In holul Facultăţii de ştiinţe juridice au fost dezvelite bustu- rile lui Nicolae Iorga, B. P. Hasdeu, V. Pârvan, la Facultatea de matematică-mecanică al lui Gheorghe Ţiţeica, ia fizică al lui C. Niculescu, la chimie al lui Gheorghe Spacu, la Faculta- tea de limba şi literatura romină al lui Ovid Densusianu, iar la Facultatea de geologie-geografie ale lui Gheorghe Vilsan, Sabba Ştefănescu şi L. Mrazec. - La această solemnitate, la care au participat cadrele didactice şi studenţii din facultăţile respective, precum şi membrii familiilor acestor savanţi, au adus omagiul iluştrilor lor Înain- taşi şi profesori academicienii I. Murgulescu, Al. Rosetti, M. Filipescu, N. Teodorescu, Km. Condurachi, A. Oţetea, profesorii universitari Gh. Ştefan, M. Brezeanu şi I. Rădulescu. ★ în cadrul festivităţilor prilejuite de sărbătorirea centenarului Universităţii din Bucureşti, la 14 octombrie a. c. a avut loc dezvelirea unei plăci comemorative, fixată pe zidul localului- universităţii din B-dul Republicii nr. 13, cu următorul cuprins : „Această placă s-a pus astăzi, patrusprezece octombrie 1964, cu prilejul sărbătoririi centenarului Universităţii din Bucureşti şi a două sute şaptezeci de ani de la întemeierea Academiei domneşti, prim aşezămlnt de Invă- ţămint superior din Bucureşti”. Au fost de faţă reprezentanţi ai Ministerului Invăţămlntului, Universităţii, cadre didactice universitare, studenţi precum şi oaspeţi străini invitaţi la sărbă- torirea centenarului. ★ în zilele de 26 — 27 octombrie a.c. a avut loc sesiunea de comunicări organizată de Direc- ţia monumentelor istorice din cadrul Comitetului de Stat pentru Construcţii, Arhitectură şi Sistematizare. Au fost prezentate următoarele comunicări : prof. arh. Grigore Ionescu, Resiau www.dacoromanica.ro 1423 VIAŢA ştiinţifica 10 parea monumentelor de arhitectură tn Romlnia tn anii puterii populare; arh. I. Dumitrcscu şi arh. Rodica Manciulcscu, Metode aplicate la restaurarea a două monumente gotice din Cluj : Biserica Sf. Mihail şi Biserica Mathias ; arh. Ştefan Balş, Restaurarea cetăţii ţărăneşti din Ctlnic şi Probleme de restaurare la mănăstirea Neamţ ; arii. Virgil Antoncscu, Restaurarea ctlorua bise- rici de lemn din Maramureş ; arh. Rodica Manciulescu, Restaurarea mănăstirii Cozia ; dr. Guslav (iiindisch, Biserica evanghelică din Sebeş in lumina cercetărilor recente; Radu Heilel, Cerce- tări arheologice efectuate la biserica evanghelică dtn Sebeş ; arh. Mariana Angelescu, Restaurarea bisericii evanghelice din Sebeş ; Radu Greceanu, O nouă contribuţie la datarea şi istoricul mănăs- tirii Cotmeana ; arii. Eugenia Greceanu, Restaurarea bisericii fostei mănăstiri Cotmcana. www.dacoromanica.ro lt E C E N Z I I N. BĂLCESCU, Opere, voi. IV, corespondenţă, ediţie critică de G. Zâne, Bucureşti, Edit. Acad. R.P.R., 1964, 660 p. Interesul tot mai viu manifestat după 23 August 1944 pentru opera şi personalitatea lui Nicolae Bălcescu a pus !n mod imperios problema unei ediţii critice integrale a ope- rei marelui democrat revoluţionar. Problema s-a pus, cum arată prof. G. Zâne, de mai bine de o sută de ani, dar a rămas nerezolvată. După Unirea Princi- patelor, guvernul format la 12 octombrie 1859, sub prezidenţia lui Ion Gliica, din prie- tenii cei mai apropiaţi ai lui Bălcescu (V. Alecsandri, A. G. Golescu, G. Creţeanu şi Ion Bălăceanu), a botărlt să aducă In ţară rămăşiţele pămlnteşti ale lui Bălcescu şi să-i publice operele. Hotărlrea n-a putut fi adusă la Îndeplinire, din cauza căderii guvernului Ghica şi, desigur, din lipsă de fonduri. Guver- nele reacţionare care l-au urmat n-aveau interes să atragă atenţia publicului asupra caracterului revoluţionar al operei lui Băl- cescu. Dar după realizarea completă a Unirii In 1862, fără Îndoială sub inspiraţia princi- pelui Al. I. Cuza, guvernul N. Kreţulescu a reluat problema. N. Ionescu a fost trimis la Palermo să aducă osemintele lui Bălcescu, iar August Treboniu Laurian şi Al. Papiu- Ilarian au fost Însărcinaţi să-i publice operele. Dar nici această hotărlre n-a putut fi dusă la Îndeplinire. De atunci s-au făcut diferite ediţii parţiale, dar Încercarea de a realiza integral proiectul guvernelor Unirii nu s-a făcut dcclt In 1940, ctnd prof. G. Zâne a publicat, după o temei- nică pregătire şi apliclnd regulile cele mai rigurose ale criticii moderne, un volum In două tomuri, cuprinzlnd scrierile istorice, poli- tice şi economice ale lui Bălcescu. Corespon- denţa, formlnd volumul al IV-lea al unei noi serii, a văzut anul acesta lumina tiparului, începerea publicaţiei cu ultimul volum al seriei se explică prin necesităţile cele mai urgente. Celelalte opere ale lui Bălcescu sint accesibile din diferite publicaţii. Co- respondenţa era cea mai fragmentar şi mai incomplet cunoscută *. Corespondenţa, ca şi volumul din 1940, e o lucrare de Înaltă erudiţie critică. In afară de Introducere, care iniţiază pe cititor In pro- blemele expuse In Corespondenţă, G. Zâne Însoţeşte fiecare scrisoare cu bibliografia ei, face istoricul problemelor tratate (cf. p. 489 — 496), identifică personajele amintite, 1 Cititorul se va Întreba, cum m-am Între- bat şi eu, ce vor cuprinde celelalte trei volume? Autorul mi-a spus că primul volum va consta dintr-un studiu asupra vieţii şi operei lui Bălcescu, Întocmit de d-sa, al doilea va cuprinde „Scrierile istorice, poli- tice şi economice”, iar al treilea Romtnii sub Mihai vodă Viteazul. Publicaţia apare sub tit- lul generic de Opere. Monografia lui Băl- cescu pregătită de G. Zâne, constituind volumul I al seriei, va face parte din Operete lui Bălcescu? ..STUDII". tomul 17. nr. 9. p. 1420-WWWţd3CQTOm8niCE.rO 1430 RECENZII 2 explică tendinţele ziarelor cu care emigraţii aveau legături (cf. p. 484 — 485), completează şi rectifică referinţele lui Bălccscu (cf. p. 467—469). Unele note. ca, de exemplu, cea referitoare la negocierile lui Bălcescii cu Ungaria (p. 525 — 529) sau cea consacrată tipografului revoluţionar Enric Winterhalder, iau proporţia unor adevărate studii. G.Zane a trăit cincisprezece ani In ambianţa cpGcii lui Bălcescu, s-a pătruns de ideile şi faptele acelei epoci, Incit a putut nu numai completa sau rectifica indicaţiile de loc, de date cro- nologice şi de nume care In unele scrisori lipsesc sau slnt eronate, dar a putut intro- duce şi pe cititor In problemele şi atmosfera timpului. Pe lingă aceasta, editorul a trebuit să facă o operă migăloasă de descifrare şau de rcdescifrarc, care a cerut răbdare, price- pere ş! prudenţă metodică, in care a fost aju- tai de Elena Zâne. Acest efort de reconsti- tuire critică a textului'şi de evocare a împre- jurărilor In care scrisorile au fost redactate fac din ediţia Corespondenţei lui Bălcescu riu numai o operă de erudiţie, ci o operă vie. Personalitatea şi glndirca lui Bălcescu, prezentate In geneza şi evoluţia lor, capătă un relief şi o intensitate de viaţă deosebită 2. Corespondenţa cuprinde 183 de scrisori, care (dacă facem abstracţie de prima, din 2 Cu toată grija editorului de a verifica şi de a restabili exact datele, au scăpat unele imprcciziuni. Astfel două scrisori purtlnd datele : Belgrad, 4 şi 6 ianuarie 184ŞJ preced scrisoarea datată 1/13 ianuarie 1849. E vorba aţei de o confuzie de stiluri. Primele două scrisori slnt datate după stilul gregorian (cum obişnuia Bălcescu s-o facă In străinătate); ultima scrisoare dă ambele stiluri, lăslnd pe cititor să ghicească că primele două au fost datate după stilul gregorian. La fel, scrisoarea datată din Pesta, 14 iunie 1849 vine înainte de .scrisoarea din 13/25 iunie 1849. Impreci- ziunea vine din folosirea de către Bălcescu a celor două stiluri, iulian şi gregorian. Autorul ar fi trebuit să precizeze stilul sau să averti- zeze pe cititor In notă de incosecvenţa lui Bălcescu. Unele inconsevcenţe se pot releva şi In transcrierea numelor proprii : editorul a păstrat şi formele alterate ale numelui lui L. Kossuth (Cossuth) şi al lui Stuart (Stuard), dar a scris Alecsandri, deşi poetul nostru semna In epoca aceasta : Alexandri. iunie 1838) se referă la ultimii nouă ani, cei mai importanţi din viaţa lui N. Bălcescu (23 octombrie 1843-noiembrie 1852). Majori- tatea scrisorilor slnt adresate lui Ion Ghica (111 scrisori) şi lui A. G. Golescu (20), iar celelalte lui V. Alecsandri, Al. Russo, Clir. Teii, Ion Voinescu II, D. Bolintineanu, C. A. Rosetti, Paul Bataillard etc. Cele mai numeroase şi care fac, prin urmare, seric slnt adresate lui Ion Ghica. în afară de unele amănunte cu caracter privat, ele se referă la istoria revoluţiei din 1848 şi la acţiunea politică a emigraţiei. Aceste scrisori ne permit să întrezărim ori- ginea şi semnificaţia principalelor opere economice, politice şi istorice ale lui N. Băl- cescu — Puterea armată, Question icono- mique, Mersul revoluţiei la romini şi Mi- hai Viteazul — şi, prin urmare, evoluţia glndirii lui istorice şi politice. Ele ne arată In Bălcescu un democrat revoluţionar consec- vent şi importanţa capitală a ideii de revo- luţie In glndirca şi acţiunea lui. Revoluţia l-a marcat Inră din adolescenţă şi el i-a rămas credincios toată viaţa. „în ce mă priveşte — scria el —, eram fatal menit să fiu revo- luţionar. Mi-am început viaţa făclnd să fiu aruncat In închisoare pentru revoluţie, şi închisoarea obligă, ca şi nobleţea” (p. 279). Corespondenţa lui Bălcescu ne arată cum s-au cristalizat, In funcţiune de situaţia internaţională, ideile politice ale lui Bălcescu şi cum s-a constituit programul Unirii Prin- cipatelor. în timpul revoluţiei din 1848, principalul obiectiv a fost reforma agrară şi libertăţile burgheze. După revoluţie, Unirea Principatelor devine ţinta supremă. „Ptnă clnd un popor nu există ca naţiune, n-are ce face cu libertatea. Libertatea se poate lesne redoblndi clnd se va pierde, iar naţionali- tatea nu” (p. 129). Şi mai limpede e formulat acest principiu Intr-o chemare adresată moldo- venilor emigraţi la Paris. El le propune să înlocuiască lozinca din 1848: „Libertate vrem! ” cu „Uniunea noastră naţională vremi”, care i se pare mai justă şi mai necesară : „Nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere, şi noi romlnii nu vom www.dacoromanica.ro 3 RECENZII 1431 putea fi puternici plnă clnd nu ne vom uni cu toţii înlrunul şi acelaşi corp politic. Uni- unea naţională, dar, e singurul principiu de viaţă, singurul principiu de mintuire pentru noi” (p. 135). Acest principiu devine firul conducător al Întregii sale acţiuni politice şi cl profită de toate conjuncturile internaţionale pentru a-1 realiza. Oameni de stat turci s-au arătat din 1848 dispuşi să constituie din Principatele Unite, sub suzeranitatea sultanului, o barieră In calea Înaintării ruseşti spre Constantinopol In marfă joacă un rol secundar. Relaţiile marfă-bani pot să atingă o dezvoltare Însemnată, fără ca ele să lnriurcască profund procesul reproducţiei. Un domeniu puţin cercetat al economiei poli- tice a feudalismului care este abordat In lucrare II constituie banii şi capitalul bănesc In feudalism. Autorul se opreşte asupra func- ţiei banilor fn feudalism., tratează problema circulaţiei monetare, a acumulării şi formării capitalului comercial şi cămătăresc. Problema formării condiţiilor apariţiei producţiei capitaliste este tratată Intr-un capitol special, în care se Însumează şi se prezintă sugestiv principalele realizări ale istoriografiei marxiste In acest domeniu. Autorul urmăreşte crearea premiselor produc- ţiei capitaliste nu în domeniul circulaţiei produselor, ci în cel al factorilor materiali de producţie. El se opreşte în special asupra dezvoltării forţelor de producţie în sfera meş- teşugurilor feudale şi apoi a industriei bazate pe cooperaţie şi manufactură, subliniind con- tradicţia care se creează Intre caracterul nou al forţelor de producţie, la stadiul cooperaţiei şi al manufacturii, şi învelişul feudal al rela- ţiilor de producţie. Procesul diviziunii sociale a muncii şi al diviziunii tehnice a muncii cerca — la un moment dat al dezvoltării sale — trecerea de la mica producţie individuală la producţia mare manufacturieră. în cadrul capitolului respectiv este urmărit de aseme- nea pe larg procesul formării clasei munci- torilor salariaţi, ca una din condiţiile primor- diale ale producţiei capitaliste. Apariţia unui . nou gen de marfă — forţa de muncă — nu reprezintă o simplă creştere cantitativă a schim- bului dc mărfuri. Ea învederează un moment calitativ deosebit, care anunţă naşterea şi dezvoltarea unui nou mod de producţie. Ultimul capitol al părţii consacrate eco- nomici politice a feudalismului înfăţişează critic istoria principalelor doctrine econo- mice privitoare la feudalism şi geneza capi- talismului. Dezvăluind inconsistenţa unor curente nobiliare, burgheze precum şi a „materialismului economic”, autorul revine în acelaşi timp, In lumina învăţăturii marxiste, asupra unor aspecte şi probleme pe care le comportă economia politică a feudalismului, leglnd astfel organic capitolul respectiv de ansamblul cercetării precedente. www.dacoromanica.ro 33 RECENZII 1441 Partea a ll-a a lucrării cuprinde o pro- blematică complexă şi variată, axată pe următoarele teme centrale : marxism-leni- nismul despre raportul dintre acţiunea legi- lor economice şi rolul luptei de clasă a maselor muncitoare in dezvoltarea istorică; Împotri- virea maselor populare faţă de exploatarea feudală (formele luptei ţărănimii); mijloa- cele şi organele de ordin suprastructural pe care clasele dominante le-au folosit pentru menţinerea orinduirii feudale, rolul luptei din Dobrogea. Deci trebuia citită Baba In loc de Yaba. Aflak, denumirea Ţării Homtneşti, care se tntllneşte frecvent (p. 135,136, 137, 197, 198, 215 etc.), trebuie citită Eflak sau Iflak. O altă localitate, numită Berkokii (p. 139) trebuie citită Yerkokii (ca la p. 134), care, corespunde cu Giurgiu, provenind probabil din Yurkov. Este interesant că In vechile monumente juridice otomane cetatea Turnu s-a păstrat In denumirea sa slavonă, fie deformată, fie prost citit de autor, Halanik, Halonik şi Halunik{p. 133, 135, 136 ş.a.), care nu poate să fie declt Holăvnik. Localitatea Azlaz (p. 135) trebuie citită Islaz. Schela benă dirki (p. 194) credem că este Bender, iar tiine (p. 134) trebuie citită Tuna, nu altfel. Geli, Gilli (p. 193) se citeşte Kili, care co- respunde cu Chilia de la gurile Dunării; ttrgul (Kasaba) numit Kiluţ (p. 197) trebuie citit Filoci, adică cunoscuta Cetate de Floci din Ţara Romînească. Tolga (p. 198) şi Tolca (p. 210) este, desigur, Tulcea. In loc de apa Torluki şi Torlu (p. 207) se va citi Turla, denumirea turco-tătară a Nistrului. E uşor de ghicit că Kefe (p. 208) este Caffa. Trebuia să se arate că cetatea Cankerman (p. 209), adică Djankerman, este denumirea tătărească a Oceacovului (pe turceşte O zii). Gala ţ (p. 211) este, desigur, Galaţi, redat (le obicei in textele otomane Kalas; Tumarova (p. 211), citat şi de D. Cantemir, este denumirea turcească- a localităţii Reni. Schela numită Hersiiver (p. 212) şi Harsuva (p. 213) corespunde cu Hlrşova, vechiul Carsium. Kostenge (p. 217), sub bizantini Costaniţa, este Constanţa. Sulu Minkalige (p. 218) şi Minkaligt (p. 219) e una şi aceeaşi localitate, adică Mangalia etc. Anumite inconsecvenţe se observă şi tn lec- tura şi transcrierea unor denumiri de mărfuri ca : pedure (p. 186), indexată Pedcra (p. 529)- la glosar, care trebuie citită pedavra (termen grec), tnsemntnd un fel de setnduri folosite de- zidaii; esbab (p. 196) trebuie citit esvab, ln- semnind Îmbrăcăminte şi nu altceva. Şurbu- hmir (p. 153) corect ar fi şarab-l hamir, ln- semnind „vin roşu" ; Sirka (ibidem) după ar- monia vocalică este sirke „oţet” etc. Este discutabilă şi lectura datelor crono- logice a multor kanunnamele, iar transforma- rea anilor hegirei In ani ai erei noastre nu cores- punde la o bună parte din monumentele juri- dice reproduse. Iată o serie de exemple ilus- trative : Anul hegirei (abr. = H.) 976 nu cores- punde cu 1560 (p.45), ci cu 1568 — 1569 ; 991 H, nu cade tn 1575 (ibidem), ci tn 1583; 937 H. nu corespunde cu 1521 (p. 62,483), ci cu 1530 — 1531 etc. Deci, colecţia de monumente juridice a lui H. Tunţer lasă de dorit şi sub raportul echiva- lării datelor, diferenţele atinglnd uneori 25 de ani. Toate acestea se datoresc faptului că au- torul nu este nici istoric, nici jurist şi nici lingvist, ci inginer agronom. Autorul ar fi pu- tut apela insă la vreunul din istoricii turci cunoscuţi, familiarizaţi cu vechile texte oto- mane. In această situaţie, se pune problema unei noi ediţii critice ; de mare folos pentru specialişti ar fi şi una facsiinilată. ★ Făctnd abstracţie de toate acestea, colec- ţia Întocmită dc H. Tunţer este foarte intere- santă şi utilă, prin bogăţia şi valoarea materia- lului. Ea cuprinde circa 450 de kanunnameler o bună parte fiind extrase din diverse condici (defler). Dacă nu majoritatea, cel puţin o bună parte privesc partea europeană a Imperiului otoman, adică Rumelia. www.dacoromanica.ro 25 RECENZII 1453 In ce ne priveşte, colecţia cuprinde 15 codice legislative (kanunnamele) releritoare la anumite •centre urbane ale ţărilor romlneşti unde pulsa -o viaţă economică intensă, mai ales din bazinul dunărean. Astfel, pentru Brăila(Berayil, Ibrail) p. lo7 —108 şi 196—200) avem două codice; -se observă organizarea administrativă a paşa- llcului Timişoara (Tamaşuar ey aleii, p. 31) menţionlndu-se şi diversele venituri, extrase din defterul lui Ayni efendi. Un kanunname priveşte bazarul şi schela cetăţii Tumu, numit Halonik (p. 136 — 137), altul bazarul şi schela -cetăţii Giurgiu (p. 141 — 143), asupra cărora vom reveni. Se aminteşte că şi cunoscuta loca- litate Islaz (Azlaz) a avut un regulament (ka- ■nun) propriu. Aflăm şi de existenţa unui codice privind oraşul Galaţi (Kalac), mai bine zis schela Galaţilor. Dar cele mai multe privesc porturile şi tlrgurile dobrogene : Tulcea (Tolşa) Isaccca (Sakci), Măcin (p. 210 — 211), Baba- se iau cite doi aspri, iar din venitul lor se ia badj un aspru. Dacă cei de dincolo fac bostănării la hotarele cetăţii, se ia dijmă oşiir) pentru mirie. Dacă se găsesc mărfuri dosite la hotarele cetăţii, se confiscă (rapl) pentru mirie ... De la fiecare turmă de oi care vine primăvara din Ţara Romînească sau din altă parte şi umblă pe la hotarele ce- tăţii, se ia clte o oaie de la fiecare turmă pentru mirie. Dacă vin din vilaielul Ţării Romineşti grăsimi, miere, brînză şi alte mărfuri, se ia badj cite patru aspri pentru haiul împărătesc (liass-i humniun) de la fiecare haraba. Dacă aduc oi şi se vlnd, se ia un aspru de pereche, jumătate fiind pentru basul împărătesc, cea- laltă jumătate o ia voievodul Ţării Romineşti. Dacă aduc vite cornute şi se vind, atunci se iau patru aspri din partea Ţării Romineşti şi doi aspri pentru mirie. Dacă aduc şi vind cai, se iau cite zece aspri de fiecare, doi aspri pentru hnsul împărătesc şi opt aspri pentru Ţara Romînească ; de asemenea se iau cite doi aspri de la cumpărător. De la vitele gelopilor, dacă sint mai puţine de 20, se ia cite un aspru pen- tru mirie. De la mai mult de 20, cind este o tur- mă, se iau 20 de aspri. Tot aşa de la cai, dacă sint mai puţini de 20, se ia cite un aspru (p. 137). Dacă vine cu harabale sare din Ţara Ro- mlnească se iau iarăşi de la fiecare haraba cite doi aspri pentru mirie. Dacă sarea se aduce cu vite din partea Ţării Romineşti se iau cite zece aspri şi clte o treime din sare pentru mirie. în fine, dacă vin din partea Ţării Ro- mineşti bivoli (kara sigir), se ia cite un aspru de pereche ; pentru pici de bivoliţe (su stgtrtj se iau ctte doi aspri. Dacă vin cu harabale piei de vite, se iau cite patru aspri, iar dacă vin Încărcate pe cai, se iau cite doi aspri. Dacă vin tot din partea Ţării Romineşti ce- reale (lereke) şi se vind, atunci se iau ca dare de tranzit (badj) cite patru aspri”. Socotind că tot aşa de important este şi codicele pentru tranzit al bazarului şi schelei oraşului Giurgiu (Kanun-badj bazarvaruşi Yerkoku ve ole yakast maa iskele, p. 141 — 143), il dăm mai jos in versiune romînească : „De la fiecare pereche de oi care se vind la bazarul Giurgiului se ia un aspru, jumătate o Încasează Ţara Romînească şi cealaltă va- meşul (emin)ls. Dacă duminica şi in alte zile se taie oi şi mici la tirg, se ia cite un aspru pen- tru fiecare patru oi, şi dacă in tirgul de mai sus se taie vite cornute, se iau doi aspri pen- tru tranzit (badj). Pentru caii care se aduc din partea Ţării Romineşti şi se vind la bazar, se iau 12 aspri ca badj, din care 4 ii încasează «pindarul cimpuluii), 4 — zişi «darea tirgu- lui» — ii ia ghiaurul romin şi 4 vameşul care li Încasează, de asemenea se iau clte doi aspri şi de la cumpărător. Dacă se vinde o iapă (yundj din vilaietul Ţării Romineşti se iau 9 aspri ca badj, trei pentru ktrbuci19 şi 3 — denumiţi «darea pieţii» — ii Încasează ghiaurul romin şi trei ii ia eminul ... Dacă vin şi se vind boi şi vaci din Ţara Romînească se iau 6 aspri ca badj, doi aspri eminul şi patru, tot aşa, ghiau- rul romin. Dacă trece şi se vinde la bazarul tirgului de mai sus untură in vase, de la fie- care vas se ia cite un aspru, o jumătate pentru emin, cealaltă pentru Ţara Romînească, De la un burduf (tulum)) mare de brinză, de vreo 50 — 60 de ocale, adus şi vindut la bazar, se iau doi aspri : o jumătate pentru emin şi alta pentru ghiaurul . Pentru un burduf mic de 25 — 30 de aspri se ia un aspru, din care jumătate o Încasează eminul şi cealaltă revine Ţării Romineşti. Dacă vine din partea Ţârii Romineşti aba groasă (kebe) şi se vinde, se iau * 18 18 Emin poate fi şi comandantul schelei Giurgiu cu atribuţii de vameş. 18 Ktrbaci — clrmaci, vameş. www.dacoromanica.ro 1156 RBCENZII 28 3 aspri ca badj : unul pentru emiri şi 2 pentru Tara Romtncască. Dacă se aduce cu harabale- le miere, unt, brtnză şi aba groasă (manta) şi se vinde pe partea cealaltă a Giurgiului şi dacă aceste mărfuri stnt aduse de cei din Giurgiu, atunci se iau de fiecare haraba ctte 8 aspri ca -badj : patru pentru emin şi patru pentru Ţara Romlnească. Dacă astfel de mărfuri vin din partea Ţării Romlneşti şi se vlnd, atunci emi- nul ia ca badj patru aspri de fiecare haraba, iar ghiaurul romln 3 %. Dacă se aduc cu hara- balele oţel (ţelik) şi in şi se vlnd, se încasează ■badj tot pe calea arătată. Dacă se aduc cu harabalcle lemne pentru foc (odun) şi se vlnd, se iau ca badj 4 aspri: o jumătate pentru emin şi alta pentru partea romlnească. Dacă *vin cu harabaua, la bazar, sclnduri de pin (fam beduresi), eminul ia ca badj cite 4 aspri de haraba, iar Ţara Romlnească Încasează ctte trei aspri de fiecare încărcătură (yuk) ca badj. Dacă localnicii aduc ulei de iluminat {ţira yagt) cu harabarele şi ii vlnd, eminul ia patru aspri şi ghiaurul valah tot patru. Dacă din partea Ţării Romlneşti vin cai şi iepe, trcclnd pe ţărmul celălalt, se iau ca badj nouă aspri, patru pentru fiecare cap de vită şi patru li Încasează ghiaurul valah ca badj pentru trecerea Dunării. Dacă vreun localnic duce spre vlnzare la Rusciuc un cal netnşeuat 20, eminul ia un aspru, ghiaurul romln nu ia nimic. Tot aşa dacă un localnic trece pe celălalt ţărm boi şi vaci, eminul Încasează ctte un aspru. Dacă astfel de vite vin din partea Ţării Romi- neşti, atunci ghiaurul romln Încasează iarăşi pentru vitele de mai sus patru aspri drept taxă de tranzit la Dunăre, precum şi doi aspri drept ktrbaci; dacă localnicii trec boi şi vaci, -eminul ia clte un aspru, iar ghiaurul romln nu ia nimic. Dacă trec turme, ca şi mai Înainte, .ghiaurul romln primeşte taxă pentru ktrbaci şi trecerea Dunării, eminul ia de asemenea clte un aspru la fiecare vită. De la încărcă- turi trecute pe cai din Ţara Romlnească, emi- nul ia clte doi aspri, iar ghiaurul roinin 3 % aspri ca vamă. Dacă cineva dintre localnici aduce mărfuri din Adrianopol şi Brusa la Giur- giu, eminul ia ctte doi aspri de Încărcătură, iar ghiaurul romln nu ia nimic. Dacă se aduc cu corăbii mărfuri (esbab) din Rusciuc la Giurgiu, eminul ia ca badj opt aspri de o corabie mare şi patru de la o corabie zisă ocladiye 21, de la care ghiaurul romln nu ia nimic. In caz că aceste mărfuri merg In Ţara Romlnească, atunci ghiaurul romln ia 3 % aspri ca taxă vamală (resmi gomriik). Dacă trec mărfuri şi materiale din Ţara Romlnească la Adrianopol (Edirne) pe celalt ţărm, eminul ia ca badj clte 8 aspri de fiecare haraba, iar ghiaurul romln încasează 3 % aspri ca vamă. Dacă se trece din Rusciuc In vilaietul Ţării Romlneşti un butoi cu vin, eminul ia clte 14 aspri ca badj. Din cei 14 aspri, 10 slnt taxă de tranzit şi 4 badj de export. Dacă un butoi cu vin se aduce din Rusciuc'şi se vinde la Giurgiu, se iau ca dare de odgon (resmi ţember) 15 aspri. Dacă din Ţara Romlnească vin harabale cu sare, eminul încasează 2 aspri de haraba. Dacă peştele trece cu harabalele Dunărea, eminul ia de la fiecare haraba clte patru aspri ca badj. Dacă casapii cumpără oi din bazarul Giurgiu- lui şi le trec la Rusciuc, se ia un aspru ca badj de fiecare pereche. După ce ia o jumătate emi- nul şi alta ghiaurul romln, eminul Încasează pentru fiecare zece oi, ca dare de trecere (resm-i găzar), un aspru. Gind sint mai puţini de cinci oi, se aplică aceeaşi socoteală pentru resmi găzar. Dar clnd este vorba de turme de 150 — 200 de oi, se ia dare (resm) pentru fie- care turmă cite 25 de aspri. Dacă este mai puţin de o turmă, atunci se ia ca taxă de trecere (resmi găzar) clte un aspru la zece oi. Înainte de Înregistrarea cea nouă in vilaietul Nicopole (Nikbolu), o treime o dării de tranzit (badj) încasate la bazarul Giur- giului, pe celălalt ţărm, era reţinută pentru partea padişaliului, < protectorul lumii », iar celelalte două de partea Ţării Roml- neşti. Acum, făclndu-se 'arz la picioarele înaltului tron, s-a dat firman ca atlt tranzitul (badj) pentru bazar, cit şi tranzitul pentru 20 Ciplak — ad lilteram „gol”, adică fără 21 Velediye — trebuie să fie un fel de Jiarnaşament, netnşeuat. barcă mare. www.dacoromanica.ro •29 RECENZII 145 7 ~cimp (klr badj), laolaltă, să fie slăpinite (rapl) tic partea padişahului”. Spaţiul nu ne permite să dăm şi două iniei fragmente din kanunnamelele dobrogene. Din codicele tirgului Babadag (p. 212) avem la început: „Dacă vine din lirgul Baba/dag/ orz, şi griu, şi părlng, şi făină cu harabalc, se iau cite patru aspri de haraba; dacă vin fructe crude (yaş yemiş), se ia cite un aspru de haraba. Şi dacă vin cu harabalelc miere, untură, sare, orez şi fructe uscate, se iau cite opt aspri.. Regulamentul satului Măcin (p. 211) începe cu : „Dacă se vind cai şi iepe, se iau cite doi aspri de la cumpărător şi de la vinzător. Dacă se vind boi (kavsiyah), se ia un aspru de la vinzător şi unul de la cumpărător. Dacă se vind oi, se ia un aspru la pereche, şi, dacă se vind tăiate, se ia „dare pentru abator” (kanara badji) un aspru...”. Nu se poate trece cu vederea că unele codice privind oraşele sud-dunărene abundă in ştiri preţioase pentru ţările romineşti. Iată un fragment ilustrativ din regulamentul (kanun) schelei Nicopole (p. 135 — 136), care începe astfel : „Dacă se încarcă corăbii cu sare in faţa cetăţii Turnu (Halanik) şi la Islaz (azlazda), apoi, cind vin la schela de mai sus, se ia de la fiecare vas (ghimie) cite o „furcă” (cealal) adică „lopată”, de sare pentru macara ; iar de la fiecare haraba de sare Încărcată la sus-numilul Islaz, se ia anume cite un bolovan de sare numită yednak; dacă nu se găseşte yednak, se ia o furcă de sare şi se restituie un aspru stăpinului său. Dacă populaţia sau gelepii trec oi fie la Nico- polc, fie la Islaz, la cinci oi se ia dare pentru macara..., pentru stuful şi iarba bălţilor de pe malul Ţării Romineşti se ia dijmă (6'ş ur) pentru h asul Împărătesc. S-a dat firman ca toată dijma pentru peştele care se pescuieşte din lacul Mamet (?) al Ţării Romi- neşti să se ia pentru mirie. De asemenea şi toate veniturile altor bălţi se încasează de vameşi (emenii) pentru hasul împărătesc. Dacă se aduc lemne din partea Turnului, spre vinzare, la ţărmul de dincoace, se ia cite un aspru de fiecare corabie. Dar, dacă cineva din partea Ţarii Romineşti aduce lemne pentru foc (odun) pentru casa sa, atunci nu se ia nimic...”. Astfel de ştiri cuprinde şi regulamentul (kanun) schelei şi macaralei Rahova (Rahve p. 137), inccpind astfel: „Dacă se ia din partea Ţării Romineşti pentru schela de mai sus o sută de bolovani de sare cu 120 de aspri, se vind cu 225 de aspri...”. Acelaşi lucru sc poale spune şi despre canunul schelei Rusciuc, care începe astfel (p. 139) : „Sarea venită cu harabalelc din partea voievodului Cişlei (kişlak ooioodasi) la schela Giurgiului (Bcr- kokii, rectc Ycrkokii), indală ce este socotită, se iau cite doi bolvani de sare, numite sima- riye, la haraba pentru mirie, iar după înche- ierea socotelii se iau ca dijmă zece bolovani de sare la o sută, cinci bolovani pentru vama (gomriik) şi doi pentru macan 22, trei pentru viziri... Dacă sc trece o ghimie cu sare pe Dunăre, se iau 16 aspri pentru schela Giur- giului. De la oile care trec pe la Giurgiu se ia un aspru la pereche pentru schelă, un aspru de la patru oi pentru viziri, din care jumătate revine miriei. De la bovine şi iepe sc ia dare de trecere cite patru aspri la cap de animal...”. Primele rinduri ale regulamentului maca- ralei din Rusciuc (p. 140 141) sună in tra- ducerea romincască astfel : „De la sarea venită cu harabalelc din partea Ţării Romineşti la schela Giurgiului, la trecerea cu eminul schelei Încoace, sc ia de la o corabie cu sare doi bolo vani de sare... Dacă din vilaieltil Valahiei vine o turmă de oi, avind intre 100 şi 1 200 de oi, la trecerea schelei se ia dare de trecere (resmi abur) cite 20 de aspri. Dacă sini mai puţine de 150 de oi care merg in afară, sc ia ca badj un aspru pentru zece oi. Casapul tir- goveţ dă un aspru la cinci oi pentru macara...”. Nu este cazul să insistăm asupra valorii unor astfel de ştiri păstrate in vechile monu mente juridice otomane. Ilustrate prin tradu- cerea aproape in întregime a două kanunna- mele (Turnu şi Giurgiu) şi prin clleva frag- . 22 Macan — poate Caimacam (2). www.dacoromanica.ro 1 5 - c. 5115 1458 RECENZII 30- mente din alte codice, ele ne arată intensele le- gături economice şi comerciale ale ţărilor roml- neşti cu tot sud-estul dunărean şi cu ţinuturile mai Îndepărtate. In acelaşi timp, ele reflectă viaţa internă a „raialelor”, raportul dintre turci şi romini. Pe Ungă o mare diversitate de produse romlneşti puse In circulaţie, aceste izvoare de natură juridică reflectă modul de transport, regimul de vămuire etc. Intr-un cuvlnt, se poate spune că nici un cercetător care se va ocupa cu problema legăturilor economice dintre ţările romlneşti şi Imperiul otoman nu poate să treacă peste aceste codice de mai multe tipuri. Conţinutul lor, privit In ansamblu, nu numai că completează sub diverse aspecte relatările din registrele cadiilor dunăreni şi alte surse diplomatice turceşti, ci cuprind o seric de informaţii care nu se lntilnesc în alte izvoare. In concluzie, cu toată defcctuozitatea sub- unele aspecte, materialul colecţiei de monu- mente juridice întocmite de H. Tun fer, este totuşi In sine foarte preţios pentru cercetările istorice şi economice. El aduce mărturii esen- ţiale pentru comerţul ţărilor romlnc cu Im- periul otoman, cu ştiri noi şi variate. M. Guboglu www.dacoromanica.ro REVISTA REVISTELOR „BonpOCbl HCTOpHH“, IÎ3«. Ana«eMHH nayK CCCP, MocKBa, nr. 1-12, XXXVIII (1963), 2 664 p. Parcurlnd cele 12 numere pe anul 1963 ale revistei „Bonpocu iiCTOpiin”, cititorul poate desprinde tn general principalele pro- bleme, direcţii şi orientări ale istoriografiei sovietice. Cele peste 2 500 de pagini ale revis- tei de istorie abordează o tematică vastă, care, cronologic, se Întinde de la problemele feudalismului timpuriu plnă la agresiunea imperialistă Împotriva Egiptului din 1956 şi de la liotărlrile unor consfătuiri ale istoricilor sovietici referitoare la sarcinile ştiinţei istorice In pregătirea cadrelor pedagogice plnă la problemele teoriei marxist-leniniste şi cerce- tarea concret-istorică. La aceste dimensiuni, deja foarte Întinse, se adaugă rubricile de informaţie istorică multilaterală, care ocupă sistematic jumătate din volumul revistei. în asemenea condiţii, Încercarea de a prezenta conţinutul integral al revistei „Bo- npocu nCTopHH" devine practic, inevitabil, incompletă. Vom renunţa de aceea la enu- merarea tuturor studiilor, limitîndu-ne a menţiona Intr-o formă lapidară pe acelea care se circumscriu In mod direct In sfera intere- sului general. Tematic, cele mai multe articole abordează probleme ale istoriei U.R.S.S., Îndeosebi ale istoriei Maiii Revoluţii Socialiste din Octom- brie şi ale luptei poporului sovietic pentru construirea noii societăţi. La bogata litera- tură istorică In care este oglindită victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, revista mai adaugă clteva studii privind intrigile contrarevoluţionare ale imperialiş- tilor străini In timpul rebeliunii lui Kornilov, tactica oportunismului internaţional In pro- blemele războiului şi ale păcii (februarie octombrie 1917), acţiunile revoluţionare ale prizonierilor din Rusia In anii primului război mondial, aspecte privind politica comunis- mului de război ş.a. Articole consacrate istoriei Începutului colectivizării In masă a agriculturii, problemei creşterii numărului clasei muncitoare In anu mite perioade, dezvoltării colhozurilor In diferite republici, mişcării inovatorilor tn producţie ş.a. sini de natură să lărgească considerabil baza de informaţie pentru stu- dierea profundelor transformări care s au produs In societatea sovietică. Mai multe articole au teme inspirate din bogata şi inegalabila activitate creatoare a lui V. I. Lenin. în articţlul V. I. Lenin şi crearea aparatului primului guvern muncito- resc ţărănesc din lume (nr. 4) de V. S. Orlov sini înfăţişate aspecte deosebit de intere- sante eu privire la modul de lucru al guvernului leninist in primii ani după victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. Un alt articol, Dezvoltarea principiilor leniniste ale controlului unic de partid şi de stal (nr. 10) de V. P. Ivanov şi S. A. Morucikov, descrie- ..studii”, tomul i7. or. o. p. i4.s9-iwww.dacommanica.rn 1460 REVISTA REVISTELOR 2 momentele mai importante din activitatea lui V. I. T.cnin tn direcţia afirmării, perfecţionării şi consolidării sistemului de control pe linie de stal şi de partid. Menţionăm de asemenea articolul Problemele metodologiei istorici tn lucrurile lui V. I. Lenin după 1917 (nr. 6), semnat de E. N. Gorodcţki. Printre problemele de metodologic pe care le înfăţişează autorul prin prisma textelor leniniste, sînt următoa- rele : problema explicării proceselor care nu au avut loc în realitate, deşi ele s-ar fi putut produce, problema desprinderii „verigii prin- cipale” a unei etape istorice ş.a. în paginile revistei sovietice este oglindită istoria mişcării muncitoreşti internaţionale. Articolul Răscoala proletariatului din Ruhr din martie 1910 (nr. 7) de F. I. Pankcvici descrie desfăşurarea unuia dintre cele mai glorioase momente de luptă din istoria clasei muncitoare din Germania. Arălind că răs- coala a fost înfrinlă, autorul trage concluzia că din aceasta a reieşit necesitatea pentru prole- ţariatui german de a-şi crea un partid politic dc masă care să-l conducă în luptă. T’n inte- resant şi util articol semnează h. M.Binokur, I. I. Komar şi S. I. Kuzncţoia despre Izvoa- rele isteriei clasei muncitoare din Afrira (nr. 11), in care autorii întreprind o analiză destul , de cuprinzătoare a documentelor şi materia- lelor stalisliee cu privire la situaţia proleta- riatului dintr-o seric dc state africane. 0 seric de articole sini consacrate istorici Rusiei. Problematica acestora este foarte vaţială şi inegală ca impoitanţă. Articolul Unele probleme ale istoriei Siberiei (nr. 10), semnat dc V. I. Sunkov, prezintă un interes deosebit prin aspectele relatate. Acelaşi lucru se poale spune despre studiul Istoria in rrealia lui A. S. Puşldn (nr. 9) dc L. V. Ccrcpnin, care sugerează ideea nu înlrulotul nouă, e adevărat că istoricii nu trebuie să igno- reze In caracterizarea proceselor şi a persona- lităţilor istorice preţioasele referiri ale marilor creatori din domeniul literaturii. După cum s-a mai scris în revista „Studii” *, un articol asemănător a fost publicat in anul precedent- 1 Vezi „Studii”, 1963, nr. 5, p. 1 177. în „Bonpocu HCTopnn" pe tema paginilor dc istorie din opera iui Lomonosov. P. P. Epifanov face o serie de observaţii interesante în legătură cu „Societatea savan- ţilor" şi iluminismul secolului al XVIII-lea (nr. 3), criticînd o seric de exagerări care au avut loc în literatura de specialitate cu pri- vire la activitatea lui F. Procopovici, V. N. Tatişcev, A. D. Cantemir şi a altor reprezen- tanţi ai culturii ruse din secolul al XVIII-lea. După părerea autorului, membrii „societăţii savanţilor” au pus bazele iluminismului rus, iar activitatea lor a demonstrat că Rusia, încă din primele decenii ale secolului ol XVIII-lea, devenise un centru al dezvoltării iluminis- mului. Din domeniul istorici universale menţio- năm in primul rînd articolul semnat dc N. F. Mociulski, Lupta politică In Anglia tn legă- tură ca introducerea serviciului militar general tn 1939 (nr. 10). Sint prezentate poziţiile diferitelor partide fală dc această problemă, inclusiv a partidului comunist, care s-a opus introducerii serviciului militar obligatoriu sub guvernul Chamberlain. Pe o temă din istoria aceleiaşi ţări este şi articolul Politica parti- dului laburist tn problema germană (1913 — 1931) dc A. N. Krasilnikov (nr. 6), în care autorul demonstrează că guvernanţii labu- rişti poartă răspunderea, alături de cei din S.U.A. şi Franţa, pentru renaşterea militaris- mului v e«t -german şi a spiritului revanşard. Lupta diplomatică dintre delegaţiile sovie- tice şi engleze la Conţerinţa dc la Montrcux din 1939 este descrisă pe larg înlr-un articol pe această temă, semnat dc V. I. Popov (nr. 11). La această conferinţă internaţională, al cărei obiectiv era stabilirea regimului strîmlorilor Bosfor şi Dardanclc, a participat şi Rominia prin ministrul său de externe, N. Tilulescu. Desfăşurată intre 22 iunie şi 21 iulie, Conferinţa de la Montrcux a prilejuit confruntarea unor puncte dc vedere deosebite, exprimate In special dc delegaţia sovietică şi de cea engleză. în timp ce delegaţia sovietică milita pentru afirmarea cît mai deplină a drepturilor ţărilor din bazinul Mării Negre, delegaţia engleză se străduia să limiteze aceste. www.dacoromanica.ro 3 REVISTA REVISTELOR 1461 drepturi. In articol sc arată că delegaţia sovie- tică a fost sprijinită In multe din propunerile sale de delegaţia roinlnă, rcproduclndu-sc fragmente din intervenţiile delegatului romîn Împotriva poziţiei engleze. Folosind documentele publicate de Depar- tamentul de Stat, precum şi lucrările unor istorici americani (Langcr, Gleason, Beard, Rauch ş.a.), V. I. Popov analizează Poziţia Statelor Unite ale Americii fată de tratativele anglo-franco-sovielice din 1939 (nr. 1). Autorul demonstrează că cercurile conducătoare ale S.U.A., după ce refuzaseră să revizuiască legea neutralităţii — care favoriza statele agresoare —, au acţionat, Îndeosebi prin inter- mediul ambasadorilor S.U.A. la Paris şi Londra, In sensul subminării reuşitei trata- tivelor care se desfăşurau la Moscova. în articol este menţionată de cltcva ori Romînia In legătură cu poziţia cercurilor conducătoare de la Bucureşti, care nu acceptau ajutorul sovietic In cazul unei agresiuni din partea Germaniei hitlcristc. Relaţiile internaţionale din aceeaşi perioadă slnt reflectate şi In arti- colul Relaţiile anglo-sovietice tn ajunul Mare- lui Război pentru apărarea patriei (nr. 11) de V. G. Truhanovski. O altă categorie de articole au caracter aniversar. împlinirea a o sută de ani de la răscoala din 1863 oferă prilejul lui I. I. Cos- tiuşko să reconstituie tabloul unui eveniment european important de la mijlocul secolului trecut: Răscoala din 1863 tn Polonia ţaristă, I.iluama, Bielorusia şi Ucraina (nr. 1). Autorul subliniază faptul că lupta antifeudală şi de eliberare naţională a ţăranilor a reprezentat trăsătura principală a răscoalei din Polonia, In care un rol important l-a avut şi burghezia liberală. Răscoala din Lituania, Bielorusia şi Ucraina, deşi a fost o parte componentă a mişcării generale din 1863, a avut trăsăturile sale distincte. Cu prilejul Împlinirii a 150 de ani de la naşterea lui N. P. Ogariov a fost publicat articolul lui I. I. Linkov Rolul lui N. P. Ogariov In lupta pentru eliberarea politică a Rusiei (nr. 12). Autorul face o incursiune In viaţa şi activitatea cunoscutului revolu- ţionar rus din secolul trecut, rclcvind contri- buţia sa Însemnată Intr o epocă de profunde frămintări sociale. Două din cele trei ,,planuri de acţiune” — al doilea şi al treilea, pe baza cărora a activat el — reflectau idcca revoluţiei ţărăneşti. Pe această linie Ogariov a Înfiinţat „prima revistă revoluţionară”, „Kolokol”, a criticat ca nimeni altul reforma agrară din 1861, a desfăşurat o bogată activitate de agi- taţie şi propagandă şi, In sfirşit, a fost unul dintre iniţiatorii organizaţiei secrete „Zemlea i volca”. în ceea ce priveşte istoria feudalismului, un interesant articol semnează M. A. Barg In legătură cu Problema începutului descom punerii feudalismului in Europa occidentală (nr. 3). Rcmarcînd unele puncte de vedere deosebite In istoriografia sovietică, precum şi poziţiile metodologice diametral opuse ale istoricilor occidentali, autorul face o scrie de consideraţii asupra legităţii rentei feudale In bani. El suţine că elucidarea esenţei şi a unei scrii de caracteristici a rentei feudale In bani este cea mai urgentă problemă a medic visticii. deoarece ca reprezintă adevăratul pi- vot al societăţii din Europa occidentala in secolele X1V-XVII. în ultimul număr pe anul 1963 a fost publicat articolul acad. M. V. Nccikina Unele concluzii pe marginea discuţiei cu privire la stadiile „ascendent” şi „descendent’’ ale feuda- lismului. După cum se ştie, autoarea a pus în dezbatere, printr-un articol publicat în paginile aceleiaşi reviste cu şase ani în urma, problema determinării mai exacte a trăsă turilor feudalismului. Timp de mai mulţi ani au fost publicate cltcva luări de poziţie faţa de tezele expuse în 1958. Răspunzind tuturor acestora, acad. M. V. Nccikina subliniază că marea majoritate a participanţilor la discuţie au relevat importanţa problemei şi necesitatea dezbaterii ei. Nici In ceea ce pri- veşte aspectul teoretic cu privire la criteriul fundamental pentru determinarea cotiturii de la un stadiu la altul nu s-au manifestat diver- genţe. Acestea au apărut Insă In legătură cu ponderea şi caracterul noului mod de produc- ţie în diferite epoci. www.dacoromanica.ro 1462 REVISTA REVISTELOR 4 O altă serie de articole au fost consacrate istoriei contemporane de după cel de-al doilea război mondial a diferitelor ţări occidentale. Articolul Situaţia fermierilor şi politica agrară a guvernului S.U.A. tn anii 1945 — 1950 de V. P. Zolotuhin (nr. 4) Înfăţişează tabloul trecerii agriculturii americane de la prospe- ritate la criza de supraproducţie, care a grăbit ruinarea producătorilor mici şi mijlocii şi a adlncit procesul diferenţierii de clasă. în articolul Lupta oamenilor muncii din Anglia pentru dezarmare nucleară şi pace (1957— 1952) de S. P. Peregudov (nr. 4) sînt enume- rate, pe baza presei engleze, principalele acţi- uni ale maselor populare din Anglia, ca miş- carea „femeilor In negru” (Împotriva expe- rienţelor nucleare), activitatea „Mişcării pen- tru dezarmare nucleară” etc. Un interesant articol semnează B. I. Koval, Despre problema dezvoltării social- economice a Braziliei la mijlocul secolului al XlX-lea (nr. 2), In mod concret de la cuceri- rea independenţei (1822), plnă la desfiinţarea sclavajului (1888) şi căderea monarhiei (1889). Teza principală a autorului, teză opusă cpn- ccpţiei istoriografiei burgheze după care capi- talismul din Brazilia s-a născut Încă din secole- le XVI XVIII In cadrul economiei sclavagiste a plantaţiilor, afirmă că germenul modului de producţie capitalist a apărut In Brazilia nu mai Înainte de Începutul secolului trecut. în articol sînt prezentate o serie de date cu privire la evoluţia populaţiei Înrobite, la folo- sirea forţei de muncă In economie, la dezvol- tarea industriei ş.a. Aspecte din istoria Ame- ricii Latine slnt oglindite, de asemenea, In articolul Poziţia Rusiei faţă de America Latină la sftrşilul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea, semnat de L. I. Slezkin. Autorul susţine că ţarismul, In tendinţa sa de a-şi Întări influenţa In noul continent ame- rican, a Întreţinut legături cu unii dintre conducătorii revoluţiilor din ţările Americii Latine, adoptind o poziţie de neutralitate binevoitoare. Ca şi In anii precedenţi, „Bonpocu hcto- pnn” a consacrat mai multe articole pro- blemelor de istoriografie. Astfel, marclndu-se Împlinirea a două decenii, de la bătălia de pe Volga, a fost publicat articolul lui A. M. Samsonov, Studierea istoriei marii bătă- lii de pe Volga (nr. 1). Intr-un alt articol sînt dezbătute Unele probleme ale dezvoltării istoriografiei progresiste din Anglia (nr. 5) de Lionel M. Manby. Arti- colele care dezbat probleme din istoriografia burgheză se caracterizează prin spirit com- bativ, ca de pildă, articolul Din istoria formării ideologiei coloniale a imperialismului englez de G. I. Loţmanova (nr. 2), In care trubadurii contemporani ai colonialismului englez apar demascaţi de propriii lor Înaintaşi (Ch. Dilke, J. A. Fraude, Disraeli etc.). Aceştia au teore- tizat deschis „superioritatea” rasei anglo- saxone, care ii conferea dreptul să stăpi- nească, să extermine şi să exploateze popoa- rele din colonii. Ideologia colonială a impe- rialismului britanic s-a format in a doua jumătate a secolului trecut şi la Începutul secolului nostru şi, cu toate acestea, unele teze ale ei, arată autorul, ca de exemplu teza rolului „binefăcător” al colonialiştilor englezi, continuă să fie trtmbiţate anacronic şi azi de către unii reprezentanţi ai Angliei la Organizaţia Naţiunilor Unite. Este de remarcat de asemenea articolul lui G. G. Dilighenski, intitulat Teoria marxisl- leninislă şi cercetarea concret-islorică (nr. 3), In care autorul polemizează cu istoricii ita- lieni A. Momigliano şi P. Rossi. Aceştia, lncerclnd să speculeze procesul Înnoitor din istoriografia sovietică din ultimii ani, au atri- buit istoricilor sovietici idei contrare concep- ţiei materialismului istoric. Tot pe tema isto- riografiei a mai fost publicat articolul Unele tendinţe tn istoriografia militar-clericalistă din Germania occidentală de A. D. Epstein (nr. 2). Clteva articole publicate de revista sovie- tică In 1963 au fost semnate de autori din alte ţări. Printre acestea menţionăm articolul Lupta Partidului Comunist din Danemarca tmpotriva revizionismului de Ib Norliind (nr. 5); Transformările socialiste ale agricul- turii In U.R.S.S. şi In Cehoslovacia de Vlas- timila Kladivova; Legăturile ştiinţifice şi culturale Intre U.R.S.S. şi Republica de la www.dacoromanica.ro 5 REVISTA REVISTELOR 1463 Weimar (nr. 10) dc Giinthcr Roscnfcld. Arti- colul Pătrunderea monopolurilor germane tn China tn anii 1931 — 1933 (nr. 9) dc Renate 'Wiinschc Înfăţişează citcva acţiuni importante iniţiate de Germania (trimiterea In China a unei comisii din partea Uniunii industriaşilor germani, crearea Societăţii pentru studierea Chinei) pentru reeiştigarea vechilor poziţii economice şi politice In China. Problemele dc metodologic a cercetării istorice şi de formare a cadrelor dc specialişti au căpătat o largă oglindire In paginile revistei. Pe această linie revista a publicat In nr. 1 articolul acad. B. N. Ponomariov Sarcinile ştiinţei istorice şi pregătirea cadrelor didactice şi ştiinţifice tn domeniul istoriei, iar In nr. 2 dezbaterile complete ale Consfătuirii unionale -a istoricilor. Munca de cercetare a tinerilor istorici constituie tema unei interesante comunicări, semnată dc trei autori V. A. Dunaevski, A. M. Saharov, I.. S. Seneavski — in nr. 1. Comunicarea cuprinde date statistice suges- tive cu privire la disertaţiile susţinute în Uniunea Sovietică In anii 1957 1962. Ca de obicei, şi In anul acosta revista sovietică a consacrat mai multe articole problemelor privind studierea ştiinţei isto- rice pe diferite trepte ale sistemului dc Invă- ţămint sovietic (Unele probleme ale studierii istoriei contemporane, nr. 3, de I. S. Kaşkin, N. D. ICorobov, I. M. Maiofis şi A. F. Ostalţeva ş.a.). în 1963 „Bonpocu HCTOpim” a publicat clteva note pe marginea unor studii tipărite In revistele de specialitate din ţara noastră. N. Copoiu „Tortenelmi Szemle“ (Revistă de istorie), Budapesta, V (1962), nr. 1 — 4, 604 p.; VI (1963), nr. 1—4, 502 (504) p. „Tortănclmi Szcmlc” este buletinul ştiin- ţific al Institutului de ştiinţe istorice al Aca- demici de Ştiinţe Maghiară din Budapesta. Revista a Început să apară din 1958, cuprin- zlnd, ca tematică, variate lucrări ale colabo- ratorilor Institutului sus-menţionat. Ea are In general următoarele rubrici permanente : „Studii şi comunicări”, „Revistă”, „Ştiri”, „Dincolo dc hotarele noastre” şi „Reper- toriul revistelor de istorie străine”. Fiind Insă vorba dc un buletin al institutului, deseori „Tortănclmi Szcmlc” nu-şi păstrează acest profil, ci numere Întregi slnt consacrate, dc exemplu, dezbaterilor teoretice asupra unor probleme importante, organizate de un sector sau altul sau de Întreg rrlccţivul institutului. Slnt şi numere In care toate studiile şi materialele publicate se concen- trează In jurul unei singure probleme. Revista -aduce informaţii permanente din viaţa ştiin- ţifică a Institutului de ştiinţe istorice din Budapesta. Ea apare de patru ori pe an. Numerele revistei apărute fn anii 1962 1963 cuprind studii şi materiale din diferite domenii ale istorici Ungariei, precum şi ale istoriei universale. Primul număr pe anul 1963 publică materialele dezbaterii organi- zate de institut In zilele dc 11 12 iunie 1962 pe tema Nafiunea, patria, apărarea patriei tn gtndirea ţărănimii şi a păturii de soldaţi nenobili (ser. XV —XVIII). Discuţia pe această temă se desfăşoară In cercul istori- cilor din Ungaria dc clţiva ani şi ca a fost deschisă de un articol publicat In 1961 de către Erik Molnâr, referitor la probleme ideologice ale feudalismului, In care autorul constată că In istoriografia maghiară dc după eliberare s-au manifestat o serie de confuzii In ce priveşte folosirea noţiunilor de patrie, patriotism, naţiune şi apărarea patriei. După www.dacoromanica.ro 1464 REVISTA REVISTELOR 6 părerea lui E. Molnâr, tn mai multe lucrări ale unor istorici maghiari referitoare la perioada secolelor XVI XVIII din istoria Ungariei au avut loc manifestări ale rămă- şiţelor concepţiilor naţionaliste. Articolul a suscitat un viu interes ; In presa de speciali- tate au apărut multe ecouri pe tema pusă In discuţie. Răspunzînd acestui interes mereu crcscînd, s-a organizat, după cum s-a mai amintit, o amplă dezbatere. La dezbatere, după un scurt cuvînt introductiv făcut de Erik Molnâr, s-au ţinut următoarele referate : Elcmâr Mâlyusz, Patria şi naţiunea In primele secole ale feudalismului din Ungaria; Jeno Szfies, Belgradul şi ţărănimea; Kâlmân Benda, Ideologia luptelor din cetăţile de mar- gine; Gusztâv Heckenast, Băscoala ţără- nească a lui Gheorghe Crăciun (1569— 1570); I.âszlo Makkai, Ideologia ,,naţională” şi de ,,independenţă" a haiducilor ; Eva Somogyi, Învăţămintele ideologice ale mişcării ţărăneşti din Croaţia In anii 1653 1659; Lâszlo Benczedi, Ideologia ,,păturii de luptători” in răscoala lui Thukoly, şi Âgnes R. Vârkonyi, Ideologia ,,curuţimii poporane". în referatul său, Eleiner Mâlyusz a ajuns la concluzia că cei care au scris geslele folosesc pentru desemnarea noţiunii de naţiune termenii populus, gens şi nalio In sensul că includ pe toţi aceia care trăiesc într-un stat feudal, indiferent de starea lor socială şi de limba lor. Ulterior Insă, accepţia acestor termene s a rcslrîns şi ele au început să fie folosite referitor numai la clasa dominantă, nobi- limea. Procesul s-a cristalizat, după părerea lui Mâlyusz, spre începutul secolului al XVI-lea, reflectîndu se foarte pregnant în concepţiile lui W'crboczy. Mâlyusz mai atacă în comunicarea sa şl accepţia noţiunii de nalio în universităţile medievale. O serie de teze ale referatului lui Mâlyusz referitoare la feudalismul timpuriu au fost luate în discuţie de către Antal Barlha. Jenfi Szfies a prezentat în comunicarea sa concluziile monografiei sale pe tema Naţiune, patrie şi ţărănime tn perioada lui Iancu de Hunedoara (în curs de publicare). După o analiză atentă a evoluţiei noţiunilor de patria el nalio în secolele XIII —XV (în care un loc important ocupă expunerea refe- ritoare la concepţiile primilor umanişti din Ungaria referitoare la nalio el patria), autorul ajunge la concluzia că patriotismul nu a jucat şi nu putea să joace un rol activ la mijlocul secolului al XV-lea, căci el lipsea din conştiinţa ţărănimii. Presupunerea acestui patriotism, după părerea lui Szfies, este un anacronism. Singura forţă ideologică care, după părerea autorului, a pus în mişcare masele a fost religia, ura antiotomană de un colorit religios. Aceste teze au provocat pe bună dreptate critici serioase în cursul dezba- terilor, deşi s-a recunoscut că Szfies a făcut o critică justă asupra unor exagerări şi idea- lizări de un colorit naţionalist manilestale în unele lucrări ale lui Lajos Elekes. Tezele lui Szfies cu privire la rolul decisiv al facto- rului religios în ideologia luptei antiotomane a ţărănimii au fost amplu şi critic analizate în cuvîntul lui Miklfis Komjâlhy. în scurta sa comunicare, Kâlmân Benda a atacat problemele legate de factorii ideolo- gici care au stat la baza mişcării antiotomane din cetăţile de margine în cursul secolului al XVI-lea. în multe privinţe, concluziile lui Benda se apropie de cele ale lui Szfies. Gusztâv Heckenast, după o scurtă rela- tare a discuţiilor care au avut loc în istorio- grafia maghiară asupra sensului mişcării ţărăneşti din jurul Debreţinului, condusă de Gheorghe Crăciun, analizează rădăcinile ideo- logiei acestei mişcări. Concluzia la care ajunge autorul, şi anume că ideologia acestei mişcări nu este de origine ţărănească, ci provine din ideologia Reformei claselor domi- nante, ni se pare discutabilă. O discuţie interesantă s-a desfăşurat în jurul referatului lui Lâszlo Makkai referitor la ideologia şi la caracterul mişcării anti- habsburgicc conduse de Bocskai la începutul secolului al XVII-lca. Lâszlo Nagy a con- statat că multe din tezele expuse de Makkai sînt discutabile şi le-a supus în cuvîntul său unei critici argumentate. Eva Somogyi, în referatul său, a expus, concluziile referitoare la ideologia mişcării www.dacoromanica.ro 7 REVISTA REVISTELOR 1465- ţărăncşti din Croaţia din anii 1653 — 1659. învăţămintele acestei răscoale, asupra căreia autoarea a publicat un articol In nr. 2 din 1962 al publicaţiei recenzate, slnt deosebit de interesante. In articolul publicat în 1962, autoarea a analizai influenţa privilegiilor date categoriilor de ţărani liberi, care slujeau la apărarea ţării împotriva incursiunilor permanente ale turcilor, asupra luptei de clasă a ţărănimii. Problema este studiată pe baza învăţămintelor răscoalei ţărăneşti din Croaţia din anii 1653 — 1659. Studiul fivei Soinogyi şi comunicarea din cadrul dezbaterii amintite reprezintă un interes deosebit pentru istoriografia noastră şi pentru faptul că oferă un material bogat pentru a face o paralelă instructivă cu marca mişcare popu- lară din Ţara Romlncască desfăşurată In 1655. Referatele susţinute de Lâszlo Benczedi şi Âgnes R. Vârkonyi s-au ocupat de ideo- logia mişcărilor anlihabsburgice din Ungaria de la sfirşilul secolului al XVII-lea şi începu- tul secolului ai XVIII-lea. In cursul dezba- terilor au fost atinse şi alte teme, ca problema apărării patriei şi ţărănimea In 1514, unele învăţăminte ale mişcării curuţilor din comi- tatul Pcst ctc. Primul număr al revistei „Tortenclini Szcmlc” pe anul 1963 mai publică o scurtă dare de scamă, semnală de Jânos Varga, cu privire la dezbaterea care a avut loc în Insti- tutul de istoric din Budapesta la 30 noiembrie 1962 în jurul articolului lui Erik Molnâr Cu privire la rămăşiţele naţionaliste In concep- ţiile noastre istorice. La dezbatere au parti- cipat un număr marc de istorici, rclcvîndu-se cu acest prilej divergenţe serioase între diferiţi istorici maghiari în problemele puse în discuţie de către Erik Molnâr. Numărul ultim (3 — 4) pe anul 1962 este consacrat In întregime problemelor legate de cercetarea regimului fascist In Ungaria şi a fascismului pe plan european. Gyorgy Rânki semnează Consideraţii asupra problemelor pri- vind baza socială a regimului contrarevolu- ţionar horlhyst la începutul deceniului al treilea. După Rânki, regimul horthyst — consi- derat în istoriografia maghiară contemporană drept un regim fascist constituie o ameste- cătură de tiranie fascistă cu o guvernare burgheză conservatoare. El constată că baza socială a acestui regim o constituia la început în primul rînd ofiţerimea de origine nobi liară din fosta armată auslro-ungară, care pretindea un rol mai marc în treburile de conducere a statului după ce a jucat un rol decisiv în dezlănţuirea terorii albe. Dema- gogia socială şi naţionalismul feroce carac- teriza poziţia politică a acestei pături. Rânki analizează In continuare evoluţia micii bur ghezii după instaurarea regimului horlhyst şi constată că în anumite condiţii mica bur ghezie a constituit baza socială, parţial pasivă, parţial activă, a regimului contra revoluţionar. Âgnes Szabo analizează poziţia Partidului Comunist din Ungaria Intre anii 1919 şi 193H In problema bazei de clasă a regimului contrarevoluţionar. Se arată că, încă imediat după instaurarea regimului horlhyst, In Partidul Comunist din Ungaria s-au desfăşurat în presa ilegală dezbateri despre caracterul regimului lui Horlhy şi baza sa de clasă. Se arată că la început regimul lui Hortliy a fost caracterizat in documentele P.C.U. ca o dictatură militară, apoi drept o dictatură a micii burghezii şi abia după venirea la putere a guvernului Bethlcn, în cadrul partidului comunist, s-a clarificat că regimul lui Hortliy este un regim de domi- naţie a moşn-rimii mari şi a capitalului finan ciar. Autoarea arată că la primul Congres al P.C.U., deşi s-a făcut o analiză justă a conţinutului de clasă al regimului contra- revoluţionar, linia luptei antifasciste a fost, după autoare, o linie greşită. Din cauza sectarismului, conducerea P.C.U. nu a acordat importanţa necesară luptei pentru libertăţi democratice. Potrivit concluziilor pe care le trage autoarea, P.C.U. abia după ce a primii şi ajutorul Internaţionalei Comuniste a reuşit să elaboreze o linie politică de luptă anti fascistă justă. Pâl Pach Zsigmond, în articolul său, analizează Formarea concepţiei istorice contra- revoluţionare tn lucrarea lui Gyula Szekfă www.dacoromanica.ro 1466 REVISTA REVISTELOR 8 „Trei generalii”. Gyula Szekffi, reprezen- tantul de frunte al istoriografiei oficiale din Ungaria horthyslă, a publicat In 1920 prima ediţie a lucrării sus-amintită, care, după părerea lui Păi Pach Zsigmond, reprezintă -concentrarea ideologici istorice contrarevolu- ţionare In l'ngaria. Autorul face o seric de comparaţii cu un alt studiu al lui Szekfu, publicat tn 1917 şi In care existau deja ele- mente ale concepţiei lui istorice contra- revoluţionare, definitivate şi cristalizate în urma evenimentelor petrecute pe plan naţional şi european în anii 1917 — 1920. Se arată în articol că Szekfu, analizînd concepţiile social- politice ale lui Szăchenyi şi idealizîndu-le, a negat nu numai rolul pozitiv al revoluţiei din 1848 — 1849 din Ungaria, dar şi rolul progresist al mişcării reformatoare din Ungaria premergătoare revoluţiei burgheze. Sândor Balogli supune unei analize multi- laterale aşa-zisa Consolidare a regimului lui Ilorthy in timpul guocrnării lui Bethlen şi solul neona/ionalismulul maghiar. Se arată că neonaţionalismul a fost o variantă a naţionalismului burghez din Ungaria în peri- oada dintre rele două războaie mondiale, un naţionalism oficial sprijinit şi cultivat de guvern. Bazele acestui neonaţionalism au fost puse şi elaborate de către Kuno Klebes- berg, ministrul lnvăţămîntului în guvernul Bethlen, şi avea ca ţintă finală „refacerea” teritorială a Ungariei. Sândor Balogli subli- niază că neonaţionalismul urmărea astfel scopuri imperialiste, visa o Ungarie mare, cum era ea înainte de primul război mondial, deşi se ştie că nici măcar jumătate din popu- laţia Ungariei dinainte de acest război nu era compusă din maghiari, arată autorul. Regimul horthyst urmărea prin neonaţiona- lism să-şi împărtăşească maselor scopurile sale imperialiste. în continuare articolul dezvăluie trăsăturile principale ale nconaţio- nalismului maghiar şi caracterul său profund reacţionar. Miklăs Lackă analizează, în arti- colul său publicat tn acelaşi număr al revistei, Baza socială a mişcărilor de extrema dreaptă slin Ungaria tn deceniul al patrulea. Istvân Pintcr se opreşte asupra Polilicii interne şi externe a guvernului Kăllay, venit la putere în martie 1942, şi asupra mişcării antifasciste. Se arată că, deşi scopul prin- cipal al politicii guvernului Kâllav a fost sprijinirea Germaniei hilleriste şi inlărirca terorii împolriva organizaţiilor antifasciste, în 1943, după cotitura intervenită în desfăşu- rarea războiului, în politica acestui guvern se observă unele schimbări. Kăllay a Înţeles, arată autorul, că Hitler a pierdut războiul şi încă din 1943 a început să caute parteneri noi, a început tratative secrete cu reprezen- tanţii puterilor apusene, Anglia şi S.U.A. Kăllay căuta să stabilească legături şi cu reprezentanţii de dreapta ai conducerii parti- delor micilor agrarieni şi social-democrat. Kăllay insă n-a fost de acord să rupă hotărlt cu coaliţia hitleristă, ceea ce a dus la între- ruperea tratativelor cu aceşti reprezcnlanţi. Analizînd desfăşurarea evenimentelor în 1942 — 1944 din Ungaria, Istvăn Pinter ajunge la concluzia că guvernul Kăllay a dezorientat masele şi le-a dezarmat în faţa invaziei Germa- niei fasciste din 19 martie 1944. Strlns legat de problematica acestui număr special este şi studiul lui Ern3 Zâgoni privitor la Problemele Frontului unic munci- toresc tn Ungaria din timpul intrării tn răz- boiul împotriva Uniunii Sovietice, publicat în nr. 2 din 1963. Partea a doua a numărului dublu 3 — 4 din revistă pe anul 1962 este consacrată studierii unor probleme ale dezvoltării regi- murilor fasciste din diferite ţări europene. Astfel se publică prima parte a studiului amplu al lui Tibor Szamucly despre Antece- dentele istorice si ideologia fascismului yrman (partea a doua a studiului a apărut in nr. 2 al revistei pe anul 1963). Se mai publică articolele : Gyorgy Rănki, Drumul fascis- mului italian; Jănos Jemnitz, Despre carac- terul fascismului spaniol; Lajos Kerckes, Cu privire la problematica fascismului clerical In Austria; Dâniel Csatări, Trăsăturile speci- fice ale fascismului din Romtnia; Katalin Szokolay, Despre unele trăsături ale dictaturii fasciste In Polonia; Lâszlo Kovăgă, Istoricii www.dacoromanica.ro "9 REVISTA REVISTELOR 1467 iugoslavi despre fascismul iugoslav dintre cele ■două războaie mondiale; I.âszlâ Mârkus, Despre caracterul curentelor fasciste din Franţa Intre cele două războaie mondiale; fîva H. Haraszti, Curente fasciste tn Anglia. Este necesar să precizăm că In cea mai mare parte a lor aceste studii despre fascism din diferite ţări nu reprezintă o contribuţie originală sau numai In mică parte au acest caracter; ele sînt o sintetizare mai mult sau mai puţin izbutită a cercetărilor mai recente din fiecare ţară pe tema respectivă. în afară de aceste două numere oarecum tematice, In anii 1962 — 1963 revista a mai publicat şi o serie de alte materiale, studii şi comunicări privitoare la istoria Ungariei şi la istoria universală. Printre studiile de istoric medic ungară ne reţine atenţia In mod special articolul Problema istoriei preţurilor şi salariilor tn Ungaria intre 1550 şi 1650 (nr. 2/1963), semnat de lslvân N. Kiss, care ridică o scrie de probleme interesante referitoare la meto- dele de cercetare a preţurilor. Autorul se foloseşte de cercetările sale privind evoluţia preţurilor unor produse agrare In cîtcva tîrgurî din comitatul Zcmplân. Oszkâr Paulinyi, In articolul referitor la Proprietatea şi societatea tn oraşele miniere de pe valea rtului Garam studiază relaţiile sociale existente In aceste oraşe In secolul ■al XVI-lca (nr. 2/1963). De fapt, articolul lui Paulinyi constituie o expunere a conclu- ziilor sale pe baza unor cercetări vaste, cerce- tări care urmează să apară lntr-o monografie specială consacrată istoriei oraşelor Banskd Stiavnica, Banskâ Bystrica şi Krcmnica. Acest studiu a fost susţinut de autor in faţa istoricilor slovaci la prima sesiune a Comisiei de istorici maghiari şi cehoslovaci organizată in iunie 1960. Kâlmân Bcnda în acelaşi număr al revistei publică un studiu despre Primii ani ai politicii lui Francisc Răkâczu al II-lca faţă de turci. Studiul excelează prin noutatea informaţiei ştiinţifice bazate pe cercetarea unor fonduri arhivisticc aflate In arhivele din Viena şi în Arhiva politicii externe a Franţei de la Paris. Firele politicii lui Francisc Râkoczy al II-lea faţă de Poartă erau legate de curtea lui Ludovic al XlV-lea, şi în aceste condiţii materialele din arhiva franceză permit o analiză multi- laterală a problemei. Autorul scoate in evi- denţă politica lui Râkdczy faţă de turci, politică determinată In marc parte de scliiin- narnc politicii europene. Perioada cuprinsă în articol se limitează la anii 1702 — 1705, adică plnă la plecarea delegaţiei lui Râkoczy la Poartă în vara anului 1705 In frunte cu Jânos Pâpai. O comunicare interesantă din domeniul istorici medii a Ungariei ne prezintă Bâlint Surânyi, Despre originea formulelor referi- toare la oraşe tn Ars notarialis din perioada lui Ludovic I (nr. 2/1962). în ce priveşte istoria medie universală ne reţine atenţia ampla dare se seamă (publi- cată In nr. 2/1962) asupra discuţiei organi- zate în Institutul de istoric din Budapesta Despre unele probleme teoretice ale absolutis- mului. Discuţiile s-au desfăşurat în jurul referatelor susţinute de Lâszlâ Makkai, Erik Molnâr şi Pâl Pach Zsigmond. Mai ales unele teze ale referatului susţinut de'L. Makkai au suscitat vii discuţii şi observaţii critice. Revista „Tortdnelmi Szcmlc” pe anii 1962 — 1963 este bogată In materiale de isto- ric modernă. Printre acestea pe primul loc se situează studiul amplu al lui Istvân Bartha privitor la Problemele etapei de început a mişcării de reforme burgheze maghiare (nr. 3 — 4/1963). Studiul constituie o parte din lucrarea de doctorat a autorului, intitulată Ttnărul Kossuth şi epoca sa. în prima parte a studiului, autorul trece în revistă succe- sele obţinute in ultimii douăzeci de ani de istoriografia marxistă maghiară privind dez- voltarea social-cconomică a Ungariei In ulti- mele decenii ale orînduirii feudale. Autorul atrage atenţia asupra faptului că au rămas mult in urmă cercetările privitoare la dezvol- tarea ideologiei, în special a ideologiei mişcării reformatoare din preajma revoluţiei din 1848. Partea a doua a studiului este consacrata liberalismului. După o scurtă trecere în revista a originii europene a liberalismului burghez. www.dacoromanica.ro 1168 REVISTA REVISTELOR 10- Istvân Barlha caută să definească trăsăturile de bază ale liberalismului maghiar. El subli- niază că, In urma slabei dezvoltări a burghe- ziei, liberalismul maghiar constituie o ideolo- gie a nobilimii Imburghezite, care s-a dezvol- tat In condiţiile dependenţei faţă de Austria şi lntr-un stat multinaţional. Ideologia libe- rală maghiară reflecta deci interesele de clasă ale nobilimii. Ea a fost antirevoluţionară In sensul că voia să Înlocuiască transformările revoluţionare cu reforme treptate care să păstreze cit mai mult posibil din privilegiile clasei dominante. Naţionalismul acestei ideo- logii, subliniază autorul, a ajuns In mod necesar In conflict cu mişcările naţionale legitime şi progresiste ale naţiunilor nema- ghiare din Ungaria. în ultima parte a studiului său, Istvân Bartha expune o serie de probleme interesante referitoare le periodizarea mişcării liberale maghiare şi cristalizarea ideologiei liberalismului maghiar. De studiul de mai sus este legat, prin tematică, şi articolul lui Gyorgy Spira Scurtă privire asupra situaţiei creditelor autorului lu- crării Hilel (Creditul) (nr. 3 — 411963), In care se Încearcă să se demonstreze că situaţia cre- ditelor lui Szăclrenyi a avut o anumită influ- enţă asupra tezelor lucrării sale Hilel (Cre- ditul). Peter Hanâk publică un studiu amplu despre Societatea maghiară de la începutul secolului nostru (nr. 2/1962), In care expune unele probleme legate de compoziţia socială şi naţională a Ungariei In epoca menţionată. Un studiu interesant publică Istvăn Dol- mănyosi, Mihălg Iiărolgi şi „drumul la Sankl- pelersburg” (Ideea unei alianţe ruso-maghiare în 1914) (nr. 2/1963), In care se ocupă pe larg de Încercările fruntaşilor din partidul independenţei de a stabili relaţii cu puterile Antantei In vederea ieşirii Ungariei din cadrul coaliţiei Puterilor Centrale. Subiectul stu- diului este legat de proiectata călătorie In aprilie—mai 1914 in Rusia a lui Mihăly Kărolyi după ce el făcuse călătorii In Franţa şi S.U.A. Deşi călătoria ptnă la urmă nu a avut Ioc, proiectul a provocat discuţii ample în jurul politicii externe a guvernului lui Tisza, In care s-au angajat şi deputaţii Partidului Naţional Romln In frunte cu Al. Vaida- Voievod, Theodor Miliali şi Ştefan Cicio-Pop. în cei doi ani revista a publicat doar un singur articol de istorie modernă universală. Este vorba de studiul lui Jănos Jeînnitz, intitulat Internaţionala I şi războiul (1864 — 1866). Numărul studiilor de istoric contemporană este relativ mic şi Însăşi tematica abordată este mai restrlnsâ faţă de istoria medie şi modernă. Zsuzsa I,. Nagy, în articolul Misi- unea generalului Smuls la Budapesta In aprilie 1919, care constituie un capitol din mono- grafia autoarei Revoluţiile din 1918—1919 şl puterile Antantei, studiază unele probleme ale contradicţiilor care au existat Intre marile state faţă de puterea muncitorească-ţără- nească instaurată In Ungaria în 1919, precum şi primii paşi ai politicii externe a tinerei Republici maghiare a sfaturilor. Articolul aduce în circuitul ştiinţific o serie de materiale noi şi constituie prin aceasta o contribuţie meritorie. O scurtă comunicare face Lajos Kcrekes despre Misiunea politică a lui Miklos Bănfţg tn Romlnia In 1943 (nr. 2/1963), care a dus tratative cu unii reprezenlauţi ai fos- telor partide istorice în probleme externe. Iulianna Puskâs publică un studiu amplu despre Arendarea moşiilor in Ungaria pe baza dalelor statisticii agrare din 1935 (nr. 3 — 4/ 1963). în studiu se fac şi unele comparaţii cu datele statistice pe aceeaşi temă din 1895 pentru a încerca să se stabilească concluz:i în ce priveşte problema evoluţiei arendării moşiilor în Ungaria. Ultimul număr al revistei pe anul 1963- publică la rubrica „Revistă”' o amplă dare de seamă despre susţinerea lucrărilor de doctoral de către Gyorgy Rânki pe tema Economia Ungariei tn perioada primului plan de Irei ani (1947— 1949), lucrare publicată în 1963. „Tortănelmi Szeinle” publică în rubrica sa „Dincolo de hotarele noastre’' ştiri despre viaţa ştiinţifioă în domeniile cercetărilor isto- rice din diferite ţări. Astfel, în nr. 2/1962 se face o prezentare amplă a dezbaterilor care au avut loc la 8 decembrie 1961 în Franţa pe www.dacoromanica.ro 11 REVISTA REVISTELOR 1469 tema „Istoricul şi contemporaneitatea”, in numărul ultim pe 1963 o altă dare de scamă prezintă discuţia care a avut loc în istoriografia sovietică despre dezvoltarea satului sovietic, precum şi alte ştiri. O rubrică permanentă şi foarte utilă a revistei este „Repertoriul revistelor de istorie străine”, in care sînt fişate sistematic circa 200 de reviste de specialitate. Studiile, cu excepţia a trei rubrici generale („Marx-Engels- I.enin”, „Studii teoretice” şi „Istorie univer- „ Slutii Rivista trimestrale, Istituto Gramsci nr. 1—4, sală”), sint grupate pe ţări şi în ordine crono- logică. Sint fişate permanent principalele reviste şi publicaţii romineşli de specialitate. „Tortenelmi Szemle”, prin materialele interesante şi informaţiile bogate pe care le aduce din viaţa ştiinţifică a Institutului de ştiinţe istorice din ţara vecină prietenă, prezintă un interes deosebit pentru toţi cei care se interesează de istoria Europei centrale in general şi istoria Ungariei in special. L. Demeng slorici“ Editore, Roma, nr. 1—4, 1962, 825 p. ; 963, 911 p. în anii 1962 — 1963, revista a cuprins mate- riale care se referă in special la istoria Italiei, deşi există şi un număr restrins de materiale cave tratează aspecte din istoria altor ţări sau a unor continente : Cehoslovacia, Austria, Germania, Franţa, Spania, despre Africa sau Asia. Păslrînd o succesiune a anilor, am grupat materialele pe trei din orînduirile istorice care-şi găsesc reflectarea in numerele re- vistei : medie, modernă, contemporană. Referindu-ne la prima orînduire, menţio- năm articolul semnal de Renzo Pecchioli, II „mito” e la crisi florentina intorno al 1500 (nr. 3/1962). Este vorba de criza din secolele XV —XVI, care (provocată şi de afirmarea concurenţei internaţionale) Începe cu redu- cerea progresivă a activităţii industriale, comerciale şi financiare a Florenţei şi cul- minează cu scăderea dominaţiei familiei Me- dici şi cu invadarea Florenţei de către armata Împăratului german Carol al VlII-lea. Tot în legătură cu criza economică din secolul al XVII-lea, R. Villhri abordează un aspect minor in aparenţă, şi anume epi- sodul lui Masonicllo, iniţiatorul unei răscoale împotriva impozitelor din 1617 (Note sulta rifeudalizzazione del Regno di Napoli alia vigilia della rivoluzione di Masaniello) (nr.4/ 1963). Pornind de la problema financiara, autorul analizează toate celelalte fenomene legate de organizarea statului, fenomene care în realitate au dus la o criză ce avea cauze mult mai profunde şi mai complexe decil răscoala propriu-zisă a lui Masaniello. în articolul Baronaggio e finanza a Napoli alia vigilia della rivoluzione del 1017 104S (nr. 2/1962), R. Villari Înfăţişează caracteris- ticile sudului italian in cadrul crizei economice din Europa in secolul al XVII-lea. Este o analiză profundă a situaţiei politice-econo- micc, cu aplicare directă la baronic şi la problemele financiare din perioada respectivă. Pe aceeaşi linie a problemei crizelor statale din secolul al XVII-lea, înregistrăm studiul lui S. J. Woolf, La crisi della monarchia spagnola : le rivoluzioni degli anni 1040 1050 (nr. 3/1963). Cum studiile anterioare asupra istoriei Spaniei din perioada Imperiului liabs- burgic s-au ocupat in general numai de anumite aspecte, autorul subliniază că mai puţin cercetate au fost cauzele revoluţiilor www.dacoromanica.ro 1470 REVISTA REVISTELOR 12: din interiorul monarhiei spaniole, desfăşurate In Portugalia, Neapoli, Sicilia» Tratlnd pro- blema crizei monarhiei spaniole, S. J. Woolf subliniază două din aspectele acestei crize, valabile de altfel şi pentru situaţia celorlalte ţări din Europa occidentală la Începutul seco- lului al XVII-lea. Este vorba de depresiunea economică şi, ca efect direct, de criza burghe- ziei comerciale. Pe lingă aceste cauze ale crizei revoluţionare din 1640, autorul pune In discuţie şi teza despre consecinţele nega- tive ale unei birocraţii prea extinse, care, Intr-un sens mai larg, însuma atlt statul, cit şi biserica. Autorul conclude prin clteva consideraţii generale, care duc la concluzia că revoltele de la jumătatea secolului al XVII-lea n-au provocat reale schimbări In structura societăţii şi In ordinea constituţio- nală a statului. Walter Markow, de la Universitatea din Nigeria, tratează In tema I giacobini dei paesi absburgici (nr. 3/1963) controversa asupra iaco- binilor, rămasă actuală şi prin studiile istori- cilor care s-au ocupat de sud-estul Europei. Autorul subliniază particularităţile acestor studii, determinate de condiţiile locale (ex. Polonia, Cehoslovacia, Romînia, p. 494 — 498), şi constată dificultăţile care stau In faţa istoricilor ce încearcă o clasificare a curen- telor revoluţionare la sloveni, croaţi şi sîrbi. Rcferindu-sc la sloveni, croaţi şi sîrbi, autorul arată că, datorită condiţiilor concrete, la aceste popoare formarea burgheziei era Intîrziată. Din această cauză, revoluţia nu era atunci la ordinea zilei. O comunicare a istoricului ceh H. Poli- Sensky, II congresso di opaua (Troppau) ela politica degli anni 1820—1822 nei fondi degli archivi ceclii (nr. 2/1963), se referă la congre- sul care a avut loc Intre octombrie şi decembrie 1820 In Silezia şi unde au participat reprezen- tanţi a cinci puteri europene : Austria, Rusia, Prusia, Anglia şi Franţa. Congresul a con- stituit obiectul multor discuţii în literatura istorică, devenind din 1821 sinonim cu poli- tica de reacţiunc şi de intervenţie In afacerile interne ale ţărilor europene. Un alt articol, care se încadrează tot li> aceeaşi perioadă istorică, este şi acela semnat de Andră Nauschi, La vila rurale in Algeriar prima del 1830 (nr. 3/1963), In care, pe baza documentelor de arhivă, autorul caută să reconstituie uncie aspecte ale vieţii rurale algeriene din jurul perioadei 1830. Articolul’ atrage atenţia asupra diversităţii aspectelor legate de această problemă. Alte articole din revistă se ocupă atlt de istoria modernă a Italiei, cit şi a altor ţări. Astfel, Gastone Manacorda, In Forma- zione e primo soiluppo del partito socialista in Italia (nr. 1/1963) *, înfăţişează condiţiile In care s-a format partidul clasei muncitoare din Italia, discutlnd totodată o serie de idei con- tradictorii In această problemă pe care le conţin studiile recente. Autorul arată că ultimele trei decenii ale secolului al XlX-lea au constituit perioada de formare a principalelor partide social-democrate europene. In ceea ce pri- veşte perioada formării Partidului Socialist Italian, autorul o plasează Intre 1882 şi 1892,. clnd în Italia, în raport cu alte ţări europene, se poate vorbi de o dezvoltare industrială mai tlrzie. In articol slnt expuse organizarea şi activitatea primelor nuclee socialiste şi modul In care s-a trecut de la organizaţiile cooperatiste la acelea de ajutor mutual. Despre filozoful Antonio Labriola scrie Giovanni Mastroiani în Le Opere completle di Antonio Labriola (nr. 2/1963). Articolul are două părţi : prima, In care slnt comentate două din lucrările filozofului italian 1 2, editate 1 Articolul este, de fapt, comunicarea ţinută la 19 ianuarie 1963 la Sesiunea de comunicări II mooimenlo socialista in Italia- Bilancio storiografico e problemi storici, orga- nizat la Florenţa de către revista „Mondo operaio” cu ocazia aniversării a 70 de ani de la crearea Partidului Socialist Italian. 2 Antonio Labriola, La Dotirina do Socrale secondo Senofonle, Platone ed Aristotele, 1871. A cura di Luigi Dai Pane, Milano, Feltri- nelli, 1961, 296 p. (Opere completle di A. L.. voi. II); idem, Ricerche sul problema della liberlă e altri scrilli di filosofia e di pedagogia• 1870—1883, A cura di Luigi Dai Pane,. Milano, Fcltrinelli, 1962, XVI-176 p. (Opere- completle di A. L., voi. III). www.dacoromanica.ro 13 REVISTA REVISTELOR 1471 6pou tou BoTaveux- TOU UTlip &'l 2Tpo(3lX«jl |J.Ovf;ţ TOU ITpO- Sp6(xou (1079) (Cu privire la Patmos I. Un hrisov al Împăratului Nicefor Votaniatos tn favoarea mănăstirii Prodrom din Strovilos (1079)), în ,,’E7reT/îpl? 'Evaipeiaţ Bu£av- Tivtov 27tou8g>v” („Anuarul Societăţii de studii bizantine”), XXXIII (1964), p. 52-71 Era Vranusi, făcînd parte dintr-un colectiv Însărcinat de Centrul de cercetări bizantine de la Atena să cerceteze arhivele mănăstirii Ioan Teologul din Patmos, In vederea pregă- tirii unei ediţii a documentelor aflate acolo, a vizitat în anii 1960 — 1963 mănăstirea din insula Patmos. Cu acest prilej a făcut unele constatări preţioase cu privire la hrisovul dat în 1079 de împăratul bizantin Niccfor Votaniatos mănăstirii Prodrom din Strovilos, publicat de Fr. Miklosich şi Jos. Miillcr In cunoscuta lor colecţie Acta el diplomata graeca maedii aevi..., Viena, 1890. Cei doi medievişti au socotit hrisovul incomplet fără -semnătura împăratului şi suspect. In 1925, prof. Franz Dolger, descriind acest document, l-a prezentat drept original, iar mai tîrziu, în 1928, după o călătorie făcută în Patmos, Dolger a ajuns la o nouă concluzie, şi anume că hrisovul nu esle originalul, ci o copie auten- tică, eliberată de cancelaria împărătească, iar originalul probabil s-a pierdut. Cercetătoarea Era Vranusi aduce în studiul de faţă uncie precizări, care aruncă mai multă lumină asupra hrisovului. Autoarea a descoperit încă un hrisov de la împăratul bizantin Niccfor Votaniatos, care era numai menţionat de predecesorii săi. Cercetătorul grec Ierotci Floridis, care a descris In 1868 documentele aflate la mănăs- tirea din Patmos, s-a mărginit să spună că la această mănăstire se află „încă un hrisov de la Niccfor Votaniatos, foarte deteriorat”. Miklosich-Miiller nu l-au publicat, mulţu- mindu-se şi ei la o simplă menţiune despre existenţa sa. Prof. Dolger II aminteşte ca un Xptxr6(3ouXoţ X6yoţ neidentificat şi nedatat. Era Vranusi a avut norocul să regăsească în cercetările sale întreprinse în arhivele din Patmos acest fragment de hrisov şi să iden- tifice conţinutul său. începutul lipseşte, hrisovul fiind mutilat, iar partea de la sfîrşit, care ni s-a păstrat, arc douăzeci şi patru de rînduri, cu semnătura împăratului şi cu data emiterii. Autoarea, în speranţa că va găsi şi prima parte a hrisovului care lipsea, şi-a continuat cercetările, care n-au fost zadar- nice. Era Vranusi a mai găsit o bucată de text deteriorat, compus din opt rînduri, care într-adevăr făcea parte din hrisovul amintit mai sus. Astfel, prin adăugirea acestor opt rînduri, se poate constata comple- tarea în parte a hrisovului dat de împăratul bizantin mănăstirii Strovilos. Autoarea, com- parînd acest text, întregit, în parte, cu hrisovul publicat de Floridis şi apoi de Miklosich- Muller, face constatarea interesantă că cele două piese conţin textul aceluiaşi act împă- rătesc. Ceva mai mult, autoarea ajunge la concluzia că hrisovul incomplet este chiar originalul, socotit pînă acum pierdut, al copiei autentice amintite de Dolger. Descoperirea cercetătoarei Era Vranusi este într-adevăr preţioasă şi merită atenţia cuvenită. Autoarea publică pentru prima www.dacoromanica.ro 25 ÎNSEMNĂRI 1499 •dată o ediţie diplomatică a acestui hrisov bizantin pe baza textului original şi adaugă la sfîrşitul documentului şi un xpmxov U7t6pv7)u.KaBHo H3gaTenbCTno ,,Hayua h naiajteMirn Hayn CCCP, Moscova, 1962, 380 p. (/?. Constanlinescu) ................................................. 2 426 BARTH, WILHELM şi MAX KEHRIGKORN, Dic Pliilliellcnenzeit von der Mittc des 18. Jahrhunderls bis zur Ermordung Kapodislrias’ am 9. Ok- tobcr 1831. Mit cincm ausfiihrlichcn Naincnverzeicbnis der enropai'schen und amcrikanischcn Philhellcnen, Miinclien, 1960, 286 p. (A\ Cama riano) ............................................................... 2 241 BOUDARD, R., Gfines et la France dans la dcuxifemc moitie du XVIIIe sieclc (1748-1797), Moulon ct C-ie, Paris, 1964, 540 p. (S. Cotumbeanu) . . 0 1191 BUSZKO, JOSEF, Ruch socjalislyczny w Krakowic 1890 1914 na tle ruchu robolniczcgo w zachodniej Galicji (Mişcarea socialislă în Cracovia între 1890 şi 1914 pe fondul mişcării muncitoreşti din Galitia apuseană), Wj daw- niclwo literackie ICrakow, 1961, 337 p. (M. Moldoveana)............... 3 607 CALLIMACHI, PHILIPPI, Historia de rege Vladislao, edidit Irniiua Lichonska, commentariis historicis illustravit Thaddcus Kowalcski, in linSuam Polo nam traduxit Anna Komornicka, Varsoviac, Panslwowc Wydawuiclwo Naukowe, 1961, 215 p. (Academia Scienliarum Polona, Inslilutuni Studiis Classicis Proinovendis) (Ş. Papacoslea) .............................. 1 200 CHAUVIRlS, ROGER, Le temps d’Elisabcth, Paris, Marcel Didicr, 1960, 336 ( — 339) p. (S. Cotumbeanu)........................................... 3 671 COHEN, ARMAND, La sociele des Nations dcvanl le conflit ilalo clliiopien (de- cembre 1934 — octobrc 1935), Librairie E. Droz, Gcnfeve, 1960, 118 p. (/. Chiper).......................................................... 6 1183 COLE, MARGARET, The Hislovy of Fabian Socialism, Londra, Hcincuiann, 1961, XV + 365 p. + 14 pi. (G. Penelea)............................... 3 673 CORSINI, UMBERTO, II Trenlino nel sccolo dcciinonono, voi. I, (1796 1848), ed. R. Manfrini, Rovercto, 1963, 414 p. (A. Ioachim).................. 6 1190 DAUTRY, JEAN şi LUCIEN SCHELER, Le Comite Central Republicam des vingt arrondissemcnls de Paris (seplcmbre 1870 mai 1871), Paris, Edi- lions Socialcs, 1960, 268 ( — 271) p. (S. Cotumbeanu)................. 1 203 DEBU-BRIDEL, JACQUES, LcS journees de Paris, toine I: De Philippe Au- guste â Louis XI. Lcs rcvolulions de 1358 ct de 1413. Paris, Del Duca, < Edilions Mondiales, 1960>, 283 ( — 287) p. (S. Cotumbeanu).......... 2 424 FEDOROV, V. A., Co.igaTCKoe gnilHteiine R rogw genaSpitCTOn 1816 1825, Moscova, ling. Mocuoncuoro ymtnepcHTeTa, 1963, 206 p. (C. Puse) . . 6 1478 GARCIA, JOSE, ,llifKTaTvpa HpitMO ge Pwnepa, Moscova, ling. AnagCMint Hayn CCCP, 1963, 365 p. (E. Uribes) .................................. 5 1223 GIPSON, L. H.,The coming of thc revolution (1763 —1775),,,Harpcr-Torcbbooks”, NcwYork, Evanslon, London (1962), XIII + 287 p. (S. Cotumbeanu) . 6 1494 GREKOV, I. B., O'iepim no itCTopmr MetKgynapoAitbix oiuomeuiiit BoCTon- noti Enponbi XIV—XVI, Moscova, ling. BoCToniioîl jiHTepaTypbi, 1963, 376 p. (L. Deminy).................................................... 3 663 GUILLEM1N, HENRI, Les origincs de la communc. La Capilulation (1871), Paris, Gallitnard, 1960, 410 ( — 415) p. (S. Cotumbeanu).............. 2 422 HEERS, JACQUES, L’occident aux XIVe et XVe sifecles. Aspccts ăconomiques et sociaux, Paris, Prcsscs Univcrsitaires, 1963, 388 p. (Nouvclle Clio)(P. Simionescti) ......................................................... 6 1487 '■ www.dacoromanica.ro 1512 INDEX ALFABETIC 8 Nr. Pa*. HEIFET, M. I., BTopan peuo.nouHOHiiaH cirryauiiH n Poccuu, Moscova, liaff,. MocKOBCKoro ymiBepcHTeTa, 1963, 238 p. (E. Uribes) .... 3 665 KAVKA, FRÂNTISEK, La Tchekoslovaquie. Histoirc lointainc ct recente,Praga, Orbis, 1963, 183 p. (E. Stănescu)......................................... 2 42(1 KAVKA, FRANTlSEK, Pfirufka k dejinâm Ceskoslovenska do roku 1648 (Ma- nual de istorie a Cehoslovaciei pină la 1648), Praga, Edit. pedagogică de stal, 1963, p. 527 (Tr. Ionescu-Nişcov) ........................................ 5 1213^ KONSTANTOPOULOS, TAKIS A., N£a 6v6p.aTa IlEXo7rovvy)cîîoiv Ho-noJiirTH'feci;aH HCTOpnn Pocntii XVI nauana XVII n., Moscova, Edil. Acad. de Ştiintc a U.R.S.S., 1963, 381 p. (F. Constantiniu)............................................................. 1 197 POPOVlC, MIODRAG, Byiţ CTedj). Kapami 1787—1864. O CTOTn.ţiiiuimiui CMpTii (Vuk Slef. Karadîid. Cu prilejul centenarului de la moarlca lui) Beograd, 1964, 479 (—481) p. + 18 f. cu ilustraţii (S. Iancoviri) . . 6 1479 RATKOS, PETER, Povslanie banikov na Slovcnsku roku 1525 — 1526 (Răscoala minerilor din Slovaeia, 1525 1526), Bratislava, Wydawatel’slvo Slovens- koj Akadcmie vied, 1963, 313 p. 3 tabele (&. Guldenberg) ................. 5 1211 RIDOLFI, ROBERTO, Vita di I'ranccsco Guicciardini, Roma, Angclo Belardelti, 1960, XII + 555 p. (A. Ioachim) .......................................... 2 425 SCHEEL, HEINRICH, Siiddculsche Jalcobiner Klassenkămpfc und rcpublika- nisclie Bestrcbungen im deutsclien Siiden Endc des 18. Jahrhundcrts, Berlin, Akademie Verlag, 1962, XVII + 772 p. (Deutsche Akadcmie dcr Wissenschaflcn zu Berlin. Schriften des Inslituts fiir Geschichte. Rcichc I : Allgcmeine und Dcuslsche Geschichte, Bând 13) (Gh. Cronţ) .... 3 669 SCU\ ARAS, VANGHELIS, Xiz^Xao; KpiTÎaq npoucraeijq. Xo|jl3oXv) ori] Pioypaţua tou (Nicolae Crilias din Brussa. Contribuţie la biografia sa), extras din voi. IX, 1960, al revistei „Mixpoacn.a'n.y.â Xpovutâ” (Cronici cu privire la As’a Mică), p. 53 — 112 (N. Camariano) ..................... 5 1218 SM1LAUER, VLAD1MIR, Ovod do toponomastiky (Introducere în loponomas- tică), Praga, Edit. pedagogică de stat, 1963, 219 p! (Tr. Ionescu-Nişcov) 3 668 *r- SOLONŢOV, Z. M., JBiimoMaTHuecKaH SopbOa CI1IA aa rocnojtCTBO na Mope ii npoTHBOpe'iHH HMiiepiia.THCTii'iecKHX .ţepiKau (1918—1945), Moscova, I.M.O., 1962, 416 p. (A. Lazea) .......................................... 1 207 www.dacoromanica.ro 9 INDEX ALFABETIC 1513 Nr. Pa». TADlC. JORJO. TecTaMunTii EoBtHgapa ByKOBHha, cpnCKor uiTaMnapa XVI BCi;a (Testamentele Iul Bozidar Vukovic, tipograf slrb In secolul al XVI—lea), extras din ,,36opiiHK $wn030$CK0r aKyjm>Ta, KHHra 1, Belgrad, 1953, p. 337—360 (S. lancovici)............................. 5 1218 THOMAS, MARCliL, L’affaire sans Dreyfus, Paris, Arlhfemc Fayard <1961>, 586 (589) p. (S. Columbeanti) ...................................... 5 1220 TIHOMIROV, M. N. şi P. P. EPIFANOV, CoCopHoe y.aomeiiHe 1649 r. llo- coGite A jir Bucuiett iukojih, Moscova, 1961, 444 p. + 4 pl (Gh. Cronl) 2 418 TREFOUSSE, H. L., Hto nponaoiiuio b IIwpji-XapGope ? (traducere din limba engleză), Moscova, Edit. militară a Ministerului Apărării al U.R.S.S., 1961, 350 p. (F. Constantiniu)............................................. 1 206 VACALOPOULOS, APOSTOLOS E., A history of Thessaloniki. Translation by T. F. Camey, Thessaloniki, Institute for Balkan Studies, 1963, VIII + 155 p. + XII f. pl. (P. Simionescu) ............................. 5 1217 VERLINDEN, CHARLES, La Crfete, dăbouchă et plaque tournanle de la trăite des esclaves aux XIV6 et XV6 sieclcs In voi. Studi in onore di Amintore Fanfani, voi. III; Medioevo, Milano, 1962, p. 591—669 (Ş. Papacoslea) 6 1483 XVALTER, GERARD, La Răvolution Anglaise 1641 1660, Paris, Editions Albin Michel, 1963, 458 p. (M. Popa) ...................................... 6 1492 ¥ , Atti del XL Congresso di Storia del Risorgiinento Italiano (Torino, 26 — 30 ottobre 1961), Roma, Istituto perla Storia del Risorgiinento Italiano, 1963, 409 p. (A. Ioachim)............................................ 3 672 ¥ ¥ Malica slovenskâ v naSich dejinâcli (,,Matica slovenskâ" in isloria iioastra). Edit. Acad. slovace de ştiinţe din Bratislava, 1963, 431 p. (Tr. Ionescu- Nişcov)................•............................................. 6 1482 , * , CjiaBHHCKO-repMaiiCKHe OTtiouieiiHH, Ana^emim Ilayn CCCP, Uiictk- tvvt cnaBnnoBeAemiH, Moscova, KCag. „Hayua”, 1964, 296 p. (L. Demcny) 5 1211 Bizantinologie AHRWEILER, H., Les termes TodbceovEţ - Tococcovtou et leur âvolution semanli- que. „Revue des âtudes byzantincs”, XXI (1963). p. 243 219 (E. Frances)......................................................... 6 1497 AHRVEILLER-GLYKATZI. H. Nouvelle hypothese sur le tetarleron d’or et la polilique monătaire de Niccphore Phocas, „BOopumi pagoBa Bn- aaiiToaouiKoro UHCTirryTa” VIII, Belgrad, 1963. p. 1—9 (E. Frances) . 3 677 ANGHELOV, DIMITĂR, McTopiin Bujaimin, BTopa nacT, 867 1204, ,,(Iay- Ka w U îityCTBo” Sofia, 1963,322 p. (GA. Zburhea).................... 3 676 D0LGER, FRANZ, IIAPASIIOPA. 30 Aufsătze zur Gcschichts, KiiHur und Sprache des byzantinischcn Reiches, Bnch-Kunslverlag Ettal, Passau, 1961, 447 p. (Gh. Cronf) .................................•.......... 6 1495 GIANNELLI, CIRO, Scripta minora. Studi bizantini e ncoellenici, voi. X, Roma, 1963, 410 p. (E. Frances) ........................................... 6 1496 KAJDAN, A. P., BuaaimiitCKiiii nogaTiiolt cGopmun na Geperax KHMepuiic- i;oro Bocnopa n noime XII b. IIpoG.iieMM oGaţeeTBeiino-iioJiiiTHAecKoft ircTopiin Pocciîh it CJianatiCHiix CTpaii, Moscova, 1963, p. 93 — 101 (E. Frances)......................................................... 2 429 KIRRIS. KOSTAS K., Al yXdioaat tîjţ Pu^avTivijţ St^Xtopariaţ tcov âpXSv pixP1 A' «Taupotpopiaţ (Limbile folosite de diplomaţia bizan- tină de la începuturile ei ptnă la cruciada a IV-a), extras din „Suvăcopoţ 'EXXt]vmv ®iXoXoy&)v Ko7tpou ETAEINOY” (Uniunea filologilor greci din Cipru-Slasinos), 1. voi, 1963, Nicosia, p. 105 — 120 (O. Cicanci).... 1 212 LIPŞIŢ, E. E., Oaepiw iiCTopuit uuaauTitttcuoro oGtqecTBa n KyjibTypu (VIII — nepBan nojroBHna IX Bena), Moscova-Leningrad, Edit. Acad. de Ştiinţe a U.R.S.S., 1961, 482 p. (Gh. Cronf) ..................... 1 210 MORAVCZIK, G., Bn3anTHttCKiie HMnepaTopw h nx nocnbi b r. Byga, tn Acta bistorica, voi. VIII, nr. 3 — 4, Budapesta, 1961, p. 239 256 (E. Frances).............................................................. 5 1227 www.dacoromanica.ro 1514 INDEX ALFABETIC 10 Nr. F»B. OHN'SORGE, 5VERNER, Abendland und Bjzanz, Wciinar, Bohlhausverlng, 1958, VII + 573 p. (E. Slănescit> ..................................... 1 208 PISIDIA, GIORGIO DI, Poeini, I. Panegirici epici a cura di Agoslino Pertusi, Ettal, 1960, Buchkunslverlag Etlal, 332 p. + 2 h. (E. Frances) .... 3 679 PROCOPIUS DIN CAESAREA, Războiul cu goţii, traducere şi introducere de H. Mihăescu, Bucureşti, Edit. Acad. R.P.R., 1963, 304 p. + 1 ii. (Oh. Cronf).............................................................. 5 1224 SEVCENKO, I., fitudes sur Ia polemique entre Thăodorc Melodiile el Nicephore Ghoumnos. Bruxelles, fîditions dc Byzantion, 1962, 330 p. (E. Frances) 5 122S TOMADAKIS, NICOLAOS V., ’EttI t^c; ivâyx7]c; cruvra^Ecoţ il/joaupou tt\c, Xoylaţ (îu^avriv^ţ y~i.ti.ao r\ţ. (Despre necesitatea întocmirii unui tezaur al limbii culte bizantine) extras din ’EttetyipIc; -rîjţ 'Eraipiaţ Bu^avriviov LtcouS'Sv (Anuarul Societăţii de studii bizantine) 33 (1964), 16 p. (N. Camariano) .............................................................. 5 1227 5RANUSI, ERA L., II ar pi axâ A’ j(pucr6j3ouXov too auToy.pixTopoc; Yix/jepopou tou BoTavEiizTou UTitp KaBeii ymiBepciiTeT (Analele Bibliotecii naţio- nale Kiril şi Metodiu ale Bibliotecii Universităţii din Sofia), voi. II (VIII), Sofia, 1963, 593 p. (A. Constantinescu)............................. 2 433 , * , Siidostcuropa — Bibliographic, voi. II, partea I—II, Miinclicn, R. oi- denbourg, 1960 — 1962, 696 p. (A. Ioachim).................................. 1 215 www.dacoromanica.ro „Studii” — revistă de istorie publică tn prima parte studii, note şt comu- nicări originale, de nivel ştiinţific superior, din domeniile istoriei medii, moderne şi contemporane, universale şi a Rominiei. In partea a doua a revistei — de infor- mare ştiinţifică — sumarul este completat cu rubricile: Probleme ale istorio- grafiei contemporane (studii documentare), Discuţii, Viaţa ştiinţifică, Recenzii, Revista revistelor, însemnări, in care se publică materiale privitoare la mani- festări ştiinţifice din ţară şi străinătate şi stnt prezentate cele mai recente lucrări şi reviste de specialitate apărute In ţară şi peste hotare. NOTĂ CĂTRE AUTORI Autorii slnt rugaţi să trimită studiile, notele şl comunicările, precum şi materialele ce se Încadrează in celelalte rubrici, dactilografiate la două rlnduri, trimiterile infrapaginale fiind numerotate in continuare. De asemenea docu- mentele vor fi dactilografiate, iar pentru cele in limbi străine se va anexa tradu- cerea. Ilustraţiile vor fi plasate la sfirşitul textului. Numele autorilor va fi precedat de iniţială. Titlurile revistelor citate in bibliografie vor fi prescurtate conform uzanţelor internaţionale. Autorii au dreptul la un număr de 30 de extrase gratuit. Responsabilitatea asupra conţinutului materialelor revine in exclusivitate autorilor. Corespondenţa privind manuscrisele, schimbul de publicaţii etc. se va trimite pe adresa Comitetului de redacţie, B-dul Aviatorilor, nr. 1, Bucureşti. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro