REVISTA de ISTORIE DIN STJMAK PROCESUL CONDUCĂTORILOR LUPTELOR MUNCITORILOR CEFERIŞTI ŞI PETROLIŞTI DIN IANUARIE — FEBRUARIE 1933 . Tiid Geojîgescu şi FL. Dbagne DIN ISTORICUL EVENIMENTELOR DE DUPĂ UNIREA TRAN- SILVANIEI CU ROMÎNIA L. BAN vai 450 DE ANI DE LA RĂZBOIUL ŢĂRĂNESC DIN 1514 ÎNSEMNĂTATEA ISTORICĂ A RĂZBOIULUI ŢĂRĂNESC DE SUB CONDUCEREA LUI GIIEORGHE DOJA DIN 1514 Şt. Pabctj DOCUMENTE ALE FONDULUI BRANDENBURG CU PRIVIRE LA CAMPANIA LUI GH. DOJA ÎN VALEA MUREŞULUI E. DOenee şi G. KovAch 100 DE ANI DE LA REFORMA AGRARĂ DIN 1064 PROBLEMA REFORMEI AGRARE ÎN PRINCIPATE LA MIJLOCUL VEACULUI TRECUT. LEGEA RURALĂ DIN 1804 D. Bekindei ATITUDINEA MOŞIERILOR ŞI ARENDAŞILOR FAŢĂ DE RE- FORMA AGRARĂ DIN 1864 N. AdAniloaie PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE (STUDII DOCUMENTARE) DISCUŢII VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ RECENZII REVISTA REVISTELOR ÎNSEMNĂRI TOMUL: 17 - 19B4 EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII POPULARE ROMlNE www.dacoromamca.ro COMITETUL DE REDACŢIE Acad. A. Oţetea (redactor responsabil); Eugen Stănescit (redactor responsabil adjunct); acad. P. Constantinescu-Iasi, acad. C. Daicoviciu, Mieon Constantinescu, L. Bănyai, V. Cherestesiu, V. Popovici (membri); Nicolae Fotino (secretar de redacţie). Preţul unui abonament anual este de 90 lei. în ţară abonamentele se fac la oficiile poştale, agenţiile poştale, factorii şi difuzorii voluntari din Întreprinderi şi instituţii. Orice comandă din străinătate (numere izolate sau abonamente) se face prin CARTIMEX, căsuţa poştală 134 — 135, Bucureşti, R.P. Romînă, sau prin reprezentanţii săi din străinătate. Manuscrisele, cărţile şi revistele pentru schimb, precum şi orice corespondenţă se vor trimite pe adresa comitetului de redacţie al revistei „Studii”-revistă de istoric. Apare de 6 ori pe an. Adresa redacţiei B-dul Aviatorilor nr. 1 Bucureşti Telefon 18.25.86. www.dacaromamca.ro A O O StfQDflJOO REVISTA oe ISTORIE TOM 17 1964 Nr. 3 S U M A E Pag. TITU GEORGESCU şi FL. DRAGNE, Procesul conducătorilor luptelor muncitorilor ceferişti şi petrolişti din ianuarie-februarie 1933 .................... 439 L. BÂNYAI, Din istoricul evenimentelor de după unirea Transilvaniei cu Romînia . . 459 •430 DE AXI DE LA RĂZBOIUL ŢĂRĂNESC DIN 1314 ŞT. PASCU, însemnătatea istorică a războiului ţărănesc de sub conducerea lui Gheorgke Doja din 1514............................................................. 479 E. DORNER şi G. KOVÂCH, Documente ale fondului Brandenburg cu privire la cam- pania lui Gh. Doja în valea Mureşului......................................... 495 100 DE AXI DE LA REFORMA AGRARĂ DIN 18C4 D. BERINDEI, Problema reformei agrare în Principate la mijlocul veacului trecut. Legea rurală din 1804..................................................... 519 N. ADĂNILOAIE, Atitudinea moşierilor şi arendaşilor faţă de reforma agrară din 18G4 547 1. ENACHE şi L. MARCU, Situaţia ţărănimii din valea Vîlsanului (Argeş) după reforma agrară din 18G4................................................... 5G7 ★ AL. PORŢEANU, încercări de editare a unei gazete socialiste în limba romînă în Tran- silvania la sfîrşitul secolului trecut.................................... 583 I. CORFUS, încă un „Cuvînt” de-al lui Neculce se dovedeşte a nu fi legendă . . . 597 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE (STUDII DOCUMENTARE) Concepţii actuale în problema revoluţiei franceze (S. Columbeanu) . . ........ 599 DISCUŢII Istoriografia modernă a Romîniei. Tematică (Dan Berindei,N. Gogoneaua, Dan Simonescu) Gll VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ Istoricii roinîni la conferinţa internaţională privind destrămarea monarhiei austro- ungare (Ştefan Pascu) ; Noi manifestări ale colaborării ştiinţifice sud-est europene (Em. Condurachi şi V. Căndea); Sesiunea de comunicări a Institutului de istoria artei al Academiei R.P.R. (Irina Andreescu); Cronică.......................... 621 RECENZII AUGUSTIN DEAC, Mişcarea muncitorească din Transilvania. 1890—1895, Bucureşti, Edit. ştiinţifică, 1962, 391 p. (E. Mănguf)................................. . 633 www.dacaromamca.ro Pac. V. I’. ŞUŞARIN, IîpecmbHiicKoe eoccmanue e Tpanciuibe. 430 ro 4 tO TITU GEORGESCU şi FL. DRAGNE 2 că este clasa capabilă să-şi asume şi să-şi îndeplinească rolul de conducător al destinelor ţării. în focul acestor lupte, muncitorimea a dovedit marile sale energii revoluţionare, curajid, abnegaţia, spiritul de sacrificiu proprii proletaria- tului. Gradul de maturitate politică, înalta conştiinţă de clasă s-au resimţit în afirmarea şi creşterea capacităţii de organizare a clasei muncitoare de a acţiona ca o clasă conştientă de forţa pe care o reprezintă. Luptele muncitorilor ceferişti şi petrolişti din ianuarie-februarie 1933 au avut o însemnătate deosebită pentru dezvoltarea Partidului Comunist din Eomînia. P.C.E. a devenit mai matur, s-a legat mai strîns de princi- palele detaşamente ale proletariatului, şi-a întărit prestigiul în rîndurile clasei muncitoare şi influenţa sa în mase. în timpul acestor mari bătălii de clasă s-au format şi s-au afirmat cu putere cadre comuniste proletare, strîns legate de masa muncitorimii, cunoscătoare îndeaproape ale frămîntărilor clasei muncitoare, ale maselor. Asemenea cadre au fost, în tot timpul desfăşurării procesidui din 1933 şi 1931, purtătoare ale liniei juste a partidului comunist, întrucbipînd trăsăturile detaşamentelor înaintate ale proletariatului din Eomînia. Dato- rită combativităţii clasei muncitoare şi creşterii prestigiului Partidului Comunist din Eomînia, procesul a devenit un mare eveniment politic, prilejuind o adevărată verificare a căilor tactice şi a raportului forţelor de clasă. în istoria proceselor de clasă din Eomînia burgbezo-moşierească nu a existat un proces asemuitor, care să fi concentrat într-o atît de mare măsură atenţia maselor şi care să fi pus la ordinea zilei cu atîta tărie, chiar în faţa justiţiei burgheze, principalele nevoi şi năzuinţe ale poporului. Procesul a fost transformat de către partidul comunist într-o tribună politică revoluţionară de la care acuzaţii ceferişti şi petrolişti au continuat să susţină cu fermitate necesitatea frontului unic împotriva exploatării, a alianţei clasei muncitoare cu masele ţărănimii, a grupării celor mai largi mase de la oraşe şi sate, pentru stăvilirea fascizării ţării, pentru pace şi prietenie cu ţara socialismului victorios. La proces, comuniştii şi muncitorii cinstiţi, chemaţi în faţa justiţiei militare, au dat minunate pilde de înaltă demnitate proletară, de puternic simţ de clasă şi de intransigenţă revoluţionară. Exemplu de luptător comunist, legat prin rădăcini adinei de popor, de suferinţele şi idealurile sale, de lupta şi năzuinţele sale a fost tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, membru al C.C. al P.C.E., revoluţionarul de profesie, căruia ca secretar al Comitetului central de acţiune i se încredinţase de către partid rolul de a conduce pregătirile şi desfăşurarea luptelor din ianuarie-februarie 1933. Glasul fruntaşilor muncitorimii ceferiste, crescuţi şi căliţi în numeroase lupte împotriva regimului de jaf şi sălbatică exploatare, a arătat cu toată vigoarea puterea, energia revoluţionară a proletariatului din ţara noastră. ,,Numai clasa muncitoare, trecută prin numeroase lupte, ca eroicele lupte www.dacaromamca.ro 3 .PROCESUL CONDUCĂTORILOR LUPTELOR MUNCITORILOR DIN l‘)ji 4(1 din februarie, era în stare să dea din rîndul său, să crească eroi proletari aduşi ca acuzaţi şi martori în faţa tribunalului călăilor poporului nostru” 1. Sfera largă de probleme abordate în cuvîntul acuzaţilor, probleme care interesau masele populare asuprite din toate straturile sociale, a stat la temelia solidarităţii cu cei judecaţi, a muncitorimii din toate ramurile industriei, a ţărănimii muncitoare, a intelectualilor legaţi de popor, a păturilor mijlocii de la oraşe şi sate, meşteşugari, funcţionari ş. a. Prin importanţa sa politică şi implicaţiile sale antifasciste, procesul a cunoscut un puternic ecou în numeroase ţări ale lumii, constituind o demonstraţie a solidarităţii internaţionale din partea proletariatului, a intelectualilor, a oamenilor politici cu orientări progresiste din multe ţări capitaliste, care au înţeles că procesul din Eomînia este o parte a luptei contra fascismului care se desfăşura în întreaga lume. ★ Procesul de la Bucureşti, desfăşurat între 17 iulie şi 19 august 1933, a fost precedat de o înverşunată luptă între masele muncitoare şi auto- rităţile burghezo-moşiereşti. La chemarea partidului comunist pentru a desfăşura o largă cam- panie în scopul eliberării sutelor de muncitori arestaţi, au răspuns mase largi, care au înţeles că lupta pentru eliberarea ceferiştilor însemna lupta împotriva terorii, a atacului dat de burghezie şi moşierime asupra nivelului de trai al tuturor celor ce muncesc 2. La Bucureşti, Iaşi, Galaţi, Cluj, Oradea, Craiova, Braşov, Constanta şi în multe alte oraşe s-au întocmit liste semnate de mii şi mii de muncitori, intelectuali, meseriaşi, funcţionari, pe care le-au trimis Consiliului de război, cerînd imediata eliberare a muncitorilor. Au fost organizate echipe de muncitori de către Ajutorul roşu, care au strîns de la zeci de mii de oameni bani, alimente, îmbrăcăminte pentru ajutorarea deţinuţilor revo- luţionari. Solidaritatea cu luptătorii ceferişti s-a manifestat şi prin acţiuni de protest în faţa ministerelor, a Consiliului de război, prin întruniri publice, prin presă, unde muncitori şi intelectuali au condamnat deschis metodele de teroare aplicate de guvernanţi. în preajma procesului s-a constituit la Bucureşti un „Comitet local de apărare”, alcătuit din mun- citori şi intelectuali3. în gazetele „Facla”, „Tempo”, „Dimineaţa” au fost publicate apeluri către muncitori şi intelectuali, prin care aceştia erau chemaţi să se solidarizeze cu acuzaţii ceferişti şi petrolişti4. Presa ilegală şi legală a P.C.E., pe măsură ce se apropia data începerii procesului, se concentra tot mai mult asupra propagării lozincilor şi apelurilor partidului pentru solidarizarea de clasă cu conducătorii ceferişti. „Scînteia”, scriind despre însemnătatea politică a procesului, arăta că „procesul ceferiştilor 1 Arhiva C.C. al P.M.R., Procesul de la Craiova, broşură editată de P.C.R. în 1934, p. 13. 2 Arhiva Institutului de istorie a partidului de pe lingă C.C. al P.M.R., cota A XVII-9, inv. 552-Manifest al C.C. al P.C.R. 3 Arhiva C.C. al P.M.R., cutia 119-I.C., f. 54-60. 4 „Apărarea ceferiştilor” din iulie 1933. www.dacaromamca.ro TITU GrORGESCU 51 TL. DRAGNE 4 442 pune faţă în faţă în sala Consiliului de război nu numai pe ceferiştii jude- caţi, ci întreaga muncitorime din Eomînia şi clasa stăpînitoare” *. Procesul judecat de către Consiliul de război în condiţiile stării de asediu, da în vileag dintru-nceput scopurile reacţiunii din Eomînia, de a condamna la pedepse maxime pe conducătorii luptelor muncitorimii ceferiste şi petroliste. Dosare însumînd peste 6 000 de pagini şi o ordonanţă definitivă cu circa 300 de pagini cuprindeau, pe fundalul textelor legiuirilor de clasă ale burgheziei, învinuiri false, calomnii anticomuniste, acuzaţii de crimă etc. Ordonanţa definitivă exprima pregnant teama marii bur- ghezii şi a moşierimii de clasa muncitoare, de lupta maselor. Citirea atentă a acestei ordonanţe definitive dezvăluie flagrante contradicţii şi constituie de fapt un act de autoacuzare a organizatorilor procesului. în ordonanţă ascuţişul acuzaţiilor era îndreptat împotriva acelor organizatori comunişti care au ridicat pe ceferişti la luptă5 6. Tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej era acuzat pe pagini întregi pentru acţiunile sale de pregătire amănunţită a luptelor. „Acest Gheorghiu — pre- ciza actul de acuzare şi-a făcut legături în întreaga ţară şi în special la Cluj, Galaţi, Iaşi, Paşcani şi Bucureşti, cum şi în alte localităţi” 7, arătîndu-se în continuare că „este agentul de legătură între diferite sindi- cate ceferiste comuniste şi partidul comunist. El este acela care cutreieră ţara în lung şi în lat...” 8. Tovarăşul Chivu Stoica era învinuit pentru că a făcut parte din organele muncitoreşti de la Griviţa şi a acţionat pentru mobilizarea ceferiştilor la greve. Tovarăşul Gheorghe Vasilichi era acuzat pentru îndeplinirea directivelor date de partidul comunist în vederea organizării luptelor petroliştilor. Majoritatea celor peste o sută de acuzaţi erau învi- nuiţi pentru îndemnurile adresate muncitorilor de a cere eliberarea aresta- ţilor, redeschiderea sindicatelor ceferiste, renunţarea la sistemul stării de asediu, anularea curbelor de sacrificiu, alocaţie de chirie şi scumpete etc. Majoritatea din cei 108 acuzaţi cîţi au fost prezenţi în procesul de la Bucureşti, prin comportarea lor în timpul procesului, au dovedit încă o dată spiritul revoluţionar de care erau animaţi, transformînd răspunsurile lor în pledoarii de apărare a cauzei muncitorimii. în răspunsul său, la interogatoriu, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, după ce a descris condiţiile mizere de lucru ale muncitorilor şi activitatea pe care a desfăşurat-o la Dej, s-a oprit asupra rolului Comitetului central de acţiune, organ al muncitorimii ceferiste. Subliniind rolul pe care l-a avut Comitetul central de acţiune pe ţară în organizarea şi conducerea luptelor din ianuarie-februarie 1933, a precizat sarcinile care i-au revenit: „Am convocat o conferinţă la Bucureşti. Aci am constituit Comitetul central de acţiune, din care am făcut parte şi care a coordonat acţiunile ce urmau să se desfăşoare, discutînd şi stabilind revendicările tuturor ceferiştilor şi avizînd la mijloacele cele mai bune pentru realizarea lor”. 5 „Scînteia” nr. 11 din augnst 1933. • Arhiva C.C. al P.M.R., dos. nr. 18 335/21 03G, f.7. 7 Ibidcm, f. 142. 8 Ibidcm, f. 143. www.dacaromamca.ro PROCESUL CONDUCĂTORILOR LUPTELOR MUNCITORILOR DIN 1933 443 Dînd o înaltă apreciere activităţii Comitetului central de acţiune pe ţară, a felului cum au fost organizate şi conduse luptele ceferiştilor, arăta, cu demnitatea proprie comunistului: „Astăzi, cînd mă găsesc aci pentru activitatea ce am depus timp de un an în calitate de membru al Comitetului Central în faţa dv., în auzul muncitorilor prezenţi la proces şi în sală, în auzul muncitorilor ceferişti din toată tara, eu declar: ACŢIUNEA ÎNTREPRINSĂ A FOST JUSTĂ. EA'A FOST BINE CONDUSĂ, iar organele s-au dovedit capabile să reprezinte în mod valabil muncitorimea, să o organizeze şi să-i conducă luptele. Comitetul central de acţiune, îndeplinindu-şi rolul, a dat dovadă de maturitate, de n adîncă pătrundere şi cunoaştere a posibilităţilor ce există în masele ■ceferiste. El a scos la iveală forţa formidabilă de acţiune a muncitorilor ceferişti, a coordonat munca şi a pregătit evenimentele de la 2 şi 15 februarie 1933. Prin acţiunea sa, muncitorimea C.F.R. a fost ridicată la rangul de avangardă a întregii muncitorimi din Romînia”. Tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej a subliniat caracterul profund politic al luptelor ceferiştilor, faptul că muncitorimea ceferistă s-a ridicat în masă împotriva stării de asediu, pentru apărarea drepturilor şi libertă- ţilor democratice, pentru eliberarea conducătorilor arestaţi. „Aţi întrebat dacă s-a strigat: « Jos starea de asediu ! » şi de ce nu s-au evacuat atelie- rele atunci cînd legea nu permite acest lucru. Eu răspund clar şi aşa cum •e normal să facă un muncitor. Muncitorii adunaţi în ateliere au strigat, şi noi nu ne temem şi acum să strigăm : « Jos starea de asediu ! ». Dar vă întreb : ce erau să facă ? Să stea cu braţele încrucişate cînd organiza- ţiile lor sînt desfiinţate şi conducătorii, aleşi de ei, arestaţi ? Solidaritatea muncitorească a scris o frumoasă pagină în ziua de 15 februarie. Munci- torii au manifestat în contra stării de asediu ce fusese adusă în contra lor de guvern. Legal sau nu, muncitorii s-au adunat, au manifestat şi au luptat pentru apărarea drepturilor lor şi ale clasei din care fac parte. Iar dacă se interzicea dreptul de întrunire şi manifestare, ei erau datori s-o facă, căci înaintea oricărei legi stă dreptul muncitorilor la viaţă”. Ca un avertisment pentru reacţiune şi un îndemn la luptă, care a stîrnit rumoare în sala de dezbateri, au sunat cuvintele cu care şi-a încheiat declaraţia : „Acuzaţii adevăraţi se găsesc în guvern, în Direcţia C.F.R. şi în conducerea sindicatelor reformiste, alături şi în rîndurile acuzatorilor de azi. Sentinţa ce o veţi pronunţa, departe de a intimida şi întoarce pe muncitori de la drumul lor, va însemna un îndemn la acţiune, un nou Îndemn la luptă” 9. Cuvîntul său a fost un exemplu de pledoarie revoluţionară, care a îmbărbătat zecile de acuzaţi, sutele de martori, zecile de mii de oameni ai muncii care îşi manifestau solidaritatea cu luptătorii ceferişti şi petro- lişti. Mai bine ca oricare avocat al apărării trecut prin şcoala a numeroase procese, mai argumentat şi mai temeinic ca oricare pledoarie bizuită pe 9 Din dezbaterile procesului luptelor muncitorilor ceferişti în faţa Consiliului de război •al Corpului II armată, Bucureşti. Fragmente din cuvlntările acuzaţilor, Edit. P.C.R., ianuarie 1934, p. 13-15. www.dacaromamca.ro 444 TirU GEORGkSCU şi 'FL. DRAGNC G tomuri şi legiuiri, cuvîntul său a slujit apărării muncitorimii ceferiste şi cauzei lor. Un mare ecou au avut în mase cuvîntările sale şi ale altor fruntaşi ai luptelor din 1933. Eăspunzînd comisarului regal Hotineanu, care susţinea că din punct de vedere tehnic lucrătorii de la C.F.E. lucrează în condiţii foarte bune, ca şi în cele mai mari întreprinderi din străinătate, tovarăşul Chivu Stoica a spus : ,,D-le preşedinte, nu ştiu cum o fi în străinătate, ceea ce pot spune este un lucru, pe care miile de lucrători de la C.F.E. îl pot confirma. Lucrăm în condiţiuni mizerabile, materialul omenesc este lăsat fără absolut nici o grijă să muncească pînă cînd se sfîrşeşte... Nu este nici o grijă pentru muncitor, nimeni nu se gîndeşte la viaţa lui, şi vai de el dacă va aştepta ca alţii să se gîndească pentru dînsul. Greva de la C.F.E. l-a învăţat că atît timp cît nu va şti să se organizeze şi să lupte pentru schim- barea condiţiilor de muncă el va continua să muncească în aceleaşi con- diţii în care munceau robii...” 10 11. Cu toate greutăţile întîmpinate de către acuzaţi, procesul se afirma tot mai clar ca o tribună politică, unde alături de acuzaţii revoluţionari veneau să depună în slujba cauzei pentru care se ridicase proletariatul muncitori din uzine şi ateliere, ţărani, intelectuali cu renume, funcţionari şi liber-profesionişti. Clădirea cazărmii din Calea Plevnei, unde se judeca procesul, deşi păzită de puternice forţe armate, era asaltată zi de zi de sute şi sute de muncitori, familii ale celor judecaţi, comunişti din cartierele muncito- reşti u. Peste 300 de martori s-au prezentat să depună în sprijinul luptă- torilor ceferişti, majoritatea din ei fiind muncitori la Griviţa, la Nicolina- Iaşi, la Atelierele C.F.E.-Cluj, Galaţi, la rafinăriile din Ploieşti. Din partea acuzării nu s-au prezentat nici 20 de martori, deşi erau recrutaţi din rîndurile forţelor represive 12. Martorii au arătat, cu un curaj care a sur- prins pe reprezentanţii guvernului, că ei socotesc justă greva cu ocuparea atelierelor, precum şi gărzile muncitoreşti de autoapărare, au dezavuat politica jalbelor fără sfîrşit susţinută de liderii oportunişti social-democraţi şi au cerut să se ia măsuri pentru îmbunătăţirea imediată a situaţiei mun- citorilor şi achitarea celor acuzaţi. în cuvîntul său, martorul Ilie Pintilie, militant de frunte al partidului comunist, a făcut o amplă prezentare a situaţiei deosebit de grele în care se aflau muncitorii, situaţie din care nu se putea ieşi decît prin luptă împotriva celor care intensifică exploatarea maselor 13. La întrebările pro- vocatoare ale acuzatorilor în legătură cu activitatea partidului comunist, Ilie Pintilie a dat un răspuns pătruns de spirit revoluţionar : „Dacă însă comuniştii sînt aceia care au deschis ochii muncitorilor, arătîndu-le calea 10 Din dezbaterile procesului luptelor muncitorilor ceferişti Sn faţa Consiliului de război al Corpului 11 urmată, Bucureşti. Frugmente din cuvîntările acuzaţilor, Edit. P.C.R., ianuarie 1934, p. 20-21. 11 Arhiva C.C. al P.M.R., fond. 5, dos. 966, f. 191. 12 Ibidem, fond. 96, dos. 326, f. 17—19. 13 Din dezbaterile procesului luptelor muncitorilor ceferişti în faţa Consiliului de război al Corpului 11 armată, Bucureşti. Fragmente din cuvîntările acuzaţilor, Edit. P.C.R., ianuarie 1934, p. 16. www.dacaromamca.ro 7 (PROCESUL CONDUCĂTORILOR LUPTELOR MUNCITORILOR DIN 1933 44,> de urmat şi ce trebuie să facă, dacă comuniştii au învăţat pe muncitori cum trebuie să conducă greva, cum trebuie s-o organizeze, dacă ei sînt aceia care au venit să lumineze calea noastră, a ceferiştilor şi să arate drumul luptei, care singură ne-a dat cîştigul grevei de la 2 februarie 1933, apoi, d-le preşedinte, şi noi subscriem în totul la aceea ce au făcut comu- niştii, şi eu sînt comunist...”14. Depoziţiile martorilor au provocat derută în rîndurile Consiliului de război, deoarece aceştia prin mărturiile lor deosebit de concludente spulbe- rau întreg eşafodajul de calomnii pe care era clădită ordonanţa definitivă. Consiliul de război a trecut la ameninţări, la măsuri imediate. Astfel munci- torul Constantin David a fost oprit, în mod brutal, în timp ce-şi rostea depoziţia şi condamnat pe loc la 6 luni închisoare. Altor martori li s-a interzis, fără comentarii, depoziţia. Comisarul Hotineanu, cel care de fapt ordonase deschiderea focului în dimineaţa de 16 februarie, oprea, cu injurii, pe acuzaţi şi martori de a arăta adevărul asupra celor petrecute la Griviţa. Pentru a dovedi că muncitorii au tras primii, Hotineanu a adus drept probe fotografia găurilor din stîlpii bisericii din faţa Atelierelor Griviţa 15. Se părea că faţă de aceste probe apărarea, acuzaţi şi martori se vor pleca, recunoscîndu-şi „culpa”. Expertiza la faţa locului, apoi depoziţia parohului bisericii respective, Al. Ionescu, a paracliserului bisericii, precum şi a altor martori care au văzut cum, la cîteva clipe după sîngeroasele evenimente, au fost găuriţi stîlpii bisericii cu burghiul şi dalta, au împins pînă la ridicol acuzaţiile comisarului regal16. In a 21-a zi a procesului a început rechizitoriul comisarului regal, care relua de fapt acuzaţiile false cuprinse în ordonanţa definitivă. în baza acestor acuzaţii, Consiliul de război a pronunţat împotriva ceferiştilor una din cele mai crunte sentinţe cunoscute pînă atunci în analele justiţiei burghezo-moşiereşti. 37 de acuzaţi au fost condamnaţi la pedepse care însumau 421 de ani de închisoare 17, două treimi primind pedepse între 10 şi 20 de ani de muncă silnică. Pronunţarea sentinţei, care urmărea să intimideze muncitorimea, a avut efecte contrare celor scontate de guvernul Yaida-Yoievod. „Nu sentimentul de frică — scria „Scînteia” —, ci cea mai mare indignare a maselor largi sînt răspunsul la această brutală şi cinică sentinţă împotriva celor mai buni reprezentanţi ai clasei muncitoare din Romînia” 18. Procesul polariza în jurul conducătorilor muncitorimii simpatia unor mase tot mai largi, ceea ce contribuia la creşterea semnificaţiei politice a luptelor din ianuarie-februarie 1933 şi la ridicarea prestigiului acelei forţe antifasciste care organizase şi condusese aceste lupte 19. ’ Partidul Comunist din Romînia, timp de aproape un an, între august 1933 cînd a fost dată sentinţa şi iunie 1934 cînd s-a rejudecat 14 Din dezbaterile procesului luptelor muncitorilor ceferişti in faţa Consiliului de război al Cor- pului II armată, Bucureşti. Fragmente din cuvîntările acuzaţilor, Edit. P.G.R., ianuarie 1934, p. 12. 16 „Facla” din 30 iulie 1933. 16 Arhiva C.C. al P.M.R., fond. 9G, dos. 32G, f. 52. 17 Ibidein, f. 73—74. 18 „Scînteia” din septembrie 1933 — a apărut în ediţie specială consacrată procesului. 19 Arhiva C.G. al P.M.R., fond. 96, dos. 32G, f. 22. www.dacaromamca.ro A 16 1ITU CEORGESCU 51 FL. DRAGNE 8 la Craiova procesul, a desfăşurat o susţinută campanie de mobilizare a maselor pentru obţinerea recursului, anularea sentinţei şi eliberarea revo- luţionarilor condamnaţi. Campania pentru eliberarea ceferiştilor s-a desfă- şurat în strînsă legătură cu luptele pentru revendicări zilnice ale muncito- rilor din fabrici, ale şomerilor, ale ţăranilor, ale funcţionarilor, învăţătorilor, ale tineretului studios 20. Organizaţiile revoluţionare de masă, sindicatele ceferiste, Uniunea Tineretului Comunist, Ajutorul roşu, Liga muncii, Comitetul naţional antifascist au desfăşurat o largă acţiune de protest, care a cuprins zeci de mii de cetăţeni din cele mai diverse straturi sociale. Un important sprijin a fost dat partidului comunist în această campanie de către Uniunea Tineretului Comunist, care prin membrii săi participa în numeroasele comitete de ajutorare create, activa în rîndurile Ajutorului roşu, strîngea semnături de protest, răspîndea fotografiile conducătorilor luptelor din 1933, făcea colecte de îmbrăcăminte şi alimente 21. Din satele judeţelor Ilfov, Ylaşca, Prahova, Dolj, Eomanaţi, Covurlui au fost trimise ajutoare in bani şi alimente deţinuţilor revoluţionari întemniţaţi la Bucureşti şi apoi la Craiova. într-o serie de sate s-au format delegaţii care au venit la proces pentru a depune în favoarea muncitorilor acuzaţi. ,,ÎJoi, locuitorii comunei Cetatea, judeţul Dolj — se putea citi pe protestul semnat de ţăranii acestei comune din Oltenia —, ne solidarizăm cu apelul familiilor ceferiştilor şi cu toţii cerem anularea sentinţei şi eliberarea ceferiştilor de la Griviţa” 22. Un număr tot mai mare de intelectuali, văzînd mai clar că procesul ceferiştilor este o arenă de luptă între democraţie şi reacţiunea profascistă, s-a aliniat intelectualilor democraţi, ca Petre Constantinescu-Iaşi, Uie Cristea, Iorgu Iordan, Eadu Cernătescu, Victor Eftimiu, Tudor Bugnariu, Victor Ion Popa, Geo Bogza, îl. D. Cocea, Eugen Constant şi alţii pentru a sprijini pe conducătorii luptelor muncitorimii. Profesori, avocaţi, medici, ziarişti, studenţi, funcţionari au participat la numeroase acţiuni de protest, la strîngerea fondurilor, la recrutarea martorilor etc. Un număr de 300 de intelectuali au publicat un apel pentru unirea tuturor celor care în numele dreptăţii înţeleg că lupta muncitorilor ceferişti este lupta celor ce respectă adevărul şi democraţia 23. Campania de eliberare a luptătorilor ceferişti şi petrolişti a cunoscut o deosebită intensitate în a doua jumătate a lunii februarie şi în cursul lunii martie 1934. împlinirea unui an de la luptele de la Griviţa a fost întîmpinată cu arborarea de steaguri roşii îndoliate pe atelierele C.F.E. Au fost şablonate lozinci, s-au răspîndit manifeste şi s-au organizat întru- niri ale muncitorilor 24. Paza unităţilor de grăniceri şi jandarmi în atelie- rele C.F.E. din numeroase oraşe, arestările în preajma aniversării 25 n-au 20 Documente din istoria Partidului Comunist din Romînia 1934—1937, p. 40—46. Circu- lara a Comitetului Central al Partidului Comunist din Romînia — ianuarie 1934. 21 Arhiva C.C. al P.M.R., fond. 4, dos. 712, f. 158. 22 Arhiva C.C. al P.M.R., fond. 96, dos. 325, f. 134—139; vezi şi „Descătuşarea”. 23 „Descătuşarea”, nr. 1 (19) din 20 ianuarie 1934. 24 Arhiva C.C. al P.M.R., fond. 5, dos. 961, f. 4. 25 „Romînia nouă”, anul II, nr. 36 din 17 februarie 1934. www.dacaromamca.ro 9 PROCESUL CONDUCĂTORILOR LUPTFI.OR MUNCITORILOR DIN 1933 417 putut opri muncitorimea să întîmpine şi să cinstească eroicele lupte din 16 februarie 1933. în acţiunile desfăşurate cu acest prilej şi-a dovedit din nou tăria unitatea de acţiune a muncitorimii. La atelierele C.F.R., în multe fabrici din ţară, la întrunirile de protest muncitori comunişti, social-democraţi şi neorganizaţi au făcut front comun pentru a apăra pe cei care cu un an în urmă i-au condus în marea bătălie de clasă. în faţa torentului de proteste ale muncitorimii şi ale unei însemnate părţi a populaţiei reprezentînd alte clase şi pături sociale, precum şi ca urmare a răsturnării, în recurs,a falselor capete de acuzare, la 29 martie sentinţa de la Bucureşti a fost casată 26. Procesul a fost trimis spre reju- decare la Craiova în faţa Consiliului de război al Corpului I armată 27. O dată cu trimiterea la Craiova a procesului, spre rejudecare, în faţa partidului comunist şi a organizaţiilor sale de masă se ridicau sarcini noi şi grele; trebuiau mobilizate mase mereu mai largi pentru a putea riposta valului de măsuri poliţiste. „Trimiterea la Craiova, departe de furnicarul muncitoresc din Bucureşti, e primul act al unei noi şi sălbatice condam- nări” — se arăta într-un manifest al P.C.R. 28. în aprilie 1934 conducătorii ceferiştilor şi petroliştilor au adresat din închisoare un apel „Către ceferiştii din toată ţara” în care arătau că în închisoare continuă lupta începută şi chemau muncitorimea ceferistă la noi acţiuni revoluţionare 29. în marile ateliere C.F.R. din ţară, Bucureşti, Iaşi, Cluj, Galaţi, T. Severin, în semn de protest şi solidaritate cu ceferiştii arestaţi s-au declarat greve în ajunul procesului. Muncitorii au trimis din nou proteste la Craiova pentru eliberarea celor arestaţi şi au depus salariul pe o zi în vederea ajutorării arestaţilor 30. în semn de solidaritate muncitorii ceferişti de la toate atelierele din ţară au ales delegaţi spre a-i trimite la procesul de la Craiova, pentru a exprima solidaritatea muncitorimii ceferiste faţă de încercaţii ei conducători. ★ Procesul de la Craiova (4 iunie — 1 iulie 1934) a dovedit cu claritate prin atmosfera politică creată în jurul său, prin acţiunile de solidaritate ale maselor din întreaga ţară şi de peste hotare, că lupta antifascistă în Romînia era în plină desfăşurare, avînd în avangardă clasa muncitoare. Predominant în cadrul noului proces a fost caracterul său politic ca o nouă mărturie a radicalizării muncitorimii din Romînia şi strălucită confirmare a forţei şi capacităţii partidului comunist de a mobiliza masele în jurul cauzei comune pentru care au luptat muncitorii ceferişti şi petro- lişti în 1933. în cadrul procesului au fost încredinţate misiunile de răspundere de a reprezenta linia partidului acelor comunişti care în timpul pregătirii şi desfăşurării luptelor au fost conducători demni, recunoscuţi de mase 211 Arhiva C.C. al P.M.R., fond, 96, dos. 327, f. 16—17. 27 Arhiva Institutului de istorie a partidului de pe lingă C.C. al P.M.R., cota A. XVIII-11. 28 Ibidem, cota A. XVI1I-13. 29 Arhiva C.C. al P.M.R., fond. 5, dos. 858, f. 89. 30 Ibidem, fond. 5, dos. 973, f. 48. www.dacoromanica.ro 148 TITU GEORGESCU şi IX. DRAGNE 10 şi s-au comportat cu consecvenţă ca adevăraţi activişti ai partidului. Tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, îndeplinind cu cinste acest mandat, a fost purtătorul cuvîntului partidului comunist şi a luptat necontenit pentru a impune în rîndurile colectivului de acuzaţi o orientare de înaltă ţinută politică, corespunzătoare nivelului marilor bătălii de clasă din 1933 şi gradului de maturitate politică a proletariatului din Eomînia. Măsurile represive ale autorităţilor au creat mari greutăţi în calea manifestării solidarităţii depline a maselor, dar n-au reuşit să o împiedice, în oraş au fost aduse noi unităţi de jandarmi. Organele poliţieneşti au fost întărite. Unităţi ale diviziei a Il-a infanterie au fost dotate cu mitra- liere, în mod special pentru „liniştea publică” din timpul procesului31. în oraşul care concentra cel mai mare număr de moşieri şi era capitala unei regiuni dominant agrare, renumită prin sărăcia maselor, organiza- torii procesului au găsit un pronunţat clocot de ură, nu numai faţă de autorităţile locale, dar şi faţă de cele centrale guvernamentale. Muncitorii oraşului, micii meseriaşi, ţărani, slujbaşi mărunţi, intelectuali au văzut în procesul care se judeca la Craiova procesul propriilor năzuinţe şi hotărîri de revoltă contra jafului şi împilării, atît de cumplite în acea regiune lăsată în înapoiere. l’rocesul de la Craiova a început în ziua de 4 iunie în faţa Consiliului de război al Corpului I armată32. în proces erau judecaţi opt acuzaţi: Glieorglie Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Gheorghe Vasilichi ş. a. Apă- rarea era formată din 16 avocaţi, printre care Mihai Macavei, Stelian Niţulescu, Petre Grozdea, Nicolae Popilian. Un alt grup de avocaţi din Craiova33, cnm era Miliail Cruceanu, au sprijinit prin multiple acţiuni pri- mirea şi pregătirea martorilor, a familiilor celor judecaţi. Acuzaţii revoluţionari erau trimişi în judecată ca „agenţi provocatori în rebeliune, săvîrşită în ceată, cu omor”, după cum relata ordonanţa definitivă. Erau apoi încadraţi într-un labirint de articole de lege pe fondul încălcării liniştii publice şi în cadrul general al legii stării de asediu. Minu- ţioasele pregătiri ale Consiliului de război, împreună cu Ministerul dc Justiţie şi Ministerul de Interne, urmăreau să dezarmeze pe acuzaţi şi martori, iar procesul să se încheie cu o zdrobitoare înfrîngere a reprezen- tanţilor muncitorimii. Partidul comunist, acuzaţii revoluţionari, marele număr de martori, opinia maselor au răsturnat planurile guvernanţilor. Din nou, în sala tribu- nalului a răsunat plin de curaj, mai puternic şi mai viguros, glasul repre- zentanţilor muncitorimii. „Apar pe banca acuzării pentru a doua oară eroii proletariatului revoluţionar — scria „Scînteia”. — Ei proclamă des- chis justeţea luptei proletare pe baza frontului unic, se transformă din acuzaţi în acuzatori ai exploatatorilor, îşi iau cu curaj răspunderile”34. 31 Arhiva C.C. al P.M.R., fond. G8, dos. G 182, f. 38, 44, 45, G9, 84. Vezi M. Iosa şi M. Rnscnescu, Vin acţiunile oamenilor muncii pentru apărarea conducătorilor eroicelor lupte din ianuarie-fcbruarie 1933, în „Studii”, 1959, nr. 3. 32 Arhiva C.C. al P.M.R., fond. 5, dos. 1038, f. 40 ; Luptele eroice ale muncitorilor ceferişti şi petrolişti din 1933, monografie în machetă, p. 478. 33 Arhiva C.C. al P.M.R., fond. G8, dos. G182, f. 109. 34 „Scînteia”, nr. 8 din 10 iunie 1934. www.dacaromamca.ro 11 PROCFSUL CONDUCĂTORILOR LUPTLI.OR MUNCITORILOR DIN 1933 4 19 Tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, îndeplinindu-şi cu cinste rolul condu- cător în proces, ca şi în luptele din 1933, şi de astă dată a transformat cuvîntul la interogatoriul său într-un aspru rechizitoriu la adresa regi- mului burghezo-moşieresc, într-o vibrantă chemare la luptă a clasei munci- toare şi a tuturor celor ce muncesc. Kăspunsurile sale la interogatoriu erau acte de acuzare grave la adresa regimului de jaf şi împilare : „Ştiţi, domnule preşedinte, cu cît este plătit un muncitor de la Griviţa pentru munca sa dusă în cele mai grele şi neomenoase condiţii ?” „Ştiţi domnule comisar regal cum este reglementată munca în aceste ateliere ?” „Cunoaşteţi domnule preşedinte şi ne-aţi putea spune şi nouă ce «curbe de sarcificiu » a aplicat guvernul domnilor bancheri?” „Aveţi cunoştinţă domnule comisar regal despre efectele curbelor de sacrificiu impuse de guvern — prin Vidrighin — muncitorilor de la Griviţa? ”35. „Ascuţişul acestor întrebări a provocat dezorientarea preşedintelui instanţei, care se dovedeşte neputincios în a stăvili expunerea meto- dică a reprezentantului muncitorimii şi a luptei sale împotriva ne- dreptei orînduiri burgheze... Sala era gata să izbucnească. Comisarul regal Gelep Yasile a intervenit pentru salvarea situaţiei adresîndu-se preşedintelui : — Domnule preşedinte, atrageţi atenţia acuzatului că aici nu este o sală de întrunire politică, aici el este îndatorat să răspundă despre cele ce este întrebat, nu să acuze”. „Acuzatul” Gheorghe Gheorghiu-Dej răspunde cu promptitudine : „Mei măcar nu pot să cer iertare, căci nu eu acuz ! poporul muncitor acuză ! şi el trebuie să afle — mai ales din această sală — că, cu oricîte împotriviri, va veni vremea răspunderilor pentru acei care i-au hărăzit o soartă de robi” 35 36 37. Analizînd cauzele profunde ale luptelor revoluţionare din 1933, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej preciza că ele au avut la bază reven- dicările întregii muncitorimii din Eomînia. După ce a prezentat sistemul spoliator de salarizare a muncitorilor, a descris felul cum era jefuit munci- torul ceferist prin „curbele de sacrificiu”, prin raţionalizările capitaliste, prin noianul de amenzi. împotriva acestui jaf organizat şi a înfometării în masă a muncitorilor trebuia opusă organizarea muncitorimii şi greva. „Organizaţia acţiunilor pe ţară era una din condiţiunile reuşitei luptei pentru revendicări”. Argumentînd necesitatea grevei, a fost întrerupt de preşedintele tribunalului cu întrebarea : „Care este sfîrşitul grevei dacă revendicările nu sînt admise ?”, iar răspunsul n-a întîrziat : „Sfîrşitul . unei greve depinde de organizarea şi puterea de luptă a greviştilor. Greva este şi ea un raport de forţe”3?. Demascînd politica reacţionară, antimuncitorească a conducătorilor partidului naţional-ţărănesc, care, printr-o deşănţată demagogie, reuşise 35 Arhiva C.C. al P.M.R., fond. 9G, din notele corespondenţilor ziarului „Apărarea ceferiştilor”. 36 lbidem. 37 lbidem, dos. 32G, f. GO, 70. www.dacaromamca.ro 450 T1TU GEORGCSCU şi FL. DRAGNE 12 să atragă în mrejele sale pe unii oameni ai muncii, tovarăşul Chivu Stoica arăta că naţional-ţărăniştii „au venit cu scăderile de salarii pentru a ţine angajamentul plăţii cametei străinilor, aşa cum se angajase la Geneva”. El a arătat că muncitorii au înţeles legătura dintre jefuitorii interni patro- naţi de P.N.Ţ. şi cei externi38. Tovarăşul Glieorghe Vasilichi, răspunzînd din partea acuzaţilor salutului trimis de Darlet din partea muncitorilor francezi, arăta : „Noi credem în puterea solidarităţii internaţionale. Daţi muncitorilor francezi salutul nostru şi spuneţi-le să aibă încredere că vom lupta muncitoreşte la posturile unde ne-a pus muncitorimea romînă”39. Sutele de muncitori, ţărani muncitori, intelectuali cu vederi înaintate mici meseriaşi etc. de toate convingerile politice, în ciuda piedicilor, a terorii şi a stării de asediu, au venit într-o impresionantă unitate să-şi afirme solidaritatea cu conducătorii ceferiştilor şi petroliştilor aflaţi pe banca acuzării şi să ceară într-un singur glas stingerea procesului şi elibe- rarea acuzaţilor. Martorii veniţi din ateliere şi fabrici au exprimat în faţa Consiliului de război opinia zecilor de mii de proletari. Mulţi dintre ei au adus consiliului moţiunile iscălite de snte de muncitori la întrunirile şi mitingurile din întreprinderi şi au declarat că ei au mandat să vorbească în numele muncitorilor din întreprinderile unde muncesc. „De două zile în şir în faţa consiliului defilează convoiul nesfîrşit al martorilor. Sînt muncitori de fabrică, cu obrajii de pămînt, în haine mototolite şi uzate” — scrie ziarul „Dimineaţa”40. Mai multe sute de martori veniţi din toate colţurile ţării s-au trans- format în cei mai înfocaţi agitatori pentru eliberarea ceferiştilor acuzaţi41, acuzînd întreg sistemul inuman de exploatare, asuprire şi teroare al burghe- ziei şi moşieriinii. în faţa instanţei, muncitorii Uie Pascu, I. Ştefănescu, I. Munteanu, M. Teodosiu, I. Nentea, Elisabeta Cunţig, martori din în- treaga ţară au arătat că, luînd exemplul ceferiştilor din capitală, mun- citorii au luptat pentru aceleaşi revendicări42. Ca martori la procesul din Craiova au venit nu numai muncitorii ceferişti şi din alte ramuri de producţie, dar şi numeroşi ţărani muncitori şi intelectuali. De la boxa justiţiei militare, acuzaţii s-au ridicat ca apără- tori atît ai intereselor proletariatului din fabrică, cît şi ca apărători ai ţărănimii exploatate şi ai păi urilor nevoiaşe ale meseriaşilor, funcţiona- rilor, intelectualilor43. Au venit la proces, ca trimişi ai ţărănimii, grupuri de ţărani din satele Ilfovului şi ale Doljului, oameni nevoiaşi purtînd liste lungi, cu sem- nături a sute de săteni. Au venit ţărani din comunele de baştină ale unor acuzaţi, mărturisind dragostea şi stima de care aceştia şi familiile lor se bucurau în rîndurile ţăranilor. 38 „Dimineaţa” clin 13 iunie 1934. 39 V. Hurmuz şi N. Lupii, Procesul conducătorilor luptelor ceferiştilor şi petroliştilor di» ianuarie-febntarie 1933, în „Analele Institutului de istorie a partidului de pe lingă C.C. al P.M.R., V (1959), nr. 3, p. 20. 40 „Dimineaţa” din 15 iunie 1934. Vezi şi relatările martorilor între 9 şi 15 iunie 1934. 41 Procesul de la Craiova, broşură editată de P.C.R. în 1934, p. 27. 42 „Dimineaţa” din 20 iunie 1934. 43 „Lupta de clasă”, 1934, nr. 3—4. www.dacaromamca.ro 13 PROCESUL CONDUCĂTORILOR LUPTELOR MUNCITORILOR DIN 1933 451 Creşterea rolului clasei muncitoare şi al reprezentanţilor săi revolu- ţionari s-a exprimat şi în atitudinea solidară a unei însemnate părţi a intelectualităţii. Reprezentanţi ai intelectualităţii au venit în faţa Consiliu- lui de război să recunoască justeţea luptelor din februarie şi rolul condu- cător al proletariatului pentru salvarea intelectualităţii exploatate şi asuprite44. în cursul dezbaterilor procesului de la Craiova, numeroşi muncitori social-democraţi, care au luptat în front unic în ianuarie-februarie 1933, au depus mărturii pentru linia justă a Comitetului central de acţiune şi au apărat pe conducătorii muncitorilor acuzaţi45. în procesul conducătorilor luptelor din 1933 a fost subliniată tactica unităţii de acţiune a proletariatului, frontul unic, a cărui forţă şi comba- tivitate a asigurat ridicarea în masă a muncitorimii ceferiste şi petroliste din ianuarie-februarie 1933. încrederea maselor de muncitori în linia frontului unic a dus la creşterea prestigiului partidului comunist şi a orga- nizaţiilor care au militat pentru realizarea sa în vederea cuceririi revendi- cărilor oamenilor muncii. Niciodată de la ilegalizare pînă la acest proces, timp de un deceniu, nu s-a vorbit atît de deschis şi cu curaj în faţa auto- rităţilor superioare burghezo-moşiereşti despre partidul comunist, despre conducătorii comunişti ai muncitorilor, despre convingerea muncitorilor că linia partidului comunist este cea mai justă şi corespunzătoare idealu- rilor lor46. La întrebarea : „Cum privesc muncitorii pe conducătorii lor aflaţi pe banca acuzării?, Ilie Pintilie a răspuns : „Şi azi muncitorii îi socotesc drept conducătorii lor. Pretutindeni în ateliere, în trenuri şi străzi, în orice loc de întîlnire se discută procesul de la Craiova. Toate categoriile cer stingerea procesului” 47. în zilele procesului de la Craiova a luat fiinţă un „Comitet de apărare a ceferiştilor arestaţi”48. Acest comitet a scos la Craiova ziarul „Apărarea ceferiştilor” cu scopul de a face cunoscută maselor largi desfăşurarea pro- cesului49. în Ctivînt înainte ziarul sublinia importanţa procesului, arătînd că acesta „este procesul vieţii de mizerie, şomaj şi robie în care trăiesc toţi acei care muncesc şi lucrează cu braţele şi mintea... Procesul nu repre- zintă decît un moment al luptei pentru revendicările ceferiştilor şi munci- torilor în general”50. în întreaga ţară s-au răspîndit afişe, manifeste şi cărţi poştale ale conducătorilor arestaţi51. Comitetul central al Ajutorului roşu a lansat liste de subscripţie pentru muncitorii din fabrici şi ateliere C.F.R. în vederea constituirii unui fond necesar ajutorării deţinuţilor politici şi susţinerii procesului. în faţa atelierelor C.F.R. din Bucureşti au avut loc întruniri 44 Procesul de la Craiova, p. 16 (Vezi „Dimineaţa” din 24 iunie 1934). 46 „Dimineaţa”, iulie 1934. 46 Arhiva C.C. al P.M.R., dos. 326, 327, voi. 6, f. 38 ; Procesul de la Craiova, p. 24. 47 „Lupta de clasă”, 1934, nr. 3—4. 48 Arhiva C.C. al P.M.R., fond. 68, dos. 6 182, f. 85. 49 Ibidem. Ziarul avea redacţia în casa avocatului N. Popilian, din str. Cuza Vodă nr. 68. 50 „Apărarea ceferiştilor”, Craiova, 16 iunie 1934. 51 Arhiva C.C. al P.M.R., fond. 68, dos. 6182, f. 116. www.dacaromamca.ro 4.j2 TITU GEORGESCU şi FL. DRAGNE 14 zburătoare la ieşirea de la lucru, eu 700 —1 500 de participanţi, urmate de arestări şi ciocniri cu poliţia52. în ziua de 16 iunie 1934, la Bucureşti a fost organizată o mare demonstraţie cu pancarde roşii pe care erau scrise lozinci pentru eliberarea conducătorilor lor53. în faţa valului de acţiuni ale maselor, autorităţile au înăsprit măsu- rile de reprimare a demonstranţilor. Poliţia din Craiova a arestat pe tovarăşii N. Ceauşescu, Y. Pogăceanu, V. Gabor şi Ion Brad în momentul cînd aceştia voiau să citească în faţa Consiliului de război al Corpului I armată protestele muncitorilor şi intelec- tualilor şi să facă depoziţii favorabile acuzaţilor54. Sute de avocaţi şi profesori, ziarişti, actori, învăţători au iscălit proteste de condamnare a procesului şi de eliberare a celor arestaţi. Comi- tetele antifasciste din Bucureşti, Cluj, Cliişinău, Botoşani au trimis pro- teste semnate de numeroşi muncitori, avocaţi, profesori, medici, ingineri, studenţi etc. împotriva procesului şi a măsurilor antidemocratice au scris în presă o seamă de intelectuali ca Alexandru Sahia, Tudor Arghezi, Eugen Jebeleanu, N.D. Cocea, Mihail Balea, Ştefan Yoitec, Geo Bogza, Demostene Botez, Eugen Constant şi alţii. Prin vigoarea, expresivitatea şi rolul lor mobilizator se distingeau articolele semnate de Alexandru Sabia, care a reuşit să publice numeroase relatări, comentarii în ziarul „Dimineaţa”. Activitatea publicistică în jurul procesului a avut menirea şi a reuşit să lărgească ecoul dezbaterilor şi să contribuie la cunoaşterea şi dezvoltarea manifestărilor de solidaritate ale muncitorilor. La solidaritatea maselor muncitoare din ţară cu eroicii conducători arestaţi s-au alăturat manifestările de simpatie faţă de luptele din ianuarie- februarie 1933 şi conducătorii arestaţi, ale proletariatului internaţional, ale reprezentanţilor culturii progresiste din întreaga lume. Procesul conducătorilor luptelor muncitorilor ceferişti şi petrolişti din ianuarie-februarie 1933 a avut o profundă semnificaţie internaţională. Această semnificaţie a fost conferită de momentul în care s-au desfăşurat marile bătălii de clasă conduse de Partidul Comunist din Romînia, precum şi de caracterul politic al acestor lupte. întinsa arie geografică a ecoului internaţional al procesului de- monstrează caracterul profund popular al acestor lupte şi aportul lor la patrimoniul internaţionalismului proletar. Scopurile şi obiectivele de bază ale luptelor feroviarilor şi petroli- ştilor din Romînia se identificau cu acelea ale clasei muncitoare şi forţelor democratice progresiste, antiimperialiste din Europa şi din alte ţări ale lumii. 52 „Lupta de clasă”, ur. 3—4 din iulic-august 1934. 53 „Scîntcia” din 20 iunie 1934. 54 Arhiva C.C. al P.M.R., fond. 25., dos. 4178, f. 117. Vezi şi fond. 4, dos. 714, f. 63. Asupra celor arestaţi s-au găsit 15 liste de subscripţie, un protest al muncitorilor în numele Cercului cultural „Gcorgc Coşbuc”, două proteste ale şomerilor din sectorul 1 Galben şi 111 Albastru, un protest al chelnerilor de la restaurantul Elysee, un protest al muncitorilor de la fabrica „Indus- tria bumbacului” şi alte 2 proteste, toate acoperite cu numeroase semnături şi un memoriu- protost al Comitetului regional antifascist de la Cluj cu 200 de semnături (Arhiva C.C. al P.M.R., tond. 4, dos. 714 f. 63). www.dacaromamca.ro 15 PROCESUL CONDUCĂTORILOR LUPTELOR MUNCITORILOR DIN 1913 433 Conştiinţa faptului că proletariatul — şi îndeosebi detaşamentele sale avansate, muncitorimea ceferistă şi petrolistă — ducea lupte pentru interesele generale ale majorităţii poporului, împotriva înrobirii şi mai mari a ţării de către băncile şi trusturile imperialiste, spoliatoare a propriilor popoare, a dat mişcării de solidaritate cu feroviarii şi petroliştii romîni un caracter cu mult mai larg decît toate luptele revoluţionare precedente ale muncitorimii romîne. Biroul federal al muncitorilor feroviari, subliniind că „bătălia munci- torilor feroviari romîni a constituit un minunat episod al luptei împotriva burgheziei care vrea să arunce pe umerii muncitorilor povara crizei”, se adresa în continuare muncitorimii căilor ferate din Franţa : „Feroviari francezi ! lupta feroviarilor romîni este lupta voastră. Apărîndu-i pe tovarăşii din Bucureşti, apăraţi propriile voastre revendicări”55. „în toate întrunirile trebuie să ne solidarizăm cu fraţii noştri, munci- torii feroviari romîni, care ne-au dat un atît de frumos exemplu de luptă curajoasă...”56. Sub îngrijirea Federaţiei unitare a muncitorilor din transporturi, în Franţa a fost publicată broşura Lupta muncitorilor feroviari romîni. Presa muncitorească însoţea apariţia broşurii cu recomandarea : „O bătălie revoluţionară, care constituie un exemplu şi pe care fiecare muncitor feroviar trebuie să o cunoască”57. Luptele muncitorimii romîne din ianuarie-februarie 1933, în nume- roase ţări capitaliste, erau date drept exempln de conştiinţă proletară, dîrzenie, de ci raj şi eroism revoluţionar, „eroism care în curînd s-ar putea foarte bine repeta în orice altă ţară capitalistă”58. „Orice muncitor va vedea în acest eroism al mnncitorilor romîni o reflectare a hotărîrii de a lupta, cu orice risc, împotriva reacţiunii capi- taliste din toate ţările” — scria ziarul „Daily Worker” într-un amplu articol intitulat Făclia aprinsă a unui grevist romîn. Aprindeţi făclia în Anglia. în concluzie, articolul sublinia : „Soi ridicăm făclia aprinsă, ţinută de tovarăşul muncitor din Bomînia, şi o ducem înainte în lnpta contra propriei noastre clase dominante”59. Sub titluri ca Muncitorii romîni se răscoală, Asaltul revoluţionar al maselor din Eomînia, Zguduirile sociale din Romînia, presa muncitorească din Austria publica ample articole şi ştiri privind luptele muncitorimii romîne şi procesul conducătorilor acestora, lupte care duceau la creşterea încrederii proletariatului din alte ţări în propriile forţe şi în perspectivele revoluţionare ale proletariatului din Bomînia. „Lupta eroică a muncitorilor de la Atelierele (C.F.B.) din Bucureşti este fără îndoială numai preludiul unor lupte revoluţionare şi mai mari ale proletariatului romîn”. „Greva şi luptele maselor din Bomînia sînt semnalnl unor eveni- mente mari viitoare”60. * 66 * * 69 55 „La Tribune de cheminots”, 1 iulie 1933. 66 Ibidem, 15 ianuarie 1934. 51 Ibidem, 15 mai 1934. 58 „Daily Worker” din 18 februarie 1933. 69 Ibidem. 8° „Die Rote Faime” din 16 februarie 1933. www.dacaromamca.ro ■o c. 14-7 451 TI TU GEORGESCU fi FL. DRAGNE 1G în manifestul adresat oamenilor muncii din Ungaria, Partidul Comunist din Ungaria sublinia însemnătatea ridicării muncitorimii din Romînia într-un moment cînd masele muncitoare erau ameninţate de ofensiva fascismului şi înteţirea exploatării. „Lupta eroică dusă de muncitorii ceferişti din Bucureşti şi din Cluj împotriva armatei şi a jandar- meriei, înfruntând focul mitralierelor, a rămas întipărită pe veci în memoria proletariatului mondial ca o pildă demnă de urmat”61. Aportul luptelor ceferiştilor şi petroliştilor din ianuarie-februarie 1933 la lupta pentru stăvilirea ofensivei hitlerismului, a forţelor agresive revanşarde, pentru apărarea libertăţilor democratice, a adunat simpatia şi respectul mişcării muncitoreşti internaţionale, a tuturor forţelor pro- gresiste, democratice. Astfel se explică multitudinea dovezilor de solidaritate, ataşament, simpatie, imediat după lupte şi mai ales în timpul procesului din partea reprezentanţilor unor pături sociale, partide şi organizaţii politice, grupuri sau persoane individuale, care nu erau cuprinse în sfera mişcării munci- toreşti. Interesul manifest al acestor categorii s-a concretizat în acţiuni care au mers pînă la întruniri politice, campanii de presă în coloane ale ziarelor burgheze, telegrame pe adresa ambasadelor Romîniei sau a organi- zatorilor procesului din Bucureşti. Pornind de la aceasta, mişcarea de solidaritate cu conducătorii luptelor ceferiştilor şi petroliştilor judecaţi la Bucureşti şi Craiova a îmbră- cat un caracter activ, combativ, integrîndu-se organic în lupta care se ducea în ţările capitaliste, deschizînd şirul unor mari ridicări la luptă împotriva pericolului fascismului. Oamenii muncii sovietici, drept mărturii de solidaritate cu munci- torii ceferişti, au organizat mitinguri de protest împotriva procesului înscenat şi au cerut eliberarea arestaţilor. Frontului comun al reacţiunii şi forţelor agresive imperialiste din lumea marelui capital i se opunea frontul larg al solidarităţii internaţionale al maselor muncitoare. Ca un semn de adîncă solidaritate cu conducătorii luptelor din 1933, proletariatul din ţările capitaliste şi-a trimis delegaţi care să depună în apărarea revoluţionarilor romîni. Din Franţa, clasa muncitoare şi-a trimis solii săi revoluţionari antifascişti pentru a apăra pe tovarăşii lor de luptă comună împotriva exploatării şi fascismului. „Prezint aci oficial 450 de mii de muncitori francezi — arăta Barbet, unul din cei trei delegaţi feroviari francezi. — Muncitorii Uniunii noastre de transporturi şi întregul proletariat francez au urmărit cu viu interes cele petrecute în februarie 1933 şi au socotit că aceleaşi nevoi care au determinat de atîtea ori în Franţa pe muncitori să lupte pentru revendi- cările lor au determinat şi grevele lucrătorilor de la căile ferate romîne. Proletariatul francez socoteşte de un vital interes pentru el luptele munci- toreşti ce se desfăşoară în Romînia. Scăderile de salariu din Romînia au o influenţă directă şi asupra muncitorilor francezi. La solidaritatea ce se manifestă prin aplicarea planului de asanare al Genevei, aci, ca *l Arhiva C.C. al P.M.R., fond. 5, dos. 1871. Culegere de manifeste III-1/1933. www.dacoromanica.ro 17 PROCESUL CONDUCĂTORILOR LUPTEI OR MUNCITORILOR DIN 1913 435 şi acolo, ei înţeleg să răspundă prin solidaritatea muncitorească. Cerem aşadar, eliberarea tovarăşilor noştri”62. ★ Procesul de la Craiova a luat sfîrşit la 31 iunie, după patru săptămîni de dezbateri. Cu toate că atît conducătorii arestaţi, cit şi sutele de martori au dovedit că luptele revoluţionare reprezentau interese majore ale po- porului şi au fost declanşate datorită creşterii exploatării şi asupririi clasei muncitoare, Consiliul de război, sfidînd adevărul, i-a condamnat din nou pe conducătorii luptelor revoluţionare din Romînia63. Conducătorii luptelor din 1933 nu şi-au făcut iluzii în privinţa ate- nuării sentinţei de la Bucureşti. „Acum, la această a doua judecată — ară- tau acuzaţii în apelul lor din iunie 1931 —, nu ne făcem iluzia că guvernul actual ar avea cu noi altă intenţie, în ce priveşte sentinţa, decît guvernul naţional-ţărănesc. Guvernul naţional-liberal este guvernul marilor ban- cheri, fabricanţi şi moşieri”. în încheiere, acuzaţii arătau în acelaşi apel că „de la clasa stăpînitoare, oricare ar fi partidul de la guvern, nu ne pu- tem aştepta la punerea noastră în libertate, ci, dimpotrivă, trebuie să aşteptăm ca prima sentinţă să fie reînnoită”64. „Scînteia”, sub titlul semnificativ De la Qrivita — la Reichstag !, de la Lipsea — la Craiova !, demasca metodele sîngeroase şi de teroare ale claselor şi partidelor reacţionare din Romînia, metode care indicau drumul spre fascism al reacţiunii romîne65. La chemarea partidului şi a organizaţiilor de masă revoluţionare masele muncitoare au răspuns cu un nou val de proteste care a străbătut ţara. în capitală, în sala „Marna”, a avut loc o mare întrunire organizată de Comitetul de coordonare al frontului unic66, alcătuit din Comitetul antifascist, Liga muncii şi Partidul Socialist Unitar independent, întru- nire care s-a transformat într-o puternică manifestaţie de stradă. Demon- stranţii, în frunte cu ceferiştii, au parcurs Calea Griviţei, scandînd lo- zinci pentru frontul unic şi pentru eliberarea conducătorilor eroicelor lupte din 1933, împotriva pregătirilor de război şi a fascismului67. Apropierea zilei de 12 noiembrie, în care urma să se dezbată de către Consiliul superior de revizie al armatei recursul conducătorilor con- damnaţi a doua oară prin procesul de la Craiova, a provocat o intensi- ficare a acţiunilor de solidarizare cu conducătorii condamnaţi. La Consiliul superior de Justiţie militară al armatei s-au primit numeroase proteste din partea organizaţiilor muncitoreşti din ţară şi străinătate, cerîndu-se anularea sentinţei de condamnare a conducătorilor eroicelor lupte din februarie 1933 şi punerea lor imediat în libertate68. 82 „Scînteia” din" 20 iunie 1934. 83 Arhiva C.C. al P.JI.R. fond. 96, dos. 327, f. 2. 64 „Scînteia” din 1 august 1934. 65 Ibidem. 88 Comitetul de coordonare al frontului unic s-a format în septembrie 1934 din repre- zentanţi ai Ligii muncii (C. C. Tiulescu şi N. Alexe), ai Comitetului naţional antifascist (P.Con- stantinescu-Iaşi şi S. Calimachi) şi ai Partidului Socialist Unitar (Şt. Voitcc, C. Popovici şi alţii). 67 Arhiva C.C. al P.M.R., fond. 22, dosar 4142, voi. II, f. 229. 68 Ibidem, fond. 5, dos. 973, voi. VI, f. 235. www.dacaromamca.ro TITU GEORGESCU 5i FL, DRAGNE 18 15 (i Eecursul s-a judecat la Bucureşti, la 12 noiembrie 1934, în faţa înaltei curţi de casaţie şi justiţie. Deşi era clar că guvernul burghezo-moşie- resc nu va renunţa la hotărîrile sale de întemniţare a conducătorilor ceferişti, partidul comunist a insistat asupra recursului pentru a demasca încă o dată în faţa maselor populare înscenarea juridică şi a face cunoscut mai bine adevărul asupra luptelor din 1933. Motivele de recurs depuse în scris şi dezvoltate oral de tovarăşul Ion Gheorghe Maurer şi alţi trei avocaţi au arătat completa netemeinicie a sentinţei dată împotriva nu a unor oameni izolaţi, ci a reprezentanţilor maselor de muncitori, care i-au urmat şi îi vor urma pe viitor69. Noul recurs la înalta curte de casaţie şi justiţie şi definitivarea sentinţei în 1935 au fost însoţite de manifestaţiile de masă ale munci- lorimii împotriva fascismului şi războiului. Anii de temniţă şi de lagăr ai reprezentanţilor muncitorimii nu au frînat voinţa de luptă a acestora. Ei s-au călit mai mult, au devenit mai îiulîrjiţi luptători pentru cauza celor ce muncesc. în ciuda tuturor dizolvărilor, a arestărilor, a terorii, lupta de clasă nu putea fi stăvilită. Ea îşi urma un curs decisiv, „iar în ce priveşte lupta pentru eliberarea conducătorilor din februarie nici ea nu va putea fi împie- dicată. Muncitorimea din întreaga ţară, în ale cărei prime rînduri se află din nou muncitorimea ceferistă, va duce această luptă şi mai departe şi mai energic şi mai verificat decît pînă astăzi, pînă cînd va scoate din zidurile asasine ale Doftanei pe cei mai buni, pe cei mai hotărîţi, pe cei mai viteji luptători ai clasei muncitoare şi ai tuturor păturilor asuprite din Romînia”70. ★ Procesul sublinia Rezoluţia C.C. al P.C.R. din iulie 1934 — a fosl încă un indiciu viu al afirmaţiei C.C. al P.C.R. cum că în luptele din fe- bruarie proletariatul ceferist şi petrolist a fost numai vremelnic bătut fiziceşte prin superioritatea forţelor materiale ale duşmanului, dar de fapt a ieşit din aceasta învingător politic şi moral, nu numai prin obţinerea satisfacerii parţiale a revendicărilor sale, ci cucerind pentru proletariat ca clasă poziţii importante şi stabilind rolul lui de hegemon faţă de alte pături ale celor ce muncesc71. „Pentru prima dată în istoria proceselor de clasă din Romînia, proletarii romîni din ramurile de seamă ale industriei ţării, unitar şi fără rezervă, au apărut cu un curaj strălucitor ca apărători ai intereselor gene- rale ale clasei lor şi ale întregului popor exploatat, zdruncinînd planurile tribunalului şi transformînd cu vigoare procesul în proces politic de masă”72. Procesul ceferiştilor s-a transformat în procesul întregului popor muncitor, care lupta pentru un trai mai bun, pentru drepturi democratice, pentru pacea şi independenţa ţării. 60 Arhiva C.C. al P.M.R., fond. 22, dos. 4142, voi. II, f. 412. 70 Procesul de la Craiova, p. 5—6. 71 Ibidem, p. 38. 72 Ibidem. www.dacaromamca.ro 19 PROCESUL CONDUCĂTORILOR LIPTELOR MUNCITORILOR DIN 1913 457 în condiţiile ofensivei fascismului pe plan internaţional, ale aţîţării vrajbei între popoare, ale urii naţionalist-şovine şi ale primejdiei războiului, procesul ceferiştilor din Romînia a fost un important prilej de trecere în revistă a solidarităţii de clasă şi a orientării antifasciste a opiniei maselor largi. Procesul a însemnat o nouă dovadă că tactica frontului unic, preco- nizată de P.C.R., a fost îmbrăţişată de masele de bază ale proletariatului. Partidul comunist, pe baza experienţei procesului, a tras multe învăţă- minte pentru lărgirea cadrului, a formelor şi metodelor de acţiune în rîndul tuturor muncitorilor, pentru crearea frontului unic muncitoresc şi orga- nizarea luptelor revoluţionare. Partidul comunist, pe lîngă problemele clasei muncitoare pe care le-a analizat în urma procesului, s-a oprit şi asupra problemelor privind aliatul acestei clase — ţărănimea muncitoare. Procesul dovedise limpede starea de spirit a maselor ţărănimii, apropierea sa firească faţă de prole- tariat. Concluziile partidului comunist cereau lichidarea rămînerii în urmă a activităţii partidului la sate şi intensificarea muncii politice în mijlocul maselor ţărănimii. ' Poziţia păturilor mijlocii în proces, solidarizarea lor cu muncitorii ceferişti, au arătat partidului comunist marile rezerve de masă pentru înfăptuirea unui larg front de luptă împotriva asupririi, a fascismului şi războiului. Partidul comunist a pătruns mai bine, cu prilejul procesului, în înţelegerea contradicţiilor care existau între diferite grupări burgheze. A înţeles mai complet scopurile politicii vîrfurilor celor mai reacţionare ale marii burghezii şi moşierimi romîne, cît şi conlucrarea lor cu cercurile marilor monopoluri occidentale agresive. Procesul a arătat Partidului Comunist din Romînia, o dată în plus şi cu deosebită forţă, că în lupta sa pentru interesele maselor, pace şi democraţie se poate bizui pe cea mai largă solidaritate a maselor munci- toare din întreaga lume. Procesul a fost un important examen politic pentru Partidul Comu- nist din Romînia, pentru activiştii de partid, pentru membrii partidului şi conducerea sa. în timpul campaniei pentru eliberarea ceferiştilor areslaţi şi a organizării proceselor de la Bucureşti şi Craiova, s-au cunoscut mai temeinic multe cadre ale partidului, a ieşit în relief capacitatea membrilor săi devotaţi pînă la capăt cauzei proletariatului, de a îndeplini sarcinile încredinţate de partid. Clasa muncitoare, urmînd partidul comunist în luptele din 1933, a acumulat o uriaşă experienţă. Ea a înţeles că există un partid cu adevărat al său, „ale cărui cerinţe şi indicaţii le-a verificat în propria sa luptă; un partid compus din cei mai buni fii ai săi, care în momenle grele, sînge- rîiid, a stat neclintit la postul său de conducător” 73. Asemenea cadre de revoluţionari comunişti, prin experienţa dobîndilă şi în proces, au adus un suflu proletar mai viu în rîndurile partidului şi au contribuit direct la 73 Procesul de la Craiova, p. 32. www.dacaromamca.ro TITU GEORGESCU şi FL. DRAGNE 20 4.->s îngustarea sferei de acţiune şi influenţă a acelor elemente mic-burgheze, carieriste, sectariste, aventuriste, dăunătoare consolidării partidului şi strîngerii legăturilor sale cu masele. Ansamblul acţiunilor întreprinse de P.C.E. în jurul procesului a înlesnit cunoaşterea mai îndeaproape a laturilor pozitive ale vieţii organi- zaţiilor de partid şi dezvăluirea unor lipsuri legate îndeosebi de sectaris- mul, de oportunismul unor cadre din conducerea partidului, străine de clasa noastră muncitoare, lipsuri a căror înlăturare se impunea pentru întărirea rîndurilor P.C.E., a unităţii sale. Aceste greutăţi din viaţa internă a partidului, care au prejudiciat partidului şi clasei muncitoare, vin să arate că victoria politică pe care a cucerit-o P.C.E. în proces nu a fost obţinută uşor, ci, dimpotrivă, a fost cucerită cu mari eforturi, cu o încordare generală a celor mai bune forţe ale partidului, împotriva duşmanilor de clasă şi a unor duşmani chiar din propriile rînduri ale P.C.E. Partidul Comunist din Eomînia, datorită fondului sănătos, revolu- ţionar, marxist-leninist existent la temeliile sale şi în rîndurile conducă- torilor săi, a trecut o dată cu procesul ceferiştilor şi petroliştilor un greu şi important examen. Eezultatele acestui examen s-au răsfrînt în conso- lidarea partidului, în creşterea prestigiului P.C.E. şi strîngerea legăturilor sale cu masele, în pregătirea proletariatului şi a maselor pentru marile lupte antifasciste din anii următori. Cuvîntările tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej în procesul de la Craiova au răsunat pline de îmbărbătare pentru masele muncitoare şi întruchipau, o dată cu avertismentul la adresa marii burghezii şi moşie- rimi, şi convingerea în victoria celor ce muncesc, convingere care s-a materializat înainte de a se împlini sorocul anilor la care conducătorii luptelor din 1933 au fost condamnaţi. Cu majuscule au fost notate de către corespondenţii ziarului „Apăra- rea ceferiştilor” cuvintele adresate de tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej preşedintelui tribunalului, cînd acesta l-a ameninţat cu suspendarea pro- cesului : „ESTE UN PEOCES ISTOEIC CAEE NU POATE FI SUS- PENDAT - EL YA ÎNCETA, PUE ŞI SIMPLU, O DATĂ CU ÎNLĂ- TUEAEEA EXPLOATĂEII”. „Toţi acei care au încheiat front unic contra noastră se vor prăbuşi în faţa frontului unic al muncitorimii de pretutindeni” declara tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej la procesul de la Craiova. „Asemenea cuvinte care au impresionat şi pe tovarăşii de luptă şi pe duşmanii de clasă — conchidea comentariul unui săptămînal al vremii — reţin atenţia, se adîn- cesc în suflet, în creier, pretutindeni unde pot pătrunde” 74. 74 „Reporter”, nr. 27 din 20 iunie 1934. www.dacaromamca.ro DIN ISTORICUL EVENIMENTELOR DE DUPĂ UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÎNIA1 DE L. BÂNYAI Lupta romînilor din Transilvania pentru eliberare naţională şi unire cu Romînia şi, în general, lupta poporului romîn pentru desăvîr- şirea procesului de unire naţională constituia o parte integrantă a de- săvîrşirii revoluţiei burghezo-democratice. Justeţea acestei lupte rezidă în conţinutul ei social-politic, în legătura ei strînsă cu dezvoltarea de- mocratică, cu progresul general al societăţii de pe teritoriul tării noastre. Făurirea unui stat naţional unitar, democrat şi independent corespundea unei legităţi istorice pentru dezvoltarea poporului romîn, pentru crearea unei patrii socialiste fericite a tuturor oamenilor muncii din ţara noastră, de orice naţionalitate. Revoluţia burghezo-democratică, izbucnită pe tot întinsul monar- hiei babsburgice în toamna anului 1918, şi hotărîrea popoarelor descă- tuşate de a forma state naţionale independente au avut drept consecinţă constituirea unor noi state naţionale burgheze (Cehoslovacia, Polonia) şi întregirea altora (Romînia, Iugoslavia) prin unirea cu teritorii naţionale eliberate de sub jugul monarhiei habsburgice. Prin unirea Transilvaniei cu Romînia s-a desăvîrşit procesul de făurire a statului naţional romîn. în preajma convocării Adunării naţio- nale de la Alba-Iulia, cercurile guvernamentale din vechea Romînie pre- tindeau ca declararea unirii să se facă fără condiţii politice, iar enunţarea unor principii democratice generale să fie însoţită de exprimarea loia- lităţii faţă de dinastia Hohenzollernilor. Consiliul naţional central a introdus însă în proiectul de declaraţie diferite revendicări democratice concrete şi nu a pomenit de „regat” şi de „dinastie”. în acest proiect 1 Comunicare ţinută în cadrul Institutului de istorie al Academiei R.P.R. din Bucureşti in ziua de 28 februarie 1964. ..STUDII”, tomul 17. nr. 3. p, 459-478. 1964. - . www.dacoromamca.ro 4G0 L. BANYAI 2 a fost introdusă şi o clauză care prevedea proclamarea autonomiei Tran- silvaniei în cadrul Eomîniei pînă la convocarea constituantei. Adunarea naţională din Alba-Iulia a proclamat la 1 decembrie 1918 „principiile fundamentale”, cu conţinut burghezo-democratic, care tre- buiau să stea la baza „alcătuirii noului stat romîn”. Aceste principii au fost proclamate în condiţiile luptei revoluţionare deosebit de ascuţite care s-a desfăşurat pe teritoriul Transilvaniei, sub impulsul maselor mun- citoare prezente la Alba-Iulia şi în urma acţiunii muncitorilor înaintaţi delegaţi la adunare. Dezideratul elementelor înaintate la consfătuirea muncitorească ce a precedat plenara adunării a fost „democratizarea desăvîrşită a Eomîniei şi transformarea ei din regat în republică populară”2. Eeprezentanţii burgheziei romîne din Transilvania vedeau în autonomia provizorie a Transilvaniei în cadrul Eomîniei o garanţie faţă de tendinţa cercurilor monopoliste de la Bucureşti de a acapara poziţiile-cheie ale vieţii economice şi politice din această provincie, unită cu Eomînia. A- ceastă clauză a fost susţinută şi de social-democraţii romîni din Tran- silvania, în sensul unei garanţii că prevederile democratice ale declara- ţiei vor fi înfăptuite de constituantă 3. Principiile proclamate în hotărîrea de la Alba-Iulia au constituit,, chiar în forma lor limitată, un pas înainte în direcţia transformării burghezo-democratice, în rezolvarea sarcinilor revoluţionare imediate care stăteau atunci în faţa maselor populare în frunte cu clasa muncitoare. Angajamentele solemne luate la Alba-Iulia, referitoare la reformele de- mocratice şi drepturi egale ale poporului romîn şi ale minorităţilor naţionale, au fost însă în mare parte nesocotite de către guvernele burghezo-moşiereşti care s-au succedat la cîrma ţării. Lupta seculară a maselor romîne din Transilvania pentru eliberare naţională şi unire cu Eomînia şi-a atins scopul dar revendicările lor general- democratice au fost ignorate sau realizate în mod ciuntit de către clasele dominante. înfăptuirea unirii a descătuşat însă noi energii ale maselor populare, înăbuşite de-a lungul secolelor, şi a contribuit la procesul dezvoltării şi întăririi forţelor revoluţionare de pe întregul teritoriu al ţării noastre. La 1 decembrie 1918, după adoptarea declaraţiei, Adunarea naţio- nală din Alba-Iulia a ales „Marele sfat naţional”, un fel de parlament provincial, care a declarat că s-a constituit în vederea reprezentării inte- reselor populaţiei romîneşti din Transilvania la tratativele de pace, precum şi pentru conducerea treburilor pînă la alegerea constituantei. în prima sa şedinţă, la 2 decembrie, Marele sfat naţional a ales un comitet format din 15 membri, în frunte cu Iuliu Maniu, cu denumirea de „Consiliu dirigent”, care, conform hotărîrii Marelui sfat, „va prelua şi va dirigui viaţa de stat, va îngriji serviciile publice...”4. 2 „înainte” (Timişoaral din 12 ianuarie 1919. 3 „Adevărul” (Sibiu) din 15 decembrie 1918. 4 Romul Boila, Consiliul dirigent. „Transilvania, Banalul, Crişana şi Maramureşul”T Bucureşti, 1923, voi. I, p. 89. www.dacaromamca.ro 3 EVENIMENTELE DE DUPĂ UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMINIA 461 Opinia publică din vechea Romînie a primit cu entuziasm ştirea despre unirea Transilvaniei cu România. Cercurile guvernante abia insta- late la Bucureşti după plecarea trupelor ocupante germane, păstrau însă o rezervă faţă de consemnarea drepturilor democratice în hotărîrea de la Alba-Iulia. Reprezentantul presei din Bucureşti, Leonard Paukerov, care a predat textul declaraţiei ziarelor din capitală, mărturisea că, în redacţia oficiosului guvernului liberal „Viitorul”, politicienii adunaţi „îşi exprimau unele nedumeriri asupra declaraţiilor programatice”, consi- derînd greşite concesiile făcute revendicărilor sociale şi politice ale maselor5. Hotărîrile de la Alba-Iulia au fost prezentate în mod oficial regelui Ferdinand de către o delegaţie compusă din Vasile Goldiş, Al. Vaida- Voievod şi episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hossu. Decretul regal apărut în urma acestei audienţe a cuprins însă numai proclamarea unirii, punc- tele declaraţiei de la Alba-Iulia referitoare la libertăţile democratice nu au fost incluse6. Nici „Legea pentru unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu Romînia” nu aminteşte de aceste puncte 7. Decretul regal a însărcinat Consiliul dirigent „cu conducerea servi- ciilor publice în ţinuturile prevăzute”, afară de cele externe, de război, de comunicaţii, de vamă şi de siguranţă, care au trecut în competenţa guvernului central. în acelaşi timp, în guvernul prezidat de Ionel Bră- tianu au fost numiţi trei miniştri fără portofoliu din Transilvania : Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voievod şi Ştefan Cicio-Pop. S-a convenit totodată ca Comandamentul trupelor regale romîne care înaintau în Transilvania să aibă sediul la Sibiu, pentru coordonarea măsurilor sale cu Consiliul dirigent. însuşi guvernul maghiar a recunoscut în mod indi- rect existenţa Consiliului dirigent, dat fiind că n-a avut nici o obiecţie de formulat cu privire la numirea lui Ioan Erdelyi la 7 decembrie 1918 ca trimis oficial al Consiliului dirigent la Budapesta8. Convenţia de armistiţiu a Antantei încheiată cu guvernul Kârolyi la Belgrad, la 13 noiembrie 1918, stabilise cursul Mureşului ca primă linie de delimitare între armatele „aliaţilor” şi forţele militare ungare. Trupele romîne, venind dinspre est, au ajuns pînă la sfîrşitul lunii noiem- brie la linia Rodna, Miercurea-Ciuc, Baraolt. în sudul Transilvaniei, în acel timp, drumurile erau pline de coloanele şi de convoaiele armatei ger- mane a lui Mackensen în retragere. Trupele romîne au intrat în Braşov la 7 decembrie, iar în Alba-Iulia la 20 decembrie. în Banat, pe baza unei hotărîri a comandamentului suprem al Antantei, au intrat la 17 noiembrie trupele sîrbe urmate de trupele fran- ceze, care la 31 decembrie au intrat şi în oraşul Arad, pe eînd malul sting al Mureşului rămînea în mîna trupelor sîrbe. 6 Leonard Paukerov, Domnule Maniu, acum ori niciodată..., Bucureşti, 1928, p. 8. 6 Monitorul oficial, nr. 212 din 13 decembrie 1918. 7 Ilidcm, nr. 206 din 1 ianuarie 1920. 8 Sever Stoica, Iuliu Maniu, Cluj, 1932. www.dacaromamca.ro -4G2 L BANYAI 4 Acţiunile revoluţionare au dus în Transilvania la alungarea autori- tăţilor reacţionare, reprezentante ale intereselor moşierimii şi ale vîrfurilor burgheziei maghiare. Consiliile naţionale constituite reprezentau în general interesele burgheziei mijlocii şi mici. în consiliile naţionale orăşeneşti au intrat şi reprezentanţi ai muncitorimii, constituind în mod independent şi sfaturi muncitoreşti. în unele centre mari industriale (Valea Jiului, Eeşiţa), sfaturile muncitoreşti, pătrunse de spirit revoluţionar, aveau chiar o poziţie dominantă. Aceste sfaturi au introdus controlul mun- citoresc asupra producţiei, au constituit gărzi muncitoreşti, care au apărat cu arma în mînă cuceririle revoluţionare. în consiliile naţionale din sate au intrat şi reprezentanţi ai ţărănimii formînd în unele locuri o putere locală ţărănească. Intelectualii progresişti, muncitorii înaintaţi şi ţăranii au imprimat în multe locuri, în prima fază a activităţii consiliilor na- ţionale, o linie care corespundea în bună parte năzuinţelor maselor populare. Elementele reacţionare burgheze au reuşit însă în tot mai multe reşedinţe de judeţ şi de plasă să contrabalanseze influenţa forţelor progre- siste. Aceste elemente au folosit funcţionarii vechiului regim pentru „menţinerea ordinii” în oraşe, au iniţiat măsuri represive împotriva ţăra- nilor răsculaţi şi au desfăşurat o agitaţie şovină pentru dezbinarea maselor muncitoare înfrăţite în luptă. Proletariatul şi ţărănimea săracă au fost principala forţă a revolu- ţiei cu caracter burghezo-democratic în Transilvania. Militanţii revolu- ţionari ai mişcării muncitoreşti, în frunte cu grupurile comuniste în for- mare, nu reuşiseră însă să făurească un partid cu adevărat revoluţionar, capabil să asigure conducerea maselor muncitoreşti şi ţărăneşti, să menţină şi să lărgească cuceririle revoluţionare. Sfaturile muncitoreşti din centrele administrative au fost în cele mai multe locuri influenţate de elemente reformiste. Sfaturile muncitoreşti din marile centre industriale, conduse de elemente revoluţionare, acţionau izolat, fără un program cristalizat şi fără un plan de acţiune corespunzător cerinţelor etapei respective a revoluţiei, fără o conducere unică şi fără o legătură organică cu masele ţărăneşti în plină frămîntare. Această situaţie a înlesnit manevrele Consiliului dirigent, în activi- tatea căruia se accentua tot mai mult curentul reacţionar promovat de Iuliu Maniu, de a opri asaltul maselor şi de a demobiliza forţele revolu- ţionare. Eeprimarea sîngeroasă a manifestaţiei maselor muncitoreşti din capitală şi teroarea dezlănţuită la 13 (26) decembrie 1918 de către gu- vernul burghezo-moşieresc urmăreau să paralizeze detaşamentul cel mai înaintat al clasei muncitoare din Eomînia, muncitorimea din Bucureşti, socotind că în acest fel vor lovi în forţele revoluţionare de pe întreg teritoriul ţării noastre, inclusiv cele din Transilvania. Comandamentul armatei regale romîne a luat măsuri tot mai aspre împotriva mişcărilor revoluţionare muncitoreşti şi ţărăneşti din Transilvania. Cu asentimentul Consiliului dirigent, autorităţile militare au introdus starea de asediu, au dizolvat comitetele de fabrici şi uzine. Pentru a înăbuşi valul de greve, comandamentul a procedat la arestări în masă printre muncitori. www.dacaromamca.ro 5 EVENIMENTELE DE DUPĂ UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÎNIA 463 Nici ,,gărzile naţionale”, organizate de consiliile naţionale, n-au prezentat suficientă garanţie în împrejurările de restaurare a puterii burghezo-moşiereşti. După rapoartele primite de Comandamentul trupelor romîne, în unele gărzi naţionale a pătruns „spiritul revoluţionar”. Deci „pentru cea dintîi operaţie — cum scria C. Kiriţescu — s-au dizolvat « gărzile naţionale » ieşite din revoluţie... Gărzile ungureşti erau dizol- vate pe măsură ce armata romînă înainta. Cu gărzile săseşti şi mai cu seamă cu cele romîneşti, lucrurile au mers ceva mai greu” 9. în ce priveşte teritoriul de dincolo de „linia de demarcaţie”, guvernul ungar a numit un „comisariat guvernamental suprem pentru Ardeal”, cu sediul la Cluj, primind între altele sarcina „de a ţine legătura cu repre- zentanţii Antantei şi cu autorităţile militare romîne” 10. Comisar suprem a fost numit profesorul universitar Apâthy Istvân, specialist cu renume, însă cu o concepţie politică îngustă, lider al celor mai şovine cercuri bur- gheze maghiare din Transilvania. Consiliile naţionale romîne care au con- trolat majoritatea teritoriilor administrate încă formal de guvernul din Budapesta, nu au recunoscut însă decît autoritatea Consiliului dirigent. în încercările de lichidare a cuceririlor revoluţionare ale maselor, interesele burgheziei şi moşierimii romîne au coincis cu interesele burghe- ziei şi moşierimii maghiare din Transilvania. Vechile clase stăpînitoare maghiare însă se cramponau de ruinele puterii lor politice, făceau toate eforturile pentru a păstra poziţiile lor economice privilegiate. Moşierii maghiari, care au posedat marea majoritate a moşiilor din Transilvania, stăpînii băncilor mari din Budapesta, care au deţinut majoritatea acţiu- nilor întreprinderilor industriale şi ale instituţiilor bancare din această provincie, elementele privilegiate ale stăpînirii burghezo-moşiereşti ma- ghiare au susţinut cu înverşunare teza „integrităţii teritoriale” a Ungariei. Beacţiunea maghiară condamnase şi faptul recunoaşterii consiliului naţional romîn de către guvernul Kârolyi ca un organ reprezentativ al poporului romîn din Transilvania. Istoricul şovin maghiar Jancso Benedek scria mai tîrziu cu indignare : „Domnul Iăszi a recunoscut marele sfat naţional romîn ca o parte perfect egală cu guvernul statului maghiar, iar pe romînii din Ungaria ca un organism de stat suveran ce şi-ar putea reprezenta interesele la conferinţa generală de pace cu absolut aceeaşi independenţă ca şi statul maghiar”11. Consiliul naţional maghiar din Cluj a polarizat în jurul său de la constituirea sa acele curente care făceau eforturi desperate de a salva într-un fel sau altul supremaţia maghiară din Transilvania. La consfă- tuirea restrînsă a reprezentanţilor partidului independenţei, ai partidului radical şi ai partidului social-democrat, degeaba a protestat liderul radi- calilor contra alegerii lui Apâthy ca preşedinte al consiliului, argumentînd că „numele lui este postav roşu în faţa romînilor şi, dacă Consiliul naţional 9 C’. Kiriţescu, Istoria războiului pentru reîntregirea Romtniei, voi. III, ed. a 2-a, Bucureşti, 1927, p. 392. 10 „Tiikor” (Tîrgu-Mureş) din 1 dec. 1918. 11 Jancsd B., A român irredentista mo2galom tortenete (Istoria mişcării iredentiste ro- mîne), Budapesta, 1920, p. 463. www.dacaromamca.ro 404 L. BANYAI 6 doreşte să aibă un rol istoric în Transilvania, cu Apâthy aceasta este fără speranţă” 12. La 1 noiembrie 1918, Apâthy face apel la demonstranţii muncitori şi soldaţi adunaţi în faţa comandamentului militar să nu urmeze pilda „adunăturii de la Budapesta care rupe rozeta ofiţerilor” 13 14. însă nici Apâthy, nici şeful comandamentului, generalul Cziegler, nu pot să împie- dice ca mulţimea să ia cu asalt închisoarea militară şi să elibereze pe deţi- nuţii politici, în majoritate romîni u. La Tîrgu-Mureş, evenimentele se desfăşoară într-o altă direcţie. Adunarea populară convocată de oficialităţile reacţionare ale oraşului la 31 octombrie 1918 a răsturnat planurile acestora din urmă. Contrar intenţiilor conducătorilor adunării, muncitorii şi soldaţii prezenţi au impus alegerea unui consiliu compus în majoritate din reprezentanţi ai intelectualităţii radicale şi ai curentului de stingă al mişcării muncitoreşti. Ca preşedinte al Consiliului naţional maghiar a fost ales profesorul Antalffy Endre, tînăr om de ştiinţă, cu un larg orizont cultural şi politic, care cere „dreptul de autodeterminare şi pentru popoarele nemaghiare din Ungaria”, precum şi „recunoaşterea statelor naţionale formate sau în formare în jurul nostru” 15. Pentru paralizarea activităţii membrilor progresişti ai Consiliului naţional maghiar din Tîrgu-Mureş, elementele conservatoare au iniţiat organizarea unui Consiliu naţional secuiesc. Un ziar local, în articolul său intitulat Se organizează reacfiunea, dezvăluie că în dosul acestor încercări se ascunde contele Bethlen Istvân, mare moşier din judeţ, „cu poziţia sa impardonabil de rigidă în problema naţionalităţilor şi cu efortul său de a menţine blestemata veche putere de clasă” 16. în curînd Consiliul naţional secuiesc s-a autodizolvat, transferînd „munca sa asupra Consiliului naţional maghiar orăşenesc şi judeţean, precum şi a Sfatului muncitoresc” 17. La 2 decembrie, pentru a evita orice incident, profesorul Antalffy Endre, însoţit de doi ofiţeri ai gărzii naţionale romîne, pleacă la Topliţa în întîmpiuarea armatei romîne18. Intrarea trupelor în oraşul Tîrgu- Mureş se desfăşoară fără nici un conflict armat. între timp, trupele romîne obţin permisiunea Comandamentului suprem al Antantei de a trece dincolo de linia de demarcaţie şi de a • 12 Kertcsz Jeno, Tiz io dulii Ertlily napjai (Zilele Transilvaniei dinainte de zece ani), „KornnK”, 1929, p. 10. u Apâthy Istvân, Erdily az osszcomlds utdn (Transilvania după prăbuşire), „f'j Magvar Szcmlc”, dec. 1920, p. 155— 156. 14 Kertcsz Jeno, cp. cit., p. 11—12. 16 ProccsnI-vcrbal al constituirii Consiliului naţional maghiar din Tîrgu-Mureş, Arhiva Comitetului regional de partid Mureş-Alitonoma Maghiara. Cf. şi Miron Constantinescu, L. liânvai, V. Curticapcanu. C. Gollner, 0. Nuţu, Zur nalionalcn Frage in Oslerrcidi — Unyarn (1001) 1018), referat susţinut la Conferinţa internaţionala a istoricilor de la Budapesta, mai 1964. 16 „Tiikor” din 13 nov. 1918. 17 ,.Szekcly Xapld” (Tg. Mureş) din 20 noiembrie 1918. 18 ibidem din 3 dec. 1918. www.dacaromamca.ro 7 EVENIMENTELE DE DUPĂ UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMINIA 463 înainta pînă la linia Cluj-Gherla-Dej. Antalffy, la cererea comanda- mentului romîn şi animat de gîndul să se evite orice vărsare de sînge, ceea ce ar fi putut tulbura convieţuirea paşnică a poporului romîn şi a minorităţilor naţionale, pleacă la Cluj şi reuşeşte să determine pe con- ducătorii Comisariatului guvernamental maghiar să dispună ca „garda secuiască”, compusă din ofiţeri şovini, şi în mare parte fără nici o legătură cu secuimea, să părăsească oraşul19. înainte de preluarea administraţiei oraşului Cluj de către comandantul trupelor romîne, Consiliul naţional secuiesc-unguresc din Transilvania, constituit la 17 decembrie 1918, împreună cn social-democraţii reformişti maghiari din localitate, a convocat pentru 22 decembrie o adunare impro- vizată de protest drept răspuns la adunarea naţională din Alba-Iulia. La această adunare au fost invitaţi „toţi locuitorii neromîni ai Transil- vaniei” 20. Organizatorii adunării din Cluj desconsiderau voinţa liber exprimată la Alba-Iulia, prin reprezentanţii săi aleşi, de populaţia romînă, care forma majoritatea populaţiei din Transilvania. Ei au afirmat în moţiunea adoptată că „popoarele din Transilvania vor să trăiască într-o comunitate de stat republicană populară cu Ungaria” 21. La adunare au luat cuvîntul şi cîţiva socialişti romîni „centrişti”, care se intitulau în această vreme „socialişti internaţionalişti”. Aceştia, nereprezentînd o forţă şi neînţelegînd năzninţa de nestăvilit a poporului romîn de dincolo şi dincoace de Carpaţi pentru unirea Transilvaniei cu Bomînia, au lansat lozinca unei „republici romîne în Ardeal” 22, ca etapă intermediară pînă la unirea cu o Bomînie democratizată. La Tîrgu-Mureş, în aceeaşi zi, Consiliul naţional maghiar anunţă printr-un comunicat că nu se dizolvă şi continuă activitatea sa cu autori- zaţia Comandamentului romîn, care i-a recunoscut caracterul îndreptăţit23. Acest consiliu a funcţionat pînă în anul 1920. La 21 decembrie 1918, trupele romîne intră în Cluj, întîmpinate cu ovaţii de populaţia romînă. Consiliul naţional central săsesc, la adunarea sa ţinută la 21—22 noiembrie la Sibiu, a accentuat dreptul de autodeterminare al saşilor în cadrul „statului maghiar”24. Acelaşi consiliu, la adunarea obştească convocată la 8 ianuarie 1919 la Mediaş, a proclamat aderarea sa la unirea Transilvaniei cu Bomînia, pe baza dreptului de autodeterminare şi a hotărîrilor de la Alba-Iulia, reclamînd autonomie culturală şi o organizare economică şi politică proprie. Liderii social-democraţi de dreapta, atît cei romîni, cit şi cei maghiari, sprijină politica burgheziei. Ignorînd sarcina proletariatului de a păşi în fruntea revoluţiei burgliezo-democratice, aceşti lideri se mulţumeau cu promisiuni de reforme sociale, pe care burghezia, avîndu-şi asigurată puterea politică, le putea oricînd ignora. Lăsînd rezolvarea problemei 19 „Szekely Naplo” din 13 doc. 1918. 20 Ibidem (Sf. Gheorghe) din 21 dec. 1918. 21 „Kolozsvâri Ilirlap” din 24 dec. 1918. 22 „Vocea timpului”, an. I, dec. 1918, nr. 1. 23 „Szdkely Naplo” din 22 dec. 1918. 21 „Kolozsvâri Hirlap” din 27 dec. 1918. www.dacaromamca.ro L BANYAI 8 JfiG naţionale pe seama „propriei” burghezii, ei au contribuit la dezbinarea maselor muncitoare. Lupta maselor populare împotriva asupririi sociale şi naţionale s-a desfăşurat într-o unitate organică. Liderii de dreapta ai Partidului Social-Democrat Romîn din Transilvania porneau însă de la teza falsă că „în primul rînd trebuie să se realizeze dezrobirea naţională, şi numai după aceea se poate începe cu succes lupta pentru dezrobirea socială” 25, Elementele maghiare social-democrate de dreapta din Transilvania spriji- neau eforturile burgheziei naţionaliste maghiare de a stăvili procesul transformărilor democratice şi al eliberării naţionale depline a poporului romîn din Transilvania şi unirea Transilvaniei cu Bomînia. Grupurile comuniste romîne au avut în vedere unirea curentelor revoluţionare de dincoace şi dincolo de Carpaţi într-o singură mişcare revoluţionară. încă la consfătuirea comună ţinută la Moscova spre sfîrşitul anului 1918 reprezentanţii tuturor grupurilor comuniste din vechea Romînie şi din Transilvania au hotărît unificarea lor şi „coor- donarea unei activităţi generale de propagandă în vederea crizei sociale din Bomînia şi situaţiei revoluţionare din Transilvania şi Bucureşti...” 26, Grupurile comuniste însă, nefiind încă maturizate, neavînd o viziune clară despre necesitatea şi sarcinile desăvîrşirii revoluţiei burgliezo-democra- tice, au pus ca obiectiv imediat trecerea la revoluţia socialistă în Bo- mînia. Pentru aprecierea justă a poziţiei lor, nu trebuie să desconsiderăm însă nici creşterea de atunci a valurilor revoluţionare, declanşate în sud- estul Europei. Grupurile comuniste din Transilvania au fost în primele rînduri ale luptei împotriva terorii militare şi a demagogiei şovine de toate felurile, contribuind cu eroism la mobilizarea maselor muncitoare, fără deosebire de naţionalitate, pentru apărarea drepturilor democratice cucerite în revoluţie. La începutul lunii ianuarie 1919, generalul Berthelot, comandant şef al forţelor armate ale Antantei din sud-estul Europei, a aprobat o nouă înaintare a trupelor romîne pe zona Sighet, Baia-Mare, Zalău, înaintarea trupelor romîne s-a făcut concomitent cu retragerea puţinelor unităţi armate ungare ce au mai rămas la dispoziţia guvernului din Buda- pesta şi în comandamentul cărora s-au strecurat tot mai mulţi ofiţeri reacţionari şovini. La 28 ianuarie 1919, în înţelegere cu Consiliul dirigent, a fost dată ordonanţa comandamentului trupelor din Transilvania care interzicea orice întrunire publică cu caracter politic, orice activitate a organiza- ţiilor politice, înţelegînd sub aceasta înainte de toate organizaţiile mun- citoreşti. Dar, cu toate măsurile represive, mişcările greviste ale muncito- rimii, lupta ţărănimii pentru împărţirea pămîntului iau un caracter tot mai ascuţit. Solidaritatea de clasă a moşierilor şi capitaliştilor romîni şi maghiari faţă de noul val revoluţionar al maselor muncitoare se conturează clar 25 Ion Fluieraş, Discurs la mesaj rostit la 18 ianuarie 1928, p. 12. 2# ,,Foaia Poporului”, 1918, nr. 49. www.dacaromamca.ro 9 EVENIMENTELE DE DUPĂ UNIREA TRANSILVANIEI CU R0MIN1A 467 în primele luni ale anului 1919 27. S-a dat Mu liber răspîndirii urii şovine, însă în acelaşi timp s-au trimis soldaţi şi jandarmi romîni pentru apărarea, averii moşierilor şi capitaliştilor maghiari, germani etc., în vederea unor tranzacţii cît mai avantajoase cu ei. Inducerea în eroare a opiniei publice prin publicarea unor ştiri şovine, alarmante, false sau exagerate era o îndeletnicire zilnică a ofici- nelor din Bucureşti şi Sibiu, precum şi a celor din Budapesta, pentru canalizarea nemulţumirii crescînde a maselor, dezamăgite de promisiuni demagogice. în Ungaria, cercurile reacţionare îndemnau guvernul burghez republican la represiuni împotriva Partidului Comunist, înfiinţat la, 20 noiembrie 1918, şi la acoperirea organizaţiilor contrarevoluţionare, conduse de elemente moşiereşti, clericale şi de agitatori şovini de pro- fesie. „Voros Ujsâg” organul Partidului Comunist din Ungaria, îşi ridica, cuvîntul împotriva acestor manevre: „Sîntem martori —.scrie ziarul — ai unei aţîţări naţionaliste respingătoare, nespus de murdare şi şovine în Ungaria... Sînt prezentate zilnic poveşti oribile, care apoi sînt dez- minţite a doua zi, în genul celor publicate de bandiţii presei galbene despre bolşevicii din Rusia... «Comitetul de propagandă» (comitet creat de guvern—L. B.) răspîndeşte manifeste cu lozinci imperialiste despre «inte- gritatea teritorială», despre «patria veche», pentru ale cărei interese a sîngerat proletariatul timp de patru ani şi jumătate; aceste lozinci renasc în forme noi, primind o culoare democratică...” 28. într-un alt articol, ,,Ydros Ujsâg” caracterizează astfel isteria, anticomunistă a cercurilor reacţionare şi şovine din Ungaria : „Da, bur- ghezia delira de bucurie că au fost arestaţi şi maltrataţi conducătorii comunişti. Delira de bucurie burghezia, domnii secui, care pregătesc la Budapesta contrarevoluţia «pentru Transilvania »... toţi care au fost tulburaţi în somnul lor de stafia comunismului” 29. ’ în provocarea unor conflicte sîngeroase în zona administrată de guvernul ungar, un rol deosebit de odios l-a avut comandamentul aşa- zisului „regiment secuiesc”. Masele populare maghiare din Transilvania şi, printre ele, masele secuieşti au refuzat să mai verse sînge în folosul fostelor clase stăpînitoare maghiare. Ţăranii maghiari au alungat autori- tăţile burghezo-moşiereşti maghiare şi au atacat castelele magnaţilor, în luptă solidară cu ţăranii romîni. Muncitorii maghiari din Transilvania, umăr la umăr cu muncitorii romîni, luptau împotriva samavolniciei capi- taliştilor de orice naţionalitate, împotriva terorii răspîndite de comanda- mentul armatei romîne burghezo-moşiereşti şi împotriva provocărilor unor unităţi armate maghiare, conduse de elemente şovine aventuriste şi decăzute. Iniţiativa de a forma un „detaşament secuiesc” cu caracter revan- şard, care să acţioneze „mai liber” decît unităţile armatei oficiale ale 27 L. Bânyai, Mişcări muncitoreşti şi ţărăneşti in Transilvania in anii 1919 — 1921, „Analele Universităţii Bucureşti”, seria istorie, 1962. 28 „Vbros Ujsâg” din 13 februarie 1919. 29 Ibidem din 1 martie 1919. www.dacaromamca.ro 168 L. BANYAI 10 guvernului Kârolyi, a venit din partea aşa-zisului „Consiliu naţional central secuiesc”, organizat de cercurile burghezo-moşiereşti cele mai reacţionare şi şovine, originare din Transilvania şi stabilite la Budapesta. La îndemnul şi cu ajutorul acestui „consiliu” s-a format la sfîrşitul anului 1918 acest „detaşament”, în care „au intrat şi mulţi ofiţeri din Un- garia” 30. Pînă la sfîrşitul lunii februarie 1919, detaşamentul număra şase mii de soldaţi, sub comanda colonelului Kratochwill, fost comandant- şef al trupelor maghiare în partea de vest a Transilvaniei. Acest deta- şament a fost singura unitate militară în această zonă în care ofiţerii au reuşit să menţină spiritul vechi, reacţionar al armatei austro-ungare. Comisarul guvernamental al sfaturilor soldăţeşti din Budapesta, Pogâny Jozsef, care a făcut parte din aripa de stînga a Partidului Social- Democrat, a protestat împotriva finanţării şi înarmării acestui deta- şament, acuzînd pe comandanţii săi de pregătire a contrarevoluţiei. El a sesizat, în şedinţa Sfatului central muncitoresc din Budapesta, că în unităţile „secuieşti” ofiţerii „îndeamnă patriotismul soldaţilor cu bîta” şi că „aceşti ofiţeri se comportă cu cruzime faţă de soldaţii romîni făcuţi prizonieri” 31. în urma unor astfel de provocări, zona de contact între armata romînă şi trupele ungare ia un caracter tot mai pronunţat de „front”. Sub pretextul evitării ciocnirilor armate se fac în acelaşi timp infiltrări masive ale trupelor franceze dinspre Banat pînă în judeţul Bihor. Vizitele generalilor francezi în diferite centre ale Transilvaniei, înclinaţi unii spre a sprijini cercurile reacţionare romîne şi alţii cercurile reacţionare maghiare, nu fac decît să contribuie la declanşarea unor conflicte armate tot mai dese. în acelaşi timp, în Banat, comandamentul francez, conform direc- tivelor primite de la foruri superioare, încearcă să transforme această regi- une într-un măr al discordiei între Bomînia şi Iugoslavia, pentru a stoarce cil mai multe concesii din partea ambelor guverne pentru monopolurile franceze. Ocupanţii francezi au sprijinit la Arad autorităţile burgheze maghiare, îndemnîndu-le la acţiuni antimuncitoreşti, în timp ce în cuprinsul judeţului au susţinut autoritatea Consiliului naţional romîn. Primele luni ale anului 1919 au marcat o dezvoltare impetuoasă a mişcării muncitoreşti revoluţionare în centrul şi sud-estul Europei, în ţările învinse ale Puterilor Centrale, revoluţia burghezo-democratică, frînată la început prin coaliţia guvernamentală a burgheziei şi a social- democraţiei de dreapta, ia o nouă dezvoltare, ameninţînd tot mai mult puterea burgheziei. în această perioadă, Armata Boşie desfăşura o ofensivă încununată de succese pentru eliberarea unor teritorii ale Busiei Sovietice de sub cotropirea trupelor intervenţioniste ale Antantei şi a bandelor alb-gar- diste, înarmate şi finanţate de imperialişti. Consolidarea puterii sovietice a contribuit la întărirea încrederii proletariatului internaţional în propria sa forţă şi a încurajat îndeosebi masele muncitoare din ţările vecine cu Busia Sovietică. 30 Grâtz Gusztăv, A forrudalmak kora (Epoca revoluţiilor), Budapesta, 1935, p. 86. 31 „Yoros U]Siig” din 20 februarie 1919. www.dacaromamca.ro II EVENIMENTELE DE DUPĂ UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMINIA 10.9 în aceste împrejurări a avut loc, în martie 1919, la Moscova, înfiin- ţarea Internaţionalei Comuniste, organul central al partidelor şi grupu- rilor comuniste de pretutindeni. Internaţionala Comunistă a avut o influenţă hotărîtoare asupra procesului de clarificare ideologică şi de unifi- care a curentelor revoluţionare în mişcarea muncitorească internaţională şi a contribuit la creşterea ponderii aripii de stînga din Partidul Socialist din Eomînia şi a rolului activ al grupurilor comuniste romîne în organi- zarea luptelor. în această fază a luptei, grupul comunist romîn din Transilvania şi-a stabilit centrul de organizare şi de agitaţie în zona de nord-vest a Transilvaniei, unde condiţiile locale ofereau mai multă libertate de acţiune, dat fiind că guvernul din Budapesta nu dispunea de forţe represive suficiente. Alunecarea continuă spre dreapta a guvernului republicii burgheze ungare, măsurile anticomuniste şi sprijinirea tot mai făţişă a forţelor şovine şi revanşarde nu au putut opri mersul înainte al revoluţiei; ele au întîmpinat o vie rezistenţă din partea maselor muncitoreşti şi ţărăneşti din zona de vest a Transilvaniei. în urma slăbiciunii organelor puterii centrale ungare şi în urma faptului că consiliile naţio- nale romîne se supuneau numai directivelor consiliului dirigent din Sibiu, autoritatea consiliilor naţionale maghiare slăbeşte, sfaturile muncitoreşti devin factorii importanţi în oraşe, iar în comune creşte numărul sfaturilor ţărăneşti, alcătuite mai ales din proletari agricoli şi ţărani săraci romîni şi maghiari. Comuniştii din judeţele Bihor şi Satu-Mare, care la început activau în organizaţiile social-democrate, în conducerea cărora predominau elemente de stînga, au hotărît în luna februarie 1919 să acţioneze într-o organizaţie de sine stătătoare. Organul lor a apărut începînd de la 15 februarie, cu titlul „Nagyvâradi Voros Ujsâg” (Ziarul Eoşu din Oradea), tocmai atunci cînd apariţia organului central al Partidului Comunist din Ungaria, ,,Voros Ujsâg”, era interzisă la Budapesta. Acesta din urmă apare de asemenea între 20 februarie şi 1 martie la Oradea în mod clandestin 32. Începînd cu 1 martie 1919 a apărut la Oradea în mod regulat „Foaia ţăranului” fundată de foştii prizonieri romîni transilvăneni la Moscova, în frunte cu Ariton Pescariu, şi redactată acum de Laurian Mihail, originar din Turnu-Severin. în nord-vestul Transilvaniei, mişcarea revoluţionară nu s-a oprit în etapa sa burghezo-democratică, ci era pe cale să se trans- forme în revoluţie socialistă. La acest proces a contribuit din plin instau- rarea dictaturii proletariatului în Ungaria. Preşedintele republicii burgheze din Ungaria, Kârolyi Mihâly, în urma incapacităţii guvernului de a face faţă asaltului maselor muncitoare, haosului economic, precum şi pretenţiilor ultimative ale Antantei, a cedat puterea la 21 martie 1919 coaliţiei comuniştilor şi social-democra- ţilor. La 2 aprilie a apărut constituţia provizorie a tînărului stat proletar, care a proclamat instituirea Eepublicii Sfaturilor, cu scopul de a lichida sistemul capitalist. A fost creat Partidul Socialist din Ungaria, din 32 „Voros Konyv", Oradea, anul I, nr. 2, 13 aprilie 1919. 1427 www.dacoromanica.ro 470 L. BANYAI 12 unirea comuniştilor şi social-democraţilor. Puterea a fost preluată în. întregime de sfaturile soldăţeşti, muncitoreşti şi ţărăneşti şi în partea de nord-est a Transilvaniei, în judeţele Bihor şi Satu Mare, într-o parte a fostului judeţ Sălaj şi în cîteva localităţi din judeţul Maramureş. în centre ca Oradea, Satu-Mare, Cărei, Salonta şi Taşnad s-au format directorate- revoluţionare din reprezentanţii oamenilor muncii romîni şi maghiari- Proclamaţia directoratului revoluţionar din judeţul Bihor sublinia că această putere ,,va pune capăt pentru totdeauna dominaţiei capitalului şi marilor proprietăţi”. La începutul lunii aprilie 1919, la Oradea s-a format Sfatul central al sfaturilor revoluţionare romîne, alcătuit din militanţi revoluţionari romîni din Transilvania şi din vechea Romînie. Sfatul central a precizat că scopul său este „accelerarea schimbării de regim în Bomînia spre a putea duce la îndeplinire unirea cu fraţii de dincolo de munţi, nu unirea cu boierimea şi moşierimea de acolo, ci cu harnica şi cinstita muncitorime şi ţărănime dezrobită, cu Republica sfaturilor de muncitori şi ţărani din. Romîniâ” 33 34 3S. Sub dictatura proletariatului, în nord-vestul Transilvaniei s-au luat măsuri radicale şi în domeniul agrar, mai ales cu privire la sociali- zarea şi transformarea cooperatistă a unor mari moşii în folosul proleta- riatului agricol. în acelaşi timp, organele locale din judeţele Bihor şi Satu-Mare au continuat înregistrarea ţăranilor îndreptăţiţi să primească pămînt. Alegerea sfaturilor la începutul lunii aprilie 1919 s-a desfăşurat cu participarea largă a muncitorilor şi ţăranilor, romîni şi maghiari în înţe- legere frăţească 34. Unităţile armatei roşii au fost formate aici din oameni ai muncii romîni şi unguri din partea locului. Presa muncitorească din Oradea a accentuat că scopul organizării armatei roşii ,,... nu este cuce- rirea, ci apărarea puterii muncitoreşti...”35. Elementele şovine dim „regimentul secuiesc”, al cărui comandament în mod formal a recunoscut la început puterea proletară, au fost demascate de muncitorii şi de soldaţii armatei roşii pentru faptul că purtau pe şepcile lor sub banda roşie vechile lor lozinci revanşarde36. La 19 spre 20 aprilie 1919, în nord-vestul Transilvaniei a intrat armata regală romînă, susţinută de trupele franceze. Armata regală romînă, ca instrument de represiune a marilor puteri ale Antantei, a fost bine primită de exponenţii burgheziei şi moşierimii maghiare. După ocuparea Salontei, printre primii care veneau să prezinte omagiile coman- damentului romîn şi să-i ceară protecţia împotriva ţăranilor revoluţionarir romîni şi maghiari, era marele latifundiar contele Tisza Kâlmân, fratele- lui Tisza Istvân 37. 33 „Foaia ţăranului” din 5 aprilie 1919. 34 Ibidem. 36 „Munkâs Ujsâg” din 4 aprilie 1919. 83 „Foaia ţăranului” din 5 aprilie 1919. 37 C. Kiriţescu, op. cit., p. 415. www.dacaromamca.ro 13 EVENIMENTELE DE DUPĂ UNIRFA TRANSILVANIEI CU ROMINIA 471 La Satu-Mare, ofiţerii regimentului secuiesc au organizat încă la 17 aprilie, deci în preajma intrării trupelor romîne, un puci contrarevo- luţionar, arestînd pe membrii Directoratului şi pe comisarii politici ai garnizoanei. La Oradea, burghezia reacţionară maghiară „alcătuise — cum scrie C. Kiriţescu, cronicarul burghez al evenimentelor războinice — o gardă albă înarmată împotriva trupelor ungare bolşevice” 38. Comandantul regimentului secuiesc, colonelul Kratochwill, autor moral al mai multor masacre săvîrşite împotriva locuitorilor romîni, din partea de nord-vest a Transilvaniei, a intrat în cîrdăşie cu reacţi- unea romînă imediat după instaurarea puterii proletare. El a început deja în prima jumătate a lunii aprilie tratative secrete cu Iuliu Maniu şi cu generalul francez Gondrecourt în vederea unei acţiuni coordonate împotriva revoluţiei proletare ungare. Gondrecourt staţiona atunei la Arad, protejînd acolo o unitate militară maghiară comandată de generalul So6s din Seghedin. Acest general a intrat în pseudoguvernul contrarevoluţionar maghiar, constituit la Arad la 3 mai şi prezidat de contele Kârolyi Gyula, mare moşier din judeţ, cu scopul să unească forţele contrarevoluţionare maghiare cu ajutorul comandamentului francez şi romîn. în drum spre Seghedin, unii membri ai acestui „guvern” în frunte cu „preşedintele” au fost a- restaţi de trupele romîne, iar după contraofensiva armatei roşii maghiare din mai, au fost puşi în libertate, continuîndu-şi drumul sub protecţia trupelor ocupante franceze39. Colonelul Kratochwill, ajungînd la înţelegere cu comandantul ar- matei regale romîne, a trimis la 25 aprilie unităţilor militare în subordine un ordin prin care le informa că comandamentul romîn „ştie că trupele roşii poartă sentimente duşmănoase faţă de regimentul secuiesc. De aceea, armata regală romînă încetează ostilităţile dacă şi regimentul secuiesc face la fel. Cine nu e comunist poate să se întoarcă paşnic la vatră.. .”40. Cu toată această manevră, aproape jumătate din numărul soldaţilor au refuzat să se predea, părăsind cu arma în mînă tabăra şi s-au încadrat în armata roşie. Ceilalţi au depus armele la 26 aprilie 1919. Instaurarea dictaturii proletariatului în Ungaria a avut un ecou puternic în rîndul maselor muncitoare din întreaga Eomînie. în numeroa- sele întreprinderi şi garnizoane s-a făcut o agitaţie deschisă pentru susţi- nerea Eusiei Sovietice şi a Eepublicii Ungare a Sfaturilor. încă la începutul lunii aprilie au fost predaţi Curţii marţiale mai mulţi muncitori şi soldaţi pentru acţiuni de solidarizare cu revoluţia proletară maghiară41. 88 C. Kiriţescu, op. cit. p. 425. 38 Nemeş Dezso, Az ellenforradalom tartinele Magyarorszăgon (1919—1921) (Istoria contrarevoluţiei din Ungaria 3919—1921), Budapesta, Âkadt'miai kiado, 1902, p. 14—15. Vezi şi Varjassy Lajos, Kârolyi, Kun, Horlhy, Timişoara, 1932, p. 42 etc. 40 Mikes Imre, Erdely utja ... (Drumul Transilvaniei ...), voi. II, Braşov, 1931, p. 140. 41 Vezi V. A. Varga, Din istoricul solidarităţii revoluţionare a maselor populare romîne şi maghiare, în „Analele Institutului de istorie a partidului”, 1957, nr. 3; idem, Clasa munci- toare din Eomînia şi revoluţia proletară din Ungaria, ibidem, 1959, nr. 2. www.dacoromanica.ro 472 L. BANYAI 14 Atitudinea burgheziei şi moşierimii maghiare din Transilvania se caracterizează în această perioadă prin încercări de coalizare cu clasele stăpînitoare romîne. Gyârfâs Elem<5r, exponent al băncilor transilvănene cu capital din Yiena şi Budapesta şi al cercurilor clericale catolice maghiare, într-un memoriu datat 24 martie 1919 şi destinat preşedintelui Consiliului dirigent, Iuliu Maniu, preconiza următoarele : „între Scylla bolşevismului din Un- garia şi Charybda naţionalismului romîn s-a ivit astăzi un nou pericol, pericolul bolşevismului romînesc. Ce înseamnă pentru noi, ungurii şi romînii din Transilvania, acest pericol nu e nevoie să insistăm prea mult. Guvernul domnului preşedinte ar trebui să-şi dea seama nu atît de naţio- nalismul maghiar, ci în primul rînd de acest pericol intern...”42. împotriva valului revoluţionar intern şi extern din 1919 se rea- lizează o colaborare strînsă între toţi factorii reacţionari din ţara noastră, trecîndu-se peste divergenţele politice. Viitorii adversari „neînduplecaţi”, Iuliu Maniu şi Ion I. C. Brătianu, au făcut încontinuu tatonări în vederea formării unui singur partid burghezo-moşieresc atotputernic, dincoace şi dincolo de Carpaţi. între curtea regală, vîrfurile burgheziei romîne din Transilvania precum şi reprezentanţii marii finanţe din vechea Bomînie exista o armonie deplină. „Mi-aduc aminte — scria Argetoianu în memoriile sale — că în tot cursul verii acelui an .. .19, de cîte ori venea la Sinaia, Maniu era chemat să ia cafeaua dimineaţa cu Regele Ferdinand şi într-o audienţă pe care acesta mi-a acordat-o, mi-a spus... «Maniu nu e al nimănui, Maniu e al meu»”43. Guvernul burghezo-moşieresc romîn, împreună cu Consiliul dirigent din Sibiu, a ripostat imediat cu acte ostile faţă de Republica Maghiară a Sfaturilor, cu toate că Bdla Kun, liderul comuniştilor din Ungaria şi comisar al poporului pentru Afacerile Externe, a declarat în repetate rîn- duri că Republica Maghiară a Sfaturilor nu se sprijină „pe baza integrită- ţii teritoriale”, adică pe baza revendicării unor teritorii locuite în ma- joritate de alte popoare. Această poziţie a fost clar exprimată mai ales în mesajul lui Bela Kun adresat la 30 aprilie 1919 guvernelor romîn, cehoslovac şi iugoslav, partidelor muncitoreşti din lume şi preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Wilson. . Mesajul are următorul cuprins : „în numele guvernului revoluţionar maghiar al sfaturilor, am onoare să vă comunic că recunoaştem fără nici o rezervă toate pretenţiile teritoriale naţionale ridicate de dv. Aţi motivat aceste pretenţii teritoriale naţionale prin faptul să se pună capăt oprimării milenare exercitate asupra conaţionalilor dv. de către clasele stăpînitoare maghiare, în credinţa că procedaţi astfel în interesul şi în conformitate cu voinţa acestor populaţii. Fostul guvern nu a admis propunerile dv., invocînd aşa-zisul drept istoric, care din vechea oprimare deducea dreptul de a continua opri- marea. Din prima zi a venirii noastre la putere am rupt cu acest prin- 42 Gyârfâs Elenicr, Erdelyi problemdk (Probleme ardelene), Cluj, 1923, p. 146. 43 C. Argetoianu, Pentru cei de mîine, Amintiri... (în manuscris), partea a Vl-a, p. 19-20. www.dacoromanica.ro 15 EVENIMENTELE DE DUPĂ UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMINIA 473 cipiu, declarînd în inod repetat şi solemn că nu ne bazăm pe principiul integrităţii teritoriale şi acum vă aducem şi direct la cunoştinţă că recu- noaştem fără rezervă toate pretenţiile dv. teritoriale naţionale. în schimb, cerem imediata încetare a ostilităţilor, neamestecul în treburile noastre interne, tranzitul comercial liber şi încheierea de convenţii economice corespunzătoare intereselor ambelor părţi, apărarea minorităţilor naţio- nale care rămîn pe teritoriul dv. Aţi obţinut prin aceasta tot ce aţi dorit. Nu este nevoie să vărsaţi nici o picătură de sînge şi nici să jertfiţi viaţa vreunui singur soldat, să transportaţi furia războiului în regiuni paşnice, pentru a vă realiza as- piraţiile naţionale. Acele clase care oprimau pe conaţionalii dv. în domeniul naţional şi cultural erau în acelaşi timp şi asupritorii maselor muncitoare ale poporului nostru. în aceeaşi clipă cînd noi am acordat dreptul de eli- berare naţională concetăţenilor voştri, ne-am eliberat şi noi de sub do- minaţia acestor clase. Instituţiile noastre interne le considerăm ca o chestiune internă; credem deci, dacă asigurările dv. de pînă acum le luaţi în serios, că de la ora aceasta putem restabili pacea între noi. Aşteptăm răspunsul dv. Co- municîndu-vă toate acestea, am vrea să arătăm că din clipa aceasta nici un interes naţional nu justifică menţinerea situaţiei războinice actuale; de acum înainte, nu mai poate exista nici o îndoială că continuarea răz- boiului din partea guvernelor amintite violează în modul cel mai grosolan interesele naţionale proclamate de ele. Dacă continuaţi totuşi războiul, o faceţi numai pentru interese străine, în interesul fostelor clase stăpîni- toare maghiare”44. Mesajul lui Kun Bela, cu toate că nu a fost publicat decît în mod ciuntit şi numai în unele ziare, a făcut o impresie puternică în Cercurile largi ale opiniei publice romîne. în faţa manifestărilor tot mai numeroase de solidaritate cu revoluţia proletară din Ungaria din partea maselor muncitoare romîne, guvernul burghezo-moşieresc a făcut totul ca să bagatelizeze mesajul şi să denatureze sensul lui. Textul prescurtat al mesajului apărut la 5 mai a fost urmat de urmă- toarea notă semioficială : ,,La cererea de pace a guvernului maghiar, gu- vernul romîn nu va da nici un răspuns, considerînd că nu se poate sta de Vorbă cu bolşevicii din Budapesta” 4S. Acelaşi sens îl are şi declaraţia lui Ştefan Cicio-Pop făcută presei46. Oglindind unele contradicţii din rîndurile cercurilor conducătoare, Al. Marghiloman scria în ziua de .5 mai: ,,0 notă ruşinoasă pe care guvernul a trimis-o presei. Motivul dat are o grozavă greutate” !47. însemnările lui Nicolae Iorga, făcute dujiă cîteva săptămîni, reflectă aceeaşi nedumerire faţă do această poziţie ne- gativă : ,,Adevărul ne întreabă de ce n-am trata şi noi cu stăpînii situaţiei 44 A Magyar munkăsn\ozgnlom tdrluielenek vdlognloll dokumentumai (Documente alese ale istorici mişcării muncitoreşti ungare), Budapesta, 1960, voi. G a, p. 355. 45 „Dimineaţa” din 5 mai 1919; „Kolozsvâri Ilirlap” din 6 mai 1919. 46 „Kolozsvâri Ilirlap” din 6 mai 1919. 47 A. Marghiloman, Note politice, voi. IV, 1918—19, Bucureşti, 1927, p. 311. www.dacaromamca.ro 474 L. BANYAI 16 din Ungaria” 48. Răspunsul guvernului burghezo-moşieresc romîn a fost dat prin pregătirile agresiunii împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor, la comanda şi cu sprijinul marilor puteri ale Antantei. Aşa cum a arătat Lenin, organizarea înăbuşirii revoluţiei proletare din Ungaria au avut-o „reprezentanţii Antantei, pe baza unui acord secret cu Romînia... Aceasta a fost o trădare dintre cele mai mîrşave, un complot urzit de Antanta in- ternaţională” 49 50. Cu o zi înainte de proclamarea dictaturii proletariatului la Buda- pesta, ziarul „Le Temps” din Paris a anunţat că consiliul „celor patru” (Statele Unite ale Americii, Anglia, Franţa şi Italia) „se sfătuieşte încon- tinuu în problema creşterii pericolului bolşevic în Europa centrală, trimi- ţînd armament şi echipament în Romînia ca să se apere împotriva acestei primejdii” 80. Imediat după constituirea Republicii Ungare a Sfaturilor, guvernul burghezo-moşieresc romîn de sub conducerea lui I. C. Brătianu a primit numai din partea Angliei armament pentru 150 000 de soldaţi. Ştirile răspîndite despre „intenţiile paşnice” ale marilor puteri au avut ca scop să servească drept paravan pentru pregătirile intense agresive. Comuni- carea din 30 aprilie a Consiliului suprem al aliaţilor, trimisă lui Brătianu, ca armatele romîne să rămînă pe Tisa exprima de fapt teama ca acţiunea separată a guvernului romîn să nu declanşeze o conflagraţie şi mai mare în folosul mişcării revoluţionare din aceste ţări şi să nu contracareze pro- priile planuri intervenţioniste ale marilor puteri. Armata roşie maghiară a respins, la începutul lunii iunie 1919, ofen- siva trupelor cehe, ceea ce a făcut posibilă proclamarea Republicii Slovace a Sfaturilor. Această situaţie explică faptul că la 10 iunie Wilson, Lloyd George şi Chimenceau au insistat ca trupele romîne să fie retrase pe linia frontierei romîno-ungare, fixată de conferinţă. în aceste condiţii s-a întrunit la Budapesta congresul general al Sfa- turilor în 13 iunie, iar în ziua de 19 iunie a fost discutată problema poli- ticii externe. în discuţii, Bela Kun a combătut atît defetismul de dreapta, cît şi părerile stîngiste, adepte ale exportului revoluţiei. La 14 iunie, Cl^menceau a reclamat în nota sa retragerea armatei roşii maghiare din Slovacia, garantînd că Romînia va face la fel, retrăgînd trupele de la Tisa la frontiera fixată de Consiliul suprem. Guvernul bur- ghezo-moşieresc romîn însă, încurajat chiar de statul-major al trupelor interVenţioniste ale Antantei, a refuzat retragerea. Guvernul Republicii Maghiare a Sfaturilor a căzut în greşeala de a' da crezare promisiunilor Antantei, iar în acelaşi timp s-a lăsat indus în eroare de ofiţerii trădători strecuraţi în statul-major al Armatei roşii maghiare, care au afirmat că un atac preventiv ar putea să zădărnicească ofensiva pregătită de armata regală romînă. B£la Kun, împreună cu alţi comunişti din guvern, a fost împotriva unui astfel de atac, însă ei au 48 Nicolae Iorga, Memorii, voi. II, p. 220. 48 V. I. Lenin, Opere, voi. 30, Bucureşti, E.S.P.L.P., 1956, p. 441. 50 Cf. „Bonpocu ncTopiiii”, nr. 6, 1956, p. 176—182. www.dacaromamca.ro 17 EVENIMENTELE DF DUPĂ UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMINIA 4 75 rămas în minoritate 61. Este semnificativ că Julier, şeful statului-major al armatei roşii, care a propus acest atac, a fost,demascat ulterior ca agent •contrarevoluţionar. Julier a trimis planul secret al armatei roşii maghiare •centrului contrarevoluţionar maghiar la Viena, condus de contele Beth- len IstVân. Bethlen a transmis imediat acest plan „guvernului” contrare- voluţionar din Seghedin, iar Horthy, „ministru de război” al acestui „guvern”, a trimis planul prin avion statului-major comun al trupelor romîne şi franceze din Sibiu 52. Acest fapt a înlesnit spargerea frontului şi înaintarea rapidă a armatei regale romîne pe şesul Ungariei. Agresiunea imperialistă împotriva Republicii Maghiare a Sfaturilor a declanşat un val de acţiuni de protest în sinul muncitorimii şi al solda- ţilor romîni. Astfel, în ziua de 7 mai 1919, vreo 1 000 de soldaţi staţionaţi la Dej, la îndemnul muncitorilor revoluţionari, părăsesc cazarma şi demon- strează în centrul oraşului împotriva trimiterii lor pe frontul războiului interVenţionist. Despre o dezertare masivă de pe front aminteşte şi N. Iorga la 25 iulie 1919 : „Ardelenii... la Hernad au părăsit terenul. A fost nevoie să se bată pînă la sînge dezertorii” 53. A. Marghiloman notează şi el la 10 iulie : „Mihaly a vizitat mai multe căzărmi şi cunoaşte spiritul sol- daţilor. în spiritul celor din Transilvania e bolşevism. La Sigbet un regi- ment întreg a părăsit cazarma...” 54. Despre acelaşi caz din Sigbet scrie ■37. Iorga la 15 iulie : „Garnizoana ardeleană din Sigbet s-a răsculat. A prădat depozitele de arme şi s-a unit cu lucrătorii minelor de la Ocna Şugatag” 5S. Răspunzînd chemării Internaţionalei a III-a Comuniste adresată proletariatului internaţional pentru declararea unor greve demonstrative în ziua de 21 iulie 1919 în apărarea Rusiei Sovietice şi a revoluţiei proletare din Ungaria, muncitorimea din ţara noastră a declarat o puternică grevă generală de protest. La îndemnul camandamentului suprem al Antantei, comanda- mentul armatei regale romîne, folosindu-se de sprijinul contrarevoluţio- narilor din Ungaria, ordonă ofensiva la sfîrşitul lunii iulie. La 4 august 1919 este ocupată şi Budapesta. Reacţiunea romînă a contribuit astfel la restaurarea în Ungaria a dominaţiei magnaţilor latifundiari, a fabri- canţilor şi bancherilor, dominaţie ce fusese doborîtă de poporul muncitor. O parte a Ungariei de peste Dunăre a rămas neocupată, această parte fiind rezervată trupelor contrarevoluţionare maghiare sub conduce - rea lui Horthy. „Noua armată — scrie C. Kiriţescu — se organiza cu ma. terialul ce i se punea la dispoziţie de comandamentul romîn” 56. Regimul dictatorial al lui Horthy a înăbuşit în sînge forţele revolu- ţionare maghiare şi a devenit mai tîrziu, prin agitaţia sa şovină revizio- * 62 63 64 51 Nemeş Dezso, A magyar Tandeskdzlărsasdg tortânelmi jelentosige (însemnătatea istorică a Republicii Maghiare a Sfaturilor), „Szâzadok”, 1959, nr. 1. 62 Andics Erzsdbet, Munkdsoszldhj &s nemzet (Clasa muncitoare şi naţiunea), Budapesta, 1948, p. 95. 63 N. Iorga, Memorii, voi. II, p. 223. 64 A. Marghiloman, Note politice, voi. IV, p. 345. 55 N. Iorga, op. cit., p. 229. 63 C. Kiriţescu, op. cil., p. 432. www.dacaromamca.ro 476 h. BANYAI 1& nistă, un focar permanent, primejduind pacea popoarelor din această- parte a Europei. Magnaţii maghiari din Transilvania, în interesul apărării latifun- diilor lor, au căutat să stabilească legături cu cercurile guvernamentale din Bucureşti şi au oferit serviciile lor Curţii regale. Sentimentele de sim- patie au fost reciproce. Imediat după zdrobirea revoluţiei proletare din Ungaria, la 9 august 1919, A. Marghiloman notează : ,,Regele ţine să se menajeze mult magnaţii din Transilvania. Ei vor fi un mare aport pentru ideile conservatoare : adevăratul element conservator”57 *. Aceeaşi „simpatie” a manifestat regele Eerdinand şi faţă de guvernul contrarevoluţionar bortbyst din Ungaria. Marghiloman notează la 8 octombrie 1920 : „Regele declară că este partizanul unei perfecte înţele- geri cu Ungaria, fiindcă aceasta este singura ţară conservatoare din Europa centrală care poate furniza un guvern stabil”68. Clasele stăpînitoare din Ungaria, nefiind în măsură să reîntroneze pe Habsburgi şi nefiind încă sigure de „autoritatea” lui Hortby, au încercat la început diverse combinaţii, vrînd să invite la tronul vacant cînd un lord englez, cînd un membru al familiei regale italiene, cînd chiar pe un membru al dinastiei Hohenzollernilor din Romînia. Unii aristocraţi proveniţi din Transilvania au opinat pentru această ultimă soluţie în speranţa de a-şi salva astfel moşiile lor. Imediat după ocuparea Budapestei de către trupele regale romîne, trimisul Consiliului dirigent, Ioan Erdelyi, cît şi trimisul lui Brătianur Diamandi, au desfăşurat o activitate febrilă pentru o pace separată cu Romînia, netezind drumul spre o alianţă strînsă59. A. Marghiloman amin- teşte la 22 septembrie 1919 interesul atît al capitalului industrial, cît şi al aristocraţiei funciare din Ungaria pentru un astfel de aranjament : „Ungaria, pentru a salva industria sa, care scotea din Transilvania materia primă, caută o uniune vamală... Familia Tisza, Wekkerle, Betblen şi majoritatea aristocraţiei lucrează în vederea unei uniuni personale cu Romînia”60. Încercările de a transforma Transilvania într-un fel de „condominium” al capitaliştilor monopolişti şi al latifundiarilor romîni şi unguri sub egida dinastiei Ilohenzollernilor, care să domnească şi în. Ungaria, au eşuat însă. Magnaţii maghiari din Transilvania au hotărît să caute în mod vremelnic o soluţie în cadrul Romîniei pentru consolidarea situaţiei lor de clasă. Baronul J'osika Sâmuel, fostul preşedinte al Camerei Magnaţilor din Budapesta, mare moşier rămas în Transilvania, solicita deja în. octombrie 1919 o audienţă la regele Ferdinand. Această audienţă nu s-a realizat decît peste un an, cînd spectrul reformei agrare, a pus în mişcare întreaga moşierime maghiară din Transilvania. Baronul Josika a venit la Bucureşti în fruntea unei de- legaţii a Societăţii Agrare Ardelene (Erdelyi Gazdasagi Egylet), societate 57 A. Marghiloman, op. cit., voi. IV, p. 365. 68 Ibidem, voi. V, p. 34 — 35. 68 Varjassy Lajos, op. cil., p. 97 — 98. 60 A. Marghiloman, op. cit., voi. IV, p. 385. www.dacaromamca.ro 19 EVENIMENTELE DE DUPĂ UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMINIA 477 tradiţională a marilor moşieri maghiari din Transilvania, pentru a pro- testa împotriva reformei agrare. In urma luptei maselor ţărăneşti, mergînd pînă la conflicte sîngeroase cu autorităţile locale, acestă reformă a fost totuşi realizată, chiar dacă într-o formă ciuntită. Au fost împroprietă- riţi în Transilvania un număr de 388 717 de ţărani, dintre care 4f> 0C>9 unguri şi 24 815 germani. In această perioadă politica marilor puteri învingătoare faţă de statele din centrul şi sud-estul Europei după primul război mondial a constat, înainte de toate, în atragerea acestor state, fără excepţie, într-o alianţă contrarevoluţionară, într-un „cordon sanitar” antisovietic. Arma- tele Ungariei şi Eomîniei erau destinate deopotrivă de către puterile imperialiste sprijinirii războiului declanşat de Polonia panilor împotriva Uniunii Sovietice în 1920. Anumite cercuri imperialiste franceze erau gata să modifice şi con- diţiile de pace în favoarea Ungariei în schimbul aportului acesteia într-un război antisovietic. în acest sens, colonelul baron Lâng Boldizsâr, membru al delegaţiei maghiare trimise la tratative, a încercat să-i convingă pe francezi că vecinii Ungariei „nu merită încredere în lupta împotriva co- munismului”, căci pentru această sarcină numai Ungaria şi Polonia ar dispune de „calităţile necesare”61. Toate aceste planuri însă s-au dărîmat prin victoria puterii sovietice asupra tuturor încercărilor intervenţioniste,. prin consolidarea cuceririlor revoluţionare ale tînărului stat sovietic. Eegimul horthyst a desfăşurat de acum înainte în măsură tot mai mare o propagandă şovină, revizionistă, agresivă pentru canalizarea şi devierea nemulţumirii maselor din Ungaria, nemaiavînd speranţa ca con- ' ferinţa de pace să schimbe ceva în privinţa frontierelor stabilite. Tratatul de pace cu Ungaria a fost semnat la 4 iunie 1920 la Trianon. ■ Teritoriile atribuite Eomîniei au fost acele teritorii unde populaţia romînă, constituind majoritatea, a hotărît unirea cu Eomînia. Lupta de eliberare şi unire naţională a romînilor din Transilvania a pus marile puteri ale Antantei, în cursul evenimentelor revoluţionare din ultimele luni ale anu- lui 1918, în faţa unui fapt împlinit. Acestea n-au făcut decît să consfinţească o realitate care se statornicise pe baza voinţei liber exprimate a popu- laţiei romîne din Transilvania la Alba-Iulia. Interesele de clasă ale burgheziei romîne şi ale burgheziei maghiare din Transilvania s-au îmbinat tot mai strîns în consiliile de administraţie ale băncilor, societăţilor pe acţiuni şi de asigurare. Aceasta însă nu îm- piedica cercurile reacţionare maghiare din Transilvania, înlăturate de la putere politică şi obligate la pierderi considerabile în domeniul economic, să propovăduiască în mijlocul maselor maghiare asuprite de clasele stă- pînitoare romîne izolarea naţionalistă şi să susţină mai mult sau mai puţin camuflat revizionismul horthyst. Campania revizionistă a regimului horthyst din Ungaria a stirnit indignarea cercurilor largi ale opiniei publice romîne. Totodată această 61 Magos Gyorgy, (R.P.U.), Tratativele franco-ungare din 1920, în „Studii”, nr. 5, 1951’. www.dacoromanica.ro 478 L. BÂNYAI 20 campanie a fost folosită de elementele şovine, romîne şi maghiare, pentru învrăjbirea oamenilor muncii de diferite naţionalităţi. Masele populare maghiare nu s-au lăsat însă influenţate de această demagogie, căutînd rezolvarea doleanţelor lor în lupta unită cu poporul romîn împotriva exploatatorilor şi asupritorilor de orice fel. Experienţa acumulată în focul marilor lupte din aceşti ani, culmi- nînd cu greva generală din octombrie 1920, a contribuit la unificarea miş- cării muncitoreşti revoluţionare din ţara noastră. Creşterea avîntului re- voluţionar al maselor, precum şi aderarea de către imensa majoritate a mişcării muncitoreşti la principiile leniniste au avut drept rezultat con- stituirea în mai 1921 a partidului de tip nou al clasei muncitoare din Romînia, constituirea statului-major revoluţionar al tuturor oamenilor muncii din ţara noastră. Prin înfiinţarea Partidului Comunist din Romînia a început închegarea unei unităţi frăţeşti conştiente şi trainice a muncitori- lor şi ţăranilor de orice naţionalitate. Cristalizarea unei mişcări revolu- ţionare puternice, sub conducerea P.C.R. a avut o mare însemnătate pentru destinele istorice ale poporului romîn şi ale maselor populare apar- ţinînd minorităţilor naţionale, pentru realizarea viitorului lor comun liber şi fericit. www.dacaromamca.ro 450 DE ANI DE LA RĂZBOIUL ŢĂRĂNESC DIN 1514 ÎNSEMNĂTATEA ISTORICĂ A RĂZBOIULUI ŢĂRĂNESC DE SUB CONDUCEREA LUI GHEORGHE DOJA DIN 1514 DE ŞT. PASCU Patru veacuri şi jumătate oferă o perspectivă suficient de clară pentru a putea descifra înţelesul deplin al acestui însemnat moment din istoria patriei, a-i cunoaşte şi a-i înţelege caracteristicile fundamentale izvorîte din complexitatea condiţiilor interne, ce se încadrează în tot atît de complexul tablou al societăţii europene a vremii. Relaţiile sociale, cu contradicţiile adînci dintre clasele fundamentale ale societăţii şi altele mai puţin accentuate dintre păturile clasei dominante, sînt fără îndoială urmarea dezvoltării ansamblului de condiţii ale vieţii economice interne, dar şi a transformărilor sensibile din viaţa altor ţări şi popoare, într-o perioadă de importante prefaceri. Concepţiile sociale şi politice, ideologia, programul răscoalei, aşa cum rezultă din acţiunile concrete desfăşurate de forţele sociale în luptă şi din documentele ce ilustrează faptele şi gîndu- rile elementelor mai înaintate, reflectă în primul rînd baza şi suprastruc- tura societăţii feudale, dar în acelaşi timp şi idei proprii lumii europene a Renaşterii şi umanismului. Sfîrşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului următor înseamnă o adevărată „modernizare” a societăţii Europei apusene în general — ex- cepţiile nu vor lipsi, totuşi, în mijlocul acestor transformări — atît în ansamblul ei, cit şi în părţile mai mici. O viaţă frămîntată, o putere de preaţie şi de expansiune remarcabilă, o proliferare deosebită a descope- ririlor, a invenţiilor şi a noilor forme de organizare economică, socială, politică şi culturală sînt caracteristicile acestei vremi. Cu toate supra- vieţuirile — dintre care multe durabile — a numeroase elemente ce ţin de lumea medievală, în viaţa materială, în raporturile sociale, în instituţii, în modul de a gîndi al oamenilor, în Europa apuseană începutul unei ere noi nu poate fi tăgăduit. ,, Munca tăcută a claselor subjugate subminase temeliile sistemului feudal în întreaga Europă occidentală...”, după expresia lui Engels. La subminarea temeliilor feudalismului au mai con- ..STUDII”, tomul 1.7, nr. 3, p, 479-494. 1984. www.dacoromanica.ro 480 ŞT PASCU 2. tribuit, într-o măsură deosebită, oraşele, cu producţia meşteşugărească şi cu schimbul desfăşurat între oraşe şi între acestea şi restul lumii, cu banul acumulat de orăşeni, care subminează dominaţia feudalilor.,pretu- tindeni unde o relaţie personală era înlocuită printr-una bănească, unde o prestaţie în bani înlocuia o prestaţie în natură, acolo o relaţie burgheză înlocuia una feudală” *. ★ Societatea europeană — nici chiar cea din apusul Europei — nu urmează o dezvoltare omogenă, ci cunoaşte nuanţe diferite, putîndu-se stabili zone geografice nesincronice în ce priveşte procesul fundamental istoric. Ţările din centrul şi răsăritul Europei — între care şi Transilvania — au suferit o stînjenire în ce priveşte dezvoltarea lor economică, evo- luţia raporturilor sociale şi a organizării politice, datorită în primul rînd faptului că şerbia nu numai că nu a fost desfiinţată, dar nici măcar slăbită. Aceasta nu înseamnă că societatea din aceste ţări nu a înregistrat prefaceri, în unele sectoare destul de însemnate chiar. Mai întîi, caracterul de marfă pe care-1 ia producţia agricolă, minieră, meşteşugărească a avut consecinţe deosebite în viaţa socială. în dorinţa lor de a avea cantităţi cît mai mari de produse pentru piaţă, pe lingă tendinţa de a-şi spori mo- şiile prin uzurparea sesiilor ţărăneşti, feudalii măresc obligaţiile’ţărănimii prin toate cele trei categorii de rentă : în produse, în bani şi în muncă. Acţiunea pieţei, cu efecte deosebite în raport cu starea economică a celor ce nu scapă influenţei ei, cotropirea pămînturilor ţărănimii, fărîmiţarea inegală a sesiilor, sporirea în aceeaşi proporţie a sarcinilor feudale — toate la un loc explică accentuarea diferenţierii social-economice a ţărănimii.. De pildă, în 1525, din cele 2037 de familii ţărăneşti existente în cele 121 de aşezări de pe domeniul cetăţii Şiria din părţile Aradului, 21,1% erau ţărani înstăriţi cu sesii întregi şi animale mai numeroase, 30,7 % posedau doar o jumătate de sesie, 29,3% mai puţin de jumătate şi un număr mic de animale, iar 18,4% erau jeleri şi slugi de curte, fără pămînt sau cu pămînt şi animale cu totui insuficiente. Situaţia era cam aceeaşi şi în restul Transilvaniei, cu o pătură numeroasă de ţărani, avînd o situaţie economică modestă sau chiar precară, ceea ce va determina adîncirea contradicţiilor sociale şi va da un avînt mai mare luptei antifeudale. Prefaceri sensibile se înregistrează în minerit, unde pătrunde capi- talul negustoresc, local şi străin. Pătrunderea capitalului comercial în minerit şi exploatarea forţei de muncă salariate sînt o dovadă despre apa- riţia formelor embrionare ale producţiei capitaliste şi în Transilvania,' împiedicate însă în dezvoltarea lor de existenţa puternicelor relaţii feudale şi de războa ele interne ce au bîntuit această ţară în tot cursul secolului ' al XVI-lea. Unul din izvoarele de venituri ale acestor precursori ai capi- taliştilor moderni fiind exploatarea lucrătorilor liberi şi iobagi, este ex- plicabil de ce aceştia sprijină lupta pentru libertate şi dreptate socială a ţărănimii. 1 F. Engels, Despre destrămarea feudalismului şi apariţia statelor naţionale, anexă la Războiul ţărănesc german, ed. a 3-a, Bucureşti, E.S.P.L.P., 1958, p. 183 şi 185. www.dacaromamca.ro ÎNSEMNĂTATEA ISTORICĂ A RĂZBOIULUI ŢĂRĂNESC DIN 1514 481 3 în sfîrşit, anumite schimbări simptomatice suferă şi oraşele şi popu- laţia acestora. Pe măsură ce oraşele se întăresc, numărul meşteşugarilor şi al negustorilor sporeşte şi activitatea lor devine tot mai importantă. Oraşele devin centre ale producţiei şi desfacerii de mărfuri. Meşterii patroni şi negustorii bogaţi se constituie într-un patriciat urban exclusivist, care, pentru a-şi asigura situaţia predominantă, economică şi politică, asociază în uniuni de bresle interurbane pe meşteşugari sau în societăţi comerciale pe negustori. Asemenea uniuni meşteşugăreşti cuprinzînd pe meşterii bogaţi de aceeaşi specialitate din mai multe oraşe din Transilvania se întîlnesc în prima jumătate a secolului al XVI-lea în cazul cizmarilor, ■croitorilor, pielarilor etc., iar la 1503 se constituie într-o „asociaţie mare” (prima societas magna) negustorii bogaţi (magni sau grandi) din Braşov. La celălalt pol al societăţii urbane se găseşte sărăcimea oraşelor : meşteri şi negustori săraci, lucrători sezonieri, ţărani jeleri, servitori etc.; pătura mijlocie, a meşterilor şi negustorilor de rînd, oscilează între cele două categorii opuse, manifestînd tendinţa de a pătrunde în rîndurile patrici- atului, fiind însă împinsă, din cauza concurenţei, tot mai mult în rîndurile sărăcimii. Componenţa orăşenimii explică şi atitudinea diferitelor păturif faţă de lupta maselor populare, adeziunea unora, oscilarea altora şi împo- trivirea vîrfurilor orăşeneşti. ★ într-o societate de complexitatea celei schiţate mai sus, se înţelege lesne caracterul, tot atît de complex, al luptei maselor populare împotriva claselor dominante. Pentru realizarea scopurilor urmărite — de a nimici, a atenua sau a împiedica creşterea exploatării feudale —, masele populare au folosit toate prilejurile ce le stăteau la îndemînă : fuga, haiducia, re- zistenţa parţială, „călcarea” legii etc. Aceste forme ale luptei antifeudale constituie, în fapt, prologul răscoalelor propriu-zise. Răscoalele în evul mediu s-au manifestat sub variate forme, potrivit ansamblului condiţiilor concrete şi complexităţii pe care o dobîndeşte la un moment dat structura societăţii feudale. Din numeroasele categorii de răscoale proprii evului mediu, cele mai importante prin amploare, du- rată, arie de răspîndire şi scopul urmărit rămîn răscoalele ţărăneşti. Răs- coalele ţărăneşti din evul mediu, deşi dezvoltate din formele inferioare pomenite mai sus, se deosebesc radical de acestea. Pormele inferioare exprimă tendinţa de a micşora sau a îngrădi exploatarea feudală, pe cînd răscoala generală — mai ales în momentele sale de apogeu — exprimă tendinţa de a o desfiinţa; pe cînd formele inferioare reprezintă doar lupta unei părţi reduse a ţărănimii, răscoala cuprinde mase largi, cu tendinţa de a o extinde asupra tuturor păturilor exploatate; dacă for- mele de luptă inferioare au putut fi folosite în interesul unei părţi a cla- selor dominante, răscoala niciodată nu a putut servi interesele acestora. Ridicarea luptei ţărănimii la forma superioară a răscoalei generale corespunde unei situaţii istorice concrete, exprimată prin depăşirea lo- calismului propriu economiei naturale, prin transformările intervenite în situaţia ţărănimii, şi mai ales în raporturile ei cu clasa feudală — între care trecerea la renta baînni a avut urmări însemnate —, prin progresele www.dacaromamca.ro 482 ŞT. PASCU 4 tendinţelor de centralizare a statului, creînd un cadru administrativ şi politic favorabil extensiunii ariei răscoalelor. Începînd din secolul al XIY-lea, Europa cunoaşte o adevărată epocă a răscoalelor ţărăneşti (răscoala zeloţilor din Imperiul bizantin, începută la 1341, Jacqueria din Franţa la 1358, răscoala condusă de Wat Tyler din Anglia la 1381), dez- voltate în adevărate războaie ţărăneşti în secolele XY—XYI (războiul buşit din Cehia dintre 1419 şi 1434, războiul ţărănesc german de la 1525). în Transilvania, epoca marilor răscoale ţărăneşti începe în secolul al XV-lea, cînd dezvoltarea societăţii din această ţară oferă condiţii obiective de ma- nifestare în toată plenitudinea lor. Istoria Transilvaniei a cunoscut numeroase asemenea momente înăl- ţătoare, cînd mulţimile asuprite şi-au unit puterile în scopul luptei pentru o viaţă mai bună, împotriva nedreptăţilor sociale, împotriva celor ce le creaseră şi le apărau. Unele au cuprins teritorii mai restrînse şi mase mai puţin numeroase, altele, dimpotrivă, s-au întins peste cea mai mare parte a ţării, au răsculat masele populare de la sate şi oraşe, din mine şi ocne, într-un avînt impetuos. O asemenea răscoală a avut loc în primăvara şi vara anului 1514, cînd ţăranii romîni, maghiari, secui, saşi şi sîrbi s-au răsculat sub conducerea lui Gheorghe Doja. i. cauzele hAscoalei Accentuarea exploatării maselor populare. Cauza generală a răscoa- lelor e uşor de definit. Ea constă în exploatarea maselor populare de către clasa dominantă, biserică şi stat. Exploatarea în evul mediu fiind un fe- nomen continuu, şi lupta de clasă va fi de asemenea neîntreruptă; cu toate acestea, forma superioară, răscoala, nu se manifestă decît rareori2. Explicaţia trebuie căutată în însăşi starea ţăranilor, care trăiau risipiţi, ceea ce îngreuna în mare măsură posibilitatea de înţelegere între ei. La aceasta se adaugă „deprinderea îndelungată de a se supune, transmisă din generaţie în generaţie, faptul că în multe regiuni ţăranii se dezobiş- nuiseră de a mai mînui armele, asprimea exploatării, care ba scădea, ba sporea, în funcţie de personalitatea seniorului... ”3. E nevoie, deci, pentru ca răscoala să izbucnească, de circumstanţe deosebite, de un motiv imediat care să se adauge cauzei adevărate. Acesta apare ca o sarcină suplimentară care declanşează răscoala. La sfîrşitul secolului al XV-lea şi începutul celui următor, în timp ce în apusul Europei şerbia fusese sau era pe cale de a fi desfiinţată, în. unele din ţările Europei centrale şi în cele din Europa răsăriteană dependenţa ţărănimii se accentuează. Viaţa de plăceri şi divertismente a nobilimii, nevoile de lux şi comoditate ale acesteia, într-o vreme cînd Europa era invadată de bogăţii aduse din Lumea Xouă, rafinamentul gusturilor şi 2 31. Bcrza, Răscoalele în evul mediu. Consideraţii generale în lumina leselor marxism- leninismului, în „Studii”, XI, 1958, nr. 4, p. 81 şi în 1. franceză în „Rcvue Ronmainc d’IIistoirc”, I, 1902, nr. 2, p. 308. 3 F. Engels, Războiul ţărănesc german, p. 40—47. www.dacaromamca.ro 5 ÎNSEMNĂTATEA ISTORICĂ A RĂZBOIULUI ŢĂRĂNESC DIN 15U 483? Exigenţele sporite, într-o vreme de apogeu al renaşterii cultural-artistice şi de avînt economic, toate acestea pretindeau cheltuieli tot mai mari. Consecinţele acestei stări de lucruri: un întreg cortegiu de măsuri, care agravează şi mai mult sarcinile ţărănimii iobage : sesiile ţărăneşti sînt co- tropite de feudali într-o măsură mai mare şi înglobate rezervei senioriale sau feudale, sporind, ca urmare, zilele de clacă la una pe săptămînă faţă de una pe an, la cît fusese statornicită această obligaţie în 1437; nona se extinde, prin decretul din 1492, asupra tuturor produselor agricole şi vi- ticole ale ţăranilor dependenţi, pe orice moşie ar fi locuit; darurile sporesc cantitativ şi se înmulţesc numeric, pe de o parte, iar pe de altă parte manifestă tendinţa de a fi transformate în dijme regulate şi a fi convertite în bani; se introduc taxe pentru folosirea de către ţărani a pădurilor, pă- şunilor, apelor; renta în bani nu numai că înregistrează o creştere sensibilăr dar manifestă tendinţa de a se generaliza prin răscumpărarea în bani a altor dări în produse; dijma bisericească e pretinsă şi celor lipsiţi de bunuri materiale, celor ce-şi cîştigau traiul din munca braţelor la alţii, precum şi ţăranilor de religie ortodoxă; creşte de asemenea de mai multe ori darea în bani faţă de vistieria regală. Ţăranul nu mai are posibilitatea să-şi caute alt loc de trai mai uşor, deoarece dreptul de liberă strămutare îi este răpit cu totul încă de la sfîrşitul secolului al XV-lea şi apoi legiferat la 1514. Situaţia era cu atît mai apăsătoare, cu cît obligaţiile legale erau agravate prin abuzurile nesfîrşite ale nobilimii şi slujitorilor acesteia, ale dregătorilor bisericeşti şi ai regelui. Eăpirea bunurilor iobagilor, care erau strămutaţi cu sila pe alte moşii, schingiuirile, maltratările în felurite chipurf şi chiar uciderea ţăranilor pentru vini născocite erau lucruri obişnuite 4. Adîncirea situaţiei revoluţionare. Deoarece introducerea obligaţiilor noi creează şi adînceşte situaţia revoluţionară existentă, cînd acest lucru coincide cu o criză a forţei de represiune a claselor stăpînitoare, răscoalele izbucnesc cu putere. V. I. Lenin caracterizează această situaţie de criză, pe de o parte prin neputinţa claselor stăpînitoare de a-şi menţine domi- naţia într-o formă neschimbată, provocînd o spărtură prin care răbufneşte nemulţumirea şi revolta claselor asuprite, iar pe de altă parte prin înăspri- rea mai accentuată decît în mod Obişnuit a mizeriei şi sărăciei claselor asuprite, în urma cărui fapt creşte spiritul combativ al maselor5 6. După moartea regelui Matei Corvin, anarhia feudală, frînată tempo- rar de cîrmuirea centralizatoare a acestuia, a izbucnit cu o putere nestă- vilită. Slăbănogul rege Vladislav al II-lea, supranumit de clasa feudală „dobje” (cel bun), n-a fost în stare să împiedice această dezlănţuire do ambiţii. Marea nobilime, baronii şi clerul înalt, episcopii se constituie 4 S. Marki, Dâzsa Gyorgy, Budapesta, 1913, p. 104—124; Szabo I., Tanulmdnyok re magyar parasztsdg torlinelebdl, Budapesta, 1948, p. 31—38; L. Gereb şi Gy. Szekely, A magyar paraszthdboruk irodalma, 1437—1514, Budapesta, 1950, p. 25; Şt. Pascu, Contribuţii noi privi- toare la răscoala ţăranilor din 1514 în Transilvania, în „Studii”, VIII, 1955, nr. 5—6, p. 92 — 96; M. Gliick, G. Kovacs şi E. Dorner, Contribuţii cu privire la răscoala populară din 1514r în Studii şi materiale de istorie medie, II, 1957, p. 433—439. 6 V. I. Lenin, Falimentul Internaţionalei a Il-a, în Opere, voi. 21, Bucureşti, Edit. politică, 1959, p. 204, www.dacoromanica.ro 484 ŞT. PASCU 6 într-un arlevărat partid politic, „liga baronilor”. Puterea centrală este incapabilă să pună stavilă anarhiei şi abuzurilor săvîrşite de marea nobi- lime, caracterizată de contemporani — Gheorghe Szer&ni, Massaro — îndeosebi prin trei însuşiri : invidia, blasfemia şi omuciderea. Italianul Marino Sanudo, contemporan şi bun cunoscător al lucrurilor, spune despre marea nobilime că ,,nu este nedreptate şi nelegiuire atît de mare care să nu poată fi dobîndită dacă mituieşti trei sau patru dintre dînşii; nu e nici o supunere... Nobilii ... totdeauna sînt învrăjbiţi, totdeauna umblă cu intrigi, cu apucături rele şi cu înşelăciuni ” 6. Atotputernicia marii nobilimi constituia, în acelaşi timp, o primejdie şi pentru nobilimea mică şi mijlocie, care, deşi superioară din punct de vedere numeric, avea o situaţie economică şi politică mult inferioară. Moşii de-ale nobilimii mici şi mijlocii erau cotropite de nobilimea mare, iobagii micii nobilimi erau răpiţi şi strămutaţi cu forţa pe moşiile celei mari. Din aceste motive, ca şi din dorinţa de a se împărtăşi într-o mai mare măsură de beneficiile puterii politice, nobilimea mică şi mijlocie era în conflict cu marea nobilime şi cu clerul înalt, iar pentru a cîştiga poziţiile la care rîvnea se constituie într-un „partid al nobilimii de rînd”. Numai cu scopul de a folosi prilejul slăbirii puterii marii nobilimi în propriul său interes, şi nu din dorinţa de a schimba în bine situaţia ţărănimii, mica no- bilime se situează pe o poziţie contradictorie faţă de nobilimea mare, participînd chiar într-o oarecare măsură la răscoala din 1514 de partea ţărănimii. Contradicţii izvorîte din lupta pentru putere economică şi politică existau şi între cler şi nobilime. în primăvara anului 1514, cu prilejul chemării ţărănimii la cruciadă, aceste neînţelegeri izbucnesc făţiş; nobi- limea mare acuza clerul superior de planuri duşmănoase prin sustragerea ţărănimii de la muncile agricole şi prin înarmarea acesteia. Armonie şi înţelegere nu putea exista nici în sinul clerului, atît de diferenţiat din punct de vedere economic şi social-juridic. Clerul superior — arhiepiscopii, episcopii, abaţii — era întru totul asemenea marilor feudali, pe cînd interesele clerului de rînd nu se deosebeau prea mult de ale ţărănimii, cu care-şi ducea viaţa împreună. Este cu totul de înţeles, în această stare a lucrurilor, rolul însemnat jucat de această „facţiune plebeiană a clerului” în răscoala din 1514. , în sfîrşit, existau contradicţii între orăşeni, pe de o parte, şi nobili, pe de alta, şi între diferitele pături ale orăşenimii. Năzuinţa orăşenilor de a dezvolta producţia de mărfuri şi piaţa era împiedicată de acţiunile duş- mănoase ale nobilimii : împotrivirea faţă de tendinţaiobagilordease aşeza în oraşe, de a-şi vinde în mod liber produsele pe piaţa oraşelor şi de a cum- păra produse meşteşugăreşti, vămile numeroase pretinse la trecerea peste moşiile lor, jefuirea mărfurilor etc. Situaţia se complica şi mai mult prin faptul că între patriciatul urban şi plebea orăşenească existau de asemenea mari deosebiri de interese, care uneori se exprimau prin conflicte făţişe, cum s-a întîmplat, de exemplu, în 1511 la Sighişoara. Se explică astfel * * Cf. G. Wenczel, Marino Sanudo vildgkronikâjdnak Magyarorszâgot illetd tuăositdsai, în Maggar lărlenelmi idr, XXV, 1878, p. 290—291. www.dacaromamca.ro 7 ÎNSEMNĂTATEA ISTORICĂ A RĂZBOIULUI ŢĂRĂNESC DIN 1514 485 pe deplin poziţia diferită a păturilor orăşeneşti faţă de răscoalele ţărăneşti, poziţia de împotrivire din partea patriciatului, echivocă din partea oră- .şenimii mijlocii, şi de colaborare din partea orăşenimii sărace. Aceste contradicţii au avut îndoite consecinţe. S-au răsfrînt negativ asupra maselor populare, care au avut de suferit de pe urma certurilor dintre „cei mari”, accentuîndu-se astfel situaţia revoluţionară existentă, ■exprimată prin răzvrătirile şi răscoalele locale izbucnite cîud într-un loc, cînd în altul al Transilvaniei : 1492 — răzvrătirea lucrătorilor de la ocnele maramureşene; 1500 — a locuitorilor din Yinţul de Jos; 1502 — 1503, 1508 — a ţăranilor romîni din Ţara Făgăraşului; 1500 — a ţăranilor secui; 1510 — a celor din părţile Aradului; 1513 — din nou a ţăranilor •secui etc. în al doilea rînd, au slăbit forţa de represiune a clasei dominante, într-un moment cînd antagonismele de clasă sînt tot mai accentuate. Criza forţei de represiune a clasei feudale şi a aliaţilor săi s-a mai datorat şi atacurilor şi invaziilor turceşti, care se repetă aproape an de an la sfîrşitul secolului al XV-lea şi în primii ani ai secolului al XVI-lea. 2. IZBUCXIREA RĂSCOALEI în aceste împrejurări, arhiepiscopul primat al Ungariei, Toma Bakocz, publică la 16 aprilie 1514 bula papei Leon al X-lea pentru che- marea unei cruciade antiotomane, făgăduind iobagilor eliberarea din şerbie. Ţărănimea aservită, în frunte cu aleşii săi, plebeimea oraşelor, în frunte cu meşteşugarii săraci, şi chiar unii nobili săraci, împovăraţi de da- torii, se adună în tabăra din apropierea Budei „mai degrabă sătui de viaţă, decît minaţi de dragoste pentru religie”, după afirmaţiile cronicarului italian Paolo Giovio 7. Toma Bakocz nu credea că mulţimile s-ar putea îndrepta împotriva nobilimii. Nobilimea mare însă a sesizat primejdia. în- tr-o cuvîntare plină de violenţe, reprezentantul acesteia, vistierul Ştefan Telegdi, atrage atenţia celor în cauză că numai „vagabonzii, răufăcătorii şi fugarii” vor răspunde chemării şi aceştia, odată înarmaţi, se vor întoarce împotriva stăpînilor. Dar Bakocz nu renunţă la proiectul de cruciadă. Ba 24 aprilie se oficiază la Buda un tedeum pentru izbînda cruciaţilor, iar Gheorghe Doja e numit comandantul militar al cruciadei. Alte sute şi mii de ţărani, lucrători de la ocne şi mine, orăşeni, se adună în tabăra de lîngă Buda şi în alte părţi. Dorinţa „cruciaţilor” era mai degrabă de a se măsura cu duşmanii lor de acasă, cu nobilii, decît cu turcii. Cu atît mai mult, cu cît nobilimea, înspăimîntată de numărul mare al iobagilor plecaţi, încearcă să-i oprească pe alţii să mai plece în tabără şi să-i silească pe cei plecaţi să se întoarcă acasă. Maltratarea familiilor celor plecaţi, înjugarea oamenilor în locul animalelor şi alte fărădelegi săvîrşite de nobili au avut un efect cu totul contrar celui scontat de aceştia. Gîndul cruciadei, treptat- treptat, este părăsit. înarmaţi, în frunte cu căpetenii alese dintre ei, ţă- ranii refuză poruncile nobilimii de a porni împotriva turcilor. în faţa acestei situaţii, nobilimea şi clerul superior iau măsuri pentru dizolvarea 7 Paolo Giovio, Historiaram sui /emporis ab anno 1404 ad annum 1547 libri XL V, p. 494. 1427 www.dacoromanica.ro 480 ŞT, PASCU &• taberei şi trimiterea ţăranilor acasă (23 mai), unde-i aştepta şerbia grea şi răzbunarea stăpînilor. Aceste porunci nu mai produc însă nici un efect asupra mulţimilor. Dimpotrivă, tabăra ţărănească sporeşte cu alte mulţimi sosite din diferite părţi. Armata cruciată se transformă într-o- „armată revoluţionară", cum o caracterizează Engels, iar cruciada, la o lună de la chemarea ei, într-o mare răscoală populară, sub conducerea lui Oheorghe Doja. 3. FOnŢELE MOTRICE ALE RĂSCOALEI Ţărănimea. în întreg evul mediu, dintre diferitele categorii de răscoale, cele ţărăneşti sînt mai caracteristice şi mai importante. Lucrul este pe deplin explicabil şi cu totul firesc, deoarece ţărănimea formează nu numai categoria socială cea mai numeroasă, dar ea este principala producătoare a bunurilor materiale necesare întregii societăţi şi deci clasa fundamentală, opusă celei stăpînitoare. Ţărănimea reprezintă, prin urmare, forţa motrice principală în toate răscoalele din evul mediu. Eăscoala din 1514 este în primul rînd a ţăranilor romîni, maghiari,, secui, saşi, sîrbi etc. De la început, masa principală a răsculaţilor o forma ţărănimea, după cum mărturisesc zeci şi zeci de documente privitoare la răscoală : iobagi, jeleri, ţărani săraci, plugari (rustici, rustici et plebae conditionis homines, plebs rusticana, gens rusticana, rustici cruciaţi, rustici et agresti); ţărani erau şi păstorii de vite (bubulci) şi de porci (subulci), păzitorii de capre (căprarii) sau de oi (pecorarii) pomeniţi ca participanţi la răscoală. De asemenea tot ţărani trebuie socotiţi şi haiducii, fie că erau simpli păzitori de animale, fie că se bucurau de unele privilegii în schimbul îndatoririlor militare (haydones, hayăucii, haydocones). Mişcarea însăşi era socotită de contemporani ca o răscoală ţărănească, o cruciadă a ţărani- lor (seditio rusticana, colluvies rusticana, cmciata)8. în categoria ţăranilor, liberi sau iobagi, trebuie socotiţi şi meş- teşugarii săteşti — chiar dacă ei se desprinseseră, într-o oarecare măsură,, de ocupaţiile agricole —, care participă la răscoalele ţărăneşti cu rol în- semnat, atît prin faptul că ei aveau o mai clară conştiinţă revoluţionară decît masa ţărănimii de rînd, cît şi prin aportul material al meşteşugarilor la răscoală. între căpeteniile răscoalei din 1514 întîlnim şi reprezentanţi ai meşteşugarilor săteşti, cum a fost cizmarul din Viţa din părţile Bistriţei, Orăşenimea săracă, lucrătorii de la mine .şi ocne şi mica nobilime. în aceste mari răscoale populare, ţărănimea a fost sprijinită cu consecvenţă de plebea orăşenească, de lucrătorii de la mine şi ocne şi, într-o oarecare măsură — mai ales la început —, şi de nobilimea mică. Lucrul apare pe deplin explicabil ţinînd seama de situaţia socială a acestor pături şi de contradicţiile dintre ele şi clasele dominante. 8 S. Szabo, A hajduk 1514 ben, în „Szăzadok”, LXXXIV, 1950, nr. 1—2, p. 180—194, www.dacoromanica.ro 9 ÎNSEMNĂTATEA ISTORICĂ a RĂZBOIULUI ŢĂRĂNESC DIN 1514 4S7 Izbucnirea marilor răscoale ţărăneşti a constituit prilejuri deosebit de prielnice care au dat mişcărilor orăşenilor săraci şi ale lucrătorilor din mine şi ocne o mai mare amploare şi chiar o mai bună organi- zare. La răscoala din 1514 participă orăşenii din Dej, Cluj, Turda, Lipova, Bistriţa etc., dînd chiar conducători cu rol important, ca diecii Ioan sau Sanislău şi Balogh, Ioan Nagy din Dej etc. între acei oameni de diferite condiţii (homines diversarum eonăitionis) pomeniţi de izvoare ca partici- panţi la răscoală erau şi orăşeni săraci. Prin colaborarea orăşenimii sărace, răsculaţii au putut pătrunde între zidurile puternice care înconjurau ora- şele, au putut obupa chiar unele dintre acestea ca Cenadul, Aradul, Lipova, Oradea, Satu-Mare, Bodna, Bistriţa, Dejul, Clujul, Turda, Sighişoara etc.9. Orăşenii săraci deveneau aliaţii ţărănimii răsculate, meşteşugarii făureau arme pentru răsculaţi, activitatea economică desfăşurată în oraşe constituia o atracţie pentru aceştia, iar lupta mai organizată a plebei urbane împotriva patriciatului însemna, în acelaşi timp, şi lupta împotriva exploatatorilor în general, deoarece vîrfurile orăşeneşti erau legate prin interese multiple de clasa feudală. Participarea lucrătorilor de la mine şi ocne la marea răscoală din 1514 este adeverită prin numeroase dovezi incontestabile, cei de la ocnele de sare din Dej, Sic, Turda, Cojocna, minerii de la Bemetea (Trascău), Bodna şi Abrud dînd chiar conducători, ca Albert din Turda 10. Nobilimea mică a avut o poziţie aparte în cadrul răscoalelor ţărăneşti. Suferind şi ea din partea marii nobilimi numeroase neajunsuri: abuzuri, co- tropiri de moşii, răpiri de iobagi, îndepărtarea de la participarea la beneficii, rîvnind, la rîndul ei, la privilegiile acaparate de marea nobilime, mica nobili- me, din considerente tactice numai, se apropie de ţărănime pentru a exercita în acest fel o presiune asupra marii nobilimi, fără să se gîndească însă la înlocuirea relaţiilor sociale existente în esenţa lor sau la concesii impor- tante pentru ţărănime. Minată de astfel de interese, o parte a micii no- bilimi se alătură răscoalei din 1514, găsindu-se în tabăra răsculaţilor la începutul răscoalei. Participarea micii nobilimi e atestată de izvoarele răscoalei, care o pomenesc alături de alte forţe sociale : oameni de diferite condiţii, atît nobili, cît şi ţărani şi plugari simpli (homines diversarum condiţionam, tam nobilium... ). De asemenea, participarea lor e dovedită şi de un articol al hotărîrilor dietei din octombrie — noiembrie 1514, care po- meneşte de nobilimea romînă din Maramureş, care a ţinut partea ţăranilor (partem rusticorum tenuisse), vină pentru care trebuia judecată şi pedep- sită11. însuşi conducătorul suprem al răscoalei, Gheorghe Doja, ca şi fratele său Grigore, era dintre acei „primipilli” secui, mai mult ţărani decît mici nobili, simţindu-se şi după ce a fost înnobilat, ca urmare a faptelor de vitejie dovedite în luptele antiotomane, „mai aproape de ţărănime decît de nobilime”, după mărturia unui contemporan. 9 S. Belu, Despre participarea orăşenilor din Transilvania la răscoala din 1514, în „Studii şi referate”, I, p. G90—69G; Şt. Pascu, op. cit., p. 98—108; Istoria Romhnei, voi. 11, p. 603-G05. 10 Şt. Pascu, op. cit., p. 98—108. 11 Hnrmuzaki-Dcnsuşianu, Documente, 11/3, p. 191—213; I. Szabo, op. cit., p. 180. www.dacaromamca.ro 488 ŞT. PASCU 10 Dar, în faţa avîntului luat de răscoală, a radicalizării programului acesteia, mica nobilime, văzîndu-şi primejduite propriile interese de clasă, părăseşte răscoala, îşi trădează aliaţii vremelnici, trece în tabăra feudali- lor, pavticipînd la înăbuşirea luptei maselor populare. Alianţa cea mai firească rămîne aceea dintre ţărănime, păturile sărace orăşeneşti şi lucrătorii de la mine şi ocne. 4. I’HOGRAJIVL RĂSCOALEI Compoziţia socială a taberei răsculaţilor, alianţa stabilită în cursul luptelor explică şi programul răscoalei lui Doja, ca şi al altor răscoale medievale. Răscoalele ţărăneşti de obicei nu pornesc la luptă cu un pro- gram dinainte stabilit. Programul răscoalelor ţărăneşti este mai degrabă generalizarea obiectivelor pentru care luptau ţăranii. Caracteristica esenţială a răscoalelor ţărăneşti o constituie caracterul lor spontan, adică lupta nu atît „pentru ceva”, cît mai ales „împotriva a ceva”, împotriva unor duşmani precişi. Programul social al răscoalei. Ţăranii incendiau şi distrugeau docu- mentele în care erau cuprinse obligaţiile lor, castelele nobiliare, ucideau nobili, clerici înalţi, negustori bogaţi. Marile răscoale populare care iau caracter de război ţărănesc, cum au fost cele din 1437 — 1438, 1514 şi 1781, în fazele lor de apogeu, urmăreau chiar să desfiinţeze condiţiile exis- tente şi să nimicească pe cei ce le creaseră şi le apărau, fără să fie capabile să promoveze în locul orînduirii feudale o nouă orînduire. Prin suprimarea nobililor atît ca clasă, cît şi ca persoane fizice, se urmărea suprimarea dominaţiei de clasă a acestora, iar distrugerea hotarelor şi însuşirea bunu- rilor feudalilor laici şi clerici erau justificate, în concepţia ţăranilor, în sensul că totul era al ţăranilor care lucrau pămîntul, şi nu al stăpînilor de moşie, ceea ce era, de fapt, însăşi justificarea exproprierii. Ce trebuia făcut mai departe cu proprietatea expropriată nu mai ştiau răsculaţii. De acest program se leagă aspiraţiile egalitariste ale mulţimilor, care se vădesc în cele mai multe dintre răscoalele medievale. Programul răscoalei din 1514 se făureşte în pas cu desfăşurarea ei, concretizat în acţiunile răsculaţilor sau în actele răscoalei, în însemnările contemporanilor, în chemările şi cuvîntările unora dintre conducători. Răsculaţii, care au cuprins întreaga Ungarie şi Transilvania (din Maramu- reş pînă în scaunele secuieşti, din Banat pînă în părţile Bistriţei), oriunde au ajuns urmăreau să distrugă „nobilimea blestemată şi necredincioasă”, cmn cerea Doja într-o scrisoare prin care chema la luptă pe toţi ţăranii şi orăşenii; urmăreau să scape de servitute, să dobîndească libertatea şi să întroneze dreptatea, cum spunea însuşi regele Yladislav într-o scrisoare din 3 iulie 1514 adresată papei sau cum ar fi declarat Doja în faţa răs- culaţilor : „S-a ivit prilejul să scuturaţi tirania nedreaptă a nobilimii... Puteţi să obţineţi ceea ce aţi rîvnit totdeauna, puteţi să pedepsiţi pe cei ce au aruncat pe capul vostru toate nenorocirile”. Ei se ridicau împotriva dijmelor, a robotei şi mai ales a rentei în bani, socotită de răsculaţi un furt săvîrşit de nobili din lada ţăranului; de aceea nu mai trebuiau s-o plă- www.dacoromanica.ro 11 ÎNSEMNĂTATEA ISTORICĂ A RĂZBOIULUI ŢĂRĂNESC DIN I5H 480 tească, ci să prindă şi să pedepsească pe strîngătorii dării în bani (exactores censuum). Se ridicau împotriva vămilor de pe moşiile feudale, din cauza cărora se scumpeau produsele, şi de aceea le desfiinţează şi pedepsesc pe vameşi. Eăsculaţii luptau pentru recucerirea vechii libertăţi răpite de nobili. Se ridicau cu hotărîre împotriva bisericii catolice latifundiare, care trebuia înlocuită cu o biserică simplă, săracă. • Altă dată, Doja spunea răsculaţilor că e nejust ca toate bogăţiile, ca tot ce rodeşte pămîntul cultivat prin munca şi sudoarea lor, tot ce ară şi seceră ei, toate bogăţiile subsolului, viile şi animalele să fie numai ale nobililorla. în acest program cu pronunţat caracter de clasă antifeudal şi anti- clerical se cuprinde clar exprimată ideea împărţirii nedrepte a bunurilor sociale şi necesitatea repartiţiei bunurilor materiale, care trebuiau să aparţină în mai mare măsură celor ce muncesc şi le produc, ideea că rânduielile existente sînt retrograde şi nedrepte şi că este necesară desfiin- ţarea acelor raporturi sociale, descătuşîndu-se astfel forţele de producţie, pentru a face cu putinţă dezvoltarea şi progresul societăţii* 13. Poziţia răscoalei ţărăneşti faţă de puterea centrală. Răscoalele ţă- răneşti iniţial nu erau îndreptate împotriva puterii de stat. Ţăranii, dim- potrivă, făceau o deosebire între puterea centrală, care prezenta „ordinea în mijlocul dezordinii”, şi nobilimea feudală; cea dintîi era socotită „bi- nevoitoare” faţă de suferinţele maselor populare, pe care nu le putea ajuta însă din cauza împotrivirii nobilimii; credinţa în „regele bun”, în „îm- păratul bun” era abil întreţinută de puterea centrală. Pe măsura dezvoltă- rii răscoalelor, această credinţă se spulberă încetul cu încetul, deoarece puterea centrală îşi uneşte forţele cu ale nobilimii împotriva răsculaţilor. Ajungînd să lupte cu forţele puterii de stat, ţărănimea răsculată neagă şi autoritatea politică existentă. în 1514, ţărănimea răsculată şi mai ales conducătorii ei cei mai înaintaţi — Gh. Doja, Laurenţiu Meszăros — au negat de la început autoritatea regelui. Această idee este exprimată cu toată claritatea de cronicarii contemporani care au pătruns mai adînc înţelesul evenimen- telor. „îndrăzneţi şi obraznici — spune Paolo Giovio —, [ţăranii] nemai- ţinînd seamă de religie, dispreţuind autoritatea regelui şi a regatului, au ales rege, pentru ca armata lor să nu fie fără conducător şi fără în- drumare, pe un oarecare Gheorghe Secuiul, om viteaz, sigur de el” 14. în cuvîntarea ţinută în faţa răsculaţilor, Doja — după mărturia mai multor contemporani — ar fi spus că a sosit timpul de „a răsturpa pe regi” pentru a fi liberi, cum afirmă Taurinus şi Tubero. în locul rînduielilor nedrepte bazate pe privilegiile nobilimii, ţăranii voiau să dobîndeaseă libertatea şi să întroneze dreptatea. Pentru înfăptuirea acestui scop, ţăranii au purtat un război (bellum rusticorum, crvcigerorum bellum) plin de sacrificii. Iar 14 ÎL Brutus, Magyar liistoriâja, 1490—1502, I, p. 350—358; I. Tubero, Commcnta- riorum de temporibus suis libri XI, p. 289—291. 13 Gereb-Szdkely, ap. cit., p. 56—58; Şt. Pascu, op. cit., p. 108 110. 14 Paolo Giovio, op. cit., p. 495; cf. S. Callimachi, Răscoala ţărănească din 1514 condusă de Gheorghe Doja descrisă de Paolo Giovio, în „Studii”, II, 1949, nr. 4, p. 183. www.dacaromamca.ro 400 ŞT. PASCU J2 pentru ca oastea ţărănească să nu fie lipsită de conducător, au ales ca rege pe Gheorghe Doja în locul regelui denegat, după afirmaţia mai multor contemporani15. Limitele programului maselor răsculate. Programul răscoalei înfăţişat mai sus exprimă mai ales punctul de vedere al aripii celei mai radicale, şi nu al întregii mase răsculate. Căci, de altminteri, programul răscoalelor ţărăneşti medievale în general şi de asemenea al celor din Transilvania nu este uniform. Există deosebiri determinate de interesele diferitelor grupuri participante la răscoală, de raporturile de forţă dintre acestea. Programul cel mai radical este acela al facţiunii „ţărănimii plebeiene” în fazele de apogeu ale răscoalelor, explicabil prin situaţia economică şi socială a acesteia, pe cînd elementele cu o situaţie economică şi socială mai bună înclină spre compromis sau cbiar spre trădare. Înfrîngerea suferită de ţăranii răsculaţi în 1514 la Timişoara şi apoi în alte locuri din Transilvania s-a datorat defecţiunii provocate în sînul forţelor răsculate prin atitudinea unei părţi a răsculaţilor şi trădarea orăşenimii bogate şi a micii nobilimi, care trec de partea forţelor feudale în marile bătălii ce au botărît soarta războiului ţărănesc. Elementele înstărite n-au vrut să meargă atît de departe ca ţăranii săraci, adică pînă la cucerirea prin toate mijloacele revoluţionare a ţeluri- lor propuse, s-au speriat de radicalizarea răscoalelor, deoarece îşi vedeau ameninţate propriile interese în faţa revendicărilor tot mai precise şi mai radicale ale aripii revoluţionare. Programul răscoalelor ţărăneşti fiind de fapt reflexul rezultatelor concrete dobîndite de răsculaţi, tendinţa firească e de radicalizare a pro- gramului pe măsura dezvoltării şi adîncirii răscoalei. Dacă puterea era de partea răscoalei, se manifesta tendinţa de a se extinde de la lupta îm- potriva ultimului act de împilare care servise drept imbold imediat şi direct la răscoală, la lupta împotriva tuturor asupritorilor. Cînd forţa internă a răscoalei slăbeşte sau cînd forţele duşmanului sînt superioare, influenţa trece de partea elementelor moderate şi atunci se ajunge la un program mai înapoiat în comparaţie cu cel dinainte16. 5. ÎXFRÎNGEREA RĂSCOALEI ŢĂRĂNEŞTI Contradicţiile din sînul răsculaţilor. Răscoalelor ţărăneşti le sînt proprii anumite contradicţii interne, după cum rezultă şi din programul lor. Răscoala ţărănească este o mişcare de masă care impune deci lărgirea ei .şi întărirea unităţii de acţiune pe măsura succeselor obţinute. Pe de altă parte, la baza ei este apărarea de către răsculaţi a propriei gospodării. Din aceste realităţi derivă cele două tendinţe ce se disting în toate marile răscoale şi care, de fapt, sînt manifestarea contradicţiei principale din sînul lor. Pe de o parte, tendinţa masei ţărăneşti de a nu se depărta prea 15 Paolo Giovio, op. cit., p. 495; Tubero, op. cit., p. 289—291; Hufmuzaki, Documente, 11/3, p. 160—161; H. Marczali, Nagy kcpes vildgtorlenete, VI, p. 642—643. “ M. Berza, op. cit., p. 85—86. www.dacaromamca.ro 13 ÎNSEMNĂTATEA ISTORICA A RĂZBOIULUI ŢĂRĂNESC DIN 1514 491 mult de gospodărie, de a limita şi localiza lupta — ceea ce reflectă trăsă- tura esenţială a răscoalelor ţărăneşti —, ducînd la izolarea locală, la fă- rîmiţarea forţelor răsculate, la dispersarea cetelor ţărăneşti şi lovituri -descentralizate date duşmanului. Pe de altă parte, aripa cea mai înaintată, cea mai activă se străduieşte să învingă tendinţele de localizare, de izolare şi fărîmiţare, să atragă la răscoală noi forţe, să extindă lupta pe o arie cît mai vastă. Legăturile răscoalei ţărăneşti cu mişcarea maselor orăşe- neşti şi cu lucrătorii din mine şi ocne au contribuit şi ele la învingerea, in parte, a fărîmiţării acţiunilor forţelor răsculate 17. în războiul ţărănesc din 1514 s-a putut depăşi, într-o oarecare măsură, izolarea şi fărîmiţarea, s-a putut realiza o unitate mai mare a for- ţelor răsculate sub o conducere unitară, a lui Gheorghe Doja, mai ales la începutul răscoalei. Acest lucru a fost posibil şi datorită împrejurării că forţele populare erau concentrate în vederea cruciadei antiotomane, şi datorită prestigiului de care se bucura conducătorul cruciadei şi apoi al răscoalei. Pe măsură ce mişcarea ia caracter de răscoală ţărănească, se manifestă aceleaşi caracteristici proprii răscoalelor ţărăneşti îndeobşte : cetele ţărăneşti se răsfiră în toate direcţiile, acţionează izolat, fără legătura necesară între ele. După popasul de la Czegliîd, unde s-a realizat o oarecare organizare unitară a răsculaţilor, cetele acestora se îndreaptă în mai multe direcţii : unele spre nordul Transilvaniei, Crişana şi Maramureş sub con- ducerea lui Laurenţiu Meszâros ,* altele, urmînd valea Crişului Alb, se îndreptau sub conducerea lui Gheorghe şi Grigore Doja spre Banat; altele, apoi, îşi desfăşurau acţiunile în diferite părţi din centrul şi sudul Transil- vaniei. Nici după succesele obţinute pe valea Mureşului de oastea condusă de Doja şi în Satu-Mare şi Bihor de cea de sub conducerea lui Mdszâros sau după ocuparea unui număr însemnat de cetăţi, tîrguri şi oraşe în di- ferite părţi oastea răsculată nu se concentrează într-un efort comun. Nici chiar în momentul hotărîtor al bătăliei de la Timişoara din 15 iulie 1514 răsculaţii n-au fost în stare să organizeze o unitate a tuturor forţelor cu o conducere puternică. Nobilimea, dimpotrivă, uitînd contradicţiile dintre diferitele ei pături, şi-a strîns rîndurile sub o conducere organizată, aceea a comitelui Timişoarei şi a voievodului Transilvaniei. Superioritatea armamentului şi a tehnicii militare a nobilimii. Pe lîngă aceasta, forţele feudale prezentau şi un alt avantaj faţă de ţărănime. Pe cînd aceasta lupta în majoritatea cazurilor cu mijloace rudimentare, cu unelte agricole transformate în arme, forţele feudale dispuneau de armament superior, de arme albe şi de arme de foc. Se mai adăuga şi tehnica superioară de luptă a nobilimii, ca rezultat al deprinderii din generaţie în generaţie cu mînuirea armelor. Problema aliaţilor ţărănimii. Problema aliaţilor ţărănimii în timpul răscoalelor trebuie de asemenea luată în consideraţie cînd se analizează răscoalele ţărăneşti. în evul mediu, ţărănimea nu putea „să prezinte 17 B. F. Porşnev, Formele şi căile luptei ţărănimii împotriva exploatării feudale, în Izveslia Akademia Nauk SSSK, Seria Istorie-Filozofie, VII, 1950, nr. 3 şi „Studii’, IV, 1951, nr. 3, p. 113. www.dacaromamca.ro 492 ŞT. PASCU 14 interesele ei ca interese comune ale tuturor membrilor societăţii... ” şi nu putea lua conducerea în lupta ce trebuia dusă de toate păturile asuprite, împotriva forţelor coalizate ale claselor dominante. Meşteşugarii de rînd, păturile plebeiene de la oraşe şi lucrătorii din mine şi ocne — ali- aţii ţărănimii — erau prea slabi pentru a conduce lupta; aceştia nu ajun- seseră nici ei la suficientă maturitate politică şi nu reprezentau, ca şi ţără- nimea, de altfel, un nou mod de producţie care să le asigure posibilitatea de a-şi asuma rolul de conducători ai luptei comune. Mica nobilime şi oră- şenimea bogată, care au participat sporadic la răscoală, — din motive tactice — mai ales în primele faze, au părăsit-o, s-au arătat gata la compromis cu nobilimea mare, contribuind, astfel, la înfrîngerea răscoalei. A lipsit o> clasă care să conducă în mod conştient şi ferm ţărănimea în luptă. Din toate aceste motive răscoalele ţărăneşti, în cele din urmă, au fost înfrînte. 6. IMPORTANŢA RĂSCOALEI DIN 1514 Înfrîngerea răscoalei din 1514 nu îndreptăţeşte însă cîtuşi de puţin concluzia că ea a fost inutilă, că n-a avut nici o importanţă în dezvoltarea societăţii. Dimpotrivă, această răscoală, ca şi alte răscoale ţărăneşti, ca parte importantă şi ca formă superioară a luptei de clasă în evul mediu, a avut cea mai mare însemnătate în mersul mereu înainte al societăţii. Chiar dacă, vremeluic, după înăbuşirea răscoalei, ţărănimea a fost supusă unei exploatări sporite şi chiar legată de glie, totuşi însemnătatea răscoalei nu poate fi contestată nici pentru timpul desfăşurării ei şi cu atît mai mult în perspectiva dezvoltării istorice a societăţii de pe teritoriul patriei noastre. Prin programul maximal formulat de cei mai înaintaţi dintre con- ducătorii ei, Gheorghe Doja,' Laurenţiu M^szâros : îngrădirea puterii nobilimii, instituirea unei noi „libertăţi” pentru ţărani, repartiţia mai dreaptă a bunurilor materiale şi chiar împărţirea moşiilor nobiliare şi bise- riceşti, drepturi politice pentru masele populare asemănătoare cu ale nobilimii, în sfîrşit desfiinţarea nobilimii şi a servituţii — răscoala a sub- minat înseşi relaţiile feudale existente în acea vreme. Programul răscoalei — şi mai ales al conducătorilor ei mai înaintaţi — în momentele ei cul- minante este foarte apropiat de al marilor răscoale populare europene în faza de apogeu a acestora. Zeloţii din Imperiul bizantin preconizau o reformă agrară în avantajul ţărănimii sărace şi a plebei orăşeneşti, prin confiscarea averilor nobiliare şi bisericeşti. Băsculaţii englezi de sub con- ducerea lui Wat Tyler luptau pentru desfiinţarea şerbiei şi ştergerea clăcii; aripa radicală a răsculaţilor din Anglia cerea chiar confiscarea pă- mînturilor clerului şi nobilimii şi împărţirea acestora la ţărani. Taboriţii cehi cereau desfiinţarea privilegiilor nobiliare, a proprietăţii feudale şi înfăptuirea unei comunităţi de avere. înapoierea pămînturilor răpite ţă- ranilor de către nobili şi de biserică, eliberarea ţăranilor din şerbie constituie 18 K. Marx şi F. Engels, Ideologia germană, in Opere, voi. 3, ed. a 2-a, Bucureşti, Edit. politică, 1962, p. 48. www.dacaromamca.ro 15 ÎNSEMNĂTATEA ISTORICĂ A RĂZBOIULUI ŢĂRĂNESC DIN 1514 493: miezul programului răsculaţilor în timpul războiului ţărănesc german. Punctul central al răscoalei ţăranilor ruşi sub conducerea lui Bolotnikov şi Stepan Eazin (1667 — 1671) era nimicirea raporturilor de serbie şi distrugerea jugului feudal. în războiul ţărănesc de sub conducerea lui Pugaciov, desfăşurat în perioada de destrămare a feudalismului, răsculaţii luptau pentru pămînt şi libertate, pentru nimicirea nobilimii, la fel ca şi răsculaţii din Transilvania la 1784. însemnătatea răscoalei ţărăneşti din 1514 rezultă şi din faptul că ea a fost din ce în ce mai puţin pur ţărănească, ccntopindu-se tot mai mult cu lupta plebei orăşeneşti şi a lucrătorilor de la mine şi ocne. în momen- tele ei de apogeu, răscoala s-a transformat în război ţărănesc care a ţintit mai departe decît interesele mărginite ale masei ţărănimii — lupta locală împotriva feudalilor locali —, atacînd însăşi structura socială a feuda- lismului. Această mare mişcare populară a dat, totodată, maselor produ- cătoare conştiinţa puterii lor unite, capabile să înfrîngă nobilimea pe calea armelor, în mari bătălii. www.dacaromamca.ro www.dacoromanica.ro DOCUMENTE ALE FONDULUI BRANDENBURG CU PRIVIRE LA CAMPANIA LUI GH. DOJA ÎN VALEA MUREŞULUI DE E. DOKXEK şi G. KOVÂCH Au trecut 450 de ani de cînd masele largi ale ţăranilor din Transil- vania s-au răsculat şi s-au ataşat războiului ţărănesc condus de Gheorghe Doja. Acest război a zguduit din temelii orînduirea feudală, stîrnind în rîndurile nobilimii o spaimă nemărginită, care s-a transformat apoi într-o răzbunare neomenească, Timp de patru veacuri, ecoul răscoalei a fost prezentat în mod denaturat în concepţia istoricilor, fiind interpretat prin prisma clasei nobiliare. Abia la sfârşitul secolului al XlX-lea se prezintă un tînăr cercetător, profesor de istorie la Arad, cu o monografie despre Doja, scrisă într-o nouă concepţie, pentru un concurs al Academiei din Ungaria. Deşi lucrarea lui Mârki era recunoscută ca bună, totuşi ea nu a fost premiată, consi- derîndu-se că „autorul lucrării « Gheorghe Doja şi revoluţia sa » a adunat şi a prelucrat datele răzleţite cu mare sîrguinţă, limbajul lui este clar şi vioi, dar recenzorii consideră concepţia istorică a autorului drept greşită, deoarece el judecă eroul său din punctul de vedere al erei moderne, consi- derîndu-1 ca pe un prevestitor al lui Danton şi al democraţiei. Din cauza acestor tendinţe şi partinităţi, lucrarea nu poate fi recomandată pentru premiere” x. în urma scrisorilor adresate de tînărul profesor arădean către Academia din Budapesta, se pune în discuţie editarea lucrării, dar cu condiţia ca autorul să-şi schimbe părerea. Deoarece Mârki refuză acest lucru, lucrarea sa apare în 1883, iar într-o a doua ediţie în 1886, la o editură particulară 1 2. 1 Akad6miai lîrtesito, Budapesta, 1882, p, 211, Vezi şi Banner Janos, Mârki Sdndor emleMnck, Gyula, 19G0, p, 24, 2 Mârki Sândor, Ddzsa Gydrgy es forraăalma, Budapesta, 1883, 1886, în legătură cu Mărki, vezi Din istoria Transilvaniei, voi, II, ed, a Il-a, Bucureşti, 1963, p. 485, „STUDII", tomul 17. nr. 3, p, 493-518, 1964, www.dacaromamca.ro 490 E. DORNtR şi G. KOVACH 2 Ecoul stîrnit de lucrarea profesorului arădean se oglindeşte în critica largă din diferite puncte de vedere. Lacheii claselor dominante îl con- damnă 3 4 *, însă oamenii de ştiinţă progresişti şi ideologii contemporani ai clasei muncitoare din Transilvania îl salută cu bucurie i. Monografia lui Mârki a fost urmată de o cercetare mai temeinică a autorului în diferite arhive, mai ales în Arhivele regale bavareze din Miinchen. în urma acestor noi cercetări, apare un articol semnat de el6; apoi acest material este integrat şi în monografia comitatului Arad6. La începutul secolului al XX-lea, Mârki, devenind între timp profesor universitar la Cluj (1892) 7, editează din nou monografia sa despre Doja pe baza noilor cercetări bogate, monografie care a rămas şi pînă în prezent prelucrarea cea mai complexă despre această problemă 8. Paralel cu lucrarea lui Mârki apare şi la Iaşi un studiu de S. Secula, cu privire la participarea romînilor la războiul ţărănesc condus de Doja9. După 1944, istoriografia marxistă din patria noastră a eviden- ţiat adevărata importanţă a marelui război ţărănesc condus de Doja, folosind atît lucrările lui Mârki, cît şi cercetîndu-se din nou documentaţia contemporană. în acest sens trebuie să amintim în primul rînd scurta broşură a lui Pavel Chirtoacă10 şi cele două comunicări ale lui Belu Sabin, în care se analizează participarea orăşenilor din Transilvania în răscoala din 1514 11, respectiv pune din nou în discuţie campania lui Doja în valea Mureşului12, pe baza unor manuscrise aflătoare la Muzeul regional din Arad13 14 şi prelucrate anterior şi de colectivul de cercetători al muzeului amintitu. O contribuţie însemnată şi complet nouă prezintă studiul lui Ştefan Pascu pe baza unor documente arhivistice necunoscute 15 16. Un merit deo- sebit al acestei lucrări este publicarea în notele de subsol a unor documente importante, prin care autorul îmbogăţeşte registrul destul de sărac al documentelor originale publicate în legătură cu războiul ţărănesc din 1514. Cercetînd mai temeinic şirul izvoarelor folosite de însuşi Mârkir ajungem la convingerea că, în afară de cronicile şi memoriile contempo- 3 „Szâzadok”, 1883, p. 883-887. 4 ,,Alfold”, 1880, nr. 126. „Arad es Videke”, 1883, nr. 127. „Kâpszava”, 1883, nr. 27. 6 Dâzsa Gyorgy korâbol, în „Szâzadok”, 1887. • Mârki Sândor, Arad vârmegye es Arad sz. kir. vdros lorlenete, voi. I, Arad, 1892, p. 479 493. 7 Biro Yenczel, Mârki Sândor, „Erdelvi Irodalmi Szemle”, Cluj, 1927, nr. 2, p. 145—151. 8 Mârki Sândor, Dozsa Gyurgy, Budapesta, 1913. Vezi şi A magyar paraszthăboru 1514-ben. Hadtorteneti Kozlemânyek, 1914. • S. Secula, Bomînii în revolvţia lui Gheorghe Doja, Iaşi, 1897. 10 Pavel Chirtoacă, Gheorghe Doja, Braşov, 1940. 11 S. Belu, Despre participarea orăşenilor din Transilvania la răscoala populară din 1514, „Studii”, 1953, nr. 4. 12 S. Belu, Un moment din raseoala lui Doja, „Studii şi comunicări”, IUI, Alba-Iuliar 1901, p. 233-243. ' 13 Diplomatarium Aradiense, ms, Muzeul regional Arad. Vezi şi Kovâch Geza, Mârki Sândor aradi kezlratai, „Korunk”, 1901, nr. 6, p. 709 — 713. 14 E. Gliick, G. Kovâch, E. Diirner, Contribuţii noi cu privire la răscoala populară din 1514, în Studii şi materiale de istorie medie, voi. II, Bucureşti, 1957, p. 431—448. 16 Ştefan Pascu, Contribuţii noi privitoare la răscoala ţăranilor din 1514 în Transilvania, „Studii”, 1965, nr. 5—0, p. 91. www.dacoromanica.ro 3 DOCUMENTE PRIVIND CAMPANIA LUI GH. DOJA 497 Tane, numărul documentelor originale, referitoare la războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja nu este mare şi majoritatea acestora n-au fost publicate. Dintre sursele mai importante, pe primul plan amintim cunos- cuta operă a lui Taurinus16, apoi lucrările cronicarilor Szerâmi17, Istvânffy18, şi scrisoarea contemporană a unui orăşean din Buda, editată în acelaşi an în oraşul Augsburg, în care sînt înfăţişate începutul războiului ţărănesc şi primele ciocniri între ţărani şi nemeşi19. în legătură cu desfăşurarea războiului ţărănesc din 1514 pe terito- riul patriei noastre, pe lîngă lucrările amintite sau alte cronici şi descrieri20 mai puţin importante, Mârki a răsfoit şi unele documente originale, edite sau inedite. Dintre izvoarele documentare edite amintim pe cele află- toare în corpusul secuiesc de documente 21, cele din colecţia Hurmuzaki 22 şi cele din monografia oraşului Cluj de Jakab Elek 23. O mare parte din izvoarele folosite de Mârki însă n-au fost editate nici pînă în prezent. Dintre aceste documente, valoarea cea mai mare o prezintă fără îndoială materialul din fondul Brandenburg al fostei Arhive regale din Miinchen. Acest fond, destul de bogat, se referă la domeniile Corvineştilor, care după moartea regelui Matiaş au ajuns în posesia fiului său natural, Ioan Corvin, iar apoi în posesia marchizului german Georg de Brandeburg, care prin intermediul regelui Vladislav al II-lea se căsă- torise cu văduva lui Ioan Corvin, Beatrix Erangepan. După moartea acesteia, în 1510, marchizul amintit rămîne singurul stăpîn al domeniilor amintite, atît din ţinutul Hunedoarei, cît şi din valea Mureşului, inclusiv oraşul Lipova şi cetatea Şoimuşului24. Actele şi corespondenţa acestor domenii au ajuns în Germania, după venirea la putere a lui Ioan Zâpolya, de unde la 21 decembrie 1780 împăratul Iosif al II-lea ordonă transportarea lor la Viena, iar de acolo ulterior ele au fost transferate în arhivele camerale din Buda 25 * *. Mult timp însă nu s-a ştiut că din fondul Brandenburg o serie de acte cu privire la fostele domenii ale Huniadeştilor, şi la evenimentele 18 Taurinus (Stierochsel) Ştefan, canonic din Alba-Iulia, ulterior vicar episcopal, „Slau- romachia, id est crucialortim servile bellum quod anno_1514 el Pannoniam el collimilaneas provincias valde depopulaverat”, Viena, 1519. Vezi şi Mârki Sândor, Dâzsa Gydrgţ/ elso kollăje, Katolikus Szemle, Budapesta, 1889, şi B. Capesius, Răscoala lui Doja în două poezii umaniste din Ardeal, „Studii şi aiticole de istorie”, voi. II, Bucureşti, 1957, p. 67 — 76. 17 G. Szeremi, Epistola de perdicione regni Hungarorum, 1484—1545, „Mon. Hun};. Ilist. Scriptores”, voi. I, XXXIV. Vezi şi I. Crăciun şi A. Ilieş, Repertoriul manuscriselor de cronici interne, Bucureşti, 1962, p. 442. . 18 Istvânffy, Historiarum de rebus Ungariei, libri XXXIV, Colonia, 1662. 19 Ain grosz Wunderzaichen das do geschechen ist durch dus Creulz, das ein Cardinal hat ausgeben in den gantzen Hungerischer Land wieder die Turcken, Augsburg, 1514. 20 Scrisoarea protonotarului apostolic Betinus către Niccolo Sforza despre războiul ţărănesc din 1514, I. Mirce, Magyar Torteneti Tar, XIV, Iovius, Hisloria sui Temporis, Veneţia, 1566. Tubero, Commentariorum de lemporibus suis, libri XI. 21 Szekely Oklcvilldr, I, 252—253, 266, 284; III, p. 129; IV, 11. 22 Hurmuzaki, Documen'e..., voi. II/2, II/3. 23 Jakab Elek, Oklevelek Kolozsvdr torlenetilicz..., Kolozsvâr, 1870. 24 Gliick, Kovâcli, Dorner, op. cit., p. 434. 25 Despre aceasta vorbeşte prima dată istoricul maghiar rauler Gyula, iar mai tîrziu un alt istoric maghiar, Fraknoi Vilmos. Vezi raportul lui Fraknoi Vilmos în „Szâzadok”, 1877, p. 459—461. www.dacaromamca.ro 408 E. DORNLR şi G. KOVACH 4 (lin 1490 1541 au rămas la Ansbach, de unde prima dată ajung la Niirn- berg, iar în secolul al XVIII-lea la Arhivele regale din Miinchen26, unde s-au găsit 548 de acte înregistrate şi circa 3 000 de acte neînregistrate27- Istoricul Fraknoi Vilmos, cu ocazia raportului făcut la şedinţa Societăţii 36 Vezi documentul din 6 iunie 1516, fond Brandenburg, copiat la Miinchen de Mărki in 1886, Diplomatariu Aradiense, I, p. 202—204. 36 Din cauza prescurtărilor inconsecvente, descifrarea lor este pusă în paranteze. www.dacaromamca.ro B - c. 1427 502 E. DHRNF.R şi G. KOVACH S quarum plurirae cum paruulis puerulis eorum eosdem in brachis gestantes in ascensu et descensu eiusdem montis plurimum laborant et vereantur, velit pyssima clementia, petunt, liccat eisdem sicutj alias moris et consuetudinis fuit talia officia et seruicia sub eadem castrc in proprys habitacionibus eorum persoluere. Ittem Est quoddam, pratum seu fenetum ad dictum castrum Solymos deputatum iuxta predictam villam Waralya ţn strictissimo loco prope publicam viam habitum, quod pratum post ciusdcm defalcacionam et fetii accumulacionem, alias eisdem, liberum extitit ad eorum pecora pascenda, nune vero per familiares in dicto casiro residentes sepissime infestantur et eorum pecora abiguntur et vero sub certa solucione redimiuntur, ctiam si casu dictum pratum intrauerint, orant velit pietas clementissima committere ut dicti familiares castri ab vlteriori eorum molestia et pecorum eorum infestaciones cessare velint. Ittem cum predicte due viile. I. C. Waralya et Solymos ab antiquis temporibus libertate cum priuilegys Regalibus existant, vt ubicumque in teria_uel aqua ad theolonia et tributa quorumque venerint cum personis et rebus eorum absque omni soluciden graben midt mist auss fullen, so wurden sy es nit lassen damidt In Zuerobern. Awff das hat Ime lier/r/ mathess geantwurt, als vnnd awch wir alles sambt dy red wegeben her mathess getulmetscht hat. Zw nicklosch wodo, gedachter wodo hab gut knecht afich alle notturfft dass schloss vor Zeckl Iorg/en/ wol Zw •wehalt/en/, woe er ader ye nicht getraw, so soli, er sambt seinen knecht/en/ her auff den scholmuss kumen der hoffnung das schloss vor Zeckl Iorgen wol Zw wehald/en/, als nu her/r/ mathess solchs wemeltem wodo furgehalt/e/n het nam er waichm&tig den abschid dem also nach Zukumen vnnd als morgen seiner knecht etlich herawff Zwschicken woe er alsdann ye nicht bleyb/e/n kundt het er ain pferd darawff er getrawt vber das wasser daselbst Zw scliwe- anen vnnd herawff Zwkumen. Nach dem westunds bis an den anderen tag, darnach kam ain arjner hintersess meins g/nedigen/ h/errn/ auss ainem dorff radnern genandt nalient bey lippa geleg/en/ sagt Zw her/r/ mathess, wie nechtn ainer dess Zeckl Iorg/en/ diener mit namen metischwan Ine wemelten armen man Zw nicklosch wodo geschickt heth mit solcher werbung, Er wemelter metischwan hab nicklosch wodo aid, henvidrumb hab wemelter wodo sein dess gedacht/e/n methischwan ayd, auff das bite er den gedacht/e/n wodo, seinen bruder Laysch Zw Ime wemeltem methischwan Zw schicken hab Ime etwass Zw cmpiet/en/, awff das Ist wemelter arm man Zw nicklosch wodo kumen, dyse werbung off/e/nlich gesagt, dess Ine we- anelt/er/ wodo awff ain ort genu/m/en vnnd gesagt warumb er also offenlich solche werbung sag sein diener mocht/en/ gedencken er handlet etwas vnredlichs, dess also der arm geantwort, methischwan hab Ims nicht wefolh/e/h haimlich Zw sagen, mit disen wortn sich der arm verantwort, weyt/er/ hab wemelter arm man gesagt Zw her/r/ mathes, ydoch hab nicklosch wodo seiner bruder Zw metischwan geschickt Ine Zw Ime fo/r/der/e/n lassen In das schloss genu/m/en mitainander geessen vnnd getruncken biss awff mittenacht alssdann hat sich wodo sambt seinen diener/e/n awch metischwan In der naclit des schloss awff getlian herawss gezog/en/ etc. nQ haben dy burger Zw lippa auch nieklosch wodo etlich tag daruor ainen potn Zw graff hansen als wevdan In sibenwurgen geschickt, hillff wegert, als Ich prantner bericht pin, dem selben poten ist dess Zeckl Iorgen bruder wegegent, hab Ine gedachter bot gefregt, von won vnnd wo hin er woll, hab Ime wemelter dess Zeckl Iorg/en/ bruder gesagt er sey geschickt von graff hansen Zw dem Zeckl Iorg/en/ mit diser werbung Zeckl Iorg torff sich vor graff hansen nichts wosorgen er soli awsricht/en/ was Inn wefolhen sey, woll Ine auch in nichte hinder/e/n darawff hab wemeilter pot gesagt ich bin geschickt von lippa Zw graff hansen vmb hillff, woe dann dem also. Ist an not dise rayss zuuerbri/n/gen hat sich also vmbgekert www.dacoromanica.ro 508 E. DORNER şi G. KOVACH 14 vnnd gen lippa wartz gezogen, da Ist nicklosch wodo vnnd methischwan vngeuerlich, dem wemelten bot/en/ wegegnet Ine gefregt, hat Ine gedacht/er/ bot alles sambt wass Ime wegegnet sey zuuersten geben, darawff hat nicklosch wodo in gegen wort methischtwan dem poten wefelch gethan. Er soli zih/en/ gen lippa vnnd seinem vnterpurgkgrauen mit namen forisch sagen das er dem metischtwan entgegen von wegen des Zeckl Iorg/en/ das schloss eingeb vnnd sonst kainem andern, da Ist also metischwan mit sambt dem poten gen lippa zogen. Als nu der obgemelt vnterpurgkgraff solches verstanden hat er mir prantner bey seinem knecht enpo- ten, woe Ich wiss dass wemelt schloss lippa zubehalt/en/ auffs fuderlichst hinab zwkumen, dann er wiss noch kun ain stund nicht vor Zeckl Iorg/en/ Zw halt/en/, nil habe Ich prantner angesicht von stundan hinab reitt/en/ wollen, dass hat mir her/r/ mathess nicht gestatt/en/ wellen vnnd gesagt dy weyl nicklosch wodo also posslich entriten mocht villeicht Ich prantner gefangen ader erwurgt werd/en/, dardiirch bede schloss dester bass zuerober/e/n wer/e/n. Aber er her Mathess well den tschutschy weyden an solcher stat schicken, vnnd Ime gewalt geben, dass er auch also thet vnnd wemelt/e/n tzutschj weyden schickt. Nach dem hielt her/r/ mathess mir fur, vnnd sagt er wesorgt dweyl nicklosch wodo also bosslich das schloss awffgeb/e/n hethe mocht villeicht gedacht/er/ wodo herauff kumen dy knecht auff, Ir pflicht manen, damit sy Ime verwont wer/e/n Ine ein zulassen vnnd das wemelt schloss scholmuss awch dermass vber- geb/e/n Dem furzukumen so wolle er den knecht/en/ furlegen dy Credentz vnnd In krafft der selb/e/n weger/e/n von weg/en/ meines g/nedigen/ h/errn/ Ime zwgelub/e/n vnnd schwoer/e/n an stat aines purgkgrauen wess er weitter mit Ine schaff dem selb/e/n zwgeleb/e/n. Solchs also- her/r/ mathess alles thet vnnd Ime dy knecht gehorsam vnnd willigklich gelubt/en/ vnnd. schwur/e/n angesehen In was geschtalt nicklosch wodo entrit/en/ were verhofft/en/ Ire vorge- thane pflicht numals kain krafft hethe, das Ich prantner alles gesclieh/e/n must lassen vrsach das Ich der sprach vnnd mit den knecht/en/ nit reden kundth In dem kam obgemelter tzut- (schi Weydan den dann her/r/ mathess gen lippa geschickt vnnd Ime gewalt geb/e/n heth^ Sagt wie er gen lippa kumen wer heth der obgemelt vnterpurgkgraff dem Zeckl Iorg/en/ dwrch Janisch Diacken ainen brieff schreyb/e/n lassen Ime das schloss ein zugeb/e/n doch awff siche- rung leybs vnnd guts, darzw hab auch rath vnnd gemain aida ainen wagen midt gewandt vnnd ander/e/m gelad/en/ dem Zeckl Iorg/en/ Zugeschickt vnnd Ime damidt dy stat auffgeb/e/n- Alss nil wemelter tzutschi weydan das gesehen, hat er nicht weleyb/e/n kunen, auch kaum dauon kumen wer. Alss Ich prantner das awch vernam sagt Ich Zw her/r/ mathess In dem nicht Zwfey/e/rn vnnd das schloss midt speyss bass zuuersehen, das auch also geschach vnnd dess ander/e/n tags friie etlich ochsen In das schloss namen dy selbig/en/ den merer/e/n tayl nider schlug/en/ damidt dass wemelt schloss nach notturfft wol gespeyst ward, In dem nam Zeckl Iorg schloss vnnd schtat lippa ein vnter dem dweyl wemelter Zeckl Iorg ein Zug, kam ain knak an dass wasser die marusch genant rufft gegen dem schloss hinauff er hab ein brieff an her mathess, bit vnnd weger den Zuhol/e/n, das also her/r/ mathess verschuff mit etlichen knecht/e/n Ine Zuhol/e/n vngeuerlich kam Ich prantner dar Zw vnnd vernam wie her/r/ mathess dy knecht ailss dem schloss schicken wolt vnnd sagt, mit meine/m/ will/e/n soit Ir kainen knecht auss- schicken, darauff her/r/ mathess antwort, Er wolt schicken dan der brieff gehoret Ime Zw,. desshalb miist/en/ sy gen Ime den Zwholen wie wol Ich prantner des nicht gem/e/ sach vnnd ser darwider war, dann Ich wesorgt das dan darauff stOnd, ydoch schickt er vnnd mustea also wider meinen willen auss dem schloss gen dess Ich nicht wenig weschwerd trug vnnd gong midt ainem knab/e/n der mir ain puchsen nach trug fur das schloss Zubeseh/e/n wie es den knecht/en/Zwschten wurd, als nu dy knecht vnter dem perg hinab In das dorfflein kamcn, wegegnet Ine Zu Irem gluck ain weyb vnnd sagt wie etwa vil der krewtzer In ainem hawss warten vnnd vermainten sy Zwerschlah/en/ desshalb solt/e/n sy pald flyhen vnnd nicht weitter gen, das sy auch also thet/e/n vnnd wider In das schloss kamen vnnd solchs her mathes/en/ www.dacoromanica.ro 15 DOCUMENTE PRIVIND CAMPANIA LUI GH. DOJA 509 an Zaygt/en/ darauff sich her/r/ mathess wcsan vnnd mir dess rccht gab vnnd wol abnemen kundt dass ain ansciilag gewesen wass, nach dem weschlussen vnnd verordent/e/n wir alle sach/en/ wie vnnd woe sich ain yder wer/e/n soit, so es dar Zw keme, dabcy bestund es wiss Z\v morg/e/ns vngeferlich Zwisch/e/n Zwclff/en/ vnnd ainem da kamen sy dy krcuzer fur das wemelt schloss scholmuss vnnd vermaindt/en/es also Zwerober/e/n mit schlechtem sttirm/m , darob sy mutwilligklich grossen schad/en/ namen vnnd doch nichts schaff/en/ kundt/en/ nocli mocht/en/, ydoch triben sy das den selben tag vnnd nacht biss an den andcr/e/n tag Zw abcntz da pracht/en/ sy etlich geschutz damidt sy dy selb/e/n nacht fewr In das schloss schussen vnnd zunt/en/ es an, das Ich selbs erlischt vnnd sagt Zw her/r/ mathess. Er soit den kne- cht/en/ sag/en/ dy schint/e/1 von den decher/e/n Zwstosscn damidt wir des fewrs verhut wer/e/n das also dy selb/e/n nacht nicht gescheh/e/n kundt sunder Zw morgens frue wurd/en/ die schint/e/1 all ab gestossen, dess Ich numals verhofft kain not Zwhab/en/, da rusten sich dy wemclt/en/ krewtzer midt dem geschutz neher Zw schantzen, das Ich ersach vnnd rust ain schlang/en/ vermaint sy nicht also gering fur mich zwlassen. Als sy solchs auch gewar wurden, vnnd Ich sy ains mals weschossen heth, vnter dem schickt/en/ sy dy kreutzcr aincn purger auss der schtat lippa mit namen Ianisch diack fur das schloss der dann liinein rufft, sicherung vnnd frids wegert, dann er von den haupleutt/en/ geschickt wcr ainchcrlay Zw werben, ward Ime das durch her/r/ mathess ausserhalb meines wissens vnnd willens Zwgcsagt, vnnd Bcnedict/en/ vnterpurgkgrauen bcuelch gethan wemelts Ianisch diacken werbung Zu hor/c/n, nach dem kam her/r/ mathess Zw mir dweyl Ich wider an wcmclt/er/ schlang/en/ lud vnnd wider schissen wolt, Zaigt mir an solche handlung, des Ich nit wenig crschrack, vnnd sagt vns wirt geschehen als- den Zwn kopfstain dy wurd/en/ durch ain frid wetrog/en/, desshalb will Ich kain frid halt/en/ sunder schissen, hcrwider antwort her/r/ mathess Ich soit nit schissen er het ein frid gemacht vnnd Zugcsagt, wolt auch das der gchalten wurd, dweyl Ich mich also midt her/r/ mathess kriegt kam gedacht/er/ Wenedick vnterpurgkgraff, der dann des wemcl- t/c/n Jenisch diacken werbung gehort het vnd sagt Ianisch diack wer gcschickt von der kreutzcr hawpman, der weger/e/n were Ine dass schloss gutlich ein Zugcb/e/n. von weg/en/ kunigklicher maj/ este/t angesehen das Cristlich plut das also schcntlich vergosen, woe das nit gcschee vil mer noch vergossen must. werde/en/ vnnd doch das schloss vngcbunen nicht blib, awch darnach alle die darinnen einss posen tods sterben, Soltcn awch anschen weyb vnnd kind dy also gebunden vnnd gefangen vor den geschutz herawff gefurt wurden, da must ain yder sein fleysch vnnd blut selbes schiessen, desshalb woe das schlos gutlich geben wurd soit ain yder leybs vnnd guts sicher sein. Als mir prantner, her/r/ mathes solchs als getulmetscht het Sagt Ich, Zeckl Iorg muss vor das gantz vngerlandt gewinnen ee er, scbol- muss erobern sol. Awff das vcrsche Ich mich, hab her/r/ mathes dy antwort sagen lassen, nach disem als wir ob tisch sassen hebt her/r/ mathess an vnnd sagt, er wollc Zeckl Iorgen schrcybn Ine Zw Ime zuuerglaitt/en/ woe Zeckl Iorg solchs thun werd.vcrsche er sich ainen anstandt bey Ime ain Zeyt langk Zflerlangen. In soleher Zeit Zw meinem genedig/en/ h/errn / Zwrcitten seinen g/naden/ alle sachn an Zwbreng/en/. So well er mir Zusag/en/ bey glaub/en/ vnnd trawcn von seinen f/urstlichen/ g/naden/ Zwreitt/en/ vnnd wider In das schloss Zw mir kuinen Awff solchs antwort Ich prantner mit meinc/n/ willen werdt Ir nit schreyb/e/n vnnd auss dem schloss kumen, dan Ich der sprach nit kan vnnd auch kainen tulinctsch/e/n bey mir habc Ir kundt awch abnemen das ewch dass nit crlich zwthun were, darawff antwort weineltcr her/r/ mathess Ess hett/en/ dy romer vor Zeitt/en/ mer midt vernunfft vnnd schicklickayt gewinnen, vnnd vberkumen dann midt krieg, dess Ich Ime kurtzlich antwort Er soit soleher wort gcsch- weygen es gehoret kainem frum/m/en Zw In solchen noten awss ainem schloss Zu Zich/c/n ader Zw schreyb/e/n, darauff er antwort er versehe sich erlich Zwhandl/e/n. Es wern awch also frum lewt In vngern als In tewtschcn landen, midt solchen wortt/cn/ westund es wis nach www.dacaromamca.ro 5 10 E. DDRNER şi G. KOVACH 16 tisch, du nam tzfitschj weydan wemelt en/ her/r/n mathess awff ain ort, wess sy mit einander Tcdt en Ist mir vnbebust, Sunder her/r/ mathess kam also trawrigs muths gegangen, darauff Jch inc fregt was dy sach wcre. Sagt er tzutschj weydan het Ime gesagt dy kneclit hett/cn/ miteinander weschlosscn sich wcitter nicht Zw wcr/c/n des Ich prantncr nicht wenig erschrack vnnd sprach dess well got nicht, das wir das schloss an alle not awffgcb/e/n desshalb lieber her/r/ mathess wollct wcdenckcn was poscr nachred vnnss darawss entschten wurd, were das «îcin radt dy knecht zw weruffen vnnd sy ermanen Irer pflicht dy sy meine/m/ g/nedigen/ h crrn/ zufodrist vnnd ewcli gethan hab/e/n, Zw halt/en/ als frum knecht, dess mir gedachter her/r/ mathess volgt solchs Zuthan, In dem kam obgemelter Iănisch diack nach vertrostQng des frides abermals von den hawbtleutt/cn/ geschickt vnnd sagt dy hawbtlewt hett/en/ vernu- /m/en dy antwort, nu wrcrn sy nochmals dess willcns das schloss gutlich anzunemen woe solchs nit gebn wurd so must es gewuncn werden, darawfî Ich prantner antwort ain verreterischer pdsswicht gibt das schloss awff Ich will hinen sterb/e/n als ein frumer, dess halb wellet dy knecht ermanen auff Ir pflicht Als nu her/r/ mathess dy knecht ermant het, wirt er sere schreyen vnd krieg/en/ awff vngrisch, fragt Ich Ine was dy sach were, antwort er, soli ich nit sa‘'cn, tzutschi wcyda sagt er woll sich nit wer/e/n, vnnd wer sich wer da welle. So habe er her/r/ mathess Zw Ime gesagt, dweyl er sich nit wern woll so muss cr vnser verreter sein, darawff Ich prantner sagt er soli doch dy knecht nochmals ermanen auff Ir pflicht damidt ■sy nicht ansehen das Zusag en/ das Ine von den veindten Zugesagt Sonder wedenckcn den grossen schad/cn/ den sy dy kreutzer von vns erlitt/en/ hett/en/ solchen werd/en/ sy nit vngerochen lassen, So hah/c/n wir ain vestes schloss darinn alle notturfft' wollcn das vor Ine midt gots hillff woll wehalt/en/. Ich welle auch lebendig vnnd todt bey Ine bleyb/e/n dass alles hat her/r/ mathess den kneclit/cn/ Zwm ander/e/n mal gesagt vnnd sy ermant Ist ainer vnter In gewcst mit namen Kischianisch hat gesagt wir wollen das schloss wehalt/en/, hcrwidcr liab/cn/ Ime dy andcr/c/n geantwort, das werde cr noch ain mal reden. Als mir her/r/ mathess gctulmctscht hat sein sy des willens gewest In gegenwart vnser den wemelt/e/n Kischianisch vmb solchs red Zucrscldah/c/n Sy hab/e/n auch dabey gesagt sy wissen wol dass sy mcine/m g/nedigen/ h/errn/ gelubt vnnd geschwor/e/n sind sy kunen vnnd wissen ader [das schloss nicht Zubchald/cn/ dess halb werde Ich prantner daruber anheb/e/n So werd Ich wol 'Schcn wie css mir hinauss gen werd Als mir her/r/ mathess solches, abermals sagt ward Ich nit wenig wckumcrt vnnd yedoch sagt Ich Zw Ime. Es ist pesser Ich sterb hinen In eren dann daussen In schand/cn darauff so will Ich hinen pleyb/e/n Vnnd lebendig nit hinauss auff des antwort mir her/r/ mathess vnnd sagt ob Ich dann das schloss In aller tewf/e/1 namen allain well halten. Ich soli doch horn was dy knecht sagen, welle Ich hinen sterb/e/n, so welle er lier/r/ mathess aber nicht Er wolt awch nicht alle dy gnter nemen dy mein g/ne- diger/ her r/ hab, sein leb/e n bey den knecht en/ Zw wag/en/, dweyl nu dy kreutzer das schloss weger e/n dem kunig ein Zuncmen, so wolle er das ergeb/e/n, dan der kunig hab es meinem g nedigen/ h errn/ gcb e/n habs auch zunemen vnnd seinen gnad/e/n wider Zwgeb/e/n, dess- halb wolle er nicht darunter sterb/e/n vnnd von den knecht/en/ erschlag/en/ werd/en/, nu hab leh prantncr ye nit mer kundt, dan gesagt das muss got erparmensoll Ich dabey sein meine/m/ g nedigen h errn/ ein schloss zuuerlier/e/n vnnd bin nye darbey gewest seinen gnad/e/n ainss Zwgcbinnen. Auff das hat her/r/ mathess dem Iănisch diacken von wcg/en/ der hawbtlewt dy antwort gcb/c/n Sy sollcn alls morgen frfte her auff selb dritt fur das schloss kumen. So wolle cr Zw Inc awch selb drit mit ainander sich der sach Zuu/e/rainen Als es n& morgens was hamen dy gcdacht/en/ hawbtlewt selb drit, da Hess her/r/ mathess an mein wissen dy thor uffncn, nam mit Ime tzutschj weydan vnnd Benedicten vnterpurgkgrauen gengen miteinand/er/ hinauss Zw den hawbtleutt en/ wess sy da rcdten hab Ich nit wissen ydoch kam her/r/ mathess Zw mir vnnd sagt nach dem Ich wol gehorth licthe das dy knecht vmbgefallen wer/e/n sich mit lcnger Zw wer/e/n kunth ain yder wol gedenck/en/ das es ainem noch zwayen nicht muglich www.dacoromanica.ro 17 DOCUMENTE PRIVIND CAMPANIA LUI GH. DOJA 511 were das schloss Zwlialt/en/, damnacli so habe er das scbloss eingeb/en/ awff das wir leybs vnnd guts sichcr sein, solchs hett/e/n sy Ine vertrost Awff das sagt Ich prantner er soit than -das er west zhuerantwort/en/ dann er midt meinc/m/ willen das schloss nit aufgeb/en/ soit daraOff antwort ere Ich soit Ins lasscn sorg/en/, er bet es auch wol zuuerantwort/cn/ dwcyl sich dy knecht nit hett/en/ wcllcn wer/e/n Er hethe auch so vil von den knecht/en/ verstand/e/n das sy vns nidergehawen bett/en/ vnnd das schloss auff geb/e/n, wurd/cn/ hab/e/n, darauff Ich antwort. Ich wolt das Ich schon todt were, vnnd nicht also schentlich soit zusehen das schloss auffzugeb/e/n. Nach dem furt her/r/ mathess dy hawbtleQt In das schloss da gelubt/en/ Inc alle dy Im schloss war/e/n da stund Ich als ainer der dy sprach vnnd midt nyma/n/dt reden kfindt. Sunder Zwmust sehen das schloss vberzugeb/en/ dess Ich laider nicht wenden kundt. Alss sy nu das schloss Innen hett/en/ da wurd/en/ wir In dy stat verglaitt mit etlich/en/ der hawpleut knecht/en/ aida lagen wir vier tag, sagt Ich Zw her/r/ mathess wir wollen da nicht bleyb/e/n sunder gem Huniat Ziehen als wir dahin kamen wolt vns der ambtman daselbst In das schloss nit lassen Zugen also In das kloster, auss vngeschicht/en/ kam nicklosch wodo auch dahin da schickt her/r mathess haimlich Zw dem ambtman vnnd liess den gedacht/e/n nicklosch wodo gcfengklich annemen, das auch wemelter ambtman thet vnnd In fyng vnnd ■einschluss. Nach dem samlet sich graff hans wider dy kreutzer sich mit In Zuschlah/en/ sagt Ich Zw her/r/ mathess woe der almechtig got gluck gebe das dy kreutzer geschlag/en/ wurd/e/n wolt mir dan der ambtman seiner knecht vnnd ander Zwgeb/e/n bin Ich der hoffnu/n/g das schloss wider ein Zunemen, awff das handlt her/r/ mathess mit dem ambtman, der gleichen Ich aSch thet vnnd den letzko Zw mir nam der mir tulmetscht gegen dem ambtman mir Zuzugeb/e/n damidt Ich das schloss wider einnemen mocht. Solchs ward mir von gedachtem ambtman versagt. Sunder gab mir die antwort er wolt selbs vlcyss hab/en/ das schloss Zuero- ber/e/n. Nach dem sagt her/r mathess Zw mir wie Ime des ambtman weyb entbott/en/ hethe ■er her/r/ mathess soit sich versehen damidt In des nicklosch wodo knecht nicht haymlich crsehlfig/en/. auff das wolt er In sibenburgen reitt/en/ vnnd alhie nicht blcyb/c/n dann woe ere erwurgt wurd. mochte nicklosch wodo sein misshandlung/en/ dester pass verantwort/en/, desshalb soit Ich auch mit Ime reitt/en/ wie wol Ich prantner nicht gem/e/ ydoch Zerung halb must ich mit reitt/en/ Als wir nu In sibenburg/en/ kamen In ain fleckcn dy bermstat genant, aida verhart/c/n wir etlich Zeit vnnd In solcher Zeit kam vns Zw wissen wie mein g/nediger/ h/err/ gen offen wurd kumen. war/e/n wir willcns die sclbig sein f/urstlich/ g/naden/ Zwsuchen vnnd wolt/e/n mit dem wirt abrechncn Aida wurd/e/n wir vnainssg, vrsach das er her/r/ mathess meinen petschafft ring begert mich darfur vom dem wirt zuentlcdig/en/ den Ich Ime nicht Zustellen wollt. darob her/r/ mathess sere vngeduldig wurd vnnd sagt woe mir ■der ring lieber wcr dan er soit Ich Ine wchalt/en/ vnnd wess mir ZQgebârcth den wirdt selbst wczal/e/n Also schid her/r/ mathess In vnwillen von mir nu was [Zw meine/m/ gluck ain burger von offen midt namen paul pollăck In die hermstat dwrch dess selbig/en/ hillff vnnd lehen Ich auss der herberg vnnd mit Ime gen ofen kam, der hoffnu/n/g meinen g/nedigen/ h/errn/ aida Zw find/e/n. der aber hinbeg ydoch etlich seiner gnad/c/n rethe noch aida war/e/n Zaigt Ich mich dennen an. sagt Ine auch alle sachen wie dann hicrinn vcrmelt Ist. schid also von Inc wider Zw gedachtem paul pollâcken aida ward Ich von ctlich/cn/ wericht wie sein fhrstlich gnad gross vngnad vnnd Zor/e/n auff mich geworff/en/ solt/e/n hab/c n dess halb Ich mich vast wesorgt vnnd sein f/urstlich /g naden/ In schrifft/en/ vntertemgklich bat mich Zuuer- glaitt/en/ mit solchem wolt sein f/urstlich/ g/naden/ mich nit wegnad/en/ lăut ainess missiness Also awss notzwang der armut hab Ich mich herauff lands mîissen than etc. Arhiva de stal din Niirnberg (R.F.G.) fond Brandenburger Literalien, nr. 1 052. Microfilm, Muzeul regional Arad. www.dacaromamca.ro 512 F.. DHRNER 5i G KOVACH 18 11514] (?) întrebările puse lui Nicolaie Bodo, căpitanul cetăţii Lipova, la interogatoriu în legătură cu cucerirea acestei cetăţi de către armata ţărănească condusă de Gheorghe Doja. Printre altele e întrebat dacă n-a avut cumva o înţelegere cu Gh. Doja în privinţa predării cetăţii Lipova. Interrogatoria Bodo Niclosen. Was Zeckel Iorg/cn/ dicncr Saffy Istwan bej Inie gehandelt vnd ob er nit ain Verstand mi Zeckel Iorg/en/ gehabt vnd ob er laQgnen wolt er het kein beredung mit Saffy Istwan gehab soli Ime furgehalt/c/n werd/en/ wic er mit dem Tewtschen kramer geredt hat So sein Brud/er | Saffy Istwan kem das der Foryss Ime das Slos Lyppa auffgeb. It/em/ ob er mit dem wcyda kain verstand gehabt der Sloshalb wid/er/ m/einen/ g/nedigen h/errn/. It/em/ wie ers sunst Im Ambt gchalt/en/ ob er nit m/cinen/ g/nedigen/ h/errn/ zu schad/cn. vnd Ime zu nfitz gehandelt hab. It/em/ So d/cr/ konig abging od/er/ das m/cin/ g/nediger/ h/err/ ain Zeyt lang ausserm Land wcre ob er mit nyraant kain verstand gehabt, die Slos zuiiberantwort/en/. Arhiva de stal din Niirnberg (R.F.G.), fond Brandenburgcr Literalien, nr. 1 052. Microfilm, Muzeul regional Arad. (1514] (?) întrebările puse lui Matei Kiinisch, capelanul marhgrafului Georg Brandenburg, cu ocazia interogatoriului după înăbuşirea răscoalei ţărăneşti. Este întrebat, printre altele, de ce a predat cetatea Şoimuş şi de ce a prevenit pe voievodul Ciuci, ca acesta să se ferească de stăpînul lorT Georg Brandenburg. Interrogatoria pfafî Matliiassen, It/em/ Ob er nit valsch brieff gcmacht vnd m/eines/ g/nedigen/ Secret nit gebraucht hat zu saclicn die Ime nit beuolhcn gcwcsen. It/em/ worumb er das Slos vberantwort hab. It/em/ ob er das gelt So er vom Gali Istvan vnd Bodo Niclosen nit In scincn niitz gewendt hab. It/cin/ wie er sunst In m/eines/ g/nedigen/ h/errn/ sachen gehandelt It/em/ worumb er denn Thywchy wcyda gcwarnt hab das er sich vor m/eincm/ g/nedigen/ h/errn/ huten soli lt/cm/ des gcwalts briefs halb So cr gehabt zufrag/en/ Arhiva de stat din Niirnberg (R.F.G.), fond Brandenburgcr Literalien, nr. 1 052. Microfilm, Muzeul regional Arad. www.dacaromamca.ro 19 DOCUMENTE PRIVIND CAMPANIA LUI GH. DOJA 513 1514 (?) Pranlner şi soldajii săi cer îndurare de la Georg Brandenburg, invocînd că au apărat cetatea Şoimuşului timp de trei zile cu numai 14 oameni, respiugînd şapte unităţi militare dih oastea ţărănească de sub conducerea lui Gheorghe Doja. Mag Ew/e/r furstlich gnad merck/e/nn ob wyr vntreiilich dy weyl dy knecht wolt/e/nn gehan- dclt hab/e/nn. Zo wyr dcm czekell Georg/e/nn siben her phan abgcschlageim vnd geschoss/e/nn hab/e/nn, vorderlich des Bathorj Istwans phan den guldenen, den ym koniclich Maiestat zu der hauptraanschafft der vntern tail dess Jandts both geb/e/nn, den hab/e/n wyr drey tag mit andern ym schloss gehabt, wan der Czekell Georg heth yn ym zu nadlag abgeschlag/e/n- Worlich wer der wayda ym yn drey tag/e/n nicht zu hilff komm/e/n/ sy hett/e/nn temesswar gewaltig gewunnen. Zo her docil wol drithalbtausent man doryn gehabt hot, Zu der werke. Ich geschweig wir selb vierczehenn. Ew/e/r g/naden/ gedenck an muglikayth etc. Arhiva de stat din Niirnberg (R.F.G.), fond Brandenburger Literalien, nr. 1 052. Microfilm, Muzeul regional Arad. Buda, 6 iunie 1516. Palatinul Ungariei, Emeric Peremji, se obligă să plătească lui Georg Brandenburg suma de 22.000 florini pentru cetăţile Şoimuş şi Lipova. Nos Emerieus de Peren comes perpetuus et Palatinus Regni Hungarie Presentibus fatemur ct recognostimus nos ct heredes n/os/tros obligarij Illustri Principi domino Georgio Marchioni Brandenburge/ns/i et beredibus suis vigore cerţi tractatus dominorum oratorum Serenissi- mor/um/ Sacre Cesaree et dom/ini/ dom/ini/ Maximiliani etc. semper augusti et dom/ini/ Sigis- mundi Polonie Regis, iuxta c/on/tinenciam litterarum eorundem dominorum oratorum desup/er/ confectarum racione consignacionis et cessionis Castrorum Solymos et Lyppa per Spectabilem et magnificum dominum Johannem comitem Scepusiensem et Waywodam Transilvanie hactenus possessorum. Attamen ad prefatum dominum Marchionem perpetuo lure hereditario ac Iuste et legittima pertinentium. Et nune per eundem dominum Waijwodam in manus prefati domini Georgij Marchionis et consequenter in nostras assignandorum viginti duo Milia flor/enorum/ hungaricalium in Moneta Esequibus Sedecim Milia flor/enorum/ pro festo Sancti Iohannis Baptiste proxime venturo prefato domino Marchioni sine ullo subterfugio. Et sub fide et lionore nostris ac sub obligacione et hippotheca omnium nostrorum bonorum ac hereditariorum Mobilium et Immobilium persolvere proinisimus et presentibus promittimus Residuum vero prefate suinme videlicet sese Milia flor/enorum/ pro festo Nativitatis domini simili/ter/ proxime venturo eidem domino Marchioni et suis beredibus aut suis hominibus quos in presentibus 1/ite/ris ad hoc deputaverit simil/it/er solvere et reponere sub eadem obligacione tenemur. Quod si inter/ea/ deus nos esse hac vite / solucionibus predictis non impensis / auforret. Nichilo- minus eidem prefati heredes et superstites noştri sub Eadem obligacione sint astricti hanc Eandem summam Eidem domino Marchioni ac heredibus suis persolvere quemadmodum superuî www.dacoromanica.ro 514 E. DORNER i C. KOVACH 20 scriptum eretat. Immo promittimus et heredesque nostros obligamus obligatosque esse decre- vimus harum nostrarum mânu proppria subscriptarum et Sigillo n/os/tro consignatarum vigore et testimonio median/te/. Datum Bude die sexto Mensis Iunij anno domini Mille/s/imo Quin- gentesimo sextodecimo. Suprascriptas pecunias Bude deponam ad manus prefati Ul/ustrissimi/ domini Marchionis- vt supra. Id/em/ Emericus comes et Palat/in/us qui sup/ra/ mano proprio. Arhiva de stat din Niirnberg (R.F.G.), fond Brandenburger Literalien, nr. 1 052. Microfilm, Muzeul regional Arad. Fiissen, 20 iulie 1516. — Împăratul Maximilian îşi exprimă recunoştinţa faţă de Georg Brandenburg, care deşr cu sacrificii materiale, totuşi s-a împăcat cu Joan Zăpolyu. Maximilian von gots gnaden Romischer kayser, etc. Ilochgeborner lieber Oheim vnd fiirst. Wir haben auss aller Handlung. Jetz zu Ofen besheben aiich des durclileuchtigen. fiirsten. Herrn Ludwigen zu Ilungern vnd Beheim kiinig. Marggrauen zu Merhern. vnnsers lieben Sun Brueder vnd Churfiirsten schreiben. Vnd vnnser Retc. VnA sonnderlich vnnsers Rats vnd phleger zu drosendorff Johann Mrayy. vnderricht. gnugsamlicli vernomon. das sich dein lieb gegen vnns wol gehalten. vnd vnnser sachen zum hocbsten gefurdert. vnd in sonnderhait in der Irrung zwischen dein, vnd Graf Johannsen im Zypsweyda in Sybenburgen einen vertrag. mit deinem mergklichen nachtayl. vnnsern henndeln zu guet. angenoinen hast, des alles sagen wir gnedigen dannckh, vnd begern an dein lieb mit ganntzem vleys, du wellest in solhem guetem willen gegen vnns beharren, vnd den genannten, vnnsern lieben Sun kunig Ludwigen. in getrewen beuelh haben. als wir dir genntzlichen vertrawen. das wellen wir in kunfftig Zeit. in allen gnaden vnd fruntschafften gegen dir erkcnnen, vnd vnns derinassen beweisen. das du gnedige ergetzlichait vnd dannckhberkait. auch desselben Kunig Ludwigs vnnsers lieben Stins furbit zugeniessen befinden sollest. Geben zfi fuessen am zwamtzigisten tag Jfdy Anno etc. wj (?) Vnnsers Reichs des Roinisclien im ainunddreyssigisten Ja/h/ren. Semnătura indescifrabilă a împăratului Ad mandaium dţomi/ni Imp/crţatoris proprium N. Zicglcr m.p. Arhiva de stat din Niirnberg (B. F. G ), fond Brandenburger Literalien, nr. 1 052. Microfilm, Muzeul regional Arad. www.dacaromamca.ro 515 rr ^ '<■ -r *^c5$8 21/rrr^ fr'-«i$(4~*^ t^fr*£ ^ "i* -i't" ■so^yY'^rf^' 'v'^j| "7 rr~* U A-~~, -,-^jfc rfjh, !(kf~t*ti T «»^Wi tJ' »ly. \£< ir v CĂklL-.'Tf , /l^A f'\§ $*~:ifAfi wli'Ur -vf \jXrw>. iwJ,.:) "' ^ ={^- - - ? ***> V» ^ Ţ - ’ .ţ rx^ir ‘ ****** 'V^fe p*~y J $/Hr^ £U«- fr«L<\ ojprxK-it §j n i ^Vi 'Y**^ c*jk* jpbtfi&Jţj ^JD^-tţA^Q / ’* 4^*^ &r**4~J j\-% <*^} Vxfw <*^*3 £ d2^r*^f' \\ ',*-jt3f^ ViSH ~^kh'"i**‘,'yvtvT A',£jl. if- ^i -\W-J » -*Yf Jtf &L~/<£f -*♦* C^jUu ‘djXbv+y f^T^/f*ra't*3j'^ pvrtM. | 'W^*Y’ fi*iicBtts. pdhvy •v^^W;^XT/ iw„ >^C) gj •■'^ -*-+ ^t-ffl &h*Jbtt% r^lf e*j> \>it'^1 'XW.3 4 -A'f ^w.0 i y^AV~ v\’l*^" * . * ^ 0->p'lîi9^fv v^' *T ^ «i-^ *7*^1 *^"4*4»- rt*"^ | / ^'^/vtj^-, faicn?j4*} ^f*us»*k’ "Wf, >o64n34» -v^ ^ h+b*4** J Vo-^V t^^yW# A’f V<«j '\-x»«'- W'/^K f&tîA f*J>*+h i*i*P fr~k-r "VtW" fuJ-drr^h^ ‘ ~ -& ptm^lWiţ^-r _ »„ •£ a /. A- - * • "M nt^u^-W" —n»vX c:'ik^./a 1" tw^tţ.fwC'^.''i‘\ v- cazuri, statorniceşte şi aceea că trebuie să li se dea pînă la două treimi din moşie”, în concluzie, el s-a declarat favorabil învoielilor libere, dar a cerut ca în prealabil să se facă „o lichidare de drepturile şi îndatoririle reciproce între ambele părţi”. „Proiectul ce ni se înfăţişează este o lovire din cele mai vederate”, conchidea Mălinescu, împotriva drepturilor ţărănimii. De ace- eaşi opinie cu Arghiropol şi Mălinescu s-a arătat şi Al. Teriachiu 67. Pentru proiect au vorbit Apostol Arsache, I. Docan şi A. Moruzi, care au luat apărarea proprietarilor, au contestat drepturile locuitorilor şi au căntat să demonstreze utilitatea proiectului68; pe aceeaşi poziţie s-a situat şi C. Brăiloiu, care a contestat că „ţăranul ar fi dobîndit oarecari drepturi asupra pămîntului” şi care a susţinut că proiectul ar fi fost înte- meiat „pe principii foarte sănătoase şi liberale” !59. La 26 iulie, majorita- tea comisiei a impus luarea în consideraţie a proiectului80. De la 28 iulie a început discuţia articolelor proiectului de lege rurală, la care reprezen- tanţii minorităţii, care votaseră împotriva luării în dezbatere a proiectu- lui, s-au abţinut în general de a lua parte 81. La 2 august, Mălinescu a ţinut un nou discurs, în care a învinuit pe drept cuvînt pe susţinătorii proiectului că nu luaseră în seamă drepturile locuitorilor. Punînd în faţa proprietarilor probabilitatea fugii masive a locuitorilor după aplicarea noii legi, Mălinescu exclama, pledînd pentru împroprietărire : „De ce să * 59 60 * 64 V. I. Lenin, Opere complete, voi. 17, Bucureşti, Edit. politică, 1963, p. 170 — 171. 66 Acte şi legiuiri..., voi. II, p. 213—215. 68 Ibidem, p. 234—259. 87 Ibidem, p. 225—227. 68 Ibidem, p. 215—225. 59 Ibidem, p. 227—231. 60 Ibidem, p. 274. • ‘*l Ibidem, p. 274—314. www.dacaromamca.ro 15 PROBLEMA AGRARA LA MIJLOCUL VEACULUI TRECUT 533 nu dăm şi zidarului o parte din casa la care a lucrat T’ 62. După alte cîteva intervenţii — dintre care una mai amplă a lui Arsache—, s-a trecut la vot, proiectul adoptîndu-se cu opt voturi, şase dintre membri opunîndu-i-se (Gr. Arghiropol, V. Mălinescu, E. Predescu, L. Steege, A. Teriachiu şi St. Golescu)83. Care era conţinutul proiectului de lege rurală votat de Comisia cen- trală ? Primul capitol intitulat Despre sătenii cultivatori prevedea abroga- rea legiuirilor agrare anterioare, libertatea de strămutare pentru locuitori şi întemeierea viitoarelor relaţii dintre ţărani şi proprietari pe „tocmeli”. Locuitorilor li se dădea posibilitatea „a urma condiţiunilor aşezămîntului pînă acum în vigoare, cu facultatea de a plăti în bani, după preţurile curente în fiecare localitate, lucrul ce-1 dau astăzi ca chirie a pămîntului” ; pentru „prisoase” ei trebuiau însă să se supună „liberei învoiri” şi aceluiaşi regim urmau să-i fie supuşi şi „spornicii sau însurăţeii”. Ţăranii urmau să păstreze ţn folosul lor — dar ca embaticari — locuinţele, sădirile de vii şi pome- turile, embaticul plătindu-se „în bani sau în natură, după obiceiul osebi- telor localităţi”. Se acordau trei ani locuitorilor pentru a alege unul dintre sistemele ce li se oferea şi se preciza că preţurile pentru lucru urmau să fie fixate de comisii conduse de subprefecţi. De asemenea, consiliile comunale urmau să constate „prin un act formal” toate învoielile şi tot aceloraşi consilii le revenea „a îngriji şi a da tot ajutorul pentru executarea tocme- lilor dintre proprietari şi cultivatori”. Primul capitol nega ţăranilor orice drept de stăpînire asupra pămîntului, nerecunoscîndu-le decît un drept de embatic asupra locuinţelor, sădirilor şi pometurilor. Prin capitolul al doilea proiectul de lege căuta a „compensa” pe ţărani, autorizîndu-se guver- nul „a vinde statornic sau cu embatic” pămînt din moşiile statului, cele ale aşezămintelor bisericeşti şi cele ale aşezămintelor publice, dar nu peste 190 de prăjini în Moldova şi nu peste 6 pogoane în Ţara Romînească. Alcătuitorii proiectului avuseseră însă grija de a apăra pe moşierii parti- culari de această obligaţie. Cel de-al treilea capitol — intitulat Despre întocmirea teritorială a comunelor rurale — stabilea condiţiile de formare a comunelor rurale. Dacă uliţele, locurile de biserici, cimitirele şi casele comu- nale nu erau supuse embaticului şi nu erau supuse vreunei plăţi, în schimb locuitorii urmau să plătească o chirie pentru locul comunal — evaluat la 40 de prăjini în Moldova şi un pogon în Ţara Romînească de fiecare fami- lie şi o cantitate înjumătăţită în regiunea de munte — şi pentru „locul locuinţei, ograda (curtea) şi grădina”. Dispoziţiile celui de-al treilea capitol arătau că nici teritoriul comunei şi locurile din preajma casei nu erau date în stăpînirea locuitorilor, ci numai închiriate ! In sfîrşit, ultimul eapitol şi cel din urmă articol al proiectului de lege stabilea viitoarea orga- nizare a unui aşezămînt de credit funciar64. Este neîndoielnic că proiectul de lege rurală impus de conservatori şi care reflecta poziţia majorităţii comitetului deputaţilor marilor proprietari în Adunarea ad-hoc a Moldovei reprezenta încercarea moşierimii reacţionare de a spolia pe ,a Acte şi legiuiri..., voi. II, p. 319—326. ,s Ibidem, p. 338. “ Ibidem, p. 314-319. www.dacaromamca.ro 7 - «. 1427 534 D. BERINDEI 16- ţărani de drepturile lor recunoscute chiar în epoca de deplină domi- naţie a relaţiilor feudale şi mai ales de a opri pe seama proprietarilor aproape totalitatea întinderii moşiilor ca proprietate absolută burgheză. Proiec- tul nu putea fi primit deoarece nu corespundea năzuinţelor arzătoare ale ţărănimii de a primi în stăpînire pămîntul ce-1 muncea. Deşi proiectul a fost înaintat Adunărilor elective din cele două ţări, practic el n-a fost supus decît unor modificări îndeplinite în cadrul secţi- ilor Adunării de la Iaşi. în schimb, în primăvara anului 1861, proiectul a folosit drept prilej aceleiaşi Adunări spre a propune întrunirea laolaltă a celor două Adunări elective pentru dezbaterea problemei agrare, propu- nere care a fost apoi susţinută şi de Adunarea de la Bucureşti6S. Era însă evident că deputaţii situaţi pe poziţiile progresului din amîndouă ţările erau hotărîţi să se opună prevederilor reacţionare ale proiectului şi să sus- ţină un proiect mai înaintat şi în primul rînd împroprietărirea ţăranilor.. De pe această poziţie a rostit M. Kogălniceanu unul din cele mai frumoasă discursuri ale carierei sale politice, cu prilejul apărării ce a făcut-o la 17 februarie 1861 activităţii sale guvernamentale în Moldova. El a declarat făţiş că era „pentru îmbunătăţirea soartei ţăranilor... pentru împroprietă- rirea lor”. „In îmbunătăţirea soartei ţăranilor — spusese Kogălniceanu — văd tot viitorul ţerii mele, văd fondarea naţionalităţii romîne”, adăugind apoi semnificativ : „2 000 de boieri nu fac o naţie !” Discursul lui Kogăl- niceanu a arătat apoi şi limitele poziţiei sale în problema agrară, el susţi- nînd că se aflase „faţă în faţă cu două revoluţii : una de sus şi alta de jos” şi că preferase să se înscrie pe calea revoluţiei de sus, pentru a o evita pe cea de jos. „Kimenea — a adăugat el — nu voieşte despuierea proprieta-- rilor, însă sînt mulţi proprietari, dintre cari sînt şi eu unul, cari socot că ora concesiilor a sosit, cari cred că este patriotic, că este prudent, că este folositor chiar pentru proprietar de a nu amîna necontenit aceste con- cesii, de a nu lăsa să fim surprinşi prin cuvîntul fatal prea tîrziu" 66. Proiectul agrar al Comisiei centrale — şi prin aceasta însăşi problema reformei agrare — n-a format obiectul dezbaterilor celor două Adunări elective în 1861. Problema a apărut în perspectivă cu deosebită acuitate în vara anului 1861, cu prilejul campaniei duse de elementele politice înaintate — larg sprijinite de popor — în jurul aşa-numitei petiţii de la 11 iunie 1861, prin care se revendicau unirea administrativă şi lărgirea bazei electorale, dar care — şi lucrul s-a văzut mai ales atunci cînd conservatorii i s-au opus cu deosebită ură şi înverşunare — cuprindea în mod voalat şi dezideratul maselor ţărăneşti pentru rezolvarea problemei reformei agrare în sensul năzuinţelor lor, adică prin împroprietărire. începutul anului 1862 a adus desăvîrşita unire politică şi adminis- trativă a celor două ţări, dar totodată puterea s-a găsit acum în mîinile reacţiunii conservatoare, care, dîndu-şi seama că în scurtă vreme baza elec- torală urma să fie lărgită, a căutat să dea o rezolvare chestiunii agrare de pe poziţia ei cît timp puterea legislativă era încă în mîinile ei. Puternica “ Ade şi legiuiri..., voi. II, p. 341—373. «• Ibidem, p. 374-378. www.dacaromamca.ro 17 PROBLEMA AGRARA LA MIJLOCUL VEACULUI TRECUT 535 \ mişcare ţărănească condusă de Mircea Mălăeru — desfăşurată şi reprimată brutal tocmai în zilele preluării guvernului de Barbu Catargiu — reprezenta de asemenea un drastic preaviz pentru moşierime. Dar, în acelaşi timp, guvernul conservator s-a folosit de acest eveniment, pentru a acredita teza unei stări anarhice, prilej de „solidaritate” a claselor posedante, care urma să creeze condiţii prielnice pentru adoptarea de către Adunare a unei legi rurale avantajoase moşierimii67. La 25 mai 1862, Adunarea a intrat în dezbaterea legii rurale, prezen- tîndu-i-se proiectul Comisiei centrale, proiectul amendat de secţiile I şi a IlI-a ale Adunării elective a Moldovei şi mai multe amendamente prezentate de deputaţi ai aceleiaşi Adunări68. în proiectul secţiilor I şi a IlI-a ale Adunării elective de la Iaşi — acceptat şi de secţia a IlI-a a Adunării de la Bucureşti — se remarcă următoarele modificări faţă de pro- iectul Comisiei centrale: articolul 1 privind abrogarea legislaţiei agrare anterioare este trecut la sfîrşitul proiectului; capitolul al II-lea privind vînzarea sau închirierea embaticară a pămîntului moşiilor clerului sau a moşiilor aşezămintelor publice este eliminat din proiect; în capitolul consacrat constituirii comunelor se observă cîteva neînsemnate modifi- cări, iar capitolul şi articolul ultim din proiectul Comisiei centrale referi- tor la instituirea creditului funciar este înlăturat. în amendamentul său, E. Alcaz vorbea de „împroprietărirea silnică” şi pleda pentru menţinerea în vigoare a legislaţiei din 1851, cerînd însă să se dea posibilitate locuito- rilor de a se achita de obligaţii în muncă sau bani „după preţurile ce se vor statornici o dată pentru totdeauna” ; cu alte cuvinte, el propunea o soluţie embaticară a problemei agrare. De pe poziţii mai înaintate, D. S. Miclescu a criticat supunerea ţăranului la muncă silită, menţinerea monopolului vînzării băuturilor alcoolice, faptul că ţăranul nu poseda „nici măcar casa şi sadurile ce cu munca lui şi le-a făcut” şi cerea ca „prefacerea” aşeză- mîntului din 1851 să se efectueze înlăturîndu-se de către deputaţi „tot interesul personal”, respectîndu-se proprietatea, dar şi „îmbunătăţirea stării sătenilor”. După ce critica „teoria de răscumpărare a boierescului” — şi nu a pămîntului ! — şi declara că aceasta „are o mare asemăluire cu doctrinele şi utopiile subversive”, cerea ca noua lege rurală să ţină seama de „trei mari şi vitale interese ale societăţii” : „nerăşluirea proprietăţii fără despăgubire”, „îmbunătăţirea stării cultivatorului sătean”, „cruţa- rea mijloacelor de propăşire a agriculturii”. Trecînd la propuneri concrete, Miclescu prezenta un nou capitol I al legii rurale, prin care propunea să fie asigurat dreptul săteanului de a putea cumpăra „cu bani gata ,'21/2 fălci, proprietarul contractînd „vînzaiea” nu cu fiecare sătean, ci cu „co- muna”. La rîndul ei, aceasta, dacă ar fi fost lipsită de suma îndestulătoare, urma să se adreseze „la banca de credit” amortizînd apoi în 15 ani suma împrumutată. Întrucît banca nu era încă organizată( !), Miclescu propu- nea ca aceeaşi comună să poată încheia pînă atunci contracte de „împo- 87 Pentru dezbaterea problemei agrare în 1862 vezi L. Botezau, Problema agrară în dezbaterile parlamentare din Romînia în anul 1862, în „Studia Urtiv. Babcş-Bolyai”, Scries IV, fasc. 1, 1961, Ilistoria, p. 107—138. 68 Acte şi legiuiri..., voi. II, p. 469—474. www.dacaromamca.ro 530 D. BERINDEl 18 sesuire” pentru aceeaşi cantitate de pămînt, „liber fiind atît proprietarul, cit şi comuna de a se învoi jumătate în lucru şi jumătate în bani”. îndato- ririle reciproce urmau să contenească. în timp ce Gr. Costache şi Şt. Catar- giu au cerut prin amendamentele lor eliminarea din proiectul de lege ru- rală a capitolelor al II-lea şi al IV-lea, deputatul C. Costăchescu (Costache !) s-a situat în amendamentul său pe poziţii înaintate. El aprecia proiectul Comisiei centrale ca fiind „un grozav pas înapoi spre înăsprirea soartei ţăranului”, luîndu-i acestuia toate „foloasele” şi dîndu-i în schimb „liber- tatea de a fi fără pămînt de hrană, adică libertatea de a muri de foame”. De pe o poziţie apropiată de cea a lui Kogălniceanu, Costăchescu arăta că proiectul — „o adevărată spoliaţie a drepturilor cîştigate de ţărani prin o muncă de veacuri” — putea „compromite liniştea ţării”. Trecînd la propu- neri concrete, cerea apoi următoarele : prefacerea clăcii „în dare bănească” ; împroprietărirea ţăranilor „pe pămînturile de casă, imaş, fînaţ şi arătură în întinderea ce de către legea actuală le sînt date în uzufruct”; „darea bănească” prevăzută pentru despăgubirea clăcii urma să fie capitali- zată „pe termenul de 15 ani spre despăgubirea proprietarilor”; monopo- lurile urmau să fie desfiinţate; „o dată cu definitiva împroprietărire a ţăranilor pontaşi”, stăpînii de moşii şi ţăranii urmau să devină „proprie- tari absoluţi pe respectivele lor pămînturi”. La sfîrşitul primăverii anului 1862, s-au ciocnit în Adunarea de la Lucureşti taberele a căror formare în timpul Adunărilor ad-hoc o semnalase Kogălniceanu. Trebuie însă precizat că nici una din-aceste tabere nu se situa pe poziţiile ţărănimii şi ale apărării integrale a drepturilor şi interese- lor acesteia. „Faimoasa luptă dintre iobăgişti şi liberali — arată Lenin comentînd lupta ce s-a dat în aceeaşi perioadă în jurul reformei agrare din Rusia —, prezentată în mod atît de exagerat şi în culori atît de trandafirii de istoricii noştri liberali şi liberali-narodnici, a fost o luptă în rîndurile claselor dominante în cea mai mare parte în rîndurile moşierilor o luptă care se ducea exclusiv pentru mărimea şi forma concesiilor. Liberalii ca şi , iobăgiştii se situau pe poziţiile recunoaşterii proprietăţii şi puterii moşie- rilor, condamnînd cu indignare orice idei revoluţionare cu privire la des- fiinţarea acestei proprietăţi, cu privire la completa răsturnare a acestei puteri”89. „Liberalii — mai adaugă Lenin — au vrut «să elibereze » Rusia «de sus » fără să desfiinţeze nici monarhia ţarului, nici proprietatea moşie- rească asupra pămîntului, nici puterea lor, ci numai îmboldindu-i să facă «concesii» spiritului vremii. Liberalii au fost şi sînt ideologii burgheziei, care nu se poate împăca cu iobăgia, dar se teme de revoluţie, se teme de mişcarea maselor care ar putea răsturna monarhia şi nimici puterea mo- şierilor. De aceea liberalii se limitează la «lupta pentru reforme», la «lupta pentru drepturi», adică la împărţirea puterii între iobăgişti şi burghezie” * 70. Poziţia părţii din Adunare partizană a împroprietăririi trebuie apreciată în lumina tezelor leniniste enunţate. Totodată trebuie observat că, în condi- ţiile istorice date, ea era situată de partea progresului şi că înăuntrul claselor •• V. I. Lenin, Opere complete, voi. 17, p. 181. 70 Ihidem, p, 182. www.dacaromamca.ro 19 PROBLEMA AGRARĂ LA MIJLOCUL VEACULUI TRECUT 537 dominante ea se găsea pe poziţii înaintate. Lenin a subliniat faptul esen- ţial că tendinţa progresistă în rezolvarea problemei agrare nu era cea care căuta ,,a-i deposeda pe ţărani de pămînt”, deoarece „cu cît ţăranii ar fi primit la eliberare mai mult pămînt, cu cît l-ar fi primit la uu preţ mai ieftin, cu atît mai repede, pe scară mai largă, şi mai liber s-ar fi dezvoltat capitalismul... ”71. Fără a se integra poziţiei maselor ţărăneşti exploatate, aceia din rîndurile claselor posedante care au luptat pentru împroprietă- rire au slujit neîndoielnic — cu limitele lor de clasă — cauza progresului. Cu excepţia amendamentului lui C. Costăchescu şi, în parte, a celui al lui D. S. Miclescu, documentele care au format baza de discuţii a pro- blemei agrare în Adunarea din 1862 reprezentau punctul de vedere al reac- ţiunii conservatoare ostile împroprietăririi sătenilor. în faţa acestei situ- aţii, fiind în minoritate, deputaţii situaţi pe poziţii înaintate în problema agrară au întocmit un contraproiect, prin care, nerenunţînd la principiul împroprietăririi căutau să obţină o soluţie pe o bază tranzacţională cu majoritatea reacţionară. Acest proiect — întocmit de reprezentanţii libera- lilor democraţi, ai liberalilor radicali şi ai liberalilor moderaţi — oglin- dea poziţia burgheziei şi a moşierimii liberale, care voiau împroprietărirea ţărănimii — adică transformarea ţăranilor în mici proprietari — dar tot- odată urmăreau să stabilească prin reformă o bază de colaborare între cla- sele posedante şi să menţină marea proprietate funciară. Proiectul întocmit ' de „partea stingă de toate nuanţele” era gata redactat la începutul lunii martie şi el a fost supus de autori adversarilor lor, dar aceştia au refuzat să-l accepte 72. în jurul legii rurale s-a dat o aprigă luptă parlamentară între cele două tabere din sinul Adunării73. Singur orator de vază — luptînd cu talentul oratoric al lui Barbu Catargiu — , Kogălniceanu a dat o adevărată bătălie, discursul său fiind calificat de foaia liberal-radicală „Bomînul” ca „subli- me lucrare”, care „a dat cea mai de moarte lovitură proiectului lucrat de comisiunile maiorităţii Camerei” 74. La 25 mai, deschizînd prin cuvîntarea sa focul dezbaterilor, el a proclamat îmbunătăţirea soartei ţăranilor drept „însăşi temelia naţionalităţii”. Criticînd proiectul guvernamental, el a cerut — dîndu-şi seama că minoritatea nu-şi putea impune punctul de vedere — o nouă amînare a dezbaterii pentru studierea temeinică a problemei deo- sebit de complexe. Dînd exemplu felul în care problema rurală se soluţio- nase în imperiile vecine, Kogălniceanu a susţinut însă cu energie dreptul de împroprietărire a ţăranilor, arătînd că prin adoptarea proiectului majo- rităţii s-ar da ţăranilor „libertatea... paserilor care se gonesc de pe un copac plin de fructe pe un copac cu crengile goale” 75. în şedinţa următoare, la 29 mai, vechiul luptător pentru progres Grigore Cuza a venit în ajutorul lui Kogălniceanu acuzînd pe conservatori că intenţionau să-i transforme pe ţărani în nomazi. Fruntaşii dreptei, Gr. Sturdza, D. Ghica, A. Moruzi, şi Ap. Arsache, au atacat cu înverşu- 71 V, I. Lenin, Opere complete, voi. 17, p. 170 şi 171. 72 „Romînul”, nr. 71 — 72 din 12—13 mart. 1862, p. 1. 73 Vezi şi Istoria Rominiei, voi. IV, Bucureşti, Edit. Academici R.P.R., 19G4, p. 344—346. 74 „Romînul”, nr. 146 şi 147 din 26 şi 27 mai 1862. 76 Acte şi legiuiri..., voi. II, p. 404 — 453. www.dacaromamca.ro D. BLRINDi:i 20 oii 8 nare punctul de vedere susţinut de minoritate, împotrivindu-se împroprietă- ririi, iar liberalul moderat Apostoleanu a sprijinit poziţia lui Kogălniceanu. La sfîrşitul şedinţei, după conservatorul Brăiloiu a luat cuvîntul Barbu Catargiu, care a caracterizat discursul lui Kogălniceanu ,,o chimeră ciu- dată, paradoxală, o chimeră cu capul de porumbiţă”, susţinînd apoi plin de ipocrizie că se împotrivea împroprietăririi deoarece ,,o naţie nu trăieşte prin milostenie” 76. La 1 iunie, Kogălniceanu a răspuns celor trei prinţi şi celor trei miniştri care-1 înfruntaseră, reafirmîndu-şi cu energie punctul de vedere, definind claca drept un vestigiu al feudalismului, o „muncă silnică” şi nu o chirie, cum susţineau conservatorii. în încheiere, el a cerut statornicirea proprietăţii individuale ţărăneşti, arătînd că aceasta este în propriul interes al moşierimii. La 2, 4, 5 şi 6 iunie dezbaterile au continuat. Kogălniceanu a depus contraproiectul minorităţii prin care se propnnea îm- proprietărirea — locurile de casă şi grădină în proprietate deplină, iar locurile de arătură şi cosit ţăranii urmau să le primească ca embaticari; ulterior, Kogălniceanu a depus o completare prin care se stabilea dreptul locuitorilor de a lua pe moşiile publice în embatic sau proprietate deplină pînă la 12 pogoane. Majoritatea a respins acest proiect cu 48 de voturi contra 32. în faţa înverşunării adversarilor, fruntaşii stîngii au renunţat să mai ia cuvîntul, lăsînd cîmp liber peroraţiilor reacţionare. Acum, Dimitrie Ghica a caracterizat proiectul majorităţii drept „un balsam”, A. Em. Elorescu s-a opus acordării chiar şi a celor trei pogoane de fiecare familie de ţăran date de proiectul dreptei pentru pămîntul comunal, iar A. Moruzi a ridicat obiecţii împotriva capitolului al II-lea al prevederilor proiectului Comisiei centrale 77. înverşunarea reacţiunii conservatoare a stîrnit un puternic val de indignare în întreaga ţară. Presa progresistă susţinea poziţia deputaţilor minorităţii înaintate şi continua să pledeze pentru împroprietărirea ţărani- lor. D. Brătianu, unul din fruntaşii liberal-radicalilor — care, ulterior, coa- lizaţi cu conservatorii, deşi vor continua să susţină împroprietărirea, o vor face de pe poziţii mai puţin înaintate decît Kogălniceanu — a publi- cat articolul Cesliunea rurale înaintea Parlamentului romîn, în care declara chestiunea agrară drept „cea mai importantă, cea mai gravă” şi se declara pentru „împroprietărirea desăvîrşită a ţeranilor pe pogoanele legiuite ce posed în virtutea legii esistinte cu o justă despăgubire pentru stăpînii de moşii”. El critica în acelaşi timp „propunerea d-a se încuviinţa ţera- nului două, trei pogoane, cîteva pogoane, nu destule ca să-i asicure esistinţa, dar destule ca să-l lipească, să-l pironească pe moşia unde i se dau aceste pogoane şi să-l lase fără ocrotirea ce-i acordă legea actuale, cu totul la dis- creţiunea stăpînului moşiei”. în concluzie, propunea împroprietărirea, amî- narea chestiunii sau consultarea ţărănimii conform cu dorinţele exprimate de deputaţii ţărani în Adunarea ad-hoc a Ţării Bomîneşti78. Dar criticile şi dezaprobarea n-au convins pe conservatori, după cum nu i-a convins nici uciderea primului ministru Barbu Catargiu — asasinat în împrejurări rămase încă misterioase —, şi, la 11 iunie 1862, sfidînd întregul popor, tocmai 78 Acle şi legiuiri..., voi. II, p. 476—629. 77 Ibidem, p. 629—700. 78 „Romînul”, nr. 156 — 156 din 4 — 5 iunie 1862. www.dacaromamca.ro 21 PROBLEMA AGRARA LA MIJLOCUL VEACULUI TRECUT 539 în ziua aniversării revoluţiei de la 1848, reacţiunea conservatoare a trecut prin Adunare proiectul final asupra căruia membrii ei căzuseră de acord şi împotriva căruia au votat 32 de deputaţi situaţi pe poziţii înaintate. în linii mari, legea reflecta conţinutul proiectelor conservatoare anterioare, cărora li se adăugaseră unele amendamente şi îndeosebi amplul amendament al lui Gr. Sturdza, ceva mai concesiv faţă de poziţiile stîngii. Pentru pămîntul comunal se stabileau între V-J2 — 3 pogoane, în funcţie de situarea geografică a moşiei; locuitorilor nu li se îngăduia~aducerea de băuturi decît pentru uzul propriu; în schimb, ca o concesie, comunele erau autorizate să răscumpere de veci pămîntul comunal ca şi dreptul de monopol de la proprietarul moşiei; se îngăduia locuitorilor de a cumpăra pînă la 10 pogoane de familie din moşiile publice, dar nu de a le lua ca emba- ticari şi .se hotăra organizarea unor „aşezăminte de credit funciar” 79. în ansamblu, noua lege nu acorda împroprietărirea nici cel puţin pentru pămîntul comunal, dîndu-se ca o concesie doar dreptul de a răscumpăra prin cumpărare acest pămînt, ştiindu-se că locuitorii erau lipsiţi în general de suma necesară plăţii integrale a pămîntului. De asemenea, nu se înlăturau cel puţin drepturile de monopol, punîndu-se şi aci o condiţie de răscumpărare. Noua lege oglindea lipsa de patriotism, miopia politică şi reacţionarismul moşierimii retrograde. Aparent, problema agrară apărea „soluţionată” ; în fapt vor mai tre- bui să treacă doi ani pentru ca să se poată ajunge la o soluţie acceptabilă pentru ţărănime. Situîndu-se pe poziţiile cercurilor înaintate, Alexandru Ioan Cuza a refuzat să sancţioneze şi să promulge legea reacţionară votată de majoritatea conservatoare a Adunării. Astfel, problema a continuat să rămînă deschisă pînă în 1864, cînd, în sfîrşit, i s-a dat o soluţie. ★ Formarea guvernului M. Kogălniceanu în toamna anului 1863 a readus problema agrară pe primul plan. Dacă conservatorii au primit cu neîncredere noul guvern, fracţiunea stingă a monstruoasei coa- liţii — alianţă politică ce se formase între cele două extreme ale Adunării la sfîrşitul anului 1862, şi îndeosebi la începutid anului 1863, şi care avea ca prim obiectiv răsturnarea domnitorului — l-a primit cu oarecare bunăvoinţă, nădăjduind chiar într-o conlucrare. La sfîrşitul lunii noiembrie, Kosetti îi cerea lui Kogălniceanu aducerea în faţa Adunării a proiectului de lege rural, remarcînd că acesta avea la îndemînă proiectul respins din 1862 — cel al minorităţii — şi posibilitatea de a-1 modifica întrucît „a studiat ani întregi această cestiune şi o cunoasce supt toate feciele ei” 80. Reforma agrară devenise, între timp, neapărat necesară. Amînările nu-şi mai puteau avea locul. Keforma corespundea stadiului de dezvoltare a societăţii din Principate şi starea de frămîntare în care se găsea ţărănimea impunea claselor posedante satisfacerea cel puţin parţială a revendică- rilor ei. Chiar cîteva luni după îndoita alegere un prefect raportase că ,,se 79 Acte şi legiuiri..., voi. II, p. 701 — 709. 80 „Romînul”, nr. din 20 noiembrie 1863, p. 1 031. www.dacaromamca.ro 540 D litRINDEI 22 aşteaptă de toţi îndeobşte promulgarea noii legiuiri”81. în acelaşi an, „propagandiştii” acţionau în mijlocul ţărănimii difuzînd informaţii pri- vind iminenta intrare în vigoare a unei noi legiuiri agrare. Frămîntările grănicerilor şi dorobanţilor din 1859, cele legate de petiţia de la 11 iunie 1861, ca şi mişcarea ţărănească condusă de Mircea Mălăeru s-au legat strîns de nemulţumirile» create în mijlocul ţărănimii prin menţinerea ve- chiului regim agrar şi de dorinţa ei arzătoare de a obţine promulgarea unei noi legiuiri agrare. în vara anului 1863, un Dinu Sălceanu din Băileşti protesta împotriva izgonirii sale, „tocmai acum —scria el —cînd mă bucur şi eu pentru ieşirea legilor noi”, iar în primăvara anului 1864, un arendaş relata în mod semnificativ Ministerului de Interne că ţăranii refuzau să lucreze „în speranţa «Monitoarelor» că o să se împroprietărească”82. Prin necontenita ei stare de agitaţie^ prin frămîntarea care depăşea adese- ori cadrul strict local, ca şi mijloacele inferioare de luptă, ţărănimea a impus claselor dominante înfăptuirea reformei. La mijlocul lunii martie 1864, Kogălniceanu a făcut cunoscută pozi- ţia guvernului său în chestiunea agrară publicînd în foaia oficială mult aşteptatul proiect. Primul capitol al proiectului era intitulat semnificativ' Despre împroprietărirea ţăranilor clăcaşi şi prevedea desfiinţarea clăcii şi în general a relaţiilor feudale, proprietarii primind în schimb o despăgu- bire; împroprietărirea ţăranilor ca „liberi şi deplin proprietari” pe vatra satelor, ca şi pe pămînturile de păşune, fînaţ şi arătură „ ce ei posedă sau se cuvine a poseda”; desfiinţarea monopolurilor; dreptul sătenilor de a lua lemne din pădure; încheierea de învoieli pentru prisoase etc. Capito- lul al II-lea era consacrat despăgubirii proprietarilor pentru desfiinţarea clăcii, proprietarii urmînd a primi pentru fiecare familie de ţărani întreg de galbeni şi 99 de galbeni. Capitolul al IlI-lea se ocupa de modalităţile de plată a despăgubirilor, indicîndu-se că acestea urmau a fi lichidate prin aşa-numitul Comitet de lichidare a obligaţiunilor rurale, ale cărui venituri trebuiau să consiste din 2 — 4 galbeni daţi anual de fiecare familie de ţărani împroprietăriţi, din sumele rezultate din vînzarea produselor magaziilor de rezervă, din jumătatea venitului cîrciumilor situate în vetrele satului şi din vînzarea „părticelelor de pămînt de pe domeniile statului”. Ultimul capitol prevedea vînzarea de pămînt de către stat — acum posesor şi al moşiilor mănăstireşti — ţăranilor cu 5 galbeni pogonul, în termen de cinci ani, în loturi maxime de 12 pogoane. Legiuirea urma să fie aplicată cu începere de la 1 aprilie 1866 83. Publicarea proiectului de lege rurală a produs o puternică senzaţie în întreaga ţară. Dacă ţărănimea l-a primit cu deosebită satisfacţie, mo- şierimea a reacţionat cu vădită neplăcere. „De trei zile — scria « Romînul » — nu mai este în nici o casă, în nici o prăvălie altă convorbire, altă dezba- tere decît aceea a legii rurale”; aceeaşi foaie mai remarca faptul că „pro- prietarii nu dezbat cu sînge rece, cu inteligenţă şi cu iubirea cu care trebuie 81 Documente privind lupta ţărănimii şi relaţiile agrare din Principate (1859—1864) (ras. al Institutului de istorie al Academiei R.P.R.), doc. 78. 84 Ibidem, doc. 908 (anexa a 11-a) şi 1 010. 83 Acte şi legiuiri..., voi. II, p. 734—745. www.dacaromamca.ro 23 PROBLEMA AGRARA LA MIJLOCUL VEACULUI TRECUT 541 să fie dezbătută această cestiune”84. La rîndul său, Kogăluiceanu a trimis o circulară către prefecţi în care se declara din nou hotărît pentru „îmbu- nătăţirea” soartei ţăranilor, dar totodată cu rezerva — efect al poziţiei sale de clasă — ca aceasta să nu fie înfăptuită „prin mijloace criminale, prin răsculare şi spoliaţiune”85. Proiectul de lege rurală a intrat în dezbaterea delegaţiilor secţiilor» apoi, la 13 aprilie, Adunarea a trecut în plen la dezbaterea proiectului, raportul comitetului secţiilor însărcinat cu analiza acestuia fiind prezen- tat de Y. Boerescu86. în numele comitetului, Boerescu a declarat Adunării că acesta acceptase „principiul împroprietăririi cultivatorului sătean” şi încă „în unanimitate”; această declaraţie reprezenta, neîndoielnic, în ceea ce privea pe conservatori — reprezentaţi în comitet mai ales de Lascăr Catargiu şi D. Cornea — o însemnată schimbare de poziţie faţă de cea din 1862. Raportorul a trecut apoi la critica proiectului guvernamen- tal îndeosebi în privinţa modului de despăgubire, apreciat „o simplă iluziune”. Raportul mai amintea de divergenţele care împărţiseră pe mem- brii comitetului în problema cantităţii pămîntului ce trebuia acordată sătenilor: I. Brătianu se pronunţase pentru cantitatea prevăzută în pro- iectul guvernului, I. Grhica îşi rezervase dreptul „a propune o măsură de transiţiune”, iar restul membrilor comitetului propuseră pămîntul „sta- tornic şi nevariabil”, din locurile aşa-zise legiuite. Este neîndoielnic că majoritatea comitetului, deşi acceptase principiul împroprietăririi, căutase să reducă la minimum cantitatea de pămînt cu care urmau să fie împro- prietăriţi ţăranii. Aşa-numitul „amendament” la proiectul de lege rurală al guver- nului era de fapt un alt proiect, în care însă — trebuie subliniat — se pă- răsiseră în bună măsură poziţiile majorităţii din 1860—1862. Prin acest proiect al majorităţii comitetului se desfiinţau toate sarcinile de natură feudală ale sătenilor, ca şi monopolurile; se hotăra plata unei despăgubiri pentru desfiinţarea acestor sarcini, şi nu pentru pămînt, şi se accepta ca sătenii să devină „deplini proprietari” pe locurile de casă şi grădină şi pe 4 pogoane şi 15 prăjini la sud de Milcov sau două fălci şi jumătate la nord de Milcov ca locuri — statornice şi nevariabile ! — de arătură, izlaz şi fîneaţă. Capitolul al II-lea, consacrat despăgubirii, menţiona în art. 18 că aceasta era datorată „pentru cesiunea pămînturilor ... şi pentru răscumpărarea drepturilor proprietarilor”, ceea ce reprezenta o formulare de compromis a celor două teze. în schimb, proiectul majorităţii prevedea un cuantum mai ridicat decît cel al guvernului în privinţa despăgubirilor, o dobîndă sporită, de 8%, şi anuităţi proporţional mai mari datorate de ţărani, deşi li se acorda mai puţin pămînt. Proiectul mai căuta să li- miteze cantităţile de pămînt ce urmau să fie vîndute anual din moşiile publice, scăzînd loturile la 5 ha şi înlocuind preţul de 5 galbeni — relativ avantajos — prin preţul ce urma să fie fixat prin intermediul licitaţiei, în sfîrşit, aplicarea legii era prelungită, întrucît, spre deosebire de proiectul 84 ,,Romînul” nr. din 21 martie 1864, p. 265. 85 „Monitorul” nr. 68 din 23 martie 1864, p. 313. 88 Acte şi legiuiri..., voi. II, p. 748—761. www.dacaromamca.ro 542 D. BERINDEI 24 guvernului, care prevedea ca termen, data de 1 aprilie 1866, proiectul majorităţii fixa aplicarea la trei ani după promulgarea legii87. în ansamblu, aşa-zisul amendament al majorităţii Adunării reflecta, pe de o parte, con- cesiunile pe care autorii săi trebuiseră să le facă sub presiunea frământă- rilor ţărănimii, acordînd în primul rînd împroprietărirea pe un lot minimal, iar pe de alta oglindea poziţia reacţionară a susţinătorilor săi în compara- ţie cu cei ai proiectului Kogălniceanu. Luînd cuvîntul, Kogălniceanu se declară încă o dată făţiş hotărît partizan al împroprietăririi şi se arată dispus să accepte modificări ale proiectului în privinţa despăgubirii, dar nu în privinţa loturilor atribuite ţăranilor. ,,Ku intraţi cu prăjina în ogorul ţăranului”, exclamase el88. Adu- narea ascultase apoi lectura proiectului minorităţii comitetului pe care-1 întocmise I. O. Brătianu. Acesta era apropiat de cel al guvernului, lucru arătat de Kogălniceanu în cursul aceleiaşi şedinţe89. Dar acest pro- iect al minorităţii conţinea şi unele prevederi care indicau că liberalii radicali erau dispuşi să acorde unele concesii mai restrînse maselor ţără- neşti, fapt ce avea, desigur, la bază înţelegerea pe care o stabiliseră cu mo- şierimea conservatoare în 1863. Proiectul Iui I. Brătianu nu acorda ţă- ranilor decît pămîntul pe care-1 aveau în folosinţă în fapt, ceea ce repre- zenta o limitare; oferea ţărănimii spre achiziţionare loturile statului „începînd cu cele mai puţin producătoare”; sistemul de despăgubire, ca şi dobînda, erau de asemenea mai avantajoase pentru moşierime în acest proiect al minorităţii decît în cel al guvernului90. în afară de aceasta, nesusţinînd proiectul lui Kogălniceanu şi venind cu un proiect propriu în largă măsură asemănător, Brătianu crea o diversiune care a contribuit la slăbirea nu numai a poziţiei guvernului, dar şi a poziţiei partizanilor împroprietăririi pe locurile aşa-zise legiuite şi astfel, indirect, a împins şi el spre lovitura de stat. Proiectul liberal-radical reflecta într-un mod mai pregnant decît cel al guvernului dorinţa de conciliere a celor două Clase posedante. Spre deosebire de partizanii lui Kogălniceanu şi de deputaţii liberal- radicali, care voiau să se treacă la discutarea proiectelor, deputaţii majo- rităţii conservatoare au împiedicat această dezbatere, dînd un vot de blam guvernului, deşi intenţia lor a fost limpede demascată. Unul dintre miniştri aprecia că „ţinta secretă” a moţiunii de blam ,,nu poate fi.alta decît a amina chestiunea incomodă”, adică problema agrară. ,,.. .Toată lumea — a declarat la rîndul său primul ministru — ştie că aici nu este vorba de Kogălniceanu, nu este vorba de minister, este vorba că nu voiţi un mi- nister care să trateze chestiunea aceasta subt un punct de vedere naţio- nal, care s-o apere ca o chestiune naţională, care să facă o lege pentru ţară, 87 Acte şi legiuiri.. ., voi. II, p. 762—771. 88 Ibidem, p. 771-778. 89 „...Voi zice nihnai că d-lui, prin amendamentul d-sale, a binevoit a se uni cu proiectul nostru şi astfel amendamentul d-sale nu este alt nimica, afară de chestiunea despă- gubirii, decît însuşi proiectid nostru. D-lui nu a luat nici un parmac de pămînt din acela cerut prin proiectul nostru, cere oborîrea clăcii, pentru care cere ca proprietarii să se despă- gubească, zice că nu putem primi noi să se iea un pămînt şerbit de ţăran şi să se dea proprie- iarului... ” (ibidem, p. 835). 90 Ibidem, p. 780-789. www.dacaromamca.ro PROBLEMA AGRARA LA MIJLOCUL VLACULUI TRECUT 543 25 iar nu pentru proprietari”91; de fapt, şi legea lui Kogălniceanu era o lege „pentru proprietari”, dar ea era întocmită de pe poziţii realiste şi mai înaintate în comparaţie cu cele ale celorlalte grupări politice. Prin votul de blam de la 13 aprilie 1864 s-a creat o situaţie deose- bit de gravă. Chiar clasele posedante aveau interesul să se dea o rezolvare chestiunii agrare, starea de frămîntare a ţărănimii accentuîndu-se. Alexandru Ioan Cuza s-a decis acum în mod definitiv pentru înfăptuirea reformei agrare pe calea unei lovituri de stat. Poziţia reacţionară a con- servatorilor în problema agrară a dăunat coeziunii monstruoasei coaliţii, situaţie care a înlesnit lovitura de stat. La 2 mai acest act a fost realizat. Adunarea a fost dizolvată, iar Statutul dezvoltător al Convenţiei şi o nouă lege electorală au fost supuse plebiscitului poporului. Aprobate prin plebiscit, aceste documente au primit apoi şi sancţiunea puterilor garante prin protocolul încheiat'la Constantinopol la 16/28 iunie. Drumul spre înfăptuirea reformei agrare era acum deschis. La 2 iulie, în ziua promulgării statutului, Alexandru Ioan Cuza şi Kogălniceanu invitau Consiliul de stat să elaboreze un proiect de lege rurală prin care să se desfiinţeze claca, să se împroprietărească ţăranii pe locurile „ce ei astăzi le posedă, în puterea legilor în fiinţă” şi să se asigure proprie- tarilor o despăgubire „dreaptă şi sigură” ; i se trimitea şi proiectul de lege rurală al guvernului Kogălniceanu92. S-a constituit o comisie specială, compusă din trei membri — al cărei raportor a fost Al. Creţescu — şi care a primit sarcină din partea Consiliului de stat să elaboreze proiectul, în raportul pe care l-a întocmit, comisia a făcut o minuţioasă cercetare juridică-istorică privind drepturile sătenilor şi proprietarilor. Principala concluzie a ei a fost că „în scurt dincolo, precum şi dincoace de Milcov, clăcaşul are asupra pămîntului, în întinderea hotărîtă prin lege, exerci- ţiul dreptului de proprietate”. „Stăpînul — mai adăuga raportul comisiei — are asupra aceluiaşi pămînt numele de proprietar. Cel dintîi, aşadar, are lucrul fără nume, cel de-al doilea are numele fără lucru”. Comisia opina pentru recunoaşterea ţăranului ca „plin proprietar pe locurile ce legea dă dreptul să poseadă” şi pentru despăgubirea proprietarilor în contul „prestaţiunilor” feudale ce urmau să fie abrogate. Pentru despăgu- bire se propuneau ca bază preţurile legale ale muncii şi termenul de zece ani. De asemenea, se mai propunea să se legifereze „facultatea” sătenilor „de a-şi cumpăra proprietăţi pe moşiile statului”93. Proiectul de lege rurală al comisiunii repeta în general conţinutul proiectului lui Kogălniceanu, cu unele adăugiri şi precizări. Acest text a fost completat şi modificat în două şedinţe ale Consiliului de stat prezi- date de domnitor — la 11 şi 12 august — , elaborîndu-se textul definitiv al legii rurale. De data aceasta s-au stabilit cu exactitate suprafeţele ce urmau să fie date diferitelor categorii de ţărani în funcţie de numărul vitelor şi de regiune; s-au mărit loturile ce puteau fi vîndute ţăranilor din moşiile statului pînă la 20 de pogoane, dar totodată s-a prevăzut — la 91 Acte şi legiuiri..., voi. II, p. 792 şi 821, 02 Ibidem, p. 836. 93 Ibidem, p. 837-853. www.dacaromamca.ro 544 D. BERINDLI 26 sugestia lui Strat — ca statul să poată vinde şi loturi de 100—300 de po- goane, desigur moşierilor. Preţul pămîntului statului a fost menţinut la cei cinci galbeni prevăzuţi de proiectul lui Kogălniceanu. în privinţa termenului de despăgubire, Consiliul de stat l-a ridicat de la 10 la 15 anir fixînd de asemenea sume precise ce urmau să fie plătite de fiecare categorie de ţărani, ca şi cele ce urmau a fi achitate proprietarilor. S-au mai prevăzut noi venituri în temeiul cărora să fie format fondul de despăgubiri. Diver- genţe a provocat însă termenul de aplicare a noii legiuiri. Comisia a propus iniţial 1 aprilie 1865, apoi 26 octombrie 1865; guvernul s-a pronunţat pentru aplicarea succesivă între 23 aprilie 1865 şi 23 aprilie 1866, pentru ca apoi să ceară revizuirea termenului şi Consiliul de stat să hotărască la 14 august ca legiuirea să se pună integral „în lucrare” la 23 aprilie 186594. La 14 august 1864, ţării întregi îi era adus la cunoştinţă textul legii rurale pe care domnitorul o sancţionase şi o promulgase. Totodată, Ale- xandru Ioan Cuza a adresat o proclamaţie clăcaşilor eliberaţi şi care urmau să fie împroprietăriţi. „îndelungata noastră aşteptare, marea făgădu- inţă dată vouă de înaltele Puteri ale Europei prin art. 46 al Convenţiunii — proclama el —, interesul patriei, asigurarea proprietăţii fonciare şii dorinţa mea cea mai vie s-a îndeplinit. Claca (boierescul) este desfiinţată pentru de-a pururea şi de astăzi voi sînteţi proprietari liberi pe locurile supuse stăpînirii voastre, în întinderea hotărîtă prin legile în fiinţă”. Dar, în acelaşi timp, Cuza cerea ţăranilor să uite „toată ura şi toată vrajba”' şi să fie „bărbaţi de pace şi bună rîndueală”95. Aceasta indica limitele po- ziţiei pe care se situa domnitorul. Acesta, ca şi Kogălniceanu, a fost unul din exponenţii cei mai înaintaţi ai partizanilor reformei prin împro- prietărire, dar, totodată, ca şi primul său ministru, el apreciase că reforma fusese necesară pentru a se evita răscularea ţărănimii. Legea rurală desfiinţa sarcinile feudale96, desfiinţare pentru care ţără- nimea trebuia să despăgubească pe proprietari, şi împroprietărea pe săteni. 408119 săteni au fost împroprietăriţi şi alţi 59 721 au primit locuri de casă şi grădină. în total s-au dat ţărănimii 1 766 258,2 ha, din care numai 1194 281,7 ha au fost luate din moşiile particulare97. Deşi reforma agrară din vara anului 1864 a însemnat — ca şi în Rusia — „o «curăţire » mo- şierească «a pămînturilor» pentru capitalism”98, deşi atît prin preve- derile ei, cît mai ales prin aplicarea ei această reformă pe „calea prusacă”' a avut un caracter mărginit, care reflecta înseşi limitele de clasă ale alcă- tuitorilor ei, legea rurală din 1864 a deschis drum larg relaţiilor capitaliste şi ea rămîne unul din cele mai însemnate evenimente din istoria RomînieL Reforma agrară a avut o deosebită şi multilaterală importanţă în procesul 94 Acte şi leţfiuiri ..., voi. II, p. 854—878. 94 Ibidem, p. 890-891. •• Ibidem, p. 892—904. 97 Din istoricul formării şi dezvoltării clasei muncitoare din Romtnia, sub rcdacţia- N. N, Constantinescu, Bucureşti, 1959, p. 145. 98 V. I. Lenin, Opere complete, voi. 16, Bucureşti, Eilit. politică, 1963, p. 260. www.dacaramanica.ro 27 PROBLEMA AGRARĂ LA MIJLOCUL VEACULUI TRECUT 545 . în această luptă „liberalii, ca şi iobăgiştii, se situau pe poziţiile recunoaşterii proprietăţii şi puterii moşierilor, condamnînd cu indignare orice idei revoluţionare cu privire la desfiinţarea acestei proprietăţi, cu 8 N. Bălcescu, Oycre, voi. I, Bucureşti, Edit. Acad. R.P.R., 1953, p. 285. 7 Vezi analiza acestor aşezăminte la V. Macin, Caracterul legiuirilor agrare din Romînia •din deceniile VI şi VII ale secolului XIX, în Comunicări şi articole de istorie. Societatea de ştiinţe istorice şi filologice, Bucureşti, 1955, p. 59—79; vezi şi N. Adăniloaie, Ţărănimea şi Unirea, în Studii privind Unirea Principatelor, Bucureşti, Edit. Acad. R.P.R., 1960, p. 225 229. 8 I. Adam şi N. Marcu, Studii despre dezvoltarea capitalismului în agricultura Romîniei, voi. I, Bucureşti, Edit. de stat pentru literatură economică şi juridică, 1956, p. 87. 9 La 14 martie 1864, Al. I. Cuza, referindu-se la această lege, va menţiona că n-a putut-o sancţiona deoarece ea „nu corespunde la condiţiunile de îmbunătăţire a soartei muncitorilor de pămînt, garantată lor prin art. 46 al Convenţiunii, încheiată la Paris în 19 august 1858” {Acte şi legiuiri, seria I, voi. II, p. 734). www.dacaromamca.ro 9 - C. 207 550 N. ADAN1LOA1E 4 privire la completa răsturnare a acestei puteri” 10 11. în continuare, Lenin preciza că liberalii — care erau ideologii burgheziei — ,,au vrut « să eli- bereze » .Rusia «de sus » fără să desfiinţeze nici monarhia ţarului, nici proprietatea moşierilor asupra pămîntului, nici puterea lor, ci numai îmboldindu-i să facă « concesii » spiritului vremii”. Burghezia ,,nu se poate împăca cu iobăgia, dar se teme de revoluţie, se teme de mişcarea maselor, care ar putea răsturna monarhia şi nimici puterea moşierilor. De aceea liberalii se limitează la «lupta pentru reforme », la «lupta pentru drep- turi », adică la împărţirea puterii între iobăgişti şi burghezie” n. Deşi legea rurală de la 1864, în esenţa ei, a fost urmarea raportului de forţe din sînul claselor sociale şi consecinţa unui anumit stadiu al dez- voltării relaţiilor de producţie din Principate12, aprecierile lui Lenin sînt în mare parte valabile şi pentru poziţia adoptată de burghezia şi moşierimea romînă faţă de reforma agrară. Burghezia — avînd nevoie de braţe libere — voia înlăturarea rela- ţiilor clăcăşeşti şi împroprietărirea ţăranilor dependenţi contra unei despă- gubiri plătite foştilor stăpîni, ea voia totodată să îngrădească şi puterea moşierilor pentru a putea pune în aplicare legislaţia şi instituţiile carac- teristice orînduirii capitaliste. Burghezia căuta însă să înfăptuiască de sus aceste reforme şi — deşi pare paradoxal — în înţelegere cu moşierimea, cu toate divergenţele existente în sînul acestor clase dominante. Liberalii de diferite nuanţe — democraţi, radicali sau moderaţi, reprezentînd inte- resele burgheziei şi ale moşierimii liberale — se declarau, în principiu, pentru rezolvarea problemei ţărăneşti printr-o reformă agrară 13. Dar, cu excepţia primei grupări (conduse de M. Kogălniceanu), celelalte două nu luptau activ pentru înfăptuirea reformei, uneori chiar tergiversau inten- ţionat lucrurile. După înfăptuirea reformei agrare în Rusia, M. Kogălniceanu — combătînd legea rurală propusă de moşierimea conservatoare şi arătînd, în şedinţa Adunării din 25 mai 1862, că aceasta este mai reacţionară decît legile agrare din celelalte ţări europene — se declara de acord cu rezolvarea problemei ţărăneşti în sensul reformei ruseşti. „Iată, d-lor o soluţiune gata, o lege potrivită cu împrejurările noastre economice, cu trebuinţele agriculturii, cu necesitatea îmbunătăţirii soartei sătenilor romîni”. Adresîndu-se moşierimii reacţionare din Adunare, Kogălniceanu declara: „Nu... vă cerem soluţiuni comuniste sau socialiste, vă cerem soluţiunea adoptată de statul cel mai conservator din Europa” 14. După cum se ştie, moşierimea conservatoare, nelăsîndu-se convinsă de argumentele lui Kogălniceanu, a impus adoptarea propriului proiect de lege rurală, care spolia pe clăcaşi de toate drepturile asupra pămîntului. 10 V. I. Lemn, „Reforma ţărănească" şi revolviţia proletară ţărănească, în Opere complete, voi. 20, Bucureşti, Edit. politică, 1963, p. 181. 11 Ibidem, p. 182. 12 I. Adam şi N. Marcu, op. cil., p. 141. 13 în privinţa atitudinii diferitelor grupări politice faţă de problema agrară, vezi Dan Berindei, Problema agrară in dezbaterea Divanului ad-hoc şi a adunărilor Ţării Romîneşti (1851—1861), în „Studii”, an. XI, 1958, nr. 1, p. 29—52. 14 Acte şi legiuiri, seria I, voi. II, p. 448. www.dacaromamca.ro 5 ATITUDINEA MOŞIERILOR FAŢA DE REFORMA AGRARA DIN 1SG4 551 Abia în aprilie 1864, după ce proiectul de lege rurală întocmit de guvernul condus de Kogălniceanu a fost publicat în „Monitor”, moşie- rimea — venind cu un contraproiect, pentru a nu pierde mai mult — s-a arătat dispusă să facă o mică concesie sătenilor, declarîndu-se pentru acordarea de loturi de circa 2 ha, în condiţii împovărătoare pentru clăcaşi. Spre deosebire de liberalii democraţi, liberalii radicali conduşi de I. C. Brătianu — făcînd front comun cu conservatorii, în cadrul „mon- struoasei coaliţii” îndreptate împotriva lui Cuza —, pentru a fi pe placul moşierimii, tergiversau înfăptuirea reformei agrare. După ce în februarie 1863 I. C. Brătianu, referindu-se la rezolvarea problemei agrare, declarase în Cameră că „trebuie să aşteptăm pînă ce Vor Videa proprietarii că modul proprietăţii de astăzi nu este cel mai profitabil pentru dînşii; să vadă că au alte resurse mai bune decît acele ce le dau legile existente” l5, în aprilie 1864 s-a opus categoric proiectului de lege rurală prezentat de Kogălniceanu. în şedinţa furtunoasă a Camerei din 13 aprilie 1864, în care deputaţii conservatori D. Ghica, Y. Boerescu, G. Costaforu, M. C. Epu- reanu ş.a. au proferat blesteme şi ameninţări la adresa primului ministru M. Kogălniceanu, acuzîndu-1 că vrea să devină „tribun popular”, „rege al ţăranilor”, că a întocmit un proiect de lege rurală pe baza „unui prin- cipiu socialist”, un proiect „spoliator şi incendiar”, care „provoacă resbel civil” şi sărăceşte pe moşieri16,1. C. Brătianu — deşi se considera radical — a declarat textual : „Sînt d-lor în contra acestui proiect, atît în detaliu, cit mai cu seamă pentru aplicabilitatea lui” 17. în aceeaşi şedinţă el îl apostrofa pe Kogălniceanu : „Şi dacă ... te-ai pus, d-le ministru, ca sin- gurul apărător al ţăranului, adevăratul bine ce ai face nu stă în o bucată de pămînt cu un pogon mai mică sau mai mare, ci folosul real ce i-am aduce este să-i dăm mijloacele prin care se poate lua o educaţiune, să se facă un adevărat cetăţean romîn”18. ’ Liberalii radicali, în loc să sprijine legea rurală propusă de guvern, urmînd exemplul conservatorilor, au venit, pentru a crea o diversiune, cu un alt proiect, mai dezavantajos ţărănimii. Proiectul legii rurale prezentat în Cameră de I. C. Brătianu — deşi în unele privinţe se asemăna cu al guvernului — prevedea să se dea ţăranilor o suprafaţă de pămînt mai mică decît cea cerută de M. Kogălniceanu, excludea împroprietărirea sătenilor şi pe moşiile statului (acolo unde moşiile particulare erau insu- ficiente), îngrădea folosirea de către foştii clăcaşi a pădurilor, nu garanta un minim de pămînt ţăranilor şi preconiza o dobîndă mai mare decît cea prevăzută de guvern. Luînd apărarea moşierilor, liberalii radicali criticau proiectul lui M. Kogălniceanu pentru că, chipurile, prevedea despăgubiri prea mici pentru pămînturile ce urmau a fi luate de la aceştia şi date ţăranilor. Liberalii radicali au cerut ca legea rurală să intre în vigoare în 1866 şi totodată au propus o serie de modificări în avantajul moşierimii. 16 A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza vodă, voi. I, laşi, 1903, p. 2G7. 16 Acle şi legiuiri, seria I, voi. II, p. 77G—822. 17 lbidem, p. 833. 18 lbidem, p. 830. www.dacaromamca.ro N. ADANILOAIE 6 5:>2 Din analiza celor trei proiecte reiese că I. C. Brătianu dorea să se facă ţărănimii concesii mult mai reduse decît cele acordate de Al. I. Cuza şi M. Kogălniceanu prin legea rurală din 1864, iar concesiile moşierimii conservatoare erau cu totul infime. Ca şi în Rusia, divergenţele dinlăuntrul claselor dominante se refereau tot la „proporţiile şi forma concesiilor” ce urmau a fi făcute ţărănimii. în primăvara anului 1864, în timp ce reprezentanţii burgheziei şi ai moşierimii se tîrguiau sau se ameninţau reciproc, în timp ce unii con- servatori aruncau cuvinte dispreţuitoare la adresa ţărănimii19, iar majo- ritatea reacţionară a Camerei dădea un vot de blam guvernului Kogăl- niceanu pentru „vina” de a fi întocmit şi publicat un proiect de lege rurală defavorabil moşierimii, la sate acţiunile şi frămîntările clăcaşilor iau o amploare tot mai mare. Ţăranii, sătui de tergiversări, sătui de pro- misiuni, refuzau să mai presteze claca, cerînd o împroprietărire grabnică. Reforma agrară din 1864 a fost determinată de necesităţile obiective ale dezvoltării economice şi sociale interne şi înfăptuită, în ultimă instanţă, sub presiunea valului crescînd al frămîntărilor ţărăneşti* *. Această legiuire agrară, nefiind sprijinită de moşierimea conservatoare şi de o parte a burgheziei, Cuza şi Kogălniceanu au fost nevoiţi să o facă împotriva voinţei acestora, abia după lovitura de stat de la 2 mai 1864. La 14 august 1864, Cuza a decretat legea rurală prin care s-a recu- noscut libertatea personală şi libertatea muncii săteanidui. Această lege desfiinţa claca (boierescid), dijma, podvezile, monopolurile feudale din sate şi toate celelalte obligaţii feudale ale ţărănimii clăcaşe, în schimbul unei despăgubiri băneşti faţă de moşieri, despăgubire care urma a fi plă- tită prin intermediul statului, periodic, timp de 15 ani. Legea hotăra împroprietărirea ţăranilor pe locurile ce le aveau deja în folosinţă, sta- bilind cuantumul loturilor pe trei categorii, după numărul vitelor cu care sătenii făcuseră claca la moşier, cu patru boi, cu doi boi sau pălmaşi. Tot în funcţie de categoria în care erau înscrişi, ţăranii urmau să plătească şi despăgubirea clăcii. Paralel cu încercările deputaţilor conservatori de a legifera expro- prierea totală a clăcaşilor şi trecerea întregului pămînt în proprietatea absolută a moşierilor, la sate clasele dominante au înăsprit exploatarea ţărănimii. Ceea ce n-au izbutit să realizeze reprezentanţii lor pe plan legis- lativ, au căutat să pună în practică moşierii şt arendaşii, prin mijloace cu totul arbitrare. Astfel, profitînd de prevederile aşezămintelor agrare din 1851, care erau în vigoare, proprietarii şi arendaşii au alungat de pe moşii un mare număr de clăcaşi. Izgonirea era calea cea mai sigură şi mai uşoară pentru moşieri şi arendaşi de a scăpa de elementele cele mai curajoase 18 în şedinţa din 13 aprilie, deputatul V. Boerescu — deşi afirma că e „unul din cei mai vechi liberali” —, combatînd reforma din punctul de vedere al moşierimii conservatoare, susţinea că „proprietarii silit partea inteligentă” a naţiunii, iar „ţăranii sînt masa brută, sînt forţa numerică şi nu voim noi a lovi inteligenţa prin forţa brutală, a înăbuşi dreptatea sub presiunea numărului”. Pupă el, adoptarea proiectului lui Kogălniceanu însemna „pieirea” moşierilor (ibidem, p. 825). * în această direcţie istoricnl Radu Rosetti scria, mai tîrziu, următoarele: „...nu încape îndoială că prin legea rurală de la 1864 Cuza a ferit ţara de catastrofa unei cumplite răscoale ţărăneşti” (Radu Rosctti, Amintiri din copilărie, Bucureşti, 1925, p. 200). www.dacaromamca.ro 7 ATITUDINEA MOŞIERILOR FAŢA DE REFORMA AGRARA DIN 1864 55 . din rîndurile clăcaşilor, de sătenii care încercau să se opună exploatării feudale 20. Mulţi clăcaşi au fost alungaţi de pe moşii pe motivul că ar fi „răzvrătitori şi îndărătnici” sau pentru că ar „tulbura liniştea obştească”. Gradul de răzvrătire sau nesupunere al sătenilor putea fi însă apreciat de proprietar după cum voia. Dreptul de izgonire, exercitat de obicei cu brutalitate şi violenţă, era folosit deseori ca mijloc de teroare şi constrîngere. El folosea moşie- rilor şi arendaşilor pentru a sili pe săteni să accepte condiţiile de învoială cele mai nedrepte şi mai împovărătoare. Uneori, din cauza grelelor con- diţii impuse, clăcaşii erau nevoiţi să renunţe singuri la gospodăriile lor şi să-şi ceară strămutarea pe alte moşii, în speranţa unui trai mai omenesc. Izgonind sau strămutînd pe clăcaşi, proprietarii şi arendaşii îşi însuşeau — în majoritatea cazurilor — bunurile acestora şi îşi măreau totodată suprafaţa moşiei exploatate în mod direct21. Marii moşieri Barbu Belu, ÎT. Bibescu, Gh. Yernescu, Al. Scarlat Ghica, Boset-Boznovanu, Costin Catargiu, Barbu Izvoranu, Petre Opran, I. Oteteleşanu, ÎT. Lahovari, I. P. Apostol, Barbu Caragic, I. Hagiadi ş.a. au excelat în folosirea celor mai brutale mijloace pentru a izgoni un număr cît mai mare de clăcaşi de pe latifundiile lor 22. Din toamna anului 1863, moşierii şi arendaşii — prevăzînd că guvernul Kogălniceanu va impune împroprietărirea ţăranilor — au inten- sificat procesul de alungare a sătenilor consideraţi indezirabili, le-au micşorat tot mai mult loturile date în folosinţă, izlazurile, „prisoasele” şi au căutat, pe alocuri, să transforme regimul clăcii în „învoieli speciale”, pentru a ocoli astfel eventualele prevederi ale reformei agrare şi a-şi salva integral moşiile. Folosirea acestor mijloace violente împotriva ţărănimii s-a accentuat şi mai mult în primăvara anului 1864, cînd moşierii şi aren- daşii au aflat din dezbaterile Camerei sau au citit din „Monitor” textul integral al proiectului de lege rurală pregătit de guvern. Cu cît se apropia decretarea legii rurale, cu atît mijloacele folosite de stăpînii sau posesorii de moşii împotriva sătenilor deveneau mai numeroase şi mai brutale. Uneori, cînd proprietarii nu izbuteau să alunge pe ţărani, le cereau să se strămute de bunăvoie, căci, moşia fiind prea populată, nu au nevoie de forţa de muncă a tuturor clăcaşilor ; alteori le spuneau că sînt cu totul de prisos, deoarece vor aduce maşini „pentru lucrarea pămîntului” 23. în unele judeţe moşierii îi sileau pe ţărani să lucreze cu pogonul 24 20 în privinţa alungării ţăranilor de pe moşii, vezi Dan Berindei, Aspecte ale problemei agrare în Ţara Romînească la începutul domniei lui Cusa Vodă, în Studii şi materiale dc istorie modernă, voi. I, Bucureşti, Edit. Academiei R.P.R., 1957, p. 189 — 197 ; vezi şi Gli. Platou, Frămîntări ţărăneşti în Moldova în preajma Unirii, în Studii privind Unirea Principalelor, Bucureşti, Edit. Academiei R.P.R., 1960, p. 316—329; Ecaterina Negruţi-Munteanu, Dezvol- tarea agriculturii în Moldova între anii 1848 şi 1864, în Dezvoltarea economiei Moldovei 1848 — 1864, Bucureşti, Edit. Academiei R.P.R., 1963, p. 150 şi 158. 21 Dan Berindei, Aspecte ale problemei agrare..., p. 197. 22 Arh. st. Craiova, fond. Prefectura Dolj, dos. inv. 109/1864; ibidem, dos. inv. 25/1864 ; ibidem, dos. inv. 183/1864. 23 Arh. st. Buc., Min. Int., Div. rur.-com., dos. 1 508/1863, f. 9. 24 Arh. st. Craiova, fond. Prefectura Dolj, dos. inv. 28/1864, f. 307, 322 şi 330; ibidem, dos. inv. 29/1864, f. 17 ; vezi şi Alexandra Anghel, Aspecte privind aplicarea legii rurale din 1864 în judeţul Dolj, în ,,Studii”, an. XIII, 1960, nr. 4, p. 205. www.dacaromamca.ro N. ADĂNILOAIE 8 55 I zilele de muncă datorate din anul 1863 sau îi ademeneau să semneze a- numite învoieli speciale, pentru a nu mai fi consideraţi în categoria clăcaşilor şi astfel la decretarea legii rurale să nu fie obligaţi a le da pămînturi. în anul 1863, arendaşul moşiei statului de la Ulmu, judeţul Brăila, a făcut o învoială cu clăcaşii pe timp de 5 ani referitoare atît la „pogoanele legiuite”, cît şi la „prisoase”. Contractul acesta prevedea o serie de con- diţii, printre care să se dea dijmă una din şase, să se are în primul rînd pe moşie şi apoi pe locurile date în folosinţă ţăranilor ş. a. E semnificativ faptul c*ă la punctul 7 s-a precizat că acest contract nu poate fi anulat „măcar orice prefacere ar fi din partea guvernului” 25 26. Deşi după apariţia legii rurale sătenii, considerînd toate învoielile anulate, au refuzat să mai lucreze la arendaş, acesta, în virtutea clauzei menţionate din contract, î-a obligat să-i muncească moşia, prin execuţie cu dorobanţi, chiar şi în vara anului 1865 28. Tot în anul 1863, proprietarul moşiei Ianca, judeţul Brăila, a vîndut unor săteni locuri de case, iar de la alţii, printr-o învoială, a luat arvună pentru a le vinde „pogoane ohavnice”. Sub aceste pretexte, în toamna anului 1864 el a refuzat să împroprietărească clăcaşii de pe moşia sa, decla- rînd sfidător că acum ei sînt „proprietari ca şi mine” 27. Proprietarii din Bahnele, judeţul Putna, Băjeşti, judeţul Muscel, Orăştii Clucerului, judeţul Ilfov, în preajma reformei agrare, prin învoieli ticluite, înşelînd de ase- menea bună-credinţa ţăranilor, le-au răpit acestora dreptul de împro- prietărire 28. Am menţionat că, mai ales după începerea dezbaterilor în Cameră asupra proiectului de lege rurală al guvernului, proprietarii alungă de pe moşii tot mai mulţi clăcaşi pentru a avea de împroprietărit cît mai puţini şi a le rămîne pămîntul liber. Ţăranii erau conştienţi că moşierii vor să se descotorosească de ei pentru a nu fi obligaţi să le dea pămînturi; de aceea nu voiau să se strămute. Sătenii din Cioroiaşu, judeţul Dolj, au declarat autorităţilor, în martie 1864, că „nu se vor strămuta nici într-un chip pînă se vor judeca de-al doilea cu d. Opranu”, proprietarul moşiei29. Mulţi clăcaşi din satele judeţului Dolj se plîng prefectului că, fiind alungaţi şi neprimindu-i nici un proprietar sau arendaş pe moşie, s-au întors nea- vînd unde se strămuta. La fel pătimesc şi clăcaşii din Drăguţeşti, judeţul Gorj, care se plîng domnitorului că proprietarul, Gr. Busuioceanu, „ca deputat în Cameră, cunoscînd promulgarea legii rurale”, i-a izgonit cu forţa şi, neprimindu-i nimeni „pe nici o proprietate”, au rămas „cu cor- turile pe drumuri ca dezrobiţii ursari”30. M. Kogălniceanu, urmărind să stăvilească alungarea ţăranilor de pe moşii, la 3 iunie 1864, printr-o circulară, atrage atenţia prefecţilor că „mai mulţi dintre proprietarii şi arendaşii de moşii sub felurite pretexte, 25 Arh. st. Brăila, fond. Prefectura Brăila, dos. 2 45G/1865, f. 132—135. 26 Ibidem, f. 136. 27 Ibidem, f. 181 şi 221; ibidem, dos, 2 287/1864, f. 346. 28 Arh. st. Buc., Min. Int., Div. rur.-com., dos. 2 200/1864, f. 54; ibidem, dos. 2 196/1864, f. 566. 29 Arh. st. Craiova, fond. Prefectura Dolj, dos. inv. 109/1864, f. 16. 30 Arh. st. Buc., Min. Int., Div. rur.-com., dos. 1 608/1863, f. 6. www.dacoromanica.ro •o ATITUDINEA MOŞIERILOR FAŢA DE RErORMA AGRARA DIN 1864 5 5 5 acum în ajunul soluţiunei chestiei rurale, caută a izgoni pe locuitori de pe moşiile lor” şi le ordonă ,,să nu tolereze nici să încuviinţeze asemenea strămutări”31. Unii moşieri nu s-au sinchisit de dispoziţiile primului ministru şi au izgonit săteni de pe moşii chiar în perioada aplicării legii rurale. Un politician conservator — cunoscînd mijloacele meschine folosite de stăpînii de moşii împotriva clăcaşilor în ajunul reformei agrare — declara mai tîrziu în Cameră următoarele : „Toţi oamenii abili, toţi oamenii vicleni s-au opus la împroprietărire, sub cuvînt că au învoieli particulare, şi mulţi au izbutit să înlăture aplicarea legii rurale..., în Moldova clă- caşii au fost goniţi cu totul de pe unele proprietăţi ca să nu-i apuce legea rurală făcînd clacă. în părţile noastre, mulţi proprietari au luat biletele de clacă de la locuitori, ca să poată susţine că n-au făcut clacă şi prin urmare n-au dreptul la împroprietărire” 32. Aceste relatări sînt confirmate de documentele vremii. Este adevărat ■că mulţi proprietari şi arendaşi au retras biletele de clacă de la săteni, dar şi mai mulţi au refuzat chiar să elibereze clăcaşilor astfel de chitanţe ^prevăzute de dispoziţiile în vigoare) pentru munca prestată pe moşii. Unii, profitînd de neştiinţa de carte a ţăranilor, le dădeau chitanţe false, scriind în ele că munca s-a făcut în contul anilor trecuţi; aceasta pentru ■a putea susţine că în 1864 sătenii respectivi n-au prestat clacă şi, în conse- cinţă, n-au dreptul de a fi împroprietăriţi. Astfel, la 4 iunie 1864, clăcaşii din Şimnicul de Jos se plîng prefectului de Dolj că, deşi au lucrat pe moşie ,,zilele legiuite”, proprietarul, I. Hagiadi, refuză să le dea chitanţe33. •Cazuri asemănătoare s-au petrecut în vara anului 1864 şi în comunele Brabova de Sus, Işalniţa, Peleşti, Teascu, Lăcriţa, Coşoveni, Mischii, Gerceşti ş.a., deşi în multe locuri clăcaşii lucraseră pe moşii zile în plus 34; la Işalniţa, de pildă, cercetîndu-se abuzurile proprietarului P. Opran, «-a constatat că sătenii au prestat pe moşia acestuia 669 de zile în afara celor legiuite 3S 36. La 1 septembrie 1864 subprefectul plăşii Jiul db Jos raportează prefectului de Dolj că, la reclamaţia locuitorilor, a făcut o cercetare în comuna Horezu-Poenari şi a descoperit că îngrijitorul moşiei — după dispoziţia proprietarului Costache Tîrnoveanu — nu dădea bilete pentru toate zilele lucrate de clăcaşi, iar pe cele eliberate scria „pentru rămăşiţă din anul espirat 1863” sau „pentru datoria anului trecut 863” 38. Unele chitanţe, eliberate chiar de proprietar, nu purtau pe ele nici un fel de dată de emitere. Guvernul — sesizat de multiplele reclamaţii primite din partea clăcaşilor împotriva refuzului moşierilor de a le elibera chitanţe şi a le /primi dijma la timp — a ordonat o anchetă. Autorităţile din Dolj au constatat la anchetă că 90 % dintre moşierii şi arendaşii judeţului au încălcat 31 Arh. st. Craiova, fond. Prefectura Dolj, dos. inv., 183/1864, f. 62. 32 Vezi I. Adam şi N. Marcu, op. cit., p. 106. 33 Arh. st. Craiova, fond. Prefectura Dolj, dos. inv. 28/1864, f. 307. 34 Ibidem, dos. inv. 182/1864, f. 10—11; ibidem, dos. inv. 29/1864, f. 17—24, 94, 97, :99. 100, 103 şi 104. 35 Ibidem, dos. inv. 29/1864, f. 35. 36 Arh. st. Craiova, fond. Prefectura Dolj, dos. inv. 124/1864, f. 157. www.dacaromamca.ro 556 N. ADANILOAIE XG> dispoziţiile legale referitoare atît la eliberarea biletelor pentru claca, prestată, de săteni, cit şi în privinţa dijmuirii produselor în termen37, Legea rurală considera clăcaşi şi dădea drept de împroprietărire numai sătenilor care au prestat clacă în anul 1864. Ceilalţi săteni puteau să primească doar loc de casă şi grădină (10—12prăjini). Prestarea clăcii pe moşie urma a fi dovedită, în faţa comisiilor de plasă sau a comitetelor permanente judeţene, prin prezentarea biletelor eliberate de proprietari sau arendaşi. Stăpînii sau posesorii de moşii, cunoscînd prevederile legii rurale şi procedeul întocmirii tabelelor de constatare a clăcaşilor, refuzau să elibereze chitanţe pentru zilele prestate, spre a putea exclude cît mai mulţi săteni de la împroprietărire38. Întrucît recurgerea moşierilor la aceste practici arbitrare luase amploare în vara anului 1864, M. Kogăl- niceanu dă la 7 septembrie o circulară către prefecţii de judeţe, prin care le cere să se ia măsuri urgente pentru curmarea abuzurilor menţionate; în caz de împotrivire ordonă ca autorităţile să execute „chiar prin doro- banţi pe proprietari şi pe arendaşi de a da bilete clăcaşilor pentru zilele de muncă făcute ”39. Legea rurală stabilea ca proprietarii să primească pentru renun- ţarea la sarcinile clăcii o mare despăgubire (de fiecare sătean de pe moşie ei urmau să încaseze sume variind între 592 şi 1 521 de lei, în funcţie de categoriile acestora), plătibilă, eşalonat, prin tragere la sorţi a „obliga- ţiunilor rurale”. Iniţial, comisiile de plasă eliberau proprietarului „titluri provizorii de despăgubire” în care se menţiona numărul clăcaşilor din fiecare categorie ce vor fi împroprietăriţi pe moşia acestuia şi suma totală ce urma s-o încaseze. Moşierii preschimbau, ulterior, prin intermediul unei case de despăgubire, titlurile respective în „obligaţiuni rurale”. Pînă la lichidarea tuturor plăţilor de către casa de despăgubire, moşierii primeau şi dobîndă de 10 % asupra sumei ce o aveau de încasat. Moşierii au fost favorizaţi de lege în dauna ţăranilor, deoarece suma despăgubirii pe care trebuia s-o plătească un clăcaş — după cum au remar- cat şi economiştii vremii — depăşea preţul real al pămîntului primit. Dacă moşierii ar fi vîndut suprafeţele de pămînt pe care legea de la 1864 le-a acordat clăcaşilor, ar fi obţinut pe ele un preţ mai mic, mai ales că majoritatea locurilor erau proaste sau slab productive, în compa- raţie cu restul moşiei. Cu toate că legea rurală îi favoriza, moşierii şi arendaşii în mare parte s-au împotrivit reformei agrare, au sabotat-o, uneori au căutat s-o eludeze, iar alteori să profite de anumite imprecizii ale acesteia. Au fost însă şi unii proprietari care, avînd concepţii mai liberale, au înţeles să sprijine reforma agrară sau să renunţe cu totul la despăgu- birea clăcii în favoarea sătenilor. De exemplu, C. D. Aricescu a împărţit pămîntul clăcaşilor de pe moşia Budişteni cu cîteva luni înainte de pro- mulgarea legii rurale; Gh. Magheru, împroprietărind pe ţăranii de pe moşia sa de la Cojani, judeţul Gorj, nu le-a luat nici o despăgubire; Sul- 37 Alexandra Angliei, op. cit., p, 205. 38 în arhivele centrale şi locale sînt foarte multe documente în acest sens. 38 Arh. st. Brăila, fond. Prefectura Brăila, dos. 2 287/1864, f. 392, www.dacaromamca.ro 11 ATITUDINEA MOŞIERILOR FAŢA DE REFORMA AGRARĂ DIN 1864 5 57 tana Marsili, de asemenea, ,,a renunţat în favoarea sătenilor la despăgu- birea ce i se cuvenea de la două proprietăţi ale sale” 40. La 1 septembrie 1864, Barbu Bălcescu — înainte chiar de a se institui comisiile însărcinate cu aplicarea legii rurale —, printr-o adresă, îl anunţă pe prefectul de Dolj că, în conformitate cu măsurile ,,luate de guvernul ţării de a acorda voie proprietarilor ce vor vroi, cu o oră mai nainte, a libera locuitorilor pămîntul dat lor prin... lege” şi „pentru ca timpul arăturilor de toamnă” să nu-i surprindă cu lucrarea neterminată, a numit un inginer hotarnic ca să meargă la proprietatea lui de la Flo- reşti şi să dea clăcaşilor „pămîntul ce li se cuvine”. în încheiere, B. Băl- cescu îl roagă pe prefect ca, prin intermediul subprefectului plăşii Ocolii, „să îndatoreze pe comuna Floreşti să-şi numească un delegat cu care să aibă a se înţelege” inginerul în delimitarea locurilor 41. Prefectul a ţinut cererea lui B. Bălcescu patru săptămîni spre a întreba ministerul ce să facă dacă va primi „mai multe petiţii de felul acesta”? Dar cum nici un moşier din judeţ nu s-a mai grăbit să se conformeze legii rurale, la 30 septembrie, prefectul — printr-o adresă —îl înştiinţează pe subprefectul plăşii Ocolu despre suplica lui B. Bălcescu şi-i cere ca primarul din Flo- reşti să recunoască pe inginer şi să-i dea tot concursul la măsurătoarea locurilor cuvenite clăcaşilor de pe acea moşie 42. La 16 noiembrie B. Băl- cescu îl anunţă pe prefect că a mers împreună cu inginerul Sachelarie la Floreşti, a măsurat şi a dat „pămîntul cuvenit în conformitate cu lista de locuitori făcută de primari” 43. O atitudine semnificativă, în acest sens, a avut şi Costache îfegri,. unul dintre cei mai de seamă sprijinitori ai emancipării şi împroprietăririi clăcaşilor. Întrucît el îşi împărţise mai înainte moşia la ţărani, a ţinut totuşi să vină special, în octombrie 1864, de la Constantinopol — unde era reprezentantul ţării — pentru a asista la aplicarea legii rurale pe moşia surorii sale de la Ţigăneşti, judeţul Tecuci44. Cazurile acestea, precum şi altele cîteva, nemenţionate, au fost însă cu totul izolate. ■ ’ Majoritatea moşierilor şi arendaşilor, nedorind legea rurală, au ridicat, tacit sau făţiş, numeroase obstacole în calea aplicării acesteia. Ei au căutat să dea reformei un caracter mai restrîns decît cel prevăzut în lege; în multe locuri, favorizaţi de complicitatea autorităţilor judeţene, au reuşit. Autorii legii rurale, considerînd că ambele părţi interesate, moşierii şi ţăranii, sînt de bună-credinţă, le-au lăsat, oricum, mînă liberă — teo- retic în măsură egală — să aleagă şi să delimiteze „prin bună înţelegere” pămînturile cuvenite clăcaşilor. Cînd s-a văzut că stăpînii de moşii caută să saboteze legea sau s-o folosească în interesul lor îngust, de clasă, s-au luat de către guvern o serie de măsuri şi s-au întocmit instrucţiuni speciale privind aplicarea concretă a unor articole din lege. Primul ministru, 40 V. Mihordea, Răscoala grănicerilor de la 1866, Bucureşti, Edit. Arad. R.P.R., 1958, p. 32. 41 Arh. st. Craiova, fond. Prefectura Dolj, dos. inv. 205/1864, f. 20. 42 Ibidem, dos. inv. 30/1864, f. 5. 43 Ibidem, dos. inv. 206/1864, f. 220. Mai tirziu, unii ţărani din Floreşti, ncmulţumiţ' de calitatea pămînturilor date, au cerut locuri mai fertile. 44 Arh. st. Tecuci, fond. Prefectura Tecuci, dos. 703/1864, f. 342. www.dacaromamca.ro 558 N. ADANILOAIE 12 M. Kogălniccanu, care conducea în acelaşi timp şi Ministerul de Interne, prin circulare permanente adresate prefecţilor a luat atitudine categorică împotriva abuzurilor şi a interpretării tendenţioase de către moşieri a legii rurale. Eolul pozitiv al lui Kogălniceanu şi al colaboratorilor săi apropiaţi, în acţiunea de curmare a samavolniciilor şi de aplicare urgentă şi corectă a legii rurale, poate fi urmărit aproape zi de zi de la decretarea reformei agrare pînă la sfîrşitul lunii ianuarie 1865, cînd a fost nevoit să se retragă de la guvern. M. Kogălniceanu, deşi avea limitele lui de clasă, a oprit temporar unele abuzuri moşiereşti, dar nu le-a dezrădăcinat şi nici n-a putut impune aplicarea corectă a legii rurale. Conform articolului 24 din legea rurală, trebuia să se aleagă în fie- care plasă cîte o comisie formată dintr-un delegat al proprietarilor, unul al clăcaşilor şi unul al fiscului; această comisie urma să constate numărul şi categoria clăcaşilor (în funcţie de modul în care au prestat claca în Vara anului 1864 : cu patru boi, cu doi boi sau pălmaşi) de pe fiecare moşie, pentru a fi împroprietăriţi, cît şi suma de despăgubire pe care s-o primească proprietarul. Pe măsură ce comisiile de plasă (cărora li se mai spunea şi „comisii de constatare”) îşi îndeplineau lucrările, o alta denumită „comisie ad-boc”, formată în fiecare comună dintr-un reprezentant al proprieta- rului şi unul al autorităţii comunale, urma să facă, de comun acord, ale- gerea şi delimitarea locurilor care se cuveneau — conform legii — a fi date clăcaşilor, iar apoi inginerul topograf al judeţului trebuia să ridice planul şi să împietruiască pămînturile repartizate sătenilor. în caz de neînţele- gere între membrii comisiilor sau de contestaţie a proprietarilor sau a sătenilor, se trăgea la sorţi un superarbitru dintre membrii Comitetului permanent judeţean, care, cercetînd lucrurile, urma să decidă. La 1 septembrie 1864, M. Kogălniceanu, printr-o circulară, atrăgînd atenţia prefecţilor că instituirea comisiilor de plasă e „foarte urgentă”, le ordonă să convoace la subprefecturi pe de o parte pe proprietarii de moşii, iar pe de alta pe primarii comunelor rurale, „pentru a-şi alege dele- gaţii ceruţi de lege” 45. ■ Cu ocazia alegerii comisiilor de plasă au început să iasă \a iveală scăderile legii rurale şi lipsa de prevedere a autorilor ei. De acest lucru au profitat moşierii, pentru a sabota, organizat sau tacit, reforma agrară. La prima convocare a subprefecţilor, primarii sau unii membri ai consi- liilor comunale s-au adunat la reşedinţa plăşii şi şi-au ales delegaţii lor în comisia de constatare. Moşierii însă, în majoritate, au refuzat să se prezinte pentru desemnarea delegatului lor şi, în consecinţă, activitatea comisiilor de plasă a fost paralizată de la început, fapt ce a dus la întîrzierea tuturor operaţiilor legate de reformă. Legea nu preVedea nici sancţiuni în caz de neprezentare a moşierilor, nici o altă procedură pentru instituirea comi- siilor. în judeţele Mehedinţi şi Gorj, fostul deputat conservator Gr. Busuio- ceanu a încercat să organizeze chiar o campanie de împotrivire făţişă la aplicarea legii rurale. Astfel, el s-a dus la plasa Motrul de Jos şi i-a îndemnat 46 46 Colecţie de toate instrucţiile şi dezlegările ce s-au dat (n aplicaţia nouei legi rurale, ediţie oficială, Bucureşti, Imprimeria statului, 1864, p. 7. www.dacoromanica.ro ATITUDINEA MOŞIERILOR FATA DE RLFORM \ AGRARA DIN 1864 559 13 pe ceilalţi proprietari să nu-şi aleagă delegat în comisia pentru constatarea clăcaşilor. La 16 septembrie subprefectul plăşii Motrul de Jos raportează prefectului că „proprietarii din acea despărţire se opun a îndeplini condi- ţiile art. 21 din legea rurală” şi că „au protestat prin înscris chiar că dînşii, neluînd parte nici direct, nici prin delegat la acea lege, nu pot să contribuiască la punerea ei în lucrare” 46. în acţiunea de împotrivire proprietarii au atras şi pe unii primari — devotaţilor —, care de asemenea au refuzat să execute legea. Peste cîteva zile, M. Kogălniceanu, fiind înştiinţat că Gr. Busuioceanu a iniţiat o împotrivire colectivă, ordonă prefecţilor de Gorj şi Mehedinţi să-l aresteze şi să-l înainteze procurorului, iar pe primari să-i destituie din funcţiile lor 47. în judeţul Dolj, la plasa Ocolu, toţi proprietarii au fost convocaţi pentru ziua de 12 septembrie să-şi aleagă delegatul lor în comisia de plasă. Alegerea — raportează subprefectul — nu s-a putut însă efectua „din cauza absenţei a celei mai mare părţi dintre numiţii proprietari” 48. La o a doua convocare, s-a ales ca delegat al proprietarilor I. P. Apostol; acesta, duj)ă ce a făcut, împreună cu ceilalţi doi membri, constatarea clăcaşilor la o singură comună, a declarat că nu mai lucrează în comisie dacă nu va fi plătit cu cîte un sfanţ de fiecare clăcaş 49. La plasa Jiul de Sus a fost ales un delegat de la început, dar, el demisionând, subprefectul i-a convocat pe proprietari, la 5 decembrie, să-şi aleagă un altul; la reşe- dinţa subprefecturii n-a venit însă nici un moşier pentru această alegere 50 *. în judeţul Putna — după cum reiese din raportul prefectului către Ministerul de Interne din 7 octombrie 1864 —, la plasa Bilieşti nu s-a ales delegat din partea moşierilor în comisia de constatare nici pînă la acea dată, deoarece — precizează prefectul — „după chemările ce s-au făcut d-lor proprietari de subprefectura respectivă nu s-au convocat de a-şi alege delegatul din parte-le” 81. în judeţul Tecuci, subprefectul plăşii Mcoreşti raportează prefectului că la 20 septembrie, fiind termenul de alegere a delegatului moşierilor pentru comisia de plasă şi „stînd în adăstari la cancelaria subprefecturii pînă la oarîle 4 după ameazi şi niivindu-sî nici unul din propietari afară di domnul Iancu Şendrea, cari fiind sîngur, nici au putut numi pi delegat” 52. Un arendaş din plasă nici n-a Vrut să primească adresa de convocare. Tot în ziua de 20 septembrie, fiind fixată alegerea în plasa Berheciu, din 37 de proprietari s-au prezentat numai 7 la reşedinţa subprefecturii, alegîndu-şi totuşi un delegat53. La plasa Bârlad s-au adunat de asemenea foarte puţini moşieri la convocare şi de aceea n-au putut alege pe nimeni 48 Arh. st. Buc., Min. Int,, Div. adm., dos. 114G/1864, f. 3; ibidein, f. 2. 47 Ibidein, f. 4-8. 48 Arh. st. Craiova, fond. Prefectura Dolj, dos. inv. 206/1864, f. 23. 49 Ibidem, f. 311 şi f. 251 — 252. 50 Ibidem. f. 336. 61 Arh. st. Buc., Min. Int., Div. rur.-com., dos. 2 200/1864, f. 4. 83 Arh. st. Tecuci, fond. Prefectura Tecuci, dos. 386/1864, f. 136. Iancu Şendrea a răs- puns la convocare deoarece era şi primar al tîrgului Nicoreşti (ibidem, dos. 703/1864, f. 252). 63 Ibidem, dos. 703/18G4, f. 201-203. www.dacaromamca.ro 500 N. ADĂNILOAIE 141 în comisie 61. La o nouă convocare de alegere a fost desemnat un delegat care a demisionat însă peste puţin timp. Pentru ca totuşi, comisia de plasă să-şi poată îndeplini atribuţiile, subprefectul i-a convocat pe proprietari pentru ziua de 20 ianuarie 1805, dar ,,nu s-au înfăţoşat nici unul”, încheie subprefectul raportul către prefect, cerînd dezlegare pentru un alt termen55. Delegaţii aleşi nu-şi dădeau osteneala cerută de seriozitatea lucră- rilor comisiei de plasă. Astfel, la 1 noiembrie 1864, casierul plăşii Zeletin. raportează prefectului că comisia de constatare n-a putut începe lucrările deoarece a luat parte numai el împreună cu delegatul clăcaşilor ; delegatul proprietarilor n-a Venit deşi a fost anunţat şi aşteptat toată ziua58. Delegatul moşierilor din plasa Berheciu a cerut subprefectului să amîne lucrările comisiei de constatare a clăcaşilor pînă după 15 decembrie, întrucîteste ocupat, iar în caz contrar.să-l considere demisionat57. Cînd prefectul judeţului Tecuci a observat că nu se pot forma comisiile plăşilor datorită refuzului moşierilor de a se prezenta la subprefectură pentru a-şi alege delegaţi şi că, în felul acesta, aplicarea legii agrare e paralizată, a cerut îndrumări speciale de la Ministerul de Interne. M. Kogălniceanu, în răspunsul său, precizează că alegerea delegatului se poate face de orice număr de proprietari ce se Vor aduna la subprefecturi ,,şi cînd nu ar Veni nici unul lucrarea rămîne a se săvîrşi, după ce se Va termina la celelalte plăşi, numai de către delegaţii comunelor şi ai fiscului”,, rămînînd proprietarilor dreptul de recurs în caz de nemulţumire 58. Greutăţi mari au făcut proprietarii şi arendaşii şi în activitatea comisiilor ,,ad-hoc” (care se mai numeau şi comisii de delimitare). Pentru a curma împotrivirea acestora, M. Kogălniceanu, la 5 septembrie 1864, ordonă prefecţilor să ia măsuri ca moşierii să-şi trimită delegaţi pentru delimitarea locurilor, iar dacă în 15 zile aceştia nu se Vor prezenta, măsu- rătoarea şi delimitarea ,,se va face de autoritatea locală în prezenţa a cîţiVa dintre proprietarii Vecini sau a trei consiliuri comunale cele mai apropiate” ; proprietarii absenţi vor avea dreptul să conteste lucrarea 59. Cu toată ameninţarea din partea guvernului că în caz de neprezen- tare a delegatului împuternicit moşia tot se va împărţi în lipsă, mulţi proprietari au persistat în refuzul lor de a conlucra cu autorităţile la aplicarea legii rurale, întîrziind astfel măsurarea şi delimitarea locurilor cuvenite clăcaşilor. De exemplu, într-un raport referitor la comisia ad-hoc din comuna Motoci, judeţul Dolj, se arată că s-a ales delegat numai din partea autorităţii comunale, deoarece proprietarii „nici într-un chip n-au venit în faţa locului” 60. La fel s-a întîmplat şi în comunele Işalniţa, Cio- roiaşu, Troaca şi Coşoveni61. în octombrie 1864, subprefectul plăşii Balta raportează prefectului de Dolj că patru proprietari nu s-au prezentat să 64 * * 67 68 69 64 Arh. st. Tecuci, fond. Prefectura Tecuci, dos. 703/1864, f. 319. 66 Ibidem, f. 790. 58 Ibidem, f. 508. 67 Ibidem, f. 553. 68 Ibidem, f. 322. 69 Colecţie de tonte instrucţiile şi dezlegările ce s-au dat fu ajrticaţia nouei legi rurale, p. 11. 90 Arh. st. Craiova, fond. Prefectura Dolj, dos. inv. 30/1864, f. 149. 91 Ibidem, f. 144, 148, 176, 287 şi 290. www.dacaromamca.ro 15 ATITUDINEA MOŞIFRILOR FATA DE REIORMA AGRARA DIN 1864 561 ia parte la lucrările comisiei şi nici nu şi-au numit Vreun delegat care să-i reprezinte la delimitarea pămînturilor 62. Arendaşul moşiei Borcea, proprietatea lui M. Sturdza, din judeţul Tecuci, a refuzat să primească şi adresele prin care era invitat să conlucreze la măsurătoarea şi delimitarea locurilor63. Subprefectul plăşii Zeletin reclamă prefectului de Tecuci că nu se poate trece la împărţirea pămîn- turilor la clăcaşi deoarece 6 moşieri lipsesc de la proprietăţile lor, nu se ştie unde sînt şi nici n-au împuternicit pe nimeni să-i reprezinte la măsură- toare 64. în ianuarie 1865 acelaşi subprefect arată că delimitarea şi împăr- ţirea locurilor la ţărani s-au făcut la o singură moşie, din cauză că, la cele- lalte, delegaţii proprietarilor n-au vrut să se prezinte oricîte invitaţii „li s-au făcut” 65. ’ O vădită ostilitate faţă de reforma agrară şi-a manifestat Costacbe Sturdza, proprietarul moşiei Săuceşti, judeţul Bacău. Cînd subprefectul i-a cerut să se înţeleagă cu autoritatea comunală pentru împroprietărirea .clăcaşilor, el a răspuns Vehement : ,,Eu nici am de vîndut, nici am de dat pămînt..., nu cred de datoria mea de a urma la acel ordin... şi nici o lege nu mă poate îndatora la asemenea lucrare” 66. în decembrie 1864, proprietarul moşiei Gurgueţi, din judeţul Brăila —refuzînd să dea clăcaşilor locurile pe care aceştia le-au avut în folosinţă—, are de asemenea o ieşire Vehementă, scriind prefectului următoarele : „ .. .Mult mai mult prefer ca corpul meu să se taie în patru decît moşia în două, după cum cer acei înrăutăţiţi şi neomenoşi locuitori” 67. La multe moşii din judeţul Brăila, proprietarii, refuzînd să conlucreze cu comisia ■de delimitare şi împărţire a locurilor, aceste operaţii s-au făcut de cîte trei ■consilii comunale din apropiere, întrucît şi proprietarii vecini lipseau sau refuzau să asiste. Aşa s-a procedat pe moşiile Comăneşti, Sordila-Greceni, Bagdatu-ÎTou, Ianca, Chichineţu, Jugureanu, Scărlăteşti68 etc. Inginerul judeţului, ţinînd cu moşierii, refuza să facă ridicarea planurilor la aceste moşii motivînd :... „subsemnatul neputînd proceda în această lucrare de Vreme ce împărţirea s-a făcut în lipsa proprietarului”69. Delimitări ale pămînturilor, în absenţa proprietarilor, de către trei consilii comunale s-a făcut şi în judeţul Putna 70. Un alt fenomen ce s-a petrecut după promulgarea legii rurale este renunţarea majorităţii arendaşilor moşiilor statului la contractele ce le aveau de mai înainte. Ei făceau declaraţii scrise la prefecturi menţionînd, •cei mai mulţi, eă din cauza legii rurale „se leapădă” de a mai continua posesia după contractele anterioare 71. La unii din ei contractele expirau 62 Arh. st. Craiova, fond. Prefectura Dolj, dos. inv. 206/18G4, f. 158. 63 Arh. st. Tecuci, fond. Prefectura Tecuci, dos. 703, f. 2G9. 64 Ibidem, f. 440. 65 Ibidem, f. 774. 66 Arh. st. Buc., Min. Int., Div. rur.-com., dos. 2 180/1864, f. 57. 67 Arh. st. Brăila, fond. Prefectura Brăila, dos. 2 436/1864, f. 14—15. 89 Ibidem, f. 6, 33, 35, 47-48 şi 150-160. 68 Ibidem, f. 35. 70 Arh. st. Focşani, fond. Prefectura Putna, dos. 13/1864, f. 192. 71 Arh. st. Tecuci, fond. Prefectura Tecuci, 264/1864; Arh. st. Craiova, fond. Prefectura Dolj, dos. inv. 212/1964; Arh. st. Brăila, fond. Prefectura Brăila, dos. 2 782/1866. www.dacaromamca.ro 5G2 N. ADĂNILOAIE lfr la 23 aprilie 1863, cînd, de altfel, intra în vigoare şi legea rurală; cu toate acestea fac declaraţii de renunţare, deşi reforma nu-i afecta. Guvernul ceruse prefecţilor să-i întrebe dacă ei doresc sau nu să-şi menţină contrac- tele, dată fiind abolirea clăcii. Renunţarea lor în masă denotă că se temeau că după emanciparea clăcaşilor nu Vor mai avea cu cine să lucreze moşiile şi totodată nu-şi vor mai putea scoate cîştigurile fabuloase din arendarea moşiilor. în octombrie 1861, guvernul a anunţat că le va face un scăzămînt la arendă de 10% şi atunci parte din ei, circa 30% în unele judeţe, au revenit asupra rezilierii contractelor anterioare. Mai tîrziu, cînd au văzut că reforma nu le aduce prejudiciile de care se temeam ei la început, mulţi au revenit asupra renunţării la contracte. E de menţionat faptul că moşierii şi arendăşii, oricum înspăimântaţi în primele luni, cînd au înţeles că pot să profite de scăderile şi impreciziile legii rurale, s-au doVedit mai activi în conlucrarea cu autorităţile judeţene în defavoarea clăcaşilor. Astfel, influenţînd comisiile de plasă, au reuşit să excludă de pe tabelele de împroprietărire un mare număr de clăcaşi; cînd nu reuşeau să-şi impună punctul de Vedere în faţa comisiilor, făceau contestaţii la Comitetul permanent judeţean, unde, fund tot moşieri, obţineau, în majoritatea situaţiilor, cîştig de cauză. în comuna Buciumeni, judeţul Tecuci, delegatul din partea fiscului în comisia de plasă, lăsîndu-se influenţat de proprietar, a liotărît ca toţi clăcaşii să primească numai loturi de casă la împroprietărire şi, prin Violenţă, a smuls chiar o declaraţie de acceptare din partea acestora — retractată însă imediat de săteni72. Un moşier din Moliorîţi, avînd pe fratele său delegat în comisia plăşii Zeletin şi membru al Comitetului permanent, a izbutit să înlăture de la împroprietărire pe toţi clăcaşii ce-i avea pe moşia sa73. Mai mulţi clăcaşi de pe proprietatea lui Ion Brătianu din comuna Pleşoiu, judeţul Romanaţi, n-au fost trecuţi pe tabelele de împroprietărire de comisia de plasă, care — după cum reclamă ţăranii — lucrează ,,pă enteresuri”74. în Siliştiaru, judeţul Gorj, proprietarul, fiind şi preşedinte al Comitetului permanent, a determinat comisia de plasă să nu treacă ,,în rolul de împroprietărire”, un număr de 14 clăcaşi de pe moşia sa75. La moşia Ciolăneşti din judeţul Putna, deşi comisia de plasă (în care figura şi Ioan Roată) a constatat — în prezenţa arendaşului — că clăcaşii au dreptul la împroprietărire şi ca atare i-a trecut pe tabel, mai tîrziu proprietarul a izbutit să obţină din partea Comitetului permanent o decizie de anulare a împroprietăririi76. Proprietarul moşiei Probozeşti din judeţul Bacău a obţinut de asemenea din partea Comitetului permanent o decizie de anulare a împroprietăririi clăcaşilor, deşi aceştia fuseseră trecuţi pe tabel de comisia plăşii Tazlăul de Sus77. ‘ 72 Arh. st. Tecuci, fond. Prefectura Tecuci, dos. 703/1864, f. 664—666. 73 Ibidem, dos. 6/1866 (nepaginat). 74 Arii. st. Caracal, fond. Prefectura Romanaţi, dos. inv. 6/1865, f. 1. 75 Arh. st. Buc., Min. Int., Div. rur.-com., dos. 2 190/1864, f. 38. 76 Arh. st. Buc., Alin. Agriculturii, Reforma din 1864, mapa 1847 bis, plasa Zăbrăuţi, f. 31-32. 77 Arh. st. Buc., >Iin. Int., Div. rur.-com., dos. 2 180/1864, f. 330. www.dacoromanica.ro 17 ATITUDINEA MOŞIERILOR FAŢĂ DE REfORMA AGRARĂ DIN 1864 563 O altă practică pe care moşierii o exercitau tot prin influenţă era- trecerea clăcaşilor dintr-o categorie superioară într-una inferioară; pe mulţi fruntaşi îi treceau în categoria mijlocaşilor, pe aceştia în categoria pălmaşilor, iar pe ultimii numai cu loc de casă şi grădină; aceasta pentru a le delimita cît mai puţin pămînt. în ianuarie 1865, cînd comisia de plasă a mers la moşia lui Ion Hagiadi din Simnicul de Jos, judeţul Dolj, repre- zentantul proprietarului a stăruit şi a izbutit s-o determine ca pe mulţi săteni care făcuseră clacă cu 2 boi să-i treacă în categoria pălmaşilor, iar pe unii să-i îndepărteze cu totul de la împroprietărire ,,vrînd cu aceasta — reclamă clăcaşii — a iconomisi pămîntul se rămîie pe seama d-lor”78. Proprietarul moşiilor Grojdibod şi Gura Padinii, judeţul Romanaţi, a determinat Comitetul permanent să treacă peste 20 de clăcaşi într-o ca- tegorie inferioară de împroprietărire. Procedeul nu-i lipsit de semnificaţie^ Ţăranii, nefiind anunţaţi că la 26 iunie 1865 se Va judeca contestaţia mo- şierului, nu s-au prezentat la prefectură în acea zi. Prefectul judeţului împreună cu proprietarul şi doi membri ai Comitetului permanent, profi- tînd de absenţa clăcaşilor, au luat o hotărîre potrivnică intereselor acestora. După ce, în hotărîrea Comitetului permanent sînt daţi nominal clăcaşii, decizia se motivează astfel : ,,.. .Toţi aflîndu-se absenţi, proprietarul declară că în anul 1864 au făcut claca cu braţele şi pentru că n-au fost următori a-şi susţine dreptul, rămîn a primi pămîntul legiuit ca toporaşi, iar nu precum s-a clasificat de comisie, ca mijlocaşi”79. în iulie 1865, dintr-o plîngere a sătenilor din Yalea Romîneşti, judeţul Muscel, constatăm că moşierul, împotrivindu-se clasificării clăcaşilor făcută de comisia de plasă, i-a trecut în categorii inferioare. Clăcaşii, văzîndu-se nedreptăţiţi de Comitetul permanent judeţean, reclamau Consiliului de stat următoarele: ,,.. .Proprietarul n-au voit a ne da drepturile, ci pe cei cu 4 boi le-au dat drept cu 2 şi pe cei cu 2 i-au făcut cu palmele şi pe cei cu palmele i-au depărtat cu totul”, iar biletele ,,de plata clăcii... ni le-au rupt, trecînd în catastiful dumnealui cum au Voit”80. Din compararea statisticilor din Vara anului 1864 cu tabelele de îm- proprietărire, se constată că sînt, pe întreaga ţară, deosebiri de zeci de mii de la o.categorie la alta în sensul celor afirmate mai sus, că foarte mulţi clăcaşi au fost excluşi total de la împroprietărire de către moşieri. Astfel, în iulie 1864 — după tabelele prefecturilor — erau următorii clăcaşi: în jud. Argeş ,, ,, Dacau ,, ,, Dîmboviţa » » Dolj Categoria fruntaşi 1521 1 442 4 441 5 785 Categoria mijlocaşi 8 716 7 000 10 624 17 518 Categoria pălmaşi 4 382 6 315 7 160 7 858 81 78 Arh. st. Craiova, fond. Prefectura Dolj, dos. inv. 1/1865, f. 1. 79 Arh. st. Caracal, fond. Prefectura Romanaţi, dos. inv. 5/1804, f. 21 şi 60. 80 Arh. st. Buc., Min. Justiţiei, Curtea de apel, Secţia a 11-a, Bucureşti, dos. 85 1866, f. I, 81 Arh, st. Buc., Min. Int., Div. rur.-com., dos. 2 251/1864, f. 253, 162, 75 70 şi 86-87. www.dacaromamca.ro N ADANILOAIE 18 r>64 Din aceştia au fost împroprietăriţi: Categoria Categoria Categoria fruntaşi mijlocaşi pălmaşi în jud. Argeş 1 281 8 113 4 208 >> >> Bacău 1 046 5 847 7 695 Dîmboviţa 4 215 9 954 5 194 >> >> Dolj ’ 4 291 16 839 7 763 82 La măsurarea şi delimitarea pămîntului ei îşi aduceau inginer particular sau influenţau chiar pe inginerul statului să declare că moşia face parte din categoria celor „strimte” şi atunci, pentru a nu se ataca dreptul la o treime a proprietăţii, înjumătăţeau loturile fiecărei categorii de clăcaşi. în afară de faptul că moşierii şi arendaşii înşelau pe săteni la măsu- rătoare, le dădeau pămînt lipsă şi la distanţe mari de Vatra satului, do- cumentele atestă că, în majoritatea cazurilor — deşi legea prevedea să li se dea pogoanele ce le avuseseră mai înainte în folosinţă sau de aceeaşi calitate — li s-au delimitat cele mai proaste şi mai neroditoare locuri de pe moşie : rîpi, prunduri, tufărişuri, mlaştini etc.83. Nedreptatea făcută clăcaşilor prin acordarea celor mai rele pămînturi este uneori recunoscută şi de autorităţile judeţene. Aşa, de pildă, prefectul de Putna, sesizat de plîngerile ţăranilor din comuna Eăstoaca, a mers la faţa locului şi — în aprilie 1866 — a scris Ministerului de Interne că „asuprire mai fla- grantă nu crez să să fi făcut în altă parte cu ocazia împroprietăririi sătenilor ca în această comună Eăstoaca. Din 580 fălci de pămînt ce se cuvinea să ia aceşti locuitori li s-a dat peste 400 fălci numai baltă, unde nu poate răzbi nu numai om, dar chiar orice fel de vită”, iar ţăranii plătesc deci un pămînt care nu le e de nici un folos84. în multe sate, locurile repartizate clăcaşilor erau în aşa fel alese şi delimitate, încît, pentru a ajunge la ele sau la Vadurile de adăpare a vitelor, ţăranii trebuiau să treacă peste moşia proprietarului şi să fie'astfel con- strînşi să se învoiască cu el în viitor 85. Lucrînd în complicitate cu autorităţile sau aVînd influenţă asupra unor membri ai guvernului, moşierii au reuşit să impună respingerea a 82 Leonida Colescu, La loi rurale de 1864 el la statistique des paysans devenus proprie- taires, Bucnreşti, 1900, p. XIV. 82 Arh. st. Caracal, fond. Prefectura Romanaţi, dos. înv. 18/1866, f. 1; Arh. st. Tecuci, fond. Prefectura Tecuci, dos. 2/1866 (nepaginat); Arh. st. Focşani, fond. Prefectura Putna, dos. 32 1867, f. 133 — 162; ibidera, dos. 5/1866, f. 62—61; ibidem, dos. 4/1872, f. 1 012—1 014; Arh. st. Craiova, fond. Prefectnra Dolj, dos. inv. 206/1864, f. 248; ibidem, dos. inv. 206/1864, f. 205; ibidem, dos. inv. 165/1866 (nepaginat); ibidem, dos. inv. 269/1866, f. 16 şi 18; Arh. st. Buc., Min. Int., Div. rur.-com., dos. 2 962 1866, f. 66 şi 93. 84 Arh. St. Focşani, fond. Prefectura Putna, dos. 5/1866, f. 17 — 18. 85 Arh. st. Craiova, fond. Prefectura Dolj, dos. inv. 40/1866; Arh. st..Caracal, fond. Prefectura Romanaţi, dos. inv. 4/1865; ibidem, dos. 40/1865. www.dacaromamca.ro 19 ATITUDINEA MOŞIERILOR FAŢĂ DE REFORMA AGRARĂ DIN 1864 3 65 mii de contestaţii făcute de săteni pentru nedreptăţile suferite la împro- prietărire86. Ceea ce n-au izbutit moşierii în primii ani după reformă au realizat după detronarea lui Cuza şi mai ales după 1871, eînd, venind la con- ducerea ţării guvernul conservator, s-a hotărît completarea unor lucrări tehnice legate de aplicarea legii rurale şi verificarea măsurătorilor e- fectuate pe unele proprietăţi. Cu această ocazie, moşierii, aducîndu-şi ingineri particulari şi influenţîndu-i, au luat îndărăt de la foştii clăcaşi mii de hectare, pămînt pentru care ei încasaseră şi sumele de despăgubire în anii anteriori. Reforma din 1864 a adus beneficii mari claselor exploatatoare care au căutat sa profite de impreciziunile legii rurale şi de corupţia auto- rităţilor însărcinate să vegheze la aplicarea ei. în acelaşi timp este ne- cesar să fie subliniate trăsăturile progresiste ale reformei — emanciparea clăeaşilor, dezvoltarea capitalistă a agriculturii ş. a. — importanţa şi rolul covîrşitor pe care l-a avut în evoluţia social-economică a ţării. Cu toate scăderile ei, reforma din 1864 a subminat bazele regimului feudal în agricultură, a transformat vechea proprietate asupra pămîntului în proprietate de tip burghez, modul de producţie capitalist devenind dominant şi în această ramură a economiei naţionale. Totodată, reforma agrară din 1864 — deşi n-a rezolvat problema ţărănească — desfiinţînd dependenţa personală şi împroprietărind majoritatea clăeaşilor, a dat un puternic impuls dezvoltării producţiei de mărfuri şi, în general, societăţii romîneşti. 64 Subliniem că cele mai multe contestaţii ale sătenilor pentru nedreapta aplicare a legii rurale au avut loc în judeţul Dolj, unde, de altfel, era şi numărul cel mai mare de clăcaşi. în acest judeţ, de pildă, au făcut contestaţii ţărani din peste 100 de sate. www.dacaromamca.ro .8 - C, 1427 www.dacoromanica.ro SITUAŢIA ŢĂRĂNIMII DIN VALEA VÎLSANULUI (ARGEŞ) ’ DUPĂ REFORMA AGRARĂ DIN 1864 DE I. ENACHE şi L. ILARCU Ca în întreaga ţară, şi în cele 26 de sate şi cătune înşiruite pe apa Vîlsanului, de la poalele muntelui Chiţu şi pînă la confluenţa cu Argeşul1, reforma agrară din 1864, realizată în condiţiile creşterii luptei maselor ţărăneşti pentru pâmînt, a constituit un pas înainte pe calea dezvoltării capitalismului la sate. Pornind însă de la principiul inegalităţii în situaţia materială a ţăranilor, reforma agrară din 1864 a satisfăcut doar parţial nevoia de pămînt a acestora, ducînd la o adîncire a diferenţierii de clasă la sate, la creşterea numerică a chiaburimii şi la pauperizarea maselor ţărăneşti2 * * 5 * * 8. 1 In ultimul deceniu al secolului al XlX-lea, aceste sate se aflau grupate în comune rurale şi anume : 1) Rrădei cu 649 de locuitori; 2) Brătieni-Galeş, formată din Bratieni şi (ialeş cu 1 208 locuitori; 3) Muşăteşti, formată din Muşăteşti, Prosia, Robaia, Valea lui Maş, cu 1 397 de locuitori; 4) Vîlsăneşli, format din Valea Faurului şi Vîlsăneşti, cu 818 locuitori; 5) Cosleşti-Stroeşli, format din Costeşti şi Stroeşti cu 1 679 de locuitori; 6) Mălurcni-Bădiceni, format din Bădiceni, Bohari, Mălureni şi Topliţa cu 2 055 de locuitori; 7) Cacaleţi-Zărneşti, format din Buteşti, Cacaleţi, Ioneşti, Măneşti, Păuleasa, Popeasca, cu 1 366 de locuitori; 8) Biuteşti, format din Valea Ilare, Garcia, Faţa Cîmpului, Solea şi Valea Moşului, cu 764 de locuitori (cf. Al. Lahovari, Marele dicţionar geografic al Rominiei, Bucureşti, 1898 1902, s.v.). Populaţia celor opt comune rurale atinsese în ultimul deceniu al secolului 10 000 de locuitori (cf. „Gazeta ţăranilor” din 12 martie 1895). 2 Cf. Istoria Rominiei, voi. IV, Bucureşti, Edit. Academiei R.P.R., 1964, p. 374 şi urm. Intr-un comentariu al unui organ de presă argeşan cu apariţia la Muşăteşti sînt rezumate astfel deficienţele legii agrare în această regiune : s-a dat pămîntul cu „reducţiune”; s-au ales terenuri de rea calitate, locuri cu prundişuri, pe rîpă, mocirloase sau acoperite de crîng; pentru intrarea în posesiune a fost nevoie de procese ruinătoare ; s-au schimbat hutarele prin acte de silnicie sau procese nedrepte, loturile nu s-au măsurat individual, nici nu s-au parcelat, nici nu s-au hotărnicit, nici nu s-au pietruit; s-a dat pămînt pentru piaţa comunei, pentru şcoală, cîte 7 prăjini, dar numai pe hîrtie, nu şi în realitate ; s-a înscris dreptnl la pădure, dar mai pe urmă aceasta s-a interzis în chip arbitrar; pentru loturile primite, pe lingă suma de răscumpărare, s-an pns dări din cale afară de grele (Mica proprietate şi sarcinile ce o apasă, in „Gazeta ţăranilor” (Muşăteşti-Argeş), din 26 februarie 1896). . STUDII”, touiul 17. llr. 3, p. 507-582, 1004. www.dacaromamca.ro 568 I, FNACHE şi L. MARCU 2 Pămînturile care s-au împărţit aparţinuseră în general mănăstirii Bistriţa (moşia Stroeşti) sau episcopiei Argeş (moşiile Brădet, Galeş — eu corpurile Fîntînelele şi Vîlcelele, Muşăteşti — cu corpurile Buneştii de Fier şi Muşăteşti-Pietrari, Costeşti, Bădiceni, Zărneşti) şi, într-o măsură mai mică, particularilor (moşiile Brătieni, Grunau). La Muşăteşti, localitatea situată la confluenţa Yăii Robaia cu Vîl- sanul, acolo unde se întîlnesc drumurile Curtea de Argeş — Cîmpulung şi Piteşti — Brădet, dintre foştii clăcaşi de aici, din Valea lui Maş şi din Ro- baia au fost împroprietăriţi în total 185 de capi de familie cu 663,0550 ha, delegat al satului fiind paşoptistul Toma Popeseu; media de cap de familie era 3,5 ha, deci cu jumătate de ha mai puţin decît vechile locuri legiuite avute în folosniţă* 1 * 3. Un număr de 124 de clăcaşi din Costeşti şi Stroeşti, localităţi situate mai la sud de Muşăteşti, au fost împroprietăriţi în felul următor: 25 de locuitori cu 4 boi au primit 137,5 ha; la 74 de locuitori cu 2 boi li s-au dat 378 ha; 21 de pălmaşi au primit 23,5 ha, iar 4 locuitori loc de casă şi grădină reprezentînd 3 ha, aşadar în total 474 ha, în medie 3,8 ha de cap de familie, deci şi aici mai puţin decît ve- chile locuri legiuite avute în folosinţă4. Din întreaga cîtime, locuitorii din Costeşti au primit 278,5 ha, iar cei din Stroeşti 194,5 ha. Restul suprafeţei agricole, însumînd 141 ha, împreună cu întreaga pădure a rămas ca do- meniu al statului, fiind apoi arendată5. în ceea ce priveşte moşiile particulare, de pe cea a lui Alex. Brătianu de pildă, de lîngă actualul sat Brăduleţ, cu o suprafaţă totală de 187,5 ha, au fost împroprietăriţi doar trei locuitori6. Arbitrarul în aplicarea reformei s-a ţăcut în primul rînd simţit cu ocazia stabilirii categoriilor de beneficiari ai legii rurale, fiind excluşi pe nedrept o serie de foşti clăcaşi sau trecuţi în categorii inferioare7. în s Arh. st. Buc., fond. Curtea de apel, secţia a 111-a, dos. 106, p. 6 şi 6 v. 1 Bibi. Acad. R.P.R., Credit funciar rural, dos. 712, tabela A. 5 Un inginer trimis să facă ulterior o verificare la faţa locului la Costeşti arată în raportul £ău către administraţie: „Am constatat că întinderea totală a acestei moşii este de 7 629 pogoane, prăjini 17, însă pogoane 6 438, prăjini două, sînt acoperite cu pădure, pogoane 262, prăjini 16, sînt locuri neproductive şi cele excluse după lege, şi pogoane 839 sînt locuri cultivabile, din care s-au dat locuitorilor două din trei părţi, pogoane 659, prăjini 8, rămînînd statului a treia parte de pogoane 279 prăjini 16 care s-au posedat de arendaşi în urma legii rurale” (Arh. st. Buc., fond. Min. Agr. şi Dom., nr. 143, dos. arendări, nr. 41, p. 23). 6 Loc. cit., dos. 326, doc. 7. Vezi şi Acte şi legiuiri privitoare la chestia ţărănească, s. I, voi. III, Bucureşti, 1907, p. 890; vezi şi V. Maciu, Cu privire la situaţia şi lupta ţărănimii din Romînia in ajunul războiului de independenţă, în „Studii”, an. VIII, 1955, nr. 3, p. 32. 7 Cf. Arh. St. Buc., Min. Agr. şi Dom., nr. 328, dos. delimitări, nr. 737, voi. II, f. 10 Mulţi ţărani din satele Vîlsăneşti şi Valea Faurului, situate imediat la sud de Muşăteşti, care au fost excluşi de la împroprietărire prin însăşi interpretarea legii, vor continua astfel să lucreze în condiţii de clacă pe fîşiile de moşii ale lui Ion Niţă Muşătescu din lungul Văii lui Maş şi al Văii Buneştilor sau pe domeniul doctorului Grunau. www.dacaromamca.ro 3 SITUAŢIA ŢĂRĂNIMII DIN VALEA VILSANULUI DUPĂ 1864 5C9 al doilea rînd, pămîntul distribuit pe baza legii rurale cuprindea loturi din cele mai rele şi risipite pe suprafeţe întinse8. Deoarece prin lege se prevedea dreptul la comasare a loturilor risi- pite, moşierii şi arendaşii profitară de aceasta pentru a-şi alege pămîntu- rile cele mai fertile. La Muşăteşti, de pildă, comisia pentru împroprie- tărire, în loc să dea locuitorilor întreaga parte din moşie dinspre vatra satului cu locuinţele acestora, a lăsat-o în proprietatea statului, iar să- tenilor li s-au dat locuri fără comunicaţii şi surse de aprovizionare, pe cos- tiştele dinspre Brăteşti9. Nici aceste suprafeţe atît de reduse şi de proastă calitate nu erau însă garantate, nefiind precis delimitate şi hotărnicite şi în permanenţă ameninţate de lăcomia arendaşilor, cărora le fuseseră prelungite contrac- tele pe domeniile devenite acum proprietatea statului (moşiile Brădet, Muşăteşti-Pietrari, Costeşti-Stroeşti, Mălureni-Bădiceni, Bădiceni - Pău- leasa, Zărneşti). Neînţelegerile pricinuite de delimitările defectuoase şi de abuzurile inginerilor hotărnici vor constitui un necontenit izvor de nemulţumiri şi frămîntări. De pildă, ţăranilor din Muşăteşti li s-au dat cu ocazia împro- prietăririi, din întreaga suprafaţă a moşiei de peste 1 500 ha, numai 601 ha situate în bună parte în locurile cele mai neproductive din punctele Muscel-Manga şi Piatra Albă, spre sud-vest (pe drumul ce duce spre Curtea de Argeş). După multe discuţii cu inginerul hotarnic Zeuceanu, reuşesc prin delegatul lor Petre Rădulescu să-l determine pe acesta să le schimbe o parte din loturile cuvenite aici cu altele, în punctele Muscel-Cărbune şi Bîrlogul, în partea de nord-est, spre Poinărei. în felul acesta ajung să deţină în vatra satului 403, 5 ha, în Muscel-Manga şi Piatra Albă 107 ha, în Muscel-Cărbune 63 ha şi în Bîrlogul 27,5. Arendaşul Gavril Chibaru contestă însă delimitarea făcută de acest inginer şi cere ca operaţia să fie verificată de un altul, propus de el. în urma unei noi delimitări efectuate la 23 octombrie 1868, statul urma să ia în stăpînire loturile a mulţi locui- 8 La 12 aprilie 1866, foştii clâcaşi din Muşăteşti se adresează Locotenentei domneşti, ară- tînd că ,,de la promulgarea legii rurale vedem posedind numai unii de la un pogon pină la două şi unii de la un pogon în jos, ce le avem în vatra comunii, iar locurile ce le-am avut de hrană curăţite şi îmbunătăţite de noi şi părinţii noştri, ni s-au luat, şi nouă în loc de locuri de hrană, vedem că ne-am mărginit numai şi numai în nişte locuri sterpe, rîpi, văi şi surpături şi pădure cu buturugi, unde nici vitele nu se pot păşuna, necum să fie do cultivat (Arh. st. Buc., fond. Curtea de apel, Secţia a IlI-a, dos. nr. 106, f. 6 şi 6 v), într-o petiţie din 6 mai 1866, semnată de „toată obştea com(unei) Muşăteşti”, se arată că „am rămas muritori de foame, căci locurile ce le-am avut de hrană ni s-au luat şi ni s-au dat rîpilc şi surpături unde în nici un chip nu putem trăi, ba încă nici vitele a păşuna”. (Arh. st. Buc., fond Curtea de apel, secţia a IlI-a, dos. nr. 106, f. 1 şi 1 v). într-un ziar local se semnalcaza de asemenea că „sătenilor nu li s-a dat pămînt în sate şi în sădirile şi în pometurile, în cămmurile lor, nu, ci pe rîpi, pe prundul neroditor al apelor, pe coaste şi văi nămo- loase, pe surpături şi mocirle, împrăştiindu-i ca pe nişte blestemaţi şi osîndiţi... Şi s-a dat cu reducţiune,- cum se zice, pe jumătate din ceea ce avea să ia. Şi cum? în zece locuri cîte o bucată, fără hotare recunoscute, fără parcelare regulată, fără împietruirc...” (Legea rurală ţi mica proprietate a ţăranilor, în „Gazeta ţăranilor” din 5 iunie 1894). 9 Loc. cit., fond. Min. Agr. şi Dom., nr. 328, dos. delimitări, nr. 737, voi. IV, f. 26 şi 26 v. www.dacoromanica.ro I EMACHE şi L, MARCU 4 5 70 tori, pe care aceştia le deţineau în baza delimitării făcute cu ocazia îm- proprietăririi 10 11. Conflicte asemănătoare au avut şi locuitorii din Yîlsăneşti cu moşia dr. Grunau — care cuprindea Manga, Găitanul, Lunca Făurenilor şi pă- durea Valea Faurului, cuprinzînd la nord valea Buneştilor, la est Valea Satului, iar la sud terenul de peste drumul Vîlsăneşti-Costeşti —, conflicte reglementate abia o dată cu stabilirea delimitării cerute de noul proprie- tar, colonelul Al. Drăgulinescu, la 29 octombrie 1911u, precum şi cei din Bădiceni şi Zărneşti12 13, localităţi situate spre confluenţa Vîlsanului cu Argeşul. La moşia Bădiceni-Păuleasa, deşi se făcuse o hotărnicie în anul 1859, aceasta nu se mai păstrează după aplicarea reformei agrare din 1891, dînd naştere de asemenea la o serie de procese între stat şi locuitoriia. Şi în valea Vîlsanului deci, ca şi în întreaga ţară, bunăstarea la care se aşteptau ţăranii în urma reformei s-a dovedit a fi simplă iluzie14 15. îm- proprietăririle care au urmat n-au putut schimba decît parţial situaţia grea a ţăranilor care — după cum reiese din actele oficiale — ,,cu mare greutate pot susţine familiile lor”16. La 1879 urma să se aplice art. 5 şi 6 din legea rurală pentru însu- răţei ; dar şi cu această ocazie, după cum arată organul de presă local, ,,toţi micii spoliatori, toţi cîrciumarii oraşelor, toţi samsarii şi speculanţii cu de-amănuntul veniseră cu titlul de însurăţei a se împroprietări, iar cei ce luptaseră la Plevna, Griviţa şi Smîrdan şi erau după lege însurăţei rămaseră pe drumuri cerşetori”. Aceeaşi a fost situaţia şi în 1883, 1886 sau 1888, primind pămînt „tot speculanţii de meserie, străinii, apoi indi- rect epistaţii de moşie; toate jivinele pripăşite prin sate au mînă liberă a cumpăra pămînt de la stat; iar muncitorul adevărat e uitat, umilit şi dat pradă speculei !”16. După războiul de independenţă, pentru a domoli 10 Secţia a III-a a Curţii de apel dă în cele din urmă cîştig de cauză locuitorilor, constatînd imposibilitatea de a lăsa fără pămînt o bună parte din locuitori, ale căror loturi fuseseră de fapt împinse pe domeniul statului de extinderea celorlalte (loc. cit., nr. 3G4, voi. III, f. 80). 11 Arh. st. Buc., fond. Min. Agr. şi Dom., 1868, dos. hotărnicii nr. 29. 12 Loc. cit., nr. 199, dos. 214. ■ 13 Loc. cit., nr. 345, dos. regii nr. 99 (1880), f. 14 şi 14 v, 18 şi 80. 14 ,,Uitaţi-vă azi — se arată într-un bilanţ de la sfîrşitul secolului trecut dintr-un organ de presă local — la pămîntul ţăranilor făcut în sute de bucăţi, sărăcit şi mai pierdut... Uitaţi-vă la casele ţăranilor, nu locuinţe, ci morminte pentru el şi familia lui, case pretutin- deni împrăştiate. Uitaţi-vă la vitele sale slabe, degenerate; la cei mai mulţi oboarele, curţile sînt pustii. Pomii şi i-au tăiat din lipsa lemnelor de ars...” (Legea rurală trebuia să înfiin- ţt:i comunele rurale, în „Gazeta ţăranilor” din 26 iunie 1894). 15 Răspuns nr. 105 la chestionarul din 1906 din Argeş, la G. D. Scraba, Starea socială a ţărănimii, Bucureşti, 1907, p. 129. 13 Legea rurală, aplicaţiunea ei în 1879, celelalte legi de împroprietărire piuă în prezent, în „Gazeta ţăranilor” din 10 iulie 1894; Ce trebuie legii rurale din 1864 şi ce trebuie legilor de împroprietărire a ţăranilor noştri, ibidem, 17 iulie 1894; Urmările celorlalte legiuiri după legea din 1864 de aplicarea împroprietăririi ţăranilor, ibidem, 7 august 1894. www.dacaromamca.ro 5 SITUAŢIA ŢĂRĂNIMII DIN VALEA VÎLSANULUI DUPĂ 18G4 571 spiritele agitate ale ţăranilor care cereau împroprietărirea pe moşiile statului la Costeşti, se dau totuşi însurăţeilor din suprafaţa moşiei 44 ha, situate în apropierea luncii Vîlsanului17. în timp ce majoritatea ţăranilor din Costeşti şi Stroeşti nu aveau pămînt, două trupuri ale moşiei, în suprafaţă de 278 ha — unul situat spre nord-vest de pădurea Olarului pînă în valea Muscelului, iar celălalt în lunca Vîlsanului — fură vîndute la licitaţia din 18 octombrie 1885 chia- burului hTiţă Folescu pentru suma de 91 000 de lei18. Un fapt asemănător se va petrece şi în celelalte sate, în care ţăranii aşteptau ca statul să le dis- tribuie pămîntul rămas neîmpărţit, lucrat de ei în condiţii înrobitoare, sau să-l poată cumpăra la preţul de 5 galbeni (58,75 lei) pogonul, cum fu- sese stabilit de legea agrară. Statul însă preferă să vîndă pămîntul acelei părţi a burgheziei satelor formate în majoritatea ei de cîrciumari sau aren- daşi, care aveau posibilitatea să cumpere la preţurile cerute pentru loturile de peste 5 ha19. Datorită felului trunchiat şi limitat în care fusese aplicată legea agrară din 1864 şi cele ce i-au urmat, numărul ţăranilor argeşeni rămaşi 17 Ca urmare, arendaşul N. Vasilescu cere imediat ca statul să-i opereze scăderea veni tulni moşiei arendate „de la primul cîştiu al punerii locuitorilor în posesie cu suma ce se va evalua de o constatare ce se va face” (Arh. st. Buc., fond. Min. Agr. şi Dom., nr. 143, dos. arendări, nr. 417, f. 19). In 1879, noul arendaş al moşiei Costeşti, Const. Protopopescu, care preluase arenda de la N. Bogdan, cere administratorilor să facă cercetări în privinţa încălcărilor de hotărnicii şi să i se scadă din arendă pentru cele 44 ha date însurăţeilor suma de 2 200, soco- tind a 25 de lei venit de hectar (Arh. St. Buc., fond. Min. Agr. şi Dom., nr. 137, dos. aren- dări, nr. 35 din 1887, f. 12). Insuficienţa pămînturilor date însurăţeilor se vede din faptul că locuitorii satului continuau să folosească celelalte pogoane din prundul rîului pretinse de arendaş care susţine că în afară de faptul că administraţia trebuie să-i scadă venitul celor 44 ha, va trebui să ia măsuri, deoarece aceştia „în loc do 88 de pogoane, stăpînesc 114 cu forţa” (loc. cit., f. 13). 18 Arh. st. Buc., fond. Min. Agr. şi Dom., nr. 1122, dos. arendări, nr. 135, f. 24 şi 24 v 18 In satele Brădet şi Nucşoara, patru loturi din pămîntul ce aparţinuse episcopie1 Argeş sînt vîndute de stat la 1886 lui Nicolaie Şt. Iorgulescu pentru suma de 3 100 de lei (Arh. st. Buc., fond. Min. Agr. şi Dom., Taloane de răscumpărare, voi. II, nr. 330, 331, 332 şi 372 din 1886), iar în 1887 un alt lot din aceeaşi moşie (loc. cit., voi. III, nr. 42 din 1887). In satul Galeş, încă din 1869 fusese vîndută cea mai mare parte din moşia statului Vîlcelele lui Ioan Bunescu şi Dinu Iosepid pentru suma de 34 000 de lei (loc. cit., voi. II, hr. 135 din 1869), iar în satul Muşăteşti, cea mai bună parte a moşiei — de la Valea lui Maş pînă la drumul spre Curtea de Argeş şi dealul Prosia — este obţinută de fostul arendaş Nanu Gheor- ghiu (loc. cit., nr. 340 din 1886). Acaretele fostelor moşii sînt de asemenea cumpărate de foştii arendaşi sau elemente ale burgheziei săteşti pentru a fi folosite ca întreprinderi comerciale locale, aşa cum se petrece cu cele de la Stroeşti, cumpărate la 1889 de N. Bazilescu, împreună .cu suprafaţa respectivă, pentru suma de 2 600 de lei (loc. cit., voi. III, nr. 478 din 1889). Numai o parte din moşia Stroeşti, cuprinsă între vatra satului şi culmile deluroase dinspre Retevoeşti şi Găneşti, a fost vîndută — destul de tîrziu — sătenilor, însă numai acelora care au avut posibilitatea să cumpere la preţurile fixate de stat. Abia în 1912 au fost vîndute loturi de cîte 6 ha fiecare unui număr de 17 inşi, iar în 1913 la încă 7 (Arh. st. Buc., fond. Min. Agr. şi Dom., Titluri de proprietate, voi. V, nr. 97—111 din 1912 şi voi. X, nr. 7—15 Min 1913-1914). www.dacaromamca.ro 572 I. LNACHlî ji L MARCLT & fără pămînt era încă mare20. Suprafaţa medie distribuită aici (3,5 ha) nu numai că era inferioară celei medii pe ţară (3,77 ha), dar se dovedea insuficientă pentru familii ce numărau în medie 4—5 membri şi cărora reforma le dăduse doar 25—33% din pămîntul pe care îl avuseseră în folosinţă la începutul secolului21. în schimbul eliberării de sarcinile de clăcaşi, cei împroprietăriţi' au fost obligaţi de lege să plătească o sumă însemnată, care întrecea de cîteva ori valoarea pămîntului la acea dată22. La situaţia grea cauzată de lipsa de pămînt şi de plată pentru răscumpărarea clăcii venea să se adauge foametea din anii secetoşi de după reformă, care a silit un mare număr de ţărani să se angajeze să plătească produsele primite cu titlu de împrumut de la moşieri şi arendaşi în munci eşalonate în cinci ani23. Astfel, ţăranul, argeşan, de-abia devenit „proprietar liber”, fu nevoit să accepte condiţiii grele de vînzare a forţei de muncă. Prin legea tocmelilor agricole din 1866r ţărănimea din valea Vîlsanului — ca şi în întreaga ţară — a fost lăsată la discreţia proprietarilor de moşii şi a arendaşilor. învoielile ce se încheie iau forme din cele mai variate, toate ascunzînd în fond o exploatare ne~ miloasă : bani, muncă, dijmă şi bani, muncă la tarla (ruşfet), ruşfet cu dijmă, ruşfet cu dijmă şi muncă, iar pe deasupra, diferite plocoane în pui, ouă etc., deşi legea tocmelilor le interzicea24. 20 Cf. G. D. Creangă, Proprietatea rurală şi chestia ţărănească, Bucureşti, 1905, p. 22 G. D. Scraba, Starea socială a ţăranului, Bucureşti, 1907, p. 246. în ceea ce priveşte procesuL de diferenţiere a ţărănimii la sfîrşitul secolului al XlX-lea, vezi şi D. Creangă, op. cit., p. 51; idem, Proprietate rurală şi chestia ţărănească, p. 35; Gh. Matei şi D. Mioc, Date cu privire la problema agrară în Romînia la sfîrşittil secolului al XlX-lea, în „Studii”, an. XI, 1958, nr. 5, p, 12; G. Alimăneşteanu, Proprietatea mare şi chestia ţărănească, Bucureşti, 1906 I. N. lancovescu, Repartiţia proprietăţii rurale, 1903. 21 Cf. H. H. Stahl, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe romîneşti, voi. I, Bucureşti,. Edit. Academiei R.P.R., 1959, p. 37. De lipsa pămîntului vorbesc şi răspunsurile la chestio- narul din 1906 din Argeş (nr. 3, 67 şi 126, la G. D. Scraba, op. cit., p. 34, 55 şi 128; vezi. şi Ch. C. Arion, La siiuaiion economique el sociale du paysan en Roumanie, Paris, 1895). 22 în Muntenia, suma era de 133 de lei, 100 de lei şi 24 de parale şi 71 de Iei şi 20 de parale anual, după categorie, pentru a acoperi despăgubirile pentru foştii proprietari (1 521 de lei şi 10 parale, 1 148 de lei şi 20 de parale şi 816 lei), împreună cu respectivele dobînziî şi anuităţi. în timp ce potrivit art. 56 al aceleiaşi legi, preţul oficial de vînzare al unui hectar era de 167,50 lei, suma datorată fostului proprietar era în medie de 450 de lei, deei de aproape patru ori mai mare, 23 Cf. „Analele economice pentru cunoştinţa Romîniei”, an. V, 1864, nr. 17, 18, 19 şi 20, p. 37. Vezi şi R. Rosetti, Pentru ce s-au răsculat ţăranii, Bucureşti, 1907, p. 450. Pe- lingă îndatorirea preţului pămîntului, asupra ţăranului mai apasă contribuţia la căi de comu- nicaţie, egală pentru proprietar şi muncitor; prestaţie la şoselele comunale, care — indiferent de numărul de boi deţinuţi — era pentru toţi de 5 zile; 300 de lei pentru fiul luat la oaste — bani pentru cal la călăraşi; gard la ţarină primăvara cu material propriu; paza de noapte., (cf. Al. G. Dabija, Despre starea materială fizică şi morală a, săteanului, Iaşi, 1889, p. 19). 24 Vezi G. D. Scraba, Starea socială a săteanului, Bucureşti, 1907, p. 315—317; identr Condiţiile de existenţă ale ţăranului romin, Bucureşti, 1906, p. 10 — 11. www.dacaromamca.ro 7 SITUAŢIA ŢĂRĂNIMII DIN VALEA VILSANULUl DUPĂ 18C4 57Ţ învoielile acestea reprezentau, faţă de sistemul clăcii, o situaţie adesea mult mai împovărătoare, un grad de exploatare mai accentuat25, fapt ce rezultă dintr-o serie întreagă de mărturii ale ţărănimii argeşene26. Dijma a variat pînă la sfîrşitul secolului de la minimum 1/5 şi 1/227, la maximum 3/428 date proprietarului. Cînd se stabilea preţul în bani, se ajungea de la 16 lei la 50 de lei în mod obişnuit şi la 140 lei maximum pentru 1 ha29. în plus, se mai făceau şi diferite munci ca transporturi, arătură, secerat30. Ulterior, deşi art. 4 din legea învoielilor agricole din 1893 interzicea expres ruşfeturile, totuşi ele au continuat, ca şi darurile în natură, dîndu-se ouă, pui de găină, boboci de gîscă, curcani, unt31, 25 Sub regimul clăcii, de pildă, pentru 30 de pogoane de arătură luate Î11 plus trebuia să facă 2—3 pogoane din 30, pe lingă cele 3 pentru care avea deja obligaţia; deci beneficiul clăcaşului revenea 24 pogoane din 30. Pentru icrbărit plătea 4—8 lei vechi de vita mare şi 1—2 lei vechi de vita mică. După împroprietărire, pentru un lot de 30 de pogoane luat Î11 arendă muncea 7—8 pogoane, dijma era 1 din 4 sau 7 1/2 din 30, deci beneficiul ţăranului era 14 1/2 din 30. Pentru ierbărit plătea 20—32 de lei vechi pentru vita mare şi 2—4 lei pentru vita mică. (Cf. R. S. Campiniu, O ochire asupra stării sociale a ţăranului romîn. Brăilar- 1872, p. 11-12). 26 La chestionarul trimis în 1906 în comunele din Argeş s-au primit următoarele răspun- suri referitoare la „asupririle proprietarilor şi arendaşilor în ce priveşte învoielile agricole” (nr. 74): „Relele de care sufer ţăranii sînt: lipsa de pămînt şi învoielile care s-au îngreuiat şi care greutăţi nu se prevăd în contracte; dar săteanul este silit să facă după cum îi porun- ceşte arendaşul, căci altfel îl goneşte de pe moşie...” (nr. 78); „învoielile cu arendaşii sînt foarte grele” (nr. 45); „Acum li se pun la învoială o mulţime de condiţiuni ce nu se pot suporta” (nr. 3); „învoielile între locuitori şi arondaşi sînt grele...” (nr. 111, la G. D. Scraba, Starea socială a săteanului, p. 34 şi 128—129). într-un răspuns din Argeş la chestionarul din 1906 se spune de asemenea: „învoielile agricole de la 1864 pînă în prezent s-au schimbat foarte mult. De la 1864—1880 se plătea pentru arendarea unui pogon de pămînt 8 — 10 lei, de la acea dată s-a ridicat din ce în ce preţul învoielilor, aşa că astăzi a devenit prea împo- vărător pentru săteni; plătind, după cum s-a arătat mai sus, cîtc 11 lei de vită numai pentru o parte din an...” (nr. 49). într-un alt răspuns se arată: „învoielile în trecut erau mai uşoare pentru noi, clasa ţărănească. Se plătea pentru păscutul unei vite mari 2 lei, al unei vite mici 20 de bani. în acele timpuri, sătenii fiind mult uşuraţi cu învoielile, creşteau vite mai multe şi mai frumoase, fiind şi păşuni îndeajuns... Pămîntul s-a istovit. Plata învoie- lilor s-a mărit şi sătenii au sărăcit” (nr. 19, la G. D. Scraba, op. cit., p. 202). 27 „Ţăranul” din 20 noiembrie 1883. Vezi şi răspunsul nr. 3, 11, 12 şi 29 la chestio- narul din 1906 (G. D. Scraba', op. cit., p. 128). 28 Răspunsul nr. 37 la chestionarul din 1906 (ibidem, p. 717 şi 189). în 1870, în Argeş- proporţia era: două cazuri cu dijme 1/2, un caz cu 1/6, un caz cu 1/4 şi patru cu 2/3, pe- rind în 1906 două cazuri cu 1/2, două cu 2/3, trei cu 1/1 şi unul cu 5/6 (G. D. Creangă, Creşterea aremii pămîntulin în bani şi în dijmă, a păşunaiului şi a preţului muncilor ayricole de la 1870—1906, Bucureşti, 1908, p. VII). 29 G. D. Scraba, op. cit., p. 75. în 1870, proporţia era în Argeş un caz cu arenda 15 — 20 de lei, trei cazuri cu 20 — 30 de lei, un caz cu 30 — 40 de lei, pe cînd în 1906 două cazuri cu 30 — 40 de lei, două cu -50 — 60 de lei şi unul cu peste 80 de lei (G. D. Creangă, op. cit., p. VI). 30 „...Ţăranii mai muncesc cîte un pogon secară două zile cu carul la carat recolta, 3 zile cu braţele la maşină şi un pogon de arătură (ogor) şi 3 lei de nume” (G. D. Scraba, op. cit., chestionarele nr. 12, 29 şi nr. 11, p. 128). 31 Vezi răspunsurile la chestionarul din 1906 nr. 3, 11, 26, 29, 89, 97 (ibidem, p. 128).. www.dacaromamca.ro -T>74 I. ENACHC 5i L. MARCU 8 iar în lipsa lor adăugîndu-se în numerar la suprafaţa de pămînt32. Art. 3 din lege prevedea obligativitatea indicării întinderii de pămînt de izlaz, pentru capul de vită, totuşi nici această prevedere nu s-a respectat33. învoielile se făceau de obicei în scris şi aceste contracte formau în mîna proprietarilor şi a arendaşilor puternice arme juridice de năpăstuire a ţăranului34. într-adevăr, în timp ce stăpînul pămîntului se putea es- chiva uşor de obligaţii, ţăranul care semna avea de îndurat toate rigorile legii şi întreaga forţă de constrîngere a aparatului de stat35 36. îmbinarea formei de exploatare feudală cu cea capitalistă îşi găsea cel mai tipic exponent în arendaşi, care acaparează toate cele şapte do- menii mai mari ce rămăseseră în valea Vîlsanului în urma reformei agrare38. Pe lîngă compoziţia extrem de joasă a capitalului investit în agricultură şi nemiloasa exploatare a ţăranilor, arendaşii scoteau profituri conside- rabile şi din învoielile vitelor, din vînzarea furajelor sau din subarendarea întreprinderilor locale : cîrciumi, hanuri, ferăstrae de apă şi mori37. La Muşăteşti, moşia aflată pe teritoriul acestui sat aparţinuse înainte de reformă mănăstirii Argeş, care o exploata prin arendaşul Gavril Chi- baru, ce plătea o arendă de 20 000 lei. Faţă de întreaga întindere a moşiei, numai pe jumătate din ea arendaşul realiza îndoitul sumei plătite ca arendă, în afară de cele două zile de lucru cu braţele de fiecare locuitor38. 32 . Se preţuiesc în bani, cu 2 lei 60, drept condiţie” (ibidem, nr. 26, p. 128). De fapt se dau „ouă, pui de găină, gîscă, însă în contracte nu le numeşte, ci se prevede o condiţie de învoială în bani şi, dacă îl satisfac aceste produse în natură, se achită condiţia” (ibidem, nr. 37, p. 128). „In locul puilor de găină şi ouă, acea lege agricolă nu prevede aceste presta- ţiuni, li se impune cîte un leu sau 2 de pogon. Dar aducînd puii şi ouăle, se scutesc de bani” (ibidem, nr. 97, p. 128). 33 în 1870 proporţia era: un caz cu 1 leu, cinci cazuri cu 1—2 lei, două cu 2—3 lei, unul cu 3 5 lei, unul cu 6 7 lei. In 1906, proporţia era cinci cazuri cu 3—5 lei, trei cu 5 7 lei, unul cu 7—8 lei şi unu! cu 9—10 lei (cf. G. D. Creangă, Creşterea arenzii, p. VIII. Vezi şi Al. Valescu, Ţăranii scoşi de sub protecţia legilor, în „Gazeta ţăranilor” din 4 iunie 1906). 34 Vezi G. D. Scraba, op. cit. Contractul nr. 1139, p. 172. Erau însă şi cazuri cînd nu se încheiau contracte, ci simple bilete (G. D. Scraba, op. cil., nr. 89, p. 128). 36 Intr-o învoială din Argeş se spune : „Dl. arendaş are deplină facultate asupra ori- căruia dintre noi care vom iscăli acest contract, văzîndu-1 fără putere de muncă, cum şi alte viţiuri dăunătoare intereselor moşiei — să refuze primirea lui de a-i da locuri; fără preten- ţiune din parte-ne şi fără judecată” (ibidem, p. 173). 36 La sfîrşitul secolului fuseseră reduse la şase prin lichidarea moşiei Zărneşti. Dintre acestea Bradetul, cu o suprafaţă de 4 240 ha, a fost arendată cu 4 749,60 lei, Muşăteşti- Pietrari cu 3 896 ha (896 ha de pămînt arabil şi 3 000 de ha pădure) cu 7 510 lei, Mălureni- Iiadieeni cu 556 ha (56 ha de pămînt arabil şi 500 ha de pădure) cu 312 lei, iar Bădiceni- l’auleasa cu 695 ha (45 ha de pămînt arabil şi 650 ha de pădure), cu 243,36 lei (cf. Marele dicţionar al Somtniei, s.v.). 37 Aşa, de pildă, suma realizată de arendaşii Grigore Teodosiu şi Marin Popescu la moşia Brădet în perioada 1888 — 1893 era de 10 460 de lei, fără venitul unei mori cu două rîndnri de pietre, pe care nu o snbînchiriau (Arh. st. Buc., fond. Min. Agr. şi Dom., nr. 2 015, dos. arendări, nr. 150 din 1887, f. 15). Cu toate acestea, arendaşii, deşi realizau cîştignri cu mult mai mari decît cele aproximative socotite de Administraţie, nu-şi achitau nici obligaţiile asumate prin contract, rămînînd de cele mai multe ori debitori faţă de stat. Pentru neplata obligaţiilor către stat, cei doi arendaşi sînt urmăriţi şi, la 2 mai 1893 sînt scoase în vînzare următoarele vite din cele avute de ei pe moşie : 19 vaci, 15 boi, 1 juncan, 3 junei, 6 mînzaţi, 1 iapă, 1 cîrlan (cf. loc. cit., f. 40). 38 Loc. cit., nr. 328, dos. nr. 737. www.dacaromamca.ro 9 SITUAŢIA ŢĂRĂNIMII DIN VALEA VILSANULUI DUPĂ 1864 575 Pentru a vedea modul în care ţăranii din această parte a ţării erau exploataţi de arendaşi, este suficient să cităm o adresă a Serviciului pro- prietăţii funciare din cadrul Ministerului Agriculturii din 5 ianuarie 1885, prin care acesta arăta că un loc în suprafaţă de 2 ha şi jumătate, vîndut în 1883 lui C. Costescu din satul Costeşti, „prinde un venit anual pînă la suma de 35 lei”, iar arendaşul arată printr-o cerere, în scopul scăderii cîş- tiului că trage din acest loc „un venit anual de lei nouăzeci şi doi”39. Un fapt destul de elocvent s-a petrecut* şi pe moşia Hotarul Bădi- eeni, aflată pe teritoriul comunei Mălureni-Bădiceni, trecută în regia Consiliului comunal prin ordinul prefecturii nr. 5 201 din 7 iunie 1877, care a fost administrată de primarul acestei comune, Ghiţă Hristodorescu, fostul arendaş al moşiei. Exploatarea moşiei se făcea în condiţii din cele mai împovărătoare pentru locuitori, fapt care reiese cu claritate din ra- poi'tul către Administraţie al inspectorului silvic G. Vlădescu, însărcinat cu efectuarea unei anchete în urma denunţului anonim primit de acesta40. Din raport se vede atît preţul extrem de scăzut al muncii, care de cele mai multe ori era plătită sub preţul zilei — fapt ce nu se întîmpla numai pe mo- şiile arendate, ci şi pe cele date în regie — cît şi arbitrarul ce domnea în ad- ministrarea lor41. Mijloacele de efectuare a lucrărilor agricole erau în general din cele mai înapoiate, atestînd compoziţia extrem de joasă a capitalului în agricultură42. Datoriile făcute în perioadele de grea cumpănă îi împovărau pe locuitori pentru vreme îndelungată43, iar abuzurile săvîrşite de organele 39 Arh. st. Buo., fond. Min. Agr. şi Dom., nr. 990, dos. arendări, nr. 20 din 1882, f. 17 40 Inspectorul, cu toată încercarea de a acoperi în parte faptele primarului, nu poate să nu arate că acesta trecuse în cheltuielile efectuate cu regia moşiei mai mult decît îndoitul suinei. „Pentru culesul acestor 650 vedre (1 vadră = 15 1 — n. n.) de prune — scria inspec- torul — primarul arată că s-au întrebuinţat 123 oameni plătiţi cu cîte un leu pe zi, dublă exageraţie, căci nu se poale susţine ca un om să culeagă cinci vedre şi trei oca pentru care să i se plătească 1 leu. Admiţînd că prunele au fost rare, în care caz culesul este mai scump, nu se puteau întrebuinţa mai mult decîl 65 de oameni (10 vedre de om) şi plata nu putea fi mai mare decît 60 de bani, aşa că costul culesului nu putea să se urce decît la maximum 39 de lei, pe cînd primarul trece 123 lei. Pentru cărat, la care s-au întrebuinţat opt căruţe, se trece c-a plătit cîte 2,50 de căruţă pe zi, cînd plata maximă este de un leu şi zece bani pe zi sau în total lei 8 bani 80, iară primarul trece 20 lei” (Arh. st. Buc., Min. Agr. şi Dom., nr. 345, dos. arendări, nr. 99,1880, f. 133—133 v — Subl. ns.). După războiul de independenţă, preţul în regimul învoielilor ajunsese, de pildă, la 0,25 lei vechi prăjina de praşilă, pe cînd un lucrător străin angajat primea 3 lei vechi (V. Maciu, art. cit., p. 36—37). Spre sfîrşitul secolului, preţul muncii ajunge pentru prăşit pe zi 1,50 lei, 1 şi 0,50; pentru secerat 2,50, 1 şi 0,50; cosit 3, 1,50 şi 0,50. Un hl de porumb costa 15 lei, 1 kg ne carne 0,60. lei şi 1 1 de vin 0,60 (G. D. Scraba, op. cit., p. 26—29 şi 97—99). Kilogramul de pîine, de la 0,15 în 1892 („Gazeta ţăranilor” din 13 decembrie 1892), ajunge în 1906 la 0,25 lei (G. D. Scraba, op. cit., p. 27). 41 în legătură cu socotelile administraţiei moşiei, în acelaşi raport se arata că „atît despre locuri, cît şi despre învoielile avute ne-am adeverit că nu au ţinut un coinpt de conta- bilitate” (Arh. st. Buc., Min. Agr. şi Dorn., nr. 345, dosar arendări, nr. 99,1880, p. 133 133 v). 42 în judeţul Argeş, în 1865, la zece familii reveneau 16 vite de muncă, 4 care şi 2 pluguri, ceea ce era sub media pe ţară (18 vite de muncă, 6 care, 2 pluguri) (cf. „Analele economice pentru cunoaşterea Romîniei”, an. VI, 1865, S. II, p. 24—25). 43 într-un răspuns din Argeş la chestionarul amintit se spune, do pilda : „Cînd vin timpuri grele, sînt siliţi a face datorii care le leagă mîinile pentru mult timp”. (G. D. Scraba, op. cit., nr. 105, p. 129; vezi şi mai jos, nota 45). www.dacaromamca.ro 570 I LNACHh ,i L MARCU 1» administrative cu ocazia încasării impozitelor contribuiau şi mai mult la înrăutăţirea situaţiei lor44. Constrînşi de lipsuri, apăsaţi de povara mereu crescîndă a dărilor şi neavînd vite de muncă, ţăranii se văd nevoiţi să recurgă tot mai des la vînzări deghizate — deoarece art. 7 din legea agrară interzicea pe termen de 30 de ani vînzarea sau ipotecarea loturi- lor dobîndite prin împroprietărire — şi anume sub forma unor arendări pe termen lung la chiaburi şi cămătari, care devin stăpînii de fapt ai pămîn- tului dat foştilor clăcaşi d6 către legea rurală45. Punerea în aplicare a legii de poliţie a pădurilor la începutul ultimu- lui deceniu al secolului46 * 48 va spori şi mai mult starea de mizerie a ţă- ranilor, care se văd astfel lipsiţi cu totul de putinţa de a mai ieşi cu vitele la păscut. într-adevăr, în valea Vîlsanului creşterea vitelor mari şi mici constituia — alături de livezi — principalul mijloc de asigurare a tra- 44 Cf. Supliment la „Gazeta ţăranilor” din 20 august 1895. Vezi şi Gr. G. Peticcseu Fragmente politice. Chestia ţărănească, Bucureşti, 1893, p. 10. 45 în fostul judeţ Argeş, după o statistică din 1906, dintre ţăranii care şi-au dat pă- mîutul în arendă 34,1°0 au făcut-o din nevoie urgentă de bani, 7,7% din lipsă de vite, 16,5% fiindcă nu s-au putut muta pe terenurile primite şi 16,4% fiindcă au găsit o ocupaţie maf rentabilă (G. D. Creangă, Numărul ţăranilor rare şi-au arendat pămîntul de bunăvoie şi căuşele acestei arendări, Bucureşti, 1907, p. XII —XIII şi 4—5). Cu ocazia unei anchete conduse de subprefectul T. Damian, se constată că în multe comune din plasa Argeş, ca Brăteşti, Bas- covcle, Băiculcşti-Măniccşti, Brătieni-Galcşu, Brădetu, Buneşti, Cacaleţi-Zărneşti, Cer- bureni-Iaşi, Costcşti-Stroeşti, Mălurcni-Bădiceni, Muşăteşti, Tutana-Enache, Valea Danului, Vilsăneşti şi Vcrncşti sătenii sînt nevoiţi să se împrumute de la cîrciumar, de la învăţător, notar, arendaş, proprietar sau de la vreun alt sătean. La împrumuturile mici, adică pînă la 100 de lei, se plăteşte o dobîndă de 1 leu la 20 de lei (la pol) po lună sau 2 zile de lucru, iar la împrumuturile de la 100 de lei în sus, dobînda variază, după învoială, între 12 şi 20 lei % pe an. Cînd însă datornicul nu poate achita banii la termenul fixat, atunci se recurge la plata în munca, socotindu-se 1 leu ziua şi mîncaica, sau în producte — prunc, mere, pere —, după preţul din momentul respectiv, ori în vite, care se socoteau în medio cu 40 de lei vaca, 65 de lei boul, 5 lei oaia, 3 lei mielul, 12 lei porcul de un an, 20 de lei junca şi 40 de lei juncul. Se mai achită şi prin chirii de la transportul lemnelor, al cherestelelor, calculîndu-se preţul după depărtarea gării sau a tîrgului (D. S. Neniţcscu, Sarcinile proprietăţii rurale, Bucureşti 1901, p. 59). La vremuri grele ori în special în timpul iernii, pentru a găsi bani, săteanul trebuie, sa-şi vîndă cu anticipaţie produsele din recolta de pruni, meri, peri înainte de coacere, pe preţul ce va fi în momentul culegerii. Dacă producţia nu acoperă suma împrumutată, atunci sau se dă valoarea ei din suma împrumutată, rămînînd ca pentru rest să se plătească dobîndă de 10% pe an sau, dară producţia este prea mică în raport cu suma împrumutată, se dă această producţie drept dobîndă, iar capitalul urmează să fie achitat cînd producţia va fi îndestulătoare, perpetuîndu-se astfel datoria (Un an în an, pînă la achitare. Alteori însă, după ce săteanul se declară dator cu o sumă oarecare, dă uzufructul pămîntului drept dobîndă pînă la achitarea sumei împrumutate. Aceasta este o înstrăinare deghizată (D. S. Neniţcscu, op. cit., p. 60). 48 Articolul 9 al legii agrare menţinea dreptul pe care îl aveau foştii clăcaşi la folosirea pădurilor, în virtutea art. 140, paragraf 4 din legea din 23 aprilie 1851. Aceasta însă numai pentru 15 ani, după care proprietarii privaţi sau statul puteau cere „liberarea pădurilor dc sub această servitute”. www.dacaromamca.ro 11 SITUAŢIA ŢĂRĂNIMII DIN VALfcA VILSANULUI DUPĂ 1861 577 iului47, fapt care explică de ce măsura aceasta a avut urmări din cele mai nefaste48. Dispoziţiile generale referitoare la arendare interziceau păşunatul în poienile aflate în pădurile moşiilor care aveau suprafaţa mai mică pe un pogon49. O problemă aproape tot atît de acută pentru locuitori 17 Pe baza datelor statisticii din 1887 (I. G. Lahovari, Dicţionarul judeţului Argeş, 1887, s.v.) se poate stabili următoarea situaţie la o populaţie de circa 10 000 locuitori: Comuna rurală Boi Cai Asini şi oi şt CaPTe Porci şi Vite Vite şi vaci şi iepe catiri berbeci scroafe mari mici Brădet 400 40 6 1 500 40 80 440 1 620 Brătieni-Galeş 1 137 93 12 3 580 58 442 1 242 4 080 Muşăteşti 1 005 25 6 2 300 10 700 1 036 3 010 Vîlsăncşti 485 54 --- 250 100 70 539 420 Costeşti-Stroeşti 927 100 --- 210 210 145 1 027 565 Mălureni-Bădiceni 1 405 30 ---. 160 500 520 1 435 1 180 Cacaleţi-Zărneşti 450 40 --- 200 350 250 490 800 Buneşti 265 35 --- 27 189 118 300 334 Total 6 074 417 24 8 227 1 457 2 325 6 515 12 009 48 „Oprirea păşunatului vitelor din pădurile statului — scrie o publicaţie din Muşăteşti — este sărăcia cea mai cumplită de care d. CaTp a lovit comunele căzute pe moşiile statului, în astfel de comune vitele s-au stins aproape cu desăvîrşire. Nu so mai găsesc nici 6 vaci cu lapte în unele. De ce se mai miră doctorii de mortalitatea mare a populaţiei rurale, de pelagra, frigurile şi alte boale ce o doboară, cind sute de familii de săteni sînt osîndiţi de Administraţia domeniilor să mănînce numai ceapă cu mămăligă”? („Gazeta ţăranilor” din 8 mai 1894). „De la 1892 sau 1893, de cind păşunatul cu vite nu este liber în pădurile statului, locuitorii au ajuns în sapă de lemn. Cea dinţii a lor îndeletnicire este creşterea vitelor. Se uită în toate părţile şi nu au pe ce pune mina să muncească” (G. D. Scraba, op. cit., nr. 32, p. 213). „Primul rău mai însemnat este spargerea izlazului de pe moşia statului, care a forţat pe locuitorii limitrofi a nu mai putea ţine nici o vacă cu lapte pentru hrana lor şi a copiilor lor, neavînd unde păşuna...” (ibidem, nr. 48, p. 203). „Lipsa de locuri de muncă şi izlazuri de vite a adus pe locuitori la o mare sărăcie, n-au unde creşte vite care le mai erau singurul mijloc de vieţuire” (ibidem, nr. 64, p. 203). „Nemai fiind locuri de păşune, statul oprind păşunatul în zonele pădurilor, cum era mai înainte, comuna fiind înconjurată de pădurea statului, vitele s-au împuţinat cu 60% ca în trecut” (ibidem, nr. 38, p. 203). „Vaci cu lapte nu sînt de loc în comună. Boi abia 30 perechi. Dîndu-se pămînt şi voie în pădurile statului, comuna va înflori tot ca în trecut, cînd era mai în stare ca azi” (ibidem, nr. 114, p. 63). „Sătenii nu mai pot lua uscături din pădure, din care cauză se îmbolnăvesc...” (O speculă deşănţată cu lemnele, în „Gazeta ţăranilor” din 19 dec. 1893; ibidem, 16 mai 1893; Legea tocmelilor agricole şi legea poliţiei rurale, ibidem, 31 iulie 1894; Chestia păşunatului in Romînia, ibidem, 10 aprilie 1894; Economia vitelor osîndile pieirii, ibidem, 11 aprilie 1893; Păşunatul în pădurile stalului, ibidem, 30 martie 1903; „Ţăranul ”din 15 ianuarie 1883). 19 Situaţia dificilă pe care au creat-o aceste dispoziţii, publicate în „Monitorul oficial” nr. 110 din 18 august 1901, se desprinde dintr-un raport al şefului de ocol din Corbi înaintat Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, însoţit de un tabel referitor la suprafaţa terenului destinat fîneţelor şi păşunilor din raza moşiei Muşăteşti-Pictrari. Din acest tabel se vede că locuitorilor din sat li se răpea dreptul la folosirea celor 3,6 ha declarate ca fiind poieni sub 1/2 ha, iar din totalul de 57 ha destinat fîneţelor şi păşunatului locuitorii nu aveau dreptul de folosinţă pentru păşunat decît pe 37 ha. în afară de aceasta, venitul prevăzut în mod oficial la hectarul de păşune atinge cifra de 30 de lei, fapt care ne indică, potrivit obişnuinţei arendaşilor, să credem că această cifră era aici cu mult depăşită, creşterea fiind favorizată tocmai de lipsa de păşune şi nevoia pe care o aveau locuitorii (Arh. st. Buc., fond. Min. Agr. şi Dom., nr. 79, dos. hotărnicii, nr. 23, f. 28). www.dacaromamca.ro 578 I. ENACHE şi L. MARCU 12 era şi aceea a lemnelor. Deşi majoritatea satelor din. valea Vîlsanului erau înconjurate de păduri, în care vreascurile şi uscăturile putrezeau, locuitorii nu aveau voie să ia lemne de foc. Pentru un braţ de vreascuri, locuitorii erau daţi în judecată şi condamnaţi pentru delict silvic, în timp ce gar- dienii vindeau lemne din pădure fără să fie traşi la răspundere. Gardienii încheiau de obicei procese-verbale pentru lemnele vîndute, arătînd oco- lurilor de caro aparţineau că acestea aufost luate de „indivizi necunoscuţi”3». în desperarea lor, locuitorii din valea Vîlsanului adresaseră o serie de plîngeri autorităţilor 50 51. Cererile au rămas însă fără nici un rezultat şi ţărănimea argeşană a continuat să se zbată mai departe în mizerie şi lipsuri52. Intensificarea exploatării, fiscalitatea împovărătoare şi reducerea continuă a nivelului de trai fac pe mulţi ţărani argeşeni să ia calea pri- begiei, plecînd cu familii cu tot în Dobrogea, în terenurile propuse spre colonizare53. în acelaşi timp creşte însăşi spiritul combativ al celor rămaşi. 50 Astfel, la 9 februarie 1906, Al. Gastroviei, şeful ocolului Corbi primeşte un raport al gardianului Toma Dineseu, din comuna Muşăteşti, prin care acesta arăta că în raza canto- nului Masa de Piatră din partea de nord a moşiei Vîlcclclc ,,nişte indivizi rămaşi necunoscuţi au distrus nişte semne aplicate în formă de cruce pe nişte arbori de pe piscul Vîlcclclc, ce ser- veau de liotar despărţitor între pădurea Dosul Malului, proprietatea moştenitorilor defunc- tului Nac Paul din llrătieni-Galeşii, şi proprietatea statului Muşăteşti, trupul Chiehioara- vilcelele”. Şeful de ocol s-a deplasat la faţa locului pentru cercetări, după care a fost intentat un proces împotriva moştenitorilor lui N. Paul, care, pe baza declaraţiilor unor gardieni, ar fi luat lemne din pădure. Uu ocazia procesului, locuitorii au dovedit că lemnele fuseseră vindutc de gardieni, care erau elemente corupte (Arh. st. Buc., fond. Min. Agr. şi Dom., nr. 79, dos. hotărnicii, nr. 23, f. 9, 9 v. şi 15). 61 O petiţie a locuitorilor din Muşăteşti, purtind peste două sute de semnături, e adre- sata regelui în martie 1903. Ea glăsuia astfel: „Majcstate, este un îndelung şir de ani de cînd ne plîngem ca ne-am perdut vitele din cauza lipsei de păşune. Şi pe cînd proprietăţile statului sînt păscute de vitele pădurarilor şi ale favoriţilor lor, fără ea statul să ia vreun ban, copiii noştri mor şi lîncczese din cauza lipsei de hrană. ... Să ne daţi voie să nc re- voltăm., maiestate, cînd vedem cum se păşuncază de fapt toată iarba de prin păduri fără plată, iar vitele noastre nu sînt îngăduite a face acelaşi lucru eu plată cit de imnă. Cînd vedem aceasta strigătoare nedreptate, ne întrebăm cu groază: Shitem noi temelia acestei ţări. ori obiectul (te bataie de joc al birocraţilor, care cred că în afară de ei alţii nu mai au dreptul să trăiască în această ţară..." (,,Gazeta ţăranilor’’din 12 martie 1906 — Sttbl. tis.). în acelaşi timp, locuitorii din Muşăteşti trimit la minister o petiţie asemănătoare : „Domnule ministru, una din nevoile care ne apasă mai greu în timpul de faţă este lipsa de păşunat, care ne-a făcut să ne răpunem şi vitele de muncă şi să ne topim, noi şi copiii noştri, din pricina lipsei de o hrană mai bună. Şi pe cînd vitele noastre sînt oprite de a păşuna în proprietăţile statului, iarba se manînea fără nici un folos pentru stat de către vitele pădurarilor şi ale favoriţilor lor (ibidem Svbl. tis.). 52 C. Dobrcscu-Argeş, Leijca rurala si neputinţa sa d-a aduce îmbunătăţiri, în „Gazeta ţăranilor" din 3 iulie 1894. 63 în 1895, mai multe familii din judeţ pornesc spre Dobrogea. Cauzele sînt multe, şi mai cu seamă asprimea autorităţilor administrative. „Amenzile curg ca ploaia pe capul lor, lipsa de pamînt şi a grelelor învoieli pe care le au cu proprietarii şi arendaşii... Bietul ţăran muncitor nu se alege nici cu a patra parte din munca lui şi în vremuri rele cu nimic. * Legea tocmelilor agricole este mai mult ca moartea, căci administraţia unită cu arendaşii şi proprietarii mîna pe bieţii săteni la muncă ca pe vite şi, dacă cineva vorbeşte, zice că este revoluţionar, ii face proces de ultraj şi alte şi îl pune pe drumul judecăţii. Nici pe vremi a năvălirilor barbarilor nu s-au văzul aşa emigrări, ţi-c mai mare jalea etnd îi vezi punlndu-şi tot ealaballeul In car şi părăsind vatra strămoşească” („Gazeta ţăranilor” din 19 martie 1896. — Subl. ns.). www.dacoromanica.ro 13 SITUAŢIA ŢĂRĂNIMII DIN VALEA VILSANULUI DUPĂ 1864 57ţ> Protestul spontan s-a manifestat chiar imediat după reforma din 1864 prin aceea că ţăranii au intrat în repetate rînduri cu plugul în domeniile statului şi ale moşierilor, acţiuni care au constituit o experienţă de luptă preţioasă pentru mai tîrziu. Aşa, de pildă, o parte a moşiei Muşăteşti, denumită Muşăteşti- Pietrari, situată în partea de nord, care aparţinuse mănăstirii Argeş, supusă şi ea legii rurale, a rămas după reformă în cea mai mare parte sub administraţia arendaşului Nanu Gheorghiu. în 1876, acesta cere administraţiei domeniilor să întreprindă o anchetă, deoarece locuitorii luaseră „ilegal” în stăpînire 25 ha. Cercetarea la faţa locului a stabilit că 23,5 ha fuseseră într-adevăr luate cu forţa de locuitori, însă ei refuzau să le restituie 54. în satul Stroeşti, locuitorii au intrat de asemenea cu îorţa în tere- nurile statului, situate în partea de sud-est g, satului, luînd în folosinţă circa 50 ha, dar arendaşul Nicolaie Vasilescu, cu ajutorul organelor de administraţie, i-a împiedicat sistematic să poată lucra acest pămînt. După expirarea contractului de arendare, locuitorii au dese conflicte pentru terenul acesta cu noul arendaş C. Bogdan 55. în anul 1879 Constantin Protopopescu, arendaşul moşiei Costeşti, trimite o plîngere în care arată că locuitorii satului, în unire cu primarul, „vrînd în orice chip a mări teritoriul comunei în pămînt delimitat lor, voesc a stăpîni cu forţa şi stăpînesc mai mult de 20 pogoane peste numărul de pogoane zis mai sus” 56. Conflicte cu proprietarii sau arendaşii moşiei din aceeaşi pricină au avut şi locuitorii satului Galeş 57. Obştea locuitorilor din Brătieni- Galeş a avut de asemenea un proces îndelungat cu statul din cauza depă- şirii delimitării moşiei Vîlcelele. Subprefectul Vasile Georgescu a fost nevoit 64 Arh. st. Buc., fond. Min. Agr. şi Dom., nr. 328, dos. delimitări, nr. 737, voi. II, f. 53 ; loc. cit., voi. III, f. 63. Tranzacţia încheiată la 1 aprilie 1888 şi pentru care fusese delegat din partea sătenilor Petre Popescu (loc. cit., voi. IV, f. 144) a fost primită cu satisfacţie de Administraţia domeniilor şi de ministerul de resort, intr-un moment în care valul răscoalelor ţărăneşti cuprinsese o bună parte a ţării. Mai mult chiar, delegatul săte- nilor a fost ,,convins” să schimbe şi clauzele iniţiale prevăzute în propunerea locuitorilor şi, în loc de cedarea unei suprafeţe echivalente din izlaz, a încheiat convenţia pentru cedarea ei chiar din vatra satului. în avizul avocaţilor statului nr. 112 din 11 martie 1888 se spune : „Considerînd că apelul poate dura mai mult timp şi astfel statul să fie privat de acest teren şi nici (la) despăgubiri suficiente să nu poată obliga (pe) locuitori, in marc parte fiind în mizerie, consiliul este de părere să se admită tranzacţia” (loc. cit., f. 11. — Subl. ns.). 65 Iu 1867, obştea locuitorilor ajunge la proces cu arendaşii, care pretindeau că ar fi avut trecut şi această suprafaţă în contactul de arendare, iar locuitorii arătînd că este vorba de un drept al lor, cuvenit după legea rurală (cf. loc. cit., 761. dos. delimitări şi hotărnicii, nr. 863, f. 26 şi 26 v). Litigiul dintre săteni şi administraţie durează un şir întreg de ani — mai întîi la Tribunalul Argeş şi apoi la Curtea de apel — pînă în 1903, fără să se ajungă la o soluţionare. Locuitorii au continuat să folosească terenul pînă în momentul în care s-a pus în vînzare şi restul moşiei, în urma ipotecării lui la Creditul rural, cînd burghezia sătească obţine prin cumpărare cea mai mare parte a acesteia. 56 Arh. st. Buc., fond. Min. Agr. şi Dom., nr. 137, dos. arendări, nr. 35, f. 12. 57 în 1869, într-o scrisoare a unui inginer al statului, A. G. Cociu, către inginerul Pisone, venit să rezolve diferendul locuitorilor se arăta că aceştia nu au respectat planul vechii delimitări şi s-au luat statului 140 de hectare peste porţiunea ce s-a vîndut de stat şi că şi aici se intrase cu forţa în alte locuri decît cele propuse pentru împărţire prin vînzare. www.dacaromamca.ro 580 l tNACHE ţi L. MARCU 14 să se deplaseze la faţa locului pentru a forţa pe săteni, în 1892, să accepte delimitarea fixată, dar, din cauza abuzurilor arendaşilor şi a lipsei de pă- mînt a locuitorilor, conflictele şi procesele au continuat. Conflictele vor dăinui] şi după aplicarea noilor măsuri de împro- prietărire. La 1893, ministerul primeşte o reclamaţie a arendaşului ÎTanu Gheorghiu din Muşăteşti, prin care acesta relata că în acest sat, în urma vînzării în loturi a moşiei Muşeteşti-Pietrari, pe terenul bîlciului şi al conacului, situate în apropiere de confluenţa pîrîului Eobaia şi Vîlsanul se construiesc „ilegal” două binale de către locuitorii Gheorghe Ivănescu şi Maria Gheorghe Vasile din acea comună, care au luat cu forţa „din proprietatea statului cu această ocazie 30 ari care vor să facă din aceasta un drept de proprietate”, iar agenţii silvici nu luau nici o măsură. Locui- torii arătaţi au fost deferiţi justiţiei care i-a obligat la restituirea tere- nului şi la despăgubiri, deşi se constatase cu ocazia dezbaterilor că aceştia nu aveau unde să-şi construiască locuinţe * 58. Ţăranii din satele de pe valea Vîlsanului nu intrau cu forţa numai pe moşiile statului pentru a lucra, ci şi pe pămînturile date prin reforma agrară bisericilor sau pe locurile virane unde se ţineau bîlciurile anuale 59. O altă formă de luptă era nerespectarea contractelor cu proprietarii şi arendaşii pămînturilor. De îndată cu au aflat de legea rurală, ţăranii din valea Vîlsanului n-au mai vrut, încă din anul 1864, să respecte contrac- tele avute cu arendaşii, şi aceştia plîngîndu-se administraţiei, prefectul de Argeş împreună cu subprefectul se deplasează la faţa locului pentru a convinge pe săteni să respecte învoielile pentru restul de moşii ce nu intrau în prevederile legii rurale. Ţăranii arătară însă că nu este drept să mai împartă munca lor cu arendaşul, aşa că prefectul fu nevoit să plece fără nici un rezultat şi lăsase pe subalternul său să aducă la înde- plinire hotărîrea luată pentru satele Stroeşti, Costeşti, Vîlsăneşti, Valea Faurului şi Muşăteşti60. Lupta ţăranilor pentru pămînt după 1864 nu s-a limitat însă numai în luarea cu forţa a terenurilor care li se cuveneau de fapt şi la refuzul 58 Cînd însă acelaşi Nanu Gheorghiu, primar la Curtea de Argeş şi consilier judeţean, şi-a însuşit în mod samavolnic diferite terenuri în Muşăteşti — locul fostului conac al moşiei, porţiunea dintre Valea lui Maş pînă în apropiere de drumul spre Curtea de Argeş, fişia de teren dintre apa Vîlsanului şi dealul Prosia, în pădure şi izlaz ş.a. —, autorităţile n-au luat nici o măsură. „Numitul proprietar, în puterea atîtor funcţii ce a căpătat, a ajuns să nu mai ţină socoteală de dreptul comunei. Dînsul a închis şi o parte din izlazul locuitorilor într-o grădină a sa”. („Gazeta ţăranilor” din 24 aprilie 1894). 58 Astfel la 4 mai 1888, la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor se înregistrează o plîngere a preotului G. Eliescu din satul Costeşti, prin care acesta reclama că pe cele 7 ha date de legea rurală bisericii din acest sat, locuitorii au început să se folosească de acest pămînt şi s-a ajuns pînă acolo că săteanul Ion Iliescu şi-a aşezat chiar casa cu forţa pe pămîntul bisericii (loc. cit., nr. 751, dos. delimitări, nr. 853, f. 95; loc. cit., nr. 1 141 şi planurile nr. 1 4101/30). *° Arh. st. Buc., fond. Min. Agr. şi Dom., nr. 328, dos. nr. 364, voi. II, f. 45 şi 45 v. www.dacoromanica.ro 15 SITUAŢIA ŢĂRĂNIMII DIN VALEA VILSANULUI DUPĂ 1364 581 ■de a mai executa vechile contracte cu arendaşii, ci a îmbrăcat şi forme mai violente, datorită situaţiei desperate în care să găseau locuitorii 61. La 1870, ţăranii din valea Yîlsanului pornesc spre Piteşti, avînd în fruntea lor pe paşoptistul Toma Popescu şi, după ce-şi manifestă adînca revoltă faţă de nedreptăţile pe care le îndurau de la proprietari, înconjoară biserica Mavrodol, silind pe moşieri prin strigăte şi focuri de armă trase în zidurile şi cupola bisericii să se arate mulţimii pentru a-i asculta păsul62. Acţiunea de revoltă a ţăranilor împotriva arendaşului Eîbor a avut în frunte pe acelaşi Toma Popescu; acesta înfruntă cu curaj pe subpre- fectul Drăgoescu, care luase sub protecţia sa pe acest arendaş. Un escadron de călăraşi veniţi să înfrîngă cerbicia ţăranilor este întâmpinat la marginea satului Muşăteşti de ţărani înarmaţi cu ciomege, furci şi topoare şi nevoit să bată în retragere 63. în deceniul al nouălea izbucnesc noi mişcări ţărăneşti, printre care şi răscoala din aprilie 1888 de la Costeşti-Stroeşti64. Eăscoala fusese determinată de faptul că, în timp ce majoritatea ţăranilor din această comună nu aveau pămînt, două corpuri ale moşiei în suprafaţă de 278 ba fuseseră vândute la licitaţia din 18 octombrie 1885 pentru suma de 91 000 de lei65 lui Niţă Folescu, care le va lucra, prin învoieli împovărătoare, cu ţăranii. Nemulţumirile ţăranilor au culminat şi în părţile Argeşului prin răscoala din 1907. Mişcările au luat forma cea mai violentă în partea de sud-vest a fostului judeţ, unde s-a ajuns la ciocniri armate cu trupele şi au avut loc represiuni sîngeroase66. în partea de nord a judeţului şi în valea Yîlsanului, mişcările au avut un caracter mai restrîns din pricina măsurilor grabnice de siguranţă luate de prefectul Toma Trifănescu şi .a atitudinii conciliatoare manifestate de fruntaşii satelor. Totuşi spiritul 61 Revoltaţi de felul în care se făcuse aplicarea legii agrare în localitatea lor, sătenii din Muşăteşti, de pildă, arătau autorităţilor că „mai bine stăpînirea să trimită în comuna noastră o roată de militari care să ne cureţe cu totul de la mic pînă la mare, decît să mai trăim in asemenea tirauie sau ca în comuna noastră să se facă o pricină mare. Şi ca să nu fim în vreo răspundere, ne mărturisim păcatul. Cum se poate pentru un singur oui străin să pierim noi, o mulţime de norod”? (Arh. st. Buc., fond. Curtea de apel, Secţia a 111-a, •dos. 106, f. 6 şi 6 v.). 62 N. Gh. Teodorescu, Muşeicşii, altar de lumină, Piteşti, 1947, p. 14. 63 Ibidem, p. 14. Neînfricatul Toma Popescu a venit de cîteva ori ca delegat al ţăra- nilor şi la Bucureşti, cerînd guvernului o îmbunătăţire a soartei celor căzuţi pradă lăcomiei nesăţioase a arendaşilor, dreptul ţăranilor la pămînt şi un trai mai bun. 81 „Lupta” din 22 aprilie 1888 anunţa: „în ultimul moment primim următoarea telegramă: la Costeşti-Stroeşti plasa şi judeţu Argeş, ţăranii s-an răsculat” (Răscoalele ţăranilor din 1888, Bucureşti, 1950). 65 Arh. st. Buc., fond. Min. Agr. şi Dom., nr. 1 122, dos. arendări, nr. 135; f. 24 şi 24 v ; loc. cit., Titluri de proprietate, voi. VI, nr. 119. 66 Vezi „Epoca” din 18 şi 20 martie 1907 ; „Dimineaţa” din 20 şi 30 martie 1907 ; Răscoala ţăranilor din 1907, voi. I, Bucureşti, Edit. de stat, 1948, p. 541, 543 şi 544, şi voi. III, p. 14. în sud, răscoala a cuprins în special satele din jurul Piteştilor („Gazeta ţăraniloT” •din 18 martie 1907; „Epoca” din 15 martie 1907 ; „Dimineaţa” din 21 martie 1907 ; „Ade- vărul” din 14 martie 1907 ; Răscoala ţăranilor din 1907, voi. I, p. 157, 534, 536, 538—539, .540—541, 546-548). 10 - c. 1427 www.dacaromamca.ro 582 I FNACHE ?i L. MARCU 16 de revoltă clocotea în sinul ţărănimii şi numai cu greu autorităţile au putut împiedica actele de violenţă 67. Calea de renunţare la luptă şi de abandonare la bunul plac al exploa- tatorilor, promovată de funtaşii satelor, caracteristică de altfel întregului pogram de mai tîrziu al partidului ţărănist zămislit aici şi cu totul con- trară intereselor maselor ţărăneşti, a făcut ca lupta să nu fie încununată de succes, aşa încît multă vreme după aceea „prima cerere şi ultimul cuvînt a fost întotdeauna n-avem pămînt, ne trebuie pămînt” 68. în mintea ţăranilor asupriţi şi înşelaţi în aşteptările lor de reformele burgbezo-moşiereşti devenea însă tot mai clar că „numai o revoluţie pe deplin victorioasă va putea da ţărănimii totul în materie de reforme agrare, tot ce doreşte, tot ce visează, tot ce îi este cu adevărat necesar ... pentru a se ridica din mocirla semiiobăgiei, din bezna abrutizării şi a slugărniciei, pentru a-şi îmbunătăţi condiţiile de viaţă” 69. 67 Cf. „Gazeta ţăranilor” din 18 martie 1907. Vezi şi Răscoala ţăranilor din 1007r voi. I, p. 537—538, 647 — 648; voi. II, p. 155—157. în urma dispoziţiei Ministerului Justiţiei, procurorul D. I. Diaconescu operează o percheziţie la 9 aprilie la Muşăteşti, la Al. Valescur directorul „Gazetei ţăranilor”, şi la preotul G. Galeşanu şi P. Badulescu, fără a se găsi însă material compromiţător (ibidem). Al. Valescu, de altfel ca şi alţi fruntaşi ai satelor din această regiune, se afla pe o poziţie împăciuitoristă, contrară intereselor ţăranilor. încă de la 25 martie, el se grăbise să lanseze un manifest intitulat împăciuirea satelor, în care însemna pe fruntaşii satelor, adică pe chiaburi, să povăţuiască pe săteni că „adevărata cale de propăşire” stă „în muncă, economie şi paza legilor” („Gazeta ţăranilor” din 25 martie 1907). m G. D. Creangă, Numărul ţăranilor..., p. 1. •® V. 1. Lenin, Opere complete, voi. 11, Buc., Edit. politică, 1955, p. 82. www.dacaromamca.ro ÎNCERCĂRI DE EDITARE A UNEI GAZETE SOCIALISTE ÎN LIMBA ROMÎNĂ ÎN TRANSILVANIA LA SFÎRŞITUL SECOLULUI TRECUT DE AL. PORŢEANU Mişcarea muncitorească şi socialistă a cunoscut, la sfîrşitul secolului trecut, o dezvoltare însemnată şi în Transilvania, care se afla atunci sub dominaţia monarhiei austro-ungare; existenţa unui numeros proletariat industrial1, formarea rapidă şi în proporţii importante a proletariatului agricol împreună cu înăsprirea asupririi naţionale a populaţiei romîneşti au constituit tot atîtea condiţii ale luptei proletariatului din această provincie. Ideile marxismului au găsit şi în Transilvania un teren de pă- trundere şi manifestare dintre cele mai propice, constituind, în măsură hotărîtoare, factorul care a orientat lupta de clasă a proletariatului din Transilvania pe cale revoluţionară. Cea mai importantă particularitate a mişcării muncitoreşti şi so- cialiste din Transilvania o constituie faptul că ea cuprindea atît pe munci- torii romîni, cît şx pe cei maghiari, germani, sîrbi şi de alte naţionalităţi. Muncitorii romîni reprezentau aspiraţiile sociale şi naţionale ale celei mai numeroase, mai asuprite şi mai vechi populaţii din Transilvania. în cunoscuta scrisoare din 3 decembrie 1890 către redacţiile ziarelor socialiste „Arbeiter Wochen Chronik”, care apărea la Budapesta ca ediţie germană a ziarului „Munkâs H6ti Kronika” (Cronica săptănxînală munci- torească”), şi „ÎJApszava” (Vocea poporului), Friedrich Engels, salutînd cu căldură din Londra congresul de întemeiere a Partidulixi Social-De- mocrat din Ungaria, arăta că „acest partid ... are avantajul de a fi in- 1 Datele statistice burgheze, incomplete, indică pentru anul 1890 un număr de 120 UOO de salariaţi numai în industria prelucrătoare şi minieră, iar pentru anul 1900 — 158 000 de lucrători în industrie, fără sectorul transporturilor (Din istoricul {armării şi dezvoltării clasei muncitoare din Romlnia jnnă la primul război mondial, sub redacţia conf. univ. N. N. Constan- tinescu, Bucureşti, Edit. politică, 1959, p. 471 şi 477). ..studii.’*, tumu,. 17. n, 3. n. «. >Www.âacoromaaicaso AL- PORŢLANU 2 5K1 ternaţionalist din capul locului, deoarece cuprinde în sine unguri, ger- mani, romîni, sîrbi şi slovaci”2. Internaţionalismul proletar avea aici un teren de afirmare nu numai în legăturile internaţionale ale mişcării muncitoreşti din Ungaria, ci în mod concret, în primul rînd în înţelegerea justă a problemei naţionale. Reiese deci că poziţia mişcării muncitoreşti din Transilvania şi Ungaria faţă de problema naţională — atît poziţia teoretică, cît şi cea de luptă politică concretă, atît faţă de ansamblu.1 problemei naţionale din Transilvania, cît şi faţă de aspectele parţiale ale acesteia — este de cea mai mare importanţă. Socialismul ştiinţific a arătat cît se poate de limpede care este modul just de a pune problema raportului dintre lupta generală a proletariatului, al cărei scop este înlăturarea orînduirii burgheze şi instaurarea societăţii socialiste, şi particularităţile de ordin naţional, istoric etc. în care se desfăşoară această luptă în diferite ţări. Trecerea la imperialism marchează în Transilvania o complexă înăsprire a contradicţiilor sociale şi naţionale, determinînd o intensifi- care generală, pe tărîm social şi politic, a luptei maselor muncitoare ro- mîne, maghiare şi de alte naţionalităţi, împotriva orînduirii existente şi a statului burghezo-moşieresc austro-ungar. Muncitorimea, în frunte cu elementele ei înaintate, s-a situat pe o poziţie justă, condamnînd asuprirea naţională şi considerînd lupta pentru înlăturarea ei drept parte integrantă a luptei pentru eliberarea de sub orice fel de asuprire. în schimb, unii lideri din conducerea Partidului Social-Democrat au evitat revendicarea explicită a dreptului naţionalităţilor la autodeterminare3. Burghezia a urmărit prin diferite acţiuni diversioniste să rupă frontul luptei comune a proletariatului din Transilvania împotriva orînduirii burgheze. Xobili- mta şi aristocraţia maghiară din Transilvania au încercat să împiedice prin toate mijloacele statornicirea legăturilor dintre mişcarea muncitorească din Transilvania şi cea din vechea Romînie. Prin aceste legături s-a manifestat în modul cel mai direct caracterul unitar al mişcării mun- citoreşti din ţara noastră, căreia îi revenea sarcina înfăptuirii — atît în vechea Romînie, cît şi în Transilvania — a unor transformări în direcţia burghezo-democratică pe cale revoluţionară încă de la sfîrşitul secolului al XIX-lea4. ’ l^ăspîndirea în Transilvania a presei şi publicaţiilor editate de mişcarea socialistă din vechea Romînie se poate constata încă de timpuriu. Asemenea materiale au circulat pe ambele Versante ale Carpaţilor, Vehiculînd ideile cele mai înaintate ale epocii. încă la începutul anului 1875, o List'a de diuarele ce au apărut în Daci'a traiana în anul 1874 recomanda, între 2 A magtjar munkăsmozgalom torlenelenek vdllogaloll dokumeniumai (Documente alese din istoria mişcării muncitoreşti maghiare), voi. II (1890—1900), Budapesta, Szikra, 1954, p. 35. Vezi şi p. 157, 103 şi 289 — documente privind atitudinea P.S.D. faţă de problema naţională. în continuare se va cita prescurtat, M.M.T.V.D. 3 Din istoria Transilvaniei, voi. II, ed. a 2-a, de un colectiv do autori, sub îngrijirea lui Miron Constantinescu. Bucureşti, Edit. Academiei E.P.R., 1903, p. 255, 257 şi 266. 4 Oh. Gheorghiu-Dej, Articole şi cuvîntări, ed. a 4-a, Bucureşti, E.S.P.L.P., 1956, p. 362. www.dacoromanica.ro 3 ÎNCERCĂRI DE EDITARE A UNEI GAZETE SOCIALISTE IN TRANSILVANIA 583 altele, cunoscutele ziare „Lucrătorul romîn” şi „Tipograful romîn”5. în deceniul următor, interesul pentru revistele şi broşurile socialiste care a- păreau în vechea Romînie (de exemplu „Contemporanul”) sporeşte simţitor, astfel de materiale fiind primite regulat la Braşov, Blaj şi în alte localităţi din Transilvania. Creşterea importantă pe care o cunoaşte mişcarea munci- torească din vechea Romînie şi din Transilvania în ultimul deceniu al secolului trecut aduce cu sine o intensificare a legăturilor reciproce. în Transilvania sînt citite cu interes crescînd ziarele socialiste care apăreau la Bucureşti, în primul rînd „Munca”6 şi „Lumea nouă”7. Deseori, ase- menea materiale erau interzise în Ungaria, ceea ce exprima nu numai teama burgheziei în faţa amploarei de masă pe care o ia mişcarea munci- torească, ci şi neliniştea guvernanţilor maghiari faţă de ascuţirea contra- dicţiilor naţionale, cărora numai socialismul le dădea o dezlegare justă. E remarcabil faptul că socialiştii din Vechea Romînie şi-au exprimat în 1888 nu numai speranţa, ci şi convingerea în descompunerea Im- periului habsburgic8. Un moment important al ascuţirii contradicţiilor naţionale din Transilvania l-a constituit Memorandumul (1892). Socialiştii din Vechea Romînie şi din Transilvania au subliniat cu consecvenţă im- portanţa şi necesitatea rezolvării problemei naţionale pe baze democratice, în cadrul unor transformări sociale cît mai adînci9. în 1893, o delegaţie a P.S.D.M.R. a vizitat Transilvania. Presa socialistă din Vechea Romînie a dezbătut deseori problema naţională arătînd că burghezia romînă din Transilvania e ostilă socialismului, că aceasta luptă doar pentru satisfacerea unor interese de clasă, înguste şi exploatatoare10: articolele amintite subliniau ne- cesitatea unităţii de clasă în lupta pentru realizarea deplinei unităţi naţionale a poporului romîn şi recomandau muncitorilor romîni din Tran- silvania să se alăture luptei muncitorimii din Ungaria11. Alte materiale 5 „Gazeta Transilvaniei”, XXXVIII, 1875, nr. 1, p. 4. Se poate menţiona şi faptul că Altalănos Munkâs Ujsâg era cunoscută „în Moldova şi Muntenia... pînă în Delta Dumirii” . (ef. nr. din 12 iunie 1870. Vezi M.M.T.V.D., voi. I, p. 121). 8 „Kozjolet” („Bunăstarea publică”), Arad, I, 1891, nr. 3, p. 4. 7 „Lumea nouă”, I, nr. 90, din 1895, p. 1 (articolul lui G. Ibrăilcanu semnat C. Vraja despre interzicerea debitului poştal al ziarului în Ungaria). 8 „Drepturile omului”, I, seria a Il-a, nr. 115 din 23—24 ianuarie, 1888, p. 1; nr. 138 din 27 februarie, p. 1. 8 Vezi „Munca” din 8 şi 21 iunie 1892; „Democraţia socială” din 9 august 1892. Arti- colul Romînii şi ungurii, publicat de Kautsky în „Ncue Zeit”, a fost comentat cu interes de „Arbeitcrpresse” (Budapesta: XXI, 1893, nr. 13, p. 1—3) şi reprodus la 31 martie 1893 de „Ncpszava”. 10 „Drepturile omului”, I, 1885, nr. 75, p. 1; „Lumea nouă”, IV, 1898, nr. 1 095, p. 1. Socialiştii din vechea Romînie au văzut la început-în problema naţională din Transil- vania numai o luptă de interese între burghezia romînă şi clasele dominante maghiare, neobser- vînd antrenarea maselor largi romîncşti în aceasta luptă. După intensificarea mişcării naţionale din Transilvania, socialiştii din vechea Romînie s-au situat pe o poziţie justă, iar în unele probleme chiar înaintată (vezi A. Deac, Mişcarea muncitorească din Transilvania, 1890 1890, Bucureşti, Edit. ştiinţifică, 19G2, p. 344—349). 11 „Munca”, III, 1892,nr. 45, p. 2— 3 ; nr. 4G, p. 3 ; nr. 47, p. 2; IV, 1893, nr. 30, p. 1. www.dacoromanica.ro AL, PORŢrANU 4 5 G do atitudine au apărut în presa socialistă din Bomînia cu prilejul mileniu- lui magliiar şi al vizitei în Bomînia a lui Franz Iosif12. O atenţie deosebită au acordat organele de presă ale mişcării munci- toreşti din vechea Bomînie relatărilor privind lupta proletariatului din Transilvania. Un astfel de material, apărut în primăvara anului 1894 în „Munca”, relata cu satisfacţie despre întrunirea socialistă care avusese loc la Lugoj, întrunire la care discursurile s-au ţinut în limba romînă şi germană (oratorul german a recomandat citirea ziarului „Munca” de la Bucureşti)13. La sfîrşitul anului 1897, „Lumea nouă” constata că „miş- carea social-democrată... s-a întins, spre nespusa noastră bucurie, şi între ţăranii romîni”14. Alte numeroase asemenea informaţii, însoţite de analiza politică a evenimentelor relatate, se refereau pe larg la fapte şi momente importante din istoria luptelor de clasă ale proletariatului din Transilvania : greVele tipografilor braşoveni şi sibieni din 1892 şi 1898, greva minerilor de la Petroşani din 1892 (cînd sute de grevişti s-au refu- giat în Bomînia), greVele de la Beşiţa, sărbătorirea zilei de 1 Mai în Tran- silvania ş.a.15. Unele organe ale presei burgheze democrate din Bomînia, în afara informaţiilor despre mişcarea muncitorească şi socialistă din Vechea Bo- mînie, relatau, uneori amplu, şi aspecte ale luptei muncitorilor romîni din Transilvania16. La rîndul ei, mişcarea muncitorească din Transilvania şi Ungaria s-a preocupat, cu unele limite şi inconsecvenţe, de problemele luptei de eli- berare naţională a romînilor din Transilvania, de lupta muncitorilor romîni din Transilvania17. Presa socialistă care apărea la Buda- 12 „Lumea noua”, II, 189G, nr. 510, p. 1; nr. 57G din 10 iulie ; nr. GGl din 8 octombrie. 13 „Munca”, V, nr. 3 din 13 martie 1894. 14 „Lumea nouă”, IV, nr. 1 028 din 17 decembrie 1897, p. 2. 15 „Munca”, 111, nr. 2G din 1G august 1892, p. 4; nr. 31 din 20 septembrie 1892, p. 4. „Lumea nouă”, I, nr. 178 din 13 mai 1895, p. 2 ; VI, seria a 111-a, nr. 33 din 27 februarie 1900, p. 3. „Gutcnberg”, V, seria a 11-a, nr. 3 din 15 noiembrie 1899, p. 4 ş.a. Socialiştii _ din Braşov şi Sibiu persecutaţi şi urmăriţi de poliţie se refugiau în Romînia, unde aveau prie- teni şi legaturi (Arh. Inst. de istorie al Academiei R.P.R., filiala Cluj, doc. G47/1886; cf. Din istoria Transilvaniei, voi. II, ed. a 2-a, p. 252, nota 4). în judeţul Arad s-au găsit mani- feste socialiste redactate în limba romînă, iar între elementele socialiste din Oradea şi Bucu- reşti au existat legaturi în 1892 (cf. V. A. Varga, Contribuia la istoria mişcării muncitoreşti din Transilvania la sfîrşitul sec. al XlX-lea, în „Studii”, an. XII, 1959, nr. 3, p. 49). 16 „Telegraful Romîn”, Bucureşti, II, 1890, seria a Il-a, nr. 37G, p. 1; „Lupta”; „Adevărul” ; „Romînul”. 17 încă în 1881, ziarul socialist „Gegenwart”, care apărea la Budapesta, publica arti- colul Die ungarischen Rumăncn (Arh. Inst. de istorie a Partidului de pe lîngă C.C. al P.M.S.l1., microfilm 0 147 : „Gegenwart”, 1881, nr. 9, p. 3). Vezi şi „Czip6sz” (Pantofarul), III, 1893, nr. 17, p. 3; „Năpszava”, XXI, 1893, nr. 13, p. 1—3; „Volkswille” nr. 21 din 15 septembrie 1893, p. 1 (Zur Rumăucn-Frage). Congresul de unificare din 1894 a manifestat simpatie pentru mişcarea naţională a romînilor, precum şi solidaritatea sa cu mişcarea muncitorească din vechea Romîuie (V. A. Varga, op. cit., p. 47). Unele date ale articolului de faţă sînt luate j-iin Bibliografia istorică a mişcării muncitoreşti şi socialiste din Romînia, de la începuturile ei piua la 1900, lucrare realizată de un colectiv al Institutului de istorie al Academiei R.P.R., în cadrul caruia a lucrat şi autorul acestui articol. Unele materiale de acest fel, mai ales cele privind mişcarea muncitorească din Transilvania (cum e cazul cu „Gegenwart”, „Czipesz”, parţial chiar „Volkswille” ş.a.) nu se află în ţară, ele au fost găsite cu ocazia cercetărilor efectuate în fondurile documentare din Republica Populară Ungară. www.dacaromamca.ro ÎNCERCĂRI de editare a unei gazete socialiste in transilvania 587 pesta18, ca şi cea care apărea în Transilvania, au acordat atenţie mişcării muncitoreşti din Vechea Romînie în special luptelor greviste19, congre- selor P.S.D.M.R.20, sărbătoririi zilei de 1 Mai21, persecuţiilor împotriva socialiştilor ş.a.22. Publicaţiile burgheze ţomîneşti din Transilvania au acordat şi ele atenţie nu numai unor aspecte generale ale mişcării socialiste, unor pro- bleme ale mişcării muncitoreşti din Transilvania sau Ungaria ci şi unor prezentări asupra mişcării muncitoreşti din vechea Romînie23. în acest context, îşi face loc tot mai stăruitor ideea editării unui ziar socialist în limba romînă, destinat muncitorilor romîni din Transil- vania. Este cunoscut faptul că în Transilvania au existat doar cîteva ga- zete socialiste pînă la începutul secolului al XX-lea. Prima gazetă de acest fel apare în Transilvania în anul 1891, în limba maghiară, la Arad („Kozjolet”). Publicarea ei este întreruptă după o scurtă vreme, fiind reluată, tot la Arad de ,,A Munka Ore” care apare cu intermitenţe (1893 — 1894, 1897—1898) aproape concomitent cu ,,tîj Vilâg” (1893—1894, 1898). Primul organ de presă socialist în limba germană din Transilvania „Yolkswille”, apare la 1 Mai 1893, la Timişoara şi are o îndelungată apa- riţie săptămînală. Apariţia acestor organe în Banat reflectă ascendentul pe care-1 cunoştea această regiune, în comparaţie cu Transilvania pro- priu-zisă, în privinţa dezvoltării economice gradului de dezvoltare al conştiinţei şi organizării luptei de clasă a pi’oletariatului. 18 Una din cele mai vechi ştiri de acest fel se referea la persecutarea socialiştilor ieşeni în urma sărbătoririi unui deceniu de la Comuna din Paris (Arh. Inst. de ist. a Partidului de pe lingă C.C. al P.M.S.U., microfilm 0147, „Der Osten” nr. 9, din 27 martie 1881, p. 2; vezi chestiunea mai pe larg în articolul Ecoul Comunei din Paris în publicaţiile muncitoreşti şi socialiste din Romînia la sfîrşilul secolului trecut, 1871—1900 de Al. Porţeanu, A. Iordache .şi P. Cîncea în „Revista arhivelor”, IV, 1961, nr. 2, p. 60). De altfel, în 1881 socialiştii din Bucureşti au trimis o telegramă de salut către Congresul Partidului General Muncitoresc din Ungaria („Neue Zeit”, Budapesta, 1881, nr. 8, p. 1—2). 18 „Nepszava”, XXI, 1893, nr. 30, p. 4; nr. 33, p. 4; XXII, 1894, nr. 25, p. 2; XXVI. 1898, nr. 38, p. 6; nr. 43, p. 4; nr. 44, p. 6; nr. 47, p. 6; XXVIII, 1900, nr. 37, p. 3, „Arbeiter”, I, 1893, nr. 27, p. 2; „Arbeiterpresse”, XXI, 1893, nr. 30, p. 5; „Itofarago” (Pietrarul), IV, 1893, nr. 15, p. 2; „Kozjdlet”, Arad, I, 1891, nr. 3, p. 4; „A Munka Ore” {Apărătorul muncii), Arad, III, 1898, nr. 8, p. 4; „Volkswille”, Timişoara, I, 1893, 28 iulie, 10 noiembrie; V, 1898, nr. 30. p. 4; nr. 39, p. 4; „Uj Vilâg” (Lumea nouă), Arad, 1893, 19 noiembrie; Typographia (Budapesta), XXXI, 1899, nr. 2, p. 2—3; „Gutenberg” (Buda- pesta), XXXI, 1899, nr. 15, p. 1, ş.a. 20 „Arbeiterpresse”, XXI, 1893, nr. 17, p. 5—6; XXII, 1894, nr. 16, p. 4, ş.a. 21 „Kozjolet”, Arad, I, 1891, nr. 3, p. 4; „Arbeiterpresse”, XXII, 1894, nr. 19, p. 4; nr. 20, p. 6; „Nâpszava”, XXIII, 1895, nr. 24 (6), p. 4; „Volksstimme”, XXIII, 1895, nr. 6; ,,Volkswille”, V, 1898, nr. 19, p. 2. 22 „Nâpszava”, XI, 1883, nr. 11, p. 3; XVII, 1889, nr. 10, p. 3; nr. 33, p. 3 ş.a 23 Se ştie, de pildă, că prima prezentare în ţara noastră a personalităţii lui Karl Marx s-a făcut în paginile revistei „Familia” din Oradea (VII, nr. 51 din 19/31 decembrie 1871, p. 1) care avea o răspîndire destul de largă. în acelaşi sens se poate vorbi despre publicaţii ca „Albina” ; „Federaţiunea”, iar apoi — în special pentru relatările asupra mişcării muncitoreşti din Romînia — despre „Gazeta Transilvaniei”; „Telegraful romîn” din Sibiu (XXXIII, 1885, nr. 9, p. 35—36 — Socialiştii din Sala Franzelaru; Cercul studiilor sociale din Bucureşti -a.); „Tribuna” şi alte publicaţii. www.dacaromamca.ro 588 AL. PORŢEANU 6 Muncitorii romîni din Transilvania aveau deci posibilităţi destul de limitate de a cunoaşte şi aprofunda ideile socialismului; ei puteau face aceasta citind exemplarele — inevitabil cu totul insuficiente — ale zia- relor socialiste din vechea Bomînie care reuşeau să ajungă în Transilvania,, apoi presa socialistă centrală din Ungaria, care se difuza şi în Transilvania, şi, în al treilea rînd, organele socialiste amintite mai sus, care apăreau la Timişoara sau Arad, dar care nu aveau nici tirajul şi nici aria de difuzare prea mari. Organe socialiste zilnice nu se editau în Transilvania. Asemenea ziare a eneau de la Budapesta sau — începînd cu toamna anului 1894, cînd apare „Lumea nouă”, — de la Bucureşti. Conducerea de la centru a P.S.D. din Ungaria susţinea în mod cu totul greşit că un organ socialist, în limba maghiară chiar, pentru Transilvania ar împiedica răspîndirea ziarului central. Se constată prin urmare în Transilvania în această perioadă o ră~ mînere în urmă în ceea ce priveşte presa socialistă — cel mai puternic şi eficient mijloc al propagandei socialiste. Această rămînere în urmă e cu atît mai surprinzătoare, cu cît Transilvania constituia o regiune întinsă,, cu o populaţie numeroasă, cu o intensă dezvoltare a forţelor de pro- ducţie în unele ramuri industriale, cu antagonisme sociale şi naţionale pu- ternice şi în continuă ascuţire, cu o viaţă culturală proprie21 * * 24 *. O importantă greutate a propagandei socialiste în rîndurile munci- torilor romîni din Transilvania o constituia absenţa unui organ socialist propriu de presă, redactat în limba romînă, limba majorităţii covîrşi- toare a populaţiei din această regiune, care să răspundă problemelor spe- cifice şi concrete ale mişcării muncitoreşti din Transilvania. Tradiţiile seculare ale aspiraţiilor şi luptelor comune ale muncitori- lor şi ţăranilor romîni, maghiari, germani şi de alte naţionalităţi din Tran- silvania împotriva exploatării sociale şi naţionale au contribuit la cunoaş- terea reciprocă nu numai a suferinţelor şi aspiraţiilor, ci şi a limbii, obiceiurilor. în acest sens, muncitorii romîni din Transilvania citeau presa socialistă maghiară şi germană din Ungaria sau Banat. Este incontestabil însă că lipsa unei prese socialiste în limba maternă a munci- torilor şi ţăranilor romîni îngusta considerabil eficienţa propagandei so- cialiste în mase. „Presa socialistă apărută în limbile maghiară şi germană, şi presa socialistă din Bomînia, deşi aveau numeroşi abonaţi în rîndurile munci- torilor romîni din Transilvania, nu au suplinit lipsa presei socialiste locale în limba romînă. Editarea unor organe de presă în limba romînă, limba 21 în cadrul vieţii culturale din Transilvania, un loc specific îl ocupă presa, care a luat o dezvoltare deosebit de ampla, ajungîndn-se încă din ultimul deceniu al secolului trecut la situaţia ca în numeroase localităţi mici sau chiar foarte mici să apară cîte o gazetă. întrucit excelenta bibliografie a lui N. Ilodoş şi Al. Sadi-Ionescu, Publicaţi unile periodice romînerii (Bucureşti, 1013, 812 p.) cuprinde numai periodicele apărute în vechea Romînie şi cîteva din periodicele care au apărut în limba romînă în Transilvania sau Ungaria pînă la 1906, credem ca ar fi util ca, înainte de continuarea cronologică a acestui indispensabil instrument de lucru,, să se întreprindă o lucrare bibliografică asupra presei din Transilvania. www.dacoromanica.ro 7 ÎNCERCĂRI DE EDITARE A UNEI GAZETE SOCIALISTE IN TRANSILVANIA 580 majorităţii covîrşitoare a maselor muncitoare din Transilvania, era ce- rută de însăşi dezvoltarea mişcării muncitoreşti din Transilvania”25. Acestei necesităţi obiective îi răspund unele încercări de înfiinţare a ziarului socialist romîn din Transilvania. Ecoul unor asemenea încercări pătrunde în presa socialistă maghiară şi germană a timpului. Gazeta so- cialistă „Volkswille”, care apărea la Timişoara anunţa într-un articol, in- titulat Către muncitorii romîni din Timişoara şi Ungaria de sud, că la 1] septembrie 1897 va avea loc o conferinţă în vederea editării unei gazete muncitoreşti în limba romînă20. încercarea a rămas fără urmări, deoarece ştirile în acest sens încetează. O altă încercare asemănătoare aparţine socialistului Gustav Szvernyi — despre a cărui arestare sub acest pre- text relatează ziarul burghez din Cluj „Ellenz6k” (Opoziţia)26 27. La înce- putul anului 1898, ziarul central „N^pszava” făcea cunoscut proiectul privind întemeierea unei gazete în limba romînă28; asupra acestui proiect îşi înştiinţa cititorii şi „Volkswille” la începutul lunii iunie 1898 (Zur Frage eines rumănischen Parteiblattes)29. Numărul amintit al gazetei a fost confiscat de poliţie. Către sfîrşitul aceluiaşi an 1898, „Volkswille,” aduce informaţia că la Braşov, ca urmare a hotărîrii organizaţiei de partid din localitate, s-a constituit un „comitet pentru presă”, care a hotărît editarea gazetei „Erdelyi N^plap” (Foaia populară ardeleană), cu o ediţie în limba germană30, „Siebenbiirger Arbeiterzeitung”31. Autorităţile in- tervin însă cu brutalitate şi interzic tipărirea acestor organe de presă32. O interesantă încercare de editare a unui organ de presă socialist în limba romînă în Transilvania (sub forma parţială a unui supliment) are loc în toamna anului 1898, cînd gazetele socialiste „A Munka Ore” şi „Uj Vilâg” din Arad iau iniţiativa alcătuirii regulate a unui supliment în limba romînă, care să constituie embrionul viitoarei gazete socialiste propriu-zise pentru muncitorii din Transilvania. în acest sens, se publică în gazetele amintite următorul Apel în limba romînă : 26 L. Binyai şi E. Gheran, Pagini din trecutul de luptă al clasei muncitoare din Tran. silvania, în „Lupta de clasă”, seria a V-a, an. XLIII, 1903, nr. 5 (mai), p. 102 (Critica şi bibliografie : despre lucrarea lui A. Deac, Mişcarea muncitorească din Transilvania 1890—1895). Vezi şi Radu Pantazi, Filozofia marxistă In Romînia. Sfîrşitul secolului al XlX-lea şi înce- putul secolului al XX-lea, Bucureşti, Edit. politică, 1903, p. 35. 26 „Volkswille”, IV, 1897, nr. 37, p. 4. Vezi şi „Freiheit” (Budapesta), II, 1897, nr. 48, p. 3. într-un articol din 16 aprilie 1897, „Volkswille” recomanda muncitorilor sîrbi din Banat să citească organul social-democrat „Sloboda” din Zagreb. Pe marginea lucrărilor congresului al V-lea al P.S.D. din Ungaria (Budapesta, iunie 1897), „Volkswille” a publicat articolul Sozialislen Kongress und die Rumănen (an. IV, nr. 25 din 18 iunie, 1897, p. 2). 27 „Ellenz6k”, XIX, 1898, nr. 04, p. 3. 28 „N6pszava”, XXVI, 1898, nr. 03, p. 7. 28 „Volkswille”, V, 1898, nr. 23; vezi procesul intentat redacţiei (nr. 39—43). Rendori Kiizliiny, 1898, nr. 132, p. 1. 30 După exemplul presei socialiste care apărea la Budapesta, în acelaşi fel („Altalănos Munkăs Ujsăg” = „Allgemeine Arbeiterzeitung”; „Ndpszava” = „Volkstiinme” ; „Munkâs H6ti Kronika” = „Arbeiter Wochen Kronik” ş.a.). 31 „Volkswille”, V, 1898, nr. 44, p. 4; nr. 48, p. 4; nr. 49, p. 4. 32 „Gazeta Transilvaniei”, 1898, LXI, nr. 285 (29 decembrie), p. 3; 1899, LXII, nr. 4 (0/18 ianuarie), p. 2. „Nepszava”, XXVI, 1898, nr. 95, p. 5; XXVII, 1899, nr. 2, p. 4_ www.dacoromanica.ro -590 AL. PORTEANU 8 APEL! Către muncitori plugari şi muncitori de meserii şi maeştri mici din patria maghiară (ungurească) ! Foile noastre din Sud-ungaria „Munca Ore” şi „Uj Vilâg” înfiin- ţate de jos-subscrişii, s-au ocupat cu aceea memoria, ca pe muncitorii şi economii români şi muncitorii măestri să-i aduna la olaltă şi ca şi lor să le desvoalte interesul social-democratic. Şi ca să se poată acest scop împlini, au aflat de lipsă, ca la muncitorii români măestri şi plugari se infiinţeze o foaiă in limba românească. Gonsultându-ne noi, fundatorii acestor foi social-democratice, am aflat de bine a da un adaus de jumătate de coală în limbă română, de două- ori pe lună, ca se ştiţi şi voi ce se întâmplă între muncitori, deci căutaţi şi voi la alte neamuri toţi muncitorii au foaia lor, numai voi muncitori români nu aveţi (sublinierea aparţine documentului); căutaţi în Bomânia, in oraşul Bucureşti, capitala terii, acolo muncitorii au foile lor proprie, unde apără drepturile lor. Aceasta voim şi noi, să aveţi şi voi o foaiă care luptă pentru binele comun al muncitorilor, şi de vă veţi interesâ, şi vă veţi adunâ cam un nu- măr de 230—300 de abonenţi la foile acestea, vom pută şi noi, cum v’am spus mai sus, se dăm un adaus în limba română. Acest număr de abonenţi este de lipsă, spre a acoperi spesele de tipariu al foilor, căci redacţia şi spedarea foilor o facem gratis. Sus dar concetăţeni români, adunaţi-vă împrejurul steagului nostru ■social-democratic, căutaţi ca cât de curînd se putem fi in posiţia aceea, se edăm foaia. Informaţiuni şi la cas ppntru desluciri ve adresaţi la Bedac- ţiunea numitelor foi de sus în Arad (Trombita utcza Br. 19), dar cel mult până la 15 Decemvre unde tot deauna bucuros se capătă desluciri. Salutări social-democratice de la fundatorii foilor: „Păzitorul Muncei” şi „Lumea Nouă” Arad, in luna. Octobre 189833. ★ Beţine deci atenţia faptul că suplimentul proiectat urma să se adre- seze muncitorilor, ţăranilor (economilor) şi meseriaşilor romîni din Tran- silvania, lipsiţi de un ziar socialist propriu, în contrast cu marea majoritate a muncitorilor de diferite naţionalităţi din Austro-Ungaria sau din afara acesteia. E semnificativă în acest sens referirea la situaţia din Bomînia; de altfel, „Yolkswille” mai menţionase anterior faptul că „Lumea nouă” apărea zilnic34 * 36. Apelul de mai sus a avut un ecou însemnat în publicaţiile vremii, în afara ziarului oficial local „Arad ăs Vidăke”38 — care a publicat o relatare asupra Apelului — şi a gazetei socialiste „Volkwsille” de la Ti- 33 Apărut în „A Munka Ore” (Arad), III, nr. 11 din 1 noiembrie 1898, p. 1, în limba fomîna şi maghiară, precum şi în „Volkswille” (Timişoara), V, nr. 48 din 25 noiembrie 1898, p. 4, în limba romînă. 31 „Volkswille”, V, 1898, nr. 30, p. 4. . 36 „Arad ds Viddke” (Aradul şi împrejurimile), XVIII, 1898, nr. 258, p. 3. www.dacoromanica.ro Q ÎNCERCĂRI DE EDITARE A UNEI GAZLTL SOCIALISTE IN TRANSILVANIA 591 mişoara, care, după cum s-a arătat, a republicat în întregime Apelul — amintim aici, pentru înţelegerea ecoului şi însemnătăţii documentului, două ziare care apăreau în limba romînă, ziarul burghez „Controla” de la Timişoara şi ziarul socialist „Lumea nouă” de la Bucureşti. încă la sfîrşitul lunii septembrie, „Controla” era informată de faptul că „socialiştii romîni (subl. ns. — A.P.) din Arad şi giur vor edâ acolo un organ de publicitate al lor şi s-ar organiza în toată forma”, ştire pe care redacţia o califică drept „tristă”, îndemnînd muncitorii romîni de a se ţine la o parte, de a nu intra în mişcarea socialistă 36. în acest scop, „Controla” încearcă să lanseze o diversiune. După retipărirea în coloanele ziarului socialist timişorean „Volkswille” a documentului de mai sus, „Controla” pune la îndoială sinceritatea Apelului, recurgînd la vechiul şablon după care socialiştii nu ar avea intenţii „curate” faţă de muncitorii romîni. Falsificarea adevărului merge pînă acolo, îneît „Controla” afirmă că „Volks- wille” pur şi simplu nu doreşte editarea unui ziar socialist în limba romînă. Acestei calomnii îi răspunde prompt redacţia ziarului „Volkswille”, care precizează cu acest prilej că, după cum capitaliştii nu fac deosebire de naţionalitate în exploatarea muncitorilor, socialiştii mobilizează la luptă împotriva orînduirii burgheze pe muncitori indiferent de naţionalitate37. Abia la sfîrşitul lunii ianuarie 1899 — deci cu aproape trei luni întîrziere —, într-un articol de fond intitulat Iară socialiştii, care arăta că aceştia „şi-au pus ochii pe bieţii muncitori romîni”, se reproducea Apelul de la Arad; şi, lucru edificator, redactorii „Controlei” au omis din Apel tocmai pasajul care dădea muncitorilor romîni din Transilvania exemplul presei socialiste din Eomînia, în special al celei de la Bucureşti38. Această atitudine dovedea o dată mai mult că burghezia romînă din Transilvania se temea atît de socialis- mul din Transilvania, cît şi de socialismul din Eomînia. Trecînd peste unele neesenţiale nuanţe de regionalism, orientări, tradiţii sau chiar fric- ţiuni politicianiste, ca şi peste deosebirea obiectivă, determinată de po- ziţia diferită faţă de putere, burghezia de pe ambele versante ale Carpa- ţilor se străduia deopotrivă să stăvilească dezvoltarea socialismului. Cu aproape două decenii înaintea importantului act din istoria poporului nostru — realizarea deplină a unităţii naţionale prin unirea Transilvaniei cu Eomînia —se făcea simţit adevărul că o parte a burgheziei romîne din Transilvania urmărea, prin rezolvarea problemei naţionale romîneşti din Transilvania, în primul rînd propriile sale interese de clasă. în acelaşi timp, unele cercuri burghezo-moşiereşîi din vechea Eomînie au avut, prin ataşarea Eomîniei la Tripla Alianţă, prin declaraţiile de loialitate faţă de Austro- 36 „Controla” (Timişoara), IV, nr. 69 din 29 septembrie 1898, p. 3. Presa maghiară şi germană a vremii relata frecvent despre această realitate, sub titluri ca : Socialismul printre romîni (la Arad), Socialiştii valahi (în Banat) ş.a. Vezi în acest sens „Ellenziîk”, XIX, 1,898, nr. 218, p. 3; „Freiheit” (Budapesta), III, 1898, nr. 4, ş.a. 37 „Volkswille”, VI, 1899, nr. 5, p. 2. într-un articol anterior (V, 1898, nr. 41, p. 2), ziarul combătea dezmembrarea pe naţionalităţi a luptei proletariatului. 3I' „Controla”, V, nr. 6 din 26 ianuarie 1899, p. 1. în numerele următoare, evenimentele răscoalei ţărăneşti de la Sîntana, înăbuşite cu cruzime de autorităţi, sînt caracterizate ca „o pildă groaznică”, un exemplu pentru necesitatea căii legale. Răscoala, la care au participat şi numeroşi ţărani, „a avut o tendinţă socialistă vădită... între romîni încă se propagă socia- lismul” (V, nr. 7, 29 ianuarie 1899, p. 1). www.dacoromanica.ro 592 AL PORŢEANU IO Ungaria39, influenţă negativă asupra mişcării de eliberare naţională a ro- mînilor din Transilvania. Tocmai de aceea se impune singura concluzie justă, reală, conformă adevărului istoric obiectiv, după care Unirea Tran- silvaniei cu Eiomînia reprezintă o operă a luptei revoluţionare a ma- selor populare, rezultat al puternicei mişcări revoluţionare cu caracter burghezo-democratic din Transilvania şi al luptei pentru unitate naţională a maselor şi a intelectualităţii înaintate din vechea Eomîne 40. Acelaşi ziar „Controla”, într-un articol de fond intitulat Cinste muncii, se străduia să atragă atenţia muncitorilor romîni „contra ademe- nirilor socialiştilor”. După ce afirmă că răscoalele ţărăneşti din Eomînia au fost cauzate de „instigatori” socialişti, se face o relatare asupra discursu- rilor rostite la Budapesta de către fostul prim-ministru Wekerle şi de către Beotliy, care îndemnau pe muncitorii maghiari la „cuminţenie”41. La celălalt pol se situează atitudinea adoptată de ziarul socialist bucureştean „Lumea nouă”, care, la cîteva zile „după apariţia Apelului de mai sus în ziarul socialist arădean „A Munka Ore” — publica o amplă relatare, subliniind faptul că Apelul era menit „să atragă la mişcarea social-democratică pe toţi muncitorii romîni din Transilvania, de la ţară şi de la oraşe”42. Presa socialistă din vechea Eomînie continua să circule intens în Transilvania. Eeferindu-se la „Penzugyi K5zl5ny” (organul Ministerului Finanţelor maghiar) din 10 mai 1899, „Gazeta Transilvaniei” făcea cu- noscută43 o lungă listă de Cărţi, reviste şi ziare oprite în Transilvania, din cuprinsul căreia amintim, între altele : broşuri de Engels, Bebel, Nădejde ş.a., „Contemporanul”, „Dacia viitoare”, „Drepturile omului”, „Dez- robirea”, „Solidaritatea”, „Lumea nouă”, „Eevoluţia socială” (Craiova). Delegatul muncitorimii clujene a încunoştiinţat congresul din 1899 al P.S.D. din Ungaria că muncitorii din Cluj au hotărît să scoată o gazetă socialistă romînească locală. Congresul a aprobat această iniţiativă, dar conducerea centrală nu a luat măsurile necesare pentru înfăptuirea ei44. Studentul în drept Schwarcz Miska din Cluj, arestat apoi de autorităţi, pregătea editarea unei gazete socialiste în limba romînă, ce urma să apară la Timişoara cu sprijinul socialiştilor din vechea Eomînie45. 39 Presa socialistă a protestat energic contra expulzării romînilor transilvăneni, măsură la care guvernele burghezo-moşiereşti din vechea Romînie recurgeau mai ales în momentele de intensificare a mişcării naţionale (vezi, de exemplu, „Drepturile omului” I, 1885, nr. 171 — 177 ş.a.). 40 Vezi în acest sens : Mu istoria Transilvaniei, voi. II, ed. a 2-a, p. 455 ; acad. C. Daico- viciu, L. Bânyai, Y. Chcrcstcşiu şi V. Livcanu, Lupta revoluţionară a maselor — factor hotă- rltor U> unirea 'Transilvaniei cu Itomlnia („Studii”, 1958, nr. 6). 41 „Controla”, V, nr. 10 din 9 februarie 1899, p. 1. 43 „Lumea nouă” (Bucureşti), IV, nr. 1 287 din 3 noiembrie 1898, p. 2. 43 „Gazeta Transilvaniei”, LXII, nr. 104 din 12/24 mai 1899, p. 3; nr. 105 din 13/25 mai, p. 3. 44 V. A. Varga, op. cil., p. 49. 43 „EllenzOk”, XX, 1899, nr. 169, p. 2. www.dacoromanica.ro 11 ÎNCERCĂRI DE EDITARE A UNEI GAZETE SOCIALISTE IN TRANSILVANIA 593 La congresele din anii 1899—1900 se formulează necesitatea creării unui comitet pentru Transilvania al P.S.D.U.46 şi se propune înfiinţarea unui comitet organizatoric romîn47^ care, între altele, să aibă rolul ho- tărîtor şi în privinţa editării ziarului socialist romînesc. Congresul din aprilie 1900 al P.S.D.U., ţinut la Budapesta48, a hotărît între altele edi- tareaomei gazete socialiste în limba romînă pentru muncitorii din Transil- vania. Se propune constituirea unui comitet de organizare, care să aibă sediul într-unul din oraşele Transilvaniei. Congresul hotărăşte organi- zarea la Braşov a unei conferinţe a socialiştilor transilvăneni, la care se invită şi o delegaţie a socialiştilor din vechea Romînie. După congresul de la Budapesta, conducerea P.S.D publică o Declaraţie, în care se vorbeşte şi despre necesitatea unui ziar social-democrat în limba romînă49. Conferinţa socialiştilor din Transilvania a avut loc la Braşov, în zilele de 3—4 iunie 19 0 0 50. Socialiştii din vechea Romînie, printr-o scrisoare adresată con- ferinţei, se angajau să sprijine ziarul socialist romînesc din Transilvania. Propunerea editării ziarului socialist romîn pentru Transilvania era susţi- nută de asemenea de organizaţia de partid din Arad51, precum şi de alte ■organizaţii. Trebuie arătat însă că raportul „Politica naţională şi socialismul”, susţinut de Pr. Nămeţii şi rezoluţia conferinţei de la Braşov neagă în termeni direcţi existenţa problemei naţionale pe care o consideră ca o simplă diversiune burgheză. Subliniind pe bună dreptate că proletarul maghiar ■este şi el exploatat, rezoluţia cere ca socialiştii să se opună „ultraiştilor naţionali”, atît şoviniştilor maghiari cit şi naţionaliştilor „care au de scop ruperea unor popoare de ţara mamă şi alăturarea lor la alte formaţiuni de stat”. Raportul cerea ca socialiştii „să desluşească pe proletarii romîni că nu de aceea le merge rău fiindcă îi stăpîneşte maghiarul” iar rezoluţia ,,declară că ţine la ideea de stat ungurească şi recunoaşte rolul de conducător politic al poporului maghiar cum s-a dezvoltat în viaţa mi- lenară. Această hegemonie nu este atinsă în nici un mod prin art. de lege 44 din 1868, care garantează egala îndreptăţire a tuturor naţionalităţilor reprezentate în Ungaria, în privinţa lingvistică şi culturală”. Naţionali- tăţile trebuie să fie „solidari aderenţi ai statului ungar”. Prin toate aces- 46 Comitetul s-a constituit la Braşov, la 28 mai 1899. „Nepszava”, XXVII, 1899, nr. 40, p. 4; nr. 46, p. 4; nr. 51, p. 6; „Volksstimrae”, XXVII, 1899, nr. 41, p. 4. Jelentis a Bu- dapest fd-es-zsckvdrosi ăllami rcndorseg, 1899 (Raport despre activitatea poliţiei de stat din Bu- dapesta pe anul 1899), Budapesta, 1900, p. 423—424. 47 „Năpszava”, XXVIII, 1900, nr. 39, p. 3. 48 Ample relatări şi comentarii asupra congresului au apărut în ziarul socialist bucureş- îtean „Lumea nouă”; seria a 111-a, VI, nr. 39 din 9 aprilie 1900, p. 4; nr. 40 din 16 aprilie, p. 4; nr. 43 din 7 mai, p. 4; nr. 44 din 14 mai, p. 2. 48 „Năpszava”, XXVIII, 1900, nr. 47, p. 3. 50 In limba romînă a vorbit muncitorul Ioan Fotoşan. 51 „Nepszava”, XXVIII, 1900, nr. 43, p. 3. www.dacoromanica.ro 501 AL. PORTEANU 12 tea, se arată în rezoluţie, social-democraţia ,,se dovedeşte ca singurul partid politic care este pătruns de adevărata iubire de patrie”52. însăşi „Gazeta Transilvaniei” remarca: „cu astfel de program, socialiştii vin numai în ajutorul şoviiîismului dominant, pe care, de altă parte, îl declară de stricăcios”53. De altfel, „Gazeta Transilvaniei” făcea remarca nu lipsită de temei, că mişcarea naţională a românilor era persecu- tată mult mai aspru decît mişcarea socialistă din Ungaria. Adăugăm că deosebirea de tratament se va accentua, culminînd tocmai cu anii 1917 — — 1918. Deosebit de important este faptul că „Gazeta Transilvaniei’T înţelegea şi afirma adevărul că „năzuinţele social-democraţiei... se în- dreaptă şi contra exclusivismului naţional”. Conştientă că „agitaţiunea socialistă va reuşi a străbate şi între romîni” (de fapt ea străbătuse deja — n. 7i.), gazeta punea întrebarea : „şi ce cred cei de la guvernul unguresc, că oare într-un asemenea caz şovinismul naţional maghiar ar putea să doarmă mai liniştit decît astăzi, cînd persecută pe toate cărările naţiona- lismul romînesc ?” S4. Aceste aprecieri sînt cu atît mai semnificative cu cît au apărut într-un orgşn care nu era socialist. Conţinutul raportului şi rezoluţiei conferinţei de la Braşov nu re- prezenta ceva nou în mişcarea socialistă maghiară, decît doar ca expresie concentrată, a unor poziţii care se desprindeau de mişcarea muncitorească, pe măsură ce excrescenţa oportunistă se extindea şi în Ungaria. He poate afirma că aceste poziţii nu au fost de natură să contribuie la antrenarea largă a maselor de muncitori romîni, Că au furnizat ele- mentelor reacţionare ale burgheziei romîne prilejuri de a încerca să împiedice participarea muncitorilor romîni la lupta de clasă. Neînţelegerea raportului dialectic dintre unitatea clasei muncitoare şi lupta de eliberare naţională, contrapunerea lor — într-un sens de către oportuniştii de dreapta şi de către dogmatici şi stîngişti, în sens contrar de către bur- ghezie — a dăunat unităţii de luptă pentru dreptate socială şi libertate naţională. în faza decisivă, de - însemnătate istorică, marcată de eveni- mentele din toamna anului 1918, elementele oportuniste din social- democraţia maghiară nu au înţeles justeţea luptei pentru desăvîrşirea unităţii naţionale a poporului romîn, criticînd pe unii socialişti romîni sau încercînd să atragă pe alţii la cauza, care era în fond a burgheziei maghiare; în aceeaşi măsură, elementele oprtmliste ale social-democraţiei romîne din Transilvania s-au situat la remorca burgheziei romîne în ce priveşte atitudinea faţă de intervenţia împotriva revoluţiei proletare din Ungaria. 62 Contextul dovedeşte nu poziţia justă, înaintată, adevărata iubire de patrie de care socialiştii an fost pătrunşi militînd pentru înfăptuirea patriei socialiste, ci, din contră, documentul citat atestă sprijinirea patriei burgheze — patrie a claselor exploatatoare şi acaparatoare — mergînd pînă la susţinerea integrităţii teritoriale a Ungariei „istorice”. Faptul că mai tîrzin, Jăszi Oszkăr, exponent al burgheziei radicale maghiare care se străduia să menţină integritatea teritorială cu ajutorul unor infuzii iluzorii, agrea în măsură deosebită „Neoiobagia” lui Dobrogeanu-Gherea, indică un alt mare prejudiciu adus do această nefastă teorie în istoria poporului nostru. 63 „Gazeta Transilvaniei”, 1900, LXIII, nr. 118 (27 mai/9 iunie), p. 2. 64 Idem, nr. 117 (26 mai 8 iunie), p. 1 (articol de fond). www.dacaromamca.ro 13 ÎNCERCĂRI de editare a unei gazete socialiste in TRANSILVANIA 595 în primii ani ai secolului al XX-lea, conducătorii cei mai înaintaţi ai mişcării socialiste din vecliea Romînie au continuat să sprijine mişcarea muncitorească din Transilvania. încă în anul 1901, în urma cererii adre- sate cercurilor muncitoreşti din Bucureşti de către organizaţia sindicală din Reşiţa, I.C. Frimu trimite literatură socialistă şi promite că, imediat ce va apare gazeta „Romînia muncitoare”, o va trimite şi în Transilvania, pentru îmbunătăţirea muncii de agitaţie în rîndurile muncitorilor romîni. Mai tîrziu, aproape întreaga literatură socialistă răspîndită de secţia ro- mînă a P.S.D. din Ungaria (creată în 1903) provenea din vecliea Romînie. Muncitorii expulzaţi din vechea Romînie care s-au stabilit în Transilvania sau la Budapesta au jucat un rol activ în mobilizarea muncitorilor romîni din Transilvania, Adîncirea legăturilor reciproce dintre mişcarea muncito- rească din Vechea Romînie şi Transilvania a contribuit la orientarea munci- torimii asupra problemei naţionale în ansamblul ei. „Romînia muncitoare”, care circula în Transilvania, a susţinut cu tărie şi consecvenţă necesitatea colaborării frăţeşti a forţelor progresiste romîno-maghiare, a demascat politica şovină a claselor dominante din Ungaria şi Romînia, militînd pentru unirea poporului romîn în cadrul unui stat democratic, „marea Romînie socialistă, lăcaşul de înfrăţire a proletariatului de toate neamurile”55. Datorită creşterii nivelului şi conţinutului mişcării muncitoreşti din Transilvania, ideea necesităţii unor organe de presă destinate cu pre- cădere muncitorilor din Transilvania începe să fie înfăptuită practic. La 1 noiembrie 1902 apare la Budapesta „Voinţa Poporului”, iar la 11/24 ianuarie 1903 îşi începe apariţia săptămînală în limba ro- mînă la Timişoara „Votul poporului”, care se subintitula „Organ pentru poporul muncitoriu romîn al Ungariei cu principiu social-demoeratic”56.. La 1 iulie 1903 apare la Cluj „foaia politică social-democrată” maghiară „Erd&yi Munkâs (Muncitorul ardelean); iar la 16 august 1903 apare primul număr al ziarului „Adevărul” (Glasul poporului), „organul partidei social-democrate din Ungaria. Foaie pentru poporul muncitor romîn din Ungaria”, care, în articolul-program scria : „Sus, romînilor muncitori din ţara întreagă, asupriţi, apăsaţi şi necăjiţi !... Cu suflet curat am dat la lumină acest nou şi unic jurnal social-democrat în limba romînă, care va fi steagul purtat de mîini curate şi cu fanfara va suna cîntecul despre dezrobirea proletariatului. Glasul lui va scula pe sclavi din robie...”57. Apariţia „Adevărului”, ziarul socialist redactat în limba romînă, care se adresa muncitorilor din Transilvania, constituie o încununare cu succes a eforturilor depuse ani în şir de către cele mai înaintate şi con- ştiente elemente din mişcarea muncitorească transilvăneană. în ciuda adversităţii oficiale şi a persecuţiilor de tot felul, „Adevărul” — Cu 66 Din istoria Transilvaniei, voi. II, ed. a 2-a, p. 352—354. Vezi şi „Calendarul muncii" pe anul 1911, p. 81—84 (Decruţiu, Amintiri din Ungaria. Primii ani ai social-dcmoeratici romine). 68 De la 18/31 ianuarie 1903, subtitlul e mai precis : „Organ al partidului social-demo- cratic pentru poporul muncitoriu romîn din Ungaria”. Ziarul îşi încetează apariţia la 4 mai 1905. 67 „Adevărul’1, nr. I din 16 auguSt 1903, p. 1. www.dacoromanica.ro 596 AL. PORŢEANU 14 toate limitele sale — a mobilizat muncitorimea romînă din Transilva- nia la lupta pentru eliberarea socială şi naţională, inseparabilă una de cealaltă. „Adevărul” a avut o apariţie îndelungată şi o răspîndire largă. Mişcarea muncitorească din Transilvania şi organele ei de presă au militat, în esenţă, pentru aceleaşi ţeluri ca şi mişcarea muncitorească din vechea Romînie; aceasta a contribuit la afirmarea caracterului unitar al mişcării muncitoreşti din ţara noastră, care s-a reliefat tot mai mult în cursul acţiunilor legate de începuturile presei socialiste romîneşti din Transilvania. în lumina învăţăturii marxist-leniniste, caracter al unitar al mişcării muncitoreşti din ţara noastră constituia un simbol al viitoarei unităţi naţionale depline a poporului romîn, pe care muncitorimea, în frunte cu elementele înaintate, a suşţinut-o ca pe o cauză a democraţiei şi a înţelegerii între popoare. www.dacaromamca.ro ÎNCĂ UN „CUVÎNT” DE-AL LUI NECULCE SE DOVEDEŞTE A NU FI LEGENDĂ DE I. COEFUS A şasea din cele 42 povestiri adunate de Ion Neculce în O samă de cuvinte are următorul cuprins : ,,Cînd au aşedzat pace Ştefan-vodă cel Bun cu leşii, fiind Ion Tăutul logofăt mare, l-au trimis sol la Ieşi. Şi au dăruit craiul leşescu Tăutului aceste sate la margine : Cîmpu Lungu rusesc, Putila, Eăstoaceli, Yijniţa, Ispasul, Milie, Yilavce, Carapciul, Zamostie, Yascăuţii, Yoloca. Toate aceste sate le-au dăruit craiul leşescu Tăutului logofătului. Şi au pus hotar apa Cirimuşul, într-o duminică dimineaţa” L Toate aceste 11 sate sînt situate pe malul drept al Ceremuşului Alb, care vine din sud şi se varsă în Prut1 2. Cu alte cuvinte, nobilii poloni stăpîneau atunci în această regiune de la marginea de miazănoapte a Moldovei, iar hotarul dintre Polonia şi Moldova nu se oprea la acest rîu, ci trecea peste el în Moldova, incluzînd la posesiunile polone regiunea cu satele menţionate. Prin pacea încheiată la 12 iulie 1499, graniţa dintre aceste două ţări a fost statornicită pe Ceremuşul Alb, regele polon Ioan Albert consimţind, desigur în faţa condiţiilor puse de învingătorul său din 1497, să-şi retragă hotarul de sud al ţării pe acest rîu şi să renunţe, în mod diplomatic, la posesiunile de pe malul lui drept, dăruindu-le logo- fătului Tăutu, reprezentantul părţii moldovene la tratativele de pace. Aceasta este concluzia care se desprinde din naraţiunea lui ISTeculce, dacă, bineînţeles, faptele cuprinse în ea sînt considerate adevăruri, aşa cum se va demonstra în rîndurile ce urmează. Numai că valoarea acestei povestiri ca document istoric a fost con- testată la noi de prof. T. Bălan, care, într-o construcţie teoretică aparent convingătoare, afirmă că povestea cu dăruşagul regelui polon este un produs al fanteziei poporului nostru şi că Neculce, consemnînd-o în O samă de cuvinte, a produs confuzie între istoricii romîni, făcîndu-i să 1 Ion Neculce, Lcfopise(ul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, publicate de I. Iordan, ed. a 2-a, Bucureşti, 1959, p. 11. 2 In prezent, ele fac parte din teritoriul R.S.S. Ucraineană. ..STUDII”, tomul 17. nr. 3. p. 587-588. 1914. www.dacoromanica.ro 11 C. 1427 598 I. CORFUS 2 creadă că poate fi vorba de conferiri de sate moldoveneşti de către regele polon. Prin urmare, după autor, naraţiunea analizată nu poate fi socotită sursă istorică demnă de crezare, ci o născocire a poporului şi, în consecinţă,, o confuzie istorică 3. Un document însă de cea mai autentică speţă vine de astă dată să confirme autenticitatea faptelor cuprinse în povestirea lui ÎTeculce şi să infirme teza prof. T. Bălan, demonstrînd totodată cît de şubrede sînt în istorie construcţiile lipsite de bază documentară. Este vorba de instrucţiunile date în scris la 22 iunie 1532 de la Cracovia de regele Poloniei, Sigismund I cel Bătrîn, lui Laurenţiu Mysz- kowski, castelan de Biecz, trimisul său la Buda ca să negocieze cu delegaţii lui Petru Bareş în prezenţa regelui Ungariei, Ioan Zâpolya, şi a comisa- rului otoman Aloisio Gritti un armistiţiu care să pună capăt războiului început atît de năprasnic, dar pierdut atît de dezastruos de domnul Moldovei la Obertyn în vara anului 1531. în ultimul punct din aceste instrucţiuni, publicate de cîţiva ani într-o foarte preţioasă colecţie polonă de documente 4, regele pune în vedere solului său să amintească în cursul negocierilor şi de satele din Pocuţia, pe care le stăpînesc nu demult mol- dovenii din darul făcut de predecesorii regelui logofătului Tăutu, pe timpul vieţii sale, sate asupra cărora silpuşii regelui au drepturi şi acte; că despre ele se va cerceta la faţa locului, verif icîndu-se drepturile ambelor părţi, pentru a se şti cui îi revin de drept 5 6. De relevat este faptul că, potrivit părţii polone, Tăutu ar fi primit aceste sate numai în posesie viageră. Oricum însă, o dată cu înfrîngerea domnului moldovean şi cu slă- birea poziţiei Moldovei faţă de Polonia, se ridicau, după 33 de ani, şi pretenţiile nobililor poloni asupra satelor de dincoace de Ceremuş, donate de Ioan Albert logofătului Tăutu, se ridica deci din nou şi problema împingerii hotarului peste Ceremuş, în detrimentul Moldovei. Acestea toate, ridicate în vara anului 1532 de partea polonă la conferinţa de pace de la Buda, aveau desigur scopul de a face presiuni asupra lui Bareş de a renunţa la Pocuţia, din stăpînirea căreia domnul Moldovei îşi făcuse o chestiune de viaţă şi de moarte şi la care nu va renunţa decît în pragul prăbuşirii lui (1538). Dar tratativele de pace n-au avut loc din cauză că domnul Moldovei nu şi-a trimis delegaţii la conferinţă. Bevendicările nobililor poloni asupra satelor amintite n-au putut fi realizate. Aşa se explică faptul că aceste sate au rămas mai departe în stăpînirea urmaşilor logofătului Ion Tăutu. 3 T. Bălan, Lămurirea unei confuzii istorice, în Studii şi cercetări istorice, revistă a Institutului de istorie naţională „A. D. Xenopol”, Iaşi, XIX (1945), p. 41—46. Printre alte argumente, autorul arată că satele Putila, Răstoacele şi Vijniţa nu existau in secolul al XV-lca, cînd nici Cîmpulungul de la Ceremuş nu se numea Cîmpulungul rusesc. 4 Acta Tomiciana, t. XIV (corespondenţa cancelariei polone din anul 1532), Poznanr 1952, p. 477-480. 6 Faciat etiam orator mentionem de villis în Pokuczie, quas tement a non multo tem- pore Valachi ex donatione praederessorum MtlB suae Theutul logofiet, ad illius vitam factâ- ct ad quas subditi MtiB regiae habent iura et litteras, ut de illis hic domi, revisis utriusque partis iuribus, ad quam iurc spcctare debeant, cognoscatur (Acta Tomiciana, XIV, p. 480). www.dacaromamca.ro PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE (STUDII DOCUMENTARE) CONCEPŢII ACTUALE ÎN PROBLEMA REVOLUŢIEI FRANCEZE Deşi au trecyt 175 de ani de la izbucnirea marii revoluţii burgheze din Franţa, interesul istoricilor pentru arest mare eveniment a rămas mereu activ1. Continuă să apară noi studii şi lucrări asupra perioadei revoluţionare, bazate pe izvoaţe documentare inedite sau pe reeva- luarea celor publicate. Se pun în lumină aspecte pînă acum necunoscute sau mai puţin cu- noscute ale revoluţiei şi so deschid largi perspective pentru cercetări îmi aprofundate asupra unora din problemele cele mai importante ridicate de studierea revoluţiei. Astfel, cei mai mulţi dintre istoricii care cercetează în prezent revoluţia francczăsîut îndeosebi preocupaţi de înca- drarea revoluţiei ca parte componentă a lungului proces revoluţionar (secolele XVII XIX) care a adus burghezia la putere, de lărgirea şi adîncirea studierii istoriei sociai-economice a revoluţiei şi de reconsiderarea •—după criterii obiective şi cit mai conforme cu adevărul istoric — a rolului jucat de marii lideri radicali ai revoluţiei : Robespicrrc, Marat, Ilebert, Saint-Just. ★ Aşa cum arătam mai sus, una dintre problemele de căpetenie care interesează în gradul cel mai înalt pe istoricii rcvolnţiei franceze este încadrarea acesteia în seria revoluţiilor rare au dus la instaurarea ordinii burgheze. Regretatul istoric francez Georges Lcfebvre, în sinteza asupra revoluţiei apărută în 1930 şi reeditată apoi în 1957a, se ridică pe baza celor mai 1 In prezent, în Franţa, nu mai puţin de patru mari organisme oficiale silit preocupate în parte sau în întregime de cercetarea revoluţiei: Centrul naţional de cercetări ştiinţifice; Comitetul de lucrări istorice şi ştiinţifice de pe lingă Ministerul Educaţci naţionale (înccpîml din 1912 a dirijat şi controlat publicarea a peste 70 de volume de studii şi documente pri- vind revoluţia); Comisia de istorie economică a revoluţiei (înfiinţată în 1903 din iniţiativa lui Jcan Jaures, cu anexe în numeroase departamente ale Franţei); Institutul de istorie a revo- luţiei (creat în 1937, de Georges Lefcbvre în cadrul Facultăţii de istoric de la Sorbona). în afara acestor instituţii oficiale, mai există Societatea de studii robespierriste, fundata în 1907 de Albcrt Mathiez şi Charles Vellay, care se ocupă nu numai de Robcspierrc, ci de în- treaga perioadă revoluţionară. Societatea îşi publică lucrările cu concursul Centrului naţional de cercetări ştiinţifice şi ai Şcolii de înalte studii şi editează o revistă, „Annales historicpics de la Răvolution franşaise”, condusă de un grup de istorici înaintaţi: J. Godcchot, E. La- brousse, M. Rcinhard şi de istoricul marxist A. Sobonl. 2 Georges Lcfebvre, La Revolution Franţaise, Paris, Prcsscs Univcrsitaircs de France, (în continuare prescurtat P.U.F.), (Peuplcs et Civilisations), 1957. Vezi în această privinţă lucrarea aceluiaşi autor, care a precedat sinteza revăzută şi completată din 1957 : fitudes sur la Revolution Franţaise, Paris, P.U.F., 1954. studii-, tomul 17.3. u. 509 www.dacoromanica.ro GOO PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE 2 îmi studii şi monografii, împotriva concepţiei vechii istoriografii asupra particularismului revo- luţiei franceze. Ordinea burgheză arată G. Lefebvre — nu s-a instaurat în lume dintr-o dată, ci treptat-treptat, şi aceasta nu numai datorită revoluţiei franceze, <*i şi datorită revoluţiilor anglo-saxone din 1G40 1048 şi 1774 1783, care au precedat-o. Revoluţia franceză însă deşi episod al ascensiunii generale a burgheziei rămîne totuşi, printre celelalte revoluţii burgheze, cea mai răsunătoare, nu numai datorită „evenimentelor sale tragice”, dar mai ales pentru că ea a transmis generaţiilor viitoare germenii unui nou conflict de clasă, aşa cum evenimentele anului al 11-lea (1793) anul de ascensiune maximă a mişcării sanchiloţilor aulăsat să se întrevadă'. Iar în concluzii, enunţînd concepţia sa dialectică asupra procesului revoluţionar, G. Lefebvre arată că, alături de interpretarea burgheză a egalităţii în drepturi, în timpul revoluţiei franceze au apărut alte concepţii ale acestei egalităţi : cea a democraţiei sociale şi cea comunistă. Tot în legătură cu înscrierea revoluţiei franceze în seria revoluţiilor burgheze, cităm şi lucrarea recentă a prof. Jacqucs Godechot de la Universittea din Toulouse 3. Cartea lui J. Godechot nu este atît o lucrare de cercetare propriu-zisă a revoluţiilor burgheze, cit una de informare şi de consideraţii asupra perspectivelor de viitor ale cercetării. Astfel, prima parte este consacrată prezentării instrumentelor de cercetare a revoluţiilor burgheze (izvoarele şi bibliografia tematică a principalelor lucrări, conţinînd G99 de titluri), partea a doua prezintă stadiul actual al cunoştinţelor asupra revi luţiilor iar partea a treia enunţă problemele şi di- recţiile noi de cercetare. Cartea lui J. Godechot conţine unele consideraţii interesante, care exprimă punctele de vedere noi asupra revoluţiei. Ca şi G. Lefebvre, J. Godechot combate pe istoricii (lin a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi de la începutul secolului al XX-lca, arătînd că revoluţia franceză nu poate fi privita ca un fenonvn particular, izolat, naţional4. Dimpotrivă, această revoluţie nu constituie decît un episod cel îmi important, fără îndoială — din seria de „re- voluţii în lanţ” care în perioada 1770 1850 au schimbat structura lumii occidentale, extin- zîndn-se apoi şi în Europa centrală şi răsăriteană. Iileea nu este însă nouă: Godechot atrage atenţia că ea a fost enunţată încă din timpul revoluţiei de către Barnave în Inlroduction ă la Runlnlioii Frunţaisi. Dar, alături de considerentele de mai sus, J. Godechot, de comun acord cu istoricul aimrican R. Palimr5, mai susţine ideea <ă revoluţiile burgheze din perioada 1770 1850 reprezintă de fapt ,,o revoluţie atlantică”, specifică ţărilor Europei occidentale şi Amerieii®. Semnificaţia unei asemenea teorii este evidentă : ea reprezintă o încercare de adaptare a istoriografiei occidentale la structurile politice prezente, în cazul de faţă sistemul de alianţă al „Pactului Atlanticului de nord”. Menţionăm, de asemenea, că în harta întocmită de autor asupra ariei de răspîndire a revoluţiilor burgheze în perioada 1770 1830, deşi sînt înregistrate 3 Jacques Godechot, Les Revolulions (1770 — 1799), Paris, P.U.F., 1963. 4 Intr-o altă carte a sa, La grande Nalion. L'expansion revolulionnaire de ia France dans le mondc de 1789 ă 1799, Paris, Aubier, 1956 (t. I II), J. Godechot susţine aceeaşi teorie care consideră revoluţia franceză în interdependenţă cu celelalte revoluţii burgheze, arătînd ca ideile şi concepţiile revoluţiei, care au pătruns în ţările Europei apusene o dată cu arma- tele revoluţionare franceze, au găsit acolo un teren favorabil răspîndirii lor tocmai pentru că in aceste ţări existau condiţii economice, sociale şi politice asemănătoare cu cele din Franţa prerevoluţionară. 5 Robert Palmer, The Age of llw democratic revolution, Princeton, Princeton Univer- sity Press, 1959. * Vezi în această privinţă raportul prezentat de J. Godechot şi R. Palmer la Congresul internaţional de ştiinţe istorice de la Roma : Le probleme de VAtlantique, în Comitato inter- nazionale di Scienze sforiche, X Cotigresso internazionale, Relazioni, t. V, p. 175 — 239, Florenţa, 1966. www.dacaromamca.ro 3 PROBLEME ALE 1STORIOGRAHE1 CONTEMPORANE GOI revolta sirbă din 1804 şi revoluţia greacă din 1821, nu se indică prin nici o însemnare marile răscoale antifeudale din 1784 1785 şi din 1821 de pe teritoriul ţării noastre. Notăm astfel o nouă şi regretabilă omisiune a participării romîneşti la marile evenimente ale istoriei universale. în afara tezelor noi Care încadrează revoluţia franceză în seria revoluţiilor burgheze de la sfîrşitul secolului al XVIII-tea şi prima jumătate a secolului al XlX-lea, un alt punct de vedere apărut în ultimii ani este acela al necesităţii studierii feuonv'nului opus revoluţiei : contrarevoluţia. Cel care s-a arătat preocupat de această problemă este tot J. Godeehot, într-o carte recent publicată. Cartea este rezultatul unui curs care avea programată expunerea perioadei 1789—18047,cecace explică limitele ei cronologice. Aceste limite, aşa cum precizează J. Godeehot, nu corespund realităţii istorice, deoarece contrarevoluţia se prelungeşte mult timp după 1804. La începutul cărţii sale, J. Godeehot arată că atît ideologia, cît şi acţiunile contrarevoluţiei au fost puţin şi insuficient tratate nu numai în Franţa, ci şi în alte ţări. în trecut, asupra contrarevoluţiei au fost publicate doar două lucrări : cartea lui E. Vingtrinier în 1924 şi cea a lui M. Madelin în 1935. Ambele însă au tratat numai activitatea politică a contrarevoluţiei, neglijînd complet ideologia8 9. în prima parte a cărţii sale, J. Godeehot înfă- ţişează pe ideologii contrarevoluţiei şi lucrările lor, atît din Franţa® cît şi din alte ţări10. în partea a doua a cărţii, autorul tratează acţiunile contrarevoluţiei, care au avut loc nu numai în Franţa11, ci şi în ţările europene venite în contact nemijlocit cu revoluţia franceză12. în general, această carte a lui J. Godeehot este interesantă atît prin noutatea tcniri tratate, cit şi prin consideraţiile pe care autorul le face. Reţinem, printre altele, interpretarea dată insu- recţiilor ţărăneşti izbucnite sub impulsul contrarevoluţiei. Prof. Godeehot arată că ascnvnea insurecţii an izbucnit de obicei în regiuni înapoiate, unde ţăranii erau încă foarte supuşi faţă de senior şi de preot şi vedeau în reprezentanţii burgheziei doar pe perceptorul de impozite, pe negustorul speculant şi pe cămătar. Aceste elenv'ntc au fost folosite de seniori şi de preoţi pentru a împinge pe ţărani Ia acţiuni contrarevoluţionare. Totuşi, cartea lui J. Godeehot nu epuizează tema, şi aceasta nu numai din punct de vedere al faptelor aşa cum o arată şi autorul,—ci şi din punct de vedere al interpretării. Astfel, cartea ar fi cîştigat în interes dacă autorul, îndeosebi în prima parte, ar fi adîncit analiza diferitelor doctrine contrarevo- luţionare, arătînd care era baza lor economică şi interesele de clasă pe care le reprezentau. ★ O altă problemă legată de studierea revoluţiei franceze pentru care se manifestă un interes crescînd este cercetarea istorici social-econoniicc a revoluţiei. Reflectîud acest interes, J. Godeehot arăta că nu este de acord cu explicarea revoluţiei prin influenţa ideilor filozofice ale secolului al XVIII-lca şi prin acţiunea citorva personalităţi importante. Dimpotrivă, este 7 J. Godeehot, La fontre-revolution. Doctrine el Action. 1789—1804, Paris, P.U.F., 19G1. 8 în privinţa tratării ideologici contrarevoluţiei, J. Godeehot menţionează o lucrare destul de recentă a istoricului american Paul Henri Bcik, The French Revolution seen from the Righi, Social Theories in Motion 1789—1799, Philadolfia, 1966. 9 Cazales, Montlosicr, contele d’Antraigncs, abatele Maury, Mirabcau, Juncan, Rivarol, Senac de Meilhan, Joseph de Maistre, Chatcaubriand. 10 Ed. Burkc (Anglia), Jacques Mallct du Pan (Geneva); Ilcrdcr, Rcchberg, Brandcs cavalerul de Gentz (Germania). 11 Războiul din Vendeea; mişcarea chouan-ilor, insurecţiile contrarevoluţionare de la Lyon, Marsilia şi Toulon ; teroarea albă din 1795; trădările lui Pichcgru şi Moreau; complotul lui Cadoudal. 12 Mişcarea contrarevoluţionară din Italia şi ţările mediteraneene, din Germania, Elveţia şi din Ţările de Jos. www.dacaromamca.ro 002 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE 4 23 23 Lcs sans-culoltes parisicni en Van II, Paris, 1959. www.dacaromamca.ro 7 l’ROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE 60 5 de participarea proletariatului îh curs de formare la revoluţie 24. J. Bruhat subliniază rolul maselor muncitoare pariziene ca principală forţă combativă la cele mai importante evenimente revoluţionare. De asemenea relevă teama crescîndă a burgheziei faţă de aceste mase, teamă con- cretizată prin adaptarea legii Le Chapelier, care încă înainte de abolirea monarhiei interzicea apariţia oricărei organizaţii muncitoreşti. Jean Bruhat mai arată contribuţia adusă de masele muncitoare la răsturnarea monarhiei, Ia ducerea războiului împotriva reacţiunii externe, la o serie de acţiuni pentru elaborarea unor legi democratice. Jean Bruhat precizează locul şi rolul babuvismului în istoria mişcării muncitoreşti. El arată că Gracchus Babeuf are meritul de a fi reuşit să desprindă importanţa primordială a luptei de clasă pentru răsturnarea sistemului bazat pe exploatare. Deşi comunismul lui era agrar, Franţa fiind în 1796 o ţară esenţialmente agricolă, Babeuf a sesizat totuşi importanţa industriei moderne şi a structurii ei capitaliste, întrevăzînd astfel originea exploatării clasei muncitoare. în ce priveşte mişcarea sanchiloţilor, J. Bruhat a subliniat rolul acestora în timpnl revoluţiei, dar, la fel ca A. Soboul, atrage atenţia că obiectivele sanchiloţilor nn trebuie comparate cu obiectivele mişcării muncitoreşti moderne. Printre sancliiloţi, în afară de muncitori salariaţi, erau şi meşteşugari patroni. Idealul muncitornlui sanchilot era să devină proprietar al unor mijloace de producţie încă rudimentare, adică al unui mic atelier, iar meştcşuearul patron sanchilot se temea să nu piardă proprietatea mijloacelor de producţie şi să devină muncitor salariat. Aşadar—conchide J. Bruhat, idea- lurile sanchiloţilor demonstrează o mentalitate precapitalistă şi a le invoca în condiţiile miş- cării muncitoreşti moderne constituie o concepţie reacţionară, neconformă cu dezvoltarea istorică a proletariatului din secolele al XlX-lea şi al XX-lea. în sfîrşit. tot în legătură cu istoria acţiunii maselor populare în timpul revoluţiei mai semnalăm şi o carte apărută relativ recent în Anglia25. Autorul studiază îndeosebi compoziţia socială a insurecţiei pariziene din perioada iulie 1789 13 vendemiaire anul al lV-lea, subli- niind rolul preponderent jucat de elementele sanchilote. G. Rudă se întemeiază pe cercetarea statistică a represiunii: persoane urmărite, arestate, interogate, condamnate. în privinţa cau- zelor mişcărilor populare, G. Rudă arată că mulţimea revoluţionară din Paris a acţionat (lin motive politice, dar mai ales economice (lipsa de alimente, preţurile ridicate). în sfîrşit, lu- crarea lui G. Rudă relevă şi intensa activitate de propagandă şi de mobilizare dusă de liderii revoluţionari în sinul maselor insurecţionale. O altă orientare pozitivă în cercetările contemporane privind revoluţia, o constituie publicarea de texte alese ale unora din principalii conducători şi ideologi ai revoluţiei. Astfel, în cadrul cunoscutei colecţii „Les classicpies du Peuple” an apărut texte alese din Robespierre, Saint-Just şi Buonarotti. Jean Poperen s-a ocupat de editarea unora din discursurile lui Ro- bespierre, grupîndu-le în trei volume, care m"rg pînă la 9 termidor. Fiecare volum are o pre- faţă în care se face, de pe poziţii marxiste, un rezumat al biografiei lui Robiespicrre 26. Cele mai reprezentative discursuri şi rapoarte ale lui Saint-Just au fost publicate într-un volum editat sub îngrijirea lui Albert Soboul. în introducere, A. Soboul înfăţişează activitatea lui Saint-Just în cadrul condiţiilor social-economice şi politice ale timpului. De asemenea, intro- ducerea se mai remarcă ş: prin bogatul aparat informativ, la curent cu cele mai noi lucrări asupra revoluţiei 27. în ceea ce priveşte pe Bounarotti, nu poate fi vorba de texte alese, ci 24 Jean Bruhat, Hisloire du mouvement ouvrier franşais, t. I, Paris, Editions Socialcs, 1952. 26 George Rudă, The erowd in the Fiench Revolulion, Oxford, Clarendon Press, 1959. 26 Robespierre, textes choisis, prăface et commentaires par Jean Poperen, Paris, Editions. Sociales („Les classiques du Peuple”); t. I, 1956; t. II, 1957; t. III, 1958. 27 Saint-Just, Discours et rapports, introduction et notes par Albert Soboul, Paris,. Editions Sociales („Les classiques du Peuple”), 1957. www.dacaromamca.ro PROBLFME Al.F. ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE 8 OOG de o publicare integrală a cunoscutei Conspiralion de l'egalitL Textul a fost stabilit cu toată rigu- rozitatea ştiinţifică de Albert Soboul şi de Robert Brăcy; prefaţa este semnată de Georges Lefebvre. In fine, trebuie menţionată şi completa bibliografie alcătuită de Jean Dautry. în a< est fel, nu avem de-a face numai cu o simplă lucrare de popularizare, ci cu un instrument de lucru menit să folosească şi specialiştilor 28. Semnalăm apoi şi publicarea scurtului opuscul al lui BarnaVe, Introduclion ă la Revo- lution Franşaise, în care autorul, unul dintre conducătorii moderaţi ai revoluţiei analizează condiţiile economice, sociale şi politice care au dus la revoluţie 29. Publicarea de texte şi de documente privind revoluţia franceză s-a făcut nu numai în Franţa, ci şi în alte ţări. în Uniunea Sovietică, sub îngrijirea academicianului V. P. Volghin şi a lui A. Z. Man- fred s-au publicat trei volume cuprinzînd cele mai importante şi mai semnificative scrieri şi discursuri ale lui Jean Paul Marat, reprezentantul celui mai înaintat curent din sinul revoluţiei franceze 30. Introducerea cuprinde o biografie a hii Marat, în care se subliniază lupta con- secventă şi deosebit de activă dusă de acesta, prin intermediul ziarului său,,L’Ami du Peuple”, în sprijinirea revendicărilor celor mai radicale ale maselor populare pariziene. Menţionăm de asemenea culegerea de documente publicate în Republica Democrată Germană de A. Soboul şi de Walter Markov (Leipzig) asupra mişcării sanchilote pariziene 31. Prefaţa volumului este semnată de Georges Lefebvre. Volumul cuprinde 119 documente publicate integral; un alt mare număr de documente sînt date în note în subsol. Documentele sînt publicate atît în originalul francez, cît şi în traducerea germană. Documentele din note sînt date în germană, citatele însă în franceză. Pentru a alcătui acest volum, editorii au consultat bogatele fonduri documentare de la Arhivele naţionale ale Franţei, de la Biblioteca naţională din Paris şi de la Biblioteca istorică a oraşului Paris. La selecţionarea documentelor, editorii au dat prioritate actelor provenind de la sanehiloţi, cum ar fi procesele-verbale ale adunărilor secţiunilor sau cele ale societăţilor populare din secţiuni, scrisori, proclamaţii etc. Culegerea mai cuprinde apoi documente ale organelor de stat revoluţionare, procese-verbale ale şedinţelor tribunalaleor, dispoziţii ale Comunei pariziene sau ale Convenţiei, toate conţinînd ştiri importante asupra activităţii sanchiloţilor şi asupra revendicărilor lor social-economice şi politice. Publicarea de texte alese privind ideologia revoluţiei este completată cu o serie de biografii ale conducătorilor aripii radicale a burgheziei revoluţionare, biografii scrise în spiritul unei concepţii înaintate, apropiate materialismului istoric. Figura revoluţionară care a format obiectul celor mai întinse preocupări a fost aceea a lui Maximilien Robespierre 32. Un loc important în această privinţă îl ocupă biografia în două 28 Buonarotti, Conspiralion de l’egalite, dite de Babeuf, prăface de Georges Lefebvre, Paris, Editions Socialcs („Les classiques du Peuple”), 1957, 2 voi. 28 Barnave (Joseph), Introduction o la Revoluiion franţaise. Texte • 6tabli sur le manu- scrit original et prăsentă par Fernand Rudă, Paris, Armând Colin, 1960, 206 p. 30 Jan Pol Marat, H36pamue npoiueedenun. CocTamiTejin : arţag. B. II. Bojii’hh ii A. 3. Mawppeg, t I—III, Moscova, 1966. 31 Die Sansculolten von Paris. Dolcumente zur Geschichle der Volksbewegung 1793—1794, Ileraiisgegeben von Walter Markov und Albert Soboul. Mit einem Vorwort von Georges Lefebvre, Berlin, Akademie-Verlag, 1967 (recenzată de R. Popa în „Studii” an. XII, 1959, nr. 6, p. 249—264). 32 Vezi în această privinţă articolul semnat de Alex. Duţu, 200 de ani de la naşterea lui Robespierre. Lucrări şi manifestări, în „Studii” an. XII, 1969, nr. 2, p. 206—209, în care sînt prezentate o serie de cărţi şi articole despre activitatea lui Robespierre. www.dacaromamca.ro 9 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE 607 volume scrisă de Gerard Walter33. Autorul analizează în mod amănunţit formarea şi evoluţia intelectuală şi politică a lui Robespierre, lupta sa intransigentă împotriva aristocraţilor, mo- deraţilor şi trădătorilor, participarea sa activă la organizarea războiului de apărare al revoluţiei împotriva reacţiunii externe, încercările sale de a instaura democraţia socială. Dar, în acelaşi timp, G. Walter relevă şi limitele celui supranumit „Incoruptibilul”, limite determinate de condiţiile economice, sociale şi politice ale vremii în care a trăit. în volumul al II-lea al bio- grafiei sale, G. Walter a făcut şi o interesantă prezentare a atitudinii posterităţii faţă de Ro- bespierre. Reţinem îndeosebi ostilitatea cu care reprezentanţii celei de-a treia şi celei de-a patra republici l-au privit pe Robespierre, ostilitate care mergea pînă la negarea oricărei calităţi şi capacităţi a celui pe care Ludovic al XVIII-lea, regele emigraţiei, l-a considerat un mare om de stat. Obiectul unor cercetări serioase şi obiective l-a format şi personalitatea lui Jean Paul Marat, personalitatea poate cea mai discreditată şi mai calomniată de către istoricii reacţionari ai revoluţiei. O primă biografie a „prietenului poporului” o datorăm lui Jean Massin34. Acti- vitatea lui Marat este caracterizată ca fiind... ,,în unele momente... cea mai importantă din toate acţiunile individuale din timpul revoluţiei franceze”. Autorul înfăţişează un Marat vizionar, care încă din 1774 a prevăzut natura şi contradicţiile revoluţiei burgheze în curs de pregătire şi în acelaşi timp a anticipat izbucnirea unei alte revoluţii care va pune capăt ex- ploatării. J. Massin mai relevă în paginile cărţii sale ura neîmpăcată a burgheziei faţă de Marat şi simpatia adîncă de care se bucura acesta în rîndurile maselor de sanchiloţi. întreaga activitate a lui Marat, subliniază J. Massin, a avut la bază conştiinţa că revendicările maselor populare nu puteau ii identificate cu cele ale bogaţilor din tiers Mat, care erau adversarii cei mai înverşunaţi ai instaurării unei adevărate dreptăţi şi egalităţi sociale. în sfîrşit, J. Massin îşi încheie cartea arătînd amintirea neştirbită care i-a fost păstrată lui Marat în timpul marilor evenimente revoluţionare europene de după 1800 : la 1848, la 1871, în timpul Comunei, şi în secolul nostru, în timpul Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. O biografie a lui Marat a fost scrisă, tot de pe poziţiile istoricului înaintat, de G. Walter, în 1933, reeditată însă în 1960 cn adăugarea unei importante părţi documentare, cu- prinzînd şi materiale descoperite mai recent35. O altă lucrare biografică este aceea consacrată lui Hebert, întemeietorul ziarului revo- luţionar „Pere Dnchesne” 36. Autorul, Louis Jacob, discipol şi colaborator al lui Mathiez, care totodată e considerat ca unul din cei mai buni specialişti ai istoriei revoluţiei, se ocupă în lucrarea biografică amintită de rolul jucat de H6bert şi ziarul său „P6re Duchesne” în anii 1792—1794, cînd sancliiloţii au constituit elementul cel mai combativ şi cel mai înaintat al revoluţiei. Biografia scrisă de L. Jacob este rodul a şase ani de stăruitoare cercetări în arhive şi la Biblioteca naţională, precum şi al minuţioasei şi atentei lecturi a celor 350 de numere ale ziarului „Pere Duchesne”, Hiîbcrt este înfăţişat ca un înflăcărat tribun popular, care a ştiut să se facă ascultat de mase şi care a condus adeseori pe sanchiloţi înaintea Convenţiei pentru a impune votarea legilor democratice. De asemenea, în cartea lui L. Jacob, Hebert apare 33 Gerard Walter, Robespierre (voi. I) I—II, (Paris), Gallimard (1961). O scurtă biografie a lui Robespierre, care examinează la justa ei valoare figura marelui revoluţionar, a scris şi Marc Bouloiseau, Robesjnerre, Paris, P.U.F., 1957. De asemenea, Societatea de studii robespieriste a reunit într-un volum o serie de articole şi studii ale lui Albert Mathiez asupra vieţii şi activităţii lui Robespierre : Etudes sur Robespierre, Paris, Editions Sociales, 1958. 34 Jean Massin, Marat (Paris, Le Club Franşais du Livre), 1960. 36 Gărard Walter, Marat, Paris, Albin Mi chel (1960). 34 Louis Jacob, Hebert. Le Pere Duchesne, chef des sans-culottes (Paris), Gallimard (1960). www.dacaromamca.ro G08 PROULtMl AI E IsrORIOGRAUCI CONTEMPORANE 10 ca un consecvent şi dîrz luptător pentru democraţie sociala, a cărui năzuinţă era ca în fruntea ţarii să fie sanchiloţii, pentru a conduce şi, mai ales, pentru a controla afacerile publice. în- treaga carte a lui L. Jacob este o caldă şi documentată pledoarie în favoarea activităţii politice, profund democratice, a lui Ilfibert despre care fraţii Goncourt, rare sînt departe de a fi bănuiţi ca simpatizanţi ai revoluţiei, au scris : „Va Veni o zicînd se va recunoaşte spiritul, originalitatea şi chiar elocvenţa, poate singura elocvenţă a revoluţiei, a lui Piue Duchesne şi mai ales a lui HC'bert”. ★ în afara lucrărilor prezentate pînă acum, mai semnalăm unele studii care s-au ocupat de relaţiile internaţionale ale Franţei revoluţionare. Cităm în această privinţă cartea istori- cului italian Carlo Zaglii, consacrată politicii externe a lui Bonaparte şi a diiectoratului după tratatul de la Campoformio 37. Acest tratat nu a mulţumit nici Franţa, nici Austria. Folosind un bogat material documentar, C. Zaglii arată că la Seltz s-au ansrajat noi negocieri între Cobenzl, reprezentantul Austriei, şi Neufcliâteau, reprezentantul Franţei, negocieri în care Italia ocupa un loc foarte important. Austria încerca sa obţină de la Franţa, în schimbul unor teritorii de pe malul stîng al Rinului, noi „compensaţii” în Italia. Trimisul republicii cisalpine la aceste negocieri a căutat, la rîndul său, să apere independenţa ţării sale şi, pentru a cîştiga bunăvoinţa austriaca, a propus instalarea unui arhiduce al casei de Habsburg la Milan. Iacobinii italieni au respins însă acest proiect, deoarece scopul lor principal era unificarea Italiei, fapt de care îşi dădeau seama atît reprezentantul austriac, (ît şi cel francez. Intrarea trupelor franceze în statele papale şi apoi în regatul Neapolului a pus capăt negocierilor. O lucrare care prezintă ftiteres îndeosebi pentru istoria ţării noastre este lucrarea sem- nată de cercetătoarea franceză Germaine Lebel '■8. întenuiată pe fonduri documentare de la Ministerul de Externe al Franţei, lucrarea se ocupă de relaţiile dintre Franţa şi ţările romîne începînd din secolul al XVI-lea pînă în 1815. Politica externă a Franţei revoluţionare faţă de ţările romîne interesîud deci studiul de faţa este tratată iu capitolul al IV-lea al cărţii 39. Autoarea arată întreaga activitate diplomatică a reprezentanţilor francezi de la Poartă pentru înfiinţarea unor consulate în principate, consulate menite să preîntîmpine intrigile pu- terilor vecine în aceste ţari şi să participe la pregătirea unei noi insurecţii în Polonia. Se relevă apoi legaturile întreţinute de revoluţionarii polonezi la Iaşi şi Bucureşti cu unii dintre iacobinii francezi ajunşi în Principate. De altfel, aceste elemente iacobine duceau o activitate susţinută prin intermediul unor birouri de informaţii,care constituiau totodată şi centre clandestine de operaţii ale agenţilor Franţei la Dunărea de jos. Activitatea şi „corespondenţa iacobină” în care erau implicate şi unele persoane din anturajul domnilor erau obiectul preocupărilor constante ale consulilor austrieci şi ruşi din Principate. S-a propus cliiar mazilirea lui Miliai Şuţu, deoarece secretarul său, Codrica, era unul dintre iniţiatorii acestor activităţi conspirative îndreptate împotriva regimului feudal. Recunoaşterea oficială, la 1788, a consulatelor franceze din Ţara Romînească şi Moldova a însemnat pentru diplomaţia franceză un prilej de a-şi -argi cîmpul de activitate în Principate. în acest sens. autoarea arată că domnii dădeau 37 Carlo Zaghi, Bonaparte e il Direttorio dopo Cai^ioformio, Napoli, Edizione scienti- fique italiene, 1956. 33 Germaine Lebel, La France el Ies Principautes Danubiennes da XVIe siecle o la chute de Napoleon I-cr, Paris, P.U.F., 1955. 39 Vezi recenzia semnată de P. P. Panaitescu şi V. Mihordea în „Studii”, an. X, 1957, nr. G, p. 187-188. www.dacaromamca.ro 11 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE 609 consulilor anumite informaţii interesînd Ministerul (le Externe francez, aşa cum, de exemplu s-a întîmplat înainte de campania din Egipt a generalului Bonaparte. In ultima parte a cărţii, unele pagini sînt consacrate şi pătrunderii ideilor revoluţiei franceze în Principate. Aici au- toarea neagă existenţa spiritului de răscoală în sinul maselor populare, scăpînd din vedere că în 1821 aceste mase s-au ridicat în mare număr sub conducerea lui Tudor Vladimirescu pentru a pune capăt exploatării feudale40. In sfîrşit, mai menţionăm şi apariţia unei serii de lucrări privind istoria politică şi insti- tuţională a Franţei revoluţionare ; ştiinţa, literatura şi arta în timpul revoluţiei 41; desfăşurarea revoluţiei în provincie42; expansiunea şi influenţa ideilor revoluţiei în alte ţări ale Europei43. ★ Din succinta prezentare a unora din concepţiile actuale mai importante privind re- voluţia franceză, observăm că, cu unele excepţii44, tendinţa generală este de a se trata acest mare eveniment istoric de pe poziţii apropiate materialismului istoric, în cazul istoricilor apuseni înaintaţi45, şi conform concepţiilor materialismului istoric, în razul istoricilor marxişti ca Jean Brnliat, Albert Soboul, A. Z. Manfred şi M. M. Stranghe. Geniala analiză făcută de Mar.x şi Engels în Manifestul Partidului Comunist, care explică revoluţia prin contradicţia dintre raporturile de producţie şi caracterul forţelor de producţie, devine tot mai mult principalul îndreptar al istoricilor care studiază după criterii ştiinţifice revoluţia burgheză din Franţa, cea mai radicală şi mai importantă dintre toate revoluţiile burgheze. Jaloanele trasate de Jean Jaures, Albert Mathiez şi Georges Lefebvre, ca precursori ai studierii revoluţiei franceze din punctul de vedere al materialismului istoric, sînt urmate de numeroşi istorici. Principalele cateerorii do probleme care se pun în viitor pentru adîncirca şi lărgirea studierii revoluţiei franceze sînt cercetarea interdependenţei dintre aceasta revoluţie şi celelalte revoluţii burgheze, cercetarea esenţei economice şi sociale a fenomenului opus re- voluţiei, contrarevoluţia, şi o analiză profunda şi multilaterală a tuturor claselor şi grupurilor sociale care au luat paite la revoluţie, fie de partea ei, fie împotriva ei. îndeosebi la această a treia categorie de probleme este de remarcat că, deşi burghezia domneşte de peste J60 de ani, 40 P. P. Panaitescu şi V. Mihordea, op. cit., p. 191—192. 41 J. Godcchot, Lcs Inslilulions de la France sous la Revolution ct l’Empire, Paris, P.U.F., 1951; Maurice Jallut, Histoire consiiiutionnelle de la France, t. I, Paris, Editions du Scorpion, 196G ; Jean Michaud, Lcs Elats Generaux el le 14 Juillet 1789, Paris, Editions Sociales, 1960 (vezi prezentarea făcută de A. Stan în „Studii”, an. XIV (1961), nr. 4. 42 Joseph Fayet, La Revolution Franţaise el la Science, 1789 1795, Paris, Marcel Riviere, 1960. 43 Pierre Becamps, La Revolution a Bordeaux (1789 1794), Bordeaux, 1953; D. R. C. Verhagen, L’influence de la Râvolution Frangaise sur la premiere Constitulion Hollandaise du 23 avnl 1798, Utrecht, 1949; Julicn Kupers, Les Egalitaires en Belgique, Bruxelles, Librairie Encyclopedique, 1960; M. M. Stranghe, Pyccnoe oduţecmeo u rfipamţyscKax peeoAioifun, Moscova, 1956. 44 R. Palmer, op. cit.; Paul H. Beik şi Laurence Lafore, în Modern Europe. A liislory since 1500, New York, Ilenry Hoit and Company (1959), în capitolele consacrate revoluţiei franceze susţin că revoluţia a izbucnit din cauza lipsei de abilitate a monarhiei. 43 In acestă privinţă cităm şi voi. V al colecţiei Histoire gânâraledes Civilisalions : le XVIII* siecle, Paris, P.U.F., 1953, în care capitolele privind revoluţia franceză sînt scrise de prof. E. Labrousse şi Marc Boulaiseau. www.dacoromanica.ro 610 PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI CONTEMPORANE 12 lipseşte însă, o istorie a burgheziei franceze în timpul revoluţiei. De asemenea, lipseşte şi o istorie a nobilimii în perioada revoluţiei, ea să nu mai vorbim de o istorie a claselor populare, exceptînd cele două lucrări monografice ale lui G. Lcfebvre şi A. Soboul. Primul obiectiv al unei cercetări serioase ar fi der pnteafi astfel încadrat în istoriografia liberală (sau burghezo-dcmocrată) din epoca de dezvoltare a capitalismului în ţara noastră în deceniile în care relaţiile de producţie capitaliste, devenite dominante în economic, se întăresc şi se extind. 4. La paragraful „începuturile istoriografiei marxiste” s-ar putea menţiona şi numele lui I’anait Muşoiu, care a încercat să aplice materialismul istoric la istoria ţării noastre * 6. DAN S1MONESCU (Institutul de istorie al Academiei R.P.R., Bucureşti) Cînd se va realiza lucrarea Istoriografia modernă a Romîniei, prezentată spre „discuţii” în larg plan tematic de Şt. Pascu şi Eugen Stănescu, vom putea spune că cercetările în R.P.R. au atins o culme însemnată a gîndirii istorice, a interpretării materialiste şi dialectice a faptelor istorice. Citind paginile prezentate, îţi dai seama că lipsa de pînă acum a unui studiu amplu asupra istoriografiei romîne nu se putea umple în condiţiile de lucru anterioare anului 1944, sub regimul burghezo-moşieresc ; lipsa aceasta, este drept, simţită de noi toţi, numai acum se poate realiza, interpretind gîndirea şi metoda istoriei de pe poziţiile ştiinţifice înaintate ale concepţiei materia list-dialectice. Cuprinderea complexă şi integrală a gîndirii istoricilor patriei noastre, indiferent de limba în care ei au scris şi de etnicitatca lor originară, estd un alt merit al lucrării mult aşteptate. Numai tratînd problema astfel putem privi evoluţia tendinţelor politice, uneori contradictorii, ale concepţiei istorice romîne, începînd de la concepţia izolaţionistă a unora din istoricii ardeleni, pînă la intrarea şi a istoricilor minoritari în interpretarea gencral-deinoerată şi progresistă a istoriei (Rotii, Szilagyi ş. a.). Periodizarea propusă este ştiinţifică, pentru că urmează principalelor etape social-cco- nomice de dezvoltare a societăţii romîneşti, începînd cu sfîrşitul secolului al XVIU-lea pînă în zilele noastre (criza feudalismului, dezvoltarea capitalismului, faza imperialistă şi etapa marxistă). Subdiviziunile periodizării concentrează şi conturează tot mai strîns etapele intermediare : legătura tradiţională a istoriografiei moderne cu vechea istoriografie feudală cronicărească ; nuanţele diferenţiate ale romantismului istoric : revoluţionar, democraţ-burghez şi cel tenden- ţios-pascist; pozitivismul istoric, şi el variat cînd cu idei liberale, cînd de sociologism, de cri- 6 Octav Botez, Alexandru Xenopol, teoretician şi filozof al istoriei, Bucureşti, 1928, p.27. 6 Cf. A. Gălăţeanu şi N. Gogoncaţă, Activitatea şi concepţia sociul-polilică a lui Panait Muşoiu, în „Cercetări filozofice”, 1963, nr. 3, p. 730. www.dacaromamca.ro ■9 DISCUŢII 619 ticism, dc metode pur descriptive sande conservatorism—pentru a termina cu etapa aplic arii în istorie a gîndirii materialiste. . Prezentarea istoriografiei din perioada luministă mi se pare însă prea fărîmiţată cînd se divide în luminism feudal tîrziu, burghez timpuriu şi burghez preromantic. S-ar putea face abstracţie de „luminismul feudalismului tîrziu”, pentru că el este inclus în titlul capitolului : Istoriografia în faza de criză a feudalismului (deci feudalismul tîrziu), iar Cele două feluri de luminism burghez (timpuriu şi tîrziu) pentru că sînt puţin diferenţiate între ele, s-ar putea .contopi în lumînisinuî preromantic, numit mai propriu „prerevoluţionar”. Găsesc însă în acest larg plan tematic unele formulări abstracte, care nu definesc clar ideile autorilor. Un plan tematic este întotdeauna enunciativ, nu şi explicativ în sensul demonstra- ţiei concrete ; de aceea formulările programatice trebuie să exprime cuprinzător ideea ce urmează a fi dezvoltată în redactarea amplă. De exemplu, în numeroasele idei puse între paranteze la p. 133—134 (s-ar putea şterge parantezele) lipseşte menţiunea că, la noi, în secolul al XVIIl-lea, au circulat deseori idei umaniste despre elementele culturii, în predosloviile cărţilor tipărite (ale lui Antim, cele greceşti scrise de fraţii Brîncoveni, Damaschin, Chesarie ş.a.), care au influenţat istoriografia vremii. Afirmaţia categorică despre Stoica Ludescu, ca cronicar, nu corespunde stadiului actual al cercetărilor. începuturile concepţiei despre integrarea istoriei naţional-romîne în istoria universală sînt atribuite nediferenţiat mai multor istprici: cînd lui Budai-Deleanu, cînd 'ui Florian Aron chiar şi altor istorici ardeleni. Alte observaţii se referă la mai multe pagini din plan, astfel că ele s-ar putea strînge într-o clasificare mai sistematică. 1. Omisiuni. Sînt omişi din cercetare mai mulţi istorici (în sensul larg al cuvîntului) ale căror opere ilustrează anumite concepţii şi metode istorice. Cronologic, aceştia sînt: medelni- ■cerul Dumitrache, pentru caracterul straniu al izvoarelor folosite; Gheorgachi pentru tematica de ceremonial şi protocol introdusă în istorie ; Dionisie eclesiarhul, pentru „dulceaţa” ce o simte de „a povesti... de patria sa”; cronicile rimate create de tirgoveţi, în general protestatare faţă de samavolniciile marilor feudali. De asemenea, sînt excluşi istorici ca Gb. Murnu, I. Cara- giani, Ştefănescu-Melchisedec, Al. Filippide cu Originea romînilor, Titu Maiorescu (discursurile sale), Gr. Popa-Lisseanu, Alex. Gîdei, Ilie Minea, I. Nistor, Gh. Brătianu, Ştefan Zeletin, Alexan- dru Lapedatu, Ion Lupaş. Aş putea adăuga şi pe V. Alecsandri, cu proza lui de istorie diplo- matică, ş. a. Fiecare dintre aceştia vine cu o operă masivă, cu concepţii proprii, care trebuie- privite critic, spre folosul acelora care îi vor citi şi analiza. 2. Minimalizări. Sînt scriitori-istorici trecuţi în expuneri globale, de grup, în timp i-o .alţii, nu mai vrednici decît aceştia, sînt analizaţi monografic (cîţiva istorici ai minorităţilor conlocuitoare). De exemplu, cred că „grupul” Ivan Teodorovici pînă la Alecu Beldiman este minimalizat în merite, ca şi grupul Ioan G. Sbiera, Şt. (nu Nicolae) Orăşanu, N. Dobrescu. De asemenea, este minor tratată partea din istoriografie care se ocupă de studiul culturii popu- lare şi culte (cu toate elementele ei, inclusiv, mai ales, elementul artistic), istoria culturii şi a civilizaţiei. 3. Exagerări ale meritelor unora dintre istorici. în contrast cu unele tratări vitrege acor- date unor scriitori-istorici merituoşi, se înfăţişează expuneri monografice exagerate pentru alţii, care nu corespund unei atare dezvoltări : T. V. Păcăţean, Gh. Fanu (şi alţii din grupul istoricilor minoritari din Transilvania). 4. Clasificări greşite. Situarea istoricilor în curentele mari ale gîndirii istorice este făcută întotdeauna ştiinţific şi just. însă, în sînul acestor mari clasificări ideologice, surprinzi mici www.dacaromamca.ro 620 DISCUŢII 10 erori de clasificare cronologică. De exemplu, I. Heliade-Rădulescu, C. Bolliac trebuie mutaţi intre M. Kogălniceanu şi Papiu-IIarian; Carol Schuller după Papiu-Uarian; C. Giurescu nu Ia pozitivismul conservator, ci la criticismul istoric (ca exeget al filiaţiei textelor de cronici); I. Nădejde înaintea lui P,aicu Ionescu-Rion. 6. Completări la „opere principate". Lucrarea prezentată, chiar şi în forma ei tematică rezumativă, este mult tributară bibliografiei. Din acest punct de vedere, observ ca necesare uncie adaosuri la aşa-numitele „opere principale” ale diferiţilor istorici, pentru că doar pe baza lor se analizează ideile istoriografice ale istoricilor respectivi. De exemplu, sînt excluse de la locurile respective „Propăşirea” (1844) şi Ochire istorică asupra sclăviei ale lui Kogălniceanu, Pe idei din aceste opere se bazează caracterizarea lui Kogălniceanu ca istoric al unei societăţi împărţite pe clase sociale. La Bălcescu trebuie adăugat articolul esenţial ideologic Mersul revo- luţiei in istoria romtnilor (1850); la Bolliac, „Buciumul” (1862—1864), în care a publicat nume- roase izvoare narative (cronici). La Hasdeu trebuie adăugate primele lui periodice istorice, care, deşi au avut o existenţă scurtă, au adus metode şi concepţii noi. La Ion Ghica trebuie adăugat interesul lui pentru istoria diplomaţiei (interes semnalat şi de Gh. Bengescu în nişte- amintiri ale sale tipărite la Bruxelles, dar în romîneştt). La V. Pârvan de adăugat Getica, opera lui fundamentală, care ar merita în zilele noastre o reeditare adnotată şi pusă Ia curent cu noile- cercetări. 6. Încărcarea bibliografiei. Sînt însă — este drept în prea puţine cazuri —şi încărcări bibliografice inutile, cum este de exemplu la Iosif Hodoş şi Gr. Tocilescu ; ar putea lipsi şi men- ţiunea lor ca editori ai lui D. Cantemir ; la Hasdeu ar putea lipsi lucrarea, în bună parte fante- zistă, despre Luea Stroici. " 7. Adaos necesar interpretărilor. Sînt genuri istoriografice abordate în istoriografia romî- nească complet omise în plan. Exemple am dat şi în cadrul observaţiilor generale. Acum adaug că ar trebui unele dezvoltări mai pregnante asupra cronologiilor (v. Naum Pumniceanu), gen care- aduce pentru prima dată în sursele folosite inscripţiile şi hrisoavele. La Mihai Cantacuzino, de asemenea trebuie menţionat că este primul genealogist romîn, în sensul ştiinţific, că a integrat genealogia în însuşi cursul istoriei. El este chiar superior unor genealogişti din secolele al XlX-lea şi al XX-lea (N. Docan, Şt. D. Greceann, Leca ş. a.), care au studiat genealogia „în sine”, pentru evidenţa „neamurilor” şi „spiţelor”, iar nu ca auxiliar istoric. I.a Athanasie Marienescn tiebuie- subliniat romantismul său, cînd identifică tendenţios personajele folclorice şi cînd modifică şi mai tendenţios creaţiile orale ale poporului. Ar trebui cercetate articolele lui M. Eminescu din unghiul de vedere istoric, pentru că ele cuprind indicaţii de metodă şi concepţie care-1 situează pe poet şi ca un adine gînditor asupra istoriei. Acad. G. Călinescn l-a caracterizat ca un „conservator progresist”. Am arătat mai sus că şi alţi literaţi au scris pagini care pot oferi un interes măcar parţial istoric, în legătură cu istoria diplomaţiei romîne (V. Alecsandri, Ion Ghica, Titu Maiorescu). 8. Planul prezentat n-are o parte de încheiere, de concluzii : se termină brusc cu prezen- tarea unuia din istoriografii de concepţie marxistă. Cred că lucrarea nu trebuie să aibă acest sfîrşit rupt, ci ea trebuie să se completeze cu o apreciere de ierarhizare a diferitelor concepţii istoriografice, rezultată din însăşi evoluţia acestor concepţii şi sisteme de gîndire istorică — şî din ce a rămas valabil pînă azi din literatura istorică scrisă la noi în perioada ei modernă. încheind observaţiile mele, îmi exprim opinia că planul tematic, aşa de dezvoltat pre- zentat, reprezintă realizarea a circa 30% din lucrare, şi anume realizarea celei mai grele părţi a ei: temelia solidă a edificiului. Planul mai este în măsură a ne da speranţa unei realizări de calitate, care să încoroneze în modul cel mai necesar opera Istoria Romîniei cu o lucrare de- mult aşteptată, dar care abia acum se poate da la un înalt nivel ştiinţific. www.dacaromamca.ro VIAŢA Ş T I I N Ţ I F I C Ă ISTORICII ROMÎNI LA CONFERINŢA INTERNAŢIONALĂ PRIVIND DESTRĂMAREA MONARHIEI AUSTRO-UNGARE In zilele de 4—9 mai a.c. s-a desfăşurat la Budapesta o conferinţă internaţională a isto- ricilor. Tema principală a conferinţei, aşa cum fusese stabilită iniţial, a fost situaţia monarhiei austro-ungare în ultimele decenii ale existenţei sale (1900 1918) şi destrămarea acesteia. Con- ferinţa de la Budapesta a avut caracterul unei dezbateri pregătitoare în vederea Congresului internaţional de ştiinţe istorice care va avea loc la Viena în august 1965, pe a cărui ordine de zi sînt înscrise unele teme în legătură cu această problemă. La conferinţă au participat delegaţii din R.P. Romînă, U.R.S.S., R.P. Ungară, R.S. Ceho- slovacă, R.S.F. Iugoslavia, R.P. Bulgaria, Austria şi R.D. Germană, precum şi invitaţi din Franţa, Italia, R.F. Germană, S.U.A. Delegaţia de istorici romîni, condusă de acad. C. Daicoviciu, a fost compusă din acad. Andrei Oţetea, prof. Ştefan Pascu, membru corespondent al Academiei R.P.R., prof. Miron Constantinescu, Eugen Deutsch, vicepreşedinte al Băncii de Stat a R.P.R., prof. V. Cheresteşiu, prof. Ladislau Bănyai, conf. Iosif Kovâcs, conf. Aurel Negucioiu, Augustin Deac, şef de sector la Institutul de istorie a partidului de pe lîngă C.C. al P.M.R., şi Nicolae Fotino, cercetător principal la Institutul de istorie al Academiei R.P.R. din Bucureşti. Conferinţa a fost deschisă de acad. Erik Molnâr, directorul Institutului de istorie al • Academiei R.P.U., care a anunţat ordinea de zi şi a exprimat dorinţa unei bune desfăşurări a dezbaterilor. Lucrările conferinţei au dezbătut cinci probleme principale : 1. Situaţia internaţională a monarhiei austro-ungare; 2. Problema agrară in monarhia auslro-ungară; 3. Dezvoltarea capitalului financiar in monarhia auslro-ungară; 4. Problema naţională în monarhia auslro-ungară; 5. Social-democraţia şi mişcarea muncitorească in monarhia auslro-ungară. Participanţii la conferinţă au discutat problemele respective pe baza unor referate şi coreferate repartizate din timp şi care, potrivit înţelegerii prealabile, ar fi trebuit distribuite înainte cu 2—3 săptămîni participanţilor pentru a le putea studia. Din păcate însă, acest dezi- derat a fost realizat doar într-o foarte mică măsură. In afara referatelor şi coreferatelor pre- zentate de delegaţia romînă, de două referate prezentate de istoricii maghiari şi de un referat .,STUDII”, tomul 17. nr. 3. p. 821-631 WWW.dacaromamca.ro •622 VIATA ŞTIINTinCA 2 prezentat de istoricii cehoslovaci, celelalte referate şi coreferate au fost distribuite participan- ţilor de-abia în timpul conferinţei. Fiecărei probleme i-au fost consacrate 1 3 referate şi mai multe coreferate. Astfel, Situaţia internaţională a monarhiei austro-ungare a fost prezentată în referatele istoricilor sovie- tici J. A. Pisarev şi It. B. Vinogradov şi în coreferatele lui L. Valiani (Italia), în cel al isto- ricilor romîni întocmit de acad. A. Oţetea, responsabil, Dan Berindei, E. Campus, N. Fotino şi C. Mureşan, al lui Gy. Tokodi (R.P. Ungară), W. Paskaleva şi Z. Todorova (R.P. Bulgaria). Pentru Problema agrară a monarhiei austro-ungare au prezentat referate T. Kolossa şi I. Puskăs (R. P. Ungară) şi un colectiv de istorici din Romînia,alcătuit din Ştefan Pascu, responsabil, C.C. Giurescu, I. Kovăcs şi L. Vajda şi coreferate P. Siîndor şi A. Voros (R.P. Ungară). Problema Dezvoltarea capitalului financiar in monarhia auslro-ungarâ a fost prezentată în referatul lui J. Kfiăek (R.S. Cehoslovacă) şi în coreferatul unui colectiv de economişti şi isto- rici din Romînia, compus din E. Deutsch, responsabil, N. N. Constantinescu, A. Negucioiu şi A. Negrea. Problemei naţionale în monarhia austro-ungară i-au fost consacrate trei referate, unuj prezentat de Fr. Zwitter (R.S.F. Iugoslavia), altul de un colectiv de istorici din Romînia, format din Miron Constantinescu, responsabil, L. Bănyai, V. Curticăpeanu, C. Golnner şi C. Nuţu, şi al trei'lea de L. Katus (R.P. Ungară) şi uucoreferat al Mirianei Gross (R.S.F. Iugoslavia). In sfirşit, problema Social-democraţia şi mişcarea muncitorească din monarhia austro- ungară a fost prezentată de referatul lui T. Erenyi (R.P. Ungară) şi de numeroase coreferate : al lui H. Steiner (Austria), al delegaţiei romîne, întocmit de A. Deac, I. Cicală şi A. Egyed, al lui J. Droz (Franţa), E. Ragioneri (Italia), H. Mommsen (R.F. Germană) etc. * Referatele şi coreferatele prezentate au prilejuit dezbateri ample mai ales în jurul pro- blemei or agrară, naţională şi a social-democraţiei. Referatul istoricilor sovietici J. A. Pisarev şi K. B. Vinogradov despre situaţia interna- ţională, temeinic documentat şi elaborat, a susţinut teza justă că prăbuşirea Imperiului habs- burgic s-a datorat în primul rînd luptei revoluţionare a maselor populare. Coreferatul istoricilor romîni cu privire la situaţia internaţională a monarhiei austro- ungare, prezentat de acad. A. Oţetea, s-a ocupat mai ales de politica expansionistă a statului dualist în sud-estul Europei şi de consecinţele acestei politici, care au creat noi greutăţi monar- hiei, au accentuat contradicţiile din sînul ei, contribuind la grăbirea procesului de destrămare a imperiului dualist. In referatul privitor la problema agrară prezentat de istoricii romîni, pe baza datelors tatistice de la sfîrşitul secolului al XlX-leaşi începutul secolului al XX-lea şi a altor izvoare contemporane, s-a demonstrat existenţa unor anacronisme accentuate în ce priveşte repartizarea proprietăţii funciare, a inventarului agricol viu şi mort, persistenţa unor puternice rămăşiţe feudale în agricultură. Astfel gospodăriile ţărăneşti, care reprezentau 98,92%, posedau doar 59,28% din proprietatea funciară, pe cînd cele 1,08% gospodării moşiereşti stăpîneau 40,72% din această proprietate. In unele ţări şi provincii, ca: Ungaria, Slovacia, Bucovina, Transilvania etc., disproporţia era şi mai mare faţă de media generală. Deosebiri accentuate din punct de vedere al repartizării proprietăţii funciare se constată şi în sînul ţărănimii, între cele trei categorii: 73% erau ţărani săraci, 23,95% ţărani mijlocaşi şi 3,05% chiaburi. Inegalitatea repartizării proprietăţii funciare este evidentă şi din punct de vedere naţional, atît în ce pri- veşte ţărănimea, pe de o parte, şi moşierimea, pe de altă parte, cît şi în ce priveşte diferitele paturi ţărăneşti. Pe întreaga monarhie, marea majoritate a moşierilor erau maghiari şi germani, www.dacaromamca.ro 3 VIA^A ŞTIINŢIFICA 02 3 iar cea mai mare parte a ţărănimii aparţinea naţionalităţilor nemaghiare şi negermane ; majo- ritatea ţărănimii înstărite făcea parte din naţiunile dominante (maghiară şi germană), în timp ce cea mai mare parte a ţărănimii sărace şi a proletariatului agricol aparţinea naţiunilor asuprite (slavi, romîni). In Austria şi Ungaria, ţărănimea săracă germană şi maghiară era şi ea exploa- tată <îe moşierime şi burghezie. In rîndurile naţionalităţilor asuprite se dezvolta, cu sprijinul claselor dominante şi aju- torul financiar al băncilor, o moşierime exploatatoare. Repartizarea inventarului viu şi mort între diferitele categorii sociale—se arăta în referat — era în raport direct cu repartizarea proprietăţii funciare : un număr cu totul insuficient de animale de tracţiune şi unelte rudimentare în gospodăriile ţărăneşti mici, şeptel numeros şi maşini moderne în gospodăriile moşiereşti. Consecinţa acestor stări de lucruri a fost procesul de pauperizare continuă a maselor ţărăneşti. Dezvoltarea agriculturii pe calea burghezo-moşiereaseă ca o consecinţă a nerezolvării problemei agrare de către revoluţia din 1848 explică puternicele rămăşiţe feudale în cea mai mare parte a monarhiei habsburgice : munca în dijmă şi în parte, existenţa jelerilor (Transilvania), a embaticarilor (Bosnia şi Herţegovina) şi a colonatului (Dalmaţia). Toate acestea au generat accentuate contradicţii sociale, împletite cu contradicţii naţionale exprimate sub forma gre- velor de seceriş, a mişcărilor ţărăneşti şi a emigrării. Contradicţiile interne au adîneit criza sistemului dualist austro-ungar şi au dus, împreună cu înfrîngerile suferite de armatele austro- ungare pe fronturile do luptă, la dezmembrarea monarhiei habsburgice. Referatele istoricilor maghiari T. IColossa şi Iuliana Puskăs au înfăţişat în amănunt structura socială a populaţiei agricole în ţările Austro-Ungariei, producţia agricolă a Ungariei şi piaţa monarhiei, fără a analiza complet din punct de vedere social-politic consecinţele acestor stări de lucruri, fără a urmări problemele pînă la capăt (oprindu-se, de altfel, la 1914). La dezbaterile ce au urmat în legătură cu problema agrară, s-a ridicat de către unii istorici maghiari problema dacă din punct de vedere social-economic masele populare aparţinătoare naţionalităţilor oprimate au fost mai greu exploatate decît cele ale naţiunilor dominante. Inter- venţia lui I. Kovâcs din Cluj, N. Havranek, P. Hapak (R.S. Cehoslovacă) şi L. Valiani (Italia), ca şi răspunsul referentului romîn Şt. Pascu, au dovedit cu date şi fapte concrete procesul de pauperizare a maselor ţărăneşti lipsite de pămînt şi inventar şi creşterea numerică a proletariatului agricol ca urmare a acestui proces. Exploatarea mai accentuată a maselor populare a'e naţionalităţilor asuprite a fost dovedită de asemenea cu date privitoare la salariile muncitorilor agricoli şi industriali pentru Transilvania, Slovacia şi provinciile sud-slave. Prin aceasta se demonstra că existenţa dublului jug, socfal şi naţional, era o realitate în Imperiul austro-ungar în faza imperialistă a capitalismului. Cu privire la problema capitalului financiar, referatul istoricului ceh J. Kfi£ek a tratat problema în ansamblu, iar coreferatul prezentat de economiştii şi istoricii romîni s-a ocupat de aspectele acestei probleme pentru Transilvania. S-a arătat situaţia de inferioritate a băn- cilor romîneşti faţă de capitalul bancar austro-ungar, participarea mai slabă a capitalului bancar romînesc în industrie şi orientarea lui spre agricultură, din cauza unei limitări şi discriminări continue din partea monopolurilor austriece şi maghiare. Dezvoltarea capitalului financiar în Transilvania mai era împiedicată şi de rămăşiţele feudale puternice, precum şi de concepţiile retrograde-ale claselor dominante. Discuţiile în legătură cu capitalul financiar s-au purtat în legătură cu cauzele care au împiedicat dezvoltarea acestuia în provinciile locuite de naţionalităţile nemaghiare şi neger- mane. Faţă de tezele unor istorici care nu recunoşteau politica economică discriminatorie a claselor dominante germane şi maghiare, coreferentul romîn E. Deutsch a ilustrat cu date con- crete această realitate istorică din monarhia austro-ungară din acea vreme, arătînd că banca Albina era exclusă de la reescontul băncii de stat. www.dacaromamca.ro 624 VIATA ŞTIINŢIFICA 4 După dezbaterea situaţiei internaţionale, a problemei agrare şi a capitalului financiar, potrivit ordinii stabilite de organizatorii conferinţei, urma dezbaterea problemei naţionale. Intr-un interviu al acad. Erik Molnâr, directorul Institutului de istorie din Budapesta, în legă- tură cu lucrările conferinţei, apărut în ziarul „Eşti Hirlap” din 6 mai a.c., se relata pe scurt desfăşurarea lucrărilor de pînă atunci, fiind incluse şi dezbaterile ru privire la problema na- ţională ce urmau să aibă loc de-abia a doua zi. In legătură cu această chestiune, prof. Molnâr afirma că în centrul dezbaterilor s-ar fi situat ideea că nu era o necesitate ca în locul monar- hiei austro-ungare să ia fiinţă state naţionale burgheze independente, ci că s-ar fi putut crea o federaţie. Aceste informaţii nu corespundeau realităţii, deoarece problema naţională nu se dezbătuse încă şi deci nu putea să se ridice o asemenea întrebare. Faţă de această situaţie, la obiecţiile ridicate în numele delegaţiei noastre de acad. (C. Daicoviciu, prof. Molnâr, la deschiderea şedinţei, a declarat că articolul din ziar este „unrichtig und simplifiziert” (inexact şi simplificat) şi că a fost dat ziarului fără ca dînsul să-l fi văzut. Dezbaterile problemei naţionale au suscitat cele mai ample discuţii. Cele două referate au tratat amplu această problemă : prof. Fran Zwitter din Ljubljana a prezentat, cu unele com- pletări, tezele raportului său de la Stockholm. Un coreferat a fost prezentat de L. Katus. Istoricii roinîni au înfăţişat multilateral şi documentat asuprirea naţională la care au fost supuse naţiunile oprimate în Imperiul austro-ungar. Referatul prezentat de istoricii romîni a examinat problema ţiaţională din Imperiul austro-ungar din punctul de vedere al contra- dicţiei fundamentale în societatea capitalistă, contradicţia dintre proletariat şi clasele exploa- tatoare, burghezia ţi moşierimea. Lupta de clasă s-a manifestat cu putere în forma grevelor muncitoreşti, a mişcărilor ţărăneşti şi prin luptele maselor populare ale naţionalităţilor. Faţă de această realitate, concepţiile burgheziei şi moşicrimii din Austro-Ungaria : dua- listă, centralistă, federalistă şi pangermanistă urmăreau să găsească formele de salvare a monar- hiei dualiste, roasă de adînci contradicţii. Aceleaşi scopuri le urmărea şi teoria împărţirii naţiu- nilor din Imperiul austro-ungar în naţiuni „istorice” şi „anistorice”, care ascundea încercarea justificării asupririi naţionale. Referatul analizează critic toate aceste teorii, opunîndu-le dife- renţierea ştiinţifică, leninistă, a naţiunilor în dominante şi asuprite. Au fost înfăţişate, în continuare, politica de asuprire naţională a claselor stăpînitoare în perioada 1900—1914 şi mişcările de eliberare naţională ale popoarelor slave şi romanice, pentru scuturarea jugului, unificarea şi independenţa naţională. Primul război mondial arăta referatul istoricilor romîni — a accentuat şi mai mult contradicţiile ^ociale şi naţionale, ca urmare a înăspririi asupririi naţionale de către clasele stăpînitoare austriece şi maghiare. Faţă de politica oportunistă a vîrfurilor burgheziei acestor naţionalităţi, se realizează o unitate de luptă pentru eliberarea socială şi naţională a maselor populare ; din 191G 1917, la această luptă participă şi o parte a burgheziei naţionale. Contradicţiile sociale şi naţionale tot mai accentuate, ecoul Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, înfrîngerca armatelor austro-ungare pe frontul de luptă au dus la destrămarea imperiului dualist. Acesta n-a mai putut fi salvat prin planurile de a se acorda autonomie naţiunilor asuprite ; acestea pretindeau dreptul la autodeterminare, care a fost realizat în toamna anului 1918. Pe baza acestui drept, masele populare romîneşti din Transilvania, întrunite la 1 decem- brie 1918 la Alba-Iulia într-o mare adunare care n-a fost o adunare în sensul obişnuit al cuvîntului, ci o reprezentanţă naţională, cu caracter instituţional — au liotărît unirea Tran- silvaniei cu Romînia. In dezbaterile ce au urmat cu privire la problema naţională, unii dintre participanţii la discuţii, datorită înţelegerii greşite a problemei sau a alterării terminologiei ştiinţifice, au apărat teza eronată a „naţiunilor istorice” şi a „naţiunilor anistorice”, au contestat caracterul dublului jug la care au fost supuse masele populare ale naţiunilor oprimate ; alţii au exprimat www.dacaromamca.ro 5 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 625 îndoieli în legătură eu caracterul adunării naţionale de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918, care a hotărît unirea Transilvaniei cu Romînia. La discuţiile asupra problemei naţionale au intervenit: L. Valiani (Italia), N. Nikov (R.P. Bulgaria), T. Z. Islamov, IC. B. Vinogradov (U.R.S.S.), L. Bdnyai din Bucureşti, Ştefan Pascu'din Cluj etc. Obiecţii ridicaseră mai ales J. Droz (Franţa), V. M. Turok (U.R.S.S.), A. Piclilik (R.S. Cehoslovacă), II. Mommsen (Germania occidentală). In răspunsul său, prof. Miron Constantinescu a demonstrat pe larg şi temeinic că împăr- ţirea naţiunilor în „istorice” şi „anistorice” este cu totul nejustă, că popoarele socotite „anis- torice” (popoarele slave şi romanice) şi-au creat state medievale şi moderne proprii, au avut o cultură dezvoltată, au adus o contribuţie de seamă în lupta împotriva invaziilor mongole şi turceşti. Referentul romîn a demonstrat că singura distincţie corespunzătoare realităţii este aceea pe care o face Lenin între naţiunile „dominante” şi naţiunile „asuprite”. Referentul romîn a subliniat apoi internaţionalismul social-democraţiei romîne în perioada 1914—1917 şi al grupurilor comuniste în perioada 1918—1919, care, în fruntea aripii stingi a Partidului Socialist din Romînia, au acordat sprijinul lor pentru marea revoluţie socialistă rusă şi revoluţia socialistă din Ungaria. în legătură cu justa înţelegere a istoriei Romîniei, vorbitorul s-a referit — pe scurt — la unele momente principale, ca formarea poporului romîn, formarea statelor feudale, lupta antiotomană, alcătuirea şi desăvîrşirea statului modern Romînia, dezvoltarea clasei muncitoare şi a mişcării muncitoreşti în ţara noastră. Prof. M. Constantinescu a relevat importanţa istorică a adunării de la Alba-Iulia. Cei peste 100 000 de participanţi la adunare au exprimat voinţa tutu- ror romînilor din Transilvania de ase uni cu Romînia. Rolul hotărîtor în aceasta l-au avut masele populare, deşi unirea s-a făcut sub hegemonia burgheziei, care n-a respectat apoi hotărîrile adunării. Unele puncte de vedere susţinute în referatele cu privire la problema naţională au fost însuşite şi de istoricul maghiar L. Zsigmond, care, vorbind în numele mai multor istorici ma- ghiari, a declarat că aceştia nu sînt de acord cu opinia acelor istorici maghiari care susţin men- ţinerea Imperiului austro-ungar după 1918 într-o altă formă. Un referat valoros în chestiunea social-democraţiei din Ungaria a fost prezentat de Er6ny Tibor din R.P.U. (Institutul de istorie a partidului). La problema social-democraţiei şi a mişcării muncitoreşti din Imperiul austro-ungar, coreferatul susţinut de istoricii roinîni a demon- strat că, la începutul secolului al XX-lea, în mişcarea social-democrată se resimt o serie de slă- biciuni, care au influenţat activitatea întregii mişcări; atît în programul ei, cît şi în politica ei zilnică, s-a făcut simţită influenţa oportunismului caracteristic partidelor social-democrate din Internaţionala a Il-a. Astfel majoritatea conducătorilor social-democraţi nici nu au ridicat problema necesităţii obiective arevoluţiei socialiste şi adictaturiiproletariatului. în problemele de bază ale transformărilor burghezo-democratice, atitudinea majorităţii conducătorilor era greşită; respingînd ideea împărţirii marii proprietăţi agrare, ei n-au putut antrena ţărănimea în lupta dusă de proletariat. în problema naţională, aceşti conducători urmau linia austro- marxiştilor, negînd dreptul naţiunilor la autodeterminare, ajungîndu-se la fărîmiţarea forţelor proletariatului. Cu toate aceste limite, mişcarea social-democrată din Transilvania a fost cea mai puternică forţă organizată care a luptat pentru drepturile poporului, a demascat exploatarea socială şi asuprirea naţională, inilitînd pentru eliberarea din exploatare a maselor populare. Problema social-democraţiei în Austro-Ungaria a fost viu discutată de numeroşi parti- cipanţi la conferinţă, unii dintre aceştia exagerînd rolul conducerilor partidelor social-democrate şi ai liderilor reformişti ai acestora : Victor Adler, Karl Renner, Otto Bauer, Garami Erno, www.dacoromanica.ro 620 VIAŢA ŞTIINŢIFICA G Weltner I. etc. în organizarea şi conducerea luptei proletariatului, acoperind oportunismul acestora prin ocolirea problemelor fundamentale : dictatura proletariatului, lupta împotriva războiului imperialist, rezolvarea problemei naţionale etc. ★ Conferinţa de la Budapesta a constituit un bun prilej pentru lămurirea celor mai de seamă probleme în legătura cu ultimeffe decenii ale monarhiei austro-ungare. Referatele şi corefe- ratele prezentate, confruntarea opiniilor în cursul dezbaterilor au scos în evidenţă justeţea tezelor cu privire la existenţa în monarhia austro-ungară a unor contradicţii adinei, economice- sociale şi naţionale, ce au determinat direcţia procesului istoric care a dus la destrămarea inevitabilă a statului multinaţional dualist, pe drept cuvînt caracterizat de Lenin ca o „închi- soare a popoarelor”, un imperiu retrograd, clerical şi semifeudal. Destrămarea monarhiei dua- liste a dat posibilitatea naţiunilor oprimate să-şi creeze state naţionale independente sau să-şi desăvirşească unificarea naţională spre rare au năzuit neîncetat. Referatele prezentate de istoricii romîni cu privire la cele două probleme principale, agrară şi naţională, cit şi coreferatele, s-au bucurat de aprecierea majorităţii participanţilor, care au recunoscut justeţea tezelor şi a concluziilor acestora. La sfîrşitul dezbaterilor, comisia de coordonare a lucrărilor conferinţei a discutat publi- carea referatelor, coreferatelor şi a discuţiilor în volume separate pentru fiecare problemă în parte. Cu acest prilej, delegaţia romină, reprezentată de acad. C. Daicoviciu în acea comisie, a obţinut consimţămîntul pentru publicarea la Bucureşti, de către Comitetul naţional al isto- ricilor din Romînia, a 3 din cele 6 volume, şi anume cele privitoare la problema agrară, dezvol- tarea capitalului financiar şi bibliografia monarhiei austro-ungare. Celelalte volume urmează să fie publicate în următoarele ţări: R. D. Germană, situaţia internaţională a monarhiei austro- ungare ; R.P. Ungară, problema naţională şi R.S. Cehoslovacă,social-democraţia şi mişcarea muncitoreasca. In sfîrşit, pentru ca cititorii din ţara noastră şi din alte ţări să poată cunoaşte în mod ştiinţific aceste importante probleme, referatele şi coreferatele elaborate de istoricii romîni vor fi publicate intr-un volum în limba romină şi intr-un alt volum în limba franceză. ŞTEFAN PASCU Membru corespondent al Academici K.P.R. NOI MANIFESTĂRI ALE COLABORĂRII ŞTIINŢIFICE SUD-EST EUROPENE Asociaţia internaţională de studii sud-est europene a reuşit încă din primul an de la în- fiinţarea sa (23 aprilie 1963) să desfăşoare o serie de acţiuni eficiente în sensul lărgirii colaborării ştiinţifice privind studiile civilizaţiilor din această parte a lumii. Primul bilanţ al acestei activităţi l-a prilejuit reuniunea Biroului Asociaţiei, care a avut loc la Atena în zilele de 27 şi 28 ianuarie 1964. Reuniunea nu a însemnat numai obişnuita şedinţă de lucru a forului conducător al unei organizaţii ştiinţifice internaţionale. Ea a oferit posibili- tatea unor fertile schimburi de păreri în diferite probleme comune de studiu ale savanţilor pre- zenţi. Din relaţiile stabilite sau reînnoite în cadrul reuniunii a reieşit dorinţa de colaborare a oamenilor de ştiinţă din ţările Europei de sud-est şi satisfacţia lor că asociaţia oferă cadrul fa- www.dacoromanica.ro 2 VIATA ŞTIINŢIFICĂ 627 vorabil acestei colaborări. Convocată în centrul însuşi al unei străvechi civilizaţii europene, reuniunea a însemnat pentru toţi participanţii prilejul de a desfăşura o activitate ştiinţifică utilă, vizitînd institute de cercetări, biblioteci, arhive, muzee şi monumente. La reuniune au participat, pe lîngă membrii Biroului Asociaţiei (format din reprezentanţi ai Albaniei, Bulgariei, Franţei, Greciei, Iugoslaviei, Romîniei şi Turciei), o serie de observatori din ţările amintite, cercetători în domeniul studiilor sud-est europene. Delegaţia ţării noastre a fost formată din acad. Ein. Condurachi, director al Institutului de arheologie al Aca- demiei R.P.R., secretar general al Asociaţiei, prof. univ. Miliai Berza, membru corespondent al Academiei R.P.R., director al Institutului de studii sud-est europene al Academiei R.P.R., care a participat ca observator, şi Virgil Cândea, director al Secretariatului Asociaţiei şi secretar al reuniunii. Raportul de activitate a Asociaţiei pe anul 19G3 prezentat Biroului de acad. Em. Condu- rachi a scos în evidenţă faptul că Asociaţia a reuşit în primele luni de la crearea sa să se impună atenţiei cercurilor ştiinţifice internaţionale ca un centru important de polarizare şi întărire a colaborării între savanţii preocupaţi de studiile sud-est europene. Răspunzînd invitaţiei Asocia- ţiei, şapte ţări au creat pînă în prezent comitete naţionale de studii sud-est europene şi au cerut afilierea lor la asociaţie : Albania, Austria, Bulgaria, Danemarca, Iugoslavia, Romînia, U.R.S.S. In alte cîteva ţări — ca Anglia, Franţa, Grecia şi Turcia —•, crearea acestor comitete este în curs. De pretutindeni sosesc pe adresa Asociaţiei scrisori prin care institute ştiinţifice sau cercetători ai diferitelor aspecte ale civilizaţiilor balcanice cer informaţii despre programul Asociaţiei sau îşi manifestă dorinţa de a participa la acest program. Odată depăşită — cu sprijinul financiar al U.N.E.S.C.O., al Consiliului internaţional pentru ştiinţe filozofice şi umane şi al Academiei R.P.R.— faza organizării Secretariatului Aso- ciaţiei (care funcţionează în Bucureşti, str. I.C.Frimu nr. 9), acesta a şi început să desfăşoare o serie de activităţi în sprijinul colaborării ştiinţifice, facilitînd procurarea de documentaţie, publicînd Buletinul AIESEE (nr. 1—2/1963), pregătind organizarea comitetelor de studii, în cadrul cărora se vor asocia eforturile cercetătorilor din diferite ţări pentru cunoaşterea mai bună a diferitelor probleme legate de trecutul comun al popoarelor din sud-estul european. Formarea acestor comisii a constituit obiectul principal al discuţiilor pe marginea proiec- tului de program al Asociaţiei prezentat de secretarul general. S-a prevăzut ca în 1964 să-şi în- ceapă lucrările mai multe comisii, şi anume : arheologia Europei de sud-est; unitate şi diversi- tate în etnografia şi folclorul sud-estului european; aportul bizantin şi elementele originale ale artei popoarelor sud-est europene ; pătrunderea ideilor progresiste ale iluminismului în cultu- rile sud-est europene; documentarea studiilor sud-est europene. Contactele stabilite pînă acum de Secretariatul Asociaţiei cu diferiţi savanţi în domeniile menţionate mai sus au arătat cu cît interes este aşteptată crearea acestor comisii, nu numai în ţările balcanice, dar şi în alte ţări cu o îndelungată tradiţie ştiinţifică în studiile sud-est europene. In cadrul discuţiilor, au fost bine primite iniţiativele şi propunerile prezentate de Comi- tetul pentru studii sud-est europene din R.P.R. prin prof. univ. Miliai Berza, vicepreşedinte al acestui comitet. Comisia privind pătrunderea ideilor progresiste ale iluminismului în culturile sud-est europene, ideea întocmirii şi publicării unui Ghid de documentare in studiile sud-est euro- pene, iniţiativa lansării unui apel către instituţiile ştiinţifice din întreaga lume de a participa la reconstrucţia şi dotarea bibliotecii Universităţii din Skopje (R. S. F. Iugoslavia), lovită de recentul cutremur — toate aceste propuneri au fost acceptate în unanimitate de către Birou. In cursul lucrărilor acestei reuniuni s-a subliniat în repetate rindnri rolul activ pe care ţara noastră l-a avut şi îl are în domeniul colaborării ştiinţifice sud-est europene. Tradiţia — veche în ştiinţa romînească — a studiului civilizaţiilor balcanice, ilustrată prin opera lui Nicolaie Iorga, Vasile Pârvan, şi continuarea acestei tradiţii prin Colocviul d& www.dacoromanica.ro 628 VIATA ŞTIINŢIFICĂ 3 civilizaţii balcanice (Sinaia, 1962) şi crearea Asociaţiei internaţionale de studii sud-est europene (Bucureşti, 1963), ca şi climatul favorabil pe care ţara noastră l-a oferit şi îl oferă reuniunilor şti- inţifice în acest domeniu sînt recunoscute şi afirmate ca un aport valoros la opera de înţele- gere şi apreciere reciprocă a popoarelor din Balcani prin cunoaşterea ştiinţifică. Beuniunea s-a încheiat cu rezoluţia ca proiectul de program, aprobat de Birou, să fie supus Comitetului internaţional (care se va întruni la Sofia între 26 aprilie şi 3 mai 1964). O serie de alte rezoluţii privind organizarea comisiilor de studii, încurajarea formării de noi comitete naţionale, publicarea de lucrări ştiinţifice în colaborare etc. au fost de asemenea adoptate. Preşedintele asociaţiei, prof. univ. D. Zakythinos, director al Centrului de studii bizantine din Atena, şi Comitetul grec de organizare a reuniunii au creat delegaţilor toate facilităţile pen- tru folosirea cu maximum de profit a vizitei lor în Grecia. Au fost organizate excursii ştiinţifice în cadrul cărora au fost vizitate ruinele de la Micene, teatrul din Epidaur, biserica mănăstirii Daphni, templul lui Poseidon de la Cap Sunion. Monumentele celebre ale Atenei (Acropole, Thes- seion, vechea Agora, stoa lui Attalas, teatrul lui Irod Atticus), muzeele oraşului (Arheologic, Bizantin, Benaki), bibliotecile (a Academiei, Naţională, Gennadeion) sau instituţiile ştiinţi- fice (Academia, Universitatea, Centrul de studii bizantine, Institutul francez etc.) au intrat de asemenea în programul extrem de bogat, dar cu atît mai profitabil, al participanţilor la reuniune. După încheierea lucrărilor, membrii delegaţiei romîne au prezentat la Salonic o serie de conferinţe şi comunicări ştiinţifice : la 2 februarie 1964, la Institutul de studii balcanice, prof. univ. Mihai Berza a vorbit despre Realizări ale ştiinţei romîneşti în domeniul studiilor sud-est europene în ultimele două decenii ; la 3 februarie 1964, la Universitatea din Salonic, acad. Ern. Condurachi a ţinut o prelegere despre Coloniile greceşti din Dobrogea în perioada arhaică şi clasică (secolele VII V i.e.n.), cu proiecţii; la 4 februarie 1964, la Universitatea din Salonic, acad. Em. Condurachi a prezentat Cercetările arheologice din Dobrogea greco-romană în ultimii 20 de ani, cu proiecţii; la 5 februarie 1964, la Institutul de studii balcanice, acad, Em. Condu- rachi a vorbit despre Raportul dintre greci şi iliro-traci în antichitate. Aceste conferinţe şi comunicări au fost ascultate de un mare număr de persoane (pro- fesori universitari, cercetători, studenţi, persoane interesate de studiile clasice). în alocnţiunile de prezentare şi de răspuns, rectorul Universităţii din Salonic şi directorul Institutului de studii balcanice au subliniat interesul explicabil pe care ştiinţa greacă îl are pentru realizările ştiinţei romîneşti, de care este legată prin numeroase probleme de studii comune. De asemenea, s-a subliniat că expunerile despre arheologia Dobrogei pot interesa cercuri largi de cercetători din Grecia, a căror informaţie este încă lacunară în acest domeniu. Vizitele făcute la Universitatea şi la Institutul de studii balcanice din Salonic — unul dintre cele mai vechi centre de cercetare în acest domeniu — şi discuţiile purtate cu diferiţi cer- cetători şi profesori universitari au scos în evidenţă dorinţa acestora de a participa la activi- tatea desfăşurată de Asociaţia internaţională de studii sud-est europene şi de a lărgi re- laţiile de colaborare şi schimburile ştiinţifice cu Institutul de studii sud-est europene al Aca- demiei R.P.R., Universitatea din Bucureşti şi celelalte institute de învăţâmînt şi cercetări din ţara noastră. Reuniunea de la Atena a permis tuturor participanţilor să aprecieze rezultatele binefă- cătoare ale operei de colaborare ştiinţifică iniţiată şi promovată de Asociaţia internaţională de studii sud-est europene. Pentru ştiinţa romînească, această reuniune, ca şi vizita la Salonic, au fost un nou prilej de afirmare a dorinţei de a contribui la întărirea prieteniei între popoarele balcanice, de care ne leagă un trecut comun în atîtea domenii ale vieţii sociale. Acad. Em. Condurachi şi V. Căndea www.dacoromanica.ro 4 VIAŢA ştiinţifica 629 SESIUNEA DE COMUNICĂRI A INSTITUTULUI DE ISTORIA ARTEI AL ACADEMIEI R.P.R. între 24 şi 27 februarie a.c. s-au desfăşurat lucrările sesiunii de comunicări a sectorului de artă vecile romînească din Institutul de istoria artei, prilej pentru comunicarea celor mai importante rezultate obţinute în ultima vreme de către cercetătorii artei noastre vechi. Şedinţele au avut loc în sala Institutului de istorie al Academiei R.P.R., sub conducerea generală a acad. prof. O. Oprescu, prezidate fiind în fiecare dintre cele patru zile de prof. Ion Nestor, membru corespondent al Academiei R.P.R. şi, respectiv de prof. arh. Grigore lonescu, directorul Di- recţiei monumentelor istorice, prof. arh. Horia Teodoru, prof. Mihai Berza, membru corespondent al Academiei R.P.R., directorul Institutului de studii sud-est europene. Toţi membrii sectorului de artă veche romînească au prezentat comunicări; de ase- menea şi unii colaboratori de la Institutul de studii sud-est europene. La discuţii au participat atît cercetători ai unor discipline apropiate, legate de cultura noastră veche, cit şi numeroşi specialişti în problemele de restaurare a monumentelor din cadrul Direcţiei monumentelor istorice. Comunicările prezentate în prima zi: Maria Ana Musicescn, Importanţa cercetărilor ar- heologici medievale pentru arta veche romînească; Irina Andreescu, Probleme în legătură cu cer- cetarea artei medievale timpurii pe teritoriul patriei noastre ; Radu Florescu, Problema originilor basilicii creştine şi pretoriul fazei Urzii a castrului Drobeta, au arătat, îrtre altele, necesitatea întemeierii cercetării artei vechi, prefeudale şi feudale timpurii pe rezultatele arheologice, sin- gurele în măsură să dea la iveală monumentele ce servesc ca obiect de studiu. în concluziile lucrărilor, prof. I. Nestor a subliniat ca importantă folosirea în cercetările de istorie de artă în primul rînd a criteriului istoric, şi nu a celui formal-estetic, precum şi punctul de vedere după care arta noastră veche este studiată în strînsă legătură cu arta bizantină. în cadrul comunicărilor tratînd arta începuturilor feudalismului dezvoltat se înscriu atît comunicarea lui P. Ş. Năsturel, Date noi asupra legendei lui Ioan cel Nou de la Suceava, cît şi comunicările prezentate în a doua zi a sesiunii, prezidată de prof. arh. Grigore lonescu. Din acest domeniu au fost lucrările : Teodora Voinescu, Cea mai veche operă de argintărie medievală din Moldova; Sorin Ulea, Gavril Uric, primul artist romîn cunoscut; Dumitru Năstase, Aco- perişul în vechea arhitectură moldovenească; Yasile Drăguţ, Contribuţii la cunoaşterea picturii romîneşli din Transilvania în secolul al XV-lea. îu comunicări s-au reluat în discuţie, pe baza unor date şi a unor studii amănunţite, probleme de cea mai mare importanţă pentru fenomenul cultural roinînesc, ajungîndu-se la anumite concluzii noi cu privire la dezvoltarea sa, subliniin- du-se rolul social şi politic al artei în feudalismul romînesc. în a treia zi a sesiunii, prezidată de prof. arh. Horia Teodoru, s-au prezentat comunicări legate de arhitectura muntenească : Răzvan Theodorescu, Date noi privind fazele evolutive ale curţii domneşti din Tîrgovişlc; Pavel Chihaia, Monumente gotice Urzii în Ţara Romînească; Emil Lăzărescu, Probleme ale evoluţiei arhitecturii muntene în secolul al XVI-h.a : Biserica mă- năstirii Căluiul. Ele au adus noi contribuţii în problemele dificile legate de evoluţia arhitecturii medievale, precum şi date în sprijinul unor viitoare restaurări. Ultima zi a sesiunii a cuprins comunicările : Ion Radu Mircea, Din activitatea construc- tivă a lui Alexandru Lăpuşneanu. Date noi în legătură cu Putna; Florentina Dumitrescu, Pro- bleme ale oruamenlicii în pictura murală brîncovenească; Rada Teodoru, Curţi întărite tîrzii, toate aducînd contribuţii preţioase în probleme legate de feudalismul dezvoltat şi de epoca sa de destrămare. Concluziile întregii sesiuni au fost trase de prof. Mihai Berza, preşedintele şedinţei. JS - c. 1127 www.dacoromanica.ro VIATA ŞTIINŢIFICA 5 030 In încheiere a vorbit acad. prof. G. Oprescu, directorul Institutului de istoria artei al Acade- mici R.P.R. Comunicările şi discuţiile din cursul celor 4 zile ale sesiunii au demonstrat o dată mai mult însemnătatea acestor forme de colaborare ştiinţifică, devenite tradiţionale, care sînt se- siunile de comunicări. Posibilitatea beneficierii de rezultatele cercetărilor intr-un timp mai scurt, schimbul direct de opinii asupra unor probleme comune de studiu, supunerea la aprecierea publică a valabili- tăţii muncii depuse in cadrul unui colectiv de lucru au fost din plin folosite. Vorbind in concluzie, prof. Mihai Bcrza a făcut citeva aprecieri asupra desfăşurării se- siunii. Considerînd în primul rînd tematica drept bine aleasă şi dovedind o justă orientare, cu o vastă întindere in timp şi o mare diversitate, vorbitorul a arătat că nivelul abordării problemelor a fost corespunzător, autorii ferindu-se atît de sintetizări prea largi, cit şi de obiec- tive minore, puţin interesante. Faptul că ponderea cea mai marc au avut-o subiectele legate de arhitectură dovedeşte seriozitatea planului general de cercetare, care se axează astfel pe probleme al căror specific sobru şi rigid obligă la o maximă rigoare ştiinţifică, constituind —prin studiul respectiv — un aport in formarea unei metodologii proprii istoriei noastre de artă. Considerarea fenomenelor cercetate s-a făcut in cadrul ansamblului cultural al epocii, încadrarea lor in cuprinsul societăţii respective evidenţiind interdependenţa şi acţiunea reciprocă între bază şi suprastructură. Pe linia dezideratelor celor mai actuale, pe care le sperăm realizate intr-o apropiată perspectivă, rămîne problema colaborării concrete în cadrul unor teme de lucru comune a is- toricilor artei vechi romîneşti cu cercetătorii Institutului de arheologie şi cu restauratorii monu- mentelor noastre medievale din cadrul Direcţiei monumentelor istorice. Irina Andreeseu CRONICĂ In ziua de 3 martie a.c., la Atena a avut loc, în sala Clubului oamenilor de artă şi litere, vernisajul expoziţiei de planşe cu fotografii „Monumente arheologice din Romînia”, organizată de Comitetul naţional grec pentru U.N.E.S.C.O., in colaborare cu Comitetul naţional romii* pentru U.N.E.S.C.O. Expoziţia a fost deschisă de G. Kurnutos, secretar general al Comitetului grec pentru UIN.E.S.C.O. şi director general in Ministerul Educaţiei, care a subliniat că această expoziţie contribuie la dezvoltarea relaţiilor culturale intre cele două ţări, in interesul păcii şi al prieteniei dintre cele două popoare. La deschiderea oficială a expoziţiei au luat parte personalităţi politice, membri ai Consi- liului Ligii de prietenie greco-romine, numeroşi oameni de artă şi cultură din Atena. Au luat parte şi şefi ai unor misiuni diplomatice la Atena şi membri ai corpului diplomatic. Au asistat, de asemenea, Mircea Bălănescu, ambasadorul R.P. Romine la Atena şi membri ai ambasadei. ★ La 6 martie a.c., prof. D. M. Pippidi, membru corespondent al Academiei R.P.R., a ţinut la Universitatea din Lyon o conferinţă intitulată Coloniile greceşti din Dobrogea în epoca www.dacoromanica.ro 6 VIATA ŞTIINŢIFICA 031 elenistică. Aceasta este prima conferinţă dintr-nn ciclu ce va fi ţinut de prof. D. M. Pippidi la Universitatea din Lyon, la Institutul de epigrafie, unde a fost invitat pe timp de o lună. ★ Cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la moartea lui Ştefan Gheorghiu—militant do seamă al mişcării muncitoreşti din Romînia,—la 19 martie a.c. a avut loc în capitală, la Şcoala superioară de partid care-i poartă numele, o adunare comemorativă. Au luat parte stu- denţi şi cadre didactice ale şcolii. Tovarăşul Gh. Zaliaria, director adjunct al Institutului de istorie a partidului, a evocat figura lui Ştefan Gheorghiu. In dimineaţa aceleiaşi zile, din partea Consiliului local al sindicatelor şi a oamenilor muncii din întreprinderile bucureştene, au fost depuse coroane de flori la mormîntul lui Ştefan Gheor- ghiu de la Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism, din Parcul Libertăţii. Cei prezenţi au păstrat un moment de reculegere în amintirea eroului clasei noastre muncitoare. www.dacaromamca.ro www.dacoromanica.ro REC E N Z I I AUGUSTIN DEAC, Mişcarea muncitorească din Transilvania. 1S90 lS9o, Bucureşti, Edil. ştiinţifică, 1962, 391 p. In Editura ştiinţifică a apărut o intere- santă lucrare a lui Augustin Deac, care con- tribuie la cunoaşterea mişcării muncitoreşti (lin Transilvania în prima jumătate a ultimu- lui deceniu al secolului trecut. Din problema- tica lucrării rezultă atît aria destul de largă a cercetărilor sale, cit şi ineditul unor fapte şi date care vin să întregească imaginea perioadei respective. Orientarea este judicioasă şi dă răspuns clar problemelor pe care autorul şi le-a pro- pus spre tratare. Stilul lucrării îi conferă acesteia un nivel ştiinţific corespunzător şi accesibilitatea necesară pentru a sta la în- demîna unui cerc larg de cititori. Cadrul economic şi social-politic pe care autorul îl face lucrării reuşeşte să oglindească situaţia din Transilvania la sfîrşitul secolului al XlX-lea, explicînd argumentat specificul acestei provincii în condiţiile dezvoltării ca- pitalismului, cîiid ea se transforma tot mai mult în furnizor de materie primă pentru regiunile vestice ale monarhiei austro-ungare, mai evoluate din punct de vedere industrial. Pentru introducerea cititorului în proble- mele legate de mişcarea muncitorească în anii 1890—1895, în lucrare se face o privire retrospectivă asupra mişcării muncitoreşti din Transilvania piuă în decembrie 18901. De-a lungul celor 40 de pagini sînt tratate probleme privind începuturile mişcării muncitoreşti şi socialiste în Transilvania, legăturile ei cu miş- carea muncitorească şi socialistă din Romî- nia, influenţa Internaţionalei a Il-a asupra miş- cării muncitoreşti (lin Transilvania, sărbăto- rirea primului 1 Mai în Transilvania, precum şi mişcările greviste din Transilvania premergă- toare constituirii Partidului Social-Democrat. Folosind un bogat material faptic şi in- terpretîndu-1 în lumina învăţăturii marxist- leniniste, autorul reuşeşte să prezinte modul cum lucrătorii îşi dădeau tot mai mult seama că numai uniţi şi organizaţi ei vor putea im- pune îmbunătăţirea condiţiilor lor de muncă şi de viaţă. După ce menţionează primele în- ceputuri ale organizării proletariatului tran- silvănean, autorul se opreşte asupra consti- tuirii asociaţiilor profesionale şi organizaţiilor muncitoreşti cu caracter politic sub denu- mirea de asociaţii generale ale muncitorilor, la Timişoara, Anina, Arad, Reşiţa, Cluj, Ora viţa şi în alte localităţi din Transilvania. Toate acestea reprezentau momente ale pro- cesului de transformare a proletariatului transilvănean din „clasă în sine” în „clasă 1 A. Deac, Mişcări a muncitorinscă din Tran- silvania 1890 189o, Bucureşti, Edit. ştiin- ţifică, 1962, p. 64. în continuare, trimiterile la această lucrare vor fi date în text. , .STUDII", tomul 17, nr. 3, i>. 033 www.dacoromanica.ro 634 RLCINZII 2 pentru sine”. Cu exemple concrete sînt de- mascate acţiunile autorităţilor burghezo-mo- şiereşti, care urmăreau împiedicarea înfiin- ţării şi activităţii organizaţiilor muncitoreşti. în continuare, autorul se opreşte cu deo- sebire asupra congresului din 1880 desfăşurat la Budapesta, care a pus bazele Partidului General Muncitoresc. Destul de amănunţit este prezentată activitatea unor ziare în popu- larizarea unor lucrări ale lui Marx şi Engels care informau asupra activităţii Internaţio-, nalei I şi a întemeietorului ei, Karl Marx. De asemenea se arată faptul că o serie de pu- blicaţii care apăreau în vechea Romînie („Contemporanul”, „Democraţia socială” etc.) erau larg răspmdite în Transilvania. Referindu-se la influenţa constituirii In- ternaţionalei a 11-a sub conducerea lui F. Engels, lucrarea subliniază că această in- fluenţă a avut un rol deosebit de însemnat în consolidarea poziţiilor elementelor socialiste înaintate şi în slăbirea poziţiilor elementelor burghezo-liberale, oportuniste, care se opu- neau oricărei radicalizări a mişcării socialiste. Ca un rezultat concret al acestei influenţe este prezentată şi sărbătorirea primului 1 Mai (1890) în Transilvania (p. 79—97). Manifes- taţiile şi demonstraţiile la care au participat muncitorii din toate ramurile industriale s-au desfăşurat în luptă cu autorităţile burgliezo- moşiereşti, iar succesul lor s-a datorat soli- darităţii muncitorilor de toate naţionalită- ţile. Ele au marcat creşterea conştiinţei de clasă a muncitorimii, un mare pas înainte al mişcării muncitoreşti din Transilvania pe drumul indicat de Marx şi Engels (p. 97). Capitolul al III-lea este consacrat ana- lizei contribuţiei aduse de socialiştii transil- văneni la înfiinţarea Partidului Social-De- mocrat din Ungaria. Socialiştii înaintaţi din Transilvania, şi mai ales cei din Braşov, s-au numărat priutre iniţiatorii acţiunii pentru convocarea congresului de constituire a P.S.D., acţiune sprijinită şi de socialiştii din Arad, Timişoara, Caransebeş şi din alte localităţi. Congresul de constituire a P.S.D. şi-a deschis lucrările la 7 decembrie 1890 la Budapesta. La el au participat şi delegaţi ai muncitorilor din Arad, Cluj, Braşov, Reşiţa, Timişoara, Orăştie, Bocşa, Dej, Caransebeş. Pe lîngă prezentarea ordinii de zi, a saluturilor aduse congresului, autorul se opreşte asupra pro- blemelor esenţiale din cuvîntările delegaţilor muncitorilor din Transilvania, precum şi asu- pra rezoluţiilor adoptate. în încheierea capi- tolului se subliniază că congresul de consti- tuire a P.S.D. a fost un eveniment ce reflecta adîncirea procesului de unire a mişcării mun- citoreşti cu socialismul ştiinţific, o victorie a elementelor înaintate, o creştere a maturi- tăţii concepţiilor lor, o rupere cu oportunismul şi o alăturare deschisă şi liberă la social- democraţie (p. 127). Problema dezvoltării şi consolidării miş- cării muncitoreşti din Transilvania după crea- rea P.S.D. ocupă un loc însemnat în economia lucrării. în explicarea acestei probleme sînt urmărite cîteva idei fundamentale care vin să confirme succesele obţinute în întărirea spiritului de organizare şi luptă, în începerea organizării sindicatelor, în împletirea muncii organizatorice cu activitatea de propagandă şi agitaţie pentru răspîndirea ideilor marxiste în masele de oameni ai muncii din Transil- vania. Mai departe, autorul înfăţişează pregă- tirea şi desfăşurarea sărbătorii de 1 Mai în 1891 şi 1892, ca momente importante ale luptei clasei muncitoare. Relevîndu-se po- ziţia elementelor socialiste înaintate care mer- geau pe linia asigurării unui înalt spirit com- bativ, se demască cu argumente fundamentate atitudinea elementelor oportuniste din frun tea P.S.D., care era străină de adevăratele ţeluri ale luptei muncitorimii. Insistînd cu analiza asupra acţiunilor şi grevelor muncitoreşti din anii 1891—1892, în lucrare sînt arătate cauzele lor economice şi sociale, desfăşurarea unora dintre ele, suc- cesele şi eşecurile. Şi aici, ca de altfel pe tot parcursul cărţii — ceea ce constituie unul din principalele ei merite —, autorul arată cele două poziţii bine distincte, şi anume a elementelor socialiste înaintate şi a elemente- lor oportuniste, potrivnice intereselor maselor muncitoare, poziţii în care reveneau mereu www.dacaromamca.ro 3 RECENZII 635 «a un laitmotiv aşa-numita „insuficientă pregătire a muncitorilor pentru desfăşurarea grevelor şi acţiunilor” îndreptate spre cuce- rirea unor condiţii mai bune de viaţă şi muncă CTBO Ai). Ne întrebăm: ar fi semnat oare reprezentanţii nobilimii o în- ţelegere în care se prevedea lichidarea pro- prietăţii şi a exploatării feudale, eliberarea ţărănimii ? Desigur că nu, şi tocmai din aceas- tă cauză nu pot fi considerate înţelegerile drept program nici măcar pentru „partea mai moderată” a răsculaţilor. O remarcă critică avem de făcut în legătură cu structura cărţii. Cu toate că lucrarea are în titlu răscoala din 1437 1438, acest eve- niment ocupă un loc prea restrîns în lucrare, mărginindu-se de fapt la 28 de pagini din totalul de 226. După părerea noastră, sînt www.dacaromamca.ro RECENZII 645 1:1 analizate prea succint şi expeditiv principalele documente ale răscoalei, înţelegerile. Analiza mai profundă a lor prilejuieşte constatări şi concluzii foarte interesante. Ele ne dau o oglindă fidelă a situaţiei ţărănimii, a corela- ţiilor de forţă In diferitele etape ale mişcării. Aceste observaţii şi sugestii critice, de care autorul s-ar putea folosi într-o eventuală nouă ediţie, nu pot umbri efortul autorului în abordarea acestei probleme complexe, efort care a fost încununat, evident, cu un bilanţ pozitiv. Cartea lui V. P. Şuşarin face ca răscoala de la Bobîlna, acest eveniment remarcabil din istoria Romîniei, să fie cunoscut tuturor celor care cunosc limba rusă. L. Demeny , * , McnancKuU napod npomue 0aiuu3Ma (1936—1939), ,,CGopiiiiK CTaTefi”, Moscova, Il3jţaTejn>CTBO AuajţeMini IlayK CCCP, 1963, 493 p. Au trecut 25 de ani de la terminarea răz- boiului civil din Spania. In cursul acestor ani s-au petrecut evenimente de o mare im- portanţă mondială, schimbări radicale, dar lupta poporului spaniol nu a fost uitată. Acum, ca şi în trecut, eroicele lupte ale po- porului spaniol atrag atenţia opiniei publice, ca şi a istoricilor şi scriitorilor din diferite ţări. Experienţa luptei poporului spaniol din anii 1936—1939 împotriva fascismului, pen- tru democraţie, a jucat un rol însemnat în marea bătălie pe care popoarele au desfă- şurat-o ulterior împotriva fascismului. De aici necesitatea cercetării aprofundate a aces- tei probleme. în ultimii ani, istoriografia din ţările socialiste s-a îmbogăţit cu un nu- măr însemnat de lucrări1 care contribuie la 1 IIcmopu.H. KoMMyuucmwicch'Ou napmuu Jlcnanuu, Moscova, 1961 ; D. lbarruri, Singura cale, Bucureşti, 1963 ;K. Maidanik, IIcnancKuu npojiemapuam e HayuoHajibHo- peeoMoyuoHHou eoiine, 1936 —1937, Moscova, 1960; I. Maiski, HcrumcKue mempadu, Moscova, 1962 ; D. Priţker, Ilodeue 11cnancnou pdcnyâjiuKU, Moscova, 1963; S. Ajzner, Madnjt-Saraţjossa, Varşovia, 1961; A. Cesarec, Spanjolski sustreti, Zagreb, 1961; J. Csatari, .4 Spanyol barikadokon, Buda- pesta, 1961; E. Fabian, Sprisahanie proti Spanielskej repubhke 1936 — 1939, Bratislava, 1961; I. Hidalgo de Cisneros, Cambio de rurnbo, Bucureşti, 1961; A. Norden, Dus Spanische Drama, Berlin, 1961; Pri Madride bojovali sine o Praltu, Bratislava, 1961 etc. cunoaşterea amănunţită, multilaterală, a eve- nimentelor din timpul războiului civil din Spania. Volumul IIcnancKuu napod npomue rf>amu3Ma reprezintă o culegere de articole cu caracter monografic şi memorialistic în care autorii şi-au propus să înfăţişeze unele aspecte mai importante ale luptei poporului spaniol împotriva rebeliunii fasciste. După cum se ştie, în februarie 1936 Frontul popular a obţinut o victorie strălucită în alegerile par- lamentare, ceea ce a creat posibilitatea în- făptuirii pe cale paşnică, parlamentară a revoluţiei democratice. Moşierimea şi oli- garhia financiară, apărîndu-şi interesele lor de clasă, s-au ridicat împotriva transfor- mării democratice a ţării, organizînd cu con- cursul generalilor reacţionari rebeliunea fas- cistă. Rebelii au fost sprijiniţi activ de Ger- mania şi Italia, care în aceşti ani pregăteau febril dezlănţuirea celui de-al doilea război mondial. Sprijinul substanţial acordat re- belilor de Germania şi Italia a dat războiului din Spania un caracter deosebit; el s-a trans- format într-un război naţional-revoluţionar împotriva fascismului intern şi extern. Re- beliunea a început la 18 iulie 1936, dezorga- nizînd aparatul de stat, lipsind republica de mijloace de apărare. Masele populare, conduse de partidele şi organizaţiile Frontului popular, s-au ridicat însă în apărarea republicii. 14 c. 1427 www.dacaromamca.ro 640 RECENZII 14 Din primele zile a fost lichidată rebeliunea in Madrid, Barcelona, Valencia şi în alte oraşe. Dar Marocul, insulele Canare, Galicia, Gra- nada etc. au rămas în mîna rebelilor. Pentru a putea învinge un duşman care dispunea de o armată disciplinată, bine înzestrată, cu un comandament experimentat, republica trebuia să-şi organizeze propriile sale forţe armate, să mobilizeze toate resursele ţării. Unele aspecte ale aceBtei probleme atît de importante sînt analizate în articolul lui N. Nesterenko. Comisariatul — stegarul Frontu- lui popular. După cum arată în mod just autorul, greutăţi de ordin intern şi extern împiedicau rezolvarea acestor sarcini. Pu- terile imperialiste au adoptat aşa-zisa po- litică de „neintervenţie”, blocînd astfel Spania republicană şi lipsind-o de posibilitatea de a cumpăra armament şi materiale de război de peste graniţă. Principala piedică internă consta în lipsa unităţii de vederi a diferite- lor partide şi organizaţii ale Frontului popu- lar în special în problemele militare. în aceste condiţii, Partidul Comunist Spaniol a fost singurul partid care a dus o politică militară justă, elaborînd un program concret de or- ganizare a armatei de tip nou, care preve- dea, în esenţă, introducerea serviciului militar obligatoriu, crearea unei armate regulate sub un comandament unic, întărirea spatelui frontului şi formarea unei puternice industrii de război. Autorul opune acest program just poziţiei grupării socialiştilor de stînga, con- dusă de Largo Caballero, care nega necesi- tatea făuririi unei armate regulate şi se pro- nunţa pentru lupta de guerilă. Deşi înzestrate cu înalte calităţi revoluţionare, miliţiile popu- lare, detaşamente de voluntari create din iniţiativa partidelor şi organizaţiilor Fron- tului popular, fiind formate din oameni cu o slabă pregătire de luptă, lipsite de un co- mandament unic, nu puteau susţine un război îndelungat împotriva unui inamic superior din punct de vedere militar. Infrîngerile re- publicanilor de pe rîurile Tajo şi Alberche, de lingă Talavera şi Toledo au dat o lovitură hotărîtoare teoriei şi practicii războiului de guerilă. Autorul consideră ca început al con- stituirii armatei regulate decretele dinseptem- brie-octombrie 1936 în legătură cu transfor- marea miliţiilor populare în unităţi ale ar matei active. A urmat apoi un şir întreg de măsuri: organizarea marelui stat-major de pe lingă comandamentul suprem, formarea brigăzilor internaţionale de voluntari, pro- curarea de armament din Uniunea Sovietică şi, în sfîrşit, crearea Comisariatului militar general. Acestei din urmă măsuri N. Nes- terenko îi acordă locul principal în articolul său. Comisariatul, înfiinţat din iniţiativa P.C.S., trebuia să conducă şi să coordoneze munca politică în cadrul armatei. El a jucat un rol uriaş în organizarea armatei republi- cane, în întărirea capacităţii ei de luptă şi în apărarea republicii. Largo Caballero, mi- nistrul do război al guvernului Frontului popular, a încercat să împiedice desfăşu- rarea muncii Comisariatului, privind, pe do o parte, cu neîncredere orice ieşea din cadrul vechii formo burgheze de organizare a ar- matei, iar pe de altă parte — şi autorul puno accent tocmai pe acest aspect—temîndu-sc de creşterea autorităţii şi influenţei P.C. S. în armată. Deşi Largo Caballero n-a putut împiedica crearea Comisariatului, el a în- cercat totuşi să-l folosească ca organ vremel- nic menit să subordoneze armata interese- lor sale. Din momentul creării sale, Comisa- riatul a devenit organ reprezentativ al Fron- tului popular, partizan hotărît al unităţii tuturor forţelor politice republicane. Această poziţie, după cum arată autorul, se opunea în mod oDiectiv intenţiilor lui Largo Caballero, în primăvara anului 1937 el a pus la cale un complot politic împotriva P.C.S. şi a Fron- tului popular, care prevedea şi lichidarea Comisariatului. Complotul eşuînd, Largo Ca- ballero a fost înlăturat din guvern în mai 1937. Este regretabil că Nesterenko nu a în- cercat să dea o privire de ansamblu asupra activităţii Comisariatului militar general, o- prindu-se numai la analiza primei sale etape. Problemele constituirii forţelor armate din nordul Spaniei sînt analizate în articolul Răz- www.dacoromanica.ro 15 RECENZII boiul pe frontul de nord2, semnat de către F. Siutat, fostul şef al statului-major alarmatei din nord. Articolul prezintă o pagină impor- tantă şi plină de învăţăminte a războiului naţional-revoluţionar de apărare dus în re- giunea cea mai dezvoltată din pnnet de ve- dere industrial a Spaniei. Analizînd luptele de pe frontul de nord, autorul scoate în evi- denţă trei etape principale. Prima etapă a fost organizarea forţelor armate republicane şi stabilizarea liniei frontului (iulie —sep- tembrie 1936). A doua etapă s-a caracterizat prin menţinerea iniţiativei de partea forţe- lor armate republicane (sfîrşitul lui septem- brie 1936 — martie 1937). A treia etapă — înaintarea rebelilor, ocuparea provinciilor din nord de către inamic şi evacuarea armatei republicane (sfîrşitul lui martie — octom- brie 1937). Această periodizare se bazează pe o delimitare justă a sarcinilor şi proble- melor nodale ale fiecărei etape. In acelaşi timp, autorul urmăreşte şi desfăşurarea tu- turor evenimentelor în ansamblul lor. Anali- zînd prima etapă, autorul îşi concentrează atenţia asupra a două probleme principale : înfrîngerea rebelilor de către masele revolu- ţionare înarmate în primele zile ale rebeli- unii fasciste şi crearea forţelor armate repu- blicane în nordul Spaniei (miliţiile populare), în a doua etapă, autorul urmăreşte formarea armatei regulate, crearea comandamentului militar unic al armatei din nord şi alcă- tuirea planului unic de acţiuni militare. Aceste măsuri, cît şi înaltele calităţi moral-politice ale armatei republicane, au permis în lunile septembrie—noiembrie 1936 desfăşurarea unor acţiuni ofensive în raioanele Oviedo, Vit- toria şi altele. în primăvara anului 1937, războiul na- ţional-revoluţionar a intrat într-o nouă fază. Apărarea eroică a Madridului şi înfrîngerea intervenţioniştilor italieni lingă Guadalajara au risipit iluziile rebelilor într-o victorie ra- pidă asupra republicii şi i-au silit să schimbe direcţia loviturii principale. Franco şi sfă- 2 Frontul de nord cuprinde provinciile: Asturia, Santander şi Biscaia. 619 tuitorii săi italo-gcrmani au stabilit ca prim obiectiv al nonlui plan strategic nordul Spa- niei. Un şir întreg de greutăţi cu caracter militar şi politic au influenţat în mod ne- gativ capacitatea de apărare a acestui front. Meritul incontestabil al autorului constă în analiza adîncă şi multilaterală a acestor greu- tăţi. Frontul din nord a fost de la început izolat, găsindu-se la circa 200 km de cele- lalte fronturi. La aceasta se adăuga superio- ritatea militară absolută pe mare, pe uscat şi în aer a inamicului. Principala greutate de ordin politic era lipsa unui centru unic de exercitare a puterii, fiecare provincie fiind condusă de către organele locale de apărare. Dacă în Asturia şi Santander organele lo- cale erau sub influenţa socialiştilor şi co- muniştilor, în Biscaia ele erau conduse de către partidul naţionalist basc, format din elemente ale marii burghezii, partid ce nu sprijinea înfăptuirea programului Frontului popular. în Biscaia n-a fost creată armata regulată, n-au fost înfăptuite reforma agrară şi naţionalizarea industriei, adică n-au fost mobilizate toate forţele pentru apărare, ca în celelalte provincii ale republicii. Autorul critică politica guvernului lui L. Caballero, care nu a dat nici un ajutor provinciilor din nord, contribuind astfel la întărirea tendin- ţelor separatiste ale burgheziei naţionaliste basce, aceasta urmărind încetarea războiului şi instituirea protectoratului străin asupra Bis- caiei. Cu toate aceste greutăţi, Nordul a re- zistat eroic. Autorul descrie operaţiile mili- tare din Biscaia, unde fasciştii germani au folosit pentru prima dată tactica atacului com- binat al aviaţiei cu al infanteriei în spargerea frontului, experimentîndu-şi armele şi tactica militară pentru viitorul război. în Santan- der şi Asturia, întreg poporul s-a ridicat la luptă, rezistînd eroic două luni. F. Siutat se ocupă în articolul său, în principal, de de- scrierea operaţiilor militare. Analiza situaţiei politica este sumară, ea servind doar ca fond pentru explicarea situaţiei militare. De aceea se amintesc prea pe scurt acţiunile diferitelor forţe politice, eforturile susţinute ale P.C.S. www.dacoromanica.ro RECENZII 1G GIG pentru întărirea miliţiilor populare, pentru crearea armatei regulate cu un comandament unic, pentru organizarea spatelui frontului şi a industriei de război. In această culegere sînt incluse amintirile voluntarilor sovietici N. Nikolaev, A. Ro- dimţev şi S. Crivoşein, care au participat la războiul naţional-revoluţionar al poporului spaniol. Ele conţin un material faptic bogat asupra operaţiilor militare ale forţelor armate republicane din împrejurimile Madridului, Jaramei, fluadalajarei, Temeiului etc., zu- grăvesc portretele unora dintre cei mai în- semnaţi comandanţi şi comisari ai armatei tepublicane şi ai brigăzilor internaţionale, relevă ajutorul moral şi material pe care for- ţele progresiste din lume l-au dat Spaniei luptătoare. Expresia cea mai vie a acestui ajutor a fost crearea brigăzilor internaţionale. Ime- diat după 18 iulie 193G, antifasciştii străini din Spania şi-au exprimat dorinţa de a lupta împotriva lui Franco. Exemplul lor a fost urmat de antifasciştii francezi, germani, ita- lieni şi poloni. De la sfîrşitul lui august 193G, sub influenţa forţelor democratice şi la che- marea Internaţionalei a IlI-a, organizarea brigăzilor internaţionale a căpătat un carac- ter european şi chiar mondial. Voluntari din 64 de ţări, printre care şi Eomînia, au parti- cipat la războiul civil din Spania, acoperin- du-se de glorie. Luptei eroice a brigăzilor internaţionale îi este închinat articolul In rUulurilc volv nlarilor tiberkiţii, de P. Batov. Voluntarii, în majoritatea lor muncitori şi intelectuali comunişti, socialişti şi fără de partid, au trebuit să înfrunte mari greutăţi în drumul lor spre Spania. Autorul aminteşte şi de voluntarii romîni care an luptat eroic în Spania, printre care fraţii Burcă. Cu emo- ţie sînt citite paginile închinate descrierii operaţiilor militare ale brigăzilor internaţio- nale, care intr-un timp record s-au transfor- mat în unităţi militare disciplinate şi bine organizate, pline de bărbăţie şi curaj. Ele au jucat un rol important în tot cursul răz- boiului, partieipînd la toate luptele impor- tante — pe Jarama, lingă Cuadalajara, Poso- Blanco, Brunete, Teruel şi pe Ebru. Autorul subliniază rolul deosebit de important pe care l-au avut brigăzile internaţionale, în special în prima perioadă a războiului, cînd urmata republicană era abia la începutul organizării sale. „Deşi numărau oameni pu- ţini, brigăzile internaţionale au avut o im- portanţă imensă prin eroismul lor şi prin sem- nificaţia istorică a prezenţei lor în Spania. Ele au adus tradiţiile de luptă pentru libertate ale popoarelor şi ţărilor de unde veneau, care s-au contopit într-o eroică frăţie de luptă cu tradiţiile similare ale poporului spaniol”3. Problema unităţii forţelor politice ale Fron- tului popular, ale luptei pentru menţinerea şi întărirea acestei unităţi ocupă locul central în culegere. Diferitele aspecte ale acestei pro- bleme sînt analizate în articolele semnate de S. Pojarskaia, K. Maidanik şi L. Ponoma- riova. Articolul lui S. Pojarskaia urmăreşte evoluţia fracţiunii lui Largo Caballero în- cepînd din 193G pînă la criza politică din pri- măvara anului 1937. Fracţiunea lui Largo Caballero reprezenta „aripa de stingă” a Partidului Socialist Muncitoresc Spaniol, par- tid care în deceninl al treilea al secolului al XX-lea trecea printr-o adîncă criză politică, provocată de poziţia oportunistă a liderilor lui şi de puternica orientare spre stingă a maselor de membri ai partidului. Autoarea arată că trecerea lui Largo Caballero în aceşti ani pe poziţii de stingă, trecere determinată de avîntnl revoluţionar al maselor populare, rare cereau lupta ho- tărîtă împotriva rămăşiţelor feudale din eco- nomie şi înfăptuirea unor largi prefaceri de- mocratice, a însemnat un pas important înainte în înfăptuirea unităţii clasei muncitoare spa- niole. Dar Largo Caballero nu a rămas con- secvent pe poziţia unităţii clasei muncitoare, această inconsecvenţă ieşind la iveală mai ale# în perioada cînd a fost prim-ministrn şi ministru al apărării. S. Pojarskaia relevă poziţia greşită a lui L. Caballero în politica militară, agrară, în problemele conducerii 3 Dolores lbarruri, Singura calc, Bucureşti, Edit. politică, 19G3, p. 339. www.dacaromamca.ro 17 RLCFNZU 640 industriei şi a atitudinii faţă de burghezia mică şi mijlocie, in problema unităţii Fron- tului popular şi a unităţii clasei muncitoare, poziţie care a dus la criza politică din 1937 şi la ieşirea lui Largo Caballero din guvern. Aceasta a însemnat o înfrîngere serioasă a curentelor scizioniste stîngiste ale Frontului popular, reprezentate de anarho-sindiealişti şi adepţii lui Largo Caballero. Alcătuirea nou- lui guvern a constituit o victorie a politicii Frontului popular. In toamna anului 1937 a început să se formeze un bloc de dreapta cu tendinţe capi- tulante, care a cuprins grupul lui I. Prieto, pe liderii partidelor micii burghezii şi ai burgheziei naţionaliste din mai multe pro- vincii, ofiţeri din vechea armată. K. Mai- danik în studiul său analizează lupta forţe- lor revoluţionare ale Frontului popular îm- potriva capitulanţilor. Autorul consideră ca o manifestare evidentă a schimbării raportu- lui de forţe politice în cadrul Frontului popu- lar apariţia a două curente în cadrul fracţiunii de centru a P.S.M.S. —prietiştii şi negriniştii. în jurul lui Prieto şi al partizanilor săi s-au adunat toate elementele capitulante din Fron- tul popular. Prieto nu credea în victoria for- ţelor republicane, propovăduia realizarea unui compromis cu rebelii prin mijlocirea An- gliei şi Franţei. Demascînd politica făţarnică a „neintervenţiei” dusă de Anglia şi Franţa, K. Maidanik arată că tocmai aceste state au fost iniţiatoarele politicii de compromis, spri- jinind poziţia antirevoluţionară a lui Prieto care devenit ministrul apărării în guvernul Frontului popular — ducea republica la pieire. Conflictul dintre Prieto şi masele populare, hotărîte să apere republica pînă la capăt, devenea inevitabil. Folosindu-se de înrăută- ţirea situaţiei militare, capitulanţii au orga- nizat un complot împotriva republicii. Masele populare conduse de P.C.S. au împiedicat însă realizarea planurilor lui Prieto şi ale adepţilor lui. Autorul conchide că singurele forţe care au rămas în tot cursul războiului fidele principiului unităţii Frontului popular au fost masele populare, conduse de P.C.S. în acelaşi timp, aceste forţe au fost singurele care au luptat consecvent împotriva fascis- mului. Studiul lui K. Maidanik prezintă un însemnat interes ştiinţific, problemele pe care le studiază fiind puţin cunoscute. Luptei proletariatului din Catalonia, unul dintre primele detaşamente ale clasei munci- toare din Spania care a pornit pe calea or- ganizării, îi este consacrat articolul semnat de L. Ponoinariova. Articolul are drept scop prezentarea luptei muncitorilor catalonezi pen- tru unitatea rîndurilor lor în timpul războiu- lui civil. încercarea autoarei de a caracteriza partidele politice şi organizaţiile profesionale ale proletariatului din Catalonia poate fi considerată în general reuşită. Înfăţişînd eta- pele luptei pentru crearea Partidului So- cialist Unit din Catalonia, unde pentru prima dată in istoria mişcării muncitoreşti din Europa s-au unit intr-un partid marxist unic comuniştii şi socialiştii, L. Ponomariova consideră ca crearea P.S.U.C. a constituit un pas înainte in istoria mişcării muncitoreşti mondiale. E. Kovaliov studiază problema agrara în Spania în anii 1930 1937. Autorul arata că pentru Spania acestor ani era caracte- ristică, pe de o parte, o masivă concentrare a pămînturilor în mîinile unui puiun de lati- fundiari, iar pe de altă parte existenţa unui mare număr de ţărani fără pămînt sau cu pămînt puţin care dureau o viaţa grea. Exis- tenţa marilor latifundii a determinat păs- trarea unor puternice rămăşiţe feudale în agricultură. Dezvoltarea economica şi po- litică a ţării cerea cu necesitate rezolvarea pe cale democratică a problemei agrare. Această sarcină a fost înfăptuită cu succes de către republică. Autorul analizează poli- tica agrară a Frontului popular şi, mai ales, reforma agrară înfăptuita sub conducerea ministrului comunist V. ITribe. Decretul pen- tru înfăptuirea reformei agrare a fost dat la 7 octombrie 193li, iar la începutul anului 1937 s-a trecut la aplicarea lui. Prin decret erau confiscate păininturile moşierilor şi ale peri soanelor care au participat direct sau indirect la rebeliunea împotriva republicii. E. Ko- valiov subliniază că, de fapt, aproape toate pamînturile moşiereşti intrau în prevederile www.dacaromamca.ro 050 RKCbNZII 18 de confiscare ale decretului. Astfel cea mai mare parte a pămînturilor au trecut în pro- prietatea ţăranilor, iar în unele locuri au fost create gospodării colective. Autorul ajunge la concluzia că principiile revoluţionare care au stat la baza reformei agrare din 1936— 1937 din Spania sînt în mare parte ana- loge celor ale reformelor înfăptuite ulterior în ţările de democraţie populară. Articolul lui D. Pretel, ultimul din cule- gere, analizează activitatea reacţionară a or- ganizaţiei civile bisericeşti „Opus Dei”, care astăzi sprijină regimul franchist. O contri- buţie preţioasă aduce articolul prin critica concepţiilor sociologice ale apologeţilor acestei organizaţii, caracterizate de către autor ca sociologie a catolicismului războinic. D. Pretel demască activitatea economică şi politica reacţionară a organizaţiei „Opus Dei” în- cepînd cu anul 1957, cînd o serie de membri ai săi au ocupat posturi importante în guvernul franchist. Studierea experienţei de luptă a po- porului spaniol împotriva fascismului, pentru unitatea de acţiune a tuturor forţelor are o deosebită însemnătate în zilele noastre, in condiţiile în care principalele sarcini politice şi economice pentru care masele populare au luptat în anii 1936—1939 au rămas încă ne- rezolvate. Culegerea prezentată aduce în acest sens o contribuţie preţioasă. Ester Uribes MARCEL R. REINHARD şi ANDRE ARMENGAUD, Histoire generale de la population mondiale, Paris, Editions Montschrestien, 1961, 590 p. M. Reinhard, profesor la Facultatea de litere din Paris, şi A. Armengaud, profesor la Facultatea de litere din Dijon, sînt amîndoi profesionişti ai „istoriei” în sensul clasic al cuvîntului şi simultan deschizători de drum în noua disciplină ajutătoare care poartă nu- mele de „demografie istorică”. M. Reinhard publicase încă din 1949 o Histoire de la population mondiale care cu- prindea informaţii cu privire la perioada din- tre 1700 şi 1948. Reluînd tema în colaborare cu Armengaud, îşi extinde zona de cercetare atît temporal, cît şi geografic, îmbrăţişînd într-o privire de sinteză întreaga istorie a umanităţii, de la preistorie pînă azi. Este evi- dent că, în cuprinsul doar a 590 de pagini cît are cartea, expunerea informaţiilor nu poate fi exhaustivă. Renunţînd la unele capi- tole narative din ediţia întîi (care merită totuşi a fi consultate), această a doua ediţie se mărgineşte să semnaleze despre fiecare epocă şi ţară în parte, doar datele socotite absolut esenţiale, trimiţînd spre mai amplă informare la o foarte bogată bibliografie de specialitate. Lucrarea capătă în felul acesta un caracter oarecum mixt: de expunere teo- retică şi totodată de expunere în stil de dic- ţionar enciclopedic, menit mai mult să fie consultat decît citit. întreg materialul este dispus pe „părţi”, a căror întindere variază nu atît după impor- tanţa problemelor atacate, cît după canti- tatea informaţiilor disponibile. Astfel o primă parte, De la preistorie pînă în secolul al XlX-lea, schiţează în 222 de pagini ceea ce se ştie despre preistorie (21 de pagini), des- pre Egipt, Mesopotamia, Israel (7 pagini), Grecia (7 pagini), Imperiul roman (12 pagini), pentru ca apoi informaţiile să devină mai abun- dente, cu privire la „crizele demografice din secolul al XIV-lea în Occident”, la „sporul european în secolul al XVI-lea”, la „criza eu- ropeană dintre 1600 şi 1740” şi la „fenome- nele demografice extraeuropene” etc., înain- www.dacoromanica.ro 19 RECENZII 651 tind astfel, treptat, pină la Începutul secolului al XlX-lea. O a doua parte a lucrării cuprinde ceea ce autorii numesc Expansiunea populaţiei euro- pene in secolul liberalismului (de fapt în capi- talismul premonopolist), analiihid, in 82 de pagini, demografia lumii in perioada dintre revolu(ia franceză şi primul război mondial. ■ în partea a treia a lucrării este înfăţişat un aspect particular al problemelor demogra- fice mondiale, anume Emigraţia europeană şi consecinţele sale demografice, avîndu-se în. ve- dere nu numai naşterea unor „lumi noi”, după modelul european, ci şi trezirea la viaţă proprie a regiunilor aşa-numite „subdezvol- tate” (96 de pagini). tn sfirşit, cea din urmă parte a lucrării, Dezechilibrul demografic în secolul maselor şi al tehnicilor (de fapt, în faza de după 1900), pune problema consecinţelor demografice ale celui de-al doilea război mondial şi analizează ponderea demografică a marilor „lumi” de azi: cea a ţărilor capitaliste, cea a ţărilor socialiste şi cea a „lumii a treia”, cum o numesc autorii, în care se cuprind toate statele foste colonii (179 de pagini). Bogat ilustrată cu 72 de grafice selecţio- nate, cartea, in partea sa narativă, este foarte atrăgătoare şi convingătoare în sensul ideii de bază urmărite de autori, care este de a face dovada că o istorie ştiinţifică nu se poate elabora fără o aprofundare a problemelor de- mografice. Nu putem, într-o recenzie, să re- zumăm argumentele multiple aduse in acest sens de autorii lucrării. Semnalăm totuşi, de pildă, următoarele : cum s-ar putea, în cer- cetarea istoriei europene, aminti de faptul că vechea hegemonie maritimă a Spaniei cedează locul unei hegemonii engleze, fără a semnala şi efectele demografice tîrzii ale acestui proces istoric ? De unde în 1800 Spania avea o popu- laţie de 10 000 000, iar Anglia de 16 260 000, în 1910 Spania nu mai avea decît 19 000 000, faţă de Anglia care urcase la 42 560 000 de locuitori. Sau cum nu s-ar ţine seama de fap- tul că, în 1814, Franţa avea 28 000 000 de locuitori, iar Germania doar 22 000 000, pen- tru ca, în 1914, Franţa să nu mai aibă decît 39 000 000 faţă de Germania care totaliza 66 000 000 ? Sau cum s-ar putea semnala mai bine dezastrul social al Irlandei decît arătînd că în 1800 locuiau acolo 5000000 de oameni, pentru ca în 1930 să nu mai rămînă decît 2 900 000 ? Desigur, nimeni nu neagă, în principiu, repercusiunile pe care le au evenimentele is- torice asupra volumelor de populaţie. Faptul că războiul de 30 de ani a redus populaţia Germaniei la o treime şi în anume regiuni a suprimat-o pur şi simplu este îndeobşte cu- noscut. Dar rămîne insuficient studiat şi ac- ceptat teoretic celălalt aspect al problemei, anume cel invers, al demografiei care la rin- dul ei influenţează mersul evenimentelor is- torice. Pentru a lămuri şi acest aspect al proble- mei, autorii fac apel la „demografia canti- tativă” (volume de populaţie) şi la „demo- grafia calitativă” (structură biologică, sex, vîrstă, sănătate, şi structură socială, clase şi categorii sociale), căutînd pentru fiecare peri- oadă şi ţară să precizeze ce se ştie, ce se bănuie şi ce nu se ştie încă cu privire la relaţiile de reciprocă condiţionare dintre social şi demo- grafic. Este de la sine înţeles că tehnicile pentru pregătirea materialului necesar unor asemenea analize variază de la epocă la epocă. O înre- gistrare a datelor primare propriu-zise nu a apărut decît o dată cu „aritmetica socială” specifică lumii capitaliste. înainte de capi- talism nu vom avea la îndemînă decît infor- maţii incerte şi lacunare. Preistoria nu va putea astfel să ne dea informaţii decît prin obiectele pe care le dez- groapă arheologii. Graţie lor, ne putem to- tuşi lămuri, de pildă, asupra faptului că, încă din paleolitic, întreg globul pămîntesc fusese ocupat de speţa umană : ocupaţie laxă, cu populaţii rare, în centre insulare răzleţe, to- tuşi „ocupaţie”, constituind dovada unei lungi perioade anterioare, în care oamenii, ieşind din animalitate, au străbătut, pe lungi fire migratoare, întreg pămîntul. Desimea şi mări- mea staţiunilor pe anumite zone permit eva- luarea maselor de populaţie respective ; de www.dacaromamca.ro 652 RECENZII 20 ademenea analiza antropologică a scheletelor din cimitirele preistorice poate da unele in- formaţii cu privire la sexul înhumaţilor, vîrsta şi pricina deceselor (autorii citează, printre altele, ca model, lucrarea arheologilor maghiari G. Acsadi, J. Nemeskcri şi L. llar- sany, făcută asupra 316 indivizi dintr-un ci- mitir din secolul al Xl-lea, la Kerpusta). O dată cu apariţia documentelor scrise, demografia istorică foloseşte în plus şi o altă tehnică de informare, şi anume interpretarea textelor epigrafice şi literare. Autorii citează, ca exemplu, lucrarea lui J. Labarbc, La loi navale de Thâmislocle (1957), cea a lui John D. Durând, Mortalily Eslimales from Roman Tombslone Inscriplions, publicată în „The American Journal of Sociolog}’” (1960), sau cea a lui R. P. Mols Inlroduclion ă la demo- qraphie historique des villes d'Europc du XIV* au XVIIIe siecle (Louvain, 1955) cuprinzînd şi o analiză critică a valorii statistice a „că- minelor” (Ies feux) în care se număra pe atunci populaţia, precum şi o scrie foarte bogată de alte asemenea lucrări de specialitate, dintre care e însă surprinzător că lipseşte lucrarea lui Ilans Delbriiek, Geschiehle der Kriejs- kansl (1920 1936, 7 volume) cu atît de in- teresante observaţii critice demografice. In sfîrşit, de îndată ce ia naştere statis- tica propriu-zisă, cînd în loc de numărători pur fiscale sau militare se introduc recensă- mintele generale şi actele de stare civilă, precum şi înregistrările statistice economice, sursele de informare se îmbunătăţesc conside- rabil, pcrmiţînd sta ti sti ci anul ui nu numai o simplă „evaluare”, ci şi o „numărare” pro- priu-zisă, putînd fi supusă unui tratament matematic. Mai mult încă : cunoaşterea mai corectă a legilor sociale şi demografice pe baza înregis- trărilor moderne permite şi luminarea re- trospectivă a unor epoci mai îndepărtate şi mai sărace in informaţii; sau, aşa cum zic autorii, „analiza lumii prezente lămureşte tre- cutul” nu numai „conjectural”, ci şi „con- junctural”, după tehnicile moderne ale sta- tisticii. Autorii combat însă tendinţa de a se acorda cifrelor şi calculelor matematice o valoare absolută, pe care ele sint departe de a le avea. „Cifra este un dat, cel mai preţios; dar nu singurul. Ea se mlădiază pentru a semnifica o ordine de mărime, nicidecum un număr. Se dă la o parte, pentru a nu lăsa loc decît exprimării fie a unei tendinţe de creştere, descreştere sau staţionare, care scapă numă- rării, fie a unei distribuţii spaţiale, fie a unei mişcări migratorii, toate fiind indicaţii pre- ţioase pentru istorici”. Demografia istorică foloseşte toate resur- sele statisticii matematice, dar nu se măr- gineşte doar la ele. Ea „nu se propune drept: panaceu”, dar pretinde să se recunoască totuşi „că ea face să fie mai inteligibilă istoria ge- nerală în desfăşurarea ei, ca şi în crizele sale”. Fenomenul demografic, fiind „deopotrivă bi- ologic şi social”, este în esenţa lui „lin fapt de civilizaţie, variind în consecinţă dc-a lun- gul istoriei civilizaţiilor”. Nu poate fi deci vorba de o aplicare mecanică a demografiei matematice în istoric, ci doar de urmărirea unei „corelaţii social-deraografice” în cadrul unei „demografii socialmente diferenţiale”. Autorii afirmă că, în stadiul actual al dez- voltării ştiinţelor, demografia istorică nu este încă o ramură distinctă a ştiinţelor, ci este mai mult „o răscruce” în care se întîlncse o serie de discipline contigue. Autorii nu le cnumeră sistematic, ci le citează ici şi colo, potrivit nevoilor expunerii. In linii mari, ei ar dori ca, aeordîndu-se „sociologiei un loc eminent”, să facă „să conveargă documen- taţia statistică cu cea de istorie economică, socială, instituţională şi politică”, deopotrivă cu geografia fizică şi „umană”, arheologia, toponimia, analiza economică, studiul finan- ciar al impozitelor, biologia, medicina, psi- hologia socială, etica, studiul credinţelor re- ligioase, făcînd să intervină la locul potrivit şi crizele războaielor externe şi civile, crizele epidemiilor, ale foamctclor şi fiscalitâţilor excesive. Ceea ce nu înseamnă totuşi că autorii neglijează „statistica matematică”. Statis- ticieni demografi fiind, ci ştiu prea bine că www.dacaromamca.ro 21 RECENZII er>:i există legi statistice cu valoare stochastică certă şi că asupra acestor legi acţionează condiţiile vieţii sociale, uneori accidental, alteori organic, prin schimbarea însăşi a da- telor de bază ale acestor „legi statistice”, potrivit tipurilor sociale avute în vedere. Autorii sînt însă departe de a preciza cu claritate teoria relaţiilor dintre legile „gene- rale” ale statisticii şi cele „particulare” ale evenimentelor istorice şi nici nu încearcă o clarificare teoretică a problemei „informaţii- lor” statistice, a valorii algoritmelor statistice în cadrul unor anume „modele” demografice, aşa cum încearcă să facă azi ceea ce se poate numi „cibernetica socială”. Poate că, fiind totuşi mai mult istorici decît statisticieni şi sociologi, autorii nici nu văd necesitatea de a teoretiza dincolo de anume limite, restrînse meşteşugăreşte de la caz la caz. Dar lipsa unei teoretizări suficient de bine puse la punct duce, în istorie mai ales, la înlocuirea ipotezelor clare prin pre- judecăţi confuze şi a adevărurilor ştiinţific stabilite prin adevăruri de bun simţ necritic. Lipsa de bază a lucrării constă de aceea tocmai în această insuficienţă teoretică. Un material documentar devine deplin semni- ficativ doar în măsura în care este sprijinit pe o teorie ştiinţifică diriguitoare. Autorii analizaţi se lasă însă antrenaţi prea adeseori de tendinţa specifică istoricilor de şcoală veche burgheză, pentru care naraţiunea unor scrii de evenimente, mai mult sau mai puţin arbitrar alese, constituie însăşi „ştiinţa is- torici”. Este drept că autorii includ printre aceste „evenimente”, narate cronologic, şi „evenimente demografice”, ceea ce reprezintă un cert spor al cercetării istorice, fără a în- semna totuşi o depăşire a nivelului istorici ,evcnimcnţiale”. Dorinţa autorilor ar fi să lase să vor- bească faptele, cît mai „obiectiv”, fără ca ci să se angajeze teoretic intr-un sens sau altul. Totuşi, „teorii” există şi, ca atare, ci sînt obligaţi a ţine scama de ele. Dar, „obiectivi” fiind, preferă să le expună fără a căuta să curme controversele dintre ele, dcpăşindu-le. Ei nu se declară nici inalthusieni, nici anti- malthusieni, nici idealişti istorici, nici anti- materialişti istorici. Totuşi Malthus este cel care li se parc a fi pus problema teoretică de bază. Recunosc, desigur, că atît legea progresiei geometrice a populaţiei, cît şi legea progresiei aritmetice- a mijloacelor de hrană sînt cu desăvirşire false ; reţin totuşi, ca fiind esenţială, ideea unui raport matematic necesar între feno- menul biologic (concepţie, naştere, dezvol- tare, moarte) şi fenomenul social al „capaci- tăţii de hrănire a globului”. Opun deci mal- thusienilor seria gînditorilor „populaţionişti”, printre care numesc nu numai pe Godwin şi Condorcet, ci şi pe Marx, dînd eînd unora, cînd altora dreptate: „Situaţiile istorice justifică cînd pe Malthus, cînd pe Condorcet. Ele pot chiar să-i justifice simultan pe amindoi, după cum cercetezi o civilizaţie sau alta, amîn- două contemporane ; sau o clasă sociala şi alta, în care caz intervin Godwin şi Marx”. Aceeaşi ezitare şi incapacitate de a racorda faptele într-o viziune de sinteză teoretică se vădeşte necontenit de-a lungul nenumăra- telor lor analize istorice. In scurt, sociologia pe care o profesează aceşti autori este empirică, nesistematică, neteoretizată, ezitantă şi, din această pricină, confuză, contrazicătoare şi deci ncsatisfăeă- toare. Este vizibil faptul, pe de altă parte, că literatura marxistă nu le este cunoscută decît din a doua şi a treia mină. Citcaza, desigur, cu condescendenţă cîteva lucrări marxiste, ca, de pildă, Originea familiei, Manifestul Partidului Comunist, Siluafia clasei munci- toare din Anglia ; folosesc formula „armatei industriale de rezervă” sau pe cea de „supra- populaţie relativă”, însă doar ca formule verbale, goale de conţinutul lor teoretic real, studiat în textele originale. Există, aşadar, la ci preocuparea de a încadra fenomenul demografic în contcxhil lui social, de a arăta că fiecare tip de viaţă socială îşi are propriile lui legi sociale şi de- mografice ; este făcută şi analiza efectelor catastrofale pentru clasa proletară ale „re- voluţiei industriale”, precum şi analiza „popu- laţionismului autoritar” de tip fascist, ba www.dacaromamca.ro <551 RECENZII 22 chiar şi critica vehementă a politicii genocide naziste e convingător făcută, ceea ce con- stituie dovada că o parte din ideile doctrinei marxiste au ajuns, măcar pe căi lăturalnice, pînă la cunoştinţa lor. Dar esenţa gindirii marxiste le ramîne străină. Autorii constată, de pildă, că mişcarea demografică europeană cunoaşte, in ansamblu, o dezvoltare urcînd pînă la apogeu prin anii 1870, cînd începe o a rloua fază, de stagnare şi descreştere. Dar acest fenomen nu este explicat prin referire la trecerea de la faza capitalismului premono- polist la cel imperialist. Explicaţia către care tind de preferinţă autorii este cea a descrierii tipologice a unei „demografii primitive” (na- talitate şi mortalitate mare, medie de viaţă redusă, totuşi spor de populaţie) şi a unei „demografii evoluate” (natalitate şi mortali- tate scăzută, medie de viaţă urcată, dar volum de populaţie stagnant). Dar a face apel doar la noţiuni ca cele de „populaţie tînără”, „popu- laţie îmbătrînită”, „demografie primitivă” şi „demografie evoluată” este cel mult a con- stata ce se întîmplă, nicidecum a explica de ce se intîmpla aşa şi nu altfel. A afirma drept singură explicaţie existenţa unui raport in- vers între natalitate şi bunăstare este, pe de altă parte, a simplifica problema la exces. Totuşi, rămîne meritorie străduinţa auto- rilor de a scoate în relief faptul că, dincolo de evenimentele politice de suprafaţă, viaţa maselor populare are o importanţă covîrşi- toare şi că acestea cunosc tragedia catastro- felor demografice, a epidemiilor, a războaie- lor, a foametei şi mai ales a oprimării sociale, care le fac să scadă, pe tăcute, ca volum, pu- tere, sănătate, şanse de viaţă, siiindu-le la -emigrare, subnatalitate şi decădere fiziolo- gică, antrenînd ansamblul social în mari crize, cu efecte îndepărtate pînă şi în drama politică a statelor, singura răzbătînd în plina lumină a documentelor. E de remarcat că autorii, în ciuda marii lor erudiţii, nu au despre ţara noastră derit o informaţie cu totul insuficientă. Trebuie să semnalăm totodată că „demografia istorică” de la noi nu se află la nivelul dezvol- tării celorlalte ştiinţe. Lucrările privind acest aspect sînt puţine şi nesatisfăcătoare încă. Există o veche lucrare a lui Em. Panaitescu, Numărul geţilor şi al dacilor; comentar după Slrabo (Bucureşti, 1934), ale cărei evaluări, deşi au meritul de a fi încercat, poate temerar, o elucidare a acestei probleme, sînt totuşi departe de a fi concludente. Avem de ase- menea cîteva lucrări cu privire la populaţiile din veacurile XVII—XIX, printre care se pot cita: excelenta lucrare a lui D.Prodan, Les migralions des Roumains au-delă des Carpatesau XVIIe stecZe(Sibiu, 1944), lucrarea lui St. Meteş, Contribuţii la studiul populaţiei din Transilvania tn trecut (Bucureşti, 1941— —1942, 2 voi.), cea a lui Ion Ionaşcu, Despre judeţele Olt şi Argeş în catagrafia din anii 1773—1774 de la Moscova (Bucureşti, 1958), cîteva alte prelucrări de catagrafii şi ale con- scripţiei virmontiene din Oltenia, precum şi un indice al localităţilor din Ţara Bomînească, prelucrat statistic, de către I. Donat, de la primele noastre documente pînă la începutul secolului al XVII-lea. Merită a fi semnalată — şi, desigur, continuată—lucrarea neterminată a recent dispărutului G. Banu, despre foame- tele, epidemiile şi războaiele din Ţara Bomî- nească şi Moldova. încolo, doar evaluări su- mare, în diverse tratate şi monografii istorice, care desigur nu satisfac exigenţele ştiinţifice actuale. N-a existat preocuparea pentru tra- tarea acestor probleme de la preistorie pînă la zi. Catagrafiile existente, hărţile, registrele şi „vidomostiile”, evaluările călătorilor, stu- diul vestigiilor arheologice etc. ar putea da loc unei lucrări de cel mai mare folos. De ase- menea, studiul recensămintelor mai noi ar putea, exploatate sistematic, să aducă lumini noi asupra unuia din fenomenele sociale cele mai importante din istoria noastră socială, de la faza etnogenezei poporului romîn pînă în vremuri contemporane, anume : asupra mi- graţiilor continue care au avut loc de pe un mal pe altul al Dunării şi de pe un ver- sant pe altul al Carpaţilor, problemă care a fost mai mult bănuită şi doar răzleţ amin- tită, totdeauna în altă ordine de idei decît www.dacoromanica.ro 23 RECENZII 6:5 cea strict demografic-istorică, ceea ce face ca ea să rămînă pînă azi o adevărată „terra incognita”, în care nu s-a aventurat încă nimeni. Nu ne îndoim însă că această situaţie e menită să înceteze cît de curînd : perspec- tivele unor asemenea cercetări sînt atît de mari, tehnicile ştiinţei demografice istorice atît de înaintate, Sncît putem nădăjdui că cineva se va simţi ispitit să deschidă drumul demografiei istorice romîneşti, astfel încît aportul nostru ştiinţific să nu mai lipsească din lucrările de sinteză ce se fac de către cer- cetătorii istoriei universale. H. H. Stahl www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro REVISTA REVISTELOR „Kwartalnik Ilistoryczny” (revistă trimestrială de istorie), LXX, nr. 1 4, Edit. ştiinţifică de stat, Varşovia, 1963, 1 056 p. Cele patru numere ale revistei Institu- tului de istorie al Academiei Polone de Ştiinţe apărute în cursul anului 1963 cuprind în coloanele lor un variat material, prezentat sub formă de articole, discuţii şi polemici, articole critice şi recenzii, urmate de o inte- resantă cronică a vieţii ştiinţifice poloneze şi străine. In ceea ce priveşte articolele, acestea cu- prind în sfera lor de preocupare diferite pro- bleme, începînd cu cele de istorie veche slavă, eontinuînd cu probleme de istoric inedie, modernă şi contemporană poloneză şi termi- nînd cu chestiuni dc istoric generala. Dintre materialele privind istoria veche slavă prilejuite de cel dc-al V-lea Congres internaţional al slaviştilor dc la Sofia din vara anului 1963, semnalăm articolul lui J. Gardacb, Istoria drepturilor slave (nr. 2). Autorul, pornind de la principiul că toate drepturile cunoscute ale popoarelor slave îşi trag originea din dreptul slav comun, arată că pînă în prezent nu s-a reuşit încă să se stabilească elementele specifice slave ale acestui drept şi sugerează ca istoria comparată a drepturilor menţionate să fie tratată în cadrul istoriei generale a dreptului, afinitatea lingvistică şi cultura popoarelor slave consti- tuind baza istorici comparate a acestor drep- turi. In alt articol, semnat dc T. Lalik şi inti- tulat în legătură cu cercetările comparate asupra istoriei vechi a ţărănimii dt pe tirilo- riile slave (nr. 2', sc analizează structura populaţiei dc pc teritoriile poloneze din se- colele X XIII în raport cu dezvoltarea proprietăţii în Bocmia şi JIarea Moravie. T. Wasilcwski, în articolul Administraţia bizantină pe teritoriile slave şi politica ei faţă de slavi în secolele XI—XII (nr. 2), pornind dc la constatarea că gradul stăpînirii bizan- tine asupra teritoriilor slave din Peninsula Balcanică era foarte diferit, analizează carac- terul acestei stăpîniri pc teritoriile primului ţarat bulgar. In sfîrşit, Z. Sulowski, în Geneza şi decadenţa stalului triburilor vilelo- luticiene (nr. 2), prezintă un istoric al uni- unii celor 4 triburi de pe Elba în seco- lele IX XI. în ceea ce priveşte istoria medievala poloneză, contribuţii interesante aduce Al. Gieysztor în articolul Bazele culturii artis- tice autohtone din Polonia feudalismului timpuriu (nr. 3), în care problema acestei culturi sc prezintă nu numai sub aspectul receptării artei preromanc şi romane, ci şi sub cel al esteticii culturii materiale indigene. Insurecţiei polone din 1863, carcia revista i-a consacrat un spaţiu inai larg în coloanele sale în anul 1962, i se dedică acum două ar ti- cole, unul semnat de J. Kulczycka-Saloni, Beletristica şi insurecţia din ianuarie (nr. 4), în care sc scoate în evidenţă rolul decisiv al poeziei romantice poloneze în pregătirea .STDDII". tomul 17. nr. 3. i>. 657 dacoromanica.ro G58 REVISTA RTVISTELOR 2 ideologicii a răscoalei, iar altul, încercare de analiză a compoziţiei social-profesionale a unui detaşament din insurecţia de la 1863, semnat de H. Dunin-Wrisowicz (nr. 4), in care se stabileşte efectivul, structura so- cială, profesională şi naţională, precum şi pierderile suferite de acest detaşament. Pentru perioada capitalistă, semnalam articolul lui M. Wierzchowski, Chestiunile polone in a treia Dumă de stat (1907 1912) (nr. 2), în care se studiază politica internă ţaristă de după înăbuşirea revoluţiei din 1905— 1907 faţă de poloni, precum şi atitudinea burgheziei şi a marilor proprietari poloni faţă de regimul ţarist. Se arată că fracţiunea social-deinocrată rusă dezaproba opresiunea ţaristă şi lupta pentru drepturile naţionalită- ţii poloneze şi pentru o democratizare totală a relaţiilor interne, văzînd succesul acestei lupte într-o acţiune comună a proletariatului rus şi a celui polonez. Dintre articolele de istorie polonă con- temporană înregistrăm pe cele semnate de II. Zielinski, Importanţa tratatului de la Versaillcs pentru dezvoltarea relaţiilor polono- germane de după primul război mondial, şi G. Rosenfeld, Relaţiile -politice polono-germane de după Rapallo şi Locarno (nr. 1). Cu problema predării istoriei în şcolile poloneze se ocupă J. Bardach în articolul Unele chestiuni privind învăţămîntul istoriei in şcoli (nr. 3). Analizînd reforma învăţămîn- tului clasic actual din R. P. Polonă, care prelungeşte durata învăţămintului elementar şi mediu la 12 ani, şi schiţînd un tablou suc- cint al trecutului învăţămintului istoriei în Polonia şi în Europa, autorul formulează dezideratul că baza învăţămintului istoriei să o constituie adevărul obiectiv, iar nu con- sideraţii de ordin utilitar, în felul acesta putîn- du-se educa tineretul în spiritul învăţă- turii marxiste. Predarea istoriei trebuie să demonstreze, pe de o parte, interdepen- denţa tuturor elementelor procesului istoric, iar pe de alta, rolul fundamental în acest proces al forţelor materiale şi al condiţiilor sociale ale producţiei. Dintre materialele privind istoria gene- rală, semnalăm articolul lui W. Kula, Revo- luţia industrială. Trecui şi perspective (nr. 1), în care se prezintă caracteristica proceselor industriale încununate de succes în lumina diferitelor concepţii din diverse state capita- liste, pe de o parte, şi din U.R.S.S., pe de alta, aiuugîndu-se la concluzia că în cele dinţii dez- voltarea industrială n-a dus la transformarea fundamentală a structurii lor economice şi sociale. W. Felczak, în articolul Influenţa problemei naţionale asupra aspectului social al revolu- ţiei maghiare de la 1848 (nr. 2, p. 387—403), arată că, datorită inflexibilităţii guvernului maghiar, naţionalităţile nemaghiare au trecut în lagărul contrarevoluţiei. în sfîrşit, tot în seria articolelor semnalăm şi contribuţiile privind metoda de cercetare istorică în general. Este vorba de articolul lui 51. II. Serejski, Istoria istoriografiei şi ştiinţele istorice (nr. 3, p. 535—549), în care se examinează obiectul, metodele şi rolul istoriografiei, precum şi raportul ei cu ştiinţa istorică generală, ajungîndu-se la concluzia că gîndirea istorică, drept produs al istoriei, nu poate fi înţeleasă altfel decît în raport cu procesul istoric în ansamblul său. C. Bobinska se ocupă în Critica internă a izvoarelor şi analiza lor de blasă (nr. 3, p. 551—560) de pro- blemele anălizei sociale a surselor istorice. „Kwartalnik Historyczny”, cea mai veche revistă istorică poloneză, a împlinit în anul 1963 şapte decenii de existenţă. Acestei ani- versări, revista ii consacră în coloanele sale din anul menţionat un succint istoric al acti- vităţii ei de la înfiinţare şi pînă în prezent (nr. 3, p. 599 643). Cu această ocazie se arată că activitatea de informare asupra progresului ştiinţei istorice mondiale şi al celei poloneze, precum şi critica, au fost considerate de la început şi pînă astăzi drept cea mai importantă sarcină a revistei. Această sarcină a fost şi este realizată în special în rubrica intitulată „dări de seamă şi critică”' uneori şi sub formă de scurte note. în general însă, informaţia şi critica îmbrăţişează toate sectoarele revistei: studiile, rubrica discu- www.dacoromanica.ro 3 RF.V1STA RI VISTELOR 63» ţiilor şi polemicilor, materialele, lucrările curente din Polonia şi din străinătate, precum şi rapoartele şi notele privitoare la viaţa ştiin- ţifică internă şi externă. Revista are deci şi funcţia de a organiza şi anima viaţa ştiin- ţifică, de a reprezenta diferitele centre din ţară şi de a lega contacte internaţionale în domeniul ştiinţelor istorice. Războiul şi ocupaţia hitleristă au lipsit ştiinţa istorică poloneză de orice formă de existenţă publică, deci şi de apariţia revistei citate. Aceasta a -reapărut după eliberare la Cracovia, fiind transferată apoi în 1950 la Varşovia. în 1953, revista a devenit organul Institutului de istorie al noii Academii Polone de Ştiinţe. în această calitate, revista n a încetat de a reprezenta în acelaşi timp în coloanele sale ştiinţa istorică poloneză din toate centrele ştiinţifice ale ţării. Ca rezultat, în numerele apărute pînă acum din noua serie au fost inserate contribuţii din partea a 587 de autori provenind din diferite centre ştiinţifice poloneze. Sarci- nile revistei, atît în domeniul informaţiei şi criticii ştiinţifice, cît şi în cel al dezvoltării discuţiilor, al cooperării cu diverse ştiinţe so- ciale, al aprecierii trecutului polonez în mod integral, al participării revistei la dezvoltarea istoriei naţionale şi a celei universale, al progresului metodei marxiste de cercetare, au devenit în ultimul timp şi mai importante, în fiecare din domeniile citate, revista a în- registrat anumite succese. între altele, ea a publicat în coloanele ei în cei zece ani de activitate un număr de 60 de lucrări ştiinţi- fice semnate de cercetători străini (cei mai mulţi din U.R.S.S. şi Franţa), Se recunosc însă şi lipsuri în activitatea ei: slaba informare ştiinţifică şi critică asupra activităţii ştiin- ţifice istorice din străinătate. Un alt eveniment reflectat în coloanele revistei este aniversarea primului deceniu de activitate a Institutului de istorie al Aca- demiei Polone de Ştiinţe (nr. 3, p. 645—655). Creat în 1953 ca unul din institutele umaniste, subordonat Secţiei de ştiinţe sociale a noii Academii Polone de Ştiinţe, institutul a devenit intr-un timp relativ scurt centrul de cercetare pentru istoricii poloni din în- treaga ţară. Cercetările au fost concentrate, înainte de toate, în jurul elaborării tratatului de istorie a Poloniei (Hisloria Polski). Din a- ceastă sinteză au apărut pînă acum volumele I (în două părţi) şi al II-Iea (în patru părţi), precum şi macheta primei părţi a volumului al lll-lea, cuprinzînd istoria Poloniei de la începuturi şi pînă în anul 1900. Volumele următoare ale acestei istorii, precum şi cele ale istoriei Pomeranei şi Sileziei, se află în. curs de pregătire. în perioada cercetărilor desfăşurate asupra pregătirii tratatului de istorie a Poloniei au avut loc discuţii, la care au participat specialiştii cei mai de seamă din întreaga ţară, precum şi istorici din ţările limitrofe aie R. P. Polone. Aceste cercetări au constituit, între altele, şi un im- bold pentru elaborarea unui mare număr de monografii, care au lămurit principalele probleme ale istoriei Poloniei şi, înainte de toate, ale istoriei sociale şi economice- Graţie eforturilor istoricilor grupaţi în insti- tut şi în jurul său, au apărut pînă acum peste 50 de volume de asemenea monografii. Ca rezultat al lucrărilor colective desfă- şurate în institut, s-a obţinut o serie întreagă de opere preţioase, care au îmbogăţit atelierul de cercetare asupra istoriografiei poloneze. Ca exemplu, se menţionează lucrările din domeniul ştiinţelor auxiliare ale istoriei (cro- nologie, sigilografie, heraldică), studiile asupra Atlasului istoric al vechii Polonii şi Dicţio- narul biografic polon. Un merit al institutu- lui îl constituie şi publicaţiile de izvoare is- torice poloneze. Ele cuprind peste 70 de vo- lume, redactate de cercetătorii institutului şi de specialiştii de la celelalte centre ştiin- ţifice din ţară. Din publicaţiile periodice ale Institutului fac parte, pe lîngă organul său central, „Kwar- talnik Ilistoryczny”, publicaţiile în serie pri- vind în cea mai mare parte istoria Poloniei contemporane. Ele sînt: „Acta Poloniae Historica”, „Studia Zrodioznawcze” (Studii de cunoaştere a izvoarelor), „Odrodzenie i Reformacja” (Renaşterea şi Reforma), „Najnowsze Dzieje Polski 1914 1939” (Istoria www.dacaromamca.ro «fio REVISTA REVISTELOR 24 contemporană a Poloniei 1914 — 1939), „Naj- nowsze Dzieje Polski 1939 1945” (Istoria 'Contemporană a Poloniei 1939 1945), „Pol- ska Ludowa” (Polonia populară) şi „Czasopis- mo Prawno-IIystoryczne” (Revistă de istorie a dreptului). în ceea ce priveşte structura organiza- torică a institutului, direcţia lui a fost încre- dinţată Biroului şi Consiliului ştiinţific, cu participarea tuturor reprezentanţilor diferi- telor centre istorice universitare. Institutul este împărţit în trei categorii de secţii ştiin- ţifice. Prima o constituie secţiile corespunzînd perioadelor speciale ale istoriei Poloniei (pînă Ja 1945 inclusiv) sau unor regiuni ale Polo- niei, ca secţiile de istorie a Pomeraniei sau a Sileziei. A doua categorie o formează secţiile care studiază problemele istoriei dreptului, istoriografiei şi organizării arhivelor. A treia categorie o constituie secţia Atlasului istoric şi secţia de informare şi documentare. Cadrele ştiinţifice ale institutului se ridică în prezent la 156 do colaboratori. Institutul .are filiale la Cracovia, Wroclaw, Poznaii, î,odz, (idaiisk, Toruh şi Szeczecin. Forma dominantă a studiilor sale este munca în colectiv, concentrată în jurul problemelor fundamentale ale istorici Poloniei. Colaboratorii institutului au menţinut un \iu contact cu ştiinţa istorică străină. In total, în ultimii 10 ani, cercetătorii institutului au întreprins 352 de călătorii ştiinţifice in străinătate, dintre care 49 ui U.R.S.S., 118 in ţările de democraţie populară şi 185 în Europa apuseană. Ei nu mai făcut 159 de călători; peste hotare în calitate de conferenţiari la diferite sesiuni şi congrese ştiinţifice. Pentru cercetări în arhivele şi bibliotecile străine s-au făcut pînă acum 204 călătorii. Revista cuprinde şi cronici consacrate aniversării unui deceniu de activitate a revis- tei „Kwartalnik Historii Kultury Materialnej” (nr. 3, p. 789—790), aniversării unui secol de la insurecţia din 1863, sărbătorită în cadrul manifestărilor Mileniului statului polon prin expoziţii organizate la Varşovia, Poznaii şi Lublin şi prin sesiuni ştiinţifice la Varşovia şi la Cracovia (nr. 2, p. 513 517), precum şi aniversării a 80 de ani de la înfiinţarea Par- tidului Proletariatului, organizată şi ea în cadrul Mileniului de Institutul de istorie a Partidului de pe lingă C.C. al P.M.U.P., in colaborare cu alte institute ştiinţifice, cu care ocazie au fost prezentate 5 referate privind istoria proletariatului polonez (nr. 2, p. 517—518). Revista conţine, în sfîrşit, rubrici de re- cenzii, critică şi informare. Din totalul de 1 055 de pagini, cîte însumează cele 4 numere ale revistei pe anul 1963, 576 de pagini sînt consacrate articolelor critice, recenziilor şi informaţiilor. Aceasta face ca revista să con- tinue a fi cea mai largă tribună de informare ştiinţifică asupra rezultatelor ştiinţei istorice marxiste poloneze. Marele număr de recenzii dedicate lucrărilor apărute în străinătate face ca revista să fie în acelaşi timp un instrument util de informare şi critică a cercetărilor şi curentelor din istoriografia actuală universală. I. Corfus www.dacoromanica.ro ISTORIA ItOMÎMEI . ‘ , Industria sirmei — Cîmpia Turzii. Dezvoltarea întreprinderii în anii regimului democrai-popular, Bucureşti, Edit. Acad. R.R.R., 1963, 247 p. (Institutul de cer- cetări economice). Cercetarea monografică a istoriei şi acti- vităţii actuale a unor uzine din ţara noastră constituie o preocupare cu rezultate fructuoase. Alături de apariţia, mai veche, a monogra- fiei uzinelor „I. C. Frimu”—Sinaia şi de lu- crarea de mari proporţii privind Uzinele Reşiţa în anii construcţiei socialists apărută în 1962, Institutul de cercetări economice al Academiei R.P.R. a publicat de curînd lucrarea cu titlul sus-menţionat, elaborată de un colectiv de cercetători1. Lucrarea cuprinde trei părţi. In prima parte (cap. I) este înfăţişat istoricul între- prinderii în perioada dezvoltării ei capita- liste, pînă la naţionalizarea din 11 iunie 1948. Expunerea se bazează pe materialul documen- tarprovenit din arhiva întreprinderii, din presa vremii şi din unele publicaţii statistice, selectat şi expus cu destulă cursivitate. Această parte se subîmparte în cinci paragrafe. In primele trei paragrafe este examinată problema con- 1 Colectivul de redacţie: C. Grigorescu, ■redactor responsabil, Gh. Belu, A. Iancu. Autori: Gh. Belu, T. Buda, C. Grigorescu, K. Hillel, A. Iancu, P. Jica, I. Puia, A. Puiu, G. Retegan, Şt. Ungureanu. stituirii întreprinderii şi dezvoltarea ei pînă la 23 August 1944. Autorul arată că întreprin- derea a fost fondată la 4 aprilie 1920, cu un capital de 10 000 000 de lei, ceea ce a situa de la început printre întreprinderile mari, cu veleităţi monopoliste. In anul 1942, capi- talul ei ajunge la 300 000 000 de lei. Este interesantă expunerea considerentelor care au dus la amplasarea întreprinderii tocmai la Cîmpia Turzii. Intre altele, înfiin- ţînd întreprinderea în mediul sătesc, patronii au mizat pe faptul că nu vor avea de" luptat cu problemele pe care le ridică un mediu proletar cu vechime. Dar ei s-au înşelat. Exploatarea capitalistă a împins la luptă şi pe muncitorii de aici. Se examinează de asemenea şi problema luptei „Industriei sîrmei” pentru cucerirea pieţii interne şi com- binaţiile monopoliste în care a intrat. Această întreprindere era, de fapt, o verigă între în- treprinderile mai mici pe care şi le subordonase şi marile întreprinderi de care depindea ea însăşi. Uit spaţiu relativ mai mare se acordă, în mod justificat, exploatării capitaliste şi luptei muncitorilor, conduşi de comnnişti, pentru eliberarea lor de exploatare. In ce priveşte exploatarea muncitorilor, este grăitor faptul că numai profitul recunoscut (benefi- ciul net) s-a ridicat de la 794 946 de lei în 1921 la 137 491 195 de lei în 1943. Lucrarea examinează apoi şi alte forme pe care le-a îmbrăcat exploatarea lor de către capitalişti. ..STUDII", tomul 17. nr. 3. D. 061 6S2. 1064. , . www.dacoromamca.ro 1NSF.MNĂR1 f)f)2 *> împotriva acestei exploatări muncitorii s-au ridicat la luptă. Formele acestei lupte, în- deosebi greva din februarie 1929, sînt prezen- tate în lucrare in mod viu. Credem însă că în aceasta privinţă cercetarea mai putea fi încă adîneită şi extinsă. în fine, ultimul paragraf trece în revistă dezvoltarea întreprinderii în perioada 1944— 1948, pîna la naţionalizarea ei. Considerăm ca lupta dusă de colectivul întreprinderii, însufleţit şi condus de comunişti, pentru re- facerea ei şi apoi pentru realizarea celorlalte obiective puse în faţa lui de către partid şi guvern merita o tratare mai concretă şi mai amplă, ca şi acţiunea de pregătire şi înfăptuire a naţionalizării. în genere, se pare că preocuparea, altfel meritorie, pentru con- cizie la această primă parte a făcut ca unele probleme să fie doar schiţate. S-ar fi putut afecta un spaţiu ceva mai larg istoricului întreprinderii. Aceasta ar fi fost şi în avantajul ansamblului lucrării. Părţile a doua (cap. II VI) şi a treia (cap. VII X) din lucrarea prezentată se ocupă cu analiza condiţiilor principale care asigură dezvoltarea economică a întreprinderii şi, respectiv, cu analiza rezultatelor economice şi sociale obţinute de întreprindere în anii construcţiei socialiste. Compararea acestei dezvoltări cu situaţia din perioada 1920— 1944 demonstrează clar, la scara acestei în- treprinderi, superioritatea incontestabilă a socialismului, capacitatea creatoare a oame- nilor muncii eliberaţi de exploatare. în ansamblu, monografia uzinelor „Indus- tria sîrmei” din Cîinpia Turzii este o lucrare interesantă şi utilă. V. B. E. D. TAPPE, A Lefter of Vasile Alecsandri în ”Tlie Slavonie and East-European Rcvicw”, voi. XLII (1963), nr. 98 (decembrie), p. 191—195. Autorul publică textul unei scrisori ine- dite în limba franceză a lui Vasile Alecsandri. descoperită în arhiva lui sir Ilenry Bulwer Litton, ambasadorul Angliei la Constanti- nopol, şi adresată acestui diplomat la 18/30 noiembrie 1858 din Iaşi. Ocupînd pe atunci iuncţia de secretar de stat al guvernului mol- dovean, Alecsandri a căutat să prezinte — în mod confidenţial — influentului om politic britanic un tablou cît mai fidel al realităţilor politice din ţara sa în toamna anului 1858, sperînd să obţină sprijinul lui împotriva ma- nevrelor obstrucţioniste ale adversarilor Unirii,, susţinuţi de Austria şi Turcia. Astfel el adnee la cunoştinţa lui Bulwer conflictul care a izbucnit între caimacamii Moldovei desemnaţi prin firmanul din 19 octombrie 1858, Ştefan Catargi, boier reacţionar cn pretenţii la domnie, opunîndu-se măsurilor legale adoptate de ceilalţi doi colegi ai săi, Vasile Sturza şi. Anastase Panu, în special cu privire la des- tituirea unor administratori de judeţ, incapa- bili şi corupţi, unelte ale fostului caimacam. Vogoride. Sabotînd lucrările căimăcămiei şi refuzînd să mai participe la actele de gu- vernămînt, Catargi, susţinut în ascuns de consulul Austriei la Iaşi, Godel Lannoy, a făcut apel la intervenţia arbitrară a Porţii pentru anularea măsurilor adoptate de cei- lalţi doi caimacami. Călcînd principiile art. II al Convenţiei de la Paris privind autono- mia ţării, Poarta s-a dedat la unele măsuri de intimidare a guvernului moldovean, prim intervenţiile lipsite de tact ale lui Afif bei, purtătorul decretului de instaurare a căimă- cămiei, ce rămăsese în continuare la Iaşi- Neeedînd presiunilor, Stnrza şi Panu au adoptat o atitudine fermă, apărînd demni- tatea ţării. Pe de altă parte, Alecsandri atrăgea aten- ţia lui Bulwer asupra atitudinii insolente a consulului austriac, care refuza în mod os- tentativ să vizeze paşapoartele eliberate de- guvernul local, sub pretextul că purtau în- semnele Principatelor Unite, titulatură ce- fusese totuşi acordată ţărilor romîne prin art- I al Convenţiei de la Paris. Publicarea scrisorii inedite din noiem- brie 1858 nu este însoţită însă de un comen- tariu istoric din partea, autorului notei, rii dpar de o scurtă prezentare, insuficientă. www.dacoromanica.ro 3 INaUMNARI 603 totuşi pentru lămurirea situaţiei politice com- plexe din Moldova înaintea Unirii. Pentru înţelegerea acestui document, el trebuie pus în corelaţie nu numai cu izvoarele contemporane cunoscute 1, dar şi cu alte scri- sori contemporane ale lui V. Alecsandri adre- sate fratelui său Iancu, tratînd aceleaşi pro- bleme2. Relatarea pe larg — de pe poziţii oficiale a evenimentelor descrise în scri- soarea adresată lui Bulwer, este cuprinsă în memoriul adresat de Alecsandri la 29 nov./ 11 dec. 1858, în calitate de secretar de stat, marelui vizir Aii paşa şi reprezentanţi- lor puterilor garante de la Constantinopol3. In sfîrşit, o altă problemă neatinsă în suficientă măsură în cadrul notei lui E. D. Tappe, o constituie atitudinea manifestată de Bulwer faţă de situaţia comunicată de Alecsandri. Sînt cunoscute în general sen- timentele antiuniouiste care-1 animan pe Bul- wer încă de pe vremea cînd funcţionase în Comisia europeană de anchetă trimisă în Principate înainte do adoptarea Convenţiei de la Paris. Şi în problema de faţă Bulwer nu şi-a dezminţit poziţia favorabilă Porţii oto- mane ; în ciorna de răspuns, adresata lui Alecsandri şi publicată de Tappe el opi- nează : „Poarta a alcătuit o convenţie pri- vind Principatele. Ea este răspunzătoare pen- tru executarea ei şi autorităţile din ţară oricare ar fi ele nu pot fi lăsate să o încalce”. Adăugăm de altfel că aceeaşi ati- tudine a adoptat-o şi în telegrama oficială pe care a expediat-o lui Sturza şi lui Panu Ia 30 nov./12 dec. 1858, ccrîndu-le împăca- rea cu Catargi şi supunerea faţa de un memo- randum comun expediat de Poartă şi de puterile garante4. Cu toate deficienţele de comentariu sem- nalate, publicarea scrisorii inedite a lui AIcc- sandri către Bulwer se dovedeşte utilă pen- tru completarea corespondenţei politice pur- tate de cunoscutul patriot moldovean în pe- rioada premergătoare Unirii. P. C. ISTORIA LMVKRSALA I. B. GREKOV, OuepKu no ucmopuu mcoic- âynapodHbix omnouienuu Bocinonnou Ee- ponu XIV— XVI ee., Moscova, Il3jiaTe.il>- emo BocTO'inofi JlmepaTypbi, 1963, 378 p. Lucrarea lui 1. B. Grckov se ocupă de una din perioadele frămîntatc ale Europei răsăritene. Deşi cartea prin titlu indică o 1 Asupra conflictului ce a dezbinat răimă- cămia Moldovei în toamna anului 1858 şi amestecul Porţii, vezi pe larg D. A. Stnrdza ş.a., Acte şi documente relative la istoria renaş- tirii liomîniei, voi. Vil, Bucureşti, 1892, p. 877—678, 680—681, 732—733 etc.; pentru atitudinea consulului Austriei privind paşa- poartele, ibidem, p. 679, 730 — 731 şi 753 — 751. 2 Documente privind l'nirca Principatelor, voi. 111, Coresjiondoită politică (18o5 — I8o!)), Bucureşti, 1963, p. 440 — 445 şi 456 — 459. 3 Acte şi documente.. ., VII, p. 1084 I 093. sferă mai largă, în realitate autorul şi-a pus în centrul studiilor sale evoluţia raporturilor internaţionale ale cnezatelor ruse, apoi alo statului centralizat rus. Numai în această privinţă atinge el unele probleme de istorie a relaţiilor internaţionale pe o sferă mai largă, analizînd locul şi rolul Hoardei de Aur, al formaţiunilor tătare din Criineea şi din nor- dul Mării Negre, după descompunerea aces- tora, precum şi cel al Imperiului otoimn. Lucrarea, pe lîngă o introducere, rare cu- prinde analiza istoriografiei şi o scurtă ex- punere a izvoarelor referitoare la temă, are cinci capitule. în primul capitol, intitulat Hoarda dt Aur şi jările Europei răsăritene, silit prezen- 4 Ibidem, p. 1 160. www.dacaromamca.ro (■)(')* INbl'MNÂRI 4 tate problemele legate de marea invazie tătară şi rolul acesteia în istoria popoarelor din răsăritul Europei. Autorul arată că spre mijlocul secolului al XlII-lea relaţiile inter- naţionale în aceste regiuni sînt caracterizate de întărirea expansiunii feudalismului apu- sean, manifestată prin înaintarea ordinului teutonic, prin încercările papalităţii de a-şi lărgi sfera dc influenţă. La mijlocul seco- lului al XlII-lea, în urma invaziei tătare în Europa răsăriteană, se instaurează jugul tătaro-mongol. în aprecierea rolului jucat de invazia tătară şi de Hoarda de Aur în destinele popoarelor din Europa răsăriteană, autorul se bazează, pe lingă izvoare, şi pe aprecierile făcute de IC. Marx în însemnările sale publicate în volumul Secret diplomatic. Hictory of Eighteenth Centuri/, în 1899, la Londra. îu cadrul capitolului este pe larg expusă politica Hoardei de Aur în Europa răsări- teană pînă la mijlocul secolului al XlV-lea şi lupta popoarelor împotriva jugului tătaro- mongol, insistîndu-se cu deosebire asupra luptei antimongole a cnezatelor ruse. în ultima parte a capitolului, autorul face o expunere referitoare la principalele centre de unire a teritoriilor ruse şi la politica Hoar- dei de Aur în a doua jumătate a secolului al XlV-lea. Capitolul al II-lea este consacrat decăderii şi dezmembrării Hoardei de Aur în prima jumătate a secolului al XV-lea. în acest capitol se analizează relaţiile dintre Hoarda de Aur, Livonia şi cnezatul moscovit în primul sfert al secolului al XV-lea, precum şi si- tuaţia internaţională nou creată în răsăritul Europei după dezmembrarea Hoardei de Aur în al doilea sfert al secolului al XV-lea. Pro- cesul de decădere şi dezmembrare a Hoardei de Aur a coincis cu creşterea impetuoasă a statului feudal otoman. I. B. Grekov, în capitolul al IlI-lea al lucrării sale, intitulat Turcia, Manatul din Crimeea şi jările Europei în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVl-lca, bazîndu-se în special pe lucrarea lui N. Iorga (Geschichle des Osmanisehen Bciches), expune acest proces vertiginos de creştere a Imperiului otoman şi înaintarea lui în Balcani şi în Europa centrală. Autorul constată şi rolul deosebit de mare pe care l-a jucat în această perioadă în politica euro- peană Imperiul otoman, dar mai pe larg el se opreşte numai asupra politicii Porţii faţă de hanatele din Crimeea, Astrahan şi Kazan, precum şi faţă de Hoarda cea Mare, care s-a format în deceniul al patrulea al secolului al XV-lea. Cu toate că autorul studiază mai ales politica orientală a Imperiului otoman, totuşi în carte se aduc unele date şi constatări interesante referitoare la cadrul internaţional al luptei antibtomaue desfăşurate de poporul romîn, mai cu seamă în perioada domniei lui Ştefan cel Mare. . Ultimele trei paragrafe din acest capitol sînt consacrate relaţiilor statului centralizat rus cu Livonia, luptei dintre papalitate şi patriarhia din Constantinopol pentru supre- maţie în Europa răsăriteană, desfăşurată în deceniile opt şi nouă ale secolului al XV-lea, situaţiei internaţionale în Europa răsăriteană la sfîrşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea cu privire specială la relaţiile dintre statul moscovit şi Livonia. Capitolul se încheie cu prezentarea mişcărilor reformatoare din Moscova şi Novgorod şi influenţa lor asupra relaţiilor internaţionale din Europa răsăriteană. în capitolul al IV-lea al cărţii lui I. B. Grekov, intitulat Crimeea, Turcia şi Europa răsăriteană în primele trei decenii ale secolului al XVI-lea, sînt expuse unele trăsături ale tacticii turco-tătare în politica răsăriteană, aşa-zisa răscoală a lui Glinski (1507 1508), consolidarea influenţei Porţii asupra statelor feudale tătare şi altele. în partea de încheiere a acestui capitol interesant, se analizează politica turco-tătară în Europa răsăriteană şi poziţia Constantinopolului faţă de biserica ortodoxă din statul moscovit şi cel polouezo- lituanian. Pe larg este expusă misiunea lui Maxim Grecul, care urmărea—după apre- cierile autorului — supunerea mitropoliei din Moscova faţă de patriarhia din Constanţi- no pol-» www.dacoromanica.ro 5 ÎNSEMNĂRI 605 Capitolul al V-lca se intitulează Crimeca, Turcia şi Europa răsăriteană în anii 40 80 ai secolului al XVI-lea. Iu acest capitol, autorul analizează în primul nud politica turco-tătară la sfîrşitul deceniului al patrulea şi începutul deceniului al cincilea şi poziţia faţă de această politică a statului moscovit şi a celui polono-lituanian. Diplomaţia turco- tătară la sfîrşitul deceniului al cincilea şi politica externă activă a lui Ivan cel Groaznic, exprimată prin ocuparea oraşului Kazan şi prin lupta diplomatică desfăşurată în Europa, ocupă un loc important In acest capitol. Ul- tima parte a acestui amplu capitol este consa- crată relaţiilor internaţionale in jurul războiu- lui din Livonia şi schimbărilor survenite în urma acestui război în relaţiile de forţe în Europa răsăriteană. Cartea lui I. B. Greeov constituie o sin- teză interesantă a relaţiilor internaţionale din. Europa răsăriteană în secolele XIV—XVI. L. n. M. I. HEIEEŢ, Bmopax peaoAioipioHMan cumyaişun o Poccuu, Moscova, MaflaTejib- CTBO MOCKOBCKOrO yHHBepCHTeTa, 1963, 238 p. Una dintre cele mai importante probleme ale istoriei Rusiei de după reforma agrară din 1861 o constituie a doua situaţie revolu- ţionară (sfîrşitul deceniului 8 începutul de- ceniului 9 al secolului al XlX-Ica). Cu toată însemnătatea ei, această problemă a fost puţin studiată în literatura istorică, ceea ce face ca lucrarea lui M. Ileifeţ să trezească interes. Autorul îşi începe expunerea cu analiza premiselor cconomico-sociale ale situaţiei re- voluţionare, care i-an determinat caracterul şi particularităţile, făcînd o scurtă carac- terizare a dezvoltării economice, sociale şi politice a celor două decenii de după reformă. In continuare, el arată că dacă prima situaţie revoluţionară (1859—1861) a apărut în urma crizei sistemului fcudal-iobăgist, cea dc-a doua s-a datorat unor contradicţii sociale şi politice generate de dezvoltarea capitalista a Rusiei. In această perioadă, lupta politică se ducea în jurul căii pe care urma să se dez- volte capitalismul în Rusia : a transformărilor revoluţionare sau a reformelor. Conţinutul acestei lupte precizează autorul — îl con- stituie modul în care urmau să se rezolve cele două probleme fundamentale puse de mersul obiectiv al dezvoltării istorice a Rusiei : pro- blema agrară şi problema puterii de stat. Pornind de la învăţătura leninistă despre situaţia revoluţionară, M. Ileifeţ studiază apariţia, dezvoltarea şi manifestările fiecăreia dintre cele trei condiţii obligatorii ale aces- teia, analizînd şi influenţa lor reciprocă. A doua situaţie revoluţionară s-a creat in urma unei situaţii economice grele, care a dus la înrăutăţirea simţitoare a traiului maselor populare, deci la apariţia uncia dintre con- diţiile principale ale situaţiei revoluţionare. La rindul ei, situaţia grea a maselor munci- toare a dus la ascuţirea luptei de clasă. Ana- li zînd mişcarea maselor populare din aceasta perioadă, autorul îşi propune să determine, în linii mari, amploarea, caracterul şi formele mişcărilor spontane ale ţărănimii şi ale luptei proletariatului, să aprecieze importanţa lor in dezvoltarea situaţiei revoluţionare. Rolul preponderent în această mişcare a maselor l-a avut ţărănimea, a cărei luptă a luat în aceste decenii un mare avînt. O altă caracteristică a celei dc-a dona si- tuaţii revoluţionare constă în apariţia pe scena vieţii politice a luptei dintre prole- tariat şi burghezie. Mişcarea muncitorească devine un factor important în viaţa social- politică a acestor ani. Aprecierea conerct- istorică a tuturor factorilor privind am- ploarea, conţinutul şi importanţa luptei claselor exploatate duce la concluzia că ac- ţiunile maselor populare se intensifică în această perioadă. Ele au determinat, în ul- timă instanţă, raportul de forţe, mersul şi evoluţia luptei politice şi a crizei clasei do- minante. M. Ileifeţ se ocupă pe larg în lucrarea sa de criza clasei dominante, aşa-zisa „criză www.dacaromamca.ro ÎNSEMNĂRI 6 GGfi a vîrfurilor”, subliniind rolul războiului ruso- romino-turc din 1877—1878 în grăbirea apa- riţiei acesteia. Ţarismul îşi punea mari spe- ranţe în acest război, dorind să-şi consolideze ou ajutorul lui poziţia internă şi externă. Deşi Rusia a ieşit învingătoare din acest război, evoluţia evenimentelor a dezvăluit slăbiciunea economică, politică, militară şi diplomatica a regimului ţarist. Sfîrşitul răz- boiului a găsit Rusia într-o stare de nemul- ţumire generală, provocată pe de o parte de înrăutăţirea situaţiei maselor populare, iar pe de alta parte de nesatisfacerea deplină a aspiraţiilor expansioniste ale inoşierimii şi, mai ales, ale burgheziei : opinia publică rusă ajunsese la convingerea că se impunea o schimbare. In continuare, în lucrare se analizează lupta social-politică ce s-a desfăşurat în anii postbelici, cînd s-au conturat trei curente principale : curentul democrat-revoluţionar, curentul liberal şi curentul reacţionar-nio- şieresc. M. Ilcifcţ dezvăluie conţinutul de clasa, particularităţile, programul şi lupta fiecăruia dintre aceste curente, determinînd rolul şi însemnătatea lor în ascuţirea „crizei vîrfurilor”. în încheiere, autorul caracterizează ab- solutismul rus, care în deceniile 7—8 ale secolului al XlX-lca făcuse un pas spre trans- formarea sa într-o monarhie burgheză. In- dependent de rămăşiţele feudale, dezvoltarea economica a Rusiei în sens capitalist între- cea transformarea burgheză a absolutismului ţarist. De aceea, unul din izvoarele crizei constă, după M. Heifeţ, în adîncirea contra- dicţiei dintre baza capitalistă şi suprastructura iobagistă. Obligat de noile condiţii materiale, ţarismul face tentative nereuşite de a rezolva intr-un mod nou problemele sociale. în aceas- ta constă şi esenţa „crizei vîrfurilor” : ne- putinţa de a guverna cu metode vechi îutr-o nouă situaţie social-politică a ţării. Princi- pala măsura luată de ţarism îu acest scop a fost instaurarea regimului lui Loris-Melikov, caracterizat de autor ca regim al terorii poli- ţieneşti şi al demagogiei. Concluzia la care ajunge M. I. ITeifeţ este că, deşi în Rusia în anii 1879—1881 au existat condiţii obiective care au determinat apariţia unei situaţii revoluţionare, aceasta nu s-a trans- format într-o revoluţie deoarece lipsea fac- torul obiectiv : capacitatea clasei revoluţio- nare de a întreprinde acţiuni îndeajuns de puternice pentrn a înfrînge ţarismul. E. U. M. ANDREEV, Die bulgarische Geuiohn- heitsrecht in den leizlen Jahrzehnten des Tiirkenjochs, Sondcrdruek aus „Jahrbuch fur Gcschichte der UdSSRund der Volks- demokratischen Lănder Europas”, Bând G, Berlin, 19G2, p. 411 422. în perioada dominaţiei otomane, poporul bulgar şi-a păstrat multe din instituţiile sale bazate pe dreptul consuctudinar. A fost şi aceasta o cale a conservării fiinţei etnice, precum şi un mod de rezistenţă împotriva asupririi turceşti. Profesorul Mihail Andreev examinează obiceiurile juridice bulgare care n-au putut fi înlăturate de dreptul feudal otoman. El arată că pînă în ultimele decenii ale dominaţiei turceşti au funcţionat în Bul- garia instanţe juridice ale comunităţilor bul- gare, cu competenţa de a cerceta şi judeca litigiile privitoare la dreptul de familie şi la dreptul succesoral. Biserica bulgară a con- tinuat de asemenea să folosească regulile ei de drept bazate pe nomocanoane. Principalele culegeri nomocanonice bulgare sînt cele ba- zate pe textele bizantine, între care figurează Exabiblul lui Armcnopol şi Sintagma lui Matei Vlastarcs. Biserica a avut instanţe judiciare proprii. Au rămas în vigoare sub stăpînirea tur- cească şi multe din regulile privitoare la orga- nizarea şi activitatea profesională a meşteşu- garilor, confirmate prin firmane. Breslele bulgare s-au condus după statute proprii, fiind obligate să respecte însă regulile drep- tului public otoman. S-au conservat şi unele www.dacaromamca.ro 7 ÎNSEMNĂRI 667 instituţii bulgare de drept agrar, mai ales în ceea ce priveşte relaţiile de vecinătate dintre ţărani şi obligaţiile de muncă ale ţăranilor aserviţi. Andreev arată că dreptul consuetudinar bulgar n-a împiedicat intensificarea feudali- zării societăţii bulgare sub presiunea feudalis- mului otoman. Relaţiile feudale statornicite în Bulgaria sub dominaţia turcă au împiedicat însă apariţia şi dezvoltarea normală a rela- ţiilor capitaliste în perioada modernă. Arti- colul este documentat şi consistent, punînd în lumină sensul istoric al conservării dreptului consuetudinar bulgar în perioada stăpînirii turceşti. Gh. C. JOZEF BUSZKO, Ruch socjalistyczny w Krakowie 1890—1914 na ile ruchu robot- niczego v; zachodniej Galicji (Mişcarea so- cialistă în Cracovia între 1890 şi 1914, pe fondul mişcării muncitoreşti din Galiţia apuseană), Wydawnictwo literackie Kra- k6w, 1961, 337 p. Mişcarea socialistă din Galiţia a preocupat mai puţin istoriografia poloneză marxistă. Aceasta s-a datorat şi faptului că atenţia istoricilor polonezi a fost îndreptată în primul rînd spre acea parte a teritoriului polonez cunoscut în secolul al XlX-lea sub numele G8 democraţie, n-au reunit să realizeze o altă sarcina de bază a partidului muncitoresc, şi anume formarea conştiinţei revoluţionare a maselor proletare, pregătirea clasei munci- toare pentru îndeplinirea rolului său istoric, adică lupta eficientă pentru socialism”. In lucrare o mare importanţă prezintă capitolele al "VlII-lea şi al X-lea. In capitolul al VJll-lea autorul face o analiză minuţioasă a evenimentelor revoluţionare din perioada anilor 1905—1907, care au culminat cu marea grevă generală, victorioasă, de Ja 2B noiem- brie 1906 din Cracovia, iar în capitolul al X-lea scoate în evidenţă activitatea laborioasă de- pusă de Lenin şi ajutorul acordat de el miş- cării socialiste din Cracovia, în timpul şederii în acest oraş în anii 1912—1913. Bogată în ilustraţii şi tabelo statistice, avînd un index de nume şi localităţi, mono- grafia lui J. Buszko înlesneşte istoricilor cu- noaşterea evoluţiei mişcării socialiste din Ga- li ţia. M. M. VLADIMIR SMILAUER, Vvod do topo- nomasliky (Introducere în toponomastică), Praga, Edit. pedagogică de stat, 19G3, 219 p. Autorul e cunoscut prin lucrările sale din domeniul lingvisticii şi, mai cu seamă, ca boeinjst. In ultimul timp însă, prof. Smila- uer s-a consacrat cercetărilor toponomastice. In legătură cu aceasta, el a publicat în 19G0 o lucrare mai mare, intitulată Popularea Cehiei în lumina toponimiei, despre care referim pe larg în „Romanoslavica”, X. Introducerea în toponomastică se situează pe aceeaşi linie de preocupări. Lucrarea are, prin excelenţă, un caracter metodologic şi e scrisă, in primul rînd, pentru specialiştii în onomastică, lingvistică, istorie, geografie. Smilauer îşi împarte lucrarea în şase capitole, dintre care numai unele intere- sează pe istorici. De pildă, în capitolul al IlI-lea se face prezentarea materialelor isto- rice pe care urmează să le utilizeze topono- mastul iu cercetările sale. In primul rînd, o vorba de muterial istoric (documente de can- celarie, alcătuirea dicţionarelor topografice istorice, importanţa onomasticii, conţinutul şi utilizarea documentelor, autenticitatea ac- telor vechi), apoi material geografic (hărţi, atlase, lexicoane, descrieri geografice), pre- cum şi material dialectal. Pentru a sublinia şi justifica importanţa metodei de lucru pre- zentate de el, autorul face de fiecare dată upel nu numai la publicaţiile cehe anterioare, ci şi la cele mai de seamă lucrări de metodo- logie (franceze, germane, suedeze, engleze etc.). Capitolul al lV-fea se referă la factorii care au participat sau au influenţat formarea diferitelor nume topice. Aici autorul arată rolul pe care l-au jucat, în această privinţă, ştiinţele naturii, elementele sociale şi eco- nomice etc. O formă social-econonucă foarte caracteristică în ceea ce priveşte denumirile topice o constituie şi păstoritul valaşilor, de care Smilauer se ocupă în mod special (p. 148). El afirmă că în ValaSsko (din Moravia) sc întîlnesc cîteva denumiri de origine roinînească cu o mare frecvenţă topică. De pildă : Kyccra (39 X), Grun (39 X), Grapa (14 X), apoi Kikula şi Giyula (10 X), a căror etimologie e necunoscută. Pentru cercetătorul toponomas- tic sînt interesante şi sugestive problemele de care autorul se ocupă în capitolul al V-Iea. E vorba de viaţa numelor, deci de mijloacele folosite la formarea numelor topice. Cine dă numele unui sat? E o problemă pentru a cărei rezolvare trebuie aprofundate elemente de natură geografică, psihologică, culturală etc. Şi de astă dată, Smilauer aduce exemple convingătoare din toponimia antică şi medie- vală a Europei. O deosebită atenţie dă autorul transformărilor care au loc de-a lungul timpu- lui în sfera toponimiei. Procesul social-econo- mic, cunoscut la noi sub denumirea de roirca satelor, creează situaţii şi "condiţii noi pentru sporirea numelor topice. www.dacaromamca.ro 9 INstMNARI fGit Folosind un bogat material informativ şi preronizînd metode noi în cercetările topo- nomastice, Smilauer a izbutit să ne arate ca toponomastica este o importantă disciplină auxiliară a istoriei, lingvisticii şi geografiei. Tr. I.-y. IIE1NRICH SCHEEL, Siiddeutsche Jako- biner. Klassenkămpfe und republikanische Bestrebungen im deutschen Siiden Ende des 18. Jahrhunderts, Berlin, Akademie Verlag, 19G2, XVII -f 772 p. (Deutsche Akademie der Wissenschaften zu Berlin. Schriften des Instituts fur Geschichte. Reihe I: Allgemeine und Deutsche Geschichte, Bând 13). Ampla lucrare a istoricului german Hein- rich Scheel expune, pe baza unui vast material documentar — atît edit, cît şi inedit—, evo- luţia mişcării revoluţionare în sudul Germaniei la sfîrşitul veacului al XVIII-lea şi la începutul celui de-al XlX-lea. Primul capitol, consacrat situaţiei social-economice şi intensificării lup- tei de clasă după declanşarea războiului îm- potriva Franţei, unde triumfase revoluţia bur- gheză, analizează relaţiile economice şi so- ciale din Bavaria, Wurttemberg, Baden, din oraşele imperiale şi din nesfîrşitele formaţiuni teritoriale — înzestrate cu atribute suverane şi aflate doar nominal sub autoritatea supremă a imperiului şi a dietei imperiale —, una dintre caracteristicile principale ale istoriei Germa- niei în această perioadă. La rîndul ei, această fărîmiţare teritorială era expresia înapoierii economice a Germaniei şi a foarte lentei re- faceri a burgheziei („Wiederemporkriechen des Biirgertums”, după expresia lui F. Engels), după regresul evident înregistrat în veacurile al XVI-lea şi al XVII-lea. Autorul analizează pe larg situaţia Bar variei, cea mai însemnată dintre formaţiunile teritoriale din aria geografică cuprinsă în studiul său. In ciuda progreselor înregistrate de puterea centrală—reprezentată de prin- cipele elector şi a diminuării simţituare a autorităţii stărilor şi a adunărilor de stărir poziţia principelui elector rainînca încă foarte slabă. Din principalul izvor de putere — stăpînirea pămîntului , principele nu deţine decît 14°0, în vreme ce clerului îi re- venea 66%, iar nobilimii 24% (restul fiind în stăpînirea oraşelor sau a ţărănimii libere). In faţa puternicei poziţii ocupate de cler şi nobilime, burghezia, slab dezvoltată, nu putea reprezenta o contrapondere şi o bază pe care să se sprijine puterea absolută a monarhiei. Timidele încercări de reformă încercate de aceasta n-au putut da decît rezultate cu totul secundare. Stagnarea atît a producţiei meş- teşugăreşti — dominată de corporaţii —, cît şi a agriculturii —practicată în cea mai mare parte de o ţărănime dependentă, supusă dublei exploatări a statului şi astăpînului de domenii —caracterizează viaţa economică a provinciei. Similară era situaţia şi în celelalte forma- ţiuni teritoriale cărora autorul le consacră paragrafele următoare. Al doilea capitol al lucrării tratează des- pre rezistenţa maselor împotriva războiu- lui intervenţionist. Autorul analizează, pe baza materialului documentar, formele va- riate ale acestei rezistenţe, de la răscoalele locale împotriva exigenţelor sporite pentru subvenţionarea războiului pînă la sprijinirea directă s luptei de apărare purtate de poporul francez împotriva coaliţiei contrarevoluţio- nare. Rezistenţa împotriva încercărilor de a recruta soldaţi pentru războiul din Franţa a fost un fenomen de mari proporţii atît in Bavaria şi Franconia, cît şi în celelalte provincii. Problema colaborării forţelor antifeudale din sudul Germaniei cu Franţa revoluţionară constituie obiectul celui de-al treilea capitol. Scopul acestei colaborări era nu numai apă- rarea cuceririlor revoluţiei franceze dar şi răs- turnarea regimurilor feudale din Germania. Contactul dintre cercurile antifeudale ger- mane şi reprezentanţii autorităţilor franceze a fost foarte strîns atît înainte, cît şi după 9* Termidor. Un loc deosebit în curentul revo- luţionar german îl ocupă grupul lui Damm şi www.dacaromamca.ro INSLMNĂRI 10 *>70 Popp, a cărui activitate a fost înăbuşită în 1796, în urma descoperirii legăturilor sale cu Franţa, în continuare, autorul analizează activitatea tuturor cercurilor revoluţionare, ■conţinutul programelor lor şi împrejurările care le-au împiedicat să triumfe. Slaba dezvoltare a burgheziei, limitarea acţiunii doar la o restrînsă elită intelectuală — în primul rînd studenţimea — explică lipsa unei baze de masă, care ar fi oferit mişcării mijloace de a se impune. Eşecul sforţărilor republicanilor germani de a răsturna regimu- rile monarhice în timpul campaniei militare din 1790 formează obiectul capitolului al IV-lca. Ofensiva franceză sub conducerea generalului Morcau a creat condiţiile intensi- ficării luptei republicanilor în acest an, dar raportul intern de forţe, cit şi evoluţia eveni- mentelor militare au împiedicat realizarea obiectivelor urmărite de ci. Ultimele patru capitole analizează evoluţia mişcării liberale burgheze în Wiirttemberg în anii 1796 1797, nona ofensivă a revoluţio- narilor democraţi la începutul Congresului de la Rastadt (1797—1798), creşterea mişcării revoluţionare în sudul Germanici în legătură cu revoluţia burgheză din Confederaţia Hel- vetică (1798 1799) şi mişcarea revoluţionară in Germania de sud în perioada celei de-a doua Coaliţii (1799 1801). Prin analiza influenţelor exercitate de revoluţia burgheză din Franţa asupra situaţiei din Germania şi a evoluţiei politicii externe a Franţei revoluţionare în diversele etape ale revoluţiei, lucrarea aduce o importantă contribuţie nu numai la istoria Germanici, dar şi la istoria întregii Europe în această perioadă. Volumul se încheie cu o amplă bibliografie, cu indicarea fondurilor de arhivă cercetate şi cu un indice de nume, locuri şi persoane, care înlesneşte mult folosirea lui. TAKIS A. KONSTANTOPOULOS, N£.07rovv7) portante : marile cantităţi de lină realizate au furnizat materia primă necesară aparţici şi dezvoltării unei industrii de postav pro- prii, ale cărei produse încep să le concureze pe cele continentale. Autorul se opreşte apoi şi asupra catego- riilor sociale din lumea rurală engleză: seniorii, free-holder-ii, copy-holder-n, yiomnn- ii şi gentry-ii. Sînt subliniate puternicele con- tradicţii apărute în lumea rurală ca urmare a deposedării ţărănimii de pămînturile ei, transformate în locui i de păşunat pentru turmele de oi ale stăpînilor. Vagabondajul ia proporţii de masă, iar liniştea internă este tulburată de numeroase răscoale ale ţăra- nilor, rătăcitori, fără căpătîi în toate părţile regatului. Puternicele contradicţii sociale ale vremii răzbat şi în piesele celor doi giganţi ai tragediei engleze: William Shakespearc şi Cristoplier Marlowe. Un capitol este consacrat şi oraşului englez. Ca populaţie, orăşenimea reprezenta în acea epocă o slabă minoritate, doar o zecime din totalul populaţiei. Un oraş mijlociu ca Lei- cester avea doar 4 5 000 de locuitori. în ce priveşte statutul juridic al aşezărilor urbane, autorul arată că oraşele luptau cu consecvenţă pentru o situaţie privilegiată, urmărind obţi- nerea unor carte regale care să le declare municipalităţi cu drept la o administraţie autonomă. Tot la capitolul consacrat oraşului, R. Chauvire se opreşte şi asupra procesului diferenţierii sociale din interiorul aşezărilor urbane, proces care se adîneeşte în această vreme. De o parte sînt negustorii şi marii patroni de ateliere, iar de altă parte simplii meşteşugari, muncitorii cu plată, servitorii. Ar fi fost interesant ca autorul să facă o analiză mai largă a procesului diferenţierii sociale din oraşul englez al epocii, cercetînd şi formele de manifestare ale luptei şi rezistenţei maselor populare orăşeneşti împotriva oligarhiei urbane. O menţiune specială este făcută asupra Londrei, devenită cel mai mare centru comercial al regatului, care în 100 de ani a ajuns de la 75 000 la 300 000 de locuitori. Trecînd apoi la cercetarea activităţii par- lamentului în perioada elisabetană, autorul subliniază că această instituţie prezenta deosebiri fundamentale faţă de Statele gene- rale ale Franţei şi Cortes-uriie spaniole. în Anglia regele nu putea legifera singur, ci în colaborare cu cele două camere ale parla- mentului, şi nici nu putea stabili impozite fără consultarea şi aprobarea lor. Autorul mai arată apoi, în legătură cu parlamentul, mecanismul alegerilor şi modul de funcţionare al acestei instituţii, care reprezenta interesele aristocraţiei funciare şi ale vîrfurilor orăşe- neşti. Un alt capitol este consacrat problemelor financiare din timpul Elisabetei. AutoruT cercetează sistemul de percepere al impozi- telor, controlul parlamentului asupra politicii fiscale, dă numeroase cifre privind sumele cheltuite în interior pentru reprimarea răscoa- lelor şi în exterior pentru susţinerea aliaţilor protestanţi dc pe continent. R. Chauvire subliniază şi cointeresarea coroanei la acţiunile piratereşti ale lui F. Drake şi Ilawkins, acţiuni de pe urma cărora Elisabeta avea partea ei de venituri, care o făceau să nu luai depindă de parlament în materie de bani. Numeroase pagini din carte prezintă poli- tica externă a Elisabetei : conflictul cu Maria Stuart, încorporarea Scoţiei, lupta cu Spania pentru supremaţia pe mare, sprijinirea Iui Ilenric al IV-lea. în sfîrşit, autorul anali- zează şi evoluţia spirituală a Angliei elisa- betane, pătrunderea ideilor Renaşterii în această ţară, marele avînt al culturii. în general, cartea lui Roger Chauvire înfăţişează într-un stil plăcut şi accesibil aspecte pline de interes din istoria Angliei în a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi conţine adesea caracterizări juste ale aces- tora. Cartea ar fi avut de cîştigat dacă autorul cerceta mai pe larg complexele probleme sociale din această perioadă frămîntată şi mişcările populare determinate de mizeria şi sărăcirea maselor ca urmare a pătrunderii relaţiilor capitaliste, fenomen subliniat de altlel de autor. A. (\ www.dacoromanica.ro <370 INSl-.MNARI 16 BIZANTINOLOGIE OIMITĂR ANGHELOV, HcmopuHtta Bu3au- muH, Bmopa uacrn, 867—1204, ..Havna H H3KVCTBO”, Sofia, 1903, 322 p. Bizantinologia din R.P. Bulgaria a cunos- cut, mai ales în ultimii ani, un avînt deosebit, ilustrat prin apariţia unor lucrări valoroase precum şi prin primul număr al unei noi reviste de specialitate. Conducătorul recunos- cut al şcolii bizantiniştilor bulgari, D. Anglie- 1ov, publică în prezent o sinteză în trei volume a dezvoltării social-economice, politice şi culturale a Imperiului bizantin. Volumele sînt prevăzute cu un aparat critic corespun- zător, cuprinzînd atît izvoare, cît şi cele mai noi lucrări de specialitate. Autorul, foarte bun cunoscător al istoriei sociale a Bizanţului, are o poziţie critică faţă de studiile anterioare şi, de cele mai multe ori, originală în ceea ce priveşte o serie de probleme discutate încă de bizantinologia marxistă. Primul volum, apărut în aceeaşi editură în 1959, cuprinde în cele aproape 350 de pagini, o scurtă schiţă a bizantinologiei începind cu secolul al XVI-lea şi pînă astăzi, apoi istoria Bizanţului între anii 395 Şi 867, împărţită în două subperioade, intitulate : Imperiul roman de răsărit (Bizanţul timpuriu) in perioada destrămării relaţiilor sclavagiste {secokle IV VI), p. 19—204, şi Dominaţia ■obştii agricole libere şi formarea relaţiilor feudale in Bizanţ (secolele VII—IX), p. 205 323. Volumul al doilea, pe rare îl prezentăm, cuprinde perioada de maximă înflorire şi dez- voltare, precum şi pe aceea a începutului decăderii Imperiului bizantin, mergînd pînă la fărîmiţarea feudală, al cărei moment prin- cipal este cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi la 1204. Meritul principal al volumului e că pentru prima dată se prezintă în mod unitar de către un bizantinist marxist, într-o lucrare riguros ştiinţifică, un tablou complet al istoriei Bizanţului în această perioadă, ceea ce lipseşte în lucrările apărute anterior, dintre care amintim doar pe cele mai valoroase şi mai recente, cum sînt: G. Ostrogorski, Hcmopuja Bu3aHmuje, Belgrad, 1959; A. P. Kajdan, JfepeenUA u eopod g Eu3anmuu IX—Xee., Moscova, 1960 ; G. G. Litavrin, EoAeapun u Busanmim e XI—XII 60, Moscova,1960; B. T. Goreanov, IIo3dHeou3anmuucKuu $eodaJiu3M, Moscova, 1962. Perioada 867 1204 este împărţită de autor în trei mari subperioade care sînt stu- diate separat. Primei subperioade, aceea dintre anii 867 şi 1025, îi sînt consacrate pri- mele două capitole, de fapt cele mai sistematic redactate şi mai originale din cadrul lucrării. Capitolul I cuprinde un tablou al dezvoltării social-economice şi politice-administrative a Bizanţului în a doua jumătate a secolului al IX-lea şi în secolul al X-lea, arătîndu- li-se trăsăturile specifice. Deşi lipseşte o privire — chiar şi sumară — asupra dez- voltării agriculturii bizantine, autorul zu- grăveşte foarte concis şi convingător procesul destrămării obştilor în favoarea marilor pro- prietăţi laice şi ecleziastice, după cum acest proces apare din documentele interne, în special legislaţia dinastiei macedonene în veacul al X-lca. D. Anghelov subliniază că, în veacurile IX—X, marii proprietari nu numai că aveau întinse averi, dar se şi bucurau de o serie de privilegii date de autoritatea centrală, pe care autorul le şi analizează. Tabloul populaţiei agricole în secolele IX—X e foarte complex şi, alături de ţăranii depen- denţi feudali, supuşi rentei feudale, de mistioţi şi de robi, întîlnim o însemnată pătură de ţărani ai statului. Paginile despre aceştia sînt deosebit de interesante şi aduc puncte de vedere noi, în special discuţia despre alhj- lengyon, arithmos, cufismos. Oraşele bizantine au cunoscut o puternică înflorire datorită avîntului meşteşugurilor, al comerţului in- tern şi extern. Viaţa economică a Constanti- www.dacoromanica.ro 17 ÎNSEMNĂRI 677 nopolului este studiată separat, accentuîndu- se asupra specificului breslelor bizantine şi al etatizării lor. Ceea ec caracterizează în această perioadă organizarea politică-administrativă a Bizanţului este întărirea centralizării, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta (autoritatea imperială, senatul, demnităţile şi funcţiile Ia curtea bizantina), şi dezvoltarea organizării temelor. Capitolul al II-lca intitulat Consolidarea politică interna şi extinderea teritorială a Imperiului bizantin (p. 60 99), trateaza isto- ria interna şi externa a statului bizantin în perioada respectivă, şi anume pe domnii. Principalele probleme urmărite sînt : legis- laţia împăraţilor macedoneni şi importanţa ei pentru transformările sociale din Bizanţ, diferitele mişcări politice interne, luptele cu arabii, accentuîndu-se în mod deosebit asupra evoluţiei raporturilor bizantino-bulgare. Criza Imperiului bizantin în secolul al Xl-lea, între anii 1026 şi 1081, are două etape. Prima etapă, între 1026 şi 1066, e caracterizată prin lupte feudale civile, pierderi teritoriale, pătrunderea pecenegilor şi a turcilor selgiucizi înăuntrul graniţelor bizantine, „schisma” bisericilor. Nu se înregistrează în acest timp schimbări sociale şi economice sensibile. Alături de înverşunata luptă dintre cele două paturi ale aristocraţiei, are loc la jumatatea secolului al Xl-lea o ascuţire a luptei de clasa datorită procesului de întărire a relaţiilor feudale : înrăutăţirea situaţiei ţăranilor, în special a celor supuşi statului, creşterea impe- tuoasă a marilor proprietăţi. Pentru a doua perioadă sînt analizate formele proprietăţii feudale, imunitatea bizantină, situaţia ţăra- nilor dependenţi şi renta feudală, arătîndu- se impasul în care ajunsese Bizanţul la sfîr- şitul secolidui al Xl-lea. Capitolul al IV-lea, întărirea vremelnică a Imperiului bizantin şi destrămarea lui sub loviturile cruciaţilor (1081 1204), p. 151—231, zugrăveşte situaţia Bizanţului în cadrul fiecărei domnii, mai ales din punct de vedere politic, pe plan intern şi extern, sintctizîndu-se în general o serie de aspecte deja cunoscute. Sînt de amintit paginile despre situaţia oraşului bizantin în veacul al Xll-lea. In cadrul capitolului se vorbeşte însă prea puţin despre situaţia socială a Bizanţului bl aceasta perioadă şi aproape de loc despre structura rurală bizantină în secolul al Xll-lea. Pagi- nile despre Andronic I Comncnul şi încercă- rile sale nereuşite de reformă sînt deosebit de interesante prin discuţia făcută asupra situaţiei Bizanţului la acea dată şi asupra personalităţii atît de contradictorii a împă- ratului Andronic. In cadrul fărîmiţarii feudale şi, în general, al perioadei de decădere ce precedă cucerirea de către cruciaţi a Constan- tinopolului la 1204, are loc şi raseoala condusa de Asan şi Petru, care a dus la foi marea celui de-al doilea stat bulgar. Autorul o considera cu pe o răscoală numai a bulgarilor şi nu şi a vlahilor balcanici, teză care este însă contro versată. Ultimul capitol tratează despre cultura secolelor X—XII, fiind împărţit în urmă- toarele trei subcapitole : ştiinţa (p. 240—274), literatura (p. 275—287), arta ( p. 288 292), din care menţionăm paginile despre istoriogra- fie ca deosebit de interesante, succinte—dar pline de conţinut. Lucrarea mai cuprinde o listă bibliografică şi un indice. Deşi are unele scăpări şi se acorda uneori o tratare inegală a diferitelor probleme, capitolele avînd o întindere neunitară, unele teze ale autorului fiind discutabile, volumul reprezintă în ansamblu o contribuţie valoroasa a bizantinologiei marxiste la cunoaşterea mai completă şi profundă a istoriei Bizanţului. Gh. Z. H. AHRWEILER GLYKATZI, Nouvelle hypolhese sur le iilarleron d'or et la politique monilaire de Nicephore Phocas, ,,36opHHK pa^oBa BHaairrojioiiiKoro HHCTHTyTa” kh. VIII, 1, Belgrad, 1963, p. 1—9. Nicephor Phocas a cautat în scurta lui domnie să înlocuiască vechea monedă bizan- tină cu una de acelaşi titlu, însă de o greutate www.dacaromamca.ro 678 ÎNSEMNĂRI 18 mai mică. Aceasta a însemnat prima lovitură data stabilităţii monedei bizantine, care îşi pastrasp aceeaşi greutate, şi deci valoare, timp de pesto şase sute de ani. Moneda pusă în circulaţie de Nicephor Phocas, numită tetarteron, a produs mari perturbări economice in Imperiul bizantin : preţurile produselor s-au urcat, tranzacţiile comerciale au stagnat şi multa lume a sărăcit. Nemulţumirile au degenerat în mişcări făţişe ale populaţiei Con- stantinopolului, în frunte cu inateloţii din port. Aceştia au constituit în tot decursul istoriei Bizanţului elementul cel mai combativ din oraşele bizantine. Conţinutul operaţiei monetare efectuate de Nicephor Phocas, ca şi reacţia populaţiei ne sînt relatate de isto- ricii bizantini Cedrenos şi Zonaras. Nicephor a pus jfi circulaţie o monedă noua, mai uşoară, careia i-a impus acelaşi curs ca şi celei vechi. A obligat populaţia ca sa plătească statului tot în moneda veche, in timp ce aresta îşi plutea datoriile către particulari în moneda noua. După asasinarea lui Nicephor Phocas, urmaşii săi au gbandonat politica sa monetară, moneda şi-a recăpătat vechea greutate, iar atunci cînd a fost bătută o moneda de o greutate inferioară a circulat la cursul ci real. Problemele pe care îşi propune autoarea sa le examineze sînt stabilirea diferenţei de greutate între moneda buna şi tetarteronul lui Nicephor şi, în sfîrşit, scopurile urmărite de împăratul bizantin prin măsură luată. Dintr-o scrisoare a lui Tzetzes ar rezulta că tetaTteronul era o pătrime din vechea monedă. Autoarea considera această afirmaţie drept o interpretare greşită a textului pe care s-a bazat Tzetzes. Izvorul utilizat de el a stat, după parerea sa, la baza seholiei acestei scrisori. Din examinarea textului seholiei, rezultă că, în realitate, diferenţa de greutate dintre cele două monezi era numai de o douăsprezecime. Diferenţa era destul de mică şi variaţirminime în greutatea monedelor au existat adeseori şi mai înainte de Nicephor Phocas ; ceea ce constituie un element nou este încercarea de a oficializa o nouă greutate, abandonînd sistemul monetar constantinian. In orie e caz, măsura lui Nicephor nu poate explica marile perturbări produse în operaţiile comer- ciale din Bizanţ în acea vreme. Autoarea combate şi punctul de vedere al lui Grierson („Revue Belge de Numisinatique”, voi. C, 1954, p. 75—82), care credea că tetarte- ronul a fost destinat numai pro\inciilor recucerite de la arabi, unde dinarul circula mai uşor deeît nomisma bizantina. Prin reducerea greutăţii, nomisma a ajuns la aceea a dinarului fatimid în circu- laţie pe piaţa bizantina. Se crea un avantaj Bizanţului in schimburile internaţionale, unde moneda bizantină era concurata de dinarul arab, mai puţin greu. După H. Ahrweiler, Nicephor a căutat sa obţină şi unele avantaje interne pentru stat. Din vechea moneda retrasă se putea bate o cantitate mai mare de moneda şi se asigura astfel plata soldei unui număr sporit de soldaţi, cu alte cuvinte se puteau angaja mai mulţi mercenari. Scăderea valorii monedei reducea şi tendinţa de fugă în străinătate, prin inter- mediul negustorilor şi al mercenarilor, a auru- lui bizantin. In ce ne priveşte, credem ca la marile nemulţumiri ale maselor împotriva lui Nece- plwr au contribuit într-o mai mare măsură alţi factori, în primul rînd politica sa în fa- voarea marii aristocraţii funciare provinciale. Nicephor Phocas a fost unul din marii expo- nenţi ai feudalităţii bizantine. Specu- laţiile făcute de el şi fratele său Leon Phocas cu grîu şi alte produse alimentare au contribuit la creşterea mizeriei populaţiei şi la intensi- ficarea mişcărilor de masă. Apoi este greu de admis că mercenarii ar fi consimţit să primească aceeaşi cantitate dintr-o monedă de o greutate mai mică. încercarea asemănătoare a lui Andronic al II-lea Paleolog, mai tîrziu, cu mercenarii catalani, a dat greş. E. Fr. www.dacoromanica.ro 19 ÎNSEMNĂRI 679 GIORGIO DI PISIDIA, Poemi, I. Pane- girici epici a cura di Agostino Pertusi, Ettal, 1960, Buch-Kunstverlag Ettal, 332 p. + 2 hărţi. La primul congres de bizantinologie ţinut la Bucureşti în anul 1924 s-a învederat nece- sitatea reeditării unor ediţii critice ale isto- ricilor bizantini. Vechiul corp din Bonn nu mai corespundea exigenţelor ştiinţifice. To- tuşi această cerinţă nu a putut fi realizată în cei patruzeci de ani care s-au scurs de atunei deeît in mică măsură. Colecţia G. Budă, căreia îi revenea această sarcină, a tipărit prea puţin, unele lucrări chiar discutabile sub aspectul rigurozităţii ştiinţifice. De curînd editura berlineză W. de Gruver a preluat această sarcină şi a anunţat pregătirea publi- cării operelor lui Nieetas Choniates şi Agathias din Slyrine. Cu toate acestea, în decursul anilor au apărut cîteva ediţii critice valoroase, izolat, în diferite ţări. Noi ne putem număra printre acestea cu ediţia lui Dukas, sub îngrijirea lui V. Grecu. Printre editorii de texte bizan- tine s-a remarcat şi bizantinologul italian A. Pertusi, cu o ediţie critică bogat comentată a operei lui Constantin Porphyrocrenetul, De thcmaiibus. Publicarea de către Pertusi a unei ediţii critice pentru opera lui George Pisides, scriitor bizantin din veacul al VlI-lea, este pe deplin justificată. Ediţia din Bonn reproducea în realitate vechea ediţie a lui Quercius din anul 1777, care a folosit Cod. Vat. gr. 1126, cu destule erori de lectură. Intre timp au mai apărut şi numeroase stu- dii despre viaţa şi opera lui George Pisides, scrise de L. Sternbach, Baynes, Hilberg, Kurtz, Kyriazopoulos etc., care ajută mult la interpretarea operei. Pentru lucrarea sa Expedilio Persica se impune folosirea Cod. Paris suppl. gr. 690, dat fiind că este cel mai vechi dintre manuscrisele cunoscute ale operei lui George Pisides (seco- lul al Xl-lea). în sfîrşit, istoria perioadei lui Ileraklios formează astăzi obiectul unor studii menite să revizuiască părerile anterioare şi o reeditare în bune condiţii a izvoarelor aceste' epoci este cu atît mai necesara. Opera lui George Pisides va aparea în două volume —cel de faţă cuprinde poemele istorice, iar al doilea volum va reuni poezia religioasă, morală, epigramele şi unele frag- mente disparate. Ediţia este precedată de unele studii introductive. In primul este prezentată personalitatea scriitorului bizantin şi opera sa, încadrată in „renaşterea” literară a secolului al VlI-lea. A. Pertusi consideră că activitatea literară a lui George Pisides cu- prinde două perioade distincte : în prima, între anii 620 şi 630, scrie poezii cu caracter epic-encomiastic ; intr-a doua, după 630, se dedică poeziei teologice-morale. Parte din opera sa este astăzi pierdută şi, intr-un alt capitol, A. Pertusi încearcă să identifice acest material. Astfel, George Pisides a scris în anul 619 620 un poem închinat lui Hera- klios, pentru a elogia refacerea armatei bizan- tine în vederea invadării teritoriului persan. De asemenea a existat şi o a treia parte a poemului Hiraklias, în • care sîut povestite ultimele două campanii împotriva perşilor material folosit de Theophanes în cronica sa. Intr-un al treilea capitol este analizat caracterul eposului encomiastic. Autorul arata că George Pisides continuă o veche tradiţie a literaturii greceşti, ale cărei începuturi trebuie văzute în Expediţia lui Xcrxes de Empe- docles şi în Persiada de Choerilos din Samog (începutul secolului al V-lea), iar poemele epice sînt din multe puncte de vedere înrudite cu ale poetului Claudius Claudian (secolele IV—V). Limba poetului este un amestec de cuvinte clasice, postclasice, protobizantine etc., pe un fond de koină literar. Ceea ce constituie însă o noutate în poezia epică a lui George Pisides este folosirea trimetrului iambic numai în poezia dramatică. Intr-un ultim capitol introductiv, autorul cercetează cele cinci manuscrise cunoscute ale poemelor istorice, precum şi ceea ce apare prin tradiţie indirectă (Lexiconul Suidas şi Cronograful lui Theophanes) pentru a putea restabili textul cel mai apropiat de original. www.dacoromanica.ro 680 ÎNSEMNĂRI 20 Urmează textul grecesc şi traducerea în limba italiană a operelor : In Heraclium ex Africa redeunlem, Expedilio Persica, InBonum patricium (Bonus a fost locţiitorul împăra- tului în capitală în vremea asediului avar din anul 626), Bellum Avuricum, In reslilu- lionem S. Cruciş, Heraclias toate precedate de comentarii istorice şi însoţite de note abundente, pentru o bună înţilcgere a textului. 0 hartă sugestivă a Imperiului bizantin la începutul secolului al Vll-lea, în care sînt însemnate drumurile urmate dc trupele inva- datoare persane şi dc cele bizantine în succe- sivele campanii împotiiva perşilor, întregeşte această ediţie valoroasa. E. Fr. BIlILIOGIt VFIE, VRHIVISTICA, AU ZKOGH.VI'IK , * , Bibliographia litterarum Hungariae oeco- nomicarum ruralium (1920—1935), tomus VI. Composuerunt bibliographi Musei Oeconomiae Ruralis Hungariae, Buda- pesta, 1963, 612 p. Volumul al Vl-lea din publicaţia Biblio- graphia lillerarum Hungariae oeconomicarum, care a început să apară în R. P. Ungară după eliberare, cuprinde literatura de specialitate din domeniul economiei agrare apărută în perioada de după primul război mondial (anii 1920—1935). în volum sînt cuprinse atît lucrările (cărţi, fascicule şi articole din reviste, apărute şi ca extrase) publicate în Ungaiia, cît şi cele editate în alte ţări, refe- ritoare la economia agrară a Ungariei. Bibliografia a fost întocmită — aşa cum se arată în prefaţa volumului prin excelenţă pe baza cataloagelor din bibliotecile mai mari şi a bibliografiilor publicate în revistele dc specialitate sau a altor bibliografii. Acest sistem de lucru prezintă avantajul că, într-un timp foarte scurt, se poate pune la dispo- ziţia cercetătorilor o bibliografie destul de completă, uşurînd astfel foarte mult munca de depistare a literaturii de specialitate, care, în condiţiile numărului extrem de mare al publicaţiilor, răpeşte cercetătorului mult timp. Acest sistem are însă şi o serie de dezavantaje. Printre acestea amintim faptul că indicaţiile bibliografice din diferite cataloage şi mai ales bibliografiile nu sînt întocmite după acelaşi sistem şi nu conţin aceleaşi date şi indicaţii bibliografice. Spre deosebire de metoda clasică de a întocmi o bibliografie după foaia de titlu a cărţii, sistemul folosit de cei care au alcătu't această bibliografie mai arc şi deza- vantajul transpunerii erorilor care s-au putut strecura în cataloagele sau bibliografiile folo- site. Pe de alfa parte, atunci cînd bibliografia este întocmită mai cu seamă pe baza folosirii cataloagelor şi a bibliografiilor, clasificarea lucrării se poate face numai în funcţie de titlul ci şi nu pe baza cercetării conţinutu'ui însuşi al publicaţiei citate. Eventualele nepotriviri dintre titlul şi conţinutul lucrării rămîn, în felul acesta, neobservate de cel care întocmeşte bibliografia şi face clasificarea fişelor. Desigur că autorii acestei bibliografii au fost conştienţi de aceste dezavantaje, însă dat fiind că metoda clasică de întocmire a fişei bibliografice ar fi necesitat un timp îndelungat şi în uncie cazuri era imposibil de realizat, au ajuns la concluzia adoptării soluţiei înfăţişate mai sus. Experienţa îndelun- gată a colectivului bibliografic e, de altfel, o garanţie că s-au luat toate precauţiile pentru a evita erorile. Astfel, publicaţiile cărora le lipsesc indi- caţia anului de apariţie, în cazul în care ea nu a putut fi stabilită prin alte mijloace, au fost lăsate la o parte. Ele vor apărea în vo- lumul-anexă, care va cuprinde şi titlurile des- coperite ulterior, după predarea manuscrisului la tipar. împărţirea materiei pe grupe s-a făcut, ca şi la volumele anterioare, după sis- temul de clasificare decimală universală (C.D.U.), făcîndu-se, tot în cadrul acestui sis- tem, unele regrupări în funcţie de specificul materialului bibliografic existent. Astfel, faţă www.dacaromamca.ro 21 ÎNSEMNĂRI 681 de volumul al V-lea, au apărut ca grupuri independente Biologia, Cunoaşterea sa'ului şi Geografia economiei agrare, dat fiind faptul că, in perioada pe care o cuprinde volumul de faţă, literatura de specialitate în aceste do- menii s-a îmbogăţit. In acelaşi timp, avînd in vedere importanţa mai redusă în anii de după primul război mondial a literaturii de specialitate în domeniul dreptului agrar, gru- purile Legislaţia agrară, Regulamente juridice şi Administraţia agrară au fost comasate în- tr-un singur grup sub numele de Legislaţie şi administraţie agrară. Astfel, dacă în volumul al V-lea au fost 83 de grupe, volumul al Vl-lea cuprinde 84 de grupe. La fiecare grup se indică clasificarea zecimală. Fiecare titlu apare în bibliografie o Singură dată. Acolo undf clasificarea prezintă anu- mite greutăţi prir conţinutul variat al lucrării, se fac trimiter de la un grup la altul prin ,,cf. şi”. Grupele sînt aşezate în ordinea cla- sificării zecimale, iar în interiorul lor titlurile apar în ordinea alfabetică, făcîndu-se derogări numai în cazuri excepţionale, cînd conţinutul apropiat şi specificul unor publicaţii cere o altă orînduire a materiei. Prefaţa şi instrucţiunile pentru cercetători apar, pe lîngă limba maghiară, şi în limbile engleză, franceză, germană şi rusă. Tot în partea introductivă a lucrării (p. 30 31) se dă lista surselor de întocmire a bibliografiei, precum şi lista prescurtărilor. Denumirea grupurilor este dată de asemenea în toate limbile indicate mai sus. Volumul, care cu- prinde în total 7 004 titluri, este însoţit de un index general amplu. L. D. ( * ş JţoKyMeHmbi sa âbJieapcKama Ilcmopun ua repMOHCKU Apxueu, 1829—1877, ed. de Hr. Hristov şi V. Paskaleva, Sofia, Edit. Acad. Bulgare de Ştiinţe, 1963, 430 p. Volumul de faţă este rezultatul cercetări- lor întreprinse de istoricii bulgari în arhivele germane. El cuprinde ştiri noi privitoare la epoca renaşterii naţionale a Bulgariei, culese după o laborioasă cercetare în trei mari fon- duri arhivistice din R.D.G. : Mersebnrg, Dres- da şi Potsdam. Deşi materialul cuprins în volum conţine în chip precumpănitor ştiri privitoare la is- toria Bulgariei, totuşi, dat fiind că se refera la cîteva momente deosebit de însemnate ale istoriei Europei răsăritene în veacul al XlX-lea de pildă războaiele din 1828 1829 şi din 1853 1856 —, el aduce o valoroasă contri- buţie şi la istoria altor ţări (Rusia, Turcia, Principatele Dunărene etc.). Un prim grup de documente cuprinde co- respondenţa mareşalului Diebici-Zabalkanski cu ambasadorul Prusiei la Constantinopol, von Royer, după încheierea războiului prin pacea de la Adrianopol. Documentele aduc un şir de amănunte noi din perioada de lichidare a consecinţelor războiului şi pun în lumină ac- centuata dependenţă a Imperiului otoman faţă de puterile apusene. Cercetarea istoriei economice a Bulgariei în special şi a celei a Peninsulei Balcanice in general va cîştiga mult datorită publicării rapoartelor agentului consular al Saxoniei la Constantinopol, G. D. Schneider. Incapaci- tatea în care se afla Imperiul otoman de a realiza cele mai elementare reforme şi de a elimina astfel din calea dezvoltării economice a provinciilor situate sub controlul său cele mai grave neajunsuri, rezultă cu evidenţă din lectura acestor rapoarte, atît de bogate în informaţii de natură economică. Deosebit de interesante sînt aceste informaţii în privinţa permanentei crize monetare, care constituia una din manifestările cele mai evidente ale descompunerii economiei imperiului. (Foarte instructiv în această privinţă este un raport din 9 august 1843, în care se expune sistemul monetar otoman şi încercarea de a-1 reforma cu concursul capitalului apusean, care îşi asigu- rase o poziţie preponderenta în economia imperiului, p. 77—86.) Cercetătorii economiei Imperiului otoman din această perioadă vor găsi ştiri noi cu privire la penetraţia produ- selor industriei germane pe piaţa imperiului www.dacaromamca.ro 682 ÎNSEMNĂRI 22 şi la începutul concurentei pe care marfa germana o face celei engleze. O menţiune deosebită merită amplul ta- blou privitor Ia comerţul şi navigaţia în por- tul Salonic, întocmit la 30 martie 1846 de consulul englez în acest oraş (p. 92 162). Un alt grup de documente se referă la perioada războiului Crimeii şi cuprinde ştiri prefioase cu privire atît la evenimentele mili- tare, cît şi la negocierile politice din timpul războiului. Ele sînt alcătuite în cea mai mare parte din rapoartele întocmite de consulul Prusiei la Russe şi înaintate ambasadorului Prusiei la Constantinopol. Printre informaţiile cu caracter militar s-au strecurat şi multe ştiri ref‘ritoare la viaţa economică a Bulgariei şi la regimul apăsător instaurat de turci pentru a preveni rezistenţa populaţiei bulgare. Un interes deosebit îl prezintă informaţiile referitoare la încercările de răscoală ale popidaţiei bulgare în această perioadă. Un ultim grup de documente se referă la împrejurările legate de criza anilor 1876—1877, cu multe date noi privitoare la atitudinea Germaniei faţă de evenimentele din Balcani. Istoricii noştri vor găsi în volumul de do- cumente analizat un şir de menţiuni privi- toare la istoria ţărilor romîne, dintre care amintim doar cîteva : date privitoare la is- Rubrica „însemnări” a fost întocmită de : E. Uribes, Gh. Cronţ, M. Moldoveana, Tr, stantinin, A. Ioacliim, G. Penelea, S. toria monetară a ţării — agiotajul în Prin- cipate în epoca regulamentară (p. 74) —, date privitoare la participarea romînilor la activitatea comercială a oraşului Salonic (p. 128, 129 şi 132—133), precum şi numeroase ştiri referitoare la evenimentele militare des- făşurate pe teritoriul ţarii noastre în timpul războiului Crimeii (p. 166, 195, 197—198, 199 200, 202, 209, 221 etc.); unele date pri- vitoare la deputăţia boierilor munteni la Omer paşa pentru reinstalarea în domnie a lui Ştirbei (p. 218); ştiri interesante privitoare la creşterea preţurilor la grîne şi fineţe în Ţara Romînească în anul 1855 (p. 273). Reacţiile negative ale autorităţilor locale otomane faţă de hotărîrea Principatelor Unite ale Moldo- vei şi Ţarii Romîneşti de a emite paşapoarte cu această titulatură şi refuzul lor de a ac- cepta trecerea negustorilor romîni înzestraţi cu asemenea paşapoarte, precum şi alte îm- prejurări legate de Unirea Principatelor, îşi găsesc ecou în rapoartele consulului Prusiei, M. Kalish (p. 341). Documentele sînt editate în limba origi- nală, cu traducere în limba bulgară. Trei indici — de persoane, de locuri şi de materii — însoţesc volumul şi-i uşurează mult folosirea. Ş. P- V. Bozga, P. Cernovodeanu, L. Demăny, loaescn-Nişcov, Ş. Papacostea, F. Con- Columbeann, Gh. Zbuchea, E. Frances. www.dacoromanica.ro „Studii” — revistă de istorie publică In prima parte studii, note şi comunicări originale, de nivel ştiinţific superior, din domeniile istoriei medii, moderne şi con- temporane, u nivel sale şi a Rominiei. In partea a doua a revistei de informare ştiinţifică — sumarul este completat cu rubricile : Probleme ale istoriografiei con- temporane (studii documentare), Discuţii, Viata ştiinţifică, Recenzii, Revista revistelor, însemnări, în care se publică materiale privitoare la manifestări ştiin- ţifice din ţară şi străinatale şi sînt prezentate cele mai recente lucrări şi reviste de specialitate apărute In ţară şi peste hotare. NOTĂ CĂTRE AUTORI Autorii slut rugaţi să trimită studiile, notele şi comunicările, precum şi materialele ce se Încadrează in celelalte rubrici, dectilografiate la două rlnduri, trimiterile infrapaginale fiind numerola'e în continuare. De asemenea documentele vor fi dactilografiate, iar pentru cele In limbi străine se va anexa traducerea. Ilustra- ţiile vor fi plasate la sfirşitul textului. Numele autorilor va fi precedat de iniţială. Titlurile revistelor citate in bibliografie vor fi prescurtate conform uzanţelor internaţionale. Autorii au dreptul la un număr de 50 de extrase gratuit. Responsabilitatea asupra conţinutului materialelor revine in exclu- sivitate autorilor. Corespondenţa privind manuscrisele, schimbul de publicaţii etc. se va trimite pe adresa Comitetului de redacţie, B-dul Aviatorilor nr. 1, Bucureşti. www.dacaromamca.ro , LUCRĂRI APĂRUTE IN EDITURA ACADEMIEI R. P.R. . * . Homînîel, voi. I, 831 p. cu 190 flg. + 16 pl., 45 Iei; voi. II, 1159 p, 4 20 pi., 45 Iei. , * . Din Istoria Transilvaniei, voi. I, ediţia a IlI-a, 336 p. 4- 15 pi.; voi. II, ediţia a Il-n, 552 p. 4-1 pl., banderolele, 65,60 lei. CM. CONDURACHI, L’archeolnfjlc roumalne au xx« «licle, 104 p, +i.l8, pl., 7,25 Ici. C. pAICOVIGIU, E. PETROVICI, GH. ŞTEFAN, La lornintion du pcuple rouuiuiu et de «a jjanguo, 67 p. 4- 1 pl., 3,25 lei. * * * Studii şi materiale de istorie contemporană, voi. II, 508 p., 21,90 Iei. » * *. Studii şl materiale de .istorie modernă, voi. III, 543 p., 23,50: lei. » * • Dezvoltarea economiei Moldovei între anii 1818 şl 1864. Contribuţii; 508 p.,28 Iei. CRITOBUL DIN IMBROS, lllndomnia Iul Maliomed nl ll-lca. Anii 1451 1467, ediţie do Vasile Grecu, 379 p., 19,60 lei. ~ • PROGOPIUS DIN CAESAREEA, Războiul eu goţii, traducere şi introducere de H. Mihăescu, 307 p. 4- 2 pl., 20,40 lei. ' » * » Istoriile domnilor Ţării Rotnlneşţl de Radu Poposea Vornicul, introducere şi ediţie critică întocmite de Constantin Grecescu, 340 p.;,31 lei. . » * . Documente privind Unirea Principatelor, voi?*. Documente interne (1854—1857), 783 p., 8 pl., 38,30 lei; voi. II, Rapoartele Consulatului Austriei din Iaşi (1836—1853) 552 p., 32,30 Iei; voi. III, Corespondenţa politică (1855-1859), XLVIII 4- 703 p., .34 Iei, » * » Documente privind Istoria Duminici, Răscoala diu 1821 — Izvoare narative, voi. V. 628 p., 23,40 lei. ' * » * » Documente privind istoria Rominlel. Colecţia Eudoxlu de Ilurmuzaki (serie nouă), voi. I, Rapoarte consulare ruse (1770—1796). Din „Arhiva politieă externă a Rusiei” Moscova, 815 P > 43,30 lei. CARL G(5lLNER, Turcica. Dic europfilselie ŢUrkendruke des XVI Jahrhunderts. I Bând, 464 p., 26,50 lei. „ ' * * * Repertoriul manuscriselor de croniei Interne sec. XV-XVIII privind istoria Rominlcw Întocmite de I. Crăciun şi A. Ilieş, 504 p., 27 lei. . . ‘ ARHEOLOGIE . VLADIMIR DUMIŢRESCU, Necropola de uieincruţic din epoca bronzului «Ic In Cirua, 386 p. 4- CLXIII pl., 89 lei. • D. BERGIU, Contribu|.U ,lu proOttP^Te neoliticului iu Roiuînia, în lumina ultimelor cercetări, 594 p. 4- 15 pl., 80 lei. ’ IORGU S TOI AN, TonUtnna. LoutrilntţU eplgrafieo Ia Istoria cetăţii Tomis, 284 p„ 84,60 lei, MIRCEA D. MATEI, Contribuţii arheologice la Istoria oraşului Suceava, 184 p. 4- 1 pl., 17,30 lei. * * * Materiale şi cercetări arheologice, voi. V, 808 p. + 16 pl,, 111 Iei. . * , Arheologia Moldovei, voi. II— III, 530 p. 4- 3 pl., 65 lcL' I 43856 I Lei 15.- 1. 1’. I. - c. 1427 www.dacoromanica.ro