ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMlNE SECŢIA DE ŞTIINŢE ISTORICE Şl INSTITUTUL DE ISTORIE DIN BUCUREŞTI REVISTA de istorie ^ DIN SUMAR 90 DE ANI DE LA NAŞTEREA LUI V. I. LENIN V. 1. LENIN DESPRE PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE ISTO- RIOGRAFIEI MARXISTE de A. OŢETEA DIN INDICAŢIILE METODOLOGICE ALE LUI V. I. LENIN CU PRIVIRE LA CERCETAREA MARXISTĂ A ISTORIEI de EUGEN STiNESCU V. I. LENIN DESPRE PATRIE ŞI PATRIOTISM de L. BiNVAl UNELE PROBLEME PRIVIND ROMÎNIA ÎN TIMPUL PRI- MULUI* RĂZBOI MONDIAL ÎN LUMINA LUCRĂRILOR LUI V. I LENIN 1 de V. LWBANU TEZELE LUI V. I. LENIN ÎN PROBLEMA DESCOMPUNERII FEUDALISMULUI ŞI A DEZVOLTĂRII CAPITALISMULUI ÎN RUSIA de L. Ştefănesou ÎNSEMNĂTATEA ISTORICĂ A ÎNVĂŢĂTURII LUI V. I. LENIN .^i DESPRE IMPERIALISM de A. IORDAOHE şi AX. PORTEANU ANUL XII r\ — 1360 2 www.dacoromanica.ro DITURA ACADEMIEI REPUBLICII POPULARE ROMlNE 1 ACADEMIA REPUBLICII POPULARE EOMÎNE SECŢIA. DE ŞTIINŢE ISTORICE ŞI INSTITUTUL DE ISTORIE DIN BUCUREŞTI O o REVISTĂ DE ISTORIE 2 ANUL XIII 19 6 0 editura academiei republicii populare ROMÎNE www.dacoromanica.ro „STUDII“ REVISTĂ DE ISTORIE APARE DE 6 ORI PE AN ----------- COLEGIUL DE REDACŢIE ---------------- Acad. P. Constantinescu-Iasi (directorul Colegiului de redacţie); Eugen StAnescu (redactor şef)-, acad. A. Oţetea ; T. Bugnariu, membru corespondent al Aca- demiei R.P.R. ; B. BALTEANU; L. BAnYai ; M. BEHZA; V. Cheresteşiu ; v. Maciu ; gh. Matei Redacţia: Bucureşti, B-dul Generalissimul Stalin nr. 1 Telefon : 18.25.86 , www.dacoromanica.ro SUMAE 90 DE ANI DE LA NAŞTEREA LUI V. I. LENIN l’ag. A. OŢETEA, V. I. Lenin despre principiile de bază ale istoriografiei marxiste . o l . . EN STĂNESCU, Din indicaţiile me.odologice ale lui V. I. Lenin cu privire la cercetarea marxistă a istoriei........................................... 17 L. BÂNYAI, V. I. Lenin despre patrie şi patriotism........................ 33 V. LIVEANU, Unele probleme privind Rominia In timpul primului război mondial în lumina lucrărilor lui V. I. Lenin................................. 45 L. ŞTEFĂNESCU, Tezele lui V. I. Lenin în problema descompunerii feudalismului şi a dezvoltării capitalismului în Rusia................................. 77 A. IORDACHE şi AL. PORŢEANU, însemnătatea istorică a învăţăturii lui V. I. Lenin despre imperialism...................................................... 105 STUDII C. C. BODEA, Figuri puţin cunoscute din revoluţia de la 1848 .............. 131 AL. YIANU, Iluministul rus V. F. Malinovski în Ţările Romînc .............. 105 NOTE ŞI COMUNICĂRI V. RAŢĂ, Crearea Cercului Muncitorilor din Bucureşti.......................... 181 POMPILIU TEODOR, Despre „Istoria romînilor cu întrebări şi răspunsuri” a lui Samuil Micu Clain............................................................ 197 L. BOICU, Ştiri noi despre industria de postav din Moldova la jumătatea veacului al XlX-lca................................................................. 207 ION SABĂU, Din lupta ţărănimii transilvănene împotriva sarcinilor militare In timpul războaielor duse de imperiul habsburgic împotriva revoluţiei franceze (1792 — 1797) 221 VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ Sesiunea Asociaţiei Italia-Romînia, Milano, 1960 (Acad. C. Daiconiciu); Bizantinologia în cei zece ani de existenţă a Republicii Democrate Germane (Prof. dr. J. Irmscher, Berlin); Casa memorială „Ilie Pintilie” — un nou monument istoric al laşului (Saoel Davicu); Din activitatea Comisiei istorice polono-cehoslovacc (I. C. Şi Tr. I.-N.)........................................................... 235 STUDII DOCUMENTARE Lucrări poi de istorie modernă şi contemporană în R.D. G. (V. A. Varga).... 219 RECENZII * * * Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul Iui Ştefan cel Marc, Bucureşti, Ed. Acad. R.P.R., 1958, 512 p. cu 292 figuri în text (Radu Popa) . 257 www.dacoromanica.ro 4 Pag.. Histoirc des institutions franţaiscs au Moyen Age. Publiăe sous la direction de I’erdinand Lot ct Robcrt Fawtier, Paris, Presse Universitaires de France, 1957, Xir+438 p. (Tome 1 Institution scigneurales) (S. Porumbarii).......... 261 LUIGI SALVATORELLI şi GIOVANNI MIRA, Storia d’Italia nel periodo fascista, Torino, Giulio Einaudi, 1956, 1142 p. (S. Columbeanu.)...................... 266 PAN. I. ZEPOS, MixaoX toTewo7CoiiXou Nopixiv IIp6xei.pov (BouxoupeoTÎov 1765) Manualul de legi al Iul Mihail Fotinopulos (Bucureşti, 1765), Atena, 1959, XI1+304 p. + 8 planşe (Gheorghe Cronf)................................. 272. REVISTA REVISTELOR BecTiiHK HcTopHH MHpoBOlt KyjiTypti. AitadeMuH Hayn CCCP. Omdejienue ucmo- pwecKux nayK. Med. roc. HayHHoU. EC9, JV» 1 (13) 5 (17), 1959, 1037 p. (V. Asproiu).................................................................. 27T BnaaHTMfiCKMil BpeMeHHHK, XIII (1958), p. 371, XIV (1958), p. 384, XV (1959), p. 307, XVI (1959), p. 411 (E. Frances)............................................... 281 ÎNSEMNĂRI BIBLIOGRAFICE Istoria Ilomlniel.— Dezvoltarea industriei socialiste In R.P.R., Ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1959, 600 p. (AL H.); A. G. VAIDA şi N. BÎRDEANU, Pavilionul revoluţionar Ia catarg. Ed. militară, M.F.A., Bucureşti, 1959, 176 p. (/. A.); E. D. TAPPE, Ben- tham in Walachia and Moldavia. Londra, 1950, p. 66 — 76 (Extras din „The Sla- vonie and East European Review”, voi. XXIX, nr. 72, 1950 (S. C.); E. D. TAPPE, Charles II and the Prince of Moldavia (Londra, 1950 — 1953), p. 406—424 ; 528 — 529 (Extras din „The Slavonie and East European Review”, voi. XXVIII, nr. 71, aprilie 1950; voi. XXXI, nr. 77, iunie 1953) (S. C.). Istoria U.R.S.S.— A. G. RAŞIN, OopMupoeanue paâoneeo KJiacca Poccuu. McmopuKO-SKOHOMu'iecKue onepKu, Ed. de lit. soc.-ec., Moscova, 1958,623 p. (V. A.); Mcmopus eopoda eepoa Ceeacmonojm 1917—1957, Ed. Acad. de Ştiinţe a R.S.S.U., Kiev, 1958, 338 p. (V. A.). Istoria Universală. — KARL OBERMANN, Zur Geschichte des Bundes der Kommunisten. 1849 bis 1852, Dietz, Berlin, 1955,136 p. (R. P.); EBERHARD WĂCHTLER, Zur Geschichte des Kampfes des Bergarbeiterverbandes in Sachsen. Schriften des Instituts fiir Geschichte, Berlin, 1959, 74 p. (R. P.); Prameng k dljinăm tricetileli vălkg, Regesla fondu militare (Izvoare in legătură cu istoria războiului de 30 de ani), Ed. Năăe vojsko, voi. VII, 1643 — 1645, Praga, 1955: voi. VIII, 1646 —1648, Praga, 1957 (Tr. I.-N.); Das Ofner Stadlrecht. Eine deulsch- sprachige Rechtssammlung des 15. Jahrhunderts aus Ungarn, Ed. de K. Mollay, in Monumenla Historica Budapeslinensia, I, Budapesta, 1959, 237 (239) p. (S. G.); KAROL BAJER, Przemgst wtokienniczg na ziemiach polskich od poezalku XIX w. do 1939 (Industria textilă in Polonia de la Începutul sec. XIX pină la 1939), Lodz 1958, editată de Asociaţia ştiinţifică din Lodz, 303 p. (A. C.); B. T. RUBŢOV, 9eojuoy.ua (fîeodajibHoU peumu e Hexuu (XIV — uanajio XV e.). Moscova, 1958, Ed. Acad. de Ştiinţe a U.R.S.S., 195 p. (A. C.); I. S. DOSTIAN, Eopbâa cepâcKoeo napoda npomue mypeuKoeo uea XV — nanajio XIX e. Moscova, 1958, 193 p. + 1 h. Academia de Ştiinţe a U.R.S.S., Institutul de Slavistică (C. Ş.); GTIAS-AD DIN ALI, ffneeHUK noxoda Tujuypa e Mnduio, Editura dc literatură orientală, Moscova, 1958, 205 p. (C. Ş.). Bizantinologie.— A. P. KAJ- DAN şi G. G. LITAVRIN, OuepKU ucmopuu Buaanmuu u iodichijx cjiamm, Moscova, 1958, 326 p. (Gh. C.); J. KARAYANNOPULOS, Enlslehung und Bedeulung des Nomos Georgikos, In Bgzanlinische Zeitschri/t, 51 (1958), p. 357-373 (E, F.). Bibliografie, Muzeografie, Arhivistică.- I. IONAŞCU, Date statistice noi despre Bucureşti tn anii 1810—1811 culese din arhivele Mos- covei, fn Revista arhivelor, nr. 1, 1959, p. 175 — 192 (C. Ş.); G. ŞTREMPEL, Copişti de manuscrise romtneşli ptnă la 1800, voi. I, Bucureşti, Ed. Acad. R.P.R., 1959, XLIII + 352 p. (D■ S.); Notizie introdullive e sussidi bibliografici, Milano, Ed. Carlo Marzorati, 1958, 477 p. + 18 pl. (A. /.); Euâjiuoepatfun Typyuu (1917 — 1958). HajţaTeJTbCTBO BoctohhoH JTMTepaTypti. Academia dc Ştiinţe a Uniunii Sovietice. Institutul de Orientalistică, Moscova, 1959, 190 p. (P. S.); „Muscum”, nr. 1 — 2/1959, Unesco (A. /.)................................... 287 www.dacoromanica.ro 90 DE ANI DE LA NAŞTEREA LUI V. I. L E N I N V. L LENIN DESPRE PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE ISTORIOGRAFIEI MARXISTE DE A. OŢETEA Anii care s-au scurs de la victoria Marii Eevoluţii Socialiste din Oc- tombrie oferă o perspectivă istorică suficientă pentru a putea măsura valoa- rea reală a operei teoretice şi practice a lui V. I. Lenin. Transformările care au făcut dintr-o ţară agricolă înapoiată o mare putere industrială şi cel mai puternic stat din lume şi au inaugurat o nouă eră în istoria omenirii, era socialismului, — toate aceşte transformări epocale, mărturii ale previziunii şi acţiunii lui geniale, ne îndreptăţesc să sărbătorim cu toată solemnitatea a nouăzecea aniversare a naşterii lui Yladimir Ilici Lenin. La sfîrşitul veacului al XlX-lea, cînd V. I. Lenin şi-a început activitatea sa de genial teoretician şi conducător al luptei proletariatului „istoriografia şi sociologia burgheză intraseră într-o criză adîncă, reflex firesc al procesului general de decădere a capitalismului. Ca şi întreaga cultură burgheză, istoriografia şi sociologia nu au făcut decît să urmeze soarta clasei de care erau legate şi ale cărei exponente erau. Istorio- grafia burgheză s-a caracterizat întotdeauna — chiar şi atunci cînd burghezia juca un rol progresist — prin tratarea idealistă a fenomenelor Sociale. Condamnată inevitabil la pieire, burghezia a încercat să oprească mersul înainte al societăţii. în cadrul procesului de frînare a dezvoltării societăţii,' istoriografia şi sociologia burgheză aveau menirea să împiedice cunoaşterea legilor istorice care indicau inevitabilitatea dispa- riţiei capitalismului şi triumfului socialismului. în lupta sa de transformare revoluţionară a societăţii, proletariatul avea nevoie de o ideologie întemeiată pe cunoaşterea ştiinţifică, obiectivă a legilor de dezvoltare socială în măsură să-i servească drept călăuză pentru realizarea misiunii sale istorice de gropar al capitalismului. Este meritul nepieritor al lui Marx şi Engels de a fi făurit această armă ideologică. în noile condiţii istorice, caracterizate prin intrarea capitalismului în faza sa de descompunere, imperialismul, şi prin victoria revoluţiei socia- liste, Lenin a dezvoltat în chip genial învăţătura marxistă. www.dacoromanica.ro c A. OŢETEA 2 în repetate rînduri, Lenin a subliniat caracterul profund partinic al gîndirii istorice marxiste : „Materialismul implică, ca să zicem aşa, spiritul partinic obligînd ca, la orice apreciere a evenimentului, să se adopte deschis şi pe faţă punctul de vedere al unui anumit grup social1”. Situîn- du-se consecvent pe poziţia clasei muncitoare, Lenin a demascat necru- ţător şi a combătut orice şovăieli sau abateri de la această poziţie. Caracterul partinic al noii ideologii asigură pe deplin caracterul său profund ştiinţific. într-adevăr, interesele de clasă ale proletariatului con- cordă cu procesul obiectiv de dezvoltare a societăţii. Dacă burghezia are interesul să mistifice cunoaşterea sensului adevărat al proceselor istorice pentru a nu da la iveală inevitabilitatea prăbuşirii capitalismului, proletariatul e tot atît de interesat să cerceteze în mod ştiinţific şi să cunoască aceste procese şi legile care le guvernează. în concepţia leninistă misiunea cercetării istorice este de a contribui la „dezvăluirea tuturor formelor antagonismelor şi ale exploatării din societatea modernă, urmărirea evoluţiei lor, dovedirea caracterului lor trecător şi a inevitabilităţii transformării lor într-o altă formă, pentru a se pune în acest mod în slujba proletariatului, încît acesta să poată cît mai repede şi cît mai uşor să pună capăt oricărei exploatări”1 2. Aplicarea consecventă a principiului partinităţii implică pentru istoricii marxişti să se situeze făţiş, deschis pe poziţia clasei muncitoare, să interpreteze de pe această poziţie fenomenele istorice, să combată consecvent şi să demaşte fără cruţare concepţiile antiştiinţifice, puse în slujba capitalului. ’ ’ Istoricii burghezi contestă caracterul de clasă al istoriografiei lor proclamă obiectivismul ca principiu fundamental al cercetării istorice şi cer cercetătorului să se plaseze în afara partidelor şi deasupra claselor. Ei^ încearcă, astfel, să ascundă caracterul de clasă al ideologiei care stă la baza concepţiei lor, caracter inevitabil în societatea bazată pe exploatare şi împărţită în clase antagoniste. „A te aştepta la o ştiinţă nepărtinitoare în societatea robiei salariate — scria V. I. Lenin în această privinţă — ar fi aceeaşi neroadă naivitate ca şi cînd te-ai aştepta la nepăr- tinire din partea fabricanţilor în chestiunea dacă n-ar trebui mărit sala- riul muncitorului prin micşorarea profitului capitalului”3. Lucrările istoricilor burghezi sînt o dezminţire categorică a afirma- ţiilor lor despre „cercetarea obiectivă” a trecutului societăţii omeneşti. Istoriografia burgheză încearcă să dovedească trăinicia orînduirii capita- liste, să justifice politica de asuprire colonială a statelor imperialiste. Lenin a arătat în lucrările sale că pretinsa obiectivitate despre care vorbesc învăţaţii burghezi constituie de fapt o încercare camuflată de a susţine interesele clasei exploatatoare. Lenin a demonstrat superio- ritatea partinităţii materialismului istoric faţă de obiectivismul burghez. ,,Obiect!vistul — scria Lenin — vorbeşte despre necesitatea procesului istoric dat; materialistul constată cu precizie formaţia social-economică 1 V. I. Lenin, Opere, voi. I, Ecl. P.M.R., p. 397. 2 Ibidem, p. 323. 3 Ibidem, voi. 19, E.S.P.L.P., p. 3. www.dacoromanica.ro 3 V. I. LENIN DESPRE PRINCIPIILE ISTORIOGRAFIEI MARXISTE 7 dată şi raporturile antagoniste generate de aceasta. Obiectivistul demon- strând necesitatea unui şir de fapte, riscă întotdeauna să se abată către poziţia de apologet ale acestor fapte; materialistul dezvăluie contradicţiile de clasă şi, implicit, îşi precizează punctul de vedere. Obiectivistul vorbeşte despre «tendinţe istorice de nebiruit»; materialistul vorbeşte despre clasa care « dirijează » ordinea economică dată, creînd anumite forme de opoziţie din partea altor clase. în felul acesta pe de o parte materialistul este mai consecvent decît obiectivistul; obiectivitatea lui este mai consec- ventă, mai adîncă. El nu se mărgineşte să arate necesitatea unui proces, ci lămureşte care anume formaţie social-economică dă conţinut acestui proces, — care clasă anume, determină această necesitate”1. Partinitatea ştiinţei istorice marxist-leniniste asigură deplina liber- tate de creaţie; dezvoltarea creatoare a acestei ştiinţe este strîns legată de critică, de confruntare liberă a opiniilor de pe poziţia marxism- leninismului. ' Stabilind legile care guvernează procesul de transformare a socie- tăţii, Marx şi Engels au fundamentat istoria ca ştiinţă. Incapacitatea sociologilor şi istoricilor burghezi de a înţelege aceste legi şi-a găsit expresia cea mai caracteristică în teoriile reprezentanţilor şcolii neokantiene. Stabilind o opoziţie metafizică între societate şi natură reprezentanţii acestei şcoli susţin că, în timp ce în natură fenomenele se repetă şi deci ştiinţele care le studiază pot formula legi, în societate fenomenele sînt umce, individuale, astfel că nu poate fi vorba de legi în dezvoltarea socială. Teoriile neokantiene şi cele asemănătoare condamnă istoria la o simplă adunare şi prezentare a materialului documentar, fără a sezisa legătura internă dintre fenomene, fapt care transformă istoria într-o colecţie haotică de evenimente şi fapte personale. Pentru tratarea prag- matică a istoriei e caracteristică opera istoricului german L. Ranke (1795—1886) despre care K. Marx spunea că a transformat istoria într-o „colecţie de anecdote”1 2. Cercetările întreprinse în a doua jumătate a veacului trecut dăduseră la iveală un imens material de fapte necunoscut în trecut; investigaţia istorică şi-a lărgit considerabil sfera de cercetare. Prin progresele rea- lizate de arheologie, istoria a luat cunoştinţă de formele străvechi de or- ganizare ale societăţii omeneşti anterior ignorate sau vag cunoscute prin reminiscenţele literaturii antice. Cercetările nu s-au mai mărginit la stu- dierea evenimentelor politice, militare şi diplomatice, ci au început să îmbrăţişeze şi fenomenele economice şi sociale. Aceste progrese ale cerce- tărilor istorice care reclamau o nouă orientare teoretică şi metodologică, capabilă să explice veridic dezvoltarea societăţii aveau ca modele de cercetare cu adevărat ştiinţifică a istoriei în lucrările lui Marx şi Engels. Istoricii burghezi s-au adresat în cea mai mare parte concepţiei pozitiviste, care, deşi reprezenta un anumit progres faţă de şcoala istorică „narativă”, 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 1, p. 396. 2 K. Marx şi F. Engels, Opere, voi. 23, ed. rusă, p. 201-202. www.dacoromanica.ro 8 A. OŢETEA 4 a dus la o schematizare a istoriei prin aplicarea mecanică a legilor naturii la studiul societăţii1. în lucrarea sa Ce sînt ,,Prietenii poporului” şi cum luptă ei împotriva social-democraţiei, lucrare care reprezintă ,,începu tul.. .unei noi etape, prin- cipial diferite de cele precedente în dezvoltarea ştiinţei istorice, a etapei le- niniste”1 2, Y. I. Lenin în lupta sa împotriva narodnicismului a aprofundat şi dezvoltat creator tezele marxiste cu privire la legile de dezvoltare a societăţii. Concepţiile sociologice ale narodnicilor (Lavrov, Mihailovski şi alţii) se caracterizează prin îmbinarea unor elemente din sistemele filozo- fice ale vremii, cu deosebire pozitivismul şi neokantismul. însuşindu-şi teoriile subiectiviste ale sociologilor burghezi, narodnicii contestau exis- tenţa legilor în dezvoltarea socială, considerînd că aceasta este produsul întîmplărilor şi al acţiunilor individuale. în lupta împotriva concepţiilor subiectiviste, narodnice, Lenin a subliniat principiile cercetării ştiinţifice întemeiate pe bază obiectivă. El a arătat că trăsătura caracteristică, funda- mentală, care defineşte orice societate trebuie căutată în relaţiile de pro- ducţie. Referindu-se la acest lucru, Lenin scria : „Materialismul a oferit un criteriu cu desăvîrşire obiectiv, desprinzînd « raporturile de producţie >> ca structură a societăţii, creînd posibilitatea de a se aplica acestor ra- porturi criteriul ştiinţific general al repetării, a cărui aplicabilitate în socio- logie era negată de subiectivişti”3. Lenin a arătat cu deosebită claritate cauzele care au determinat incapacitatea sociologilor şi istoricilor burghezi de a sezisa repetarea fenomenelor în societate şi implicit de a descoperi legile care acţionează în viaţa socială : „cît timp s-au mărginit să aibă în vedere raporturile sociale ideologice (adică raporturile care, înainte de a se constitui, trec prin conştiinţa oamenilor) ei n-au putut observa repe- tarea şi regularitatea fenomenelor sociale în diferite ţări, aşa încît în cel mai bun caz, ştiinţa lor nu era decît o descriere a fenomenelor, o culegere de material brut”4. Spre deosebire de adepţii concepţiilor sociologice subiectiviste, care considerau istoria drept rezultat al activităţii unor personalităţi, Lenin a subliniat caracterul obiectiv, istorico-natural al procesului social, dezvoltînd teza marxistă, potrivit căreia istoria este concepută ca „un proces unitar, guvernat de legi necesare în toată uriaşa lui varietate de aspecte şi contraziceri”5. Cunoaşterea legilor care acţionează în societate permite istoricului să descopere legăturile cauzale dintre fenomene, să cunoască factorii care determină diversele procese şi să evite interpretarea neştiinţifică, subiecti- vistă, a faptelor. * Analizînd originile primului război mondial, Lenin a arătat că sîn- gerosul conflict izbucnit în 1914 a fost rezultatul acţiunii legilor care acţio- nează în faza imperialistă a orînduirii capitaliste. Indicaţiile leniniste în 1 Cf. I. S. Kon, Henri Berr şi teoria „Sintezei istorice", în Analele romlno-sovietice, seria istorie, X (1956), nr. 2, p. 150-151. 3 I. Minţ, Lenin şi dezvoltarea ştiinţei istorice sovietice, In Probleme de istorie (trad. rom. a rev.). 3 V. I. Lenin, Opere, voi. I, p. 130. 4 Ibidcm, p. 406. 5 Ibidcm, voi. 21, p. 43. www.dacoromanica.ro 5 V. I. LENIN DESPRE PRINCIPIILE ISTORIOGRAFIEI MARXISTE 9 această problemă dezvăluie inconsistenţa teoriilor predominante în lucră- rile istoricilor burghezi, care explicau geneza războiului imperialist prin factori politico-diplomatici sau chiar prin acţiuni de caracter exclusiv personal. Lipsiţi de singurul criteriu ştiinţific de interpretare a fenomenului istoric, sociologii şi istoricii subiectivişti nu puteau să selecţioneze în mod ştiinţific elementele esenţiale, caracteristice, din imensitatea materia- lului documentar. Lenin subliniază că tocmai această incapacitate este rădăcina subiectivismului sociologic. Marxismul a scos ştiinţele despre societate din acest impas, înlocuind ,,deosebirea dintre important şi neim- portant ... cu deosebirea dintre structura economică a societăţii ca con- ţinut şi forma politică şi ideologică”1. Ştiinţa marxistă a societăţii, sublinia Lenin, trebuie să pornească de la noţiunea fundamentală a formaţiei social-economice. ’ Cunoscînd că „fiecare sistem de raporturi de producţie este după teoria lui Marx, un, organism social deosebit, care-şi are legile lui specifice de formare, funcţionare şi trecere într-o formă mai înaltă de transformare într-un alt organism social”1 2, istoricul trebuie să raporteze faptele parti- culare pe care le studiază la formaţia social-economică în cadrul căreia a apărut şi s-a dezvoltat fenomenul studiat. învăţătura marxist-leninistă despre formaţia social-economică reprezintă singura posibilitate de a ieşi din dilema în faţa căreia se aflau istoricii: înfăţişarea haotică, îu suc- cesiunea întîmplătoare a faptelor sau schematismul rupt de realitatea istorică, propriu teoriilor pozitiviste despre societate în general. Un strălucit exemplu de aplicare a teoriei marxiste despre formaţia social-economică îl constituie formularea de către Lenin a trăsăturilor caracteristice ale orîndurii feudale : dominaţia economiei naturale, înzes- trarea producătorului direct cu mijloace de producţie în general şi cu pă- mînt în special, dependenţa personală a ţăranului de stăpînul de pămînt (constrîngerea extraeconomică), în sfîrşit nivelul scăzut al tehnicii3. Enunţînd şi explicînd aceste patru caracteristici, Lenin a indicat însăşi esenţa structurii economico-sociale a feudalismului. Istoricii burghezi, mai vechi şi mai recenţi, s-au dovedit incapabili de a înţelege esenţa feudalismului. Este caracteristică, pentru modul lor limitat de a cerceta istoria societăţii, afirmaţia că feudalismul ar fi o structură politică. Confundînd feudalismul cu relaţiile de vasalitate, cu un sistem de organizare politică şi militară, istoricii burghezi ignorează însăşi esenţa societăţii feudale, concepţia lor se întemeiază pe un fenomen de supra- structură. Cercetarea ştiinţifică marxist-leninistă a feudalismului ca for- maţie social-economică a arătat netemeinicia acestui punct de vedere. Principiului marxist-leninist al formaţiei social-economice care călăuzeşte cercetările istoriografiei ştiinţifice, marxiste, istoricii şi sociologii burghezi îi substituie noţiunea de „civilizaţie”. Urmărind să ascundă inevitabila prăbuşire a capitalismului, ei au formulat teorii pseudoştiin- 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 1, p. 407. 2 Ibidem, p. 406. 3 Ibidem, voi. 3, p. 170-171. www.dacoromanica.ro 10 A. OŢETEA 6 ţifice, ca de pildă aceea a succesiunii „civilizaţiilor” sau a luptei dintre ’,generaţii” în care luptei de clasă i se substituie în chip arbitrar lupta între generaţii, ajungîndu-se pe această cale la ideea armoniei dintre clase. Prin activitatea sa istoriografică, Lenin a demonstrat în chip strălucit că istoricul trebuie nu numai să cunoască legile de dezvoltare a societăţii omeneşti ci şi să distingă particularităţile specifice de manifestare a acestor legi în cazurile concrete pe care le studiază : „existenţa unei legităţi gene- rale — scria Lenin — în dezvoltarea întregii istorii mondiale nu numai că nu exclude, dar, dimpotrivă presupune unele faze ale dezvoltării, care reprezintă anumite particularităţi, fie ale formei, fie ale ordinei acestei dezvoltări” L Un exemplu de analiză a împrejurărilor specifice în care au acţionat legile de dezvoltare economică şi socială îl constituie opera lui Lenin, Dezvoltarea capitalismului în Rusia, in această lucrare care reprezintă o cotitură nu numai în studiul istoriei Eusiei, ci şi un preţios îndreptar general pentru cercetările de istorie economică şi socială, Lenin a caracte- rizat trăsăturile specifice ale apariţiei şi dezvoltării orînduirii capitaliste în Busia, punînd în lumină îmbinarea trăsăturilor generale ale capitalismului cu formele specifice, condiţionate de realităţile istorice ale Eusiei. în Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismuUii, Lenin a dezvăluit nu numai trăsăturile generale ale capitalismului monopolist, ci şi formele specifice ale acestuia în diferite ţări. Lenin a formulat cu deosebită claritate concluzia care se desprinde din această învăţătură : „Teoria marxistă care în mod absolut ca orice problemă socială care urmează a fi analizată să fie pusă într-un cadru istoric bine determinat, iar apoi, cînd este vorba de o singură ţară ... să se ţină seamă de particularităţile concrete prin care se deosebeşte această ţară de celelalte ţări în limitele uneia şi aceleaşi epoci istorice” 1 2. ’ Indicaţiile leniniste au o însemnătate deosebită pentru istoricii marxişti în lupta împotriva revizionismului contemporan. Exagerînd particularităţile dezvoltării sociale, revizioniştii ajung la negarea ade- vărului universal al marxism-leninismului în dezvoltarea societăţii. Teoriile revizioniste despre desfăşurarea revoluţiei socialiste şi a construirii socialismului ţintesc la subminarea unităţii lagărului socialist şi a soli- darităţii internaţionale a proletariatului. în acelaşi timp învăţătura leni- nistă ne arată că neglijarea aspectelor specifice duce la tratarea sche- matică a istoriei, la dogmatism. Concepţia marxist-leninistă despre dezvoltarea procesului istoric potrivit unor legi generale are o însemnătate excepţională pentru isto- ricii marxişti în lupta lor împotriva teoriilor reacţionare ale istorio- grafiei burgheze contemporane. Caracteristica principală a acestei isto- riografii este contestarea existenţei oricărei legi în dezvoltarea societăţii sau denaturarea în spirit idealist a noţiunii de lege. Diverselor şcoli şi curente ale istoriografiei burgheze contemporane li se aplică perfect cuvintele lui Lenin despre una din lucrările lui P. Struve : „Pierderea 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 33, Ed. P.M.R., p. 171. 2 Ibidem, voi. 20, Ed. P.M.R., p. 401. www.dacoromanica.ro 7 V. I. LENIN DESPRE PRINCIPIILE ISTORIOGRAFIEI MARXISTE 11 speranţei de a mai putea descifra în mod ştiinţific prezentul, renunţarea la ştiinţă, tendinţa de a da cu piciorul în orice sintetizare, de a se ascunde de orice «legi» de dezvoltarea istorică, tendinţa de a face să dispară pădurea îndărătul copacilor — iată sensul de clasă al scepticis- mului burghez la modă” 1., ★ Una din trăsăturile caracteristice ale istoriografiei burgheze este denaturarea rolului maselor populare în desfăşurarea procesului istoric. învăţătura marxistă despre masele populare ca principal făuritor al istoriei, despre misiunea istorică a clasei muncitoare ca avangardă a tuturor celor ce muncesc a stat la baza activităţii teoretice desfăşurate de Y. I. Lenin pentru combaterea ideologiei burgheze, a concepţiilor idealiste subiectiviste — în ceea ce priveşte rolul personalităţii în istorie. Purtătorii acestei concepţii erau, în Eusia de la sfîrşitul veacului al XlX-lea şi înce- putului celui de-al XX-lea, narodnicii care susţineau că istoria este rezul- tatul activităţii „eroilor” pe care masele populare îi urmează pasive şi se pun în mişcare numai după ce eroii le-au transmis idealuri noi, ideile lor elaborate în mod arbitrar. Dezvăluind teoria pseudoştiinţifică a lui Mihai- lovski despre „personalităţile luptătoare izolate” care ar fi factorul hotă- rîtor în istorie, Vladimir Uici Lenin a arătat că argumentarea este neştiin- ţifică deoarece Mihailovski susţine că acţiunea acestor „personalităţi vii” este determinată de „condiţiile istorice” care constau în „acţiunile altor personalităţi vii” 1 2. Teoria marxistă a luptei de clasă reprezintă o uriaşă cucerire a socio- logiei ştiinţifice pentru că elaborînd noţiunea formaţiei social-eeonomice a răsturnat argumentele subiectiviştilor despre activitatea personalităţii „care gîndeşte în mod critic”, activitatea hotărîtoare — după ei — în explicarea fenomenelor sociale care sînt complexe şi diferite 3. Materialismul istoric a înlăturat două neajunsuri principale ale teo- riilor istorice anterioare, arată V. I. Lenin, şi anume : cercetarea activităţii istorice a oamenilor numai sub aspectul ei ideologic fără a înţelege cauzele care dau naştere acestui aspect, ignorarea legilor obiective în dezvoltarea societăţii şi în al doilea rînd nesocotirea acţiunii maselor populare în făurirea istoriei4. Eaportul dintre determinism şi morală, dintre necesitatea istorică şi rolul personalităţii în istorie duce la una din interpretările idealiste cele mai neştiinţifice la sociologii subiectivişti şi anume — V. I. Lenin citează tot pe Mihailovski — că personalităţile, fruntaşii vieţii publice „nu sînt decît păpuşi trase de sfori, dintr-un ascunziş misterios, de legile imanente ale necesităţii istorice ”5. Materialismul istoric arată că pentru a înţelege just rolul personalităţilor în istorie trebuie mai întîi înţeles rolul maselor populare, gruparea forţelor sociale, lupta de clasă. Combătîndu-1 pe Mihai- lovski, Y. I. Lenin arată că tocmai neînţelegerea rolului hotărîtor al maselor 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 20, p. 193. 2 Ibidem voi. I, p. 394 — 395. 3 Ibidem, p. 406. 4 Ibidem, voi. 21, p. 42 — 43. 3 Ibidem, voi. 1, p. 150 — 151. www.dacoromanica.ro 12 A. OŢETEA 8 îl face pe acesta să nu înţeleagă că ... „ideia necesităţii istorice nu micşo- rează nicidecum rolul personalităţii în istorie : întreaga istorie se compune tocmai din acţiunile unor personalităţi care sînt fără îndoială forţe care acţionează. Problema reală care se pune atunci cînd urmează a se aprecia activitatea publică a unei personalităţi este de a se şti în ce condiţii va fi asigurat succesul acestei activităţi”1. ’ Istoria contemporană este cea mai însemnată parte din istoria univer- sală prin bogăţia şi măreţia evenimentelor, prin faptul că masele cele mai largi ale populaţiei globului participă la mişcarea socială, prin ritmul dez- voltării ei şi mai ales prin adîncimea revoluţiei sociale care se petrece sub ochii noştri, trecerea de la capitalism la socialism. ,,Istoria o fac acum —, arată Y. I. Lenin — în mod de sine stătător, milioane şi zeci de milioane de oameni. Capitalismul este acum copt pentru socialism” 1 2. în lupta pentru eliberarea maselor muncitoare din asuprire şi exploatare, rolul conducător îi revine clasei muncitoare, partidului ei revoluţionar, care înarmat cu cunoaşterea legilor de dezvoltare a societăţii, a legilor luptei de clasă, conduce masele populare cu dîrzenie revoluţionară, cu abnegaţie şi eroism. Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, victoria revoluţiei socia- liste în China, revoluţiile socialiste din ţările de democraţie populară au confirmat justeţea ideilor marxism-leninismului cu privire la rolul maselor şi al personalităţii în făurirea istoriei. în noiembrie 1917, V. I. Lenin spunea : ,,Creaţia vie a maselor — iată factorul fundamental al noii vieţi sociale ... Socialismul nu se creează prin decrete de sus. Spiritului lui îi este străin automatismul cancelarist — birocratul; socialismul viu, creator este opera maselor populare înseşi” 3. Subliniind încă o dată forţa universal valabilă a tezelor leniniste cu privire la rolul maselor în făurirea istoriei, tovarăşul M chit a Sergheevici Ilruşciov răspundea calomniatorilor Uniunii Sovietice că socialismul nu este o marfă de export, el este o creaţie vie a popoarelor, inevitabilă în momentul în care masele muncitoare din ţările capitaliste îşi iau soarta în propriile lor mîini. * Marx, Engels şi Lenin au descoperit nu numai legile generale ale dezvoltării istorice, dar au elaborat şi lucrări de istorie concretă. în aceste lucrări ei nu au făcut din studiul unor momente, unor evenimente un scop în sine, ci au avut în vedere analiza acelor momente şi evenimente care puteau dezvălui mai bine şi generaliza tendinţele istorice ale epocii lor şi deci a sarcinilor strategice şi tactice ale mişcării revoluţionare în fruntea căreia se situează clasa muncitoare şi organizaţiile sale politice. în lucrările Luptele de clasă în Franţa şi 18 Brumar al lui I/uăovic Bonaparte, Marx a desprins ca o concluzie de bază, faptul că burghezia a încetat să mai fie o clasă progresistă, că proletariatul este singura clasă consecvent revoluţionară, care poate şi trebuie să preia conducerea mişcării 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 26, E.S.P.L.P., 1954, p. 274. 2 Ibidem, voi. 27, E.S.P.L.P., 1955, p. 145. 3 Ibidem, voi. 26, p. 274. www.dacoromanica.ro 9 V. I. LENIN DESPRE PRINCIPIILE ISTORIOGRAFIEI MARXISTE 13 revoluţionare, să antreneze în jurul şi sub conducerea sa masele exploatate în lupta pentru progres social şi politic. Şi în lucrările istorice ale lui Lenin cercetarea unor fenomene, a unor procese economice şi social-politice, a fost reclamată de nevoia de a dezvălui sau preciza sarcinile strategice şi tactice ale mişcării revoluţionare în general, ale proletariatului în special, în perioada imperialistă. Studierea de către Lenin a procesului dezvoltării capitaliste a Eusiei nu a fost un scop în sine, ci a fost cerută de necesitatea zdrobirii narodni- cismului ca curent politic-ideologic, de necesitatea demonstrării pe temeiul analizei bazei economice a raportului de forţe, a rolului conducător pe care urma să-l joace proletariatul din Eusia, în revoluţia democratică. Existenţa unei Eusii capitaliste, negată cu atîta înverşunare de narodnici, însemna că şi în această ţară progresul dezvoltării istorice avea să fie decis în ultimă instanţă de forţa clasei celei mai progresiste în societatea capitalistă, de proletariat. Această concluzie, care astăzi, mai cu seamă în lumina victoriei Marii Bevoluţn din Octombrie, apare pe deplin întemeiată şi verificată de mersul dezvoltării istorice, a întîmpinat la sfîrşitul secolului trecut şi la începutul secolului nostru o dîrză şi variată opoziţie din partea duşmanilor declaraţi ai socialismului, precum şi din partea acelora care denaturau şi falsificau esenţa concepţiei marxiste despre lume şi societate. Cercetînd trecutul sau evenimentele istoriei contemporane, Lenin făcea în acelaşi timp operă creatoare, în sensul că pe baza analizei concrete . arăta tendinţele dezvoltării istorice şi în funcţie de acestea stabilea sarci- nile generale sau speciale ale mişcării revoluţionare, într-o anumită peri- oadă istorică sau în alta. în momentul izbucnirii primului război mondial conducătorii opor- tunişti ai Internaţionalei a Il-a au trădat făţiş cauza socialismului şi s-au pus la dispoziţia burgheziei din propriile lor ţări. Ei au folosit influenţa şi creditul politic de care se mai bucurau în riadul muncitorimii pentru a determina popoarele să ia parte la războiul imperialist sub lozinca falsă a apărării patriei în primejdie. în urma acestei acţiuni trădătoare, Interna- ţionala a Il-a, ca organizaţie de solidaritate a proletariatului, încetează să mai existe. , întreaga literatură a istoricilor şi publiciştilor burghezi putea crea şi a creat confuzii în sînul oamenilor muncii, trădaţi şi înşelaţi de socialist-şoviniştii din ţările lor. Din punct de vedere politic şi ideologic, cît şi pentru stabilirea adevărului istoric asupra izbucnirii primului război mondial devenise necesară publicarea unor lucrări în care, pe baza unei analize marxiste aprofundate a societăţii capitaliste contemporane să se arate cauzele reale care au dus la război şi caracterul acestuia. ,,Dovada adevăratului caracter social sau mai exact a adevăratului caracter de clasă al unui război, arată Lenin, se găseşte bineînţeles nu în istoria diplomatică a războiului, ci în analiza situaţiei obiective a claselor conducătoare din toate statele beligerante. Pentru a înfăţişa această situaţie obiectivă trebuiesc luate nu pilde sau date răzleţe (căci dată fiind complexi- tatea colosală a fenomenelor vieţii sociale poţi întotdeauna găsi oricîte pilde sau date răzleţe pentru confirmarea oricărei teze), ci neapărat totali- www.dacoromanica.ro 14 A. OTETEA IO tatea datelor privitoare la bazele vieţii economice a tuturor statelor belige- rante şi a întregii lumi”. O astfel de analiză generală a făcut-o Lenin înl916 în lucrarea Imperia- lismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului. Concluziile scrise şi nescrise (datorită cenzurii) ale acestei lucrări erau că de la sfîrşitul secolului al XlX-lea capitalismul a intrat în ultimul său stadiu de dezvoltare — imperialismul, că războiul izbucnit în 1914= era de ambele părţi un război imperialist, că imperialismul reprezintă ajunul revoluţiei socialiste şi sarcina proletariatului era de a transforma războiul imperialist în război civil, în revoluţie proletară. ' în perioada primului război mondial Lenin a îmbogăţit în mod strălucit teoria marxistă asupra revoluţiei socialiste. Astfel, descoperind legea dezvoltării inegale a capitalismului, Lenin a arătat că aceasta duce în mod necesar la concluzia posibilităţii izbucnirii şi victoriei revoluţiei socialiste în cîteva sau chiar într-o singură ţară capitalistă şi anume în acea ţară în care lanţul imperialismului, datorită condiţiilor concrete, este mai slab. Pornind de la teza marxistă a revoluţiei neîntrerupte, Lenin a funda- mentat teoretic căile trecerii fără oprire de la revoluţia burgheză-democra- tică la revoluţia socialistă. Celebrele Teze din aprilie cuprind în esenţă teoria leninistă a trans- formării revoluţiei burghezo-democratice în revoluţie socialistă, în condi- ţiile existenţei imperialismuluix. Victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, şi după cel de-al doilea război mondial victoria revoluţiilor democrat-populare într-un şir de ţări din Europa şi Asia confirmă justeţea teoriei marxist-leniniste asupra, revoluţiei socialiste. în lucrările sale publicate înainte şi după Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, Lenin a arătat că formele şi durata în care are loc trecerea de la revoluţia burghezo-democraticăla revoluţia socialistă, pot diferi de la. o ţară la alta, ceea ce este comun însă oricărei revoluţii socialiste sînt legile sale generale. . între acestea se numără pe plan politic conducerea revoluţiei de către proletariat în fruntea căreia se situează partidul său de tip nou, de tip leninist, cucerirea puterii politice de către proletariat şi instaurarea, într-o formă sau alta a dictaturii proletariatului, alianţa clasei muncitoare cu masele de bază ale ţărănimii. Aceste legi generale continuă să acţioneze şi în perioada construirii socialismului. Un merit nepieritor al lui Lenin îl constituie dezvoltarea teoriei marxiste cu privire la construcţia socialismului. Stabilind teoretic legile generale de construire a socialismului (dezvoltarea planificată a economiei naţionale, legile industrializării socialiste, ale transformării socialiste a, agriculturii etc.), Lenin a arătat şi căile generale ale trecerii de la eco- nomia capitalistă la cea socialistă, a înlocuirii proprietăţii particulare şi a relaţiilor de exploatare a omului de către om, prin proprietatea socia- listă şi relaţiile de producţie proprii societăţii socialiste. 1 1 I.enin, Opere, voi. 22, Ed. P.M.R., 1952, p. 186. www.dacoromanica.ro 11 V. 1. LEN1N DESPRE PRINCIPIILE ISTORIOGRAFIEI MARXISTE 15- Pentru primii ani de după Eevoluţia Socialistă din Octombrie, în condiţiile luptei împotriva intervenţiei şi a înfrîngerii acesteia, Lenin a formulat tezele politicii economice a comunismului de război şi apoi af noii politici economice. în condiţii schimbate şi ţinînd seamă de specificul fiecărei ţări, partidele comuniste şi muncitoreşti din ţările de democraţie populară au aplicat creator aceste teze leniniste îndeosebi în prima etapă a revoluţiei populare din aceste ţări, după cum în prezent se călăuzesc în construirea şi desăvirşirea socialismului după învăţătura leninistă despre construirea socialismului. Continuînd şi dezvoltînd opera lui Marx şi Engels, lucrările lui Lenin reprezintă în ansamblul lor im exemplu de îmbinare a teoriei cu practica şi în domeniul cercetării istorice. Prin opera sa, Lenin a dat şi con- tinuă încă să dea o lovitură nimicitoare tuturor celor care socotesc pe de o parte că istoria nu trebuie să fie decît o cercetare a trecutului fără legătură cu actualitatea, ca şi celor care, pe de altă parte — formaţi la şcoala istoriografiei burgheze — consideră că întinderea cercetării istorice pînă în actualitate ar duce la nerespectarea dictonului pseudoştiinţific de a face istorie „sine ira et studio”. Istoria este prin însuşi obiectul său de studiu o ştiinţă socială. Cunos- cînd istoriografia unei epoci istorice se poate cu uşurinţă desprinde lupta ideologică şi stabili care a fost ideologia dominantă a acelei epoci. Cu alte cuvinte studiul istoriei face parte integrantă din frontul ideologic, este o ştiinţă partinică. Marxism-leninismul ne învaţă că istoricul face operă cu adevărat ştiinţifică atît timp cît păstrează un contact neîntrerupt cu realitatea socială, cît nu face abstracţie de ea, ci, dimpotrivă, ţine în permanenţă seama de această realitate istorică în activitatea sa de cercetare. Eealitatea istorică a zilelor noastre stă sub semnul succeselor pe toată linia înregistrate de popoarele lagărului socialist, a succeselor mişcării de eliberare naţională a popoarelor din colonii. Eealitatea istorică este în defavoarea imperialismului, a ideologilor săi. De aceea tendinţa istorio- grafiei burgheze reacţionare de a falsifica grosolan, de a prezenta denaturat realităţile istorice e azi mai accentuată decît oricînd Aşa se explică încercările de justificare a fascismului, a trădătorilor de patrie şi a aţîţătorilor la război şi a crimelor acestora, prezentarea denaturată a mişcării muncitoreşti internaţionale, a realizărilor şi realită- ţilor din ţările socialiste, încercările de a prezenta capitalismul ca orân- duirea cea mai avantajoasă pentru dezvoltarea istorică, falsificarea datelor privind mişcarea de eliberare a istoriei popoarelor din ţările coloniale, şi falsificarea conţinutului noţiunilor de libertate, democraţie, patriotism şi internaţionalism proletar. ’ Lărgind şi ridicînd la un nivel superior cercetarea istorică, istorio- grafia contemporană duce în acelaşi timp o nobilă acţiune de demascare a falsificatorilor istoriei. în condiţiile în care asuprirea şi războaiele coloniale deşi şi-au restrîns mult raza de acţiune continuă încă lupta pentru combaterea falsificatorilor istoriei departe de a reprezenta o dispută limitată la un cerc de specialişti www.dacoromanica.ro 1G A. OŢETEA 12 face parte din frontul tot mai larg al celor care acţionează în vederea apărării păcii, libertăţii, a dreptului fiecărui popor de a-şi decide soarta pentru coexistenţă paşnică între toate ţările lumii indiferent de orînduire socială şi regimul politic. Istoriografia marxistă contemporană este legată prin mii de fire de contemporaneitate fie că studiază evenimentele apro- piate de zilele noastre, fie perioade mai îndepărtate din trecutul istoric al popoarelor lumii. Istoricii din ţara noastră, angajaţi într-un efort colectiv şi solidar, menit să realizeze, de pe poziţiile marxist-leniniste o istorie a Romîniei, care să redea maselor populare rolul determinant pe care l-au avut în făurirea istoriei şi să facă din lupta de clasă resortul propulsor, iar din triumful socialismului şi comunismului ţelul suprem al procesului istoric, care să fie în acelaşi timp o valorificare critică a tuturor rezultatelor înaintaşilor noştri, vor aduce marelui Lenin, cu prilejul împlinirii a 90 de ani de la naşterea sa, cel mai demn omagiu, realizînd această operă în spiritul învăţăturii lui. www.dacoromanica.ro DIN INDICAŢIILE METODOLOGICE ALE LUI V. I. LENIN CU PRIVIRE LA CERCETAREA MARXISTĂ A ISTORIEI DE EUGEN STĂNESCU Y. I. Lemn a îmbogăţit patrimoniul ştiinţei universale cu numeroase lucrări geniale, care au rămas şi vor rămîne totdeauna modele de dezvoltare creatoare a metodei marxiste de cercetare a istoriei. Metoda marxistă de cercetare a istoriei este cheia cu ajutorul căreia marele dascăl al proletariatului a pătruns în adâncurile societăţii contemporane — atît pe planul Eusiei cît şi pe plan mondial — şi-a realizat în acest fel marile sinteze social-economice ale vremii sale ca Dezvoltarea capitalismului în Rusia sau Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului. V. I. Lenin, vorbind despre ştiinţele sociale înainte de apariţia marxismului, arăta că acesta ,,a făcut o serie de paşi uriaşi înainte” pentru că „reprezintă dezvoltarea supremă a întregii ştiinţe istorice, economice şi filozofice din Europa”x. Lucrările lui V. I. Lenin reprezintă dezvoltarea cea mai înaltă a marxismului şi aceasta într-o bună măsură datorită adîncirii şi îmbogăţirii metodei marxiste de cercetare. Y. I. Lenin acorda o mare importanţă cunoaşterii şi aplicării creatoare atît a materialismului istoric ca metodologie generală a ştiinţelor sociale cît şi în ce priveşte metodele speciale ale fiecărei ştiinţe în parte, importanţă care după părerea sa depăşea întocmirea de lucrări ştiinţifice propriu-zise şi se extin- dea la activitatea practică a mişcării revoluţionare, a proletariatului care trebuia să facă în momentele revoluţionare ,,bilanţul perioadelor de dezvoltare socială aplicîndu-le metodele ei marxiste de cercetare, învăţînd celelalte clase să arunce o privire înapoi şi să privească evenimentele politice din punct de vedere principial.1 2. Din această cauză pro- 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 20, p. 199. 2 Ibidem, voi. 12, p. 195. 2 - c. 1392 www.dacoromanica.ro 18 EUGEN STANESCU 2 blema metodei de cercetare a realităţii istorice este una din problemele asupra căreia Y. I. Lenin a stăruit în chip deosebit. Definirea, fundamentarea, dezvoltarea metodei marxiste de cercetare a istoriei de către Y. I. Lenin, se constată în chiar primele sale lucrări. Perioada în care marele conducător al revoluţiei proletare întoc- meşte aceste lucrări pune într-o lumină deosebită însemnătatea istorică, uriaşă a elaborării metodei leniniste de cercetare a fenomenelor istorice. Aceasta e perioada în care diferite curente revizioniste încercau un atac concentric împotriva poziţiilor marxiste, în numele „necesităţii” a tot felul de „îndreptări”, „corectări”, „revizuiri” etc. — propovăduite de renegaţi ai marxismului ca Ed. Bernstein ş.a. Un loc comun în scrierile acestora era „necesitatea împăcării” marxismului cu reînvierea contempo- rană a filozofiei lui Kant sub forma aşa-numitului neokantianism, curent filozofic, idealist şi reacţionar. V. I. Lenin în lucrările sale — prin imensa sa erudiţie şi geniul său polemic, a zdrobit toate asemenea încercări — asigu- rînd în felul acesta victoria definitivă a marxismului în orientarea mişcării revoluţionare din Eusia. Chintesenţa acestei victorii ideologice este lucrarea Materialism şi empiriocriticism — încununarea unor lupte ideologice înde- lungate. Astfel în ] 899 în lucrarea încă odată cu privire la problema teoriei realizării, V. I. Lenin sublinia absurditatea acestor încercări al căror apărător principal în acel moment era pseudomarxistul P. Struve : „Discipolii lui Marx care cheamă «înapoi la Kant»nu au dat pînă acum absolut nimic care să dovedească necesitatea unei astfel de întoarceri şi care să arate în mod concret ce a cîştigat teoria lui Marx de pe urma fecundării ei cu neokantianismul. Ei nu au îndeplinit nici măcar îndatorirea care se impunea de la sine, anume să analizeze şi să combată aprecierea negativă a neokan- tianismului făcută de Engels” 1. Lupta ideologică dusă de V. I. Lenin în împrejurările apariţiei primelor sale lucrări şi a elaborării metodei leniniste de cercetare a istoriei are o însemnătate deosebită deoarece V. I. Lenin răspundea în acest fel şi încercărilor de a „muta” neokantianismul de pe planul filozofic general pe cel al ştiinţelor sociale. „Principiile” de filozofie a istoriei, susţinute la sfîrşitul veacului trecut de către neokantieni ca Dilthey, Windelband, Bickert, aveau un ţel precis : negarea posibilităţii omeneşti de a descoperi adevărul istoric, negarea ca atare a istoriei ca ştiinţă, negarea în consecinţă a posibilităţii unei metode ştiinţifice de cercetare a istoriei 1 2. Dilthey chiar revendica în acest fel dreptul de a denumi — după Kant — teoria sa ca o „critică a. raţiunii istorice” — de fapt o pledoarie pentru naţionalitatea istoriei dată fiind definirea de către el a deosebirii nete între ştiinţele naturii şi „ştiinţele spiritului” (adică cele legate de activităţile omeneşti). Acestea — conform teoriei lui Dilthey, repetată după el în diferite variante, de către toţi filo- zofii idealişti ai istoriei pînă în zilele noastre — se caracterizează prin faptul că nici un fenomen legat de om nu poate fi obiect de cunoaştere exactă şi ca atare de cercetare ştiinţifică 3. Limitînd capacitatea cunoaşterii istorice, 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 4, p. 68 — 69. 2 N. L. Rubinstein, Ruskaia istoriografia, Moscova, 1941, p. 557. 3 Dilthey, Gesammelle Schriflen, voi. V, p. 7 — 9. www.dacoromanica.ro 3 DIN INDICAŢIILE METODOLOGICE'ALE LUI V. I. LENIN 19 punînd la îndoială valoarea documentului ca elenient fundamental al cercetării, negînd mai cu seamă posibilitatea generalizării ştiinţifice a faptelor istorice, şcoala neokantiană de filozofie a istoriei se opunea din toate punctele de vedere concepţiei marxiste a istoriei, şi nu reprezenta altceva decît o încercare desperată de a se pune în calea înaintării victorioase a marxismului, singura concepţie şi metodă ştiinţifică valabilă în cerce- tarea şi scrierea istoriei. Bidicîndu-se împotriva ideilor unor istorici şi sociologi ruşi, neokantieni sau revizionişti, ca Struve, sau Tugan-Baranovskir V„ I. Lenin, încă în primele sale lucrări de istorie, dezvoltînd metoda marxistă de cercetare a istoriei, a dat o ripostă zdrobitoare încercărilor neokantiene şi pe planul filozofiei istoriei. • Metoda marxist-leninistă de cercetare a istoriei, este indisolubil legată de filozofia marxist-leninistă, de materialismul istoric şi dialectic. Metodologia marxist-leninistă de cercetare în domeniul ştiinţelor sociale reprezintă aplicarea la fiecare domeniu special de acest fel â metodolo- giei generale care este materialismul istoric. în studiul de faţă, ne propunem să abordăm doar un aspect al acestei importante teme. Ne vom referi, ca atare, la cîteva din indicaţiile metodologice ale lui V\ L. ne propunem deci să expunem — în linii mari — unele principii ale metodei leniniste de cercetare a istoriei aşa cum au fost acestea formulate direct de către Y. I. Lenin. Pentru Y. I. Lenin precizarea, sublinierea modului în care se punea problema însăşi a me- todei în ansamblul ei sau în laturile ei principale şi concrete — nu era altceva decît o formă de intransigentă luptă contra adversarilor marxismului. Din această cauză, se găseşte în lucrările lui V. I. Lenin o bogăţie atît de mare de indicaţii metodologice, de recomandări şi direc- tiye> putem spune, cu privire la orientarea cea mai justă în cercetarea ştiinţifică a fenomenelor istorice. Luptînd pentru o concepţie clară,, cu privire la metoda marxistă de cercetare, V. I. Lenin lupta pentru victoria deplină a marxismului ca filozofie a clasei muncitoare. Este de la sine înţeles, că indicaţiile metodologice formulate ca atare de către Y. I. Lenin în nenumărate locuri ale operei sale — mai ales în le- gătură cu poziţia istoricului marxist faţă de documentarea ştiinţifică, şi faţă de materialul faptic din izvoare — alcătuieşte doar un aspect al vastei metode leniniste de cercetare a istoriei. Acest aspect formează însăşi tema acestor pagini. ★ Pentru V. I. Lenin orice cercetare ştiinţifică fie istorică, fie sociologică sau economică, trebuie să fie stabilită pe ,,o temelie de fapte, exacte şi incontestabile pe care să ne putem sprijini cu care să putem compara» oricare dintre raţionamentele ,,generale” sau „exemplificatoare” din care se face fără măsură atîta abuz în unele ţări în zilele noastre” 1. Nu se poate închipui o cercetare ştiinţifică fără o temelie bogată de astfel de fapte, oglinzi fidele ale realităţii vii şi concrete. Caracterul categoric al acestei indicaţii metodologice este astfel definit de către V. I. Lenin : 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 2$, p. 270. www.dacoromanica.ro 20 EUGEN «TANESCU 4 „Fapte exacte, fapte incontestabile ... Iată ce este deosebit de necesar dacă vrem serios să ajungem să înţelegem clar o problemă complexă şi grea...m. Această importantă indicaţie metodologică leninistă are drept funda- ment teoretic concepţia marxistă despre existenţa socială indepen- dentă de conştiinţa socială care „nu este decît reflectarea existenţei în cel mai bun caz reflectarea ei aproximativ exactă (adecuată de o precizie ideală)” 1 2. K. Marx în Capitalul preciza din această cauză că pentru cer- cetător „nu ideea ci numai fenomenul exterior poate să-i servească drept punct de plecare”. De aceea după K. Marx, critica materialului faptic trebuia să fie adînc influenţată de ideea după care existenţa socială e independentă de conştiinţa socială, astfel încît faptele să fie comparate între ele nu cu ideile despre aceste fapte 3. De aceea Y. I. Lenin foloseşte adeseori formularea „în mod obiectiv” ca să sublinieze caracterul material, real, obiectiv al unor fapte 4 *. Precizarea acestei indicaţii metodologice în lucrările lui Y. I. Lenin e strîns legată, de asemenea, de formularea leni- nistă cu privire la problema adevărului obiectiv. „Singura concluzie — spune V. I. Lenin — ce trebuie trasă din părerea pe care o au marxiştii că teoria lui Marx reprezintă adevărul obiectiv este următoarea : păşind pe calea teoriei marxiste ne vom apropia din ce în ce mai mult de adevărul obiectiv (fără a-1 epuiza vreodată); păşind însă pe orice altă cale nu vom putea ajunge la nimica altceva decît doar la confuzii şi minciuni” B. Calea spre adevărul obiectiv — la care se referă Y. I. Lenin — este calea faptelor datorită cărora cunoaşterea relativă tinde spre adevărul absolut. Faptele alcătuiesc realitatea istorică, viaţa vie, concretă, fără ele nu se poate ajunge la cunoaşterea acesteia. K. Marx arată în postfaţa la ediţia a Il-a, voi. 1 din Capitalul, că cercetătorul, ca să ofere o imagine cît de cît cuprinzătoare a realităţii, a vieţii : „Trebuie să-şi însuşească materialul în detaliu, să analizeze diferitele ei forme de dezvoltare şi să descopere legătura lor internă. Abia după ce această muncă a fost terminată, pro- cesul real poate fi înfăţişat în mod corespunzător” 6. „Fără analiză nu se poate sinteză”—spune în Anti-Diihring Friedrich Engels7. Pentru Y. I. Lenin — încă de la începutul activităţii sale — era clar că analiza ştiinţifică însemna în primul rînd analiza faptelor8. Ideea leninistă că „un marxist trebuie să ţină seama de viaţa vie, de faptele precise ale realităţii ...” 9 este o idee dominantă a întregii sale opere. Pe cunoaş- 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 23, p. 270. 2 Jbidem, voi. 14, p. 320. 8 K. Marx, Capitalul, p. 48.Vezi şi V.I.Lenin, Caiete filozofice, p. 173 •,,Concepţiile omului sint subiective în abstracţia lor în separaţia lor dar sint obiective în totalitate, în proces, în rezumat, In tendinţa, în izvorul lor’'. 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 22, p. 351. 8 Jbidem, voi. 14, p. 134. * K. Marx, Capitalul, voi. I, p. 48. 7 Fr. Engels, Anli-Diihring, p. 52.Vezi şi p.140 satirizarea lui Diihring care „poate neglija toate faptele precise socotindu-le micrologice, egale cu zero şi în loc să demonstreze, nu are decît să debiteze fraze generale.. .”. 8 V. I. Lenin, Opere, voi. l,p. 135 — 136 : „Şi domnul Mihailovschi îi aduce lui Marx învinuirea de a fi început cu începutul iar nu cu sfîrşitul, cu analiza faptelor iar nu cu conclu- ziile finale...”. 9 Jbidem, voi. 24, p. 27. * www.dacoromanica.ro 5 DIN INDICAŢIILE METODOLOGICE ALE LUI V. I. LENIN 21 terea şi analiza faptelor se bazează ceea ce numeşte V. I. Lenin „punctul de vedere istoric şi concret” sau „problema istorică concretă”1 2 3. Numai „materialul de fapte scoate la iveală în mod nemijlocit, direct, situaţia social-economică a maselor populare” 2. Altfel orice prezentare a oricărei realităţi istorice este falsă, inexactă, din punctul de vedere al faptelor 3. Numai faptele pot fi opuse „iluziilor” sau a tot felul de mistificări 4. Indicaţiile metodologice — privitoare la necesitatea cunoaşterii faptelor îşi au obîrşia în principiul leninist după care cercetătorul marxist nu-şi propune să cunoască altceva decît realitatea şi numai realitatea. „Subli- niem cuvintele «realitate economică » — spune V. I. Lenin — deoarece noi nu punem decît problema a ceea ce există în realitate şi de ce această realitate este tocmai aşa şi nu altfel” 5. Y. I. Lenin stabileşte criteriile de valoare ale faptelor istorice (sociale, economice, politice etc.) — corespunzător cărora acestea devin elemente constitutive ale sintezelor de ansamblu. O primă necesitate este aceea ca faptele să fie înfăţişate sub forma unor date obiective, nemijlocite, ale rea- lităţii. Numai datele obiective corespund întocmai condiţiilor obiective şi fac posibilă analiza obiectivă a situaţiei social-economice şi în primul rînd a raporturilor de producţie 6. Cu ajutorul datelor obiective, prin analiza obiectivă, V. I. Lenin a arătat, că Marx a dovedit necesi- tatea transformării orînduirii capitaliste într-o orînduire socialistă7. Datele obiective trebuie să fie noi aşa cum cere Y. I. Lenin pentru cunoaş- terea precisă de pildă, a substratului economic al programului şi luptelor politice 8. Ele trebuie să fie totodată exacte mai ales atunci cînd trebuie cunoscută bine o situaţie politică pentru orientarea mişcării revoluţionare, ca de pildă în cazul alegerilor pentru dumă 9. Datele obiective trebuie să fie incontestabile, verificate şi să nu admită „două interpretări” 10 11. în acelaşi timp, datele obiective trebuie să fie omogene deoarece utiliza- rea lor stă mai ales în posibilitatea de a fi comparabile, altfel neexis- tînd o bază pentru concluzii sigure şi clare u. Acestea sînt numai cîteva din condiţiile formulate de V. I. Lenin pentru ca faptele materiale să poată contribui la alcătuirea unei imagini fidele a realităţii istorice concrete. în legătură cu acestea V. I. Lenin — stăruind mai ales asupra statisticilor (care pot fi considerate de asemenea izvoare istorice) — referindu-se la gospodăria economică concretă arată „nu există şi nu pot exista niciodată date generale”l2, prin date generale înţelegîndu-se într-o 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 23, p. 269; voi. 10, p. 460. 2 Ibidem, voi. 1, p. 271. * Ibidem, p. 486. 4 Ibidem, voi. 2, p. 394; p. 395 — 396. 5 Ibidem, p. 348. * Ibidem, voi. 16, p. 379, 374 ; voi. I, p. 156. 7 Ibidem, voi. 1, p. 149. 8 Ibidem, voi. 13, p. 213. * Ibidem, voi. 12, p. 56; voi. 20, p. 335. 10 Ibidem, p. 385, 51. 11 Ibidem, voi. 4, p. 18, 17, 30; vql. 20, p. 205. 12 Ibidem, voi. 3, p. 593. www.dacoromanica.ro 22 •EUGEN STANESCU 6 singură formulare succintă lipsa de corespondenţă la toate criteriile de valoare formulate mai sus. ’ Indicaţiile metodologice ale lui V. I. Lenin leagă problema faptelor istorice, materiale de forma sub care se prezintă acestea ca izvoare de informaţie. Faptele nu se înfăţişează autonom ci încorporate în documente. Acestea trebuie să fie cunoscute şi înţelese, considerate ca „depoziţii ale unor martori” şi apreciate,,în ce măsură sînt ele demne de crezare”1. Y. I. Lenin dădea o înaltă preţuire celor care studiază istoria „pe bază de documente”. Iată ce spune el în legătură cu istoria luptelor interne de partid din primul deceniu al veacului nostru : „Şi iată că acum aruncînd o privire generală asupra, istoricului luptei dinainte de sciziune, oricine, {fireşte dintre cei care studiază pe bază de documente istoria partidului lor ...) oricine poate vedea limpede caracterul general al luptei” 1 2. Din această cauză Y. I. Lenin a dat o atît de mare importanţă luptei sale pentru o înfăţişare adevărată, reală, a controverselor din partid, bazat pe documentele de partid, pe procesele verbale ale congreselor, confe- rinţelor etc.3. Şi mai tîrziu ca preşedinte al Consiliului comisarilor po- porului n-a neglijat această problemă 4 *. De aceea Y. I. Lenin considera ca o datorie de prim ordin a clasei muncitoare şi a mişcării revoluţionare de a strînge material documentar cît mai bogat pentru cunoaşterea cît mai completă a diferitelor aspecte ale realităţii istorice. înflăcărată chemare adresată muncitorilor — în timpul luptelor revoluţionare din 1905 este ilustrativă în acest sens s. în aceeaşi ordine de idei în legătură cu necesi- tatea cunoaşterii precise a situaţiei din mişcarea revoluţionară, V. I. Lenin spune : „Fără oarecare eforturi personale nu vei găsi adevăr în nici o problemă serioasă şi cine se teme de asemenea eforturi se privează singur de posibilitatea de a găsi adevărul. De aceea ne adresăm numai muncitorilor care nu se tem de aceste eforturi care s-au decis să se lămurească şi sin- guri şi să se străduiască să găsească fapte, documente ...”6. în 1907 Y. I. Lenin punea chiar în discuţie pe un plan mai larg necesitatea în general, a strîngerii materialului documentar 7. în acelaşi sens trebuie înţeleasă şi străduinţa deosebit de activă a lui V. I. Lenin de a organiza strînge rea materialului faptic — referitor mai ales la problemele mişcării revoluţionare — fie prin intermediul broşurilor sindicale în care să fie „grupat sistematic materialul legal şi ilegal privind condiţiile de muncă într-o branşă sau alta”. ..8 fie prin intermediul ziarelor care trebuie să 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 19, p. 135. 2 Ibidem, voi. 9, p. 141. 3 Ibidem, voi. 8, p. 234 ; voi. 7, p. 405, 430. 4 V. I. Lenin, Despre cultură şi artă, p. 556. Vezi critica severă adresată Editurii de •stal intre altele pentru o culegere de materiale In care documentele propriu-zise n-au fost separate de celelalte materiale. 6 V. I. Lenin, Opere, voi. 5, p. 18 : „Tovarăşi 1 Căutaţi să strlngeţi numele tuturor celor omorlţi şi răniţi In ziua de 7 mai. Toţi muncitorii din Capitală să le venereze memoria şi să se pregătească pentru noi lupte hotărltoare Împotriva guvernului poliţienesc pentru libertatea poporului I”. • V. I. Lenin, Opere, voi. 19, p. 135 ; voi. 20, p. 383. 7 Ibidem, voi. 12, p. 49. 8 Ibidem, voi. 5, p. 471. www.dacoromanica.ro 7 DIN INDICAŢIILE METODOLOGICE ALE LUI V. I. LENIN 23 aibă rubrici al căror centru de greutate,,îl constituie aici faptele proaspete, impresiile proaspete, materialele speciale ... şi nici decum raţionamentele sau aprecierile . ..”l. ’ în acest fel indicaţiile metodologice ale lui V. I. Lenin subliniază importanţa faptelor materiale, noi, exacte, incontestabile, uniforme, omogene, comparabile pentru ansamblul procesului de cunoaştere a istoriei. V. I. Lenin sublinia în acest fel însemnătatea — ca să folosim limbajul criticii izvoarelor istorice — desprinderii din document a faptului individual ca dat ultim al existenţei independentă de conştiinţă. Faptele individuale nu sînt însă autonome; fiecare în parte nu dă sens realităţii istorice ci e doar un mijloc de cunoaştere a acesteia; cunoaşterea ,,în general” neştiinţifică e înlocuită astfel de cunoaşterea bazată pe analiza ştiinţifică a faptelor. Problema principală în acest stadiu al chestiunii este deci modul cum se pot strînge faptele la un loc pentru înţelegerea pătrunză- toare şi autentică a realităţii istorice. Problema e formulată lapidar de V. I. Lenin : ,,Dar cum să adunăm faptele, cum să stabilim conexiunea şi interdependenţa lor” 1 2. Dezvoltînd ideile lui K. Marx privitoare la fapte ca „momente diferite ale evoluţiei” ca ,,o serie a diferitelor stări” 3, V. I. Lenin a elaborat noi indicaţii metodologice în ce priveşte valori- ficarea faptelor individuale rezultate din analiză. ★ Indicaţia metodologică a lui V. I. Lenin — în această privinţă este cea a totalităţii, a întregului. Pentru V. I. Lenin cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor istorice nu e destul să se aşeze pe fapte ci pe toate fap- tele în întregimea lor pe ansamblul tuturor faptelor ; această idee leninistă a totalităţii — în materie de fapte degajate din izvoare — este cantitativă şi calitativă. Marele conducător al clasei muncitoare o formulează în Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului, ca o regulă de bază a informaţiei ştiinţifice în domeniul istoriei : „Pentru a înfăţişa această situaţie obiectivă, trebuie luate nu pilde şi nu date răzleţe (căci dată fiind enorma complexitate a fenomenelor vieţii sociale poţi găsi întotdeauna oricîte pilde sau date răzleţe pentru confirmarea oricărei teze) ci neapărat totalitatea datelor privitoare la bazele vieţii economice a tuturor statelor beligerante şi a întregii lumi”4. Reiese limpede din această formulare indi- caţia metodologică a lui V. I. Lenin despre informaţia totală cantitativă (toate datele) dar şi calitativă (mai ales cele referitoare la bazele vieţii economice, la totalitatea tendinţelor). ’ Ideea leninistă a necesităţii totalului de fapte şi date în ce priveşte cunoaşterea istorică izvorăşte din concepţia materialist-dialectică despre lume care nu poate fi înţeleasă decît ca tot şi ansamblu. în „Caiete filo- zofice” V. I. Lenin arată clar că : „Existenţa individuală (obiectul, feno- menul etc.) este (numai) o latură” a adevărului că acesta are nevoie şi de 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 8, p. 31. 3 Ibidem, voi. 23, p. 270. 3 Karl Marx, Capitalul, voi. 1, p. 48. 4 V. I. Lenin, Opere, voi. 22, p. 186. www.dacoromanica.ro 24 EUGEN STANESCU 8 alte laturi ale realităţii, care ,,par numai de sine stătătoare şi izolate (existente aparte pentru ele însele), ceea ce îl îndreptăţeşte să concludă în legătură cu faptele individuale : „Numai în ansamblul lor ... şi în raportul lor ... se realizează adevărul”1. Această idee stă în centrul procesului de cunoaştere istorică „Marxismul — spune Y. I. Lenin — a arătat drumul cercetării multilaterale, atotcuprinzătoare a procesului naşterii, dezvoltării şi decăderii formaţiilor social-economice îmbrăţişînd totalitatea tendinţelor contradictorii reducîndu-le pe acestea la condiţiile de existenţă şi de producţie precis determinabile ale diferitelor clase ale societăţii” 1 2. Fiecare fenomen trebuie să fie cunoscut în legătura strînsă indisolubilă a tuturor laturilor sale dar aşa cum spune Y. I. Lenin istoria face să apară mereu laturi noi ca un proces universal al mişcării, unitar şi guvernat de legi necesare3. Pentru istorici, în ce priveşte aceste indicaţii metodologice ale lui Y. I. Lenin, este deosebit de impor- tantă aplicarea concepţiei marxiste despre procesul istoric ca un tot unitar la „noţiunea formaţiei economică a societăţii ca totalitate a raporturilor respective de producţie, stabilind că dezvoltarea acestor formaţii constituie un proces istorico-natural” 4. Cunoaşterea unui astfel de proces nu e deci posibilă decît cu ajutorul unui tot de fapte şi de infor- maţii, de date, exhaustivă ca atare. Y. I. Lenin a subliniat în consecinţă în numeroase locuri în opera sa că munca de cercetare ştiinţifică trebuie să ajungă la înţelegerea faptelor numai privindu-le în ansamblul viu din care fac parte. „Faptele dacă le luăm în ansamblul lor — spune Y. I. Lenin — în conexiunea lor sînt nu numai „îndărătnice” dar şi absolut concludente. Faptele dacă sînt luate îu afara ansamblului, în afara conexiunii, dacă sînt fragmentare şi arbitrare sînt tocmai numai o jucărie sau chiar şi ceva mai rău” 5. Beferindu-se în „Noi schimbări economice în viaţa ţărănimii'1'1 la problemele gospodă- riei ţărăneşti, Y. I. Lenin arăta că aceasta trebuie studiată în întregimea ei pe toate laturile ei, că a descrie o anumită latură fără a atinge cele- lalte laturi înseamnă a detaşa „în mod artificial o anumită problemă, pierzîndu-se astfel integritatea imaginii”6. Yorbind mai tîrziu despre anumite aspecte ale problemei naţionale, Y. I. Lenin arăta că pentru cunoaşterea acesteia, e necesar „a analiza, într-adevăr întreg ansamblul datelor asupra mişcărilor naţionale, trebuie luată întreaga populaţie a globului” 7. în discuţiile privitoare la problemele agriculturii el a arătat că valoarea incontestabilă a concluziilor sale consistă în faptul că ele „rezultă din totalitatea datelor cu privire la evoluţia gospodăriei moşie- reşti şi a celei ţărăneşti din Busia” 8. Indicaţiile metodologice privitoare la tăria argumentelor, bazate pe toate datele luate pe perioade întregi, 1 V. I. Lenin, Caiete filozofice, p. 162. Aceeaşi idee este definită şi astfel: ..Totalitatea, ansamblul, momentelor realităţii, care în desfăşurarea ei se dovedeşte a fi necesitate” (p. 127). 3 V. I. Lenin, Opere, voi. 21, p. 43. 3 Ibidem, p. 40—41. 4 Ibidem, voi. 1, p. 132. 5 Ibidem, voi. 23, p. 270. 8 Ibidem, voi. 1, p. 4. 7 Ibidem, voi. 23, p. 271. 8 Ibidem, voi. 15, p. 133. www.dacoromanica.ro 9 DIN INDICAŢIILE METODOLOGICE ALE LUI V. I. LENIN 25 în întregimea lor, peste tot şi pretutindeni, fără omisiuni — abundă în opera lui V. I. Lenin 1. în lupta sa intransigentă împotriva oportuniştilor din partid, Y. I. Lenin s-a ridicat cu deosebită vehemenţă împotriva încercărilor de a falsifica adevărul în ce priveşte istoria internă de partid. întemeindu-se pe documentele nemijlocite ale vieţii interne de partid, pe procesele verbale ale conferinţelor, congreselor etc. V. I. Lenin a izbutit în toate cazurile să restabilească adevărul în legătură cu raportul real de forţe între marxişti şi oportunişti. Un model de cercetare ştiinţifică întreprinsă de Y. I. Lenin este aceea bazată pe procesele verbale ale diferitelor votări în marile probleme ideologice şi organizatorice în legătură cu care spune : „Şi dacă vom lua în consideraţie toate votările nominale şi toate votările nenominale în care s-au atins chestiuni de oarecare importanţă (judecind, de pildă, după amploarea şi pasiunea dezbaterilor), atunci vom căpăta o imagine a luptei interne din partidul nostru, imaginea cea mai obiectivă pe care putem să o obţinem pe baza materialului existent ”2. Aceasta este metoda preconizată de V. I. Lenin mai tîrziu — şi în cercetarea stărilor de spirit politice din capitala Eusiei pe baza analizei voturilor din toate circum- scripţiile electorale 3. Din această cauză V. I. Lenin a condamnat ca o cercetare neştiinţifică bazată pe o metodă inconsistentă ,,luarea unor fapte răzleţe, jocul de-a exemplele” care nu pot duce la nici o concluzie statornică şi numai la rezultate negative izvorîte din neputinţa firească de a găsi un sens în fapte pe care V. I. Lenin le califică ca ,,pur întîm- plătoare” 4. V. I. Lenin s-a ridicat adeseori împotriva subiectivismului, care prin felul său de folosire trunchiată a surselor de informaţie urmăreşte falsifi- carea şi denaturarea adevărului istoric. Eeferindu-se la ,,metoda” subiec- tivistă a narodnicilor, Y. I. Lenin arăta că aceştia ,,fideli metodei subiecti- viste în sociologie ei vor „să ia” ceea ce e bun şi de ici şi de colo, dar în realitate această dorinţă copilărească nu duce, bineînţeles, decît la visuri reacţionare care ignorează realitatea ...” la neputinţa de a înţelege cît de cît ceea ce e nou şi revoluţionar în dezvoltarea societăţii contem- porane 5. Condamnînd mai tîrziu în împrejurările începutului primului război mondial atitudinea lui Plehanov faţă de imperialism şi în general a menşevicilor faţă de războiul imperialist, Y. I. Lenin a arătat cît de fragilă e metoda lor subiectivistă, eclectică, de analiză a faptelor, subliniind încă o dată ca regulă de bază a analizei ştiinţifice : „Ca aceasta să fie într-adevăr o temelie, trebuie să luăm nu fapte răzleţe ci întreg ansamblul faptelor referitoare la problema analizată, fără nici o excepţie, căci alt- minteri se va naşte în mod inevitabil bănuiala şi o bănuială cu totul legitimă că faptele au fost alese sau triate arbitrar că în locul conexiunii şi interdependenţei obiective a fenomenelor istorice în ansamblul lor este servită o cîrpăceală „subiectivă” al cărei scop este de a justifica, poate J V. I. Lenin, Opere, voi. 19, p. 426 ; voi. 20, p. 349; voi. 16, p. 442 ; voi. 4, p. 29 . 3 Ibidem, voi. 7, p. 319. 3 Ibidem, voi. 12, p. 35—36. 1 Ibidem, voi. 23, p. 270 ; voi. 4, p. 17; voi. 3, p, 453. 5 Ibidem, voi. 1, p. 236. www.dacoromanica.ro 26 EUGEN STANESCU 10 o treabă murdară” L Chiar din primele sale lucrări Y. I. Lenin şi-a motivat adeseori demonstraţiile de pe poziţiile antisubiectiviste ale conformităţii cu realitatea argumentate pe baza totalului de date şi de fapte i 2. Un capitol important în acest sens al luptei ideologice a lui Y. I. Lenin este lupta împotriva subiectivismului lui Plehanov şi Troţchi care falsificau cu bună ştiinţă „tocmai datele actuale şi tocmai datele obiective” privitoare la starea de spirit politică a majorităţii muncitorimii ruse, printr-o trun- chiere arbitrară, subiectivă a datelor3. „Unele din principalele lipsuri dacă nu chiar lipsa principală, (sau crimă împotriva clasei muncitoare) atît a narodnicilor şi lichidatorilor cît şi a diferitelor grupuşoare de inte- lectuali — „vîperiodişti”, „troţchişti”, — este subiectivismul lor. Dorinţele lor, „părerile” lor, aprecierile lor, „obiectivele” lor, ei le dau la fiecare pas drept voinţă a muncitorilor drept nevoile mişcării muncitoreşti”4. • ★ Aceste cîteva aspecte ale metodologiei leniniste despre totalitatea infor- maţiei ştiinţifice arată cît de strîns legate sînt indicaţiile metodologice de principiile de bază ale materialismului istoric. Y. I. Lenin în toate lucrările sale a privit procesul istoric ca o totalitate de momente care trebuie întîi cunoscute fiecare în parte şi apoi în ansamblul lor. Problema aceasta e cu atît mai importantă cu cît V. I. Lenin a atras atenţia de repetate ori asupra faptului că în ce priveşte fondul fenomenelor istorice, esenţa lor — raporturile de producţie, nu poate fi cunoscut decît prin analiza ştiinţifică a totalităţii faptelor deoarece istoria „apare inconştient oamenilor ca rezultat al acţiunilor lor...”5 * * 8. Y. I. Lenin a stabilit în acest sens o regulă de bază în cercetarea ştiinţifică a oricăror feno- mene istorice pe care o enunţă astfel: „Analiza raporturilor social- materiale (adică a acestora care se formează fără a trece prin con- ştiinţa oamenilor făcînd schimb de produse între ei, oamenii intră în raporturile de producţie fără a fi măcar conştienţi de faptul că e vorba în aceste cazuri de raporturi sociale de producţie) a făcut imediat posibilă constatarea elementului de repetare şi de regularitate şi generalizarea stărilor de lucruri din diferite ţări, în cadrul unei singure noţiuni funda- mentale, aceea a formaţiei sociale. Numai această generalizare are posi- bilitatea de a trece de la descrierea fenomenelor sociale (şi aprecierea lor din punct de vedere ideal) la analiza lor ştiinţifică, analiză care scoate i V. I. Lenin, Opere, voi. 23, p. 270; voi. 20, p. 95 : „Din punctul de vedere al marxis- mului care exprimă In această problemă lntr-un mod deosebit de concludent cerinţele ştiinţei contemporane în general, nu poate stîrni decît un zlmbet valoarea „ştiinţifică” a unor pro- cedee, clnd prin aprecierea istorică concretă a războiului se înţelege smulgerea din „documente” diplomatice, din evenimentele politice ale zilei etc. a unor fapte mărunte, răzleţe, plăcute sau convenabile claselor dominante ale ţării”. 8 Ibidem, voi. 1, p. 103 — 104. ... 8 Jbidem, voi. 20, p. 485—486 : „Amuzant subiectivism I 1 Amuzantă teamă de date obiective I”. . 4 Ibidem, p. 383, 387, 485, 486 : „Subiectivismul de care dau dovadă Plehanov şi Troţchi, privind astfel lucrurile sare în ochi... este un fapt istoric că muncitorii Înaintaţi din Rusia au participat de fiecare dată la această luptă şi că au fost de partea „iskriştilor” Împotriva „economiştilor”, de partea bolşevicilor Împotriva menşevicilor... In sflrşit de partea „pravdismului” Împotriva lichidatorismului”. 8 V. I. Lenin, Caiete filozofice, p. 212. www.dacoromanica.ro 11 DIN INDICAŢIILE METODOLOGICE ALE LUI V. I. LENIN 27 -în evidenţă de exemplu, elementele care deosebesc o ţară capitalistă de altă ţară capitalistă şi care cercetează elementele comune tuturor acestor ţări” 1. înregistrarea repetărilor, a deosebirilor şi apropierilor deci gene- ralizarea ca atare, nu sînt posibile decît prin cunoaşterea totalităţii faptelor .şi trăsăturilor. Numai în acest fel,,copia aproximativ fidelă’ ’ care este reflec - tarea existenţei sociale în conştiinţa socială — poate fi cît mai apropiată de realitate a. Toate acestea duc în chip firesc în ce priveşte procesul cunoaş- terii istorice la problema formei şi caracterului totalului de fapte şi de date. în ce priveşte forma sub care trebuie să se înfăţişeze totalul de fapte şi date — pentru ca procesul de cunoaştere istorică să ajungă la încheieri limpezi — indicaţia metodologică principală a lui V. I. Lenin este aceea a ,,totalizării sistematice”, cu ajutorul căreia se înlătură primejdia -empirismului în cercetarea istorică. Folosind fapte şi date din statistici care alcătuiau, aşa cum spune într-un loc ,,un material enorm şi foarte amănun- ţit”, V. I. Lenin a atras atenţia că acesta nu poate fi de folos decît dacă e prezentat într-o „formă sistematică” pe „rubrici destul de clare şi cuprinză- toare”1 2 3,aşa cum face de pildă în „Dezvoltarea capitalismului în Rusia” unde arată — în legătură cu munca salariată — că pentru a constata gradul de dezvoltare al relaţiilor capitaliste nu e destul să se vorbească de date ci acestea trebuie totalizate în ce priveşte numărul vînzătorilor şi cumpără- torilor forţei de muncă 4. De aceea în orice fel de astfel de cazuri în care era nevoie de un răspuns categoric, mai ales în probleme sociăl-econ ornice — V. I. Lenin a formulat ca o indicaţie generală ca fiind absolut necesară „totalizarea sistematică a tuturor acestor date” — pentru a se verifica justeţea argumentelor 5. în această ordine de idei — ca o concretizare — V. I. Lenin indica necesitatea unor „tabele totalizatoare” — ca în cazul clasificării fabricilor după numărul de muncitori şi după forţa motrică — sau a unor „tablouri generale” ca în cazul agriculturii capitaliste moderne6. Aceste indicaţii metodologice ale lui V. I. Lenin privitoare la statistică se referă de multe ori şi la probleme de istorie politică cum e cazul perioadei de început a luptei contra menşevicilor. Referindu-se la împrejurările crizei din partid din anii 1903—1904: V. I. Lenin explica metodele folosite pentru ca pe baza faptelor legate de diferitele atitudini în ce priveşte diversele puncte programatice să ajungă la alcătuirea unui „tablou unic în felul lui incomparabil prin plenitudinea şi prin exactitatea lui, al luptei interne din partid, al nuanţelor şi grupurilor din sinul lui” 7, — ca în felul acesta să fie definită cu claritate adevărata situaţie lăuntrică. Explicitarea acestei metode se găseşte şi în multe alte locuri ale operei lui V. I. Lenin. De asemenea o indicaţie metodologică importantă a lui V. I. Lenin în legătură cu folosirea tablourilor sistematice a totalităţii de fapte şi date — este evitarea mediilor arbitrare „fictive” — cum le spune V. I. Lenin — rezul- 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 1, p. 130. 2 Ibidem, voi. 14, p. 417. 3 Ibidem, voi. 1, p. 3. 4 Ibidem, voi. 3, p. 551. 5 Ibidem, voi. 1, p. 9. • Ibidem, voi. 18, p. 254 ; voi. 16, p. 427. 7 Ibidem, voi. 7, p. 318 şi p. 319 — 320. www.dacoromanica.ro 28 EUGEN STANESCU 12 tate din nivelarea artificială a proporţiilor, din adunarea unor date neo- mogene şi necomparabile x. Sub această formă totalurile de fapte şi date pot reflecta realitatea cu o aproximaţie din ce în ce mai limitată. în desfăşurarea procesului de cunoaştere istorică nu este de ajuns ca faptele să fie cunoscute în obiectivitatea lor, în totalitatea lor ca această totalitate să fie înfăţişată sub o formă sistematică. Cunoaşterea ştiinţifică în domeniul istoriei trebuie să ţină seamă în primul rînd de caracterul totalităţii faptelor şi datelor acumulate. Aceasta e metoda materialistă care dă „o caracteristică exactă şi bine definită a datelor, a formelor reale ale organizării economice” 1 2. Pentru aceasta V. I. Lenin a operat în cadrul oricărui total de fapte şi de date — sub forma tabelelor totalizatoare — anumite clasificări şi categorisiri pe care le intitulează „metoda de grupare şi de prelucrare a acestor date”3. Clasificările luiV.I. Lenin — rezultate din propriile sale indicaţii metodologice sînt argumente ale marxismului creator care făcea în acest fel să capete grai acumulările imense de fapte atît în ce priveşte arhitectura lor lăuntrică cît şi tendinţele lor evolutive 4 *. Criteriile acestor clasificări sînt indisolubil legate de con- cepţia materialistă a istoriei: raporturile de producţie ca bază a societăţii, atenţia specială acordată acelor date care ilustrează mai bine caracterul şi sensul raporturilor de producţie. în toate aceste clasificări Y. I. Lenin ţinea în primul rînd seamă de legăturile (şi între acestea de cauzalitatea lor intrinsecă) s. Y. I. Lenin consideră greşită metoda care încercînd să carac- terizeze fenomenele exterioare, faptele, le rupe unul de celălalt, le exami- nează separat şi independent, metodă prin care nu se poate ajunge la nici o concluzie şi nu se poate explica nimic 6. Totul este după Y. I. Lenin legătură. Iată ce spune în această privinţă despre economia de schimb : „Oare economia de schimb nu este deja o legătură între producători, legă- tură stabilită de piaţă. Caracterul antagonist, plin de fluctuaţii şi contra- dicţii al acestei legături nu-ţi dă dreptul să negi existenţa ei şi noi ştim că tocmai dezvoltarea contradicţiilor face să iasă la iveală cu o vigoare din ce în ce mai mare forţa acestei legături.. .”7. Ideea legăturilor interioare a contribuit în mare măsură la caracterul ştiinţific riguros al clasificări- lor lui V. I. Lenin operate în totalurile de fapte şi de date. V. I. Lenin a arătat încă de la începutul activităţii sale că mulţi cercetători ,,s-au înecat cu desăvîrşire în detaliile faptelor culese de ei „pentru că au scăpat” un element esenţial: structura economică şi politi- că” 8. Ideea structurii în înţelegerea şi caracterizarea faptelor adunate e dominantă în opera lui Y. I. Lenin. La ea se referă cînd discută problema omogenităţii sau eterogenităţii satului rus la sfîrşitul veacului trecut, cînd 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 1, p. 9, 12, 13, 20. 2 Ibidem, p. 207. 2 Ibidem, voi. 2, p. 348. 4 Ibidem, p. 403, 427, 429; voi. 3, p. 82. s V. I. Lenin, Caiete filozofice, p. 130: „Mişcarea raportului de cauzalitate = În fapt: Mişcarea materiei respectiv tn legătura ei lăuntrică pînă la cutare sau cutare grad de profun- zime sau amploare ...”. * Ibidem, voi. 1, p. 115. 7 Ibtdem, voi. 2, p. 200. 8 Ibidem, voi. 1, p. 271. www.dacoromanica.ro 13 DIN INDICAŢIILE METODOLOGICE ALE LUI V. I. LENIN 29 mai tîrziu zugrăveşte ,,tabloul general al întregii structuri agrare din ţările capitaliste” şi în multe alte locuri fie că era vorba de structura economică şi politică a Eusiei fie a altor ţări europene1. Pentru Y. I. Lenin cunoaşterea structurii social-economice şi politice care înlănţuie într-un tot unic faptele adunate — însemna posibilitatea înţelegerii corecte a acestora. Astfel arată V. I. Lenin : „Dacă nu sînt totalizate în mod Satis- făcător, dacă sînt grupate în mod greşit sau incomplet se poate întîmpla — şi aşa se întîmplă întotdeauna în prelucrarea recensămintelor contempo- rane — ca datele extraordinar de detaliate, extrem de preţioase privitoare la fiecare întreprindere în parte să dispară, să se piardă cu totul atunci cînd e vorba de milioanele de gospodării din întreaga ţară” 1 2. De ideea leninistă a structurii e legată şi ideea leninistă a grupărilor şi categoriilor social-economice adîncirea caracterizării oricărei totalităţi de fapte şi de date. în Noi schimbări economice în viaţa ţăranilor V. I. Lenin spune : „...studierea gospodăriei ţărăneşti (sub aspect economico-politic) este cu desăvîrşire imposibilă fără împărţirea ţăranilor în grupuri ,,şi că aceasta trebuie să fie” o împărţire sistematică a ţăranilor în grupuri „clare” 3. în ce priveşte definirea acestor grupuri şi categorii Y. I. Lenin arată că acestea nu sînt altceva decît ,,formularea ştiinţifică a condiţiilor economiei şi vieţii populaţiei, şi nu ale „populaţiei în general”, ci ale unor anumite grupuri de populaţie care ocupă un anumit loc în orînduirea respectivă a economiei sociale” 4. Aceasta l-a dus pe V. I. Lenin la clasificarea unor compartimente ale societăţii în grupuri inferioare, mijlocii şi superioare, cu deosebirea de categorii în cadrul fiecărui grup, cu stabilirea riguroasă a criteriilor ştiinţifice de împărţire pe grupuri social-economice 5. Numai în acest fel după Y. I. Lenin totalurile de fapte şi date capătă un caracter precis şi pot fi într-adevăr înţelese. Această indicaţie metodologică leninistă înseamnă, în fapt sublinierea caracterului marxist, partinic al oricărei cercetări ştiinţifice în domeniul istoriei. O cercetare marxistă a istoriei este numai aceea, care ţine seama de caracterul faptelor, care îl precizează şi îl defineşte, care ţine seama că faptele oglindesc realitatea istorică a unei societăţi împărţite în clase antagoniste faţă de care faptele nu sînt indiferente. De aceea ele tre- buie cîntărite critic de pe poziţii de clasă. Din această cauză Y. I. Lenin a considerat ca fiind una din cele mai neştiinţifice tendinţe metodo- logice obiectivismul, ploconirea bazată pe nepricepere în faţa faptelor, incapacitatea de a le caracteriza, de a le găsi un sens. Greşit este după V. I. Lenin „să adun laolaltă date referitoare la regiuni eco- nomice diferite, cu condiţii economice diferite...”6 * 8, greşit este să 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 4, p. 81 ; voi. 3, p. 330, 590; voi. 5, p. 174. 3 Ibidem, voi. 16, p. 428. 3 Ibidem, voi. 1, p. 60. 4 Ibidem, voi. 2, p. 211. 5 Ibidem, voi. 1, p. 20, 35, 45, 51 ; voi. 3, p. 53, 121 ; voi. 15, p. 81, 95 ; voi. 22, p. 48—49 : „în general vorbind este incontestabil că In afară de considerentele de ordin fiscal şi birocratico-administrativ există şi anumite considerente ştiinţifice In favoarea necesităţii şi justeţei acestui mod de grupare". 8 Ibidem, voi. 1, p. 4. www.dacoromanica.ro 30 EUGEN STANESCU 14 se dea „aceeaşi atenţie problemelor cu caracter economic, celor cu caracter juridico-administrativ (formele de stăpînire a pămîntului) şi celor cu caracter tehnic...” 1, greşită este în general punerea laolaltă- a tot felul de date fără a se ţine seamă de diferenţierile care trebuie luate în consideraţie 1 2. Zdrobind astfel de manifestări obiectiviste V. I. Lenin spunea : „numai anarhiştii sau mic burghezii care nu înţeleg condiţiile de dezvoltare istorică, pot spune : Tot una dacă ştreangul este feudal sau capitalist — amîndouă sînt ştreanguri! Acest lucru înseamnă a ne măr- gini să condamnăm şi să nu înţelegem mersul obiectiv al dezvoltării eco- nomice” 3. V. I. Lenin sublinia în acest fel una din trăsăturile Caracteristice ale obiectivismului pseudo-marxist : incapacitatea, sau lipsa de dorinţă, de a caracteriza faptele, de a constata ceea ce le apropie sau le desparte, de a aplica în aprecierea lor însăşi tezele marxismului. în lucrarea Problema agrară şi«criticii lui Marx » V. I. Lenin a zu- grăvit cu mult sarcasm portretul obiectivistului care crede că „un om de ştiinţă „obiectiv” trebuie să adune cu sîrguinţă făptuleţele, să constate „pe de o parte” şi „pe de altă parte”, să treacă (asemenea lui Wagner al lui Goethe) de la o carte la alta, de la o filă la alta fără nici o velei- tate de a-şi forma o concepţie consecventă de a-şi forma o idee generală despre întregul proces în ansamblul lui” 4. Un astfel de obiectivist arată V. I. Lenin adună la un loc tot felul de fabrici fără să ţină seama de mă- rimea lor, de numărul de muncitor^ de forţa lor motrice, fără să se îngri- jească să precizeze chiar dacă sînt sau nu într-adevăr fabrici 5. în materie de agricultură adună gospodăriile fie că sînt moşiereşti, fie că sînt ţărăneşti, fie că sînt iobăgeşti fie că sînt semicapitaliste 6, aşa cum adună fără dis- cernămînt cele două feluri de consumaţie socială 7. Obiectivistul nu con-’ sideră ca fiind esenţială „deosebirea dintre important şi neimportant” dintre structura economică a societăţii şi forma politică şi ideologică 8. Cu o înţelegere genială a esenţei problemei V. I, Lenin a definit prăpastia ce desparte istoricul cu adevărat materialist de pseudo istoricul obiecti- vist : „Obiectivistul vorbeşte despre necesitatea procesului istoric dat; materialistul constată cu precizie formaţia social economică dată şi ra- porturile antagoniste generate de aceasta. Obiectivistul demonstrînd nece- sitatea unui şir de fapte, riscă întotdeauna să se abată către poziţia de apologet a acestor fapte; materialistul dezvăluie contradicţia de clasă. şi implicit îşi precizează punctul de vedere. Obiectivistul vorbeşte despre „tendinţe istorice de nebiruit” ; materialistul vorbeşte despre clasa care „dirijează ordinea economică dată cremd anumite forme de opoziţie din partea altor clase. în felul acesta, pe de o parte materialistul este mai consecvent decît obiectivistul; obiectivitatea lui este mai consecventă, 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 1, p. 5. 2 Ibiilem, p. 34; voi. 16, p. 434. 3 Ibidem, voi. 20, p. 374. 4 Ibidem, voi. 5, p. 178. 6 Ibidem, voi. 3, p. 429, 430, 440, 458, 511 ; voi. 4, p. o, 7, 9. 6 Ibidem, voi. 3, p. 179. • 7 Ibidem, voi. 2, p. 131. 8 Ibidem, voi. 1, p. 407. www.dacoromanica.ro 15 DIN INDICAŢIILE METODOLOGICE ALE LUI V. I. LENIN 31 mai adîncă, el nu se mărgineşte să arate necesitatea unui proces, ci lămu- reşte care anume formaţie social economică dă conţinut acestui proces, care clasă anume determină această necesitate” x. Această definire a caracterului pseudo-ştiinţific al obiectivismului este o indicaţie metodo- logică de cea mai mare valoare pentru cercetătornl marxist al istoriei. + 0 primă concluzie ce se degajă din aceste cîteva indicaţii metodolo- gice ale lui V. I. Lenin, e că în problema fundamentală a formei şi caracterului informaţiei ştiinţifice ca totalitate de fapte şi date sistema- tizată şi caracterizată — V. I. Lenin a elaborat geniala sa definire a subiec- tivismului şi obiectivismului — pe care întotdeauna le caracterizează în chip specific. în felul acesta V. I Lenin se înfăţişează ca omul de ştiinţă care a contribuit cel mai mult în epoca sa —la fundamentarea ştiinţelor sociale — dezvoltînd indicaţiile metodologice ale lui K. Marx şi Fr. Engels — ca ştiinţe în adevăratul înţeles al cuvîntului, întemeiate pe o metodă riguroasă şi analiză a faptelor. Indicaţiile metodologice ale lui V. I. Lenin au transpus în această privinţă concepţia sa despre particular şi general, despre individualitatea faptelor şi generalizarea lor ca atare, despre posi- bilitatea deci a oricărei ştiinţe sociale de a depăşi stadiul individual al infinităţii -de fapte spre sintezele generale. Concepţia leninistă a formulat legătura indisolubilă între particular şi general, cuprinderea primului în al doilea. Iată ce spune — în această ordine de idei V.I.Lenin : „Generalul nu există decît în particular, prin particular. Orice particular este (într-un fel sau altul) general. Orice general este o părticică (sau o latură sau esenţă) a particularului. Orice general nu înglobează decît aproximativ toate obiectele particulare. Orice particular nu intră decît incomplet în general etc. etc.” 1 2 Indicaţiile metodologice ale lui V. I. Lenin în legătură cu documentarea istorică, cu folosirea materialului documentar izvorăsc, ca atare din concepţia sa genial formulată — despre particular şi uni- versal, despre imposibilitatea cunoaşterii generalului altfel decît prin particular (cu ajutorul faptelor degajate din izvoare deci), prin indi- caţiile metodologice rezultate din aplicarea la metodologie a concepţiei leniniste despre particular şi general. V. I. Lenin a fundamentat încă o dată caracterul de ştiinţă albtoriei, dacă se bazează pe o cercetare cu adevărat marxistă a istoriei. Toate aceste indicaţii metodologice arată calea pe care trebuie să meargă istoricul marxist în ce priveşte folosirea materialului faptic din izvoare ca acesta să capete viaţă şi sens, să fie util cu adevărat pentru descrierea veridică a fenomenelor istorice. Unele greşeli — constatate în anii trecuţi — în ce priveşte orientarea marxistă a cercetărilor istorice din ţara noastră3, au arătat cît de importantă este cunoaşterea şi însuşirea creatoare a acestor indicaţii metodologice ale lui V. I. Lenin pentru orientarea justă a cercetărilor noastre istorice. Folosirea neştiin- ţifică a izvoarelor—subiectivistă, prin adunarea de fapte răzleţe, lipsite 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 1, p. 396. 2 V. I. Lenin, Caiete filozofice, p. 323. 3 Studii «Pentru aplicarea consecventă a teoriei marxist-leiiniste în cercetările istorice», nr. 6/1958, p. 5-20. www.dacoromanica.ro 32 EUGEN STANESCU 16 de semnificaţie, smulse arbitrar aşa eum arăta V.I, Lenin din ansamblul viu din care fac parte — obiectivistă, prin ploconirea necritioă în faţa materialului faptic, numai în aparenţă bogat şi complet, dar necaracteri- zat marxist şi partinic, duce în chip firesc la aprecieri greşite ale proceselor şi evenimentelor istorice, la ignorarea caracterului lor de clasă. Idealizarea rolului jucat de clasele exploatatoare din trecut, boierimea sau burghezimea înregistrată în unele lucrări de istorie — a avut la origine faptul că nu s-a acordat de către unii cercetători o suficientă atenţie unor indicaţii im- portante metodologice ale lui V.I. Lenin. Aprofundarea acestora şi apli- carea lor la cercetarea istorică — este o pavăză sigură împotriva denatu- rărilor subiectiviste sau obiectiviste ale adevărului istoric. Din această cauză esenţa acestor indicaţii metodologice ale lui V. I. Lenin ca şi a întregii sale metodologii este caracterul ei partinic, militant, combativ. Pentru V» I. Lenin orice cercetare ştiinţifică trebuie să se bazeze pe temelia unui total de fapte dar nimic nu-i era mai străin decît acumularea faptelor, fără sublinierea sensului lor prin caracterizări şi clasificări întemeiate pe concepţia materialistă a istoriei. Indicaţiile metodologice formulate de Y. I. Lenin cu privire la cercetarea fenomenelor istorice — reprezintă astfel reflectarea în problemele de metodologie a principiului de însemnătate covîrşitoare a partinităţii în ştiinţă. Acesta e firul roşu care leagă indisolubil atît indicaţiile metodologice a căror ex- punere a fost încercată în aceste pagini — cît şi întreaga metodologie leninistă. www.dacoromanica.ro V. I. LENIN DESPRE PATRIE ŞI PATRIOTISM DŞ L. BÂNYAI Pentru oamenii muncii eliberaţi din cătuşele robiei capitaliste, ale exploatării de clasă şi asupririi naţionale, constructori ai unei societăţi noi, patriotismul înseamnă înainte de toate dragoste faţă de patria socialistă, mîndrie faţă de realizările poporului muncitor, devotament şi spirit de sacrificiu în munca de construire socialistă şi în apărarea libertăţii şi inde- pendenţei ţării. Patriotismul socialist înseamnă cultivarea pe o scară mai înaltă, de pe poziţiile marxism-leninismului, a patrimoniului cultural naţional, a tradiţiilor progresiste, iubirea frumuseţilor pămîntului natal, îmbogăţit pe zi ce trece prin munca omului liber cu creaţiile socialismului. Patriotismul socialist se îmbină totodată în mod organic cu internaţio- nalismul proletar, cu sentimentul de prietenie frăţească între oamenii muncii de diferite naţionalităţi din patria socialistă, cu spiritul de soli- daritate şi de ajutor reciproc faţă de toate popoarele din lagărul socialist, în frunte cu poporul sovietic, faţă de lupta oamenilor muncii pentru elibe- rarea socială şi naţională de pretutindeni, cu ataşamentul faţă de miş- carea impetuoasă pentru pace din lumea întreagă. Patriotismul însă nu este un fenomen veşnic şi pretutindeni identic. Patriotismul nu este un sentiment înnăscut, generat de vreun ,,spirit na- ţional” sau „spirit de rasă”, nu este un principiu imanent şi imuabil al „geniului” unui popor, cum propovăduieşte ideologia idealistă burghezo- naţionalistă. Patria, patriotismul în concepţia marxist-leninistă sînt fenomene social-istorice, legate de legile dezvoltării societăţii omeneşti, de etapele de dezvoltare a luptei de clasă în cadrul diferitelor formaţiuni social-eco- nomice în diferite ţări. în noţiunea de „patrie”, pe lîngă poporul respectiv cu particularităţile sale variate, pe lîngă bunurile materiale şi spirituale create de el şi pămîntul apărat şi muncit de generaţii, sînt incluse totdeauna . „„ www.dacoromanica.ro 34 L. BANYAI 2 şi orînduirea social-economică precum şi raporturile dintre diferitele clase şi grupuri sociale. Lenin nu o dată a accentuat că „patria” este „o noţiune istorică”1. „Problema patriei” — scrie el imediat după izbucnirea primului război mondial — .nu poate fi pusă ignorîndu-se caracterul istoric concret al actualului război” 2. Iar într-una din scrisorile adresate Inessei Armând, Lenin combate „raţionamentele” despre „apărarea patriei”, care „păcă- tuiesc. .. prin caracterul lor abstract şi prin neistorismul lor”. Cu aceeaşi ocazie el găseşte important să sublinieze că „întregul spirit al marxismului, întregul lui sistem cere ca fiecare teză să fie examinată (a) numai din punct de vedere istoric; ((3) numai în legătură cu altele; (y) numai în legătură cu experienţa concretă a istoriei”1. Problema patriotismului trebuie deci abordată din punct de vedere ştiinţific ca un produs istoric pe o anumită treaptă de dezvoltare a socie- tăţii şi sub un anumit aspect al relaţiilor de clasă. 4 ic întreaga dezvoltare istorică a patriotismului în decursul veacurilor, în diferite ţări, — păstrînd totuşi anumite caractere comune — este reflec- tată în cuvintele lui Lenin, că patriotismul „este un sentiment dintre cele mai adînci, statornicit de existenţa de secole şi milenii a unor patrii diferite...”3. • în societatea bazată pe clase antagoniste,' pe lîngă exploatarea internă, fiecare popor aşezat în mod trainic se afla sub ameninţarea de a fi cotropit de către invadatorii străini. Patriotismul, dragostea de patrie s-a format în conştiinţa popoarelor aflate într-o permanentă veghe de-a lungul întregii lor existenţe. Elemente de patriotism găsim în timpurile vechi la popoarele care luptau împotriva cotropirii străine. Patriotismul ia trăsături şi forme mai dezvoltate sub orînduirea feudală. Istoria arată însă că într-un fel s-a re- flectat acest sentiment la latifundiarii feudali, care apărau posesiile lor, privilegiile lor de clasă faţă de uzurpatorul extern şi într-altfel la masele aservite expuse la jafuri, răpiri şi masacre, din partea invadatorilor. Nu o dată marii feudali, cînd interesele de apărare ale ţării au fost în con- tradicţie cu poftele lor hrăpăreţe, şi-au vîndut fără şovăire patria şi poporul pe cînd masele populare, cu toată soarta lor vitregă, şi-au vărsat mereu sîngele pentru apărarea pămîntului natal, a bogăţiilor create prin sudoarea lor. Iar cînd unii conducători de stat sau de oaste în evul mediu s-au ridicat deasupra intereselor lor înguste de castă în vederea întăririi puterii de apărare a ţării şi au îmbrăţişat cauza maselor largi populare, nu o dată trebuiau să înfrunte conspiraţia duşmănoasă a privilegiaţilor feudali. Totodată unul este conţinutul patriotismului în perioada de formare a statelor feudale şi altul în perioada de destrămare a feudalismului, care se opune cu înverşunare dezvoltării forţelor noi social-economice, genera- toare ale orînduirii capitaliste. * * 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 35, p. 227. 8 Ibidem, voi. 21, p. 24. * Ibidem, voi. 28, p. 177. www.dacoromanica.ro 3 V. I. LENIN DESPRE PATRIE ŞI PATRIOTISM 35 Problema patriei şi a patriotismului s-a pus cu o deosebită putere cînd burghezia a luptat împotriva fărîmiţării şi îngrădirilor feudale, pentru eliberare naţională, antrenînd în lupta ei masele largi ţărăneşti doritoare de a scutura jugul iobăgiei. r , în lupta împotriva modului de producţie feudal, a dinastiilor absolu- tiste şi a stăpînirii străine, pentru formarea naţiunii şi a statului naţional, burghezia şi masele populare au mers pînă la un anumit moment împreună, interesele lor, „patriotismul” lor coincizînd în mare parte. Dar conţinutul patriei burgheze s-a schimbat în măsura evoluţiei social-istorice. „Una este patria* — arată Lenin -- în epoca sau mai precis în momentul luptei pentru doborîrea jugului naţional. Altceva este ea într-un moment cînd mişcările naţionale sînt de mult de domeniul trecutului” \ După consolidarea poziţiilor ei de clasă dominantă, burghezia se rupe din ce în ce mai mult de popor, de interesele adevărate ale patriei. Ajungînd la putere, singură sau prin compromis cu moşierimea, caracterul făţarnic al demagogiei patriotarde a burgheziei iese în evidenţă şi mai mult în conflictul cu proletariatul. Lenin constată că „burghezia trădează interesele libertăţii, patriei, limbii şi naţiunii atunci cînd în faţa ei se ridică proletariatul revoluţionar” 1 2. Aşa a procedat între altele burghezia reacţionară franceză în 1871, cînd a cerut ajutor armat lui Bismarck, duşman înverşunat al Franţei, pentru înăbuşirea comunei din Paris. „Am văzut — scrie Lenin — cum într-un moment de cea mai puternică asuprire şi umilire a naţiunii franceze, burghezia franceză s-a predat prusacilor, cum guvernul apărării naţio- nale s-a transformat într-un guvern de trădare naţională, cum burghezia asuprită a chemat în ajutorul ei soldaţii naţiunii asupritoare pentru a reprima pe compatrioţii lor proletari care au cutezat să întindă mîna spre putere” 3. Pentru a-şi menţine şi consolida dictatura sa burghezia reac- ţionară, sub masca glorificării rolului său „patriotic”, cultivă ca diversiune şovinismul, politica de asuprire şi de dezbinare naţională, aţîţînd oamenii muncii de diferite naţionalităţi unii împotriva altora, pentru a-i dezorienta şi a-i abate de la lupta de clasă. Scopul burgheziei este să estompeze contra- dicţiile de clasă din sinul naţiunii dominante şi să prezinte tendinţele ei prădalnice drept interese ale întregei naţiuni. Burghezia reacţionară folo- seşte prejudecăţile naţionale pentru a propaga naţionalismul şovin, ura de rasă, în concurenţa ei cu burghezia altor ţări, în tendinţa ei de a cotropi alte popoare. * Lenin condamnă în mod vehement denaturările istorice ale oportu- niştilor din mişcarea muncitorească care punîndu-se în slujba burgheziei, au aplicat „la epoca sfîrşitului capitalismului ceea ce este just pentru epoca apariţiei capitalismului” 4. 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 35, p. 227. 2 Ibidem, voi. 6, p. 434—435. 2 Ibidem, p. 435. 4 Ibidem, voi. 21, p. 24. www.dacoromanica.ro 36 L. BANYAI 4 Arătînd deosebirea esenţială între caracterul războaielor purtate pentru apărarea patriei în perioada de ascensiune a burgheziei şi carac- terul războaielor imperialiste cotropitoare, camuflate sub lozinci patrio- tarde, Lenin scrie în anul 1916 : „Marxismul deduce recunoaşterea apă- rării patriei în războaiele marii revoluţii franceze sau în războaiele lui Garibaldi de pildă, în Europa, precum şi negarea apărării patriei în războiul imperialist din 1914—1916, din analiza particularităţilor istorice concrete ale fiecărui război în parte, şi nici decum dintr-un oarecare «principiu general» ..L Sub paravanul patriotismului în epoca imperialistă, ultimul stadiu al capitalismului, burghezia duce o politică de raliere a tuturor forţelor reacţionare, întunecate ale societăţii, o politică sălbatecă de cucerire a teritoriilor naţionale străine, de înfeudare, de subjugare colonială a ţărilor înapoiate şi slabe. „în secolul al XX-lea în Europa — a arătat Lenin — nu poţi „apăra patria” altfel decît luptînd cu toate mijloacele revoluţionare împotriva monarhiei, împotriva moşierilor şi capitaliştilor din propria ta patrie, adică împotriva celor mai răi duşmani ai patriei” 1 2. Patriotismul burghez sub dominaţia capitalului monopolist devine un simplu mijloc de camuflare a poftei de expansiune a trusturilor şi băn- cilor mari internaţionale, a goanei lor după profit. în legătură cu acest proces istoric Lenin arată: „Alianţa generală a imperialiştilor din toate ţările, care stă la baza alianţei capitaliste economice, alianţă firească şi inevitabilă pentru apărarea capitalului care nu cunoaşte patrie, a dovedit prin numeroase episoade mari şi importante din istoria mondială că mai presus de interesele patriei, ale poporului, mai presus de orice, capitalul pune ocrotirea propriei alianţe a capitaliştilor din toate ţările împotriva oamenilor muncii” 3. ’ Cu o putere de previziune genială şi cu o vigilenţă revoluţionară neabătută urmăreşte Lenin evenimentele internaţionale din preajma pri- mului război mondial, dezvăluind neobosit jocul murdar al cercurilor impe- rialiste războinice cu sentimentul patriotic al niaselor. La 11 aprilie 1913 el notează : „«Europa» statele care se intitulează «civilizate» sînt angajate acum într-o cursă turbată a înarmărilor. în mii de chipuri, prin mii de ziare, de la mii de catedre se face o zarvă nemaipomenită despre patriotism, cultură, patrie, pace, progres şi toate acestea se fac pentru a justifica noi cheltuieli de zeci şi sute de milioane de ruble pentru tot felul de mijloace de distrugere.. .”4. Lenin denumeşte această demagogie deşănţată „patriotismul tunu- rilor”. El demonstrează că purtătorii lozincilor false despre „apărarea culturii” se pregătesc de fapt să procedeze „cu ajutorul mijloacelor de distrugere a culturii” 5. Lenin aruncă lumină asupra adevăratului sens al apelurilor oficiale pentru înarmarea „naţională”. „înarmările — scrie el — sînt considerate 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 22, p. 143—144, note. * Ibidem, voi. 21, p. 90. 8 Ibidem, voi. 27, p. 349. 4 Ibidem, voi. 19, p. 33. 5 Ibidem, p. 34. www.dacoromanica.ro 5 V. I. LENIN DESPRE PATRIE ŞI PATRIOTISM 37 drept o operă naţională, patriotică; se presupune că toată lumea păstrează cu stricteţe secretul. Dar şantierele navale, fabricile şi uzinele de tunuri, de dinamită şi de puşti, sînt întreprinderi internaţionale, în care capita- liştii din diferite ţări se înţeleg de minune între ei pentru a trage pe sfoară şi pentru a jupui «publicul') din diferite ţări. ..” \ . După izbucnirea conflictului armat între cele două tabere imperia- liste, Antanta şi Puterile centrale, Lenin nu încetează să combată şi să demaşte cu tărie aberaţiile cercurilor guvernante precum şi ale liderilor oportunişti din sînul mişcării muncitoreşti, alunecaţi pe panta justificării naţionaliste a jafului sîngeros imperialist. Arătînd caracterul nejust, caracterul prădalnic şi anexionist al războiului din ambele părţi, Lenin, imediat după începerea operaţiilor militare, în septembrie 1914 scrie: ,,Ambele grupuri de ţări beligerante nu rămîn cîtuşi de puţin în urmă unul faţă de celălalt în ceea ce priveşte jafurile, bestialităţile şi cruzimile nesfîrşite ale războiului, dar pentru a înşela proletariatul... burghezia fiecărei ţări se străduieşte să preamă- rească prin fraze mincinoase pe tema patriotismului, importanţa „pro- priului” război naţional, asigurînd că ea nu urmăreşte înfrîngerea adver- sarului pentru a prăda şi a acapara teritorii, ci pentru „a elibera” toate celelalte popoare, în afară doar de al ei propriu 1 2. Trădătorii mişcării muncitoreşti internaţionale, trecuţi în tabăra imperialistă şi care acuză pe bolşevici ca „antipatrioţi” vor să dovedească în fel şi chip — arată Lenin — „cum că internaţionalismul constă tocmai în aceea ca muncitorii dintr-o ţară să tragă în cei din altă ţară în numele apărării patriei” 3. Sarcina internaţionalistă a muncitorilor conştienţi — după Lenin — este ca la încercările burgheziei de a-i scinda şi a-i dezbina să răspundă ,,cu încercări mereu noi şi repetate de a stabili unitatea muncitorilor apar- ţinînd diferitelor naţiuni în lupta pentru răsturnarea dominaţiei bur- gheziei tuturor naţiunilor” 4. Totodată Lenin a subliniat că în vederea succesului propriei lupte de eliberare socială, proletariatul din metropolă trebuie să sprijine mişcarea de eliberare naţională a popoarelor asuprite împotriva imperialismului, făcînd totul pentru crearea unui front unic al mişcării de eliberare socială şi naţională din colonii şi metropolă. Rolul conducător al proletariatului în revoluţia burghezo-democratică, în epoca imperialismului, nu înseamnă însă că burghezia nu mai poate avea o poziţie patriotică progresistă în mişcarea de eliberare naţională şi na- ţional-colonială. Acest patriotism se mai manifestă prin participarea burgheziei naţionale în ţările coloniale şi dependente împotriva politicii de cotropire a puterilor imperialiste. Lupta anticolonialistă chiar dacă este condusă de partide burghezo-naţionaliste, în torentul general antiimpe- rialist, se contopeşte în mod obiectiv cu lupta de clasă a proletariatului. 1 V. I. Lenin, Opere, p. 89—90. 2 Ibidem, voi. 21, p. 14 — 15. 3 Ibidem, p. 24. 1 Ibidem, p. 25. www.dacoromanica.ro 38 L, BANYA1 6 în acelaşi timp cercurile cele mai reacţionare ale burgheziei din ţările coloniale şi dependente, copărtaşe la jaful capitalului monopolist in- ternaţional, caută să înăbuşe în popor sentimentul înălţător al patriotis- mului, răspîndind idei cosmopolite, de ploconire slugarnică faţă de „civiliza- ţia” cotropitorilor imperialişti, o atitudine de indiferenţă faţă de cultura naţională proprie, o renunţare la lupta pentru suveranitatea naţională. ★ Proletariatul este conştient de faptul că numai în urma răsturnării jugului exploatării capitaliste poate să-şi făurească o adevărată patrie. Formula lui Marx şiEngels din Manifestul Partidului Comunist, că „mun- citorii n-au patrie” înseamnă că în cadrul orînduirii capitaliste clasei mun- citoare i se răpeşte patria. Proletariatul, — spune mai departe Mani- festul — trebuie el însuşi „să se ridice la rangul de clasă naţională, să se constituie el însuşi ca naţiune” L Lenin dezvoltînd ideile lui Marx şi Engels în acest domeniu preci- zează : „Proletariatul nu poate fi indiferent şi nepăsător faţă de condiţiile politice, sociale şi culturale în care se desfăşoară lupta lui şi, prin urmare, nu-i poate fi indiferentă nici soarta ţării lui”. Dar — adaugă el — „soarta ţării lui îl interesează numai în măsura în care aceasta afectează lupta de clasă şi nu în virtutea unui oarecare patriotism burghez... ” 1 2. Lenin arată că nu există patrie burgheză „în general”. Pe lîngă distincţia ce face Lenin între patria burgheziei ascendente şi a celei domi- nante, reacţionare, el arată că clasei muncitoare nu-i este tot una dacă îşi duce lupta sa de clasă în cadrul unei ţări subjugate de o altă naţiune sau în cadrul unui stat independent, cum nu-i este tot una nici faptul dacă în ţara sa există un regim democrat burghez, sau un regim semi- feudal. V. I. Lenin protestează împotriva afirmaţiei că „proletariatului îi este indiferent în ce patrie trăieşte; într-o Germanie monarhistă, într-o Franţă republicană sau într-o Turcie despotică” 3, în concepţia lui Lenin condiţiile luptei pentru socialism depind în mare măsură de libertatea naţională şi de drepturile democratice existente : „Patria, adică mediul politic, cultural şi social dat — spune Y. I. Lenin — constituie cel mai puternic factor al luptei de clasă a proletariatului” 4. După Yladimir Ilici Lenin lupta revoluţionară a proletariatului împotriva robiei capitaliste, împotriva statului reacţionar burghez, apărător al intereselor exploatatorilor este cu adevărat o luptă patriotică. Iubirea patriei pentru proletariat înseamnă nu numai lupta pentru eliberarea naţională sau apărarea patriei de o înrobire străină, ci şi transformarea ei democratică şi socialistă. Patriotismul proletariatului nu înseamnă nicidecum vreo concesiune făcută naţionalismului burghez, după cum internaţionalismul proletar nu înseamnă o atitudine negativă, nihilistă faţă de patrie. 1 K. Marx-F. Engels, Manifestul Partidului Comunist, E.S.P.L.P., 1958, p. 56. 2 V. I. Lenin, Opere, voi. 15, 1957, p. 185. 3 Ibidem, p. 184-185. 4 Ibidem, p. 185. www.dacoromanica.ro 7 V. I. LENIN DESPRE PATRIE ŞI PATRIOTISM 39 V. I. Lenin nu neglijează nici faptul că pe lingă antagonismul de clasă înăuntrul naţiunii burgheze, există şi o comunitate naţională de limbă, de viaţă economică, de structură psihică şi de cultură. „Cultura internaţională nu este anaţională” — spune Lenin între altele *. Ostilitatea proletariatului faţă de orînduirea burgheză, nu înseamnă nicidecum ostilitate faţă de naţiune. Proletariatul luptă pentru a se situa în fruntea forţelor progresiste ale naţiunii, pentru a uni majoritatea naţiunii împotriva claselor exploatatoare — burghezia şi moşierimea — condamnate de istorie. Lenin arată că bolşevicii velico-ruşi, adepţi intransigenţi ai luptei de clasă a proletariatului, sînt continuatorii adevăraţi ai măreţelor tradiţii naţionale progresiste şi revoluţionare ale poporului rus. „hTe este oare străin nouă, proletarilor conştienţi velicoruşi, senti- mentul m în firi ei naţionale?” pune întrebarea V. I. Lenin şi răspunde răspicat: „Desigur că nu ! hTe iubim limba şi patria, activăm mai mult decît oricine pentru a ridica masele ei muncitoare (adică 9/10 din popu- laţia ei) la o viaţă conştientă de democraţi, şi socialişti. Este cel mai dureros lucru pentru noi să vedem şi să simţim la ce violenţe, asuprire şi batjocuri este supusă minunata noastră patrie de către călăii ţarului, de către nobilime şi capitalişti. Sîntem mîndri de faptul că aceste violenţe au stîrnit o împotrivire în mediul nostru...”. Iată sinteza adevărată a patrioţi mului înaintat şi a conştiinţei de clasă a proletariatului: „Sîntem pătrunşi de sentimentul mîndriei na- ţionale, căci naţiunea velicorusă a creat şi ea o clasă revoluţionară, a dovedit şi ea că este capabilă să dea omenirii mari pilde de luptă pentru libertate şi socialism...”1 2. ’ ' ★ în urma victoriei Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, oamenii muncii din ţara Sovietelor în frunte cu proletariatul, au dobîndit prima dată în istorie adevărata lor patrie. Patriotismul lor s-a contopit în întregime cu lupta pentru o orînduire nouă, socialistă. Apărarea patriei sovietice a însemnat apărarea cuceririlor revoluţionare. „Din ziua de 25 octombrie 1917—spune Lenin — sîntem defensişti. Sîntem pentru „apărareapatriei”, dar războiul de apărare a patriei către care ne îndreptăm va fi un război pentru patria socialistă, pentru socialism ca patrie, pentru Republica Sovietică ca detaşament al armatei mondiale a socialismului” 3. Patriotismul sovietic este un patriotism de tip nou, superior, care a apărut pe baza lichidării exploatării omului de către om şi a desfiinţării asupririi naţionale a unor popoare de către^altele. Patriotismul sovietic are drept bază economică nu proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, ceea ce dezbină pe oameni, ci proprietatea obştească. Patrio- tismul sovietic a apărut şi s-a consolidat pe baza comunităţii tuturor popoarelor din Uniunea Sovietică în jurul marelui popor rus şi a cooperării prieteneşti dintre muncitori, ţărani şi intelectuali. 1 V. I. Lenin, Opere, voi, 20, p. 8. 2 Ibidem, voi. 21s p. 89. 2 Ibidem, voi. 27, p. 146. ’ www.dacoromanica.ro 40 L. BANYAI 8 „Niciodată nu va fi învins poporul — spune Lenin — în sînul căruia muncitorii şi ţăranii şi-au dat seama, au simţit şi au văzut, în majoritatea lor, că ei îşi apără propria lor Putere Sovietică — puterea celor ce muncesc, că ei apără cauza a cărei izbîndă le va garanta lor şi copiilor lor posibilitatea de a se folosi de toate binefacerile culturii, de toate creaţiile muncii ome- neşti” 1. ’ Sistemul de stat sovietic a creat posibilitatea de a se ţine cont de toate aspectele dezvoltării economice, politice şi culturale a popoarelor sovietice şi de a se uni eforturile pentru victoria comună. Păşind pe calea leninistă fiecare popor care face parte din marea familie a popoarelor sovietice pune tradiţiile sale naţionale progresiste în slujba intereselor vitale comune ale tuturor oamenilor muncii din patria sovietică. Forţa patriotismului sovietic constă în faptul că el este cu adevărat al întregului popor. Pe ruinele vechilor naţiuni burgheze au luat naştere şi s-au dezvoltat naţiuni noi, socialiste, în sînul cărora nu mai există contradicţii de clasă de neîmpăcat, contradicţii antagoniste. Patriotismul popoarelor sovietice care s-a manifestat cu atîta vigoare în anii Marelui Eăzboi pentru Apărarea Patriei Sovietice, constituie astăzi una din sursele cele mai fecunde pe calea succeselor măreţe ale construirii comunismului. în patriotismul sovietic popoarele din ţările de democraţie populară care construiesc socialismul văd o pildă măreaţă, aplicînd-o în mod cre- ator la condiţiile lor proprii, dezvoltînd totodată cele mai bune tradiţii progresiste şi revoluţionare naţionale ale lor. Lupta maselor muncitoare din lagărul socialist este legată în mod indisolubil de sprijinul reciproc economic, politic şi cultural, al tuturor ţărilor care construiesc împreună sistemul socialist mondial în frunte cu prima şi cea mai puternică ţară a socialismului — Uniunea Sovietică. ’ Belaţiile dintre ţările socialiste sînt o pildă de îmbinare armonioasă între interesele naţionale şi cele internaţionale ale maselor muncitoare. Patriotismul popoarelor ţărilor socialiste include tot mai multe elemente izvorîte din comunitatea lor solidară. Nu degeaba ideologii în slujba im- perialismului propagă fel de fel de teorii false pentru dezbinarea lor. Marxism-leninismul ne învaţă că lupta pentru socialism are un caracter internaţional, dar calea concretă spre socialism este determinată de condiţiile istorice concrete, de raportul concret dintre forţele de clasă. Formele şi metodele construirii socialismului pot şi trebuie să fie diferite, corespunzător condiţiilor ţării respective, dar legile principale ale con- struirii socialismului sînt aceleaşi în toate ţările. Comuniştii combat pe dogmaticii care neglijează particularităţile istorice naţionale ale ţării lor proprii. Totodată comuniştii duc o luptă hotărîtă împotriva revizioniştilor care propovăduiesc egoismul naţional, izolaţionismul. între tendinţa fiecărui popor în parte de a-şi dezvolta economia naţională, cultura proprie, existenţa de stat şi tendinţa spre o mai mare unitate a vieţii economice şi politice a ţărilor socialiste nu există contradicţie. Interesele specifice ale fiecărei ţări socialiste, interesele 1 V. I. Lenin, Opere alese,, voi. 1, 1954, ed. a Il-a, p. VII. www.dacoromanica.ro 9 V. I. LENIN DESPRE PATRIE ŞI PATRIOTISM 41 generale ale comunităţii socialiste, precum şi interesele mişcării de eli- berare socială şi naţională din lumea întreagă se condiţionează reciproc. în raportul prezentat la Congresul al XXI-lea extraordinar al P.C.U.S., tovarăşul Hruşciov a subliniat cu tărie: „Succesul cauzei naţionale a clasei muncitoare nu poate fi conceput fără solidaritatea in- ternaţională a tuturor detaşamentelor sale” x. într-ajutorarea frăţească dintre ţările socialiste şi îndeosebi ajutorul internaţionalist acordat celorlalte ţări socialiste de cel mai înaintat şi mai puternic dintre statele socialiste, U.R.S.S., a făcut posibil ca ţările socialiste să cunoască un avînt economic general. Cu drept cuvînt a accen- tuat tovarăşul Gbeorgbe Gheorghiu-Dej în expunerea sa despre lucrările celui de-al XXI-lea Congres extraordinar al P.C.U.S. că „unitatea lagărului socialist este principala chezăşie a independenţei naţionale şi a dezvoltării rapide a fiecăreia dintre ţările socialiste” 2. ★ Partidul marxist-leninist al clasei noastre muncitoare, de la înfiin- ţarea sa a fost un exponent fidel al concepţiei leniniste despre patriotism şi internaţionalism, ridicînd la un nivel mai înalt tradiţiile patriotice multiseculare ale poporului nostru. Partidul Comunist din Romînia, în fruntea maselor muncitoare, a luptat consecvent împotriva politicii anti- populare şi de trădare naţională a burgheziei şi moşierimii, pentru inde- pendenţa şi suveranitatea naţională, pentru libertăţi democratice, pentru promovarea culturii progresiste naţionale, pentru frăţie şi egalitate de drepturi între poporul romîn şi naţionalităţile conlocuitoare, pentru o politică externă de prietenie cu Uniunea Sovietică. Astfel congresul al II-lea al Partidului Comunist din Romînia în octombrie 1922 constată în rezoluţia sa generală: „Burghezia, legată prin cătuşele proprietăţii, nu poate duce lupta împotriva cotropirii şi reducerii ţării la rangul de colonie. Astfel, burghezia devine trădătoarea chiar a rolului ei istoric de creatoare a statelor naţionale, independente, devine incapabilă de a păstra neatîrnarea întregului popor. Numai proletariatul, moştenitor al sarcinilor istorice ale burgheziei şi continuator al transformărilor sociale, va putea, în alianţă cu proletariatul internaţional, prin înfăptuirea revoluţiei sociale, să elibereze popoarele ... de sub orice asuprire... ” 3. în lupta împotriva ameninţării fascismului, C.C. al Partidului Comu- nist din Romînia în scrisoarea sa în legătură cu problema frontului popular antifascist (ianuarie 1936) spune : „Poporul romîn îşi va mobiliza toate slăvitele sale tradiţii de luptă pentru independenţă şi libertate şi în frunte cu proletariatul său va sări la arme pentru a respinge pe cotropitorii imperialişti... Porţele poporului vor lovi fără milă pe acei trădători de neam care s-au făcut uneltele duşmanilor naţiunii. Aceste unelte, fasciştii * * 1 N. S. Hruşciov, Cu privire Ia cifrele de control al dezvoltării economiei naţionale a V.R.S.S. pe anii 1959—1965, Ed. politică, 1959, p. 118 — 119. * Gh. Gheorghiu-Dej, Articole şi cuvtntări (1955 — 1959), Ed. politică, 1959, p. 726. * Documente din istoria Partidului Comunist din Romînia, voi. I, (1917 — 1922). E.P.L.P., 1953, p. 399. www.dacoromanica.ro 42 I. BANYAI 10 romîni, trădează interesele naţiunii pentru a salva interesele grupului de mari bancheri şi moşieri din fondurile cărora sînt întreţinuţi. Prin acţiunea lor şovină ei slăbesc solidaritatea luptei comune a poporului romîn şi a celorlalte naţionalităţi din Romînia contra duşmanului comun : imperia- lismul fascist şi fascismul din Romînia” 1. în ianuarie 1938, C.C. al P.C.R. îşi încheie manifestul său care demască politica antinaţională a guvernului dictaturii fasciste regale, prin următoarele cuvinte: „Ne chiamă la luptă dragostea de această ţară, pe care nu VTem s-o vedem sfîşiată şi cotropită, dragostea de acest popor, pe care nu-1 VTem îngenunchiat şi robit. .2. Sînt nenumărate documente care dovedesc că Partidul Comunist din Romînia s-a călăuzit încontinuu după învăţătura lui Lenin despre patriotismul clasei muncitoare. Zeci de mii de comunişti au suferit perse- cuţiile şi schingiuirile cele mai crunte, mii de comunişti şi-au dat viaţa pentru eliberarea socială şi naţională a poporului, a patriei noastre. în perioada întunecată a fascismului P.C.R. a unit masele populare într-o largă mişcare patriotică, le-a condus în luptă pentru doborîrea dictaturii fasciste, împotriva ruşinosului dictat de la Yiena, pentru scutu- rarea jugului hitlerist. P.C.R. a fost organizatorul şi animatorul insurecţiei armate victorioase din 23 August 1944 şi al participării Romîniei alături de Armata Sovietică glorioasă la alungarea şi nimicirea hoardelor hitleriste. 0 dată cu instaurarea puterii oamenilor muncii în ţara noastră liberă şi independentă, dragostea de patrie a căpătat un conţinut nou, contopindu-se cu devotamentul faţă de orînduirea socială şi de stat creată sub conducerea clasei muncitoare, în frunte cu partidul nostru marxist- leninist. Patriotismul nou, socialist a devenit una din forţele motrice ale întăririi şi înfloririi Republicii Populare Romîne. Mergînd pe calea leninistă, regimul nostru de democraţie populară, formă a dictaturii proletariatului, a devenit un factor de propăşire mate- rială şi culturală pentru toţi oamenii muncii, de orice naţionalitate, un factor de înfrăţire şi de adîncă dragoste faţă de patria socialistă comună, un factor de ataşament ferm faţă de politica partidului şi guvernului nostru. Lupta pentru cuceririle revoluţionare transformă adînc conştiinţa oamenilor muncii, cari devin stăpînii adevăraţi ai bogăţiilor ţării, apărătorii avutului obştesc, constructori conştienţi ai socialismului, animaţi de perspectivele grandioase ale societăţii comuniste, ce se conturează în vic- toriile fără seamăn ale popoarelor sovietice. Educaţia patriotică şi internaţionalistă în spirit leninist ocupă un loc de frunte în educaţia comunistă a oamenilor muncii, a tinerilor generaţii în ţara noastră. „Comuniştii — spune tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej în raportul de activitate al C.C. al P.M.R. la Congresul al II-lea al Partidului — cultivă la oamenii muncii dragostea fierbinte pentru patrie, voinţa fermă de a munci pentru înflorirea ei, pentru construirea socialismului şi pentru apărarea păcii, securităţii şi independenţei patriei. Ei cultivă mîndria naţională a maselor muncitoare pentru eroica luptă revoluţionară dusă în * 1 Documente din istoria Partidului Comunist din Romînia, voi. IV (1934—1937). E.S.P.L.P., 1957, p. 342—343. * Jbidem, Ed. P.M.R., 1951, p. 291. ■ www.dacoromanica.ro 11 V. I. LENIN DESPRE PATRIE ŞI PATRIOTISM 43 trecut de muncitori, ţărani, de cărturari înaintaţi pentru eliberarea socială şi naţională a Romîn’iei. în strînsă îmbinare cu educaţia în spiritul patrio- tismului socialist, partidul nostru cultivă, în masele poporului nostru internaţionalismul proletar consecvent, dragostea frăţească şi recunoştinţa pentru patria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie şi eliberatoarea noastră — marea Uniune Sovietică, dragostea frăţească pentru toate popoarele ţărilor de democraţie populară” *. Sarcinile istoricilor noştri sînt deosebit de mari atît în interpretarea justă, materialist-istorică â evoluţiei patriotismului în ţara noastră, cît şi în evidenţierea factorilor care au dus, prin luptele de eliberare socială şi naţională’a maselor populare la crearea patriei noastre socialiste, Republica Populară Romînă. Contribuţia istoriografiei noastre la opera de educaţie patriotică şi internaţionalistă este de o importanţă deosebită, cercetînd în lumina concepţiei ştiinţifice marxist-leniniste realităţile trecutului patriei şi sintetizînd în spirit partinic experienţa de veacuri a poporului. Credincios ideilor geniale ale lui Lenin, Partidul Muncitoresc Romîn prin acţiunea neobosită de educare patriotică şi internaţionalistă a oamenilor muncii stă în fruntea realizărilor măreţe ale construcţiei socia- liste în patria noastră, Republica Populară Romînă, contribuind prin aceasta la întărirea coeziunii puternicei familii a ţărilor socialiste, la succesele întrecerii paşnice a sistemului socialist cu sistemul capitalist, la asigurarea păcii şi a viitorului luminos al omenirii. 1 Gh. Gheorghiu-Dej, Articole şi caotntări (1955 — 1959), Ed. politică, 1959, p. 143. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro UNELE PROBLEME PRIVIND ROMÎNIA ÎN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL ÎN LUMINA LUCRĂRILOR LUI V. I. LENIN DE V. LIVEANU Pentru istoriografie, ca şi pentru atîtea alte ramuri ale ştiinţei şi ale activităţii umane în general — lucrările lui Lenin reprezintă un nesecat şi mereu proaspăt izvor de învăţăminte, care ajută la rezolvarea celor mai variate şi mai complicate probleme. Citind şi recitind operele lui Lenin, istoricul găseşte totdeauna indicaţii care aruncă o puternică lumină asupra principiilor generale ale istoriografiei ştiinţifice, ca şi asupra isto- riei a numeroase ţări şi popoare, în cele mai diferite epoci. în legătură cu perioada primului război mondial, lucrările lui Lenin cuprind un material imens. Studierea tuturor concluziilor în legătură cu istoria Romîniei în primul război mondial,care se desprind din lucrările lui Lenin, ar depăşi cu mult cadrul unui singur articol. în acest articol ne vom strădui să punem în lumină unele dintre cele mai importante indicaţii ale lui Lenin care trebuiesc avute în vedere de cercetările care privesc Romînia în primul război mondial. ★ în analiza unui fenomen istoric, Lenin avea totdeauna în vedere totalitatea faptelor, totalitatea condiţiilor istorice în care se desfăşura fenomenul pe care îl analiza. în legătură cu situaţia Romîniei de pînă în 1918 de pildă, Lenin avea în vedere faptul că în faţa ţării noastre mai stătea atunci problema desăvîrşirii unirii naţionale, — problema eliberării naţionale a provinciilor romîneşti din fosta Austro-Ungarie şi a unirii lor cu Romînia. www.dacoromanica.ro 46 V, LIVEANU 2 Lenin sublinia necontenit că lupta pentru asigurarea deplinei libertăţi naţionale, a tuturor naţiunilor, este o datorie a partidului proletar : „Nici un privilegiu pentru nici o naţiune, pentru nici o limbă !” scria Lenin, „Nici o stingherire, nici o nedreptate, fie cit de mică, faţă de o minoritate naţională ! iată principiul democraţiei muncitoreşti” 1. Lenin arăta că par- tidul proletariatului trebuie să lupte pentru dreptul naţiunilor la auto- determinare, pentru dreptul fiecărei naţiuni de a-şi forma un stat naţional independent: „în programul marxiştilor autodeterminarea naţiunilor nu poate avea din punct de vedere istorico-economic, altă semnificaţie decît aceea de autodeterminare politică, independenţă de stat, formare de stat naţional” 1 2. Tocmai în această lumină privea Lenin şi problemele dezvol- tării statului naţional romîn. Lenin a combătut pe cei care încercau să minimalizeze însemnătatea formării statelor naţionale, independente din punct de vedere politic, ale romînilor, bulgarilor, sîrbilor, grecilor. El a arătat că crearea acestor state a avut o semnificaţie profund progresistă, contribuind la crearea unor condiţii mai favorabile pentru dezvoltarea societăţii3. Totodată, înainte de 1918, Lenin sublinia că procesul „construcţiei de stat în direcţie borghezo-naţională” nu se terminase încă în ţara noastră, că procesul creării statului naţional romîn nu era încă desăvîrşit. Această ituaţie era urmarea faptului că o mare parte a naţiunii romîne suferea ncă sub jugul naţional al statului austro-ungar. în ianuarie 1917, Lenin scria „Grupul de state din estul Europei — Rusia, Austria, Turcia (din punct de vedere geografic, este mai just ca aceasta din urmă să fie socotită astăzi un stat asiatic, iar din punct de vedere economic o „semicolonie”) şi cele 6 mici state balcanice : Bomînia 4, Bulgaria, Grecia, Serbia, Muntenegru şi Albania — vădesc de la prima privire un tablou care diferă radical de cel precedent. Nici un singur stat care să aibă o compoziţie naţională pură ! Numai statele mici din Balcani pot fi considerate state naţionale, fără însă a uita totodată că şi aici populaţia de naţionalitate străină constituie între 5 şi 10%, că un număr imens (faţă de numărul total al reprezentanţilor naţiunii respective) de romîni şi de sîrbi locuiesc în afara graniţelor statului „Zor”, că în general ,,con- strucţia de stat” în direcţia burghezo-naţională nu s-a terminat în Balcani 5 nici chiar prin războaiele, s-ar putea spune „de ieri” din 1911—1912” 6. 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 19, E.S.P.L., Bucureşti, 1957, p. 71. 8 Ibidem, voi. 20, p. 500. 3 Referindu-se la Roza Luxemburg, care exclama : „se poate vorbi oare în mod serios de autodeterminarea muntenegrenilor, bulgarilor, romînilor, sîrbilor, grecilor, independenţi numai în mod formal”, Lenin, avînd In vedere că dezvoltarea capitalismului constituie un imens progres în comparaţie cu feudalismul, scria : „exemplul statelor balcanice pledează şi el împotriva ei (a Rozei Luxemburg—n.n.) căci oricine vede acum că cele mai bune condiţii pentru dezvoltarea capitalismului în Balcani se creează tocmai pe măsură ce în această pen- insulă se formează state naţionale independente”. (V. I. Lenin, Opere, voi. 20, p. 399). 4 Subliniat de autor. 6 Subliniat de autor. * V. I. Lenin, Opere, voi. 23, E.P.L.P., 1953, p. 274—275. www.dacoromanica.ro 3 LENIN DESPRE ROMINIA IN TIMPUL PRÎMULUI RĂZBOI MONDIAL 47 în faţa poporului nostru mai stătea, pînă în 1918, sarcina desă- virşirii construcţiei statului naţional, desăvîrşirii unirii naţionale, sarcina eliberării naţionale a Transilvaniei. în ianuarie 1917 Lenin sublinia din nou că în Eomînia nu se terminase încă epoca mişcărilor populare de eliberare naţională. El arăta că revoluţia din 1905 din Eusia, a marcat în ţările din Balcani, şi în genere în ţările vecine cu Eusia „deşteptarea unei întregi serii de mişcări naţionale burghezo-democratice, deşteptarea unor tendinţe de a forma state naţionale independente şi state naţionale unitare” L Susţinînd cu consecvenţă dreptul naţiunilor la autodeterminare pînă la despărţire de stat, susţinînd dreptul naţiunilor de a-şi forma state naţionale unificate, Lenin considera că lichidarea Austro-Ungariei este o necesitate istorică. ^ Lenin aprecia că „în ceea ce priveşte Austria de pildă, Junius (Eoza Luxemburg — V.L.) judecă foarte sănătos, ţinînd seama nu numai de „economic” dar şi de specificul politic, relevînd „neviabilitatea internă a Austriei” şi admiţînd că „monarhia habsburgică nu este o organizaţie politică a unui stat burghez, ci numai o uniune slab închegată a cîtorva clici de paraziţi sociali” şi că „lichidarea Austro-Ungariei nu este din punct de vedere istoric decît o continuare a destrămării Turciei şi că această destrămare constituie o necesitate a procesului istoric de dezvoltare” 1 2. Lenin arăta că problema naţională este o parte a problemei generale a revoluţiei. Naţiunile au apărut o dată cu apariţia capitalismului. De-a lungul linei întregi epoci istorice — procesul formării statelor naţionale a fost o parte a procesului lichidării feudalismului şi a înfăptuirii transfor- mărilor burghezo-democratice formarea de ftate naţionale de si: .e ită- tătoare — scria Lenin — „este o tendinţă a tuturor revoluţiilor burghezo-democratice”3. în ajunul şi în timpul primului război mon- dial, Lenin arăta că în Eăsăritul Europei — în ţările din Balcani printre care el includea Eomînia 4, preoum şi în Austria unde era ţinută cu forţa o mare parte a poporului romîn — existau puternice resturi feudale, dintre care asuprirea naţională era unul din cele mai grave5. Pentru ţările din Balcani — dintre care făcea parte şi Eomînia, — pro- blema creării statului naţional unificat era o problemă a revoluţiei bur- ghezo-democratice. Necesităţile progresului social, interesele maselor popu- lare, cereau ca desăvîrşirea unirii naţionale să fie înfăptuită pe calea desăvîrşirii revoluţiei burghezo-democratice, cereau ca înfăptuirea statului 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 20, p. 406. 3 Ibidem, voi. 22, p. 305. 3 Ibidem, voi. 20, p. 452. 4 Vezi mai sus ţările enumerate de Lenin printre cele „şase mici state balcanice”. 5 „în Europa răsăriteană (Austria, Balcani, Rusia) persistă pînă în ziua de azi puternice rămăşiţe medievale care stînjcnesc în foarte mare măsură dezvoltarea socială şi creşterea prole- tariatului. Aceste rămăşiţe sînt absolutismul (puterea nelimitată a monarhului), feudalismul, proprietatea funciară şi privilegiile moşierilor iobăgişti şi oprimarea naţionalităţilor”.(Lenin, Opere, voi. 18, E.S.P.L.P., Bucureşti, 1957, p. 358). Referindu-se din nou la răsăritul Europei — Austria, Balcani, Rusia — Lenin arăta că aici mai existau naţiuni asuprite şi că „în cadrul acestor naţiuni mai există încă în mod obiectiv sarcini naţionale generale, anume sarcini democratice, sarcinile doborlrii jugului naţional străin” (Lenin, Opere, voi. 23, E.P.L.P., Bucureşti, 1953, p. 49. Cf. Lenin, Opere, voi. 22, Ed. P.M.R., Bucureşti, 1952, p. 146). www.dacoromanica.ro 48 V. LIVEANU 4 naţional unificat să fie însoţită de lichidarea proprietăţii moşiereşti şi a monarhiei, de instaurarea unei republici democratice. „în faţa popoarelor balcanice se punea sarcina istorică de a-şi crea state naţionale unificate de a răsturna jugul feudalilor locali, de a elibera definitiv de sub jugul moşieresc pe ţăranii de diferite naţionalităţi din Balcani___Nici asuprirea naţională, nici vrajba dintre naţionalităţi, nici aţîţarea pe tema deosebirilor religioase nu ar fi fost posibile în condiţiile unui democratism deplin şi consecvent” L * Desfiinţarea asupririi moşiereşti şi a monarhiei absolutiste — sau, ca în Bomînia şi Austro-Ungaria, a monarhiei semiabsolutiste — era condiţia deplinei şi realei eliberări naţionale a poporului nostru, ca şi a celorlalte popoare din Balcani1 2. Sarcina proletariatului din ţările din răsăritul Europei era de a lupta pentru lichidarea resturilor feudale, pentru trans- formări burghezo-democratice consecvente şi în legătură cu aceasta, pentru înfăptuirea dreptului naţiunilor la autodeterminare pînă la des- părţire pentru crearea statelor naţionale unificate, democratice. împotriva naţionaliştilor burghezi care se străduiau să aţîţe vrajba între oamenii muncii de diferite naţionalităţi, — Lenin apăra cu con- secvenţă principiile internaţionalismului proletar; el arăta necesitatea contopirii luptei muncitorilor naţiunii dominante cu lupta muncitorilor naţiunii asuprite, pe baza recunoaşterii dreptului naţiunilor la autodeter- minare 3. Pornind de la premisa că problema naţională în răsăritul Europei era o parte a problemei lichidării resturilor medievale şi a înfăptuirii unor transformări burghezo-democratice consecvente, şi avînd în vedere sar- cinile proletariatului de hegemon al revoluţiei burghezo-democratice, Lenin sublinia că masele populare erau interesate ca eliberarea şi unificarea naţională să se înfăptuiască pe calea luptei revoluţionare comune a oame- nilor muncii de diferite naţionalităţi, pe calea revoluţiei, şi nu a războiului condus de clasele exploatatoare4. Lenin arăta că eliberarea naţională a popoarelor din răsăritul Europei nu putea veni de la promisiunile marilor puteri imperialiste — ea putea fi obţinută numai prin dezvoltarea acţiunii şi iniţiativei maselor 5 6. ★ Lenin a nimicit tezele celor care susţineau că războiul din 1914—1918 a avut un caracter just din partea uneia sau alteia din taberele beligerante. După cum se ştie, una din tezele propagandei „oficiale” ale burgheziei 1 Lenin, Opere, voi. 19, E.S.P.L.P., Bucureşti, 1957, p. 19. • * „O eliberare deplină de sub jugul absolutismului şi al moşierilor ar avea drept rezultat tn mod inevitabil eliberarea naţională şi deplină libertate de autodeterminare a popoarelor. Dimpotrivă dacă se menţine jugul moşierilor şi al monarhiilor balcanice, asupra popoarelor, în mod inevitabil se menţine într-o măsură mai mică sau mai mare şi asuprirea naţională”. (Lenin, Opere, voi. 18, E.S.P.L.P., Bucureşti, 1957, p. 388). 8 Lenin, Opere, voi. 22, p. 142 — 143. 4 Referindu-se la primul război balcanic Lenin scria : „dacă eliberarea Macedoniei s-ar fi realizat printr-o revoluţie, adică prin lupta ţăranilor sîrbi, bulgari şi turci împotriva moşierilor de toate naţionalităţile (şi împotriva guvernelor moşiereşti din Balcani), probabil că ea ar fi costat popoarele balcanice de o sută de ori mai puţine vieţi omeneşti decît actualul război. Eliberarea ar fi fost obţinută pţin sacrificii incomparabil mal mici şi ar fi fost incomparabil mai deplină” (Lenin, Opere, voi. 18, p. 388). 6 Ibidem, p. 337-338. www.dacoromanica.ro 5 LENIN DESPRE ROMINIA IN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL 49 romîne în timpul şi după terminarea primului război mondial a fost că participarea Romîniei la acest război a fost dictată de năzuinţa maselor populare din ţara noastră de a elibera Transilvania. Fireşte, năzuinţa maselor populare spre unirea Transilvaniei cu RiOmînia era o năzuinţă progresistă, pe deplin legitimă. Dar în societatea bazată pe exploatarea omului de către om, caracterul războiului nu este determinat de năzuinţele maselor populare, ci de politica claselor dominante, ale căror scopuri determină şi obiectivele războiului. în anumite condiţii chiar şi în socie- tatea împărţită în clase antagoniste năzuinţele maselor populare pot influenţa caracterul războiului, dar tocmai în măsura în care ele influenţează politica claselor dominante. ^ ^ Caracterul unui război este determinat de „această indisolubilă legă- tură economică şi istorică dintre orice război şi politica premergătoare lui a fiecărei ţări, a fiecărei clase care a dominat înainte de război” L în cazul unui război purtat între două coaliţii de state, caracterul războiului dus de unul din statele beligerante, trebuie apreciat în funcţie de politica, de situaţia claselor dominante din toate statele beligerante: „dovada... adevăratului caracter de clasă al unui război, rezidă, bineînţeles nu în istoria diplomatică a războiului ci în analiza situaţiei obiective a claselor conducătoare din toate statele beligerante” 1 2. Celor care în timpul primului război mondial credeau că năzuinţele maselor erau acelea care determinau caracterul războiului, Lenin le răspundea referindu-se la factorii care determină caracterul unui război în societatea dominată de clasele exploatatoare: „războiul îl duc nu popoarele, ci guvernele”3. Pornind de la principiul marxist că politica claselor dominante este aceea care determină caracterul războaielor, Lenin şi bolşevicii au dezvăluit caracterul imperialist şi reacţionar de ambele părţi al primului război mondial. Primul război mondial a fost generat de contradicţiile capitalis- mului ajuns în stadiul imperialist. Transformarea capitalismului în capi- talism monopolist a determinat ascuţirea tuturor contradicţiilor capita- lismului, a însemnat printre altele, accentuarea inegalităţii dezvoltării economice şi politice a ţărilor capitaliste. în condiţiile împărţirii lumii între marile puteri imperialiste, dezvoltarea inegală şi în salturi, a ţărilor capitaliste, a dus la izbucnirea războaielor pentru reîmpărţirea lumii între imperialişti. Primul război mondial a reprezentat continuarea prin mijloace violente a politicii duse înainte de război de clasele dominante. Monopoliştii 1 Lenin, Opere, voi. 24. E.S.P.L.P., Bucureşti, 1954, p. 390. 3 Lenin, Opere, voi. 22, p. 186. 3 Subliniind că marxiştii slnt pentru războaiele duse In interesele oamenilor muncii, Lenin descria astfel starea de spirit a maselor induse In eroare de agitaţia războinică a concilia- torilor după revoluţia rusă din februarie 1917. ,,Noi nu vrem un război pentru dominaţie asupra altor popoare, noi luptăm pentru libertatea noastră, — aşa spun toţi muncitorii şi ţăranii, şi prin aceasta ei exprimă punctul de vedere al muncitorului, punctul de vedere al omului muncitor In ceea ce priveşte felul cum înţeleg ei războiul". Şi Lenin răspundea : „Nu este adevărat, voi luptaţi pentru că ascultaţi de guvernul vostru, guvern al capitaliştilor, războiul II duc nu popoarele, ci guvernele. Nu mă miră că un muncitor sau un ţăran care nu a studiat politica... Întreabă cu naivitate : ce mă interesează capitaliştii din moment ce eu slnt acela care lupt ? El nu Înţelege legătura Intre război şi guvern, nu înţelege că războiul e dus de guvern, pe clnd el este instrumentul cu care acţionează guvernul” (Lenin, Opere, voi. 24, p. 396 — 397). www.dacoromanica.ro 50 V. LIVEANU 6 care cîrmuiau marile puteri imperialiste beligerante, au luptat, înainte ca şi în timpul războiului, pentru reîmpărţirea lumii în propriul folos, pentru acapararea de noi colonii şi sfere de influenţă, pentru jefuirea a cît mai multe ţări» Războiul imperialist, prin uriaşele comenzi pentru armată, consti- tuia sursa unor uriaşe profituri realizate din moartea şi nenorocirile a zeci de milioane de oameni. Totodată clasele exploatatoare urmăreau să-şi întărească dominaţia asupra maselor muncitoare, abătîndu-le de la lupta revoluţionară, asmuţind oamenii muncii dintr-o ţară împotriva oamenilor muncii din alte ţări, intensificînd teroarea şi politica reacţionară sub pretextul „apărării ţării”. în sfîrşit — şi aceasta are o mare importanţă pentru o ţară ca Romînia — Lenin a arătat că, primul război mondial a avut şi un caracter dinastic 1. Clasele dominante din diferite ţări urmăreau ca printr-un război victorios să întărească prestigiul şi poziţiile interne ale monarhiilor, bas- tioane ale forţelor reacţiunii. Caracterul primului război mondial ca şi al oricărui alt război, nu depindea de evoluţia operaţiilor militare, nu depindea de caracterul luptelor defensive sau ofensive duse de un anumit stat, nu depindea de apartenenţa de stat a teritoriului pe care se desfăşurau luptele. Dat fiind că ambele tabere beligerante urmăreau scopuri la fel de imperialiste şi reacţionare, — războiul rămînea un război imperialist indiferent de ţara care avea de suferit rigorile ocupaţiei duşmane. în timpul primului război mondial, liderii reformişti din diferite ţări au încercat să justifice politica lor de sprijinire a războiului imperialist prin aceea că în timpul unor războaie din secolul XIX, inclusiv în timpul războiului ruso-romîno-turc din 1877, Marx şi Engels s-au pronunţat în favoarea uneia din taberele beligerante, chiar dacă în tabăra susţinută de ei se aflau mari puteri care urmăreau propriile lor scopuri expansioniste. Lenin a demascat sofismele reformiştilor care încercau să aplice în condi- ţiile istorice ale imperialismului soluţiile valabile numai în epoca istorică depăşită a capitalismului ascendent2. în cazul războaielor de tipul celui din 1877 — explica Lenin — principala forţă reacţionară era feudalis- mul; capitalismul fiind încă în ascendenţă şi mişcarea muncitorească fiind abia la primii ei paşi, lupta maselor pentru independenţă naţională era în mod inevitabil condusă de diferite fracţiuni ale burgheziei, aliate cu acele mari puteri care, pentru a submina puterile rivale, erau inte- resate în formarea sau întărirea unor state naţionale. Revoluţionarii pro- letari s-au pronunţat în cazul războaielor de tipul celui din 1877 în fa- 1 „Războiul european şi mondial are un caracter clar şi precis de război burghez, impe- rialist, dinastic. Lupta pentru pieţe şi jefuirea ţărilor străine, tendinţa de a sugruma mişcarea revoluţionară a proletariatului şi a democraţiei Inlăuntrul ţărilor, tendinţa de a prosti, dezbina şi măcelări pe proletarii din toate ţările, asmuţind sclavii salariaţi ai unei naţiuni Împotriva sclavilor salariaţi ai alteia în folosul burgheziei,—iată singurul conţinut real şi singura semnifi- caţie reală a războiului”. (Lenin, Opere, voi. 21, p. 1. „Despre scopurile războiului” vezi şi Ibidem, p. 13-14, 145, 209, 298-299, 362-363, 436-437. Lenin, Opere, voi. 24, p. 391-393 ; Lenin, Opere, voi. 36, Editura Politică, Bucureşti, 1958, p. 283, 324). * în legătură cu această problemă, vezi, Lenin, Opere, voi. 21, p. 133 — 136 ; 209 - 210 ; voi. 36, p. 294-295. www.dacoromanica.ro 7 LENIN DESPRE ROMINIA IN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL 51 voarea acelei tabere beligerante, a cărei victorie contribuia la subminarea principalei forţe reacţionare a vremii — feudalismul — şi la crearea im acest fel a celor mai favorabile condiţii pentru dezvoltarea mişcării revo- luţionare a proletariatului. Cu totul altele — sublinia Lenin — erau condiţiile istorice în timpul războiului din 1914—1918. Capitalismul ascendent se transformase în capitalism imperialist, intrat în putrefacţie. Capitalismul devenise un sistem mondial de asuprire a popoarelor, un sistem mondial copt în an- samblul lui pentru revoluţie, iar mişcarea muncitorească internaţională, luase de acum o puternică dezvoltare- Imperialismul devenise principala forţă reacţionară, iar războiul imperialist a determinat coacerea rapidă a unei situaţii revoluţionare astfel că sarcina fundamentală pe care dezvol- tarea socială obiectivă o punea în faţa tuturor forţelor progresiste era folosirea contradicţiilor capitalismului, deci şi a contradicţiilor dintre marile puteri imperialiste, în vederea subminării imperialismului, în ve- derea răsturnării capitalismului. în epoca capitalismului imperialist, în epoca în care imperialismul constituie principala forţă reacţionară, sînt juste şi progresiste numai acele războaie care lovesc imperialismul, careîntr-o formă sau alta sînt îndreptate împotriva imperialismului. în 1914—1918 în faţa forţelor populare se punea deci nu sarcina de a sprijini una sau alta din marile puteri imperialiste beligerante, ci sarcina de a folosi condiţiile create de războiul imperialist în vederea răsturnării puterii claselor exploatatoare şi a creării în acest fel a premizelor realei eliberări sociale şi naţionale. Alăturarea la una din taberele beligerante în primul război mondial ajuta reacţiunea, ajuta la menţinerea dominaţiei unui pumn de mari puteri imperialiste asupra marei majorităţi a popoarelor lumii, — din colonii, din semicolonii, din ţări dependente. De aceea, subliniind că nu există războaie „pure”, — în sensul că într-un război just naţional, pot exista elemente de jaf şi cotropire, după cum şi într-un război de jaf pot exista elemente naţionale, Lenin arăta că în timpul primului război mondial, elementul naţional care putea exista în războiul dus de o anumită ţară, îşi pierdea însemnătatea, din cauză că nu era vorba de un război izolat, ci de un război dus în cadrul unei coaliţii de mari puteri imperialiste, care luptau pentru jefuirea şi cotropirea întregii lumi, inclusiv a ţărilor cărora li se promitea independenţa şi unitatea naţională 1. Participarea 1 După cum se ştie, In cadrul primului război mondial, războiul dus de Serbia a repre- zentat un moment naţional. Războiul austro-slrb a fost cauzat de faptul că guvernul Serbiei ducea şi Înainte de 1914 o politică de eliberare a slavilor de sud asupriţi de habsburgi, în timp ce Austro-Ungaria care a atacat Serbia, tindea la desfiinţarea statului naţional sîrb. (Lenin, Opere, voi. 21, p. 224). în 1914, Lenin sublinia că momentul naţional din războiul slrbo-austriac nu avea însă importanţă serioasă, din cauză că era o parte a războiului dus de o coaliţie imperia- listă (Lenin, Opere, voi. 21, p. 145, voi. 22, p. 305). Lenin sublinia că socialiştii ar fi fost datori să sprijine războiul Serbiei împotriva Austro-Ungariei, numai dacă acest război ar fi fost izolat şi n-ar fi avut legătură cu războiul imperialist. „în războiul actual, elementul naţional este reprezentat numai de Serbia care duce război împotriva Austriei... Dacă acest război ar fi fost izolat, adică dacă n-ar fi fost legat de războiul european general, de scopurile egoiste şi de jaf ale Angliei, Rusiei etc., atunci toţi socialiştii ar fi avut datoria să dorească succesul burgheziei sîrbe : aceasta e singura concluzie justă şi absolut necesară care poate fi trasă din momentul naţional al războiului actual... Războiul sîrbo-austriac ca moment naţional nu prezintă şi nici nu poate prezenta vreo importanţă serioasă în războiul european ... Tripla înţele- www.dacoromanica.ro 52 V. LIVEANU 8 la primul război mondial însemna, în practică, sprijinirea uneia din taberele imperialiste*. în această etapă istorică, calea pentru eliberarea ţărilor cotro- pite era lupta revoluţionară a maselor populare în frunte cu proletariatul din fiecare ţară beligerantă pentru răsturnarea propriilor guverne imperialiste. în condiţiile primului război mondial, război banditesc, la fel de reacţionar de ambele părţi, cei care preconizau înfăptuirea unităţii şi independenţei naţionale pe calea sprijinirii uneia sau alteia din marile puteri beligerante, sprijineau în practică cotropirea şi jefuirea coloniilor şi ţărilor slabe de către un grup de mari puteri imperialiste şi deveneau în practică lachei ai imperialiştilor * 1 2. _ în cazul unui război imperialist, reacţionar de ambele părţi, purtat între două tabere de mari puteri imperialiste, burghezia ţărilor mici participante la acest război devine în mod inevitabil părtaşe la jaful imperialist; sprijinitorii unui astfel de război al ţărilor mici, devin con- ştient sau nu jucării în mîinile imperialiştilor pentru a căror scopuri de jaf şi cotropire este dus războiul. „Dacă războiul dat este un război impe- rialist, reacţionar, adică un război între două grupuri mondiale ale burghe- ziei imperialiste, agresive, jefuitoare şi reacţionare, atunci burghezia din orice ţară (chiar şi dintr-o ţară mică) se transformă într-un părtaş la jaf, iar sarcina mea, sarcina unui reprezentant al proletariatului revoluţionar, este de a pregăti revoluţia proletară mondială, ca unica salvare de la gro- zăviile unui măcel mondial. Trebuie să judeci nu din punctul de vedere al ţării „mele” (căci aceasta este judecata unui jalnic mic-burghez obtuz şi naţionalist care nu înţelege că el este o jucărie în mîinile burgheziei imperialiste); ci din punctul de vedere al participării mele la pregătirea, la propăvăduirea şi la apropierea revoluţiei proletare mondiale”3 * * * * 8. gere, «eliberlnd » Serbia, vinde libertatea sîrbilor imperialismului italian pentru ajutorul dat de acesta la jefuirea Austriei (Ibidem), p. 224—225 ; vezi voi. 23, p. 305, voi. 36, p. 175). Lenin aprecia că social-democraţii slrbi care s-au ridicat Împotriva războiului dus de guvernul lor s-au plasat pe o poziţie justă, internaţionalistă (Lenin, Opere, voi. 36, p. 299). 1 „în condiţiile războiului de astăzi, dus de guvernele de astăzi, nu poţi ajuta Belgia altfel declt ajutlnd să fie sugrumată Austria sau Turcia etc. Ce are a face cu aceasta „apărarea patriei” ?? Tocmai In aceasta constă particularitatea războiului imperialist, război Intre guverne burghezo-reacţionare, istoriceşte perimate, dus pentru asuprirea altor naţiuni. Cine justifică participarea la acest război contribuie la perpetuarea asupririi imperialiste a naţiunilor. Cine preconizează folosirea actualelor greutăţi ale guvernelor In vederea luptei pentru revoluţia socială, acela susţine adevărata libertate a tuturor naţiunilor, libertate care nu poate fi realizată declt In societatea socialistă” (V. I. Lenin, Opere, voi. 21, E.S.P.L.P., 1955, p. 299). în legătură cu Belgia, Lenin arăta că războiul dus de această ţară mai avea la bază dorinţa burgheziei belgiene de a continua jefuirea celor 15 milioane de locuitori din Congo belgian, de a apăra profiturile celor 3 miliarde de franci investiţi In străinătate şi de a obţine noi „concesiuni şi privilegii In alte ţări” (Ibidem, p. 284). a Referindu-se la aripa dreaptă a partidului socialist polonez denumită ''fracuri” — care In timpul primului război mondial, sub lozinca unirii şi independenţei naţionale a sprijinit mult timp imperialiştii germano-austriaci, pentru a se ralia spre sflrşitul războiului Antantei, Lenin scria : „a specula (ca fracurile) victoria unei burghezii imperialiste sau alta înseamnă a deveni un lacheu al ei" (Lenin, Opere, voi. 23, p. 47. Cf. Lenin, Opere, voi. 35, p. 220). 8 Lenin, Opere, voi. 28, Bucureşti, 1955, p. 280. După ce arată că şi În epoca imperialis- mului războaiele naţionale slnt pe deplin posibile, Lenin scria, avlnd in vedere primul război mondial: „actualul război imperialist nu este o excepţie, ci un fenomen tipic In epoca impe- rialistă... în războaiele imperialiste care slnt deosebit de tipice pentru epoca imperialistă contem- porană. nici ţările mici nu pot fi pentru apărarea patriei”. (Lenin, Opere, voi. 35, p. 205 206). V. Brătianu, Interesele Romtniei In actualul război, Bucureşti, 1916, p. 37. www.dacoromanica.ro 9 LENIN DESPRE ROMÎNIA IN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL 53 Aruncînd ţara în primul război mondial, burghezia şi moşierimea romînă au devenit părtaşe la războiul de jaf al Antantei, au ajutat impe- rialiştilor Antantei să lupte pentru stăpînirea sutelor de milioane de oameni din colonii şi ţările slabe. Aruncînd ţara în primul război mondial, burghezia şi moşierimea romînă au provocat vărsarea sîngelui soldaţilor romîni în folosul imperialiştilor Antantei care, ca şi imperialiştii germani, luptau pentru subjugarea întregii lumi, inclusiv a Romîniei. înseşi cercurile conducătoare ale Romîniei burghezo-moşiereşti recunoşteau că sprijinul promis de marile puteri imperialiste pentru îndeplinirea revendicărilor naţionale ale poporului romîn urmărea înfeudarea ţării noastre. Războiul între Romînia şi Puterile Centrale, fiind o parte a unui război de jaf dus de două tabere de mari puteri imperialiste la fel de reac- ţionare, a fost un război imperialist de ambele părţi. Raptul că imperialiştii austro-ungari luptau pentru a-şi asigura subjugarea romînilor din fosta monarhie habsburgică, constituia un aspect care ilustra caracterul impe- rialist al războiului dus de Puterile Centrale. Scopurile reacţionare şi anexioniste ale claselor dominante germane, austriace, maghiare nu puteau însă ascunde scopurile reacţionare şi anexioniste ale claselor dominante romîne;. Guvernul burghezo-moşieresc romîn s-a alăturat imperialiştilor Antantei tocmai pentru că la fel cu aceştia urmăreau şi ei scopuri reac- ţionare şi anexioniste, străine de năzuinţa justă a poporului romîn spre unirea Transilvaniei eu Romînia. în legătură eu atitudinea faţă de răz- boiul mondial, Lenin sublinia : „noi considerăm pe capitaliştii germani ca tîlhari, la fel ca şi pe capitaliştii ruşi, englezi, francezi etc., iar pe împă- ratul Wilhelm ca un tîlhar încoronat, la fel ca şi pe Ricolai al II-lea şi pe monarhii englez, italian, romîn şi toţi ceilalţi” 1. Regele şi în general guvernanţii Romîniei puneau deasupra intereselor desăvîrşirii unirii naţio- nale a Romîniei interesele lor banditeşti, de clasă, şi tocmai aceste interese i-au determinat să se alăture războiului tîlhăresc al marilor puteri impe- rialiste. Războiul dus de guvernul burghezo-moşieresc a reprezentat conti- nuarea politicii duse înainte de război de clasele dominante romîne. Prin ce s-a caracterizat această politică? Lenin arată că „burghezia naţiunilor asuprite foloseşte în permanenţă lozincile eliberării naţionale pentru înşelarea muncitorilor; în politica internă ea foloseşte aceste lozinci pentru a încheia înţelegeri reacţionare cu burghezia naţiunilor dominante... ; în politica externă ea caută să încheie tranzacţii cu una din puterile imperia- liste rivale în interesul realizării scopurilor sale tîlhăreşti (politica statelor mici din Balcani)” 2. în altă parte, Lenin remarca: „observăm adeseori (mai ales în Austria şi Rusia) că burghezia naţiunilor asuprite flecăreşte numai despre răscoala naţională, iar în fapt încheie tranzacţii reacţionare cu burghezia naţiunii asupritoare, fără ştirea şi împotriva poporului propriu” 3. Astfel de tranzacţii antinaţionale caracterizau şi politica burgheziei şi moşierimii romîne — atît din vechea Romînie, cît şi din provinciile * * 1 Lenin, Opere, voi. 22, p. 143. * Ibidem, voi. 24, p. 250. Subliniat de autor. * Ibidem, voi. 23, p. 51. www.dacoromanica.ro 54 V. LIVEANU 10 romîneşti subjugate de statul austro-ungar. Clasele exploatatoare romîne din ambele părţi ale Carpaţilor doreau ca unirea Transilvaniei cu Eomînia să se înfăptuiască ,,de sus” în cadrul regimului burghezo-moşieresc reac- ţionar şi din acest motiv se împotriveau luptei revoluţionare de eliberare naţională a maselor. Pentru burghezia şi moşierimea romînă desăvîrşirea unirii naţionale trebuia să însemne doar lărgirea posibilităţilor de exploa- tare a întregului popor, a întregii ţări. Guvernul burghezo-moşieresc romîn, aderînd la Tripla Alianţă, a sperat ca în schimbul renunţării la Transilvania să obţină „compensaţii” prin posibilitatea de a anexa şi exploata teritorii străine care nu aveau nimic comun cu năzuinţele popo- rului romîn spre desăvîrşirea unirii naţionale. Se ştie că din 1883 şi pînă la izbucnirea primului război mondial, politica guvernului burghezo-moşieresc romîn s-a caracterizat prin ade- rarea la Tripla Alianţă prin înfeudarea faţă de blocul germano-austro- ungar şi în special faţă de Germania şi că aceasta a însemnat trădarea de către clasele dominante romîne a luptei pentru eliberarea naţională a Transilvaniei. în legătură cu aceasta, politicienii burghezi romîni din Transilvania acţionînd în strînsă înţelegere cu partidele burghezo-moşiereşti din Eomînia veche, au dus pînă în 1918 politica fidelităţii faţă de Habs- burgi, politica tranzacţiilor cu clasele dominante austriace, cu Curtea din Yiena, fără a renunţa totodată la încercări de „pactare”, de înţelegere cu clasele dominante maghiare L Fără a intra în amănunte care ies din cadrul articolului de faţă, amintim că, pe lingă teamă faţă de lupta de eliberare naţională a maselor populare din Transilvania, politica de înfeu- dare faţă de Germania dusă de guvernul burghezo-moşieresc romîn în cele patru decenii care au precedat primul război mondial se explică şi prin tendinţele expansioniste, anexioniste ale acestor clase. în ianuarie 1917, în articolul „Apărarea neutralităţii” Lenin arăta că „în Eomînia şi Bulgaria burghezia este stăpînită de o anumită pasiune pentru cuceriri şi anexiuni”1 2, Lenin înţelegea prin anexiune „cotropirea unor teritorii străine”, „alipirea cu forţa a altor naţionalităţi” 3, el definea anexiunea ca „o cotropire sau reţinere cu forţa de către un stat a unui teritoriu locuit de o naţionalitate străină fără consimţămîntul precis şi liber al acestei naţionalităţi”4. Lenin ţinea totdeauna seama că o parte 1 Acad. C. Daicoviciu.prof. univ. L. Banyai, V. Cheresteşiu, V. Liveanu, Lupta revolu- ţionară a maselor — factor hotărttor tn unirea Transilvaniei cu Romlnia, In Studii, nr. 6/958, p. 25—28; 30. După 1918, presa şi istoriografia burgheză au Încercat să acrediteze ideea că politica'fidelităţii faţă de Habsburgi, Îndreptată spre Încheierea unei Înţelegeri cu cercurile conducătoare ale Austro-Ungariei tn cadrul monarhiei habsburgice, pe care o duceau liderii partidului naţional-romln al burgheziei romîne din Transilvania — era un simplu „camuflaj politic" care ascundea eforturi consecvente Îndreptate spre eliberarea naţională a Transilvaniei. Iată Insă că In 1934 clnd putea expune In voie obiectivele politice dinainte de război ale parti- dului naţional din Transilvania, Iuliu Maniu, referindu-se la situaţia de plnă la războiul balcanic din 1913, spunea; „Romlnii (citeşte: politicienii burghezi romlni — V. L.) din Transilvania sperau Încă In posibilitatea unei vieţi demne tn cadrele monarhiei austro-ungare. Politica externă a Romlniei libere era Îndrumată cu asentimentul tuturor partidelor (burgheze — V. L.) spre Puterile Centrale” (Unirea Ardealului evocată de Iuliu Maniu), Cluj (1934), p. 10. Subliniat de V. L. 2 V. I. Lenin, op. cit., p. 257—258. 8 V. I. Lenin, Opere, voi. 26, E.S.P.L.P., Buc., 1957, p. 233. 4 Ibidem, p. 234. www.dacoromanica.ro 11 LENIN DESPRE ROMINIA IN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL 55 a poporului romîn mai este asuprit din punct de vedere naţional de către statul austro-ungar şi chiar în articolul menţionat din ianuarie 1917 el sublinia că pentru Romînia epoca mişcării de eliberare naţională nu era încă terminată1. „Pasiunea pentru anexiuni” a burgheziei romîne despre care vorbea Lenin, consta tocmai în dorinţa de a cotropi teritorii străine care nu aveau nimic comun cu năzuinţa justă, legitimă şi progresistă a poporului romîn de a elibera de sub asuprire naţională provinciile romî- neşti din Austro-Ungaria şi de a desăvîrşi astfel unirea naţională a ţării noastre. ’ ’ „Pasiunea pentru anexiuni” a burgheziei romîne a apărut cu mult înaintea 'primului război mondial. Lenin arăta că politica imperialistă, anexionistă a capitalului finan- ciar se deosebeşte în mod esenţial de politica anexionistă care se manifesta înaintea transformării capitalismului în capitalism monopolist. O dată cu aceasta Lenin sublinia că politica expansionistă şi războaiele imperialiste sînt posibile nu numai pe baza capitalismului monopolist, dar şi pe baza capitalismului premonopolist şi chiar pe baza relaţiilor de producţie pre- capitaliste 1 2. în politica externă a guvernului burghezo-moşieresc’ romîn s-a manifestat încă din al nouălea deceniu al secolului trecut tendinţa de a se înfeuda marilor puteri pentru a înfăptui cu ajutorul lor anexarea unor teritorii străine la sud de Dunăre. Concret, guvernul burghezo- moşieresc romîn a sperat mult să înfăptuiască expansiunea în Balcani cu ajutorul Triplei Alianţe condusă de Germania. în adevăr, pentru a atrage Romînia în Tripla Alianţă, Germania şi Austro-Ungaria au îmbinat ameninţările şi presiunile cu aţîţarea poftelor expansioniste ale claselor dominante romîne şi cu promisiunile de a ajuta satisfacerea acestor pofte. în 1883 în timpul tratativelor pentru aderarea Romîniei la Tripla Alianţă, Bismark a promis guvernului romîn că va primi ajutorul Germaniei pentru a cuceri dominaţia Peninsulei Balcanice şi a strîmtorilor lor şi pentru a anexa Odesa 3. Pentru a explica aderarea Romîniei la Tripla Alianţă, fruntaşul liberal Stolojan, din însărcinarea directă a lui Ion C. Brătianu a declarat în 1883 că Romînia trebuia să se mulţumească cu graniţa Carpaţilor, că ea nu trebuie să-şi aţintească privirile dincolo 1 „Elveţia se află pe o treaptă de dezvoltare a capitalismului cu mult mai Înaltă deelt Romînia şi Bulgaria ; despre o mişcare populară „naţională” In Elveţia nici vorbă nu poate fi; această epocă a dezvoltării istorice s-a terminat pentru Elveţia Încă cu multe secole In urmă, ceea ce nu se poate spune despre nici unul dintre statele balcanice'menţionate mai sus” (Lenin, op. cit., voi. 23, p. 258. 2 Anglia şi Franţa au luptat In războiul de şapte ani pentru colonii, adică au dus un război imperialist care este posibil, attt pe baza sclaviei, cit şi pe baza capitalismului primitiv, precum şi pe baza actuală a capitalismului foarte dezvoltat, (Lenin, Opere, voi. 22, Ed. P.M.R., Bucureşti, 1952, p. 304. Subliniat de autor). „Politica colonialistă şi imperialismul au existat şi Înaintea stadiului actual al capitalismului şi chiar Înaintea capitalismului". (Ibidem, p. 255). 3 Bismark i-a declarat lui P. P. Carp, trimis de I. C. Brătianu la Berlin pentru a negocia aderarea Romîniei la Tripla Alianţă : „Interesul vă este de a deveni un stat puternic In Marea Neagră, cu un port important ca Odessa şi vot preponderent la Constantinopol. Nu uitaţi Însem- nătatea Mării Negre căci de acolo Începe cheia Dardanelelor. Independenţă aveţi, cu Occidentul slnteţi In legătură directă, Orientul vă este deschis... Deveniţi un element de civilizaţie şi ordine şi prin aceasta veţi ajunge & domina Peninsula Balcanică” (După memoriile lui Lupu Costaki citate la C. Gane, P. P. Carp, Bucureşti, 1936, p. 296). www.dacoromanica.ro 56 V. LIVEANU 12 de Carpaţi, ci dincolo de Dunăre, şi să caute a-şi întinde graniţele pînă la Munţii Balcani şi chiar mai departe pînă în Albania şi la Constantinopole K Blocul agresiv dintre Germania şi Austro-Ungaria — la care se alătu- rase şi Italia în cadrul Triplei Alianţe a constituit pînă la primul război mondial cel mai puternic bloc agresiv din centrul şi estul Europei, apărînd din acest motiv claselor dominante rom în e drept cel mai indicat pentru a sprijini înfăptuirea tendinţelor lor expansioniste. Acesta a fost unul din considerentele care pe lingă alţi factori a căror analiză iese din cadrul studiului de faţă au determinat cercurile conducătoare din vechea Bomînie să adere la Tripla Alianţă. Cercurile conducătoare burghezo-moşiereşti au considerat că alăturarea la Tripla Alianţă, înfeudarea faţă de Germania le va da posibilitatea de a acapara cu ajutorul acesteia un rol dominant în Balcani, aşa cum le promisese guvernul german în 1883. După 1883, guvernul burghezo-moşieresc şi-a manifestat nu o dată pretenţiile sale de a acapara teritorii străine în Balcani, obţinînd din partea blocului austro- german promisiunea că va primi sprijin pentru a înfăptui aceste pretenţii. în 1897, guvernul Austro-Ungariei a hotărît ca în cazul schimbării statu-quo-ului în Balcani să acorde guvernului romîn sprijin pentru ca acesta să anexeze teritoriul bulgar pînă la linia Busciuk—Varna inclusiv aceste două porturi, şi dacă va fi posibil pînă la linia Busciuk—Şumla— Yarna1 2. în septembrie 1900 s-a semnat o convenţie militară austro- romînă în al cărei preambul, printre altele se proclama ca legitimă dorinţa guvernului romîn de a anexa Silistra şi dacă va fi posibil Busciuk, Şumla şi Varna3. Avem aici exemplul semnificativ al uneia din tranzacţiile despre care vorbeşte Lenin — încheiate cu marile puteri imperialiste de guvernele statelor mici din Balcani pentru înfăptuirea unor scopuri tîl- hăreşti. Cu toate că Bomînia era o ţară înapoiată din punct de vedere eco- nomic, cu o industrie puţin dezvoltată, cu o agricultură în care dominau resturile feudalismului, trecerea capitalismului în stadiul monopolist, for- marea sistemului economic mondial al imperialismului, trebuia în mod inevitabil să-şi pună pecetea şi asupra economiei romîneşti, dependentă de capitalul financiar străin. Lucrările lui Lenin asupra capitalismului imperialist constituie o călăuză şi pentru studierea economiei Bomîniei în ajunul războiului din 1916—1918. în preajma primului război mondial, concentrarea şi centralizarea capitalului au atins în industria romînească un grad relativ înalt 4. în principalele ramuri ale industriei romîneşti au început să se creeze uniuni monopoliste — forma monopolistă cea mai răspîndită în Bomînia reprezentînd-o cartelul şi mult mai rar sindicatul 1 Vezi Dezbaterile Adunării Deputaţilor, sesiunea ordinară 1893 — 1894, p. 170 — 171. * E. Helmreich, The diplomacy of the Balkan utars 1912—1913, Cambridge, Mass, 1938 p. 167-169. 3 E, Laloy, Les documents secrets des Archioes du Ministere des Affaires Etrangbres publiies par les bolchioiques, Paris, 1919, p. 14. 4 în 1913 cinci societăţi anonime industriale, reprezentlnd 3,5% din totalul societăţilor de acest fel, deţineau 40% din totalul capitalului societăţilor anonime industriale (Calculat pe baza datelor din „Statistica societăţilor anonime din Întreaga ţară la finele anului 1913”, Bucu- reşti, 1914). Aceste cifre ilustrează puternica centralizare a capitalului industrial. www.dacoromanica.ro 13 LENIN DESPRE ROM1NIA IN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL 57 şi trustul.1. Apăruse şi se dezvoltase în mod rapid împletirea capitalului bancar cu capitalul industrial. Nu încape discuţie că în comparaţie cu situaţia din ţările occidentale, capitalul financiar din Romînia era extrem de puţin dezvoltat. Important era însă faptul că tocmai capitalul financiar — foarte slab în comparaţie cu Occidentul — constituia principala forţă în cadrul claselor dominante din Romînia. în ajunul primului război mondial în Romînia se formase şi era în curs de dezvoltare o oligarhie financiară restrînsă, dar extrem de influentă, care deţinea rolul prepon- derent în cadrul coaliţiei burghezo-moşiereşti1 2. Formarea oligarhiei finan- ciare se manifesta nu numai în uniunea conducătorilor băncilor şi indu- striei, dar şi în uniunea conducătorilor marilor întreprinderi capitaliste şi a partidelor burghezo-moşiereşti3. Caracteristică pentru Romînia era legătura dintre oligarhia finan- ciară şi moşierime, în sensul că marii capitalişti aveau deseori şi moşii întinse, şi că numeroşi moşieri posedau acţiuni ale întreprinderilor capi- taliste. Pe de altă parte — un obiect important al afacerilor băncilor şi altor capitalişti îl constituia comerţul şi în special exportul de cereale. Este semnificativ că în ajunul şi în timpul primului război mondial raportul de forţe în sînul grupurilor politice ale claselor dominante s-a caracterizat tocmai prin creşterea greutăţii specifice a partidului liberal, care reprezenta acea parte a claselor dominante care era legată în primul rînd de marele capital financiar. Liberalii nu făceau nici un secret că, din punctul lor de vedere, interesele Romîniei se confundau cu interesele marii finanţe romîneşti. Un general care a avut legături politice şi de afa- 1 în ajunul primului război mondial existau în Romînia : cartelul fabricilor de ciment, cartelul fabricilor de sticlă, cartelul fabricilor de hîrtie, cartelul fabricilor de talpă, cartelul fabricilor de bere, cartelul morilor din Bucureşti. (Vezi G. C. Dragu, Scumpirea traiului, Bucu- reşti, 1914, p. 46, Studii şi rapoarte asupra industriei mari încurajate de stat, Bucureşti, 1909, p. 132 ; Balkan — Compass Rumănien, 1914, p. 214 ; Contra trustului hîrtiei. Memoriile presei adresate Ministerului de Finanţe, Bucureşti, 1911). în industria petroliferă, dominau trei filiale ale trusturilor anglo-olandeze, germane,'americane; aceste filiale — „Astra Romînă”, „Steaua Romînă”, „Romîno-Americana”, erau ele însele organizate sub forma unor trusturi verticale şi au format sindicatul „Distribuţia” care monopolizase desfacerea produselor petrolifere pe piaţa internă. în industria forestieră se formase un adevărat trust Goetz (vezi Balkan Compass Rumănien, 1914, p. 288—289) — iar principalele întreprinderi din această ramură făceau parte dintr-un cartel internaţional (ibidem, p. 298). în industria zahărului se formase un trust „Danu- biana” (D. R. Ioaniţescu, Industria zahărului, Bucureşti, 1916, p. 87); toate întreprinderile din această ramură erau legate în cadrul unui sindicat capitalist. 3 în 1914 opt bănci mari —4% din totalul băncilor deţineau 50% din capitalul total al băncilor şi controlau cca. 50 de întreprinderi industriale. Două din aceste bănci con- trolau 28 de întreprinderi industriale (Dobrovici, Istoricul dezvoltării economice şi financiare a Romîniei, Bucureşti, p. 263, 265. N. Xenopol, La richesse de la Roumanie, Bucureşti, 1916, p. 135 ; Kastris, Les capitaux itrangers dans la finance roumaine, Paris, 1921, p. 48 — 54. 3 Dintre conducătorii partidului liberal — Vintilâ Brătianu era conducătorul real al Băncii Naţionale şi al Băncii Romîneşti. E. Costinescu era membru în consiliul de administraţie a două bănci şi două întreprinderi industriale. E. Culoglu era membru în consiliile de admi- nistraţie a două bănci şi nouă întreprinderi industriale. Cantacuzino-Paşcanu preşedintele clu- bului partidului conservator democrat, era membru în consiliile de administraţie a două bănci şi trei întreprinderi industriale iar Take Ionescu era membru în consiliile de administraţie a două mari bănci şi trei întreprinderi industriale. Dintre fruntaşii partidului conservator, Grigore Cantacuzino era membru în şase consilii de administraţie- C. C. Arion în trei consilii de administraţie (datele sînt luate după Balkan Compass Rumănien, 1914). Am amintit aici numai cîteva exemple mai semnificative. www.dacoromanica.ro 58 V. LIVEANU 14 ceri cu Brătienii nota că în 1918 în cercurile legate de liberali ,,se repeta cu deosebită stăruinţă că : de existenţa Băncii Romîn eşti se leagă existenţa statului romîn, adică că dacă se prăbuşeşte Banca Romînească se prăbu- şeşte şi statul romîn” 1. Această formulă cinică caracteriza de minune interesele reale — interese înguste ale unei clici de exploatatori — care au călăuzit politica celor ce au tîrît Romînia în primul război mondial. în deceniul care a precedat războiul mondial, o dată cu transfor- marea pe plan mondial a capitalismului în capitalism imperialist şi cu apariţia şi cu dezvoltarea formelor monopoliste ale capitalului în Romînia, — au crescut şi poftele de jaf şi cotropire ale claselor dominante romîne care, pînă în 1914, au continuat să se plaseze pe poziţia renunţării la lupta pentru unirea Transilvaniei cu Romînia. Aşa cum s-a mai subliniat, politica anexionistă nu este în mod necesar legată de formarea capita- lismului monopolist, iar politica externă expansionistă promovată de guvernul burghezo-moşieresc romîn în anii dinaintea primului război mondial — dată fiind structura social-economică a Romîniei — era de- parte de a se explica numai prin apariţia în ţara noastră a formelor mono- poliste ale capitalului. Ceea ce ne propunem să subliniem în acest articol — în lumina lucrărilor lui Lenin — este doar faptul că şi în Romînia, trecerea capitalismului în stadiul monopolist şi-a pus pecetea asupra pobticii externe a guvernului burghezo-moşieresc — fără a ignora prin aceasta că formele premonopoliste ale capitalului ca şi resturile relaţiilor precapitaliste (marea proprietate moşierească) alimentau, de asemenea, din plin, poftele de anexiune ale claselor dominante romîne. în 1909, primul ministru I. Brătianu a cerut sprijinul Berlinului şi Yienei pentru anexarea imediată a unei părţi din teritoriul bulgar, şi în anii următori şi-a menţinut aceste pretenţii 1 2. în timpul crizei bal- canice începute în 1912, diferiţi exponenţi ai claselor dominante romîne pretindeau cu vehemenţă o parte a teritoriului Bulgariei şi în special liberalii — ca de pildă industriaşul prof. univ. IST. Bazilescu — cereau nu numai Rusciuk-ul, Şumla şi Yarna, dar şi Yidinul3. în 1913 clasele dominante romîne au dezlănţuit războiul de cotropire împotriva Bul- gariei. Date fiind raporturile de forţă pe arena internaţională, — la împăr- ţirea prăzii după al doilea război balcanic, clasele dominante romîne au obţinut o parte a teritoriului bulgar aşa numitul Cadrilater, care repre- zenta grînarul Bulgariei. După terminarea celui de-al doilea război balcanic, burghezia continua să afişeze pretenţii asupra Yarnei, Rusciu- kului, Yidinului etc. Pretenţiile guvernului romîn asupra teritoriului bulgar şi cotropirea Cadrilaterului în 1913 erau expresia poftelor de jaf ale claselor dominante romîne care voiau să acapareze noi bogăţii şi să-şi slăbească ^concurenţii depe piaţa internaţională4. 1 Viaţa şi opera lui Vinlilă I. C. Brătianu văzute de prietenii şi colaboratorii săi. Bucu- reşti, 1936, p. 356. 3 E. Helmreich, op. cit., p. 269—270. * Romtnia Muncitoare din 25 oct. 1913. 4 B. G. Assan, mare industriaş, unul din conducătorii cartelului morilor din Capitală, a publicat la Bucureşti, In 1912, o broşură intitulată semnificativ Rusciuk, Vama, Şumla, Silistra, In care cerea ca guvernul romîn să anexeze vechiul teritoriu bulgar cuprinzlnd aceste patru oraşe. Dezvăluind cu cinism interesele care stăteau la baza politicii anexioniste a claselor www.dacoromanica.ro 15 LEN1N DESPRE ROM1N1A IN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL 59 De asemenea, războiul din 1913 a fost expresie a planurilor claselor dominante romîne de a cuceri hegemonia în Balcani. După acest război ziarele şi politicienii burgheziei şi moşierimii romîne au dezlănţuit o zgo- motoasă campanie prin care revendicau pentru Bomînia rolul de „arbitru al Balcanilor” şi guvernul romîn a întreprins acţiuni concrete în acest sens x. In ultimele zile ale lunii iulie 1911 primul ministru I. Brătianu, dînd la iveală scopuri de hegemonie ale politicii externe a guvernului său, a declarat lui Czernin că Bomînia trebuie să rămînă principala putere în Balcani 2. Pînă la izbucnirea primului război mondial politica externă a cercurilor conducătoare burghezo-moşiereşti din Bomînia veche a con- tinuat să fie legată de coaliţia condusă de Germania. Este adevărat că în anii dinaintea primului război mondial, — şi în special în timpul şi după primul război balcanic — s-au manifestat contradicţii puternice între guvernul romîn şi Austro-Ungaria. Pentru a ţine în frîu Serbia, pe care o considera principalul duşman din Balcani al monarhiei habs- burgice, diplomaţia austriacă a sprijinit guvernul bulgar în timpul crizei balcanice din 1913, — şi în legătură cu aceasta s-a împotrivit şi anexării Cadrilaterului de către guvernul romîn. Încordarea în relaţiile dintre cercurile guvernante din Bomînia şi Austro-Ungaria, apărută în ajunul primului război mondial era deci legată de politica expansio- nistă a guvernului romîn — nemulţumit de > faptul că politica sa anexio- nistă nu a fost sprijinită în 1913 de Austro-Ungaria, care urmărind pro- priile sale ţeluri imperialiste în Balcani încălcase promisiunile anterioare * 1 dominante romîne, Assan scria : „punctul de vedere al echilibrului economic, departe de a fi Învechit se ia astăzi Intre state cu mai multă precădere, căci astăzi războaiele se dau cu precă- dere pe terenul economic”. (B. G. Assan, Rusciuk, Varna, Şumla, Silislra, Bucureşti, 1912, p. 15). Concretizlnd această idee, Assan arată că portul Varna face o concurenţă periculoasă portului Constanţa şi că Varna a dat Bulgariei posibilitatea să Întreacă Romlnia la exportul de făină (Ibidem, p. 17), ceea ce pentru un reprezentant al cartelului morilor din Bucureşti, consti- tuia un grav prejudiciu ce se cerea lichidat de urgenţă. în continuare Assan enumeră avantajele economice (posibilitatea acaparării unor Întreprinderi industriale şi a unor poziţii comerciale importante) pe care burghezia romlnă le-ar fi obţinut prin cotropirea teritoriului bulgar inclu- zlnd oraşele Rusciuk, Varna, Şumla, Silistra (op. cil., p. 27). în decembrie 1913 In presa romlnă s-a anunţat constituirea „Băncii Balcanice” care îşi punea ca scop preluarea afacerilor bancare din Cadrilater; prospectul de înfiinţare a băncii arată că desfiinţarea sucursalelor băncilor bulgare din Cadrilater, producţia de cereale a fostului grlnar al Bulgariei şi marile disponibili- tăţi de export de cereale ale acestei regiuni deschid un clmp larg pentru afacerile bancare (Romlnia Muncitoare din 15 decembrie 1913). Aceasta oglindeşte cu claritate obiectivele urmă- rite de marea burghezie romlnă prin cotropirea Cadrilaterului. ■ 1 Pentru a satisface In anumită măsură pretenţiile guvernului romîn la rolul de „arbitru In Balcani”, Germania a sprijinit In 1913 numirea prinţului de Wied — nepotul regelui Carol I ca rege al Albaniei şi guvernul romîn a dat prinţului de Wied fonduri pentru a clştiga de partea lui pe marii feudali albanezi. (Marghiloman, Note politice, Bucureşti, 1927, voi. I, p. 194 ; 198 vezi şi p. 202). Guvernul francez părea de asemenea să admită In 1912—1914 „influenţa” guver- nului romîn In Albania (Arhiva Ministerului de Externe, dosar 21 Paris 1905 —1915). Prinţul de Wied a fost desemnat de către marile puteri ea rege al Albaniei. în ajunul războiului mondial fusese pregătit un corp de „voluntari” romlni care să plece In Albania pentru a ajuta nepotul regelui Carol să se menţină pe tron. în zilele premergătoare atentatului de la Sarajevo, locul de frunte printre informaţiile publicate de ziarele romlneşti 11 ocupau cele privitoare la trimi- terea corpului militar romlnesc In Albania. Numai izbucnirea războiului mondial a determinat guvernul romîn să renunţe la trimiterea ,,voluntarilor*' In Albania. a F. I Notovici, Diplomaliceskaia borba vgodl mihovoi uoint, Moskva-Leningrad, 1947, tom. I, p. 57. www.dacoromanica.ro 60 V, LIVEANU 16 făcute guvernului romîn. Pînă la primul război mondial contradicţiile dintre guvernele Bomîniei şi Austro-Ungariei au rămas însă contradicţii în cadrul aceluiaşi bloc — contradicţii obişnuite în cadrul coaliţiilor dintre statele burgheze *. în sînul cercurilor conducătoare din Austro-Ungaria grupul foarte influent din jurul lui Franz Ferdinand, moştenitorul tro- nului austriac — căuta să îmbunătăţească relaţiile cu guvernul romîn. Dar, mai cu seamă, guvernul romîn a continuat să păstreze legături strînse cu guvernul german care, în opoziţie cu Austro-Ungaria, a acordat guvernului romîn sprijin diplomatic pentru anexarea Cadrilaterului în 1913 1 2. După închegarea coaliţiei dintre Busia, Franţa şi Anglia, cercurile conducătoare romîne au dus unele negocieri cu noul bloc imperialist fără a ascunde însă că în cazul unui război european, guvernul romîn nu se va alătura decît acelei coaliţii care va avea şanse mai mari de a cîştiga răz- boiul 3l Or, pînă la izbucnirea războiului mondial, guvernului romîn i se părea că imperialismul german împreună cu aliaţii săi constituie principala forţă militară din Europa 4 şi nu era de loc sigur că răspunzînd avansurilor Antantei va primi „compensaţii” suficiente în schimbul rupturii cu Germania5. O expresie a faptului că guvernul romîn se considera şi în 1913 — 1914 (pînă la începutul războiului mondial), legat de Germania a fost prelungirea în 1913 a tratatului dintre Bomînia şi Austro-Ungaria, ca şi refuzul guvernului şi partidelor burghezo-moşiereşti de a organiza o agitaţie oficială în favoarea unirii Transilvaniei cu Bomînia, şi refuzul de a întreprinde acţiuni diplomatice în această direcţie; expresia cea mai 1 Şi In deceniile precedente se manifestaseră intre guvernele Romîniei şi Austro-Unga- riei contradicţii puternice — inclusiv un război vamal care nu a dus însă la ruptura dintre Romtnia şi Tripla Alianţă. a Cf. Teilor (Taylor, Borba za gospodstvo v Evrope (1848 — 1918) Moskva, 1958. p. 501. * Formulînd concluziile desprinse în cursul convorbirilor avute cu I. Brătianu în timpul vizitei ţarului în Romînia — în iunie 1914, Sazonov, ministrul de externe al Rusiei, arăta într-un raport că «Intr-un viitor război, Romînia va căuta să se alăture acelei părţi care se va arăta mai puternică şi care va fi în stare să-i promită mai multe avantagii» (V. P. Vinogradov, Vneşne- politiceskaia orientaţia praviaşih krugov Rumlnii nakanune pervoi miroooi ooinl, în Nooaia i nooeişaia istoriia, nr. 1/1960), p. 60. 4 Chiar şi In primele zile ale războiului mondial principalii reprezentanţi ai viitorilor partizani ai Antantei, credeau că victoria Germaniei este probabilă. în consiliul de coroană din 25 august 1916, care a decis intrarea Romîniei în război, Ionel Brătianu a declarat: la început victoria părea probabilă pentru Germania (A. Marghiloman, Note politice, Bucureşti, 1927, voi. II, p. 149). N. Filipescu credea de asemenea, In primele zile ale războiului mondial că Germania va fi învingătoare. Mai trebuie să avem în vedere că înainte de izbucnirea războ- iului mondial, — în 1913 — 1914 — guvernul englez a întreprins unele acţiuni care arătau tendinţa lui de a ajunge la un tîrg „paşnic” cu Germania în problema împărţirii coloniilor; această tendinţă era, printre altele, un rezultat al contradicţiilor imperialiste dintre Anglia şi Rusia Ţaristă. în rîndurile guvernanţilor Germaniei domina părerea că Anglia va rămîne neutră In viitorul război mondial (Istoria diplomaţiei, Sub îngrijirea lui V. P. Potemkin, Bucureşti, 1948, voi. III, p. 283—286. Cf. Teilor, op, cit., p. 485—486). Această părere a guvernanţilor Germaniei influenţa şi cercurile conducătoare ale Romîniei cu atît mai mult cu cît şi în unele probleme balcanice ca de exemplu problema delimitării graniţelor Albaniei s-au manifestat contradicţii între Anglia şi Rusia şi o anumită apropiere Intre Germania şi Anglia. 5 în timpul celui de-al doilea război balcanic, în timp ce Germania a sprijinit guvernul romîn contra celui bulgar, Rusia Ţaristă a sprijinit guvernul bulgar. în primele zile ale războiului, I. Brătianu şi-a exprimat faţă de diplomaţii ruşi îngrijorarea că Anglia doreşte restabilirea „statu-quo”-ului în ce priveşte Austro-Ungaria (Notovici, op. cit., p. 245). www.dacoromanica.ro 17 LENIN DESPRE ROMIN1A IN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL 61 clară a faptului că piuă la primul război mondial guvernul romîn nu se hotărîse să rupă legăturile cu Germania, erau îndemnurile pe care şefii partidului şi guvernului liberal le adresau liderilor naţionalişti romîni din Transilvania de a se înţelege cu guvernul ungar prin intermediul Berli- nului. încercările de a mijloci înţelegerea între burghezia romînă din Transilvania şi clasele dominante ungare, în dauna luptei de eliberare naţională, din Transilvania, trebuiau să contribuie la întărirea legăturilor dintre guvernul burghezo-moşieresc romîn şi blocul germano-austro-ungar1. Astfel, pînă la primul război mondial, clasele dominante romîne au dus o politică de înfeudare faţă de coaliţia condusă de imperialiştii germani şi au trădat lupta pentru eliberarea provinciilor romîneşti din Austro-Ungaria, sperînd să obţină o „compensaţie” prin înfăptuirea cu ajutorul imperialiştilor germani a politicii expansioniste, anexioniste, în Balcani, la sud de Dunăre. După izbucnirea primului război mondial, guvernul burghezo-moşieresc romîn a continuat în fond vechea sa politică caracterizată prin tranzacţii antinaţionale cu una sau alta dintre marile puteri imperialiste. Ceea ce s-a schimbat a fost coaliţia imperialistă căreia s-a alăturat acum guvernul romîn 1 2. * Referindu-se la caracterul imperialist de ambele părţi al primului război mondial şi caracterizînd situaţia internaţională a Romîniei, Lenin scrie în vara anului 1915 : „cu Bulgaria şi Romînia se duc negocieri tot în vederea împărţirii prăzii” 3 * * * * 8. în adevăr, ţinînd seama de noua situaţie internaţională guvernul Romîniei a dus cu ambele tabere de mari puteri imperialiste negocieri în cursul cărora s-a manifestat „pasiunea pentru anexiuni” a burgheziei romîne, pofta ei de a cotropi teritorii străine, care nu aveau nimic comun cu năzuinţa justă a poporului romîn spre unirea Transilvaniei cu Romînia. în 1914—1915, Puterile Centrale au 1 Spre sflrşitul anului 1913, Vintilă Brătianu, In legătură cu negocierile duse de conducă- torii partidului naţional romîn In vederea unei Înţelegeri cu guvernul ungar, i-a declarat lui Vaida : ,,vă sfătuiesc să vă mutaţi activitatea la Berlin. Ca să fim siguri, noi, In urma experien- ţelor făcute cu Viena şi Budapesta, nu vom putea trata cu politicienii declt prin Berlin”. (I. Russu Âbrudeanu, Păcatele Ardealului faţă de sufletul vechiului Regat, Bucureşti, 1930, p. 309). Chiar şi după izbucnirea războiului mondial, In septembrie 1914, pentru a înlesni Încercările de Înţe- legere Intre liderii naţionalişti romîni din Transilvania şi guvernul maghiar, I. Brătianu i-a scris lui Tisza : „tatăl meu a căutat totdeauna alipirea la Austro-Ungaria şi Germania şi a cultivat relaţiuni intime cu ele. Eu am continuat politica sa adeseori împotriva opiniei publice. Dar Însuşi Bismark a spus că Împotriva voinţei şi sentimentelor poporului se poate face politică, dar nu război. Să mi se dea posibilitatea ca să schimb sentimentele poporului” (In favoarea Triplei Alianţe. Ibidem, p. 311). 2 Unii istorici consideră că ruptura definitivă dintre guvernul romlrr şi Tripla Alianţă şi orientarea definitivă a guvernului romîn spre Antantă s-ar fi produs după al doilea război balcanic, înainte de izbucnirea primului război mondial. Chiar dacă această părere, pe care noi o considerăm nejustă, s-ar dovedi Întemeiată, aceasta nu ar schimba faptul că ieşirea guvernului burghezo-moşieresc romîn de sub dependenţa uneia din coaliţiile imperialiste s-a făcut prin Infeudarea faţă de altă coaliţie imperialistă — In condiţiile ascuţirii contradicţiilor dintre marile puteri imperialiste In problema reîmpărţirii lumii. 8 Lenin, Opere, voi. 21, Ed. P.M.R., 1952, p. 299. www.dacoromanica.ro 62 V. LIVEANU 18 oferit în mai multe rînduri guvernului romîn o parte din teritoriul Serbieix, precum şi o parte a teritoriului Rusiei inclusiv Odessa 1 2. Guvernul burghezo-moşieresc romîn a considerat că trebuie să-şi rezerve posibilitatea ca, în caz că desfăşurarea războiului ar fi fost favo- rabilă Germaniei, să se alăture Puterilor Centrale pentru a înfăptui ane- xiunile pe care acestea i le promiteau. în acest scop, guvernul burghezo- moşieresc a întreprins unele acţiuni de ordin diplomatic, militar şi eco- nomic, în favoarea Germaniei şi Austro-Ungariei3. Principalele forţe ale burgheziei şi moşierimii romîne au ajuns după primele săptămîni ale războiului la concluzia că Antanta este mai puternică şi are cele mai multe şanse de a cîştiga războiul şi că, prin urmare, alăturarea la Antanta le va fi mai folositoare. Pe de altă parte, cercurile conducătoare romîne ţineau seamă de faptul că un război contra Austro- Ungariei le-ar fi înlesnit să folosească în vederea propriilor lor scopuri reacţionare năzuinţele juste ale maselor populare spre unirea Transil- vaniei cu Romînia. i Guvernul burghezo-moşieresc a încercat să ascundă adevăratele ţeluri ale alăturării sale la Antantă şi a căutat să convingă masele că intrarea în război a avut ca obiectiv eliberarea naţională a Transilvaniei. Este adevărat că clasele exploatatoare doreau să alipească Transilvania la Romînia, în cadrul regimului burghezo-moşieresc reacţionar, pentru a-şi întinde dominaţia asupra întregii pieţi naţionale, pentru a exploata masele muncitoare ale întregului popor romîn, pentru a asupri minorităţile naţionale de pe întreg teritoriul ţării. La o întrunire din timpul neutrali- tăţii, N. Filipescu, moşier ultrareacţionar, promotor fervent al politicii războinice, declara: „este un soi de război, de care n-am vorbit. Este războiul colonial. Ca atare priveşte guvernul acesta războiul nostru even- tual. .. în Ardeal s-ar putea trece ca izvoare de venituri: minele de cărbuni de la Petroşani, cele de aur de la Zlatna, sau apele minerale de la Borsec” 4. în opoziţie cu masele populare care vedeau în desăvîrşirea unirii naţionale un pas spre o viaţă mai bună. spre o viaţă nouă, şi care doreau ca unirea Transilvaniei cu Romînia să fie însoţită de transformări demo- crate şi în primul rînd de lichidarea proprietăţii moşiereşti — burghezia 1 F. I. Notovici, Diplomaliceskaia borba v godt perooi miroooi voini, Moskva-Leningrad, 1947, tom. 1, p. 57, 2 (. ! Ibidem, p. 245. * în primele zile ale războiului guvernul, tncălctndu-şi obligaţiile asumate prin tratatul de la Bucureşti, a declarat că nu va interveni In cazul atacării Serbiei de către Austro-Ungaria şi că dă Bulgariei libertatea de acţiune pentru a ataca Serbia (Notovici, op. cit., p. 65^ 67 Vino- gradov, op. cit., p. 65) „Această hotărlre preţuia mult mai mult declt Însăşi participarea Roml- niei la război de partea puterilor centrale, tntruclt a dezlegat mîinile Bulgariei, a făcut din ea o aliată mai folositoare şi Îngrădea libertatea de acţiune a Greciei” — apreciază un cunoscut specialist sovietic In istoria primului război mondial. (Notovici, op. cit., p. 67). în August 1914 statul major romîn de acord cu statul major austro-ungar a pregătit concentrări de trupe la graniţa rusă şi a renunţat la acest proiect numai In urma unor contramăsuri (concentrări de trupe la graniţa cu Romînia) luate de statul major rus. (Notovici, Buhareslskii mit 1918 g. Moskva, 1959, p. 32—33). Dar mai ales guvernul romîn a permis transportul de armament din Germania şi Austro-Ungaria spre Turcia şi Bulgaria şi exportul de cereale şi produse petroli- fere din Romînia In Germania şi Austro-Ungaria. 4 N. Filipescu, Pentru Bomtnia Mare. Cuotnlări de război 1914—1916, p. 108. www.dacoromanica.ro 19 LENIN DESPRE ROMÎNIA IN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL 63 şi moşierimea urmăreau să folosească desărvîrşirea unirii naţionale pentru a acapara bogăţiile Transilvaniei şi a putea domina întregul popor ,,propriu”. Pentru clasele exploatatoare romîneşti unirea Transilvaniei cu Romînia nu reprezenta un scop esenţial al războiului. E. Costinescu unul dintre cei mai activi susţinători ai intrării Romîniei în război a declarat cu cinism regelui Ferdinand : „cînd vom face războiul, nu va fi nici de dragul ruşilor, nici pentru aşa-zişii fraţi din Ardeal* *. în adevăr, nu dorinţa eliberării naţionale a populaţiei romîneşti din Transilvania a determinat guvernul burghezo-moşieresc romîn să intre în război. Continuînd vechea politică expansionistă care punea pe primul plan tendinţa de a cuceri hegemonia în Balcani cu ajutorul marilor puteri imperialiste, guvernul burghezo-moşieresc din Romînia a refuzat să intre în război atunci cînd Antanta i-a făgăduit numai ţinuturile romîneşti din Autro-Ungaria. Ca o condiţie a intrării sale în război, guvernul burghezo-moşieresc romîn a cerut mai mult decît provinciile romîneşti din Austro-Ungaria — a pre- tins şi o serie de teritorii străine, despre care recunoştea fără ocolişuri că depăşesc revendicările naţionale ale Romîniei, respectiv Urnita etno- grafică a teritoriului locuit de romîni. Guvernul romîn semnase încă la 1 octombrie 1914 o convenţie cu Rusia care prevedea că în schimbul neutrahtăţii binevoitoare faţă de Antantă, Romînia va primi teritoriile romîneşti din Austro-Ungaria 2; Rusia se angaja să obţină şi adeziunea Angliei şi Franţei la această con- venţie, ceea ce a şi făcut3. Această convenţie, putea fi desigur încălcată de Antantă dar aşa cum s-a şi întîmplat marile puteri puteau încălca orice tratat încheiat cu Romînia, chiar dacă aceasta ar fi intrat în război. Dacă ar fi fost preocupat în adevăr de ehberarea naţională a Transilvaniei guvernul romîn ar fi trebuit să-şi concentreze eforturile pentru a asigura întărirea şi aplicarea convenţiei din 1 octombrie 1914. Dar guvernul bur- ghezo-moşieresc romîn a preferat să intre în război tocmai pentru că, fiind mînat de interese anexioniste, nu se mulţumea cu provinciile romî- neşti din Austro-Ungaria, ci voia să obţină în plus o serie de teritorii străine care nu aveau nici o legătură cu dorinţa poporului nostru de a înfăptui un stat naţional pe deplin unificat. în primăvara anului 1915,1. Brătianu declara unui diplomat francez că „noi (guvernul romîn) n-am pus pînă acum în valoare decît consideraţii 1 A. Marghiloman, Note politice, voi. I, p. 482. * Notovici, op. cit., p. 265. s încă In 31 iulie 1914, ministrul Franţei la Bucureşti, Blondei, împreună cu ministrul Rusiei la Bucureşti Pokievschi-Koziel, i-au declarat lui I. Brătianu că dacă Romînia va păstra o neutralitate binevoitoare Rusiei, interesele Romîniei vor fi luate In considerare de cei doi aliaţi In cazul unor schimbări teritoriale la sflrşitul războiului (Ibidem, p. 65). în 1916, Înainte de intrarea Romîniei In război, un memoriu al Foreign Office-ului redactat pentru cabinetul de război arată că, faţă de Romînia, „aliaţii slnt legaţi prin obligaţia luată de Rusia de a da Romîniei provinciile romîneşti din Austro-Ungaria”. Lloyd George Pravda o mirnth dogovorah, Moskva, 1957, tom. I, p. 42). Semnarea convenţiei din 1 octombrie 1914, de către Rusia se explică prin aceea că guvernul şi statul major ţarist considerau atunci neutralitatea binevoitoare a Romîniei mai favorabilă din punct de vedere militar decît însăşi participarea Rpmîniei la război contra Austro-Ungariei. Prin acordul din 1 octombrie guvernul romîn îşi păstra mîinile libere pentru ca în cazul unor succese hotărîtoare ale Puterilor Centrale, să se alăture acestora. www.dacoromanica.ro 64 V. LIVEANU 20 de ordin etnografic (aluzie la convenţia ruso-romînă din octombrie 1914) dar putem invoca de asemenea consideraţii strategice şi economice, pentru a reclama o extindere mai mare a teritoriului, ca o compensare a sacrifi- ciilor care ni le solicită şi a riscurilor suplimentare pe care le comportă, (intrarea în război alături de Antantă)”Puţin timp după această convorbire, în 3 mai 1915, Diamandi ministrul Bomîniei la Petrograd, a comunicat în mod oficial lui Sazonov — ministrul de externe rus — condiţiile intrării Bomîniei în război. Diamandi a arătat că guvernul romîn va intra în război numai dacă în afara Transilvaniei şi Bucovinei de Sud Antanta îi va acorda în plus tot teritoriul uhguresc pînă la Tisa, cu excepţia unei fîşii între Seghedin şi Vasaroş-Nameny, Banatul sîrbesc, pînă în faţa Belgradului şi o parte a teritoriilor ucrainene stăpînite de Austro- Ungaria inclusiv o serie de localităţi din Ucraina Subcarpatică. Cînd Sa- zonov a obiectat că aceste pretenţii încălcau principiul naţional pe baza căruia acordul din octombrie 1914 acorda Bomîniei numai teritoriile romîneşti din Austro-Ungaria, Diamandi a replicat cu cinism că suszisul acord prevedea neutralitatea Bomîniei şi că în schimbul participării la război, şi guvernul romîn are drept la „mai mult” decît frontiera etno- grafică 2. Guvernul romîn declara deci în mod făţiş că, întrucît provinciile romîneşti din Austro-Ungaria îi fuseseră promise prin acordul cu Busia din 1 octombrie 1914 — el va accepta riscurile suplimentare ale războiului numai dacă i se vor acorda în schimb „compensaţii” strategice şi econo- mice ce nu aveau nici un fundament etnografic. Guvernul romîn preciza că el va intra în război alături de Antantă numai cu condiţia de a-i se garanta pe lîngă provinciile romîneşti subjugate din Austro-Ungaria şi anexarea unor teritorii străine, care nu aveau nici o legătură cu princi- piul naţional, etnografic. După îndelungate negocieri în 17 august 1916 a fost semnat un tratat secret prin care Antanta se angaja să satisfacă pretenţiile guver- nului romîn. Prin tratatul secret pe baza căruia Bomînia a fost aruncată în război, Antanta a făgăduit guvernului romîn, pe lîngă ţinuturile romî- neşti din Austro-Ungaria — o serie de teritorii străine, la vest, nord şi sud de graniţele actuale ale ţării noastre. Antanta a promis guvernului romîn o parte însemnată a teritoriului unguresc din Cîmpia Tisei, întreg teritoriul unguressc dintre Dunăre şi Tisa pînă la linia Vasaros-Nameny-Seghedin, o parte a teritoriului sîrbesc pînă la Dunăre, în faţa Belgradului, şi o parte a teritoriului ucrainean, în afară de aceasta guvernului romîn i se garanta posesiunea Cadrilate- rului cotropit în 19133. Apreciind acest tratat, Lenin arăta în aprilie 1917 că „Există un tratat secret cu Bomînia şi el constă în aceea că Bomînia va dobîndi un şir întreg de popoare străine dacă va lupta de partea * 1 A. Pingaud, L’Enlenle el la Roumanie 3 mai—22 aotit 1915, In Reuue des deux mondes 1 mai 1730, p. 147, (subliniat de V. L.). * Mejdunarodntie otnoşenia o epohe imperialisma, Moskva, 1937, tom. VII, ciasti 2, nr. 672. Citat Ia Notovici, op. cil., p. 472 — 473. * O copie a tratatului secret din 17/4 august 1916 şi a hărţii anexate se află la Arhivele Ministerului Afacerilor Externe 71/914. Pacea generală, Diverse, Dossier poiitique secret II. www.dacoromanica.ro 21 LENIN DESPRE ROMINIA IN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL 65 aliaţilor” L Şi mai departe Lenin sublinia „li se cere soldaţilor să aducă la îndeplinire tratatele tîthăreşti încheiate cu Eomînia şi Franţa” 1 2. Tra- tatul secret dintre Eomînia şi Antantă era un tratat tîlhăresc prin aceea că obliga poporul romîn să-şi verse sîngele pentru interesele de jaf şi cotropire ale imperialiştilor Antantei3, prin aceea că promitea guvernului romîn ţinuturi 6trăine, situate la nord-vest şi sud de teritoriul naţional al poporului romîn. Faptul că prin tratatul secret guvernul romîn urmărea să-şi asigure teritorii făcînd parte din teritoriul naţional al tuturor popoa- relor vecine — ucrainean, maghiar, sîrb, bulgar, — era expresia preten- ţiilor guvernului romîn de a cuceri prin participarea la războiul dus de Antanta, un rol dominant în sud-estul Europei. De altfel, reprezentanţii cei mai autorizaţi ai claselor dominante romîne, regele şi primul ministru Brătianu au declarat în repetate rînduri că intrarea în războiul contra Puterilor Centrale este necesară pentru ca Bulgaria ajutată de Germania să nu împiedice Eomînia de a cuceri rolul dominant printre micile state din sud-estul Europei 4„ încă din octombrie 1915, între miniştrii Eomîniei şi Italiei la Petrograd s-au dus negocieri, încheiate printr-un tratat italo- romîn, care avea ca obiectiv asigurarea dominaţiei celor două ţări în Balcani5. Pe de altă parte, prin participarea la război cercurile burgheze moşiereşti romîne sperau să obţină mai mult decît li se promisese prin tratatul secret din 1916 ; în ajunul războiului mondial, industriaşul A. Ba- silescu, despre care s-a vorbit, expunea planul cuceririi întregului teri- toriu unguresc situat de-a lungul Tisei şi al Bulgariei pînă la Balcani6. Astfel de planuri nu erau simple elucubraţii ale unor aventurieri ci oglin- deau setea de anexiuni a burgheziei romîne. Lenin sublinia că politica imperialistă se manifestă nu numai prin tendinţa spre anexarea făţişă a unor teritorii străine, dar şi prin acapa- rarea debuşeelor economice externe, fără ocuparea iăţişă a unor teritorii străine. Or, guvernul romîn pretindea nu numai hegemonia politică în sud-estul Europei, dar şi hegemonia economică. Prin mijloace violente, burghezia şi moşierimea romînă sperau să-şi întărească considerabil pozi- ţiile pe piaţa internaţională, înlăturînd sau slăbind concurenţa vecinilor. Prin război guvernul burghezo-moşieresc romîn urmărea să contribuie la înlăturarea Bulgariei de la Marea Egee 7 şi să împiedice transformarea Belgradului într-un important nod al navigaţiei şi comerţului pe Dunăre 8. 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 24, Bucureşti, 1956, p. 399—400. 2 Ibidem, p. 401. 3 Tratatul secret prevedea că guvernul romtn va Încheia pace numai Împreună cu ceilalţi semnatari ai tratatului, ceea ce Înseamnă că trebuia să lupte pînă ce marile puteri ale Antantei îşi vor fi atins propriile scopuri imperialiste. 4 A. Marghiloman, Note politice, voi. II, p. 128 ; 149. 6 C. Diamandy, Ma mission en Russie In Revue des deux mondes, 15.IX. 1930, p. 426—428. 6 Assan, op. cit., p. 61—65. 7 Accesul la o mare care nu depindea de regimul strtmtorilor crea exportului bulgar avantagii Însemnate faţă de al Romlniei, ceea ce provoca nemulţumirea burgheziei romîne (vezi mai jos, p. 38). 8 Guvernul romîn declara că anexarea Banatului sîrbesc trebuie să contribuie la instau- rarea controlului său asupra unei importante porţiuni a cursului Dunării şi a rlurilor şi canalelor aferente şi la evitarea transformării Belgradului Intr-un mare port pe Dunăre. Un memoriu In acest sens a fost Înaintat In 1919 de guvernul romîn conferinţei de pace de la Paris (Arhiva Mini- sterului Afacerilor Externe 71/914, E. 2, Pacea generală, Diverse, dosar nr. II). www.dacoromanica.ro 5 - c. 1892 66 V. LIVEANU 22 Mai ales, capitaliştii şi latifundiarii romîni sperau că înfrîngerea Bulgariei şi Turciei le va deschide debuşee în ţările dependente din Orientul Mijlociu. înapoierea economică a Romîniei se împletea cu existenţa în ţară a unui disponibil relativ însemnat de mărfuri de export. Crunta exploatare semifeudală a majorităţii ţărănimii şi îngustimea pieţei interne ca urmare a înapoierii industriei şi a ramurilor necerealiere ale agriculturii precum şi a nivelului de trai extrem de scăzut al populaţiei — făcea ca moşierii precum şi băncile şi firmele comerciale din Romînia care se ocupau cu exportul de cereale, — să dispună de o mare cantitate de cereale dobîndite prin exploatarea maselor ţărăneşti. în Romînia fiind dez- voltată cu precădere industria extractivă, forestieră, alimentară — bur- fhezia era interesată să-şi asigure debuşee pentru petrol, făină, lemne etc. n anii războiului mondial reprezentanţii burgheziei romîne au dat curs liber poftelor lor de expansiune economică. Un reprezentant al partidului liberal, George Diamandi, într-o conferinţă ţinută în 1915 la cercul de studii al acestui partid, sublinia dezvoltarea comerţului exterior al Romî- niei cu Turcia, Asia Mică şi Egiptul şi necesitatea unei flote maritime romîneşti care să transporte spre golful Persic şi regiunile învecinate făina, lemnele, sarea, lîna, zahărul şi petrolul romînesc. Diamandi îşi manife ta nemulţumirea pentru faptul că din punctul de vedere al ex- portului Bulgaria era mult mai avantajată decît Romînia prin aceea că avea acces la Marea Egee nefiind supusă regimului Bosforului şi Dardanelelor” *. G. Diamandi conchidea că este necesar ca Romînia să intre în război alături de Antantă. Un alt susţinător al intrării Romîniei în război alături de Antantă, reprezentant de seamă al cercurilor de afa- ceri romîne — anume N. Xenopol, fost ministru al industriei şi comer- ţului — scria în 1916 : ,,Nu sînt îndepărtate timpurile, credem noi, în care vapoarele romîne vor transporta direct în porturile Leventului, în Africa şi chiar în Indii un mare număr de articole obţinute prin transformarea materiilor noastre prime şi vor aduce în porturile noastre orez, bumbac, cauciuc, articole coloniale, în care contoare romîneşti vor face cunoscute bogăţiile ţării în toate regiunile Orientului şi în care ajutaţi de congeneri din peninsulă 1 2, o generaţie de oameni tineri îndrăzneţi, întreprinzători, va străbate mările şi ţările îndepărtate în căutarea noilor debuşee pentru producţia noastră agricolă şi industrială 3. După cum se vede burghezia romînă, burghezia unei ţări în care majo- ritatea populaţiei suferea de foame şi avea un nivel de trai nu cu mult mai ridicat decît în ţările coloniale, era deja frămîntată de grija acaparării de debuşee în colonii. Burghezia romînă era gata să trimită o generaţie 1 G. Diamandi, Cauzele războiului mondial şi interesele Romtniei, Bucureşti, 1915, p. 57. 3 Aluzie la aromtnii din peninsula Balcanică. 3 N. Xenopol, La richesse de la Roumanie, Bucureşti, 1916, p. 248 (subliniat de L.V.). Capitolul din care am extras rîndurile de mai sus se intitula în mod semnificativ „Expansiunea romînă”. Autorul mai cerea să se acorde o atenţie deosebită debuşeelor din Egipt, unde existau, „începuturi fericite de penetraţie economică” şi traficului spre Salonic şi Marea Adriatică. www.dacoromanica.ro 23 LENIN DESPRE ROMINIA IN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL 67 nouă de „conquistadori” care să cucerească pentru ea pieţe în Orient şi care să se caracterizeze prin spiritul lor de întreprinzători desigur capitalişti. Dintr-o altă broşură scrisă în 1916 de Victor Slăvescu un reprezentant al cercurilor de afaceri din jurul Băncii Naţionale şi a Băncii Bomîneşti reiese cu şi mai multă claritate că marea burghezie romînească spera că războiul va înlesni expansiunea exportului romînesc în Orient, în folosul capitalului finaciar romînesc în dezvoltară. Slăvescu scria : ,,în chip firesc atenţia noastră trebuie să fie îndreptată spre pieţele Orientului unde făina, cerealele şi chiar alte produse ale ţării noastre, cum sînt: petrolul, lemnele etc. pot găsi condiţiuni favorabile de valo- rificare. Actualul război va avea apreciabile influenţe asupra Orientului; prefacerile politice aduc după sine şi prefaceri economice. Ca atare, aten- ţiunea noastră asupra acestei pieţe orientale nu trebuie să slăbească o clipă pentru a nu ne trezi în faţa unei stări de fapt în adîncă contradicţie cu interesele noastre cele mai vitale. Politica de expansiune şi afirmare comercială peste graniţele ţării trebuie de asemenea sprijinită de o politică de finanţare bine raţională şi metodică, pe care tot numai un institut de credit solid o poate întreprinde. Banca Romînească sporindu-şi capita- lul la 60 milioane lei, devine nu numai cea mai puternică bancă din fără, dar şi cel mai puternic aşezămînt financiar din suă-estul european. îi va fi cu putinţă bine înţeles ajutată şi de alte bănci romîneşti pe care de altfel le invită a colabora cu ea să lupte pentru organizarea expansiunii noastre comerciale în Orient şi prin aceasta pentru îmbogăţirea economiei noastre naţionale*. Este limpede că pentru marea burghezie „îmbogăţirea economiei naţionale” prin expansiunea comercială în Orient ca urmare a războiului, se reducea la îmbogăţirea marilor bănci romîneşti de felul Băncii Bomî- neşti şi a băncilor legate de ea. Proiectele marei burghezii romîne expuse mai sus aveau o bază materială preeisă. Banca Bomînească, de pildă, se ocupa activ cu exportul de cereale, ea controla întreprinderi din indus- tria morăritului, o întreprindere de navigaţie pe Dunăre şi o întreprindere de navigaţie maritimă 2. Ea îşi propunea să trimită, în Orient, cu vasele proprii, cantităţi tot mai mari de cereale şi de făină măcinată în morile proprii3. La toate acestea nu ne rămîne decît să adăogăm faptul bine- cunoscut că Brătienii conducătorii Băncii Bomîneşti erau şi conducătorii guvernului romîn. Prin participarea la primul război mondial, burghezia şi moşierimea romînă nădăjduiau nu numai să-şi deschidă debuşee în Orient, ci şi să-şi creeze o sursă suplimentară de profituri prin atragerea la gurile Dunării şi de-a lungul marelui fluviu a comerţului de tranzit dintre Europa. 1 N. Slăvescu, O victorie a capitalului romînesc — 5 ani de luptă a Băncii Romîneşti Bucureşti, 1916, p. 35—36. 2 Ibidem, p. 12 — 16. 3 Victor Slăvescu, arăta că, dat fiind viitoarea mare dezvoltare a comerţului de făină Orientul era o piaţă extrem de avantajoasă pentru expansiunea cbmercială, a cercurilor de afaceri din Romînia şi în special pentru exportul de făină şi că morile controlate de „Banca Romînească” vor Încărca făina pe vasele întreprinderii fluviale şi apoi ale întreprinderii maritime a acestei bănci „pentru a trimite făină în condiţiuni comerciale avantajoase pe pieţele de desfacere ale Orientului”, tlbidem'p. Ui). . www.dacoromanica.ro 08 V. LIVEANU 24 ('entrală şi Orientul Mijlociu şi îndepărtat1. Yintilă Brătianu scria în decembrie 1914 : „Este de prevăzut că războiul actual ca şi cele balcanice, vor dezvolta puternic viaţa statelor care sînt tributare Dunării, că tra- ficul pe acest fluviu, principalul debuşeu al strîmtorilor va spori puternic. Noul regim din Egipt, dezvoltarea pe care o vor lua căile ferate din Ana- tolia şi spre golful Persic vor schimba starea anormală de azi, în care mărfurile, trecînd prin canalul de Suez, vin în bazinul întins şi variat al Dunării prin porturile îndepărtate ale Mării Nordului şi pe căile de uscat”. Trebuie precizat că aceste planuri exprimau interesele unor importante grupuri ale burgheziei romîne a căror afaceri erau legate ca şi cele ale lui Yintilă Brătianu, de comerţul exterior şi de navigaţia fluvială şi maritimă. Pentru a-şi realiza marile planuri de extindere a exportului în Orient — în colonii şi în ţările dependente din Asia şi Africa — pentru a-şi realiza planurile de atragere în Bomînia a traficului dintre Europa şi Orient — burghezia şi moşierimea romînă trebuia să-şi asigure accesul la strîmtorile Mării Negre. I. Brătianu, declara că, problema navigaţiei în Marea Neagră şi Dardanele este mai importantă chiar decît problema unirii Transilvaniei cu Bomînia 1 2. Principalele cercuri burghezo-moşiereşti romîne, considerau că victoria Antantei dat fiind că în rîndurile ei luptau mari puteri de forţe relativ egale, i-ar fi dat posibilitatea să profite de contradicţiile dintre aceste puteri pentru a-şi asigura accesul la strîmtori, în timp ce victoria Puterilor Centrale ar fi dus la punerea strîmtorilor sub controlul absolut al Germaniei. Toate acestea arată că burghezia şi moşie- rimea romînă prin participarea la primul război mondial au urmărit de asemenea să-şi întărească poziţiile pe piaţa internaţională, să acapareze noi pieţe de desfacere pentru produsele însuşite din exploatarea şi jefuirea maselor muncitoare. • Se ştie că politica externă şi internă a fiecărui guvern sînt indiso- lubil legate între ele. Caracterul antinaţional al politicii externe a guver- nului burghezo-moşieresc romîn dinainte de primul război mondial con- stituia reversul politicii interne — reacţionare a claselor dominante romîne. Politica internă reacţionară a burgheziei şi moşierimii romîne în anii care au precedat războiul este prea bine cunoscută pentru a mai insista asupra ei. Amintim un singur aspect. încă din 1905, prima revoluţie rusă şi dezvoltarea rapidă a mişcării muncitoreşti din Bomînia, a provocat neliniştea claselor dominante romîne. Clasele dominante îşi dădeau seama 1 V. Brătianu, Scrieri şi cuvtntări, voi. III, Bucureşti, 1940, p. 510 — 511. Vintilâ Bră- tianu a expus in numeroase rinduri planul de a atrage tranzitul dintre Orient şi Europa Centrală pe Dunăre. Acelaşi plan era expus şi de B. G. Assan reprezentantul deja citat al cartelului morilor din Bucureşti — care in 1914 a publicat o broşură intitulată in mod semnificativ „Du râie de la Românie dans le mouvement commercial de l’Europe avec.l’Asie.l’Afrique et l’Aus- tralie”. Assan arată că exportatorii romini de cereale, făinuri şi alte produse intimpină mari greu- tăţi din cauza nivelului foarte ridicat, urmare a faptului că din cauza structurii din acel timp a comerţului exterior al Rominiei, vapoarele intrau în porturile romineşti încărcate numai pe sfert. Atragerea unui mare comerţ de tranzit prin Constanţa şi porturile romineşti de la Dunăre — arată Assan — trebuia să dea vaselor posibilitatea de a veni In porturile romineşti încărcate în întregime, ceea ce ar fi redus navlul plătit pentru produsele de export romineşti şi ar fi adus însemnate beneficii exportatorilor romini. 2 I. Glieorghiu, Relaţiile romtno-ruse in perioada neutralităţii Rominiei {1914—august 1916) In Studii şi referate privind Istoria Rominiei, Bucureşti, 1954, voi. II, p. 1455 — 1456. www.dacoromanica.ro 25 LENIN DESPRE ROMINIA IN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDI \L 69 de eventualitatea unor mişcări ţărăneşti*. Răscoalele ţărăneşti din 1907 au arătat şubrezenia regimului burghezo-moşieresc. In 1907, cercurile conducătoare burgbezo-moşiereşti au fost cuprinse de panică nu numai din cauza răscoalelor ţărăneşti ca atare, dar şi din cauză că îşi dădeau seama că unirea răscoalelor ţărăneşti cu luptele muncitoreşti ar fi dus la prăbuşirea dominaţiei lor. După 1907, clasele dominante continuau să se teamă de unirea luptelor ţărăneşti cu luptele muncitoreşti, sub condu- cerea muncitorimii — continuau să se teamă de revoluţie. Yintilă Brătianu scria în 1913 „Revolta neorganizată din 1907 poate găsi o organizare la oraşe şi deci să ia în viitor un caracter nu de revoltă, ci de revoluţie* O criză economică, o scădere a salariilor şi o lipsă de muncă poate fi scînteia care să aprindă o atmosferă încărcată” 1 2. Aşa cum am mai amintit, Lenin a subliniat că unul din scopurile pentru care imperialiştii au dezlănţuit primul război mondial a fost încer- carea de a crea o diversiune cu ajutorul căreia să înăbuşe mişcarea revolu- ţionară a proletariatului. Şi burghezia şi moşierimea romînă au considerat participarea la primul război mondial drept un mijloc pentru a^ abate masele de la lupta revoluţionară, pentru a crea o diversiune la adăpostul căreia să înăbuşe prin forţă mişcarea muncitorească. Politicienii reacţionari care militau pentru intrarea Romîniei în război nu se sfiau să dezvăluie că ei considerau războiul ca un mijloc pentru consolidarea regimului lor şi pentru evitarea unei revoluţii. Unul din aceşti politicieni reacţionari — P. Missir declara la Senat în 1915 : ^Răz- boiul serveşte un interes comun al celor ce deţin puterea... I se face mulţimii dovada concretă şi palpabilă cît de inevitabilă este supunerea ei sub puterea politică. Dar războaiele nu şi-ar ajunge scopul dacă puternicii ce le provoacă ar lăsa descoperit interesul lor, ca să-l înţeleagă mulţimea. Acelaşi interes triumfă mai bine cînd apare îmbrăcat în aparenţe simpatice sufletului poporului” 3. FT. Filipescu declară la fel de cinic : „Trebuie să vrem războiul cu toate riscurile lui, pînă la ultima centimă, pînă la ultimul om, pînă la ultima picătură de sînge. Altminteri e pieirea neamului, e ruşinea pentru acest regat. Iar mîne va fi în locul războiului lupta fratricidă, şi aici — războiul civil” 4. Prin urmare războiul era necesar politicienilor reacţionari pentru a evita războiul civil — revoluţia. în ajunul intrării în război guvernul a ordonat masacrarea muncito- rilor din Galaţi din 13 iunie 1916. Imediat după declararea războiului, guvernul a pornit o adevărată ofensivă împotriva mişcării muncitoreşti, a interzis activitatea legală a partidului social-democrat şi a sindica- telor, a arestat conducători ai organizaţiilor social-democrate şi sindicale, a încercat să distrugă mişcarea muncitorească. 1 încă din 1905 conducerea partidului liberal începuse să lie preocupată de problema agrară” (Viaţa şi opera lai Vintilă I, C. Brătianu., p. 215). 2 V. Brătianu, Crize de stat, Bucureşti, 1913, p. 21. 3 Dezbaterile Senatului, sesiunea 1915 — 1916, nr. 9, p. 45. 4 N. Filipescu, op. cit., p. 52. www.dacoromanica.ro 70 V. LIVEANU 26 înăbuşirea luptei revoluţionare a maselor populare făcea parte integrantă din scopurile de război ale burgheziei şi moşierimii romîne. ★ Eăzboiul dus în 1916—1918 de Eomînia a fost un război imperialist, a fost o parte integrantă a războiului de jaf şi cotropire dus de o coaliţie de mari puteri imperialiste, la care guvernul burghezo-moşieresc romîn s-a alăturat pentru că urmărea el însuşi să acapareze pămînturi străine, pămînturi făcînd parte din teritoriul naţional al altor popoare, pentru că urmărea să cucerească hegemonia în Balcani, să acapareze debuşee externe • şi să abată masele de la lupta revoluţionară. Eazuinţa justă a maselor populare spre unirea Transilvaniei cu Eomînia a fost folosită de clasele exploatatoare romîne pentru camuflarea scopurilor lor reacţionare şi anexioniste. Dat fiind că era o parte integrantă a unui război dintre marile puteri imperialiste care luptau pentru reîmpărţirea lumii, războiul din 1916—1918 nu putea asigura nici independenţa vechii Eomînii, nici eliberarea naţională a provinciilor romîneşti din Austro-Ungariaj. Imperialiştii Antantei ca şi imperialiştii germani nu luptau pentru eliberarea popoarelor, ci pentru subjugarea şi înrobirea lor* Imperialiştii Antantei erau gata să se înţeleagă cu imperialiştii din tabăra adversă pe spatele micilor abaţi. Lenin a subliniat că la sfîrşitul anului 1916 şi începutul anului 1917 s-a produs o cotitură în pobtica mondială „cotitura de la războiul imperiahst la pacea impe- riahstă” L Imperialiştii din cele două tabere manifestau tendinţa de a încheia un tîrg cu privire la reîmpărţirea lumii şi în legătură cu aceasta Lenin vorbea despre faptul că imperiahştii din cele două tabere negociază în secret împărţirea Eomîniei1 2. De altfel încă din ajunul intrăm în război a Eomîniei, imperiahştii Antantei s-au înţeles între ei ca la sfîrşitul războiului să încalce făgă- duielile făcute Eomîniei. Documentele din arhiva fostului guvern ţarist arată că în august 1916 din iniţiativa Franţei puterile Antantei s-au înţeles că pentru moment să promită guvernului romîn toate teritoriile pe care acesta le cerea, iar la sfîrşitul războiului Franţa, Angha, Eusia şi Itaha să stabilească în prealabil condiţiile păch fără să ţină seamă de tratatul cu Eomînia şi să le impună apoi ţărh noastre 3. într-o însemnare inedită din 29 decembrie 1939 Titulescu scria: „Am în mîna mea şi am transmis-o regelui Carol al II-lea o telegramă a lui Saint-Aulaire4 din 1 Vezi lucrarea Pacifismul burghez şi pacifismul socialist, capitolul „O cotitură politica mondială” (Lenin, Opere, voi. 23, p. 169 — 175) şi lucrarea „O cotitură politică mondială”, loc. cil., p. 260 — 268. 2 Ibidem, p. 173 — 207, 262 — 263. în ianuarie 1917 Lenin se referea mai ales la tratativele secrete dintre Germania, Austro-Urgaria şi Rusia ţar'stă. în decembrie 1917, într-o listă conţi- nînd teme ce-şi propunea să prelucreze, Lenin şi-a notat: „Pravda” din 24 XII „Planul lor”. (Lenin, Opere, voi. 36, Buc., Ed. Politică, 1958, p. 475) Articolul „Planul lor” publicat în Pravda din 24 decembrie 1917 demasca planurile imperialiştilor englezi de a se Înţelege cu imperialiştii germani pe spatele popoarelor rus, polonez, romin şi altele. 3 Cum s-a prăpădit fara, Petrograd, 1917, p. 24. Această broşură a fost editată de revoluţionarii romîni emigraţi în Rusia, pe baza documentelor din Arhiva fostului Minister de Externe ţarist, a căror consultare a fost înlesnită de guvernul sovietic. 4 Ministrul Franţei la Bucureşti. www.dacoromanica.ro 27 LENIN DESPRE ROMÎNIA IN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL 71 22 august 1916 stil nou, adresată lui Briand, deci anterioară datei convenite pentru intrarea noastră în războiul din august 1916. în această telegri mă Saint Aulaire îşi permite să scrie că obligaţiunile luate faţă de Romînia nu trebuie ţinute, căci sînt excesive şi că Franţa îşi poate călca conştiinţa fără remuşcări, dîndu-ne mult mai puţin decît s-a angajat a ne da” 1. însăşi istoriografia burgheză era nevoită să recunoască că din iniţia- tiva lui Briand ministrul de Externe al Franţei, guvernul francez a încheiat cu guvernul ţarist un acord secret care anula angajamentele luate de Antantă jaţă de Romînia 1 2. Guvernele Angliei, Franţei şi S.U.A. căutau să ajungă la o înţelegere cu Austro-Ungaria pentru a o menţine şi a o utiliza ca un pion împotriva Germaniei şi după Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie ca un bastion contra Rusiei Sovietice. în august 1917 în cursul unor negocieri secrete în Elveţia între contele Armând reprezentant al guvernului francez şi contele Revertera reprezentant al guvernului Austro-Ungar, propunerile reprezentantului Franţei prevedeau menţinerea Austro-Ungariei, urmînd ca Romînia să rămînă în graniţele din 1916 3. în decembrie 1917 au avut loc alte negocieri între un reprezentant al guvernului austriac, fostul ambasador la Londra Mensdorf-Pouilly şi — generalul Smuts — reprezentant al guvernului englez, care acţiona ■de acord cu celelalte guverne ale Antantei. Reprezentantul guvernului englez a produs federalizarea Austro-Ungariei şi anexarea la ea a Romîniei, Serbiei şi altor teritorii4. Programul de pace în 14 puncte anunţat de Wilson in 1917 prevedea în ce priveşte ţara noastră restabilirea Romîniei în graniţele din 1913. Programul anunţat de Lloyd George în 5 ianuarie avea un conţinut asemănător. înseşi cercurile guvernante din Romînia declarau că potrivit programului de pace anunţat de Wilson şi de Lloyd George, urma ca Romînia să nu obţină nici unul din teritoriile promise la intrarea în război. Ministrul Statelor Unite la Iaşi raporta în 9 februarie 1918 Departamentului de Stat că ,,Brătianu şi succesorul său generalul Averescu argumentează amîndoi că nu este de niciun folos pentru Romînia să continue lupta pentru că potrivit discursurilor preşedintelui şi a lui Lloyd George chiar, dacă aliaţii înving, Romînia nu va căpăta nici un teritoriu nou” 5. Pînă în ultimile zile ale monarhiei habsburgice, imperia- 1 Arhiva centrală a Institutului de Istorie a Partidului de pe lingă C.C. al P.M.R. dos. 149, p. 5. Copii „Alianţa cu Polonia şi politica noastră din neutralitate”. Text dictat de N. Titu- lescu lui Aurel Cozma in 29 decembrie 1939 la St. Moritz. 8 Istoricul burghezo-oficial al războiului din 1916 — 1918, C. Kiriţescu, scria că Rusia „se lăsă convinsă de Franţa prin Încheierea unui acord secret la 11 august. Cele două puteri se angajează In spatele Romîniei să se Înţeleagă In prealabil Intre ele asupra deciziunilor de luat la conferinţa păcii” cu privire la problemele teritoriale intereslrd Romînia şi „la alte chestiuni care de fapt anulau angajamentele Înscrise In tratate” C. Kiriţescu, Preludiile diplomatice ale războiului de întregire, In Viaţa Romtnească, nr. 4/1940, p. 70 — 71. Acest acord secret a fost urmarea unor „abilităţi diplomatice ieşite din inteligenţa bogată fn resurse şi posibilităţi a lui Briand” (Ibidem, p. 71). 8 Sixte de Bourbon, L’Offre de paix separie de L’Aulriche, Paris, 1920, p. 252, 271 —272, 281-283. 4 Victor S. Mamatey, The United States and East Central Europe 1914—1919, Princeton, New Jersey, 1957, p. 150,153,156. Robert A. Kann, The Habsburg Empir, London, 1957. p. 165. 5 Mamatey, op. cit., p. 205. www.dacoromanica.ro 72 V. LIVEANU 28 liştii Antantei au făcut încercări de a ajunge la o înţelegere cu guvernul din Yiena şi de a menţine imperiul habsburgic, inclusiv stăpînirea acestuia asupra Transilvaniei L Pe de altă parte, însuşi guvernul burghezo-moşieresc romîn, care era călăuzit de scopuri reacţionare, anexioniste, a făcut încă înaintea Revoluţiei din Octombrie sondaje, pentru a ajunge la o înţelegere cu imperialiştii {.ermani şi austro-ungari. Lenin a subliniat că imperialiştii germani duceau o politică anexionistă faţă de Romînia că ,,o anexiune a lor, a. imperialiştilor germani o constituie în fapt nu numai Constantinopolulr Belgradul, Bucureştiul, Bruxelles-ul şi Alsacia-Lorena, o parte din Schles- weig, Polonia prusiană” 1 2, că Romînia devenise o pradă a imperialiştilor germani 3. Cercurile conducătoare burghezo-moşiereşti au încheiat însă un . tîrg cu cotropitorii străini, minaţi de interesele lor înguste de clasă. După victoria revoluţiei socialiste în Rusia, cercurile conducătoare burghezo-moşiereşti din Romînia au încheiat o pace imperialistă cu Puterile Centrale, înfeudînd ţara imperialismului german pentru a obţine în schimb ajutorul acestuia în vederea intervenţiei antisovietice şi a luptei contra mişcării revoluţionare din ţară 4. Toate acestea ilustrează faptul că războiul imperialist dus de guvernul burghezo-moşieresc romîn alături de Antantă, era un război străin de interesele naţionale. ★ Lenin a arătat calea luptei împotriva războiului imperialist, pentru o pace democratică, bazată pe recunoaşterea dreptului fiecărei naţiuni de a-şi forma un stat naţional propriu. Lenin a arătat că în condiţiile primului război mondial, simpla revendicare a unei păci democratice rămînea o vorbă goală. El a arătat că singurul mijloc pentru a se putea pune capăt războiului imperialist printr-o pace democratică, era transformarea răz- boiului imperialist în război civil, în revoluţie împotriva claselor stăpîni- toare. Lenin a arătat că lupta pentru pace, pentru transformarea răz- boiului imperialist în război civil, era indisolubil legată de lupta pentru înfrîngerea propriului guvern în războiul imperialist. Lozinca înfrîngerii propriului guvern în războiul imperialist era cu totul străină de chemarea la acţiuni diversioniste. Această lozincă însemna că partidul proletariatului nu trebuia să sprijine măsurile luate de guvern pentru a cîştiga victoria în războiul imperialist, că partidul proletariatului trebuia să continue lupta sa revoluţionară; această lozincă însemna că înfrîngerea propriului guvern în războiul imperialist nu putea decît să contribuie la victoria revoluţiei. Lenin a arătat că lupta partidelor proletare împotriva răz- boiului imperialist era indisolubil legată de ruptura deplină cu Interna- 1 Asupra acestei probleme autorul insistă mai mult lntr-o monografie In curs de apariţie intitulată „1918. Din istoria luptelor revoluţionare din Romînia”, Studiul de faţă foloseşte şi materiale cuprinse în această monografie. 2 Lenin, Opere, voi. 23, p. 203 — 204. 3 Ibidem, p. 348. 4 Vezi V. Liveanu, Evenimentele premergătoare armistiţiului de la Focşani în Studii şi referate privind Istoria Romlniei, Buc. 1954. Partea II. „Armistiţiul de la Focşani (1917)”, In Studii, nr. 4, 1954, idem, Caracterul antipopular anlisouielic al tratatului de la Buftea în Studii şi materiale de istorie contemporană, Buc., 1956, voi. I. www.dacoromanica.ro 29 LENIN DESPRE ROMINIA IN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL 73 ţionala a Il-a oportunistă, de ruptura deplină cu reformiştii, căci menţi- nerea unităţii cu aceştia însemna menţinerea unităţii cu burghezia, spriji- nirea în fapt a războiului imperialist şi renunţarea la lupta pentru revo- luţie, pentru o pace democratică. Lenin a început lupta pentru crearea Internaţionalei a IlI-a. Călăuzit de Lenin, partidul bolşevic a luptat pentru transformarea războiului imperialist în revoluţie, a condus popoarele Rusiei la victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, care a inaugurat o nouă epocă în istoria omenirii. în ţara noastră împotrivirea maselor faţă de războiul imperialist a luat diferite forme. Mişcarea muncitorească din ţara noastră a luptat cu dîrzenie împotriva participării Romîniei la primul război mondial imperialist. Demonstraţiile şi grevele îndreptate contra intrării în război, desfăşurate în 1914—1916 au arătat voinţa proletariatului din ţara noastră de a lupta împotriva războiului imperialist. Totodată mişcarea muncitorească se pro- nunţa pentru unirea Transilvaniei cu Romînia în cadrul unui stat demo- cratic care să asigure lichidarea proprietăţii moşiereşti, care să asigure cele mai largi drepturi democratice pentru masele muncitoare. Dar proletariatul din ţara noastră nu avea atunci un partid con- secvent revoluţionar. Cînd guvernul burghezo-moşieresc romîn a intrat în război, conducătorii centrişti ai partidului social-democrat proclamîn- du-se în vorbe pentru pace au declarat că partidul social-democrat nu trebuie să întreprindă acţiuni politice contra guvernului, ci trebuie să-şi ,,păstreze forţele” pentru perioada de după război. Militanţii revoluţionari ai organizaţiilor muncitoreşti s-au organizat în grupuri ilegale care au continuat şi în timpul războiului activitatea antiimperialistă, ridicîndu-se împotriva războiului imperialist. După Revoluţia din Octombrie, grupurile revoluţionare ilegale din ţara noastră s-au orientat spre leninism şi şi-au însuşit lozinca transfor- mării războiului imperialist în război civil L Grupurile revoluţionare chemau masele să transforme războiul imperialist în revoluţie pentru a. cuceri o pace democratică, arătînd maselor că răsturnarea puterii cla- selor exploatatoare putea deschide calea unei păci democratice. Grupurile revoluţionare arătau că revoluţia va deschide totodată calea pentru unirea Transilvaniei cu Romînia în cadrul unui stat al oamenilor muncii. Ziarul Lupta, editat de Comitetul de Acţiune Social-Democrat scria în 28 ianuarie 1918. „Cînd romînii din Romînia vor îndepărta de la putere pe vinovaţii de astăzi, cînd romînii din Transilvania vor face la fel la ei acasă atunci nu va mai fi cine să-i învrăjbească, se vor găsi laolaltă sub acelaşi steag roşu al dezrobirii şi înfrăţirii popoarelor şi vor ajunge astfel şi liberi şi uniţi. Nu deci spre steagul împăratului-rege de la Yiena, nici spre steagul regelui Ferdinand de la Iaşi, trebuie să îndreptăm privirile, ci spre steagul dezrobirii şi înfrăţirii al socialismului şi al revoluţiei”. 1 1 Mai pe larg despre această problemă se vorbeşte In monografia amintită la p. 72, nota 2. www.dacoromanica.ro 74 V. LIVEANU 30 Mişcarea muncitorească revoluţionară a fost singura forţă politică din teritoriul ocupat care s-a ridicat în mod organizat împotriva cotropi- torilor imperialişti. Grupurile revoluţionare ilegale au organizat în teri- toriul ocupat demonstraţii împotriva ocupanţilor pentru încheierea unei păci democratice. Grupurile revoluţionare ilegale au demascat caracterul înrobitor al tratatului de „pace” de la Bucureşti care transforma Bomînia într-o colonie germană, au arătat că acest tratat oglindea trădarea naţio- nală a claselor exploatatoare romîne care s-au înţeles cu imperialiştii ger- mani în vederea intervenţiei antisovietice şi a luptei contra propriu- lui popor. Pe baza ascuţirii contradicţiilor interne ale regimului burghezo- moşieresc provocată de războiul imperialist şi sub influenţa imediată a Marii Bevoluţii Socialiste din Octombrie au crescut în mod rapid luptele revoluţionare din Bomînia. Benin a sublimat nu o dată însemnătatea evenimentelor revoluţionare din Bomînia. La 25 februarie 1918 el scria : „văpaia insurecţiei proletare a cuprins Pinlanda. Plăcările s-au extins şi asupra Bomîniei”1. în noiembrie 1918 cînd în unele localităţi din Transilvania se for- mează roviete, Lenin atrăgea din nou atenţia asupra evenimentelor din ţara noastră: „într-adevăr, au avut loc evenimente de o importanţă uriaşă. în Bomînia şi în Austro-Ungaria au fost formate soviete de deputaţi ai mun- citorilor” 1 2. ’ Lupta revoluţionară a maselor populare, încurajate de Marea Bevo- luţie Socialistă din Octombrie, a fost factorul hotărîtor care a creat pre- misele eliberării naţionale a Transilvaniei şi a înfăptuirii năzuinţei po- ^ porului ro mîn spre desăvîrşirea unirii naţionale3. Lupta maselor populare în frunte cu clasa muncitoare a fost aceea care a doborît imperiul habsburgic, temniţă a popoarelor. „Proletariatul s-a ridicat la luptă făcînd să nu mai rămînă piatră peste piatră din Austro-Ungaria” 4 *... „Cînd am luat puterea în octombrie noi nu eram în Europa nimic mai mult decît o scînteie izolată. ... Astăzi însă incendiul a cuprins majoritatea ţărilor din sfera impe- rialismului germano-austriac (Bulgaria, Austro-Ungaria) ... Ştim cum aceste revoluţii muncitoreşti ţărăneşti au străbătut Austria”6. Lenin a salutat cu căldură sîărlmarea imperiului habsburgic prin lupta revoluţionară a maselor populare şi eliberarea naţională a popoa- relor din Austro-Ungaria. Un mesaj din 3 noiembrie 1918, adresat de Lenin şi Sverdlov tuturor popoarelor din fosta Austro-Ungarie saluta pe „ţăranii romîni care au scuturat jugul magnaţilor ur.gv.ri” 6. în primele zile ale lunii noiembrie 1918, în timp ce la cîrma Bomîniei se afla un guvern înfeudat Germaniei, guvern care semnase tratatul înro- bitor de la Bucureşti, masele populare din Transilvania, însufleţite de exemplul revoluţiei ruse au înlăturat vechea putere a statului austro- 1 Lenin, Opere, voi. 27, E.S.P.L.P., 1955, p. 45. 2 Ibidem, voi. 38, p. 177. 3 C. Daicoviciu, L. Bânyai, V. Chcrcsteşiu, V. Liveanu, op. cil. 4 Lenin, Opere, voi. 28, Buc., 1955, p. 139. 6 Ibidem, p. 144 — 145. 3 Citat la Eva Pricstcr, Kurze Geschichle Oesterreicbs, Wien, 1949, p. 589. www.dacoromanica.ro 31 LENIN DESPRE ROMINIA IN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL 75 ungar, au realizat în fapt eliberarea naţională a Transilvaniei şi au creat condiţiile pentru unirea Transilvaniei tu Romînia. Masele doreau ca şi d.esăvîrşirea unirii naţionale să se înfăptuiască in cadrul unui stat demo- cratic. Odată cu înlăturarea puterii vechilor autorităţi ale statului austro- ungar masele s-au îidicat la luptă împotriva capital ştilor şi moşierilor, înfăptuind cu de la sine putere o serie de transformări democratice (confiscarea unor bunuri ale moşierilor, introducerea zilei de lucru de 8 ore, libertăţi democratice ş. a.). Lozinca elementelor înaintate ale mişcării muncitoreşti era unirea cu Romînia în cadrul unei republici democratice. Burghezia şi moşierimea au izbutit însă să impună ca unirea Transilvaniei cu Romînia să se înfăptuiască în cadrul regimului burghezo- moşieresc reacţionar. Desăvîrşirea unirii naţionale în cadrul regimului burghezo-moşieresc n-a putut rezolva problema naţională din ţara noastră. Politica burghezimii şi moşierimii din Romînia de asuprire a minorităţilor naţionale, s-a împletit cu politica de înfeudare a Romîniei faţă de marile puteri imperialiste şi cu politica antisovietică. Politica antinaţională a claselor exploatatoare a dus la acceptarea de către guvernul burghezo- moşieresc romîn a dictatului hitlerist de la Yiena. Unirea Transilvaniei cu Romînia în 1918 a fost însă un act legitim, progresist, care corespundea năzuinţei maselor populare, spre desăvîrşirea unirii m ţionale care corespundea necesităţilor obiective ale dezvoltării sociale. înfăptuirea acestui act a fost posibilă tocmai datorită luptei revo- luţionare a maselor. ^ ^ ’ Arătînd că uneori imperialiştii sînt nevoiţi să consimtă la crearea unor state independente din punct de vedere politic, dar dependente din punct de vedere economic, Lenin scria: „Desăvîrşirea a ceea ce a rămas neisprăvit în domeniul reformelor naţionale poate să întărească din punct de vedere intern o coaliţie imperialistă. Mersul obiectiv al lucrurilor se impune şi aşa cum zugrumătorii revoluţiilor din 1848 şi 1905 au fost într-un anumit sens, executorii lor testamentari, tot aşa şi dirijorii măcelului impe- rialist sînt nevoiţi să înfăptuiască anumite reforme în direcţia capitalismului de stat, în direcţia reformelor naţionale” 1... „Dar tocmai acum Europa trece printr-un moment cînd, mai mult ca deobicei, trebuie să ţinem minte adevărul că reformele sînt un rezultat accesoriu al luptei revoluţionare de clasă”1 2. Unirea Transilvaniei cu Romînia este un astfel de rezultat al luptei revoluţionare a maselor. Lupta maselor a fost aceea care a pus imperialiştii Antantei în faţa unui fapt împlinit, — sfărîmarea statului austro-ungar —, i-a silit să accepte anumite transformări pe linia „construcţiei de stat în direcţia burghezo-naţională” şi să renunţe la planurile de menţinere a Austro-Ungariei. Guvernele Statelor Unite, Angliei şi Franţei, au recu- noscut unirea Transilvaniei cu Romînia, ca şi formarea statului ceho- slovac şi a statului iugoslav — tocmai pentru că se temeau, că în condiţiile uriaşei influenţe exercitate de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, ignorarea revendicărilor naţionale ale popoarelor din răsăritul Europei va determina izbucnirea unor revoluţii socialiste în ţările din această parte 1 Lenin, Opere, voi. 23, p. 265 — 266. 2 Ibidem, p. 267. www.dacoromanica.ro 76 V. LIVEANU 32 a continentului. Acesta este un fapt recunoscut şi de istoricii reacţionari occidentali L Lupta revoluţionară a maselor, ci nu războiul imperialist, a fost factorul hotărîtor care a creat ptemisele formării statelor naţionale unificate ale naţiunilor ce suferiseră jugul asupririi naţionale a Austro- Ungariei. Lupta revoluţionară a maselor este aceea căreia i se datoreşte în- făptuirea vechiului ideal al poporului romîn — unirea Transilvaniei cu KomUia şi desăvîrşirea în acest fel a unirii naţionale a ţării noastre. ★ Este un lucru de la sine înţeles că în cadrul unui singur articol nu poate fi nici pe de parte valorificată bogăţia de idei cuprinse în aprecierile lui Lenin, privind situaţia Romîniei în timpul primului război mondial. De altfel, unele din problemele privind istoria Romîniei în 1914—1918, la care Lenin se referă în mod direct, nici n-au putut fi atinse în cadrul acestui articol. Studierea unei perioade atît de complicate ca aceea a primului război mondial necesită încă eforturi susţinute, cercetări mai îndelungate. Ideile leniniste sînt singurele care pot asigura succesul acestor încercări. 1 1 Robert A. Kann, scrie „Ideea că C. Wilson, Lloyd George, C16menceau, erau înclinaţi spre distrugerea unei uniuni atît de solide (ca Austro-Ungaria) era complet falsă” (Robert A. Kann, op. cit., p. 164). Şi mai departe, după ce vorbeşte de planurile imperialiştilor Antantei de a federaliza şi de a menţine Austro-Ungaria şi chiar de a anexa la aceasta şi Romlnia, Kann scrie : „O astfel de Încercare putea atrage 4uPă sine izbucnirea unei mari revoluţii sociale în aceste teritorii [din răsăritul Europei, — N.A.] stimulate... de Rusia Bolşevică. Aliaţilor,care la sftrşitul războiului au dat Înapoi In faţa unor riscuri relativ mult mai mici, le era greu să-şi asume acest risc major” (op. cit., p. 166). Un alt istoric reacţionar scrie : „Cînd conferinţa de pace s-a întrunit la 18 ianuarie 1919 la Paris, imperiul habsburgic era mort de peste două luni şi rămăşiţele lui erau deja îngropate. ...Prăbuşirea lui (a imperiului habsburgic) a devenit inevitabilă nu atît din cauza politicii Aliaţilor, cit din cauza că propriile lui popoare — incluzînd la sfîrşit şi naţionalităţile dominante — au ajuns să-l privească ca indezirabil şi l-au repudiat. .. .Nu era uşor de realizat nici reînvierea imperiului habsburgic. .. .O încercare de a restaura habsburgii cu baionetele aliate... ar fi întîmpinat probabil rezistenţa statelor succesoare. Le-ar fi împins inevitabil în braţele bolşevicilor. ..” (Mamatey, op. cit., p. 381). www.dacoromanica.ro TEZELE LUI V. I. LENIN ÎN PROBLEMA DESCOMPUNERII FEUDALISMULUI ŞI A DEZVOLTĂRII CAPITALISMULUI ÎN RUSIA DE LIYIU ŞTEFĂNESCU în lumina învăţăturii elaborate de K. Marx şi a luptei clasei mun- citoare împotriva capitalismului1, Y. I. Lenin a putut să studieze societatea rusă şi transformările ei diD a doua jumătate a secolului al XlX-lea. In această analiză, dar mai ales cu prilejul combaterii teoriilor subiectiviste ale narodnicilor despre societate, V. I. Lenin subliniază uriaşa importanţa pe care o are materialismul istoric1 2 pentru analiza ştiinţifică a fenomeneloi sociale. • Studiind fenomenele sociale în dezvoltarea lor, în mod implicit întAnim rămăşiţe ale trecutului, forme ale prezentului şi indicii asupra viitorului3 *. De aceea este necesar — pentru a nu rămîne în urmă - m descrierea fenomenelor respective să anticipăm asupra dezvoltam lor ulterioare tocmai pe baza indicaţiilor pe care ni le dă analiza dialectică a acestora. Existenţa formelor tranzitorii este caracteristica oricăror relaţii sociale în general5’, dar mai ales a acelora cărora le este proprie dezvoltarea treptată. în perioada de trecere de la feudalism la capitalism relaţiile noi de producţie se împletesc cu cele vechi şi analiza atentă a fenomenelor respective nu poate fi ştiinţifică atîta vreme cît această analiză nu este făcută în lumina materialismului istoric6. Multitudinea fenomenelor sociale studiate nu poate duce la concluzii ştiinţifice atîta timp cît feno- menele comparate nu sînt de acelaşi fel 7. Datele statistice — arata 1 V. I. Lenin, Opere, Ed. P.M.R., 1950, voi. 1, p. 294. 2 Ibidem, 1951, voi. 3, p. 65; voi. 1, p. 208, p. 236-237. 3 Ibidem, voi. 1, p. 171. 1 Ibidem, voi. 3. p. 301, nota 1. 5 Ibidem, p. 507. 6 Ibidem, voi. 1, p. 261. 7 Ibidem, p. 25. www.dacoromanica.ro 78 L. ŞTEFANESCU 2 Y. I. Lenin — acoperă sub cifrele medii cele mai diferite tipuri de gospodării1 ascunzînd fenomenul important al descompunerii micului producător1 2 şi felul său de viaţă3. Pe baza cifrelor medii nu putem să caracterizăm fenomenul descompunerii micilor producători4, mai ales atunci cînd se ia ca bază a împărţirii pe grupe întinderea lotului de pămînt5, sau cînd se studiază rolul muncii salariate în mărirea proporţiilor stabilimentelor industriale6. Felul cum cifrele medii sînt prezentate de unii autori, adepţi ai coucepţiei subiectiviste despre societate ascunde caracterul de clasă al fenomenelor oglindite în statisticile oficiale. De aceea Y. I. Lenin critică întotdeauna modul de a prezenta laolaltă pe cei bogaţi cu cei săraci, numai pentru a se obţine din prezentarea fenomenelor respective o „repartizare egală”7. Întrucît perioada de stratificare a ţărănimii şi meşteşugarilor im- plică folosirea pe scară largă a datelor statistice, V. I. Lenin cerea ca la baza statisticii economice să stea clasificarea după dimensiunile şi tipul gospo- dăriei8 *, în care hotărîtoare nu este forma sa juridică ci trăsăturile economice fundamentale ale rînduielilor®. Materialismul istoric arată că fiecărei orînduiri sociale îi sînt speci- fice legile de trecere într-o formă mai înaltă10 11, de transformare în altă orîn- duire socială. Criticînd pe narodnici care considerau capitalismul în Eusia o întîmplare, V. I. Lenin arată că acesta este un produs necesar şi inevita- bil11 în perioada de organizare respectivă a economiei sociale, un produs al întregii orînduiri economice moderne, rezultat direct al luptei forţelor sociale opuse12. Pentru a ajunge la concluzii ştiinţifice nu este suficient să constaţi numai existenţa unor anumite forme de exploatare, ci trebuie neapărat să uneşti laolaltă fenomenele de exploatare într-un sistem de raporturi de producţie depinzînd de o formaţie social-economică determi- nată căreia îi sînt proprii anumite legi de funcţionare şi dezvoltare. Metoda subiectivistă a sociologiei, — privind raporturile sociale dintr-un punct de vedere metafizic — , prezintă iobăgia nu ca o formă determinată a organizării economice care a dat naştere cruntei exploatări a unei părţi a populaţiei, claselor antagoniste şi suprastructurii respective, ci pur şi simplu ca un abuz al moşierilor şi o cruntă nedreptăţire a ţăranilor, iar reforma agrară nu este privită ca o ciocnire care are loc între anumite clase economice, ci ca un,,drum greşit” ales de ocîrmuire13. Pentru a evita astfel de concluzii false este necesar să studiem în mod amănunţit clasele 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 1, p. 214. 2 Ibidem, voi. 3, p. 83. 8 Ibidem, p. 143 şi p. 66. 4 Ibidem, voi. 1, p. 217. 8 Ibidem, p. 445. 8 Ibidem, voi. 3, p. 323-324. 7 Ibidem, p. 80 şi p. 55, p. 62, p. 280. 8 Ibidem, voi. 3, p. 84; voi. 1, p. 214. * Ibidem, voi. 1, p. 493. 10 Ibidem, p. 406. 11 Ibidem, p. 353. 18 Ibidem, p. 350. 18 Ibidem, p. 325. www.dacoromanica.ro 3 V. I. LENIN DESPRE DEZVOLTAREA CAPITALISMULUI IN RUSIA 79 sociale care se formează în perioada descompunerii feudalismului întrucît ele sînt produsul şi expresia dezvoltării sociale şi nu sînt efectul întîmplării sau al unor forţe dinafara societăţii. •k V. I. Lenin, analizînd structura gospodăriei moşiereşti în orînduirea feudală, arată că pămîntul moşiei era împărţit în pămînt moşieresc şi pămînt ţărănesc. Pămîntul era lucrat cu munca şi inventarul ţăranilor. Produsele obţinute de pe pămîntul moşieresc constituiau supranumea separată în timp pe care şi-o însuşea moşierul, iar produsul obţinut de ţărani de pe loturile lor reprezenta produsul necesar. în felul acesta „lotul” ţăranului reprezenta mijlocul asigurării moşierului cu braţe de muncă1. Industria casnică asigură prelucrarea materiei prime pentru consumul propriu al unităţii funciare respective, ea fiind o formă tipică de îmbinare a „meşteşugului” ţărănesc cu agricultura pentru regimul economic feudal1 2. Pe măsura dezvoltării forţelor de producţie, „meşteşugul” ţărănesc devine meserie, apare circulaţia mărfurilor cînd meseriaşul primeşte plata în bani şi apoi piaţa de unde el îşi procură unelte, materii prime şi altele3. O condiţie şi o consecinţă a iobăgiei era nivelul extrem de scăzut al tehnicii4, agriculturii îi erau proprii metode de rutină seculară5, determi- nate de puternica fărîmiţare a producţiei şi de izolarea agricultorilor înşişi6. Munca în dijmă, formă dominantă a orînduirii feudale, implica starea de abrutizare şi sălbăticire a iobagului7, limitat secole de-a rîndul la hotarul moşiei boiereşti sau al satului. Economia naturală, gospodăria ţărănească şi producţia meşteşugărească în feudalism repetă procesul de producţie pe aceeaşi scară şi pe aceeaşi bază8, întregul plusprodus fiind consumat de feudal pentru nevoile curţii sale. Statul feudal se întemeiază pe uniunile locale, teritoriale avînd la bază domeniile moşierilor şi mănăsti- rilor, păstrînd urme vii ale vechii autonomii ale acestor domenii: uneori oştire proprie, graniţe vamale separate etc.9 în rezumat, Y. I. Lenin arată că predominarea gospodăriei feudale, bazată pe clacă, impunea existenţa următoarelor condiţii: economia naturală, înzestrarea producătorului direct cu mijloace de producţie în general şi cu pămînt în special, dependenţa personală a ţăranului de moşier şi nivelul extrem de scăzut al tehnicii10 11. Iobăgia a creat o mizerie11 cruntă pentru masele de producători deşi inegalitatea pe care capitalismul o creează mai tîrziu între ţăranul sărăcit şi magnaţii capitalişti este mai cruntă însă ea nu exista şi nu putea să. existe în evul mediu12. 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 3, p. 169 — 170; voi. 1, p. 487. 2 Ibidem, p. 354. 3 Ibidem. 4 Ibidem, p. 171. 6 Ibidem, p. 290. • Ibidem, p. 292. 7 Ibidem, p. 293 — 294. 8 Ibidem, p. 47. 3 Ibidem, voi. 1, p. 146. 10 Ibidem, voi. 3, p. 170 — 171. 11 Ibidem, voi. 1, p. 450. 12 Ibidem, p. 443. www.dacoromanica.ro L. ŞTEFANESCU 4 ■80 Dezvoltarea continuă a forţelor de producţie şi mai ales economia bănească1, fac ca agricultura patriarhală să-se împletească cu mica pro- ducţie de mărfuri industriale destinate pieţii1 2 3. Folosirea muncii iobagilor în industria postavului este un fenomen specific producţiei de mărfuri în evul mediu5. De asemenea, în perioada feudalismului tîrziu, munca iobagilor a făcut să înflorească puternica industrie metalurgică feudală în Ural4, industrie care a dominat nu numai Rusia dar în parte şi multe ţări europene. Proprietarii minelor şi uzinelor îşi întemeiau dominaţia pe mono- pol şi pe dreptul lor de proprietate, obţinînd braţele de muncă pe baza muncii de dijmă5. Manufactura feudală îşi menţine decenii şi chiar secole de-a rîndul forma iniţială, deoarece bazîndu-se pe producţia manuală împiedica dezvoltarea şi adîncirea diviziunii muncii, şi deci transformarea mai importantă a metodelor de producţie6. începutul descompunerii orîndurii feudale este în strînsă legătură cu dezvoltarea economiei bazată pe producţia de mărfuri, cînd moşierul începe să producă cereale nu numai pentru sine, ci şi pentru vînzare, apare posibilitatea remunerării în bani şi a despărţirii definitive a pămîn- tului ţărănesc de pămîntul moşierului7, folosind munca aceloraşi ţărani însă în condiţii mai rele. Producînd cereale pentru vînzare, moşierii au înăsprit munca de clacă8 necesară acum nu numai pentru acoperirea nevoilor lor, intensificare a muncii caracteristică perioadei de început a descompunerii orîndurii feudale. Producţia de mărfuri este organizarea economiei sociale9 în aşa fel încît produsele sînt fabricate de diferiţi producători separat specia- lizaţi în producerea unui anumit fel de marfă. Pentru aceasta, ei au implicit nevoia de a vinde produsele lor şi a cumpăra alte produse, necesare atît traiului cît şi ocupaţiei lor productive, lucru care dă naştere pieţii. Procesul de bază al dezvoltării producţiei de mărfuri este diviziunea socială a muncii10 11 care duce la desprinderea din agricultură a meşteşugari- lor pe baza apariţiei diferitelor genuri de prelucrare a materiilor prime ale acesteia, sau pentru aceasta. Astfel se formează ramuri industriale de sine stătătoare care schimbă mărfurile lor cu produse ale agriculturii, dînd naştere astfel circulaţiei de mărfuri11, care, deşi precede producţia de măr- furi rămîne totuşi una din condiţiile apariţiei ei. Schimbarea rentei în natură cu renta în bani12, pe măsură ce ţăranii dependenţi devin din ce în ce mai mult devine stătători creează germenii descompunerii clasei iobage. 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 3, p. 338. 2 Ibidem, p. 354. 3 Ibidem, p. 444. 4 Ibidem, p. 459. 5 Ibidem, p. 460. 3 Ibidem, p. 403 — 404. 7 Ibidem, voi. 1, p. 487. 8 Ibidem, p. 455-456. 9 Ibidem, p. 85. 10 Ibidem, voi. 3, p. 48. 11 Ibidem, p. 523. 12 Ibidem, p. 154. www.dacoromanica.ro 5 V. I. LENIN DESPRE DEZVOLTAREA CAPITALISMULUI IN RUSIA 81 Existenţa acestor două forme de rentă feudală constituia un proces con- tinuu, ascendent, în care cea dintîi, pe măsura dezvoltării economiei bă- neşti — care produce o puternică breşă economiei naturale — , se dezvoltă venind în contradicţie cu toate bazele principale ale gospodăriei sistemu- lui feudal şi mai ales cu strînsa dependenţă a producătorului direct faţă de stăpînul moşiei. Transformarea economiei naturale a producătorilor direcţi în economia bazată pe mărfuri, în virtutea diviziunii sociale a muncii, caracterizează procesul descompunerii orînduirii feudale şi constituie primul moment1 al noii orînduiri capitaliste încă nedeplin dezvoltate. Economia bazată pe producţia de mărfuri se dezvoltă într-un ritm accelerat în Eusia, după desfiinţarea iobăgiei1 2. Economia de mărfuri creează din rîndul micilor producători pe de o parte producători de mărfuri mai înstăriţi în general, dar mai ales repre- zentanţi ai capitalului comercial3 tipicii scupşici ruşi. Legătura cauzală4 dintre scupşici şi micul producător constă în superioritatea economică a desfacerii în proporţii de masă în comparaţie cu desfacerea răzleţită şi în proporţii reduse. O altă funcţie a capitalului comercial este şi aprovizio- narea acestor producători de mărfuri cu materii prime5. Capitalul comer- cial bănesc a fost întotdeauna şi pretutindeni forma iniţială a capitalului, folosind tehnologia producţiei în starea ei iniţială şi numai ulterior supu- nînd-o unei transformări tehnice6. Organizarea meşteşugurilor, privită în dezvoltarea ei istorică, arată felul în care cooperaţia simplă7 s-a trans- format în capital comercial datorită economiei bazate pe producţia de mărfuri, care s-a acumulat în mîinile cîtorva persoane, negustorii, precu- peţii, dîndu-li-se astfel posibilitatea de a dispune de mijloacele necesare vînzării şi cumpărării cu ridicata, mijloace care fac posibilă transportarea mărfii pe pieţe îndepărtate. Capitalul comercial şi uzurar nu presupune existenţa muncii salariate, însă el creează condiţiile transformării micului producător în muncitor salariat8, deoarece el procură producătorului de mărfuri mijloace băneşti, disponibile excedentare, cu care acesta poate folosi progresul tehnicii9. Perioada de descompunere a feudalismului corespunde unei dezvoltări puternice a capitalului comercial care ml a început să se transforme pe o scară largă în capital industrial, frînat de existenţa unor instituţii medievale şi de predominarea micii producţii de mărfuri. Desfiinţarea iobăgiei a dus la înlocuirea plusprodusului feudal prin plusvaloarea burgheză10. Circulaţia mărfurilor din ce în ce mai intensă a început să înlăture izolarea feudală a producătorilor şi începînd din veacul al XVII-lea a 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 1, p. 85. 2 Ibidem, p. 419. 3 Ibidem, voi. 3, p. 339; p. 336. 4 Ibidem, p. 337. 5 Ibidem, p. 336. 6 Ibidem, voi. 1, p. 462. 7 Ibidem, p. 212. 8 Ibidem, p. 446. 9 Ibidem, p. 469. 10 Ibidem, p. 422, 429. 0 -o. 1392 www.dacoromanica.ro 82 L. ŞTEFANESCU 6 dus la o concentrare a micilor pieţe locale într-o singură piaţă a Rusiei întregi1, efect al stabilirii legăturilor naţionale de către capitalul economic. Formarea pieţii1 2, adică începutul înlocuirii economiei naturale prin econo- mia de mărfuri, corespunde transformării consumului natural în consum bănesc chiar dacă uneori această transformare duce la o scădere a nivelului de trai al maselor. Piaţa nu poate fi niciodată despărţită de noţiunea de diviziune socială a muncii şi mărimea ei este în funcţie directă de gradul de specializare a muncii sociale3. Dezvoltarea economiei de mărfuri, ca urmare a dezvoltării forţelor de producţie, determină o continuă diviziune a muncii paralel cu extinde- rea economiei de mărfuri de la produse la forţa de muncă4. în perioada de descompunere a feudalismului procesul creşterii producţiei de mărfuri duce la transformarea sa dintr-o formă excepţională, răzleaţă, întîmplă- toare, la cuprinderea întregii producţii ca formă generală, moment în care caracteristica orînduirii respective este producţia capitalistă. Aceasta impune însă şi folosirea forţei de muncă omeneşti ca marfă5 *, într-un grad mai mult sau mai puţin dezvoltat, lucru care caracterizează direct gradul de dezvoltare capitalistă a ţării respective. Mărirea continuă a pieţii pe baza procesului diviziunii muncii sociale determină în raporturile ei cu producătorul obişnuinţa vînzării-cum- părării forţei de muncă a omului®. Economia bazată pe producţia de mărfuri, la o anumită treaptă a dezvoltării ei, transformă munca într-e marfă, îl subordonează pe producător capitalului şi-i ridică productivitatea muncii7. Desfiinţarea iobăgiei a făcut ca pe primul plan să apară forma marfă a forţei de muncă, consfiinţind dominaţia producţiei capitaliste 8, care a pus capăt, pentru prima oară, caracterului feudal al proprietăţii funciare, transformînd şi pămîntul în marfă9. Yînzarea-cumpărarea forţei de muncă a dus la prăbuşirea vechilor forme de muncă dinainte de reformă, înlocuind formele semifeudale de însuşire a supravalorii prin forme pur capitaliste10 11, ţăranii îşi pierd inven- tarul pe baza căruia se menţineau atît iobăgia, cît şi dependenţa silindu-1 pe moşier să treacă la inventar propriu, iar ei devin muncitori agricoli11. Raporturile dintre negustori şi meşteşugari încep să fie aplicate şi în rela- ţiile dintre moşieri şi ţărani, atunci cînd de pildă, apare munca în dijmă, „tocmeala de iarnă” etc.12. Iată cum economia bazată pe producţia de măr- 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 1, p. 146. 2 Ibidem, voi. 3, p. 146. 3 Ibidem, voi. 1, p. 92. 4 Ibidem, voi. 3, p. 50. 5 Ibidem, voi. 1, p. 433. • Ibidem, p. 113. 7 Ibidem, p. 353. 8 Ibidem, p. 491. * Ibidem, voi. 3, p. 290. 10 Ibidem, voi. l,p, 410. 11 Ibidem, p. 489. 12 Ibidem, p. 488. www.dacoromanica.ro 7 V. I. LENIN DESPRE DEZVOLTAREA CAPITALISMULUI IN RUSIA 83 furi înlocuieşte economia naturală şi apoi este înlocuită la rîndu-i de eco- nomia capitalistă1. * Studiind dezvoltarea capitalismului în agricultura Eusiei din a doua jumătate a veacului al XlX-lea, Y. I. Lenin, arată că structura de după reformă a gospodăriei moşiereşti îmbracă aspectul unui sistem de tranziţie de la vechea gospodărie feudală bazat pe împletirea sistemului muncii în dijmă cu cel capitalist. Aceasta se datoreşte pe de o parte lipsei unei clase de oameni obişnuită cu munca salariată, lipsei de experienţă în conducerea gospodăriei capitaliste şi de inventar agricol din partea moşierului2, iar pe de altă parte faptului că vechiul sistem bazat pe clacă fusese puternic subminat dar nu lichidat definitiv3. în sistemul acesta de tranziţie munca în dijmă se împleteşte strîns cu gospodăria capitalistă, în aşa măsură încît cu greu pot fi separate4. ' Singura deosebire dintre ele este că munca în dijmă5 este însoţită de o productivitate a muncii foarte scăzută şi deci pentru mărirea veni- tului neexistînd posibilitatea măririi cantitative a plusprodusului este folosită calea a tot felul de forme înrobitoare de învoială®, apropiind munca ţăranului prin calitatea ei de munca iobagă7. Pentru a trece de la sistemul muncii în dijmă la sistemul capitalist de gospodărie, moşierul introduce uneltele perfecţionate şi maşinile8, înlocuind astfel inventarul ţăranului, ca urmare a dezvoltării economiei bazate pe producţia de mărfuri9. Aceasta atrage după sine decăderea continuă a economiei naturale şi a ţărănimii mijlocii10, descompunerea ţărănimii ducînd la rîndul ei la prăbuşirea siste- mului muncii în dijmă11, care frîna dezvoltarea industriei şi agriculturii, deci şi dezvoltarea productivităţii muncii şi a cererii de forţă de muncă12. Chiar atunci cînd în cadrul gospodăriei capitaliste se mai menţine munca în dijmă, ea capătă o importanţă secundară faţă de munca salaria- tă13, ea va fi o muncă în dijmă de categoria a doua, care-1 transformă pe ţăran în zilier14. Retribuirea muncii în cadrul sistemului muncii în dijmă este inferioară retribuirii în cadrul .sistemului capitalist al angajării „li- bere” a forţei de muncă15. Din analiza felului în care sînt înlocuite relaţiile de producţie feu- dale din agricultură de către capitalism, Y. I. Lenin a arătat cele două 1 V.I. Lenin, Opere, voi. 1, p. 95 — 96. 2 Ibidem, p. 181. 3 Ibidem, p. 172. 4 Ibidem, 1951, voi. 3, p. 175. 5 Pentru a nu se confunda cu renta feudală in natură, V. I. Lenin o numeşte astfel. * V. I. Lenin, Opere, voi. 3, p. 192. 7 Ibidem, p. 182. 8 Ibidem, p. 207. 9 Ibidem, 1950, voi. 1, p. 466. 10 Ibidem, 1951, voi. 3, p. 185. 11 Ibidem, p. 184. 12 Ibidem, p. 299 — 300. 13 Ibidem, p. 196. 14 Ibidem, p. 207. 15 Ibidem, p. 178. www.dacoromanica.ro 84 L. ŞTEFANESCU 8 căi de dezvoltare a acestuia : sau se menţine vechea economie moşierească legată prin mii de fire de iobăgie şi baza trecerii definitive la capitalism o constituie transformarea internă a economiei moşiereşti în cadrul unui stat capitalist cu trăsături feudale care rămîn timp îndelungat; sau econo- mia moşierească este complet sfărîmată de revoluţie iar baza trecerii de la munca în dijmă la capitalism o constituie dezvoltarea capitalistă a gos- podăriei ţărăneşti care dobîndeşte un puternic avînt pe baza exproprierii marii proprietăţi funciare1. Gospodăria ţărănească cunoaşte după reformă o dezvoltare rapidă în sens burghez, dată fiind pe de o parte izolarea producătorilor care duce prin concurenţă la ruinarea multora şi îmbogăţirea cîtorva cît şi pentru faptul că foiţa de muncă se transformă în marfă, iar mijloacele de producţie în capital1 2. Trecerea de la modul de producţie feudal la modul de producţie capitalist creează, pentru majoritatea ţărănimii, situaţia grea de a nu-şi putea obţine nici hrana şi nici îndeplinirea obligaţiilor faţă de moşier numai de pe lotul de pămînt primit la reformă şi pentru aceasta este nevoit să recurgă şi la alte cîştiguri lăturalnice3. Ţăranii nu mai muncesc acum ca în vremea iobăgiei după rînduiala vătafului, ci prin liberă învoială, ei se concurează şi sînt apăsaţi de plăţile răscumpărării care prin intermediul statului ajung la moşieri. Producţia ţărănească este obiectul operaţiunilor capitalului comercial şi uzurar care răpeşte masei covirşitoare a ţărănimii importante părţi din produsele sale, ţărănime care datorită concurenţei sporeşte rata plusprodusului făcînd ca moşierului să-i ajungă un număr mai mic de ţărani4. în agricul- tura de după reformă, cînd ţăranul poseda mijloace de producţie proprii şi era nevoit să lucreze pentru piaţă s-a manifestat tot mai puternic depen- denţa sa faţă de posesorul de bani, manifestată fie sub forma capitalului uzurar, fie sub forma capitalului comercial. Această dependenţă, care înainte era întîmplătoare, izolată, devine acum o regulă, un sistem de raporturi dominant5 *, în care o parte din produsul muncii revine posesoru- lui de bani în condiţii care-i determină esenţa pur capitalistă. Descompunerea ţărănimii în clase inerente societăţii capitaliste : burghezie şi proletariat, arată nu numai dominaţia capitalului în agricul- tură, dar şi faptul că acesta a făcut încă un pas transformîndu-se din capi- tal comercial care domină piaţa în capital industrial care domină producţia®. Cînd gospodăria ţărănească este împletită cu prelucrarea industrială a produselor agricole, ea capătă un pronunţat caracter comercial7. Dezvol- tarea capitalismului în agricultură impune eliminarea treptată a capita- lului comercial şi cămătăresc care frînează descompunerea ţărănimii8. 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 3, p. 12 — 13. 2 Ibidem, voi. 1, p. 426. 3 Ibidem, p. 236. 4 Ibidem, p. 452. 5 Ibidem, p. 480. • Ibidem, p. 370, 478. 7 Ibidem, voi. 3, p. 141. 8 Ibidem, p. 164. www.dacoromanica.ro 9 V. I. LENIN DESPRE DEZVOLTAREA CAPITALISMULUI IN RUSIA 85 Capitalismul rus a creat condiţiile sociale în care formele înrobitoare de învoială trebuie să dispară întrucît mărirea productivităţii muncii a devenit nu numai posibilă dar şi necesară; acesta este singurul mijloc care dă posibilitatea măririi venitului în mijlocul unei crîncene concurenţe1. Trecerea muncii de la ţăranul înrobit la muncitorul agricol, introducerea plugurilor de fier în locul celor de lemn, au făcut ca agricultura cu caracter comercial să ducă la victoria sistemului capitalist asupra muncii în dijmă1 2 de care ţăranul este în stare să fugă şi să se angajeze la lucru în minele de cărbuni3. Plata mai ridicată a muncii în condiţiile angajării pur capitaliste în comparaţie cu toate formele precapitaliste este un lucru stabilit în. toată Rusia nu numai în agricultură, ci şi în industrie4. Organizarea capitalistă a gospodăriei agricole impune proprietaru- lui spirit întreprinzător, cunoştinţe agrotehnice, cunoaşterea laturilor comerciale ale agriculturii, deoarece diferitele schimbări din tehnica agri- culturii sînt strîns legate între ele şi duc la transformarea economiei5 6. Dez- voltarea tehnicii agriculturii a mers mînă în mînă cu creşterea continuă a capitalismului în agricultură şi cu înlăturarea muncii în dijmă, proces oglindit cît se poate de bine în folosirea maşinilor în agricultura rusă5. Maşinile au ridicat productivitatea muncii şi elimină în mod implacabil pe ţăranul mijlocaş din. agricultură7. ^ V. I. Lenin stabileşte că în epoca de după reformă dezvoltarea construcţiei de maşini agricole şi folosirea maşinilor în agricultură se împarte în patru perioade8 9: 1) ultimii ani care au precedat reforma şi cîţiva ani după 1861,2) de la sfîrşitul deceniului opt pînă la 1885,3) 1885 — — 1890 şi 4) 1890 — 1909. Maşinile nu sînt numai urmarea dezvoltării capitalismului, ci la rîndul lor ele contribuie prin acţiunea lor la dezvol- tarea pe mai departe a relaţiilor capitaliste®. Dezvoltarea capitalismului în agricultura Rusiei a început de la 1861 —1870 cu vigoare în partea ei de vest, pentru ca în deceniul 1890 —1900 să se creeze regiuni cu un şi mai accentuat capitalism în agricultură în guber- niile centrale10 11, săvîrşind în decurs de 2—3 decenii, la sfîrşitul secolului alXIX-lea, o revoluţie gigantică11. Aceasta a adus însă după sine şi apariţia crizei de la sfîrşitul secolului al XlX-lea, pe care V. I. Lenin o defineşte ca o criză pur capitalistă12 cu efectele ei ruinătoare şi apăsătoare pentru mase, şi cu pregătirea unei mai puternice dezvoltări ulterioare în salturi. Procesul introducerii maşinilor care implică existenţa unui stadiu de dezvoltare a muncii salariate în agricultură duce la înlăturarea muncitorilor salariaţi 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 3, p. 192. 2 Ibidem, p. 194. 3 Ibidem, p. 186, nota. 4 Ibidem, p. 180. 5 Ibidem, p. 196. 6 Ibidem, p. 197. 7 Ibidem, p. 208. 8 Ibidem, p. 198. 9 Ibidem, p. 206. 10 Ibidem, p. 199. 11 Ibidem, p. 205. 12 Ibidem, p. 207, nota. www.dacoromanica.ro L. ŞTEFANESCU 10 86 de către maşină1; şi numai salariile reduse fac uneori să întîrzie introduce- rea maşinii1 2. Cu toate acestea maşinile duc la concentrarea producţiei şi la folosirea cooperaţiei capitaliste în agricultură3, întrucât numai gospodăriile mari dispun de capital însemnat pentru achiziţionarea lor, iar amortizarea lor impune lărgirea producţiei pentru o folosire eficientă a lor. Folosirea maşinilor în agricultură aduce „ordine” şi „disciplină” în producţie, mă- reşte intensitatea muncii, creează un puternic imbold pentru prelungirea zilei de muncă, întrebuinţează intens munca femeilor şi copiilor4, ceea ce face ca să se impună cu o forţă irezistibilă necesitatea introducerii contro- lului obştesc şi reglementarea producţiei5. Dezvoltarea capitalismului în agricultură a creat în Eusia între 1864 —1890 o puternică creştere a producţiei şi a productivităţii muncii, canti- tatea recoltei nete crescând mai repede decît întinderea suprafeţei cultivate, pentru ca în deceniul 1890 — 1900 să se resimtă de puternica criză din 1891—1892 care a adîncit procesul de expropriere a ţărănimii şi a adus o considerabilă scădere a producţiei de cereale6. în perioada 1900—1904 se vede o creştere din nou a producţiei agricole şi a productivităţii muncii. Trăsătura cea mai caracteristică a agriculturii de după reformă constă atît în faptul că evoluţia ei capătă din ce în ce mai mult un caracter comercial, lucrativ7, cît şi în specializarea diferitelor regiuni agricole8, care a făcut din regiunile de stepă mari producătoare de cereale desfăcute nu numai pe piaţa internă dar mai ales pe pieţele din străinătate9. Particu- laritatea agriculturii, ţinînd seama de formele extrem de variate pe care le ia capitalismul în agricultură10 *, este că acesta îşi subordonează într-o regiune o ramură a agriculturii, iar în altă regiune altă ramură astfel că aceleaşi relaţii economice se manifestă sub diferite forme agronomice şi de trai11. Deşi agricultura devine în comparaţie cu agricultura de mai înainte, în anumite cazuri mai unilaterală, mai îngustă, în schimb ea este mai dez- voltată, mai multilaterală în ansamblul ei12 13. O importanţă deosebită în problema dezvoltării capitalismului o are creşterea producţiei agricole industrializatels. Principala manifestare a capitalismului în agricultură — munca salariată — s-a dezvoltat după reformă cu deosebită putere în regiunile periferice din sudul şi răsăritul Rusiei europene14. Muncitorii salariaţi din agricultură pleacă din regiunile în care relaţiile feudale au fost cele * mai dezvoltate către acele regiuni unde aceste relaţii au cunoscut o slabă 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 3, p. 210. 3 Ibidem, p. 206. 3 Ibidem, p. 208. 4 Ibidem, p. 211-212. 6 Ibidem, p. 213. • Ibidem, p. 230 — 231. 7 Ibidem, p. 288. 9 Ibidem, p. 232. 9 Ibidem, p. 235. 10 Ibidem, p. 238, 289. u Ibidem, p. 256. 13 Ibid°m, p. 292. 13 Ibidem, p. 265. 14 Ibidem, p. 214, 295. www.dacoromanica.ro 11 V. I. LENIN DESPRE DEZVOLTAREA CAPITALISMULUI IN Rl'SI\ 87 dezvoltare şi dinspre regiunile unde munca în dijmă este extinsă la maxi- mum, spre regiunile unde munca în dijmă este slab dezvoltată1. Xumărul muncitorilor agricoli salariaţi a fost în a doua jumătate a veacului al XlX-lea în creştere, o creştere absolută, perfect compatibilă atît cu scăderea relativă, cît şi cu scăderea absolută a populaţiei rurale1 2. Pe măsură ce în întreaga ţară agricultura se organizează pe baze deplin capitaliste maşinile sînt folosite la cele mai felurite munci agricole pe o scară din ce în ce mai largă, numărul absolut al muncitorilor agricoli salariaţi scade. în etapa de ascen- siune de la sfîrşitul secolului al XlX-lea, se constată însă caracterul rapid al procesului care creează cadre permanente de muncitori agricoli3. ★ Vorbind despre dezvoltarea capitalismului în industrie V. I. Lemn arată că aceasta are trei stadii: mica producţie de mărfuri, manufaotura capitalistă şi fabrica4. Dezvoltarea diferitelor forme ale industriei se face treptat în condi- ţiile unei strînse împletiri a formelor principale cu cele tranzitorii şi ale unei aparente reveniri la trecut5. Industria casnică, meşteşugurile, manufac- tura sînt forme ale industriei întîlnite în perioada descompunerii feudalis- mului şi apariţiei capitalismului laolaltă cu mica producţie de mărfuri, manufactura capitalistă şi fabrica, dar ceea ce duce la delimitarea unui stadiu de celălalt, al dezvoltării capitalismului în industrie este faptul că dependenţa producătorului faţă de capital şi munca salariată cuprind în întregime” masa producătorilor ducînd la o diferenţiere între diferitele grupuri de oameni care iau parte la producţie6. Industria postavului este un exemplu specific în istoria rusă în ceea ce priveşte folosirea muncii iobagilor şi după 1861 în întreprinderi relativ mari7. Munca obligatorie în asemenea stabilimente determină starea de înapoiere tehnică a acestora care impunea folosirea unui număr mult mai mare de muncitori faţă de manufacturile capitaliste sau faţă de fabrici. Analiza împletirii capitalului comercial cu micul meşteşug duce la stabilirea de către V. I. Lenin a patru forme principale a acestei îmbinări a capitalismului cu meşteşugurile săteşti8 : 1. cumpărarea produselor de către scupşcic; 2. plata datoriilor băneşti către scupşcic prin produse; 3. cumpărarea de către scupşcic a produselor nu cu bani, ci cu alte mărfuri) 4. plata de către scupşcic a produselor chiar cu materiile prime sau auxi- liare necesare meşteşugarului respectiv9. Particularitatea cea mai pregnantă a istoriei capitalismului de după reforma din 1861, este apariţia în industria meşteşugărească a muncitori- 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 3, p. 215—216. 2 Ibidem, p. 210. 8 Ibidem, p. 220. 4 Ibidem, p. 513. 6 Ibidem, p. 507. • Ibidem, p. 411, 467. 7 Ibidem, p. 443. 8 Ibidem, p. 211. ' * Ibidem, p. 343 — 344. www.dacoromanica.ro 88 L. ŞTEFANESCU 12 lor salariaţi şi a meşteşugarilor care lucrează pentru scupşcici ca o necesitate a producţiei de mărfuri1. Pe măsură ce economia naturală decade, descom- punerea ţărănimii creează pentru micul meşteşugar atît cererea de producţie, cit şi braţele de muncă şi mijloacele băneşti necesare1 2. Astfel primii paşi ai capitalismului sînt însoţiţi de formarea unor noi mici meşteşuguri, de lărgirea celor existente, precum şi de migraţia micilor meseriaşi înspre guberniile periferice mai puţin dezvoltate sub raport economic3. Indife- rent de mărimea atelierului şi de extrem de mica productivitate a muncii, cu toată primitivitatea tehnicii folosite şi a numărului mic de salariaţi, meşteşugurile săteşti sînt capitaliste atîta timp cît raporturile dintre oameni sînt capitaliste, atîta timp cît acestea rămîn neschimbate indife- rent de gradul de dezvoltare al caracteristicilor enumerate mai sus4. în momentul în care scupşcicul dă materiile prime şi auxiliare meşteşuga- rului, plătindu-i manopera, l-a transformat în muncitor salariat; ia naş- tere astfel munca la domiciliu cu caracter capitalist. Meşteşugarul folo- seşte în producţia sa cooperaţia din cadrul familiei care este baza coope- raţiei capitaliste5, întrucît paralel cu creşterea numărului muncitorilor membri de familie, creşte şi folosirea muncii salariate6, tehnica însă rămîne cu totul primitivă, manuală7, neschimbată din vremuri foarte îndepăr- tate. Capitalismul în acest stadiu meşteşugăresc, al cooperaţiei simple, n-a desprins complet pe producător de pămînt8, producător de mărfuri care rămîne ţăran moştenind prin tradiţie metodele de prelucrare ale materiei prime9. Folosirea tot mai largă a muncii salariate înclină mica producţie de mărfuri spre formarea unor ateliere capitaliste bazate pe cooperaţia simplă şi diviziunea muncii, spre manufactura capitalistă10 11. Baza tehnică a manufacturii este tot producţia manuală, care deşi obţine superioritate asupra micilor producători de mărfuri prin diviziunea muncii, nu-i poate înlătura complet, manufactura capitalistă nu poate deveni cuprinzătoare pentru întreaga producţie şi rămîne ca o supraconstrucţie deasupra multi- tudinii de miei întreprinderi meşteşugăreşti11. Bolul muncii salariate şi productivitatea muncii cresc paralel cu mărirea proporţiilor manufacturii însă nici manufactura nu reuşeşte să-l desprindă complet pe muncitor de pămînt12, ci îl transformă din ţăran în „muncitor parţial”13. Perioadei manu- facturiere de dezvoltare a capitalismului îi este caracteristică folosirea muncii capitaliste la domiciliu pe care o găsim şi în micul meşteşug ţără- 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 3, p. 355. 2 Ibiilem, p. 319. 3 Ibiilem, p. 314 317. 4 Ibidem, p. 211 şi 315. s Ibidem, p. 88. 6 Ibidem, p. 324. 7 Ibidem, p. 514. 8 Ibidem, voi. 1, p. 203 — 204. 9 Ibidem, voi. 3, p. 514. 10 Ibidemt p. 360. 11 Ibidem, p. 377, 393, 403, 414. 12 Ibidem, 1950, voi. 1, p. 203 — 204 şi voi. 3, p. 466. 13 Ibidem, voi. 3, p. 514. www.dacoromanica.ro 13 V. I. LENIN DESPRE DEZVOLTAREA CAPITALISMULUI IN RUSIA 8» nesc şi în fabrica capitalistă. Munca la domiciliu duce la scăderea nivelului necesităţilor muncitorului, la durata excesivă a^ zilei de lucru, în condiţii de muncă extrem de neigenice, la antrenarea în producţie a femeilor şi copiilor de cea mai fragedă vîrstă1. Ea formează cea mai mare parte a „armatei de rezervă” de muncitori pentru capitalist1 2 şi este cîţeodata un indiciu al dezvoltării manufacturii3. Manufactura prin tehnica şi struc- tura ei economică pregăteşte muncitori iscusiţi4 *. Caracterul tranzitoriu al manufacturii, între mica producţie de mărfuri şi fabrică se vădeşte atît în împletirea strînsă a capitalului comercial cu capitalul industrial , cît şi în stabilirea manufacturii într-un centru neagricol care este încon- jurat de localităţi cu caracter agricol ai căror locuitori se îndeletnicesc cu meşteşugul6. Diviziunea teritorială a muncii constituie o trăsătură carac- teristică manufacturii în majoritatea ţărilor7, dar caracterul centrului neagricol înconjurat de localităţi agricole este cel mai tipic pentru manu- factura capitalistă rusă. Masa covîrşitoare a muncitorilor din manufac- tură o constituie muncitorii salariaţi, dar cumpărarea forţei de munca de aici nu atinge puritatea şi formele precise ale relaţiilor capitaliste care sînt proprii fabricii8 9. în manufactură se împletesc elemente comune ale micului meşteşug — tehnica manuală — cu elemente comune ale ei cu fabrica — întreprin- deri mari cu muncitori salariaţi, total subordonaţi®. Y. I. Lenin este cel dintîi care prezintă o serie de ocupaţii „meşte- şugăreşti”, în lumina unei analize ştiinţifice, ca pe un adevărat stadiu manufacturier al capitalismului rus10 11. Tot el atrage atenţia asupra faptului că în noţiunea de „industrie meşteşugărească” pe care mulţi teoreticieni o folosesc, sînt incluse tot felul de forme de producţie (începînd cu indus- tria casnică, meseriile şi terminînd cu marile manufacturi) ceea ce o face improprie studiilor ştiinţifice11. w Manufactura este veriga intermediară între mica producţie de măr- furi şi marea industrie mecanizată ; ea se transformă cu mare repeziciune în perioada de după reformă în fabrică12 13. Industria de fabrică este numita de Marx cea mai înaltă treaptă a capitalismului în industrie — trăsătură ei esenţială fiind folosirea în producţie a unor sisteme de maşini , ea des- fiinţează arta manuală şi aplică sistematic ştiinţa în producţie care este organizată acum pe principii noi, raţionale14. Marea industrie mecanizata 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 3, p. 418, 419. 2 Ibidem, p. 422. 3 Ibidem, p. 389. 4 Ibidem, p. 405. 6 Ibidem, p. 410, 415. 6 Ibidem, p. 409. 7 Ibidem, p. 407. 8 Ibidem, p. 410. 9 Ibidem, p. 361. 10 Ibidem, p. 589. 11 Ibidem, p. 4, 26. 13 Ibidem, p. 513. 13 Ibidem, p. 428. 14 Ibidem, p. 514. www.dacoromanica.ro L. ŞTEFANESCU 14 90 concentrează la nn loc mari mase de muncitori1, şi elimină în mod pro- gresiv manufactura1 2, transformare3 care are o însemnătate deosebită pentru dezvoltarea capitalismului4, diferenţiind net în istoria rusă epoca de după reformă de epocile precedente5. în epoca de după 1861 numărul fabricilor creşte într-un ritm rapid6, concentrînd atît un mare număr de muncitori, cit şi producţia7, creînd o concentrare a producţiei în diferitele centre ale marii industrii cit şi diferite categorii de centre industriale8. Marea industrie mecanizată se dezvoltă în cicluri avînd perioade de înflo- rire şi avînt şi perioade de declin, ea are ca trăsătură caracteristică în a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi în primele decenii ale secolului al XX-lea folosirea maşinilor cu aburi în producţie9. Ca şi în alte ţări capitaliste, marea industrie mecanizată cunoaşte o largă dezvoltare a muncii la domiciliu în unele ramuri industriale10 11, alături cu o totală revoluţie tehnică şi un rapid progres al mecanizării producţiei11. Ea a adus o schimbare radicală şi în condiţiile de viaţă ale populaţiei industriale rupînd complet pe muncitor de pămînt, separînd în mod radical industria de agricultură12. Aceasta atrage însă după sine stabilirea unor rînduieli cu caracter comercial şi industrial şi la sate, apoi creează mari pieţe de muncă de unde pot fi angajaţi salariaţi deopotrivă pentru industrie cît şi pentru agricultură, şi în sfîrşit introducînd maşinile şi în agricultură marea industrie mecanizată contribuie la ridicarea nive- lului de trai al populaţiei rurale13. Marea industrie capitalistă aduce o dată cu sporirea rapidă a numărului de muncitori şi o imensă creştere a produc- tivităţii lor14, întrucît folosirea maşinilor transformă diferitele părţi ale unui produs în producţie de masă, specializată, progres însă care constă în socializarea muncii15. Socializarea muncii constă în faptul că specializarea muncii sociale care întovărăşeşte procesul concentrării capitalurilor duce la scăderea numărului capitaliştilor într-o ramură, la înmulţirea ramurilor industriale şi mai ales la contopirea într-un singur proces social al pro- ducţiei, multiplele procese fărîmiţate ale acesteia16. Fabricile au tendinţa, con tată Y. I. Lenin în această perioadă, de a se extinde în mod rapid în afara oraşelor, de a pătrunde în satele din fundul provinciilor învingînd obstacolele pe care i le pune închistarea feudală a obştiilor ţărăneşti, dar nu de dragul de a învinge aceste greutăţi ci pentru a-şi asigura mînă de 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 3, p. 223—224. 3 Ibidem, p. 402. 3 Ibidem, p. 372. 1 Ibidem, p. 429. B Ibidem, p. 566. • Ibidem, p. 430, 442, 457. ’ 7 Ibidem, p. 487. 3 Ibidem, p. 490, 532. 3 Ibidem, p. 479. 10 Ibidem, p. 507. 11 Ibidem, p. 463, 515. 12 Ibidem, p. 508, 517. 13 Ibidem, p. 512. 14 Ibidem, p. 465. 13 Ibidem, voi. 1, p. 92 ; voi. 3, p. 520. 13 Ibidem, p. 167. www.dacoromanica.ro 15 V. I. LENIN DESPRE DEZVOLTAREA CAPITALISMULUI IN RUSIA 91 lucru ieftină.1. De aceea, principalele tipuri de centre industriale sînt: oraşele, satele industriale şi satele „meşteşugăreşti”2. Trecerea muncitorilor de la agricultură şi micul meşteşug la marile fabrici se oglindeşte în aceea că numai în 25 de ani—1865—1890—numă- rul muncitorilor a crescut de două ori; mult mai repede decît a crescut populaţia Eusiei şi chiar mai repede decît creşterea populaţiei urbane3. Deşi situaţia muncitorilor din industrie este mai bună decît situaţia mun- citorilor agricoli4, totuşi lucrul la maşini creează diviziunea muncii pe pro- fesii şi provoacă bolile profesionale5. Dezvoltarea rapidă a marii industrii a creat în Rusia o piaţă imengă şi mereu crescîndă pentru mijloacele de producţie6 sporind numărul muncitorilor ocupaţi cu producerea acestora întrucît partea de industrie care produce mijloace de producţie creşte în comparaţie cu întreaga industrie tot mai mult7. Dezvoltarea producţiei de mărfuri în agricultura şi industria Rusiei de după reformă, confirmă legea potrivit căreia producţia de mărfuri se transformă în economie capitalistă, deoarece pretutindeni domnesc rînduiri burgheze în esenţa lor®, iar producţia de mărfuri devenită temelia dezvoltării economice a Rusiei a evoluat spre capitalism 9. Referindu-se la nivelul dezvoltării capitalismului în Rusia, Y. I. Lenin constată că şi pentru Rusia este valabilă teza că „economia bazată pe producţia de mărfuri — economia bănească — este o economie capitalistă”10. Trecerea de la producţia de mărfuri simplă la producţia capitalistă înseamnă exproprierea producătorului direct de mijloacele de producţie11, creează piaţa internă, în primul rînd pentru mijloacele de producţie şi în al doilea rînd pentru forţa de muncă12. Mijloacele de producţie care sînt eliberate din mîna micului producător se transformă în capital în mîinile noului lor posesor, servesc la dezvoltarea producţiei de mărfuri capitaliste, devin ele înseşi o marfă, în acelaşi timp în care mijloacele de existenţă ale producătorilor devenite elemente materiale ale capitalului variabil se transformă în marfă creînd o piaţă internă şi pentru ele13. Descompu- nerea ţărănimii ruse în anii de după reformă ilustrează acest proces; ţăranii înstăriţi transformă în capital mijloacele de producţie pe care le cumpără de la ţăranii ale căror gospodării se ruinează, iar consumul creşte pentru satisfacerea atît a necesităţilor crescînde ale acestor ţărani înstăriţi cît şi pentru necesităţile reduse ale proletariatului sătesc care în comparaţie cu ţărănimea mijlocie totuşi cumpără mai multu. 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 3, p. 496. 2 Ibidem, p. 491 — 493. 3 Ibidem, p. 472, 495, 531. 4 Ibidem, p. 248. 5 Ibidem, p. 224. 6 Ibidem, p. 521. 7 Ibidem, p. 481. 8 Ibidem, voi. 1, p. 420. 9 Ibidem, p. 259. 10 Ibidem, p. 423. 11 Ibidem, 1951, voi. 3, p. 49. 12 Ibidem, p. 209. 13 Ibidem, p. 49. 14 Ibidem, p. 160. www.dacoromanica.ro 92 L, ŞTEFANESCU 16 Descompunerea ţărănimii, creşterea agriculturii cu caracter comercial şi creşterea populaţiei industriale, caracterizează epoca de după reformă printr-o continuă lărgire a pieţii interne pentru capitalism în Rusia, deoarece acestea implică necesitatea schimbului de produse, cererea de produse industriale pentru populaţia rurală, cererea de mijloace de pro- ducţie pentru că întreprinzătorii rurali nu mai pot face faţă cu vechile unelte, clădiri, inventar, şi în sfîrşit cererea de forţe de muncă x. Ruinarea maselor de ţărani, stratificate în burghezie şi proletariat nu îngustează piaţa internă, ci din contră o creează 1 2. Piaţa internă duce la specializarea agriculturii pe baze comerciale 3, deoarece pentru ea este important nu venitul în genere al producătorului agricol, ci exclusiv cîtimea venitului său în bani4 5. Astfel, creşterea vitelor în scop comercial creează în primul rînd o piaţă internă pentru mijloacele de producţie (construcţii, aparate, unelte perfecţionate) şi apoi o puternică cerere pentru forţa de muncă avînd în vedere că aspectul industrial al acestei ramuri necesită un mare număr de muncitori ®. Marea industrie mecanizată sporind într-un ritm rapid producţia de mijloace de producţie şi partea populaţiei care se ocupă cu fabricarea articolelor de consum productiv6, are nevoie de piaţă imediat şi dacă în vreo regiune a ţării starea de înapoiere a celorlalte ramuri ale economiei naţionale îngustează piaţa, fabricanţii vor căuta să-şi desfacă produsele lor în altă regiune sau în alte ţări7. Studiind tabloul migraţiilor muncitorilor, Y. I. Lenin a arătat felul cum se formează piaţa internă pentru forţa de muncă 8. în acea perioadă în Rusia de sud şi sud-est se formaseră o mulţime de pieţe de muncă unde se adunau mii de muncitori9. Industria din Rusia centrală şi agricultura comercială de la periferii îşi creează reciproc o piaţă una celeilaltel0 11. Acest proces bilateral arată că pentru capitalism piaţa internă se creează tocmai prin dezvoltarea conco- mitentă a capitalismului în agricultură şi în industrie, prin formarea burgheziei industriale şi rurale pe de oparte şi a clasei de muncitori, proletari rurali şi industriali pe de altă parte u. Procesul de formare al pieţii interne prezintă pentru capitalism două aspecte : dezvoltarea capitalismului în adîncime, pe măsură ce se dezvoltă industria şi agricultura capitalistă pe un teritoriu dat, şi dezvoltarea capi- talismului în lărgime, pe măsură ce acesta cuprinde noi teritorii12; gradul de dezvoltare a pieţii interne indică gradul de dezvoltare a capitalismului13, care pe măsură ce se dezvoltă înlocuieşte fărâmiţarea micilor unităţi 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 3, p. 289 — 290. 2 Ibidem, voi. 1, p. 244, 493. 8 Ibidem, voi. 3, p. 261. 4 Ibidem, voi. 1, p, 29, 5 Ibidem, voi. 3, p. 247 — 248. 6 Ibidem, p. 521. 7 Ibidem, p. 562. 8 Ibidem, p. 556. 0 Ibidem, p. 220. 10 Ibidem, p. 235. 11 Ibidem, p. 559. 12 Ibidem, p. 564. 18 Ibidem. www.dacoromanica.ro 17 V. I. LENIN DESPRE DEZVOLTAREA CAPITALISMULUI IN RUŞI \ 93 -economice unind pieţele locale într-o imensă piaţă naţională h Necesitatea pieţii externe pentru capitalism constă în faptul că el nefiind în stare să repete aceleaşi procese de producţie pe aceeaşi scară în condiţii neschim- bate, ajunge la o creştere nelimitată căreia graniţele vechilor unităţi economice anterioare nu-i pot face faţă 1 2. * Perioada de descompunere a feudalismului şi de apariţie a noilor relaţii de producţie capitaliste este caracterizată prin lipsa de concordanţă între noul caracter al forţelor de producţie care s-au dezvoltat în vechea orînduire feudală. Vechile relaţii de producţie se transformă treptat, ele îmbracă adeseori noile forţe de producţie şi uneori multă vreme nu se transformă în relaţii capitaliste. Astfel, în producţia manufac- turilor iobăgiste a postavului şi metalurgică din Ural acest lucru este evident. Şi invers, exploatarea capitalistă a apărut de foarte mult timp în producţia meşteşugărească din Eusia3. De la industria cas- nică în care produsele muncii meseriaşului aproape că nu părăsesc sfera gospodăriei naturale4, la apariţia produselor industriei sub formă de marfă, relaţiile noi de producţie încep să fie determinate de proporţiile producţiei meşteşugăreşti, de starea tehnicii, de rolul muncii salariate 5, pentru că deşi îndeobşte stadiul inferior al capitalismului este caracterizat prin lipsa unei diferenţieri între meşteşugar şi ţăran6, totuşi ceea ce face să se deosebească atelierul capitalist de atelierul micului producător de mărfuri este tocmai numărul de muncitori folosiţi simultan7. V. I. Lenin subliniază rolul progresist pe care-1 joacă cooperaţia capitalistă în micile meşteşuguri ţărăneşti8 şi mai ales folosirea unui număr mai mare de muncitori care duce la schimbări succesive şi la transformarea însăşi a producţiei. în a doua jumătate a secolului al XlX-lea în Eusia începe un puternic proces de descompunere al meşteşugarilor9, manifestat printr-o sărăcire accentuată a masei care-şi pierde independenţa economică, în timp ce o minoritate infimă se îmbogăţeşte, adună puternice capitaluri,, se trans- formă în negustori şi organizează în mai toate meşteşugurile sistemul capitalist al marii producţii la domiciliu10 11. Apar astfel în cele mai mici meşteşuguri ţărăneşti germenii capitalismului, care împarte tot mai hotărît această populaţie in două clase : o minoritate de mici capitalişti, iar pe de altă parte o majoritate de muncitori salariaţi, sau de „meşteşugari •de sine stătători” care o duc însă şi mai prost decît muncitorii salariaţi11. Industria meşteşugărească în condiţiile economice date, scindează ţară- 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 3, p. 567. 2 lbidem, p. 561. 3 lbidem, voi. 1, p. 423. 4 lbidem, voi. 3, p. 309. 5 lbidem, p. 319. 8 lbidem, p. 351 — 352. 7 lbidem, p. 332. 8 lbidem, p. 334. 9 lbidem, p. 349. 10 lbidem, voi. 1, p. 101. 11 lbidem, voi. 3, p. 330 — 331. www.dacoromanica.ro 94 L. ŞTEFANESCU ÎS nimea în mică burghezie şi proletariat sătesc 1. Procesul apariţiei acestor două clase caracteristice noilor relaţii de producţie capitaliste constă aici în exproprierea micului producător 1 2. în epoca de după reformă în Busia organizarea meşteşugurilor ajunge la a reprezenta relaţii pur capitaliste, deoarece există indiciile cele mai pregnante : concentrarea mijloacelor de producţie în mîinile cîtorva persoane şi exproprierea masei muncitorilor 3. Sistemul casnic al marii producţii este cel mai rău sistem capitalist, deoa- rece aduce cea mai cruntă exploatare a maselor muncitoare. Procesul înlocuirii economiei naturale prin economia de mărfuri duce în acelaşi timp cu descompunerea meşteşugarilor şi la descompunerea ţărănimii4. Satul precapitalist reprezenta o reţea de mici pieţe locale care uneau pe producătorii izolaţi atît din cauza modului cum îşi duceau gospodăria cît şi de rămăşiţele dependenţei feudale şi ale multitudinii de bariere medievale existente între ei5 *, în care se exercita o exploatare feudală a ţărănimii în forme nespus de brutale, asiatice, ducînd aproape la ştergerea diferenţei între producătorii înşişi şi un oarecare „mijloc de producţie” ®. încă în condiţiile acestea, pe măsură ce ţăranii dependenţi încep să devină din ce în ce mai mult de sine stătători, apar germenii descompunerii lor, care nu se pot dezvolta decît în condiţiile rentei în bani în condiţiile în care ţăranul plăteşte moşierului preţul întregului plusprodus 7. în stadiul inferior al capitalismului unirea industriei meşteşugăreşti cu agricultura are un rol important în accentuarea şi adîncirea descompu- nerii ţărănimii : apar ateliere ale unor ţărani înstăriţi care strîng mijloace băneşti în vederea unor operaţiuni comerciale şi cămătăreşti şi care anga- jează muncitori salariaţi, meşteşugari, mase care suferă cel mai mult sub apăsarea capitalului comercial8. Y. I. Lenin arată că în mica producţie de mărfuri se constată legea descompunerii paralele a micilor producători atît în industrie cît şi în agricultură 9; formarea micii burghezii pe de o parte şi a muncitorilor salariaţi pe de altă parte constituind un proces unitar în ambele domenii ale economiei naţionale. Unirea industriei meşteşugăreşti cu agricultura, consolidează şi dezvoltă, relaţiile capitaliste, le extinde de la industrie la agricultură şi invers, adîncind şi ascuţind la maximum contradicţiile din sînul populaţiei agricole 10 11. Procesul descompunerii ţărănimii al „desţă- rănirii” înseamnă distrugerea radicală a vechii ţărănimi feudale şi crearea unor pături noi ale populaţiei rurale n. Principalul factor al descompunerii ţărănimii este agricultura cu caracter comercial12; desţărănirea este în- 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 3, p. 349. 2 Ibidem, p. 353. 8 Ibidem, voi. 1, p. 203. 4 Ibidem, voi. 3, p. 146. 6 Ibidem, p. 356. * Ibidem, voi. 1, p. 422. 7 Ibidem, voi. 3, p. 154. 8 Ibidem, p. 351—352. * Ibidem, p. 517 ; vezi şi voi. 1, p. 226 — 227. 10 Ibidem, p. 290. 11 Ibidem, p. 152. 12 Ibidem, p. 254. www.dacoromanica.ro 19 V. I. LENIN DESPRE DEZVOLTAREA CAPITALISMULUI IN RUSIA 95 ceputul uriaşului proces de dezvoltare a economiei bazate pe producţia de mărfuri şi de creştere a capitalismuluix. Istoria Rusiei de după reformă înregistrează o adevărată invazie a capitalului în agricultură, pămîntul a devenit o marfă 1 2, iar distrugerea raporturilor feudale a provocat o adevărată criză în rîndul marilor pro- prietari funciari3. Chiar şi sistemul semi-iobăgist al dijmei la tarla a început să sufere o transformare burgheză datorită concurenţei ţăranilor în gospo- dăriile ţărăneşti manifestîndu-se cu toată claritatea stratificarea ţărănimii în burghezie sătească şi proletariat4. Accentuarea caracterului comercial al agriculturii şi concentrarea culturilor este însoţită de un fenomen care apăruse deja într-o etapă imediat anterioară şi anume : vînzarea-cumpă- rarea forţei de muncă 5. Deşi pămîntul devenise o marfă ca şi forţa de muncă, totuşi restricţiile medievale împiedicau circulaţia loturilor ţără- neşti din care cauză apare puternic procesul arendării6, în care ţăranii sărăciţi şi ruinaţi îşi lichidează gospodăria, îşi dau pămîntul în arendă, devenind proletari, iar ţăranii bogaţi le iau pămînturile lor în arendă ba chiar şi de la moşier şi de la stat. în luarea în arendă a pămîntului de către ţărani se împletesc raporturile vechi, iobăgiste cu cele noi capitaliste 7. Cu toate acestea în relaţiile social-economice ale ţărănimii răzbat puternic contradicţiile caracteristice capitalismului: concurenţa, lupta pentru inde- pendenţa economică, acapararea pămîntului, concentrarea producţiei în mîna unei minorităţi, eliminarea majorităţii care este împinsă în rîndurile proletariatului, exploatarea acestei majorităţi de către minoritate cu aju- torul capitalului comercial şi prin angajarea de muncitori agricoli8. Toate acestea nu sînt o „discordie” sau simple diferenţieri cantitative în sînul ţărănimii, ci puternice deosebiri calitative şi pur şi simplu exploatare 9. Arendarea pămîntului este o organizare burgheză a agriculturii care pre- supune subordonarea ei faţă de piaţă precum şi existenţa aceloraşi cDse ca- racteristice industriei capitaliste : burghezia şi proletariatul10 11. Descom- punerea ţărănimii se va dezvolta şi adinei cu atît mai mult cu cît se va dezvolta comerţul, apropiind satul de oraş, cu cît formele regulate ale creditului vor elimina pe cămătarii rurali u, cu cît rămăşiţele feudale vor fi eliminate12 *, prăbuşind în primul rînd sistemul muncii în dijmă 1S. Tendinţele fundamentale ale descompunerii ţărănimii îmbracă forme diferite în funcţie de deosebirea dintre condiţiile agrare, sistemele agricole şi formele agriculturii care produce pentru piaţă 14. 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 1, p. 115. 2 Ibidem, p. 220. 8 Ibidem, p. 427. 4 Ibidem, p. 461. 8 Ibidem, 1951, voi. 3, p. 73 — 74. * Ibidem, voi. 1, p. 220, nota. 7 Ibidem, p. 457. 8 Ibidem, voi. 3, p. 151 — vezi şi voi. 1, p. 64. 9 Ibidem, voi. 1, p. 34—35. 10 Ibidem, p. 425, vezi şi voi. 3, p. 93. 11 Ibidem, voi. 3, p. 164. 12 Ibidem, p. 165. 18 Ibidem, p. 184, p. 186, p. 188. 14 Ibidem, p. 125. www.dacoromanica.ro m L. ştefanescu 20 Uacă procesul descompunerii ţărănimii ruse era relativ puţin mani- festat 1 în deceniul al şaptelea sau al optulea, apoi la sfîrşitul veacului al XlX-lea descompunerea satului era un fapt evident1 2. Ea a pătruns deo- potrivă atît în satul unde pămîntul se afla în proprietate individuală cît şi în satul unde pămîntul se afla în proprietatea obştii 3, pentru că oricît de pronunţat ar fi caracterul de obşte al unui sat pe terenul fărîmiţării lui economice şi al economiei bazate pe producţia de mărfuri înfloreşte capitalul uzurar4. întreaga istorie a Eusiei de după reformă este istoria sărăcirii masei de mici producători care se transformă în muncitori sala- riaţi, este o expropriere în masă a ţărănimii care a atins o intensitate nemaivăzută nicăieri 5. Ţărănimea care în epoca de prăbuşire a iobăgiei s-a manifestat ca o adevărată clasă a orînduirii feudale 6, se stratifică acum ducînd la apariţia unor grupuri de oameni cu interese diferite şi cu roluri istorice de asemenea diferite 7 şi anume : burghezia sătească, ţărănimea mijlocaşă şi ţărănimea săracă. în rîndurile burgheziei săteşti sînt gospodarii de sine stătători în mîinile cărora se reunesc atît firele capitalului comercial cît şi ale capitalului industrial, pregnant fiind pentru aceste gospodării caracterul de schimb bănesc8. Dacă capitalul industrial va putea să se dezvolte pe seama capitalului comercial aceasta depinde de felul în care burghezia sătească va reuşi să răspîndească cultura, să înlăture asiatismul satelor şi mai ales în funcţie de condiţiile social-economice înconjurătoare 9. Din punct de vedere numeric burghezia sătească constituie o neînsemnată minoritate a ţărănimii10 11, ea însă domină satul pentru că ei îi aparţine partea cea mai mare a mijloacelor de producţie şi din cantitatea totală a produselor agri- cole pe care le produce ţărănimea 1X. Sub diferite forme burghezia sătească foloseşte munca salariată în mod permanent12, deosebindu-se de restul gospodăriilor ţărăneşti printr-o productivitate a muncii mai mare 13, şi prin faptul că deşi e mai bine înzestrată cu pămînt, totuşi ia şi mai mult pămînt în arendă14, şi că deşi are mai mulţi membri de familie care lucrează, totuşi ea angajează şi mai mulţi muncitori salariaţi. Chiaburimea, arată V. I. Lenin, este manifestarea capitalismului în agricultură, este una din laturile organizării capitaliste a economiei naţionale ruse 15. Ţărănimea mijlocaşă se caracterizează printr-o dezvoltare minimă a economiei de mărfuri, foloseşte munca proprie în gospodărie şi reuşeşte 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 1, p. 250. 2 Ibiilem, p. 392. 3 Ibidem, p. 364, nota şi voi. 3, p. 63, 68. 4 Ibidem, p. 366. 6 Ibidem, voi. 1, p. 187. 3 Ibidem, p. 275. 7 Ibidem, voi. 3, p. 570. 8 Ibidem, p. 155. 9 Ibidem, p. 60. 10 Ibidem, p. 156. 11 Ibidem, 12 Ibidem, p. 88. 13 Ibidem, voi. 1, p. 54, 59. 14 Ibidem, voi 3, p. 76. 16 Ibidem, voi. 1, p. 370. www.dacoromanica.ro 21 V. I. LENIN DESPRE DEZVOLTAREA CAPITALISMULUI IN RUSIA 97 s-o scoată la capăt doar în anii buni. De regulă, îşi completează venitul cu cîştiguri „auxiliare” provenite din afară şi de obicei din vînzarea forţei sale de muncă. Ea gravitează către chiaburime însă foarte puţini pot intra în rîndurile ei, cei mai mulţi fiind împinşi de întregul mers al evolu- ţiei sociale către grupul inferior şi în felul acesta cele două extreme cresc pe seama acestui grup 1. Ţărănimea săracă este o parte a proletariatului sătesc, care fie că are sau nu mai are un petic de pămînt nu poate trăi decît vînzîndu-şi forţa de muncă 1 2. Concurenţa ţăranilor care îşi îmbunătăţesc cultura pămîntului expropriează pînă la capăt ţărănimea săracă transformînd-o dintr-un proletar legat de pămînt, într-un proletar complet liber 3. Ţără- nimea săracă suferă nu numai din cauza capitalismului, ci şi din cauza dezvoltării insuficiente a acestuia 4. Reprezentantul cel mai tipic al proletariatului sătesc este însă mun- citorul agricol, zilierul, salahorul, muncitorii din construcţii5. Capitalistul are nevoie de „muncitori liberi” 6, de aceea un număr tot mai mare de mici producători sînt sărăciţi, întreaga istorie a dezvoltării capitalismului fiind o expropriere în masă a ţărănimii. Ţăranul acesta expropriat nu numai de „boier”, ci şi de frate-său, ţăran ca şi el, chiaburul, flămînd şi jefuit părăseşte satul, se angajează ici la un întreprinzător, dincolo la altul, vede că viaţa muncitorului rus devine tot mai grea şi încordată şi că guvernul este pretutindeni de partea stăpinilor7. ★ V. I. Ren in arată că, „în linii generale, modurile de producţie asiatic, antic,' feudal şi modern burghez pot fi considerate ca epoci de progres în istoria formaţiilor economice ale societăţii” 8. Vorbind despre capita- lismul care s-a înscăunat temeinic, pretutindeni în Rusia 9, el arată că rolul istoric progresist al capitalismului constă în : dezvoltarea forţelor de producţie ale muncii sociale şi socializarea ei10 11. Capitalismul este un fenomen progresist nu numai pentru că a creat o puternică dependenţă a unei mari mase a populaţiei faţă de o infimă minoritate exploatatoare, dar şi pentru că el creează condiţiile pentru desfiinţarea acestei dependenţe11. Capitalismul are meritul de a fi sfărîmat pentru prima oară barierele pur medievale12, a despuiat exploatarea maselor muncitoare de toate 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 3, p. 160. 2 Ibidem, p. 156. 3 Ibidem, voi. 1, p. 466. 4 Ibidem, p. 481. 6 Ibidem, 1951, voi. 3, p. 156. • Ibidem, voi. 1, p. 95. 7 Ibidem, p. 317. 8 Ibidem, p. 129. (Aici, V. I. Lenin citează din IC. Marx, Contribuţii la critica economiei politice, vezi şi in E.S.P.L.P., 1954, K. Marx, Contribuţii la critica economiei politice, p. 10: „în linii generale, modurile de producţie asiatic, antic, feudal şi bui ghez-modern pot fi numite •epoci de progres ale formaţiei economice a societăţii”). 9 Ibidem, p. 373. 10 Ibidem, voi. 3, p. 556. 11 Ibidem, voi. 1, p. 375. 12 Ibidem. voi. 3, p. 293. V C. 1392 www.dacoromanica.ro •m L. ŞTEFANESCU 22 obscurităţile şi iluziile ei1, rupînd toate legăturile omului muncitor cu rînduirile feudale, cu tradiţiile feudale 2, distrugînd vechile condiţii de viaţă, strimte care dădeau naştere la obtuzitate mintală şi nu dădeau posibilitatea producătorilor de a-şi lua soarta în propriile lor mîini 3. Stag- narea în formele de producţie şi dominaţia asiatismului 4 a fost înlocuită de capitalism care distrugînd stabilitatea ţăranilor împietriţi între barie- rele lor medievale 5 a creat noi clase sociale. Acestea tind spre o partici- pare activă la întreaga viaţă economică a statului şi a lumii întregi, ceea ce reprezintă un mare progres 6. Descompunerea ţărănimii, înlăturarea muncii în dijmă 7 prin munca salariată, sustragerea populaţiei de la agri- cultură şi îndreptarea ei spre oraşe 8, sînt fenomene de o însemnătate profund progresistă 9 faţă de formele vechi ale vieţii. Bolul progresist al capitalismului în agricultura10 Eusiei, ca şi în agricultura tuturor ţărilor europene constă în faptul că a creat evidenţa socială a producţiei diferi- ţilor producători obligîndu-i să ţină seama de cerinţele dezvoltării sociale. Dar, subliniind rolul istoric progresist al capitalismului nu trebuie uitat caracterul trecător şi istoric11 ale acestei orînduiri şi nici laturile sumbre şi negative ale sale cu profunde şi multilaterale contradicţii sociale12. Trebuie subliniat faptul că în Eusia de după reformă s-a manifestat trăsătura puternică a capitalismului de a-şi lărgi constant sfera lui de dominaţie pentru colonizarea unor ţări noi şi atragerii ţărilor vechi neca- pitaliste în vîrtejul economiei mondiale13 accelerând dezvoltarea capita- lismului în acestea14. V. I. Lenin a subliniat, pe baza analizei ştiinţifice a unui imens material statistic, în mod deosebit cîteva din trăsăturile caracteristice şi legile de dezvoltare a capitalismului, ca de exemplu : superioritatea socie- tăţii capitaliste faţă de toate celelalte orînduiri anterioare pe baza gradului înalt al tehnicii15; desfiinţarea împărţirii medievale în grupuri mici a agri- cultorilor prin împărţirea lor în mare, cuprinzînd întreaga naţiune în clase care au locuri diferite în sistemul general al economiei capitaliste16; dezvol- tarea capitalismului are loc numai prin salturi şi deci numărul muncitorilor trebuie să fie întotdeauna superior cererii medii de către capitalişti17; * * 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 1, p. 379 — 380. 2 Ibidem, p. 399. 3 Ibidem, p. 410. 4 Ibidem, 1951. voi. 3. p. 182. 5 Ibidem, p. 357. * Ibidem. 7 Ibidem, p. 188. 8 Ibidem, p. 546. 9 Ibidem, p. 550. 10 Ibidem, p. 131. n Ibidem, p. 294. 12 Ibidem, p. 565 — 506. 13 Ibidem, p. 564. 14 Ibidem, p. 464. 15 Ibidem, voi. 1. p. 75 — 76. 18 Ibidem, voi. 3, p. 293. 17 -Ibidem, p. 502 503, p. 551. www.dacoromanica.ro 23 V. I. LENIN DESPRE DEZVOLTAREA CAPITALISMULUI IM RUSIA 99 necesitatea unei mase imense de muncitori de rezervă 1; legea transformării neîncetate a metodelor de producţie şi a creşterii nelimitate a proporţiilor producţiei capitaliste 2; categoriile cele mai importante ale capitalismului sînt: clasa burgheză şi clasa proletară 3; cu cît capitalismul este mai dezvol- tat, cu atît mai puternică devine contradicţia dintre caracterul colectiv, social al producţiei şi caracterul individual al însuşirii produselor4; legea creşterii necesităţilor5; industria construcţiilor în dezvoltare este caracteristică stadiului superior al capitalismului8; toată forţa de muncă din economia naţională să fie folosită în producţie după vînzarea-cumpărarea ei de către întreprinzători7; capitalismul este acel raport social care sub diferite forme domneşte în societatea capitalistă şi pe care Marx l-a exprimat prin formula B-M-B cu un plus8; capitalismul îşi subordonează pro- ducţia aşa cum o găseşte şi apoi abia mai tîrziu o transformă din punct de vedere tehnic 9; creşterea producţiei în societatea capitalistă poate avea loc fie pe seama sporirii obiectelor de consum, fie — şi aceasta mai ales — pe seama progresului tehnicii, adică a eliminării muncii manuale de către munca maşinilor, dat fiind că modificarea raportului dintre v şi c exprimă tocmai micşorarea rolului muncii manuale10. Toate acestea întăresc con- cluzia despre pieirea inevitabilă a orînduirii capitaliste. în faţa gîndirii teoretice, în Rusia anilor de după reformă s-a pus imediat problema dezvoltării capitalismului în Rusia11, mai ales că terenul pe care crescuseră ideile de libertate şi egalitate a fost tocmai producţia de mărfuri12. Cernîşevschi înţelegea că statul rus condus de clasele sociale irevocabil vrăjmaşe maselor muncitoare, nu este capabil să-i răstoarne pe feudali, ci în chestiunea reformei agrare el va încheia un jalnic compromis între interesele liberalilor şi cele ale moşierilor, şi-i va da reformei un caracter esenţialmente burghez13. în primul deceniu după reformă moşierii au suferit o grea înfrîngere şi s-au retras din scena politică nu fără a dez- lănţui o reacţiune dezmăţată, neasemuit de absurdă şi bestială; locul lor a fost luat de liberali14. Democraţii în loc să meargă înainte pentru a maturiza democratismul lor naiv şi a-1 transforma în social-democratism, s-au speriat de reacţio- narismul moşierilor şi neînţelegînd orînduirea burgheză s-au potolit şi s-au îndreptat spre liberali15. Socialismul rus ţărănesc din deceniul al optulea s-a descompus cu desăvîrşire într-un vulgar liberalism mic-bur- 1 V. I. Leiiin, Opere, voi. 3, p. 553. 2 Ibidem, p. 47. 3 Ibidem, voi. 1, p. 485. 4 Ibidem, voi. 3, p. 567. 5 Ibidem, voi. 1, p. 98. * Ibidem, voi. 3, p. 505. 7 Ibidem, p. 551. 8 Ibidem, voi. 1, p. 375, nota (Bani-Marfă-Bani cu un plus). * Ibidem, p. 434. 10 Ibidem, p. 79 (capital variabil — v—, şi capital constant — c —). 11 Ibidem, p. 492. 12 Ibidem, p. 448. 13 Ibidem, p. 277. , 14 Ibidem, p. 280. 15 Ibidem, p. 281. www.dacoromanica.ro 100 L. ŞTEFANESCU 24 ghezh O atenţie deosebită acordă însă Y. I. Lenin, narodnicismului arătînd că principalele greşeli ale economiei narodnice 1 2, constau în răs- punsul greşit pe care-1 dă celor două probleme : 1) modul în care se dez- voltă capitalismul în Rusia şi 2) prezentarea rînduielilor precapitaliste. Narodnicismul fusese o doctrină oarecum armonioasă în perioada cînd în Rusia capitalismul era încă foarte slab dezvoltat3, cînd tinerii mergeau în popor pentru a ridica ţăranii la revoluţie; lucru care însă nu a avut succes mai întîi pentru că nu numai „ţărănimea” reprezenta populaţia care munceşte şi este exploatată, şi în al doilea rînd pentru că însăşi această ţărănime nu este o clasă aparte, fiind scindată în burghezi şi proletari 4. Iată cîteva din gravele greşeli ale narodnicilor : îndărătul formei de pose- siune a pămîntului de către diferite obşti ei nu vedeau organizarea eco- nomică capitalistă a întregii economii sociale ruse 5 ; narodnicii susţineau că mişcarea muncitorească din Europa apuseană „întîrzie” dezvoltarea capitalismului în Rusia şi o enumerau ca pe o „rămăşiţă” alături de feu- dalism 6; narodnicii considerau că pentru a critica capitalismul este sufi- cient să-l condamne din punctul de vedere al idealurilor lor, din punctul de vedere al „ştiinţei moderne şi al ideilor morale moderne” 7; cu privire la suprapopulaţia capitalistă, narodnicii n-au înţeles de loc necesitatea armatei de muncitori de rezervă 8; ei considerau exproprierea ţărănimii nu prin organizarea capitalistă a economiei sociale ruse, ci prin faptul tntîmplător al unei politici greşite9; îmbinarea de cuvinte „producţie populară” folosită de narodnici nu corespunde nici unei orînduiri reale10 11; cînd narodnicii spuneau că deţinerea de mijloace de producţie de către producător este un străvechi principiu al vieţii ruse, ei denaturau pur şi simplu istoria în sprijinul utopiei lor, folosind un şiretlic verbal11; proce- deele naive ale narodnicilor erau : confundarea burgheziei săteşti şi a proletariatului sătesc, ignorarea dezvoltării agriculturii cu caracter comer- cial, substituirea formelor succesive şi a manifestărilor variate ale capita- lismului în industrie prin basme despre ruperea „meşteşugurilor” „popu- lare” de „industria de fabrică” „capitalistă” l2. Narodnicismul s-a transformat aproape cu desăvîrşire într-o ideologie a micii burghezii, de-a dreptul reacţionară13, separîndu-se de marxism 14, şi numai slaba dezvoltare a antagonismului de clasă, caracteristic societăţii ' * capitaliste nise de la finele veacului al XlX-lea şi începutul celui de-al 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 1, p. 172 — 173. 2 Ibid'em, voi. 3, p. 356. 3 Ibidem, voi. 1, p. 392. 4 Ibidem, p. 275. 3 Ibidem, p. 337. 8 Ibidem, p. 348-349. 7 Ibidem, p. 440. 8 Ibidem, p. 553. 2 Ibidem, p. 422. 10 Ibidem, p. 446. 11 Ibidem, 446. 12 Ibidem, voi. 3, p. 561. 13 Ibidem, voi. 1, p. 282. 14 Ibidem, p. 418. www.dacoromanica.ro 25 V, I. LENIN DESPRE DEZVOLTAREA CAPITALISMULUI I\ RUSI\ 101 XX-lea a făcut ca teoria acestor oportunişti filistini1 să apară ca repre- zentînd interesele muncii în general1 2. Rămăşiţele descompunerii feudalismului nu sînt înlăturate complet şi nici imediat de impetuoasa dezvoltare a capitalismului în Rusia anilor de după reformă. Se constată că rămăşiţele instituţiilor medievale, semi- iobage sînt (în comparaţie cu Europa apuseană) încă un jug apăsător atît pentru proletariat, cit şi pentru întregul popor 3. O importanţă deose- bită reprezintă pentru proletariat lupta împotriva tuturor instituţiilor feudale, împotriva absolutismului, a împărţirii în stări sociale, împotriva birocraţiei. Aşa sînt de exemplu : închistarea feudală a obştiilor ţărăneşti, răspunderea solidară, impunerea fiscală excesivă a pămîntului ţărănesc, îngrădirea libertăţii circulaţiei pămînturilor ţărăneşti, a deplasărilor şi migraţiilor ţărănimii4. Alt fenomen care frîna dezvoltarea capitalismului la sate era şi munca în dijmă. Iată cîteva categorii de ţărani care erau fireşti şi necesare în evul mediu, dar care constituiau un anacronism puternic înrăutăţind într-o măsură extremă situaţia maselor muncitoare, de ex. : ţărani cu lot gratuit, ţărani proprietari, ţărani proprietari plini, ţărani ai statului care posedă pămîntul în cadrul obştei, ţărani ai statului care posedă pămîntul în proprietate individuală, ţărani ai statului foşti iobagi la moşier, ţărani de pe domeniile imperiale, arendaşi de terenuri care aparţin statului, ţărani lipsiţi de pămînt, proprietari care au aparţinut moşierilor, ţărani cu lotul răscumpărat, proprietari care au aparţinut domeniilor imperiale, colonişti proprietari, ţărani colonişti, ţărani care erau afectaţi fabricilor etc.5. Birocraţia, prima armă politică a burgheziei împotriva feudalilor 6 îşi vede însă acum suprema sarcină în a îmbina interesele moşierului cu ale burghezului împotriva muncitorilor şi ţăranilor, vorbind cu o profundă ipocrizie demagogică despre drepturile poporului7. în Rusia au rămas multe rămăşiţe ale instituţiilor regimului precapitalist8, care împiedică dezvoltarea capitalismului şi înrăutăţesc foarte mult situaţia ţăranilor 9 care trebuie să aibă libertate deplină de a se deplasa, libertatea de a renunţa la pămînt şi a se retrage din obşte, libertatea de a se stabili (fără „răscum- părare”) în orice comună, urbană sau rurală, din stat10 11. Regimul ţarist, acest jandarm european, sprijinul oricărei reacţiuni11, arată prin politica sa internă de după 1861 că are misiunea de a ocroti exclusiv pe moşieri şi marea burghezie şi de a reprima sălbatic orice încer- care a maselor exploatate de a-şi apăra interesele. Autocraţia şi birocraţia sînt stîlpi puternici ai burgheziei, îmbibate de spiritul feudalo-burghez 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 1, p. 269. 2 lbidem, p. 437. 3 lbiilem, p. 286. 4 lbidem, voi. 3, p. 301. 5 lbidem, p. 356—357. 8 lbidem, voi. 1, p. 416. 7 lbidem, p. 286. 8 lbidem, voi. 3, p. 554. 8 lbidem, p. 569-570. 10 lbidem, p. 550. 11 lbidem, voi. 1, p. 256. www.dacoromanica.ro 102 L. ŞTEFANESCU 26 şi ţin pe muncitor .,mai liniştit deeît apa şi mai plecat deeît iarba” L Muncitorii însă trebuie să lupte atît pentru doborîrea acestui crunt regim, cît şi pentru îndepărtarea rămăşiţelor feudale din economia şi viaţa social- politică a ţării, căci fără aceasta proletariatul sătesc rus al cărui sprijin este o condiţie necesară a victoriei clasei muncitoare nu va putea fi scos din starea de abrutizare şi transformat într-o forţă capabilă să protesteze, să lupte cu îndîrjire şi în mod raţional1 2. O teză de seamă a marxismului, arată V. I. Lenin, este că în Rusia revoluţia este în mod inevitabil o revoluţie burgheză ţinînd seama de baza economică a societăţii ruse 3, şi ea scoate la iveală din ce în ce mai mult situaţia şi rolul dublu al ţărănimii. Pe de o parte, menţinerea ei în jugul puternicelor rămăşiţe ale feudalismului arată izvoarele adînci ale mişcării revoluţionare ţărăneşti, spiritul revoluţionar al ţărănimii ca masă, iar pe de altă parte antagonismul dintre tendinţele ei de proprietar şi de proletar evidenţiază caracterul ei mic burghez 4. Social-democraţii — arată V. I. Lenin — trebuie să lupte pentru înlăturarea rămăşiţelor relaţiilor medievale care duc la stagnarea economică şi politică ca de exemplu : plăţile de răscumpărare; să lupte pentru restabilirea drepturilor cetăţe- neşti ale ţărănimii, pentru desfiinţarea oricăror privilegii ale nobilimii5, pentru exproprierea întregii proprietăţi de pămînt moşiereşti, adevăratul bastion al instituţiilor şi tradiţiilor iobăgiste 6. Social-democraţii7 trebuie să înţeleagă caracterul inevitabil şi imperativa necesitate a unei rupturi depline şi definitive cu ideile democraţilor 8 şi mai ales să rupă categoric şi definitiv cu toate ideile şi teoriile mic-burgheze 9. Mica burghezie este progresistă numai în limitele luptei ei împotriva rămăşiţelor feudale, ea este însă reacţionară căci luptă pentru menţinerea situaţiei ei şi frînează dezvoltarea capitalistă a ţării10 11. Existenţa în Rusia, arată V. I. Lenin, a raporturilor economice şi sociale burgheze înlănţuite de cele feudale în curs de dispariţie arată că nu poate exista altă mişcare înspre socialism deeît prin intermediul mişcării muncitoreşti11, pentru că numai curăţind braţele vînjoase ale proletaria- tului de lanţurile semiiobage poate să-i fie înlesnită lupta acestuia pentru doborîrea burgheziei12. Latura revoluţionară a noii orînduiri este tocmai faptul că orînduirea capitalistă făureşte o nouă forţă socială13 cu un adînc 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 1, p. 254. 2 Ibidem, p. 286-287. 3 Ibidem, voi. 3, p. 12. 4 Ibidem, p. 11. 8 Ibidem, voi. 1, p. 286. 6 Ibidem, p. 285. 7 Ca şi mai sus, V. I. Lenin înţelege prin social-deinocraţi, avangarda marxistă, revo- luţionară a clasei muncitoare ruse de la sfirşitul veacului al XlX-leaşi Începutul celui dc-al XX-lea. 8 V. I. Lenin, Opere, voi. 1, p. 266. 2 Ibidem, p. 282. 10 Ibidem, p. 284. 11 Ibidem, p. 281. 12 Ibidem, p. 246. 13 Ibidem, p. 240. www.dacoromanica.ro 27 V. I. LENIN DESPRE DEZVOLTAREA CAPITALISMULUI IN RUSIA 103 rol revoluţionar proletariatul, avangarda întregii mase de oameni ai muncii şi ’a maselor exploatate 1 2. Socialism înseamnă lupta împotriva exploatării celui ce munceşte 3 şi singura cale în vederea desfiinţării exploa- tării omului muncitor este aceea a luptei de clasă a proletariatului 4, a întregii clase muncitoare ruse împotriva regimului burghez, pentru expro- prierea expropriatorilor şi desfiinţarea rînduirilor sociale întemeiate pe asuprirea omului muncitor5. 1 V. I. Lenin, Opere, voi 1, p. 281. * Ibidem, voi. 3, p. 555. 3 Ibidem, voi. 1, p. 268. f Ibidem, p. 262. 6 Ibidem, p. 294. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro ÎNSEMNĂTATEA ISTORICĂ A ÎNVĂŢĂTURII LUI V. I. LENIN DESPRE IMPERIALISM DE A. IORDACHE şi AL. PORŢEAXU în primăvara anului de cotitură istorico-mondială 1917, a apărut la Petrograd geniala lucrare a lui Vladimir Ilici Lenin — Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului. Ea a fost elaborată cu un an înainte, în Elveţia. Datorită împrejurărilor politice din Rusia ţaristă, Lenin a fost nevoit — aşa cum arată în prefaţa scrisă la apariţia lucrării — să expună nemuritoarele sale învăţături ţinînd cont de cenzura ţaristă. în prefaţa la ediţiile franceză şi germană scrisă în vara anului 1920 J, în condiţiile puterii sovietice victorioase, Lenin aduce o serie de completări, menţio- nînd că nu are posibilitatea să refacă tot textul, refacere care nu ar fi raţională pentru atingerea scopului principal al lucrării. Scopul lucrării a fost formulat de Lenin astfel : ,,de a arăta... care a fost tabloul de ansamblu al economiei capitaliste mondiale, relaţiile ei internaţionale, la începutul secolului al XX-lea, în ajunul primului război mondial” 1 2, pentru a „ajuta la înţelegerea problemei economice fundamentale, fără studiul căreia nu poţi înţelege nimic în ceea ce priveşte caracterul războiului de azi, al politicii de azi şi anume : în ceea ce priveşte esenţa economică a imperialismului” 3. în vederea elaborării acestei opfere, Lenin a prelucrat în mod creator numeroase lucrări şi date statistice burgheze. La baza acestei lucrări fun- damentale despre imperialism — ca de altfel la baza tuturor lucrărilor clasicilor marxism-leninismului — stă materialismul istoric. 1 V. I. Lenin, Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului. Bucureşli, Ed. poli- tică, 1959, p. 7 — 13. Această prefaţă a apărut în nr. 18, din oct. 1920 al revistei RoMMyuucmu- necKuu IlnmepHamioHaji sub titlul Imperialism şi capitalism. 1 2 Ibidem, p. 7. 3 Ibidem, p. 6. www.dacoromanica.ro 100 A. IORDACHE şi Al.. PORŢEANU 2 Cercetînd cu precădere latura fundamentală, economică, a imperia- lismului, Lenin ajunge la importante concluzii de ordin politic şi istoric care dau o valoare deosebită lucrării sale. * K. Marx a constatat tendinţa de concentrare şi de centralizare a capitalului, fără a putea să întrevadă întreaga amploare şi însemnătate a acestui proces, datorită condiţiilor istorice ale vremii sale. La sfîrşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, mai ales în legă- tură cu primele războaie imperialiste — cel hispano-american (1899) şi cel anglo-bur (1899—1902) —, a apărut o variată literatură economică şi politică, în care prin noţiunea de „imperialism” — folosită dealtfel şi mai înainte vreme — se încerca o caracterizare a epocii amintite. în aceste lucrări, aşa cum le caracterizează Lenin, nu s-a depăşit sfera limitată a ideologiei social-reformiste şi a pacifismului burghez; ele încercau să împace marxismul cu oportunismul, să justifice noua fază a orînduirii capitaliste. în preajma şi în timpul primului război mondial, în sînul social- democraţiei internaţionale au apărut teorii social-şoviniste care căutau să justifice politica agresivă a burgheziei imperialiste din fiecare stat în parte, să abată atenţia proletariatului de la lupta de clasă. Lucrarea lui Lenin Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalis- mului a fost pregătită de o serie întreagă de lucrări, studii şi articole anterioare, şi completată prin alte lucrări şi articole publicate ulterior x. 1 în ordinea cronologică a apariţiei lor, aceste lucrări ale lui Lenin sint următoarele : Cu privire la aşa-zisa problemă a pieţelor (1893), Opere, voi. 1, Ed. P.M.R., 1950, p. 65 — 116, Cu privire la caracterizarea romantismului economic (1896 : idem, voi. 2, Ed. P.M.R., 1951, p. 117—251), Notă cu privire la teoria pieţelor (1898 : idem, voi. 4, E.S.P.L.P., 1953, p. 43 — 52). i ecenzia la lucrarea lui Hobson despre Evoluţia capitalismului contemporan (1899: idem, p. 86 — 89), Congresul socialist internaţional de la Stuttgart (1907: idem, voi. 13, E.S.P.L.P., 1957, p. 62 —81, două articole), Marxism şi revizionism (1908:idem, voi. 15, E.S.P.L.P., 1957, p. 17 — 27), Rezultatele şi semnificaţia alegerilor prezidenţiale din America (1912 : idem, voi. 18, E.S.P.L.P., 1957, p. 393—395), Concentrarea producţiei tn Rusia (1912 : idem, p. 259 — 260), Burghezia şi pacea (1913 : idem, voi. 19, E.S.P.L.P., 1957, p. 65 — 66), înarmările şi capitalismul (1913 : idem, p. 89 — 90), Creşterea bogăţiei capitaliste (1913: idem, p. 191 — 193), Sarcinile social-democrafiei revoluţionare tn războiul european (1914: idem, voi. 21, Ed. P.M.R., 1952, p. 1 — 5), Situaţia şi sarcinile Internaţionalei socialiste (1914: idem, p. 21 — 27), Referat pe tema: Proletariatul şi războiul (1914 : idem, voi. 36, Ed. Pol., 1958, p. 293—299), Sub pavilion străin (1915 : idem, voi. 21, p. 121 — 143), Falimentul Internaţionalei a Il-a (1915 : idem, p. 193 — 249), Despre Infrln- gerea propriului guvern tn războiul imperialist (1915 : idem, p. 266 — 272), Socialismul şi războiul (1915 : idem, p. 289 — 332), In jurul lozincii Statelor Unite ale Europei (1915 : idem, p. 333 — 337), Revoluţia socialistă şi dreptul naţiunilor la autodeterminare (1916 : idem, voi. 22, Ed. P.M.R., 1952, p. 138 — 151), Despre broşura lui Iunius (1916: idem, p. 299 — 314), Bilanţul discuţiei asupra autodeterminării (1916 : idem, p. 315—354), Despre o caricatură de marxism şi despre ,,economismul imperialist” (1916 : idem, voi. 23, E.P.L.P., 1953, p. 17—67), Imperialismul şi scindarea socialismului 11916 : idem, p. 97—112), Programul militar al revoluţiei proletare (1916 : idem, p. 68 — 79), Cuvtntările la Conferinţa a şaptea geneială din aprilie 1917, a P.M.S.D. (b) din Rusia (idem, voi. 24, E.P.L.P., 1954, p. 216-217, 221-222, 224-225, 243-255, 256-259, 293 — 300), Războiul şi revoluţia (1917 : idem, p. 387 — 410), Catastrofa care ne ameninţă şi cum să www.dacoromanica.ro 3 ÎNSEMNĂTATEA ÎNVĂŢĂTURII LUI V. I. LENIN DESPRE IMPLRIALISM 107 Una din problemele cele mai importante tratate de Lenin în lucrarea sa Imperialismul..este concentrarea producţiei şi formarea monopolu- rilor. Lenin arată că „transformarea concurenţei în monopol este unul dintre fenomenele cele mai importante — dacă nu cel mai important în economia capitalismului actual” \ Naşterea monopolurilor este o lege a dezvoltării capitalismului. Capitalismul monopolist a apărut treptat, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea,' impunîndu-se ca o formă dominantă la începutul secolului al XX-lea. Analizînd evoluţia capitalismului spre perioada monopo- listă, se pot distinge mai multe perioade. Perioada dinainte de 1860 poate fi considerată ca o preistorie a capitalului monopolist. între 1860—1870 au apărut primele manifestări ale capitalismului monopolist; cu toate acestea, perioada amintită este aceea a apogeului liberei concurenţe. Marea criză din 1873 şi lunga depresiune care i-a urmat a uşurat concen- trarea capitalurilor. De atunci pînă la sfîrşitul secolului a urmat o perioadă în care, în toate ţările capitaliste înaintate se formează neîn- trerupt noi monopoluri; la începutul secolului al XX-lea, ele constituie deja forma predominantă în industrie. După criza din 1903 „cartelurile devin una din temeliile întregii vieţi economice. Capitalismul s-a transformat în imperialism” 2. Lenin distinge două forme principale de întreprinderi monopoliste : cartelurile, care reprezintă înţelegeri între întreprinderi foarte mari pentru împărţirea pieţelor, stabilirea condiţiilor de vînzare, a preţurilor, profiturilor etc., şi trusturile — care reprezintă concentrarea întreprinderilor asemănătoare sau complimentare. Principala consecinţă a acestei transformări economice o constituie faptul că apare tot mai pregnant caracterul social al producţiei. „în stadiul său imperialist, capitalismul duce de-a dreptul la socializarea inte- grală a producţiei; el atrage ca să spunem aşa, pe capitalişti, împotriva voinţei şi conştiinţei lor, într-o ordine socială oarecum nouă, care este o trecere de la libertatea deplină a concurenţei — la socializarea deplină” 3. Dar, dacă producţia capătă un aspect social din ce în ce mai larg, modul de însuşire rămîne cel privat, mijloacele de producţie fiind proprietatea unui număr restrîns de capitalişti, care le folosesc pentru creşterea profi- luptăm împotriva ei (scris la sfîrşitul lui octombrie 1917: idem, voi. 25, E.P.L.P., 1954, p. 351 — 362), Congresul al II-lea al Internaţionalei Comuniste, 19 iulie—7 auqusl 1920 (idem, voi. 31, E.S.P.L.P., 1956: Raport cu privire la situaţia internaţională şi sarcinile actuale ale Internaţionalei — p. 197 — 216 — : Raportul Comisiei pentru problema naţio- nală şi problema colonială — p. 222 — 227, şi altele. Munca migăloasă de elaborare a lucrării Imperialismul, stadiul cel mai tnall al capitalismului, folosirea creatoare a vastului material documentar — pot fi urmările In lucrarea lui Lenin, editată în 1939, la Moscova, — Caiete despre imperialism. Asupra Caietelor vezi articolul lui Roberl Naumann — Ober die Ausarbeilung der Lehre von Imperialismus durch Lenin (Asupra dezvoltării de către Lenin •a învăţăturii despre imperialism), In y.eilschrijl fiir Geschichhvissenschaft, Berlin, VI, No. 2, p. 231 - 254. 1 V. I. Lenin, Imperialismul.. ., p. 17. 3 Ibidem. p. 23. 3 Ibidem, p. 27. www.dacoromanica.ro 108 A. IORDACHE şi AL. PORŢEANU 4 turilor lor. „Cadrul general al liberei concurenţe formal admise se păstrează, iar împilarea exercitată de cei cîţiva monopolişti asupra restului populaţiei devine de sute de ori mai grea, mai apăsătoare, mai insuportabilă”1. . Economiştii burghezi au căutat şi caută în fel şi chip să demonstreze că monopolurile înlătură concurenţa şi crizele economice. în realitate însă, monopolurile agravează crizele economice. „Monopolul care se creează în unele ramuri ale industriei, accentuează şi agravează haosul propriu întregii producţii capitaliste, în ansamblul ei. Disproporţia dintre dezvol- tarea agriculturii şi a industriei, caracteristică pentru capitalism în general, devine şi mai mare” 1 2. . „Imperialismul nu poate înlătura schimbul, piaţa, concurenţa, crizele etc.” 3. Contradicţii puternice există înăuntrul monopolurilor, între dife- rite sectoare monopoliste care caută să supună mereu alte întreprinderi influenţei lor, între monopoluri pe de o parte şi întreprinderile nemono- polizate pe de altă parte. Analizînd raporturile dintre monopoluri şi crize, Lenin ajunge la concluzia că — la rîndul lor — crizele intensifică în cea mai mare măsură tendinţa spre concentrare şi monopol4 prin ruinarea concurenţilor mai slabi, care are drept rezultat înghiţirea lor de către monopoluri. în formarea monopolurilor un rol deosebit revine băncilor. Definind funcţia băncilor drept aceea de a transforma capitalul bănesc inactiv în capital activ, aducător de profit, Lenin arată că dezvoltarea şi concen- trarea băncilor duce la transformarea lor din simpli mijlocitori în mono- polişti atotputernici. Enorma centralizare a capitalurilor bancare are ca rezultat transformarea capitaliştilor răzleţi într-un singur capitalist colec- tiv 5. Băncile urmează calea monopolurilor, tinzînd ca şi acestea — să se concentreze şi să formeze grupuri din ce în ce mai restrînse ; printre băncile tot mai puţin numeroase care, rezistînd concentrării, ocupă locurile con- ducătoare în economia capitalistă — se naşte şi creşte tendinţa spre for- marea unui trust. Dată fiind puterea lor, băncile pătrund din ce în ce mai mult în viaţa industrială. Noul rol al băncilor se manifestă în acest domeniu în chipul cel mai izbitor, mai ales după criza din anul 1900. Ele participă direct la formarea şi funcţionarea întreprinderilor industriale : ele numesc administratorii marilor întreprinderi şi, în mod reciproc, primesc în consi- liile lor de administraţie pe reprezentanţii întreprinderilor monopoliste. Lenin arată că „«uniunea personală') a băncilor şi industriei este completată prin uniunea personală a unor societăţi sau a altora cu guver- nul” ®. Din consiliile de conducere ale întreprinderilor industriale şi bancare monopoliste fac parte înalţi funcţionari de stat care contribuie la bunul mers al afacerilor acestora prin influenţa lor. în scurt timp puterea acestor 1 V. I. Lenin, Imperialismul. . p. 17. 2 Ibidem, p. 31. 3 V. I. Lenin, Opere, voi. 24, E.P.L.P., 1954, p. 454. 4 V. I. Lenin, Imperialismul..., p. 32. 5 Ibidem, p. 37 — 38. * Ibidem, p. 46. www.dacoromanica.ro 5 ÎNSEMNĂTATEA ÎNVĂŢĂTURII LUI V, I. LENIN DESPRE IMPERIALISM 109 monopoluri devine atît de importantă îneît ele subordonează aparatul de stat. începutul secolului nostru reprezintă cotitura de la dominaţia capi- talului în general, la dominaţia capitalului financiar *. Capitalul financiar reprezintă împletirea dintre capitalul bancar şi cel industrial, pe baza concentrării producţiei şi a formării monopolurilor. Lenin arată că sistemul ,,participaţiilor” permite unei societăţi mai mari să controleze societăţile subordonate, şi precizează că după cum nu e necesar ca marii capitalişti să posede majoritatea acţiunilor pentru a controla şi hotărî întregul volum de afaceri al societăţii respective (deoarece un număr oarecare de mici acţionari nu au în practică nici o posibilitate de a participa la adunările generale), tot astfel marile societăţi pe acţiuni pot conduce societăţile subordonate posedînd un procent redus din totalul acţiunilor. Lenin combate afirmaţiile demagogice ale reformiştilor şi capi- taliştilor care pretind că societăţile pe acţiuni reprezintă o „democratizare” a capitalului. Dimpotrivă, sistemul societăţilor pe acţiuni are ca scop de a pune la dispoziţia capitalului financiar micile economii ale păturilor mijlocii. împletirea capitalului bancar cu cel industrial conferă capitalului financiar mijloace de acţiune de o eficienţă deosebită. în perioada capitalismului premonopolist băncile sucombau adesea în timpul crizelor economice. Odată cu imperialismul, crizele au devenit pentru capitalul financiar noi prilejuri de stoarcere a unor importante profituri. Dispunînd de capitaluri considerabile, marile bănci pot absorbi întreprinderile ruinate. Monopolul ia o formă tentaculară pătrunzînd în toate domeniile vieţii economice : corupţia însoţeşte inevitabil această pătrundere. „Capitalismului în general îi este proprie despărţirea proprietăţii asupra capitalului de întrebuinţarea capitalului în producţie, despărţirea capitalului bănesc de cel industrial sau productiv, despărţirea rentierului, care trăieşte numai din venitul capitalului bănesc, de întreprinzători şi de toate persoanele care dispun direct de capital. Imperialismul, sau dominaţia capitalului financiar, este treapta cea mai înaltă a capitalis- mului, cînd această despărţire atinge proporţii uriaşe. Predominarea capi- talului financiar asupra tuturor celorlalte forme ale capitalului înseamnă o situaţie dominantă a rentierilor şi a oligarhiei financiare, înseamnă separarea din rîndul statelor a cîtorva state cu „putere” financiară... Aproape tot restul lumii joacă, într-un fel sau altul, rolul de debitor şi de tributar al acestor ţări — bancheri internaţionali” 1 2. Exportul de capital, care odată cu trecerea la imperialism capătă o importanţă crescîndă şi nouă, contribuie într-o măsură considerabilă la crearea „reţelei internaţionale de dependenţă şi de legături ale capita- lului financiar”. Această caracteristică a capitalismului monopolist îşi are explicaţia în faptul că rata profitului este cu mult mai ridicată în ţările slab dezvoltate din punct de vedere industrial decît în ţările înaintate 1 V. I, Lenin, Imperialismul..., p. 52. 2 lbidem, p. 67 — 68, 69. www.dacoromanica.ro 110 A. ÎORDACHE şi AL. PORŢEANU 6 care — aşa cum arăta Lenin — devin adevăraţi „bancheri internaţionali” datorită dezvoltării inegale şi în salturi a diferitelor ramuri economice şi a diferitelor ţări. „Se înţelege că, dacă capitalismul ar putea să dezvolte agricultura, care a rămas astăzi pretutindeni cu mult în urmă faţă de industrie, dacă ar putea să ridice nivelul de trai al maselor populaţiei, care, cu tot pro- gresul tehnic ameţitor rămîne pretutindeni în mizerie şi duce o existenţă de foame, — atunci nici vorbă nu ar putea fi de un prisos de capital... Atîta timp cît capitalismul rămîne capitalism, prisosul de capital este folosit nu pentru ridicarea nivelului de trai al maselor din ţara respectivă, căci aceasta ar însemna scăderea profiturilor capitaliştilor, ci pentru mărirea profiturilor prin exportul de capital în străinătate, în ţările îna- poiate” L ’ Posibilitatea obţinerii unor profituri ridicate de către monopolişti în ţările înapoiate se datoreşte faptului că în aceste ţări capitalurile sînt puţine, iar preţul pămîntului, al materiilor prime şi forţa de muncă — sînt ieftine. ’ Exporturile de .capital au luat o amploare deosebită la începutul secolului al XX-lea ; ele s-au făcut fie sub forma investiţiilor în construirea şi exploatarea unor întreprinderi, fie sub forma împrumuturilor de stat. Imperialiştii impun ţărilor care solicită împrumuturi condiţii eco- nomice şi politice care slăbesc independenţa acestora. Exportul de capital implică naşterea şi adîncirea unor contradicţii între ţările exportatoare, contradicţii care pot da naştere unor conflicte armate. Lenin examinează situaţia unor state imperialiste relativ mai noi, ca Germania şi S.U.A., care priveau cu invidie ţările coloniale mai vechi. Exportul de capital a dus la împărţirea lumii între monopolurile interna- ţionale. ’ Invadarea tuturor ţărilor lumii de către capitalul financiar a fost însoţită de formarea monopolurilor internaţionale, care reprezintă un aspect al împărţirii lumii. Cele mai puternice întreprinderi monopoliste depăşesc rapid cadrul naţional, intern, şi tind către formarea unor supra- monopoluri, care joacă un rol considerabil în economia şi politica mondială. „Pe măsură ce exportul de capital creştea, iar feluritele legături externe şi coloniale şi „sferele de influenţă” ale celor mai mari uniuni monopoliste se lărgeau, lucrurile se îndreptau „în mod firesc” spre o înţelegere mondială între ele, spre formarea de carteluri internaţionale. Aceasta constituie o treaptă nouă în concentrarea pe scară mondială a capitalului şi a producţiei, o treaptă incomparabil mai înaltă decît cele precedente” 1 2. Combătînd teoriile unor apologeţi ai capitalismului, cărora li s-a alăturat şi Kautsky — după care internaţionalizarea capitalului poate exclude războiul din viaţa socială, Lenin arată că numai înţelegerea obiectului luptei dintre uniunile monopoliste ne indică sensul istorico- economic al evenimentelor, „căci forma luptei poate să se schimbe, şi se schimbă necontenit în funcţie de diferite cauze oarecum speciale şi vre- 1 V. I. Lenin, Imperialismul..., p. 70 — 71. 2 Ibiilem, p. 70. www.dacoromanica.ro 7 ÎNSEMNĂTATEA ÎNVĂŢĂTURII LUI V. I. LEN1N DESPRE IMPERIALISM 111 melnice, dar fondul luptei, conţinutul ei de clasă, nu se poate schimba nici un caz atîta timp cît există clase; ...ei (capitaliştii — n. n.) o împart (lumea — n. n.) proporţional cu „capitalul”, cu „forţa” — un alt mod de împărţire nu poate să existe în sistemul producţiei de mărfuri al capita- lismului” 1. După cum între uniunile capitaliştilor se stabilesc raporturi avînd la bază împărţirea economică a lumii, între statele imperialiste se nasc raporturi care au la bază împărţirea teritorială a lumii, lupta pentru colonii. împărţirea lumii între marile puteri este rezultatul amploarei pe care a luat-o exportul de capital. ... . Epoca imperialismului este epoca ocupării tuturor teritoriilor dis- ponibile, a împărţirii directe a globului. Istoria cuceririlor coloniale, mai ales după anul 1873, ilustrează acest caracter al imperialismului. în cîteva decenii, aproape toate teritoriile disponibile au fost ocupate. Pentru prima oară a fost împărţită întreaga lume. însă această împărţire, care avea o aparenţă definitivă, nu putea fi în cele din urmă definitivă ; o nouă împărţire trebuia să antreneze eliminarea unuia sau mai multor posesori, împărţirea lumii nu este un element de stabilitate, ci dimpotrivă, o pre- misă pentru noi conflicte. Războiul din 1914—1918 a fost înainte de toate o lupta pentru o nouă împărţire a lumii. Capitalismul monopolist duce în mod fatal la cuceriri coloniale. Expansiunea colonială din epoca imperialismului diferă calitativ de cea a epocilor anterioare. Trebuie deci evitată orice comparaţie superficială, care nu ne permite să înţelegem conţinutul noii expansiuni coloniale din epoca imperialistă. Cauzele expansiunilor coloniale se datoresc faptului că monopolurile vor să-şi rezerve toate izvoarele de materii prime. Teoriile despre „liberul acces” al tuturor ţărilor la sursele de materii prime nu sînt decît fraze goale, pentru a masca asprimea luptei pe care o duc monopolurile în vederea acaparării materiilor prime, în vederea asigurării de profituri maxime. __ în al doilea rînd capitalul financiar e interesat îu ocuparea coloniilor, pentru a putea exporta o parte din capitalurile sale disponibile. în colonii concurenţa capitalurilor străine poate fi mai uşor învinsă. în al treilea rînd cuceririle coloniale au o valoare de propagandă foarte preţioasă pentru dominaţia- capitalului financiar. Lupta pentru împărţirea lumii este prezentată în faţa opiniei publice ca o chestiune de importanţă naţională care angajează „onoarea ţării” şi asigură profitul tuturor . Cuceririle coloniale sînt folosite pentru abaterea atenţiei maselor populare de la antagonismele de clasă, pentru canalizarea luptei maselor în interesele monopoliştilor. Lenin citează în această ordine de idei fraza — program pentru imperialismul de pretutindeni, — a lui Cecil Rhodes : „Pentru a evita un război civil trebuie să deveniţi imperialişti” 1 2. 1 V. I. Lenin, Imperialismul.. p. 85. 2 Ibidem, p. 90. www.dacoromanica.ro 112 A. IORDACHE şi AL. PORŢEANU 8 în al patrulea rînd exploatarea coloniilor permite coruperea unei părţi a clasei muncitoare, alcătuirea aristocraţiei muncitoreşti. împărţirea lumii nu reflectă direct puterea ţărilor capitaliste. State mici cum sînt : Portugalia, Belgia, Olanda, — au întinse imperii coloniale, pe cînd Statele Unite au încă un domeniu colonial în aparenţă restrîns. „în cea mai mare parte aceste state mici îşi păstrează coloniile numai mulţumită faptului că între statele mari există contradicţii de interese, fricţiuni etc., care le împiedică să se înţeleagă asupra împărţirii prăzii” L Lenin subliniază existenţa — în epoca imperialismului — a unor forme tranzitorii ale dependenţei de stat, în afara dependenţei coloniale : exis- tenţa acelor ţări independente formal din punct de vedere politic, dar dependente din punct de vedere economic. Sistematizînd toate caracteristicile generale ale imperialismului, Lenin a tras concluzia că imperialismul este stadiul cel mai înalt şi ultim al capitalismului. • „Capitalismul a devenit imperialism capitalist numai pe o anumită treaptă foarte înaltă a dezvoltării lui, atunci cînd unele însuşiri esenţiale ale capitalismului au început să se transforme în opusul lor, cînd pe întreaga linie, s-au format şi au eşit la iveală trăsăturile unei epoci de trecere de la capitalism la un sistem economico-social superior... Monopolul... este antipodul direct al liberei concurenţe... Din ea au crescut şi cresc mono- polurile ... în acelaşi timp monopolurile... nu o înlătură pe aceasta, ci există deasupra ei şi alături de ea, dînd astfel naştere unui şir de contra- ziceri, de fricţiuni şi de conflicte deosebit de ascuţite şi de violente” 1 2. Imperialismul reprezintă ultima fază a capitalismului. Graniţa dintre aceste două etape este relativă şi mobilă. Lenin arată că ,,ar fi absurd să ne lansăm într-o discuţie, de pildă, asupra chestiunii : din ce an sau deceniu datează stabilirea „definitivă” a imperialismului” 3. Analiza făcută de Lenin imperialismului i-a permis să demaşte toate definiţiile oportuniste ale lui Kautsky, care se străduia să ascundă reali- tatea asupra imperialismului pentru a evita recunoaşterea caracterului imperialist al Germaniei şi, mai mult decît atît, a caracterului imperialist al primului război mondial. Combătînd teoriile lui Kautsky despre „ultraimperialism”, Lenin sublinia că dezvoltarea lumii capitaliste în direcţia supra-statului mondial ultraimperialist se face ,.în astfel de împrejurări, într-un asemenea ritm şi în cadrul unor astfel de contradicţii, conflicte şi zguduiri, nicidecum numai economice dar şi politice, naţionale etc. etc. — încît, neapărat înainte de a se ajunge la un trust mondial unic, la o uniune mondiala „ultraimperialistă” a capitalurilor financiare naţionale, imperialismul va trebui inevitabil să crape, iar capitalismul să se transforme în opusul său” 4. Legea generală a dezvoltării capitalismului monopolist este legea dezvoltării inegale şi în salturi a diverselor întreprinderi monopoliste şi a 1 V. I. Lenin, Imperialismul..., p. 92 — 93. 2 Ibidem, p. 100. 3 Ibidem. p. 102. * Idem, Opere, voi. 22, Ed. P.M.R., 1952, p. 99-100. www.dacoromanica.ro 9 INsEMNATATEA ÎNVĂŢĂTURII LUI V. I. LENIN DESPRE IMPERIALISM 113 diverselor state imperialiste. Creşterea unora se face în detrimentul celor- lalte. Lupta economică dintre marile monopoluri şi cea dintre statele imperialiste devine din ce în ce mai dură, antrenînd forţe din ce în ce mai puternice : consecinţa inevitabilă a acestei „dezvoltări” este războiul, distrugerile care dovedesc imposibilitatea unei organizări mondiale pe baza capitalismului monopolist. „Capitalul financiar şi trusturile nu slă- besc, ci accentuează deosebirile dintre ritmul de dezvoltare a diferitelor părţi ale economiei mondiale. Dar, din moment ce raportul de forţe s-a schimbat, în ce mai poate consta, în condiţiile capitalismului rezolvarea contradicţiilor, dacă nu în forţă V1. Dezvoltarea rapidă a capitalismului monopolist, rezultatele obţinute de acesta în domeniul tehnicii, creşterea forţelor de producţie, pot să mascheze fenomenul descompunerii care cuprinde treptat întreg organismul societăţii capitaliste, aflată în ultima sa fază. La descompunerea imperialismului contribuie mai mulţi factori, între care şi frînarea în mod artificial a progresului tehnic. Lenin remarcă faptul că stabilirea, chiar temporară, a preţurilor de monopol face să dispară pînă la un anumit grad stimulentele progresului tehnic 2. Monopo- lurile cumpără adesea brevetele pentru a evita punerea în aplicare a descoperirilor tehnice care le-ar obliga să-şi modifice utilajul şi ar antrena o producţie sporită, pe care nu ar putea-o desface uşor. E de remarcat faptul că în perioada imperialismului investiţiile de capital în utilaje devin relativ scăzute şi că raţionalizarea producţiei se întemeiază mai mult decît pe întrebuinţarea maşinilor perfecţionate — în primul rînd pe inten- sificarea muncii. Lenin arată că „ar fi o greşeală să se creadă că această tendinţă spre putrezire exclude creşterea rapidă a capitalismului. Unele ramuri, industriale, unele pături ale burgheziei, unele ţări manifestă, în epoca imperialismului, cu o forţă mai mare sau mai mică, cînd una cînd alta dintre aceste tendinţe”3. în al doilea rînd, caracteristic fenomenului de parazitism al imperia- lismului este creşterea păturii rentierilor, persoane care trăiesc din „tăierea cupoanelor”, şi care, prin urmare, nu au nici o legătură directă cu producţia. Creşterea numerică a rentierilor este specifică mai ales vechilor ţări impe- rialiste, care au plasat masiv capitalurile lor în străinătate. înainte de 1914, pătura rentierilor era numeroasă mai ales în Anglia şi Franţa. Dar nu numai creşterea numerică a păturii rentierilor ne poate da măsura accentuării parazitismului imperialismului, ci în legătură cu această creştere — are loc o adevărată schimbare a repartiţiei procentuale a forţei de muncă; o parte tot mai numeroasă a populaţiei nu mai are îndeletniciri productive, ocupîndu-se cu îndeplinirea unor servicii biro- cratice şi de deservire, sub controlul aristocraţiei financiare. Vechile „state rentiere” sînt slăbite din ce în ce mai mult datorită concurenţei tinerelor state imperialiste ( ca de exemplu Germania : Lenin a denumit 1 V. I. Lenin, Imperialismul..., p. 110. 2 Ibidem, p. 113. 3 Ibidem, p. 143. s e. 1392 www.dacoromanica.ro 114 A. IORDACHE şi AL. PORŢEANU 10 imperialismul german — „tînărul tîlhar”) care urmăresc să le deposedeze de privilegiile lor. în al treilea rînd „imperialismul ... creează posibilităţi economice pentru coruperea păturilor de sus ale proletariatului şi prin aceasta alimen- tează, încheagă şi întăreşte oportunismul” x. Se poate observa separarea din rîndurile muncitorilor din ţările imperialiste a unei pături puţin nume- roasă de muncitori favorizaţi, care constituie aristocraţia muncitorească, cu salarii ridicate, în opoziţie cu masa de muncitori exploataţi — partea- cea mai numeroasă a clasei muncitoare. Din rîndurile acestei aristocraţii muncitoreşti se recrutează conducătorii sindicali pe placul monopoliştilor, conducători care trădează calea luptei revoluţionare, pentru a îmbrăţişa oportunismul. Capitaliştii utilizează ca element de opoziţie şi de diversiune forţa de muncă din străinătate, care formează de obicei categoria cea mai prost plătită. în Anglia, care a fost mult timp ţara capitalismului cel mai înaintat, efortul de corupere a unei părţi a clasei muncitoare s-a mani- festat încă din vremea lui Marx şi Engels. Lenin citează, în acest sens scrisorile lui Engels către Marx, din 7 octombrie 1858 1 2, şi din 11 august 18813, precum şi prefaţa la ediţia a doua a lucrării lui Engels — Situaţia clasei muncitoare din Anglia4. _ Dar, însuşi imperialismul reduce posibilitatea de corupere a unei părţi a clasei muncitoare. Apărarea ideologică a imperialismului devine tot mai grea. Aceasta explică pierderea influenţei social-democraţiei de dreapta, care reprezintă pătura aristocraţiei muncitoreşti. Oportunismul pierde baza sa economică; decăderea sa este inevitabilă. „Astăzi oportu- nismul nu mai poate triumfa pe deplin în mişcarea muncitorească dintr-o ţară oarecare, pentru un şir lung de decenii, aşa cum a învins oportu- nismul în Anglia, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea; într-un şir de ţări însă el s-a copt, s-a răscopt şi a putrezit, contopindu-se întru- totul cu politica burgheză, sub forma social-şovinismului” 5. ^ ^ Mînuind cu măiestrie metoda dialectică pentru a dezvălui în pro- funzime contradicţiile care macină şi destramă imperialismul, Lenin analizează atitudinea diferitelor clase sociale faţă de imperialism şi determină locul pe care îl ocupă imperialismul în dezvoltarea procesului istoric. „Trecerea în bloc” — cum o numeşte Lenin — a tuturor claselor avute de partea imperialismului se explică prin dimensiunile uriaşe ale capitalului financiar concentrat în cîteva mîini, care creează o reţea deose- bit de ramificată de relaţii şi dependenţe, prin lupta ascuţită pentru domi- naţia lumii. După cum s-a arătat mai sus, ideologia imperialismului poate pătrunde şi în rîndurile clasei muncitoare, care nu este despărţită în mod absolut de celelalte clase. 1 V. I. Lenin, Imperialismul..., p. 119. 2 K. Marx şi Fr. Engels, Scrisori alese, 1947, p. 105. 3 Idem, Opere, ed. lusă, voi. 14, 1931, p. 529 — 530. * Fr. Engels, Situaţia clasei muncitoare din Anglia, Buc., E.P.L.P., 1953, p. 11 — 24. 6 V. I. Lenin, Imperialismul..., p. 124. www.dacoromanica.ro 11 ÎNSEMNĂTATEA ÎNVĂŢĂTURII LUI V. I. LENIN DESPRE IMPERIALISM 115 ,,îndreptarea pe cale de reforme a bazelor imperialismului este o înşelăciune ... ”L Lenin arată că trădarea marxismului de către Kautsky2, constă în faptul că acesta nu a combătut opoziţia mic burgheză, refor- mistă şi reacţionară, ci s-a contopit în realitate cu ea. Proletariatul nu poate privi înapoi, spre era liberei concurenţe, ci numai spre ţelul său firesc, obiectiv — socialismul. Socialismul este pasul imediat următor monopolului capitalist de stat, care fiind pus în slujba întregului popor încetează de a mai fi monopol capitalist1 2 3. Libera concurenţă dă naştere concentrării producţiei şi capitalului, imperialis- mului ; chiar dacă monopolurile devin o frînă în calea dezvoltării eco- nomice, reîntoarcerea la libera concurenţă — după ce aceasta a dat naştere monopolurilor — e imposibilă. Alternativa „ultraimperialismului” formulată de Kautsky este reacţionară întrucît sensul obiectiv al ei este de ,,a consola masele urmărind un scop eminamente reacţionar, cu speranţa în posibilitatea unei păci permanente sub regimul capitalist, prin abaterea atenţiei de la contradicţiile ascuţite şi de la problemele acute ale contemporanei- tăţii şi prin îndreptarea atenţiei spre perspectivele false ale unui fel do viitor „ultraimperialism”, chipurile, nou”4. După cum nu se poate concepe un capitalism „pur”, tot astfel nu poate fi concepută existenţa unui imperialism „pur”, pentru că chiar şi în ţările înaintate din punct de vedere economic există, paralel cu mono- polurile, unele întreprinderi mijlocii şi mici; dar măsura acestei „impurităţi” a imperialismului este dată mai ales de existenţa unei agriculturi, bazată — de obicei — pe fărâmiţarea proprietăţii şi a producţiei. împărţirea sferelor de influenţă nu poate avea loc decît pe baza forţei „general-economice, financiare, militare etc.”. Dată fiind dezvol- tarea inegală a statelor imperialiste, raportul de forţe dintre ele se modifică necontenit. Lenin apreciază succesiunea dintre războaiele imperialiste şi „pacea înarmată” în lumina tezei fundamentale a marxism-leninismului despre războaie — ca o continuare a politicii cu alte mijloace, violente. El combate pe Kautsky arătînd că în ceea ce priveşte alianţele interimpe- rialiste, „ori care ar fi forma în care s-ar încheia aceste alianţe, fie de coaliţie imperialistă împotriva altei coaliţii imperialiste sau de alianţă generală a tuturor puterilor imperialiste — (alianţele—n.n.) sînt inevitabil numai „răgazuri” între războaie. Alianţele paşnice pregătesc războaiele şi iau la rîndul lor naştere din războaie, condiţionîndu-se reciproc, dînd naştere la o succesiune a formelor de luptă, paşnice şi nepaşnice, pe una şi aceeaşi bază, aceea a legăturilor şi relaţiilor imperialiste, ale economiei mondiale şi ale politicii mondiale” 5. Făcînd critica caracteristicilor politice ale imperialismului, Lenin subliniază încă o dată că acestuia îi este proprie tendinţa de dominare, 1 V. I. Lenin, Imperialismul..., p. 126 — 127. 2 Este vorba mai ales de lucrarea acestuia Nationalslaat, imperialislischer Slaat und Staalenbund (Statul naţional, statul imperialist şi uniunea statelor). NOrenberg, 1915. ' 3 lbiderp, voi. 25, E.P.L.P., 1954, p. 352. 4 V. I. lenin, Imperialismul..., p. 135 — 136. 5 Ibidem, p. 137. www.dacoromanica.ro A. IORD\CHL si \[ . PORŢE4NU 12 110 „reacţiunea pe toată linia”. Această reacţiune duce în inod special la asuprirea naţională şi la tendinţa spre anexiuni. Dar înăsprind asuprirea naţională, imperialismul dă treptat popoarelor subjugate mijloacele şi metodele pentru eliberarea lor, căci asuprirea naţională „provoacă o împotrivire mereu crescîndă a popoarelor, deşteptate la conştiinţă naţio- nală. ... Ele sînt atrase în viitoarea capitalistă ... şi îşi pun un ţel care altă dată a fost ţelul suprem al naţiunilor europene : crearea statului naţional, ca instrument al libertăţii economice şi culturale” x. Mai mult decît înăsprirea asupririi naţionale, accentuarea asupririi sociale a maselor de către un pumn de monopolişti duce inevitabil la lupta conştientă a maselor, luptă de o amploare deosebită, care — în cele din urmă — constituie factorul hotărîtor al prăbuşirii imperialismului. Pe baza acestei minuţioase şi profunde analize, Lenin determină locul istoric al imperialismului faţă de capitalism în general. Arătînd că monopolul s-a dezvoltat din concentrarea producţiei ajunsă pe o treaptă deosebit de înaltă a dezvoltării sale, că monopolurile au dus la acapararea intensă a resurselor de materii prime, că monopolurile constituie un produs al băncilor, şi că monopolurile s-au dezvoltat din politica colonială — Lenin subliniază că agravarea contradicţiilor capitalismului1 2” este cea mai puternică forţă motrică a perioadei istorice de trecere, care a început odată cu victoria definitivă a capitalului financiar mondial. .. . Toate acestea au dat naştere trăsăturilor distinctive ale imperialismului care fac ca el să fie caracterizat drept capitalism parazitar sau intrat în putrefacţie. ... Inegalitatea (dezvoltării ţărilor în imperialism —•«.■».) se manifestă în special şi prin putrezirea ţărilor celor mai puternice în ceea ce priveşte capitalul (Anglia)”3 4. . „ Tendinţa proprie imperialismului de a înăbuşi mişcarea revoluţionară, explică legătura dintre imperialism şi oportunism care are la^ bază posi- bilitatea economică de a corupe elementele şovăitoare din rîndul clasei muncitoare, posibilitate ce apare în imperialism. Ivirea mai timpurie şi mai pregnantă a acestei legături în Anglia se explică prin ivirea mai timpurie şi mai pregnantă a imperialismului în această ţară. Dezvoltarea oportu- nismului nu este o garanţie a victoriei sale ; după cum spune Lenin, „repe- ziciunea cu care se coace un abces pe un organism sănătos nu poate decît să grăbească spargerea abcesului şi însănătoşirea organismului ... . Dacă lupta împotriva imperialismului nu este indisolubil legată de lupta împotriva oportunismului, ea se reduce la o frază goală şi amăgitoare” . Imperialismul este aşadar capitalism muribund, ajunul revoluţiei socialiste, ale cărei premise economice s-au copt în sînul său datorită socializării producţiei în cel mai înalt grad. Apologeţii imperialismului preferă să vadă în acest proces factorul aparent, haotic — copacii şi nu pădurea —, „împletirea” dintre diferite trusturi şi monopoluri. 1 V. I. Lenin, Imperialismul..., p. 139. 3 Şi anume a contradicţiilor dintre muncă şi capital, a contradicţiilor dintre puterile imperialiste, a contradicţiilor dintre puterile colonialiste şi popoarele dependente. 3 V. I. Lenin, Imperialismul..., p. 142 — 143. 4 Ibidem, p. 144-145. www.dacoromanica.ro 13 ÎNSEMNĂTATEA ÎNVĂŢĂTURII LUI V. I. LENIN DESPRE IMPERIALISM 117 Socializarea crescândă a producţiei atrage inevitabil după sine intra- rea în acţiune a legii concordanţei dintre caracterul forţelor de pro- ducţie şi relaţiile de producţie. „Relaţiile economice private şi relaţiile de proprietate privată constituie învelişul, care nu mai corespunde conţinu- tului şi care trebuie să putrezească inevitabil, dacă se amînă în chip artificial înlăturarea lui, care poate să rămînă în stare de putrefacţie relativ mult timp (dacă, în cazul cel mai rău, vindecarea abcesului oportu- nist va întîrzia), dar care totuşi va fi neapărat înlăturat” h ★ O dată cu victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie a început criza generală a capitalismului, care se deosebeşte de celelalte crize ale capitalismului prin aceea că ea cuprinde toate doiheniile vieţii economice, politice, ideologice etc., ale tuturor statelor burgheze. Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie a arătat în mod concret milioanelor de muncitori şi ţărani din toate ţările capitaliste — calea spre eliberarea lor. Criza generală se caracterizează prin lupta dintre capitalismul muribund şi socialismul victorios. Avîntul revoluţionar care a urmat după victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie a dus la constituirea partidelor comuniste în numeroase ţări de pe glob ; acestea vor conduce lupta revoluţionară a maselor populare din aceste ţări împotriva exploatării. „Partea cea mai revoluţionară a mişcării muncitoreşti, partea cea mai înaintată a oamenilor muncii din toate ţările şi-a dat seama încă de atunci că Revoluţia din Octombrie va avea o importanţă imensă nu numai în viaţa popoarelor Rusiei, ci şi pentru propriile lor destine, va însemna o răscruce în mersul istoriei ... în anii avîntulni revoluţionar generat de Revoluţia din Octombrie, în ţara noastră a luat naştere partidul comunist, partid de tip nou, călăuzit de învăţătura marxist-leninistă. Partidul nostru s-a călit în anii grei ai ilegalităţii, în lupta aspră revolu- ţionară. Conducerea de către partid a luptei maselor muncitoare pentru instaurarea puterii populare în Romînia a asigurat desfăşurarea victorioasă a acestei lupte” 1 2. Crizele economice periodice capătă un caracter tot mai accentuat o dată cu intrarea capitalismului în criza generală. în raportul la plenara din 15 ianuarie 1931 a C.C. al Partidului Comunist din Germania despre „Sarcinile revoluţiei populare din Germania”, Ernst Thălmann, vorbind despre marea criză din 1929—1933, definea astfel raportul dintre criza generală şi crizele periodice : „Pe de o parte, criza periodică capătă forme acute nemaiîntîlnite, deoarece se desfăşoară pe fondul crizei generale a capitalismului şi este determinată de condiţiile capitalismului monopolist. Pe de altă parte, distrugerile provocate de criza periodică, la rîndul lor, adîncesc criza generală a sistemului capitalist” 3. 1 V. I. Lcnin, Imperialismul..., p. 146. 2 Gh. Gheorghiu-Tej, ciurele Octombrie — o îăscrure in destinele omenirii. în Articole ţi euvinlări, Ed. politica, Buc., 1959, p. 314—318. 3 Manual de economie politicii, ed. II, Buc., Ed. politică, 1959, p. 319. www.dacoromanica.ro 118 A. IORDACHE şi AI.. PORŢEANU 14 O dată cu începutul crizei generale, în afara ascuţirii contradicţiei fundamentale a imperialismului — contradicţia dintre caracterul social al producţiei şi însuşirea privată — se adîncesc antagonismele dintre statele imperialiste, ca rezultat al agravării luptei pentru acapararea de pieţe, sfere de influenţă şi colonii. Pe această bază se accentuează criza siste- mului colonial ai imperialismului, datorită luptei de eliberare a popoarelor din ţările coloniale şi dependente, care a luat o amploare deosebită după victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. în articolul său Mai bine mai puţin, dar mai bine, Lenin scria despre cotitura care s-a produs în dezvoltarea ţărilor Orientului după primul război mondial: „Pentru toată lumea este acum limpede că dezvoltarea în care sînt antrenate ele nu poate să nu ducă la criza întregului capitalism mondial” 1. La baza crizei sistemului colonial, care a apărut şi s-a dezvoltat car parte componentă a crizei generale a capitalismului, stă ascuţirea uneia din cele trei contradicţii principale ale imperialismului — contradicţia dintre statele imperialiste dominante, cu o populaţie relativ puţin nume- roasă şi sutele de milioane de oameni care formează populaţia ţărilor coloniale şi dependente, robită de către capitalul monopolist 1 2. Prima etapă a crizei generale a capitalismului a durat de la victoria socialismului pe o şesime a suprafeţei globului — pînă la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, cînd s-au desprins din lanţul capitalismului o serie de ţări din Europa şi Asia. O dată cu aceasta s-a destrămat piaţa mondială unică a capitalismului, ceea ce constituie un factor de agravare a crizei generale. . Ca rezultat al celui de-al doilea război mondial s-a petrecut adincirea mai departe a crizei generale a capitalismului ; a avut loc întărirea mişcării de eliberare din Africa, Asia şi America Latină. Astfel s-au eliberat de sub jugul robiei coloniale sute de milioane de oameni, creîndu-se state independente ca : India, Indonezia, Republica Arabă-Unită etc. Succesele economice şi politice ale ţărilor socialiste, înteţirea mişcărilor de eliberare naţională a coloniilor au slăbit forţele şi au grăbit procesul decăderii lagărului imperialist, au întărit poziţiile lagărului socialist şi ale tuturor popoarelor iubitoare de libertate. Dezvoltarea ulterioară a imperialismului a^ confirmat întrutotul temeinicia analizei profunde făcută acestuia de către Lenin3. Concentrarea producţiei a atins în S.U.A. proporţii uriaşe. In 25 de ani, între 1914—1939, în industria prelucrătoare a S.U.A. a crescut consi; 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 33, E.S.P.L.P., 1957, p. 494. 2 Vezi B. fi. ABapiiH, Pacnad KOJioHucuibHou cucmeMW, (V. I. Avarin, Destrămarea siste- mului colonial), Moscova, Ed. pt. lit. pol. 1957, p. 10, 11. 3 în cele ce urmează, vom folosi datele care ni se par mai edificatoare asupra imperia- lismului, tn special pentru perioada imediat premergătoare celui de-al doilea îăzboi mondial şi pînă tn ultimii ani. Pentru perioada dintre cele două războaie mondiale există numeroase asemenea date - tn genei al cunoscute — asupra cărora nu vom insista aici. O astfel de lucrare, In care faptele stnt expuse pai alei cu capitolul, pasajul, cifrele sau tezele din lucrarea clasică a lui Lenin — este lucrarea lui F.. Varga şi L. Mendelsohn, Donnies compUmentaires sur „L'Im- pirialisme" de Linine, Paris, 1950, 392 p. www.dacoromanica.ro 15 ÎNSEMNĂTATEA ÎNVĂŢĂTURII LUI V. I. LENIN DESPRE IMPERIALISM 119 derabil greutatea specifică a marilor întreprinderi cu o producţie anuală în valoare de un milion de dolari sau mai mult. Procentual, această creştere se poate exprima astfel: Tabelul 1 Indicatori 1904 1914 1939 Numărul Întreprinderilor 0,9 2,2 5,2 Numărul muncitorilor 25,6 33,3 55,0 Producţia 38 48,7 67,4 Greutatea specifică a întreprinderilor mici şi foarte mici (cu mai puţin de 20 de muncitori) s-a redus. în 3 947 aceste întreprinderi, care reprezentau 65,5% din numărul total de întreprinderi, concentrau numai 7,2% din numărul salariaţilor, în timp ce în 1914 în aceste categorii de întreprinderi lucrau 13,3% din numărul muncitorilor. în 1947, marile întreprinderi concentrau 75 % din totalul salariaţilor din industria prelucrătoare, faţă de 65/% în 1914. în întreprinderile mari cu peste 500 de muncitori, în ceea ce priveşte numărul total al salariaţilor, greutatea specifică a crescut de la 31% în 1914 la 35,3% în 1939 şi la 45,9% în 1947. în 1939 erau 810 întreprinderi cu peste 1 000 de muncitori, iar în 3 949 numărul lor a crescut pînă la 1935, adică de peste două orix. între 1939—1944 numărul muncitorilor din întreprinderile cu peste 500 de muncitori a crescut de la 5,2 la 10,3 milioane, iar numărul întreprinderilor cu peste 10 000 de muncitori a crescut de la 49 — cîte erau pînă la al doilea război mondial— la 344, adică de şapte ori, pînă la sfîrşitul războiului. Tot atunci, 62 % din muncitori lucrau în întreprinderi cu peste 500 de muncitori 1 2. Această concentrare a producţiei din S.U.A. a dus la întărirea mono- polurilor şi la ocuparea de către acestea a posturilor de comandă din cadrul economiei naţionale. 82% din întreaga capacitate de producţie a oţelului era controlată în 1956 de opt monopoluri, dintre care două deţi- neau 50 % din întreaga capacitate de producţie. în Anglia, trustul englez de produse chimice controlează nouă zecimi din întreaga producţie chimică de bază. în Germania Occidentală marile companii pe acţiuni, cu un capital de peste 10 milioane mărci, deţineau în 1952 şi 1955, 74% respectiv 80% din întregul capital al societăţilor pe acţiuni. 75% din industria electro- tehnică este deţinută de Compania generală de electricitate şi de „Sie- mens”. Marile monopoluri deţin 90% din industria minieră, 99% din cea petroliferă etc. în Franţa o singură companie deţine întreaga producţie de aluminiu. 80 % din întreaga producţie de coloranţi este concentrată în mîinile unei singure companii. în ceea ce priveşte concentrarea capitalului bancar, ea a continuat după primul război mondial într-un ritm accelerat, însoţind concentrarea 1 Kuzminov, I., Capitalismul monopolist de stal, Ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 17 — 19. 2 Dvorchin. 1.,Geniala operă a lui V. I. Lenin „Imperialismul, stadiul cel mai Inall al capitalismului", Buc., Ed. P.M.R., 1951, p. 8. www.dacoromanica.ro 120 A. IORDAC1 IC şi AL. PORŢEANU 10 producţiei şi întărirea monopolurilor. Dacă în 1900 —20 de bănci deţineau 15% din totalul depunerilor bancare din S.U.A., procentul a crescut în 1929 pînă la 19%, în 1933 la 27%, iar în 1952 pînă la 29%; în Anglia, în cursul aceleiaşi perioade, cinci mari bănci înregistrează o creştere ase- mănătoare, de la 28% pînă la 79%. Şase mari bănci franceze deţineau în 1952—66% din totalul depunerilor, iar în E.F.G., în 1951, trei bănci deţineau 59% din depunerile existente la toate băncile de credith Puterea economică se concentrează tot mai mult în mîinile unei oligarhii financiare. Capitalul financiar predomină asupra tuturor celorlalte forme de capital, iar pe plan politic, statele cu mare putere financiară îşi extind dominaţia asupra altor state. Deosebit de actuale sînt cuvintele lui Lenin despre capitalul finan- ciar : „Stăpînitor tipic al lumii, .. .deosebit de mobil şi elastic, deosebit de împletit, în interiorul ţării şi pe plan internaţional, — deosebit de imper- sonal şi rupt de producţia directă, care se concentrează deosebit de uşor, . .. astfel încît literalmente cîteva sute de miliardari şi de milionari ţin în mîinile lor destinele lumii întregi” 1 2. Astfel, în ajunul celui de-al doilea război mondial în S.U.A'. dominau cele opt grupuri financiare cunoscute. în Î935 ele controlau 106 din cele 250 mari corporaţii (monopoluri), ale căror active se ridicau la circa 60 miliarde dolari, din care grupului Morgan îi reveneau 30,2 miliarde dolari, grupului Kuhn-Loebe — 10,8 miliarde dolari, grupului Bockefeller — 6,6 miliarde dolari, grupului din Chicago — 4,3 miliarde dolari, grupului Mellon 3,3 miliarde dolari, grupului Dupont — 2,6 miliarde dolari, grupului din Boston — 1,7 milarde dolari şi grupului din Cleveland 1,4 miliarde dolari3. Exportul de capital a luat o amploare deosebită după primul război mondial, mai ales din partea S.U.A.. Vorbind în Eeichstag împotriva planului Dawes, Ernst Thălmann demasca la 28 august 1924 ,,.. .sforţările disperate ale capitalului financiar american de a găsi cu orice preţ în afara graniţelor sale, în Europa, pieţe de desfacere şi de a investi bani sub forma de împrumuturi şi obligaţii în cît mai multe întreprinderi din Germania ... ”. Ernst Thălmann arăta atunci că „unchiul din America nu vine aici pentru a ajuta poporul german, ci pentru a jefui, pentru a stoarce profituri, fiindcă, datorită condiţiilor existente, el nu mai poate realiza în ţara sa profituri atît de mari, nu mai poate face afaceri atît de mănoase ca odinioară” 4. Capitalul financiar american caută să subjuge ţările slab dezvoltate si să obţină profituri maxime din investiţiile sub forma „ajutorului”. El împiedică industrializarea ţărilor slab dezvoltate, nelivrînd acestora utilaj industrial ci produse de consum şi făcînd presiuni asupra acestor ' ţări, pentru a le împiedica să obţină utilaj în condiţii avantajoase din 1 Manualul de economie politică, p. ‘260 — 261, 264. 2 V. 1. Lenin, Opere, vo). 22, Ed. P.M.R., 1952, p. 97. 3 Kuzminov I., op. cil., p. 22. 4 Ernst Thălmann, In luptă impolrina imperialismului german si american, Buc., E.S.P.L.P., 1955, p. 24, 26. ' www.dacoromanica.ro 17 ÎNSEMNĂTATEA ÎNVĂŢĂTURII LLI V. 1 LEN1N DESPRE 1MPER1\LIS\1 12 T ţările socialiste. Chiar dacă monopolurile străine construiesc unele între- prinderi industriale în ţările slab dezvoltate, o fac doar în propriul lor interes şi numai atunci cînd pot mări gradul de dependenţă al acestor ţări faţă de ele. Se citează cazul unui „ajutor” acordat de S-U.A. în anii celui de e 1 doilea război mondial, Braziliei, pentru construirea unei uzine de motoare de avioane. După terminarea războiului, cînd produsele uzinei nu se mai puteau lesne desface, s-a constatat că uzina fusese construită în aşa fel îneît, trecînd la producţia de pace, să poată efectua doar asamblarea tractoarelor din piese importate din S.U.A.L După primul război mondial S.U.A. au trecut pe primul loc în ceea ce priveşte exportul de capital în străinătate, au devenit principalul centru al exploatării financiare a lumii. Investiţiile de capital în străinătate au atins cifra de 17 miliarde dolari. Ca rezultat al crizei din 1929 1933 şi al celei din 1937 —1938 s-a petrecut o scădere bruscă a investiţiilor ameri- cane :de capital în străinătate. După al doilea război mondial cea mai mare parte a investiţiilor mergea în ţările dependente şi slab dezvoltate, iar în ţările europene numai 20%. Investiţiile se făceau acolo unde se găseau bogate surse de materii prime şi forţă de muncă la discreţie. Dacă în 25 de ani (1914 1939), investiţiile de capital în străinătate au fost de 7 miliarde dolari, în cei 18 ani următori (1939—1957) ele au crescut pînă la suma de 42,& miliarde dolari, adică mai mult de patru ori1 2. La începutul anului 1949 imperialismul american a elaborat un plan de intensificare a expansiunii coloniale sub pretextul „ajutorării” ţărilor slab dezvoltate. Acest plan este faimosul „punct 4” al programului Truman. în America Latină monopolurile americane au 300 filiale, care controlează 10 000 de întreprinderi a căror producţie se evaluează la 5 miliarde dolari din care cea mai mare parte merge în S.U.A.. în ultimii ani S.U.A. au primit din ţările latino-americane 88% din importul de cafea, 75% din cel de zahăr, 300% din cel de banane, 39% din cel de lînă, 47% din cel de minereu de fier, 56% din cel de cupru, 44% din cel de plumb etc. Monopolurile americane au acaparat în mîinile lor petro- lul din Venezuela, silitra şi cuprul din Chili, minereul de fier din Brazilia, resursele de metale neferoase din Mexic, cele mai bune pămînturi din majoritatea ţărilor latino-americane 3. La baza procesului de eliberare a popoarelor coloniale şi dependente stau cauze obiective, care fac ca eliberarea popoarelor pe care imperia- lismul le mai exploatează încă - să fie inevitabilă. După eliberarea poli- tică, în faţa popoarelor foste coloniale sau dependente stă problema asigu- 1 Cajo Prado jun.. Istoria economică a Braziliei. Moscova, Kd. pentru literatură străină, 1949, p. 319 ; citat de V. V. Rîmalov, Expansiunea colonială a capitalului financiar din S.U.A. sub steagul „ajutorului’', Buc., E.S.P.L.P., 1957, p. 73. 2 M. A. rpeueB, KojioHuajibHa.H no.tumuna C.UI.A. noc.ie omopou MupoeoH eouHbi (M. A. Grecev, Politica colonială a S.U.A. după al doilea război mondial), Moscova, 1958, p. 201-204. 3 A. KoMeTKOn, OGocmpexue npomueopenuu Mewcdy UMnepua.iucmunocKUMu socydapcmea.au. (A. Koceikov, Ascuţirea contradicţiilor dintre statele imperialiste), Moscova, 1958, p. 19. www.dacoromanica.ro 122 A. IORDACHE şi AL. PORŢEANU 18 rării independenţei economice, deoarece decalajul dintre ţările imperialiste industriale şi cele slab dezvoltate se mai menţine încă. Cifrele care exprimă ponderea producţiei industriale a diferitelor regiuni ale lumii în anul 1953, oglindesc acest decalaj : Tabelul 2 * Industria prelucr㬠Din care industria, toare tn ansamblu de prelucrarea metale America de Nord 57,6 64,0 Europa occidentală 32,0 30,8 Restul lumii capitaliste 10,4 5,2 * E. Varga. Capitalismul secolului al XX-lea, tn Kommunist, 1959. tir. 17, p. 55. în condiţiile actuale imperialiştii încearcă să-şi menţină poziţiile lor în ţările slab dezvoltate prin noi forme de dependenţă. Una din aceste forme este crearea blocurilor militare conduse de S.U.A., în care intră ţările dependente din diferite regiuni ale lumii. Blocurile şi bazele militare sînt folosite de imperialism sub pretextul „anticomunismului” — în primul rînd împotriva mişcărilor de eliberare naţională din aceste ţări. Acordarea de „ajutor” militar şi economic ţărilor slab dezvoltate este o altă formă a dependenţei coloniale, care are loc în condiţii înrobitoare. în prezent însă, ţările care au păşit pe calea independenţei naţionale şi luptă pentru lichidarea moştenirii grele lăsate de colonialism, sînt ajutate în mod dezin- teresat de ţările socialiste, în primul rînd de Uniunea Sovietică. Sînt edificatoare pentru spiritul nou pe care Uniunea Sovietică îl promovează în politica sa externă, recentele credite acordate pe baza egalităţii depline şi a neamestecului în treburile interne — unor ţări ca : Republica Arabă- Unită, India, Indonezia, Afganistan, Cuba etc. în afara creditelor avanta- joase, ţările socialiste contribuie la ridicarea economică a ţărilor slab dezvoltate prin livrarea de utilaje, documentaţie tehnică şi ştiinţifică, trimiterea dq specialişti, acordarea de burse în instituţiile de învăţămînt superior ; recent Uniunea Sovietică a hotărît înfiinţarea la Moscova a unei Universităţi a Prieteniei Popoarelor, în care vor studia viitoarele cadre de specialişti cu o înaltă calificare, din ţările Americii Latine, Africii ş.a. Măreţul proces al trezirii popoarelor din colonii nu poate fi oprit de imperialişti nici cu forţa, nici prin şiretenie, corupţie sau înşelăciune. Acest lucru grăbeşte criza generală a capitalismului contemporan ducînd la destrămarea sistemului colonial. O dată cu creşterea luptei de eliberare naţională a popoarelor din ţările coloniale şi dependente, creşte împotrivirea imperialismului, care — atunci cînd poziţiile sale în aceste ţări sînt periclitate — nu se dă în lături de la folosirea forţei armate, aşa cum a făcut-o în: Coreea, Indochina, Egipt, Indonezia etc., de la organizarea unor comploturi (Irak, Cuba) etc. www.dacoromanica.ro 19 ÎNSEMNĂTATEA ÎNVĂŢĂTURII LUI V. I. LENIN DESPRE IMPERIALISM 123 Tovarăşul X. S. Hruşciov arăta de la tribuna Congresului al XX-lea al P.C.U.S. că : „în prezent problema lichidării totale a ruşinosului sistem al colonialismului s-a şi pus la ordinea zilei ca o problemă din cele mai acute şi actuale ” x. _ _ Amploarea pe care a luat-o exportul de capital a dus la constituirea unor monopoluri internaţionale, la care participă activ statul. Monopolurile particulare şi cele de stat nu sînt altceva decît verigi separate ale luptei pentru împărţirea lumii între imperialişti — aşa cum a arătat Lenin. După primul război mondial numărul şi importanţa monopolurilor internaţionale a crescut în mod considerabil. Ele controlau circa 40 % din comerţul mondial şi mai mult de jumătate din transportul maritim. In 20—30 de ani s-au încheiat o serie de acorduri (înţelegeri) privitoare la industria metalurgică, chimică etc. După al doilea război mondial capitalul financiar american a preluat conducerea monopolurilor internaţionale în scopuri agresive. Expansiunea capitalului american în ţările vest-europene a fost însoţită de crearea uniunilor monopoliste care au acaparat industria grea a acestor ţări. Un astfel de caracter are „Uniunea europeană a cărbunelui şi oţelului’’ creată în 1952 pe baza planului Schuman. Unul din promotorii expansiunii imperialiste este cartelul internaţional al petrolului care, reunind cinci monopoluri americane şi două engleze, controla în 1949—92 % din producţia petroliferă a lumii capitaliste 1 2. în urma celui de-al doilea război mondial s-au ascuţit la maximum contradicţiile capitalismului monopolist. Au slăbit în mod considerabil Eranţa, Italia, precum şi Anglia. în ultima instanţă însă, contradicţiile principale din cadrul sistemului mondial al capitalismului sînt cele dintre S.U.A. şi Anglia. Tovarăşul X. S. Hruşciov la Congresul al XX-lea al P.C.U.S. a spus : ,, ca şi înainte, principala contradicţie rămîne contra- dicţia între S.U.A. şi Marea Britanie. Antagonismul anglo-american cuprinde un mare cerc de probleme. Sub paravanul „colaborării atlantice”, concurenţii de dincolo de ocean acaparează principalele poziţii strategice şi economice ale imperiului britanic, caută să ocupe poziţii trainice pe liniile de comunicaţie ale imperiului, să răstoarne sistemul tarifelor prefe- renţiale, să-şi subordoneze zona lirei sterline”3. ’ Marea arenă a concurenţei anglo-americane, în domeniul exportului de capital, o constituie ţările Comunităţii Britanice. Aşa de exemplu S.U.A. subminează influenţa economică şi politică a Angliei în Canada, în prezent Canada este mai degrabă un dominion al S.U.A. decît al Angliei. Dacă în 1939 partea Angliei la investiţiile din străinătate era de 35,8% şi cea a S.U.A. de 60,1%, în 1957 diferenţa a crescut vertiginos pînă la — respectiv — 11,5% fată de 80%. Capitalul monopolist american deţinea în Canada 56% din capitalul investit în industria petroliferă, 50 %— în cea extractivă, 76 %— în indu tria de automobile, 59 %— în cea electrică, 46%— în industria chimică şi 46%— în industria de hîrtie. Investiţiile de 1 N. S. Hruşciov, Raportul de activitate al C.C. al P.C.U.S. la Congresul al XX-lea al Partidului. Buc., E.S.P.L.P., 1956, p. 27. 2 Eojihiuaa CoeemcKan dHnuKAonedun, ed. Il-a, tom. 17, 1952, p. 575. 3 N. S. Hruşciov, op. cit., p. 18. www.dacoromanica.ro 121 A. IORD4CHE şi AL. PORŢL WU 20 capital ale S.U.A. în Australia s-au ridicat de la 89 milioane dolari în 1936, la 551 milioane dolari în 1956, adică de peste şase ori. în Noua Zeelandă investiţiile directe de capital ale S.U.A. au crescut de două ori între 1950 1956, şi erau - la începutul anului 1956 — de 48 milioane dolari1. Ocuparea militară a Japoniei şi a unui şir de insule a loAut poziţiile engleze în Oceanul Pacific — care, împreună cu Oceanul Indian, au început să fie denumite „mări interioare americane”. Sub masca prieteniei cu Anglia şi a luptei contra „primejdiei comuniste”, S.U.A. au făcut presiuni asupra Angliei atît în ţările imperiului britanic, cît şi în ţările din sud-estul Asiei, pentru a o îndepărta din această regiune. Interesele monopolurilor anglo-americane se ciocnesc şi în Orientul Apropiat şi Mijlociu, datorită eforturilor S.U.A. de a acapara bogatele zăcăminte de petrol din aceste regiuni. Din cauza tendinţelor S.U.A. la dominaţia lumii s-au ascuţit foarte mult contradicţiile anglo-americane. Ca o consecinţă a acestui fapt, S.U.A. au ocupat toate bazele militare engleze de pe litoralul Atlanticului şi au obţinut o situaţie dominantă în Oceanul Pacific. Unul din aspectele economice cele mai izbitoare ale lagărului capi- talist după 1950 îl constituie, refacerea potenţialului economic şi militar al Germaniei Occidenlale şi Japoniei, care devin concurenţi serioşi ai principalelor ţări capitaliste. Iată care este participarea statelor imperia- liste la exportul mondial de produse industriale finite (în procente) : Tabelul 3 * 1938 1950 1955 1957 S.U.A. 19,8 27,3 24,5 24,5 Anglia 21,8 25,5 19,8 17,8 Germania occidentală 22,8** 7,3 15,5 18,4 Franţa 5,9 9,9 8,7 7,8 Italia 3.4 3,0 3,1 3,7 Japonia 7,3 3,5 5,1 6,4 * Kocetkov, op. cit., p. 0 10. ** întreaga Germanie. Tabelul arată că un important avînt asupra concurenţilor lor au luai monopolurile vest-gennane şi japoneze. Germania Occidentală a trecut pe locul doi, împingînd Anglia pe locul trei. Monopolurile americane şi vest-germane efectuează o expansiune economică comună în cîteva ţări slab dezvoltate şi în ţările occidentale. La 25 martie 1957 s-a semnat la Eoma un tratat între şase state din Europa occidentală — Germania Occidentală, Franţa, Olanda, Italia, Belgia şi Luxemburg pentru uniune vamală şi crearea pieţei comune europene. în această uniune de parteneri inegali Germania Occidentală ocupă o poziţie dominantă, cu toate că economia germană depinde de monopolurile americane, cu care este în strînsă legătură. Prin intermediul — — ■■ - • 1 Kocclkov, op. rit., p. 25. . www.dacoromanica.ro 2) IN'ShMXATATLA IMV\rATbRU LUI \. I. LI MX DLSPRL 1 UPLRl ALISM 125 Germaniei Occidentale, monopoliştii americani supun din punct de vedere ■economic şi politic — Franţa, Belgia, Olanda şi Italia. în afară de aceasta, sub steagul capitalului german, monopolurile americane pătrund în colo- niile franceze, belgiene şi olandeze. în acest fel guvernul Adenauer se dovedeşte executor fidel al pretenţiilor imperialismului american la domi- naţia lumii. în afară de Germania Occidentală, un concurent tot mai serios al principalelor ţări imperialiste devine Japonia. în 1951 — 1957 Japonia a început din nou să înlăture cu tărie Anglia de pe pieţele sale tradiţionale. Monopolurile japoneze concurează nu numai burghezia engleză dar şi pe cea americană, ca şi capitalul vest-european; ele se ciocnesc de ase- menea de interesele germane şi franceze pe pieţele europene şi ale coloniilor franceze. Datorită uriaşei lor puteri economice, monopolurile îşi subordonează treptat aparatul de stat prin intermediul căruia intervin în viaţa politică şi economică, pentru a-şi asigura obţinerea profiturilor maxime. Dirijarea de către stat a economiei ţărilor capitaliste a apărut ca fenomen după primul război mondial. Capitalismul monopolist de stat este un produs al epocii imperialismului. El nu înlătură anarhia, caracteristică capitalismu- lui, nu poate fi capabil să planifice economia — aşa cum susţin apologeţii capitalismului contemporan, nu rezolvă contradicţiile sociale şi economice ale capitalismului, ci le agravează. Capitalismul monopolist de stat în- seamnă ofensiva monopoliştilor împotriva drepturilor şi a nivelului de trai al oamenilor muncii, înseamnă desmăţul reacţiunii. După ultimul război mondial iubordonrrea aparatului de itft de către monopolişti apare mult mai evidentă în Statele Unite. Astfel, din 125 de persoane numite de Truman în anii 1916—1948 în cele mai impor- tante posturi de stat, 66 au fost industriaşi şi financiari, iar peste 30 generali şi amirali legaţi de monopoluri. Sute de industriaşi şi bancheri lucrează în diferite comisii guvernamentale, iar pe de altă parte •— sute de generali, amirali şi ofiţeri sînt folosiţi în calitate de consilieri ai insti- tuţiilor guvernamentale din W ashington 1. Dezvoltarea capitalismului monopolist de stat e favorizată de piegă- tirile în vederea unui nou război şi de militarizarea economiei : de aici interesul mereu crescînd al monopoliştilor de a-şi subordona aparatul de stat. Teoria economiştilor burghezi după care monopolurile sînt din ce în ce mai mult subordonate de către stat este complet falsă şi tendenţioasă ■deoarece, în realitate, se creează o uniune personală între monopoluri şi aparatul de stat, în care magnaţii monopolişti folosesc puterea politică în scopul intensificării exploatării maselor muncitoare. în prefaţa la prima ediţie a lucrării sale Statul şi revoluţia, Lemn scria : „Monstruoasa asuprire â maselor muncitoare de către statul care se contopeşte din ce în ce mai mult cu uniunile atotputernice ale capitaliştilor 1 V. Hlopov, Despre caracterul doctrinei militare a imperialismului american. In culegerea de articole : Despre ideologia militară a imperialismului american. Ed. militară a M.F.A. al R.P.R., Buc., 1952, f>. 6. www.dacoromanica.ro 120 A. IORDACHE şi AL. PORŢEANU 22 devine tot mai monstruoasă. Ţările înaintate se transformă — e vorba de „hinterlandul” lor — în ocne şi închisori militare pentru muncitori” 1. Capitalismul monopolist de stat a fost definit de Lenin în prelegerea sa Războiul şi revoluţia ca o unire a „forţei gigantice a capitalismului cu forţa gigantică a statului, într-un mecanism care grupează zeci de milioane de oameni” 1 2. Capitalismul monopolist de stat face să se rupă definitiv orice legă- tură directă între capitalist şi producţie. Parazitismul şi putrefacţia capi- talismului sînt produsul dezvoltării capitalismului monopolist. Socializînd în cel mai înalt grad producţia prin monopolismul de stat, imperialismul creează singur arma care îl va distruge — concentrarea şi organizarea proletariatului—, ascuţind la maximum contradicţia dintre caracterul social al producţiei şi însuşirea privată. Lenin a arătat prima dată raportul dialectic ce există între monopoluri şi socializarea integrală a producţiei: „...capitalismul monopolist de stat reprezintă cea mai deplină pregătire materială a socialismului, constituie pragul lui, este acea treaptă a scării istorice între care (treaptă) şi treapta numită socialism, nu există nici o treaptă intermediară” 3. Unul din indiciile grăitoare ale accentuării parazitismului ultimei faze a capitalismului ni-1 dă comparaţia dintre ritmul mediu anual al creşterii producţiei capitaliste în perioada 1899—1913 faţă de perioada 1913—1953. în prima perioadă acest ritm era de 3,7 %, iar în a doua perioadă a coborît pînă la 2,5%. în S.U.A. ritmul mediu anual al creşterii producţiei între 1913—1929 era de 8,3% pentru ca în perioada 1943—1955 să scadă pînă la 4,9%. în Anglia s-a înregistrat un ritm anual de 2,6% între 1869—1895 şi de numai 0,9% — adică de aproape trei ori mai scăzut, în perioada 1913-1949 4. Un alt indiciu al descompunerii capitalismului contemporan este creşterea anormală a ramurilor neproductive (comorţ, finanţe, aparat de stat, armată etc.) în comparaţie cu cele productive (industrie, con- strucţii etc.). Astfel, cifra absolută a celor ocupaţi în sferele neproductive în S.U.A. a crescut de la 10,7 milioane în 1920 — pînă la 29,4 milioane oameni în 1956, adică aproape de trei ori: în Franţa revenea în 1938, lucrătorilor productivi 36% din venitul naţional, iar în 1952 numai 30% 5. O simţitoare schimbare a repartiţiei procentuale a forţei de muncă a avut loc în S.U.A. Numărul muncitorilor care lucrează nemijlocit în producţie a continuat să se micşoreze în S.U.A. ajungînd la începutul anului 1959 la 40% din efectivul total al forţei de muncă din ţară. Dar cel mai izbitor indiciu al descompunerii capitalismului este pauperizarea crescîndă a populaţiei din ţările capitaliste. Analizînd cau- 1 V. I. Lenin. Opere, voi. 25, E.P.L.P., 1951, p. 377. . 2 Ibidem, voi. 24, p. 393. 3 Ibidem, voi. 25, p. 353. 4 A. M. Hhieepcoii, Oâocmpenue KopeHHUx npomueopenuu coepeMeimoeo nanuma/iuiMa. (A. I. Şneerson, Ascuţirea contradicţiilor fundamentale ole capitalismului contemporan), Moscova, 1958, p. 10 şi urm. 5 A. 1. Şneerson, op. cit., p. 10. www.dacoromanica.ro 23 ÎNSEMNĂTATEA ÎNVĂŢĂTURII LUI V. I. LENIN DESPRE IMPERIALISM 127 zele acestei pauperizări, economistul sovietic acad. E. Varga a stabilit1 că aproape 20 % din forţa de muncă lucrează direct sau indirect în indus- tria de război, producînd obiecte inutile pentru popor. O parte tot mai mare a producţiei ia forma articolelor de lux. ^ O cauză care duce la pauperizarea maselor este folosirea incompletă,, cronică a capacităţilor de producţie (aproximativ 50% l3> începutul anului 1959), care se datoreşte mai ales destrămării pieţii mondiale unice a capitalismului, îngustării în acest fel a sferei de dominaţie a capitalului, precum şi scăderii puterii de cumpărare a maselor, concurenţei dintre capitalişti. Consecinţa firească a folosirii incomplete cronice a capa- cităţilor de producţie este folosirea incompletă a forţei de munca, şomajul. w în 1952—1953 aproape o treime din venitul naţional sub formă de impozite diferite, a fost luată populaţiei şi redistribuită de către stat în folosul monopolurilor 1 2 3. ^ Nivelul de trai scăzut al maselor muncitoare determină creşterea luptei greviste în ţările capitaliste. Accentuarea exploatării capitaliste loveşte nu numai în proletariat ci şi în ţărănime şi în alte pături sociale. Capitalismul creează un decalaj considerabil între industrie şi agri- cultură în ceea ce priveşte productivitatea muncii, mai ales în ţările slab dezvoltate. în afară de aceasta, are loc o concentrare a producţiei în agri- cultură, îndeosebi în ţările capitaliste înaintate, care duce la rmnarea micilor producători. Astfel, între 1940-1954, numărul fermelor din S.U.A. s-a micşorat de la 0.097.000 la 4.782.000, adică cu aproape 20%. Marile ferme (cu o suprafaţă de peste 1 000 acri) au cultivat în 1920—23 /o din suprafaţa totală a fermelor, în 1940 — 34,3%, iar în 1950 42,0 ^ • Eaptele care dovedesc parazitismul şi descompunerea capitalismului contemporan constituie tot atîtea argumente pentru zdrobirea teoriilor revizioniste despre ,,o nouă revoluţie industrială” a capitalismului, despre „încetarea pauperizării maselor”, despre „stingerea luptei de clasa’ m ţările capitaliste. - Lenin a arătat că în anumite perioade, în anumite ramuri de pro- ducţie e posibilă o creştere a forţelor de producţie, dar această creştere are un caracter limitat şi duce la ascuţirea contradicţiilor şi a crizelor capitalismului. ^ Descompunerea imperialismului este inevitabilă, avînd la bază cauze obiective, interne. în primul rînd capitalismul monopolist de stat a ajuns la o dezvoltare completă recurgîndu-se la dirijarea de către stat a econo- miei atunci cînd capitalismul e în primejdie (crize, războaie etc.). Prin aceasta s-a micşorat simţitor rolul organizator al burgheziei în producţie, aparind rentierismul şi parazitismul care macină societatea burgheză şi face inevi- tabilă pieirea sa. E. Varga arată că veniturile rentierilor din S.U.A. 1 E. Varga, op. cit., p. 51 — 52. ........ 2 Idem, Problemele fundamentale ale economiei şi politicii imperialismului (după cel de-al doilea război mondial). Buc., E.S.P.L.P., 1955, p. 76. 3 Bazele filozofiei marxiste, p. 487, 536 — 537. www.dacoromanica.ro 12S \ IORDACHE şi AI.. PORŢEAN'U 24 reprezentau în 1958 în total 31,7 miliarde dolari, atingînd asemenea limite încît au depăşit volumul întregului venit naţional al Indiei. Pe de altă parte, cheltuielile militare ale statelor capitaliste absorb sume uriaşe. Un exemplu edificator în acest sens ni-1 oferă S.U.A., ale căror cheltuieli militare erau de 191 milioane dolari în 1900, iar în 1958 au ajuns la considerabila sumă de 10 miliarde dolarix. Aspectul parazitar al imperialismului în domeniul politic se vă- deşte prin întărirea reacţiunii, prin lichidarea celor mai elementare liber- tăţi democratice pe plan intern şi prin promovarea unei politici externe agresive, expansioniste. O dată cu intrarea capitalismului în criza sa generală, întărirea acestei reacţiuni a dus la apariţia fascismului, care este fenomenul politic cel mai concentrat, indiciul politic cel mai sigur al pieirii inevitabile a imperialismului. Trecerea la fascism dezvăluie nu forţa ci slăbiciunea burgheziei. Apariţia fascismului se datoreşte faptului că burghezia nu mai este capabilă să se menţină la putere prin folosirea vechilor mijloace politice, că nu mai poate stăvili mişcarea revoluţionară crescîndă a maselor, conduse de clasa muncitoare. Fascismul este un produs dintre cele mai tipice al crizei generale a capitalismului. Scopul principal al fascismului este încercarea de a reprima brutal mişcarea muncitorească. ,,în multe ţări monopolurile capitaliste vedeau salvarea dominaţiei lor în instaurarea unui regim fascist, adică a unei dicta- turi teroriste făţişe a celor mai reacţionare elemente ale capitalului monopolist. Ele îşi propuneau să folosească fascismul atît în scopul de a înăbuşi mişcarea muncitorească, cît şi în vederea dezlănţuirii unui război pentru o nouă reîmpărţire a lumii” 1 2. Fasciştii de pretu- tindeni au avut de la început iluzia că vor putea reuşi să înfrîngă pri- mul stat socialist din lume — Uniunea Sovietică. în acest scop, bur- ghezia internaţională a încurajat din toate puterile ei renaşterea im- perialismului german după primul război mondial; capitalul financiar anglo-american a contribuit într-o măsură considerabilă la refacerea potenţialului economic şi militar al Germaniei fasciste, în special după venirea lui Hitler la putere. O particularitate specială a imperialis- mului german este lăcomia sa nemărginită după cuceriri: imperialismul german a fost primul care a căutat să cucerească statele capitaliste înain- tate din Apusul Europei. Fascismul german a devenit cel mai aprig duşman al civilizaţiei. Zdrobirea lui în cel de-al doilea^ război mondial, datorită imenselor eforturi şi sacrificii ale poporului sovietic în primul rînd —- a salvat omenirea de primejdia robiei fasciste. în urma celui de-al doilea război mondial s-a ascuţit considerabil criza generală a capitalismului, s-a schimbat raportul de forţe pe arena internaţională. Forţele păcii cuprind astăzi în afara ţărilor socialiste — popoarele care s-au eliberat din lanţurile robiei coloniale, popoarele care luptă pentru eliberarea lor naţională, precum şi marea majoritate a oame- nilor din însăşi ţările capitaliste. S-a format astfel o mare zonă a păcii. Popoarele lumii au luat în propriile lor mîini problema apărării păcii. 1 E. Varga, Capitalismul secolului al XX-lea, p. 57 şi urm. 2 Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Buc., Ed. politică, 1959, p. 491. www.dacoromanica.ro 25 ÎNSEMNĂTATEA ÎNVĂŢĂTURII LUI V. I. LENIN DESPRE IMPERIALISM 129 în zilele noastre războiul nu mai este o fatalitate. Lupta perseverentă a forţelor păcii de pretutindeni în frunte cu Uniunea Sovietică, succesele economice şi politice ale lagărului socialist — pot stăvili forţele reacţiunii imperialiste aţîţătoare la război. Lenin a făcut o analiză ştiinţifică completă a imperialismului, des- coperind legile sale interne pe baza cărora a demonstrat inevitabilitatea prăbuşirii definitive a capitalismului, sfîrşitul erei exploatării omului de către om, legitatea implacabilă a acestui proces de covîrşitoare importanţă istorică. Justeţea previziunii ştiinţifice a lui Lenin a fost confirmată în practică o dată cu victoria Marii Eevoluţii Socialiste din Octombrie, şi ulterior, în urma celui de-al doilea război mondial, prin desprinderea din lanţurile imperialismului a altor popoare din Asia şi Europa. Prin profunzimea analizei, prin actualitatea sa, învăţătura leninistă despre imperialism reprezintă o continuare directă a monumentalei opere a lui Karl Marx — „Capitalul”. Lenin a îmbogăţit tezaurul nemuritor al mar- xismului cu concluziile corespunzătoare noii şi ultimei faze a capitalis- mului, faza imperialismului şi a ajunului revoluţiilor proletare. Aceste concluzii au constituit şi constituie un îndreptar de cea mai mare impor- tanţă în activitatea practică revoluţionară, ca şi în cercetarea ştiinţifică a istoriei contemporane, care începe o dată cu victoria Marii Eevoluţii Socialiste din Octombrie. învăţătura leninistă despre imperialism a con- stituit şi constituie fundamentul teoretic şi îndrumarul practic al partidelor comuniste şi muncitoreşti, pentru elaborarea teoriei şi tacticii acestora în problemele războiului, păcii şi revoluţiei. Descoperind legea dezvoltării economice şi politice inegale şi în salturi a ţărilor imperialiste, Lenin a modificat teza lui Marx după care socialismul va învinge în majoritatea sau chiar în totalitatea ţărilor capitaliste deodată, teză justă pentru vremea lui Marx, cînd capitalismul se afla în perioada premonopolistă. „Inegali- tatea dezvoltării economice şi politice este o lege absolută a capitalismului. Eezultă deci că victoria socialismului este posibilă la început într-un mic număr de ţări capitaliste sau chiar într-o singură ţară capitalistă” L în condiţiile crizei1 2 şi desfăşurării primului război imperialist, Lenin a lansat lozinca revoluţionară a transformării războiului imperialist în război civil, pentru cucerirea puterii politice de către proletariat şi instau- rarea dictaturii revoluţionare de clasă a acestuia — condiţie obligatorie a trecerii la socialism. însemnătatea istorică a genialei învăţături leniniste despre imperia- lism constă în faptul că datorită acestei învăţături, proletariatului din toate ţările lumii i s-a deschis o mare perspectivă revoluţionară. Lupta proletariatului împotriva burgheziei a fost călăuzită în mod ştiinţific. Proletariatul a învăţat să folosească situaţia revoluţionară pentru răs- turnarea dictaturii burgheze şi instaurarea societăţii socialiste. în acest fel Lenin a făurit arma pentru victoria clasei muncitoare. Caracterul ştiinţific creator al învăţăturii leniniste despre impe- rialism rezultă nu numai din valabilitatea ei raportată la perioada ante- 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 21, p. 336. 2 „Războiul european înseamnă o uriaşă criză istorică, Începutul unei noi epoci” : Ibidem, voi. 21, p. 84. Pentru transformarea războiului imperialist In război civil, vezi Ibidem, p. 25 — 26. s _ o 1392 www.dacoromanica.ro 130 A. lORDACHE şi AL. PORŢEANU 26 rioară momentului în care a fost elaborată, ci — mai ales din faptul că întreaga dezvoltare ulterioară a istoriei a avut loc în sensul previziunilor leniniste, care au un caracter universal valabil. Trăgînd concluziile cele mai juste din cercetarea unei perioade istorice nu numai foarte apropiate ci contemporane — în sensul cel mai exact al cuvintului —, Lenin a dat un model de cercetare ştiinţifică a istoriei contemporane înarmînd cla- sa muncitoare în lupta ei împotriva imperialismului. în felul acesta Lenin a elaborat o monumentală operă de savant şi de revoluţionar. www.dacoromanica.ro S T U D I I FIGURI PUŢIN CUNOSCUTE DIN REVOLUŢIA DE LA 1848 DE CORNELIA C. BODEA Cu episodul de la 13 septembrie 1848 guvernarea revoluţionară din Muntenia ia sfîrşit. Promisiunile lui Fuad Paşa din partea Turciei sau asigurările lui Colquhoun, consulul englez la Bucureşti, date revoluţionarilor, lăsau impresia că tratamentul ce urma să li se aplice avea să fie mai puţin vitreg decît faţă de nişte duşmani învinşi. „Actul I-iu este jucat. Denuementul nu poate fi rău. Tot ce trebuie să căutăm este ca antractul să nu fie prea lung şi să nu fugă spectatorii şi actorii de osteneală”, scria Ion Ghica din Constantinopol la 25 septembrie/7 octombrie 1. Dar contrarevoluţia îşi dădu în curînd pe faţă intenţiile. Dintre arestaţii de la Cotrocenl, 16 sînt îmbarcaţi la Giurgiu şi purtaţi cu săptă- mînile pe Dunăre, pînă vor reuşi să evadeze la Orşova în Austria. în ziua de 25 septembrie/7 octombrie erau incluşi pe primul decret de exilare 22 de fruntaşi revoluţionari. Drumul pribegiei era deschis oficial. Fără să mai aştepte alte decrete, sute de revoluţionari, sau familiile acestora trec graniţa din propriu îndemn. La 28 septembrie/10 octombrie Magheru dizolva tabăra de la Cîmpul lui Traian (Rîureni) lingă Rîmnicul Vîlcii şi a doua zi trecea şi el în Transilvania pe la Cîineni, cu o parte din ofiţeri. Pandurii sau voluntarii se risipeau nedumeriţi şi totodată îndârjiţi pe la vetrele lor. Spiritele din ţară se obişnuiau greu cu ideea resemnării în faţa noilor schimbări. După două luni de la 13 septembrie, ştirile despre „starea ţării” — care străbăteau peste munţi — săpau regrete amare în sufletul lui Bălcescu. „Nenorocire a fost că nu am putut avea şi a ne gîndi mai [în] grabă la loarea armelor, căci tot poporul voia a se bate. Propaganda — scrie el lui Golescu-Negru — se făcuse aşa de bine în popor după măsu- 1 Anul 1848 In Principalele Romlne, Bucureşti, 1902, V, p. 50. www.dacoromanica.ro 132 C. C. BODEA 2 rile ce loaserăm, măsuri potrivite cu ceea ce şi tu îmi scriai, căci în toată ţeara voiau a se bate” x. Acelaşi, în decembrie, comunica de la Belgrad tot lui Golescu-Negru : „Ţara e gata şi credincioasă Revoluţiei. Graţie ţie <şi> propagandei ce se făcu prin comisari” 1 2. ’ ’ Restaurarea vechiului regim se făcea sub directa oblăduire a arma- telor de ocupaţie. Intrarea trupelor ţariste la 16 septembrie se inaugura cu arestarea unui masiv grup de revoluţionari din Focşani, Rîmnicul- Sărat şi Buzău şi continua, pe măsura înaintării lor spre Ploeşti şi Bucureşti. în partea Olteniei operau trupele otomane; grosul primilor arestaţi de aici îl constituie voluntarii şi căpitanii de panduri din Dolj şi Mehedinţi. în mintea reacţiunii, revoluţia nu făcuse decît să aţîţe pasiunile poporului; să zgîndărească „orgoliul unora cu visuri de independenţă naţională”, sau „lăcomia altora” cu promisiunea împărţirii de bunuri prin legea agrară3. Prin urmare trebuia să se împiedice, cu orice preţ, izbucnirea ei în viitor: La 21 septembrie se decretă înfiinţarea de comisii în toate oraşele Principatului, pentru cercetarea „vagabonzilor periculoşi ordinei publice”, în componenţa acestor comisii intrau cîrmuitorii de judeţe, preşedinţii tribunalelor şi ai sfaturilor orăşeneşti 4 * 6. ’ Mitropolia era avertizată să sancţioneze pe preoţii şi călugării care participaseră la tulburări „invitînd norodul a se răscula şi propovădui în veleag prinţipurile cele mai exagerate şi mai răsturnătoare împotriva datoriilor de linişte şi împăciuire” s. Teama de revoluţie stăruie în toate acţiunile reacţiunii; ea inspiră cele mai severe măsuri administrative şi politice contrarevoluţionare 8 şi provoacă arestările continuate fără răgaz. La 10/22 noiembrie, la Sibiu, Bălcescu auzise că „în ţeară se arestuiesc mereu la revoluţionari şi mai cu seamă pe neguţători”, în timp ce „boierii dau mereu la baluri” 7. Aresturile judeţene din ţară, şi Poliţia, Yornicia şi m-rea Plumbuita din Bucureşti se umplură în curînd de revoluţionari. După o primă triere, efectuată de către comisiile locale, ei sînt strămutaţi la închisoarea m-rii Văcăreşti. La 13/25 noiembrie I. Ghica scria de la Constantinopol că la Bucu- reşti „consulii Angliei şi Belgiei au protestat, unul pentru arestarea unui sudit englez, celălalt pentru violarea domiciliului de unde au arestat un romîn”. Şi că, în urma intervenţiilor ambasadorilor, Poarta a „trimis 1 Scrisoarea din 10/22 noiembrie 1848. Cf. Cornelia C. Bodea, Corespondenţa exilaţilor de la 1848 (in ms.). 2 Anul 1848, 1910, VI, p. 75. 3 Documente Hurmuzaki, IV, (1802 — 1849), Buc., 1891, p. 593. 4 Anul 1848, voi. IV, p. 475, (decretul nr. 51 al comisarului otoman Fuad şi al cai- macamului Cantacuzino). Comisia din Bucureşti era compusă din logofătul George Văcărescu, Aga Ion Roset, clucerul Scarlat Urlăţeanu, paharnicul Lenş şi pitarul Ioan Iliad. 6 Ibidem, decretul nr. 52, p. 477. * Documente Hurmuzaki, voi. IV,, p. 593 — 595. 7 C. C. Bodea, op. cit. www.dacoromanica.ro 3 FIGURI DIN REVOLUŢIA DE LA 1&48 133 poruncă să se sloboadă deputaţii arestaţi de Fuad Efendi şi să li se dea paşaportul a merge unde vor voi” h Pentru anchetarea fiecărui deţinut în parte — din cei aduşi la Văcă- reşti — în noiembrie 1848 s-a constituit comisia specială „de cercetare a celor amestecaţi în fapte revoluţionare”, compusă din Mihai Cornescu, Scarlat Ghica şi colonelul Garbaţchi, asistaţi de către un ofiţer superior din armatele turcă şi ţaristă 1 2. ^ După două luni de la înfrîngerea revoluţiei, numărul celor strămutaţi aici se ridică la 923. Pînă în primăvară depăşea cifra de 200... De aceea la 18 aprilie 1849, se constituie şi o înaltă Curte Criminalicească, pentru judecarea celor găsiţi vinovaţi de către Comisia de cercetare. ★ Dacă scrisorile, memoriile şi broşurile scrise de revoluţionarii exilaţi sau emigraţi, au făcut posibilă — în bună parte — cunoaşterea activităţii lor de peste hotare, nu acelaşi lucru se poate spune despre cei rămaşi în ţară. Despre zbuciumul acestora şi despre spiritul de revoltă care fierbea aici şi care a întreţinut atîta vreme speranţa în reuşita unei noi revoluţii sau a unei insurecţii în mai multe ţări deodată, s-a vorbit mai puţin4. Şi totuşi, dacă victorioasa campanie a generalului Bem, din primăvara lui 1849 în Transilvania, a putut avînta din nou gîndurile şi planurile lui Nicolae Bălcescu pentru insurecţionarea Principatelor, este pentru că ştirile din ţară îl încurajaseră la aceasta. „Dacă Bem va mai cîştiga o bătae.... apoi fără îndoială că ţeara noastră se ridică, căci ţăranii nu se supun, după cum ni se scrie din ţeară, la lucru, şi sunt foarte nemulţumiţi. După cele din urmă scrisori, în ţeară e o mare teamă de revoluţie” 5. O listă cu numele şi prenumele, profesiunea, domiciliul şi data arestării şi a eliberării deţinuţilor a fost publicată de Aricescu în 1874 6. Majoritatea acestor nume însă nu evocă astăzi nimic mai mult decîţ un număr într-o masă de anonimi. Amintirea a dispărut o dată cu viaţa. între hîrtiile achiziţionate de către Arhiva Bibliotecii Centrale de Stat, se află o altă listă cu 101 arestaţi la mînăstirea Văcăreşti (şi Colţea) şi 9 ,,sloboziţi pe chezăşie”. Spre deosebire de Aricescu, aici în dreptul fiecărui nume sînt consemnate motivele arestării, iar înţr-o a treia coloană se semnalează cazul cînd deţinutul, bolnav fiind, era internat la spitalul m-rii Colţea. ^ Judecind după datele cronologice ce precizează luna şi ziua ^arestării, lista aceasta reprezintă situaţia din mănăstirea Văcăreşti pe la sfirşitul lui noiembrie 1848. Ea pare să fi fost alcătuita la cererea expresă a Comisiei 1 C. C. Bodea, op. cit. • 2 Anul 184 8, voi. IV, p. 659. 3 Ibidem, voi. V, p. 545. ■ 4 Pe cîţiva dintre intelectuali li găsim menţionaţi de acad. P. Constantincscu-Iaşi, în Intelectualii şi revoluţia de la 1848 In Principalele Romtne, Buc., 1948, 61 p. 6 N. Bălcescu către A. G. Golescu, scrisoare din Constantinopol, 28 martie 1849; C. C. Bodea, op. cil. ... 6 C. D. Aricescu, Corespondinfa secretă şi acle inedite ale capiloru revoluţiunu romtne de la 1848, Buc., 1874, II, p. 102-113. www.dacoromanica.ro 131 C. C. BODEA 4 de cercetare, întrunită în prima şedinţă de lucru în mănăstire, la 23 ale aceleiaşi luni \ Scurtele caracterizări făcute pentru fiecare acuzat în parte constituie un fel de fişă personală a deţinutului, menită să servească de primă orien- tare anchetatorilor. Confruntarea textului cu întrebările puse arestaţilor confirmă părerea noastră. Parte din aceste caracterizări se întregesc sau se verifică prin documentele colecţiei Anului 1848 în Principatele Bomîne; o altă parte se regăsesc şi se completează cu datele dosarelor alcătuite de Comisia de cercetare rămase încă nepublicate 1 2. Toate la un loc au darul de a evoca crîmpeie din revoluţie, momente necunoscute pînă acum; de a da viaţă numelor şi a îmbogăţi astfel informaţia istorică privind desfăşurarea revoluţiei şi zilele de după revoluţie. . Din cuprinsul acestei liste — ce stă la baza studiului de faţă — se desprind figuri de revoluţionari care leagă firul istoriei de la 1821, cu 1840 şi 1848, ducîndu-1 mai departe spre 1857—1859. Nume ce amintesc de pandurii de la 1821 şi de oamenii complotului de la 1840 (prof. I. Brezoianu, Sotir Geranu) se afirmă în 1848 şi vor activa în 1857 3. Petrache Poenaru, secretarul lui Tudor Yladimirescu, şi redac- torul învăţătorului satului (de la 1 octombrie 1843—1 iulie 1848) a fost socotit ,,în numărul celor vinovaţi ai răscoalei” din 1848, pentru că a fost „ocrotitor de căpetenie al profesorilor din Transilvania” 4. Colegii de şcoală ai lui Nicolae Bălcescu şi Ion Ghica, premianţii claselor de la Sf. Sava de prin 1832 (fraţii Turnavitu, Nicolae Nenovici, Iorgu Băjescu etc.) se vor întîlni cu profesorii lor, luptînd pentru aceleaşi idei revoluţionare la 1848 ca şi la 1857. împreună cu Alecu Petrescu, Costache Ciochinescu, Scarlat Yoinescu, Boicea Radovici-Radian şi mulţi alţii, ei vor figura în ajunul Unirii printre fruntaşi partidei naţionale. Sînt alţii care au luptat şi au murit pentru o singură revoluţie. Tînărul Constantin Cătină a murit în închisoare. Fratele său, poetul şi autorul marşului revoluţionar, a mai trăit pînă în 1851. Costache Parasco- veanu, poetul „şi cîntăreţul cu glas îngeresc” moare în 1850 la Rucăr, unde se dusese pentru îngrijirea plămînilor putreziţi în temniţă. Tănase Macovei din Ruşii de Vede a îndurat atîtea suferinţe în închisoare, încît 1 Adresa Comisiunii pentru cercetare a celor amestecaţi In fapte revoluţionare către Departamentul Dreptăţii, din 23 noiembrie, in Anul 1848 VI, p. 61 — 62. 2 Dosarele Comisiei se află la Arhivele Statului Bucureşti, între dosarele Secţiei penale ale Ministerului de Justiţie. Din păcate însă nu toate. Patru din acestea au fost publicate recent de Mihai Rcgleanu, Contribuţii documentare cu privire la revoluţia din 1848 In Ţara Romtnească, în volumul Arhivele Statului — 125 ani de activitate — 1831 — 1956. Bucureşti, 1957, p. 309—325. Celelalte dosare le-am cercetat după transcrierea d-sale, întruclt ele vor forma materialul docu- mentar ,,1848”, pregătit pentru tipar de către Arhivele Statului Bucureşti. 8 Ioan Brezoianu e deputat al micilor proprietari de Ilfov în Divanul Ad-hoc ; (cf. D. A. Sturdza, Acte şi documente relative la istoria renaşterii Romtniei. Bucureşti, 1890, voi. V, p. 655, 658, 684, 706). Unionistul S. Geranu salută la 20 septembrie/2 octombrie 1857 în Bucureşti succesul partidei naţionale la alegeri (ibidem, p. 665 — 666). Pentru adoptarea numelui de Geranu şi nu Ţcranu, vezi Bibi. Acad. R.P.R. Colecţia Mandrea, Coresp. : autograful scrisorii lui S. Geranu către N. Bălcescu din 17 iulie 1848 (publicată In Anul 1848, voi. II, p. 573—574. 4 Pe lista de arestaţi e trecut In grupul celor ce se află sub chezăşie; In cazul său era chezăşia „directorului şcoalei din Iaşi, Costandin Costescu, cumnat al lui”. www.dacoromanica.ro 5 FIGURI DIN REVOLUŢIA DE LA 1848 135 în vara anului 1850 era mai mult mort decît viu. Constantin Zaman de la Craiova va purta stigmatul revoluţionarismului său pînă la moarte, în 1867. Printre revoluţionari au fost cîţiva care în închisoare fiind sau a doua zi, şi-au schimbat atitudinea. în faţa instanţelor, parte din ei şi-au tăinuit propriile acţiuni ori s-au lepădat de ele, pentru a reintra pe acelaşi drum de îndată ce au părăsit incinta închisorii. Aşa a făcut Costache Petrescu de la Craiova, profesorul Grigore Mihăescu 1 din acelaşi oraş, sau Yasile Grădianu din Buzău. Unul singur — Scarlat Turnavitu — s-a apărat cu atîta vehemenţă încît din acuzat s-a transformat în acu- zator public. Mulţi au dat înapoi în faţa eşecului, imediat, al cauzei pentru că în revoluţie nu urmăriseră decît avantaje materiale sau interese de clasă. Astfel, retractarea pitarului Obedeanu din Craiova imprimă activităţii sale revoluţionare caracter de oportunism, iar mărturisirea evazivă a mehedinţeanului ÎTicolae Marghiloman scade din prestigiul său de căpitan de panduri. Pană Olănescu în 1848 ,,a propovăduit în piaţa revoluţiei” 1 2, în 1858 în schimb, ca prefect de Dîmboviţa se deda la abuzuri şi la „felu- rite împliniri nedrepte şi silnice asupra sătenilor de pe moşia sa şi din judeţ”3. Căpitanul Gavril Caracasidi, apreciat de Magheru ca devotat cauzei, a făcut închisoare ca revoluţionar şi totuşi în 1850 Ion Ghica îl caracterizează „ca un ofiţer şters, puţin scrupulos, foarte devotat lui [reacţionarului] Banov”4; şi aşa mai departe. ^ Anchetatorii şi judecătorii reprezintă la rîndul lor o altă lume. Ei leagă firul reacţiunii de la 1821 cu 1840 şi 1848, ducîndu-1 pînă în ajunul Unirii. în timp ce revoluţionarii întruchipează prezentul şi viitorul, ei sînt ultimii reprezentanţi ai vechiului regim; sînt „giubeliştii” în luptă cu „bonjuriştii”, lumea veche în luptă cu lumea nouă. Din priipa categorie, a anchetatorilor : Miha.il Cornescu 5, de pildă, e înfăţişat de consulul francez Sdgur Dupeyron 6 ca „un om ruinat, o creatură a prinţului Bibescu, care după ce i s-a încredinţat Ministerul Justiţiei a trebuit să-l revoace din cauza prevaricaţiunilor lui”. Ion Ghica, recunoscîndu-i cultura şi capacitatea, îl vede tot ca pe „un bătrîn sfîrşit (vieillard d^cr^pit), destrăbălat şi corupt, lipsit de orice simţ moral; un hrăpăreţ, şi un judecător care-şi calcă înda- toririle” 7. După izbucnirea revoluţiei, la 13 iunie, fuge din ţară — împreună cu I. Mânu şi A. Yillara — la Yiena. 1 Profesorul Mihăescu e arestat a doua oară la 8 noiembrie 1848, pentru ,,de iznoavă propagandă în folosul Constituţiei” şi pentru fraternizare cu locuitorii ţărani. Anul 1848, V, p. 65. (Pentru datare compară tot acolo, p. 687). 2 Pe listă se află în grupul celor luaţi sub chezăşie. 8 D. A. Sturdza, Acte şi documente..., VIII, Buc., 1900, p. 411 — 414. 4 Ion Ghica, Mes notes sur Ies hommes jouant un role en 1850, Bibi. Acad. R.P.R., ms. 5040, citat de aci înainte : I. Ghica, Mes notes. 8 în 1821, semnează actul de recunoaştere al lui Tudor Vladimirescu, apoi se refugiază la Braşov. Aici îl găsim şi In 1822, printre semnatarii suplicei boierilor către ţarul Rusiei, pentru numirea unui domn pămîntean (E. Vîrtosu, 1821, Date şi fapte noi, Buc., 1932, p. 141 ; V. A. Urechia, Istoria Romlnilor, Buc., 1901, voi. XIII, p. 70. 6 Depeşa din 26 noiembrie 1848, către ministrul Bastide, Anul 1848, V, p. 510. ’ Ion Ghica, Mes Notes, s. v. www.dacoromanica.ro 136 C. C. BODEA 6 Scarlat Gr. Ghica, după acelaşi S^gur Dupeyron, este un „risipitor care multă vreme a făcut opoziţie principelui Bibescu, dar într-o bună zi pentru o leafă de 350 lei pe lună a încetat să-l mai atace şi a devenit apărătorul lui cel mai fervent”. Ion Ghica îl considera „unul din cei mai abominabili oameni ai ţării”, „rău pînă la infamie”. Colonelul Garbaţchi — şeful oştirii Ţării Romîneşti — servise multă vreme ţarismul şi trecea ca devotat cu trup şi suflet intereselor Curţii din Petersburg. Dintre judecători — membrii înaltei Curţi Criminaliceşti — : Manuel Arghiropulo, Mihail Racoviţă, Em. Florescu şi George Yăcărescu sînt figuri cunoscute de la ancheta şi procesul din 3 840—1841, cînd au fost condamnaţi la închisoare Mitică Filipescu, ST. Bălcescu, Const. Telegescu, Sotir Geranu, Marin Serghiescu etc. De altfel prin însăşi alcătuirea ei, — din înalta Curte şi din Curtea Criminali ceaşcă —, înalta Curte Crimina- licească din 1848 este o copie a celei din 1841 *. Emanoil Florescu 1 2, în 1840, făcuse parte din Comisia specială de anchetă, în calitate de şef al poliţiei. în 1848 — după căderea revoluţiei — a fost printre primii boieri care au cerut pedepsirea clăcaşilor de pe moşiile lor pentru că participaseră la revoluţie. El cere Departamentului din Lăuntru strămutarea cît mai departe de moşia sa Yizureşti (Dîmboviţa) a acelora dintre ţărani cărora nu le ieşise din cap „fumul revoluţiei” şi mai „îndrăzneau” încă a îndemna şi pe alţii la nesupunere faţă de „înaltele porunci” căimăcămeşti3. Prin 1854 se vorbea despre el ca despre un „par- tizan al corupţiei, un jucător de cărţi prin excelenţă, care niciodată nu a putut să-şi facă avere. Un om fără instrucţie şi de o capacitate me- diocră care poate să fie enumerat cu drept cuvînt printre incapacităţile şi răii patrioţi ai Ţării Romîneşti” 4. George sau Iordache Yăcărescu e fostul ispravnic de Gorj de la 1821, pe care Tudor Yladimirescu umblase să-l prindă şi să-l aresteze pentru contrarevoluţionarismul său înverşunat 5. în 1850, Ion Ghica vede în el numai pe judecătorul coruptibil „de o capacitate mediocră” 6. Figura cea mai tristă o reprezintă preşedintele Divanului criminali- cesc, Manuel Arghiropulo, deţinător al acestei demnităţi şi în 1840. însemnat jurist, om cu destule cunoştinţe de literatură dar „lacom, hidos la vedere, ridicol pînă la exces”; „detestat de toţi” 7. 1 Anul 1848, VI, p. 196. Adresa Căimăcămiei Ţării Romîneşti către Departamentul Dreptăţii — din 15 aprilie 1849 — cuprinzînd măsurile luate pentru darea în judecată a revo- luţionarilor. 2 în 1821, Emanoil Florescu apare ca partizan declarat al lui Ipsilanti (Documente Hur- muzaki, voi. XX, 1812— 1822. Corespondenţă diplomatică şi rapoarte consulare austriace, Bucu- reşti, 1942, p. 599 — 601). Dar mai toată vremea stă în Braşov. E şi el unul din semnatarii suplicei din 1822 către ţar. E. Vîrtosu, op. cit., p, 141. 3 Anul 1848, voi. V, p. 64. 4 Citat din Memoriul biografic asupra marilor boieri din Ţara Romlnească, [alcătuit de N. Gradovicz şi N. Angelescu, sept. 1854] ; Cf. C. Bodea, Introducerea la Corespondenţa politică din anii 1856—1859 (voi. I din Studii privind Unirea Principatelor, în curs de apariţie). 5 N. Iorga, Izvoarele contemporane asupra mişcării lui Tudor Vladimirescu, Buc., 1921, p. 5, 233. • I. Ghica, Mes Notes, s. v. 7 Jbidem www.dacoromanica.ro 7 FIGURI DIN REVOLUŢIA DE LA i&48 137 Ceilalţi consilieri : Nicolae Ghica, Ion Costescu, Dimitrie Ealet, graful Scarl’at Eoset, Alecu Belu, Constantin Bălăceanu etc.1 nu se bucură nici ei de calificative favorabile. Singur beizadea Constantin Gr. Ghica e văzut într-o lumină mai favorabilă, în raport cu colegii săi1 2. Culpele majore care au apăsat pe cei arestaţi au fost: activitatea de comisar de propagandă al guvernului provizoriu, participarea la arderea Eegulamentului Organic şi a Arhondologiei, încercarea de rezistenţă armată împotriva trupelor de ocupaţie şi activitatea publicistică. Bămî- nerea în întunecimea temniţei sau slobozirea pe chezăşie erau în funcţie de atestarea sau absenţa învinuitului în actele oficiale — ce se aflau la Comisie — „doveditoare de cei ce au luat parte activă în revoluţie”. Dar nici o hotărîre nu putea fi luată fără avizul şi încuviinţarea generalului Duhamel. ^ _ Lucrările de anchetă au durat de la 23 noiembrie 1818 pîuă la 15 iunie 3 849. Pe baza dosarelor alcătuite de Comisia de cercetare, înalta Curte Criminali ceaşcă a condamnat numai pe aceia care : 1. s-au împotrivit cu armele la intrarea împărăteştilor trupe otomane, sau 2. au ars Eegula- mentul Organic 3. Deţinuţii aduşi la m-rea Văcăreşti — pînă la 23 noiembrie4 5 3 848 se centrează pe patru zone principale ale ţării, în care s-a resimţit mai puternic suflul revoluţionar : 1. Grupul din Focşani, Buzău şi Rimnic (23 arestaţi între 16 şi 26 septembrie ; unul la 5 noiembrie) 24 2. Grupul bucureştenilor şi din Ilfov (2 arestaţi la 16 septembrie, 17 la 24 octombrie, unul la 26 octombrie) 20 3. Douăzeci şi unu aduşi din Teleorman şi Romanafi (arestaţi în oc- tombrie, unul singur la 10 noiembrie) 21 4. Treizeci şi trei proveniţi din aresturile Craiovei între 1 şi 26 octombrie : (12 din Cernefi 6 şi Mehedinţi, 2 din Gorj şi 8 din Craiova, 3 din R. Vtlcea, 6 + 2 Piteşti 6, Argeş şi Muşcel), 1 Tirgovişte, 3 T. Jiu. 33 Un arestat special, Popa Şapcă, adus de la Mitropolie la 12 noiem- brie ; şi 2 răsleţi 3 Grupul de la Focşani Buzău şi Rimnic. Două zile după lupta din Dealul Spirei şi începutul tulburărilor provocate de intrarea trupelor otomane în Bucureşti, generalul Litders anunţa poporului — printr-o 1 Lista lor în Anul 1848, VI, p. 201. Jurnalul nr. 1 al I. C. Cr. din 18 aprilie 1849. 2 I. Ghica, Mes Notes, s. v. 3 Anul 1848, VI, p. 196 (cf. adresa Căimăcămiei către Departamentul Dreptăţii, din 15 aprilie 1849). 4 Compară cu lista publicată în Anul 1848, V, p. 545 — 546. 5 Aici am inclus şi pe Nic. Marghiloman din Gemeţi, arestat la 28 septembrie şi adus. direct de la T. Jiu la Bucureşti. 6 Aici am adăugat pe fraţii Ştefan (propagandist) şi D. Turnavitu (căpitan de volintiri),. arestaţi de fapt la Goleşti şi trimişi de subcirmuirea plăşii Podgoria direct la Bucureşti (la Voinicie), ocolind voit Piteştii. (Pentru împrejurările arestării lor cf. Raportul subcîrmuil. plăşii Podgoria din 27 sept. Anul 1848, voi. IV, p. 558). www.dacoromanica.ro 138 C. C. BODEA 8 proclamaţie datată 15 septembrie 1848 — că ,,M. S. împăratul a Toată Rusia în unire cu M. S. Sultanul au hotărît să pue grabnic capăt neorîn- duielilor şi să restatornicească ordinea legală în ţară” x. La 16 septembrie au loc şi primele arestări în Focşani, potrivit listelor dinainte întocmite de reacţionarii localnici. înverşunarea în prinderea revoluţionarilor era acum un răspuns la toată activitatea ce se desfăşurase în regiunea Buzăului şi Rîmnicului Sărat în lunile de vară ; era o răzbunare şi împotriva acţiunii revoluţionare dusă de înflăcăratul Scarlat Turnavitu, cîrmuitorul jude- ţului Rîmnicului-Sărat1 2 şi a lui Scarlat Voinescu, cîrmuitorul de Buzău. Din Focşani au fost luaţi : croitorul Mihai Perivoes, logofeţelul Costache Vătăşeanu, subprefectul Mărculescu şi curierul de geantă Nasta- sache Mironescu „răspînditorul de idei revoluţionare” 3, căpitanul Nicolae Şonţu judecătorul şi Costache Şonţu, poliţaiul4. Călugărul Chesarie Măxi- neanu a fost ridicat pentru că „au invitat mai tare decît alţii pe norod la neorînduială” 5. Scarlat Turnavitu, Gh. Demetrescu, secretarul prefecturii şi sub- cîrmuitorul Mihai Zăgănescu au fost ridicaţi din casa starostelui francez Calcagno 6, căruia îi ceruseră azil. Reprezentantul consulatului Repu- blicii Franceze, neştiindu-i vinovaţi decît de „crima de a fi avut păreri constituţionale”, i-a adăpostit, dar nu i-a putut şi apăra. Anchetat şi judecat de instanţele reacţionare, Scarlat Turnavitu s-a apărat fără să se plece în faţa acuzării. Din jurnalul înaltei Curţi Criminaliceşti încheiat la 17 iunie 1849 reiese că : „Netăgăduita dispre- ţuire ce hrăneşte împotriva Regulamentului în asistarea sa cu caracter de Cîrmuitor la arderea lui” şi „stăruirea sa în nepocăinţă în urmări răz- vrătitoare, prin vorbe proaste şi nechibzuite” au contribuit a fi condam- nat ca „vinovat de faptă criminală” la pierderea rangului şi la trimiterea sa pe şase ani la munca Giurgiului 7, adică la închisoarea unde deţinuţii erau folosiţi pentru muncile de dragaj în port8. „Arderea Regulamentului Organic — susţinea el cu dîrzenie în repe- tatele răspunsuri la învinuirile ce i se aduceau — s-a făcut de popol iar nu de capriţia unui singur om, şi nu era cu putinţă ca eu să rezist a nu se termina această faptă.. .” 9. 1 Anul 1848, voi. IV, p. 369-370. 2 în scrisoarea din 12 iulie 1848, Ştefan Golescu scria vărului său A. G. Golescu : „Tur- navitu a dtă nommă administrateur â Slam-Rlmnic. On est trfes content de lui” ; Anul 1848, VI, p. 13 ; în caracterizarea cu care figurează pe lista de deţinuţi, nr. 35, se arată că „au fost In îndatorire de cărmuitor, după orlnduirea guvernului nepravilnic, două luni şi jumătate, şi i-au fost tare organ”. 8 Pe listă, nr. 25, 41 —43. Mihai Perivoes poate oare să fie acelaşi cu negustorul Mihalache Constantin [ ?] care figurează In lista lui Aricescu şi In Anul 1848, V, p. 151, 545. Confuzia stăruie dacă citim şi caracterizarea de sub nr. 49 din lista noastră : „trebuie să fie soldat fugar carele hălăduieşte In Focşani ca la 15 ani”. 4 în listă, nr. 37, 38. Nicolae Şonţu a avut o misiune de a merge „peste hotare din partea guvernului provizoriu”, pentru care s-a cheltuit suma de 945 lei. C. D. Aricescu, Corespon- dinfa, I, p. 89. 5 Pe listă, nr. 48. 8 Anul 1848, voi. IV, p. 394-395. 7 Anul 1848, voi. VI, p. 254. 8 Cf. Arh. St. Buc., Min. Int. 5007 — 7/1876, f. 44. (Comunicat de V. Mihordea). 9 Arh. St. Buc., înalta Curte Criminalicească, dos. 169/1849. www.dacoromanica.ro 9 FIGURI DIN REVOLUŢIA DE LA 1848 139 Ascultîndu-şi sentinţa de condamnare, Scarlat Turnavitu în loc să o semneze spre „luare la cunoştinţă” — protestează din nou împotriva sama- volnicei hotărîri. La Rîmnicul-Sărat, printre primii arestaţi figurează fostul preşedinte al Sfatului orăşenesc, Sotirache Geranu. Plecarea lui a putut produce satisfacţie în rîndurile reacţiunii, deoarece primarul revoluţionar din Rîmnic şi comisarul de propagandă, care publicase şi răspîndise toate decretele revoluţionare, este fostul scriitor de la Departamentul Vistieriei din Bucureşti, de la 1840 şi conspiratorul din „complotul” lui Mitică Pili- pescu. La el se găsise şi în 1840 un „brulion de proclamaţie scrisă chiar aroschilza”\. 8 Aluzie la soarta fruntaşilor revoluţionari munteni, purtaţi pe Dunăre în ghimie, între care se afla ţi C. A. Rosetti, şi pe care Maria Rosetti Ii însoţise de pe mal tot drumul de la Giurgiu la Semlin. 4 Anul 1848, voi. V, p. 664 — 665. 6 V. şi scrisoarea lui I. Ghica, citată la Începutul articolului, p. 104. 6 Anul 1848, II, p. 534 nota. 7 I. Ghica, Mes Notes, s. v. 8 Vezi şi tacrirul lui D. Ciupescu, în M. Regleanu, Contribuţii documentare, p. 314. www.dacoromanica.ro 111 c. C. BODEA 14 care ,,au umblat prin judeţe” Eliberat, probabil pe chezăşie, în ianuarie 1819, 1 2 este scos de sub urmărire la 25 mai3 în urma avizului favorabil dat de către generalul Duhamel4. Pe aceeaşi adresă din 25 mai 1849 a Căimăcămiei, sînt trecuţi, împreună cu C. Anghelescu, alţi patru revoluţionari arestaţi la 24 octom- brie : Nicolae Cuţarida, Dimitrie Ciupescu, Torgu Băjescu şi Alexandru Chiropolu. Primul dintre ei, tînăr de 23 ani, născut în oraşul Braşov, locuind în Bucureşti în mahalaua Amzei, Yăpseaua de galben, era „amploiat la Vornicio”. Fusese prins împreună cu fraţii săi, Alecu 5 şi Costache 6, pentru că toţi trei „au fost propagandişti şi înfocaţi revoluţionari”. După numărul de ordine- al dosarului său 7, se vede că a fost şi printre primii anchetaţi. Dar atunci, adică la 4 decembrie 1848, nu s-a putut „dovedi liininat” că ar fi avut „vreo împărtăşire în faptele revoluţionare”, din cauza văditei rezerve ce a arătat-o în răspunsurile sale. Se prefăcuse „om prost în judecată” ; dar cum Comisia era obişnuită cu asemenea procedee, hotărî menţinerea lui în arest pentru viitoare cercetări8. Iorgu Băjescu e „cel mai mare dintre fraţi” şi unul „din cei dintîi propagandişti” ; „au scris felurimi de articule” şi „au ars portretul fostului ministru Băleanu” 9. El iese din arest în luna decembrie 10 11, iar Alexandru Chiropolu, copistul „îngînfat cu duh revoluţioner” u, la 31 martie 1849. Pe lista arestaţilor, în dreptul numelui paharnicului Dimitrie Ciupescu stă scris că s-a înfăţişat de bună voie „la gheneral consul Kotzebue”. Anchetatorii — atest înd că nu l-au găsit semnat în gazetele revoluţionare şi nici în lista „propaganţilor cunoscuţi şi cu priimire de leafă”, ci „pă- zind numai cu alţi mahalagii casele lor” — propun slobozirea lui, sub chezăşie12. Din declaraţiile sale aflăm că în timpul guvernării revoluţionare, avusese în grijă „expediţia” corespondenţei diplomatice, ţinuse condica menzilurilor etc. Faptul că unii dintre arestaţii din Bucureşti au obţinut eliberarea fără prea multe greutăţi ar putea constitui în unele cazuri un semn de 1 Pe listă, sub nr. 2. 2 C. D. Aricescu, nr. 81. 3 Anul 1848. VI, p. 232. 4 în 1850, Ion Ghica nu are păreri bune despre el, părîndu-i-se ,,puţin scrupulos şi corup- tibil” ţi. Ghica, Mes No'es, sub C. Anghelescu şi loanidis). 5 Locotenentul Alexandru Cuţarida ridicase pistolul asupra celor trei boieri reacţionari — I. Mânu, Al. Villara şi M. Cornescu — care, la 13 iunie, se refugiau prin Giurgiu la Viena, de teama revoluţiei (Anul 1848, voi. I. p. 552 — 554). La 1 august Gh. Magheru are aprecieri pozitive despre dirzenia sa revoluţionară (ibidem, voi. III, p. 155). Cu toate acestea prin ordinul 146 al Căimăcămiei, din martie 1849, parucicul Apostol ( 1] Cuţarida — dezvinovăţit de Comisia Ceicetătoare — este reintegrat în slujbă cu rangul ce a avut mai înainte (Ibidem, voi. VI, p. 172). 6 Pe listă, nr. 14, 15 şi 16 ; la Aricescu, nr. 83, 84 şi 85. 7 M. Regleanu, Contribuţii documentare, p. 316 — 320 (dosarul nr. 10). 8 Ibidem, p. 320. 9 Pe listă, rr. 11 ; la Aricescu, nr. 86. 10 Anul 1848, VI, p. 171. 11 Pe listă, nr. 12 ; la Aricescu, nr. 88. 12 M, Regleanu, Contribuia documentare, p. 313 — 314 (Jurnalul Comisiei de anchetă din 16 decembrie 1848). www.dacoromanica.ro 15 FIGURI DIN REVOLUŢIA DE L4 1818 145 trădare sau oportunism. îu cazul citat ar putea fi inclus de pildă şi Diwi- trie Ciupescu, dacă pe acest revoluţionar nu l-ar cita Cezar Bolliac în 1851 ca un exemplu de devotament faţă de cauza revoluţiei \ în aceeaşi zi de 24 octombrie sînt ridicaţi Mihalache Iliescu, registra- tor la Eforia Şcoalelor din Bucureşti, ca propagandist; Altîn Hazaret, un armean tutungiu 1 2; şi negustorul Scarlat Patrovici, care ,,au jucat mare rolă cînd s-au ars Regulamentul Organic”3. Despre acesta din urmă, atestă şi Dimitrie Ciupescu, că l-ar fi văzut cu prilejul arderii Regulamentului Organic în curtea Mitropolitului4. Pe el l-au scos din biserică, între baionete, de l-au închis 5. Seria de la 24 octombrie se completează cu : proprietarul Constantin Urlăţeanu, comisarul extraordinar din Ilfov6, care — după cum scrie la catastif — „au fost între ţigani tulburător de căpetenie” 7. Alecu Caramlîu, proprietar din Bucureşti cumnat al lui Magheru,8 pentru că a fost „pro- pagandist între amploiaţii mici” şi „au alergat pe uliţă cu steagul” 9. Matei Colceag, amploiat în Bucureşti, a fost arestat pentru că „se strîngea la dînsul revoluţionerii cei de căpetenie şi se alcătuia toate pro- iecturile”. Boier [!] fiind — după cum e identificat în lista publicată de Aricescu - - „lua plată cîte 1 000 lei pe lună ca să răportuească pentru lucrările aristocraţilor” 10. 1 în articolul său intitulat Regulamen/ulu, Arhondologia, Pravila lui Caragea, Condica criminală de la 1SS1 publicat In nr. 1 (1851) din Republica Romină — revista exilaţilor din Paris — (reprodus şi tn C. Boliac, Culegere de mai mulţi articoli publicaţi atâlu tn străinătate călu si In ţeră tn anii trecuţi. Buc., 1861). 2 Pe listă, nr. 17 ; la Aricescu, nr. 92. 3 Pe lislă, nr. 10; la Aricescu, nr. 71. 4 M. Regleanu, Contribuţii documentare, p. 315. 6 Anul 1848, V, p. 264. 8 C. D. Aiicescu, op. cit., I, nr. 89. 7 Pe listă, nr. 13 ; la Aricescu, nr. 89. 8 Maria Gh. Magheru născută Caramanllu, soţia a doua a lui Magheru, între 1846 — 1850. în decembrie 1848 era refugiată la Sibiu (G. Fotino, Din vremea Renaşterii naţionale a Rominiei, Boierii Goleşti, Buc., 1931, II, p. 211). în martie 1849 Încearcă să intre In ţară şi să vină la familia ei din Bucureşti, dar e arestată la Cîineni şi trimisă la Braşov (ibidem, p. 262—263). 9 Pe listă sub nr. 4. Faţă de C. Urlăţeanu şi Alecu Caramanltu — îezerva tn a-i aprecia ca „revoluţionari”, se întemeiază pe dovezile contrarii privind activitatea lor In timpul guver- nului provizoriu : „Cetăţeanul Costache Urlăţeanu” a fost trimis — ce-i drept — comisar extraordinar prin satele bulgăreşti din districtul Ilfovului; dar „pentru a îndemna la supunere pe locuitorii clăcaşi şi Ia îndeplinirea datoriilor lor către proprietari şi arendaşi”. Gr. Grădişteanu, direcLor în Departamentul din Lăuntru, raportează — la 28 iulie — Locotenenţei, că sus-numitul „pre- umblîndu-se necontenit pe unde trebuinţa a cerut, a îndeplinit misia cu toată exactitatea” (Anul 1848, voi. III, p. 51. Alecu Caramanllu — „proprietar din Bucureşti” — mi se pare a fi una şi aceeaşi per- soană cu moşierul din judeţul Gorj. Or în cazul acesta informaţiile despre el sînt de-a dreptul acuzatoare. La 4 august 1848 administratorul şi comisarii de propagandă din Gorj 11 arată — alături de alte „imagini [figiui — n.n.] aristocratice” ale judeţului — ca pe un asupritor al ţărănimii în toată vremea, „de la înfiinţarea căzutului regulament şi pînă la revoluţia din iunie”. Acum — se scrie în raport — „umblă a-şi face partide printre ţărani, amerinţînd pe ţărani cu vorba măglisitoare fademenitoare — n.n.], că tot de ei o să aibă trebuinţă”. Aluzia se făcea la timpul cit fuseseră „subadministratori influenţi” (ibidem, p. 230). 10 Pe listă, nr. 7: la Aricescu, sub nr. 73. Matei Colceag e însemnat ca eliberat la 28 de- cembrie 1848, dar în adresa cu nr. 65 a Căimăcămiei se dispune la 31 martie 1849 eliberai ea din arest a lui M. Colceag, o dată cu Chiropolu. Anul 1848, VI, p. 171. 10 - C.1392. www.dacoromanica.ro 146 C. C. BODEA 16 ' Cu totul altfel se conturează figura învăţătorului bihorean Ştefan Popovici Niagoe, prins şi arestat la două zile după 24 octombrie 1. El nu mai e trimis cu grupul celor mulţi la Plumbuita, ci e reţinut la Poliţie pînă pe ziua de 6 noiembrie, cînd e strămutat la Văcăreşti. Ştefan Niagoe îşi cîştigase merite deosebite ca învăţător la Pesta prin publicarea Calen- darului din 1829 de la Buda şi a Caligraf iilor. Acest om înzestrat cu excep- ţionale calităţi do caligraf, de gravor şi de sculptor în lemn şi metal, vine la Bucureşti prin 1837. Funcţionează o vreme ca profesor de caligrafie la Seminarul metropolitan şi mai în urmă rămîne „institutor public”. Apreciat de Petrache Poenaru, el intră în viitoarea revoluţiei alături de ceilalţi profesori transilvăneni ocrotiţi de Poenaru. E arestat pentru că „au răspîndit răscoală între amploiaţi” şi e ţinut în temniţă pînă prin aprilie 1849 1 2. Faimoasa zi de 24 octombrie a fost fatală pentru Costache Calina, fratele mai mare al poetului şi fostul comisar de propagandă din Ilfov 3. Era fiul unui „cafegiu grec, care şedea cu chirie în casa nr. 26, catul de sus, din calea Victoriei (colţul stradei Dorobanţilor ce da în calea Victo- riei)” 4. Se bucura de multă preţuire din partea prietenilor săi. I. D. Pe- trescu (sau călugărul Ipatie din revoluţie), îl numeşte „june escelinte” 5 ; iar de la C. D. Aricescu aflăm că „era mentorul poetului” şi că „fiind mai cultivat decît dînsul, îi corecta poeziile” 6. După arătarea autorităţilor, Constantin Cătină a fost arestat pentru că „ţinuse pînă în ultimul moment sfaturi secrete cu asemenea lui revolu- ţioneri”. în închisoare însă n-a rezistat decît o lună, sau cîteva săptămîni, şi a murit. Cînd Ioan Cătină a protestat „cu tărie pentru moartea fratelui său, demonstrînd-o ca provenită de la reacţionarii ţării şi esecutată prin van- dalismul invasiunii” 7, autorităţile răspunseră prin arestarea poetului, în ianuarie 1849. Supus „la cele mai mari suferinţe”, închis într-o cameră umedă şi hrănit cu pîine şi apă, Ioan Cătină plăti preţul eliberării din arest cu un „ruşinos act de retractare 8, care — scrie I. D. Petrescu — 1 Pe listă, nr. 21 ; la Aricescu nr. 103. 2 în tot ce s-a scris, in treacăt sau anume, despre Ştefan Niagoe, nu se aminteşte nicăieri acest episod din viaţa lui. Se ştie numai că mai lirziu, Aug. Treboniu Laurian }1 face secretar al Eforiei Şcoalelor, şi că rămlnein această funcţie plnă la 1868, cind moare. Cf. Albu, Unsatelit al şcoalei ardelene, Ştefan P. Niagoe, in Transilvania, 1943, LXXIV. p. 596 — 616; Ath. Mărie* nescu, St. Niagoe, in Amicul poporului, Sibiu, 1870; vezi şi Gh. Oprescu, Grafica romtnească tn sec. XIX, p. 232. 3 Anul 1848, III, p. 115. • 4 C. D. Aricescu, Memoriile mele, cap. XVII: în Memoria lui I. Calina, p. 48. C. D. Aricescu şi-a scris Memoriile in 1865. Copie dactilografiată in Arh. St. Buc., ms. 807; orig. la Muzeul Teatrului Naţional Bucureşti. O descriere a conţinutului lor, vezi Vasile Maciu, Acti- vitatea istoriogrolică a lui C. D. Aricescu, Buc. 1957, p. 38 — 42. s I. D. Petrescu, Buchetul, p. 62. 6 C. D. Aricescu, Memoriile mele, p. 48. 7 I. D. Petrescu, Buchetul, p. 62. Aricescu nu pomeneşte de acest protest, deşi consacră dramaticului sftrşit al fraţilor Cătină paginile 48 — 50 din Memoriile amintite. 8 Declaraţia lui Ioan Cătină a apărut In Vestitorul romtnesc din 1 martie 1849; a fost reprodusă şi in Anul 1848, VI, p. 142. Se mai găseşte şi tn Memoriile lui Aricescu. în ea Ion Cătină explica moartea fratelui său prin boala pe care acesta o purtase tn piept „multă vreme Înainte de a fi Închis”, şi declara că — după propria-i constatare din vremea ctt a www.dacoromanica.ro 17 FIGURI DIN REVOLUŢIA DE LA 18-18 147 înegri tot trecutul său ilustru”. Primind îndată după aceasta şi un post de poliţai la Piteşti, el întărită şi mai mult opinia publică revoluţionară împotriva lui. „Dispreţul tuturor şi mai cu seamă remuşcarea îi scurtează viaţa. Ajunsese un schelet, o umbră. Cugetul îi rodea viaţa pe fiecare zi se stingea ca o lampă de vînt: în fine [la 20 iulie 1851] muri fără a boli, sugrumat de cugetul său”. Aricescu, care a scris rîndurile citate, şi a fost printre primii a-i imputa purtarea avută, i-a dedicat o poezie intitulată : ,, Victima fatalităţii” sau „O lacrimă pe mormîntul lui Cătină” x. Crupul revoluţionarilor din judeţele Romanaţi şi Teleorman. Din toamna lui 1848 pînă în vara anului 1849, satele din judeţele Eomanaţi şi Teleorman, împreună cu Caracalul, Izlazul, Turnu şi Ruşii de Yede, au dat serii succesive de arestaţi, pentru fapte petrecute în vremea revoluţiei, dar mai ales pentru rezistenţă post revoluţionară. în Romanaţii lui Mcolae Pleşoianu, ai lui Gh. Magheru şi ai lui Popa Şapcă au activat: propagandistul Costache Manega, cel osîndit pe şase ani la Snagov, şi subcîrmuitorii Dimitrie Lăzărescu şi Ioan Bunescu, osîndiţi fiecare pe cîte şase ani la munca Giurgiului. Din Teleorman, Alecu Petrescu „tînărul cel mai liber şi mai cu bun talent în politică şi în misiunea cerută de la un bun comisar” * 1 2 a fost condamnat pe şase ani la munca Giurgiului; iar Tănase Macovei pe şase ani la Snagov. în Teleorman a activat şi [Yasile ÎSTameşu] un comisar transilvă- nean 3 „grozav aprinzător de inimi moarte”, care „a predicat prin toate satele şi bîlciurile prin exempluri prea morale, prin povestiri de faptele eroilor, prin cîntece de eroism, încît adusese în stare de cîntau şi fiinţe fragede cîntece de eroism” 4. în Teleorman şi jurămîntul voluntarilor s-a făcut cu preoţi şi Te-Deum ce nu s-a făcut pemicăeri” 5. De aceea chiar din primele luni după revoluţie, în arestul de la Văcă- reşti stăteau — alături de Popa Şapcă, cel ce „a sfinţit steagurile revolu- fost şi el arestat — „acolo nu era nimic, care să-i mărească boala şi să-l reducă la extre- mitate”. Albini, în studiul publicat în acelaşi voi. VI al Anului 1848 care găzduieşte şi decla- raţia de mai sus, confundă pe fraţi între ei şi consemnează greşit că Ion Cătină a murit în închisoare şi că deci retractarea o face Costache. Nu este explicabilă nici confuzia din lista dată de Aricescu, unde Costache Cătină e trecut ca arestat în două rlnduri: o dată sub nr. 94, de la 24 octombrie —7 mai [ !], şi a doua oară sub nr. 216, din octombrie pînă în noiembrie. 1 în 1865 Aricescu o citează, ca rămasă în manuscris. Tot Aricescu scrie că I. Cătină e înmormîntat la biserica Creţulescu. 2 Din scrisoarea lui Ioan Bunescu către Gh. Magheru, la 7 septembrie 1848 : Anul 1848, IV, p. 242. * Numele lui Vasile Nameşu figurează în lista comisarilor de propagandă pentru iud. Teleorman, publicată de Aricescu, Corespondinţa, I, p. 87. în scrisoarea lui C. Roman către N. Bălcescu citim : ,,eu trebuie să aştept pe Pumnu şi Buteanu şi pe Nameşiu (din Transil- vania!”, Anul 1848, III, p. 131. 4 Anul 1848, IV, p. 242. 5 Ibidem. www.dacoromanica.ro 148 C. C. BODEA 18 ţîonare la Islaz” şi ,,a luat cea mai esactă parte la fostele neorînduieli” 1 2 3 4, săteni, clăcaşi, preoţi, slujbaşi şi tîrgoveţi „pricinuitori de tulburări în judeţul Teleorman şi în satul Islaz”. Nu ne oprim asupra activităţii lui Popa Şapcă 2, întrucît este îndeobşte cunoscută. Amintim numai că autorităţile l-au căutat multă vreme pînă să-l aresteze. La mănăstirea Sadova din judeţul Dolj, unde fusese numit egumen de către guvernul revoluţionar, „mai niciodată n-a stăruit”3. La 26 septembrie îl căutau 4, la 23 octombrie încă nu era găsit 5 ; abia la 29 octombrie Cîrmuirea judeţului Dolj îl înaintează Departamentului din Lăuntru 6. Dd" acolo, trece pe la Mitropolie şi apoi, la 12 noiembrie, e adus la Văcăreşti7. în lista lui Aricescu se consemnează ca dată a arestării lui Popa Şapcă „6 octombrie—17 noiembrie” [!], iar a eliberării 8 iulie 1849 8. — (Cu două zile înainte, la 6 iulie, numele lui apăruse pe firmanul de exilare împreună cu ceilalţi capi ai revoluţiei)9. — După această dată Popa Şapcă trece în rîndurile emigraţilor, întîi la Athos, apoi la Brussa, Buşciuc etc. Pe protopopul Hristea, din Euşii de Vede, cîrmuitorul şi alte „feţe”, din judeţul Teleorman îl denunţaseră ca „pricinuitor de căpetenie al tulburărilor din urmă din Izlaz şi Piatra şi aplecat către oamenii revolu- ţionari” 10 11. Totuşi, în întrebările puse lui de către Comisia de cercetare11, nu se pomeneşte de aceste tulburări „din urmă”. Protopopul Hristea e declarat de anchetatori părtaş la fapte revoluţionare, numai pentru că săvîrşise că de la sine putere slujbă bisericească pentru Constituţie, atît la Euşii de Vede cît şi la Turnu, şi că slujise în biserică la arderea Eegula- mentului12. Tot aşa Popa Plorea şi popa Ivan (Liţa) sînt pîrîţi că „au invitat pe săteni la nesupunere către dregătoriile de acum”13, iar popa- Oprea şi popa Gheorghe, că au luat „cu crucea şi cu evanghelia jurămînt de la locuitori, ca să sprijine Eepublica şi Constituţia ei”14. 1 Pc lista lui Aricescu, sub nr. 215; pc lista celor 101, nr. 20, „adus de la mitropolie la 12 noiembrie”. 2 Cf. P, Constantinescu-Iaşi, Popa Şapcă un conducător de frunte al revoluţiei de la 1848, Buc., 1945 : A. M. Pirvulescu, Conlribuţiuni la revoluţia din Oltenia. Polul preotului Padu Şapcă şi altor feţe bisericeşti tn această mişcare. Arhivele Olteniei, 1933, XII, p. 180 — 194; Pr. Dr, V. Pocitan, Figuri revoluţionare de la 1848, Popa Şapcă, Buc,, 1927, 42 pag. etc. 3 Anul 1848, V, p. 6. 4 Ibidem, IV, p. 554. 6 Ibidem, V, p. 257. 6 Ibidem, p. 302. 7 în listă, nr. 39. 8 Aricescu, op. cil., nr. 125. 9 Anul 1848, VI, p. 261. 10 în listă, nr, 28. 11 Arh. St. Buc., Dos. nr. 126, al Comisiei cercetătoare a celor amestecaţi in fapte revo- luţi onare. 12 Arh. St, Buc., Ibidem. 13 în listă, nr. 55 — 56. 14 Ibidem, nr. 57—58, www.dacoromanica.ro 19 FIGURI DIN REVOLUŢIA DE LA 1848 149 în catastiful închisorii se mai arată că ţăranii clăcaşi „au fost uniţi cu şaica ce se aduna în Yiişoara, cu gînd să năvălească noaptea asupra Divizionului romînesc ce se afla în Piatra” x, că : Tănase Macovei, care reuşise să se menţină amploiat la Poliţia plăşii Tîrgul, pînă în ziua arestării sale 1 2, împreună cu Iordache Bunescu, fratele subcîrmuitorului Ion Bunescu, au fost dovediţi de tulburători ai sătenilor 3, şi că : Tudor Mircea şi Marin Prodan au fost pricinuitori de căpetenie ai neorînduielii urmate în Izlaz 4. Alături de toţi cei citaţi mai sus, negustorul Gh. Brînză a fost ridicat ca „republican vătămător” 5. Dar ce fel de tulburări au avut loc „în urmă”, adică în lunile septem- brie şi octombrie, la Izlaz, la Piatra şi Yiişoara sau la Turnu şi Buşii de Vede, aflăm din alte informaţii documentare. Ele ilustrează cîteva aspecte din lunga serie de manifestări revoluţionare cu care a fost întîmpinat regimul boieresc — restaurat după 13 septembrie cu forţa armelor străine — ; manifestări care pe linia Dunării, din Mehedinţi şi pînă în Ialomiţa, au luat amploarea unor mişcări de mase. Sătenii refuză să dea ascultare ordinelor venite de la noua orînduire, ard publicaţiile Căimă- cămiei, manifestă pentru „republică şi constituţie”, refuză reluarea mun- cilor bazate pe clacă şi prestarea dijmei, şi opun rezistenţă armată chiar şi detaşamentelor de represiune trimise împotriva lor. Voluntari din sate întregi se unesc cu grănicerii de pe Dunăre, hotărîţi a merge împreună în tabăra lui Magheru, ca de acolo să se întoarcă apoi „împotriva oştirilor împărăteşti”. în Eomanaţi şi Teleorman; de la Caracal la Izlaz şi Turnu; de la Lisa, Piatra, Viişoara, Suhaia, Bragadiru, Storobăneasa, Pielea, pînă sus pe Vedea, spre Buşii de Vede, tulburările s-au ţinut lanţ tot cursul lunilor septembrie-decembrie, continuînd şi în primăvara anului următor. De altfel, ele putuseră uşor fi prevăzute, după entuziasmul cu care se înrolaseră aici voluntarii pentru armata de panduri a generalului Magheru, stîrnind înveninarea aristocraţiei locale 6. în raportul de la 20 septembrie al căpitanului comandant al roatei a VlII-a (Begimentul 3) către noul cîrmuitor reacţionar7 al judeţului Eomanaţi, se vorbeşte cu înverşunare de „fapta tîlhărească” a subloco- tenentului Ion Dascălu, care unit cu Ion Bunescu, încerca să răsvrătească „pe toţi soldaţii aflaţi în punct, precum şi pe ceia de la picheturi şi să plece cu ei la dl. Magheru”. Din acelaşi raport se constata că subcîrmuitorul de Izlaz, Ion Bunescu, nu înceta „a scula sate întregi” şi a le trimite lui Magheru, invitînd pe locuitori a strica toate „podurile de pe Olt”. 1 Cf. numele lor sub nr. 62 — 72 şi Anul 1848, V, p. 545 — 546. 2 La 19 septembrie semnează încă raportul subcîrmuitorului; Anul 1848, voi. IV, p. 450-451. 3 Pe listă, nr. 53 şi 54. La Aricescu, n-rele 53 şi 203. 4 Pe listă, nr. 59, 60. 5 Ibidem, nr. 61. 6 Anul 1848, IV, p. 241—243. Scrisoarea subcîrmuitorului de Izlaz, I. Bunescu, către generalul Magheru, din 7 sept. 1848. 7 Anul 1848, p. 473. www.dacoromanica.ro 150 C. C. BODEA 20 Pe de altă parte - la 19 septembrie 1 — la Turnu a fost interceptată o ştafetă aducînd „osebită scrisoare” din partea lui Magheru către fosta administraţie revoluţionară. în aceeaşi zi, subcîrmuitorul plăşii Tîrgu raporta prefectului de Teleorman că la Ruşii de Vede 1 2 izbucniseră „turburări prea înfocate”. Steagul revoluţionar fusese ridicat din nou în oraş şi o seamă de cetăţeni „aprinzînd şi pe mai mulţi din birnicii romîni” strigau cu toţii „Constituţia, Constituţia să trăiască supt ocrotirea domnului ghinăral Gheorghe Ma- gheru, iar Eegulamentul să putrezească acolo unde s-au îngropat”3. în raport se sublinia cu grijă, că răscoala nu era urmată de neguţători de frunte sau de mijloc ori de boieri, ci do „învitătorii” : Tache Mihăescu, fiul protopopului Hristea, amintit mai sus, şi Tacbe Stamatescu, sosit în ajun de la Cîmpul lui Traian; de protopopul Hristea el însuşi, profesorul transilvănean Vasile TJrzescu, sublocotenentul Ion Dascălu, negustorul Gheorghe Brînză, Eăducanu Boiangiu, Petre Cîrjan, Marin Zidaru, Eadu Cojocaru şi mulţi alţii. Pe Gheorghe Brînză, autorităţile încercaseră să-l ridice chiar în ziua aceea, dar pînă la urmă s-au mulţumit să scape ei cu viaţă dintre răzvrătiţi. Pentru potolirea răsculaţilor se cereau grabnice ajutoare de doro- banţi şi armată străină. Dar principalii instigatori scapă de arestare. Mulţi din ei trec în judeţul vecin, continuînd acolo propaganda revoluţio- nară. Aşa ne explicăm de ce în catastiful de la Văcăreşti, protopopul Hristea din Buşii de Vede, — arestat la 10 noiembrie 1848 — este arătat ca „pricinuitor de căpetenie al tulburărilor de la Islaz şi Piatra”. Agitaţiile în amîndouă judeţele continuă cu aceeaşi intensitate : La începutul lunii octombrie, la Izlaz — după rapoarte oficiale 4 — sute de săteni au jurat în faţa preoţilor că nu se vor supune la nici o înda- torire proprietărească şi nici poruncilor venite din partea Oăimăcămiei. Ocupînd reşedinţa subcîrmuirii, ei reuşesc să elibereze pe locuitorii ce se aflau acolo sub stare de arest. în ciocnirea ce a avut loc cu armata, numeroşi răsculaţi au fost prinşi şi înaintaţi Cîrmuirii; cîţiva au fost duşi direct la Bucureşti5. în aceeaşi vreme, în Teleorman, la Piatra şi Viişoara ®, apelurile la supunere şi ascultare ale cîrmuitorului au fost întîmpinate cu ameninţări de pietre şi ciomege din partea mulţimii răsculate. Pentru împrăştierea răzvrătiţilor — la care se alăturaseră şi ţăranii din Lisa şi Suhaia — forţele Divizionului romînesc de cavalerie (Zimnicea) s-au dovedit prea slabe, aşa încît s-a recurs la intervenţia armatelor de ocupaţie. Arestări s-au făcut şi aici, ca peste tot, în număr mare. Cei mulţi, după ce li s-a aplicat „dojana cu bătaia” în mijlocul satului lor, au fost 1 Anul 1848, IV, p. 452. 2 în judeţul Teleorman, la 1854, reşedinţa plăşii Tirgul e Ruşii de Vede; plasa Marginea avea reşedinţa la Alexandria; şi plasa Călmăţuiul, la Turnu. Cf. Statistica din 1854. Arh. St. Buc., inv. 380, nr. 576/1854 (Comunicat de I. Cojocaru). 8 Anul 1848. IV, p. 451-452. 4 Jbidem, V, p. 127 — 128. Raportul comandantului roţii 8 (reg. 3) către Dejurstva Oştirii, din 13 octombrie. 5 Ibidem, p. 127—128. ' , 8 Jbidem, p. 54-55, 58, 62, 97-98, 128-129, 155, 210. www.dacoromanica.ro 21 FIGURI DIN REVOLUŢIA DE LA 1848 151 lăsaţi acasă; cei mai de căpetenie au fost ,,depărtaţi pe un curs de vreme din satele lor”; cîţiva au fost trimişi şi la Bucureşti1. La Văcăreşti însă, pe lista de la 23 noiembrie nu se consemnează decît prezenţa a zece săteni clăcaşi, arestaţi la Viişoara, şi a celor cinci preoţi şi alţi cinci cetăţeni amintiţi la început. Arestările şi pedepsele au continuat toată luna octom- brie şi lunile următoare. Vasile Urzescu, de exemplu, e îndepărtat din postul de profesor pe ziua de 15 octombrie 1 2; Gheorghe Vlad din satul Tulpina e arestat la 16 octombrie, pentru că ,,au insuflat norodului regule revoluţionare”3. Iordache Bălănescu, Dimitrie Lăzărescu, învăţătorul I. Turcea — fost deputat în Comisia proprietăţii —,Costache Manega, Alecu Petrescu şi Ion Bunescu vor fi întemniţaţi abia în aprilie 1849. E de mirare că sublocotenentul Ion Dascălu — arestat în ziua de 20 septembrie, trimis a doua zi la Bucureşti4, şters din cadrele oştirii la 24 septembrie şi înaintat în aceiaşi zi spre cercetare Curţii criminaliceşti 5 — deşi la 13 octombrie se află în arestul poliţiei Capitalei6, el totuşi nu figu- rează pe nici una din listele deţinuţilor de la Văcăreşti7. în schimb Tănase Macovei rămîne pînă la urmă, ca împreună cu C. Manega, Alecu Petrescu 8 9, Ion Bunescu şi D. Lăzărescu să ispăşească, prin condamnarea lor, vitejia şi elanul revoluţionarilor ambelor judeţe, în lista publicată de Aricescu, Tănase Macovei e dat ca ieşit din închisoare pe ziua de 10 februarie 1849 şi arestat a doua oară de la 7 mai la 26 iunie 1849. în lipsa altor amănunte, însă, situaţia ni se pare neverosimilă, deoarece sentinţa de condamnare poartă data de 5 mai 1849. Prin jurnalul nr. 7 al înaltei Curţi Criminaliceşti Tănase Macovei e condamnat pe 6 ani închisoare la Snagov pentru participare la arderea Regulamentului şi pentru acţiune „răzvrătitoare” şi „necinstitoare” către amîndouă înaltele Puteri®. I se făcuse favorul de a fi trimis la Snagov şi nu la munca Giurgiului, din cauza „proastei stări a sănătăţii sale” 10 11. Bolnav chiar din primele zile ale arestării (octombrie 1848) T. Macovei e internat la spitalul Colţei u. După pronunţarea sentinţei din mai 1849 e trimis, împreună cu toţi ceilalţi condamnaţi politici, la închisoarea de la Mărgineni. Boala lui mergea însă din zi în zi mai rău. La 3 februarie 1850 T. Macovei e propus să fie transportat sub pază la spitalul din Ploeşti, împreună cu Scarlat Turnavitu, Scarlat Voinescu şi I. Rotescu. De aici, la 24 martie 1850, e propus să fie slobozit acasă sub chezăşia părinţilor „ca să-şi săvîrşească puţinele zile 1 Anul 1848, V, p. 97 — 98. 2 Anul 1848, V, p. 159; cf, şi Mihai Popescu, Dascălii ardeleni din Principale şi mişcarea din 1848, In Ţara Btrsei, VIII, 1936, p. 153-155. 3 în listă, nr. 80. 4 Anul 1848, IV, p. 481. 5 Ibidem, IV, p. 504. * Ibidem, V, p. 130. 7 în lista publicată de Aricescu figurează „un militar” Ioan Dascălu ; dar cu locuinţa In Cimpulung, şi arestat la 22 iunie; eliberat la 4 iulie 1849. 8 Vezi şi articolul lui Antonin Nour, Un revoluţionar din 1848 In Teleorman. Alecu Petrescu. Revista istorică, 1931, p. 203—207. 9 Anul 1848, IV, p. 214-215. 10 Ibidem. 11 La rubrica : „băgare de seamă” din lista utilizată de noi in acest studiu, e scris : „fiind bolnav se află în mînăstirea Colţei”. www.dacoromanica.ro 152 C. C. BODEA 22 de viaţă ce i-a mai rămas, în sînnl familiei sale”, cn condiţia însă ,,ca la întîmplarea de a se întrema să se întoarcă îndată în mînăstire”. La 28 iunie, Macovei se găsea tot la spitalul Boldescu din Ploeşti şi de acolo cerea strămutarea la spitalul din Buşii de Vede L Starea sănătăţii lui devenise atît de gravă prin luna mai, încît în Bucureşti se auzise că ar fi murit. Vestea aceasta — ajunsă şi la exilaţii de la Paris, printr-o scrisoare trimisă de Winterhalder — a inspirat o pagină de o frumoasă valoare literară şi patriotică din partea lui C. A. Bosetti în memoria martirilor revoluţiei 1 2. Grupul oltenilor din Dolj, Mehedinţi, Gorj şi Vîleea. Ca şi în judeţele Teleorman şi Bomanaţi, în Dolj şi Craiova, în Mehedinţi şi Cerneţi, şi în sus spre munţi la Tg. Jiu şi Bîmnicul Vîleea, entuziasmul revoluţionar se resimte pînă tîrziu. în iulie 1849, cînd în Transilvania şi Banat armatele revoluţionare maghiare încercau să ţie piept ofensivei contrarevoluţionare, ţăranii olteni aşteptau pe generalul Magheru, să înceapă şi revoluţia. „Am fost la Orşova — scrie Petrache Benişor exilatul, la 2 august 1849 3 —, m-am întîlnit cu colonelu turc de acolo cu care am conversat şi m-au întrebat de Magheru; mi-au spus că ţăranii îl aşteaptă cu mare nerăbdare, şi c-au venit vremea”. Ordinea regulamentară nu s-a putut considera restabilită în aceste părţi, decît după dizolvarea taberei de la Cîmpu lui Traian (28 septembrie 1848). îsimeni nu a crezut şi nici Comisia de cercetare a arestaţilor nu a dat crezare afirmaţiilor de circumstanţă făcute de profesorul Aaron Flo- rian, cînd — întrebat de ce părăsise postul de administrator al Doljului abia la sfîrşitul lunii septembrie — răspunsese : „pentru că Magheru cu ordinele lui îngrozise toată Bomînia Mică încît nici un slujbaş nu cuteza de frică a se mişca dinpostul său şi a lucra împotriva poruncilor ce publica’ ’4. Arestările îDcep la sfîrşitul lui septembrie şi ţin toată luna următoare. Centrul de triere al arestaţilor, înainte de a fi trimişi la Bucureşti, era la Craiova. Caracteristic pentru întregul grup al oltenilor, sosiţi pe această, cale la Văcăreşti, este că arestarea lor a fost făcută din ordinul cîrmui- torului de judeţ5 6. De exemplu : 1) „pitarul Gh. Călinescu, hălăduitor din Bucureşti, profesor din Tg. Jiu, s-au arestuit la 10 octombrie, după ară- tarea cîrmuitorulni, perftru că au fost propagandist” ; sau 2) „Dimitrie Velicovici, hălăduitor şi negustor din Cerneţi, s-au arestuit la 15 octombrie, după arătarea cîrmuitorului, pentru că au alcătuit şăici”; şi aşa mai departe. Acest fapt se explică mai ales prin autoritatea specială pe care o căpătaseră prefecţii judeţelor în calitate de preşedinţi ai Comisiilor pentru cercetarea „vagabonzilor periculoşi ordinei publice” — prin decretul nr. 51 din 21 septembrie 1848 ®. 1 Amănuntele cu privire la tratamentul de Ia Mărgineni şi din spitalul Boldescu din Ploeşti sînt luate din Arh. St. Buc., Min. Int., dos. 140/1849. 2 C. A. Rosctti, Nole intime, tn Lui C. A. ftoselli 7816—191G, Buc., 1916, p. 211. 3 C. 0. Bodea, Din corespondenţa exilr iilor de Ia 1848 (în ins.) * M. Regleanu, Aaron Florian ca participant tn revoluţia din 1848 tn Ţara Romlnească, în Revista Arhivelor, s. n., an. I (1958), nr, 2, p. 43, 47. 5 Această indicaţie figurează In dreptul fiecărui nume din listă. 6 Vezi în articolul de faţă, p. 3. www.dacoromanica.ro 23 FIGURI DIN REVOLUŢIA DE LA 1818 133 Un caz aparte îl constituie numai ÎTicolae Marghiloman1, fostul şef al pandurilor sau voluntarilor din Mehedinţi. Arestat la 28 septembrie, pe cînd se întorcea din tabăra lui Magheru, el e ţinut toată vremea la Tg. Jiu, înainte de a fi trimis la Bucureşti. Dacă, de la ei de acasă — trecînd prin sita de la Craiova 1 2 — aceşti revoluţionari ajung să fie trimişi la Bucureşti. îuseamnă că participarea lor la revoluţie nu a putut fi neînsemnată. Vinile ce li se atribuiau sînt arătate sumar şi stereotip, dar prezentarea lor oricît ar fi de săracă, adaugă informaţii noi la cunoaşterea cadrului general în care s-au desfăşurat evenimentele anilor 1848—1849 îu Oltenia. Despre Kicolae Marghilomau, de exemplu, aflăm din mărturisirile sale făcute în faţa Comisiei de cercetare, că era de fel din Cerneţi şi revo- luţia îl găsise subcîrmuitor în plasa Blahniţa din judeţul Mehedinţi. Că în vreme ce Magheru ocupase Craiova la începutul revoluţiei, Marghiloman a servit de curier secret între Iancu Bibescu, fratele domnului, şi colonelul Haralamb ; şi că a însoţit pe I. Bibescu peste munţi pînă ,,în ţara nem- ţească”. între 15—30 iulie 1848, în calitate de subcîrmuitor, a suplinit cu succes lipsa doctorului de plasă, bolnav de holeră, ajutînd 800 de holerici şi reuşind să stăvilească răspîndirea epidemiei în cuprinsul plăşii Blahniţa. Gheorghe Magheru, apreciind aptitudinile sale militare dovedite cu cîţiva ani înainte, îl numeşte la 26 iulie comandant al tuturor pandurilor sau voluntarilor din judeţ. La 27 septembrie, cînd Effingham Grant sosea la Cîmpul lui Traian cu scrisoarea consulului englez, prin care sfătuia pe Magheru în mod 1 în revoluţia de la 1848 au activat, ca revoluţionari, patru Marghilomani : 2 fraţi, Mihail şi Grigore din Buzău ; Nicolae Marghiloman de la Cerneţi (despre care este vorba In prezentul studiu) şi Hristodor Marghiloman, administiatorul judeţului Gorj. Mihail Marghiloman cel ttnăr, 1819 — 1880, a fost comisar în Gorj şi în Argeş (Anul 1848, II, p. 588 ; III, p. 114, 230, 536). După înfrîngerea revoluţiei a emigrat in Tuicio şi în Franţa, în iunie 1850 e trimis în ţară de Nicolae Bălcescu (I. Ghica, Amintiri din pribegia după 1848, ed. O. Boitoş, Craiova, 1940, voi. IT, p. 246, 264), tot pentru propagandă revoluţio- nară ; dar e arestat şi trimis peste graniţă în Moldova (cf. şi G. Fotino, Din vremea renaş- terii naţionale a Ţării Romlneşli. Boierii Goleşti, Buc., 1939, voi. III, p. 112, 126). Refuzat de stărostia de Putna de a rămîne în Moldova, e expulzat a doua oară în septembrie 1850 „în Austria”. (Arh. St. Buc., Min. Int., Ad-tive, dos. 140/1849). — E deputat de Brăila în Di- vanul Ad-hoc şi Adunarea Electivă a Ţării Romîneşti, şi prefect sub Cuza. Căpitanul (apoi maior) Grigore Marghiloman e „bravul” prieten al lui Magheru, cu care pleacă în Transilvania după dizolvarea taberei, de acolo se duce la Paris. Intră în ţară tot în 1850 (Arh. St. Buc., dos. citat). Deputat de Rimnic în 1857 (Ij. A. Sturdza, Acte şi docu- mente, voi. V, p. 676). Hristodor Marghiloman, administratorul diif Goij, în iulie 1848 se afla „cu locuinţa în Caracal” (Anul 1848, voi. II, p. 346, 446, 648: voi. III, p. 230 etc.). 2 în listă, grupul arestaţilor strămutaţi de la Craiova, cuprinde şi nume în afară de raza administrativă a Olteniei: Ghiţă Petrescu, de exemplu, este orăşan „avocat din Piteşti; arestat la 10 octombrie” (după Aricescu, la 28 septembrie); — profesorul Răducanu Burdeanu propagandist, „hălăduitor dimBucureşti”, e arestat la Cîmpulung la 1 octombrie (după Aricescu la 29 septembrie); iar protopopul Mihail „învitător al norodului la tulburări”, arestat la 29 sep- tembrie, e din Tîrgovişte, (Cf. în listă, n-rele 72, 73 şi 78). Eclisiaihul Silivestru — arestat la 3 octombrie — e de la Episcopia Argeşului (intero- gatoriul său se găseşte între dosarele Comisiei cercetătoare, sub nr. 132, la Arh. St. Buc. ; în listă nr. 72); Andrei Seimeanu e „candidat şi învăţător al Eforiei” din satul Şuiţu (Şuiei) şi a fost arestat la 5 octombrie în urnra arătării cîrmuitorulni. „ca propagandist” (nr. 79 din listă). www.dacoromanica.ro 154 C. C. BODEA 24 stăruitor să-şi dizolve tabăra, Marghiloman se afla acolo. ,,în toată adu- narea a intrat spaima — insinuează Marghiloman1 — şi cea mai mare parte au trecut în Transilvania. Eu nenorocitul — se plînge el în continuare — nu m-am unit a face ca ei. Rezămîndu-mă în curatul meu cuget că nimănui în lume am făcut vreun rău, am plecat înapoi a mă duce la casă-mi cu tot bagajul ce aveam cu mine, căruţa cu telegarii şi slugi”. în drum spre casă e atacat lîngă satul Cărbuneşti, jefuit şi adus sub stare de arest la Tg. Jiu 1 2. Mai tîrziu e trimis la Bucureşti, ţinut o vreme în arestul poliţiei şi strămutat apoi la Văcăreşti în noiembrie 1848 3. Toată străduinţa sa — destul de umilitoare de altfel — de a demon- stra că ceea ce făcuse era executat conform poruncilor primite nu-i foloseşte la nimic. Comisia anchetatoare îl declară părtaş la faptele revoluţionare şi hotărăşte să-l ţină în arest, aşteptînd noi dispoziţii. Probabil însă că nedovedindu-se şi participarea sa la arderea Regulamentului Organic, a putut fi scos uşor de sub vină. Arestările din zilele de 14 şi 15 octombrie din judeţul Mehedinţi, s-au efectuat în special în raza Cerneţului4. Culpele majore atribuite celor deţinuţi au fost: participarea ca panduri sau voluntari la revoluţie, sau propaganda făcută în acest sens. ÎTeagu (sau Rae) şi Petruţ Cladoveanu de pildă sunt învinuiţi, primul că a conlucrat cu Marghiloman, al doilea că a adunat şaică 5. De fapt însă ÎTae Cladoveanu a fost servitorul lui Marghiloman. După propria sa mărturisire 6, înainte de revoluţie se ocupase ,,cu negustoria de rachierie şi cu munca”; dar, împrumutînd şase galbeni de la ÎST. Marghiloman prin luna mai 1848, îi devine slujitor în contul banilor împrumutaţi. Din declaraţia sa în faţa Comisiei putem afla că „din sate veneau pandurii la curtea lui Marghiloman”, dar cine îi trimitea nu se spune. Ştefan Gărdescu, succesorul lui Marghiloman în plasa Blahniţa „s-au arestuit la 15 octombrie după arătarea cîrmuitorului, pentru că au turburat pe norod” 7. Ivancea Gheorghievici „negustor, şezător în Cerneţi” , pentru că „au luat parte la revoluţie” 8; Dimitrie Gheiculescu, negustor tot din Cerneţi „pentru că au luat parte la Gvardia naţională republi- cană” 9; iar Dimitrie Velicovici şi Dimitrie Brisniceanu din acelaşi oraş, „pentru că au adunat şăici”10. Documentele oficiale — cunoscute pînă acum — nu menţionează nimic despre protagonistul dîrzeniei revoluţionare din acest judeţ şi anume despre mehedinţeanul Gheorghe Scurtulescu din satul Pristolu de lîngă 1 Arh. St. Buc., dos. 134 al Comisiei cercetătoare. 2 Vezi şi Anul 1848, voi. IV, p. 574, 702; voi. V, p. 189, 190, 241, 359. 3 împreună cu Radu Ceauşescu, deputatul în Comisia proprietăţii si poliţai în Călăraşi; cu Costache Protopopescu şi Gh. Terek Ungureanul din Focşani (în listă n-rele 22 — 25). 4 Cf. şi V. Dumitrescu, Un epizod din timpul războiului ruso-turc din anul 1853—1854 sau Revolta Scurtescului, T. Severin, 1888, p. 11 — 12. 5 Ibidem, nr. 82, 83. 6 Arh. St. Buc., dos. 133 al Comisiei cercetătoare. 7 în listă nr. 85. 8 în listă nr. 87. * Ibidem, nr. 88. 10 Ibidem, nr. 90 şi 91. www.dacoromanica.ro 25 FIGURI DIN REVOLUŢIA DE LA 1848 155 Dunăre. Fostul deputat ţăran din Comisia proprietăţii nu e arestat... pentru că, probabil, autorităţile locale s-au declarat satisfăcute cu schin- giurile la care îl supuseseră. Potrivit unor relatări de mai tîrziu 1, Scurtu- lescu a fost ridicat de acasă; legat cot la cot şi suit deacurmezişul pe un cal slab», a fost pornit astfel prin mijlocul satului. Dus la reşedinţa sub- cîrmuirii, a fost „desbrăcat şi pus la nude, bătîndu-1 pînă ţîşnea sîngele din corpul lui”. Soţia şi copiii, care-1 urmaseră ,,1-au luat, l-au pus în piei de berbece şi l-au dus cu carul acasă”, unde a zăcut aproape un an. Departe însă de a pierde curajul luptei, Gh. Scurtulescu va fi şi în 1853—1854 unul din promotorii mişcării pentru insurecţia Olteniei. Urmărind seria arestărilor de prin celelalte oraşe oltene, găsim că din Biîmnicul Yîlcea au fost trimişi la Bucureşti trei participanţi la revo- luţie. Unul dintre aceştia e profesorul Constantin Codrescu 1 2 prins în munţi şi arestat pentru că fusese propagandist revoluţionar. El este dascălul sau profesorul de la clasa I-a elementară şi revizorul şcoalelor comunale din judeţul Yîlcea care, în vremea iernii 1846—1847, ca să nu se închidă cursurile plătise din banii lui 30 de galbeni pentru lemne şi alte nevoi ale şcolii3. După revoluţie ajunge profesor în Bucureşti. Al doilea, Grigore Davidescu, membru în Tribunalul din Yîlcea, prins în aceleaşi împrejurări, e acuzat că făcea parte din ,,şaica Magherului”şi era adunător de panduri 4; —iar ieromonahul Atanasie din Episcopia Biîmnicului, care mai fusese arestat odată la Cotroceni în septembrie, acum era luat în urma cererii exprese a mitropolitului, „pentru că au luat parte în revoluţie” 5. Din Tg. Jiu au fost ridicaţi: profesorul Mihail Gheorghiescu, preotul Gheorghe Slătineanu de la biserica Troiţa din oraş şi profesorul Gheorghe Călinescu, toţi trei propagandişti6. Acesta din urmă în listă e arătat ca fiind „hălăduitor din Bucureşti”. De fapt, e fostul profesor de la Şcoala Centrală din Crai ova (1833), coleg al lui Ioan Maiorescu; cîntăreţ la biserica Obedeanu; prenumerant în 1840, la Gazeta de Transilvania a’ lui Bariţ 7. La Tg. Jiu fusese mutat în octombrie 1847, ca profesor la şcoala elementară şi revizor al şcolilor comunale din Gorj8. în judeţul Dolj mişcarea revoluţionară a cuprins mai ales satele din regiunea dintre Calafat şi Craiova. Pentru aceleaşi motive însă, arătate mai sus, răsculaţii ţărani nu figurează pe lista arestaţilor la Yăcăreşti — deşi numai la ciocnirea care a avut loc lîngă Craiova, la 27 septembrie, au fost prinşi peste 100 de inşi. C. Zaman, subprefectul plăşii Cîmpul, 1 V. Dumitrescu, op. cit. 2 în listă, nr. 74. s I. Popescu-Cilieni, Participarea unor profesori olteni la revoluţia din 1848, tn Comunicări şi articole de istorie, Buc., 1955, p. 53. 4 în listă, nr. 76. 5 în listă, nr. 77. 8 în listă, nr. 84, 86, şi 89. 7 N. Bănescu şi V. Mihăilescu, Ioan Maiorescu, scriere comemorativă 1811 — 1911. Buc., 1912, p. 41, 458. 8 I. Popescu-Cilieni, op. cit., p. 56. Ieşit din Închisoare, Gh. Călinescu se stabileşte din nou In Craiova. - www.dacoromanica.ro 150 C, C. BODEA 26 care „a ţinut satele în revoluţie timp de două săptămîni după căderea guvernului”este ridicat şi dus de către autorităţile turceşti direct la Vidin 1 2. ’ Arestaţii — aduşi la mînăstirea Yăcăreşti — sînt recrutaţi dintre craioveni. în oraş prigoana, a început cu urmărirea preoţilor. Pe Manase sau Atanasie Stoenescu, arhidiaconul Episcopiei şi fost prezident al clubului revoluţionar, fiindcă se bucura oarecum de îngăduinţa cîrmuitorului, la 4 octombrie, aflîndu-1 bolnav, l-au luat sub pază ,,pînă se mai întremează”. Totodată se apreciază că era ,,de o sută de ori mai puţin vinovat decît mulţi alţi preoţi şi diaconi, şi chiar decît protopopul Dincă” 3. La 8 octombrie însă are loc intrarea trupelor otomane în Craiova. Cu acest prilej Mehmet Paşa constata nemulţumit că se aflau mulţi oameni cărora ,,nu le i-a eşit din cap nebunia”; şi în înţelegere cu cîrmuitorul judeţului hotărăşte arestarea lor. Prima măsură luată a fost îndepărtarea din posturile de judecători a elementelor participante la revoluţie. Printre aceştia este Petre Eliad (sau Iliad) grefierul de la Curtea apelativă, secţia I-a 4 *. Pînă la 26 octombrie lista arestaţilor se completase. în capul listei figurează arhidiaconul Stoenescu, şi după el, rînd pe rînd : protopopul Dincă (Dimitrie), propagandist şi propovăduitor; Costache Petrescu „înfocat aţîţător la turburare asupra legiuitei oblăduiri” ; Boicea Radovici- Radian, secretar al lui Magheru; Petrache Eliad „aprins propagandist cu cuvîntul şi scrierea”; Iancu Obedeanu „iscusit la orice necuviinţă şi mişelie şi pentru că au propovăduit în vileag pe butie regulele revoluţiei” Costache Parascoveanu, pentru că „au fost rebelist rău”; şi ETaralambie Zaman, propagandist şi propovăduitor 6. Din declaraţiile făcute de cîţiva dintre ei în faţa Comisiei de anchetă am putut spicui şi alte- amănunte despre activitatea lor revoluţionară. Aşa bunăoară, dacă ar fi să dăm crezare spuselor lui Iancu Obe- deanu, s-ar părea că lui Petrache Eliad discursul ţinut — după 27 august — asupra proprietăţii şi necesităţii reformelor agrare, i-a pecetluit soarta» în faţa proprietarilor şi neguţătorilor. „Auzind pe dl. Petrache Eliad cum ne împărţa moşiile pe la ţărani, fără nici un temei, zicînd — suit sus p-o tribună — că pogoanele ce să vor da locuitorilor de către proprietari sînt plătite cu rodul muncii lor de atîtea veacuri şi că rău s-a zis să se despă- gubească ; pă dată, în minutul acela am şi plecat de acolo, văzîndu-le marea şi nemărginita aplecare de a jefui pe alţii”. A doua zi s-a aflat în oraş despre acest discurs; ca urmare, în club rămaseră numai „golanii sau pe franţuzeşte cum se zice sans-culottes” 6. Se vede însă că declaraţiile acestea n-au agravat prea mult situaţia de arestat a lui Petrache Eliad, întrucît prin jurnalul din 2 iunie 1849, înalta Curte Criminalicească îl declară scos de sub vină; şi chiar dacă îşi 1 Anul 1848, voi. V, p. 2-3. 2 Despre C.. Znman vezi mai jos In studiul de faţă, p. 131 — 132. 3 Anul 1848, V, p. 6. 4 lbidem, V, p. 63, 69. 6 în listă nr. 94 — 101. * M. Regleanu, Contribuţii documentare, p. 234. www.dacoromanica.ro 27 FIGURI Dl\ REVOLUŢIA DE LA 1818 157 arsese diploma de rang şi asistase la arderea Regulamentului Organic, s-a considerat că le făcuse ,,de silă” şi îndemnat de alţiih Costache Petrescu e judecat pentru că la 15 septembrie 1848 se dusese la Calafat ,-înarmat de sus pînă jos şi încins cu eşarfa tricoloră” şi a întors din drum ştafeta lui Fuad Paşa, care se ducea la Yidin 1 2. Răspun- surile sale la ancheta din 11 martie 1849 nu constitue — la prima vedere — nn model de curaj sau de sfidare a situaţiei. Reiese din ele că el participase la revoluţie, „fără să se esalteze” şi fără să săvîrşească vreo faptă de tulburare, că a asistat la arderea Regulamentului, „din ordin”, şi că a intrat în Garda naţională, pentru paza liniştii şi a disciplinei. Dar, abia eliberat pe chezăşie din închisoare, ajuns în căruţa de poştă, Costache Petrescu reîncepe propaganda. Arestat din nou, ancheta reîncepe în iunie 1849. E declarat „revo- luţionar şi în duh şi în fapte de la începutul revoluţiei pînă acum” 3, dosarul lui se închide însă în iulie tot fără condamnare. ÎTu ştim ce atitudine a avut în faţa judecăţii Costache Parascoveanu (1817—1850), vărul şi prietenul de copilărie al ierodiaconului Ipatie şi fiul preotului Berivoescu din Yălenii-de-Munte. Dar, „sarcasmul şi carac- terul său ironic” care îi cîştigaseră şi simpatia lui Ion Bibescu fratele domnului, de-1 adusese din Bucureşti şi-l făcuse slujbaş la Craiova, nu par a-1 fi părăsit în închisoare. Aflăm din amintirile lui I. D. Petrescu 4, că dintre numeroasele acuzaţii ce încărcau dosarul poetului şi cîntăreţului de la biserica Băneasa din Craiova, Comisia s-a oprit asupra poeziilor sale revoluţionare; în special asupra aceleia care multă vreme a înflăcărat masele şi a răsunat ca un marş al dezrobirii sociale 5. Privaţiunile şi tratamentul rău, îndurate în drumul de la Craiova la Bucureşti, mai cu seamă pe o vreme de noiembrie, îl aduseseră de la început printre bolnavii de la mănăstirea Colţii. Umezeala îi atacă plămînii. După şapte luni de închisoare 6, e eliberat pe chezăşia... morţii, căci nu mai trăeşte decît pînă în anul următor. Pe Boicea Radovici, 1822—1873 7, revoluţia de la 1848 îl găseşte scriitor la Poliţia din Craiova. El gustă din amarul închisorii în zilele 1 Anul lS4f>, VI, p. 240-241. 2 Arh. St. Buc., dos. 130 al Comisiei de cercetare; lot acolo, Ad-tive Ţ. R., Comitetul carantinelor, dos. 622, nr. 1250/1849. 3 Arh. St. Buc., dos. 130 şi 622 citate în nota precedentă. 4 I. D. Petrescu, Buchetul, p. 68 — 69. 8 Textul poeziei îl reproducem după versiunea dată de I. D. Petrescu, în Buchetul, p. 68 : „Saltă romîne Plin de mîndrie ; Cîntă voinice C-ai sîitrîmat Jugul acela Ce-n tirania Zilelor grele Tu l-ai purtat. Nu mai e claca Nici iobăgia ; Nu mai e biciul Ce-ai suferit. Greaua podvadă, Sila-n robie, Starea de jale Toatc-au pierit”. * Aricescu dă data eliberării, 19 aprilie 1849; op. cil., II, p. 101, nr. 38. 7 Vezi portretul său în Arhivele Olteniei, an. IV (1925), nr. 17, reprodus cu ocazia evocării făcută de M. Teodorian-Carada, Un uitat: Boicea-Radian, p. 4 — 7; v. şi Discursul (inut la moartea sa de Dr. C. I. Drăgescu, Concelăţiani, fraţi Ilomlni. Craiova, 1873, 10 p. www.dacoromanica.ro 158 C. C. BODEA 28 contrarevoluţiei de la sfirşitul lui iunie şi începutul lui iulie. între 20 iulie şi 14 august e secretar cu plată al lui Magheru şi colindă cu acesta toată partea muntoasă a Olteniei, de la Turnu Severin pînă la Rîmnicul Yîlcea. Necazurile în familie, secerată de holeră, îl reclamă însă la Craiova ; pără- seşte astfel tabăra de la Cîmpul lui Traian. Florian Aaron şi Grigore Miliăescu 1 îi încredinţează atunci postul de secretar la Sfatul orăşenesc, în care rămîne pînă în ziua arestării, la 26 octombrie. Dar la dosarul lui Boicea Radovici figurează şi o reclamaţie a logo- fătului Dinu Ilaralamb, prin care acesta îl învinueşte de moartea lui Alecu Oteteleşanu, fiul său. în declaraţiile de la îl martie 1849, acuzatul recu- noaşte că în iulie 1848, proaspăt ieşit din arest, avusese o altercaţie vio- lentă, la clubul revoluţionar, cu Alecu Oteteleşanu. Despre moartea acestuia însă, survenită la 3 zile de la disputa avută, declară că nu ştie . nimic, decît că văzuse înmormîntarea cînd se întorcea — după cîteva zile de absenţă -■ de la m-rea Cornetul. La 11 aprilie 1849, Cîrmuirea de la Craiova răspunde Comisiei de cercetare că nu poate hotărî dacă Boicea Radovici e vinovat de omor, sau nu, întrucît nu s-au putut găsi mărturii acuzatoare, iar tăgăduiala implicatului era categorică 1 2. . Comisia îl declară „părtaş activ” la fapte revoluţionare, vinovat de arderea Regulamentului, dar îşi declină competenţa de a se pronunţa asupra morţii lui Oteteleşanu. Probabil însă că la cei trei ani de închi- soare, acordaţi prin sentinţa înaltei Curţi Criminaliceşti, la 20 mai3, contribuise totuşi şi această învinuire. Cît despre tînărul 4 lancu Obedeanu, lepădarea sa de faptele revolu- ţionare care i se imputau, au pus în nedumerire pe înşişi anchetatorii săi. După afirmaţiile sale, el frecventase clubul revoluţionar din simplă curiozitate; participase la arderea Regulamentului Organic — petrecută la Craiova, la 10 septembrie — din silă mare, fiind împins de alţii; iar arestarea sa de la 13 septembrie în Bucureşti, la Cotroceni, s-ar fi datorat unei greşeli întîmplătoare. Cu toate acestea, la întoarcerea sa în Craiova, contrarevoluţia care-1 indusese în rîndul tulburătorilor periculoşi, îl arestează din nou la 26 octombrie. Reţinem din relatările sale descrierea solemnităţii improvizate pentru arderea Regulamentului Organic, şi o reproducem în rîndurile ce urmează : ,,.. .La fiecare persoană li s-a dat de către maghistrat cîte o lumînărică de ceară d-o para, ca la morţi. Au pornit cu toţii de acolo [de la şcoală], avînd Regulamentul pus într-un mic coşciug, zugrăvit pe dînsul draci şi alte secături, cu muzică, înainte, cîntînd de moarte; şi în urmă de tot să afla o fetiţă de vreo 9 ani, îmbrăcată în alb, cu cununi de flori, şi înlănţuită. S-au ars Regulamentul vineri; era tot oraşul, de curiozitate să vază ce o să fie. Un preot au început să citească cuvîntul funebru al prea sfinţiei 1 Profesorul Grigore Mihăescu fusese numit preşedinte al Sfatului orăşenesc, la 20 august; ef. I. Popescu-Cilieni, op. cit., p. 50. 3 Arh. St. Buc., dos. 135 al Comisiei de cercetare. 3 Anul 1848, voi. VI, p. 230. 4 Avea 21 de ani. . www.dacoromanica.ro 29 FIGURI DIN REVOLUŢIA DE LA 18J8 159 sale părintelui mitropolit, obştit din suplimente, spre anatemizarea ace- lora ce ar mai urma şi ar mai restabili din nou acel Eegulament. Acolo de faţă toţi amploiaţii era. Am şezut pînă au început să citească preotul şi îndată am fugit de groază acelui blestem căci începusem să tremur. Am plecat d-acolo singur, strecurîndu-mă din mulţime” J. Ca să-l scuze de tot ce făcuse, Comisia cercetătoare declară — prin jurnalul 116 încheiat la 25 februarie 1849 a — că inculpatul „întru toate vorbele lui s-au cunoscut de zănatec sau uşurel în judecată şi din aceasta, nedestoinic fiind a prejudeca faptele lui, le să\îrşeşte orbeşte”; propune în consecinţă slobozirea lui din arest, „pe chezăşie de bune purtări pe viitorime”. Ar trebui să încheiem seria craiovenilor cu Haralambie Zainan. Motivele care au dus la arestarea lui par însă a fi fost determinate şi agravate de situaţia specială în care se afla fratele său Costache. în listă în dreptul numelui lui Haralambie, se menţionează că este fratele lui Costache Zaman ce se afla la Yidin. El stă în închisoare pînă la 25 ianuarie 1849 1 2 3. Cu cîteva săptămîni înainte — dacă putem lua de bună indicaţia lui Aricescu 4 * — a intrat la Văcăreşti fratele său Costache. Bănuim deci o legătură între cele două date, în sensul că intrarea lui Costache în închisoare a influenţat — de data aceasta în bine - elibe- rarea fratelui său. Acestea sînt argumentele care ne fac să stăruim mai mult asupra vieţii lui Constantin Zaman, deşi acesta nu figurează în lista de la 23 noiembrie. Rămaşi de mici orfani de tată, viaţa fraţilor Zaman s-a dezvoltat încet şi greu din pricina slabei situaţii materiale 6. înclinările artistice ale lui Costache, cultivate, ar fi putut face din tînărul elev cu talent la pictură, un adevărat pictor cu renume. Domnitorul Alexandru Dim. Ghica, cu ocazia unei vizite la şcoala din Craiova, a rămas surprins şi încîntat de lucrul lui şi i-a promis că îl trimite în Italia pentru perfecţionare. Promi- siunea nu a fost ţinută. C. Zaman trebui să-şi întrerupă studiile ca să-şi cîştige existenţa. Intră deci copist la Prefectura de Dolj. Dar în nouă ani de slujbă abia fu înaintat la gradul de ajutor de grefier. în 1845 e numit secretar al Comisiilor de revizuire, şi se distinse acolo prin spiritul său de dreptate, prin inteligenţa şi activitatea sa. „Carac- terul şi loialitatea sa — scrie P. Cernătescu — îl făcură odios marilor funcţionari de rea credinţă şi în cea mai mare parte corupţi”. La izbucnirea revoluţiei se afla în postul de director 6 al închisorilor din Craiova. Din îndemnul unui prieten revoluţionar, schimbă acest post 1 M. Regleanu, Coniribuţii documentare, p. 328. 2 Jbidem, p. 325. 3 Cf. în lista lui Ariccscu, nr. 42. 4 La Ariccscu, In dreptul numelui lui C. Zaman (nr. 145) se scrie : [arestat la] 27scptcin- . brie —2 ianuarie [1849], eliberat la 8 martie 1851. 6 Pentru evocarea lui C. Zaman, folosim in afară de materialul documentai din Anut ISiS; Oraţiunea funebră la Inmormintarea lui Constantin Zaman, pronunciata de preotul D. Brănescu, Buc., 1867,15 p.; şi datele cuprinse în Notes sur Mr. Zaman, scrise de P. Cernătescu (cf. Bibi. Acad. R.P.R., Arhiva Ghica, Mapa IV, doc.). 6 Brănescu scrie inspector. www.dacoromanica.ro 100 C. C. BODEA 30 „de rang privilegiat” pe acela mai mic de subcîrmuitor în plasa Cîmpnl, şi deveni astfel „partizan al noilor reforme” \ în plasa lui, stindardul revoluţionar nu s-a înlăturat după intrarea trupelor otomane în Bucureşti. Dimpotrivă, acţiunea pe care a între- prins-o prin satele din jurul Calafatului a fost de a le îndemna la nesupunere faţă de ordinea de stat restatornicită cu forţa armelor străine. El însuşi, punînd mîna pe subcîrmuitorul venit să-l înlocuiască, după ce l-a bătut cumplit, l-a ţinut „arestuit în lanţ” 1 2. La sezisarea făcută de către Departamentul din Lăuntru, caimaca- mul ordonă „goana şi prinderea acelui Zaman, după care să se pue în închisoare”. Ordinul dat era însă tardiv, întrucît arestarea fusese executată de trupele otomane — venite de peste Dunăre — şi răzvrătitul trimis sub escortă turcească la Vidin3. Departamentul din Lăuntru îl revendică să ispăşească nesupunerile în închisorile ţării 4. La 10 noiembrie se afla la Craiova, tot sub stare de arest ordonată de Mehmet Paşa, comandantul trupelor otomane din Oltenia5 6. Abia la 30 decembrie, Cîrmuirea judeţului Dolj îl trimise la Bucureşti, dîndu-1 în primire comandantului capitalei ®. Ajuns în temniţă la Văcăreşti — ianuarie 1849 — Zaman revine la vechea sa preocupare din tinereţe, pictura. „în lipsă de materiale necesare — scrie preotul Brănescu — numai cu creionul a depins 7 pe toţi cei coarestaţi, cărora le-a şi oferit portretele spre suvenire”. Devenise şi croitorul colegilor săi de suferinţă8 9. Pe baza dosarului întocmit de Comisia de anchetă şi a ultimelor precizări făcute de acuzat în instanţă (la 13 mai 1849) ®, înalta Curte Criminalicească îl declară, la 14 mai 1849, „complicat în revoluţie în mare grad, precum şi în arderea prin sate a exemplarelor legilor urmă- toare Regulamentului Organic, pentru datoriile reciproce între proprietari şi săteni’ ’10 — şi-l condamnă la şase ani de munca Giurgiului. Numărul condamnărilor pronunţate asupra revoluţionarilor arestaţi în prima fază a prigoanei contrarevoluţionare, se încheie cu profesorul Grigore Mihăescu din Craiova, una din figurile proeminente ale revoluţiei 1 P. Cerri;ltescu, AVes sur Mr. Zaman, 2 Anul 1848, voi. V, p. 2—3 (Raportul Departamentului din Năuntru cătrâ Căimăcăinie, de la 4 oct. 1818). 3 Ibidem, p. 108, 163, 1 Ibidem, p. 109. 5 Ibidem, p. 401—402. 6 Ibidem, p. 729. 7 pictat. 8 După 1851, C. Zaman se bucură numai trei ani de relativă linişte. în 1854 c arestat din nou şi purtat prin închisorile ţariste. Graţiat, se întoarce acasă pe un drum lung şi ocolit; trecind pe la Varşovia şi Viena, intră in ţară abia în iulie 1856. în faţa lui mai rămăseseră 10 ani de viaţă. Intrind în magistratură urcă treptele pas cu pas pînă la postul de prim-preşedinte de Tribunal. Dar cu aceasta a intrat şi în ultimul an al vieţii. 9 Anul 1848, voi. VI, p. 223 — 224. C. Zaman arată că nu e vorba de arderea Regulamen- tului ci de „hîrtiile Căimăcămiei, adecă publicaţiile ce se dedese de acea Căimăcămie". 10 Din raportul înaltei Curţi Criminaliccşti, de la 14 mai 1849 ; Arh. St. Buc., I.C. Cr., dos. 157/1819. www.dacoromanica.ro 31 FIGURI DIN REVOLUŢIA DE LA 1818 lltl din 1848 în Oltenia, cu o activitate didactică şi literară binecunoscută *. Membru al Clubului revoluţionar din Craiova şi preşedinte al Sfatului orăşenesc în 1848, profesorul Mihăescu e printre primii arestaţi după înfrîngerea revoluţiei. Eliberat din arestul cîrmuirii, „fiind om cu familie grea”, „numitul însă, precizează raportul cîrmuitorului de Dolj, în loc să se părăsească de necuviinţele urmate mai dinainte” şi în loc să respecte „ordinea legală” boierească, a început să facă „de isnoavă propagandă în folosul Constituţiei” şi să fraternizeze cu ţăranii1 2. E arestat a doua oară la 7 noiembrie3. Cu această dată de arestare figurează şi pe lista publicată de Aricescu 4, dar în lista din noiembrie nu-1 găsim printre arestaţii de la Văcăreşti. Probabil, a fost ţinut mai multă vreme la Craiova pînă să fie trimis în capitală. în jurnalul din 27 mai 1849 5 * „luîndu-se în băgare de seamă atît înclinarea numitului cu revoluţionarii, cît şi desăvîrşita încredere a acestora din urmă către dînsul”; avînd în vedere deopotrivă participarea sa la arderea Regulamentului şi în acelaşi timp „arderea de către el a diplomei rangului său” 8, Curtea îl declară „căzut în faptă criminală de răzvrătire şi necinste către amîndouă înaltele Puteri” şi-l condamnă la şase ani închisoare la Snagov. La cele şase condamnări — citate pînă acum 7 — s-au mai adăugat alte patru, pronunţate împotriva revoluţionarilor din Teleorman şi Roma- naţi: Alecu Petrescu din Ruşii de Vede, Costache Manega din Caracal, şi Dim. Lăzărescu şi I. Bunescu din Turnu — care reuşiseră să scape de arestare pînă în primăvara lui 1849. Al unsprezecelea la număr a fost Ioan Rotescu, grefierul de la Prefectura Brăilei, fost comisar de propa- gandă şi ajutor de cîrmuitor în acelaşi judeţ, în vremea revoluţiei8. El a fost arestat — după datele lui Aricescu 9 — la 2 februarie 1849. După atîtea arestări făcute în timpul Căimăcămiei lui Constantin Cantacuzino, înalta Curte Criminalicească îşi încheie activitatea, la cîteva săptămîni după începutul domniei lui Barbu Ştirbei, cu cele unsprezece condamnări enumerate10. Gestul putea să apară oarecum simbolic. Numai 1 Cf. N. Bănescu şi V. Mihăilescu, Ioan Maiorescu, p. 41, 96, 420. 2 Anul 1848, V, p. 65, 587. 8 Ibidem. 4 Nr. 119 din listă. 8 Anul 1848, voi. VI. p. 233-234. • Era pitar. 7 Scarlat Turnavitu (din Focşani); Scarlat Voinescu (Buzău); Tănase Macovei (Ruşii de Vede): Boicea Radovici, Grigore Mihăescu şi Const. Zaman (Craiova). 8 Anul 1848, voi. VI, p. 237-239. 9 Nr. 155 din listă. 10 C. D. Aricescu tn op. cil., II, p. 114, socoteşte pe Tănase Macovei Intre condamnaţii iertaţi, alături de Al. Ciculescu [nu V. Cuculescu] şi Filip Ionescu de la Turnu. Probabil acesta a fost şi izvorul după care s-a orientat Colescu-Vartic, susţinlnd acelaşi lucru (1848. Zile revoluţionare, Buc., 1898, p. 436). De fapt. în locul lui Tănase Macovei trebuie adăugat numele lui Costache Ciochinescu de la Buzău, achitat prin sentinţa din 9 iulie 1849 a înaltei Curţi Crimi- naliceşti (Anul 1848, voi. VI, p. 251—252). Alecu Ciculescu, „hălăduitor din Bucureşti”, a fost pomojnic la grefa Judecătoriei jud. Teleorman (Anul 1848, voi. VI, p. 155, 233). Dosarul lui se găseşte la Arh. St. Buc., nr. 20 al Comisiei de cercetare. 11 - c. 1302 www.dacoromanica.ro 1G2 C. C. BODEA 32 că, purtarea ulterioară a lui Ştirbei faţă de revoluţionari nu a îndreptăţit speranţele de încetare a prigoanei. De altfel chiar la 6 iulie, în Buletinul Oficial al ţării 1 apărea firmanul turcesc, cuprinzînd — în afară de dispoziţiile de care s-a ţinut seama la pronunţarea sentinţelor de condamnare sau amnistiere — hotărîrea luată de comun acord de către Poartă şi Curtea din Petersburg cu privire la- menţinerea în exil a capilor revoluţiei a. ★ Am stăruit în paginile studiului de faţă asupra deţinuţilor de la mănăstirea Văcăreşti, care sînt menţionaţi în lista alcătuită în noiembrie 1848, dar care reprezintă mai puţin de jumătate din totalul revoluţio- narilor aduşi acolo. Nu am pomenit de lungul şir al celor eliberaţi pe chezăşie, şi nici nu am vorbit despre cazurile în care banii au avut darul să închidă ochii autorităţilor şi să facă pe unii „nevinovaţi”. Ceea ce am ţinut însă să desprindem din paginile de mai sus, este că represaliile contrarevoluţionare nu s-au aplicat numai sutelor de revolu- ţionari, ajunşi în închisorile judeţene sau mai apoi la Văcăreşti. Numărul mare al celor care au suferit de pe urma represiunilor contrarevoluţionare l-a format masa de ţărani — supuşi la lovituri de bite şi la îndepărtări temporare sau definitive din satele lor. Prin aceasta revoluţia din Muntenia s-a dovedit o dată mai mult a nu fi fost o mişcare întîmplătoare izvorîtă din cîteva capete înflăcărate. Ea a fost rezultatul unui proces istoric îndelungat care a făcut posibilă încolţirea ideilor revoluţionare, la 1848. Munca stăruitoare şi organizată a propagandiştilor sau comisarilor de propagandă a fost astfel uşurată de atmosfera dinainte pregătită. Aşadar, revoluţia nu se poate confunda numai cu emigraţia de la Paris, Constantinopol, Brussa şi alte centre europene; ea a rămas deopo- trivă în interiorul ţării, a mocnit în popor şi a contribuit la realizarea. Unirii de la 1859. 0 MAJIOI43BECTHBIX YHACTHMKAX PEBOJIIOIţMM 1848 TOflA PE3IOME ITo uattaeuHOMy cpeflii pyKonticeft IfeHTpaJiLHofi rocyflapcTBeHHoft OnCjitioTeKH ((piui. EojiiiecKy) cmicKy, coflepHtameMy HMeHa 101 apecroBaHHoro, 3aKJnoieHHHXB mo* 1 2 Filip Ionescu a fost vătaf de aprozi la aceeaşi Judecătorie (Anul 1848, voi. VI, p. 155, 232). El fusese recomandat pentru funcţia de comisar de propagandă, dar nu a fost numit, în locul lui a venit comisarul transilvănean Vasile Nameşu. 1 Anul 1848, voi. VI, p. 260-261. 2 Cei unsprezece condamnaţi politici sînt ţinuţi o vreme la Colţea „In încăperile de jos din dreapta” (C. D. Aricescu, Memoriile mele, p. 72) sub pază militară. De aici — renunţlndu-se a mai fi trimişi la Snagov sau la Giurgiu — sînt strămutaţi cu toţii la mănăstirea Mărgineni. Prin ofis domnesc — la 31 august 1850 — o parte sînt amnestiaţi. Pe Scailat Turna vi tu,. Alecu Petreseu şi pe Costaclie Zaman, Barbu Ştirbei Ii trimite să-şi continue pedeapsa la schitul Berea din judeţul Buzău. Dar — făcîndu-se cunoscut domnului că la acel schit se afla Semi- narul Episcopal (Arh. St. Buc,, Min. Int. ad-tive, dos. 140 — 1849, f. 343) — le schimbă locul de exil cu schitul Vintilă Vodă din acelaşi judeţ (ibirlem, f. 363, ofisul domnesc din 18 sept. 1850> de unde vor fi amnistiaţi la 6 martie 1851 (Anul 1848, voi. VI. p. 307). www.dacoromanica.ro 33 FIGURI DIN REVOLUŢIA DE LA I8J8 163 Hacnape BaKepeuiTL b ceHTnOpe— oKTnSpe — iionSpe 1848 r., aBTop coSpan pha hobhx CBeHeHHÎi 06 ynacTHHKax peBomoitiiH 1848 r. B paSoTe npoTHBonocTaBneHu A»a Miipa c «ByMH pa3HHHHHMH nonnTHHecKHMii B3raiHAaMH. G oRHoiicTopoHU, nporpecciiBHHit, nepnaiomiift cbok» CHJiy b BoccTamm 1821 r., npoHBUHramiiîi ce6n b aaroBope 1840 r., Miip, KOTopuîi yMHOHiaeT cboh chuih b peBomoami 1848 r. h noSenţnaeT b 1859 r. G npyroil CToponu, npeACTaBJieH peaKAHOHHbrii,no6eAHBiiinlt B 1821 r., KOTopuîi aacTaBHJi npiiBHaTt ce6n b 1840 h 1848rr.,Ho, o6ecciiAeHHbifl,Bbiiiy>KAeii Oblii ycTynHTb xo«y HCTopun b 1859 roAy. IIpHMepH nporpeccHBnux rnoneît MHoroHHCJieHiibi. ynacTHHKH aaroBopn 1840 r. (npo$. H. BpeaoHHy, G. fliKepaiiy) npojrenHiOT ce6n b 1848 h 1857 rr. TnaBHUM 3anţnTHH- kom peBomoiiHOHHO HacTpoeHHHx yHHTeneil b 1848 r. 6ha II. IIoeHapy, ceiipeTapb Tynopa BaajţHMiipecKy. IIlKonbHHe TOBapnnţB H. Bannecny h M. Thkh (SpaTbH TypHaBiiTy, H. HeHoBiin, M. BaHiecKy n AP-) BCTpenaiOTCH co cbohmh yniiTeJiHMH, Sopncb aa Te me peBonioiiiioinibie H^eH KaK b 1840 r., Tău h b 1857 r. BMecTe c ApyrHMH peBomouiioHepaMH, apecTOBamiuMH b 1848 r. (A. IleTpecKy, K. RiioKHHecKy, G. BoiÎHecKy, B. PaAOBHH-PaAiiaH h Miiorwe Apyrne), ohii HaxojţHTCH Haita HyHe oSteHHHeHHH b Hwcjie pyKOBOAHTejieii HaipioHaJibHoii napTHii. MoJioAolt K. KaTHHa nomSaeT b TiopbMe; K. IlapacKOBHiiy, noaT, yMwpaeT b 1850 r, b PyKHpe, r^e oh HaxoAHJicH rjih BoccTaiioBneHHH 3AopoBi.fi, noAopBaHHoro b TiopbMe. ApecTOBaHHbie (101 nenoBeK) crpynmipoBaHbi aBTopoM b cootb6tctbhh c 4 o6- JiacTHMii CTpaiibi: 1) OoKiuaiib-Byaay h Pmmhhk; 2) EyxapecT h Hnb$oB; 3) Vesau Tene- opuiaii h PoMaHaii; 4) ye3Abi OniTeHb: ,E(o:i>k, MexeAimii, ropnt h Bbrana. Bo mhothx cjiynaHx oOpaaH ynacTHHKOB peBOJiioiimi 1848 r. jimiib nanepTaiibi, b Apyriix cjiynanx ohh oSpiicoBaHH Sonee noApoOno, b saBiiciiMocTH ot pacnonaraeMbix aBTopoM MaTepnaJioB. OAHaKo HeoOxoAHMo OTMeTHTb, hto aBTop nacTOHmeli paOoTbi cyMen BbiHBHTb anaHHTeJibHoe kojiiihecTBO penoJiioiinoiiepoB 1848 r., Aona3aB TamiM o6pa3oM, hto peBOJiioAiiio 1848 r. Henb3H cborhtb toabko k AeHTenbuocTH 3MiirpaAini b IlapHfKe, KoHCTaHTiiHonone, Bypce (Bpyce), a Taione ApyrHx eBponeilcKHx ropoAax; oHa npoHcxoAiuia h BHyTpH CTpaiibi, naapeBajia b iiapoAe h cnocoScTBOBana ocymecT- BJieHiuo oSbeAniieHHH b 1859 r. FIGURES DE R^VOLUTIONNAIRES DE 1848 MOINS CONKUES RlîSUMfi Ayant comme point de d6part l’analyse d’une liste de 101 dătenus du monastfere de Văcă- reşti, des mois de septembre, octobre, novembre 1848 — liste trouvte parmi Ies manuscrits de la Bibliothăque Centrale d’fitat — l’article expose une sărie de nouvelles informations eoncer- nant quelques figures de răvolutionnaires de 1848. L’auteur met tace â face Ies deux camps de la sociOtă roumaine de l’6poque, avee leurs conceptions politiques difftrentes : d’une part, le monde progressiste dont Ies sources d'ănergie râsident dans l’6meute de 1821 et quis’affirme dans le,,complot" de 1840, amplifie ses forces dans la revolution de 1848 et triomphe en 1859; d’autre part, un monde rcactionnaire qui, aprăs avoir triomphă en 1821 et imposă son point de vue en 1840 et 1848, doit c6der le terrain devant la marche des âvcnements de 1859. www.dacoromanica.ro 164 C. C. BODEA 34 Les exemples pour la premifere categorie sont â folson. Les gens du complot de 1840 (le professeur I, Brezoianu, Sotir Geranu) s’affirment en 1848 et activeront en 1857. Petrache Poenaru, le secretaire de Tudor Vladimirescu, fut, en 1848, le principal protecteur des professeurs răvolutionnaires. Les camarades d’ăcole de Nicolae Bălcescu et Ion Ghica (les frăres Turnavitu, Nicolae Nenovici, lorgu Băjescu, etc.) rencontreront leurs professeurs dans la lutte pour les mdmes idees răvolutionnaires, en 1840 ainsi qu’en 1857. Avec d’autres dătenus de 1848 (Alecu Petrescu, Costacne Ciochinescu, Scarlat Voinescu, Boicea Radovici-Radian et autres) ils figureront, â la veille de l’Union des Principautăs, parmi les chefs du parti naţional. Le jeune Constantin Cătină est mort en prison. Le poăte Costache Parascoveanu est mort en 1850 â Rucăr, oh il ătait allă soigner une sântă ruinăe dans les cachots. L’auteur fait une răpartition des 101 dătenus de la liste, par zones principales du pays : 1) Focşani —Buzău et Rtmnic. 2) Bucarest et Ilfov. 3) Les districts de Teleorman et de Romanaţi. 4) Les districts d’Oltănie : Dolj, Mehedinţi, Gorj et Vilcea. Trăs souvent les figures de ces răvolutionnaires ne sont qu’esquissăes, d’autres fois elles apparaisscnt mieux conturăes, en rapport avec le matăriel documentaire trouvă. L’article a toutefois le mărite d’avoir fait sortir de l’anonymat un nombre considărable de răVolutionnaires de 1848 et d’avoir dămontră par cela que la revolution de 1848 ne s’est pas răduite uniquement â l’ămigration de Paris, Constantinople, Brousse ou d’autres centres europăens ; elle a există ăgalement âl’intărieur du pays, a couvă dans les masses du peuple et a contribuă ăla răalisation de l’Union des Principautăs de 1859. www.dacoromanica.ro ILUMINISTUL RUS V. F. MALINOVSKI ÎN ŢĂRILE ROMÎNE DE AL. VIANU W. Wilkinson, autorul unui „bun tratat asupra ţărilor noastre înainte de eterie”1 arăta : „în timpul şederii mele în principate am fost de mai multe ori martor al intervenţiei active a Rusiei pentru a înfrîna sistemul de stoarcere adoptat de turci şi a se opune asupririi populaţiei. Această intervenţie a împiedicat adesea agravarea jugului care apasă asupra acestei populaţii nenorocite” 1 2. Analiza materialelor documentare din arhiva consulatului rus pe perioada 1783—1828 confirmă întru totul aprecierea elogioasă a lui Wil- kinson. în şirul de consuli ruşi, care s-au succedat la conducerea Consula- tului General al Rusiei în Moldova şi Ţara Romînească, un loc deosebit îl ocupă Vasile Feodorovici Malinovski. învăţaţii sovietici B. Meilah şi A. Arab-Oglî consideră că V. F. Mali- novski a fost una din cele mai de seamă figuri ale luptei ideologico-politice din Rusia din vremea sa, unul din precursorii decembriştilor, un remar- cabil iluminist rus prin atitudinea sa plină de ostilitate faţă de şerbie şi faţă de tot ceea ce a generat ea în domeniul economic, social şi juridic, prin susţinerea înflăcărată a răspîndirii învăţămîntului şi culturii, prin credinţa sa sinceră că abolirea şerbiei va aduce prosperitatea generală şi dorinţa fierbinte de a sprijini acest lucru 3. Activitatea lui V. F. Malinovski în Ţările Romîne, rolul său în eveni- mentele din sud-estul Europei la începutul secolului al XlX-lea n-a atras pînă în prezent atenţia cercetătorilor 4. 1 N. Iorga, Hurmnzaki, voi. X, p. LXV. 2 W. Wilkinson, Tableau historique, geographique et polilique de la Moldavie, P., 1821, p. 163. 8 D. Meilah, Puşkin şi epoca sa, M. 1958. p. 30 — 42 ; A. Arab-Ogli, Un remarcabil iluminist democrat rus, In Probleme de filozofie, nr. 2/1954. 4 în lista consulilor ruşi, Întocmită de N. Iorga, nu este pomenit V. F. Malinovski (Hur- muzaki.vol. X, p. XXIX, nota 2). V. A. Urechia publicînd cîteva scrisori ale lui V. F. Mali- www.dacoromanica.ro 1G6 AL. VIANU 2 încercarea pe care o facem de a analiza, în limita spaţiului ce-1 avem la dispoziţie, poziţia pe care a avut-o Malinovski faţă de problemele Ţărilor Bomîne va aduce, credem, aspecte noi în luminarea personalităţii sale, contribuind astfel la o mai bună cunoaştere a unui moment important din istoria relaţiilor romîno-ruse. După absolvirea facultăţii de filozofie a universităţii din Moscova (1781) Y. Malinovski a intrat funcţionar la Colegiul afacerilor externe al Busiei. Bun cunoscător al limbilor occidentale, a limbilor clasice şi a limbii turce, Malino'vski se afirmă ca un om de înaltă cultură, cu un larg orizont politic şi este trimis să lucreze la ambasada rusă din Londra (1789). încă de pe atunci el lucra la opera sa „Cugetarea despre pace şi război” în care spulbera părerea curentă, în acea vreme, despre caracterul veşnic şi bine- făcător al războaielor, militînd pentru crearea unei originale organizaţii internaţionale de apărare a păcii. Dorind să „vadă războiul în fapt şi să-şi completeze cartea cu toate mărturiile despre ororile lui”1, el cere să fie trimis pe frontul balcanic. Ajunge însă la Iaşi, în 1792, în momentul semnări păcii, „în prezenţa mea — spune el - s-a definitivat ultima hotă- rîre ce privea soarta Moldovei şi Ţării Bomîneşti, am fost martor al umi- linţii şi regretului adevăraţilor patrioţi pentru retrocedarea patriei lor duşmanilor...” * 1 2. Aflînd în vara anului 1800 că locul de consul general al Busiei în Ţările Bomîne este vacant, solicită postul şi îl obţine fără greutăţi. în jurnalul său pe anii 1794—1803 găsim pagini pline de amare observaţii despre starea de robie a ţăranilor ruşi, despre abuzurile admi- nistraţiei ţariste etc. „cine iubeşte virtutea şi patria — notează el — trebuie să se străduiască pentru desfiinţarea robiei— nobilii sînt atît de obişnuiţi cu robii încît ei cred desigur, că dacă ei nu vor mai exista, nu vor mai exista nici ţărani” 3. Beflecţiile sale asupra şerbiei le va expune într-o formă închegată într-un memoriu adresat lui Y. Kociubei în 1802. Yorbind despre repatrierea ţăranilor ruşi aflaţi fugari în Moldova şi Ţara Bomînească, Malinovski arată : „am cercetat cu sîrg pe fiecare în legătură cu cauzele care l-au făcut să fugă şi am aflat că ele sînt generale şi indisolubil legate de starea de robie din Busia : bunăoară muncile grele peste numărul stabilit de zile ; dările mari, lipsa de pămînt, bătaia şi alte samavolnicii ale moşierilor şi vătafilor” 4. novski adresate lui Veniamin Costache, mitropolitul Moldovei, a citit greşit iscălitura drept V. Mălinescu în loc de Malinovski (V. A. Urechia, Istoria Rominilor, voi. XI, p. 24). Eroarea lui V. A. Urechia a fost preluată „tale quale” In toate studiile istorice de mai ttrziu. inclusiv Intr-o lucrare a subsemnatului. în ultimii ani, Gh. Bezviconi a relevat eroarea, In urma cercetării manuscriselor ruse aflate la Academia R.P.R. 1 HTeHiie b HMnepaTopcKoM oSiqecTBe HCTopntt h APeBHocTeft poccHftCKHX. Moscova, 1863, cartea 1, p. 172. 2 Ibidem. 8 Cf. V. Semevski, Reflecţiile lui V. F. Malinovski asupra transformării orlnduirii in Rusia, In Tonoc MHHyBiqero 1915, cartea 10, p. 262. 4 Arhiva istorică centrală de stat, Moscova, fond. 379, inventar 1, dos. 13939, f. 60—66, cf. F. A. Aiab-Oglt, op. cit., p. 141. www.dacoromanica.ro 3 V. F. MALINOVSKI IN ŢĂRILE ROMINE 1G7 Nutrind iluzia că ţarul va elibera de bunăvoie ţărănimea, Mali- novski demonstrează necesitatea desfiinţării şerbiei şi propune totodată un plan de măsuri pentru transformarea democratică a statului rus. Rechemat disciplinar în toamna anului 1802, Malinovski pleacă din Iaşi, la începutul lunii decembrie, în patrie, unde se dedică activităţii publicistice. Tipăreşte cartea la care a lucrat aproape zece ani, Cugetarea despre pace şi război (1803) şi editează revista Seri de toamnă în care mili- tează pentru răspîndirea învăţămîntului şi culturii în masele largi. La înfiinţarea liceului imperial de la Ţarskoe Selo, Malinovski este numit directorul liceului (1811) funcţie pe care a deţinut-o pînă la moartea sa (martie 1814). Malinovski a avut un rol hotărîtor în crearea atmosferei de libertate de opinii şi respect pentru om ce a existat în liceu, în educarea şi formarea multora dintre viitorii decembrişti. ★ Înfrîngerile militare suferite de Imperiul Otoman în cele două războaie purtate cu Rusia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea au accentuat criza statutului militar o-feudal otoman, intensificînd pro- cesul de descompunere a clasei dominante, de dezorganizare a armatei, de decădere a autorităţii guvernului central. Imperiul era zguduit de luptele intestine între feudali; în Bulgaria apăruseră detaşamente de mii de oameni—cîrjalii, dalîi — care acţionau pe cont propriu sau se puneau în slujba unuia dintre cîrmuitorii locali jefuind în mod sălbatic satele şi oraşele L Lupta de eliberare naţională de sub dominaţia otomană a popoarelor din Balcani lua forme tot mai făţişe subminînd putefea imperiului. Imperiul otoman reprezenta, „numai învelişul măreţiei de odinioară”1 2. Soarta lui şi îndeosebi a posesiunilor sale balcanice se afla în fapt, în mîinile cabine- telor europene. Insuccesele militare ale coaliţiei antifranceze înjghebate de Rusia, cu atîta trudă, în anul 1798 şi contradicţiile ruso-austriace şi ruso-engleze au făcut ca prietenii de odinioară să se transforme în duşmani înrăiţi aducînd din nou, problema orientală în centrul atenţiei guver- nului rus. ' Pavel I se orientă de astădată spre Franţa, nădăjduind că va rezolva radical problema Orientului Apropiat cu ajutorul lui Napoleon. Noua linie politică a cabinetului rus a fost concretizată în memoriul lui Rostopcin, conducătorul colegiului afacerilor externe al Rusiei3. Rostopcin argu- menta că situaţia internaţională era favorabilă pentru a se trece „la înfăptuirea adevăratelor interese naţionale ale Rusiei”, adică la dezmem- brarea părţii europene a Imperiului Otoman. Franţa, Austria şi Prusia urmau să fie părtaşe, alături de Rusia, la împărţirea moştenirii „omului bolnav” al Europei. Singurul inamic în calea acestui plan era Anglia şi împotriva ei trebuiau concentrate forţele pînă la rezolvarea radicală a 1 Vezi raportul lui Suliman aga către Selim III, din 25 ianuarie 1802, f. G0 —62, IIoJiOHteHHero Ha ObJirpaRCKH HapoR noR TypcKoro poOcTBa, Sofia, 1953, p. 183. 2 K. Marx şi Fr. Engels, Opere, voi. XVI, partea II, p. 9, cd. rusă. 3 Ruski Arhir, 1878, XVF, nr. 1, p. 103-110. www.dacoromanica.ro 1G8 AI.. VIANU 4 problemei orientale. Imperiul otoman trebuia menţinut iar legăturile cu Poarta strînse şi mai mult spre a se întări influenţa Rusiei în treburile balcanice. Memoriul lui Rostopcin, aprobat de ţar la 2/14 octombrie 1800 a constituit directiva politicii externe a lui Pavel I în ultimele luni ale domniei sale. Procesul de decădere a Imperiului Otoman s-a resfrînt în diferite forme în fiecare provincie. în Ţările R o mine, el s-a manifestat prin agra- varea dominaţiei otomane şi intensificarea jefuirilor. La sfîrşitul veacului al XVIII-lea şi la începutul celui de-al XlX-lea plus produsul muncii ţărănimii romîne era însuşit in cea mai mare măsură pe calea rentei centralizate de stat — prin impozite, rechiziţii şi dări de tot felul. Datorită dezvoltării relaţiilor marfă-bani, lărgirii pieţei interne, apariţiei relaţiilor capitaliste, feudalitatea romînească manifesta puternice tendinţe de a-şi spori partea sa din plus produsul muncii ţărănimii atît pe calea înlăturării administraţiei turco-fanariote cît şi pe calea sporirii obligaţiilor ţărănimii. Agravarea exploatării turco-fanariote şi a propriei clase stăpînitoare a dus la ascuţirea luptei de clasă. Răzmeriţele, revoltele şi fuga ţărănimii precum şi frămîntăvile orăşeneşti devin fenomene constante ale vieţii interne a Ţărilor Romîne. în aceşti ani, rebeliunea lui Pasvantoglu a provocat noi suferinţe populaţiei din sudul şi nordul Dunării. Ţările Romîne, îndeosebi Ţara Romînească, au fost puse în situaţia de a livra însemnate cantităţi supli- mentare de grîne, cherestea, furaje, adeseori şi contribuţii extraordinare băneşti, pentru aprovizionarea trupelor guvernamentale şi a detaşamen- telor pasvangiilor. Bună parte din satele şi oraşele Olteniei au fost deopo- trivă jefuite şi incendiate de rebeli şi de trupele Porţii venite în apăra- rea ţării. în primăvara anului 1800, au izbucnit noi tulburări în sudul Dunării. Pasvantoglu incita luptele intestine între aiani îndrumînd totodată acţiunile de brigandaj ale puternicelor detaşamente de cîrjalii şi dalii ce ameninţau să-şi croiască drum spre capitala imperiuluix. Cîrjalii inten- ţionau să invadeze Ţara Romînească şi să o transforme într-o bază de atac împotriva guvernului central. în ziua de 18 decembrie un detaşament de pasvangii de două mii oameni în frunte cu Cava Mustafa a pătruns în Craiova; timp de aproape o lună de zile briganzii s-au plimbat nestingheriţi jefuind şi incendiind întreaga regiune 2. L. Kirico, consulul Rusiei în Bucureşti l-a înştiinţat de îndată pe V. F. Malinovski, care tocmai sosise în Iaşi, despre incursiunea pasvan- giilor trimiţîndu-i şi un memoriu mai amplu despre revolta lui Pasvantoglu. Totodată, Kirico a trimis lui Pasvantoglu o scrisoare — probabil în urma instrucţiunilor lui V. S. Tamara, ambasadorul Rusiei la Constan- 1 1 H. Ratkeal către Tliugut, 10 octombrie 1800, în N. I. Popov,ITpHHoc sa H3y4Baniie MnnajiaTb na EjirpCKoro OTeueCTBa. COopmiK... XXIV, Sofia, 1908, p. 56. a Raport din 26 dec. 1800. Arhiva Min. Af. Externe, U.R.S.S., Fondul Consulatului General al Rusiei din Iaşi, dos. 289, f. 43 — 46. www.dacoromanica.ro 5 V. F. MALINOVSKI IN ŢĂRILE ROMINE 169 tinopol — în care îl soma să-şi retragă oamenii din Oltenia, atrăgîndu-i atenţia că Ţara Romînească se află sub protectoratul Rusiei şi violarea teritoriului ei nu poate lăsa indiferent guvernul rus ce era legat şi printr-un tratat de alianţă cu Turcia *. Pe de altă parte, V. S. Tamara, sprijinindu-se pe tratatul de alianţă ruso-turc din decembrie 1798, a propus guvernului otoman — sprijinul armat al Rusiei pentru înăbuşirea rebeliunii lui Pasvantoglu. Reis-efendi mulţumi lui Tamara pentru prietenia ce o manifesta şi refuză propunerea 1 2. Guvernul otoman se temea ca Rusia să nu transforme alianţa cu Turcia într-un protectorat3 şi consideră — poate nu fără temei — că prezenţa unui corp de armată rus în Balcani ar fi provocat complicaţii de altă natură. Intervenţia lui L. Kirico n-a rămas însă fără urmări. Pasvantoglu s-a grăbit să-şi exprime regretul pentru cele întîmplate anunţînd că a luat măsuri pentru retragerea trupelor sale din Oltenia 4. Totodată, Calinic, episcopul de Vidin şi Lambru, medicul lui Pasvantoglu, i-au scris lui L. Kirico solicitînd, în numele căpeteniei rebelilor, mediaţia Rusiei pentru obţinerea graţierii din partea Porţii. V. Tamara a prezentat guvernului otoman corespondenţa primită de Kirico din Vidin, propunînd serviciile Rusiei pentru lichidarea rebe- liunii ; şi acest demers a fost primit cu răceală. Amestecul prea făţiş şi insistent al lui V. Tamara în treburile interne ale Turciei provoca suspiciuni în cercurile conducătoare ale imperiului, alimentînd astfel agitaţia dusă de agenţii lui Napoleon împotriva alianţei cu Rusia şi a elementelor reacţionare ce se ridicau împotriva reformelor lui Relim III5. Spre a-şi acoperi eşecul suferit, V. Tamara, aruncă asupra lui Kirico lipsa de tact ce o manifestase în conduita sa „am observat că aţi luat o parte prea activă în afacerile Vidinului — scrie el lui Kirico — ceea ce poate fi interpretat defavorabil de către domn şi chiar de Poartă... chiar dacă locuitorii Ţării Romîneşti vor suferi cele mai mari nenorociri în urma continuării ostilităţilor noi nu vom putea să-i ajutăm fără cere- rea formală a Porţii” 6. Căutînd să repare impresia dezagreabilă produsă de demersurile sale, V. Tamara alunecă în cealaltă extremă — nici un fel de intervenţii pentru uşurarea situaţiei grele a Ţărilor Romîne. împotriva acestei linii politice se va ridica cu energie şi consecvenţă V. F. Malinovski. Prin forţa lucrurilor — de abia sosise în Moldova — el a rămas în afara tratativelor iniţiate pentru lichidarea problemelor Vidi- nului. Malinovski a văzut rezolvarea stării de lucruri din Moldova şi Ţara Romînească — a îndepărtării pericolului în care se aflau, în urma tulbu- rărilor din sudul Dunării, numai prin intervenţia activă a Rusiei în favoarea 1 L. Kirico către V. Tamara 15/1/1801 ; Fondul Cancelaria, dos, 2219, f. 28. 2 Raportul lui V. Tamara 16/28 ianuarie 1801, Fondul Cancelaria, dos. 2218, f. 21—22. 3 A. F. Miilor, Mustafa paşa Bairaclar, M.-L., 1947, p. 116. 4 Pasvantoglu către L. Kirico 10/22 ianuarie, 1801. Fondul Cancelaria, dos. 2219, f. 21 22. 5 A. F. Miller, ap. cit., p. 116. 8 V. Tamara cătie L. Kirico 1/13 februarie 1801, Cancelaria, dos. 2219. f. 31. www.dacoromanica.ro 170 AL. VIANU 6 lor. Îd acest scop el a zugrăvit în rapoartele sale adresate direct lui Pavel I în „cele mai puternice expresii” x, tabloul întunecat al exploatării turco- fanariote şi a convins vîrfurile conducătoare ale Moldovei şi pe domnul ţării C. Ipsilanti să solicite intervenţia Eusiei. C. Ipsilanti, domnul Moldovei, fusese dragoman al Porţii şi între- ţinuse strînse relaţii cu ambasada rusă. El făcea parte din acei fanarioţi care visau la înlocuirea puterii feudale otomane în Balcani cu hegemonia grecească — proiect ce putea fi realizat numai cu sprijinul Eusiei. Malinovski era un gînditor prin excelenţă ce nega cu fermitate şi consecvenţă modul de viaţă al timpului, tezele sale politice şi morale nedetaşîndu-se însă de ideologia vremii sale, a marilor iluminişti din secolul al XVIII-lea. El n-a fost un revoluţionar şi aceasta explică încrederea sa în sentimentele „nobile” ale lui Pavel I, iluziile pe care le-a nutrit în „generozitatea spiritului” lui Alexandrul II. La 24 ianuarie 1801, Malinovski expedie la Petersburg un memoriu al episcopilor şi marilor boieri moldoveni adresat ţarului, iar la 13 februarie un alt memoriu al lui C. Ipsilanti w. Este evident că s-a acţionat după un plan anumit; cuprinsul memo- riilor şi rapoartelor ce le însoţesc, ordinea expedierii lor, precum şi faptul că — contrar uzanţelor — ambasada din Constantinopol, n-a fost pusă în cunoştinţă, toate pledează pentru aceasta. în raportul cu care însoţeşte memoriul episcopului şi boierilor mol- doveni, Malinovski îşi precizează poziţia sa chiar din prima frază: „Prin felul şi sprijinul dat în războaiele Eusiei împotriva vechilor ei duşmani, Moldova şi Ţara Eomînească au căpătat dreptul la protectorat şi ajutor” 1 2. El nu face apel la „sentimentele creştineşti” ale monarhului ci pune problema sub unghiul de vedere al eticii raporturilor între state, a obliga- tivităţii morale a Eusiei de a acorda sprijin celor care i-au sărit In ajutor atunci cînd a făcut apel la ei. în continuare, el subliniază că privilegiile obţinute în timpul Ecate- rinei a Il-a „în aşteptarea unui moment favorabil pentru afirmarea indepen- denţei lor depline” n-au fost respectate şi Poarta otomană „a uitat obliga- ţiile sale sfinte faţă de Eusia în ceea ce priveşte aceste principate”. Din aceste considerente el socotea de datoria sa să supună atenţiei suveranului memoriul boierimii moldovene. Boierii, în memoriul lor, arată că în cele patru războaie care au avut loc pe teritoriul Ţărilor Eomîne „n-am cruţat nici averile, nici viaţa... să ajutăm armele victorioase ale măreţiei împă- răteşti sperînd cu tărie că vom căpăta roadele muncii noastre, adică după înalta făgăduială eliberarea de sub jugul otoman”. Privilegiile acordate au fost necontenit călcate şi „patria noastră piere din cauza nevoilor şi a asupririlor”. După pacea de la Iaşi din 1792, dările au sporit, încincin- du-se, grînele se ridică prin silnicie şi se trimit la Constantinopol şi în cetăţi, strînsul oilor, a untului, a cherestelei şi cărăturile de tot felul istovesc ţara; domnii sînt schimbaţi cam la doi ani şi fiecare schimbare 1 HTeHHfi.... f. 173. 2 V. Malinovski către Pavel I, 24 ian. 1801, Fondul Arhiva Principală 1 — 9 (1801 — 1802), dos. 4, f. 155-156. ' www.dacoromanica.ro 7 V. F. MALINOVSKI IN ŢĂRILE ROMINE 171 costa ţara cam două milioane de piaştri; fiece domn aducea cu sine mul- ţime de greci pe care îi punea în dregătorii, boierii pămînteni fiind înde- părtaţi şi de aici jefuirea cumplită a populaţiei. După ce enumeră toate aceste nevoi, boierii apelează la „generozitatea” ţarului rugîndu-1 „să găsească un mijloc pentru a salva Moldova şi în încheiere atrag atenţia să se păstreze în taină această jalbă pentru a nu fi. puse vieţile lor în pericol” 1. Memoriul boierilor constituie un semnal de alarmă, el nu vine cu vreo propunere concretă, ci expunînd situaţia de fapt solicita ţarului să găsească o modalitate de a ajuta Moldova. Memoriul poate fi înţeles numai dacă îl asociem cu cel întocmit de C. Ipsilanti w. De astădată problemele sînt puse pe un plan larg, ţinîndu-se seama de poziţia Rusiei în concernul european. C Ipsilanti porneşte de la principiul că „fericirea principatelor” a fost garantată de pacea de la Kuciuk-Kainardgi, Convenţia de la Ainak-Kavak, tratatul de la Iaşi şi ultima dată, de tratatul de alianţă ruso-turc. După părerea domnului, Poarta nu este însă convinsă că va putea menţine mult timp principatele sub dominaţia ei şi de aceea le stoarce peste măsură. Incursiunea lui Pasvantoglu oferă prilejul nimerit de a se cere Porţii un nou act în favoarea Ţărilor Romîne, act care să cuprindă privilegiile acordate şi asigurări ferme că ele nu vor mai fi încălcate în viitor. Pentru . aceasta este necesar ca Rusia să trimită un corp de armată în Moldova şi să expedieze totodată un curier la Constantinopol spre a se anunţa Porţii scopul acestei operaţii şi să o liniştească cu privire la intenţiile ulterioare ale Rusiei. Europa va găsi justificată intervenţia Rusiei, deoa- rece ea ţintea, în virtutea tratatelor, la „apărarea creştinătăţii” şi izvora din dorinţa legitimă de a asigura frontierele Rusiei de eventualitatea unui marş al lui Pasvantoglu în Moldova, marş care ar împinge şi paşalele de la frontiera cu Rusia să se declare de partea rebelului. Poarta va primi „cu recunoştinţă” acest „sprijin” care va reţine pe Pasvantoglu de a-şi îndeplini planurile; de altfel Poarta însăşi ar fi solicitat ajutorul Rusiei dacă n-ar fi fost împiedicată de insinuările „perfide” ale unui „partid” care se bucura de influenţă asupra sultanului. Pentru a face şi mai convingătoare argumentarea sa, C. Ipsilanti îşi lua obligaţia, în numele ţării, să suporte cheltuielile de întreţinere ale corpului de armată rus, precizînd că efectivul să fie de 5—6 000 oameni, şi se oferea totodată, să trimită vistieriei imperiale 500 000 piaştri anual „în semn de omagiu” din partea sa şi a poporului „eliberat de cererile arbitrare ale Porţii” a. Malinovski a expediat acest memoriu însoţindu-1 de două rapoarte, unul adresat ţarului iar celălalt lui Rostopcin. în raportul adresat ţarului, Malinovski mărturiseşte că C. Ipsilanti vv. se bucură de respectul întregului popor şi cele relatate în memoriul său cu privire la ruinarea ţării reprezintă jalnica realitate „ţăranii sînt 1 2 1 Fondul Arhiva Principală 1—9 (1801 — 1802), dos. 4 , f. 159 — 162. 2 Jbidem, t. 21-23. www.dacoromanica.ro 172 AL. VIANU 8 aduşi la un astfel de grad de disperare — spune el — încît nu mai vor să facă semănături”. Drept dovadă a acestei situaţii, Malinovski arată că înainte vreme consulatul rus întîmpina mari dificultăţi în căutarea ţăra- nilor ruşi, aflaţi fugari, prin Moldova, ori în ultimele luni, aceştia se pre- zintă de bună voie şi roagă să fie repatriaţi1 Supunînd atenţiei lui Rostopcin memoriul lui C. Ipsilanti, Malinovski expune unele reflecţii asupra politicii Imperiului otoman menite să întă- rească ideea unei intervenţii a Rusiei. El argumentează că Poarta nu poate fi un aliat sincer din cauza slăbiciunii ei, şi a influenţei puterilor străine asupra politicii sale. Prezenţa flotei engleze — subliniază el — a întărit „spiritul politicii engleze în treburile guvernului otoman” 1 2. Argumentaţia strînsă, logică, a lui Ipsilanti, bazată pe cunoaşterea profundă a situaţiei imperiului şi a politicii europene, cererile cumpătate cu privire la principate, ideea îndrăzneaţă de a plăti sprijinul solicitat cu o sumă care nu era de dispreţuit în starea precară a finanţelor ţariste, adeziunea boierimii şi înaltului cler la cererea domnului, insistenţa şi convingerea fermă cu care Malinovski dăduse curs acestor memorii, toate acestea, fără îndoială, ar fi pus în grea cumpănă pe Pavel I. Dar şi alte împrejurări ne îndreptăţesc să credem că ideea unei intervenţii militare în Moldova — pe linia preconizată de C. Ipsilanti avea mari sorţi de a fi tradusă în viaţă. Războiul între Rusia şi Anglia era pe cale să izbucnească „din minut în minut”. Rusia mobilizase mari forţe pentru apărarea ţărmurilor Mării Baltice şi pentru operaţiile de debarcare proiectate; la rîndul ei Anglia îşi trimise escadrile să bombardeze Copenhaga şi să atace Kronstadtul. Pavel I se străduia să provoace căderea cabinetului lui Pitt, care a\ea o poziţie net ostilă Rusiei, si în acest scop a organizat, în grabă, expediţia spre India pe linia Orenburg—ITiva-Bubara, expediţie menită să exercite o influenţă morală asupra Angliei. în ordinul trimis la 12/24 ianuarie 3 801 lui Orlov, atamanul oastei Donului, Pavel I sublinia „englezii se pregătesc să lovească cu flota şi armata lor în mine şi în aliaţii mei, suedezii şi danezii — şi eu sînt gata să-i primesc dar este necesar să-i şi atac acolo unde lovitura poate fi mai simţită şi unde o aşteaptă mai puţin — expe- diţia în India este cea mai potrivită în acest scop”. ÎTu trebuie uitat, că la 9/20 martie, Kolîcev, reprezentantul Rusiei, semnase la Paris convenţia cu guvernul francez privitoare la prizonierii ruşi aflaţi în Pranţa, şi în aceeaşi zi Pavel I a iscălit la Petersburg ordinul pentru formarea unei armate ce urma să participe alături de armata lui Massena în expediţia împotriva Indiei, astfel că drumul apropierii ruso-franceze era deschis 3. Intervenţia armată în Moldova ar fi dus la o slăbire simţitoare a influenţei engleze la Poartă şi ea s-ar fi bucurat de sprijinul francez, fireşte, dacă nu ar fi depăşit limitele indicate de C. Ipsilanti. în noaptea de 11/23 spre 12/24 martie 1801 Pavel I a fost asasinat; pe tronul Rusiei s-a urcat Alexandru I. Politica externă a Rusiei a primit 1 Fondul Arhiva Principală 1 — 9 (1801 — 1802), dos. 4, f. 19 — 20. 2 Ibidem, f. 17-18. 3 Sbornik Imp. Rouss. Ist. Obşestva, voi. 70, I. XXI. www.dacoromanica.ro 9 V. F. malinovski in tarile romine 173 o nouă orientare, dregătorii lui Pavel I au fost îndepărtaţi şi poziţiile principale în aparatul de stat ocupate, în primul timp, de cei care au deschis calea spre tron lui Alexandru. Au început imediat tratative ruso-engleze; rezolvarea problemei orientale a fost amînată. într-una din şedinţele „comitetului intim”, din 20 august 1801, V. Kociubei a prezentat un memoriu asupra politicii externe a Rusiei „Turcia şi Suedia au fost inamicii noştri naturali, datorită slăbiciunii lor, nu pot însă prezenta un pericol pentru noi şi din această cauză este de dorit să rămînă în situaţia actuală, să fim atenţi numai ca în cazul dezmem- brării Turciei, Moldova şi Ţara Romînească să nu fie atribuite Austriei ci să constituie un stat separat” x. Acest punct de vedere a devenit linia directoare a politicii externe ruse în acea vreme. In scrisoarea adresată lui Markov ambasadorul Rusiei la Paris, Alexandru I declara categoric „nouă ne este necesară menţinerea slabului Imperiu otoman” 1 2. Astfel problemele Ţărilor Romîne au trecut pe un ultim plan al eşichierului politicii externe a ţarismului, acţiunea iniţiată de Malinovski a fost sortită să nu dea roade. Yestea urcării la tron a lui Alexandru I a ajuns repede în ţările noastre; la 2/14 aprilie Malinovski expedia deja la Petersburg două me- morii, unul al mitropolitului şi boierilor, celălalt al lui C. Ipsilanti w. adresat noului ţar. ÎTu avem aceste memorii; după cum reiese din raportul lui Mali- novski ele repetă cele cuprinse în memoriile adresate lui Pavel I. „După părerea domnului, priceput în treburile otomane, intrarea trupelor majes- tăţii voastre în acest principat şi totodată protestul ferm la Poartă împo- triva nerespectării condiţiilor stipulate în favoarea principatelor va con- stitui mijlocul sigur... 3. Cum era şi firesc demersul a rămas fără răspuns; după două luni de aşteptare înfrigurată, Malinovski îşi dă seama de eşecul acţiunii între- prinse „trebuie să mărturisesc înălţimei voastre — scrie el lui IST. I. Panin, conducătorul colegiului afacerilor externe, situaţia mea neplăcută faţă de domn. El mi s-a încredinţat cu pericolpl de a-şi pierde scaunul şi chiar viaţa... dacă propunerea domnului nu este compatibilă cu sistemul general, oare n-ar fi necesar de a respecta şi preţui zelul său şi al boierilor şi să li se acorde — aşa cum s-a făcut şi în trecut — un oarecare semn al înaltei bunăvoiuţe” 4. Spre sfîrşitul aceleiaşi luni C. Ipsilanti avea să fie mazilit „înainte de a primi răspuns la memoriul său în folosul acestui principat” după cum sublinia Malinovski în raportul adresat lui H. I. Panin. 1 Ha 6yMar rpa$a II. A. OrporaHOBa ”3aceflaHHH.....tţoMHTeTa, In Istoria domniei împăratului Alexandru I şi Rusia fn nremea sa, voi. I, Petersburg. p. 47. 2 Alexandru I către Markov, 8/20 febr. 1802, Sbornic..voi. 70, p. LXXVII. 3 Raportul lui V. Malinovski 2/14 aprilie 1801. Arhiva Principală 1—9/1801 — 1802, dos. 4, f. 48. Probabil, memoriul boierilor este cel publicat de N. Iorga „O manifestare de conştiinţă a boierilor moldoveni din vremurile rele” In Literatura şi arta romină, 1901, p. 750-752. 4 Raportul lui V. Malinovski 9/21 iunie 1801, acelaşi fond şi dosar, f. 70. www.dacoromanica.ro . 174 AL. VIANU 10 Noul domn, Al. Suţu, reprezentantul tipic al Fanarului, nu năzuia decît să adune cît mai multe avuţii şi cît mai degrabă prin jefuirea nemi- loasă şi sistematică a ţării. El i-a fixat de îndată lui Malinovski ,,o pensie’* egală cu „îndoitul salariului ce-1 primea anual” spre a-şi asigura astfel acordul tacit al consulului. ,,Au adus (bani) pentru prima lună — poves- teşte Malinovski — au lăsat punga neîndrăznind să nu asculte de domn şi să o ia înapoi; eu m-am văzut cu domnul şi l-am întrebat : ce gîndeşte % dobîndirea prieteniei mele este condiţionată de îndeplinirea prevederilor în folosul ţării al tratatului... între timp în oraş se rîdea de tentativa sa zadarnică, banii au fost trimişi spitalului” 1. Ceea ce n-a izbutit Al. Suţu w. cu Malinovski a izbutit, pare-se cu Tamara. Vorbind despre relaţiile dintre domn şi ambasador, Mali- novski arată : ,,a început să intre în graţia ambasadorului, i-a dăruit cherestea... curînd ambii au remarcat că sînt un mijlocitor nepotrivit între ei. S-a poruncit subordonatului meu să se îngrijească de cherestea şi în afară de frunze verzi... 1 2 3. întreţinerea oştilor aflate în Oltenia şi în sudul Dunării împotriva lui Pasvantoglu, cererile necontenite ale Porţii, jaful exercitat de domni şi de întregul aparat administrativo-fiscal, storceau pînă la istovire ambele ţări. După datele obţinute de consulatul-rus au fost strînşi în Moldova în anul 1801, cu 022 000 piaştri mai mult decît în anul 1800 iar în Ţara Eomînească mai mult cu 3 334 000 piaştri8. Malinovski s-a preocupat mult de situaţia grea a ţării şi îndeosebi de suferinţele ţăranilor „ţăranii şi copiii lor mănîncă numai mămăligă seacă şi uscată — spune el — am intrat prin casele lor, i-am văzut la iarmaroace vînzîndu-şi cea mai de pe urmă pereche de boi. Adevăr arăt, inima fierbinte se fărîma în mine, încît socoteam de ar fi fost cu putinţă să cumpăr toate vitele din iarmaroace şi să le împart la toţi” 4. Paralel cu protestele ce va înainta împotriva abuzurilor lui Al. Suţu w., Malinovski va stărui cu o energie de nebănuit la acest om, excesiv de timid, să informeze guvernul său despre suferinţele ţării, să ceară obţi- nerea stabilităţii domniei şi să propună introducerea unor reforme, izvo- rîte din realitatea romînească, care, fără a atinge suzeranitatea statului otoman ar fi constituit frîne eficiente împotriva abuzurilor şi vexaţiunilor domnilor şi Porţii. Situaţia internaţională evolua favorabil din punct de vedere al intereselor romîneşti. La 28/8 octombrie 1801 se încheiase tratatul de pace între Eusia şi Franţa. Două zile mai tîrziu Markov, împuternicitul guvernului rus, semnase o convenţie secretă cu guvernul francez în care printre altele acesta îşi lua obligaţia să înceapă tratativele de pace cu Poarta otomană, Eusia urmînd a mijloci încheierea păcii. Influenţa Busiei la Poartă era în ascendenţă vădită şi o intervenţie diplomatică în favoarea Principatelor avea sorţi de izbîndă. Propunerile şi declaraţiile lui V. Tamara, insuficient gîndite, care nu ţineau seama de starea de spirit a 1 Raportul lui V. Malinovski 9/21 iunie 1801, acelaşi fond şi dosar, p. 174. 2 Ibidem. 3 Arhiva Principală 1-9(1801-1802), dos. 4, f. 173-174. 4 V. A. Urechia, Isloria Romlnilor, voi. XI, p. 25 — 26. www.dacoromanica.ro 11 V. F. MALINOVSKI IN ŢĂRILE ROMINE 175 guvernanţilor turci, au speriat Poarta şi au împiedicat discutarea con- structivă a problemei Ţărilor Bomîne k Invadarea Ţării Bomîneşti, în luna mai 1802, de către detaşamentele lui Pasvantoglu, fuga domnului la Braşov, bejenirea a bună parte din populaţia ţării, panica produsă, care s-a resfrînt pînă în capitala impe- riului, au silit Poarta să accepte ideea graţierii lui Pasvantoglu. Un rol important l-a avut Malinovski prin intermediul căruia s-au dus tratativele. Mediaţia Busiei în lichidarea rebeliunii de la Vidin a prilejuit discu- tarea situaţiei creată în Ţările Bomîne. în acele zile Malinovski a desfă- şurat o activitate înfrigurată spre a se dobîndi extinderea privilegiilor, garanţii ferme din partea Porţii şi introducerea unor reforme interne care să asigure respectarea obligaţiilor luate de guvernul otoman. într-unul din rapoartele sale din această perioadă, el propune: „prima binefacere ar fi să se instituie ispravnici din moşierii pămînteni, care să fie aleşi pe trei ani de către deţinătorii din ţinuturi... este necesar să se separe veniturile domniei de cele ale ţării; pentru strîngerea acestora din urmă şi folosirea lor conform nevoilor locale să fie împuternicit divanul, dîndu-i-se acestuia, în genere, mai multe prerogative şi greutate în con- ducerea ţării şi să fie alcătuit nu numai din marii boieri ci şi din alţii mai mici, aleşi de BJiaflejibUM (deţinătorii) din fiecare ţinut. Această alcătuire este necesară din cauză că, de obicei, cîţiva din marii boieri se unesc cu domnul şi împărţind cu el dările împovărătoare strînse, uită de nevoile şi sărăcia poporului” 1 2. Astfel Malinovski cerea — în forma îngăduită de caracterul oficial al rapoartelor sale — ca Divanul ţării să fie lărgit, transformat într-o adunare reprezentativă aleasă de toţi „deţinătorii” din ţară; într-un raport ulterior el sugerează rosturile acestei adunări „cînd boierii şi alte ranguri (uiiubi) pe numele cărora vor fi adresate poruncile Porţii se vor întruni în adunarea legiuită pentru a se sfătui cu privire la treburi şi impozite, atunci ei vor putea liber şi fără teamă să interzică noi dări şi să desfiinţeze pe cele vechi”. Malinovski nu spune cine avea să aleagă pe reprezentanţii ţării în această adunare, termenul de „Bjia/tejibiuj” pe care îl foloseşte în rapor- tul său oficial cuprinde şi tîrgoveţii şi ţărănimea răzeşă, pe toţi deţinătorii de bunuri imobile ; el nu ne spune nici în ce proporţii urmau să fie repre- zentate păturile şi clasele sociale în adunarea pe care o preconiza. O dată cu instituirea adunării reprezentative, se cerea să se asigure stabilitatea ispravnicilor — organele executive ce guvernau în mod abso- lut judeţele. Funcţia de ispravnic, care se vindea anual sau semianual şi aducea venituri considerabile domniei şi celor ce încăpeau în ea, urma să fie eligibilă şi toţi deţinătorii de bunuri imobile chemaţi să-şi spună cuvîn- tul în alegerea acestora. 1 Vezi raportul lui V. Tamara 1/13 februarie 1802, Cancelaria, dos. 2222, f. 20 21- 2 V. F. Malinovski către V. Kociubei, 10/22 iulie 1802, Arhiva Principală, 1 — 9 (1801 — 1802), dos. 4, f. 309-310. www.dacoromanica.ro 176 AL. VIANU 12 Aplicarea propunerilor acestea ar fi pus capăt practicilor feudale despotice de exploatare caracteristice ţărilor înapoiate şi ar fi deschis calea formelor europene de viaţă statală. Malinovski a căutat să agite ideile sale în rîndurile, îndeosebi, ale micii boierimi, care fiind îndepărtată de la principalele surse de venituri şi atrasă mai mult în sfera producţiei de marfă, se situa, obiectiv pe poziţii burgheze. Timoni, agentul austriac din capitala Moldovei, vorbind despre starea de spirit a boierimii moldovene în toamna anului 1802 relata că unii boieri erau animaţi de idei republicane1. Informaţia este confirmată şi de un corespondent anonim din Iaşi1 2. Peste aproape doi ani, în aprilie 1804, Timoni relatează convorbirea avută cu Al. Moruzi w. cu privire la un memoriu înaintat domniei de către, micii boieri care — după cum sub- liniază Timoni — făcuseră pe vremuri cauză comună cu Malinovski, me- moriu în care aceştia protestau împotriva acaparării tuturor dregătorilor de marii boieri. Eaportînd discuţia avută, Timoni precizează că domnul i-ar fi declarat despre cei ce au întocmit memoriul „capetele lor sînt încă exaltate « de l’esprit de vertige » pe care acelaşi Malinovski l-a insuflat, la timpul său, acestei ultime clase de boieri”3. hTu cunoaştem încă precis, oameni, date, texte, mărturia lui Timoni dovedeşte însă că sămînţa aruncată de Malinovski n-a căzut pe pămînt sterp. Cu prilejul tratativelor ruso-turce din iunie — august 1802 asupra situaţiei Ţărilor Romîne, Malinovski ceru, într-un expozeu amănunţit trimis lui Y. Tamara şi lui V. P. Kociubei, măsuri radicale împotriva abuzurilor pricinuite de dregătorii fanarioţi — şi anume să se interzică domnilor de a le mai acorda dregătorii. Existenţa acestui memoriu pe care nu-1 avem, este consemnată în raportul lui Y. Tamara din 16/28 august 1802 „Consulul Malinovski mi-a adresat plîngeri amare împotriva conduitei cîtorva greci fanarioţi aflaţi în serviciul domnului Moldovei Suţu şi am considerat necesar să scriu domnului o scrisoare a cărei copie am onoarea a alătura. Am socotit util ca limbajul meu să fie corespunzător cu tonul negocierilor actuale pentru Moldova şi Ţara Romînească”4. într-adevăr limbajul din scrisoarea adresată lui Al. Suţu vv. este categoric reprobator .. .„voi cere Porţii. .. pedepsirea lor ca să se dea în fine un exemplu acestei cete de sugători de sînge pe care domnii o trag în urma lor în Moldova şi Ţara Romînească pentru a le acorda locurile rezervate, după vechiul obicei, pămîntenilor”5. Malinovski a primit instrucţiuni — urmare a memoriului trimis lui Y. Kociubei — să înainteze un protest direct domnului, deosebit de demersurile lui Tamara, şi la 2 septembrie el adresă o notă lui Al. Suţu în care enumeră dregătorii greci ce comiseseră abuzuri, şi declară : „îm- păratul a ordonat ministrului său să ceară îndepărtarea acestor oameni 1 Raportul lui Timoni din 19/XI/1802, în Hurmuzaki, voi. XIX, p. 2, p. 152 — 153. 2 Radu Rosettl, Arhiva Senatorilor Analele Ac. Rom., Seria II, T. XXXI, Buc., 1909, p. 379. ' 3 Raportul lui Timoni din 13/IV/1804, în Hurmuzaki, voi. XIX, p. 2, p. 203 — 204. 4 Raportul lui V. Tamara, 16/28 august 1802, Cancelaria, dos. 2223, p. 236. 8 V. Tamara către Al. Suţu vv., 16/28 august 1802, Cancelaria, dos. 2223, f. 237. www.dacoromanica.ro 13 V. F. MALINOVSKI IN ŢĂRILE ROM1NE 177 din principate” subliniind, totodată, drept concluzie, ,,de acum înainte pămîntenii trebuie să aibă dreptul indiscutabil la toate slujbele ţării”1. Y„ Malinovski a căutat să înfrîneze abuzurile lui Al. Suţu w. făcînd demersuri verbale, interpelînd pe domn faţă de boieri, sfătuindu-i pe aceştia să reclame la Poartă şi să se opună oricăror măsuri ilegale. AI. Suţu w. ne mărturiseşte presiunea la care era supus ,,Conţi - nuellement tourmentâ par votre consul en cette r&idence... — scrie el lui Tamara — j’ai souffert patiement depuis mon avenement â cette Principautâ, mais il me serait difficile, monsieur l’envoyâ d’y tenir davan- tage”1 2. Dorind să scape de Y. Malinovski, Suţu l-a reclamat necontenit inscenîndu-i diferite provocări. La mijlocul lunii iunie, Y. Kociubei îi comunică lui Malinovski că l-a înştiinţat pe ţar despre situaţia Moldovei şi Ţării Romîneşti şi că s-au trimis noi instrucţiuni lui Y. Tamara să apere cu energie drepturile prin- cipatelor. în aceeaşi zi în care a primit comunicarea, Malinovski ,,a trimis un curier la Constantinopol” cu un memoriu în care „expunea pe scurt nevoile şi cererile boierilor de aici”3. Y. Tamara, primind noile instrucţiuni ale guvernului său, îi ceru lui Malinovski să înainteze o notă de protest către domn „împotriva tuturor impozitelor şi dărilor vechi şi noi care nu sînt conforme cu prevederile tratatelor”4. Ambasadorul a avut încă de la începutul lunii iunie memoriile boierimii din Ţara Romînească ce fuseseră întocmite cu consultarea lui Malinovski. El a înaintat guvernului otoman aceste memorii însoţindu-le de o notă în care sprijinea cererile boierilor, invocînd obligaţiile luate de Poartă faţă de Rusia cu privire la Ţările Romîne. Foile instrucţiuni lărgeau, probabil, obiectivele pe care şi le stabilise şi din această cauză a cerut lui Malinovski să întocmească o notă amă- nunţită de toate încălcările comise la tratatele încheiate între Rusia şi Turcia care să-i servească ca bază mai temeinică în tratativele cu Poarta. Fota de protest alcătuită de Malinovski este cunoscută5. Ea a fost remisă postelnicului, pentru a fi expediată lui Al. Suţu, ce se afla la Bucu- reşti, „alcătuită în tonul cel mai cominatoriu” — după cum a caracteri- zat-o Radu Rosetti — se expuneau în ea pe larg şi fără cruţare, toate infracţiunile la tratatul de la Kuciuk-Kainardgi, ale cărui stipulaţiuni erau întărite de atîtea hatişerifuri”6. Traian Ionescu, care ne-a dat o temeinică analiză a hatişerifului din 1802, vorbind despre cele două note ale consulului rus prin care se 1 V. Malinovski către Al. Suţu vv., 21 august/2 septembrie 1802, vezi R. Rosetti, Ar- hiva Senatorilor ..., p. 377—378. 2 Al. Suţu vv. către V. Tamara, 4/16 mai 1802, Cancelaria, dos. 2223, î. 113. * Raportul lui V. Malinovski, 25 iunie/7 iulie 1802, Arhiva Principală, 1 — 9 (1801 — 1802), dos. 4, f. 295-297. ' 4 Raportul lui V. Malinovski 28 iulie/9 august 1802, ibidem, f. 327 — 328. B Hurmuzaki, Supl. I2, p. 243—246. 6 Radu Rosetti, Arhiva Senatorilor..., p. 376 ia _1932 www.dacoromanica.ro 178 AL. VIANU 14 denunţau abuzurile dregătorilor greci şi cele săvîrşite de domni în dispre- ţul obligaţiilor luate de Poartă arată „ambele note denunţă abuzuri care îşi capătă o soluţionare în hatişeriful din 1802... Ele stau tocmai la baza hatişerifului”1. Insistenţa şi energia depusă de Malinovski în sprijinirea revendică- rilor Ţărilor Romîne au nemulţumit pe V. Tamara, care a dat curs intri- gilor lui Al. Suţu w. în toamna anului 1802, în octombrie, Malinovski a fost rechemat disciplinar. A plecat îndurerat, cu regretul de a nu fi fost lăsat să contribuie la aplicarea hatişerifului din 1802. A continuat să întreţie legături cu Moldova şi ni s-a păstrat parte din corespondenţa sa din anii 1803—1801 cu Veniamin Costache, mitropolitul ţării. Scrisorile acestea, puţine la număr, impresionează profund prin accentele pline de sinceritate, de dragoste şi preţuire pentru ţara Mol- dovei şi poporul ei. La 29 martie 1803, V. Malinovski comunica mitropolitului că a sosit cu întîrziere la Petersburg şi din această cauză „încă n-am putut să fac nimic pentru obiectul meu cel mai iubit care este binele patriei I.P.S.V.... suspinările şi reclamaţiile locuitorilor se întăresc în urechile mele.. .”1 2. Peste cîteva săptămîni, la 15 mai 1803, el scrie „un an este de cînd am prăznuit ziua de astăzi făcînd pomenirea marelui Ştefan la mănăstirea Neamţului... nu am lipsit a face arătare primului ministru pentru starea ambelor principate cu aceea putere care îmi dă mie, acea ştiută vouă împărtăşire a mea la a lor soartă şi ce lucrare vor face arătările mele acea va arăta vremea. Trebuie şi oarecare împrejurări în Europa pentru uşura- rea deplină a patriei voastre...”3. Veniamin Costache, îngrijorat de amploarea mişcării ţărăneşti, ceru lui Malinovski sfatul cum să procedeze „cînd aşi auzi eu zisele ţăranilor ca să ştiu ce zic ei — răspunde Malinovski — poate că aşi face deslegare întrebării voastre şi aşi găsi veri-o mijlocire a face ajutor împotriva răului acestuia, nici pe voi supunîndu-vă grijei revoluţiei sau zorbalei, nici pe dînşii cei de istov sărăcie... ia aminte glasului norodului şi... cercetează, văzînd împrejur fără patimă... starea ţăranilor şi boierilor. Gustă din masa unor şi a altora. .. Eu prepui că sînt alte pricini a căderii lucrării pămîn- tului. Ce dintâi că ţăranii moşiile lor nu au, deci nici pentru ale altora n-au purtare de grijă, şi al doilea, de şi nu cea de pretutindenea, dar obicinuită, că ei sînt săraci şi dobitoace nu au”. Concluzia lui e că „boierii să gîndească ce se cade să facă... dacă nu vor să dea locuitorilor cîte o bucată de loc. .. din moşiile lor... să facă măcar după rînduiala nemţilor să le dea în arendă.. . al doilea... este trebuinţa de a le da ajutor cu dobitoace şi cu alte trebuincioase spre lucrarea pămîntului... ” Malinovski îi dă apoi mitropolitului sfatul să suprime cenzura şi să ia măsuri pentru a se descoperi nevoile şi voinţa „fieştecărei stări de 1 Traian Ionescu, Hatişeriful din 1802 şi începutul luptei pentru asigurarea pieţii inierne a principatelor dunărene, fn Studii şi Articole de istorie, Buc., 1956, p. 73. 2 C. Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldaviei şi Sucevei şi a catedralei mitrovolitane din Iaşi, Buc., 1888, p. 70-71. 3 Ibidem, p. 71—73. www.dacoromanica.ro 15 V. F. MALINOVSKI IN ŢĂRILE ROMINE 179 oameni... că toată revoluţia se cuibăreşte în inimile oamenilor care n-au drum legiuit de a-şi arăta ahturile şi necazurile sale, ca o scînteie ce se tăinueşte în cenuşe”1. ★ Din cele de mai sus se desprind următoarele concluzii : 1. Y. F. Malinovski, a luptat — în calitatea sa de consul general al Eusiei în Ţările Bomîne — să influenţeze guvernul rus, ca în cadrul politicii sale externe să observe o atitudine fermă în apărarea şi lărgirea privilegiilor smulse Porţii. 2. în activitatea sa, el a ţinut necontenit seama de interesele mase- lor populare, îndeosebi ale ţărănimii. 3. Deşi nu toate propunerile sale, ce răspundeau necesităţii obiec- tive de dezvoltare a Principatelor Komîne, au fost luate în consideraţie, el a adus o contribuţie esenţială în elaborarea hatişerifului de la Gulhane (1802). ’ ’ 4. Eeprezentant strălucit al gîndirii progresiste ruse, V. F. Mali- novski a contribuit prin activitatea sa la întărirea prieteniei dintre poporul romîn şi poporul rus. ■ PyCCKMÎÎ IiPOCBETMTEJIb B. O. MAJIMHOBCKMÎÎ B flYHAÎÎCKMX KHflîKECTBAX PE3IOME Abtop noKa3UBaeT neHTejibHocTb b flynattCKHX KHHmecTBax oHHoro na bhhhbix npejţCTaBHTejieii o6mecTBeHHo-no:iHTHHecKoii h«i3hh BoctohuoH EBponbi noima XVIII h Havana XIX Bena, pyccnoro npocBeTHTenn B. ®. MajiimoBCKoro. 3tot Bonpoc ho nenaB- Hero BpeMeHH He npnB:ieKa:i BHHMaHHH HccnenoBaTeneft; ncno:ib3yH MaTepwaii ApxwBa MwiiHCTepcTBa MHOCTpaHHbix nen CCCP, aBTop mySoKO ana:in3npyeT neHTenbuocTb B. O. MaHHHoBCKoro, renepanbuoro KOHCyna Pocciih b MoJinoBe h Ba:iaxnn (1801—1802 rr.) h nonHepKHBaeT pojib, npnnanne>KaBiiiyH) eMy b BaiKiibix counaJibno-no:inTHHecKnx CoGbITHHX Toro BpeMeHH. B nanecTBe KOHCyna B. O. Ma:niHOBCKiift floSiiBaJicH TBepnoii no3ni;nn pyccnoro npaBHTejibCTBa b Bonpoce aamiiTbi h pacipnpeHHH npiiBiiJieniii HyiiattCKHX KHmnecTB. He Bce npenuoHţenHH MaHHHOBCKoro, oTpawaiomHe oObeKTiiBHyio HeoOxonHMocTb pa3BHTHH KHHHiecTB, OujiH npHHHTu bo BHHMaiiHe, oHnaKo oh OKaaaji cymecTBeHiiyio no- Momb b paapaOoTue yna3a 1802 rona. nocTOHHHO yHHTbiBan HiiTepecbi HapoHubix Macc, ocoOeHiio pyMbmcKoro upecTbHH- CTBa, B. O. MajiHHOBCKHft, 3aMeHaTenbHbitt npencTaBHTeiib pyccKoro nporpecciiBHoro MuuiHennn, CBoeii neHTeJibHOCTbio coneiiCTBOBaji yKpenJieniiio HPywObi Me?«ny pyccniiM H pyMbIHCKHM IiapOHaMII. 1 V. A. Urechia, Istoria Romtnilor, voi. XI, p. 24 — 27. www.dacoromanica.ro 180 AL. VIANU 16 L ’ILLUMINISTE EITSSE Y. F. MALINOYSKI DANS LES PAYS KOUMAINS RfiSUMfi L’auteur s’occupe de l’activitâ menâe dans Ies pays roumains par l’illuministe russe V. F. Malinovski, l’une des figures remarquables de la vie sociale-politique de l’Europe orientale, aux confins des XVIII® et XIX8 si&cles. Jusqu’â prâsent, ce probleme n’a pas attirâ l’attention des chercheurs. En raison de matâriaux recueillis des Archives du Ministere des Affaires Etrangâres de l’U.R.S.S., l’auteur fait une ample analyse de l’activită de V. F. Malinovski, consul gânâral de la Russie dans Ies pays roumains en 1801 — 1802, en soulignant le râie jouâ par celui-ci dans Ies importants âvâne- ments de la vie sociale-politique de ces pays. En qualitâ de consul, V. F. Malinovski s’est efforcâ d’influencer la politique extârieure du gouvernement russe dans le sens de la dâfense et de l’elargissement des privilâges des pays roumains. Quoique ses propositions — qui repondaient aux necessitâs objectives de developpe- ment des pays roumains — ne fussent pas toutes prises en consideration, sa contribution â l’elaboration du hatt-i chârif de 1802 fut essentielle. Tout en se prdoccupant des intârâts des masses populaires et particuliârement de la paysannerie roumaine, V. F. Malinovski a contribui par son activitâ â l’affermissement de l’amitiâ entre le peuple roumain et le peuple russe. www.dacoromanica.ro NOTE COMUNI 5 I CARI CREAREA CERCULUI MUNCITORILOR DIN BUCUREŞTI DE V. EAŢĂ în perioada regimului de democraţie populară, au fost clarificate multe probleme din istoria mişcării muncitoreşti din ţara noastră. Alte probleme sînt încă în curs de lămurire. Dintre acestea din urmă face parte şi problema formării cercurilor muncitoreşti. în unele lucrări sau comentarii asupra documentelor din istoria mişcării muncitoreşti s-a vorbit despre cercurile muncitoreşti, dar părerile emise n-au fost îndeajuns de bine verificate. De exemplu, în broşura inti- tulată începutul răspîndirii marxismului în Romînia. Crearea partidului social-democrat al muncitorilor din Romînia (1893) P.S.D.M.R. între anii 1893 şi 1900 (Ed. politică, 1959), se afirmă că ,,în 1886 se înfiinţează la Bucureşti „Cercul muncitorilor”. Din ăceastă cauză în studiul de faţă ne vom strădui să lămurim — pe baza documentelor timpului — cînd au luat fiinţă cercurile muncito- reşti şi care a fost importanţa lor pentru mişcarea muncitorească din ţara noastră. ’ * Marx şi Engels în Manifestul Partidului Comunist au arătat că „în aceeaşi măsură în care se dezvoltă burghezia..., se dezvoltă şi proleta- riatul, clasa muncitorilor moderni, care nu trăiesc decît atîta vreme cît găsesc de lucru şi care găsesc de lucru numai atîta vreme cît munca lor sporeşte capitalul”1. Şi în ţara noastră clasa muncitoare s-a întărit ca urmare a dez- voltării capitalismului, în urma constituirii statului naţional în 1859, abolirea iobăgiei prin legea rurală din 1864, cîştigarea independenţei de stat în urma războiului din 1877—1878. Numărul fabricilor a crescut an 1 Marx-Engels, Opere, voi. 4, Ed. politică, Buc., 1958, p. 472. www.dacoromanica.ro 182 V. RAŢA 2 cu an, s-a început şi dezvoltat construcţia reţelei de căi ferate. Legea încurajării industriei naţionale adoptată iu aprilie 1877, a stimulat şi mai mult construirea de noi fabrici. în Romînia au luat fiinţă cîteva centre industriale şi comerciale cum au fost : Bucureşti, Ploeşti, Galaţi, Bacău. înmulţirea fabricilor şi manufacturilor în cîteva oraşe mai importante, a determinat concentrarea, în aceste centre, a unui număr important de munQitori. „Dar o dată cu dezvoltarea industriei — spune Marx pro- letariatul creşte nu numai ca număr; el este concentrat în mase tot mai mari, forţa lui sporeşte, şi el simte tot mai mult acest lucru”1. Din această cauză ciocnirile individuale, revoltele răzleţe între muncitori şi patroni duc treptat, treptat la necesitatea organizării şi unirii lor în lupta împotriva burgheziei pentru, apărarea intereselor lor zilnice. Astfel au început şi muncitorii din ţara noastră, încă în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, să alcătuiască asociaţii profesionale, cum au fost „Asociaţia^ lucrătorilor tipografi din Braşov” în 1818 şi „Casa de prevedere a lucrătorilor tipografi din Bucureşti” înfiinţată în octombrie 1858. De asemenea, au avut loc grevele spontane şi răzleţe cum a fost greva lucrătorilor de la Regia de tutun din Bucureşti din anul 1872, greva muncitorilor din portul Galaţi din acelaşi an şi altele. ... . Luptele muncitoreşti şi asociaţiile profesionale din perioada anilor 1850—1880 au reprezentat pentru clasa muncitoare din ţara noastră etapa de naştere a mişcării muncitoreşti, perioada sa de început. ^ V. I. Lenin, studiind procesul de naştere şi dezvoltare a mişcării muncitoreşti de organizare şi unire a proletariatului în lupta împotriva exploatării pentru apărarea intereselor lui, spune că luptele răzleţe ale muncitorilor au fost „•. .prima formă, forma iniţială a mişcării muncito- reşti, şi această formă a fost necesară pentru că ura împotriva capitalis- mului a fost întotdeauna şi pretutindeni primul impuls care a trezit la muncitori tendinţa de a se apăra”1 2. Acest lucru era determinat de faptul că în deceniul al 8-lea al secolului trecut în Romînia, din cauza slabei dez- voltări a capitalismului, clasa muncitoare abia se găsea în stare embrio- nară. în acelaşi timp contradicţiile dintre clasa muncitoare şi burghezie se manifestau prin luptele muncitoreşti şi începuturile de organizare ale muncitorilor. Mişcarea muncitorească se afirma în viaţa socială a ţării. Acest lucru l-a subliniat chiar şi ziarul Telegraful din 17 aprilie 1874 care anunţa că „... de acum înainte ne vom ocupa de soarta lucrătorilor romîni”. . A Paralel cu dezvoltarea capitalismului, cu înmulţirea fabricilor j>-a dezvoltat clasa muncitoare, s-au intensificat luptele muncitoreşti şi întărit asociaţiile profesionale. în lupta împotriva exploatatorilor, muncitorn erau nevoiţi, din cauza adîncirii exploatării, să se unească tot mai mult, să se organizeze mai temeinic, grevele devin mai frecvente, sînt mai bine organizate. Şi multe din ele s-au soldat cu victoria muncitorilor. ^ în această perioadă au luat fiinţă noi organizaţii profesionale m Bucureşti, 'Galaţi, Brăila şi alte oraşe. Important era faptul că în aceste 1 Marx-Engels, op. cit., p. 474. 2 V. I. Lenin, Opere, voi. 2, Ed, P.M.R., Buc., 1951, p. 102. www.dacoromanica.ro 3 CREAREA CERCULUI MUNCITORILOR DIN BUCUREŞTI 183 asociaţii profesionale, patronii de ateliere nu mai erau primiţi. Ele căpătau tot mai mult caracter de clasă, erau bazate pe principiul luptei de clasă şi contribuiau la educarea muncitorilor în spirit revoluţionar. Aceasta a determinat pe capitalişti să ia măsuri represive împotriva muncitorilor organizaţi în asociaţii profesionale, să-i concedieze. Prin aceste măsuri socoteau că vor reuşi să-i intimideze, să-i determine să renunţe la organi- zare. Dar ei au urmat calea indicată de interesele lor^de clasă exploatată şi asuprită. w , Sprijin deosebit au primit muncitorii în lupta pentru revendicări economice şi pentru organizare din partea mişcării socialiste prin activi- tatea ei de răspîndire a marxismului în rîndul maselor. Mişcarea socialistă din ţara noastră, născută încă în anii 1874 1875, a păşit în deceniul al 9-lea al secolului trecut, mai precis prin anii 1883—3884, la însuşirea şi răspîndirea marxismului. Formată din ele- mente intelectuale şi mai ales tineri studenţi, mişcarea socialistă a acţio- nat şi s-a dezvoltat şi în ţara noastră, o perioadă însemnată, paralel şi independent de mişcarea muncitorească. în această perioadă mişcarea socialistă nu ajunsese să înţeleagă rolul istoric ce-1 avea clasa muncitoare în dezvoltarea social-economică şi politică a ţării. Kăspîndirea marxismului de către cercurile socialiste prin presa socialistă, conferinţe, traducerea unor lucrări ale lui Marx şi Engels sau capitole de lucrări, scrierea şi editarea unor lucrări de către socialiştii romîni au avut un rol important în dezvoltarea conştiinţei de clasă a, muncitorilor. învăţătura marxistă a devenit cunoscută cercurilor mai largi de intelectuali, oameni de ştiinţă, publicişti, scriitori. în mod deose- bit erau atraşi de învăţătura marxistă muncitorii înaintaţi, deoarece ea dădea răspunsul la problemele sociale fundamentale care frămîntau masele populare din ţara noastră. . Burghezia şi moşierimea romînă au luat imediat poziţie împotriva teoriei marxiste şi a mişcării socialiste. Prin presa reacţionară se calom- nia marxismul, se debitau tot felul de teorii false, împrumutate din arse- nalul burgheziei reacţionare din statele capitaliste din apusid Europei, în această situaţie socialiştii au trecut la lupta pentru combaterea falselor teorii pentru demascarea calomniilor ideologilor burghezi şi a scopurilor ce le urmăreau. S-a declanşat pe plan ideologic lupta între mişcarea socia- listă şi regimul burghezo-moşieresc. . . Socialiştii au luat sub focul criticii concepţiile ideologilor burgheziei, economistul P. Missir şi criticul literar T. Maiorescu. Ei au demascat regi- mul burghezo-moşieresc şi politica partidelor politice, apărînd interesele maselor populare exploatate, asuprite şi lipsite de drepturi democratice. Prin aceasta influenţa mişcării socialiste asupra maselor muncitoare de la oraşe şi sate creştea an cu an. _ Burghezia şi moşierimea romînă — care dispunea^ de toate mijloa- cele şi în primul rînd de aparatul de opresiune — văzînd că mişcarea socialistă cîştigă teren în rîndurile muncitorilor şi intelectualilor a trecut la măsuri represive. Guvernul a pus în vedere funcţionarilor de stat ^ pro- fesori, medici, învăţători etc. — că dacă mai citesc presa socialistă, mai participă la conferinţele organizate de socialişti, vor fi înlăturaţi din www.dacoromanica.ro 181 V. RATA 4 servicii. De asemenea, proprietarilor de săli din Bucureşti li s-a pus în vedere că dacă vor continua să le mai pună la dispoziţia socialiştilor pentru a ţine conferinţe, sălile respective vor fi închise. în urma acestor măsuri represive activitatea propagandistică a cercurilor socisliste a fost îngrădită, dar ea n-a putut fi lichidată. Socialiştii au continuat munca mai departe. Cu toate că un număr însemnat de elemente intelectuale — de teamă să nu-şi piardă serviciile — au slăbit legăturile cu mişcarea socialistă, muncitorii înaintaţi au fost tot mai puternic atraşi de propaganda socialistă, de teoria marxistă, pentru că îi ajuta să găsească răspunsul la problemele importante ce-i frămîntau. Totodată muncitorii înaintaţi au început să se călăuzească de învăţă- tura marxistă în lupta pentru revendicări economice şi mai ales pentru organizarea muncitorilor. Influenţa învăţăturii marxiste asupra mişcării muncitoreşti s-a manifestat în scurt timp, după popularizarea sa de către cercurile socia- liste. Muncitorii înaintaţi încep a-şi da seama că interesele lor sînt cu totul deosebite şi opuse intereselor patronilor, că ei nu vor putea să obţină revendicările decît prin unire şi buna organizare a luptelor greviste. Astfel, grevele muncitoreşti care au avut loc în anii 1884—1888 au fost mai bine organizate şi conduse. Muncitorii au formulat revendicări precise pe care le-au prezentat patronilor. în sprijinul muncitorilor grevişti dintr-un atelier au venit muncitorii din celelalte întreprinderi. Ei le dădeau sprijin material şi moral. De exemplu, în septembrie 1886 lucrătorii tipografiei „Carol Gobl” din Bucureşti au declarat grevă, ca urmare a faptului că patronul a concediat doi muncitori. Părăsind lucrul, muncitorii respectivi au formulat următoarele revendicări : reprimirea celor doi lucrători concediaţi, reglementarea orelor de lucru şi purtarea omenească din partea şefilor de atelier. Eevendicările au fost prezentate patronului şi avertizat că pînă nu vor fi satisfăcute, muncitorii nu vor reîncepe lucrul. în ziua următoare au intrat în grevă şi lucrătorii tipografiei „Moderna” din Bucu- reşti, care au formulat de asemenea revendicări precise. Muncitorii gre- vişti au fost sprijiniţi cu mijloace băneşti de către ceilalţi muncitori din întreprinderile din capitală. Acest lucru le-a dat posibilitatea să forţeze pe patroni ca să accepte revendicările lor. De asemenea, pentru muncitori a devenit acum şi mai evidentă necesitatea întăririi asociaţiilor profesionale prin alungarea patronilor din acelea în care pătrunseseră şi prin atragerea în rîndurile lor, a unui număr cît mai mare de muncitori. în acelaşi timp muncitorii înaintaţi ca : C. Olcescu, Al. Ionescu şi alţii, şi-au îndreptat atenţia spre organi- zarea muncitorilor diu acele ramuri profesionale în care nu luaseră fiinţă pînă atunci asociaţiile muncitoreşti. Aceasta ducea la întărirea mişcării muncitoreşti şi la creşterea capacităţii de luptă a clasei muncitoare. Tot mai mult muncitorii îşi dădeau seama că în lupta cu patronii au nevoie de organizare cît mai temeinică. Semnificativ din acest punct de vedere este cazul înfiinţării asociaţiei muncitorilor eurelari din Bucureşti. în urma faptului că patronii întreprinderii „Mandrea” anunţaseră scăderea salarii- lor, muncitorii eurelari au declarat grevă, în septembrie 1886. Prin luptă ei au reuşit să determine patronii să revoce scăderile anunţate. în timpul www.dacoromanica.ro 5 CREAREA CERCULUI MUNCITORILOR DIN BUCUREŞTI 185 acestei greve muncitorii respectivi au creat Societatea lucrătorilor curelari, bazată pe principiul luptei de clasă. Presa muncitorească subliniind acest fapt menţiona că ea a fost . .cea dinţii societate compusă numai din lucrători... Societatea aceasta putem zice — că e copilul grevei”1. Acest lucru ne dovedeşte că şi în ţara noastră naşterea şi dezvoltarea mişcării muncitoreşti a avut loc prin lupta neîmpăcată împotriva exploatării şi că în perioada sa de început : „Adevăratul rezultat al luptelor lor nu este succesul imediat, ci unirea mereu creseîndă a muncitorilor”1 2. în acelaşi timp unirea şi organizarea muncitorilor era favorizată şi de înmulţirea numărului fabricilor, în care lucrau mult mai mulţi muncitori decît în ateliere. în această perioadă la fabrica „Mandrea” lucrau peste 700 de muncitori. De asemenea în porturi, la atelierele căilor ferate, întreprinderea Lemaitre şi altele se găseau un număr însemnat de muncitori angajaţi. în acelaşi scop muncitorii de la atelierele căilor ferate din Bucureşti în noiembrie 1887 au pus bazele uneia din cele mai puternice asociaţii profesionale. Despre această asociaţie profesională presa muncitorească din acel timp sublinia faptul că „...din cauza numărului... mare al lucrătorilor din aceste bresle, poate să ajungă să fie miezul şi puterea orga- nizaţiei lucrătorilor din Bucureşti”3. Intensificarea luptei muncitorilor pentru crearea unor organizaţii profesionale muncitoreşti puternice, bazate pe principiul luptei de clasă, a speriat şi mai mult burghezia, care îşi dădea seama că aceasta ducea la întărirea unităţii de acţiune şi de luptă a clasei muncitoare. în acelaşi timp succesele obţinute în urma grevelor au creat în rîndurile muncitorilor o stare de încredere în forţele lor şi în organizaţiile muncitoreşti. De pildă, în articolul „Organizarea muncitorilor” publicat în ziarul Dezrobirea se spunea : „Î7u mai departe de acum doi ani lucrătorii nu erau nici de cum organizaţi, pentru că nu se poate numi organizare societăţile în care erau admişi şi patroni”4. Din acest pasaj apare evidentă creşterea conştiinţei de clasă a muncitorilor şi tendinţa organizării lor mai temeinice. Un rol important în stimularea luptei muncitorilor pentru organi- zare a avut-o programul cercurilor socialiste elaborat de G. Dobrogeanu- Gherea în anul 1886, publicat în Revista Socială din acel an. Programul era însoţit de o expunere sumară a socialismului ştiinţific. Totodată în el se preciza pentru ce luptau socialiştii şi erau formulate revendicările cu caracter general-democratic care interesau şi pe muncitori. Pentru smul- gerea acestor revendicări de la clasele dominante se impunea organizarea mai temeinică a muncitorilor. în acelaşi timp programul cercurilor socia- liste din 1886 înlesnea acestor cercuri să se apropie de organizaţiile munci- toreşti. Acest lucru l-a subliniat însuşi C. Dobrogeanu-Gherea în lucrarea Ce vor socialiştii romîni. El spunea că sarcina socialiştilor era „...de a lumina poporul muncitor din sate şi oraşe asupra stării lui, de a organiza poporul în jurul unor cereri practice, care ating interesele lui”5, creînd un ' 1 Dezrobirea, nr. 11 din 27 februarie 1888, p. 1. 2 Marx-Engels, Opere, voi. 4, Ed. politică, Buc., 1958, p. 474. 3 Dezrobirea, nr. 11 din 27 februarie 1888, p. 1. 4 Ibidem. 6 Revista socială, nr. 8 şi 9 din 1885, p. 444. www.dacoramamca.ro ISO V. RATA 6 partid socialist. Deci mişcarea socialistă din Romînia ajunsese să înţeleagă că sarcina ei era „...să introducă în mişcarea muncitorească spontană idealuri socialiste determinate, s-o lege de convingerile socialiste... s-o lege de o luptă politică sistematică, într-un cuvînt să contopească această mişcare spontană, într-un singur tot indisolubil, cu activitatea partidului revoluţionar”1. Socialiştii romîni prin presă au popularizat programul lor şi au ajutat muncitorii înaintaţi să înţeleagă că pentru realizarea lui trebuie să se organizeze într-un partid politic, deosebit şi opus partidelor burghezo- moşiereşti. Şi muncitorilor nu le-a fost greu să înţeleagă acest lucru. în noiembrie 3 887 cercul socialist din Iaşi a editat ziarul „Muncitorul” în care s-a preocupat de aproape de problema organizării partidului. De altfel, şi subtitlul ziarului menţiona că el este — organ al partidului social- democrat. în întrunirile organizate de către cercurile socialiste de asemenea se discuta această problemă. De exemplu la întrunirea din 3 ianuarie 1888 de la Iaşi la care au participat peste 400 de oameni, între altele, vorbitorii au explicat pe înţeles cine sînt socialiştii şi ce urmăreau ei. „Socialist — spune un vorbitor — e tot muncitorul care,... văzînd şi cunoscînd dreptul lui, caută leac şi vindecare păsului care-1 paşte... din tată în fiu”1 2. Cu această ocazie au luat cuvîntul cîţiva muncitori care s-au referit la problema organizării lor. Unul din aceştia a spus : „Acum... au început muncitorii a vedea răul şi a pricepe ce au de făcut. Să fie unit... să ţină cu tărie unul la altul să nu se sperie de ameninţările poliţiei... că munci- torii sînt socialişti, aşa li-i interesul”3. Altul a subliniat faptul că muncitorii începuseră să înţeleagă că partidele burghezo-moşiereşti se luptau „...nu pentru popor, patrie etc., ci numai pentru ciolan, numai pentru a pune mîna pe bugetul ţării; iar vorbele frumoase le spun numai la ale- geri ca să oblojească lumea”4. Ca urmare al acestui fapt el afirma cu mare bucurie că muncitorii „...apăsaţi în robia cea mai desăvîrşită... s-au deşteptat, se mişcă, fac societăţi, alcătuiesc ten partid nou, partidul munci- torilor sau partidul socialist. Acest partid apără interesele muncitorului”5. Aceste cîteva pasaje sînt destul de edificatoare asupra faptului că în urma luptelor muncitoreşti din anii 1884—1887, şi a activităţii mişcării socia- liste de răspîndire a marxismului, muncitorii înaintaţi au înţeles necesi- tatea luptei politice împotriva claselor dominante, şi tindeau să treacă de la luptele cu caracter economic la lupta pe plan politic. Pînă au ajuns muncitorii din ţara noastră să pună bazele unui partid propriu au avut încă multe greutăţi de întîmpinat şi înfrînt. în calea acestei năzuinţe s-au pus clasele dominante, au stat lipsa de experienţă şi nivelul politic şi ideologic încă scăzut al muncitorilor. A fost necesar ca elementele muncitoreşti înaintate împreună cu intelectualii socialişti să desfăşoare o susţinută muncă propagandistică şi organizatorică pînă să realizeze obiectivul spre care se îndreptau : partidul muncitoresc. Dar 1 V. I. Lenin, Opere, voi. 4, p. 197. 2 Muncitorul, nr. 13 din 7 ianuarie 1888, p. 2. 3 Ibidem, p. 3. 4 Ibidem. 5 Ibidem. www.dacoromanica.ro i CREAREA CERCULUI MUNCITORILOR DIN BUCUREŞTI 187 important este faptul că, încă la sfîrşitul anului 1887 şi începutul anului 1888, muncitorii înaintaţi din Bucureşti, muncitorii socialişti ca C. Olcescu Alex. Ionescu, Arghir Parua şi alţii au început acţiunile de creare a unei organizaţii muncitoreşti. în această acţiune, ei au fost stimulaţi şi de faptul că la sfîrşitul anului 1887 se desfăşura în Romînia campania electorală pentru alegerile ce aveau loc în luna ianuarie 1888. Procesul de înjghebare a cercului muncitorilor din Bucureşti a început în condiţii deosebit de modeste. Un contemporan, scriindu-şi după mulţi ani amintirile despre pro- cesul de înjghebare a Cercului muncitorilor din Bucureşti, spunea urmă- toarele : „Nu se întemeiase încă clubul oficial (al muncitorilor — n.n.), iar în fundul curţii funcţiona un atelier de curelărie, al lui Acelenescu, socialist convins, care punea la dispoziţie localul său pentru orice fel de întruniri muncitoreşti. „Prietenii” erau însă nevoiţi să şadă călare sau cum puteau pe băncile de lucru, adică pe aşa-zisele „capre” ale lucrători- lor pe cînd de la o tribună improvizată în fund din nişte scaune, peste care se aşterneau cîteva scînduri — vorbea oratorul”1. în acelaşi timp munci- torii respectivi participau la adunările şi conferinţele organizate de cercul socialist din Bucureşti, citeau presa socialistă şi se străduiau să pătrundă problemele tratate în coloanele sale, să însuşească teoria marxistă. în scurt timp iniţiatorii întrunirilor au invitat la adunările ce le ţineau şi pe unii membrii ai cercului socialist, care să expună unele probleme teoretice şi să ajute muncitorii să le înţeleagă. Cu această ocazie socialiştii au putut să cunoască problemele principale ce frămîntau pe muncitori. în felul acesta au început să se stabilească şi treptat să se întărească, legăturile între cele două organizaţii din Bucureşti, între Cercul muncitorilor şi Cercul socialist. între timp, muncitorii au strîns banii necesari editării unui ziar al cercului muncitorilor şi pentru închirierea unui local în care să poată ţine adunările. Dar şi de astă dată s-au izbit de refuzul proprietarilor care nu voiau să închirieze muncitorilor sălile. în noiembrie 1887, a avut loc un incident. A. Bacalbaşa, pe cînd se înapoia în seara zilei de 13 noiembrie de la o adunare a muncitorilor la care fusese invitat, a fost arestat. în ziua următoare, cînd au aflat acest lucru, muncitorii au convocat o adu- nare de protest Dar cu mare greutate au reuşit să găsească o sală în care să ţină adunarea. La adunare au participat după cum informează ziarul Muncitorul din Iaşi aproximativ ,,.. .600 de lucrători”1 2. După ce s-au ţinut cuvîntări în care s-a înfierat samavolnicia între- prinsă de guvern, muncitorii au votat o moţiune în care se spunea : „Lu- crătorii de toate breslele, întruniţi la « Cercul muncitorilor » protestează contra arestării d-lui A. C. Bacalbaşa”3. Protestul muncitorilor a determi- nat guvernul să dea dispoziţie pentru eliberarea lui A. Bacalbaşa. Relatarea ziarului Muncitorul are o deosebită importanţă mai întîi prin faptul că pentru prima dată este folosită denumirea de „Cercul munci- torilor” pentru adunarea respectivă. Aceasta dovedeşte că muncitorii înaintaţi din Bucureşti creaseră organizaţia lor separată de cercul socialist. 1 Adevărul, nr. 15844 din 12 septembrie 1935, p. 3. 2 Muncitorul, nr. 3 din 15 noiembrie 1887, p. 4. ' 3 Ibidem. www.dacoromanica.ro 188 V. RAŢA 8 în al doilea rînd rezultă că această organizaţie era formată din muncitori de toate breselele, spre deosebire de asociaţiile profesionale, care se orga- nizau pe ramuri profesionale. în al treilea rînd faptul că muncitorii au protestat împotriva arestării lui A. Bacalbaşa care era unul din membrii principali ai cercului socialist din Bucureşti, dovedeşte că între cercul muncitorilor de curînd întemeiat şi cercul socialist se stabiliseră strînse legături şi o colaborare reciprocă. în al patrulea rînd rezultă că muncitorii din Bucureşti şi-au creat organizaţia lor cunoscută sub numele de „Cercul muncitorilor” în noiembrie 1887 şi nu în 1886 după cum se afirmă în unele lucrări. Muncitorii din Bucureşti au avut încă mult de luptat pentru menţi- nerea şi întărirea organizaţiei create. în mod deosebit poliţia s-a străduit să împiedice pe muncitori de a-şi ţine adunările. Poliţia a pus în vedere proprietarilor de săli să nu le mai pună la dispoziţie muncitorilor. în urma acestui fapt muncitorii din Bucureşti au luat hotărîrea să zidească o clă- dire cu mijloacele lor proprii, în care să instaleze cercul muncitorilor. Aflînd de această hotărîre, ziarul Muncitorul scria : „Partidul muncitorilor din Bucureşti a hotărît să zidească o casă care va purta numele de Cercul muncitorilor. Aceasta pentru că poliţia a poruncit tuturor celor ce au săli să nu le mai închirieze lucrătorilor”1. Cu toate că muncitorii n-au realizat această dorinţă — iar poliţia ar fi avut şi în cazul respectiv destule mij- loace să împiedice pe muncitori a-şi ţine adunările — ea ne dovedeşte cît de hotărîţi erau muncitorii din Bucureşti în lupta pentru organizare. Creşterea numărului membrilor cercului muncitorilor din Bucureşti, şi mai ales buna desfăşurare a activităţii sale, a determinat pe conducătorii cercului să ia iniţiativa editării unui ziar al cercului. Aflînd despre aeeastă hotărîre, socialiştii din Iaşi anunţau în ziarul Muncitorul nr. 1 din 1 noiem- brie 1887 că în Bucureşti va apare în curînd un nou ziar — organ al parti- dei muncitorilor sub numele de „Gazeta muncitorului”. Şi în adevăr la 12 decembrie 3 887, a apărut primul număr al ziarului cu denumirea Dez- robirea editat de cercul muncitorilor. în articolul redacţional al acestui număr se spunea că ziarul Dezrobirea... „va lupta pentru organizarea şi luminarea muncitorilor”. Deci ziarul îşi punea ca scoj) să lupte pentru în- tărirea organizaţiei nou create. Apariţia ziarului Dezrobirea a constituit un nou suces obţinut de către muncitorii din Bucureşti pe calea luptei pentru organizare. Ziarul a fost bine primit de către muncitori, iar difuzarea lui se făcea de înşişi membrii cercului. Cu această ocazie ei aduceau noi aderenţi, noi membri. De asemenea, socialiştii sprijineau editarea ziarului şi mai ales munca de propagandă a cercului desfăşurată în rîndurile muncitorilor. înfiinţarea cercului muncitorilor din Bucureşti a influenţat pozitiv asupra muncitorilor şi cercurilor socialiste din celelalte oraşe principale din ţară. Elementele muncitoreşti înaintate din unele oraşe cum au fost Iaşi şi Roman au devenit membri ai cercurilor socialiste, care şi-au adoptat denumirea de cercuri muncitoreşti. De pildă, în ziua de 27 decembrie 1887, a avut loc la Iaşi o întrunire de protest împotriva samavolniciilor 1 Muncitorul, nr. 10 din 27 decembrie 1887, p. 3. www.dacoromanica.ro 9 CREAREA CERCULUI MUNCITORILOR DIN BUCUREŞTI 189 comise de poliţia din acest oraş. Cu această ocazie s-a redactat şi semnat o moţiune de protest care a fost înaintată Ministerului de Interne. în ea se spune : „ÎToi, jos iscăliţii locuitori ai oraşului şi judeţului Iaşi, întruniţi azi 27 decembrie 1887 la « Cercul muncitorilor » ridicăm glasul şi protestăm împotriva purtării poliţiei, care calcă drepturile noastre... oprindu-ne de a ne duce şi întruni unde ne place, luîndu-se jurnalele, etc”1. O dată cu crearea cercurilor muncitoreşti activitatea cercurilor socialiste, care pînă atunci se limita mai ales la propagandă, se lărgeşte şi capătă un pro- nunţat caracter politic. Cercurile muncitoreşti au influenţat pozitiv asupra activităţii cercurilor socialiste. Unele elemente din conducerea acestor cercuri au înţeles că viitorul mişcării constă în organizarea clasei munci- toare, clasa revoluţionară în dezvoltare. „Socialiştii care lucrează pentru popor — se scrie în presa socialistă — sînt puţini şi săraci... Ei vă dau munca lor, lumina lor, nu pot însă face nimic fără a fi sprijinită de mun- citori, nu pot scoate jurnale şi cărţi numai cu mijloacele lor, de aceea trebuie fiecare să puneţi obolul vostru... în toate ţările din lume, mun- citorii singuri şi-au scos ori cel puţin sprijinit jurnalele lor, ei singuri se luptă împotriva stăpînilor”1 2. Activitatea desfăşurată pentru organizarea muncitorilor şi ţăra- nilor într-un partid socialist era stimulată şi de faptul că cercurile mun- citoreşti doreau să candideze în alegerile parlamentare de la începutul anului 1888 cu liste separate. Ca urmare a activităţii depuse de către cercul muncitorilor şi a influenţei sale în rîndurile muncitorilor din capitală, în jurul său au început să se grupeze şi asociaţiile profesionale. Aceasta era înlesnită şi de faptul că în conducerea asociaţiilor profesionale se aflau elemente muncitoreşti înaintate, membri ai cercurilor muncitoreşti. Prin ziarul Dezrobirea se aduceau la cunoştinţa muncitorilor acele asociaţii profesionale care aderau la cercul muncitorilor. De pildă într-o notă publicată în ziar se spunea : „Sîmbăta trecută au venit la cercul muncitorilor cîţiva membri din societatea lucrătorilor frizeri şi au declarat că societatea lor voieşte să intre în cerc (adică să se afilieze cercului muncitorilor — n.n.), şi prin urmare în partidul muncitorilor. îi felicităm pentru hotărîrea luată” 3. Prin aceasta se întărea cercul muncitorilor, creştea influenţa lui în rîn- durile clasei muncitoare. Aceste succese importante obţinute de muncitorii din Bucureşti atît în ce priveşte organizarea asociaţiilor profesionale în care nu mai admiteau pătrunderea patronilor, înfiinţarea cercului muncitorilor şi apariţia ziarului „Dezrobirea” cît şi strîngerea legăturilor cu cercul socialist, au determinat burghezia să-şi trimită reprezentanţii săi care să abată pe muncitori de la lupta pentru organizare. Astfel, diferiţi redactori ai ziarelor burgheze şi deputaţi burghezi, dîndu-se prieteni şi „apărători” ai intereselor muncitorilor, au început să participe la adunările munci- torilor, să ia cuvîntul la diferite întruniri, să ceară să scrie în presa munci- 1 Muncitorul, nr. 11 din 31 decembrie 1887, p. 3. 2 Ibidcm, nr. 42 din 17 iulie 1888, p. 2. 3 Dezrobirea, nr. 11 din 27 februarie 1888, p. 3. www.dacoromanica.ro 190 V. RATA 10 torească. Dar muncitorii socialişti au înţeles uşor scopurile ce urmăreau aceştia. Ca urmare a acestui fapt prin presă, în întruniri şi uneori chiar în prezenţa lor, îi demascau în faţa muncitorilor. De exemplu, la adunarea cercului muncitorilor din Bucureşti din 20 februarie 1888, a participat unul din aceşti reprezentanţi ai burgheziei. După ce acesta a vorbit muncitorilor, Al. Ionescu a luat imediat cuvin tul şi, demascîndu-1, a dezvăluit că : ,,Eniu Bălteanu împreună cu alţii, este fondatorul clubului democrat, care aduna iscălituri pentru D-l I. Bră- tianu... al cărui guvern a trimis soldaţi împotriva lucrătorilor din Galaţi care se puseseră în grevă, E. Bălteanu, după ce a încercat să se aleagă deputat cu ajutorul guvernului care l-a tras pe sfoară. .. astăzi vine între lucrători” l. în seara zilei de 27 februarie 1888 a avut loc un bal pregătit de către societatea lucrătorilor în fier şi lemn din Bucureşti. La acest bal au venit şi cîţiva agenţi ai burgheziei. într-un articol publicat în ziarul Dezrobirea, atrăgîndu-se atenţia muncitorilor asupra uneltirilor agenţilor burgheziei, se spunea : ,,La cercul muncitorilor au început să vie şi să se ia cu binele pe lingă lucrători, oameni ca Eniu Bălteanu * şi alţii; la balul muncitorilor au venit oameni ca G. Paladi 1 2 3, Brătescu 4 ş.a. Oamenii aceştia înainte, cînd lucrătorii erau împrăştiaţi şi prin urmare slabi, nici nu-i băgau în seamă. Iar acum, cînd lucrătorii au început să se organizeze, cînd au văzut că pot să fie o putere, au început să se ia pe lîngă ei” 5. în felul acesta muncitorii au dat riposta cuvenită manevrelor întreprinse de către burghezie şi au apărat orga- nizaţia lor. . Deoarece muncitorii au reuşit repede să demaşte încercările agen- ţilor burgheziei de a se infiltra în rîndurile cercului muncitorilor, reacţiunea a recurs la alte mijloace tot aşa de rafinate. Astfel, în luna octombrie 1887, a început să apară la Iaşi ziarul „Meseriaşul romîn”. în coloanele sale se publicau articole menite să abată pe muncitori de la lupta pentru crearea unui partid muncitoresc şi de la lupta revoluţionară împotriva exploata- torilor. Socialiştii au demascat imediat aceste scopuri ale ziarului respectiv, în articolele publicate în ziarul Muncitorul se arată : „Meseriaşul” în cele trei numere de pînă acum, nu vorbeşte de calea ce trebuie să urmeze muncitorii în politică. Ba chiar mai rău, pare a-i îndemna să nu se ames- tece în lupta politică, nici nu pomeneşte măcar de faptul că trebuie să întemeieze un partid politic deosebit de cele de azi.. .. „Meseriaşul romîn” e un lup care s-a îmbrăcat în piele de oaie”6. în acelaşi timp presa reacţionară, liberală şi conservatoare, pe lîngă calomniile ce le debita la adresa socialiştilor în scopul de a-i determina să nu mai desfăşoare activitatea în rîndurile muncitorilor şi ţăranilor, a încercat să creeze dezbinare în rîndurile socialiştilor şi prin aceasta să slăbească forţele de luptă ale mişcării muncitoreşti în general. în acest 1 Dezrobirea, nr. 11 din 27 februarie 1888, p. 2. 2 Eniu Bălteanu era redactorul revistei Lumina pentru to(i. 3 G. Paladi era deputat liberal. 4 Brătescu, redactor al ziarului conservator Rom>nia. 5 Dezrobirea, nr. 12 din 5 martie 1888, p. 2 — 3. • Muncitorul, nr. 1 din 1 noiembrie 1887, p. 2 — 3. www.dacoromanica.ro 11 CREAREA CERCULUI MUNCITORILOR DIN BUCUREŞTI 191 scop ziarul liberal Unirea a scris mai multe articole, în care se străduia să dovedească că între mişcarea socialistă din Bucureşti şi cea din Iaşi ar fi deosebiri fundamentale, prin faptul că pe cînd socialiştii din Iaşi îşi îndreptau atenţia spre ţărănime, cei din Bucureşti desfăşurau acti- vitatea în rîndurile muncitorilor din fabrici. Prin ziarul Muncitorul, socia- liştii au răspuns imediat presei reacţionare, lămurind pe muncitori că nu-i de loc vorba de două organizaţii cu scopuri deosebite, ci : „Dacă socialiştii din Bucureşti — se scria în ziar — vorbesc mai mult muncitorilor meseriaşi (adică industriali) pricina e că la ei sînt foarte mulţi muncitori... şi lucrul e firesc, să caute mai întîi să lumineze pe muncitorii cu care sînt mai de aproape, adică pe cei din oraş... Socialiştii din Iaşi lucrează mai mult printre ţărani din pricină că aici sînt mult mai puţin muncitori meseriaşi”1. Socialiştii au dat riposta cuvenită şi au apărat organizaţiile munci- toreşti asupra cărora îşi îndreptau focul clasele reacţionare. Ca urmare a activităţii depuse de mişcarea socialistă în timpul campaniei electorale de la sfîrşitul anului 1887 şi începutul anului 1888, propaganda politică s-a intensificat mult. Alegerile au constituit un prilej important pentru educaţia politică a muncitorilor şi pentru propaganda socialistă, iar socia- liştii au ştiut să-l folosească în mod just. în ziarul Muncitorul din 21 februarie 1888 cercul socialist din Iaşi (care-şi spunea acum cercul muncitorilor, — n.n.) a publicat „Manifestul partidei muncitorilor” adresat alegătorilor. în manifest se făcea caracte- rizarea partidelor : liberal, conservator şi radical, care apărau interesele claselor stăpînitoare, iar după aceea se arăta că partidul muncitoresc apăra interesele muncitorilor şi ţăranilor şi cuprindea revendicările cu caracter economic şi politic, pentru care se angajează să lupte. „Partida muncitorilor — se spunea în manifest — e nouă în ţara noastră şi acum, în aceste alegeri îşi desfăşoară pentru întîia-şi dată steagul şi cheamă pe muncitori la luptă, la cîştigarea drepturilor la dezrobire”1 2. Programul de revendicări pe care-1 prezenta manifestul în faţa muncitorilor era programul cercurilor socialiste din 1886. Din cele expuse mai sus rezultă cîteva concluzii importante : mai întîi rezultă că cercurile muncitoreşti erau organizaţii cu caracter politic, care mobilizau pe muncitori la lupta pentru revendicări economice şi politice, contribuind prin aceasta la pregătirea condiţiilor necesare creării partidului muncitoresc; de asemenea rezultă faptul că în urma înfiinţării Cercului muncitorilor din Bucureşti, cercurile socialiste şi-au legat mai strîns activitatea de lupta clasei muncitoare, clasa cea mai înaintată, clasa revoluţionară, iar programul cercurilor socialiste, elaborat de C. Dobrogeanu-Gherea în 1886, a devenit programul de revendicări şi de luptă al cercurilor muncitoreşti. Aceasta a dus la o mai mare apropiere între cele două organizaţii revoluţionare şi la pregătirea condiţiilor pentru unirea lor. Ca urmare a acestui fapt lupta clasei muncitoare a cuprins de acum înainte domeniul economic, politic şi ideologic. Toate 1 Muncitorul, nr. 22 din 27 februarie 1888, p. 1. 2 Ibidem, nr. 17 din 21 ianuarie 1888, p. 2. www.dacoromanica.ro 192 V. RAŢA 12 aceste domenii ale luptei de clasă erau conduse de către cercurile munci’ toreşti. Şi mai puternic apare strîngerea legăturilor, colaborarea şi ajutorul reciproc între cele două organizaţii prin sprijinul ce l-au dat elementele intelectuale socialiste, membrilor cercului muncitorilor pentru ridicarea nivelului lor politic şi ideologic. Aceste lucruri erau neapărat necesare căci numai astfel muncitorii puteau să-şi cunoască interesele, să înţeleagă cau- zele situaţiei grele în care se aflau şi cum puteau să scape de exploatare, să înţeleagă necesitatea şi importanţa organizării clasei muncitoare. în acest scop, începînd din februarie 1888, cercul socialist după ce şi-a luat sarcina redactării ziarului „Dezrobirea”, a anunţat că se va preocupa şi de proble- mele muncitoreşti. în articolul „Şcoala pentru muncitori”* 1 se spunea ,,... socialiştilor care şi-au luat sarcina de a deştepta pe muncitorii din Romînia, de a-i organiza pentru a lupta cu succes... li se impune... să se gîndească şi la instruirea muncitorilor, care neputînd din cauza mizeriei a învăţa decît, cel mult, a seri şi a citi rămîn în completă ignoranţă asupra cunoştinţelor de care au absolută nevoie în luptă”2. Prin ziar au fost anunţaţi muncitorii că la adunarea cercului din seara zilei de 12 februarie 1888 se vor pune în discuţie cîteva probleme importante şi ca atare muncitorii trebuiau să gîndească asupra lor şi să-şi spună cuvîntul. Problemele anunţate erau : 1. Măsurile ce trebuiau luate de către muncitorii din Capitală pentru susţinerea grevei muncitorilor ceferişti din Galaţi, care se desfăşura în acel timp ; 2. Organizarea „Cercului muncitorilor” (era vorba de discutarea măsurilor ce trebuiau luate pentru elaborarea statutelor — n.n.); 3. Crearea unei şcoli de adulţi pentru muncitori; 4. Organizarea unui bal pentru strîngerea fondurilor; 5. Măsuri în vederea organizării unei cooperative de consum spre a feri membrii cercului muncitorilor de specula comercianţilor3. în urma discuţiilor purtate asupra acestor probleme importante s-a hotărît organizarea în sala cercului muncitorilor, cu sprijinul cercului socialist din Bucureşti, a următoarelor cursuri :4 1. Cursul Istoria socialismului; 2. Cursul de Economie politică; 3. Cursul de Ştiinţe fizico-naturale ; 4. Cursul de Fiziologie şi anatomie ; 5. Cursul de Drept public. în şedinţa cercului muncitorilor din seara zilei de 13 februarie 1888, C. Olcescu, aducînd la cunoştinţa celor prezenţi începerea cursurilor, a făcut apel la muncitori „.. .a venit cît se poate de în mare număr pentru a asculta cursurile ce s-au hotărît a se face în localul cercului”8. Peste cîteva zile ziarul Dezrobirea anunţa că în seara zilei de 18 februarie 1888 1 Dezrobirea, nr. 8 din 6 februarie 1888, p. 2. 8 Ibidem. 8 Ibidem, p. 3. 1 Ibidem, nr. 10 din 20 februarie 1888, p. 2. 8 Ibidem. www.dacoromanica.ro 13 CREAREA CERCULUI MUNCITORILOR DIN BUCUREŞTI 193 . .Cercul socialist a inaugurat la cercul muncitorilor, şcoala de adulţi cu scop ca să lumineze pe muncitori”1. în ce priveşte organizarea cercului muncitorilor de asemenea s-au luat măsurile necesare. Adunarea membrilor cercului muncitorilor „a ales o comisie, care să întocmească un proiect de statut pentru organizarea Cercu- lui muncitorilor”1 2. în comisie au fost aleşi ,,...P. Scorţeanu, N. Ace- lenescu şi C. Olcescu”3. Comisia aleasă a redactat proiectul de statut iar în adunarea din seara zilei de 21 februarie 1888 a fost citit. Adunarea a hotărît ca proiectul de statut — .. să se tipărească şi să se împartă lucrătorilor, în urmă să se facă o întrunire nouă şi să se voteze”4. în adunarea din ziua de 1 aprilie a aceluiaşi an, statutele au fost votate şi s-a ales comitetul de conducere a cercului muncitorilor compus din C. Miile casier, C. Popescu şi Al. Ionescu secretari. Astfel, procesul de constituire a cercului munci- torilor din Bucureşti din Piaţa Amzei nr. 12 a luat sfîrşit. S-a creat orga- nizaţia muncitorilor cu caracter politic, care în anii următori va juca un rol important în ce priveşte lupta clasei muncitoare pentru crearea parti- dului social-democrat al muncitorilor din Bomînia. în activitatea pentru crearea cercului muncitorilor din Bucureşti un rol important au avut muncitorii socialişti înaintaţi, în frunte cu C. Olcescu şi Al. Ionescu. Despre rolul lui C. Olcescu în crearea cercului muncitorilor şi în general despre activitatea sa în domeniul organizării muncitorilor, în ziarul Munca se spunea : ,,Schimbîndu-şi locuinţa în Bucureşti, dînsul începu propaganda printre lucrătorii de la căile ferate şi propaganda lui, această activitate se încoronează cu întemeierea socie- tăţii lucrătorilor în fier şi lemn şi prin naşterea cercului muncitorilor din Piaţa Amzei”5. Crearea cercurilor muncitoreşti a avut o mare importanţă pentru clasa muncitoare din Bomînia. Importanţa lor a constat în primul rînd în faptul că ele au marcat începutul ieşirii mişcării muncitoreşti din sta- diul iniţial şi transformării ei în mişcarea de clasă, căci după cum scrie V. I. Lenin ,,.. .mişcarea muncitorească iese din stadiul embrionar şi al copilăriei abia atunci cînd devenea o mişcare de clasă, cînd trecea la lupta politică”6. Ele au avut un mare rol în organizarea muncitorilor în asociaţii profesionale şi în susţinerea luptelor greviste împotriva exploatatorilor, pentru mărirea salariilor, reducerea zilei de lucru şi alte revendicări. Din această cauză în jurul lor s-au strîns tot mai mult forţele clasei muncitoare. Scoţînd în evidenţă rolul cercurilor muncitoreşti în organizarea clasei muncitoare în ziarul „Munca” se spunea „Fără aceste cercuri politice active, mişcarea gruparea pe bresle, va fi moartă, fără suflet... cercurile 1 Dezrobirea, nr. 10 din 20 februarie, p. 2, 2 Ibidem, nr. 16 din 2 aprilie 1888, p. 3. 3 Ibidem. 4 Ibidem, nr. 11 din 27 februarie 1888, p. 3, 8 Munca, nr. 15 din 31 mal 1892, p. 1. * V. I. Lenin, Opere, voi. 4, p. 265. . !3B2 www.dacoromanica.ro 194 V. RAŢA 14 politice vor clădi, ele vor fi partea vie ... activă a mişcării” 1. Cercurile muncitoreşti şi-au îndeplinit cu succes rolul de organizator politic. * în concluzie, cercurile muncitoreşti — organizaţii politice ale clasei muncitoare din ţara noastră — au luat fiinţă, după ce mişcarea muncito- rească a cunoscut o însemnată perioadă de activitate. în crearea lor, rolul principal l-au avut elementele muncitoreşti înaintate. Socialiştii au dat sprijin important, au contribuit la organizarea muncitorilor, la dezvoltarea mişcării muncitoreşti din ţara noastră, a cărei parte componentă au devenit treptat, treptat. în acest sens se poate vorbi, şi trebuie să spunem, că începînd cu sfârşitul anului 1887 şi începutul anului 1888, adică o dată cu crearea cercului muncitorilor din Bucureşti, a început în ţara noastră procesul de „Unire a socialismului cu mişcarea muncitorească spontană” a, în vederea eliberării clasei muncitoare de exploatare. O dată cu crearea cercurilor muncitoreşti, clasa muncitoare din ţara noastră a trecut la lupta pentru crearea partidului politic opus partidelor claselor dominante, ceea ce a reuşit să se realizeze la Congresul I al P.S.D.M.R. din anul 1893. C03,D(AHME PAEOHErO KPY3KKA B BYXAPECTE PB3IOMB Abtop pacKptraaeT BHyTpeHHne ycnoBHH, KoTopue npuBejiH k pocTy paSonero abh- meHHH b PyMHHHn b 90 ir. XIX B.j oh ocTaHaBJiHBaeTCH rnaBHHM oOpasoM Ha coa^amiH SyxapecTCKHMH paOoHHMH CBoero npy>KKa. B nepBOit nacTH paScru ^aeTCJi o63op pa3- bhthh paOonero KBHjKemiH b PyMUHHH no o6pa30BaHHH 3Toro Kpymwa. Bo BTopoft nacTH aBTop BucKa3biBaeT pa3JiH>iHtie, onHpaiomHecH Ha noKyMeHTU, npenflojio>KeHHH othoch- TejibHo naTu ero opraHH3amm, KOTopan no chx nop He 6tma Bunciieiia. Co3KaHHe paOoaero npy>KKa b ByxapecTe oKa3ano rtonomHTejibHoe bjihhhho ua AeHTeJibHocTb paOoHHx ii coijna.jiHCTH'iecKnx npyjKKOB b npyrax KpynnettmHX roponax PyMUHHH. B 3aKjiio>ienHe aBTop aHajiH3npyeT neHTejibHocTb SyxapecTcuoro npyjKKa, otho- CHuţyiocH k Sojiee no3jţHeMy nepwony, h 3HaaeHHe ero bhhhhhh. PaOoTa npejţCTaBJiHeT co6ott iioBuit HOKyMeHTajibHutt MaTepnaji, noTopuft ocfie- uţaeT MaJioH3BecTHue cropoiiu paOoaero nBHJKeHHH b ByxapecTe. 1 2 1 Manca, nr. 50, din 3 februarie 1891, p. 4. 2 V. I. 1 enin. Opc-e, voi. 4, p. 197. www.dacoromanica.ro 15 CREAREA CERCULUI MUNCITORILOR DIN BUCUREŞTI 195 LA FONDATION DU CERCLE DES OUVRIERS DE BUCAREST R1ÎSUMG L’auteur prfisente Ies conditions interieures qui ont determini le renforcement du raou- vement ouvrier de Roumanie au cours des six derniferes annfies du XIXe sificle, insistant parti- culiferement sur la fondation du Cercle des ouvriers de Bucarest. Dans la premiere pârtie de l’article, l’auteur expose l’fivolution du mouvenient ouvrier de Roumanie jusqu’â la crdation du Cercle des ouvriers. Dans la seconde pârtie, il fait des considârations, â base de documents, sur la date de la crfiation de ce Cercle, date qui n’etait pas encore fitablie. La fondation du Cercle des ouvriers de Bucarest a eu une influence positive sur l’activile des ouvriers et des cercles socialistes des autres villes principales du pays. Dans la pârtie finale, l’auteur s’arrâte sur l’activitfi dfiployâe ulterieurement par le Cercii des ouvriers de Bucarest ainsi que sur l’importance de son influence. L’article met â la disposition des lecteurs, en raison d’un matfiriel d’archives nouveau, des aspects inâdits de l’activitâ du mouvement ouvrier de Bucarest. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro DESPRE „ISTORIA ROMÎNILOR CU ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI” A LUI SAMUIL MICU CLAIN DE POMP1L1U TEODOR Studierea operei istorice a lui Samuil Micu a rămas, cu toate contri- buţiile aduse, încă foarte puţin cunoscută. O judecată ştiinţifică nici nu era posibilă înainte ca cercetările să fi stabilit lista tuturor lucrărilor, cronologia lor şi mai ales conţinutul lor. într-o asemenea situaţie este cu neputinţă a i se urmări activitatea istorică, evoluţia gîndirii sale, procesul de închegare al celui mai interesant edificiu istoric al epocii. Pentru a trage concluzii ştiinţifice cercetătorul de astăzi este dator să cunoască cu exactitate izvoarele folosite de Micu la începutul preocupărilor sale şi, mai cu seamă, influenţele exercitate asupra operei sale de cronicarii moldoveni şi munteni. Toate aceste pro- bleme, importante pentru aprecierea operei istoriografice a lui Samuil Micu, rămîn simple deziderate atîta vreme cît nu ştim ce anume a scris şi cînd a scris. De aceea, în acest cadru limitat ne vom mărgini să înfăţişăm pro- blemele mai însemnate ridicate de Istoria romînilor ou întrebări şi răs- punsuri. Timotei Cipariu, în 1855, aminteşte în treacăt de existenţa acestei lucrări într-un manuscris al cărui început lipsea 1. IN". Iorga, cunos- cînd paginile publicate de Gavril Pop Laslo în Sionul romînesc 1 2, a izbutit să stabilească anul 1791 ca dată a elaborării Istoriei ou întrebări. în esenţă tot ceea ce a întrat în circulaţia istoriei culturii romîneşti despre această lucrare se reduce la informaţia despre existenţa ei, anul în care a fost redactată şi scopul didactic presupus de îf. Iorga 3. Aceste date vor pătrunde 1 T. Cipariu, Acte şi fragmente, Blaj, 1855, p. 138. 2 G. Pop Laslo, Fragment istoric bisericesc (decopiat din manuscrise de ale lui Samuil Micu), în Sionul romînesc, an. III (1867), nr. 10, p. 113 —115, şi nr. 11, p. 126 — 128. 3 N. Iorga. Istoria literaturii romtne, III. Bucureşti, 1933. p. 198 — 199. www.dacoromanica.ro p. TEODOR 2 108 neschimbate şi la alţi istorici şi istorici literari, fără ca să fie adăugate elemente noi. Cercetînd opera primului istoric romîn din Transilvania, am reuşit să scoatem la lumină un nou text care îngăduie reconstituirea parţială a lucrării pe care o prezentăm; Ne referim la broşura : Istoria scurtă a romînilor de la Alm povâţuitorul ungurilor încoace, scrisă din un fragment de a părintelui Clain şi cu însemnări însemnate de Gavrilă Pop Laslo, profe- sorul de hronologie, geografie şi istorie universală, în liceul episcopal blăjan şi esortatorul aceluiaşi liceu şi al şcoalelor umanioare din Blaj, Sibiu. în privilegiata tipografie a lui Gheorghe de Clozius, 1848 1.1 Locul Istoriei cu întrebări şi răspunsuri în cadrul operei istorice a lui Samuil Micu. Avînd la îndemînă cele două texte, fragmentul tipărit de Gavril Pop în Sionul romînesc şi broşura amintită, este posibil să înca- drăm originala încercare între scrierile istorice ale lui Micu şi în acelaşi timp să întreprindem o analiză a gîndirii sale în jurul anului 1791. Pînă în momentul de faţă majoritatea cercetătorilor călăuzindu-se după N. Iorga au rămas credincioşi observaţiilor sale privitoare la cronologia lucrărilor lui Micu. Pe lîngă multe precizări valoroase, contribuţia lui Iorga conţine şi date eronate. Ne vom opri la două dintre acestea, interesînd îndea- proape cercetarea de faţă. Astfel, nu putem fi de acord cu afirmaţia privitoare la începutul preocupărilor istorice ale lui Micu, potrivit căreia din prima lucrare istorică în limba latină, anterioară anului 1780, nu S-ar mai fi păstrat decît cîteva urme în noua redacţie tipărită de Laurian 1 2. în realitate, Samuil Micu întocmeşte încă în vremea studiilor sale la Viena o istorie apoporului romîn (De origines daco-romanorum), cunoscută din mărturiile contemporanilor Şincai3 şi Sulzer 4. Tot din această epocă datează şi: Historia daco-romanorum sive valachorum publicată de Laurian în Instrucţiunea publică, lucrare ce depăşeşte planul primei încercări istorice, care era limitată la epoca formării poporului nostru. Examinarea textului din Historia daco-romanorum sive valachorum demonstrează că pentru epoca mai veche Micu a utilizat De origines daco-romanorum. în anii următori, 1777—1780, istoricul nostru redactează alte noi capitole ajungînd cu expunerea pînă în zilele sale. După 1780 Micu completează manuscrisul cu alte amănunte, lucru vizibil în textul lui Laurian, care însemnează adaosele ulterioare prin asteriscuri. Aşa stînd lucrurile nu mai poate fi vorba de cîteva urme, ci de textul integral al strădaniei lui Micu pe tărîmul istoriei pînă la 1780. în acelaşi timp stabilirea anului 1801, ca an al redactării Scurtei cunoştinţe a istoriei romînilors, se datoreşte confuziei provocate de exa- minarea unei copii şi nu a originalului scris în preajma anului 1796. Prin urmare, cunoscînd anii în care cele două lucrări au fost alcătuite, încer- 1 Broşura lui Pop Laslo a fost anunţată In următoarele periodice : Organul luminării <1848), nr. LXX. p. 398; Organul naţionale (1848), nr. 3 p. 14 ; învăţătorul poporului (1848), nr. 3, p. 12. ' ' 2 N. Iorga, op. cit., p. 186 — 187. 3 B. V. R., It, p. 251. 4 N. Torga, op. cil., p. 183. 3 Ibidem, p. 119. www.dacoromanica.ro 3 DESPRE „ISTORIA ROMINILOR CU ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI" 199 carea lui Micu din 1791 (Istoria cu întrebări . ..) este precedată de Historia daco-romanorum sive valachorum şi urmată de Scurtă cunoştinţă a istoriei romînilor. Concluzie de mare însemnătate deoarece dacă Istoria cu între- bări ... se întemeiază pe materialul prelucrat al primei, la rîndul ei, cu unele completări, va intra în redacţia ultimei, suprimîndu-se întrebările şi răspunsurile. Confruntarea textelor din Scurtă cunoştinţă cu cele din Istoria cu întrebări a evidenţiat apropieri care merg pînă la identitate pe alocuri. Conţinutul Istoriei cu întrebări şi răspunsuri. Eeferindu-ne la conţinut e nevoie să precizăm de la început că observaţiile noastre se mărginesc doar la o parte a textului, acela care ne-a fost accesibil prin intermediul celor două izvoare puse la contribuţie. Că lucrarea a fost mai mare o dovedeşte notiţa lui G. Pop din Organul naţional, prin care se făcea cunoscut pentru a doua oară cititorilor, apariţia broşurii: „...pentru nescari Ţiedece intervenite, nu în atîtea coaie în cîte voiam s-a tipărit” C Cu toate acestea, atît cît ni s-a păstrat îngăduie o prezentare sumară a cuprinsului. Istoria cu întrebări, în linii mari, urmează planul lui Micu din alte lucrări, adică o istorie a poporului romîn din cele mai vechi timpuri. Ne găsim în faţa aceleiaşi identificări neîntemeiate, a romînilor cu poporul roman, susţinută în opera sa. Urmărind să dovedească egala îndreptăţire a romînilor cu celelalte naţiuni, el examinează evenimentele legate de pătrunderea statului maghiar în Transilvania, egalitatea în cadrul obştei a romînilor şi a ungurilor bazată pe un contract, stările de lucruri din cursul evului mediu, insistînd în chip deosebit asupra reformei şi a efecte- lor sale între romîni. Micu nu exclude din expunere nici celelalte două ţări romîne, accentuînd continuitatea domniilor începînd cu Bogdan : „Romînii în Ţara Romînească şi în Moldova şi după aceea .. .pururea au avut domnii săi” 1 2. Un cuprinzător capitol este rezervat bisericii, discu- tînd începuturile creştinismului la romîni, condiţiile generale în care s-a dezvoltat viaţa religioasă pînă în zilele sale. în partea a doua a acestui capitol, Micu încearcă să stabilească şirul episcopilor din Ardeal, făcînd o prezentare a mitropoliţilor şi episcopilor din celelalte ţări romîneşti3. De-a lungul întregii expuneri se manifestă tendinţa de integrare a istoriei Moldovei şi Ţării Romîneşti, alături de a romînilor din Transilvania, într-o singură istorie a poporului romîn. în general aceleaşi idei funda- mentale : originea latină, continuitatea, dreptul la egalitate cu celelalte naţiuni. Această din urmă idee intervine stăruitor în discuţie, dovedind, o dată mai mult, legătura dintre opera istorică a lui Micu şi mişcările social-politice, în cazul de faţă cu Supplex libelus valachorum. Remarcabilă este şi aici argumentarea sa modernă. Pentru S. Micu, ca de altfel pentru întreaga generaţie, romînii au dreptul să fie părtaşi libertăţilor politice şi sociale potrivit cu principiul : Cine poartă sarcinile trebuie să se bucure în mod proporţional şi de drepturi. 1 Organul naţional (1848), nr. 3, p. 11. 2 G. Pop Laslo, Istoria scurtă a romînilor..., p. 19. 3 Idem, Fragment istoric hisericrsc..., p. 128. www.dacoromanica.ro 200 P. TEODOR 4 Scopul şi forma. Despre scopul urmărit de S. Micu prin întocmirea unei istorii sub forma întrebărilor şi a răspunsurilor, N. Iorga a afirmat că este în legătură cu nevoile învăţămîntului romînesc1. în sprijinul aserţiunii sale, Iorga nu a adus nici o dovadă, aşa că socotesc necesar să insist asupra problemei. Aceasta cu atît mai mult, cu cît datele despre conţinutul învăţămîntului în şcolile de la Blaj sînt puţine şi îndoielnice pentru epoca ce ne interesează. Argumentele care pledează pentru folosirea sau intenţiile de folosire a istoriei ca manual sînt de ordin general şi în al doilea rînd cîteva elemente legate de structura cărţii. Învăţămîntul în Ungaria şi Transilvania a fost reglementat prin cele două decrete : Ratio educationis şi Norma regia. Primul decret înfăţişează detalii cu totul neînsemnate privitoare la organizarea învăţămîntului, avînd în vedere scopurile politice ale imperiului. Desigur că şcolile din Blaj nu au putut rămîne în afara acestor directive. Guvernul urmărea îndeaproape şcolile romîneşti, controlînd, prin inspectorii săi, viaţa acestora, cerînd rapoarte cu regularitate. Corespondenţa pe teme şcolare între guvern şi Blaj, începînd cu anul 1790 devine frecventă, Habsburgii voind să facă din şcoală unul din principalele instrumente ale dominaţiei lor în secolul al XVIII-lea. Potrivit cu aceste instrucţiuni se prevede predarea istoriei universale, a istoriei Ungariei, de la venirea ungurilor, pînă în vremea principelui domnitor. Manualul recomandat, este adevărat, era al lui Palma 1 2. Faptul că istoria era prevăzută în programa generală de învăţă- mînt, pledează în favoarea tezei lui X. Iorga. Al doilea argument îl oferă structura cărţii şi sistematizarea materialului. Un exemplu ar putea fi concludent în acest sens : ,,Dară romînii din Dacia, care acum se chiamă Ardeal, avut-au stăpînitorii săi ? Romînii din Dacia care acum se zice Ardeal destule nevoie au avut de la neamurile varvare mai sus-zise, care de toate părţile năvăleau. Ci mai pe urmă într-alte părţi trecînd neamurile varvare romînii stăpînitorii săi au avut” 3. Introducerea întrebării în răspuns, referindu-se la datele expuse anterior, ne face să socotim că Istoria era adaptată unor scopuri didactice. Dar atîta timp cît nu avem o dovadă sigură despre utilizarea Istoriei ca manual, este justificată tot atît de bine şi o a doua ipoteză. Epoca în care Micu redactează Istoria cunoaşte şi în Transilvania încercări de răs- pîndire a ideologiei înaintate în forma catechismelor revoluţionare, după model francez 4. Xu este exclus să ne găsim în faţa unei asemenea intenţii. Tpoteza din urmă este sprijinită de momentul în care a fost redactată, în plină frămîntare politică ce imprima conţinutului un caracter militant, îndreptat împotriva rînduielilor politice ardelene. Consideraţii despre ideile sociale si politice cuprinse în Istoria cu întrebări şi răspunsuri. Istoria lui Micu se remarcă mai cu seamă prin conţinutul de idei care oferă cîteva puncte de vedere, noi, de mare însemnă- 1 N. Iorga, op. cit., p. 198. 2 Ms. lat. 248 (fond Oradea), la Bibi. Acad. R.P.R., Fii. Cluj, I. 48 v. 3 G. Pop Laslo, Istoria scurtă..., p. 1. * K. Bcnda, A Magvar jakohinusok iratai, III, Budapest, Akademiai Kiad6 19.62. p. 206. www.dacoromanica.ro 5 DESPRE ..ISTORIA ROMIN1LOR CU ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI'' 201 tate pentru gîndirea sa social-politică. Legat de cel mai avansat grup al intelectualilor romîni prin comunitatea ideilor antifeudale — el însuşi cel mai de seamă ideolog — va face loc în lucrare unor concepţii progresiste. De aici decurge şi interpretarea raţionalistă pe care o dă fenomenului istoric, reliefîndu-se influenţa exercitată asupra sa de juriştii şcolii drep- tului natural: Grotius şi Pufendorf şi probabil de Rousseau. Cercetările recente au stabilit că în revendicarea egalităţii poporului romîn cu cele- lalte popoare ale Transilvaniei, Micu face apel atît la dreptul istoric cît şi la contractualism. S-a arătat de asemenea că contractul social se încheie între membrii a două popoare pe bază de deplină egalitate, subliniindu-se contribuţia adusă la disoluţia dreptului divin 1. Micu prin argumentele invocate în sprijinul egalităţii în drepturi, anterioară lui Unio trium nationum, se străduie să creeze premi ele unei egalităţi depline a naţiunii romîne cu celelalte naţiuni transilvane. Ideile Istoriei cu întrebări şi răspunsuri luminează astfel o latură mai puţin studiată din gîndirea lui Micu. Vorbind despre uniunea celor trei naţiuni politice autorul nota : „Dară de va înceta uniunea nobililor, săcuilor şi a saşilor atunci bine ar fi iarăşi să învie Universitatea regnicolarum hungarorum et valachorum”1 2. Afirmaţia demonstrează, fără putinţă de tăgadă, diferenţierea pe care o făcea între noţiunea de naţio medieval şi cea în sens etnic. în acelaşi timp el schiţează un program al unei comunităţi romîno-maghiare opusă naţiunilor politice medievale, a căror desfiinţare o preconiza. Un alt aspect ce ne relevează această operă se referă la atitudinea lui Micu faţă de mişcările sociale ale ţărănimii. Este cunoscută îndeobşte poziţia iosefinistă a intelectualităţii romîneşti, poziţie care se traduce dacă nu într-o condamnare netă, în cel mai bun caz într-o rezervă faţă de răscoala ţăranilor iobagi de sub conducerea lui Horia 3, sau de răscoala de la Bobîlna. în lucrarea cercetată sînt exprimate vederi mai înaintate în problema răscoalelor ţărăneşti. Aci, răscoala de la Bobîlna nu mai este rodul unor tulburări, ci o concluzie firească a exploatării ţărănimii iobage : „Prostimea apăsată (din romîni şi unguri) au rebelit împotriva lui Gheorghe Lepeş episcopul Transilvaniei” 4. în ceea ce priveşte mişcările îmbrăcate în haină religioasă, interpretarea lui Micu este eronată, văzînd în ele rezultatul unor instigaţii. Deşi cunoştea amploarea deosebită pe care au avut-o şi urmările lor, Micu apare sensibil limitat în vederile sale de apartenenţa la biserica greco-catolică. Mai tîrziu, după Î800, aduce în interpretarea acestor fenomene o viziune nouă, cu oarecare înţelegere, de regret faţă de o stare pe care n-o dorea; ideea naţională împinsese pe planul al doilea confesionalismul5. 1 I. Lungu, Gîndirea social-politică şi filozofică a lui Sumuil Micu. in ,,Din istoria filozofiei in Rominia”, voi. II. p. 142 — 143. 2 G. Pop Laslo, op. ci1., p. 5. 3 F. Prodan, Supplex libelas valachorum, Cluj, 1918, p. 106. 4 G. Pop Laslo, op. cit., p. 5. 5 Ms. rom. nr. 70 (fond Oradea) la Bibi. Acad. R.P.R., Fii. Cluj. Istoria bisericească a episcopiei romîneşti din Ardeal. Acum Intliu culeasă şi scrisă de P. Samuil Ctain din Sad. iero- monahul din Mlnăstirea S. Troiţă din Blai, p. 661 — 666. www.dacoromanica.ro 202 P. TFODOR 6 Analizînd ideile sale sociale şi politice este oportun să stăruim asupra iosefinismului exprimat în Istoria cu întrebări şi, bineînţeles, să căutăm o explicaţie. Lucrarea fiind întocmită în atmosfera de pregătire a Supple- xului (1791), în împrejurările legate de opoziţia de clasă a nobilimii faţă de imperiu, trebuia să ţină seama de coordonatele politice ale statului austriac, zguduit de o puternică criză lăuntrică x. Ideile exprimate erau menite să sprijine eforturile constituţionale ale burgheziei romîne pe lîngă curtea vieneză, într-o vreme cînd aceasta din urmă avea reale difi- cultăţi cu nobilimea maghiară. Această poziţie reformistă este explicată de slaba dezvoltare a burgheziei romîne, de precumpănirea intelectualităţii mărunte în mişcarea de emancipare a romînilor de la începutul ultimului deceniu al secolului al XYIII-lea. La aceste elemente putem adăuga for- maţia iluminist-reformistă, de factură germană, a majorităţii cărturarilor romîni. Din acest punct de vedere trebuie judecate cele cîteva pagini de ataşament faţă de împărat, în care istoricul enumera aportul adus de romîni la consolidarea imperiului, în timpul campaniilor antiturceşti. De fapt iosefinismul lui Micu nu este un fenomen singular, el îşi găseşte corespondentul în mişcarea intelectualilor burghezi unguri dinainte de dieta din 1790, care nu erau revoluţionari nici ei ci reformişti partizani ai absolutismului luminat, ai decretelor lui Iosif al II-lea. în timp ce o parte a lor a evoluat după compromisul nobilimii cu Habsburgii, în dieta din 1790, spre iacobinism 1 2, mişcarea intelectualilor romîni va persista în atitudinea binevoitoare faţă de împărat, de la care aşteptau izbăvirea. Valoarea ştiinţifică a operei Ud Micu. Cu toate că Istoria cu întrebări era chemată să răspundă unor necesităţi şcolare, sau să împlinească rolul unei publicaţii de răspîndire a noii ideologii, ea cuprinde unele teze care au rămas în istoriografia noastră. Ideea fundamentală susţinută de Micu este aceea a continuităţii romînilor pe teritoriul Daciei după retragerea aureliană. Luînd drept izvor cronica notarului anonim, el afirmă existenţa unei vechi organizaţii politice în momentul venirii ungurilor : „Bine dar dintr-acestea se vede că în suta noua de la Hristos cînd au venit ungurii în Panonia, unde şi astăzi sînt, romînii cei din Ardeal au avut domnul său”3. Importante ni se par, de asemenea, cunoştinţele sale referitoare la originea limbii noastre liturgice : ,,... şi limba şi slovele cele iliriceşti le-a primit, mai ales în slujbele cele bisericeşti, după ce şi bulgarii s-au făcut creştini ”4. în acest fel Micu se apropie de rezultatele la care a ajuns astăzi isto- riografia s. Alături de continuitate, ideea unităţii poporului romîn este şi ea una din componentele noii ideologii. Din lucrarea istoricului romîn se desprinde cu prisosinţă prezenţa ei. Această idee are rădăcini adinei în 1 K. Pcnda, Istoriia venyerscogo iacobinscoao dviieniia, !n „Acta Historiea”, tom. V (1958), nr. 3 — 4, p. 263 — 309 şi torn. VI (1959), m. 1—2, p. 1—28. 2 Ibidem. 3 G. Pop Laslo, op. cil., p. 2. 4 Idem, Fragment istoric bisericesc..., p, 114. ' 6 Al. GreCU (P, P. Panaitescu), Bulgaria in nordul Dunării In iieacur{le al IX-X-lea, In „Studii şi cercetări de istorie medie”, I (1950), p, 232 — 233. www.dacoromanica.ro 7 DESPRE „ISTORIA ROMÎNILOR CU ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI" 20:? cultura ţării noastre 1. Micu şi în acest caz este un continuator al cronica- rilor şi, mai cu seamă, al lui Cantemir, fundamentînd însă concepţia de faţă cu rezultatele la care ajunsese istoriografia contemporană lui. Astăzi este un fapt stabilit dar nu îndeajuns de subliniat — că Micu a cunoscut opera cronicarilor şi lucrările lui Cantemir, Descrierea Moldovei şi Hronicul. La ideea unităţii a ajuns prin intermediul culturii vechi romîneşti încă în prima sa lucrare {De origine daco-romanorum), din care au fost luate argumentele petiţiei De ortu progressu valachorum 1 2. Mai tîrziu, aceleaşi idei, vor pătrunde în Historia daco-romanorum sive valachorum şi de aici în Istoria cu întrebări. în această din urmă lucrare unitatea este afirmată cu claritate în răspunsul întrebării: ,,Preste cît pămînt se întind de locuiesc romînii ?” „Pămîntul în care astăzi locuiesc romînii este Ţara Romînească. Ţara Moldovei şi în Ţara Ardealului cu mulţi mai mulţi sînt romînii decît toate alte neamuri; aşa sînt şi Ţara Ungurească de către Ardeal pînă în Tisa ... Banatul, Maramureşul ... şi preste Dunăre în Bulgaria ...” 3. La Micu se remarca chiar tendinţa de a scrie o istorie a romînii or din cele trei ţări romîneşti fără să ţină seama de graniţele politice care îi despărţeau. Ilustrativă este întrebarea şi răspunsul referitor la romînii din Ţara Romînească şi Moldova : „Dară romînii cei din celelalte părţi ale Daciei, adică din Ţara Romînească şi din Moldova avut-au stăpînitorii săi?”. „Romînii în Ţara Romînească şi în Moldova şi după aceea ... pururea au avut domnii săi ... Mai pre urmă cînd turcii şi Ţara Ungurească o luaseră mai toată, mai bine au fost şi lor să se puie supt birul turcilor ţinîndu-şi domnii, legile şi sloboziile sale, care le-au avut” 4. Paralel cu afirmarea unităţii şi cu încercările de a-i cuprinde pe romînii din Ţara Romînească şi Moldova, în cadrul istoriei sale Micu caută să prezinte într-o sinteză însăşi dezvoltarea istorică a ţărilor romîne. Romînii dintr-o parte şi alta a Carpaţilor sînt consideraţi ca făcînd parte din acelaşi popor, cu aspiraţii şi idealuri comune. Ideea unităţii poporului nostru — consecinţa noii economii — enunţată în opera lui Micu va fi preluată de ideologia anilor 1830—1840 şi apoi de paşoptişti. O altă problemă discutată de istoricul nostru este reforma religioasă şi efectele ei asupra romînilor. El adoptă o atitudine negativă faţă de acest act, subliniind rezistenţa poporului faţă de intenţiile prozelite ale principilor calvini şi persecuţiile îndurate de biserica ortodoxă. „Biserica romînilor din Ardeal a stat ca şi corabia în mijlocul valurilor, asuprită şi necăjită, mai vîrtos pre vremurile cînd Ardealu-1 stăpîneau crai de eresul calvinesc, care tipărise cărţi romîneşti pline de eresul calvinesc ...”5. 1 Vezi P. P. Panaitcscu, Dimilric Cantemir. Viu/a şi opera. Ed. Acad. R.P.R., 1958, p. 258. 2 I. Toth Zoltan, Az erdSlyi român nacionalismus elsd szâzada, 1997 —1792, Budapesta, 194tî, p. 349-353. 3 G. Pop I.a.-do, Istoria scurtă a rominilnr. . p. 20 22. 4 Ibidem. p. 19 — 21. 6 Idem, Fragment istoric besericesc, p. 114. www.dacoromanica.ro 204 P. TEODOR Cu toate că era la curent cu tipăriturile romîneşti sub influenţa calvină, Micu insistă în istoria cercetată mai mult asupra laturilor consi- derate eretice. Demn de amintit, în această ordine de idei, este invocarea acţiunii lui Varlaam din 1645 ca un sprijin adus luptei romînilor ardeleni: Varlaam, mitropolitul Moldovei, scrie Micu ,,a grăit cu domnii Ţării Bo- mîneşti şi a Moldovei, care au adunat săbor ... în care au alcătuit carte care o au şi tipărit în Moldova în anul 1645” x. Lucrarea lui Micu se evidenţiază şi prin informaţiile sale în general juste despre unele probleme. Desigur că toate acestea au fost mai amplu documentate de istoriografia de după aceea, iar istoriografia marxistă le-a dat o interpretare ştiinţifică. Totuşi opera istorică a lui Micu oferă multe amănunte de interes cultural, mai ales dacă ţinem seama de epoca în care a fost scrisă, reconstituind atmosfera culturală a vremii cu toate frămîntările ei. Judecată astăzi, în spiritul materialismului istoric, strădania pri- mului istoric romîn din Transilvania se dovedeşte, în ceea ce are ea mai bun, ca un factor pozitiv în opera de luminare a poporului la începuturile culturii noastre moderne. Faptul că o parte a manuscrisului este editat tocmai în 1848, că i s-a făcut o largă publicitate în periodicele vremii, demonstrează că generaţia anului revoluţionar a încorporat în bagajul ei ideologic moştenirea de idei a anilor 1790—1792. în acelaşi timp cenzurarea cărţii şi apariţia ei trunchiată ilustrează şi mai bine conţinutul de idei progresiste socotite dăunătoare orînduirii feudale şi stăpînirii politice feudalo-habsburgice. O IICTOPDM PYMblH B BOnpOGAX M OTBETAX CAMYHJIA MHKY KJIAfîHA PE3IOME AbtoP nacTomiţeii paSoTbi npejţ-aaraeT miiiMaiinio iiecjie;ţoBaTe.iieil ocijOBUue npoG- JieMbi, noflnHTbie b Tpviţe Ca.MvitJia Miiny Kjiaftna Mcmoptui pyubm e eonpocax u omuemax. Oh nona3bmaeT MecTo, OTBexeiwoe HCTopim b Bonpocax h oTBeTax b 3tom HCTopimecuoM npon3BeACHHn, ero naymiyio îţeimocTb, a Tanwe jţenaeT îienoTopue 3aMe*iaiiHfi othoch- Tenbuo coiţiiaJibiibix h nonHTimecKux niţeii KHiirH. McTopHfi b Bonpocax upeiţCTaBjmeT ocoCbiii HHTepec noToMy, *ito b ee Hiţetinoe coAepjKaHiie BKHio*ieHbi HccKOJibKo hobux nporpeccHBHbix nonoweHHii, HMewiiţiix Conb- uioe 3iiaqeniie b oiipejţeneiiHH coiţHanbHo-nonHTHqeCKoro MbiumeHHH CaMywJia MwKy. C noMouţbio pa3nnqnbix apryMeiiTOB, BbiABuraeMbix b sauţHTy paBeHCTna npaB. CaMyiin MnKy SopeTCH 3a npeAoCTaBJieHne pysibiHCKoMy Hapoity h iţpyrMM HapoAHOCTHM Tpan- CHJibBaHHii noJiHoro paBHonpaBHH. OciiOBuan iijţen, BbijţBHraeMan Muiiy, saKUioqaeTCH b tom, hto na TeppHTopiiH fla- iihh nocne oTCTyruieHHH ABpeniiH coxpaHHjiocb h npoRonaiajio paamiBaTbCH MecTHoe HaceJieHiie. B otom cnyiae ou BbiCTynaeT nan npoAonniaTeJib jţena xpomiCTOB, rjiaB- hum o6pa3oM, KaiiTeMiipa, ncno.TbsyH ojtHaKo oSocnoBaiiiiH cbohx KOHiţeiuţHil aocth- 1 1 G. Pop Laslo, Fragment istoric bisericesc, p. 114. www.dacoromanica.ro 9 DESPRE „ISTORIA ROMINILOR CU ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI" 205 xteHHH HCTopnorpaHH toto BpeMeHH. ITomhmo Hfleii o coxpaHeHHH h RaJibHeiluieM paa- BHTHH MeCTHOTO HaC6JI6HHH, B KHHTe pyMblHCKOrO HCTOpHKa BalKHoe MeCTO aaHHMaeT HjţeH e^HHCTBa pyMbiHCKoro HapoRa; o6pamaeT Ha ce6n BHHMaHiie CTpeMJieHiie CaMywjia MwKy HanHCaTb hctophhj pyMUH Tpex pyMbiiiCKHX aeMejib, He CHHTaHCb c iiojihthhbckiimh y6e>KReHHHMH, paanejiHioiiţHMH hx. B Bonpoce cotpiaJibHoro RBHHteHHH KperTbHHCTBa CaMywji MHKy b Hcmopuu pyMUH e eonpocax u omeemax npHflepjKHBaeTCH Sojiee nepefloBUX BarjiHROB, nein Rpyrwe HCCJie- aoBaTejiH. ITo ero MHeHHio, BoccTaHHe b Bo6buiHe — 3to He npoCToe BOJiHeHHe, a ecTe- CTBeHHbiit npoTecT, BbiaBaHHbrtt aKCiuiyaTaiiHeit KpenocTHoro KpecTbHHCTBa. B aaKJUoneHHe aBTop noRnepKHBaeT, hto TpyR nepBoro pyMUHCKoro TpaHCiuibBan- ckoto HCTopHKa HBJiHeTCH noSHTHBHbiM (JiaKTopoM b Rejie HapoRHoro npoCBemeiiHH B Ha- HajibHyro CTaAHio Hameii coBpeMeiiHoft KyjibTypu. HISTOIRE DES ROUMAINS PAR QUESTl'OîsS ET REPONSES DE SAMUIL MICOU CLEIN RfiSUMfi L’auteur s’est propos6 de prescnter Ies probl&mcs Ies plus iinportants soulev^s par l’ouvrage Hisloire des Roumains par queslions et riponses de Samuil Micou Klein. II indique la place de cet ouvragc dans l’ensemble de lceuvre historiquc de Samuil Micou et apr6cie sa valcur scien- tifique et ses id£cs socialcs et politiques. L’Histoire par question et rdponscs se fait remarquer surtout par son contcnu d’idees, qui oflre quelques points de vue nouveaux, progressistcs, particulifercment significatifs pour la mise en lumifere de la pensee sociale politique de Samuil Micou. Par Ies arguments invoqu6s â l’appui du principe de l’£galit£ des droits, Samuil Micou a tache de donncr Ies prcmisscs de l’âgalitâ complfete du peuple roumain avec ies autrcs peuples de Transylvanie. L’id^e fondamentalc soutenue par Micou est celle de la continuit6 du peuple roumain sur le territoire de la Dacic apr&s la retrăite de Marc-Aurfele. Par cela, Samuil Micou s’avfeie un con- tinuateur des chrcniqueurs ot surtout de Dem6trc Cantămir. Cctte conccption de Samuil Micou est mise en rapport avec Ies râsultats auxquels avait abouti l’historiographie roumaine â la fin du XVIII siecle. A cât6 de l’id6e de la continuii^, Samuil Micou a soutenu l’iddc de l’unite du peuple roumain. II convicnt de remarquer l’intention de Samuil Micou d’6crirc une histoirc des Roumains des trois provinces, sans tenir comptc des frontiferes politiques qui, â l’ăpoque, Ies săparaient.  l’6gard des mouvements sociaux de la paysannerie, Micou a, dans l’ouvrage cxamin£, des vues plus avancdes que Ies autres historiens de l’ăpoque, Ainsi, la revolte de Bobtlna est, selon Micou, non point le fruit de certains troublcs, mais un aboutissement de l’exploitation â laquelle 6tait soumise la paysannerie. Pour conclure, l’auteur souligne le fait que ies efforts du premier historien roumain de Transylvanie — mis au service du peuple — contribuferent â la formation de la culture roumaine moderne. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro ŞTIRI NOI DESPRE INDUSTRIA DE POSTAV DIN MOLDOVA LA JUMĂTATEA VEACULUI AL XlX-lea DE L. BOICU La mijlocul celui de-al şaselea deceniu al secolului trecut funcţionau In Moldova trei fabrici de postav : fabrica de la mănăstirea Neamţ, fabrica lui Mihail Kogălniceanu şi fabrica lui Eduard Biihl. Despre cea mai mare dintre aceste întreprinderi industriale (fabrica lui M. Kogălniceanu) avem şi cele mai multe ştiri, pe care le datorăm lui G. Apostoleanu 1 şi economistului G. Zâne * 2. Cu privire la celelalte două fabrici avem însă informaţii puţine. Din studiul lui G. Zâne aflăm doar că, în anul 1855, Ed. Biihl, fostul director al fabricii de postav a lui M. Ko- gălniceanu, a înfiinţat la Tg. Neamţ o nouă fabrică de postav, care era înzestrată cu maşini identice celor din întreprinderea lui M. Kogălniceanu, că între acesta din urmă şi Ed. Biihl a intervenit un conflict, care a luat sfîrşit prin închiderea fabricii lui Biihl şi că, în această epocă, la mănăstirea Neamţ funcţiona o fabrică de postav condusă de un oarecare Wilhelm Stiber3. Existenţa ei a fost semnalată şi de către C. N. Tomescu4. Fără să indice izvorul, C. N. Tomescu a notat numai că „cea dintîi fabrică de postav din Eomînia” a avut-o mănăstirea Neamţ. Prin nota de fată adăugăm, la puţinele date cunoscute despre fabrica de postav a mănăstirii Neamţ şi despre cea a lui Ed. Biihl, noi informaţii, extrase din arhivele din Bucureşti, Iaşi şi Bacău. Ele întregesc cunoştinţele noastre relative la industria textilă în Moldova la jumătatea veacului al XlX-lea. ★ • 1 G. AposLoleanu, Fabrica de postav a D. Colonel Koaălnicearw. In Hominia literară, an. 1855, laşi p. 465 şi urm. 3 G. Zâne, M. Kogălniceanu. întemeietorul marii industrii textile din Hominia p 61 şi urm. 3 Ibiderrt, p. 61 şi urm. . 4 C. N. Tomescu. Scurtă povestire istorică despre sfinta nd năşii re Xeamtu, Buc. 1912 p. 8. www.dacoromanica.ro 208 L. BOICU 2 Dintre toate ramurile industriale, industria de postav, la noi ca şi în multe alte ţări, are o veche şi bogată tradiţie. Aceasta este şi explicabil, pentrucă ţesutul, deşi „în cele mai multe cazuri nu cere o îndemînare deosebită”* 1, fiind totuşi „din capul locului legat de folosirea unei maşini, fie cît de rudimentară încă, s-a dovedit foarte curînd a fi cel mai apt de dezvoltare. Ţesutul, practicat pînă atunci (adică pînă în epoca marilor manufacturi, — n.n.) la sate de către ţărani, ca îndeletnicire secundară, menită să le asigure îmbrăcămintea necesară, a fost primul fel de muncă, care, datorită extinderii schimbului, a primit un imbold spre dezvoltare continuă. Ţesătura a fost cea dintîi dintre manufacturi şi a rămas cea mai importantă dintre ele” 2. într-adevăr, în Principatele Eomîne, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, pe baza unei largi răspîndiri a ţesătoriei în masele ţărăneşti, în condiţiile unei producţii de mărfuri mai dezvoltate şi a unei diviziuni a muncii mai adîncite, au apărut primele manufacturi, care au fost între- prinderi producătoare de postav. Ele însă au avut o existenţă de foarte scurtă durată. Fondate ca manufacturi iobăgiste, neputîndu-se transforma în întreprinderi capitaliste din cauza lipsei braţelor de muncă libere, lovite puternic de concurenţa străină, n-au putut supravieţui împrejură- rilor care le-au dat naştere. Iată de ce ţesutul ca meşteşug şi îndeletnicire complementară a ţăranilor, n-a putut „fi smuls din forma de producţie de pînă atunci”, iar stofele de calitate superioară n-au încetat de a fi importate. De-abia li mijlocul secolului al XlX-lea, premisele şi condiţiile necesare transformării radicale a vechii forme de producţie a ţesutului îu Moldova erau coapte. în această epocă, drept urmare a creşterii într-un ritm rapid, fără precedent, a producţiei de mărfuri, pe baza unei mai adînci diviziuni sociale a muncii şi a dezvoltării relaţiilor capitaliste, ca urmare a sporirii mijloacelor de acumulare bănească şi a necesităţilor în general, au apărut primele fabrici de postav : fabrica de la mănăstirea Xeamţ, cea a lui M. Kogălniceanu şi cea a lui Ed. Biihl. Apariţia lor se încadrează organic în tendinţa precumpănitoare a epocii de introducere a maşinilor, de utilizare a forţei aburului în economia ţării şi a folosirii mîini de lucru liber angajată, tendinţă care a luat naştere în condiţii social-economice interne şi externe, datorită cărora funcţionarea unor întreprinderi industriale pe baza forţei de muncă iobage devenise anacronică şi era condamnată la eşec. • Aşadar, primele manufacturi şi fabrici care au apărut în Moldova, au jEost cele textile. în afara faptului că manufacturile şi fabricile au apărut în epoci diferite, deci în împrejurări, social-economice diferite, în- afara faptului că ele aparţin la două stadii diferite ale dezvoltării industriale (şi au deci particularităţi specifice tehnice, de organizare a muncii etc.), au, bineînţeles, şi trăsături comune. Una dintre ele este ţesătoria din mediul sătesc. Ea a oferit manufacturii de postav materia primă, forţa de muncă gata specializată şi chiar premisele înzestrării sale tehnice, iar 1 K. Marx, F. Engels, Ideologia germană, tn Opere, voi. III, Buc., 1958. p. 57. 1 Ibidem, p. 56. www.dacoromanica.ro 3 INDUSTRIA DE I’OSTW din moldova 100 fabricii capitaliste de postav din acea epocă materia primă, forţa de muncă auxiliară şi prin aceasta condiţiile indispensabile ale rentabilităţii. Observaţiile pe care le-am făcut mai sus ne explică nu numai motivele pentru care primele manufacturi, ca şi unele dintre primele fabrici, apărute la noi, au fost întreprinderi textile, ci şi cauzele datorită cărora toate cele trei fabrici au fost înfiinţate în aceeaşi regiune : Tg. Neamţ era o regiune deosebit de favorabilă dezvoltării unei asemenea industrii, fiind aşezată la poalele Oarpaţilor. unde creşterea oilor era pentru o mare parte a populaţiei ocupaţia de bază şi fiind totodată regiunea de munte cea mai puţin izolată de marile căi de comunicaţie şi unde apele repezi ofereau şi cea mai ieftină forţă motrice. Desigur că regiunea Tg. Neamţ nu era unicul loc în Moldova unde tesătoria căpătase o răspîndire recu- noscută. Mihail Kogălniceanu a notatL într-un memoriu din 16 decembrie 1855, că la munte, unde sînt oi bîrsane, se produce postav gros. în mănă- stiri, „care au oi roşii, se produce postav natural roşu sau şaiac, în ţinu- turile de gios se produce aba sau postavul de lină de capră. La Ituşi, unde sînt oi ţigăi şi unde se află boiangerii, se produce postav de o calitate mai fină, numit sumâieş şi care se boieşte cu deosebite culori şi lucrul este atît de perfecţionat, încît nici nu se deosebeşte de postavul fabricat la Braşov”. Totuşi, producţia de fire şi postav în Neamţ era cu mult superioară, mai ales cantitativ, oricărei alte regiuni din Moldova unde se practica ţesătoria, iar Tg. Neamţ era un cunoscut centru al comerţului de lină. Comisia, care a fost însărcinată să arbitreze conflictul dintre M. Kogălniceanu şi Ed. Biihl, a semnalat, la 16 decembrie 1855, că a văzut în Tg. Neamţ cîteva case care produc „sute de mii de coţi de sucman numai cu ajutorul unor unelte primitive : piepţenii de lînă, furca şi fusul, roata ţuţuenească, stativa îngustă, suveica mică sau săltătoare” şi în sfîrşit piua moldovenească sau cu ciocane, în care învăleşte sucmanul. Tot aceste unelte se întrebuinţează şi la facerea ţesăturii de lînă ţigaie, roşie sau neagră, sau noatinu numit şaiagu 1 2. Tabloul real al dezvoltării ţesătoriei în ţinutul Neamţ nu poate fi socotit încheiat, fără să fie incluse în el şi cele trei fabrici de postav mai sus pomenite. Noi, după cum am mai arătat, nu facem decît să completăm informaţiile deja cunoscute, prezentînd ştiri noi despre fabrica de la mănă- stirea Neamţ şi cea a lui Ed. Biihl. La 26 februarie 1851, între consiliul de administraţie al mănăstirii Neamţ şi Wilhelm Stiber, s-a încheiat un contract valabil pentru o perioadă de trei ani (16 mai 1851—16 mai 1854). Prin acest contract, Wilhelm Stiber se obliga să înfiinţeze o fabrică de postav, să aducă lucrători specializaţi, iar mănăstirea să-i pună la dispoziţie maşinile necesare3. 1 Arii. St. Iaşi, Tr. 1772. op. 2020, nr. 33 735. f. 86. 2 Ibidem, f. 92. fn anul 1859, in districtul Neamţ, existau 68 de pive cu 53 de lucrători şi două driste. Arh. St. Buc., Direcţia generală a statisticii, dos. 577/1862, f. 17, 20. 3 Arh. St. Buc., Ministerul Instrucţiunilor Publice, Moldova, dos. 1851, f. 1. Ideea înfiin- ţării unei fabrici de postav la mănăstirea Neamţ aparţine stareţului Nconil, care incă din anul 1850 plănuia să fondeze ,.o fabrică de postav pentru trebuinţa numerosului sobor’ . v. Zimbrul, nr. 24 din 21 septembrie 1850, p. 94. 14 - c. 1302 www.dacoromanica.ro 210 L. BOICU 4 Maşinile au fost aduse în ţară pe la punctul de vamă din Nimerceni, la începutul anului 1852 L La 29 februarie 1852, „maşina” a fost pornită „cu blagoslovenia părintelui stareţ”1 2. Se confirmă astfel afirmaţia lui C. ÎL Tomescu, că cea dintîi fabrică de postav a avut-o mănăstirea Neamţ 3 *. în cursul anilor 1853 şi 1854 au fost aduse noi maşini. în însemnările ce cuprind cheltuielile făcute de către W. Stiber sînt trecute sume de bani, avansate acestuia din urmă, pentru ca „să aducă maşini” i. De ase- menea, însemnările cuprind şi banii cheltuiţi pentru cumpărarea de unelte de strungărie5. Sumele însă sînt mici. Acest fapt nu poate fi luat drept un criteriu sigur de apreciere a măsurii în care fabrica se dezvolta, pentru că nu avem certitudinea că în cele cîteva însemnări au fost incluse toate sumele de bani destinate achiziţionării de maşini. Cîteva date privind înzestrarea tehnică a fabricii ni le dă, la 28 octombrie 1859, „comisia regu- latoare a averilor mănăstireşti”. Comisia a constatat că fabrica avea : 3 maşini „pentru lînă ţigaie cu a lor furci”, 2 maşini „pentru lînă mare cu a lor furci”, 6 perechi stative „cu a lor tacîmuri”, 2 cazane de aramă (unul cu o capacitate de 24 vedre iar cel de-al doilea 16 vedre) „pentru boit”, 2 scărmănători, 1 masă de curăţat postav, un teasc „cu tot tacîmul lui”, 1 cadă de aramă pentru fiert „clei” şi 3 sobe de fier 6. Un indiciu privind mărimea fabricii ni-1 oferă comisia de arbitraj a conflictului dintre M. Kogălniceanu şi Ed. Buhl, care a apreciat, în decembrie 1855, că fabrica de la mănăstirea Neamţ este mai mare şi superioară fabricii lui Buhl, fiind o întreprindere dezvoltată, la nivelul fabricii lui M. Kogălnicea- nu. în jurnalul comisiei se arată că maşinile de la fabrica lui Buhl „nu sînt într-un număr atît de mare şi atît de perfect ca fabrica de postav a dumisale col. Kogălniceanu şi ca fabrica acea din mînăstirea Neamţ”, care era condusă de doi „comisari”, dintre care unul era director (W. Stiber)7. în legătură cu fabrica de la mănăstirea Neamţ se iveşte o nedume- rire : cum se împăca funcţionarea acestei întreprinderi industriale cu privilegiul exclusiv de fabricare a postavului acordat lui M. Kogălniceanu, care, după cum o va dovedi închiderea fabricii lui Biihl, nu putea fi încălcat ? E drept că fabrica de la mînăstirea Neamţ a luat fiinţă înaintea celei a lui M. Kogălniceanu. Dar în privilegiul exclusiv acordat lui M. Ko- gălniceanu n-a fost exceptată fabrica de la mînăstirea Neamţ, aşa cum s-ar fi cuvenit. Nici Ed. Biihl, atunci cînd încearcă să dovedească că nu este singurul întreprinzător în Moldova care încalcă privilegiul exclusiv al lui M. Kogălniceanu, nu citează cazul fabricii de la mănăstire. Rezol- varea acestei nedumeriri ne-o dă raportul din 22 martie 1856 al arhiman- dritului Dionisie, stareţul mănăstirilor Neamţul şi Secul, către domnitor, asupra stării mănăstirilor, în care se spune : „am pus în lucrare pentru 1 Arh. St. Buc., Ministerul Instrucţiunilor Publice, Moldova, dos. 1851. f. 34, v., 36 şi 38. 2 Ibidem, f. 34 v. 3 C. N. Tomescu, op. rit., p. 8. * Arh. St. Buc., f. 16. 5 Ibidem, f. 3. • Ibidem, Ministerul Agriculturii, Serviciul Bunuri, dos. 939/1859, f. 3. 7 Arh. St. Iaşi, Tr. 1772, op. 2020, nr. 33, f. 94. www.dacoromanica.ro 5 INDUSTRIA DE POSTAV DIN MOLDOVA 211 facerea unei alte fabrice de postav, într-un chip mai sistematic şi mai productiv, din pricină că astăzi nu este îndestulătoare pentru monastire” Este foarte probabil că fabrica, întemeiată în cursul anilor 1851—1852, să se fi dezvoltat, avînd la bază un atelier. Din raportul citat rezultă că producţia ei era destinată numai nevoilor mănăstireşti. De aceea privile- giile exclusive acordate în Moldova, pentru fondarea unor întreprinderi producătoare de postav, nu amintesc de fabrica de la mănăstirea Neamţ. Fabrica folosea, ca materie primă, lîna oilor din proprietatea sa. „Boielele” (naturale sau vegetale), aduse de la Cernăuţi, în drum spre mănăstire făceau un popas în magazia lui Rosenfeld la Suceava 1 2. Se importau : lemn de India (3,10 lei funtul), lemn galben de India, lemn roşu de India, ,,boie cafenie” (2,25 lei funtul)3 etc. Unele din aceste mate- riale erau cumpărate din Cernăuţi de la Ignath Schnirch,»care la 19 sep- tembrie 1854 trimitea „fur genau Wilhelm Stiber in Neamtz” socoteala unui sold de 72,54 galbeni 4. Fabrica de la mănăstirea Neamţ funcţiona in condiţii specifice. Aceasta rezultă şi din modul cum era angajată şi utilizată forţa de muncă. W. Stiber, prin contractul încheiat la 26 februarie 1851 cu consiliul de administraţie al mănăstirii Neamţ, îşi luase obb'gaţia să aducă lucrători „în număr de cinci, bineînţelegîndu-să că numai bărbaţi fără femei şi care ar fi vreunul însurat apoi îşi va ţine familia la Tg. Neamţului” 5. Mănăstirea îşi lua în schimb obligaţia să dea lucrătorilor „aduşi”, cît şi lui Stiber, locuinţe6, iar lucrătorilor, numai în zilele de muncă şi masa. Lui W. Stiber i s-a fixat uu salariu de 80 de galbeni anual, socotit galbenul la 36 de lei, casă şi masă la mănăstire, iar familia lui s-a instalat la Tg. Neamţ. Salariul lucrătorilor „aduşi” de Stiber era de 30 parale „pe lotul de postav gata, care va fi de un cot latul, iar fiind lungime de doi coţi, atunci li se va plăti cîte un leu şi 20 parale cotul, însă cotul cămării sfintei mănăstiri”7. Printre lucrătorii aduşi de către W. Stiber cităm numele calfelor Wilhelm Wagner, Iohan, Ioseph 8. Numărul lor însă era insuficient faţă de necesităţile producţiei, ei fiind aduşi numai în calitate de specialişti. De altfel, în contractul încheiat între consiliul de admini- straţie al mănăstirii şi W. Stiber se prevedea, la articolul 1, că în afara celor cinci lucrători „aduşi”, „celălalt număr de lucrători ce vor mai trebui mi se vor da de către sfînta mînăstire, avînd eu datorie a-i învăţa pe oamenii ce mi se vor da de către sft. mînăstire la tot lucrul ce se va cere” 9. (într-adevăr, mănăstirea a pus la dispoziţia lui Stiber lucrători pămînteni, dintre care unii se pare că au lucrat temporar. într-o „soco- teală” din anul 1854 se nota că s-a plătit pentru luna aprilie cîte 3 lei 1 Buletin. Foaia publicaţiilor oficiale a Prinţipatului Moldaviei nr. 24, din 22 martiel856. 3 Arii. St. Buc.. Ministerul Instrucţiunilor Publice. Moldova, dos. 764/1851, f. 41. 3 Ibidem, f. 41. 16. 4 Ibidem. f. 29. 5 Ibidem, t. 1. 8 Ibidem. f. 13. La 3 noiembrie 1854, T. Băeăoanu primea din partea mănăstirii o sumă de bani pentru casa re i-o vlnduse Iui Stiber. 1 Ibidem. 8 Ibidem, I. 34 v., 42. 9 Ibidem, f. 1. www.dacoromanica.ro 212 L. BOICU C> pe zi calfei Toan Căţuşcă, slugii Ştefan Doloşeriu cîte 2 lei pe zi, lui Petre Ambrozie, slugă, „pentru feluri de întrebuinţări de meşter”, eite 2 lei pe zi, la doi evrei „ce au lucrat de la august în 20 şi pînă în octom- brie cîte o lei pe zi”, la alţi doi evrei „ce-au lucrat la maşină, cîte 5 lei pe zi”1. Se pare că mănăstirea a întîmpinat serioase dificultăţi în angajarea de lucrători şi calfe, care să înveţe meseria, poate datorită vieţii şi conduitei care le era impusă acestora din urmă în mănăstire, sau poate fiindcă mănă- stirea nu angaja decît un număr limitat de lucrători. Aşa se face că la 9 iunie 3 858, cămăraşul mănăstirii raporta stareţului „că fabrica de postav iaste cu totul lipsită de oameni trebuitori pentru lucrarea postavului” 1 2. La această dată, se spune în acest raport, la fabrică erau deja folosiţi „părinţi şi fraţi” din mănăstire, „care au învăţat foarte bine a lucra la postav”3. Totuşi continua să ducă lipsă de lucrători şi pentrucă „părinţii iconomi de ogradă, cînd urmează nevoia să deie la vreo ascultare pe cineva, acolo merg şi ia pe cine voiesc, fără a mai face cunos- cut cămării”4 *. Cămăraşul a anexat la acest raport un izvod de părinţii şi fraţii „luaţi din postăvărie şi care ştiau bine a lucra la postav” s. Izvodul cuprindea un număr de 7 fraţi şi călugări lucrători în fabrică. Stareţul a dat dipoziţie ca aceştia să nu fie sub nici un motiv sustraşi de la îndeletnicirile lor din fabrică” 6. Acestea sînt ştirile relative la forţa de muncă folosită în această fabrică. Ele sînt, după cum se vede, destul de reduse. Totuşi, chiar numai din atît se poate trage concluzia că fabrica a fost întemeiată pe alte, baze decît întreprinderea lui M. Kogălniceanu sau aceea a lui Btihl. Deşi în jurnalul comisiei de arbitraj a conflictului dintre Biihl şi M. Kogălniceanu fabrica de la mănăstirea Neamţ era pusă pe aceeaşi treaptă cu a acestuia din urmă, sîntem înclinaţi să credem că lucrurile nu stăteau chiar aşa, pentru că dezvoltarea fabricii fusese limitată prin însuşi faptul instalării ei chiar în incinta mănăstirii. Iată de ce socotim că numărul celor angajaţi din afara mănăstirii la lucru era foarte redus, el fiind completat cu călugări şi fraţi, ceea ce a dat fabricii o trăsătură specifică, care va fi în acelaşi timp şi nna din cauzele principale ale decăderii ei. O fabrică al cărei proces de producţie era, în felul acesta, îngustat de caracterul muncii, ce se efectua acolo, de locul unde a fost instalată etc., nu putea să se dezvolte şi nici să se menţină. Ce produse anume s-au confecţionat la fabrica de la mănăstirea Neamţ? W. Stiber îşi luase obligaţia, prin contract, „să lucreze tot feliul de postav din lina mănăstirii, atît din ţigaie precum şi din lină proastă 1 Arh. St. Buc. Ministerul Instrucţiunilor Publice, Moldova, dos. 76-1/1851, f. 42. ’ Arh. St. Bacău, Inventar nr. 611, dos. 35, f. 12. 3 Ibidem. 4 Ibidem. 6 Ibidem. f. 1 t. 8 Ibidem. I'. 12. www.dacoromanica.ro INDUSTRIA DE POSTAV DIN MOLDOVA 213 şi în toate boelile ce ar cere trebuinţa” L în anul 1853 s-a plătit calfelor salariicorespunzînd producţiei a650 jumătăţi coţi postav1 2. într-o însemna- re 3, nedatată, s-a făcut calculul preţului de cost a 2 372 coţi postav: postav alb, „boit”, roş natural, „noatină”, cergi, etc. Autorul însemnării notează că 38 1/2 coţi postav au fost daţi stareţului, 31,4 coţi „pentru Vodă”, 2 coţi „pentru un beizade” 4. Fiind instalată în curtea unei mănăstiri, unde, pe lingă cei cîţiva specialişti angajaţi din străinătate, lucrau fraţi şi călugări ale căror obli- gaţii rituale rămîneau însă pe primul plan, o asemenea fabrică nu se putea, multă vreme menţine la nivelul de producţie iniţial. în anul 1858, din lipsă de lucrători, se punea problema „dacă iaste ca să se mai ţină această fabrică în stare bună şi să lucreze postav din lîna mînăstirii precum pînă acum”5 *. Fabrica decade. Ba mai mult, se pare că la această dată ea îşi încetase activitatea. ■ La 28 octombrie 1859, „comisia regulatorie” a averilor mînăstireşti, a cerut ministerului cultelor să aprobe punerea în vînzare a „maşinii de postav cu mai multe aparaturi” şi care nu funcţiona din cauză că „pro- ductul ei nu acoperă cheltuielile funcţionării”. M. Kogălniceanu s-a oferit să cumpere maşinile acestei fabrici, „care de mai mulţi ani nu mai lucrează” El şi-a luat obligaţia să confecţioneze îmbrăcămintea necesară monahilor, la un preţ cu 2 1/2 lei mai redus decît preţul de cost obişnuit. La 22 ianuarie 1860, Dimitrie Pelin, reprezentantul lui 51. Kogălniceanu, a cumpărat maşinile fabricii cu 200 de galbenifi. Eduard Biihl a fost adus din Prusia de către 51. Kogălniceanu, care i-a încredinţat funcţia de „director iscusit al fabricii” sale. Foarte curînd însă, Biihl s-a dovedit, pretindea 51. Kogălniceanu, nepregătit pentru postul pe care-1 ocupa, incapabil. „Pe nădejde de îndreptare”, a fost menţinut totuşi în funcţie un an întreg, „în care au ştiut în producere a-mi da atît de puţin, iar chel- tuielile a le spori atît de mult, îneît direcţia sa rn-au costat zadarnic peste cinci mii de galbeni” 7 8 spune 51. Kogălniceanu. „Cunoscîndu-şi el însuşi nulitatea sa, s-au retras din însărcinare chiar înaintea împlinirii anului”. La plecarea lui Biihl, M. Kogălniceanu, conformîndu-se contrac- tului, i-a mai dat şi 50 de galbeni, plata drumului de înapoiere, căci Biihl îl asigurase pe 51. Kogălniceanu că-şi găsise un post la o fabrică din Prusia *. Biihl însă nu s-a mai reîntors în patria lui. Dimpotrivă, a mai rămas la Tg. Neamţ, unde a înfiinţat, în anul 1855, o fabrică de postav proprie 9, provocînd o neaşteptată concurenţă fabricii lui 51. Kogălniceanu. La 8 1 Arh. St. Buc., Ministerul Instrucţiunilor Publice, Moldova. dos. 704 18.71, t. 1. 2 Ibidem. f. 40 v. a Ibidem. f. 44 — 45. 4 Ibidem. 6 Arh. St. Bacău, f. 12. 4 Arh. St. Buc., Ministerul Amicullurii. Serv. Bunurilor, dos. 039/1859 f 1,0, 72. 7 \rh. St. laşi, Tr. 1772. op. 2020. nr. 33 755, f. y. 8 Ibidem. * G. 7ane, op. cit., p. 61. www.dacoromanica.ro 214 L. BOICU 8 decembrie 1855, M, Kogălniceanu, într-o jalbă adresată Departamentului din Lăuntru, reclama că fabrica lui Biihl îi pricinueşte „pagube de şase luni” L Aceasta înseamnă că noua fabrică a intrat în funcţiune în luna iunie 1855. M. Kogălniceanu a cerut imediat închiderea întreprinderii lui Biihl, invocînd dreptul de exclusivă fabricare a postavului, drept care-i fusese acordat prin hrisovul de întemeiere a fabricii. Ca urmare a intervenţiei energice a lui Kogălniceanu, s-a instituit o comisie, care a primit însărci- narea să arbitreze acest diferend. Din procesul verbal, întocmit de către membrii comisiei, rezultă că Biihl a înfiinţat o întreprindere industrială, înzestrată cu „maşinile acele ee să întrebuinţează la fabrica de postav 1 2 şi anume aceleaşi maşini ca şi la fabrica lui M. Kogălniceanu3 : „lupul, ăruseta, maşina continuă, maşina de tors, stativa largă, iţele largi, suveica zburătoare şi ramele şi că dacă pînă acum 4 nu are lînătoare, turnătoare şi teasc, aceasta provine numai pentrucă fabrica sa nu este încă desăvîrşit pregătită” 5. Comisia a apreciat, în decembrie 1855, că „deşi nu într-un număr atît de mare şi atît de perfect, ca fabrica de postav a d-sale col. Kogălni- ceanu şi ca fabrica de postav cea din mînăstirea Neamţ, Biihl are aceleaşi maşini întrebuinţate la fabricaţia postavului” 6. ’ Această întreprindere, în iunie 1855, după şase luni de funcţionare, din pricina lipsei maşinilor mai sus indicate, producea un postav insuficient finisat, care nu era încă „tuns şi tescuit”. Deficienţa însă a fost nu după multă vreme, în parte, remediată. La 26 martie 1856, M. Kogălniceanu a adresat Departamentului din Lăuntru o nouă reclamaţie, informîndu-1 că „acum am primit înştiinţare că d. Biihl ş-au mai întins fabrica, adăugind două noi maşini, rame, teasc”7. Toate aceste maşini au fost bineînţeles importate, dar de unde anume nu ştim. Foarte puţine informaţii avem şi despre forţa de muncă utilizată la fabrica lui Biihl. Cert este că numărul lucrătorilor pămînteni era limitat la necesităţile muncii auxiliare, nu atît din cauza lipsei mîinii de lucru libere, cît şi din pricina lipsei forţei de muncă cît de cît calificată şi instruită. Istoria dezvoltării industriei noastre n-a cunoscut un stadiu manufac- turier dezvoltat. De aceea trecerea la cel de-al treilea stadiu al dezvoltării industriei a avut loc în condiţiile unei acute crize a forţei de muncă calificate. La fabrica lui Biihl, unde scărmănatul, torsul, ţesutul lînii, precum şi „bătutul” produsului finit se executau mecanic, conducerea procesului de producţie, ca şi îngrijirea maşinilor, nu puteau fi încredinţate decît unui personal care-şi însuşise cunoştinţele tehnice necesare. Acest personal, 1 Arh. St. Iaşi, Tr. 1772, op. 2020, nr. 33 755, f. 23. 2 lbidem, f. 2. 3 lbidem, f. 67. 4 16 decembrie 1855. lbidem. 5 lbidem, f. 93. * lbidem, 7 lbidem, l. 116. www.dacoromanica.ro 9 INDUSTRIA DE POSTAV DIN MOLDOVA 215 cînd lucrătorii autohtoni nu erau încă suficient calificaţi, nu putea fi recrutat decît din străinătate. La noi astfel de muncitori au fost aduşi din Prusia. Dar, arată M. Kogălniceanu, lucrătorii străini au fost angajaţi ,,cu grele cheltuieli, fiindcă fiecare din aceştia numai pentru adusul său nu mă ţine mai puţin de douăzeci de galbeni” x, în afara salariului, locuinţei etc. Ed. Biihl însă a încercat să evite astfel de cheltuieli, recurgînd la „smomirea” lucrăto- rilor şi meşterilor angajaţi la fabrica lui M. Kogălniceanu. Acesta din urmă a comunicat Departamentului din lăuntru, la 14 aprilie 1856, că Ed. Biihl. „îmi corumpe şi-mi smomeşte lucrătorii, îmi scumpeşte lefile, îndeamnă pe meseriaşii mei la felurite necuviinţi” 1 2. Ed. Biihl s-a folosit de asemenea mijloace pentru a-şi completa numărul de muncitori necesar, fiind con- strîns să adopte astfel de procedee din cauza crizei braţelor de muncă calificate. în aceste condiţii fabrica lui Biihl a izbutit să-şi continue activitatea. într-un raport al ispravnicului ţinutului Neamţ, din 4 august 1855, către Departamentul din lăuntru, se arăta că fabrica lui Biihl confecţiona aceleaşi materiale ca şi cea a lui M. Kogălniceanu, deşi mai „ordinare”, dar cu perspectiva de a fi îmbunătăţite3. în decembrie 1855 fabrica lui Biihl a produs : „postav sur de mantale”, „molton”, „flanelă albă” cu preţul de 4 y2 lei cotul, în orice lărgime şi în orice culori, „şaiag” cu preţul de 5 lei cotul, „struks (sic) giumătate lînă şi în deobşte tot felul de marfă giumătate lînă” 4 5. Mărfurile purtau pecetea fabricii sale. Nu cunoaştem nimic despre volumul producţiei fabricii lui Biihl şi nici unde îşi plasa mărfurile. O singură menţiune a lui Biihl într-un registru al său se referă la o comandă făcută fabricii de către un negustor din Eoman 6. O asemenea instalaţie industrială, cu o astfel de producţie, nu putea fi fondată de către Biihl numai cu salariul primit în calitatea sa de director al fabricii lui M. Kogălniceanu, cum afirmă acesta din urmă 6. Mai vero- similă pare ipoteza că Biihl, chiar de la venirea sa în Moldova a plănuit cu mijloacele sale băneşti sau chiar cu bani procuraţi în interiorul ţării sau de peste graniţe, înfiinţarea unei întreprinderi textile proprii, care i s-a părut a fi foarte rentabilă. Părăsirea de către Biihl a postului de director al fabricii lui Kogălniceanu a fost desigur un act premeditat, căci altfel ar fi greu de crezut că Biihl s-a angajat în operaţii de amploare şi atît de riscante, ca acelea prilejuite de înfiinţarea fabricii de postav, mimai şi numai de dragul unei problematice ruinări prin „şicane” a fostului său şef cum afirmă M. Kogălniceanu. Cert este că „nepriceperea” lui Biihl, de care vorbeşte adeseori Kogălniceanu, a fost simulată. în felul acesta a fost grăbită desfacerea contractului, iar Biihl, căpătînd mînă liberă, a fondat propria lui fabrică. în privinţa simulării necunoaşterii meşteşugului 1 Arh. St. Iaşi, Tr. 1772, op. 2020, nr. 33 755, f. 38. 2 Ibidem. !. 134. 8 Ibidem, f. 59. 4 Ibidem, f. 92 şl urm. 5 Ibidem, f. 93 8 Ibidem, f. 38. www.dacoromanica.ro L. BOICU 10 2 Iii nu există nici un fel de îndoială, căci Biilil şi-a dovedit priceperea atunci cînd a condus el însuşi lucrările de construcţie şi funcţionare a fabricii sale. Biibl s-a folosit de împrejurările create, de război şi ocupaţia austriacă a ţării cu toate consecinţele cărora le-a dat naştere : starea de nesiguranţă şi confuzie, îngrădirea puterii domneşti, etc. Profitînd de această situaţie şi avînd sprijinul agenţiei consulare prusace, el a crezut că va putea înte- meia o fabrică, fără să aibă nevoie de un privilegiu din partea domnito- rului. Calculele s-au dovedit însă greşite. E adevărat că o vreme a lucrat nestingherit de către organele de stat. El perfecţiona mereu procesul de producţie al fabricii sale şi îşi desfăcea mărfurile, dat fiind îngustimea pieţii interne, în dauna lui M. Ko- gălniceanu. Acesta scria la 14 aprilie 1856 : „pagubile ce mi se pricinuiesc fde fabrica lui Biihl — n.n.] din ce în ce se fac mai simţitoare *. Pe măsură ce ele se făceau mai simţitoare, protestele şi cererile categorice ale lui M. Kogălniceanu de închidere a fabricii lui Biihl se înmulţeau. M. Kogăl- niceaun şi le întemeia pe hrisovul de fabricare exclusivă a postavului pe timp de 12 ani1 2, hrisov ce-i fusese acordat în anul 1832 de către domnitor. Biihl însă a invocat în sprijinul poziţiei sale faptul că fabricg sa nu produce, stofe ci „suemane”, asupra cărora nu se extindea privilegiul exclusiv al lui Kogălniceanu şi ca dovadă a citat dreptul ţăranilor de a confecţiona şi de a vinde sumane. Atunci însă cînd M. Kogălniceanu a demonstrat că privilegiul său se referea nu la ceea ce se producea ci la mijlocul de producţie (adică la folosirea maşinilor) şi cînd comisia a constatat că Biihl produce stofe superioare sumanului, utilizînd maşini, acesta din urmă a recurs ,,la absurdul cuvînt că străinii nu sînt opriţi în ţară de la orice antre- prindere endustrială” 3. în sfîrşit, după prelungite deliberări, cu care prilej s-au folosit de către ambele părţi în conflict felurite argumente, după repetate intervenţii ale Esprăvniciei Neamţ, ale Departamentului din Lăuntru, ale Secretariatului de Stat şi ale domnitorului, ale Comisiei însărcinate cu arbitrarea conflictului şi ale Consulatului general prusac, s-a hotărît închiderea fabricii. Comisia de arbitraj a conchis că ,,s-au deschis necontestabil o a doua fabrică de postav şi cu aceasta s-au lovit în chipul cel mai pernicios privilegiul d-sale Kogălniceanu, întărit cu un luminat hrisov” 4; că dacă nu se va închide fabrica lui Biihl, acesta „va descuraja şi pe orice alt patriot de a întreprinde vreo fabrică, văzîndu-se neocrotit despre industria din afară prin nici o lege prohibitivă şi despre concurenţa din năuntru prin nepăzirea actelor celor mai soleuele” 5. Toate dispoziţiile de închidere a fabricii, conform hotărîrei mai sus- arătate, datorită intervenţiilor prompte ale consulatului general prusac, au rămas încă cîtăva vreme fără urmări practice. în luna aprilie 1856 fabrica lui Biihl continua să funcţioneze. Deznodămîntul acestui conflict s-a produs într-un mod cu totul neaşteptat. La 17 mai 1856, poliţia din Tg. Neamţ, descinzînd la fabrica 1 Arh. St. Iaşi, Tr. 1772, op. 2020, nr. 33 775, f. 134. 2 Pentru acest conflict. G. Zâne, op. cil., p. 69 — 77 şi Arh. St. iaşi, loc. cil. 3 Ibidem, f. 67. 4 Ibidem, f. 93. 5 Ibidem. www.dacoromanica.ro 11 lNILiSTPI\ DF 1 OS W DISi MOIDOVX 217 lui Buhl pentru a „pecetlui maşinile”, n-a mai găsit nici o maşină. Toate fuseseră vîndute lui M. Kogălnieeanu 1 chiar în cursul aceleiaşi zile 1 2. Cum s-a ajuns la acest sfîrşit nu ştim. Împrejurările în care a avut loc vînzarea nu prezintă dealtminteri vreo însemnătate deosebită. Important este faptul că, pe lîngă fabrica de postav de la mănăstirea Neamţ şi cea a lui M. Kogălnieeanu, mai luase fiinţă, în aceeaşi epocă, o altă fabrică de postav, nu eu mult inferioară acesteia din urmă, că ea a funcţionat un an, între 1 iunie 1855 şi mai 185G, producînd un sortiment destul de bogat de produse textile ; că prin cumpărarea de către M. Kogăl- niceanu a maşinilor cu care fusese înzestrată, fabrica sa şi-a mărit capaci- tatea de producţie, căpătînd forţe noi în lupta împotriva concurenţei străine pe calea dezvoltării unei industrii naţionale. ★ . Din cele de mai sus rezultă că în Moldova, în această epocă, a avut loc trecerea directă de la meşteşugul textil, manufacturi mari neexistînd, la industria mecanică textilă. în deceniul al şaselea al secolului trecut au funcţionat următoarele fabrici de postav : fabrica de la mănăstirea Neamţ, din februarie 1852 pînă în anul 1800, fabrica lui M. Kogălnieeanu, începînd cu anul 1853 şi depăşind acest deceniu, şi fabrica lui Biihl, între iunie* 1855—mai 1856. • Procesul de producţie la aceste trei întreprinderi s-a efectuat prin maşini importate. Dar în timp ce fabricile lui M. Kogălnieeanu şi Ed. Biihl au funcţionat ca întreprinderi capitaliste, cu forţă de muncă liber angajată, fabrica de la mănăstirea Neamţ a luat naştere ea o anexă a unei gospodării mănăstireşti, a unei unităţi economice şi administrative feudale. Aşa se explică de ce această din urmă fabrică, încadrată într-o astfel de unitate economică, a decăzut în cele din urmă. Informaţiile pe care le avem la îndemînă, pînă în prezent, ne permit să conchidem că începuturile celui de-al treilea stadiu al dezvoltării industriei noastre se leagă, în Moldova, nu numai de industria alcoolului şi a morăritului, ci şi de industria postavului, că în deceniul al şaselea al secolului trecut s-au pus bazele dezvoltării ulterioare a industriei textile în regiunea Neamţ. în sfîrşit, din expunerea conflictului Kogălnieeanu Biihl rezultă că o serioasă piedică în calea dezvoltării industriei mecanice la noi a consti- tuit-o monopolul. P. Engels arată că ,,în prima perioadă de dezvoltare a marii industi'ii, libera concurenţă este absolut necesară, deoarece numai în eoudiţiile existentei ei marea industrie se poate dezvolta”3. Or, în con- diţiile de la noi, întemeierea de mari unităţi industriale nu s-a făcut pe calea liberei concurenţe, ci pe calea unui favoritism deşănţat, prin acordarea aşa-numitelor „privilegii exclusive”, pe baza cărora proprietarul fabricii nu era apărat de concurenţa străină, ci de concurenţa internă, căci pe un 1 Arh. St. IaU, In - cit., f. 118. 2 Ibirtem. f. 149. 3 F Flng-ls. Principiile ci.înnnismnliii. in K. Mar\. F. Fng N. Opere. voi. IV, ISuc.. 19o8 p. 370. www.dacoromanica.ro 218 L. BOICU 12 anumit număr de ani, întemeierea unei fabrici în ţară, în aceeaşi ramură de producţie, era interzisă. în afară de aceasta, pentru ca industria noastră să se fi putut dezvolta lesnicios, era nevoie de un regim vamal protecţionist, caro ,,nu este decît un mijloc de a crea marea industrie a unei ţări” x. Dar aplicarea unui sistem protecţionist în ţările romîne nu era posibilă, deoarece pe de o parte, la cîrma ţării nu se afla burghezia, ceea ce era o condiţie esenţială, căci ,,un asemenea sistem [vamal-protecţionist — n.n.] nu poate fi instaurat şi aplicat în practică decît atunci cînd burghezia însăşi guvernează” 2, iar pe de altă parte, instaurarea unui regim vamal protecţionist nu era posibilă la noi, deoarece ţările noastre aflîndu-se sub suzeranitatea turcească, taxele vamale ne erau fixate prin capitulaţiile încheiate între Turcia şi puterile străine. Aşadar, desfiinţarea regimului feudal şi înlăturarea suzeranităţii turceşti apar drept condiţii indispen- sabile ale dezvoltării industriei noastre, în acea epocă. HOBblE ftAHHblE O CyROHHOH nPOMblIHJIEHHOCTM B MOJIflABHH B CEPEflHHE XIX BEKA PB3IOMB B ocHOBy flaiiHoil paGora nojioHţeHH ne h3B6cthli6 ho chx nop aoKyMenTU. HccJie- flOBamie apxHBHoro MaTepwajia b ByxapecTe, Hccax h Baray iio3bojiiijio aBTopy ycTaHO- BHTb pHJţ (ţaKTOB, OTHOCHIIţHXCH K AeHTeJIbHOCTH TpeX TGKCTHJIbHHX npeMnpHHTHft B MoJI- naBHH: cyKOHHoit iţafîpwKH MOHacTbrpn Hhmii, ^afîpwKH MwxaHJia KorejiHHHany h $a6pHKH 3Ayapfla Biojih. B to BpeMH nan $a6pwKH M. KorsjiHHHany h 3. Biojih hochjih xapanTep KaraiTa- jmcTHHecKHx npeAnpHHTHtt c HaeMHott paGoieit chjioU, $a6pwKa npn MOHacmpe lîHMiţ noHBHJiacb Kan npHAaTOK MoHacTbipcKoro xoanlîCTBa, npeACTaBJiHiomero co6oft iţeoAajib- Hyio BKOHOMHHeCKyiO H aAMHIIHCTpaTHBHylO eAHHHIly. ToJIbKO M. KoraHHHHaHy HM6JI HCKJUOHHTejIbHoe npaBO Ha np0H3B0ACTB0 CyKHa, noaToMy b Mae 1856 roAa oh npeAnpHHHJi pn« Mep, AoGHBancb saitpbrrHH $a6pnitn Biojih; 3to npeAnpiiHTHe npocymecTBOBaJio enţe 11 Mecnqea, HecMoTpfl Ha to,| hto KaiecTBO ero TOBapoB 6biJio haMHoro uuiiie KanecTBa npoayKiţHH (faSpaiui M. KorejiHHHaHy. B 8aKJHOHeHHe aBTop noKa3biBaeT, hto b 3Ty snoxy b MojiA3bhh npoH3omeJi Heno- cpeACTBennbifl nepexoA ot TeKCTHJibHoro peiwecjia k Mexaiin3npoBaiiHoft TeKCTHJibHoft npo- MbiiujieHHocTH; b 3tot nepexoAHHit nepnoA He KafîjiioAajiocb cymecTBoBaHHe Kpyimwx MaHy$aKTyp. 1 1 K. Marx, Discurs asupra liber-schimbismului, loc. cit., p. 460. s F. Engels, Problema constituţiei Germaniei, loc. cit., p. 54. www.dacoromanica.ro 13 INDUSTRIA. DE POSTAV DIN MOLDOVA 219 XOUVELLE& DOXXfiES EELATIVES  L’LNDUSTEIE DU DE AP EX MOLDAVIE  LA MOITlfi DU XIXe SIÎICLE RfiSUMG L’article s’ătaye, en sa majeure pârtie, sur une documentation inădite. L’analyse du matăriel d’archives, recueilli â Bucarest, Jassy et Bacău, a permis â l’auteur de mettre en valeur une sărie de donnees concernant 1’ac ti vită de trois entreprises du textile de Moldavie : la fabrique de drap du monastăre de Neamţ, la labrique de Mihail Kogălniceanu et la fabrique d’Eduard Bflhl. Alors que Ies fabriques de Mihail Kogălniceanu et d’Eduard Biihl ont fonctionnă en tant qu’entreprises capitalistes, â main d’ceuvre engagăe â contrat, la tabrique du monastăre de Neamţ a ătă tondăe comme annexe d’une organisation monastique, d’une unită ăcono- mique et administrative făodale. Mihail Kogălniceanu, ayant obtenu l’exclusivită de la fabrication du drap, îit des inter- ventions pour supprimer la tabrique de BOhl, en mai 1856, qui d’ailleurs n’avait răussi â produire de la marchandise que 11 mois seulement, bien que ses draps tussent supărieurs â ceux qui ătaient produits par la fabrique de Kogălniceanu, Pour conclure, l’auteur montre qu’en Moldavie a eu lieu, â cette ăpoque, le passage direct de l’artisanat â l’industrie măcanique du textile, sans qu-il ait există de grandes manufactures. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro DIN LUPTA ŢĂRĂNIMII TRANSILVĂNENE ÎMPOTRIVA SARCINILOR MILITARE ÎN TIMPUL RĂZBOAIELOR DUSE DE IMPERIUL HABSBURGIC ÎMPOTRIVA REVOLUŢIEI FRANCEZE (1792—1797) DK IOX 8ABĂU imperiul austriac a fost unul din principalii adversari ai Franţei în perioada revoluţiei burgheze din anul 1789. Reprezentînd, prin structura sa economică, socială şi politică, una din formele cele mai înapoiate ale vechiului regim, Austria a intrat de la început în conflict cu Franţa, unde revoluţia desăvîrşea pe cale violentă trecerea de la orînduirea feudală la orînduirea burgheză. Ea a fost prima putere străină cu care guvernul revoluţionar instaurat în Franţa a ajuns în conflict din motive principale concrete, care vădeau antagonismele dintre orînduirile sociale deosebite pe care le reprezentau cele două ţări. Războiul a izbucnit din cauza conflictului dintre Franţa şi Austria pe chestiunea activităţii contrarevoluţionare a emigranţilor francezi pe teritoriul imperiului, mai ales la Trier, Koblentz şi Worms 1 şi a compen- sări unor prinţi germani stăpîni de feude în Alsacia pentru drepturile lor feudale desfiinţate de revoluţionarii francezi la 4 august 1789. Prinţii germani cerură împăratului Leopold al Il-lea să intervină pentru a li se înapoia pămînturile şi drepturile luate de la ei în Alsacia 1 2. La rîndul lor, arătîndu-se gata să despăgubească pe prinţii germani pentru pierderile suferite, francezii cerură împăratului în repetate rînduri să 1 Jacques Durlos. La conspiraiion de Vetranger contre la revotution franţaise, In Cahiers du Communismc nr. din iulie 1939, şi H. Chasagne, Coblence 1780—1792. Des franţais au service de fâlranger. Paris, 1939, p. 111—181. 2 Georges I.efebre — Raymond Guyot — Philippc Sagnac, La rivolulion franţaise 1789— 1799. Paris, 1930, p. 84 şi E. V. Tarl6 — A. V. Efiniov — F. A. Haifeţ, Istorie modernă, v II (1789 — 1790), Iratl. rom., Bucureşti, 1956, p. 711. www.dacoromanica.ro 22 2 1. SABAU 2 pună capăt activităţii emigranţilor francezi pe teritoriul imperiului După discuţii şi tratative îndelungate, la 20 aprilie 1792, adunarea legis- lativă dominată de girondini declară război „regelui Ungariei şi Boemiei” 1 2. în felul acesta s-a început seria lungă a războaielor revoluţiei şi din timpul lui Napoleon care, cu mici întreruperi, au frămîntat Europa aproape un sfert de veac, pînă la căderea lui Napoleon în anul 1815. Transilvania, care făcea parte din imperiul austriac, a participat din greu, cu subsidii în natură şi în bani şi cu numeroase contingente de soldaţi, la aceste războaie purtate de curtea din Viena şi aliaţii ei pentru menţi- nerea orînduirii feudale şi combaterea cuceririlor revoluţiei burgheze, a cărei expansiune ameninţa însăşi existenţa statului feudal austriac. în paginile următoare vom analiza cîteva aspecte din lupta ţărănimii ardelene împotriva diferitelor sarcini militare, contribuţiuni în bani şi în natură, recrutarea la oaste etc., în timpul războaielor revoluţiei franceze pînă la sfîrşitul coaliţiei întîia împotriva Franţei în anul 1797. Abia terminat războiul cu turcii din 1788—1791 prin pacea de la Siştov încheiată la 4 august 1791, în Transilvania, ca şi în restul impe- riului austriac, se începură pregătirile în vederea războiului cu Franţa care de mult părea inevitabil. Se luară măsuri pentru repararea drumurilor, a podurilor şi a caselor de incartiruire necesare deplasărilor şi concen- trărilor de trupe 3. Fură chemaţi sub arme soldaţii din regimentele Splenyi, Oroszi, Beaulieu etc., aflaţi în concediu pe teritoriul Transilvaniei4. Economiile cele mai severe au fost impuse în toate domeniile pînă la terminarea războiului. Printr-un decret din 19 mai 1792 împăratul a ordonat ca, din cauza cheltuielilor prea mari provocate de războaiele cu Franţa, să se sisteze toate cheltuielile care nu sînt de urgenţă extremă 5. Din primul an, dieta Transilvaniei votă un subsidiu extraordinar de 500 000 florini renani, 1 502 recruţi şi 400 de cai6 pentru sprijinirea acestui război purtat în interesul „menţinerii stării nobiliare şi libere” 7. Sub- 1 E. V. TarlS—A. V. Efimov-F. A. Haifeţ, op. cil., p. 712 713. 2 Ibidem. p. 715 şi Albert Soboul. La rivolution franţaise 1789—1799, Paris. 1948 p. 166 — 167. Cf. şi Eva Priesler. Kurze Geschichte Oeslerreichs. Aufslieg und Untergang des Hubsbarger reiches, Viena, 1949, p. 271—272. 3 Arh. St. Cluj, arhiva comitatului Alba Superioară anexa la actul ur. 128/1792 şi arhiva scaunului Arieş : scrisoarea clin 5 mai 1792 a căpitanului Hahlingcr către Scaunul Aricş. 4 Ibidem, arh. comit. Alba Super., nr. 409/1792 şi arh. scaunului Arieş, nr. reg. 125/1792 : ordinul circular din 4 august al guvernului Transilvaniei. Ţinind seama de „starea grea de război care nu suferă nici o amlnare”, la 4 decembrie 1792, guvernul şi-a reînoit or- dinul. Ibidem, arh. comit. Alba Super., nr. 615/1792 şi arh. scaunului Aricş, nr. reg. 221/ 1792. Conformtndu-se acestui ordin, in adresa sa din 15 dec. 1792, către plăşi, comitatul Alba Superioară le-a cerut ca, „luînd în considerare războiul început cu naţiunea franceză agresoară”, să ia măsuri ca soldaţii aflători în concediu pe teritoriul lor, să se prezinte numaidecit la unităţile lor. Ibidem, arh. comit. Alba Sup., anexa la nr. 616/1792. 6 ,,. . . ut cum in modernis belii per Gallorum aggressionem erumpenlis circumslanliis ob graves expensas cassis aerarialibus incumbentes eiusmodi erogationes omnes quae summe neces- sariae non sunt evilandi. ...” Ibidem, arh. scaunului Arieş, nr. reg. 105/1792 şi arh. comit. Alba Super., nr. 3102/1792 : scrisoarea circulară din 13 iunie 1792 a contelui Gheorghe Bânffy, guvernatorul Transilvaniei, cătie organele administrative subalterne. 6 Ibidem, nr. reg. 278/1792. 7 Ibidem, arh. comit. Alba Sup., nr. 614/1792: scrisoarea din 28 noiembrie 1792 a guvernatorului Gh. Bânffy către Andrei Tflri, corniţele comitatului Alba Superioară. www.dacoromanica.ro 3 DIN LUPTA ŢĂRĂNIMII TRANSILVĂNENE 223 sidiile militare şi recruţii erau repartizaţi între comitatele, scaunele secuieşti şi saşii din Transilvania. Obişnuit, saşii suportau a treia parte din sarcini. Astfel, din cei 1 502 recruţi oferiţi în 1792, o treime urmau să o dea saşii1. Atît subsidiile în bani cît şi cele în natură continuau pe cele plătite în timpul războiului cu turcii. De aceea s-au luat măsuri severe pentru strîngerea restanţelor din timpul ultimului război. Acelaşi regim s-a aplicat şi în comitatele din apus, Satu Mare, Bihor şi Arad care, din punct de vedere administrativ, nu ţineau de Transilvania 1 2. Dar atît dările obişnuite cît şi subsidiile militare se strîngeau cu greu 3. Restanţele se înmulţeau de la o lună la alta, de la un an la celălalt ameninţînd să discrediteze în faţa curţii din Yiena stările din Transilvania care, vrînd-nevrînd, trebuiseră să le ofere4. Subsidiile votate de către dieta din 1792, al căror ultim termen de predare fusese fixat iniţial pe data de 30 aprilie 1793, n-au fost predate nici pînă în 1795 5. Spre sfîrşitul anului 1795, printr-un decret din 14 decembrie, curtea din Yiena ceru noi subsidii pentru continuarea războiului „deosebit de greu şi lung”6 purtat „împotriva ciumei duşmanului agresor care ameninţă să răstoarne ordinea publică şi libertatea rînduită prin legi” 7. Deşi subsidiile militare le plăteau toate categoriile sociale, în ultima analiză ele erau percepute de pe spinarea maselor producătoare, ţărani, meşteşugari, mineri etc., singurii care întreţineau prin munca lor viaţa economică şi însuşi aparatul de stat al ţării. Ca urmare, primii care au suferit în urma războiului şi în această privinţă au fost producătorii direcţi. Situaţia lor s-a înrăutăţit, pe măsura creşterii sarcinilor şi a subsidiilor militare, din ce în ce mai mult. A contribuit la aceasta şi recolta slabă din anii 1794 şi 1795 8. La 6 aprilie 1797 de ex., guvernatorul Gh. Bânffy 1 Ibidem, arh. scaunului Arieş, nr. reg. 278/1792. 2 Cf. Arh. St. Oradea, fondul comitatului Bihor : „Repartitio individualis subsidio” pe anul 1792 in plasa Oradea. 8 Cf. Arh. St. Cluj, arh. comit. Alba Sup. : scrisoarea din 10 februarie 1793 a lui Gh. Bânffy către A. Ţări etc. şi. ibid., arh. scaunului Arieş, nr. rcg. 31/1793 : scrisoarea din 19 fe- bruarie 1793 a lui Gh. Bânffy către scaunul Arieş. 4 Arhiva istorică a Filialei din Cluj a Academiei R P.R., ailiiva familiei Bânffy, Mis- silis: scrisoarea din 12 aprilie 1794 a lui Daniil Zeyk către guvernatorul Gh. Bânffy. 6 Cerînd, prin scrisoarea sa din 20 aprilie 1795, lui Ioâif Nemeş, judele suprem al scaunului Arieş, să grăbească predarea acestor subsidii, guvernatorul Gh. Bânffy îi reproşează că achitarea lor „fusese urgentată de nenumărate ori de trei ani încoace”. La nevoie să se folosească de execuţia forţată. Funcţionarilor neglijenţi să li se oprească salariile pînă la acoperirea restanţelor. Cf. Arh. St. Cluj, arh. scaunului Arieş : scrisoarea din 20 aprilie 1795 a lui Gh. Bânffy către I. Nemeş. La 17 iunie, Bânffy urgentă din nou perceperea restanţelor şi-şi exprimă nemulţumirea faţă de I. Nemeş, care n-ar fi procedat destul de energic : „Nu mă pot mulţumi doar cu promi- siuni şi ordinele date slujbaşilor subalterni” — îi reproşează el. Ibidem scrisoarea din 17 iunie 1795 a lui Gh. Bânffy către I. Nemeş. Acesta din urmă a căutat să se justifice — zadarnic Insă — cu subsidiile mari date de către scaunul Arieş în timpul războiului cu turcii. Ibidem : scris, din 25 sept. 1795 a lui Gh. Bânffy către I. Nemeş. 9 Ibidem, Scrisoarea din 6 ianuarie 1796 a lui Gh. Bânffy către I. Nemeş. 7 ,, . . . contra molimina hoslis aggressoris, eversionem ordinis publici el liberlalis legibus conslilulae minanlis". Ibid. decretul imperial din 14 decembrie 1795. 8 Ibidem-, sciisorile din 26 sept. 1794 şi 16 octombrie 1795 ale lui Gh. Bânffy către scau- nul Arieş. www.dacoromanica.ro 221 I. SABAU •1 spunea că, clin cauza lipsei generale de bani şi fiind greu îndatoraţi din anii trecuţi, „ţăranii abia îşi pot plăti dările obişnuite”1, iar cereale, ,,în afară de porumb pe care nu-1 pot preda, nu au decît pentru hrana lor de toate zilele” 1 2. De ar fi avut însă măcar pentru aceasta ! Agravarea mizeriei maselor populare datorită creşterii contribuţiilor de tot felul şi în deosebi a sarcinilor militare a ascuţit lupta de clştsă împo- triva exploatatorilor lor. Ea s-a manifestat prin rezistenţa sau refuzul la achitarea prestaţiilor impuse, fuga şi chiar pornirea spre acţiuni violente. La 13 ianuarie 179.1, guvernatorul Bânffy a fost silit să sfătuiască autori- tăţile subalterne ca la strîngerea restanţelor şi a prestaţiilor curente să procedeze cu precauţie şi prudenţă, avînd grijă ,,ca nu cumva severitatea ori mijloacele aspre sau nechibzuite folosite la perceperea lor, să determine poporul la fugă de acasă ori la alte acţiuni temerare”3. Dar problema principală a curţii din Yiena în perioada aceasta a fost recrutarea şi pregătirea de război a forţelor armate necesare continuării războiului împotriva Franţei. Pe teritoriul Transilvaniei erau mai multe categorii de trupe. Armata permanentă se compunea din trei regimente de linie, două de infanterie şi unul de cavalerie 4, şi din cinci regimente grănicereşti. Dintre acestea, două erau regimente de infanterie romîneşti, două de infanterie secuieşti, iar unul regiment de cavalerie mixt, în mare parte secuiesc şi în parte mai mică romînesc 5. Regimentele de linie îşi recrutau efectivul prin repartizarea lui pe unităţile administrative locale, comitatele, scaunele secuieşti şi săseşti, oraşele etc., care trebuiau să dea un anumit număr de recruţi. Regimentele grănicereşti îşi completau efec- tivul potrivit statutelor lor speciale. în afară de regimentele permanente, pe teritoriul Transilvaniei sta- ţionau o mulţime mare şi variată de unităţi de ale armatei imperiului. Numărul lor a crescut mai ales în timpul ultimului război cu turcii şi al frămîntărilor politice din anul 1790, cînd, cu toate protestările localnicilor, curtea din Viena inundase Transilvania cu trupe străine pentru a putea preveni sau înăbuşi orice încercare de răscoală 6. întreţinerea acestor trupe 1 Ibidem: scrisoarea din 6 aprilie 1797 a lui Gh. Bânffy călrc I. Nemeş. 3 Ibidem. 3 Ibidem. nr. ref. 37 1795 : scrisoarea din 15 ianuarie 1795 a guvernatorului Transil- vaniei către autorităţile administrative subalterne. 4 Jnkab Elek, Erdelg kalonai videreje dtaickuidsa a XVIII-ik szdzadban (Transformarea puterii militare a Transilvaniei în secolul al XVIII-lca), Budapesta, 1884, p. 6. 5 Virgil Şo ropa, Regimentul grăniceresc năsăudean, în Arhiva Someşană, an. 1925, p. 1-12. * Nu ne vom extinde aici asupra participăiii regimentelor din Transilvania la operaţiile militare. Ele au luat parte la cele mai multe din războaiele coaliţiei îlitîia împotriva Franţei. Vezi pentru aceasta Vasllc Bichigean, Poemation de secunda legione vaiachica, in Arhiva Some- şană, a. 1926. nr. I. p. 52 — 57 ; Emil Micu, Contribuţiuni la istoricul regimentului grăniceresc tnlii valah, Bucureşti. 1943, p. 27 — 28; Istoria prescurtată a regimentului de infanterie c. şi reg. Frederic Wilhelm Ludovic mare — duce de Baden No. 50, Braşov, 1896, p. 8 — 11 ; La ani- versarea a 150 ani a regimentului de infanterie ces. şi reg. împărat lui Leopold al II-lea, nr. 33, f. 1. şi a., p. 3 — 4; Doberdoi Bânlaky Jozsef, A magyar nemzet liadtortdnelme. V.XX. A francia hdboruk idoszka 1792 — 1815 (Istoria militară a naţiunii maghiare. V.XX. Perioada războaielor franceze 1792 — 1815), Budapesta, 1941, p. 27, p. 36, nota 1, p. 46 — 48, 53 — 54, 101-103 etc. www.dacoromanica.ro 5 DIN LUPTA ŢĂRĂNIMII TRANSILVĂNENE 225 aduse în ţară pentru a o ţine în frîu, constituia una din sarcinile cele mai grele care apăsau asupra populaţiei Transilvaniei. în acelaşi timp, cu toate că erau străine, la nevoie, ele îşi puteau completa efectivul, măcar în parte, din rîndurile populaţiei locale. în principiu, la început, recrutarea la oaste se făcea prin angajare voluntară. Puteau fi recrutaţi oameni între 17 şi 40 de ani avînd înălţimea reglementară şi constituţie fizică rezistentă *. Cu timpul, au fost primiţi şi oameni care nu aveau înălţimea regle- mentară 1 2. Nu s-a respectat nici limita de vîrstă. Astfel, între recruţii prinşi în comitatul Alba Superioară, în zilele de 14—20 ianuarie 1794, David Mititel avea abia 14 ani, iar Micu Borzos 4l de ani 3. Potrivit instrucţiunilor din anul 1796 trebuiau luaţi la oaste şi recruţii cu anumite defecte corporale ca hernia şi răni mai uşoare; cei care nu aveau dinţii din faţă, dar, avînd măselele într-o parte sau cealaltă a gurii, puteau mesteca mîncarea ; cei care nu aveau bun decît ochiul drept, chiar dacă ochiul stîng era defectuos sau nu vedeau deloc cu el; cei care aveau unu sau toate degetele defectuoase, dacă erau totuşi în stare să mînuiască arma; cei care aveau un umăr mai ridicat sau pieptul prea ieşit, dacă aceste defecte nu le împiedecau respiraţia; cei care afirmau despre dînşii că suferă de epilepsie ori că-s surzi, pînă cînd aceste din urmă defecte nu se vor verifica în urma unei observaţii atente etc, etc. 4 *. Bar se prezentau însă recruţii de bună voie. De aceea, în toate timpurile, autorităţile au recurs la forţă pentru prinderea lors. Mijlocul acesta a fost folosit în măsură nemaiîntîlnită pînă atunci pentru completarea pierderilor mari provocate de îndelungatele războaie din timpul revoluţiei franceze şi al lui Napoleon. Soldaţii erau recrutaţi din straturile cele mai de jos, cele mai lipsite şi cele mai oropsite ale societăţii. Cu toate că autorităţile superioare căutau să păstreze aparenţele legalităţii, caracterul voluntar al angajării la oaste ş.a., ele au aprobat oficial ,,ca să fie prinşi cu sila cei care umblă dintr-un loc în altul (lezengoh) şi anumiţi vagabonzi (Tceringolc) fără domiciliu, precum şi aceia care, neavînd nici o ocupaţie utilă ocolesc atît munca la stăpîn cît şi cea pentru obşte şi sînt mai mult spre greutate comunităţilor înseşi” 6 * 8. Nu e greu de imaginat însă, cît de uşor puteau fi trecuţi în aceste categorii toţi aceia care nu conveneau sau de care voiau să scape autorităţile ori ■cei care nu erau în relaţii bune cu ele ! Obligate să predea un anumit 1 Arh. St. Cluj, arh. scaunului Arieş : scrisoarea din 11 decembrie 1792 a guvernatoru- lui Gh. Bânffy către scaunul Arieş. Cf. şi Markă Ărpdd, A francia forradalom is a napoleoni idok magyor katondja (Soldatul maghiar din epoca revoluţiei franceze şi a lui Napoleon), în Hadldrt&nelmi kdzleminyck (Comunicări de istorie militară), a. 1939, v. XL, p. 40. 2 Arh. St. Cluj, arh. scaunului Arieş : scrisoarea din 31 ianuarie 1795 a guvernatorului Gh. Bânffy către I. Nemeş. 3 Ibidem, arh. comit. Alba Sup., Acta tyronum din 14 — 20 ianuarie 1794. 4 Ibidem, arh. scaunului Arieş, anexa la actul cu nr. reg. 182/1796. 8 Cf. şi Al. Neamţu, Recrutarea iobagilor la oaste. Un aspect al asupririi feudale In peri- oada descompunerii feudalismului In Transilvania, In Studii şi referate privind istoria Romlniei, partea I, Bucureşti, 1954, p. 879 — 926. 8 Arh. St. Cluj, arh. scaunului Arieş, scrisoarea din 31 ianuarie 1795 a guvernato- rului Gh. Bânffy. 15 c. 1392. www.dacoromanica.ro 226 I. SABAU număr de recruţi, autorităţile trimeteau adeseori condamnaţi scoşi din închisoare L Prin rescriptul său din 20 noiembrie 1793 curtea din Yiena a cerut 1 800 de recruţi noi 1 2. îndemnând autorităţile subalterne să-şi dea con- cursul la procurarea acestor recruţi, fără să aştepte întrunirea dietei, care va fi chemată să stabilească modalitatea completării pierderilor suferite de armată pe câmpurile de luptă, în scrisoarea sa din 24 decembrie 1793, guvernatorul Gh. Bânffy insista asupra importanţei pe care o are predarea lor la timp ,,pentru menţinerea atît a stării nobiliare şi libere cît şi a socie- tăţii civile” 3. La 11 decembrie 1494, curtea din Yiena ceru alţi 2 320, iar la 4 ianuarie 1796 încă 1 500 recruţi4. Ca şi în timpul ultimului război cu turcii, în afară de ostaşi se recrutau pentru armată şi alte categorii de oameni» Astfel în 1794 comandamentul militar suprem a cerut recrutarea în Tran- silvania a 400 de „slugi sau vizitii”5, pe seama regimentelor de graniţă romîneşti şi secuieşti şi pentru regimentele imperiale staţionate în Transil- vania : regimentele Benyovsky, principele de Toscana, de Savoia etc. încercările repetate ale guvernatorului Gh. Bânffy de a îndupleca populaţia ţării să asigure la timp predarea recruţilor ceruţi, punîndu-i înainte mereu primejdia pe care ar fi reprezentat-o pentru ea expansiunea revoluţiei franceze pînă în Transilvania6, au rămas fără rezultat. Argu- mentele pe care le invocau, el şi ceilalţi reprezentanţi ai statului feudal, nu puteau găsi ecou în rîndurile maselor populare care gemeau sub asu- prirea orînduirii feudale. Armata feudală a fost o instituţie de clasă. Ea servea nobilimii feudale pentru exploatarea maselor ţărăneşti aservite şi pentru apărarea 1 Ibidem, arh. comit. Alba Sup. : scrisoarea din 20 ianuarie 1796 a lui Alexe Szcpesi către comitatul Alba Supcrioaiă. 2 Ibidem, scrisoarea din 24 decembrie 1793 a guvernatorului Gh. Bânffy către comit. Alba Superioară şi rescriptul imperial din 20 nov. 1793. Vezi aceleaşi acte şi în arhiva scaunului Arieş, nr. reg. 189/1791. 3 Ibidem, arh. comit. Alba Sup. : scrisoarea din 24 ianuarie 1793 a guvernatorului Gh. Bânffy. 4 în faţa înaintării vertiginoase a generalului Napoleon Bonaparle care, după victoriile repurtate în Italia, a trecut Alpii austriaci şi a ajuns la 100 de km de Viena, în Ungaria s-a ordonat insurecţia nobiliară. Comitatul Satu Mare a participat la insurecţie cu 6 companii, compuse din 916 de oameni, iar comitatul Bihor cu 6 companii compuse din 808 oameni. Cf. A mngyar nemeşi insureclio 1797-ben (Insurecţia nobiliară maghiară din 1797), în Hadtorte- neimi kSzlcminyek, a. 1924, v. XXV, p. 163 şi Gomori Gusztâv, A magyar nemeşi folkdleselc 1707 es 1SO0 — 1S01 - ben (Insurecţiile nobiliare maghiare din 1797 şi 1800 — 1801), ibidem, an. 1881, v. I, p. 46 — 52. Armata nobiliară era întreţinută tot de către masele producătoare, de la care se percepea în acest scop o dare specială numită „prestaţie insurecţională”. Arh. St. Oradea, arh. comit. Bihor, nr. 79, 80, 81/1797 : acte privind plata prestaţiei insurecţionale. Dificultăţi numeroase au întlmpinat autorităţile şi la perceperea acestei prestaţii; contribuabilii căutau să scape ori tărăgănau cît puteau mai mult achitarea ei. Ibidem. în cursul verii şi al toamnei anului 1797, armata insurecţională s-a deplasat spre graniţa Austriei. După încheierea păcii de la Campo Formio, la 17 octombrie 1797, ea s-a întors acasă fără să fi participat la vreo operaţiune militară. 5 Arh. St. Cluj, arh. scaunului Arieş, nr. reg. 86/1794; scrisoarea din 21 iunie 1794 a guvernatorului Gh. Bânffy. • Ibidem : scrisoarea din 2 septembrie 1796 a guvernatorului Gh. Bânffy către scaunul. Arieş. www.dacoromanica.ro 7 DIN LUPTA ŢĂRĂNIMII TRANSILVĂNENE 227 statului feudal împotriva duşmanilor săi interni şi externi. Ţărănimea nu avea nici un interes ca să sprijine o instituţie care îndeplinea un rol atît de important în aservirea şi exploatarea sa. Dimpotrivă, interesul său a fost ca să se folosească de toate ocaziile şi mijloacele potrivite pentru a slăbi cît mai mult armata feudală. Aceasta explică şi justifică lupta ţără- nimii transilvănene împotriva sarcinilor militare în general şi a recrutării la oaste în special. Analizînd lupta ţărănimii din Transilvania împotriva abuzurilor şi a silniciilor săvîrşite de către organele statului feudal în perioada cercetată de noi, nu putem trece cu vederea rolul pe care l-au putut juca în aţîţarea ei ideile şi ştirile despre evenimentele petrecute în această vreme în Franţa. Măsurile nenumărate luate de către curtea din Yiena şi guvernul transil- vănean pentru a împiedica pătrunderea ideilor şi a ştirilor despre eveni- mentele revoluţiei franceze în rîndurile populaţiei prin mijlocirea emisarilor şi a propagandiştilor revoluţionari1, a tipăriturilor de orice fel, cărţi, broşuri, ziare etc. 1 2 şi, mai ales, prin contactul direct cu soldaţii francezi pe cîmpul de luptă sau cu prizonierii francezi adăpostiţi în cetăţile din Transilvania 3, — constituie o dovadă a primejdiei pe care o reprezentau ele pentru existenţa statului feudal şi a simpatiei cu care se interesau de ele păturile largi ale populaţiei din Transilvania. Se cunosc cazuri de propagare a ideilor şi ştirilor despre evenimentele revoluţiei franceze în rîndurile ţăranilor. Astfel, de ex. Gheorghe Csâvâsi a fost condamnat pe viaţă deoarece, în toamna anului 1796, făcînd propagandă între ţăranii din comitatul Turda şi din scaunul Arieş, le spunea că armatele franceze vor ocupa în curînd Yiena şi vor veni în Transilvania : ,,aceasta însă nu va fi rău pentru noi ţăranii, deoarece nu vom mai sluji domnilor, ci unul va fi ca celălalt...”4. Propaganda soldaţilor transilvăneni întorşi din răz- boiul împotriva francezilor, în cursul căruia cunoscuseră şi-şi însuşiseră ideile lor, era să provoace în 1800 în Munţii Apuseni o răscoală generală, „mai primejdioasă decît cea din vremurile lui Eforia...” — după cum spuneau conducătorii comitatului Zarand5 6. în lupta lor împotriva recrutării în armată, ţăranii s-au folosit de diferite mijloace. Astfel au fost invocarea oricăror argumente, inclusiv a celor false, pentru a scăpa de obligaţia serviciului militar, automutilarea, nesupunerea şi fuga de recrutare, lupta armată în cete de haiduci împotriva orînduirii de stat, încercarea de răscoală împotriva ei etc. 1 Ibidem, nr. reg. 172/1794: scrisoarea din 26 septembrie 1794 a guvernatorului Gh. Bânffy, nr. reg. 167/1794 : scrisoarea aceluiaşi din 26 septembrie 1794. Cf. şi scrisoarea din 7 ianuarie 1797 a aceluiaşi. Ibidem. 2 Ibidem: scrisoarea din 8 octombrie 1792 a guvernatorului Gh. Bânffy; nr. reg. 237/1793 şi 262/1793 : scrisorile din 12 martie, respectiv din 21 mai 1793 ale aceluiaşi. 8 Ibidem., nr. reg. 299/1793 : scrisoarea din 14 decembrie 1793 a guvernatorului Gh. Bânffy, nr. reg. 9/1794 şi 170/1794: scrisorile din 4 ianuarie, respectiv din 10 octombrie 1794 ale aceluiaşi etc. 4 I. Kovâcs, Agitaţii ţărăneşti din Munţii Apuseni după răscoala Iui Horea, oglindite tn documentele arhivei comitatului Turda, în Studii şi cercetări ştiinţifice, a. V, nr. 3 — 4, Cluj, 1954, p. 581-582. 6 Ibidem, p. 584 şi urm. www.dacoromanica.ro 228 I. SABAU 8 încă din primul an al războiului, în 1792, guvernatorul Gh. Bânffy arăta autorităţilor subalterne că, atît la guvern cît şi la comandamentul militar, sosesc din zi în zi mai multe cereri ,,în vederea eliberării din armată”1. Anchetîndu-se mai de aproape şi constatîndu-se că, în mare parte, se bazează pe argumente false (keresett oTcoTcon SpiilvSn), ele sînt respinse. în consecinţă, se ordonă ca autorităţile administrative locale să-şi dea concursul, prin reprezentanţii lor care să lucreze împreună cu ofiţerii reprezentanţi ai autorităţilor militare din apropiere, la anchetarea cererilor prezentate de către oamenii de acolo în scopul de a scăpa de armată. Un alt mijloc la care recurgea cei ameninţaţi să fie prinşi cu forţa la armată a fost automutilarea. Oamenii îşi tăiau mai ales degetele ori se schilodeau în alt chip ca să devină inapţi pentru serviciul militar. întru cît obiceiul acesta s-a răspîndit foarte mult în rîndurile poporului, spune guvernatorul Gh. Bânffy într-o scrisoare din 28 martie 1797 către autorităţile subalterne, „se poate teme că, pentru a-i salva pe viitor în chipul acesta de armată, răpiţi de patima oarbă, înşişi părinţii îşi vor schilodi copiii încă în leagăn, tăind ori sucindu-le degetele”1 2. Vrînd să-abată pe oameni de la automutilare, curtea din Yiena a ordonat, încă din 1793, ca „cei care s-au mutilat de teama recrutării la oaste” 3, să fie prinşi şi predaţi autori- tăţilor pentru a fi folosiţi ca vizitii la transporturile militare şi servanţi la artilerie. Cu timpul, s-au luat măsuri mai severe. La 28 martie 1797, Bânffy ordonă autorităţilor subalterne ca să aducă la cunoştinţa tuturor că, mutilîndu-se, nu poate scăpa nimeni de armată. Dimpotrivă, cei automuţi- laţi vor fi prinşi de acum încolo în primul rînd. La terminarea războiului, soldaţii vor fi lăsaţi la vatră. Cei care s-au automutilat însă, vor fi ţinuţi pentru totdeauna în armată ori, dacă nu ar mai fi buni pentru serviciul militar, la munca silnică pe viaţă, în cetăţi. Părinţii care şi-au mutilat copiii ori au permis sau au ajutat altora să o facă, sau oricine alţii care ajută pe cineva să se schilodească ori dacă le stă în putere nu îl împiedică sau nu îl denunţă, vor fi aspru pedepsiţi4 *. Unul din mijloacele la care recurgeau mai des ţăranii în lupta lor împotriva recrutării la oaste şi a serviciului în cadrul armatei feudale a fost nesupunerea şi fuga de recrutare. Pentru a scăpa de armată, mulţi se refugiau în ţinuturile grănicereşti şi miniere sau în comitatele vecine din Maramureş, Satu Mare, Bihor şi Arad. Guvernul Transilvaniei a interzis ţinuturilor grănicereşti şi miniere, ca să primească asemenea fugari. S-a intervenit de asemenea şi la comitatele amintite, pentru arestarea şi extrădarea refugiaţilor s. Cei mai mulţi însă fugeau în principatele romîne, în Moldova şi Ţara Romînească 6. Măsurile nenumărate luate de guvern 1 Arh. St. Cluj, arh. scaunului Aricş, nr. rcg. 134/1792 : scrisoarea din 21 iulie 1792 a guvernatorului Gh. Bânffy către scaunul Arieş. 2 Ibidem, nr. reg. 59 1797 : scrisoarea din 28 martie 1797 a guvernatorului Gh. Bânffy. 3 Ibidem. nr. reg. 182/1793 : ordinul din 31 octombrie 1793 al guvernului Transil- vaniei. 4 Ibidem, nr. icg. 59/1797. 6 Ibidem : scrisoarea din 31 ianuarie 1795 a guvernatorului Gh. Bânffy. 6 Ibidem., nr. rcg. 211/1792 : scrisoarea din 23 octombrie 1792 a guvernatorului Bânffy, nr. reg. 134/1794 : scrisoarea aceluiaşi din 14 august 1794. www.dacoromanica.ro 9 DIN LUPTA ŢĂRĂNIMII TRANSILVĂNENE 229 pentru a împiedeca trecerea, sub diferite pretexte, şi aşezarea transilvăne- nilor în principate n-au putut opri acest proces. Pentru a împiedeca încer- carea unora de a scăpa de recrutare fugind dintr-un loc în celălalt, începînd din anul 1795, recrutarea a fost fixată în toată ţara pe una şi aceeaşi dată 1. Tinerii fugiţi dinaintea recrutării, ca şi dezertorii din armată, se transformau în cete de haiduci care primejduiau siguranţa publică şi orînduirea de stat însăşi. în timpul celor mai intense pregătiri militare, al recrutărilor şi concentrărilor de trupe, al strîngerii subsidiilor etc., la 22 decembrie 1792 guvernatorul Gh. Bânffy comunică autorităţilor subalterne că, ,,aflînd că se apropie prezentarea recruţilor, feciorii de ţărani nu numai că îşi cumpără arme, ci umblă înarmaţi prin sate şi pe la răspîntii de drumuri” 1 2. Pentru a preveni urmările rele care pot proveni din aceasta, guvernatorul ordonă ca „să fie luate de la ţărani orice fel de arme s-ar găsi la ei ca puşti, pistoale şi săbii” 3, cercetîndu-se în acelaşi timp de la cine au fost cumpărate ele. Armele strînse să fie depuse spre pază la primărie. Chiar dacă ar fi nevoie de ele pentru urmărirea animalelor vătămătoare sau a răufăcătorilor, să nu se dea decît în mîinile ţăranilor vrednici de încredere (in manus probationis jidei rusticorum) 4. Pentru a opri ca ţăranii să-şi poată cumpăra alte arme, vînzarea lor să fie încredinţată doar unor negustori vrednici de încredere’ care să observe la desfacerea lor restricţiile stabilite cu privire la vînzarea prafului de puşcă 5. în acelaşi timp s-a poruncit respectarea cu stricteţe a ordonanţelor care stabiliseră mai de mult ca „sluga nobilului să nu îndrăznească a umbla cu sabie sau armă după apusul soarelui, afară doar de cazul cînd însoţeşte pe stăpînul său ori umblă după treburile sale şi ca să nu-i fie permis să umble ziua înarmat în circiumă” 6. S-a oprit de asemenea vînzarea şi cumpărarea efectelor militare, pentru ca să nu se poată folosi de ele cei fugiţi dinaintea recrutării, dezertorii din armată şi alte elemente potriv- nice statului feudal7. Numărul haiducilor era sporit mereu de către cei dezertaţi din armată. Măsurile luate atît împotriva dezertorilor, cît şi a tăinuitorilor lor n-au putut împiedeca sporirea neîncetată a numărului 1 Ibidem : scrisorile din 31 ianuarie 1795 şi 26 ianuarie 1796 ale guvernato- rului Bânffy. 2 „ruslicos iuvenes subaudite eo, quod lyronum slalulio iam immineat, sibi non tanlum arma comparare, sed eliam armalos tn pagis et per compila incedere”. Ibidem, arh. Scaunului Aricş, nr. rcg. 228/1792. 3 „a singulis rusticae conditionis individuis reperibilia penes illam cuiuscunque generis arma, celui sclopeta, pisloletas el gladias illice adimi”. Ibidem. 4 Ibidem. 6 Ibidem. Ordinul acesta a fost reînnoit cu stricteţe la 11 iulie 1794, Ibidem, nr. rcg. 176/1794. 8 Ibidem, nr. rcg. 160/1794: scrisoarea din 16 august 1794 a guvernatorului Gh. Bânffy. ' 7 Ibidem, nr. rcg. 249/1797 : scrisoarea din 13 octombrie 1797 a guvernatorului Gh. Bânffy. www.dacoromanica.ro 230 I. SABAU 10 lor1. încercările de a-i readuce la unităţile pe care le părăsiseră prin „amnistii generale” repetate n-au dus la rezultat 1 2 *. înmulţindu-se „numărul hoţilor şi al tîlharilor la drumul mare” [az uton allo tolvajoTc es gonosztovoTc szâma)3 — autorităţile feudale numeau astfel şi pe aceia care se ridicau în contra orînduirii de stat indiferent de motivele împotrivirii lor — s-a simţit nevoia luării unor măsuri excep- ţionale. „Pentru restabilirea siguranţei publice şi a liniştii interne” 4 *, s-a hotărît urmărirea şi pedepsirea exemplară cu moarte îndeosebi „a capilor de bande”6. Ca urmare, spre sfîrşitul iernii anului 1793—1794, s-a orga- nizat o adevărată campanie împotriva lor. S-a promis să se dea, din casa personală a împăratului, un premiu de 100 florini celor care vor prinde viu un „răufăcător” de acest fel şi 50 de florini acelora care vor ucide unu din ei. S-a poruncit să fie cercetaţi şi, dacă e cazul, pedepsiţi, şi aceia care s-au făcut suspecţi în urma legăturilor pe care le vor fi avut cu ei. Pentru a evita agitarea populaţiei, acolo unde erau mulţi, trebuiau prinşi doar cei mai vinovaţi6. Cei mai puţin vinovaţi trebuiau doar notaţi şi supra- vegheaţi atît de către autorităţi cît şi de către nobilimea locală 7. Mei o măsură nu era în stare însă să împiedice fuga de recrutare şi dezertarea din armată a ţăranilor prinşi cu forţa la oaste. Dimpotrivă, numărul lor a sporit neîncetat o dată cu trecerea anilor şi creşterea greutăţilor pricinuite de îndelungatul şi sîngerosul război cu Pranţa. La 12 februarie 1797 pretorul Alexandru Szepesi scria din Galaţi lui Andrei Tiiri, corniţele comitatului Alba Superioară că, vrînd să prindă la armată pe cei cu mora- vuri rele şi pe vagabonzii din plasa sa, n-a găsit nici unul de acest fel. Ca urmare, s-a hotărît să prindă pe fiii mai mari ai oamenilor înstăriţi care aveau doi sau trei copii. Nobilii promiseseră să-i dea tot concursul. Misiunea şi-ar fi putut-o duce la bun sfîrşit, dacă judele din Cincul Mare, care de vreo săptămînă tot prindea la recruţi, nu ar fi răscolit poporul. Aceasta a avut ca urmare că „desişurile toate s-au umplut de popor” (a boTcroTc mindenutt teii vadnak nSppel)8. De teama de a fi prinsă la oaste, — continuă pretorul — ,,o parte din tineret s-a refugiat chiar şi din scaunul Cohalm în plasa mea, răspîndindu-se vestea poporul ştie în mod obişnuit, că vrem să prindem recruţi”. Dar vestea că, prin decretul său din 29 martie 1794, împăratul a permis ca toţi cei care doresc, să se poată angaja la oaste, prezentîndu-se 1 Ibidem, nr, reg, 252/1793., 8 Ibidem, arh. comit. Alba Super. nr. 651/1792 : scrisoarea din 6 nov. 1792 a guver- natorului Gh. Bânffy, Gf. şi Ibidem, arh. scaunului Arieş, nr. reg. 167/1797 : amnistia generală de la 1 decembrie 1796. 8 Ibidem, arh. scaunului Arieş: scrisoarea din 8 noiembrie 1793 a guvernatorului Gh. Bânffy. 4 Ibidem * Ibidem. * Ibidem. 7 Ibidem. , 8 Ibidem, arh. comit. Alba Super.; scrisoarea din 12 febr. 1797 a lui A. Szepesi către A. Tiiri. www.dacoromanica.ro 11 DIN LUPTA ŢĂRĂNIMII TRANSILVĂNENE 231 la comandamentele militare 1 din apropiere, a ameninţat, în primăvara şi vara anului 1794, să provoace o răscoală generală. Ca în alte asemenea cazuri, cum s-a întîmplat şi în ajunul răscoalei lui Horia, masele populare s-au arătat gata să ia armele, dar nu pentru a apăra statul feudal, ci pentru a le întoarce împotriva exploatatorilor lor, a nobilimii şi a întregei orînduiri feudale. La starea de răscoală a maselor au contribuit şi unii preoţi saşi şi rom în i care au interpretat decretul imperial privitor la recrutarea voluntară a ţăranilor la oaste în sensul că dorinţa împăratului ar fi ca ,,să se dea arme întregului popor şi să nu mai slujească moşierului” (hogy az egesz nepnel fegyver adassek es hogy az jiilăes urat tobbS ne szolgeljon) 1 2. Autorităţile au luat imediat măsuri pentru a preveni „rătăcirile” {tevelygesek), care s-ar fi putut naşte din asemenea interpretări. La 4 sep- tembrie 1794, guvernul ordonă ca preoţii saşi să explice mai pe larg şi mai clar că decretul imperial amintit nu doreşte „ca să ia arme întreg poporul, cu atît mai puţin ca poporul să se sustragă de la slujbele datorate pro- prietarului de pămînt pe care le pretinde respectul cuvenit faţă de el” 3, ci doar înlăturarea silniciilor şi a exceselor săvîrşite cu ocazia prinderii cu forţa la oaste. în acelaşi timp oamenii să fie îndemnaţi, „ca să fie cu deplină supunere atît faţă de stăpînii lor de pămînt cît şi faţă de autorităţi şi să îndeplinească cu orice preţ toate datoriile pe care le au faţă de ei” 4. De asemenea, „să stîrpească din sufletul poporului toate opiniile greşite pe care le va fi însuşit în urma interpretării false a numitului decret” 5. Iar în viitor să procedeze în înţelegere cu autorităţile administrative locale la publicarea unor asemenea decrete. Peste cîteva zile, la 19 septembrie 1794, se ordonă ca, dacă se constată că numitul decret a fost publicat într-un sens potrivnic înţelesului său adevărat, autorităţile să ia pe lîngă ele pe preoţii romîni, care să explice, în prezenţa lor, înţelesul adevărat al decretului. Iar pe aceia, „despre care s-ar constata, că decretul acela l-au publicat greşit rău intenţionat şi de rea credinţă fiind şi au dat astfel ocazie la interpretări false şi la aţîţarea poporului, să-i pedepsească după cum se cuvine” 6. După cum vedem, tîrîte fără voia lor în războaiele coaliţiei întîia din anii 1792—1797 împotriva Franţei, masele populare din Transilvania au refuzat în mod consecvent să sprijine aceste războaie purtate de curtea din Yiena pentru a împiedeca expansiunea ideilor şi a cuceririlor revoluţiei franceze în imperiul austriac şi pentru a menţine orînduirea feudală sub apăsarea şi exploatarea căreia gemeau ele. 1 Ibidem, nr. 314/1794, arh. scaunului Arieş, nr. reg. 101/1794 : scrisoarea circulară din 20 iunie 1794 a guvernatorului Transilvaniei. 2 Ibidem, scrisoarea din 4 septembrie 1794 a guvernatorului Gh. Bânffy. 8 Ibidem. . 4 Ibidem. 5 Ibidem, * Ibidem, nr. reg. 150/1794 : scrisoarea din 19 septembrie 1793 a guvernatorului Gh. Bânffy. Cf. şi scrisoarea din 26 septembrie 1794 a aceluiaşi. Ibidem, nr. reg. 151/1794. www.dacoromanica.ro 232 I. SABAU 12 Folosindu-se de mijloacele obişnuite ald luptei de clasă, refuzul de a satisface obligaţiile impuse şi de a se supune autorităţilor feudale, fuga de pe moşii, emigrarea, lupta armată în cete de haiduci împotriva exploa- tatorilor şi a statului feudal, încercarea de răscoală etc., ţăranii din Tran- silvania au dus o luptă susţinută atît împotriva contribuţiilor militare în bani şi natură, cît şi împotriva recrutării la oaste şi a serviciului militar în cadrele armatei feudale, care era unul din instrumentele principale ale aservirii şi exploatării lor. Cu toate sacrificiile mari pe care a trebuit să le îndure, sub tirania celei mai crunte silnicii, pe cîmpurile de luptă ale acestor războaie purtate de imperiul habsburgic şi de clasele stăpînitoare din Transilvania pentru o cauză care nu era a ei, prin rezistenţa pe care a desfăşurat-o şi prin lupta deschisă pe care a dus-o împotriva sarcinilor militare impuse, ţărănimea transilvăneană a contribuit la slăbirea forţei de luptă a imperiului austriac, stîlpul de bază al vechiului regim feudal în Europa centrală. în felul acesta, ţărănimea din Transilvania în mod obiectiv a uşurat drumul expansiunii ideilor şi cuceririlor revoluţiei burgheze, care vor contribui la pregătirea terenului şi pentru eliberarea sa de sub jugul iobăgiei. O EOPEEE TPAHCMJIBBAHCKOrO KPECTBHHCTBA IIPOTMB BOEHHBIX OEJIOîKEHMÎÎ BO BPEMH BOÎlHBI rAECEyprCKOÎÎ MMI1EPMM IIPOTMB (DPAHLţy3CKOÎl PEBOJIIOLţMM (1792-1797) PE3IOME B paSoTe npencTaBneH Mano H3BecTiiuit ho chx nop b hctophh nepnon ra5c6ypr- CKoro lira, non kotopum HaxojţHJiocb TpaHcmibBancKoe KpecTbHHCTBo b nocnenHiie neca- THjieTHH XVIII b. Ha ocnoBe SoraToro apxuBHoro MaTepiiana, eme ne onySjiHKOBaHHoro, aBTop noKasbiBaeT 6e33aKonnH, coBepuiaBimiecH HMnepcKoiî anMHiiHCTpamieit, a TaKîne ocoSeimo TH?«eJibie Rna TpynHiipixcH Macc nocnencTBHH, k kotophm npuBeno pacnono- ?«enHe b TpaiiCHJibBanHH boISck, Heo6xonnMbix raScSyprcKOMy peaKiţuoHHOMy $eonaiib- HOMy peaniMy hjih boUhu c 6ypwya3Hoit peBonioipieit bo OpaHipiH. Bce 3to o&bHciiHeT oJKecToiemiyio 6opb6y TpancnJibBaHCKoro KpecTbmicTBa npoTHB HecnpaBeHJiHBOCTH h Tfimenoro Tpyjţa, npoTHB neHe?«Hbrx h HaTypanbHUX koh- TpnGyiptit m ocoSeimo npoTHB nacHJibCTBemiotl BepGobkh b connaTbi; conpoTiiBneHHe npec- TbHiiCTBa npoHBJineTCH b caMonoBpe?«HeHiin, HenonHHHeHHH BJiacTHM ii b SercTBe ot pe- KpyTCTBa; oiio npmiHMaeT<ţopMu 3Mnrpaiţnn BMoJijţoBy h BanaxiiiOH BoopyjKeunoft 6opb6u railnyanHX oTpnnoB npoTHB rocynapcTBemioro CTpoH, nonbiTKH BoccTaTb npoTHB Hero h t.h. B 6opbCe KpecTbHHCTBa noBonbHo SoJibinoe ananeHiie HrpaeT npoiiHKirOBeHHe b CTpany HHett X?],g 7roiif]p.aT tradus, explicat şi editat de Johannes Irmscher, Berlin 1956 (cuvtnt înainte de Friederich Zucker); 2) Gertrud Bohlig, „Cercetări asupra Întrebuinţării retorice a limbii bizantine cu consi- deraţiuni asupra scrierilor lui Mihail Psellos”, Berlin 1956 (cuvtnt Înainte de Franz Dolger); 3) Peter Kawerau, „Biserica iacobină In epoca Renaşterii siriene. Idee şi realitate”, Berlin 1955 (epuizat; în pregătire ediţia a 2-a lărgită); 4) „Din Bizantinologia sovietică”. Contribuţii principale, editată de Johannes Irmscher, Berlin 1956 (traducere germană din materialele de Îndrumare generală din BH3aiITHftcKHft cGopHHK, publicat de M. V. Levcenco, Moscova 1945 şi din BiiaaHTHftCKHtt BpeMOHHHK, precum şi din articolul din Marea Enciclopedie Sovietică, ediţia a 2-a, voi. 8, Moscova 1951, 28 f. 5/6) Din lucrările de bizantinologie din Republica Democrată Germană, editat de Johan- nes Irmscher, 2 voi., Berlin 1937 (Dare de seamă asupra unei conferinţe de lucru conducă- toare (ţinută la 16 şi la 17 mai 1955 tn Berlin) cu privire la activitatea bizantinologică dm Republica Democrată Germană); 7) Fritz Pringsheim, „Despre planul unei noi ediţii a Bazilicalelor”. Justificarea nece- sităţii şi puncte de vedere In legătură cu Întocmirea ei, Berlin 1956 ; 8) Ernst Hammerschmidt, „Anaforaua koptă a lui Gregorius. Influenţa siriacă şi greacă asupra liturghiei egiptene”, Berlin 1957; 9) „Din lucrările de bizantinologie din Republica Cehoslovacă" ; editat de Johannes Irmscher şi Anton Salac, Berlin 1937, (Protocolul convorbirii organizate Ia Berlin In octombrie 1955 cu colegii din Cehoslovacia); 10) Gyula Moravcsik, „Bizantinoturcica, I; Izvoarele bizantine ale istoriei popoarelor din Turcia” ; ediţia a 2-a, Berlin 1938 (prima ediţie apărută la Budapesta In 1947); 11) Gyula Moravcsik, „Bizantinoturcica, II: Urme lingvistice ale popoarelor turce In izvoarele bizantine”; ediţia a 2-a, 1958 (prima ediţie apărută la Budapesta tn 1942); 12) Heinz F. Wendt, „Elemente turceşti In limba romlnă”, Berlin 1959 ; 13) Thea Neuman, „Pixida de fildeş din Xanto şi aria ei de răsptndire”, Berlin 1958 ; www.dacoromanica.ro 238 VIATA ŞTIINŢIFICA 4 14/17) „Probleme ale literaturii neo-greceşti” ; în colaborare cu Hans Ditten şi Marika Mineemi, editat de Johannes Irmscher, 4 voi., Berlin 1959 (Protocol Întocmit cu prilejul confe- rinţei ţinută la Berlin de la 16 —18apriliel957,referitoarelaproblemeleliteraturiineo-greceşti); 18) M, Valsa, „Teatrul grec modern de la 1453 la 1900”; Berlin 1959; 19) Polychronis K, Enepekides, „Documente importante inedite asupra lui A, Coray, extrase din arhivele unui studiu parizian şi din arhivele Departamentului Sena”, Berlin 1939 ; 20) Polychronis K. Enepekides, Sup-^oXat sie, (zuaTixîjv 7rveu(i. T7)? ’E7cavaaTdtaetoi;, Berlin 1959. De la Început există şi o a doua serie de lucrări, „Texte bizantine berlineze” (Berliner byzantinische Texte), care fără pretenţia de a constitui un Corpus, are ca scop unele ediţii bilingve care slnt foarte necesare. Crearea unei reviste proprii de bizantinologie nu apare ca necesară, după ce „Bizanti- noslavica” s-a dezvoltat ca publicaţie de specialitate a democraţiilor populare. în ce priveşte arta şi cultura materială a statelor multinaţionale bizantine, trebuie menţinută mai Intii culegerea bizantină din 4impul creştinismului timpuriu, a Muzeelor de Stat din Berlin, care cu toate pierderile cauzate de război, totuşi se numără printre cele mai valoroase colecţii mon- diale ; ne referim în primul rlnd la Mozaicul Apis din biserica San Michele In Afrisco- lingă Ravenna, care după ce a suferit grele pierderi In urma bombardamentelor a fost reconstruit, după o muncă dificilă, In anii 1951—1952; pomenim în continuare cele cîteva monumente funerare copte şi mărturii ale construcţiilor creştine-egiptene; mai amintim sar- cofagele şi fragmentele de sarcofagii din] perioada mai tîrzie (ultima) a antichităţii şi a creşti- nismului timpuriu; amintim despre nenumăratele urme ale construcţiilor constantinopolitane şi a sculpturilor din perioada prejustiniană şi ultima — dar nu mai puţin importantă — colecţia de materiale copte. Documentele bizantine pe care le posedă Biblioteca şi Arhivele Republicii Democrate Germane nu slnt deosebit de numeroase. * Atlt despre instituţii I Ajungem acum la diferitele ramuri ale cercetării şi ale cadrelor care ne stau la dispoziţie. în domeniul Istoriei bizantine, în primul rlnd, se ocupă în Leipzig, Ernst Werner, — care curlnd va avea In jurul său o adevărată şcoală —, iar la Jena, Heinz Herz. E. Werner se ocupă în mod deosebit cu mişcările eretice din evul mediu (apusean, precum şi bizantin), pe care le cercetează de pe poziţiile marxismului sub aspectul bazei lor economice; în această ordine de idei, el In mai multe rlnduri, s-a ocupat de problema bogomilismului, H. Herz lucrează mai ales în domeniul evoluţiei dreptului, precum şi al istoriei sociale a Bizanţului. Istoricul medievist Hans-Joachim Diesner din Halle se ocupă cu teme asemănătoare („Studien zur Gesellschaftslehre und sozialen Haltung Augustins”, Halle 1954) şi Eduard Winter din Berlin, în problemele sud-est europene („Byzanz und Rom im Kampf um die Ukraine 955 bis 1933”, Leipzig 1942); din păcate, plnă acum nici unul dintre numeroşii elevi ai lui Winter nu s-a specializat In domeniul bizantinologiei. în general, situaţia care trebuie urgent reme- diată, este aceea că la nici o universitate din R. D. Germană istoria bizantină nu e Încă repre- zentată ca domeniu de învăţămlnt şi cercetare independent, şi astfel, crearea unui foarte necesar colectiv de lucru — pentru bizantinologie — în cadrul societăţii istoricilor germani va grăbi desfăşurarea acestui proces. Filologia bizantină este — în principal — concentrată în colectivele de lucru ale Insti- tutelor Academiei; la Universitatea din Berlin este reprezentată printr-un lector. Dintre www.dacoromanica.ro 5 VIATA ŞTIINŢIFICA 239- filologii clasici ai republicii, 11 menţionăm mai ales pe Franz Dornseiff din Leipzig (,,Das Al- phabet in Mystik und Magie”, ed a 2-a Leipzig 1925), Werner Peeckdin Hallc („Griechische Vers-Inschriften”, 1 : Grab-Epigrame, Berlin 1955), precum şi Friederich Zucker din Jena („Ăgypten im Romischen Reich”, Berlin 1958 ; editată In Arhivele pentru cercetarea papi- rusurilor) ; pentru complementul latin slnt lucrările lui Werner Hartke (,,De saeculi quarti exeuntis historiarum scriptoribus quaestiones”, Berlin, 1932; „Geschichte und Politik im spătantiken Rom. Untersuchungen zu den Scriptores historiae Augustae” Leipzig 1940; „Romische Kjnderkaiser”, Berlin 1951; Hartke este menţionat printre editorii „Klio”). Vechiul maestru al papirologilor germani, Wilhelm Schubart (născut la 21 oct. 1873), care în 1946 a mai ajutat la reluarea procesului normal de Invăţămînt din Leipzig, s-a retras, din motive de sănătate, din munca ştiinţifică; Siegried Morentz s-a îngrijit de ediţia omagială ocazionată de cea de-a 75-a aniversare a sa („Aus Antike und Orient”, Leipzig 1950), îngrijită de către H. Kortenbeutel şi M. C. von Krause. Filologia şi istoria orientului creştin este reprezentată de scurt timp în Halle de către Alexander Bohlig. Bohlig vine aici de la munca cu textele Mani din Berlin (ca ultimă lucrare : „Probleme des manichăischen Lehrvortrags”, Miinchen 1953); el a cuprins mereu noi sectoare de studii în urma cărora avem lucrările : „Ăgypten und Byzanz bis zur arabi- schenJZeit”, Miinchen 1952 ; „Studien zur Erforschung des chrislichen Ăgyptens”, din care avem pînă acum trei volume, şi un volum anexă, apărut ultima dată la Miinchen 1958). Pentru perioadele mai vechi, activitatea lui Alexander Bohlig este completată prin cerce- tările lui Johannes Leipoldt, emerit al universităţii din Leipzig : („Schenute von Atripe und die Entstehung des nationalăgyptischen Christentums”, Leipzig 1903 ; editorul lui ; « Sinuthii archimandrites vita et opera omnia», Paris 1906). în general, munca în domeniul istoriei religiilor şi bisericilor are în Republica Demo- crată Germană o bună tradiţie care este continuată şi chiar dezvoltată. Comisia recent înfiinţată pentru istoria religiilor antice tîrzii s-a stabilit în cadrul celor două serii ale sale, ale căror volume în mare parte sînt interesante şi pentru bizantinologie. Au apărut dc la începutul acestei activităţi în culegerea „Die griechischen christlichen Schriftsteller der ersten Jahrhunderte”, următoarele volume : 41) Origenes, Opere, 12 ; Comentariul evangheliei lui Matei, 3 ; Fragmente şi Indici, 2, editat de Erich Klosterman şi Ludwig Frtlchtel, Berlin 1955 ; 42) Pseudoclementinii, 1 ; Homilii, editate de Bernhard Rehm, îngrijirea editorială de Johannes Irmscher; 43) Eusebius, Opere, 8 ; Praeparatio evangelica, editată de Karl Mras, 2 părţi, Berlin 1954 şi 1956; 44) Theodoret, Istoria eclesiastică, editată de Leon Parmentier, ediţia 2-a de Felix Scheidweiler, Berlin 1954 ; 45) Scrieri conte-gnostice, 1 : Pistis Sophia, cele două cărţi ale lui Jcfl, operă în lb. gnostică veche, necunoscută, editată de către Cari Schmidt, ediţia 2-a de Walter Till. Berlin 1954, ediţia 3-a Berlin 1959 ; 46) Hippolytus, Opere, 4 : Cronica, sub redacţia lui Adolf Bauer; ediţia 2-a editată de Rudolf Helm, Berlin 1955 ; 47) Eusebius, Opere, 7 : Cronica lui Hieronymus, editată de Rudolf Helm, ediţia 2-a, Berlin 1956; 48) Stinţii apostoli, 1 : Păstorul lui Hermas, editată de Molly Wittaker, Berlin 1956; 49) Origenes, Opere, 9 : Homiliile către Luca în traducerea lui Hieronimus, urmele gre- ceşti ale Homiliilor şi comentariile lui Luca, editată de Max Rauerm ediţia 2-a Berlin 1959 ; www.dacoromanica.ro 240 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 6 în texte şi cercetări referitoare la istoria literaturii vechi creştine au apărut urmă- toarele opere : 52/11, 1/2 : Albert Ehrhard, Tradiţia şi structura literaturii hagiografice şi homilistice a bisericii greceşti de la ineeput pină la sfirşitul secolului XVI; 1 : Tradiţia, III 2, 1/2, Berlin 1952 ; 56) Istoria de Iosif din Arimateia, editat, emendat, cercetat de Siegfried Morenz, Berlin 1951; 57) Walter Volker, „Adevăratul gnostic după Clement din Alexandria”, Berlin 1952; 58) Textul in lb. coptă a rinduielilor bisericeşti după Hipolit, editat şi tradus de Waiter Till şi Johannes Leipoldt, Berlin 1954; 59) Walter Iacob, Tradiţia manuscriptă a aşa-numitei Historia tripartita a Iui Epi- phanius-Ca ssipdor, editarea sub Îngrijirea lui Hanslik, Berlin 1954; 60) Scrierile gnostice ale papirusurilor coptice 8502, editat, tradus şi prelucrat de Walter C. Till, Berlin 1955; Din iniţiativa lui Konrad Onasch de la Universitatea din Halle, s-a format tn anul 1952 un institut pentru cercetarea confesiunii ortodoxe. Şi acest institut scoate o serie de culegeri; ele poartă titlul „Quellen und Untersuchungen zur Konfessionskunde der Oithodoxie”. Din care au apărut volumele : » 1) Rudoif Miiller, „Das religionsphilosophische System Vladîmir Solovjev, Berlin 1956, şi 2) Konvad Onasch, Das Weihanchtsfest im Orthodoxen Klrchenjahr, Liturgie und Ikonographie, Berlin 1958. De aceea, putem, datorită unei tradiţii active şi a existenţei unor cadre bine pregă- tite să considerăm ca bună situaţia din domeniul istoriei religiilor şi al bisericii; nu putem spune acelaşi lucru despre istoria artei bizantine, nu cu totul lipsită de speranţe, deoare ce, tn persoana lui Peter Feist de la Universitatea Humboldt din Berlin şi a lui Gttnter Ristow (de la Muzeul de Stat din Berlin) există posibilitatea vie ca prin specializarea In arta bizan- tină din răsăritul Europei să se poată studia problemele artei vechi creştine bizantine. Acti- vitatea lor este completată prin activitatea arheologilor epocii creştine, ca : Walter Elliger jn Berlin (,,Die Stellung der alten Christen zu den Bildern in den ersten vier Jahrhunderten”, Leipzig 1930; „Zur Entstehung und frillien Entwicklung der altchristlichen Bildkunst”, Leipzig 1931), Hanna Jurch din Jena („Die drei Grăber Ravennas”, Jena 1931) şi istoricii din domeniul arhitecturii ca Hermann Weidhaas („Formenwandlungen in der russischeti Bau- kunst”, Halle 1935) ca şi cercurile lor de elevi. Bizantinologia este o ştiinţă istorică al cărui obiect ii formează o epocă istorică deter- minată. Obiectul ei insă nu este mort, ci trăieşte in continuare — nu numai pentru poporul grec, ci şi — cu anumite diferenţieri — pentru toate popoarele din sud-estul Europei şi al Asiei iniei. Nu este o întîmplare că domenii ştiinţifice noi ca Neoelinislica şi Balcanologia trebuie încă mult să se dezvolte pentru a fi recunoscute discipline de sine stătătoare in strinsă legă- tură insă cu vechea Bizantinologie. Această contingenţă nu trebuie să se piardă atit din cauza conţinutului, cit şi a metodicii, şi de aceea ea este mult subliniată in R.D.G. Astfel lucrează pe lingă Institutul Academiei Hans Jensen din Rostock in domeniul neoelinisticii („Vulgărgrie- chische Schattenspieltexte”, 1, Berlin 1954), şi a putut să fie atrasă ca lectoră de neogreacă la universitatea'din Berlin, cunoscuta scriitoare Melpo Axioti. Faptul că studiile balcanologice nu şi-au ocupat încă locul cuvenit, şi nu s-au putut realiza mai mult aceasta se datoreşte numai unor obstacole temporare. Acestea sînt observaţiile noastre asupra situaţiei existente, ea şi asupra problemelor de viitor şi de perspectivă. Din cele de mai sus trebuie să reiasă clar că situaţia studiilor www.dacoromanica.ro 7 VIATA ŞTIINŢIFICA 241 bizantine In Republica Democrată Germană este în continuă dezvoltare şi progres. în unele sectoare putem să vorbim fără exagerare că ele se află la nivelul mondial al ştiinţei, Insă In altele — mai este încă mult de făcut. Pentru remedierea acestei rămîneri în urmă trebuie dezvoltate şi acele discipline înrudite care au fost cultivate în mod deosebit de oamenii de ştiinţă germani — şi mă gindesc, printre altele, la editarea marilor ediţii critice. O mare importanţă are cooperarea internaţională; multe din temele noastre se pot realiza numai cu sprijinul specialiştilor din ţările socialiste; în ce priveşte alte teme se poate primi un ajutor simţitor din partea oamenilor de ştiinţă din Republica Democrată Germană, pe baza experienţei lor şi a tradiţiei ştiinţifice germane. în acest sens poate contribui şi această succintă primă comunicare care ar putea să consolideze colaborarea istoricilor în domeniul muncii ştiinţifice între Republica Populară Romînă şi Republica Democrată Germană. Prof. dr. J. Irmscher (Berlin) CASA MEMOEIALĂ „ILIE PINTILIE”- UN NOU MONUMENT ISTOEIC AL IAŞULUI Oraşul Iaşi s-a îmbogăţit cu un nou monument istoric, Alături de numeroasele edificii care încrustează în dantelăria lor de piatră bogata istorie a laşului şi a ţării întregi, alături de Palatul Culturii — pe locul fostului palat domnesc — care adăposteşte în sălile lui vaste Muzeul de istorie a Moldovei, Muzeul de artă, Muzeul etnografic şi altele, alături de zidurile masive de cetate ale Goliei care adăpostesc Muzeul memorial loan Creangă, de Muzeul Unirii — şnstalat în casa aristocratică din str. Lăpuşneanu, ultimul loc de reşedinţă al lui Al. I. Cuza, alături de atttea şi atîtea monumente ale laşului — important centru al culturii romîneşti — s-a mai adăugat unul — un monument care înfăţişează o parte din istoria celor mai bune tia- diţii de luptă ale partidului nostru, ale clasei muncitoare. La poalele Cetăţuiei, în imediata apropiere a liniei ferate, la marginea oraşului, se află o casă modestă, mică, cu aspect rustic, în care alături de cîteva familii sărace şi împovărate de greutăţi ale unor muncitori, a trăit între anii 1922 — 1935, Ilie Pintilie, unul din devotaţii fii ai clasei muncitoare. . Aplicînd Hotărirea Biroului Politic al Comitetului Central al P.M.R. care prevede trans- formarea locuinţei lui Ilie Pintilie în casă memorială, Comitetul regional de partid Iaşi şi Institutul de istorie a partidului de pe lingă C.C. al P.M.R. s-au ocupat îndeaproape de îngri- jirea şi amenajarea acestei case. Două odăi care au fost locuite de Ilie Pintilie şi familia sa au fost reconstituite cu lucrurile şi obiectele ce-i aparţineau; paturile, masa la care lucra şi scria documentele sale, articole, lampa cu petrol, la lumina căreia citea cu pasiune nopţi întregi, obiecte casnice lucrate în atelier de mîna lui. De asemenea, casa memorială a fost amenajată cu un bogat material documentar. în acest scop, au fost folosite alte încăperi din această casă, In care au locuit cîteva familii de muncitori. Documentele expuse aici, dintre care o parte au fost păstrate altădată în Arhivele se- crete ale statului burghezo-moşieresc, sînt adevărate mărturii ale luptei clasei muncitoare şi ţărănimii muncitoare Împotriva orlnduirii capitaliste. Exponatele, în număr de aproape 200 — aranjate cronologic, pe probleme, respectînd periodizarea istorică — evocă viu şi cald o parte din drumul eroic parcurs de partid în fruntea maselor celor ce muncesc, drum călăuzit de ideile marxism-leninismului. Ele ne Înfăţişează www.dacoromanica.ro 242 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 8 cum a crescut detaşamentul de avangardă al clasei muncitoare, cum a reuşit el să mobilizeze In toate colţurile ţării poporul muncitor pentru răsturnarea regimului burghezo-moşieresc şi construirea vieţii noi. La lupta eroică a Partidului Comunist din Rominia, Împotriva reacţiunii şi fascismului, pentru lichidarea exploatării capitaliste şi moşiereşti, pentru Înfăptuirea societăţii socialiste, o contribuţie de scamă a adus luptătorul ceferist Ilie Pintilie, membru al Comitetului Central al partidului, fiu devotat al poporului romln. Din fragedă copilărie, Ilie Pintilie a luat contact cu mişcarea revoluţionară care cunoaşte la Iaşi bogate tradiţii de luptă. Primele piese expuse In Muzeul memorial te introduc In această atmosferă a mişcării muncitoreşti din laşi cuprinsă In perioada din a doua jumătate a secolului al XlX-lea plnă In 1917. Aceste exponate redau momente de seamă ale mişcării socialiste care a luat naştere In Rominia In a doua jumătate a secolului trecut. Ele oglindesc lupta muncitorilor In condiţiile dezvoltării capitalismului premonopolist In ţara noastră, primele forme de organizare a prole- tariatului romln, primele contacte cu Învăţătura marxistă. în acest grup de exponate se impune In atenţia vizitatorilor prima traducere In limba romlnă a Manifestului Partidului Comunist de K. Marx şi Fr. Engels, apărută In Iaşi In 1892. Apariţia In limba romlnă a acestei valo- roase lucrări a comunismului ştiinţific, In care a fost fundamentată In mod multilateral concepţia- despre lume a clasei muncitoare — teoria marxistă — a constituit un sprijin dat cercurilor revo" iuţionare din Iaşi care luptau Încă dinainte In vederea transformării primelor organizaţii profe" sionale In organizaţii de luptă pentru apărarea intereselor economice ale muncitorilor. Documentul privind „Statutul societăţii lucrătorilor ciobotari din Iaşi”, Înfiinţată In 1880 cu ajutorul cercurilor revoluţionare, constituie o mărturie grăitoare a acestei lupte care se manifestă tot mai mult In urma Întăririi şi cristalizării ideologice a cercurilor revoluţionare. Paralel cu dezvoltarea clasei muncitoare, cu inteţirea luptei de clasă şi datorită influ- enţei mişcării revoluţionare din Rusia, In deceniul al 8-lea al secolului trecut au fost organizate la Iaşi — ca şi la Bucureşti — o serie de cercuri revoluţionare ai căror conducători au fost In Iaşi Eugen Lupu, Const. Dobrogeanu-Gherea, Dr. Russel. Portretele acestor fruntaşi ai mişcării socialiste se află alături de un grup de exponate care oglindesc Începuturile răsplndirii marxismului In ţara noastră In ultimele trei decenii ale secolului trecut. Se află la loc de frunte fotografia casei In care s-a redactat la Iaşi revista Contemporanul Intre 1881 — 1891, clteva exemplare ale acestei reviste In original, precum şi unele pagini In fotocopie, cu extrase din lucrarea lui Fr. Engels Originea familiei, a proprietăţii private şi a stalului, publicat In traducere In 1895 In Contemporanul. Numele Contemporanului este legat de Începutul manifes- tării influenţei clasei muncitoare In viaţa culturală Intr-o epocă In care bătălia pentru demas- carea ideologiei reacţionare avea o importanţă primordială pentru soarta culturii noastre, pentru biruinţa realismului In creaţia marilor noştri scriitori. în această epocă se afirmă pe plan 'deologic şi cultural activitatea cercurilor socialiste, Începută încă din deceniul al 8-lea al seco- lului trecut. Această activitate este oglindită prin expunerea fotocopiilor unor publicaţii care au contribuit la răsplndirea marxismului: Muncitorul, Critica socială, Revista socială. Pe măsura intensificării ofensivei clasei exploatatoare Împotriva maselor populare* a pătrunderii capitalului străin In economia Romlniei, are loc ascuţirea contradicţiei dintre muncă şi capital, creşte amploarea mişcărilor greviste de la Începutul secolului nostru şi ca un rezultat al activităţii socialiştilor, a elementelor cinstite revoluţionare, creşte conştiinţa politică a clasei muncitoare. Mişcarea revoluţionară din Rusia găseşte proletariatul din ţara noastră In focul luptelor pentru reorganizarea şi cucerirea revendicărilor sale zilnice de ordin profesional şi politic. Clteva documente ilustrează acţiunile de solidarizare ale clasei munci” www.dacoromanica.ro 9 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 243 toare dinţara noastră cu lupta revoluţionară a proletariatului şi a ţărănimii din Rusia.însemnate din punct de vedere istoric şi muzeografic sint exponatele care grupează Manifestul cercului de studii sociale din Iaşi lansat In februarie 1905, prin care s-a Înfierat arestarea de către autori- tăţile ţariste a scriitorului Maxim Gorki, clteva tăieturi din ziarul Romlnia muncitoare şi Evenimentul care consemnează avlntul mişcării muncitoreşti şi ţărăneşti din ţara noastră. O fotografie prezintă demonstraţia de 1 Mai 1917 la Iaşi, clteva documente oglindesc solidaritatea muncitorilor din ţară noastră cu victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. Alături de acesteimaginiînfăţişlnd evenimente răscolitoare ale laşului din anul 1917— care accentuau spiritul revoluţionar al maselor, se află grupajul exponatelor care reunesc docu- mente privind copilăria şi ucenicia lui Ilie Pintilie. Acesta este, de altfel, şi cadrul In care a crescut tlnărul ceferist ieşean, luptătorul revoluţionar de mai tlrziu. Expunerea unor documente ca : certificatul de naştere al lui Ilie Pintilie (1903), foto- grafia casei părinţilor adoptivi In care a copilărit Ilie Pintilie, şcoala unde a Învăţat primele clase primare, fotocopia foii matricole din registrul recrutării — toate ne amintesc că viaţa de muncă a lui Ilie Pintilie a Început Intr-o vreme plină de frămlntări, în anii grei de mizerie, lipsuri şi boli epidemice, pentru acei In mijlocul cărora el a trăit, dar şi In Împrejurările cînd avlntul revoluţionar era In creştere. într-o vitrină slnt prezentate cărţi citite de Ilie Pintilie în anii 1918 — 1920 — Mama, de M. Gorki şi alte scrieri beletristice. Prin clteva documente slnt Înfăţişate momente Însemnate ale grevei generale din octom- brie 1920, In oraşul Iaşi, precum şi cele privitoare la participarea lui Ilie Pintilie la această luptă. De asemenea, se indică prezenţa acestuia la Conferinţa secţiunii din Iaşi a partidului socialist la care s-a votat afilierea la Internaţionala a IlI-a, precum şi activitatea lui Ilie Pin- tilie In rlndurile sindicatului din Iaşi In anii 1921 — 1928. Un text consemnează la loc de frunte primirea în anul 1928 a lui Ilie Pintilie In rln- durile P.C.R. şi alegerea sa In anul 1929 ca membru al Comitetului judeţean P.C.R. Iaşi. Activitatea lui Ilie Pintilie ca organizator şi conducător al luptelor muncitorilor ceferişti, de la Iaşi din anii 1929 —1933 este oglindită prin documente, ziare, afişe, manifeste şi alte ma- teriale. Momentul culminant al activităţii lui Ilie Pintilie din această perioadă este conducerea grevei din februarie 1933. Condiţiile In care a fost pregătită şi s-a desfăşurat această luptă pe plan local se Încadrează In planul central de organizare realizat de Partidul Comunist din Romlnia. Documentele Congresului al V-lea al P.C.R (3 — 24 dec. 1931) slnt expuse Intr-o vitrină care subliniază acest moment important din lupta partidului nostru. în aceeaşi vitrină se află o serie de documente care redau influenţa hotărltoare a Con- gresului al V-lea al P.C.R. asupra Întregii dezvoltări a mişcării muncitoreşti revoluţionare din Iaşi şi Moldova. Este expusă broşura care conţine Prelucrarea hotărlrilor Congresului al V-lea al P.C.R. tn Regionala Moldova şi oraşul Iaşi, Rezoluţia Comitetului regional P.C.R. Moldova privind sarcinile ce reveneau comuniştilor după Congresul al V-lea, precum şi Holărtri ale Comi- tetului regional Moldova adoptate după prelucrarea documentelor Congresului al V-lea al P.C.R. Pe panoul din dreptul acestei vitrine slnt plasate o serie de exponate care ilustrează puternicele acţiuni de masă ale proletariatului din Romlnia In 1932 conduse de P.C.R. ca urmare a aplicării In viaţă a hotărlrilor Congresului al V-lea, a tacticii Frontului Unic Munci, toresc. Un document important este acela care se referă la crearea In martie 1932 a Comite- tului Central de acţiune al muncitorilor ceferişti, al cărui secretar a fost ales tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej. în acest cadru se află portretul tovarăşului Gh. Gheorghiu-Dej din 1932, precum şi fotografia casei din Bucureşti, str. Mitropolitul Grigore nr. 69, unde a avut loc şedinţa de www.dacoromanica.ro 244 yiATA ŞTIINŢIFICA 10 constituire a Comitetului Central de acţiune a muncitorilor celerişti. In acest grupaj de expo- nate se află şi primul număr al ziarului Lupta C.F.R. (1 aprilie 1932) care subliniază rolul acestei publicaţii in momentele decisive din preajma eroicelor lupte. însemnătatea plenarelor.din aprilie şi octombrie 1932 ale Comitetului Central al P.C.R., care au orientat activitatea revoluţionară spre organizarea, mobilizarea la luptă a proleta- riatului din ramurile industriale hotăritoare şi a ţărănimii este relevată prin citeva documente originale şi fotocopii. Din Rezoluţia plenarei C.C. al P.C.R. din aprilie 1932 sint expuse fragmente din capitolul intitulat „Lupta ceferiştilor, învăţămintele ei şi sarcinile P.C.R.‘:. De asemenea, este expusă In original broşura cu Hotărtrile Comitetului Central al P.C.R. din Octombrie 1932 eu privire la situaţia actuală şi sarcinile imediate ale P.C.R-, Rolul conducător al partidului in organizarea acţiunilor locale este înfăţişat printr-o serie de documente de importantă valoare istorică. Se ştie că in urma creării organului central de luptă al muncitorilor ceferişti au luat fiinţă sub conducerea P.C.R. comitete de acţiune locale in citeva centre ale ţării, printre care şi la Iaşi. Acest moment este Înfăţişat printr-un document care consemnează participarea tovarăşului Gh. Gheorghiu-Dej la întrunirea de la „Casa poporului” din. Iaşi, in ziua de 9 aprilie 1932, la care s-a constituit comitetul local de acţiune in fruntea căruia a fost ales Ilie Pintilie. Constituirea Comitetului local de acţiune a avut loc pe baza unei munci organizatorice şi propagandistice desfăşurată de comunişti in frunte cu Ilie Pintilie. In spiritul rezoluţiilor Congresului al V-lea comuniştii de la Atelierele C.F.R. Nicolina sezisau cu maximum de ope- rativitate toate nemulţumirile masei, nu lăsau fără ripostă nici o manevră a administraţiei Îndreptată împotriva intereselor muncitorilor, duceau o laigă şi susţinută acţiune propagan- distică, lămurind muncitorilor In ce constă caracterul trădător, antimuncitoresc al tacticii social-democrate şi de ce numai lupta hotărîtă, directă, curajoasă, Intr-un cuvînt revoluţionară poate aduce izblnda. Legarea luptei politice de lupta pentru apărarea revendicărilor economice se făcea pe baza situaţiei concrete din acea perioadă. Aceasta este exprimată cu evidenţă prin- tr-o serie de exponate ce cuprind : un grafic care arată scăderea salariilor muncitorilor tn anii 1929—1933, citeva plicuri de salarii din caie îczultă nivelul scăzut al acestora, un document care se referă la protestul muncitorilor de la Atelierele C.F.R. Nicolina-Iaşi Împotriva scăderii alocaţiei de scumpete şi chirie, altul care vorbeşte despre greva ceferiştilor ieşeni Împotriva curbei de sacrificiu din 6 februarie 1932, precum şi o fotocopie după o notă a poliţiei care semnalează întrunirea muncitorilor de la atelierele Nicolina la 4 aprilie 1932, cu care ocazie au protestat Împotriva aplicării unei noi curbe de sacrificiu. Se pot vedea apoi citeva aspecte care arată că criza economică din 1929 — 1933 a scos la lumină contradicţiile de neîmpăcat dintre proletariat şi burghezie. Ilie Pintilie şi-a indfeptat atenţia spre sarcina ridicării conştiinţei şi a combativităţii de clasă a muncitorilor. Un manifest al Comitetului local de acţiune Iaşi (redactat de Ilie Pinti- lie) care se află expus arată cit de grele au fost consecinţele măsurilor economice luate de bur- ghezie, măsuri care loveau in situaţia celor ce muncesc. Apelul se Încheia cu o chemare adre- sată muncitorilor de a lua parte la marea întrunire convocată pentru ziua de 19 iunie 1932 în localul Ateneului popular Nicolina pentru a hotărî „asupra mijloacelor de luptă”. Dintr-o notă a siguranţei din 18 iulie 1932 —expusă în fotocopie, rezultă că in urma acti- vităţii depuse de tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, noul comitet sindical al ceferiştilor ieşeni a ieşit de sub influenţa social-democraţilor din localitate. De asemenea, documentele ne arată că noul sindicat avind ca pieşedinte pe Ilie Pintilie, s-a pus în fruntea acţiunilor dorite de masa muncitorilor, lanslnd lozinci care deveneau şi lozinci ale masei. înfruntind teroarea poliţiei burghezo-moşiereşti şi a trădătorilor reformişti, noul sindicat — aşa cum reiese dintr-un document expus — işi Inchiriase un sediu in str. Socola nr. 144 www.dacoromanica.ro 11 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 245 Intr-un demisol pe care muncitorii şi pînă astăzi 11,numesc „hrubă”. După o serie de întruniri pregătitoare de mai mică însemnătate, In august şi septembrie punctul de plecare pentru o acţiune largă şi de amploare l-a constituit întrunirea de la 3 octombrie 1932 de la Ateneul Nicolina. Aşa cum se vede din documentele expuse, la întrunire a participat tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej care a explicat muncitorilor ieşeni cum se încadrează lupta ceferiştilor In lupta generală a clasei muncitoare In apărarea drepturilor ei, Împotriva fascismului şi a pregătirilor de război. în cadrul grupului de documente din această perioadă sînt expuse clteva numere ale ziarului antifascist Nu care apărea la Iaşi, şi la care Ilie Pintilie desfăşura o intensă activitate publicistică. Un spaţiu corespunzător este dedicat eroicelor lupte ale muncitorilor ceferişti şi petro- lişti din ianuarie-februarie 1933, conduse de P.C.R. O hartă luminoasă redă In mod sugestiv organizarea luptelor ceferiştilor, din Bucureşti şi a acţiunilor greviste din Iaşi, Paşcani, Galaţi. Fotografia reprezentlnd cei 7 000 de muncitori de la Atelierele C.F.R. „Griviţa” In timpul grevei de la 2 februarie 1933 ca şi aceea care redă un interesant aspect din timpul grevei de la 15 februarie 1933 la Atelierele C.F.R. „Griviţa” , precum şi documentele cu privire la revendi- cările muncitorilor ceferişti din Bucureşti formulate cu acest prilej, Înfăţişează măreţia acestor lupte înscrise cu litere de foc şi sînge In istoria mişcării muncitoreşti din Romlnia, In istoria patriei noastre. Din rlndurile clasei muncitoare, din rîndurile ceferiştilor, s-au ridicat In focul luptelor cadre de conducători căliţi In frunte cu tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica. La loc de frunte se află expuse, aici In casa memorială „Ilie Pintilie”, portretele tovarăşilor Gh. Gheoi ghiu-Dej şi Chivu Stoica. ' De asemenea sînt expuse numeroase documente, fotografii, ziare, care vorbesc despre succesul activităţii partidului In organizarea grevelor ceferiştilor din Iaşi. Revelator este mani- festul Comitetului Central de acţiune al muncitorilor ceferişti difuzat la 3 februarie 1933 In rîndurile muncitorilor de la Nicolina-Iaşi, precum şi documentul care vorbeşte despre activi- tatea lui Ilie Pintilie şi a altor muncitori comunişti In timpul grevei din 14 februarie 1933. O machetă reconstituie plastic atelierul de turnătorie de la Nicolina, un desen înfăţişează pe Ilie Pintilie vorbind muncitorilor. Acest desen a fost realizat pe baza unei documentaţii ştiin- ţifice. După ce la 5 februarie 1933 s-a declarat stare de asediu, iar la 13 februarie a fost dizolvat sindicatul ceferiştilor, sediul din strada Socola fiind sigilat, Comitetul de acţiune s-a adunat In casa lui Ilie Pintilie. S-a hotărlt declararea grevei iar a doua zi echipa aceasta a intrat în acţiune. La auzul semnalelor de grevă muncitorii s-au adunat In faţa administraţiei cerînd să le vor- bească Ilie Pintilie. înălţlndu-se chiar pe umerii tovarăşilor săi de lucru, Ilie Pintilie a ţinut un discurs însufleţit. Mulţimea a aprobat cu entuziasm cuvintele vorbitorului. S-a hotărlt decla- rarea grevei, muncitorii cerlnd ; ridicarea stării de asediu, deschiderea sediului sindicatului, eliberarea celor arestaţi etc. Fotografii, decupări din ziare cuprinzlnd fragmente din depoziţia dîrză la procesul cefe- riştilor, documente referitoare la arestarea şi detenţiunea la închisoarea Suceava, rr învie figura luminoasă a lui Ilie Pintilie. Şi tot aici se pot vedea fragmente din broşura editată de P.C.R. Din dezbaterile procesului muncitorilor ceferişti —1934, precum şi un număr de ziare, scrisori, manifeste şi alte materiale care evocă puternicul ecou al luptelor de la Griviţa din februarie 1933 In Întreaga ţară şi în străinătate. Călirea mişcării revoluţionare In focul luptelor din 1933 a avut o mare însemnătale istbrică pentru întreaga perioadă ce a urmat. Panourile consacrate perioadei de după 1933, conţin numeroase documente care vădesc avîntul larg al luptei Partidului Comunist din Romlnia pentru realizarea Frontului Unic a www.dacoromanica.ro 246 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 12 clasei muncitoare, a Frontului popular antifascist, pentru apărarea intereselor democratice. In Îndeplinirea acestor sarcini, Ilie Pintilie şi-a desfăşurat activitatea Incepînd din 1935 tn calitate de membru al C.C. al P.C.R. Prima acţiune importantă tn această perioadă este Congresul Confederaţiei Generale a Muncii, care s-a ţinut Ia Bucureşti in zilele de 28 — 29 octombrie 1934. In intim pinarea acestui congres mase largi de muncitori din toată ţara au cerut Încheierea Frontului unic. Dar burghezia — după zilele marilor bătălii de clasă din ianuarie-februarie 1933 — Îşi intensifică măsurile de teroare. Documente expuse privitoare la Congresul Confederaţiei Generale a Muncii din 28 — 30 octombrie 1934 şi sarcinile trasate comuniştilor de către partid in vederea realizării Frontului unic al clasei muncitoare, dovedesc că tn acea situaţie extrem de grea pentru poporul romin, singurul partid care s-a ridicat în apărarea intereselor vitale ale celor ce muncesc era Partidul Comunist. în calea realizării unităţii de acţiune a clasei muncitoare, un obstacol puternic il consti- tuia politica trădătoare a bonzilor reformişti cocoţaţi in fruntea Confederaţiei Generale a Muncii. Conducerea de dreapta a social-democraţiei adoptase o poziţie negativă faţă de propunerile de front unic ale P.C.R., folosindu-se printre altele şi de sprijinul pe care i-1 acorda guvernul burghezo-moşieresc de atunci. In articolele din ziarele Ecoul, Valul, Arena, a căror numere in original sau fotocopii sint expuse aici, Ilie Pintilie demască aceste manevre. In intimpinarca congresului C.G.M. şi după Încheierea lucrărilor sale, Ilie Pintilie a publicat In Ecoul mai multe articole („Despre front unic”, „Jos masca”, „Democraţia ciTculărilor secrete”, „După congres”, „Pe drumul Înfăptuirii frontului unic” ş.a.). In această campanie Înfăptuirea frontului unic, pentru demascarea spărgătorilor unităţii mişcării muncitoreşti şi pentru mobilizarea maselor in apărarea intereselor lor economice, cit şi in lupta Împotriva fascismului şi războiului, s-au reliefat din nou Însuşirile organizatorice şi propagandistice ale lui Ilie Pintilie de a duce cuvlntul partidului In mase. In acest grupaj de exponate, atrag atenţia documentele privind hotăririle plenarei C.C al P.C.R. din august 1936 care a arătat sarcinile partidului in vederea Închegării frontului popular antifascist, precum şi fotocopia manifestului organizaţiei „Blocul pentru apărarea libertăţilor democratice” in vederea Închegării frontului popular antifascist (1936). Alături, se află expus In original ziarul Sctnteia cu articolul „Congresul ceferiştilor”, publicat in septem- brie 1936, articol In care se arată activitatea rodnică a lui Ilie Pintilie la Congresul munci- torilor ceferişti ţinut la Braşov in iulie 1936. Un alt document important este acela care Înfă- ţişează lupta partidului după Congresul de la Braşov, cind conducerea oportunistă a C.G.M. a luat o nouă hotărire trădătoare, aceea de a exclude Uniunea generală a lucrătorilor ceferişti din Romlnia din C.G.M. Incercind să justifice excluderea Uniunii C.F.R. din C.G.M. şi pentru a putea izola conducerea aleasă la Braşov de masa ceferiştilor, oportuniştii din conducerea C.G.M. au hotărit să Înfiinţeze o nouă Uniune a C.F.R. sperind să atragă in ea majoritatea sin- dicatelor. Ilie Pintilie, educat de partid, a ştiut să dea exemplu de tact şi principialitate in acţiunea pentru demascarea caracterului arbitrar şi antimuncitoresc al măsurii luate in numele conducerii C.G.M. In Manijeslul Uniunii generale a sindicatelor de ceferişti din Romlnia, al Sindicatului lucrătorilor C.F.R. „Grioifa” Bucureşti, lansat „către Întreaga muncitorime ceferistă din capi- tală şi Întreaga ţară, către Întreaga muncitorime din Romlnia”, manifest redactat din Însăr- cinarea P.C.R. de Ilie Pintilie, protestul împotriva excluderii se împleteşte cu chemările la întărirea unităţii sindicale şi la înfăptuirea frontului unic. Sint de asemenea, aici multe dintre documentele organelor de represiune burghezo- moşiereşti care au iămas posterităţii ca documente vii ale bătăliei de clasă purtate de comu- nişti. Din notele copoilor siguranţei reiese că organizaţiile P.C.R. mobilizau masele de oameni www.dacoromanica.ro 13 VIAŢA ŞTIINŢIFICA 247 ai muncii la apărarea revendicărilor economice, conduceau aceste acţiuni, lămureau pe cei ce muncesc asupra pericolului grav al fascismului şi războiului. Un bogat material documentar şi ilustrativ care înfăţişează deţinerea In închisoarea Doftana a lui Ilie Pintilie demască cu putere acţiunile bestiale ale clinilor de pază ai capita- lismului, ale călăilor siguranţei care făceau tot ce le stătea In putinţă pentru a zdrobi lupta comuniştilor. Drept mărturie stau aici expuse cătuşele şi lanţurile grele, obiecte de schingiuire, folosite In închisorile asupritorilor. Stă mărturie imaginea Întunecată a celulei în care a fost întemniţat Ilie Pintilie. Dar tot aici găsim şi alte mărturii: lupta eroică a comuniştilor, care au transformat închisoarea Intr-un loc de studiu, de călire revoluţionară. Un desen reprezintă un aspect de ia conferinţa celulei de partid din Doftana care a avut loc sub conducerea tovarăşului Gh. Gheorghiu-Dej. Exponatele aflate în Casa memorială se încheie cu un mare panou care pi ezintă aspecte ale cinstirii memoriei luptătorului comunist Ilie Pintilie. Cîteva fotografii înfăţişează unităţi industriale, agricole, şcoli, edificii culturale, străzi care poartă astăzi numele luptătorului comunist, al cărui chip a rămas în amintirea contemporanilor şi a urmaşilor ca un model de activist de partid. Aceste fotografii exprimă o dată cu omagiul pe care oamenii muncii îl aduc luptătorului comunist Ilie Pintilie, şi aspecte ale succeselor dobîndite, sub conducerea partidului, pe drumul socialismului, sucese la care au contribuit noile generaţii de luptători chemaţi să desăvlrşească, în alte condiţii istorice, uriaşa operă revoluţionară pentru care Ilie Pintilie şi-a jertfit viaţa. ■ Prin exponatele sale — documente, ziare, obiecte, machete, fotografii — Casa memorială Ilie Pintilie de la Iaşi întruneşte cîteva momente importante ale drumului eroic străbătut de poporul nostru sub conducerea partidului clasei muncitoare din ţara noastră. Savel Davicu DIN ACTIVITATEA COMISIEI ISTORICE POLONO-CEHOSLOVACE în zilele de 7 —9 aprilie 1959 a avut loc la Cracovia prima şedinţă a Comisiei istorice polono-cehoslovace, înfiinţată recent pe baza convenţiei dintre Academiile polonă şi cehă, avînd un rol de iniţiere şi coordonare în domeniul ştiinţelor istorice din ambele ţări. Comisia este compusă din cîte 6 membri, care, la rîndul lor, alcătuiesc secţia polonă (preşedinte prof. K. Piwarski) şi secţia cehoslovacă (preşedinte prof. J. Macfirek). Dezbaterile au fost deschise prin referatul prezentat de preşedintele secţiei cehoslovace, referat întitulat Cehii şi polonii in trecut. Stadiul cercetărilor in domeniul relaţiilor cehoslovaco- polone şi sarcinile de viitor. Referentul a analizat istoria colaborării polono-cehe, iniţiată In deceniul al 8-lea din secolul trecut de Academia Polonă de Ştiinţe. Subliniind caracterul sporadic al acestei colaborări, precum şi dificultăţile create în trecut de naţionalismul şovin al burgheziei cehe şi polone, referentul a constatat că astăzi s-au creat condiţii favorabile pentru discutarea unui mare număr de probleme. Un exemplu de colaborare, care se adînceşte mereu, II constituie conferinţa istoricilor poloni şi cehi care a avut loc în anul 1957 la Cieszyn-ul polonez şi la TăSin-ul ceh, conferinţa din martie 1959 de la Katowice, sau colaborarea perma- nentă dintre centrele cehoslovace de cercetare istorică şi centrele de la Wroclaw şi Poznah, www.dacoromanica.ro 218 VIATA ŞTIINŢIFICA 14 A doua parte a referatului a cuprins o analiză detaliată a realizărilor istoriografiei cehoslovace, cu o deosebită considerare a lucrărilor publicate în anii 1945 — 1959, precum şi a cercetărilor efectuate în prezent. In sfîrşit, rcfeientul a prezentat un plan de perspectivă referitor la colaborarea şi activitatea Comisiei istorice polono-cehoslovace. Referatul prof. Macurek a format baza lucrărilor Comisiei. Discuţiile s-au purtat în jurul programului de activitate a acestei comisii, In legătură cu dezideratele formulate de referent. Comisia şi-a propus să adapteze în viitorul cel mai apropiat acest program la condiţiile con- crete existente. Această comisie care constituie, după cum s-a mai amintit, organul de iniţiere şi coor- donare a colaborării dintre ştiinţele istorice din ambele ţări, va atrage atenţia mai ales asupra cercetării legăturilor reciproce dintre popoarele ambelor ţări în trecut, asupra problemelor teoretice şi metodologice comune precum şi asupra luptei împotriva istoriografiei revan- şarde din R. F. Germană. Cercetările istorice comune vor. cuprinde mai ales : apariţia şi Începuturile sistemului de stat, mişcările sociale şi religioase din sec. XIV—XVI şi ideo- logia lor, principalele forme ale dezvoltării economico-sociale din sec. XIII pînă în sec. XVIII (satul, oraşul, studierea preţurilor şi salariilor în această perioadă), legăturile culturale^ în sec. XIV-XVIII, lupta de eliberare naţională din sec. XIX, refacerea statelor independente polon şi cehoslovac şi mişcarea revoluţionară a maselor populare în primii ani de existenţă a acestor state (1917 — 1923), colaborarea dintre partidele comuniste din Polonia şi Cehoslovacia tn perioada dintre cele două războaie mondiale şi lupta comună împotriva ocupaţiei hilteriste» Comisia a socotit ca o necesitate urgentă elaborarea unor sinteze de popularizare cuprin- zînd istoria Poloniei în limba cehoslovacă şi istoria Cehoslovaciei în limba polonă. S-a hotărit apoi publicarea unei colecţii în două volume de articole consacrate relaţiilor polono-cehoslovacc, iniţiată la conferinţa care a avut loc în 1957 la Cieszyn-ul polonez şi la TCsfn-ul ceh. S-a adus apoi la cunoştinţă comunicatul despre colaborarea dintre Institutul ceh din Opava şi Institutul polon de ştiinţe din Katowice. I.C. şi Tr. I.-N. (după Kwartalnik Historyczny, 3/1959, p. 992 — 993 şi Ceskoslovertsky casopis hisloricky, 4/1959, p. 800-801). www.dacoromanica.ro STUDII DOCUMENTARE LUCRĂRI ROI DE ISTORIE MODERNĂ ŞI CONTEMPORANĂ ÎN R.D.G. Pulsul vieţii noi din Republica Democrată Germană se reflectă şi prin dezvoltarea' rapidă şi largă a vieţii ei ştiinţifice, In care un loc de cinste ocupă ştiinţele istorice. Ceea ce surprinde de la Început pe istoricii din alte ţări socialiste care vizitează acest post Înaintat al lagărului socialist In centrul Europei slnt rezultatele muncii organizatorice şi creatoare care au fost obţinute In această ţară numai In timp de clţiva ani. Acest fenomen poate fi explicat Înainte de toate prin atenţia deosebită şi sprijinul per- manent pe care 11 acordă C.C. al P.S.U.G. şi guvernul R.D.G. dezvoltării ştiinţei istorice şi clarificării diferitelor probleme din istoria Germaniei precum şi prin munca susţinută şi simţul de răspundere al unei serii de cadre ştiinţifice conducătoare care activează In acest domeniu al frontului ideologic. Analiza cu adevărat ştiinţifică, de pe poziţiile materialismului istoric, a istoriei poporului german, constituie o armă deosebit de importantă In lupta ce se duce astăzi Împotriva „ideologiilor” reacţiunii vest-germane, pentru demascarea consecventă a im- perialismului şi militarismului german, a spiritului său revanşard şi războinic, pentru o Ger- manie unită, democrată şi iubitoare de pace. în această luptă se Încadrează cu elan o serie de cadre ştiinţifice din generaţia veche cu orientare marxist-leninistă, din care unii s-au reîntors in ţară din emigraţia politică după cel de-al doilea război mondial. Pe lingă ei creşte totodată un impresionant număr de cadre tinere de cercetători ştiinţifici care se fac cunoscuţi prin lucrări, prin publicaţii, In diferite reviste de specialitate, la sesiunile ştiinţifice etc. Nu este Intlmplător că In Republica Democrată Germană se acordă o atenţie sporită problemelor istoriei moderne şi contemporane. Aceasta este de Înţeles dacă avem in vedere unele particularităţi ale istoricului ştiinţei istorice din Germania. Formarea imperiului german — ja sfirşitul secolului al XlX-lea — cu ajutorul militarismului prusac — a fost urmată de stră- duinţa istoricilor burghezi germani de a Înfăţişa o istorie unitară germană In general de pc poziţii naţionalist-şovine, cu tendinţe expansioniste şi agresive. Imperialismul şi militarismul german au Împins poporul german de două ori In catastrofe naţionale şi au provocat nenu- mărate suferinţe altor popoare din Europa. Militariştii revanşarzi şi „ideologii” lor din Ger- mania occidentală de astăzi depun totuşi din nou o activitate febrilă pentru denaturarea grosolană a evenimentelor istorice din ultimele decenii In scopul susţinerii noilor planuri cxpan sioniste şi pe baza unor aşa-zise „argumente” istorice. De aceea toate elementele cinstite care activează azi In domeniul ştiinţei istorice în Republica Democrată Germană considera ca o problemă vitală şi ca o sarcină primordială şi de răspundere să lucreze cu eforturi www.dacoromanica.ro 250 STUDII DOCUMENTARE 2 mărite la clarificarea ştiinţifică a problemelor istorice din trecutul mai apropiat al Germaniei. în cele ce urmează ne vom ocupa de preocupările din acest domeniu, arătlnd unele aspecte din această intensă activitate, fără pretenţia de a oglindi în acest cadru Întreaga activitate a istoricilor din R.D.G. Cercetările din R.D.G. cu privire la istoria modernă şi contemporană au căpătat un Impuls In ultimii trei ani în special prin crearea la 1 martie 1956 a Institutului de istorie de pe lingă Academia de Ştiinţe din R.D.G. (Deutsche Akademie der Wissenschaften) in- urma hotăilrii Comitetului Central al Partidului Socialist Unit German din 19551. Crearea acestui Institut a Însemnat apariţia pentru piima oară In istoria Academici germane a unui Institut central pentru ştiinţa istorică şi făurirea unui centru ştiinţific, pentru activitatea lu domeniul istoriei din Republica Democrată Germană. Greutatea specifică a Institutului de istorie o constituie In special cercetările privind istoria germană şi istoria economică (Wirtschaftsgcschichte) din epoca modernă şi contempo- rană. Cele şase secţii ale Institutului, două colective de muncă şi o comisie, In majoritatea lor, slnt preocupate de teme din aceste perioade. Secţiile slnt Împărţite pe următoarele pe- rioade şi probleme: 1789 — 1871, 1871—1918, 1918 — 1945, istoria economică (Wirtschaftsge- schichtc), Documente şi materiale ale istoriei mişcării muncitoreşti germane, istoria ştiinţei şi relaţii ştiinţifice. în secţia perioadei 1789 — 1871 se pregătesc in prezent cinci lucrări legate de perioada mai scurtă, dar abundentă in evenimente importante, dintre anii 1789 — 1815. în acestea se vor trata in special probleme ale mişcărilor revolutionar-democratice şi ale tendinţelor pre- gătirii Înfăptuirii de sus, fără participarea maselor, a revoluţiei bhrgheze din Germania. Alte şapte lucrări slnt consacrate anilor 1815 — 1849 şi In deosebi problemelor mişcării antifeudale, începuturilor mişcării socialiste, luptei maselor Împotriva reacţiunii, luptei măreţe a forţelor progresiste conduse de Marx şi Engels pentru realizarea unităţii Germaniei pe baze democra- tice, Înţelegerii acţiunii trădătoare a burgheziei cu juncherii prusaci pentru Înfăptuirea unităţii naţionale pe baze reacţionare şi ale spiritului militarist. Unele lucrări din secţie slnt axate pe probleme ale mişcării democratice şi ale mişcării muncitoreşti germane de la mijlocul secolului al XlX-lea. Atît in această secţie cit şi in secţia 1871—1918 se lucrează la anumite capitole ale ma- nualului de istorie a Întregii Germanii, ca de exemplu : prof. Dr. Karl Obermann la perioada 1815 —1849, prof. Dr. Ernest Engelberg la perioada 1871 —1898, Dr. Klein la perioada 1898 — — 1918. Plnă acum au apărut o serie de lucrări (Beitrăge), legate de manual ca de ex. de prof. G. Schilfert (1648-1789), I. Streisand (1789-1815), E. Engelberg (1849-1871). în secţia 1871 — 1918 se pregătesc şi o seric de lucrări cu privire la diferite etape ale istoriei mişcării muncitoreşti germane ; 4 lucrări privind perioada 1870—1900, 5 lucrări privind perioada 1900 — 1918. De asemenea slnt in pregătire lucrări care se ocupă cu probleme ale militarismului german, probleme naţionale şi altele. Activitatea secţiei 1918 — 1945 are In vedere rezolvarea unor probleme centrale din punct de vedere istoric şi anume : clarificarea amănunţită a particularităţilor revoluţiei bur- ghczo-democratice din noiembrie 1918, care s-a extins insă şi pe anul 1919, a caracterului antinaţional al militarismului german şi al legităţii Infringerilor sale, rolul agresiv al capita- lului monopolist german, politica puterilor apusene imperialiste faţă de imperialismul german, lupta Uniunii Sovietice pentru existenţa unei Germanii democrate. 1 Zeitschrift făr Geschichtswissenschaft, nr. 4, 1955, „fcur Verbesserung der Forschung und Lehre in der Geschichtswissenschaft der Deutschen Demokratischen Republik”. www.dacoromanica.ro 3 STUDII DOCUMENTARE 251 în lucrările care se elaborează tn secţia privind perioada dintre cele două războaie mondiale, multă atenţie se acordă mişcării de rezistenţă Împotriva fascismului şi războiului şi se tratează In special rolul Partidului Comunist din Germania tn fruntea luptei antifasciste din ţară. De asemenea se dă multă atenţie problemelor frontului unic muncitoresc şi celor ale frontului popular antifascist. Secţia de istorie a economiei (Wirtschaftsgeschichte) este Împărţită In colective : „Is- toria monopolurilor” ; „Istoria economiei secolului al XlX-lea”, „Istoria agrară şi istoria miş- cărilor ţărăneşti”, „Istoria mineritului”, „Istoria forţelor de producţie”.’ Secţia „Documente şi materiale ale istoriei mişcării muncitoreşti germane” se ocupă În- deosebi cu publicarea documentelor mai ales din perioada mişcării socialiste şi a Începuturilor mişcării muncitoreşti. în ultima vreme In cadrul Institutului a luat fiinţă Secţia pentru istoria ştiinţei şi relaţii ştiinţifice care are In vedere relaţiile germano-slave şi In special cele ale colaborării germano-ruse din trecut. Din colectivele de muncă ale Institutului de istorie o activitate importantă desfăşoară colectivul de Bibliogiafie, care elaborează materiale informative şi documentare pe baza titlurilor publicaţiilor legate de istoria germană care apar In Germania şi In străinătate. Mai bine de un an există şi o comisie pentru istoria cea mai nouă „Zeitgeschichte” (perioada de după eliberare a Germaniei de sub jugul fascist de Armata Sovietică) cu pers- pectiva de a se transforma Intr-o secţie1. Din această structură rezultă că Institutul de istorie pină în prezent n-are încă secţii pentru epocile antică şi medievală. Cu problemele acestor epoci se ocupă Institutul pentru ştiinţa antică greco-romană (Institut fur Griechisch-Romische Altertumskunde), Institutul pentru preistoria şi începuturile istoriei (Institut fflr Frflh- und Vorgeschickte) şi se desfăşoară munca individuală a unor cercetători de specialitate la Lipsea (prof. Werner), la lena (prof. Steinmetz), la Berlin (prof. MOller-Mertner). în acelaşi timp la toate universităţile din Republica Democrată Germană, unde se predă istoria, există şi institute ştiinţifice de istorie. La universitatea „Humboldt” de la Berlin funcţionează Institutul pentru istoria germană (Institut fUr Deutsche Geschichte), care se ocupă cu istorie medievală, modernă şi contemporană. Astfel de institute există şi la uni- versităţile „Karl-Marx” de la Lipsea şi „Martin Luther” de la Halle. în aceste trei centre mari mai activează şi Institute pentru istoria universală (Institute fflr Allgemeine Geschichte), cel de la Lipsea ocupîndu-se mai mult cu istoria coloniilor şi a mişcărilor de eliberare naţională din colonii. La Berlin şi Halle există Institute pentru istoria popoarelor din Uniunea Sovietică (Institut fOr Geschichte der Volker der U.d.S.S.R.) şi la Lipsea Institutul pentru istoiia ţărilor de democraţie populară din Europa (Institut fur Geschichte der europăischen Volks- demokratien). în proporţii mai reduse există colective de cercetare ştiinţifică în domeniul istoriei şi pelîngă universităţile de la lena, Rostock, Greifstvald. Secţia de la Greifswald se ocupă în special cu istoria Hansei. Deşi toate aceste colective desfăşoară o activitate variată, de exemplu cei 70 de cola- boratori ştiinţifici de la Institutul de istorie al Academiei lucrînd la 90 de teme, în acelaşi timp s-au stabilit unele probleme centrale pe care este concentrată în deosebi atenţia prin- 1 Milleilungsblatt jăr die Milarbeiler der Deulschen Akademie der Wissenscha/len in Berlin, nr. 4, 1959. Prof. Dr. K. Obermann, Die Aufgaben der Geschichtswissenschaft beim Aufbau des Sozialismus, bei der Sicherung des Friedens und der Wiederherstellung der Einheit Deuischlands. www.dacoromanica.ro 252 STUDII DOCUMENTARE 4 cipalâ a majorităţii istoricilor.j Acestea slnt: Primul şi cel de-al doilea război mondial p Istoria mişcării muncitoreşti; Istoria mişcării naţionale din Germania ; Istoria contemporană (Zeitgeschichte). De altfel la Berlin s-a organizat recent şi Institutul pentru istoria con- temporană (Institut ftlr Zeitgeschichte), care se ocupă deocamdată cu munca de documentare. Mult interes se acordă şi problemelor de istoriografie, dar In acest domeniu predomină încă mai mult discuţiile ştiinţifice. în anul 1958 a fost organizată şi Societatea istoricilor germani din R.D.G. (Deutsche Historiker Gesellschaft) care se afirmă tot mai mult In munca ştiin- ţifică1. Un fenomen specific In viaţa ştiinţifică a istoricilor din Republica Democrată Germană este formarea unor „cercuri de muncă" (Arbeitskreise), In care slnt atraşi toţi acei istorici,, economişti etc. care se ocupă cu o anumită perioadă, indiferent de locul loi de muncă, de exemplu cu privire la istoria republicii de la Weimar etc. Astfel de cercuri se formează chiar şi din 3 — 4 cercetători ştiinţifici. O altă particularitate din activitatea istoricilor progresişti germani o constituie colaborarea lor sistematică cu istoricii sovietici, cehoslovaci şi poloni, pe baza unor pro- grame comune. Această formă de muncă poate fi legată şi de faptul că imperialismul şi mili- tarismul german s-au îndreptat îndeosebi împotriva acestor popoare slave şi „ideologii" săi s-au dedat la diferite denaturări şi falsificări istorice pentru susţinerea scopurilor expansioniste ale politicii agresive a monopolurilor germane, in primul rlnd împotriva Uniunii Sovietice, Cehoslovaciei şi Poloniei. Comisia istoricilor germani şi sovietici acordă o atenţie deose- bită problemelor istoiice legate de rolul imperialismului german în pregătirea şi desfăşurarea celui de-al doilea război mondial, pentru dezbaterea cărora plnă In prezent a organizat două conferinţe (In noiembrie 1957 la Lipsea şi In decembrie 1959 la Berlin), Comisia germano- cehoslovacă se întruneşte de 2 ori pe an — la Berlin şi la Praga. De asemenea există o comisie a istoricilor germani şi poloni. Aceste comisii editează împreună şi culegeri de studii şi arti- cole sau volume de documente. Centrul cercetărilor cu privire la istoria mişcării muncitoreşti din Germania II constituie „Institut fiir Marxismus-Leninismus beim Z. K. der S.E.D.” unde se desfăşoară o intensă activitate ştiinţifică. Institutul pentru marxism-lcninism de pe lingă C.C. al P.S.U.G. a editat multe volume din opere ale clasicilor marxism-leninismului. De asemenea au fost editate patru volume din documente şi materiale ale istoriei mişcării muncitoreşti din Germania, din care trei volume se referă Ia perioada 1914 — 1919 şi un volum la perioada mai 1945— aprilie 1916. Este prevăzut ca întreaga serie să ajungă la 25 de volume. Institutul a editat cuvînlările şi scrierile alese ale lui Karl Liebknecht In 2 volume, documente şi materiale privind procesele intentate împotriva lui Liebknecht, articolele semi ale de Roşa Luxemburg cu privire la revoluţia din noiembrie 1918 sub titlul „Ich var, ich bin, i eh verde sein” (Eu eram, eu slnt, eu voi fi), o lucrare Intitulată „Roşa Luxemburg im Kampf gegen den deutschen Militarismus" (Roşa Luxemburg In lupta împotriva militarismului german), articole şi cuvlntări alese de Roşa Luxemburg In 2 volume, lucrări ale lui Thălmann, Zelkin, Bebel; Cuvlntări şi scrieri alese deWilhelm Pieck în 2 volume; de Walter Ulbricht : Zur Geschichle der deutschen Arbeiler- bewegung (Cu privire la istoria mişcării muncitoreşti din Germania) în 5 volume; de Otto Grotewolil: Im Kampf um die einige deulsch-demokralische Republik (în luptă pentru o singură republică democrată germană), în 5 volume. Din celelalte lucrări editate de Institutul pentru marxism-lcninism mai trebuie menţi- onate : Volumul de documente şi materiale Aus dem Kampf der deutschen Arbeiterktasse zur Verteidigung der Revoluiion in China (Din lupta clasei muncitoare din Germania pentru apă- 1 Zcilschrift fur Geschichlswissenschaft, nr. 2, 1958. www.dacoromanica.ro 5 STUDII DOCUMENTARE 253 Tarea revoluţiei din China); Der I. und II. Kongress der Kommunistischen Internationale ■(Primul şi al doilea congres al Internaţionalei Comuniste); Aus dem Leben und Kampf der deutschen Arbeiterbewegung (Din viaţa şi lupta mişcării muncitoreşti din Germania) de Hermann Matern ; Fălscher (Falsificatori) de Albert Norden. Institutul a editat şi ultimele scrisori ale luptătorilor antifascişti: Erkămpft des Menschenrecht\— (Luptaţi pentru clştigarea -dreptului omului); o lucrare despre mişcarea antifascistă din oraşul Hamburg şi de la Wasserkante fn cel de-al doilea război mondial; scrisori legate de mişcarea Spartacus Spar- takusbriefe şi altele. în anul 1959 au apărut patrii numere ale revistei Institutului pentru marxism-leninism de pe lingă C.C. al P.S.U.G. Beitrăge zur Geschichte und Theorie der Arbeiterbewegung (Contribuţii la istoria şi teoria mişcării muncitoreşti), In care au apărut o serie de studii şi ■articole remarcabile cu privire la lupta proletariatului german In august 1930 împotriva im- perialismului, militarismului şi războiului, crearea partidului muncitoresc de la Eisenach, ajutorul dat de Friedrich Engels social-democraţiei germane (de M. Gemkow), Lenin In Germania, Documente privind Liga Comuniştilor şi altele. Institutul a editate o serie de lucrări biografice, lucrări privind activitatea eroică a unor grupe de rezistenţă antihitleristă din Germania. De asemenea a fost editat un volum de documente despre Congresul I şi II al Internaţionalei Comuniste. Se acordă multă atenţie lucrărilor consacrate istoriei mişcării muncitoreşti locale din diferite centre şi regiuni ale ţării. Cu prilejul celei de-a 40-a aniversări de la Revoluţia din Noiembrie 1918 din Germania au apărut peste 70 de astfel de lucrări. La Institut se pregăteşte o lucrarejln vederea elaborării Manualului de istorie a Partidului. Din lucrările recente ale istoricilor de la alte institute amintim următoarele: Die Geburt eines neuen Deutschlands 1945—1949 (Naşterea unei Germanii noi) de conf. şi al cetăţii Sucevei (p. 225). Nu înţelegem de ce pentru Cetatea Neamţului autorii s-au oprit asupra planului cu valoare documentară publicat de G. Asachi acum un secol, clnd există un plan recent şi In orice caz mai bun, publicat de K. Roms'. oMcr, completat de cer- cetătorii Institutului de arheologie al Acade- mici R.P.R., In S.C.I.V., 1-2, 1955. Biserica din Arburc „potrivit ştirilor date de pisanie” (p. 184), a fost înălţată In anul 1503 iar nu In 1502, iar ctitorul ei a fost hatmanul Luca Arburc iar nu Arbore. Faptul că numele satului s-a schimbat Intre timp nu justifică modificarea numelui ctito- rului. în ceea ce priveşte „biserica din Su- ceava-Şipote — pe platoul Cetăţii de Scaun” (p. 213) se face o confuzie totală Intie două monumente distincte şi situate In locuri dife- rite. Pe platoul Cetăţii de Scaun se află ruinele unei biserici cimiterialc, cu temelie de piatră şi probabil structură de lemn, datlnd din a doua jumătate a secolului al XV-lca, iar la Şipote, fundaţiile unei biserici de tlrg, din piatră, din aceeaşi vreme, situată în cuprinsul vechiului tlrg al Sucevei. Textul fişei se referă de-a valma la amlndouă monumentele dlnd ca plan, acela al bisericii de la Şipote. De asemenea, şi-ar fi avut cu prisosinţă locul In repertoriu basorelieful reprezentlnd pe Ştefan cel Mare şi familia sa de la mănăstirea Vatopedi, singura sculptură In piatră care-1 reprezintă pe Domn, dacă nu şi trapeza de la Zografu şi turnul arsenalei de acolo, ctitorite de Ştefan cel Marc şi isprăvite de urmaşul lui, Bogdan III. www.dacoromanica.ro 3 RECENZII 239 Punctele de vedere asupra ceramicii mol- doveneşti, monumentele din secolul al XV-lea, expuse anterior de către Corina Nicolescu în unele lucrări de specialitate, sînt reluate în mod succint de către aceeaşi autoare cu o subliniere specială a originilor ei şi a rolului in împodobirea faţadelor monumentelor. Sem- nalăm ca o abatere de la tematica reperto- riului faptul că autoarea se ocupă, in lumina ultimelor cercetări arheologice, şi de ceramica de uz casnic din aceeaşi vreme. Nu putem, de asemenea, înţelege de ce motivul discului ornamental de la p. 30 este numit „bărbat încoronat, cu trupul terminat în cozi de peşte”, cind In realitate este vorba despre cunoscuta „Mclusina”. Ne vom opri mai mult asupra articolului privind pictura monumentelor moldoveneşti din epoca lui Ştefan cel Mare, despre care credem că este încă tributar vechii orientări — azi depăşită — a istoricilor de artă şi pe care am numit-o „estetizantă”. Articolul nu reuşeşte să convingă asupra identificării com- plexelor de pictură murală care datează din această vreme, deoarece, în afară de faptul că nu se fac trimiterile necesare, nu se sta- bilesc în inod suficient nici care sînt trăsăturile acestei picturi şi prin ce se deosebesc ele de aceea a veacului următor. Fraze ca : „Esen- ţializarca într-o formulă compoziţională uşor lizibilă, care lasă personajului izolat sau înca- drat într-un grup expresia sa proprie, într-o mişcare ce-1 caracterizează descriptiv, inte- grîdu-1 totodată ritmic în dinamica ansam- blului, pare să reprezinte, prin generalitatea sa, una din caracteristicile picturii bisericilor din epoca lui Ştefan cel mare” (p. 43), — stîr- nesc nedumerire şi nu pot constitui în nici un caz un criteriu de identificare. Lipsesc în schimb orice informaţii asupra tehnicii propriu-zise a picturii murale, date ce şi-ar fi avut cu prisosinţă rostul. în legătură cu originalitatea meşterilor zugravi ai vremii, articolul accentuează asu- pra rolului avut de „crminiilc” care consem- nează canonul iconografic al picturii bizantine, determinînd invariabilitatea tipului persona- jelor din pictura murală de-a lungul secolelor de existenţă ale artei feudale romîneşti (p. 44). în afară de faptul că nu avem nici o dovadă asupra existenţei unor erminii în secolul al XV-lea în ţara noastră, credem că tipul personajelor înseşi a fost perpetuat tn pictura noastră prin inspirarea, mai exact copierea scenelor de la un monument la altul, şi că această copiere, care era cu atît mai puţin rigidă cu ctt zugravul era mai talentat, a lăsat drum liber evoluţiei picturii murale. Erminiilc, de altfel, dacă vor fi fost folosite la noi în această vreme, consemnau mai puţin tipul personajelor şi mai mult compoziţia scenelor, aceasta fiind într-adcvăr cu foarte puţine excepţii, invariabilă. O sinteză valoroasă asupra unui domeniu al artelor decorative o reprezintă articolul privind pietrele funerare moldoveneşti din vremea lui Ştefan cel Mare, primul studiu de acest fel din literatura noastră de specialitate. Pietrele de mormint păstrate din această vreme sînt privite în ansamblu, articolul sta- bilind în mod succint caracteristicile acestor creaţii ale meşterilor vremii, tipurile de orna- mente, originea motivelor decorative şi va- loarea lor artistică. Se subliniază deosebirile dintre trăsăturile pietrelor funerare din veacul al XV-lea şi următoarele. Prezentarea cronologică a acestei categorii de operă de artă suferă uncie defecţiuni. Astfel, piatra funerară a lui Laţco (p. 252) este repertoriată după aceea a lui Bogdan I deşi o preceda ca datare, la fel ca lespedea funcraiă dublă de la Putna (p. 274) care deşi mai recentă decît noiembrie 1480 este totuşi repertoriată înaintea aceleia a lui Ştefan I de la Rădăuţi care datează din mai 1480. Ar fi interesant de urmărit, în legătură cu cele cinci pietre de mormînt de la Rădăuţi, ale căror date se întind pe o perioadă de o lună şi jumătate de la 15 decembrie 1479 la 30 ianuarie 1480, dacă ele nu corespund anumitor ceremonii care au avui loc aici cu ocazia pomenirii înaintaşilor lui Ştefan cel Mare, deoarece datarea lor la o distanţă de cîteva zile, pare cel puţin ciudată. Pietrele de la Rădăuţi amintite, sînt lucrate toate de acel „mistr Ian”, lucru ce reiese nu numai din analiza execuţiei, ci şi din faptul că inscripţia de pe piatra lui Bogdan I care conţine numele meşterului vorbeşte despre „aceste morminte” la plural (p. 251;. Or, acest amănunt se negli- jează în repertoriu. Defecţiuni de cronologie se găsesc şi în alte capitole ale repertoriului, ca în cazul dverei din aprilie 1484 (p. 294) care este precedată de o altă broderie ulte- rioară ca datare. Apropiindu-se ca stil şi metodă de arti- colul asupra picturii murale, paginile privi- toare la broderiile şi ţesăturile moldoveneşti din a doua jumătate a secolului al XV-lea, necesită de asemenea o analiză mai amănun- ţită. Autorii subliniază pe bună dreptate valoarea excepţională a acestor opere de artă şi dau noţiuni destul de amănunţite asupra tehnicii în care sînt lucrate, dar alte probleme de interes major legate de acest domeniu al artelor decorative sînt neglijate. Se observă din nou aceeaşi înclinare spre consideraţii vagi şi uneori lipsite de sens ca „îmbina- rea temporalului cu atemporalul în acelaşi prezent veşnic” (p. 280). Se vorbeşte despre www.dacoromanica.ro 260 RECENZII 4 caractere stilistice proprii „ce vor defini In secolul al XV-lea stilul broderiilor moldove- neşti” (p. 279), dar aceste caractere stilistice nu slnt nicăieri convingător stabilite şi de altfel autorii omit să spună că broderiile mol- doveneşti din timpul lui Ştefan cel Mare nu au un stil unitar. Tocmai In timpul dom- niei lui, şi mai exact după 1480, In urma incen- diului de la Putna, se produc In arta broderiei moldoveneşti transformări importante care corespund formării unor ateliere locale de broderie ce Înlocuiesc prin numeroasele lor realizări broderiile anterioare legate de arta bizantină şi slrbo-bizantină. Lipsesc de asemenea indicaţii în legătură cu rolul funcţional al acestor broderii, clnd şi eu ce ocazie au servit In cult sau la decorarea interioarelor. Se pare că această deficienţă se explică prin faptul că Încercarea de categori- sire a operelor de broderie In funcţie de destinaţia lor este defectuoasă atlt In textul articolului, cit mai ales In cadrul fişelor pe care acesta le precede, denumirea acestor opere de artă fiind uneori eronată. Autorii nu fac deosebirea dintre „epitaf” şi „aer”, două broderii de cult cu destinaţie diferită, iar pocroveţele slnt numite In articol „văluri liturgice” fp. 280), termen care este în fond denumirea vagă şi generală a tuturor broderiilor folosite In cult cu excepţia pieselor de costum sacerdotal. Aceleaşi pocrovcţe care serveau ca acoperitoare discosului şi potirului, fiind de obicei In număr de trei (unul mai mare acoperea pe celelalte două) slnt denumite clnd „văl liturgic” (p. 300) clnd „acoperătoare de sfinte vase” (p. 334) clnd „acoperămlnt pentru sflnta masă” (p. 307). Această con- fuzie dă naştere situaţiei ca două broderii complet diferite, un „aei” (p. 291) şi un „pocrovăţ” (p. 299) să fie denumite amîn- două „văluri liturgice”, In timp ce două bro- derii eu rost identic, amlndouă „aere” apar primul sub denumirea de „văl liturgic” (p. 291) iar al doilea (p. 293) ca. .. „epitaf” (!). în general rolul funcţional al acestor opere pare a nu fi constituit o preocupare pentru autori : două pocroveţe de la Putna (p. 334) ale căror scene reprezintă două momente deosebite ale împărtăşaniei, unul fiind destinat acoperirii discosului iar al doilea acoperirii potirului, slnt prezentate ca identice „cu deo- sebirea că lisus Întinde primului apostol un vas”. Tot In legătură cu cuprinsul propriu-zis al fişelor acestui capitol, vrem să mai amintim că la clteva broderii (p. 299, 301, 311 etc.) lipsesc dimensiunile, deşi operele respective erau cu totul accesibile colectivului. Se pu- blică o fotografie a acoperămlntului de mor- mlnt al Doamnei Maria-Voichiţa (p. 330) datind din anul 1515. Or, el nu se cuprinde In limita de timp propusă şi nici nu figurează Intre obiectele repertoriate. Se omit apoi cu desăvirşire din repertoriu clteva piese de bro- derie, dintre care unele mai există şi azi iar altele, deşi pierdute In momentul de faţă, au existat plnă nu dc mult şi au fost publi- cate. Este cazul epitrahilului de la Pătrăuţi publicat de F. A. Wickenhauser (lucrarea figurează In bibliografie), a epitrahilului dc la Voroneţ, publicat de E. Turdeanu, a „aeru- lui” de la Putna cu inscripţie şi dată — (1481 martie 20), publicat atlt de O. Tafrali In „Le tresor. . . de Poutna”, p. 50, nr., 85, cit şi de Millet in „Broderies. . . de style byzan- tine”, p. 106. Tot G. Millet, In lucrarea amin- tită (p. 85), publică două poale de icoană aflătoare la Grigoriou pe care le atribuie nu fără motiv unei danii a lui Ştefan cel Mare. Această lucrare este citată In permanenţă dar se pare că ea nu a fost consultată, sau In orice caz In mod superficial, dovadă şi unele trimiteri greşite. Destul de lapidar pentru întinderea genului artistic de care se ocupă, articolul privind argin- tăria şi obiectele de metal din vremea lui Ştefan cel Mare are meritul de a Încerca şi de a reuşi In cea mai mare măsură să convingă asupra formării unei şcoli locale de meşteri argintari. Se observă pe bună dreptate că „azi, Însăşi evidenţa a ceea ce a existat odinioară este cu neputinţă de stabilit” (p. 337), dar totuşi credem că ar fi fost utilă repertorierea unor obiecte asupra existenţei cărora nu avem nici un dubiu, cum ar fi argintăriile de la Putna transformate In seco- lul al XVI-lea dar a căror inscripţie aminteşte pe Ştefan cel Mare. Un repertoriu trebuie să aibă un criteriu de selecţionare unic, iar In legătură cu aceasta, observăm că monu- mente reclădite din temelie ulterior, ca bise- rica Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi, figurează totuşi la capitolul respectiv. Am mai arătat Înainte că interesul unui repertoriu nu constă numai In prezentarea izolată a unor piese, ci şi In refacerea, In limitele posibile, a tezau- rului de obiecte create Intr-o epocă anumită. Observaţia este valabilă şi pentru unele fere- caturi care s-au pierdut Intre timp, ca aceea a tetrasvangheliarului de la Miinchen din anul 1493. Dacă oportunitatea rcperlorierii unor argin- tării din vremea lui Ştefan cel Marc, asupra existenţei cărora posedăm date sigure dar care Intre timp s-au pierdut comportă discuţii, in schimb este inexplicabilă absenţa unor opere de artă cu inscripţie şi dată, existente şi azi. Astfel, crucea ferecată de la Putna din 1503, publicată de O. Tafrali In „Le tresor. . . de Poutna”, p. 4, nr. 2,lipseşle din www.dacoromanica.ro 5 RECENZII 261 repertoriu, deşi autorii ştiau de existenţa ci, amintind-o In articolul privitor la argintării şi obiecte de metal (p. 339). în ceea ce priveşte tripticul de la Putna pe care tradiţia 11 atri- buie lui Ştefan cel Mare, el este o operă mai tlrzie, de la mijlocul secolului al XVI-Iea legat de şcoala rusă a Stroganovilor, după cum demonstrează convingător I. D. Ştcfă- nescu In „Averea de artă religioasă a Moldo- vei — Tezaurul de la Putna”, publicat In „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, anul XXXIII, nr. 8 — 9, august-septembrie 1957. Nu se aminteşte tn schimb nimic despre o altă icoană cu inscripţie amintind pe Maria din Mangop (A£ir)cn<; -ri)? euoePecjTâTvjg xupx Maptag ’Aaavr)Vaţ IlaXeoXoYrjvag xurca tî}< MoX8o(3Xaxix<;) (publicată de acelaşi G. Millet In lucrarea deja amintită (p. 79)). N-ar fi fost lipsită de interes nici reper- torierea unora dintre bijuteriile găsite In morminte şi datate sigur tn epoca lui Ştefan cel Mare, după cum ne putem întreba cu justificată nedumerire de ce se omit monedele bătute In această vreme. Titlul capitolului se referă şi la „obiecte de metal”, iar In com- paraţie cu clopotele, pentru monede există In plus ca argument In favoarea repertorierii lor faptul că au fost realizate pe pămlntul Moldovei. Articolul privind manuscrisele miniate mol- doveneşti din cea de-a doua jumătate a vea- cului al XV-Iea şi din primii ani ai veacului următor, constituie cel mai serios şi mai aprofundat studiu asupra acestui gen artistic întocmit ptnă acum In literatura noastră de specialitate. Manuscrisele miniate realizate In vremea lui Ştefan cel Mare In şcolile de la Neamţ şi Putna, dintre care unele constituie azi motiv de mtndrie pentru bibliotecile şi muzeele din ţară şi străinătate, slnt prezen- ' tate ca un tot unitar, subliniindu-se origi- nile miniaturisticii moldoveneşti, caracterele ei, valoarea ei artistică şi istorică. Cu această ocazie, numeroase manuscrise necunoscute ptnă acum cercetătorilor, slnt pentru prima oară publicate. * Cu toate deficienţele amintite, Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul iui Ştefan cei Mare, constituie o lucrare valo- roasă în legătură cu realizarea căreia ne ex- primăm satisfacţia. Este necesar ca el să constituie doar un prim volum dintr-o scrie de publicaţii ce vor urma, In vederea reper- torierii şi valorificării Întregului nostru tezaur de artă feudală. Un repertoriu al monumen- telor şi operelor de artă moldoveneşti ante- rioare anului 1457 şi altele privind Ţara Romtnească ar fi deosebit de utile pentru progresul cercetărilor de istorie şi de istoria artei. Radu Popa Histoire des institutions frangaises au Moyen Age. Publice sous la direction de Ferdinand Lot et Robert Fawtier, Paris, Prcsses Universitaires de France. 1957. XII+438 p. (Tome I Institutions scigncurales). Iniţiativa de a Întocmi colecţia din care face parte volumul de faţă, aparţine defunc- tului istoric francez Ferdinand Lot, care spre sftrşitul vieţii sale a fost preocupat de elabo- rarea a două mari lucrări : una privind insti- tuţiile Franţei In evul mediu şi alta privind oraşele franceze tn aceeaşi perioadă. Istoria instituţiilor tn special, era deosebit de necesară, deoarece asupra acestei importante probleme nu existau declt două lucrări avlnd mai mult caracter juridic declt istoric propriu-zis. E vorba de tratatul lui Achille Luchaire editat In 1892 care se ocupă cu perioada 987 — 1328, şi manualul In trei volume a lui Paul Viollet apărute In 1890 — 1903. Destinate In primul rlnd studenţilor facultăţilor de drept aceste lucrări urmăreau istoria instituţiilor feudale franceze din punct de vedere al istoriei drep- tului. Or, era nevoie de o istoric a acestor instituţii care să le urmărească viaţa lor reală, funcţionarea lor In cadrul diferitelor formaţiuni politice apărute pe teritoriul Franţei medievale. Astfel In anul 1944, Ferdinand Lot face cu- noscut Intr-o notă planul său de elaborare a unei mari lucrări în patru părţi, tratînd ur- mătoarele teme : instituţiile regale, institu- ţiile senioriale, instituţiile eclcsiastice şi insti- tuţiile parohiale şi urbane. Primul volum care se ocupa cu istoria instituţiilor regale propriu- zise, nefiind terminat din cauza încetării din www.dacoromanica.ro 262 RECENZII 6 v.aţă a iniţiatorului lucrării, s-a găsit de cuviinţă să se Înceapă publicarea colecţiei cu volumul al doilea tratînd istoria instituţiilor senioriale, de către Robert Fawtier. Procedeul adoptat a fost acela de a se încredinţa unor co- laboratori separaţi întocmirea diferitelor studii privind istoria instituţiilor marilor principate feudale existente pe teritoriul Franţei. In total au fost elaborate următoarele 14 studii : Le duchă de Normandie de Michel de Bonard ; Lcs institutions de l’ămpirc Plantagener de Jacqucs Boussard ; L’Etat toulousain de Augustin Fliche ; L’Auvergue de Andră Bous- sat ; La Champagne de Jean Longnon ; Les Droits răgaliens en Dauphină des origines â la fin du XV8 sifecle de Gaston Letonnelier ; Les institutions du duchă d’Aquitanie des origines â 1453 de Yves Renonard ; Les insti- tutions făodalc en Gascognc au Moycn-Age de Charles Samaran ; Les institutions ducales dans le duchd de Bourgogne de Jean Richard ; La P.-ovence de Raoul Busquct; Le grand fief breton de Barthălămy Pocquet du Haut- Jussă ; L’Etat bourbonnais de Eduard Perroy; Les institutions de la vicomtă de Băarn Xe —XVe sifeclcs de Pierre Turco-Chala ; La Flandre de Franţois-Louis Ganshof. După cum se vede s-a urmărit din punct de vedere teritorial istoria principatelor apărute In limi- tele lui Regnum Francorum. Din această cauză Lorena şi Savoia, pe acea vreme, ambele fief-uri ale imperiului au fost lăsate la o parte. In general, toate studiile enumerate mai sus încep cu tratarea problemei originei dife- ritelor ducate şi comitate existente pe teri- toriul Franţei feudale. Cea mai mare parte a principatelor s-a născut prin dezintegrarea teritorială a imperiului carolingian, avlnd ca bază de formare teritorială districtele care compuneau acest imperiu. Astfel ducatul Nor- mandiei a rezultat din donaţia colectivă a o serie de foste pagi, făcută de Carol cel Simplu şefului normand Rollon. Ducatul Aquitaniei a apărut pe teritoriul regatului cu acelaşi nume, regat stabilit de Carol cel Mare pentru fiul său. Auvergne a fost la început o subtmpărţire administrativă romană, devenind apoi un episcopat In limitele căruia s-a născut comi- tatul cu acelaşi nume, devenit cu timpul unul din cele mai mari comitate ale Aquitaniei. Ducatul breton a fost o marcă a imperiului carolingian acordată de Ludovic cel Pios unui şef local. Alte formaţiuni teritoriale mai mici ca Bourbonnais sau Beaujolais s-au format avînd ca nucleu castelul unui simplu senior. Metodele de expansiune ale nucleului originar erau cam aceleaşi : forţă, înşelăciune, căsătorii, achiz'ţii. După ce au făcut prezentarea originei prin- cipatelor de istoria cărora se ocupă, autorii trec la studierea dezvoltării instituţiilor. Ele- mentul principal al acestei evoluţii II constituie lupta dintre politica de centralizare a ducilor şi comiţilor şi tendinţele centrifugale ale baro- nilor şi seniorilor locali. Astfel M. de Bouard arată In primul studiu al volumului că In ducatul Normandiei la sflrşitul secolului X şi începutul secolului XI exista o puternică mişcare de emancipare a castelelor de sub autoritatea ducală. Ducele, a cărui putere era încă inegală pe diferitele părţi ale terito^ riului său, avea de luptat cu veleităţile de independenţă ale seniorilor castelelor. Treptat, treptat Insă puterea ducelui se consolidează, crelndu-şi o importantă bază economică prin încurajarea activităţii comerciale In Marea Mlnecii, prin dezvoltarea vieţii urbane şi Prin mărirea domeniului ducal. Se începe organi- zarea unei cancelarii ducale, ducele îşi asumă apoi dreptul de a bate monedă şi de a confisca averile celor vinovaţi de trădare. De asemenea, apare şi vicecomitatul ca principală unitate administrativă pentru exercitarea autorităţii ducale. Ducele dispune şi de un aparat mi- litar bine organizat, la nevoie puţind decreta şi ridicarea In masă. Se amestecă şi In proble- mele bisericeşti, îngrădind preponderenţa epis- copilor In afacerile laice şi controlează nu- mirea In funcţiune a episcopilor pe care-i poate şi revoca. Autorul subliniază că solida- ritatea instituţiilor ducatului normand s-a făcut dovedită mai ales In timpul marii crize din perioada anilor 1087 — 1137, criză cauzată de luptele izbucnite Intre fii lui Wilhelm Cuce- ritorul. Tulburările din acei ani n-au alterat instituţiile aparatului de stat şi modul lor de funcţionare. Apoi prin venirea dinastiei Plan- tagcncţilor, centralizarea a făcut noi progrese. Oraşul Rouen devine reşedinţă ducală perma- nentă şi astfel importanţa aparatului de gu- vernare centralizată creşte. în locul vicc- comitatului apar noi instituţii administrative ca baillage-ul şi bailli-ul. O situaţie diferită faţă de Normandia a avut-o, In secolele XI şi XII, comitatul de Anjou. In timp ce Normandia devenise un stat organizat In care rebeliunile şi mişcările cu caracter dizolvant al feudalilor erau aspru pedepsite, In Anjou domina o anarhie de mari proporţii; baronii se ocuapu de crearea de ligi care luptau Intre ele sau se coalizau împotriva comitelui. Ridicarea Plantageneţilor şi stabi- lirea marelui lor stat de ambele părţi ale Mării Mlnecii a pus capăt anarhiei. Senior peste o mare parte din oraşe şi beneficiind astfel de o bază economică deosebit de puternică, www.dacoromanica.ro 7 RECENZII 203 Henric al II-lea a dus cu succes lupta pentru centralizarea statului. Astfel victoria sa îm- potriva marii conspiraţii feudale din 1173 a fost determinată tocmai de incontestabila su- perioritate economică a regelui asupra baro- nilor. După această victorie Henric al II-lea a Iniţiat o serie de reforme administrative. Astfel a creat un aparat de funcţionari res- ponsabili, a reorganizat dregătoria seneşalului, cancelaria şi dregătoria conetabilului. De ase- menea, a reluat sistemul centralizant al lui Henric I In privinţa justiţiei, pe care o consi- dera ca instituţia cea mai importantă a sta- tului. Din 1175 imperiul plantagenet a format o juxtapunere de state supuse fiecare autori- tăţii unui guvernator responsabil înaintea regelui Angliei care era seniorul suprem. O mare atenţie a fost dată şi organizării finan- ciare a statului. A fost introdus principiul monezii unice şi a fost stabilită o organizaţie financiară centralizată. Datorită măsurilor luate, Inceplnd chiar din anul 1176, Henric al II-lea era capabil să edicteze măsuri gene- rale pentru toate teritoriile supuse autorităţii sale. Sistemul său Îşi va dovedi eficienţa şi sub urmaşi. Cei doi fii ai lui Henric al II-lea, Richard şi Ioan fără Ţară, care au domnit succesiv, au izbutit să ţină In frlu tendinţele anarhizante ale baronilor, tocmai datorită in- stituţiilor de guvernare create de tatăl lor. Exemplu de dezinteresare feudală tipică Intre vechile principate ale Franţei medievale, îl constituie statul tuluzan. în secolul X vice- comiţii au reuşit să uzurpe drepturile regaliene, pe care corniţele la rlndul său le acaparase în detrimentul regalităţii. Mai ales vicecomi- tatele din sud izbutesc să dobtndească o in- dependenţă aproape totală, constituind puteri teritoriale capabile să contrabalanseze puterea comitelui de Toulouse. Dar nu numai vice- comiţii, ci şi seniorii diferitelor castele se eli- berează de autoritatea comitală. Augustin Fliche, autorul studiului privind statul tu- luzan, menţionează că una din cele mai fla- grante uzurpări ale drepturilor regaliene ale ■comitatului, a fost uzurparea dreptului de a bate monedă. Episcopul de Cahors şi marii vasali laici au ajuns să-şi bată propria monedă. De asemenea şi justiţia ajunsese să se fărl- miţeze Intre seniorii mai mari sau mai mici. Autorul subliniază că un rol important In accentuarea procesului de dezintegrare a sta- tului tuluzan l-a avut şi biserica, foarte pu- ternică din punct de vedere economic. Feudalitatea eclesiastică a fost iniţiatoare a adevărate lupte pentru putere cu feudali- tatea laică. în acest cadru de anarhic feudală se plasează la începutul secolului XIII activi- tatea lui Simon de Monfort, nobil venit din nord In 1209. în anul 1212 Simon de Monfort convoacă o adunare a stărilor reprezentind nobilimea, clerul şi orăşenimea cu concursul căreia elaborează un statut de 46 articole. Cu cavaleri aduşi de el din nord creează o fiouă nobilime şi caută să-şi asigure sprijinul oră- şenimii pentru a ruina puterea turbulentei nobilimi meridionale. Activitatea lui de Mon- fort se complică Insă cu lupta pe care o începe pentru combaterea ereziei albigcnsc, marea mişcare cu caracter social-rcligios din sudul Franţei. Erezia a fost îmbrăţişată atlt de o parte a nobilimii, cit şi de importante grupuri ale maselor populare. Obiectivele erau Insă diferite. Nobilii s-au alăturat ereziei ca de un mijloc pentru scuturarea dominaţiei bise- ricii oficiale ce se opunea propriei lor dominaţii. Masele populare — şi asupra acestora autorul nu insistă — au văzut In doctrina eretică un mijloc ideologic In lupta lor împotriva opre- siunii feudale, atlt celei laice, cit şi celei ede- siasticc. De altfel, trebuie atras atenţia că o analiză mai amplă a ereziei albigcnse cu influ- enţele ei asupra instituţiilor feudale din statul tuluzan lipseşte. Un alt exemplu caracteristic de dezin- tegrare feudală e ducatul Aquitaniei. Regatul Înfiinţat la 781 de Carol cel Mare pentru fiul său, va dispare In secolul IX, fâclnd locul a nu mai puţin de 15 comitate. în timpul lup- telor dintre comiţi, unul din ei reuşeşte In 888. pentru scurt timp, să ia titlul de rege. Alţi comiţi se vor intitula duci. în secolul XI, ducele de Aquitania, acum unul singur In tot principatul, încearcă să-şi asigure o putere efectivă, care să-i dea posibilitatea să facă uz de drepturile regaliene. Ducele opune senio- rilor feudali pe noii săi dregători, prevotii. Totuşi, puterea ducală nu este efectivă pe tot teritoriul statului. Comitatul de Poitou continuă să fie în mod practic independent: ascendentul ducelui faţă de comite fiind pur onorific. Abia In secolul XII cu încorporarea Aquitaniei In marele regat plantagenet se va pune capăt In mod definitiv, dezordinii feu- dale. Henric al II-lea introduce şi In Aqui- tania instituţii asemănătoare celor din Nor- mandia. Soarta ducatului Aquitaniei e acum strlns legată de cea a regatului englez. în fruntea ducatului e instalat un seneşal, repre- zentind pe regele Angliei, avtnd In subordine o serie de subseneşali, prevoţi, bailivi, cone- tabili. Lupta dintre politica de central'zare şi tendinţele de fărlmiţarc se face simţită şi In www.dacoromanica.ro 264 RECENZII cadrul formaţiunilor statale feudale mai mici ca Gascognc sau Bourbonnais, care sfnt teatrul acelora şi acţiuni anarhice ale micilor seniori locali Împotriva autorităţii comitale. O altă problemă care apare In studiile cu- prinse In volum e problema raporturilor dintre accţtc principate şi regalitatea franceză. Evident, plnă la desăvîrşirca procesului de un ficare şi centralizare a Întregului regat feudal, aceste mari principate erau numai tu mod nominal dependente de regele Franţei. Procesul de pătrundere a autorităţii regale In interiorul principatelor a fost Îndelungat. Una din ciilc pe care regalitatea franceză a căutat să se impună a fost folosirea disensiunilor din sinul unora din principate. Astfel, criza in- ternă a statului tuluzan a favorizat inter- venţia activă a lui Ludovic al VlII-lea, care a pus bazele Incorporării comitatului la Franţa. Totuşi, penetraţia regalităţii a fost la tnceput prudenţa, deoarece condiţiile nu erau Încă favorabile Incorporării totale. La fel In Au- vcrgnc, scindarea din secolul XII In două comi- tate a oferit prilejul regalităţii capeţiene să-şi Întindă autoritatea asupra comitatului, in- cluzlndu-1 sub forma unui „baillage’', In do- meniul regal. Totuşi In a doua jumătate a secolului al XlV-lea, Auvergne a avut o evoluţie specială. La 1360 regele Ioan cel Bun l-a dat In apanaj cu titlu de ducat fiului său Jean de Bcrri. Va rămlnc Insă In cadrul ducatului teritoriul Monferrand cu un statut particular, dăinuind Încă din 1225 cînd acest teritoriu a fost pus sub protecţia regală. Prin schimbarea de regim a ducatului, dregătorii regali din Auvergne vor dispare, fiind înlocuiţi cu dregătorii du- celui. Totuşi, In ansamblu, crearea apana- jului n-a dus la schimbări structurale; doar autoritatea legală a fost substituită de autori- tatea prinţului apanajist. Instituţiile din Auvergne nu s-au schimbat declt prea puţin ; ele au continuat să existe aşa cum au fost create în secolul XIII. Astfel, apanajul la început era Îngrădit de o serie de rezerve. Voinţa regelui de a menţine puternică influenţa puterii centrale a determinat o serie de măsuri, Umilind lntr-o proporţie foarte serioasă drep- turile apanajistului. Jean de Berri, Insă, pro- fitlnd de slăbiciunea regelui a intervenit şi a făcut să fie numit de mai multe ori locotenent al regelui In propriul său apanaj, şi In această calitate a exercitat o serie de drepturi rezer- vate coroanei. După moartea lui Jean de Berri autoritatea regală se va consolida din nou şi la Începutul secolului XVI apanajul va lua sftrşit şi Auvergne va fi Incorporat definitiv la regatul francez.1 în ce priveşte celelalte principate e de subliniat evoluţia teritoriului numit Dau- phină şi a Burgundiei : Dauphiră a avut o dezvoltare asemănătoare cu a regatului. Con- ccdat de rege ca fief moştenitorului tronului — delfinul — acesta va căuta şi va izbuti să lupte cu succes împotriva feudalităţii locale, pentru consolidarea instituţiilor regale. Dis- punlnd de un aparat centralizat după modelul Franţei, Dauphină va fi Incorporat cu uşurinţă la regat. La fel şi ducatul Burgundiei, desprins de domeniul regal ca apanaj dat de Ioan cel- Bun fiului său, nu va prezenta diferenţe esen- ţiale faţă de domeniul regal. Ducii de Bur- gundia vor căuta să păstreze şi mai mult să consolideze instituţiile moştenite de la regat, în aşa fel că sub Carol Temerarul Burgundia va fi unul din cele mai centralizate state feu- dale din Europa de apus. Mişcarea comunală In cadrul diferitelor principate şi sprij’nul dat de această mişcare luptei principilor împotriva anarhiei feudale e, de asemenea, urmărită de autorii diferi- telor studii, dar socotim că nu pe măsura importanţei ei. De asemenea, nici lupta pentru autonomie a comunelor şi nici rez'stcnţa lor împotriva feudalităţii nu se bucură de o atenţie prea marc. Desigur, această problemă e re- zervată volumului din colecţie privind istoria instituţiilor urbane. Totuşi, dat fiind rapor- turile strlnse care au existat Intre oraşe şi principi, problema ar fi trebuit, din acest punct de vedere, mai amplu dezbătută. In privinţa luptei antifeudale a oraşelor, autorii se mulţumesc doar cu simple menţio- nări, aşa cum face autorul studiului referitor la Normandia şi cel al studiului asupra Flandrei. Tulburările din 1069 de la Mans, cele de la Rouen, răscoalele de mai tlrziu de la Brugcs (1325) şi de la Gând (1382) slnt doar semnalate fără a se stărui şi a se arăta cauzele fer. Carac- teristic pentru atitudinea potrivnică anarhici feudale a oraşului, slnt mişcările păturilor urbane din statul tuluzan împotriva uzurpă- rilor vicecomiţilor. Corniţele de Toulouse Insă n-a folosit aceste mişcări pentru a-şi consolida puterea şi autoritatea, ci a preferat să ia partea vicecomiţilor. Considerăm că această situaţie creată In sinul statului tuluzan ar fi meritat o mai amplă şi mai atentă tratare, dat fiind tocmai caracterul deosebit de complex al istorici comitatului. De altfel, ostilitatea comi- telui de Toulouse faţă de mişcarea Urbană se manifestă şi mai tlrziu, după perioada răs- coalei albigenese, prin Alphonse de Poitiers care a căutat In mod constant să suprime libertăţ'lc municipale. împotriva mişcării de emancipare comunală s-au pronunţat şi regii www.dacoromanica.ro 9 RECENZII 265 plantageneţi, cu toate că oraşele le-au fost de un preţios ajutor tn politica lor de consoli- dare a autorităţii centrale. Mai mult succes a avut mişcarea comunală tn nord tn Cham- pagne şi mai ales tn Flandra. Pentru Flandra, Ganshof a dat un Întins studiu tn care prezintă instituţii care au asigurat forţa mişcării de emancipare a oraşelor. Lipseşte totuşi şi aici o analiză a activităţii forţelor sociale care au luptat pentru eliberarea oraşelor de sub domi- naţia seniorială. Iar marile răscoale urbane, aşa cum s-a arătat mai Înainte, se bucură doar de simple şi trecătoare menţiuni. O instituţie interesantă apărută tn cadrul unora din vechile principate feudale, e insti- tuţia „stărilor”, despre care ctteva din stu- diile volumului ne dau informaţii. Astfel, tn 1286 tn Provcnce apar ,,Les Etats de Pro- vcnce”, o adunare cuprinztnd reprezentanţi ai nobilimii, clerului şi stării a treia. ,,Les Etats de Provence”, au izbutit sâ cucerească dreaptul de a decide tn materie de impozite, în Bretagne puterea legislativă nu aparţinea ducelui, ci unui „Plein Parlament”, format din baroni şi prelaţi. O deosebită însemnătate au avut-o ,,les fors” — stările din Bâarn. Acestea au luptat Îndelungat cu vicecomitele pentru privilegii şi au obţinut, printre altele, controlul administraţiei finanţelor, obiectivul principal tn lupta tuturor „stărilor” din evul mediu cu şeful statului. Un rol important au mai jucat „Ies fors” din Băarn în lupta îm- potriva alipirii la Franţa. Bâarn va rămîne în felul acesta tn afara Franţei plnă la marea revoluţie burgheză din 1789, care va realiza unificarea administrativă aeplină şi defini- tivă a ţârii. încheind această scurtă prezentare a unora din problemele tratate tn cuprinsul vo- lumului de faţă, socotim că la sftrşit ar fi fost necesar un studiu de sinteză a unuia din redactorii volumului care să sublinieze trăsă- turile comune şi particulare ale instituţiilor tratate. Acest studiu ar fi trebuit să se oprească tn special asupra marelui proces al fărîmiţării feudale de pe teritoriul Franţei, proces care apare în studiile volumului pe două planuri. Pe primul plan e fărîmiţarea autorităţii re- gale, care a rămas doar nominală faţă de marii principi feudali, iar pe al doilea plan c fărî- miţarea autorităţii acestor mari principi în faţa micilor seniori locali. Pînă la sfîrşitul evului mediu vor continua să existe în Franţa, veritabile state asemănă- toare celor existente la începutul monarhiei capeţiene. în acelaşi timp, cînd drepturile regelui stnt exploatate de el însuşi, pe teri- toriul actual al Franţei exista un anumit număr de state mai mici unde aceste drepturi erau tncă exercitate de vasalii regelui şi pentru folosul lor propriu. Unele d;n aceste state pc care autorii volumului le-au numit senioriale, pentru a le deosebi de cele formtnd monarhia franceză, au cunoscut o astfel de dezvoltare, încit au constituit adevărate monarhii, fără însă ca suveranul lor să ia titlul de rege. Imperiul plantagenet tn secolul XII şi statul Burgund în secolul XV pentru a le lua pe cele mai puternice din aceste monarhii feudale, au atins maxima lor dezvoltare în momente etnd monarhia franceză se găsea tntr-o stare de incontestabilă slăbiciune. Imperiul plan- tagenet a existat tn plină dezagregare feudală a Franţei, iar statul Burgund în perioada de declin provocată de războiul de 100 de ani. De asemenea, trebuie subliniat şi faptul că cele două puternice state feudale citate mai sus au beneficiat de o poziţie superioară ace- leia ocupate de monarhia franceză. Aceasta se datora instituţiilor mai perfecţionate decît cele de care dispuneau Ludovic al VlII-lca în timpul imperiului plantagenet şi Ludovic al Xl-lea în timpul statului lui Carol Te- merarul. Tot pe două planuri, dar în sens invers nc apare şi lupta dusă pentru întărirea şi reafirmarea autorităţii centrale. Din alt punct de vedere, studiul de sinteză de Ia sfîrşit ar fi avut şi avantajul că ar fi lichidat măcar în parte tratarea adeseori neuniformă a pro- blemelor puse de tematica volumului, tratare izvorită din optica diferită cu care autorii au abordat diferitele materiale şi izvoare avute la dispoziţie. într-adevăr, există la sfîrşit un foarte scurt capitol de concluzii al lui R. Fawtier, pe care însă din considerentele expuse mai sus îl socotim cu totul insufi- cient. în altă ordine de idei, trebuie relevată foarte palida tratare a raporturilor dintre in- stituţiile senioriale şi masele populare. Ici şi colo apare cîtc o scurtă semnalare a unor răscoale sau mişcări împotriva seniorilor, fără a se arăta cauzele care le-au generat. De pildă, nu se spune nimic în legătură cu fisca- litatea excesivă necesitată de întreţinerea unui aparat de stat centralizat, din ce în ce mai complex, fiscalitate care apăsa din greu pe umerii maselor populare. într-un loc se men- ţionează doar în trecere o fugă a ţăranilor din Beam din cauza asupririi fiscale. Tabloul istoric al perioadei de fărîmiţare feudală franceză ar fi fost mai complet tocmai prin tratarea întregii societăţi care a trăit în această www.dacoromanica.ro 266 RECENZII 10 perioadă. Or, autorii studiilor volumului s-au mărginit, fapt caracteristic de altfel istorio- grafiei burgheze, să cerceteze numai acele aspecte legate de istoria instituţiilor clasei dominante, fără a căuta să vadă ce urmări a avut crearea acestor instituţii asupra marii mase de şerbi şi asupra păturilor sărace de la oraşe. S. Porumbarii LUIGI SALVATORELLI şi GIOVANNI MIRA Storia d'Italia nel periodo fascista Torino, Giulio Einaudi, 1956, 1142 p. Cartea Storia d’Italia nel periodo fascista, scrisă de istoricii antifascişti Luigi Salvatorelli şi Giovanni Mira, e prima lucrare de sinteză mai vastă, trattnd istoria Italiei fn perioada cuprinsă Intre sfirşitul primului război mondial şi căderea regimului fascist1. Cartea lui Salvatorelli şi Mira este reluarea unei lucrări mai vechi Istoria fascismului, apărută In 1950. Au fost refăcute şi amplificate mai ales pri- mele capitole privitoare la perioada instaurării fascismului (1919 — 1922). Autorii Înfăţişează In primele capitole dez- nodâmtntul crizei social-politice Începută Îna- intea primului război mondial cu ruptura dintre burghezia liberală şi social-democraţia italiană, ruptură care a prilejuit naşterea In forme noi — agresive şi demagogice — a unor curente ultrareacţionare. Intr-o recenzie a căr- ţii publicată de revista Rinascita, P. Alatri a fost de părere că Începutul lucrării trebuia fixat din punct de vedere cronologic In 1915, clnd prin intrarea Italiei In primul război imperialist, monarhia şi clasa *conducătoare au făcut primul pas spre o orientare de extremă dreaptă a politicii italiene 1 2. 1 Instaurarea fascismului a fost tratată şi In lucrările lui Nino Valeri, Da Gioliti a Mus- solini, Florenţa, 1956, 235 p. şi Paolo Alatri, Le origini del fascismo, Roma, Editori Riuniti, 1956, 565 p. 2 Vezi Rinascita, 1957, nr. 1—2, p. 61. In primele capitole, un loc larg tl ocupă analiza amănunţită a condiţiilor social-eco- nomice şi politice din anii 1918 — 1922, care au constituit terenul venirii la putere a fascis- mului. Se subliniază pe de o parte, profiturile imense realizate de marile societăţi indus- triale de pe urma războiului, iar pe de altă parte pauperizarea cresclndă a maselor munci- torimii, ţărănimii şi a micii funcţionărimi, constrlnse la mari sacrificii şi nenumărate pri- vaţiuni. In aceşti ani se manifestă şi creşterea avlntului revoluţionar al clasei muncitoare şi ţărănimii. Astfel, In 1919, clasa muncitoare a ieşit victorioasă din lupta Îndelungată dusă Împotriva patronatului pentru ziua de muncă de opt ore, iar ţărănimea la rlndul ei pornise puternice mişcări pentru o reformă agrară. Un merit al autorilor e atenţia specială pe care au dat-o grevei politice din 20—21 iulie 1919, prin care clasa muncitoare italiană a Înţeles să sprijine lupta muncitorilor ruşi şi unguri Împotriva intcrvenţioniştilor. Autorii arată apoi că cu prilejul acestei mari greve de solidaritate muncitorească internaţională s-a produs şi acţiunea demobilizatoare, de frlnare, a fracţiunii reformiste a conducerii,partidului socialist, care a căutat să Împiedice manifes- tarea oricărei tendinţe revoluţionare In sinul maselor greviste. Tot cu prilejul marii greve politice din 20—21 iulie 1919 e de semnalat gestul semnificativ al lui Mussqlini, care prin ziarul său lansează un apel Împotriva grevei, lăudlnd hotărîrea burgheziei industriale de a www.dacoromanica.ro 11 RECENZII 267 deschide uzinele în ziua de 21 iulie 1919. Raporturile dintre marea burghezie italiană şi partidul fascist încep deci să se precizeze şi să devină publice. în capitolele tratînd perioada 1919 — 1922 un loc însemnat îl ocupă analizarea împrejurărilor care au dus la formarea Partidului Comunist Italian. încă din timpul alegerilor de la 30 octombrie 1919 ieşise în evidenţă totala lipsă de popularitate a partidului fascist şi slaba lui forţă politică în faţa partidului socialist. Rezultatele alegerilor de la Milano, cel mai mare centru industrial al ţării, sînt grăitoare : Mussolini şi aderenţii săi cu toată agitaţia făcută şi finanţată de marea burghezie, n-au reuşit să obţină decît 4 795 voturi faţă de cele 170 000 ale socialiştilor. în cursul anului 1920, ca expresie a năzuin- ţelor clasei muncitoare italiene, ale cărei ac- ţiuni revoluţionare sînt tot mai numeroase şi mai hotârîte — ducînd adesea pînă la ocuparea uzinelor, la conducerea partidului socialist, capătă preponderenţă aripa revoluţionară. Aceasta acţiona în vederea izolării şi îndepăr- tării grupării reformiste trădătoare, conduse de Turati. La 9 — 11 octombrie 1920 la Reggio d’Emilia are loc o adunare numită de „con- centrare socialistă”, unde gruparea comunistă condusă de Gramsci şi Terracini propune ade- rarea la Internaţionala a IlI-a, îndepărtarea social-democraţilor reformişti şi insurecţia armată ca singura cale pentru salvarea Italiei de complotul reacţiunii burgheze. Continuîn- du-şi activitatea sa revoluţionară, gruparea comunistă, propune în adunarea conducerii partidului socialist ţinută la sftrşitul lui no- iembrie 1920 la Imola ca acest partid să-şi schimbe numele în „comunist”. Două luni mai tîrziu, la 15 ianuarie 1921, are loc la Li- vorno congresul partidului socialist în sînul căruia se precizează cele trei curente : social- democrat reformist, centrist şi comunist. Congresul nu acceptă programul propus de comunişti, care preconizau cucerirea puterii pe cale revoluţionară. Gruparea comunistă pără- seşte congresul, care îşi încheie lucrările la 20 ianuarie. Peste o zi, la 21 ianuarie 1921, se întruneşte primul Comitet Central al Parti- dului Comunist Italian avînd printre alţii pe Antonio Gramsci, Palmiro Togliati şi Um- berto Terracini. O nouă etapă începe astfel în istoria mişcării muncitoreşti italiene, etapă marcată de lupta continuă a partidului îm- potriva fascismului. Nu întîmplător însă, primăvara aceluiaşi an 1921, al înfiinţării Partidului Comunist Ita- lian, marchează un moment decisiv în rapor- turile lui Mussolini cu marea burghezie indus- trială italiană. L. Salvatorelli şi G. Mira au făcut un istoric amănunţit al acestor raporturi care au dus la „marşul asupra Romei” şi la instaurarea fascismului. Fâcînd o incursiune în perioada antebelică, autorii arată că încă din 1914 burghezia italiană a început să pri- vească favorabil pe Mussolini, salutînd cu bucurie ieşirea acestuia din partidul socialist şi acţiunile lui trădătoare întreprinse împo- triva mişcării muncitoreşti. în timpul răz- boiului, aceiaşi burghezie a finanţat din plin ziarul lui Mussolini „II popolo d’Italia” în coloanele căruia erau susţinute planurile im- perialiste ale guvernului italian. După război legăturile lui Mussolini cu burghezia se inten- sifică, datorită articolelor cu caracter şovin şi imperialist scrise de Mussolini în ziarul său. Autorii relevă, ca deosebit de semnificativ pentru orientarea partidului fascist, articolul publicat de Mussolini la 14 ianuarie 1921 în care face o adevărată apologie a capitalismului. Trei luni după acest articol, Mussolini e ales- deputat de „blocul naţional” format din libe- rali şi fascişti, după o campanie electorală finanţată de marii industriaşi. în parlament, Mussolini ţine discursuri în care apără politica economică a acelora cu banii cărora s-a ales deputat. în discursul din 21 iunie 1921 el condamnă „statul colectivist”, pronunţîn- du-se pentru „statul manchesterian”, adică statul pur capitalist. Cîteva luni mai tîrziu. In noiembrie 1921, în congresul de la Roma pentru transformarea mişcării fasciste în par- tid politic propriu-zis Mussolini proclamă formal: „în materie economică să fim libe- rali”. Marea burghezie italiană, e astfel pe deplin convinsă că a găsit omul care îi tre- buia pentru a face faţă valului revoluţionar crescind şi pentru a reprima mişcarea munci- torească. în 1921 clasa dominantă din Italia se găsea deci în faţa dublei alternative : nor- malizarea unei situaţii în care puterea eco- nomică şi politică să-i fie asigurată în cadrul principiilor democraţiei burgheze sau renun- ţarea totală şi definitivă la aceste principii prin lichidarea mişcării socialiste şi munci- toreşti. Marea burghezie italiană a considerat mai sigură a doua cale şi de aceea a adus la putere fascismul L L. Salvatorelli şi G. Mira subliniază în cartea lor că anul 1921, a fost anul reacţiunii contra par’idelor şi organizaţiilor clasei mun- citoare. 1921 a fost anul în care organizaţiile paramilitare finanţate pe larg de capitalişti au luat o mare dezvoltare. Autorii atrag atenţia că nu se ştie cu precizie în ce măsură capita- lismul italian a finanţat fascismul, deoarece sumele afectate partidului fascist nu au fost, 1 1 Vezi în Rinascita, 1956, nr. 11, p. 624, recenzie semnată de Ottavio Pastare. www.dacoromanica.ro •268 RECENZII 12 bineînţeles, trecute In bilanţurile băncilor şi societăţilor pe acţiuni. Cert e Insă faptul, că fascismul a dispus de mijloace financiare deo- sebit de puternice, care nu puteau veni dectt din casele de bani ale bancherilor şi industria- şilor. De altfel documentele vremii şi ziarele arată că In lunile precedlnd venirea fascismului la putere, raporturile dintre Mussolini şi indus- triaşi au devenit din ce In ce mai strlnse. Cu puţin Înainte de marşul asupra Romei „Confe- deraţia industriei”, asociaţia marii burghezii industriale italiene, a dat chiar un comunicat In care recunoştea făţiş exercitarea „unei in- fluenţe directe şi presante In favoarea unei so- luţii Mussolini”. Cei care s-au opus cu hotărlre instaurării fascismului, au fost tot comuniştii, dar propunerea lor de a răspunde la marşul asupra Romei, prin greva generală, a lntlm- pinat opoziţia conducerii reformiste a „Confe- deraţiei Generale a Muncii”, care pentru acest act trădător al intereselor clasei muncitoare italiene şi-a atras recunoştinţa, manifestată In mod public, a lui Mussolini. Complicitatea cercurilor conducătoare burgheze din Italia la aducerea la putere a fascismului reiese şi din colaborarea deschisă acordată de partidele democrat-social şi popular la formarea guver- nului fascist în ziua de 29 octombrie 1922, guvern care a numărat printre membrii săi şi pe reprezentanţii acestor partide. De ase- menea autorii pun In evidenţă şi rolul deosebit avut de cunoscuţii lideri liberali, Giolitti şi Salandra, care au sprijinit activ înscăunarea fascismului, semnlndu-şi astfel propria lor moarte politică. în clţiva ani regimul fascist a instaurat teroarea In Întreaga Italie suprimlnd toate libertăţile democraţiei burgheze. în această privinţă deosebit de grăitoare au fost alegerile fasciste din aprilie 1924 pline de vio- lenţe, abuzuri şi ilegalităţi, urmate la două luni de asasinarea deputatului socialist Mat- teoti, act sfngeros al cărui autor moral a fost Mussolini. De altfel, după multe amlnări, In anul 1926, la procesul asasinilor lui Matteoti, calificat de autori drept un „spectacol si- nistru”, secretarul general al partidului fas- cist, Roberto Farinacci, declara cu cinism că procesul nu se face nici regimului, nici parti- dului, ci opoziţiei. Autorii arată apoi că din primii ani de guvernare, susţinut de miniştrii liberali din guvern, Mussolini a proclamat că guvernul poate lua măsuri excepţionale ca interzicerea ziarelor, percheziţionarea, arestarea şi depor- tarea persoanelor potrivnice fascismului. De asemenea a fost Întărită puterea personală a capului guvernului — adică a lui Mussolini — care a fost considerat deasupra celorlalţi mi- niştri, avlnd deplină putere executivă, fără nici un control din partea vreunui for al sta- tului. Pentru a supraveghea cit mai strlns şi pentru a reprima acţiunile clasei muncitoare, statul a creat sindicatele fasciste. Clasa munci- toare italiană Insă s-a opus cu tărie intrării In sindicatele fasciste, rămînînd credincioasă ve- chilor sale organizaţii sindicale, aşa cum a dovedit-o marea grevă din Lombardia din februarie 1925. Fascismul a lovit şi In parti- dele burgheze cu complicitatea şi sprijinul cărora a doblndit puterea. Astfel deputaţii partidului popular, partid care a concurat la formarea primului guvern fascist, au fost eli- minaţi din parlament. Condiţia rămlnerii In parlament a deputaţilor partidelor burgheze era ca acestea să facă deplină profesie de cre- dinţă fascismului. Dar zilele existenţei parti- delor politice burgheze erau numărate cu toată atitudinea lor capitulardă. Anul 1926 a marcat sflrşitul vieţii parlamentare In Italia şi toto- dată, încetarea practică a activităţii partidelor politice. Capitolele dezvoltate, bazate pe numeroase date statistice, slnt consacrate de cei doi au- tori istoriei social-economice a Italiei in timpul perioadei fasciste. Autorii arată că aşa-zisul stat corporativ creat de fascism şi prezentat In mod demagogic ca organismul social ideal, nu era declt o maşină care „se Invlrtea In gol In faţa problemelor economice-sociale de mare gravitate”. Astfel reforma monetară din 1926 — 1927, s-a făcut In detrimentul clasei munci- toare italiene, deoarece după Însăşi recunoaş- terea lui Volpi, ministrul de finanţe fascist, această reformă a determinat o agravare a şomajului. Reevaluarea monedei a făcut ne- cesară revizuirea preţurilor de cost din pro- ducţie şi implicit a părţii de investiţii alocate . salarizării, ceea ce a cauzat concedierea a mari mase de muncitori. Exprimlnd tendinţa pa- tronatului de a intensifica exploatarea, gu- vernul fascist a promulgat şi o chartâ a muncii, care sub masca colaborării dintre patroni şi muncitori, era de fapt un instrument de con- strlngere prin care statul fascist exercita o grea presiune asupra clasei muncitoare ita- liene. Pe plan economic statul corporativ s-a dovedit incapabil să rezolve marea criză economică din 1929—33 care a aruncat In ghiarele şomajului milioane de italieni, după cum n-a fost în stare nici să scoată Italia de sub dependenţa ţărilor capitaliste bogate. Situaţia economică a Italiei se va menţine critică şi după criză, cu scumpete, salarii scă- zute şi mari mase ale muncitorimii şi ţărănimii râmase fără lucru. Capitole speciale au fost dedicate de C. Sal- vatorelli şi G. Mira rezistenţei antifasciste. Autorii subliniază că un rol conducător In lupta de rezistenţă l-a avut Partidul Comunist Italian, care lnceplnd din 1926, a acţionat In www.dacoromanica.ro 13 RECENZII 269 adîncă ilegalitate. Centrul activităţii sale a fost în special nordul Italiei cu triunghiul industrial Milano — Genova — Torino. Ziarul „Unita”, al cărui număr clandestin apare la 1 ianuarie 1927 capătă o mare răspîndire, avînd ediţii locale pentru fiecare din marile centre industriale. Pe planul luptei sindicale împo- triva fascismului Partidul Comunist Italian trece la reorganizarea Confederaţiei Generale a Muncii, combătînd teoria apolitismului sin- dicatelor şi arătînd necesitatea existenţei unei strînse legături între activitatea sindicală şi lupta pentru înfăptuirea unităţii politice a clasei muncitoare italiene. Partidul organi- zează apoi greve şi comitete de luptă împo- triva reducerii salariilor. De asemenea, caută să lămurească şi să educe clasa muncitoare, arâtindu-i necesitatea insurecţiei armate ca singura cale pentru răsturnarea fascismului şi instaurarea democraţiei. în acest sens Comi- tetul Central al Partidului Comunist Italian arăta că „numai sub conducerea clasei munci- toare sprijinită şi ajutată de ţărănime, masele muncitoare de toate condiţiile se vor putea elibera de opresiunea fascistă” (p. 576). Sub conducerea lui Antonio Gramsci, Palmiro To- gliati şi Luigi Longo partidul adoptă o ati- tudine hotărîtâ şi faţă de unele încercări de alunecare pe panta fracţionismului şi politicii lipsite de principii. De asemenea, Partidul Comunist Italian, a supus unei critici ascuţite partidul socialist pentru şovăielile şi curentele reformiste şi oportuniste din sînul său, pre- cum şi partidele burgheze de opoziţie, care au organizat aşa-numita „Opoziţie de pe Aven- tin”, fără nici un obiectiv precis de luptă antifascistă, activitatea ei mărginindu-se doar la discursuri şi proteste formale împotriva samavolniciilor regimului. Un loc important îl ocupă în carte prezen- tarea acţiunilor represive împotriva Partidului Comunist Italian. Pentru a combate pe co- munişti, regimul fascist a creat două insti- tuţii speciale : tribunalul special şi „Ovra” (poliţia secretă fascistă). Astfel în 1928 are loc marele proces împotriva Comitetului Central al Partidului, proces în care Gramsci, Roveda şi Scoccimaro sînt condamnaţi la 20 ani şi 4 luni închisoare, iar Terracini la 22 ani închi- soare. De asemenea autorii subliniază că prima condamnare la moarte pentru activitate po- litică împotriva regimului fascist, a fost pro- nunţată tot împotriva unui comunist (17 oc- tombrie 1928). Autorii mai trec în revistă şi o serie de acţiuni ale unor grupări mai restrînse a căror metodă comună de luptă împotriva fascis- mului era atentatul. Aici considerăm că tre- buia arătat că atentatul nu e o metodă eficace, deoarece suprimarea unui om oricît de impor- tant şi de sus-pus ar fi în conducerea statului burghez, nu înseamnă şi suprimarea regimului. De altfel partidul de tip marxist-lcninist com- bate cu tărie atentatul ca metodă de înlătu- rare a regimului burghczo-capitalist. Numai prin revoluţia condusă de clasa muncitoare avînd în frunte partidul ci de avangardă, e posibil înlăturarea sistemului politico-economic întemeiat pe exploatare şi asuprire. în legătură cu atentatele împotriva per- soanei lui Mussolini, de înlăturare a căruia grupările complotiste adversare fascismului, legau şi înlăturarea regimului, trebuie relevat că Salvatorclli şi Mira cad adeseori în eroarea de a supraevalua importanţa persoanei dicta- torului fascist. în mai multe rînduri se vă- deşte tendinţa lor de a subordona analizarea şi interpretarea diferitelor fapte, actelor per- sonale şi gesturile lui Mussolini. în locul acestei supraevaluări a persoanei şi actelor personale ale lui Mussolini, trebuia conti- nuată şi aprofundată analiza rădăcinilor fas- cismului, începută în primele capitole, cînd s-a tratat despre condiţiile venirii lui la putere, în capitolele care s-au ocupat de istoria gu- vernării fasciste, se impunea un atent şi stă- ruitor examen al funcţiunilor politice şi so- ciale ale acestei guvernări. Trebuia arătat căror interese răspundea şi servea fascismul. Abdicarea vîrfurilor politice burghczo-libcralc în faţa fascismului se explică piin faptul că acestea au interpretat voinţa burgheziei ita- liene de a trece la o contrarevoluţie preventivă în vederea menţinerii puterii economice şi politice ameninţate de masele populare con- duse de clasa muncitoare şi partidul de avan- gardă. Autorii s-au lăsat adesea tentaţi să interpreteze fascismul ca un fenomen mic- burghez, punînd în umbră cauzele profunde ale ascensiunii sale la putere, cauze care de altfel sînt caracteristicile sale principale. De aici şi tendinţa de a confunda fascismul cu o mişcare politică bazată pe simpla violenţă, fără o analiză atentă a mobilelor acestei vio- lenţe, care ar fi arătat contra cui şi în funcţie de ce obiective era exercitată l. în legătură cu violenţele comise de fascism, autorii comit greşeala — derivată dintr-o folosire unila- terală şi incompletă izvoarelor — de a atribui numai parţial lui Mussolini răspunderea pentru tratamentul inuman şi cruzimile la care au fost supuse elementele antifasciste. „Ducele”, chiar intervenea uneori pentru a tempera pe subalterni. Realitatea arătată de documente de primul ordin, ncfolosite de autori, e însă cu totul alta. Mussolini a încurajat şi susţinut aplicarea unor metode de represiune cît mai 1 Vezi în Rinascila, 1957, nr. 1, p. 62, recenzie critică semnată de P. Alatri. www.dacoromanica.ro 270 RECENZII 14 sălbatice faţă de elementele progresiste care luptau Împotriva fascismului, merglnil plnă la reintroducerea pedepsei cu moartea In 1930, fapt de altfel, relevat şi de autori1. Tot privitor la istoria politicii interne a Italiei In timpul perioadei fasciste trebuie ară- tat că o lipsă a cărţii lui Salvatorelli şi Mira e tratarea uneori confuză şi contradictorie a antifascismului. Astfel Giolitti şi aşa-zişii „re- formişti” erau consideraţi ca antifascişti Încă din cursul anului 1923. Or, se ştie că tocmai Giolitti a fost unul dintre partizanii şi susţină- torii principali ai politicii aducerii fascismului la putere. Chiar autorii, intrlnd in contradicţie cu propriile lor păreri, scriu că In 1927 lumea fascistă era In contact şi uneori se confunda cu unele elemente care se pretindeau a fi antifas- ciste. Astfel „reformiştii”, erau pentru „nor- malizarea” situaţiei politice interne şi voiau chiar să intre în guvernul fascist. Unitatea forţelor antifasciste putea fi asigurată numai de partidele de stînga în frunte cu comuniştii şi de acele elemente progresiste şi democrate, cinstite, din celelalte partide, gata să participe cu curaj şi spirit de sacrificiu la lupta împo- triva fascismului 2. Numeroase pagini sînt consacrate şi poli- ticii externe a regimului fascist. Obiectivele acestei politici erau acapararea de noi colonii în Africa, asigurarea dominaţiei Mării Meditcrane şi zona de influenţă în Bal- cani. Politica externă a lui Mussolini constituie o mărturie evidentă a contradicţiilor existente între statele imperialiste In goana lor după pieţe de desfacere, resurse de materii prime şi zone de influenţă. Astfel, fascismul a dus o politică de înar- mări, mai ales în ceea ce priveşte marina şi aviaţia, politică ce a apăsat deosebit de greu asupra Italiei, ţară săracă în materiile prime necesare construirii unui instrument de luptă atît de costisitor cum e flota maritimă militară. Guvernul fascist apoi a iniţiat o scrie de ma- nevre navale şi raiduri aeriene demonstrative, ca zborul lui Balbo peste Atlantic spre America, pentru a intimida guvernele statelor capita- liste apusene. In 1935 fascismul a trecut la agresiunea directă, începînd războiul de co- tropire împotriva Etiopiei, după o scrie de provocări la frontierele acestei ţâri. Autorii arată că după victoria militară propriu-zisă a urmat acţiunea de «pacificare* a ţării, care s-a dovedit foarte anevoioasă din cauza rezis- tenţei îndtrjite opusă de poporul etiopian. Mussolini a emis apoi pretenţii asupra Tuni- sului la care Insă marea burghezie franceză nu 1 Vezi şi în Binascita, 1957, nr. 1, p. 62. " Ibidem, p. 62 — 63, recenzia lui P. Alatri. s-a arătat de loc dispusă să renunţe. Ocuparea Albaniei în 1939 a marcat începutul pătrun- derii fascismului în Balcani, pătrundere care însă a fost oprită de Germania hitleristă ce viza să transforme această parte a Europei în propria sa zonă de influenţă. Dar elementul principal al politicii externe fasciste a fost formarea unei coaliţii antisovietice concre- tizată prin alianţa cu Germania hitleristă, aşa-numita axă Roma-Bcrlin, la care s-a alăturat ulteiior şi Japonia imperialistă. Prima acţiune comună a Italici fasciste şi Germaniei hitlcriste a fost războiul civil din Spania unde cei doi dictatori au dat sprijin armat făţiş lui Franco. Autorii consideră în mod just că in războiul civil din Spania au fost puse faţă în faţă nazismul, fascismul şi conservatorismul cu democraţia, progresul şi socialismul. De asemenea ei relevă şi „comedia” aşa-zisci po- litici de neintervenţie jucată de statele bur- ghezo-capitaliste occidentale — Anglia şi Franţa — , politică ce a însemnat în fapt spri- jinul tacit dat de aceste puteri agresiunii fas- ciste împotriva republicii şi democraţiei spa- niole. Un alt merit al lui Salvatorelli şi Mira e şi tratarea acelor episoade ale războiului civil spaniol la care au participat antifasciştii ita- lieni 3. Organizaţi în batalionul „Garibaldi”, ce constituia o unitate a unei brigăzi interna- ţionale, italienii liberi au luptat cu eroism în bătălia victorioasă de la Guadalajara împo- triva trupelor franchiste. Politica antisovictică a regimului fascist s-a manifestat cu şi mai multă putere în timpul celui dc-al doilea război mondial, cînd Mussolini s-a alăturat agresiunii de jaf şi pradă împotriva Uniunii Sovietice. Participarea fas- cismului italian la războiul hitlcrist marchează dcsâvîrşirea trădării făptuită de Mussolini şi regimul său faţă de Italia. Aducînd trupele hitlcriste pe teritoriul italian, Mussolini a sacrificat întreaga independenţă a ţării. Ultimul capitol al cărţii se ocupă cu căde- rea fascismului, cu armistiţiul, cu încercarea disperată a lui Mussolini de a continua regimul dictatorial prin aşa-zisa „republică socială” şi cu lupta de rezistenţă a poporului italian pentru eliberarea de ocupaţia hitleristă şi de rămăşiţele fasciste refugiate în Ralia de nord. In legătură cu căderea fascismului şi cu ieşirea Italiei din război, autorii recunosc că guvernul Badoglio a procedat prea lent la lichidarea aparatului de stat fascist şi la ac- ţiunile de încheierea armistiţiului. în cele pa- truzeci şi cinci de zile (25 iulie — 8 septembrie 3 Participarea antifascistă la războiul civil din Spania e tratată pe larg In cartea lui Luigi Longo : Brigăzile internaţionale in Spa- nia, Bucureşti, E.S.P.L.P., 1957. www.dacoromanica.ro 15 RECENZII 271 1943) scurse Intre demiterea lui Mussolini şi Încheierea armistiţiului, comandamentul ger- man a avut tot timpul să procedeze metodic la pregătirea ocupării Italiei, conccntrlnd cit mai multe trupe posibile. Autorii insă nu ana- lizează cauzele acestei încetineli în acţiunea guvernului Badoglio. însăşi fromarea acestui guvern care a preluat succesiunea fascismului e o dovada că monarhia şi cercurile conducă- toare ale burgheziei continuau să se teamă de masele populare şi de mişcarea muncitorească. Chiar şi 24 de ore de libertate pentru popor puteau fi periculoase şi astfel de la dictatura fascistă s-a trecut la dictatura militară L Unele din primele măsuri ale guvernului Ba- doglio au fost o serie de acte de represiune îm- potriva clasei muncitoare italiene care, a doua zi după demiterea lui Mussolini, a mani- festat contra fascismului în pieţele marilor oraşe, cerînd desfiinţarea imediată a apara- tului de stat fascist, ieşirea cît mai grabnică din război, libertatea presei şi a deţinuţilor antifascişti1 2. S-a procedat cu o încetineală adevărat criminală la ducerea- tratativelor pentru armistiţiu, fapt care a înlesnit ocuparea Italici de trupele germane şi cu aceasta o serie de mari suferinţe pentru poporul italian. Guvernul Badoglio, expresie a aceleiaşi bur- ghezii care a adus la putere fascismul, dar care acum îl abandona ca nemaifiindu-i de folos, se temea mult mai mult de partea înain- tată a poporului italian hotărîtă să păşească cu fermitate pc calea păcii şi democraţiei, decît de ocupaţia trupelor hitleriste3. E semnifi- cativă în această privinţă notificarea făcută de Guariglia — ministrul de externe din guvernul Badoglio — lui Osborne — ambasadorul en- glez pe lîngă Vatican că „guvernul italian nu se poate mişca fiind prirs între germani şi ameninţarea comunistă”4 5. Urmînd această linie politică de abdicare faţă de interesele majore ale ţării, guvernul Badoglio a respins oferta făcută de „Comitetul opoziţiei”, de a mobiliza şi înarma masele populare pentru lupta împotriva trupelor hitleriste care ocupau punctele vitale ale ţării6. Autorii se ocupă şi de acea parte a Italiei rămasă sub dominaţia hitleristâ şi în care Mussolini a creat aşa-zisa republică socială de la Salo. Astfel în nordul Italiei, noul guvern fascist a trecut la o politică diversionistă şi pentru a atrage clasa muncitoare de partea sa a decretat înfiinţarea consiliilor muncito- 1 Roberto Battaglia, Sloria delta Resislenza italiana, Torino, Einaudi, 1953, p. 84. 2 Ibidem, p. 85 — 86. 3 Ibidem, p. 90 — 91. 4 Ibidem, p. 91. 5 Ibidem. reşti, cu care consiliile patronale trebuiau să împartă conducerea uzinelor. Iar în februarie 1945, cînd zilele fascismului erau numărate, s-a mers şi mai departe, decretîndu-se sociali- zarea întreprinderilor. Aceste măsuri, carac- terizate de organele ilegale ale mişcării de re- zistenţă, drept o „colosală înşelătorie”, n-au reuşit însă să inducă în eroare clasa munci- toare italiană, care a continuat să lupte cu şi mai mare energie pentru zdrobirea fascis- mului. Înfăţişînd lupta de rezistenţă a poporului italian împotriva ocupaţiei hitleriste şi împo- triva rămăşiţelor fasciste, autorii subliniază rolul conducător al Partidului Comunist Ita- lian, care a dat nu numai cea mai mare parte a cadrelor de conducere, ci şi majoritatea ca- drelor luptătoare. In octombrie 1943 au loc primele acţiuni ale grupărilor de partizani : sabotaje, incendieri, atacarea unităţilor mi- litare germane şi fasciste. Pentru acţiuni armate organizate, se formează grupurile de acţiune populară (G.A.P.). în marile centre se formează comitete secrete de acţiune în le- gătură cu G.A.P. Acestea organizează greve în tot cursul iernii 1943 — 1944, culminînd cu marea grevă din 1 martie 1944, care a cuprins toate marile centre industriale din Italia ocu- pată. în primăvara anului 1944 rezistenţa civilă şi armată merge crcscînd, se formează Comitetele de eliberare naţională şi se măreşte numărul detaşamentelor de partizani. Printre aceste detaşamente, autorii subliniază, ca dis- tingîndu-se în disciplină şi hotărîre în acţiune pe cele compuse din comunişti. Autorii încheie lucrarea cu descrierea epi- soadelor de la sfîrşilul lunii aprilie 1945 cînd masele populare din marile oraşe nordice : Genova, Milano, Torino, au trecut la insurecţia armată. Prăbuşirea definitivă a fascismului s-a dcsăvîrşit. La 27 aprilie 1945 Mussolini e arestat în munţi de un detaşament de parti- zani, iar la 29 aprilie e judecat după o proce- dură sumară şi executat împreună cu cei şaptesprezece „gerarhi” fascişti carc-1 însoţi- seră In tentativa disperată de a trece în Elveţia. Lupta de rezistenţă şi de eliberare a fost în general destul de just tratată de autori. To- tuşi, părerea multora din cititorii italieni, exprimată şi în revista „Rinascita", e că după o mie de pagini descriind umilinţele şi sufe- rinţele poporului italian în timpul perioadei fasciste, s-ar fi impus o tratare mai amplă a luptei de eliberare 8. O altă lipsă a lucrării e şi renunţarea autorilor la prezentarea aparatului informativ, care sc vădeşte din text a fi foarte 8 Rinascita, 1957, nr. 1, p. 61, recenzia luj P. Alatri. www.dacoromanica.ro 272 RECENZII 1G bogat şi judicios folosit. Intr-adevăr cartea şi aşa voluminoasă ar fi fost considerabil mărită prin expunerea acestui aparat, dar exigenţele ştiinţifice impun întotdeauna ca izvoarele să fie semnalate cititorului 1. In sfirşit, tot ca o lipsă e privită şi renunţarea la documentarea fotografică prezentă In ediţia din 1950, documentare care ar fi contribuit la formarea unei idei cit mai complete a ceea ce a fost fascismul1 2. După părerea noastră, tipărirea cărţii In două volume, cre- dem că ar fi rezolvat aceste exigenţe. ' Cu toate deficienţele de fond sau de ordin tehnic semnalate In paginile de mai sus, cartea lui C. Salvatorelli şi G. Mira reprezintă o importantă contribuţie, rezultat al unui serios efort de a prezenta sub toate aspectele una din cele mai întunecate perioade ale istoriei Italiei. Totodată, cartea constituie şi un punct de plecare pentru viitoare cercetări mai adlncite şi mai vaste. S. Columbeanu PAN. I. ZEPOS, Mt/arjX (0Teivo7rouXou Noţjuxov Ilpoxeipov (BouxoupsaTiov, 1765). Ti 7rpWTOV ex&tSoţiivov exxetpoypacpou xcoStxog tou Kpcmxou ’Âpxeiou Toij ’lamou [Manual de legi al lui Mihail Fotinopulos (Bucureşti, 1765). Editat pentru Intlia dată după codicele manuscris din Arhivele Statului din Iaşi], Atena, 1959, XII + 304 pagini + 8 planşe. Bizantinologul şi juristul grec Panait I. Zepos este un erudit cunoscător al izvoarelor bizantine ale vechilor legiuiri romîneşti. îm- preună cu părintele său Ioan Zepos, el a editat la Atena In 1931 Codul Calimach din 1817 şi Legiuirea Caragea din 1818 In volumul al VlII-lea din monumentala colecţie Jus Grae- coromanum. în 1936, P. I. Zepos a publicat Pravilniceasca Condică a lui Ipsilanti din 1780 Intr-o remarcabilă ediţie ştiinţifică. în propria sa revistă ’Apxaîov ’ISitoTixou Aixaîou, In revista ’E7r£Tr(pt£ 'Eraipîag Bu^avrivcov EttouScov, precum şi In alte reviste greceşti şi străine, Zepos a publicat valoroase studii privitoare la vechile legiuiri şi instituţii juridice din Ţările Romlne. Editlnd In 1959 textul grecesc al codului intitulat No|j.ix£v Ilpoxeipov din 1765, în- văţatul grec îmbogăţeşte cu încă o preţioasă ediţie seria lucrărilor sale privitoare la legiui- rile ce s-au aplicat In Ţările Romîne în perioada fanariotă. Această ediţie are meritul excep- ţional de a se baza pe un manuscris grecesc ce nu fusese editat. Ideea editării acestui cod pe baza manus- crisului aflat In Arhivele Statului din Iaşi a fost a lui Ştefan Gr. Berechet. După cum arată acesta în una din lucrările sale (Legă- tura dintre dreptul bizantin şi rominesc, Vaslui, 1 Rinacila, 1957. nr. 1, p. 61, recenzia lui P. Alatri. 2 Ibidem. 1937, p. 150), ediţia urma să fie întocmită In colaborare cu „colegul atenian P. Zepos”. Planul lucrării prevedea şi traducerea textului In limba romlnă, iar editarea urma să se facă de către Academia Romlnă. Cel de-al doilea război mondial şi apoi stingerea din viaţa a lui Şt. Gr. Berechet In 1946 au împiedicat continuarea acestei colaborări. în prefaţa lu- crării sale, savantul grec exprimă preţuirea sa pentru „entuziastul şi neobositul cercetător” romln Şt. Gr. Berechet. Editarea textului grecesc al Manualului de legi din 1765 constituie o remarcabilă operă ştiinţifică, pentru care istoricii şi juriştii ro- mlni vor rămlne recunoscători savantului grec Zepos. Lucrarea cuprinde tabla de materii a codului (p. VII —XII), o prefaţă (p. 1—2), bibliografia lucrărilor consultate (p. 4 — 8), un studiu introductiv (p. 9 — 32), textul co- dului (p. 33 — 262), un indice al titlurilor codului (p. 263 — 268), un indice al izvoa- relor codului (p. 271 — 287), un indice al nu- melor şi al termenilor juridici (p. 288—294), un glosar de cuvinte străine sau idiomatice şi de termeni bizantini (p. 295 — 300), un rezumat în limba franceză (p. 301 — 304). Lucrarea este însoţită de opt planşe cuprinzînd In fotocopie pagini caracteristice din textul codului. în titlul codului, numele alcătuitorului fi- gurează sub forma Mihail Folinopoulos. în hrisovul domnesc de promulgare din 1765 semnat de Ştefan Racoviţă, alcătuitorul este numit Mihail Fotinos. Forma Fotinos este folosită şi de către biograful grec C. I. Dyovou- www.dacoromanica.ro 17 RECENZII 273 niotis. Preferăm forma romlnizală Folino, folosită de către vechii cercetători C. Lit- zica şi Ion Peretz. Zepos indică importante date biografice despre acest Fotino, dintre care unele se află In izvoarele noastre interne, altele slnt culese din lucrări greceşti. Mihail Fotino era grec din Hios. Fusese „consul al filozofilor”, adică rec- torul Înaltei şcoli greceşti a patriarhiei din Constantinopol. In Ţara Romlnească, el do- hlndi titlul de „mare paharnic şi mare gră- mătic” la curtea domnească. în anii 1764 — 1765, el se afla la Bucureşti ca secretar al lui Ştefan Racoviţă. In 1777, el a scris aici lucrarea sa intitu- lată Introducerea legilor, despre care Zepos crede că ar putea fi o variantă a codului. Tot In Bucureşti, el a redactat in 1781 lucrarea Poveţe pentru fiul său, păstrată fntr-un ma- nuscris grecesc de mai tlrziu in Biblioteca Academiei R.P.R. sub nr. 1308, precum şi in manuscrisul grecesc nr. 1184 din Biblioteca Universităţii din Atena. Zepos ne informează că Fotino a mai scris şi o lucrare intitulată Paleta, necunoscută de noi. Cunoscind bine legiuirile bizantine şi avind o întinsă cultură juridică, Mihail Fotino a fost in măsură să redacteze codul ce-i poartă numele. Cele mai multe dintre manuscrisele greceşti ale acestui cod indică anul 1766 ca dată a alcătuirii lui. Dar pe baza hrisovului de promulgare ce datează din 1765, putem admite că şi codul datează din acelaşi an. însărcinarea de a redacta codul a primit-o Mihail Fotino de la Ştefan Racoviţă, domnul Ţării Romineşti. Apreciind timpul scurt in care Mihail Fotino a trebuit să alcătuiască acest cod, Zepos presupune că alcătuitorul a fost ajutat şi de alte persoane in redactarea lucrării sale. Codul este redactat in limba neo- greacă ce se vorbea la sfirşitul secolului al XVIII-lea. Apar in text şi multe expresii idiomatice provenite din limba romînă sau din alte limbi. Codul cuprinde trei cărţi, avind in total 2026 articole, 65 adnotări şi 49 comentarii. Adunarea întregului material al codului din izvoarele bizantine şi mai cu seamă sistema- tizarea acestui material constituie principalul merit al alcătuitorului. Codul face şi trimi- teri la izvoarele pe care le foloseşte. Indicarea izvoarelor — deşi nu întotdeauna corectă — dă codului o valoare documentară deosebită. Obligaţia indicării izvoarelor fusese impusă in Ţara Romlnească pentru motivarea hotări- rilor judecătoreşti Încă din 1733 de către Constantin Mavrocordat. Este de remarcat apoi că multe din comen- tariile Bazilicalelor figurează in lucrarea lui Mihail Fotino ca dispoziţii propriu-zise ale codului. Alcătuitorul a încercat de asemenea să atenueze unele contradicţii existente in Basilicale şi să redea intr-un spirit mai larg sensul unor dispoziţii bizantine inserate in cod. în ceea ce priveşte izvoarele codului, Zepos identifică numeroase dispoziţii luate din Basi- licale după ediţia Fabrotus din 1647, din Sin- tagma lui Matei Vlăstare de la 1335, din Exabiblul lui Armeanopol de la 1345, din unele novele ale împăraţilor bizantini, din ca- noanele şi comentariile bisericeşti. în ceea ce priveşte obiceiul pămintului ca izvor al acestui cod, Zepos socoteşte că Mihail Fotino a uti- lizat foarte puţine obiceiuri locale şi că de fapt „acestea slnt obiceiuri bizantine” (p. 22). învăţatul grec foloseşte prilejul de a sus- ţine şi in această lucrare vechea sa teză po- trivit căreia obiceiurile juridice romineşti sint in mare măsură şi in esenţă obiceiuri bizantine. Am arătat cu alt prilej netemeinicia acestei teze. Istoria arată că instituţiile caracteristice ale dreptului consuetudinar rominesc din evul mediu, ca instituţia jurătorilor, înfrăţirea, protimisul, privilegiul masculinităţii, solida- ritatea penală, au fost cunoscute pe o anumită treaptă a dezvoltării lor de către multe po- poare. Apariţia şi dezvoltarea instituţiilor de drept nescris sint determinate de procesele istorice obiective. Ştiinţificeşte nu se poate susţine deci că rominii medievali au împrumutat obiceiurile lor juridice de la bizantini. Dacă dreptul bi- zantin a fost receptat in mare măsură in Ţările Romîne, acesta a fost dreptul scris care a putut să corespundă cerinţelor sociale proprii poporului romln, in diferitele lui perioade is- torice. Dreptul bizantin receptat nu a creat obiceiurile juridice romineşti. Aceste obiceiuri s-au constituit potrivit relaţiilor sociale proprii poporului nostru care a folosit împrumuturile juridice in sensul lor creator pentru nevoile sale. Fenomenul istoric al împrumuturilor ju- ridice a fost acelaşi pentru toate popoarele din antichitate şi din evul mediu, fiecare popor ridicind sau coborind prin practica sa judi- ciară, la nivelul său, Împrumuturile din afară. în cazul special al obiceiurilor juridice menţionate în codul lui Mihail Fotino, pe care Zepos le socoteşte bizantine, constatăm de pildă că donaţiile nupţiale, impedimentele la căsătorie şi divorţul pentru absenţa soţului sint de fapt practici normale pentru o societate ale cărei instituţii matrimoniale şl religioase au fost reglementate de acelaşi drept canonic care a fost comun rominilor şi bizantinilor, ca şi celorlalte popoare care au stat sub influenţa aceleiaşi biserici. în ceea ce priveşte conţinutul, codul lui Mihail Fotino reflectă in mare măsură sistemul de drept bizantin. Zepos analizează cuprinsul www.dacoromanica.ro 274 RECENZII ÎS acestui cod, dar numai din punctul de vedere al naturii sale juridice. El constată că, In linii generale, cartea Intiia cuprinde dispoziţii de drept civil, cartea a doua drept penal, iar car- tea a treia drept ecleziastic. Nu este cercetată condiţionarea socială a dispoziţiilor cuprinse In acest cod. Faptul că Mihail Fotino a interpretat în codul său Intr-un spirit mai larg şi filantropic unele dispoziţii din Basilicale este explicat de către Zepos ca fiind rezultatul influenţei doc- trinei dreptului natural asupra alcătuitorului codului (p. 24). Aceasta este o explicaţie idea- listă. Exemplele menţionate arată că de fapt este vorba de dispoziţiile corespunzătoare dez- voltării relaţiilor saăiăle din Ţara Romî- nească In a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. ' Se menţionează astfel dispoziţia din cartea I, 57, 19, privitoare la prelungirea scadenţelor de plată pentru datornicii săraci (p. 126 — 127). Dar In secolul al XVIII-lea destrămarea relaţiilor feudale şi apariţia primelor forme ale relaţiilor capitaliste făceau necesare In Ţările Romine reglementări mai avantajoase pentru activităţile economice bazate pe credit. Da- tornicii săraci la care se referă dispoziţia res- pectivă din codul lui Mihail Fotino nu puteau fi declt negustorii mici şi meseriaşii care aveau nevoie pentru activitatea lor de înlesniri mai largi decit avuseseră bizantinii în vremea re- dactării Basilicalelor. Cea de-a doua dispoziţie, pe care o men- ţionează Zepos spre a pune In lumină „spi- ritul filantropic” care a inspirat pe Mihail Fo- tino in redactarea codului său sub influenţa doctrinei dreptului natural, este cuprinsă In cartea II, 54, 1 şi se referă la sancţionarea cu pedeapsa capitală a condamnaţilor care eva- dează din Închisoare, pedeapsă care, după aprecierea lui Mihail Fotino, nu se putea aplica şi celor condamnaţi „pentru datorii sau pentru alte mici pricini”, deoarece ar fi fost crud ca şi aceştia să se pedepsească cu moartea (p. 188). Se înţelege că şi această măsură privitoare la datornicii condamnaţi, derogatorie de la drep- tul Basilicalelor, reflectă aceeaşi dezvoltare a relaţiilor sociale bazate şi pe dezvoltarea cre- ditului. Şi celelalte dispoziţii, socotite de Zepos ca reflectlnd „influenţa spiritului filozofic al vremii” şi Inriurirea „doctrinii dreptului na- tural” asupra lui Mihail Fotino, se explică tot prin natura relaţiilor sociale ce se dezvoltau în Ţara Roinlnească in secolul al XVIII-lea. Zepos consideră că adoptarea dreptului bizantin de către Ţările Romine in epoca fa- nariotă se datorează „influenţei binefăcătoare a spiritului fanariot greco-bizantin” (p. 9), că perioada fanariotă constituie „o strălucită verigă a legăturii dintre istoria dreptului ro- mlnesc şi istoria dreptului greco-bizantin” (p. 12) şi că influenţa greacă a fost mereu vie In Ţările Romîne pe calea „dreptului popular bizantin şi postbizantin” (p. 25). Studiind istoriceşte fenomenul receptării dreptului bizantin In Ţările Romîne, noi con- statăm că acest fenomen are cauze sociale interne bine determinate. în general, recep- tarea dreptului bizantin In Ţările Romine oglindeşte nevoile societăţii feudale romlneşli şi aspiraţiile de universalitate ale domniei feudale. în perioada fanariotă, folosirea drep- tului bizantin in Ţările Romine se explică şi prin trecerea societăţii romineşti de la relaţii feudale la relaţii capitaliste, ceea ce a făcut să devină şi mai necesare reglementările bi- zantine privitoare la doblndirea şi apărarea proprietăţii private, la ocrotirea schimburilor şi creditului, la stimularea producţiei de măr- furi. Tocmai aceste reglementări formează materia nouă cuprinsă în Manualul de legi Întocmit de Mihail Fotino. Manualul cuprinde numeioase dispoziţii destinate să asigure doblndirea şi apărarea proprietăţii private (p. 62, 108, 147 — 148,. 150, 161, 164, 172, 179-180, 210, 212-213), să Înlesnească împrumuturile şi să garanteze creditul (p. 124-139, 164, 211, 221), să regle- menteze contractele de vlnzare-cumpărare (p. 131, 139, 146, 149, 158, 180, 191, 213, 238), să Înlesnească „asocierea” muncii cu capitalul (p. 143 — 147, 196, 208). Asemenea dispoziţii figurează In acest cod, nu atlt da- torită influenţei spiritului fanariot, cit dato- rită noilor necesităţi ale societăţii romineşti la începutul perioadei de trecere de la feuda- lism la capitalism. Aşadar, folosirea dreptului bizantin In Ţările Romine nu poate fi înţe- leasă din punct de vedere istoric dacă avem In vedere numai calităţile juridice ale acestui sistem de drept, fără să cercetăm In primul rind necesităţile societăţii romineşti din pe- rioada respectivă şi însăşi capacitatea acestei societăţi de a folosi şi absorbi un drept străin. Zepos cunoaşte unsprezece manuscrise gre- ceşti ale codului lui Mihail Fotino, dintre care cinci au fost descrise de C. Litzica (Catalogul manuscriptelor greceşti, Buc., 1909, nr. 20—21, 122, 131, 378 şi 798), iar două au fost des- crise de N. Camariano (Catalogul manuscri- selor greceşti, 2, Buc., 1940, nr. 986 şi 987). Zepos menţionează de asemenea manuscrisele nr. 1195 şi 1196 din Biblioteca Academiei R.P.R., apoi manuscrisul aflat în Biblioteca Universităţii din Iaşi şi manuscrisul păstrat în Arhivele Statului din Iaşi. Ediţia lui Zepos se bazează numai pe acest ultim manuscris care i-a fost împrumutat In 1937 de către Şt. Gr. Berechet. www.dacoromanica.ro 19 RECENZII 275 Manuscrisul de la Arhivele Statului din Iaşi, pe care Zepos l-a notat cu sigla J, a format obiectul unor studii speciale publicate de cer- cetătorul atenian In anii precedenţi. Particu- larităţile manuscrisului sint arătate pe larg In această lucrare. în ediţia sa, Zepos a redat In general cu fidelitate textul grecesc al manus- crisului, dar a făcut şi multe îndreptări şi adaosuri. Zepos a introdus astfel numerotarea titlu- rilor ce formează subdiviziunile interne ale fiecăreia dintre cele trei cărţi ale codului. A inserat cu caractere tipografice mai mărunte adnotările şi comentariile pentru a Înlesni distingerea lor In raport cu dispoziţiile codului. Sub fiecare pagină a textului editat, Zepos a pus două categorii de menţiuni : unele indicînd izvoarele bizantine, iar altele indicînd Îndrep- tările aduse textului. Trimiterile la Basilicale sînt indicate după ediţiile C. Heimbach, I. Zepos şi H. I. Schel- tema, din această ultimă ediţie editorul ate- nian folosind numai cele 5 volume apărute pină in 1958. Zepos cercetează cu o atenţie deosebită abaterile lui Mihail Fotino de la unele dispoziţii ale Basilicalelor. Luind cunoştinţă despre celelalte manus- crise ale codului din descrierile ce i-au fost la indemlnă, Zepos susţine că din manuscrisele nr. 20 — 21. aflate In Biblioteca Academiei R.P.R., lipseşte cu desăvirşire cartea a doua a codului (p. 28). în realitate, manuscrisele nr. 20—21. formează un singur codice, manus- crisul nr. 20 cuprinzînd primele două cărţi In continuare, iar manuscrisul nr. 21 cuprinzînd cartea a treia. Principala obiecţie ce se poate aduce lui Zepos este că ediţia sa nu are fn vedere In mod comparativ textul manuscriselor greceşti exis- tente ale aceluiaşi cod. Se editează astfel un manuscris alcătuit pe la 1833 şi nu se folo- seşte textul manuscriselor mult mai vechi dintre care unele, cum sînt manuscrisele nr. 20 — 21, 986, 987 şi 1196 din Biblioteca Aca- demiei R.P.R., datează chiar din anii alcă- tuirii codului. Din cercetarea manuscriselor deducem că Manualul de legi al lui Mihail Fotino a avut mai multe redacţii, dintre care unele cuprind dez- voltări mai mari şi numerotarea articolelor. Trebuie să se ţină seamă mai ales de faptul că acest cod a fost promulgat consecutiv de către doi domni : Ştefan Racoviţă (1764 — 1765) şi Scarlat Ghica (1765 — 1766). Chiar şi între cele două texte promulgate succesiv există multe deosebiri de redacţie. Trebuie să se ţină seama şi de faptul că In alcătuirea lucrării sale Mihail Fotino a avut în vedeie nu numai Însărcinarea din partea dom- nului Ţării Romîneşti pentru redactai ea unui cod, ci şi cerinţele mai largi ale organelor sta- tului de a avea la Indemînă un Îndreptar ju- ridic general pentru trebuinţele lor adminis- trative şi juridice. Aceasta explică şi faptul că tot Mihail Fotino a Întocmit importanta lucrare juridică, terminată In 1777, compusă din 7 căiţi dintre care cartea a IV-a are o va- loare documentară excepţională, deoarece cu- prinde obiceiurile jtfridice din Ţara Romi- nească. Studiind, Împreună cu Vasile Grecu, pre- ţioasa lucrare a lui Mihail Fotino cuprinsă In manuscrisul grecesc nr. 1195 din Biblioteca Academiei R.P.R., In vederea traducerii şi editării cărţii a IV-a privitoare la obiceiurile juridice din Ţara Rominească, am constatat că preocuparea stăruitoare a alcătuitorului a fost de a pune de acord dreptul consuetudinar romlnesc cu dispoziţiile dreptului bizantin. La 1777 se punea aşadar pentru Mihail Fotino, ca şi pentru clasa conducătoare şi domnia din Ţara Rominească problema coordonării obiceiurilor juridice romîneşti cu dispoziţiile dreptului bizantin. în această privinţă, dacă ar fi avut lucrarea la Indemînă, Zepos ar fi putut afla indicaţii preţioase din studiul lui C. A. Spulber, Basiliques et coutume roumaine, publicat de către Academia Romină în Bulle- iin de la Section Hislorique, tom. XXVI, 1, Buc., 1945. Cu aceste observaţii, apreciem lucrarea lui Zepos ca pe o remarcabilă contribuţie desti- nată să lărgească, deopotrivă, pentru greci cunoaşterea dreptului postbizantin, iar pentru romlni cunoaşterea legiuirilor lor din perioada fanariotă. Editarea la Atena a manuscrisului grecesc de la Iaşi întruneşte condiţiile de per- fecţiune cu care ne-a obişnuit de mult acest editor de izvoare juridice bizantine. Lucrarea lui Zepos este şi un pas pentru colaborarea ştiinţifică greco-romlnă In do- meniul cercetărilor istorice bazate pe fondul comun al izvoarelor bizantine şi pe vechile şi amplele relaţii culturale gfeco-romlne. Gheorghe Cronf www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro REVISTA REVISTELOR BecTiiHK HCTopiiii MHpoBoiî KyJibTypw. AKa/j,e.Miia HayK CCCP OT^ejieHHe HCTopHHecKHX nayK. Hsjţ. Toc. HayuHoiî EC3, JV? 1 (13)—5 (17) 1959, 1037 p. Istoria culturii mondiale este una din ştiin- ţele cele mai tinere dinU.R.S.S. Ea trebuie să se dezvolte multilateral ca să-şi aducă aportul său, la construirea comunismului şi crearea culturii comuniste. Pentru aceasta se fac eforturi comune din partea tuturor oamenilor de ştiinţă sovietici a căror activitate în mod direct sau indirect este legată de problemele istoriei şi teoriei culturii şi construcţiei cul- turale. Societatea capitalistă contemporană, ul- tima verigă a societăţii exploatatoare, nu este In stare nu numai să dezvolte civilizaţia şi cultura, dar nici măcar să păstreze şi să pre- ţuiască toate comorile culturale create de către popoare. Revista istoriei culturii mondiale îşi pune drept sarcină ca prin publicarea articolelor şi materialelor pe probleme mai puţin cer- cetate ale istoriei culturii să completeze go- lurile din ştiinţa istorică. De aceea, revista are un conţinut şi o problematică largă. Se dă o mare importanţă studiului istoriei culturii aproape din toate ţările. Revista istoriei culturii mondiale a început să apară încă din 1957 ; noi ne vom ocupa de numerele care au apărut în 1959, nr. 1 (13) — 5 (17j. Revista cuprinde următoarele rubrici : Articole, Vin istoria legăturilor culturale inter- naţionale, Comori şi monumente ale culturii mondiale, Noi lucrări tn istoria culturii pu- blicate tn străinătate, Noi lucrări din istoria culturii publicate tn U.R.S.S., Cronica ş. a. în primul număr din 1959, în articolul de fond, se arată importanţa celui de-al XX-lea Congres al P.C.U.S. care a dat un larg program de dezvoltare mai departe a ştiinţei şi culturii, program de dezvoltare a învăţămîntului public şi educaţiei comuniste în U.R. S.S. Tot în primul număr, într-o rubrică spe- cială, sînt publicate articole consacrate celei de-a 70-a aniversări a marelui om de ştiinţă sovietic, academicianul V.V. Struve, unul dintre cei mai mari specialişti în istoria Orientului. Articolul semnat de l.S.Kon Clteuaprobleme ale filozofiei istoriei tn istoriografia contempo- rană franceză (nr. 11 este consacrat probleme- lor metodologiei istoriei în general şi istoriei culturii în special, probleme care de mult au devenit obiectul unor discuţii animate în ce constă specificul istoriei în comparaţie cu ştiinţele exacte, care este corelaţia dintre is- toria culturii şi istoria politică, dintre gene- ral şi particular în dezvoltarea istoriei mon- diale, hotarul aplicării metodelor obiective de cercetare în istoria culturii, acestea şi multe alte probleme preocupă cercurile largi ale istoricilor. Rezolvarea acestor probleme are şi o mare importanţă politică, deoarece tratarea idealistă a metodologiei istoriei este folosită de cercurile reacţionare din apus pen- tru atacuri directe Împotriva concepţiei dia- lectice-materialiste asupra lumii. Autorul arată că una din trăsăturile caracteristice ale istoriografiei contemporane burgheze în general şi franceze în special este tendin- ţa cercetării sintetice în care problemele istoriei social-economice şi culturii domină în mod evident asupra istoriei evenimentelor po- litice. Această idee nu este nouă, ci îşi are începutul încă din timpul lui Voltaire. Autorul foloseşte un mare număr de materiale franceze şi supune criticii principiale unele tendinţe în istoriografia contemporană franceză, ana- lizind revista „Annales d’histoire dconomique et sociale”, revistă care Intr-o serie de pro- bleme principiale ale ştiinţei istorice ia o po- ziţie progresistă. Merită, de exemplu, să fie su- bliniată lupta susţinută împotriva empirismului www.dacoromanica.ro 278 REVISTA REVISTELOR 2 mărunt, al tradiţionalei „istorii a evenimente- lor” ; revista pune pe primul plan problemele principale ale istoriei social-economice şi ale culturii. însă subaprecierea rolului luptei de clasă în istoria societăţii, subapreciere ca- racteristică pentru şcoala „Analelor” duce la prezentarea mai mult unilaterală a dezvoltării economice. Prin „istorie-cconomică” istoricii şcolii „Analelor” inţeleg aproape exclusiv is- toria tehnicii, comerţului, circulaţiei banilor, acordlnd prea puţină atenţie problemei for- melor de proprietate care stau la baza rela- ţiilor de producţie. Un mare interes prezintă şi articolul lui V. I. Kozlov Procesul cultural istoric şi evo- luţia numărului popoarelor. Evoluţia numărului popoarelor este determinată de factorii na- turali ai evoluţiei populaţiei, de procesele de emigrare şi de procese etnice. Studiul dina- micii numărului popoarelor are mare impor- tanţă pentru o scrie Întreagă de ştiinţe sociale şi în special pentru acele discipline care stu- diază diferitele laturi ale procesului cultural istoric. Tot în nr, 1 este publicat şi articolul profesorului Afario Praz de la universitatea din Roma, intitulat Tendinţele principale tn literatura şi aria Italiei tn secolul XIX. Articolul lui S. E. Mojneagun Estetica bur- gheză despre criza artei (nr. 2) readuce în dis- cuţie problema perspectivelor sumbre ale artei tn capitalism, a tendinţelor şi greutăţilor dez- voltării artei, tendinţe şi greutăţi care duc la decăderea artei. Această problemă a fost pusă incă de la începutul secolului XIX în lucră- rile lui Hegel, Schillcr, Belinski, Balzac. Balzac scria cu privire la esenţa antiestetică a burgheziei arătlnd cele două laturi ale ei : „pe de o parte prostia care adună banii cu grămada, iar pe de altă parte nepăsarea gro- solană faţă de cele mai minunate opere” L Ideologii burgheziei privesc criza artelor ca generală, ca un fenomen mondial, datorat condiţiilor principale de dezvoltare a civi- lizaţiei, ştiinţei, producţiei industriale, teh- nicii. însă este binecunoscut faptul că condi- ţiile economice de dezvoltare a producţiei industriale in capitalism şî în socialism duc la rezultate direct opuse. Deosebirea între aceste rezultate este atlt de vizibilă, Incit o parte •din teoreticienii burghezi nu pot să nu vadă că în criză este nu toată civilizaţia, ei numai cea burgheză. Oricît s-ar strădui lacheii capitalismului să calce în picioare arta realistă care reflectă viaţa adevărată, pro- gramul lor nu găseşte înţelegerea şi aproba- rea generală. 1 1 Honoră de Balzac, Despre artă, Moscova- JLeningrad, p. 310, ed. rusă. în articolul lui I. G. Bobşacov Cinemato- graful sovietic şi importanţa lui In dezvoltarea culturii socialiste (nr. 2) se analizează urmă- toarele probleme: rolul cinematografului în viaţa contemporană, laturile optimiste ale cinematografului sovietic; contemporanei- tatea în arta cinematografică sovietică ; vic- toria realismului socialist în cinematograful sovietic: forma naţională a artei cinemato- grafice ; cultura şi cinematograful.Arta cine- matografică sovietică este considerată pe drept una din ramurile cele mai înaintate ale culturii socialiste. Interesant este articolul lui V. A. Istrin Despre originea începuturilor scrierii (nr. 2). Apariţia scrierii este una din problemele complicate şi nu îndestul de analizate şi cer- cetate de istoria culturii mondiale. Apărînd şi dezvoltlndu-se pe bazalimbii, graiului, scrierea are şi specificul ei propriu. Una dintre pro- prietăţile specifice este că scrisul nu este un mijloc de comunicare independent, ci ajutător. Scrierea apare nu în perioada formării omului, ci pe o treaptă superioară a dezvoltării lui cînd apare necesitatea comunicării Ia mari distanţe. A doua proprietate specifică a scrierii constă în faptul că mijloacele ei de realizare sînt imaginile desenate şi semnele. Scrierea se apropie foarte mult de arta grafică. La primele trepte ale dezvoltării sale, scrierea şi arta grafică erau foarte apropiate una de alta. Autorul supune criticii teoria dezvoltată de acad. sovietic N. I. Marr cu privire la apa- riţia scrierii, teorie care a circulat foarte mult în literatura sovietică. Marr susţinea că scrierea este mai veche ca limba vorbită. Această teorie nu are nici o bază reală. Toate datele arheologici, antropologiei, istoriei şi etnogra- fici sînt împotriva ei. în acest articol se anali- zează, de asemenea, problema : cînd şi unde a apărut prima scriere. în legătură cu 50 de ani de Ia apariţia lucrării lui V. I. Lenin „Materialism şi empirio- criticism” este publicat articolul lui I. N. Da- vîdov Problema continuităţii ideologice tn cartea lui V. I. Lenin ,.Materialism şi em- piriocriticism” (nr. 3). Printre problemele filozofice analizate în lucrarea lui V. I. Lenin un loc special 11 ocupă problemele istorici filozofici. Lenin a supus unei critici aspre pe revizioniştii ruşi care dădeau drept „marxism în filozofie” tezele lor empiriocriticc împrumu- tate din teoriile idealist-subiective ale lui Mach şi Avenarius. Autorul articolului anali- zează metoda leninistă de cercetare istorico- filozofică. Articolul consacrat filozofici culturii lui Kant este semnat de B. T. Grigorian. Concepţiile lui Hegel asupra procesului istoric este titlul articolului lui A. V. Gullga www.dacoromanica.ro 3 REVISTA REVISTELOR 279 (nr. 3). Autorul arată că studiul concepţiilor lui Hcgcl asupra procesului istoric ne dă posibili- tatea să cunoaştem unul din jaloanele principale care marchează începutul înţelegerii ştiinţifice a vieţii societăţii, ajută la elucidarea mai adincă a felului cum materialismul istoric re- zolvă problemele puse de dezvoltarea prece- dentă a ştiinţei. Despre automatizare şi rolul ei in socie- tate tratează articolul lui B. V. Birincov Automatizarea şi societatea (nr. 4). Automa- tizarea aduce cu sine urmări sociale de marc importanţă, radical deosebite în socialism faţă de capitalism. în socialism automati- zarea arc rolul unei pirghii puternice pentru progresul tehnic şi economic, pentru ridi- carea nivelului de trai material şi cultural al oamenilor muncii; in capitalism ea aduce nu binefacere, ci nesiguranţă în ziua de mîine, şomajul şi înrăutăţirea situaţiei celor ■ce muncesc. Teoreticienii şi apologeţii capi- talismului caută să găsească mijloace care să atenueze oarecum contradicţiile ce se ascut pe măsura dezvoltării automatizării, însă în zadar, deoarece automatizarea adînceşte criza capitalismului mondial, apropie sfîrşitul pu- tredului sistem capitalist. Articolul lui A. D. Zvorîkin este con- sacrat dezvoltării ştiinţelor naturii în anii 1870 — 1918. Autorul arată că lucrările fn istoria ştiinţelor naturii publicate peste graniţă în ultimul timp au un neajuns comun : dezvol- tarea ştiinţelor naturii în diferite ţări este elucidată într-un mod foarte inegal. Lipsa in- formaţiei necesare, faptul că autorii nu sînt la curent cu dezvoltarea ştiinţelor naturii în toate ţările şi alte cauze, duc la faptul că în aceste lucrări de istoria ştiinţelor naturii, rea- lizările ştiinţifice din unele ţări sînt redate foarte pe larg pe cînd situaţia gindirii ştiinţifice în alte ţări este redată foarte pe scurt în mod fugitiv şi nu în adîncime. Aceasta denaturează conţinutul obiectiv al dezvoltării ştiinţei şi caracterul ei internaţional. în articolul lui N. I. Osmov Despre aşa numitul „determinism tehnologic” (nr. 4) se atacă problema locului şi rolului tehnicii în producţia socială, problemă în care filozofia materialistă marxist-leninistă şi filozofia idea- listă ocupă poziţii opuse. Din punctul de vedere al materialismului istoric, totalitatea mijloacelor de muncă — tehnica — este strins legată de modul de pro- ducţie. Tehnica nu poate să progreseze prin sine însăşi în .afara unui mod de producţie concret. Reprezentanţii filozofici idealiste neagă noţiunea ,.mod de producţie” şi de asemenea categoriile sociale asupra bazei şi suprastruc- turii. Filozofia idealistă opune materialismului istoric schemele sale cu privire la structura socială a omenirii. Pentru filozofia idealistă contemporană este caracteristic faptul că recunoaşte progresul tehnic însă neagă pro- gresul social-economic, iar tehnica nu este privită ca un fenomen necesar, condiţionat din punct de vedere social-economic, ci ca o categoric „specială” care se dezvoltă după legile sale specifice în afara influenţei şi legă- turilor cu relaţiile de producţie. Filozofia idea- listă ignorează legătura dintre tehnică şi eco- nomie, separă procesul tehnic considerindu-1 ca ceva misterios şi mistic. Termenul „determinism tehnologic” în- seamnă recunoaşterea influenţei dominante a tehnicii asupra procesului dezvoltării socie- tăţii. Piatra de temelie a acestei teorii este proclamarea primatului tehnicii asupra eco- nomiei şi politicii. Rădăcinile istorice ale acestei teorii se trag din teoriile economice şi filozofice burgheze reacţionare de la începutul secolului XX. Autorul critică tezele princi- pale ale „determinismului tehnologic” de pe poziţiile materialismului istoric. în articolul Dezvoltarea culturii socialiste tn China, autorul N. T. Fedorenco, vorbeşte despre revoluţia în domeniul ideologiei şi cul- turii înfăptuită în Republica Populară Chi- neză. Cultura socialistă a noii Chine, năs- cută în munca creatoare a poporului eliberat din lanţurile asupririi este una din culturile cele mai noi pe pămint şi în acelaşi timp cea mai veche cultură din lume. Forţa vitală pu- ternică a culturii R. P. Chineze îşi are izvorul în unitatea organică dintre ceea ce e nou re- voluţionar, şi înţelepciunea populară mile- nară. De aceea cultura Chinei populare trebuie analizată în strînsă legătură cu istoria a tot ce este mai bun şi înaintat, a tot ce a fost creat de omenire în domeniul culturii în trecut şi în special tn legătură cu marca moştenire culturală a poporului chinez. Marea cultură chineză din trecut este una din bazele pentru crearea noi culturi socialiste. Cultura chineză nouă s-a dezvoltat pe baza prelucrării critice a tradiţiilor progresiste ale culturii chineze vechi. Dczvoltînd şi continuînd tradiţiile cele mai bune ale vechii culturi — umanismul, patriotismul, democratismul — noua cultură este în acelaşi timp un fenomen calitativ nou în istoria chineză. Această cul- tură a apărut pe baza transformărilor revo- luţionare radicale ale societăţii, a reflectat şi continuă să reflecte aceste transformări. Dc aceea, ea se deosebeşte înainte de toate prin conţinutul ci cu totul nou, conţinut pe care nu www.dacoromanica.ro 280 REVISTA REVISTELOR 4 l-a avut şi nu putea să-l aibă vechea cultură chineză. Revoluţia culturală din „4 mai” re- prezintă punctul de cotitură tn crearea culturii naţionale noi. Victoria revoluţiei populare in China a creat toate premisele necesare pentru înfăp- tuirea revoluţiei culturale socialiste. In timp de zece ani in China Nouă a fost în general lichidată influenţa culturii imperialiste şi ideo- logiei moşierilor şi burgheziei compradore. In acelaşi timp s-a desfăşurat construcţia culturii socialiste noi. O largă dezvoltare a avut-o învă- ţămintul popular. R. P. Chineză acordă mare atenţie lichidării analfabetismului care înainte de victoria revoluţiei ajungea pînă la 90%. Se presupune că analfabetismul va fi lichidat în rlndurile muncitorilor în 1960, iar în rln- durije ţăranilor pînă în 1962. O mare atenţie se dă şi dezvoltării ştiinţei. O importanţă mare o are reforma începută în 1956 în do- meniul scrierii ieroglifice chineze. Această scriere prin greutăţile pe care le are reprezintă o piedică destul de mare tn lichidarea analfa- betismului în ţară şi In ridicarea nivelului cul- tural al poporului. Succese foarte mari au fost obţinute In domeniul artei teatrale, picturii, cinematografiei. Foarte mult s-a dezvoltat muzica. In China are loc un proces foarte puternic de formare a omului nou socialist, omul creator allumii noi, al culturii socialiste noi. In articolul lui L. S. Sentebov Problemele culturii tn filozofia lui John Dewey (nr. 5) se supune criticii pragmatismul american, unul dintre curentele cu o influenţă mare în filo- zofia burgheză contemporană. John Dewey (1859 — 1952) este unul din teoreticienii cei mai de seamă ai pragmatismului american. Problemele culturii slnt analizate în ope- rele lui Dewey sub două aspecte. El enunţă felul cum înţelege el cultura In general, esenţa 'şi particularităţile ei, şi cultura contempo- rană, soarta şi viitorul ei în societatea capi- talistă. însă noţiunea de cultură la Dewey are o nuanţă subiectivistă care vine în con- tradicţie cu înţelegerea materialistă a esenţei culturii. în articolul lui A. A. Zvorlkin Dezvoltarea ştiinţelor naturii tn anii 1789—1870 (nr. 5) se dau pe scurt trăsăturile caracteristice ale acestei perioade şi se enunţă succesele obţinute de ştiinţă în domeniul matematicii, astrono- miei, chimiei, termodinamicii, mecanicii, geo- logiei, biologici, medicinii. Această perioadă este una din etapele principale în formarea culturii materiale şi spirituale contemporane. Dezvoltarea furtunoasă a ştiinţelor naturii a avut o influenţă mare şi directă asupra lăr- girii şi creşterii forţelor de producţie ale so- cietăţii şi a deschis mari posibilităţi pentru înmulţirea bogăţiilor materiale ale societăţii. Insă relaţiile de producţie capitaliste care se întăriseră deja în această perioadă încătuşau acest proces nedlndu-i posibilitatea să se dez- volte în toată puterea sa. Tot în nr. 5 este publicat articolul lui V. V. Socolov Filozofia lui Spinoza tn cultura, sec. XVII. Autorul arată că mitul creat de filozofii burghezi despre spinozism ca o doc- trină religioasă ştiinţifică nu are nici o bază reală ştiinţifică. Cu toată limitarea ei pan- teistă, limitare care poate fi explicată istori- ceşte, filozofia lui Spinoza a contribuit la dis- trugerea concepţiilor idealist-religioase, pre- gătind prin aceasta terenul ideologic pentru apariţia altor teorii, materialiste. Prezintă interes şi articolul lui A. P. Perşit şi G. I. Hrustov Cu privire la apariţia societăţii şi culturii unde este supusă unei critici concepţia lui B. F. Porşnev conform căreia apariţia producţiei şi începutul proce- sului transformării maimuţei în om slnt le- gate de jumătatea a doua a perioadei muste- niene. (In ştiinţa istorică sovietică circulă punctul de vedere conform căruia societatea umană şi cultura Începe să se formeze o dată cu începutul producerii uneltelor de muncă artificiale, adică în perioada de Început a paleoliticului inferior). Tot la această rubrică mai slnt publicate o- serie de articole ca : Problemele culturii tn operele lui Franklin şi contemporanilor săi de M. P. Baskin (nr. 3); Textele ieroglifice din insula Rapanui de N. A. Butinov (nr. 3), Cu privire la problema izvoarelor culturii ma- laeze de V. A. Tiurin (nr. 3); S.U.A. şi ţările Asiei de L. L. Klocikovski (nr. 3) în care atinge problema cltorva particularităţi ale politicii economice a S.U.A. în Asia. Un interes- mare 11 prezintă şi articolele : Etnografia tn slufba departamentului de stal In S.U.A., de I. Averkiov şi Etnografia şi instituţiile guver- namentale In S.U.A. de Gordon Mac Gregor (nr. 4) în care se arată rolul pe care 11 are etno- grafia în S.U.A. în subjugarea altor popoare. La rubrica Din istoria legăturilor culturale internaţionale sînt publicate clteva articole care arată legăturile culturale dintre diferite popoare In perioade diferite. în articolul lui E. M. Măletinski Legendele despre Corb la popoarele nordului îndepărtat (nr. 1), se analizează problema legăturilor folclorice dintre popoarele Asiei şi Americii t articolul lui T. P. Kanterev Particularităţile artistice ale miniaturii medievale tn Iran, Azerbaidjan şi Asia de mijloc (nr. 2). în nr. 3- este publicat articolul lui M. Anteasov Pro- blemele unităţii culturale dintre ţările Americii latine şi S.U.A. In nr. 4 este publicat articolul lui Z. I. Gherşcovici Legăturile ideologice dintre iluminiştii ruşi şi francezi tn sec. XVIII www.dacoromanica.ro 5 REVISTA REVISTELOR 281 {Cantemir şi Montesquieu). în articolul lui A. H. Gorfunkel Giordano Bruno tn Busia (nr. 5) se arată tot ce au făcut istoricii, filo- zofii şi traducătorii ruşi pentru a aduce la cunoştinţă cititorilor ruşi faptele şi operele ştiinţifice ale lui Giordano Bruno, tot ce au făcut oamenii de ştiinţă ruşi pentru cercetarea bibliografiei şi concepţiilor filozofice ale lui Giordano Bruno. în Comori şi monumente ale culturii mon- diale N. A. Vinogradova publică despre Monu- mentele arhitectonice ale Pekinului tn sec. XIV—XIX (nr. 1). Pekinul este modelul clasic pe care se pot cerceta toate etapele dezvoltării arhitecturii chineze tn evul mediu, spiritul ei Înaintat optimist şi laic şi de ase- menea amploarea grandioasă şi bogăţiile infi- nite ale imaginaţiei creatoare. Eforturile su- praomeneşti depuse pentru construirea palate- lor şi parcurilor, grădinilor minunate şi lacurilor artificiale, colinelor înalte vorbesc limpede despre concepţiile şi proporţiile muncii constructoare a acelor timpuri, despre talentul şi dragostea de muncă a marelui po- por, creatorul atîtor comori. La rubrica Discuţii şi comunicări, stnt pu- blicate observaţiile oamenilor de ştiinţă so- vietici şi străini asupra volumului IV din Istoria dezvoltării culturale şi ştiinţifice a omenirii (nr. 2 şi 3). Mai stnt publicate articolele: Arta contemporană mongolă de N. V. Voronoţ şi Gramatica lui Ivan Fiodorou de P. I. Koliada (nr. 3); Nguyen Du eminent poet umanist vietnamez, de N. I. Niculin (nr. 4) şi articolul lui P. V. Viatkin Lucrări despre cultura chineză editate tn U.R.S.S. (nr. 5). Cronica. In această rubrică se publică ma- terialele congresului bizantinologilor sovietici ţinut la Leningrad 25 —28.XI.1958 (nr. 2), conferinţei unite a etnografilor şi arheologilor sovietici de la Moscova 6—11 aprilie 1959 (nr. 4), conferinţei istoricilor sovietici ai ştiinţei şi tehnicii, ţinute la Moscova 27 mai — iunie 1959 (nr. 5). La celelalte rubrici se publică referate tn limba rusă pentru lucrările apărute peste ho- tare, şi tn limbile engleză, franceză şi germană pentru lucrările apărute în U.R.S.S. V. Asproiu BiisaHTHÎicKHft BpemeiiHHK XIII (1958), p. 371, xrv (1958), p. 384, XV (1959), p. 307, XVI (1959), p. 411. Periodicul de bizantinologie „Vizantiiskii Vremennik” aduce cu fiecare volum studii noi cu un conţinut bogat şi variat. Cttă deose- bire între aceste articole care au ca principală preocupare cercetarea ştiinţifică de pe poziţii marxiste a problemelor de bază ale istoriei Bizanţului şi publicaţiile de bizantinologie oc- cidentale cu o tematică săracă, cu discuţii sterile tn jurul unor date de importanţă istorică redusă sau prezentări de codexuri cu texte care nu se deosebesc de cele cunoscute. Lec- tura periodicului „Vizantiiskii Vremennik” arată că tn domeniul istoriei Bizanţului există Încă un ctmp vast de cercetări. Preocupările colectivului redacţional nu se limitează numai la studii din domeniul istoriei — alături de acestea găsim altele despre artă, literatură, drept, filologie, numismatică şi arheologie bizantină. Numeroase recenzii şi cronici, destinate să Înfăţişeze activitatea bi- zantinologi că din U.R.S.S. şi din străinătate, completează sumarele fiecărui număr. Pe lingă studii care privesc direct Bizanţul se adaugă altele despre regiuni sau ţări legate de Bizanţ — orizontul cercetărilor este astfel mult lărgit şi „Vizantiiskii Vremennik” inte- resează Intr-o egală măsură orice medievist prin articolele sale despre popoarele balcanice, Rusia veche sau Orientul apropiat. Ceea ce merită de asemenea subliniat este continua lărgire a cercului de colaboratori din alte ţări, tn special din democraţiile populare; In voi. XVI medieviştii bulgari aduc un sub- stanţial aport. Discuţii pe marginea problemelor de bază ale istoriei Bizanţului dau un caracter viu revistei. în coloanele ei este reluată dezbaterea începută tn anul 1953 de revista „Vestnik drevnei istorii” cu privire la trecerea de la ortnduirea sclavagistă la feudalism, limitată Insă numai la Imperiul roman de Răsărit. E. E. Lipşiţ tn studiul său Despre căile de formare a proprietăţii feudale şi dependenţei feudale tn provinciile bizantine din Balcani şi Asia Mică (Viz. Vr. XIII, p. 28—54) aduce noi argumente In sprijinul punctului său de vedere susţinut anterior *, că trecerea de la o formaţie la alta are loc în Bizanţ tn sec. IV — 1 1 3. 3. JlHnm,Hq. IIpoSjieMa nasemiH paOoBJiaHejitqecKoro cTpoa h Bonpoc o HaqaJie (jeoiţajiHSMa b ByaaiiTHH, Bpcthhk ApeBHett HCTopHH. 1955, 4. www.dacoromanica.ro 282 REVISTA REVISTELOR 6 VI, aceasta In opoziţie cu majoritatea istori- cilor sovietici care slut de părere că In secolul al Vll-lea s-a produs această trecere, odată cu colonizarea slavă şi atacurile arabe. Autoarea arată că Încă din secolul al III-lea oraşele încep să decadă, îşi pierd caracterul de centre ale vieţii social-economice, centrul deplasîndu-se înspre marile domenii cu o economie predominant naturală. Din textele legislative rezultă tendinţa clasei dominante de a lichida sclavia ca bază a producţiei, fiindcă ea adusese dezvoltarea forţelor de pro- ducţie la impas *n societatea bizantină. în secolele IV — VI se formează clasa marilor proprietari cu puteri depline asupra populaţiei de pe domenii, care e formată din coloni, nu din sclavi. E. E. Lipşiţ consideră că principalul producător nemijlocit, colonul, este destul de apropiat de şerbul medieval prin cointeresarea sa In producţie şi prin legarea de pămlnt. Credem că ceea ce este esenţial In deter- minarea naturii colonatului, lipsa proprie- tăţii asupra mijloacelor de producţie li apropie pe coloni mai mult de sclavi declt de şerbii de inai tlrziu şi, de aceea, nu putem Împărtăşi punctul de vedere a autoarei. Aspecte ale procesului de trecere de Ia sclavagism la orlnduirea feudală slnt prezen- tate şi In studiul lui E. Condurache, „Schimbul tn natură şi tn bani tn Imperiul roman din sec. IV-V’’ (Viz. Vr. XIV, p. 27-37). Autorul arată importanţa studierii circu- laţiei monetare pentru înţelegerea acestui proces. Statul roman a dus o politică consec- ventă de încurajare a schimbului marfă-bani pentru a proteja forma sclavagistă a vieţii economice. în acest scop a asigurat stabili- tatea monezii, a pus In circulaţie mari can- tităţi de monedă, a promovat forma carac- teristică de schimb a orlnduirii sclavagiste, plata In bani nu In natură (adaeratio). Totuşi, unele fenomene care apar In circulaţia mone- tară trădează Începutul descompunerii orln- duirii sclavagiste : monede bătute grosolan de căpetenii barbare la periferia imperiului sau monede ale oraşelor greceşti, demult scoase din circulaţie. Toate acestea dovedesc că viaţa economică capătă tot mai mult un ca- racter premedieval. în studiile din revistă principala atenţie este acordată cercetării caracteristicilor feu- dalismului bizantin Intr-o anumită perioadă sau regiune. B. T. Goreanov, pe baza datelor oferite de Cronica Moroii şi romanelor cavalereşti, analizează instituţiile feudale din Imperiul latin In Despre structura social-politică a Imperiului latin (Viz. Vr. XIV, p. 85 — 96). El consideră aceste instituţii o îmbinare a formelor feudale locale cu elemente noi aduse de cuceritori. Proprietatea funciară a fost organizată pentru a corespunde sarcinilor statului feudal-militar nou creat, prin împăr- ţiri de feude cuceritorilor şi prin atragerea feudalităţii autohtone In noua ierarhie. Si- tuaţia ţărănimii dependente s-a înrăutăţit, renta feudală a crescut, fiindcă numai astfel s-au putut menţine cuceritorii franci. Averea villanilor putea fi confiscată şi In anumite cazuri ei chiar ucişi. Ţărănimea a fost singura care a dus lupta împotriva cuceritorilor. Pentru stabilirea caracterului feudalismului bizantin, de o mare importanţă silit textele legislative. Bazilicalele slnt o culegere care apar In secolul al IX-lea, In plin proces de feudalizare In Bizanţ. Totuşi, folosirea lor ca izvor istoric ridică o serioasă problemă, dacă ele reflectă relaţiile sociale de la sflrşitul se- colului al IX-lea sau slnt o compilaţie după dreptul lui Justinian. La dezbaterea acestei probleme participă A. P. Kajdan (Bazilicalele ca sursă istorică, Viz. Vr. XIV,p. 56 — 66), M. I. Siuziumov (Bazilicalele sursă pentru istoria in- ternă a Bizanţului, Viz. Vr. XIV, p. 67 — 76) şi E. E. Lipşiţ (Clteva observaţiuni despre în- semnătatea Bazilicalelor ca izvor, Viz. Vr. XIV, p. 81-84). A. P. Kajdan este de părere că textul Bazi- licalelor a fost luat din opera unor jurişti din a doua jumătate a secolului al Vl-lea, care al- cătuiseră In limba greacă indexuri şi parafraze din dreptul lui Justinian. La acestea s-au adăugat clteva fragmente din Prochiron. în susţinerea tezei sale, A. P. Kajdan arată că Bazilicalele cuprind tot felul de arha. î.ie — funcţii dispărute sau provincii de mult pier- dute. Bazilicalele apără In realitate interesele proprietarilor de sclavi, societatea de care se ocupă este societatea sclavagistă, nu Bi- zanţul din secolul al IX-lea. Au fost totuşi adoptate de clasa dominantă din secolul al IX-lea, fiindcă Ii foloseau la apărarea pro- prietăţii, reglementau producţia de mărfuri şi au contribuit chiar la întărirea relaţiilor feu- dale prin dispoziţiile referitoare la coloni şi sclavi utilizate pentru şerbi. M. I. Siuziumov este de cu totul altă părere. Pentru aceasta, Bazilicalele reflectă condi- ţiile istorice ale secolului al IX-lea. După perioada colonizării slave, clnd principiile intangibilităţii proprietăţii private au suferit numeroase atingeri, la sflrşitul secolului al VlII-lea s-a revenit la legislaţia lui Justinian adaptată Insă la noile realităţi istorice. De aceea M. I. Siuziumov consideră Bazilicalele un document al dreptului In vigoare, de o mare importanţă istorică, care exprimă inte- resele diferitelor grupări ale clasei dominante. www.dacoromanica.ro 7 REVISTA REVISTELOR 283 E. E. Lipşiţ. arc un punct de vedere apro- piat de al lui M. I. Siuziumov. Bazilicalele, susţine E. E. Lipşiţ, au reprodus din legis- laţia lui Justinian numai ceea ce era In vigoare in secolul al IX-lea. Folosirea unei terminologii învechite este explicată prin spiritul tradi- ţionalist caracteristic Bizanţului. Larga răs- pindire a Bazilicalelor dovedeşte că acestea erau o legislaţie care corespundea necesităţilor timpului. M. I. Siuziumov, pornind de la ideea că Ba- zilicalelc reflectă dreptul in vigoare din veacul al IX-lca, extinde cercetarea sa şi la celelalte culegeri legislative contemporane, Novcllcle şi Cartea prefectului, pentru a preciza concep- ţiile economice ale inspiratorului, împăratul Leon al Vl-lea (Părerile economice ale lai Leon •al Vl-lea, Viz. Vr. XY, p. 33-491. Opera legislativă a lui Leon al Vl-lea, după părerea autorului, exprimă interesele aristocraţiei orăşeneşti, proprietari funciari şi de imobile urbane, şi a cămătarilor dintr-un marc centru comercial cu o bogată producţie de mărfuri cum a fost Constantinopolul. Baza concepţiilor sale rămine totuşi foarte îngustă, fiindcă el s-a dezinteresat de viaţa satelor, unde atunci avea loc procesul de feu- dalizare. în conformitate cu cerinţele dezvol- tării producţiei de mărfuri, Leon susţine forma proprietăţii dominium plenum şi este puţin favorabil proprietăţilor de mină moartă. Pentru a favoriza producţia de mărfuri, el a acordat adevărate monopoluri corporaţiilor meşteşugăreşti şi a stimulat activitatea co- mercială, ocolind interdicţiile bisericii. De aceea a legalizat carnăta a cărei practică fusese interzisă de Vasile I. De o deosebită importanţă pentru studiul Bizanţului sînt cercetările istoricilor sovietici în domeniul relaţiilor agrare. Ţărănimea este principala producătoare de bunuri materiale în feudalism şi de aceea atenţia bizantinologilor sovietici a fost îndreptată In această direcţie, în cursul anilor trecuţi au fost angajate dis- cuţii in special în jurul codului agrar şi s-au conturat două puncte de vedere, unul exprimat de E. E. Lipşiţ şi altul al lui M. I. Siuziumov. Problema este reluată de S. Lişev In Clteva observaţii referitoare la articolul lui M. 1. Siu- ziumov despre caracterul şi esenţa obştei bi- zantine după leqea aqrară (Viz. Vr. XVI, p. 250-255). M. I. Siuziumov socoteşte că Bizanţul a cunoscut o perioadă analogă apusului, unde intre coloni şi şerbi a existat ţăranul liber franc. S. Lişev susţine că obştea despre care vorbeşte codul agrar a fost Intr-o societate împărţită pe clase cu rămăşiţe sclavagiste şi aflată sub povara sistemului fiscal bizantin, în această societate apar forme ale cclcLmai www.daco vechi rente feudale In natură In termenul din codul agrar popTy], Faptul că In cod nu se pomeneşte despre proprietatea bisericească ar fi urmarea luptei iconoclaştilor fără ca să însemne că aceasta a dispărut ca fenomen social. S. Lişev combate şi părerea lui M. I. Siu- ziumov care vede In potdin codul agrar un muncitor liber. Misthotui obligat să lucreze temporar In condiţii contractuale li- bere este aservit prin plata de avansuri şi ajunge curîTid Intr-o situaţie de totală depen- denţă feudală. O contribuţie importantă la cunoaşterea obştei din regiunile orientale ale Imperiului roman aduce R. Taubcnschlag in studiul său Obştile săteşti tn provinciile romanizate ale Orientului pe timpul lui Diocleţian (Viz. Vr. XIII, p. 1-9). Din confruntarea textelor legislative re- zultă că In vremea lui Diocleţian s-au păstrat In regiunile orientale ale imperiului urme ale vechii proprietăţi obşteşti : sistemul reîm- părţirii periodice a parcelelor, interdicţia de a înstrăina pămlntul, dreptul de lua apă de pe o parcelă străină şi a trece cu lucrări de irigaţie pe un pămlnt străin. Cum multe din acestea apar şi In codul agrar, rezultă că ele au fost dispoziţii de drept cutumiar, care au căpătat o consacrare oficială în legislaţia bizantină. Constatările lui R. Taubcnschlag aruncă o lumină nouă pentru înţelegerea codului agrar şi provenienţei sale. Publicarea de către P. Lemcrle în Revue hislorique 1958 a trei studii succesive despre relaţiile agrare în Bizanţ cu păreri discutabile a determinat pe A. P. Kajdan să reia problema In ansamblu şi să aducă uncie precizări (încă o dată despre relaţiile agrare tn Bizanţ sec. IV-XI, Viz. "Vr. XVI, p. 92-113). P. Lemerle susţine că Bizanţul nu a cu- noscut în evoluţia sa istorică orînduirca feu- dală ca ţările din apusul Europei şi explică aceasta prin puterea de rezistenţă a ţărănimii bizantine datorită predominării culturii pe mici parcele. A. P. Kajdan arată că susţinerea lui Lemcrle nu corespunde realităţii şi chiar dacă ar fi fost aşa încă nu putea împiedica formarea feudalismului. Autorul urmăreşte procesul de formare a ţărănimii dependente, parecii, In secolul al Xl-lca, din arendaşi de mici loturi şi cercetează problema răspunderii colective în cadrul obştei pentru pămînturilc părăsite. împotriva concepţiei lui P. Lemcrle despre o stagnare In istoria Bizanţului, A. P. Kajdan demonstrează că Bizanţul a cunoscut o revoluţie agrară. Aceasta a însemnat dispa- riţia modului de producţie sclavagist legat de polis, descreşterea greutăţii specifice a pro- prietăţii mari funciare şi trecerea la o proprie- tate mică cu o ţărănime care nu mai era legată 3man1ca.ro 284 REVISTA revistelor S (le pămlnt. Obştea din secolele VIII —X a pierdut caracteristicile obştei elenistice sub influenţa structurii agrare slave. Problema rolului sclavilor ca producători de bunuri materiale in societatea bizantină este analizată de R. Browning pe baza datelor hagiografici şi a textelor juridice. (Sclavajul in Imperiul bizantin 600— 1 200, Viz. Vr. XIV, p. 38 — 50). Autorul arată că sclavia s-a men- ţinut In Bizanţ In tot decursul existenţei sale. Sclavii au fost folosiţi In oraşe In ocupaţiuni domestice chiar şi de oameni cu resurse mo- deste şi In ateliere. în atelierele imperiale şi ale aristocraţiei se găseau numeroşi sclavi cali- ficaţi. Calificarea lor bună explică nivelul ridicat al unor ramuri de producţie meşteşu- gărească. Profiturile de pe urma sclavilor erau mai mici ca In antichitate, de aceea munca sclavilor era folosită unde nu se punea pro- blema rentabilităţii, ca In munci domestice sau In atelierele care beneficiau de o situaţie monopolistă. Studiul uneia din principalele instituţii feudale, imunitatea, este făcut de G. Ostro- gorski In Despre istoria imunităţii tn Bizanţ (Viz. Vr. XIII, p. 55 — 106), lucrare com- pletă care credem că epuizează tot materialul cunoscut şi aduce o contribuţie remarcabilă Intr-o problemă deosebit de controversată, însemnătatea social-istorică a imunităţii con- stă In aceea că prin ea s-a ajuns la mărirea rentei feudale şi la creşterea puterii nobilimii feudale faţă de ţărănimea dependentă. Autorul îşi propune să determine sfera de întindere a imunităţii, trăsăturile caracteris- tice şi evoluţia ei. Pe bună dreptate este con- siderată ca un atribut indispensabil al proniei, dezvoltarea sistemului proniar aduclnd creş- terea imunităţii care sfîrşeşte prin a deveni o valoare negociabilă. G. Ostrogorski anali- zează in special imunitatea fiscală la Început limitată la clteva impozite, treptat lărgită şi de-abia ttrziu diplomele de imunitate ajung să includă amenzile şi taxele judecătoreşti (aeri- kon, mai ttrziu ayr). Ştefan Duşan acordă mănăstirilor de la Athos o imunitate fiscală totală, drept preţ al recunoaşterii sale ca stăpîn legitim asupra teritoriilor greceşti cu- cerite. După bătălia de la Mariţa, Manuil al II-lea Paleolog, din cauza primejdiei turceşti, secularizează jumătate din averile mănăsti- reşti şi le împarte proniarilor laici. Cu aceasta se încheie lupta Intre cele două categorii de proniari, prin victoria laicilor. După lupta de la Ankara, Bizanţul a redoblndit clteva din teritoriile mai înainte cucerite de turci şi In aceste regiuni a continuat să perceapă haraciul de la toate categoriile de proprietari funciari. Dovezi despre existenţa unei imunităţi judecătoreşti în Bizanţ slnt puţine, totuşi autorul combate părerea lui Iakovenko că aceasta ar fi apărut de-abia In secolul al XlV-lea. Două chrisobule din secolul al Xl-lea cuprind menţiuni de imunităţi judiciare. Su- primarea perceperii de către stat a taxelor şi amenzilor judecătoreşti dovedeşte că mai tlrziu imuniştii au doblndit dreptul de ju- risdicţie. Despre clasa feudalilor In Bizanţul tlrziu se ocupă semnatarul acestor rlnduri {Poziţia de clasă a feudalităţii bizantine tn perioada cuceririi turceşti. Viz. Vr. XV, p. 71 — 99). Concluziile la care ajungem sînt următoarele : clasa feudalilor bizantini., cu excepţia celor legaţi prin funcţii de curtea imperială, a sus- ţinut pe turci. în afară de faptul că feudalitatea bizantină vedea In noua putere turcă forţa ca- pabilă să înăbuşe mişcările populare In Bizanţ, aceasta putea lichida şi concurenţa negus- torilor latini, care au dat o grea lovitură pro- ducţiei domeniilor feudalităţii locale. Din această cauză şi în condiţiile insecurităţii In care se găsea Bizanţul, prădat de toţi vecinii, feudalitatea renunţă la exploatarea domeniilor şi trece la tezaurizarea averilor sale. Astfel, feudalitatea bizantină, care un timp a avut un rol In organizarea producţiei, se elimină treptat din viaţa economică a sta- tului şi devine un element total parazitar. Prin loviturile date oraşelor, turcii au îm- piedicat formarea unei burghezii, servind şi din acest punct de vedere interesele feudalităţii locale. în Imperiul otoman au existat condiţii favorabile pentru ca aristocraţia greacă să-şi reia speculaţiunile comerciale pe care nu le mai putea face In Bizanţul In plină descom- punere. Astfel, cooperlnd cu turcii, feudalitatea bizantină a încercat să se salveze ca clasă cu preţul trădării patriei. Oraşul bizantin în perioada tlrzie este cerce- tat de B. T. Goreanov (Oraşul bizantin tn sec. XIII — XV, Viz. Vr. XIII, p. 161 - 183). Autorul, pe baza materialului existent, ajunge la concluzia că oraşul bizantin cunoaşte In veacurile XIII —XV o continuă decădere din cauza ritmului lent de dezvoltare a for- ţelor de producţie frlnate de relaţiile feudale. Pe de altă parte, fărlmiţarea feudală a împie- dicat crearea unei pieţe interne unice. Dezor- ganizarea circulaţiei monetare în urma con- tinuei devalorizări, tezaurizarea şi exportarea monezii bune de către clementele aristocraţiei, înaintarea turcă şi ocuparea vechilor drumuri comerciale au contribuit la decăderea oraşului bizantin. în prezentarea aspectelor sociale din interiorul oraşului, autorul aduce numeroase exemple pentru a învedera adlncirea diferen- ţierilor sociale; camăta a avut un rol de seamă în agravarea mizeriei păturilor largi urbane. în sec. XIII—XV unele oraşe încep www.dacoromanica.ro REVISTA REVISTELOR 285 9 să dobindească dreptul la autoadministrară, smuls puterii imperiale In urma unei lupte dtrze. B. T. Goreanov este de părere că elementele feudale au colaborat cu negustorii italieni şi i-au susţinut fiindcă prin intermediul lor desfăceau produsele domeniilor. Credem că acest punct de vedere nu mai este valabil pentru sec. XIV —XV, cînd producţia marilor domenii se dezorganizează şi negustorii ita- lieni se aprovizionează din bazinul Mării Negre. Suburbiile Constantinopolci slnt cercetate de E. E. Lipşiţ (Despre studiul economiei sub- urbiei Conlanlinopolei In secolul X, Viz. Vr. XIV, p. 81 — 84). Teritoriul din jurul zi- durilor lungi cuprindea domeniile imperiale ale nobilimii şi bisericii. Din punct de vedere administrativ se parc că el constituia o unitate aparte, potrivit şi părerii lui A. Pertusil, iar din punct de vedere economic aici predominau relaţii ale producţiei de marfă. O sursă importantă pentru cunoaşterea economiei acestor domenii ar fi, după E. E. Lipşiţ, primul capitol din cartea a XlI-a a lucrării publicate de Constantin Porphiro- genetul sub titlul Geoponica, care tratează despre legumicultură. Arătam mai sus că In sfera preocupărilor revistei „Vizantiiskii Vremennik” slnt şi stu- diile privind regiuni Învecinate sau temporar ocupate de Imperiul bizantin. în cadrul acestor preocupări, Z. V. Udalţova se ocupă de mai mulţi ani tntr-o serie de articole suc- cesive de situaţia social-economică a Italiei In perioada dominaţiei ostrogote. într-un prim articol studiază Transformările social- economice in Italia In timpul domniei lui Tolila (Viz. Vr. XIII, p. 9—27), iar Intr-un al doilea prezintă Structura politică şi lupta politică In Italia la sftrşilui secolului V şi începutul secolului VI (Viz. Vr. XV, p. 3 — 32). Se Înfăţişează transformările social-eco- nomice care au avut loc In Italia în urma cu- ceririi ostrogote: confiscarea pămlnturilor aristocraţiei laice şi bisericeşti şi Împărţirea lor nobilimii militare ostrogote, ţăranilor os- trogoţi şi chiar autohtonilor. în special, In vremea lui Totila au avut loc reforme impor- tante, masiva eliberarea a sclavilor şi colonilor şi ameliorarea sistemului fiscal. Reformele lui Totila au urmărit să atragă pături cit mai largi ale populaţiei In lupta împotriva bizan- tinilor. Un alt studiu, care se cuvine semnalat, este expunerea metodică a lui A. E. Moska- 1 II preleso Ierna Byzanlino di Tataia In Byzanlinische Zeitschrifl IL (1956), p. 85 — 95. lenko Despre problema relaţiilor social-econo- mice la Split In secolul al XlV-iea (Viz. Vr. XIII, p. 136-161). Splitul a cunoscut o continuă dezvoltare economică din secolul al X-lca şi pînă în se- colul al XlV-lea, clnd ajunge unul din princi- palele centre dalmatine pentru producţia meşteşugărească : construcţia de vase, arme, giuvaeruri etc. Comerţul său pe marc, de ce- reale, vin, peşte, carne, era deosebit de activ. Autorul se opreşte la analizarea situaţiei grele a maselor exploatate din oraş, ucenici, calfe şi marinari, şi a ţărănimii din Împre- jurimi. Comuna, pentru a asigura forţa de muncă necesară atelierelor In condiţii oneroase, silea părinţii, sub sancţiunea unor grele amenzi, să-şi dea copiii ca ucenici. Marinarii sufereau pedepse corporale şi amenzi pentru cele mai neînsemnate greşeli. Personalul salariat trebuia să lucreze la acelaşi patron timp de 3 ani şi acesta din urmă răspundea pentru maltratarea salariatului numai dacă-1 schilodea. Ţăranii, In cea mai mare parte lipsiţi de pămlnt, luau In arendă pămlnt de la marii proprietari plă- tind jumătate din produse drept arendă In afară de alte obligaţii. Din această cauză In Split au avut loc numeroase mişcări care s-au exprimat sub forma ereziilor. Ctteva studii privesc Chersonul şi relaţiile lui cu Rusia, aşa cum apar din datele arheo- logice (D. L. Talis : Din istoria relaţiilor politice ruso-chersoneze tn sec. IX —X, Viz. Vr. XIV, p. 103 — 115: A. L. Iacobson : Despre istoria relaţiilor ruso-chersoneze tn sec. XI-XIV, Viz. Vr. XIV, p. 116-128). De un mare interes In cercetarea istoriei economice slnt studiile de numismatică. Lu- crarea istoricei I. V. Sokolova Tezaurele mone- tare bizantine ca sursă pentru istoria Bizanţului tn sec. VIII-XI (Viz. Vr. XV, p. 50-63) este deosebit de utilă prin informaţiile com- plete şi concluziile judicioase trase pe baza unui bogat material. Tezaurele monetare bi- zantine provin din două perioade : sflrşitul secolului V şi plnă în secolul VII şi dintr-o a doua perioadă care începe de la sflrşitul secolului al VlII-lea şi plnă la sflrşitul secolului al X-lca. între aceste două perioade nu se semnalează existenţa vreunui tezaur monetar. Regiunile mai ameninţate de invazii străine posedă un număr mai mare de tezaure — pe- ninsula Balcanică In vremea lui Justinian, Siria şi Egiptul In vremea lui Heraklios. în- groparea monezilor este strlns legată de anu- mite evenimente politice, In consecinţă ab- senţa lor nu Înseamnă numaidecit o decădere economică. Pentru prima jumătate a secolului al VIII- lca lipsa tezaurelor monetare este urmarea crizei politico-cconomicc, care a dus la o des. www.dacoromanica.ro 286 REVISTA REVISTELOR 10 centralizare, la o independenţă politico-fi- nanciarâ a oraşelor. Acestea au Început să bată monedă de o calitate inferioară, descon- siderată, care nu s-a tezaurizat. De asemenea, restaurarea cultului icoanelor a dus la scoaterea din circulaţie a monezilor Împăraţilor incono- claşti. Pentru a doua jumătate a secolului al VIIMea lipsa tezaurelor monetare se explică prin consolidarea politică a Bizanţului, urmată de o Întărire economică, care a dus la stabili- zarea monezii şi la punerea Întregii cantităţi monetare In circulaţie, fiindcă nu existau motive de tezaurizare. în afara graniţelor Imperiului, lipsa mo- nezii bizantine In tezaurele provenite In se- colele VIII —XI nu este consecinţa slabei dezvoltări a comerţului european, fiindcă te- zaure s-au găsit dar cu monezi celtice, arabe şi anglo-saxone. Autoarea explică absenţa monezii bizantine prin Întreruperea legăturilor dintre Bizanţ şi celelalte state europene In urma migraţiunilor avare şi bulgare. Consi- deră acceptabilă şi explicaţia dată de I. Di- mian că moneda bizantină a fost Înlocuită pe pieţele europene cu moneda arabă de argint. Din această cauză Bizanţul a mărit emisiunea de monezi de argint In vremea lui Constantin al V-lea, pentru ca să satisfacă cerinţele co- merţului extern. Tezaure monetare bizantine, găsite pe teritoriul U.R.S.S., slnt prezentate In studiul lui G. I. Abramişvili Monede de aur bizantine găsite la Gurdjan (Viz. Vr. XIII, p. 282 — 285). Prezenţa lor confirmă, după părerea autorului, o largă circulaţie a monezilor bizantine In Gruzia In sec. X—XII. Studiul monezilor gruzine şi asemănarea lor cu cele bizantine este făcut de K. N. Golenko In Un tezaur de monezi din salul Tobanieri (Viz. Vr. XVI, p. 127-172). Fragmentele publicate de B. Hase şi cu- noscute sub denumirea de „Însemnările unui toparh grec” au stlrnit multe discuţii In trecut. Cum evenimentele relatate de anonimul toparh s-au petrecut In vecinătatea Dunării, ele ne interesează şi pe noi. M. A, Şanghin şi A. F. Vişneakova In Din comentariile la însemnările loparhului grec (Viz. Vr. XIV, p. 99—102) revizuiesc parte din părerile expuse cu clţiva ani In urmă de M. V. Levcenko 1 şi identifică climatele In care acţiona toparhul cu klimatele 1 M. B. JleBneHKO. LţetiHtiil hctohhhk no Bonpocy pyccKO-BHaaHTHliCKHx otho- înemiit b X b. BnaauTHilcKHîl BpeMeiiHHK, . IV (1951), p. 12-72. din Thracia, menţionate şi de Leon Diaconul. Pe baza datelor astronomice evenimentul ar li avut loc la sflrşitul anului 970, iar popoarele „barbare” de care se vorbeşte In aceste în- semnări ar putea fi ruşii, pecenegii sau ungurii. Printre numeroasele lucrări privind cultura bizantină menţionăm studiul lui G. M. Hart- mann despre însemnătatea culturii greceşti pentru dezvoltarea umanismului italian (Viz. Vr. XV, p. 100—124). Sub un titlu destul de larg autorul prezintă In realitate numai acti- vitatea didactică a cltorva dascăli greci In Italia ca : Manuil Chrysoloras, George din Trapezunt, Ioan Argyropulos etc. De ase- menea, autorul se ocupă şi de sprijinul pe care aceştia l-au primit din partea unor negustori florentini ca Palia Strozzi. A. I. Klibanov In Despre biografia şi moş- tenirea literară a lui Maxim Grecul (Viz. Vr. XIV, p. 148 — 164) prezintă, pe lingă date despre viaţa acestuia, şi cîteva din lucrările sale inedite, aflate In biblioteca de Stat „V. I. Lenin”. Printre studiile despre istoricii bizantini menţionăm pe acele ale lui V. Grecu şi E. B. Veselago despre Laonikos Chalkokondyl. a lui A. P. Kajdan despre cronica lui Simion Logo- thetul şi a lui M. M. Freidenberg despre Kin- namos. O menţiune specială se cuvine pentru am- plele recenzii, care aduc un material nou şi bogat, Întregind opera recenzată ; un exemplu este darea de seamă a lui A. P. Kajdan despre „Bizantinoturcica”, cunoscuta carte a lui G. Moravcsik apărută recent Intr-o a doua ediţie. De asemenea trebuie amintite nume- roasele cronici pe anumite teme de un caracter critic informativ ca : materiale noi privind istoria internă a Bizanţului, cruciadele, cuce- rirea Constantinopolei de turci, istoria slavilor sudici In literatura sovietică sau informaţii despre diferite congrese internaţionale de bi- zantinologie sau despre activitatea catedrelor de specialitate din U.R.S.S. în bogatele sumare ale fiecărui număr slnt înfăţişate dări de seamă privind activitatea In domeniul bizantinologiei In diferite ţări; ultimul număr aduce o cronică despre bizan- tinologia In R.P. Romlnă Intre anii 1948 plnă la 1958. Spaţiul nu ne-a permis să ne ocupăm şi de alte numeroase studii din aceste 4 volume masive, care Îşi au importanţa lor şi care toate fac din „Vizantiiskii Vremennik” cea mai cuprinzătoare publicaţie de bizantinologie. E. l'rances www.dacoromanica.ro ÎNSEMNĂRI BIBLIOGRAFICE ISTORIA ROUÎMEI Dezvoltarea industriei socialiste In R.P.R., Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1959, 600 p. Industrializarea socialistă a R.P.R. con- stituie veriga principală in politica economică promovată de Partidul Muncitoresc Romin şi statul nostru democrat-popular in perioada de trecere de la capitalism la socialism, pentru asigurarea victoriei construcţiei economie' so- cialiste in ţara noastră. Studierea acestui proces reprezintă o contribuţie preţioasă la dezvoltarea teoriei şi practicii construirii so- cialismului : de aceea, apariţia lucrării „Dez- voltarea industriei socialiste in R.P.R.” a fost primită cu interes nu numai de către econo- mişti, ci şi de lucrători din alte domenii de activitate socială. în această lucrare se prezintă de către un colectiv larg de autori, specialişti in diferite ramuri ale industriei — pe baza unor date statistice şi materiale documentare, publicate şi nepublicate — dezvoltarea industriei noastre socialiste in cei 11 ani care au trecut de la actul revoluţionar din 11 iunie 1948, prin care s-au naţionalizat principalele mijloace de pro- ducţie din industria ţării noastre. în cuvintul introductiv, semnat de Mihail Florescu, ministrul Industriei Petrolului şi Chimiei, este caracterizată situaţia industriei romineşti Înainte de naţionalizare, se arată premizele trecerii la industrializarea socialistă a ţării şi se subliniază realizările obţinute In dezvoltarea economică a ţării noastre In anii puterii populare. Lucrarea cuprinde unsprezece capitole. în primele nouă capitole se face o prezentare a dezvoltării industriei noastre socialis'e pe ra- muri (energetica, industria minieră, indus- tria petrolului, industria siderurgică şi con- structoare de maşini, industria chimică, in- dustria lemnului, industria materialelor de www.dacoromanica.ro construcţii, industria uşoară, industria ali- mentară). Capitolul X se ocupă de industria locală, iar ultimul capitol cuprinde o privire de ansamblu asupra dezvoltării industriei noastre socialiste. Tabele statistice, diagrame,, grafice, hărţi economice şi fotografii însoţesc textul lucrării — ilustrlnd dezvoltarea in- dustriei noastre socialiste In perioada con- ducerii planificate a economiei noastre na- ţionale. Structura capitolelor In care se analizează dezvoltarea fiecărei ramuri industriale este — în general — similară ; In fiecare capitol se fac unele consideraţii generale asupra ramurii, se face o expunere succintă a situaţiei ramurii respective In timpul regimului burghezo-mo- şieresc, se descriu măsurile luate In anii puterii populare plnă la naţionalizare (1944 — 1948), apoi se analizează In mod amplu dezvoltarea ramurii respective In perioada celor două planuri economice anuale (1949 şi 1950), In perioada primului plan cincinal (1951 — 1955) şi In perioada 1956 — 1958 şi se schiţează per- spectivele de dezvoltare ale ramurii. Perioada 1951 — 1958 deţine greutatea spe- cifică cea mai mare In aceste capitole ; princi- palele probleme tratate privesc organizarea întreprinderilor şi a producţiei, dezvoltarea bazei de materii prime, creşterea volumului investiţiilor, introducerea tehnicii noi, pregă- tirea şi creşterea cadrelor, sporirea volumului producţiei, îmbunătăţirea calităţii produselor, creşterea productivităţii muncii şi reducerea preţului de cost, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de trai, colaborarea economică şi tehnico-ştiinţifică cu ţările socialiste şi aju- torul multilateral acordat de Uniunea Sovie- tică, activitatea institutelor de cercetări ştiin- ţifice şi de proiectări. Capitolul despre dezvoltarea industriei locale tratează dezvoltarea industriei locale de stat (respectiv întreprinderile industriale cu 288 ÎNSEMNĂRI bibliografice 2 caracter local, subordonate sfaturilor populare) şi a cooperativelor meşteşugăreşti Îndeosebi In perioada 1951 — 1955 şi In mai mică măsură tn perioada 1956 — 1958. Dezvoltarea indus- triei locale este analizată pe ramuri industriale analizlndu-se totodată numeroase aspecte ale repartiţiei ei teritoriale, pe regiunile ţării. Capitolul de Încheiere a lucrării prezintă o sinteză a dezvoltării industriei noastre socia- liste. în acest capitol se tratează despre con- diţiile obiective ale industrializării socialiste a R.P.R., despre caracteristicile industriei ca- pitaliste din Romtnia, despre avlntul industriei noastre socialiste după naţionalizarea princi- palelor mijloace de producţie şi despre per- spectivele de dezvoltare a industriei In R.P.R. Prezintă interes şi poate constitui obiect de discuţie încercarea făcută In lucrare de a se defini caracteristicile principale ale dezvol- tării ramurilor industriei din ţara noastră, care ar fi: a) Dezvoltarea bazei de energie electrică a ţării, ţinind seama de nivelul scăzut al puterii instalate existente In perioada 1938 — 1950, de necesităţile mereu cresclnde ale industriei, agriculturii etc., precum şi de necesitatea de a-i asigura mersul cu un pas Înainte faţă de celelalte ramuri ale economiei naţionale. b) Extinderea bazei energetice, prin dez- voltarea cu precădere a producţiei de hidro- carburi (ţiţei şi gaz metan), ţinind seama de rezervele existente in R.P.R. şi de economi- citatea acestor combustibili In comparaţie cu cei solizi, precum şi prin extracţia cărbunelui, In special In vederea satisfacerii în cea mai mare măsură a capacităţii noii uzine cocso- chimice de la Combinatul siderurgic Hune- doara. c) Dezvoltarea industriei construcţiilor de maşini — pivotul industrializării socialiste — astfel Incît participarea ei la Înzestrarea tehnică a economiei să crească din ce In ce mai mult. S-a avut In vedere, In primul rlnd, fabricarea acelor utilaje industriale, maşini agricole şi mijloace de transport, care slnt necesare In număr mare, precum şi lărgirea sortimentului acestor produse. nn . 5 . CTBHBCKy, H3 MeToaoJioruHecKHx ynasaiiHtt B. H. JleHHHa o MapKCHCTCKOM M3yHeHHH HCTOpHH ................................................. 17 ,1. EAHHAH, B. H. JleHHH o poAHHe h naTpnOTH3Me ...................... 33 B. JIHBHHy, HeKTopbie Bonpocw, oTHocHiquecH h PyMHHHH nepiiojţa r/epBOil MHpoBOft BOttHfci, b CBe're pa6oT B. H. JleHHiia ............... 45 JI. CTE. MajiHHOBCKHtt b flvnafiCKHX HHHHcecTBax 105 3AMBTKH H COOBIUBHHH B. PALţA, Coa^aHHe paSonero Kpy»tna b EyxapeCTe......................... 181 nOMIlHJIHy TEOJţOP, 05 „Hctophh pyMwn b Bonpocax h OTBeTax ” CainyHJia M«Ky KjiailHa ..................................................... 197 JI. EOflKy, HoBbie CBejţeHHH o cy kohhoIî npoMbiuiJieHHoCTH b MoJitfOBe b cepe/ţHHe XIX b.................................................... 207 II. CABOy, O 6opb6e TpaHCHjibBaHCKoro HpeCTbHHCTBa npoTHB Boeiuiwx o6;ro- MKeHHtt bo BpeMH BottHbi ra6c6yprCKott HMnepHH nponiB «DpanuyaCHott peBO- JHOUHH (1792—1797)....................................................... 221 HAyHHAH 7KH3HB CeccHH oSmeCTBa HTajinn — PyMMHHH. MHjian, HHBapb 1960 (Ako.3. E. Jţaă- KoeuHuy); PasBHTHe BM3aHT0Be«eHHH 3a 10 jieT cymeCTBOBaHHH TepMaH- cnott jleMOKpaTHqecKott PecnySjiHKH (doamop M. HpMiuep, EepjiHH); JJom- Myaeit „Hnne IThhthjjhg*1 — hobhA HCTOpwqecKnft naMHTHHK b flccax (C■ JţaeuKy); O jţeHTejibHOCTH nojibCKo-qexocjroBaqKoft HeTopn'iecKOft KOMHCCHH (//. E. H T. II.- H.).........................•............... 235 www.dacoromanica.ro SOMMAIRE Page* LE 90’ ANNIVERSAIRE DE LA NAISSANCE DE V. I. LIÎNINE A. OŢETEA, V. I. Ltninc et Ies principes de basc de l’historiographie marxiste ... 5 EUGEN STĂNESCU, Quelqucs indications mdthodologiqucs de V. I. Ldnine sur l’ttudc marxiste de l’histoirc............................................. 17 L. BâNYAI, V. I. Ltnine â propos de Ia patrie ct du patriotisme.................. 33 V. LIVEANU, Quclques problcmes conccruant la Roumanie pendant la premitre guerre mondiale, â la luiniere des ocuvrcs de V. I. Ltnine................ 45 L. ŞTEFĂNESCU, Les thtses de V. I. Ldnine sur la ddeomposition de la ftodalitd ct le dtvcloppcincnt du eapitalisme cn Russic............................. 77 A. IORDACHE et AL. PORŢEANU, L’importance historiqLe de la conccption leni- niste sur l’imperialisme........................................................... 105 ETUDES C. C. BODEA, Figures de rtvolutionnaires de 1848 moins connues................... 131 AL. VIANU, L’illuministc russe V. F. Malinovski dans Ies pays rouinains.......... 165 NOTES ET COMMUNICATIONS V. RAŢĂ, La fondation du ccrclc des ouvriers de Bucarcst......................... 181 POMPILIU TEODOR, «Histoire des Roumains par questions et rdponses» de Samuil Micou Klein ................................................................ 197 L. BOICU, Nouvelles donndes relativcs â l’industrie du drap en Moldavie â la moitie du XIX® sitele.............................................................. 207 ION SABĂU, Aspects de la lutte de la paysanneric transylvaine contre Ies impositions militaircs pendant lcs guerres mentes par l’empire des Habsbourg contre la revolution franfaise (1792 — 1797) 221 LA VIE SG1ENT1FIQUE Xa session de l’Association Italie-Roumenie, Milan, 1960 (C. Daicnviciu); La byzantinologie pendant les dix anndes d’cxistencc de la Rtpub'ique Dtmo- craliquc Aliem; ndc (Pro/.Dr. J. Irmscher, Berlin); La maison n.tinorialc «Ilic Pintilic», nouvean moni n ent historiquc de .Jassy (Savrl Davicn)\ De l'activitt de la Commission historiquc polono-tchecoslovaquc (/. C. ct XV. I.-N.) . . 235 www.dacoromanica.ro ÎNTREPRINDEREA POLIGRAFICA nr. > BUCUREŞTI 6bm. l?Si www.dacoromanica.ro Lei 6