ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÎNE Institutul de Istorie Revistă de istorie şi filozofie ANUL 7 APRILIE — IUNIE 1954 EDITURA ACAD PULARE ROMÎNE „STUDII” REVISTĂ DE ISTORIE ŞI FILOZOFIE APARE TRIMESTRIAL COMITETUL DE REDACŢIE PROF. UNIV. V. CHERESTEŞIU şi CONF. UNIV. A. ROMAN (Redactori responsabili), Prof. univ. L. Banyay (Cluj), Acad. p. Constantinescu-Iaşi, Conf. univ. Barbu CImpina, Prof. univ. C. I. Gulian, Prof. univ. Athanasie joja, Prof. univ. I. Ionaşcu, Conf. univ. V. Maciu, Conf. univ. V. Popovici (Iaşi), Prof. S. ştirbu, Prof. univ. D. Prodan (Cluj), Acad. Mihail Roller.. BUCUREŞTI, B-DUL generalissimul stalin Nr. 1, TEL. 2-87-43 ABONAMENTE : OFICIUL SPECIAL DE EXPEDIERE A PRESEI, STR. CONST. MILLE Nr. 14. LA TOATE OFICIILE POŞTALE ŞI LIBRĂRIA ACADEMIEI R. P. R-, CALEA VICTORIEI 27, www!â&c6r0manica.ro academia republicii populare romîne INSTITUTUL DE ISTORIE STUDII Revistă de istorie şi filozofie II ANUL 7 APRILIE —IUNIE 1954 EDITURA ACADEMWWWT( pwcTHhe MOKflyiiapoiuioft ouct. hobiîii ocboGo- jţHTejiLHOfi Boiîiii.i ynpannchoro napoca 1648—1654 ropOB............... 1-5 >K. EEHJJMTEP, B cbhbh c aHTHnonyjinpHOtt h aHTUnamioiiajibnoii no;mTHKOii pyMbuiCHOfl Cyp>Kya3iiH n noMemitKOB MeîKjţy 1937—1939 rr............... 33 T. rAyiIT, PeBOJirapHOiMbift Copeiţ H. II. 3y6iKya3HO- jţeMOKpaTHHecKOit peBOJiiomm b coiţHajiHCTHnecKyio — pyKOBOjţCTBO b 6opb-Ce Jiameit napTim 3a C03jţanne CTpon Hapojţnott jţeMOKpaTHH........ 121 KPHTMKA II EI1EJ1 orPAENTRU ÎNTĂRIREA CONTINUA A MUNCII DE PARTID 11 abatere de la prevederile planului. Organizaţiile de partid trebuie să se afle in fruntea luptei de zi cu zi pentru mărirea producţiei, ridicarea productivităţii muncii, deplina folosire ă capacităţii de producţie a utilajelor, reducerea preţului de cost al produselor, îmbunătăţirea calităţii lor, severe economii la mijloace băneşti, materii prime, micşorarea cheltuielilor administrative — singura cale justă pentru ridicarea .nivelului de trai al oamenilor munci;. Nu poate fi bun membru de partid acel ce manifestă indiferenţă şi nepăsare faţă de problemele gospodăririi socialiste a întreprinderilor, luptei pentru rentabilitate, asigurării rezervelor necesare.de mărfuri, întăririi continue a leului. Trebuie cultivat la fiecare activist şi membru de partid, la fiecare activist sindical, la cadrele conducătoare din întreprinderi şi aparatul economic, la cadrele de ingineri şi tehnicieni, interesul pentru studiul aprofundat al problemelor economice. Documentele plenarei din august 1953 subliniază cu deosebită putere că întărirea alianţei dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare, consolidarea rolului conducător al clasei muncitoare în această alianţă con-stitue chezăşia succesului în opera de construire a socialismului. Plenară a cerut organelor şi organizaţiilor de partid să ia măsuri temeinice în vederea îmbunătăţirii activităţii organizaţiilor de partid de la sate şi întăririi legăturii partidului cu masele de ţărani muncitori. Trebuie spus că multe comitete regionale şi comitete raionale de partid nu acordă încă un ajutor calificat, concret, organizaţiilor de partid de la sate, în vederea ridicării nivelului muncii lor, sporirii rolului lor organizator şi mobilizator, a combativităţii lor în lupta împotriva uneltirilor chiaburimii şi ale altor duşmani ai ţărănimii muncitoare. Organele de partid şi aparatul de partid se preocupă în insuficientă măsură de extinderea iniţiativelor preţioase ale organizaţiilor de partid în domeniul vieţii organizatorice, al muncii politice de m^să, al luptei pentru aplicarea regulilor agrotehnice, pentru extinderea experienţei fruntaşilor producţiei agricole. Nu s-a făcut decît prea puţin pentru organizarea în jurul fiecărei organizaţii de bază â unui larg activ fără de partid, care să constitue o puternică verigă de legătură între partid şi măsele ţărănimii muncitoare. Nu încape îndoială că un asemenea activ există în fapt îin jurul organizaţiilor de bază săteşti. Deputaţi şi agitatori fără de partid, utemiştişi delegate de femei, ţarani colectivişti, întovărăşiţi şi ţărani muncitori cu gospodărie individuală, fruntaşi ai producţiei agricole, învăţători, agronomi, medici, oameni apropiaţi partidului, cadre cinstite şi devotate partidului din aparatul de stat şi cooperaţie, toţi aceştia formează o puternică bază de sprijin a organizaţiilor de partid. Este necesar ca organizaţia de partid să se ocupe cu dragoste şi atenţie de acest acliv, să-l educe, să-l antreneze în acţiunile iniţiate de partid. In unele locuri comitetele regionale şi raionale de partid tratează problema activului fără de partid în mod îngust şi birocratic, preocupîndu-se mai mult de evidenţa activului fără de partid, de alcătuirea' pentru acest activ* a unor planuri, pe hirtie. Acolo însă unde organele de partid s-au ocupat în mod viu şi concret de activul fără de partid, acolo acest activ acordă un nepreţuit ajutor organizaţiilor de bază de la sate în mobilizarea ţărănimii muncitoare la executarea lucrărilor, agricole, în acţiunea de contractare de vite si de culWWWiwaCOjromanifil&jlOiirea de către ţărănimea 12 OH. GHEORGHIU DEJ muncitoare a îndatoririlor către stat, pentru îmbunătăţirea schimbului de mărfuri cu oraşul, ajută la popularizarea în masa ţărănimii a politicii partidului şi guvernului, a realizărilor regimului de democraţie populară, a luptei' pentru pace duse de forţele păcii din întreaga lume in frunte' cu Uniunea Sovietică, Multe dintre organizaţiile de partid nu desfăşoară în mod sistematic munca în vederea transformării socialiste a agriculturii. O serie de corni* tete regionale şi raionale de partid nu cunosc situaţia exactă din satele unde ţărani muncitori se pronunţă pentru înfiinţarea de noi gospodării colective sau întovărăşiri agricole, nu se preocupă de comitetele de iniţiativă, nu se ocupă de întărirea economico-organizatorică a gospodăriilor colective şi întovărăşirilor existente, nu cunosc şi nu rezolvă nenumărate probleme pe care le ridică practica construirii gospodăriilor colective şi a întovărăşirilor agricole. In multe regiuni munca de întărire a sectorului socialist al agriculturii este lăsată să meargă de la sine. Aceasta explică deosebirile izbitoare care există între regiuni cu condiţii de muncă asemănătoare. Astfel, în regiunea Constanţa suprafaţa ocupată de gospodăriile agricole colective şi întovărăşirile agricole reprezintă 29,6% din totalul suprafeţelor agricole, m regiunea Galaţi 18,1 %, în regiunea Arad 14,5%, în acelaşi timp, în regiunea Craiova gospodăriile colective şi întovărăşirile agricole ocupă numai 3%, în regiunea Oradea 4,9%, în regiunea Iaşi 4,1% din totalul suprafeţelor agricole. Sînt regiuni unde în decursul ultimelor luni n-au luat fiinţă decît citevd gospodării colective şi întovărăşiri agricole ou toate că în aceste regiuni există un număr însemnat de ţărani muncitori care îşi exprimă dorinţa de a forma gospodării colective şi întovărăşiri. In acelaşi tiirm mai continuă şă aibă loc cazuri de călcare grosolană a liniei partidului, de nesocotire a liberului consimţămînt al ţăranilor muncitori, de ilegalităţi cu prilejul comasării pămînturilor etc. ' Staţiunile de maşini şi tractoare încă ,nu-siJAdeplinesc pe deantregul rolul lor de pîrghie principală a transformării socialiste a agriculturii. Secţiile politice ale S.M.T.-urilor sînt încadrate cu activişti slab pregătiţi şi duc o activitate cu totul necorespunzătoare sarcinilor pe care le au. Pe baza hotărîrilor plenarei din august, partidul şi guvernul au luat o serie de măsuri care sporesc cointeresarea materială a ţărănimii muncitoare la ridicarea producţiei agricole vegetale şi animale. In faţa organizaţiilor de partid stă sarcina de a asigura mobilizarea ţărănimii muncitoare pentru îndeplinirea in bune condiţii a lucrărilor agricole şi sporirea producţiei agricole, îmbunătăţirea muncii politico-organizatorice în vederea întăririi continue, pe baza liberului consimţămînt al ţăranilor muncitori, a sectorului socialist al agriculturii, consolidarea legăturilor partidului cu masele cele inai largi ale ţărănimii sărace şi mijlocaşe. Lupta pentru ridicarea continuă'a produeţiei agricole vegetale şi animale nu este o campanie trecătoare, ci o sarcină permanentă a partidului, unul din elementele fundamentale ale politicii sale economice. • Plenara din august 1953 s-a ocupat în amănunţime de activitatea organizaţiilor de partid din aparatul de stat. Acele organizaţii de partid care au urmat indicaţiile plejiarWwW0A&COrOfflanfC& frOne’ C0J7tribuind Ia îmbunătăţirea funcţionarii orrT^elKrcTTrea lucrătorilor din aceste PRNtrU ÎNTĂRIREA CONTINUA A MUNCII DE PARTID li •organe în spiritul devotamentului pentru cauza poporului muncitor. Toate organizaţiile de partid şi toţi membrii de partid din aparatul de stat trebuie să se călăuzească în activitatea lor de indicaţiile plenarei din august 1953, .care arată că principala chezăşie a întăririi statului democrat-popular şi a succesu,tui in munca organelor de stat este controlul efectuat asupra muncii lor de către partid. . Organizaţiile de partid sînt datoare să asigure o conducere permanentă a activităţii organizaţiilor sindicale în vederea'lichidării deficienţelor constatate de plenara din august 1953 în munca sindicatelor — legătură nesatisfăcătoare cu masele de muncitori şi funcţionari, munca birocratica, greoaie, a unora dintre organele sindicale, insuficienta grijă pentru nevoile de zi cu zi ale oamenilor muncii. Organizaţiile de partid trebuie să asigure o conducere permanentă a organizaţiilor Uniunii Tineretului Muncitor, care au încă foarte serioase slăbiciuni în munca politico-educativă şi organizatorica desfăşurată în masa de tineri de ta întreprinderi, sate, şcoli. Plenara din august 1953 a constatat că după demascarea şi înlăturarea deviatorilor din conducerea partidului, activitatea organelor de condu cere ale partidului s-a îmbunătăţit, coeziunea lor s-a întărit. In perioada ce a trecut de la plenara din august 1953, Biroul Politic a analizat în spirit colectiv, în şedinţele sale, o serie de probleme fundamentale ale politicii partidului şi statului, ejaborînd măsurile practice necesare şi mobilizînd forţele partidului pentru aplicarea acestor măsuri in viaţă. Mergînd pe linia trasată în hotărîrile plenarei din august, Biroul Politic^ consideră că trebuiesc aduse îmbunătăţiri organizatorice în funcţionarea organelor de conducere ale partidului, pentru a asigura o cit mai bună organizare a activităţii C.C. şi mai multă operativitate în rezolvarea sarcinilor curente. Art. 33 al Statutului partidului nostim, adoptat la Congresul din 1948, stabileşte următoarele: „Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Romîn îşi constituie : a) un birou politic, pentru munca politică şi organizatorică ; b) un secretariat, pentru munca operativă ; c) o comisie de control'1. Călăuzindu-se de experienţa Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi de propria experienţă a partidului nostru, plenara lărgită a C. C. al P.M.R. din august 1953 a hotărît desfiinţarea Biroului Organizatoric al C.C. al P.M.R. înfiinţat în anul 1951 şi a cărui existenţă s-a dovedit a nu fi necesară, precizînd ca de conducerea muncii de partid intre plenare să se ocupe Biroul Politic, iar de munca operativa curenta, de controlul îndeplinirii hotărîrilor partidului şi de selecţionarea cadrelor — Secretariatul C.C. al P.M.R. ' Insă datorită faptului că 4 din cei 5 membri ai Secretariatului C.C. al P.M.R. au munci de răspundere în guvern şi că toţi secretarii C.C. al P.M.R. sînt î,n acelaşi timp şi membri ai Biroului Politic, Secretariatul nu putea cuprinde rezolvarea tuturor problemelor operative ale muncii de partid, www.dacoromanica.ro 14 GH. GHEOUGHtU DEJ Pentru a se asigura pe deplin rezolvarea operativă a problemelor curente ale muncii de partid este necesar ca Secretariatul să fie alcătuit din tovarăşi liberi de sarcini pe linie de guvern. . Pentru a întări cît mai mult caracterul colectiv al conducerii de către Biroul Politic a muncii partidului, propun plenarei de faţă renunţarea la funcţia de secretar general al C.C. şi înfiinţarea funcţiei de prim-secretar al C.C. al P.M.R. ’ De asemenea Biroul Politic propune să se stabilească, ca termen definitiv al ţinerii Congresului partidului, data de 30 octombrie a.c. pentru ca în lunile ce vin organizaţiile de partid să-şi poată concentra toate eforturile în vederea realizării obiectivelor puse de partid şi guvern în domeniul desvoltării economiei şi ridicării nivelului de trai al celor ce muncesc. www.dacoromanica.ro CONTRIBUŢII LA CARACTERIZAREA SITUAŢIEI INTERNAŢIONALE IN TIMPUL RĂZBOIULUI DE ELIBERARE DUS DE POPORUL UCRAINEAN IN ANII 1648—1654 * DE B. F. PORŞNEV Nu trebuie să ne reprezentăm războiul de eliberare dus de poporul ucrainean împotriva jugului şleahtei poloneze pentru reunirea cu Rusia ca un eveniment de importanţă locală. Trebuie să-I cercetăm in cadrul evenimentelor din întreaga Europă. Poporul ucrainean a pornit războiul împotriva Poloniei panilor într-o epocă în care'' luase sfîrşit primul război de proporţii europene cunoscut în istorie sub numele de Războiul de 30 de ani. Toate statele europene au participat într-o formă sau alta la acest război. El a lăsat urme adînci în istoria relaţiilor internaţionale din Europa, nu numai în Apus, ci şi în Răsărit. Nici Rusia nu a rămas străină de aceste evenimente. Ea a exercitat o însemnată influenţă asupra desfăşurării Războiului de 30 de ani, mai ales în perioada „suedeză" a acestui război. Aşa-numitul război ruso-polonez pentru Smolensk, din anii 1632—1634, trebuie considerat în strînsă legătură cu Războiul de 30 de ani, ca o parte componentă a acestuia. Consecinţa directă a războiului ruso-polonez din anii 1632—1634 a fost următorul război ruso-polonez, care a început în anul 1654 în legătură cu hotărîrile luate în anul 1653 în Rusia de Zemski Sobor şi în 1654 în Ucraina de Rada din PereiaslavL orivind reunirea acestor două ţări într-un stat unic. Pacea de la Poleanovka (Polanow) din anul 1634, încheiată intre Rusia şi Polonia, pace prin care s-a terminat războiul din anii 1632—1634, era nedreaptă şi lipsită de trăinicie. In toţi anii următori, au Ioc discuţii cu privire la delimitarea ţinuturilor Putivl, Cernigov, Kiev, Veliki-Luki şi alte teritorii. In anul 1645, avînd nevoie de alianţa Rusiei, mai ales pentru Iţjpta împotriva tătarilor, guvernul polonez a acceptat să facă unele concesii Rusiei (redîndu-i oraşul Trubcevsk cu împrejurimile şi volostea Din: «Voprosî is' wwW'HahQromanicaro 16 8. P. 86KŞNEV Viazovka), dar interesele egoiste ale magnaţilor şi ale şleahtei au pus capat acestei orientări a guvernului polonez. In a doua jumătate a deceniului al cincilea, relaţiile ruso-poloneze se înrăutăţesc din ce în ce mai mult, anularea păcii de la Polianovka şi reînceperea războiului devin tot mai probabile. Dar înainte de acţiunea poporului ucrainean, Rusia nu se bucura de condiţii suficiente spre a duce un război împotriva Poloniei pentru teritoriile ruseşti, ucrainene şi bieloruse. La rîndul său, nici poporul ucrainean nu putea să rezolve prin propriile sale forţe sarcina imperioasă a eliberării sale naţionale. Alături de înrăutăţirea relaţiilor ruso-poloneze, se observă în acelaşi timp o nouă apropiere între Rusia şi Suedia. In anii 1649—1650, ca şi în deceniul al 4-lea, guvernul ruş ia acordat în mod indirect guvernului suedez sprijin material procurîndu-i grîne ieftine. Totuşi, între Rusia şi Suedia nu s-a realizat o apropiere mai importantă. Deoarece pe acea vreme (1648— 1653) flăcările Războiului de 30 de ani se stinseseră, terenul pentru o alianţă ruso-suedeză nu mai era atît de propice ca în deceniul al 4-lea. Suedia se pregătea să-şi îndrepte armele împotriva Poloniei, după aceea şi împotriva Rusiei. In Europa a mai existat, la sfîrşitul deceniului al 5-îea, un alt focar de război. Acesta era alimentat de agresivitatea Turciei sultanilor. Cu toate eforturile depuse de coaliţia anti-habsburgică şi de cea habsburgică de a o atrage în Războiul de 30 de ani, Turcia nu a luat poziţie nici pentru o parte, nici pentru cealaltă. Aceasta se explică prin faptul că în anii 1621—1639 era ocupată cu lupta împotriva Iranului. Numai hanatul tătar din Crimeea — vasal al Turcilor — avea pe acea vreme posibilitatea de a sc deda la jafuri in răsăritul Europei. Incursiunile tătarilor din Crimeea prezentau un pericol permanent pentru Rusia, Ucraina, Polonia şi Moldova. Din această cauză Rusia a fost nevoită în anul 1635 să nu se mai preocupe de problemele apusene şi să-şi concentreze atenţia asupra întăririi graniţelor de sud *. Totodată, Rusia era în mod permanent ameninţată de o agresiune din partea Turciei sultanilor. Dar aceasta din urmă a dobîn-dit posibilitatea de a-şi îndrepta agresiunea spre apus ăbia din anul 1645. La început, obiectul agresiunii turceşti a fost insula Creta, oare aparţinea Veneţiei. Războiul pe mare dintre Turcia şi Veneţia pentru Creta a ţinut mulţi ani. In acelaşi timp agresiunea turcă era îndreptată şi în alte direcţii : privirile Turciei sultanilor s-au aţintit în special asupra Ucrainei. La Con-stantinopol se pregătea poporului ucrainean soarta celorlalte popoare slave care gemeau sub jugul turcesc. Poarta spera că va putea înfrînge împotrivirea Poloniei ; Turcia nu se speria de „planurile războiului turcesc" ale lui Vladislav al IV-lea, dar se temea de amestecul Rusiei. Războiul de eliberare dus de poporul ucrainean şi intrarea Ucrainei în componenţa Statului rus au zădărnicit toate aceste planuri. Politica lui Bogdan Hmelniţki în raporturile cu Hafiatul Crimeei a avut o importanţă imensă pentru zădărnicirea acestor planuri. 1 Vezi A, A, Novoselski, 1948, cap. 5—8. •iva tătarilor in sec, XVII, DESPRE RĂZBOIUL DE ELIBERARE DUS DE POPORUL UCRAINEAN 17 Polonia şleahtei reprezenta pe atunci cel mai mare pericol pentru Rusia şi Ucraina. Polonia, împreună cu Spania şi cu „Sfîntul Imperiu Romian“ făceau parte din grupul agresiv şi reacţionar al puterilor care au format tabăra habsburgico-catolică din Războiul de 30 de ani. Victoria acestei tabere ameninţa toate statele europene cu triumful reacţiunii catolice feudale, cu includerea lor în „imperiul universal11, condus de casa de Habsburg şi de curia papală. E adevărat că spre sfîrşitul Războiului de 30 de ani, în anul 1645, Polonia s-a apropiat întrucîtva de Franţa, care făcea parte din tabăra antihabsburgică, dar nu a rupt alianţa cu Habs-burgii. Războiul de eliberare dus de poporul ucrainean împotriva jugului panilor, război care ameninţa să izbucnească încă din 1645—1646, alături de lupta politică internă din Polonia, a angajat întregul potenţial militar al Poloniei şi prin aceasta a scos-o din rîndul forţelor internaţionale active. Schimbările intervenite în politica externă a Poloniei au exercitat o mare influenţă asupra poziţiei internaţionale a Suediei la sfîrşitul Războiului de 30 de ani şi în anii imediat următori păcii din Westfalia. Acestea sînt verigile prin care războiul de eliberare dus de poporul ucrainean şi reunirea Ucrainei cu Rusia au înrîurit indirect întregul sistem european al statelor, influenţînd chiar o ţară atît de îndepărtată de Ucraina ca Franţa ; la rîndul ei, situaţia internaţională a Franţei depindea în acea clipă în foarte mare măsură de oscilaţiile din politica externă a Suediei. încă din anii 1645—1646 cîrmuitorul Franţei, cardinalul Mazarin, care avea de gînd să folosească forţa militară atît pentru a acorda ajutor absolutismului englez în agonie, cît şi pentru a întări orînduirea feudală absolută din propria sa ţară, în care Fronda era iminentă, a început să se orienteze spre o pace cu Habsburgii, fie chiar cu preţul renunţării la multe cuceriri obţinute în Germania şi la speranţele atrăgătoare de noi cuceriri. Această orientare, uneori cu ezitări, cu tatonarea altor posibilităţi, a constituit, în ansamblu, linia generală a politicii franceze la Congresul de la Munster, unde au avut loc tratativele Franţei cu Imperiul *. Diplomaţia imperială nu putea să nu năzuiască spre pace. Din punct de vedere militar, situaţia împăratului Ferdinand al ÎH-a şi a armatei sale era, după anul 1645, disperată. Deoarece singura lui aliată, monarhia spaniolă, era ea însăşi sleită de puteri, împăratul Germaniei nu avea pe cine să se bizuie. Războiul de 30 de ani se îndrepta încet spre sfîrşitul inevitabil pentru casa de Austria : înfrîngerea definitivă. De aceea, graba neaşteptată de a încheia pacea cu orice preţ, a fost cu adevărat pentru curtea de la Viena — după cum s-a exprimat Mazarin — colacul de salvare întins unui naufragiat. încetineala solemnă a delegaţiei imperiale de la Congresul din Westfalia, condusă de Trautmannsdorf, nu avea alt scop decît să silească Franţa oare şi-a trădat nerăbdarea prin însuşi faptul că s-a declarat de acord să înceteze războiul, să renunţe treptat la cuceririle şi pretenţiile sale şi să consimtă la o pace pe cît posibil fără anexiuni şi contribuţii. Franţa a dus războiul împotriva Imperiului fiind aliata Suediei. Ea trebuia să obţină neapărat pacea împreună cu Suedia. Prin potenţialul său 1 Vezi B. F. Porşnev, Republica Engleză, Fronda franceză şi pacea din Westfalia, Culegerea «Evul Mediu», fasc. III (14)51). • www.dac6romamca.ro 2 — Studii — c. 369 18 B. F. PORŞNEV economic şi politic, Franţa era mult mai puternică decît Suedia. De altfel, Suedia luptase în Germania fiind subvenţionată în mare măsură de Franţa. Şi totuşi, Franţa a devenit dependentă de Suedia : pentru a încheia această pace absolut necesară Franţei, se impunea ca Suedia, să fie şi ea de acord să încheie pacea cu împăratul tocmai în momentul în care Suedia, după încheierea păcii cu Danemarca în anul 1645, ar fi putut din nou să-şi îndrepte toate forţele spre teatrul de luptă german, cînd începuse o nouă serie de succese ale armelor suedeze în Germania. In mai 1646 ambasadorul francez din Suedia, Chanut, scrie : „In Suedia se crede că Franţa vrea să obţină pace cu orice preţ, lucru de care suedezii sînt ferm convinşi. După spusele majorităţii, Franţa este într-atîta doritoare de pace, încît nu se vor ivi dificultăţi în satisfacerea pretenţiilor ei şi, prin urmare, întreaga greutate a acestei păci constă în a-i satisface pe suedezi" ‘. Tratativele franco-imperiale de la Mtinster au trecut, fireşte, pe planul al doilea, faţă de tratativele suedezo-imperiale de la Osnabrtick. Contemporanii subliniau că suedezii nu mai depindeau de Franţa, ci dimpotrivă: astfel, ambasadorul elveţian Cantarini, care a participat la Congres în calitate de mediator, afirmă în scrisorile sale scrise de la Congres între sfîrşitul anului 1645 şi începutul anului 1646 altui diplomat veneţian, anume Nani, oare se găsea la Paris, că ambasadorii francezi la congres depind cu totul de ambasadorii suedezi2. In cercurile conducătoare ale Suediei se luptau pe atunci două grupuri : unul dintre ele (în frunte cu regina Cristina) era pentru încetarea războiului în Germania, celălalt grup (al cancelarului Oxenstierna şi a unei părţi a consiliului de stat oligarhic), insista să se continue războiul, care deschidea suedezilor perspective de cuceriri în Germania sleită. Dacă urmărim istoria acestei lupte, după protocoalele consiliului de stat suedez3, după documentele congresului din Westfalia 4, după documentele prinţului elector de BrandenburgB, după rapoartele rezidentului francez din Stock-holm, foarte bine informat6 şt după alte izvoare, constatăm că unul din motivele care au slăbit treptat poziţia partizanilor continuării războiului în Germania şi care au făcut ca Suedia să fie ta început de acord cu un compromis în problema Pomeraniei, iar apoi să respecte pacea de la Westfalia, a fost perspectiva unui război cu Polonia. La început, în 1646—1647, această perspectivă se manifesta prin ameninţarea de a fi tîrîtă „într-un al doilea război" în legătură cu pregătirile militare ale lui Vladislav al IV-lea, iar apoi era propria ei tendinţă agresivă de a subjuga Rzecz Pos- 1 Linage de Vauciennes, Memoires de ce qui s’est passeenSuede et aux provinces voisines, depuis l’annee 1645 jusque en l’annee 1655. Enseir.ble de dămele de la Suăde avec la Pologne. Tirăs des dcpâches de Monsieur Chanut, Ambassadeur pour le Roy eD Su&de, T. I —III, Paris, 1675—1676, p. 32. 2 C. T. Odhner, Die Polilik Schwedens im Westphâlischen Friedenskongress und die Grundung der Schwedischen Herrschaft in Deulschland, Gotha, 1877, S. 129. 8 « Svenska rikarâdets protokoll», dd. VII—XVI;cf. Arckenhollz, Memoires concer-nant Christine, reine de Sufede. Amsterdam-Leipzig, T. I—IV, 1751—1760. * Vezi de pildă « Negocia tions secrătes toucbantla paix de Munster et d’Osnabruck (1642—1654) * *, T. I—IV, la Haye, 1726. * « Urkunden und Aktenstueke zur Geschichte des Kurfursten Friedrich Wilhelm von Brandenburg», Bd. I—IV, Berlin, 1864—1867. 1 Linage de Vauciennes, Mâmoires... . www.dacoromanica.ro DESPRE RĂZBOIUL DE ELIBERARE DUS DE POPORUL UCRAINEAN 19 poliţa slăbită, sau cel puţin de a o sili ca sub ameninţarea războiului să încheie o pace cît mai favorabilă pentru Suedia. La această tendinţă s-a adăugat şi dorinţa nobilimii suedeze de a sugruma lupta de eliberare a maselor populare care a început în Rzecz Pospolita ; Rzecz Pospolita a devenit „casa în flăcări a vecinului" ; nobilimea suedeză se temea că incendiul se va întinde şi asupra propriei ei case. Protocoalele consiliului de stat suedez, corespondenţa cancelarului Oxenstierna şi alte documente de stat conţin informaţii numeroase şi foarte variate despre lupta de eliberare dusă de poporul ucrainean. încă din anul 1646 guvernul suedez era informat despre izbucnirea răscoalei (rebellion) în Polonia. La sfîrşitul anului 1648, guvernul suedez a ratificat tratatul de pace din Westfalia şi în acelaşi timp a trimis lui Carol-Gustav, vărul reginei, care comanda armata suedeză în Germania, o instrucţiune secretă în care i se cerea să urmărească cu atenţie conflictele interne care sfîşie Polonia şi să retragă forţele principale ale armatei suedeze prin Silezia şi Saxonia spre răsărit, spre graniţa poloneză, pentru a avea posibilitatea de a invada Polonia dinspre Germania, în cazul cînd acest lucru va fi necesar sau util intereselor suedeze '. In februarie 1649, solii guvernului polonez au arătat la Pereiaslavl Cazacilor că această armată suedeză va fi folosită în primul rînd pentru înăbuşirea răscoalei poporului ucrainean. Hmelniţki a răspuns : „N-aveţi decît să mă ameninţaţi cu suedezii — vor fi şi ei cu mine ! Şi chiar de nu nu ar fi aşa, chiar de ar fi 500—600 mii, suedezii nu ne vor infrînge" 2. In acelaşi timp, Suedia pregătea un atac împotriva Poloniei şi sub această ameninţare a dus în anii 1649—1652 tratative „de pace" cu Ioan Cazimir, dar ea nu a reuşit să obţină capitularea totală la care se aştepta 3. In acelaşi timp, Suedia mizînd pe contradicţiile dintre rege şi „republică", a încercat să intre in tratative secrete cu Hmelniţki, să supună influenţei şi controlului său căpeteniile cazacilor. E adevărat că în anii 1651—1652 atenţia Suediei a fost în parte atrasă de problemele din apusul Europei. Dar în anul 1653, ezitările au încetat, deoarece s-a văzut clar că Rusia, mergînd întru întîmpinarea dorinţei poporului ucrainean, se pregătea să susţină cu armele reunirea împotriva şleahtei poloneze. Ince-pînd din luna mai 1653 consiliul de stat al Suediei studia cu atenţie perspectivele viitorului război ruso-polonez *. In octombrie, iar apoi în decembrie 1653, guvernul rus a comunicat Suediei în mod oficial hotărîrea sa de a porni războiul împotriva Poloniei. Impresia produsă la curtea suedeză de această comunicare se oglindeşte în memoriile ambasadorului englez Whitlocke şi ale ambasadorului francez Chanut, aflaţi, atunci în Suedia. Amîndoi era neliniştiţi de faptul că întreaga atenţia a Suediei era îndreptată exclusiv asupra problemelor din răsăritul Europei, în dauna problemelor din apusul Europei (războiul 1 C. T. Odhner, op. cit., p. 299. * Citat după N. V. Molcianovski, Arhiva Rusiei de sud-vest, partea III, voi. IV, (1908), p. 54. * H. Edăn, Grunderne for Karl X GuxtavB anfall pâ Polen. « Hist. Tidskrift», 1906, s. 11—12. * « Svenska rikarâdets protokoli», D. XV, S..406, 421. www.dacoiomanica.ro •zu B. F. PORŞNEV anglo-olandez) *. Din această clipă Suedia a Început să se pregătească cu hotarîre pentru o invazie în Polonia, ceea ce a făcut ca trupele suedeze să fie rechemate din Germania. Cu aceasta se încheie în anul 1653 epilogul Războiului de 30 de ani. Aşadar, războiul de eliberare dus de poporul ucrainean şi reunirea Ucrainei cu Rusia au exercitat o influenţă considerabila asupra ultimei etape a istoriei Războiului de 30 de ani din Europa, cu care se încheie o perioadă întreagă din istoria relaţiilor internaţionale. Războiul şleahtei Poloniei împotriva poporului ucrainean răsculat a fost sprijinit de trupe străine. La acţiunile militare au participat unităţi suedeze, trupele prinţului elector de Brandenburg, mercenarii Franţei şi ai împăratului german. In articolul „Polonia şi sfîrşitul Războiului de 30 de ani“, istoricul' polonez burghez Czermak afirma că toate nenorocirile Poloniei din a doua jumătate a secolului al XVII-lea ar fi provenit din faptul că în ultimii ani ai Războiului de 30 de ani nu a luat o poziţie destul de energică împotriva Suediei, adică de partea coaliţiei habsburgice1 2. Această concepţie este diametral opusă adevărului. In realitate, alianţa cu forţele reacţionare ale Europei a fost fatală Poloniei; ea avea nevoie de o alianţă cu tabăra anti-habsburgică. Războiul de eliberare dus de poporul ucrainean a coincis cu anii de cotitura din istoria statului polonez3. La sfîrşitul domniei lui Vladislav al IV-lea în Polonia se întăreşte deosebit de mult tendinţa de consolidare a autorităţii regale şi de înlăturare a autocîrmuirii magnaţilor. Vladislav al IV-lea a încercat să găsească sprijin şi în interiorul ţării — la o parte din şleahtă, la căpeteniile căzăcimii, precum şi înafara ţării, în dobîndirea unei „votcina“ 4 care să-i acorde o independenţă materială şi juridică faţă de „republică". Printrei diferitele sale proiecte şi planuri, el a încercat şi aceasta orientare politică, care în caz de succes, ar fi deschis o eră nouă în istoria statului polonez. In anul 1645, folosind situaţia creată de Războiul de 30 de ani, Vladislav al IV-lea a obţinut de la împăratul german alipirea la Polonia a două principate din Silezia (Ratibor şi Opole) vechi teritorii poloneze din apus; în acelaşi timp, el a cedat statului rus în răsărit oraşul Trubcevsk cu împrejurimile sale şi volostea Viazovka, vechi teritorii ruseşti, acaparate de Polonia. Această coincidenţă a celor două acte politice ale lui Vladislav al IV-lea nu este o întîmplare. Pentru a putea duce o politică activă în apus, trebuja să aibe pacea asigurată la hotarele răsăritene, prin urmare, trabuia să obţină o reglementare a litigiilor cu statul rus. In documentele Departamentului afacerilor externe din Moscova, am găsit informaţii sosite din Polonia, în care se arată că Vladislav al IV-lea a despăgubit pe şleahticii expropriaţi de pămînturile care trebuiau 1 B. Whitlocke. A Journal of the Swedish Embassy. T. II, London, 1855, p. 81; Linage de Vauciennes. Memoires. . . T. III, p. 280. * W. Czermak. Polska wobec wyniku wojny 30-letniej. Studya bistoryczne. Kra-k6w, 1901, str. 235. 8 Istoricul polonez K. Szajnocha a înţeles acest lucru în mod vag în deceniul al 7-lea al secolului XIX. K. Szajnocha. Dwa lata dziejăw naszych (1646, 1648). T. I—II, Lwow. 1869. Ulterior această perioadă a atras în mod deosebit atenţia unor cercetători. Deosebit de importante sînt două lucrări capitale: L. Kubala, Jerzy Ossolinski, Warszawa, 1924; W. Czermak, Plany wojny tureckiej Wladyslawa IV. Krak6w, 1895. 4 Votcina—domeniu ereditar, spre deosebire de pomestie care este o feudă (Nota trad.) . www.dacoFomanica.ro DESPRE RĂZBOIUL DE ELIBERARE DUS DE POPORUL UCRAINEAN 21 redate Rusiei, cu posesiuni egale în noile teritorii sileziene „lîngă Bres-lavl“ >. , Desigur că aceasta nu a fost decît începutul politicii care ar fi putut întoarce Polonia pe calea unei dezvoltări sănătoase, progresiste. Izvoarele dovedesc că Vladislav al IV-lea a încercat să obţină ca şi restul Sileziei să fie redat Poloniei, precum şi întreaga Pomeranie orientală, adică să mute graniţa apuseană a Poloniei spre apus pînă la fluviul Oder 2. Dar, pentru a putea trăi pe pămîntul care fusese totdeauna al lor, polonezii trebuiau să înapoieze teritoriile străine cotropite de ei. Trebuia eliberat Smo-lensk-ul, Belorusia, Ucraina. Dar Wisnowiecki. Potocki, Radziwill şi alţi magnaţi cu numeroasa lor clientelă de şleahtici, care se statorniciseră puternic pe aceste pămînturi străine şi exploatau popoarele asuprite, nu doreau să plece de bună voie. Bazîndu-se pe „privilegiile" lor, ei împiedicau întărirea autorităţii centrale. In lupta împotriva magnaţilor, Vladislav al IV-lea a încercat să folosească pe cazacii zaporojeni. Din anul 1645, el duce o politică de apropiere faţă de aceştia, considerînd că detaşamentele de cazaci vor constitui forţa de şoc pentru ocuparea Sileziei şi Pomera-niei orientale, şi forţă cu care putea fi speriat seimul. Dar cînd în spatele cazacilor au început să se contureze masele nenumărate ale ţărănimii, care se ridicase împotriva jugului feudal, şi cînd s-au ivit temeri că exemplul ţăranilor ucrainieni ar putea fi urmat şi de ţăranii polonezi, regele a început să acţioneze împreună cu întreaga clasă nobiliară împotriva pericolului principal : mişcarea de eliberare a ţărănimii, amînînd toate planurile şi proiectele sale. După moartea sa, în timpul lui loan Cazimir, aceste temeri s-au dovedit cu totul întemeiate 3. Totodată, cotitura menţionată in politica poloneză putea fi realizata şi înfăptuită pe scară mare numai cu condiţia ca Polonia să intre în război împotriva Imperiului şi în alianţă cu duşmanii Imperiului : nu numai cu Franţa, cu care s-a încercat într-adevăr o alianţă în anul 1645, dar şi cu Suedia, fără a mai vorbi de necesitatea unei alianţe strînse cu Rusia. Dar elementele reacţionare şi, în primul rînd, biserica catolică care era o mare forţă în această ţară, se împotriveau ieşirii Poloniei din tabăra habsbur-gică şi catolică. Interesele egoiste ale magnaţilor, anarhia şleahtei, puterea clerului catolic, au împiedicat dezvoltarea progresistă a ţării. Incepînd din anul 1645, Rzecz Pospolita, care fusese nu de mult un stat puternic, o forţă europeană de primul rang, începuse să dea dovadă de slăbiciune internă şi externă, şi mergea tot mai mult spre decădere. Ea a suferit în nord înfrîngeri zdrobitoare din partea Suediei, în sud din partea Turciei şi numai Statul Rus — diplomaţia rusă şi trupele ruse — au salvat-o de cîteva ori de a fi distrusă şi ocupată în a doua jumătate a secolului al XVII, deoarece Statul Rus avea interes oa Polonia să opună rezistenţă atit agresiunii suedeze, cit şi celei turceşti. 1 ŢGADA (Ţentralnîi Gosudarstvennîi arhiv drevnîh aklov). Arhiva cenlrajă dc stat a actelor vechi, fond 79, Relaţiile cu Polonia, 1645, coloana 2. * «Urkunden und Aktenstucke * *, Bd. IV S-412—471 ; Bd. I. S. 211—212;«Svenska rikarâdets protokoll», D. XI, s. 310, 371 ; W. Czaplineki. Wladyslaw IV, str. 93; dc acelaşi autor: Polska a Baltyk... str. 135—136; Linage de Vauciennes, Mfmoires. ..T. I, p, 78, 128—129. * Vezi I. S. Miller, Războiul de eliberare în anii "Î642—1654 ţi poporul polorez. «Voprosî istorii», 1954, nr. WwW.daCQTnmam'ca.TQ 22 B. F. PORŞNEV Al doilea focar internaţional de război in perioada luptei de eliberare dusă de poporul ucrainean se găsea, după cum am spus mai sus, în sud-estul Europei şi era legat de problema agresiunii turceşti. In timp ce Turcia sultanilor ducea pe mare o luptă de lungă durată împotriva Veneţiei pentru insula Creta, în Balcani începe să crească mişcarea de eliberare a popoarelor subjugate din Moldova, Muntenia, Transilvania şi din alte teritorii. Războiul poporului ucrainean împotriva dominaţiei poloneze a exercitat o mare influenţă asupra dezvoltării acestei mişcări. Principii Transilvaniei Gheorghe I, Gheorghe al II-lea şi fratele acestuia Sigismund Rakoczy, au avut posibilitatea să ducă o politică externă independentă şi activă, să lupte pentru tronul Poloniei şi să nu ţină seama de fapt de Poartă, nu numai pentru că Turcia era ocupată cu războiul, ci şi pentru că erau în relaţii cu Hmelniţki şi se bizuiau pe sprijinul acestuia ’. Expediţiile cazacilor în Moldova au contribuit la avîntul luptei de eliberare a poporului moldovean care, călcînd din acea epocă pe urmele poporului ucrainean, şi-a dat seama că nu poate scăpa de jugul turcesc decît dacă este sprijinit de Rusia. ★ Războaiele şi relaţiile diplomatice nu constituie nici pe departe singurele evenimente din situaţia internaţională în care s-a desfăşurat războiul de eliberare dus de poporul ucrainean. In acei ani, în Europa nu izbucneau numai războaie, ci aveau loc şi mari mişcări sociale. Revoluţia burgheză engleză ajunse atunci la punctul culminant sub conducerea lui Cromwell. Incepînd din anul 1648, în Franţa bîntuia Fronda, care în prima etapă a avut caracterul unei serioase mişcări revoluţionare. In Spania, în decursul deceniului 5 şi Ia începutul deceniului al 6-lea al sec. XVII-lea, Catalonia a fost arena luptei populare („Războaiele secerătorilor“). Din anul 1640 Portugalia a fost centrul unor comploturi republicane, al unor frămîntări sociale. In sudul Italiei şi în Sicilia, între 1647—1648 s-a desfăşurat o largă mişcare populară antifeudală şi antispaniolă. La Neapole se proclamase republica. In 1648 s-au răsculat ţăranii din Austria, în 1648—1651 cei din Polonia, în 1650—1653 cei din Suedia, în 1653 Elveţia era cuprinsă de flăcările războiului ţărănesc. In cursul anului 1648, un mare val de răscoale orăşeneşti a ajuns pînă în Rusia şi a culminat în anul 1650 prin răscoalele de la Novgorod şi Pskov şi prin mişcările ţărăneşti din aceste regiuni. Contemporanii erau uimiţi de oaracterul simultan al acestor evenimente şi se străduiau să le explice în felul lor. Deşi vedeau deosebirea dintre aceste mişcări concomitente din diferite ţări, ei îşi dădeau totuşi seama că le pot compara şi le pot lega între ele. In anul 1661 un autor francez scria : „Nu intenţionez să spun nimic despre moravurile secolului în care trăim. Pot doar să vă încredinţez că nu este unul dintre cele mai bune... Totuşi, este remarcabil în felul său prin acele mari şi uimitoare 1 S. Szilâgyi, Erdely 6s az âszakkeleti hăbor, I. kotet. Budapest, 1890; K. Zaklinski, Raporturile cazacilor cu suedezii şi cu principele Gheorghe Rakoczy al II-lea. Lwow, 1833 (în limba ucraineană). . www.dacoFomanica.ro DESPRE RĂZBOIUL DE ELIBERARE DUS DE POPORUL UCRAINEAN 23 revoluţii care au avut loc... In acest secol, răscoalele au fost frecvente atît In Răsărit, cât şi in Apus...“ l. Autorul primei cărţi despre istoria războiului de eliberare dus de ucrainieni, apărută în Franţa, lăudînd în prefaţă vitejia zaporojenilor, numeşte pe Bogdan Hmelniţki „un Cromwell rus“. In fruntea curajoaselor şi numeroaselor armate zaporojene — scrie el — stă un om „care pune în mişcare acest imens mecanism şi care înfricoşează un regat, pe care nu l-au putut zdruncina toate puterile lumii creştine şi nici puterea turcească ; într-un cuvînt, Cromwell, reeditat în Rusia, tot atît de ambiţios şi de curajos, tot atît de bun politician cum era englezul CromweH“ 1 2 * * 5. Vice-cancelarul polonez Radziejowski, plîngîndu-se de loviturile teribile date de masele populare regimului feudal absolut, a spus interlocutorului său, un francez : „Am văzut Danemarca şi Anglia la un pas de pieire, apoi molima s-a întins în Franţa şi dezordinile voastre încă nu s-au potolit, cind ele trecuseră deja In Polonia113. împuternicitul suedez la Congresul de pace din Westfalia, Salvius, scria în anul 1648 într-unul din rapoartele sale către guvern : „Este socotit ca o mare minune faptul că în întreaga lume se aude despre răscoalele poporului împotriva domnilor, în Franţa, Anglia, Germania, Polonia, Moskovia, Turcia, Tătaria Mare, China. Oare oauza acestor evenimente să fie o anumită dispoziţie comună a ste-telor de pe cer sau ceva în genul unui complot universal al popoarelor împotriva domnitorilor nepricepuţi — numai dumnezeu ştie“ *. Autorul uneia dintre „mazarinade“ — pamflete din epoca Frondei din Franţa — scrie despre „războaiele civile care izbucnesc sub ochii noştri aproape în toate monarhiile Europei... Nu numai Franţa luptă astăzi pentru libertatea ei, ci şi o mare parte din Răsărit, Apus şi Nord. Neapole, Catalonia şi Anglia i-au luat-o înainte115. Ambasadorul olandez Konnad Burch, care a stat la Moscova cîteva luni, tocmai în timpul răscoalei din 1648, întorcîndu-se în patrie a comunicat în raportul său nu numai amănunte despre evenimentele din Moscova (afirmînd că „un astfel de început ameninţă imperiul cu pieirea inevitabilă...“), ci se şi văita că din nu ştiu ce cauze astrologice „molima s-a întins aproape în acelaşi timp asupra oraşelor Londra, Paris, Neapole, Messina şi Constantinopol, iar urmările ei funeste le-au simţit atît regele Angliei cit şi sultanul Ibrahim...“6. Alţii renunţau la stele in explicaţiile lor. Unul din conducătorii statului suedez, Peer Brahe, a scris cancelarului A. Oxenstierna în 1648: dacă tulburările de la Moscova vor continua, aceasta va însemna cu adevărat că dumnezeu a hotărît să nimi- 1 R. Mentei de Salmonet, H[Stoice des troubles de la Grande Bretagne. Avant-propos, Paris, 1661, citat după Merriman. Six contemporaneous revoluţiona. Oxford, 1938, p. IV. * P. Chevalier, Histoire de la guerre des Cosaques contre la Polcgne, avec un dis-cours de leur origine, pays, moeurs, gouvernement ct religion, et un autre des Tartares Precopites. Paris, 1663. * P. Liaage de Vauciennes, L'Origine vâritable du soulfevement des cosaques contre la Pologne, Paris, 1674, p. 7. * G. T. OJhner, op. cit. p. 273. 5 TiOeion de la maladie de L’Estat. Paris, 1649, p. 1. * A. de Wicquefort, Histoire des Provinces-Unies des Pays-Bas. publ. par Leuting, T. I. Amsterdam, 1861, p. 209. www.dacoromanica.ro 24 B. F. PORŞNEV ceaşcă pămîntul prin neînţelegeri interne, „doamne, fie-ţi milă de turma ta“. Iar ceva mai tîrziu, într-o altă scrisoare către cancelar, el a pus alături vestea uluitoare despre executarea regelui Carol I în Anglia, cu ştirile despre Fronda din Franţa şi despre răscoala lui Hmelniţki din Polonia, explicînd toate aceste răscoale populare, pe de o parte prin nepriceperea oamenilor de stat de a-şi conduce supuşii, pe de altă parte prin începutul unei nebunii *. Toate aceste păreri ne arată că şi personalităţile de la jumătatea sec. XVII îşi dădeau seama de puterea imensă a mişcărilor populare care s-au desfăşurat în acea vreme în întreaga Europă — de la munţii Pirinei şi insulele britanice pînă în stepele ucrainene. In oancelariile de stat se adunau numeroase ştiri despre „rebeliunile" populare, ştiri care veneau din diferite ţări. Rapoartele lui Chanut, ambasador francez la curtea suedeză, ne uimesc, date fiind simpla lor ordine cronologică, prin alternarea calei-doscopică a acestor subiecte, care preocupau curtea suedeză între anii 1648—1649; se prinţese şi se discută ştirile despre răscoalele care au loc cînd în regatul Neapolului, cînd în Statul Moscovit, cînd în Anglia, cînd în Franţa, cînd în Polonia1 2. Acest izvor poate fi verificat cu ajutorul protocoalelor consiliului de stat suedez. Ne convingem că în 1648 şi 1649 cei de aici se interesau în mod permanent, mult şi amănunţit de mersul „dezordinilor" şi „turburărilor" social-politice. In corespondenţa cancelarului suedez A. Oxenstierna găsim în aceeaşi scrisoare din iunie 1648 adresată fiului său Johan (delegat la Congresul de pace din Westfalia), scurte ştiri despre conflictul dintre Curtea franceză şi parlamentul parizian, adică despre începutul Frondei, precum şi date mai amănunţite despre răscoala „poporului de jos" (menigheten) din Moscova3. Aristocratul suedez Bengd Schiitte avea destule motive ca să scrie în august 1748 viitorului rege suedez Carol-Gustav : e de mirare că se aude pretutindeni despre răşcoale şi că ele înving 4. Statele olandeze, Congresul de pace din Westfalia, guvernul revoluţionar englez, prinţul elector de Brandenburg precum şi publicistica franceză din timpul Frondei care, pentru însufleţirea francezilor, a publicat multe date despre mişcările sociale din alte ţări, dispuneau de numeroase informaţii asupra mişcărilor populare. Găsim aici menţiuni despre „răscoala ţăranilor ruşi", despre Bogdan Hmelniţki, despre oazacii zaporojeni. Uneori aceste comunicări sint presărate cu glume in spiritul multor „mazarinade". Astfel, pamfletistul Cendricourt în broşura „Situaţia actuală a soartei tuturor potentaţilor şi a tuturor puterilor din Europa" (1652) foloseşte pentru oaracterizarea unei persoane sau a unui eveniment, un proverb sau o zică-toare care se aplică situaţiei. Pentru oaracterizarea „ţăranilor ruşi care s-au răsculat din cauza asupririi exercitate împotriva lor de către nobili", el utilizează proverbele : „Cine se poartă ca o oaie pe acela îl mănîncă lupii, dar oile răsculate sînt mai periculoase decît lupii", „Mai bine să mori o 1 Rikskansleren Axei Oxenstierna Skrifter och Brefvexling, Senare avdelning d. 3, s. 536, 544. Aceste materiale ca si alte cîteva date din izvoarele suedeze mi-au fost comunicate de A. S. Kan căruia îi mulţumesc pe această cale. * P. Linage de Vauciennes, Mămoires. . . * Bref ifrân Grefve Axei Oxenstierna till Grafve Johan Oxenstierna . . .1642—1649, d. II, Stockholm, 1819, d. II d. 498—499. 4 Lovgren. Standsstundens upplumest, s. 76. . www.dacoromanica.ro DESPRE RĂZBOIUL DE ELIBERARE DUS DE POPORUL UCRAINEAN •25 sigură dată, decît sa te chinuieşti atîta“. El găseşte proverbe pentru a caracteriza atit pe „Hmelniţki, şeful răsculaţilor din Rusia", cit şi pe „marele cneaz al Moscovei" '. In aceste afirmaţii ale lui Cendricourt se poate observa, de altfel, că opinia publică franceză nu făcea o deosebire netă între răscoalele ţăranilor din Ucraina şi răscoalele concomitente din interiorul statului rus; toţi străinii numeau pe ţăranii ucrainieni „ruşi". Alături de pamfletele scrise după teme care erau la ordinea zilei, au apărut în Franţa lucrări mai mult sau mai puţin temeinice, care se străduiau să satisfacă interesul cititorilor pentru furtuna revoluţionară dezlănţuită în Ucraina. Cunoscuta lucrare a lui Guillaume Levasseur de Beau-plan „Descrierea Ucrainei" s-a publicat pentru prima dată la Rouen în anul 1651, îndată după întoarcerea autorului din Polonia, unde a participat la operaţiile militare în calitate de inginer militar. încă înainte, în anul 1648, a publicat la Gdansk harta Ucrainei, pe care o întocmise şi care a fost apoi anexată la ediţia întlia a operei sale2. Cu greu putem da crezare prefeţei editorului la ediţia a doua din anul 1660 în care spune că ediţia întîia a fost publicată doar într-o sută de exemplare, pe care autorul le-ar fi împărţit prietenilor. Aceasta este o încercare vădită de a ascunde, în anii. reactiunii, un fapt atît de nefavorabil pentru autor ca acela al apariţiei cărţii lui, întîmpinate „cu multă bunăvoinţă" de către cititori în toiul Frondei într-unul din principalele ei centre, Rouen. Opera Iui Beauplan este închinată în mod prevăzător regelui polonez loan Cazimir, dar prin apariţia acestei opere şi-a găsit expresia interesul societăţii franceze din perioada Frondei pentru răscoala ucraineană. Cartea nu conţine aproape nimic despre răscoală, este o lucrare cu caracter etnografic şi geografic. Dar, afirmaţia redactorului traducerii ruse a cărţii este absolut greşită, atunci cînd spune că Beauplan s-a întors în patrie, şi şi-a scris cartea încă înainte de începerea răscoalei sub conducerea Iui Bogdan Hmelniţki3. însuşi Beauplan desminte această afirmaţie. Infaţi-şînd tabloul grelei dependente feudale a ţăranilor din Ucraina, el conchide : „...Iată cît de mari sînt privilegiile nobilimii poloneze, care trăieşte ca în rai, în timp ce ţăranii trăiesc ca în purgatoriu... Această robie este cauza principală a numeroaselor fugi cei mai curajoşi dintre ţărani se salvează în Zaporojie, care este un refugiu pentru cazacii de pe Nipru... Asemenea fugi măresc în permanentă armata zaporojeană, lucru dovedit concret şi de actuala răscoală, deoarece după înfrîngerea polonezilor numărul cazacilor s-a ridicat la peste 200.000 de oameni ; aceştia au rezistat timp de o campanie întreagă şi au pus stăpînire pe un ţinut lung de peste 120 de mile şi lat de 60 de mile" 4. 1 «L’Estat prâsent de Ia Fortune de tous Ies potentats et toutes Ies puissances de l’Europe. En proverbes», Paris, 1652. 2 Descriptions des contrees du royaume de Pologne, contenues depuis Ies confin, de Ia Moscovie jusques auxlimites de la Transilvanie, parle sieur de Beauplan. A. Rouen 1651. Vezi în cartea V. Kordt, Călători străini în Europa de răsărit, pînă în anul 1700. Kiev, 1926, p. 97—101, trecerea în revistă a reeditărilor şi traducerilor ullerioaie în diferite limbi ale « Descrierii Ucrainei i> a lui Beauplan. In 1650, s-a publicat la Gdansk la comanda lui Beauplan, un atlas al Ucrainei conţinînd 8 hărţi (de acelaşi cartograf Gondius, care a întocmit harta Ucrainei în 1648). * «Memorii referitoare la istoria Rusiei de sud i>, fasc. II, Kiev, 1896, p. 290. * ibidem, P. 304. 'www.dacOTomamca.ro 26 B. F. PORŞNEV Din aceste cuvinte reiese că Beauplan nu numai că a „prevăzut" răs* *-coala, dar a şi văzut-o. Ele exprimă şi simpatia pentru ţăranii ucraineni asupriţi oare luptă. Deoarece nu s-a păstrat nici un exemplar din ediţia întîia a cărţii lui Beauplan, nu ştim dacă nu a conţinut şi alte păreri ana-loiage, căci editorul nu face decît să anunţe pe cititor că ediţia a doua apare „revizuită". Opera lui Beauplan, tradusă în numeroase rînduri în limba rusa, este bine cunoscută cititorilor. In schimb, o altă lucrare apărută în acelaşi timp în Franţa, a rămas pînă astăzi neobservată. E interesant sa ne oprim ceva mai amănunţit asupra acestei cărţi. Este vorba de oartea lui Pierre Chevalier „Istoria războiului cazacilor împotriva Poloniei". Autorul ei este un ofiţer francez care a participat la recrutarea unităţilor poloneze pentru armata franceză, la sfîrşitul Războiului de 30 ani şi a comandat aceste unităţi care cuprindeau şi cazaci zapo-rojeni. S-ar putea ca el să fl cunoscut personal pe Bogdan Hmelniţki. El ne comunică că Hmelniţki a fost în Franţa (incontestabil că înainte de 1645), unde s-a întîlnit cu contele de Bregy^care a fost numit apoi ambasadorul Franţei în Polonia. Bregy aprecia mult meritele lui Hmelniţki şi l-a ajutat să capete o anumită popularitate în Franţa. Deoarece cartea Iui Chevalier este dedicată contelui de Bregy, trebuie să considerăm că datele din text sint incontestabile *. Faptul că această carte este dedicată unui mare diplomat francez, cunoscător al Poloniei şi martor ocular al tuturor evenimentelor descrise, constituie o anumită garanţie cu privire la exactitatea şi temeinicia informaţiilor date de autor care, piare-se, a şi servit în Polonia sub comanda şi protecţia lui Bregy. Prin ea însăşi, opera Iui Chevalier ne dă impresia că autorul este un om cult şi bine informat asupra problemei pe oare o tratează. S-a susţinut că el ar fi luat de la Beauplan datele despre Ucraina 2. Intr-adevăr, unele date se aseamănă. Dar înainte de a vorbi de împrumuturi, trebuie să ţinem seama de faptul că Beauplan şi Chevalier au servit împreună în Polonia, s-au întors aproape în acelaşi timp în Franţa şi este incontestabil că se cunoşteau şi poate că şi-au împărtăşit pur şi simplu observaţiile sau le-au extras din izvoare comune. Nici nu putem spune exact care lucrare a fost publicată mai intii3. 1 « Hmelniţiki, care a venit din adîncul Rusiei în Franţa, a fost sfătuit, pentru a se face cunoscut aici, să vi se adreseze Dvs., Monsieur, care puteţi confirma vitejia Iui...* P. Chevalier, op. cit., p. I—II. * D. Bantîş-Kamenski, Istoria Rusiei Mici. Ediţia a 4-a, 1903, p. VI. * Cartea lui Chevalier, publicată în anul 1663, adică cu 12 ani mai tîrziu decît ediţia întîia a cărţii lui Beauplan, şi care, după cît se pare descrie post-factum istoria răscoalei lui Hmelniţki, este de fapt o prelucrare şi o reeditare a lucrării sale, publicată cu mult înainte. Expunerea evenimentelor se opreşte la cea de a doua jumătate a anului 1651; mai tîrziu, autorul cunoştea atît de puţine lucruri despre cele întîmplate în răsăritul Europei, înqît se pare că în 1663 el nici nu ştia cum s-au sfîrşit evenimentele dinUcraina: tn textul său el şi-a păstrat consideraţiile cu privire la cauzele care împiedică reunirea Ucrainei cu Statul Moscovei etc. Reeditarea din deceniul al 7-lea a fost pentru el, ca şi pentru Beauplan, un mijloc de a se reabilita, deoarece avusese legături cu presa Frondei. In prefaţă, Chevalier relatează că la întoarcerea din Polonia în Franţa el a arătat însemnările sale unor prieteni care le-au tipărit într-un Recueil de diverses relations de voyage, dar de oarece, aşa cum spune, au existat numeroase greşeli de tipar din cauză că tipograful nu cunoştea limbile poloneză şi rusă, autorul consimte să le publice din nou. In ediţia a doua, Chevalier a adus modificări esenţiale, probabil să fi lărgit cadrul cronologic al povestirii, în comparaţie cu prima « expunere scurtă » (Abregi), dar el se scuză totuşi că nu dispune decît de informaţii pe eaj-e le-a obţinut« cu zece ani în urmă ». www.dacoromanica.ro DESPRE RĂZBOIUL DE ELIBERARE DUS DE POPORUL UCRAINEAN 27 Cartea lui Chevalier, care a apărut în toiul Frondei (prima ediţie a .văzut lumina tiparului între anii 1650 şi 1652), ia fost a relatare directa şi amănunţită a răscoalei lui Bogdan Hmelniţki. In ediţia a doua au ramas multe pasaje care ne permit să bănuim care era textul iniţial. Cartea este străbătută de lin sentiment de admiraţie-faţă de bărbăţia şi vitejia cazacilor, a căror armată este comparată de autor cu armatele celor mai puternice popoare de cuceritori Prima parte care tratează despre origina, istoria, viaţa şi obiceiurile ucrainienilor zaporojeni este scrisă nu numai cu mare simpatie, dar pe alocuri şi cu entuziasm. Autorul descrie în felul următor cititorului francez pe ucrainienii care luptă pentru eliberarea lor : „in prezent (în timpul răscoalei — B. P.), locuitorii Ucrainei îşi zic cu toţii caziaci şi consideră că este o cinste să poarte acest nume; ei sînt oameni bine făcuţi, viteji, puternici, pricepuţi în toate, darnici şi se îngrijesc foarte puţin să strîngă avere, îşi preţuiesc foarte mult libertatea, nu pot să suporte nici un jug, sînt neobosiţi, curajoşi şi îndrăzneţi" 2. Putem să ne închipuim ce răsunet avea o asemenea apologie a ucranienilor răsculaţi, in rîndurile francezilor care fremătau pe atunci de bucurie, gîndindu-se la ideile de libertate, neajunse încă la maturitate, dar animatoare, la ideile despre unitatea popoarelor, care luptă pretutindeni pentru răsturnarea tiraniei 1 In această primă parte a cărţii sale, Chevalier face istoricul răscoalelor din trecut ale oazacilor ucraineni împotriva Poloniei. Răscoala din anul 16373 este descrisă destul de amănunţit şi cu o simpatie vădită pentru cazaci. Expunînd evenimentele, autorul subliniază în aşa fel vio larea tratatelor şi a angajamentelor de către polonezi, încît simpatiile cititorului trebuie să se îndrepte în mod vădit de partea cazacilor. Deoarece autorul îşi întrerupe expunerea în prima parte a cărţii, care a fost mai puţin prelucrată cu ascensiunea lui Bogdan Hmelniţki, putem presupune că varianta iniţială a cărţii era o argumentare şi o motivare a justeţei răscoalei ucrainenilor în ochii opiniei publice din Franţa. In Franţa, valul mişcărilor populare antifeudale atinsese apogeul în. acea vreme. Cititorul francez nu putea să rămînă nepăsător faţă de o asemenea descriere a asupririi feudale a ucrainenilor: „Ţăranii din Ucraina şi din provinciile învecinate sînt ca nişte robi, ca în «cele mai multe din celelalte provincii ale Poloniei, fiind siliţi să lucreze trei-patru zile pe săptămînă în folosul seniorilor lor, fie cu caii lor, fie cu braţele lor. Inafară de aceasta, ei sînt impuşi la multe dări în grîne şi păsări pentru pămîntul pe care-1 deţin, sînt obligaţi să plătească dijmă din oi, purcei şi din toate fructele, ba să mai care lemne şi să îndeplinească multe alte corvezi; se adaogă la aceasta persecuţiile din partea „otkupşic“-ilor pămînturilor nobiliare, care înaintea războiului storceau cu mare cruzime toate aceste dări şi care, de altfel, arendaseră dreptul de a face bere şi rachiu, astfel încît nu trebuie să ne mirăm de frecventele lor răscoale (ale ucrainenilor — B.P.) şi de faptul că in aceste din urmă războaie, şi-au apărat libertatea cu atîta dîrzenie; dar această robie grea a făcut să se ridice toţi vitejii cazaci zaporojeni al căror număr a crescut mult în decurs de cîţiva ani, din cauza disperării în care * 1 P. Chevalier, op. cit., p. VII—VIII. * Ihidem, p. 32—33. *Idem’p 7~8' www.dacoromanica.ro 28 B. F. PORŞNEV prigoana nobililor şi otkupşicilor a aruncat masele populare ale acestei regiuni de graniţa, şi care l-a silit să-şi caute libertatea şi sfîrşitul nenorocirilor printre cazaci" Partea a treia a cărţii lui Chevalier are un caracter mai ales descriptiv, istorico-militar. Este o trecere în revistă valoroasă, amănunţită a tuturor evenimentelor mai importante din 1648—1651. Pe primul plan apar aici polonezii; Chevalier tratează multe evenimente din punctul lor de vedere. Dar şi aici putem menţiona cu aproximaţie unele pasaje oare s-au păstrat, după cît se pare, din textul iniţial „prescurtat", deoarece concordă cu prima parte. Astfel, după descrierea ascensiunii lui Bogdan Hmelniţki şi a ciocnirii sale cu Czaplinski, autorul spune că Hmelniţki a hotărît pe loc să se folosească de „starea de spirit pe care a găsit-o în rîndurile ruşilor pentru a se elibera, deoarece ei nu se puteau bucura de pacea care, în loc de a le asigura liniştea, nu făcea decit să ajute nobilimii să-i ţină !n robie şi asuprire. Intreţinînd nemulţumirea lor şi bizuindu-se pe cazacii săi, s-a îndreptat la începutul anului 1648 spre Praguri sau Insulele rîului Borist-hene (Niprul — B.P.) pentru a se ascunde de nedreptatea care i-ar putea face polonezii, şi să se întărească acolo". Aşa începe istoricul operaţiunilor militare din 1648 şi 1649 dintre „cazacii şi ţăranii răsculaţi" pe de o parte, şi armata poloneză, pe de altă parte. Chevalier menţionează că şi ţărani înarmaţi au făcut parte din armata lui Hmelniţki; Hmelniţki era gata să pătrundă în interiorul Poloniei „cu această gloată întreagă rusă, formată din nu mai puţin de 100.000 de oameni" ; armata lui Hmelniţki s-a apropiat de Zamosicie, o cetate bine întărită „care în acea perioadă era singurul adăpost al nobilimii ruse alungate de pe păinînturile sale de ţăranii răsculaţi". Chevalier menţionează că războiul ţărănesc s-a extins din Ucraina în Bielorusia: „Răscoala cazacilor şi a ţăranilor ruşi a cuprins chiar de la începutul acestui război şi Lituania, şi cu atît mai uşor cu cît populaţia acestei provincii seamănă foarte mult prin obiceiuri şi religie cu ruşii". Se citează episoade strălucite din lupta poporului bielorus 2. Concepţia lui Chevalier care era bazată pe simpatia pentru răsculaţi şi care exprima dorinţa sa de a-i vedea victorioşi, şi-a găsit expresia şi în tratarea evenimentelor petrecute lîngă Zborow, prezentate ca un fel de „minune", ce a salvat armata poloneză de inevitabila distrugere completă. Chevalier explică reînceperea războiului după pacea de la Zborow în primul rînd prin cauze de natură socială : „Ţăranii care nu fuseseră trecuţi în listele cazacilor, dar care erau sprijiniţi de aceştia, nu au vrut să primească pe nobilii lor care se prezentau pentru a-şi relua în stăpînire averile; dimpotrivă, ei îi maltratau şi chiar ucideau pe mulţi dintre ei. Acest fel de a se comporta precum şi încercarea împotriva domnului Moldovei, ar fi silit pe generalisimul Potocki care se întorsese de puţin timp din captivitatea sa la tătari, să aşeze tabăra armatei poloneze lingă Kamienieţk" 3. Au început tratativele cu Hmelniţki. „In acest timp, în Ucraina nobilimea era tot atît de prost tratată ca şi cînd ar fi fost încă în război, astfel că majoritatea nobililor erau nevoiţi să se retnagă, iar proprietarii de pămînt, care aveau acolo domenii întinse, şi printre alţii şi prinţul Wisnowiecki, 1 P. Chevalier, op. cit., p. 30—32. 2 Idem, p. 6—7, 11, 24, 28, 76, 79—80. 3 Idem’ p 96 www.dacoromanica.ro DESPRE RĂZBOIUL DE ELIBERARE DUS DE POPORUL UCRAINEAN 29 nu încasau aproape nici un venit. Plîngerile neîncetate pe care le adresau regelui l-au determinat sa scrie lui Hmelniţki caruia îi reproşa ca a început războiul împotriva domnului Moldovei fără încuviinţarea sa şi jignirile aduse nobililor, poruncindu-i ca să-şi retragă armata zaporojeană în taberele sale şi să-i pedepsească pe ţăranii care ridicaseră armele împotriva seniorilor lor. Hmelniţki a primit acest mesaj cu mare respect în aparenţă, dar a dat dovadă de o încetineală extremă în executarea dorinţelor regelui ; dimpotrivă în acea vreme grija lui era să intre în relaţii cît mai strînse cu marele cneaz al Moscovii“ '. Chevalier subliniază că Hmelniţki dorea deosebit de mult o alianţă cu Statul Rus, mai ales din cauză că ruşii şi ucrainenii aveau aceeaşi religie. Tot aici el face o interesantă analiză a politicii Moscovei, afirmînd că, la început, Alexei Mihailovici a ezitat, „deoarece se temea ca răscoala cazacilor şi a făranilor ruşi să nu se întindă în ţara sa unde pătrunseseră citeva scintei ale plrjolului care cuprinsese Polonia" 1 2. Mai departe, Chevalier menţionează motivele care au determinat Seimul polonez să reîn-ceapă în 1650 războiul împotriva cazacilor : „Dacă Hmelniţki rămîne stăpîn al regiunii de dincolo de Nipru, atunci nici un posesor de pămînt sau nici un nobil polonez nu va mai avea vreo putere asupra ţăranilor din această regiune, iar dacă nobilii vor dori să rămînă acolo, vor trebui să muncească la fel cu ţăranii..." 3. Urmează apoi o relatare destul de exactă şi amănunţita a operaţiunilor militare din 1650 şi 1651. Eroismul, bărbăţia de oare a dat dovadă armata zaporojeană lîngă Beresteciko (Beresteczko) sînt foarte viu prezentate, Relatarea se încheie cu pacea de la Bielaia Ţerkov din (18) 28 septembrie 1651 4. Şi din aceste rinduri de Încheiere reiese că autorul îşi dă seama că măreaţa forţă a mişcării ţărăneşti constituie esenţa tuturor acestor evenimente. In timpul tratativelor, spune el, împuterniciţii polonezi erau mereu expuşi violenţelor „ţăranilor, care nici nu voiau să audă de propuneri de pace, deoarece bănuiau că printre articolele din tratat se va găsi neapărat un articol care să-i readucă in starea de robie"5 * * 8; acest lucru corespunde într-o anumită măsură adevărului, dar Hmelniţki a obţinut în acelaşi timp şi un articol în care se spune că trupele poloneze nu vor fi încartiruite In .Ucraina, declarînd împuterniciţilor polonezi că acest articol este necesar „pentru a satisface pe ţăranii răsculaţi care, după părerea sa, nu trebuie aţîţaţi, deoarece au rămas înarmaţi şi formează o unitate importantă" ®. Am stăruit atît de amănunţit asupra cărţii lui Chevalier pentru că această lucrare ne arată felul în care opinia publică franceză înaintată a primit răscoala ucraineană. E interesant că Chevalier a menţionat şi legătura directă dintre evenimentele din Ucraina şi cele din Franţa. In armata 1 P. Chevalier, op. cit., p. 99—101. * Idem, p. 101—104. 8 Idem, p. 203. 4 Faptul că la sfîrşit se menţionează moartea lui Potocki, ne permite să considerăm că ultimele informaţii ale autorului asupra legăturilor polono-ucrainene datează din luna noiembrie 1651; s-ar putea ca el să fi primit aceste informaţii după întoarcerea sa în Franţa chiar după publicarea primei ediţii. 8 P. Chevalier, op. cit., p. 203. * Idem, p. 208. . www.dacoFomanica.ro 30 B. F. PORŞNEV franceză se găseau mulţi mercenari polonezi; în ciuda situaţiei interne şi externe extrem de încordate a Franţei, guvernul francez a trimis o parte a acestor trupe in Polonia, pentru înăbuşirea răscoalei ucrainene: „Aici trebuie să menţionăm ajutorul pe oare regele prea-creştin (francez) l-a acordat Republicii polone care, deşi focul războiului civil începuse atunci sa se aprindă in Franţa, a permis ca 800 de oameni, recrutaţi pe contul său de polcovnicul Christofil Przyjemski, care comanda un regiment polonez, in armata sa din Flandra, să plece pentru a se alatura Armatei poloneze de sub comanda acestui polcovnic, care a făcut un bun regiment din acest efectiv" '. Aici nu este destul de clar dacă regele Franţei a continuat să plătească solda acestui regiment şi în Polonia. In orice oaz este incontestabil că adepţii Frondei au primit această ştire ca o dovadă că, departe în răsărit, s-ia mai ridicat un duşman ameninţător împotriva taberei absolutiste pe care o urau şi că curtea franceză a fost nevoită să disloce o parte din forţa sa militară care ar fi putut fi trimisă pentru înăbuşirea Frondei, şi s-o trimită pentru Înăbuşirea unei răscoale cu totul diferite în altă ţară. Aceasta a confirmat părerea că izbucnirea concomitentă a răscoalelor popoarelor pentru „libertate" ameninţă cu pieirea inevitabilă pe „conducătorii nepricepuţi" şi pe „tirani". Informaţiile despre răscoala populară din Ucraina — uneori adevărate, alteori denaturate — s-au împletit in gîndirea politică, in conştiinţa socială şi a altor ţări. Un exemplu diametral opus cărţii lui Che-valier, este cartea lui Ioachim Pastorio, tipărită în 1652, la Gdansk, inspirată de guvernul polonez, dar destinată a fi răspindftă în toate ţările europene. Este un pamflet istorico-didactic, pseudo-ştiinţific, care relatează despre lecţia aspră pe care înspăimîntătorii răsculaţi au primit-o de la viteazul rege Ioan Cazimir. Cartea este scrisă în limba latină şi este adresată vîrfurilor culte ale societăţii europene. Ea se numeşte „Războiul scito-căzăcesc sau conjuraţia tătarilor, cazacilor şi plebei ruseşti împotriva regatului polonez, distrusă de invincibilul rege al Poloniei şi Suediei Ioan Cazimir, naraţiune publicată înainte de istoria completă"1 2. Pe coperta cărţii este o reprezentare alegorică a unor holopi3 rebeli înlănţuiţi şi pedepsiţi. Autorul dă povestirii sale o aparenţă ştiinţifică, dar de fapt este o operă extrem de tendenţioasă, care exprimă temerile autorului: ruşii, ucraineni sînt „sciţii groaznici" ; Europa n-a mai văzut o armată asemănătoare armatei lui Hmelniţki din timpul năvălirii hunilor şi a lui Tamer-lan 4 etc. Pentru opera sa, îndeosebi pentru acest „Război scito-căzăcesc", Pastorio, orăşean din Gdansk, a primit apoi titlul de nobil polonez şi onoruri înalte, a fost numit secretar al regelui Ioan Cazimir. Toate aceste exemple ne arată că lupta de eliberare a poporului ucrainean a fost urmărită, atît de forţele înaintate, cit şi de forţele reacţionare din ţările europene, de unele cu simpatie şi atenţie, de altele cu ură şi frică. Diferitele popoare erau informate unele despre celelalte. Bazîndu-se 1 P. Chevalier, op. cit., p. 29. * Bellum Scythico-Cosacoruni, seu de conjuratione Tartarorum, Cpsacorvm et plebis Russicae contra Regnum Poloniae ab invictissimo Poloniae et Sveciae Rege Ioanne Casimiro profugata. Narratio plenioris historiae operi praemissa. Auctore Ioacbin o Pastorio. Dantisci, 1652. * Ţărani iobagi — N. T. 4 E. Haumant, La guerre du Nord et la paix d’Oliva. Paris, 1893. www.dacoromanica.ro DESPRE RĂZBOIUL DE ELIBERARE DUS DE POPORUL UCRAINEAN 31 pe informaţiile tipărite şi orale, mulţi oameni din diferite ţări ale Europei şi-au manifestat o profundă simpatie pentru lupta de eliberare a poporului ucrainean. Po’.itioa externă a lui Bogdan Hmelniţki arată că şi ucrainenii erau informaţi la rîndul lor despre mişcările sociale înaintate care aveau loc pe atunci în diferite ţări. Guvernele diferitelor ţări, în special cele învecinate cu Polonia, au cules date importante despre evenimentele din Ucraina. In actele de stat ale prinţului elector de Brandenburg, Frederic-Wilhelm, există informaţii amănunţite despre aceste evenimente. Guvernul suedez le urmărea cu aceeaşi atenţie. Toate aceste informaţii au exercitat o influenţă asupra politicii statelor europene. ★ Desfăşurarea victorioasă a războiului de eliberare a poporului ucrai nean şi în special reunirea Ucrainei cu Rusia, au avut însemnate urmări pe tărîm internaţional. In noua etapă a relaţiilor internaţionale europene, care a început după Războiul de 30 de ani, rolul Rusiei a crescut. Istoricul francez Haumant, unul dintre cercetătorii relaţiilor internaţionale din a doua jumătate a sec. XVII-lea, a afirmat cu bună credinţă şi cu deplin temei că noua criză europeană care a luat locul războiului de 30 de ani şi care şi-a găsit expresia în aşa numitul „Prim război al nordului", îşi are începuturile în răscoala ucrainenilor de sub conducerea lui Bogdan Hmelniţki şi se încheie abia cu pacea de la Andrusovo, din 1667, care pecetluieşte reunirea Ucrainei de pe malul stîng al Niprului şi a Kievului cu Rusia'. Intr-adevăr, toate evenimentele care au avut loc in Europa de nord şi de răsărit, în relaţiile reciproce dintre Suedia, Danemarca, Polonia, Brandenburg, Imperiu etc., s-au desfăşurat pe fundalul războiului îndelungat şi indfrjit al Statului Rus împotriva Rzecz Pospolitei, război care apăra marea cauză a reunirii popoarelor rus şi ucrainean. Acest război a continuat in general din 1654 pînă in 1667. Există o întrerupere numai in 1656—1658, cînd Statul Rus a luptat împotriva trupelor suedeze, care în 1655 au invadat vechile teritorii poloneze şi au ocupat chiar capitala. Prin acest război împotriva Suediei care corespundea năzuinţelor şi nădejdilor maselor populare din Polonia, Statul Rus a ajutat poporul polonez să-şi apere independenţa. Intrînd în componenţa statului rus, poporul ucrainean a fost salvat de jugul şleahtei Poloniei şi de ameninţarea robiei turceşti. Alianţa de stat dintre popoarele rus şi ucrainean a pus stavilă în mare măsură agresiunii turceşti şi agresiunii tătarilor din Crimeea. Aşa se explică faptul că aflînd despre hotărîrea Radei de la Pereiaslavl, hanul Crimeei a fost cuprins de disperare. In deceniul al 9-lea al sec. XVII are loc ultimul război dus cu succes de Turcia sultanilor în Europa. Puternioa coaliţie, în care Rusia şi Polonia ocupau un loc important, a respins această agresiune. Din acea clipă, decăderea puterii agresive turceşti se accentuiază în fieoare deceniu. La baza aceştei decăderi se aflau cauze interne, dar un factor important care a zdruncinat Turcia sultanilor a fost şi lupta de eliberare a popoarelor de sub stăpînirea turcească. Marea victorie a poporului ucrainean din 1648—1654 a pus o pecete de neşters pe istoria şi desfăşurarea acestei 1 E. Haumant, La guerre du Nvd et la paix dJOliva, Paris, 1893. www.aacoFomamca.ro 32 B. F. PORŞNEV lupte. Războiul de eliberare dus de poporul ucrainean are o însemnătate deosebit de mare pentru ţari ca Moldova, Muntenia, Transilvania. Strîn-sele legături politice cu Ucraina le-au atras chiar în focul luptei. A început o noua pagină în istoria lor, strîns legată de istoria Rusiei. Lupta lor îm--potriva jugului turcesc a intrat într-o nouă fază. Aşadar, cea mai importantă dintre urmările internaţionale ale intrării Ucrainei în componenţa Rusiei, a fost aceea că „reunirea Ucrainei cu Rusia a contribuit în mare măsură la întărirea Statului rus şi la creşterea prestigiului sau internaţional" * *. Acest fapt este evident pentru orice cercetător al relaţiilor internaţionale din sec. XVII. Chiar şi în ceea ce priveşte istoria relaţiilor ruso franceze, cunoscutul istoric Rambaud consideră anul 1654 drept punct de cotitură : din acest moment relaţiile internaţionale ale Rusiei şi influenţa ei creşte simţitor datorită reunirii Ucrainei cu Rusia şi începutului victorios al războiului r'uso-polonez. Drept indiciu interesant al acestui fapt, poate servi diplomaţia prinţului elector de Brandenburg, Frederic Wilhelm, înainte de 1654 el nu considera că ar fi necesar să recunoască Rusia, dar în anul 1654 a trimis soli la Moscova, a intrat în strînse legături cu ea şi s-a purtat atît de slugarnic, încît cîrmuitorii de la Moscova au socotit ..a pot să-i propună să recunoască suzeranitatea rusă2. întărirea rolului internaţional al Statului Rus s-a vădit curînd în războaiele sale victorioase împotriva Poloniei, Suediei şi Turciei din a doua jumătate a sec. al XVII-lea, în care popoarele rus şi ucrainean au luptat împreună, cot la cot. Reunirea a înzecit forţele popoarelor rus şi ucrainean în lupta lor comună împotriva cotropitorilor străini. Ea a constituit una din premisele îndeplinirii sarcinilor progresiste din punct de vedere istoric, ale Statului Rus : lupta pentru ieşirea la mare în nord şi în sud. Fără această premisă nu se pot înţelege glorioasele fapte de arme ale Rusiei din sec. XVIII: marele Război al nordului, inclusiv victoria de la Poltava, victoriile din Marea Baltică şi Marea Neagră, eliberarea Crimeei şi a Regiunii Baltice, izbînzile militare ale armatei şi flotei ruse, sub conducerea lui Suvorov şi Uşakov. 1 «Tezele despre cea de a 300-a aniversare a reunirii Ucrainei cu Rusia» (1654—1954), « Pravda », 12 ianuarie 1954; Scînteia, 13 ianuarie 1954. * Vezi F.Hirsch, Die erstenAnknniipfungen zwischenBrandenburg und Russland unter dem Grossen Kurfursten. Bd. I—II, 1885-1886; A. Hedenstrom, Die Beziehungen zwischen Russland und Brandenburg wăhrend des ersten Nordischen Krieges, 1655—1660. Marburg, 1896, cf. ŢGADA, Raporturile cu Brandenburgul, 1654 şi anii următori. www.dacoromanica.ro DIN POLITICA ANTIPOPULARA ŞI ANTINAŢIONALĂ A BURGHEZIEI ŞI MOŞIERIMII ROMINE INTRE ANII 1937—1939 * DE J. BENDITER In anul 1936, Comitetul Central al P.C.R., studiind rolul care i-a lost rezervat Rominiei în cadrul planurilor imperialismului internaţional, arăta că „România are pentru imperialismul german o importanţă colosal de mare. Ca sursă de grîu şi petrol şi ca vecină a Uniunii Sovietice, ea poate fi furnizoarea Germaniei pentru pregătirea războiului, iar în caz de război ea poate uşura atacul imperialismului german contra Uniunii Sovietice prin participarea activă sau prin permiterea trecerii prin teritoriul ei a trupelor germane. Ca o ţară compusă din mai multe teritorii şi naţionalităţi străine, Romînia poate servi imperialismului german drept obiect de recompensare teritorială a aliaţilor acestuia. Romînia, în sfîrşit, este o ţară situată la gurile Dunării, la Marea Neagră ; planurile imperialiste germane în Europa centrală şi contra Uniunii Sovietice (ruoerea Ucrainei şi ieşirea la Marea Neagră) pot fi realizate cu succes numai prin transformarea Romîniei de către Germania într-un stat vasal care să fie stră-jerul intereselor imperialismului german la gurile Dunării şi la ţărmul Mării Negre" *. In preajma anului 1937, imperialismul german, sprijinit şi întărit de cel anglo-franco-american, a socotit că a sosit timpul pentru punerea în aplicare a planului dinainte stabilit în vederea instaurării dominaţiei fascismului german în statele Europei, ca una din etapele cele mai importante şi necesare pentru atacul împotriva Uniunii Sovietice. In primul rînd. s-a hotărît să fie atacate Austria, Cehoslovacia, Polonia şi Sările balcanice. * 1 In prezenta Comunicare nu tratăm decît -unele aspecte ale acestei probleme. “Vom dezvolta problemele în lucrarea « Rolul Romîniei în planurile antisovietice de la Miinchen», lucrare în curs de pregătire. 1 Documente din.Istoria Partidului Comunist din Romînia. Ed. P.M.R., 1951, p. 266. 3 www.dacoromanica.ro Studii 34 J. BENDITER Toate aceste state, înafară de Austria, făceau parte din blocul militaro-politic creat după tratatul de la Versailles. Pentru realizarea acestui obiectiv, Germania hitleristă — căreia Anglia, Franţa şi America îi dăduseră mandatul de jandarm al Europei în lupta împotriva U.R.S.S. şi a mişcărilor de eliberare de sub jugul :apitalist — stăruia să atragă Romînia în planurile sale antisovietice, şi pe de altă parte considera Romînia drept obiect de cucerire şi de supunere. Trebuie să ţinem seama — spunea dr. Walter Funk, ministrul economiei Rei:hului, la 14 octombrie 1938, la Sofia — că „cu ajutorul Dunării noi trebuie să ne creăm o linie de comunicaţie naturală între Germania şi sud-estui Europei. In acest scop, Viena va deveni unul din cele mai imoortante centre de tranzit economic. Crearea canalului Rin-Main-Dunăre va însemna o cale naturală de comunioaţie între Marea Nordului şi Marea Neagră, fiind de folos pe de o parte din punct de vedere tehnic, iar pe de altă parte la punerea în valoare a ţărilor din sud-estul european" In vederea realizării acestui plan — care însemna, de fapt, protectoratul german asupra ţărilor dunărene şi balcanice, renunţarea la întîietatea Angliei şi Franţei în această zonă, substituirea Comisiei internaţionale a Dunării printr-un control al Germaniei — era nevoie de acordul marilor puteri capitaliste. Politica de concesiune în faţa nazismului, abdicarea de la principiul securităţii colective, politica de trădare a imperialismului anglo-franco-american faţă de statele mici, Anschluss-ul şi tot ce a urmat fi'«pa el au dovedit că, peste contradicţiile ce existau între Anglia şi Franţa, Germania şi Anglia, America şi statele capitaliste europene, toate aceste state erau hotărîte să sprijine şi să se plece în faţa imperialismului german, care trebuia — după socotelile lor — să lovească în Statul Sovietic, să lovească în lupta propriilor popoare ce năzuiau după pîine, pace şi libertate. -k întreaga politică a cercurilor militaro-fasciste din Romînia dovedea că acestea erau hotărîte să participe, alături de Germania hitleristă, la atacul împotriva U.R.S.S. Planurile antisovietice ale acestora, ca şi năzuinţa de a lărgi pe această cale graniţele ţării pe seama U.R.S.S., erau în contrazicere cu interesele naţionale ale poporului român, cu interesele păcii şi ale popoarelor din Romînia. Prin politica lor, cercurile militaro-fasciste din Romînia înlesneau înrobirea poporului romîn şi acapararea tuturor bogăţiilor ţării de către imperialismul german. Pentru realizarea planurilor sale, Germania hitleristă avea în primul rînd nevoie de Polonia împotriva U.R.S.S. si de Ungaria împotriva Cehoslovaciei. Lor le promitea compensarea teritorială pe socoteala Romîniei şi astfel — după cum arată Plenara www.dacoromanica.ro POLITICA ANTIPOPULARA ŞI ANTINAŢIONALA A BURGHEZIEI 35 a V-a a P.C.R. — „Romînia poate deveni numai obiect de reîmpărţire noua imperialistă a Europei, iar nu un subiect" *. Interesele de dezvoltare a Romîniei, a independenţei ei politice şi economice, impuneau, în preajma celui de-al doilea război mondial, o politică bazată pe o forţă puternică, care să ţină în frîu forţele războinice ale fascismului agresiv, o politică de alianţă cu Uniunea Sovietica, cel mai puternic vecin al nostru şi cel mai sigur stîlp al păcii în lume. Aceasta politică ar fi fost în interesul strict naţional al Romîniei, în interesul apărării ei efective împotriva atacului imperialismului german. Reacţiunea burghezo-moşierească, însă, nu vedea că primejdia unui atac împotriva U.R.S.S. însemna un pericol pentru independenţa Romîniei. Burghezia şi moşierimea romînă vroiau să înăbuşe glasul P.C.R. care răsuna : „cine Ridică mîna contra Uniunii Sovietice sapă groapa independenţei naţionale şi politice a Romîniei şi pregăteşte împărţirea imperialistă a poporului romîn“ 1 2. Interesele poporului romîn cereau stabilirea unor relaţii de strînsă prietenie cu Uniuhea Sovietică, încheierea unui tratat de asistenţă mutuală pentru a înlătura pericolul unui război. In locul acestei politici de salvare a independenţei naţionale, capitalul financiar romîn — care, cu ajutorul statului, îşi crease o serie de noi posibilităţi de dezvoltare în condiţiile de creştere a sărăciei maselor populare — a instaurat o politică de jaf şi teroare, o politică de aventură militară în interesul vîrfurilor burgheziei şi ale. boierimii, reprezentate de partidele istorice, precum şi de puzderia de partide şi grupuleţe politice fasciste. Aceasta a determinat guvernele din perioada de care ne ocupăm, începînd cu guvernul Tătărescu şi conti-nuînd cu celelalte guverne — Goga-Cuza, Miron Cristea, precum şi Frontul Renaşterii Naţionale — să conducă ţara prin permanentizarea stării d° asediu şi a cenzurii, elaborînd legi excepţionale în vederea înăbuşirii sîngeroase a oricăror manifestări democratice şi muncitoreşti, a gîtuirii drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, creînd, cu toată grija, condiţiile necesare pentru dezvoltarea fascismului şi a organizaţiilor sale. ' Contrar încercărilor unora de a prezenta fascismul romînesc ca c simplă marfă importată sau o imitaţie a celui german şi italian, dezvoltarea politicii interne a Romîniei în preajma celui de al doilea război mondial a fost o politică antipopulară, antinaţională, îndreptată cu totul împotriva luptei clasei muncitoare şi a poporului. Politica partidelor guvernamentale — a partidului naţional-ţărănesc şi partidului liberal — în complicitate cu aparatul de stat, a pregătit în mod conştient fascismul. încura-* jînd şi sprijinind făţiş organizaţiile sale. De mult îşi pierduseră aceste 1 Documente din Istoria Partidului Comunist din Romînia. Ed. P.M.R., 1951, p. 267. 2 Ibidem, p. 269. 3* www.dacoromanica.ro 36 J. BENDITER partide popularitatea. Sprijinindu-se mai mult pe grupuri răzleţe şi nu pe pături sociale, ele nu mai aveau o bază de masă. Lupta pentru recîşti-garea popularităţii, şi mai ales pentru ascunderea adevărului, însemna c deşănţată demagogie, care trebuia să acopere, printre altele, faptul că între doua războaie nici unul din aceste partide nu a rezolvat vreo problem? vitală a poporului romîn. Mişcările de extremă dreaptă s-au dezvoltat în ţara noastră în cadrul politicii guvernamentale reacţionare. Burghezia şi moşierimea romînă şi-au găsit un punct de sprijin în fascism şi de aceea au grăbit procesul de fascizare a ţării şi instaurare a dictaturii fasciste făţişe. Sub ameninţarea mereu amintită a „pericolului comunismului", mişcarea fascistă din Romînia — a cărei situaţie se consolidase în urma venirii la putere a hit-lerismului — era un instrument de manevră politică la dispoziţia reac-ţiunii, a partidelor istorice, folosit mai ales împotriva mişcării democratice şi muncitoreşti. In fruntea acestei politici stătea regele şi camarila sa. Carol al II-lea era strîns legat de industria internaţională de armament şi de trusturile internaţionale de petrol, cu ajutorul cărora revenise chiar la tron. In interiorul ţării regele era legat de cele mai mari bănci, deţinea suprafeţe imense de teren, fiind unul din cei mai mari moşieri, unul din cei mai mari acţionari în industria grea şi de armament, unul dintre marii proprietari în industria uşoară. Familia regală deţinea 150.000 ha, iai Carol era principalul acţionar al Băncii de credit romîn, al Băncii de scont, alături de Brătianu, era mare acţionar la Banca romînească şi Banca naţională. Industria grea şi de armament făcea parte în mare măsură din 'averea personală a lui Carol şi a familiei regale. Regele stăpînea o treime din acţiunile uzinelor Malaxa şi cam tot atîtea la fabrica I.A.R., Astra, Reşiţa, Titan-Nadrag-Calan. El participă la Astra Română, alături de Royal-Dutch-Shell, la Concordia, alături de trustul Petrofina, la Steaua romînă, alături de anglo-francezi, la Creditul minier, I.R.D.P., Redevenţa, Generala petroliferă, Subsolul romîn şi Mica. Patru din fabricile de zahăr erau aproape în întregime în stapînirea regelui: Giurgiu, Roman, Chitila şi Sascut. Regele era proprietarul fabricii de bere Azuga şi a pivniţelor Rhein. Monarhia controla Societatea pentru industria textilă din Buhuşi. Era cel mai mare acţionar la fabrica de cauciuc Banloc, la S.A.R.-Telefoane, S.R.G., S.T.B., M.F.R., la Societatea romînă de sticlărie şi la Societatea de asigurări Dacia-Romînia. Domeniile coroanei deveniseră un mare consorţiu industrial, comercial şi agricol. Aproape toate întreprinderile, la care regele sau membrii familiei regale erau interesaţi, erau cartelate şi beneficiau de avantaje speciale. Ele erau scutite de impozite şi primeau comenzi masive din partea statului, obţinînd preţuri foarte mari. Această imensă avere facea ca interesele jndustriei-de -armament şi de petrol, ca şi POLITICA ANTIPOPULARA ŞI ANTINAŢIONALA A BURGHEZIEI 37 cele ale industriei uşoare şi ale băncilor, să fie şi interesele regelui. Susţinut de către partidele istorice — partidul naţional-ţărănesc şi partidul libera' — regele slujea şi era parte din vîrfurile cele mai reacţionare, şovine şi aventuriere ale burgheziei şi moşierimii romîne, în scopul garantării posibilităţilor lor de guvernare neîngrădită şi înăbuşirii prin violenţă a luptei maselor populare. Partidul naţional-ţărănesc pierduse de mult popularitatea. Guvernările national-ţărăniştilor, între 1928—1931 şi 1932—1933, au fost falimentare. In primii patru ani de guvernare, partidul naţional-ţarănesc a savîrşit atîtea abuzuri, jafuri şi crime, a provocat atîtea nemulţumiri, încît a devenit tot mai urît de mase. In acest partid se grupau în primul rînd burghezia şi o bună parte a moşierimii din Ardeal. El se sprijinea pe chiaburime, care ţinea sub influenţa sa o parte a ţărănimii sărace şi mijlocii. In Moldova şi Muntenia, partidul naţional-ţărănesc cuprindea elemente ale burgheziei mari şi mici interesate în industria creată după război, sprijinitoare ale pătrunderii capitalului străin in ţară, căruia i se concesionaseră întreprinderi importante ale statului. In timp ce fabricile din ţară îşi închideau porţile, iar muncitorii erau lăsaţi pradă foametei, guvernul manist repartiza comenzi mari uzinelor din străinătate. In ţară, în perioada primei guvernări naţio-nal-ţărăniste domnea o cruntă mizerie. Peste 20% din totalul muncitorilor întrebuinţaţi în industrie erau fără lucru. Din 1929 pînă în 1932, salariile au scăzut cu 35%, iar în industria extractivă au scăzut ş! mai mult. Producţia de cereale a fost în continuă scădere. Scăderea producţiei în aceasta perioadă şi restrîngerea consumului — ca urmare a micşorări’ puterii de cumpărare a populaţiei — lovea puternic în comerţ, unde faHmentele şi concordatele se ţineau lanţ. Cu toate că sarcinile fiscale erau din ce în ce mai mari şi cu toate că se contractaseră peste graniţă împrumuturi costis toare (peste 100 miliarde IeîJ, bugetele se încheiau cu deficite uriaşe. Situaţia maselor erau din ce în ce mai grea. Au fost pensionaţi 20.000 de funcţionari, dar în schimb au fost subvenţionaţi 47.000 de agenţi electorali. Nu mai conteneau curbele de sacrificiu şi reducerile de salarii, la care se adăuga şi faptul că nici acestea nu erau plătite cu lunile. In timp ce muncitorii primeau salarii de mizerie sau umblau fără de lucru, iar funcţionarii, învăţătorii, profesorii şi pensionarii suportau mereu curbe de sacrificiu, naţional-ţărăniştii ofereau cele mai optime condiţii de aservire a ţării capitalului străin. Unităţile de bază ale economiei au fost concesionate străinilor, culminînd cu „Acordul de colaborare tehnică consultativa cu Societatea Naţiunilor pentru redresarea economică şi financiară a Romî-n.ei“, care, de fapt, însemna legalizarea controlului străin asupra administraţiei finanţelor Romîniei.jPrin acest.acord, naţional-ţărăniştii au www.dacoromanica.ro 38 J. BENDITER acceptat ştirbirea suveranităţii naţionale şi întărirea procesului de aservire a ţării. încheierea acordului avea în vedere transformarea Romîniei într-o bază de atac împotriva Uniunii Sovietice. Aceasta se adăuga la pregătirile serioase pe care le făceau naţional-ţărăniştii pentru războiul anti-sovietic şi constituia oferta Romîniei ca avantpost al agresiunii antisovietice. Subliniind că Romînia „a îndepărtat şi bolşevismul din Ungaria, fapt care i-a adus întregii Europe centrale un serviciu ce nu poate fi apreciat îndeajuns", Maniu socotea că în viitor „Romînia este o spadă ascuţită, gata oricînd şi capabilă să servească vechiul nostru continent". In vederea acestui ţel, parlamentul naţional-ţărănesc votează în grabă legi pentru completa reorganizare a armatei, elaborează o serie de planuri, de comun acord cu şefii statelor majore ale statelor aliate. Guvernul lui Maniu, care se sprijinea pe finanţa anglo-franceză, a jucat un rol important în planurile de pregătire a agresiunii împotriva primului Stat Socialist din lume. Strîm-fnarea în care au fost aduse finanţele, economia ţării, situaţia grea a gospodăriei agricole, foametea ce bîntuia, în 1929*—1931, regiuni întregi, criza puternică a regimului din Romînia, asigurau capitalurilor străine avantaje din cele mai mari. Căpătînd astfel, datorită împrumuturilor, mînă liberă în ţara noastră, statele imperialiste îşi puneau în primul rînd problema jefuirii bogăţiilor ţării şi folosirii teritoriului şi a maselor din Romînia în războiul antisovietic. Vizita generalului francez Le Rond şi a mareşalului Pilsudschi în Romînia, precum şi tratatul secret romîno-polon, îndreptai împotriva U.R.S.S., au dovedit încotro îşi îndreptau atenţia statele majore ~ ale ţărilor imperialiste, devenite stăpîne în Romînia. Sprijiniţi de social-democraţii de dreapta, naţional-ţărăniştii contribuiau cu perseverenţă la grăbirea dezlănţuirii focului împotriva U.R.S.S. Toţi experţii străini care mişunau prin ţară şi a căror întreţinere costa milioane, jefuite de pe spinarea muncitorilor, aveau ca obiectiv principal intensificarea pregătirilor de război, prin intensificarea exploatării şi a jefuirii maselor pdpulare şi pregătirea lor pentru atacarea Uniunii Sovietice. Politica de duşmănie faţă de Uniunea Sovietică dusă de guvernul naţional-ţărănesc şi-a găsit o manifestare concretă în lungirea cu orice preţ a tratativelor de încheiere a pactului de neagresiune propus de Uniunea Sovietică. Această tergiversare era dictată în primul rînd de industria grea franceză şi de Deterding, care avea tot interesul să împiedice iscălirea pactelor de neagresiune încheiate de U.R.S.S. cu Polonia şi Franţa. Guvernarea naţional-ţărănistă dintre anii 1928—1931 a contribuit în mod hotărîtor la adîncirea şi creşterea contrazicerilor dintre capitalul financiar şi cel agrar, dintre diferitele grupări ale burgheziei, precum şi la intensificarea luptei clasei muncitoare. . www.dacoromamca.ro POLITICA ANTIPOPULARA ŞI ANTINAŢIONALA A BURGHEZIEI 39 Creşte lupta clasei muncitoare, care era în fruntea luptei celorlalte categorii sociale. In conformitate cu directivele date de Congresul al V-lea al P.C.R., care combatea tendinţa de subapreciere a luptelor parţiale ale proletariatului şi ale maselor muncitoare, în condiţiile sfîrşitului stabilizării relative a capitalismului, cînd lupta pentru nevoile de fiecare zi ale maselor duce la ciocnirea lor cu înseşi bazele existenţei capitalismului, Partidul Comunist din Romînia a acordat în această perioadă toată atenţia acţiunilor maselor muncitoare, care îşi exprimau în mod activ protestul împotriva politicii de jaf şi asuprire dusă de burghezia şi moşierimea romînă. încercarea de a înăbuşi lupta muncitorilor şi a ţăranilor, politica de jaf faţă de pensionari, învăţători şi funcţionari, birurile grele asupra ţăranilor, erau toate necesare pentru susţinerea cheltuielilor de pregătire a războiului şi pentru anularea plăţii cupoanelor. Atingerea acestui obiectiv impunea o politică de distrugere a tuturor organizaţiilor muncitoreşti. Susţinut de liberali şi de social-democraţi de dreapta, guvernul naţional-ţărănesc pregăteşte încă din 1929 scoaterea în afara legii a Sindicatelor unitare şi a Blocului muncitoresc-ţărănesc, începe confiscarea presei revoluţionare, iar demonstraţiile sînt oprite şi înăbuşite în sînge de către armată, jandarmi, poliţie şi siguranţă. Duşman de moarte al mişcărilor muncitoreşti, Maniu era unul dintre naşii şi proteguitorii Gărzii de fier. Garda de fier a fost o creaţie manistă cu scopul de a o folosi ca o masă de manevră şi o rezervă în executarea planurilor antinaţionale, antidemocratice.şi antisovietice. Pactul de „neagresiune", încheiat de Maniu în 1937 cu Garda de fier, a fost pregătit de întreaga politică dusă de naţional-ţărănişti, mai ales după instaurarea hitlerismului în Germania. Cea de a doua guvernare naţional-ţărănistă, din 1931—1933, avea ca sarcină să pună în aplicare aşa-zisul plan „de Inzdrăvenire" a Romîniel, plan elaborat de către imperialismul franco-englez, împreună cu Liga Naţiunilor. După indicaţiile acestui plan — arată C.C. al P.C.R. — în martie 1933 „Guvernul... trebuie să scadă salariile muncitorilor şi funcţionarilor de stat, lefurile învăţătorilor, pensiile pensionarilor, să concedieze în masă muncitori din instituţiile statului, pe funcţionarii inferiori, pe învăţători, să mărească impozitele muncitorilor, ţăranilor şi micilor meseriaşi şi negustori, să stoarcă de la aceştia toate dările neplătite, să lichideze o mulţime de şcoli, spitale şi orfelinate etc.“ *. Se introduce starea de asediu în centrele muncitoreşti, organizaţiile de luptă ale muncitorimii sînt dizolvate, arestările curg lanţ. In fruntea luptei împotriva teroarei burghezo-moşiereşti stăteau muncitorii ceferişti, 1 Documente din Istoria WWWrd9caramamca.ro Partiaului Uomumst ain nommia. Ed. P.M.R., 1951, p. 178 , 40 J. BENDITER care au dat un răspuns hotărît ofensivei politice a clasei stapînitoare în frunte cu regele, trecind la contraofensivă şi dovedind eă ei sînt luptător/ nu numai pentru drepturile politice şi libertăţile proletariatului, ci şi ale tuturor celor ce muncesc în Romînia. Cu toată teroarea, atacul capitalului a fost întîmpinat cu o rezistenţă îndîrjită din partea maselor muncitoare Nimic nu a putut frînge spiritul de luptă al ceferiştilor şi petroliştilor conduşi de partidul comunist, care reuşise să mobilizeze în jurul acestor lupte o bună parte a oamenilor muncii din ţară. Planul „de înzdravenire" a Romîniei — aşa cum a fost conceput de imperialismul internaţional — însemna, de fapt, asigurarea profitului unui mănunchi de capitalişti şi moşieri romîni, asigurarea plăţii anuale a dobîn-zilor cămătarilor străini şi controlul asupra felului cum folosea Romînia împrumuturile acordate, adică garanţia că ele erau îndreptate spre înves tiţii pentru pregătirea războiului antisovietic. El lovea în toate categoriile sociale prin creşterea şomajului, a scumpetei, îngreunarea impozitelor, exproprierea pămfntului ţărănesc, restrîngerea instrucţiunii publice şi a ocrotirilor sociale. El duce în mod inevitabil la lărgirea şi creşterea mişcării revoluţionare de la oraşe şi sate. Ceea ce a caracterizat activitatea partidului naţional-ţărănesc după cea de a doua guvernare — tot atît de falimentară ca şi prima — pînă la desfiinţarea sa de către dictatura regală, a fost încurajarea şi colaborarea la instaurarea fascismului în ţară, prin acordul total cu politica trădătoare şi antisovietică a guvernelor Tătărescu, Goga-Cuza, precum şi a dictaturii regale. ^ Capitularea ideologică şi politică a Partidului naţional-ţăran^sc a fost sistematic pregătită. încă din 1931, noua orientare a partidului naţional-ţărănesc spre fascism a dus la discreditarea sa în ochii maselor. In anul 1935, după doi ani de guvernare liberală, extrema dreaptă se bucura de toată bunăvoinţa guvernului, precum şi de cea a naţional-ţărăniştilor. Pol.tica de jaf şi trădare a lui Tătărescu reuşise să ridice împotriva sa masele populare, care, mobilizate de Partidul Comunist din Romînia, se împotriveau totodată şi politicii guvernamentale şi demagogiei Gărzii de fier. Ena un moment deosebit de prielnic ca prin lupta unită a maselor să se dea o lovitură politicii de fascizare a ţării, pentru a tăia drumul militarismului şi fascismului. Partidul Comunist a arătat că singura cale este unirea tuturor forţelor potrivnice fascismului, în vederea creării unui fronl larg antifascist, care să cuprindă pe toţi cei nemulţumiţi de situaţia de atunci, pe cei loviţi de criza economică şi de măsurile guvernamentale. In noiembrie 1935, datorită puternicii presiuni a maselor, conducerea naţional-ţărănistă este WWW dăooomgniftfltifflsă demonstraţie de pro- POLITICA ANTIPOPULARA ŞI ANTINAŢIONALA A BURGHEZIEI 41 test, care urma să aiba loc la 15 noiembrie. Cu trei zile înainte, demonstraţia este contramandata fără termen. Speriata de amploarea demonstraţiei şi îngrijorată de ceea ce ar fi putut urma, conducerea partidului naţional-ţăranesc în cîrdaşie cu regele, îşi dezvăluie adevărata sa faţă, de sprijinitoare a fascismului. Contramandarea demonstraţiei a constituit o lovitură dintre cele mai puternice pentru partidul naţional-ţărănesc, în ceea ce priveşte baza sa de masă. De altfel, încă din 1934 — aşa cum arată documentele Partidului Comunist din Romînia — Madgearu la Berlin şi Mihalache la Roma, anunţau planurile de modificare fascistă musoliniană a constituţiei, dovedind punctele comune programatice atît în politica internă, cît şi în cea externă, cu partidele fasciste germane şi italiene. „...De la Goga şi Codreanu, pină la Mihalache şi Maniu şi Micescu... lucrează cu rîvnă la depărtarea Rominiei din grupul statelor care nu sini interesate acum la dezlănţuirea războiului şi legarea ei de Germania hitleristă in frontul contra U.R.S.S." '. Partidul naţional-liberal a avut de făcut faţă, după 1934, la serioase frămîntări înăuntrul său. O parte din liberali vedea izbăvirea în grăbirea războiului îmnotriva U.R.S.S. a cărei politică de pace nu le convenea, în forţarea fascizării ţării. Această grupare socotea că „ora H — e ora fascismului deschis — ia şi sunat“2. Ea era încă din 1934 promotoarea apropierii de politica externa hitleristă, de politica războiului împotriva Uniunii Sovietice. Una din importantele trăsături ale politicii liberale între anii 1934— 1937 a fost grăbirea fascizării ţării. Tnspăimîntată de politica consecventă de pace a U.R.S.S. şi de întărirea colosală a puterii sale economice, ca şi a celeb militare, de intensificarea mişcării revoluţionare în toate ţările capitaliste şi a dragostei maselor muncitoare faţă de U.R.S.S.. de greutăţile foarte mari create imperialiştilor de ascuţirea contradicţiilor dintre interesele lor, ţările imperialiste erau hotărîte să rezolve situaţia pe calea războiului antisovietic. Criza economică adîncă prin care trecea capitalismul, criză care a adîncit toate contradicţiile d ntre puterile imperialiste, precum şi lupta înverşunată pentru pieţe de desfacere, duceau şi mai mult pe capitalişti pe drumul agresiunii antisovietice. De aceea nu e greu de înţeles de ce primul lucru pe care l-a făcut guvernul liberal în 1934 a fost înfiinţarea unui nou minister pentru armament şi material de război. Punctul princ pal al programului liberal în cîrdăşie cu regele îl constituiau înarmările şi plătirea dobînzilor creditorilor străini, punct a cărui îndeplinire a fost condiţia princ pală pentru aducerea la cîrma ţării a guvernului liberal 1 1 Dncumente d-n Istoria Partidului Comunist din Rnmînia. Ed. P.M.R., 1951, p. 240. ■ Ibidem p 224 www.dacojomanica.IO 42 J. BENDITER Guvernul liberal venise la putere în 1934, în condiţii grele pentru burghezie şi moşierime. Era la un an după luptele din februarie, care înspaimîntaseră clasa stăpînitoare. Regimul burghezo-moşieresc s-a simţit ameninţat, ceea ce a grăbit încheierea frontului comun in lagărul burghezo-moşieresc, iar pe de altă parte a determinat guvernul să facă toate eforturile pentru a împiedica crearea Frontului unic al clasei muncitoare şi mai ales alianţa revoluţionară de luptă între muncitori şi ţărani. Asasinatul de la Sinaia — apreciază C.C. al P.C.R. — a folosit guvernului ca pretext pentru introducerea stării de asediu în centrele proletare, putînd astfel să se conducă mai uşor aitacul împotriva maselor muncitoare de la oraşe şi sate, pentru a introduce regimul fascist sub lozinca întăririi statului. In 1935, în Romînia, jumătate din bugetul statului — peste 10 miliarde de Iei — costa întreţinerea aparatului militaro-poliţist. Aproape 2 miliarde şi 8 sute de milioane de lei din impozite, în acelaşi an numai, â-au plătit creditorilor interni, în majoritate moşierilor, pentru pămintul luat în timpul reformei agrare. In acelaşi an guvernul liberal pentru a doua oară reduce salariul ceferiştilor, învăţătorilor şi micilor funcţionari, pensiile funcţionarilor, nu plăteşte salariile şi pensiile pentru 1931, închide o serie de şcoli, spitale, aziluri şi nu dă nici un ajutor şomerilor. In schimb, insă, guvernul Tătărescu a comandat armament in valoare de miliarde; numai comanda de mitraliere trebuia să coste 1800 milioane lei. Capitalul investit in înarmări avea aprobarea întregii burghezii şi moşie-rimi. Naţional-ţărărniştii criticau chiar pe libenali că „nu s-a făcut acea străduinţă de a comprima bugetul, pentru a ne îngădui să facem cheltuielile extraordinare pe care le cere situaţia", dat fiind că „armata trebuie să fie gata nu peste doi ani, trei ani, ci imediat" '. La sfîrşitul anului 1935 şi la începutul lui 1936, guvernul fiascizant Tătărescu, inspirat de rege, cu sprijinul grupărilor de dreapta, dezlănţuie o campanie turbată, care dovedea că grupările fasciste, cu aprobarea burgheziei şi moşierimu, se pregăteau să preia puterea. întreaga campanie se îndrepta, plină de ură, împotriva forţelor democratice, îp frunte cu comuniştii, şi a P.C.R. Campania urmărea răpirea ultimelor libertăţi, continuarea înfometării maselor, lichidarea oricărei prese democratice. Cu toată ofensiva fascistă, prestigiul P.C.R. crescuse şi se adincise mult in mase. Deşi după 1 Mai 1936 a avut loc in ţară o concentrare a forţelor fasciste, în scopul luptei împotriva „ofensivei comunismului", în alegerile parţiale de la Mehedinţi şi Hunedoara, la alegerile comunale şi în camerele de muncă, forţele democrate, în frunte cu P.C.R., au realizat frumoase 1 1 Discurs rostit în şedinţa Senatului din 25 noiembrie 1936 — răspuns la mesajul tronului. www.dacoromanica.ro POLITICA ANTIPOPULARA ŞI ANTINAŢIONALA A BURGHEZIEI 43 succese. Creşterea P.C.R., faptul ca spre el se îndreptau speranţele maselor, a determinat hotărîrea reacţiunii de a stăvili cu orice preţ influenţa cres-cînda a partidului, precum şi stăvilirea oricărei tendinţe de lupta împotriva fascismului. Teroarea cea mai aspră a fost dezlănţuită împotriva antifasciştilor şi comuniştilor. Trebuie arătat că politica cercurilor militaro-fasciste ale Rominiei în timpul guvernării liberale a ridicat uneori proteste chiar în sînul burgheziei. Vorbind despre caderea guvernului liberal, în alegerile din 1937, un fruntaş liberal arăta că „regimul poliţist ignobil, însoţit^ de acte de teroare puţin obişnuite în istoria contemporană a Romî-niei, a contribuit mult la golul de popularitate în jurul fostului guvern*1, iar mai departe subliniază că „nimic nu ajunge pentru a ne explica resentimentele atit de profunde manifestate pretutindeni de masa alegătorilor împotriva fostului guvern** *. Chiar dacă aceste afirmaţii au avut pentru autor un scop de propagandă, merită totuşi, prin adevărul ce-1 conţin, să fie luate în seamă. Acelaşi autor arată cu îngrijorare că „instinctul de apărare al maselor a reacţionat cu o vigoare neaşteptată. Şi dacă explozia de indignare nu-şi găsea acum drumul şi ţinta pe calea' paşnică a votului, fierberea ar fi fost din ce în ce mai mare şi riscurile pentru organismul nostru de stat din ce în ce mai grave**. După ce bandele fasciste au asasinat pe I. G. Duca, guvernul Tătă-rescu îşi punea ca sarcină principală pregătirea Romîniei — atît pe plan intern, cît şi pe plan extern — pentru a participa la războiul antisovietic. Măsurile excesive protecţioniste acordate marii industrii, întărirea permanentă a chiaburimii, politica sălbatică antimuncitorească, sărăcirea maselor de la oraşe şi sate, practica poliţienească, permanentizarea stării de asediu şi a cenzurii, ajutorarea şi încurajarea făţişă a huliganismului, îndreptat împotriva mişcării muncitoreşti, asuprirea sălbatică naţională a popoarelor conlocuitoare, însoţite de aţîţări şi provocări, toate acestea au făcut guvernarea liberală odioasă şi cu totul nepopulară. Pe plan extern, politica lui Tătărescu era o politică de aservire sistematică a ţării faţă de fascismul german, în cadrul unei politici de duplicitate faţă de imperialismul anglo-franco-american. El a dus o politică externă de izolare a Romîniei de aliaţii ei fireşti, în primul rînd de Uniunea Sovietică, încercind să ascundă faptul că burghezia este hotărită să deschidă graniţele ţării trupelor germane pentru a uşura fascismului atacul împotriva U.R.S.S., punîndu-se astfel în slujba imperialismului internaţional, duşmanul neîmpăcat al independeţei naţionale a popoarelor mici. Jefuirea sălbatică a maselor, ca rezultat al înfeudării din ce în re mai adînci a ţării capitalului străin şi mai ales celui german, sprijinul acordat V, Papacostea, Problema partidului liberal, p. 4. www.dacoromanica.ro 44 J. BENDITER de burghezie şi moşierime, precum şi de social-democratii de dreapta, promovării planurilor de dictatură fascistă, regimul de sălbatică represiune au făcut ca lupta clasei muncitoare şi a celorlalte pături să crească. Lupta pentru revendicările de fiecare zi capătă un caracter pronunţat antifascist, iar îndrumările partidului găseau ecou tot mai viu în sînul clasei muncitoare, gata să apere libertatea de vot, presa democratică, sediile organizaţiilor de masă şi siguranţa personală a activiştilor democraţi împotriva atacurilor fasciştilor. Acţiunile de masă care au avut loc în această perioada trebuie socotite ca etape în vederea realizării Frontului popular antifascist. Astfel au fost crearea frontului meseriaşilor, care a răsturnat primul proiect reacţionar al legii meseriaşilor, acţiunea avocaţilor democraţi şi apărarea barourilor din tară fată de soarta celui de la Ilfov, acţiunea mişcării democratice şi antifasciste a studentimii care a respins legea avocaţilor şi a împiedicat greva după Congresul de la Tg. Mureş, organizarea unor comitete cetăţeneşti săteşti, comitete de apărare a victimelor teroarei, organizările femeilor contra războiului şi fascismului. P.C.R. a dat. între anii 1935—1940, un imbold deosebit curentului de unitate şi unificare a mişcării sindicale, creînd, în 1936, o serie de sindicate şi asociaţii, pe care conducerea social-trădătoare nu voia să le recunoască. Conştient de importanta unităţii muncitoreşti a Frontului unic în lupta contra fascismului, P.C.R. a avut o serie de importante înfăptuiri pe linia creării Frontului unic muncitoresc, care trebuia să devină şira spinării a Frontului popular antifascist. Conducerea social-democratiei romîne continua, cu toată presiunea de jos, să saboteze Frontul unic. Or, era clar pentru oricine că poziţia fată de Frontul unic a social-democratiei, în acele momente, concretizează atitudinea ei fată de fascism şi subliniază încă odată rolul ei de trădător al clasei muncitoare. P.C.R. arăta fără încetare că victoria fascismului poate să fie împiedicată numai dacă se va realiza unitatea de acţiune şi luptă a clasei muncitoare. Succesele realizate de către P.C.R., în condiţiile unei terori sălbatice, erau dovezi ale luptei partidului şi ale justeţei liniei sale politice, care, la sfîrşitul anului 1936, punea în faţa maselor problema luptei pentru asigurarea pîinii şi libertăţii, apărarea tării împotriva atacului militar din partea fascismului german, neîntîrziata crearea a frontului împotriva instigatorilor la război, alianţa cu U.R.S.S., cel mai sincer apărător al independentei noastre naţionale. La sfîrşitul anului 1936, burghezia şi moşierimea trecuse, prin întreaga ei politică, la ofensiva deschisă împotriva luptei maselor şi mai ales împotriva partidului clasei muncitoare, la pregătiri intense de război www.dacdromanica.ro POLITICA ANTIPOPULARA ŞI ANTINAŢIONALA A BURGHEZIEI 45 In 1937, situaţia din ţară era din cele mai grele. Procesul de sărăcire a maselor atinsese proporţii foarte mari. Salariile mici, faţă de scumpetea traiului, făceau cu totul precară asigurarea unui minim de existenţă pentru muncitorii din industrie. Situaţia funcţionarilor era jalnică. O oarecare creştere a salariilor, impusă de valul de greve care avusese loc în 1937, nici pe departe nu satisfăceau nevoile minime ale muncitorimii. Către sfîr-şitul anului 1936 şi începutul lui 1937, existau în ţară puternice elemente de criză, care adînceau conflicte sociale şi întăreau lupta. Drept răspuns, la această situaţie, guvernul liberal, de comun acord cu întreaga burghezie şi moşierime, trece la întărirea aparatului represiv şi la încurajarea pe faţă a tuturor organizaţiilor fasciste din ţară. Grevele de lungă durată, turburările cu caracter agrar accentuate în Moldova, atmosfera încordată din rîndurile slujbaşilor creează o serioasă îngrijorare în cercurile conducătoare. „Ministerul — spune un ordin trimis de ministerul de interne catrc inspectoratele de poliţie — a fost sezisat destul de des de fapte petrecute în diferite părţi ale ţării, cînd autoritatea a fost înfrîntă. Cu ocazia unor manifestaţiuni s-a cerut şi s-a acordat ajutorul forţelor jandarmereşti şi totuşi autoritatea nu s-a putut impune" Este vorba de acţiunile de protest ale muncitorilor, ţăranilor şi funcţionarilor, care reuşiseră în mare măsură să împletească în lupta lor revendicările imediate cu lupta pentru îndepărtarea primejdiei fasciste şi a războiului, devenite ameninţătoare. Lozinca acestor lupte, conduse de P.C.R., era : înlăturarea primejdiei imediate, care venea de la extrema dreaptă şi crearea unui fond popular antifascist. „Tendinţa de sindicalizare a lucrătorilor se impune destul de puternic, avînd acelaşi obiectiv, care consistă în convingerea lucrătorilor că patronii exploatează şi calcă legislaţia muncii" 1 2. „Starea de spirit a sătenilor din judeţele Moldovei este îngrijorătoare. A. crescut atmosfera de îngrijorare printre săteni, privitoare la un nou război. Ei menţionează mereu că nu ar dori să mai fie un nou război"3. „In general, în Moldova starea de spirit este încordată, atenţia .tuturor fiind aţintită asupra evenimentelor externe, care, cum spune lumea, va decide atitudinea Romîniei într-un eventual război" 4. 1 Arh. St. Iaşi. Confidenţiale. Dosar nr. 11 1937, Ordin nr. 18.018 din 24 martie. Vom folosi mai multe exemple din Istoria luptelor din Moldova, după materialul existent la Arh. St. Iaşi. 2 Arh. St. Iaşi, Confidenţiale, 1937, Dosar, v. II. 3 Ibidem. * Arh. St. Iaşi, Dosar nr. 4, Consiliul de rjizboi. www.dacoromanica.ro 46 J. BENDITER „La Atelierele C.F.R.-Nicolina, Iaşi, ca şi la cele din Paşcani, atmosfera este foarte încordată". Guvernul reacţionar Tătărescu hotărîse crearea unui nou statut a C.F.R.-ului, care avea ca scop să intensifice apăsarea şi mizeria muncito rimii şi a funcţionarimii ceferiste. Noul statut ca şi o serie de revendicări nesatisfăcute de Direcţia generală C.F.R., a produs o frămîntare care amintea de anii grevei din 1933. Comitetul Central al Federaţiei C.F.R. a hotărît ca în ziua „cînd parlamentul va ratifica noul statut C.F.R., toate trenurile şi locomotivele să arboreze zăbranic negru, iar întreg perso naiul C.F.R. să poarte doliu în semn de protest. Muncitorii ceferişti din întreaga ţară pun din nou problema grevei generale, în caz de nesatis-facere a doleanţelor. 80.000 de muncitori şi funcţionari de la C.F.R. trăiau în foarte grele condiţii. , In rîndul învăţătorilor şi profesorilor domnea o atmosferă încordată. Condiţiile mizerabile de salarizare, precum şi măsurile ilegale şi abuzive, făceau din această importantă categorie socială o masă de manevră înfometată şi umilită. La începutul anului 1937, la Iaşi, corpul didactic, în lupta contra măsurilor samavolnice, preconiza greva. „Faţă de intenţia guvernului de a suspenda, prin noul buget, plata gradaţiilor şi a definitivărilor, drepturi consacrate de lege, corpul didactic din Iaşi protestează cu toată energia împotriva acestor măsuri ilegale şi abuzive. De asemenea, ne ridicăm cu hotărîre în contra persecuţiei sistematice îndreptate împotriva corpului didactic ori de cîte' ori se alcătuieşte un nou buget. Corpul didactic este hotărît să ducă lupta fără preget pentru a obţine o salarizare conformă cu pregătirea şi rolul său în societate. Se vor lua măsuri în vederea ralierii, în numele profesorilor secundari din Iaşi, la propunerea suspendării demonstrative a cursurilor în caz cînd cererile corDului didactic nu vor fi satisfăcute" L In sprijinul luptei juste a corpului didactic, comitetul judeţean de partid-Iaşi lansează un manifest în care explică scopul acţiunii guvernului Tătărescu-Inculeţ. „Guvernul fascizant Tătărescu-Inculeţ loveşte cu furie în voi, ca şi în masele largi populare, pentru a-şi rezolva planurile de înfometare a poporului şi de pregătire a războiului. Lovitura îndreptată împotriva voastră esfp o verigă din întregul Cortegiu de măsuri reacţionare îndreptate împotriva întregului popor muncitor" 2. In întreaga ţară se concretiza un puternic curent care, sub diferite forme, îşi exprima atitudinea potrivnică guvernului liberal. Presa străină recunoaşte că guvernul Tătărescu „a reuşit să-şi atragă cele mai violente 1 Arh. St. Iaşi, Dosar cu acţiunea corpului didactic. s Arh. st. iaşi, DosaiWWwiflaCftrOmanicaTn POLITICA ANTIPOPULARA ŞI ANTINAŢIONALA A BURGHEZIEI 47 invective din partea forţelor democratice11 1 şi socotea că perioada sa de conducere se apropie de sfîrşit. Revista „Les Balkans“ („Balcanii11) arata că Romînia este ameninţată să ajungă în mîinile unui guvern autoritar. Situaţia îngrijorează chiar pe o parte a burgheziei şi unele cercuri ale capitalului financiar legate de capitalul din occident care „priveau cu foarte mare îngrijorare spre eventuala instaurare a unei dictaturi mjlitaro-fasciste, în frunte cu regele112. Nu era, bineînţeles, vorba de ura împotriva fascismului, ci diferenţa de interese între diferitele grupări ale burgheziei şi, mai ales, de contradicţiile existente între vîrfurile stăpînitoare, în legătură cu tempo-ul de fascizare a ţarii, cu crearea dictaturii fasciste, precum şi cu orientarea politicii externe. Nimeni nu poate spune de exemplu, că liberalii sau că familia Brătianu au avut ceva împotriva fascismului. Brătienii nevoind să cedeze regelui monopolul dictaturii ce-1 deţinuseră, se declarau pentru menţinerea regimului parlamentar. Ba chiar grupa Fotino se declara partizana încheierii unui pact de ajutor reciproc cu Uniunea Sovietică. Grupa Tătărescu, însă, care reprezenta cele mai reacţionare, mai şoviniste, mai agresive grupe ale capitalului financiar şi ale vîrfurilor marilor proprietari, era „partizana instaurării regimului militaro-fascist în Romînia" 3. Asistăm, astfel, la lupta dusă de către capitalul investit în industria bunurilor de producţie, împotriva capitalului din industria grea, ale căror tendinţe de acaparare erau mereu crescînde, alarmînd o serie de cercuri ale burgheziei. Această luptă constituia un moment deosebit de important pentru viitoarea desfăşurare a politicii interne. Pe de o parte era situaţia precară a guvernului Tătărescu, înconjurat de ura maselor muncitoare, ţărăneşti şi orăşeneşti, la care nu trebuie neglijate nici nemulţumirile unor cercuri burgheze, iar pe de aită parte lupta mereu mai activă a maselor pentru crearea unui front comun antifascist, pentru o serie de revendicări imediate şi împotriva războiului. Această atmosferă trebuia să fie folosită. Partidul naţional-ţărănesc ar fi avut ocazia să fi luat poziţie, să sprijine lupta contra pericolului de dreapta, al Gărzii de fier, al goga-cuziştilor. Dimpotrivă, Partidul naţional-ţărănesc continua să mearga pe linia trădării şi a demascării sale ca un partid profascist, hotărît să colaboreze cu Garda de fier şi camarila regală la instaurarea unui guvern „de mînă forte", care să apere burghezia şi moşierimea pe plan intern de pericolul ce-1 prezentau nemulţumirile din ce în ce mai mari ale maselor subjugate, iar pe de altă parte să deschidă un drum nou de îmbogăţire a lor, prin înregimentarea ţării în tabăra războiului antisovietic. 1 « Les Balkans », nr, 3, 1937. 1 «Internaţionala Comunistă», nr. 9, 1937. * Ibidem. . www.dacoFomanica.ro 48 J. BENDITER O condiţie esenţială pentru înlăturarea dictaturii militaro-fasciste era unirea forţelor comune într-o mişcare puternică populară de masă. Din nou. P.C.R. pune problema creării unui front comun de lupiă. Conducătorii social-democraţi de dreapta, şi de data aceasta, trădează. Ei joacă rolul, de altfel, ca de mai multe ori mai înainte, de simple şi corupte slugi ale Ministerului Muncii, pentru înfrînarea eforturilor combative ale muncitorimii. In aceste momente, conducerea social-democraţiei de dreapta, împreună cu elementele troţkiste, căutau să îndrepte masele prin organul „Lumea nouă", nu în lupta împotriva guvernului Tătărescu. nu împotriva reacţiunii, ci împotriva Partidului Comunist. Politica de trădare a social-democraţiei de dreapta a avut serioase influenţe asupra slăbirii mişcării muncitoreşti, în acele momente deosebit de importante pentru viitoarea desfăşurare a politicii interne a ţării. In timpul frămîntărilor politice atît de accentuate, sabotarea sistematică a Frontului unic muncitoresc, socotită de vîrfurile conducătoare ale social-democraţiei ca o formă „perimată", a făcut ca forţele proletariatului să fie divizate, slăbindu-le puterea şi împiedicînd aplicarea consecventă a politicii de front popular. Aceasta a contribuit în mod hotărîtor la politica de sabotare a frontului popular de către celelalte partide, precum şi la întărirea şi grăbirea instaurării dictaturii fasciste. Conducătorii naţional-ţărănişti, care socoteau pe Hitler şi Mussolini „exemple sugestive", îşi puneau speranţele în favorurile regelui şi ale camarilei şi nu puteau să âe declare de acord cu crearea unui front popular antifascist. Ei preferau, oricărei victorii democratice, victoria extremei drepte. -k Ţara se găsea în preajma alegerilor. Imperialismul internaţional privea cu atenţie desfăşurarea evenimentelor, înregistrîndu-se chiar o oarecare nelinişte. Este lesne de înţeles că nu era vorba d'p grija pentru soarta poporului romîn şi nici de apărarea ţarii de pericolul subjugării de către lascism. Neliniştea provenea din lupta ce se dădea în lagărul puterilor imperialiste — strîns unite numai atunci cînd era vorba de războiul anti-sovietic — pentru petrolul şi grînele romîneşti. Se pare că Franţa socotea ca în Romînia „lucrurile au mers prea departe şi într-un tempo mult prea rapid". Nu de aceeaşi părere era Anglia, deşi făţiş, guvernul englez încerca să salveze aparenţele. Activitatea partidelor fasciste manifestă în această perioadă o puternica intensitate. Cele două grupări politice născute nu mult după primul război imperialist, care de la început nu au fost partide, Garda de fier şi Liga apărării naţionalwwWdfiyOIOfflafliHa ffQ™1 mişcării fasciste în POLITICA ANTIPOPULARA ŞI ANTINAŢIONALA A BURGHEZIEI 49 Romînia. Imbrăcînd o mască religioasă, a unui creştinism bătăios şi răzbunător, ele au devenit cei mai fideli exponenţi ai reacţiunii romîneşti, un instrument în vederea pregătirii războiului antisovietic şi în lupta pentru împiedicarea acţiunii maselor pentru o viaţă mai bună. In 1922, Cuza, cu ajutorul direct al partidului liberal, a înfiinţat Uniunea naţional creştină cu scopul apărării marilor capitalişti, mari moşieri şi chiaburi, îndreptînd nemulţumirile ţăranilor împotriva evreilor. Era după primul război şi ţăranii cereau exproprierea moşierilor, cereau pămînt. Una din cele mai importante caracteristici, atît a Gărzii de fier, cît şi a Ligii creştine, era ura sălbatică împotriva democraţiei şi a partidului clasei muncitoare. Gh. Cuza, Zelea Codreanu, Corneliu Codreanu şi bandele lor de huligani erau în primul rînd spărgători de grevă, agenţi ai siguranţei, agenţi ai gestapoului. Nimic din ceea ce se punea la cale în cercurile conducătoare legionare sau cuziste nu era făcut fără ajutorul siguranţei. Primele lor acţiuni le-au început la Iaşi, fiind apoi extinse şi în restul ţării. Prin acţiunile de spargere a grevelor şi schingiuire a muncitorilor (Iaşi, Reşiţa, Bucureşti), legionarii şi cuziştii şi-au valorificat „meritele" lor. Garda de fier a fost de la început o organizaţie poliţienească. Vaida Voevod a declarat, în 1930, în calitate de martor, scopurile către care îndruma el însuşi Garda de fier: eu însumi am contribuit la controlarea ţelurilor gărzii de fier, ...îndreptînd atenţia organizaţiei spre combaterea comunismului şi a curentelor dizolvante". Garda de fier, oficină hitleristă în Romînia, datorită sprijinului primit, a lăsat mult în urmă pe cuzişti. Sprijinită cu toată bunăvoinţa de burghezia şi moşierimea romînă, a căpătat totodată din partea Germaniei hitleriste misiunea de a submina statul romîn în interior, de a pregăti terenul invaziei germane în Romînia, de a contribui la înlesnirea expansiunii germane spre Balcani şi U.R.S.S. Astfel, Garda de fier deveni fruntea coloanei a V-a a hitlerismului gelrman în Romînia. Conducătorii gărzii erau în strînse legături cu conducătorii hitlerişti, primind fonduri însemnate, sub oblăduirea cercurilor guvernamentale şi a camarilei regale. In ţară erau ajutaţi de marii industriaşi romîni, maghiari şi evrei, de puternice întreprinderi bancare şi de o bună parte a cercurilor moşierimii. Sprijinul cel mai însemnat i l-a dat oficialitatea. Este cunoscut că. odată revenit în ţară, Carol dicta toate acetele şi măsurile guvernamentale mai însemnate. Sprijinul unor cercuri foarte influente anglo-franceze, ale căror interese avea obligaţia să le apere în cîtdăşie cu o parte a burgheziei romînel, i-au permis să îndepărteze de la guvernare pe toţi acei care se opuneau dictaturii sale. Or, în asemenea condiţii, nu se poate concepe libertatea de care s-a bucurat Garda de fier fără aprobarea regelui, care s-a arătat mai mult www.aacoramamca.ro 4 — Studii — c. 369 50 J. BENDITER decît mărinimos faţă de bandele legionare. Toate acţiunile partidelor istorice. de oblăduire a Gărzii de fier şi a cuziştilor, erau de comun acord cu regele. De pildă, cum au protestat liberalii împotriva uciderii lui Ducar care era fruntaş al partidului liberal şi prim ministru ? In primul rînd, asasinarea s-a făcut de comun acord cu Vaida Voevod cu acordul tacit al lui Maniu, în deplină înţelegere cu siguranţa generală a statului la ordinul regelui. „Intimplător", în clipa cînd descindea primul ministru în gara Sinaia, nu se afla pe peron nici un reprezentant al forţei publice. La proces Codreanu a fost achitat, iar Garda de fier, la mai puţin de un an, a fost autorizată să funcţioneze — după sugestia regelui — sub un alt nume : Totul pentru ţară. Ea, însă, a rămas cu aceiaşi şefi, cu aceleaşi cadre, cu aceleaşi metode teroriste. Trei ani după aceasta, Tătărescu în calitate de prim ministru, într-o cuvîntare rostită la Constanţa, dădea certificat de cuminţenie grupărilor huliganice, vorbind în termenii cei mai elogioşi despre ei. La alegerile comunale, guvernul Tătărescu a tolerat, la Mehedinţi şi Suceava, dezmăţul dezlănţuit de bandele cuziste, fixînd alegerile în zile diferite, cu scopul de a da posibilitate de deplasare acestor bande. Ba mai mult chiar. La Mehedinţi guvernul nu a pus nici un candidat, dînd ordin ca liberalii să voteze cu goga-cuziştii. In 1936, încurajaţi de oficialitate, conducătorii Gărzii de fier pun la cale Congresul studenţesc de la Tg.-Mureş, congres la care se formează aşa zisele „echipe ale morţii", după modelul aceleia care asasinase pe Duca. Ministerul de Interne a dat Gărzii de fier un stoc de foi de drum, i-a pus la dispoziţie vagoane şi trenuri întregi, ştiind foarte bine că congresul este al unei grupări teroriste. Guvernul Tătărescu a tolerat în mijlocul capitalei devastări, organizate sub ochii poliţiei, care avea ordin să nu se amestece. Este vorba, mai întîi, de atacurile huliganice cu ocazia alegerii conducerii baroului din Bucureşti. Aceste alegeri s-au desfăşurat într-o atmosferă de teroare, care a asigurat succesul listei huliganice. Şefii partidului naţional-ţărănesc, însăr declarau că „fiind vorba de chestiuni profesionale, partidul înţelege să păstreze neutralitatea". A urmat apoi campania de ardere a presei democratice şi împiedicarea vinderii ei. Şi aici naţional-ţărăniştii, ca şi social-democraţii de dreapta, n-au socotit ncesar să se amestece, iar partidul liberal conducea din umbră întreaga acţiune. Nici atunci conducători' social-democraţi nu au văzut „primejdia reală". Singur P.C.R. şi organizaţiile muncitoreşti au fost active în combaterea bandelor huliganice. Numai cînd guvernul Tătărescu a socotit că aceste acţiuni ar putea să aibă consecinţe puţin plăcute pentru guvernare, a dat dispoziţie să se oprească anarhia. www.dacoromanica.rG POLITICA ANTIPOPULARA ŞI ANTINAŢIONALA A BURGHEZIEI M In semn de solidaritate cu fascismul din Spania, Garda de fier a trimis, pentru paradă, şapte legionari în Spania. Doi din ei au murit şi, după cît se ştie, nu pe front. Cu aprobarea guvernului Tătărescu, sicriile lor au făcut un adevărat turneu în toată tara. La înmormîntare, deşi guvernul romîn n-a luat parte în mod oficial, legaţiile şi misiunile militare ale Germaniei, Italiei, Japoniei şi Spaniei franchiste au fost reprezentate oficial. C.C. al P.C.R. aprecia că guvernul Tătărescu, prin politica lui fascistă, a creat „o astfel de atmosferă în ţară, încît ambasadorii guvernelor fasciste — german, italian, portughez, franchist şi japonez — au crezut că e timpul să renunţe la agitaţia din umbră şi să se coboare în stradă*1 '. Acest gest avea o semnificaţie deosebită, exprimînd pe de o parte amestecul deschis al statelor fasciste în chestiunile interne ale statului, iar pe de altă parte constituind o încălcare a uzanţelor diplomatice. Gestul devenea semnificativ şi pentru Franţa şi Anglia, de al căror ajutor economic, capitalul romînesc mai avea încă nevoie. Aşa se explică de ce în parlament se constată fierbere. Guvernul este interpelat în această chestiune, iar un număr de membri ai parlamentului iscălesc o adresă, prin care cer măsuri imediate. Tătărescu răspunde interpelării : „Dacă faptele politice aduse la cunoştinţa guvernului se vor dovedi întemeiate, evident, guvernul se va găsi în faţa unei şituaţii serioase**. El adaugă, însă : „Mă grăbesc să arăt că această situaţie, creată de acte cu caracter personal, nu poate să aibă nici o repercusiune asupra raporturilor dintre ţara noastră şi ţările reprezentate, pe carp le dorim din ce în ce mai strînse1*2. Tătărescu este obligat să „cedeze*1, şi în ultimele zile ale lui februarie, face o remaniere parţială a guvernului, aducînd o serie de elemente mai înfeudate fascismului, cum e cazul lui Gabriel Marinescu. El însuşi îşi asumă răspunderea ministerului de interne şi, în vederea executării programului militar al guvernului său, contopeşte ministerul armamentului cu cel al apărării naţionale. Cu aceasta s-a terminat acţiunea de „protest** a guvernului Tătărescu. La Iaşi, rectorul Universităţii, prof. Bratu, a fost măcelărit din ordinul legionarilor. Cîteva zile după aceasta, profesorul Costăchescu, fruntaş al partidului naţional-ţărănesc, vorbind la Iaşi, contra extremismului, îşi începe astfel discursul : „Avem de luptat cu comuniştii ; să nu daţi aparenţa de comunitate sau ajutor comuniştilor**. Despre criminalii ce atentaseră la viaţa rectorului Bratu, tăindu-i urechea, despre legionarii care organizau tribunale de inchiziţie medievale şi asasinau şefi politici, fruntaşul naţional-ţărănesc n-a spus prea multe. Drept răspuns la crima legio- 1 Documente din Istoria Partidului Comunist din Romînia. Ed. P.M.R., 1951 p. 290. 2 «Dimineaţa», februarie 1937. www.dacoromanica.ro 4* 52 J. BENDITER narilor, guvernul Tătărescu se năpusteşte asupra studenţilor, închide Universitatea şi căminele, făcînd astfel „o manevră de acoperire a lui Zelea Codreanu, Zizi Cantacuzino, Goga şi Cuza, ferindu-i de orice răspundere pentru crimele lor“ '. Procesul s-a tărăgănat mult timp, în cele din urmă fiind clasat pentru lipsă de-probe. Lucrurile nu s-au oprit însă aici. încă din 1935 se înregistrează o tot mai făţişă cotitură spre dreapta, în programul partidului naţional-ţărănesc. Astfel, o serie de lozinci demagogice, aşa zise democratice, au dispărut din program, şi în locul lor au apărut o serie de! formule legionare („Romî-nia romînilor“, „protecţia muncii romîneşti" ş. a.). Virgil Madgearu, în calij tatea sa de secretar general al partidului, declara că „soluţionarea chestiei evreieşti se impune ca o necesitate naţională" şi că evreii pierduseră dreptul cetăţenesc de a mai fi aleşi. Drumul spre care se îndrepta partidul naţional-ţărănesc era lesne de prevăzut. Pe linia „tacticii Maniu", el se îndrepta spre pactul de neagresiune cu Garda de fier, încheiat în 1937, pact care a dat un credit public fasciştilor şi a avut un rol hotărîtor în descompunerea partidului naţional-ţărănesc. ★ Alegerile, care urmau să aibă loc în 1937, aveau pentru cercurile militaro-fasciste romîneşti o importanţă deosebită. Valul nemulţumirilor populare era în creştere. Autoritatea P.C.R. era în creştere, justeţea liniei sale politice atrăgea mase din ce in ce mai largi, încadrate în diferite organizaţii legale ale partidului. După socoteala regelui şi a lui Tătărescu, instaurarea dictaturii fasciste trebuia făcută mai repede pentru a înăbuşi astfel nemulţumirile din ce în ce mai mari, pentru a lichida cu ultimele fărîme ale libertăţii şi drepturilor cetăţeneşti şi, mai ales, pentru a continua febrilele pregătiri de război. Politica de trădare a naţional-ţărăniştilor, respingerea propunerilor făcute de către P.C.R., faptul că iunianiştii şi social-democraţii de dreapta au făcut jocul camarilei, mergînd separat, în locul unui front unit, au avut drept rezultat instalarea guvernului Goga-Cuza. „Instalarea guvernului Goga-Cuza — arată C.C. al P.C.R. — a fost posibilă fiindcă clasa muncitoare nu a reuşit încă să refacă unitatea sa de acţiune"2. ” * 1 I Condiţiile în care guvernul Goga-Cuza a fost numit, după ce în alegerile din 20 decembrie era clar că naţional-creştinii nu au reuşit să 1 Documente din Istoria Partidului Comunist din Romînia. Ed. P.M.R., 1951, p. 290. 1 Ibidem. www.dacoromanica.ro POLITICA ANTIPOPULARA ŞI ANTINAŢIONALA A BURGHEZIEI 53 întrunească decît un număr infim de voturi, au determinat păreri contradictorii în opinia publică europeană. In Italia şi Germania ştirea a produs, după cum era de aşteptat, satisfacţie generală ; Anglia şi Franţa s-au arătat mai rezervate. Răspunzînd ziarului francez „Candide11, cîteva zile după instaurarea lui Goga, regele a spus: „Ştiu că sînt unele nelinişti în Franţa; nu văd prea bine de ce. In ce vă priveşte, nimic nu este schimbat11. Guvernul Goga a fost socotit de rege! şi de camarilă ca unul ce deschidea un regim „nou“. „Guvernul Goga-Cuza — a spus regele ziarului „Daily Herald" — este guvernul meu şi trebuie să aibă aprobarea mea. In ziua în care nu aş mai fi mulţumit de felul cum guvernează, voi cere schimbarea". Este evident că guvernul Goga-Cuza era o simplă marionetă în mîinile regelui şi a camarilei regale, necesară înainte de instaurarea deschisă a dictaturii regale. Dacă în materie de politică externă, guvernul Goga a încercat să convingă op'inia publică de faptul că „simpatia sa pentru ţările totalitare nu merge în detrimentul tradiţionalelor prietenii", ascunzînd politica de duplicitate dictată de interesele marelui capital din ţară, în politica internă, însă, de la primul consiliu s-a exprimat clar punerea în aplicare a programului fascist. Ziarele „Adevărul" şi „Dimineaţa" au fost imediat suspendate şi s-au luat o serie de măsuri contra minorităţilor naţionale. S-a trecut la revizuirea naturalizărilor obţinute de către minoritari după tratatul din 1919. începe o puternică prigoană în ţară contra a tot ce încerca să protesteze. Guvernul nu pomeneşte nici un cuvînt de făgăduiala împroprietăririi ţăranilor. Se întăreşte starea de asediu şi cenzura. „Cenzura — arată regele unui ziarist englez — nu este un lucru nou în Romînia. Ea este necesară". In întreaga ţară domnea un adevărat haos. O parte a ţărănimii înşelate aştepta, nu tocmai cu braţele încrucişate, noua împroprietărire făgăduită înainte de alegeri. Mizeria devenea din ce în ce mai mare, iar nemulţumirile se îndreptau atît împotriva guvernului, cît şi împotriva regelui. Chiar şi o parte a burgheziei mari era nemulţumită de această guvernare, care dădea întîietate intereselor dictaturii regale. Se vorbea cu spaimă chiar, în unele cercuri ale burgheziei, despre consecinţele dezastruoase economice ale guvernării, care „pune în pericol proprietatea des-chizînd apetituri care ating pe ori şi cine". De altfel, acestor cercuri provenite din rîndurile celor ce nu aveau investiţii în industria grea, nu prea le convenea nici dictatura regală, care spunea deschis: „suveranul este în Romînia singurul element stabil. El ţrebuie să fie baza, în mijlocul fluctuaţiunilor politicii" wwwdacoromaRlcSaîolui „Daily Herald"). J. BENDITER Devenise clar că guvernul Goga-Cuza era doar o etapă în realizarea planurilor dictatoriale ale acelor cercuri monopoliste, interesate în înlăturarea vechiului sistem de guvernămînt. Pe de altă parte, acest guvern a fost necesar să înlăture pentru o bucată de vreme pericolul dictaturii legionare, care ar fi prejudiciat mult interesele trustului în fruntea căruia stătea regele, care dorea ca el să fie exponentul dictaturi şi nu legionarii. La începutul anului 1938, cercurile militaro-fasciste nu puteau să aducă o guvernare legionară, care ar fi însemnat ruperea tuturor vechilor alianţe, înlăturarea Micii înţelegeri, a înţelegerii balcanice, a legăturilor cu Anglia, Statele Unite şi Franţa, de care politica cercurilor militaro-fasciste mai avea încă nevoie. Regele sabota politica deschisă alături de Franţa frontului popular de atunci care avea un tratat de alianţă cu U.R.S.S. Atît Tătărescu, cît şi Goga, refuzau să încheie pactul romîno-sovietic despre care se vorbea de vreo patru ani. Trebuie subliniat că politica de duplicitate a guvernului Tătărescu nu era determinată numai de interesele unor cercuri financiare. Este vorba şi de faptul că opinia publică cunoştea poftele imperialiste ale statelor revizioniste, cu privire la unele revendicări teritoriale asupra ţării noastre, pofte- care, de bine, de rău, erau stăvilite de tratatele de la Vr. Aducînd material concret cu privire la dezvoltarea culturii în ţara noastră, manualul ar fi dat o lovitură puternică concepţiilor antipatriotice, cosmopolite ale istoricilor burghezi, care au negat dezvoltarea independentă a culturii noastre, au trecut sub tăcere realizările ştiinţei romîneşti, au negat originalitatea gîndirii politico-sociale progresiste din ţara noastră. In manual nu se arată de asemenea dezvoltarea gîndirii social-po-litice şi rolul ideilor înaintate în lupta forţelor progresiste pentru dezvoltarea societăţii. Istoria gîndrii noastre sociale progresiste este bogată şi variată şi ea a influenţat activ mersul dezvoltării Romîniei. - Lupta pe tărîmul ideologiei şi al culturii între forţele reacţiunii şi ale progresului în epoca imperialismului lipseşte. Cele cîteva paragrafe extrem de sărace din partea a IX-a a manualului, care se referă la dezvoltarea culturală, nu scot la iveală lupta ascuţită dintre cele două culturi, nu scot la iveală putreziciunea culturii burghezo-moşiereşti, oglindită în răspîndirea catastrofală a analfabetismului, în literatura şi arta decadentă, antipopulară şi antirealistă, în filozofia cosmopolită, „gindiristă“ şi mistică, în „ştiinţa" idealistă predicată în universităţi. Manualul nu arată nici elementele democratice, patriotice, păstrătoare ale adevăratei culturi naţionale, care se ridicau împotriva „culturii" oficiale. In manual se mai găsesc formulări obiectiviste, ceea ce dovedeşte că nu au fost învinse deficienţele ediţiei anterioare. De pildă, la pag. 549 chiaburimea este caracterizata astfel: „In afară de moşieri există la sate chiaburii, al căror număr a crescut după primul război mondial. Aceştia îşi lucrează pămintul cu ajutorul (?) ţăranilor săraci, în relaţii de dijmă, sau cu ajutorul (!) salariaţilor agricoli (argaţi)". Autorii manualului ar fi trebuit să folosească caracterizarea leninistă a chiaburimii şi să arate adevărata faţă a acestui sîngeros exploatator al maselor populare. Manualul mai are şi o serie de deficienţe în ce priveşte stilul. Deşi mai bun faţă de ediţia aă nu ^te încă destul de îmbunătăţirea manualului de istorie a r.p.r. 151 îngrijit. Ţinînd seama că se adresează mai cu seamă elevilor, stilul cărţii trebuie să fie mult mai simplu, mai atrăgător şi în primul rind clar. Proporţiile manualui mai trebuie reduse serios în dauna acelor părţi care nu fac decît să încarce fără folos memoria elevilor. ★ Alcătuirea urlei lucrări ştiinţifice, marxist-leniniste, a istoriei ţării noastre este sarcina de cinste a istoricilor din R.P.R. Toate realizările lor în îndeplinirea acestei sarcini trebuie să se oglindească in „Manualul de istorie a R.P.R.“. Colectivul de autori al manualului, împreună cu Institutul de istorie al Academiei R.P.R., în strînsă colaborare cu catedrele de istorie din învăţămîntul superior, trebuie să ia măsuri în vederea organizării muncii pentru îmbunătăţirea manualului. In primul' rînd trebuie studiată şi folosită mai temeinic experienţa bogată a istoriografiei sovietice în domeniul alcătuirii manualelor pentru învăţămîntul mediu şi superior. Ar fi necesară organizarea unor dezbateri largi cu cadrele din învăţămîntul superior şi mediu, din învăţămîntul de partid, în colaborare strîpsă cu Institui de cercetări economice al Academiei R.P.R. şi cu catedrele de istorie a economiei naţionale, pentru lămurirea problemelor nerezolvate, pentru oa istoricii să poată contribui efectiv la îmbunătăţirea manualului. Dacă unele probleme au fost rezolvate sau puse în linii generale, acum sarcina este adîncirea lor. Ar trebui eşalonate sarcinile în aşa fel, încît problemele grele, nestudiate încă, cum sînt de pildă cele referitoare la dezvoltarea economică • a ţării să fie cercetate în colective speciale şi rezolvate ştiinţific. " Cu toate lipsurile sale, „Manualul de istorie a R.P.R.“ rămîne un însemnat ajutor în studierea istoriei Patriei. Fără îndoială că eforturile istoricilor în vederea îmbunătăţirii manualului vor fi încununate de succes. Chezăşie sînt rezultatele obţinute de istoricii noştri în ultimii ani, rezultate care demonstrează că ştiinţa istorică din ţara noastra nu stă pe loc, ci e o ştiinţă vie în continuu progres. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro RECENZII M, A. BARG: Cromwell şi epoca sa (Ed. de Stat pentru literatura ştiinţifică, Bucureşti, 1953, 322 p.) Cartea lui M. A. Barg < Cromwell şi epoca sa », apărută la Moscova In 1950, sub redacţia prof. C. D. Scazkin şi tradusă de curind în romîneşte, deşi are un caracter de popularizare a ştiinţei, tratează o serie de probleme din revoluţia burgheză din Anglia într’o lumină nouă. Această revoluţie, prima revoluţie burgheză « de anvergură europeană», după cum o caracterizează Marx, a avut o importanţă deosebită prin faptul că a zguduit din temelii regimul feudalo-absolutist din Anglia, deschizînd astfel calea dezvoltării capitalismului în această ţară. Cu toate acestea, burghezia engleză din zilele noastre priveşte propria ei revoluţie de acum 300 de ani ca « o mare rebeliune », refuzînd să vadă caracterul ei popular, imprimat de participarea maselor largi ale ţărănimii şi ale sărăcimii de la oraşe. Este adevărat că masele populare nu au dat dovadă de maturitate politică şi din această cauză nu au jucat decît rolul unei « forţe de şoc », după cum spune I. V. Stalin, dar tocmai această participare constituie tradiţiile glorioase care mai sînt şi astăzi vii în sînul poporului englez. In lucrarea sa, M. A. Barg urmăreşte în mod deosebit, pe baza documentelor contemporane faptelor, lupta poporului de jos împotriva exploatării. Prin însuşi titlul cărţii, autorul elimină ideea unei biografii, mai mult sau mai puţin romanţate, a principalului erou din revoluţia engleză. Nu este deci surprinzător pentru cititori că o bună parte din volum este consacrată unei perioade, anterioară revoluţiei, în care figura lui Cromwell este absentă. Respectîndu-se, prin urmare, acest principiu de a nu se subordona evenimentele unei personalităţi, ci dimpotrivă, de a căuta să se explice existenţa personalităţii respective prin complexul împrejurărilor sociale care o crează, se pot distinge în lucrarea sovietică trei părţi: prima, în care se prezintă viaţa economică şi socială a Angliei în epoca de dinaintea revoluţiei, a doua parte o formează descrierea vieţii şi activităţii lui Cromwell şi, în sfîrşit, a treia e formată din evenimentele revoluţiei propriu-zise, pe care este axată activitatea lui Cromwell. Toate aceste trei părţi contribuie la lămurirea unei epoci şi la descrierea unei personalităţi. După cîteva pagini introductive, în care se arată principial cauzele, importanţa şi urmările revoluţiei engleze în lumina tezelor marxist-leniniste, scriitorul sovietic trece la descrierea sub toate aspectele a vieţii societăţii engleze premergătoare acestei revoluţii. Evident, aspectul principal care reţine pe autor mai mult este aspectul social-economic. Economia rurală engleză de caracter feudal, a suferit transformări în urma a două împrejurări: creşterea cererii de lină şi acapararea domeniilor confiscate de la mănăstiri de către proprietarii laici. Prima dintre acestea, creşterea cererii de lînă pe piaţa europeană, a determinat acel fenomen care a uimit pe scriitorii şi filozofii contemporani în frunte cu Th. Moore şi care a aruncat în ghiarele mizeriei aproape întreaga ţărănime. Printr-un proces lent, care a durat zeci de ani, pământul bun de agricultură a devenit păşune, iar în locul micilor proprietari de pămînt liberi — a acelei « yeomanry > — au apărut turmele de oi. Cea de a doua împrejurare a apărut in urma reformei bisericii engleze de către Henric al VlII-lea care a confiscat pămln-turile acesteia. Cum regele era înconjurat de curteni numeroşi, a căror fidelitate trebuia să fie răsplătită, curînd aceste averi au trecut în mlinile particulare. In felul acesta, ţăranii de pe fostele domenii ale bisericii împărtăşesc aceeaşi soartă www.dacoromanica.ro 154 STUDII tristă: ei sint izgoniţi, merg la oraşe ca muncitori sau devin vagabonzi. Urmarea acestor transformări, care au durat mai multă vreme, a fost că pe la jumătatea secolului al XVIII-lea ţărănimea engleză a dispărut aproape ca clasă. înainte de a face descrierea societăţii engleze intre anii 1600—1640, istoricul sovietic revine asupra înfăţişării satului englez. Cu acest prilej se insistă asupra faptului că promotorul tendinţelor capitaliste din acea vreme nu era atît oraşul, cit mai ales satul. Pornind de la această premisă, autorul descrie amănunţit felul cum arată un « manor» domeniul unui senior, cum a suferit transformări din cauza « împrejurărilor » şi cum, in genere au apărut in agricultura engleză elementele capitaliste. Dacă pînă în secolul al XVII-lea se exporta lina, ca materie primă — prelucrarea ei nerezistînd concurenţei făcute de ţesăturile produse în Ţările de Jos — după anul 1600 se fac încercări din ce în ce mai insistente de a se interzice exportul de postav nevopsit sau semifabricat. Dezvoltarea intensă a creşterii oilor a avut ca urmare, deci dezvoltarea industriei la domiciliu şi manufacturii. Acestea se dezvoltă în centre rurale, şi Manchester este un exemplu tipic de transformare a unui sat într-un mare centru industrial. Vechile corporaţii de meşteşugari se transformă în aşa numitele « Companii ale livrelelor», iar în sinul acestora se produce o sensibilă diferenţiere, distingîn-du-se meşteşugari îmbogăţiţi, câre se ocupau numai cu conducerea, breslaşii de rînd şi calfele. O diferenţiere se produce nu numai în interiorul breslei, ci chiar între bresle, cele din ramurile mai importante subor-donîndu-şi-le pe celelalte. Deoarece mai importante erau, în general, cele care se ocupau cu finisatul produselor, era normal ca tot ele să se ocupe şi cu desfacerea mărfurilor, ceea ce ne face să credem că, în realitate, aceste corporaţii aveau un caracter mai mult negustoresc decît meşteşugăresc. Aşa şi explică autorul condiţiile deosebit de grele pentru admiterea ucenicilor şi prezenţa în aceste corporaţii a multor fii de gentlemeni şi de « squiri ». Dezvoltarea industrială a făcut din Anglia una din principalele ţări exportatoare de produse fabricate. Favorizată şi de aşezarea geografică, ea îşi creă în curînd una din cele mai întinse reţele comerciale. Infrîngerea « Invincibilei Armade » a Spaniei în anul 1588 înlătură definitiv pe cel mai periculos adversar. Flota rămînea nestingherită. Urmarea a fost înflorirea acelei piraterii întreţinută de cărei expresie tipică o reprezintă figura aventurierului John Smith. Căutînd să explice cit mai concret goana englezilor după o extindere cit mai mare a reţelei comerciale, M. A. Barg descrie în continuare înfiinţarea diferitelor companii, printre care, nu cîa mai puţin importantă, a fost cea moscovită. Pentru a da posibilitatea cititorului să urmărească cît mai uşor desfăşurarea revoluţiei engleze şi să înţeleagă interesele categoriilor sociale în luptă, autorul acordă un loc important prezentării societăţii engleze de la începutul secolului al XVII-lea. Societatea engleză se împărţea în trei stări: clerul, nobilimea şi aşa numita « prostime », care grupa tot restul populaţiei ţării. Aceste clase sociale nu erau însă unitare ; în cadrul fiecăreia existau categorii cu moduri de viaţă şi interese deosebite. Aşa de pildă, nobilimea număra foarte puţin aristocraţi de origină veche — urmaşii celor care scăpaseră cu viaţă de pe urma războiului exterminator aj celor două roze — dar grupa în cadrul ei pe nobilii mici şi mijlocii, care aveau un fel de viaţă cu totul deosebit de cel al adevăraţilor nobili feudali de pe continent şi care se apropiau, de fapt, mai mult de burghezie decît de nobilime. Nobilimea mică şi mijlocie s-a adaptat în cea mai mare măsură noilor condiţii şi membrii ei, după cum îi caracterizează Marx din « cavaleri ai spadei » au devenit « cavaleri ai profitului ». De asemenea burghezia era formată din cîteva sute de cămătari grupaţi în City, pe de de o parte şi de mii de patroni de ateliere şi mici negustori, pe de altă parte. In lupta ei pentru eliberarea de toate îngrădirile impuse de societatea medievală, nu va avea ca adversar întreaga nobilime — cum s-a întîmplat cu 150 de ani mai tîrziu în Franţa — ci numai o parte a acestei nobilimi rămasă încă parazitară. In fine, celelalte categorii care formau « prostimea », erau în realitate în afara societăţii oficiale şi de ea s-a servit fiecare pretendent la cucerirea sau menţinerea puterii, înşelînd-o totdeauna în speranţele ei într-o viaţă mai bună. O forţă deosebit de importantă în timpul evului mediu a constituit-o, după cum arată autorul, biserica. Devenind din ce în ce mai reacţionară, ea a început să fie zguduită de mişcări reformatoare. Dar « reforma » nu a însemnat numai expresia unor nemulţumiri de ordin religios, ci ea ascundea nemulţumiri de natură social-economică. Că noile idei nu erau cu totul întîmplătoare, că ele reprezentau suprastructura unei baze noi, capitaliste, o dovedeşte «deplina concordanţă între doctrina KntMMMAa 1 RECENZII 155 calvină şi principiile capitalismului. De aceea calvinismul a fost îmbrăţişat cu deosebită căldură tocmai acolo unde înflorea capitalismul: în Ţările de Jos, Anglia, Franţa, Elveţia. Afară de aceasta setea de bogăţie specifică burgheziei, o împiedică pe aceasta să privească cu indiferenţă la scurgerea unor averi nemăsurate spre Roma, fără niciun rost, numai doar din pioşenie. Biserica din Anglia a suferit şi ea — e drept, într-o măsură mai mică — de pe urma noilor curente. Primul semnal de nesupunere faţă de Roma l-a dat însuşi regele Henric al VlII-lea şi urmarea a fost confiscarea averilor bisericii catolice. Noua « biserică anglicană » nu se deosebea prea mult de vechiul catolicism, dar apariţia protestanţilor cu deosebitele lor secte va face ca, în timpul revoluţiei, dispunerea forţelor să aibe loc — chiar numai la suprafaţă— şi după criteriul firmelor religioase, deşi acestea ascundeau, după cum am arătat, interese sociale. O descriere a vieţii parlamentare din Anglia, a domniei lui Iacob I Stuart, a raporturilor dintre acesta şi parlamentul englez care anticipează viitorul conflict, completează tabloul — atît de viu prezentat de autor — al vieţii societăţii engleze înainte de marile transformări pe care urma să le sufere. Trecînd la partea a doua a lucrării sale, M. A. Barg prezintă originea şi mediul în care a crescut Oliver Cromwell. Fiu de proprietar de mîna a doua dintr-un orăşel tipic al Angliei rurale, Huntingdon, Cromwell s-a născut în pragul noului secol, la 25 aprilie 1599. Primeşte acasă şi în şcoala elementară o educaţie conformă cu principiile părinţilor săi puritani. La vîrsta de 17 ani se înscrie la universitatea Cambridge dar după un an, din cauza morţii tatălui său, este nevoit să se întoarcă acasă pentru a ajuta la conducerea gospodăriei. După doi ani merge la Londra pentru a studia dreptul, care însă se pare că nu-I captivează. La vîrsta de 21 ani se căsătoreşte cu fiica unui bogat negustor şi se retrage la ţară începînd să ducă viaţa unui« squire » rural (« Squiri » era un titlu de nobleţe— între simplu gentleinen şi cavaler care se da proprietarilor funciari). Intre 1620—• 1628, cînd viaţa politică începuse deja să fie agitată, Cromwell nu făcea altceva decît să-şi administreze singur domeniul său şi să-şi risipească energia în vînători, chefuri şi curse de cai. După dizolvarea primului său parlament în 1625, nemulţumirea generală crescînd şi ruina financiară accentuîndu-se, Carol I Stuart s-a văzut nevoit să convoace un nou parla- www.dacoromanica.ro ment care să-i voteze impozitele, în anul 1626. Cum Cromwell în aceşti ani îşi căpătase oarecare reputaţie în regiunea sa, ca un om pios şi energic, reuşeşte să fie trimis în parlamentul din 1628. Dela această dată îşi începe cariera politică propriu zisă, deşi nu a reuşit să se facă remarcat ohiar de la început. El însă va fi dintre aceia care, la 10 martie 1629, au refuzat să se supună voinţei regelui cînd acesta disolva din nou parlamentul, inaugurînd în felul acesta, acea perioadă de 11 ani de domnie absolută. Autorul sovietic intitulează capitolul care descrie anii aceştia: < înainte de furtună ». Pe bună dreptate, căci regele, ajutat de Wentwort ( contele Strafford ) în treburile laice şi de episcopul Laud în cele bisericeşti, întronă politica arbitrariului. Dizol-vînd parlamentul, el avea nevoie în primul rînd de bani, pe care nu-i putea obţine decît prin măsuri abuzive. Se instaură o stare de teroare, se impuseră amenzi nejustificate. Dar banii tot nu veneau. Atunci—în 1634 — regele introduse « taxa vamală » (Ship money). Aceasta stîrni cea mai mare nemulţumire. Exponentul acestei nemulţumiri populare s-a făcut John Hampden, care va deveni o figură foarte cunoscută în aceşti ani. Tocmai cînd se credea că regele a reuşit să devină nu stăpîn absolut, izbucneşte răscoala în Scoţia. Semnînd « Covenant »-ul (« Legământul »), scoţienii refuză să se mai supună regelui. Războiul pe care îl porneşte Carol I îi este nefavorabil în 1639 şi urmarea acestui fapt este convocarea parlamentului în 1640, care a intrat în istorie sub numele do « parlamentul scurt », deoarece n-a durat decît trei săp-tămîni, după eare a fost dizolvat de rege. Dar, în curînd, regele suferă o nouă în-frîngere şi nevoia de bani îl determină să convoace un nou parlament. Parlamentul care se deschide la 3 noeinbrie 1640 a fost numit « parlamentul cel lung » şi în el au pătruns multe elemente ostile regelui, printre care şi J. Hampden. Printre sarcinile principale ale acestui parlament era aceea de a pedepsi pe foştii sfetnici ai regelui — ceea ce şi face cu contele Strafford şi episcopul Laud care sînt condamnaţi— şi să ia măsurile necesare pentru a împiedica repetarea în viitor a politicii regelui. Parlamentul interzice de asemenea dreptul regelui de a-1 putea dizolva. Prin acest act, remarcă autorul sovietic, a început revoluţia burgheză în Anglia. Activitatea « parlamentului lung » care durează pînă în aprilie 1653, reflectă 156 STUDII poziţia clasei dominante faţă de mersul revoluţiei. In primii ani forţa lui a constat fn ajutorul pe care l-a primit din partea maselor populare. Izbucnirea răscoalei fn Islanda, punind problema creării unei armate, atinge implicit chestiunea prerogativelor regelui, căruia parlamentul nici nu se glndea măcar să-i acorde comanda supremă. Pentru a-şi asigura succesul, opoziţia întocmeşte faimoasa « mustrarea cea mare », un lung şir de obiecţiuni aduse guvernării lui Carol I. Este semnificativ pentru compoziţia parlamentului că această « mustrare » nu a fost votată decft cu o majoritate de 11 voturi. Refuzul regelui de a lua fn consideraţie « mustrarea », pun masele populare din Londra fn mişcare împotriva lui şi a episcopilor. Acum şi cu acest prilej se delimitează cele două tabere care fn curfnd vor genera războiul civil şi tot acum apar nomenclaturile de « cavaleri » (partizanii regelui) şi « capete rotunde » (partizanii parlamentului). Războiul civil care izbucneşte are particularitatea curioasă că la fnceput niciunul din adversari nu avea armate regulate, ci numai adepţi. In curfnd însă, atît regele cit şi parlamentul găsesc forţele necesare, primul fn nobilime, iar cel de-al doilea fn masele populare. Prima ciocnire are loc fn octombrie 1642 la Edgehill, unde adversarii sfnt, numericeşte, de forţe egale, dar faptul că Essex, comandantul trupelor parlamentului era lipsit de cavalerie, face ca rezultatul acestei bătălii să fie favorabil regelui, care intră triumfător fn Oxford. In faţa acestei situaţii, Cromwell fşi ia sarcina să formeze nucleul armatei lui, din călărime. De acum datează faimoasele « coaste de fier », organizate şi conduse de el, care asigură victoria fn lupta următoare dela Winseby. Ridicarea prestigiului militar al lui Cromwell şi Îndrăzneala de a folosi entuziasmul maselor deschiseră ochii membrilor conservatori ai parlamentului. Acum se conturează fn sinul parlamentului partidul majorităţii (presbiterienii), reacţionar,care vroia să pactizeze cu regele împotriva maselor populare şi partidul independenţilor, format din revoluţionari burghezi credincioşi lui Cromwell, care deveni şef real după moartea lui Hampden. Destrămarea unităţii parlamentului ar fi avut urmări şi asupra armatei dacă nu ar fi fost energia lui Cromwell. De aceea fn celebra bătălie de la Marston-Moor (2 iulie 1644), «coastele de fier» obţin o victorie desăvfrşită, succes fnsă care nu a putut fi exploatat din cauza retragerii trupelor pedestre ale parlamentului din Războiul părea astfel că se tărăgănează iar cauza revoluţiei să fie ameninţată de pieire. In decembrie 1644, Cromwell vine la Londra şi fn faţa parlamentului cere reorganizarea armatei după un « model nou *, care prevedea fn primul rînd, o disciplină foarte severă. « Noul model » aprobat, nu întfrzie să-şi arate roadele. Bătălia următoare fu decisivă pentru rege. La Naseby, armata regelui fu literalmente distrusă; dar regele nu se va recunoaşte fnfrînt decft după doi ani mai tîrziu cînd se va preda scoţienilor. Urmează o nouă etapă de dezvoltare a revoluţiei, fn care contradicţia fundamentală va fi nu între rege şi popor, ci fntre clasele coalizate ce puseseră mina pe putere şi oamenii muncii. Aceştia din urmă, care constituiseră grosul armatei parlamentului aşteptau acum roadele victoriilor lor, dar burghezia nu era dispusă să Împartă cîştigul cu masele populare. In timpul războiului civil, paralel cu luptele armatelor organizate, ţăranii trecuseră la acte revoluţionare, cum erau de pildă, fn comitatele apusene, acele detaşamente de autoapărare formaţe din club-meni (« ciomăgaşi *) împotriva cărora va trebui să meargă — şi acesta este faptul cel mai semnificativ—Însuşi Cromwell. Dar conflictul principal se va desfăşura fntre armata cu caracter popular care nu mai era necesară burgheziei şi parlament, care după ce triumfase, era stingherit de armata populară. In armată fncep să apară comitetele de « răzvrătitori» formate din elementele cele mai revoluţionare. Parlamentul, care reprezenta fn cea mai mare parte burghezia, exprima poziţia reacţionară a acesteia, teama ei de masele populare. Această trădare a burgheziei avu ca urmare apariţia unui partid nou « level-leri» (egalitariştij care întrunea aspiraţiunile păturilor de jos şi ale soldaţilor. Autorul sovietic consacră un capitol întreg activităţii acestui partid condus de Lilburne, programul său (« Acordul Poporului ») fn care revendicarea cea mai importantă, era dreptul de vot universal, precum şi poziţiei pe care a avut-o Cromwell, faţă de această mişcare, de oare a ştiut numai să se folosească, pentru ca, pfnă la urmă s-o fnnăbuşe. Acest din urmă fapt s’a întîmplat cu prilejul evadării regelui din castelul Hampton-Court, cînd Cromwell a fost învinuit de trădare de către levelleri, care ridicară din nou steagul revendicărilor lor, exprimate prin acel « acord ». Cromwell nu ezită să pedepsească cu moartea pe răzvrătiţi; această purtare a avut urmări neplăcute pentru Cromwell, care trebuia să lupte din nou cu armata faţa regelui, în Sud, înainte ro RECENZII 157 De aceea tn lupta hotărîtoare de la Pres-ton, armata lui nu număra decît 8500 de oameni, ceea ce i-ar fi adus o înfrîngere sigură, dacă nu ar fi existat greşelile adversarului. Victoria lui Cromwell de la Preston, determină parlamentul să devină iarăşi conciliant faţă de rege. Dar Cromwell nu era de această părere şi ajutat din nou de levelleri determină Camera Comunelor la un act revoluţionar: la 4 ianuarie 1649 ea se declară exponenta puterii supreme din Anglia, anunţînd că poporul este izvorul oricărei puteri legale. Prin acest act Anglia devine republică. Rezultatul acestor evenimente a fost judecarea şi condamnarea regelui. Republica triumfase şi cu prilejul proclamării ei (la 12 mai) se spuseră multe cuvinte frumoase la adresa 4 naţiunii». In curînd însă ele aveau să fie uitate de conducătorii burghezi, iar masele populare aveau să constate cu amărăciune că au fost înşelate, că în realitate nu s-a petrecut decît o schimbare de stăpîni. Foştii tovarăşi de luptă ai lui Lilburne începură să fie persecutaţi, iar Lilburne zăoea în închisoare de multă vreme. In urma unei răscoale din armată, trei 4 instigatori» au fost împuşcaţi din ordinul lui Cromwell. Autorul şovictic descrie în continuare curentele progresiste care au existat în această vreme, arătînd atît lipsa de conţinut logic al doctrinei « egalitariştilor ». cît şi utopia concepţiei lui Winstanley. care vedea schimbarea societăţii prin dragoste şi răbdare. Dar punctul culminant al revoluţiei din Anglia l-a marcat mişcarea « diggerilor» (săpători), care au schiţat pe vremea aceea, ceea ce am numi noi astăzi un început de expropiere forţată. Mişcarea lor a fost însă repede anihilată. Evenimentele care au urmat după 1649 au fost de natură să mărească gloria militară a lui Cromwell şi, în felul acesta, să-i uşureze drumul către dictatură. Războiul împotriva Scoţiei şi Irlandei, episoadele dela asediul Droghedei, trecerea Irlandei prin foc şi sabie, miraculoasa victorie împotriva scoţienilor conduşi de Leslie în lupta dela Dunbar, bătălia dela Workester, toate acestea constituie evenimente descrise cu un deosebit dramatism de către autor. Declinul republicii începe, după părerea istoricului sovietic, înainte chiar de dizolvarea « parlamentului lung », cînd, încununat de atîtea succese militare, Cromwell începuse să se simtă stingherit de acest parlament. De altfel, hotărîrile pe care le ia parlamentul în acest timp, cum ar fi de pildă, expulzarea lui Lilburne, sînt de natură să arate cît de rep«yiş_.£j_jie, ' se depărtase republica de promisiunile făcute în 1649. In ce priveşte politica externă dusă de republică în această vreme, celebrul 4 Act de navigaţie », prin importanţa lui pentru dezvoltarea ulterioară a Angliei, ca cea mai mare putere maritimă, pune în umbră pe toate celelalte, cum ar fi războaiele purtate cu Franţa şi Olanda. Anul 1652 înregistrează sfîrşitul « parlamentului lung». Dizolvarea lui de către Cromwell, dat fiind renumele prost pe care şi-l făcuse în ultimul timp, a făcut ca poporul să primească cu satisfacţie această măsură, iar Cromwell să treacă iarăşi drept omul cel mai popular. Neavînd curajul să se încoroneze singur rege, acesta după multe ezitări, se hotărăşte să convoace o adunare legislativă, formată din oameni devotaţi. 4 Micul parlament », cum i s-a spus, alcătuit din oameni pioşi, din 4 sfinţi », nu s’a dovedit totuşi atît de docil, precum se aştepta Cromwell, întrucît el a luat în discuţie printre alte probleme şi problema desfiinţării zeciuclii. Speriat, Cromwell îl disolvă. Dizolvarea 4 Micului parlament > marchează slîrşitul republicii, care lasă locul unui regim de dictatură burghezo-nobi-liară. Cu ajutorul unui simulacru de constituţie numit « instrumentul de guvernă-mînt» şi elaborat de generalul Lambert, Cromwell devine stăpînul Angliei. Cît de burghez era 4 instrumentul de guvernă-mînt » se poate vedea din drepturile electorale, care nu erau acordate decăt acelora care aveau un venit anual de 200 lire. In sfîrşit, încoronarea acestei politici o repte-zintă ungerea lui Cromwell în funcţie de 4 lord protector», la 16 februarie 1654 In această calitate, el săvîrşeşte unul dintre cele mai importante acte de politică internă, hotărînd alipirea Scoţiei şi Irlandei la Anglia, iar pe plan extern încheie pace cu Olanda, impunîndu-i actul de navigaţie, 4 Parlamentul liber » convocat în 1654 durează pînă în 1656, cînd este înlocuit cu altul, care în 1657 hotărăşte să-l roage pe Cromwell să primească titlul de rege. Dar dacă accepta să devină rege, pierdea mult din puterea lordului protector. De aceea Cromwell refuză. In ultimele pagini ale cărţii, M. A. Barg, după ce insistă asupra ordonanţei din 1656 referitoare la desfiinţarea posesiunilor senioriale care dau o lovitură de moarte ţărănimii engleze, descrie sfîrşitul guvernării lui Cromwell şi trage concluziile generale asupra revoluţiei engleze. Este de remarcat că, într-o recenzie asupra lucrării lui M. A. Barg (Voprosî Istorii, nr. 8, 1951, p. 142), istoricul sovie-enumerînd unele lipsuri care 158 STUDII există In această carte, consideră că M. A.Barg greşeşte cînd, In concluziile sale, spune că « revoluţia politică de la mijlocul secolului al XVII-lea a croit drum revoluţiei sociale dela mijlocul secolului al XVIII-lea » (A se vedea p. 321), neputlnd fi vorba numai despre o revoluţie politică. Lucrarea istoricului sovietic se opreşte Ia anul morţii lui Cromwell. Scopul autorului a fost să arate procesul istoric de dezvoltare a Angliei In ajunul revoluţiei burgheze şi desfăşurarea acestei revoluţii, al cărei motor a fost lupta maselor populare Împotriva nobilimii şi regalităţii exploatatoare şi promotor Oliver Cromwell. Am semnalat chiar de la Început meritul autorului de a nu se fi lăsat copleşit de personalitatea lui Cromwell, In dauna Împrejurărilor care, de fapt, au fost cele care au creat această puternică personalitate; de a fi urmărit nu numai evenimentele In sine, ci şi stabilirea cauzelor care au determinat aceste evenimente. Lucrarea fiind destinată In primul rlnd profesorilor de istorie din şcolile medii este lipsită de aparatul critic, probabil pentru a nu Ingreuia accesibilitatea lui maselor largi de cititori, cărora desigur le este destinată orice carte In Uniunea Sovietică. De altfel autorul a ştiut să păstreze pe tot parcursul povestirii o notă de cursivitate literară, care atrage nu numai pe istoric, dar şi pe cititorii cu alte preocupări. Acest aspect literar al cărţii — necesar oricărei lucrări de popularizare a ştiinţei, cum este In cazul nostru — se bizuie pe adevărul ştiinţific. Avînd la bază concepţia marxist-leni-nistă asupra istoriei societăţii şi învăţăturile directe ale clasicilor marxism-leninismului privitor la revoluţia engleză. M. A. Barg a reuşit să dea cititorului o scriere istorică de bună calitate. De aceea traducerea lucrării lui M. A. Barg « Cromwell şi epoca sa », In limba română, reprezintă un serios ajutor dat nu numai istoricilor din ţara noastră — dar şi tuturor cititorilor romlni care doresc să se adape la izvorul ştiinţei celei mai Înaintate din lume, ştiinţa sovietică. Nic. Copoiu TREI STUDII NOI DESPRE REVOLUŢIA HUSITA Husitismul este, fără Îndoială, una din marile mişcări revoluţionare din istoria evului mediu. Istoriografia cehă a scos In evidenţă—şi pe bună dreptate—că mişcarea husită este una din cele mai glorioase pagini din trecutul atît de frămîntat al poporului ceh. Pornită din zbuciumul unor adinei contradicţii sociale, caracteristice epocii de la Începutul secolului al XV-lea, Însufleţită de crezul revoluţionar al lui Jan Hus şi consacrată definitiv de martirajul acestuia pe rugul de la Constanţa (1415), mişcarea husită a trezit la viaţă forţele poporului ceh, într-o vreme cînd biserica şi nobilimea erau Încărcate cu mănoase privilegii feudale. Amploarea acestei mişcări şi idealurile ei profund democratice au avut răsunet cu mult dincolo de fruntariile ţărilor cehe şi au creat pretutindeni condiţii favorabile unor mişcări asemănătoare. De aceea, o seamă de studii şi cercetări istorice scot acum In relief caracterul popular şi democrat al husitismului şi caută să lege firul tradiţiei revoluţionare cu mişcarea de acum o jumătate de mileniu. Din aceste studii, apărute In jurul acestor probleme de puternică actualitate, noi vom aminti deocamdată numai trei contribuţii datorită istoricului Josef Macek. Primul studiu 1 a fost publicat cu prilejul Împlinirii a 500 ani de clnd oraşul Tâbora capitulat in faţa oştilor lui Gheorghe de Podebrad. Ne aflăm la 1452, adică abia la 32 ani de la Întemeierea acestei cetăţi, devenită apoi bastionul de rezistenţă al husiţilor. Cum a fost posibil, se Întreabă autorul, ca această cetate, care umpluse lumea cu faimă şi despre care se vorbea pretutindeni ca despre un inexpugnabil «cuib de eretici », într-o bună zi să-şi deschidă porţile, In faţa atacatorului, fără nici o urmă de rezistenţă ? Pentru a răspunde la această întrebare, care de fapt formează cheia studiului de faţă, prof. J. Macek întreprinde, pe baza mărturiilor istorice, o analiză a diferenţierii claselor sociale înăuntrul societăţii taborite, Oraşul Tâbor a luat fiinţă în primăvara anului 1420, cînd valurile răscoalei populare s-au ridicat să înlăture, puterea feudalilor. Chiar de la început, cetatea devenise centrul forţelor revoluţionare ale husiţilor, adică al unei lumi nevoiaşe de lucrători, 1 Josef Macek, Konec lidoveho Tâbora, 500 vyroci podrobeni Tâbora Jirim z Podebrad (1. zări 1452). «Cesky lid », Praga, XXXIX (1952), 5-6, p. 97—107. www.dacoromanica.ro RECENZII 159 ţărani săraci, meşteşugari sărmani, argaţi etc. Ei vroiau să realizeze o nouă ordine socială, unde «nimic nu-i al meu şi nici al tău, ci toţi sînt deopotrivă inlăuntrul comunităţii». La Tăbor s-a făcut deci, Încă de acum 500 de ani şi mai bine, «o încercare de socializare a proprietăţii şi de realizare a principiului egalităţii tuturor i x. Aceasta Înseamnă că cetatea era In mîinile celor săraci şi numai ei căutau să înfăptuiască societatea fără clase antagoniste. Şi acest Tăbor a devenit puterea şi izvorul rezistenţei revoluţionare. De aici se recrutau ostaşi pentru ostile hu-site şi tot de aici porneau spre cîmpurile de luptă scule şi arme, făţuite de meşteşugarii rămaşi Înăuntrul cetăţii. Numai că intre oştile buşite permanente şi cei rămaşi acasă, in cetate, se conturează o distincţie, pe care autorul o subliniază chiar de la Început. Cit timp se mai găseau la Tăbor meşteşugari săraci şi oameni nevoiaşi, aceştia Încă mai porneau spre cîmpurile de bătaie; de îndată ce oraşul a intrat pe mina neguţătorilor şi meseriaşilor înstăriţi, care se Înghesuiau la conducere, elanul luptelor a Început să scadă din ce în ce mai mult. Intr-un practic din 1426, episcopul Mikulas Biskupec descria astfel situaţia de la Tăbor: «Cit timp au fost oameni săraci, niciodată sau numai rareori doreau să se odihnească acasă, in oraş, de Îndată ce şi-au umplut însă pungile chimirele şi săculeţele cu galbeni la cel dinţii prilej pleacă din oştire . . , le plac ospăţurile, se Îmbată, se îmbracă cu haine de lux, se căsătoresc şi devin iubitori de cele lumeşti ». Cu toate acestea, In faţa ameninţărilor dinafară, taboriţii, conduşi de Jan Jijca şi de Procop Velik^, au repurtat victorii răsunătoare in luptele cu cruciaţii şi feudalii germani. Orăşenii Înstăriţi îşi dădeau seama că o izbîndă a acestora ar însemna sfîrşitul vieţii lor de belşug, şi de aceea, în faţa aceleeaşi primejdii, se solidarizau cu oştile de pe cîmpurile de bătălie. Numai că In lupta de la Lipan faţă de care oraşele din Uniunea taborită au avut o atitudine de rezervă, a căzut eToic Prokop Velik^ Împreună cu floarea revoluţionarilor taboriţi (30 mai 1434). Cu această luptă se Încheie o perioadă de glorie a mişcării husite. De acum Înainte, procesul de diferenţiere a claselor sociale se adînceşte şi mai mult. Pe de altă parte, catolicii Îşi schimbă tactica de luptă faţă de taboriţi. Chiar la Tăbor se aud acum tot mai des glasuri, care strigă după o paşnică Înţelegere cu feudalii, cu biserica şi cu Sigismund. In felul acesta, autorul urmăreşte evenimentele interne şi externe din viaţa taboriţilor pînă în 1452, clnd interesele clasei-conducătoare erau altele declt cele ale poporului. La această dată, Tăbor nu se mai deosebea in structura lui economică şi socială de celelalte oraşe. Spiritul revoluţionar fusese aproape lichidat. Eneas Sylvius Piccolomini, care vizitează oraşul Tăbor, In 1451, notează că cele citeva mii de locuitori ai oraşului trăiau ca şi ceilalţi meşteşugari şi negustori de aiurea. «Altă dată, spune el, voiau să trăiască după obiceiurile bisericii primitive. Aveau totul in comun şi se ajutau unul pe altul ca fraţii. Clnd unul se afla in lipsă, găsea ajutor la celălalt. Acum insă fiecare trăieşte pentru sine — unul de pildă e înfometat, altul e băut . . . ». Aşadar, la mijlocul secolului al XV-)ea odată cu năvălirea la putere a neguţătorilor înstăriţi şi a micii nobilimi, ideea oricărei rezistenţe se mistuie cu totul. Pe la sfîrşitul lui august 1452, Gheorghe de Pode-brad, după ce-şi Întărise poziţiile în Cehia sudică şi după ce ocupase Praga in 1448, ajunge cu oştile In faţa oraşului Tăbor. Ideea luptei, care altă dată Însufleţise miile de taboriţi, nimeni nu mai e in stare s-o susţină acum şi astfel, in dimineaţa zilei de 1 septembrie 1452, oştile Iui Gheorghe de Podebrad intră nestingherite în cetate. Ce a urmat după aceea vom spune cu Frantişek Palack^, « a fost numai besnă şi suferinţă # a. ★ In al doilea studiu pornind de la o lucrare mai veche — şi anume despre « Arta militară în timpul lui Jijka şi Prokop » * 3 prof. J. Ma-cek combate atitudinea unor istorici cehi, care au luat poziţie negativă faţă de posibilităţile militare ale taboriţilor. Vechea istoriografie cehă admisese că, Inafară de cunoscuta pravilă militară a lui Jijka, husiţii n-au cunoscut altceva. De aceea, autorul Îşi propune să arate că, înainte de Jijka, deci înainte de 1423, husiţii au avut la îndemlnă o seamă de reguli militare, iz-vorîte din nevoile luptelor purtate de ei. * Josef Macek, Nejstarsi husitsky bojov^ rad « Historie a vojenstvi». Praga, 1953, 2, p. 61—81. , 3 H. Toman, Husitskă vă eîînictvi za a Prokopovy. Praga, 1898. ‘ J'"' M*"k' “p- p-WW.dacordfâani